REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII i MARTIE 1940 Nr. 3 l T. ARGHEZI .... GH. BRĂESCU . . . N. DAVIDESCU . . . MIRCEA ELIADE . . N. CARANIGA . . . IOANA POSTELNICU TUDOR VIANU . . AL. MIRONESCU . . CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU G. CĂLINESCU.............Titu Maiorescu, polemist .... 575 POMPILIU CONSTANTINESCU . Titu Maiorescu faţă de noi . . . 584 MIHAIL SEBASTIAN.........Titu Maiorescu şi « Jurnalul» său . 608 VLADIMIR STREINU.........Maiorescu şi rolul criticei .... 5i6 ŞERBAN CIOCULESCU ...... Titu Maiorescu şi Eminescu . . . 628 CRONICI ION PILLAT, POETUL MĂRII NOASTRE de 1. Gr. Perieţianu ; POEŢII SUPRAREALIŞTI de A. Rollc-nd de Reneville ; PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST de E. Lovi- . rtescu; UN 1TINERARIU AL POEZIEI FRANCEZE de Ion Biberi; O REMINISCENŢĂ A «CINEGETICELOR LUI OPPIAN» IN PICTURA BISERICEASCĂ? de Mana Golescu; ' ARTĂ ŞI IDEE de Nicolae Argintescu-Amza; CRONICA SUEDEZĂ de St. Zissulescu; . CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu. REVISTA REVISTELOR ' . NOTE' Februarie — «Ţară Nouă» — Muzică de cameră românească — Medicina socială în România — Manuscrise de Beethoven la Moscova Tricentenarul lui Racine — Dramele de iubire ale lui Racine — Cărţile de actualitate — Montaigne şi războiul de fortificaţie — Bazil Munteanu — Moartea lui Lucien Dubech — Maurice Blondei — Spiritul englez şi Marta Bibescu — Publicitate americană — Omul cel mai caracteristic şi mai neuitat — Scrisoarea unui luptător . . Stihuri de abecedar.......483 . Margot (VI)...............489 . . Din ciclul «Renaşterea» . . . 501 . . Tărâmul nevăzut (I).......506 . . Imn de pe câmpie...........528 . . Eroarea .....................530 . . Problema stilistică a imperfectului 545 . . Determinismul problemelor so- ciale 560 NUMĂRUL — 240 PAGINI -30 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTÂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEt I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şefi PAUL ZARIFOPOL (i.l — 1.V.1034) Redactori! CAMIL PETRFSCU RADU CIOCULESCU redacţia BUCUREŞTI III 39. BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE m, STRADA LIPSCANI, tt TELEFON S-37-77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI i.Soo EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr, 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII, Nr. 3, MARTIE ig4o BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL n" 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 1940 STIHURI DE ABECEDAR JUDECATA Domnul a chemat odată Arborii la judecată, Ca să vadă ce rod are De cu vară fiecare, Că de când nu mai gustase Roadele se ’nstrăinase. — «Iţi e de-a mai mare dragul, De frumos şi ’nalt ce-i fagul. Uriaşule ce eşti, Spune nouă ce rodeşti.» Cât e de fălos şi tare, Fu jignit de întrebare Şi, uimit că-i cercetat, S’a gândit, s’a căutat... Scoase dintr’o hârtioară Un crâmpei de cuişoară. — «Ce nimic la ce zăplan !... O să mai aştept un an. Şi de-o fi iar de pomană Te voi face buruiană. » — « Dar stejarul ? Să-şi arate Vârfurile ’ncununate. Ţine cerurile ’n braţe, Vrea de stele să se caţe, l* 4®4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lumea ’ntreagă s’o cuprindă. Rodul tău ? » — « Un sfârc de ghindă ». — «Mi se pare că gorunii Sunt cam neamuri cu păunii... Numai umbră ’n codrii mei Şi nici ea nu dă din ei. Umbra n’are rădăcină Şi-i ţărână de lumină. Se muncesc de-o vecinicie Şi-au rodit o gămălie.» — «Unde-i bradul, că nu vine?» — « Auzi şi-i e ruşine ». Bradul iese înnainte, Drept în sfintele-i veştminte. — « Atât faci, Sfinţia ta, Mânătărci de mucava ? » — « Plopii-astupă zorile Şi adună ciorile. Nu ştiu salcâmii ce vor A păzi cu ghimpii lor. Salcea, păcatele mele, Face moţuri şi nuiele. Barem dudul face dude, Ia, nişte burice ude, Dar dă schitului un pic De miere şi borangic.» Folosind atunci prilejul, Iată-1 că sosi şi vrejul, Nechemat, cum a putut, Şi, târîş, a străbătut Spinii, pirul, praful moale, Cu dovleci de opt ocale. — «Am adus nişte urcioare. Luaţi-mi-le din spinare. STIHURI DE ABECEDAR 485 De când mi le-am aninat De grumaz, m’au deşelat. Nu sunt, Doamne, prea puţine Şi, cum vezi, îs toate pline. Le-aduc, hăt I din Suceviţa Şi n’am rupt nici cobiliţa.» CORBUL ŞI VULPEA (Lafontaine) Cumătrul corb ţinea’n plisc o bucată De caşcaval furată. Cumătră vulpe, trasă de miros, Vorbi cu el, de sub copac, de jos. — « Măria Ta, îi zice, să trăieşti! Că tare mândru şi frumos mai eşti. De-i fi la ghiers cum te arăţi la pene, E lămurit, cu ochi şi cu sprincene, Nu vreau să mint, dar nici nu vreau să neg, Că eşti minunea codrului întreg». El, măgulit de-această cuvântare, Voi să dovedească ce-i în stare. Deschide pliscul, caşcavalul cade. Vulpea i-1 ia şi-i ţine, cum se cade, O altă cuvântare: « Domnul meu, O să te’nvăţ acum ceva şi eu. Linguşitorii se înfruptă dela cei Ce cască gura la ce-or spune ei». «Lecţia mea făcea câte parale Te ţine caşcavalul dumitale ». CUIBUL Rândunicile, păreche, Şi-au prins cuib de casa veche. Cât priveşte fulgii, lâna, Are grija lor bătrâna. Trage, dis de dimineaţă, Din saltea ţigaie creaţă Şi din perina de puf Scoate câte un zuluf. In pridvor, pe pălimar, Le dăstramă, aşa dar, Şi, furiş, după perdea, Vede care i le ia. VRĂBIILE M’a strigat la gard un om, Că-mi fug perele din pom. Dar avui si eu noroc: » Erau cu coadă şi cioc. TUNĂ Tună ’n cer. Se surpă, poate, Stive de lemne tăiate. Că nu-ţi vine chiar a zice Că joacă Domnul popice. URECHELNIŢA Unde fugi, nebună oarbă, Cu picioarele de barbă? TOAMNĂ Cade frunza depe nuci, Tălpi croite, de papuci. M A R G O T vi Conu Alecu Donici era un bătrân, cum din nefericire se găsesc, din ce în ce mai rar, în provincie, la moşia lor. Potrivit la statură, cu ochi albaştri, cu mustaţă albă, intrase static, pietros, în şapte- zeci de ani, de unde sfida mersul vremii. Era fruntaşul târgului. Cumpătat în toate, vorbea măsurat, cuvinte înţelepte. Nu i se cunoştea patimă, era sclavul cuvântului dat, nu făcea politică. Avea o mică slăbiciune, partida de preferanţ, iarna, la o jumătate de ban fisa, cu socoteli în cretă la dreapta şi la stânga lui pe postavul verde. Se ducea la Slănic, la sfârşitul verii, nu- pentru ape, ci să se odihnească în aer curat, după lunile lui cuptor petrecute la ţară. Margot, vicleană, venise la Fierbinţi, fără coana Raluca, fără copil, să ceară protecţia lui moş Alecu, să aştepte, înţeleaptă — spera să-l convingă — sfârşitul procesului. S’au întâlnit, sosind în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră. După ce se îmbrăţişaseră cu exclamări, ponderate de o parte, exagerate de cealaltă, trecură în sufragerie. • După dejunul servit ceremonios, conu Alecu o întrebă, liniştit. — Singură ? — Singură am venit. — Copilul ? — La Iaşi. — Ai venit, doar, să mă vezi ? Margot izbucni în plâns. înţelesese. Planul copilăresc, de fericire în doi, sub ochi ocrotitori, pe poteci singuratice, pe sub pomi ruginiţi de brumă, se năruise. Conu Alecu o lăsă, răbdător, să-şi potolească paraponul, apoi începu să grăiască cu socoteală. 490 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Draga mea, viaţa este o datorie pe care trebue s’o împlineşti cu rânduială stabilită de cei care au trăit înaintea noastră. Ţine minte ce-ţi spun eu: nu ne înşală nimeni, ne înşelăm singuri, cerându-i ce nu ne poate da, fericirea integrală. Căsătoria este un act serios, o taină. Pe cât ştiu, ai bărbat tânăr, civilizat. Pentru ce vrei să te desparţi ? — De urît. — De ce l-ai luat ? — Nu ştiu... Amintirile copilăriei, croiala hainelor, presti- giul averii... Trebue aşa de puţin lucru să ne hotărîm când e vorba de căsătorie... Cele de mai multe ori, dorinţa de a fi mi- reasă, de a porni la altar cu voal şi lămâiţă în sunetul muzicii militare, ne leagă de cel care binevoieşte să ne ia de veci. Credeam în sinceritatea lui. Speram să fiu liberă, să-mi împlinească do- rinţele, să mă scoată în lume. El e tăcut, cuminte, prea cuminte. Se spune că, pentru a fi într’adevăr iubit, un bărbat trebue să fie puţin stricat. El n’are nici un viciu, sau are un cusur, care le întrece pe toate: e sanchiu şi zgârcit ca tată-său. — Eşti mamă. — Am douăzeci de ani. — Şi e obligator să faci prostii ? — Vreau să trăiesc. Mata nu ştii ce înseamnă Inseratul, la ţară, iarna, cu un bărbat care tace, face pasenţe pentru a stabili un record sau se plimbă ca limba unui ceasornic, dela sobă la uşă, plictisitor ca ploaia molcomă, ce picură cernând veşnicia. — Ocupă-te ! — Să fac sarmale. ' — E ruşine ? — E de prisos. Sunt privilegiată, n’am nevoie să adun ca furnica provizii de iarnă, ori să mă îngrop să dorm ca ursul, cu nămeţi de zăpadă la gura vizuinii. Accept să fiu roaba unui bărbat pe care l-aş adora, fie şi în treacăt. Nu înţeleg însă, dacă nu mă sileşte mizeria, să fiu servitoarea unui om sucit, bărbat fără pic de gene- rozitate, nici pentru el nici pentru alţii, nici măcar pentru copilul lui. De când l-am născut, nu l-a luat în braţe. Potrivindu-mă mamei, am făcut o căsătorie de convenienţă, siluindu-mi năzuin- ţele, în ciuda iluziilor care stăpânesc inima unei femei. N’a fost vrednic, sau n’a apreciat darul meu de nuntă. MARGOT 491 Şi adaogă, după o pauză, ducându-se spre fereastră să-şi ascundă ochii: — N’am crezut să fiu atât de dezamăgită. Când l-am văzut în intimitate... O, dar mai ales după ce i-am cunoscut firea... O femeie tolerează un act de brutalitate, chiar o infidelitate tre- cătoare, dar nu iartă jignirea amorului propriu... Şi apoi, ce mai la deal, la vale, nu vreau să fiu ridiculă mai ales în ochii mei, să îmbătrânesc, să mă pomenesc ştirbă cu pungi sub ochi, fără amintiri mângâietoare. Căsătoriile cele mai bune sunt acelea care nu se fac. Resemnarea, eroismul pasiv recomandat de morală e odios. Când mai târziu, prea târziu, te găseşti în faţa ireparabilului, ce-ţi foloseşte un mănunchi de principii adunat de profesori, repre- zentanţii sexului tare pentru uzul sexului slab. — Dar ai copil. — Şi slugi... Să-i păzesc somnul ? Nu-1 ameninţă nimic. Eşti om umblat, nu mă sfiesc să-ţi spun ce gândesc. Ne credeţi copii. Dar copiii cresc, învaţă a judeca. Dacă doreaţi să păzim, cum se spune, ciorba în oală şi copilul în poală, nu trebuia să ne luaţi minţile inventând podoabe, desco- perind aurul cu care cumperi ce visezi, să adunaţi la baluri, tine- retul gătit să placă, antrenat de muzică aţâţătoare, exasperat de dans promiţător, de vinuri scumpe ameţitoare... Am fost pregătită pentru viaţă uşoară. Mică, îmbrăcată ca o zână din poveşti. Mare, nimic nu era prea scump pentru mine. Am călătorit. Miss Krohner la Miinchen, mai târziu cele două trei luni petre- cute la Paris şi în Italia mi-au completat educaţia cuvenită ran- gului meu, mi-au îngăduit puncte de comparaţie. E vina noastră, dacă după ce ne mărităm, atenţia bărbatului se îndreaptă către celelalte femei, de a lui fiind sigur că nu poate părăsi domiciliul conjugal şi e datoare să-l urmeze oriunde? Te-am plictisit în deajuns. Dar mărturiseşte: n’am dreptate? — Draga mea, toate cu măsură şi la vremea lor. — Când sunteţi sinceri ? Când ne faceţi morală sau când ne cumpăraţi ? Unde e măsura ? Fiecare cupă de şampanie este un grăunte de nebunie... — De aceea nu trebue să-ţi pui mintea... 49a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — E lesne a vorbi... Şi de ce când natura a răspândit varie- tatea gustului, a parfumului, a formelor şi colorilor, când a creat nestatornicia firii, a dat omului judecată, deci libertatea să aleagă... — Binele, de rău... — Ce e rău şi ce bine ? Rău când nu convine altuia ? Fiecare îşi ia binele unde îl găseşte. Viaţa este o clipă, când o întrebuinţezi cum vrei, o eternitate când trebue s’o potriveşti pe placul altora. — Când îţi iubeşti bărbatul... — Cât durează iubirea ? — Subzistă, se transformă cu vârsta, cu interesul vieţii prac- tice, al traiului în comun... — Jugul? — Dragă nepoată, te-am lăsat să vorbeşti ca să văd în ce ape te scalzi. Este o zicătoare din popor: « Calul care nu vrea să tragă şi femeia hotărîtă, cum zici, să trăiască, îi baţi degeaba ». Feri- cirea după care alergăm e o himeră. Am avut şi eu douăzeci de ani, credeam că nu se mai isprăvesc. Am căutat să opresc amorul, am destupat şampanie, mă credeam erou, pentrucă la Paris prie- tenii mă botezaseră regele chefliilor. Fumam ca un cuban, ameţit de alcool, prins de femei diabolice, care se învârteau cu graţii impudice, degradator pentru toţi, pentru bani. Spre norocul meu, mi-am venit în fire înainte de a mă pierde în ochii mei şi ai lumii. Şi, după ce m’am însurat, crezi că n’am avut necazuri? Le-am răbdat de hatârul băiatului, de respectul numelui ce avea să poarte... — Apropo, întrebă pripită Margot, unde e ţaţa Rucsanda ? — La Georges la Bacău, sunt rude... Apropo-ul tău mă dezleagă. Ai înţeles ce se şopteşte în culise. Sunt momente când simţi nevoia să-ţi uşurezi inima. Am iertat în amintirea căminelor pe care le-am stricat când judecam ca tine. Am iertat rătăcirea Rucsandei pentrucă a fost discretă. Rezultatul? Am câştigat o prietenă. De bine de rău, oamenii au stabilit o morală... — Ipocrită. — Nu importă, de vreme ce e acceptată, consfinţită prin legi şi tradiţii. Prin puterea vieţii, prin instincte, ţinem de animale. Prin inteligenţă, ne ridicăm deasupra lor. Infrânează-ţi poftele MARGOT 493 ca să trăeşti sănătoasă. Fericirea creşte, suferinţa scade, de bucuria tuturor, de lacrimi şterse cu mâna celuilalt. Ţi-e urît ? Dar ce ocupaţie mai plăcută pentru o femeie decât creşterea copilului, pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Ai timp liber? Ocupă-te, citeşte, meditează asupra deşertăciunilor. — Trebue să le cunoşti. — Vrei să suferi? — Da. A suferi este a trăi, a spera... Speri să găseşti băr- batul drag, să-l reţii după ce l-ai găsit.-.. Bebe unde e ? — E dus la Roman... Avem o tranzacţie la tribunal.... Trebue să merg şi eu; dacă vrei, te iau cu trăsura. — Nu vrei să mergem cu maşina mea ? — Ai maşină? — Conduc singură. — Atunci prefer să merg cu trăsura. Vii? — Mă înapoiez la Iaşi. — Nu rămâi să vpzi pe Bebe ? — Singură ? — Ne întoarcem mâine seară... — Nu deranjez ? • — Nu ţi-e ruşine ? — Pardon et merci... Atunci vă aştept. După plecarea lui conu Alecu, Margot a rătăcit prin livadă, a inspectat grajdul, a intrat în casă, a răvăşit cărţile din bibliotecă, a încercat să doarmă. Dar, năzdrăvană cum era, a sărit din pat în maşină, a plecat să întâlnească pe Bebe la Roman, să se întoarcă împreună la Fierbinţi. Iubea cu pasiune, dornică de a se jertfi, pentruca să-i dove- dească dragostea. Nu se întreba dacă face bine, nici cât are să dureze aventura lor. Amanţii nu se iubesc cu aceeaşi intensitate. De regulă iubeşte mai mult femeia. Bărbatul se lasă iubit, prins într’o reţea de aten- ţiuni drăgălaşe. S’au întâlnit la tribunal, unde Margot n’avea nici o treabă. Invitat de formă să plece împreună, conu Alecu a preferat să rămână la Roman să se înapoieze ceva mai târziu. Margot, mândră de priceperea ei, se instală vitează la volan. 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Maşina porni greoaie, cu zgomot de batoză, fugărind găini cu- prinse de panică, urmărită de câini furioşi şi copii zburdalnici. Soarele scăpăta aprins, înflăcărând zarea. Foi moarte se des- prindeau liniştit, pluteau rătăcind, căutând cimitirul. Care încăr- cate cu oameni adormiţi pe mărfuri, clătinaţi de zdruncin, veneau la târg, în pasul măsurat al boilor, care trăgeau rumegând, cu ochii închişi de trudă. Pretextând că nu se aude, Bebe îi vorbea lui Margot la ureche, dezmierd ând-o cu sărutări fugare, de glumă, care o înfiorau, îi puneau în primejdie de a se răsturna în şanţ. Pe înserate, aproape de conac, o dată cu craiul nou, galben ca o felie de pepene, Bebe smulse lui Margot, făgăduinţa de a se întâlni fără greş, să stea de vorbă în pavilionul din grădină, gătit cu scoarţe şi divane largi, pentru oaspeţii numeroşi, invitaţi, toamna, la vânat de baltă şi pădure. Ajunşi la curte Beb6 o lăsă singură. Gospodar,, plecă să rânduiască de masă, supeu de amorezaţi, prepeliţe în pesmet şi piersice zămoase, cu şampanie în răcitorul de argint. Căuta să pară ocupat, evitând de a se întâlni cu Margot pentru a nu-i da prilej să se răzgândească. Conu Alecu căzu preocupat o dată cu întunericul. Argaţii se repeziră să deschidă porţile. Feciorul îi luă pardesiul şi umbrela de care nu se despărţea în călătorie. In cancelarie, isprăvniceii aşteptau să dea raportul, să primească ordine pentru a doua zi. In fundul curţii, nechezau, nerăbdători, buestraşi legaţi de gard_ Dulăi bine hrăniţi îşi cercetau cojoacele, scoşi la lumină de un foc de paie. Boierului nu-i plăcea să ţină oamenii la scară. Isprăvi repede. — Va să zică mâine la arat ? — Da. — Să iasă toată lumea. — Am înţeles. — La pădure se lucrează ? — Am început de ieri... — Se văd urme de mistreţi ? — Am văzut eu, în sus, mai la deal de Corbasca, în marginea păpuşoiului... — Duminecă am invitaţi la vânătoare... îngrijiţi de gonaşi.... — Prea bine. MARGOT 495 — Aşa. Acum bună seara, mai vorbim mâine. Iarnă sau vară, singur sau cu musafir, bătrânul şi Bebe veneau la masă după o scurtă toaletă în ţinută ireproşabilă. Trecură cu Margot în sufragerie. Feciorul prezentă farfuria de argint cu primul fel, ochiuri româneşti pe vârfuri de anghinare. Vinul licărea în cristale. Un câine danez, Lord, favoritul boierului, aştepta bucăţele strecurate pe sub masă pe care le lua delicat ca un copil bine crescut. Margot şi Bebe aveau acelaşi bagaj de cultură convenţională, de literatură, muzică, pictură care circula prin saloane, acum o jumătate de veac. Conu Alecu se instruise călătorind, citind mult la ţară. Bărbierit cu îngrijire, cu obraz neted, cu butoniera înflorită discret, era un produs al moralei superioare. Vorbea plăcut, spiritual, de romane* tablouri fine cu anecdote trăite. Margot asculta distrată. Pe măsură ce se ridicau mâncările, când se aduseră fructele, se destupă şampania, simţi îngrijorare, îşi aminti făgăduinţa, o cuprinse panica, teama plăcerilor neîn- găduite, care scoate femeile din minţi. Ii era necaz că Bebe asculta liniştit, pe când în sufletul ei clocotea dragostea nerăbdătoare* care precipită bătăile inimii, înfrumuseţează femeia învinsă de dragostea veche cât lumea şi totuşi nouă la fiecare dată. In cele din urmă, bătrânul se ridică, sărută galant mâna lui Margot. Feciorul o conduse, ridicând sfeşnicul de argint, pe scară, înaintea ei la etaj, în fundul coridorului. Margot plecă fără să se întoarcă, stăpânită de dragoste, aţâţată de indiferenţa calculată, a lui B£be, hotărîtă « ce o fi să fie » să se ducă la întâlnire, să cu- noască în fine amorul. O clipă se gândi la Emil, pentru a-şi îndreptăţi pornirea, se socoti părăsită, îşi aminti, ofensată, că trecuse ziua ei de naştere* fără ca el să dea semne de viaţă. Uşa se deschise uşor, o cameristă germană se prezentă cu discreţiune să-i ajute să se dezbrace. Margot îi strecură în palmă un cocoşel de aur şi o rugă să plece. Apoi îmbrăcă o haină de- coloare închisă — de aventură — şi se rezemă cu coatele pe pragul ferestrei, aplecată să privească întunericul sub cerul înste- lat, cu acelaşi crai nou ce strălucea aprins, pentru toţi credin- cioşii lui Alah. 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Domnea o linişte adâncă. Un ceas de bronz sub glob, învâr- tind un disc lent, nesfârşit, la dreapta şi înapoi, măcina timpul. Un liliac zbură, fantomatic. Câinii umblau bănuitori, deosebin- du-se în pale de lumină, când treceau pe sub ferestre. Şi linişte. O linişte, care farmecă, te face să admiri bolta cerească cu dor păgân. Socotind că aşteptase destul, Margot se retrase dela fereastră, îşi acoperi obrazul cu mâinile, stete o clipă nemişcată în mijlocul camerei. Apoi micşoră lumina, porni dibuind spre uşă, înnăbuşi un strigăt şi căzu în braţele lui Bebe. — Tocmai plecasem... — Ssst! Taci să nu ne audă. Mi-a fost frică să nu te audă Lord, doarme la tata în odaie... Latră la cel mai mic zgomot. Vino încet... — Unde ? — La mine. — Dacă ne prinde ? — Nu te teme. Din orice mediu, femeia care iubeşte întârzie pudică, îşi pre- găteşte căderea cu teamă de fecioară. — Hai să şedem la fereastră, sunt numai stele. — Le cunosc... — Miros de brazi... — Verzi... — Şezi lângă mine. Şi, ridicând braţele albe, îl cuprinse de gât rezemând capul i-ar spune că a glumit, dacă i-ar spune că tristeţea din odaie nu e decât umbra serii, pe care lumina lămpii o va risipi. — Nu e aşa că de iubire nu mori ? Glasul Denei se auzi surd şi singur, ca şi când nu pornise să întâlnească urechile lui. Bărbatul desluşi în întuneric trupul sub- ţire şi strâns al Denei. Voi să se aplece spre ea, să spună ceva, dar nu găsi nici un cuvânt potrivit, se simţea gol, sec. Făcu o sforţare, întinse mâna şi i-o aşeză pe frunte. Sub palma lui îngheţată, pleoapele Denei palpitau uşor şi genele lungi îi mângâiară marginea mânii, în atingeri fine de antene. In mintea lui se frământau resturile unui discurs de consolare, alcătuit şi ticluit de mai înainte, pe care însă nu-1 mai putea închega. — Ne-am iubit noi, Dena ? Cuvintele, o dată pornite, le regretă, găsindu-le nefireşti, stu- pide. — Nu cred, nu mă doare nimic. Când mă gândesc că n’am să te mai văd mâine, peste un minut chiar, nu simt nimic. Tudor retrase mâna stângaci, enervat. Din nou o stârnise, printr’o întrebare nedibace. Dena simţi mişcarea, toată dorinţa lui de a pleca odată, de a scăpa de lângă ea. Până atunci nu voise să priceapă nimic. Acum înţelegerea se căsca între ei ca o gură de prăpastie, deschisă deodată în faţă. Va trebui să plece, va pleca pentru totdeauna, şi gândul acesta, intrat în conştiinţă se în- toarse împotriva lui Tudor: — Pleacă, pleacă te rog, sunt foarte obosită. Vreau să pleci { Gestul de plecare al bărbatului se stărui atent, totuşi o urmă de decenţă îl ţintui pe scaun. Dena deschise ochii, simţi lipsa lui de decizie, înţelese voinţa care-1 ţinea încă lângă ea, şi o ură cum- plită şi caldă se ridică într’ânsa: . ■—Ieşi, du-te, nu vezi că nu plângi Nu bocesc. EROAREA 533 Se ridică de pe divan în arc încordat, înălţându-se spre el cu tot trupul avântat ca o ameninţare. Cuvintele pornite la început calme se umflau ca băşicele de săpun. Creşteau rotund şi ples- neau în urechea lui Tudor: — Pleacă, lasă-mă singură, pleacă... O exasperare crescândă o înălţa mai mult şi creştea aprinsa, ca un lujer de foc. Tudor se sculă încet şi cu cât cuvintele femeii se rostogoleau mai repede, cu atât mişcările lui erau mai încete, mai exasperant de calme. Tăcerea lui se lipea pe creer ca o pânză deasă, înnă- buşind-o. Ii părea că Tudor niciodată nu va sfârşi paşii până la uşă, şi mersul lui liniştit îl socoti perfid şi calculat. — Acum pleacă, pleacă odată! striga ea disperat. Uşa se închise fără zgomot în urma lui. O greutate o apăsa la gura pieptului. Părea că inima se desfăcuse din legături, rosto- golindu-se la vale. Ridică mâinile, apăsându-le pe piept. Le adânci dureros în carne, căutând să stăpânească bătăile repezi pe care le simţea undeva, aici, în tot trupul. Un cerc de foc îi strângea ochii, storcându-i de lacrimi. Căzu înapoi, cuprinsă de o dispe- rare fără margini: — O să-mi treacă, o să-mi treacă, murmură şi murmurul creştea, se înmulţea ca valurile, asurzind-o. — O să-mi treacă... răsună ritmic ca ciocanul, mai sonor şi mai surd, izbit în tâmple. Pânzele de pe ochi se răriră, mii de ace o înţepau în umărul amorţit şi ţipătul strident al copilului se frânse în somnul ci ca o lovitură izbită în creştet. Deschise ochii, ameţită. — Am ajuns, zise femeia din faţă, strângându-şi copilul într’o pătură roşie. Aţi dormit bine? > •••••••••••••• •«•••••••••«•» De-a-lungul coridorului gol, uşile odăilor stau înşirate ca ramele într’o galerie de tablouri. Dena răsuci cheia, opintind-o uşor. Sgomotul mic, ca o închidere de cleşte, îi asurzi urechile. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise deodată, sorbind-o lacom. Un miros greu, veşted, o izbi în faţă. Nu-i de mirare, atâtea luni de când am plecat, gândi Dena. Trase ruloul, şi lumina după amiezii târ- zii năvăli înăuntru, odată ca un val de aer proaspăt, prin braţele ferestrelor deschise. Se aplecă sprijinindu-şi capul în palme şi 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE coastele de pervaz. Dâmboviţa curgea încet între covoarele malu- rilor înverzite. Casele de peste drum aruncau, prin desişul frun- zelor, pete albe ca nişte batiste de bun venit fluturate spre dânsa. Totul era înverzit. La plecare zăpada fusese înaltă, până la ferestre. O durea capul, dunga pălăriei îi strângea fruntea. Umerii şi-i simţi înfioraţi şi de pe ei coborî o oboseală grea, care o îmbracă până la genunchi, trăgând-o în jos. încheieturile mâinilor se înmu- iase şi capul îi alunecă din cupele palmelor. Pălăria îi alunecă pe ceafă, se opri o clipă în scobitura gâtului, pe urmă căzu jos cu un sunet înnăbuşit. Dena nu se întoarse. Odaia din spate o înspăi- mântă, nu prin singurătatea ei, ci prin plinătatea prezenţei lui Tudor. Din graniţa ferestrei peisajul îl vedea nou, proaspăt, astfel decât îl lăsase la plecare. Poalele vinete ale serii se desfăcuseră bogate şi pline. Pomii se înnegriră peste râu, iar Dâmboviţa îşi lucea apele uleioase ca un covor de linoleum cernit. Umbra odăii, din ce în ce mai deasă, ascundea în cutele duşmane colţuri grele şi pline—urme adânci şi tainice de care fugise. Felinarul din faţa casei se aprinse şi lumina albastră-verzuie năvăli peste Dena, îndrăzneaţă, despuind-o de ascunzişul serii. Se retrase şi îşi văzu umbra înaltă întinsă în făşia albă aşternută pe parchet. In ea sângele se porni o clipă şi durerea încătuşată în legături puternice se zbătu să scape. Se urcau într’ânsa aduceri aminte, pe care le gonea îndărătnic. Reuşise să dreneze veninul atâtor luni de fugă de aceste locuri, deci nu va deschide rana singură, cu microbii amintirii. Se aplecă şi ridică pălăria căzută jos, pentru a o aşeza pe consolă. Ridicând mâna, podul palmei atinse crengile uscate de azalee şi mângâierea seacă îi scurmă inima. Frunzele răsucite şi albite se scuturară pe jos, foşnind ciudat şi căderea lor o simţi pe ea însăşi, pe trupul întreg. Şi toată liniştea superficială, ca un văl fin sub care reuşise să se ascundă de atâtea luni, se stârni, se destrămă, iar Dena simţi că nu va mai putea ţine mult frânele inimii. O disperare cumplită o înneca, asemenea unui val puternic venit pe neaşteptate peste apa calmă a mării. ' Dena recunoscu durerea, era aceeaşi legată cap în cap cu cea lăsată în încăperea aceasta, în acel miez de iarnă, când fugise îngrozită. Era vie, întreagă, suferinţa, cu rădăcinile lacome înfipte în pământul mănos al inimii. EROAREA 535 Şase luni trăite departe de Bucureşti, de acest spaţiu cuprins între patru ziduri, care o adăpostise atâta vreme pe ea şi pe Tudor ! O cuprinse sentimentul zădărniciei atâtor luni de chinuri, de nopţi albe petrecute în nenumărate odăi de hotel, străine, atât de străine. Atâtea spaţii, încadrate în ziduri aşezate unele lângă altele, prin care trecuse ca un fir dureros, tras printr’o înşiruire de cuburi bizare. Fuga de Tudor, lipsa lui de lângă dânsa, n’o simţea lămu- rit. Era ca într’un vis, era ca într’o boală încă neprecizată. La urmă se obişnuise cu golul dintr’însa. Dar amintirile se ridicau acum ameninţătoare din toate ungherele odăii, din mirosul crengilor mumificate ale azaleii, din scaunul lui rămas strâmb lângă divan, din însăşi fiinţa ei bolnavă de fiinţa lui. Fugise izolându-se de tot ceea ce fusese, ţesând ca viermele de mătasă îmbrăcăminte deli- cată şi înşelătoare, scut durerii, şi tot ca dânsul rosese singură portiţa lumii pe care o părăsise. Acum viaţa pătrundea în ea puter- nic, rozând şi distrugând învelişul şubred. Făcu lumină şi privi odaia în faţă, cu cruzime. Luni de zile se ferise să-şi amintească de ea. Viaţa şi-o crezuse vas preţios, ocrotind-o să nu se spargă. Se aşezase sub clopot de sticlă, ca o floare delicată să nu se frângă şi, iată, nu era decât o fiinţă sănătoasă, pe care încercările n’o ştir- biseră întru nimic. Se întinse pe divan, la fel ca atunci. Se dărui durerii cu volup- tate, căutând să câştige din suferinţă tot ceea ce pierduse inutil în aceste luni, când luptase zadarnic s’o ocolească. Linişte. Frunzele castanului din marginea trotuarului foşnesc lin. Un ropot mărunt şi des umplu odaia şi o răcoare umedă îi cuprinse umerii. Se sculă şi închise fereastra. Rămase în mijlocul odăii descumpănită. Era târziu. Ar fi trebuit să se desbrace, să se culce de-a-binelea. Se aşeză la masă cu capul în palme. O durere violentă îi sfredelea tâmplele. Stinse lumina şi se întinse din nou pe divan. Pleoapele lipite îi ardeau şi ghemui genunchii până la bărbie. Trase pătura peste umerii încovoiaţi. Picăturile de ploaie izbeau geamul în spatele ei, şi Dena simţea fiecare picătură rece, ascuţită, ca un vârf de ac trecând prin geam în cameră, şi oprin- du-se adânc în spatele ei. — Ce-o fi făcând Tudor acum? Şi deodată o cuprinse un dor adânc de el. I se păru că de această unică apropiere depindea întreaga ei linişte viitoare. Trase 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pătura peste cap: « O să-mi treacă, o să-mi treacă . . . ». Băteau dara- bana picăturile sonore Ceaţa de pe minte se destrăma încetul cu înce- tul. Afară plouă, nu va mai fi nimic, decât ploaie, rece şi măruntă, ploaie. . . Cerul strălucea albastru şi peste întinderea lui senină norişori subţiri împleteau horbota albă. Cerul seca pânzele şi aerul era umed şi proaspăt. Dena se trezi brusc, şi o clipă nu ştiu unde se afla. Soarele îi cuprinsese jumătate din divan şi se simţi înveselită. Se sculă repede, desbrăcându-se în mers de rochia mototolită. Dădu drumul duşului, spălându-se lung şi sălbatec. Firele lungi şi reci ţâşnite cu putere din sita duşului, îi biciuiră carnea mole- şită de somn. Trase mănuşa, frecând pielea cu ciudă, ca să simtă. Panglici lungi de foc pe trup, apa curgea din ce în ce mai rece şi-i frigea spatele. Când se văzu îmbrăcată, liniştea reveni. Nece- sitatea de a-1 vedea pe Tudor îi sfredelea fiinţa din nou. Pomii de pe bulevard se întindeau până departe, împletindu-şi crengile ca o cupolă verde şi proaspătă. Mirosea a umed şi a noroiu. — A plouat mult astă noapte, gândi Dena privind din tramvai la băltoacele de pe marginea trotuarului. Alături de tramvai un automobil înainta în acelaşi timp. Dena iar alunecă privirea nepă- sătoare pe linia elegantă a maşinii şi deodată privirea i se lipi de ea. Era maşina lui, maşina lui neagră cu botul de buldog uriaş înhămat cu liziere de metal alb. Nu-i văzuse numărul, dar nu se mai îndoeşte. Se sculă în grabă, se apropie de uşă şi împinge. Uşa nu se mişcă. Maşina depăşise tramvaiul. Dena se întoarse şi străbătu vagonul în fugă până pe platforma din faţă. Ii veni să strige să oprească vagonul în loc, să sară prin pereţii lui în stradă. Maşina se depărtă şi silueta ei neagră coti spre dreapta. La staţie coborî. Acum trebuinţa de a-1 vedea pe Tudor se desfăcu într’u plasă fină, cu ochiuri multe în pânza căreia gândul Denei ţesea necontenit imaginea lui. O apucă în sus pe Cale cu gâtul mereu răsucit peste stradă, la şirul de maşini ce veneau spre dânsa. Asemănarea maşinilor îi prindea inima în cleştele speranţei. Şi când Dena reuşea să verifice numărul rămânea pe loc încremenită. La « Dragomir », un şir de maşini făceau baraj, un întreg convoi de automobile. Dinspre Regală, curgeau altele. Dena, cu ochii înfriguraţi, căuta, dibuia întâi siluetele, pe urmă numărul. Mas- cat de altă maşină, un automobil larg aştepta cuminte. Pe placa EROAREA 537 albă, deocamdată nu se vedea decât întâia cifră din cele patru. Inima i se porni vijelios, răspândind în tot trupul ecoul sângelui, până la încheeturi, la braţe şi la genunchi. Mai făcu un pas şi a doua cifră apăru lângă întâia. Inima i se sbătu şi mai vertiginos. Mai stăteau ascunse două semne. Prin urmare, mai avea de făcut doi paşi. Maşina din faţă acoperea volanul. Dena nu putea zări decât burlanul mare al braţului îmbrăcat. Era braţul lui. Ii era drag acel segment de om şi acel segment de automobil care deo- camdată purta două din semnele Iui Tudor. A treia cifră apăru şi femeia o mângâie cu privirea, înfiorându-se ca de o atingere înfăptuită. Patru. Sergentul flueră, zidul se sparse, maşinile por- niră grămadă. Dena se opri în loc cu ochii aţintiţi pe placa din dreapta maşinii. AI patrulea semn apăru ca împins de un resort: doi. Nu era al lui Tudor ! O diferenţă de o singură unitate i-1 răpise. I se păru că atâta vreme cât cea din urmă cifră rămăsese ascunsă, însăşi maşina fusese alta, putea fi alta. Iar dacă ar fi grăbit pasul, precedând fluerul sergentului, ar fi surprins-o aşa, adevărată, a lui Tudor, cu el la volan, aşa cum se ascunsese acum de dânsa. O porni din nou în sus, străbătând valul de lume ce cobora veselă pe cale. Deodată, gândul Denei se schimbă. Tudor putea fi foarte bine pe stradă, la cincizeci de paşi în faţa ei, ori în spatele ei. Ştia bine că avea clienţi destui prin părţile acelea. Nu se întâlneau la acea oră la Tripcovici? Nu intra. Ii plăcea să-l vadă venind spre dânsa cu mersul lui avântat, cu gâtul întins- înainte, cu capul înclinat uşor. Când el apărea toate siluetele din jur se ştergeau şi din umbrele lor se desfăcea doar Tudor cu piep- tul rotund tăind aerul, cu faţa încruntată şi buzele strânse. — Ce faci ? Ce faci ? o întreba stereotip fără să aştepte răspunsul. La gândul că Tudor ar putea trece alături de ea o apucă panica, îşi simţea prea puţini şi prea nevoiaşi ochii pentru toată munca, pe care va trebui s’o facă. Ii dori pedunculaţi la fel cu ai melcilor ori desaxaţi ca la cameleoni. Să învârti privirea în toate părţile deodată, să cuprindă toată mulţimea de bărbaţi ce treceau în dreapta şi în stânga. Trupul o durea de încordare şi gâtul mereu răsucit îl simţea acum înţepenit. Obrajii îi ardeau şi picioarele se mişcau repede şi desordonat întorcându-se brusc din drum, izbind lumea ce-i venea în faţă, pornită în urma bărbatului ce purta pe dânsul o vagă asemănare cu Tudor. Nu-1 văd, nu-1 văd, se plânge sieşi 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca şi când ar fi găsit într’însa o tovărăşie. Gândul se îndreaptă intens spre el şi femeia era convinsă că puterea lui o va simţi Tudor, pe care îl va zări din clipă în clipă. Poate nu-1 mai recu- nosc, îi trecu prin minte. Atâtea luni de când nu l-am mai văzut. I-am uitat fruntea, nu mai ştiu cum îi este gura, nasul şi părul. Doamne, cum mi se şterge din minte chipul lui! Gândurile săreau peste clipe şi strângeau cu lopeţi harnice din fiinţa-i sbuciumată urmele înfăţişării lui, muncindu-se să-l alcătuiască întreg. Apele însă se turburau şi chipul lui Tudor se desfăcea de ţărmuri, cu trăsăturile mărite, deformate, pierdute. Dureri mici se alcătuiau din fioruri adânci ce o străbăteau din ce în ce mai repede, se strângeau în plasa spaimei învăluind-o în pulpane reci. Tudor ar putea trece pe lângă dânsa, fără s’o recunoască, aşa ca oricare strein. In piept i se zbătea un bocet sfâşietor: L-am uitat, l-am uitat! Se trezi la Capul Podului, mergând mereu înainte ca spre o ţintă dinainte fixată; străbătu piaţa şi o porni pe Jianu. La ora asta pe Tudor nu-1 putea întâlni, făcea vizita la sanatoriul de pe Călăraşi. Paşii o aduceau pe urmele unei plimbări făcute cu Tudor la început. Schimbase Fordul cu un Pontiac elegant şi mergeau să-l încerce. Străbătuseră şoseaua vertiginos de câteva ori. Dena privea mâinile lui puternice şi delicate, mâini de abate, mânuind volanul. Mâna dreaptă aluneca din când în când pe căpăcelul rotund dela mijlocul lui, învârtindu-1 într’un joc delicat de degete, reglând lumina, măturând şoseaua cu raze mai luminoase ori mai slabe. Pe urmă dibuiră prin întuneric drumurile noi şi întune- coase încâlcite printre casele din noul cartier cu aer marin Jianu Cottage. Se opriră în marginea lacului. Dincolo, peste apă, salbe multiple de lumini îmbrăţişeau gâtul nopţii şi reflexul lor tre- murat se prelungea pe oglinda liniştită a lacului ca nişte delicate coloane aprinse peste bolta apei. In maşină era cald. Geamurile închise făcuseră dintr’ânsa un interior călduţ şi moale ca într’o încăpere a dragostei, un cuib mai întins decât oricare altul. La radio o muzică vagă şi delicată de banjou răspândea în încăperea mică note dulci şi calde. Lumina verzuie a aparatului lumina discret genunchii apropiaţi ca o veil- leusă de interior. Un vârtej se zbătu în atmosfera caldă, se izbi de pereţi, de trupurile lor înfrigurate, purtându-i într’o scufun- dare ameţitoare. Rochia Denei se lipise de piele şi trupul tremura EROAREA 539 adânc şi înspăimântat. Două picături reci se prelinseră pe coaste în jos şi se opriră pe coapse ca o încleştare de copci îngheţate. Besna se lipise de ferestrele maşinii, de pereţii lucioşi şi negri ocrotindu-i de întunericul de afară, de răcoarea nopţii, de tot răul ce ar fi putut veni de dincolo. Tudor se aplecă spre dânsa, cuprinzând-o cu braţul. Se simţea parcă moartă în mâinile lui, ruptă, desfăcută în bucăţele. Pe sub stofa subţire a hainei îi simţea muşchii lui lungi, tari, întinşi încordat pe braţe. Nu mirosea a nimic Tudor. Nici măcar a tutun. Fără o vorbă, Tudor întoarse maşina, pornind spre oraş într’o alunecare rapidă şi nerăbdătoare. Deodată amintirea începutului deveni limpede, prezentă. O sfârşeală subţire, ca urma unui vin vechi, lăsată în trup îi îngreună picioarele. Nu mai putea înainta. Se aşeză pe o bancă, sfârşită. Uitase să mănânce de ieri dela prânz. De altfel nu-i era foame, voia doar să se odihnească. Apele din ea nu se puteau potoli şi în timp ce privea vilele frumoase de peste drum, dorul de a-1 vedea pe Tudor ţâşni din nou, mai cald, ca apele unui geiser comprimat. Pe urmă o potolire adâncă se porni ca şi când în ea se rezolvaseră dela sine toate problemele ce o frământau pe neaş- teptate şi fără să ştie. Părea că peste voinţa ei, cineva o golise de toate simţurile care dureau la amintirea lui şi imaginea lui Tudor apăru fără să o doară, nereliefată ca o fotografie. Aducerile aminte năvăleau în conştiinţa amorţită, fără nici un ecou în sensibilitatea ei anesteziată. Nu putea prinde în conştiinţă, întreg şi dureros, acel moment din trecut care revenea mereu în gând cu regula- ritatea obsedantă, când pentru întâia oară băgase de seamă senti- mentul penibil al distonanţei dintre ea şi Tudor. Fusese un sen- timent pe care îl neglijase, armoniile interioare sincronizate per- fect atâta vreme, se tulburaseră şi ea nu făcuse nimic. Ce ar fi putut face ? Se abandonase cu totul unei dulci ipocrizii cu sine însăşi, învârtind în cupa destinului zarurile însemnate cu: «nu ştiu, nu simt, n’am văzut». Pierduse. Se uită la ceas. Cinci. In ea neliniştea musti din nou şi fer- menţii zbuciumului înfloriră petalele dorinţii. Vreau să-l văd, vreau să-l văd. Se ridică de pe bancă cu dorul bolnav în ea şi cu un somn puternic în toată fiinţa. Se mişcă greoi şi-i păru că tru- 54° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pul o părăseşte, că va fi nevoită să se desfacă în două, una să por- nească pe străzi iar cealaltă să cadă grămadă pe trotuar, istovită de rău. Mergea în neştire. Totuşi în subconştient drumul era bine trasat. II căuta pe Tudor, pe care-1 simţea întrânsa ca o obsesie, de care nu va scăpa până ce nu-1 va vedea, încă o singură dată. Şi cu fiecare clipă ce trecea răul creştea mai mult, ca o rană neîn- grijită, iar fiinţa Denei îşi sporea dorinţele, umflându-le ca pe un aluat dospit prea mult. Deodată se făcu lumină în pâcla ce o strivise parcă până atunci, lipită de creer. Era foarte simplu. Va trece pe Domniţei. Ii va pândi maşina. II va revedea. Cum de nu se gândise de dimineaţă la soluţia asta ? Rătăcise, ameţindu-se pe străzi inutil, când putea să aştepte liniştită acasă până la ora şase, când avea consultaţii. Avea să-l vadă, nu o dată, ci de mai multe ori chiar. Vreme cât va coborî din maşină, cât va lua geanta de alături, cât va încuia maşina. II va urmări cei şapte paşi şi jumătate cât avea de făcut până la cele trei trepte dela poartă. Pe urmă nu-1 va mai vedea. Dar numai câteva secunde. In vremea asta, va urmări mintal cum descuie uşa, cum atârnă pălăria în cuierul din dreapta. Va străbate odaia, se va apropia de geam şi va ridica transperantul. Prin perdeaua de fileu trasă la o parte o clipă, îl va mai zări încă puţin, pe urmă gata. Nici nu va mai avea nevoie să-l vadă mai mult. Era destul. Se uită la ceas. Cinci şi jumătate. Prea de vreme. Nu e nimic, tot îi era dor de strada asta, de cele două ferestre cu perdele de fileu. începu să se plimbe în sus şi în jos îngândurată, şi numai a treia oară băgă de seamă că transperantele erau ridicate. Tresări, oprită în loc. Dacă se va fi întors mai de vreme ? Ar trebui să vadă maşina în faţa casei. Ori cumva şi-o fi schimbat orele de consul- taţii? Pe tabla de email,prinsă în zid, era indicată ora şase. Prin urmare... Dacă n’ar fi fost gardul grădiniţii, s’ar fi putut apropia de ferestre şi ridicându-se pe vârfuri ar fi putut privi înăuntru, în odaia de lângă cabinet. Dena ocoli ispita, înfiorată. Acolo pe zidul din stânga ştia bine că era divanul pe care, cum venea, se trântea întinsă. Nu făcea nici un zgomot, aştepta. Dincolo în cabinet auzea pe Tudor mişcând instrumentele, atingându-le între ele. Vocea lui sigură şi plină se amesteca cu vocea slabă, timidă a bolnavului. Urmau pauze lungi între cuvinte, despărţite între ele de sunet EROAREA 541 de metal, pe urmă paşi mărunţi se depărtau ezitând şi în sfârşit paşii largi, sănătoşi, siguri străbăteau cabinetul şi uşa capitonată se desfăcea larg, iar Tudor apărea în prag frumos şi înalt, îmbră- cat în halat alb, cu braţele negre şi puternice ieşite de sub mâne- cile scurte. Amintirile, devenite din nou vii, se îngrămădeau năvalnic şi se rostogoleau haotic. Dena scurtă traiectoria paşilor dintre cele două puncte din faţa casei între care se mişca. Acum se învârtea pe o întindere de zece paşi în sus şi în jos, ca într’o cuşcă cu pereţii vizibili. Minutele creşteau, totuşi i se păru că timpul se oprise în loc, pe urmă fără a mai controla o cuprinse spaima că trecuse de şase. Dacă ar intra? respinse gândul înfricoşată. Tudor s’ar putea răsti la dânsa. De altfel nu voia să-i vorbească, ci doar să-l vadă. Toate se sfârşiseră de mult. Exasperarea creştea din ce în ce mai mult. Printr’o ciudată eclipsă a realităţii, i se păru că Tudor întârzia dela o întâlnire proiectată de mult. Pe neaşteptate un gând îndrăzneţ i se furişă în minte. Ce-ar fi dacă?... Gândul i se păru atât de minunat, de şiret alcătuit, încât1 nu fu în stare să-l formuleze pe de-a’ntregul, ca nu cumva să-i scape, să se depărteze. Se opri în marginea trotuarului şi privi panglica lată a străzii, spre dreapta. N’o interesau decât maşinile ce vor veni din partea aceea, numai din direcţia aceea ştia că putea veni Tudor. Va trebui să fie atentă, doar la număr, el n’o putea înşela. Forma maşinii o uitase brusc, se evaporase neaşteptat din minte ca şi când niciodată n’ar fi văzut-o. De asemenea şi chipul lui Tudor pe care se căznea din nou să-l reconstitue. O maşină trecu. Nu era a lui. Alta... încă nu e şase? Ce încet trecea timpul. Trotuarul de sub ea a început să se încingă şi dogoarea trecea prin tălpi de carne. Vinele gâtului o dureau şi frigul o cuprinse pe la genunchi. Se simţi pustie şi în toată fiinţa ei nu se adăpostea decât hotărîrea vicleană, alimentată de dorul de a-1 vedea. Strada era pustie. In depărtare apăru un automobil, negru ca al lui. Acum îi descoperea silueta în minte, care seamănă cu aceea ce se apropia. Numărul nu-1 putea zări încă. Dar mai avea vreme. Maşina se apropia. Dena freamătă de nerăbdare. Era maşina lui Tudor. La volan nu putea distinge deocamdată decât o pată vânătă. După o clipă deosebi capul căruia nu-i recunoscu decât şapca de sport eenu- şie. Va mai trebui să vadă bine numărul şi pe urmă... pe urmă va 542 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE face un pas, doi, nu mai mult. In acel loc Tudor va trebui să înceti- nească, pentru a trece lângă trotuarul din dreptul casei. Izbitura nu va fi tare. De altfel pardesiul era gros şi va atenua izbitura căderii. Ridică grăbită mâinile şi trase bascul peste urechi. Prin urmare doi paşi. Calculase bine ? Privi încă o dată în urmă.. Da, aci va trebui să oprească maşina, o va atinge puţin cu aripa, poate chiar cu botul, dar fără putere, pregătită fiind să se oprească. O va răsturna şi Dena va cădea jos. Se va izbi puţin. Ei şi? Nu-i nimic. Tudor va trebui însă să coboare, să o ridice, să o poarte pe braţele lui până la dânsul în odaie. Ce, nu era doctor? Se va sili să zâmbească dulce, aşa, numai cu colţurile buzelor în sus, încreţind puţin nasul cum îi plăcea lui, ca un botişor de iepuraş. Se va lipi de el şi printre gene îl va privi mult, mult, să nu-i mai uite ochii, gura, părul, fiinţa lui întreagă. Bucuria creştea în ea ca o vâlvătaie de flacără aprinsă năpraznic, arzând toate îndoie- lile. Un zăbranic de lacrimi se aşternu peste ochi şl degetele Denei tremurară înfrigurate. O clipă, două, o izbitură în şale şi se va afla dincolo de ferestrele cu perdelele lăsate, întinsă pe divanul lui Tudor, ca şi când nimic n’ar fi fost. Nimic. Un hohot de plâns cald şi bun îi umflă pieptul şi prin perdeaua lacrimilor placa cu numărul maşinii o vedea când aburită, când clară cu cifrele bine reliefate. Acum, acum, un pas şi al doilea... aşa. Dena simţi o izbitură în şale. O scufundare scurtă oprită de o stavilă dură. O greutate ca un tăvălug de oţel peste piept. Respi- raţia se opri o clipă şi ameţeala o duse ca pe o apă. întocmai cum prevăzuse.— Nu mă doare deloc, am făcut bine că am tras peste tâmple bascul. M’a ferit... In jurul ei voci multe se sparg sonore ca nucile izbite de un ciocan pe o piatră. Sunetul îi era nesuferit. Altceva nimic nu o supără decât larma din jur şi greutatea de pe piept. Incordă auzul, să distingă vocea lui Tudor. Nu era în stare şi renunţă cu gândul că-i uitase timbrul. Deodată patul dur pe care stă întinsă se depărtă, se simţi luată în braţe pe sus şi mângâieri vagi trecură peste greul ce o apăsă. Tudor, Tudor. Trase respiraţia căutând să fie mai uşoară, să nu-i obosească braţele... Fraze se rupeau, se închegau, se rupeau din nou, strigând surde în trupul Denei.— Trebue să zâmbesc, să fac botişor, aşa boţi- EROAREA 543 şor,— dar buzele şi le simţi îndărătnice, încordate,— ştiu că plâng, nu mă doare însă nimic. Tudor, nu te speria, eu am vrut,— şi din nou se zbătu în Dena vorbe înşiruite în fiinţa ei regulat ca măr- gelele fine pe fir de mătasă, răzbătând însă în stradă, în mulţimea strânsă în jurul «accidentului» prin horcăituri grele. Pleoapele se desfăcură o clipă, priviră şters pe bărbatul zăpăcit, care o ridicase de jos. — Tudor, îţi umezesc ca o proastă hainele astea noi pe care nu le cunosc, cu lacrimile mele. Tudor, Tudor, cum am putut să te uit. Şi chipul lui se desfăcea limpede în ea, pe fundul pleoa- pelor închise, aprins, ca împletit din raze. Vuete o înconjurară, un uragan se ridică şi valurile lui stăteau suspendate între cer şi pământ, gata să se prăvale peste dânsa.— De ce nu pleacă cu mine, de ce nu pornim ? Forfotul creştea din bulboane fierbinţi şi greutatea de pe piept se adâncea ca o ghiulea scăpată în trup, sfredelind-o. Un zgomot puternic ca de locomotivă străbătu şi o ureche asurzi. Dena simţi o clătinare. Făcu un efort şi ridică pleoapele grele ca de plumb. Prin privirile împăienjenite, zări fere- strele cu perdele de fileu, nemişcate. — Unde sunt oare, în dosul lor, ori în faţă încă pe trotuar ?... Mai frământă gândul ei slab ca o fâlfâire. Pe urmă zări case peste case, încălecându-se fantastic, lume grăbită alergând ca nebuni în toate părţile. Nu pricepea nimic. Nu mai putea susţine pleoapele apăsate cu greu peste orbite. Mai făcu un efort, le ridică puţin şi prin firul subţire al privirii zări cascheta de sport topită în obrazul şters ca o pată prelungită în trupul difuz. — Unde mă duci, Tudor ? întrebă fiinţa Denei strângându-se;— la noi, răspunse o voce în gândul ei. O clipă nu ştiu ce se petrecea cu ea, de ce o durea ceva atât de violent, pe urmă din adâncuri se urcă un val cald, îi amorţi genunchii, coapsele pe care nu şi le mai simţea. Şi deodată pe deasupra tuturor înţelegerilor, fiinţa se lumină ca de un fulger şi pricepu disperat că nu Tudor era bărbatul pe umărul căruia îşi sprijinea capul. Trupul se strânse, devenind curb şi pe urmă întins ca un arc şi din nou se încordă. O zvâcnire de inimă ce-şi strânge ulti- mele picături de sânge de pe pereţii vinelor, într’o muncă desperată, de a nu ceda, de a întoarce viaţa. 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Nu se poate, nu se poate », ţipa desnădăjduită fiinţa înşelată a Denei. Se dori deodată în mai multe părţi; în tren, în odăile triste şi goale, în care trăise cu dorul lui Tudor într’însa; se dori în chiar momentul cel mai crud, al plecării lui definitive, undeva unde să poată întrevedea posibilitatea unei zile următoare... In trupul zdrobit creştea ameninţător un zid puternic, poartă peste viaţa ei neîmplinită. << încă nu, încă nu », îi oprea creşterea, n’am vrut asta, nu... încă o dimineaţă în care trupul viu şi întreg să sufere, să ardă în toate chinurile unei zadarnice aşteptări, orice, dar nu aşa... Deodată se făcu pace de o secundă, gândurile încremeniră şi durerea se strânse ca o vână plină, se răsuci repede, burghiu aprins şi o străbătu prinzând-o nemişcată ca într’o lamă de sabie pe un plan orizontal. In clipa următoare, nu mai trăi decât mintea Denei cu toată vieaţa refugiată înăuntru şi agăţată ca de o ancoră, de unicul gând, desnădăjduit şi depărtat ca o stea, Tudor. Pe urmă mintea i se întunecă din nou şi Dena nu mai avu vreme să mai dorească altceva, ţintuită pentru totdeauna în panoplia inutilei des- nădejdi. O grabă ciudată o zorea către o ţintă apropiată ce avea să treacă prin faţa ei şi pe care nu trebuia să o scape. O destră- mare dementă şi aprinsă se adâncea într’însa desfăcându-i trupul în toate direcţiile. Un abur pârjolitor i se aşternu peste ochi, sângele îi fugi repede şi speriat din obraji şi fiinţa i se desfăcu greu, adânc şi deznădăjduit, eliberându-se. IOANA POSTELNICU PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI i Intr’un articol consacrat lui Alphonse Daudet, sub titlul « L’Impressionisme dans le roman » J), F. Brunetiere este, după cunoştinţa noastră, cel dintâi critic literar care a observat valoarea stilistică a imperfectului indicativului. Impresionismul literar era, pentru renumitul critic francez, produsul transpunerii sistema- tice a mijloacelor expresive ale picturii în domeniul artei scrisului. Nimeni mai bine ca Alphonse Daudet nu putea ilustra acea ten- dinţă a romanului contemporan de a rivaliza cu pictura, în năzuinţa de a evoca aspectele concrete. Enumerând procedeele stilistice ale lui Daudet, criticul francez ajunge a face următoarele obser- vaţii : « Este vorba acum de a compune şi de a fixa tabloul. Daudet va pune de cele mai multe ori naraţiunea sa la imperfect. La prima vedere, vi se poate părea că aveţi de-aface cu o singularitate a stilului, cu o fantezie de scriitor. Dar dacă priviţi mai de aproape, vedeţi că aceasta este un procedeu de pictor. Imperfectul serveşte a prelungi durata acţiunei exprimate prin verb şi a o imobiliza oarecum sub privirile cititorului. Sans le sou, sans couronne, sans maîtresse, il faisait une singuliere figure en redescendant l'escalier. Schimbaţi un singur cuvânt şi citiţi: Sa?is le sou, sans couronne, sans femme, sans maîtresse, il fit une singuliere figure en redescen- dant l’escalier. Perfectul este narativ, imperfectul este pitoresc. Acest din urmă timp vă obligă să urmăriţi personajul în tot inter- valul în care descinde scara. » 1 1 Articolul lui F. Brunetifere, datat din 15 Noemvrie 1879, este repu- blicat în Le roman naturaliste, 1883. Vd. în special p. 84 urm. 5 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S4& Observaţia lui Brunet'ere a fost mai târziu generalizată. Gus- lave Lanson în L’Art de la Prose, 1909, recunoaşte în întrebuin- ţarea imperfectului indicativului un procedeu obştesc al roman- cierilor naturalişti. Povestitorii foloseau odinioară alte timpuri ale trecutului sau prezentul (istoric), reputat a conferi «mai multă vivacitate povestirii ». Intervenţia imperfectului înseamnă, din punct de vedere gramatical, o abatere. Funcţiunea lui proprie, după cum stabileşte C. Ayer, este « de a desemna o acţiune ade- seori repetată sau prelungită... şi, în chipul acesta, de a exprima obişnuinţa sau calitatea ». Prin derogare dela această funcţiune, el devine la povestitorii mai noi un mijloc de a sugera durata şi simultaneitatea, un procedeu al realismului artistic prin care acţiunile devin vizibile întocmai ca pe pânza unui pictor. Imper- fectul, scrie Lanson, «este timpul pitoresc al limbii noastre». Chateaubriand a bănuit ceva din această virtute a imperfectului. Naturaliştii au extras însă toate posibilităţile lui. Brunetiere ară- tase ce devenea imperfectul sub pana lui Daudet. Lanson îl urmă- reşte în textele lui Zola, printre care şi acest pasaj din La De- bâcle: Rapidement, on dressait une tente, tandis qiCon deballait dufourgon le materiei necessaire, Ies quelques outils, Ies appareib, le linge, de quoi proceder ă des pansements hatifs... II n’y avait lă que des aides. Et c’etaient surtout Ies brancardiers qui faisaient prcuve d'un heroisme tetu et sans gloire. Problema stilistică a imperfectului a fost reluată, cu un adaos de noi observaţii interesante, în cursul unei polemici angajate între Marcel Proust şi criticul Albert Thibaudet. Acesta din urmă făcuse afirmaţia oarecum hazardată că Gustave Flaubert nu era propriu zis « un mare scriitor de rasă şi că deplina măestrie verbală nu îi era dată în natura sa însăşi » 1). Caracterul foarte laborios al creaţiunii flaubertiene ar indica în autorul ei un scriitor făcut, iar nu născut. Proust ridică mănuşa, relevând marile merite lite- rare ale lui Flaubert şi, printre ele, folosinţa atât de ingenioasă dată imperfectului indicativului. încă din 1906, în prefaţa unei 1 1 Articolul lui Thibaudet apare în ha Nomelle Franfaise din 1 Noem- vrie 1919. In aceeaşi revistă, la I Ianuarie 1920, apare întâmpinarea lui Proust, căreia îi urmează, în numărul pe Martie 1920, răspunsul lui Thibaudet. Toate aceste texte sunt azi întrunite în culegerea lui Thibaudet, Reflexions sur la Critique, 1939. PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 547 traduceri din Ruskin, republicată de atunci într’unul din volu- mele sale, Proust notase cu multă subtilitate ceea ce s’ar putea numi psihologia imperfectului: «Mărturisesc, scrie Proust, că o anumită întrebuinţare a imperfectului indicativului — a acestui crud timp care ne prezintă viaţa ca pe ceva în aceeaşi vreme efemer şi pasiv şi care în clipa însăşi când ne evocă acţiunile, le face iluzorii şi le nimiceşte în trecut, fără a ne lăsa, ca perfectul, con- solarea activităţii — mărturisesc că acest timp a rămas pentru mine un izvor neistovit de misterioase tristeţi » 1). Peste ceea ce remarcase, la vremea lor, un Brunetiere sau un Lan son, cu privire la Daudet şi la Zola, Proust subliniază acum efectele pe care le obţine Flaubert din alternarea imperfectului cu alte forme ale trecutului sau cu prezentul indicativului. Iată de pildă acest pasaj din L’Education sentimentale: II voyagea, il connut la melancolie des paquebots... il eut d’autres amours encore mais la violence du premier Ies lui rendait insipides. Inter- venţia imperfectului, după şirul celorlalte trei perfecte simple anterioare, produce un efect de precizare a impresiei, care nu poate scăpa unei urechi atente. Tot astfel în notaţia: Ils habitaient le fond de la Bretagne. C’etait une maison basse, avec unjardin montant jusqu’au haut de la colline, d'oii l'on decouvre la mer, apariţia finală a prezentului indicativului produce, după propriile cuvinte ale lui Proust, «un furtif eclairage de plein jour qui distingue des choses qui passent une realite plus durable ». In sfârşit, imper- fectul indicativului este întrebuinţat de Flaubert şi în acel efect de stil pe care Ch. Bally l-a denumit stilul indirect liber, adică acela în care scriitorul topeşte în textul să propriile cuvinte ale personajelor sale, fără a le încadra în semnele citării şi fără a le in- troduce prin conjuncţia că, după cum se face în aşa numita vorbire directă şi indirectă. Astfel când în VEducation sentimentale, Flau- bert scrie: U£tat devait s’emparer de la Bourse. Bien d'autres mesures etaient bonnes encore. II fallait que Ies nourrices et Ies accou- cheurs fussent salaries par l’£tat. Dix miile citoyennes avec de bons fusils pouvaient faire trembler VHotel de Viile... simţim lămurit că nu Flaubert vorbeşte aşa, ci unul din personajele sale, Frc- deric, Vatnaz sau Senecal. Pentru a obţine acest interesant 1 M. Proust, Journits de lecture, în voi. Pastiches et Melanges, 1919, P- 239- 5* 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE efect stilistic 1), Flaubert foloseşte deasemeni imperfectul indi- cativului. In răspunsul pe care i-1 dă lui Proust, Thibaudet recunoaşte justeţea observaţiilor celui dintâi. Mai târziu, în cartea consa- crată lui Flaubert, aduce chiar o caracterizare mai adâncă a sti- lului indirect liber, prin ajutorul imperfectului, în care vede efectul unei legături mai intime între interior şi exterior, între ceea ce apare scriitorului şi ceea ce se desfăşoară în planul obiectivităţii. Stilul indirect liber introduce în romanul impersonal stilul şi spiritul primei persoane 1 2). Cât priveşte originalitatea absolută a acestor procedee, Thibaudet are dreptul să facă rezerve. Stilul indirect liber nu este invenţia lui Flaubert. II găsim încă din veacul al XVII-lea, în Fabulele lui La Fontaine, din care se pot cita versurile: L’arbre etant pris pour juge, Ce fut bien pis encore. II servait de refuge Contre le chaud, la pluie, et la fureur des vents; Pour nous seuls, il ornait Ies jardins et Ies champs. L’ombrage n’etait pas le seul bien qu’il sut faire: II courbait sous Ies fruits. Cependant pour salaire Un rustre l’abattait. C’etait lâ son loyer; Quoique, pendant tout l’an, liberal, il nous donne Ou des fleurs au printemps, ou des .fruits â l’automne... Orice cititor resimte limpede că în naraţiunea lui La Fontaine se amestecă vorbirea copacului însuşi. Procedeul mai poate fi identificat uneori la Rousseau şi la Merimee. Flaubert i-a dat însă întrebuinţarea cea mai largă şi este meritul lui Proust de a fi recunoscut-o cu toată limpezimea. Din cercurile literare, problema valorii stilistice a imperfectului trece curând în preocupările linguiştilor. Un cercetător german, 1 Mai înainte de a-1 remarca la Flaubert, Proust identificase stilul indi- rect liber în vorbirea propriilor sale personaje, după cum observă L. Spitzer, în Stilstudien, II, 1928, care reproduce următorul pasaj din Du câte de chez Swann, I, 98: (Franţoise) articulant Ies syllabes pour montrer que, malgre Vemploi du style indirect, elle rapportait, en bonne domestique, Ies paroles ntemes dont avait daigne se servir le visiteur: — « M. le Cure serait enchante, ravi, si Madame Octave ne repose pas et pouvait le recevoir », etc. 2 Albert Thibaudet, Gustave Flaubert, ed. nouv. 1925, p. 228. PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 549 E. Lorck, consacră analizei stilistice a imperfectului francez, în comparaţie cu celelalte forme ale trecutului, un studiu dintre cele mai luminoase încă din anul 1914 1). Ii datorim lui E. Lorck observaţia că perfectul compus exprimă un trecut considerat din perspectiva prezentului şi, în acelaşi timp, un trecut resimţit ca un eveniment al subiectivităţii. Cine pronunţă, de pildă, pro- poziţia j’aiperdu ma bourse (mi-am pierdut punga) vrea să spună că n’o mai are astăzi şi că pierderea pungii este ceva care s’a în- tâmplat vorbitorului, într’un înţeles mai adânc decât acela legat în mod general de întrebuinţarea persoanei întâi a pronumelui personal. Perfectul compus grăieşte din propriul sentiment al existenţei celui care se exprimă. El înfăţişează, aşa dar, un trecut resimţit ca ceva subiectiv. Dimpotrivă, celelalte forme ale trecu- tului, perfectul simplu şi imperfectul, je la perdis şi je la perdais, ne transpun în realitatea obiectivă a trecutului şi anume în două chipuri deosebite, care pot fi distinse cu toată preciziunea. Je la perdis, o pierdui, constată pur şi simplu pierderea suferită de vor- bitor ca pe un fapt obiectiv. Se poate spune deci că perfectul simplu exprimă un pur act de gândire 1 2). Intre acestea, imperfectul je la perdais, o pierdeam, evocă în chip intuitiv acţiunea pierderii. Imperfectul este deci timpul trecutului resimţit obiectiv şi repre- zentat prin acte de gândire ale fantaziei (Phantasie-Denkakte). Reluând cercetarea lui Lorck, linguistul E. Lerch se declară în principiu de acord cu rezultatele celui dintâi 3). Lerch face totuşi câteva observaţii terminologice. Formula Phantasie-Denk- akte, întrebuinţată de Lorck, pentru a caracteriza natura proce- selor intelectuale răsfrânte de imperfect, i se pare lui Lerche de-a- dreptul contradictorie. Intre gândire şi fantazie există un con- 1 E. Lorck, Passe defini, Imparfait, Passe indefini, Heidelberg 19:4. Stu- diul apare şi în Germanisch-Romanische Monatshefte, VI, p. 43. urm. 1 Vd. în acelaşi sens, observaţia d-lui Iorgu Iordan, Gramatica limbii române, 1937, p. 169: «Intre perfectul simplu şi cel compus nu există nici o deosebire obiectivă: amândouă arată acţiuni săvârşite în trecut. Deosebirea dintre ele este de natură subiectivă. O acţiune trecută care ne este indife- rentă o exprimăm prin perfectul simplu. De aceea acest timp apare des în povestirile istorice... Dimpotrivă, o acţiune trecută ale cărei ecouri sunt încă vii în sufletul nostru o exprimăm prin perfectul compus. » 3 E. Lerch, Das Imperfektum als Ausdruck der lebhaften Vorstellung, în Zeitschrift fur romanische Philologie, voi. 42 (r922), caietul 3-4. 5JO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trast pe care formula lui Lorck pare a nu-1 bănui. Cu atât mai contradictorie este formula unor acte de gândire ale fantaziei resimţite în chip obiectiv. Căci fantazia plăsmueşte, transformă, inovează şi, ca atare, stă la un pol opus faţă de aşa numita obiecti- vitate. Eliminând toate aceste dificultăţi, dar păstrând justele intuiţii cuprinse în cercetarea lui Lorck, Lerch crede a fi mai aproape de adevărul lucrurilor caracterizând imperfectul ca pe expresia reprezentării vivace (lebhafte Vorstellung). Dovada acestei stări de lucruri o aduc cu prisosinţă numeroasele exemple împrumutate de Lerch vechilor texte franceze, dar şi unora dintre textele literaturii mai noi, exprimând prin imperfect acele verbe care, prin însăşi natura lor, excită în deosebi puterea reprezentativă a fantaziei, cum sunt verbele lovirii, ale luptei, alergării, strigării, chemării, etc.- Interesante observaţii asupra valorii stilistice a imperfectului apar şi la linguistul şi esteticianul Emil Winkler. Winkler este un adept al teoriei simpatiei estetice (Einfiihlung). Referinţele la lucrările lui Th. Lipps, unul din principalii făuritori ai acestei teorii, sunt numeroase în lucrările lui Winkler. Pentru el, ca şi pentru maestrul său, emoţia estetică se constitue prin proiectarea propriilor noastre conţinuturi sufleteşti în aspectele streine, care par astfel însufleţite cu o viaţă proprie, deopotrivă cu a noastră. Este meritul lui Winkler de a fi arătat că unul din mijloacele literare ale simpatiei estetice, în operele povestitorilor francezi, dar şi în vorbirea curentă a tuturor francezilor, este tocmai întrebuinţarea imperfectului I). Apariţia acestui timp produce totdeauna iluzia duratei,a mişcării încursde desfăşurare, resimţităcuvivacitatetocmai pentru că povestitorul o trăieşte el mai întâi. S’a spus că imper- fectul exprimă o acţiune repetată. Şi, în adevăr, într’o notaţie ca a lui Rabelais: s’eveilloit donc Gargantua environ quatre heures du matin, o lectură raţionalistă poate înţelege că Gargantua se deştepta zilnic la orele patru. Fundamentul sufletesc al citatului din Rabe- lais este însă altul. întrebuinţarea verbului la imperfectul indi- cativului ni-1 arată pe povestitor în stare de simpatie cu eroul său, în acţiunea de identificare cu deprinderile acestuia. 1 E. Winkler, Grundlegung der Stilistik, f. a. (după 1924), p. 5° urm. Cp. ţi cealaltă lucrare a lui Winkler, Das dichterische Kunstwerk, 1924, p. 45 urm. PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 551 Virtutea simpatetică a imperfectului explică folosirea acestuia în forma cunoscută sub numele de imperfectul «silinţei», de conatu, pentru care un exemplu printre altele îl poate constitui acest pasaj din scrierile D-nei de Stael: II lutta cependant heu- reusement contre elles (Ies vagues), atteignit le vieillard, qui perissait un instant plus tard, le saisit et le ramena sur le bord. Numai cineva care se găsea în stare de identificare simpatetică cu bătrânul, observă Winkler, putea să-şi dea seama că acesta se afla pe cale să se înnece. Este tocmai cazul povestitorului care întrebuinţează în acest punct un imperfect, printre celelalte perfecte simple ale povestirii sale 1). II Are oare imperfectul indicativului, în proza literară română, aceeaşi funcţiune stilistică pe care criticii şi linguiştii au obser- vat-o la povestitorii francezi ? In ce moment al dezvoltării stilistice ajung scriitorii români să folosească efectele stilistice legate de natura particulară a imperfectului indicativului ? Consultarea textelor ne dovedeşte că utilizarea timpului de care ne ocupăm este destul de timpurie în operele prozatorilor români. O obser- vaţie: Formele trecutului mai apropiat, în epoca organizării unei producţii culte, se asociază adese cu mai-mult-ca-perfectul indi- cativului. Este o notă specifică faptul că primii noştri povestitori culţi întrebuinţează cu multă plăcere în povestirile lor mai-mult- ca-perfectul, prin care ei stabilesc împrejurările anterioare nara- ţiunii propriu zise. Iată câteva exemple: Iacob Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui 'Ştefan Tomşa... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti... Intrase în Moldova, 1 Winkler atrage atenţia şi asupra unei alte funcţiuni stilistice a imper- fectului, şi anume asupra virtuţii lui de a ante-data cu modestie unele im- presii. Astfel, când francezul spune: Je venais vom prier, înţelegem că, mânat de sfiala proprie solicitatorilor, el simte nevoia s’o sustragă timpului prezent, adică al confruntării stingheritoare, reculând-o în trecut. (Asupra ante- datării prin imperfect şi a 1 imperfectului modestiei > în alte limbi romanice, vd. şi studiul lui Leo Spitzer, Grammatische Riickdati°rung im Spanischen, Stilstudien I, 1928, p. 109 urm.). După cum există un imperfect al ante- datării, există şi un imperfect al proiectării în viitor, în expresii ca: ils dirent qu’ils allaient (Cf. E. Winkler, Das dichlerische Kunstwerk, p. 46). 552 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întovărăşit, de şapte mii Spahii. . . Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia, şi Lăpuşneanul nu întâlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întâmpină cu bucurie şi nădejde, aducându-şi aminte de întâia lui Domnie, în care el nu avusese vreme a-şi desvăli urîtul caracter. .. îndată ce sosise, Lăpuşneanu porunci... De cu seară se făcuse de ştire tutu- ror boierilor să se adune a doua zi... La curte se făcuse mare pregătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că Domnul se împăcase cu boierii, etc. (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, passim). Ajungând în floarea juneţei, ea devenise un magnet, care trăgea spre sine toate privirile şi toate dorinţele tinerilor din Bucureşti. .. Poeţii timpului secase nesfârşitele ode ale închi- puirii lor... Locuinţa în care fanariotul pusese pe amanta sa, era situată în strada Caliţii... Gelozia, unicul rău ce-l frămân- tase câtva timp, dispăruse cu totul, etc. (N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, passim). Cruzimile Turcilor trecuseră răbdarea împilaţilor care cereau o răzbunare strălucitoare... Toate aceste avanii ale Turcilor sleise răbdarea poporului şi a lui Mihaiu... Un cotnplot întins atât în ţara Românească cât şi în Moldova, hotărîse ziua de 13 Noemvrie. .. Porunca domnească ieşise ca toţi Turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului Dan.. . Abia îşi aşezase trupele în tabără aproape de Bucureşti, întro bună poziţie, când fără veste intră în ţară şi veni în Bucureşti un cadiasker... Aceste izbânzi ale Românilor... înspăimântaseră atât pe Turcii din partea locului în cât fugiseră mai toţi în munţii Balcani, etc. (N. Bălcescu, Istoria Românilor sub Mihai-Vodă-Viteazul, passim). Am spus că utilizarea mai-mult-ca-perfectului ca timp al nara- ţiunii este o notă specifică povestitorilor români în prima jumă- tate a veacului al XlX-lea. Evoluţia stilistică ulterioară elimină într’o apreciabilă măsură această formă a trecutului, încât într’un roman ca «Pădurea Spânzuraţilor» de Liviu Rebreanu n’am putut-o găsi decât în cazuri destul de rare. Nici în povestirea « Dumbrava minunată » de Mihail Sadoveanu nu apare mai des *). Scriitorii noi resimt mai-mult-ca-perfectul ca o formă prea gre- 1 1 In schimb în « Viaţa lui Ştefan cel Mare », Mihail Sadoveanu dă o largă întrebuinţare mai-mult-ca-perfectului indicativului, ceea ce menţine nara- ţiunea sa în atmosfera vechilor povestitori. PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 553 oaie şi prea puţin expresivă. L. Rebreanu preferă deci, chiar ca elemente de cadru, alte forme ale trecutului, de pildă perfectul simplu, desigur pentru scurtimea lui şi pentru valoarea lui evoca- tivă superioară, rezultată din faptul că acţiunile povestite la per- fectul simplu aparţin unui trecut mai apropiat. In loc să nareze evenimentele care constitue cadrul, scritorii mai noi îl prezintă direct. Iată începutul unui capitol din «Pădurea Spânzuraţilor»: Automobilul opri scurt în faţa unei ogrăzi mari cu poarta deschisă. Bologa sări jos, aşteaptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva şoferului, şi intrară împreună, în vreme ce maşina trecea mai departe... Dacă trecem acum toate verbele acestei scurte naraţiuni la mai- mult-ca-perfect obţinem o apropiere sensibilă de tipul vechilor povestiri; fraza îmbătrâneşte deodată şi, în Ioc de a-1 citi pe Rebreanu, avem impresia că parcurgem o pagină de Filimon sau Costache Negruzzi: Autotnobilul oprise scurt în faţa unei ogrăzi mari cu poarta deschisă. Bologa sărise jos, aşteptase două clipe pe plutonierul care spusese ceva şoferului, şi intraseră împreună, în vreme ce maşina trecuse mai departe... Cine analizează, aşa dar, funcţiunea mai-mult-ca-perfectului în scrierile povestitorilor mai vechi, observă că timpul acesta este folosit de preferinţă în părţile iniţiale ale povestirilor, atunci când se schiţează cadrul evenimentelor care urmează a fi narate. De altfel, mai-mult-ca-perfectul fiind una din formele relative ale trecutului (I. Iordan), adică una din acelea în care o acţiune trecută este înfăţişată în relaţia ei cu o altă acţiune tot trecută, este lim- pede că mai-mult-ca-perfectul trebue să atragă, în unitatea ace- leiaşi expuneri, şi alte forme ale preteritului. Printre aceste forme din urmă, imperfectul se prezintă adeseori povestitorilor români mai vechi. Iată de pildă începutul lui «Alexandru Lăpşneanul» de Costache Negruzzi: Iacob Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomsa, care acum cârmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneamd, după înfrângerea sa în două rânduri, de ostile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum să isgonească pe răpitorul Tomsa, şi să-şi ia scaunul, pe care nu l-ar fi pierdut, de n’ar fi fost vândut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şeapte mii spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. Insă pe lângă aceste avea porunci împărăteşti către Hanul Tătarilor Nogai, ca să-i dee oricât ajutor de oaste va 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cere. Lăpuşneanul mergea alăturea cu Vornicul Bogdan, amândoi călări pe armăsari turceşti şi înarmaţi din cap până în picioare. Observând alternanţa mai-mult-ca-perfectului cu imperfectul în cursul acestei naraţiuni, ne convingem că această alternanţă are mai mult o funcţiune gramaticală, decât una stilistică. Ea ser- veşte a marca raportul timpurilor, trecerea dela acţiuni mai înde- părtate la acţiuni mai apropiate şi în continuare, ca de pildă în propoziţia iniţială: Iacob Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tojnsa, care acum cârmuia ţara. Abia în ultima propoziţie a pasagiului citat întâmpinăm imperfectul în funcţiunea stilistică evocativă despre care a fost vorba mai sus: Lăpuşneanul mergea alăturea cu Vornicul Bogdan. In schimb, în scena măcelăririi boierilor din « Alexandru Lăpuşneanu », imper- fectul indicativului este pus la o largă contribuţie şi energia descrierii se datoreşte, fără îndoială, acestui mijloc: Boerii neavând nici o grije, surprinşi mişeleşte pe din dos, fără arme, cădeau fără a se mai impotrivi. Cei mai bătrâni muriau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, tal- gerile, tacâmurile mesei se făceau arme în mâna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor, şi nesocotind ranele ce primiau, îi strângeau până îi înăduşiau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. O singură înlocuire a unuia din aceste imperfecte ar produce în acel punct o întunecare a tabloului. Trebue însă să ne întoarcem privirile către scriitorii mai noi pentru a întâmpina folosinţa întinsă şi insistentă a imperfectului indicativului,ca timp al evocărilor concrete.Procedeul naturaliştilor francezi nu va fi fost aici fără nici o înrâurire. Iată de pildă începutul «Pădurii Spânzuraţilor », unde întreaga povestire este ţinută la imperfect şi unde toate acţiunile sunt cu adevărat văzute: Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzu- rătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supraveghiaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiece lovi- tură de târnăcop. Din rana pământului groparii svârleau lut galben, lipicios... Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI sss cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. In dreapta era cimitirul militar, încon- jurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. In stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satidui, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n’ar mai fi intrat acolo şi nici n'ar mai vrea să intre nimeni. . . Satul Zizin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă din care deabia scoteau capetele, sfioase şi resfirate, vârfuri de pomi desfrunziţi, câteva coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spin- tecat de un obuz. Spre miază-noapte se iveau ruinele gării şi linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorît, venia din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front... De sigur, impresia de lucru văzut pe care o sugerează această descriere provine din mai multe cauze. Mai întâi, din pricină că toate amănuntele tabloului sunt fapte, acţiuni. încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Lessing arătase că numai repre- zentarea mişcării lucrează cu adevărată putere evocativă în descrie- rile poeţilor. Imaginea cu care începe «Pădurea Spânzuraţilor » confirmă întru totul vechiul principiu pe care Lessing l-a stabilit în «Laocoon». Nimic nu stă în această evocare; totul se mişcă: Soldaţii săpau groapa, groparii svârleau lutul galben, caporalul îşi răsucea mustăţile. Este drept că acesta din urmă nu face decât să se uite împrejur; dar scriitorul simţind că verbul este prea slab, că este înzestrat cu o prea mică putere evocativă, adaogă îndată că se uita. .. cercetător şi cu dispreţ, precizând astfel ceea ce era activ în atitudinea caporalului. Metaforele acestei descrieri sunt împrumutate de asemeni domeniului acţiunii: Spânzurătoarea îşi întindea braţul, satul se ascundea, pomii desfrunziţi îşi scoteau capetele, în sfârşit, şoseaua venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front. Dacă totuşi aceste verbe ar fi fost puse la alt timp decât imperfectul, reprezentarea mişcării ar fi pălit în con- secinţă. încercaţi să citiţi: Spânzurătoarea şi-a întins braţul... soldaţii au săpat grapa... caporalul şi-a răsucit mustăţile şi s’a uitat împrejur, etc. Tabloul nu s’ar mai constitui. Scriitorul ne-ar da impresia că fixează un simplu cadru iniţial, dela limita căruia ar trebui să urmeze adevărata povestire văzută. Literatura cunoaşte REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 556 bine procedeul tehnic constând din începerea unei povestiri sau descrieri cu perfectul compus, după care urmează un alt timp înzestrat cu o putere evocativă superioară, prezentul sau imper- fectul. Iată două exemple spicuite în schiţele d-lui I. A. Basara- bescu, unul din scriitorii care folosesc mai des procedeul amintit şi în care prezentul, luând locul perfectului compus iniţial, obţine o precizare evocativă a impresiei. Primul exemplu: Zăpada s’a dus. Petice de ghiaţă mustesc din loc în loc de sub noroiul încropit în mici isvoare neastâmpărate ca puii de şarpe. Al doilea exemplu: Chiciură de ramuri, ca la Bobotează. S’au prins pe uluci mărgele sclipitoare, parcă — peste noapte — s’ar fi jucat sute de păianjeni, vioi şi meşteri. Gardul din fund s’a şters în fumul cetii; iar teiul, d'asupra lui, pluteşte în aer, cu nişte braţe îngrijorate, spunând tovarăşilor: « Luaţi seama ! în urma mea se cerne veşnicia, pustiul fără margini». (Opere Complete I. pag. 19, 25). Prezentul luând locul perfectului compus produce impresia unui instantaneu fotografic. Impresia este vie, dar statică. In schiţa d-lui I. A. Bassarabescu, deasupra gardului care s’a şters în ceaţă, teiul care pluteşte în aer este o imagine precisă, dar încre- menită. Pentru a obţine imaginea vie a mişcării, perfectul compus al povestirii trebue să cedeze locul imperfectului evocării, aşa cum se întâmplă în următorul exemplu împrumutat schiţei lui Em.Gârleanu, «Cea dintâi durere»: Am crescut pe uliţa din ca- pătul căreia privirea pătrundea până departe, spre şesul întins, în fundul căruia Cetăţuia se ridica deodată, ca înălţată de nişte braţe uriaşe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea juvaier. Viziunea Cetăţuii ar fi putut rămâne, prin însăşi natura ei, o repre- zentare statică. Scriitorul doreşte însă să introducă mişcarea în descrierea sa şi în acest scop nu numai că foloseşte imperfectul indicativului, dar îl şi spijină prin metafora dinamică a braţelor uriaşe închipuite că înalţă Cetăţuia în razele soarelui. Iată şi alte exemple pentru acelaşi procedeu al substituirii perfectului compus prin imperfect, unde funcţiunea dinamic-descriptivă a acestui timp este din nou pusă la încercare: Nu odată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă cu tamburul major în frunte, un Ţigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniţă de mare, haine numai aur, şi în mână un \uzdugan pe care îl asvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 557 palmă şi-l ţinea o clipă în sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei mari... M’am uitat şi eu: în fund, cerul se rumenise, unde de fum negru se ridicau în văzduh, şi uneori câte un smoc de scântei scăpăra ca nişte mărgele împrăştiate. In acest din urmă exemplu întâmpinăm o adevărată cascadă a timpurilor, asupra căreia nu putem trece cu vederea. Pasajul începe printr’un perfect compus cu funcţiune de cadru, fără nici o valoare pitorească: M’am uitat şi eu... Vine la rând un mai-mult-ca-perfect, care nu constitue atât o imagine, cât fixează momentul povestirii: cerul se rumenise... Notaţia aceasta aparţine tot cadrului. Apare în sfârşit imperfectul: unde de fum negru se ridicau în văzduh... Câte un smoc de scântei scăpăra ca nişte mărgele împrăştiate... Mişcarea înceată a fumului care se ridică în văzduh, ca şi dinamica precipitată, vioiciunea în mişcare a unor scântei care scapără, fac deopotrivă necesar imperfectul, adevăratul timp evocator al mişcării. Valoarea stilistică a imperfectului, virtutea lui de a vrăji miş- carea îl indică drept timpul propriu literaturii de amintiri, adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de evenimente ale trecu- tului. Imperfectul amintirii este adeseori folosit de scriitorii români. Prin mijlocirea acestui timp, scriitorii izbutesc să ne introducă în durata întâmplărilor trecute. Ion Creangă cunoştea procedeul: Cum nu se dă scos ursul din bârlag... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti, în toamna anului 1855... Şi oare de ce nu m’aş fi dus din Humuleşti}... Iaca de ce nu: drâgâliţâ Doamne, eram şi eu acum holteiu, din păcate ! Şi Iaşii, pe cari nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu şi mai ales prin câşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam răpezi din când în când, păşlind-o aşa cam pe după toacă şi tot înainte, sara pe lună, cu tovarăşii mei la clăci în Humideşti, pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă ca telegarii; şi după ce jucam cât jucam, furam câte-un sărutat dela cele copile sprinţare, şi până'n ziuă, fiind ieşiţi din sat... cam pe la prânzul cel mare ne-aflam iar în Fălticeni (Amintiri, în Opere Complete, Ed. «Cartea Româ- nească », pag. 74). De sigur, în cursul unor amintiri poate interveni la un moment dat povestirea la prezent, aşa cum se întâmplă în « Sângerece » de d. Tudor Arghezi, unde după ce naraţiunea este menţinută câteva pagini la imperfect, apare prezentul evocator: Sângerece 558 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sare, nu ştie, nu pricepe... Incurcându-i-se limba în dinţi, gesturile lui vor să vorbească si ochii îi ies din cap, cenuşii (Icoane de lemn, pag. 84). Prezentul lucrează însă ca un mijloc al tabloului direct, nu ca timp al amintirii. Prezentul intercalat într’o amintire ne face contemporani cu evenimentul evocat prin ajutorul lui; el nu ne sugerează scurgerea însăşi a trecutului, devenirea, durata, aşa cum numai imperfectul este în măsură s’o facă. Astfel, în « Amin- tirile lui Constantin Casian» de D. D. Pătrăşcanu, utilizarea imperfectului nu numai că obţine imagine, dar adaogă acesteia coeficientul special al sentimentului duratei: Ii făceam semn şi lui Săvoiu, care ştia de ce-i vorba. Şipunându-mi cărţile în buzunar, dădeam câteva bezele amicilor râmaşi şi o porneam întâiu repegior, până ieşiam din calea profesorilor, apoi o luam rara-rara pe cele uliţi ale laşului, către grădina dela Copou ori spre Rondid cel frumos de mai departe. Aici, tablele vechi, mâncate de rugină, cu litere şterse de demult: «Pentru călăreţi», «Pentru Pietoni», mă făceau totdeauna să mă întreb: unde mai sunt călăreţii, unde sunt pietonii? Iar în mintea mea vedeam laşul de altă dală (Schiţe şi Amintiri, Ed. Il-a, pag. 168). In sfârşit, amintirea poate fi atribuită unui personaj al naraţiunii, ca în schiţa «Colonelul» de Em. Gâr- leanu, unde imperfectul este folosit cu acelaşi efect de a sugera durata, pe care l-am întâmpinat şi mai sus: Câte odată îşi arunca privirea spre portretid din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo, ofiţer tânăr, sublocotenent, abia ieşit din şcoală: sta în picioare, cu chivără de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptid scos în afară, cu ochii albaştri, surâzători... Pe atunci, îşi suna pintenii ca o muzică; îşi apropia odată călcâele: ţanc ! şi duriţele sbârnăiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe duşu- melele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot aşa sclipea şi dânsul ca bucăţelele de cristal, ce clincheteau, atârnate, ca nişte cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viaţa îi era o rază de soare ! Nu dormea nopţile: păşea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea: în faţa escadromdin trăgea sabia, ca un ftdger, din teacă, şi, strunindu-şi calul, rotea ochii pe câmpul de mustru (Cea dintâi durere, pag. 131). Nu este aici ceva din impresia de melancolie pe care Proust o resimţea indisolubil legată de virtutea imper- fectului de a evoca ceea ce este efemer în existenţă ? PROBLEMA STILISTICĂ A IMPERFECTULUI 559 Nici una din valorile stilistice ale imperfectului nu a rămas necunoscută povestitorilor noştri. In câteva articole viitoare, vom încerca să desprindem din operile acestora alte procedee stilistice legate de timpurile verbelor. TUDOR VIANU DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE Cu toate repetatele lor încercări — dacă nu ne înşelăm — socio- logii n’au reuşit până acum să obţină pentru nobila şi spinoasa lor îndeletnicire acel râvnit certificat, care să acorde, fără rezerve, sociologiei dreptul de a lua loc în cetatea ştiinţelor. In celebra sa clarificaţiune a ştiinţelor, filosoful Auguste Comte — după ce examinează relaţiunile dintre ştiinţă şi artă la lumina neînduplecatului şi cunoscutului principiu «ştiinţă, de unde prevedere; prevedere, de unde acţiune », şi după ce ope- rează o separaţie între două domenii de sine stătătoare — aşează sociologia, între ştiinţe, pe ultima treaptă, cu sentimentul, insuficient disimulat, de a fi făcut o concesiune. « Ca rezultat al acestei discuţiuni — spune el — filosofia pozi- tivă se află în mod natural împărţită în cinci ştiinţe fundamentale, a căror succesiune este determinată de o subordonare necesară şi invariabilă, fundată independent de orice opinie ipotetică, pe simpla comparaţie aprofundată a fenomenelor corespunzătoare: ele sunt astronomia, fizica, chimia şi fiziologia, şi în sfârşit fizica socială ». Ne vom mărgini să relevăm expresia « şi în sfârşit » — expresie care ne spune mult — şi s’o alăturăm de următorul pasaj se- mănat de scrupule şi care încarcă pe seama fizicei-sociale o strânsă dependenţă de ştiinţa fiziologiei; ceea ce Comte se ferise să facă pentru celelalte discipline. « Căci ar fi imposibil — scrie, aşa dar, Comte — de a trata studiul colectiv al speciei ca o pură deduc- ţiune din studiul individului, pentrucă împrejurările sociale, care modifică acţiunea legilor fiziologice, sunt atunci chiar condiţia DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 561 esenţială. Astfel, fizica-socială, trebue să fie fundată pe un corp de observaţii directe care îi sunt proprii, ţinând seama, cum se cuvine, de intima şi necesara sa relaţie cu fiziologia propriu zisă »x). De această preţioasă indicaţie, sociologii au ţinut totdeauna seamă în râvna lor de a fixa limite precise şi un domeniu autonom disciplinei sociologice. Ei au despărţit ansamblul cercetărilor care priveau individul izolat şi au căutat să arate — cu un succes, de altfel greu de con- testat, astăzi — că o colectivitate reprezintă o altă ordine de idei, care nu trebue considerată o sinteză, o însumare a datelor indi- viduale, ci o formă organică nouă, de care nu ne putem apropia decât privind-o dintr’un cu totul alt punct de vedere 2). Alte metode şi alte legi, au afirmat ei, sunt necesare şi sunt valabile la această nouă scară de observaţie. Lucrarea lui Durkheim şi faimoasa lege a imitaţiei a lui Ga- briel Tarde au venit să întărească acest punct de vedere şi să-i acorde valoarea unui bun definitiv câştigat. Dar nu toată lumea s’a găsit dispusă să recunoască valabili- tatea acestei poziţii greu cucerite. Mulţi, — dacă nu mulţi, unii — au socotit eforturile şi argu- mentele sociologilor ca insuficiente. S’a obiectat sociologiei că nu este decât un amestec, mai mult sau mai puţin licit, mai mult sau mai puţin savant dozat, de disci- pline cu totul eterogene, ca psihologia, istoria, economia politică, statistica, etc. Or, susţin aceştia, oricâtă bună voinţă am pune, nu putem să vedem în Sociologie o disciplină independentă, când în fapt ea este larg tributară atâtor variate compartimente de activitate, * *) 1) In acelaşi spirit — şi împrejurarea este semnificativă — se exprimă şi un filosof al zilelor noastre: «Căci sufletul — locul emoţiilor — este de ordin teluric, inteligenţa în sensul unei juste adaptări la lumea ambiantă este de asemenea, şi toată morala elementară, singura care contează şi definitiv, aparţine de această sferă fiziologică al cărei echilibru perfect poartă numele de sănătate» (Keyserling — La răvolution mondiale, pag. 41). *) Tendinţa aceasta excesivă o soeotim, de altfel, inutilă şi, în realitate, nerealizabilă pentrucă, după cum observă undeva Alain, — şi noi ne însuşim, ideea sa — : «In starea de societate, care este starea normală a omului, şi atât de veche cât poftiţi, cel mai mare bine şi cele mai multe rele vin dela dela om la om ». (Alain — Les iddes et Ies âges, pag. 145). 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 562 şi cu atât mai puţin o ştiinţă, în înţelesul mai restrâns al cuvân- tului. Ea nu poate fi decât o întreprindere arbitrară, al cărei aparat de investigaţie şi concluziuni, când nu se pot distribui ştiinţelor cărora le revine de drept, trebue primite mereu sub beneficiu de inventar. Fără îndoială, adversarii — şi ei sunt numeroşi — sociolo- giei, recunoaştem, aduc o obiecţie destul de serioasă. Spunem « destul de serioasă o şi nu simplu « serioasă », pentrucă nu e mai puţin adevărat că astăzi este din ce în ce mai greu a trage un hotar invulnerabil între diferitele domenii ale ştiinţei. Evident, feluritele activităţi ştiinţifice se aleg şi se diferenţiază după obiectul lor sau după atitudinea faţă de fenomenele încon- jurătoare, după metode care le sunt proprii, dar pretenţiunea de a le izola complet a devenit absurdă şi nu mai corespunde de loc unei realităţi. Astronomia, de pildă, anexează regiuni întregi din matema- tică, fizică şi chimie. Fizica, chimia, biologia se întrepătrund şi ele, de multe ori până la un punct în care separaţiunea nu mai e cu putinţă. Matematica se amestecă mereu mai mult pretutindeni, iar extraordinara ei dezvoltare, apreciază unii, n’ar fi posibilă fără materialul care ţine mai de grabă de resortul fizicei. Termenii de fizică-matematică, chimie-fizică, astrofizica, chimie-biologică — şi lista lor creşte necontenit — ne apar a fi tot atâtea dovezi de imposibilitatea care se ridică în calea unei stricte delimitări, ca să nu mai fie nevoie a insista mai mult. Există totuşi o nuanţă în poziţia care se face sociologiei. Raporturile fizicei şi ale matematicei sau ale fizicei şi ale chi- miei, considerate separat, cu fizica-matematica sau cu chimia- fizică sunt, la un examen mai riguros, de altă natură decât ale psihologiei sau ale istoriei cu sociologia. Nu vom pătrunde pe acest drum — de altfel extrem de inte- resant — pentru a nu ne rătăci într’o expunere pe care o dorim cât mai închegată. Era însă necesar să atragem atenţia asupra acestui amănunt. Cel mai important cap de acuzare, însă, pe care îl include contestaţia ridicată sociologiei şi pe care noi l-am tăinuit, este acela de a nu fi în măsură a face o prevedere. DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE S63 Spre deosebire de celelalte ştiinţe, înlăuntrul cărora preciziunea este posibilă, sociologia n’ar putea — se susţine — prevedea des- făşurarea fenomenelor sociale, nici chiar în limita unui viitor apropiat. Aceasta pentrucă ea nu posedă în primul rând legi, adică raporturi constante între evenimente, şi nici nu poate poseda asemenea legi, care mai implică legături dela cauză la efect, dată fiind natura veşnic curgătoare a evenimentelor sociale şi posibi- litatea pe care o au de a-şi lua libertăţi dincolo de orice prevedere. Gradul lor de libertate ar fi atât de înaintat, încât nici un efort nu îngădue incorsetarea lor în formele, dacă nu identice, cel puţin echivalente legilor ştiinţifice. La nivelul de observaţie al sociologiei, terenul devine asemă- nător nisipurilor mişcătoare, iar singurul principiu — dacă principiu este — care s’ar impune, n’ar putea fi decât capriciul întâmplării. ' « De acum înainte — scrie undeva Keyserling — nu este decât o atitudine care să fie bună: a accepta natura omenească aşa cum este, în toată diversitatea ei de straturi şi în tot straniul său dese- chilibru ». Noi ne vom grăbi să spunem că un om de ştiinţă — şi în speţă un sociolog — nu poate subscrie un astfel de punct de vedere. Natura omenească (expresie de altfel foarte vagă), nu poate fi acceptată de un sociolog, aşa cum este, pentrucă atunci ar în- semna că el primeşte, într’un fel, haosul, înlăuntrul naturii omeneşti totul fiind cu putinţă. In asemenea condiţiuni, de sigur, nici o orientare nu este posibilă. Poziţia omului de ştiinţă e cu totul alta. El întreprinde necon- tenit o ierarhizare şi o selecţionare a faptelor, această preocupare fiind una din cerinţele primordiale ale metodei ştiinţifice. In adevăr în cartea sa «Science et Methode», Henry Poincar^ ne atrage atenţia încă dela început asupra acestei necesităţi im- perioase: «Metoda ştiinţifică consistă în a observa şi a experimenta; dacă savantul ar dispune de un timp infinit ar trebui să i se spună numai: Observă şi observă bine; dar cum nu are timpul de a observa totul şi mai ales de a observa totul bine, şi cum e prefe- rabil să nu observe decât să observe rău, este necesar să facă o alegere ». R" 5^4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot astfel, în domeniul social, a considera în ansamblul lor şi cu un titlu egal toate evenimentele, însemnează a ne găsi dintr’o dată în mijlocul haosului şi a accepta de bună voie o poziţie antiştiinţifică. De aceeaşi natură este şi eroarea comisă de aceia care cred că tot ce se întâmplă în cea mai acută actualitate constitue regimul veşnic al evoluţiei sociale. j > Postularea actualităţii ca o situaţie definitivă şi examinarea viitorului la lumina, şi confuză şi restrânsă, a unui asemenea punct se vedea, condamnă observatorul la o incapacitate funciară de înţelegere şi cu atât mai mult de interpretare şi de prevedere. E clar, aşa dar, că în procesul de constituire al unei discipline ştiinţifice, rezultatul final se dobândeşte, în bună parte, de pe urma acelei alegeri de fapte care să îngădue o selecţionare şi o ierarhizare, în vederea unor semnificaţii. Noi credem că o asemenea operaţie nu este chiar cu neputinţă în cadrul pe care îl oferă evenimentele sociale, oricât de com- plicată sau de prolixă ar fi ţesătura lor. Noi credem ceva mai mult — şi aceasta este tema principală a studiului nostru — că există şi un determinism al fenomenelor sociale, afirmaţie din care decurge în mod necesar caracterul de ştiinţă al sociologiei. Am spus «ţi un determinism » evitând cu bună ştiinţă ter- menul prea categoric de « determinism », ceea ce vom vedea numai- decât că nu introduce în expunerea noastră o alterare a afirmaţiei de mai sus, şi nici o eludare abilă a unei dificultăţi, destinată să să rămână mai departe în picioare. In adevăr — păstrându-ne în limitele unui discuţiuni gene- rale — prin determinism se înţelege acea ordine de înşiruire a fenomenelor, prestabilită, fie că soarta lor a fost fixată încă dela început, fie că succesiunea lor este până la capăt dependentă de un scop ultim. In această accepţie, însă, precum se ştie, noţiunea de deter- minism devine mai de grabă obiectul unei deliberări metafizice. Ea a şi fost şi continuă să fie ca atare substanţa unor inter- minabile şi controversate discuţiuni. Urmând acest drum, ar însemna să ne pierdem în terenul unor consideraţiuni neconcludente, aşa cum sunt prin însăşi natura lor consideraţiunile metafizice. DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 5^5 Din fericire nu numai aceasta poate fi înţelesul noţiunii de ■care ne ocupăm. Determinismul integrat cercetării strict ştiinţifice capătă un înţeles, dacă nu mai restrâns — pentrucă cele două capete ale lui le aflăm din nou înşurubate în metafizică — dar, şi aceasta este sigur, unul mai precis. Sub această noua a lui formă, el ne apare ca fiind o legătură dela cauză la efect. Un fenomen oarecare, cu alte cuvinte, este determinat de o cauză sau de mai multe cauze. Ar fi nepotrivit, aici, să ridicăm deasupra cuvântului cauză un semn de întrebare, pentrucă scopul nostru nu este acela de a ridica noi inpedimente, ci, dimpotrivă, a obţine o clarificare înlăuntrul unei discuţiuni, care de sigur, ameninţă în fiecare moment să se transforme într’un labirint. Ştiinţificeşte vorbind, suprapunerea noţiunii de determinism peste propoziţiunea care afirmă o legătură între cauză şi efect — şi convenind chiar că omul de ştiinţă denumeşte cauză numai pe una dintre ele, apreciată ca fiind dominantă — nu are în sine nimic extraordinar. Confundarea aceasta este banală şi ea legiferează în mod curent cercetarea ştiinţifică. Dar disciplini ştiinţifice — cum ar fi de pildă chiar filosofia de care am văzut ca pomeneşte Auguste Comte — mai îndepăr- tate de matematici sau chiar în afara stringenţei unei formule numerice, au reclamat, încă mai de mult, o nouă lărgire a con- cepţiei deterministe. Nici această deschidere a conceptului nu impietează însă asupra acelui sens fundamental, fără de care se observă că, la un examen mai minuţios, cercetarea ştiinţifică în totalitatea ei ar suferi, şi chiar—împingând lucrurile până la ultime consecinţe — n’ar mai fi cu putinţă. In această viziune cu perspective mai încăpătoare un feno- men oarecare se produce ori de câte ori condiţiunile de care depinde sunt prezente. « In realitate — scrie Claude Bernard — aceste cauze nu sunt decât condiţiunile fenomenelor ». S’ar putea crede că e vorba aici de una din acele frecvente dispute pe termeni, şi că, în fond, asistăm la o simplă înlocuire a cuvântului de cauză prin aceea de condiţie. 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ar fi să subestimăm prea mult valoarea acelora care au socotit necesar să facă o asemenea operaţie. Tot Claude Bernard ne arată cum trebue înţeleasă această schimbare de termeni, « Dacă ne gândim — scrie el — că pentru a acţiona asupra unui fenomen trebue să punem mâna pe cauza sa, nu poate fi vorba de cauze prime sau metafizice. Nici chiar de cauze imediate. Aceste cauze, ele însele, ne scapă. Noi nu cunoaştem decât condi- ţiunile determinate ale unui fenomen.» Şi pentru a nu mai subsista nici un dubiu asupra valorii acestei substituiri de termeni şi a consecinţelor care decurg, vom atrage atenţia — cu totul în treacăt — că în această nouă lumină se poate susţine, de pildă că materia este numai o condiţie de manifestare a unor fenomene de categorie esenţialmente deosebită, şi nu însăşi cauza acestor fenomene', ceea ce, trebue să convenim, înseamnă o distingere, cu vaste şi grele consecinţe. Aşa dar, omul de ştiinţă este obligat, dar împrejurarea o socotim suficientă, să se mulţu- mească numai cu condiţiile care determină un fenomen. Cu această rectificare a noţiunei de determinism — care nu depăşeşte hotarele destinate unui studiu ştiinţific — vom împinge mai departe cercetarea noastră, căutând să vedem dacă fenomenele sociale sunt cu totul întâmplătoare, adică în afara oricărei putinţe omeneşti de previziuni, sau, dimpotrivă, li se aplică şi lor — fie şi într’o formă mai elastică — mecanismul determinismului. Să vedem, prin urmare, dacă, în ţesătura fenomenelor sociale, nu putem descifra o serie de principii sau o serie de condiţii care legiferează desfăşurarea evenimentelor sociale şi a căror codi- ficare şi luare în seamă permit o prevedere, comparabilă cu aceea care funcţionează în departamentul ştiinţelor, în care n’a putut până acum pătrunde sociologia. In acest moment însemnat al expunerii noastre, mai este nece- sară încă o lămurire, care este însă oarecum lăturalnică problemei de care ne ocupăm. Anume, ţinem să punem între paranteze că, din motive inde- pendente de noi, nu vom putea arunca în cumpăna afirmaţiunii noastre toate acele argumente, şi mai ales exemple, care, într’o chestiune atât de gingaşă, ar fi atârnat cu mult mai greu decât o formulare generală şi uneori ocolită. DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 567 Exemplele, fireşte, sunt totdeauna mai elocvente decât ecuaţia lor verbală, iar noi le preţuim cu deosebire. Iată totuşi un fapt căruia îi vom acorda importanţa unui punct de plecare. Ca să ajungem la el, vom observa că epoca aceasta teribil de turbure pe care am străbătut-o dela războiul cel mare până în clipa de faţă, se poate împărţi în două perioade, inegale; o primă perioadă a fost aceea în care am asistat la emiterea celor mai felu- rite opinii asupra evenimentelor care avuseseră sau aveau loc. Mii de discursuri, mii de articole, zeci şi sute de mii de comen- tarii din lumea întreagă au împrăştiat cele mai diverse păreri pe gama tuturor posibilităţilor. Perioadei acesteia îi putem aplica fără nici un inconvenient faimosul adagiu latin: « Câte capete, atâtea păreri ». In acea perioadă studiul nostru ar fi fost inoportun şi chiar imposibil pentrucă prezenţa unei noi opinii, în potopul celor- lalte, ar fi sporit în mod inutil numărul controverselor. Nu vom tăgădui sinceritatea acelor opinii; dimpotrivă, suntem convinşi de adânca lor autenticitate, şi împrejurarea ne apare cu atât mai de preţ. Spectacolul pe care îl oferea unui ochi indiferent tuturor acestor opinii, era acela al unei adevărate babilonii. El se caracteriza prin plurialitatea criteriilor de judecată şi printr’o nepermisă contribuţie sentimentală. Calificativul de gravă confuzie convine în mod natural acestei prime perioade. A doua perioadă, al cărui început este de dată foarte recentă, se deosebeşte net de perioada precedentă, printr’un proces acce- lerat de clarificare şi de eliminări a acelor opinii, care creşteau din regiunile incontrolabile ale entuziasmelor extreme sau pur şi simplu din acelea absurde ale sufletului şi minţii omeneşti. « O clarificare » nu trebue înţeleasă aici ca o lipsă de îngri- jorare sau ca o mai puţină încordare. Evenimentele din Europa — şi din lumea întreagă — au rămas tot atât de încordate, iar îngrijorarea pe care o reflectă în conştiinţa noastră este tot atât de puternică. « O clarificare », pentru noi, înseamnă o restrângere de poziţii. Desfăşurarea evenimentelor a minat — mai repede decât ne 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aşteptam — babilonia primei perioade, aducând între oameni consensuri mai generale. Nu ne aflăm prea departe de momentul când fiecare om va avea — în linii generale — de ales numai între doi termeni ai discuţiei. E dela sine înţeles, că nu ne gândim exclusiv la ordinea politică, ci ne referim la întreg complexul de probleme pe care îl ridică din nou epoca noastră. Nu credem că, avansând aceste propoziţiuni, rostim lucruri neverificabile. Dimpotrivă, ne stăpâneşte sentimentul că am înre- gistrat o observaţie la îndemâna celor mai mulţi. Şi acum iată faptul: în cursul primei perioade de o atât de mare confuziune, nu va mai putea, astăzi, nega nimeni că au fost câteva capete care au văzut clar; care ne-au indicat, dacă nu chiar des- făşurarea pas cu pas a evenimentelor, dar au prevăzut cum anume se vor prezenta anumite situaţii, erorile care s’au comis şi falsa atitudine faţă de o serie întreagă de probleme. In ordinea cea mai generală de probleme care interesau omenirea întreagă sau în ordinea mai restrânsă care priveau chestiunile mai particulare ale fiecărei ţări sau chiar numai a unor grupări de oameni, s’au formulat puncte de vedere neînţelese atunci, dar declarate astăzi evidente şi conforme cu adevărul. Aceia — şi din nefericire nu- mărul lor, pretutindeni, este enorm — care s’au grăbit să semene avizul lor insuficient sau profund eronat asupra atâtor grave probleme, contribuind cu o condamnabilă inocenţă la întreţinerea confuziei, la răsturnarea perspectivelor şi la denaturarea tuturor valorilor, au prilejul să procedeze la o revizuire de conştiinţă, şi să recunoască prin aceleaşi manifestări publice, că alţii au ştiut să desprindă linia adevărului, de acolo de unde ei nu s’au priceput să aleagă decât non-sensul. Dar se naşte pentru noi întrebarea principială: Cum de unii au ştiut să recunoască adevărul şi să exprime desfăşurarea lui, iar alţii n’au putut ? Ne vom feri, cum este şi lesne de înţeles, să punem împreju- rarea pe seama unui dar special al profeţiei sau pe seama unei intuiţii care evadează din comun, deşi în cadrul unui alt chip de a cuprinde lucrurile ideea s’ar putea susţine. Cum însă ne-am propus a nu părăsi terenul ferm al discuţiunii ştiinţifice, vom înlătura imediat tot ceea ce pentru unii ar semăna a miracol, căutând a preciza care sunt acele câteva principii inviolabile care axează, care condiţionează evoluţia fenomenelor DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 569 sociale, şi pe temeiul cărora orice om, care îşi propune să le res- pecte, este în stare să formuleze o judecată şi, prin urmare, o normă de categoria legilor ştiinţifice; cu alte cuvinte, să cunoască sectorul pe care lucrează determinismul social şi să-l prevadă. Dacă, pentru mulţi, istoria umanităţii — adică totalitatea eve- nimentelor legate de evoluţia omului şi a colectivităţii în mijlocul cărora a trăit — se poate înfăţişa haotic (aşa cum, de pildă, dezor- donată este este şi mişcarea moleculelor unui caz închis într’un recipient), pentru unii care îşi propun să procedeze metodic, adică ştiinţific, selecţionând şi ordonând fenomenele sociale, istoria nu întârzie să se organizeze asemenea pilituri de fier sub influenţa unui câmp magnetic. (Omul de ştiinţă, se ştie, a reuşit să enunţe o serie de legi, între care cea mai însemnată este cunoscuta lege a lui Boyle-Ma- riotte tocmai din mişcarea desordonată, de care am pomenit adi- neaori, a moleculelor de gaz. Am amintit de cazul lui Boyle-Mariotte — care nu este izolat — din nevoia elementară de a arăta mereu că nu întreprindem nimic, alături de bunele obiceiuri ale omului de ştiinţă.) Cantitatea enormă a fenomenelor sociale, icoană a haosului — cum am recunoscut tocmai pentru a ne îngreuna situaţia — poate fi totuşi, cum de asemenea am afirmat, reluată într’un alt spirit şi organizază la lumina unor principii directoare, care au calitatea de a fi veşnic prezente în textura evenimentelor şi de a Ie imprima un caracter de repeţire, deci de a le face ciclic obser- vabile şi, prin urmare, compatibile cu un riguros examen ştiinţific. Un asemenea principiu director — a cărui enunţare apreciem a fi pregătit-o deajuns — şi care echivalează cu o condiţiune de producere şi îndrumare a fenomenelor sociale, este acela pe care ne-am îngădui a-1 numi «geniul libertăţii ». Există, credem noi, un geniu al libertăţii care lucrează în- lăuntru istoriei omeneşti sub forma unui principiu fundamental. Nimeni şi nimic, în cele din urmă, nu i se poate împotrivi. De sigur, dispoziţia fenomenelor sociale, la un moment dat, poate crea speranţele unei infirmări. Un ochi mai pătrunzător, va descifra, însă, tocmai în aceste cazuri tipice de travaliu mascat, forţa şi perseverenţa cu care se adânceşte brazda acestui geniu al libertăţii. 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Perioadele de aşa zisă libertate, oricât de paradoxal s’ar părear slujesc într’o măsură mai slabă geniul libertăţii fără, fireşte, a izbuti să-l anuleze. Acest geniu al libertăţii, veşnic biruitor, componentă dată şi esenţială a sufletului omului şi al aluatului colectiv, dispune, în ultimă analiză, de evenimentele sociale, care, numai în mod aparent au trecut de sub imperiul său sub tutela diferiţilor oa- meni, determinând sensul evenimentelor şi, am putea adăoga, legiferând desfăşurarea lor. Nici o iscusinţă şi nici o putere omenească nu-1 pot încovoia, nici deruta. Pe temeiul lui, orice observator al fenomenelor sociale are dreptul să afirme, fără teamă de a fi desminţit, că toate măsurile omeneşti de natură să i se opună vor cădea sau vor lua o nouă întorsătură de natură să-l slujească. O astfel de judecată are, pentru noi, valabilitatea unei legi. Fără îndoială, observatorul nostru, încercând să fixeze ter- mene precise sau modalitatea unei asemenea inflexiuni, ar depăşi rolul convenabil omului de ştiinţă. Riscurile acestea le poate asuma un magician; în nici un caz sociologul în postura omului de ştiinţă. Confruntarea unui adevăr ştiinţific cu realitatea reclamă, de multe ori, ani şi chiar zeci de ani de zile; interesant nu este însă numărul anilor, ci rezultatul final al verificării. Or, previziunile făcute la adăpostul principiului libertăţii: sunt totdeauna, până în cele din urmă, ratificate. împrejurarea ne-a apărut atât de importantă, încât ne-am îngăduit a o selecţiona din noianul întâmplărilor şi a desprinde din ea principiul care o guvernează. O altă condiţiune care prezidează desfăşurarea fenomenelor sociale şi pe care istoria a salvat-o totdeauna din învălmăşeala întâmplărilor, este nevoia de creaţie în ordinea spirituală. Nici această primordială necesitate nu poate fi sugrumată, chiar dacă peste ea se aruncă în ţăndări cioburile unui întreg regat sau imperiu. Zestrea vechii Elade, de pildă, a izbucnit sub forma unei adevărate explozii spirituale în cadrele Imperiului Roman, depăşindu-1 mai târziu, impunându-se şi supravieţuind invaziei barbare, sporind, în ciuda prăpădului haotic al Evului DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 571 Mediu în conturul Renaşterii, perpetuându-se, în sens creator, până în zilele noastre. Sau, cum încă s’a observat, «exemplul cuceririi Persiei de Arabi este, ppate, încă mai instructiv şi mai liniştitor. Aceşti cuceritori erau adevăraţi Barbari, mai bolşevici în multe privinţi decât aceia al căror nume îl utilizez aici ca simbol; nu cunosc, de exemplu, în întreaga istorie omenească, eveniment paralel al autodafeului Bibliotecii din Alexandria, incendiată sub pretextul că înţelepciunea antică era inutilă. Şi totuşi, la capătul numai a câtorva decade, Persia a cunoscut o înflorire nemaipomenită. Toate simptomele decadenţei au dispărut; a fost o eflorescenţă superbă de poezie şi de mistică persană, sub veşminte, în parte, arabe.» Nevoia de creaţie spirituală s’a născut o dată cu lumea şi trăieşte cu ea ca o altă componenţă esenţială şi fundamentală, sub forma unei potenţialităţi infinite. Acolo unde s’a născut o idee care ţine de dispoziţia cea mai intimă a spiritului omenesc, chiar dacă ar interveni, cum s’a întâm- plat de nenumărate ori, securea, plugul sau tunul, după atenuarea vicisitudinilor, ideea a renăscut întruchipându-se din nou în formele sale materiale. Este, de pildă, o operaţie pe cât de nebunească pe atât de zadarnică, a trece cu tăvălugul peste locul unei Biserici, dacă la temelie a rămas îngropată o credinţă. Pe acelaşi loc, nu va întârzia să apară, tăiată în piatră, credinţa care nu a putut fi sdrobită sub povara şi cruzimea tăvălugului. Numai amputările care se produc în planul spiritual sunt efi- ciente şi aici, de bună seamă, este de examinat până unde se poate întinde acţiunea oamenilor. Sociologul avertit va recunoaşte însă cu uşurinţă care sunt acele limite şi care Sunt acele regiuni, ale spiritului creeator, ina- lienabil. In orice caz, expansiunea necontenită a spiritului creator reglementează desfăşurarea acelor fenomene care sunt de resortul sociologului. Harta evenimentelor sociale, strâmb modificată de intervenţia oamenilor, care în mod limitat şi trecător reuşesc să o deformeze, t.rebue, în cele din^urmă, sub imperiul nevoii de creaţie spirituală, să revină la acel dispozitiv care foloseşte expansiunea duhului creator. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE =i73 Nici aici nu-şi vor avea rostul date sau cifre. E suficient că sociologul se află din nou învestit cu putere de a condamna, a recunoaşte, a valorifica sau a compartimenta întâmplările sociale. El mai e în măsură să prevadă succesiunea lor, ceea ce nu este de loc de minimă importanţă. Observatorul atent va recunoaşte încă, cu titlu de principiu directoriu al organizării fenomenelor sociale, principiul acţiunii şi reacţiunii. Principiul acesta nu este cu mult deosebit de acela care func- ţionează în lumea fizică. Oamenii organizaţi în colectivităţi au, prin chiar structura acestora, libertatea de a provoca modificări care, adese ori, nu sunt străine nici de arbitrar, nici de absurd. Acţiunea lor deter- mină, în condiţiuni care sunt o funcţie de elemente particulare şi specifice, dar care nu sunt în afara posibilităţilor noastre de înregistrare şi de cunoaştere, o reacţiune sigură. Sociologul o prevede, o poate urmări şi, nu mult înainte de a se produce, o poate chiar anunţa. De sigur fenomenele, pe planul social, nu se prezintă cu aceeaşi simplicitate ca în ordinea fizică. Principiul acesta al acţiunii şi reacţiunii nu trebue privit aici, în nici un caz, ca un joc de două forţe elementare, ci ca un ritm, ca o comprimare şi o destindere succesivă a unor situaţii com- plexe, ca o lege de mult mai mare cuprindere decât domeniul destinat fenomenelor sociale. Există o pulsaţie universală, o succesiune a contrariilor, valabilă la felurite trepte ale observaţiei şi în cadrul căruia ar trebui discu- tată această substanţială condiţie a fenomenelor sociale. In sfârşit, desfăşurarea evenimentelor sociale ascultă şi de nevoia unei mai largi şi mai juste distribuiri a bunurilor materiale şi morale pe care progresul le cucereşte. Am schiţat, în rândurile de mai sus, sau numai am enumerat, acele puncte de reazăm, asupra cărora, reflectând, am căpătat convingerea că sunt indispensabile unei bune judecăţi în com- partimentul fenomenelor sociale. Inlăuntrul acestor coordonate, credem, au aşezat mereu evenimentele sociale, toţi acei care le-au examinat cu pătrundere, reuşind să prevadă cursul lor în DETERMINISMUL FENOMENELOR SOCIALE 575 linii generale, dovedindu-ne în acelaşi timp că nu este deloc o absurditate a vorbi de un determinism al fenomenelor sociale şi prin urmare de o ştiinţă a sociologiei. Se va spune că în fond nu am făcut altceva decât am proiectat pe ecranul social cele mai înalte idealuri de totdeauna, ale omului, atribuindu-le în acelaşi timp societăţii omeneşti întregi. Aşa şi este, pentrucă ne-am făcut convingerea că istoria lu- crează, cu toate împotrivirile accidentale, la crearea unui anume tip de umanitate, care să fie ilustrarea nevoilor morale supreme ale omului. Realizarea omului rămâne permanenta preocupare a devenirii istorice, iar societatea omenească, cu înfriguratul şi veşnicul său sbucium, o condiţie indispensabilă îndeplinirii acestui înalt coman- dament. Dacă oamenii, ca individualităţi componente ale unui tot, sunt sortiţi să sufere neajunsurile, uneori foarte grave, ale unui mers istoric poticnit, realizarea omului, printr’un complicat şi turburat mecanism al societăţii, rămâne, credem noi, cea mai de seamă constantă a frământării istorice. De aceea, evident, accentul studiului nostru — ori care i-ar fi fost întinderea pe care ne-am abţinut a i-o da — ar fi continuat să cadă pe ordinea morală, care decide necontenit de desfăşurarea evenimentelor, la scara istorică, subordonând, fără desminţire, suportul lor material. Nu ignorăm şi nu vom nega valoarea jocului de forţe pe care le pune în mişcare activitatea materială, economică a oamenilor şi care dublează evenimentele sociale, constituind un soi de infra-structură a lor. Dar ne stăpâneşte convingerea că orice judecată exclusiv tri- butara unghiului de vedere economic conduce la prezentarea fundamental greşită a hărţii evenimentelor sociale şi la o esenţială neînţelegere a mersului lor istoric. Economicul este numai un joc secund înlăuntrul evenimetelor ociale şi indicaţiile lui sunt preţioase numai într’o cercetare apli- cată unui restrâns interval de timp. El nu poate fi chemat să dea seama, cu un cuvânt hotărîtor, de desfăşurarea fenomenelor sociale, aceasta rămânând în între- gime de resortul unei dezbateri morale. 574 REVISTA FL'N'DAŢI ILOR REGALE Sociologia, aşa dar, este liberă să utilizeze un aparat de inves- tigaţie multilateral, însă nu trebue să piardă niciodată din vedere că încercarea de prevedere a desfăşurării fenomenelor sociale nu va da roade decât în măsura în care va fi în stare să selecţioneze acele întâmplări care pot fi, cu uşurinţă, anexate domeniului eve- nimentelor spirituale, pentrucă numai ele reglementează, în ultimă analiză, mecanismul istoric şi numai ele prezidează acel deter- minism al fenomenelor sociale, de care ne-am ocupat. Acela, însă, care s’ar socoti îndreptăţit să tragă din studiul de faţă concluziuni optimiste ar depăşi, deformându-le, inten- ţiunile noastre, tot aşa cum s’ar întâmpla cu lectorul care, parcur- gând până la capăt drumurile medicinei şi ale biologiei, ar ajunge la încheerea că lupta împotriva bătrâneţii şi a morţii este un fapt aproape îndeplinit. Afirmarea biruinţei ordinei morale şi constatarea unui deter- minism al fenomenelor sociale în acest sens implică — este ele- mentar — tensiuni extraordinare între forţe contrarii, prăbuşiri şi reconstituiri inerente organismelor vii în creştere, degradări şi renaşterei succesive, dezastre necesare marilor lichidări, dar şi adevăratelor reînvieri. Un singur lucru am vrut să stabilim —■ trasând liniile lui generale şi pentru a-1 sublinia vom recurge la o sugestivă apro- piere: aşa după cum întreaga filieră a vieţii, biologiceşte vorbind, a condus la crearea unui animal înzestrat cu o inteligenţă care, sub atâtea raporturi, poate fi declarată inutilă, dacă nu păgubitoare, tot astfel mecanismul social aspiră la întronarea în lume a unei ordine morale. Este faptul capital de care trebue să ţină seama, oricât de ciudat s’ar părea, o sociologie ridicată la nivelul ştiin- ţelor, al căror titlu nu mai cuteză nimeni să-l tăgăduiască. AL. MIRONESCU CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU TITU MAIORESCU, POLEMIST întors din străinătate cu o cultură de o mare rotunzime (clasică, literară, filosofică, juridică), Titu Maiorescu a crezut că găseşte în ţară un mediu nepotrivit încă unei exercitări gratuite a inte- lectului. Intr’o măsură greşea, deoarece creaţiunea ideologică este o forţă inexercibilă ce n’are nevoie de ascultători imediaţi. Putem presupune, cu foarte mult temei, că, în orice împrejurare, Maio- rescu ar fi rămas un om care se îmbogăţeşte din bunurile culturii celei mai înalte fără a produce un sistem propriu. Insă faptul de a se afla în mijlocul unei lumi inferioare lui i-a pus în valoare o însuşire excepţională: arta de a corecta şi de a admonesta. In- strumentul stilistic al acestei arte este lămurirea «pe înţelesul tuturor ». Cutare noţiuni generale de psihologie, destul de pă- trunzătoare şi de iubite autorului (de vreme ce le-a republicat în Critice), sunt scuzate ca fiind « scrise dintr’un punct de vedere cu totul popular ». Ca să te faci înţeles de oamenii simpli, trebue să le vorbeşti în geniul lor. De aici în scrisul lui Maiorescu o îm- perechere, în parte şi necesară în scopul creării unei limbi de gândire, dar mai ales maliţioasă, de expresii tehnice neologice şi de cuvinte neaoşe. Maiorescu zice înjosire în loc de trivialitate, neapărat în loc de necesar, curat în loc de pur. Procesul sufletesc devine lucrarea sufletească, lucrul evident, lucru vederat. In afară de acestea, din loc în loc răsar anume vocabule şi expresii tipice într’un duh de învăţător, care au trecut la maiorescieni, precum: cu drept cuvânt, şi ce e drept, din norocire, oarecum, îndeamintreli, un fel de, se cade să păstrăm un fel de recunoştinţă, aş putea zice, etc. Aici nu e vorba deloc (cel puţin din punctul de vedere al artei) de o simplă încercare de a feri limba de neologisme. Cum e şi firesc, Maiorescu întrebuinţează foarte multe neologisme. E de observat că vorba neaoşă e împerechiată mai totdeauna cu cea neologică şi că expresia populară apare insidios tocmai acolo unde spiritul criticului e mai acut. Corespondentul sufletesc presupus şi ascuns al acestui limbaj, care la oricare altul ar fi pedant şi plictisitor, este sentimentul 576 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mizeriei intelectuale a adversarului. Acest sentiment sprijinit pe o valoare reală, pe o mască demnă şi pe o capacitate glacială de a-şi stăpâni impulsiunile, fac din Maiorescu un polemist de un talent inegalabil. Paginile criticului rămân un izvor mereu proas- păt de plăceri subtile, deşi punctul lor de plecare ar fi fost pentru oricare altul de o dezolantă ieftinătate. Nu din surprinderea inepţiei iese humorul maiorescian, ci din altitudine, din prefăcuta rece cercetare a cauzelor răului, dintr’o desfăşurare savantă de forţe, din tonul părintesc şi suficient medical. Raportul între polemist şi adversar e acela dintre o minte inaccesibilă şi un lamentabil intelect, care trebue corijat ori admonestat, după cum e cazul. Gherea a simţit bine cum stau lucrurile: Maiorescu îşi ia adver- sarii «de sus »> (asta e poziţia trebuitoare mijloacelor lui), însă în chip savant, iritant, meticulos, cu un calm neturburat. De aceea adversarii i-au păstrat o ură nestinsă şi polemicele lui au rămas mereu vii, chiar în inactualitatea obiectului, ca şi Scrisorile lui Eminescu. Se iartă injuria şi violenţa (îndărătul cărora se pot presupune motivul personal şi lipsa obiectivităţii), dar lecţia «pe înţelesul tuturor », făcută cu nemiloasă metodă didactică, jigneşte. Aşa fiind, se înţelege că valoarea polemicei lui Maiorescu nu vine din inferioritatea contemporanilor (care se pare a nu fi fost chiar aşa de ignoranţi cum îi vede criticul), ci din superioritatea mereu absolută şi cu umor arctic dovedită a polemistului. Totul e o chestiune de raportare. Când Maiorescu vrea să dea a înţelege că adversarul e cu totul inferior, se coboară şi el mai multe trepte şi-l lămureşte într’un limbaj de o uşurinţă pălmuitoare. Dacă însă adversarul are cultură, atunci criticul se pierde în ceţurile inaccesibilităţii lui şi, într’un stil potrivit mijloacelor celui studiat, sugerează incapacitatea de pătrundere reală a problemelor din partea aceluia. In cazul lui Sion, simpla dovadă că acesta nu ştie ce este un hexametru ajunge. Gherea, mult mai slobod în lumea ideilor, e «luat de sus » ca unul 'ce n’are competenţa de a se amesteca în estetică, într’un cuvânt ca autodidact. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce pe faţă învinuirea de incultură. Atunci Maiorescu rezolvă tăios problema: poeţii nu au căderea să dea opiniuni critice. Sentimentul de superioritate este desfăşurat de Maiorescu, după împrejurări, în patru chipuri: el face întâi examenul logic al gândirii adversarului spre a-i dovedi reaua funcţionare, într’un stil de o mare bonomie şcolară; apoi trece la aspectul gramatical al gândirii, observând neacoperirea exactă a ideii prin cuvânt; când e cazul face pacientului un simplu examen de cunoştinţe; în sfârşit metoda cea mai teribilă este considerarea minţii auto- rului studiat sub raportul fenomenologic, încadrarea lui într’un lanţ de necesităţi şi imperturbabila clasificaţie. In acest moment TITU MAIORESCU, POLEMIST 577 pozitivist, Maiorescu creează expresie nouă, memorabilă (limbut, beţie de cuvinte). Procedeele sunt amestecate şi dozate după na- tura discuţiei şi iau totdeauna forma impersonală a studiului, aşa încât să se înţeleagă că exemplele date nu urmăresc atât discre- ditarea adversarului, cât verificarea unui adevăr de ordin general. Capodopera polemică a lui Maiorescu este Beţia de cuvinti. Articolul începe printr’un citat din Darwin: «Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; «ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază- noapte prind pavianii cei sălbatici puindu-le la locurile, unde se adună, vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mânile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu desgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuţă americana, un atelcs, după ce se îmbătase odată cu rachiu, n’a mai vrut să-l mai bea şi a fost prin urmare mai cuminte decât mulţi oameni» (Ch. Darwin, Descendenţa omului ţi selecţiunea sexuală, I, i). » După acest citat urmează aplicaţiunea, în ton foarte serios, la literatură: « Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborâm. «Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cânepa, macul, viţa de vie, tutunul, etc., etc., sunt producte ale naturei, cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală. «Există însă un fel de beţie, deosebită între toate prin mij- locul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte. «Cuvântul, ca şi al+e mijloace de beţie, e până la un grad oarecare un stimulant al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel, încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele carac- teristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele Iui, la debihte des fonctions intellectuelles et la perchant â la violence, cum ne arată Cabanis în memoarul 8 din Rapports du physique et du moral de l'homme. 7 578 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuin- ţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişează treptat după inten- sitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul, căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. In curând se arată al doilea simptom în depăr- tarea oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într’o confuzie naivă şi creerii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse lângă olaltă, violenţa nemo- tivată a limbajului.» Câtă savuroasă subtilitate este în această pagină numai rafi- natul îşi dă seamă. E de observat că, fără plastică evidentă, Maio- rcscu face imagini, dând corp abstracţiunilor. Cuvântul «con- sumat în cantităţi prea mari» deşteaptă imaginea băuturii şi ironia e perfectă, având în vedere că logiceşte cuvântul e numai o formă fără realitate în afara procesului de exprimare. Vocalele şi consonantele «seci» cu «ton gol» duc gândul la nucile goale. Dozarea neologismelor şi a cuvintelor e perfidă. Sunt destule expresii tehnice spre a se da o idee de aspectul ştiinţific al che- stiunii şi suficiente vorbe naţionale pentru ca cuprinsul presupus prea ridicat al acestei disertaţii să fie pătruns şi de adversarii la care se aplică teoria. Se zice «ameţeală artificială», «predispoziţie strămoşească », evitându-se ebrietate şi ancestrală », nu fiindcă po- lemistul s’ar feri de neologisme, dar fiindcă presupune cu maliţie că această coborîre Ia tonul « cu totul popular » ajută înţelegerii. In acest scop traduce noţiunile de difuziune şi de satisfacere în sinonime de o exagerată ţinută vulgarizatoare. «Nu ne vom mira dar — zice — de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui». In studierea cazurilor, Titu Maiorescu nu face erudiţie. EI recurge la operele cele mai elementare, însumând simplitatea cazurilor şi inutilitatea pentru un intelectual de calitatea lui de a-şi demonstra cunoştinţele. Metoda de obicei folosită e adu- cerea la ordinea de zi a adversarului şi instruirea lui prin pro- poziţia luată cu cruzime din manualul de logică: « Care este întâmpinarea d-lui Ureche în contra acestei cri- tice ? Va fi mai uşor de astădată să o analizăm, fiindcă ştim acuma din experienţa cu Ammianus Marcellinus metoda d-sale de apă- rare, zig-zagurile prin care încercă a se feri de direcţia dreaptă a discuţiei. Ce-i pasă d-lui T. Maiorescu că Zarate (Manuel de litterature, edit. 7, 1856, p. 170) a zis «în secolii XVII şi XVIII luă istoria caracterul filozof ic propriu al său. Voltaire fu primul care în Francia îi dete această direcţiune, o TITU MAIORESCU, POLEMIST 579 In adevăr, ce-mi pasă ? Istoria a putut să ia caracter filozofic i-n secolii 17 şi 18, Voltaire a putut să fie cel dintâi care în Franţa i-a dat această direcţie; chestia nu e aici! chestia este, dacă istoria de caracter filosofic s’a născut cu Voltaire în secolul al 17-lea. Această formă sileptică de cugetare să nu încapă în mintea filozofului supusă la atâtea silepse 1 Forma sileptică poate autoriza împreunarea mai multor obiecte felurite într’o singură expresie, dar nu autoriză niciodată şi nicăeri împreunarea sintactică de contraziceri, şi dacă cineva d. e. în loc de a zice: multe bătălii celebre s’au câştigat pe timpul Romanilor, asemenea multe, mai ales prin perfecţionarea armelor de foc, s’au câştigat în zilele noastre, ar zice: multe bătălii celebre s’au câş- tigat dela Romani până în zilele noastre prin perfecţionarea ar- melor de foc, ar comite — nu o silepsă, ci o eroare, fiindcă timpul Romanilor exclude perfecţionarea armelor de foc, precum vârsta lui Voltaire exclude scrierea istoriei filozofice din partea sa în secolul 17. Zicând ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul XVII şi XVIII, fâcut-am o erezie ? Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie. Dar nu sunt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury? Nu sunt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury. Şi oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-1 avu sub pana lui Millot, Raynal, etc. Voltaire e acela care, etc. Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirada următoare asupra meritelor lui Voltaire ». Răspunsul la discursul de recepţiune al lui Duiliu Zamfirescu la Academia Română e şi el o capodoperă de humor rece, pe baza sentimentului altitudinii cultivate rigid. De fapt, Maiorescu n’avea dreptate sau măcar n’o avea în întregime. Duiliu Zamfirescu reprobase metoda de îndulcire a folklorului folosită de V. Alec- sandri. Punctul de vedere al criticului era că,prin această «mlă- diere », Alecsandri făcuse poezia noastră populară cunoscută în străinătate, ceea ce poate să fie fals (deşi trebue să admitem că istoriceşte Alecsandri a făcut operă utilă). Un culegător ar fi putut alege în aşa chip, fără să altereze, încât caracteristicul să intre în sfera frumosului. Oricum, problema pusă de D. Zamfi- rescu era interesantă, şi Maiorescu se cădea s’o discute în chip amical sau să amâne dezbaterea pe altă dată. Momentul însă era unic pentru talentul şi firea criticului. El vorbea cu autoritatea celui care primeşte, în împrejurări solemne, când nu se admite nici o replică, în forme de glacial benign, în care nu se poate găsi nici o vină de protocol. Acestea sunt condiţiile care conveneau lui Maiorescu. Discursul e o teribilă admonestaţie onctuoasă, o 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 580 reducere zâmbitoare la neant. Şi de data aceasta amestecul de cuvinte tehnice şi de expresii neaoşe e savant, însă la un nivel înalt, imperceptibil, sensul general fiind că greutatea stă nu în disparitatea de cultură, cât în nepotrivirea de vocaţie. Tehnica discursului este alternarea unui elogiu derizoriu în forme excesiv obsecvioase şi cu respingerea nemiloasă a unei teze în termeni aparent inocenţi, ca şi când nepotrivirea de idei ar fi format un prilej de plăcere dialectică egală pentru amândoi. Oratorul debutează prin a refuza să vorbească despre persoana noului academician, făcându-i civilităţi pompoase şi trecând grabnic la atac: «Deoarece d-ta nu ne vorbeşti de persoana celui dispărut, vei înţelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuiască, şi nu-mi vei lua în nume de rău, dacă trec îndată la discutarea părerilor, pe care le aduci înaintea noastră cu atâta hotărîre, aş putea zice cu atâta curaj şi trebue să zic în orice caz, sub o formă literară aşa ademenitoare ». Jocul eufemismelor e în plin: Cine calcă o convenţie socială nu se poate folosi la rându-i de ea (admonestare cu privire la purtare). Hotărîre — îndrăzneală, impertinenţă; curaj = lipsa sim- ţului de primejdie; ademenitoare = înşelătoare. După o atât de groaznică punere la punct, urmează unguentul unui elogiu. Ora- torul constată « cu cea mai mare mulţumire » că e de acord cu Duiliu Zamfirescu în privinţa originii noastre italo-latine. Punctul e aşa de banal, încât sună ca o persiflare. Dar numaidecât după acest insuficient unguent, Maiorescu adaogă că la această încheiere scriitorul n’a ajuns cu « argumente limbistice », ci atingând « numai în treacăt » datele istoriei şi nu prin studii, ci prin «intuiţia arti- stului ». Intuiţia artistului = lipsă de cultură filosofică şi istorică. Asemenea fals elogiu îl îndreptăţeşte pe Maiorescu să sfârtece părerile lui Zamfirescu despre Alecsandri, decent, însă cu nepă- sarea cu care un profesor taie cu creionul lucrarea unui şcolar. Abia târziu oratorul face o nouă civilitate victimei, urmându-1 cu perfidă supunere în propunerea «de leacuri pentru tămăduirea stării noastre actuale prin « maiştri » şi ateliere în toate satele ». Asta îi dă dreptul să se despartă din nou şi să ajungă către sfâr- şit la concluzia că « mari deosebiri de judecată literară» există între el şi poet. Acest lucru e foarte firesc şi oratorul putea să rămână aici, respectând opinia adversarului ca un moment necesar desfăşurării oricărei dialectice. încheierea lui Maiorescu e mult mai nemiloasă şi mai dogmatică. Cei doi nu se înţeleg fiindcă numai unul, criticul, deţine capacitatea adevărului în această ma- terie. Deci discursul nu fusese adevărata discuţie, ci înlăturarea divagaţiilor unui necompetent: «Când văd asemenea deosebiri de judecată literară între noi, TITU MAIORESCU, POLEMIST S8i îmi vine să repet vechea observare făcută într’un articol despre i Iulie 1935), în care ideile hegeliane şi schopenhaueriane ştiute ca fiind împru- mutate de Maiorescu, se completează cu revelatoare infiltraţii din reflecţiile asupra esenţei poeziei ale lui Poe, dovedind şi în acest domeniu o actualitate tot atât de permanentă. TITU MAI ORESCU FAŢĂ DE NOI 593 Cât de schematică, de arbitrară este împărţirea activităţii maioresciene, în critică culturală şi critică literară (la care a con- tribuit el însuşi într’o bună parte, când îşi fixase cam prin 1886 rolul de critic încheiat) — se vede din cele câteva pilde pe care le-am dat şi din spiritul încă actual, în planul propriu al criticei, pe care l-am scos în evidenţă; faţă de noi, Maiorescu este încă un maestru viu, un critic necercetat în toate cutele personalităţii lui şi un patron, în sensul general, demn de toată consideraţia criticii contemporane. ‘ * * # Sunt, de sigur, între teoriile maioresciane şi părţi moarte, chiar formulări de principiu eronate sau discutabile, pe care le vom releva cu acelaşi sentiment al distanţei, la care ne obligă comemorarea de azi. Maiorescu a fost nu numai un critic, dar şi un logician ispitit de geheralizări şi idei normative. De altminteri, cine urmăreşte atent toate formulările lui teoretice, indiferent din ce articole, observă că procedează după o schemă cam asemănătoare: dela particular, dela incidental, se înalţă la general, dela concret la abstract. In citatul studiu despre Literatura română şi străinătatea, după ce remarcă buna primire şi caracterul de originalitate al traducerilor de poezie şi proză din româneşte în nemţeşte, Maio- rescu conchide cu o teorie întreagă, numită «teoria romanului poporan». Din constatarea câtorva opere epice, cu material rural, şi dintr’un simţ de opoziţie pur teoretică faţă de teoria tragediei clasice care vede în eroul principal o individualitate «mai întâi de toate activă», ajunge la următoarea formulare: « In roman şi novelă, din contra, persoana principală este în esenţă pasivă şi, departe de a stăpâni la început împrejurările, este ea stăpânită şi bântuită de ele şi trece prin conflicte tocmai din cauza întâmplărilor din afară. De aceea, susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională, şi persoanele principale trebue să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos. Căci o figură din popor este dela început pusă sub stăpânirea împrejurărilor ca sub o fatali- tate, ea poate fi pasivă fără a fi slabă, fiindcă înfăţişează în sine toată puterea impersonală a tradiţiei de clasă, şi totodată expri- marea simţirilor şi pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai pri- mitiv firească şi mai puţin meşteşugită prin nivelarea culturii înalte. De aceea şi vedem, că romanul poporan se poate înălţa la o culme de emoţiune ce-1 pune alăturea cu adânca mişcare a tra- gediei, la care nu ajung romanurile din societatea de cultură co. - mopolită... », etc. 8 S94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toată desvoltarea pe care o dă acestei teorii, asemănând-o el însuşi cu teoria aristotelică a tragediei, opera epică producând acelaşi catarsis în spiritul cititorului, ca şi opera dramatică, con- cede la finele expunerii şi recunoaşte că « nu vrea să fie o formu- lare absolută » şi că «în deosebi nu vrea să condamne romanurile moderne, care nu ar fi o reprezentare a figurilor tipice dintr’un popor dat, şi să recunoască exclusiv numai romanurile claselor de jos ». Logicianul s’a trădat totuşi, de data asta, şi «teoria romanului poporan » rămâne o simplă observaţie generalizată, nu şi o teorie a romanului în sine; căci, dacă e vorba să opunem o serie de nume şi de opere celor citate de Maiorescu, ce facem atunci cu Prinţesa de Cleves, cu Les liaisons dangereuses, cu eroii foarte activi şi arivişti ai multor romane balzaciene, cu romanele lui Stendhal, ale lui Dostoiewsky, cu opera lui Proust, cu toate romanele de analiză psihologică, şi cu tot ce se abate dela «teoria romanului poporan ? ». Gustul lui Maiorescu se pare că era limitat numai la o anume zonă a romanului şi dintr’o preferinţă personală a scos o teorie cu pretenţie de generalitate; de altfel în însemnări zilnice, se vede că, în materie de roman, această cucerire a veacului al XlX-lea, criticul rămăsese la lecturi destul de sumare şi la opere a căror celebritate s’a stins odată cu momentul apariţiei lor. Lecturile noastre sunt mult mai diverse, când e vorba de roman, gustul nostru e mult mai variat şi însuşi conceptul modern despre roman este atât de cuprinzător, atât de maleabil, încât aici Maiorescu nu este nici chiar un om al timpului său, dacă socotim acest timp nu numai restrâns la literatura română, dar extins şi la literatura universală, din perspectiva căreia criticul ne-a obişnuit să judecăm. Pretinsa «teorie a romanului poporan», căreia Maiorescu îi dă o valabilitate universală, ni se pare astăzi numai o simplă ob- servaţie, şi încă aplicabilă la un moment istoric al prozei noa- stre, care, într’adevăr, a excelat în opere cu personaje luate din mediul rural sau din cel al claselor de jos. Dintre teoriile maioresciane, formulată cu aceeaşi fermitate de ton şi de convingere, este şi raportul de exclusivitate între poet şi critic. Ca totdeauna, şi aici porneşte dela un incident, ridicându-se apoi la o generalizare. Este vorba, cum se ştie, de critica pe care a făcut-o Delavrancea lui Despot-Vodă al lui Alec- sandri, într’un foileton din Epoca (1886) şi de conferinţa ţinută de Vlahuţă la Ateneu (în acelaşi an), în jurul poeziei lui Emi- nescu şi Alecsandri în care scotea în evidenţă, firesc, superio- ritatea celui dintâi. Maiorescu nu acceptă, în principiu, critica literaţilor şi formu- lează astfel diferenţa temperamentală ireductibilă, între poet şi critic, într’o expresie lapidară: TITU MAIORESCL FATĂ DE NOI 595 « Criticul este din fire transparent; artistul este din fire re- fractar ». Psihologul herbartian care a fost şi-a rămas Maiorescu iubea despărţirile categorice între funcţiile spiritului, mai bine zis între facultăţile sufleteşti, şi nu admitea putinţa multiplicităţii lor. In loc să discute temeinicia criticilor lui Delavrancea şi Vlahuţă, le interzice principial să practice critica literară, ca fiind destinată criticului pur, determinat de natura lui iniţială. Iar când a fost să apere, în Academie, poezia populară atacată de Duiliu Zamfirescu, nu s’a mărginit să-i răstoarne argumentele unul după altul, ci i-a amintit, cu fermitate elegantă, de vechiul lui principiu dela 1886, aplicându-i aceeaşi interdicţie de a critica producţiile fanteziei populare, ca şi pe confraţii pe care-i ame- stecase în răsunătoarea desbatere. Se ştie ce a urmat după acest duel academic: s’au rupt şi raporturile personale între scriitor şi critic, spre mâhnirea noastră, care am văzut una din cele mai frumoase corespondenţe literare curmată pentru totdeauna. Maiorescu punea, desigur, principiile mai presus de per- soană, oricât de scumpă i-ar fi fost; ceea ce face caracterului său cinste, chiar dacă intransigenţa nu e şi dovada dreptăţii. Teoria maioresciană, formulată în chip absolut, nu se veri- fică nici prin faptele istoriei literare, nu se poate susţine nici în temeiul ei psihologic; atâtea pilde, în literatura lumii şi la noi, de literaţi care au făcut şi critică (şi încă strălucită) vin să pună în discuţie deosebirea categorică între poet şi critic şi s’o infirme. Dogmatismul maiorescian (căci există unul) este un dogma- tism de idei, nu atât un dogmatism temperamental şi estetic; gustul criticului a fost mai ager, mai suplu decât ideile care l-au condus şi decât anume teorii pe care le-a emis; un spirit care a putut să adere spontan la genii atât de diferite în structura lor, cum sunt Eminescu, Creangă şi Caragiale, şi care n’a încre- menit în admiraţiile tinereţii, adaptându-se la evoluţia literaturii române, până la adânci bătrâneţi, şi remarcând fiecare talent demn de stimă, indiferent din ce grupare literară s’ar fi ivit, este într’adevăr «transparent », aşa cum trebue să fie orice spirit critic. Deşi nu ţine de teoriile lui estetice, dar fiindcă se referă la limbaj, deci la expresia literară, vom aminti aici şi soluţia pe care o dă în privinţa neologismelor; educaţia lui clasică, cu respectul pentru forma desăvârşită, îl pune de timpuriu în contact cu pro- blemele de limbă, fie sub raportul strict filologic, aşa cum măr- turisesc întinsele lui studii Despre scrierea limbii române, fie sub raportul literar, aşa cum o dovedeşte aspra şi îndreptăţită critică despre Limba română în jurnalele din Austria, al căror respect pentru geniul limbii naţionale era şovăelnic. Cum Maiorescu are, între altele, şi meritul necontestat de a 8* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 596 fi creatorul unui stil de idei, în cuprinsul timpului său şi în limita unor concepte noi cărora le-a dat circulaţie prin felul de a cugeta asupra multor probleme, e dela sine înţeles că el este şi unul din cei mai buni scriitori pe care i-am avut şi-i avem încă, în do- meniul ideilor. Când ne mândrim astăzi de a fi descoperit mai toate izvoarele lui din estetică, din politică etc., — şi când am ajuns la concluzia că Maiorescu n’a fost un gânditor «original», ci un excelent spirit de aplicaţie al gândirii altora în cultura română, să nu uităm totuşi că meritul de a fi dat expresie românească unor idei străine,, care trebuiau să fie asimilate şi la noi, este de o importanţă co- vârşitoare. Generaţia dela 1848 se mişca foarte anevoios între idei (şi acestea mai ales politice), scriind când nesigur în expresie, când, în felul lui Heliade, adică simulând ideea prin cuvinte preten- ţioase; cu rare excepţiuni, ca de pildă la un Ion Ghica, a cărei operă de popularizare, în materie de economie politică, îşi are titlul ei de merit — ne mai putem adresa astăzi prozatorilor de idei ai generaţiei eroice. Iar un Hasdeu, cu toată marea lui eru- diţie şi cu toată nestinsa lui curiozitate de teorii istorice, folklo- ristice etc., deşi depăşeşte cu mult nivelul celor dela 48, când e vorba de expresie, mai ales în Istoria critică şi chiar şi în Magnutn Etymologicum, rezumă teorii, le discută şi emite ipoteze, nu tot- deauna într’o fericită şi sigură formulare. împreună cu Eminescu, Titu Maiorescu rămâne şi astăzi în fruntea generaţiei lui, ca scriitor de idei, şi un model de preci- ziune şi fermitate, de limpezime şi logică şi de o anume căldură interioară, în desfăşurarea cugetării. Că n’a fost original, este de puţină însemnătate (câţi gânditori originali avem oare azi?); ori- ginalitatea lui stă în expresia în care a ştiut să înveşmânte, să românizeze idei de circulaţie europeană, în estetică, politică şi alte domenii. De aceea studiul lui Neologismele (1881), pe lângă unele ade- văruri devenite obşteşti, pe lângă unele amănunte remaniabile sau discutabile, cuprinde, în totalitatea lui un sâmbure viu, din care poate ieşi un lăstar de gândire; într’o controversă pe care ne-a fost dat s’o vedem reaprinsă, fie de oameni cu idei fixe, fie de diletanţi, rareori şi de linguişti, şi care a frământat opinia publică mai mult decât pe scriitori, asupra neologismelor şi legi- timităţii lor de a fiinţa în limbă, nimeni nu s’a mai întors la Ma- iorescu; şi rău s’a făcut, căci, şi în această problemă, criticul nu e departe de noi; un singur pasaj — acesta esenţial — desprins- din studiul lui, ne va atrage luarea aminte asupra acelui sâmbure în care stă învăluit germenul de încolţire al unei idei: 41 Căci legea acestui fenomen limbistic ne pare a fi cea ur- TITU MAIORESCU FATĂ DE NOI 597 mătoare: cuvintele (afară de termenii tehnici, care sunt indife- renţi şi de aceea sunt şi cosmopoliţi) nu se nasc şi nu se înrădă- cinează din destilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţă- mântului. Neologismul se lipeşte de organismul unei limbi sub fierberea emoţiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluţio- nară, mişcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părţi în- semnate din el — iacă izvorul de viaţă al cuvintelor nouă ce şi le însuşeşte o limbă ». Este o eroare care s’a perpetuat până în criţica şi în judecata multor contemporani ai noştri, aceea despre valoarea exclusiv culturală a operei lui Maiorescu; ea a făcut pe mulţi să nu-1 mai recitească, să nu-1 mai citeze şi să-l socotească un spirit încheiat, fără sugestii fructuoase pentru azi şi de o prezenţă istorică limi- tată în cadrele junimismului. Iar cât priveşte însăşi deformarea rolului cultural al criticului ferm, generaţiile noi au moştenit, fără simţ critic, unele prejudecăţi, pe care le-am văzut adesea repetate şi îngroşate; între ele, cea mai nedreaptă, mai falsă este şi aceea a negativismului total şi a neîncrederii în forţele crea- toare ale poporului nostru. Un anume neopaşoptism (cu multe idei de împrumut şi cu multe elanuri verbale şi confuzii de cuge- tare) de care a fost bântuită nu de mult ideologia celei mai tinere generaţii, care se socotea începătoare de ev nou în cultura ro- mână — caută să subvalorifice criticismul maiorescian, punând mai presus pe gazetarul Heliade şi pe poligraful şi eruditul Has- deu. Noi nu vom face greşala să comparăm personalităţi de sine stătătoare şi merite impermeabile, punând în cumpănă pe Heliade şi Hasdeu cu Maiorescu; ar însemna să amestecăm epocile şi să defigurăm individualităţi atât de structural deosebite (oricât He- liade ar fi de înrudit temperamental cu Hasdeu), într’un joc de substituire a valorilor, care, până la urmă, rămâne un simplu joc; ne mulţumim a privi pe Maiorescu în cadrele epocii lui şi mai ales în sine, în acea permanenţă a criticului şi a scriitorului, care este el însuşi şi nu se poate confunda sau înlocui cu altul. * * * Am crezut şi noi într’o vreme (mai precis până la apariţia postumelor însemnări zilnice) că Titu Maiorescu a fost un fel de mandarin fericit în cultura română, că s’a desfătat sub razele unui epicureism intelectual şi a unei bune stări sociale, care l-au împiedicat să-şi desfăşoare o activitate mai întinsă şi mai adân- cită. I-am imputat mai ales puţinătatea cantitativă a operei lui de critic şi l-am învinuit de un fel de demisie voluntară dintr’o vocaţie pe care n’a dus-o până la sfârşit, nu în consecinţele ei active, de vigilenţă şi curiozitate asupra scrisului naţional, ci în însăşi încrederea în eficacitatea criticii, ca studiu independent, de interpretare a scriitorilor. 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Titu Maiorescu a fost un muncitor fără pereche; notele lui zilnice ne pun în faţa unei activităţi multiple, înverşunate, iar incidentele şi dramele vieţii lui ne desvăluesc atâta nelinişte, în unele epoci, încât ne-am modificat radical imagina despre fericitul mandarin, care a coborît din când în când într’o des- batere de idei, s’a străduit într’o problemă pe care a soluţionat-o sau a condescins să înlănţue într’o mai întinsă judecată un studiu critic. Dacă imaginea omului e cu totul alta, după cunoaşterea însemnărilor zilnice, şi dacă legenda despre avariţia scrisului ma- iorescian îşi află explicarea, nu e mai puţin adevărat că mai ră- mâne ceva în discuţie; şi anume însăşi concepţia lui despre cri- tică şi utilitatea ei, în cultura unui popor; niciodată nu vom putea trece peste rândurile din Poeţi ţi critici, în care spune: « In proporţia creşterii acestei mişcări (e vorba de «direcţia nouă») scade trebuinţa unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai pu- ternic al direcţiei adevărate. «Poeziile» lui Eminescu, «Pastelu- rile » şi « Ostaşii » lui Alecsandri vor curăţi dela sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu etc., etc., «Cuvintele din Bătrâni» ale d-lui Hasdeu sânt dela sine lovitura de moarte a dicţionarului Laurianu-Massimu şi a rătă- cirilor «filologice» dela Târnave, Şi aşa mai departe. Nu e vorba, aprecierile critice izolate nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată dintr’o mişcare intelectuală, şi noi înşine am citat mai sus articolele d-lor Onciul şi Bogdan ca un semn bine-venit al timpului de îndreptare. Dar aceste sânt lu- crări de amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă dela ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici. Misiunea criticei — misiune de altminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanţă în modestia ei — ne pare a fi în momentul de faţă mai mult de a lărgi cercul activităţilor individuale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pâcla trecutului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare.» Scrise la 1886, rândurile acestea, oricât ar servi drept intro- ducere la apărarea lui Vasile Alecsandri, criticat de Delavrancea şi Vlahuţă, oricât ar fi o abilă pregătire pentru şi mai abila jude- cată a întregii activităţi literare a bardului încă în viaţă (cât de curtenitoare sunt raporturile personale dintre Maiorescu şi Alec- sandri ne-o mărturisesc însemnările zilnice!) — ele nu sunt mai puţin şi expresia unei concepţiuni hotărîte despre rolul secundar al criticii literare, în cultura unui popor. Aşa că, socotind «lucrări de amănunt » studiile critice, Titu Maiorescu îşi fixează şi poziţia TITU MAIORESdU FAŢA DE NOI 599 în istoria criticii noastre şi îşi defineşte şi structura lui de critic mai mult al generalului, decât al individualului ! Nu e nici o îndoială că el întemeiază critica literară, înaintea lui Gherea, care-1 persifla pentru «critica judecătorească» pe care a practicat-o cu predilecţie; Maiorescu nu e numai un teore- tician şi un critic cultural cum s’a zis, ci este toate laolaltă, deci şi cel dintâi critic literar al nostru. Rolul lui — mutatis mutandis — este într’un fel rolul unui Boileau român, înarmat şi cu principii directoare, animat şi de polemică, născut şi într’o epocă de mari scriitori (Eminescu, Creangă, Caragiale) şi dotat cu un gust sigur, ager şi cu senti- mentul valorilor. Căci dacă, la Boileau, facem abstracţie de opera lui de legislator literar, ce rămâne din opera propriu zis critică ? Dar dacă facem abstracţie de gustul lui (chiar limitat la clasidism) şi de acţiunea directă a acestui gust asupra marilor scriitori con- temporani, ca şi de sentimentul valorilor pe care l-a avut atât de viu, ce-ar mai rămâne din Boileau ? Pe vremea lui, critica nu se născuse ca un gen literar independent (este o creaţie a vea- cului al XlX-lea) şi totuşi spiritul critic al lui Despreaux este viu, şi toate însuşirile fundamentale care alcatuesc un critic co- există în opera lui. Maiorescu a fost Boileau întârziat (în raport cu evoluţia cri- ticii însăşi, în veacul în care el a trăit), dar un Boileau necesar, chiar cu un gust mai larg, fiindcă timpul îl făcuse să asimileze clasicismul şi romantismul deopotrivă, în tânăra noastră cultură şi literatură. Lipsiţi de orice tradiţie serioasă de critică, Maiorescu trebuia să înceapă cum a început şi să sfârşească aşa cum ştim, adică să nu treacă şi la un alt moment de evoluţie al criticii literare. Dacă Maiorescu ar fi fost un simplu translator de idei, în estetică şi critică, un cărturar care s’a familiarizat şi cu teoriile despre artă, desigur că n’am fi vorbit astăzi de criticul literar, care există, în limitele ce vom vedea, dar există de totdeauna, dela primul la ultimul lui articol şi pretutindeni prezent prin gustul lui, prin sentimentul frumosului. Altminteri, ar fi fost un fel de Anghel Demetriescu, care ne-a rezumat conştiincios şi limpede tot soiul de poetice şi unele teorii artistice (în special pe Taine), dar care a fost, în critică, un simplu diletant, fără acel sentiment al frumosului, încălzit de gust. De aceea, când se vorbeşte despre critica culturală şi critica literară maioresciană, ca de două epoce perfect distincte, în opera lui, ni se pare cu totul arbitrar; este oare vre-o deosebire, ca spirit, ca siguranţă de orientare teoretică şi ca siguranţă de gust şi sen- timent al valorilor, între studiul Poezia română la i86j sau Di- recţia nouă (1872) şi Comediile d-lui Caragiale (1886) sau între 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE recenziile despre Octavian Goga şi d. Mihail Sadoveanu (1906) ca şi între aceea despre d. I. A. Brătescu-Voineşti (1907)? Ho- tărît nu ! Maiorescu este structural acelaşi, cu limitele lui bine definite, cu o anume respiraţie a spiritului critic şi cu o putinţă de desfăşurare poate prea schematică, prea embrionară, dar de egală siguranţă în expresie. Nu putem avea astăzi decât o parţială icoană de ce a însemnat acţiunea orală a criticii maioresciane, dela om la om, în şedinţele Junimii, în consultările individuale, date în taina biroului sau în corespondenţa lui, care s’a făcut cunoscută, în schimbul de scri- sori cu Duiliu Zamfirescu. Cine a parcurs şi al doilea volum de însemnări zilnice, în care consemnează şi şedinţele literare ale Junimii, cu impresiile ferme de moment, relevând operele de valoare, citite în salonul lui din Bucureşti, nu poate uita semnificativele, insistentele, deşi rapidele menţiuni, despre Luceafărul lui Eminescu sau despre comediile lui Caragiale. Turneul pe care-1 face, printre cunoscuţi, cu poema celui dintâi sau cu Scrisoarea pierdută şi lecturile lor repetate, cu satisfacţia de a fi descoperit opere de primă calitate, arată în deajuns de câtă intuiţie critică era capabil Maiorescu, de ce gust înalt da dovadă şi de ce pasiune, în materie de artă, era în- sufleţit. Aceleaşi însemnări zilnice consemnează cum, într’o sin- gură zi, sub căldura entuziasmului, a redactat articolul Comediile d-lui Caragiale. Şi să ţinem seama că toate acestea se întâmplă într’o epocă de mare atonie sufletească a omului şi într’o perioadă de aprigă solicitare a lui, împărţită între catedră şi politică, între o ruptură sentimentală cu trecutul şi adaptarea la o altă viaţă. * ■ # * S’au găsit oameni care au strecurat îndoieli asupra gustului critic al lui Maiorescu şi au pus în discuţie valabilitatea judecă- ţilor lui de valoare; nu rareori s’a afirmat că a pus pe aceeaşi treaptă talente de a doua şi a treia mână, cu Eminescu de pildă, şi că o anume oportunitate socială l-ar fi făcut să supra-preţuiască pe Alecsandri, decretându-1 cel mai mare poet, în paguba ace- luiaşi Eminescu. Intr’o încercare de restabilire a adevărului, ca cea de faţă, nu ne vom da în lături să punem la punct şi aceste insinuări; niciodată Maiorescu nu s’a lăsat copleşit de relaţiile lui sociale, în judecata literară, şi nici n’a fost sclavul « direcţiei noi », adică al spiritului de cenaclu. Mai mult chiar, Convorbirile literare au primit în paginele lor colaborarea unor scriitori de veche gene- raţie, ca Alecsandri şi Ion Ghica, iar atâţia alţii, din grupări ad- verse, au dat ocol la şedinţele Junimii, criticului care avea darul şi autoritatea să consacre, cum multă vreme n’a avut nimeni TITU MAIORESCU FATA DE NOI 601 ■dintre criticii noştri de vază. Un istoric al cenaclului şi o trecere în revistă a personalităţilor ce s’au perindat, în cursul anilor, prin casa ospitalieră a lui Maiorescu, ne-ar rectifica multe erori şi ar pune în lumină multe surprize. E drept că omul de cultură şi criticul n’a încetat niciodată să fie şi un om politic; jurnalul lui e plin de aprecieri asupra putinţii de utilizare sau nu a fiecărui participant la şedinţele Junimii, în viaţa socială; dar Maiorescu, pe lângă faptul că era un excelent cunoscător de oameni, mai era şi un spirit care a ştiut să disocieze categoric opera de om, pe scriitor de eventualul par- tizan politic. Relaţiile lui cu Eminescu, Caragiale şi Duiliu Zam- firescu erau mai întâi pe planul literar, apoi pe acela social; şi dacă e vorba să se facă un bilanţ cinstit al profitului, în ordinea carierei, amicilor lui literari şi al profitului politicului Maiorescu, n’am sta un moment la îndoială să afirmăm că beneficiarii au fost literaţii şi nu criticul. Cât a făcut Maiorescu pentru omul Eminescu, pentru Cara- giale şi Duiliu Zamfirescu se va arăta într’o zi, pe bază de docu- mente, şi se va spulbera şi cealaltă legendă despre egoismul maio- rescian şi indiferenţa lui faţă de nevoile tuturor amicilor literari. Confrunte oricine corespondenţa lui cu Duiliu Zamfirescu, şi, dincolo de relaţiile artistice, dintre ei, va vedea câte solicitări îi adresează autorul Vieţii la ţară, în cariera lui diplomatică, şi câtă solicitudine depune Maiorescu să-l satisfacă. Iar cine se mai poate îndoi de nerecunoştinţa lui Caragiale, faţă de câte servicii i-a făcut criticul, pe care l-a atacat în numeroase rânduri, să facă un examen mai atent între cele două caractere şi să judece de partea cui se află eleganţa şi de-a cui lipsa ei; despre iubirea şi admiraţia pentru Eminescu, posteritatea posedă un document de rară frumuseţe etică şi intelectuală, scrisoarea pe care Maiorescu o adresează poetului la Viena, în 1884, înserată şi în al doilea volum din însemnări zilnice ; să mai existe vre-o umbră de îndoială, în cugetul cuiva, după cunoaşterea acestei scrisori, pe care am dori-o reprodusă în toate manualele de limba română, despre interesul uman al criticului faţă de cel mai mare şi nefericit poet al nostru, şi despre câtă înaltă preţuire acordă el operei şi inte- ligenţei eminesciane? Istoria noastră literară are de înlăturat numeroase prejudecăţi, are de distrus multe legende păgubitoare despre Junimea şi ra- porturile lui Maiorescu, omul şi criticul, cu scriitorii timpului; va sosi cândva momentul să se scrie o istorie amănunţită, dreaptă a Junimii şi să se restabilească, după documente sigure, fizio- nomia etică a celui care a fost acuzat de egoism şi indiferenţă faţă de literaţii pe care i-a iubit şi preţuit. * # # 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă astfel stau lucrurile, nu este o grosolană inducere în eroare a posterităţii când se pune la îndoială dreapta judecata literară a criticului Maiorescu şi rara lui intuiţie a valorilor crea- toare ? Nu vom scoate aici în evidenţă decât doar câteva din aceste judecăţi, pe care le-am moştenit şi noi, le-am ratificat şi le-am pus la fundamentul studiilor noastre critice, aducând astfel un omagiu integral memoriei şi viabilităţii criticei maioresciane; fără siguranţa gustului, fără autoritatea intelectuală a celui dintâi critic român, n’ar fi fost cu putinţă desvoltarea ulterioară a criticii naţionale şi n’am fi trecut dela forma embrionară a criticii estetice, practicată de Maiorescu, la studiile şi monografiile pe care critica de azi le închină celor mai însemnaţi scriitori junimişti. Acţiunea celui dintâi critic român se aseamănă cu o asanare şi consolidare de teren, cu stabilirea unui temei de certitudine, în materie de gust, deschizând astfel calea spre creaţia critică, urmaşilor lui; omagiul nostru este însuşi omagiul timpului adus adevăratului cap de linie al criticii moderne române, căreia i-a fixat spiritul şi i-a dat normele generale. Dar să ne întoarcem la acea verificare a judecăţilor de valoare maioresciane, pe care ne-am propus să le scoatem în lumină. Dacă în Poezia română la 1867, criticul se împleteşte cu este- ticianul şi dacă aplicaţiile lui sunt de amănunt, în Direcţia nouă (1872) el apare dintr’odată, cu fermitate a judecăţii, cu mare clar-vedere şi cu un simţ al măsurii, ca gust, pe care vremea nu le-a putut întuneca. La această dată, punând «în fruntea noii mişcări » pe Vasile Alecsandri, nu greşeşte cu nimic, fiindcă aşa se prezenta situaţia poeziei române; de altfel, imediat accentuează: «Cap al poeziei noastre literare, în generaţia trecută». Alecsandri e socotit pe primul plan al poeziei, nu atât dintr’o exagerată judecată, cât din cauza continuităţii lui lirice, remarcabilă între 1868—1871, prin publicarea Pastelurilor. Maiorescu nu-i consacră nici două pagini întregi fericitului bard şi judecata lui nu depăşeşte aceste limite: « Pastelurile » sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într’o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române în deobşte ». Insistăm că ne găsim în anul 1872 şi că nu trebue să luăm o judecată emisă într’un anume timp drept una post-datată, cum au făcut mulţi, dislocând-o din momentul ei istoric. Despre Alecsandri a mai formulat Maiorescu, cu mai multă amploare şi mai multe nuanţe, o judecată generală asupra sen- TITU MAIORESCU FATĂ DE NOI 603 sului operei lui, la 1886, în articolul Poeţi şi critici; bătrânul bard trăia încă, dar toată curtenia expresiei maioresciane (ştim în ce raporturi personale a fost criticul cu Alecsandri, din jurnalul lui postum) nu atenuează în fond o judecată categorică şi care este cea dintâi recunoaştere a meritelor culturale ale scriitorului, aşa cum şi noi i-o acordăm, după atâta vreme. Comparându-1 cu Eminescu, sau mai bine evitând să-l compare, cu tot tactul ne- cesar, conchide într’o caracterizare de maestru: «Alecsandri are o altă însemnătate. In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s’a putut întrupa într’o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezia populară — el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi — el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru—el a descris-o; «chauvinismul » gintei latine şi ura în contra Evreilor — el le reprezintă; când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti—el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în răz- boiul din urmă — el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multi-cordă a răsunat la orice adiere ce s’a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. In ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? In această totalitate a acţiunii lui literare ». Este, în această judecată, vreo exagerare, este în abilitatea de expresie a criticului vreo concesie de gust şi probitate intelectuală ? Din contra este o de totală independenţă şi de o justeţe pe care orice istorie literară şi-o poate pune drept epitaf, în fruntea capi- tolului consacrat lui Alecsandri. Mult mai concesiv şi mai entuziast a fost însuşi Eminescu, în aprecierea meritelor literare ale lui Alecsandri, pe care-1 oma- giază în Epigonii, în trei strofe vestite, încununându-1 cu dia- dema de «rege al poeziei»; omagiul lui Maiorescu este strict critic, al lui Eminescu e de un romantism generos, din care am reţinut mai ales calificarea bardului, văzut «vecinie tânăr şi fe- rice » şi mau puţin restul caracterizării; şi tot Eminescu, în Cu- rierul de Iaşi, din 24 Decemvrie 1876, scriind o notă despre edi- ţiile lui C. Negruzzi şi V. Alecsandri, apărute la Socec, lăuda opera « celui mai mare poet al nostru V. Alecsandri». Despre Eminescu, Titu Maiorescu a scris întâia oară în Di- recţia nouă, punându-1 în al doilea rând după Alecsandri şi con- sacrându-i aproape patru pagini, în care analizează Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est; judecata criticului, care are curajul consacrării lui Eminescu, numai pe baza acestor trei poeme, cu toate îndreptăţitele rezerve ce face asupră-le, nu este REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 604 nicidecum o simplă dibuire prin ipoteză şi necunoscut (oricât atâtea strofe şi versuri strălucite ar prevesti pe adevăratul Emi- nescu de mai târziu), ci vădeşte o intuiţie sigură şi o ierarhie precisă în valorificarea poeziilor pe care le discută. Când începe caracterizarea prin fraza: « Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deo- camdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, re- flexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu *. — în care rezerva şi elogiul se împletesc admirabil şi în care se cuprind toate particularităţile noului mod poetic eminescian, aşa cum se străvăd în începuturile lui cele mai remarcabile, — şi când, mai departe, sfârşeşte cu elogiul adus acestor poezii care «au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie în- naltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţe- legerea artei antice» — putem spune că, la 1872, era Eminescu mai bine preţuit, mai just chiar, decât o face Maiorescu, în câteva intuiţii fundamentale? In 1875, Anghel Demetriescu, sub pseudonimul G. Gellianu, publică în Revista Contimporană, un studiu, după ix poezii ale lui Eminescu, tipărite în Convorbiri literare. Maiorescu îl con- sacrase numai după trei poeme, situându-1 imediat după Alec- sandri, în timp ce criticul de prozodie şi profesorul minuţios de istorie, care a fost Anghel Demetriescu, conchide sentenţios şi definitiv că poemele publicate până la această dată sunt «nişte producţiuni atât de incorecte, de neterminate, încât mulţimea greşelilor formei împiedică de a zări chiar schinteia inspiraţiunii *. Să ne mai mirăm de rezervele făcute de Maiorescu, la 1872, când afirma, pe lângă ele, că Eminescu este «poet, poet în toată puterea cuvântului ? » A doua oară, criticul junimist scrie despre Eminescu şi poeziile lui, la 1889, cel mai cuprinzător, mai entuziast şi mai frumos studiu, din câte s’au scris până atunci asupra poetului şi cel mai întins studiu de critică literară, din toată cariera lui. Alcătuit din două părţi distincte, prima în care zugrăveşte tipologic persona- litatea umană şi natura geniului eminescian, după imagina ge- niului din metafizica lui Schopenhauer, a doua în care face critica tehnică a poeziei lui Eminescu, nu în înţelesul poeticei şi prozodiei lui Anghel Demetriescu, ci în originalitatea ei de expresie, în su- gestia inedită de limbaj poetic şi în puterea lui de strălucire excep- ţională, — studiul lui Titu Maiorescu a rămas, şi după interpre- tarea lăturalnică a lui Gherea, din 1890, singura imagine critică de valoare, până la recenta imagine, diametral opusă, creată de d. G. Călinescu. TITU MAIORESCU FAŢĂ DE NOI 605 Iar partea de critică tehnică (cred că cel dintâi exemplu de astfel de critică a poeziei, la noi), pe care a reluat-o atât de stân- gaci uneori şi atât de discutabil adesea, G. Ibrăileanu, în Note asupra versului, aduce atâtea intuiţii surprinzătoare, citează atâtea versuri sugestive, din poemele eminesciane, amintindu-ne de subtilul cercetător al Poeziei române la l86j, încât rămâne şi astăzi valabilă, oricâte studii s’ar mai fi scris despre expresia poeziei lui Eminescu şi oricâte observaţii ingenioase au mai făcut şi alţii. In schematismul său, Titu Maiorescu se mulţumeşte să cla- sifice inovaţiile formale ale poemelor eminesciane şi să le ilustreze cu citate excelente; intuiţiile lui de critic par astfel oarecum impersonalizate, renunţând la comentarii mai ample şi la analize mai amănunţite. Ca o neapărată completare a celor scrise asupra lui Eminescu, este astăzi de citat integral, de pus drept anexă la studiul lui din 1889, şi scrisoarea lui Maiorescu, pe care i-o trimite la Viena, după prima întremare a poetului din cruda lui boală, şi care îmbrăţişează deopotrivă pe om şi pe geniu, într’unul din acele accente de frumuseţe rară, aş zice cu vorba criticului, de fru- museţe impersonală ! Spre veşnica cinstire a inimii şi minţii lui Titu Maiorescu, această scrisoare, care termină cu: «Aşa dar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filosofie imper- sonală ce o aveai totdeauna, adaoge-i ceva veselie şi petrecere în excursiunea prin frumoasa Italie, şi la întoarcere mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul D-tale poetic, care pentru noi este şi va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenţii române » — ne dă şi cea mai înaltă măsură a entuziasmului şi a previziunii critice maioresciane şi ne atestă odată mai mult cali- tatea etică şi intelectuală a celui dintâi critic al nostru. Dela acest mare preţuitor al lui Eminescu, dacă trecem la stu- diul ce-i consacră Angbel Demetriescu, în 1903, în revista Lite- ratură şi artă română, şi care cuprinde o vedere generală bazată pe cercetarea Poeziilor, publicate de Maiorescu, pe ediţia V. G. Morţun, de Proză şi Versuri, pe Culegerea de articole politice, făcută de Gr. Păucescu, pe Poeziile postume, editate de Nerva Hodoş, şi pe Scrieri inedite, prefaţate de Ilarie Chendi, vom vedea că imaginea critică maioresciană nu e nici măcar umbrită şi că bunăvoinţa acestui spirit academic e cumpănită de atâtea rezerve, încât, având iluzia că face un pas înainte, face şi mai mulţi înapoi. Profesorul de clasicism greco-roman, amatorul de critică pro- zodică şi restauratorul de adevăruri istorice care era Anghel De- metriescu, se simte jignit ori de câte ori metrica e scoasă din tiparele ei consacrate, ori de câte ori istoria e nerespectată sau 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ignorată, ori de câte ori expresia colorată îl depărtează de obiş- nuinţele lui academice; şi, pe deasupra, fără să cadă în grosolănia lui Aron Densusianu (Demetriescu a fost un spirit ponderat, în elogiu ca şi în blam), e neplăcut impresionat de romantismul « extravagant », de pesimismul « bolnăvicios » al poetului, pe care-1 gustă numai în sentimentalitatea suavă a eroticei lui, în şoapta de romanţă a liricii lui, de o mare frăgezime de simţire şi expresie, strein de tot ce este măreţie cosmică, fior metafizic şi viziune amplă, în poezia lui Eminescu. Anume reveniri ale lui, faţă de rezervele lui G. Gellianu de altădată, asupra însăşi prozodiei (suprema lui estetică), asupra limbii poetice originale eminesciane — sunt mai curând corec- tări impuse de studiul lui Maiorescu, din 1889, decât schimbări organice de perspectivă, în critica lui de amănunt, de şicane de cărturar şi de iubitor de simţire clasică, măsurată. Interesul pe care unii au voit să-l trezească şi pentru criticul Anghel Demetriescu, aşa cum l-au trezit pentru cărturar, nu se susţine şi străduinţa lui în acest domeniu ţine exclusiv de diletan- tism, nu şi de vocaţie. ’ ’ * * * Concepţia despre modestia criticii l-a împiedicat pe Titu Maiorescu să-şi desfăşoare intuiţiile în studii ample şi, la bătrâ- neţe, l-a împins numai până în pragul recenziei şi al raportului academic; dar curiozitatea lui mereu trează l-a ţinut la curent cu tot ce a fost talent demn de relevat, în literatura română, cu tot ce a produs spiritul creator naţional, în poezie, istorie, filo- logie şi chiar în domenii mai speciale; notele lui adiţionale, la unele articole, adaosurile mai lungi la altele, prefeţele reînoite la cele trei volume de Critice, simpla citare a numelor unor scriitori noi, dovedesc că spiritul lui critic a veghiat până în cei mai îndepăr- taţi ani ai vieţii lui, acaparată, în cele din urmă, de politică. In însemnările lui sunt trecute atâtea proiecte de lucrări de filosofie, de politică, de istorie, dar nici un proiect de lucrare critică mai întinsă, iar jurnalul său nu abundă de lecturi lite- rare şi de impresii asupra cărţilor citite; putem oare conchide din asta că Maiorescu n’a avut vocaţie de critic şi că opera lui a fost un passe-temps, în acest domeniu pe lângă atâtea diverse preocupări care l-au pasionat, cum a fost politica, oratoria, cursu- rile de filosofie şi, într’o vreme, chiar avocatura ? Putem oare, după cele ce-am văzut, să spunem că Maiorescu, deşi a avut vocaţie irecuzabilă de critic, şi-a neglijat-o şi că şi-a risipit forţele în ocupaţii străine de literatură? Şi într’un caz şi în celălalt am fi alături de adevăr; Maiorescu a fost, prin exce- lenţă un spirit critic, în accepţia cea mai generală a cuvântului, şi oriunde s’a manifestat, în oricât de divergente tărâmuri a ac- TITU MAIORESCU FAŢĂ DE NOI 607 tivat, el a dus cu sine aceeaşi unitate temperamentală, aceeaşi structură specifică — de critic, în politică la fel ca şi în litera- tură, în filosofie ca şi în istorie, în avocatură ca şi la tribună şi la catedră, şi că destinul lui a fost să dea cea mai strălucită pildă a criticii însăşi, în sensul ei de funcţie generală a spiritului, în a doua jumătate de veac a culturii române. Şi prin această fizio- nomie, Maiorescu este actual astăzi şi va mai fi încă atâta timp cât facultatea critică a minţii nu va înceta să funcţioneze, în eva- luarea produselor spirituale ale culturii. , Pentru critica noastră contemporană, Maiorescu înseamnă un mare înaintaş într’o anume aripă a ei, în ceea ce se numeşte planul estetic al criticii; prin simţul autorităţii, prin ferma ei judecată, prin gust, critica maioresciană întrupează în mod concret câteva atribute ale criticii însăşi, de totdeauna, deşi critica nouă a trecut şi la alte forme, mai evoluate, decât acelea pe care le-a practicat el. Dacă nu există o doctrină Maiorescu, în critică, există o po- ziţie, şi dacă opera lui nu respiră un anume definit dogmatism estetic, în ea respiră ceva mult mai viabil: spiritul estetic. Afară de d. Mihail Dragomirescu (şi numai până la un punct), Maiorescu n’a avut propriu zis discipoli în critică; tipul lui su- fletesc nu s’a repetat, în cultura noastră, deşi a fost pastişat de atâţia epigoni. Pentru disciplina criticii literare, după o sută de ani dela naşterea lui şi la aproape un sfert de veac dela moarte, Titu Ma- iorescu este încă o stea polară, care nu lasă să se rătăcească min- ţile, în noaptea confuziei, şi luminează încă valurile vrăjmaşe, care pot duce la naufragii, într’o cultură destul de tânără şi bântuită, din când în când, de cicloane ameţitoare. POMPILIU CONSTANTINESCU TITU MAIORESCU ŞI «JURNALUL» SĂU «Jurnalul » lui Titu Maiorescu (cel puţin în măsura în care cele două volume apărute până astăzi 1 ne îngădue să vorbim despre el) este un document, dar nu este o operă. Nepreţuita lui valoare stă în materialul brut de informaţie, pe care ni-1 oferă. Istoria noastră literară şi politică din ultimele decenii ale veacului trecut — istorie cu care, în câteva din momentele ei esenţiale, figura lui Titu Maiorescu se identifică — dobândeşte prin publi- carea acestui «jurnal » o sursă de o nespusă bogăţie şi de cea mai sigură autoritate. Sunt anumite capitole (Junimea, Eminescu, Creangă, Cara- giale) pe care istoricul literar nu le va mai putea scrie de aici încolo, fără să se refere la acest document. Nimeni nu ne putea da despre epoca lui o mărturie mai directă, mai precisă, mai des- interesată. Locul central pe care Maiorescu l-a ocupat în cultura noastră dă acestor «însemnări zilnice » o forţă probantă unică. Document de prim ordin, jurnalul marelui critic nu este însă în acelaşi timp o « operă » propriu zisă. Chiar dacă va fi în- trevăzut pentru mai târziu posibilitatea publicării jurnalului (lucru care deocamdată nu reiese de nicăeri), este sigur că Maio- rescu nu l-a scris în acest scop. In genere, este în orice jurnal de scriitor un anumit trucaj, mai mult sau mai puţin involuntar. Gândul că acest jurnal poate deveni cândva public alterează, fără îndoială, caracterul lui de convorbire strict intimă şi exercită asupra scriitorului o anumită cenzură, conştientă sau nu. Este totdeauna ceva premeditat, «preconstituit» în asemenea texte, aşa zise secrete, pe care din primul moment le ameninţă, ba, de cele mai multe ori, le ispi- teşte publicitatea. Tiparul face parte din însuşi procesul de ex- presie al unui scriitor şi e foarte greu, sub cuvânt că nu scrii « pentru tipar », să te sustragi prezenţei, controlului şi ademenirii lui. E posibil ca, la punctul de plecare, Stendhal sau Goncourt 1 Titu Maiorescu, însemnări zilnice, I (1855-1880) şi II (1881-1886). Publicate cu o introducere, note şi facsimile de I. Rădulescu-Pogoneanu Editura Librăriei Socec. T1TU MAIORESCU ŞI «JURNALUL, SAU 609 sau Jules Renard să fi avut intenţia de a ţine, în jurnalele lor, socoteli strict personale, ferite de orice ochi străin, dar, cu vre- mea, ele au devenit chiar pentru autorii lor o adevărată operă, destinată mai curând sau mai târziu tiparului. Atâta e deajuns pentru ca libertatea de expresie să capete o instinctivă prudenţă. In literatură, cele mai mari sincerităţi sunt totuşi discret «dirijate». Ceea ce apără jurnalul lui Titu Maiorescu de această subtilă şi trădătoare ispită, ceea ce îi garantează în mod neîndoios carac- terul absolut privat, este lipsa lui de frumuseţe literară. Ca docu- ment, cartea este pasionantă. Dincolo însă de acest punct de vedere, lectura rămâne fără interes. In sine, rupt din complexul de fapte pe care le luminează şi de care e luminat, jurnalul devine amorf, monoton, indiferent. Trebue să-l suportăm neîncetat la oamenii pe care îi cunoaştem, trebue să-l măsurăm mereu cu personalitatea puternică a celui ce a scris, pentru ca să-şi men- ţină, de-a-lungul lecturii, întreaga lui valoare. Dacă paginile difi adolescenţă, până la 1859, sunt scrise uneori cu o neaşteptată exaltare, cu izbucniri, efuziuni şi disperări, ce adaogă portretului moral al lui Maiorescu trăsături nebănuite (lucru pe care critica literară l-a salutat ca pe o revelaţie, la apa- riţia primului volum al însemnărilor, în 1937), jurnalul de mai târziu, al omului matur, devine cu trecerea timpului nu numai sobru şi reţinut — lucru ce poate fi dat pe seama vârstei — dar eliptic, grăbit, impersonal, ca un simplu carnet în care se con- semnează scurt, aproape fără adnotare, veniturile, cheltuielile, călătoriile, întâlnirile. Este pe alocuri mai mult o agendă decât un jurnal. Totuşi, cel puţin în primele timpuri, jurnalul pentru Maio- rescu răspundea într’adevăr unei necesităţi de intimitate, de proprie cunoaştere, de convorbire cu sine însuşi. Semnificativă această notă dela 17 ani: «... mă cuprinse iarăşi acel sentiment de a voi să străbat, ce l-am atât de des, acea desperare că sânt încă necunoscut, acea voinţă de a sparge barierele — mă apucai cu mâinile de păr — şi mă gândii la «jurnalul » meu şi scrisei într’însul — dar ce rece, ce rece!» (voi. I, p. 53). ' Acest jurnal e un refugiu în ceasurile grele, un prieten, o consolare: « .. .altă bucurie n’am decât scrisul meu. Doamne, Doamne, dă să nu disperez şi în ultimul ajutoriu: că apoi mi-am pierdut viaţa ! » (Ibid., p. 72). Este, în sfârşit, un mijloc de confesiune, un examen de con- ştiinţă: « N’am mai scris în jurnal: D-zeu ştie, nu mai simt nici un imbold spre descrieri ale propriilor mele sentimente » {Ibid., p. 87). 9 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu vremea, tot ce este şi continuă să fie patetic în viaţa intimă a lui Maiorescu, se retrage din paginile jurnalului, rămâne în afară de ele. In ceasuri dramatice, el notează temperatura zilei, cheltuielile de transport, adrese de hoteluri şi restaurante. Foarte rar, de sub aceste note şi cifre reci, indiferente, puţin maniace, izbucneşte un strigăt de desnădejde, care arată că, în adânc, viaţa acestui om ordonat n’a încetat să fie chinuită. Coloarea generală a jurnalului însă (mai ales în al doilea volum) rămâne cenuşie, iar tonul impersonal. Omul care consemnează cu grije că biletul de tren până la Craiova costă 30 de franci, până la Brăila 33, până la Târgovişte 10 lei şi 90 de bani, iar până la Chitila 1 franc şi 20 (aproape că nu există pagină fără asemenea însemnări derizorii şi precise până la centimă) abia ne lasă să bănuim dramele sufleteşti prin care trece. . Vom şti că Joi 9 Septemvrie 1S82 au fost opt grade Reaumur, că Sâmbătă 12 Noemvrie 1883 au fost numai 6 grade, că Mier- curi 23 Noemvrie dimineaţa au fost «minus două grade», iar spre seara «plus 1 giad », vom şti că a plouat, că a nins şi că a fost soare, dar nu vom cunoaşte întrebările grave de conştiinţă pe care le trăia în aceleaşi zile J. Sub scutul acestor nimicuri zilnice, se refugiează o viaţă inte- rioară profundă. In genere, sufragiul public merge în cultura noastră spre tipurile profetice, retorice, lirice. Oiiunde este un accent per- sonal direct, oriunde izbucnesc manifestări spontane de tempe- rament, se îndreaptă şi adeziunea publică. Avem o preferinţă de principiu pentru tot ce este « vulcanic » şi, dimpotrivă, o rezervă stingherită pentru tot ce este reţinut. Titu Maiorescu este încă în amintirea noastră prizonierul câtor\a adjective: aulic, rece, distant, auster. Ne-am obişnuit să asociem desordinea morală cu adâncimea de simţiie. Gândirea logică, luciditatea, claritatea de expresie, spiritul de consecvenţă par să excludă dramele interioare. Ce nu este convulsiv nu ne convinge, nu re emoţionează. * I. 1 E de amintit, cu titlul de curiozitate, că aceeaşi grijă meticuloasă de meteorologie o avea Caragiale (v. Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol). t Cine şi-ar da osteneala — spune d. Şerban Cioculescu — ar reconstrui după scrisorile sale... tabloul grafic al variaţiilor meteorologice pe un răstimp de şapte ani » (loc. cit., p. 14). Un asemenea grafic ar putea fi alcătuit după jurnalul lui Maiorescu, pentru câteva decenii. Termometrul este pentru el un obiect indispensabil şi, dacă se întâmpla să-i lipsească un timp, a-1 căpăta din nou e un adevărat eveniment: * In sfârşit am termometrul meu reparat! 0. (Voi. II, p. 115). T1TU MAIORESCU ŞI < JURNALUL * SĂU 611 Adolescent încă, într’un moment de mare efervescenţă inte- rioară (îndoieli, iubiri, nostalgii, ambiţii!), Titu Maiorescu scria în jurnalul său această frază, care se învecinează totuşi acolo cu nenumărate naivităţi ale vârstei: « .. .logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m’a adus să năzuesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sânt aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întâi într’adevăr iubirea pentru o direcţie de gândire de care niciodată nu mă voi despărţi » (voi I, p. 84). Acest simţ de răspundere intelectuală, de justeţe în expresie, de echilibru, de preciziune, opreşte, desigur, manifestările fur- tunoase, reprimă gesturile prea vii şi duce spre o anumită linişte formală, care seamănă cu lipsa de sensibilitate, cu indiferenţa. Pasiunile adânci, stăpânite, sunt mai puţin convingătoare decât sentimentele vorbăreţe, expansive, cordiale. Chiar pentru oamenii din imediata sa apropiere, Maiorescu putea trece drept o fire închisă, socotită, când, dimpotrivă, sub aparenta lui răceală, se ascundea o nevoie aproape dureroasă de intimitate. « Soru-mea mă numeşte un rece realist, urr sistematic. Eu rece şi realist ? I O, Doamne, Doamne — de ce nu exişti ? » (Ibid., p. 102). Simplitatea, discreţia, claritatea — tot virtuţi moderate, şterse, lipsite de ostentaţie — au contribuit să-i creeze în timpul vieţii şi să o menţină până astăzi, masca severă pe care o cunoaştem. Stilul Maiorescu făcea nevăzută, nebănuită viaţa lui interioară atât de dramatică. Gânduri de evadare, temeri de nebunie, tristeţi paralizante străbat spiritul acesta limpede, care, pentru toată lumea, este iarăşi imaginea cuminţeniei şi a bunului cumpăt. « Doamne, scapă-mă de gânduri rele şi de nebunie )>, exclamă undeva în jurnalul său tânărul Maiorescu (p. 67), strigăt ce pare atât de străin de figura «olimpiană» care ne-a fost transmisă. «Aş înţelege să fi înnebunit Carp, dar Maiorescu nu », va spune cineva mai târziu (voi. II, p. 313) *, căci, desigur, nimic nu părea mai cu neputinţă, mai absurd, decât o explozie nervoasă la un om care reprezenta raţiunea, moderaţia, stăpânirea de sine. Ceea ce a consolidat în mare parte imaginea general acceptată a acestui Maiorescu fără pasiuni, fără drame, fără îndoieli, a fost 1 1 « Joi 17/29 Oct. 85... Mi-a furat la Curtea de Apel pălăria, şi am fost silit să mă întorc cu capul gol acasă. Tot oraşul plin [de svonul] că am [în]nebunit. (M-me Zoe Sturdza: Aş înţelege sa fi [în]nebunit Carp dar Mfaiorescu] n.u) >. 0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6t z probabil şi acţiunea sa politică, în care n’a mers niciodată până la atitudini extreme. Nu era nimic de tribun în el, nimic de agi- tator sau de conducător de mase. «Pentru o existenţă catilinară ou simt nici o vocaţie », îi scria lui Carp în 1870 (voi. I, p. 161). Un anumit confort social, o anumită înclinare firească spre formulele medii, spre soluţiile de aşteptare, de conciliere, un refuz continuu de a se angaja în gesturi politice aventuroase (şi în această privinţă «jurnalul» aduce precizări importante) au contribuit la fixarea chipului său de medalie, grav, auster, academic. Nimeni nu-1 vedea dincolo de această seninătate metalică pe omul «desperat de trist» (voi. II, p. 283), «profund desgustat de viaţă» (p. 323), «până în fundul inimii nefericit», fără «altă eşire, decât numai cea a liniştei eterne » (p. 313). Nici în jurnal aceste momente de supremă încordare nu trăiesc decât într’un cuvânt, într’o exclamaţie, într’o frază — pierdute între alte nenumărate notaţii exacte despre viaţa care continuă. Undeva în adânc, dramele lui sufleteşti cresc singure, într’o des- batere intimă cu atât mai dureroasă, cu cât e mai tăcută şi mai singuratică. Viaţa sentimentală a lui Titu Maiorescu face oarecum parte nu numai din istoria noastră literară, dar şi din literatura noastră propriu zisă, în deosebi de când cu moda romanelor mai mult sau mai puţin biografice. Jurnalul său, fără să fie prea insistent în această privinţă, ne lasă totuşi câteodată să ne apropiem de intimitatea lucrurilor. Despre primele timpuri ale iubirii cu Clara Kremnitz şi despre primii lor ani de căsătorie nu avem cunoştinţă, căci, din neferi- cire, jurnalul dintre Iulie 1859 şi Ianuarie 1866 este pierdut. Atmosfera de mai târziu a menajului pare să fi fost amicală, afectuoasă, lipsită de pasiune, ca într’o tânără căsnicie burgheză. Câteva pagini din Aprilie 1871 (voi. I, p. 168-172) rela- tând o vizită a Principilor Carol şi Elisabeta la Iaşi, precum şi festivităţile la care doamna Maiorescu şi soţul ei au luat parte, ne dau nu numai un fermecător tablou de epocă şi de provincie (şi în această privinţă paginile trebue neapărat citite, pentru poezia lor desuetă, pentru farmecul lor de lucruri vechi, demodate), dar şi câteva imagini graţioase despre tânăra soţie. «Nevastă-mea avea încântătoarea ei rochie dela Paris, de co- loarea floarei de piersică...» «Luni 19 Aprilie ceaiu la Principi; am fost şi noi invitaţi... Clărchen foarte drăguţ îmbrăcată: rochie albă de atlas cu buchete de trandafiri. Făcută pentru această ocazie.» « Marţi la ora 10 dimineaţa (astăzi), la 27 Aprilie, au plecat Principele şi Principesa. Am fost şi noi la gară... Nevastă-mea avea costumul ei cel nou dela Berlin, a fost mereu foarte drăguţ T1TU MAIORESCU ŞI «JURNALUL* SĂU 613 îmbrăcată... N’am făcut cheltuieli peste puterile noastre, nici o para datorii pentru această ocazie, având mai dinainte luate în casă. A fost cu minte şi o mare satisfacţie pentru noi.» Tabloul de familie se completează cu notaţii mici, răzleţe, evocatoare. Tinerii soţi citesc împreună («Să citesc cu familia mea Fizica mică a lui Criiger », p. 150), fac muzică seara, cân- tând din Mozart şi Beethoven. Când se turbură această armonie conjugală, când izbucneşte primul desacord, cum se adânceşte, de ce ia forme atât de grave, de ce se transformă în tortura insuportabilă de mai târziu—jur- nalul nu ne ajută să înţelegem. E posibil ca lucrurile să fi fost precipitate de apariţia turbură- toare a Mitei Kremnitz, dar disensiunea pare mai adâncă, mai veche, mai esenţială. O simţim crescând subteran sub însemnări zilnice indiferente, sarbede, până ce, târziu de tot (7 August 1882), după numeroase împăcări, amânări şi treceri cu vederea, o pagină de nesfârşită melancolie (una din puţinele pagini fru- moase ale jurnalului) ne apropie de sensul dramei. « Nu trece nici o zi, în care să nu simt disonanţa între orice fibră a sufletului meu şi cel al soţiei şi, din nenorocire, şi al fiicei mele. Făcând cu totul abstracţie de cine are ori nu are dreptate, ci numai ca dispoziţie sufletească organică. Se prea poate ca adesea ele să aibă dreptate, iar eu să nu am — dar ce mi-e mie asta ? Cu mine, aşa cym sânt făcut eu şi aşa cum sânt făcute ele, ele nu se potrivesc. Mă scol de dimineaţă, supra-emoţionat de orice nou peisaj, şi întâiul meu sentiment e să deschid ferestrele. Cu neghioaba mea imposibilitate de a mă bucura singur de ceva, mă duc tot- deauna dincolo la ele, şi totdeauna le turbur şi mă simt decepţionat... Şi nici felul lor de a se îmbrăca nu-mi convine în nici o pri- vinţă. Sântem într’asta absolut deosebiţi la gusturi. Şi astfel trag mai departe la lanţul de sclav al vieţii mele, şi sânt condamnat să vreau să sbor, şi să cad iarăşi la pământ, din cauza greutăţii de plumb » (voi. II, p. 106). Mai neprecis este jurnalul asupra episodului Mite Kremnitz şi cu totul tăcut în privinţa iubirii pentru Annette Rosetti, vii- toarea sa soţie. Cineva care ar citi cele două volume, nu ca pe un jurnal, în care faptele sunt dinainte cunoscute, ci ca pe un roman, urmărind desfăşurarea lucrurilor şi interesându-se de desnodă- mântul lor, nu ar înţelege prin ce mister această « Annette », al cărei nume îl întâlnim de zeci de ori în decursul lecturii, între atâtea alte nume indiferente, devine în ultimele pagini nu numai o mare iubire, dar cheia dramei ce s’a desfăşurat nevăzută până atunci. In jurnalul lui Titu Maiorescu, lucrurile esenţial şi strict in- time nu se văd decât foarte rar şi foarte greu. O armătură de fapte 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mărunte, de incidente cotidiane, de relatări grăbite, concise, de multe ori cu totul cenuşii şi neinteresante, apără şi ascund ceea ce se petrece în adânc. Nu trebue să abuzăm de jurnale şi scrisori. Avem de obicei înclinarea de a le socoti mai revelatoare pentru cunoaşterea unui om, decât opera sa publică. Tot ce este secret, familiar, ne atrage ca o destăinuire. Plăcerea de a umbla prin << hârtii in- time » este cu atât mai vie, cu cât se dublează cu sentimentul de a călca o interdicţie, de a pătrunde într’o lume închisă. E o plăcere de lectură uşor de înţeles, dar care păcătueşte uneori exagerând sensul « hârtiilor intime », în detrimentul ope- relor împlinite, responsabile. Nu vom căuta deci personalitatea lui Titu Maiorescu în jur- nalul său, ci în cărţile sale. Care au fost lecturile lui, care a fost formaţia lui intelectuală, cum s’a orientat gândirea lui critică, iată lucruri pe care scrisul organizat, tipărit, semnat al lui Maio- rescu ni le va spune mai sigur decât notele sale răzleţe. Nu e însă mai puţin adevărat că găsim în aceste note unele amănunte care au farmecul lor şi care, prin preciziune, prin pitoresc, dau o viaţă nouă memoriei lui. Nu ne este indiferent să ştim că « Tristram Shandy » al lui Lawrence Sterne era pentru el la 1858 o lectură familiară şi nici că 4 Jane Eyre », romanul admirabil şi atât de puţin cunoscut astăzi încă, al Charlottei Bronte, făcea parte din cărţile lui pre- ferate. Avem astfel sentimentul că împărtăşim cu el lecturi co- mune, preferinţe personale, şi, în această întâlnire, figura lui ne devine mai apropiată, mai amicală. Nu ne este indiferent să ştim că-i plăcea în muzică Johann Sebastian Bach (lucru ce răspunde atât de bine stilului său, firii sale) şi că în 1859 a ascultat cele două mari oratorii «Pasiunea lui Ioan » şi « Pasiunea lui Matei », chiar dacă ne miră că o pre- fera pe cea dintâi şi chiar dacă am fi ispitiţi să-i spunem că, în această preferinţă, s’a înşelat. De obicei, gustul lui în muzică e sigur. (Ce frumos, ce exact îl defineşte pe Philipp Emanuel Bach: «cam aspru, cu perucă, spiritual, delicat »). Chiar acolo unde greşeşte, ne e uşor să-l înţe- legem. II detesta pe Wagner, poate cu prea multă violenţă, mai ales dacă rândurile indignate din 1872, le citim astăzi: « E muzică asta ? Sforţări spasmodice ale unui impotent, care a luat filtru, simte avânturi şi totuşi nu poate. îngrozitor!... ' Trebue să fii tânără croitoreasă lunatică, ca să nu găseşti aşa ceva meschin, ferchezuit, ridicul... Ia 200 de instrumente de orhestră, mult decor pe scenă, 200 de bărbaţi şi de femei la cor şi lasă toate astea să urle împreună ritmic şi în anumite acorduri TITU MAIORESCU ŞI «JURNALUL» SAU 6l5 muzicale stabilite,—şi trebue să producă efect, prin masivitate. Dar de frumuseţe muzicală nu e aici nici o urmă » (voi. I, p. 198-199). Nu e vorba să observăm cât de mult se înşeală, ci cât de mult această aversiune e în acord cu structura lui proprie. In Wagner nu suferea, desigur (şi o şi spune destul de lămurit în aceeaşi pagină, pe care regretăm că nu o put;m transcrie în întregime), grandilocvenţa, pompa dramatică, lipsa de măsură, lirismul retoric. Asemenea trăsături, neesenţiale, dar pitoreşti, vii, păstrând un aer de impresie recentă, notată pe marginea unei cărţi abia citite sau la sfârşitul unui concert abia ascultat, evocă de-a-lungul jur- nalului figura unui Titu Maiorescu intim, prezent încă şi viu printre atâtea lucruri defuncte. * * * Nu intră în rosturile acestui articol să arate în ce măsură «jurnalul » lui Maiorescu este un tezaur de istorie literară. Am spus destul de lămurit, din capul locului, că valoarea lui este consi- derabilă mai ales din acest punct de vedere. Auipra raporturilor dintre Maiorescu şi Eminescu, sau dintre el şi Caragiale, asupra şedinţelor Junimii, asupra lecturilor făcute acolo, jurnalul ne oferă informaţii uneori capitale. Din simpla consemnare a faptelor, din nuda lor expunere, de multe ori fără nici un comentar, se desprinde un Maiorescu plin de tact, de afecţiune, de piietenie pentru marii scriitori pe care îi primea în casa lui. Aproape totdeauna, fie şi într’o simplă înşiruire de nume, preferinţa lui critică găseşte mijlocul să se afirme. Chiar dacă uneori are cuvinte aspre pentru Caragiale — care prin cordialitatea lui cam bruscă rănea poate discreţia naturală a amfitrionului — plăcerea de a-1 vedea revenind, după o lipsă de câtva timp şi probabil după o răcire de raporturi, este vădită. «Ad dimineaţă Caragiali pe la m’ne, după vreo 10 luni de abstinentă de vizite» (voi. II, p. 356). Este, desigur, incomodul, răutăciosul, ironicul,« violentul » Cara- giali, dar nu este mai puţin acel Caragiale care «a izbucnit în lacrimi, când a auzit ce e cu Eminescu» (p. 191), şi nu e mai puţin acel Caragiale pe care Maiorescu îl duce pentru piimaoară în străinătate. «Am plecat din Bucureşti Miercuri seara, ora 9, cu Clara, Livia şi I. Caragiali, pentru care, spre a-i face o surpriză, sco- se em eu bilet şi în orice caz voiam să-l pun în situaţia de a vedea Viena (întâia privire asupra civilizaţiei pentru el) ». Generozitate discretă, simplă, fără ostentaţie, o afecţiune care exprimă. în primul rând stimă intelectuală, — ce departe suntem de figura rece şi academică, pe care o efigie prea simplificată ne-a prezentat-o multă vreme drept un portret 1 MIHAIL SEBASTIAN MAIORESCU ŞI ROLUL CRITICEI FRAGMENT Dacă este un lucru ce nu poate fi pierdut din vedere fără pagubă, când se vorbeşte despre Maiorescu, este desigur că el întemeiază o direcţie critică în cadrul culturii noastre întregi, iar nu numai critica literară. In nici una din scrierile sale, fie acestea chiar cele strict con- sacrate literaturii de imaginaţie, activitatea literară, în cele din urmă, nu se priveşte decât în funcţia ei culturală. Dela înţelesul cel mai larg ce se poate da literaturii şi care însumează deo- potrivă opera de artă ca şi opera ştiinţifică, pornesc toate studiile lui principale, având fiecare cel puţin câteva fraze cu care susţine, sau numai afirmă, nevoia de a se ridica nivelul-spiritului public. De aceea, cercetările sale au, în partea introductivă, un aspect recapitulativ, adică încep cu un fel de tablou al stării culturale din acea vreme, indicându-se astfel nivelul care s’a depăşit sau trebue să se depăşească. Articolul Poeţi şi critici pune în paralelă chiar două momente culturale, unul dela 1872 şi al doilea dela 1886, spre a face mai evidentă tocmai mişcarea culturii, în care oamenii de litere şi oamenii de ştiinţă au un rost comun. Pentru momentul dintâi, «Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renaştere, asupra lui Eminescu — « poet în puterea cu- vântului »— se atrăgea luarea aminte a publicului, Şerbănescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnărescu erau apreţiaţi. In proză — cu împotrivire energică în contra pedantismului Ciparo-Barnuţio- Pumnian — se cerea limba firească a poporului român, iubire de adevăr şi cunoştinţă de cauză; din proza curat literară se re- levau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza ştiinţifică, între altele, primele încercări ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar şi d-lor Burla şi Panu ». In cel de al doilea moment însă, «Alexandri ne-a înavuţit po- ezia cu «Ostaşii noştri» şi cu drame, în deosebi cu «Fântâna Blanduziei »; Eminescu a adus lirica română la o culme de per- fecţiune; lor li s’au adaos poeţii Naum şi Vlahuţă, comediile MAIORESCU ŞI ROLUL CRITICEI 617 d-lor Caragiale şi I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, tradu- cerile lui Horaţiu de d. Olănescu, lucrările ştiinţifice ale d-lor Hasdeu şi N. Densusianu, Lambrior, Tocilescu, Brândză, cule- gerile de poezii şi poveşti populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cer- cetările critice ale d-lor Onciul şi Bogdan »; aşa încât, observă el, « simţim un adevărat progres ». Ştiinţa şi arta, deşi disociate de Maiorescu însuşi întâia dată la noi, sunt considerate, după cum se vede aici, totdeauna împreună, ca părţi deosebite, dar organice, ale spiritului public, în care progresul trebue îndemnat să se manifeste concomitent, deşi felurit. Dar nu numai arta şi ştiinţa timpului sunt atinse în aceste introduceri, ci adeseori şi stările politice. In Direcţia nouă, unde înaintarea culturii, arătată ca înfăp- tuită la 1886, e dată numai ca posibilă, alături de «lipsa de va- loare a celor mai mulţi contemporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu », alături de « falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate », se ia în seamă că «în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendenţe lipsite de princip ». Iar în Prefaţa la Critice, din 1874, apărând ultimul rezultat al culturii — nivelul spiritului public, şi justificând, cu apărarea lui, trebuinţa unei critice nemiloase, nu se sfieşte de a lua chiar tonul potrivit chestiunilor publice, adică tonul politic: « Puţinii bărbaţi eminenţi ce-i avem, au şi început să se retragă unul câte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mul- ţimea mediocrităţilor şi, cu steagul naţionalismului şi libertăţilor în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ. In contra lor rezi- stenţa, fie şi violentă, era o datorie. De aci critica ! » Felul acesta de a privi, în cuprinsul aceleeaşi cercetări, toate manifestările spiritului public, e semnul cel mai limpede că, din- colo de rezultatele proprii ale artei, ştiinţei şi politicei, cărora le cerea să se realizeze independent unele de altele, Maiorescu înţelegea să susţină cu toate la un loc putinţa ulterioară de înain- tare a obştei pe calea progresului. De aceea, consideraţiile ştiinţifice şi politice, alături de cele strict literare, nu pot surprinde; ele sunt chiar legitime pentru cel care, începând să expună realizările «noii direcţii », îşi de- clară mai întâi orientarea proprie, întrebându-se: «Va avea Ro- mânia un viitor ? Se mai află în poporul ei destulă putere pri- mitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturii ? » întrebările de felul acestora nu sunt desigur ale criticei este- tice; când însă ele se pun totuşi, şi încă din capul locului şi cu 618 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toată stăruinţa, avem dovada că profesiunea de credinţă estetică existând totuşi, vine ea însăşi din concepţia unui ideal superior de educaţie publică, depăşind gustul diletantic. Ştiind dar că obiectivul nemişcat, cel din urmă de atins, dar niciodată pierdut din vedere, al acţiunii lui critice, era promovarea mentalităţii obştei la starea de garanţie a viitorului ţării, putem spune că Maiorescu a făcut cea mai înaltă politică a culturii româneşti : politica progresului raţional. In continuarea prefeţei amintite, cu această politică îşi îndreptă- ţeşte, de neuitat, severitatea criticei: «Direcţia cea nouă — ni se zice—nu putea să se introducă în conlucrare paşnică pe lângă cea veche ? Trebuia oare o critică aşa de neîmpăcată în contra celor mai multe forme şi autorităţi de astăzi ? Admiţând chiar că tran- silvănenii scriu rău, că Bărnuţiu nu e om de ştiinţă, că Şincai nu e istoric, că Societatea Academică Română e stearpă, că cele mai multe ziare şi poezii nici nu merită acest nume: — de ce să fie totuşi aşa de amar combătute ? Tot sunt creaţiuni de cultură, forme, fie şi goale, pentru primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine decât nimic. La aceasta răspundem: Puterile unui popor, fie morale, fie mate- riale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea na- ţională a Românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelec- tuelă se află asemenea într’o câtime fixată. Nu te poţi juca ne- pedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într’un popor. Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea desăvârşită. Amândouă nu pot merge lângă olaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriali şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este, că mărginitele puteri, de care dispune poporul tău pentru aceasta, sunt consumate de profesori ignoranţi, de func- ţionari netrebnici, de academici, secretari, membri onorifici, aso- ciaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti, conservatorişti, poetastri, spân- zurători de pânze la «expoziţia artiştilor în viaţă », şi celelalte şi celelalte. Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă ? » La acestea, mai e de adăogat că Maiorescu, în Răspunsurile Revistei Contemporane, îşi justifică încă o dată înverşunarea critică printr’o concepţie asupra literaturii din care se vede, în gândirea sa, aceeaşi unică preponderenţă a comunităţii. Critica trebue să fie necruţătoare, fiindcă, scrie el, «viaţa literară a dobândit ca- racterul unei deosebite gravităţi. Ceea ce se scrie şi se tipăreşte MAIORESCU ŞI ROLUL CRITICEI 619 nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tutulor inteligenţelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de orditie publică, şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin li- bertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s’ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s’ar simţi şi nu s’ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a câtorva scriitori, de a veghia asupra celor- lalţi şi de a le spune din când în când fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit». Criticul, aşa dar, în societatea visată de Maiorescu, la a cărei formă ideală conlucrează deopotrivă politica, ştiinţa şi arta, adică binele, adevărul şi frumosul, este factor social în primul rând, colaborator al « ordinei publice ». Se înţelege că ideea pe cât este de înaltă la Maiorescu, pe atât poate deveni primejdioasă, fiind gândită de capete ce ar re- prezenta cealaltă formă de societate, aceea întemeiată pe rău, pe minciună şi pe urît. Căci a menţine totuşi rolul criticei de aliată a ordinei publice într’o astfel de societate, înseamnă pur şi simplu a-i perverti exerciţiul, a-i zădărnici misiunea, a o ni- mici. De aceea simţim nevoia să nu trecem atât de uşor mai de- parte, fără a atrage din nou luarea aminte asupra cadrului în care Maiorescu dă criticei un asemenea rol, asupra « formei goale » combătute în politică, asupra pornirii lui împotriva «erorii » în ştiinţă şi asupra urii împotriva «mediocrităţii » literare; şi aceasta ca nu cumva să se poată crede că însuşi criticul nostru cel mai glorios autorizează în vre-un fel oarecare anexarea criticei la po- liţismul de stat. Simplu slujitor al Siguranţei publice să fie so- cotit criticul, şi nici unul nu s’ar scutura de sarcina lui, dar nu oricând, cum greşit s’ar înţelege, ci numai în vederea sau chiar în organizaţia unei vieţi sociale, în care spiritul public ar fi în deajuns de cultivat ca să se întemeieze pe factorii morali de progres. Teoria literaturii şi a criticei, ca lucrări ce stau în legătură cu «ordinea publică», nu altfel trebue înţeleasă; Maiorescu o face în numele societăţii româneşti ideale, pe care o dorea şi căuta s’o pregătească neamului său. Că într’acolo îi mergeau nă- zuinţele intelectuale, ne dovedesc rândurile următoare din Observări polemice: «... datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om, care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii, din care s’a născut ». Aşa dar, Titu Maiorescu, vizând prin critica lui culturală, în care politica, ştiinţa şi arta au acelaşi rost, la politica culturii 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în sensul cel mai înalt, după care spiritul colectiv ar urma să-şr reguleze conduita prin ideile de bine, de adevăr şi frumos, con- cepând deci şi literatura, ca o activitate în care organizaţia so- cială se află direct interesată, asignează criticei un rol social de supraveghere. Cu această orientare generală, înţelegem pentruce critica maio- resciană, în grija ei de înălţare a nivelului vieţii publice prin cul- tură, e preocupată în special de «juna generaţiune », de «inte- resul tinerimii », de anumite greşeli «de care trebue astăzi fe- rită tinerimea », de «timpul şi activitatea generaţiei june » ce se pierde «cu citirea maculaturii literare», de înrâurirea proastei literaturi «asupra tinerimii », de tinerime şi iar de tinerime, în toate cercetările sale critice. «Aci e răul», declară Maiorescu în Direcţia nonă, după cum în însemnări zilnice (voi. II) notează undeva: «Influenţa asupra tineretului studios îmi pare mereu foarte importantă ». Şi critica lui ia de aceea tonul educator. Dar între rolul social de supraveghiere şi rolul educativ pe care atenţia în deosebi la tineret îl impune criticei sale şi criticei în genere, este, după cum se vede dintr’o dată, legătura dela prin- cipiu la consecinţă. Unul fără altul nici nu pot fi concepute. Şi iarăşi se arată nevoia de precizări complementare ca şi în cazul ideii de critică, văzută ca funcţie ajutătoare a ordinei publice. Căci Maiorescu nu gândeşte misiunea educativă a criticei lite- rare în sensul obişnuit moralizator. A distinge virtutea de viţiu, a -îmbrăţişa virtutea şi a respinge viţiul, este opera altor repre- zentanţi ai societăţii, care, dacă s’ar întâmpla să se substitue criticilor, literatura s’ar afla cu timpul în primejdia de a deveni o colecţie de istorioare morale. Se ştie bine, din Comediile d-luî Caragiale, că autorul gândea altfel. Şi în lumina ideilor acelui articol memorabil, după care «impresia impersonală», caracte- ristică adevăratei arte, şterge orice preocupare de moralitate în înţeles obişnuit, favorizând însă moralitatea mai înaltă a stării de dezinteres, critica educativă capătă semnificaţia proprie, ce nu mai poate fi confundată cu aceea a misiunii, să zicem, dăscă- leşti sau de duhovnic. i Opera de educaţie care cade, aşa dar, în sarcina criticei este, după Maiorescu, deprinderea tinerilor, a rândurilor de oameni noi, cu uitarea de sine prin plăcerile artei. Pe lângă menirea de a supraveghia scrierile literare în efectul lor social şi aceea de a educa tinerimea la desinteresarea estetică, se mai dă criticei, totdeauna în cadrul oficiului ei public, o însăr- cinare specială, pe care e locul acum s’o arătăm mai jos. Ceea ce se obiecta mereu necruţării maioresciene în epocă, după cum am şi avut prilejul să vedem în parte până acum, era scăparea din vedere că literatura noastră, ale cărei mediocrităţi MAIORESCU ŞI ROLUL CRITICEI 621 le descuraja, este o literatură începătoare, şi deci de tranziţie; i se atrăgea atenţia astfel că, neţinând seamă de vârsta ei, va face chiar avânturile celor înzestraţi să se sfiască, dacă np să se înfrâ- neze cu totul. La acestea, Maiorescu răspunde în O cercetare critică..., în acea « sinteză generală în atac » — cum singur avea să-şi numească articolul In contra direcţiei de astăzi..., precum şi în Observări polemice. Este literatura noastră începătoare? Tocmai de aceea « .. .să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuesc descu- rajate dela viaţa publică, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sânt primejdioase», replică el; sau: « ...mai bine le-ar fi fost lor (nechemaţilor n.r.) şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a popoa- relor, o literatură falsă şi urîtă este cel dintâi pas spre degra- darea culturii începânde ». Se află literatura noastră în tranziţie ? -« Dar momentul în care se recunoaşte, că sântem în tranziţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea criticii şi se osân- deşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă şi care, văzând răul, îl măguleşte cu speranţa că se va îndrepta dela sine », contra-argumentează Maiorescu. E limpede dar: critica va contesta, va organiza adevărate campanii de negare, cu atât mai necesare, cu cât spiritul public va fi mai necultivat şi literatura mai la începuturile ei; iar dacă i se întâmplă să se exercite într’o perioadă de tranziţie, ea devine legitimă în gradul cel mai evident, deoarece tranziţia trebue aju- tată să se încheie cu instalarea definitivă a binelui şi nu lăsată cristalizărilor întâmplătoare. Al treilea rost al criticei, după Ma- iorescu, este prin urmare unul, să-i zicem, pedologie, spre a-1 deosebi întru câtva de cel educativ, de acela care priveşte deprin- derea tineretului cu spectacolul frumuseţii, în timp ce al treilea sprijină primii paşi ai literaturii în genere. E operă de protecţie pedologică, aceea ce se mai cere criticei, şi stă în legătură numai cu vârsta copilărească a culturii. Că în deosebi la perioada de gânguire a literaturii se raportează Maiorescu cu ultima menire dată criticei, texte precise spun aceasta. In afară de cele văzute, Poeţi şi critici, după ce arată pro- gresul realizat în 1886 faţă de 1872, printr’o «întreagă mişcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit şi îmbucu- rător », cuprinde între altele următoarele rânduri de lămurire: « In proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei cri- tice generale. Din momentul, în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate. «Poe- ziile » lui Eminescu, «Pastelurile» şi « Ostaşii » lui Alecsandri 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vor curaţi dela sine atmosfera viţiată de Macedonski, Aricescu,. Aron Densusianu, etc., etc...... Se înţelege, citatul este cu totul şi cu totul lămuritor. De îndată ce literatura a ieşit din nesi- guranţa paşilor copilăriei, ea poate să nu mai fie ţinută de mână: va merge, singură şi drept, pe calea ei. Rolul pedologiei critice încetează, ca fiind inutil. Căci opera bună va provoca numai opere bune. E drept că nu ni se spune mai departe nimic asupra acestui mister de fericită contagiune; dar chestiunea nu intră în pre- ocuparea de acum, încât o lăsăm, rămânând lângă ale noastre. Cât este însă de lămuritor, în privinţa operei pedologice şi a marginilor acestei opere, pe care critica o are de îndeplinit, atât este şi de plin de nedumerire — citatul din Poeţi şi critici. Cu aceleaşi cuvinte, care luminează, ar părea într’altă privinţă că ştie si să întunece. t Fiind voi ba de «trebuinţa unei critice generale», care ar scădea pe măsura înaintării literaturii în vârsta adultă, se poate bine înţelege că rostul întreg al criticei este mărginit aci. Să fi crezut Maiorescu într’adevăr că o anumită limită de vârstă a culturii desfiinţează automat necesitatea judecării ei ? S’ar putea susţine, cu rândurile de mai sus; cu atât mai mult cu cât ideea, că operele de valoare suplinesc, prin exemplul lor, acţiunea criticei, e mai veche. El o exprimă întâia dată cu douăzeci de ani înainte de 1886, când o repetă în Poeţi şi critici. In adevăr, Prefaţa la O cercetare critică... precizează împrejurările care au dus la acest studiu: «Sânt aproape doi ani de când membrii sociciătii «Jun ;mea » consacră o parte din timpul fiecărei şedinţe a lor la lectura poeziilor române publicate până astăzi, cu scop de a com- pune pentru juna generaţiune română o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice, critică, cel puţin insuflate de un simţimânt poetic şi ferite de înjosire în concep- ţiune şi în expresiuni.. Insă din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un vo- lum, şi dintr’o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele ». Hotărîrea criticului, la începutul acţiunii sale, de a alcătui mai întâi o antologie, precum şi convingerea că există poezii « mai presus de orice critică » reflectează aceeaşi idee re- feritoare la mărginirea acţiunii critice. Nimic nu s’ar opune, prin urmare, de a înţelege orice, câtă vreme prin « critică generală » a cărei datorie, în Poeţi şi critici, nu se afirmă ca terminată la apa- riţia talentelor adevărate, înţelegem altceva decât înţelegea el însuşi. Ca să fie cum ne-am teme, « critică generală » ar trebui să însem- neze însă « orice critică ». Dar e probabil ca Maiorescu să folosească aceste cuvinte în două sensuri, amândouă diferite de cel aparent. Mai întâi, ar fi MA10RESCU ŞI ROLUL CRITICEI 623 vorba, nu de suspendarea oricărui exerciţiu critic, ci de rămâ- nerea la directivele estetice, la mănunchiul de norme generale, care au fost fixate de el o dată pentru totdeauna şi au rodit în ceea ce «se face mai bine» în comparaţie cu ce se făcea. Şi era îndreptăţit să creadă, întru cât priveşte epoca sa, dacă nu că însăşi orientările lui determinase progresul constatat, cel puţin că fundamentele teoretice, aşezate de el, nu mai suportau con- troversa. înţelesul de teorie estetică al «criticei generale» este pus în vedere de câteva rânduri următoare din acelaşi articol şi anume: « Nu e vorbă, apreţierile critice izolate (sublinierea noastră n.r.) nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată dintr’o mişcare intelectuală...», rânduri care, cu menţinerea «apreţie- rilor izolate », adică privitoare la câte o operă în parte şi nu la directivele cele mari ale literaturii, întăresc presupunerea noastră. De altă parte, «apreţierile izolate », necesare totuşi oricând, pot primi tot atât de bine, pe lângă înţelesul de critică aplicată la câte o operă anume, pe acela de comentar favorabil. Şi, în acest caz, « critica generală », care încetează o dată, cu angajarea literaturii în direcţia cea bună, este, nu numai o campanie de principii, ci şi atitudine exclusiv negativă, datorie de a contesta în bloc. Această interpretare devine probabilă în aceeaşi măsură cu cealaltă, căci Maiorescu, explicându-se asupra convingerii sale că, în raport cu dezvoltarea literaturii, «scade trebuinţa unei critice generale», declară încă: «Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă dela ordinea zilei...», rămânând numai «pe ici pe colo şi necesitatea unei loviri directe în contra nulităţilor... ». încât, fie cu un înţeles, fie cu altul, fie chiar cu amândouă în acelaşi timp (lucrul e foarte posibil), fraza comentată aici în termenii ei principali nu interzice în nici un chip exerciţiul critic dincolo de emanciparea culturii. E numai o impresie, pe care însuşi Maiorescu o combate, în cadrul aceluiaşi articol, cu restricţiunile impuse afirmaţiei iniţiale, după cum am văzut, precum şi, ca să nu mai poată subzista nici o îndoială, cu următoarea frază în- treagă: «Misiunea criticei — misiune de altminteri totdeauna mo- destă, dar nu fără importanţă în modestia ei — ne pare a fi în momentul de faţă mai mult de a lărgi cercul activităţilor indi- viduale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pâcla tre- cutului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare ». Sau, încă: « Este cu mult prea îngustă albia curentului celui nou: în dreapta şi în stânga trebuesc desfundate alte şivoaie, care să întă- rească mişcarea principală, mişcarea însăşi trebue să pătrundă mult mai afund ». Critica, aşa dar, după Maiorescu, nu este o funcţie istorică, limitată la vârsta necoaptă a unei culturi, cum s’ar putea înţelege, ci funcţie permanentă, cu desfăşurări ■624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însă oportune. Ceea ce i se mărgineşte, e rolul pedagogic, de asprime necesară şi de principii estetice, rol care se încheie cu ieşirea literaturii din starea copilărească. Deşi noi nu avem acum decât sarcina de a expune părerile lui Maiorescu în legătură cu rostul criticei literare, simţim totuşi nevoia să arătăm că, dacă «critica generală » însemnează la el şi grupul de directive teoretice, care trebue fixat dela început odată pentru totdeauna, limitarea ei atât de categorică dovedeşte, mai mult decât dreptatea obiectivă, pe aceea subiectivă şi de epocă, a criticului. Totul trădează în primul rând fermitatea cu care credea în normele impuse de el literaturii noastre, căci, altfel, dacă ar fi ajuns să asiste la dezvoltările de azi ale frumosului lite- rar, ar fi fost constrâns să-şi amendeze singur unele formulări, renunţând în parte şi la ideea că directivele estetice, fără deose- bire între principii şi consecinţe, pot fi aşezate cu certitudine dela începutul unei literaturi ca indicatoare de direcţie. Dar poate că, pentru aceasta, nici nu era necesar să ajungă a cunoaşte chiar literatura noastră contemporană; căci a şi avut prilejul să mediteze din nou asupra unora din ideile sale estetice expuse, Ia 1867, în O cercetare critică... Raportul către Acade- mie pentru premierea lui Octavian Goga (1906) l-a pus în contact cu un fenomen artistic deosebit de cele pe care le cunoştea când îşi formulase îndreptările teoretice. Fusese liber atunci să impună regula că patriotismul « nu este materie de artă », natura acestui sentiment fiind politică şi politica reprezentând calculul practic al raţiunii şi raţiunea servind numai Ştiinţa, nu şi Arta; după cum fusese liber să ceară dela poeţi a se feri de numele proprii şi de cuvintele prozaice în poez e, deoarece acestea restrâng impresia estetică, o condiţionează, o înjosesc şi Arta are tocmai menirea contrară de a ne înălţa din sfera vieţii zilnice. Poezia lui Goga apare însă ca un tot de accente patriotice, nefiind totuşi din cauza aceasta mai puţin poezie, iar pe deasupra mai îndrăzneşte să pună în vedere, înfruntând alt principiu estetic, oarecare nume proprii de o evidentă vulgaritate, ca de ex.: Laie Chioru, şi cuvinte nu totdeauna foarte distinse. Maiorescu întocmeşte totuşi raportul de premiere şi gustul, care îi era cu mult mai înalt şi mai al său decât principiile, îl constrânge la acomodarea teoriei, formulată mai dinainte, cu noua realitate artistică: « Ce e drept, patriotismul ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricâte abateri s’au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales cei ce n’au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provo- carea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în ini- mile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţimânt MAIORESCU ŞI ROLUL CRITICEI 625 adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împre- jurări, născător de poezie»; sau, despre numele proprii şi alte cuvinte ce înjosesc impresia poetică: « .. .aşa de firesc şi de puternic este aici simţimântul poetului, încât el înalţă şi nobili- tează figuri şi expresii, care, în alte împrejurări, s’ar împotrivi la orice încercare de poezie în limba românească. Un lăutar poate fi poetic dela sine, şi ce simpatie duioasă deşteaptă « Barbu Lău- tarul », în cântecelul lui Alecsandri ! Dar un lăutar ţigan, cu nu- mele Nicolae, în prescurtare Laie — care ţi-aduce-aminte de ţigan de laie — şi încă un lăutar ţigan Laie căruia îi lipseşte un ochiu: o asemenea figură, cu asemenea însuşiri şi cu asemenea metehne, ar părea imposibilă într’o poezie sentimentală. Şi totuşi, ascultaţi cum ştie să ne povestească autorul » şi urmează La groapa lui Laie, citată în întregime. Gustul maiorescian se dovedeşte astfel mai ferm decât puteau fi dogmele estetice din tinereţe, a căror neclintire, în parte, trebue să-i fi apărut lui însuşi ca înşelătoare, dela raportul academic în chestiune. Şi este sigur că, gustul depăşindu-i estetica teoretică, el ar fi revenit asupra ei ori de câte ori, cu timpul, istoria poeziei ar fi scos la iveală noi tipuri ale frumosului, până ce ar fi ajuns ■ însuşi să creadă că arta este fenomenul şi teoria estetică — epife- nomenul, în atârnare directă deci de posibilităţile frumosului de a se întrupa în forme noi, la indefinit. Fermitatea ideilor, zdrun- cinată de poezia lui Goga mai întâi, ar fi cedat încetul cu încetul paralel cu desvoltarea literaturii în general, şi, cum mai mult această fermitate se reflectează în convingerea lui, că «trebuinţa unei critice generale » se mărgineşte la vârsta copilărească a lite- raturii, dispărând ea, ar fi dispărut desigur şi limitarea pe care, în parte, a impus-o. Aşa încât, dacă Maiorescu mărgineşte totuşi întru câtva ac- ţiunea «criticei generale », el mărgineşte înţelesul ei de « sinteză în atac », de negaţie sistematică a falselor începuturi, de pedologie literară. Altfel, contestarea energică, după cum s’a văzut, rămâne când şi când necesară, chiar pentru perioada emancipării. Şi de fapt, critica maioresciană, având mereu în vedere promovarea vieţii publice la un nivel mai înalt, fie că supraveghează scrierile literare dela una din ferestrele «ordinei publice », fie că educă «juna generaţiune» la impersonalismul stării estetice, întocmai ca şi când se declară în contra unei întregi direcţii iniţiale, ea com- bate, mai mult negând. După Maiorescu, puţin are această înde- letnicire de afirmat: câteva principii generale şi un bun gust per- sonal, dacă bunul gust se poate zice că e puţin; are însă conside- rabil de negat şi anume: tot ceea ce reţine spiritul public de a îm- brăţişa factorii morali de progres. De altă parte, critica e sortită mai mult să nege, din însuşi principiul ei. Căci izvorînd din este- 10 10 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tica teoretică, din ştiinţa frumosului care n’a creat niciodată fru- mosul, estetica practică nu poate fi o şcoală pozitivă de talente, când acestea nu există. Ea nu are scopul şi nici puterea să creeze scriitori buni, ci să discrediteze sau să înăbuşe, dacă sunt încă. în faşă, pe scriitorii răi. înfăţişarea negativă a concluziilor ei este de neînlăturat; dar este şi «necesară în viaţa publică a unui po- por », deoarece, după cum se afirmă în Observări polemice, «înţe- legerea răului este o parte a îndreptării », Cu toate acestea, a judeca literatura nu însemnează în totul a ajuta frumosul numai indirect, adică semnalând şi lovind ceea ce este urît. Dintr’un citat de mai sus, în care se vorbeşte de misiunea criticei, în plin progres al literaturii, « de a lărgi cercul activităţilor individuale », apare parcă şi un alt fel de rost al ei, de loc negativ, pe lângă ideea majoră că exerciţiul criticei e nece- sar să continue. Avem aci numai reflexul unei convingeri mai vechi, care în O cercetare critică..., se află anume formulată. In afară de rezultatul că dă cititorilor «o măsură mai sigură a deosebi adevărul de eroare şi fiumosul de urît», critica mai «în- deamnă pe acela, care are talentul înnăscut, să se perfecţioneze în arta sa, deşteptându-i atenţia asupra multor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea ». De data aceasta* e voi ba prin urmare de un rol direct şi pozitiv al criticei, care poate deveni colaboratoarea, sau, în orice caz, un fel de colabo- ratoare a talentelor adevărate. Dovada că Maiorescu lucra potrivit şi convingerii acesteia, o avem mai ales în corespondenţa lui cu scriitorii vremii. Că scriitorii îi acceptau ori nu colaborarea dată sub forma opiniei personale sau, rareori, a sfatului, e o altă ches- tiune. Criticul însă căuta să-şi îndeplinească şi rostul pozitiv faţă de creatori. Şi atât de mult îl însufleţea misiunea criticei colabo- ratoare, încât intervenea chiar în lucrul lui Eminescu, înlocuind titlul unei forme definitive prin acela al unei variante (cazul Făt- Frurnos din Teiu — Povestea Teiului), suprimând când un număr de strofe din câte un poem (cazul Luceafărul) şi când un număr de versuri din altul (cazul Scrisoarea V., v. ediţia Perpessicius). VLADIMIR STREINU TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU Poziţia lui Titu Maiorescu faţă de Eminescu, omul şi poetul, nu mai constitue la drept vorbind o problemă controversată.Prin nume- roasele publicaţii de documente şi studii, ea poate fi socotită ca solu- ţionată definitiv. Nici unul din contemporanii marelui poet n’a făcut atâta, pentru sprijinirea omului şi biruinţa operei, cât criticul său; poate chiar nici toţi la un loc. Dacă este aşa, la ce foloseşte redes- chiderea chestiunii ? Nu este oare un lucru de prisos ? Fireşte, într’un climat cultural, în care adevărul istoric ar avea iradiere suverană, nu s’ar mai ivi nevoia unei asemenea dezbateri. Scrierile publice sau corespondenţa dată la iveală s’ar impune în con- ştiinţa obştească, cu o nestrămutată putere probantă. Să nu uităm însă că ne numărăm printre acele culturi, în care publicaţiile nu îşi ating scopul, păstrând multă vreme caracterul ineditului, şi în care opinia comună se statorniceşte mai lesne decât adevărul documentar. Prin alte cuvinte, există o legendă, de o nebănuită persistenţă, care se rezumă la două neadevăruri: neînţelegerea totală a poeziei lui Eminescu, în timpul vieţii lui, şi mizeria abso- lută în care a fost lăsat poetul să-şi chinuiască zilele. Aureola de mucenicie, cu care au înconjurat urmaşii chipul iluminat al lui Eminescu, nu s’ar risipi oare, dacă opinia comună ar renunţa la aceste erori, necesare mitului ? De bună seamă, în legenaa mizeriei materiale a poetului şi a neînţelege ii operei, de către contemporani, nu e numai neadevăr de ordin afectiv, care se cuvine respins; este, desigur, şi o realitate oarecare, de netăgăduit. Numai că, ea nu trebue extinsă peste marginile adevărului, nedreptăţind pe acei puţini prieteni care l-au înţeles şi l-au ajutat în permanenţă pe marele poet. De unde provine însă această nevoie de tăgăduire a dreptăţii, cu deosebire îndreptată împotriva lui Titu Maiorescu ? Dacă fenomenul ar fi numai anonim, poate că restabilirea faptelor n’ar avea obiect. Sunt însă şi numeroşi intelectuali care-şi sprijină sentimentul prin argumente raţionale. Unul din acestea constă în relevarea preţuirii lui Eminescu, pe aceeaşi treaptă cu Samson Bodnărescu. Se aminteşte 10* 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adică, mereu, că Titu Maiorescu n’ar fi ştiut să deosebească între un poet de geniu ca Eminescu şi un scriitor lipsit de orice valoare, ca autorul lui Rienzi. In acest paralelism, opinia comună, ca şi aceea mai luminată, pare a găsi punctul slab al judecăţii critice contemporane; ba chiar, opacitatea criticii literare, în ge- nere. Dacă cel mai bun critic din epocă n’a fost vrednic să sur- prindă caracterul excepţional al celui mai de seamă poet al vremii, şi de atunci înainte, neîntrecut, nu e oare dovada definitivă a lipsei dela datorie, a criticei şi chiar certificatul ei de incapacitate? Cam aşa se formulează, în judecata unor cărturari, pretinsa carenţă a recunoaşterii contemporane, compensată prea târziu prin glorificarea post mortern a poetului. Tot astfel, cui s’ar im- puta mai înverşunat, soarta mizerabilă a omului, decât acelora care îi erau mai apropiaţi, adică prietenilor dela Junimea, într’un cuvânt, lui Maiorescu ? In opinia comună, care cântăreşte faptele cu mai puţină judecată decât afectivitate, Eminescu ar fi fost cu totul lăsat în părăsire, de toată lumea. Cine era însă dator să facă totul pentru dânsul ? Prietenii dela Junimea şi, în primul rând, Maiorescu. Făcut-au ceva pentru a-1 smulge boalei şi mi- zeriei ? Aici, aceiaşi intelectuali, care măsoară perspicacitatea lui Maiorescu după aşa zisa egalizare a lui Bodnărescu cu Eminescu, nu mai pot trece peste fapte, în sensul afirmativei. Da, săr- manul poet a fost ajutat, însă nu în măsura cuvenită, ca să i se îndulcească existenţa, să i se prelungească şi, eventual, să-l mântuiască. Aşa dar, i se cere Junimii şi lui Maiorescu să fi abătut cursul vieţii, al destinului; iar procesul, dacă e vorba să atragă sancţiuni, îşi caută vinovaţii cu precădere printre prie- tenii mai apropiaţi ai poetului, care au « profitat » de numele şi de faima lui. Şi nu e firesc aşa? căci ce fel de răspunderi ar fi acelea care s’ar lăţi asupra societăţii româneşti întregi, până la pulverizare ? Sau, mai bine zis, cum ar fi cu putinţă ca societatea însăşi să se pună sub acuzaţie. Prin delimitare, sancţiunea publică vizează un număr restrâns de vinovaţi, urmăriţi printre prietenii lite- rari ai lui Eminescu, care erau datori să-i procure mijloace de exis- tenţă mai bună. Şi, dovada că nu i le-au oferit se găseşte în însăşi tragedia omului... Să admitem că aşa s’ar pune problema. Reducând Junimea ca societate literară, la exponentul ei cel mai autorizat, care a fost Titu Maiorescu, să examinăm, pe scara cea mai întinsă, a cro- nologiei, atitudinea lui faţă de literatura lui Eminescu, înainte de sfârşitul poetului, comportarea lui faţă de om şi, mai apoi, faţă de literatura lui Eminescu, după 1889. Ne mărginim la această privire unilaterală, deoarece cealaltă faţă a chestiunii, anume sentimentele şi ideile lui Eminescu faţă de Junimea şi de Titu Maiorescu au fost cât se poate de bine analizate de d. G. Căli- TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU 629 nescu, în Viaţa lui Mihai Eminescu. D-sa a pus în lumina ade- vărată solidaritatea ideologică dintre poet şi gruparea literară, precum şi tonul afectiv al relaţiilor dintre Eminescu şi Maiorescu. Acesta din urmă a fost probabil negativ uneori. Concluziile cri- ticului, deşi prea categorice, ni se par juste. «Eminescu, intelec- tualiceşte maiorescian convins, n’a fost omeneşte prietenul lui Maiorescu. El era un spirit afectiv, căutător de prietenii strânse, un temperament recalcitrant regulilor sociale şi, în sfârşit, un om pătruns de valoarea sa şi doritor deci să capete o stare şi o con- sideraţie adecvate meritului său. Fără să producă duşmănie adevărată, aceste împrejurări au dat naştere la iritaţiuni şi porniri de mânie...». Din întreg capitolul despre Eminescu ţi Junimea, nu socotim excesiv decât pasajul de o certă frumuseţe în formulare, care exagerează însă răceala maioresciană. «Ma- iorescu era aulic, ceremonios şi glacial, lăsând, chiar în ţinutele, sale cele mai familiare, spaţii enorme între solitudinea sa inexpug- nabilă şi nevoia de familiaritate a convorbitorului, întocmai ca un Escurial trist, apăsător de solemnitate ». Poate să fie o intuiţie dreaptă a măştii maioresciene, în relaţiile întâmplătoare ale cri- ticului, dar nicidecum faţă de cei pe care îi stima sau iubea. # . * * Eminescu îşi începe colaborarea la Convorbiri literare (15 Aprilie 1870) cu Venere ţi Madonă. Poezia e trimisă dela Viena redactorului revistei junimiste. Negruzzi povesteşte, în Amintiri din «Junimea », puternica impresie produsă de prima lectură a poemei. Maiorescu împărtăşeşte admiraţia care se propagă şi printre membrii Junimii, cu prilejul proximei adunări. Aici rele- văm, după aparatul critic al ediţiei d-lui Perpessicius, o nedu- merire exprimată de Ovid Densusianu, în marginea amintirilor lui Negruzzi. Cum a putut acesta să-şi exprime atât de tardiv sentimentul unei revelaţii poetice? Că doar Eminescu publicase mai multe poezii, în Familia, încă din 1866 ! Obiecţia, rostită de un estet, e surprinzătoare. Nici una din poeziile apărute în Fa- milia (De-aţ avea, O călărire ’n zori, Din străinătate, La Buco- vina, Speranţa, Misterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi şi Amicului F. I.) nu vesteşte un talent excepţional. Diferenţa de calitate dintre poemele debuturilor eminesciene dela Familia şi dela Convorbiri literare este atât de sensibilă, încât s’a pus pro- blema dacă cele dintâi pot fi retipărite. Maiorescu a rezolvat-o negativ. Morţun le-a strâns cel dintâi în volum (Versuri ţi proză, 1890), dar, până astăzi, editorii nu sunt de acord asupra punerii lor alături de poeziile unanim preţuite, şi anume, în frunte, după criteriul cronologic, sau la urmă, după acela al valorii; în sfârşit, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE <>30 alţii sunt de părere că aceste bucăţi pot prea bine lipsi dintr’o ediţie de poezii alese. Pentru acest motiv, de natură pur estetică, răspundem cu nedumerire la nedumerirea lui Ovid Densusianu şi îndreptăţim cu totul uimirea admirativă a lui Negruzzi şi a Junimii, la pri- mirea poeziei «Venere şi Madonă», care constitue adevăratul debut eminescian. Ne mai oprim o clipă asupra acestei strălucite bucăţi. Ne- gruzzi îşi revendică meritul descoperirii. «In sfârşit am dat de un poet», ar fi strigat, intrând la Maiorescu cu manuscrisul. Acelaşi însă, la o săptămână după publicarea poemei, îi scrie lui A. D. Xenopol: «A propos, cum ţi-a plăcut «Venere şi Madona »? La Junimea a fost peste măsură înălţată. Nime din noi însă nu cunoaşte pe D. Eminescu » (Studii şi documente literare, I. E. To- rouţiu, «Junimea», III). Aşa dar, Negruzzi n’a împărtăşit pe de-a’ntregul entuziasmul colectiv (după Amintiri, «toţi şi mai ales Pogor au fost încântaţi de acest poet necunoscut»). Oricum ar fi, poezia a impus un talent nou, la revistă. Datorită presti- giului unic al talentului, se publică apoi Epigonii, în fruntea re- vistei, deşi antiteza dintre valorile trecutului şi acelea ale momen- tului nu era de natură a seduce spiritul judicios al junimiştilor. De altfel poezia e tipărită cu mai puţină grabă, după un schimb de scrisori între poet şi redactor, care primeşte, o dată cu un foarte frumos comentar al poeziei, autorizaţia de a modifica textele, «în bună voie ». In timpul verii, Negruzzi face cunoştinţă cu Eminescu, la Viena. Iar la 1 Martie viitor, revista publică Mortua est! Cunoaştem atitudinea lui Maiorescu faţă de aceste trei poezii, după studiul Direcţia nouă în poesia şi prosa română (1872). Sunt exprimate, desigur, unele rezerve critice, dintre care reţinem afir- maţia principală, despre poetul « până acum aşa de puţin format ». Cu prudenţa, pe care o dictează începuturile literare, criticul este îndreptăţit să precizeze că îi « vine greu a-1 cita îndată după Alec- sandri », adăogând însă răspicat: « dar în fine poet, poet în pu- terea cuvântului ». Unii contemporani au luat în derâdere pre- ţuirea poemelor lui Eminescu. Maiorescu greşea deci, de păcatul supraevaluării. Mai târziu, când poezia eminesciană s’a impus, rezervele critice au fost cu asprime judecate. Tot atunci, i s’a adus învinuirea că ar fi pus pe Bodnărescu, pe acelaşi plan cu Eminescu. Nimic nu justifică însă această aser- ţiune. Paginile consacrate lui Bodnărescu nu cuprind nici o apro- piere între acest scriitor cu începuturi onorabile şi Eminescu. Au- torul lui Rienzi pare supraevaluat, datorită faptului că, după 1872, n’a mai evoluat progresiv. Tot atât de atacabilă ar fi fost şi pre- ţuirea lui Eminescu, numai după publicarea unui mănunchi de TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU 631 trei poezii foarte interesante (dintre care doar Mortua est! anunţă un mare poet), dacă producţia sa de mai târziu ar fi desminţit aşteptările. Judecata anticipativă a lui Maiorescu a fost confirmată într’o privinţă, desminţită într’alta. Ea s’a supus riscului tuturor anticipărilor critice. Mai puţin atacabilă este acea critică, ridică- toare de bilanţuri, după încheierea unor activităţi literare. Care este deci vina specială a autorului articolului « Direcţia nouă»? Din perspectivele succesive ale duratei literare, Maiorescu a fost judecat cu aceeaşi aparenţă de dreptate, că s’a înşelat, acordându-i lui Eminescu ba prea mult, ba prea puţin. Cei care îl condamnă omit însă data verdictului critic: 1872, când relevarea debutantului ca « poet în puterea cuvântului » şi situarea lui, chiar cu formula «încât vine greu a-1 cita îndată după Alecsandri », era un ade- vărat act de curaj critic. Această precauţie verbală era de altfel oarecum obligatorie, deoarece Alecsandri îşi publicase ultimele produceri, din ciclul de Pasteluri, în Convorbiri literare; juni- miştii îl curtau şi îl plastronau ca pe scriitorul ei cel mai de seamă. Bardul nu-şi atinsese încă apogeul gloriei, prin înstrunarea coardei eroice; «direcţia nouă» nu greşea însă, salutând noua lui pio- ducţie lirică, de o calitate mai aleasă şi naturală decât declama- ţiile şi artificiile stilului liric al momentului. Prima menţiune favorabilă a lui Eminescu se datorează aşa dar lui Titu Maiorescu, iar desfăşurarea progresivă a minunatei sale evoluţii, revistei care i-a găzduit poeziile. In cadrul «Junimii », tot Titu Maiorescu impunea, prin autoritatea sa, atmosfera de respect, fără de care poetul mândru şi susceptibil, şi-ar fi retras colaborarea. Bucăţi dificile, ca Sărmanul Dionis, n’ar fi fost pri- mite, dacă ar fi predominat la Junimea spiritul de mediocritate al. « caracudei ». In realitate, singurul junimist, care nu confunda proza rimată cu poezia, era Maiorescu. Lucrul este confirmat în amintirile lui Negruzzi şi nu mai comportă controversă. De altă parte, Maiorescu a fost, dintre toţi junimiştii, singurul tempera- ment cu aderenţe la conceptul poetic eminescian. Intr’un repertoriu biobibliografic, cu titlul Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei, dela început şi până astăzi, în ordine cronologică, de Vasile Gr. Pop (1876), întâlnim pentru întâia oară o preţuire deosebită a lui Eminescu, fără caracter cena- cular. « Unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar vel mai imposant talent ivit pe scena nonelor mişcări a literaturei noastre este fără îndoială M. Eminescu ». Cele ce urmează ne orien- tează asupra originii acestei aprecieri. Iată cum îşi însuşeşte au- torul, fără să se mai încurce cu semnele citării, formula maiores- ciană, din Direcţia nouă: «Om al timpului modern în faşa lui trecătoare, blasat în cuget, iubitor de antitese cam esagerate, reflesiv mai peste marginele ertate, până acum aşa de puţin for- 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mat, în cât D-lui Maiorescu i-a trebuit mult curagiu, pentru a-I cita într’o critică a D-sale imediat după Vasile Alecsandri, dar în fine poet, un poet în toată puterea cuvântului este M. Emi- nescu ». Alte frânturi, cu sau fără menţiuni, mai sunt date după Maiorescu, citându-se, din producerile ulterioare articolului Di- recţia nouă, « Sărmanul Dionisie » (sic), « Egipetul » şi « Proletar şi rege » (sic). Orişicât de tributar ar fi autorul, lui Maiorescu, judecata iniţială îi aparţine şi se cuvine subliniată. Prin lipsa unor caiete din însemnări zilnice, nu putem urmări graficul complet al preţuirii poeziei eminesciene, de către Maio- rescu. In prealabil, desprindem din Studii şi documente (III), o propunere de modificare, pe care criticul i-o sugeră lui Eminescu, prin mijlocirea lui Gane, în Strigoii. La versul 137: Şi stânci în temelie clătindu-se vedem, Maiorescu era de părere să se schimbe cuvântul final, deoarece scena vrăjirii stihiilor nu admite ca martori pe cititori. Poezia a apărut neschimbată, în revistă, ceea ce dovedeşte că nu i se impuneau poetului modificări neconsimţite. Acelaşi este şi textul în volumul, editat mai târziu de Maiorescu. «Foarte fru- moasă şi admirată de toţi este poesia lui Eminescu, «Strigoii», — scrie criticul. «Fără această eroare însă poesia este puternică în efectul ei şi are, ca toate lucrările lui Eminescu, nu ştiu ce suflare măreaţă» (scris, cu data 6/18 Decemvrie 1876). La 26 Mai 1878, în şedinţa de sfârşit de « stagiune », a Junimii, la Maiorescu, se citesc «frumoase poezii de Eminescu ». Să fie oare cele apărute în Convorbiri, la 1 Martie (Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine), deoarece nu se face menţiune că ar fi poezii noi ? Căci, într’adevăr, din însem- nările dela sfârşitul anului 1879, nedatate zi la zi, vedem că s’au mai citit la Maiorescu «câteva poezii nouă ale lui Eminescu, foarte frumoase, şi o satiră veche, de asemenea ». Acestea trebue să fie poeziile apărute în numărul dela 1 Octomvrie, al Convorbirilor: Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasid, Freamăt de codru, Revedere, Foae veştedă şi Despărţire. Nici una dintre «Scrisori» sau «Satire» nu fusese tipărită până atunci; ele apar abia din Februarie în Septemvrie 1881; dar Maiorescu numea, pe semne, « satiră veche », una din « scrisori », citită la Junimea, cu câtăva vreme înainte. In «însemnări zilnice » găsim şi con- firmarea opoziţiei făcute de Panu, Scrisorii a IlI-a, cu prilejul lecturii ei la Iaşi, în casa lui Pogor (28 Martie 1881). Deosebit de impresionantă ne apare citirea repetată a poemei Luceafărul. La 18 Aprilie 1882, acasă la Maiorescu, s’a citit fru- moasa legendă de Eminescu, Luceafărul. Peste şase zile, la o nouă adunare a Junimii, în acelaşi loc, a doua citire « a nouei frumoase TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU 633 poezii a lui Eminescu, « Luceafărul ». In Septemvrie, noi lecturi serale din «veşnic frumoasele poezii de Eminescu ». La 8 Octom- vrie, seara, în familie, «Luceafărul lui Eminescu cu el », adică lectura a treia, menţionată, în prezenţa poetului. Joi 28 Octomvrie, înaintea Junimii solemne, cu participarea lui Alecsandri şi iarăşi în prezenţa autorului, se citeşte «frumosul Luceafăr i> al lui Eminescu, şlefuit. Peste trei zile, petrecând o zi la Buftea, Maiorescu citeşte Ştirbeilor, aceeaşi poezie, o scrisoare literară a lui Slavici şi din Mark Twain. In Ianuarie viitor, Mite dă citire traducerii « Luceafărului » în limba germană. Poema apare tocmai în Aprilie, în Almanahul Societăţii academice « România Jună » dela Viena şi e reprodusă în Convorbiri literare dela x August. După îmbolnăvirea şi inter- narea poetului, Titu Maiorescu citeşte în adunarea Junimii, alte poezii de Eminescu (la 23 Noemvrie). Sunt probabil, bucăţile inedite, care aveau să fie publicate în volumul editat de critic, la Socec. Titu Maiorescu mărturiseşte, în rândurile prefeţei, că a publicat poeziile, «dintr’un simţimânt de datorie literară», pentru a face «mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într’o frumuseţe de formă, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă». Prin emoţia, care a cuprins îndeosebi rândurile tineretului, la aflarea nenoro- cirii, precum şi prin răspândirea în volum, a poeziilor emines- ciene, s’a dat un nou impuls renumelui poetului şi al operei. Până la această dată, faima scriitorului nu trecuse dincolo de cercul Junimii şi al cititorilor ei credincioşi. Nimeni nu-şi făcea o idee exactă despre valoarea lui Eminescu. Aducând la cunoştinţa su- rorii sale, Emilia Humpel, pregătirea volumului, Titu Maiorescu rostea anticipativ judecata viitorului: «Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s’au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi » (Studii ţi Documente, V, Junimea, scrisoare cu data de 6 Decemvrie 1883). De ce n’a înscris chiar aceste cuvinte în fruntea volumului? Din discreţie, desigur, ca să nu fie interpretate ca o reclamă a produselor gru- pării. Poate şi din delicateţă, ca să nu jignească susceptibilitatea unui Alecsandri, pe care-1 făcuse să citească din operele lui, chiar în scopul strângerii sumei trebuitoare pentru internarea poetului. Acest sentiment nu trebue însă confundat cu teama răspunderii, în formularea convingerilor critice. Maiorescu a fost cel dintâi care a avut intuiţia superiorităţii lui Eminescu, asupra lui Alec- sandri. Când generaţia mai tânără, reprezentată prin Delavrancea şi Vlahuţă, s’a dedat unor atitudini nerespectuoase faţă de Alec- sandri, criticul nu s’a sfiit să-şi fixeze punctul de vedere cu sin- 634 RFVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceritate. In articolul Poeţi şi critici (1886), a scris limpede: <1 Emi- nescu a adus lirica română la o culme de perfecţiune ». Este drept că studiul cuprinde o delimitare a funcţiei creatoare de aceea a criticei.« Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poe- ţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebue să fie mai ales nepărtinitor, artistul nu poate fi decât părtinitor ». La lumina acestui principiu, detrac- torii lui Alecsandri sunt chemaţi la ordine. « Nu este dar chemat d. Barbu St. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuţă, a cărui prismă este prea înrudită cu a lui Eminescu (şi am dori să nu-i fie prea înrudită, ci să-şi păstreze individualitatea, dacă o are), nu sunt ei chemaţi să judece pentru public lucrarea poetică a d-lui Alecsandri în genul ei propriu ». La întrebarea pusă de Vlahuţă, «cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri », Maiorescu răspunde indirect, printr’o analogie, arătând că, în- tr’un anumit sens liric, prin «exprimarea cea mai frumoasă a unei adânci melancolii», Leopardi este superior lui Victor Hugo, care este însă «încarnarea geniului francez al timpului său în mai toate aspirările poetice ». Alăturarea celor mai bune din poeziile lui Eminescu cu acelea ale lui Alecsandri n’ar fi dreaptă, deşi «discuţia ar fi cu putinţă». In sfârşit, după ce a lăsat să înţeleagă în ce fel Eminescu îi este superior lui Alecsandri, criticul relevă că «valoarea unică » a acestuia stă în «totalitatea acţiunii sale literare ». Cine ar putea contesta actul de curaj literar ? Numai că articolul pe care l-am amintit este cu bună ştiinţă ignorat de adversarii lui Maiorescu. Să reţinem şi momentul publicării: cu patru ani înainte de moartea lui Alecsandri, când poetul trecea, înaintea forurilor culturii oficiale, ca meşterul neîntrecut în toate genurile. De altfel, această situaţie avea s’o păstreze şi postum, chiar în primii ani ai secolului nostru. # # # Junimiştii luaseră obiceiul să trimită la învăţătură superioară, în străinătate, pe tinerii colaboratori ai revistei lor, dotaţi cu aptitudini intelectuale deosebite. Bursele erau asigurate prin coti- zaţiile membrilor mai înstăriţi, ca Th. Rosetti, Carp şi Maiorescu. După întreruperea studiilor dela Viena, Eminescu e trimis la Berlin, în toamna anului 1872, unde rămâne aproape doi ani. In Ianuarie 1874, Maiorescu îl întreabă cum stă cu doctoratul în filosofie şi-l îndeamnă să-l treacă, dacă nu la Berlin, într’un alt centru universitar, unde ar fi scutit de frecvenţa trienală. Graba este motivată prin situaţia politică a grupării, care începe «a avea oarecare influenţă asupra direcţiei lucrurilor în Ţară» şi prin eventualitatea încredinţării Ministerului Instrucţiei Pu- blice, vre-unui junimist. Doctoratul, «în sine o nimica toată », e o TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU 635 formalitate cerută de regularitatea numirii. Sfârşitul scrisorii se cuvine citat, pentru tonul considerativ, folosit de Maiorescu, faţă de tânărul poet. «In orice caz însă te rog să vezi şi în această întrebare un semn de atenţiune şi considerare, ce o avem toţi cei din cercul nostru pentru D-ta; asemenea cuvinte ar fi de prisos pentru alţii, căci ei ar simţi dela sine ceea ce se cuprinde în ele; dar pessi- mişti de felul D-tale trebue, poate, să fie din când în când deş- teptaţi din visul prea concentrat al microcosmului lor interior şi îndreptaţi în atenţia lor spre legăturile intime, ce-i uneşte cu nouele încercări de vieaţă în patria comună» (Documente ţi studii, IV, Junimea, scris, dela 17 Ianuarie 1874). Răspunsul lui Eminescu e un emoţionant examen de conşti- inţă; nu e pregătit în deajuns de sistematic pentru o catedră uni- versitară; o docenţă liberă i-ar conveni mai curând; titlul aca- demic, adaogă, « m’ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine, care deocamdată nu mă satisfac pe mine însumi ». Exprimându-şi îndoielile, discipolul se arată covârşit de « gândul datoriei », care trece înainte de scopurile practice; totodată, vrea să pună onestitatea sa intelectuală sub egida direcţiei junimiste. «Directiva noastră se caracterizează doar printr’o conştiinciozi- tate, pentru care nu sunt suficiente numai condiţiile exterioare ■ale lucrurilor ce vrei să le reprezinţi » (ibid., 5 Februarie 1874). Prevederile lui Maiorescu se realizează: la 7 Aprilie este numit ministru al Instrucţiunii Publice. In aceeaşi lună, revine stăruitor, îndemnându-1 pe Eminescu să obţină titlul de doctor în filosofie, pentru ca să-l numească îndată «profesor suplinitor de filosofie la Universitatea din Iaşi ». Răspunzând cererii unui ajutor bănesc de care pomenise Eminescu, pentru continuarea studiilor, — în ■cazul chemării în minister, a unui junimist, Maiorescu formu- lează întrebarea sa, în forma cea mai delicată. «Şi acum: câţi bani îţi trebue ? ca avans, care se va scade treptat din viitorul d-tale salar de profesor. In forma aceasta, chestiunea nu poate fi pentru d-ta nicidecum penibilă» {ibid., 19 Aprilie). Eminescu răspunde telegrafic: «Prefer lena. Mi-ar trebui pentru dus, stat, trei luni şi înapoiere în ţară aproximativ trei sute taleri. Examen început August. Multe salutări » (7 Mai 1874). Banii i-au fost trimişi, dar poetul nu s’a ţinut de făgăduială, ci a întreprins la Konigsberg cercetări arhivistice, pentru care nu era pregătit, părăsind cu totul planul de lucru stabilit. întors în ţară, prin August, este numit director al bibliotecii centrale din Iaşi şi confirmat de minister. Maiorescu îşi exprimă nemulţumirea, într’o scrisoare către Iacob Negruzzi. « Doctoratul ce-mi promisese să-l facă, pe baza cărei promisiuni i-am mandat subvenţiunea -anume pentru acel scop. Lipsirea lui la făgăduinţa dată ar fi greu 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de calificat între amici ». Aceste rânduri au fost însă şterse (Studii şi documente, I, Junimea, 29 Noemvrie 1874), ca să nu-1 supere pe Eminescu, utilizat la revizuirea şi redactarea unor articole pentru o ediţie nouă a enciclopediei Conversations-Lexicon, scoasă de Brockhaus, cu care Maiorescu era în strânse relaţii. înlocuit, printr’o intrigă, în slujba de director al bibliotecii din Iaşi, Eminescu e numit revizor şcolar pe judeţul Iaşi-Vaslui, cu o retribuţie lunară îndoită (de 500 lei). Salarizarea excepţională a fost acordată de Maiorescu şi altor opt revizori, în aceeaşi situaţie (unul singur pe trei judeţe). In timpul ministeriatului lui Maiorescu, poetul a trecut prin perioada cea mai mulţumitoare din viaţa lui. Ca bibliotecar,, avea un serviciu liniştit şi răgazuri studioase, neturburate de griji economice. In funcţia de revizor şcolar, împlinită cu o adevărată însufleţire, Eminescu s’a bucurat să vină în atingere cu realităţi sociale care-1 pasionau. Ţărănimea era, pentru sociologul latent dintr’însul, singura clasă pozitivă, în organismul naţional. In mediul sătesc, se simţea mai acasă decât la oraş, regăsindu-şi dispoziţia firească, de expansivitate cordială. Din aceeaşi perioadă datează prietenia strânsă cu Creangă, ale căiui manuale didactice pe care le recomanda prin procese-verbale în regulă, îi plăceau în aceeaşi măsură ca şi bonomul. Obişnuindu-se cu inaptitudinea la viaţa practică şi cu desin- teresarea lui Eminescu, Maiorescu a ştiut preţui activitatea lui ca revizor şcolar. Demisionar în urma unui vot de neîncredere, fostul ministru a fost târît şi înaintea justiţiei, dimpreună cu alţi colegi, pentru abuzuri de tot felul, căutate cu lumânarea de păti- maşii succesori politici. Printre capetele de acuzaţie figurează salariile duble ale revi- zorilor şi ajutorul de studii dat lui Eminescu « pentru depunerea doctoratului şi tesă, cu condiţiune ca în urmă să înapoieze Mini- sterului aceşti una sută galbeni ». Calificarea comitetului de acu- zare, în această privinţă, e vrednică de reţinut: «Prin acest fapt prevenitul Maiorescu a comis o adevărată răsipă de banii Statului, dând cu împrumut banii publici şi cu termen nelimitat la favo- riţi de ai săi ». Cu toate aceste neplăceri trecătoare (procesul a fost clasat), Maiorescu şi-a notat, într’o listă redactată în Septemvrie 1876, aptitudinile lui Eminescu, pentru o utilizare viitoare: « Mih. Eminescu, bun revizor şcolar, rău profesor, idealist » {însemnări zilnice, I, p. 262). îvotaţia de «rău profesor» era justificată, deoarece poetul, ca suplinitor la Institutul Academic din Iaşi, şi-a atras, prin severi- tate excesivă, o grevă şcolară şi a trebuit să demisioneze. Relevăm totodată celula politică din conformaţia spiritului T1TU MAIORESCU ŞI EMINESCU 637 practic, maiorescian. In trei rânduri, între 1870 şi 1884, omul public redactează liste de bărbaţi din cercul prietenilor, utilizabili în împrejurarea când ar fi chemat să ocupe o demnitate. Prin acest mijloc, gândea să-şi păstreze devotamente mai vechi şi să-şi procure altele noi. Cu prilejul unei dispute dintre Caragiale şi Negruzzi, pentru modificarea textului din Hatmanul Baltag, Ma- iorescu şi-a însemnat: « Caragiale violent, grosolan şi inutilizal il» {însemnări zilnice, II, p. 234). Socotindu-1 «inutilizabil », ca recal- citrant, s’a lăsat greu la numirea lui ca director general al tea- trelor. După demiterea politică din postul de revizor şcolar şi după o colaborare prost retribuită la Curierul de Iaşi, Eminescu e adus redactor la Timpul, prin stăruinţa lui Maiorescu. In răstimp, poetul intervenise în sprijinul Logicei lui Maiorescu, răspunzând obiecţiilor d-rului Zotu. La Tijnpul, Eminescu se relevă dela primele articole, prin energia cu care-şi susţine ideile. Iacob Negruzzi recunoaşte talentul ziaristului, dar nu şi originalitatea, pretinzând că ideile sunt luate din dezbaterile «Junimii» (scris, către Slavici, 18 Decemvrie 1877, în Studii şi Documente literare III). In acest moment, ziarul se susţine şi prin contribuţiile juni- miştilor, strânse la Iaşi de Theodor Rosetti. Maiorescu cere să se trimită aceşti bani şi motivează urgenţa: « Căci Eminescu con- tinuă a muri de foame — agonia poeţilor români » (Studii şi Do- cumente, I, scris, către Negruzzi, la 4 Noemvrie 1877). In 1878, Maiorescu pregăteşte fotografiile unor prieteni lite- rari, pentru tabloul convorbiriştilor, pregătit de Negruzzi. «Por- tretele lui Rosetti şi Mandrea, le tot esecut şi nu mai isbutesc. Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai nainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumaine (Studii şi documente literare, I, scris, dela 26 Februarie 1878). Acest fragment, nere- marcat, îngădue datarea fotografiei, care figurează şi în prima ediţie a Poeziilor-, este aşa dar din 1878; d. G. Călinescu o da- tează 1879—1880. Interjecţia: La Boheme roumaine, revine în însemnări zilnice (I, 1 Septemvrie 1878), cu prilejul unor povestiri ale lui Caragiale, «Ia al-de Kremnitz Ia masă ». Este un termen de dispreţ, deoarece Maiorescu preţuia valoarea omului după acordul dintre exterior şi interior, după echilibrul de viaţă, manifestat în societate. Stilul de viaţă, maiorescian, respingând neglijenţa vestimentară, vulga- ritatea în vorbire şi chiar familiaritatea prietenoasă, ajunge la un formalism dăunător sie-şi. Prin cultivarea măştii, Maiorescu n’a ştiut să-şi exteriorizeze afecţiunile amicale, descurajând devota- mente nestilate. Nu doar că n’ar fi vrut să-şi apropie pe câte unii din prietenii literari. Eminescu era adeseori poftit la masă, chiar 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la recepţii, ca aceea în cinstea lui Ernesto Rossi, când lipseşte, «fiindcă i se părea că nu e bine îmbrăcat » (însemnări zilnice, I, 7 Februarie 1879). Rămas singur, acasă, Maiorescu îl determină pe Eminescu să se mute la dânsul; dar «boemul » nu se împacă cu obligaţiile punctualităţii şi se grăbeşte să-şi schimbe domiciliul. Introdus de Maiorescu la cumnatul său, d-rul Wilhelm Krem- nitz, Eminescu ajunge să dea soţiei acestuia, Mite, lecţii de limba română şi se îndrăgosteşte de ea, cu un amor sumbru şi exclusi- vist, visând răpiri şi fugi romantice. Scriitoarea germană a dat un caracter idilic amintirilor, destinate publicării postume. « Fliich- tige Erinnerungen an M. Eminescu », ca să nu mai vorbim de nuvela, semnată George Allan, « Un caracter de artist» (amân- două reproduse în Studii şi documente, IV). Cine ar putea stabili măsura intimităţii dintre pasionatul poet şi scriitoarea vanitoasă, măgulită de amorul unui poet mare ? Mai curioasă, dar nepotrivită cu caracterul ocazional al arti- colului de faţă, este întâlnirea pe acelaşi teren, al protejatului, cu protectorul său, ca rivali. In această împrejurare, Maiorescu a avertizat-o pe Mite, de «distanţa socială» dintre ea şi «aceşti boemi » care « uită adesea cuviinţa ». A fost un prilej de răceală reciprocă, în care şi poetul şi-a pierdut cumpătul, colportând Veronicăi lucruri calificate de Ma- iorescu ca «ordinare» (Însemnări zilnice, I, 1880). In timpul acestei crize, Maiorescu se plânge (la 1 Iunie 1879) de un articol al lui Eminescu în chestia evreească, îndreptat îm- potriva lui, dar asigură că «după asta, totuşi aceeaşi simpatie pentru el, poate mai puternică ». Un alt prilej de neînţelegere ar fi fost opunerea la căsătoria cu Veronica Micle. După d. I. Al. Brătescu-Voineşti (Din pragul apusului), Maiorescu ar fi recurs la un mijloc disperat, dând ca motiv uşurătatea Veronicăi şi divul- gând relaţiile ei cu Caragiale. In urma acestei lovituri morale, Eminescu n’ar mai fi frecventat multă vreme seratele literare dela Maiorescu, ar fi simbolizat triunghiul în «Luceafărul» şi tot pentru acest motiv ar fi publicat poema în altă parte. Am analizat cândva temeiurile care se opun acestei geneze poetice şi am arătat că Eminescu aflase de trădarea Veronicăi dela Scipione I. Bă- descu. După datele «însemnărilor zilnice», recent apărute (v. II, 1881—1886), am văzut că «Luceafărul» a fost citit în repetate rânduri la Titu Maiorescu acasă şi că poetul a păstrat raporturi normale cu dânsul, în tot timpul anului 1882 şi al celui următor (incidentul cu Caragiale se plasase în Decemvrie 1881). In pri- vinţa rolului, împrumutat uneori exclusiv criticului, impresia noastră este că atmosfera generală, dela «Junimea », era defavo- rabilă căsătoriei dintre Eminescu şi văduva consolabilă. însăşi Veronica, după recunoaşterea greşelii, întrebuinţează pluralul, ca. TITU MAIORESCU ŞI EMINESCU 639 să designeze inamicii: « . .. niciodată nu m’am crezut atât victima ta, cât victima altora; de aceea toată ura mea a fost îndreptată în contra acelora cari, voindu-mi mie răul — mult bine nu ţi-au dorit nici ţie» (scris, dela 28 sau 23 Decemvrie 1881). Boala lui Eminescu este prilejul hotărîtor, care dă măsura devotamentului maiorescian. Sentimentul prieteniei nu se dă la iveală prin cuvinte, în sumarele note din jurnal. De altfel, omul nu se juca niciodată cu vorbele mari, nici chiar în pasiunile care-1 împinseseră cândva în pragul sinuciderii. Să nu căutăm deci, în expresia frenetică a compasiunii, chezăşia sau măsura simţirii lui, ci în fapte. Nimeni n’a arătat atâta solicitudine pentru poet, în prima fază a maladiei sale. Maiorescu îngrijeşte de internare, la sanatoriul d-rului Şuţu şi de strămutarea bolnavului, la Ober- dobling, lângă Viena. Cu prilejul venirii lui Gh. Eminovici la Bucureşti, îi comunică hotărîrea de a lua asupră-şi «îngrijirea materială şi morală » a lui Eminescu. încheie cu meticulozitate socotelile, cu sumele rezultate din cotizaţiile prietenilor, ferindu-se să dea răspândire colectei, prin caracter public. II vizitează pe Eminescu la Viena, cu puţin înainte de însănătoşire. Când poetul vindecat se interesează cu jenă de mijloacele băneşti ale trata- mentului său, Maiorescu răspunde prin splendida scrisoare dela 15/27 Februarie 1884. « Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii ? Nu ştii D-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare) admirarea adeseori entusiastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi toţi prietenii D-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclama situaţia. Şi n’ai fi făcut şi D-ta tot aşa, din multul-puţinul ce l-ai fi avut, când ar fi fost vorba -de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale ? » După ce-i aduce la cunoştinţă succesul strălucit de desfacere al volumului de poezii, care e pe cale să-l promoveze « cel mai popular scriitor al României», citit de toate straturile sociale, Maiorescu încheie cu aceste cuvinte: « Aşa dar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filosofie imper- sonală ce o aveai totdeauna, adaoge-i ceva veselie şi petrecere în excursiunea prin frumoasa Italie, şi la întoarcere mai încăl- zeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul D-tale poetic, care pentru noi este şi va rămânea cea mai înaltă încorporare a inte- ligenţii româneşti ». Iată în sfârşit şi cuvintele calde, care garantează pentru un 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE anumit public, mai mult decât faptele, tonul afectivităţii maio- resciene. După sfârşitul călătoriei în Italia, Maiorescu întâmpină la gară pe poetul nehotărît, cu voinţa frântă, inapt de orice iniţia- tivă, fie chiar igienică sau alimentară, preocupat numai de grija existenţei. Spre a-i cruţa neplăcerea de a se şti mereu întreţinut, Maiorescu închipueşte o* demisie fictivă a bibliotecarului Uni- versităţii din Iaşi, numirea de formă a lui Eminescu, fără pre- stare de serviciu şi acoperirea salariului de 285 lei lunar, de către prieteni (scris, din Vinerea Mare 1884, către Emilia Humpel, Studii şi documente literare, VI, Junimea, 1939, cu însemnarea finală: «Când 1-oiu şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşe- zat în Iaşi, atunci abia îmi voiu permite să mă gândesc la ale mele»). Această scrisoare, de curând tipărită şi aproape neob- servată, se cuvine să fie cât mai răspândită, ca şi precedenta, pentru cunoaşterea solicitudinii de care a dat dovadă Maiorescu, faţă de nefericitul poet. In ultimii lui ani Vie viaţă, Harieta începe a se îngriji de fratele ei şi a-i procura, prin stăruinţe neobosite,' mijloacele de existenţă. Maiorescu continuă a-i reedita Poeziile, dar trebue să renunţe la iluzia însănătoşirii lui Eminescu. # * # Nota biografică, despre « Poetul Eminescu », aşezată în fruntea ediţiei a IV-a a Poeziilor (1889), începe prin afirmaţia: «Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu ». întreg textul are un ton înalt, fără emfază, culmi- nând prin cunoscutele rânduri, privitoare la refuzul decorării. « Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? ». Totuşi este ceva ce supără în admirabilele pagini, consacrate caracterizării omului; şi anume, acea teorie a imper- sonalităţii, care tinde să facă din Eminescu o încarnare fumurie a însuşi principiului impersonalităţii creaţiei. Şi pentru ce această teorie metafizică? pentru a dovedi că poetul n’a fost nefericit şi n’a suferit de lipsuri, deoarece n’a avut dorinţele şi ambiţiile comune celorlalţi muritori. Teoria răspundea indirect acuzaţiilor veninoase ale lui Hasdeu şi ale altora, care aruncau răspunderea sfârşitului asupra prietenilor literari dela Junimea. Desigur, aceste învinuiri nu au nici un temei. Maiorescu şi Junimea au făcut tot ce era omeneşte posibil, pentru binele lui Eminescu, înainte şi după boală. Nici nu se cuvenea ridicată mănuşa, aruncată de nestatornicul, care crezuse că defineşte rolul lui Eminescu, prin neghioabele stihuri: Românii nu s’au ales cu nimic dela Eminescu. T1TU MAIORESCU ŞI EMINESCU 641 Nota biografică are deci un caracter circumstanţial, pro domo, cu totul de prisos. Drama eminesciană a fost foarte bine formulată de Maiorescu, în cuvintele citate: «...Eminescu continuă a muri de foame — agonia poeţilor români; ea se sub- sumează deci, condiţiei scriitorului dela noi, care nu-şi poate asigura existenţa, prin scris; este un caz particular, de o semni- ficaţie mai dureroasă decât altele, prin raportare la geniul incom- parabil al poetului. Maiorescu I-a înţeles mai bine decât oricare, în vremea lui. In studiul Eminescu şi poeziile lui (Critice, II, 1892), care reia nota biografică şi o lărgeşte, criticul lucid recunoaşte caracterul epocal al lui Eminescu în mişcarea noastră literară şi proclamă că « nu au existat, nu vor exista în poezia română ver- suri mai frumoase ». încheierea studiului păstrează tonul înalt al preţuirii: «Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată desvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româ- neşti ». Unicitatea lui Eminescu mai este enunţată într’un raport academic dela 1891, pentru premierea poeziilor lui Horaţiu, în traducerea lui D. C. Ollănescu-Ascanio. In articolul consacrat amintirii lui Ioan Popovici Bănăţeanul (1895), criticul menţio- nează influenţa lui Eminescu. Scriind despre poetul dialectal Victor Vlad Delamarina (1898), relevă rolul cizelării, în transfi- gurarea artiştilor, «precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate ». In ultima fază a criticei sale, Maiorescu se arată mai atras de subiectele din viaţa naţională şi citează poe- ziile lui Eminescu, care « au înfăţişat sub forma frumosului o rea- litate etnică » (Răspuns la discursul de recepţie al lui A. Naum, 1894). Apărând poezia populară împotriva lui Duiliu Zamfirescu (1909), îşi susţine argumentarea prin exemplul eminescian: «.. .par- tea lirică a vieţii poporului a fost cea mai roditoare în desvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, în deosebi pentru Eminescu şi, prin mijlocirea lui, pentru urmaşii săi ». * * * Activitatea critică a lui Maiorescu, către sfârşit, se arată aşa dar predominată de prestigiul lui Eminescu, la izbândirea căruia contribuise într’o largă măsură. Dela o vreme însă, numele glo- rios al poetului începe a fi câmpul de luptă al pasiunilor sectare. Rând pe rând, şi-l revendică socialiştii, sămănătoriştii şi popo- raniştii. Când, în sfârşit, se sleieşte poezia eminesciană, în înţe- lesul special, de imitaţie, când acţiunea directă a timbrului me- lodic încetează de a-şi impune tiranic tiparul (cu ultimul epigon, care a fost P. Cerna), începe să-şi facă loc doctrina politică, din 11 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 642 activitatea ziaristică dela Timpul, impunându-se ca o dogmă, t'nerelor generaţii. Sub raportul ideologic, influenţa eminesciană se întinde pe o rază mai considerabilă, decât aceea a poeziei sale şi îşi păstrează actualitatea. Acest din urmă aspect al gândirii lui Eminescu, l-a preocupat mai puţin pe criticul de formaţie metafizică. Odată, într’un studiu de limbă (Neologismele, 1881), Maiorescu dă ca exemplu de stil curat, neîmpestriţat cu termeni străini, «articolele d-lui Eminescu din Timpul». A doua menţiune a ziaristului se găseşte în prefaţa dela ediţia IV-a, punând în lu- mină « energia » şi «înălţimea de vederi », din articolele lui, « pu- terea neuitată, cu care în contra frazei despre naţionalii nud liberal al partidului dela guvern a opus importanţa elementului autoh- ton ... ». Dintre toţi scriitorii contemporani, nici unul, nici Alecsandri, idolul generaţiilor trecute, nu a fost mai preţuit de şeful literar al Junimii. Maiorescu a încurajat şi studiile eminesciene, propunând editurii Socec, spre tipărire, monografia d-lui N. Petraşcu, despre om şi poet (1891). In 1893 a recomandat ca subiect de lucrare, lui Ioan Popovici Bănăţeanul, tema « de ce Eminescu a avut atâta influenţă asupra generaţiei de astăzi» (Studii ţi documente, V, scris, lui Ioan Popovici, cu data de 30 Aprilie 1893). O operă ieşită din aceleaşi preocupări, dintre cele mai semnificative ca lucrare de metodă, este « Critica ştiinţifică şi Eminescu » (1895), de d. M. Dragomirescu. Aici îşi face loc recomandarea unei atitudini pur estetice, împotriva ten- dinţelor străine obiectului critic. Şcoala maioresciană are deci meritul de a fi păstrat interpretarea operei lirice eminesciene, pe terenul artistic. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRII NOASTRE1) In volumul Eternităţi de-o clipă, editat în 1914, d. Ion Pillat apare ca un îndrăgostit al mării clasice. Noapte pe lagună şi Cythera sunt, în prim rând, cântece de dragoste, iar ciclul Ecouri Marine reactualizează mitul sirenelor, fără să depăşească însă momentul sentimental care le reclamă din trecut. De altfel, mai toate poemele acestui volum se caracterizează printr’o viziune lirică a vieţii, plină de evocări şi nostalgii. Volumul Amăgiri, din 1916, cuprinde, în afara câtorva «ve- denii marine», ca Naufragiatul, Dai Nippon, Thule şi sonetul Turla, asupra căruia voi avea ocazia să revin mai departe, un vast repertoriu intitulat Cântecele Mării, în care lirismul predomină încă, deşi peisajul marin se desprinde cu claritate din vălmăşagul închipuirii. Ţărmurindu-şi inspiraţia în miezul însuşi al naturii, poetul se adresează iubitei sale: Răscolind prin oceane irizatele vitrine Cu crengi roşii de coraliu şi cu alb mărgăritar, Dorul meu şi-a tras năvodul din talaze pentru tine, , Dar în el găsit-ai numai, din întregul mării dar, Sarea lacrimelor mele printre spumele marine. (Amăgiri, Mi-ai cerut privind talazul...). In cântecele următoare, imaginea mării începe să se contureze tot mai mult în realitate. Versurile sunt dramatice şi pitoreşti, reuşind în adevăr să confirme psihologia de contrast a marinarului, între practica aspră a vieţii de bord sau a pirateriei şi dragostea pentru singura lui amantă statornică: Marea. In acest ciclu găsim şi frumoasa poemă descriptivă, Din Bretania: Căsuţele cetăţilor bretone, Cu spate-adus şi şoapte guturale, Se ’nchină ’n umbra 'naltei catedrale. J) Din lucrarea « Pribegii Marine », care va apărea în curând. 11 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In zori de zi se împânzeşte marea. Prin neguri zăbrelite de lumină, Bat clopote blajine în surdină. Nevestele pescarilor ce pleacă Nu se bocesc, nu flutură batiste, Simţind prelung cum se goleşte zarea. Si în amurg, purtând copilu’n braţe, Mai stau pe ţărmul mărilor bretone, Ca pe vitralii ştersele Madone. , (Cântecele Mării, IX). O atmosferă de evlavie pluteşte peste acest pesaj, care, în pu- ţinele lui versuri, conţine povestea tristă şi adevărată a mediului familiar marinăresc. Totuşi endecasilabul terţinelor exercită asu- pra noastră o impresiune mai puternică, încât îţi vine să te dai la o parte şi să îngenunchi în faţa unanimei duioşii. Căsuţele care se închină, marea în zori, clopotele şi sfinţirea durerii nevestelor de pescari în iconirea ultimului terţet, sunt numai un cadru în care sufletul cititorului capătă rezonanţa magică a celei mai auten- tice dintre multele izbânzi pe care lirica d-lui Ion Pillat le-a cucerit în literatura contimporană. ' In 1919, Academia Română distinge volumul Grădina între zidari. Consacrarea înaltului for era binevenită, deoarece Grădina între ziduri înseamnă o răspântie în opera d-lui Ion Pillat. Din acest moment, poetul se întoarce cu întreaga lui dragoste şi râvnă spre frumuseţile patriei sale, cântându-i ogoarele, satele, oamenii şi «cerurile schimbătoare », cum sună o poemă a ultimului său volum. Pe Argeş în sus, Limpezimi, Caetul verde, Ţărm pierdut înscriu tot mai lămurit această evoluţie a sa în domeniul poeziei naţionale. In ce priveşte marea, trecând peste o viziune idilică a ei, în Hellada, poeziile se despart în două părţi distincte: prima, alcătuită din Scara la Miorcani şi din unele strofe din Privind Luceafărul şi Plopul, în care marea apare în principal ca un element de com- paraţie şi, a doua parte, specific marină, alcătuită din sonetul Scoica. Seara la Miorcani e dintre cele mai puternice poezii ale volu- mului. Forţa plastică a imaginilor atinge o nebănuită virtuozitate: De praf alb umflându-şi pânza pe albastrul depărtării, Navighează şarabane: repezi luntri de pescar, Şi în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var Peste valuri, spre coşare potmolite’n largul ţării Cu vapoare părăsite de demult de marinar. (Grădina între ziduri). ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRII NOASTRE 645 Lanurile, casele, biserica, ţăranii — satul întreg — se înveş- mântă cu stranii dar sugestive corespondenţe marine şi, în partea meditativă, sufletul poetului triumfă într’o considerare creştină a visului său rustic. Cu ce graţios instantaneu imaginativ debutează sonetul Privind Luceafărul: Cât vezi cu ochii: numai cer Şi flota norilor gonaci. La ancoră câţi-va copaci, Pe ţărmul marelui mister. ) {Idem, quatren I). O identică transfigurare închide viziunea plopului: Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie întins spre infinit ca un catarg. {Idem, Plopul). Trebue să menţionăm aici, reuşita dedublare descriptivă a sonetului Turla din Amăgiri, despre care am amintit mai sus: Ca un catarg se 'nalţă pe nava catedralei O turlă pângărită de-a caselor grămezi.. . {Amăgiri, quatren I). precum şi creaţia în aceeaşi manieră, din Poeme într’un vers: Desfăşurarea verde a grâului în zări {Marea Pământeană). Aceste versuri se caracterizează prin admirabilele efecte obţi- nute în compoziţia pastelului, cu mijloace de comparaţie împru- mutate din lumea pelagică. Scoica e un sonet care, în aparenţă, versifică o întâmplare din copilăria autorului: Din ţara fabuloasă cu crânguri de polip, Cu flori de pietre scumpe, încremenind pe stâncă, Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-l mănâncă, Copil, zării o scoică svârlită pe nisip. O, de-aş putea în mine din nou să înfirip Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă De-a prinde’n scoica mută ca o şoptire încă De ape nevăzute, de valuri fără chip ! REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 646 ■ Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat . Să tot aud, pe plaja tăcută a visării, . Urcând, urcând vuirea şi murmurele mării. . Dar ce copil de veghe, la geamul alb de stele, Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat, Misterioasa scoică a nemuririi mele ? (Idem). Sensul intim al zămislirii merge însă mai departe şi poetul confundă propria-i visare cu lumea mirifică a adâncului submarin. Din amintirea pierdută, se ridică strâluminarea ultimului terţin, vrând parcă să smulgă uitării însuşi destinul poeziei lui. Problema pe care se grefează asociaţia de idei în acest sonet este de capitală importanţă, pentru înţelegerea fenomenului de creaţie în opera de artă. S’a făcut şi se mai face încă în publicistica noastră o largă discuţie asupra artei în sine, ca simplă exprimare a unui senti- ment, opusă artei care slujeşte unei credinţe oarecare, adică te- zistă, ca şi cum, în amândouă cazurile, ea poate fi altceva decât punctul comun către care converg emoţiile şi ideile artistului. In artă, ca produs, sunt amestecate laolaltă, latenţele, clarităţile şi chiar posibilităţile creatorului. Nu poate fi niciodată vorba, spune Aristot, de o parte care să existe înaintea întregului. Emoţiile sau ideile noastre, oricât de abstracte, nu pot fi concepute pe cate- gorii, în afara celui care le-a dat viaţa, pentrucă ele derivă unele din altele, oprindu-se în mod natural în jurul său, ca ramul, frunza, floarea şi fructul, simple forme ale devenirii copacului întreg. A vedea în poezie numai un amuzament al inteligenţii sau numai leagănul sensibilităţii, e a spune acelaşi lucru în chip deosebit, deoarece flacăra emotivă duce, ca şi cultivarea ideilor, spre culmile ideale ale expresiei artistice, către care se orientează cu atâta stră- lucire versurile d-lui Pillat. In aceste condiţiuni de sufletească primenire apare, în 1928, volumul intitulat Limpezimi. Iată cum vede poetul o noapte pe ţărm: Pe câmp: velinţi de soare, pe mări: sidef de lună... Şi sufletele dându-şi ecou nenumărat, Pe când tot mai aproape — auzi ? — talazul sună Coborîtor pe scara de-argint ce-a tremurat Din plaja pământească la plajele din lună. (Limpezimi, Noapte pe ţărm). ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRII NOASTRE 647 Insă bucata de rezistenţă este a XlII-a elegie, închinată poe- tului Ovidiu: întâia stea clipi în zare. Vântul Porni prin stuf cu aripă de păsări, Apoi stătu. Se auzi deodată Rostogolirea valului, departe, Urcând mereu din partea dinspre mare — Când l-am zărit venind încet şi singur Cu capul aplecat puţin ca unul Ce stă de mult de vorbă cu pustiul... Prin bălţi, în care triste păpurişuri Oftează lung cu şoaptă omenească, Vânasem toată ziua şi cu puşca Pe umăr, mă întoarcem în spre cetatea Ce-a fost odată Tomis şi-azi e alta. Pe câmpul ars de toamnă al Dobrogii, Ştiam că va veni mult aşteptatul Poet, ce-şi plânge peste morţi durerea. Dar ochii lui, bătrâni de zeci de veacuri, Nu m’au văzut. Sub albele lor gene Priveau adânc spre ţărmul unde ’n noapte Se desluşea neptunic glasul mării. ... numai marea Rămase să-şi ridice glasul antic, Sub zodiile toamnei, numai marea... Unde genialul exilat şi-a petrecut cei din urmă ani ai vieţii, pe malul mării, o statuă îşi mai aduce vag aminte de existenţa lui. Şi nu se putea ca literatura română, prinsă ca un altoi firav pe trunchiul masiv al celei latine, să nu dea rod dramaticului episod din preistoria Constanţei de azi, pe când se numea Tomis, în primele decenii ale erei creştine. De aceea tonul grav al ele- giei, cât, mai ales, simţământul care se desprinde din această evo- care, sunt fireşti în literatura noastră, pe care ne mândrim a o considera vrednică urmaşă a culturei latine. In Caetul verde, care reuneşte activitatea poetului dintre anii 1928 şi 1934, Marea Noastră îşi face din ce în ce mai mult loc. In ciclul I, desprindem versul prim şi ultim din noua Heladă: Stă marea ca o treaptă de senin si: > Pe marea ca o liră încordată — ca o magnifică şi expresivă variaţie pe o aceeaşi temă. 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Insulă şi Păstor lonian mărturisesc îndemânarea şi gustul pe care artistul le aduce în concepţia clasică a versului: Cu fruntea ei tăiată ’n marmor clar, Cu păru ’ntunecatelor păduri, Sibilă murmurând din mii de guri Oracole uitate de pescar, Stă insula pe marea din bătrâni. Păraiele de munte îşi dau brânci, Alunecă şi cad şi râd pe stânci Şi duc trupşorul nimfelor pe mâni. (Caetul verde, Insula). Cuvintele par distilate în alambicul de frumuseţe al strofelor, amintindu-mi perfecţia ermeticelor construcţii mallarmeene. Ciclul VIII cuprinde trei poeme închinate Balcicului, dintre care Balcic de seară prevesteşte viitoarea exuberanţă de colorit şi gingăşie din Versuri pentru Balcic: Când soarele stropeşte cu jaru-i alb Balcicul Şi marea argintie şi coasta de argint, Migdalii dorm pe dealuri şi pe nisip caicul Şi sculptural adoarme cetatea ce-o alint. Dar marea când îşi trage pe faţă vălul serii Ţesut în borangicuri albastre-vişinii — Cum biblic la fântână văzui pe drumul verii Cadâne adumbrindu-şi privirile pustii — Atunci însomnorata trezindu-se ridică Un umăr alb de stâncă pe ape tremurat. De-acuma pânza fie pe barcă rândunică Şi valul să-mi arate obrazul tău curat, Iubire, pentru care va creşte minunată Cetatea ce-o zărisem copil, în Halima. Priveşte cum se-oglindă, de val cutremurată, Din plaja cu murmure la muntele cu stea. {Idem). De aici la Stella Maris nu e decât un pas, cu toate că Din plaja cu murmure la muntele cu stea — ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRII NOASTRE 649 versul trebue să se ridice până la realizarea unei capodopere, despre care ne vom ocupa mai departe, păşind la analiza volumului Ţărm pierdut. Deocamdată, încheind Caetul Verde, ciclul al Xll-lea desvă- luie strălucita posibilitate de a recrea o atmosferă homerică. Ascultaţi cum sună endecasilabul epic: Nisipul cald oprise luntrea. Valul Se trase înapoi şi legănatul Adormitor pieri treptat pe plajă. Din ţărm la piscu ’n nouri, sub frunzişul Pădurilor de palme, nesfârşite Tăceri pândeau. Şi coborînd cu frică, Streinii au îmbrăţişat pământul. Şi răsturnând din luntre împletitul Şirag ţie flori trandafirii şi fructe De purpură cu miezul de migdală, Au ridicat un rug pe ţărmul mării Cu lemnul bun mirositor din insuli. Şi rânduind, ce au adus, pe frunze, Ş’au aşezat cu faţa către apă Privind cum fumul jertfei îşi înalţă Palmierul încărcat de mirodenii, Să-i ştie zeul. Seara se pogoară: Un văl de foc aşterne peste mare. Tot aurul topit pe ape arde, Se stinge în cenuşa înoptării. Dar ei ca umbre stau să vie zeul. Au trăsărit. O nucă grea de cocos, Căzând din foi s’a descojit cu sgomot. Tăcerea creşte iar. Stau iar ca idoli Străvechi, adânc înfăşuraţi în taină, Cu golul larg al liniştei în suflet. Plutirea unei aripi se aude Abia. Luna se revarsă albă, Şi fără vânt o adiere trece. Şe mişcă straniu umbra unei palme. Parcă citeşti Odiseia în traducerea d-Iui Murnu şi nu o autentică poezie a lui Ion Pillat. Ne aflăm în plină epocă de maturitate a poetului, când toate virtualităţile trecutului său rodesc în straniile metamorfoze ale sufletului care se face cuvânt. 65° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Concepând, ca şi poetul francez Jules Tellier1), ideea poemelor într’un vers, d. Pillat se dedă cu dragoste acestui normativ, rea- lizând între Caetul Verde şi Ţărm Pierdut câteva suverane în- .strunări de liră: Pe mari de micşunele ning pescăruşii fulgi {Poeme într’un vers, Mare Sudică). In ochii verzi porţi marea spălată de furtuni {Idem, Trecutul). Prin pietre ceruri albe şi marea ’n zări, argint {Idem, Cimitir Tătărăsc). A strâns albastru ’n braţe şi-l leagănă mereu — {Idem, Golful). pentru a nu cita decât exemplele excepţionale ale poeziei unice- lulare, care e poema d-sale într’un vers, şi mărginindu-mă la cele cu subiect marin. Dacă versul unic are avantajul de a fi esenţial, ca florile şi stelele, el are şi cusurul, mare pentru vremea în care trăim, de a pretinde prea mult unui cititor preocupat în .general de lecturile senzaţionale. In ultimul volum de versuri, făurite între 1934 şi 1936, Ţărm pierdut, calitativ şi cantitativ poemele marine sunt dominante. Piesa liminară, care dă numele volumului, aminteşte curgerea desăvârşită fea endecasilabului din Ţărm Sudic al precedentului Caet Verde. Urmează mănunchiul Versuri pentru o insulă, în care se face simţit cultul poetului pentru frumuseţea mitului şi a legendei. Ce bogăţie de sensuri ne sugerează începutul poemelor: Insulă pierdută colo ’n mări De micşunele, aur şi amurg, Insulă vrăjită din visări, De-asupra-ţi vânturile curg. {Ţărm pierdut, Mit). Cu limpedea ’ncreţire a mărilor revine Lin primăvara lumii pe vânturi înapoi... {Idem, Ci dadele). *) *) V. Oeuvres, I, ediţia Raymond de la Tailhbde, 1923, pg. XXVI, fragmentul citat din Prefaţa lui Guigou la Relicve. ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRU NOASTRE 651 Oare nu vesteşte un glas, pe întinsele mări, că « Marele Pan a înviat », de vreme ce poetul cântă şi primăvara lumii se reîntoarce printre noi, înflorind în frumuseţea olimpică a versului ? Ne vom opri ceva mai îndelung asupra ciclului Versuri pentru Balcic, semnificativ şi important pentru cine caută să pătrundă, călăuzit de poemele d-lui Pillat, splendoarea meleagurilor româneşti. Pe ţărmul Mării Negre, la Balcic, iubita noastră regină Maria şi-a coborît visul în realitate, construindu-şi, asemeni străvechilor Doamne, un refugiu suveran, în care a căutat să-şi odihnească în mijlocul frumuseţii, slăviţii ei ani din urmă. Acolo unde natura însăşi a voit parcă să se întreacă pe sine, regina a pus la contri- buţie toate marile-i resurse spirituale, pentru a spori farmecul cadrului de granit şi de verdeaţă al reşedinţei sale preferate şi a înălţat sfânt locaş Domnului, — ca o materializare menită să evoace de-a-lungul vremilor sufletul ei pios, — biserica Stella Maris. Un alt stil de viaţă domneşte în priveliştea însorită, ce se pro- filează sau se reflectă în azurul îngemănat al coastei de argint. In pictură, Steriadi, Dărăscu, Kimon Loghi, Şirato, Florian, Mutzner, Lucian Grigorescu, Rodica Maniu, Arnold, Maria Brateş-Pillat şi alte strălucite talente, au produs un reviriment la noi, în arta coloritului şi a expresiei, filtrând prin prizma su- fletului lor fireştile comori ale acestui încântător ţinut. Ion Pillat, făurind cântecul din ce în ce mai pur al cuprinsu- rilor româneşti, se simte în deosebi atras de înminunarea pe care i-o oferă cadrul oriental al ţării. In ciclul versurilor pentru Balcic, expresivul port ocupă el singur o pătrime a volumului. In douăsprezece poeme, d-sa ne dă poate cea mai deplină realizare a subiectului, căci Balcicul ‘ înseamnă nu numai o împlinire a creaţiei sale, dar şi a poeziei locale pe care a surprins-o între aspectele specifice ale versului. Odată cu schimbarea peisajului « rodit cu cerul toamnei arge- şene » sau vibrând încă în amintirea Moldovei natale, poetul, în poema împlinire, deschizând ciclul, se întoarce către o nouă vi- ziune « pe ţărmul vrăjii regăsit în lume ». Iar aceste « ceruri schim- bătoare» nu sunt oare svonirea sufletului care se regăseşte şi el în plenitudinea frumuseţii ? Balcic încins cu ziduri de cenuşă, Balcic cuprins cu murmur de fântâni, încununat cu ceruri de brânduşă Loc sfânt, ca tinereţea de senin. .. (Idem, Balcic). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 652 Deodată cântăreţul se găseşte în plin trecut: ..........................cetatea Smochinelor şi-a pietrii, Cu marea mai bătrână decât toate... {Idem, Balcic Lunar). Apoi, revine parcă beat de frumuseţe pe cărările exuberante ale visului: Pe drumul dela vii pe unde marea Se vede ca un lan de stânjenei, Purtând lumina serii între ei — ’ {Idem, Sacrofag tracic). Balcicul a stârnit imaginile, făcându-le să se înaripeze ca un * stol de albe porumbiţe, vrăjite de glasul frumuseţii. Versul capătă ample şi delicate sonorităţi, realitatea şi visul se îmbină pe nesim- ţite în transfigurarea peisajului marin. Privind viaţa de acum, poetul distinge uşor urma trecutului păgân şi versul său renaşte împodobit de înflorirea mitologiei greco-latine, ca în Dionysopolis: Terasele coboară către mare Cu pasul de-armonie împlinit, Purtând pe tava de aramă floare Şi rodul sudic toamnei ce-a venit Cu pânze roşii pe străvechea mare In cinstea zeului de altă dată... {Idem). Frumuseţea se limpezeşte printre meandrele trecutului, pe care poetul îl consideră ca pe o îndepărtată a lui amintire. N’am pomenit încă de suprema realizare a ciclului, una din cele mai splendide podoabe ale scrisului nostru în genere, poemul Stella Maris. Celelalte versuri pentru Balcic sunt doar fundalul de armonie pe care se înscrie stelata unduire a cântecului suav şi pur, pentru care cel mai bun comentar înseamnă o integrală citare : La plaja liniştită când stelele înnumeri Coboară pe poteca pustie sub smochin Colina, cumpănindu-şi izvoarele pe umeri, Ca o fecioară greacă purtând urciorul plin. ion pillat, cântăreţul mării noastre 653 Pâraie în şoptire ascund prin seara sură Străvechile tulpine cu tinere mişcări; Treptat mai şters amurgul, în ritmică măsură, Sandala de lumină o joacă peste mări. Oglinzi se sparg cu sgomot şi se refac puzderii, Colina se ridică pe cerul tot mai clar, Când le aştern pe piatră poverile durerii, Privind cum creşte steaua pe valul solitar {Idem). Subiectul poemului e cât se poate de simplu: poetul priveşte, pe înserat, cum se proiectează în zare linia sinuoasă a unei coline şi ne redă ritmul lăuntric care întovărăşeşte efuziunea lui lirică, trecând dela contemplaţia naturii la frumuseţea transfigurată a statuei eline, cu care se aseamănă linia ce curge la orizont. Intr’o tăcere de basm cuvintele încep să cânte. Imaginile se perindă, învăluitoare, cu solemnitate aproape mistică, vizuale, ca în prima strofă, şi auditive, în cele dintâi versuri din a doua şi a treia strofă, ele reînvie natura într’un suprem efort de contemplaţie, care s’ar putea schematiza astfel: Colina, cumpănindu-şi izvoarele pe umeri, ................amurgul..................... Sandala de lumină o joacă peste mări. Desperechiate, versurile îşi pierd svonirea pe care o au în forma quatrenelor originare, unde nestematele cuvintelor s’au incrustat măestrit şi natural, ca în orice operă desăvârşită. Abia în ultimi strofă, a treia, pastelul se apropie de starea sufletească a poetului, fără a părăsi însă elementul descriptiv: Undele se sparg de ţărm, în timp ce, înversându-şi superb rolurile, colina urcă pe cer şi steaua coboară pe valul solitar, — Steaua Mării. Peisajul acesta real, întrerupt doar de şopotul izvoarelor sau de vuetul valurilor, păstrează nealterate graţiile reveriei din care a purces în lumina creatoare a spiritualităţii româneşti. Şi în ceasul de taină al înserării, ca o înseninare a peisajului îndoliat, visul poetului descinde pe lespedea sub care deapururi va tace inima Reginei tutulor Românilor, pe când steaua nemuririi ei se spovedeşte în marea pe care a iubit-o. In căutarea ţărmului pierdut, d. Pillat n’a utilizat încă toate marile-i resurse. Astfel, poetul reia pentru a doua oară, sub forma unui cânt în versuri mărunte, descrierea scoicei, creând o adevă- rată metafizică imagistă, pentru a sărbători revenirea la un vechi 654 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE subiect. Cu părere de rău, deşi apreciez rafinamentul şi muzi- calitatea poemului, însă fără să ezit, prefer prima versiune a Scoicii, pentru motivele arătate în analiza pe care am schiţat-o mai înainte. Elegiile marine, trei la număr: Cules de zi, Pe ţărm şi In faţa mării, împlinesc printr’o întreită variaţie iconirea în versuri a litoralului şi a mării noastre. Cules de zi, întregeşte cu noi nuanţe, Balcicul, — « poamă grea de aur », — a cărui monografie poetică a întreprins-o cu deplin meşteşug în ciclul precedent. Pe ţărm, revine la aspectul aspru al Mării Negre: Pe ţărmul Mării Negre... Oprit aici, în spate purtând ţara... ............în faţă cu lumina Amurgului şi-a toamnei peste ape Intărîtate, îmbulzind sălbatec Năvalnica lor haită. [Idem, Elegii marine). Datina românească îşi caută locul în inima şi în stihurile d-lur Pillat. El nu se îndreaptă spre mare ca un simplu privitor sau ca un poet de necontestat talent, cum ni l-au relevat trecutele d-sale volume de poezii, ci, cum însuşi o spune atât de frumos: «în spate purtând ţara » cu ceea ce ea reprezintă mai românesc în peisaj şi cuprins. Elegia In faţa Mării continuă raportul psihic dintre tradiţie şi frumuseţe pe un plan subiectiv. Iar în două din poemele inedite, pe care poetul mi le-a pus la îndemână pentru a înfăţişa cât mai complect prezenta notă,, acest paralelism devine generatorul unor maxime realizări de artă. Marea Neagră, admirată de poeţii antici şi ades pomenită de legendele greco-latine, este restituită graiului românesc: Cu oase uriaşe, povârnişuri Căscate ’n gura iadului — legendă De ţări petrificate d’un descântec Necruţător. Râpi albe şi surpate In bolovani. Văi strânse ’n văgăună Scoţându-şi la iveală stânca sură Prin prăvăliri. De altă partea marea Urcând albastră — neagră cu-o lucire Pe-alocurea de-argint străvechi, când soare Pieziş o prinde, străbătând prin norii îngrămădiţi în chip de munţi, fantastic ION PILLAT, CÂNTĂREŢUL MĂRII NOASTRE 655 Răstălmăcind pe cer ce jos pe coastă A îngheţat teluric. (Inedite, Ţărm Pontic). Ca într’o ramă veche, peisajul se resfrânge o clipă în pers- pectiva ţării, apoi, suind dintr’odată culmile contemplaţiei, ende- casilabul irumpe cu freamătul supremelor realizări: Nu voi ara cu plug de lemn pământul Strămoşilor, în pas de bou. Sămânţă N’oi asvârli de orz şi nici porumbul Nu l-oi sădi. De talpă îmi lipeşte Ţărâna şi de umeri colbul gliei Şi ochii mei sunt turburi de nisipul Adus de vânt; dar sufletul mi-e slobod. Dar sufletul îmi cere tot mai aprig Adânca brazdă-a mărilor. Pe buze Cu sarea spumei albe, cu amara Inţelepciune-a valului voi merge. Voi semăna pământul până’n zare, Cădelniţând pe holde vorbe grele De legănări de ape şi de sterpe Vuiri de valuri. Voi lega strălimpezi Comori de peruzele şi smarande, Iar peste ele norii, pânze albe De foarte vechi corăbii către ţărmul Heladelor. Şi voi suna din scoica Scobită, ca din tulnicul de munte, Când păcurarii îşi adună turma De oi ce-a răsleţit pe culmi departe, Sirenele să vină şi tritonii Şi zeii mărilor cu ochii încă Păinjeniţi de somnul lor sub ape încremenind legendele în blocuri Ciclopeene. Voiniceşte, singur Voi trage-un chiot până’n zarea lumii — Şi, desgolită de mătasea verde A valului, se va sui, vicleană Ca marea, Afrodita pentru care Zădarnic ard cu dorul meu talazuri De vis deşert... Şi’n răsărit, deodată, Cu nechezat de soare roş pe mare, Mă va fura Cvadrigele ce creşte Furtună măsurată şi senină, învolburând în aur armăsarii înaripaţi, struniţi d’un zeu cu liră. (Inedite, Poetul), 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără îndoială, lirismul poetului a găsit accentele rare, capabile să ridice până la universalitate emoţia sa. Citind poemul în întregime, confesiunea, în care dăinuie ecoul unei îndelungate experienţe artistice, poate fi apreciată sub unghiul de creaţie al volumelor până acum parcurse, ca o Summa Portica, dar, oricât judecata cititorului s’ar depărta de acest punct de privire, el nu va reuşi să întunece frumuseţea de adâncuri înviate ale endeca- silabului pe care, la rândul meo, îl cultiv şi-l îndrăgesc adeseori. * # *■ Urmărind de aproape un sfert de veac, drumul străbătut de poezia d-lui Ion Pillat şi limitându-mă la aspectul marin, care mă preocupă aici, observ uşor o necontenită revitalizare a inspiraţiei lui poetice în matca etnicului. Despărţindu-se de literatura franceză, sub influenţa căreia a evoluat la început, poezia se conturează cu fiecare nou volum de versuri în sensul tot mai larg al tradiţiei, înţeleasă ca o integrare în sensibilitatea creatoare a neamului. Dacă, de o parte, tehnica versului păstrează încă pe alocuri urmele unei îndreptăţite admi- raţii a culturii străine, prezentând un mănunchi de magistrale traduceri sau elegiile amintind prin simplitatea şi delicateţa ex- presiei, de elegiile marelui Francis Jammes,—nu e mai puţin adevărat, de altă parte, că substratul poeziilor originale, ca şi motivele lor de inspiraţie, rămân organic legate de oamenii, de locurile şi de obiceiurile noastre, Ion Pillat fiind, alături de Adrian Maniu, Nichifor Crainic şi V. Voiculescu, cântăreţul neîntrecut al specificului românesc. Premiat de Academia Română în 1919 şi laureat al Marelui Premiu Naţional de Poezie, în 1936, pentru întreaga-i operă, poetul se află, astăzi, în pragul însorit al maturităţii şi viitorul, pe care îl aşteptăm încrezători în destinul lui, ne mai rezervă, desigur, şi aite opere desăvârşite. I. GR. PERIEŢIANU POEŢII SUPRAREALIŞTI *) Eliberarea limbajului poetic, greu cucerită, cam pe la 1880 de generaţia simbolistă, a fost întovărăşită de un efort al gândirii de a nimici constrângerile, pe care i le impunea din afară raţiunea. Gerard de Nerval, la finele veacului al XlX-lea cerea ca poemele lui să fie primite ca nişte vise şi anunţa că ele nu depind *) Autorul acestei lucrări este un preţuit eseist francez, căruia editura Noiwelle Revue Franţaise i-a publicat recent cartea Experience Poetique, POEŢII SUPRAREALIŞTI 657 de principiile fundamentale ale logicii. Arthur Rimbaud, puţin mai târziu, avea să proclame necesitatea de a deveni voyant şi de a lăsa universul să se exprime prin personalitatea poetului. «Eu este un altul » va afirma el într’o scrisoare celebră. Lautreamont avea să scrie cântecele lui Maldoror şi Poeziile, într’o formă ce nu poate fi comparată decât cu scrisul automat produs de anumiţi demenţi, de anumiţi vizionari (mediwni) şi în general de fiinţele a căror gândire, în absenţa controlului pe care îl exercită în mod obişnuit atenţia, se dezvoltă, ca în vise, prin asociaţii de idei, faţă de care principiile identităţii şi ale contradicţiei încetează de a fi valabile. Acest efort de a libera puterile inconştientului a fost reluat şi prelungit de Alfred Jarry, Guillaume Apollinaire şi Leon-Paul Fargue, care constitue, la începutul secolului al XX-lea, un al doilea val de poeţi voyants. Dar efortul lor, magnific susţinut, nu avea să devină un sistem viguros de cunoaştere, decât la sfârşitul răz- boiului. începând din 1918, generaţia de după război atacă procesul inteligenţei şi porneşte mişcarea de distrugere a valorilor, cunoscută sub numele de Dadaism. Grupul Dada, format din poeţi şi teoreticieni printre care trebue să numărăm pe Andre Breton, Jean Paulhan, Picabia, Jacques Vache, Pierre Reverdy, se destramă repede în folosul altor mişcări foarte diverse, dintre care cea mai nouă şi mai importantă a luat numele de suprarealism. Şeful şcoalei suprarealiste rămâne de netăgăduit Andre Breton. El a înfăptuit o sinteză a tendinţelor, care duceau pe atunci spi- ritele către un ţel abia întrezărit şi le-a menţinut, prin influenţa sa personală, pe căile pe care le recunoscuse. Cuvântul supra- realism a fost inventat de Guillaume Apollinaire cu prilejul dramei lui Les Mamelles de Tiresias. Andre Breton a întrebuinţat acest cuvânt într’un sens diferit de înţelesul lui primitiv. Pentru Apollinaire, suprarealismul constitue o îmbogăţire a realităţii în contact cu spiritul. Invenţia roţii îi apare astfel ca o interpretare suprarealistă a piciorului. Andre Breton înţelege prin suprarealism un « automatism psihic pur prin care ne propunem să exprimăm fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţiunea reală a gân- dirii ». Stările de conştiinţă ale omului treaz nu sunt decât un aspect foarte limitat ale acestei funcţiuni pe care constrângerile exterioare, puterile voinţei şi ale atenţiei o contrazic, o refulează şi o supun pretenţiunilor artificiale ale raţiunii. Gândirea, lăsată în voia ei, părăseşte aceste canaluri care o înnăbuşe şi se îndreaptă spre a-tot-puternicia visului. Când doi oameni vorbesc împreună, se silesc să înscrie varia- ţiunile vorbirii lor pe un plan convenţional, care să le permită 12 6S8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a atinge scopul dialogului lor. Dar când un om e singur, el este în parte liberat. Spiritul lui se destinde şi atenţia dispare. El se lasă în voia gândirii, visează, e gata să adoarmă, dacă nu se ridică şi nu umblă. Nu e un lucru absurd, să ne referim numai la starea artificială a gândirii pentiu a determina realitatea percepţiunilor sale ? Şi nu trebue să ţinem seama în acelaşi timp de construcţiu- nile spiritului, din momentul în care îşi regăseşte în vis totalitatea imperiului său ? Astfel ajunge Andr£ Breton să scrie: « Cred într’o viitoare unire a acestor două stări, în aparenţă aşa contradic- torii, care sunt visul şi realitatea, într’un fel de realitate absolută, într’un fel de suprarealitate, dacă se poate spune ». Din punct de vedere psihologic, suprarealiştii sunt de acord că centrul de conştiinţă este o limitare a spiritului uman, care trebue abolită pentru a regăsi domeniul spiritual total, denumit, prin contrast, inconştient. Descoperirile lui Freud au jucat un rol însemnat în elaborarea doctrinei. Ele i-au dat o bază experi- mentală. Suprarealiştii au observat, de altă parte, că ideile spon- tane şi personale ale omului, descoperirile lui poetice, ba chiar uneori şi cele ştiinţifice, departe de a fi elaborate numai de jude- cată, par dictate de o voce, de origine necunoscută şi de o putere incalculabilă, care este probabil vocea inconştientului. Cei mai însemnaţi dintre scriitorii care au participat la mişcarea suprarealistă sunt: Louis Aragon, Antonin Artand, Andre Breton, Rene Crevel, Robert Desnos, Paul Eluard, Benjamin Peret, Phi- lippe Soupault, Tristan Tzara şi Roger Vitrac. Un anumit număr de poeţi, iviţi în afară de suprarealism, au produs pagini al căror cuprins îi aşează printre partizanii inconştienţei în materie de inspiraţie. Cel mai important dintre ei este Henri Michaux. Opera lui Andre Breton, şeful şcoalei suprarealiste, căruia îi datorăm importantul manifest din 1924, a atins o suficientă rea- lizare de sine pentru ca să-i putem situa centrul dincolo de cărţile teoretice: Cartea intitulată Nadja mi se pare că este soarele în jurul căruia se strâng sateliţii, ce-i repercutează lumina. Unul din aceşti sateliţi este L’Amour Fou şi se poate spune că Breton atinge aici într’un grad excepţional arta de a topi visul şi reali- tatea într’un al treilea termen, a cărui noţiune constitue obiectul căutării suprarealiste. O astfel de căutare pleacă dela ipoteza că fenomenele reprezentării şi ale lumii exterioare se pot schimba între ele. Ea izbuteşte să supună evenimentele unei metode de investigaţie, până acum rezervată fenomenelor spiritului: psiha- naliza devine astfel o cheie analogică, a cărei mânuire duce pe cel ce o utilizează, la o concepţie a lumii şi a omului, pe care n’au încetat să şi-o împartă primitivii, misticii, poeţii şi în general toţi cei care, după cum spunea Novalis, fac din gânduri obiecte exteri- oare şi din obiectele exterioare, gânduri. POEŢII SUPRAREALIŞTI 639 Lucrarea începe cu amestecul insolitei în viaţa cotidiană, pentru a ne duce treptat spre o realitate, pe care celelalte realităţi o enun- ţau şi în care toate antinomiile se rezolvă: l’amour fou. Această întâlnire se înfăţişează din toate punctele de vedere drept punctul culminant al cărţii: forma şi cuprinsul paginilor ce-i sunt con- sacrate constitue o realizare admirabilă în domeniul poeziei. Auto- rul se menţine la aceste culmi de stil şi de gândire în cursul capi- tolului consacrat confruntării unui spirit, căruia iubirea i-a eli- berat facultăţile eruptive, cu un peisaj, în care focul central al planetei şi-a deschis o gură vulcanică. Iată în ce termeni, Andr£ Breton se adresează vulcanului, pe care îl numeşte magnific Château Etoile: < Puisse ma pensie parler par toi, par Ies milles gueules hurlantes d’her- mines en quoi tu t’ouvres lâ-haut au lever du soleil I Toi qui porte» vrai- ment l’arche florale, qui ne serait plus l’arche si tu ne tenais suspendue au-dessus d’elle la branche unique du foudroiement, tu te confond» avec mon amour, cet amour et toi vous fites faits â perte de vue pour vous ^griser. Lee grands lacs de lumi&re sans fond succfedent en moi au paBsage rapide de tes fumerolles. Toutes Ies routes â l’infini, toutes Ies sources, tous Ies rayons partent de toi, Deria-i-Noor et Koh-i-Noor, beau pic d’un seul briliant qui trembles 1 A flanc d’abîme, construit en pierre philosophale, s’ouvre le château ătoil6 *. După Andre Breton, autorul cel mai important al mişcării suprarealiste este Paul Eluard. Ii datorăm cărţile de poeme înti- tulate respectiv: Capitale de la Douleur, VAmour la Poâsie, la Vie Immediate şi Cours Naturel. După cum un geometru tinde să reducă figurile artei sale la punctul ce le-a dat naştere, Paul Eluard nu admite în poemele sale decât izvoarele Poeziei. Strădania sa de a străbate aspectele cosmosului până la esenţa lor originară, explică tensiunea acestei scrieri, care, sfredelind grosimile lumii exterioare, ajunge la frea- mătul unei tăceri aproape totale. Imaginile unei poezii, a cărei ambiţie este, după cum spune autorul, să « desensibilizeze lumea », adică să reducă aparenţele ei, pentru a face să apară dincolo de ele Ideea, care le susţine prin structura ei, nu vor putea fi crea- toare, sub pedeapsa de a se contrazice. Astfel Paul Eluard îşi va îngădui doar să confrunte realitatea pură şi unul din reflexele ei sensibile, spunând: Les ombres que tu crăes n’ont pas droit & la nuit. Ajungerea la o stare atât de acută nu se poate concepe decât printr’un efort de integrare spirituală în univers, o îmbrăţişare săl- batică, pe care aş numi-o iubire şi care pare a fi singura trecere 12* 66 o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE posibilă dela relativ la absolut. Puţin ne pasă atunci de pretextul acestei elevaţiuni. Paul Eluard scrie: Injustice impossible un seul âtre est au monde L’amour choisit l’amour sans changer de visage Culegerea intitulată l’Amour la Pofcie, construită pe această temă, exprimă înălţarea poetului care se îndreaptă prin Iubire spre reali- tăţile transcendente. Iată un pasaj extras dintr’un poem de Paul Eluard, care ajunge să ne dea o idee despre maniera atât de pură şi de subtilă a autorului: De tout ce que j’ai dit de moi que reste-t-il J’ai conservi de faux tr^sors dans des armoires vides Un navire inutile joint mon enfance â mon ennui Mes jeux & la fatigue Un d(Spart â mes chimii res La tempâte â l’arceau des nuits oîl je suis seul Une île sans animaux aux animaux que j’aime Une femme abandonn^e â la femme toujours nouvelle En veine de beaut£ La seule femme r^elle Ici ailleurs Donnat des rfives aux absents Sa main tendue vers moi Se reflfete dans la mienne Je dis bonjour en souriant On ne pense pas & l’ignorance Et l’ignorance rfegne Oui j’ai tout esp£r6 Et j’ai d6sesp6r6 de tout De la vie de l’amour, de l’oubli du sommeil Des forces des faiblesses On ne me connait plus Mon nom, mon ombre sont des loups. După Andre Breton şi Paul Eluard, rămâne de citat Benjamin Peret, care este poate poetul cel mai semnificativ al suprarealis- mului. Culegerile sale cele mai însemnate sunt întitulate Le Grand Jeu, dormir, dor mir dans Ies pierres şi De deraiere Ies fagots. Poemele lui Benjamin Peret au fost multă vreme primite cu o nedreaptă tăcere de publicaţiile care îşi fac o datorie din a-şi ţine cititorii în curent cu mişcarea poetică şi care manifestau totuşi indul- genţă pentru scriitori ce nu erau de valoarea lui. Poate că această rezervă se confundă cu jena pe care spiritul omenesc o încearcă în fata oricărei noutăti, când ea nu face concesiuni. Cei mai mulţi POEŢII SUPRAREALIŞTI 66l din poeţii care au uzat de scrisul automat, de fapt l-au făcut sa intre într’un cadru foarte puţin diferit de cel cu care ne obişnui- seră înaintaşii lor. Cuvintele pe care le întrebuinţau nu aveau alt înţeles decât cel pe care îl cunoaştem. Silinţa pe care în mod vizibil şi-o dădeau unii scriitori pentru a păstra mai mult de două rânduri această formă nouă, devenea o garanţie liniştitoare pentru observator. In sfârşit, tema generală a operii se distingea cu uşu- rinţă şi totul se potrivea într’un poem în sensul obişnuit al cuvân- tului, spre odihna noastră şi a autorului. Se întâmplă cu totul altfel cu poemele lui Benjamin Peret. Scrisul automat apare aşa de mult în armonie cu temperamentul lui, încât Peret poate că nici n’ar fi scris, dacă n’ar fi existat supra- realismul. Cuvintele lui sunt ca simptomele unei' maladii grave, în care logica sentimentelor şi logica ideilor exploadează deopotrivă. Ben- jamin Peret nu păstrează din limba noastră decât construcţia sin- tactică, înfăţişarea şi tonul. Cuvintele devin pentru el semne. El le redă un sens absolut liber, desprins de obiectele pe care le desem- nează. Obiecte noi par să ia naştere din aceste tipare, al căror conţinut era impus de obişnuinţă. Şi — minune că aceste rea- lităţi noi le înţelegem, în timp ce ne străbate imensul hohot de râs al unei fiinţe pe care nici o constrângere nu o mai reţine să se avânte prin flora şi fauna noastră urbană, ca printr’un ţinut primordial, deschis instinctelor sale. E de ajuns să citim la întâmplare unul din poemele lui pentru a găsi exemplul unei conştiinţe care decide să accepte fără a intro- duce vre-un control, succesiunea ideilor ce i se presintă prin meca- nismul liberei asociaţiuni. Ah que Ies os sont maigres par temps de pluie Quand Ies pâpiniâres de nez grecs Retentissent du cri strident des oeufs rouges Qui parfois pleurent des larmes de biftecks Parfumâs comme une bâte de somme Quand Ies pommes demandent justice Et quand Ies lorgnons crevent Ies yeux des ministres De la troisiâme râpublique Oii Ies princes se cachent comme des pots âbrâchâs , Dans des recoins d’armoires Avec Ies nouveau-nâs de la bonne Qui ne veut pas âtre renvoyâe. Ah que Ies os sont gras Quand Ies lampions de feutre Baillent eomme des haricots Quand Ies nombrils se font tailler la barbe 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Et 1 es cheveux •Chez le tondeur du quartier Qui n’a jamais vu de pareils canichea Si bien dressăs â avaler le sucre Comme des aveugles au coin d’un quai des bicyclettes dans un cimetiâre Oii des musiciens dans un £goiit. Dacă realizările suprarealismului ne dezamăgesc adesea faţă de scopul pe care şi-au propus să-l atingă, ele nu comportă totuşi mai puţine elemente de îndrăzneală şi de noutate, care se imprimă în literatura timpului nostru. De altă parte, nu se poate tăgădui construcţiei teoretice a suprarealismului o veritabilă măreţie. Ea exprimă mersul unei conştiinţe care caută să se exteriorizeze prin oameni ce se ştiu departe de a fi distrus toate rezistenţele ridicate în faţa mişcării lor. Ei au găsit de pe acum scopurile veritabile ale Poeziei şi ne somează să recucerim totalitatea spiritului nostru. Dacă nu ne oferă încă instrumente perfecte, să recunoaştem cel puţin că ei singuri au încercat să ni le ofere. A. ROLLAND DE RfiNfiVILLE PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST « Una, alta... ». Sfârşitul acesta de August nu ne-a revărsat numai aurul de totdeauna, pălit de incendiile verii, aurul melancolic al bucuriilor în declin, ci şi îngrijorări şi spaime neprevăzute; murea anotimpul şi cu dânsul soarele pogora în zări roşii apropiate; fulguiau veşti sumbre prin volbura norilor negri ridicaţi la capătul tuturor văz- duhurilor. Toamna se lăsa sângerie peste rugina grădinilor în care nu mai puteai găsi liniştea toamnelor de odinioară, somp- tuoase şi grele de visuri; din însuşi adăpostul Cişmigiului picura ploaia sonoră a undelor aruncate de difuzorul debarcaderului; sprijinit de un copac, într’un grup de fantome strânse în jurul «buturugii » aveam să văd mai târziu sosind porumbelul alb al neutralităţii Italiei, aplaudat în lina lui cădere de balerină. Nu eram, deocamdată, în faza hotărîtoare a faptelor, ci numai în cea a ameninţărilor; viaţa rămăsese atârnată de svonul undelor venite de pretutindeni, în toate limbile pământului, la ore ştiute, aşteptate cu înfrigurare; se ciocneau, se contraziceau, trezeau o speranţă repede sugrumată şi ne explodau în sufletele nimicite în lucrul lor zilnic, în echilibrul necesar activităţii intelectuale susţinute; la orice zbârnâitură stridentă a micului aparat, cădea tocul dîn mână în faţa demenţei colective ce cuprindea universul. * * * PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 663 Istovit de nopţi fără somn şi de dimineţi fără alt rost decât cel al învârtirii unui comutator în căutarea undei mângâietoare, ieşind la amiază pe bulevardul cu platanii plini de aurul sacer- dotal al toamnei expirânde, întâlneam zilnic, la acelaşi ceas un cunoscut din timpul celuilalt război; un om de vreo şaizeci de ani, trecut prin studii universitare, dar lunecat de mult în între- prinderi: o fermă în jurul Bucureştilor, o exploatare forestieră pe lângă Cluj, participări în afaceri petrolifere rămase de pe urma unei moşteniri încurcate. Pe firul unei astfel de întreprinderi, războiul îl aruncase în refugiul orăşelului meu natal. Doi ani, într’un grup de generali pensionari, al unor magistraţi refugiaţi dela Târgovişte, al câtorva localnici cu greutate, am făcut, astfel, pe sub teii Uliţei mari sau pe băncile grădiniţii comunale, înaltă strategie şi politică, am comentat firavele ştiri ale comunicatelor noastre, pe o vreme când undele nu ne puteau invada cu lumina venită din toate părţile pământului; uneori primeam şi vizita vre-unui aeroplan cezaro-crăesc fără ca să ne turbure din discu- ţiile noastre înfrigurate. Sătul de pâinea integrală a refugiului, omul nostru nu dorea decât să se întoarcă la căminul lui, în lini- ştea păcii, oricare ar fi ea. După aproape un sfert de veac, iată că întâmplarea mi-1 scotea în cale aproape zilnic, la o oră anumită, în împrejurări ce ne amin- teau pe cele de odinioară, pentru a discuta câteva minute între două răscruci, ştiri tot atât de uluitoare şi spaime tot atât de patetice. Omul îmi părea atins de vârstă, mai mult decât trebuia, mistuit de o boală interioară, ce-i înmuia glasul şi-i îmbujora obrazul sleit, într’o lâncezeală de priviri obosite. Nu credea în război; aceeaşi generaţie, susţinea el, nu-i poate suporta de două ori grozăviile. Avea dreptate; dar undele îşi înteţeau ame- ninţările pretutindeni peste prevederi şi cuminţenie. — Să nu le crezi, că mint. Intimidări — doar or ieşi foloase din simple discursuri şi note diplomatice, afirma el categoric. Aducea, fireşte, exemple recente, destul de întemeiate; situaţia trecuse însă, din nefericire, de limita manifestărilor verbale şi eve- nimentele închiseseră posibilitatea retractărilor. El n’o credea totuşi, ci izbea dispreţuitor cu unghia degetului arătător foaia în- tinsă a ziarului proclamat mincinos. Ii împărtăşeam unele informaţii inedite după comunicatele străine, pe care le întâmpina cu neîncre- dere. Se obişnuise chiar să mi-o ia înainte cu ton superior: — Ei, ce mai spun undele dumitale ? Undele deveniseră « ale mele»; Nemţii erau «ai mei»; Polonezii erau şi ei «ai mei»; ■— numai bunul simţ era al lui: nu avea să se prăpădească civili- zaţia lumii pentru nişte lucruri de mult mai mică valoare. îmi înghiţeam, aşa dar, undele, cu ruşine. — De ce le mai asculţi ? mă înfrunta. » 6O4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când în ziare răpăia mitraliera ştirilor alarmante: — De ce le mai citeşti, domnule? Tot nu înţelegi că e operă de aţâţare şi de speculare a naivităţii cititorilor? Credea în pacea lumii şi avea, de altfel, solide argumente ideologice, umanitare, economice, strategice. Norii se strângeau din toate părţile fără să-l clatine. După discursuri şi note, veneau acum faptele; aeroplanele începuseră să se arate pe cerul Poloniei, dar el rămăsese tot neclintit. — Ei, şi? dădu din umeri; ai văzut vre-o declaraţie de răz- boi? Se poate război fără declaraţie? Nu. Apoi atunci ? pufnea peremptoriu. — Recunoaşteri de aeroplane, şi una, alta, reveni el a doua zi; cel mult o încăierare în văzduh, dar numai în Polonia; o chestie locală; în apus se stă încă de vorbă şi judecata dreaptă va învinge. Trupele, germane intrară în Polonia şi oraşele porniră a arde şi armatele a se distrăma. — Simplă rectificare de front, încuviinţă el; nu se pot apăra mii de kilometri şi una, alta, fără fortificaţii. înţelegi? înţelegeam; mai înţelegeam însă că în ochii lui începeam să mă identific cu veştile rele ce veneau zilnic; Germanii erau pe Vistula, dar pentru dânsul războiul nu exista încă.... Deşi înfrân- gerile Poloniei îmi îngrămădeau numai ruine în suflet, el îşi în- chipuia că-mi dădeam aere de învingător pentrucă mi se împli- neau din nefericire, temerile. Neconvenindu-mi rolul, căutam să schimb conversaţia, interesându-mă de fiu-său, despre care îmi vorbise odinioară — de pe când era elev de liceu, student în filosofie, apoi licenţiat, tânăr distins, serios, studios — dar şi poet. — Inchipueşte-ţi, îmi spusese el odată, că am dat peste nişte caete de poezii ascunse. O să ţi-1 aduc ca să-l descoşi şi să vezi ce-i eu versurile lui. Tânărul filosof şi poet nu venea însă. Era timid. — Las’ că-1 conving eu şi una, alta, mă asigurase el mai târziu. Nu-1 convinsese însă, se vede. — Ii e ruşine şi vrea să vină cu ceva bun. A rămas tot ruşinos ori nu scrisese încă ceva bun? Nu ştiu. Nu l-am văzut nici până azi. Mă căznii să prind totuşi firul poetului fantomă. Subiectul ne scăpă însă ca şi poetul. Jumătate din Polonia era invadată şi cazul tânărului care nu se decidea nici acum să-şi arate poeziile nu prezintă prea mult interes. încercai atunci să ne întreţinem despre sănătate. — Cum mai stai cu analizele ? îl întrebai cu gândul ascuns că e mistuit de o boală lăuntrică, de diabet poate,şi că se duce. — Hm, aşa şi aşa. Ceva glucoză. Regim şi una, alta. Dar dumneata ? Nu-mi place că slăbeşti şi te tragi la faţă, mă măsură el bănuitor şi cu gânduri, poate, identice. PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 665 Lunecarăm pe planul mărturisirilor intime; discutarăm di- verse regimuri alimentare pentru diabet, albumină, ficat, rinichi. Dar şi interesul pentru aceste preocupări se distrămă repede în faţa obsesiei unice a războiului. A doua zi, îl văzui de departe însufleţit; nu mai dispreţuia ziarele, deoarece îmi făcea semne cu unul din ele transformat în steag de biruinţă. — Ei, ai văzut? Când îţi spuneam eu! — Ce să văd ? — Plouă la Varşovia. — Cu bombe ? Dădu din umeri nervos: — Ei şi dumneata! Cu apă; e o adevărată inundaţie. —Şi dacă plouă? — Cum dacă plouă ? Credeau adică domnii ăia că au să înain- teze mereu aşa pe timp uscat şi frumos; pan ! pan ! cu aeropla- nele înainte şi apoi paradă de infanterie cu steagul regimentului în frunte. Să te ţii acum prăpăd când s’or pune ploile şi una, alta. —-Poate că au venit şi cu umbrele, glumii. Mă privi compătimitor de sus până jos. — Cum se vede că ţi-e teamă! — Teamă? — De ce-i fi atât de fricos, domnule? insistă în ideea lui. Crezi în toate svonurile, în toate undele, numai în rezistenţa morală şi una, alta, nu. Fusesem «alarmist» şi devenisem acum «fricos»; situaţia de continuă inferioritate nu-mi convenea. Peste două zile, nu mai ploua; Varşovia era totuşi în flăcări; admirabila ei rezistenţă trezise totuşi în prietenul meu entuziasm şi nădejde. — Eu totdeauna i-am iubit pe Polonezi, apăsă el cu sensul unei învinuiri personale; în familia mea am şi o străbunică po- loneză. îmi făcu apoi un curs de istorie asupra patriotismului polonez în trecut, asupra eroismului revoluţiilor lor; nu uită fireşte nici pe Kosciusko, nici pe Pilsudski. Mă privea injectat ca şi cum m’aş îndoi de cele ce-mi spunea, ca şi cum aş fi fost un duşman al Polonezilor. — Şi la urmă rectificările de front sunt necesare; şi noi ne-am retras şi una, alta, pe linia Şiretului; pentru ca apoi din sâm- burele Moldovei să iasă copacul României Mari; purgatoriul nu e numai în cer, ci şi pe pământ, conveni el îngăduitor. Bucuros că pomenise de refugiul din Moldova, căutai ca să abat discuţia într’acolo şi să scap de privirea lui bănuitoare prin amintirea unei întâmplări vesele. 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe când grupul nostru de « strategi», în care se afla şi el se primbla pe Uliţa mare, comentând ultimul comunicat şi comple- tându-1 cu alte veşti din « izvor sigur », — adică dela vre-un soldat picat proaspăt de pe front sau dela cine ştie ce persoană oficială din Iaşi, — ne întâmpină unul dintre membrii «grupului», un general pensionar, refugiat din părţile Olteniei, cu figura palidă şi îngrijorată, lăsată mort pe reverul roş al gulerului desfăcut. Sosise chiar în dimineaţa aceea dela Iaşi şi îşi găsise în cămaşă... un păduche. Orice călătorie cu drumul de fier era pe atunci plină de riscuri mortale. Cu o lună înainte îl întâlnisem la fel pe me- dicul primar al judeţului abătut pentrucă luase şi el un păduche din tren; peste trei săptămâni exantematicul îl răpusese. îngri- jorarea generalului era deci îndreptăţită. — E foarte uşor, domnule general, să ştii dacă-i vre-o primejdie, glumi un magistrat din Iaşi, mobilizat căpitan la gară. — Cum ? se grăbi generalul palid. — Simplu: examinează păduchele cu lupa; dacă e octopod, adică, dacă are opt picioare, e de ai noştri, autocton, fără pic de răutate într’însul, moldovean, ce mai vorbă, căci Oltenii sunt mai iuţi şi mai răi; dar, dacă e exapod, adică cu şase picioare, atunci se schimbă socoteala; e păduche muscălesc, cu exantematicul într’însul. Şi ca să îngroaşe gluma: — Eu când îi văd că sunt de ai noştri, îi pun, săracii, la loc, ca să mă apere de cei muscăleşti. Lupta pentru existenţă, mă rog! Şi văd că-mi merge bine; nu s’a prins boala de mine, deşi forfotesc mereu prin trenuri. Zâmbirăm cu toţii la ideea unui păduche specializat şi nu a unui simplu transmiţător şi ne căutarăm de drum spre « băncuţa », primblarea noastră zilnică, fără să băgăm de seamă că generalul dispăruse dintre noi. La întoarcere, ne aştepta prin dreptul Pri- măriei alt om, vesel, cu degetele răsfirate de departe. — Octo! octo! ne strigă el pâsăreşte, făcându-ne semne. Uitaserăm de gluma căpitanului. — Inchipuiţi-vă, îl păstrasem pentru orice întâmplare; l-am examinat la lupă; e de cei cu opt picioare; e mă rog de ai noştri, încheie el, fără să ne înţeleagă hohotele de râs faţă de calitatea moldovenească a păduchelui. Râserăm atunci cu toţii de întâmplare, dar prietenul meu nu mai voia să râdă acum, după un sfert de veac, cum făcuse odi- nioară. Se scutură, trecându-şi degetul prin vestă, ca şi cum at fi căutat ceva. — Brr... şi dumneata ai vrea să reîncepi povestea păduchilor muscălesti ? — Eu? PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 667 Nu-1 putusem descreţi; mă despărţii deci în grabă la primul colt de stradă. » * Peste câteva zile Varşovia căzuse, armata prietenilor noştri fusese risipită; vecinii din răsărit năvăliseră şi ei. Polonia fusese ocupată în întregime. L-am ocolit cu multă băgare de seamă, ca să nu par că « mă bucur» de lipsa lui de prevedere. Intr’una din zile îmi aţinea totuşi calea prin Piaţa Kogălniceanu. II credeam abătut, distrus. Era, dimpotrivă, vesel, uşurat de o povară. — Bine că s’a isprăvit odată şi cu ăştia ! izbucni el ca o goarnă dela pompierii apropiaţi. — Care ăştia? îngălbenii. — Cu Polonezii. — Cu Polonezii? Parcă... încercai să-i amintesc de patrio- tismul, de eroismul, de vitejia de care dăduseră dovadă în cursul veacurilor, de dragostea lui pentru dânşii, de străbunica lui polo- neză, de forţa lor, de armament, de avioane, de eroica rezistenţă a Varşoviei şi a peninsulei Hella... Zadarnic; nu mă asculta. — Dacă nu ştiu să se lupte, de ce s’au vârît, domnule, în răz- boi ? mi-o tăie categoric. — Dar... — Nici un dar... — In orice caz, nu văd de ce te bucuri dedezastrul aliaţilor noştri ? — N’ai înţeles încă ? — Nu. ’ Mă privi superior şi se revărsă într’o lungă explicaţie politică, din care reieşea că, o dată Polonia dispărută, încetase orice motiv de război în orient. — Dacă vor să se lupte dumnealor în apus, să se lupte; slobod, cât vor pofti; în răsărit nu mai au de ce; au pus mâna şi pe Danzig şi pe coridor şi pe cărbunii din Silezia, ba pe deasupra şi pe Var- şovia. Dar îmi vei spune: vor petrol, — «poftim petrol»; vor pâine, —« poftim pâine »; vor şuncă, —« poftim şuncă ». Unde mai pui că plătesc şi una, alta. Ar fi trebuit poate să-l las în optimismul lui, dar nu rezistai ispitei de a-i arăta în câteva cuvinte primejdia sporită ce se în- grămădise în jurul nostru prin dispariţia Poloniei. încercase el la început să mă întrerupă: — Şi astea tot pe undele « dumitale » au venit ? — dar lama în- doielii i se împlântase în sufletul atât de rezistent până acum. Se clătină o clipă ca o vită înjunghiată. — Bine, nene,—mi se acăţă de nasturele hainei, cu ochi sleiţi, cu glas sfârşit, prăbuşit, — bine, dar de ce vrei dumneata, dom- nule, să fie numaidecât război? 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Eu ? mă speriai. Eu ? — Nu vezi ce bună-i pacea ? Fiu-meu, poetul, ucenicul dumi- tale, îşi face stagiul; de ce vrei, domnule, să-l arunci în prăpăd? De ce să nu ne cătăm mai bine de trebuşoarele noastre; abia s’a pornit ferma să-mi renteze; abia a răzbit o sondă la Buştenari, la care am şi eu câteva puncte şi una, alta, dar dumneata ţii morţiş să mergem la război şi să ne întoarcem la păduchii din Mol- dova — izbucni el, scuturându-se de insectele nevăzute şi im- plorându-mă, ca şi cum pacea şi războiul ar fi depins de mine_ — Apoi, dacă e aşa, ce nu mi-ai spus-o dela început, ca să nu ne mai pierdem vremea cu strategia ? îi răspunsei. E. LOVINESCU UN ITINERAR1U AL POEZIEI FRANCEZE Evoluţia şi chiar spiritul intim al unei literaturi pot fi înfăţişate diferit, după criteriile de examen adoptate şi după formaţia sufle- tească a cercetătorului. Faptul acesta e mai vădit în cazul prezentă- rilor de ansamblu ale literaturilor contemporane. Oprindu-se asupra tabloului literaturii franceze mai noi, schiţat de Albert Thibaudet, un critic nota cu dreptate că acest studiu, încredinţat fiind unui alt critic, ar fi condus la o vedere de sinteză cu totul deosebită. Dar chiar devenirea unei literaturi considerate în întregul ei poate prezenta aspecte diferite, după unghiurile de incidenţă sub care e privită: o istorie literară scrisă de un universitar se va deosebi de aceea a unui critic, după cum orizontul deschis de acesta din urmă se va deosebi de cel înfăţişat de un esseist. Intervin hotărîtor în acest studiu perspectivele personale dela care privite realităţile şi semnificaţia proprie ce se acordă fenomenului literar. Poezia franceză, considerată atât în particularităţile ei specifice, naţionale, cât şi ca manifestare a conceptului mai general de poezie, poate fi prezentată sub nenumărate aspecte, subordonate, toate, înţelegerii pe care o are cercetătorul asupra esenţei şi semni- ficaţiei actului poetic. O cuprindere generală a evoluţiei poeziei franceze, răspunzând unei concepţii moderne a poeziei, ne prezintă recent Thierry Maulnier 1. Perspectiva centrală de examen a criticului este per- sonală; vederile lui Maulnier întâlnesc totuşi numeroase laturi comune cu mai mulţi dintre teoreticienii actuali ai poeziei; cu oarecari rezerve, se poate considera această reprezentare ca apar- ţinând unui curent de sensibilitate împărtăşit de o categorie mai 1 Thierry Maulnier, Introduction ă la poesie frangaise. Gallimard, 1938 UN INTINERARIU AL POEZIEI FRANCEZA 669 largă de cititori. Autorul selectează deci din varietatea producţiei franceze a trecutului ceea ce corespunde spiritului său, reţinând din poezia franceză numai ceea ce găseşte răsunet în simţirea şi concepţiile poetice de azi. Expunerea lui Thierry Maulnier se va sprijini pe demarcaţii precise de poziţii, tinzând a formula o doctrină a poeziei, cu toată sfiala pe care autorul o are apropiindu-se de mecanismul elaborării poetice. Dar recunoscând neputinţa de a cuprinde poezia într’o definiţie şi de a surprinde prin formule inefabilul, Maulnier în- târziază cu precizări fructuoase asupra esenţei poeziei. Aceasta nu e nici o cale ce deschide noi perspective interioare şi nici un mijloc de cunoaştere. Spre deosebire de suprarealişti, care văd în poezie o notaţie credincioasă a vieţii lăuntrice, conducând la des- crierea unei lumi interioare, Maulnier subordonează explorarea universului creaţiei poetice. Actul poetic este în esenţă demiurgic. In loc să accepte consemnarea fără opunere şi discernământ a aluviunilor disparate ale vieţii subconştiente, ca în metoda supra- realistă, criticul afirmă, dimpotrivă, disocierea acestor materiale, metamorfozarea lor prin rigoare, atenţie şi disciplină interioară, prin care poetul reuşeşte să clădească o lume nouă. Se neagă deci corespondenţa obscură dintre inconştientul uman şi esenţa naturii, teză scumpă deopotrivă romanticilor germani şi suprarealiştilor, şi se postulează domnia conştiinţei clare în elaborarea actului poetic. «Creaţia poetică nu este în primul rând vis, ci mai cu seamă trezie, profundă şi adevărată veghere » (p. 17). Aceasta nu reduce însă poezia la activitatea pur raţională, după cum exclude limitarea ei la incantaţia pură: « închis voluntar în universul logic sau în universul magic, poetul încetează de a mai fi poet, el compune alexandrini de şcoală sau incantaţii de vrăjitor ». El nu poate utiliza cuvântul, în înţelesul lui logic şi utilitar, dar nu poate sacrifica nici sensul lui obişnuit virtuţilor incantatorii. Năzuinţa lui e de a exprima prin cuvânt ceea ce limbajul nu poate reda şi de a cuprinde: « partea de inefabil care se află în fiecare lucru numit ». Prin această funcţie pe care o dă verbului, poetul dobândeşte privilegiul de a stăpâni lumea în inefabilul ei. Poezia va fi deci creaţie prin spontaneitatea şi puterea cuvântului, prin descoperirea veşnic nouă a universului căruia îi captează nesfâr- şitul bogăţiei. Prin aceasta, poezia ne dă « forma celei mai înalte cunoaşteri, sau, dacă vrem, ceea ce este mai puţin inexact din adevărata noastră condiţie (p. 25). Esenţa poeziei va trebui căutată deci mai cu deosebire în «lupta dintre cosmos şi verb », în creaţia unei noi lumi prin mijlocirea limbajului. Cuvântul este deci în centrul vrajei poetice; el nu redă şi nu exprimă; se creează astfel prin asocieri verbale, o întreagă lume, care ia naştere din însăşi aceste alăturări şi integrări de cuvinte în formule definitive. Poezia byo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poate fi deci înţeleasă ca arta de a deslănţui toate virtuţile magice şi demiurgice conţinute virtual în cuvânt. Aceste limpeziri teoretice de ordin general vor deschide poeziei franceze o perspectivă nouă de examen. Se va putea considera mişcarea poetică franceză în întregul ei, prin raportare Ia poezia altor naţiuni şi dincolo de operele marilor poeţi luaţi individual. Căci, într’o atare întreprindere, trebue să ne adresăm dela început* adevărurilor centrale şi caracterelor esenţiale ale tuturor poeţilor care se integrează aceleiaşi spiritualităţi naţionale. încercând să le desprindem caracterele comune, riscăm de sigur să reţinem numai notele indiferente şi neesenţiale ale operelor lor. Fiecare operă poetică e unică, ireductibilă. Nu vom putea ajunge deci Ia datele generatoare ale unei mişcări literare însemnând caracterele comune a mai multor opere, ci lămurind condiţiile generale în care s’au dezvoltat creatorii respectivi; poeţii francezi, formaţi toţi în acelaşi climat sufletesc, vor prezenta adânci analogii de structură lăuntrică, ceea ce ne va îngădui definirea câtorva caractere specifice ale poeziei franceze. Reducându-se, în concepţia critică a Iui Maulnier, la expresie, poezia, şi în deosebi cea franceză, va fi comandată în înfăptuirea ei de caracterele speciale ale limbii naţionale. In această privinţă, poezia franceză, utilizând o limbă lipsită de virtuţi poetice naturale, va fi esenţial literară, prelucrată savant de resursele creatoare ale fiecărui poet. In timp ce marii prozatori germani sau englezi vor fi în aceeaşi vreme şi mari poeţi, limba franceză va impune o dife- renţiere categorică a poeziei de proză. Proza franceză logică şi analitică, limpede şi clară, ia forma discursului desfăşurat corect, după regulele progresiunii oratorice, în timp ce poezia, între- buinţând alte valori şi alte virtuţi ale cuvântului, va aparţine altui domeniu literar. Nu putem vorbi în Franţa, observă Maulnier,. de o poezie folklorică propriu zisă, după cum nu putem vorbi nici de o proză poetică plină de rezonanţe, ca la Platon şi Nietsche. Poetul nu primeşte în Franţa un material poetic elaborat* capabil de a fi adaptat direct gândirii poetice; poetul francez nu-şi trage substanţa sevei poetice din valorile populare circulante, din atmosfera vieţii naţionale, cum ar fi cazul poetului englez, german şi, am putea adăuga, român. El e izolat, nu numai de sufletul colectiv, dar şi de marile evenimente politice şi sociale. Poetul francez autentic nu se inspiră, cu rari excepţii, din Istorie, după cum nu acceptă neprelucrată nici una din datele concrete ale vieţii sociale din care face parte. Pentru a se integra poeziei franceze, aceste date şi materiale sunt mai întâi sublimate, distilate, până Ia subtilităţi şi esoterism. Nici un alt poet nu are acestă putere de transfigurare, de plămădire a materialului poetic, ca poetul francez. Poezia devine deci esenţial literară, depărtată de viaţa sufletească UN ITINERARIU AL POEZIEI FRANCEZE 671 a poporului, ia un caracter hermetic, adesea obscur, de comuniune între iniţiaţi. Poetul nu se inspiră din concret, din fapte şi istorie; el ajunge până la temele cele mai generale ale condiţiei umane; poezia franceză e o poezie de teme, în care gândirea poetică pre- lucrează până la nerecunoaştere materialul perceptibil oferit de lumea concretă. Vom vedea în această transmutare caracteristica spiritului poetic francez, aplicat sârguitor asupra concretului inform, pentru a-i desprinde simetriile ideale. Funcţia poetică nu e deci pasivă, limitându-se a înscrie tălăzuirile lăuntrice sau a urmări contururile răspicate ale lucrurilor din afară; gândul poetic înseamnă, înainte de toate, disciplină, rigoare, austeritate, asceză. Aceste calităţi vor defini în aceeaşi vreme poezia ca şi însuşirea cardinală a spiritului francez, care e gustul măsurii. Rigoarea spiritului poetic francez se desvălue de altminteri şi în înclinarea poeţilor către manifeste literare şi elaborări doctrinale ale propriei poetice. Dela manifestul lui Du Bellay până la teoretizările lui Andre Breton, literatura franceză îşi înseamnă momentele devenirii sale poetice prin formulările lucide ale poeţilor asupra propriei lor arte. Sensul acestei evoluţii se poate desprinde cu claritate: rigoare din ce în ce mai strictă, denudare, puritate. Evoluţia poeziei franceze se află conţinută în aceste condiţii, în chiar datele fundamentale ale acestei poezii: ea va tinde neîncetat în spre puritate, prin rigoare şi virtuozitate verbală; nefiind muzică, ci verb, poezia va da la iveală succesiv toate rezonanţele incluse în cuvântul francez, dând în acest mod poemului cea mai mare eficacitate; devenirea literară nu va căuta în ultimă analiză facili- tatea, ci, dimpotrivă, dificultatea şi obscuritatea; ţelul acestei deveniri va fi constituit prin principiul nervalian: «rendre ă la poesie Ies difficultes inherentes ă son exercice ». Cu fluctuaţii variate, momente de strălucire şi latenţe trecătoare, vom putea urmări înfăptuirea acestui ideal în lungul evoluţiei poeziei franceze. Confruntată cu aceste vederi teoretice, poezia franceză va pre- zenta un aspect pe alocuri aproape inedit. Se înjgheabă o nouă tablă de valori, se trec în umbră sau pe un plan secund nume de mare prestigiu şi se reabilitează scriitori uitaţi sau, până în prezent, puţin preţuiţi. Antologia înfăţişată de Thierry Maulnier, cu cola- borarea lui Dominique Aury, va acorda poeţilor secolului al XVI-lea un loc hotărîtor, desvăluind un lirism puţin cunoscut, dar aflân- du-se în linia autentică a spiritului francez, aşa cum a fost definit critic mai sus, adică fixat în temele mari, permanente, ale poeziei, şi urmărind obţinerea efectului poetic din rigoarea cu care este mânuit cuvântul. Reducând poezia la cuvânt şi nu la muzică, la strictă disciplină intelectuală şi nu la incantaţie pură, urmăreşte în exemplificări numeroase evoluţia acestui filon poetic, al cărui început îl formează liricii secolului al XVI-lea, Villon, Sceve, <)72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pernette du Guillet, Louise Labe, Ronsard, Du Bellay etc,, şi a cărui ultimă împlinire se află, dincolo de Rimbaud, în poezia lui Mallarme şi Valery, Se reabilitează Garnier şi se reduc la neînsem- nătate relativă — Maulniereste sever în termeni, întrebuinţând cu- vântul mediocritate — liricii secolului trecut, în deosebi Vigny şi Musset, Hugo apare, pe nedrept, desigur, diminuat; Verlaine nu figurează în această antologie, care nu rezervă muzicismului decât o luare aminte distrată. In schimb, Mallarme, Valery, Maur- ras, cărora Maulnier le adaogă, printre reprezentanţii ultimilor generaţii poetice, pe Cocteau şi pe Catherine Pozzi, alcătuesc termenul firesc de ajungere a unei îndelungi deveniri şi experi- mentări literare, în care cuvântul a fost înmlădiat şi ciocănit pentru a elibera toate virtualităţile pe care le închidea. Tablou discutabil, desigur, parţial şi incomplet, menit să stârnească mai mult decât o obiecţie şi să contribue tocmai prin această subliniere a unui singur itinerar al poeziei franceze, la o înţelegere integrală a acestei poezii, privită în toată bogăţia ei de viaţă, ritmuri şi sonorităţi. ’ ’ ION BIBERI O REMINISCENŢĂ A „CINEGETICELOR LUI OPPIAN“ ÎN PICTURA BISERICEASCĂ? Reprezentarea unui peisaj convenţional, alcătuit din câteva linii curbe întretăiate sau lăsate să şerpuiască paralel, care sunt menite să reproducă munţi şi dealuri, cu câte un grup de arbori piramidali ce-au fost odată chiparoşi, dar pe care zugravii pămân- teni caută cu stângăcie să-i prefacă în brazi, uneori cu umbrela pinilor maritimi repetată la intervale (e vădit că aceste modele ne vin dinspre miazăzi), o putem afla zugrăvită pe pridvoare de biserici, în exterior şi chiar, cum se vedea în arhondaricul mănă- stirii Hurezi, drept decoraţie interioară a pereţilor. In unele din aceste peisaje, mai deosebim şi vânători, cu puşca la umăr sau luată la ochi, amănunt care nu lasă urmă de îndoială cu privire la intenţia zugravului de a ne indica îndeletnicirea lor. Câini de vânătoare, copoi sau ogari, îi întovărăşesc la urmărirea unei prăzi felurite; cerbi şi lupi, iepuri şi vulpi, de multe ori păsări, se văd alergând pe teren, zburând în văzduh, odihnind pe câte un copac. La Urşani, în apropierea Târgului Horez, pictura adusă la bun sfârşit în anul 1806 de « Dinu zugravu ot sud Gorj » împreună cu tovarăşii săi Ion şi Andrei, aşa cum spune o inscripţie cam alterată de cei ce au vrut s’o păstreze şi au revenit greşit cu vopsea peste slove, împodobeşte cu asemenea peisaje, în care se plimbă vânători şi animale, pridvorul bisericii zidite de vătaful Ion Urşanu, pe O REMINISCENŢĂ A « CINEGETICELOR LUI OPPIAN i 673 caie tradiţia orală îl arată contrabandist de vite şi ctitor de multe lăcaşuri sfinte. E de regretat că un umbrar, adăogat mai târziu, întunecă o parte din faţadă şi împiedică luarea de fotografii. Să examinăm timpanele arcadelor pe care se desfăşoară scenele menţionate. Vânătorii, unii plecând genunchiul pentru ca să tragă mai bine, alţii ducând pasărea ucisă agăţată de puşca pusă pe umăr sau ţinând-o de aripă, alţii iar, odihnindu-se în timp ce vânatul sburdă, poartă toţi costumul veacului al VUI-lea: haina cu pulpanele resfrânte, pantalonul care se strâmtează spre glesnă şi pălăria cu marginile ridicate din care iese un smoc de pene. Atitudinile se repetă. In fugă peste culmi, se zăresc cerbi, ciute, lupi şi vulpi, vânat urmărit sau numai arătat de către câini. Păsări albe, porumbei, sbor sau se lasă pe vârfuri de copac. Din când în când, se repetă şi motivul ciuhurezului din pom împresurat de o sumă de păsărele sburătoare. Pe biserica Păpuşa din Argeş, vânătorul este reprezentat împuşcând un iepure, iar pe faţada bisericii dela cimitirul Călineşti din Vâlcea, zugrăvită de un anume Damaschin, alt vânător urmă- reşte cerbi. Pe faţada bisericii sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe din Olăneşti, alături de vânătorul care urmăreşte un iepure cu ogarul, se mai vede ciuhurezul înconjurat de păsări şi o vulpe mergând tiptil spre cocoş *. La biserica din Mareea, Vâlcea, am observat mai de mult scene asemănătoare. La bolniţa mănăstirii Bistriţa, după restaurare, nu s’a păstrat"decât peisajul. Aceste reprezentări ne-au intrigat multă vreme, bănuind că ele vor fi având un tâlc, experienţa în materie de iconografie, sau «hermeneutică», arta de a interpreta imaginile, învăţându-ne că zugravul nu folosea mai niciodată teme pur decorative pe bisericile noastre şi că inovaţiile aparente aveau rădăcini adânc înfipte în tradiţie, rădăcini pe care numai o cercetare migăloasă izbuteşte să le descopere. Am gândit la început să punem în legătură pe aceşti vânători cu fabula esopică despre Porumbiţă şi furnică, pe care o identi- ficasem cu ajutorul inscripţiei pe biserica mănăstirii Valea. Acolo se poate urmări acţiunea în două medalioane. Primul poartă: «O porumbiţă văzu o furnică înnecându-se; i se făcu milă şi o scăpă dela moarte»; e clipa când pasărea aruncă în apă «o stâl- pare ». Al doilea are următoarea inscripţie: « Vei faceri de bine că nu întrece nerăsplătite, că în furnică izbăvirea porumbiţii din moarte » 1 2, aici intervine furnica pentru a înţepa mâna vânătorului care greşeşte astfel ţinta, de poate porumbiţa să sboare teafără. Găseam în acest caz o justificare pentru adopţiunea motivului în 1 V. Brătulescu, Biserici din Vâlcea, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, An. XXX, fasc. 92, p. 55. 2 M-rea Valea din jud Muscel, Ibid., An. XXIV, fasc. 67, ţ>. 18. 13 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE repertoriul zugravilor, chiar de se putea pierde cu timpul intenţia moralizatoare. ' Dar, atunci, ce căutau celelalte animale ? Se lăsau oare pictorii într’atât duşi de subiect încât să-l încarce cu amănuntele secundare cu care se putea găsi în legătură ? Nu se putea descoperi vre-o analogie în miniatura bizantină sau vre-o descriere în literatură, care de atâtea ori lămureşte introducerea motivelor de genul acesta în împodobirea bisericilor? Nu vom spune că această ornamentaţie îşi are originea în modelele folosite pe vremea iconoclaştilor, când se aducea lui Constantin al V-lea învinuirea că făcuse din biserica Blachernelor «o livadă de poame şi o colivie de păsări » x, dar e totuşi ştiut că în veacurile al X-lea şi al Xl-lea se introdusese peisajul şi scenele rustice în pictura bizantină2. Or, stilizarea pe care o întâlnim în peisajele schematice dela noi, aduce mult cu cea bizantină. In biblioteci străine se păstrează manuscrise greceşti cu minia- turi reprezentând subiecte în relaţie cu vânătoarea, în care se găsesc până la 167 de scene diferite 3. Acestea sunt aşa zisele «Cinegetice ale lui Oppian». Sub denumirea de Halieutica şi Cinegeticele Ini Oppian ni s’au transmis două poeme didactice, primul despre peşti şi pescuit, al doilea despre vânat şi vânătoare. Se da drept autorul amândorura (după atribuirea lui Suidas) Oppian din Cilicia, până în ziua când s’a putut dovedi că autoruL Halieuticei, un Cilician, îşi alcătuise poemul dedicându-1 lui Marcus Aurelius Antoninus, iar că autorul Cinegeticelor era un Sirian din Apamea care versificase în veacul al III-lea, pe vremea lui Caracalla, şi că nu puteau fi una şi aceeaşi persoană. Cinegeticele poetului anonim, care se folosea în scrierea sa mediocră de modele mai vechi, au avut sorţi de izbândă, deoarece au plăcut şi au fost copiate în’ cursul veacurilor, ajungând a fi chiar comentate, prin scholii plictisitoare, de Bizantini. Copii târzii, din veacul al XVI-lea, ne arată că nu au încetat de a se bucura de apreciere nici în timpuri mai apropiate de noi. Vor fi şi altele dintr’o epocă şi mai scoborîtă. Cele patru cărţi ce ni s’au păstrat fragmentar, tratează, cum s’a spus, despre vânat şi vânătoare. Cartea I stăruie asupra pregătirilor premergătoare, despre cai şi despre câini; a Il-a descrie animalele cornute, cerbii în deosebi, iar a IlI-a, animalele de pradă; cartea a IV-a, în sfârşit, tratează despre urmărirea şi * * 1 Ch. Diehl, Manuel d’art byzantin, I, p. 366. * Ibid., p. 409. * William Lameere, Apamee de Syrie et Ies Cynegetiques du Pseudo-Oppien dans la miniature byzantine, Rome, 1938 (12). O REMINISCENŢĂ A « CINEGETICELOR LUI OPPIAN * 675 vânarea acestor animale * *. Se vorbeşte în această lucrare de ple- carea vânătorilor în zorii zilei, în tovărăşia câinilor lor şi se pome- neşte, amănunt interesant pentru noi, fiindcă-1 găsim adesea zu- grăvit pe biserici, de Bucefal, Duciupalul nostru, «acel cal al regelui Macedoniei, la războaie încercat, care obicinuia să lupte cu copitele împotriva duşmanului ». E locul aici să atragem luarea aminte asupra unei scene de pe biserica dela Foleşti, Vâlcea, reprezentată tocmai alături de un vânător: «In partea de 6us o pădure, un cal cu un corn în frunte; inorogul ridicat în două picioare pare a face faţă atacului unui urs ridicat şi el în două picioare dinaintea calului. Din dreptul unui copac, din dosul ursului, un vânător ocheşte cu puşca » 2. Or, această apropiere dintre vânător şi Bucefal (căci de astă dată nu credem să fie vorba de inorog), care tocmai încearcă să răpună duşmanul cu copitele (duşman omenesc, iar nu urs, poate una din fiinţele apocaliptice întâmpinate de Alexandru), rar se poate întâlni aiurea, aratându-se deci concludentă pentru a ne indica Cinegeticele drept izvor de inspiraţie, căci de multe ori scenele alăturate ne pot înmâna cheia unei interpretări. Autorul vorbeşte apoi de câinii cei iuţi, ogari sau copoi, şi cum trebue aleşi pentru a putea urmări cerbii şi ciutele, dar mai ales « epurele care saltă ca vântul »— după cum vedem, tot versuri care ar putea folosi drept comentar zugrăvelilor semnalate. Denu- mirea aflată în scris lângă vânător şi animale pe biserici, atunci când se poate recunoaşte perfect subiectul şi fără inscripţie, denotă iarăşi că un manuscris, un text literar, ar sta la baza reprezentării. E drept că nu s’a dat, spre ştirea noastră, de urma unui atare manuscris la noi în ţară, nici în original grecesc, nici în vre-o tălmă- cire — dar se poate oare afirma că el nu a fost cunoscut nici unui călugăr zugrav ? Numele de Damaschin, care-1 poartă pictorul dela Călineşti, arată în orice caz un zugrav crescut în apropierea mănă- stirii, aşa încât el poate să se fi bucurat de acea cultură, a cărei caracteristică consta tocmai din faptul că obişnuia să amestece scrieri profane de acest fel, populare şi de conţinut didactic, cu scrierile teologice. Insistăm asupra acestei ipoteze având atâtea alte exemple la îndemână: Alexandria, Fiziologul, Albinuşa, Fabulele esopice, Roata lumii din erminii, Certările bisericii pentru lăutari, toate aceste scrieri laolaltă au fost puse la contribuţie ca izvoare de inspiraţie pentru zugrăvirea exterioară a bisericilor, şi, de fiecare dată am putut observa că artistul, ca să-i zicem aşa aceluia care era mai 1 Oppians des Jiingeren Gedicht vcn der jfagd, iibersetzt von M. Mtiller, Amberg, 1884-1885. * V. Brătulescu, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XXX, fasc. 92, 1937, p. 64, fig. 4. 13* 6y6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mult meşteşugar, nu deviază dela un oarecare şablon, nu inovează mai niciodată, cel mult simplifică o compoziţie, ca în cazul repre- zentării cu Roata lumii, îngăduindu-ne să întâlnim aceleaşi amă- nunte, aceeaşi distribuire a colorilor, pe o rază mai întinsă, dela regiune la regiune, fapt care ne îndreptăţeşte să presupunem existenţa unui prototip uşor transportabil. Cu privire la repre- zentarea vânătorilor, dela Urşani, fiind dat costumul lor, este probabil ca textul care a determinat alegerea motivului să nu fi fost ilustrat şi, atunci, pictorul, puţin dibaci, să fi recurs la gravuri contemporane, occidentale (mai puţin probabil la modelul viu, deoarece portul acesta nu era obişnuit la noi), schimbând şi arcul sau securea din vremile clasice pe puşca timpului său. Sus- ţinem însă că, pentru a introduce tema în repertoriul său de zugrav de biserici, ea trebuia să fi fost într’un fel consfinţită, fie chiar numai prin vecinătatea altor scrieri de conţinut teologic. De aceea să nu ne înşele imaginea ciuhurezului împresurat de păsărele sburătoare, care, la Urşani, ca şi la Olăneşti, e de mai multe ori repetată, întrerupând scenele vânătoreşti şi îndemnân- du-ne să ne mirăm de simţul de observaţie, de realismul zugravului care notează după natură un fapt caracteristic: motivul acesta este foarte cunoscut Evului Mediu care l-a adoptat în iconografia sa, privindu-1 ca un simbol al prostiei îndărătnice, şi, pentrucă ciu- hurezul trăeşte noaptea, nevăzând ziua, ca o întruchipare a popo- rului evreesc care preferă conştient întunerecul, luminii, iar păsă- relele din juru-i ca o figuraţie a drepţilor credincioşi. Dintr’odată pricepem de ce se întâlneşte această temă în catedrale sau pe ziduri de biserică. Tot astfel, scena vulpii care urmăreşte cocoşul, aflată atât la Călimăneşti cât şi la Olăneşti, în apropierea vânătorului, este o veche plăsmuire prelucrată de Bizantini şi folosită deopo- trivă în plastica şi în miniatura tuturor timpurilor, întărindu-ne bănuiala că şi scenele vânătoreşti vor fi având o origine tot atât de îndepărtată. Până la proba contrarie, noi vom recunoaşte deci în peisajele cu vânători o reminiscenţă a Cinegeticelor lui Pseudo-Oppian pe care le alăturăm cu acest prilej celorlalte opere ale literaturii greco-bizantine ce-au răzbătut până la noi ca să îmbogăţească repertoriul decorativ al zugravilor, aşteptând ca vre-o întâmplare fericită să poată confirma ipoteza noastră. MARIA GOLESCU ARTA ŞI IDEE 677 ARTĂ ŞI IDEE « CAZUL » VASILE POPESCU Pictura d-lui Vasile Popescu (ultima d-sale expoziţie a avut loc în luna Noemvrie în sala Dalles) închipue un iritant semn de întrebare pentru multă lume şi chiar pentru câţiva «iniţiaţi». Unii cronicari plastici de mare tiraj, de abia s’au catadixit să vorbească despre această expoziţie găsind se pare, lucrul plin de riscuri şi pictura aceasta nu în deajuns de... simpatică. Este o pictură interesantă, dar stranie, de un colorit îndrăzneţ, neobişnuit, în care predomină, acum, albastrul întins, mai ales în câteva peisaje caracteristice. Compoziţia tinde spre sinteze abstracte de o cromatică sobră, deşi viguroasă, şi se ajunge la o desăvârşită depăşire a «motivului i> naturalist sau impresionist. Iată deci — printre altele — câteva motive pentru care, această pictură pare unora absurditate, poză artificială, manierism sau chiar farsă. Este adevărat că eleganţa adevărată, eleganţa organică, intrin- secă, este foarte greu înţeleasă şi enervează, în artă ca şi în viaţă. Mai ales la noi unde eleganţa obişnuită este doar de gen vesti- mentar, eleganţa spirituală nelinişteşte şi irită. Şi pictura despre care vorbim este mai cu seamă de o neobiş- nuită eleganţă coloristică. In ce măsură îndeobşte, eleganţa cuprinde o anumită doză de artificiu, nu putem discuta aci. Credem însă că nu mai mult decât orice înalt nivel de artă sau cultură; cultura (care înseamnă cul- tivare şi cult la un loc) neputând fi natură simplă, spontaneitate directă, ci după celebra formulă baconiană: omul (cu duhul său propriu) adăogat naturii. Cunosc însă oameni de mulţumitoare cultură plastică şi vie sensibilitate estetică, care, ştiind oarecum aceste lucruri, nu pot <1 suferi» această pictură. De ce ? Aceste rânduri încearcă să schiţeze o lămurire, ajutând astfel înţelegerea acestei picturi. Şi ni se pare această înţelegere cu totul trebuitoare şi în deobşte dătătoare de seamă, deoarece socotim arta nu numai cel mai autentic act de expresie, ducând la cea mai înaltă delectare spirituală, ci şi un proces de cunoaştere, bineînţeles nu didactic şi raţional, ci intuitiv.Şi dacă o cunoaştere superioară este «iubire intelectuală», cum susţinea Spinoza, poate că analiza, care nu indispune decât spiritele barbare, poate deschide căile simpatiei estsetice fără de care arta adevărată nu poate trăi. Trebuesc mereu repetate aceste lucruri într’un mediu intoxicat de deşteptăciune şi în care manifestări de artă de acest nivel nu sunt înţelese, tocmai din lipsa acestei simpatii suple şi rafinate 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care n’are nimic de aface cu curiozitatea snobă sau cu «şueta » exaltată de cafenea. Elementul de conflict şi aspectul cel mai puţin înţeles în pictura d-lui Vasile Popescu este peisajul, peisajul « construit », «ireal *, « artificial ». Ne vom opri deci la problema stilizării peisajului în această pictură, sugerând numai câteva lămuriri, deşi ar fi nevoie de un studiu amănunţit pentru a lumina lucrurile. In primul rând, d-sa încearcă în chip vrut sau poate numai implicit — să reabiliteze în peisaj teme şi viziuni compromise. Este un fenomen interesant şi curios, această revenire periodică a temelor, considerată multă vreme compromise, «definitiv» sleite, moarte, această pendulaţie a subiectelor de-a-lungul veacu- rilor, sub aspecte mai mult sau mai puţin schimbate, această reactualizare ciclică a anumitor viziuni — în istoria artei. Urmă- rirea faptului presupune însă, fireşte, o anumită familiarizare cu evoluţia formelor de expresie, pentru a putea desprinde în reali- tatea esenţială, totdeauna inedită a artei datele «vechi», «cu- noscute » (sau considerate cunoscute). Există de pildă, astăzi, peisajul tratat în stil de carte poştală simplistă sau « preţioasă )> cu diverse trepte, dela gustul suburban la cel monden (care uneori se confundă suprinzător), şi mulţi pictori continuă să lucreze în aceste genuri, fiind furnizorii titulari ai « sufrageriilor » şi « budoarurilor » burgheze. De ce burgheze ? Pentrucă, în complexa sociologie a gustului, acolo unde intervin pretenţiile aristocratice (adică snobe, aristocraţia în artă şi în so- cietate fiind viguros distincte), intervine în diverse grade şi pre- stigiul ultimei sau penultimei mode artistice. Moda înaintată a depăşit însă de mult peisajul romantic de carte poştală. In cercurile « bine » se cere peisajul tratat în stil mai mult sau mai puţin im- presionist, sub nesfârşitele sale variante. Şi d. Vasile Popescu, care face parte dintre cei ce au depăşit de mult viziunea şi maniera impresionistă, revine la simplitate (aparentă, mai mult) şi uneori chiar la simplitate exagerată, ireală, stranie. Astfel el cade, vrând, nevrând pe vechi teme de carte poştală populară sau şi mai exact în viziunea şi maniera (aparente) a peisajelor de duzină vândute pe stradă; pictură simplistă tran- şantă, redusă la câteva planuri de coloare, amintind zugră- veala. Şi privitorul este înmărmurit: Intr’o atmosferă nouă şi stranie Q temă de viziune simplistă ? Ce absurditate ! Poate că problema şi-o pune privitorul, în chip difuz, nefăţiş, urmarea este însă tot nedumerirea melancolică sau furioasă, după temperament. Să nu uităm că a fost nevoie de un sfert de veac ca să fie cât de cât înţeleasă şi asimilată viziunea şi maniera vameşului Rous- ARTĂ ŞI IDEE 679 seau şi că există şi astăzi retine didactice care nu pricep nimic din darurile de cântec straniu şi obsedanta semnificaţie de transfi- gurare a acestei picturi « revoluţionar » de « simple » şi de « naive », Iată, de pildă, la d, Yasile Popescu, un peisaj caracteristic: Parc, apă şi în mijloc pânza unei bărci. Peisajul este, după cum spuneam, tratat în elementele sumare, în maniera globală, tran- şantă şi romantică a picturii de stradă (aparent). Coloritul însă izbeşte neliniştitor. Totul este de un albastru-verde intens, rece, iar compoziţia este centrată chiar în mijloc, ostentativ aproape, de albul sidefiu al pânzei, evocând o scoică bizară în simfonia masivă a peisajului abstract. Şi aici atingem al doilea punct esenţial, tot aşa de iritant al picturii de care vorbim. Coloritul şi viziunea sunt «abstracte» şi răspund unor emoţii estetice abstracte. Aceasta eccentuiază caracterul cerebral al acestei arte, (In realitate, ni se pare că avem de-a-face cu un sentimental camuflat, ■evadat din sentimentalitate şi, din pudoare şi nevoie de construire sufletească, absolvindu-se şi stilizându-se în cerebralitate rafinată. Nu putem stărui însă, aci.) Psihologia modernă acceptă existenţa emoţiilor «abstracte», Pornind dela şocul emotiv concret, fiziologic chiar, se pot urmări, tot felul de complexe procese de «abstragere afectivă, cari ne conduc până la jocul celor mai subtile nuanţe "emotive. In al treilea rând, efectele coloristice sunt oarecum de ordin muzical şi sintetic, înrudindu-se indirect cu realizările lui Braque, Juan Gris şi a continuatorilor acestora. Ele nu sunt nici tradiţional academice, nici naturaliste, nici analitic impresioniste, nu sunt disociaţii de lumină şi coloare ci sunt închegări armonice de semnificaţie autonomă. Ele conţin această puternică resonanţă melodică, deoarece nu corespund unor armonii din natură, nu sunt reproduceri coloristice, ci realizează o cromatică de sine stătătoare, construită ca o simfonie care nu «imită» nimic, ci creşte după legile ei prorpii. Iată câteva din motivele, pentru care această pictură poate apărea ermetică, deci artificială. Pentru cei ce iubesc pictura obiş- nuită, îndeobşte sentimentală sau pitorească, o asemenea artă este de o enervantă nesinceritate (citeşte: nefamiliaritate). Ne aflăm totuşi în faţa unei picturi de o rară eleganţă, de o scrupuloasă căutare de sine şi de o rafinată viaţă afectivă (strict picturală însă). In actuala sa etapă, d, Yasile Popescu a realizat, alături de anumite aspecte încă şovăitoare, câteva sinteze picturale de o impresionantă originalitate, în domeniul atât de primejdios al unui colorit inovator, surprinzător şi totuşi autentic. NICOLAE ARGINTESCU-AMZA 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CRONICA SUEDEZĂ Marile instituţii ştiinţifice, izvorîte din necesităţile spirituale ale popoarelor nu sunt supuse uşor dispariţiei, cum sunt acelea a căror existenţă se datorează ambiţiei deşarte a unor indivizi setoşi mai mult de beţia gloriei decât de focul sacru al creaţiei. Academia suedeză a împlinit la 2 Iunie 1939 două sute de ani de glorioasă existenţă. Acest eveniment trebuia să fie sărbătorit cu deosebit fast şi pompă, însă atmosfera europeană, turburată de zăngănitul armelor lui Marte a fost defavorabilă. Puţine sunt academiile a căror faimă să fi trecut de multă vreme graniţa pro- priei patrii ca cea suedeză, cu învăţaţi de talia botanisului Linne, primul ei preşedinte, urmat de Fries şi Agardh, chimişti şi fizi- cieni ca Berzelius, Scheele, Svedberg, Blemstrand, Arrhenius, Siegbahn, Dalcn, von Euler, zoologul Sven Nilsson, matemati- cianul şi astronomul Anders Celsius, anatomii Florman şi Retzius, constructorul de maşini John Ericsson, exploratorul A. E. Norden- skiold, genialul Swedenborg, etc. Direcţia de cercetări a unei academii este determinată de apti- tudinile şi înclinările ştiinţifice ale poporului. Poporul suedez este prin excelenţă realist, sclav al faptelor palpabile, cercetător şi admirator al fenomenelor naturii. încă din cele mai vechi timpuri natura a format obiectul pasionant al observaţiei şi cercetării suedeze. Speculaţia filosofică l-a lăsat pe suedez totdeauna rece, ea nu i-a-vorbit nimic deosebit sufletului său robit de faptul con- cret. Aceasta ne explică de ce Academia suedeză este o academie a ştiinţelor naturii şi deloc sau aproape deloc a ştiinţelor spiri- tului, precum şi cauza pentru ce din sânul acestui brav popor au ieşit atâţia oameni de ştiinţă, cu renume universal. Pe când de pildă popoarele romanice au o deosebită slăbi- ciune pentru spiritual, care şi-a atins apogeul în Evul Mediu, Suedezii, prin înclinarea lor către practic, n’au avut un ev mediu, căci mistica şi scolastica, cele două trăsături fundamentale ale evului mediu, n’au putut prinde aci teren. Spiritualul suedez se îndreaptă mai mult către asistenţa socială şi cultura poporului decât către speculaţia sterilă. O apariţie carac- teristică şi tipică a spiritualităţii suedeze este Swedenborg, cunoscut posterităţii ca mistic religios. Cu toate acestea el a fost un genial cercetător al naturii, inginer, constructor de vapoare, etc. Ceva mai mult. In anul 1716 a schiţat chiar planul unui avion, care însă a rămas neînţeles contemporanilor. Este deci dela sine înţeles că, cu asemenea oameni, Academia suedeză avea să poarte pecetea ştiinţelor naturii, a pozitivului şi practicului. întemeietorii ei, Linne, Hopken, J. Alstromer, S. C. Bielke, M. Triewald, Anders Celsius şi C.W. Cederhielm au ţinut CRONICA SUEDEZĂ 681 prima şedinţă la 2 Iunie 1739, stabilind ca scop al Academiei nu cercetarea abstractă a ştiinţei pure, ci satisfacerea practicului. In primele statute găsim ca obiecte de cercetare: fizica experi- mentală, istoria naturii, chimia, medicina, anatomia, chirurgia, ştiinţele matematice, economia, comerţul, artele şi manufacturile. Limba în care aveau să fie redactate publicaţiile Academiei era cea suedeză, nu latina, cum era cazul la institutul învăţaţilor dela universitatea Uppsala. Academicienii nu au pierdut timpul în zadar, ci s’au pus la lucru, dând la iveală prima serie de publicaţii ale Academiei: « Vetenskapsakademiens handlingar », serie care a apă- rut neîntrerupt până azi. Pe lângă aceste «handlingar» au aparut şi alte publicaţii care se ocupau în deosebi cu «lantkultur ». La finele anului 1739 Academia număra 38 membri. Statutele ei au găsit confirmarea regală la 31 Martie 1741. începând din 1820 ziua de 31 Martie a fost aleasă cu zi aniversară. In fruntea Acade- miei se găseşte un preşedinte, care la început era ales pe trei luni, dela 1797 pe şase luni, iar pe baza statutelor din 1820 pe un an întreg. La 1744 s’a creat un post de secretar, a cărui in- fluenţă pentru desvoltarea Academiei era considerabilă. La 1809 a fost creat un al doilea post de secretar, căruia i s’a încredinţat supravegherea observatorului şi a calendarului. Numărul membrilor a crescut la 100, iar începând dela 1745 puteau fi aleşi membri şi străini, al căror număra fost redus la 75 dela 1798, dar mai târziu a fost sporit, la 100. La începutul existenţei ei, Academia suedeză nu avea venituri fixe, ci îşi susţinea cheltuelile din contribuţiile membrilor şi din dreptul de autor al publicaţiilor ei. Un adevărat triumf a fost pentru ea dobândirea privilegiului de a edita calendarul, creându-şi prin aceasta o bază sigură de existenţă. Donaţiile private nu au întârziat. Influenţa Academiei asupra culturii suedeze a frst covârşitoare. Ea a înfiinţat observatorul din Stockholm, a sprijinit călătorii de studii în străinătate, a dat imbold pentru cercetarea istoriei na- turale a patriei, a promovat cultivarea poporului. In anul 1820 statutele s’au modificat, stabilindu-se ca zi festivă 31 Martie, iar clasificarea disciplinelor a fost revizuită. Pe lângă aceasta Berzelius a înfiinţat «anuarele » care conţineau referate asupra progresului diferitelor discipline, anuare care fiind scrise şi în limba germană au găsit o largă răspândire peste graniţă. Organizaţia de azi a Academiei se sprijină pe statutele din 15 Aprilie 1904, cu modificările din 8 Decemvrie 1905 şi din 23 Apri- lie 1920. După aceste modificări Academia urmează a se ocupa cu următoarele 11 domenii: 1. Matematica pură (6 membri); 2. Mate- matica aplicată (6 membri); 3. Fizica şi Meteorologia (10 membri); 4. Chimia (10 membri); 5.Mineralogia, Geologia şi Geografia fizică REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE •682 (8 membri); 6. Botanica (9 membri); 7. Zoologia (9 membri); 10. Ştiinţele economico-sociale, statistica (6 membri) 11. Cele- lalte ştiinţe şi merite deosebite pentru cercetarea ştiinţifică. Aca- demia numără 100 de membri interni şi 100 străini. Pentru incontestabila sa autoritate ştiinţifică, o serie de institute şi fundaţii s’au pus sub directa ei supraveghere, având posibilitatea, în felul acesta, să contribue cu mai multă eficacitate la promovarea cercetărilor ştiinţifice. Poporul suedez poate fi mândru că din sânul său s’au ridicat atâţia învăţaţi, a căror faimă a depăşit de mult graniţa şi ale căror cercetări au adus multe lumini în tainele universului. ŞT. ZISSULESCU CRONICA MUZICALĂ Filarmonica. — Concertele Orhestrei Radio. — Opera Română. — Alte concerte. Au fost mulţi melomani care au privit dela început cu scepti- cism strălucita iniţiativă a organizaţiei « Muncă şi Voie Bună » de a oferi marelui public muncitoresc audiţii de artă de un nivel egal celor gustate, de publicul obişnuit cu concertele simfonice. Pe măsura săptămânalelor realizări muzicale, superioare în ce pri- veşte selecţia programului, a interpreţilor şi a dirijorilor, neîncre- derea a scăzut treptat. Muncitorii au răspuns cu entuziasm audi- ţiilor dela Ateneul Român, participând în număr mare la aceste festivităţi culturale unde îşi întregesc educaţia, li se formează gustul şi opinia critică, şi mai ales li se repauzează sufletul pe undele fer- mecate ale armoniilor. Proiectul admirabil al d-lui ministru Mihail Ralea a găsit în orhestra « Filarmonica » mijlocul de tălmăcire a idealului de redresare spirituală a păturii muncitoare. Cu toate sacrificiile unor asemenea concerte, ele s’au succedat cu o lău- dabilă regularitate, urmărind numa reuşita morală. Şefii noştri de orhestră, acei care s’au impus prin reale merite şi printr’o îndelungată activitate animatoare, ca d. Alfred Alessandrescu, Ionel Perlea şi Egizzio Massini, au trecut rând pe rând la cârma simfonicelor româneşti, stârnind totdeauna un legitim interes muzical şi conducând la senin liman executanţii. D. Egizzio Massini, colegial, a prezentat o poemă simfonică a distinsului compozitor Alfred Alessandrescu, uitată de ani de zile şi de muzicanţi şi de public, astfel că în « reluare » ea con- ţine toate calităţile unei prime audiţii (dacă materialul său melodic şi rezoluţiile armonice n’ar fi tras-o îndărăt cu 30 de ani până în vremea picturală a lui Debussy). Judecată în timp, lucrarea de fine contururi sonore şi plastică expresivitate a d-lui Alfred Ales- CRONICA MUZICALĂ 683 sandrescu, construită în caracterul programatic al poemului simfonic stabilit de Liszt, Berlioz şi Saint-Saens, rezistă încă valului de uluitoare noutăţi contemporane, elucubraţiilor moderniste şi inva- ziei de « creaţiuni interesante cu orice chip ». « Didona » d-lui Ales- sandrescu rezistă tocmai prin clasica-i seriozitate arhitecturală, desvoltând motivele melodice conform unei logice interioare şi le- gându-le cu o măestrie care trădează o bună cunoaştere a codului componistic. Desigur « Didona » şi « Acteon », ca şi « Marsyas » a d-lui Alfons Castaldi, aparţin unei «epoci precursoare» în care mitologia era în cursul preocupărilor creatoare. Spiritul « faunesc » debussyst, cu destinderi instinctive în mijlocul naturii, influenţa pe ici pe colo făurarii sonori, aşa cum în epoca roman- tică piticii, elfii, spiriduşii, formau un punct de sprijin al teh- nicei pâlpâitoare şi al inspiraţiei fantastice. Ceea ce dorim astăzi din partea compozitorilor noştri e o apropiere mai sinceră de folk- lorul românesc, o răsfoire mai insistentă a cărţilor cu legende populare, cu poveşti autohtone. Nebănuite comori stau ascunse în paginile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi. De o parte suntem satisfăcuţi că vechiul spirit al mitului exotic e întru câtva abolit, în profitul reîntoarcerii spre neaoş, spre basmul natal. Compozitorii şi-au dat seama de rătăcirea cărora le-a căzut vic- timă o seamă de artişti autentici ai portativului şi au revenit la sorginte. D. Theodor Rogalschi cu « înmormântarea la Pătrunjel », «Paparude», Paul Constantinescu cu «Nuntă în Carpaţi», d. Mihail Jora cu «Demoazela Măriuţa», Sabin Drăgoi cu «Nă- pasta », « Divertismentul rustic », « Constantin Brâncoveanu », sunt dovezi certe de părăsire a drumului de imitaţie şi influenţă creatoare. D. Egizzio Massini, în cadrul aceluiaşi concert simfonic, a acom- paniat pe d. Şerban Tassian, care a înălţat stindard falnic de armonii eroice prin lucrările vocale a doi sârguitori compozitori români: Eduard Caudella (Sergentul) şi Gh. Dima (Grozea). Intre «Didona» si baladele româneşti, s’a executat simfonia a V-a de Beethoven. Alle- groul simfoniei începe ca şi în « Eroica », dintr’odată, gândirea prin- cipală constând din două măsuri (Hoffmann). Toată mişcarea întâi, lungă de 500 de măsuri, repetă necontenit această energică temă ritmică,pe care Beethoven o mai întrebuinţează şi în alte lucrări, de pildă în concertul în sol pentru pian. Această temă caracteristică ar reprezenta (după mărturiile lui Beethoven făcute lui Schindler) bătaia Destinului în uşă. Totuşi aceste lovituri fatidice nu sunt altceva decât cântecul imitat al unei păsări au- zită în Prater. Andantele în la bemol major e ca o voce suavă de spirite, aducând consolare şi nădejde. Scherzo-ul intitulat simplu, — allegro — expune insinuant întâia temă, urmând-o din adân- cimile cuartetului, în pianissim®, patru măsuri cărora le răspunde viorile şi violele urmate de corn, basson şi clarinet. După acal- 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mia scherzo-ului, allegro final deslănţuie în unisonul orchestrei prin acorduri în do major o putere neîmblânzită, ca o revoltă, urmată de o serie de mişcări ascendente şi coborîtoare cu murmure h bassi. Frazele acestui allegro sunt mai desfăşurate decât a celora din simfoniile precedente, cu imitaţii în contrapunct. D. Alfred Alessandrescu, pasionat al crezului wagnerian, a prezentat un program de farmece dramatice: uvertură la « Vasul Fantomă », Preludiu la « Lohengrin » şi Despărţirea lui Wotan şi Vraja Focului din « Walkiria », cântată de inegalabilul bariton al Operei Române, d. Petre Ştefănescu-Goangă. Interesul progra- mului a fost susţinut de Simfonia lui Ernest Chausson, plină de virtuţile şi cusururile lui C6sar Franck: castitate sentimentală, înnăbuşirea spontaneităţii, instabilitate tonală, tonalitatea exerci- tând numai un rol de control al modulaţiilor. Sub conducerea d-lui Ionel Perlea, orhestra «Filarmonica» de o incomparabilă supleţe astăzi, ascultătoare celor mai neîn- semnate intenţiuni interpretative ale şefilor de orhestră, şi-a arătat din nou posibilităţile de expresie executând simfonia « Pastorală » de Beethoven, în spiritul celei mai autentice descripţii sufleteşti, peisajele naturii închise în partitură devenind fior şi căldură pa- tetică. Acest miracol de transfigurare interioară a sensurilor, de preschimbare decorativă în emoţie, s’a datorit în bună parte excep- ţionalului nostru dirijor. Furtuna din Scherzo, reîntoarcerea liniştii şi împrăştierea luminii peste natura rustică, nu erau simple picturi rezultate din expunerile dinamice şi coloarea armonică. D. Ionel Perlea a căutat sentimentul intim al prefacerilor sim- fonice şi l-a intuit fără ocoluri şi pierdere de timp. Intre natură şi ascultător a căzut ecranul programatic. Totul era impresiune proaspătă, cântec şi susur. Bun camarad cu toţi compozitorii (fiind la rândul său un creator), d. I. Perlea a prezintat «Capri- ciul Român » de Marcel Mihalovici; lucrarea componistului român care trăeşte la Paris e uşor încercată de dorul natal. încolo e destul de temerară şi bine scrisă, pentru a avea un succes în con- temporaneitate. D. Vasile Jianu, reputatul nostru flautist a executat cu măestrie un concert de Koeler în primă audiţie. Audiţia simfo- nică s’a încheiat cu mult cântata uvertură la « Oberon » de Weber. Evenimentele internaţionale au împiedecat venirea la timp a soliştilor străini la Filarmonica. In locul d-lui Emil Sauer, a fost invitat să cânte pianistul Dinu Lipatti, fală a generaţiei tinere, artist în toată larga accepţie a cuvântului. Toate împrejurările au fost propice desvoltării acestui muzician unic. Precocitate, me- diu propice, mijloace materiale, concursul dirijorilor noştri au con- tribuit la consacrarea rapidă a pianistului, care bine înţeles a răs- puns favorabilului cu talentul său deosebit. împlinit sufleteşte şi ca mijloace de interpretare, stăpân pe o tehnică solidă care nici CRONICA MUZICALĂ 685 nu pare dobândită prin studiu, ci născută în mod natural, d. Lipatti a înflăcărat pentru a doua oară ca solist al stagiunii, publicul nostru meloman, executând concertul în mi minor de Chopin. Maniera lui Alfred Cortot, profesorul tânărului pianist român, patronează încă sistemul de frazare al d-lui Lipatti, Emancipări de sub tutela despotică s’au vădit în Largheto, cântat cu o exuberanţă şi un colorit viu, înstrăinat de natura calmă şi primăvăratecă. Asta nu înseamnă că sensul largheto- ului a fost pervertit. D. Dinu Lipatti a pus mai multă pastă pe desen, a îngroşat contururile, a adâncit ceea ce noi cre- dem că trebue să rămână pe veci diafan ca arta lui Ingres. Finalul concertului în mi sună ca o sanie cu bucurii, o sanie ari- stocratică, elegantă. D. George Georgescu a susţinut părinteşte pe solist, lăsându-1 să sbenguie după bunul lui plac pe tăpşanul clavirului. Orhestra aproape dispăruse, subliniind de departe cu dâre vagi de armonie arabescurile şi variaţiile solistului. Nease- muit de duios a înaripat d. G. Georgescu, în audiţia simfonică dela I Februarie, gândurile sonore ale lui Brahms din « Pastorala » sa în re major şi a creat o specifică atmosferă sonoră iberică prin ritmul dinamic şi obsedant al Boleroului de Ravel. De un interes egal cu audiţiile « Filarmonicei » s’au arătat în prezenta stagiune concertele simfonice ale orhestrei Radio, date tot la Ateneul Român, duminica dimineaţa. Ele au născut o bună obişnuinţă, aceea de a prefera plimbărilor de fine de săptămână farmecul melodic, lirica poeziei instrumentală. Iniţiatorul acestor concerte, d. Th. Rogalschi, merită toată lauda noastră. Accesibile marelui public, concertele «Radio» pregătesc ascultătorii, îi fami- liarizează cu lucrările clasice şi îi face să ia act că, în afară de Beethoven, Bach, Schumann Debussy şi Brahms, mai există şi compozitori români, care, în grădina lor de visuri au izbutit din când în când să facă să rasară câte o floare rară, ca acei pasionaţi florari olandezi care privesc fix o tulipă o viaţă întreagă... De asemenea, valoarea audiţiilor de duminică dimineaţa constă şi în sprijinul adus soliştilor români, dându-le posibilitatea sa mai guste şi ei câte o oră de succes. Atât « Radio » cât şi « Filarmonica » au cele mai frumoase intenţii cu instrumentiştii noştri. Din pă- cate, o mare parte stau într’o condamnabilă espectativă descura- jaţi de unele eşecuri din carieră şi inerente celor neobişnuiţi de a cânta cu orhestra. Nereuşita lor a fost din pricina lipsei de repe- tiţii dese. Am scris acest lucru şi altădată: e absolută nevoie de o orhestră simfonică uşor accesibilă concertiştilor, unde fiecare solist în preajma unei audiţii importante la « Filarmonica » sau la «Radio» să poată face repetiţii prealabile. Cu o asemenea or- hestră nu s’ar mai ivi din nou un caz Ovid Drimba, pianist de reală valoare, care s’a expus să fie « dat peste cap » de orhestră, 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB executând concertul de Schumann la Ateneul Român. D. Ovid Drimba stă astăzi de o parte de orice manifestare muzicală şi e păcat, deoarece figurează printre elementele noastre artistice alese. Probabil că această falsă situaţie de modestie a tineretului muzical a dat prilej celor cunoscuţi şi mai în vârstă să cânte cu orhestra « Radio », cum a fost bunăoară d. Grigoraş Dinicu, inter- pret al concertului de Max Bruch. D. Dinicu, deşi împărţit între cântat profan şi muzică elevată, a rămas încă un artist ferit de banalitate şi vibrând la frumuseţea sensibilă a melodiei pure. D. George Enescu, devenit astăzi un clasic, s’a alăturat fără nicio disonanţă lui Mozart (Don Juan, uvertura) cu suita în do major, lucrare construită în spiritul marilor înaintaşi, de un per- fect echibru instrumental şi peste a cărei savantă desvoltare parcă adie boarea cântecului din locurile natale. Concertele « Radio » au fost rând pe rând conduse de către d-nii Th. Ro- galschi, Ionel Perlea şi Alfred Alessandrescu. Programele au căutat să împace toate pretenţiile, de aceea ele au realizat tot- deauna o îmbinare de clasicism cu modernism. Coriolan de Bee- thoven s’a alăturat de Brahms (simfonia a IlI-a) şi de Valsul lui Ravel, vârtej de graţie la Curtea Imperială a Vienei; solistul concertului a fost d. Ion Filionescu, rafinat în toarcerea luminii din «Fantasia» pentru pian şi orhestră de Debussy. Un alt muzician invitat să cânte cu orhestra «Radio », serios concu- rent al crganistului nostru oficial, d. Stadelmann, a fost d. Iohann Xaver Dressler, mânuitor măestrit al registrelor de orgă, lucrând sprinten la «pedalier». Nu avem să reproşăm d-lui Dressler decât două lucruri: de ce nu vine să concerteze mai des în Bucureşti, şi de ce atunci când se decide,se prezintă cu câte o lucrare plicticioasă ca doctul concert de Paul Richter ? Audiţia d-lui Dressler a fost compensată în punctul ei de scădere prin « Introducere şi Pasacaglia » de Max Reger, compo- ziţie scrisă parcă de un Bach modern. Intre oaspeţii noştri muzicali a figurat de asemeni la 4 Februarie pianistul român din Berlin, d. Teofil Demetriescu, care şi-a expus impresionan- tele posibilităţi de energie în duiosul concert în mi bemol de Mozart. Atâta putere asvârlită cu nemiluita peste frageda viaţă sonoră ne-a îndurerat. Dacă d. Teofil Demetriescu se tempera şi îşi ascundea vigoarea, cine ştie dacă nu am fi aflat pe adevă- ratul Mozart, uşor, dantelat, sfielnic; pentrucă pianistul român sub vehemenţa sa nepotolită ştie să gândească şi să caute expresia. Că ea nu e tradusă totdeauna, aceasta e altceva. Făcând cumpănă brutalităţii interpretative a d-lui Teofil Demetriescu, d. Alex. Theodorescu, prim concert maestru al Filarmonicei, a cântat « Farmecele Armidei » de d. Nona Otescu, cu o sinceră pornire patetică, reuşind să înalţă aburul misterios al unei incantaţii.. CRONICA MUZICALĂ 687 D. Alfred Alessandrescu a condus în partea a Il-a a concertului preludiul la « după amiaza unui faun » de Debussy şi Rapsodia Română de Stan Golestan. Opera Română reorganizată şi condusă spre mai bine de ma- estrul George Georgescu a găzduit pentru câteva reprezentaţii excepţionale pe d, Aureliano Pertile şi pe d-na Franca Somigli. Despre d, Aureliano Pertile nu putem spune decât că, în ciuda vârstei înaintate, îşi mai păstrează claritatea timbrului vocal. Iar jocul d-sale s’a arătat de o superioară expresie dramatică în «Otello » unde eroul chinuit de gelozie îşi strigă marea lui durere prin fiecare mişcare şi privire. Ansamblul, în care s’a distins d-na Dora Massini, a susţinut celelalte roluri fără excese de forţă, exagerări de sentiment şi erori de sens. Apariţia d-nei Franca Somigli, interpretă de geniu a rolului «Salomeei» de Richard Strauss a însemnat o mare încântare. Joc de o supleţe felină, de răutate demonică, îmbinat cu strălucirea unui glas vibrant, dramatic, amplu, iată ceea ce a determinat publicul nostru să sărbătorească pe ilustra cântăreaţă şi să o aplaude la scenă deschisă. Muzica lui Richard Strauss, scrisă cu o virtuozitate tea- trală, e toată numai strigăt sensual, isterie, răsucire de nervi, patimă înfiorată, dorinţă. Ea nu se adresează nici o clipă inimii. E o muzică de senzaţie, de impresii exterioare, de tururi de forţă. Acest «sensaţional sonor » îţi fură atenţia şi te face să uiţi că dedesuptul lui nu se află niciun dram de emotivitate. D. George Georgescu, a scos în relief arta de actor, de indiscreţie voită a lui Strauss. Nervii auditorilor au fost sguduiţi. Amintirea d-nei Franca Somigli bucurându-se dement la vederea capului lui Iohanaan pe tavă va rămâne multă vreme în gândul acelora care au asistat la cele trei reprezentaţii extraordinare. Concertiştii au activat destul de mult în luna Februarie. Formaţia « Pro-Muzica » s’a manifestat încă odată la sala Dalles, D. Constantin Silvestri a cântat muzical cuartetul de Schumman împreună cu d-nii Koganof (vioară), Lupu (cello) şi Walfisch (violă). Aceşti talentaţi interpreţi au executat, cu înţelegere şi subtilă ex- punere a amănuntului sensibil, «Divertismento» în mi bemol de Mozart şi tot cu d, Silvestri un cvartet de Beethoven. Intre alte audiţii interesante din ultimul timp, menţionăm aceea a pianistului George Ciolac, care, într’un recital la sala Dalles, a ştiut să fie nu numai un tehnician, ci totodată şi un comentator liric al Fantasiei de Schumann, al sonatei op. 27, Nr. 2, de Beethoven şi al « Navarei» de Albeniz. D-nii Cosma şi Alexandrescu, excelenţi pianişti de jazz, au executat duete expresive la Ateneul Român, improvizând cu talent şi interesând publicul numeros care a asistat. VIRGIL GHEORGHIU REVISTA REVISTELOR STRĂINE * * SALUT ANULUI NOU « La Nouvelle Revue Fratifaise t> — Anul 28 — Nr. — I Ianuarie 1940 Acest număr debutează printr’o scurtă şi emoţionantă pagină de Jean Schlumberger: « Pour saluer l’annăe nouvelle»: * Se vede ivindu-se în noapte o formă mare care şovăe. Nu deosebeşti încă nimic din ea, decât statura ei neliniştită şi dreaptă. E acolo, deodată, ca prora unui vas care a intrat în port cu toate focurile stinse. « In faţa fiecăreia dintre acelea care au precedat-o, ai putea să te întrebi: Să fie oare el ? Va trece oare cu paşi prudenţi, fără altă ambiţie, decât să treacă neobservat sfârşitul celei de-a douăsprezecea luni a lui ? Sau fi-va, în istorie, o dată iluminată prin explozia unei lumi ? Or, e tocmai el, cu pân- tecele plin cu evenimente ce se vor naşte, anul pe care nădăjduim să nu-1 vedem niciodată şi la care se uită apropiindu-se numeroşi ochi osândiţi să se stingă în faţa lui. « Soarele a atins culmea coborîşului şi începe să urce din nou; însă nu are să se bucure de zilele care cresc, căci ele nu vor lumina decât lucruri severe. El nu ştie încă ce i se va cere; dacă i se va cere să vadă curgând atâta sânge de preţ, atâtea feţe să ajungă de ceară, şi casele să se topească în fum de flăcări; sau dacă va trebui mai întâi să se smulgă, săptămână cu săptă- mână, dogoarei aşteptării, a noroiului şi a plictiselii. Nu-i este frică, însă aerul pe care-1 răsuflă primele sale respiraţii îl înneacă oarecum. Mirosul urît a tot ceea ce împuţea încă vechea ţară nu este încă pretutindeni mă- turat. îşi întinde nara spre adierea care vine dela graniţă. Pământul sau se umple cu această adiere şi iată-1 mai liniştit. Căci a recunoscut îndată acest aer aspru şi curat, care se ridică de pe vastul glacis populat numai cu oameni sub cască. « Curse, unde încărcate cu otravă, agresiuni larvate; era mai bine pregătit pentru primejdii mai limpezi, cărora alţi ani grozavi le-au făcut faţă; însă ştie că şi aceste primejdii se vor ivi pe neaşteptate. Ştie că, în ziua aceea, nu vom fi ca nişte miei în faţa lupului şi că la ora înşfăcării nu se va putea să nu fim cei mai tari. Nu va clipi, când va trebui să privească drept în foc. Insă în timp ce durează încă semi-întunericul, ochii săi se îndreaptă dincolo, la ceea ce îl aşteaptă când va fi străbătut barajele, acel no man’s REVISTA REVISTELOR 689 land, liniile betonate — sau ceea ce o să aştepte pe cei ce-1 vor urma. Şi aceasta va fi greu, ursuz, o auroră fără colori surâzătoare. Vom fi obosiţi şi nu vom mai putea suferi, vom vrea să ne aşezam; însă clopotele armi- stiţiului nu vor fi acelea de altădată. Munca cea mai ingrată rămâne în faţa fiecăruia ». MEMORIILE LUI MARCHAND ■i Revue de Paris > — Anul 46 — Nr. 24 — 15 Decemvrie 1939 D. Ernest d'Hauterive semnalează un izvor nou pentru cunoaşterea capti- vităţii şi morţii lui Napoleon, anume « memoriile * lui Marchand, figura cea mai simpatică dintre acei care au însoţit pe împărat la Sfânta Elena. Marchand a fost totdeauna în apropierea lui Napoleon şi niciodată nu a fost chinuit de ideea de a se despărţi de el, astfel încât Napoleon se întreba dacă, în ziua din urmă, credinciosul său servitor nu va fi singurul dintre însoţitorii săi care să-i închidă ochii. După moartea lui Napoleon, Marchand s’a întors în Franţa, unde, împreună cu Bertrand şi Montholom, desemnaţi de împărat, s’a străduit să împlinească ultimele voinţe ale acestuia. « Memoriile » lui Marchand sunt pline de anecdote pitoreşti şi d. d’Hau- terive e de părere că ele sunt de o importanţă capitală, nu graţie unor revelaţii senzaţionale pe care cititorul le-ar căuta în zadar, ci prin amănuntele lor foarte emoţionante asupra vieţii de toate zilele a împăratului. Marchand nu servea un om, ci un zeu căruia îşi închinase întreaga fiinţă. Când Bellărophon a ajuns la Plymouth, Napoleon nu cunoştea încă hotă- rîrea guvernului englez cu privire la el. Când lordul Keith s’a urcat pe bord ca să anunţe oficial împăratului măsura hotărîtă faţă de el — captivitatea la Sfânta Elena — Napoleon, foarte liniştit în aparenţă, a protestat în cuvinte energice că era musafirul Angliei şi nu prizonierul ei. Apoi, după ce s’a retras în cabina sa cu marele mareşal Bertrand, a poruncit lui Marchand să ducă •acestuia lăzile cu bijuterii şi bani şi să se întoarcă. La întoarcerea sa, Marchand a găsit pe împărat singur, cu perdelele de matase roşie dela fereastră trase. Napoleon îşi dezbrăcase uniforma, spunea că vrea să se odihnească şi l-a rugat pe Marchand să ia un volum din Plutarc şi sâ-i citească din Viaţa oamenilor iluştri, a cărei lectură o întrerupsese. In această semi-obscuritate, în faţa pregătirilor, credinciosul servitor a fost cuprins de o îndoială. Ştia că stăpânul său purta de câtva timp, cusută în bretelele sale, o punguliţa cu o otravă violentă, pe care i-o dăduse odată medicul său Corvisart ca sa-i înga- duiască să scape, la nevoie, din mâinile duşmanilor în care ar cadea. Nu cumva sosise ora să se slujească de ea ? Marchand s’a oprit în lectura, strangulat de emoţie şi de îngrijorare. « Citeşte *, i-a poruncit împăratul cu vocea hotărîtă, întins pe pat. Şi Marchand a continuat să citească, străduindu-se să-şi stăpâ- nească turburarea. După o jumătate de oră, când a ajuns la capitolul morţii lui Caton, împăratul, foarte liniştit, s’a ridicat şi şi-a îmbrăcat haina de casă. Furtuna trecuse. La 10 Ianuarie 1816, o lună după sosirea la Longwood, împăratul urcă cu greutate o scară prin care se ajungea în camera în care Mar- 14 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE chand instalase dulapurile cu lucrurile stăpânului său. Napoleon avea curiozitatea să-şi inspecteze garderoba. «Şi-a revăzut astfel mantaua dela Marengo — pe care, după moartea sa, i se va întinde trupul — şi costumul său de prim consul, de catifea vişinie, brodat cu aur şi mătase, relicve ale unui trecut aproape religios», pe care, în clipa de a părăsi Franţa, Marchand le pusese în bagajele exilatului, printre obiectele cele mai preţioase. CANALUL SUEZ « Revue de Paris » — Anul 47 — Nr. 1 — 1 Ianuarie 1940 D. Andri Siegfried consacră un studiu Canalului de Suez, care este poate rezumatul cel mai complet şi desăvârşit ce a fost consacrat acestei probleme în cursul ultimilor ani, când Suczul a revenit pe planul întâi al preocu- părilor politice. Canalul Suez, aşa cum a fost construit în 1869 de Ferdinand de Lesseps, este rezultatul unei lupte diplomatice de cincisprezece ani (1854— 1869), a unei pregătiri tehnice de 69 de ani (dela Lepăre), a unei preocupări economice şi politice de trei veacuri (dela Vasco de Gama şi prima reacţiune de apărare veneţiană), a unei tradiţii de mai bine de patru mii de ani (dela primul canal construit de faraoni). Caracterul legal al Companiei nu s’a modi- ficat de atunci; concesiunea de 99 de ani dobândită de Ferdinand de Lesseps a fost adusă de acesta ca aport Companiei; această concesie este exclusivă, astfel că nu s’af putea construi un canal concurent, cel puţin pe teritoriul egiptean. Societatea este egipteană, însă de fapt franceză — autentic franceză prin capitalul, personalul, direcţia, al cărei sediu este la Paris. Canalul de Suez are o lungime de 161 km, din care 3.650 m în Port-Said, pe lângă un şenal dragat de 9.200 m în Mediterana şi de 3 km în Marea Roşie, de o lungime totală întreţinută de 173 km, câtă vreme canalul Panama n’aie decât 81 km. Traiectul este fără ecluze şi apele ambelor mări se amestecă în canal, Ceea ce dovedeşte că teama unei diferenţe de nivel — teamă care s’a manifestat de-a-lungul veacurilor şi care stăruia încă în timpul expediţiei din Egipt —s’a arătat neîntemeiată. Şi, cu toate acestea, s’a dovedit prin lucrările executate în ultimii 25 de ani, că Marea Mediterană este aproximativ cu 25 cm sub nivelul Mării Roşie. Funcţia esenţială a canalului este de a asi- gura trecerea vaselor dintr’o mare într’alta cu atâta regularitate ca şi tre- cerea trenurilor pe o cale ferată; astfel se concepe importanţa primordială a organizării transitului, care se dedublează într’o chestiune de pilotaj şi într’o problemă de direcţie generală a transitului. Zona deservită de canal răspunde în chip esenţial realităţilor dintre Europa, de o parte, şi Oceanul Indian, Extremul-Orient şi Australia, de alta. Este întoarcerea la calea tradiţională a trecutului, cea mai directă, cea mai practică, de când nu mai comportă transbordare. Oceanul Atlantic, în măsura în care co- respunde unor schimburi între vechiul şi noul continent, Oceanul Pacific, în măsura în care alcătueşte între America, Asia şi Oceania un focar economic auto- nom, scapă Suezului, şi, de altă parte, canalul întâmpină concurenţa a altor două căi maritime mondiale: Colonia Capului şi aceea a Panamaului. Sub rezerva unei neînsemnate concurenţe americane în Extremul-Orient, domeniul pro- REVISTA REVISTELOR 691 priu al drumului Suezului cuprinde tot înconjurul Oceanului Indian, al Austra- liei, al Extremului Orient şi importanţa sa reiese din faptul că este vorba de regiunile cele mai populate de pe glob, care conţin aproape trei sferturi din populaţia pământului. De aceea, străpungerea istmului de Suez în 1869 a fost cu adevărat un eveniment de însemnătate mondială. PIERRE LOTI VĂZUT DE PAUL CAMBON « Revue desDcux Mondes »—Anul 110 — Tomul 55 —Nr. 2 — 15 Ianuarie 1940 Vechea revistă franceză publică o corespondenţă a lui Paul Cambon, care ne face să asistăm la trecerea eminentului diplomat dela Madrid la Con- stantinopol şi ne înfăţişează unele din ideile sale în materie de politică externă. Iată o pagină al cărei caracter de actualitate nu va scăpa nimănui. E datată din 1891, acum 50 de ani: , « Politica noastră tradiţională la Constantinopol este acordul cu Anglia şi opunerea la cutropirea Rusiei; or, astăzi suntem certaţi cu Englezii şi toarcem cea mai perfectă dragoste cu Ruşii. Agentul, care va sacrifica iluziei ruseşti, adevăratele principii ale politicii noastre orientale şi interesele auten- tice ale Franţei în Syria, se va desonora, într’un viitor destul de apropiat, şi acela care va încerca să se menţină independent de Rusia va fi încă de astăzi acuzat de capetele încăpăţânate dela Paris că-i lipseşte patriotismul şi că-şi vinde ţara Angliei. « Căci am ajuns aici; nu-ţi închipueşti în ce grad de stupiditate au ajuns compatrioţii noştri în ce priveşte politica externă. Nu mai eşti Francez, dacă nu eşti mai înainte Rus, şi un ministru al Afacerilor Străine, care nu se ţine în dependenţa ambasadorului Rusiei, ajunge numaidecât ţinta de atac a jurnalelor şi a interpelatorilor din Cameră ». Insă nici literatura nu este exclusă din aceste pagini pasionante şi iată povestirea sosirii la Constantinopol a autorului Desamăgitelor: 14 Mai 1894. Pierre Loti a sosit aici, venind din Egipt, pe uscat; a venit să mă vadă azi dimineaţă; l-am invitat mâine la prânz şi Sâmbătă la cină. « E mic, poartă tocuri foarte înalte ca să crească şi are, ca femeile arabe, unghiile vopsite cu hernie, însă nu are cum se spune faţa vopsită. Are aerul foarte timid, înroşeşte uşor, vorbeşte încet, se aşează la o parte, în sfârşit pare foarte încurcat de persoana sa. Cred că toate calităţile de ridicol care i se pun pe seamă ţin de timiditatea sa. L-am ţinut mult timp; mi s’a părut simplu şi plăcut, vorbind cu mult mai bine decât se spunea. « A venit dela Cairo urmând itinerariul lui Moise; a vizitat Sinaiul şi a stră- bătut în diagonală toată peninsula. Palestina l-a lăsat rece; este adevărat că a găsit acolo timp ploios. Dimpotrivă, deşertul l-a transportat de admiraţie «. Pera, J7 Mai 1894. « Am avut pe Loti la prânz Marţi. Era însoţit de un băiat mare, bine croit, curat îmbrăcat, cu un aer bun, însă mut ca un peşte şi urmându-1 pe Loti 14 692 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca un câine. Când vrea să-i vorbească, îl scarpină pe cot ca să-l facă să se întoarcă. Loti mi l-a prezintat ca pe secretarul său. Nu e altcineva decât Mon frere Yves slăbit, instruit de Loti, după ce şi-a trecut examenul de că- pitan de cursă lungă. « L-am invitat pe Loti la o mare cină pe care o dăm Sâmbătă ambasa- dorului Rusiei, care s’a întors din concediu, şi Englezilor ». Pera, 21 Mai 1894. « Ieri am condus pe Loti, pe pictorul meu Bordes şi soţia sa, pe Bosfor. Ne-am căţărat pe dealurile care mărginesc marea deasupra lui Roumeli- Hissar. E locul cel mai îngust şi cel mai interesant al Bosforului. Ar- borii din Judeea care mişună aici sunt totuşi înfloriţi şi este foarte plăcut. « Loti valorează mai mult decât reputaţia sa. Ciudăţeniile sale aparente izvorăsc din timiditatea sa. Pe semne că s’a mai format de când a intrat la Academie. « Nu sunt sigur dacă-şi înalţă tocurile ca să pară mai înalt. Parcă are ambele picioare foarte scurte şi conformate ca nişte picioare de chinez; e obligat să aibă tocuri înalte. « A fost amabil cu toată lumea şi în intimitate are conversaţia foarte plă- cută. In rezumat, impresiile noastre despre el sunt bune *. GEORGES MANDEL « Revue de Paris > — Anul 47 — Nr. 2 — j5 Ianuarie 1940 Ignotus consacră un studiu d-lui Georges Mandel, în sarcina căruia se află imperiul colonial francez. Ministrul coloniilor este înfăţişat făurind pla- nuri în cadrul eforturilor cerute Franţei, care e nevoită să facă faţă războiului, şi sub aspectul său de om politic care este, înainte de toate, un caracter. Se ştie ceea ce a reuşit să realizeze d. Mandel; lui i se datorează în deosebi faptul că, în clipa în care a izbucnit războiul, Franţa nu a fost nevoită să-şi improvizeze apărarea colonială, nici să se teamă că posesiunile ei sunt sau ar fi primejduite; nu numai că vastul ei imperiu se găsea în cea mai desăvârşită siguranţă, ci, încă dela început, era în stare să trimeată metro- polei, într’un ritm regulat, oameni şi produse care înfăţişau «un spor » de o însemnătate deosebită în lupta întreprinsă. Potrivit expresiei întrebuinţate de omul mijlociu, d. Mandel este un om aspru. Voinţa sa este inflexibilă. Consideraţiunile secundare, amănuntele, îl irită; are obiceiul să pătrundă în esenţa unei probleme politice. Aparenţa de rigoare, rece, în care parcă şi-a închis pentru totdeauna fiinţa sa, este de natură să deconcerteze oarecum pe cei ce-1 apropie. « Dictatura * pe care a exercitat-o în umbra lui Clemenceau a convins multă lume că era inacce- sibil emoţiilor colective. Romantismul este pentru totdeauna izgonit din inteligenţa sa politică, care are strălucirea şi asprimea oţelului. A învăţat această virtute puţin răspândită care este curajul politic şi cum, pe lângă alte calităţi, este şi om de guvernământ şi de autoritate, este lesne de înţeles REVISTA REVISTELOR 693 că d. Mandel este făcut să provoace îngrijorare în epocile de euforie şi, dimpotrivă, să radieze sentimentul siguranţei, în perioadele de criză. « Trebue să-l vezi pe d. Mandel la sfârşitul unei zile de lucru în timpul căreia n’a încetat să primească, să-şi întrebe vizitatorii (căci excelează în această artă de a interoga pe alţii), întinzând unuia dintre colaboratorii săi un teanc de scrisori şi de documente de care masa şi sertarele sale sunt inun- date. « Iată, hârtie şi iarăşi hârtie ! », spune el cu o nuanţă ce nu se poate defini, de dispreţ, care nu-i aparţine decât lui. Arguţii de procedură, chinezerii administrative, se descarcă de această povara ca sa meargă mai repede şi mai drept la ţintă. Memoria sa nu-1 trădează niciodată. E obişnuit să deose- bească valoarea oamenilor pe care-i priveşte fără patima. Indignarea nu este pentru d. Mandel o stare sufleteâscă. Nici o polemică n’a zdruncinat indi- ferenţa sa neclintită şi dispreţuitoare faţă de loviturile primite. De aceea, este mai puţin dispus să păstreze resentimente faţă de adversarul de ieri, căci, pe cărările puterii, şi-a exercitat voinţa de a se stăpâni înainte de toate pe sine însuşi ». Acţiunea d-lui Georges Mandel, descătuşată de legenda ei, tinde în fond numai la apărarea Franţei. ^ civilizaţia OCCIDENTALĂ « Revue de Paris » — Anul 47 — Nr. 3 — 1 Februarie 1340 Care este contribuţia pe care Franţa, Anglia şi Stateie-Unite au adus-o civilizaţiei occidentale ? se întreabă d. Andri Siegfried, subliniind că aceste trei ţări sunt astăzi adevăratul refugiu al spiritului occidental, pentrucă rămân credincioase principiului individualismului şi al libertăţii pe care se înte- meiază toată tradiţia noastră civilizată. Aportul Franţei la această civilizaţie este încrederea magnifică a Francezilor în inteligenţa omenească, adică în omenirea însăşi. Francezul crede că există un adevar omenesc, aparţinând tuturor oamenilor, şi că acest adevăr poate fi perceput de inteligenţă şi exprimat prin cuvânt, cel puţin prin intermediul limbii franceze. O idee oarecare, filtrată prin spiritul francez, dobândeşte prin acest fapt ordine şi claritate, devine transmisibilă, ca o monetă care ar avea curs pretutin- deni, de care oricine s’ar putea sluji; ea dobândeşte şi o însemnătate internaţională şi atunci se întâmplă o minune oarecum asemănătoare cu aceea a naşterii; îndată ce Francezii i-au conferit condiţiile de existenţă, ideea nu mai aparţine Francezilor; ea îşi dobândeşte o viaţă proprie şi parcă de acum înainte ar aparţine umanităţii. Acest fel de a concepe gândirea şi expresia ei, spune d. Andră Siegfried, a determinat fireşte Franţa să se facă şampionul drepturilor omului, pentrucă, în orice fiinţă omenească, ea respectă instinctiv omul gânditor. Cugetarea lui Pascal: «Toată demnitatea noastră consistă în gândire», exprimă una din convingerile cele mai adânci ale Francezilor. Contribuţia adusă de bri- tanici civilizaţiei nu este mai mică, însă foarte deosebită de cea franceză. Dintre toţi civilizaţii, Englezul este, prin sensibilitatea sa şi metodele sale, cel mai 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aproape de natură. Are sensul naturii şi al legilor ei. Atitudinea sa este aceea de adaptare, deci de modestie. Mai ales în afaceri şi în politică, aportul englez nu se poate despărţi de însăşi dezvoltarea civilizaţiei noastre. Englezii n’au inventat creditul, însă l-au practicat mai bine decât orice alt popor; l-au con- ceput corespunzând încrederii pe care o merită omul cinstit. In politică, puterea engleză este fără echivalent. « Capodopera Angliei politice este că libertatea şi autoritatea nu sunt noţiuni contradictorii; libertatea, pentru un englez, nu înseamnă desordine; iar autoritatea nu înseamnă arbitrar*. America a practicat cea dintâi, în chip integral, metodele noi de aplicare transformată a producţiei industriale, printr’un sistem care se întemeiază pe câteva principii foarte simple, pe care parcă numai bunul simţ le-a inspirat, însă pentru care se cerea geniu ca să fie puse în practică. Efortul săvârşit de Statele-Unite de un sfert de veac este enorm. D. Andră Siegfried este de părere că nu se exagerează spunându-se că a contribuit la reînnoirea aspec- tului universului. Transformarea însăşi este atât de mare, încât depăşeşte cadrul obişnuit al istoriei şi ai impresia că este vorba de o epocă nouă a uma- nităţii, de o etapă tot atât de interesantă ca trecerea dela paleolitic la neolitic. Aceste trei ţări, atât de ^leosebite, se trag dintr’o aceeaşi civili- zaţie, la temeiul căreia se deosebesc mai multe trăsături comune; mai întâi, O anumită concepţie despre om, afirmarea demnităţii sale în calitatea sa de individ, şi acest respect pentru om aduce cu sine respectul libertăţii. D. Andră Siegfried conchide că se poate decela o tendinţă de a ne întoarce totdeauna la individ şi la libertatea individului, noţiune pe care Grecii au conceput-o mai întâi, pe care creştinismul a proclamat-o pe planul spiritual, apoi veacul al XVIII-lea — englez, francez şi american — pe planul politic. In aceasta rezidă adevărata măreţie a occidentului. Occidentul e liber. BYRD, MISTICUL EXPLORATOR ŞI OM DE AFACERI « Readers Digest * — Anul 19 — Ianuarie 1940 In iarna aceasta marele explorator Byrd porneşte într’o nouă expediţie în Antarctic. Şi de data aceasta, finanţat chiar de Statele-Unite. Cel care a reuşit să aducă explorările pe planul marilor afaceri, realizând subvenţii imense cu ajutorul unui Rockfeller şi Ford, a atras şi interesul financiar al Statului în aceste chestiuni. De astădată este vorba de precăderea în stăpâ- nirea imenselor zăcăminte de minereuri şi cărbuni ce s’ar găsi în acele pu- stiuri de ghiaţă, situate dincolo de ţara Focului, spre Polul Sud. Se pare că Germanii ar fi pregătit şi ei o expediţie cu acelaşi scop. Amiralul Byrd a reuşit să convingă guvernul American să-şi întărească drepturile de posesiune peste imensele ţinuturi care depăşesc în întindere suprafaţa Statelor-Unite cu aceea a Mexicului împreună. Viaţa Amiralului Byrd, aşa cum o descrie Charles J. V. Murphy, este plină de interes. Celebru dela vârsta de 12 ani printr’o călătorie în jurul lumii, din care trimetea reportaje senzaţionale ziarului « Star * din oraşul său natal, Winchester, îşi termină studiile la Anapolis. In timpul războiului, se antre- nează ca pilot şi propune un sbor transatlantic « pentru încurajarea Alia- revista revistelor 695 ţilor ». In 1925, ia comanda unei unităţi de avioane care trebuia să colaboreze la explorarea Groenlandei cu Donald Mac Millan. Se însoară în acelaşi an şi părăseşte armata, nutrind ambiţii mari. In timp ce alţi exploratori luptă o viaţă întreagă cu sărăcia, Byrd reuşeşte să facă din expediţiile sale un izvor de beneficii pe care le exploatează ca o mare afacere. Speculând dorul de nemurire din om, el vinde publicului patronajul şi chiar numele avioanelor, vapoarelor efectelor şi denumirea ţărilor pe care le va descoperi. De pildă, a vândut unui colonel pentru suma de 25.000 dolari steagul vaporului sau. Expediţiile îi servesc apoi ca teme pentru turncuri de conferinţe care aduc beneficii apre- ciabile. Astfel câştigă numai în anii 1935—1936, 190.000 dolari. Ca autor, este pe acelaşi plan cu Lindbergh şi Halliburton. Totalul vânzării celor cinci cărţi pe care le-a publicat s’a ridicat la un milion de dolari, cu un beneficiu pentru autor de 130.000 dolari. Desvoltă o deosebită ingeniozitate ca om de afaceri, un mare curaj ca explorator şi o mare abilitate în mântuirea elementului uman. Ch. Murphy ni-1 arată în acelaşi timp ca mistic şi idealist. împins de dorul de a găsi « o filosofie strălucitoare », Byrd se retrage, pentru a medita, în deplina singu- rătate, în pustiul de pe Shelf Ice. In ultimul timp, lucra la un mare plan pen- tru o pace universală. Cu visurile spulberate însă de evenimentele recente, s’a întors din nou spre tărâmurile antarctice, unde, cum spune el, « poţi uita de lume. Acolo nu sunt ispite şi singura micime este aceea a minţii omeneşti ». PESTE UN SECOL, ALAIN VA FI PREŢUIT CA UN MARE CLASIC « Readers Digest o — Anul 19 — Februarie 1940 Andre Maurois, fostul elev al lui Alain, înfăţişează pe profesorul, eseistul şi filosoful francez, într’un mod foarte viu, pentru cititorii revistei ame- ricane. Dar portretul ce i-1 face este instructiv chiar şi pentru Europenii care preţuesc pe acest mare spirit, filosoful Emile Chartier, care iscăleşte cu nu- mele de Alain. Pentru Maurois, care l-a avut profesor la liceul din Rouen, în 1901, Alain este singura persoană într’adevar de neuitat, din toate câte a întâlnit în decursul vieţii sale. In clasă, « nimeni nu ştia ce o să facă (profesorul). Câteodată se aşeza lângă noi, pe bancă, şi trimetea un elev la tablă ca sa scrie amănuntele pla- nului pentru un eseu. Altădată lua, deodată, un obiect, poate o călimară, şi în jurul ei construia o întreagă filosofie. Altădată ne punea să citim pe Homer sau Montaigne şi, apoi, în celelalte două ore rămase libere comentam textul citit. Descartes şi Kant, care par aşa de grei şi de plictisitori, deveneau umani, moderni, neînvechiţi, când erau luminaţi de el. El nu contrazicea niciodată pe marii autori pe care îi admira. . . ; ci ne făcea să înţelegem ceea ce opera lor avea adevărat şi să găsim în ei lucruri pe care nu le mai văzusem niciodată >. « Niciodată nu ne expunea o doctrină, spunându-ne: Aşa trebue să gân- 6g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diţi şi voi, — ci ne arăta valoarea a două teorii opuse, dificultăţile oricărei cugetări. Uneori ne demonstra... adevărul vre-unui paradox*. «Avea concepţii hotărîte în ceea ce priveşte educarea tinerimii. Socotea că munca trebue să fie muncă şi nu jucărie, că o problemă cucerită este cea mai bună lecţie; că numai marile şi grelele munci formează marile suflete; şi că e preferabil să cunoşti bine un mic număr de lucruri, decât, superficial, multe lucruri. Era convins că ceea ce se învaţă iute, se uită iute şi că într’o clasă bine condusă elevul munceşte mai mult decât profesorul. Ne spunea: Ar trebui să se audă mai mult vocile elevilor decât vocea ins- tructorului. întrebuinţa aşa de mult tabla pentrucă fraza scrisă şi formulele fixează gândul şi ajută memoria ». . EMERSON ŞI AMERICA ADOLESCENTĂ « The Personalist t — Voi. 20 — Nr. 4 — Iarna 1939—1940 Cu ocazia publicării celor şase volume de « Scrisori ale Iui Ralph Waldo Emerson » de prof. R. T. Rusk (editura Universităţii Columbia, New-York) Profesorul R. T. Flewelling arată că aceste scrisori arunca o nouă lumină asupra vieţii şi personalităţii marelui filosof american. Intr’adevăr, reputaţia acestuia de om sever şi închis pare a fi neînteme- iată, căci scrisorile îl arată sub înfăţişarea de Puritan şi severa demnitate a « panditului » din Noua Anglie. « Pentru înţelegerea, atât a lui Emerson cât şi a oamenilor şi a ideilor în general, trebue să avem totdeauna în vedere că ei sunt copiii veacului lor şi limitaţi ca atare de circumstan- ţele, prejudecăţile şi sentimentele timpului >. Emerson a fost primul mare filosof american care a luptat pentru eliberarea intelectuală şi religioasa a Americei în epoca de după războiul pentru Independenţa politică a Sta- telor Unite. El este expresia vie a tendinţelor veacului, a pozitivismului şi ştientismului născând. Mişcarea liberală deslănţuită de ideile sale a fost plină de zel şi intoleranţă. Flewelling afirmă că toate aceste semne, oriunde apar ele, în toate timpurile, sunt dovezile unei culturi necoapte şi adolescente. Au însă şi marile calităţi ale acestei vârste blagoslovite, căci « adesea ochii tinereţii pot avea o viziune mai îndrăzneaţă în miezul realităţii, decât discer- nământul potolit al vârstei mature ». De pildă acel frumos discurs la Şcoala de Teologie (Divinity School Adress) în care ochiul nu e încă orbit de inte- rese şi vicleşuguri şi vede prin substanţa lucrurilor. « Căci numai astfel e cu, putinţă ca o lume mai nouă şi mai curagioasă să se avânte în lumina con- ştiinţei umane ». Cele 2000 de scrisori publicate de prof. Rusk constitue un bogat şi pre- ţios material, care desvălue cercetătorului caracterele dominante ale perso- nalităţii şi operei filosofului. Ceea ce rămâne din opera lui Emerson se datoreşte realismului sau excesiv. El era, după cum spunea despre sine însuşi B. Parker Bown, « un empiric transcendentalist ». Cu toate că lucrarea sa intitulată « the Oversoul > precum şi eseurile sale îl leagă de panteism, totuşi transcendentalismul său rămâne sincer uman şi realist, neirosindu-se în simple emoţii extatice. Imanenţa divină, se manifestă, de pildă, în iluminarea lăuntrică. Se con urnă însă în viaţă şi acţiune, nu în simţiri. 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mesajul etern al lui Emerson e bazat pe acelaşi principiu ca şi acela al protestantismului, pe principiul democraţiei spirituale. Protestantismul însă şi-a pierdut sufletul, sub grămada moartă de for- mule şi instituţii. Poate trupul lui Iisus să mai vieţuiască fără de suflet? Iată marea temă a lui Emerson, aceeaşi ca şi în « Divinity School Adress *. Ea oferea un frumos program de lucru mişcării liberale. Realizat, ar fi dat Ame- ricii cea mai puternică comunitate religioasă. Oricum, cuvintele mesajului rămân în afară de timp, exprimând adânc acel « suprasuflet », în care Emerson credea. Marea înrâurire a filosofului asupra gândirii şi culturii americane se datoreşte mai mult faptului că el a lucrat în afară de hotarele denominatio- nalismului şi că a fost separat întotdeauna în mintea poporului de -toate poziţiile sectare. A aprins făclia culturii şi a interesului pentru cultură în popor. Ideile sale au stimulat educaţia naţională şi sub înrâurirea lor s’au deschis mii de colegii şi mai târziu Universităţile de Stat. Din filosofia sa şi din mişcarea pentru eliberarea intelectuală şi religioasă, s’a născut, într’un suprem efort, ca expresie vie a unei noi libertăţi, forma culturală a Americii de azi. CĂRŢILE CLASICE ALE AMERICII « The Saturnday Evenittg Post >— Anul 212— 6 Ianuarie 1940 După ce a publicat două răsunătoare articole despre cărţile clasice engleze şi străine, IV. Somerset Maugham publică acum un eseu despre cărţile clasice ale Americii, căutând ceea ce este mai american în literatura americană şi nu ceea ce este inspirat din alte părţi, mai cu seamă din Anglia. De aseme- nea, nu se ocupă decât de cărţile care ar putea fi socotite clasice. începe prin următoarele consideraţii despre cărţile de succes, the best sellers, adică acelea care se vând în ediţii numeroase. « Contrar opiniilor unor critici, nu există nici o dovadă că o carte este rea, pentrucă multă lume vrea s’o citească şi o fac astfel carte de succes (best seller). David Coperfield, Pire Goriot şi Război şi Pace au fost cărţi de suc- ces, care s’au vândut mult. Dar, de asemenea, succesul nu este o dovadă a valorii cărţii. . . Personal, eu nu mă las impresionat de faptul că o carte se vinde mult de tot şi nu o citesc în primii doi ani ai apariţiei ei. Este uimitor cât de multe cărţi, care au fost primite cu ovaţii, le poţi lăsa necitite, fără nici o pagubă >. « Nu pot pricepe de ce Franklin este depreciat uneori în America. De- sigur el nu a fost un romantic... A iubit lucrurile bune ale vieţii, dar a acceptat cu seninătate toate greutăţile ei. . . După părerea mea, el este tipic american, aşa cum Doctorul Johson este tipic englez... Figurile însemnate ale secolului al nouăsprezecelea sunt Herman MelviUe, Walt Whitman şi Edgar Allan Poe şi, dacă aş fi silit să consider care sunt geniile scrisului ame- rican, lor le-aş atribui acest geniu. . . Hawthorne. . . putea scrie o frază lungă de o jumătate de pagină, bogată în efecte şi teme secundare, răsunătoare, REVISTA REVISTELOR 699 •echilibrată şi lucidă. Putea fi splendid şi variat... Metaforele sale erau semnificative... şi limbajul adecvat... Experienţa lui Thoreau a fost re- strânsă iar preocupările sale, deşi respectabile, mergeau pe cărări bătute. . . Emerson este, desigur, o figură mai substanţială. . . dar mărturisesc ca nu pot găsi mult folos şi plăcere citind celebrele sale Eseuri. . . Poate că ar fi fost un scriitor mai bun dacă nu ar fi fost un om aşa de bun. . . Se prea poate ■ca scriitorii din «Şcoala Concordiei* (The Concord School) să aibe pentru Americani o valoare pe care străinii nu o pot pricepe. Ei nu pot decât să-i lase acolo şi să treacă înainte... (Din această şcoala fac parte Hawthorne, Emerson şi Thoreau. N. R.). . . Cred că Edgar Poe este mai admirat în Europa decât în ţara-i de obârşie, iar în Franţa influenţa sa este încă puter- nică. Se prea poate ca din pricina caracterului său şi naturii nesatisfacatoare a vieţii sale, Poe se bucură din partea Americanilor de mai puţina stimă decât merită. Dar nici caracterul unui autor şi nici viaţa sa nu au aface cu cetitorul pe care-1 priveşte numai opera sa... Poe a scris cea mai frumoasa poezie care s’a scris vre-odată în America... El a inventat povestirile cu detectivi (the detective story) . . . Se poate ca povestirile sale cu subiecte îngrozitoare şi mistere să datorească ceva lui Hoffmann şi Balzac, dar ele îsi realizează admirabil scopul, căci Poe a fost cel mai conştiincios dmtre artişti... Ceta ce ne-a lăsat este unic. A scris puţin, dar aproape tot ceea ce a scris poate fi citit cu interes şi bucurie... Henry James nu e te cel mai mare scriitor produs de America, dar este cel mai distins. Avea humor, pătrundere, ub- tilitate, simţământul dramei; dar şi o trivialitate în suflet care îl facea a nu priceapă emoţiile elementare ale omenirii: iubirea şi ura, teama de m arte şi simţământul misterului din lume. . . Cultura lui Melville est r p na. Proza sa ne dă impresia că se bizue pe marii stilişti englezi ai la ui al XVII-lea. Şi chiar dacă personajele sale sunt americane, sunt pr n a nt. Ele sunt mai mari decât mărimile vieţii şi, de fapt, eroii sai nu sunt 1 u - torii niciunei ţări... Mark Tzvain a arătat scriitorilor că man r da scrie nu trebue căutată în literatură engleză din secolele X\ II i X\ III, ci în vorbirea curentă a poporului. . . Emily Dickinson este pr ra - f e citită în antologii... căci atunci când îi citeşti întreaga p ra r^m p n desamăgit. In antologii, spiritul, ascuţimea şi simplitatea ei î pr ma- ximum de efect... Whitman şi-a scris poemele, parte în limbajul r tm c al Bibliei, parte într’un fel de versuri albe, aşa cum se scria în sec Iul al W II-l a, parte într’o proză comună ce supără urechea. Dar şi pe acestea trebu sa le accepţi... Leaves of Grass este o operă pe care o poţi desch d orişiunde şi o citeşti cât îţi place.. Poezia lui Walt Whitman n’a fost o p ezie de evadare, ci una de acceptare. Americanul, care citindu-1 n’ar fi pătruns de vastitatea ţării lui, de splendoarea virtualităţilor şi nădejdilor ce i le arată viitorul, ar fi un cititor foarte Insensibil. Cred că, prin Whitman, America a devenit conştientă de ea însăşi... E o poezie virila, democratica, e te un adevărat strigăt de luptă al unui neam nou şi temeinica baza a unei literaturi naţionale. . . Dacă ne-am închipui un arbore care să reprezinte desvoltarea literaturii americane, atunci ramurile lui ar fi O'Henry, Ring Lardner, Theo- 700 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dore Dreiser, Sinclair Leicis, Willa Cather, Vachel Lindsay, Eugene O'Neilt şi Edward Arlington Robinson, iar trunchiul ar avea forma splendidă, cuteză- toare şi originală a lui Walt Whitman o, — închee W. Somerset Maugham. DE CE ÎNTEMEIEM REVISTE? « Die Literatur. Monatsschrift fur Literaturfreunden— Ianuarie 1940 D. Gerd Eckert face următoarele consideraţiuni cu privire la deosebirea dintre revistă faţă de carte şi ziar: « Revista, de aproape două veacuri şi jumătate vehicul al vieţii culturale, îşi are prin natura ei însăşi legi proprii. Ea nu se lasă încadrată între con- ceptele apropiate de gazetă sau carte, căci ea trăieşte prin legea specifică ce-i determină manifestările. Această constatare e valabilă, atât pentru înfăţişarea ei exterioara, cât şi pentru forma interioară, şi ştiinţa revistelor, din ce în ce mai vie în ultimii ani, a luminat de multe ori astfel de relaţii. Posibilităţile de înrâurire prin reviste sunt deosebit de rodnice şi astfel găsim revista frec- vent acolo unde oamenii urmează să fie câştigaţi pentru o ideâ, pentru o acţiune. Această stare de fapt duce la întrebarea: anume din ce motive se întemeiază reviste ? E o problemă nu numai de interes ştiinţific, ci ea în- gadue şi o privire către o anume atitudine a spiritului din care a izvorît revista, multă vreme după « carte » şi peste o jumătate de veac după « gazetă ». Această desvoltare ridică întrebarea în ce măsură întemeierea unei reviste, atât din punct de vedere economic cât şi spiritual, alcătueşte un fapt mai dificil decât apariţia unei cărţi sau unui ziar. E greu de dat un răspuns aici. Revista nu e legată de actualitatea zilei ca ziarul, în cadrul ei poţi lucra cu ceva mai multă linişte, de altă parte însă materialul ei nu curge fără pre- faceri sub forma ştirilor, ci trebue prelucrat şi întocmit. Economic de sigur, în cele mai multe cazuri, ziarul alcătueşte marea întreprindere. Comparând-o acum cu cartea, e de observat că aceasta trebue să fie un tot închis şi unitar, în timp ce revista e în continuă devenire, aici ideile pot creşte şi să evolua încet, pe când cartea trebue să fie deplin încheiată. De altă parte, fireşte că munca depusă pentru o carte se săvârşeşte odată pentru totdeauna, pe când revista, după gradul ei de periodicitate, solicită necurmat atenţiunea noastră, reclamă material nou şi nu se menţine vie, fără o anume bogăţie de valori ce se cer împărtăşite. Indiferent de greutatea sau uşurinţa editării unei reviste, nu se poate totuşi contesta că această formă a publicisticei se bucură de o simpatie deo- sebită. Numai pentru veacul al XVIII-lea, s’a putut identifica întemeierea a 3.494 de reviste, număr « pe care gazeta nu-1 atinge nici pe departe *. SAT ROMÂNESC * Der getreue Eckart * — I Decemvrie 1939 In răspândita revistă vieneză, de sub conducerea laureatului marelui premiu al literaturii germane — Bruno Brehm —, d. Al. Dima încheagă o descriere impresionistă a satului şi ţăranului român: REVISTA REVISTELOR 701 « Românul este în modul cel mai firesc şi dintru început ţăran, aşa pre- cum a voit-o glia strămoşească şi i-a ursit destinul istoric. Viaţa lui izbuc- neşte din firea înconjurătoare, natura şi omul trăind într’o comunitate orga- nică de neatins. Risipitele case ale satelor româneşti, multe clădite din lem- nul de o mare tărie a pădurilor din preajmă, acoperite cu şindrile cenuşii, împrejmuite cu largi curţi — căci pământ e, slavă domnului, destul — alcă- tuesc sate ce se înrădăcinează desăvârşit în peisajul lor natural. Ţăranul român se desprinde cu multă greutate din acest cadru, care este izvorul vieţii sale, cheia fericirii sale pământeşti şi cereşti * *. După altă serie de desvoltări, autorul continuă: « Acolo sus, pe măgură, se înalţă biserica satului care în multe ţinuturi e încă de lemn.Tăcut, dar îndrăzneţ şi suplu, se iveşte năzuind spre cer, turnul ei. Pe pereţi, vre-un zugrav necunoscut, poate vreun ţăran chiar, a desenat cu aprinsă naivitate chipuri şi întâmplări cu sfinţi, care, deşi înfăţişează scene •evanghelice, nu sunt totuşi decât o credincioasă icoană a vieţii satului. Căci sfântul zugrăvit e doar un ţăran, poate ceva mai luminat, iar reprezentarea întâmplărilor dumnezeeşti izvorăşte din inima sa curată ca apa de munte ». Spre a încheia apoi: « Acest popor tânăr şi binecuvântat, ale cărui rădăcini pătrund adânc în solul milenar, ştie să-şi mânuiască frânele propriului său destin ». GEORGE GEORGESCU A DIRIJAT LA BERLIN -* Die Musik » — Anul 32 — Nr. 3 — Decemvrie 1939 « Dirijorul român George Georgescu, director general muzical şi inten- dentul Operei de Stat din Bucureşti, musafir văzut cu multă plăcere la Berlin şi-a sporit reputaţia de şef de orhestră şi muzician superior, la pupitrul Orhestrei Filarmonica. Potrivit firii sale, domeniul său deosebit este muzica slavă. Astfel, punctul culminant al concertului a fost prezentarea într’o factură, cum nu se poate mai rasată, a « simfoniei clasice > a lui Serge Prokofieff, căreia i-a urmat # Till Eulenspiegel » de Richard Strauss, uvertura la < Euryanthe * — de Weber şi concertul de vioara de Brahms (executat sclipitor de Siegfried Borries), într’o interpretare de maestru ». ROMÂNEŞTI OBICEIUL ORAŢIILOR * Artă şi Tehnică Grafică * — Caetul 10 —Decemvrie 1939—Martie 1940 D. Dan Simonescu arata că, în limba română, cuvântul oraţie se întâl- neşte pentru întâia oară în opera învăţături ale lui Neagoe către fiul său Teo- dosie, cu înţeles de cuvântare, discurs funebru, lauda adusă oaselor mamei lui Neagoe, Neaga. De multe ori, oraţia cuprindea o laudă exagerata din partea vorbitorului, a calităţilor şi virtuţilor unei alte persoane sau a însem- nătăţii unui eveniment oarecare, cu caracter politic, bisericesc sau particular. Aceste oraţii erau de obicei scurte şi stilul lor era artificial, retoric, plin 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de epitete măgulitoare, care scoteau mai bine în evidenţă rolul lor laudativ- Oraţiile se rosteau de boieri, de călugări, de dascăli, în diferite împrejurări. Modelele acestor discursuri erau bizantine şi cărţile bisericeşti inspirau pe alcătuitorii lor, care luau din ele pasaje întregi, potrivite cu evenimentele pentru care se rosteau oraţiile. UTILUL ŞI SIMBOLUL « Simetria » — Toamna 1939 D-nii arhitecţi G. M. Cantacuzino şi O. Doicescu scriu un mic eseu sub- stanţial în # caietul de artă critică # a cărei apariţie va să fie salutată de toţi iubitorii frumosului: « Planul unui edificiu sugerează volume. Volumul provocat de util nu e încă arhitectură. El începe să se organizeze prin proporţie şi capătă formă prin modenatură. De aceea, vedem ce departe este volumul geometric de forma arhitecturală. A nu depăşi volumul în etapa creaţiei, înseamnă a men- ţine arhitectura în faza primară. Evident că naşterea unui volum poate fi rezultatul unei forţe sau a unui sentiment, el se poate integra câteodată într’un peisaj, din întâmplare, el va rămâne totuşi străin marilor legi ale ritmului şi ale armoniei, dacă se va mulţumi cu masivitatea inorganică a geometriei euclidiene. « Faptul că volumele simple sunt uşor accesibile, nu implică frumuseţea. Simplicitatea poate fi produsul unei lungi elaborări plină de echilibru şi ritm, rămânând totuşi ca o poartă a spiritului, deschisă spre lăuntricile com- plexităţii. Dar tot simplicitatea poate fi şi o poartă care nu duce nicăeri. Evo- luarea spre formă este singura menire a arhitecturii. * Arhitectura caselor noastre îşi are o limită în năzuinţele vieţii de toate zilele, cu toată demnitatea la care poate ajunge această viaţă şi cu toate râv- nele sale spre un ideal. Născută din util, ea poate ajunge până la un monu- ment al vieţii, fără a intra în marele domeniu al simbolurilor. Liberată de util, arhitectura îşi însuşeşte un simbol şi devine monumentală. Este o eroare a încerca monumentalizarea utilului. Utilul poate fi impunător prin dimen- siuni şi complexitate, pe când monumentalul e în afară de ele. «Toată drama arhitecturii moderne provine din confuzia utilului cu simbolul şi a volumului cu forma. Umflarea utilului peste măsura utilă nu poate da o formă şi nu orice este demn de simbol. Sărăcia formelor sau, mai bine spus, lipsa de forme, îşi trage obârşia dintr’o echivalentă sărăcie, morală. Ea trebue lăsată societăţii căreia îi convine ». ROMANE DE AVENTURI « Viaţa Românească » — Anul 32 — Nr. 2 — Februarie 1940 Fantezia şi aventura sunt elementele permanente ale literaturii, scrie d- Al. A. Philippide. întrebuinţarea lor poate fi, în unele epoci, scăzută. Nicio- dată, însă, ele nu încetează să participe la alimentarea invenţiei literare. In epoca dintre cele două ultime războaie, romanul de aventuri a avut REVISTA REVISTELOR 7°3 în literatura franceză ani de belşug şi ani de secetă. Perioada de înflorire a fost în jurul anului 1920. Era pe vremea când apăreau L’Atlantide a lui Pierre Benoît şi Le chant de l’equipage al lui Mac Orlan. După patru ani de război, lumea, sătulă de hidoasa aventură trăită, gusta cu entusiasm aventura ima- ginară. Aceasta era de altfel o stare de spirit generală în Europa de după război, de atunci (Europa care a devenit acum cea de dinainte de război — şi care, în câteva luni, a ajuns să pară mai îndepărtata în timp decât cea din 1914). In Germania, de exemplu, în aceeaşi epocă, teatrul expresionist, deformant şi răzvrătit, propune, dacă nu o fugă de realitate, o interpretare vizionară a acesteia. Şi extraordinara răspândire în publicul european a romanului poliţist trebue socotită ca o dovadă de permanenţă a nevoii de aventura. Producţia romanului poliţist n’a înregistrat în epoca de care vorbesc nici o scădere. In Franţa, romanul de imaginaţie, în general, după o perioada de câţiva ani de expansiune, a fost tot mai mult dat la o parte de romanul realist. Una de adâncire în analiza sufletească, cu sau fără intenţie morală, repre- zentată între alţii de Franţois Mauriac, şi alta de zugrăvire a societăţii (fără excluderea adâncirii şi a analizei). Les Thibault de Roger Martin du Gard, Les hommes de botine volonte ai lui Jules Romains, romanele lui Jacques de Lacretelle şi marea majoritate a romanelor franceze dela 1925 încoace sunt inspirate de această tendinţă. Iată însă că, în chip destul de ciudat, în pragul unei noi aventuri pe care Europa a început s’o trăiască, producţia romanului de aventuri cunoaşte în Franţa o creştere. E vorba, bine înţeles, de o creştere calitativa. Cantitatea de romane de aventuri s’a menţinut, probabil, aproape constantă. Georges Simenon şi romanele poliţiste au întreţinut (cel dintâi cu un remarcabil talent, relaxat însă de o producţie prea accelerată) gustul aventurii şi al fugii de monotonie. VALORILE DESINTERESATE ALE SUFLETULUI « însemnări ieşene » — Anul 5 — Voi. 13 — Nr. 2 — 1 Februarie 1940 Analizând cele trei specii de valori: naţionale, umanitare şi culturale, d. Ion Petrovici arată că, principial, între ele nu este nici un antagonism, cu toate că sunt unele împrejurări în care, fie şi pe cale indirectă, se schi- ţează un conflict între ele. Astfel, în vremuri de război, libertatea e îngrădită şi chiar în vremuri de pace, când împrejurările sunt turburi şi anarhia bate la poartă, e adesea nevoie ca gândirea tuturor să se încadreze în acelaşi ca- lapod. însuşi creştinismul a trebuit, pentru a salva ordinea sociala, la pră- buşirea lumii antice, să institue tirania unei filosofii unitare, dela care nu se îngăduia nimănui să se abată. Care ar fi raportul dintre valorile naţionale şi acele umanitare ? E oare trebuinţă ca să optăm pentru unul sau pentru altul, ori se pot armoniza, laolaltă, în cuprinsul aceluiaşi suflet, în cadrul aceleiaşi conştiinţi ? Căci, la prima vedere, ne isbesc nepotrivirile şi deosebirile lor efective, graţie cărora 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE au parcă aerul să se excludă reciproc. Pe când umanitarismul este desbrăcat de orice egoism şi preconizează abnegaţia în favoarea altora, naţionalismul este pe jumătate egoist, şi nu cedează o iotă din drepturile naţiunii, ale eului colectiv. Cu toate acestea, istoria este cu mult mai încurajată decât analiza severă a acelor două noţiuni. Avem, în fapt, exemple de acomodare a acestor două valori, ce nu se pot evident suprapune, ba chiar păreau a se opune. Bună- oară, biserica creştină ortodoxă, care, păstrând caracterul universalist al prin- cipiilor şi învăţăturilor sale, preconizând mila şi iertarea nelimitată, a putut totuşi să se identifice cu destinele ţărilor în care trăieşte. Naţionalismul poporului românesc nu este agresiv, ci defensiv. Cu un naţionalism violent şi lacom, biserica creştină, dacă ar fi ţinut la rosturile sale doctrinare şi n’ar fi admis să le trădeze, s’ar fi acomodat mai greu şi ar fi ajuns la inevitabile conflicte. Este cu totul alta naţionalismul defensiv, care respectă ceea ce aparţine celorlalţi, reclamând pentru sine numai un drept egal la viaţă, până la limita naturală. Cu un astfel de naţionalism, ra- ţional şi just, doctrina iubirii aproapelui se poate efectiv îmbina şi este ceea ce a avut loc fără greutăţi şi disonanţe, pe meleagurile noastre. INTRE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ « Preocupări literare t> — 1 Decemvrie 1939 După ce evidenţiază antagonismul dintre cele două discipline învecinate, d. Şerban Cioculescu găseşte formula lor de împăcare: « In ceea ce priveşte domeniul propriu al istoriei literare, nici un critic literar complet nu l-a dispreţuit vre-odată. Judecata de valoare nu priveşte numai opera izolată, ci şi legăturile ei cu autorul şi cu momentul cultural, cu ambianţa în care s’a format creatorul. In sfârşit, « capodopera » însăşi, ca un punct terminal, nu se lămureşte decât prin procesul de devenire al autorului ei, prin evoluţia lui, urmărită cronologic. Nimic mai iluzoriu decât imaginea statică a unui autor sau a unei opere I Criticul trebue să aibă, fie pentru scriitorii trecutului, fie pentru contemporani, graficul precis al evo- luţiei personalităţii lor. Nu este aceasta istorie literară, adaptată la structura criticei ? însăşi problema textelor, colaţionarea lor între ele sau cu manus- crise interesează deopotrivă pe critic ca şi pe istoricul literar. Numai că interesul intelectual al criticei nu se limitează la documentare. Obiectele ei principale rămân, după istovirea informaţiei istorice, surprinderea struc- turii proprii individualităţilor scriitoriceşti şi judecata de valoare. Acestea nu interesează istoria literară. Dar existenţa acestor centre de interes nu îndreptăţeşte divorţul dintre cele două discipline învecinate ». AL. VLAHUŢĂ 4 Gândirea » — Anul 19 — Ar. i — Ianuarie 1940 D. Nichifor Crainic aminteşte că la 19 Noemvrie 1939 s’au împlinit două- zeci de ani dela moartea lui Al. Vlahuţă: REVISTA REVISTELOR 7°5 «Alexandru Vlahuţă a jucat un rol considerabil la desvoltarea culturii aoastre. In primul rând prin creaţia sa în vers şi în proză. Un poem ca Iubire, de o concepţie atât de înaltă, e ceva unic în poezia noastră. Dan e întâiul nostru roman modern, care a făcut epocă. Nuvelele sale pun uneori probleme adânci, cum nu găsim în ceilalţi prozatori ai vremii. Afară de acestea, esei- stica lui Vlahuţă a jucat un rol imens în educaţia naţională şi în fo rmarea unei conştiinţi etice a apostolatului. El e cel dintâi tălmăcitor către neamul său al geniului lui Nicolae Grigorescu, în monografia scrisă cu o perfecţiune de stil epocală. Iar România Pitorească, intrată în patrimoniul şcoalei, a ramas până azi imnul fără egal al pământului strămoşesc. < In plus, Alexandru Vlahuţă a fost un mare animator al mişcării noastre culturale. A întemeiat reviste ca Viaţa şi Samănatorul, şi ziare ca Dacia, care însemnează etape istorice în desvoltarea scrisului românesc. A desco- perit şi a pus în circulaţie talente noi ca P. Cerna, St. O. Iosif şi atâtea altele. N’a existat un alt scriitor să se bucure cu o generositate mai largă şi să patro- neze mai fericit condeiele tinere, ce se iveau în literatură... « El ne-a lăsat o atitudine etică de un îndoit înţeles superior: etica res- ponsabilităţii cuvântului scris, realizată în toată opera sa şi cântată în acea poezie clasică: Cuvântul; şi etica prieteniei ocrotitoare faţă de noile talente. Pentru Vlahuţă, arta nu înseamnă « să fiu eu singur », ci « să fim cu toţii 1, adică să lucrăm cu toţii la acel mare chip ideal al patriei, care e literatura. Un sentiment de profundă solidaritate cu neamul său, aşa cum l-a trăit un Eminescu sau un Coşbuc, îl făcea să îmbrăţişeze cu entuziasm pe tinerii scriitori, pe care el îi socotea solii neamului, învestiţi cu misiunea de a-1 por- tretiza pe pânza de azur a veşniciei. Nu putea fi om de rând cel care pro- fesa şi practica o asemenea concepţie de artă; şi Alexandru Vlahuţă n’a fost om de rând şi nici scriitor de duzină. Ceea ce îmi place la N. Iorga, care l-a cunoscut de aproape cum a cunoscut toată marea pleiadă a timpului, e că atunci când vorbeşte de Vlahuţă, fraza sa căpătă o anume solemnitate de parcă ar vorbi de marele preot al artei naţionale. Căci într’adevăr, pentru Vlahuţă, arta era o mare preoţie sui generis, un arhierat laic cu menirea de a împărtăşi mulţimii cuvântul cum preotul dăruieşte Euharistia de pe masa sfântului altar. » O OPERĂ NOUĂ A LUI SABIN DRĂGOI *Ţară Nouă» — Anul 2 — Nr. 33 — 1 Ianuarie 1940 La Opera Română din Cluj s’a reprezentat o nouă lucrare a lui Sabin Drăgoi. « Kir Ianulea », operă comică în trei acte, libretul de Radu Urlăţcanu, după nuvela lui Ion L. Caragiale, căreia d. Victor lancu îi face următoarea re- cenzie: « De când cu opera Năpasta, lucrările d-lui Sabin Drăgoi se bucură de o atenţie deosebită a publicului, care, pe drept cuvânt, a întrezărit într’însul pe cel mai de seamă compozitor al muzicei noastre culte, menit a ridica nivelul produselor noastre de această natură pe planul creaţiilor majore. Dar tocmai pentrucă opera Năpasta reprezintă o culme a creaţiei noastre mu- 15 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zicale, rămânând o plăsmuire care timp îndelungat nu se va depăşi, orice lucrare nouă a d-lui Drăgoi trebue apreciată cu toată seriozitatea şi, dacă ne e îngăduit să adăogăm, cu toată stricteţea. Numai astfel vom putea stabili adevărata semnificaţie inovatoare a acestui mare compozitor al nostru, reliefând aportul său în evoluţia dificilă, doarece, dintre toate artele, ne- greşit, muzica întâmpină greutăţile cele mai multe în afirmarea unei culturi incipiente. Alături de genul dramatic şi de reflecţia filosofică, muzica înfă- ţişează un stadiu al maturităţii culturale, în care originalitatea se afirmă veridic, depăşind faza stângăciilor copilăreşti. c Considerată astfel, « Kir Ianulea », noua operă a d-lui Drăgoi, reclamă o serie de lămuriri, punând multiple probleme pe care nu toate le-a rezolvat în chip fericit autorul. * D. Sabin Drăgoi s’a angajat într’un gen foarte pretenţios. Genul comic în muzică se realizează cu mult mai greu decât cel tragic. El cere un rafi- nament deosebit în care formele muzicale convenţionale trebuesc adesea depăşite. Când însă realizarea lui izbuteşte, fără a decade într’un stil facil, ca în operetă, comicul ne oferă un prilej unic de încântare. t La această dificultate de ordin general, în cazul operei « Kir Ianulea », se mai adaogă şi una specială de o importanţă sporită. Subiectul lui « Kir Ianulea *, pe care Caragiale l-a împrumutat din literatura universală, răsfrânge în sine o temă dificilă. A trata tema aceasta numai sub aspectul ei comic, însemnează a-i diminua semnificaţia, — ceea ce nici compozitorul n’a în- cercat, Subiectul e mai profund; el vrea să interpreteze conflictul dintre bărbat şi femee ca un produs al diavolului. Drăcuşorul Aghiuţă, trimis de Daradot, împăratul întunericului, pe pământ, pentru ca, în chip de negu- stor florentin, cu numele de Kir Ianulea, să verifice dacă, în adevăr, cauza pă- cătoşeniei oamenilor se trage numai dela femee, se dovedeşte, până la urmă în această misiune a sa, o mai slabă întruchipare a răului decât este Acriviţa, fostă soţie a lui Kir Ianulea, o fiinţă pe cât de seducătoare ca femeie, tot atât de fatală. Teza aceasta este demonstrată la sfârşitul acţiunii, când vraciul Negoiţă nu reuşeşte să-l gonească pe Kir Ianulea — care, cu a sa putere dia- bolicească, o munceşte spre exasperarea părintelui ei şi a tuturor curtenilor, pe Domniţa, fiica lui Papură Vodă — decât prin înfăţişarea Acriviţei, la vederea căreia Kir Ianulea preferă să se înapoeze în iad, decât să mai zăbo- vească printre oameni «care s’au născut, trăesc şi mor în minciună ». « O asemenea concepţie răsfrânge o temă profund serioasă şi de un tragic incontestabil. Comicul nu poate fi aici deci unul de circumstanţă, dar nici unul de caracter, ci mai de grabă o satiră fină, o ironie necruţătoare a cărei ejiprimare în muzică alcătueşte o întreprindere dintre cele mai grele. « Ceea ce îngreuiază şi mai mult sarcina compozitorului, este calitatea mediocră a libretului. In adevăr, d. Sabin Drăgoi n’a avut parte de un li- bretist bun şi aceasta nu constitue un amănunt neglijabil. » Or, privită astfel, opera cea nouă a d-lui Drăgoi prezintă o serie de la- cune. Textul este în genere stângaci, pe alocuri deplasat, ba chiar vulgar, atât ca realizare stilistică, cât şi ca expresie poetică. Nu ştim cine a diriguit REVISTA REVISTELOR 707 acţiunea: libretistul sau compozitorul; în orice caz însă, opera, aşa cum se înfăţişează, cuprinde o serie de amănunte complet de prisos care încarcă fără rost, în detrimentul efectului de ansamblu, acţiunea. Numeroase scene ar putea fi suprimate, fără ca să piardă motivarea ansamblul acţiunii. Dim- potrivă, printr’o simplificare a ei, piesa ar câştiga. Căci iată, bogăţia scenelor, în care inundă şi un fals aer de autohtonism, lipsit de acea pregnanţă a formei interne care justifică sub raport estetic totul, destramă firul compoziţiei într’o anarhie stilistică. Aici efectele se evidenţiază apoi pe planul propriu zis muzical. In adevăr, ceea ce ne-a izbit în chip neplăcut, este lipsa de uni- tate stilistică a muzicei. Dela acorduri moderne de o severă alcătuire, muzica acestei opere se pierde în o seamă de fragmente uşoare, până la marginile operetei şi ale filmului sonor. In special folklorul nostru n’a reuşit să fie in- tegrat în formele mai pretenţioase ale operei. Sub acest raport, Kir Ianulea rămâne o creaţie mult inferioară Năpastei, în care unitatea de concepţie şi stil muzical este asigurată de tragicul melodic al lui Ion. Mulţimea ariilor, precum şi varietatea lor necontrolată, ne duc înapoi la factura dulceagă a operelor italiene pe care o socotim depăşită de muzica germană modernă*. LEGISLAŢIA ADMINISTRATIVĂ ŞI URBANISTICĂ « Revista de Drept Public * — Anul 14 — Nr. 3—4 — Iulie—Decemvrie 1939 Dispoziţiuni întâmplătoare în diverse legi administrative — care nu ex- primă o concepţiune — ori măsuri izolate şi sporadice, iată ce a însemnat până astăzi mişcarea urbanistică românească, fie în domeniul legislativ, fie în cel administrativ, arată, cu drept cuvânt, de I. G. Vântu. Oraşele s’au desvoltat la întâmplare şi fără un program studiat, fapte care explică starea înapoiată în care ne găsim. Legea administrativă din 1938 poate fi considerată ca un început serios, dar ea nu se ocupă decât de unele probleme ale urbanismului. De aceea este necesară o lege specială de urbanism, care să soluţioneze toate problemele de ordin tehnic, administrativ, financiar şi juridic, în legă- tură cu sistematizarea şi desvoltarea centrelor de populaţie, în cadrul unei concepţiuni desprinse din aspectele proprii ale vieţii româneşti. Această lege ar trebui sa cuprindă dispoziţiuni distincte pentru comu- nele urbane şi cele rurale. Va trebui să se ţină seama de caracterul deosebit al vieţii rurale cu cerinţele ei. Legile administrative impun tuturor comu- nelor, urbane sau rurale, obligaţiuni identice în privinţa sistematizării. De sigur că aceasta este o eroare, pentrucă atât condiţiunile de viaţă cât şi posi- bilităţile financiare sunt cu totul deosebite. De aceea, obligaţiunile comunelor rurale în această privinţă trebue reduse la ceea ce este compatibil cu viaţa rurală şi posibil în raport cu veniturile lor. Orice exagerare nu poate duce la nici un rezultat. Când în alte state, cu o viaţă rurală mult mai înaintată, comunele rurale nu au obligaţiunea întocmirii planurilor edilitare şi nici chiar toate oraşele, ci numai cele cu un minimum de 10.000 locuitori, apare nejustificată soluţia legii noastre care impune aceleaşi obligaţiuni celor două categorii de comune, atât de deosebite între ele. 15* 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acţiunea urbanistică în comunele rurale ar trebui să se limiteze într’o primă perioadă la întocmirea unui program edilitar, prin care să se urmă- rească ameliorarea situaţiunii exisţente, prin rezolvarea unor esenţiale ce- rinţe, cum ar fi problema apei, a salubrităţii şi locuinţei. Sistemele de rezol- vare a problemelor de care sunt legate sistemazizarea şi desvoltarea rurală trebuesc cautate în condiţiunile proprii ale aşezării rurale, adică să nu se înfăptuiască programe după cele mai noi cerinţe ale urbanismului, dar care să fie irealizabile din cauza cheltuelilor excesive pe care le necesită. Este evident însă că nici satisfacerea acelor cerinţe esenţiale nu poate fi lăsată în sarcina comunelor rurale, căci acestea sunt absolut incapabile ca din bu- getele lor infime să întreprindă orice fel de lucrare de acest gen. Ameliorarea condiţiunii actuale a vieţii rurale nu este o problemă locală,, ci o adevarată problemă de Stat. Atâtea consecinţe dezastruoase, din punct de vedere demografic şi naţional, decurg din faptul că aşezărilor rurale, care sunt şi adevarate centre româneşti, nu li se acordă o atenţiune suficientă. Cât priveşte comunele urbane, în afară de studierea problemelor amin- tite, piedica cea mai importantă în domeniul activităţii urbanistice este lipsa mijloacelor financiare. Deşi prin legea administrativă s’au mai creat alte venituri, totuşi ele sunt neîndestulătoare pentru comune, faţă de importan- tele obligaţiuni ce au. Cum rezolvarea acestei dificultăţi nu poate fi găsită în subvenţionarea din partea Statului, o posibilitate ar fi asocierea obliga- torie a tuturor comunelor urbane şi crearea unei * Case speciale de finan- ţare » cu un capital important, care să acorde comunelor împrumuturi po termen lung, cu plată în rate anuale. In orice caz, chiar în limita actualelor mijloace financiare, s’ar putea rea- liza un important progres, prin stabilirea unui program de acţiune eşalonat în raport cu mijloacele financiare. . TITU MAIORESCU ŞI CULTUL EXPRESIEI POETICE « Gândirea » Anul 19— Nr. 2— Februarie 1940 Din studiul d-lui D. Caracostea despre « specificul românesc », desprin- dem aceste rânduri semnificative: « Pozitivismul maiorescian faţă de problema limbii, dacă era necesar ca o reacţiune binefăcătoare împotriva ereziilor linguistice ale vremii, a avut şi o urmare supărătoare: mai mult prin interpretările de mai târziu, decât prin propriul sau exemplu, s’a răspândit dogma comodă că limba, fiind un produs al naturii, trebue să ne mărginim a o privi ca atare, iar specialistul, fie filolog, fie critic, nu are să-şi spue cuvântul în directivele ei creatoare. Astfel criticul devine, în cazul cel mai bun, un luminat birou de înregistrare al uzului, întru cât este reprezentat prin scriitorii de seamă ai vremii. « La Maiorescu, dogmatismul a fost cu prisosinţă compensat prin simţul lui înnăscut pentru farmecul expresiei poetice. In domeniul criticii literare şi al ideologiei estetice, partea cea mai rezistentă din poziţia maioresciană este tocmai cultul pentru expresie, întemeiat nu numai pe întreaga experienţă literară a trecutului, dar şi pe noile tendinţe de consolidare a formei, aşa cum. REVISTA REVISTELOR 709 se afirmau în literaturile moderne încă de pe la 1840. Este de relevat că Maio- rescu n’a rămas înstrăinat de această lăture a conştiinţei literare moderne, în măsura în care ea nu contrazicea principiile normative confirmate, prin experienţa trecutului. Astfel, în chiar studiul Poezia română, ţine să reamin- tească celebra analiză a lui Edgar Poe, prin care poetul desvalue o parte din procedeele sale compoziţionale. Ar fi chiar o lucrare de făcut pentru a ilu- stra limitele recepţiei moderniste la Titu Maiorescu, indicând care sunt vederile lui tehnice în concordanţă cu cele reprezentate de PoS, în Filosofia compoziţiei. S’ar vedea astfel şi ceea ce Maiorescu nu putea să recepţioneze. Este suficient să confrunte cineva pagina în care PoS arată necesitatea de a începe prin strofa dominantă, a cărei structură va decide caracterul şi eco- nomia celorlalte strofe, cu pagina în care Maiorescu îşi formulează părerea. Asemănările sunt isbitoare, când criticul nostru se exprimă astfel: «şi de sigur strofa, în care culminează poezia, este şi cea dintâi, care s’a prezentat în fantasia poetului în momentul concepţiunii şi pentru resărirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este fapta poesiei şi totdeodată măsură pentru efectul ce-1 produce; dela ea atârnă lungimea sau scurtimea lucrării, dela ea şi tonul în care este concepută; atâtea strofe şi acea coloare trebue să aibă o poesie, câte şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare ». Exact poziţia lui E. PoS. « In ce priveşte convingerea lui Maiorescu, atunci când afirmă necesitatea cuvântului unic încleştat la locul cuvenit, criticul nostru trebue să fi fost încântat de această formulare lapidară a poetului citat: aspiraţia către un ensemble auquel on ne peut ni enlever ni ajouter un atome sans tout ditruire. Dacă deci la Maiorescu, datorită şi acestor înrâuriri, cultul expresiei a rămas o constantă binefăcătoare, la criticii următori constatăm o stăruitoare nepre- gătire şi neglijare, culminând azi în celebra teorie suprarealistă adaptată nivelului nostru postbelic: «siluirea» limbii privită ca meritul de căpetenie al unor scriitori şi înălţată astfel Ia criteriu de valorificare. « Dogma neamestecului criticii în viaţa limbajului nu poate să reziste ce- rinţelor vremii. însuşi Maiorescu n’a avut o consecvenţă deplină întrucât poziţia lui în chestia neologismelor implică necesitatea unei critice a lim- bajului. » NOTE FEBRUARIE Parcă influenţa ideii de calendar asupra oamenilor e totuşi reală. La i Sep- temvrie, a început războiul germano-polon ; la I Decemvrie, Sovietele au atacat Finlanda ; la I Februarie, după două luni de insuccese, armatele ruseşti încep o nouă şi copleşitoare ofensivă: o destul de precisă colaborare între aviaţie, arti- lerie şi infanterie, tancuri noi de 70 tone, o disciplină la armata roşie şi o crâncenă îndârjire de a trece cu orice preţ. La toate acestea, Finlandezii opun o rezistenţă de « supraoameni 0. Rezultatul este o dureroasă infirmare a * teoriei moralului », pe care am de- nunţat-o de câteori am avut ocazia, ca pe o pricină de înfrângeri penibile. Când acum vreo cincisprezece ani, un ministru de război, fost general comandant de armată în campanie, declara că moralul este totul, nu materialul, care poate fi înlocuit cu « dinţii, unghiile, ghiarele », noi îl denunţam pe acest domn cu o vio- lentă indignare, ca pe un izvor de mari umilinţe naţionale. Prin urmare, unii dintre cei mai bravi ostaşi pe care i-a cunoscut istoria uni- versală, aceşti Filandezi preţuiţi ca nişte supraoameni, au fost nevoiţi totuşi să dea înapoi în câteva puncte esenţiale. La Summa şi pe lângă râul Taipale, tru- pele ruseşti, atacând fără încetare, au izbutit să pătrundă în poziţia întâia a li- niei Mannerheim şi să ajungă chiar, la ceasul în care redactăm aceste note, între forturile poziţiei celei de-a doua. E posibil un contraatac finlandez, dar numai cu o risipă de muniţii pe care aceştiapare-se că nu şi-o pot îngădui. . . Căci acesta e adevărul: războiul de poziţie, defensiv, are avantaje, dar el nu scuteşte de nece- sitatea muniţiilor, ba dimpotrivă. Ecuaţia: victorie = moral -f- armament (X aviaţie, y artilerie, z infanterie, etc.) pare să fie din cale afară de greu de priceput de oameni care ameţesc gân- dind doar câte unul dintre termeni. In realitate, e vorba de o funcţiune strictă şi oricare termen e o variabilă determinantă. E de notat, în acest sens, evoluţia sprijinului promis de America. O comisie a Senatului, la cererea preşe- dintelui Roosevelt, a hotărît să se acorde $o de milioane de dolari, comisia spe- cială a redus suma la 30 de milioane, iar votul final a fost, peste o lună, că se aprobă 20 de milioane, cu condiţia că nu se vor folosi pentru cumpărare de ar- mament, ci pentru cumpărarea, din Statele-Unite, a unei mari cantităţi de măr- furi oarecare. De altfel, în genere, un mod de a ajuta Statele în nevoie a început NOTE 711 să se practice în ultimul timp, silindu-le să cumpere, cu bani scumpi, fără nevoie, tot felul de aparate şi de mărfuri, de care binefăcătorul generos nu mai ştie cum să se scape, D. Leslie Hore Belisha, care a ieşit din guvern, între altele, şi pentru opti- mismul său exagerat (« vom câştiga războiul confortabil», se pare că a spus odată) —deoarece Englezilor, care au câştigat de vreo două veacuri mai toate războiaiele, nu le plac t conducători optimişti şi conduşi pesimişti», ci dimpo- trivă — publică, în * Paris-Soir o, un articol plin de miez, din care extragem pasajul următor: « Tema Consiliului Suprem este să măsoare potenţialul maximal al efor- tului militar german, în raport cu efortul maximal al Franţei şi Marei Britanii şi, plecând dela această bază solidă, să determine, în mod exact, datorită cărei arme sau combinaţii de arme, aliaţii ar putea deslănţui atacul Cel mai decisiv. Dacă, dimpotrivă, această bază de comparaţie ar duce la concluzia că o presiune mai severă asupra inamicului se poate exercita prin defensivă, atunci problema ar consta în evaluarea forţei minime de toate armele, pe care aliaţii trebue să le menţină pe poziţiile lor. In acest caz, Marca Britanie şi Franţa sunt capabile să depună o sforţare şi mai mare în celelalte forme de- război: financiar, economic şi moral, mijloace de care cele două puteri occi- dentale dispun atât de mult, dar care mai trebuiesc desvoltate o. Pare să fie, într'adevăr, concepţia strategică a puterilor aliate şi dovedeşte o profundă sagacitate. . Pentru că vorbirăm de schimbarea dela ministerul de războiu englez, să ară- tăm că noul ministru, D. O. Stanley, din gintea Derby, a debutat cu declaraţii că momente grele, foarte grele îi aşteaptă pe Englezi, deoarece au de luptai cu un popor * brav, capabil şi hotărît *. . . a produs excelentă impresie. Frumos rezultat diplomatic la Conferinţa dela Belgrad. România, Turcia, Grecia şi Jugoslavia au reînnoit pe încă şapte ani pactul care le leagă, hotărâte să ducă o politică de pace şi apărare a hotarelor. D. ministru de Finanţe a anunţat Ţara, foarte mulţumit, că s’au subscris bonuri pentru înzestrarea armatei de peste io miliarde de lei (cam 250 de mi- lioane de lei de-ai României mici, de dinainte de război). Subscrierea continuă cu impulsul dat de Suveran, care a subscris 10 milioane lei, iar Măria Sa Marele Voevod Mihai, 2 milioane lei. C. P. 7lZ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înjghebată din dorinţa de mani- festare a unui mănunchi de tineri ardeleni, care au pornit la drum să colaboreze la renaşterea româ- nească împreună cu profesorul Vic- tor Jinga, • Ţară Nouă *, revistă săptămânală clujană, a izbutit, în mai puţin de un an, să-şi sape matcă în scrisul românesc contem- poran. Bogăţia de idei, dragostea pusă în exprimarea lor şi capacitatea excepţională a grupului a sfârşit prin a oapta şi interesul cititorului din Capitală, de obicei impasibil faţă de tot ce vine din provincie. Ţinuta serioasă şi demnă a publicaţiei arde- lene o face să ocupe una din cele mai frumoase poziţii în rândul tipă- riturilor româneşti. Redactorul « Ţării Noi *, d. Victor lancu, graţie perspicacităţii sale ştie să ţină vie linia revistei. D. Vasile Munteanu, cunoscutul ziarist arde- lean, publică dorite şi gustate repor- taje de politică internă şi externă, precum şi articole curajoase şi note vioaie. Numele d-lor Tr. Marcu, Bucur Schiopu, Mircea Biji, C. Dră- gulescu au ajuns cunoscute pentru cel ce se ocupă de problematica civi- lizaţiei sau a politicei; tot aşa şi d-nii A. Tătaru şi M. Marina, pen- tru probleme economice, sau d. M. Surdu pentru cele muncitoreşti. In d-nii V. Novac, V. Marian sau T. Vescan, revista a găsit exce- lenţi eseişti în materie ştiinţifică. Intre colaboratorii mai noi însem- năm pe d-nii I. Cădariu, I. Vilţi- şescu, I. Didilescu, C. Jiga, etc. In partea critică a revistei, sem- nează regulat d-nii M. Beniuc, L. Rusu, I. Vlasiu, cronici literare, tea- trale şi plastice. Grupul se poate mândri, cu cola- borările poetice ale d-lor F. Cre- ţeanu, E. Giurgiuca, N. Caranica. Acesta din urmă, deşi profesor la Arad, nu pierde contactul cu mişca- rea culturală din capitala Ardealului. E o înşirare de nume, foarte in- completă, dar suficientă pentru a învedera că «Ţară Nouă» e o gru- pare serioasă şi sârguitcare de forţe tinere, înhămată trup şi suflet la munca grea de afirmare a culturii româneşti. M. D. O surpriză deosebit de plăcută ne-a rezervat noua generaţie de com- pozitori. Seara de 7 Februarie a procurat publicului bucureştean o ocazie de verificare a progreselor mu- zicii româneşti. In condiţii vitrege pentru cultură în general şi pentru tineret în special, cresc sub ochii noştri o seamă de compozitori noi, care înfruntă toate adversităţile, cu elanul caracteristic vârstei tinere şi talentului. Graţie unei fericite înmănuncheri de energii organizatoare, au fost învinse piedi- cile numeroase care stau în calea unor asemenea manifestări. Se cu- vine să menţionăm partea de merit a Societăţii Compozitorilor Români, care a înţeles datoria de a sprijini o iniţiativă mai mult decât lăudahilă. Patronată de d. prof. M. Andricu, această iniţiativă a grupat şapte compozitori în frunte cu însuşi ma- gistrul muzicii de cameră româneşti. Numerosul şi alesul public, atras de interesul neobişnuit al unei atari manifestări muzicale, s’a putut con- vinge de autenticitatea talentului tinerilor compozitori,ale căror lucrări, în mare parte prime audiţii, figurau în programul concertului. NOTE 713 Suita pentru pian (1939, prima audiţie) a d-nei Hilda Jerea, aqua- relă insufleţită de un humor rustic, a fost fericit conturată de o remarcabilă pianistă, d-na Irina Lăzărescu. Sonatina pentru vioară şi pian •(Op. 1) de Dinu Lipatti, o lucrare -aproape din copilărie, datând din 1933, uimeşte prin meşteşugul ei. D. prof. Alexandru Theodorescu a slujit intenţiile tânărului autor cu o con- ştiinciozitate care face cinste arti- stului, iar prezenţa d-lui Lipatti la pian a dovedit incă o dată că artiştii autentici au vârsta talentului lor. D. Paul Constantinescu ne-a pre- -zentat în primă audiţie una din cele mai bune ale sale lucrări: Variaţiuni libere pentru violoncel şi pian pe o temă bizantină din secolul al XlII-lea iI939)- D. Teodor Lupu, acompa- niat de d. Const. Silvestri, a pus în interpretarea d-sale tot entuziasmul şi perfecţiunea tehnică. Sonata pentru pian (1932, prima audiţie) a d-lui Matei Socor, prezen- tând probleme dificile de tehnică pianistică, a pus în lumină solidari- tatea strânsă dintre instrumentiştii şi compozitorii tineri. D. Radu Ne- greanu a trecut un examen greu de înţelegere muzicală, memorizare şi realizare tehnică, dând expresia cuve- nită sonatei excepţional de preten- ţioase. D. M. Fuhrmann a executat So- nata pentru oboi şi pian a d-lui Constantin Silvestri (Op. 17, Nr. 1, 1939, prima audiţie), cu acompa- niamentul autorului. Cele trei cântece (prima audiţie 1939) ale d-lui Dinu Bugeanu, pe versuri de Tudor Arghezi, G. To- pârceanu şi D. Ciurezu, au fost .nuanţate de d-na Eugenia Babad- Cioculescu cu o rară inteligenţă mu- zicală, care fac din d-sa una din cele mai desăvârşite cântăreţe, neîntrecută mai ales în arta liedului. Suita în trio pentru flaut, clarinet şi fagot (Op. 28, 1939 prima audiţie) executată impecabil de d-nii prof. V. Jianu, prof. Ungureanu şi D. Alexandrescu, a confirmat încă o dată resursele nesecate ale d-lui prof. M. Andricu de a da o formă cultă ma- terialului minunat al folklorului românesc. Cu asemenea partituri, care în- seamnă tot atâtea izbânzi ale muzi- cii româneşti, compozitorii noştri ar putea face figură frumoasă pe ori- care din programele concertelor apu- sene. A. C. ^)ate şi propuneri despre o edu- caţie în noul spirit al medicinii so- ciale, care accentuează studiul hi- gienii rasei, al eredităţii, al demo- grafiei, antropologiei şi biotypologiei şi impun nu numai o altă educaţie a populaţiei, dar şi reforme în viaţa Statului, — ne prezintă într’o lucrare temeinic închegată d. Dr. G. Banu în La Science de la Medecine Sociale en Roumanie, care se cuvine cerce- tată de toţi acei care doresc o sănă- tate publică şi condiţii biologice mai prielnice desvoltării însuşirilor nea- mului nostru. P. C. ^^ai multe manuscrise inedite ale lui Beethoven au fost de curând des- coperite la Moscova. Se ştie că Bee- thoven întreţinea legaturi de strânsă prietenie cu principele Rasumotvski, ambasadorul Rusiei la Viena, căruia îi dedicase trei cuartete de coarde» 7i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE primele din aşa numita a doua epocă, însemnate cu op. 59, şi anume: cuar- tetul Nr. VII, Nr. 1 în fa major, cuar- tetul Nr. VIII, Nr. 2 în mi minor şi cuartetul Nr. IX, Nr. 3 în do major, care au apărut în 1808, la Viena, la J. Riedl, 582 Hohemarkt. Al treilea tiraj al acestei ediţii poartă, într’a- devăr, dedicaţia următoare: «Trei cuartete prea plecat dedicate Exce- lenţei Domnului Conte de Rasou- moffsky (Rasumowski a fost înălţat la rangul de principe de abia la 1815, în timpul Congresului dela Viena N. A.), actual Consilier particular al Majestăţii Sale împăratului Tu- turor Rusiilor, Senator, Cavaler al ordinelor Sf. Andrei, Sf. Alexandru- Newsky şi Mare Cruce al aceluia al Sf.Wladimir Clasa i-a, etc., etc., de Louis van Beethoven ». In 1788, Rasumowski se căsătorise cu contesa Elisabeta de Thun, cum- nata principelui Lichnowski, a cărui prietenie pentru Beethoven este cu- noscută. Prin această căsătorie, s’a putut introduce în unele cercuri muzi- cale, în care a întâlnit, pe rând, pe cei mai mari compozitori ai epocei. Acolo a cunoscut pe Mozart, J. Haydn, spre care s’a simţit în deosebi atras, şi mai târziu pe Beethoven. In 1792, Rasumowski a fost numit ambasador la Viena, iar cu începere din 1805, legăturile sale cu Beethoven au de- venit foarte strânse. Marele compo- zitor executa în casa acestuia, la ar- hiducele Rudolf şi la principele Lich- nowski, primele sale audiţii (Wilder, Beethoven). In casa lui Rasumowski, mai mulţi suverani, care doreau să-l cunoască pe Beethoven, au fost pre- zintaţi acestuia. Primele două din cuartetele de- dicate lui Rasumowski au fost ade- sea numite « cuartetele ruseşti *, deoarece Beethoven folosise în ele două arii populare ruseşti. Pe semne că ambasadorul rus revelase artistului comoara imensă a folklorului său na- ţional. Nu se ştie dacă Beethoven a ales, din aceste culegeri de folklor,. temele folosite în finalul cuartetului în fa major şi în rc/îerzo-ul aceluia în mi minor, ca să-i fie agreabil ambasadorului, sau numai pentrucă fusese sedus de coloarea originală şi stranie a melodiilor ruseşti. E posibil ca manuscrisele găsite astăzi să fi fost aduse la Moscova de rudele lui Rasumowski, care a trăit până la moarte la Viena. Anume e vorba de 174 de pagini, conţinând schiţe din Sonata lui Kreutzer, din simfonia eroică, din oratoriul Muntele măslinilor şi din sonata pentru piano, op. 31. Manuscrisele datează din 1803 şi unele foi poartă încă urmele lu- mânărilor la lumina cărora Beethoven îşi scria compoziţiile. R. C. Tricentenarul lui Racine a fost sărbătorit în Franţa mai mult cu pietate decât cu strălucire. Războiul a suspendat în parte marile festivităţi raciniene, care fuseseră stabilite din timp. Dar dacă evenimentul a pier- dut, din cauza împrejurărilor tragice de astăzi, caracterul lui spectacular, a câştigat în schimb în semnificaţie- Niciodată mai mult decât acum ome- nirea n’a avut o mai adâncă nevoie să-şi amintească şi să reafirme valo- rile ei spirituale şi artistice — valori care devin cu atât mai scumpe, cu cât sunt mai ameninţate. Intr’o Europă zbuciumată, rănită, plină de exasperări, de spaime, de febre şi de nebunii, geniul lui Racin& NOTE reaminteşte spiritului uman legile lui de ordine interioară, de claritate, de echilibru, de măsură. Comemorarea lui Racine capătă astfel un înţeles ce depăşeşte lite- ratura şi trece dincolo de hotarele Franţei. Nu este numai un eveniment literar şi nu este numai un eveniment francez. In toată lumea, reprezentaţii de teatru, expoziţii, cicluri de con- ferinţe, cursuri universitare îşi pro- pun să menţină în actualitate figura şi opera lui Jean Racine. Prin Racine, spiritul uman ia încă o dată cunoştinţă de unitatea sa, de dramele sale eterne, de soarta sa neschimbată. M. Sb. fi de scris, în legătură cu tri- centenarul lui Racine, dar cu titlul de simplă curiozitate literară, ar fi de scris un întreg capitol despre dramele de iubire, pe care a vrut să le îndure autorul Fedrei. Teatrul este un mediu, care nu-şi schimbă moravurile. Intrigi, cabale, pamflete, invidii infernale, complo- turi, lovituri date pe ascuns — nimic nu i-a fost cruţat lui Racine. Nicăieri mai mult decât în teatru interesele personale nu sunt mai acerbe, mai violente, mai directe, mai lipsite de discreţie. O premieră de teatru la 1669 (când se joacă pentru prima oară Butannicus) nu era mai puţin expusă intrigilor de culise sau conjuraţiei criticilor decât o premieră din zilele noastre. « Abia a apărut pe scenă — spune Racine — că s’au şi ridicat o mul- ţime de critici ce păreau că au nimi- cit-o. Eu însumi am crezut că soarta ei în viitor va fi mai puţin fericită decât a celorlalte tragedii ale mele. Dar, în cele din urmă, s’a întâmplat 7i5 cu această piesă ceea ce se va întâm- pla totdeauna cu operele de oarecare valoare: criticile s’au năruit, piesa a rămas ». Uneori replica autorului la atacu- rile critice este mai ironică, mai apăsată. « Ce să răspund unui om care nu gândeşte nimic şi care nici macar nu ştie să spună ceea ce gândeşte ? » Sub aceste atacuri îndreptate împo- triva pieselor lui, Racine vede tot- deauna chestiuni personale, invidii mocnite. « Toate aceste critici vin din partea a patru sau cinci autori mărunţi, nefericiţi, care niciodată n’au putut să deştepte prin ei înşişi curiozitatea publicului. Ei găsesc mereu pri- lejul unei opere de succes pentru ca să o atace: nu din gelozie, căci cu ce drept ar fi geloşi ? dar în aparenţa că li se va da un răspuns şi că vor fi scoşi din obscuritatea în care pro- priile lor lucrări i-ar fi lasat toată vieaţa ». Prefeţele lui Racine, scrise cu o extremă modestie, pe un ton deta- şat, informativ, aproape impersonal, lasă totuşi să străbată până la noi, ecouri dintr’o viaţă teatrală, care era la fel de zbuciumată atunci, când ea interesa un public restrâns de Curte, ca şi astăzi, când bătăliile teatrale se dau în piaţa publică. A fost totdeauna în istoria tea- trului un Prudon de opus lui Racine şi a fost totdeauna un public care să creadă în acest Prudon, chiar dacă lui Racine îi rămânea eter- nitatea. M. Sb. Războiul actualizează un subiect de anchetă, care era foarte la modă în presa literară acum câţiva ani. 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Care sunt cele zece cărţi, pe care le-aţi lua, dacă aţi pleca pe o insulă, fără dreptul de a lua mai multe ? ». Războiul e o călătorie mai lungă şi mai aspră. Intr’o ladă de campanie, într’o raniţă de soldat, nu e loc pentru zece volume. In momentul plecării, o singură carte e tot ce-şi poate lua cu el, omul chemat în război. Alegerea de astă dată înce- tează a fi un exerciţiu literar inge- nios. Cartea luată va fi un tovarăş în singurătate, un refugiu, o conso- lare, un prieten. Nu e o carte de citit: e o carte de recitit. O carte pe care o porţi cu tine în tranşee, în spitale, în captivitate. Din această intimitate exclusivă cu o singură carte, din această lectură unică, per- zistentă, mereu repetată, se desprinde probabil o experienţă intelectuală, pe care nicio bibliotecă confortabilă din lume nu o poate oferi. Războiul e timpul marilor cărţi esenţiale, cărţi generoase, hrănitoare, care pot duce pe front, în vieaţa mereu ameninţată a soldatului, sen- timentul lucrurilor durabile. E timpul Bibliei, timpul marilor clasici, timpul operelor vechi. M. Sb. ft^ontaigne a prevăzut în anumit fel straniul război de linii fortificate, care durează încă neschimbat pe frontul de Vest, din Septemvrie până acum. « Et â prăsent que nos mosquetaires sont en crădit, croy l’on trouvera quelque invention de nous emmurer pour nous en garantir, et nous faire traîner â la guerre enfermez dans des bastions. . .». (Les Essais. Cartea a Il-a. Capitolul IX). Invenţia pe care o întrevedea auto- rul Eseurilor s’a realizat întocmai patru veacuri mai târziu, în timpul carelor de asalt. M. Sb. Succesor al lui Charles Drouhet la catedra de literatură franceză, d. Bazil Munteanu a făcut în cursul lunii trecute la Facultatea de litere din Bucureşti o lecţie inaugurală, care a însemnat, prin răsunetul ei în cercurile noastre de cultură, mai mult decât începutul unei supliniri de catedră. Eveniment universitar, această lecţie a constituit una din acele zile mari în care Universi- tatea îşi regăseşte cadrul ei academic de festivitate sobră. Un public de profesori, critici, li- teraţi şi artişti se adăuga auditorului studenţesc, pentru a urmări expu- nerea noului profesor. După ani îndelungaţi petrecuţi în Franţa, reîntoarcerea d-lui Bazil Munteanu în ţară este nu numai pen- tru Universitatea noastră, dar pentru viaţa noastră culturală în genere un fapt remarcabil. Scrisul nostru literar dobândeşte o pană critică excepţională, care din depărtare a adus eminente servicii cunoaşterii valorilor româneşti în lume, iar de faţă fiind, va participa mai activ la întreaga noastră mişcare culturală. D. Bazil Munteanu este autorul acelei excelente istorii a literaturii române, apărută în 1938 la Paris (fiditions du sagittaire), scrisă de sigur în scopul de a oferi un manual, un « precis », de literatură română lectorului străin, dar depăşind cu mult, prin calităţile sale de acuitate critică, o lucrare de informaţie. Sti- list strălucit, spirit critic pătrunzător, orientându-se cu aceeaşi siguranţă şi în lumea ideilor şi în lumea artei, NOTE 717 d. Bazil Munteanu aduce scrisului românesc mari daruri, pe care lecţia sa inaugurală le-a afirmat încă odată în modul cel mai fericit. M. Sb. . murit la Paris Lucien Dubech, critic de teatru care avea nu numai pasiunea teatrului, dar mai ales — lu- cru rar în această meserie — o mare cultură. In genere, şi nu numai la noi, « cronica dramatică > este un gen de gazetărie, care nu cere nici talent, nici competenţă, nici probitate in- telectuală. Este o simplă rubrică mai mult sau mai puţin informativă. Lucien Dubech era în mişcarea teatrală franceză şi europeană, unul din puţinii critici care judecă teatrul cu exigenţe superioare de arta. Teatrul decăzut de astăzi, industria- lizat, producător de piese în serie, depărtat de cultură, despărţit de poezie, are o critică pe măsura lui, o critică redusă la formule stereo- tipe, aplicate « dela caz la caz » şi excluzând o viziune unitară. Lucien Dubech a fost unul din cei mai pa- sionaţi adversari ai acestui fel de teatru şi ai acestui fel de critică. Adversitatea lui se afirma cu o rară incisivitate. A fost un critic sever, clar-văzător, cu puternice aversiuni — cu atât mai puternice, cu cât erau mai juste. Umanist, iubitor de cultură clasică, a apărat prin scrisul său valorile mari, statornice, mobile, atât îm- potriva diverselor mode fals refor- matoare, cât şi împotriva poncifilor, a tiparelor moarte, a producţiei de serie. Teatrul european pierde pe unul din cei mai siguri judecători ai săi. La Bucureşti, unde a fost în vara anului 1938, Lucien Dubech a lăsat bune amintiri. Articolul scris cu acel prilej pentru Revista Fundaţiilor Regale (Nr. 8, August 1938) oferea cititorului român pagini, în care criticul îşi definea în trăsături su- mare, dar sigure şi precise, poziţia sa. ' M. Sb. O critica a timpului nostru şi tot- odată schiţa unei lumi noi şi paşnice ne dă filosoful Maurice Blondei în recenta sa carte: Lutte potir la Civi- lisation et Philosophie de la Paix (Bibliothăque de Philosophie Scien- tifique, editura Flammarion). Auto- rul cărţii aceleia prin care a combătut acum aproape cincizeci de ani pe materialişti şi imanentişti, L’Aclion, atunci când un critic imprudent făcuse în scris proorocirea ca « peste patruzeci de ani nimeni nu-şi va mai aminti de această carte *, pare să înfrunte mereu vremurile şi des- minţirile celor care le judecă după manifestările unui prezent prea apro- piat. Va izbuti oare bătrânelul dela Aix şi cu noua-i carte să preve- stească o tendinţă spirituală, care, peste câteva decade, va fi îmbrăţişată de întreaga pătură cultă, aşa cum astăzi mai toţi gânditorii îi acceptă concepţia sa despre acţiune ? Iată întrebarea pe care ţi-o pui, după ce ai străbătut paginile acelea grele de cugetare şi aspiraţie, pă- trunse de dragostea de Dumnezeu şi de o creaţie în sensul Lui. « Sub- ordonând întreaga viaţă personală^ socială, economică, naţională şi inter- naţională unei inspiraţii cu totul opusă conflictelor de rasă, de pre- stigiu, de organizare mărginită la cucerire şi la tehnica unui materia- 7i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lism evoluat », urmaşul Sfântului Au- gustin, al lui Pascal şi al profeso- rului său, filosoful Oll^-Laprune, al- cătueşte o filosofie a păcii în sensul creştinătăţii. « Pacea nu poate fi decât în inimi şi în inteligenţe înainte de a fi şi pentru a fi în fapte, în tratate şi în obiceiurile internaţionale >. Fără să cada în utopie, Blondei este con- vins ca, datorită adevăratei conştiinţe şi bunei voinţe, o nouă orientare către o civilizaţie constructivă şi o pace frăţească este posibilă. Publicata în 1939, cartea pare prea frumoasă pentru anul 1940. Cum va apărea ea oare peste câteva decade ? Va avea ea oare destinul celeilalte cărţi despre acţiune sau destinul atâtor utopii, deşi autorul s’a ferit cu tot dinadinsul să cadă în utopie ? P. C. O interesantă caracterizare a spi- ritului francez făcută de francezul Maurice Blondei: «Mai mult decât oricare altul, spiritul francez este pornit sa judece în mod viu şi cu acea izbucnire rapidă şi taioasa (tran- şanta), pe care i-au desvoltat-o viaţa de societate, rânduirea strălucitoare a conversaţiilor, dorinţa de a părea ştiutor şi pătrunzător, iar, de altă parte, gustul de a conduce la absolut şi la universalitate aceste idei, câte- odată abuziv de clare, aceste judecăţi şi teorii specios definite, aceste so- luţii cu atât mai ademenitoare, cu cât sunt mai radicale şi, aparent, pregătite pentru aplicaţii şi reuşite imediate. . . >. (Lutte pour la Civili- sation ct Philosophic de la Paix, p. 32). P. C. «Şi acum o observaţie asuprii spi- ritului englez, făcută în acea carte plină cu «confidenţe englezeşti », Feuilles de Calendrier de Princesse Bibesco (editura Pion): «Să ai pu- terea şi, ceea ce este şi mai mult, să găseşti în tine inima de a iubi amintirea inamicului tău, iată una din particularităţile prin care En- glezii se deosebesc de restul omenirii. Nu-mi pot închipui o piesă de tea- tru care să laude pe Principele Negru sau pe Ducele de Wellington, jucată pe scena unui teatru parizian. Nu-mi pot închipui nici un club militar francez, unde bustul lui Foch să stea faţă în faţă cu acela al lui Hin- denburg. Şi totuşi la Londra mi-a fost dat să văd, pe scara de onoare a celui mai de seamă club militar din Pali Mall, bustul lui Napoleon faţa în faţă cu acela al lui Nelson. Şi busturile stau astfel din 1815, a doua zi după războaiele napoleo- niene » (p. 31). Descriind, apoi, o reprezentaţie de teatru la Londra, cu piesa « Sfânta Elena >, în care eroul este, fireşte, Napoleon, scriitoarea ne mai împăr- tăşeşte impresia unui Englez la ieşi- rea dela spectacol: « Un singur lucru mi-a displăcut. Am fost izbit vă- zându-1 venind să salute publicul la sfârşit. Ceilalţi actori puteau s’o facă. Dar nu El ! » P. C. Un anunţ dintr’un ziar american: «Milionar, tânăr, fermecător, do- reşte să întâlnească în vederea căsă- toriei, o fată care să semene cu eroina romanului lui M...S». In timp de douăzeci şi patru de ore ediţia roma- nului în chestiune s’a epuizat, ne spune o altă publicaţie americană, ironizând aceste condamnabile me- tode de reclamă, cu totul incompa- tibile cu demnitatea creaţiei literare. NOTE 719 Cu totul altfel vedem noi reclama îndemânatecă făcută de un alt editor american, care, văzând că traducerea unui roman francez, de bună cali- tate, rămâne prea multă vreme în depozitele librăriilor, a publicat un anunţ cam în sensul următor: « Ro- manul cutare este socotit prea greu de unii cititori grăbiţi. Acesta să fie oare nivelul adevăraţilor noştri citi- tori ? Aceasta e puterea lor de a apre- cia lucrările bune şi adânci ? * Şi acest fel de reclamă a reuşit în Statele-Unite. Dar pe când pri- mul fel de reclamă constitue aproape o excrocherie, celălalt este un stimu- lent şi o invitaţie la depăşirea citi- torilor unei ţări, care citeşte imens de mult, deşi nu totdeauna opere de valoare artistică şi spirituală. Notam că reclama a doua a fost publi- cată de o editură condusă de doi tineri foarte culţi, unul cu înaintate studii universitare, celalalt cu o im- presionantă cultură, pe care şi-a făcut-o singur. P. c. O rubrică interesantă şi care con- firmă preferinţa timpului nostru pen- tru acel fel de literatură cât mai legat de viaţă, de confesiune, de fapt divers, de experienţa autentică, de amintire şi observaţie personală, găsim în revista Readcr’s Digest. Ru- brica se intitulează: «Cel mai ca- racteristic şi mai neuitat om pe care l-am întâlnit în viaţă ». Sub această rubrică a publicat mai de mult Heinrich Mann amintirile sale despre un om sărac, care, în orăşelul copilăriei sale, era un ade- vărat tip. Nevoind să cerşească, nici să accepte mila altora, omul acela se făcea totuşi util prin tot felul de servicii mărunte şi nu primea o plată mai mare decât merita serviciul prestat. Era totdeauna disponibil şi gospodinele îl găseau uşor pentru a le ajuta la curăţitul casei, iar bărbaţii îl întrebuinţau la tot felul de comi- sioane. Umilinţa, bunatatea şi faptul că se mulţumea cu foarte puţin, bucurându-se când avea ce mânca şi nefiind revoltat sau profitor când nu gasea de lucru îi dadeau un aer de mistic creştin, o curăţenie de pustnic, o fericire de om împacat cu sine. Nu cerea nimănui nimic, dar era mereu prezent în faţa con- ştiinţei localnicilor, caie, ajutându-1, simţeau că se ajuta pe ei înşişi. Altădată SherwoodAnderson, aven- turierul şi vagabondul care a început să scrie la 35 de ani şi şi-a văzut prima carte tipărită Ia 40, după o viaţă sbuciumata la fel cu aceea care o duce şi astăzi, când la 63 de ani conduce în oraşul Marion din Vir- ginia două ziare locale, unul demo- cratic şi altul republican — politica i-a fost totdeauna indiferentă acestui vagabond care a avut cele mai mă- runte şi mai curioase îndeletniciri — şi-a descris tatal ca tipul cel mai de neuitat din câţi a întâlnit în bogata-i experienţă. Câtă umanitate şi cunoaştere sem- nificativă se găsesc în astfel de ca- ractere tipice nu e nevoie să mai arătăm. Fiecare orăşel românesc îşi are caracterele lui de neuitat şi pe care totuşi uită să le consemne cu toată semnificaţia lor în epica uneori prea subiectivă, alteori prea căută- toare de personaje originale, pe care le contrafac după modelele literaturii noastre mai vechi sau ale celei străine. Scriitorul adevărat trebue să aibă ochi de reporter, inimă de creştin şi înţelegere de filosof. P. C. 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un pasaj foarte actual dintr’o scri- soare adevarată, aceea pe care loco- tenentul Arthur George Heath, ucis pe front în 1915, la vârsta de 28 de ani, o scria din Flandra mamei sale, cu câteva lunj înainte de a muri, — scrisoare care a avut toate meri- tele sa intre într’o antologie, în The Albatross Book of English Letters: * Dragă Mamă. . . Ţ'_am spus când nc-am despărţit că nimic nu mă chi- nuia mai mult decât gândul sufe- rinţei pe care ţi-o pricinuiam ple- când’ departe sau acela pe care ţi l-aş pricinui dacă aş fi ucis. Simt că moartea e aproape. Eu nu găsesc în gândul morţii o sprimă care să mă apese. Dar mă gândesc că, dacă aş muri, tu şi cei care mă iubiţi veţi îndura adevarata suferinţă. De aceea îţi scriu pentru a-ţi arata că, la urma urmei, moartea nu trebue privita doar ca o cruntă suferinţă. Noi facem prea mare deosebire între viaţă şi moarte. . . Dar după cum dor- mim jumătate din viaţa noastră, când ne trezim ne dăm seama că adesea suntem doar pe jumătate vii. De fapt, viaţa este mai curând o calitate decât o cantitate şi în viaţă sunt anumite clipe a căror valoare este aşa de mare, încât nu poate fi măsu- rată cu ceasornicul... Puterea lor este aşa de mare, încât nu putem spune cu adevărat cât durează, căci ele ne pot lumina tot restul vieţii, rămânând un izvor de putere şi bu- curie. Prima dată, când am ascultat Requiemul lui Brahms, a ramas în mine ca pilda unei astfel de clipe. Dacă clipe de acestea ar putea fi păstrate, iar restul uitat, nimeni din- tre noi n’ar dori mai mult. . . Nouă ne este atât de draga ţara, iubim aşa de mult South Down Country, încât m’aş gândi cu silă dacă, mu- rind, ţie nu ţi-ar mai fi drag locul acesta, şi orice « asociaţie » cu acest loc ţi-ar pricinui numai durere. Mi-ar plăcea, dimpotrivă, ca bucuria pe care eu am avut-o la South Down Country să ţi-o aminteşti nu numai ca un fapt din trecut, ci să-ţi fi& trecută ţie şi să-ţi dăruiască un nou fel de fericire, când vei petrece va- canţele acolo. Vei încerca, dacă sunt ucis, să nu laşi ca lucrurile pe care le-am iubit să-ţi pricinuiască durere,, ci, dimpotrivă, să-ţi mărească bu- curia, pentrucă şi eu am aflat în ele bucuiie? In felul acesta, bucuria pe care am avut-o va putea continua să trăiască. Nu pot îndura gândul că, dacă mor, îţi las numai suferinţă. *• P. C. / MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 194CF ' f C. st.733