REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII 1 NOEMVRIE 1940 Nr. 11 LI VIU REBREANU Mărturisiri...................... RADU GYR..................Legionarul....................... T. ARGHEZI................Flautul descântat ............... OTILIA CAZlMIR............A murit Luchi.................... EMIL BOTTA ....•••• Elegii..................... • • .... MIRCEA STREINUL ..... Cum a plecat Filip Timoteu........... D. IOV....................Cărţi poştale.................... AL. POPESCU-TELEGA • . . Toledo............................ ANDREI BUCSAN.............Ducelui Mussolini ............... ERASTIA PERETZ............Ţăndărică .... ........ FR. SCHILLER..............Cântecul clopotului (Traducere de L. Dauş)...................... LADMISS ANDREESCU . . . Note pentru sbor şi sburători . . . . 243 262 264 274 285 293 313 315 322 324 333 346 COMENTARII CRITICE T. AL. STOIANOV1CI .... Originile privilegiilor boiereşti ... 368 N1COLAE ROŞU................Heredităţi spirituale.............. 397 ANTON BALOTA................Poporul românesc s’a născut în sate . 411 POMP1L1U CONSTANTINESCU O catedră Eminescu..................... 418 CRONICI ESTETICA TEOLOGICĂ A D-LUI NICHIFOR CRAINIC de Al. Dima: SEMNIFICAŢIA NAŢIONALĂ ŞI CULTURALĂ A TERITORIILOR CEDATE UNGARIEI de Victor Iancu; CÂTEVA CĂRŢI ALE LUI_N. MILESCU, PUŢIN CUNOSCUTE de I. G. Dimiiriu ; O PIESĂ FRANCEZA Şl UN TITLU GERMAN TRADUSE IN ROMÂNEŞTE de I. Horia Rădulescu TELOR EŞTI Ion Inculet — Părintele Ion Mo{a — Vasile Radu şi Teodor Botiş — Guten- berg şi cartea germană — „Icarii de pe Argeş" de Ion Luca — Actorul D. Grigoriu — Ramiro Ortiz despre cultura română •— Descoperirea unui poem din timpul lui Brâncoveanu: Sfârşitul Postelnicului Constantin Cantacuzino — Salonul Oficial de Toamnă — Expoziţiile Zlotescu, Ghiga - Bulbuc şi I. Mirea — „Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţului" de G. Racovearfu — Traducerile din Baudelaire ale d-lui Şerban Bascovici — Scrisoarea d-lui Andrei Bucşan — Problematica şi atmosfera din ultimul roman al d-lui Ionel Teodoreanu — Cărţi noi. NUMĂRUL 2 4 0 PAGINI 3 0 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU imiimininiimiiiiiiiiimimiiiiuînniiiiiiimiiiiiiimiHi REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 20, STRADA LIPSCANI, 20 TELEFON 4-92-57 iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiinin ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII, Nr. 11, NOEMVRIE 1940 BUCUREŞTI UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE 39, Bulevardul Lascar Catargî, 39 19 4 0 MĂRTURISIRI Nu e vorba de vre-o spovedanie picantă şi nici sensaţio- nală. N’am să pomenesc despre păţaniile sau aventurile sau întâmplările vieţii mele decât întrucât acestea au avut vre-o legătură cu opera, care trebue să intereseze mai presus de toate. Viaţa particulară a scriitorului îi aparţine ca ori cui, cel puţin cât trăieşte. Mă voi mărgini să pomenesc câte ceva mai ales despre cartea mea cea mai cunoscută, despre Ion. Se cuvine să încep cu Ion, şi fiindcă e cel dintâi roman al meu, şi fiindcă şi-a stabilit, dacă nu mă înşel, un loc mai precis în is- toria romanului românesc şi o reputaţie mai mare, ca să zic aşa, în conştiinţa publică. Ei bine, Ion îşi trage originea dintr’o scenă pe care am vă- zut-o acum vre-o trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la po- rumbei sălbateci. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s’a plecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică... Scena m’a uimit şi mi s’a întipărit în minte, dar fără vre-un scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar n’am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia. El însuşi m’a observat pe urmă şi, prefăcându-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem faţa şi deci nu-1 recunoscusem, aş fi putut afla cine a fost şi ce l-a îndemnat să facă un gest atât de neobişnuit. Dar, repet, m’a interesat numai ca o bizarerie, ca o ciudăţenie ţărănească. 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Scena aceasta s’a petrecut pe hotarul satului Prislop, de lângă Năsăud, unde stăteau părinţii mei de vre-o zece ani şjr unde tatăl meu era învăţător. Eu însumi mă găseam la o coti- tură hotărâtoare a vieţii mele. După multe şovăiri şi lupte cu mine însumi, părăsisem o carieră, spre dezolarea părinţilor mei, care, tocmai când socoteau că măcar cel dintâi din cei nouă copii s’a aşezat şi a ajuns om cu pâinea în mână, s’air pomenit deodată cu mine rămas fără căpătâi. Când le-am spus emfatic că vreau să mă dedic scrisului, parcă aud şi azi excla- marea tatii: — Atunci de ce nu ţi-ai ales teologia ? Ca preot puteai să scrii cât vrei şi să fii şi om în lume, cu carieră sigură ! Intr’adevăr, după terminarea liceului, fiindcă nu puteam urma medicina, care mi-a fost dragă, a trebuit să aleg între singurele două cariere pe care le puteam urma fără nici un fel de spijin material de-acasă: preoţia şi armata. Am ales pe a doua pentrucă mi s’a părut atunci mai compatibilă cu pasiunea scrisului, care mă ispitea de mult. fireşte, a trebuit să-mi dau seama curând cât de greşit am chibzuit. Dar mai cu seamă a trebuit să înţeleg că scriitor român nu voi putea fi cât timp voi fi obligat să trăiesc într’un mediu străin, să vor- besc şi să mă gândesc în limbi străine... Peste două treimi din a- nii de studii i-am petrecut în şcoli străine. Lecturile mele obişnu- ite le făceam în limbi străine. Cărţi româneşti îmi cădeau în mână numai întâmplător şi mai totdeauna de calitate inferioară, încercările literare, deşi cu suflet românesc, le meditam în limbă străină, fie nemţeşte, fie ungureşte, înainte de a le scrie româneşte. In sfârşit, am ajuns să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva, trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au imprimat atâţia ani de mediu străin tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influ- enţelor şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească absolut pură şi ferită de miazmele de până eri, adică în Ţară şi mai ales în Bucureşti. Trebue să stăruesc atâta asupra acestui moment din viaţa mea, fiindcă anii de formaţie ai scriitorului sunt cruciali MĂRTURISIRI 245 pentru viitorul lui şi al operei sale. Scriitorii română născuţi în Ardeal au avut toţi să se lupte greu cu apăsarea unei cul- turi străine care îşi înfigea nesimţit, fatal şi irezistibil, înrâu- rirea în toate fibrele sufletului lor, împotriva căreia orice apă- rare era zadarnică, atâta vreme cât te găseai în puterea ei co- tropitoare. Nu era la mijloc numaidecât vre-o silnicie exteri- oară, nici mijloace artificiale. Cultura străină o respirai fără să vrei, împreună cu aerul, răspândită pretutindeni. împotriva ti nu există decât o singură posibilitate de salvare : fuga în alt mediu, cu alt aer, stăpânit de altă cultură. Ca să pot însă veni la Bucureşti, mi-ar fi trebuit un mic capital de rezistenţă cel puţin pentru o lună sau două. Am pierdut aproape doi ani de viaţă, în diverse funcţii mărunte, până să-mi încherbăluesc o sumă cu care să mă pot aventura într’o ţară şi o lume nouă. Totuşi cei doi ani n’au fost tocmai pierduţi ; în acest răstimp, am avut un contact mai apropiat cu ţărănimea, a cărei limbă era mai curată decât a „inteligen- ţei“, şi tot în acei doi ani am putut citi aproape metodic princi- palele opere literare româneşti, dela cele mai vechi până la cele mai actuale. La vre-o săptămână după întâmplarea cu ţăranul care săru- tase pământul, iată alt „eveniment14 în satul nostru : un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi, şi-a bătut unica fată într’un hal îngrozitor. Au trebuit să sară vecinii s’o scape din mâinile lui. altfel se zicea c’ar fi şi omorât-o. Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămâie însărci- nată. Greşeli de acestea erau foarte rare pe vremea aceea pe la noi. Una singură am mai pomenit, o sărăcie, şi urâtă şi bo- sumflată, care parcă nici nu mai avea nume, fiindcă tot satul îi zicea „fata cu şpuriu44. Rodovica însă, după ce păcătuise, se încăpăţâna să nu spuie, nici chiar tatălui ei, cu cine i s’a întâm- plat ruşinea... In sfârşt, în ziua cu bătaia cea groaznică, ţăranul nu ştiu dela cine se zice că ar fi aflat că Rodovica lui şi-a dă- ruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul. Dacă ar fi greşit fata cu vre-un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să împace lucrurile cu o nuntă atot-reparatoare. Aşa însă ruşi- nea lui era mai amară : afară de greşeala fetei, trebuia să se încruscrească, el, fruntaş, cu pleava satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământid şi nicr nu ştia să-l muncească cum se cuvine. Păţania Rodovicăi mi-a reţinut mai mult interesul. Eram foarte tânăr şi plin de un romantism care face parte organica din toate sufletele la o anumită vârstă. întâmplarea, aşa caldă cum am primit-o, m’am apucat s’o transform într’o nuvelă, în care Rodovica devenea negreşit o victimă a iubirii. Nuvela o mai am şi azi, printre hârtiile mele. O întitulasem Ruşinea. Şi a rămas nepublicată. Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. II chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele -r necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vede în fap- tul că n’are pământ. Din toate vorbele lui se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunţa de altfel cu- vântul „pământ" cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc’ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată... Ascultân- du-i jelania, mi-am adus deodată aminte de omul care a să- rutat deunăzi pământul, afară, pe hotar, într’ascuns. Şi mi-am zis că flăcăul acesta, Ion al Glanetaşului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrăţişeze şi el, ca şi cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai mare ardoare. Şi atunci, după ce m’am despărţit de flăcăul meu, impresio- nat de jelania lui, m’am pomenit făcând o legătură între cele trei momente : Ion al Glanetaşului, cel însetat de pământ, el trebue să fi sucit capul bietei Radovica, înadins şi numai ca să « silească pe tatăl ei să i-o dea de nevastă, împreună cu pământul de zestre ce se cuvine unei fete de om bogat. Bătrânul va trebui să cedeze până la urmă şi atunci flăcăul, devenit în sfârşit stă- pânul pământului, îl va săruta drept simbol al posesiunii. — Uite un schelet de roman! mi-am zis atunci. Şi în zilele următoare, obsedat mereu de gândul romanului, mi-am făcut MĂRTURISIRI 247 un caiet anume, în care am notat subiectul pe câteva pagini, desvoltând unele părţi. Pe copertă am scris un titlu : Zestrea. Pe urmă aproape zilnic, vre-o două luni, am însemnat mici scene, gesturi, crâmpeie de convorbiri, nume de oameni şi de locuri ce mi se păreau caracteristice, în sfârşit lucruri care să-mi înlesnească elaborarea romanului. După această primă furie amoroasă pentru viitorul roman, au venit îndoielile. Subiectul mi se păru mărunt, banal, fără importanţa pe care trebue s’o aibă un adevărat roman. Apoi mai era şi viaţa mea, cu grijile ei cotidiane. Totuşi, peste toate îndoelile şi grijile, povestea continua să mă preocupe, deşi fără stăruinţa dintâi. Dacă aş izbuti să fac pe Ion al Glanetaşului să reprezinte, să simbolizeze pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s’a născut, pe care trăieşte şi moare, atunci da, ar putea deveni un tip reprezentativ. Dar aşa cum mi se în- făţişa, eroul meu nu avea calităţi reprezentative. Era un flăcău isteţ şi mai ales şiret care, prlntr’o înşelăciune vulgară, ajungea ginerele unui ţăran înstărit. Nu se justifica aevea nici măcar sărutarea pământului, fără a mai spune că însăşi logica este- tică nu putea admite înşelăciunea lui nepedepsită, oricât ase- menea cazuri sunt frecvente în viaţa reală. Peste câteva luni, tot frământând în gând scheletul iniţial, am ajuns să găsesc o complicaţie care să dea un dinamism mai deosebit subiectului. Rodovica era în realitate o fată frumuşică. S’o facem în roman urâtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dra- goste cu altă fată, săracă şi frumoasă. Ca să scape de sărăcie şi mai ales să-şi astâmpere patima lui cea mare pentru pă- mânt, îl voi face să-şi sdrobească dragostea, să părăsească pe iubita inimii lui şi să se ţie după Radovica urâtă, dar cu pămân- turi. Mai târziu, când va fi dobândit, cu aprige lupte, pământul râvnit, i se va redeştepta în inimă dragostea adevărată, care totuşi e mai puternică în sufletul omului decât toate celelalte dorinţe. Intre timp însă, iubita lui s’a măritat. Atât mai bine: bărbatul ei îl va surprinde dând târcoale nevestei şi-l va ucide. Astfel Ion îşi va ispăşi toate păcatele... 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar, cum spuneam, în vremea aceea preocuparea de căpete- nie a vieţii mele era să plec la Bucureşti, iar plecarea mi-o pre- găteam, din punct de vedere spiritual, adâncindu-mă în lecturi ■ exclusiv româneşti. Era curând după răscoalele ţărăneşti dela 1907, care sguduiseră grav statul român şi răspândiseră multă îngrijorare şi în Ardeal. Mi-au căzut în mână diferite volume şi broşuri, în care se discutau cauzele răscoalelor şi soluţiile care le-ar putea evita în viitor. Tot cam în acelaşi timp am dat şi peste alte cărţulii despre stările din Basarabia şi mai ales des- pre colonizările pe care le făceau Ruşii, destul de metodic, în provincia românească de peste Prut. Lecturile acestea au deschis pentru romanul meu în embrion orizonturi mai largi. Problema pământului mi se arăta mai vastă, mai variată şi mai trainică decât o privisem schiţând povestea lui Ion Glanetaşu. Problema pământului, mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti, a existenţei poporu- lui românesc, o problemă menită să fie veşnic de actualitate, indiferent de eventualele soluţii ce i s’ar da în anume conjunc- turi. E inutil să adaog că am răirnts până azi de aceeaşi părere. De aici apoi a ieşit un plan de roman cu totul alte proporţii şi dimensiuni decât cel schiţat în caietul meu. Mă gândeam a- cum la un roman care să cuprindă întreaga problemă a pămân- tului. Fiindcă problema se înfăţişa deosebit în cele trei mari ţinuturi româneşti, pe-atunci sub stăpâniri deosebite, întreză- ream un roman colosal, în multe volume, cel puţin însă o tri- logie de romane. Părându-mi-se mai comodă pentru cititor trilogia, am făcut trei schiţe, pentru fiecare provincie câte una, care aveau mai târziu să se amplifice şi să devie cele trei romane ale vieţii româneşti unice. Toate trei urmau să fie legate între ele prin fire destul de solide, încât să le ţină laolaltă, şi în acelaşi timp destul de elastice, ca fiecare parte să poata exista independent de celelalte. In rezumat, proiectul cuprin- dea : Pentru Ardeal, povestea lui Ion Glanetaşu, fireşte lăr- gită până să ofere o frescă a vieţii româneşti din provincia aceasta ; pentru Vechiul Regat, pământul fiind o problemă so- cială, deci o luptă între cei puţini, care posedă pământul, şi cei mulţi, care-1 muncesc, — romanul va fi o răscoală ţărănea- MĂRTURISIRI 249 scă, evident prezentată aşa încât să ofere un tablou cât mai vast al contrastului dintre ţară şi oraşe ; pentru Basarabia, de- posedarea Românilor de pământ prin colonizarea aici de nea- muri străine şi mutarea Românilor băştinaşi în .alte părţi ale marelui imperiu rusesc. Deocamdată însă nu putea fi vorba decât de elaborarea păr- ţii întâi, cea ardeleană, singura unde mă simţeam acasă. Res- tul rămânea muzica viitorului. Dar curând chiar şi preocuparea pentru romanul lui Ion Glanetaşu mi-a fost interzisă aproape complet, cel puţin un răstimp. A venit momentul să-mi pot realiza visul de-a merge la Bucureşti. Aici, nevoile cele mici şi multe nu mi-au mai per- mis să-mi cheltuesc gândurile cu planuri de construcţii vaste, ci m’au silit să mă sbucium din greu pentru a mă putea men- ţine în vârtejul vieţii de toate zilele. Numai rareori îmi reapă- reau în suflet personajele încă nelămurite deplin, pe care le născocisem acasă, într'o atmosferă mai liniştită, cu posibilităţi de meditaţii şi contemplare. De abia târziu, după ce mi-am gă- sit de bine de rău un rost oarecare în lumea nouă în care in- trasem, în mijlocul tuturor vicisitudinilor, am reînceput să-mi notez, din când în când, noi crâmpeie în caietul cu scheletul romanului. In anii aceştia s’a născut şi ideea de-a completa simpla ceartă între ţărani pentru pământ, care ar fi fost prea monotonă, cu o acţiune secundară, când paralelă şi când îm- pletită cu cea principală, o acţiune care să privească pătura intelectuală din Ardeal şi, în primul rând, familia învăţătorea- scâ şi preoţească. O întâmplare din propria mea familie mi-a oferit îndemnul iniţial în privinţa aceasta. O soră de-a mea fusese pe calc sa sc mărite cu un tânăr preot din împrejurimile Sătmarului. Preliminariile sc petrecuseră încă de pe când eram şi eu pe- acasă. Curând după plecarea mea la Bucureşti, s’a făcut şi lo- godna oficială Ştiam că soră mea nu prea iubea pe candidatul ei foarte insistent şi-l tolera numai ca să facă plăcere părinţi- lor noştri, care ar fi dorit s’o vadă la casa ei cât mai repede-, să scape de o mare grijă, mai ales că după ea urma, cu o deo- 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scbire numai de câţiva ani, alta soră, mâine-poimâine gata şi ea de măritiş. Totuşi, la puţine săptămâni după ştirea logod- nei, m’am pomenit cu o scrisoare în care mama mă vestea, cu amărăciune, că soră-mca a înapoiat băiatului verigheta ; în- tr un post-scriptum, soră-mea însăşi adăoga scurt : „Mi-a fost peste putinţă. Prefer să rămână fată bătrână, decât să-l iau pe el.“ Fireşte, n’a rămas fată bătrână. Peste doi ani s’a mă- ritat cu un profesor de liceu, cu care se înţelegea mai bine. Am făcut această digresiune matrimonială prea intimă, fi- indcă ea m’a îndemnat să dau familiei Herdelea în roman în- făţişarea pe care o are. In roman însă, am inversat întâmplă- rile: am măritat pe Laura cu tânărul candidai de preot, deşi ta nu-1 iubea. Căsătoria mi-a fost necesară, pentrucă prin ea am putut urzi nişte fire, care să-mi servească mai târziu, în celelalte două părţi ale trilogiei. Pe soţul Laurei l-am făcut odrasla unui preot bătrân, cu o familie foarte mare, îm- prăştiată în toate provinciile româneşti. Bătrânul cuscru al lui Herdelea are un fecior şi o fată stabiliţi în Vechiul Regat, alt fecior la Cernăuţi, altă fată măritată în Basarabia. Astfel, când va veni rândul pentru romanul problemei pământului în Ve- chiul Regat, cititorii vor găsi câţiva oameni pe care i-au întâl- nit în Ion ; aşişderea şi pentru romanul care urmează să se des- făşoare în Basarabia. Tot în vederea aceasta a căpătat un rol mai mare în Ion fiul învăţătorului Herdelea, Titu. L-am făcut poet, ca să poa- tă circula mai uşor în toate trei romanele. Acum mi se părea că, în sfârşit, posed toate elementele pen- tru a putea porni la scrisul romanului. In afară de un plan, încă nebulos puţin, aveam un mare număr de personaje, de asemenea cam nebuloase, apoi multe note, precum şi câteva caiete cu nume de oameni, de localităţi, de animale, de râuri şi munţi. Prin Martie 1913, m’am aşezat întâia oară serios la scris. A mers greu. Am început la întâmplare, — după inspiraţie, mi- am zis eu atunci — fără a stabili măcar o împărţire pe capi- tole a acţiunii. In vre-o trei luni, am aşternut pe hârtie vre-o MĂRTURISIRI 251 trei sute de pagini. Romanul se numea Zestrea, aşa cum îl botezasem din primul moment. N’am avut curajul să recitesc ce-am scris decât peste mai multe săptămâni. Am fost crunt decepţionat. Ieşise ceva cu de- săvârşire neorganic. Doar ici-colo unele momente realizate. Prea multele personaje şi episoade, nelegate între ele şi cu ac- ţiunile conducătoare, erau un balast supărător şi ucigător de vjaţă. Mi-am zis atunci că materialul încă nu era suficient fră- mântat şi în acelaşi timp că un roman nu se poate scrie fără o organizare prealabilă a materialului. Organizarea aceasta nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ci trebue obţinută prin mun- că sistematică la masa de scris. In cursul elaborării vor veni amănunte neprevăzute, poate chiar modificări radicale, dai modificări nu se pot face decât pe ceva ce există. Multe nopţi de-a-rândul am stat deci pe urmă chibzuind fără a prea scrie, asupra distribuţiei materialului ce-l aveam. Coordonarea acţiunilor trebuia stabilită în toate amănuntele îndată ce liniile acestea vor fi trase, voi avea o osatură, pe care se vor aşeza şi în care se vor incadra, în mod firesc, toate părticelele organismului viu şi unitar ce trebue să fie un ro- man. Timp de aproape trei ani au trecut, fără să mai fi reluat textul aşternut pe hârtie întâia oară. In acest interval, s’a lim- pezit însă în sufletul meu ceea ce fusese ceţos. Vedeam acum în fiece moment mersul romanului. începuse a mi se sintetiza in minte ca o figură grafică : o tulpină se desparte în două ramuri viguroase care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în ţoale părţile ; cele două ramuri se împre- ună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă. Din punct de vedere constructiv tehnic am împărţit materia- lul în capitole. Nici lucrarea aceasta nu e aşa de uşoară cum s'ar părea. Am vrut întâi să fac capitole mai multe şi mai mici, numerotate pur şi simplu. Mi-au ieşit vre-o trezieci de astfel de capitole, cam arbitrare. Un capitol însă trebue să fie o grupare firească, rotundă, cel puţin ca un act la o piesă de 252 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE teatru. Atunci am încercat un aranjament după trebuinţele evo- luţiei acţiunilor şi după respiraţia naturală a întâmplărilor. Ma- terialul s a grupat aproape dela sine în treisprezece capitole mari... Eu, spre ruşinea mea, sunt foarte superstiţios : mi-e frică de ziua de Marţi, nu încep niciodată nimic Sâmbăta, îmi merge rău toată ziua când primul om întâlnit e un popă, pre- cum îmi ies toate în plin dacă-mi iese mai întâi în cale un ţi- gan sau un coşar, şi alte asemenea lucruri. Numărul 13 însă mi-e aducător de noroc şi deci nu m’am speriat că întâiul meu roman avea să apară cu 13 capitole. Pentru a le fixa mai bine, le-am însemnat pe fiecare cu câte-un cuvânt ce rezuma întru- câtva cuprinsul sau cel puţin indica un moment din capitolul respectiv. Afară de întâiul capitol, care s’a numit iniţial „Ve- selie“, celelalte au rămas definitiv botezate dinainte de-a fi scrise. In sfârşit, curând după intrarea României în război, în August 1916, când în mai fiece noapte bătea într’o dungă clo- potul Mitropoliei, vestind aeroplane sau Zeppeline duşmane, într’o asemenea noapte, am reluat Zestrea, s’o scriu din nou. ,.Am reluat11 e un fel de a vorbi; de fapt, nici nu m’am mai uitat în prima versiune. Am. început să scriu din nou, ca şi când nici n’ar mai fi existat textul cel dintâi... Primul capitol, după plan, trebuia să cuprindă prezentarea personajelor prin- cipale în cadrul unei hore duminicale... Noaptea aceea cu pri- mejdii de alarmă a fost poate cea mai fecundă din viaţa mea. Dela ora nouă seara până la şase şi ceva dimineaţa, am stat la birou neclintit şi am lucrat fără întrerupere. In noaptea a- ceea, am scris întreg capitolul întâi, cel mai lung din roman, şi începutul celui de-al doilea. Evident, când am transcris din nou mai târziu romanul, am făcut multe schimbări, dar numai de stilizare şi de concentrare. încolo, atmosfera, personajele, amănuntele chiar, au rămas. Mai mult : ritmul şi tonul între- gului roman, în noaptea aceea s’au creat. O explicaţie a acestei rodnicii excepţionale cred că aş putea oferi acum, după consumarea lucrurilor: aproape toată desfă- şurarea din primul capitol este, de fapt, evocarea primelor a- MĂRTURISIRI 253 mintiri din copilăria mea, Trebue să adaog însă imediat că nici prin gând nu mi-a trecut, când am scris capitolul acesta, să-mi scriu amintirile copilăriei ; şi cred că nimeni nu ar putea descoperi, în zugrăvirea obiectivă a tuturor celor ce se petrec acolo, note subiective. Şi totuşi ! Acţiunea se petrece în satul Prislop, de lângă Năsăud; în roman, Pripas. Pentru a situa locurile, pornesc cu cititorul pe şoseaua naţională, mă abat, din sus de Armadia, pe o şosea laterală care trece Someşul; apoi, prin satul Jidoviţa, ajun- gem la Pripas. Armadia e numele găsit orăşelului Năsăud, pre- cum şi Jidoviţa indică satul, ce se numea înainte Trădăm, din- tre Năsăud şi Prislop. Comisiunea oficială care, după Unire, a revizuit şi verificat numele tuturor localităţilor din România, a adaptat în loc de Trădăm numele Jidoviţa pe care i l-am dat eu în roman şi care exprimă într’un fel şi o realitate, Jidoviţa fiind un sat pur jidovesc în regiunea noastră pur românească, de altfel unicul sat jidovesc din Ardeal, afară, bineînţeles, de Maramureş. Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespund în mare parte realităţii. De când ro- manul Ion a devenit prea cunoscut, şi satul Prislop a do- bândit o faimă, pe care n’a nădăjduit-o niciodată de marcă ii se arată de şefii autorităţilor din Bistriţa sau din Năsăud caisa în care ar fi stat învăţătorul Herdelea, cru- cea dela intrarea în sat, casa lui Ion Glanetaşu, cârciuma lui A.vrum, pe care azi o ţine un nepot de-al lui, şi diverse alte lucruri din roman. Inutil să spun că elevii din Năsăud se plim- bă deseori până la Pripas, urmând paşii lui Titu Herdelea şi ai surorilor lui, căutând să fixeze cu precizie locul unde s’a întâlnit Titu cu d-na Roza Lang şi altele, şi altele... Şi totuşi, petrecerea dela horă, scandalul, cheful dela câr- ciumă, bătaia dintre flăcăi şi toate amănuntele celelalte, deşi plasate în Pripas, în sufletul meu trăiau ca întâmplate în alt sat, în satul primei melc copilării. Tatăl meu fiind, cum spuneam, învăţător, a trebuit să cutreere multe sate, până să se fixeze undeva. Aşa era obice- iul. Când nu-1 muta din oficiul autoritatea, cerea el să fie mu- 254 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tat într’alt loc, sperând să găsească aiurea condiţii de viaţă mai bune. Astfel se face că eu m’am născut într’un sat, anume Târlişiua, pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată şi care totuşi există, de vreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile, iar eu însumi tot acolo mi-am petrecut primele luni de viaţă. Prin care alte sate a mai vagabondat tata, n’aş putea spune, până ce a ajuns în comuna Maieru, pe valea Someşului, lângă Rodna Veche, unde s’a stabilit pentru mulţi ani. De Maieru deci se leagă toată copilăria mea şi toate amintirile asupra pri- mului contact cu lumea exterioară. Eram de vre-o doi ani şi jumătate când ne-am mutat în Maieru. Cea dintâi amintire a existenţei mele e chiar dela sosirea noastră aici. Amintirea nu c precis conturată şi e de ordin auditiv. Cred că am ajuns noaptea târziu în sat, cu o căruţă pe care erau încărcate dife- rite mobile şi bagaje şi în care, undeva, mă găseam şi eu. Nu în braţele mamei, căci mama trebue să fi ţinut, cu destulă greu- tate, pe fratele meu al doilea, care sosise pe lume la un an după mine şi pe urma căruia, chiar atunci, era pe drum al lieilea. Amintirea aceasta dintâi e ca o deşteptare din somn prin întunerec, când urechea înlocucşte toate celelalte simţuri. Părea că se oprise căruţa ; încetase sgomotul roţilor, un sgo- mot în care intra scârţâitul uşor al osiilor şi hârâitul monoton al obezilor brăzdând adânc trupul pietros al şoselei. Poate că tocmai încetarea bruscă a acestui sgomot adormitor prin insis- tenţa lui mi-a deşteptat şi mi-a deschis conştiinţa. După o tă- cere de câteva clipe, am auzit deodată un sgomot nou, ciudat, sgomotul pe care-1 face, când se sparge, o tablă de sticlă acope- rită cu ştofă. Imediat apoi glasul tatii, cunoscut: „Na, că s’a spart ceva ! ‘ Şi după el glasul mamei, mai liniştitor pentru mine, deşi atunci glasul părea speriat: „Vai de mine, numai să nu se fi prăpădit oglinda cea mare !“ Amândurora le-a răs- puns nepăsător, mormăind somnoros, un glas necunoscut : „A- poi că prea multe catrafuse...“ Glasul acesta străin a fost în- fi erupt şi acoperit de un sunet metalic, clar şi dulce, de clopo ţel, scuturat nervos ; calul, extenuat, încerca de sigur să-şi scuture osteneala din oase. MĂRTURISIRI 255 Câteva clipe fu iarăşi tăcere. Doar cineva umbla pe lângă căruţă cu paşi moi care parcă se topeau în beznă. Pe urmă, brusc, alt sgomot straniu, nişte aripi, care se svârcoleau un- deva chiar lângă mine, urmate de un „cucurigu" prelung şi foarte pătrunzător. — Tii, trăzni-te-ar, că m’ai şi speriat, cocoş nebun ce eşti ! făcu glasul mamei, căutând să-şi ascundă spaima sub o închi- puire de glumă. — Apoi el îşi face datoria cum i-a poruncit Dumnezeu — murmură glasul necunoscut, cu pauze icnitoare, ca şi când ar fi deslegat cu greutate ceva în vreme ce vorbea. Atâta e amintirea. Intr’un continuu de întunerec, glasuri distincte, cuvinte rămase în ureche (când aud şi azi mai ales cuvântul „catrafuse", îmi răsună în suflet coloarea şi tonali- tatea glasului de atunci), sunetul de clopoţel şi cântecul coco- şului. ■ De câte ori călătoresc noaptea cu trăsura şi opresc undeva pc şosea, prima clipă de linişte deplină face să mi se trezească îndată în toată fiinţa mea simţămintele acelui întâi moment de viaţă conştientă. De câte ori aud noaptea o căruţă trecând pe şosea şi sunetul clopoţeilor, inima mea vibrează întocmai ca în cea dintâi deşteptare a conştiinţei, vibrează fără voia mea, ca şi când s’ar fi atins coarda cea mai trainică a existen- ţei mele sau poate însăşi axa imaterială, enigmatică şi eternă a sufletului. Cântecul cocoşului îmi inspiră şi azi totdeauna spai- mă amestecată cu plăcere... De satul Maieru se leagă pe urmă primele impresii care au lăsat urme ce nu se pot şterge în toate domeniile percepţiei şi ale conştiinţei. De acolo mi-a rămas imaginea jocului româ- nesc, aşa cum l-am scris în capitolul întâi din Ion, cu învârtită, cu fetele care aşteaptă să fie poftite, cu nevestele şi bătrânele în grup separat de privitoare, cu bărbaţii care palavragesc cu gravitate. Acolo au trăit aievea lăutarii din Ion, şi Briceag, şi Holbea, şi Găvan. De-acolo am luat pc dracii de copii care fac fel de fel de nebunii, fură buchetele de flori din mâinile fetelor emoţionate, se adună lângă cei ce joacă, se pleacă pe vine şi privesc cu înfrigurare la picioarele fetelor, aşteptând 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca, în toiul învârtitei, să se ridice mai sus poalele şi să zărea- scă poate ceva. Am fost şi eu, negreşit, printre dracii aceia plini de curiozităţi, în care se manifestă, fără seama lor, in- stincte şi dorinţi încă embrionare. In Maieru mi s a deşteptat în inimă întâia oară chiar sim- ţământul iubirii. Era o fată de vre-o douăzeci de ani, fată de măritat. Nu ştiu cum o chema. In casa noastră, când o pome- nea cineva, îi zicea fata pădurarului. Eu aveam vre-o cinci ani şi iubeam pe fata pădurarului. Iubirea era o dorinţă du- reroasă de-a o vedea şi de-a mă apropia de ea. Fireşte, nu aş fi mărturisit cuiva pasiunea aceasta pentru nimic în lu- me. O socoteam o mare ruşine, mai ales că toţi băie- ţii de vârsta mea aveau un dispreţ suveran pentru tot ce era femenin. Cu atât mai puţin aş fi îndrăznit să-i spun ceva ei, iubitei mele. Totuşi fata, deşi numai fata pădurarului, avea a- celeaşi priviri scrutătoare şi înţelegătoare pe care le au în ge- nere fetele şi femeile când e vorba să descopere pe cineva care le iubeşte şi nu îndrăzneşte. Şi deci fata pădurarului, cum-ne- cum, a băgat de seamă că mi-e dragă, îmi râdea şi ea cu drag când mă vedea, iar odată, întorcându-se dela horă şi dând peste mine pe uliţă, m’a luat în braţe şi m’a înnăbuşit în săru- tări. In braţele iubitei mele însă numai plăcere n’am simţit. E ram profund ofensat că m’a ridicat în braţe ca pe un copil şi mai ales îmi era ruşine de moarte că şi alţi copii au văzut cum m’a sărutat fata pădurarului, adică o fiinţă femenină vrednică numai de dispreţ... Cu sărutările acestea s’a isprăvit de altfel prima idilă a mea amoroasă. Din sufletul meu a dispărut în- cetul cu încetul până şi imaginea trupească a iubitei, încât nu mi-aş. mai putea reconstitui nici ochii ei, nici părul, ne- cum figura ei. Şi cu toate astea, evocarea fetei pădurarului îmi face totdeauna inima să fie alintată parcă de o mângâiere ete- rică, deşi toate eforturile amintirii nu pot redeştepta şi filtra azi din subconştientul, în care se înneacă încetişor tot trecutul o- mului, decât un foarte vag surâs cald de fecioară şi două şira- guri de dinţi foarte albi... Fata pădurarului mi-a rămas o ima- gine atât de scumpă, că în a doua povestire pe care am publi- cat-o la începutul carierei mele de scriitor, pe ea am făcut-o MĂRTURISIRI 257 eroină. Din nenorocire povestirea e mediocră şi a rămas înmor- mântată în revista de pe vremuri. Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite şi ale ştiinţei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m’au pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop Retega- n u 1, vre-o cinci volume, pe care le-am recitit cu o dragoste înfiorată de vechi amintiri chiar şi acum câţiva ani. Smeii şi zânele şi balaurii şi câinii năzdrăvani şi toate minunile cuprin- se în basmele pe care le citeam, căutam să le găsim, în zilele următoare, însoţit de numeroşi tovarăşi voinicioşi ca şi mine, pe dealurile şi râpele de pe malurile Someşului, pe măgurile înalte, pe tot cuprinsul hotarului comunal. In Maieru am văzut întâia oară, la crâşmarul Tupcil, o pe- trecere ţărănească cu lăutari, sfârşindu-se cu o păruială gene- rală pe urma căreia cârciumarul ovrei a plătit toate oalele sparte... In Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit sâ merg la Năsăud, la liceu. Dela Maieru până la Năsăud, cale de cinci ore cu trăsura, am plâns amarnic, parcă instinctul mi-ar fi spus că nu voi mai avea niciodată bucuria de viaţă ce am simţit-o în comuna mare, bogată, dela poalele Ineului, cel cu zăpada eternă. Fecunditatea primei nopţi de scris n’a mai revenit. Am căutat în schimb, cât îmi permiteau grijile vieţii, să lucrez în fiecare zi câte ceva, cât de puţin ar fi, pentru a mă putea men- ţine în ritmul şi atmosfera lumii ce o zugrăveam. Au fost totuşi săptămâni întregi când n’am avut răgazul să mă apropiu deloc de manuscris. Cu toate acestea, în doi ani, am izbutit să ispră- vesc această a doua versiune, care în realitate era prima reali- zare serioasă a romanului de atâta timp frământat. In cursul acestei adevărate elaborări, am dat la o parte şi titlul iniţial, Zestrea, înscris pe caietul cel dintâi ; găsisem un titlu nou, car* deşi anodin, mi s’a părut expresiv : Ion. După o pauză numai de câteva luni, m’am hotărît să mai transcriu odată textul, pentru tipar. O transcriere atentă va fi 2 258 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE binevenită, căci va frământa din nou textul întreg, va fixa definitiv toate detaliile şi mai ales numele personajelor. Chestia numelor pare multora fără importanţă pentru opera de artă. Eu însă cred că, şi în viaţa reală, numele are o însem- nătate deseori hotărâtoare asupra soartei celui ce îl portă. In roman, numele oamenilor le defineşte dintru început fiziono- mia morală, In Ion, am lucrat într’un fel şi până la un punct, după modele vii. In orice caz, fiecare persoană din roman pornea cel puţin dela o însuşire a unui om real, luându-i, pen- tru orice siguranţă, şi numele adevărat. Astfel Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat aievea şi se numea aproape aşa; mai mult, el trăieşte şi azi, necăjit şi amărât, copleşit de copii, vre-o şapte.. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet ţăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se ştie câte pozne şi totuşi ce carieră face îna- inte de-a muri asasinat. Am mai păstrat numele câtorva persoane care mi s’au părut potrivite şi care în roman nu apar întru nimic micşorate sau coborâte. Aşa preotul Ion Belciug a fost într’adevăr preot în Prislop până când am trecut eu în România. Cel din roman însă mi se pare că merită mai mult numele, fiind mai dintr’o bucată şi putând servi ca model oricărui preot în multe privinţe. Nu ştiu dacă mai trăeşte; în Prislop însă nu mai e... De aseme- nea am păstrat numele notarului Soessel. Omul mi-a făcut mai târziu la Bucureşti o vizită şi mi-a mulţumit pentru felul cum l-am „feştit“, adică cum l-au zugrăvit în roman. Fiindcă îi con- venea, se recunoaşte pe sine în cel din carte, deşi nu e nici o a- semănare între ei afară de nume. Aproape toate celelalte personaje au numele cu care le-am botezat eu. Unii cititori s’au apucat să identifice pe oamenii din roman. Cred că e de prisos să arăt ce greşeală ar face cine ar afirma că nişte creaţii artistice sunt identice cu făpturi din viaţa de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea nicio- dată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplă- rile ei... Un personaj al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate de MĂRTURISIRI 259 mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaog, pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale. Ar trebui să plictisesc prea mult pe cititori dacă aş încerca să lămuresc chiar numai un subcapitol în toate amănuntele, spre a demonstra trăsăturile luate de mine direct din viaţă şi pe cele adăogate pentru trebuinţa momentului. De sigur că Sunt des- tule lucruri din propria mea viaţă şi a familiei meţe, precum sunt din ale atâtor nenumăraţi cunoscuţi sau străini, observaţi de aproape sau zăriţi întâmplător, poate din fereastra unui tren în mers. Poate că azi nici eu însumi n’aş mai fi în stare să explic atâtea scene cum s’au înlănţuit, de unde au apărut. Creaţia artistică e un proces sufletesc de esenţă divină. Ea nu se poate experimenta, nici reconstitui ca un proces fizic oare- care. Opera de artă nu e niciodată emanaţia directă a unor experienţe anume făcute. Emoţia nu intră în artă în stare brută, luată gata din natură, ci totdeauna transformată com- plet prin misterioase şi insesizabile metamorfoze, care constitue însăşi taina creaţiei artistice. Creatorul poate explica numai ceea ce face conştient; partea cea mai importantă a creaţiei însă se petrece în subconştientul lui şi deci îi rămâne şi lui în- suşi inexplicabilă. G. Bogdan-Duică, regretatul profesor de literatură dela Uni- versitatea clujană, a învitat odinioară, după cum am aflat, pe studenţii săi de pe Valea Someşului să încerce a identifica toate personajele şi localităţile romanului Ion. Câteva sute de studenţi harnici au cercetat toate satele şi poate pe toţi locui- torii. Rezultatul u’a putut fi decât cel firesc pentru fiecare personaj din roman s’au descoperit o sumedenie de părinţi, prea puţin asemănători între ei. Ion a apărut în două volume numai din necesităţi editoriale. Am dat fiecărui volum câte un subtitlu (Glasul Pământului, Glasul Iubirii) din aceleaşi motive. Totuşi au fost critici care au găsit cu cale să comenteze savant fiecare volum în parte, să găsească superior pe unul celuilalt sau să explice prin subtitlu- rile volumelor anume lucruri din roman. Puterea creatoare este totdeauna un dar special, un dar di- vin. Manifestarea acestui dar însă reclamă şi voinţa mare a 260 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALF. celui înzestrat. Când în sufletul tău s’a dospit suficient aluatul viitoarei opere de artă, luni sau ani de zile, parte conştient, mare parte cu totul inconştient şi în afară de puterea voinţei tale, când fermentaţia aceasta tainică s’a terminat, atunci tre- bue să intervie voinţa ta hotărâtă, stăruitoare, încăpăţânată, a- dică munca creaţiei, cu bucuriile şi ostenelile ei, programatică, asiduă. Fără de muncă, opera ar rămâne în stare embrionară în sufletul creatorului. Fireşte, vorbesc mereu pro domo. Nu mi-aş permite să ge- neralizez, deşi sunt convins că o operă de artă de dimensiunile unui roman nu se poate realiza fără muncă încordată, fără nenumărate ceasuri la masa de scris, cu hârtia albă dinainte. Greutatea cea mai mare pentru scriitor este stabilirea şi executarea unui plan de lucru bine precizat. Trebue să-ţi faci singur o educaţie anume a voinţei, să te sileşti a-ţi executa pro- priile-ţi proiecte de muncă. Când e vorba de muncă pentru sufletul tău, eşti veşnic ispitit să o amâi pentru a doua zi. Ţi se pare normal să te duci la o slujbă străină la oră fixă, să te aşezi la birou şi să munceşti, dar nu te poţi lesne obişnui să te aşezi la masa ta de scris, acasă, la anume oră şi să lucrezi atâtea ceasuri. Pentru mine, în cariera mea de scriitor, lupta cea mai dârză a fost. multă vreme, neputinţa de-a mă conforma unei munci sistematice. Mă înşelam pe mine însumi, codindu-mă a mă aşeza la birou. îmi propuneam că din ziua cutare am să lucrez negreşit cel puţin atâtea ceasuri. Şi-mi călcam legământul faţă de mine însumi. Ani de zile am căutat să mă îndemn singur cu ecritouri, făcute tot de mine, puse pe masa de scris, ostentativ : „Scrie la roman !“ Numai cu multă stăruinţă am ajuns să-mi devie biroul meu. cu hârtia albă, o necesitate de viaţă. Obiceiul mi l-am făcut tocmai lucrând la Ion. Obiceiul a devenit pe urmă o pasiune. O zi în care n’aş sta la masa de cris câteva ore mi s’ar părea azi o zi pierdută. Fireşte, a sta la birou nu înseamnă negreşit a şi scrie. Scrisul cere o concentrare, o încordare a atenţiei, pe care n’o poţi ob- ţine totdeauna Inspiraţia însă nu vine decât chemată. Inspi- MĂRTURISIRI 261 raţia e în bună parte concentrarea atenţiei asupra unui anume lucru. De obicei, stând la birou, dacă ai destulă linişte sufletea- scă. izbuteşti să ţi aduni gândurile în jurul unui anume mo- ment, să te transpui în atmosfera dorită. Pe urmă, scrisul vine aproape dela sine. Din străfundul sufletului, se ridică în con- ştiinţa ta imagini, gesturi, locuri, cuvinte neaşteptate. Atunci scrisul e o plăcere. Spuneam cum am ajuns, frământând planul romanului, să-l sintetizez într’o imagine grafică. In cursul elaborării, am cău- tat să realizez concret imaginea aceasta. De-aci a rezultat îm- părţirea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un moment, în sfârşit un fir liber din ţesătura ge- nerală. Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel, ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale care şi ele, la sfârşit, trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere înfăţişarea unei lumi unde începutul se confunda cu sfârşitul. De aceea romanul, un corp sferoid, se termină pre- cum a început. Cititorul care s’a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce Ia sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie... LIVIU REBREANU LEGINOARUL Se svârcoleau în gropniţi voevozii, Gemeau vlădicii, în cripte, şi panduri. Ciolanele moţeşti trozneau sub bozii, Zarea murea, vântul cobea, oftau păduri.. Prindeau din temelie să se mişte Parânguri şi rârăuri de granit. Bejenii lungi şi bice de restrişte Izbeau din nou în Neamul oropsit. Şi mi-am lipit urechea de morminte Şi-am auzit cum auie şi plâng. Şi-am ascultat, în băltăreţ fierbinte, Ce greu oftează codrii când se frâng. Şi-am izbucnit atunci ca o vâltoare, Invârtejit din cremene şi fier... In coastă am o pajură de soare, Pe umeri vifor duc, pe frunte cer. Mă’nchin spre Feldioare şi Rovine, Mă plec pe oseminte de rumâni. Ţărâna cnejilor o port cu mine Şi beau trecutul Ţării din fântâni..'. Când braţu-mi cade aprig ca o spadă, Pedepsitor de mişelie şi trădări, Senin rămân cu fruntea pe baladă Şi pe obraz aprind lumini şi zări. LEGIONARUL 263 Biserici noi cu creştetul ca luna Din mâna mea răsar ca nişte crini. Cu târnăcopul meu despic furtuna Şi cu mistria mea zidesc Destin. Zâmbind, primesc şi temniţă şi roată. Mucenicia o aştept şi-o cer. In temniţă Iisus mi se arată Şi-mi oblojeşte rănile cu cer. Iar sângele de-mi picură pe Ţară, Din fiecare strop creşte-un altar... Ler, Lerui, Ler, din jertfa legionară înalţă, Doamne, — o Ţară ca un har ! RADU GYR FLAUTUL DESCÂNTAT Argatul, auzind că-1 chiamă, S’a turburat, de bună seamă, Şi ce mira mai mult oierul E că-1 chema la curte chiar boierul, Stăpânul, trândăvind în slava lui, Nicicând nu se-arătase şi nicicui Şi, simbriaş la staule de-o viaţă, El nu-1 ştia măcar cum îi la faţă. Gospodăria lui de prin Amiazamare Se cârmuia de sus, din depărtare, Cu mori, cu turme şi bucate. Doar pe la câştiuri, din cetate, Trăgeau în sate, într’a coace, încăpătoarele cerdace, Carele 'nalte (putini, boloboace, Coşuri şi papuri), încărcând cu plin Caş, miere, grâu, porumb şi vin. Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt, Din spicul ca mustaţa, zbârlit, cu miez de unt, Şi sacii grei cu aur de mălai — Plecau în coviltirele cu cai. Portocalii, ştiuleţii ’mpletiţi cu boaba mare Ca nişte faguri de mărgăritare, Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi, Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. FLAUTUL DESCÂNTAT 265 Şi toate, vii, ogoare şi prisacă, Urneau din bătătura uscată şi săracă, Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale, Ca satele, de vale. Ba oamenii puteau să creadă Că simt purtaţi ca o cireadă, Nu-mi mai aduc aminte şi am uitat, cu câte Gârbace şi ce feluri de joarde şi de bâte. Căci între oameni şi stăpâni Era un gol zidit ca la fântâni, In care apa suie ’n gol de-a-gata, Târîtă sus cu lanţul şi găleata. Izvorul nu se poate nici uita In ochii celuia ce-1 bea, Nerăbdător ţâşnirea să i-o soarbă Cu gura lacomă şi oarbă. Din pricină de ziduri şi de gol Şi pasărea lua calea de ocol. Poruncile peste moşie Veneau pe la isprăvnicie. Ispravnicii, pe lângă ei Aveau alţi mulţi isprăvnicei Şi-aceştia calfe, ucenici Mai mari, mai mijlocii, mai mici ; Dar fiecare se’mputernicise Cu un crâmpei din pravilile scrise Şi fiecare-şi ascundea la sân Fărâma lui de petec de stăpân. Trimise, spuse şi umblate, Poruncile-ajungeau schimbate Şi tot mergând din ins în ins Veneau pe dos, parcă ’ntradins. Stăpânul n’aveai voie, ca pe moaşte, Nici de-a-1 zări, necum de-a-1 mai cunoaşte. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 2*6 In dreptul buzelor şi-al feţii Făceau de streajă logofeţii Şi dintre ei, spătari, scutari, Păzeau fruntaşii cărturari. Stăpânul de ogoare şi de ape Era un bun al slugilor de-aproape, Şi când voiai să-ţi vezi cârmacii Ţi-ieşeau nainte psalţii şi tâlmacii. I-ai fi privit: I-ai fi mânjit. Ia-i fi rugat: Ia-i fi spurcat. Când lacrima nu ştie de zăbavă, Oftatul nu e de ispravă, Necazul însă nu tihneşte Şi nu-i pe boiereşte. Te-apucă, taci ! — şi taci dacă te doare Că se deoache pofta de mâncare. Şi nu ştiai, ca vai de capul tău, Dacă-ţi era mai bine când era mai rău, Nedumirit, ca vai de tine, De nu era mai rău când îţi era mai bine. Porni cam pe la toacă... Mai mult decât să-l bată, ce putea să-i facă? O să-l omoare: o să moară. Nu moare doar’ un rob întâia oară. Ajunse, după ornic, pe la şase. Când soarele se uită printre case Şi cată înapoi. Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. Porunca e poruncă. L-au lăsat. Ciobanul a intrat, Murdar de năduşeală şi de praf. L-a dus din spate un vătaf, Trăgâdu-şi prin belşuguri de odoare Ca vai de lume, bietele picioare. FLAUTUL DESCÂNTAT 267 Şi nu putea să-şi vie ’n fire. Era ca o biserică şi ca o mânăstira Clădită parcă de Satana. Parcă-i simţeai duhoarea şi pulpana Foşnite prin unghere. 0 altfel de’ntocmire şi putere Decât la stână şi la plug, Altfel de meşteşug 1 se vădeau argatului la curte. L-au mirosit câini scunzi cu labe scurte L-au miorlăit pisicile, cu blană Molatică şi nazuri de cocoană, Trântite ’n perini cât sofaua De-o lene tremurată ca damblaua. Umblând în colivii să se atârne L-au râs şi papagalii cu pliscurile cârne. Un mamuţoi dădea ’n căruţă Un alt soi de maimuţă Şi un vultur cât omul, sub zăvor, Zmuncea de o cătuşe bătută pe picior. Săli mari, în care timpul tânjea şi adormise, Şi cimitire ’nchise. In lustrul pardoselii de lespezi reci de ceaţă Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. Păreţii, dela podină la grinzi, Unii dădeau într’alţii cu oglinzi Şi împătrit de zece ori, în coadă, Veneai, în loc de unul o grămadă. Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte Străini iviţi în privelişte Din ape sure, lungi, ca nişte stane. Şi-avea şi glasul umbră ’ntre icoane, Dând zvonuri pe şoptite din tăcere, Din încăpere ’n încăpere. Ion văzându-se o sută A dat să strige „Doamne-ajută“ Şi glasul lui, ca ’ntr’o pustie 268 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Stârnită, s’a făcut o mie. Se răzgândea şi şovăia să calce Pe scoarţe şi covoare de o falce : Nu mai văzuse de când e, Ion, Odăi cât o păşune şi-un preş de un pogon. In străni, cu papuri la spinare şi şezut I se părea că vede ce nu s’a mai văzut, Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi, Se ’mpiedica de praguri şi odăi. — „Bine-o trăi boierul — îşi zise — şi nu-i chip să „Nu-1 jinduiască omul. Dar mai bine lipsă. „Doamne! ofta ciobanul abătut, „Mai rău tu nu m’ai fi bătut“. Şi se sucea tiptil prin casă, înfricoşat că spaima îl apasă. Şi îi venea să ’mpungă ’n zid, să mugă, Cătând cu ochii uşe, ca să fugă. Că-şi aducea mâhnit aminte De tihna lui de mai nainte Şi încerca dintre comori să scape Ca din răspărul unei ape. — „Nici n’ai venit şi vrei să pleci?“ îi zise Stăpânul, care-1 auzise. — „Ce faci la curte?" l-a ’ntrebat. — „Cioban sunt, sărut mâna, şi argat". — „Şi Cum eşti poreclit ?“ — „Ion", răspunse prea smerit. — „Şi ce simbrie ai? — „Iţari, obiele şi o chilă de mălai, — „Şi-un miel.de Paşte, când îs mulţi cucoane. — „Şezi colea, lângă mine, jos, Ioane" Zise boierul, hotărît şi tare. „Mai am o întrebare. „De unde-ai învăţat să cânţi din flaut? ,,Câ de-aia te-am chemat, ca să te lahd. „Ba te-am chemat şi pentru altceva... FLAUTUL DESCÂNTAT 269 „Vezi casa asta? E a ta. „Nu poli rămâne fără parte, „Argat şi slugă pân’ la moarte. „Te-am auzit cum cânţi şi-mi place. „Apropie-te, vino mai încoace, „Şi şezi aci, pe jilţul meu. „E-al tău, ţi-am spus, fă ce zic eu. „Stăi bine, ce te ghemuieşti? „Tu nici nu ştii ce meşter eşti „Şi ce cinstire ţi se mai cuvine „Faţă dc unul ne’nsemnat, ca mine. „Nu am o fată, că ţi-aş da-o ţie, „Ca’n basme, o Domniţă cu împărăţie. „De-aci ’nainte, vreme nouă, „Vom face viaţa pe din două, „Deşi prea bine înţeleg „Că ţi se cade totul pe de-a’ntreg. „C’ar trebui, cu-adevărat, „Tu să fii Domn şi eu argat. „Flautul tău e flaut descântat. „Văzuşi acum de ce te-am fost chemat ? „Ghiersul ţi-e dulce, graiul ţi-e ales „Şi are tâlcuri bune, cu’nţeles. „Tu trebuie de-aci ’nainte „Să faci numai atât : ghiersuri şi cuvinte. „Deocamdată-ţi dau din toate „O legiuită sfântă jumătate. „întinde mâna, ia-le „Nu-s ale mele, s’ale tale. „Ţi-ajunge? Nu măsor cu cotul „Şi dacă vrdi îţi dau, zisei, şi totul.“ Ion îşi zise : „Doamne cel din cer, „De spaimă-mi vine iar să zbier. „Nu e aevea, ăsta-i vis „Şi numai Duhul rău mi l-a trimis“, Ca ’ntr’adevăr, Ion argatul 270 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II desluşea ’n boier pe Necuratul. — „Stăpâne, zise. Nu mai ştiu „Sunt sănătos, sunt mort, sunt viu? „Un lucru ştiu, că sunt năuc. „Cânt şi eu ca o cioară, ca un cuc, „Şi niciodată nu m’aş fi gândit „Că fac ceva deosebit. „Eu am crezut, să fie zicala mea iertată, „Că flautul nu-mi face o ceapă degerată. „II cerc şi eu, aşa ’ntr’o doară, „Şi suflu ’n el şi-acum ca ’ntâia oară. „Berbecilor tăi, poate, le plăcuse „Şi babelor cu caiere şi fuse, „Şi asculta, la flaut, şi un ied. „De-mi spui şi Dumneata, încep să cred. „Ia seama însă, Doamne, voia bună „Să nu ne dea de gol şi de minciună. „Am auzit odată că Maimarii „Se sărutau la chef cu lăutarii „Şi că treziţi, a doua zi — de greaţă, „Ii trimiteau la ştreanguri cu dis-de- dimineaţă. „Ori poate, neavând boier în loc, „Umbli cumva să-ţi baţi de mine joc ? „Că n’are rost să pui pe mine preţ „Şi să mă faci din slugă cântăreţ. „Lasă-mă slugă, nu mă vreau stăpân, „Ca să mă ţiu de Domni şi să-i îngân, „Să-mi fie frică de voi zice ba, „De voi tăcea, când mă vor întreba. „Că mă cam sperii de’ntrebare „Şi nu prea intru ’n voia lui cu fiecare „Şi n’am la toată vorba nici răspuns. „Am un stăpân : nu-mi este de ajuns? „Cu ceialalţi, mai mici ca Dumneata, „îmi e mai lesne de-a mă descurca. „Câştigul bacilor desculţi FLAUTUL DESCÂNTAT 271 „E că nu vor stăpâni prea mulţi. „Dacă mă fac boier, poate că-i bine : „Nu te mai ţiu de rău, în gând, pe tine. „Ca să-ţi fereşti, Ioane, tu gâtiţa de ştreang „Dator eşti tuturora metanie şi hang. „Şi poate că, dintr’una, într’alta, niciodată, „Aşa e boieria, nu scapi faţă curată. „Şi facem, mi se pare, şi târla de ocară. „Stând pe la uşe, ploconit la scară, „Rânjit în silă, până la urechi, „La musafirii tăi, şi noi şi vechi. „Să casc de cască ei şi, la sudalme, „Să mă ridic şi să le bat în palme „Şi să mă strâmb şi să mă ’nchin, „Să zic la toate: bine şi : amin. „E greu să mai mă ţugui, să m’ascut, „Că niciodată nu m’am prefăcut. „Orice-aş mai fi, o să rămâi ce-am fost, „Ion ciobanul, dela oi, cel prost. ‘ — „A da ’ndărăt nu se mai poate. „Ţi-am aşezat şi drepturile toate. „Uite şi cheile de la palat, „L-am pregătit şi-aşteaptă încuiat. „Are odăi cu arme şi podoabe, „Fecioare dintre roabe „Uleiuri, mirodenii te mângâie „Cu bun miros de rodii şi tămâie. „Desprinse pletele, mai jos de şale, „Aşteaptă pipăitul degetelor tale. „Leapădă straiele frumos, „Dă chica şi căciula jos, „Şi lasă-te în voia lor, la fete, „Alt chip să-ţi facă, palid, măi băiete. „E un palat, cum ai să-l vezi, „Pe dinlăuntru cu grădini şi cu livezi. „Poteci de sticlă, ca atlazul, 272 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „Leagă amurgul brazilor cu iazul „Şi apa de mătase „A mir şi trandafir, şi ea, miroase. „Ioane, nu eşti om de rând „Şi vreau de-acolo să. te-aud cântând". — „Bine, jupâne, zise, mă voi duce“ Şi din opinci la creştet el şi-a făcut o cruce. „Vezi, Doamne" s’a ’nchinat, „încalţe, „Nu m’ai ferit de treptele înalte" Şi zise ’n sine : „Ai s’ajungi ciocoi". „Cum ne mai înţelegem amândoi? „Intre boieri şi ’ntre vădane „Mai pot să-ţi zic, eu, ţie : mă, Ioane ? „Când te’ndrăgesc Maimarii nu-i semn bun. „Mai bine-mi da o pungă cu tutun „Şi un amnar ori un chibrit, „Şi-aş fi şi eu mai mulţumit. „Că Domnii eştia sau te duc în poală „Sau te alungă ’n pielea goală". t Când a intrat, aidoma s’a şi ’ntâmplat. Era o ţară, nu era palat. „Prinţul" Ion era de mult dorit. Dar straiele nu şi le-a primenit. Femeilor cc l-au cuprins cu grabă Le-a spus: „Duceţi-vă, vedeţi-vă de treabă " Pe robii ’ncovoiaţi în temenele, I-â slobozit de munci şi cazne grele Iar bucătarilor, care ’ncepeau să frigă Le zise: „Mie daţi-mi mămăligă. „Voi să mâncaţi bucatele, vânatul „Şi tot ce are prea gustos palatul. „Eu cu atât mă mulţumesc. ,.De felul meu sunt pustnic şi postesc. „Deschideţi mare poarta mea „Să intre şi să iasă cine vrea. FLAUTUL DESCÂNTAT 272 „Toţi oamenii n cămaşe albă „Au dreptul la dreptate şi la jalbă". El nu se-atinse nici de pat Şi s’a culcat încins şi îmbrăcat, Zgârcit pe bâtă, frânt, Lipit, ca rădăcina, de pământ Şi zise : „Spune gândul să-l ascult „Că asta n’o să ţie mult". Şi mai străin, decând trecu hotarul, Şi-aduse într o seară şi măgarul Şi câinii, în palatul mohorît, Şi oile, să-i ţie de urît. A stat ce-a stat, acolo, cu hrisov Intre răchiţi şi trestii pe ostrov. Un timp de vreme soarele A luminat şi ’ntunecăt izvoarele Şi Iuna-şi lua lin drumul prin zăvoaie, Culcată pe un nor, ca pe o oaie. Chiar într’o noapte de furtună mare Veni vătaful Domnului, călare. — „Ai să te muţi, Ioane, din conac, „Că flautele nu-i mai plac. „Are auzuri şi urechi mai multe „Şi alte scule vrea s’asculte. „Dar lasă-ţi flautul în cui, „Cu suflu ’n el, că suflul e al lui". T, ARGHEZI A MURIT LUCHI. „BASTONACHr Umblu prin odaie, ameţită, aplecată peste oglinda din poşeta mamei, Acolo, în fundul ei, se clatină întors abisul tavanului. Fiecare pas mă poate prăvăli în adânc. Mi-e inima aninată de-un firişor de aţă care tremură : mi-e frică,., Nu mă pot opri, Ţin o oglinjoară cu amândouă mânile şi merg, aşa, pe marginea prăpastiei. încă un pas — şi gata ! Prăpastia însă merge cu mine. Dar dacă, în clipa asta, se opreşte ’n loc ?.., Aşa-i de bine ! — Ascultă, Fasolică... Cobor în goană treptele bucuriei, cu sufletul la gură. Ştiu ce mă aşteaptă : când îmi spune „Fasolică“, Icuţă îmi cere ceva, Ştie că la mângâerea asta a lui eu mă pot împotrivi, Icuţă învaţă la liceu. Liceul lui e cea mai mare şcoală din lume. O şcoală cu atâtea trepte la intrare, că nimeni nu le ştie numărul. Am încercat să le număr, dar nu mi-au ajuns nume- rele. Am întrebat şi pe tata, Nici el nu ştie, Numai Margareta zice că-s douăzeci şi trei, dar ea spune aşa ca să ne facă ’n ciudă, lui Icuţă şi mie. Nici o fată, din câte vin să se joace cu mine, n’are frate ca al meu. Poartă uniformă, — parcă-i un general mititel. Şi are . nişte ochi albaştri... In fiecare Duminecă, mă scol înaintea lui şi-i lustruesc bumbii de la tunică, — cu totul şi cu totul de aur. Am dosit unul, din cei mici de la mânecă. La primăvară am să mi-1 fac mărţişor,.. Icuţă mă aşteaptă sub scările cerdacului. A MURIT LUCHI... 275 — Fasolică dragă, du-te fuga la conu’ Neculai şi spune-i să-mi facă traducerea asta la germană, că-i a dracului de grea. Ştiam eu că asta-i. Iar să mă duc !... Mă şi văd în uşă, cu cartea sub pestelcuţă, cu capul plecat... începe să mă furnice în gât, a plâns. — Iţi dau un bastonachi, Fasolică. — întreg ? ■— întreg. — De cel verde ? — De care vrei tu. Inhăţ cartea şi pornesc voiniceşte către primejdie. Conu’ Ne- culai e vesel. O să fie uşor. — Da’ ce, Luchi, vin Turcii ? — Nu... — Mda... văd. Adă cartea încoace. Iar i-i lene ghinărarului ? Ori face un şodron în ograda bisericii cu diavolul de soră-ta ? Iacă, îi fac traducerea. Da’ să ştii că plata o iau eu. Ce-ţi dă ? — Un bastonachi... verde... — Bun, îmi place, mai ales ca-i verde. Ai să mi-1 aduci mie. Aşa-i şi drept. Eu muncesc, eu primesc plata... Aştept, ghemuită pe prag. Mă simt, aşa, de parcă-s o păpuşă de petică. Bătrânul mormăie cuvinte păgâncşti şi scrie, scrie... Oata. Pornesc fără nici un chef, târându-mi picioarele. Icuţă, ghinărarul, mă aşteaptă în cărare. ■— Gata ? Să trăeşti, Fasolică ! ( Am în mână un bastonachi de zahăr, verde, răsucit frumos £a o lumânărică de pom de Crăciun. închid ochii : e aşa de uşor, de parcă n aş avea nmic în palmă. Mai bine n’aş avea nimic ! O iau încetişor, pe lângă zid, spre casa de la poartă. O fi parfumat, oare ? Miroase a mintă, şi parcă-i mai lung ca de obicei. Adică s’ar cunoaşte dac'aş muşca o bucăţică ?... Mi s’a umplut gura cu aşchii de sticlă, dulci şi răcoroase. Când răsuflu, bate vântul printre dinţi. E cel mai proaspăt şi mai sfărămicios bastonachi de pe lume. Ce i-o fi venit lui . conu’ Neculai, tocmai azi ? Mă gândesc la vorbele Margaretei : , 276 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Moşneag ţicnit ! Nu-i frumos să spun aşa. Şi nici măcar nu-i adevărat. Da’ ce l-o fi venit azi ? Parcă dumnealui n’are cu ce-şi cumpăra un bastOnachi ? Beţişorul verde a scăzut la jumătate. Topesc capătul în gură, să nu se cunoască de unde-am muşcat. Deschid uşa încetişor, cu mâna încleiată. — Cine-i ? — Eu... am adus bastonachele. — Aşa ? L-ai adus ? Ei, bravo matale. Dă-1 încoace. Aşa ciugulit cum e, tot am să-l rod eu... când mi-or creşte dinţii ! Da’ pân’atunci, mănâncă-i mata pe iştilalţi... Şi conu’ Neculai îmi oferă, ca pe-un buchet, o testea întreagă de bastonachi legată cu un fir de aţă roşie. PLOUĂ CU GHIAŢĂ... îmi iau cireşele în pumn şi mă duc să le mănânc pe cerdă- cuţul casei de la poartă. Cireşe hultoane, albe şi ţ^ri. Pocnesc în dinţi şi stropesc dul- ec. Dar ce fac cu sâmburii ? Conu’ Neculai doarme. De-acasă, nu mă vede nimeni : am să scuip sâmburii în drum, ca băeţii. Cel dintâi sare mărunţel pe trotuar, — tare-i vesel ! Al doilea ajunge tocmai în stradă. Dacă merge aşa, am s’ajung ca Haralamb, care scuipă printre dinţi până pe gardul de peste drum, în ciuda lui Icuţă, care nu poate decât până’n mijlocul străzii... Cea din urmă cireşă, cea mai bună... îmi umflu pieptul voi- niceşte : acu-i acu ! Dar sâmburele cald şi luciu îmi scapă din gură înainte de a-i face vânt. Unde s’o fi dus ? In spatele meu uşa se deschide în rate şi papucii de casă fâşâie domol. Vine conu’ Neculai. Şi sâmburele, — pe unde-o fi ?... — Aici îmi erai, Luchi ? Dar zâmbetul prevestitor de-o cafeluţă ori de-o concină prădată pe zece bani, se şterge dintr’o dată, — cum împrăştie A MURIT LUCIŢI... 27T Tasia, dintr’o singură ştersătură cu petica, desenele melc de pe colbul mesuţii din sală... Sâmburele ! Eu îl caut de-aiâta vreme, şi conu’ Neculai l-a zărit de cum a deschis uşa ! Rupe o bucăţică de jurnal, culege vinovatul de jos, coboară rar şi tipărit scările şi aruncă mototolul în drum. Nu spune nimic, dar fiecare pas, fiecare gest al lui, e o amarnică dojană. A intrat în casă, fără să se uite măcar la mine. Mă razim de uşă şi aştept. Poate-i trece... Uite Marin, olteanul cu cireşe. Am să aştept până nu s’o mai vedea după colţ... Dar conu’ Neculai tot nu se arată. Aud în casă foşnet de jurnal. Ceteşte, singur. Să mă duc să-i cer iertare ? Da’ parcă ce-am făcut ? Mare lucru, un sâmbure ! Acasă, am răsturnat pe faţa de masă o farfurioară întreagă cu sâmburi, şi încă de cireşe amare, şi nu mi-a zis nimeni nimic. Şi el... Cobor bocănind treptele cerdăcuţului şi mă duc de-a-dreptul la Margareta, s’o poftesc la o partidă de şodron în ograda bisericii, fiindcă ştiu că asta nu-i place dumnealui... Vine întunericul pe sus, zburătăcit de vânt. Cu fruntea lipită de geam, mă uit cum se îndoaie copacii în colbul roşcat, stârnit de toate măturoaiele furtunii. îmi scrâş- neşte nisip între dinţi. — Are ce şterge mâne conu’ Neculai !... Tună, hurducat. S’a făcut vânăt în odaie. Dar conu’ Neculai îşi face înainte, liniştit, „pasiansul“. Poate să şi trăznească, din partea lui ! Dârdâie fereastra. îmi desprind fruntea de pe geam. Se lipise. In locul ei, a rămas o pată. Scot repede batista. Dar în loc să se şteargă, pata se întinde mai tare. Tot năcazuri, azi! A fulgerat roş... Pe urmă albastru, pe urmă iar roş. Ceva mic şi alb a pleznit în geam şi s’a rostogolit pe cerdăcuţ. Piatră ! încă o bobiţă, — parcă-i un sâmbure de cireşă hultoană... Alt sâmbure, doi, mulţi, tot mai mulţi... Cerdăcuţul e alb. Râd încetişor, pe urmă mai tare. <— De ce râzi mata, Luchi ? 278 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cum să-î spun'lui conu’ Neculai, acum, când abia i-a trecut supărarea, de ce râd ? Şi nici nu pot să râd înainte aşa, sin- gură • numai proştii şi nebunii râd singuri. Trec alături, la baba Ana. Cârpeşte ciorapi, ca totdeauna,, cu toate că-i întuneric. Oare şi noaptea, în loc să doarmă, câr- peşte ciorapi ?... — Piatră ! zic. Şi râd înainte. Baba mă cercetează pe deasupra ochelarilor. — Piatră, de !... Da’ ce râzi aşa ? — Râd... că mănâncă îngerii cireşe hultoane şi scuipă sâm- burii pe cerdac la conu’ Neculai ! POVEŞTI Cerdăcuţul casei de la poartă e cu faţa la stradă. De o parte şi de alta e închis cu doi drugi de mesteacăn încrucişaţi ca semnul înmulţirii. Când e frumos afară şi soarele trece de colţul casei, conu' Neculai iese pe cerdac. Dar cerdacul e aşa de mic, încât abia încap în el cele patru picioare ale scaunului. Picioarele bătrâ- nului, în ghetuţe cu gumă oleacă mai mari decât ale mele, nu mai au loc decât sub scaun. Eu stau pe treaptă, pe-un covoraş bine scuturat de colb şi măturat cu măturiţa cea curată din cui. Pe cerdac se spun, pe înserat, poveştile. Rar trece câte cineva pe stradă. Miroase dulce şi greu a floare de salcâm. Şi-i cald..* — ,„şi iar s’a luat Făt-frumos la trântă cu Zmăul... Şi calul fel năzdrăvan, după ce a înghiţit o tavă cu jăratec, l-a ridicat pe Făt-frumos până'n slava cerului. Şi când s’a repezit de-acolo peste zmău, zmăul a făcut numai atâta: Hâc !... Şi iar a mai pierdut o leacă din putere... In fund, pe lumina potolită a cerului, scena mi se desenează în umbre străvezii deasupra Cetăţuii. Zmăul luptă singur, fără arme şi fără cal, cu Făt-frumos şi. cu toate puterile cerului şi ale pământului. Corbul solomoniL îi ciuguleşte ochii. Fântâna ai apă vie, care-1 adapă pe Făt- A MURIT LUCIII../ 279 frumos, îşi ascunde răcoarea în adâncul verde al pietrelor cu muşchi şi nu-i dă zmăului decât broaşte râioase, mâl şi chiftiriţe. Ghinda şi nucile fermecate sar dc pe copaci şi-l pocnesc în cap. Albinele îl înţeapă otrăvit, şi toate lighioanele Sfintei Dumineci îi arată din umbră colţii ameninţători. E flămând şi gol, e ars de soare şi bătut de vânt. Nimeni nu-i ţine partea, nimeni nu-I ajută. Şi n’are altă vină decât să i-a fost şi lui dragă, — lui, urâtului şi săracului, — o fată frumoasă de îm- părat. Nu mai pot. Mă ridic şi mă aşez la loc, de câteva ori în şir, îndesat, pe covoraşul meu. Mi-e ciudă. Sunt rea. Am gust de sfadă. — Nu pot să-l sufăr ! — Pe cine nu poţi mata să-l suferi ? întrebă încetişor conu’ Neculai cu glasul de poveste. — Pe Făt-frumos. Că-i prost. Bătrânul coboară ochii în creştetul meu şi-şi ia glasul cel de toate zilele. Povestea s a risipit peste dealuri. — Cum asta, — prost ? — Da... Că tot alţii fac treabă în locul lui, şi el numai se umflă ’n pene. Da’ ia să se puie la trântă dreaptă cu zmăul, fără Sfântă Duminecă, fără paloş descântat, fără cal năzdrăvan şi fără fântână cu apă vie ! — Doar el a curăţit fântâna de frunze şi de gunoaie... — A curăţit-o... că-i era sete. — Şi când s’a prefăcut Sfânta Duminecă în săracă, ca să-i încerce inima, el i-a dat de pomană, nu zmăul. — I-a dat, că era fecior de împărat ş’avea galbeni cu căuşul. Da’ zmăul, de unde era să deie, dacă-i calic ?... Nici eu nu dau nimic la săraci când îmi cer, pe drum : dacă n’am... Şi pentru asta să-mi scoată cioarele ochii şi să mă ’nţepe toate viespile de pe lume ? — Aşa spui mata acuma, Luchi... Dar când ai să creşti mare ş’are să vie Făt-frumos... — Nu-i adevărat. Eu cu zmăul am să mă mărit. — Dar e urât foc ! stăruie bătrânul. Mă uit la el peste cap. Bărbuţa-i tremură de râs şi ochii i 280 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE s’au făcut mici, mici ca două linioare. îmi simt obrajii calzi de fericire. — Da' parcă mata eşti frumos ?... DESCÂNTECUL. Conu’ Neculai ceteşte tare, din cartea cea cu poleială pe mar- gini. Ceteşte nemţeşte. — înţelegi ceva, Luchi? Strâng din umeri şi plec ochii, umilită: — Nimica... — Păcat, că tare-i frumos! Eu când îs suparat, cetesc. $i parcă-mi mai trece... Descântecul păgân se deşiră, monoton şi aspru. Am o în- doială: oare conu’ Neculai înţelege ceva, ori numai se face? Dintre toate cuvintele desprind unul, — unul singur, cu- vântul meu : Morgen. îmi place. II aştept de cum se deschide cartea. Uneori, descântecul se isprăveşte fără ca bătrânul să fi rostit cuvântul meu. Alteori îl spune de câte două şi trei ori. Atunci sunt bucuroasă. Când îl aud am o uşoară emoţie, parcă mă înţeapă în piept un ac subţire încălzit în foc, — aşa de subţire că nici nu doare. Cc putere o fi având cuvântul acesta ? Am s’o întreb pe Nuţa. Ea trebuie să ştie. Nuţa e mare, e domnişoară. Poartă rochii lungi şi-şi răsuceşte în fiecare sară părul blond, şuviţă cu şuviţă, pe nişte bucăţele de gumă. Are să se facă doctoreasă. O găsesc în odăiţa din fund. învaţă pe nişte cărţi mari de te-apucă groaza, cu poze urâte care arată oameni întorşi pe dos. — Nuţă... Morgen... Nici nu-şi ridică din carte năsucul ascuţit: — Lasă-mă ’n pace boţ cu ochi, că mâne am examen ! Când îmi spun seara rugăciunea, mă poticnesc de-un cuvânt pe care nu-I înţeleg. ,.'Tatăl nostru careleştin ceruri..." Ce-o fi însemnând careleştin f A MURIT LUCIII... 281 Nu-mi vine s’o întreb pe mama. Are să râdă : — Vai, ce fată proastă am! Dar vorba asta nu-mi dă pace. îmi vine s’o spun într’una, îmi vine s’o cânt pe toate cântecele: careleştin! Poate că ştie Icuţă? II caut. Nu-i prin casă. Stă sub nucul din fundul grădinii, numai în cămaşă, cu mâinile sub cap. Şi cântă obraznic, ca să-mi facă ’n ciudă: La revedere Copilă dragă, 'Ţara mă chiamă, — Da’ nu mă duc! . Să-l audă tata!... — Icuţă! — Ce-i? — Icuţă, ce ’nseamnă careleştinl — Moft! Nu ’nseamnă nimica. Eşti o proastă... Când învaţă Margareta, mă fac mititică într’un colţ şi ascult. Dacă mă prinde, mă dă afară. Fetiţa bodogăneşte tare, când subţire, când gros. Face cucoane pe caete, ridică scaunul în două picioare şi mototoleşte covorul sub masă. Din când în când scoate limba vărgată cu creion chimic şi se uită la ea cruciş, cu ochii ei prea albaştri. Azi am auzit un cuvânt nou. Un cuvânt grozav de greu. II spun într’una, bucuroasă că-1 pot rosti fără să mă ’ncurc şi de frică să nu-1 uit: paralelipiped. Paralelipiped... straşnic cuvânt ! Ăsta trebuie să fi având putere, nu glumă! Nu mai pot sta în loc. — Ce ’nseamnă paralelipiped, Margaretă ? S’a ’ntors furioasă, cu scaun cu tot, şi se răsteşte la mine: — Ce cauţi aici, mă rog? Ce pofteşti? — Vreau să-mi spui ce ’nseamnă paralelipiped... — Pe dracu ’nseamnă! Lasă-mă ’n pace. Eşti o proastă... 282 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nimeresc în bucătărie. Tasia nu-i acolo. Se uită peste gard în uliţa de dindos şi râde. Mă sui pe cuşca puilor şi mă uit şi eu Se sfădeşte o ţigancă cu ţiganul ei. Ea, goală sub polcuţa roşie, scurtă şi creaţă, îşi zvârle braţele în sus, ocărăşte ascuţit pe limba ei şi se trage de cozile împletite cu bani de argint. El, zdravăn, înfipt adânc în ciubote, cu o căldare uriaşă în spate, înjură gros şi îndesat, — pe româneşte.' îmi place. Nu mai am răbdare: — Tasio, ce ’nseamnă... Femeia râde cu ochii ei albaştri, de lipovancă. — Nu ’nseamnă ninica, duduiţă... da mata să nu zici aşa să te audă şi alţii, că-i ruşine. Ţiganii s au depărtat. Tasia a intrat în bucătărie. Am rămas singură n soare, cocoţată pe cuşcă. Repet cuvintele nouă-nouţe. Sună frumos. Cum e ruşine, dacă nu ’nseamnă nimic?... Din toate vorbele fără înţeles, cu putere ascunsă şi vicleană, a căror taină nimeni nu vrea să mi-o deslege, mi-am făcut sin- gură un descântec. Un descântec ca acela pe care l-a spus de trei ori Sfânta Vineri când a lipit capul lui Făt-frumos de trun- chiul căzut în ţărână, de-a deschis feciorul ochii, şi s’a întins la soare şi-a zis : „Bre, da’ greu am mai dormit !“ Un descântec ca acela pe care-1 mormăie Tasia când îmi pune pe frunte un benghi cald de cenuşă muiată în apa în care-a strâns trei cărbuni. Nu ’nseamnă nimic descântecul Tasiei, — dar are putere: îndată-mi trece durerea de cap. Descântecul meu are şi el putere. L-am încercat. Eram pe stradă, cu Nuţa. Tramvaiul venea fuga de la deal. îşi luase vânt. Dintr’o ogradă, fugărit de-un dulău urât, a zbughit în drum un căţel cu coada întoarsă pe spate. — Uite-un câne cu toartă!... Zăpăcit, a luat-o de-a-lungul şinelor. Lumea a început să strige. Unii îl chemau, alţii îl alungau. Şi din urmă tramvaiul venea în goană, sunând amarnic din clopot. II calcă ! Nu mai era timp de pierdut. Am închis ochii şi am spus A MURIT LUCHI.., 283 repede descântecul. O hurducătură grea, zornăit de geamuri, o clipă de linişte... Am deschis ochii. Tramvaiul se oprise la o palmă de câine. . , Albă ca pălăria ei de olandă, c’o mână încleştată în dantela crăvăţii, Nuţa a ţipat scurt: , — Doamne! Mă umflam în pene, pe tăcute. Numai eu ştiam de ce s’a oprit tramvaiul. Dacă n’aş fi fost eu... Dai- nu spun nimărui nimic. Mi-e frică singură de puterea descântecului meu... Tasia a ieşit cu puiul în drum: un puişor alb cu gâtul gol. Sub pestelcă, ţine cuţitul. — N’o să treacă nimeni să i-1 taie... n’o să treacă nimeni să... Ba trece! Marin, olteanul vine legănându-se, parcă dansează. îşi lea- pădă coşurile cu cireşe şi întinde mâna spre pui. Acu-i-acu ! Spun repede descântecul, în gând. Marin ascute cuţitul de marginea trotuarului. Şi cuţitul ţipă, strepezit şi dureros, sub fruntea mea. Spun descântecul cu glas, odată încet, odată mai tare. Marin înşfacă puiul de aripi şi-l propteşte sub talpă. I-a întins gâtul : gâtul gol, gâtul subţire, gâtul roş, gâtul cald... încep să ţip, bătând pământul pe loc cu papuceii, frămân- tându-mi trupul, strângându-mi în palme tâmplele astupate. Vreau să fug şi nu pot. Vreau să închid ochii şi nu pot. Vreau să tac şi nu pot. îmi urlu în gura mare descântecul meu tainic, descântecul meu păgân — îl împrăştii de-a-lungul străzii, îl arunc, ca pe-un blestem, cerului nepăsător. Marin se uită la mine nedumerit. I-a căzut cuţitul din mână. Puiul i-a scăpat de sub talpă şi, zburlit, îşi caută loc să intre’n ogradă, la adăpost. , Nu mai e nevoie de descântec. Vreau să mă opresc, dar e prea târziu. îmi aud strigătul ca pe ceva străin şi înfricoşat de care mă apăr cu mâinile, cu tot trupul, desnădăjduită. Mă simt luată pe sus. 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — I-o venit rău din pricina puiului... lămureşte Tasia vino- vată. Nu mi-e rău. Nu mi-e nimic. Dar nu pot să tac. Conu’ Neculai a ieşit şi el în uşă. Şi-a pus mâna scoică după ureche şi ascultă atent, ascultă tot mai nedumerit descântecul meu pe care nimeni nu trebuia să-l audă niciodată, din care nimeni nu putea să înţeleagă nimic. Şi’n răstimpul unei respiraţii dureroase, din învălmăşeala de glasuri speriate din jurul meu, îl desluşesc pe cel mai domol, pe cel mai trist: — Fetiţa asta e cam nebună... OTILIA CAZIMIR ELEGII Ulpiei O Simplitate, un fum, că durerile trec îmi tot spune... O Simplitate, un fum, în valea frumoasă unde şezum, iubito eşti umbră îmi spune. O Conştiinţă, o stea, că-i veşnicie durerea îmi spune... O Conştiinţă, o stea, că eşti durere iubito îmi spune, că veşnicia eşti, pururea. Şi îngerii o, tu adormită, pe luth de ivoriu recită şi-i nesfârşit ecoul nebun... Că eşti durere, îngerii spun. * Ca firul trandafirului te pleci tinereţe în soartă, ca umbra unei umbre te pleci tinereţe moartă. Mi-e gura încă fierbinte de sărutul tău, Suvenir; de nebune văpăi, de mari jurăminte, mi-e gura încă fierbinte. F clarul de lună ce văd, dănţuind în al nopţilor teatru, e clarul de moarte ce văd... 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ah, îngrozitorule ochi idolatru, ah, tinereţe de-a pururea moartă, lunateca moarte ce-mi cere la poartă? Ca firul trandafirului te pleci tinereţe în soartă. * Un farmec îmi spune: Vin’ să murim, adânca pădure mă cheamă, măi Umbră, măi frate vin’ să murim, pădurea fantomă, iată, mă cheamă. Vino la sânu-mi, tim, tim, tim, e o pasăre ce-şi cheamă puiul aşa, o tulburare ce mă cheamă la ea. Ah, cimitir al primăverii mele, pajură-pădure cu amarnică faţă, ah. lasă-mă, las! Dureroasele-ţi glasuri , mă cuprind, mă lovesc, mă înghiaţă. Vino la sânu-mi, tim, tim, tim, blestemata pădure mă cheamă, parfumata moarte ’n pădure mă cheamă; ci vin’ odată, vin’să murim. * Nebun, nebun de durere, de ce întrebi cerul ? Septembre cel veşnic nimica nu spune. Şi pentru ce oare noaptea ’n rugăciune, a stelelor, a boeriţelor, a jupâneselor noapte, o tot întrebi ? Pentru ce oare ? — Oh, acolo sus, acolo arzând am văzut a lui Doja cunună încinsă de flăcări Şi mi s’a părut că aud, în surghiunul cerurilor gemând, gură de om... — Nu copilul meu, nu. E luna flămânzilor, e luna câinilor, ELEGII 287 e boeriţa ce împarte colaci de cenuşă românilor, c boeriţa ce împarte românilor colaci din aluatul de spuză şi lacrimi. A lui Doja cunună în cer n’o căta; ea e pe creştetul unchiaşului munte, ea e pe fiece frunte, mistuind, pedepsind, strălucind. Tu ce plângi în Septembre, tu ce prefaci piatra în jale şi bocet, nebun, nebun de durere, pădurar şi poet cu stelele’n traistă, a lui Doja fierbinte cunună o porţi pe frunte mustrătoare. — Oh, acolo sus, acolo am văzut a roţii umbră, în cer, tot mai mare, a roţii umbră cutremurătoare. — Nu copilul meu, nu, în cenuşa cerului nu căta. Roata e aici şi te frânge sub ea, roata e visul, visele amare, roata e perna în lacrimi scăldată, în lacrimi amare. Zadarnic, zadarnic spui morţii Vino! Sunt gata! Ea nu te aude, nu. Roata nu te dă morţii. * Suferinţa mi-a pus pe frunte cununa, la ceruri să urc odată cu luna. Suferinţa mi-a dat sărutarea-i nebună, la ceruri să urc pe trepte de lună. 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar sufletul biet tot mai doare-1 rana. Unde’s juzii răi Caiafa şi Ana? Doamne, judecă-1 după legea florilor şi carceră fă-i pe aripa norilor, în grădina cerească unde îngeri trăiesc, de stele aproape... Oh, cât le iubesc ! sr Maică jale, măicuţă cumplită, mă înconjori de câte trei ori şi a patra oară mă dai gata, fiară! Maică jale, măicuţă cumplită, a nopţilor mele regină cumplită, de ce pier tinereţele, clare cântăreţele, când, în cesarice văluri, în haina cernită, de fruntea-mi senină te-apropii ? Ah, simt răcoarea mutei, a măicuţei, a gropii Părăsitu-m’au visul, voioşia, pădurile, uitatu-m’au ceruri şi ape sihastre şi tremuratele prietine astre... Părăsitu-m’au visul, voioşia, pădurile. Aii, maică sicriu pregăteşte, aşterne de moarte măsurile, făclieri şi stegari şi alaiuri tocmeşte. Ah, totu-i tăcere şi zidul uitării tot creşte şi creşte... Nu-i nimeni în jur, nu e nime, nici unda nu bate, nici undele ştime. ELEGII 289 * îngeri se rotesc pe deasupra văilor. Ah, ceresc anotimp! Dă-mi liniştea, liniştea, cât încă am timp. îngerii aprind părul dragei mele. Ah, cerească pădure! Vor să mi-te piardă, îngeri să te fure. Singur am să fiu, în moartea mea, singur. Ah, cerescul drum 1 Unde-or să mă poarte năvile de fum? Pe pleoape îmi cad peniţele corbului. Ah, neagră menire ! Pe pleoape-mi aşterni umbra ta subţire. * Deschide-te mormânt arzător! Făt-Frumos Isus peste ape te uită cum trece. Ape suspină. Domniţă Trestie te înclină când trece Domnul. Frumoase ceruri, nobile ape, atât de nobile că setea mi-o mint! Cu imaginea eretică a lunei aproape, vieţuesc, rătăcesc. Oh, singurătate de argint, oh, spânzurato de cumpăna fântânelor, 4 290 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lună, lună, zână a zânelor, nu mă vrăji. încă mai am o brumă de cer, o fâşie de noapte, o stea dacă pier, încă mai am. * Am cules doar tristeţe, doar tremurare, m’am ales doar cu visul, am cules tristeţile cele mai rare, am cules paradisul. Şcolarul Durerii mi se spunea în oraşul acela mort, Şcolarul Durerii mi se spunea şi mă priveau ca pe un astru mort. Nu-mi pasă dacă uneori, în oraşul acela mort, Şcolarul Durerii e beat mort, se spunea... Oh, un înger îmi dădea să beau uneori. Uneori un copil mă striga, Salve, striga, Şcolar al Durerii! Şi oraşul acela mort ardea pentru mine în cerul primăverii. * Pe movila ce aprinsă-i de lună, în sfinţenie învăluita movilă, acolo ne-am rugat, ne rugăm. Până ce Domnul, ca unor umili epigoni, ca unor scribi umili din cancelariile sale, ne-a poruncit să plecăm, ne-a isgonit aproape. Lucrarea ta moarte se numeşte confuzie; că de când mă ştiu, ELEGII 291 Ti’am văzut atâtea stele amestecate in aceeaşi alvie, în tomnatec sicriu ; capricomi şi zei atâţia, prin iarba ce asemene codrilor sună, laolaltă, laolaltă, pe movila ce aprinsă-i de lună. Si Surorile şi Gemenele ce ne îmbiau cu olimpica lor eternitate, cu strălucirea lor necruţătoare, aruncând asupra-ne mrejele unei teribile atracţiuni. Lucrarea ta moarte se numeşte confuzie; Fost-a luna oare ? Poate că nu. Ci însuşi Messia când aprindea cu îngerii lui movila, ■ori tu iubito din ceruri, poate că tu. * Setea mea un înger a luat-o... Stă acum în limpedele veşnic, în ceruri stă şi mă cheamă... "Setea mea, Crucea mea stă în ceruri şi mă cheamă la ea. îngerii mult se mirau, când umbre fine ca florile raiului, rupte şi supte de aşteptarea fără dorinţi, ne-au văzut la poarta raiului. îngerii ce osândiţi zadarnicelor chinuri ale dragostei ne ştiau, acum, iată, recunoşteau privirea iubitei, ochii migdale, aşteptând însetată Ia porţile Tale. Oh, vă spun îngeri îngeraşilor, vă spun, am sdrobit fruntea şerpilor, Satan... Dar cuvintele mele păreau ale unui simo- niac ori şarlatan, 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuvintele mele se târau în lanţul ocnaşilor. Oh, drept spun îngeri îngeraşilor, drept spunr am sdrobit fruntea şerpilor, Satan... Şi Mihail, cu temutele cete, Mihail m’a luat cu binişorul, în mizerabila noapte surpându-mă. Oh, nesocotitul înger de minuni făcătorul,, singur m’a lăsat, singur, fără Sete, căci ea e sus, în limpedele veşnic. EMIL BOTTA CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU —DESPRE FELUL IN CARE POATE MURI UN OM— Mafteiu adunase o mulţime de date asupra Lalei. Angajase pentru lucrul acesta un detectiv particular’ care culesese atât de discret toate datele, încât nici chiar Lalea nu prinsese de veste. Raportul detectivului era amănunţit, scris îndesat pe vre-o zece pagini de coală, aşa că, după ce-1 citi, bătrânul Ti- moteu putu s’o cunoască perfect pe Lalea. Aflând că ea îl în- şeală cu oricine pe Gheorghe, Mafteiu îşi spuse că nu va fi .greu s’o mlădieze. Câte iepe nărăvaşe nu îmblânzise dânsul. Filip n’a ştiut cum s’o ia... — îi spuse lui Anton. — Femeea asta e o ticăloasă ordinară. Mă duc la dânsul, să-i arăt raportul. Totul se va termina în curând ! îmi dau cu- vântul ! — Mă mir că nu ţi-e scârbă să te ocupi cu astfel de lucruri, — îi răspunse Anton, dând din umeri. Mafteiu vru să-i arunce câteva cuvinte grele în faţă, însă sc răsgândi şi plecă grăbit la Filip, pe care-1 găsi acasă. Dându-i raportul primit dela detectiv, aştepta ca nepotul său să aibe o isbucnire de mânie împotriva femeii, dar Filip îi înapoie li- niştit hârtiile, spunândki-i : — Astea nu prezintă nimic nou pentru mine. Le cunosc de mult. O iubesc, totuşi. înţelegi, bunicule ? — Cum ? Tu ştii că... şi... ştii că ea... — Da ! Da ! Ştiu... Patimă, bunicule. Unii au patima ba- 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nului, alţii patima beţiei, iar eu patima acestei femei. Ştiu ca se târâie cu toată lumea şi, totuşi, o iubesc. — Asta-i îngrozitor, Filipe. — Da, e îngrozitor. Mafteiu se gândi câtva timp ; apoi luă brusc hotărârea să vorbească el însuşi cu Lalea, aşa că plecă imediat dela Filip. Avu norocul s’o găsească singură. Femeea îl primi liniştită, ca şi cum i-ar fi aşteptat venirea. întâi, bătrânul Timoteu îi vorbi precis, negustoreşte. Oferindu-i o sumă enormă de bani, se aşteptă ca ea să primească târgul, dar Lalea îi râse în nas, spunându-i că pentru nimic în lume n’ar accepta să ajungă amanta lui Filip. — Dar tu eşti o femee ordinară, te ’ntinzi cu toţi haidamacii 1 Ce, poate-ai vrea ca nepotul meu să te ia de nevastă ? Ştiu că orice golan te are dacă vreo. Baţi trotuarul, muiere ticăloasă ce eşti ! L-ai înnebunit pe băiat. Ce mai vrei ? — Nu vreau nimic dela Filip. El m’ar lua şi de nevastă, însă nu vreau ! Nu mi-e drag. Şi numai că nu mi-e drag, dar mi-e groză să mă gândesc că nepotul dumneavostră mă iubeşte. Aşa să ştiţi ! Lui Mafteiu i se făcu ruşine de rolul său, însă faţa chinuită a lui Filip îi reveni în minte şi începu s’o roage, apoi chiar s’o implore pe Lalea. Femeea nu voi să cedeze şi Mafteiu se simţi exasperat. — Bine, dar măcar spune-mi de ce nu primeşti. Dacă l-ai iubi pe bărbatul tău şi i-ai fi credincioasă, aş înţelege. — N’aş putea spune de ce nu pot dormi. Pe Gheorghe, îl iu- besc, cu toate că’s o ticăloasă şi mă târâi cu alţii. Poate că-i un fel de blestem purtarea mea. Un blestem pentru mine şi pentru alţii. Is ca un scaiu din cei otrăviţi. — Ascultă, femee, eu îs ţăran şi tu eşti ţărancă. De ce să nu ne putem înţelege? Tu-mi faci un bine, iar eu ţi-1 plătesc... Şi ţi-1 plătesc împărăteşte ! — Oricum mi l-ai plăti, eu nu-1 pot face. Mafteiu se ’nfurie şi ’ncepu s’o înjure în tot felul, aruncânu-i ca nişte pietre cele mai grele cuvinte, însă femeea îşi înălţase capul, primindu-le fără să clipească măcar. CUM A PLECAT FILIP T1M0TEU 295 — Eşti mai tare ca mine, haită afurisită ! spuse la sfârşit Mafteiu, cu un fel de admiraţie. In loc s’o jignească prin forma ei aspră, afirmaţia bătrânului îi făcu plăcere femeii, care exclamă cu un zâmbet: — Păcat că nu eşti cu patruzeci de ani mai tânăr... Dacă dumneata ai fi Filip, mi-ai fi drag... — Bine... Văd că n’o scot la capăt cu tine, Lalea... Te rog, totuşi, să te mai gândeşti... Banii pe care ţi i-aş oferi ar răsplăti cu vârf şi ’ndesat osteneala... — Să vorbim despre altceva, domnule Timoteu... Bătrânul renunţă Ia toată mândria sa şi iarăşi începu s’o roage, însă Lalea sfârşea prin a clătina negativ din cap şi dân- sul o lua iarăşi dela început. Apoi, la refuzul mereu repetat al femeii, Mafteiu se ’nfurie din nou şi strigă : — Odată, muiere afurisită, numai odată, cc dracu ! Filip nu sc va gândi atunci atâta la tine şi nu-i vei mai sta ca o boală în suflet ! Trebuie să primeşti ! Mă ’nţelegi ? Trebuie ! Nu ştiu ce naiba mă ’mpedică să te ucid, haită blestemată ! Tu nu eşti femee, ci o scornitură a iadului ! Spune câte parale vrei... Hai, vorbeşte ! Furia îngroşase vinele dela tâmplele bătrânului şi pumnii i se strânseră. Pumnii lui parcă fulgerau. Când se înfuria, Maf- teiu era în stare să doboare un laur cu pumnul între coarne, însă femeea aceasta il sfida prin zâmbetul ei şi bătrânul, umi- lit şi înfrânt, plânse cum nu plânsese niciodată în viaţa sa. Femeea veni la el şi-i luă mâinile. — Zădarnic. domnule Timoteu, — spuse dânsa. — Nici ast- fel n’ai să mă faci să-mi schimb gândurile. Vrei să plâng şi eu? Voi toţi împotriva unei singure femei ! — O femee cât un iad întreg ! — Ai vrea să fiu slabă, nu ? Ca voi toţi să puteţi face ce vreţi cu mine ! Ştiu că ţi-ar plăcea... — însă femeea se înduioşă de slăbiciunea bătrânului şi nu continuă. Mafteiu simţea pentru întâia oară că nu mai e tânăr. Până acum, dânsul îşi bătuse totdeauna joc de vârsta sa înaintată. In afară de părul alb şi de trăsăturile adâncite, anii nu lăsa- seră nici o altă urmă asupra lui. Şi iată că, deodată, o prăpastie 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără fund se deschidea în faţa sa şi, pentru întâia oară, se ’n- grozi de zecile sale de ani, care îşi înfipseră ghiarele în umerii lui. Liniştindu-se, o privi cu o nesfârşită ură pe Lalea, Femeea asta blestemată îl făcuse să-şi simtă neputinţa. — Tu eşti o primejdie pentru oameni — îi spuse dânsul. Ai trebui să fii ucisă — De ce nu mă ucizi ? — îl întrebă ea încet. — Fiindcă mi-e scârbă să ucid şerpi. — Cât de drag mi-ar fi să-mi fii dumneata socru... — Lalea, spune-mi de ce nu poţi face nimic pentru Filip ? Trebuie să fie o pricină. Dacă o voi cunoaşte, o voi putea înlătura. — Nu ştiu care e pricina. — Atunci, într’adevăr că totul nu mai are nici un rost... — îmi pare foarte rău... Bătrânul se uită lung la ea şi văzu că e sinceră. — Laica... Păcat că nu eşti nora mea... întâi, ţi-aş trage o mamă de bătaie şi, pe urmă, te-aş săruta. Aşa, însă, te urăsc. Tu-mi pierzi neamul, femee ! Dacă nu erai tu, Filip nu se ’n- funda în mocirlă... Ai un omor pe suflet, femee ! Ai ucis un om din neamul Timoteilor. Ştii tu ce ’nseamnă asta ? — Neamul Timoteilor e un neam puternic. De ce se lasă ucis de-o biată femee ? Filip ar trebui să lupte împotriva mea. O femee se cucereşte prin luptă, nu prin văicăreli. — Poate că ai dreptate. Totuşi, Filip nu-i un becisnic, ci un bărbat întreg ! Vina lui e că te iubeşte prea mult. Filip ţi s’a robit. Lalea, eşti o ticăloasă. întâi, mi-ai nenorocit nepotul. Apoi, mi-ai arătat că’s bătrân şi neputincios. — Fiecare om e ceea ce se simte. — Muierea naibei, hrănită cu laptele mamei lui Veliar ! de ’ntorci ca şi cum ai fi năzdrăvană... Nepotul, mi l-am pierdut. Dar să ştii un lucru... Toate îşi au răsplata ! Tu ţi-ai bătut de două ori joc de viaţă. Odată prin Iuridovi, a doua oară prin Filip. Dacă te-aş ucide, răsbunarea ar fi prea mică. Eu te las să trăeşti. Odată şi-odată are să-ţi pară rău că nu te-am ucis astăzi, muierea dracului ! Eu te-aş ierta, însă nu mă lasă nea- mul şi neamul mi-e mai scump ca orice. CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 297 Lalea se-aşezase lângă Mafteiu şi-şi plecase capul. Amenin- ţările lui o lăsau rece, dar faptul că el se sbuciuma şi suferea, îi însângera inima. Ar fi vrut să-l ajute, însă Filip se înălţa ca o negură între dânsa şi Mafteiu. Se şi lăsase seara. Odaia se ’ntunecase şi Mafteiu îşi spuse că e timpul să plece. Bojbăind, dădu de mânile femeii şi le strâse încet; apoi, se ridică şi oftă încet, numai pentru sine. Lalea simţi o nesfârşită milă pentru dânsul. Ar fi vrut să-i spună o vorbă de ’mbărbă- tare, însă — ştiind că ar fi inutil — renunţă. Aprinzând lampa, femeea se uită lung la Mafteiu ; împinsă de-un imbold subit, îi luă mâna şi i-0 sărută. Bătrânul zâmbi ca de dincolo de moarte şi plecă fără s’o mai privească. — Am fost la femeea aceea, Filip, — îi spuse Mafteiu. — Viu de-a-dreptul dela ea. Nu e nimic de făcut cu dânsa, măi băiete. Am încercat în fel şi chip. — Prevedeam că va fi aşa. — Prevedeai ! Prevedeai ! Pe oricare altă femee aş fi putut s’o mlădiez. Sau o cunoşti într’adevăr foarte bine. Acum, ce ai de gând ? Filipe, n’are nici un rost să te chinuieşti aşa, — dar citi pe faţa tânărului o tristeţă şi-o nepăsare atât de mari, încât reveni: — Ascultă, să încercăm altfel... Sunt des- tul de bătrân, ca să am experienţă... Cautâ-ţi altă femee şi tră- ieşte lângă ea, chiar dacă n’o vei iubi niciodată. Asta va slăbi dragostea pentru Lalea. Viaţa pur sensuală, pe care-o vei duce, îţi va da alte păreri despre iubire. Orice iubire scade prin abuz. — Bunicule, Lalea nu mai e dragoste pentru mine. Nici pa- timă nu mai e, ci o boală îngrozitoare, un cancer la suflet. în- ţelegi că nu este o clipă în care să nu mă gândesc la dânsa ? Mi-a intrat definitiv în sânge. Ştiu că, în fond, e o femee or- dinară, dar eu îi îmbrac în cele mai strălucite calităţi sufletul. Văd zilnic pe stradă cele mai frumoase femei, adevărate capo- dopere ale naturii, însă inima îmi rămâne rece. Cu mine s’a sfârşit, bunicule. Nu voi putea scăpa decât într’un singur fel de obsesia aceasta. 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Filipe, — strigă Mafteiu, izbind cu pumnul în masă, — trezi că am luptat dc-a-lungul întregii mele vieţi ca să văd că tu dai cu piciorul în tot ce-am clădit eu? Nu, nu se poate, Fi lipe. înţeleg grozăvia situaţiei tale, însă cred că trebuie să e- xiste o salvare. Ce dracu! Femeea asta trebuie şi poate fi în- vinsă. Ascultă... Ceea ce vreau să-ţi spun, e odios, dar nece- sar. Dacă ai avea o legătură intimă cu ea, ai scăpa de obsesie Sunt sigur de asta. Atrage-o într’o cursă, o cinsteşte pe toate uliţele căsnicia, merită aşa ceva. — Nu, bunicule. Asta ar fi un viol ordinar. — Ce-are aface? Dacă ar fi avut un suflet cinsit, nu venea la întâlnire. Muierea e conştientă că te stăpâneşte şi-şi bate joc de tine. — Asta nu schimbă deloc situaţia. — Filipe, soluţia pe care ţi-am dat-o e singura posibilă. — Nu, pot, bunicule. — Doamne ! Filipe, în ce mocirlă ai intrat! Vrei să te scu- funzi cu totul în ea? La urma-unnei, viaţa nu stă numai în dra- goste! . — Viaţa ta a stat în bani, bunicule. Ai putut renunţa vreo- dată la ei? Tot ce-ai făcut până astăzi, a fost pentru altceva decât pentru gloria familiei Tjmoteiu, pe care-ai realizat-o prin averea ta imensă? Boala mea nu e banul, ci femeea asta. îm- potriva acestei boli nu poţi lupta. — Atunci? — Atunci? — şi Filip făcu un vag gest către cer. Mafteiu plecă posomorit şi repede, ca şi cum ar fi plecat din casa unui mort. Filip îşi desfăcu gulerul ; simţea că se sufocă. Intr’o după amiază, Filip îl întâlni pe Anton. Era prima lui întâlnire cu tatăl său de când fugise de-acasă. j^nton se oprise emoţionat şi-şi deschise braţele, ca să-şi cuprindă fiul. Era atât de covârşit de această întâlnire, încât numai cu greu reuşi să articuleze: — Filipe... Nu degeaba am visat un foc mare ast’ noapte... Foc de vei visa, bucurie vei avea... Cel puţin aşa susţinea Ve- CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 299 ionica Lasă mă să te strâng bine în braţe. Sau te stingheresc idioţii care s’au oprit să holbeze ochii ? — Nu, tată ! Lasă-i să creadă ce vor. — Când revii acasă, Filipe? — Niciodată... Crede-mă că e mai bine aşa, tată. Eu sunt creanga cea uscată, care trebuie tăiată... Nu pot adăoga nici c frunză la coroana de lauri a casei Timoteu... Am trădat intere- sele casei noastre, tată... Nu mai sunt decât un biet bastard... — Nu vorbi aşa, Filipe! — E purul adevăr, tată... Bietul bunic! Cât de amărît tre buie să fie... I-am răsturnat toate planurile. — Ascultă, Filipe... Toate acestea nu mai contează... Te iu- besc aşa cum eşti... Nu mai am nici o ambiţie cu tine. Nu mâ mai interesează catedra de arheologie, pe care urma s’o obţii. Vreau să te am aproape. Atâta tot. Vreau să-ţi aud paşii când te ’ntorci noaptea acasă, vreau să te văd, vreau să te simt. Hai- de, Filipe, chiar acum. — Şi vei tăia viţelul cel mai gras... Nu, tată, Nu mai pot. Sunt iremediabil pierdut pentru bunicul şi pentru tine. Singu- rul lucru pe care mi-1 mai poţi pretinde, e să mor onorabil. Te asigur că voi face tot posibilul să nu mor ca o lichea. Ariton zâmbi ca la o glumă bună. Mai spera că totul nu e decât o glumă macabră, o toană de tinereţe a lui Filip. Avu chiar curajul să râdă în cele din urmă. Cum naiba putea vorbi Filip despre moarte, când seara era atât de frumoasă? „Intr’o seară ca asta trăieşti, nu mori“, — îşi spuse Anton şi-l bătu prieteneşte peste spate pe Filip, care surâdea — stele- lor minunat de clare sau tatălui său, nici el nu mai ştia cui. Filip se despărţi brusc de Anton şi dispăru în strada Roma- nă, ca să intre într’o cârciumă, unde seara pătrunsese turbure şi cu iz de lucruri vechi. După ce bău câteva coniacuri, tânărul îşi sprijini capul de mâini şi încercă să nu se gândească la ni- mic. Evident, lucrul îi fu imposibil, Lalea, Iuridovici, Maf- teiu, Anton şi Andrii îi reveneau mereu în minte, prinzându-se într’un fel de dans macabru, care nu se mai sfârşea. Inebunit de iureşul acesta, Filip plăti ceea ce consumase şr plecă în grabă, însă umbrelele se ţineaţi sălbatic de dânsul. A- 300 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vând senzaţia că se va prăbuşi în stradă, începu să alerge, a- jungând extenuat şi plin de sudoare acasă. Când se’ntoarse, Andrii îl găsi într’un fel de leşin. ^ — Ce-i, măi băiete? — zâmbi dânsul. — Deschide ochii şi minunează-te. Da, eu sunt acesta. Eu, Filip Timoteu, fost tânăr de viitor şi actualmente sdreanţă. Poţi să ştergi parchetul cu mine, Andrii. — Nu vorbiţi aşa, domnule Timoteu... — Dar cum vrei să vorbesc? Vrei să mă bucur, să râd? Spu- ne, Andrii... Asta ai vrea? — Domnule Timoteu... — Da, ar fi mai bine să mor, măi băiete. Dragostea asta mi-a adus numai umilinţă, numai durere, durere urîtă, de ani- mal rănit... Ar trebui să fie ucişi oamenii ca mine, Andrii. Ase- menea suferinţă te face să uiţi că eşti om. Cum vrei să mă ridic din mocirla asta, măi băiete, când am intrat până în gât în ea? Mânile mele sunt pline de mâsgă şi noroiul mi-a pătruns în ochi şi’n ureche. Ce-aş putea face? Hai, Andrii, pune-mi biblia în mâni şi s’o terminăm. Din nenorocire, Shakespeare nu e numai o înjurătură românească. — înţeleg că suferiţi foarte mult. — Tot sufletul mi-e numai rană. Dac’am avea ochi de vă- zut sufletul, ai vedea cum curg valuri de sânge dintr’al meu. Am ajuns acolo, de unde nu mai este întoarcere, ci numai jale, nebunie şi moarte. Să nu treci niciodată un anumit prag din \ iaţă. Deprinde-te cu această mare ’nţelepciune. M’auzi, An- drii ? Glasul meu se mai aude pe lumea voastră? Răspunde, măi băiete! Filip se trezi abia pela orele 11; aruncându-şi afară privirea, văzu un cer nouros, plumburiu. Ploaia şi începuse subţire, făgăduind să ţină zile şi nopţi de-a-rândul. In odaie era cald, căci Andrii făcuse foc în sobă înainte de-a pleca la lucru. Filip se simţea bine — cum se simte un bolnav dimineaţa, imediat după trezire, uitând pentru câteva minute de boala sa. Tână- rul coborî din pat şi deschise larg geamurile. O mână de bură fină îi trecu peste faţă, înviorându-i-o. Departe, peste dealuri, CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 301 o perdea alburie acoperea câmpiile şi pădurile gălbui. In zile ca aceasta, îi plăcea să citească şi să lenevească. Astăzi, încear- că să facă la fel, însă, după câteva pagini, gândurile prinseră să-i alerge şi chinul reîncepu, aşa că aruncă pe noptieră cartea, care-şi risipi foile. N’avu răbdare să aştepte acasă venirea bă- iatului, ci-i ieşi înainte, luând-o încet spre Prut — astfel ca să-l întâlnească în dreptul gării. De ndată ce-1 văzu, Filip îşi dădu seama că Andrii n’aduce un rezultat favorabil : băiatul se-apropia cu paşi nesiguri, bălă- bănindu-şi mânile şi ’ncercând să-i evite privirea. Când Andrii vru să vorbească, Filip îl opri repede : — Nu! Nu-mi spune nimic. Lasă-mă să cred că Lalea pri- meşte propunerea mea. Merseră amândoi un timp. Palid, Filip se-agăţa nebuneşte de gândul că Lalea a primit să se mărite cu el. Apoi, nu mai putu răbda nesiguranţa şi se opri brusc, strângându-1 de mână pe băiat. — Acum, spune-mi. Dintr’odată! — Nu primeşte. Zice că nu poate. Nici pentru bani, nici din milă, în nici un fel. ,.N’a primit... n a primit... Ce vei face acuma, bietule Fi- lip? Doamne! Indură-te de mine... Mântuicşte-mă din nebu- nia aceasta... — şi-aruncă vehement ţigara; nervii i se ’ncor- dară, dândut-i iluzia că poate rezista refuzului; — „N’am să mă mai gândesc la dânsa!“ — şi se hotărî să se reîntoarcă vinde- cat la casa tatălui său. — Voi ucide orice urmă din femeea aceea în mine, mă voi aşterne serios pe studiu şi voi căuta să mi placă altă femee. Ce dracu! Cernăuţii îs plini de fete fru- moase!" Despărţindu-se de Andri, intră într’un restaurant şi, după ce bău un coniac, telefonă lui Mafteiu. — Bunicule, bucură-te! — Insfârşit ! Ai ajuns la o înţelegere cu ea? — Nu. Nu mă mai interesează... M’am vindecat, bunicule ! Mă reîntorc la voi... — Vin să te iau cu maşina. — Nu. Nu vreau să mă reîntorc ziua. Voi veni la noapte, 302 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Taci n’am poftă să se observe... Am o mulţime de fleacuri, pe care trebuie să le iau cu mine. La revedere, bunicule. Tatii, încă să nu-i spui. Vreau s’apar deodată... — Bine, Filipe. Te-aştept cu toate luminile aprinse. Tânărul ieşi cu paşi puternici, milităroşi, în stradă. Era ve- sel şi se mira că a trecut atât de uşor peste criză. „A fost o a- devârată criză, ca'n medicină. Ori te vindeci, ori te ia dracul. Eu, m'am vindecat !“ Ajungând acasă, dădu peste Andrii, care moţăia în antreu. — Mă băiete, ne mutăm de-aici. Te iau cu mine la tata. Ai să locuieşti într’o odăiţă cumsecade. O dăm naibei pe Lalea ! M’am vindecat, măi băiete! Am să-l rog pe tata să-ţi găsească un post în birourile lui. Andrii zâmbi fericit. — Tare mă bucur, domnule Timoteu, că femeea aceea nu vă mai chinuieşte. In odaia sa, Filip se trânti pe pat şi întinse mâna după o car- te, la întâmplare; nimeri peste versurile lui Trakl şi privirea îi •căzu peste poemul „In den Nachmittag gefliistert". „Stime Got- tes Farben trăumt, spiirt des Wahnsinns sanfte Fliigel...” Dul- ce, suavă nebunie... Nu voi putea depăşi ziua aceasta...” — şi, deodată, întreaga iluzie de tărie şi de rezistare la pasiune se piăbuşi. Lalea îl sfida iarăşi din depărtările ei inaccesibile. Din antreu se auzi o uşă; Andrii pleca la lucru. Paşii se pier- dură în coridor; un pocnet: uşa de jos; apoi, o năvală grea de tăcere, de tăcere aproape materială, opacă. Filip se ridică de pe pat şi năvăli cu capul gol în stradă. Băiatul tocmai dispărea după colţ. Filip alergă şi-l ajunse. An- drii se-opri mirat şi-l privi întrebător pe Timoteu, pe creştetul căruia şiroia apa. — Andrii, spune Lalei c’o aştept deseară la locul nostru cel vechi, de sub răchite. Să vină chiar dacă ploaia nu va înceta. Dacă nu vine, mă omor. Spune-i aşa, că mă omor. Nu-i o vorbă goală, Andrii. Dacă nu vine, mă omor. Spune-i că m’am jurat. Trebuc s o văd. Du-te, Andrii, du-te repede şi spune-i că nu mai pot îndura. Băiatul îl privi cu o nesfârşită tristeţă, dădu din cap şi pomi CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 303 mai departe prin bura alburie, care arunca văluri turburi peste copacii îngălbeniţi. Filip rămase singur, cu capul gol, în ploaie. Uneori, câte-o glumă de vânt îi flutura părul şi-i înfiora uşor obrazul. Un tren trecu pe sub podul din strada Romană. Tu- şind şi chiuind, locomotiva se tara cu greu pe pantă. „O zi ca asta..." — însă Filip nu-şi putu termina gândul; îi era somn şi se simţea obosit. Un potop de frunze îşi murdări în noroi aurul. Filip ridică o frunză; parcă ţinea întreaga toamnă în mână şi frigul anotimpului i se prelingea până ’n inimă. Cu tot tim- pul nefavorabil, se plimba multă lume pe străzi. Oraşul avea tainice frumuseţi, care răscumpărau dezolarea semănată de ploaie în sufletul oamenilor. Negurile Prutului se ’nsângerau în copacii Dominicului şi ploaia parcă se cobora în roşu. Cerni care se lăsase până aproape de-acoperişurile caselor, făcea ca oraşul să pară deodată mic, foarte mic, ca un oraş de copii. Oamenii se mişcau ca pe-un ecran; gesturile lor îşi pierduseră naturaleţea. La rândul lor, casele se strâmbau şi clipeau a glu- mă din ochi, iar copacii de pe la porţi se-aşezaseră la taclale şi vântul le ducea departe vorbele. — Tăceţi odată, că nu putem dormi- de răul vostru! — se stropşeau, însă fără folos, vrăbiile. „Asta-i o vreme minunată pentru visat", — îşi spuse Filip, mergând prin ploaia care-i lovea cu săbii mici obrajii. — „Cât de plăcut ar fi să stau la fereastra odăii mele şi să privesc dea- lurile înnegurate de burniţă. Lalea ar dormni, şiroaiele de apă ar cânta în burlane, iar eu aş mângâia genunchii femeii. Ce pă- cat că lucrurile frumoase îs tocmai acelea pe care nu le putem avea. Seara, m’aş duce la Lalea la cinematograf. Aş vrea să văd un film cu zăpezi. In curând o să ningă", — se gândea el, apropiindu-se de seară. — „Unde să mă duc? De-ar veni mai repede întunericul i" Peste miriştea uniformă a nourilor apărură umbre. Lupii nop ţii se apropiau cu paşi repezi şi mieii zilei fugeau buluc spre apus, unde dispăreau după dealul Teţinului. Peste puţin, lupii se năpustiră şi intr acolo şi oamenii trebuiră s’aprinuă lunu- rile 'n oraş. 304 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Filip o luă încet către locul cu răchite. Când ajunse acolo, era întuneric mare. Aşezându-se pe buturugă, începu s’aştepte. Nervozitatea îi dispăruse cai totul. Filip era sigur că Lalea va veni la întâlnire. „Doamne, am ajuns la capătul puterilor!" — se tângui el. Ca şi când i ar fi auzit şi înţeles gândul, vântul îi răspunse cu un vaier prelung, care se pierdu încet în tufişurile dinspre Prut, de unde se scurse în valurile râului, speriind o pasăre dc ' noapte cu glas jalnic şi prevestitor. „Andrii? Să fie Andrii?" — şi Filip se ridică. I se păruse că aude paşi, dar nu era decât vântul; aprinzându-şi o nouă ţi- gare, începu să se plimbe prin ploaie. Oprindu-se, îşi închise o- chii şi-avu impresia că se află într'o gară, în aşteptarea unu.» tren care să-l ducă departe, foarte departe. Unde? Filip îşi des- chise ochii. Ploaia se ’nteţise. Intre cer şi pământ, firele de apă urzeau o ciudată ţesătură, pe care nici un fulger nu venea s’o înflorească sau s’o rupă, căci toamna era acum prea târzie. Fi- lip ar fi avut poftă să facă o lungă plimbare prin ploaie, dar gândul că, astfel, va pierde, poate, întâlnirea cu Lalea, îl de- termină să renunţe la cutreerarea miriştilor întinse între car- tierul industrial şi Prut. „Trebuie să mor în noaptea asta. Dacă nu mor, mâne dimi- neaţă o pândesc pe Lalea şi-o ucid, şi nu vreau aceasta. Doam- ne, dă-mi putere să mor, dă-mi puterea să mor... Doamne, dă- mi puterea să mor...“ — se ruga el, înfrigurat. Prin ploaie, deosebi o luminiţă la o casă foarte depărtată. Văzând-o cum pâlpâe în beznă, tânărul simţi o nouă speranţă în piept. De ce n’ar veni Lalea? Desigur că va veni! Vor mer- ge amândoi la vre-un restaurant cu puţină lume, se vor aşeza la o masă şi vor sta aşa, privindu-se ceasuri întregi în ochi. „Bunicul îmi va da bani şi mă voi putea expatria cu La- lea. Indiferent unde. Sunt în stare să-mi câştig singur viaţa..." — şi ochii i se pierdură peste valurile liniştite ale unui ocean. Trecu o oră şi tot nu venea nimeni. Abia pela 9.30 se-arătă o mogâldeaţă. Filip îi alergă înainte. Era Andrii. CUM A PLECAT FILIP 11M0TEU 305 — Vine? — Nu, — răspunse obosit băiatul. — Până acum am tot rugat-o. Nu vrea. Mi-a spus că vă puteţi sinucide. Nu-i pasă. M’am aruncat în genunchi în faţa ei. Zădarnic. A început să plângă şi să geamă.,. — A început să plângă? — Da. Şi gemea mereu: „Nu vreau, nu vreau, nu pot... Să moară... Poate să moară, dar nu pot veni...“ Să mergem, dom- nule Filip, hai să mergem... Abia vă puteţi ţinea pe picioare... — şi-l luă ca pe-un orb de mână. — Să mergem. E o ploaie rea... Să mergem, domnule Filip... — Dacă nu mă voi sinucide în cursul acestei nopţi, o voi omorî pe Lalea, o voi omorî... Lasă-mă, Andrii ! încă nu mă ’ntorc în oraş. Vreau să mai stau aici. — Lalea nu va veni. O aştepţi zadarnic. De altfel, ea va pleca mâne dimineaţă din Cernăuţi. Se duce înapoi la Vijniţa. — Aşa ţi-a spus dânsa? — Da. A spus că pleacă la Vijniţa şi că, de-acolo, se’nfundă în munţi. — De ce fuge ? De cine fuge ? Doamne, păcatele cui le ispă- şesc oare? Du-te, Andrii! Du-te... — Domnule Filip, mă tem să vă las singur... — Pleacă ! — porunci aspru Timoteu. — Rămân, — se îndârji băiatul. — Te voi bate. — Băteţi-mă. Filip îl pălmui de câteva ori la şir. Andrii se lăsă pe pământ şi începu să plângă înnăbuşit. Plecându-se asupra lui, Filip îl mângâie pe obraji şi-l ridică la sine. — Iartă-mă, Andrii. E o nebunie ceea ce am făcut. — Lăsaţi, nu e nimic. Dumneavoastră nu m’aţi bătut din răutate. Mă puteţi bate în fiecare zi, cât vă place, dar, acum veniţi cu mine, domnule Fililp. • — Andrii, du-te liniştit. Nu voi face nimic rău. Dă mâna încoace, să ţi-o strâng. Eşti un băiat bun, Andrii. Iţi făgăduiesc că nu-mi voi face nici un rău. — Atunci de ce vi-e aşa de trist glasul ? 306 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cum să nu-mi fie trist, Andrii, când totul a fost atât de zadarnic ? Dar du-te liniştit, băiete. Pe la miezul-nopţii voi fi acasă. — Am să fac foc în sobă, că-i destul de frig. — Bine, Andrii. Du-te sănătos... Băiatul dispăru în beznă. Filip zâmbi depărtat. O locomotivă şuiera lung aproape de gară. Filip Timoteu îşi strânse pumnii şi pomi spre Prut. Ajun- gând la casa unde locuise odinioară Andrii, se-opri şi privi în- delung şura, care se înălţa ca o namilă din basme. Apoi, se-a- propie de râu ; apele se revărsaseră; Filip aruncă o făşie dc lumină asupra valurilor verzui, turburi, pe care ploaia le pişcă furioasă. Filip îşi închipui cum se va purta Lalea când va auzi. „Va plânge. Sunt sigur că va plânge. Nimeni n’o va iubi cum am iubit-o eu. Nimeni, niciodată. Şi Lalea se va convinge de asta !“ — dar, imediat, se posomori şi-o durere cumplită îi sfâşie pieptul : „Mă va uita ! Morţii rămân prea puţin în a- rnintirea celor vii“. Ii venea să urle. Simţea o durere aproape fizică. Gemu. Un moment, fu ispitit să fugă de-aici, să fugă cât mai repede, să trăiască, însă se gândi iarăşi că nu-şi va putea înnăbuşi disperarea şi că, inevitabil, o va ucide pe Lalea. „Oare nu e posibil ca, totuşi, să se întâmple o minune ?“ — şi Filip privi lung întinderea de ape, care, parcă, îl chema ; se gândi la Martin Eden ; o voluptate rece, ca o beţie de alcool pur. — „E o seară de sărbătoare..." — se gândi el, fără nici o legătură. — „Liniştitul mers al unei fuge de Bach..." — şi lu- mină iarăşi valurile. — „Ce efecte sumbre ar putea scoate un Holbein dintr’un asemenea tablou..." Era gata să ’ngenunchieze, prăbuşindu-se, în valuri, dar o mână îl scutură cu putere. — Domnule Filip, ce faceţi ? — De ce te-ai luat după mine, Andrii ? — Cum să nu mă iau, când îmi puneţi în buzunar portofelul dumneavoastră ? Cc ’nseamnă asta, domnule Filip ? De ce vreţi să munţi ? Dacă vă aruncaţi în valuri, m’arunc şi eu, şi vă CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 307 voi chinui cumplit pe lumea cealaltă. Domnule Filip. să mer- gem acasă... Cui mă lăsaţi ? Să mergem acasă... Hai acasă... E-aşa de plăcut de stat în casă pe-o vreme ca asta... Voi face un ceai cum vă place dumneavoastră, fierbinte şi tare... Hai, zău, să mergem ! Hai, domnule Filip... Nu mă chinuiţi aşa, domnule Fillip... Dece vă purtaţi aşa cu mine ? — Du-te, Andrii. Ţine portofelul cu tot ce e înăuntru, să-l ai ca amintire dela mine. — Eu vreau să trăiţi. Doamne ! Dacă nu duceam mâna la buzunar, ca să găsesc portofelul, eraţi mort acum... Am fugit ca un nebun... Dacă n’aţi fi luminat cu lampa electrică de bu- zunar, nu ştiu cum v’aş fi găsit... Să mergem, domnule Filip ! Ploaia v’a pătruns până la piele şi vântul e foarte rece. Andrii îl luă din nou de mână. Mergeau pe malul apei în sus, spre podul căii ferate. Prutul mugea furios, bătându-şi de ţărm valurile rare ameninţau să cuprindă întreaga lume, ca apoi, să urce împotriva zărilor plumburii, fărâmiţate în bura înceată şi ucigător de uniformă. ,,Să mă ’ntorc la tata... Să mă ’ntorc... Dar la ce ? Ploaia Tista, Doamne !“ — şi, oprindu-se pentru o clipă, îşi ridică pă- lăria, ca bura să-i bată creştetul. Un tren de mară trecut greoi, scuipând foc pe nări. — Aceştia ajung la capătul călătoriei, Andrii... — şi-arată spre mecanicul locomotivei, care zâmbea luminos în noapte. — Să mergem pe marginea liniei. Urcară pe terasament. Şinele luceau roşu în urma fanarelor dela ultimul vagon al trenului de marfă, peste care burniţa aşternea acum o perdea subţire de apă. Când ajunseră la sema- foare, Andrii vru s’o ia în dreapta, ca să urce pe stradă, însă Filip se-opuse, aşa că-şi continuară pe linie drumul. La pod, Filip se opri din nou, ca să privească lung în strada Covăliei. — Desigur că Lalea s’a culcat acum. — Să mergem mai departe, domnule Filip. S’o luăm în sus, la tramvai. Pe linii nu-i voie de mers. Hai, domnule Filip, că iarăşi mă tem... Zău, haide, domnule Filip... — Să stăm aîci oleacă, Anglrii. îmi place cum plouă. Noap- 308 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tea asta e o noapte mare, măi băiete. S’ascultăm ploa:a ! A1 îi cum loveşte frunzele ? Andrii scâncii a plâns, însă se supuse. Mafteiu alergase până spre seară prin oraş. Făcuse o mulţime de cumpărături pentru Fiiip şi le-ascunsese in dulapul din odaia nepotului său. Până pela 10 seara, aşteptase liniştit, pe urmă, însă, începu să se plimbe tot mai nervos prin hali, uitându-se mereu la ceas. De câte ori huruia câte-o trăsură în stradă, a- lerga la fereastră. Cu cât ceasul înainta, cu atâta ochii lui Maf- teiu deveneau mai turburi. Lumina parcă se întuneca şi pereţii se-acopereau cu cenuşă, iar tăcerea din camere era atât de mare, încât tic-tacul ceasornicului din salon se-auzea lămurit pănă’n hali. — De ce nu vine? De ce nu vine? — vorbea singur bătrânul, de astădată convins că lui Filip i s’a întâmplat ceva.—„La ora asta ar fi trebuit să fie acum. Haita naibei !“ — o batjocori din nou pe Lalea. Extenuat, se înfundă într’un fotoliu, dar se-auzi o trăsură şi Mafteiu se repezi iarăşi la fereastră. — Mi se pare că, de astădată, e Filip ! se veseli bătrânuL — Nu... Nu e el... — şi oftă decepţionat Când trecu din nou o trăsură, Mafteiu nu se mai duse la geam. — Filip nu va veni, — îşi spuse. Intr'un târziu, îşi făcu deodată cruce. Din salon nu se mai auzea tic-tacul ceasornicului. In hali începu să vină o mulţime de umbre : Gora, Trifon, Zanchira, Varvara, Vasâli, Hedi, Bob... Trifon parcă spune : — Mai lipseşte unul... Zanchira se-agită mânioasă — Mafteiu zâmbeşte : „Nu s’a. schimbat de fel Zanchiria...“ — şi spune : — Aibi oleacă de răbdare, omule ! îndată are să vie şi el... Cu toţii se uitară la uşă. Mafteiu ştie : uşa se va deschide încet şi Filip va veni să-şl ia locul între umbre. CUM A PLECAT FILIP TIMOTEU 309 — Mi se pare că vreţi să faceţi judecată cu mine, — spune bătrânul, dar nu-i răspunde nimeni. Plimbându-se pe peron, Filip dădu de tabelele cu plecările •şi sosirile trenurilor. Oprindu-se în faţa lor, începu să le stu- dieze. Cadranul luminos al ceasului de lângă debitul de tutun arăta orele 11.45. Primul tren care avea să intre în gară era, deci, acceleratul de Bucureşti, cu sosirea la 0.12. Filip se bu- cură că nu mai are mult de aşteptat. Aşa cum se plimba, indi- ferent, cu mânile la spate, părea un călător oarecare, plictisit de ploaia asta fără sfârşit. Andrii se ţinea l^a câţiva paşi de dânsul, fericit că a reuşit să-l aducă până aici, unde era sgomot, forfotă de oameni — viaţă. Filip părea, într’adevăr, foarte calm şi vindecat de boala ideii de-a muri. Schimbă câteva cuvinte cu un fost coleg al său şi chiar zâmbi. Apoi, se-apropie de băiat. — Măi Andrii, aşteaptă puţin aici. Vreau să beau o turcească la restaurant. Peste câteva minute sunt înapoi şi-o ştergem acasă. — Să vă dau portofelul... — Nu-i nici o grabă. Am mărunţiş la mine... — şi se uită la cadranul ceasului. 11.50. Intrând în restaurant, bău repede două coniacuri mari, plăti şi ieşi, prin partea opusă, în stradă, ca să facă în goană încon- jurul clădirii, ajungând la pasajul pentru poştă. Găsi deschise porţile şi se pomeni iarăşi pe linie. înainte de-a merge mai de- parte, privi peronul. Andrii se uita, fără să bănuiască nimic, la afişele ziarelor de seară sau se plimba până în dreptul bi- roului de mişcare şi înapoi, până la uşa sălii de-aşteptarc de -clasa a IlI-a. „Bietul Andrii..." i se strânse inima lui Filip. Privi din nou ceasul. 11.53. „Bunicul m’aşteaptă desigur..." — şi-l văzu ca aevea. Mafteiu se plimbă tot mai nerăbdător prin odaia lui şi-alergă (mereu la geam de câte ori aude un sgomot de trăsură. Anton 310 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE s’a culcat, ca de obicei, la orele 10. Oare ce-o fi făcând Ve~ ronica? Şi cum s’o fi împăcând cu noua ei locuinţă, la Combra?- Filip priveşte iarăşi peronul. Andrii pare neliniştit. A venit până în dreptul restaurantului şi, înălţându-se pe vârful picioarelor, se uită înlăuntru. Deo- dată, se-agită, îşi aruncă ochii de-a-lungul peronului; apoi, des- chise hotărît uşa şi intră în restaurant. După o clipă, revine pe peron şi începe să caute grăbit printre oameni. Filip trece peste câteva linii şi se-ascunde între nişte va- goane de marfă ale unui tren rapid de coletărie. Aici nu-1 poate descoperi nimeni, căci e ntuneric des ca ’ntr’o fântână. Pe Andrii îl mai vede. Băiatul se plimbă nervos, uitându-se mereu la in- trări şi tresărind când vre-o uşă se deschide pentru ca să se arate câte un necunoscut. ,.Bietul băiat ! Ce trebuie să fie în iniipa lui acum..." El, Filip, e cu totul liniştit. Se simte bine şi ploaia îi face plăcere. Ferind cu grijă flacăra chibritului, îşi aprinde o ţigară şi soarbe cu voluptate fumul tare. Dela mitropolie s’aud, bătând rar, ghiulele orologiului. 12. I.emnul vagoanelor parcă are iz de pădure ; trebuie, să fie pe undeva o scândură putredă. O locomotivă manevrează spre Prut şi-o ploaie de scântei iese din coş. Un liliac dă târcoale mute vagoanelor şi face cercuri tot mai mici în jurul lui Filip. „Mai am unsprezece minute..." Cu ce să-şi umple aceste 11 minute de viaţă ? Se gândeşte la Maftciu şi la Anton, dar asta durează numai câteva secunde, apoi, încearcă să se gândească la Lalea. E curios că nu mai ştie cum arată la faţă femeea. In schimb, retrăieşte cu toată intensitatea sărutul pe care dânsa i-1 dăduse când o vizitase pentru întâia oară şi revede in toate amănuntele odăiţa de lângă covălie. — Atenţiune ! Peste cinci minute soseşte acceleratul 504 cu destinaţia Grigore-Ghica-Vodă, Lwow, Varşovia, Berlin Os- tende... — sună un glas strident din haut-parleurul peronului,, un glas care dă o ciudată impresie de răutate şi ironie. Filip e enervat că nu isbuteşte s’o revadă în minte pe Lalea^ CUM A PLKCAT FILIP TlMOFEU 311 Aburii amintirii forfotesc, însă chipul femeii refuză să se re- construiască. Transpirat de sforţarea concentrării, Filip renunţă în cele din urmă să se mai gândească la ea. Mai sunt două mi- nute până la sosirea acceleratului. „Aceste două minute contează cât o viaţă întreagă'1, — îşi spune Filip, ştergându-şi fruntea, pe care burniţa s’a ames- tecat cu sudoarea. Ochii îi aleargă de-a-lungul peronului. „Unde-i Andrii ?“ — Seama la treeen,.. Filip e cu totul liniştit când o lumină se-arată de după coti- tură. Farul locomotivei străluceşte orbitor, prefăcând liniile ude din gară în nişte şerpi imenşi de-argint. Ploaia cade din- ce-în-ce mai repede pe-acoperişul vagoanelor de marfă. Filip compară grăbit cadranul ceasului său de mână cu acela al cea- sornicului depe peron. Amândouă se potrivesc perfect. 0.12. 0.12. Acceleratul soseşte fix după orariu. Trenul se-apropie lunecând elegant şi ’ndată intră sub vi- aduct. Hamalii s’au înşiruit de-a-lungul peronului şi cărucioare- le cu poştă şi bagaje sunt trase la capătul clădirii. Un tramvai trece hodorogind spre Prut şi luminile lui dispar repede în spa- tele magaziei. Filip trage câteva fumuri de ţigară. Apoi, îl caută cu privirea pe Andrii şi-l descoperă într’un grup de ce- ferişti. Cineva agită un fanar şi lumina pâlpâie desnădăjduit prin burniţă. Filip îşi şterge fruntea îmbrobonată de sudoare : Un strop de ploaie i-a stins ţigara. Acceleratul fulgeră pe lângă cabina acarului. Lumina verde a unui semafor se schimbă în roşu. —Seama la treeen ! Strângându-şi pumnii, Filip se rupe din loc şi-aleargă către linia pe care soseşte acceleratul. Se împiedică de-o şină, însă nu cade. O durere ascuţită îi înghimpă genunchiul, însă Filip nu mai are timp să se gândească Ia asta. Ajunge pe linia accele- ratului. Ar putea să se mai fferească. Gata ! Prea târziu ! „La- 312 Ut VIST A FUNDAŢIILOR REGALE lca... Lalea... Bietul Andrii... Lalea.— şi, deodată, i se face întuneric, aşa că nu mai aude cum cineva îi strigă sălbatic : — La-o-parte ! Minutarele dela ceasul de mână al lui Filip arată 0.13. Minutarele dela ceasornicul de pe peron arată 0.14. M1RCEA STREINUL CĂRŢI POŞTALE i — Septembrie — Pe-aripi de rândunici coboară toamna Aur s’ascundă ’n gluga de porumb ; In spre şcoala primară trece Doamna Prin liniştea ce-o plânge-un cer de plumb. Reţele de argint şi'de matasă Pentru eleve funigeii ţes; Muşcate ard la fiecare casă Cu soarele de unde le-a cules. Le urmăresc cu mintea în trecut Cum sfarmă râs, cum cern mărgăritare Şi-mi pun la fiecare întrebare : In care şcolăriţă te sărut? II — Inserare — Se toarce înserarea, ca un fir, Din liniştea de moarte şi de taină; înfrigurată toamna ’mbracă haină Din aurite zdrenţi de patrafir. 314 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Si fire de beteală ’n scul se strâng Ca’n alte lumi se ţese o maramă. Prin fânul proaspăt greerii se cheamă Buchete de betunii ’n straturi plâng. Bondarii vineţi fug şi cern cenuşă; Un serafim aprinde :ntâia stea Să privigheze ’n noapte liniştea Când dorul meu iţi străjue la uşă.. III — Amintire — Mi-s paşii grei de ani şi de dureri Când dorurile iarăşi fac popas... Doar amintiri acolo au rămas Din tot ce sufletul a ’nflorit eri... Şi simt, în mersul lung, că-s urmări. De cineva ce poartă greu o cruce... lin alt Hristos cu mine parc’o duce, Spre locul veşniciei liniştit. Şi nu-s: nici vorbe, nici visări, nici gând, Această împlinire ca s’o curme... Dar ştiu c’am mai trecut pe-aceste urme, Când am ritmat iubirea ta, plângând... D. IOV TOLEDO Ce înfăţişare va fi având azi Toledo, vestitul oraş spaniol, după ce a cunoscut a nu ştiu câta oară pustiirile războiului, naş putea spune. Ce şi cât va fi rămas din Alcazarul unde colonelul Moscardo şi cadeţii lui au reînviat vitejia spanio- lă în strigătul din luptele împotriva Africanilor : „Cierra, Es- paua !“, iarăşi mi-ar fi greu de statornicit. Noi l-am văzut ul- tima dată în vremea expoziţiilor din Barcelona şi Sevilla, în 1929, când era ce e de mult şi va fi totdeauna . chivotul mă- reţiilor spaniole. Nu mi se vor şterge niciodată din minte impresiile pe care le-am avut atunci la vederea milenarului 7olcdolh sau Plo~ liulron, aşa cum a fost numit pe rând de Greci şi de Evrei ac- tualul Toledo. Pe acestea încercăm să le înseilăm aci. Era înlr’o dimineaţă de Mai. Urcasem coasta, pe uliţi întor- tochiate şi înguste, la Pena del Moro (Stânca Maurului), lo- cul cel mai potrivit de unde se poate cuprinde dinţi’o privire toate frumuseţile fantasticului oraş. La dreapta, pe vega în- verzită, printre faimoasele cigarrales, se înşirau până sub poala colnicului sur din faţă, viile cochete cu acoperişul de ţiglă roasă de vreme. Piersicii, caişii şi măslinii îşi scuturaseră floa- rea..,. Adierea îmbălsămată a văii venea să răcorească fruntea drumeţului obosit de suiş. In stânga, Tahul măreţ îşi rostogo- lea necontenit undele închipuind depănarea zilelor omului. Aidoma fluviului, omul, născut într’un colţ neştiut, trece o clipă prin viaţă, şi apoi, târît de o forţă pe care n’o poale stăvili, aleargă să se piardă în prăpastia adâncă a neantului. 316 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca un Ahasverus nemuritor, goneşte fără răgaz, mânat de .glasul ce-i porunceşte : înainte! Tot înainte! acum şi în veci vecilor. Când şi când o barcă tăia valurile plumburii, iar vocea lo- pătarului mai adăoga o notă la huetul apelor ce se spărgeau de stânci. învăluită încă în pâcla Sierrei, cetatea se desprindea încet, încet din ceţuri aevea unei apariţii magice, aşezată pe şapte coline, după chipul şi asemănarea vechei Rome. Sute de tur- nuri şi turnuleţe scânteiau în soare. Clădiri posomorite sau râ- zătoare în care veacurile şi-au întipărit pecetea, mărturii ale tuturor arhitecturilor, amintiri lăsate de atâtea civilizaţii, tur- nuri gotice, ferestruici (agimeces) arabe, punţi romane, bolţi bizantine, totul răsărea într’o lumină de vis ca veşmântul u- nei paiaţe cusut din pânze de cele mai felurite colori. Domi- nând priveliştea, se înalţă turla sprintenă şi săgeata ascuţită a Catedralei înăuntrul căreia stă săpată în marmoră, în fildeş şi în aur întreaga istorie a Spaniei. Doamne, va fi risipit urgia războiului, bogăţia fabuloasă a dantelăriilor sculpturale ce alcă- tueşte Altar Mayor? Va fi respectat capela Santiago, unde-şi •doarme somnul de veci ambiţiosul condestabil Don Alvaro de Luna ? După ce a fost tăiat în Valladolid pe eşafod unde ca- pul i-a rămas şapte zile, atârnat, spre batjocură de o creangă, cu talerul pentru obolul îngropăciunii dedesupt, a fost adus să fie înmormântat în cel mai somptuos monument funerar al bisericii. Călătorul se opreşte uimit dinaintea lui să cugete la zădărnicia măririlor lumeşti. Razele soarelui ce se cern din belşug prin vitralii, îl desvăluesc în întregime privirilor în- gândurate ; rătăcesc o clipă pe scudurile neamurilor de Luna şi Pimentel; poposesc în arcadele mlădioase, pe căpiţele, pe ornamentaţii ; înveselesc capetele de piatră ale călugărilor care veghează în genunchi somnul etern al donei Juana, soţia Condestabilului şi poleesc mantiile cavalerilor din ordinul Santiago ce străjuesc mormântul lui Don Alvaro. Lasă în umbră personajele ce sprijinesc scundurile cât şi perinde pe care hodinesc statuile culcate, ducându-se, în sfârşit, să mân- gâe buclele pajului aşezat la picioarele stăpânului ; e pajul TOLEDO 31? care a primit ultimul dar şi a cules cuvintele de pe urmă ale osânditului. Duhul marelui ambiţios, aur şi noroi ale vea- cului său, parcă pluteşte încă pc sub oraniscurile capelei. De altfel frumuseţea impunătoarei Catedrale nu stă nici în Altar Mayor, nici în bolţile goale şi reci, nici în corul tăcut şi mort. Frumuseţea se găseşte tocmai în aceste morminte bo- gate, în aceste uimitoare mausoleuri, în aceste statui culcate ale mândrilor cavaleri ce-şi dorm somnul de veci alături de nobilelor lor soţii. îşi merită în de ajuns pacea câştigată aceşti Maeştri şi Ade- lantados. Spadele, la lucirea cărora se împărţea Europa, nu sunt acum decât cioturi de piatră. Mâinele generoase, neîn- duplecate în război, mângâioase în iubire şi smerite în faţa credinţei, nu sunt decât bulgări de ţărână. Şi tot pumni de pulbere sunt şi inimile obişnuite să biruiască. Moartea a trecut şi a mistuit aceste holde, prefăcând în cenuşe frunţile falnice, ce adăposteau, poate, o sărmană zâzanie spirituală. Acoperite de armuri sau de zadarnice podoabe, toate statuile se roagă în străni de marmoră. Iată pe Lopez de Ayala şi pe don Diego Hurtado de Mendoza ; pe dona Ana dc la Gerda şi pe dona Guiomar. Poetul Garcilaso de la Vega parcă recită versurile : . Căci cine moare tăcând are cine să grăiască pentru el... Parque quien muere callando ticne quien hable por si... Strânse în jurul Catedralei, alte temple şi palate păstrează între ziduri tradiţii şi legende, preamăresc gloria trecutului. Eleganta Sa?i Juan de los Reyes aminteşte de înţeleaptă re- gină numită Isabela I ; Alcazarul, cu mătăhala-i de granit, poartă gândul la domnia lui Filip al II-lea, monarhul taciturn şi evlavios ; San Roman glăsueşte de cutezanţa lui Esteban Illan la înscăunarea lui Alfonso al VUI-lea, iar Santâ Home este racla comorii de artă chemată înmormântarea Contelui de- Orgaz. Din loc în loc, străjuind intrările, se desluşesc porţile : Bi~ 318 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sagra, Alcânlara, San Martin... Dincolo de Tajo, se pierd în zare : San Servando, cu meterezele şi parapetele dărâmate ; palatul Galianei, ascuns printre verdeaţa copacilor, Hospital de Afuera, etc. Pe deasupra întrcgei privelişti se întinde cerul ca o boltă uriaşă vopsită în albastru, într’un albastru spălăcit, pe care se sue, roşu ca o cireaşă, globul dogoritor al soarelui de miază-zi. Şi Uliţele Toledului, strâmte de abia încape măgăruşul cu coşurile cu pâine sau târând butoiaşul cu apă, au toate o în- făţişare stranie, de vrăjitorie. Parcă zăreşti ivindu-se de după colţuri, în tăcere ce le învălue, chipuri din alte timpuri, ase- muitoare celor ţesute pe covoarele dela Ayuntamiento (Pri- mărie), ori pe vitraliile bisericilor : trec hidalgi îmbrăcaţi în zaler cu privirea scânteetoare, călărind pe armăsari focoşi sau furişându-se grăbiţi pc jos, pe lespezile lustruite, ascunşi în mantii şi cu pălăria trasă pe ochi ; doi au şi încrucişat spadele spre a hotărî cui se cuvine panglica aruncată de o mână de crin. S ar zice că au înviat morţii din Catedrală, umplând iar de viaţă războinică sau galantă pieţele şi palatele oraşului. Un comimero pitit în umbră cere cu glas răsunător drepturi la li- bertate ; Don Pedro, alcaldele, însoţit de sutaşii Hermandadci, iese din cetăţuie, la miez de noapte, pentru a veghea somnul ocârmuiţilor. La o răspântie s a aprins rugul Inchiziţiei întru săvârşirea unui auto de fr. Ereticii sosesc legaţi de ştreanguri, cu tichia pe cap şi cu făclii de ceară în mâini, printre şiruri de călugări desculţi. Focul pârâe, scânteele sar, carnea arsă sfâ-- râe, un fum negru tae respiraţia, clopotele dăngănesc, jertfa adusă ortodoxiei catolicismului s’a împlinit. Luna pluteşte ne- turburată în tărie ; pc poarta unui patio înflorit, în mijlocul căruia murmură fântâna, se strecoară în foşnet de mătase o domniţă ce aleargă la o întâlnire de dragoste. Din adâncul unei temniţe se aud vaete şi zăngănit de lanţuri. Arabi măs- linii înfăşuraţi în jaiques fâlfâitoare zoresc spre ospăţul de la Alcâzar unde vor avea să fie măcelăriţi, în noaptea de pomină a cărei amintire se păstrează şi azi în zicerea „noapte tole- dană“. Evrei răpănoşi, întorcând în toate părţile priviri temă- toare, se îndreaptă spre sinagogă, iar în atelierul de alături, TOLEDO 31* pictorul Domenico Teotocopulos, supranumit El Greco, se tocmeşte negustoreşte cu prinţi şi vlădici, pentru zugrăvirea cavalerilor cu mâna pe piept şi cu capetele ţuguiate pe care-i pictează mai artistic sau mai puţin artistic, după cum era mai ieftin ori mai scump plătit. Deodată se deschide o fereastră şi teama de cuvintele: „agua va“~, „vine apa'1 sau „păzeşte-te de apă“, ce prcmergeau odi- nioară aruncarea spălăturilor intime în capul trecătorilor, cum a păţit-o şi nefericitul don Carlos, te deşteaptă din visare, adu- cându-te la realitate. Străzile Toledului par scena unui teatru uriaş ; decorurile nu s au schimbat câtuşi de puţin ; lipsesc doar actorii. Imagi- naţia izbuteşte însă repede să reconstitue lucrurile. Şi fiecare cu legenda ei ; uliţa Pozo Amargo (Puţul Amar), numită aşa pentrucă în puţul dc la capătul ei sa înnecat tânăra şi fru- moasa evreică, înnebunită de groază, fiindcă tată-său îi înjun- ghiase iubitul ; Arco de la Sangre, cu Meson del Sevillano (Hanul sevilanului), unde s’a desfăşurat acţiunea din Ilustre Fregona, nuvela lui Cervantes ; Bano de la Cava, cu povestea Florindei, din pricina căreia Spania a căzut în stăpânirea Ara- bilor... Nici tablourile lui Greco : Vista y plano dc Foledo şi Pai- saje de Foledo, nici romanul Greco ou le secret de Tolede caic ■a făcut faima lui Barres nu izbutesc să redea farmecul şi să tălmăcească, taina acestui oraş fără pereche. Zugrăvind chipurile acelea întunecoase, sufletele roase de remuşcări, frunţile uscate ca nişte frunze veştejite, cavalerii costelivi cu capetele ascuţite, sfinţii scofâlciţi şi maceraţi, Greco a vrut parcă să lase posterităţii icoana unei Castilii decăzute, în care batalioanele de ostaşi erau înlocuite de procesiuni de ■călugări, iar spadele prin boabe de mătănii. îşi răzbuna astfel — credea el — şi moşii, goniţi odinioară de Isabela Catolica •şi suferinţele lui. Nimeni nu tăgădueşte că toledanul este mistic, însetat de -dumnezeire, pătimaş, voluptos, gata să verse sânge, dar alte .genii contemporane cu pictorul ni-1 zugrăveşte şi astfel, spre pildă, Lope de Vega, cel mai tipic reprezentant al neamului, 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în vinele căruia n’a curs nici o picătură de sânge amestecat. In teatrul lui găsim şi figuri de ale lui Greco, dar găsim şi chi- puri rotunde, înflorite de sănătate şi voe bună ; găsim zâmbet, duioşie, generozitate, avânt, doar de trai bun aci pe pământ şi afecţiuni lumeşti, şi încă multe... Barres n’a izbutit, pentrucă tălmăceşte Toledo şi pe toledani prin Greco. Bine, bine, veţi zice, au fost cum au fost totdeauna de atunci, însă am vrea să ştim cum sunt şi azi, ce viaţă duc. Cum să fie ?... Uite, dimineţile în vechea piaţă a Zocodoverului, ce ar însemna cu o vorbă arabă şi două latine, loc de privit, precu- peţele, aşezate turceşte pe jos, vând zarzavaturi şi fructe. La tejghele, toptangii îşi desfac marfa în strigăte şi reclame ca la noi, vânzând la un loc : oale, cusături naţionale, caşcavaluri. cărţi vechi, dresuri şi apă de Colonia. Prin mijloc se plimbă domnişoare romantice în căutarea cadeţilor care au făcut mi- nuni de vitejie în ultimul război imitându-şi străbunii ; la in- trare, grupuri prăjindu-se la soare şi împiedicând trecerea, discută corrida ; pe terasa cafenelei Elveţia, boerii beau limo- nadă şi bere ; poeţii visează, iar meşteşugarii bat pe nicovală,, în armurărie, aceleaşi vestite săbii. Duminică, la sosirea trenului de II, piaţa capătă o şi mai mare însufleţire. Turişti indigeni şi străini încep să coboare- din autobuze hodorogite. Studenţi şi studente dela Residencia dc Estudiantes ; englezoaice cu ochi cenuşii şi păr de coloarea mierei ; Gretchen solide în haine bărbăteşti şi bocanci cu talpa ţintuită ; franţuzoaice subţirele, cu buzele neverosimil aprinse. Aceasta, fireşte, în 1929; acum misele, frâuleinele şi demoi- selele, vor fi având altceva de făcut prin ţările lor. Frumu- seţile nu sunt prea numeroase. Domnii cu Kodakul pe umăr şi Baedekerul în proţap, corecţi, eleganţi, par personaje din vre-o comedie a lui Shaw. Tot acest norod exotic şi gălăgios dispare repede de pe piaţa Zocodoverului, înghiţit de Cate- drală şi Museo del Greco. In locul lui se revarsă elita toledană din biserica Magdalenei, unde, până atunci, a fost reţinută la slujbă. Şi încep plimbarea pe sub coloanele strâmte ale cafe- nelei. Acest du-te vino al protipendadei ţine cam până la unu„ TOLEDO 321 ceasul prânzului. Pela patru după amiaza Zocodoverul se de- mocratizează pe de-a’ntregul. E rândul lucrătorilor, meseriaşilor, servitoarelor şi modistelor. Servitoarele se plimbă grupate după satele de unde au venit. In miez de Iulie poartă pe con- ciliul tradiţional un fel de potcap de păr de capră. Ţărancele noastre dela Piatra-Olt poartă şi ele aşa ceva. încet, încet se împrăştie şi cetele democratice. Amurgeşte. Luminile palide din Crislo de la Sangre sporeşte tristeţea cli- pelor înserării cu pâlpâirile lor funebre. Ceasul din turlă a bătut zece. De prin toate colţurile pieţei amuţite, ţâşnesc lumi- niţe gălbui, ce aleargă sâ se unească într’un colţ al colona- delor. Sunt felinarele gardienilor de noapte, care trec spre cazarmă. Cu ultimul felinar ce dispare, Zocodoverul adoarme, îşi recapătă prestigiul romantic de ţintirim spiritual. Şi poate, la ceasuri târzii din noapte, să viseze la acei vagabonzi noc- turni care au fost Garcilaso, Cervantes, Lope, Tirso, Zorilla... AL, POPESCU-TELEGA 6 DUCELUI MUSSOLINI Povestea din vechime, povestea ne’ndurată, Mă turbură şi astăzi cu rostul ei ciudat... Poveslea mă'nfioară... Doi fraţi au fost odată Hrăniţi de-o fiară ’n codru, doi fii de împărat. Au smuls avânt din cântul pădurilor tăcute, Cu sânge-au scris un nume pe zidul de bazalt... Dar zidul, pus ca strajă de geamănă virtute, Văzu pierind pe unul ucis de celălalt. Povestea e ’ngropată, dar tâlcul ei viază : Doi fraţi am fost; o mamă ne-a ’mbrăţişat la sân, La amândoi un soare ne-a dat lumina trează, Ce ne-a ’nfrăţit odată pe paloşul bătrân. De-atunci, puteri ascunse au prins să ne resfire ; Tu ai rămas acasă, eu am plecat, nebun... Pe căi întortochiate, pe căi de rătăcire, Mă ’ndepărtai de-atuncea de leagănul străbun. Cetatea noastră veche ardea din temelie; Tu singur, într’un scrâşnet, ai plâns şi te-ai luptat, Ti-ai aşteptat frăţânul şi l-ai chemat să vie, Eu am fugit departe şi nu te-am ascultat. Atunci, de ură, pieptul ţi-a clocotit sălbatic, Blestemul tău năprasnic a răsunat a mort, Ţi-ai repezit copoii pe lupul singuratic, Şi mi-ai făcut o rană, şi rana mea o port! DUCELUI MUSSOL1NI 323 Acum, cu mintea plină de urme ’nsângerate, Ascult un glas lăuntric şi freamătu-i l-ascult, Eu frate, mă cutremur la ura ta de frate, Aştept să sune iarăşi chemarea de demult. Aştept... Măreaţă ziua când iar vom fi ’mpreună, Să stăm cu faţa dreaptă spre cer, sau să pierim, Doi brazi pe-acelaşi munte, semeţi, către furtună, Sau două frunze moarte pe-acelaşi ţintirim. S’ar stinge-atunci blestemul cu umbra lui haină, Doi fraţi vor fi pe lume în cugetul curat, Şi-o rază dela soare va ’nveşmânta ’n lumină Povestea fermecată cu fii de ’mpărat.... ANDREI BUCŞAN ŢĂNDĂRICĂ Ţăndărică apăruse în viaţa monotonă a domnişoarei Cleo într’o seară, târzie de Noemvrie rece şi atât de umedă, încât părea că negura îţi pătrunde prin haine şi piele, până la mă- duva oaselor. In târg nu se mai auzea nici o larmă. Nimeni nu mai trecea pe stradă. Ceaţa cădea în falduri dese, împâclind totul în vălurile ei. Domnişoara Cleo puse igliţa şi împletitura pe masă, se în- făşură în şalul de lână neagră şi ieşi în tindă să aducă un braţ de lemne. In sobă, tăciunii se stingeau şi frigul se prelungea pe sub uşă. Abia se puteau desluşi, în bezna de afară, trupurile caselor, strâmbate, mărite de aburul ceţei, pomii deşiraţi ai grădinii. Felinarul de la poartă pâlpâia slab. Domnişoara Celo se aplecă să apuce lemnele, dar degetele ei atinseră ceva care o făcu să se înfioare din creştet până în tălpi. Şoarece ? Şobolan ? Viu ? Mort ? Se repezi în casă scuipând în sân şi îngrămădind cruci peste cruci. Apucă lampa cu gaz de pe masă şi ieşi din nou, răs- colind cu teamă şi desgust ţăndările de lemn, cercetă mult timp până descoperi în ungherul cel mai dosnic, ghemuit sub o buturugă, mieunând jalnic, un pisoi mic, ud leoarcă, jigărit şi slab de-i numărai coastele. Dădu să-l apuce. El se trase înapoi cu ochii căscaţi de spaimă. — Dacă e negru, înseamnă noroc mare, gândi domnişoara Cleo. II duse repede în casă, îi aşternu lângă sobă un ziar apoi se apropie de el cu lampa să-l vadă mai bine. N’ar fi putut spune ŢĂNDĂRICĂ 325 ce coloare avea. Părul era, tot, plin de noroi lipit de blană. Niciodată nu s’ar fi putut curăţa singur. Pisoiul se uita tre- murând, zgârcit lângă sobă, cu ochii rugători. In noaptea aceea, domnişoara Cleo nu avu timp de somn. încălzi apă, aduse ligheanul, cana, săpunul şi un prosop vechi. După bae, descoperi că motanul e galben ca aurul. Ii puse numele Ţăndărică, fiindcă îl găsise între ţăndări şi aşchii. Bine săpunit, limpezit, uscat cu prosopul încălzit, pisoiul umbla de colo până colo prin odaie, scuturând-şi labele şi încercând să-şi netezească părul cu limba. Iar Domnişoara Cleo, cu o mână bandajată, căci nu scăpase nezgâriată, se ţinea cu farfu- rioara cu lapte după el. Odată sătul, cu blana uscată şi curăţată, pisoiul dornic de odihnă se agăţă de ciucurii cuverturii şi se caţără singur în pat. Domnişoara Cleo micşoră fitilul şi suflă în lampă. Afară se crăpă de ziuă. Adormiră amândoi odată şi, înainte de a porni în ţara visului, Cleo îl auzi torcând fericit în căldura plapumei. De când intrase Ţăndărică în casă, toate tabieturile domni- şoarei Cleo se schimbaseră cu desăvârşire. Intr’o lună pisoiul se făcuse rotofei ca un pepene şi acum era în casă mai mare peste toate. Stăpâna lui, de sufletul căreia nu se lipise nimeni toată viaţa, prinsese slăbiciune de Ţăndărică. Se făcuse mare şi frumos. Părul îi lucea, avea privirea ageră şi ghiare noi pe care le ascuţea ba de macatul de lână roşie de pe pat, ba de fotoliul cu ciucuri. In joaca lui deslănţuită, în- curca ghemele de lână ale domnişoarei Cleo şi spărgea deseori sticlele ochelarilor. De când intrase pisoiul în viaţa paşnică şi monotonă a fetei bătrâne, parcă adusese cu el un iureş de furtună. Aproape zilnic se căţăra pe paravanul de mătase cărămizie în care domnişoara Cleo aşezase fotografiile de familie. II dărâma şi împrăştia po- zele pe duşumele. Iar cele câteva ,.bibelouri" de pe măsuţă erau toate schiloade: căţelul de faianţă rămăsese şchiop, raţa era decapitată. Capul ajunsese sub pat tocmai în fund. Iar cu chinezul care clătina din cap şi mişca ochii, îşi pierduse o zi în- 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE treagă domnişoara Cleo, cu ochelarii pe nas şi cutia de clei alături. Al lui Ţăndărică era mijlocul moale al patului. Stăpâna trebuia să doarmă înghesuită la peretele rece ori pe marginea patului, cu spinarea desgolită. La masă, întâi Ţăndărică gusta cele mai bune bucăţi. Iar dacă, sătul, pisoiul dormea întins cât era de lung la gura sobei, domnişoara Cleo închidea uşiţa de fier, păzindu-se să nu facă sgomot. Astfel viaţa bătrânei domnişoare începuse să aibe un rost şi un ţel: fericirea pământească a lui Ţăndărică. Pentru împlinirea acestui ideal, avu mult de furcă domnişoara Cleo. Fiindcă Ţăndărică, fost copil al nimănui, pierdut sau lepădat de cine ştie cine pe pragul fetei bătrâne, păşise în casa ei murdar şi plin de pureci. Nici apa, nici săpunul nu-1 putea curăţa de lighioane. Domnişoarei Cleo îi era teamă să-l pu- dreze la rădăcina părului cu „praf contra insectelor“ cumpărat de la farmacie. Făcându-şi toaleta, Ţăndărică s ar fi putut otrăvi. Se sfătui cu medicul veterinar, care prescrise o fricţie cu te- rebentină. Dar Ţăndărică, cu labele legate strâns, când simţi usturimea, răcni şi se sbătu atât de puternic, încât răsturnă ligheanul şi sticla şi scăpă în grădină şchiopătând. Domnişoara Cleo îl găsi la rădăcina cireşului, urlând, tre- murând, cu ochii rătăciţi, cu spume la bot. Se lăsă prins şi scăldat în apa călduţă care-i alina usturimile. In schimb, de a- tunci înainte blana i-a fost curată. Când domnişoara Cleo îşi punea ochelarii şi se aşeza cu el în poală la fereastră să-l caute, nu mai găsea nimic. Altă dată pisoiului începu să-i cadă părul dela urechi şi mereu se aşeza să se scarpine. In câteva zile, Domnişoara Cleo îl tă- mădui cu o alifie cenuşie şi rău mirositoare. Cu rădăcină de ferigă şi un sever regim alimentar, îl vindecă de limbricii pe care-i făcuse alegând de ici-colo, din gunoaie, cine ştie ce lucruri care i se păreau mai gustoase decât cea mai bună bucă- ţică de la masă. Dar domnişoara avea mai mult de furcă în anumite timpuri ale anului, când motanul dispărea zile întregi. Iar din gras cum ţAndAricA 327 plecase, se întorcea înapoi ogârjit, scofâlcit, pocăit, zgâriat, cu urechile zdrenţuite, cu botul muşcat, stâlcit, şchiopătând, dar purtând în ochi lumina biruinţei. Domnişoara Cleo îl primea cu nesfârşite mustrări pe care cotoiul le asculta spişit. Apoi începea să-l hrănească şi să-l îngrijească. In mai puţin de o săptămână, Ţăndărică sta la fe- reastră în văzut tuturor, mai gras ca înainte, mai galben la păr, mai leneş decât tot neamul pisicesc. Iar domnişoara Cleo, mândră de el, dădea din cap zâmbind şi împletea pe scaun, alături. Prietenele începuseră s’o bârfească, ba chiar s’o părăsească pe domnişoara cea nemăritată. Când o întâlneau la piaţă sau la biserică, unele se făceau că n’o văd, altele treceau pe cea- laltă parte a drumului. Dar ei nu-i părea rău. Când se întor- cea acasă, deschidea uşa şi îl striga pe Ţăndărică. Motanul îi ieşea înainte, alintându-e şi miorlăind, adulmecând pachetele, cerşind ceva bun de mâncare. Apoi i se suia în poală torcând, iar ea nu se mişca ceasuri întregi, ca să nu-i strice somnul. Când, într’o zi domnişoara Cleo prinse servitoarea lovind pe Ţăndărică, jură că niciodată, cât va mal trăi, nu va mai atduce în casa ei, „o străină, o păgână fără milă şi suflet". Vecinul domnişoarei Cleo, un pensionar, singurul care avea stupi de albine în târg, ţinea şi un căţel ca paznic împotriva hoţilor de faguri. Era o corcitură cu picioarele strâmbe şi mici, care susţineau un trup prea mare şi un cap bleg. Purta un nume de mag: Baltazar. Duşman neîmpăcat al lui Ţăndărică, sărea la el cu colţii rânjiţi, lătrând mânios ori de câte ori îl vedea cocoţat pe zidul grădini. Cotoiul se speriase la început, se umflase ca un arici, îl scuipase. Dar cu timpul, vă- zând că Baltazar nu-1 putea ajunge, parcă făcea înadins : sta zile întregi lungit pe zid, la soare, pe când câinele, de jos, îl pândea mârâind, iar cei doi bătrâni, domnişoara şi pensionarul, îşi strigau unul altuia din casă, cele mai urâte cuvinte. Treceau lunile ca săptămânile şi anii ca lunile. Ţăndărică îmbătrânise lângă domnişoara Cleo care-şi ţâra reumatismele 328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din odaie în odaie sprijinită în baston. Slăbise, se sfarogise, se uscase ca o broască moartă. In schimb motanul era din ce în ce mai gras. Nu se mai juca, se făcuse leneş şi dormea într’una. Numai când auzea tacâmurile sau o aromă de bucătărie venea pe sub uşă să-i gâdile nările, începea să deschidă câte un ochi, să se întindă şi să caşte aşteptându-şi tainul. Trântorul uitase de sbenguială şi nimic nu-1 putea trezi din veşnicul lui somn. Domnişoara Cleo care îngrijea singură de casă, se pomeni într’o cu proviziile din cămară cercetate de şoareci. închise mo- tanul o zi şi o noapte acolo, crezând că-1 va găsi învingător în mijlocul cadavrelor de şoareci. Nici vorbă însă de aşa ceva ! Ţăndărică se îndestulase din slănină şi brânză, apoi se culcase pe un raft. Domnişoara Cleo îl găsi a doua zi dormind, făcut colac, pe poliţă. Şoarecii însă, care~ pe semne îl simţiseră, nu ieşiseră în noaptea aceea din vizuinile lor. Domnişoara Cleo cumpără capcane. Cel dintâi se prinse un şoricel plăpând care chiţăia desnădăjduit, însângerându-şi bo- tul de gratiile cuştii. Bătrâna îl luă şi-l aşeză aşa cum se afla la capul lui Ţăndărică. Dar cotoiul se sperie atât de tare de vietatea care se zbuciuma în cursă, că începu să alerge năuc prin casă, sărind în geamuri şi tiăgând cu ghiarele de uşă, ca să poală eşi. Domnişoara Clea râdea cu lacrimi. Se apropia Crăciunul. Toată lumea făcea pregătiri de săr- bători. Pensionarul înşirase pe o frânghie, la svântat, un şir de trandafiri moldoveneşti, parfumaţi cum se cuvine cu usturoi pisat. Culcat în cuşca lui, Baltazar, scotea numai capul şi pri- vea cu jind cum se clătinau uşor de vânt, sus pe ceardac. Nu putea cu nici un chip să ajungă atât de sus. Din toate simţurile, numai mirosul îi rămăsese ager lui Ţăn- dărică. Adulmecase din curtea lui ce se petrecea dincolo. Se strecură binişor în ograda vecinului, de acolo pe ceardac şi se pregătea să se caţere tocmai sus unde îl chema lăcomia. Dar Baltazar, care de atâtea zile nu dormea decât cu un ochi, pândindu-i cu aceeaşi poftă, se repezi. Cotoiul greoi şi dolofan nu avu timp să sară. Câinele îl apucase de picior. Mo- ŢĂNDĂRICĂ 329 tanul îl lăbui sdravăn de câteva ori, până scăpă. Se întoarse acasă şchiopătând şi miorlăind de durere. Iar Baltazar îşi lin- gea rănile mârâind. Rana lui Ţăndărică se vindecase, dar uia din inima domni- şoarei Cleo abia începuse să crească. Trebuia să răzbune sufe- rinţa pisoiului. Intr’o dimineaţă, plecă la farmacie şi se întoarse cu ochii sticlind de bucurie. Motanul se întinse spre ea, miro- sindu-i mâinile. — Nu e pentru tine, şopti domnişoara Cleo. E pentru vecinul nostru. Se închise în bucătărie şi pregăti în mare taină două chiftele frumoase şi rumene din cea mai fragedă came găsită la măce- lar. Seara, târziu, când luminile din casa de alături se stinse- seră, bătrâna făcu lampa mică şi se pregăti să iasă. Motanul se freca de gleznele ei torcând. Pacheţelul de sub şalul stăpânei mirosea bine. Pe întuneric, în ceardac, domnişoara Cleo se împiedică şi se prăbuşi la pământ. Se ridica greu, gemând. — Semn rău să fie? se întrebă ea în gând. Bastonul îi sărise cât colo şi nu rămăsese în mână decât cu hârtia. începu să pipăe în zăpada bătătorită a potecii. Găsi rămăşiţe de came pe care le adună cu grijă. Pomi din nou spre gardul vecinului. — Ssst ! Am scăpat de el ! Orbăcănid în beznă, domnişoara Cleo căuta cu vârful bas- tonului treptele ceardacului, dar se împiedică din nou, gata să cadă. Călcase pe ceva moale. Se aplecă şi îngrozită, recunoscu trupul neînsufleţit al lui Ţăndărică. Alergă în casă, mări fititlul atât de repede, încât sticla plesni. Pisoiul horcăia, cu. spume la gură. Fumul lămpii începea să umple odaia. — Lapte, repede, strigă domnişoara Cleo alergând fără rost cu motanul în braţe dintr’o odae în alta. Năvăli în cămară, spărgând în zor borcanele cu magiun aşe- zate la rând pe poliţă. 330 REVJSTA FUNDAŢIILOR REGALE Găsi cratiţa şi împinse botul pisicii în lapte. Dar era prea târziu. — Otrăvit! Cu mâna mea ! se văita bătrâna plângând. Şi ca în noaptea când îi întrase pisoiul în casă, au apucat-o zorile lângă trupul ţeapăn al motanului care începea să se umfle. Domnişoara Cleo n’a vrut să-l îngroape. Un meşter priceput, din oraşul cel mai apropiat, făcuse din Ţăndărică o operă de artă. împăiat, cu ochi de sticlă, cu coada ţeapănă, aşezat pe un soclu de lemn de nuc şlefuit, sta pe măsuţă, lângă patul în care zăcea bătrâna. A bolit aşa toată iama, cercetată uneori de vre-o prietenă din cele de demult, care-şi mai aducea aminte de ea. Iar când a dat colţul ierbii, a început şi domnişoara Cleo să umble binişor prin casă, sprijinită în baston. Ziua, când soarele începea să ardă, ieşea pe pridvor să scoată la aer pe Ţăndărică, fiindcă în timpul iernii îl cam roseseră moliile şi-i cădeau smo- curi din blană. Pensionarul se învârtea şi el prin ogradă, îşi curăţă stupii şi rămânea adesea gânditor, rezemat de salcâmul sub care putre- zea, îngropat, Baltazar. Amândoi se priveau urît prin ulucile gardului, dar nu-şi vorbeau niciodată. Dar cu cât trecea tim- pul, îşi simţeau singurătatea mai grea, mai apăsătoare. In tim- pul zilei, îşi mai făceau ei de lucru pe afară, prin grădină, dar îndată ce se lăsa negura nopţii, veneau şi spaimele întuneri- cului care le chinuiau ceasurile lipsite de somn. Aşa se pomeniră odată, într’o noapte de sfârşit de vară, um- blând amândoi besmetici prin curte şi poticnindu-se de toţi bo- lovanii. S’au speriat unul dc altul, au râs şi apoi s au apropiat de gard şi au început să vorbească. Rouă începea să cadă, pământul era rece. Pensionarul tuşea, domnişoara Cleo tremura. Ar fi trebuit să-şi ureze „noapte bu- nă”, dar zorile mijeau şi în casă îi aşteapta urîtul. Atunci dom- nişoara şi-a călcat pe inimă şi l-a chemat Ia ea. Vecinul a venit cu doi faguri frumoşi de miere, plocon, iar gazda î-a pregătit ceai fierbinte. ŢĂNDĂRICĂ 331 Deşi tot timpul vorbiseră de lucruri fără însemnătate, îi ro- dea nevoia de a povesti minunatele fapte ale neuitaţilor Bal- tazar şi Ţăndărică. Intorcându-şi ochii spre pisoiul împăiat, pensionarul începu : — Ştiţi, domnişoară, e mai frumos aşa decât viu. — Aşa e ? — Nici nu pot să-ţi spun ce rău îmi pare că nu l-am păstrat şi eu pe Baltazar al meu... Le dădură lacrimile. Apoi începură amândoi să-şi spue toată jalea pentru neuitaţii lor tovarăşi. Era târziu când vecinul plecă dela domnişoara Cleo. Dar de atunci se adunau zilnic la o cafeluţâ după masă, când soarele le mai încălzea oasele, şi stăteau la taifas. Se simţeau bine a- mândoi. Cu ceilalţi oameni, nici n’aveau ce vorbi. Obiceiul deveni o nevoie şi curând li se păru că sunt prea puţină vreme împreună. Ca să nu mai ocolească prin stradă, pensionarul fă- cuse o portiţă în gard, pe unde intra mai lesne. Iar domnişoara Cleo parcă mai întinerise şi ea. îşi cumpă- rase ochelari noi şi împletea câte o flanelă pentru vecinul ei_ Lumea începuse iar să bârfească. Era într'o seară de Noembrie ceţoasă, umedă ca aceea în care domnişoara Cleo îl găsise pe Ţăndărică. Pensionarul, înve- lit în palton şi înfofolit cu un şal de lână la gât, ieşise din casă să se ducă Ia prietena lui. Frigul îl cuprinse dintr’o dată. Bâjbâi prin întuneric şi papucii de pâslă îi alunecară pe pie- trele lunecoase ale potecii. Se împiedică, se lovi cu fruntea dc trunchiul unui copac. A junse la uşa domnişoarei Cleo, tremu- rând, însângerat şi cu gura plină de blesteme. Dar domnişoara Cleo îi ieşi veselă în întâmpinare, iar căldura şi masa pregătită lângă sobă îi muiară necazul. Oblojit, hrănit, încălzit, vecinu- lui îi venea să şi doarmă. Moţăi de câteva ori în fotoliul cu ciucuri, pe când domnişoara vorbea de Ţăndărică, mângâindu-i trupul împăiat. Până la urmă, adormi de-a-binelea, iar somnul n cuprinse şi pe domnişoara Cleo. Se treziră odată ce se stinse focul şi frigul intra pe sub uşă. Pensionarul îşi puse haina şi dădu să plece. Dar în prag, a- ducându-şi aminte ce urit e afară, ce întuneric şi frig trebue să 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fie Ia el acasă, ce pustie i se va părea viaţa fără vecina lui, se întoars către ea şi i spuse : „Ascultă domnişoară Cleo, ce-ai zice dacă te-aş cere în căsătorie ?“ Domnişoara Cleo tresări, roşi, zâmbi, îi întinse mâna şi spu- se „Da !“. Apoi se întoarse către Ţăndărică, îl luă în braţe şi şopti plângând : „Vezi, mititelul ? N a fost negru şi tot mi-a purtat U I noroc ! .. Apoi îl sărută pe frunte, acolo unde nu se luase încă tot pă- rui. Şi aşa, în amintirea tovarăşilor cu patru picioare, au trăit în bună înţelegere şi cci doi bătrâni, până când aripa mcrţii s a lăsat odihnitoare, întâi peste unul, apoi peste celalalt. Iar târ- gul care bârfise la cununia lor, îi lăsase în sfârşit în pace. Căci se vede că intraseră amândoi în rai, pensionarul cu amintirea lui Baltazar, şi domnişoara Cleo cu Ţăndărică strâns la piept, fiindcă ceruse cu limbă de moarte ca nici în mormânt să nu fie despărţită de sufletul care-i adusese norocul şi partea ei de fericire pe pământ. ERASTIA PERETZ FRIEDRICH VON SCHILLER CÂNTECUL CLOPOTULUI Făcută din lut ars, stă forma Zidită zdravăn în pământ- Vrem clopotul să fie gata ! Hai, puneţi mâna cu avânt Curgă-vă sudori Pe frunţi muncitori, Maistrul lăudat să fie, Cel de sus voinic ni-1 ţie. Acum că noi ne-am pus pe muncă Se cade vorbă de’nţelept, — Că vorba dacă-i sănătoasă Şi lucrul merge’n plin şi drept. Să împlinim voioşi şi harnici Ce încă nu’mplinirăm ieri; Ruşine cui prin muncă dârză Nu-şi creşte slabele puteri. A te gândi, e o podoabă De ceruri dată ori şi cui, Şi scris e omul să iubească Ce făureşte mâna lui. Haideţi, lemn de brad adpceţi, Lemn de brad de tot uscat, Focu’n ţevi să izbucnească Tot mai viu, mai necurmat, — 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Puneţi reped e’n cuptor Peste-aramă, cositor : Bronzul în tipar pornească După pilda bătrânească. Ce împlinim cu munca noastră, Prin foc şi trudă sub pământ, Dintr’o clopotniţă grăi-va De noi, dând bronzului cuvânt; Şi va trăi’ndelung prin vreme, Şi va cânta urechilor, Cu toţi dezmoşteniţii vieţii, Şi câţi mai cred în ruga lor, — Şi câte’mprăştie sub soare Destinul pururi nestatornic, Lovi-vor buza-i de aramă, In dangăt molcom ori vii ornic. Iată, ies băşici şi joacă, Fierbe-amestecul zburlit; Hai, să punem cele săruri Ce ajută la topit. Să ne grăbim, Spuma să o curăţim, Ca, prin grija ce vom pune, Bronzul cât mai viu să sune. Că el, cu glas de sărbătoare Primeşte pruncu-abia născut, In drumu’ lui dintâi, pe care La braţ cu somnul l-a făcut. De-i este soarta înflorită Sau rea, — e totuşi zăvorită; — Dar mama-1 apără fricoasă In dimineaţa luminoasă, — Şi anii fug scăpărător. Prin stolul fetelor, flăcăul CÂNTECUL CLOPOTULUI 335 Trufaş dă busna, — şi haihui In lung şi lat străbate viaţa, — Iar când se ’ntorce printre-ai lui E ca străin! Dar, minunată, Cu chip în basme zămislit, Şi strălucind de tinereţă O fată'n faţa-i s’a ivit. O dragoste mistuitoare 11 prinde, nu-şi mai află loc, De toţi ai lui vrea să s’ascundă, Şi plânge... gândul îi ia foc. Sfios aleargă’n preajma fetei O sărutare-1 fericeşte, Cu toate florile câmpiei Voios iubirea şi-o ’nfloreşte. Oh! sufletul de vâlvătaia întâiului amor încins, Speranţele nasc sclipitoare Pe-un cer de fericire nins. Dar, vai! sortită e pieirii Zăiasca vrajă a iubirii! Fiindcă ţevile-s încinse O crenguţă să băgăm, Dacă va ieşi sticloasă Asta ’nseamnă să turnăm. Haideţi, fraţi, încercaţi, Cositorul, în căldare, S’a unit cu-arama tare ! Ce este slab, de se ’nfrăţeşte Cu ce-i mai tare, — se’mplineşte O armonie -. Dar, ce-ajung Iubiţii, când urmându-şi firea, Nu-şi cântăresc întâi simţirea ? Oh! visu-i scurt, regretu-i lung... 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Peste buclele miresei E beteală şi sunt flori Clopotul, din turn când chiamă Pe nuntaşii zâmbitori. Ah! frumoasa sărbătoare!... Dar cu văl şi cingătoare Câte vise n’or pieri ! Focul de-i sfârşit Iubirea rămână, — Când floarea ’nflorit Spre roade ne mână. Cuprins e bărbatul De griji cu duimul, Şi-i frate cu drumul; — încearcă, se zbate, In ce uşi nu bate, Prin crivăţ, prin ploaie Ursita să’nmoaie, Vânându-şi norocul?! Şi viaţa, supusă, îi face’n plin jocul Belşugul îi umple cămări şi hambare, Şi totu’nfloreşte în casa mai mare. Intr’ânsa veghează Nevasta lui, — mania Copiilor, trează La muncă, la masă La tot ce e’n casă. • Şi’nvaţă fetiţa, Struneşte băiatul, Adună, stăpână Pe harnica-i mână, Cu grijă muncind Şi-averea sporind. Comori prin dulapuri şi’n sipete’ncue ; CÂNTECUL CLOPOTULUI 337 Iar fusul ei toarce, coboară şi sue, Şi lâna, în ghemuri cu fire de nea, S’adună mănoasă în ladă la ea; Şi totul luceşte şi nu vrea sub trudă De-odihnă s’audă. Din casă, tatăl fericit Se bucură şi socoteşte Averea cum i-a mai sporit: Ce pomi şi ce livadă mare, Ce de-a mai pâine în hambare închisă de un meşter faur, — Ce Ian de grâu, numai de aur! Cuvinte de trufie-i vin: — „In toate-am izbutit din plin, Cu câte am nu mă’ngrijesc; Eu viitoru-1 stăpânesc !“ Dar cum să razămi gândul tău De soarta pururi schimbătoare? .. . Ce grabnic vine ceasul rău ! Hai ! E vremea să dăm drumu’ La amestecul topit; Dar întâi o mulţumire Domnului ce ne-a ’mboldit: Cruţă, Doamne Sfânt, Forma din pământ, Munca şi-a ajuns sorocul: Viu se’nghesue ’n ţevi focul! Oh ! focu-i binefăcător Veghiat şi stăpânit de om, — Că omu’n tot ce împlineşte Se slujeşte De foc, ca de un dar din cer... Dar când nu poţi să-l stăpâneşti Şi lanţurile şi Ie sfarmă 338 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi-i liber, oh! e’ngrozito. In mersu’ lui pustiitor. Ce vajnic vine, Crescând şi fără nici un frâu. Şi năvăleşte pe străzi pline Şi’nşfacă toate ca’ntru’un brâu. Ascunsele puteri urăsc Ce oamenii înfăptuesc: Din nori Ploaia vine Cu mâini pline, — Norii îns’au bubuit Şi-a trăsnit. In turn clopotu-acum sună; E furtună. Cerul, vai, Roş e, — dar Nu e roş de zi, bălai! Oameni îngroziţi răsar Şi-şi fac drum Printre flăcări, şi prin fum. Focu’n mari coloane roşii, Prinde casă după casă, Fuge vajnic, se întinde Stradă după strad’aprinde, Ziduri şi clădiri doboară, Bârne cad, tăciunii zboară, Printre flăcări oameni cară, Câinii urlă, mame zbiară, Toate par că n’ar mai fi, Şi-i 'umină, parcă-i zi... Ah! destoini'ii băeţi: înşiraţi, îşi trec găleţi, — Şi, din J ■'mpe, Binefacr e obştească, Apa’ncepe să ţâşnească; Vântul, însă, hăulind, CÂNTECUL CLOPOTULUI 339 Sare să se năpustească Jar şi flăcări răscolind. Focul înteţit înşfacă Lacom bârnele bătrâne In hambarele cu grâne, Şi, de parc’ar vrea să ia Şi pământul după el, Ca turbat se năpusteşte In văduh, în sus, şi creşte Uriaş... Bietul om se simte laş. — Speriat, înmărmurit Vede cum se mistueşte Bunu’lui agonisit. Prins de jale, Inc’odată Dânsul cată La mormântu-averii sale. Porneşte-apoi întins la drum. Nu-i pasă că a sărăcit: Soţia şi copiii toţi Sunt lângă el... şi-i mulţumit! Bronzul clocotit scăzut-a, Forma, iată, s’a umplut, Dar avea-vom noi norocul Să ne iasă cum am vrut?... Oare-om nimeri? Forma n’o plezni?... Ah, pe când nădejdea creşte Răul poate se’mplineşte. .Spre sânul sfânt şi negru-al gliei Tot omu’ndreaptă grija sa, Plugarul zvârle’n el sămânţa Sperând că cerul rod i-o da. 340 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE: Dar o sămânţă şi mai scumpă Zdrobiţi închidem în pământ, Nădăjduind că din cosciuguri Ea va ’nflori peste ™rmânt. Dintr’o turlă Lung şi rar Vine-un dangăt Funerar; — E clopotul, ce pe-un drumeţ petrece Pe cel din urmă drum pe care trece. Ea-i !... soţia lui prea scumpă ! Ea e! credincioasa mamă! Negrul prinţ al umbrelor O răpeşte tuturor: Soţului şi zilelor, îngerilor mititei Ce-i creştea la sânul ei, Tânără, cu suflet plin De iubire şi senin. Ah! frumoasa căsnicie Nu mai are nici un rost: Intre patru scânduri doarme Mama care’n cas’a fost; Dragostea-i nemărginită Nu va mai veghia’n cămin O străin’o să-i ia locul, Aspră, şi cu gând ham. Până clopotu’o ţi rece Să’ncetăm cu munca grea, Ca şi pasărea’n frunzişu-r Faceţi ce veţi vrea. Stelele când ies Nu e de cules, Truda zilei încetează, Numai meşterul \ eghează £ CÂNTECUL CLOPO TULUI 341 Omul, în pădurea deasă Pasul cum şi-l mai grăbeşte Să se vadă iar acasă. Behăind Oile se ’ntorc la stână, Iară boii, laţi în frunte Şi cu părul lucitor, Vin la pas spre ţarcul lor. Încărcat •Carul scârţie grăbind In spre sat ; Iar în vârfu-i Lume veselă, nebună, Pare-o stranie cunună Numai în colori de foc : Sunt secerătorii Care merg la joc. Târg şi străzi au amuţit. La lumina cald’a lămpii Toţi ai casei se strâng roată. Poarta târgului s’a’nchis JHuruind; Şi-ale nopţii umbre cresc întunericul smolind; Dar el nu’nspăimântă pe-omul Bun la fire şi curat; Rod al beznei de-i păcatul El de lege-i sugrumat. Ca un har ceresc domneşte Rânduiala... Ea uneşte Omenirea’n fapte bune; Liniştea’n oraşe pune, Pe sălbateci îi îmbie Sub un coperiş să vie, — Cu blândeţe’n ei ea ţese Doar’ pornirile alese. 342 REVISTA FUNDAŢIILOR RF.GAI E Şi credinţa cea mai rară: Sfânta dragoste de ţară! Intr’o harnică ’ncordare Mii de mâini muncesc de zor, Se ajută între ele Ca să aibă mai mult spor; Meşter şi-ucenic, de-a-valma Gâfâie clădind din plin, Şi-s voioşi şi se simt liberi, Leneşul le e străin. Munca-i pentru om podoabă Şi belşug aduce’n dar, Munca ne înnobilează Ca pe regi, regescul har! Pace, tu, Frăţiei sol, Ocroteşte Cât mai mult acest pământ Să nu mai sosească ziua Când războiul, Revărsat ca un puhoi, Ne-o ajunge şi pe noi, Când chiar cerul, Numa’n aur poleit, In al zilei asfinţit Va încinge brâul roşu Al pârjolului pornit. Hai, distrugeţi clădăria Scopul şi l-a împlinit, — Crească’n inimi bucuria De-a privi ce-am năzuit Hai, loviţi vârtos Coa>a cadă jos, Clopotul ca să răsară Forma în bucăţi să sară. CÂNTECUL CLOPOTULUI 343 Tiparul meşterul îl sparge La vreme şi cu meşteşug, Dar vai şi vai, când bronzu’n clocot Ţâşneşte’n flăcări ca un rug. Cu’n bubuit cumplit de trăsnet Spărgând în ţăndări cuşca lui Pustiitor, zbucneşte’n lătur De pare focul iadului. Oriunde’s forţe răzvrătite Nimic nu se alege bun, Când un popor nu-şi rabdă cârma Se dă pieirii şi-i nebun: Că-i vai, şi vai, când peste-oraşe Răscoala roşie-şi ia zbor, Când gloatele, scăpând din la' ' Dau busna după capul lor; Când de-ale clopotului funii Trag urile’n sălbatec zel, Şi’n loc de sunete de pace Dau doar îndemnuri la măcel. Libertate-egalitate! Prin văzduh atât străbate... Burghezul paşnic îşi ia puşca, Mulţimea năvăleşte’n străzi, Iar haita de-ucigaşi aleargă Inflămânzită să ia prăzi ; Femei schimbate în hiiene, Robite oarbelor mânii, In inimi îşi împlântă dinţii — Şi rup din trupuri încă vii. E groznic leul în mânie Mai groaznici ai panterii dinţi, Dar fiara cea mai crudă-i omul Când furia l-a scos din minţi. 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vai, celui ce’mprumută torţa Luminei, unui orb-născut, — N’o vede, — dar cu ea e’n stare S’aprind-al nostru ’ntreg ţinut. Dumnezeu mă răsplăteşte!... Iată, mândru şi-aurit, Din găoacea lui de humă Clopotul s’a dezvălit. De sus, până jos înflorit frumos Şi cu pajura-i sculptată Mâna maistrului arată! Veniţi ! Veniţi ! Tovărăşi nu e timp să stăm, — Vreau clopotul să-l botezăm. Unire... da ! aşa să-i spunem. Un tâlc de pace să ne fie, De învoială şi frăţie! Că meşterul ce năzui Când clopotu’ îl zămisli?... Mult mai presus de-a lumii zloată, In luminoase zări 'nălţat, Vecin cu tunetul, şi’n slavă De sori şi stele ’ncununat, Să fie-un glas de sus, un cântec Ce cu-al aramei dangăt plin, Pe Dumnezeu îl preamăreşte De-a-lungul anilor ce vin. îndemnuri veşnice şi sfinte Răsune buza-i de metal, De câte-ori izbeşte ’n limba-i Necruţătorul vieţii val. Când tace, el ne prevesteşte Că soarta s’a oprit în loc, Gălăgios, — ştim că vesteşte înşelătorul vieţii joc. CÂNTECUL CLOPOTULUI 345 Precum puternicul lui dangăt Lovind urechia’ndată moare, La fel cântarea lui înseamnă Că’n viaţă toate’s pieritoare. Trageţi clopotul de funii, Ridicaţi-1 din pământ Pentru-o lume’n care toate Sgomotele prind cuvânt, Trageţi, nu vă daţi, Grabnic 1-înnălţaţi... Loc în turn când îi vom fac*. Primu-i dangăt fie ; pace \ Traducere de LUDOVIC DAUş NOTE PENTRU SBOR ŞI SBURATORI DESPRE MAŞINĂ Le genie est de voir et pnis de faire voir.. Francis Jammes I Faptele care ies din comun sunt privite fie cu justificată cu- riozitate, fie cu teamă, fie — mai ales — ironic. Faptele care, prin adâncime, cuprind în împlinirea lor o sfântă nebunie, cu atât mai mult. De obicei gesturile eroice nu sunt apreciate în întregul lor aspect serafic. Semenii află mai totdeauna defi- cienţe acolo unde ar trebui să reţină pentru purpura sufletului, înaltul, minunea faptei, elementul transfigurativ. Poate şi de aceea cei ce poartă în sânge mitul „faptelor mari“ au tins către o spiritualizare a eroismului. Numai încercuit de o cât mai majestoasă lumină, plinul eroismului cu înfăţişare raţională, subconştient şi instructiv, poate fi scos în evidenţă, impus chiar acelora ce sunt înclinaţi mai mult spre firescul şi zilnicul sbu- cium existenţial infiltrat adânc, din motive biologice, în struc- tura sentimentală a celor mulţi, a masei. Cei mulţi sunt şi cei neîncrezători. Oamenii, dacă nu au cu prisosinţă elementele materialităţii, nu pot zâmbi. Şi oamenii sunt prea preocupaţi de orânduelile imediate şi concrete ale destinului. Frumuseţea gândului înalt are de luptat, conco- NOTE PENTRU SBOR ŞI SBURĂTORI 347 mitent cu ignoranţa ades voită a oamenilor, cu însăşi firea lor. Chiar genialitatea — adică cel mai select aspect al gândirei — are de suferit de pe urma acestei prea omeneşti realităţi. Numai prin o asemenea strâmtoare a orizontului ne explicăm atitudinea lipsită de elan a omului, atunci când se pune pro- blema sborului cu aripi făcute, Sborul este în mare măsură de natură abstractă. Cu si"" ranţă putem spuue că se poate încadra în seria faptelor pnftn- fizice, Pentrucă este o creaţie Dumnezeească, sborul va creea, la rându-i, iluminaţi. Dela volutele libelulei-efemeride până la fâlfâitul regal al vulturilor-condori, sborul este numai esenţă. însuşi faptul că este identic desprinderii de lut, că realizează învingerea nediscutată a până mai ieri neînvinsului bolovan gravitaţional, însuşi acest măreţ fapt ne îndreptăţeşte să socotim sborul ca cel mai vorbitor omagiu pe care ilumi- naţii creaţiei l-au adus şi îl aduc Nemărginirii. II Aspectul spiritual al sburătorului are ceva din tumultul mo- torului exteriorizat de fenomenul chimic al exploziunii. Există în omul obişnuit să sboare o fierbere, o energie prinsă în chin- gile bunelor judecăţi, o potenţă care, în orice clipă, poate să devină utilă. Tăria în credinţa misiunei sale la omul-pasăre este un finalism, un scop-total, o apoteozare a elanului isbucnit în irizări divine de azur, sau în reuşite fapte prezente dincolo de orice critică. Marile şi epocalele sboruri ale omului (Ble- riot, Lindbergh, Rossi, Picard, etc...) din punct de vedere critic par utopii, chiar atunci când au devenit realităţi, dar în ceea ce priveşte eroismul cu care au fost desăvârşite, nimeni, nicicând nu va putea să spună cuvânt de osândă. Ridicând zăgazurile critice care-i încercuiau viaţa interi- oară, scriitorul aviator Anthelme de Gibergues', cu aproape un sfert de veac în urmă, spunea : „S Ies ailes brisees, un jour, dans le ciel, je retombe sur la lerre en retournant â Dieu, que ces lignes apportent â ma mere, 348 REVISTATUNDATIILOR REGALE â mon pere, Ies pensees dernieres, Ies desirs, reves supremes de leur fils tont aime. Des que 1’avion morlellement blesse refusera toul travail, des que Vaccomplissement de la mission sera imposible et ma tâche sur la terre terminee, des que la chute se precipitera, â quelques metres â peine au-dessus du vacarme de la bataxlle, une paix infime depuis longtemps attendue m’envahira et je la chanterai de toate mon âme: GLORIA IK EXCELSIS DEO !... Oh !... Ces quelques secondes devant la souffrance et la mort, dont le monde a une telle horreur quil esseyra de vous Ies cacher comme abominabiles, vous Ies benissez aoec moi; el- les sont une faveur du fuge souverain. A mesure que mon corps frisonnant s’approchera du sol, mon âme remontera plus legere ă des hauteurs inconnues, la sepa- ration se fera victorieuse...“ Recitind această confesiune, unică, în frumuseţea sinceri- tăţii ei, vom înţelege cât mai evident dela ce sursă se adapă tăria sburătorilor în credinţa înălţătoarei lor misiuni. Să nu ni se pară nefirească şi excentrică uşoara aroganţă caracte- ristică aviatorilor. Nici excesivitatea lor de diverse forme în viaţa de toate zilele. Pentrucă aceste, pentru noi, incomodităţi sunt dovezile că sburătorii sunt într’adevăr conştienţi de teme- rarul lor rol în viaţă. Conştiinţa propriei valori este marele îndemn care îl face pe omul-pasăre să sară peste consideraţiuni de logică autoconservare şi, odată eliberat de acest aspect spe- cific omenesc al fiinţei lui, să realizeze minunile sborului. In însăşi această conştiinţă stă propria împlinire a scopului către care mintea omenească a tins, atunci când s’a încumentat să închege elementele sborului, apoi însuşi acest sbor. Mareşalul Rensier care, pe la 1800, credea în posibilităţile de sbor ale omului, cu fanatism oriental, poate fi socotit ca părinte al tăriei de conştiinţă sburătorească. Experienţele a- cestui adevărat ostaş al lui Napoleon, care îşi închipuia cuce- rirea Angliei pe căile neîncercate ale văzduhului (să nu uităm: suntem la 1800), sunt edificatoare. Ce preţ a avut la el un braţ atunci când şi l-a sdrobit într’un salt înaripat de pe crenelurile roase de ani ale meterezurilor dela Angoulâme ! Ce, sfârti- NOTE PENTRU SBOR ŞI SBURATORI 349 carea trupului — în care totuşi viaţa a persistat — atunci când a repetat experienţa ? Credinţa în reuşita finală i-a dat unica tărie, marea tărie, de a nu-şi frânge gândul, definit de el în creearea de oameni-păsări care să îngenunche tăria Al- bionului. Un nebun, ziceau contemporanii. Un fanatic al cre- dinţei, a decretat Napoleon. Un mare conştiincios, spunem noi azi, la aproape un secol şi jumătate, când armatele noi con- temporane ne dovedesc că se pot coborî în dosul liniilor vrăş- maşe sute de oameni echipaţi de luptă, în mai puţin de o oră. Ce înseamnă câteva sute de focuri de armă bine organizate care să surprindă duşmanul pe la spate, când el şi-a concentrat toate forţele luptând într’o anumită direcţie, lăsăm cititorului să aprecieze şi tăria de conştiinţă a mareşalului lui Napoleon, pionier al sborului omenesc. Am făcut ocolişul de mai sus pentru ca, exemplificând, să lămurim că eleganta aroganţă şi conştiinţa valorii în sine, unite cu o mare putere de sacrificiu personal care poate merge până la renunţarea la viaţă, departe de a fi scăderi sau absur- dităţi sburătoreşti, sunt suporţii unei idei care persistă peste oameni, peste locuri şi timpuri. Şi apoi sunt acestea, „scăderi frumoase"; şi sunt „absurdităţi sublime", chiar dacă nu le ad- mitem noţional. Căci ce valoare are Viaţa; ce, spaţiul ; ce, clipa ; când se aruncă în cumpănă tendinţa de a creea, de a înălţa pe om pe culmile tot mai însorite ale biruinţii ? III Ne place să ascultăm ore întregi tumultul wagnerian al mo- torului acţionând în plin regim. Simfonia aceasta a maşinii realizată desăvârşit în toate complicaţiile şi amănuntele ei prin biruinţa geniului constructiv, tehnic, ne dă impresia că noi înşine am emana ceva din vuetul atât de ordonat înlănţuit, de uimitor... La început—au relenli—se disting clar aproape ome- neşte gemete ale fiecărei supape, scrâşnetele emoţionante ale an- grenajelor, pocnetele specifice ale bielelor, loviturilor scurte şi repezi ale pistoanelor respinse brusc spre pântecul maşinii în clipa exploziei, fâşiitul mătăsos al elicei, sbuciumul dantesc 350 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al axului motor, ţiuiturile pompelor, clocotele radiatoarelor, tensiunea aprigă a magnetourilor, scânteele stelare ale bujii- lor... Mai apoi, când pulsul avionului care se sbate în ebonită manetei de gaze se îndreaptă uşor către punctul de maximă şi voinică desfăşurare a elanului mecanic, toate sunetele, toate chiotele, mugetele, urletele, încercuite neiertător în carapacele de oţel şi aluminium, — toate freneziile germinate, crescute împuternicite, în cuprinsul trupului metalic : laborator de pre- cisă şi delicată transformare dinamică, prind întâi mai încet, apoi tot mai tare, tot mai magnific, să se lipească, să se înco- lăcească, într’o înlănţuire fantastică, într’o minunată şi greu de descris apologie a forţei. Atunci simfonia este realizată. Atunci, la 1800 de învârtituri ale elicei în fărâma de timp care este minutul; la două mii, două mii cinci sute de învârtituri, când dansul acesta încătuşat, dacă ar isbuti o eliberare, ar ni- mici însăşi concepţia omului despre ordonarea forţelor poten- ţiale, vibraţiile motorului sunt atât de repezi, se întrepătrund atât de unificat, încât fac bloc comun cu maşina care nu mai scoate decât un cutremurător răcnet de fiară înlănţuită; iar trepidaţia spasmului este atât de suprapusă, încât, aparent, de- vine statică, dispare aproape; ochiul, obosit, refuzând să mai perceapă realitatea. Dar acesta este geniul, împlinirea geniului omenesc. Atunci cânţi materia se pare că este pe punctul de a face marele salt al trecerii peste limitele fizicului pentru a se pulve- riza în cosmos, când în locul elicei se află un compact şi totuşi ireal cerc alcătuit din mii şi mii de elice aparent suprapuse în clipă, când cozile cromate ale supapelor au aspect de cozi de comete, iar extensiunea forţei potenţiale, vastă în posibilităţile ei, este închisă în cilindrele reduse ale motoarelor, ca un pre- ludiu al delănţuirii imediate întru apoteozarea forţei meca- nice, nu ne putem opri dela o elementară şi neprecupeţită ad- miraţie. Oricât de obişnuit ne-ar deveni acest tablou unic în măreţie şi concepţie, nu ne vom sătura nicicând să-l contem- plăm. Chiar dacă nu vom putea să înţelegem năstruşnicia rea- NOTE PENTRU SBOR ŞI SBURĂTORI 351 Jizării omeneşti, ne vom extazia totdeauna în faţa puterilor latente ale adâncurilor de peruzea, concretizate quasi material în sbuciumul inimitabil al motorului. Arta de a dinamiza ma- teria inertă pe căi mecanice, de a-i da duh de viaţă, este pilas- trul pe care se sprijină un nou clasicism cu migală conturat în pas cu şi în spiritul vremii. Fără a patetiza fraza, fără a da o formă de excesiv avânt cuvântului, trebue să subliniem senzaţia de desăvârşită des- fătare ce avem atunci când suntem puşi îr. faţa realizării. Ra- portate la motorul mânat spre maxima-i desfăşurare de energie, admiraţia, desfătarea, devin cu atât mai logice cu cât, trecând peste puntea de legătură dintre palpabil şi închipuire care este explozia, complexul acesta precis de şuruburi, seg- menţi, supape, pistoane, axe, rulmenţi, suporţi, rondele, cuzi- neţi, cupluri mecanice, celule cu cele mai diferite forme şi ros- turi... înlănţuite cu o logică impecabilă într’o tot atât de impe- cabilă transmisie şi transformare a mişcărilor, — este suportul coborît din vechiul clasicism al punctului pe care omul vea- cului nostru îşi spri jină Universul. Este, adică, legătura, cata- lizatorul chiar, prin care animalul politic creeat de Dumnezeu realizează sborul mecanic menit să împlinească lipsa celuilalt sbor, născut, nu făcut, cu care sunt înzestrate pasările cerului şi, aşişderea, menit să şteargă dorul de azur al celor ce, porniţi din grotele erei cuatemare, au ajuns stăpâni necontestaţi ai pământului. IV Un om cu unele simţuri atrofiate : un surd, un orb, un om care şi-a pierdut indispensabila facultate a gustului sau a miro- sului, sunt fiinţe pe jumătate moarte. Şi aproape morţi sunt şi acei care trăesc cu defecte fiziologice, fie ele şi accidentale. Un avion cu „aparatele de bord“ sdruncinate este pe ju- mătate pierdut, dacă nu definitiv, cum ades se întâmplă. Ne îngrijim cu atenţie organele sensoriale ; cu atenţia cu- venită şi de absolută nevoe iu desvoltarea normală a orga- nismului nostru, pentrucă nu voim să păstrăm în noi cadavrele unor părţi de trup care au avut cândva rost funcţional. 352 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Revine sburătorilor sarcina de a îngriji organele sensoriale ale aripelor lor cu acelaşi respect cu care şi le îngrijesc pe ale trupului lor, dacă vor ca pasărea-om să nu se încline primej- duită în plutirea ei dintre pământ şi soare. Aparatele de bord... Despre aceste organe ale avionului — compuse din cele mai sensibile mecanisme născocite de minte şi realizate de mână de mână de om—am voi să scriem cu cifre. Pentrucă aceste maşinării de percepere fără viaţă sunt, mai mult ca în altă parte, ficele netăgăduite ale calculului, ale cifrelor. Şi pentru- că ele reprezintă, oarecum aspectul matematic al sborului. Ar fi aici o temă demnă de exploatat de gânditorii supra- realişti, dacă frica de acest robot care este maşina sburătoare nu ar înţepeni avântul multor suflete, nu ar opri multe mâini în înfrigurarea creaţiei artistice, nu ar anchiloza multe creare care cred că între spirit şi materie este săpată o prăpastie de netrecut. Dar „spirit şi materie formează un tot armonios, spi- ritul şi materia sunt complimentare11 (N. I. Herescu). Ori aceşti esteţi ai liniei drepte, ai cubului şi ai prăpastiei care sunt în mare măsură suprarealiştii, au voit să mecanizeze spiritul fără a ţine socoteală de materie, deşi noţiunea „mecanică11 implică noţiunea „materie11. Şi au căzut în neputinţă sau, ceea ce e mai grav, în facilism, pentrucă, în toate străduinţele lor, a fost fie nepricepere, fie neînţelegerea minunatei valori a fenomenului creator. Dacă, formulând reciproca tendinţelor suprarealiste din Artă, în ştiinţă s ar fi neglijat sensul emoţional şi valoarea estetică ale disciplinelor exacte — căci orice s’ar zice, aceste discipline, deşi oarecum rigide prin însăşi natura lor, au o es- tetică a lor — ar fi fost puţini sorţi întru isbândita închegare a păsărei de metal, lemn şi carburant şi nici aparatele senso- riale ale avionului nu ar fi fost azi realităţi. Cei ce robotesc la realizarea lor au isbutit, din simpli meşteşugari, să devină într’adevăr artişti. Cercetate cu atenţie, o busolă-compas, sau un altimetru, sau un măsurător de viteză, sau un înclinator, sau o pompă, au atâta fineţe în concepţie şi realizare şi atâta preciziune în funcţionare, încât nu ne putem opri admiraţia atât pentru ele ca opere, cât şi pentru cei ce le-au creat. NOTE FFNTRU hlîOR ŞI bBUR fORI 353 Fără „fineţe11 şi fără ,,preciziune“ sborul omenesc ar fi fost şi acum o iluzie. Pentrucă asemeni a tot ce este „făcut" de spi- ritul efervescent al omului, cere o desăvârşită exactitate, o coe- ziune între mişcări şi linii, o încleştare organică între operă şi artist. Este aici, acelaşi traect care se desfăşoară deplin în cre- earea oricărei opere de valoare. In sculptură, în pictură, în mu- zică, în literatură sau în arhitectură, desăvârşirea nu este po- sibilă decât numai atânci când sufletul creator înflăcărat se contopeşte cu creaţia sa, când se identifică acest suflet în opeia creată. Dar luat fiind, fie în parte, fie în întregul lui, un avion este altceva decât un nlonient al tehnicei ridicată la rangul de Artă ? Pasta, coloarea sau bronzul, materia care dă formă fervoarei artistice pe linia vechiului şi strălucitului clasicism, sunt înlocuite de elementele compoziţionale noi în ceea ce priveşte materia de prelucrat : fier, aluminium, oţeluri de fe- lurite structuri, metale speciale (crom, nikel, tungsten, etc...j, lemn, lubrefiant şi materie carburantă, — lucrarea în sine fiind ,,dc artă" în măsura în care artistul s’a sbuciumat şi a visat mai înfierbântat şi mai valabil. Acest monument, expresie a noului clasicism, care este avionul aşa cum noi îl vedem şi îl folosim, spre deosebire de monumentele nemuritorilor creatori, venite de peste secole, are un corolar deopotrivă emotiv şi util : dinamismul, mişcarea dionisiacă în cele mai nebănuite şi mai îndrăsneţe forme ale ei, şi nu staticismul vechilor şi valo- roaselor tipare. Neoclasicismul cere ca monumentul de Arta, paralele cu sensurile lui estetice, să aibe şi sensuri utilitare pentru a fi într’adevăr valabil. A trăi Arta cu toate coardele sensibilităţii întinse, trebue să fie tăria, merituoasa tărie a omului. Dar Arta, în cadrul noului clasicism constructiv şi utilitar, are două prezenţe distincte, şi omul care crează, ca şi în cel care degustă, care-şi îmbracă sufletul în haina roză a admiraţiei. Prima prezenţă poate fi desprinsă din permanenţa estetică a clasicelor realizări artistice. Cea de a doua este de aflat în realismul mecanic-expresionist, înomenită odată cu pozitivis- mul cultivat încă dela începutul veacului trecut. Ambele pre- zenţe sunt datorate, în întregime, spiritului. De aceea să cre- 8 354 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deni în spirit ca în cea mai strălucită valoare a fiinţei noastre, pentrucă fără acest tonic intelectual, omul ar fi trebuit să fie numai suflet, numai fum, vis, — sau numai materie brută, ma- şinărie comandată, clacă ar fi fost. De altfel aici stă marele merit al spiritului : prin cultură a modelat instinctele elemen- tare, a subţiat şi a netezit asperităţile materiei din noi, eviden- ţiind, când a fost lipsă dând formă, aspectelor pur emotive, vaporoase, ale fiinţei noastre. Şi astfel ajungem la concluzia : „Cultura a creeat spiritului mari forţe ca să poată să le cumpă- nească pe cele fizice*1. Sborul nu trebue socotit ca o simplă invenţie pozitivistă, pentrucă făcând astfel neglijăm aspectul serafic al faptei. Sborul, şi ca un corolar, maşina care ne pune în rândul pasă- rilor, este nu numai şurubărie mecanică, ci şi altfel de şuru- bărie: emotivă, creatoare de valori de sine stătătoare în şi peste timp. Maşina sburătoare11—acest dedalic avis—trebue socotită ca ,,un fapt de cultură**, ca o producţie de artă a celui mai select spirit. O producţie care are o înaltă valoare, tocmai pen- trucă uneşte esteticul Artei cu utilitarismul realist. Dar maşina, pentru a fi în întregime realizată concepţia, pentru a i se acorda toată valoarea în sine, a trebuit să fie înzestrată cu sis- teme de percepere, fie a vieţii ei interioare, fie a mediului am- biant. Să nu uităm : opera de Artă care este pasărea purtă- toare a omului pe căile azurului nu are sens static, ci dinamic. In dinamism stă utilitarismul ei. Şi tot în dinamism forţele-i inepuizabile emotive şi estetice. Ori noul clasicism creat de progresul „Artelor mecanice** nu era desăvârşit, fără amănun- tele antenelor şi ochilor mecanici ai aparatelor de bord. Sus, în plină desfăşurare a înălţării, îmbinarea dintre maşi- nismul conceput de chip pământean şi atotcuprinzătoarea şi dornica fărâmiţare a sufletului — şi el o părticică a aceluiaşi pământean chip — îmbinarea dintre real şi spiritual este în- ţeleasă prin puterea de sensibilitate fizică, a fibrelor inerte a „aparatelor de bord“. Este drept, aflăm aici o „înţelegere me- canică11 în cadrul unei vieţi comandată de spiritul omenesc. Dar preciziunea comenzii şi a execuţiei trebue să ne convingă de un lucru : spiritul omului, viaţa, energia şi impulsivitatea lui, sunt NOTE PENTRU SBOR ŞI SBURĂTORl 355 transmise maşinii întru împlinirea unei contopiri desăvârşite între faptă şi făptaş. Tot sbuciumul motoarelor, întreaga gamă oricât de sus gândită a înălţării sburăioreşti, cele mai slabe nuanţe ale temperaturii, a umidităţii, a vitezei, sunt prinse şi fixate sigur şi prompt în cifrele cadranelor, de sensibilitatea ace- lor de indicaţie. Şi de aici, trec în sensibilitatea sburătorului care-şi mânueşte destinele în raport cu indicaţiunile „apara- telor de bord‘‘. Când totul este în ordine, arătătoarele acestor aparate oscilează ordonat, — şi ordonate, neturburate sunt şi gândurile şi mişcările omului-pasăre. Când turburări smu- cesc din mersu-i pasărea de metal ca s’o svârle pe coborîşurile de dincolo de viaţă, aceleaşi arătătoare se sbat, se frământă, aleargă disperate pe circomferenţele cadranelor, semnalează a- nomalia acolo unde este şi transmit totdeauna omului cârma- ci toate lipsurile, sau durerile, sau apăsările pasării de metal. Văzul aparatelor de bord, auzul lor, antenele lor, dau imbol- duri, arată calea cea bună, insuflă curaj sburătorului, atunci când puterile lor — şi ele limitate ca orice puteri pământene — spun că mai este încă ceva de cucerit în văzduh, că încă un saît în sus se mai! poate face, că o descoperire nouă pe perul tuturor îngerilor, pasărilor şi surprizelor, încă este pe aproape de desăvârşire. Fără aceste binecuvântate descoperiri ale min- ţii omeneşti, sborul ar fi o realizare dibuitoare, o operă imper- fectă; omul cel mai curajos s’ar simţi în continuă nesiguranţă, ar fi totdeauna nemulţumit de propria-i muncă, iar progresul -ar merge în ritmul târît al melcului. Un avion deasupra norilor, cu întreaga lui povară omenea- scă, este un element cu totul izolat de lumea de jos. Orientarea în haosul de sus, numai după simţurile omului, este imposibilă. Chiar soarele, deasupra norilor, când, jos, ceţuri şi ploi cern tristeţi, soarele strălucind în toată sfânta lui lumină, nu este suficient punct de orientare cert legat cu pământul, din cauză că omul, dacă nu are un punct de orientare cert legat cu pă- mântul, în completa lui izolare celestă, pierde noţiunea timpu- lui, a spaţiului : a orientării adică. Dacă avionul nu ar avea antena altimetrului cu care să son- uuiui sistem11, ceea ce desvoltările noastre ulterioare vor con- firma. Metoda generală a studiilor de estetică ale d-lui Nichifor Crainic urmăreşte confruntarea principiilor teologice cu cele ale esteticei tradiţionaliste de care uneori se apropie cele din- tâi, şi cu cele ale esteticei moderne de care se separă categoric. In rezumat, estetica mistică şi teologică a scriitorului nostru în- ţelege să se opună net esteticei ştiinţifice care prin pozitivarea şi autonomismul ei s’a redus la „o zonă spirituală pipernicită şi supusă unor răstălmăciri de multe ori neconvenabile nici artei şi nici sensului teologic“ (pg. 140). îndepărtând din sfera preo- cupărilor ei problema frumosului în sine şi a inspiraţiei cu ori- ginile sacre, estetica modernă a săpat o prăpastie între teologie- şi artă, a „dus la o scoborîre a prestigiului ideii de frumos şî de artă“ (137), completează, cu argumente de ordin etic, d. N. Crainic, opoziţia sa. Să înfăţişăm acum problemele estetice aşa cum lc desleagă prin prisma teologică autorul nostru. Cea dintâi e problema „frumosului în sine“ cum spune metafizica, dând soluţiile cu- noscute ale platonismului, după care frumosul e ideea eternă ce reapare în mintea omului cu prilejul contemplării lumii sensi- bile amintindu-i originea lui divină sau aceea apropiată a lui Schopenhauer, după care frumosul e de asemeni ideea veşnică întrevăzută de geniu ce ia iniţiativa repetării ei în artă. Meta- fizica tinde deci — spune d. Nichifor Crainic — a reduce fru- museţea în sine la „un concept abstract, impersonal şi vag, „un extract logic şi atât“ ceea ce în fond nu corespunde tocmai in- tenţiunii ei reale, întrucât metafizica depăşeşte construcţia lo- gică, căutând substanţa, ideea de frumos nefiind numai o siste- matizare raţională ci şi una existenţială. E drept însă că vagul concepţiei metafizice e vădit şi că nu poate mulţumi pe cugetă- tor ancorându-1 într’o etapă provizorie. Doctrina teologică va căuta deci a depăşi provizoratul şi a-i umple vagul cu un con- ţinut mai precis : „frumuseţea perfectă sau absolută e Dumne- zeu însuşi11. (14(i), i se creează deci un fundament transcendent şi i se schiţează opoziţia faţă de metafizică ce avea o bază i- manentă îndreptând pe om spre ideea de frumos, de jos în sus din propria lui iniţiativă. Aşadar, „frumosul în sine definit în mod vag de transcendent al tuturor frumuseţilor din ordinea văzută, fie frumuseţile naturale artistice, morale" (148). Este- tica teologică depăşeşte deci considerabil obiectul esteticei mo- derne care se reduce la „frumosul artistic1', nu însă în sensul restrâns ce i-1 dă d. Nichifor Crainic ca „frumos sensibil" în- 430 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trucat şi noua esteică se ocupă de „frumosul ideal“ sau de „vi- ziunea fantaiziei ci culoare" ca etapă a creaţiei artistice sau ca esenţă a analizei fenomenologice. Frumosul e deci transcendent şi „cauza creatoare şi finală a tuturor lucrurilorFrumosul co- boară şi se dăruete de sus în jos, se revelează adică. Amintim aici concepţia esteticei d-lui Lucian Blaga ce vorbeşte de ase- meni de o „revelare a misterului1', dar într’un mod ciudat de jos în sus ca o urmare a pomenitei atitudini metafizice 1). Punc- tul de vedere teologic pare a fi aici mai cuprinzător întrucât aplicând modul teondric al esenţei, atât factorul divin transcen- dent cât şi cel uman imanent se manifestă activ şi sintetic, cele două direcţii, de sus în jos şi de jos în sus, concurând spre ace- laşi punct central al operei. Fiumosul înfăţişat mai sus alcătueşte fiinţa recreată a lui Dumnezeu, isvorul ei, generatorul frumosului din întreaga lu- me creată. Care este însă situaţia frumosului creat şi în primul lând al celui natural în estetica teologică? Să reamintim mai întâi poziţia esteticei tradiţionale şi a celei moderne faţă de a- ceastă problemă. Pentru estetica tradiţională, frumosul natural însemna doar « treaptă de pregătire pentru frumosul artistic socotit doar ca desăvârşire al celui dintâi. Aşa a gândit de pildă estetica me- tafizică a lui Schopenhauer. De asemeni şi pentru estetica psi- hologică tradiţională, aceeaşi emoţie era provocată atât de fru- mosul material cât şi de cel artistic. Situaţia s’a schimbat în estetica modernă care s a orientat spre o separare categorică a frumosului natural de cel artistic, cu scopul de a întemeia şi mai sigur autonomia esteticei. D. Nichifor Crainic citează urmă- toarele argumente folosite pentru diferenţierea celor două ca- tegorii ale frumosului : a) frumosul artistic are legi proprii şi deosebite de cel natural; b) în ordinea psihologică nu există u- nitate între frumosul artistic şi cel natural; c) natura nu e nici frumoasă, nici urîtă. ci anestetică iar dacă ni se pare uneori frumoasă, e numai fiindcă proectăm asupra ei impresiile .culese clin artă; d) pentru religie, natura apare frumoasă în totalitatea ei. dar aceasta e religiozitate, nu sentiment, estetic. Cu excepţia primului argument, a cărui temenicie o recunoaşte întrucât nu so- coteşte că frumosul estetic are misiunea de a imita în mod inu- til pe cel natural, autorul nostru respinge toate celelalte moti- vări ale separării celor două feluri de frumos. Fiind creaţie a 3) Vezi şi studiul nostru despre „Sistemul de estetică al d-lui Lucian Blaga“ (loc. cit. pag. 202). ESTETICA TEOLOGICA A D-LUI NICHIKOR CRAINIC 431 divinităţii, natura nu poate fi decât frumoasă şi ar fi o abe- raţie să i se nege această proprietate chiar în numele esteticei, A se reduce apoi frumuseţea naturii numai la proectarea im- presiilor noastre subiective asupra ei, ar însemna — spune mai departe d. Crainic — a se mina fundamentul ştiinţific al este- ticei însuşi. Ar urma atunci să proectăm impresii şi asupra ope- relor de artă, fiindcă întocmai ca în cazul naturii, am putea trece pe lângă frumuseţea lor fără a fi înrâuriţi de ea, Sau ma- joritatea oamenilor gustă mai îndată arta decât natura ? Nu se întâmplă oare dimpotrivă, sfera contemplatorilor artei fiind mai restrânsă decât cea a admiratorilor naturii? Dar însăşi pu- tinţa unei proectări a impresiilor artei asupra naturii nu desvă- luie de fapt asemănarea lor? Rămân cu toate acestea argumente ale esteticei ştiinţifice ne- citâte de d. Crainic, care susţin mai departe eterogenitatea ce- lor două categorii ale frumosului. Le înfăţişăm şi le discutăm după tratatul de estetică al d-lui 7 udor Vianu după cum ur- mează : a) frumosul natural e un element dat, frumosul artis- tic unul creat de om; b) există un fel deosebit de evaluare a artei şi naturii, cea dintâi ducând la artist, cealaltă nu; c) fru- mosul natural e infinit, cel artistic finit, redus la un fragment sau colţ al lumii; d) interesul deşteptat de natură are surse ex- traertetice : puterea de a te odihni şi întări organic, liniştea pe •care natura o opune sbuciumului social şi civilizaţia, sentimen- tul religios pe care-1 provoacă, etc, Dacă privim însă aceste ar- gumente ale esteticei ştiinţifice din punctul de vedere teologic al d-lui Nichifor Crainic, unele din ele par a ceda, Astfel la punctul a) se poate răspunde că pentru teologie natura nu e nicidecum un element dat, ci unul creat de Dumnezeu, ca şi fru- mosul artist care e creat de om, dar totuşi cu colaborarea divi- nităţii prezente în toate actele culturii, datorită modului teon- dric, La punctul b) : Apoi diferenţa dispare întrucât şi preţui- rea naturii duce la un autor care e Dumnezeu, La punctul c) mai departe se poate obiecta că deosebirea cantitativă a frumo- sului natural de cel artistic dela infinit la finit nu e reală, o- nera de artă oglindind în chiar fiinţa ei redusă sclipirile infini- tului divin odată ce modul teondric se manifestă şi aici. In ce priveşte punctul d) însă să recunoaştem că el rămâne valabil pentru foarte numeroase cazuri, că interesul extraestetic pentru natură e foarte frecvent, aşa cum am arătat-o şi noi în „Concep- tul de artă populară“ (Capitolul ,.Arta populară şi valoarea es- tetică“) şi că de foarte multe ori cel religios le domină pe toate. Faţă de această plasă de argumente ce se interferează adesea, a- 432 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nulându-se reciproc, dar se şi menţin uneori, cum se prezintă si- tuaţia în cele din urmă? Concepţia ştiinţifică pare a rezista şi e simptomatic că un estetician ca d. Lucian Blaga chiar, a cărui po- ziţie nu e ştiinţifică, ci principial metafizică şi mistică, susţine to- tuşi eterogenitatea celor două planuri ale frumosului prin acea lege a netransponibilităţii ce socoteşte că distanţa dintre ele e cât a unei „mutaţii ontologice1'. De altfel să recunoaştem că d. Nichifor Crainic însuşi se declară pentru o autonomie relativă a artei faţă de natura pe care nu înţelege s’o imite pur şi sim- plu, văzând — cu drept cuvânt — inutilitatea acestei concep- ţii. Perspectiva teologică are însă avantajul privirii de ansam- blu şi al realizării unităţii frumosului prin raportarea variante- lor lui la Dumnezeu. Acolo unde ştiinţa separă şi ţărmureşte cu grijă teologia, îmbrăţişează şi uneşte dogmatic. In capitolul des- pre artă al cărţii se vede totuşi clar dorinţa autonomizării „ce aduce pe lume o nouă ordine de lucruri care prin structura lor sui-generis nu mai au nimic de a face cu ordinea rîaturii ‘ (189), Studiile de estetică ale d-lui Nichifor Crainic nu se ocupă însă numai de problemele obiective ale frumosului şi artei, ci poposesc şi asupra psihologiei creaţiei căreia i se aplică la rân- duri concepţia teologică. Se ridică mai întâi problema factoru- lui creator de artă, a geniului, respingându-se dintru început ex- plicarea lui patologică şi universalitatea lui aşa cum o vede es- tetica ştiinţifică ce şi-a dat toate silinţele să sfărâme caracterul lui excepţional. Democratizarea geniului, adică prezenţa lui ob- ştească, s’a fundat pe identitatea dintre contemplator şi creator. Întrucât toţi oamenii pot gusta arta, ei o pot şi crea Neprimind această teză, d. Crainic o combate printr’o analiză a procesu- lui de creaţie care arată că în timp ce artistul pleacă dela intui- ţia sau viziunea ideală a operei şi apoi trece la realizarea şi in- tuiţiei ei sensibilă, contemplatorul rămâne numai la cea din ur- mă. Intuiţia sensibilă e comună tuturor muritorilor, cea ideală aparţine numai artiştilor. De aici universalitatea contemplaţiei şi excepţionalitatca geniilor. Să observăm însă că analiza pro- cesului creaţiei în comparaţie cu cel al contemplaţiei a dus de fapt la alte rezultate. Intre artist şi contemplator diferenţa pentru estetica ştiinţifică a părut a fi doar direcţia inversă a divinului străbătut. Pe când artistul trece dela intuiţia ideală a operei lui la cea sensibilă, contemplatorul purcede dela cea din urmă la cea dintâi. In nici un caz însă nu-i lipseşte nici lui in- tuiţia ideală care alcătueşte doar ţelul final al contemplaţiei, in- tuiţia sensibilă mărginindu-se doar la învelişul exterior al ope- rei. Având deci putinţa atingerii stadiului ideal, diferenţa din- ESTETICA TEOLOGICĂ A D-LUI NICHIFOR CRAINIC 433 tre contemplator şi artist ar dispărea de fapt. O deosebire tre- bue să existe totuşi, pentru simplul motiv că altfel geniul ar trebui să fie universal. Ea constă — socotim — în faptul că in- tuiţia ideală dela care pleacă artistul nu se poate acoperi nici- odată cu cea la care ajunge contemplatorul. Intr’adevăr, opera ca existenţă realizată sensibil nu reproduce decât în parte vizui- nea ideală de cer ce a străfulgerat în intuiţia ideală iniţială a artistului. Plecând dela operă, contemplatorul nu va putea a- junge deci în mod fatal decât la o parţială viziune a lumii ori- ginare întrevăzute de creator. Pe această bază o diferenţiere a artistului de contemplator e cu putinţă, adăogându-i-se fi- reşte şi posibilitatea realizării în forme sensibile a intuiţiei i- deale pe care n’o posedă contemplatorul. De psihologia creaţiei artistice se ocupă mai departe d. Crai- nic atunci când înfăţişează şi insistă asupra problemei inspira- ţiei. Pe baza unor multiple mărturii dintre care nu lipsesc şi cele ale unor pozitivişti, se accentuiază însemnătatea elementului transcendent în procesul inspiraţiei. înrudirile dintre mistică şi artă sunt recunoscute de altfel în acest domeniu, chiar de u- nii cercetători psihologi. Acolo unde însă discuţiunea între con- cepţia teologică şi cea a esteticei modeme se aprind, priveşte „locul“ inspiraţiei. Cercetările ştiinţifice ale psihologiei creaţiei aşează într’adevăr locul inspiraţiei în inconştient sau subconşti- ent, în timp ce teologia ortodoxă susţine cu d. Nichifor Crainic „spiritul1- ca sediu al ei, deci plina şi puternica lumină a con- ştiinţei. Isbucnind din subteranul infernal al inconştientului, ge- niul devine astfel iresponsabil. De altă parte este cu putinţă ca tocmai în inconştient să ia naştere cel mai înalt act al cultu- rii? După cum se vede, argumentele de faţă au o puternică tinc- tură etică ce depăşeşte planul pur explicativ al problemei. Ele se leagă de modul teondric sub care se privesc toate problemele culturii, omul fiind în opera de artă colaboratorul lucid, con- ştient al lui Dumnezeu. Ocupându-se apoi de „isvoarele“ ins- piraţiei, d. N. Crainic subliniază în deosebi faptul că cea mai de seamă fântână a operei de artă — Biblia — a fost foarte mult ignorată la noi şi că prin aceasta s’au pus sensibile piedici universalităţii artei noastre. Subscriem acest argument şi ne în- găduim să amintim contribuţia hotăritoare a „Gândirii11 în a- cest domeniu. Cu prilejul ridicării problemei stilului, d. N. Crainic reia problema rolului inconştientului ca factor generator de cultură şi artă, discutând chestiunea în opoziţie cu d. Lucian Blaga. ale cărui teorii le preţueşte înalt de altfel. 43i REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să fie stilul expresia matcei inconştientului şi a categoriilor abisale? Scriitorul notru analizează pe rând stilul personal al artiştilor şi pe cel instrumental, şi găseşte, dimpotrivă, că încre- derea cea mai conştientă stă la baza lor. Stilul lui Eminescu sau Flaubert nu oglindeşte oare prin atâtea transcrieri şi cerce- tări un calcul artistic evident. Un stil instituţional apoi ca cel bizantin nu e format din atâtea elemente disparate pe care nu- mai un act de mare luciditate le-a putut selecţiona şi doza ma- gistral. După felul acestor argumente, se vede însă îndată că ceea ce înţelege d. Nichifor Crainic prin stil e doar expresia de manifestare. Prin stil şi problema lui, d. Blaga şi ceilalţi cercetători pătrund însă şi în fondul culturii, în substratul ei in- tim, în sensul în care se şi vorbeşte de un „stil interior11. Con- ştiinţa sau calculul artistic intervin numai în faza ultimă a cre- aţiei, mai mult ca un act de perfectare a ceea ce nu s’a putut dintru început realiza pe deplin. Stilul lui Eminescu sau stilul bizantin n’au fost exclusiv opera unui „calcul11, ci şi a unor de- terminaţi îndepărtaţi şi necunoscuţi pe care analiza nu-i va lămuri nicicând. E straniu să constatăm aici că tocmai o concep- ţie teologică ţine a îndepărta vălul mistic de pe suprafaţa crea- ţiei artistice pe care nici ştiinţa n’o poate de fapt lămuri defi- nitiv. D. N. Crainic are însă dreptate acolo unde combate in- conştientul ca o mlaştină a sufletului, cum îl înfăţişează de pildă freudismul. Dar prin inconştient teologic, nu înţelege oare tainele de nedeslegat ale divinităţii care generează lntr’un fef nepriceput de biata minte omenească operile culturii şi ar- tei? Coborând cu Dumnezeu în creaţia artistică, omul nu e do- minat şi călăuzit de duhul Lui atotputernic fără a-1 pricepe ? Fără îndoială, problema aceasta a factorului inconştient sau con- ştient în creaţie, în lumina teologiei ortodoxe, trebue reluată şi din nou discutată. încercarea de a roti o privire de ansamblu asupra esteticei din punct de vedere teologic şi ortodox — aşa cum a întreprin- s-o d. Nichifor Crainic — reprezintă o noutate din cele mai evidente. Teologia posedă vădit o perspectivă unitara ce poate soluţiona în felul ei toate problemele esteticei în afara planului ştiinţific pur, aprinzând lumini noi acolo unde raţiunea se do- vedeşte sfioasă şi palidă. Pentru estetica românească orientată aproape numai metafizic sau ştiinţific, contribuţia d-lui Nichi- for Crainic deschide zări pe care flăcările stilului său inspirat le dcsvăluie cu splendorile lor din alte lumi. AL. DIMA SEMNIFICAŢIA TERITORIILOR CEDATE UNGARIEI 435 SEMNIFICAŢIA NAŢIONALĂ ŞI CULTURALĂ A TERITORIILOR CEDATE UNGARIEI Teoriile atribuite Ungariei de arbitrajul dela Viena nu re- prezintă, din nici un punct de vedere, o unitate strictă. In ce priveşte compoziţia populaţiei, hotărîrea arbitrajului n’a reuşit să rezolve problema minoritară, decât într’un mod solomonic. După cât se pare, refuzând principiul schimbului de populaţie propus cu multă generozitate de guvernul român, ca o soluţie definitivă a litigiului româna-maghiar, comisia de arbitraj a preferat să aşeze problema minoritară pe o pretinsă bază de reciprocitate, acordând amhelor ţări însemnate grupuri minori- tare. Astfel din 1.300.000 de maghiari au mai rămas în- lăuntrul hotarelor româneşti 400.000 de suflete — fireşte, un număr cu mult mai mic decât reprezintă numărul Românilor care de azi înainte vor trăi sub stăpânire maghiară. In ciuda ju- deţelor secuieşti care dispun de o compactă populaţie maghiară, în teritoriul cedat, Românii deţin 50 la sută din totalul popula- ţiei. Exprimându-ne în cifre rotunde şi luând de bază recensă- mântul din 1930, numărul Românilor din Ardealul ocupat se ridică la 1.300.000, ca şi al Ungurilor din Ardealul întreg de ieri, pe când populaţia maghiară nu întruneşte decât 900.000 de suflete. Evreii sunt circa 150.000, astfel încât nici cu ei numă- rul populaţiei cu limba maternă maghiară nu atinge numărul impozant al Românilor. Alături de aceste naţionalităţi, mai vie- ţuiesc în Ardealul de Nord, în enclave economice şi culturale Line organizate, circa 70.000 de Saşi, care, conform protocolu- lui semnat la Viena, se vor bucura de un tratament deosebit de larg, fiind astfel la adăpost de orice tendinţă de desnaţionali- zare. Afară de aceştia mai vieţuiesc 80.000 de suflete- de origină etnică variată, aparţinând în majoritate diverselor naţionali- tăţi slave. Caracterul inegal şi lipsit de omogenitate nu se restrânge însă numai 'la această compoziţie etnică a teritoriilor cedate, deşi este în bună parte determinat de ea. In orice caz, e intere- sant a remarca împrejurarea că Ungariei i-a revenit nti numai cea mai maghiară regiune a Ardealului — Secuimea — ci de- sigur şi unul din cele mai româneşti ţinuturi transilvane. Este Năsăudul, care întruneşte o populaţie românească de peste 90 la sută, neavând nici măcar un singur procent de locuitori ma- ghiari. Alături de Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara, Năsăudul a fost în toate timpurile o puternică fortăreaţă a vieţii româneşti, cu aşezăminte proprii şi cu o pronunţată conştiinţă naţională. 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Condiţiile geografice şi economice ale acestor teritorii pre- zintă de asemeni cele mai inegale variaţiuni. In complexul Tran- silvaniei şi Banatului ele s’au integrat, găsind fiecare aspect particular o completare firească. Unitatea aceasta milenară, pe care ţara noastră a reuşit s'o valorifice până acum în chipul cel mai fericit, astăzi s’a destrămat Ceea ce ne interesează de a- cum înainte în primul rând, este fireşte populaţia românească rămasă acolo, care va trebui să ducă o viaţă independentă de restul teritoriilor româneşti şi ardelene, din sânul cărora a fost smulsă de hotărîrea comisiei de arbitraj. îndeobşte Ardealul de Nord a fost considerat ca un ţinut să- rac, iar populaţia sa, expusă şi în trecut înstrăinării. In reali- tate, partea aceasta a românismului alcătueşte o vână din cele mai dârze ale etnicităţii noastre. Sub raportul manifestaţiilor culturale şi politice, populaţia românească din teritoriile pier- dute îşi are aportul său deosebit de însemnat, care trebue apre- ciat fireşte şi în funcţiune de psihologia generală a acestei po- pulaţii. In genere, putem să distingem în cuprinsul acestor teri- torii, două tipuri distincte — ambele importante şi reprezenta- ţie pentru viaţa noastră naţională. Astfel partea de şes a Bi- bariei cu Sălajul, Sătmarul, Someşul şi judeţul Cluj, întrune- şte populaţia din regiunea deluroasă, reprezentând în adevăr un tip îndeajuns de unitar ca mentalitate. Intr’o altă categorie trebue clasată populaţia grănicerească dela Năsăud, cu care prezintă oarecari înrudiri şi Maramureşenii, deosebiţi totuşi printr’un trecut istoric aparte. Fără îndoială, populaţia din re- giunea deluroasă a Ardealului de Nord a fost cea mai expusă încercărilor de desnaţionalizare din trecut. Deschisă prin însăşi aşezarea ei geografică, ea n’a cunoscut decât pe alocuri fortă- reţele naturii pe care le oferă munţii atât de iubiţi şi utilizaţi în aşezările din sudul Ardealului şi în inima sa, în Munţii Apu- seni. O primă consecinţă s’a manifestat în port şi alta, apoi, în graiul acestor Români. Astfel portul din ţara Sălajului şi din Someş, cât şi acela din partea de şes a Sătmarului, este cu totul compromis, cuprinzând o seamă de elemente maghiare. Aici vom întâlni'din belşug pantalonii largi aduşi de pe pusta Tisei, care n’au nimic comun cu cioarecii strânşi, atât de tradiţionali ai ţă- ranilor noştri de pretutindeni. înfloriturile de pe hainele ţă- rancelor, cât şi cămăşile bărbaţilor, nu se aseamănă cu stilul şi colorile portului românesc, dovedind în mod vădit obârşia 'or maghiară. Tot astfel şi graiul acestor ţinuturi este împestriţat cu o seamă de maghiarisme, în expresii şi ton. Este poate li (1840) Mad. Mirvil: Nu te teme, nu te teme; poţi să intri, nu e nimeni de- cât Şampani Şampani (zărind pe Dorsini ne- potul) : Aoleo ! cerule îndură-te textul intermediar al lui Schil- Traducerea lui Petra-Petrescu (1880) D-na de Mirville (intră încet şi vorbeşte către fundul scenei): Locul e deşert... po{i intra... nu e nimeni aici decât Champagne. (Dorsigny intră). Champagne (se reîntoarce şi vă- zându-1, se retrage iute):Dumneze- 14 45» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată că iară vine! (îngenunchind la picioarele lui Dorsini nepotul). Scumpul meu domnişor, fie-ţi milă dc un copil sărman, nevinovat şi prea nevinovat cu adevărat. < Datini (nepotul): Ce va să zică asta ? scoală-te în sus, nu voiu să te rogi astfel. " Şampuni: Nu vrei astfel, Dom- rule ? Dorsini (nepotul): Dar, prietene nu ; şi pentru ce ? din potrivă, eu sunt prea mulţumit de rola care ai jucal-o. Şampani; Ce ! dumneata eşti domnule ? Dorsini (nepotul) : Ei, dar, eu sunt... ' Şamftani: Ah! Domnule, unchiul dumitale este aici. • Dorsini (nepotul): Ştiu alt? Şampani: M'am întâlnit cu dum- nt alui şi i-am vorbit; socotind că eşti dumneata, i-am spus tot şi ştie tot. Mad. Mirvil: *\h! nenorocitule! ce-ai făcut. Şampani: Ei! dar, de ce mă ne- noroceşti aşa, Madam? Ce! nu e de mii are; cum s’au înşelat alţii de au luat pe nepotul de unchiu, aşa m'am înşelat şi eu de am luat pe unchiul de nepot. ulc! iar se ’ntoarce. Acum e vai de mine! (Aruncându-se la picioarele lui Dorsigny) Indurare, Măria-Ta! Gratie... Graţie unui biet prăpădit, care e nevinovat... care ar fi meri- tat într’adevăr... Dorsigny: Ce va să zică asta ? Ridică-tc! Nu vreau să-ţi fac ni- mic. Champagne: Nu-mi vei face ni- mic, Măria-ta ? Dorsigny: Zău, nu. Din contră sunt prea mulţumit cu tine, deoare- ce ţi-ai jucat roia atât de bine. Champagne (îl recunoaşte): Cura stăpâne, dumneata eşti. Dorginy: Vezi bine că sunt eu. Champagne: O, Doamne! Ştii că unchiul dumitale e aici? Dorsigy : Ştiu. Şi-apoi ? Champagne : L-au văzut, stăpâae. I-am vorbit... credeam că eşti dum- neata... i-am descoperit toate... ştie toate. D-na de Mirville: Nerodule ! Ce-ai făcut ! Champagne : Ce să fac ? Dum- neata vezi, chiar acum am cre- zut că nepotul e unchiul... să se mire omul, că pe unchiul l-am luat drept nepotul ? Traducerea lui D. Moşoi prezintă şi ea scăderile vremii : sunt unele stângăcii în exprimare, fraza n’are vioiciunea necesară comediei, fără să mai vorbim de situaţiile unde traducătorul, neînţelegând bine anumite expresii pur franţuzeşti, recurge la improvizaţii care lasă de dorit şi ca sens şi ca stil literar. Nu ştim dacă traducerea lui D. Moşoi s’a jucat pe vre-una din scenele noastre. Cu zece ani mai înainte de tipărirea acestei piese, în Iunie 1836, se jucase pe scena teatrului din Bucureşti, O PIESĂ FRANCEZĂ ŞI UN TITLU GERMAN 451 comedia Nepotul în locul unchiului *). Cu toată apropierea în- tre titluri şi, deşi în ambele cazuri e vorba de o comedie, în lip- sa textului din 1836 şi fără alte indicaţii, nu putem afirma ni- mic despre această piesă. Titlul ei fiind însă foarte sugestiv, am socotit totuşi util de a sublinia faptul. * Era firesc lucru ca traducătorul român dela 1846, să folosea- scă direct textul francez şi ar fi fost un fapt paradoxal şi poate Linie dacă limba germană ar fi servit, în acea vreme, ca inter- mediar pentru literatura franceză. Paul Hazard, dela Academia Franceză, a arătat într’un do- cumentat articol : L’Invasion des litteralures du Nord en Ita- lie * 2), că Franţa serveşte de intermediar între Anglia şi Germa- nia de o parte şi spiritul latin — începând cu Italia — de alta, în secolul al XlX-lea. Rolul acesta de mediator al literaturi- lor nordice — engleză şi germană — l-a jucat Franţa şi pentru ţările române, în prima jumătate a secolului al XlX-lea3). Ori, cum în epoca de care ne ocupăm (1840—1850), Schiller ajunge la cunoştinţa publicului român prin intermediul limbii franceze, — fie în traduceri, fie în imitaţiile autorilor fran- cezi *) — nu ar fi fost într’adevâr paradoxal ca tocmai Schil- ler să fie mediatorul unui text francez ? Contact direct cu literaturile nordice va avea literatura ro- mână, abia către 1860; şi aceasta ar putea explica, în parte, de ce traducătorul român dela 1880 a cunoscut un autor fran- cez numai prin intermediul limbii germane. I. HORIA RĂDULESCU 3) D. C. Olănescu, Teatrul la Români. Partea 11. Teatrul în Ţara Româ- nească. Analele Academiei Române, Scria II Tomul XX. 1897—1898. p. 79. 2) Revue de Litliralure comparee, 1921, pp. 30—67. 3) Vezi articolul nostru mai sus citat : Les Intermediaires. *) Abelino, ou le Grand Bandit, tragedie en 5 actes; Roberl, chef des brigands drame en 5 actes, imitaţii făcute de Lamarteliire, după Hoţii lui Schiller, sunt traduse în româneşte, prima în 1840 (Craiova, tipografia lui C. Leca), a doua la 1847, de Comisul A. Vasiliu (Iaşi, Institutul Albinei), binei). De asemeni Intriga şi amora, dramă în 5 acte şi 9 tablouri, e tradusă de S. Mihăilescu (Bucureşti, tipografia lui I. Copainig, i 852) după textul in- termediar al lui Alexandre Dumas: Inirigue et amour. (Paris, Calman JLevy, s. d.). REVISTA REVISTELOR STRĂINE CULEGEREA ŞI STUDIUL CÂNTECULUI POPULAR IN GERMANIA Deutsche Kultur im Leben der Vdlker — anul 14 — caetul 2 — August 1940. In revista Academiei Germane din Munchen pe care o redactează docen- tul dr. Fochler Haukc, cunoscutul cercetător al cântecului popular cu deo- sebite merite pentru îndrumarea modernă a folclorului — John Meier — publică un studiu sintetic cu titlul înfăţişat mai sus. Cităm felul în care se fixează scopurile ultime ale executării cântecului popular german : Numai dacă se încearcă o comparaţie a felului cântecului popular ger- man, pe baza cunoaşterii istoriei şi evoluţiei sale cu produsul altui popor, rezultatul va fi mai sigur şi mai rodnic, numai astfel se poate obţine o ca- racterizare reală şi solidă a cântecului propriu. Pentru epoca modernă, opera aceasta este mai uşoară decât pentru cea veche, căci diferenţele faţă de cân- tecele populare ale celorlalte popoare s’au accentuat. Ceva mai dificilă este recunoaşterea elementelor rasiale în cuvânt şi me- lodie, chiar dacă există desigur în mare număr. Această misiune presupune ca pregătire o cercetare răbdătoare şi fără pretenţii a cântecelor particulare. Abia când această muncă va atinge un anume grad vom putea constitui din elemente singuratice o privire de an- samblu. Şi totuşi trebue prin toate aceste mijloace să încercăm cu ultimă e- nergie să atingem cele mai înalte ţeluri ale cercetării cântecului popular german : să conturăm cântecul popular german în ceea ce are el strict spe- cific şi după posibilităţi, să distrugem oglindirea în melodie şi cuvânt a ele- mentelor rasiale, Oricât de grea ar fi această misiune : sanctus patriae amur dat animum. ' WILHELM FURTWANGLER DESPRE J. BRAHMS Geist der Zeii — anul 18 — caetul 5 Mai 1940. ■ Cel mai de seamă dirijor al Germaniei de astăzi — 11). Furtwăngler — publică un substanţial articol despre J. Brahms văzut în perspectivă istoric» ajungând la următoarele concluzii: REVISTA REVISTELOR 453 „Brahms e primul mare muzicant la care semnificaţia istorică nu se mai acoperă cu aceea a personalităţii artistice. Dar nu din vina lui, ci din cea a •«pocii. Chiar şi cele mai lăturalnice plăsmuiri ale lui Beethoven s’au iscat •din spiritul timpului sau în măsura în care au folosit limba şi posibilităţile de expresie ale acestei epoci. Voinţa lui Beethoven oricât de atemporală şi profetică ar fi fost, s'a dovedit în consonanţă cu voinţa timpului; Beethoven fusese purtat pe umerii epocii sale. Chiar şi cele mai îndrăsneţe şi consec- vente opere ale lui Wagner vorbesc nu numai despre puternica umanitate a. creatorului lor, ci umplu totdeodată şi viaţa şi virtualităţile vremii. El ■era, oricât se simţea în opoziţie cu epoca sa, expresia ei. La Beethoven. la "Wagner — la cei de mai târziu, la Strauss, la Reger, Debussy — se acoperă voinţa personală cu cea a timpului. La Brahms — şi pentru întâia oară la el — drumul celor două voinţe se despart. Şi aceasta nu pcntrucă Brahms n’ar fi fost adânc înrădăcinat în epoca sa, ci pentrucă posibilităţile muzicale .ale timpului său urmau drumuri ce nu-i mulţumeau voinţa. El este cel dintâi care a depăşit ca artist şi creator funcţiunea sa muzical-istorică". F1L0S0FIA GERMANĂ A DREPTULUI ŞI A STATULUI .Forschungen und Fortschritle — anul 16 — Nr. 28 — Octomvrie 1940. Ptof. Katl Larenx dela Universitatea din Kicl înfăţişează în linii sintetice ailtimile direcţii ale fiiosofiei germane a dreptului şi statului, citând cele mai de scamă opere apărute pe acest domeniu dela 1933. Desprindem din in- troducere şi final caractcrizăiilc generale : „Pozitivismul şi neokantismul nu mai aparţin in filosofia dreptului ger- man decât trecutului. In măsură în care operele mai mari apărute în ultimii 5 ani cu un caracter sistematic se orânducsc în evoluţia schiţată de mine mai înainte în lucrarea: „Rechls und Slaatsphilosophie der Gegenwart — aceste opere vor fi în primul rând aci citate — ele urmează acele discuţii .filosofice ce nu se disting prin duşmănie metafizică principală. E vorba în mare partt dc luciări care au ieşit la iveală chiar în evoluţia de până acum şi care — ca Binder — au adus o contribuţie remarcabilă la ea rezumând strădaniei ei“. Se încheie apoi privirea generală asupra acestor lucrări (ale lui Jung, Pe- traschek, Gcrber, Schonfeld, Schilling, Krieck, Dietze) prin următoarele xânduri : ..Nui una din ele nu se poate măsura în stricteţă sistematică sau bogăţie de idei ca de pildă „Sistemul" lui Julius Binder sau cu opere mai vechi a- sc mănătoare ca de ex. : „Tratatul" lui Stammler. Dar promovarea unei fun- damentări antropologice a fiiosofiei dreptului şi a unei antropologii filoso- iice mai cu seamă este vădit îndreptăţită şi sunt de aşteptat şi pe mai de- paite strădanii in acest domeniu. 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MAGDALENELE LUI T1TIAN Lm Lelunt — anul 40 — Nr. 8 — August 1940. Alessandrv Luzio crede a fi putut identifica în Palatul Ducal din Man- tova « a patra Magdalenă a lui Tiziano Vecceli; apropierile dc cele din Florenţa, Napoli ţi Leningrad «unt aşa de mari, încât autorul pare să fte- mai mult ca sigur că are dreptul să adaoge la opera lui Tiţian, încă o lucrare importantă. Diverse conjecturi îl duc la ipoteza că nu e exclus si. ac afle şi altele, încă nedescoprite. ROMÂNEŞTI HANS CAROSSA DESPRE ROMANI Universul Literar — Anul 49 — Kr. 42 — 12 Oclomvrie 1940. Despre scriitorul german Hans Carossa, care ne-a fost, de curând, oaspete,, publică un interesant articol d-na Anina Rădulescu-Pogoneanu, ocupându-se, mai ales, de cartea Tagebuch im Kriege-Rumănisches Tagebuch. După cum se ştie, Carossa a însoţit în calitate de medic „convoiurile militare ce străbat Ardealul până în spre Carpaţii Moldovei, în toamna anului 1916“. Din paginile jurnalului, în care predomină nota de omenie şi stilul artistic mai mult decât documentul militar („notările lui zilnice nu suprind decât es- tompat vârtejul războiului şi al operaţiilor militare11), autoarea articolului reproduce câteva observaţii asupra Românilor : „E întâia oară când întâlneşte populaţie românească, — bătrâni, femei şi fete ; ceea ce îl isbeşte îndată, este mersul lor uşor, liber şi mândru... chipul sănătos şi rotund, străluminat de spiritul rasei; la întâia privire gândul ţi se duce spre Italia ; şi totuşi nu, — mai e ceva ; un aer de blândeţe in- stinctivă, — dar şi ceva tainic, un suflet zăvorit, o ascultare parcă de o poruncă lăuntrică, — o sălbatecă, străveche mândrie... Când trec trupele, niciuna din ele nu adastă în loc, cum fac de obicei cei dela ţară, să-şi piardă vremea în vorbe deşarte. Se simt dârji, lor înşilc chezaşi, — o ţară în care destinele se împlinesc firesc şi limpede11. In acelaş număr al revistei, d-1 Ion Pillat publică traducerea a două poeme de Hans Carossa. Reproducem poemul „Bejenie". Războiul pâlpâe tot mai aproape ! Vă arde grâul ! Ostaşii vi s’au dus 1 De-acuma să pribegiţi spre miazănoapte ! S’o luaţi pe valea începutului în sus 1 REVISTA REVISTELOR 455 Proectil de-olravă a căzut. Albe văluri blând adie fum. Cine’şi deschide gura. acolo pică mut. Iute la drum ! Iute la drum ! Cu mâni hotărîte, cinstite, Deschid laviţe zugrăvite, Se'mbracă în portul de sărbătoare Cu cisme 'nalte, largă cingătoare. Straniu un singur copil Seamănă în porumburi boabe tiptil, Cântând le presară pe frunte de vite, Prin coarne frumos aicuitc. Icoana străveche, In care in aur Prunc sfânt se mai vede, 0 strânge'n cojoc după ce o sărută. 1 acuţi se tot duc pe câmpia tăcută. EVOLUŢIA PICTURII BISERICEŞTI Biserica Ortodoxă Română — Anul 48 — Nr. 9 — 10 — Sejtlemv)le-Oc- tomvrie 1940. Ocupîndu-se, într’un dcsvoltat studiu, de „Pictura bisericeasca", d-1 I. D, Ştefănescu accentuează caracterul complex şi nepermanent al manualelor dc pictură bisericească, numite călăuze sau erminii, rare evoluează cu vremea ţi cu condiţiile locurilor unde se ridică locaşuri sfinte. Cităm câteva obser- vaţii revelante pentru chipul în care ar trebui zugrăvite bisericile noastre : „Programele iconografice sunt, se vede bine, lucrări complexe, care stau în strânsă legătură cu teologia vremii şi cu viaţa Bisericii, cu destinaţia monumentului şi cu hramul căruia îi este închinat, şi cu firea neamului că- ruia aparţine decoratorul sau pentru care este înălţat monumentul. Despre un program iconografic tip nici nu poate fi vorba. Este locul acum să atragem luarea aminte asupra unui număr dc idei şi de principii care hotărăsc liniile mari ale unui pMgram iconografic în vre- mea ţi în Ţara noastră. Trei lucruri nu pot lipsi : ilustraţia „Bisericii ce- reşti şi pământeşti" aşa cum este lămurită în „Istoria Eclcsiastică" şi cum a fost consfinţită dc Sfânta Tradiţie ; Taina liturgică şi riturile Sfintei Jertfe aşa rum sânt luminate în celebrul tratat de liturghie a lui Nicolae Cabasi- laS ţi în Sfântul Simeon Tesaloniceanul; fiinţa Fecioarei Maria şi zămisli- rea fără dc prihană a Mântuitorului; înţelesul Evanghelici lămurit prin pa- rabole, minuni şi patimi sau numai prin unul din aceste clemente, şi vieţile 456 REVISTA FUNDAŢHLQR REGALE sfinţilor, aceea a Sfântului căruia ii este închinat monumentul, în cel din' tâiu rând şi, la rigoare, chiar exclusiv. Esenţial este faptul înlănţuirii scene- lor şi portretelor care compun programul, înlănţuire logică de idei şi de fapte. Şi aceasta nu se poate realiza prin alegerea şi alăturare de scene luate din monumente din diferite ţări şi din diferite epoci. Ilustraţia picturală a pereţilor unei biserici constituc o carte, un fapt complex de cugetare care trebue să aibă drept temei o idee principală şi, pe urmă, anume necesare explicări şi desvoltâri, date în acelaşi spirit şi întregitoare de înţeles. Un program constituit deci din scene şi ilustraţii luate dintr'o biserică a Bizan- ţului ori dintr’o biserică sârbească celebră, şi alăturate de scene din biserici bizantine din Capodocia, din Apus ori din Ţara noastră, va fi neapărat lip- sit de logică, de legătură de idei, de înţeles şi de unitate. El nu poate sta la baza unei lucrări de valoare artistică. In însăşi ţara noastră monumentele bisericeşti ne obligă să distingem treî regiuni perfect deosebite • Ardealul, Oltenia cu Muntenia, şi Moldova cu Bucovina. Ardealul la rândul lui cu- prinde două regiuni bisericeşti, distincte din punct de vedere iconografic, precum şi în Muntenia şi în Moldova deosebim câte două tradiţii limpede deosebite una de alta. In adevăr monumentele Ardealului se leagă, în parte, de tradiţia Tcsalonicului, iar în parte, de aceea a Italiei meridionale Vasi- liene şi Capadociene ; Muntenia de Mistra şi muntele Athos ; Moldova, în- sfârşit, de Serbia şi de Orient. Aceasta, socotind lucrurile în linii mari, fi- indcă amănuntele sunt mai complexe şi mai greu de lămurit într un studiu ca acesta, care are de scop lămuriri şi orientări de ordine generală. In ca- drul acum al acestor tradiţii şi regiuni iconografice trebue să distingem o- pera vremii, adecă fazele de evoluţie de care am pomenit mai sus. Monu- mentele olteneşti ori muntene din veacul XIV şi XV se deosebesc mult, din punct de vedere iconografic, de acelea ale veacului XVI, şi mai mult încă de acelea ale veacului XVII Şi XVIIJ, care îşi au fiecare alte caracteris- tici şi altă înfăţişare. La tel se petrece lucrul cu monumentele moldoveneşti unde iconografia bisericilor lui Ştefan cel Mare este fundamental deosebită de aceea a bisericilor veacului XVI, şi unde iconografia monumentelor vea- cului XVII aduce note neîntâlnite până atunci şi de un caracter temeinic diferit". ..Programele iconografice sânt fapte fundamentale in pictura bisericească şi în decorarea unui monument. Ele nu pot fi copiate din erminii, care.nus decât compcndii sumare şi târzii alcătuite de zugravi, fără cunoştinţe teolo- gice adâncite. Ele nu pot fi formate din teme şi scene alese după criterii aşa zise artistice ori de gust din diferite monumente şi din epoci diferite. Programele iconografice sunt lucrări de cugetare teologică de ordin tom- plexă. Ele cer neapărat ajutorul unui specialist în iconografie, şi împlinirea unor condiţii de foarte mare importanţă cate stau în legătură cu dogmele şi cu liturghiile, cu hramul monumentului şi cu tradiţia istorică şi sufletea- scă a neamului pentru care se decorează monumentul". • REVISTA REVISTELOR 457 DOINA PRUTULUI •iliaţa Basarabiei — Anul 9 — Kr. 9-10 — Sept cm vrie-Octomvrie 1940. In ultimul număr al revistei Viaţa Basarabiei, cu un bogat material lite- rar şi documentar, d-1 V. V. Haneş se ocupă de ,,Scriitorii basarabeni contemporani11, citând, printre altele, şi următoarele versuri de Sergiu 'Cujbă, intitulate „Doina Prutului11 : — Foaie verde dc secară Prutule, apă amară, Ce vii tulburat prin ţară ? — Cum să nu fiu tulburat Dac’atât am aşteptat... Si aştept mereu, mereu Să se schimbe, rostul meu... Căci grozav am obosit La străini să fiu robit. Eram românească apă, Azi streinii se adapă; Si de dânşii isptit, Să văd de nu se strecoară Vreun frate în spre ţară; Să se vadă fraţi cu fraţi De acelaşi dor mânaţi. Iar eu stau şi n’am ce face Nici în luptă’s, nici în pace. Si de-atâta frământare Îmi sunt apele murdare, Si de-atâtea doruri strânse. O, Ştefane, Doamne sfânt ! Ce nu ieşi tu din mormânt. Să baţi aprig din picior. Să-ţi aduni al tău popor ?! Iar eu mândru, fericit, Să curg iarăşi lin, tihnit, Pentr’un singur neam şi-o ţară, Cum a fost odinioară !... FOLCLOR SEMNIFICATIV .Revista Institutului Sosial Banal-Crifana — Anul 10 — Kr. 33-36 — Iulie- Octomvrie 1940 Revista dela Timişoara continuă publicarea studiilor d-lor C. Grotşoran („In ţara Dacilor1') şi lng. Virgil Birou („Crucile ns, prezentă în mai toate tablou- rile, ii slujeşte să învedereze esenţa peisajului. „Băiatul cu . apra“ este ■o realizare măestrită, atât de bo- gată şi consistentă, în ciuda sim- plităţii aparente. In desenele acua- rclatc se anunţă îndrumarea artis- tului către marea compoziţie mu- rală, aici stăruind preocuparea de volum, de ritmică, de mişcare. J rinzându-se atitudini şi scene re- pi ezentative, menite să dea decora- tivului cât mai multă substanţă. D-na Jenita Ghiga-Bulbuc dove- deşte o temeinică orientare spre peisajul pitoresc şi spre arhitecto- -nica aspectelor citadine, evocate -uneori cu destulă consistenţă tehnică şi cu suflu poetic. E un talent care tiebuie urmărit. Inegalitatea de a- cum este în favoarea d-sale. D-l Ioan Mirea este un începător cu maii însuşiri, încât nestatornicit la un stil propriu, dar totdeauna in- teresant şi viu, chiar şi când, inspi- rat de marii maeştri, interpretează natura în chipuri felurite. însuşi faptul că nu se lasă inspirat decât de ceea ce este artă mare şi adevă- rată si însăşi diversitatea din ac- luala-i expoziţie arată stadiul de -serioasa căutare şi începutul rezol- vării prin mijloace personale a ma- rilor probleme şi atitudini. Toate acestea-i vor folosi, atunci când, deplin închegat, va opta pentru unul din. marile drumuri pe care le-a apucat. Dragostea sa de varietatea peisagiului românesc, dela Vlaşca la Făgăraş şi dela Văratec la Su- ceava, dela natura pură la monu- mentul istoric, evocat poetic, cău- tând să construiască linie, mişcare şi volum numai din culoarea în- ţeleasă ca o stare sufletească şt ca o mărturisire lirică, aşa cum este şi la d-l Zlotescu artist în curs de realizare majoră, constituie încă o chezăşie vrednică de încrederea tu- turor. P. Com. O tipăritură de mare însemnătate spirituală şi artistică, realizată în condiţii optime, este aceea a d-lui Gheorghe Racoveanu, Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţului, recent publicată de Fundaţia Re- gală pentru Literatura şi Artă. Cele 60 de planşe au valoarea unor stampe răspândite în tiraj limitat, deoarece s’au tipărit direct verhile clişee originale, aflate de multe de- cenii la sfântul locaş al Neamţului. D-l G. Racoveanu a ideitificat pe autorii acestor gravuri, grupând şi selecţionând materialul -u o îndoi- tă pricepere, aceea a teologului şi aceea a iubitorului de artă. Textul prezintă o schiţă a istoriei gravurii în streinătate şi la noi, iar apoi descrie şi valorifica preţioasele o- pere ieşite din teascurile Mănăstirii Neamţului, unde chipurile şi viziu- nile sfinte au fost ••ăpate de Pro- loierei Mihail, de iscusitul Simeon Icrei, de stufosul şi dinamicul 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ghervasie Monahul, de Teodosie meşter devotat, de Damian şi Ni- colai, cu toţii călăuziţi de „cerinţele aspre ale canonului1-, dar îngădu- indu-şi să contopească o seamă de înrâuriri ale vremurilor, care au modificat, oarecum, hieratismul şi lipsa de corporalitate a stilului bi- zantin, Cu o migală de om al şti- inţei, d. Racoveanu a descris, apoi fiecare planşă, precizând pe autor, stilul, amănuntele, înrâuririle artis- tice şi, ceea ce e şi mai însemnat, tălmăcind rostul teologic al icoa- nelor. Cercetând această tipăritură, pen- tru care termenul de minunat nu este deloc exagerat, retrăeşti şi du- hul meşterilor devotaţi credinţii, şi înflăcărarea cu care săpat-au ei lemnul, modificând câteodată teh- nica şi spiritul răsăritean, pentru a aduce învăţăminte dela Diircr, ca în planşa XLV (Bogatul căruia i-a rodit ţarina) sau peste modelele greceşti şi ruseşti şi fundalurile cu clădiri răsăritene, din care nu lip- seşte alteori nici semiluna, motive decorative româneşti, ca în gravura a Xl-a (Sfântul Grigorie al doilea, Cuvântător de Dumnezeu) sau în gravura XlI-a (Deisis), în stil de icoană populară, aceasta mai nouă şi mai stângace, dar mai a- propiată de arta poporului nostru. Autorii acestor gravuri sunt, din nefericire, necunoscuţi. Din compararea clădirilor şi pei- sajelor ce slujesc drept fundal Sfin- ţilor, uneori proiectaţi într’o atmos- feră de palpabil misticism, alteori hieratici şi abstracţi ca în vechile canoane bizantine, s ar putea trage încă o scamă dc concluziuni asupra provenienţii modelelor, asupra lo- tului de unde au venit influenţele sau a spaţiilor către care năzuiau călugării-artişti. Gravurile acestea stârnesc nu numai evlavia, dar şi curiozitatea de-a statornici, în vremelnicia noas- tră, locurile şi epocile ce s’au înti- părit în viziunile meşterilor dela Neamţ, care chiar când au lucrat în timpuri mai aproape de noi — multe gravuri sunt făcute în prima jumătate a veacului trecut — încă au adus, spre retrăire, viziuni şi tehnici mult mai vechi. Valorificaica cuviincioasă a co- morilor dela Neamţ este o faptă pentru care atât d. G. Racoveanu cât şi editura merită toată prea- cinstirca P. Gom. Dintre marii poeţi ai lumii. Bau- delaire este cel mai căutat de tra- ducătorii români. Fenomenul se ex- plică prin crescânda actualitate a acestei pocsii, străbătută dc-o dra- matică spiritualitate şţ la care ptrfecţia formală nu stânjeneşte nici profunzimile umane şi nici ra- finamentul sensibilităţii moderne. Doar Rilke se mai bucură la noi dc-o atenţie egală, poate pentru aceleaşi motive, împărând contem- porana căutare a adâncurilor cu o- caldă sensibilitate concretă. După poeţii Arghezi, Pliilippide. Pi Hat şi alţi traducători îndemânateci. poe- tul Şerban Bascovici ne-a înfăţi- şat, anul acesta, un volum de tra- duceri din Florii•• Răului. Delicatul, discretul şi mult pica NOTE 475 modestul poet, care s a manifestat cu întreruperi, pornind odată cu directiva aristocratică dela „Viaţa Nouă", odată cu răspândirea este- ticii simboliste şi a poesiei rafinate şi continuând, apoi să publice ver- suri sensibile la „Flacăra" şi alte reviste, este de prea multă vreme familiarizat cu marea artă a lui Baudelaire pentru a nu ne da o seamă de tălmăciri valabile. D-l Şerban Bascovici a ales şi tălmăcit în versuri un mare număr de poe- ţii, şaptezeci şi una, oferindu-ne, prin urmare, o bună parte din Les Figuri du Mal, carte măiastră care a mlădiat şi rafinat însăşi limba franceză, făcând-o susceptibilă, du- pă cum a arătat şi Gautier în fai- moasa-i notă, de a exprima parti- cularităţile semnificative, subiectele vieţii moderne fie familiare, fie luxurioase. Sforţarea aceasta canti- tativă îşi are şi corespondentu-i ca- litativ, luându-se la întrecere cu cele mai bune traduceri româneşti din Baudelaire, acelea ale lui Ar- ghezi şi Philippide. Dacă aceşti poeţi se îndepărtează, uneori, de text pentru a reda ideile sau simţirile cu un echivalent pro- priu pentru a colabora cu autorul, păstrându-i sensul general sau ac- centrul inspirat, d-l Başcovici a căutat mereu să se ţină cât mai a- proape de text, neuitând niciodată că este traducător. A traduce pe Baudelaire în metrul, ritmul, felul de a rima şi totodată cu atmosfera lui specifică, este o sforţare care onorează însăşi limba românească, mlădiată, rafinată şi dinamizată tocmai prin aceasta. Ferindu-se de neologisme sau de împercchei i par- venite şi căutând, totuşi, să nu facă opacă sau grosolană expresia atât de rafinată a poetului pe care mulţi l-au socotit decadent (chiar şi Gautier) până la apariţia, oarecum recentă, a dialecticei spiritualiste care {în Baudelaire şi Kirkegaard îşi găseşte precursorii, noul tradu- cător a reuşit să redea tot chinul neliniştea, groaza, exasperarea şi nevoia de evadare metafizica a poetului blestemat, toată drama cu- noaşterii existenţiale, conflictul în- tre spleen şi ideal, între naruir.a vieţii şi seninătatea neantului, în- tre desgustul trăirii şi nostalgia Divinului. Desigur, traducerile ră- mân traduceri, iar încercarea d-lui Bascovici merită a fi cercetată d ■ toţi aceia care urmăresc putinţelc şi valenţele de expresie poetica a limbii noastre; de toţi aceia car' vor să ştie cât de susceptibil ne este graiul pentru sensibilitatea, ra- finamentul, voluptatea şi drama omului modern. Pentru a compara, reproducem r» strofă din primul Spleen şi apoi tra- ducerea ei la d-nii Philippide şi Bascovici : Mon chat sur le carreau chcrchaut [une litiere Agite sans repo^ son corps maigie [et galeux L’âme d’un vieux pofete erre dau [la goutti&rc Avec la triste voix d'un fantom' [frileux. Motanul meu, cercându-şi un *o [ca să se ’ntinda. 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mereu îşi mişcă trupul bicisnic şi [bubos ; Prin streaşină un suflet de vechi [poet colindă Cu tristul glas al unui strigoi bol- năvicios. (Al. Philippide) Pisica mea ’n ungherui-i cătând [culcuş buimacă îşi arcuieşte trupul slăbit şi scă- # [moşat ; Un suflet dus al unui poet prin [jghiahuri pleacă Nălucă ’nfrigurată cu glas ’nlăcri- [mat. 'Ş»rban Bascovici) Şi tot pentru a exemplifica felul de a traduce al d-lui Şerban Bas- ce viei reproducem două strofe, de- părtate una de cita, din monumen- talul poem Le Voyage (Călătoria), tradus cu vrednicie, ca şi atâtea din poesiile lui Baudelaire, ca Bă- trânelele, Invitaţia la Călătorie, Spleenurile (al doilea Spleen îl preferăm in traducerea d-lui Phi- lippide), Stârvul, Plânsul unui lear (tradus şi de d. Pillat), Vorbe de Taină (Causerie): — Dor de izbândă, numai plăcerea- [ti dă tărie. Dor, arbor vechi, plăcerea te’nalţă ’nfloritor, Şi când se ’ngroaşe scoarţa, învoalte [cregi te’mbie Spre soarele pe care tot mai aproa- [pe-1 vor ! Otrava ta ne toarnă, să trecem tari [genuna! Vrem, câni ne arde dorul mereu să [iscodim, Să ne-afundâm în goluri, Infern [sau Cer, tot una, Brăzdând Necunoscutul, ce-i nou să [mai găsim! Traducerile d-lui Bascovici ră- mân ca nişte îndrăzneţe şi meritu- oase exerciţii de a forţa limitele şi flexibilităţile limbii noastre, pre- cum şi ca un act de devoţiune faţă de marea creaţie baudelairiană, pe care caută să o împământenească spre a ne putea apropia cu mai multă pricepere de fiinţa-i auten- tică. P. Corn. A ndrei Bucşan, a cărui scrisoa- re în versuri adresată Ducelui .Mus- rolini o publicăm în numărul de faţă, întruneşte, în pana d-sale, in- spiraţia poetică şi simţirea politică. Amândouă sunt o moştenire a sân- gelui. Darul poeziei coboară dela Octavian Goga, al cărui nepot de soră este ; atitudinea de luptător vine deopotrivă dela marele său unchiu ca şi dela părintele său, d. Constantin Bucşan, editor şi redac- tor al „Tribunei", săptămânalul care apărea în Regat, înainte de război, şi în care trei tineri ardeleni (C. Bucşan, O. Ghibu şi Gh. Pop) militau pentru intrarea în acţiune a României. Tânăr şi el, şi încă student, d. Andrei Bucşan n’a ajuns, fireşte, la maturizarea talentului său. Ope- rele însemnate nu se scriu la două- zeci de ani. Dar cine cunoaşte nu- meroasele caete înnegrite de acest copil precoce, ca şi cultura clasică pentru cunoaşterea căreia tâoărul NOTE 477 student se pregăteşte temeinic, nu se poate îndoi că cele mai frumoase rezultate se pot aştepta dela talen- tul -său, în plină desvoltare. Umbra lui Octavian Goga se va bucura desigur, de dincolo, cetind vei şurile trimise Ducelui de tânărul ardelean. Şi se va bucura pentru îndoit motiv. R. P rin noul său roman Tudor Ceaur Alcaz, d-1 Ionel Teodoreanu în- cearcă o experienţă literară în stil mai mare şi vesteşte o preocupare de etică socială, deosebit dc semni- ficativă pentru prezentul românesc. Primul volum apărut descifrează în capriciile, neliniştile şi fanteziile unui adolescent, fiu de boeri crescut la ţară. într o abundentă materială şi într’un pitoresc ce nu-1 pot satis- face, nevoia unei trăiri responsabile, a unei integrări într’un absolut. Austeritatea îmbibată de tradiţie şi morgă a tatălui şi surorii sale şi nici cabotinismul duios şi desordo- nat al mamei sale, fostă cântăreaţă la Opera din Paris, nu-1 pot face fericit pe Coca Duduş, tip de copil teribil al curţilor şi caselor boereşti din Moldova, mereu strălucitor şi mereu dezaxat, un neastâmpărat în căutare de un altceva, un dispo- nibil, cum am spune noi astăzi, pt care nici avuţia, nici extravaganţele, nici dragostea celor dimprejur nu-1 pot linişti. El simte că nu se poate realiza in mediul dela Vorniceni, pe care-1 explorează deplin, făcând feste familiei, atrăgându-şi dispreţul tatălui, dragostea unei mame slabe, admiraţia slugilor şi oamenilor de casă sau căutând să evadeze în na- tură pentru a căuta, alături de un călugăr dela schitul vecin, pe Dum- nezeu. Duduş îşi depăşeşte mediul, plin însuşirile şi metamorfozele lui plurale. Inteligent şi sensibil, dar destrămat şi fără un ţel constructiv, Duduş însumează hibriditatea me- diului său compus din boeri şi slugi, din rataţi şi profitori, din ţărănci şi călugări, din chefuri şi sfinţenie, diii mediocritate şi pitoresc, din morgă şi cabotinism. Odată cu ter- minarea liceului, el a consumat tot ceea ce i-a putut oferi viaţa boe- rească dela ţară, lăsându-1 deschis unor încercări mai mari, care vor forma, probabil, materialul volume- lor viitoare. In afară de această problematică giajoră, d-1 Ionel Teodoreanu s’a depăşit în noul său volum şi prin- tr'o anumită înţelepciune, care i-a maturizat lirismul şi i-a adâncit felul de construire epică a perso- najelor, ridicate acum la tipuri re- prezentative. Pe lângă subţiri intu- iţii, prezente totdeauna în opera sa, acum întâlnim o îndemânare de mare psiholog. Bătrânul boer Alcaz, evieul de casă, Samuel Fiţig, tolerat şi utilizat mai ales pentru filosofia sa pragmatică, ţăranii, slugile şi călugării sunt măestrit conturaţi. Boala lui Duduş capătă o amploare dc eveniment istoric în casa unor boeri care nu mai fac Istoria şi în faţa unor săteni încă legaţi de curte. Tot mediul dela Vorniceni simboli- zează cu amioniile şi dezordinile lui, cu grotescul şi pitorescul lui, modalităţile în care a putut perzista feudalismul românesc. Coca Duduş, viitorul Tudor Ceaur Alcaz, va ex- 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prima probabil singura formă în care ar putea evolua această lume, unde concesiile şi împăcările nu s au făcut fără răni şi suferinţi. Ionel Tcodorcanu este roman- cierul care nu urăşte pe nimeni ; •scriitorul care cu gingăşia, bună- tatea şi gencrozitatea-i de liric mol- dovean înţ“Iegc pe toţi şi nu a- rată răul real din fiecare. Totuşi este lesne de înţeles către care oameni şi către care situaţii îşi îndreaptă el mai mult dragostea şi speranţa. Căci bunătatea şi fineţea, chiar dacă invăluesc totul cu o căldură dumne- zt iască, nu şterg niciodată ierarhiile. Cândva, va trebui să se scrie despre legica inimii la Ionel Teodoreanu sau despre acele raţiuni pe care ra- ţiunea nu le are, ci numai inima. Ca pagini exemplare clin noul volum menţionăm, pentru maeştri a analizii psihologice, felul de a în- văţa al lui Duduş o minte străluci- toare cate. totuşi, îşi încorporează anpvoe bunurile exterioare, deci perfecta înţelegere a firii spontane (pp. 133-135), iar pentru spirituali- tatea semnificativă a cărţii felul în care autorul concretizează proble- matica tinereţii (pp. 184-196), unde s_- ciocnesc concepţiile a două lumi. P. Corn. REDACŢIONALE Tipogtajia la care se tipăreşti publicaţia noastră fiind închisă cât- va timp, în urma cutremurului din luna trecută, pentnu reparaţiuni, nu- mărul de fa(ă din „REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE", apare cu o întârziere consule) abilă şi deci obişnuita cronică lunară a eveni- mentelor militare nu mai e posibilă din pricina decalajului dintre luna de apariţie efectivă. Numărul pe Decemvrie (12/940) va apărea între Crăciun şi Anul Nou. CĂRŢI NOI Dintre cărţile primite la redacţie semnalam : VERSURI Alecsandri, Poezii, Volum tipărit sub îngrijirea d-lui Prof. N. I. He- escu, Ilustraţii de Demian, Ediţie omagială a Municipiului Bucureşti. Scri- bul Românesc, pp. 326, lei 60. Ion Pillat, Balcic, cu ilustraţii de Maria Brateş-Pilat, Scrisul Românesc, Craiova, pp. 76, lei 80. Şerban Bascovici, Florile Răului de Charles Baudelaire, alese şi tălmă- cite în versuri, pp. 210, lei 100. CARII NOI 479 A or Cotruş, Rapsodie Valahă, Madrid, pp. 22. Sen Cotruş, Tară, Lisboa, pp. 32. Ştefan Baciu, Cetatea lui Bucur, cu ilustraţii de Ştefan Constantincscu, Colecţia „Universul Literar", pp. 92, lei 50. Miliail Moşandrei, Ofranda Muzelor, Fundaţia Regală pentru Literatură fi Artă. pp. 74, lei 60. Ghtorghiu-Vania, Privighe tom ea oarbă. Colecţia Universul Luci ar, pp. 96, lei 50. Constantin Bivolaru, Omule, iţi dau o Carte, cu un portret de Iliu, Cu- getarea, pp. 64 lei 45. George Drumur, Suflete în Azur, cu cinci desene de Mac Constantincscu, Tip. Bucovina, pp. 136, lei 110. Constantin Cojan, Târgul cu Himere, Caitca Românească, pp. 10S, Ici 70. Ştefania Zottoviceanu Rusu, De Ziua Tatei şi Scrisoare către Dumnezeu, Cugetarea, pp. 64, lei 60. EPICĂ Mihail Sadovcanu, Divanul Peisian, cu desene de Aurel Bordenache, Car- tea Românească, pp. 304, lei 180. Mihail Sadoveanu, Vechime, Cartea Românească, pp. 264, lei 80. I mei Teodorcanu, Tudor Ceaur Alcaz, Carte Românească, pp. 391, lei 120 Ştefania Vclisai Teodoreanu, Viaţa cea de toate zilele, Cartea Româ- nească, pp. 365, lei 100. STUDII, ESEURI, ETC. G. Racoveanu, Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţul, cu 60 de planşe In afară de text, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, lei 5U0. Al. Rosetti, Istoria Limbii Române, III, Limbile Slave si Meridionale, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, pp. 140, lei 100 Constantin Noica, Schiţa pentru Istoria lui Cum e cu putinţă c va Nou, ,.Bucovina" I. E. Torouţiu, pp. 322, Ici 100. Grigore Popa, Existenţă şi Adevăr la Soren Kierkegaard, Scria Teolo- gică, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, pp. 372, Ici 140. Documentele Moldoveneşti dela Bogdan Voevod (1504-1517), publicate de Mihail Custăchcscu, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, pp. 5b0, lei 100. Emil Vârtosu, O poveste inedită în versuri despre sfârşitul Podelnintlui Constantin Cantacuzino, 1663, pp. 24. Emil Vârtosu, Despre ,.Tragodia“ Vornicului Alecu Beldiman, Editura Fundaţiei Culturale Mihail Kogălniceanu, pp. 22. Pcrpessicius, Dictando Divers, 1936-1933, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, pp. 270, lei 80. 480 REVSTA FUNDAŢIILOR REGALE Constantin Fântânaru, Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică,' Co lec(ia Convorbiri Literare, pp. 264, lei 100. Mircea Mancaş, Condiţionarea psihologică a Artei, Editura Casei Şcoa- lelor, pp. 240, lei 75 . Alexandru Randa, Rasism Românesc, Bucovina, I. E. Torouţiu, pp. 64. Eugen Herovanu, Despre Arta de a Cili, Cartea Românească, pp. 128. Eugen Angelescu, Introducere în Chimia Fizică, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Mica Enciclopedie, pp. 538. lei 160. Autorii sau editurile, care doresc ca tipăritulile hr să fie recenzate sau menţionate, sunt rugaţi a trimite fiecare lucrare in dublu exemplar pe adresa Secretariatului General al Fundaţiilor Culturale Regale, Bd. Lascar Catargi 39, Bucureşti. Unul din exemplare va fi păstrat în Biblioteca Fun- daţiilor, iar celălalt va fi încredinţat unui redactor pentru a-l lua în con- siderare TIPOGRAFIA „FACEŢI