REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI i IUNIE 1939 Nr. 6 V. VOICULESCU...... PAUL ZARIFOPOL . . . . E. LOVINESCU....... CONST. I. NICULESCU . VIRGINIA DARIA . . . . N. ARGINTESCU...... LUCIEN VAN HOORN . . BARBU SLĂTINEANU . . MIRCEA DJUVARA . . . . MARIA GOLESCU ION BIBERI........... ANTON DUMITRIU . . . VLADIMIR STREINU . . . ŞERBAN CIOCULESCU . . CRONICI . CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I de C. Rădulescu-Motru (679); NOTĂ DESPRE LITERATURA ENGLEZĂ IN ROMÂNIA de Mi- hail Sebastian (689); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (695); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu (698); ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE de Nicolae Missir (703). REVISTA REVISTELOR Versuri .........................483 Clasicismul în şcoală............487 Acord final (sfârşit)............494 Din Horaţiu......................521 Destin.......................... 529 Cimitirul marin..................549 Igor Strawinsky..................554 Ceramica dela Cotnari . . . .566 Despre educaţia socială a tine- retului ......................583 Simbolica animală în sculptura veche românească..............600 Faptul individualităţii .... 608 Cunoaşterea microfizică . . . 629 Poezia d-lui V. Voiculescu . . 641 Privire evolutivă asupra teatrului lui Caragiale.................655 NUMĂRUL 240 P A.GJNI 3 o L E I R E VISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEt I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOV1ŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şefi Redactorii PAUL ZARIFOPOL CAMIL PETRESCU (i.I — 1.V.1934) RADU CIOCULESCU » IIIIIIIIIIIIIIIIIII1IIII1IIIIIIIIIIII1II11IIIIIIIII1IIIIIIIIIIM REDACŢIA BUCUREŞTI III 35, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 • TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA . CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, STRADA LIPSCANI, 22 TELEFON 5-37-77- lll!llllllllllllll!llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll!lll!llllllllllllllll!lll ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI, Nr. 6, IUNIE 1939 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ 39, Bulevardul Lai car Cataigi, 39 19 3 9 PSIHANALIZA Mereu visez războaie şi ’n somn parcă rănită Necontenit o mână pe spadă mi s’abate. Ce dragoste ’n adâncuri mocneşte surghiunită Şi-ascunsă în simboluri potrivnice se sbate? Peste fântâni de vise cu ape turburate Mă plec şi-i cat în ţăndări de reci vedenii chipul Fug lung la fund cu spaimă obârşii de păcate Şi semne rătăcite îşi spulberă nisipul. Simt megieş cu carnea un ţărm de suflet unde Stă neîngăduită o taină... Mi-e streină ? In inimă-mi bat umbre şi tremurări de unde Mi-aduc doar veşti întoarse, de-o dragoste haină. Scol noaptea ca pe-o roabă, o ’ntreb şi pun s’o bată Prefir zadarnic somnul cu ascuţimi ce-1 taie. Mereu necunoscută stă marea exilată Destăinuită ’n vise cu răni şi cu războaie. 1* FĂURĂRIA toamnei Făurăria toamnei s’aprinde largă ’n zare Vărsând pe ţara toată a ei metalurgie, Vechi măestrii de aur vremelnic, în frunzare încoronează codrii cu ’naltă agonie. Argint brumat pe domul pustiilor podgorii Mausolee munţii gătiţi cu giuvaeruri Pe căi de smalţ sub care aştern arămuri norii Seri lungi se plimbă ’n rochii împărăteşti pe ceruri. Cu aur peste jafuri şi aur peste moarte Stau sufletele strânse bătrâne pălimseste. Nu sgâriaţi sub stratul de ’nluminări deşarte Daţi peste blestemata trecutului poveste. Ies primăveri de zâmbet şi sângele-i de grindeni Iubitele scot sânii dulci poame de lumină Mireasma lumii toată colindă pretutindeni... Făurăria toamnei le-astupă cu rugină. SONATA IERNII Cohorte reci de aripi fâşii tăiară seara Tot ce-a fost cald şi dulce luă drumu ’n depărtare Chiar cerurile parcă stau gata de plecare Sub patrafirul iernii închide ochii ţara. Se ’nchină ’n crivăţ codrii sleiţi de spovedanii Siliţi foaie cu foaie ca un păcat să-şi smulgă. Domestica tristeţe stă ’n case toţi s’o mulgă Cu laptele-i sălbatec să ’nvârtoşeze anii... Vin zimbri de zăpadă năvală în odaie Adânc se ’nfipse gerul cu rădăcina ’n fire... înfăşurat în gânduri mă ’nchid în amintire Cu sâmburul ce-aşteaptă în veşteda păstaie. Dau foc azi amintirii... Iubita e aproape Văd Dunărea ’ngheţată şir uriaş de oase. Şi, cum mi-e dor de moarte, trec mâinile frumoase Cu degete ’ncărcate de plânsete pe clape. MÂNTUIRE La temelia lumii minunea doarme încă... Mereu mă ’ncercuieşte un orizont de dor Pe-un fraged ţărm de sunet apăs o umbră adâncă Văd aurora morţii pe-un munte viitor... Ce greu să treci din carne iar în eternitate Un continent de suflet s’afundă în uitare Dar altele din sânge ies noi şi ’nfierbântate Tiparele durerii s’abat pe fiecare. Fără liman m’aruncă la capetele firii Lăuntricele mele cumplite depărtări Când tropicul iubirii cu jungla de visări Când dincolo de cercul polar al amintirii... Trec veacurile cete cu frunţile în tină. Rămâne ’n mâini viaţa cu sdrenţe de tristeţe. Cât nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină Nu este mântuire decât prin frumuseţe. V. VOICULESCU CLASICISMUL ÎN ŞCOALA Ca toate lucrurile din lume, problema învăţământului clasic a căzut, din când în când, şi pe mâna politicii. Vreau să vă amin- tesc, acum la început, câteva fapte curioase din ceea ce s’ar putea numi istoria politică a clasicismului. In Rusia, după primele agitaţii şi atentate nihiliste, pe la anii 70 şi următorii, presa — presa oficială şi oficioasă, se înţelege, căci alta aproape nu era — a început să scrie că vina cea mare pentru stricarea tineretului revine învăţământului realist. Tot răul de care suferă Rusia vine din neglijarea limbii greceşti şi latineşti, din cultivarea prea intensă a ştiinţelor. Şi imediat s’a şi pornit o goană mare împotriva liceelor şi gimnaziilor reale şi s’a decretat că numai certificatele liceelor clasice dau drept de primire în universitate şi alte şcoli superioare. Negreşit ne aducem aminte că Taine, în critica pe care o face Revoluţiei franceze, atribue excesele ei tocmai culturii uni- lateral clasice a conducătorilor revoluţionari. In aceşti oameni, Taine nu vedea decât nişte capete strâmte şi nimic mai mult, pline numai cu nişte foarte simple şi simpliste idei libertare şi republicane, scoase din lectura clasicilor vechi, a celor latini în deosebi. După convingerea unora şi a altora, acelaşi clasicism face servicii revoluţionare într’un loc şi un timp, servicii conserva- toare, în alt loc şi alt timp. Aceasta dă de bănuit că studiul antichităţii a fost, în realitate, inocent în ambele cazuri. Cauzele mişcărilor politice şi sociale nu stau închise, probabil, în pro- grame şcolare. • 488 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In Franţa din zilele noastre, am văzut repetându-se întru- câtva situaţia din Rusia de pe vremea teroarei nihiliste: partidele de stânga ţin pentru realism, cele de dreapta, pentru clasicism. In 1921, sub ministerul Poincard, L6on Berard, care ţinea portofoliul Instrucţiei Publice, a adus un proiect de lege şcolară, prin care voia să readucă învăţământul secundar la starea dinaintea reformelor lui Victor Duruy, din 1865, la un clasicism, adică din cele mai radicale şi tradiţionale. Proiectul lui Berard nu admitea decât bacalaureatul clasic. Acest proiect era urmarea practică a unei agitaţii conservatoare pe tema clasicismului, agitaţie care dura de ani de zile şi avea, între alţii, în frunte pe criticul catolic, astăzi foarte cunoscut, Henri Massis. Evident învăţământul clasic este învăţământ de lux şi numai copiii oamenilor cu dare de mână sunt în stare a cheltui mulţi ani şi multă energie pentru a învăţa greceşte şi latineşte. Oamenii politici de stânga au descoperit în proiectul Berard un fond scan- dalos de nedreptate socială şi au pornit agitaţia pe această temă. Nu insist asupra acestei istorii politice a clasicismului. Există o literatură de informaţii foarte bogată, asupra căreia ne-ar putea orienta orice pedagog de meserie. Am amintit amănuntele de mai sus, numai pentru a atrage atenţia asupra faptului, că problema învăţământului clasic a fost şi este implicată pătimaş în luptele politice şi sociale, şi pentru a îndemna pe acei care au spirit obiectiv, să fie cu băgare de seamă faţă cu broşurile cărţile şi articolele în care se dau discuţiile, mai adesea încă, certurile despre clasicism şi realism. # * # Cunoaşterea unei limbi poate folosi, mai întâi, ca ştiinţă gra- maticală, iar apoi ca instrucţie generală. învăţând gramatica unei limbi străine, vii sau moarte, ajun- gem a cunoaşte deosebiri de exprimare, prin urmare şi de gân- dire, care ne pot lumina asupra felului de gândire şi exprimare propriu limbii noastre materne. Să observăm aici îndată, că o limbă străină va fi cu atât mai instructivă în privinţa de care vorbim, cu cât ea va face parte dintr’un grup de limbi mai deo- sebit de acel al limbii noastre părinteşti. De exemplu, pentru noi, studiul gramatical al limbii basce, al celei ungureşti sau al CLASICISMUL IN ŞCOALĂ 489 celei chineze ar fi din cele mai profitabile, fiindcă structura acelor limbi e foarte deosebită de structura limbii noastre. Cred că astăzi, nici un pedagog nu mai vrea să dăm 6 ceasuri pe zi în şcoală, gramaticei, oricare ar fi ea. învăţământ aproape exclusiv gramatical au avut Bizantinii şi din tradiţia bizantină au adus-o dascălii greci şi în ţările române; însă cultura bizan- tină, oricât de interesantă altfel, a încetat, pe cât ştim, de a fi model general, după care s’ar putea lua astăzi, şcoala secundară. Prin urmare, nu exclusiv gramatical pot vrea pedagogii să se bucure tineretul de cunoaşterea limbilor greacă şi latină, ci de adăparea spiritului în general la izvorul de adevăr şi frumuseţe care e literatura clasică antică. Iată ce înseamnă această dorinţă nobilă, dacă o înţelegem serios: înseamnă că elevul secundar să poată citi autorii greci şi latini aleşi, aşa cum citeşte un roman al d-lui Ionel Teodoreanu sau al d-lui Cezar Petrescu, fiindcă: ori ajungem să familiarizăm, în adevăr, elevul cu gân- direa antică, ori ne oprim la învăţătura pur gramaticală, care se poate obţine, în definitiv, fără ca copilul să fie în stare a ceti pe Herodot cum citeşte un ziar. Să nu uităm că, a întrebuinţa textul divinului Platon, pentru ca să scoatem din el formarea aoristelor şi regimul prepoziţiilor, este altceva decât a cunoaşte pe Platon filosoful şi artistul şi a se folosi de el ca de un genial prieten. Ce legături ar avea cu Eminescu, un om care ar fi cetit şi tradus în limba lui, două sute de versuri din poetul nostru, căutând să înveţe variaţia vocalelor radicale în conjugarea românească? Cred că nu e excesiv a zice: gramatica omoară pe autorii buni, în judecata şi în sufletul copilului. In amintirea elevului rămân din cititul autorilor clasici în şcoală, nişte asociaţii extrem defavorabile acelor autori. De sigur, a crede că învăţătura se poate alcătui numai din elemente plăcute şi distractive, este o utopie sentimentală de care pedagogia, cred, că nu mai ţine seamă. Şcoala secundară trebue, dimpotrivă, să deprindă elevul cu asprimile şi obstacolele de neînlăturat ale ştiinţei. Insă, de altă parte, dascălul şi programul lui nu trebue să rămâie străine de spiritul real al elevului, ci să-i cerceteze bine curiozităţile şi interesele naturale. Altminteri învăţământul riscă a se reduce la o minciună convenţională. Spiritul şcolarului se falsifică, mai adesea încă, el se face frivol, — şi în mintea lui 490 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şcoala rămâne doar o amintire ironică, o amintire de farse şi pă- căleli răutăcioase, de desconsiderare pentru învăţătura ce i s’a dat acolo şi pentru cei ce i-au dat-o. înţelegem din acestea că învăţământul clasic e, astăzi, problemă delicată. Jaurfes zicea drept, că valoarea esenţială a învăţământului clasic, stă în calitatea sa de a deprinde sufletul tânăr cu un studiu fără utilitate imediat practică. De sigur, e puţină exagerare aici, fiindcă nici Shakespeare, nici Goethe, nici Dante, nu ne pot face, prin stilul lor, să ne gândim la cunoaşterea practică a limbilor respective. Lectura lor nu e mai utilă decât lectura lui Eshil sau Thucydide. Rămâne totuşi că cei mai vechi clasici sunt şi cei mai inutili, — şi valoarea aceasta cu deosebire nobilă a inutili- tăţii e un punct considerabil în complexul culturii generale. Ime- diat apare aici una din greutăţile mari, actuale, ale învăţămân- tului clasic: este vorba, în nişte vremi practiceşte atât de nemi- loase ca ale noastre, să dăm prioritate valorilor de lux, deci cul- turii inutile. Să nu pierdem din vedere că aceasta înseamnă a avea curajul de a săpa o graniţă aproape duşmănoasă în sânul generaţiilor tinere, deoarece nu ne închipuim că pedagogii auto- rizaţi se vor hotărî să creeze numai şcoli în care să se înveţe lim- bile clasice şase ceasuri pe zi. Clasiciştii vor fi o minoritate; unii, după cum e comun omenesc, vor fi elită autentică, alţii vor fi simpli snobi ai clasicismului. Ce va putea face societatea cu această elită greco-latină ? Va încredinţa ea membrilor ei toate posturile de înaltă conducere în Stat, în armată şi la căile ferate, la insti- tuţiile industriale, financiare, medicale; — tot numai acei cu greaca şi latina perfectă vor avea conducerea supremă? Ar fi, în adevăr, o frumoasă ispită pentru un ^dictator să întroneze atât de exclusiv o elită clasicistă într’o ţară unde, de atâta vreme, aproape fiecare copil se naşte, dacă nu cu decretul de înalt dre- gător lipit în spate, cel puţin cu speranţe bune în un asemenea document. Dar să nu întârziem a imagina lovituri utopice, ci să revenim la cercetarea clasicismului în el însuşi, în deosebi la situaţia lui reală faţă cu viaţa de astăzi. Fanaticii religiei clasiciste, întru cât sunt sinceri, pornesc obiş- nuit dela convingerea nediscutată şi neenunţată, că lumea euro- CLASICISMUL ÎN ŞCOALĂ 49» peană n’a învăţat, nici n’a creeat nimic propriu dela Renaştere încoace. Se dă astfel, pe negândite, generaţiilor care au urmat de pe la 1500 încoace, un certificat foarte curios de imbecilitate. In fond, clasiciştii voiesc ca, generaţie după generaţie, să ne pierdem vederile, câteodată şi bunul gust şi judecata dreaptă, pe texte antice, numai pentru ca apoi să încrucişăm braţele evlavios, şi să zicem: ce minune, frate ! — iar noi rămânem pe veci nişte neputincioşi fără leac. Slavă Domnului şi de atât, că putem în- trezări puţintel din veşnica frumuseţe şi veşnicul adevăr 1 De atâta măcar suntem buni, şi numai de atât. Eu cred că tocmai, este interesant şi profitabil să înveţe copiii în şcoală, ce ispravă au făcut Europenii în aproape patru secole de clasicism. Şi mai cred că e păcat ca un copil de european să iasă din şcoala secundară, cu zece paragrafe din Demostene tra- duse Dumnezeu ştie cum, şi fără să aibă idee măcar de un dis- curs al lui Pitt sau al lui Mirabeau. Cred, în sfârşit, că este infinit mai profitabil, şi ca lux şi ca practică, să ştie elevul bine ce a gândit filosoful englez Hume, care din fericită întâmplare a fost şi un eminent scriitor, decât să se ostenească zadarnic a înţelege din două, trei dialoage ale divinului literat Platon, difuza şi, pentru specialişti chiar, greu descifrabila teorie a ideilor. Iar cât priveşte lecţiile de eroism, cred că ar fi, astăzi, mult mai potrivit să le luăm din trecutul cel mai apropiat, din istoria cea mai nouă a poporului din care facem parte. Să le spunem copiilor faptele eroice de deunăzi, vitejiile supraomeneşti pe pă- mânt, pe ape şi în văzduh, ale ostaşilor din zilele noastre. Acestea vor fermeca în chip firesc şi efectiv fantazia copiilor, iar nu legen- darele atitudini stilizate cu pedagogică elocvenţă în istoriile vechi. E simplă datorie de dreptate şi respect către ai noştri, să arătăm copiilor că şi anticii erau plini de toate păcatele, că şi printre noi trăieşte tot eroismul şi toată înălţarea sufletească, din care o tradiţională morală, şcolărească s’a îndărătnicit atâta vreme a face un monopol al vremilor vechi. Figura antichităţii grece şi latine aşa cum ea trăieşte încă în fantazia unor pedagogi clasicişti, este o utopie. Dogma clasicităţii au dărâmat-o învăţaţii înşişi. Şi şcoala are a ţine seamă de dărâ- mare, ca de orice adevăr. 49a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când, mai târziu, tinerii vor lua în mână cărţi unde antichi- tatea este arătată cum a fost, ei se vor gândi la antichitatea peda- gogilor — dar şi la pedagogi — fără bunăvoinţă şi fără conside- raţia cuvenită. Şi nu e bine ca şcoala să rămână de minciună. Ceea ce ea are a ne învăţa nu poate fi complet, dar nici nu se cade a umple capetele copiilor cu imagini convenţionale. Grecii ne-au lăsat foarte multe vorbe şi foarte puţine lucruri — zicea Voltaire, unul dintre inspiratorii, cum se zice, ai oame- nilor Vinovaţi de excesele marei Revoluţii. Voltaire trăia în plină înflorire a ştiinţelor exacte. Cuvântul lui sună profetic, — el anti- cipează critica clasicismului dogmatic şi anunţă naşterea realis- mului. Cred că nu se poate tăgădui: antichitatea a suferit de ple- toră verbală; iar şcoala umanistică ne-o transmite tocmai ca ver- balism, mai cu seamă. Prin aceasta, învăţământul clasic tradiţional cade în contrazicere cu necesităţile timpului actual. Vremea eloc- venţii clasice a trecut: noi cerem lucruri, cerem vorbă scurtă şi scurtimea e acum aproape singura virtute a cuvântului. E atât de sigur oare, că scurtimea, ordinea şi limpezimea graiului nu se pot învăţa decât dela cei vechi, exclusiv? E atât de sigur că, dintre cei noi, numai acei care au urmat, sclavie, modele antice, sunt de recomandat în şcoală şi în viaţă? Să luăm seama că, spunând toate aceste, presupunem din partea elevului o atât de bună cunoaştere a limbilor vechi, încât cetire aautorilor clasici să-i fie lectură zilnică şi curentă. Judece oricine, ce trebue să prevadă un program de liceu, pentru ca elevii să fie aduşi la acest grad de învăţătură greacă şi latină. Căci, de sigur, dacă rămânem la cele douăzeci de pagine de proză, la câteva sute de versuri, la declinări şi conjugări nenorocit memo- rizate, problema clasicismului pierde orice înţeles. Predarea lim- bilor vechi rămâne atunci o rutină sterilă, care asigură clasicis- mului, din partea elevilor cea mai solidă antipatie. Dacă, în atâtea veacuri, creerul european n’a fost vrednic să fructifice, pe seama lui proprie, moştenirea clasică, atunci, sau creerul acesta e de-a-dreptul debil, sau moştenirea antică e peste măsură stearpă. Astăzi nu mai învăţăm în şcoli logica din Aristotel, geometria din Euclid. Educaţia noastră artistică nu se mai face după ghip- suri antice. Medicina nu o mai scoatem din Hippocrat, din Galen CLASICISMUL ÎN ŞCOALĂ 493 sau din Pliniu. In toate s’a aşezat, între noi şi trecutul antic, o tradiţie modernă, — şi este copilăros a ne gândi, că putem trece peste dânsa. Nici arta literară, nici eloquenţa noastră, întru cât e vie şi viabilă, nu-şi au izvorul, nici unic, nici principal, în lumea veche. Goethe, acest maniac ilustru al clasicismului, reîncepând a lucra la Faust, pe care îl părăsise lungă vreme, zicea: la minunea grecească, noi nu putem ajunge; să vedem ce putem face cu bar- bariile noastre. Cu toate cochetăriile clasiciste, Goethe nu-şi pier- dea simţul măsurii: cui avea să i se impuie mai adânc ideea rela- tivităţilor fatale, dacă nu acestui geniu al înţelegerii obiective? Antichitatea rămâne element înalt de studiu; din ea au pătruns şi vor pătrunde încă germeni în cultura generală, germeni trecuţi şi transformaţi prin atâtea pături de gândire modernă, fără ca antichitatea să mai fie autoritate unică sau măcar directivă, în învăţământul nostru. Ca dogmă, ea a murit demult. Vremile se leagă între ele, dar vremile nu se întorc. PAUL ZARIFOPOL ACORD FINAL XIII Până seara Bizu îşi luase toate măsurile de plecare din Bucu- reşti. Cu o viaţă atât de redusă, cu legături şi obligaţii atât de restrânse, fu la timp pe peronul gării de nord la ceasul trenului de seară, iar dimineaţa se scoborî la Balomireşti. Voichiţa pre- gătise casa, ca toate gospodinele; în întreaga uliţă îndepărtată dintre grădinile bătrâne, străluceau căsuţele proaspăt văruite de bidinea şi de soarele primăverii cu luminozităţi lăptoase peste pereţi. Abia deschise poarta' casei şi-i ieşiră înainte, în goană, Ursu si Glonţ, întâii vestitori ai sosirii lui, urmaţi de Voichiţa şi de hărmălaia copiilor, sburdând la fel cu cânii scăpaţi din lanţ; Ţilică, băeţelul de şapte ani, ducea în braţe o mogâldeaţă cu ochii, — pe Grigore, noul venit. Ca să se arate ce ştie, Mitruţ se dădu peste cap în iarbă; numai Iulia stătea ruşinată, cu ochi de codană vicleană, cu sentimentul păcatului întipărit în fiecare din atitudinile ei ferite. Bucuria Voic’niţei fu însă repede urmată de o căutătură mirată şi de o mână pusă peste gură; îi zărise chipul palid, supt, bolnav. El zâmbi, amintindu-şi de scena dela Miinchen, când, după întâia criză de tuse, se întorsese pe neaşteptate acasă şi dăduse peste Frieda, femeiuşcă spălăcită, suptă la faţă, ce diretica. Cum îl zărise, scosese un Iesus-Maria şi o întrebare i se stinsese pe buze; dăduse din cap şi ieşise. Voichiţa îşi pusese şi ea mâna la gură, neîndrăznind să-i vorbească. Trăi, astfel, la Balomireşti primele impresii dela Miinchen, când nu-şi dădea seamă de boala, pe care ar fi putut-o totuşi ceti şi în ochii trecă- torilor. Invârtindu-se în jurul canapelei, bătrânul Fritz se fră- mânta în tot felul, şi nu-şi găsea cuvintele, cu care să-l întrebe, ACORD FINAL 495 desperat, plecă apoi la berăria din colţ, unde îşi avea « massul » rezervat. In biblioteca Universităţii un cetitor îl urmărise cu privirea stăruitoare, un tânăr cu semnele boalei pe faţă; stânjenit de insistenţă lui, se îndreptase spre dânsul ca să-i ceară să i-o explice; tânărul, d. Otto Schlag, « doctor philosophiae » aştepta în realitate să-i elibereze ediţia lui Kiesling, de oarece lucra la acelaşi subiect asupra destinului postum al poeziei lui Horaţiu în cursul veacurilor. îşi aminti de vizita făcută profesorului Cru- sius pentru a-1 anunţa că renunţase la lucrarea lui; fără a-1 asculta, profesorul îl privise lung şi-i spusese brusc: — Was ist denn mit Ihnen ? Ceea ce-1 făcuse, în sfârşit, atent asupra boalei şi-l hotărîse să se ducă la doctor. Privirea mirată a Voichiţei semăna cu pri- virile de atunci. In casă, găsi cu emoţie pe birou fotografia lui Mili. De când îşi simţise gura plină de sânge, nu se mai gândise la dânsa, cum nu se mai gândise la nimic; boala şi mai ales perspectivele ei izbutiră să-l scoată din drama morală, în care intrase, dintr’un conflict fără ieşire. Multă vreme avea să şovăie apoi între două lumi, între două dureri ce-şi slăbeau efectele, şi-l trăgeau în preo- cupări opuse; isbutea, astfel, uneori să-şi câştige vechea-i atitu- dine de indiferenţă faţă de toate. De ce să se mai gândească la dramă, când deslegarea ei naturală se afla în semnele surde, simţite în partea dreaptă, în ţăcănitul perforatorului simbolic, în acul de siguranţă ce-1 fixa de pe acum pe insectarul eternităţii ? Iar, de altă parte, de ce să se gândească la moarte, ce nimi- ceşte orice conştiinţă, pe când, chinuind-o în fibrele ei sensibile, drama morală, e mult mai dureroasă? Oscilând astfel între cele două categorii de preocupări, reuşea întru câtva să se aşeze la li- mitele lor într’o zonă lipsită de vânturi. In faţa fotografiei, tera- peutica i se clătină; drama îi reveni cu o intensitate ce-i înnăbuşi grijile boalei. Fotografia care fusese făcută de mult la Dresda avea toate anacronismele modei de atunci; sub o pălărie mare cu marginile ridicate în sus ca o corabie plină de flori, abia se mai vedea figura cât un pumn a fetei, cu privirea de o candoare inexpresivă, visătoare. Retrăi momentele legăturii lor, dela tim- purile când o zărise întâi cu guvernanta, dela scena nunţii în biserica Adormirii, dela vizita în casa din Batiste, când i se 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păruse atât de distantă, atât de absentă, deşi sub aparenţa mân- driei descoperise mai târziu o timiditate la fel cu a lui; — şi până la vizita dela hotel Europa şi la tot ce urmase, la demersurile ei pentru a-i găsi o situaţie la Oficiu şi a-1 reţine în Bucureşti, la toate semnele de dragoste, de intimitate, ce i le dase, şi pe care el le primise ca ceva cuvenit, dincolo de orice semnificaţie senti- mentală; apariţia Silviei în aceiaşi zi îi strecurase în suflet un element necunoscut ce-1 turburase, scoţându-1 din ritmul vieţii obişnuite, îl desferecase din indiferenţă şi-l făcuse să descopere universul nou al simţurilor contopite în sentiment. Revoluţia izbucnită într’însul îi astupase însă căile perspicacităţii obişnuite, fineţa discfernerii valorilor sufleteşti şi chiar simţul moral. Să- vârşise un act de egoism feroce; se gândise numai la dânsul şi sdrobise tot ce-i stătuse în cale cu o cruzime inconştientă; îm- pinsese la un act desperat pe singura fiinţă plămădită din sub- stanţa lui. Vorba lată, cântată, moldovenească a Voichiţei îl smulse din visarea, în care căzuse în faţa fotografiei demodate de pe birou. — Mult ne-a mai mâhnit nenorocirea duduei, că mi-o adus vestea Nuţa dela curte şi am auzit-o şi din târg. Nu era nimic grav; duduia mergea mai bine şi la vară avea să vină ca de obicei la Balomireşti, o linişti el. — Dumnezeu să o ţie, bolborosi femeia, că ne-o scos din nevoi. Voichiţa ieşi. Perforat brusc de acul de siguranţă în locul plămânului drept, îşi aduse aminte de scena petrecută chiar în camera aceasta cu mulţi ani în urmă, pe vremea când locuia aici prietenul lui de şcoală Truţu. Alergaseră împreună la focul unor căpiţe de fân pe câmp. Peste noapte, Truţu murise şi corpul îi fusese expus chiar în locul biroului de acum, — cu faţă lunguiaţă, uscată; o muscă i se aşezase bâzâind pe pleoapele străvezii şi se pusese apoi pe barba popei Movilă şi pe chelia dascălului Mun- teanu. Era cald şi mirosea a ceară şi a mort. I se făcuse deodată greaţă; Truţu pornise să intre în descompunere; când îşi luase ochii dela dânsul, popa începuse şi el să putrezească şi apoi, pe rând, cu toţii, până ce-şi simţise propriu-i trup foind de viermi. Ii venise rău; doi morţi din apropiere îl scoseseră în odaia de ală- turi, în dormitorul Gheuculesei, unde Sonia, moartă şi ea, îi fre- case tâmplele cu oţet. Cehi şi Despot îl împinseseră apoi în ghionţi» ACORD FINAL 497 îl trecuseră prin pridvorul cu cele patru coloane răsucite şi-I întinseseră pe o bancă sub teiul stufos din faţă. De abia acolo se desmeticise şi constatase că nu murise; deşi dorise atât moartea, se bucurase... Scoborînd pe uliţă îşi amintise că trebuia să meargă Ia biserica Adormirii Ia nunta lui Lică. In biserică, blond, fru- muşel, creţ, cu mustăcioara frezată, Lică clipea şiret ca şi cum ar fi spus: «am dat lovitura; m’am însurat cu fata Iui Grigore Bârzu ». Se umfla în hainele lui negre şi se ridica în tocuri ca să pară mai înalt; Mili era urâţică. Cald, cumplit de cald şi aici. Ii venise din nou rău; încercase să se sprijine de un stâlp, dar stâlpul se trăsese Ia o parte; era profesorul Iui de română, fălcos, pomădat, cu părul ca pana corbului. I se împăinjeniseră ochii şi avusese o impresie ce-1 sguduia şi acum în amintire: oamenii din biserică se prefăcuseră în schelete. Satisfăcut de nunta Iui cu o fată bogată, Lică rânjea din întreaga-i dantură; Mili îşi on- dula iliacele; scheletul popei cu pistrui întorcea foile evangheliei şi clămpănea din oase. Când se pipăise, îşi dăduse seama că şi el devenise schelet. Se hotărîse să plece; afară în uliţă, impresia durase ca o realitate; toţi trecătorii se mumificaseră... Scu- turat anevoie din viziunea lui, ieşi în pridvor şi se scoborî Ia banca de sub teiul stufos, unde-1 svârlise Cehi cu un ghiont: — «Ţi s’a făcut rău ca la mueri ?» iar Despot îi aruncase dispre- ţuitor : «Neamţ bicisnic». înainte de plecare, Cehi îl mai în- fruntase odată: «Bagă de seamă, mă, să nu leşini, când o ieşi cu mortul». îşi aminti din nou de senzaţia de uşurare cu care deschisese ochii şi constatase că nu murise, că nu putrezise ca băiatul de pe pe catafalc şi când în nări, în locul duhoarei de mort în descompunere, intrase mireasma merilor şi perilor, a grădinii încărcate. Primăvara biruia şi acum în copaci; merii îşi rumeneau mu- gurii de Paşti şi natura se smălţuise ca o casă grijită de sărbători. Până când ? Acul de siguranţă îi înţepă lobul plămânului drept. Nu voi să se lase doborît de presimţiri rele; se sculă şi se plimbă prin grădină prididit de copii; îi chemă pe rând şi le dădu bani aşteptaţi cu ochi vicleni. Cu o nepăsare prefăcută de pisică, numai Iulia îşi lăsă privirile în jos. Nuţa îi strigă sguduind-o: «ia-i, fă, că ştii tu ce-s banii». începură apoi să-i povestească de duduia, de felul cum îi ajutase. Câţiva o sbughiră şi se întoarseră a 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu urme de jucării: o paiaţă de pluş roş numai sdrenţe, un cal de lemn pus pe două tălpi arcuite, pe care Gheorghiţă zădarnic încerca să se mai ţină. Mitruţ îi arătă un tren de tinichea pe şine, cu resortul de mult stricat; din păpuşele fetiţelor, una avea ochii scoşi, iar celorlalte le lipseau câteun picior ori câteun braţ... Omenire măruntă ce suferea mai mult decât dânsul, cu resemnare, cu nepăsare, ba chiar cu bucuria animală a lui Glonţ şi a lui Ursu. îşi petrecu Pastile la Balomireşti, într’un cadru de primăvară neobişnuit de frumoasă şi de caldă, într’un ţinut, în care îngheţul se prelungeşte de obicei până în Mai. In noaptea învierii lumi- niţile copiilor se lăsară de vale spre biserica oraşului, unde mer- sese şi el odinioară. De data astă, rămase însă pe banca de sub tei, şi-şi petrecu serile cu ochii spre stele, pe când duşmanul îi scurma pieptul şi remuşcările îl frământau. Mili, fata palidă şi subţirică dela braţul lui Lică din biserica de devale de acum cincisprezece ani, se aruncase pentru dânsul sub roţile unui tramvai. Viziunea îl turbura mai mult decât ideea morţii, cu care se deprinsese de copil, încă de dinaintea experienţei vieţii; aspiraţia lui intimă spre neant îl pregătise fără sfâşieri; se va obişnui mai greu cu ideea suferinţei morale. îşi puse în ordine unele treburi legate de moştenirea Gheu- culesei, — moşioara din coasta oraşului, ce urma să se parceleze de comună pentru locuinţe ieftine, nişte grădini, banii depuşi la banca Vasile Lupu din strada Vasile Scumpu. îşi făcu apoi formalităţile de paşaport şi se hotărî să plece în Miercurea Paştilor spre marea mâhnire a copiilor, cu priviri pe sub gene. — Ce-i cu voi, o întrebă pe Iulia, de sunteţi aşa de posomorâţi ? Copiii tăcură. — Apoi ce să fie, se vârî în vorbă Voichiţa, azi e hram la Rădăşeni. — Şi dacă ? — Apoi copii ar fi voit să meargă acolo. — N’au decât să se ducă; luaţi o căruţă şi duceţi-vă cu toţii. — Da’ nu, păcatele mele, se ruşină femeia, da’ ei se miră că nu vii şi mata, că Gheorghiţă m’o şi întrebat, că nu-i fi păgân, de nu mergi la ’nviere şi nici la hramul dela Rădăşeni. Râse. — Când eram ca Gheorghiţă mergeam şi eu; facem cu rândul. ACORD FINAL 499 Apoi în glumă: — Cu ajutorul lui Dumnezeu o să mergem poate cu toţi la Rădeana, de Sântă-Mărie. Hramul dela Rădeana era tot atât de vestit prin partea locului ca şi cel dela Rădăşeni. . Urcă în trăsura cu zurgălăi a lui Iancu Pidălă şi, urmărit până departe spre grădina publică de copii şi de Glonţ şi de Ursu, o luă spre graniţă la Buneşti, pentru a apuca trenul la Iţcani. Nu se opri la Miinchen dintr’o preferinţă personală sau dintr’o încredere mai deosebită în competenţa profesorului Kuno Fischer; doctori de valoarea lui putea găsi oriunde. La Miinchen i se ară- taseră însă întâile simptome ale bolii; deşi neplăcute, era bucuros să-şi retrăiască sensaţiile, să revină în locuri unde mai fusese. Boala i se situa acolo şi i-ar fi părut ciudat să nu-i reia firul de unde-1 pornise şi unde-1 lăsase. Ar fi fost în stare să tragă şi la vechea lui gazdă din Tiirkischegasse, la Frâu Frieda, al cărei bărbat tuşea toată noaptea înfundat în odaia de alături. Retrăi sensaţia cu totul ciudată şi personală a prezentării lui în faţa profesorului Kuno Fischer: nu-1 neliniştise atât rezultatul consultaţiei, cât faptul că trebuia să se arate unui necunoscut, şi să-i dea dreptul de a-1 examina şi de a rosti sentinţa, ca şi cum diagnosticul ar fi fost un act arbitrar. Situaţia se schimbase. Era acum mai informat asupra sănătăţii lui decât orice doctor după examenul cel mai amănunţit. Nu va înfrunta necunoscutul ca atunci când privirile şi întrebările celor din jur nu-1 luminaseră asupra situaţiei; căzuse de sus la rostirea sentinţei, deoarece, din nepăsare faţă de viaţă şi dintr’o aspiraţie latentă spre moarte, nu prevăzuse boala. O cunoscuse apoi şi o învinsese mai mult prin abţinere decât prin căutare şi iată că reapăruse, fără să-l mai poată surprinde însă. Se gândea şi la satisfacţia de a putea dovedi profesorului că se înşelase când îl declarase sănătos la a doua vizită. Doctorul Kuno Fischer nu se schimbase cu mult; timpul nu-i încovoiase umerii laţi şi nu-i spălăcise roşul sângeros al chipului; bărbiţa lui caprină se stropise cu pete albe, dar ochii străluceau tot atât*de viu sub balconul ieşit la stradă al frunţei enorme. Cum nu-1 recunoscu, el îi aminti de vizitele de odinioară 2* 5°o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi-i arătă ce i se întâmplase în urmă. Profesorul procedă cu acelaşi ritual, începându-şi ascultarea dela umărul drept, cu lovitura viguroasă a degetului mijlociu transformat în ciocănel, scobo- rându-se pe omoplat până în dreptul coastelor şi apoi trecând la partea stângă; aplecată pe stqtoscop, urechea îi culegea cu încordare svonurile interioare. Fără emoţie, Bizu îi urmări gestu- rile cu zâmbetul superior al omului ce cunoaşte de mai înainte rezultatul cercetării, la care e supus mai mult pentru a salva apa- renţele ştiinţei medicale; doctorul se înşelase şi-i venea greu să-şi recunoască greşala, se gândea. îşi prelungea auscultarea pentru a amâna mărturisirea înfrângerii; îşi căuta poate o for- mulă de acoperire, de retragere. După ce-şi isprăvi examenul, îi puse mâinile pe umeri şi rosti un singur cuvânt, acelaşi ca la vizita trecută: — Calcium ! pe care de data aceasta îl înţelese. Cum se uita la el între- bător, doctorul repetă energic: — Calcium. Ganz gesund. Nu mai exista nici un punct de infiltraţie; totul se calcificase. Nu fusese decât ruptura unui mic vas, în nici o legătură cu ftizia. — Ce rămâne să fac ? îl întrebă ca acum patru ani. Nimic; să-ţi vezi de treburi şi mai ales să nu te gândeşti la ceea ce nu e. Continuă să-l privească uluit. — Deoarece e prea cald la Miinchen şi destul praf ca să se îmbolnăvească şi oamenii sănătoşi, du-te undeva la munte, în Alpii bavarezi ori în Elveţia, de pildă în Oberlandul bernez. Pari, în adevăr, obosit şi deprimat. Ai nevoie să te întremezi, dar mai ales să crezi că eşti sănătos. In stradă îsi aminti de uluirea cu care iesise odinioară, când se văzuse declarat la fel «sănătos » şi aruncat, astfel, în viaţă, după ce de patru ani se instalase în boală ca într’o situaţie nor- mală şi permanentă. Reluă drumul de atunci spre Englischer Garten, se aşeză pe aceeaşi bancă din faţa Isarului, unde consta- tase că boala nu i se ivise ca un duşman, ci ca un pretext bine venit pentru a-şi satisface năzuinţa ascunsă de a se slobozi din legăturile vieţii active. Se frământase mult până se convinsese ACORD FINAL SOI că e, totuşi, mai bine să fii sănătos decât bolnav. Scosese din boală tot ce era de preţ; ea îl descărnase, îl spiritualizase şi îl redase mai pregătit destinului său omenesc; primise viaţa fără iluzii; trebuia să se împace totuşi cu dânsa pentru scurta trecere între cele două neante definitive... Situaţia se schimbase, cu timpul se deprinsese cu sănătatea, cum se deprind alţii cu boala; nu mai avea pentru ce dialoga cu moartea, ca atunci pe banca din faţa Isarului. Dacă nu făcuse nici o ispravă de când se întorsese în ţară, nu arunca vina pe seama altora, ci o punea pe lipsa lui de dorinţă; echilibrul sufletesc i se menţinea stabil. Situaţii i se oferiseră, dar nu le putuse primi în condiţiile lor morale; numai la Oficiu fusese la locul lui; trebuise să plece însă din alte motive. Dela uluirea iritată, cu care ieşise dela profesorul Kuno Fischer, lunecă pe încetul la o stare de relativă mulţumire de sine şi de optimism fără iluzii. Nu-şi încheiase socotelile cu viaţa, dar era gata să le încheie oricând; mai bine însă la timp şi nu silit de o boală ce avea să-l scoată dintre oameni, ocolit si temut ca o primejdie. Se ridică de pe banca din faţa Isarului de un al- bastru-verzui ireal şi nu se mai simţi prins în acul de siguranţă ce-1 înţepa când se scula; să fi fost oare totul efectul unei sugestii şi al unei deprimări ? Cele câteva filamente sângeroase sa-i fi dat sensaţii atât de precise şi atât de cunoscute din începuturile boalei ? Mai rămase o săptămână la Miinchen pentru a-şi revedea vechile cunoştinţe şi profesori; în Tiirkische Gasse dădu peste Frâu Frieda aşa cum o lăsase, cu privirea absentă şi cu figura suptă. Bărbatu-său Karl murise de oftică. «Ştiaţi», adaose ea, complice, cu ochi în jos, vinovaţi; tăcuse însă pe vremuri şi-l lăsase să se molipsească; o iarnă întreagă bătuse Karl cu pumnii vătuiţi ai tusei în zidul odăei de alături şi el nu bănuise ori nu se temuse. Frieda nu-i spusese nimic. Când se întorsese după prima lui criză şi o găsise dereticând prin odaie, se speriase şi pusese mâna la gură, că şi Voichiţa, fără o vorbă. Ar fi putut avea atunci remuscări. t S’ar fi dus în Engadina, pe care n’o cunoştea; amâna însă totdeauna momentul de a face noi legături, de a vedea noi locuri. îşi găsea vre-o piedică: ori se grăbea, ori nu era încă pre- gătit sufleteşte: lăsa pe altă dată şi altă dată nu mai venea. Alese 503 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Berna, nu pentru că o socotea ca Goethe cel mai frumos oraş din câte cunoscuse (pe atunci nu trecuse încă Alpii în Italia), ci pentru că o vizitase de mai multe ori şi petrecuse chiar o vară întreagă la Jolimont, o vilă din apropiere. Trase, fireşte, tot acolo şi reţinu aceeaşi cameră a « chalet-ului» din anexă, la marginea drumului spre pădurea Reichenbachului. Ii plăcea oraşul medieval, cu prăvălii prelungite prin galerii cu arcade, ca la Balomireşti, sub care te puteai plimba la adăpost; cu fântânele colorate de- a-lungul arterei principale, ce străbăteau oraşul dela biserica Sfân- tului Duh până la cea dela Neideck. Dintr’un mare coş de mă- gheran, aşezat în mijlocul unui bazin, se înalţă o coloană cu ca- neluri văpsite în roş, în albastru şi auriu, cu o statue sau un grup la fel colorat în vârf; fântâna cântăreţului din cornemuză; fân- tâna archebusierului cu statua stegarului companiei trăgătorilor; fântâna Zâhringen desprinsă de pe fundalul turnului Orologiului cu ceasurile însemnate prin apariţia unei bande de pui de urs întovărăşită de muzică; fântâna măcelarilor cu un Samson sfâr- tecând un leu; fântâna Justiţiei cu o Temis legată la ochi — toate la rând până sus la Schânzli, dincolo de Aarul, verde-albastru, de unde, de pe terasa Casinoului, se desfăşură în apusul soarelui feeria zăpezilor eterne de pe Jungfrau, de pe Eger.de peWetterhorn. Cu o zi înainte de plecare, pe când privea dela balustrada terasei la strajele giganţilor de zăpadă luminaţi de razele pie- zişe ale soarelui, auzi din spate un glas răguşit: — Donnerswetter! Când se întoarse, recunoscu într’un om cu haine cadrilate, roşcovan, cu pipa în colţul gurii şi cu faruri mari de ochelari, — pe chimistul Samuel Geiger. — Trădezi chimia cu Jungfrau, care: ... de son vert piedestal Deploie aux vents des nuits sa robe de cristal cum spune Lamartine ori, dacă preferi pe Musset: Jungfrau, le voyageur qui pourrait sur ta tete S'arreter et poser le pied sur sa conquete Sentirait en son coeur un noble battement. ACORD FINAL 503 Ţi-aş mai cita şi din Byron şi din poeţii noştri, dar mă grăbesc să te întreb: ce cauţi în faţă gheţarilor eterni ? Samuel Geiger, un elveţian trăit şi în ţară, îl urmărise prin publicaţiile străine şi-l preţuia. — Sunt doar în treacăt prin Elveţia şi nu bănuiam să te în- tâlnesc aici. — Că altfel te ascundeai, glumi descoperindu-şi dinţii ascu- ţiţi de sub mustaţa groasă, roşie, lăsată pe gură. — Ce fel de vorbă e asta, d-le Geiger ? — Spune-mi, de ce te-ai ferit de mine astă vară, când ne-am întâlnit pe bulevardul Domniţei ? — Eu ? eu ? se bâlbăi el, fără să nege totuşi, de oarece îşi aminti brusc de întâlnirea din tropicalul sfârşit de Iulie, când umbla după mobile; jiu îndrăznise să intre la Kramer şi la Lotru şi se abătuse în bulevardul Domniţei în căutarea unui magazin; nu intrase nici acolo, pentru că* i se păruse prea sărăcăcios; în rea- litate, îl apucase sila de sine, de toate... Când să se întoarcă, ză- rise dinspre bulevardul Carol pe Geiger cu eterna lui pipă în colţul gurii. Avea să-l oprească şi să-i vorbească de ultima lui comuni- care din buletinul Academiei de chimie şi el nu se simţia în stare de nici o conversaţie. Cuprins de panică, fără să mai ţină seama de ce va crede, cotise brusc pe Culmea Veche şi se afundase răvăşit de notele jalnice ale unei caterinci, ce-i trezise icoana copilăriei, când apărea în mahala Tonio cu lada lui plină de ro- manţe răguşite. — Mi-aduc aminte, încuviinţă el, dar în momentele acelea eram foarte destrămat. — Unde mai pui că era şi cald, glumi celălalt. Voi să-i explice deprimarea, în care se aflase, dar Geiger îl bătu prieteneşte pe umăr: — înţeleg, înţeleg, sunt şi eu destul de ursuz ca să ştiu ce înseamnă. Şi apoi chimia nu dispune la vorbă. Voiam doar să-mi iau rămas bun, căci mă întorceam acasă. Eu sunt de aici, dela Gurten, uite — şi-i arătă o colină de cealaltă parte a Bernei, peste Aar, brăzdată de un funicular. Geiger rătăcise prin multe ţări şi la cincizeci şi cinci de ani se întorsese în oraşul lui ca director al Institutului federal de chimie agricolă. 5<>4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Am aflat că ai un post important la Oficiul lui Corbescu, adaose el- — L-am părăsit şi sunt hotărît să mă stabilesc în străinătate. — Să-ţi părăseşti ţara? îl privi nedumerit Geiger. Când vei trece de cincizeci de ani ca mine vei înţelege că nu poţi trăi decât la tine în ţară. Eşti încă tânăr; ai tot timpul. Scoborîră de pe Schănzli tăcuţi; străbătură pe sub arcadele prăvăliilor, ajunseră la groapa cu urşi, de balustrada căreia se rezemară alături de aţâţi trecători ce aruncau morcovi fiarelor ridicate în d Tonul se întorcea spre vehemenţă; o întrerupse deci brusc: — Şi unde-i acum? La Minister n’am găsit-o. — Unde-i ? se opri femeia din apostrofe, ca şi cum s’ar fi îm- piedecat de o cioată. Unde să fie ? In concediu, că doar e August. — Dar unde anume ? Verva femeei căzu de odată. — Asta nu ştiu. Poate la Sinaia, poate la Constanţa. Eu a trebuit să rămân pe căldura asta aici; nici măcar la Constanţa nu m’am dus pe două săptămâni ca în toţi anii. Minţea; pe un plic aruncat pe masă el recunoscu scrisul Sil- viei; primise, aşa dar, veşti dela dânsa chiar în ziua aceia. — Bine; fiindcă plec din Bucureşti, să-i spui, te rog, că am căutat-o. — O să-i pară rău când va afla că ai venit şi n’ai găsit-o, mcTr- măi ea, fără convingere şi fără să-l întrebe măcar unde pleca. Nu mai adaose nimic; echivocul din atitudinea femeei îi trezi însă bănuieli. Trecu pe la Oficiu, unde găsi pe Corbescu. — Mă bucur că te văd atât de sănătos, îl întâmpină el cu o cordialitate ce-i depăşea felul strict de a se purta cu subalternii. — M’am alarmat în zadar; profesorul Kuno Fischer m’a asi- gurat că n’a fost decât ruptura unui vas minuscul. — Cu atât mai bine. Munca te aşteaptă odată cu «daţa. El îi explică situaţia şi-i vorbi de propunerea lui Geiger. — Geiger, bun lucrător! II cunosc dela Oficiu. Nu te sfatuesc însă să-ţi părăseşti ţara; munca dumitale acolo se pierde într’o vastă organizaţie, pe când aici e utilă. Ai lipsit numai câteva luni şi ai scăpat o ocazie destul de însemnată: catedra de chimie agri- ACORD FINAL 5°7 cola. Eu cu Florescu şi cu Stanian am fost în principiu pentru d-ta, deşi nu-ţi cunoşteam intenţiile. A biruit Gotcu; fiind vorba de specialitatea lui, a avut cuvântul din urmă. A propus pe Raicu. A spus că eşti un element de merit, dar că n’ai continuitate în lucru; părăseşti repede ceea ce începi. Consiliul l-a aprobat, aşa că nu- mirea lui Raicu trebue să iasă zilele astea. — Mă bucur că-1 ştiu cel puţin mulţumit. — Mulţumit ? Nemulţumirea la unii e o stare organică de care nu scapă niciodată. N’ar fi de mirare ca la anul să-mi râv- nească locul dela Oficiu. Bizu se sculă. — Ţin să-ţi arăt părerea de rău pentru intenţia de a pleca; locul te aşteaptă însă până când îmi vei scrie dela Berna că situaţia dumitale acolo e definitivă. Se regăsi în stradă cu satisfacţia, pe care o simţea totdeauna după o convorbire cu Corbescu. Numirea lui Raicu îl bucură într’un fel, dar îl şi miră; nu-şi putea lămuri schimbarea atitudinii lui Gotcu. Peste câteva zile, pe bulevardul Academiei, se lovi aproape piept în piept de Vereş, şeful de cabinet al lui Lică. — Ce plăcere d-le Klentze! îl întâmpină el sgomotos. Nu ne-am văzut de aproape un an! A trebuit să fie pustie Capitala ca să ne întâlnim şi pe ce căldură! Dacă nu m’ar fi obligat interesul ser- viciului, cum aş mai sta la mare scufundat în nisip ca într’un giul- giu şi, după ce m’aş prăji bine, m’aş aruncaîn apă! In locul dumitale nu mă întorceam pe prăpădul ăsta. In alte împrejurări, Bizu ar fi căutat să scape de vorbăria lui Vereş; cum spera însă să afle ceva despre Silvia, primi să intre în grădina dela Căpitanul. Când află că părăsea pentru totdeauna ţara, Vereş deveni şi mai limbut; la întrebarea lui asupra celor ce se mai petreceau la Minister, fu bucuros să-şi dea drumul gurii. — Ce să mai fie ? Ori ce să nu mai fie ? Apoi, după ce ai plecat, a fost zarvă mare. Eu ştiam ce ştiam, dar dumneata credeai că bârfesc. Când spuneam tuturor că «domnişoara consilieră e în birou cu d. Ministru » — era un fel figurat de a vorbi mai ade- vărat decât adevărul şi însemna că chimista pusese mâna pe ministru, de nu mai putea scăpa de dânsa. A aflat la urmă şi d-na 5»8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Scumpu şi de aici s’a tras divorţul: spune şi d-ta, dacă merita fata aia rece şi pedantă ca o nuia. D. ministru a concediat-o, de altfel, imediat, dar era prea târziu; răul se consumase şi procesul de divorţ pornise. Piaza rea; noroc că s’a isprăvit cu dânsa şi s’a căpătuit. — Cum s’a căpătuit ? — S’a măritat. Nu ştiai? — Nu ştiu nimic; nu m’am întors în Capitală decât de trei zile. — S’a măritat cu Raicu, a cărui numire la Facultate a ieşit chiar azi în Monitor. — A! bombăni Bizu, care descoperise, în sfârşit, misterul numirii; omul îşi înnăbuşise scrupulele şi târgul se făcuse. Mai bine pe terasa dela Schânzli, îşi zise, umplut de desgust. — N’a avut încotro, că altfel nu-1 susţinea Gotcu. Tot el a adus-o şi la minister şi a încurcat-o cu ministrul. Uite aşa se ajunge. — Văd. — Dar parcă ministrul s’a învăţat minte ? De unde ? Mai ales că nu mai are de cine se teme. Bizu încuviinţă din cap. — Ce-ţi mai spun, că doar îl cunoşti, ia foc repede 1 Să nu i se înfunde, într’o zi, deşi-i meşter — că-i mai uşor să cucereşti o femeie decât să te scapi de ea; dar, până la urmă, tot o să se desco- torosească şi de Silvia. — De Silvia ? — Nici de asta n’ai auzit ? Apoi ce era cu consiliera nu-i nimic, faţă de ce-i cu dactilografa asta. — E dactilografă ? — Una Silvia Duşescu, nepoata directorului contabilităţii Prişcu; trebue să-o cunoşti. — Nu-mi aduc aminte. — Nostimă şi cu haz, nu ca ursuza şi mândra aia de consi- lieră; numai râs şi voie bună. Se uită la tine şi râde, uite aşa, fără motive; îi râd ochii, îi râde gura, îi râd gropiţele din obraz. Toată ziua e în biroul ministrului; îi dictează, se vede. Are acum şi maşină şi conduce ca şi consiliera. — Tot marca Globus? — Se putea alta! Mare lucru să nu-1 ducă şi pe la starea civilă ACORD FINAL 509 cu maşina; deocamdată îşi petrec vacanţa de miere împreună la Fundeni. — La Fundeni ? — Moşia ministrului din Vlaşca; spre nenorocul meu, că asta mă ţine aici pe călduri. Fac naveta între minister şi Fundeni cu hârtiile curente. Adineaori am venit de acolo, i-am lăsat în plină idilă prin lanurile de grâu. S’o fi văzut pe dactilografa călare băieţeşte, parcă era pe moşia ei. O prinde bine. Aflase nu numai misterul numirii lui Raicu, ci şi pe cel al dispariţiei Silviei; îi ajungea; se prefăcu grăbit şi plecă... Putea fi mulţumit. Silvia îl scăpase de remuşcarea trecutului şi de greutatea unei despărţiri definitive. Convenea că ar fi trebuit să-i scrie, după ce o părăsise în Mai, dar n’ar fi putut bănui o schimbare totală într’un timp atât de scurt; amintirea lui Margot aruncă din nou o umbră echivocă peste imaginea fetei, a dra- gostei ei suave, a sensualităţii ei candide. In trei luni, deve- nise alta; fusese de ajuns să-l întâlnească pe Lică, tot pe Lică. Din orice colţ al vieţii îi ieşise înainte; după Diana, trecuse şi Silvia de partea cuceritorului cu mustăcioara răsucită şi cu pri- virile şirete sclipind în fundul orbitelor. Biata fată! îşi zise cu un amestec egal de melancolie şi de amărăciune, de părere de rău pentru felul cum se pierdea, de amor propriu rănit. Nu-1 mai lega nimic de Bucureşti; i se isprăvise şi idila, singura lui idilă, în care trupul se amestecase atât de armonic cu sufletul şi-i crease un sens nou. Se hotărî să plece pentru două săptămâni la Balo- mireşti; Mili era la Uideşti şi nu avea cum să o întâlnească. XV Sosirea lui la Balomireşti deslănţui bucuria celor zece; numai Grigore ţipa de-1 lua gura în braţele Voichiţei. — Nu-ş ce are, conaşule, că m’a’ nnebunit, se văicărea femeia. El îl privi mai de aproape; mic roş ca un xac fiert, slab, avea convulsiuni poate cardiace; copil de alcoolic. — Ce sănătos v’aţi făcut! se minună Voichiţa. Astâmpără-te, Ursule, ţibă! Ursu îşi ridicase labele pe dânsul şi se silea să i le pună pe umeri în semn de mare bucurie şi de prietenie; noroc că-1 apucă Gheorghiţă de picioarele dindărăt şi se rostogoliră amândoi în REVISTA FUNDAŢIILOR RECELE 51° iarbă ca nişte vălătuci; ca să nu se lase mai pe jos, Mitruţ îl apucă pe Glonţ şi întreaga hărmălaie se învălmăşi în iarba pălită de secetă. — Se vede că n’a plouat de mult pe aici. — De două săptămâni. — De mirare ! La Balomireşti ploua mereu. Era totuşi răcoare. Nu se întâm- plase mare lucru în lipsă. Fructe nu prea erau, după cum se vestise încă din Mai. Nuţa şi Iulia nu se mai duceau la curte; duduia le luase o săptămâna la Rădeana, dar plecase apoi la Uideşti, la coana mare şi la duduca Dora. — Ştiţi, conaşule, se vârî în vorbă Nuţa, ca şi cum s’ar fi priceput pe ce clapă să pună degetul, ştiţi că duduia a fost odată şi pe aici. — Da ? se miră el scurt. — Când o venit dela Bucureşti, acum vre-o lună, se amestecă Voichiţa, o trecut să-l vadă pe Gligore, că ne făgăduise să-l bo- teze cu mata de Paşti.. . — Cu mine ? — Apoi aşa o zis, când o fost de Crăciun, da’ pe urmă n’o mai venit de Paşti, că ştii mata ce s’o întâmplat! El tăcu; nu dorea să lungească vorba cu Voichiţa. Senti- mentul lui era complex, turbure, dar rcacţiunea categorică: nu voia să o mai întâlnească; conştiinţa propriei lui vinovăţii îi făcea prezenţa insuportabilă... A fi umilit de alţii putea răbda cu nepăsare sau chiar cu voluptatea intimă a nedreptăţirii; senti- mentul atitudinii lui neomenoase faţă de dânsa îl descumpănea însă cu totul, îi crea o silă de sine şi o panică, pe care n’ar fi isbutit să o înfrunte. Ce explicaţii să-i dea ? Situaţia nu se putea deslega prin vorbe şi lămuriri; între dânşii se căscase prăpastia unei tă- ceri, pe care n’aveau cum să-o umple cuvintele. Nu era vinovat prin ce făcuse, ci prin ceea ce nu înţelesese; Mili suferise lângă dânsul şi el nu văzuse nimic, o lăsase să se creadă iubită şi o îm- pinsese chiar la un act de desperare. Ireparabilul se săvârşise: divorţase din pricina lui, se aruncase sub roţile unui tramvai. Cum s’ar fi putut despovăra de răspunderea celor întâmplate ? Cuvintele cad atât de greu în pânza de paiajen a situaţiilor de- licate! Totul din pricina unei fete ce-i aţinuse calea cu câteva ACORD FINAL 511 ceasuri înainte, din calcule greu de priceput. Cele aflate despre dânsa la Bucureşti îşi aruncaseră umbra peste relaţiile lor. Intrase şi ea în ciclul infernal al oamenilor în mijlocul cărora trăise în urmă; Rosina, Diana, Gotcu, Raicu şi mai ales Lică — văru-său Lică. II cuprinse un sentiment de ură, necunoscut până acum. Totul pornise din uneltirea lui; îi întinsese curse din cine ştie ce motive, din cine ştie ce strategie egoistă. Pentru a scăpa de Diana, îl aruncase în plasa ei; pentru a evita divorţul de nevastă-sa, i-o scosese în cale pe Silvia. Presupunere posibilă la un om în stare de orice; nu izbutise sa împiedice divorţul, dar săpase între dânşii 0 prăpăstie, pe care nimic n’o mai putea umplea. Imaginaţia îi lucra acum slobod. Şi trecătorul ce sărise în ajutorul la Mili trebue să fi fost tot un agent al lui Lică. Ea i se plânsese de mult că-i urmărită; se luase după dânsa în Cişmigiu şi, în dreptul liceului Lazăr, deschisese poşeta şi găsise fotografia; îi povestise apoi şi lui scena pentru a-i semăna remuşcarea şi scrupulele. Totul din iniţiativa lui Lică; accidentul fusese un accident si nu o în- cercare de sinucidere. El avusese însă naivitatea să se încreadă în vorbele necunoscutului şi să plece în străinătate fără să le con- troleze. Luneca astfel spre presupuneri fără consistenţă, pe care 1 le îngăduia firea lui Lică în stare de orice. Izbutise, de altfel; între dânsul şi Mili se ridicase un zid de tăcere de netrecut. N’o va mai vedea niciodată. A doua zi, pe când îşi lua cafeaua cu lapte sub tei, copiii i se strânseră în jur ca de obicei. — Ce-i cu voi ? îi întrebă. Ei se împingeau mereu unul pe altul, neîndrăznind. Tot Nuţa rupse tăcerea. — Azi e Sântă Măria, îşi arăta ea dinţii de aur. — N’auziţi cum trag clopotele Adormirii ? adaose Iulia. — Azi e şi hramul dela Rădeana, se uşurară ceilalţi ca de o taină. — Ei si? » — De Miercurea Paştilor am fost la Rădăşeni, se vârî iarăşi în vorbă Iulia, cu ochii galeşi de codană. — Mi-aduc aminte. * — Am petrecut aşa de bine, îşi scârţâiră cu toţii bucuria pe tonuri diferite. 512 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Bine de voi! — Apoi mata ai zis, îşi luă inima în dinţi Iulia, că, dacă îi fi aici de Sântă Mărie, o să ne laşi să mergem şi la hramul dela Rădeana. — Aşa am zis ? Bine, atunci duceţi-vă cu toţii; nu-1 uitaţi şi pe Grigore. Se încărcară într’o căruţă mare închiriată dela badea Petrea din Buciumeni, şi-i învoi până la noapte. De bucurie, copiii se rostogoliră cu câinii prin iarbă. Bucuria lor îl mişcă şi o retrăi pe a lui din vremea când hramul dela Rădăseni din Miercurea Paştilor, cel de Sânta Mărie dela Rădeana erau evenimente însemnate. Nu mergea cu trăsura, ci, împreună cu doi-trei camarazi, o luau pe jos cu suflete de ex- ploratori, în care măruntele întâmplări ale drumului se prefăceau în aventuri; treceau păduricea dela Buciumeni cu emoţia lui Stanley când străbătuse timp de o sută şaizeci de zile marea şi neumblata pădure ecuatorială de cincisute patruzeci de mile geografice în lungime şi de treisute treizeci şi trei lăţime. II cuprinse nostalgia copilăriei. Peste două săptămâni, avea să plece în străinătate; îi fu jale de tot ce lăsa în urmă, de tihna casei şi a grădinei Gheuculesei; i se părea că pentru totdeauna; porni spre linia violetă a Carpaţilor apropiaţi. Se simţi iarăşi copil; Glonţ şi Ursu sburdau prin iarbă; i se uitau apoi în ochi şi-l îmbiau să se rostogolească împreună. Nu se mai putea rostogoli; dar la Rădeana tot s’ar fi dus pentru cea din urmă oară. Nu era nimeni acolo; plecaseră cu toţii la Uideşti. Va fi singur; se va plimba prin parcul a cărui amintire îl urmărea; va vedea şi bise- rica lui Ştefan cel Mare, restaurată, în ruinile căreia era să fie împuns de un taur. Va reface drumul ca odinioară, pe jos, şi, cum nu avea alţi tovarăşi, va lua cu dânsul pe Glonţ şi pe Ursu. — Ce zici, Ursule ? Ca şi cum ar fi înţeles, Ursu încercă, după obicei, să-şi urce labele pe umeri. Pe la trei după amiază, pe un soare dogo- ritor, în costumul de dril alb de pe vremea pepinierei, despre care Lică îi spusese odată mucalit: « mă, albul e coloare gingaşe, nu-1 poartă oricine'), cu o panama veche de pe vremea studiilor la Hohenheim, cu margini largi, « autentică », dar cu panglica deco- lorată de soare, cu toiagul lui Moş Fritz, despre care Lică pre- ACORD FINAL 513 tindea că servise şi lui Moisi prin deserturile Arabiei, o porni la drum cu Glonţ şi cu Ursu. Apucă la deal şi, sărind un pârleaz, ieşi în miriştea de grâu; ocoli cărarea ce ducea spre sat şi o luă de-a-dreptul peste câmp, spre pârâul de devale, firav firicel de apă păzit de sălcii scorburoase, trecu un podeţ şi urcă deluşorul bisericuţii Buciumenilor; poposi puţin sub arinul, de care plă- nuise odată să se spânzure, dar se spânzurase mai târziu un biet soldat cuprins de dorul de acasă, recunoscu şi locul unde i se arătase femeia în alb cu un mănuchi de flori culese de pe câmp şi colţul de pădurice de unde se ivise bărbatul păros, pe care-1 urmase, supusă, uitând de flori. Lumea nu se schimbase de atunci, îşi făcu loc prin desişul pădurii ecuatoriale a lui Stanley de odi- nioară, precedat de Glonţ şi Ursu, şi-l străbătu în douăzeci de minute; trecu prin semănături şi răzbi în frumoasa şosea naţio- nală a lui Mihai Sturza, pornită tocmai dela Galaţi pentru a ieşi în capătul cestălalt de ţară, în Bucovina. Scoborî agale spre Pă- dureni şi se opri la hanul din drum, han mare durat din piatră; sub un tei luă un ciocan de rachiu şi câţiva covrigi uscaţi, rachiul de odinioară dat peste cap în convingerea unei mari isprăvi de explorator. Dela han se lăsă în jos spre «Temelie », de unde începea să se simtă răcoarea apei Moldovei; părăsi şoseaua naţio- nală şi coti la dreapta pe drumul de ţară plin de praful ridicat de forfota căruţelor din satele din jur pornite spre Rădeana, la hram; din când în când ocolea şi pe de lături pe câmpul plin de smârcurile ieşite din infiltraţiile Moldovei, cu păpuriş ca săbii, în vârf cu teci pufoase de cafea. Răcoarea apei se simţea tot mai viu şi cositorul ei topit se zărea încolăcit pe câmpie; în sat, o luă de-a-dreptul spre biserica lui Petru-Rareş, a cărei curte largă gemea de lume. Slujba se sfârşise de mult; se încheiase şi praznicul în partea lui substanţială de găluşte şi de colaci; pe la mese doar gospo- darii mai bătrâni rămăseseră la taifas; flăcăii se trăseseră în bătă- tura crâşmei lui Năstasă din faţa bisericei. Se încinsese hora mare; era şi moş Anghel cu barba « Unchiaşului sfătos » şi taraful lui din Balomireşti, şi alţi meşteri din satul plin de ţigani, urmaşi ai robilor boiereşti. Intr’un colţ, Nuţa îşi arăta dinţii de aur unor flăcăi, cu care se prinsese în horă; cu Grigore în braţe şi cu cei nouă în jur, Voichiţa îşi găsise tot felul de cumetri şi de nânaşi; 3 514 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ciocnea, ca şi cum n’ar fi avut nici o grijă. Nevăzut încă, el se aşezase la o masă, mai la o parte, de unde privea la petrecerea simplă a oamenilor, când deodată, într’un vârtej de praf, de scui- pări de motor îmbufnat, în panica lumii ce blocase şoseaua, se opriră două maşini chiar în faţa lui, în lătraturile desperate ale lui Glonţ şi ale lui Ursu; se sculă să-i potolească, dar ei se gudurau acum la picioarele unei doamne scoborîtă din maşină; în semn de prietenie, Ursu îi urcase labele pe umeri. Crezând că vrea să o muşte, oamenii săriseră să-l dea la o parte; doamna îl mângâie însă pe fruntea flocoasă pătată de o şuviţă albă. Erau Mili şi Alecu Urdăreanu; din cealaltă maşină mai mică, se ivi si Poslusnicu dela volan. Pe când Mili se sbătea cu Ursu fără să-l vadă, Bizu se uita în toate părţile ca şi cum ar fi căutat să dispară; îl zări însă conu Alecu. — Iată şi domnul Klentze! izbucni, măsurându-1; şi cu ce haine prăfuite, cu ce bocanci plini de noroi şi cu ce toiag de parcă ar descinde dela capătul lumii. — Vin numai dela Balomiresti, zâmbi el silnic. — Grăbeşte-te, Bârzulico; avem un oaspe la Rădeana; numai de l-ai recunoaşte. t Scăpată de manifestările de prietenie ale lui Ursu, nu-1 re- cunoscu, în adevăr, sub pulberea ce-i albise până şi sprâncenele. — Uite, boierul nostru! se auzi un ţipet de copil şi, înainte de a fi scos o vorbă, cei zece îl si încercuiră cu fel de fel de ex- clamaţii şi de mirări. — Uite şi duduia! strigă Iulia. Labele lui Ursu îşi lăsăseră urmele pe bluză, pe umeri; se murdărise şi pe mâini. Cât ai* clipi, Mitruţ şi Gheorghiţă se re- peziră cu nişte cârpe la bocancii lui Bizu; Nuţa veni cu o perie şi începu să o curăţe. Năstase, cârciumarul, aduse o cană de apă şi un prosop; luându-i-o, Bizu îi turnă pe mâini şi-i întinse pro- sopul ; la rândul ei, Mili îi turnă şi ea; amândoi se şterseră la câte un capăt al lui, aşa cum făcuseră la hotel Europa. Totul se petrecuse atât de repede, într’o mişcare şi larmă de veselie a copiilor şi a oamenilor atât de mare, încât nici nu avură timpul să se gândească la ridicolul situaţiei şi la repeţirea ei simbolică. Nu-şi găsiră nimic de spus decât să râdă; râdeau, de altfel, şi Conu Alecu şi chiar Poslusnicu şi cei din jur. îşi închipuise că i se va ACORD FINAL SIS deschide pământul sub picioare când o va vedea, şi iat-o acum în faţa lui; situaţia nu era tragică, ci comică; râsul ucisese pu- tinţa unei explicaţii; în loc să-şi spele conştiinţa, ei îşi spălaseră mâinile de praf. Se uită la dânsa şi în râsul ei plin nu citea bat- jocura sau stânjenirea; nu era supărată, nu-1 ura; părea mul- ţumită, senină, egală, ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic; drama dela liceul Lazăr nu lăsase urme. Râdea, râdea mai mult decât trebuia, poate nervos, cu lacrimi, fără să ştie, dacă lăcrima pentru că râdea, ori râdea pentru a lăcrima în voie, cu plăcere. — Acum, după ce te-am făcut om, reluă mucalit conu Alecu, povesteşte-ne, cum de ai ajuns la hora din Rădeana. Bârzulica pretindea că eşti într’un sanatoriu în Elveţia. — Eu n’am pretins nimic, se roşi ea. — Atunci se vede că mi-a vâjâit în ureche, încuviinţă el poznaş. — N’am fost la nici un sanatoriu, protestă Bizu. M’am primblat doar câteva luni prin Elveţia şi Italia şi atât. — Sper că nu pe jos şi nu cu toiagul ăsta. Vorba bătrânului stârni din nou veselia tuturor; situaţia comică de adineaori se prelungea în orice pretext; totul părea de duh. Singur Posluşnicu sta înţepat; zâmbea superior şi, când îşi turnaseră unul altuia pe mâini, strâmbase din nas. II ştia pe « domnul Klentze » vărul lui Lică şi se mira de intimitatea, cu care mai era privit în familie. « Băiatul armurierului» îşi zise cu dispreţul « boieriei lui de ţară » « D’apoi Lică ? « băiatul casierului » «omul meritelor lui», încheie, trăgându-şi cu gestul obişnuit cravata roşie cu perlă. Era îmbrăcat în haine de sport de stofa englezească cu martingală; nu-şi scosese mănuşile de piele dela volan; purta, de altfel, totdeauna mănuşi de piele şi părea în- cântat de înfăţişarea lui de gentleman. Moş Alecu răsuci toiagul. — De ce lemn fe ? — De cedru de Liban; îl am dela taică-meu şi-l port în ocazii de felul ăsta. Lică pretindea că trebue să fi servit şi lui Moise, când a spintecat valurile mării roşii. — Tot ce se poate, încuviinţă moş Alecu. Deşi susceptibil, îi primea glumele parcă ar fi fost vorba de altcineva. Era bucuros că totul se desfăşura normal, ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic, ca şi cum s’ar fi despărţit ieri; se destinse din lunga-i încordare ce-1 înţepenise de câteva luni. a* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*6 Uitase trecutul; pe apele ochilor lui nu fluturau decât pânzele întâmplării ce-i adusese ca printr’un miracol pe imul în faţă celuilalt, natural, într’un ritm de voie bună. — Tot n’am aflat însă, cum de-ai ajuns la hora din Rădeana ? îl iscodi din nou conu Alecu. — Abia am sosit dela Bucureşti şi mi-au vorbit copiii că e hramul Sântămăriei. Mi-am adus aminte de odinioară, când veneam în fiecare an şi m’a apucat nostalgia. Am refăcut drumul, aposto- leşte, pe la bisericuţa din Buciumeni, pe la hanul din Pădureni, unde am luat tradiţionalul rachiu şi câţiva covrigi uscaţi, apoi, în tovărăşia lui Glonţ şi a lui Ursu, am apucat mai pe drumul prăfuit, mai pe câmpia plină de smârcuri, reuşind să adun în acelaşi timp şi colbul şi noroiul, şi, după vre-o două ceasuri jumă- tate de osteneală, am poposit la crâşma lui Năstase în halul în care mă vedeţi. Dar dumneavoastră? Mili se afla cu maică-sa si cu tanti Dora la Uidesti, iar mos Alecu la Tupilaţi; Posluşnicu îl luase cu maşina şi, în drum spre Tătăruşi, se opriseră pe la Uidesti şi cu Mili veniseră cu toţi apoi la Rădeana, la hram. — Vreau să-i văd gospodăria şi, dacă o fi ca ferma de la Şte- fâneşti, atunci sunt mulţumit de Moldovenii noştri. Conu Alecu îl măsură din nou cu indiscreţie bătrânească; îl crezuse bolnav şi se bucura că-1 vedea rumen «ca un măr domnesc, — cam prăfuit nu-i vorba, dar rumen », glumi. — A fost numai o spaimă. — Nu-i aşa ? se grăbi Mili să-i ia vorba din gură, cu vibraţie şi emoţie. — Doctorul Kuno Fischer mi-a vorbit de ruptura unui mic vas. Boala n’a fost decât de natură psihologică. In convingerea că era o hemoptizie, i-am resimţit însă toate fenomenele. Ajun- sesem într’un hal, de s’a speriat şi Voichiţa, când m’a văzut întâi. Voichiţa tocmai trecea cu Grigore la sân. — Doamne apără şi păzeşte, zise ea, că tare mai erai slab şi galben, de nu credeam că te mai întorci. — Nici eu nu credeam. Deşi nu mi-ai spus-o, ţi-am cetit-o în ochi şi în felul cum te ţineai cu mâna la gură. De abia acum îşi aminti de plicul pecetluit cu ceară roşie; Mili se gândi şi ea în aceeaşi clipă; privirile li se încrucişară. ACORD FINAL 517 — « Ştie », îşi zise, aducându-şi aminte că Mili trecuse pe Ia casa Gheuculesei. Speriată cum era, Voichiţa îi arătase probabil plicul, —« Bănueşte că ştiu », îşi spuse Mili. Gândurile li se citeau limpede în privire, fără ca să fie stânjeniţi de situaţia falsă. Tot ce se întâmplase nu mai exista. Aflase de încercarea ei de sinucidere, şi ea nu se simţea umilită, după cum nici pe dânsul nu-I umilea faptul că-i cunoştea legătura cu Silvia; fusese nepăsător şi neo- menos; de luni de zile îi era silă de sine şi de atitudinea lui şi se îngrozise că ar mai putea-o întâlni vre-odată. Şi iată că acum stăteau faţă în faţă, fără nici o stânjenire, fără nici o emoţie. Totul trecuse în regiunile îndepărtate şi ineficace ale conştiinţii de unde nu mai veneau răsunete. Era o întâmplare de demult mistuită în uitare. Ii făcuse fără să vrea rău ? o împinsese la sinucidere ? Ochii ei nu-şi mai aduceau aminte; erau limpezi; o iluzie poate, un accident, o întâmplare, o născocire tenebroasă a lui Lică cu ajutorul agentului ce-1 minţise. Era vinovat sau nu ? Privi din nou întrebător în luminile calme ale femeei. «Sunt vinovat ?». Apele lor limpezi nu ştiau de vinovăţia Iui. Se simţi slobod de po- vara ce-i atârnase atâta vreme pe conştiinţă. Ce-i păsa că bătrânul mucalit îl necăjea cu «toiagul» Iui ori că d. Posluşnicu se trăgea mereu de cravată, se preocupa de dunga pantalonilor şi-l privea oarecum de sus, ca omul îmbrăcat în costum englezesc de sport faţă de un drumeţ în haine de dril şi cu o panama decolorată? Deşi îşi închipuise că nu va mai îndrăzni să o privească vre-odată, el nu-şi lua ochi dela Mili. Se regăsea în situaţia, în care se des- părţise de ea în Dumineca Floriilor în intrarea Zalomit; nimic nu se mai petrecuse de atunci; nici încercarea ei de sinucidere, nici boala şi fuga lui. Gesturile ei erau naturale, fără constrân- gere, fără uimire; atitudinile lui erau Ia fel de naturale. Emo- ţiile nu mai existau; un burete ştersese trecutul şi-i înlăturase reacţiunile obişnuite. Era atât de liniştit, încât se puse să-i observe mai atent pe ceilalţi doi. Ce ştiau ei din drama întâmplată? In Posluşnicu nu putea ceti decât superioritatea gentlemanului în costum englezesc dela volan, cu dispreţul omului din maşină pentru pieton sau al celui îmbrăcat bine pentru cel îmbrăcat rău. Atât; n’avea cum să cunoască drama. Mai nelămurită era situaţia bătrânului, al cărui ton mucalit îi dădea de bănuit; părea că-1 întreabă «ai fost în adevăr bolnav REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 518 ori ai fugit de răspundere ? ». De aceea îi şi dase amănunte asupra bolii şi a consultului cu doctorul Kuno Fischer — ţinuse să ştie că fusese în adevăr bolnav. Cine i-ar fi putut spune? Mili nu; poate Lică. Se simţea însă tot mai convins că trecătorul fusese agentul lui. El trebue să-i fi spus şi lui Conu Alecu şi de aceea îl tot isco- deşte de boală, poate şi glumeşte pe socoteala hainelor lui, a pă- lăriei şi a toiagului lui Moise. II dispreţueşte. Se putea, totuşi, să fie şi felul lui mucalit. Şi pe urmă ce avea de aflat & Totul era o născocire a lui Lică, pornită din interese materiale. Şi chiar dacă i-a povestit-o şi bătrânului, nu-1 putea crede; îl ştia doar de ce era în stare. Nu-i adevărat. Se uită din nou la Mili şi, în se- ninătatea ei, găsi confirmarea convingerii lui noui. Şi dacă ar fi fost, — era ca şi cum n’ar fi fost. — Şi ce ai făcut în Elveţia ? găsi cu cale să-l întrebe Posluşnicu, scoborându-se, în sfârşit, dela volanul imaginar al maşinei. Le povesti pe scurt călătoria, locurile pe unde trecuse numai sau unde rămăsese mai mult, ascensiunea p# Jungfrau, ocolul lacului Celor Patru Cantoane, vizitarea lacurilor italiene şi popasul mai lung la Milan. — Şi te ai întors tocmai pe căldurile lui August, când alţii pleacă, găsi iarăşi cu cale să obiecteze Posluşnicu, nemulţumit. — Am de făcut unele pregătiri de plecare din nou. — Pleci? îl întrebă Mili cu glas, unit nepăsător, ca şi cum ar fi fost vorba de o plecare la Balomireşti. — La începutul lui Septemvrie. — Apoi toiagul ăsta e, cum văd, un adevărat simbol; nu stai locului nicăieri, tinere, glumi bătrânul. — Ce ţări mai străbaţi ? consimţi să-l întrebe iarăşi Posluşnicu, uşurat. — Nu mai străbat nici o ţară. Mi-am găsit Chanaanul. Mă stabilesc la Berna. Le povesti apoi pe scurt angajamentul lui ca chimist la Insti- tutul federal din Berna. Se grăbiră să-l felicite. Posluşnicu deveni chiar liric: trebue să ne facem cunoscuţi în străinătate şi prin activitate ştiinţifică, nu numai prin petrol şi cereale, — sau prin excrocheriile studenţilor. Vorbea ca Lică: «ţara noastră are ne- voie de valori pozitive ». Mili îl privea senină, fără nici o mirare, fără nici o părere de rău; totul era rupt între dânşii, îşi zise el; ACORD FINAL 519 nici nu se putea altfel; destul că nu-1 ura; dacă l-ar fi urît, ar fi însemnat poate că-1 mai iubeşte. Suferi în amor propriu; ar fi voit să o vadă tresărind puţin, să rostească o vorbă de regret chiar dacă ar fi fost convenţională. Trecutul era însă mort; deşi se bucurase odinioară dc moartea lui, simţea acum o nemulţumire, că nu mai rămăsese nici o urmă din vechea rană. Se închisese cu totul. O privi din nou: chipul ei împrăştia o lumină interioară; ar fi putut să-i anunţe nenorocirile cele mai mari şi chipul ei n’ar fi arătat decât tot bucuria. Se mohorî si se scufundă mai j adânc în ochii ei; în fundul lor ceti că nimic n’o clintea din con- vingerea că nu va pleca. Seara se lăsa; veneau adieri răcoroase dinspre apa Moldovei din apropiere; oamenii din satele învecinate se urcau în căruţe, câte şase-şapte într’una, ca să nu-i apuce noaptea. Voichiţa îşi încărcase şi ea copiii şi plecase cu Glonţ şi Ursu; hora se spăr- sese; femeile şi fetele se trăgeau pe la casele lor; nu rămăseseră decât oamenii cu chef ce şi-l prelungeau cu scripcari din sat. Bă- trânul se uită la ceas. — E târziu, tinere; ar fi timpul să-ţi iei toiagul, că te apucă noaptea; noi plecăm la Tătăruşi şi mai avem vre-o patruzeci de kilometri. — Plecaţi d-stră înainte, interveni Mili, noi mai rămânem puţin prin parc, îl conduc apoi la Balomireşti şi mai am timp să mă întorc la Uideşti. — Un urs ca mine în maşina dumitale! se codi Bizu. j — Un urs, dar unul scăpat din groapa urşilor dela Berna! glumi bătrânul, ce se urcă în maşina lui Posluşnicu, înţepenit la volan. Rămaseră singuri; momentul atât de temut venise totuşi fără panică, fără nici un fel de explicaţie — cu siguranţa că totul fusese uitat, dispărut în fundul unei conştiinţe ce se refacuse, proaspătă. II luă de braţ. —Mi-ai făgăduit să-mi arăţi locul unde era să te împungă un taur. — N’ai uitat? se bucură el. Apucară pe uliţa prăfoasă, pe câmp spre biserica refăcută a lui Ştefan cel Mare, din obligaţia testamentară a marchizei; moştenitorii se împotriviseră multă vreme, dar, în urma unui mare proces, la care puseseră umărul şi Grigore şi Alecu, biserica se ridicase. 52° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Pe atunci era o ruină în mijlocul câmpului. Nu cred să fi avut mai mult de zece unsprezece ani şi venisem la hram cu nişte camarazi, pe care îi lăsasem la Năstase, pentru ca să văd ruina. Când să mă apropii, din partea cealaltă se repezi un taur; de spaimă am intrat în ruină, unde păşteau nişte vite; taurul s’a luat după mine şi, dacă nu m’aş fi săltat din fugă pe ciubucul ferestrei, rămas intact din vremea lui Ştefan cel Mare, cu siguranţă că m’ar fi împuns, după cum împunsese cu o zi înainte un flăcăiaş. Mili îl ascultă cuminte, fără nici un comentariu, nu pentru că se silea să ascundă ceea ce gândea ori dintr’o constrângere, ci, dimpotrivă, pentru că se simţea deslegată de trecut, slobodă, uşoară, invadată de o linişte, asemenea liniştei, ce se lăsa peste valea Moldovei. Vizitară sera şi se înfundară printre alei. Tăcerea cânta într’înşii. Nu-1 întrebă nici măcar dacă pleacă în adevăr în străinătate şi nici el nu se mai mira de ce nu-1 întreabă; li- niştea ei se împrăştiase şi într’însul, cu aceeaşi convingere, că nu va mai pleca. Pentru ce ? Nu-şi dădea seama; convingerea îi venea de dincolo de conştiinţă. Străbătură marea alee de brazi, unde se plimba adinioară Luţica la braţul Marchizului. Aleea era pustie; vârfurile brazilor se uneau; o veveriţă sări de pe un copac pe altul. La capăt ajunseră la eleşteu; priviră de pe pod forfota cra- pilor. El scoase din buzunarul hainei câţiva covrigi, luaţi dela hanul dela Pădureni pentru Glonţ şi Ursu şi uitaţi. Ii aruncă în bucăţi; crapii se repeziră cu gurile lacome, hîde. Se înserase şi luna plină, albă încă, se arătă la un colţ al parcului. Ei priveau la lupta peştilor; Mili îşi închise apoi ochii şi, aşa cum de atâtea ori se visase, îşi lăsă capul pe umărul lui; capul tânărului se în- toarse lin spre dânsa şi gurile li se întâlniră în sfârşit. Rămaseră astfel un timp fără măsură, — când clipocitul apei o făcu să tresară. In tăcerea ei adâncă sgomotul luă proporţii uriaşe; pe fundul retinei, chipul unei femei se apropie; recunoscu pe Lu- ţica ; venise lângă dânşii pe pod şi se aruncase în eleşteu. Speriată, Mili se smulse din îmbrăţişare. — S’a înnecat, ţipă ea scurt. Luptându-se pentru o bucată de covrig, doi crapi izbiseră mai puternic luciul apei. (sfârşit) E. LOVINESCU DIN HORAŢIU LUI MECENA — ODE I, x — O, Mecena, vlăstar din străbunici regeşti, o, tu, pavăza, tu, dulcea podoabă-a mea, sunt inşi căror li-e drag colbul Olimpiei de-al lor car adunat, iar când, cu roţi fierbinţi stâlpul bine ferind, nobilul finic au, domni se cred pe pământ, până la cer 'nălţaţi. Unu-i vesel când sus gloatele de Quiriţi nestatornici l-au pus, în întreitul rang; altul, când a închis în magazia sa grâul tot măturat pe-arii, în Libia. Celui care voios scurmă străbunu-i câmp cu hârleţul, de-i dai stare atalică, nu-1 îndupleci nicicând marea mirtoică s’o despice pe-un vas cipric, năier fricos. Când icaricul val luptă cu Africul, negustoru ’ngrozit laudă-ogoarele şi tihnitul oraş; năvile-şi drege-apoi grabnic, neînvăţat lipsa să sufere. Iată unul ce nici cupa de Masic vechi nu refuză şi nici parte din zi să ia ca să stea tolănit sau sub tufişuri verzi sau la sfântul izvor al unui lin pârâu. Taberi multora plac, trâmbiţe, glas de corn şi războiul urît tuturor mamelor. Sub un cer friguros stă vânătoru-ades 522 REVISTA TUNDAŢIILOR REGALE în zăbava-i uitând soaţa lui tânără, când o ciută zăresc harnicii lui copoi sau vr’un marsic mistreţ plasa subţire-a rupt. Eu de-a doctelor frunţi glorie, iedera, pus cu zeii-s la rând, iar răcorosul crâng şi-ale Nimfelor hori line cu Satirii mă despart de popor, dacă eu flautul Euterpei 1-aud şi Polyhymnia nu ’ncetează-a struni lesbicul bârbiton. Dar tu loc dacă-mi dai printre ai lirei barzi, cu-al meu~creştet semeţ astrele voi lovi. LALAGE — ODE II, S — Ea nu-i în stare încă să poarte jug plecând grumazul, nici să ’nsoţească ’n ham un semen, sau să rabde greul iureş al dragostei unui taur. La câmpul plin de iarbă e junca ta cu gândul, fie ’n râu al nămezii foc să-şi stingă, fie sub răchita umedă, printre viţei să sburde arzând de dor. Tu pofta de struguri verzi alung’o. Plumburiii ciorchini curând îi va schimba pestriţa toamnă dându-le-a purpurii strălucire. Curând te va urma, căci hainul timp se duce ’n sbor răpindu-ţi din anii tăi şi dându-i ei; curând sglobia Lâlage după bărbat va merge, iubită cum nici Ph61oe chiar n’a fost nici Chloris cu-al ei umăr bălaiu lucind ca luna limpede pe mare, noaptea, şi nici Cnidianul Gyges ce pus în ceata fetelor dac’ar fi, isteţii oaspeţi nu l-ar ghici uşor, căci părul despletit şi chipul lui îndoielnic i-ar şterge urma. ALFIUS — EP. 2 — « Ferice-acela ce de-afaceri depărtat, ca vechiul neam de muritori, lucrează câmpul părintesc cu boii săi, scutit de orice camătă. Fiorul goarnei nu-1 trezeşte ca soldat, de marea rea nu-i îngrozit, în for nu calcă, nici pe pragul mândru al puternicilor cetăţeni. Butaşi de vie plini de vlagă ’nfăşură pe trunchiul plopilor înalţi sau jos în valea răsunând de mugete priveşte turma colindând; crenguţe sterpe cu cosorul curăţă şi ’nfige-altoiuri rodnice sau pune mierea în curate amfore şi tunde oi nevolnice. Iar când cu poame dulci împodobitu-i cap şi ’nalţă toamna pe câmpii, ce vesel e să rupă pere din altoi şi struguri ce ’ntrec purpura, să-ţi dea, Priape, ţie dar şi tatălui Silvanus, paznic de hotar. Cu drag se ’ntinde sau sub un stejar bătrân sau pe-o bogată pajişte, când între maluri ’nalte ape lunecă şi ’n codri pasări ciripesc DIN H0RAT1U 525 şi undele izvoarelor cu murmur curg ce ’mbie la un somn uşor. Iar când, cu iarna, tunătorul Iupiter aduce ploaie şi zăpezi, el sau asmute câinii după aprigii mistreţi, mânându-i către plăşi sau mreje rare ’ntinde pe ţăruşi lucioşi drept cursă lacomilor sturzi şi prinde ’n laţ fricoşii iepuri şi cocori pribegi, ce sunt gustoase prăzi. Ce om nu poate tot aleanul dragostei să-l uite ’n astfel de plăceri ? Şi o femeie bună dacă-ar îngriji de casă şi de pruncii dragi, ca o Sabină sau o soaţă de Apul cu chipul ars de soare mult; să ’ngrămădească ’n vatra sfântă lemne vechi când vine soţul ostenit şi ’n ţarc apoi cireada grasă închizând, să stoarcă ugerii umflaţi şi vinul nou scoţând din dulcele butoi să facă-ospăţ necheltuind, lucrine stridii n’ar putea mai mult pe plac să-mi fie, nici calcani sau scări ce de furtuni, din apele din Răsărit, în marea noastră-ar fi aduşi; nici bibilica nu mi-ar merge la stomac şi nici ierunca ionică mai bine ca măslinele ce s’au cules din cel mai rodnic ram de pom sau ca măcrişul din livezi şi nalbele ce-ajută trupului bolnav şi ca mioara ce-o jertfesc lui Terminus sau iedul dela lup scăpat. Prânzind aşa, o, ce plăcut să vezi zorind sătule-acasă oile, să vezi cum boii osteniţi trag plugu ’ntors cu moleşitul lor grumaz 526 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi sclavii casei, roiu bogat, înconjurând pe Larii care strălucesc». Zicând acestea, cămătarul Alfius mai, mai să ’nceapă-a fi ţăran, şi-a strâns la Ide banii toţi şi umblă-a-i da pentru Calende cu ’mprumut. LUI NUMICIUS — EPISTOLE, I, 6 — Indiferenţa e unicul lucru şi singur, Numiciu, care, cred eu, ar putea fauri şi păstra fericirea. Soarele-acesta şi stelele cum şi-ale anului timpuri ce la soroace se ’ntorc, sunt inşi ce, privindu-le, nu simt niciun fior pătrunzându-i. Ce crezi de-ale câmpului daruri sau despre marea din care-avuţii scot Arabii şi Inzii ? Ce spui de jocuri, ovaţii, de ce-ţi dă Quiritul prieten ? Cum socoteşti oare să le privim, cu ce ochi, cu ce suflet ? Cel temător de contrarul acestora prins de mirare-i, cum e şi cel doritor; amândorora spaima li-i mare când o deşartă părere îi sperie fără de veste. De-i bucuros sau mâhnit, doritor sau fricos, ce folos e ? Căci orice vede mai bun sau mai rău ca speranţa făcută, el stă cu ochi pironiţi, amorţit şi la trup şi la suflet. Omu ’nţelept un nebun s’ar chema şi nedrept ar fi dreptul dacă el însăşi virtutea ar vrea prea departe s’o ’mpingă. Haide dar, vase de-argint, vechi marmori şi bronzuri admiră, de nestimate încântă-te şi de boieli tiriene; fii bucuros că, vorbind, mii de ochi se îndreaptă spre tine; harnic, din zori pleacă ’n for şi întoarce-te seara acasă ca să nu strângă mai mult, secerându-şi moşia de zestre, Mutus, şi — lucru nevrednic, căci el e de viţă mai proastă — să te trezeşti admirându-1 în loc să fii tu admiratul. Tot ce-i vârît în pământ e scos la lumină de vreme şi e ’ngropat tot ce azi străluceşte. Tu, bine ştiutul de-al lui Agripa portic», tu privitul de calea lui Apiu trebue totuşi să pleci unde Numa s’a dus şi cu Ancus. Dacă o crâncenă boală în coaste sau sale te ’ncearcă, repede caută-i leac. Vrei traiu fericit (cine nu vrea?): dacă virtutea doar poate să-l dea, cu tărie urmeaz’o, lasă plăcerile. Crezi că virtutea-i o vorbă deşartă 528 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi crângul sfânt e doar lemn ? Vezi portul să nu ţi-1 ocupe altul, negoţul să-l pierzi cu Bitinia şi cu Cibira! Strânge talenţii, o mie şi încă pe-atât, după care fă să urmeze a treia, iar alta ’mpătrească grămada. Ştii doar, soţie cu zestre şi trecere ’n lume, prieteni şi frumuseţe şi neam dărueşte Măria sa Banul, iar cel cu mulţi gologani are dar de-a convinge şi farmec. Al Capadocilor rege, bogat în scalvi, n’are parale. Nu fi ca el. Pe Lucullus rugându-1 odată, se zice, dacă-ar putea să ’mprumute o sută de hlamide scenei, zise: «De unde atâtea? Să caut şi tot ce găsi-voi am să trimit». Şi puţin după-aceea el scrise că are cinci mii de hlamide-acasă: să ia sau o parte sau totul. Sărăcăcioasă e casa, în care prisosul nu-i mare şi neştiut de stăpân, iară hoţii profită. Deci dacă banii sunt cei care pot făuri şi păstra fericirea, treaba aceasta să-ţi fie şi ’ntâia şi cea de pe urmă. Dacă te simţi fericit să ai trecere ’n lume şi vază, cumpără-ţi sclav care nume să-ţi spună şi semne în coasta stângă să-ţi facă cu cotul silindu-te peste tejghele mâna să ’ntinzi: «Ăsta-i tare în Fabia, ăla ’n Velina; ăstălalt fascele dă cui place şi ia, cui voieşte, jeţul curul, când se supără. Frate şi tată numeşte-i; pe fiecare, precum îi e vârsta, cu dragoste-adoptă-1» . Dacă, mâncând bine, bine trăieşti, e ziuă, să mergem duşi de gâtlejuri; să pescuim, să vânăm ca Garguliu odinioară, ce sclavilor săi poruncea să se ducă de dimineaţă cu plăşi şi ţăruşe prin forul tixit de lume ce sta şi privea cum din mulţii catâri numai unul duce-un mistreţ cumpărat! După masă, umflaţi, hai la baie, nesocotind ce se cade sau nu şi de tabla cerită demni, ca vâslaşii netrebnici ai lui Ulis din Itaca cei ce mai sus decât patria-au pus o plăcere oprită. Dacă, cum crede Mimnermus, fără iubire şi jocuri nu e nimica plăcut, trăieşte ’n iubire şi jocuri. Fii sănătos. Dacă altceva ştii mai bun decât asta, sincer tu fă-mă părtaş; dacă nu, foloseşte-mi povaţa. CONST. I. NICULESCU DESTIN In fiecare seară Maria îşi făcea rugăciunea. Lua cartea de pe etajera din colţ, o deschidea, se uita cu grijă la candelă, cerceta feştila, apoi începea să murmure încetişor. Citea rugăciunea pentru izbăvirea viselor urîte şi năluciri. — Iar l-o fi visat pe Manole — spunea încetişor bunica; se ridica între perne, îşi aţintea privirea pe icoane, urechea ei încor- dată nu prindea decât rar câte un cuvânt; auzea doar şoapta Măriei. Dar oridecâteori o auzea rugându-se se simţea mai liniştită. Apoi se sculă binişor, se aplecă peste patul Ioanei, se uită la chipul copilei adormite, îl cercetă cu atenţie, o pipăi binişor, alipi mâna uşurel de gât să vadă de n’are fierbinţeală, o închină şi se rugă lui Dumnezeu s’o scape de rele. Bătrâna bunică era speriată de boală şi împovărată de cine ştie ce amintire. îndată ce Maria isprăvi rugăciunea, şopti: — Mi se pare că Ioana e bolnavă... Maria deschise ochii peste măsură, se aplecă şi ea iute spre copilă, o cercetă, îi ascultă răsuflarea liniştită, apoi se ridică: — Iarăşi m’ai speriat mamă, n’are nimic copilul, doarme, priveşte, ce liniştit doarme. Şi, Maria privea cu ciudă spre maică-sa; de ce avea obiceiul să-i mărească grija ? Să adune din nou greutatea fricii peste su- fletul ei? Bunica la rându-i privea faţa trasă a Măriei. — Parcă a slăbit, îşi spunea îngrijorată; sau poate i se pare? Şi aşa se frământau amândouă în fiece zi, speriate de ceva ce nu era, şi de care le era frică să nu vie. — De ce se tem atâta ? se întreba Ioana, oridecâteori le auzea vorbind. 4 530 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — De ce nu mă lasă liniştită ? Ioana suferea s’o tot creadă bolnavă, dar se oprea din supărare aducându-şi aminte de ochii îngroziţi ai Măriei, de mâinile tre- murătoare ale bunicii. Aveau amândouă o astfel de spaimă şi încremenire oridecâteori li se părea că sănătatea ei şovăie, încât i se făcea milă de ele; simţea că totul nu era decât din iubirea prea mare pentru ea. Seară, după seară, totul âe petrecea aidoma. Când nu se culcau încă, atunci vorbeau; bunica totdeauna de viaţa ei de demult, ce părea veche şi uitată, dar pe care ea o scutura în fiecare seară de praful anilor şi o aducea vie între ele. Rareori când bunica n’avea chef de vorbă, sau când Maria citea altceva decât ceaslovul. Ioana învăţa lecţiile, scria temele şi apoi începea să gândească. Se uita la maică-sa, oare n’ar fi fost mai nemerit să fie călugăriţă ? Nu vorbea decât de biserică, de slujbe, de citanii. Bunica în schimb nu vorbea decât de morţii ei. — Bunico, dacă moare omul, sufletul moare şi el ? întreba Ioana. Bătrâna se speria de cele ce-i pot trece prin minte copilului; uita că Ioana nu mai era micuţă; apoi începea să tremure. între- barea părea că era răspuns la toate îndoielile ei. De mii de ori se gândise la trecerea asta de dincolo, despre care nu ştia nimic, dar care o înspăimânta cumplit şi pe care o încuia totuşi prin semnele ei, care le socotea că i le fac morţii. Erau zile când gândul acesta hain o copleşea într’atât, încât n’o mai părăsea, dar nu-1 mărturisea nimănui. Atunci, tăcea; se ferea să vorbească, sta culcată sau nemişcată în fotoliu cu ochii pe geam, urmărind sborul vre-unei păsărele sau ascultând frea- mătul nucului de lângă casă. Ii treceau prin minte întâmplările vieţii ei şi se încăpăţâna să şi le amintească numai pe acelea triste, pe acelea care o izbiseră mai aprig. Cu Ioana rareori vorbea de lucruri şi întâmplări prezente, se părea că acestea nu existau, micile nimicuri zilnice nu erau luate în seamă; nu pomenea de ele niciodată. Un singur lucru era tot- deauna actual, teama de boală. Ioana cunoştea pe toţi morţii bunicii, pe care ea nu-i uita nici într’o clipă şi pe care îi alăturase definitiv vieţii ei. Trăia atât de intens în trecut, încât copila ajunsese să se transpună şi ea acolo. Cunoştea toate neamurile, chiar şi cele mai îndepărtate, DESTIN 531 numai din cele povestite de bunica. Nu-i văzuse decât în albumul cel verde de catifea, dar în închipuirea ei trăiau aievea, cu atâta putere, încât atunci când bunica vorbea de ei, Ioana îi simţea aşezaţi prin odaie ascultând şi ei întâmplările pe care ea le po- vestea. — Ţi-e frică de moarte, bunico ? întreba mai departe Ioana. Bătrâna clipea des, strângea gura pungă ca şi cum s’ar fi ferit să nu spue ceva, îngălbenea mai tare şi ar fi fost bucuroasă să nu-i mai pue astfel de întrebări. Ioana pricepea c’o face să sufere, dar curiozitatea era mai tare decât iubirea ei pentru bătrână, atunci când era vorba de taina «morţii »; ca si cum un mic diavol ar fi furişat în sufletul copilei întrebările, ce strângeau inima bunicii ca într’o chingă. — Oare nu tot ea m’a învăţat cu moartea şi cu morţii ei ? se gândea Ioana. Bătrâna se scula, deschidea scrinul şi ca şi cum ar fi voit să îndepărteze gândurile Ioanei sau poate pe ale ei, îşi scotea « como- rile » pe care le arăta cu mândrie. Copila fericită pipăia şi mângâia mătăsurile şi dantelele îngălbenite de ani; vălul de mireasă al bătrânei adus din depărtări, toate aceste minuni o făceau să între- zărească altă lume decât aceea a morţilor pe care i-o arăta mereu bunica. — Iată şi rochia, spunea ea; este ţesută cu fir de argint. Ochii femeii străluceau, amintirile bune o întreceau si uita să mai vorbească de moarte. Ioana privea chipul mic şi sbârcit al bătrânii şi cerca să şi-o închipue tânără. — Voi fi şi eu mireasă ? întreba naiv copila. Bunica uita să răspundă şi urmărindu-şi amintirile, spunea: — Era tânăr atunci bunicul tău; era bun şi mă iubea. Dar Ioana nu şi-l putea închipui tânăr pe bătrânul din foto- grafia albumului, mic, slab, cu favorite albe şi cu ochelarii prinşi de butoniera hainei cu panglică neagră. Ştia că murise într’un accident; bunica îi povestise de mai multe ori până acuma întâm- plarea şi nu uita niciodată să adaoge şi de moartea copiilor, petre- cută cam tot în acelaşi timp. Oridecâteori venea la rând această parte din viaţa ei, bunica plângea înnăbuşit, îşi crispa mâinile şi sfârşea totdeauna: 4* 532 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Tu semeni leit cu unul dintre ei,— si iute bătea cu mâna în lemn şi adăoga: să nu-ţi fie de-o măsură. Poate de asta era bunica mereu tristă^ văzuse şi trăise clipe de boală şi de moarte a celor scumpi ei. Dar ea, Ioana, avea şi ea amintirile ei, durerea ei... acolo, ascunsă... şi cât ar fi voit să le spue, dar n’avea cui. Ar fi voit să mai afle amănunte, dar ştia că orice întrebare ar fi mâhnit-o pe Maria şi asta nu voia. La şcoală Ioana nu se alipea de ceilalţi copii, nu se împrietenise cu nimeni. Maria, acasă singură, se frământa cu greutăţile vieţii. De când venise în ţară era mereu bolnavă, poate de dorul lui Manole sau poate era chiar bolnavă... îşi iubea copila peste mă- sură. Aici începuse o altă viaţă, ceva cu totul opus decât fusese până acum. Trebuia să lupte ca să poată trăi şi nu ştia cum. Grija pentru Ioana îi fura tot timpul, dar noaptea era liberă; în vis avea dreptul să fie ea. Visul însă o chinuia, o sbuciuma şi dimineaţa se scula obosită ca după o călătorie lungă şi grea. Atunci se refugia în rugăciune. Acolo se regăsea, se împăca cu soarta, cu ea. Ioana venea dela şcoală cu ochii mai scânteetori, mai vii, cu mişcări mai repezi; acasă găsea ordine şi mirosea bine a bunătăţi. Bunica se mişca prin odăi fără rost, dar ei îi plăcea s’o vadă um- blând, mai mult decât atunci când rămânea nemişcată în fotoliu. Maria avea grijă să fie masa gata şi de cum venea ea dela şcoală se aşezau la masă. Bunica punea ochelarii, mânca încet şi mesteca curios. Ioana îi urmărea gesturile, atunci când nu-i era foame. Apoi pleca iar la şcoală şi seara, după lecţii, vorbea cu bunica sau cu Maria. Când rămânea pe gânduri, bunica o privea prin ochelari îngri- jorată, iar Maria o întreba: — Ţi-e r^u ? De ce te încrunţi ? Ioana cu ochii arzători îşi privea mama şi răspundea scurt: — Mă gândeam la tata. Ochii Măriei se umpleau cu lacrimi. Bunica se deştepta brusc din somnolenţa ei şi împinsă ca de un resort învârtea ciucurele dela haina de lână de pe umeri, asculta cu capul plecat, ceva ce nu auzea nimeni, ca şi cum ar fi voit să prindă cine ştie ce sunete pierdute prin văzduh. Ioana nu mai întreba de mult, nimic ce se referea la «tata », ştia bine că era un drum închis, aşa că oride- DESTIN 533 câteori dorea să vorbească de el, îşi povestea sie-şi, fără s’o mai mâhnească pe Maria. Seara în patul ei, în voie, începea să depene gândurile. îşi aducea atât de bine aminte de tata. Un lucru nu ştia exact: câţi ani să fi avut ? patru, cinci sau poate mai mult. Cum ar fi între- bat ... Bunica n’ar fi ştiut să răspundă, că nu era acolo. Dacă ar fi putut s’o întrebe pe Maria, ea ar mai fi adăogat şi alte întâmplări. Se vedea umblând mică şi puţintică, printre sacii de cafea, de alune şi castane din magazia lui Manole. Simţea şi acum în nări mirosul sacilor de iută, al cafelei crude, al lăzilor cu fructe exotice, pe care le aspira cu atâta plăcere ca o hrană. Adesea scotocea cu degetul subţirel câte o gaură a sacilor plini şi scotea câte-o alună pe care o ronţăia şi care îi părea cu mult mai bună decât acelea pe care le avea la îndemână sus, pe masa din sufragerie. Se strecura cu îndemânare printre lăzile şi sacii mulţi, ca şi şobolanii şi şoarecii ce se înfruptau din belşugul şi avuţia Iui taică-său. Casa lor atunci era în ţară străină. Locuiau în dosul bazarului, într’o stradă toată cu armeni. Tata, oridecâteori îşi aducea aminte, nu se putea opri să nu spue: — Ce-o fi avut de gând, taică-meu să-şi cumpere proprietate tocmai în cartierul acesta? Dar la moartea bătrânului, tot lui îi lăsă moştenire, afară de firma veche, cunoscută şi casa mare, greoaie, toată din lespezi de piatră cioplită. Acolo se născuse Ioana. In fond lui Manole îi convenea casa; era dosită, aşa cum îi plăcea lui, iar Ioana o găsea minunată. Dela fereastra unei odăi de serviciu, se vedea mereu Bosforul. O !... ce minune, când îşi aduce aminte!... De atunci n’a mai văzut nicăieri un loc atât de frumos. Acolo îi plăcea să stea să privească câteodată seara, când se aprindeau stelele; se ducea însă fără ştirea Măriei, ea nu voia s’o ştie printre servitori. Ar fi privit ceasuri întregi jocul luminelor pornite de pe maluri, pe supra- faţa apelor, de păreau nişte şerpi lungi de aur, ce se fugăreau unul pe altul. Prin fereastra zăbrelită a învăţat ea să deosebească bărcile de caicuri şi caicurile de vapoare şi tot prin petecul de 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE geam mic, a înţeles că lumea trebue să fie mare, foarte mare, altfel decât şi-o închipuise mintea ei până atunci. Jos, în parterul casei, Manole avea magazia: era o sală mare şi foarte adâncă, întinsă pe toată suprafaţa. La etaj era locuinţa. Proprietarii prevăzători clădeau astfel ca să pue la adăpost avutul şi familia, de ochiul lacom al vecinului şi apoi de toanele stăpânirii. Casa era o mică cetate în miniatură cu ferestre şi porţi ferecate în fierărie groasă şi nituită, ca să nu poată pătrunde nici un nechemat. In « magazie » — aşa îi plăcea şi lui Manole s’o numească — despărţise o odaie mare ce servea drept birou. Acolo scriau toată ziua trei contabili care ţineau registrele casei, făceau corespon- denţă, iar când era nevoie îi trimetea să vămuiască mărfurile sosite din porturile îndepărtate ale Orientului sau să încarce alte caicuri şi vapoare cu destinaţia spre porturile Mediteranei. Acum, Ioana ştia că tata fusese om bogat, iar pentru negoţul lui întins-avea o pricepere cu totul deosebită. In fiecare zi, zeci de căruţe descărcau şi încărcau fel de fel de mărfuri, care trebuiau să rămână acolo pentru vânzarea en gros ce-o făcea în Constantinopol ori pentru împrejurimi. Grosul mărfurilor, însă, era trecut dintr’un vapor în altul; el făcea doar formalităţile. Atunci erau comenzi mari, care porneau cu desti- naţii mult mai îndepărtate şi în zilele acelea Manole era foarte ocupat. Toate amănuntele acestea Ioana le aflase cu mult mai târziu, după plecarea lor din Constantinopol, delajUnchiul Adam. Ioana depănă acum, singură, amintirile şi se miră că n’a venit încă nimeni să-i cerceteze răsuflarea şi pulsul. Dar bunica a aţipit în jilţ, iar Maria pe masa din sufragerie socoteşte. Afară se pornise vânt aspru de toamnă. Trebuia să-i facă haină groasă Ioanei, gândea Maria, drumul până la şcoală e lung şi iernile au început să fie grele. Ii spusese multe unchiul Adam, doar era prietenul ei cel mare, încă de când era copilă. Nu-1 uita când i-a adus prima păpuşe. Ce bucuros era, ca şi cum s’ar fi jucat el cu ea. Când au botezat-o, Ioana a voit s’o cheme Aise, era cu şalvari de mătase roşie şi cu sprincene îmbinate, aşa cum văzuse la cadânele din Constantinopol. Unchiul Adam era frate cu Manole, dar nu semăna nici pe departe, el nu se pricepea la negoţul tatii, după cum nici Manole nu se pricepea în arheologia lui. DESTIN 535 Manole, de cum se scula dimineaţa, împărţea ordine repezi, nu uita niciodată să-şi cânte rugăciunea de dimineaţă şi încheia tot cântând: «Doamne, învredniceşte-mă să te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac toate întru voia ta », Se scobora apoi în birou, cerceta poşta, asculta cu răbdare raportul oamenilor, iar dacă era nevoie să lipsească ziua întreagă în port, atunci poarta cea mare de stejar se încuia pe dinăuntru, se punea drugul gros de fier, iar «tuşa Eleni», aşa o numea tata pe sora lui, venea să ţie de urît Măriei. Pe atunci bunica era în ţară. Pentru Ioana, venirea tuşii Eleni era zi de sărbătoare; bătrâna era o fire veselă şi tare limbută, ca mai toate femeile din neamul ei. Ştia tot ce se petrece dela Ildiz-Kiosc, palatul sultanului şi până dincolo de mahalaua Tacsâmului. Nu fusese niciodată măritată şi oridecâteori o chema Manole nu pierdea ocazia să anunţe alţi pretendenţi care se iveau, dar pe care necurmat ea îi refuza. Nimeni nu ştia cât adevăr cuprindeau toate aceste invenţii năstruşnice, căci imaginaţia nu-i lipsea tuşii Eleni. Ioana, de cum auzea că vine, o aştepta cu nerăbdare. Maria era şi ea veselă atunci, îi plăcea s’o asculte, era curioasă să afle ce se petrece afară, dincolo de zidurile ei, acolo unde nu avea îngăduiala nici să privească, nici să se dorească. Toate preocuparea lui Manole de-a n’o lăsa singură pe Maria când lipsea el, era în fond grija lui de-a fi bine păzită. Era « cel mai gelos om din lume », după părerea tuşii Eleni. Maria se prefăcea că nu-i pricepe boala, pe care el singur se ferea s’o numească şi de care suferea cumplit. — Să nu-i semăn, se gândea Ioana; e rău să fii aşa, de vreme ce toţi pomenesc de meteahna lui Manole. Pe Maria n’a auzit-o nimeni plângându-se de el. Ea nu-1 vedea decât cu ochii femeii îndrăgostite şi i se părea că aşa trebue să fie. Manole era un om mai mult mic de statură, bine legat, foarte voinic şi avea nişte ochi verzi ca frunza, de o rară frumuseţe. Ioana îşi aducea bine aminte de el, îl iubea atât de mult, îi era atât de drag... — Când mă fac mare, mă mărit cu tine,— îi spunea ea. Tata râdea. Nimeni nu l-a văzut niciodată stând, niciodată tăcând. Dacă 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu da o comandă, apoi repeta un verset din Biblie oricui se nemerea: oamenilor din birou sau servitorilor, cu toate că unul din ei era Turc. Tot auzindu-şi stăpânul, Iunus repeta şi el: « Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale ». — Taci din gură,— îi striga, barba Gheorghe, Grec şi el din insule, ca şi Manole,— taci liftă, nu pomeni vorbele Domnului când nu le ştii înţelesul. Manole se supăra foc că-1 opreşte, atunci îl bătea pe umăr pe Turc ca o recompensă că n’a uitat ceea ce auzise şi-l încuraja tot printr’un verset, ca şi cum Iunus ar fi priceput: — « Dacă crezi, vei vedea mărirea lui Dumnezeu ». Toate astea se repetau destul de des. Odată cu freamătul de viaţă al tatii, acolo jos în magazia lui, ca peste tot de altfel, el împrăştia bucuria de a trăi. Aci îl vedeai socotind sacii încărcaţi, sau descărcaţi, ordona unde şi cum să fie puşi, câţi să fie scrişi pe registrul mic de primire şi câţi anume în cel mare pentru socotelile generale. Controla şi iscălea fiece pagină, apoi, printre picături, deschidea uşa biroului unde lucrau cei trei şi dicta fiecăruia scrisorile comerciale, care porneau ca şi mărfurile în toate colţurile lumii. Avea timp să se urce sus s’o vadă pe Maria, de mai multe ori pe zi; să-i spună vre-o noutate, sau să bea câte-o cafea alături de ea. Tot timpul risipea numai viaţă în jurul lui. Puterea lui de muncă şi voia lui bună era un adevărat îndemn pentru toţi. — Dacă tata ar fi fost vre-un conducător de armate — se gân- dea Ioana — de sigur c’ar fi ştiut să iasă din orice încurcătură. Şi oricât de ocupat ar fi fost, două lucruri nu uita niciodată: să cârpească peste gură pe orice cărăuş pe care l-ar fi auzit înjurând în faţa lui de cele sfinte şi apoi să repete versete întregi pe care le ştia pe dinafară. Biblia era singura lui lectură. Oridecâteori Ioana scobora scara şi el o vedea împleticindu-se printre sacii lui — numai ea era îngăduită să se plimbe oricând în cele două etaje ale casei — Manole era fericit. Dacă s’ar fi putut ar fi voit-o toată ziua lângă el. — Jos este «iadul » — spunea el — iar sus este « raiul », acolo mama este stăpâna. Adesea alerga din fundul magaziei, până în faţă la intrare cu Ioana prinsă de grumaji atârnând ca o povară, de care se părea DESTIN 537 că Manole nici nu băga de seamă. Pentru ea, plimbarea aceasta pe spatele tatii, printre sacii şi lăzile ce veneau din depărtări, era una din plăcerile de care n’ar fi putut să se lipsească. îndată îşi aducea aminte de poveştile «tuşii Eleni» cu călătorii lungi prin deserturi sau ţări minunate. Când credea c’a obosit-o, Manole o aşeza cu băgare de seamă pe câte o grămadă înaltă de saci, apoi desprindea cu îndemâ- nare câte-o ladă, de unde scotea o portocală mare şi aurie de Sici- lia, pe care o lăsa să alunece binişor în poala copilei. Acolo sus, ca pe un tron, Ioana sta cuminte şi învârtea globul cărnos, bine mirositor, vorbea cu el înainte de a-1 desface. Aşa de altfel cum avea obiceiul cu tot ce mânca şi cu tot ce vedea mai deosebit. Ioana convorbea totdeauna cu florile, cu fructele, cu animalele, cu bărcile pe care le vedea pe fereastră; cu caicurile, cu norii, în fine cu tot ce-o mişca mai puternic. Adesea punea şi întrebări, la care răspundea tot ea aşa cum se pricepea. Dacă ar fi avut tovarăş la joaca ei, poate c’ar fi împrăştiat bucuriile, dar aşa singură numai între oameni mari, n’avea cui. Totuşi ea găsise mijlocul să-şi spue plinul ei sufletesc. Mai târziu când se făcuse mare, făcea acelaşi lucru, dar n’o mai auzea nimeni, totul se petrecea în gând. Tot acolo în magazie, prindeau viaţă şi poveştile tuşii Eleni. De acolo de sus de pe saci, privea toată încăperea, prindea toate mişcările tatii, a cărăuşilor care neîncetat duceau şi aduceau măr- furile, cât şi a celor două slugi credincioase. Şalvarii lui Iunus deveneau dintr’odată de mătase, iar greu- tăţile din spatele lui Barba Gheorghe, saci plini cu aur şi cu nesti- mate, ca în poveştile cu Ali-Baba. Manole din când în când o privea mulţumit cu ochii plini şi cu gândul cald, care o învăluiau ca pe-o comoară scumpă. Nicăeri nu se simţea Ioana mai bine decât în tovărăşia tatii. Atunci se ştia ocrotită şi sigură de orice gest l-ar fi făcut. Anii ei puţini nu desluşeau de ce era aşa; înţelegea doar că-i bine lângă Manole. Barba Gheorghe, oridecâteori trecea prin dreptul Ioanei, îi atingea vârful pantofiorului cu degetul, pe care apoi îl ducea la buze, şi spunea în greceşte: — Ah ! na se haro copela-mu. 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ridica ochii de sub greutatea sacului şi o privea râzând cu toată faţa lui păroasă şi nerasă decât Sâmbăta seara, când se spăla, se premenea şi se pregătea pentru biserică. Iunus, celalt servitor, Turc, o iubea şi el. Dar atunci când ducea sacii, era numai băgare de seamă ca şi cum ar fi fost de sticlă, îi cumpănea pe spinarea lui lată, legându-i în dreapta şi în stânga, privind numai în jos, ca şi cum acolo ar fi fost punctul de sprijin şi cumpăna greutăţii lui. Iunus numai în ceasurile de libertate completă îi arăta dra- goste, dar nu prin cuvinte. Ioana pricepea tare bine, după grija cu care cioplea de fiecare dată, din scândurele, fel de fel de jucării, care voiau să reprezinte o pasăre, un câine, un vapor sau cine mai putea şti ce inventa. Ioana îl găsea stând jos turceşte, lângă uşa magaziei, care, iarna-vara, nu se închidea decât noaptea, sau numai atunci când pleca Manole ziua întreagă de acasă. Se apleca peste lucrul lui şi-l privea cioplind mereu cu un cuţit lung şi cu vârful tare ascuţit. Când jucăria era gata, omul o împodobea, bătân- du-i multe cuie, ca să fie şi mai atrăgătoare. Lucrul era mai tot- deauna întovărăşit de un cântec trist şi tărăgănat, pe care sfârşea să-l îngâne şi Ioana, fără să priceapă înţelesul cuvintelor. Dar operele lui Iunus, în care punea atâta suflet şi cântec şi la care se căsnea ceasuri întregi, pentru Ioana nu valorau decât atâta cât lucra omul; munca, felul cum mânuia cuţitul, ciocanul, cuiele atât îi atrăgea luarea aminte. Odată jucăria sfârşită, îi dădea atenţia unei clipe, ca apoi s’o uite prin cine ştie ce ungher al maga- ziei şi să nu-şi mai aducă aminte niciodată de ea. Dar lipsa aceasta pentru tot ce lucra Iunus de dragul ei, pe el nu-1 descuraja; de fiecare dată începea cu acelaşi avânt, socotind valabil doar timpul cât putea opri atenţia copilei, pe presupusa lui jucărie. Sus la etaj era împărăţia Măriei, Manole o botezase «Rai». Ioana oridecâteori scobora scara de stejar, jos în magazia tatii, îşi spunea că aşa trebue să fie şi scoborîrea în iad, căci scara era veşnic întunecoasă. Toate aceste noţiuni de «rai» şi «iad» le avea din cele ce-i povestea Manole în fiecare seară, ei şi Măriei. Căci, lucru curios, credinţa lui fără margini nu-1 oprea să iubească şi să-i amintească de legendele Greciei antice. împletea cu o uşurinţă şi abilitate fără seamăn, legendele cu creştinismul, fără să ştirbească cu nimic DESTIN 539 teama de cuvântul evangheliei, de care era atât de adânc pă- truns. Odăile erau multe, mari şi toate pline cu mobile grele şi co- voare scumpe. Ferestrele toate dădeau în curtea interioară, pe un balcon lat, tot de stejar ce făcea înconjurul curţii. La stradă casa avea o singură fereastră lunguiaţă şi zăbrelită cu gratii groase de fier şi care se ridicau de jos în sus până la jumătate. Tata avusese grijă s’o înfunde în aşa chip, încât de sub covorul gros care o astupa, nici nu se bănuia. Gelozia închisese şi acest ochi spre lume, ca nu cumva să intre pe acolo vre-o ispită. Acum, când Ioana o priveşte pe Maria, pricepe de ce-i aşa stângace, de ce ştie aşa de puţin să se mişte. Gesturile îi sunt încete, leneşe, iar fiinţa întreagă albă şi subţire, seamănă cu florile ce cresc la umbră, fără pic de vlagă. Ca să ajungi sus, trebuia mai întâi să treci prin magazia tatii, ochiul lui de cerber trebuia să vadă tot, trebuia să ştie precis cine intra în casă şi nimeni nu putea urca fără învoirea lui. In schimb, închisoarea Măriei era aurită. Mobilele scumpe şi covoarele mătăsoase acopereau pereţii şi podeaua. Lămpi joase de alamă bătută în ciocan împodobeau şi luminau încăperile seara. Adesea şi ziua mama avea obiceiul să lase aprinsă câte-o lampă, aşa că dădea încăperilor un farmec deosebit. Printre lămpile aprinse, aşezate în toate colţurile casei, se stre- cura Ioana, ca într’un dans de cuţite, cu mai puţină ştiinţă decât printre sacii tatii. Jos era ca într’o grădină la joacă, iar sus ca la şcoală, în faţa profesorului, care-i impunea o anumită ţinută. Sus trebuia să fie cuminte, să asculte cu atenţie, să nu facă mişcări repezi,— aşa voia Maria,— iar jos era recreaţia, fuga, joaca şi cântecul. Nu arareori se pomenea dansând după maneaua lui Iunus, atunci se opreau toţi din lucru şi se uitau cu atenţie la picioruşele ei mici, pe care le învârtea în tactul muzicii şi al bătăilor din palmă. In biroul tatii, Ioana îşi avea scaunul ei, în care se aşeza când Manole discuta afaceri. Acolo orizontul se deschidea ca prin far- mec, auzea frânturi de vorbe, se pomenea de călătorii îndepărtate şi de ţări curioase, turburată de aerul nou şi sărat al mărilor necunoscute, pe care le bănuia, după mirosul gudronului din port, adus odată cu mărfurile, cu sacii, cu lăzile pline cu fructe străine. 540 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Toate acestea o ameţeau şi-i ţineau atenţia trează, cu dorul mereu de ducă, al cine ştie cărui străbun neîmplinit, în sângele ei tânăr. Oridecâteori simţea că poate cere ceva lui Manole, prima dorinţă era să plece tustrei pe mările de care vorbeau străinii şi mai cu seamă de care vorbea «tuşa Eleni». Tata o privea cu ochi curioşi, o legăna pe genunchi şi-i spunea: — Pare că te-aş fi voit băiat, când te aud,— şi în gând, şi în fundul inimii mulţumea cerului că-i fată, aşa cum a dorit-o el... îndată ce se urca sus lângă Maria, Ioana era o copilă mică, leneşe, ce-i plăcea să stea întinsă pe canapele, într’o dulce toro- peală. Mama umbla prin odăi totdeauna fără treburi, din pricina slugilor multe şi mai ales pentrucă tata conducea toată gospodăria. Maria avea o viaţă de cadână, doar în zilele când veneau neamu- rile era mai vie, altfel ziua şi-o petrecea aproape toată, când pe o sofa, când pe alta, alintându-se şi aşteptând ceasul când isprăvea Manole treburile şi urca sus. Atunci i se îmbujorau obrajii, mânu- ţele mici se mişcau mai iute şi ochii erau mai aprinşi. Maria îl iubea tare pe Manole. Dar acum? acum, când tata nu mai este? se gândea Ioana cât trebue să sufere ea. Avea dreptate bunica să spue că Maria se topeşte pe fiecare zi; aşa era. Acum e palidă, e slabă; mâinile îi tremură, dar frumuseţea e intactă. Dacă n’ai şti că o are pe Ioana, aşa de mare, ai crede-o încă fată. Unde-i obrazul rotund al Măriei de atunci ? O vede şi acum cum se aşeza în faţa oglinzii cu ramă de argint, cum îşi despletea cozile negre, le pieptăna încet, cu ştiinţă, de părea o mantie stră- lucitoare şi ondulată. Ioana alerga iute şi mângâia podoaba rară şi se amesteca în râsul mamii. Apoi Maria împletea cozile iarăşi, le prindea în jurul capului ca o cunună, o lua în braţe, şi-şi apro- pia faţa albă şi rotundă de chipul copilei şi aplecată spre oglindă căuta asemănarea între ele. Oridecâteori îşi pieptăna părul, avea obiceiul să cânte un cântec, care spunea ea, e din ţara ei. Şi după aceea îi povestea Ioanei cum acolo sunt munţi înalţi, pe care Ioana niciodată nu şi-i putea închipui. Până atunci nu văzuse decât Constantinopolul, cu toate mahalalele lui. Adesea tata o plimba în trăsură, aşa a putut vedea lumea aceea pestriţă din oraş şi port. Cunoştea străzile principale şi cele mărginaşe, cu cafenelele în DESTIN 541 care nu intrase niciodată şi pe care le dorea să le vadă şi înăuntru. Apoi prăvăliile de tot felul, simigiriile mai îndepărtate şi locantele sărăcăcioase, vânzătorii de apă şi răcoritoare care umpleau aerul cu strigătele lor amestecate cu larma şi sgomotul oraşului. Ochii copilei erau fermecaţi tot timpul plimbării. întoarsă acasă, se gân- dea zile de-a-rândul, iar nopţile visa străzile întortochiate, cafene- lele şi în deosebi bazarul, în care mai cu deosebire ar fi voit să intre şi să vadă de aproape tot ce în mintea ei lua proporţii de fantastic. Adesea cerea tatii să se oprească, să privească frigările în care se învârteau cărnurile de berbec — mâncarea săracului —, care împrăştiau până în străzile vecine mirosul fripturii. Această jucărie nu se lămurea în deajuns, la ce serveşte, ar fi voit s’o vadă mai de aproape, dar Manole se ferea s’o amestece în mulţimea murdară, de frica bolilor molipsitoare. Populaţia deasă, mizeră şi plină de insecte era ca o cloacă. Câinii nenumăraţi şi fără stăpân, plini de râie, împrăştiaţi în tot locul, duceau epidemiile care nu se mai stingeau niciodată. Afară de asta, mai era o pricină pentru care n’o oprea s’o vadă lumea mai de aproape, era frica de deochi. O credea foarte atră- gătoare, socotind după privirile, care-i urmărea oridecâteori o plimba prin oraş. La întoarcere, prima grijă era descântecul; fie că era sau nu nevoie, descântecul trebuia făcut. Adesea copila venea cu durere de cap, poate de cele ce vedea, poate de tot ce dorea. Atunci Ma- nole era înnebunit, dădea ordin straşnic ca apa cu cărbuni stinşi să fie aruncată numaidecât peste un animal, numai aşa era des- cântecul cu folos. Şi chiar el spăla obrăjelul speriat al Ioanei, care nu se putea obişnui cu asemenea obiceiuri. Ioanei, acum, îi vin lacrămile în ochi aducându-şi aminte de bietul tata. Sunt atât de vii în inima şi sufletul ei, toate amintirile acestea. Bunica a adormit în jilţ şi sforăie uşurel. O zăreşte de profil, stă cu gura puţin întredeschisă şi ochelarii stau ridicaţi sus pe frunte. Maria şi-a isprăvit socotelile şi acum se plimbă prin odaie. La ce s’o fi gândind oare de pare aşa de absorbită ? Ioana o urmă- reşte din pat, i-e milă de ea, de inima ei, de viaţa ei oprită din mers parcă la moartea lui Manole. Cât o iubeşte... şi cum ar voi să-l poată înlocui pe tata lângă Maria... 542 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Unde sunt zilele bune când o vedea râzând? unde zilele de sărbătoare, când tata, după ce se întorcea dela biserică, hotăra plimbarea toată ziua pe Bosfor ?... Manole iubea nespus de mult apele mării, malurile pline de vile şi grădini: Cornul de Aur şi toată atmosfera aceea orientală, care nu se poate închipui dacă n’ai trăit în ea. Lumina acolo în toate orele zilei, răsfrângea în apa liniştită toată frumuseţea coastei, în mii şi mii de nuanţe. Razele soarelui poleiau continuu cupolele bisericilor şi săgeţile ascuţite ale minaretelor, apoi portul întreg cu zecile de vapoare, caicuri şi bărci de toate mărimile şi formele. S’arfizis că malurile absorb din apa albastră, ca dintr’o cupă fermecată, tot aerul care se oglindea acolo întreg. Pentru călătoria aceasta pe ape, Maria punea totdeauna rochia ei cea albă cu dantele. In ea părea mai frumoasă, iar cununa de păr negru reeşea şi mai mult din spuma rochiei, care o prindea atât de bine. Ochii păreau mai vii, nu mai erau atât de trişti, aşa cum erau de obiceiu. Iubea şi ea marea pentrucă o iubea Manole, dar, în zilele acestea de vagabondaj pe ape, ea îşi amintea de munţii ei nesfârşit de înalţi şi pietroşi, de unde venise şi unde ciobanii cântau doine ce nu se pot auzi nicăeri pe lume. Maria era româncă şi nu-şi putea uita ţara. Amesteca acum, voit, ceasurile de bucurii vizuale cu acelea trăite acolo, pe care ea le dorea necurmat. Nu se plângea niciodată de dor, îl urmase pe Manole doar din iubire adevărată. El o răsfăţa în lux, bijuterii scumpe şi găteli fără număr. Ca în haremul unui paşă, toate aceste frumuseţi le desfăşura numai pentru el. Maria nu ştia nici să le preţuiască şi nici să le dorească. Le primea pentrucă aşa voia Manole, aşa îi plăcea lui. Plimbarea pe mare, pentru tata era nu numai o bucurie dar şi o destindere. Ochii, mintea, fiinţa lui întreagă se premeneau în aerul curat al mării, acolo îşi amintea numai de lucruri plăcute, cânta, se veselea şi Maria devenea şi ea copil ca şi Ioana. Barca mare cu pânze colinda până în amurg coastele, neoprindu-se decât atunci când îi apuca foamea. Seara acasă erau toţi trei, alţi oameni. In intimitatea lor nu era amestecat nimeni, nici un servitor, orice cunoscut era ocolit, aşa că drumul limpezit de nepoftiţi era al lor. Aşa-i plăcea lui Manole, el socotea sărbătoare dublă, ziua când nestingherit de nimeni şi nepreocupat de nimic o DESTIN 543 petrecea cu Maria şi Ioana. In celelalte zile era alt om, atunci comanda, conducea, era omul afacerilor. Şi se pare că mergea bine acest negoţ, chiar foarte bine, era om stimat, socotind după grija cu care vorbeau oamenii cu el, după cuviinţa salutului. Numai după ce ai cunoscut oamenii maha- lalelor comerciale, lacomi, răi, perverşi, leneşi, îţi puteai da seama ce însemna acest respect. Poate se mai temeau şi de pumnul lui, care era greu. Manole avea o putere neobişnuită şi se vede că o încercase careva, de-i ştiau şi de frică. Intr’o seară, Ioana îşi aduce aminte cum tata a venit cu un sac destul de mare de piele şi răsturnându-1 pe masă, a început să numere până târziu în noapte, bani mari de aur, pe care îi aşeza la rând. Când socotelile au fost gata, i-a dat sacul Măriei, şi-a spus: — Ai grijă, Maria, sunt pentru zestrea Ioanei. Tot ce prisosea din negoţul lui şi tot câştigul nesperat era adăogat la zestre. — Vei avea o zestre... să te poţi mărita cu un prinţ — îi spunea el Ioanei, şi o juca pe genunchi, convins că ea n’a priceput mare lucru. Se uita în ochii copilei, apoi adăoga ca pentru sine: — Tu n’ai nevoie de zestre, va trebui să te cumpere cu aur mult, cel ce te va lua... Nimănui nu i-a trecut prin minte că viaţa lor tihnită curând se va schimba sub iureşul furtunii, care va destrăma pânzele coră- biei şi-o vor împinge spre alte meleaguri. # # Ioana îşi frământa mintea, n’a păstrat intacte toate icoanele, le căuta... Ţine minte cum într’o noapte târziu s’a sculat plângând. Mama s’a aplecat peste patul ei şi a şoptit tatii: — Copilul are friguri. Au luat-o în braţe, au plimbat-o prin casă ca s’o liniştească şi când li s’au părut că-i gata să adoarmă, au culcat-o în pat. Atunci, s’a auzit sgomot de copite ferecate, în ropot prelung, ce părea că fuge în noapte. La început a crezut că vântul aduce amestecul acesta de sunete... Ea a rămas aşa mult timp nemiş- cată să asculte, cu pleoapele închise şi somnul amestecat cu o 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE frică care nu ştia de unde vine. Apoi i s’a părut că aude ţipete şi fluiere prelungi, ascuţite, îndepărtate ce treceau peste casa lor. A deschis ochii şi a văzut pe tata cum a început să se îmbrace iute, după ce şoptise îndelung cu unul din servitori, apoi închi- nându-se îl auzi spunând încet: — «Primeşte nevrednica mea rugăciune, stăpână şi ne păzeşte de moarte năpraznică şi dărueşte-mi pocăinţă înaintea sfârşitului meu». Era rugăciunea pe care obişnuia el s’o spue când era în primejdie. Mama se îmbrăcase şi ea şi vorbea tot în şoapte să n’o scoale pe Ioana. Hotărau ceva grav, ceva ce nu auzea copila, servitorii se învârteau în vârful picioarelor în toată casa, ducând şi aducând fel de fel de lucruri. Dar toate imaginele se amestecau, se suprapuneau şi mintea nu cuprindea bine sensul. Curând sgomotele ce păreau îndepărtate, se apropiară şi vaie- tele se desluşeau acum bine. Ioana a auzit şi de teamă i-a strigat pe amândoi; s’a strâns de grumazul mamei şi-a lipit obrazul de al ei, şi i-a auzit vorbind clar de o nenorocire care părea că vine inevitabil. Pricepea că ceva neobişnuit se petrece, ceva ce nu înţe- legea prea bine ce este, dar care neîntârziat îi va trage şi pe ei acolo, ca într’o vâltoare. Tata era senin, calm ca totdeauna, o mângâia pe Maria fără vorbe, îi strângea mâna şi o privea drept în ochi, ca şi cum i-ar fi cerut iertare. Servitorii păreau că aşteaptă un ordin care nu mai venea. Manole întârzia să-l dea, în mâna lui sta, în ceasul acesta hotărîtor, viaţa tuturor. Nu spunea nimic, el care vorbea mereu, acum chibzuia, se ruga încetişor să-i lumineze Dumnezeu mintea. El ştia bine ce se petrece afară. In gesturile tuturor în noaptea aceea era ceva ciudat, vorba lor era nesigură, şoptită, ca şi cum s’ar fi temut să nu-i audă cineva. Toată atmosfera aceasta, înrâuri asupra Ioanei în aşa chip, că începu să plângă, un plâns scăzut icnit, presimţind în adânc ireparabilul ce trebuia să vie. Şi asemenea animalului ce nu cu- vântă, dar presimte, se frământă fiinţa ei mică, care nu desluşea nimic din ceea ce se deslănţuia dincolo de ziduri. — Tata, îl vreau pe tata, şi mânuţele mici şi înfierbântate se strângeau în jurul gâtului. DESTIN 545 Afară tropotul cailor se înteţise, era desluşit acum, ţipetele se înmulţiseră, loviturile în porţile caselor vecine dovedeau că năvă- litorii năruiau totul în drumul lor. — De n’am arde, a mai spus Manole şi abia atunci a strigat mai tare oamenilor, le-a ordonat să ducă bagajele şi să ajute Măriei şi Ioanei să se urce, prin deschizătura podului sus pe casă. Maria, cât ai clipi a scos dintr’un dulap o geantă mare, apoi a luat-o pe Ioana din braţele tatii, a învelit-o în haine calde şi a dat să urce scara podului. Tata, din urmă explica oamenilor să nu facă sgomot, când vor fi sus pe acoperiş şi să urce scara cu ei. A ţipat şi l-a chemat lângă ea. — Nu mă urc fără tine, a spus ea şi şi-a încleştat mâna de braţul lui. — Nu se poate, a spus el răstit, nu se poate.. . gândeşte-te la copilă, trebue s’o ferim, trebue, pricepi... Dacă au ajuns lângă noi, intrăm si noi fără să vrem, tot fără vină ca si toată lumea ce piere în clipa asta. Iată nenorocirea că stăm între Armeni, am presimţit-o mereu. Acum nu mai avem ce alege, vor năvăli aici, trebue eu să rămân să-i opresc într’un fel oarecare. Fii liniştită mă voi gândi eu acum, ai încredere în mine, de nu-i nimeni aici vor da foc casei şi ardem toţi ca şoarecii. Fii curajioasă, Maria, urcă-te sus, fii liniştită, Dumnezeu este cu noi si facă-se voia Lui. Eu sunt puternic, nu te teme, ai grijă de copilă. Eu, fiind singur mai repede voiu şti să ies din încurcătură. Faţa tatii zâmbi, îşi atrase copila şi femeia în braţe, se uită încăodată în ochii ei şi alergă în casă, să se pregătească. S’au urcat pe acoperişul de olane, Ioana, mama şi femeile, Iunus şi Barba Gheorghe au rămas jos cu tata. Abia acolo sus, şi-au dat seama de ce prăpăd este afară. Nu-1 vedeau, dar auzeau ţipetele sfâşietoare şi urlete ce se încru- cişeau, amestecându-se cu o larmă neînchipuită. împuşcături şi lovituri de topor în porţile caselor, de păreau că lovesc butoaie goale, totul se amesteca laolaltă şi dădea impresia de sfârşitul lumii, apoi miros de ars şi fum adus de vânt, semn că dăduseră foc caselor în ufma lor. Pe deasupra, întunericul de neăptruns întregea noaptea cum- plită. Nori grei, apăsători şi nemişcaţi acopereau lumina stelelor. 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se părea că opriseră odată cu ei şi blestemele lumii peste viaţa oamenilor din colţul acesta. Servitoarele plângeau, boceau sfâşietor. Maria ţinea strâns lipit de inima ei copilul. Ai fi crezut-o împietrită; stătea jos cu ochii măriţi privind în gol, slabă şi inutilă, nu spunea nici o vorbă, sin- gură Ioana îi auzea inima cât de tare lovea coşul pieptului. încre- menise de groază, ceva din fiinţa ei plecase în alt loc şi acolo vor- bea, se mişca, aşa cum ar fi trebuit să facă trupul ei. Gândul era alături de Manole. — Ce face jos ? Când se urcă şi el ? Ce s’o fi întâmplat acolo ? Nu mult după aceea s’a auzit glasul lui Iunus, cerea să-i des- chidă gura podului şi să-i dea scara să se urce. Apoi a spus că tata a hotărît să rămâie numai cu Barba Gheorghe, pe el l-a trimes să fie de ajutor Măriei pentru fugă. Manole, fără să ştie, împlinea căile destinului, aşa cum erau sorocite. Prevăzuse de-a trimes pe Iunus, că va fi greu femeilor aşa înspăimântate cum erau, să poată scăpa, trebuia un bărbat să le ajute. El se socotea singur chemat să-şi apere femeia, copilul şi averea. Până în ultima clipă, a crezut într’o minune, casa lui va fi ocrotită şi nimeni nu va muri de moarte năpraznică. Aşa se ruga mereu si neclintit asa credea. t * Deodată s’auziră bătăi grele în poarta mare a casei, loviturile cădeau dese şi atât de puternice încât îi sguduiau ca de cutremur. Toţi au înţeles în clipa aceea că ceva cumplit se va întâmpla şi fără să ştie de ce, Ioana a strigat pe Manole. Mâna Măriei i-a astupat gura. Ioana nu-i vedea lacrămile mamii, dar le simţea calde curgându-i pe faţă. Nu ştia clar ce se petrece jos, auzea pe Iunus cum vorbea grăbit cu mama, cum a aşezat apoi scara şi au început să coboare pe acoperişul casei vecine, unul după altul. A ajutat femeilor şi Măriei, apoi au mers mai departe, aşa cu ajutorul scării din aco- periş în acoperiş, mai departe, tot mai departe; când urcau, când scoborau. Ioana tăcea şi nu întreba nimic, toţi erau cu picioarele goale, să nu deştepte atenţia nimănui. Iunus ducea mereu în spate scara ca o cruce pe drumul greu şi anevoios, urmat de mama şi celelalte femei ale casei, de păreau cu toţii nişte umbre alungate. Maria dela un timp n’a mai voit sub nici un cuvânt să-i mai ţină DESTIN 547 altcineva copilul. Lipită de ea, Ioana se simţea liniştită. Geanta grea o trecea din când în când lui Iunus, atunci când scobora scara, apoi o lua din nou şi ducea fără să crâcnească greutatea copilului şi a banilor, pe care îi luase din imboldul tatii. Ioana nu-şi mai aminteşte cât a durat călătoria, i se părea că aşa a fost mereu şi că nu se va mai isprăvi niciodată. In visurile de apoi ale copilei, ea a visat mereu, de mii de ori, aceeaşi noapte groaznică care părea că nu se mai sfârşeşte. Ochii Ioanei în noaptea aceea căpătaseră o putere îndoită de-a vedea; prindea toate imaginile şterse de întunericul nopţii şi mărite de groaza ce-o avea strecurată în toată fiinţa ei, fără a fi înţeles bine de ce. Intr’un târziu, Iunus i-a spus Măriei: « Nu mai este mult şi ajungem». Unde mergeau? şi unde trebuiau să ajungă? Nimeni nu ştia. Maria părea halucinată, se lăsa dusă de instinctul servi- torului, ştiau cu toţii doar atât că se depărtaseră de pârjol pe sin- gura cale, care o indicase Manole. Maria din când în când privea înapoi şi întreba pe Iunus: — Nu-1 vezi venind ? Omul se oprea, asculta cu atenţie, pironea ochii în întuneric să-l deslege, dar nu afla nimic, ofta şi pornea mai departe. In legănarea molcomă din braţele mamii, care a învăluia ca o mângâiere, Ioana adormi. Când s’a deşteptat, erau ascunşi într’un stog de fân, într’o curte depărtată, necunoscută. Alături era un grajd lung unde se auzea din când în când sforăitul cailor. Prin deschizătura fânului se zăresc carul, era mai luminat acum, căci se zorea de ziuă, norii negri stăruiau tot aşa de întu- necaţi şi grei, căzuţi ca un capac peste oraşul însângerat, gata de ploaie. Ioana văzu desluşit ochii Măriei, continuu măriţi de aceeaşi groază şi aşteptare. In şoaptă a întrebat-o de tata, dar amintirea se şterge. Boala grea cu febră care a urmat a oprit-o ca în faţa unei porţi ferecate, prin care destinul n’a mai voit s’o facă să treacă dincolo, unde era toată durerea şi sfâşierea Măriei, după masacrul Armenilor din Constantinopole. 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poarta casei lor era spartă cu toporul şi jos la intrare zăcea Barba Gheorghe cu ţeasta despicată. Iar tata, bietul tata, sus pe scară, păzind intrarea « Raiului »; purta în inimă o sabie ce trecuse dincolo şi se înfipsese în peretele casei, căci furia ucigaşului fusese aprigă, neînchipuită. Casa era intactă. Pe podelele de piatră o făclie de răşină mai ardea încă drept lumânare la căpătâiul tatii: o aruncaseră ucigaşii ca să aprindă casa, dar destinul voise altceva. Ioana tremura, aşa cum se întâmplă oridecâteori îşi aducea aminte de toate câte îi povestise unchiul Adam, de toate câte ştia ea. i Bunica s’a dus la culcare. Maria îşi face rugăciunea ca de obicei şi glasul ei se aude clar spuind sfârşitul: — « Cine va păzi cuvântul, nu va vedea moarte în veac ». VIRGINIA DARIA CIMITIRUL MARIN După PAUL VALfiRY Nu râvni, suflete iubit, către viaţa nemuritoare, ci culege tot ce stă în pu- tinţa pământeştii tale alcătuiri. Pindar. Pythice III Senin acoperiş hulubi desfată, Pe lângă pini şi lespezi, fremătând; Amiază dreaptă, flăcări legănând Şi marea, marea, pururi înviată! Răsplată mândră gândului cel greu, Când ochiul soarbe calmul unui zeu ! Ce gingaşă silinţă nimiceşte, In scânteeri de spumă, nestemate, Ce linişte mirată se abate, Când soarele pe goluri zăboveşte; Din rost etern, o pură năzuinţă, E vremea fulger, visul e ştiinţă. Comoară certă, calm nemărginit, Altar Minervei, albă cuviinţă, Sub pleoapa apei, prins în nefiinţă, Atâta somn în flăcări învelit. Tăcerea mea !.. A duhului clădire Şi culme înmiită peste fire. Altar al vremii, singurul suspin, Spre semnul pur mă ’nalţ şi mă găsesc, Priviri de apă mă învăluesc, Ci zeilor, supremul dar închin, Senină strălucire de poveste, Dispreţ domnesc desfăşurat pe creste. 55° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Precum un fruct închipue plăcere Şi rodul smuls împarte bucurie, Când muşcătura sfarmă forma vie, Adulmec fumul morţii ce mă cere, Iar cerul cântă ’n sufletu ’mplinit Şi ţârmul tot e sgomot nesfârşit. Cer minunat, orgoliul a murit, Priveşte cum renasc prin alte vreri, Din trândăvia plină de puteri Şi cum mă pierd în spaţiul însorit, Iar umbra-mi trece peste lespezi gravă Şi mă adună ’n unda ei firavă. Pe rugul verii inimă, rămâi Cert sprijin pentru dreapta judecată; Lumină nemiloasă, înzăuată, Te dau curată, locului dintâi: Priveşte-te !... Dar ziua se răsfaţă, Ascunde-a nopţii, mohorîtă faţă. In mine însu-mi, mie, pentru mine, Isvor de poezie se ’nfiripă, Pod peste vid şi luminata clipă, Lăuntric glas de măreţii senine. Fântâna-amară, aprigă vioară, Un gol etern în suflet se ’nfioară. Răspunde val de golf flămând, sclavie In horbotă de fier, frunziş şi soare Pe pleoape-închise, tainica dogoare... Ce trup mă trage ’n marea lenevie ? Ce frunte cade ’n ţarina fierbinte ? Scântei de gând veghiază oseminte. închis, solemn, sub flăcările tari, Locaş iubit de facle ’ncununat, Colţ de pământ sfinţit, luminii dat, CIMITIRUL MARIN 551 Cu aur, stânci şi arbori funerari; Pe zvon de umbre, marmora cuminte Şi marea adormită pe morminte. Semeaţă fiară, de pângăritor Fereşte-mă! Cu zâmbet singuratec, Pasc tainite oiţe de jăratec, In turma lespezilor, calm păstor. Alungă visul, straniile-i tumbe. Şi îngerii şi albele columbe. Aci se schimbă timpul în zăbavă! Gingaşa gâză sgârie pământul încins şi sterp. încremeneşte vântul Şi ’n aer creşte nemiloasa lavă... E vastă viaţa, beată fiind de vid, Tristeţea blândă, spiritul lucid... Zac morţii sub ţărâna cea uşoară, Ce-i încălzeşte şi le soarbe taina, Iar soarele a prins în suliţi haina ? Nămiezii, ce cu sine se măsoară... Cap înstemat şi certă împlinire, In mine-ascund secreta devenire, In mine port neliniştita febră, Căinţă, îndoială necurmată, Ascund păcat de piatră nestemată... Sub noaptea grea de marmoră funebră, Un stins norod frământă glia sumbră, Doar pentru tine, robotind în umbră. Din albe mădulare, neant cumplit, In humă se prelinge calda boare Şi darul vieţii trece lent în floare 1 Dar unde trece glasul îndrăgit Şi chipul rar, făpturile ciudate ? Ce larvă toarce ’n genele uitate ? 552 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sburdalnicele fete care ţipă, Cu pleoape moi, cu ochiul alintat Şi sânul de văpaie răsfăţat, Când buzele au sângerat o clipă Şi ’n lupta ultimă au prins să geamă... Pământ e totul. Jocul ne recheamă! Iar tu, trufaşe suflet, ce aştepţi? Ce vis îţi va răscumpăra minciuna, Când vraja pleoapelor a frânt cununa? Cânta-vei oare ’n lumea celor drepţi ? Dispare tot. Ce gol mă ’nvălueşte... Elanul cel mai sfânt se iroseşte. » Sărmană nemurire aurită Şi laurii, hidoasă mângâiere. Al morţii sân matern, care ne cere, Minciună cuvios împodobită! Cum le cunoaştem, cât fior aştern, Deşarta ţeastă, rânjetul etern ! Strămoşi din cripte, cranii părăsite, Vă înveleşte pulberea bătrână Şi paşii noştri printre voi se ’ngână. Adevăratul vierme, adormite, De mult uitate leşuri, ocoleşte, Din viaţa mea adâncă se hrăneşte ! E dragoste de mine sau e ură? Ascunsa ghiară, ce lăuntric scurmă, Cum cere carnea, rana ce o curmă Şi creşte ’n gând, multipla sa făptură. Presimt şi văd şi chem bizara faţă Şi retrăesc din propria sa viaţă. O, Zenon, Zenon, crude Eleat! Cum m’a străpuns săgeata ’ntraripată, Ce sboară, freamătă şi-i nemişcată l CIMITIRUL MARIN 553 Trăeşte ’n cântec, gândul săgetat! O, Soare crud !... Ţestoasa ’n umbră creşte Achile, cel fugar, încremeneşte ! Inalţă-te !... Prin veacuri infinite, Trup, sfarmă forma gândului, cuvântul! In pieptu-mi obosit, străbată vântul, Şi frăgezimea mării dăruite ! Adâncă forţă, dă-mi-te, cunoaşte, Cufundă-te în valuri şi renaşte! Neţărmurită mare ’nfrigurată Şi hidră îmbătată de culoare, Hlamidă, fluturând bănuţi de soare Pantera-albastră, sfâşiind turbată Scânteetoarea came a părerii, Intr’un tumult aidoma tăcerii. Se 'nalţă vântul!... Viaţa mă recheamă ! Imensa briză se alintă ’n carte, Asvârlă unda, pulbere departe ! Vă risipiţi, iluminate foi de seamă ! Porneşte val! Porneşte râs pe goluri 1 Acoperiş senin, cu pânze stoluri! In româneşte de NICOLAE ARGINTESCU IGOR STRAWINSKY Igor Strawinsky s’a născut la Petersburg, în 1882, într’o epocă şi într’un loc în acelaşi timp foarte propice şi extrem de dificile pentru un tânăr compozitor. Intr’adevăr, de o parte muzica ru- sească luase un avânt considerabil şi dobândise un renume mon- dial prin compoziţiile lui Ceaikowsky şi a celor «cinci» ruşi: Mussorgsky, Balakirew, Borodin, Rimsky-Korsakow şi Cesar Cui, astfel încât văzând lumina zilei în asemenea pleiadă, i-a fost re- lativ uşor să găsească un maestru şi pilde care să-l îndrumeze şi pe el, cu marele său talent, în sfera renumelui; de altă parte însă, încercarea de a compune după aceşti mari muzicieni era, fireşte, anevoioasă, căci nu era vorba numai de a urma întruna pe aceeaşi cale, cu riscul de a confecţiona imitaţii poate agrea- bile publicului uşor de mulţumit, ci de a crea capodopere noi, cu inspiraţii şi lozinci noi. Strawinsky se iveşte deci ca un astru nou într’o pleiadă, ca o stea nouă în Calea Lactee. Şi de acum putem să-i urmărim steaua, care lua formă şi mărime în această Cale Lactee, pentru a se avânta apoi ca o stea căzătoare la depărtări vertiginoase şi a căuta forme şi armonii cu totul noi, întârziind câtva timp la distanţe mari foarte diferite, ca să-şi măsoare mărimea şi puterea sa, pentru a se întoarce, în sfârşit, la vadul clasic, îmbogăţit şi perfecţionat prin aceste călătorii în infinit, şi a crea capodopere care-i asigură locul printre cei mari din pleiadă. Analizând dinamismul triunghiular al evoluţiei lui Strawinsky, mă voi opri mai întâi asupra influenţei lumei exterioare asupra compoziţiilor sale, apoi asupra influenţei personale a lui Stra- winsky asupra operelor sale, în sfârşit asupra efectului produs de acestea în lumea muzicală. IGOR STRAWINSKY sss Strawinsky, al cărui tată era cântăreţ renumit la opera din St.-Petersburg şi care el însuşi s’a ocupat cu muzica în prima sa tinereţe, nu s’a dedicat pe de-a’ntregul carierei muzicale, decât după ce a absolvit studiile sale universitare. A fost câţiva ani elevul lui Rimsky-Korsakow, pe care-1 venerează mai mult ca pe oricare altul, iar în timpul adolescenţii e influenţat de^Ceai- kowsky, de Wagner şi, mai ales, de Glazunow pe care-1 admiră în deosebi. Primele sale compoziţii, printre care amintesc simfonia în mi bemol major sunt scrise deci sub influenţa acestor maeştri. Iar în ScherzoFantastique se vădeşte şi influenţa «Ucenicului Vrăjitor * a lui Dukas şi lectura povestei sborului de noapte din «Viaţa albinelor» de Maeterlinck. Este interesant de amintit că două lucrări ale sale au fost inspirate de întâmplări din viaţa lui Rimsky-Korsakow, mai întâi Feu d’Artifice, compus cu ocazia căsătoriei fiicei sale, apoi La Chant funebre, la moartea maestrului său. Execuţia acestei din urmă a produs o impresie puternică asupra publicului din St.-Petersburg însă, din nenorocire partitura, ei s’a pierdut cu ocazia revo- luţiei ruseşti. Cine a ascultat de mai multe ori « După amiaza unui faun » gă- seşte în muzica lui Strawinsky o înrudire cu aceea a lui Debussy şi mai ales în primul act din opera sa Le Rossignol, pe care o compune în acea epocă. Strawinsky este mai ales un copil al timpului său prin aceea că este în toate privinţele un reprezentant al muzicii noi, dacă e vorba să înţelegem prin acest termen muzica tinerilor compozitori care se săturaseră, de o parte de aceea ce recurgea prea mult la sentiment, ca romantismul sau wagperismul, iar de alta de subtilităţile sen- sibile ale impresionismului lui Debussy. La începutul veacului al XX-lea, se vădea o tendinţă de îndepărtare dela ceea ce se nu- mea muzica sentimentală a romantismului, încercându-se o în- toarcere la o muzică pură, şi care a dus la una mecanică. E o ten- dinţă de a se părăsi efectele de masă, o înclinare totdeauna cres- cândă de a lărgi mijloacele orchestrale, sonorităţile prea pline şi efectul sensual al, aşa zisei muzici romantice. Pentru a atinge acest scop, s’a mers prea departe, aşa cum se întâmplă adesea în orice mişcare revoluţionară; s’a recurs la parodie, trivialitate, perver- 556 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE siune, în timp ce sentimentalitatea, pathosul şi până când şi sen- timentul au fost despreţuite. Cu toate acestea, a sosit marea clipă a avântului în regiunile înde- părtate şi iată că se iveşte un eveniment care va avea una din cele mai mari influenţe asupra vieţii artistice a compozitorului. După cum el însuşi mărturiseşte în cartea sa « Chronique de ma Vie», o telegramă a lui Diaghilew, invitându-1 să scrie muzica pentru L’Oiseau de Feu pentru Baletele ruseşti dela Paris i-a răsturnat toate proiectele. Şi, cu începere din această clipă, Diaghilew şi Baletele ruseşti au influenţat un lung şir de ani geniul creator al artistului; în această epocă, compune cele mai mari opere pentru balet. Va constitui într’o zi sarcina unui minuţios critic de artă, să studieze problema dacă Baletele ruseşti şi Diaghilew au avut cea mai mare influenţă asupra lui Strawinsky sau dacă, poate că tocmai geniul compozitorului a influenţat fundamental cariera baletelor ruseşti şi a directorului lor. In ce mă priveşte, îndrăznesc să afirm că din aceste două genii cel mai mare este incontestabil Strawinsky şi istoria va dovedi că el a contribuit în cel mai înalt grad la gloria Baletelor ruseşti. In orice caz, L’Oiseau de Feu a avut un mare succes la Paris şi a impus deodată numele lui Strawinsky; e interesant să notăm cuvintele muzicologului Andre Schaeffner în această privinţă: « aceasta în- seamnă că baletele Diaghilew vor face o operă creatoare mai îndrăzneaţă decât ne-ar fi lăsat să prevedem obiectul lor primitiv de informaţie ». Graţie acestui fapt, compozitorul se instalează la Paris şi alt amănunt interesant în ce priveşte influenţele asupra carierei sale este că, în acest moment, cunoaşte personal pe marii săi con- temporani Debussy, Ravel, Florent Schmitt şi de Falia şi rela- ţiile sale foarte prieteneşti debutează cu Debussy. Şi, în urma unei strânse colaborări între Strawinsky şi Dia- ghilew, rezultă câteva capodopere ca Petrouchka, Le Sacre du Printemps, L’Oiseau de Feu, cea dintâi mare treime a baletelor dinainte de război, pentru a urma apoi cu Le Chant du Rossignal, Les Noces si Pulcinella. t Merită să amintim că « Petrouchka » a fost începută ca lucrare orhestrală în care pianul juca un rol preponderent, însă îndată ce Diaghilev a luat cunoştinţă de ea, nu a avut răgaz înainte IGOR STRAWINSKY 557 de a o fi terminat în formă de balet. Dimpotrivă, « Le Sacre du Printemps » a luat naştere încă dela început în formă de balet; însuşi Strawinsky ne povesteşte *că ideea i s’a ivit în vis, pe care-1 tratează în dansul sacral, la sfârşitul lucrării. In primăvara 1914, se produce un eveniment care, după cum ne informează « Chronica » lui Strawinsky, a fost de mare însemnătate pentru el şi ne dă cheia în ce priveşte influenţa lui Diaghilew asupra compozitorului; în acelaşi timp cred că acest eveniment dovedeşte că, în timp ce compune pentru balet, Strawinsky scrie totuşi şi muzică pură care, fără balet, păstrează aceeaşi valoare, dacă nu are poate una şi mai mare. Strawinsky descrie emoţia pe care o încearcă când aude pentru întâia oară «Petrouchka» şi «Le Sacre du Printemps» executate la un concert sub conducerea lui Pierre Monteux. Anii de război i-a petrecut Strawinsky în Elveţia, în acel ţinut Vadez, pe care a învăţat să-l iubească atât de mult şi care, fără îndoială, a influenţat şi el asupra artei sale. El însuşi afirmă în « Cronicile » sale că aceşti ani, petrecuţi în tovărăşia câtorva prieteni buni, dintre care a apreciat mai ales pe Ramuz, cola- boratorul său literar în acel timp, au alcătuit o perioadă însemnată din viaţa sa. Viaţa oarecum rustică, muzica populară, micile hanuri vadeze, paharele mari şi mesele groase de lemn exercită o influenţă asupra muzicei care dobândeşte un stil, aş spune cât pe aici domestic; muzica continuă să aibe la bază folklorul rus, însă în proporţie mai restrânsă. Biograful său Schaeffner ne povesteşte un amănunt semnificativ din această epocă, din care ne putem da seamă de felul cum Strawinsky extrage material din viaţa rustică a oamenilor şi a dobitoacelor ce va găsi, în sfârşit, loc în operele sale, pe care însă alţii l-ar fi dat la o parte ca prea profan. Intr’un funicular, Strawinsky se găseşte în tovărăşia a doi Vadezi beţi; unul sughiţe, celălalt rosteşte la intervale regulate aceeaşi frază, totul alcătuind un ansamblu melodico-ritmic din cele mai ciu- date. Această preţioasă manifestare, notată fără întârziere de Stra- winsky, e introdusă în «Noces », unde constitue, cu alternanţa ei de 4 optimi şi de 3 optimi, unul din principalele motive din praznicul nunţii. Acest timp petrecut în Elveţia a avut o mare influenţă asupra operelor sale: Berceuse du Chat, Renard şi Histoire du Soldat şi 558 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a altor piese mici. Tot în acest timp, se împrieteneşte cu pictorul Picasso, cu care va colabora mai târziu. Picasso face portretul com- pozitorului pe care Strawinsky nu-1 poate lua cu el din cauza opunerii autorităţilor dela graniţă, căci, anecdotă amuzantă pentru operele acestui pictor, desenul avea în ochii vameşilor mai de grabă aspectul unui plan militar decât al unui portret. La sfârşitul războiului, Strawinsky e atras de muzica de jazz şi de ritmul ei şi comandă un teanc din acest soi de compoziţii. Din această epocă datează al său Ragtime şi al său Piano-Rag- Musîc şi poate şi unele din ritmurile sale foarte sincopate. începând cu baletul «t Pulcinella», s’ar părea că Strawinsky se lasă mai de grabă influenţat de clasici decât de folklorul rusesc sau de jazz şi de sonorităţile modeme; în operele sale se găsesc formele vechilor Italieni şi ale lui Bach, şi el însuşi declară că se apropie de clasici. Oricum, de pildă în desvoltarea fugilor sale, nu păstrează din clasicism decât linia, factura, ca să redea mai bine ideea fundamentală. * # * In al doilea rând, trebue înfăţişată influenţa personală a lui Strawinsky asupra operelor sale, ţinând în acelaşi timp seamă de situaţiile exterioare multiple pe care le-am amintit. In primele sale compoziţii, urmează principiile învăţate dela dascălul său şi se străduieşte să compună după tradiţiile şcoalei ruseşti. Atât în Scherzo fantastique cât şi în Feu d'Artifice se găseşte aceeaşi tendinţă, cu toate că s’ar putea spune că a recurs la Dukas ca inspirator; însă mai ales în Scherzo este o atmosferă nouă şi datorită lui Strawinsky, într’un cromatism sbârnâitor, evocator de feerie. Cu toate acestea, numai în cele trei mari compoziţii « L’Oiseau de Feu », « Petrouchka » şi « Le Sacre du Printemps », Strawinsky îşi des- făşoară toată personalitatea şi dobândeşte un stil special. Strawinsky e veşnic în căutarea exoticului, a lucrului straniu şi, atât în subiectele sale cât şi în muzica sa, evită convenţionalul şi, înainte de toate, romanticul. Strawinsky este mai ales un spirit ironic şi văd cu acest ochi două epidoade povestite în «Cronicile» sale. Intr’una e vorba de Richard Strauss care îl vizitează pe scenă după reprezentarea baletului « L’Oiseau de Feu * la Berlin. Strauss manifestă mult in- IGOR STRAWINSKY 559 teres pentru partitură, spunând însă, între altele: « Greşiţi începând bucata d-voastră pianissimo. Publicul nu va asculta. Publicul trebue surprins la început printr’o mare lovitură. Atunci te urmează şi poţi să faci ce vei voi ». In cealaltă, e vorba de sfatul lui Rimsky- Korsakow de a compune la pian, ceea ce Strawinsky afirmă că face totdeauna. Neputând descrie toate subiectele diferitelor compoziţii ale lui Strawinsky, mă voi mărgini la acela al baletului « L’Oiseau de Feu », subiect destul de straniu, care purcede din folklorul rusesc ca cele mai multe subiecte ale sale. Pasărea de foc e o făptură miraculoasă care se hrăneşte cu mere de aur, are pene ce reflec- tează lumină şi ochi de cristal. Katchei, un monstru îngrozitor, are obiceiul să transforme în piatră pe orice străin care intră pe domeniul său şi ţine în captivitate treisprezece principese din cele mai fermecătoare. Tânărul principe Ivan a reuşit să pună mâna pe pasărea de foc, însă, la rugămintea ei, îi dă drumul şi primeşte drept răsplată una din penele ei luminoase. Conti- nuându-şi călătoria, soseşte pe domeniul lui Katchei şi împingând poarta de fier, fără să-şi dea seama, face să sune clopoţeii mi- nunaţi. Paznicul lui Katchei pune mâna pe el şi vrea să-l ducă stăpânului său ca să-l transforme în piatră, când, graţie penei lu- minoase şi cu ajutorul pasărei de foc, este salvat de vrăjile lui Katchei. începe un dans infernal în care moare Katchei şi supuşii săi, istoviţi, sunt adormiţi de pasărea fermecată. Când totul se năruieşte, făpturile închise prin farmecele maestrului îşi recapătă înfăţişarea lor originală. Ca în basmele cu zâne, Ivan se însoară cu cea de-a treisprezecea şi cea mai frumoasă principesă, care odinioară fusese şi ea metamorfozată de Katchei. Totul este un basm cu zâne şi chiar îndrăznesc să mărturisesc că adevărata feerie purcede din însăşi muzica; un stil pe de-a’n- tregul diferit de toate basmele ce s’au scris până acum; mai ales danţul infernal al lui Katchei într’un ritm frenetic fără prece- dent, fără simetrie nici clasicism; nimic nu i se mai poate împo- trivi acum acestui geniu al mişcării care este încă de acum înainte Strawinsky. începând cu « L’Oiseau de Feu » şi mai cu osebire în această lucrare, compozitorul nostru creează sau inspiră un ritm spe- cial, prin deplasarea accentelor ritmice şi apăsând asupra tim- 560 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pilor slabi sau asupra jumătăţilor de timpi ai măsurii. O deose- bită violenţă, oarecare nervositate intensă, intră astfel în muzica lui Strawinsky. Şi « Petrouchka » ne duce spre magie şi basmul oriental. Este foarte interesant să însemnăm că aici aflăm un amestec ciudat de uscăciune şi de sensibilitate ca şi cum Strawinsky ar fi atras de sensibilitate ca toţi Ruşii, însă vrea să-i reziste, de teamă să nu cadă în romantism. Alături de mari îndrăzneli şi de asprimi în linie, se găseşte în « Petrouchka » un ansamblu contrapunctic şi instrumental remarcabil, care dovedeşte o stăpânire extraordinară din partea compozitorului. « Sacre du Printemps » este fără îndoială una din lucrările cele mai remarcabile şi mai originale din domeniul muzicei, în care Strawinsky a introdus, de data aceasta, elementele unei puteri despotice şi ale unei intensităţi care trebuesc recunoscute extra- ordinare; în acest scop, un ritm gigantic, o năvală de sincope şi o imensă ridicare de sgomot creează o adevărată revoluţie orhe- strală. Trebue însemnat un element foarte personal lui Strawinsky: un amestec de frumuseţe poetică, câteva pasaje amintind gingăşia pastelurilor şi de o sălbăticie sgomotoasă care parcă zgudue adâncul pământului. încă odată se manifestă aceeaşi putere motrice modernă şi aproape ultramecanică care trebue să înfrâneze izbucnirile de sensibilitate romantică, împotriva căreia compozitorul se apără. Strawinsky a vrut să ofere aici glorificarea Primăverii ca ex- presie supremă a forţei creatoare, însă a unei primăveri lipsită de sentimentalitate sau visuri, austeră şi fără consideraţie pentru con- venţional, ceva păgân, de o putere primitivă. Ritmul ţine aici o măsură, un tempo, fără răgaz nici oprire, aproape frenetic; ală- turi de câteva idei de o mare duioşie, legea firii nu se va opri în loc, ea îşi îndreaptă mersul spre ursită pe care nimic în lume nu l-ar putea împiedica. Iată-ne ajunşi în momentul în care aceste trei balete au adus lui Strawinsky un renume mondial. Cred însă că trebue să stârnesc asupra faptului că Strawinsky nu compune pentru balet decât din nevoie sau din pricina comenzilor lui Diaghilew; într’adevăr, aceste trei balete sunt de asemenea transcrise de meşter numai $ pentru orhestră sau pentru pian, şi efectul execuţiei lor orhestrale poate că este mai impresionant decât acela al baletului. Inte- IGOR STRAWINSKY 561 resante, în această privinţă, sunt spusele lui Strawinsky despre «Sacre du Printcmps», în care aminteşte că ideea fundamentală a subiectului şi a mişcării a ţâşnit din muzică, pe care o avea în minte în primul rând, astfel încât muzica nu a purces dela idee. Una din marile lucrări despre care trebue să amintim este opera sa «Le Rossignol», din care a redactat în urmă o suită simfonică intitulată «Le Chant du Rossignol» şi, în 1927, o reducere pentru pian. In sfârşit, Strawinsky scrie ceea ce spune el că este una din lucrările cele mai însemnate ale vieţii sale, un fel de încunu- nare a nunţei ruseşti, din care răsare Les Noces, această minu- nată partitură. Cu începere de acum înainte, Strawinsky nu mai întrebuinţează în general orhestra de formă clasică, aşa cum o cu- noaştem, ci elimină mai multe grupe de instrumente, adesea vio- rile, şi accentuează instrumentele de percuţie şi pianul. încă un semn al modernismului autorului, prin care încearcă să scape de frazele muzicale sentimentale. Cu această ocazie, ţin să subliniez că, spre deosebire de mulţi muzicieni mari, care au fost inspiraţi de « Iubita Nemuritoare », de « Ideea fixă a Iubitei », de « Isolda » sau de «Eternul feminin », nu găsim nimic asemănător la Stra- winsky, şi dragostea de abia joacă vre-un rol în compoziţiile sale. Forma acestei lucrări intitulate « Les Noces » este aceea a unei cantate în timpul căreia se dansează; ea e cântată de solişti şi de un cor. La început, Strawinsky a schiţat o partitură care ne- cesita aproape 150 de executanţi, ceea ce ar fi făcut ca opera să fi fost practic de nereprezentat; în sfârşit, după diferite încer- cări, compoziţia a dobândit o formă din cele mai originale; afară voci, nu au mai rămas decât patru piane şi treisprezece insţru- mente de baterie. Ne putem da seama că acest aranjament ţin- teşte în mod firesc şi înainte de toate efectul ritmic, care, în opera de artă a lui Strawinsky, revendică de altminteri totdeauna un loc preponderent. începând cu această partitură şi, din ce în ce mai accentuată, găsim în locul polifoniei, atât de subliniată în « Sacre du Prin- temps », un fel de heterofonie şi, în locul tehnicei corale obiş- nuite, frecvente juxtapuneri de intervale disonante. Ar trebui să credem că autorul nu tinde nicidecum la frumuseţe sau la o punere în valoare estetică, ci, mai ales, la virtuozitate. e REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5 6i Această epocă ciudată este aceea de după război, o etapă în compoziţiile lui Strawinsky, care se întinde „dela «Histoire du Soldat )> la «Mavra ». In «Histoire du Soldat » găsim alături de numai şase alte instrumente, un fel de baterie de jazz, poate că cea dintâi care a fost auzită în Europa. In sfârşit, în această epocă, Strawinsky uneşte jazului şi ragtime-ului tot soiul de ele- mente disparate: fanfare elveţiene, tangouri argentiniene, paso- doblos spaniole, etc. Tot atunci compune « Ragtime » şi « Sim- fonia de instrumente de vânt». «Mavra >>, o lucrare foarte personală a lui Strawinsky, se si- tuează în pragul acestei epoci şi a celei următoare care înseamnă o oarecare întoarcere la clasicism. « Mavra », operă bufă, având ca atâtea lucrări ale lui Strawinsky o transcripţie pentru concert, are o instrumentaţie încredinţată numai la 34 instrumentişti, aproape toţi solişti; s’ar spune că eşti îndrumat de autor spre arta italienească şi, mai mult ca niciodată, muzica lui Strawinsky se afirmă tonală. In perioada care urmează, se apropie din ce în ce mai mult de arta lui Bach şi a vechilor Italieni. Mai întâi, baletul «Pulci- nella » seamană de sigur cu Pergolesi, iar opera sa «Mavra» e străbătută de spirit rossinian, după cum şi Octetul pentru instru- mente de vânt. Concertul « pour piano suivi d’orhestre d’harmonie » are stilul unui Bach băţos, mai sec şi mai disonat decât maestrul său, însă căruia îi suprapune din când în când un sentiment de linişte. Acelaşi lucru se poate spune despre Sonată, cu un element beethovenian: mai ales « Adagietto » care alcătuieşte a doua bucată a sonatei, este de un stil deosebit de înflorit, ceea ce-1 făcea pe Stra- winsky să spună cu ironia sa obişnuită, că ar compune un « Bee- thoven frizat». Şi în «Serenadă », cu stil bachian, aflăm senti- ment şi melancolie pură; din cele două părţi ale ei, «Imnul» şi « Cadenţa finală» alcătuiesc pe semne ceea ce Strawinsky a scris mai desăvârşit şi mai emoţionant pentru pian. Poate că, pentru a sublinia mai bine întoarcerea sa la clasicism, Strawinsky compune apoi două lucrări pe texte în limba latină sau, cum spune el în limbajul său foarte muşcător, într’o limbă astăzi « împietrită *. In prima lucrare, opera-oratoriu « Oedipus- Rex f>, textul nu ia mai mare parte la acţiune decât actorii care IGOR STRAWINSKY 563 nu trebue să joace, ci să stea nemişcaţi, ca nişte coloane, şi apar şi dispar graţie unor procedee mecanice. Cea de-a doua este « Simfonia Psalmilor » pentru cor mixt şi orhestră, în orice caz o lucrare foarte mare şi foarte frumoasă; ea are un caracter de mare tensiune, mai ales obţinut printr’o îmbucătăţire ca să spun aşa a complicaţiilor, deci, în sens muzical, de armonii disparate care, oricum, trebue să ajungă la o rezol- vare mulţumitoare, la acordul perfect liberator. La Strawinsky, cu cât complicaţiile sunt mai mari, compozitorul reuşeşte cu atât mai bine să-şi exprime ideea. «Simfonia Psalmilor», după spusele autorului, «compusă spre gloria lui Dumnezeu şi dedicată orhestrei Boston Sym- phony Orchestra, cu ocazia cincantenarului fiinţei sale», şi, în ciuda textului ei latin şi a tendinţelor ei bachiene, este mai de grabă o mare dramă rusească şi slavă. O primă parte, în care s’ar spune că auzi strigătele de desnădejde ale poporului rusesc asuprit de veacuri, peste ostinatul «şasesprezecimilor în chipul lui Bach »; partea a doua cu o mare fugă şi umbra unei armonizări corale clasice pe patru glasuri; şi, în sfârşit, partea a treia ca soluţie fi- nală a cuvintelor psalmului: «Laudate Dominum», mai întâi însoţită de ritmul jazzurilor ultra frenetice, pentru a se încheia cu melodii slave de o adâncă melancolie. Lucrările care au urmat ca, de pildă, Concertul pentru vioară şi orhestră şi muzica baletului « Jeu de Cartes », tot concepute în stilul contrapunctic, cred că nu au destulă perspectivă pentru a putea fi judecate definitiv. Ultimul capitol al acestui studiu, care este anume efectul pe care operele lui Strawinsky l-au produs în lumea muzicală va fi mai scurt, după cele înfăţişate mai sus. Orice s’ar spune, nu se poate nega că lucrările de căpetenie ale lui Strawinsky sunt executate de toate orhestrele care vor să aibe pretenţie la oarecare renume. Mai ales în Statele Unite, operele lui Strawinsky figurează regulat în programele diferitelor mari orhestre simfonice. Cu toate acestea, lucrurile nu s’au petrecut totdeauna astfel. Primirea făcută la Paris la 29 Mai 1913 baletului «Sacre du Prin- temps », pe care Strawinsky o descrie în « Cronica » sa, nu va fi #* 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE uitată niciodată. încă dela primele măsuri a stârnit râsete şi bat- jocură. Aceste manifestări, la început izolate, au ajuns în curând generale şi s’au transformat repede într’un zgomot îngrozitor, astfel încât nimeni nu a mai putut asculta muzica şi încă mai puţin nu a fost în stare să o judece. Un an mai târziu, când lucrarea a fost executată la concert, demonstraţiile au fost atât de zgomo- toase, încât Debussy, care se afla în sală, se ridică în loja sa şi roagă publicul să asculte cel puţin muzica până la sfârşit ca să o judece apoi. Şi şapte ani mai târziu, când lucrarea a fost execu- tată pentru întâia oară la Londra, ea a jignit cea mai mare parte a auditorului. A doua zi, această muzică era descrisă în ziare ca un atac adus temeliilor muzicei noastre tonale şi pusă în rândul groazei stârnite de revoluţii, de omor şi de jaf. In sfârşit, un critic exclamă: « Sunt sigur că această muzică nu va trăi». Cât s’a înşelat în profeţia lui! Nu numai că « Sacre du Printemps » trăeste, însă este recunoscut universal ca însemnând o dată în arta muzicală, ca una din temeliile muzicii de după război. «Sacre du Printemps » nu mai este obiect de critică, ci o lucrare clasică modernă. Acest incident cu « Sacre du Printemps^ ne aminteşte pri- mirea pe care au avut-o multe lucrări; simfonia a cincea de Bee- thoven, astăzi recunoscută ca una din cele mai mari capodopere ale lumei, a fost primită la Yiena, cu ocazia primei sale execuţii, cu râsete şi batjocură şi considerată imposibilă de executat în viitor; la Paris, la prima ei audiţie, publicul a fost uluit astfel încât marele muzician Lesuetir, maestrul lui Berlioz, povesteşte că ieşind din sală şi vrând să-şi puie pălăria, de abia şi-a putut găsi capul. S’ar putea urma lesne pe aceeaşi cale, adu- cându-ne aminte de primele audiţii ale operelor unui Berlioz, Wagner, etc. Cu toate acestea, Strawinsky este în general recunoscut în muzică ca precursorul unui nou stil în care, element caracteristic esenţial, lirismul şi sentimentalitatea fac loc ironiei şi grotescului. In acelaşi timp, i se recunoaşte o forţă şi o vigoare de imaginaţie care-i înalţă muzica în regiuni până atunci de ne- conceput. Muzicologul Alfred Einstein, cu toate că susţine că ele- mentele stilului lui Strawinski sunt barbaria, trivialitatea, meca- nismul şi perversiunea, e totuşi nevoit să recunoască cel puţin IGOR STRAWINSKY 565 că din ele rezultă un rafinament atât de mare care îl conduce la muzica pură ca aceea a lui Bach. Efectul produs de muzica lui Strawinsky asupra publicului, când aceasta e condusă de el, şi acela al personalităţii sale asupra muzicienilor sunt uriaşe: statura sa unică cu dinamismul şi regu- laritatea unei maşini; ochii săi sălbateci care n’au aerul să vadă realitatea, ci să urmărească o viziune îndepărtată pe care încearcă din răsputeri să o realizeze; în sfârşit, vocea sa în acelaşi timp răguşită şi melancolică, totdeauna scandată, impune când dă indicaţii şi dictează măsura. In totul, o fiinţă stăpânită de ritm, un ritm în forma sa cea mai aspră. Muzica lui Strawinsky poate să placă sau nu, însă, în orice caz, trebue să mărturisim că ne impune marea vitalitate a muzicei moderne şi a posibilităţilor sale de a se adapta tuturor fazelor de a concepe viaţa, trecând prin cele mai îndrăzneţe în- chipuiri, până la cele mai intense sensibilităţi, şi totdeauna pe căile adevărului şi ale frumuseţii. LUCIEN VAN HOORN CERAMICA DELA COTNARI. di) Intr’un articol precedent1), am publicat o serie de fragmente găsite la Cotnari în vara anului 1938. In urmă, am avut ocazia să mai găsesc încă o serie de fragmente tot aşa de interesante care completează în mod fericit documentaţia anterioară. r Cum spune d. Iorga 2), «Cotnari... rezervă încă descoperiri cercetătorilor...» şi de aceea voi completa documentele publi- cate în lucrarea trecută cu noile descoperiri tot în aceleaşi părţi ale acestui vechi orăşel3). Bogăţia materialului ceramic, găsit în urmă la Cotnari, ne arată în mod neîndoios importanţa acestui centru, unde, după ultimele descoperiri, s’a găsit nu numai material de fabricaţie localnică, dar şi ceramică de origină orientală, fie bizantină, fie musulmană. Ceea ce însă este izbitor, este faptul că n’am văzut ceramică de origină occidentală decât bucăţi tardive de faianţă policromă englezească, dela începutul secolului al XlX-lea. Prezenţa ceramicei ţărăneşti la un loc cu o ceramică luxoasă, de care de altfel diferă numai ca smalţ, motivele rămânând de multe ori aceleaşi, ne indică că acolo sau în apropiere se afla un centru de fabricaţie al olăriei. însăşi pasta ceramicei este comună Ceramica dela Cotnari, « Revista Fundaţiilor Regale * *, Oct. 1938. *) N. Iorga, Cercetări noi la Cotnari, * Bul. Com. Mon. Ist. *, Aprilie— Iunie, 1935. *) Cu această ocazie trebue mai întâi să reamintesc versiunea dată de d. profesor N. Iorga asupra originei numelui Cotnar. Sufixul -ar indică că ar fi vorba de un meseriaş, în timp ce rădăcina Cot ar putea să fie în legătură cu măsura Cotul, atât de răspândită în acele vremi, cu o intercalare a unui n, cum este cazul cu Butnar. CERAMICA DELA COTNARI 567 la mare parte din ceramica luxoasă şi la cea de rând, şi ne arată că amândouă aveau aceeaşi obârşie de fabricaţie. Varietatea modelelor folosite, mai cu seamă în decoraţia olăriei obişnuite, fie albă, roşie sau neagră, este deosebit de bogată, dovedind risipa mijloacelor artistice cu care erau obişnuiţi olarii noştri. Acum, în posesiunea unui mult mai bogat material documen- 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tar, ceramica dela Cotnari pot clasa în două categorii, indife- rent de forma lor: Fig. 4 Ceramica luxoasă, de obicei smălţuită, de o mare varietate de forme. CERAMICA DELA COTNARI Ceramica de uz curent, nesmălţuită, dar de obicei rezervată pentru vase de capacitate, ulcioare, etc. Ceramica luxoasă se poate împărţi la rândul ei după mai multe tipuri, ţinând seamă de stilul şi de ţara de origină. Ceramică importată de tip bizantin. Ceramică importată turcească, adusă din Asia Mică. Ceramică localnică cu înrâuriri diverse. Considerând originea ceramicei ce se găseşte în situ, se poate deduce că este ori de provenienţă orientală, ori făcută în acele părţi. In schimb, olăria de folosinţă casnică este toată de obârşie localnică şi în cea mai mare parte urmaşa olăriei preistorice. Din acest punct de vedere, cioburile găsite la Cotnari au o deo- sebită însemnătate, căci în mai toate celelalte descoperiri datorite 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE săpăturilor, am găsit mai totdeauna numai ceramică luxoasă şi prea puţină ceramică populară. Aceasta se datora faptului că cele- lalte centre erau reşedinţe luxoase cum sunt palatele domneşti ca cele dela Curtea de Argeş, Târgovişte, Suceava, Hârlău, Obi- leşti x), etc. De sigur că s’a găsit o ceramică obişnuită şi Ia Mă- gureni, Ia Cetatea-Albă şi în alte părţi, dar ea a scăpat în mare parte neobservată, fiind puţin numeroasă şi prea simplă pentru a fi băgată în seamă. La Cotnari această categorie de ceramică este 'deosebit de interesantă din pricina decoraţiei bogată ca efect cu toate că foarte simplă ca meşteşug. Estampajul, adică imprimarea unor mici peceţi pe lutul moale, de obicei cu motive de o mare simplicitate, şi linii sau rozete repetate după anumit ritm, dădeau acestei olării o înfăţişare foarte plăcută. Materialul din care era făcută era un lut de calitate bună, *) Săpăturile nu s’au făcut de obicei decât pe locul vechilor cetăţi sau palate şi deci este firesc să nu se fi găsit decât ceramică luxoasă. CERAMICA DELA COTNARI lucrat cu îngrijire, ceea ce nu întâlnim deseori în alte centre. Pasta este la unele negricioasă, fumigată, ca şi o mare parte din ceramica de astăzi, iar alta este uşor trandafirie, alburie sau găl- buie. Din aceste două feluri de paste din urmă, era lucrată şi cera- mica luxoasă, cu deosebire că aceasta era smălţuită şi frumos decorată în colori, sgrafito sau reliefuri. De observat că în multe părţi, ceramica ordinară este decorată de obicei cu colori de 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE humă sau cu sgârieturi cu pieptenul ori smălţuite destul de simplu, pe când cea dela Cotnari dovedeşte o nevoie ornamentală mai bogată. Aici poate mai mult aiurea se simte adânca menţinere a tradiţiilor preistorice. Decoraţia este executată: cu pieptenul sau cu forme de stampilare, când decoraţia este făcută prin adâncire sau zgâriere; prin pastilaj, atunci când este făcută în relief şi în unele cazuri este făcută în desene de humă roşie pe fond alburiu. Ceramica luxoasă Plăcile de sobă sunt făcute prin procedeul descris în articolul precedent, ajurate, săpate sau imprimate şi în urmă smălţuite după caz. Printre bucăţile găsite, iată câteva din cele mai caracteristice: — Fragment de placă cu reprezentarea stemei ţării, din care se vede înfăţişarea unui tenant (a celui din stânga), iar din rest nu se vede decât gâtul capului de bour (Fig, i). Este păcat că această placă nu este mai completă. Ea este smălţuită verde închis. — Fragment de placă reprezentând un ciorchine de struguri cu frunze. Ciobul este nesmălţuit, decorul este tipic oriental (Fig. 2). — Placă completă, spartă în trei bucăţi, nesmălţuită, cu decor geometric făcut dintr’un cadrilaj. In mijlocul fiecărui pătrat se află o stea cu şase braţe înconjurată de un cerc. Stilul este bizan- tin-oriental iar motivul este vechi oriental (Fig. 3). — Fragment central de placă cu reliefuri foarte îngrijit lucrate, reprezentând două flori de crin. Motivul florii de crin este occi- dental, adaptat de Angevinii normanzi şi trecut în Ungaria de unde probabil s’a inspirat artistul. (Fig. 4). Se găseşte şi în Orient, în Siria, poate tot adus de Francezi prin Cruciade. — Fragment mare de placă nesmălţuită, lucrat cu instrumen- tul 1), prin scoaterea lutului, cu decor floral oriental amintind motivele armeneşti sau chiar unele motive arabe. (Fig. 5). Motivul seamănă cu cel de pe piatra mormântală dela Rădăuţi a lui Bog- dan, fiul lui Alexandru cel Bun 2). — Fragment mic de placă, nesmălţuit, reprezentând o parte de biserică cu acoperiş şi două cruci. Pe faţadă se vede o ferea- *) Metoda descrisă în articolul precedent. *) Balş, Bis. lui Ştefan cel Mare, « B. C, M, I. * *, 1925» fig- 466, p. 280. CERAMICA DELA COTNARI 573 stră, iar acoperişul pare să fie făcut cu ţiglă. Această reprezentare de biserică în ceramică aminteşte mult bisericile votive înfăţişate pe frescele interioare ale donatorilor şi faptul că sunt două cruci pe acoperiş ar însemna că reprezintă probabil pronaosul de bise- rică sau absida, deoarece alături se vede înălţându-se peretele turlei. Aceasta aminteşte mult reprezentarea bisericii votive dela Sf. Ilie din Suceava, ori cea dela Voroneţ 1). Placa a fost lucrată în lemn, căci se văd nervurile lemnului imprimate în lut. (Fig, 6). J) Balş, « B. C. M. I. *, 1923» P- *91, fig- 293. 294. 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In această placă motivul folosit este curat local, deoarece înfăţi- şează o biserică cu acoperiş de tip moldovenesc. Fig. ia Fig. 13 — Un fragment de placă nesmălţuită arată un cap de cal destul de simplu modelat, care este de inspiraţie locală. (Fig. 7)- Nu ştim ee reprezenta întreaga placă, dar probabil că înfăţişa un cavaler. CERAMICA DELA COTNARI 575 — Un alt fragment de placă, tot nesmălţuit, reprezintă tot un cap de cal. Tehnica acestei plăci pare a fi măcar în parte acea a lucrării directe pe lut, căci se vede bine urma sculelor pe fond. (Fig. 8). — Friză ceramică ajurată smălţuită verde, înfăţişând un motiv floral stilizat liniar. Poate să fi folosit la terminarea sobelor sau pentru ferestre. (Fig. 9). Iată încă un exemplu de ceramică aju- rată, mai simplu, dar asemănător cu plăcile de sobă ajurate des- crise x). — Friză ceramică nesmălţuită cu motiv floral stilizat în formă de palmetă orientală. (Fig. 10). Probabil pentru decoraţia inte- rioarelor. — Friză de ceramică nesmălţuită cu motive de vrej în spirală stilizate. Pare a fi o friză de sobă fiindcă are reborduri adânci pentru construirea sobei. (Fig. 11). De asemenea o altă bucată pare a fi o friză de sobă. (Fig. 12). — Fragment de friză de lut roş nesmălţuit, reprezentând o rozetă orientală mult folosită în crestăturile de lemn dela noi, aşa încât poate fi considerat ca un motiv local. (Fig. 13). — Fragment de margine de farfurie smălţuită, lucrată în sgrafito cu desenuri spirale stilizate în formă de vrej. Calitatea smalţului aşternut pe angobă este foarte delicată şi ne-ar permite să considerăm bucata ca un frumos exemplu de tip bizantin. (Fig. 14). *) B. Slătineanu, op. cit., fig. 1 şi 2. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 576 — Fragment de farfurie smălţuită 'verde cu linii în sgrafito, destul de largi. Factura este mai puţin îngrijită decât la bucata precedentă, iar motivul este compus din cercuri concentrice în fund, iar pe margine altele. (Fig. 15). — Fragment de margine de farfurie smălţuită verde, înfru- museţată cu motive de cercuri între linii groase drepte, realizate prin imprimare în lut. Smalţul este frumos. Spre centru se văd cercuri concentrice făcute în sgrafito. — Ulcioraş cu gâtul lung smălţuit verde, de o formă foarte graţioasă. Este o bucată târzie din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, de factură locală, semiluxoasă. (Fig. 16). — Două pipe de lut ars, smălţuite, deosebite de pipele tur- ceşti găsite peste tot locul şi care sunt de fabricaţie locală x) (Fig. 17). — Un buton ornamenfal de monument de tipul celor găsite în Muntenia sau Ia Cetatea-Albă. Marginile micului taler au fost stricate într’o parte, dar se poate recunoaşte o ciupercuţă de un tip mai mic decât cel cunoscut, având următoarele dimensiuni: J) Vezi motivele imprimate pe vasele siriene: Jean Sauvaget, Poteries Syro-Mesopotaniennes du XlV-ime sticle, Inst. Fran.ais de Damas, 193a, Paris, planşele a, 3 şi 4. CERAMICA DELA COTNARI 577 5 cm, iar diametru farfurioarei de 3,5 cm. Smalţul este verde- gălbui închis, iar pe coada lui se cunoaşte urma de tencuială. Bucata este deosebit de însemnată pentrucă permite să se pre- supuie existenţa unui monument, probabil o biserică sau capelă, cu ornamentaţia policromă ceramică. (Fig. 18). — Ornament arhitectonic în torsadă de ceramică smălţuită, similar celor găsite la Hârlău. Era probabil în jurul ferestrelor. (Fig. 19). Fig. 16 — Fragment de vas, cu pereţi foarte subţiri, smalţ verde cu decor imprimat în formă de rozete. (Fig. 20). Motiv oriental care se întâlneşte în Siria x). Ceramica obişnuită. Folosită pentru trebuinţele casnice este şi ea ornamentată aşa după cum am spus mai sus. Motivele imprimate sunt făcute cu mici ştampile care sunt *) De altfel pare că în Moldova, în secolul trecut, s’au mai făcut ase- menea pipe, aşa după cum m’a informat d. general R. Rosetti. 7 578 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apăsate de mai multe ori, astfel că efectul este ritmic. Unele mo- tive alternează sau sunt aplicate în acelaşi timp cu zgârieturi sau împunsături făcute după anumite modele. Ele sunt foarte variate şi unele sunt făcute cu ajutorul unor mici ştampile în formă de dreptunghi care se aplică unele lângă altele, formând anumite desene. Aceste dreptunghiuri sunt foarte mici şi pot fi aplicate sub anumite unghiuri, dând astfel efecte deosebite. (Fig. 21). Motivul cel mai obişnuit este acel făcut cu pieptenul prin zgâriere în pastă, după vechea tradiţie preistorică, ceea ce face că de multe ori nu se poate deosebi vârsta unor cioburi decât prin vecinătatea altora care sunt mai caracteristice. Motivul on- dulat, cel mai răspândit, se însoţeşte însă şi cu alte motive, de obicei cu încrestături sau cu cercuri concentrice sau în spirală. Crestăturile sunt făcute de obicei pe muchiile vaselor astfel încât dau efecte de zimţire. (Fig. 22). Dar acest procedeu este folosit şi pentru umplerea câmpului ornamental. Acolo se fac crestături sau zgârieturi adânci în formă de virgulă, care, alăturându-se unele de altele, dau motive de împletituri, amintind întru câtva schnur ornamentul. Fig. 18 Fig. 19 Fig. ao CERAMICA DELA COTNARI 579 Olăria pictată este foarte interesantă, căci ea aminteşte mult pe cea din Bihor, pe cea din Banat sau cea dela Târgu-Jiu. (Fig. 23). Ceramică nesmălţuită şi cu feţe aspre are motive deco- rative făcute cu humă roşie pe fondul natural alb al pastei şi ea aminteşte vechea ceramică grecească. Această olărie cu humă albă pare a fi fost făcută în Moldova numai la Cotnari, căci n’am mai întâlnit-o decât la Şipote şi la Hârlău şi nu- mai rareori. Nu ştiu dacă la Suceava s’ar fi găsit asemenea pastă. In sfârşit, găsim multă ceramică neagră, a cărei frumuseţe consta mai cu seamă din lustrul suprafeţei*). Ceea ce nu împie- *) Vezi pentru technică: B. Slătineanu, Ceramica Românească, Ed. Fun- daţiei pentru literatură şi artă Regale Carol II, 1938. Fig. 21 7' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 580 dica ca unele din cioburi să fie lucrate ca şi ceramica alburie sau roşie prin stampilare, încrestături, zgârietură, pieptene, etc. In concluzie, din ceramica găsită la Cotnari se desprind Iim- pe'de următoarele idei: Ceramica aparţine mai mult secolului al XV-lea, dar ea se con- tinuă până prin secolul al XVII-lea şi chiar începutul secolului al XVIII-lea. * Bogăţia materialului găsit cu ocazia unor sondaje superficiale mă îndrituesc să clasez această staţie ca un centru de fabricaţie, cu toate că n’am găsit încă cuptoare de olari. Ceramica găsită este în cea mai mare parte de origină locală, CERAMICA DELA COTNARI 581 dar se găsesc şi bucăţi bizantine şi turceşti importate (Rodos şi Damasc). S’au găsit unele fragmente de sticlă colorată poate aduse din Veneţia sau din Constantinopol. Materialul de importaţiune este puţin numeros, dar el este tot de origină orientală, afară doar de Fig. 24 unele bucăţi foarte tardive care pot fi venite tot prin Constan- tinopol. Motivele folosite sunt mai toate de inspiraţie orientală sau locală, unele păstrate prin tradiţie din preistorie. Este de remarcat că motivele imprimate amintesc mult ceramica contemporană din Siria, care era lucrată mai toată prin procedeul imprimării pe lut alb, veche rămăşiţă de tehnică romană. Bogăţia ceramicei REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58* ţărăneşti obişnuite, alături de ceramica luxoasă, dovedeşte că aici a fost un centru care a permis locuitorilor să-şi poată îndestula gusturile lor cu modele mai frumoase. S’au mai putut identifica două procedee de decoraţie noi: aju- rajul şi lucrarea adânciturilor cu instrumente. Folosirea stampi- lajului este de asemenea foarte deasă. Staţia dela Cotnari este pentru ceramica obişnuită cea mai bogată staţie şi face o punte fericită între ceramica preistorică spre zilele noastre, arătând şi origina înrâuririlor venite la noi din orientul apropiat. Este de nădăjduit că săpături sistematice să ne aducă nu numai un nou material ceramic, dar mai cu seamă lămuriri asupra tre- cutului acestui orăşel care şi-a avut însemnătatea în istoria noastră. BARBU SLĂTINEANU DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI Problema educaţiei sociale a tineretului presupune înţelegerea raporturilor şi legăturilor între individ şi societate. La prima vedere s’ar părea că individul şi societatea sunt două realităţi diametral opuse, individul existând de sine stătător ca fiinţă fizică şi psichologică deosebită, iar societatea ca o altă fiinţă antitetică. In viaţa practică, în viaţa socială şi juridică de toate zilele, acest fel de a vedea apare ca dominant: el priveşte numai constatarea unor anume interese şi tendinţe care se contrariază unele pe altele. Aşa şi dreptul nostru constituţional organizează anume libertăţi individuale care sunt garantate faţă de autoritatea eventual abuzivă a statului, considerat ca reprezentant al socie- tăţii în opoziţie cu indivizii. Această antinomie este însă mai mult o aparenţă, ea este anor- mală şi ea nu corespunde în totul realităţii ştiinţifice. Cercetările făcute în cursul ultimilor decenii în domeniul sociologiei au dus în privinţa aceasta la concluziuni extrem de interesante. Ele arată nu numai că nu există, aşa cum pare la prima vedere, o antinomie ireductibilă între individ şi societate, dar că, între aceste două elemente e, dimpotrivă, o legătură aşa de strânsă, încât indivizii sunt aproape imposibili de conceput fără societate, după cum nici societatea nu se poate concepe fără indivizi. S’a spus chiar,— şi poate cu drept cuvânt,— că ne aflăm în faţa a două elemente complementare şi corelative ale unei aceleiaşi realităţi, pe care am putea-o numi bipolară. Gândurile, simţimin- tele şi activităţile noastre sunt reflexe ale influenţelor sociale; ele constitue în acelaşi timp sinteze ale tradiţiei care se concen- trează în sufletele individuale. De aceea, aceste suflete sunt cu 584 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atât mai bogate şi mai roditoare, cu cât cercurile sociale, în al căror centru de interferenţă ele se află, sunt mai numeroase şi au o viaţă mai intensă. Ceea ce dă la prima vedere iluziunea că orice societate ar fi compusă din celule separate fără legătură esenţială între ele, reprezentate fiecare prin câte unul din oamenii cari trăiesc în legă- turi sociale, este mai ales faptul că vedem întâi înfăţişarea fizică a fiecărui om. Dar este evident că realitatea fizică a acestor fiinţe nu constitue individualitatea fiecăreia în sensul adânc al cuvân- tului. O societate pe care am concepe-o numai ca o societate de realităţi fizice,— cum ar fi spre exemplu planetele în mişcările lor legate în jurul soarelui,— este numai un sistem fizic şi nu o socie- tate în sensul în care sociologia înţelege acest cuvânt. Tot astfel o societate în care indivizii sunt duşi numai de instincte oarbe,— ca la furnici sau la castori,— nu înfăţişează fenomene sociale, cel puţin aşa cum le studiază sociologia umană. Aceste fenomene reprezintă raporturi între activităţi «libere » şi prin aceasta ele se deosebesc de alte fenomene naturale. Grupurile sociale şi în genere subiectele sociale,— de altfel ca şi obiectele fizice,— nu sunt însă atunci conţinutul direct al experienţelor noastre, căci acestea poartă numai asupra unor « activităţi ». Sociologia umană porneşte prin urmare în studiul său dela activităţi libere, în relaţiunile lor exteriorizate dela om la om. Prin aceasta ea se deosebeşte de altfel de etică şi de drept care au de obiect tocmai subiectele acestor activităţi. Cadrul general al orcărei cunoştinţe sociologice stă în schema constituită de ideea unor activităţi întâi constatate şi apoi « atri- buite » unor subiecte, iar subiectele nu sunt decât produsul unei construcţii intelectuale prin care activităţile constatate sunt puse în relaţiuni şi legate între ele. Aceste activităţi, care ca realităţi experimentale sociologice nu sunt încă nici indivizi, nici grupuri, ci numai acţiuni cu toate caracteristicile lor ca atare, adică acţiuni libere, sunt raportate, prin împrejurările în care se constată, fie la centre de elaborare intelectuală pe care-le numim «indivizi» fie la centre pe care le numim «grupuri sociale». Ideea de societate rezultă tocmai din combinarea acestor două elemente complementare, integrate DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 585 în experienţă: atât individul cât şi grupurile sociale sunt astfel fiecare subiecte din punct de vedere al sociologiei şi ele se combină între ele Jără ca vre-unul să poată lipsi din realitatea sociologică 1). Materialul experimental din care ne formăm atât ideea de individ cât şi aceea de grup social este prin urmare exact acelaşi: aceleaşi tendinţe, aceleaşi acţiuni, aceleaşi aspiraţiuni, aceleaşi patimi. De aceea nu este de loc de mirare a constata că individul se formează prin influenţele şi tradiţiile sociale. Este sigur că toate gândurile, toate sentimentele, toate acţiu- nile noastre apar ca un fel de reflexe ale societăţii în care trăim şi prin urmare şi ale diverselor grupuri din care, vrând sau nevrând, facem parte. Binele şi răul aşa cum îl simte fiecare din noi, ceea ce credem că se cuvine sau nu se cuvine la un moment dat, modul cum concepem frumosul şi urîtul, cum gândim adevărul şi nea- devărul, noţiunile noastre despre natură şi însăşi aceea despre posibilitate şi despre imposibilitate fizică, adică însuşi miraculosul, nu sunt la fel în trecut şi azi; ele apar şi în societăţile primitive contemporane sub alte forme decât în societăţile noastre civili- zate. Toate aceste noţiuni sunt în realitate în dependenţă strânsă,— am putea spune în « funcţiune »,— de organizare socială în care apar. Chiar şi gândirea ştiinţifică, desinteresată şi obiectivă, acea- stă floare rafinată a spiritualităţii noastre, care e atât de fragilă . încât, spre a putea trăi, pare a trebui să fie la adăpost de orice influenţă externă şi care dă impresiunea a fi produsul unei cer- cetări curat individuale, stă în realitate sub influenţa puternică a mediului social. Să ne amintim în această din urmă privinţă, de frumoasa for- mulă prin care Ernest Renan caracteriza gândirea antică elenă, numind-o «miracolul elen» şi făcând astfel aluzie la atitudinea de desinteresare ştiinţifică pe care omenirea a ajuns s’o realizeze aşa de greu. Dar un asemenea câştig nu s’a putut înfăptui în istoria spiritului omenesc decât numai prin complexul pe care l-a înfăţişat ceea ce numim civilizaţia Eladei. Tot astfel un cercetător atent cum este Charles Bougle a arătat şi el, pe cale sociologică, cum atitudinea desinteressată nu se poate produce decât graţie *) Comp.: Mircea Djuvara, Drept şi Sociologie, Omagiu D. Guşti 1936. 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unui anume mediu social în care există un minimum de linişte dată unei anume pături sociale şi o anume bogăţie a ei. Emile Durkheim observase şi el că gândirea creatoare ştiinţifică nu poate înflori decât într’o societate pătrunsă de curente puternice deose- bite care, ciocnindu-se între ele, dau prilejul sintezelor noi, că prin urmare ea presupune o viaţă socială activă, adânc trăită şi chiar o viaţă internaţională de interferenţe reciproce. Dacă ne gândim spre exemplu la concepţiile sofiştilor antici, atât de rafinate, vom înţelege uşor că ele nu au putut fi străine de împrejurările societăţii respective. Cunoaştem, într’adevăr, sfâ- şierile interne ale societăţii elene din acea vreme, luptele aprige care se desfăşurau în sânul ei, discordiile civile, criticele acerbe pe care reprezentanţii diferitelor atitudini şi le adresau unii altora : fără a şti toate acestea, ar fi greu să ne explicăm cum s’a putut naşte gândirea sofiştilor. Cercetările mai noi în sociologie au arătat că este o strânsă . legătură chiar între felurile de manifestare ale indivizilor şi modul de diviziune al muncii într’o societate dată. La populaţiile primi- tive, unde diviziunea muncii este aproape inexistentă, oamenii se pot uşor înlocui unul pe altul şi nu însemnează fiecare prea mult; Durkheim zicea că ei sunt «interchangeables»; am mai putea spune, cu un termen juridic, că ei sunt « fongibili». In societăţile perfecţionate, din contra, fiecare individ este de sine stătător şi, cu cât diviziunea muncii se desvoltă, cu atât preţuirea vieţii omului creşte, iar valoarea personală se accentuează. De aceea, în triburile primitive australiene, aşa cum observă Cunningham, citat de Guyau, « o viaţă de om nu preţueşte mai mult ca aceea a unui fluture ». In realitate, prin urmare, societatea exercită o acţiune adâncă asupra sufletului individual. Ea produce această influenţă mai ales prin acele sinteze concentrate de trecuturi istorice care se numesc tradiţii şi care explică tendinţele, pasiunile şi gândirile ivite la un moment dat într’o societate. Tradiţiile sociale se adună astfel, ca într’o oglindă reflectoare, în sufletul fiecăruia din noi şi con- stitue hrana însăşi din care poate creşte întreaga activitate indi- viduală. Fără tradiţii sociale, sufletul fiecăruia din noi nici nu ar putea fiinţa sub forma umană sub care suntem obişnuiţi a-1 cunoaşte. DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 587 Ce ar putea deveni un copil dacă, la fel cu Romulus şi Remus din antichitate, ar fi dat unei fiare să-l lăpteze şi dacă până la vârsta maturităţii, nu ar avea, nici de aproape nici de departe, nici un contact cu omul? Dar dacă influenţa socială este preponderentă în formarea individului, nu putem face abstracţiune nici de factorul individual. Să nu uităm că noi construim ideea de individ ca fiind deose- bită de aceea de grup social şi că prin urmare nu ne e îngăduit a face o confuziune între aceste două idei deosebite, identificân- du-le între ele. Spre a lua un exemplu analog şi paralel cu cel pe care l-am dat, să presupunem doi copii crescuţi în aceeaşi familie, în acelaşi mediu, în acelaşi condiţiuni. Este aproape sigur că fiecare va ajunge a avea o personalitate deosebită; unul poate fi mai simţitor, mai inteligent, mai activ, poate fi un element social mai fecund, pe când celălalt, mai puţin dotat, se pdate întâmpla să rămână un neadaptat. In realitate, pornind dela tradiţie, care din mediul social îşi exercită puternica ei presiune asupra noastră, se creează o sinteză nouă în sufletul fiecăruia din noi, sinteză graţie căreia reîntoar- cem cu belşug societăţii şi revărsăm asupra ei ceea ce am primit odată dela ea: se înfăptueşte astfel o minunată îmbinare a indivi- dului cu societatea, prin care tradiţia se reînnoeşte şi se regene- rează în înfăptuirile noastre individuale, bune sau rele, dar neîn- cetate. Elanul liber şi individual al fiecăruia, prin care se fecun- dează la rândul lui progresul social, nu poate porni decât luând ca punct de reazim materialul social care se acumulează în sufle- tul nostru. Explicaţiunea ştiinţifică a acestei puteri mereu creatoare nu e uşor de dat. Ea îşi are probabil rădăcina mai adâncă în anume relaţii metafizice. In orice caz însă, viaţa spirituală a individului nu ar putea fiinţa fără elementul social dela care purcede, pe care se sprijină şi care-i dă putinţa realizărilor ei mai departe, după cum nici socialul nu ar trăi fără indivizii prin care se înfăptueşte. De aceea, adevărata educaţiune presupune totdeauna o îmbinare a socialului cu individualul şi ea aduce o înălţare a indi- vidului prin socializare. 588 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In aceste cadre, educaţiunea socială a tinerilor comportă din partea educatorului un simţ deosebit al psichologiei tineretului. In literatura ştiinţifică contemporană, aflăm numeroşi autori care s’au ocupat de pasionanta problemă a sufletului infantil: astfel în Franţa Preyer, Binet, Claparâde, Piaget, Dr. Wallon, etc., în Anglia Andrus, Arlitt, Brooks, Mac-Lester, Moore, Watson, etc., în Germania Baumer, Boerner, Giese, Herga, Hoffmann, Kroh, W. Stern, E. Stern, Volkelt, etc., la noi Gabrea, Ilcuş, Georgeade, autor al unei remarcabile monografii asupra « Psicho- logiei cunoaşterii la copii», etc. Ce se poate desprinde din cercetarea atentă a sufletului copilu- lui şi apoi al tinerilor ? Trebue să observăm înainte de orice că temeiul adânc al con- ştiinţei noastre în genere şi al tuturor cunoştinţelor pe care le putem avea stă în « acţiune ». « La început a fost cuvântul », adică în rea- litate « acţiunea », spun cărţile înţelepţilor antici, aşa cum au tre- cut prin tradiţie şi în scripturile noastre sfinte. Fără acţiune, natura şi evoluţia conştiinţei în genere nu se poate explica şi nu se poate nici chiar concepe. Ea este fundamen- tul întregii noastre psihologii, a întregii noastre formaţiuni inte- lectuale şi sufleteşti. Animalul, ca şi omul primitiv, făptueşte, nu gândeşte. Copilul, în primele clipe, purcede de asemenea la viaţă numai prin acţiune. S’ar putea uşor crede că nu acţiunea, ci sentimentul ar fi elementul originar. Aceasta este însă o greşeală. Iluzia se dato- reşte faptului că observaţiunile noastre poartă aproape numai asupra sufletului nostru evoluat. Este însă sigur că, în stadiile iniţiale ale evoluţiunii psihice, nu sentimentul cuprinde şi domină acţiunea, ci acţiunea dă naştere la afecte dominându-le. La înce- putul conştiinţei nu poate fi decât acţiunea, în toată complexitatea ei şi cu tot ceea ce ea cuprinde ca germene implicit: din ea se des- prinde apoi şi se creează cu încetul prin diferenţiare progresivă ceea ce numim stările noastre afective şi tendinţele care, mai apoi, ce e drept, explică activităţile derivate ale sufletului uman evo- luat. Adevărul acesta mi se pare de netăgăduit. Nu s’ar putea totuşi spune că la început cunoştinţa nu a exi- stat încă sub absolut nici o formă, nici cel puţin ca un germene implicat în acţiune: şi aceasta ar fi o eroare. Dar ea stă ascunsă, DESPRE EDUCAŢIA SOCIALA A TINERETULUI 589 integrată sub un aspect încă nediferenţiat în elementul primordial care e acţiunea şi prin care viaţa începe să fie. Atunci când copi- lul, în primele momente după naştere, dibue îndreptându-se spre sânul mamei, el are de sigur o succesiune de vagi impresiuni inte- lectuale, dar cunoştinţa pe care aceste elemente o reprezintă e numai implicită, contopită şi pierdută în acţiunea care îl stăpâ- neşte: această cunoştinţă ca atare şi cu caracter propriu deosebit urmează să se diferenţieze prin evoluţie mult mai târziu, pentru a se preciza şi a se constitui ca element de sine stătător. Dacă e aşa, înţelegem de ce la început copilul este mai mult « dresat » decât « educat ». Până foarte târziu, educaţiunea influen- ţează de altfel, ca element de bază, prin creare de asociaţiuni per- manente nereflectate şi de obişnuinţe din ce în ce mai adânci. Copilul este supus, ca element pasiv, unor acţiuni de canalizare oarecum mecanică a tendinţelor şi obiceiurilor sale, întocmai cum se obţin la animale rezultatele unui bun dresaj. Abia mai târziu se poate face apel la aspectul intelectual al conştiinţei care se zămisleşte şi se precizează ca element de conducere într’un stadiu posterior al evoluţiunii. Sub primele ei forme, atenţiunea intelectuală a copilului este slabă şi diluată. Ceea ce se numeşte în psichologie « schema aten- ţiunii », prin care se identifică ceea ce se cunoaşte, adică reţeaua prealabilă de cunoştinţe fără de care nu se poate percepe sau recunoaşte ceva, este foarte redusă la copil. El nu are încă destule cunoştinţe pentru a putea constitui o asemenea schemă bogată şi precisă. El trăieşte o gândire care seamănă cu aceea a noastră din vise, o gândire prin care, deşi oarecum cugetăm, însă nu legăm în mod voit şi logic datele cugetării şi nu urmărim cu conştiinţă o anume finalitate clară, ci, din contra, ne lăsăm duşi în stare pasivă de sensaţiunile şi impresiunile noastre, fie externe, fie interne; este, sub o altă formă, gândirea aceluia care se plimbă pe stradă fără să urmărească cu cugetul ceva lămurit, într’o atitudine de recepţivitate influenţată şi dirijată de orice excitare, impresiune sau percepţie venită din afară. In aceste condiţiuni, orice reprezentare sensibilă este aşa de puternică la copil, în torentul tumultos al sensaţiilor care nu se leagă între ele din punctul de vedere logic, încât fiecare din aceste reprezentări constitue o adevărată «afirmare », fără sentimentul 59° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE contradicţiilor. De aceea, copilul, la început, crede tot ce vede şi tot ce i se spune. Dar aceste reprezentări înfăţişează în mod imediat imboldul imperios pentru acţiunea directă. Copilul se interesează astfel în prim rând de ceea ce este aproape de el: ceea ce nu vede şi nu pipăie este ca şi inexistent. Aceasta a făcut pe unii psichologi să spună că, pentru copil, ceea ce e la câţiva metri departe de el, apare aşa de distant şi de lipsit de interes, cum ni se pare nouă ceea ce se petrece în planeta Marte. Tot din aceeaşi cauză, copilul e insensibil la contradicţiile logice şi ar fi o greşeală să lucrăm asupra lui de-a-dreptul prin intermediul conceptelor reflexive. Trebue, din contra, să ne folo- sim mai ales de activitatea lui si de tendinţele si emoţiile lui, pentru ca, numai cu încetul şi cu mare băgare de seamă, să putem ajunge, prin ea, la raţionalizarea acţiunilor lui. Raţionalizarea liberă a activităţii trebue să fie ţinta din urmă a educaţiunii. Este sigur, într’adevăr, că, pentru un om desăvârşit, acţiunea şi sentimentul nu pot încă, singure, constitui idealul de activitate spre care tindem şi că ele trebue în cele din urmă îndrumate prin cugetare logică. O excitare oarbă sau un imbold necugetat nu dau niciodată, prin ele înşile, garanţia că sunt îndreptate în spre bine. Cugetătorul francez Parodi, în frumoasa sa lucrare « Le probleme moral et la pensee contemporaine »(ed. II, p. 300), observă în acest sens: « si la morale n’est pas rationnelle, elle n’est qu’une inspiration aveugle d’autant plus sure de soi qu’elle reste mysterieuse pour elle-meme, qui peut: etre celle du saint, mais peut etre aussi celle du megalomane et du fou ». Orice patimă, orice tendenţă, orice exaltare nu este justificată numai prin faptul că există. Opera omului ca om trebue supusă judecăţii obiective, trebue cu alte cuvinte raţionalizată, căci altfel riscă să ducă la acte de nebun sau de criminal, chiar dacă crede uneori că face fapte mari. De aceea, nu ajunge să ne obişnuim ca în activitatea noastră să credem mereu numai în alţii. A asculta şi a ne supune disci- plinii este o mare virtute, dar ascultarea dată ei nu trebue să fie aceea a unui animal, ci aceea, liberă şi cugetată, a unui om, în adevăratul înţeles al cuvântului. Trebue, aşa dar, să făptuim DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 591 înainte de toate prin noi înşine sub imboldul gândirii noastre proprii, a activităţii noastre luminate. Aci aflăm, de altfel, şi fundamentul organizării de Stat, când ■ea e bine înţeleasă. Dacă toată lumea nu ar face decât să « creadă » şi să « asculte » şi n’ar « combate » decât numai în mod orb, din ordin, cui i-ar mai rămâne oare să cugete? Cui i-ar rămâne drep- tul la darul dumnezeesc care face din noi adevăraţi oameni şi care se chiamă activitate spirituală, liberă şi creatoare? Disciplina, dacă e totală şi generalizată, nu poate fi prin ea însăşi pentru orice om decât o absurditate şi o înjosire. Ea nu se justifică decât în vederea unui scop superior pe care îl înţelegem cu raţiunea şi suntem astfel nevoiţi prin logică să-l aprobăm în conştiinţa noastră: mijloacele de realizare a disciplinii nu se îndreptăţesc la rândul lor decât tot asemenea prin gândirea obiectivă care face pe fiecare să le înţeleagă şi să le aprobe. Bătrânul Pascal spunea: «travaillons â bien penser, voilâ le principe de la morale ». Stoicii din antichitate vedeau la fel, şi cu drept cuvânt, în acţiunea morală o armonie raţională sufle- tească pusă în conformitate cu natura: «âfioXoyov/nsvog ţrjv rfj o£i », o viaţă trăită potrivit cu firea noastră şi cu natura în genere. Numai prin coherenţa logică putem obţine imparţialitatea şi impersonalitatea acţiunii fiecăruia, condiţii indispensabile ale ori- cărei desvoltări sociale, căci în ele stă însăşi moralitatea şi justiţia. Nu putem însă atinge acest rezultat decât numai prin raţionali- zarea scopurilor activităţii noastre, prin «umanizare» în sensul adevărat şi cel mai înalt al cuvântului. Ajungem atunci să rea- lizăm în fiecare libertatea care îi constitue esenţa si să trăim astfel > > aevea ceea ce e mai adânc în fiinţa noastră, neîncetata năzuinţă spre progres. Limbajul este, dela început, primul instrument social care lasă o pecetie neştearsă în sufletul infantil şi-l intelectualizează. Cuvintele curente şi flexiunile lor cuprind comori de înţelesuri şi de subînţelesuri, de nuanţe subtile şi de sentimente, prin care aspiraţiunile sociale se altoiesc în conştiinţa noastră şi fac una cu ea. Această influentă a cuvintelor se întăreşte încă mai mult > > atunci când ele cântă sufletului nostru în ritm sau când se con- topesc în desfăşurarea unei fraze muzicale. De aceea poezia şi mu- zica lucrează din adâncuri şi sunt preţioase mijloace de educaţiune. 59* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Limbajul cuprinde de altfel în realitate chiar şi o întreagă filosof ie, iar sintaxa un întreg sistem de logică: s’a putut astfel spune că logica lui Aristoteles nu este decât expresiunea incon- ştientă a filosofiei cuprinse într’un anumit limbaju, cel indo- european, şi că, de aceea, ea nici nu este universală, trebuind să se studieze mai întâi în mod experimental toate marile feluri de lim- baje care s’au produs în istorie spre a se putea funda o logică generală. Dar, odată cu învăţarea limbii şi cu primirea sugestiunilor sociale, fermentul cel mai eficace de raţionalizare a activităţii este înainte de toate experienţa personală a celui educat. Nimic nu poate influenţa mai mult pe copil ca experienţa lucrurilor şi a oamenilor, trăită de el în mod liber şi nemijlocit. La ea trebue să facă neîncetat apel o educaţiune bine înţeleasă. Trebue să obser- văm în privinţa aceasta cât de adevărată este intuiţia fundamentală care a inspirat pe Jean Jacques Rousseau în pedagogia lui, oricare ar fi exagerările şi greşelile acestui autor. Iată de ce disciplina care se exercită neîncetat asupra copilului nu trebue niciodată să degenereze în brutalitate. Ea trebue din contra să fie totdeauna liber primită şi mai ales liber înţeleasă, chiar şi atunci când ea aplică rigorile ei inevitabile. Cât e cu pu- tinţă, disciplina trebue să ajungă a fi preţuită, căutată şi chiar iubită de însuşi cel căruia se impune. Nu se poate aşa dar trece peste germenele de inteligenţă care stă ascuns în sufletul oricărui copil şi e destinat să-i canalizeze activitatea în viitor. Prima întrebare a copilului, în faţa oricărui eveniment, este întotdeauna: «de ce? ». Această întrebare chinuitoare dovedeşte nevoia lui adâncă de reflecţie şi de experimentare personală. Chiar şi oamenii maturi nu ajung într’adevăr a asimila cunoştinţele lor decât dacă le controlează şi le experimentează singuri; adevărata cercetare ştiinţifică procede de altfel, ea însăşi, prin verificarea care stă în facerea din nou a descoperirilor şi invenţiunilor altora. Cu atât mai mult cuvânt se va impune acest adevăr când va fi vorba de copii, în frăgezimea şi plasticitatea mentalităţii lor încă nehotărîtă. Momentul caracteristic al desvoltării intelectuale şi morale a copilului este însă clipa când, după ce s’a deosebit pe sine ca DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 593 subiect faţă de fiinţele şi obiectele din jurul său, ajunge să înţe- leagă că ceilalţi sunt alte subiecte la fel cu el, aşezate pe acelaşi plan obiectiv şi logic. E clipa în care ideea etică apare, sub cele două feţe ale ei: binele moral şi justiţia. Atunci, printr’o necesi- tate raţională care nu se va fecunda niciodată în deajuns, copilul judecă pe ceilalţi în mod impersonal, făcând abstracţie de sine şi reuşind a se pune în locul lor, chiar dacă o face prin prisma tendinţelor şi cunoştinţelor lui proprii. îndată ce subiectul con- stată o activitate a sa sau a altuia şi o recunoaşte prin reflecţie, el simte atunci necesitatea să o considere în legătură cu oricare alta la fel, oricui ar aparţine: e o nevoie logică ca germene inerent în orice spirit uman care judecă. Iată calea prin care se ajunge la adevărata obiectivitate în aprecierea acţiunilor care se faptuesc în societate, obiectivitate care înfăţişează însăşi legătura oricărei aşezări în comun. Pentru a desvolta însă un asemenea ideal, pentru a-i da putere şi pentru a-1 face să se extindă cât mai mult, crescând din adân- curile inconştiente care dau viaţă activităţii noastre, este evident că educaţia va trebui să facă apel tot la acţiune. Acţiunea, în acest înţeles, este o intuiţie şi anume o intuiţie globală. Deşi în peda- gogia clasică prin cuvântul de «intuiţie » se înţelege mai ales un aspect intelectual, cercetările din timpurile din urmă, cu anali- zele lor mai amănunţite, dovedesc că intuiţia este, dimpotrivă, o acţiune şi că ea constitue un act tot mai complex şi mai adânc, cu cât se extinde din năuntru în afară cu efecte mai largi şi mai multiple. Activitatea copilului este în primul rând îndrumată prin con- tagiunea exemplului dat de cei care sunt în jurul lui şi care pot avea o autoritate asupra lui: exemplul este unul din cele mai eficace mijloace de educaţiune. Dar o asemenea contagiune se va produce mai uşor atunci când între educator şi educat se simte legătura tainică a iubirii. In orice caz, trebue să existe cel puţin un interes deşteptat pentru acţiunea sugerată. De aceea, educatorul, învăţă- torul sau profesorul care nu ştie să se lipească de sufletul copilului, inspirându-i dragoste şi încredere, îi poate face până la urmă mai mult rău decât bine. Oricum însă, ceea ce ne leagă pe unii de alţii, intensificând relaţiunile sociale este acţiunea. Educaţia, aşa dar, mai ales la înce- put, trebue să se facă înainte de toate prin acţiune. 8 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De aici şi însemnătatea jocului şi sportului în comun, ca mijloc nu numai de desvoltare fizică, dar şi de educare socială. Jocul este în mic oglinda vieţii. El ascute iniţiativa inteligenţii şi, când e practicat în comun, el supune pe toţi unei libere discipline care pregăteşte pe tineri pentru greutăţile care îi aşteaptă şi pe care vor trebui să le învingă. Disciplina jocului colectiv este în realitate o disciplină «juridică », liber impusă de fiecare faţă de sine ca o parte dintr’un grup; jocul în comun comportă reguli uneori foarte severe şi totodată supunerea la ele de bună voie, ceea ce este toc- mai modalitatea ideală a vieţii sociale. Jocul este astfel totdeauna creator de înălţare morală. Prin el, prin activitatea pe care el o implică şi prin reuşita pe care o propune, copilul ajunge să simtă mândria nobilă a faptelor sale, cu o ambiţiune temeinică şi justi- ficată, care trebue să fie idealul omului în societate. Prin latura estetică, jocul produce în acelaşi timp admiraţia pentru frumos, simţimânt prin excelenţă creator care fecundează sufletul şi pune germenele unor acţiuni sociale viitoare. Pe acelaşi plan cu jocul, stă în educaţie munca manuală şi mai ales munca colectivă. Munca dă dragul lucrului făcut, ea desvoltă sentimentul solidarităţii între cei ce muncesc, ea aduce înţelegerea aspiraţiunilor similare ale semenilor. Munca este acţiune şi expe- rienţă: dela ea porneşte învăţătura şi educaţia. In orice caz, este cu desăvârşire greşit sistemul de educaţiune care ţine pe copil izolat sau într’un cerc prea restrâns şi caută a-1 influenţa dela început numai cu mijloace pur intelectuale. Copilul trebue, dimpotrivă, să fie pus în contact viu, prin experienţa lui proprie, cu cât mai multe şi mai largi cercuri sociale; numai aşa i se desvoltă cu adevărat interesul şi respectul pentru tot ce e suferinţă şi aspiraţiune la ceilalţi. Este bine să facem tineretul să colaboreze, în măsura puterilor lui, la operele de ajutorare în comun şi de înălţare colectivă. E bine să participe chiar şi la lucrările de interes obştesc pe care le poate înfăptui în mod normal în vederea serviciilor publice. Toate aceste activităţi spre care îndrumăm pe copii trebue însă mereu inspirate, ca de o lumină de sus, de lupta pentru justi- ţie, în folosul propriu şi în folosul celorlalţi, orice semen trebuind să fie considerat pe acelaşi plan şi în mod egal cu sine. Revendi- carea demnă a dreptăţii pentru sine e nu numai un drept, dar DESPRE EDUCAŢIA SOCIALA A TINERETULUI 595 şi o datorie. Dreptatea pentru altul este la fel, dreptul şi datoria noastră sfântă a fiecăruia. Orice nedreptate făcută altuia trebue resimţită ca şi cum ar fi suferită de noi înşine. Dacă, odată cu alte aptitudini, nu se desvoltă această aspiraţiune etică, adânc să- dită în conştiinţa oricărui copil, atunci tendenţele şi simţimintele lui se pervertesc şi, în loc de a-i îndruma evoluţiunea spre un ideal social cât mai cuprinzător, el se îndreaptă în realitate spre un individualism egoist şi rău făcător. In legătură cu aceasta trebue de sigur să regretăm lipsa de atenţie pe care autorităţile noastre superioare o dau organizării vieţii tineretului studios, prea adeseori încurajat printr’o dema- gogie uşoară a nu-şi face datorie către sine, în loc de a fi îndreptat pe calea unu ideal social sănătos. In deosebi tineretul universitar trebue adunat laolaltă spre a trăi o viaţă activă în comun, organizată cu cea mai mare atenţie. In lipsa unei asemenea organizări, nu e de mirare dacă deseori activitatea studenţilor se pierde în curente care, chiar sub aspectul naţional, nu au nici o legătură cu educarea lor în adevăratul înţeles al cuvântului. Am vorbit de acţiunea imediată ca instrument de educare. Acţiunea este însă tendenţă şi ea dă naştere sentimentelor. Ten- denţele şi sentimentele se desvoltă mai ales prin intermediul fru- mosului, care formează oarecum căldura care le topeşte într’un tot unitar şi armonic, îndreptându-1 spre scopuri superioare. Iată de ce literatura, arta şi muzica sunt auxiliare preţioase ale educaţiunii sociale. Sub forma lor elementară, aşa cum sunt trăite de orice suflet primitiv, ele impresionează adânc desvol- tarea fiecăruia. Sub forma lor mai rafinată, ele vor contribui de asemenea, într’o fază mai înaintată a copilului, la desvoltarea lui socială. Sentimentul artistic, care există îndată ce apare raţiunea la copil şi la omul primitiv,— el există la ţăran ca şi la artistul cel mare, la sălbatic ca şi la învăţatul cel mai de seamă,— sentimentul artistic trebue totdeauna desvoltat şi cultivat, pentrucă el fecun- dează sensibilitatea şi e creatorul credinţelor umane în sensul adânc la cuvântului. Nu s’a observat în deajuns că credinţele şi sentimentele noastre se nasc mai ales prin sentimentul frumo- sului sub diferite forme în care el se zămisleşte în sufletele noastre. Nu putem ajunge la entusiasm, iar tendenţe'e noastre nu se pot 8* 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cristaliza în adâncurile conştiinţei, decât prin intermediul acestei forme superioare de cunoştinţă, care se diferenţiază şi se accen- tuează tot mai mult prin evoluţiune şi care se chiamă emoţiune artistică. Instrucţiunea propriu zisă, prin ştiinţă şi prin forma ei cea mai înaltă filosofia, este un instrument pur intelectual de educa- ţiune şi de aceea el nu trebue să fie întrebuinţat decât la un sta- diu ulterior. A face de-a-dreptul şi fără nici o altă pregătire instrucţiunea ştiinţifică a copilului, nu este a-i face educaţiunea socială, ci numai a-i desvolta puterea de critică prin care îl îndrumăm spre destră- marea socială în loc de închegarea tendenţelor colective. # * * După toate aceste consideraţiuni, ne rămâne de arătat câteva din mediile sociale în care se poate plămădi mai bine evoluţiunea socială a sufletului tinerilor. Nu vom da aici în privinţa aceasta decât câteva indicaţiuni sumare. Este evident că « familia » constitue cel mai de seamă mediu îndrumător al sufletelor pe calea socială. Familia şi în special legătura caldă dintre părinţi şi copii este totdeauna o înfrângere a egoismului. Este cu adevărat sublimă abnegaţia, de obicei neobservată pentrucă e foarte obişnuită, a oamenilor pentru mem- brii familiei lor. Ea înfruntă toate vicisitudinile vieţii şi constitue— o supremă mângâiere în clipele grele. Familia, cu drept cuvânt, a fost considerată ca o neîncetată şi înaltă şcoală de altruism şi de educaţie morală. Ea reprezintă dela început depăşirea egoismului primitiv şi instinctiv din sufletul fiecăruia dintre noi. In familie, de altfel, prinde copilul limbajul cu preciziunile lui de cugetare şi cu bogăţia neasemuită de sentimente sociale pe care el le exprimă; în familie învaţă pentru prima oară disci- plina liber consimţită, din dragoste; în familie învaţă iniţiativa şi acţiunea. Familia este în mod normal cel mai bun agent de moralizare. O statistică a tribunalului corecţional din Lyon, publicată în volumul I din «Annee sociologique» a marelui sociolog Emile Durkheim, este foarte semnificativă în această privinţă. Ea arată că din 385 tineri deţinuţi, 223 erau orfani şi cosmopoliţi, 42 aveau părinţi care au suferit condamnaţiuni infamante, iar din acelaşi DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 597 total de 385 un număr de 187 făceau parte din familii cu rea repu- taţiune notorie. « Profesiunea », şi « clasa socială » din care copilul şi membrii familiei sale fac parte înrâuresc de asemenea în mod adânc edu- catiunea tinerilor. > Individul se realizează în plin numai prin profesiune. Prin ea, el vede crescând opera sub mâna sa, în legătura sa cu alţii; el pune în acelaşi timp în lucrul său pecetea propriei sale personali- tăţi ; el învaţă emulaţiunea şi înălţarea; el înţelege farmecul muncii bine făcute: « age quod agis»; el simte tot mai mult solidaritatea care leagă în efort comun omul de om. Diletantul, lipsit de profesiune proprie care să-i fie dragă, cel care vorbeşte despre toate şi nu se pricepe bine la nimic, ră- mâne totdeauna un nedesăvârşit şi nu va putea da niciodată ceea ce se aşteaptă dela un om, în adevărata accepţiune socială a cuvântului. Alături de familie, de profesiune şi de clasa socială, « Şcoala » şi « Biserica » sunt şi ele, de sigur, medii în care germenii educa- ţiunii sociale pot să se desvolte în mod potrivit. Dar despre ele se scrie şi se vorbeşte în genere atât de des şi de mult, încât mă cred dispensat de a da aci amănunte. Nu pot să nu insist însă asupra unui alt mediu, cu o influenţă covârşitoare asupra educaţiunii sociale: e vorba de «naţiunea» din care fiecare facem parte. Naţiunea constitue un grup social din cele mai eficace, care poate deveni, în unele împrejurări, mai puternic chiar decât familia. Solidaritatea naţională este un fenomen mult mai cuprin- zător decât pare la prima vedere. Omul din timpurile noastre este în genere foarte sensibil la apelul naţiunii, venit, adesea fără să observe, din adâncurile conştiinţei sale. Acest sentiment se arată în clipele grele ca o putere irezistibilă care domină orice altă aspiraţiune. Individul ajunge atunci să se sacrifice bucuros pe sine şi tot ce posedă, cu tot ce îi e mai drag, chiar pe membrii familiei lui, pentru salvarea naţiunii din care face parte. Faptul acesta se poate explica prin aceea că naţiunea este ade- văratul focar şi sediul real al emoţiilor adânci şi al tradiţiilor sociale. De altfel, omul anaţional, omul care nu are o legătură intimă cu nici o ţară şi care nu simte nicăeri în sine ecoul pătrun- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 598 zător a ceea ce este «autochton », rămâne pentru totdeauna un desrădăcinat, pierdut fără cârmă pe oceanul tumultos al vieţii. Un astfel de om nici nu poate de obicei să se înalţe cu adevărat şi să producă opere reale de cultură, căci îi lipseşte tocmai resortul social adânc, fără de care nu se poate înfăptui nimic temeinic, echilibrul prin care individul, pe baza tradiţiei sociale, creează, adăogând la această tradiţie. In legătură cu mediul naţional, copilul şi tânărul trăieşte fără a-şi da seama şi într’o atmosferă « politică », prin mediul în care se desvoltă şi prin preocupările pe care, cu voie sau fără voie, le au oamenii maturi din jurul său. Acţiunea politică poate fi astfel,— ea trebue să fie,— cea mai înaltă şcoală de socializare şi de moralizare. Nu e vorba, fireşte, aici, de politica egoistă de oportunitate sau de demagogie a unora, de politica practicată prin asociarea oamenilor în vederea intere- selor lor materiale sau a setei lor de putere. Adevărata acţiune politică trebue, dimpotrivă, să fie o şcoală de abnegare în folosul dreptăţii şi a naţiunii; ea este expresiunea ambiţiei justificate a acelora care, uitând de sine, simt vocaţiunea de a îndruma socie- tatea pe calea progresului obştesc. Cu acestea, n’am înşirat încă toate mediile sociale educatoare. Ele sunt tot aşa de nenumărate câte cercuri sociale se întretae în activitatea fiecărei individ. Fiecare din ele reprezintă prilejuri de îndrumare a sufletului pe calea socială, fecundă pentru el însuşi ca şi pentru ceilalţi. # # # După toate aceste consideraţiuni, şi ca o urmare a lor, trebue să arătăm mai de aproape şi tendenţa spre care aşteptăm să se îndrepte astăzi educaţiunea socială. înainte de toate, conştiinţa contemporană cere ca orice edu- caţiune să facă să răsară în sufletele noastre un optimism sănătos, temeiu al unei activităţi eficace. Acest optimism nu trebue să fie însă un romantism vizionar. El trebue să pornească dintr’un echi- libru obiectiv al judecăţii între realism şi idealism; el duce la un avânt neînfrânt, însă îndrumat prin cumpătare şi modestie. E vorba de un optimism raţionalizat, în care calităţile dominante ale fiecăruia să fie fecundate prin dorul de muncă desinteresată, socializată, umanizată. DESPRE EDUCAŢIA SOCIALĂ A TINERETULUI 599 Căci trebue să înţelegem cu toţii, că viaţa noastră merită să fie trăită şi trebue să fie anume trăită cu cât mai multă intensitate, în toată plenitudinea şi spiritualitatea ei superioară. Aceasta nu înseamnă, de sigur, orbire şi negare a răului care, fără cea mai mică îndoială, există în noi şi în jurul nostru. Dimpo- trivă, aceasta înseamnă recunoaşterea lui, dar ca a unui inamic care ne stă în faţă şi care trebue îngenunchiat, în folosul înălţării noastre proprii, dar şi în folosul celorlalţi, consideraţi pe acelaşi plan cu noi. Acţiunea, temei al fiinţei noastre, trebue să fie energie neîn- frântă, neîncetat desfăşurată, dar ea trebue să fie în acelaşi timp mereu îndreptată spre valorile ideale ale spiritului şi, prin urmare, spre întărirea elementelor sociale care stau, ca un fundament indispensabil, în adâncurile sufletului nostru. Numai în felul acesta se va afirma cu adevărat personalitatea fiecăruia, o personalitate care nu ne este dată odată pentru tot- deauna şi cu care nu ne naştem propriu zis dela început, dar care se realizează pe sine necontenit prin biruinţa neîncetată asupra noastră înşine şi asupra răului care pândeşte în jurul nostru. Ea reprezintă o luptă fără sfârşit spre înălţare, o luptă deseori dure- roasă, cu noi, cu ceilalţi şi chiar uneori cu întreaga societate, dar o luptă în care ochii noştri trebue să stea deapururi aţintiţi spre valorile spirituale. Idealul nostru nu poate fi acel al înţeleptului din antichitate, care nu aspira decât la armonia lui internă şi la liniştea lui sufle- tească, nu e cunoscuta «ataraxie» a Grecilor de altădată, acea seninătate pe care nimic nu o turbură, nici chiar ruina republicei. Idealul nostru nu este nici acel al sfântului din Evul-Mediu, care tindea spre ascetism şi deshumanizare, văzând numai în altă lume împărăţia adevărului. Nu este nici idealul acelui om de treabă,— « honnete homme » din veacul al XVII-lea »,— care se mulţumea cu împodobirea sufletului propriu. Idealul nostru nu stă în cultivarea eului, ca un absolut în sine, ci în participarea lui activă la integralitatea vieţii sociale. Izolarea este mutilare. A trăi viaţa socială este un act de curaj, dar numai acest act de curaj dă plenitudinea vieţii. MIRCEA DJUVARA SIMBOLICA ANIMALĂ IN SCULPTURA VECHE BISERICEASCA Câteva reprezentări de animale, deşi nu multe, arătând a fi inspirate mai ales din Fisiolog, se întâlnesc în ornamentaţia sculp- tată a bisericilor noastre. Sunt ele folosite întâmplător, sau le lucrează meşterul pietrar în deplină cunoştinţă a semnificării lor ascunse ? Cea mai veche figuraţiune, dacă o datăm din timpul restau- rării Mănăstirii Vieioşul din anul 1645, de Stroe Leurdeanu, ar fi cea care alcătueşte motivul central pe o arcadă bogat împodobită cu un ornament vegetal stilizat, care a încadrat mai în urmă fântâna, dar care trebue să fi fost, înainte de prefacerea dela 1834, însuşi chenarul uşei dela intrarea bisericii x). Meşterul a reprezentat o pasăre semănând cu un vultur care-şi deschide pieptul cu ciocul, în timp ce doi pui întind gâtul spre rană. Nu poate fi vorba de o stemă, cum s’a crezut, ci de «pajărul» sau pelicanul din Fisiolog, a cărui legendă glăsueşte cum urmează: «Pajărul este foarte iubitoare de puii săi şi-i hrăneşte foarte bine, iar puii o bate preste obraz cu aripile şi ea mâniindu-se îi apucă şi-i omoară. După aceea îi pare rău şi-i plânge pre dânşii trei zile. Şi viind muma lor, îşi scobeşte coastele sale, şi curgând sângele preste dânşii, îndată înviează ». Iată şi comentariul teo- logic: «Aşa şi Domnul nostru Isus Hristos hrănind pre Jidovi, iar ei l-au bătut cu palme preste obraz şi coastele sale le-au îm- puns, dintru care au isvorât sânge şi apă, întru înnoire a toată lumea. Adecă sfânta cumenecătură, despre care singur făgădui şi 1) Ne bizuim în această presupunere pe analogia cu uşa bisericii din Goleşti. SIMBOLICA ANIMALĂ IN SCULPTURA VECHE BISERICEASCĂ 601 zise: Cel ce va mânca trupul meu şi va bea sângele meu, întru mine va petrece şi eu întru dânsul. Până în veci amin, adecă adevărat» x). Reprezentarea acestei păsări Ia intrarea bisericii este cât se poate de îndreptăţită, dacă luăm în seamă înţelesul simbolic ce se ascunde sub imagine. Pe lintelul uşii dela biserica din Goleşti, ctitoria de iznoavă sau restaurarea aceluiaşi Stroe Leurdeanu, datând din anul 1646, meşterul Stoica, aşa cum se iscăleşte sub fereastra dela altar şi pe unul din contraforţi, a săpat încolăciri vegetale ce pornesc din laturi ca să se întâlnească la mijloc. In dreapta însă, rupând simetria, a figurat o porumbiţă. Vedem într’însa, din chiar faptul aşezării sale care îi subliniază singurătatea (căci ar fi putut foarte lesne fi tratată ca motiv central, după obicei, sau cumpănită printr’altă pasăre, dacă era vorba de simplă decoraţie fără tâlc), «Turtureaua ceia ce se desparte şi-i pere soţiea, multă jale şi dor are pentru dânsa, şi niciodată pre copaci verde nu se pune, ci tot pre uscat»; aşa a făcut şi Christos după ce l-a ucis sina- goga, de nu i-a mai fost soţ. Iar în ce ne priveşte pe noi credin- cioşii, dacă ne unim cu Isus, diavolul nu mai are putere să strice această căsnicie a). In aceeaşi biserică, pe uşa despărţitoare dintre naos şi pro- naos, sub vârful acoladei, de astădată la mijloc, este figurat « po- rumbul, pasărea mai blândă ca toate paserile... care la loc spurcat nu poate lăcui»; deci «aşa şi tu, omule, păzeşte-te de diavolul... iubeşte curăţenia şi fii milostiv... nu te scumpi de darul lui Dumnezeu» 3). Sub ciubucele gotice pasărea nu are nici un rost; este vădit că meşterul a voit s’o introducă cu tot dinadinsul în acest loc. Ca dovadă de cunoştinţa ce o aveau meşterii despre Fisiolog, găsim în interiorul bisericii din Goleşti, pe cele două lespezi pătrate de marmoră care, împreună cu pereţii pronaosului, alcă- * 2 x) M. Gaster, Studies and texts in folk-lore etc., II, p. 1139, London, 1925—28. 2) J. Strzygowsky, Der Bilderkreis des griechischen Physiologus, Leipzig, 1899, p. 35 şi Jos. Sauer, Der Illustr. griech. Physiologus der AmhrOsiana, p. 435> în Byz. neugr. Jahrb., Berlin, 1921. *) Gaster, lucr. cit., p. 1145. 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tuesc «baia de aghiasmă» sau umivalniţa, canalul de scurgere în care se toarnă apa după ce a servit botezului, două reprezentări: pe una din lespezi, în relief destul de stângaci lucrat, o mână care arată spre inscripţia « DUMN(E)ZĂU » şi alături, ceva mai jos, un cerb şi o ciută afrontaţi de o parte şi de alta a unei fântâni; este repetarea unei foarte vechi compoziţii elenistice pe care creştinismul a interpretat-o alegoric, făcând dintr’însa ilustrarea Psalmului 42, 1, şi a comentariului din Fisiolog: «Pentru aceia grăieşte proorocul: In ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte şi sufletul de Tine Doamne !... aşa şi tu omule, trei înnoiri ai în tine, botezul, ispovedania, pocăinţa etc. » 1). Pe cealaltă lespede, s’ar zice că vedem într’un cerc stema Cantacuzinilor, acvila bicefală; coroana obişnuită a stemei între gâturi, buzduganul şi spada din ghiare, vedem însă că lipsesc. In dreapta şi în stânga cercului, tot în relief, mai sunt câte trei cruci legate între ele. Aceste cruci sunt un element care mai apare peste capul păsărilor într’un manuscris grecesc, ilustrat, al Fisio- logului, acela dela Ambrosiana 2), şi chiar de două ori. O cruce este gravată alături de animalul heraldic ce decorează faţada sculp- tată a catedralei Sf. Gheorghe din Iuriev-Polski 3). Crucea se mai întâlneşte şi pe placa de sobă reprezentând pelicanul, descrisă de d. B. Slătineanu 4 *). După felul cum sunt aşezate aceste cruci, cam la întâmplare, nu credem să aibă un rost decorativ, ci mai de grabă că ele sunt menite să ne atragă atenţia asupra simbo- licei religioase a motivelor. Ce ne spune manuscrisul Fisiologului publicat de d. M. Gaster despre pasărea numită zgripsor ? « Zgrip- sorul este pasăre mai mare decât toate păsările zburătoare. Iar când răsare soarele dentru adâncul apii şi-şi varsă razile sale, deci întinzându-şi aripile ajunge razile soarelui, şi vine alt zgripsor la dânsul şi stă înaintea lui grăind amândoi şi zicând: Dătătorule de lumină, vino şi dă lumina ta. Deci cât stă gripsorul, atât stă şi Arhanghelul Mihail şi Precista, rugând pre milostivul Dum- nezeu către pacea Creştinilor »8). înclinăm a crede că ne aflăm *) Ibid., p. 1141. s) J. Sauer, lucr. cit., p. 429, 433. *) G. K. Loukomski, L’art dicoratif russe, Paris, 1928, PI. II. 4) « Rev. Ist. Rom. », 1935—36, voi. V—VI, p. 187. *) Gaster, lucr. cit., p. 1150. SIMBOLICA ANIMALĂ IN SCULPTURA VECHE BISERICEASCĂ 603 într’adevăr dinaintea simbolului unei Deeisis şi că meşterul nedi- baci s’a folosit de stema atât de bine Cunoscută, ne ştiind cum să închipuie mai potrivit întâlnirea zgripsorilor. O inscripţie pe marginea superioară a acestei lespezi, pe care nu am izbutit a o descifra în întregime, spune: IAKO(IAKOV?) ISPRĂVIT LEAT 7184 (1676). Vrând să enumărăm exemplele în ordine cronologică, ne întoarcem la Vieroş pentru ca să recunoaştem pe piatra de mor- mânt a «pruncului Matei» din 1681, păunul care, în simbolica Fisiologului, stă în locul îngerului: «Păunul este în chipul au- rului şi al argintului, şi în chipul îngerului » *). Ne aflăm şi de astădată dinaintea celei mai nimerite aluzii la nevinovăţia copi- lului răpit dintre cei vii la cer « pentru a se veseli cu sfinţii îngeri ai lui Hristos », cum ne lămuresc versurile din inscripţie. Că este vorba de un păun şi nu de un « porumbiel în cerc » cum îl descrie d. Stoika Nicolaescu * 2), ne-o dovedesc egreta de pe capul păsării şi ornamentaţia cozii stufoase. Păunul figurează adesea pe stelele funerare copte. Animale mai întâlnim în sculpturile dela Mărgineni, unde leul, în picioare printre volute şi foi, decorează capitelul din tinda casei (1650—1700); pe alt capitel vulturul îşi deschide larg ari- pele. La biserica din Sinaia, ctitorie a lui Mihai spătarul Canta- cuzino din 1699, coloanele interioare sunt împodobite cu animale fantastice. La Mănăstirea Văcăreşti ni se înfăţişează pe panourile uşei de lemn câte un leu frumos sculptat; cu coada trecută pe sub coapsă sfârşind într’un mănunchi de frunze ca în desenul ilu- strând manuscrisul dela Ambrosiana pomenit mai sus. La Mitro- polia din Târgovişte, două piedestale, susţinând coloanele prid- vorului vechi, ne arată acelaşi leu, dar de astădată aşezat. La biserica Stavropoleos notăm de asemeni un detaliu din balustrada ajurată a pridvorului: leul printre încolăciri vegetale. Poate că în pildele citate, aparţinând în cea mai mare parte ctitoriilor Cantacuzineşti, intervenţia alegoriei nu a jucat nici un rol la ale- gerea motivului şi că nu a fost întrebuinţat decât ca simplă deco- ') Ibid., p. 1146. 2) M-rea Vieroş, Buc., 1936. 604 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE raţie. Vom aminti totuşi că leul, «împărat tuturor gadinilor » x), ocupă locul de frunte în majoritatea redacţiilor Fisiologului, fiind desenat pe prima pagină a manuscriselor ilustrate. II întâlnim adesea şi în Erminiile de pictură bisericească, rătăcit printre sce- nele cu subiect religios. In comentariul teologic el este asemuit, rând pe rând, omului care trebue să-şi îndrepte mereu gândul către Dumnezeu, să dea milostenie fără a se lăuda şi să se po- căiască la vreme. In manuscrisul Fisiologului care se află la Şcoala Evanghelică din Smirna, se spune că Isus a şters urmă divinităţii sale întocmai precum leul şterge urma paşilor săi cu coada, ca să nu fie prins de vânător; de aceea leul a fost luat drept simbol al Bunei Vestiria). Acest animal mai figurează la biserica din Scăuieni (1796—1819), la Pantelimon (1752), la Preajba (1778), printre resturile disparate din palatul lui Constantin Brânco- veanu, la Leurdeni-Ilfov (1810), pe uşile dela Văcăreşti şi Col- ţea, etc.... Să ne oprim la biserica Colţea unde, pentru împodobirea capi- telelor dela pridvor, a fost pusă la contribuţie o mare parte din fauna alegorică. Pe câteşi patru feţele abacului celor două coloane dela intrare, Mihai spătarul Cantacuzino a pus să se sape între anii 1691 şi 1716 ca în Apus, unde se folosiseră atât de mult aceste teme, pelicanul rupându-şi pieptul ca să curgă sângele dătător de viaţă peste cei trei pui din cuib, şi pe celelalte căpiţele leul, lupul « gadină rea şi stricătoare care strigă mult şi face rugă către Dumnezeu şi zice aşa: Doamne, tu ne-ai făcut şi ne-ai lăsat să nu paştem iarbă, ce ne-ai dat carne să mâncăm. Şi aude Dum- nezeu ruga lor şi le trimete hrană... că Dumnezeu iartă păcă- tosul... numai să se roage lui pururea»3); vulturul «împărat tuturor păsărilor» care se scaldă în Iordan ca să întinerească: « aşa şi tu omule, dacă ţi se înmulţesc păcatele să te duci la du- hovnic. Să te ispovedeşti de păcate că Iordanul iaste ţie biserică, şi soarele iaste ţie rugăciune, iară înălţimea iaste postul, iară tine- reţile iaste învăţătura popii»4); mielul, nu poate fi luat decât * *) *) Marg. Mociorniţă, trad. rom. din Fisiolog, în Cercetări Ut., publ. de N. Cartojan. a) Strzygowsky, lucr. cit,, p. 12. *) Marg. Mociorniţă, lucr. cit., p. 92- *) Ibid. şi Gaster, p. 1139. SIMBOLICA ANIMALA ÎN SCULPTURA VECHE BISERICEASCĂ 605 drept simbolul lui Isus şi capra, al diavolului care încearcă ome- nirea cum a îndrăznit să-l încerce pe Christos. Chiar grifonii ce susţin inscripţia de peste uşa de intrare a bisericii Colţea, deşi motive bine cunoscute din antichitate, au fost introduşi împreună cu alte animale fantastice în Fisiologul medieval1). La Colţea are precădere menirea decorativă a motivelor, trupul unora din animale terminându-se în volute şi amestecându-se cu mas- caroni. Ca să încheiem cu subiectele inspirate din această scriere populară, ne vom ocupa şi de balustrada foişorului lui Dionisie Bălăcescu dela stăreţia Mănăstirii Horez, care datează din anul 1753. In două cercuri legate între ele prin coroane şi frunze stili- zate, se repetă motivul ajurat al leului în picioare, întâmpinând ceea ce la prima vedere ar părea un cal, ridicat de asemeni în două picioare. De ce s’a oprit alegerea sculptorului tocmai asupra acestui animal, întâlnit foarte rar în decoraţiunile timpului, atunci când acest meşter nu dă alte probe de originalitate? Deslegarea întrebării ne-o dă tot Fisiologul făcându-ne să vedem, laolaltă cu pietrarul şi probabil cu toţi călugării din vremea aceea, în loc de cal, onagrul, măgarul sălbatec, simbol al înfrânării monastice. Comentariul, zis « erminie », spune: « Dacă patriarhii caută se- minţie, apostolii nu râvnesc decât sămânţă cerească, precum stă scris în Isaia 54, I». In manuscrisul ilustrat dela Smirna, sub miniatura înfăţişând onagrul ridicat în două picioare, este repre- zentat sfântul apostol Petru dinaintea unor ascultători, semănând adică învăţătura lui Christos a). Este interesant de notat că aceste motive animale apar în sculptură, la noi, înaintea primelor traduceri în limbă română ale Fisiologului cunoscute până astăzi. S’ar zice că reprezentările enumerate s) aparţin sferei de cul- tură a Cantacuzinilor dintru început, şi faptul s’ar lămuri într’o oarecare măsură, amintindu-ne că Damaschin Studitul închinase străbunului Mihail Cantacuzino, prototipul grecesc care se află la x) Strzygowsky, lucr. cit., p. 102. s) Ibid., p. 21 şi Sauer, lucr. cit., p. 430. *) A se vedea N. Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia fi Oltenia, voi. III, fig. 45, 51, 54 şi 513; voi. IV, fig. 453, 557, 845, 843, 847— 848, 961. 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE baza versiunilor româneşti, Fisiologu^alcătuit de dânsul la 1570 a). Chiar Stroe Leurdeanu care a restaurat, împodobind-o din bel- şug, Mănăstirea din Vieroş, zidind totodată şi biserica din Go- leşti, avea legături cu neamul Cantacuzinilor, deoarece înainte de-a izbucni duşmănia de moarte între dânsul şi stolnicul Con- stantin, Şerban Cantacuzino, fratele spătarului Mihai, ctitorul dela Colţea, îi fusese ginere. Faptul că această familie adusese meşteri veneţieni, dalmatini sau constantinopolitani, are ne- greşit mare importanţă în ce priveşte stilul sculptorilor, dar una mai mică, credem, cu privire la alegerea motivelor, unde ctitorii şi biserica aveau neapărat ceva de zis. De altfel, nu ar fi fost uşor să se mpună subiecte care, aici în ţară erau noi, căci nu trebue uitat că biserica ortodoxă a rezistat ornamentaţiei figurale cu îndârjire, dacă mentalitatea poporului nu era mai dinainte pre- gătită pentru primirea lor, şi aceasta nu se putea datora decât circulaţiei legendelor cu înţeles teologic adunate în Fisiolog. E momentul când şi Dimitrie Cantemir îşi publică «Istoria iero- glifică » în care se vorbeşte de «împărăţia leului» şi de « Stăpâ- nirea vulturului », folosindu-se de animalele cunoscute prin Fisio- log, Darovanie şi Isopie, înrâurit de precedentul alegoriei teolo- gice pentru a scrie o alegorie istorică. Manuscrisele mai sus pomenite, împreună cu alte scrieri po- pulare circulând în mediul preoţesc, alături şi de Erminia zugra- vilor, înrâureau, fie prin simplă descriere, fie prin motive înmâ- nate de-a-gata, pe meşteri la alegerea subiectelor pentru orna- mentarea bisericilor, de aceasta nu încape îndoială. Că acest lucru se petrecea în timpuri mai apropiate de noi, întocmai ca în altele mai depărtate, ne-o dovedeşte faptul că, dacă, în veacul al XH-lea, manuscrisul ilustrat al Fisiologului are drept anexă, pe lângă fragmente din Topografia lui Cosma Indicopleustes, şi o serie de miniaturi reprezentând în felurite chipuri icoana Maicii Dom- nului, chivotul lui Noe, etc., alcătuind astfel cel dintâi exemplar al modelelor care vor folosi drept « Erminie de pictură, apoi la noi în ţară, întâlnim în Erminia din 1729 (B. A. R. 4602), pe aceeaşi filă cu reprezentarea nunţii din Cana sau a Sfântului Di- mitrie, animale aflate şi în Fisiolog: cerbul, barza cu şarpele în ') N. Cartojan, Cărţile pop. in lit. rom., p. 191. SIMBOLICA ANIMALĂ IN SCULPTURA VECHE BISERICEASCĂ 607 cioc, iepurele (acesta introdus mai târziu), leul, păunul, lupul şi vasiliscul, sub forme tradiţionale copiate după ilustraţii mai vechi, în care observarea naturii nu joacă niciun rol. Ar fi interesant de cercetat dacă nu pot fi aflate şi alte repre- zentări sculpturale ale motivelor inspirate din Fisiolog (în această categorie ar putea intra şi discurile de ceramică de pe bisericile lui Ştefan cel Mare de care ne-am ocupat în altă parte 1), căci în zugrăveli le întâlnim până târziu, dela pridvorul Mănăstirii Suceviţa, la biserica Mănăstirii Valea, la Călineşti, la Titeştia), la Zăvoeni, Dozeşti, Capul-Dealului de lângă Drăgăşani, unde este reprezentat cocorul, alături de fabula lui Esop cu bătrânul şi moartea, căci « aşa şi tu omule, dacă auzi glasul bisericii deş- teaptă-te din somnul morţii şi te trezeşte, că biserica este strajă ca să scapi de săgeata vrăjmaşului cea aprinsă; că toaca îţi easte strajă, ca şi cocorul, că te păzeşte din somnul morţii» 3). Pildele arătate mai sus ne îngăduesc să tragem concluzia că mai toţi contemporanii străbunilor noştri, ctitori, meşteri şi cre- dincioşi, desprindeau fără sforţare înţelesul simbolic ce se cuprin- dea în reprezentările care avea o dublă misiune, acea de a împo- dobi şi aceea de a fi un îndemn spre viaţa spirituală. MARIA GOLESCU *) Artă ţi tehnică grafică, caetul 6, p. 50. *) V. Brătulescu, Bul. Corn. Mon. Ist., fasc. 67, p. 17; fasc. 75. P- 4°! fese. 76, p. 91; fasc. 79. P- 43- *) N. Cartojan, lucr. cit., p. 189. . FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII O expunere ştiinţifică presupune o formulare exactă şi neutră în care precizia termenilor să se îmbine cu rigoarea analizei, în care desfăşurarea gândirii să îmbrace forma unei ordonanţe înche- gate. O astfel de expunere exclude deopotrivă diluarea şi diversiu- nea vulgarizării, adevărată scoborîre din altitudinea dela care omul de ştiinţă priveşte lucrurile, ca şi fiorul emotiv în faţa faptelor pe care le analizează. Măsurat, geometric, impersonal, omul de ştiinţă îşi desvoltă expunerea cu aceeaşi limpezime şi concentrare cu care mai înainte se aplecase asupra obiectului de studiu, spre a-i afla taina structurii. Format la o atare disciplină, am urmărit în măsura putinţei comandamentele acestui spirit şi al acestei metode. Poate că am introdus în operele de pură imaginaţie ceva din rigoarea acestei formule de gând, de care nu ne puteam desbrăca cu desăvârşire. Dar acum, în pragul unui studiu consacrat problemei individuali- tăţii, înţelegem că metoda aceasta de expunere este neîndestulă- toare şi ineficientă pentru a comunica cititorului care nu a avut o corespondenţă directă cu studiul fenomenelor vieţii, adevăratul sens al faptelor pe care vrem să le desvăluim. Ne aflăm aici în faţa unuia din faptele cele mai bogate în tâlcuri din câte ne poate oferi studiul naturii, nu numai sub raportul semnificaţiei ştiinţifice, faptul individualităţii fiind fundamental pentru studiul vieţii, dar şi sub latura sa pur contemplativă. Scriind aceasta nu uităm nimic din varietatea de aspecte pe care le poate prezenta înţelegerii universul şi formele vieţii, începând cu spectacolele cufundate în neant şi întrevăzute prin telescop şi sfârşind cu irizările aripilor de fluturi şi insecte sau cu varietatea nesfârşită de forme ale faunei marine. Toate aceste spectacole ce se FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 609 prezintă ochiului direct sunt totuşi mai puţin impresionante decât faptul abstract şi adresându-se exclusiv inteligenţei al individuali- tăţii biologice. De aceea credem că acest fapt nu poate fi cuprins printr’o enunţare pur teoretică. Se poate înţelege, în urma unei atari expuneri, semnificaţia faptului, conţinutul Iui, după cum un cercetător ajunge să adân- cească prin studiu metodic diferitele aspecte ale problemei, fără să-i pătrundă adâncimea şi frumuseţea. Vom amâna deci con- sideraţiile teoretice şi vom căuta să prezentăm intuitiv, prin exemple şi menţinere în concret, semnificaţia individualităţii biologice: este introducerea cea mai eficace la un studiu care năzueşte să cuprindă individualitatea umană în structura ei intimă. * * * 1. Sunt cazuri, după cum remarcă pătrunzător A. Burlaud într’un studiu recent, când nu lucrurile simple explică pe cele complexe, ci invers. De aceea pentru ilustrarea echilibrului func- ţional al individualităţii nu vom alege cazul elementar al organis- mului unicelular, ci vom lua ca punct de plecare organismul diferenţiat al omului. > Caracterul dominant al structurii individualităţii este subsu- marea riguroasă a funcţiunilor disparate unităţii superioare a orga- nismului, coordonarea tuturor fenomenelor vieţii într’un mănun- chi unitar, explicând aspectul de «unitate în varietate şi diver- sitate » al individului biologic. Putem spune, în general, că indivi- dualitatea umană reprezintă un tot circumscris, în care părţile sunt solidare între ele, în care funcţiunile se îmbină unele cu altele în sinergii armonioase, şi unde totul, forme, organe, funcţiuni, se află într’o dependenţă strânsă, aşa încât o modificare fiziologică a unui sistem sau aparat aduce după sine o adaptare corelativă a tuturor celorlalte părţi a organismului, până la obţinerea unui nou echilibru. Organismul uman e compus din celule foarte diferenţiate gru- pate în organe, având structuri deosebite unele de altele. Fiecare din aceste celule, considerate în unitatea lor, şi fiecare din aceste organe au o activitate şi un chimism propriu, o anumită cadenţă şi o formulă proprie de viaţă. Aceste nenumărate ritmuri vitale disparate se îmbină printr’o stringenţă superioară într’o funcţiune 9 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de ansamblu a întregului organism, celulele şi organele îşi subor- donează cadenţa şi specificitatea de structură unei unităţi supe- rioare, contribuind la activitatea unitară a organismului. In această activitate armonioasă, în care se contopesc şi se integrează nenu- măratele forme de activităţi elementare, individualitatea se prezinte ca un întreg, nu numai sub raport morfologic exterior, dar mai ales sub raportul structurii ei interne de viaţă. Specificul şi dis- paritatea părţilor alcătuitoare ale organismului au dispărut, con- topite fiind sub diriguirea unor forţe coordonatoare, unităţii cen- trale a totului. Şi totuşi, o atare formulare generală nu poate istovi comple- xitatea faptelor care se întreţes în organizarea individualităţii şi nu poate da, nici măcar aproximativ, o imagină a unităţii structu- rale şi funcţionale a organismului. De aceea, vom începe prin a înfăţişa câteva perspective şi a da câteva exemple concrete; astfel, faptul individualităţii va ieşi în relief cu putere. Vom lua exemplul unui individ uman concret, viu, la un mo- ment dat al existenţii sale. In interiorul organismului său se des- făşură o activitate funcţională neîncetată: în fiecare moment inima aduce din întregul organism sângele încărcat cu produsele acti- vităţii celulare ce trebuesc eliminate şi-l răspândeşte din nou în ţesuturi purificat, după trecerea lui în pulmoni; produsele alimen- tare odată ajunse în organism sunt supuse unei lungi serii de trans- formări chimice şi apoi conduse prin sânge sau limfă la diferite ţesuturi unde se săvârşeşte asimilarea lor; în fiecare moment au loc în adâncul celulelor alcătuitoare ale organismului procese complexe, fizice şi chimice, transformări energetice; rodul acestui dinamism neîncetat se vădeşte prin activitatea fiziologică propriu zisă, prin înmulţirea celulelor şi prin producerea de energie meca- nică sau de alt fel; produsele acestei activităţi celulare a căror dăi- nuire în corp ar fi păgubitoare organismului sunt eliminate pe diferite căi, etc. Intre aceste procese paralele, există o legătură intimă şi permanentă. Sisteme de coordonare strânsă, asupra căror vom stărui mai jos, stabilesc între diferitele funcţiuni un echilibru atât de exact, încât el poate fi exprimat numeric sau apre- ciat cantitativ. La un moment dat al vieţii, sângele prezintă o aceeaşi compoziţie sanguină, adică un acelaşi număr de celule roşii şi albe, o compoziţie chimică şi o concentrare moleculară FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 611 constante. Dacă se face numărătoarea celulelor sângelui se va găsi, cu mici diferenţe, un acelaşi număr pe unitatea de câmp micro- scopic. Acest fapt este de o semnificaţie deosebită, căci în sângele uman există câteva miliarde de asemenea celule, care se primenesc mereu. In fiecare secundă câteva milioane de celule sunt distruse şi scoase din circulaţie în anumite organe, în care timp, corelativ, în alte organe se aruncă în circulaţie un număr aproape egal de celule noi. îmbinarea funcţională dintre aceste două categorii de organe, formatoare şi destructive, este aşa de exactă, încât cu toată această activitate paralelă de distrugere şi reconstruire, numărul de elemente figurate ale sângelui rămâne neschimbat în cursul timpului. Există deci o regulare fiziologică automată între cele două ordine de procese, destructive şi reconstructive, care explică menţinerea valorilor pe care le putem constata în orice clipă prin analiză. Acest echilibru n’are în el nimic rigid şi, ca să spunem aşa, mecanic. El nu rămâne veşnic acelaşi, ci prezintă o mare supleţe de adaptare la diferitele împrejurări fiziologice. Dacă individul, în loc să rămână în acelaşi loc, face o ascensiune în munţi, numă- rul relativ al globulelor roşii pe suprafaţa de măsură se va schimba cu înălţimea, revenind la sfârşitul ascensiunii în spre valoarea iniţială; o boală febrilă produce o schimbare vădită în numărul celulelor albe ale sângelui, modificare care dispare în momentul însănătoşirii. Aceste variaţii si schimbări de echilibru, urmărin- du-se în funcţie de condiţii patologice sau climatice exterioare, măsoară supleţa şi adaptarea mecanismului menţionat, care poate varia în cursul vieţii în limite destul de largi. Menţinerea echilibrului sanguin nu se mărgineşte numai la aceste valori numerice; el poate fi pus în evidenţă şi în compoziţia chimică a sângelui care este, în general vorbind, constantă. Acest fapt, astfel enunţat, nu conţine în sine nimic surprinzător. Dacă am avea însă prezent în minte faptul că sângele reprezintă vehi- culul care conduce în organism o mare parte dintre substanţele chimice necesare vieţii celulelor, condiţie care tinde la fiecare moment să-i schimbe compoziţia, fie prin aducerea de noi sub- stanţe chimice obţinute din alimentaţie, fie prin încărcarea lui cu diferite substanţe de excreţie, şi dacă am înţelege că, în ciuda acestor împrejurări, ce tind, toate, la o surpare a echilibrului, for- 6i* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mula chimică rămâne relativ egală cu ea însăşi în decursul tim- pului, vom recunoaşte precizia şi stringenţa acestui mecanism regulator. Va trebui, de sigur, să observăm şi în acest loc că aceste valori şi echilibre nu sunt rigide, ci susceptibile de variaţii comandate de împrejurări fiziologice şi patologice, ceea ce măreşte fineţea şi eficienţa mecanismului de menţinere a echilibrului organic. Constanţa proporţiilor cantitative pe care analiza le pune în evidenţă în sânge merge mai departe. Deşi organismul primeşte prin alimentaţie cantităţi considerabile de substanţe noi, care, prin compoziţia lor chimică, ar putea surpa echilibrul compoziţiei sanguine şi deşi, de altă parte, funcţiunea de eliminare a emon- ctoriilor se exercită în fiecare moment în proporţii variabile, totuşi concentrarea moleculară a sângelui arterial se menţine în jurul aceloraşi valori, masa totală a sângelui nu variază, cantitatea de săruri şi substanţe chimice, de o mare complexitate, rămâne cu mici variaţii constantă. Cercetarea experimentală în care anima- lele au fost supuse exclusiv unei alimentaţii acide (Hoffmann, Sakowski, Walter, etc.), nu a reuşit să modifice reacţia sângelui; pierderile de sânge, accidentale sau fiziologice (perioadele men- struale), cantităţile variabile de apă eliminate prin rinichi sau pulmoni nu modifică masa sanguină. Mecanismele regulatoare menţinând prin compensaţie con- stanţa compoziţiei şi echilibrul sanguin nu sunt suprimate în tim- pul maladiilor; în aceste cazuri, echilibrul fiziologic îşi schimbă colorile, dar modificările patologice restabilesc alte echilibre tot aşa de complexe şi de precise, aşa încât examenul sângelui este revelator pentru starea funcţională a organelor care contribue la menţinerea echilibrului sanguin. Regularizarea calorică a organismului prezintă acelaşi caracter de exactitudine. Regimul alimentar al individului se poate schimba, cheltuelile sau iradierile de căldură ale organismului pot varia de asemeni între valori foarte largi, după anotimp, climat, grad de uscăciune a atmosferei, schimbări brusce de loc; totuşi, organis- mul va avea o temperatură sensibil aceeaşi, oscilând în jurul ace- loraşi valori. Şi în acest caz se poate pune în evidenţă caracterul suplu al regularizării echilibrului caloric: temperatura individului nu e constantă, ci prezintă variaţii diurne destul de largi. Tempe- FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 613 ratura e scăzută dimineaţa, creşte după amiază, depăşind cu câteva diviziuni 370, pentru ca să scadă spre seară şi în timpul nopţii sub 36°,5. Şi în acest caz se pot observa adaptări imediate după condiţiile vieţii normale şi fiziologice, prin variaţia curbei diurne a temperaturii şi după condiţiile patologice în care variaţiile curbei înscriu oscilaţii de largă amplitudine. Aceste exemple pot da o indicaţie vagă a complexităţii proce- selor ce se petrec în organism şi a interdependenţei stricte între organe şi funcţiuni, care constitue faptul individualităţii. In orga- nism se încrucişează în fiecare clipă a devenirii serii nenumărate de procese variabile, menţinute toate prin sisteme coordonate la valori relativ constante. Integrarea organelor unităţii totale a indi- vidualităţii menţine deci automat o compoziţie şi un echilibru aproape constante în viaţa acelui organism. Oridecâteori acest echi- libru tinde să fie rupt, el este restabilit prin intervenţia unui meca- nism de regulaţie organică. Dacă, de pildă, o glandă endocrină secretă o cantitate mai mare de hormoni decât compoziţia nor- mală a hormonilor o prezintă în mod obişnuit, intervin imediat mecanisme, fie nervoase fie secretorii, a glandelor antagoniste, care readuc cantitatea secreţiei la valorile normale. (In ipoteza că ne referim la un organism în echilibru endocrin). Astfel, în fiecare moment, organismul îşi menţine automat, prin jocul per- manent al antagonismelor şi regulaţiunilor humorale, hormonale, şi nervoase structura şi echilibrul. In fiecare secundă, nenumăratele procese vitale tind să imprime o nouă schimbare ritmului vital pe care, totuşi, sistemele regulatoare îl readuc în spre valorile medii. Am putea deci spune că miracolul vieţii nu consistă atât în complexitatea structurilor pe care le putem întrezări la microscop, cât în bogăţia, multiplicitatea şi precizia coordonărilor vitale. Menţinerea acestui echilibru implică însă, de o parte, o valoare aproximativă a măsurătorilor, care nu pot avea în nici un caz valori fixe şi invariabile, iar de alta un proces osci- latoriu în jurul acestor valori medii. In biologie precizările mate- matice nu au rigoarea rezultatelor obţinute în domeniul fizic. Valoarea echilibrului organic este deci, în anumite limite de varia- ţie, aceeaşi, iar oscilaţiile în jurul unei zone-limită sunt nu numai posibile dar şi necesare, decurgând din însăşi complexitatea pro- ceselor vitale. 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In fiecare clipă, adâncul organismului este ecoul unei tălăzuiri de o complexitate nesfârşită, în fiecare moment echilibrul funcţio- nal tinde să se surpe, dar pe aceeaşi măsură mecanismele com- pensatoare intervin pentru a reduce către stările anterioare aceste modificări trecătoare. Rezultă o menţinere a structurii şi funcţiu- nilor care vădesc unitatea şi integritatea superioară a organis- mului. Procese fizice, chimice şi fiziologice, astfel despărţite arti- ficial de analiza noastră, se desfăşură paralel pe planuri multiple, contribuind la menţinerea unităţii centrale a individului. Dela pro- cesele coloidale şi electrice ale materiei vii, până la activitatea de ansamblu a organismului, se vădeşte aceeaşi sinergie care explică unitatea şi coherenţa individualităţii. Unitatea şi coheziunea funcţională a organismului e deci în primul rând rezultatul acestor corespondenţe nenumărate de mecanisme regulatoare care menţin în evoluţia vieţii un echilibru dinamic. Funcţiunile celulelor şi ţesuturilor se îmbină cu toată diversitatea lor în armonii de funcţiuni din ce în ce mai largi. O celulă, de pildă, nu alcătueşte substratul organic al unei singure funcţiuni, ci reprezintă sediul unor funcţiuni foarte diferite între ele, care coexistă şi se desfăşură paralel. Celula hepatică are patru- sprezece funcţiuni diferite; glandele cu secreţie externă au şi o secreţie internă. Intre toate aceste funcţiuni disparate, prin inter- mediul sistemului nervos sau prin mijlocirea plasmei, care scaldă celulele organismului, alcătuind un adevărat mediu intern, se sta- bilesc legături strânse, sinergii sau inhibiţii. Organismul apare deci biologului ca un întreg, nu numai subt raportul morfologic, pein legătura materială a părţilor şi prin dependenţa lor, explicată prin legi mecanice, dar mai ales prin conlucrările funcţionale ale activităţilor sale biologice. « Viaţa se manifestă mai ales subt aspectul unui sistem de echi- libre funcţionale; sistem excesiv de complicat ... în care echili- brele îmbinate unele în altele, sub o strânsă dependenţă reciprocă, nu se manifestă decât cu colaborarea unui număr imens de fac- tori ,,,» 2). Această unitate funcţională este în veşnică transformare. Viaţa *) P. Abrami, Les troubles fonctionneU en palhologie. La Presse Medicale, 23 Dec. 1936, pag. 2084. FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 615 e devenire. Fiecare moment al evoluţiei îi corespunde o altă for- mulă a echilibrului vital. In devenirea neîncetată a vieţii, adaptarea funcţiunilor unele la altele şi armonizarea lor îngădue dăinuirea organismului şi parcurgerea etapelor importante ale vieţii. Istoria vieţii individului presupune o neîncetată metamorfoză dela sta- diile embrionare până la moarte. In toată această evoluţie, schim- barea formelor, mai evidentă în fazele gestaţiei, mai puţin vădită în anii maturităţii, este condiţionată de echilibrele funcţionale ale vieţii organice. Unitatea individualităţii nu consistă numai în menţinerea echilibrului vital în jurul unor formule statornice, ci în devenirea formelor şi funcţiunilor în decursul vieţii. Există alături de solidaritatea funcţională a prezentului, o continuitate a organismului în timp, care leagă trecutul cu prezentul, explicând transformările organismului. Adaptările şi mecanismele regula- toare lăuntrice sunt comandate în aceeaşi vreme de o necesitate ce depăşeşte momentul prezent, întegrându-se liniei de evoluţie a organismului. Dacă funcţiunile se integrează unele altora pentru a contribui la echilibrul întregului în actualitate, ele apar ca pro- dusul unei determinism care este condus de sensul evoluţiei tre- cute. Nici una din fazele funcţionale ale trecutului nu este pierdută pentru organism; toate contribue la activitatea actuală, pregătind formele viitoare ale evoluţiei. Unitatea individualităţii se manifestă deci prin integrarea funcţiunilor în devenirea structurii organice. Organismul nu are însă o viaţă izolată. El nu este un sistem închis de funcţiuni, care îşi este suficient sie-şi, şi care nu are nici o comunicare cu exteriorul. Adaptarea internă a funcţiunilor unele la altele este întregită cu o adaptare a întregului organism la con- diţiile exterioare ale mediului. Nu trebue să privim însă această corelaţie în sensul ei strict, ci în semnificaţia ei cea mai largă. Prin relaţia cu exteriorul, nu trebue să înţelegem numai raporturile directe, la care omul sau animalul răspunde prin atitudini, reflexe şi adaptări de totalitate a organismului, activităţii la care participă organele de simţuri, sistemul nervos şi muscular. Va trebui să situăm individul în mediul cosmic, reprezentat prin totalitatea condiţiunilor lui climatice şi geologice. Atunci vom recunoaşte că, paralel cu activitatea conştientă sau reflexă de adaptare a orga- nismului la împrejurările exterioare, mai există o adaptare spon- tană, automată, de mare fineţe şi precizie, la nesfârşitele variaţii 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi condiţii ale mediului: temperatură, grad de umiditate al atmo- sferei, presiune a aerului, etc. Intre echilibrul organismului men- jţinut prin mecanismele compensatorii ale activităţii lui funcţionale şi condiţiile exterioare veşnic schimbătoare se menţine prin acelaşi joc de regulaţie automată un raport stabil. Organismul culege, prin organele de simţuri şi prin sensibilitatea lui generală, date asupra condiţiilor exterioare de viaţă, cărora funcţiunile interioare se adaptează cu supleţe. Integrarea şi sistematizarea funcţiunilor, adaptarea lor strictă, nu se mărgineşte numai la interiorul organis- mului, care nu e un cerc închis, ci se săvârşeşte în armonie cu împrejurările externe. # * * Biologia contemporană va stărui îndelung asupra «integrării » funcţiunilor, explicând unitatea individualităţii. In volumul IV al noii Enciclopedii franceze, consacrat studiului vieţii, diferiţi colaboratori, şi în deosebi Andre Mayer, au cercetat amănunţit mecanismele de corelaţie şi sinergie dintre activităţile organismu- lui. Se pot desluşi în istoria biologiei trei momente corespunzând precizării celor trei mari mecanisme de integrare a funcţiunilor unităţii sintetice a individualităţii: momentul în care Claude Bernard. a stabilit importanţa mecanismului humoral în menţinerea unităţii individualităţii prin existenţa mediului interior în care se află cufundate celulele întregului organism, momentul în care Brown-Sequard a arătat semnificaţia mecanismului hormonal şi, în sfârşit/ vădirea rolului jucat de sistemul nervos în această inte- grare, care revine lui Sherrington. Conexiuni vasculare, circulaţii de humori, înrâuriri la distanţă prin mijlocirea secreţiilor glandu- lare şi regularizări prin acţiunea diriguitoare a sistemului nervos, explică modalităţile prin care se unifică şi armonizează activitatea disparată a diferitelor celule şi ţesuturi. Sistemul nervos va alcătui un adevărat centru regulator şi unificator al organismului; culegând în acelaşi timp indicii din felul funcţiunilor lăuntrice ale organis- mului («receptori proprioceptivi») şi a împrejurărilor exterioare (« receptori exteroceptivi») sistemul nervos va asigura coordonarea şi sinteza vieţii celulelor, unificarea funcţiunilor în convergenţa superioară a individualităţii. Alături de coordonarea prin inhibiţii şi incitaţii nervoase tre- bue să menţionăm, în această păstrare a echilibrului organic, rolul FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 617 hotărîtor jucat de glandele cu secreţie internă prin mijlocirea hor- monilor pe care le aruncă în circulaţie. Nenumăratele schimburi chimice petrecându-se în adâncul organismului, în care diferitele substanţe, calciu, fosfor, proteine, grăsimi, glucoză etc., intră în îmbinări complexe menţinându-se totuşi în compoziţia humorilor la valori relativ constante, sunt comandate de acţiunea regulatoare a anumitor glande endocrine; circulaţia apei în organism, ca şi schimburile celulare se găsesc de asemenea sub dependenţa func- ţională a glandelor cu secreţie internă; dela vivacitatea reacţiilor şi energia organismului, care sunt determinate de asemenea de un complex glandular, la funcţiile specializate, cum ar fi de pildă activitatea genezică, şi urcând scara complexităţii de funcţiune organică până la procesele generale de creştere a organismului sau a calităţilor de inteligenţă şi viaţă spirituală, întreaga individuali- tate, cu varietatea ei de funcţiuni interne, de calităţi morfologice şi de comportare exterioară, se află sub dependenţa activităţii acestor glande. Se poate bănui în aceste condiţiuni, îmbinarea lor funcţională, raporturile lor de inhibiţie sau excitaţie mutuală, din care rezultă funcţionarea armonioasă a organelor şi constanţa structurală a organismului. Intre aceste glande se stabilesc prin acelaşi principiu al interdependenţei care comandă organizarea individualităţii, corelaţii extrem de complexe, uneori frenatorii, alteori excitatorii, contribuind la menţinerea între limite a echi- librului interior. Se poate întrezări acum gradul complexităţii funcţiunilor care se încrucişează în activitatea lăuntrică a organismului, împletirea, interferenţele nesfârşite, corespondenţele de planuri, subordo- nările şi integrările succesive de activităţi care conduc, toate, la sinteza individualităţii biologice. Aceasta din urmă este un tot indivizibil, indisociabil în părţi, dat dela început ca atare. Ceea ce analiza cercetează separat, se află în realitate integrat într’un tot funcţional din care nu poate fi desprinsă. Individualitatea presu- pune o participare a fiecărei părţi la tot, a fiecărei funcţiuni la faptul întregului a cărei expresie este. Organismul e un fapt inte- grat şi indisociabil. Fiecare activitate, fiecare comportare, fiecare manifestare, oricât de neînsemnată în aparenţă, este în realitate un rezultat al acestui tot, pe care îl exprimă. Nimic aberant în 2Cest sistem unificat. O secreţie, un gest, o atitudine, un produs 618 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE biologic sunt expresii al acestui întreg, considerat în evoluţia lui în timp. «Intr’adevăr, scria cu decenii în urmă Claude Bernard, când vrem să dăm unei proprietăţi fiziologice valoarea şi semnificaţia sa adevărată, trebue să o raportăm totdeauna la întregul (organismu- lui) şi să nu tragem concluzii definitive decât în legătură cu efec- tele sale în acest întreg » J), precizând mai departe că ...« părţile alcătuitoare ale organismului sunt fiziologic inseparabile unele de altele, toate contribuind la un rezultat vital comun ». Unitatea individualităţii este ddci rezultatul unei duble inte- grări de funcţiuni: în actualitate, prin adaptarea funcţiunilor unele la altele şi prin formarea unui echilibru vital, şi în evoluţie, prin concentrare în timp a tuturor echilibrelor funcţionale trecute, a tuturor experienţelor de viaţă odată parcurse. Avem deci o inte- grare în adâncime, în structura intimă a individualităţii, şi o inte- grare evolutivă, în care după fericita expresie a d-rului H. Codet fiinţa vie «se moşteneşte pe ea însăşi». # # # 2. Individualitatea biologică astfel integrată reprezintă un fapt unic şi specific. Ea nu apare decât o singură dată în istoria vieţii, expresie a unei realităţi singulare; ea nu-şi poate găsi niciodată un exemplar identic, iar odată dispărută, nu mai reapare. Cu cât ne referim la organisme mai diferenţiate pe scara evoluţiei, cu atât acest fapt devine mai vădit. Particularităţile individuale de struc- tură şi funcţiune se accentuează. Unicitatea funcţională şi struc- turală a individualităţii nu au însă un caracter absolut: fiind expre- sii ale unui curent general de viaţă, integrându-se în cicluri vitale şi în forme biologice mai cuprinzătoare, individualităţile vor prezenta, dincolo de specificitatea lor, caractere comune cu for- mele vitale în general sau cu indivizii aceleiaşi speţe în deosebi. Funcţiunile vitale vor fi aceleaşi la toate organismele, după cum formele şi manifestările de viaţă vor lega pe indivizii aceloraşi speţe într’o strânsă comunitate biologică. Remarca lui R. Miiller- Freienfels este evocatoare: <( Nu există pe lume doi oamenf cu desă- vârşire asemănători, dar nu există în schimb nimic mai asemănător l) Claucîe Bernanrd, Introduction â l’etude de la midecine experimentale, Paris. Delagrave, Troisifcme Ed., 1912, pp. 140 şi 141. FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 619 pe lume unui om ca un alt om » *). Poziţia individualităţii este definită prin această îmbinare de fapte, comportând o suprapu- nere de caractere comune speţei şi de elemente profund indivi- duale. Individul apărut ca o expresie a unor condiţii de viaţă parti- culare îşi accentuează în decursul vieţii specificul, singularizându-se progresiv. Prin însăşi dăinuirea ei, viaţa se diversifică, îşi adaogă nuanţe şi particularităţi de structură. Cu cât ne depărtăm de orga- nismele inferioare aparent identice şi trecând peste formele de viaţă în care principiul individualizării apare uneori şovăielnic, pentru a ajunge la organismele diferenţiate, cu atât se afirmă unicitatea individualităţii. Trecutul ereditar alcătueşte primul izvor al acestei diferenţieri. Prin faptul eredităţii, individul primeşte rezultatul încrucişării unor individualităţi având caractere particulare, dobândind iniţial carac- tere şi tendinţe proprii, pe care le nuanţează, particularizându-le şi mai mult în cursul vieţii lui individuale. Prin însuşi faptul dăi- nuirii, viaţa individului se schimbă. Considerat în două momente succesive ale vieţii sale, individul se prezintă cu modificări de con- ţinut, determinate de însăşi funcţiunea vieţii. O boală determină formarea unor produse biologice humorale, explicând imunitatea ulterioară a individului, rezistenţa sa progresivă la boală şi în sfârşit vindecarea lui, după cum evoluţia naturală a organismului către declinul bătrâneţii şi moarte, va înscrie o nouă serie de modi- ficări pe formula vieţii lui proprii. Aceste condiţii particulare creează fiecărei individualităţi carac- tere interioare unice. Fiecare organism îşi are o istorie a sa, atât ereditară cât şi individuală; fiecare organism îşi are o formulă proprie de structură şi devenire, un «profil biologic» specific. Organismele sunt adânc diferenţiate între ele, atât prin forma lor, cât şi prin aptitudinele lor funcţionale. Dacă legile care diriguesc activitatea organică sunt aceleaşi la întreaga animalitate, fiecare organism prezintă particularităţi de comportare şi un ritm specific de viaţă. Cunoaşterea legilor biologice ne îngădue o cuprindere în liniile lor mari a mecanismelor vieţii, fără a putea da orientări x) R. Muller-Freinfels, Die Philosophie der Individualităt, Leipzig. Felix Meiner-Verlag, 1923, pag. 69. 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi răspunsuri precise asupra formulei de viaţă a unei individualităţi date. Ştiinţele medicale au recunoscut acest lucru în momentul când au accentuat importanţa rolului jucat de «terenul» organis- melor în ecloziunea bolilor. De ce din mai mulţi indivizi care au fost egal expuşi unei contagiuni numai un singur individ se îmbol- năveşte? Cum se explică gradul de gravitate variabil al maladiei odată declarată la bolnavi diferiţi ? Este îndestulătoare explicaţia diferenţei de virulenţă a germenului determinant al maladiei sau va trebui să recunoaştem corelativ importanţa unui «teren » indi- vidual variabil, fie printr’o receptivitate individuală particulară, fie printr’o imunitate relativă faţă de germenul infecţios ? După epoca de entuziasm pentru descoperirile pasteuriene, medicina se orientează din nou către teoria humorală pe care o apăraseră medicii dinaintea erei pasteuriene, formulând un « nou humorism », adaptat observaţiilor moderne şi scoţând în evidenţă importanţa acelui mediu interior, a plasmei care scaldă celulele întregului organism şi în compoziţia căreia se aconcentrează pro- dusele vitale ale activităţii întregului corp, exprimându-1. Postu- lând deci un nou humorism, medicina modernă recunoaşte impor- tanţa constituţiei individuale, a specificităţii individualităţii umane: « Nu există probabil două persoane al căror sânge să fie cu desă- vârşire identic », observă Jules Bordet care postulează în acelaşi timp adevărul că fiecare individ are o «personalitate chimică» particulară. Produsele biologice de imunitate, rezultate din conta- giunile variate pe care individul le-a putut suferi în cursul existenţei diferenţiază şi mai mult compoziţia şi structura corpului, accentuân- du-i diferenţierea de celelalte organisme. Această constituţie somatică nu trebue să fie considerată nici ca având o realitate fixă, refractară schimbării, şi nici ca un rezultat exclusiv al unei transmisiuni ereditare, aşa cum ar încheia autorii care continuă în spirit prea credincios principiile mendeliene. Constituţia individului uman este de sigur rezultatul unei eredităţi determinate, dar înmănunchierea de elemente ereditare nu are un caracter invariabil, ea fiind susceptibilă de modificări în cursul vieţii individului, prin caractere noi, dobândite. Fondul ereditar nu e deci o determinantă exclusivă, condiţionând în mod fatal, permanent şi neschimbat indicele biologic al individului; con- FAPTUL INDIVIDUALITĂfll 62I diţiile particulare de viaţă ale organismului, reprezentate prin trecutul lui patologic sau influenţa mediului, modifică uneori până la schimbare totală indicele biologic primordial, moştenit. A reduce prin urmare viaţa individualităţii la o precizare a facto- rilor ereditari sau a defini prin examinarea ei la un moment dat a evoluţiei, nu înseamnă a o cuprinde în totalitate. Fiind în per- manentă devenire, individualitatea trebueşte urmărită în evoluţia ei. De sigur, trecutul determină prezentul şi acesta conţine viitorul, dar numai în măsura în care forţele dinamice ale constituţiei pot imprima anumite direcţii condiţiilor de vieaţă pe care individul le poate traversa. Cunoaşterea complexiunii unei individualităţi nu acordă deci un caracter de certitudine orientării şi vieţii ei ulterioare, ci numai o indicaţie şi un element de pronostic, hotă- rîtor de sigur, dar limitat. Alături de factorul ereditar, va trebui să ţinem seama în studiul individualităţii de condiţiile mediului, de factorii « exogeni», ca şi de istoria biologică particulară a indivi- dului pe care îl examinăm x). # # # Ambianţa socială şi evoluţia psihologică a individualităţii umane au prilejuit cu timpul o diferenţiere a vieţii sufleteşti, deci la o accentuare a unicităţii individului, conducând progresiv la formarea personalităţii2). Planului individualităţii biologice se adaogă un plan psihologic evoluat, păstrând aceleaşi caractere de specificitate şi unicitate. Diferenţele calitative dintre indivizi nu sapă însă limite definitive între grupuri şi tipuri, menţinând deci punţi de trecere între categorii înrudite 3). Individualitatea umană se diferenţiază în acelaşi timp de tota- litatea individualităţilor cu care prezintă totuşi asemănări de struc- tură şi conformaţie. Dacă pe plan biologic individualitatea era legată de speţă şi de întregul formelor vitale prin identităţi de funcţiuni * 8 *) A se vedea în legătură cu aceste consideraţii, studiul critic al D-rului Henri Ey,. La notion de constitution (essai critique). L’evolution psychiatrique. Seconde sărie, Nr. 4, 1932, pp. 25—54. *) V. Mihail D. Ralea, Formarea ideii de personalitate în Psihologie fi viaţd. Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II», 1938, pp. 146—212. 8) V. William Stern, Die differentielle Psychologie in ikren methodischen Grundlagen, Leipzig. I, A. Barth, 1921, pag. 168. 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi asemănări de structură, individualitatea sufletească nu se singu- larizează prin noutatea sau originalitatea fenomenelor sale de viaţă. Observând această uniformitate relativă de fenomene, Dilthey afirma că diferenţa dintre individualităţi nu este calitativă, prin existenţa la anumiţi indivizi de fapte de viaţă care ar fi absente la alţii, ci prin diferenţe cantitative şi prin noi combinaţii şi raporturi de fenomene lăuntrice, astfel diferenţiate1). Există totuşi diferente calitative adânci între individualităţi, atât în sfera biologică, unde examenul biologic al humorilor pune în evidenţă atari diferenţe de compoziţie, cât şi în zona sufletească, unde fenomenele sufleteşti, deşi unitar configurate în linia lor mare, prezintă diferenţe de tonalitate variabile după fiecare individ. Atât calitatea percepţiilor sensoriale, cât mai ales a vieţii emotive, pentru a ne menţine numai la aceste exemple, prezintă timbrul ireductibil al individualităţii. Fenomenele sufleteşti nu sunt uni- forme, impersonale, ci poartă vibrarea proprie a vieţii care le trăeşte. Orice fenomen sufletesc este specific individual, profund diferenţiat prin rezonanţă şi calitate după fiecare individ. E ceea ce R. Miiller-Freienfels a numit « das Meine », adevărată « posesie spirituală a individualităţii » 2) diferită, de alminteri, de « meul » lui Blondei, care are o accepţie posesiv-concretă. Ceea ce lim- bajul arată ca fiind uniform şi fără variaţii de conţinut, apare în realitatea directă a trăirii ca infinit de nuanţat, după caracterele generale ale fiecărei individualităţi. Biologic şi psihologic, individualitatea reprezintă deci un fapt unic, apărut la un moment dat a evoluţiei vieţii, însumând în sine caractere particulare care o diferenţiază adânc de totalitatea individualităţilor aparţinând aceleiaşi speţe sau rase. Asemănările dintre indivizi sunt de suprafaţă. Doi gemeni uniovulari, având deci o ereditate identică şi legaţi fiind prin mari asemănări struc- turale, prezintă totuşi diferenţieri fizice sau morale 3). Rezultat al încrucişerilor ereditare sau a influenţelor variate ale mediului, *) Wilhelm Dilthey, Ideen iiber eine beschreibende und zergliedernde Psycho- logie în Gesammelte Schriftett. V. Bd. Verlag von B. G. Teubner, Leipzig u. Berlin, 1924, pag. 229. 2) R. Miiller-Freienfels, op. cit., pp. 23—25. *) V. Jean Friedel, Personnaliti biologique de l'homme, Flammarion 1921. Ch. IV, pp. 66—74. FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 623 unicitatea individualităţii ne apare ca o expresie directă a deve- nirii vieţii. Individualitatea se va defini deci prin unicitate, caracter izvo- rît din structura intrinsecă a vieţii. Unicitatea formelor vieţii este un rezultat direct a unei evoluţii naturale, a unei necesităţi lăun- trice. Evoluţia imprimă acest caracter tuturor fenomenelor vitale, celor psihologice în deosebi. Specificitatea individualităţii, rezultat al devenirii vieţii, îşi are deci rădăcini şi substrate în particulari- tăţile structurale ale individului: « Simţul existenţii eului ar fi spulberat, dacă nu i-ar fi fost asociat unicitatea şi individualitatea (în text: Einzigkeit, Einmalig- keit, Individualităt). Obiectul, empiricul sensibil este un fapt definit (ein Dieses), pentrucă e fixat temporal şi spaţial .... In aceasta consistă individuaţia lui. Dimpotrivă, eul îşi poartă individuaţia în sine însuşi, în a sa essentia. In acest mod existentia eului este de asemeni individuală. Pentru eu principiul individua- lizării stă în a sa essentia. Eul are privilegiul de a-şi dobândi indi- vidualitatea fără ajutorul timpului şi spaţiului, numai prin struc- tura lui proprie (durch seine Ichheit) 1). Această formulare nu este valabilă numai privitor la natura unicităţii eului; ea defineşte esenţa lăuntrică a specificităţii tuturor individual ităţilor. # # # 3. Individualitatea astfel definită prin coherenţă lăuntrică şi unicitate nu are un caracter absolut. Raportată la formele biolo- gice diferenţiate principiul rămâne valabil; el îşi pierde însă stric- teţea dacă îl raportăm la organismele inferioare. Studiul vieţii ne oferă numeroase exemple de plante şi animale care pot reface orga- nele amputate. Plantele înmulţindu-se prin butaşi sau animalele mutilate, refăcându-se prin regenerarea organelor, dovedesc că principiul coordonării fiziologice şi a unităţii morfologice a indivi- dului nu au un caracter universal valabil. Noţiunea de individua- litate, aşa cum poate fi formulată din studiul vertebratelor supe- rioare, nu mai are aplicare la planarii, sifonofore sau hydre. Viaţa în colonii a anumitor animale ştirbeşte principiul unităţii, după *) Iohannes Volkelt, Das Problem der Individualităt. Beck’sche Verlags- buchhandlung. Miinchen 1928, pp. 33—34. 624 REVISTA EUNDAŢULOR REGALE cum reuşita culturii de ţesuturi in vitro, realizată de Harrison şi Carrel, dovedeşte că atât unitatea de totalitate a individului, cât şi dependenţa strictă a părţilor în structura organică nu au o valoare generală de aplicare. Se poate vedea, în aceste condiţii, în princi- piul individualităţii o simplă noţiune antropomorfică, aşa cum sus- ţin câţiva autori, şi o realitate biologică reprezentând un termen, o direcţie de devenire, şi un nu fapt universal valabil în domeniul biologic a). Individualitatea nu trebue să fie considerată nici ca o realitate biologică rigidă, invariabilă, şi nici ca un cerc închis fără corelaţii sau prelungiri în mediul exterior cosmic sau social. Nimic mai depărtat de exactitatea faptelor decât concepţia monadică, ce condamnă pe individ propriei singurătăţi, interzicându-i schimbul şi circulaţia cu lumea înconjurătoare. Individul este dimpotrivă devenire ne ncetată, schimbare. Menţinându-şi formula şi speci- ficul, individualitatea prezintă în timp o permanentă creştere; ea nu e nici ţărmurită, închistată în sine însăşi, nici fixată definitiv într’un tipar de vieaţă pe care nu-1 poate transcende. Cuprinderea individualităţii în spirit mecanic, geometric, rigid, al logicei raţio- nale, A = A, conduce, după cum remarcă pătrunzător R. Muller- Freinfels, la o concepţie falsă a realităţii ei. Fără a fi, de sigur, discontinuitate şi arbitrar, viaţa individualităţii presupune o împlinire progresivă şi o depăşire permanentă a actualului. Biologia e domeniul relativului. A introduce în acest studiu vederi sche- matice şi rigide, formule absolute şi invariabile, înseamnă a indigui şi sărăci plenitudinea devenirii vitale. Individualitatea e devenire. Cuprinderea ei în actualitate nu adânceşte decât una din nesfârşitele metamorfoze vitale pe care le îmbracă în cursul existenţei. Marile etape ale vieţii creează indi- vidului forme vitale adesea profund deosebite între ele. Variabi- litatea individualităţii în timp şi schimbările necontenite ale for- mulei vitale ale individualităţii introduc în noţiunea unităţii şi fixităţii individului o întinsă relativitate. l l) Un examen amănunţit al problemei este prezentat de M. Caullery: Les principaux aspects de l'indwidualitd dans Ies organtsmes în L’individualiti, publicaţia Centrului internaţional de sinteză. Paris, Alean, 1933, pag. 1—33. Cf. discuţia dela pag. 34—38 şi expunerea lui G. Matisse, Individa et socidtd, împreună cu discuţia dela pp. 147—156. FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 6*5 Individul nu e un centru cosmic fără prelungiri în lumea bio- logică; reproducerea aduce o primă ştirbire principiului unicităţii. Prin reproducere, individul transmite specificul lui în secole, pe care factori diferiţi îl vor prelucra şi împlini. Dacă individualitatea nu se regăseşte identică în descendenţă, ea îşi află acolo o cores- pondenţă care atenuează singurătatea unicităţii proprii, limitând individualizarea 1). La organismele unicelulare, înmulţirea prin diviziunea celulei reprezintă o negaţie a însuşi principiului individualizării, individul disociindu-se progresiv în descendenţă; la organismele diferen- ţiate, în care Weissmann a deosebit un substrat pur individual, pieritor, soma, şi un factor de continuitate, germen, principiul uni- cităţii individuale este de asemeni limitat prin circulaţia de viaţă de-a-lungul descendenţei a germenului, a eredităţii. Există deci în faptul reproducerii sexuale un principiu de continuitate care leagă pe indivizii aflaţi pe aceeaşi linie de descendenţă, în acelaşi timp printr’un elan vital care depăşeşte pe individ, ca şi printr’un substrat material, circulând între formele accidentale ale indivi- zilor şi legându-i între ei. Unicitatea individului, izolarea lui, sunt deci atenuate prin această integrare a lui într’o linie de viaţă mai largă, ce-1 îmbrăţişează şi-l depăşeşte. Principiul individuaţiei nu are în sine nimic absolut. Alături de aceste fapte limitative a principiului individuali- zării, va trebui să menţionăm participarea largă a individului la realitatea din jur, ceea ce anulează hotărîtor independenţa lui morfologică şi fiziologică. Deosebim, în primul rând, corelaţia dintre individ şi mediu, acesta din urmă considerent în accepţia lui cea mai largă. înconjurul imediat ca şi influenţele cosmice depăr- tate, condiţiile atmosferice, datele climatice perceptibile, ca şi înrâu- ririle multiple, încă neîndestulător cunoscute de ştiinţa actuală, în- conjură individul şi-i dirigueşte nesimţit curba evolutivă. Individualitatea este în acelaşi timp în strânsă dependenţă cu restul indivizilor aparţinând aceleiaşi speţe, şi ch&r a întregei sfere a formelor vitale, a «totalităţii biocosmice» (Rutkiewicz), nu numai în cazul vădit a vieţii în colonii a anumitor animale, *) Bohdan Rutkierwicz, L’individualisation, l’ivolution et le finalisme bio- logique, Paris. Vrin. 1933, pag. 14. 10 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dar şi în exemplul vieţii independente a organismelor superioare. Intre individ şi restul lumii biologice se stabilesc nenumărate corelaţii vitale, care integrează individualitatea într’un complex supraordonat de care este dependentă în permanenţă. In afara cazurilor speciale de simbioză şi parazitism, viaţa individului este strâns legată nu numai de a indivizilor aparţinând aceleiaşi speţe, prin concurenţă vitală sau ajutor reciproc, dar şi de a faunei sau a florei regiunii (hrană, construire de cuiburi, etc.). Individualitatea este deci departe de a fi un cerc închis, suficient sie-şi. Participarea individului la ambianţa cosmică şi biologică se întregeşte în cazul individului uman cu o participare tot aşa de strânsă la viaţa socială. Problema a fost prea amănunţit desbătută de sociologi şi psihologi pentru a fi obligaţi să stăruim asupra-i decât printr’o fugară notare de concluzii: omul e o fiinţă socială; conştiinţa e o funcţiune de adaptare la realitatea socială; individul uman schimbă valori cu mediul social la care participă intim şi originar; formaţiunea sa psihologică este în funcţie de valorile pe care le primeşte pasiv încă din primii ani ai copilăriei; integrarea individului în viaţa socială e desăvârşită, diferenţierile lui de masa socială, prin afirmarea coeficientului său de originalitate, fiind în genere redus. Individualitatea umană participă deci nu numai biologic dar şi psihologic la o realitate supraindividuală, dela care primeşte valori. Dar paralele cu această participare la o realitate transindivi- duală, indicând o tendinţă de autodepăşire, individualitatea umană prezintă o integrare neîndestulătoare în unitatea proprie a struc- turii sale personale. Cu alte cuvinte, individul participă larg la o realitate supraindividuală, deşi el însuşi nu e integrat sufleteşte într’o formulă statornică, şi deşi prezentând în structura lui lăun- trică o unificare şovăielnică, flotantă. Problema individualităţii consistă tocmai în această îmbinare aparent paradoxală de date, conducându-ne la o concepţie esenţial relativistă a noţiunii de individ. Intr’adevăr, psihologia ne arată că realitatea lăuntrică a vieţii umane nu este unificată, că această unitate e mai mult un termen către care făptura noastră morală tinde, fără a o fi realizat pe de- FAPTUL INDIVIDUALITĂŢII 627 plin x). Psihologia ne arată că individualitatea este mai mult « o aspiraţie către unitate şi distincţie» decât o «unitate veritabilă, înfăptuită». Realitate flotantă, multiplă, adesea contradictorie, fiinţa noastră lăuntrică este departe de a prezenta o coherenţă de înfăţişare şi structură pe care ar putea-o presupune o înţelegere simplistă a lucrurilor. Unitatea individului e departe de a repre- zenta o constatare de fapt şi o realitate; ea e mai mult o tendinţă, un ideal, poate o valoare-limită, în accepţia matematică a cuvântului, adică o stare către care individualitatea tinde mereu fără să o poată atinge vreodată. Schimbări în timp, opoziţie şi contradicţii simultane, disocieri, solicitări contrarii, ştirbesc unitatea vieţii noastre lăuntrice a). Aceasta nu se prezintă ca o realitate unificată, ea tinde numai către unificare. In această privinţă, concluziile lui Pierre Janet întâlnesc pe acelea ale lui Richard Miiller-Freinfels; acesta din urmă postulează iraţionalitatea vieţii şi a eului, care năzuesc totuşi către unitate prin tendinţa «raţionalizării» (v. op. cit., 89 ş. u.). In aceste condiţiuni, individualitatea umană, originar contradictorie şi neîndestulător integrată, devenire ira- ţională şi multiplă, tinde către unificare şi stabilitate. Cuprindem deci în prezent datele oarecum contradictorii ale problemei individualităţii: deşi unitatea şi integrarea individuali- zării nu sunt desăvârşite, cu alte cuvinte, deşi individualitatea nu e o realitate statornică şi bine venită, totuşi ea tinde în mod permanent să se autodepăşească prin înserarea ei într’un complex de viaţă supraindividual: cosmic, biologic sau social. In acest mod, « fără a-si ştirbi unicitatea ei de structură, ea nu este nicio- dată individualitate în mod deplin, fiind totuşi mai mult decât o individualitate » (Miiller-Freinfels). Relativismul noţiunii de individualitate ca şi caracterul ei antropomorfic se impun cercetătorului. Faptele nu îngădue în nici un caz formulări absolute şi de valoare universală. Nici inte- grarea individualităţii într’o unitate mecanică, fără fluctuaţii, nici indivizibilitatea individualităţii, nu au un caracter de definire 9 V. P. Janet, L’individualiti en psychologie în L’individualiti. Alean, pag. 39 ?• u. A se vedea concluziile dela pag. 50 şi discuţiile dela pag. 51 ş. u. 2) R. Miiller-Freinfels, op. cit. Ch. III, Die Spaltungen der Individualităt, PP- SS—67. 10* 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE generală a formelor vieţii. Specificitatea individualităţii, la rându-i, este mult atenuată pe plan biologic la animalele inferioare, după cum e discutabilă, psihologic vorbind, la indivizii populaţiilor primitive puţin diferenţiaţi şi confundaţi în masa socială din care fac parte. Corectivele pe care le aduc însă observaţiile principiului indi- vidualizării nu ridică în nici un caz valoarea cardinală a acestui fapt, care rămâne fundamental, atât pentru biolog cât şi pentru sociolog sau psiholog. Ii rămâne cercetătorului obligaţia de a avea îndestulătoare înţelegere a nuanţelor şi un simţ sigur al elativi- tăţii, pentru a mânui cu prudenţă acest principiu. # # # 4. Fiind o sinteză în permanentă formaţie, năzuind către uni- tate, deşi nerealizând-o niciodată, depăşind în acelaşi timp sfera limitată a individualităţii, pentru a participa la o existenţă suprain- dividuală, individul nu poate fi încadrat în formule, după cum nu poate fi exprimat în cifre sau curbe grafice. Acestea din urmă nu pot alcătui decât un material de măsurători destinat unei inter- pretări ulterioare, dar sunt lipsite, prin ele înşile, de orice valoare concludentă. Devenirea calitativă a vieţii e refractară încorsetării în formule şi definiţii. Individualitatea umană nu poate fi cuprinsă, în esenţa ei intimă şi contradictorie, cu ajutorul măsurătorilor. Lumea valorilor şi viaţa lăuntrică depăşesc determinismul organic şi stringenţa coordonărilor funcţionale pe care le poate postula un biologism care anulează sau ne cunoaşte simţul relativităţii. A deduce cu ajutorul datelor somatice şi a indiciilor oferite de cifre şi măsurători realitatea lăuntrică a unei individualităţi, după exem- plul lui Cuvier care a refăcut un întreg animal după indiciul unui os, bazându-se pe legea corelaţiei părţilor în întregul organic, dove- deşte un regretabil simplism de judecată. Corelaţia la care ne refe- rim există, de sigur, dar nu în sens strict, în paralelisme imediate, statornicite, ci în sensuri largi de orientare generală. Orice studiu consacrat individualităţii va trebui să fie subor- donat condiţiilor intime de structură a acestei realităţi, care o departe de a presupune unitatea absolută şi corelaţie strictă între planurile ei de viaţă; un atare studiu va trebui să dovedească în primul rând relativism şi simţ de nuanţe. ION BIBERI CUNOAŞTERE ŞI MICROFIZICĂ Urmărind elementele constitutive ale materiei şi radiaţiei, ştiinţa a ajuns la concluzia că materialul, din care e construit Universul, este electricitatea. Ea poate să ia formă corpusculară sau ondula- torie, amândouă formele fiind tot atât de reale fiziceşte. Se pune întrebarea: cum sunt organizate aceste materiale în lumea atomului, cum se comportă corpusculele, în special în sânul microcosmosului pe care-1 populează? Mai întâi, trebue să spunem, că nu se ştie nimic de modul cum e distribuită electricitatea într’un electron. S’a făcut ipoteza că ar fi uniform distribuită pe o suprafaţă sferică, dar ea nu a putut fi verificată în nici un fel. Ceea ce se poate şti, mai sigur, este ordinul de mărime al electronului: raza electronului este de 50.000 de ori mai mică decât a atomului. Problema organi- zării atomului s’a ivit odată cu experienţele asupra razelor a; acestea străbat atomii, dar sunt deviate: Rutherford a observat deviaţii până la 90°. Ştim însă că particulele a transportă electrici- tate negativă. Prin urmare, pentru ca ele să fie deviate din drumul lor, când străbat domeniul atomului, trebue să se găsească în acesta o sarcină pozitivă puternică, care, prin atracţia pe care o exercită, să producă abaterea razelor. Astfel a ajuns Rutherford la ideea unui nucleu pozitiv, situat în centrul atomului: electronii ar fi repartizaţi împrejurul acestui sâmbure, în tot volumul atomului. Dar, pentru ca să nu cadă în nucleul care îi atrage, electronii trebue să fie însufleţiţi de o mişcare de revoluţie. Atomul lui Rutherford se prezintă dar ca un sistem solar în miniatură, unde soarele este reprezentat de nucleul pozitiv; planetele sunt electronii care descriu orbite circulare. Reprezentarea aceasta a atomului nu era suficientă şi vom spune pentru ce. Un electron în mişcare vibratorie, care în definitiv poate fi considerată ca o descărcare oscilantă, trebue să 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE emită unde electromagnetice, adică trebue să radieze. In felul acesta, el ar pierde energie şi, prin urmare, viteza lui ar descreşte cu timpul, iar electronii ar urma să se prăbuşească în nucleu. Atomul lui Rutherford era un sistem instabil. Mai mult, căderea către nucleu ar avea de efect să mărească în timpul căderii viteza electro- nului, astfel că şi frecvenţa undelor magnetice emise (radiaţiile luminoase) ar trebui să crească într’un chip continuu. Insă un examen spectroscopie ne dă totdeauna aceleaşi linii pentru acelaşi corp, fiecare linie corespunzând unei lungimi de undă bine deter- minate. Dificultăţile acestea turburau tocmai ştiinţa, când a apărut teoria quantelor, emisă de fizicianul german Max Planck. Planck s’a convins că legile mecanicei clasice nu sunt aplicabile la domeniul microfizicei şi că trebuiesc introduse ipoteze noi. Problema organizării atomului nu a căpătat o soluţie satisfăcătoare decât în momentul când savantul danez Niels Bohr a avut ideea să aplice atomului teoria quantelor. Cum vedea Bohr atomul ? Mai întâi el presupunea, contrar mecanicei clasice, că electronul, descriind orbita lui circulară sau eliptică, nu emite radiaţii. Mai mult, el nu poate descrie decât anume orbite de raze determinate. Electronul emite energie, când, din diferite cauze, sare de pe o orbită pe alta şi anume totdeauna radiaţia lui are aceeaşi lungime de undă. Cu aceasta, toate rezultatele experienţelor căpătau o explicaţie deplină. Să luăm atomul de hidrogen. Bohr îl imagina sub forma unui electron, care descrie o orbită eliptică în jurul protonului. Acordul cu experienţa a fost realizat de Bohr, prin presupunerea pe care a făcut-o că anume «restricţii quantice» nu îngăduesc electronului să parcurgă decât acele orbite ale căror diametre sunt proporţionale cu pătratele numerelor întregi. Marile orbite dela periferia atomului fiind mai apropiate, se putea considera că saltul electronului de pe o orbită pe alta e continuu; lucrul acesta nu se mai întâmplă însă cu orbitele mai mici, care fiind mai depărtate unele de altele, saltul electronului apare ca o discontinuitate. Ce conchidem din aceste consideraţii? Că pentru atomii mari, legile clasice ale mecanicei sunt valabile încă şi dau rezultate în acord cu experienţa; dar pentru atomii mici trebue întrebuinţată reprezentarea quantică. Aici a întrevăzut Bohr faimosul principiu al corespondenţei, care face trecerea dela mecanica clasică la cea nouă. Universul atomic al lui Bohr nu dădea rezultate CUNOAŞTERE ŞI MICROF1ZICĂ 631 bune decât pentru atomii cu un număr foarte mic de electroni. Concepţia aceasta era deficitară când se referea la un număr de electroni mai mare. Dar cum concepţia veche a mecanicei atomului reuşea în toate cazurile atomilor mai voluminoşi, cum concepţia quantică dădea rezultate exacte numai în anume cazuri de atomi mici, problema care în mod natural s’a pus a fost următoarea: nu se poate modifica şi lărgi concepţia veche, astfel ca ea, printr’o viziune mai vastă, să ne dea un acord experimental pentru toţi atomii, pe baza unei singure idei ? Iată problema pe care şi-a pus-o Heisenberg. Bohr reprezentase atomul ca pe un edificiu mecanic, care însă deroga în anume momente de propria sa convenţie: trecerea dela o orbită la alta nu avea nimic mecanic. Fizica a trebuit să renunţe la a imagina «realul» subatomic, mulţumindu-se cu imagini parţiale. In locul imaginei întrevăzută de Bohr, Heisenberg a introdus un alt sistem de idei, analog cu acela care a făcut succesul teoriei relativităţii. El şi-a spus că entităţile postulate de intelectul nostru, în faţa experienţelor sensoriale, se clasează în două categorii: « observabile » si «inobservabile ». t Observabilele impresionează direct simţurile sau aparatele noa- stre; pe când inobservabilele nu impresionează decât printr’un ocol, şi anume prin intermediul observabilelor, simţurile şi instru- mentele de care ne servim. ’ Cu alte cuvinte, o observabilă este susceptibilă de o observaţie experimentală, de măsurători, iar o inobservabilă nu poate face obiectul decât al unui calcul abstract. Universul savantului poate să fie rezumat astfel, după James Jeans: Gândirea î date sensoriale manifestările aparatelor noastre observabile î inobservabile 63 a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Evident că şi observabilele se pretează la ipoteze, dar existenţa lor nu e îndoioasă; dimpotrivă, inobservabilele sunt esenţial ipo- tetice, însăşi natura lor este ipotetică. In teoria relativităţii care privea macrocosmosul, inobservabile erau timpul absolut, spaţiul absolut şi eterul. In lumea microfizică, electronul, protonul, atomul sunt inobservabilele. Consecvent cu această direcţie de abstractizare, Heisenberg pleacă dela ideea de a substitui mărimilor fizice ce se consideră de obicei în teoria atomului, ca viteză, masă, sarcină, electrică, etc., tablouri de numere, sau cum se numesc matrice. Ce este o matrice? Un tablou pătrat cu dublă intrare, unde numerele care figu- rează — elementele matricei — sunt asociate fiecare cu alte două. O matrice reprezintă un număr, un calcul neefectuat. Numerele din care se compune nu se referă la un atom, ci la o mulţime nenumărată de atomi, astfel că rezultatul pe care-1 reprezintă ne dă un clişeu compus din suprapunerea tuturor atomilor. Altfel spus, matricea reprezintă un « atom statistic ». Există un calcul special al matricelor, astfel că ele se pot aduna, înmulţi etc. făcând opera- ţiile aceste fie între elementele lor, fie în general între tablourile lor. Fiecare matrice este considerată ca o fiinţă matematică unică. Iată două tablouri importante pe care Heisenberg îşi sprijine întreaga lui teorie atomică: o matrice, notată cu litera p, este un tablou statistic, reprezentând impulsul electronului: o altă matrice notată cu litera q reprezintă, în acelaşi mod, poziţia electronului. In calculul matricelor se demonstrează însă că produsul a două matrice este tot o matrice, şi încă mai mult, el nu este comutativ. Dacă considerăm produsul a două numere obişnuite. 4 x 7 de exemplu, rezultatul este acelaşi ca şi pentru produsul 7 x 4. In mecanica matricelor, lucrurile nu se petrec astfel: produsul p x q nu este egal cu j x p, adică nu este comutativ. Heisenberg ajunge să stabilească relaţia fundamentală, că diferenţa următoare: p x q — q xp este constantă, în care intră şi celebra constantă h a lui Planck, suverana fenomenelor microfizice. Această relaţie domină şi orga- nizează Universul atomului, aşa precum Universul mare este dominat de legea lui Newton. Avantajul extraordinar al acestei formule este că ea înglobează şi legile lui Galileu şi Newton care CUNOAŞTERE ŞI MICROFIZICĂ 633 decurg din ele printr’o trecere la limită, adică pentru numere foarte mari. In Universul mare, constanta h e neglijabilă, astfel că relaţia p x q — q x p, (care e egală cu h înmulţită cu încă un termen) poate fi considerată egală cu zero, adică: p x q — q x p = 0 sau pxq=qxp Aşa dar produsul p x q este comutativ în lumea numerelor obiş- nuite, în Universul lui Newton, aşa cum trebuia. Ce ne ascunde însă relaţia lui Heisenberg ? Intr’un colţ al ei trebue să se găsească natura intimă a structurii atomice, dar noi nu suntem capabili să o descifrăm. Se va putea vre-odată să se vadă înlăuntrul formulei, va putea să pătrundă intuiţia acolo unde a pătruns numai abstracţia ? Iată ce e puţin probabil. « Faptul că q x p nu este acelaşi lucru ca şi p x q în natura subatomică — scrie James Jeans — pune în îndoială posibilitatea de a reprezenta electronul sau protonul în spaţiu şi timp ». * # # In acelaşi timp cu Heisenberg, dar pe o cale separată, principele Louis de Broglie şi profesorul Schrodinger urmăreau problema structurii materiei. Ei au pus bazele Mecanicei ondulatorii, şi au ajuns într’adevăr să obţină o explicaţie a originilor spectrelor substanţelor chimice. Ceea ce este mai curios e faptul că la sfârşit — cum a arătat Schrodinger Born şi Wiener — s’a văzut nu numai că cele două teorii dădeau aceleaşi rezultate conforme cu expe- rienţa, dar în fond ele erau identice. Diferenţa consta numai în acea că lucrările lui de Broglie şi ale lui Schrodinger îngăduiau o interpretare fizică a relaţiei lui Heisenberg, adică ne dădeau o imagine a Universului atomic. Cum am văzut, Heisenberg, pentru a ajunge la concluziile lui, pornea oarecum dela concepţia corpuscu- lară, la care evident renunţa pe urmă, fiindcă implica o formă prea precisă a electronului şi protonului. Schrodinger, pe urmele lui Broglie, pleacă dela concepţia ondulatorie. înăuntrul edificiului atomic, electronii s’ar comporta ca fâşii de unde: undele ar forma 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însăşi realitatea electronilor. Undele acestea nu ar fi decât coefi- cienţi de probabilitate. Electronul apare astfel ca un fenomen interferenţial caracteristic. In general această interferenţă nu are loc şi atunci spaţiul atomic este umplut cu o ceaţă vibrândă de electricitate negativă. Electronul ar da impresia unui inel care se învârteşte pe propriul lui plan. Iată dar o «vizualizare » a Univer- sului atomic. Totuşi interpretarea lui Schrodinger nu a putut rezista, fiindcă prin calcule s’a dovedit că pachetul de energie rezultat din interferenţă nu putea să se conserve un timp mai lung, cum arăta experienţa. Ecuaţiile lui Schrodinger sunt verificate, nu însă şi concepţia lui, viziunea lui despre electron. De aceea s’a renunţat la această «vizualizare», rămânând ca formulele matematice să se aplice abstract fără să avem o imagină fizică a lor. Teoria lui Schrodinger ca şi aceea a lui Heisenberg nu e o teorie fizică, ci e o teorie ma- tematică, care reuşeşte însă foarte bine. Ce se ascunde sub masca acestor abstracţiuni ? Cunoaştem legile după care entităţile din Universul atomic ne comunică prezenţa lor, dar nu ne putem închipui în nici un fel aceste entităţi. « Legile fundamentale ale Naturii — scrie Dirac — nu se aplică direct la imaginea noastră clasică a Universului, ci tocmai la o realitate ascunsă mai profund, la un substrat despre care nu ne putem construi o imagine în timp şi spaţiu. # # # Iată cele două Universuri: Macrocosmosul şi Microcosmosul. Primul e format din obiecte între care există relaţii, despre care ştiinţa a izbutit să ne dea o informaţie destul de mulţumitoare. Dincoace, în lumea atomică, cunoştinţa despre relaţii creşte în preciziune, dar pierde în adâncime. Cu alte cuvinte, legile Macro- cosmosului sunt aproximative, dar ne dau o imagine suficient de precisă despre structura Universului: dimpotrivă, legile Univer- sului mic sunt extraordinar de precise, dar nu ne mai dau nici o imagine despre edificiul atomic. Ştim, încă dela Poincare, că teoriile ştiinţifice nu trebue şi nu pot să ne procure decât cunoştinţa unor raporturi. Când vor să reprezinte natura, ele utilizează ipoteze, simboluri pure, care nu sunt durabile. Acest adevăr se întăreşte în fizica atomică, unde CUNOAŞTERE ŞI MICROFIZICĂ 635 Universul e compus numai din relaţii între numere abstracte. Cum putem însă înţelege o realitate compusă sau ţesută numai din relaţii, din raporturi numerice ? Nu ajungem la ea decât pe cale intelectuală. Substratul profund microfizic este o pură intelecţie care nu are nici o poartă deschisă instrumentelor noastre, dar se deschide minţii. Se poate aminti aici cuvântul evanghelic: «La început era Logosul»; el a fost interpretat în felurite chipuri; la început a fost Verbul, adică acţiunea, au spus unii; la în- ceput a fost Fapta, a conchis Goethe; nu, la început a fost Lo- gosul, aşa cum spune textul, restabileşte ştiinţa; la început a fost Legea. Dar dacă fondul lucrurilor nu consistă decât în raporturi abstracte între numere, cum trebue să ne apară Macrocosmosul ? El nu este un alt Univers, ci înfloreşte pe marginea relaţiilor, pe pânza aceasta unde obiectele şi fenomenele apar ca rezultate, ca reziduuri, ca arderi ale relaţiilor. Realitatea nu este aceasta vizibilă, ci aceea din fundul atomului, care guvernează cu ajutorul numărului lumea fenomenelor. Mai mult decât oricând se poate spune că Pitagora avea dreptate, numărul stăpâneşte lumea. Dar, ne credem datori să semnalăm cetitorului un lucru paradoxal; ştiinţa a căutat o explicaţie a fenomenelor fizice; ea a ajuns la nişte formule matematice, care îmbrăţişează totalitatea fenomenelor, adică le prezice cum trebue; dar avem astfel o explicaţie? Nicidecum. Această legalitate matematică pură ne impune re- zultate, dar nu le luminează, ne orbeşte pentru a nu ne mai îngădui să vedem. Mi se pare că încercarea fizicei moderne se poate asemăna cu aceea a unui fricos, care, fiind singur într’o cameră, şi-ar stinge lumina, pentru a nu mai fi bântuit de fantomele închipuirii lui. Este însă evident pentru toată lumea că acest procedeu nu a re- zolvat nimic. * * * Să revenim la structura intimă a materiei. Experienţele au arătat lucruri foarte curioase, care de fapt au dus la o concepţie mult mai profundă a fenomenelor fizice. Să facem aşa numitele fotografii ale lui Wilson. Se aranjează astfel experienţa ca razele materiale, de exemplu razele o, emise de elemente radioactive, să străbată o cameră care conţine vapori saturaţi de apă. Aceste 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE raze produc — dacă posedă o energie suficientă — brazde rectilinii de vapori de apă condensată. Se poate astfel vedea că razele ma- teriale sunt compuse din mici particule, animate de viteze mari, în jurul fiecărui corpuscul se condensează vapori de apă, astfel că el apare în fotografia lui Wilson, precum şi traectoria pe care o urmează. Natura corpusculară a energiei este pusă în evidenţă. Dar dacă facem să treacă un fascicol de corpuscule materiale printr’o reţea, se produc exact fenomenele de interferenţă pe care le prezintă lumina obişnuită sau razele X. O fotografie a acestui fenomen — cum a obţinut de exemplu Ponte — arată că razele materiale posedă o natură ondulatorie, adică sunt compuse din unde, fiindcă numai acestea pot da fenomenul de interferenţă. O mulţime de alte fenomene au întărit ideea că fondul mate- riei şi radiaţiei ar fi de natură ondulatorie. Iată-ne ajunşi la un impas. Elementele constitutive ale Universului sunt corpuscule sau unde ? Răspunsul fizicei moderne sună paradoxal: sunt când unde, când corpuscule. Intr’adevăr, experienţa arată că electronii se com- portă în foârte multe cazuri ca nişte corpuscule, dar nu s’a probat niciodată că posedă toate atributele corpusculelor. La fel şi în ceea ce priveşte undele. Cum spune Heisenberg, aceste două reprezentări nu au decât valoarea unor analogii, co- recte în anume limite. Lumina şi materia ar fi entităţi fizice simple, aparenta lor dualitate ar rezulta din insuficienţa limbajului şi intuiţiei noastre. Dar, în orice caz, cum nici materia şi nici lumina nu pot fi şi unde şi corpuscule în acelaşi timp, ne întrebăm ce re- prezentare ne dau aceste concepte despre structura microfizică a Universului ? Să plecăm dela electron. Ceea ce putem cunoaşte despre un corpuscul e doar poziţia şi viteza lui. Aceste cunoştinţe se reduc la indicaţia că el este în interiorul atomului într’o oarecare poziţie, mai mult sau mai puţin aproape de proton, şi că are o anume mişcare. Evident această cunoştinţă este aproximativă şi parţială, prin urmare: din cauza aceasta ea se poate reprezenta printr’un coeficient numeric care să arate posibilitatea ca electronul să fie în cutare punct sau nu. Să imaginăm atunci o ceaţă care ar umple atomul: dacă considerăm punctele din care e formată această ceaţă, ele nu reprezintă poziţii, egal de probabile pentru electron; unele sunt mai probabile, alte mai puţin probabile. Astfel fiecărui CUNOAŞTERE ŞI MICROFIZICĂ 637 punct al acestei ceţi i se poate ataşa un coeficient numeric, care reprezintă probabilitatea ca electronul să se găsească în acel punct. Să ne închipuim că ceaţa aceasta are densitatea variabilă şi anume în fiecare punct să fie proporţională cu probabilitatea ca electronul să se afle în acel punct. Să explicăm, în alte cuvinte presupunerea aceasta: electronul trebue să se găsească în spaţiul indicat atomului: prin urmare ceaţa reprezintă volumul unde electronul are posibilitatea să se ascundă. Dacă am cunoaşte exact cândva poziţia electronului, ceaţa s’ar reduce, s’ar strânge în jurul lui, pentru a se condensa într’o singură picătură pe poziţia lui. Această picătură o putem identifica, odată cu Eddington, cu electronul. Aşa dar, când ne închipuim că putem cunoaşte precis poziţia electronului, avem picătura; când renunţăm la principiu şi socotim aproximativă cunoştinţa noastră, electronul se răspândeşte în ceaţă. Dacă ne oprim la o cunoştinţă aproximativă, ceea ce face fizica modernă, se vede că studiul electronului se reduce la studiul unei ceţe a cărei densitate variază, care are deci o distribuţie variabilă. Dar schimbările de densitate se propagă prin unde, cum se ştie din toate experienţele obişnuite. Iată cum s’a ajuns la concepţia Meca- nicei Ondulatorii. Acesta şi-a propus să studieze legile de pro- pagaţie ale undelor în ceaţa de care vorbim, adică cum variază densitatea în fiecare punct, sau încă, probabilitatea în fiecare punct. Vom putea şti astfel, în fiecare moment, unde este ceaţa mai densă pentru a deduce că prezenţa electronului acolo e mai probabilă. Mecanica clasică urmărea mişcarea electronului ca un corpuscul; Mecanica ondulatorie urmăreşte acelaşi scop, însă pe principiul unei cunoaşteri probabilistice, adică incomplete. Ceea ce este remarcabil, este că nu vechea mecanică reuşeşte în domeniul elec- tronului, ci tocmai această nouă mecanică ondulatorie, care priveşte electronul în mod incomplet. Vechea teorie a quantelor nu a reuşit să dea o explicaţie a salturilor electronului dela o orbită la alta, pe când noua teorie a quantelor, bazată pe mecanica ondulatorie, a formulat un sistem de legi, care au avut un succes practic definitiv. Cum apare atunci structura de bază a Universului ? Nu mai poate fi vorba nici de corpuscule şi nici de unde. Substanţa fundamentală este «ceaţa » de electricitate negativă, iar legile ei sunt legile de propagare ale undelor. Astfel se vede că reprezentarea corpu- 638 REVIStA FUNDAŢIILOR REGALE sculară sau ondulatorie depinde de gradul de preciziune al cu- noştinţei noastre, şi prin aceasta face să intervină un element subiectiv. « Este o scenă — scrie Eddington — unde spiritele care joacă se materializează sau se anihilează, după cum ne fixăm atenţia mai mult sau mai puţin asupra lor ». Să examinăm rezultatele expuse, într’o privire de ansamblu. Ştiinţa a procedat în domeniul microfizic printr’o veritabilă dia- lectică hegeliană. Noţiunile cele mai contradictorii capătă o le- gătură sintetică se regăsesc la capetele unei aceleiaşi serii, cu un înţeles mai general. Iată de exemplu seria de unde care variază după frecvenţă şi amplitudine; la un capăt se găseşte condensat electronul, la celălalt, trecând printr’o serie intermediară de unde probabilităţi, neantul. Cei doi poli ai conţinutului material sunt certitudinea, cunoaşterea exactă (electronul) şi incertitudinea absolută, adică vidul. Dela unul la altul ne conduce un nesfârşit lanţ de unde. Cu alte cuvinte, realul se concretizează, se precipită într’o formă definită, sau într’o formă nedefinită, după cunoaşterea pe care o avem despre el. Realitatea fizică nu mai e Rin ce dat cu care ne luptăm să-i aflăm secretul, ci este proecţia propriei şi su- biectivei noastre cunoaşteri. Nu există nimic în afară de cu- noştinţa noastră, iar natura se mulează, se materializează, aş spune, după cât ştim despre ea. Cunoştinţa noastră secretează natura şi o creează într’un fel, în ceea ce priveşte organizaţia ei. Când am ajuns să privim fondul fizic al lucrurilor, instrumentele şi expe- rienţa nu ne mai sunt de nici un folos înăuntrul lumii, numai putem scruta decât cu intelectul; dar nu în chipul cum făceau filosofii, ci înălţând gândirea pe aripele datelor experimentale, într’o sinteză superioară, obţinem o viziune intelectuală mai adâncă a existenţei fizice. Gândirea filosofică proceda de sus în jos: din câteva principii de bază, lua naştere Universul şi existenţa concretă. Dimpotrivă, ştiinţa contemporană procedează de jos în sus; principiile şi sub- stanţa realităţii sunt secreţia cunoştinţei pe care o avem la un moment dat despre Univers. Prin aceasta ele nu sunt definitive, ci esenţialmente schimbătoare. Este adevărat că ştiinţa a ajuns la o unitate a structurii materiei şi a radiaţiei, dar cu ce preţ? Trebue ca electronul să se prăbuşească într’o undă, să actualizeze CUNOAŞTERE ŞI MlCROflZICÂ 639 o contradicţie, pentru ca natura esenţial dualistă a lui să capete o unitate formală, adică matematică. Undele şi corpusculele, care sunt când adevărate când false după expresia lui Heisenberg, ne impun o gimnastică intelectuală greu de suportat. Ele ne provoacă să înlocuim o intuiţie cu alta, să nu privim nici o imagine ca efectivă, ci ca o analogie imperfectă, ne învaţă cum scrie Bachelard, să «dezintuim o intuiţie». Dar ce se ascunde în spatele acestor imagini aproximative, ce sunt entităţile acelea curioase care se produc pe scena atomului, atât de paradoxal ? Nu avem nici o idee despre ele, doar calculul ma- tematic dacă va fi surprins ceva din secretul lor, căci calculul matematic, cum spune Langevin, ştie mai bine fizica decât fi- zicianul ... Ştie, dar nu spune... Pentru ce nu avem nici o intuiţie a feno- menelor subatomice? Se întâmplă lucrul acesta din cauză că nu putem pătrunde în lumea lui, cu instrumentele noastre, cu intuiţia noastră, prea puţin subtilă pentru un domeniu atât de delicat ? Nicidecum. Fizicienii s’au grăbit să intuiască primele rezultate ale experienţei, admiţând astfel o natură corpusculară pentru ele- mentele ultime ale materiei şi radiaţiei. Rezultatele experimentele ulterioare au condus la o imagine complet opusă, aceea ondulatorie. Cum amândouă concepţiile dau rezultate bune, fizicienii au pro- .cedat, cu o avariţie ciudată, la păstrarea şi împăcarea lor. Cum se pot împăca două concepţii contradictorii? Ele nu pot forma re- zultatul unei sinteze raţionale. De unde concluzia că entitatea care ne pricinueşte atâtea griji acolo în subsolul atomului, este de natură iraţională. Cu alte cuvinte, sâmburele fenomenelor fizice este un « ce » iraţional, care poate să ne joace toate festele, să-şi schimbe conţinutul şi figura, să-şi râdă de fizician, ca un spiriduş. Dar despre o entitate iraţională, evident, nu ne putem face nici o idee, şi nu putem avea nici o intuiţie. Iată dar cauza intimă a fap- tului că nu ne putem imagina lumea atomului, şi mai cu seamă că nu ştim ce sunt entităţile care ne apar când ca particule, când ca unde. Cetitorul a observat însă, de sigur, unde este artificiul acestei atitudini: el stă în faptul că vreau să cuprind într’o aceeaşi grupă generală de fapte, cele două comportamente contradictorii: electron şi undă. Sinteza sau subordonarea a două noţiuni, faţă de o noţiune mai generală, este o operaţie pur raţională; poate ea 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dar să ne ducă la un rezultat iraţional? E clar că nu. Astfel atitu- dinea fizicianului, în faţa ciudatelor întâmplări microfizice, nu este o atitudinea ştiinţifică, dacă înţelegem să mai păstrăm sensul real şi în general un sens pentru disciplina ştiinţifică. ANTON DUMITRIU POEZIA D-LUI V. VOICULESCU Locul d-lui Y. Voiculescu în poezia noastră contemporană este bine fixat. Poetul face parte din grupul tradiţionaliştilor de după război, care au ţinut dreaptă cumpăna lirismului nostru. Căci, dacă inovatorii au hotărît un progres, ce nu se mai poate astăzi contesta, scriitorii din jurul Gândirii d-lui Nichifor Crainic, chiar dacă ei înşişi se vor fi constrâns adesea la noile tipare, au creat încă odată deprinderea motivelor româneşti, au legat de un anumit pă- mânt sboruri care altfel poate nu s’ar fi mai întors, au intervenit la timp cu greutatea tradiţiei, din a cărei opunere faţă de libertatea modernă a rezultat starea de echilibru. Nu este nimerit acum să prezentăm acest proces de influenţă, care este dublu şi reciproc, dar fără îndoială că lirismul unei epoci, în care se întâlnesc orientările cele mai contrare, devine du- rabil dacă aceste orientări se corectează între ele, aşa cum s’a întâmplat şi la noi în ultimii douăzeci de ani. Tradiţia se înoeşte neîncetat, venind în atingere cu modernismul, iar modernii se cuminţesc cu timpul, combătând cuminţenia. Şi observaţia rămâne adevărată atât în privinţa perioadelor istorice, privite ca unităţi literare, cât şi în privinţa poeţilor, luaţi individual. Poetul V. Voiculescu, după cum se va vedea, este un asemenea exemplu. Dela întâia sa culegere, Poezii (1916), d. Voiculescu aspira la desăvârşirea proprie, pe care o întrevedea în clipa când va desco- peri pe Dumnezeu. Inspiraţia religioasă îl făcea de cele mai multe ori să versifice scene biblice, să folosească motive creştine chiar în cântece lumeşti. Nu putem spune că vibraţia lirică de atunci era curat creştină şi nici curată. Poetul găsea potrivit ca aspiraţia u 6+2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALF. de creştin, care umblă după Dumnezeu, să şi-o obiectiveze, oarecum, recunoscând-o în toate mişcările Creaţiunii: Părinte, unde să te caut şi pentru ce Te-ascunzi mereu ? Pe urma Ta în brazda vieţii alerg dela ’nceputul lumii. Cu hidrele în fundul mării, cu viermii orbi în noaptea humii, Cu şerpii... m’am târît alături. Apoi m’am înălţat cu greu. De-am zăbovit atât pe cale, Tu ştii, de la’nceputul lumii, De-a-lungul vieţelor, pe Tine Te caut doar, Părinte-al meu, Momentul liric exprimat, pe lângă setea de starea divină, conţine sugestii despre sforţările Creaţiunii întregi de a-şi identifica şi mărturisi Creatorul, semnificând în acelaşi timp, la poetul acestor versuri, o mişcare admirabilă de a se proecta în universca singura conştiinţă ontologică. Se vede bine dar, că meditaţia religioasă se combina cu meditaţia zisă «filo- zofică ». De altfel nu odată, cititorul întâlneşte în acele poezii din 1916 semnele unei vagi preocupări de marile probleme; dar probabil că nu aceasta era adevărata vocaţie a d-lui Voiculescu, deoarece mai adesea dăm numai peste simboluri raţionale în felul lui Cerna (vd. Şoimul), peste teme ale inteligenţei şi moralei în felul lui Vlahuţă (vd. Binele şi Răul), în care cugetarea şi expresia iau ţinuta didactică. Stilul de viaţă al «înţelepciunii », adică liniştea morală de a primi destinul, linişte care este renunţare la luptă, dar nu resem- nare înfrântă, înlesneşte de cele * mai multe ori inspiraţia fără avânturi de atunci: Eu nu mă lupt cu soarta, nici nu-mi blestem destinul. Călcând la pas pe urma clipitelor trăite, Aştept să se ’mplinească doar cele rânduite Şi fără să mă scutur, la gură duc veninul Lăsând să se ’mplinească în linişte destinul. Căci orice ’mpotrivire sub fulgeru-i se frânge. Nu-i luptă, nici scăpare, ci numai svârcolire. Ca viermele ’n ţărână sub straşnica strivire, Mişelul doar se sbate, el blestemă şi plânge Şi n’are bărbăţie atuncea când se frânge. POEZIA D-LUI V. VOICULESCU 643 Unde şi unde, în acelaşi volum, se putea citi câte un vers, chiar poezii întregi, în care altul era tonul vital. Intr’o Sentenţâ, se da îndemnul bărbătesc de a pregăti « oţelul voinţei» ca să scân- teieze când va ciocni «asprele cremeni»; iar în Către mine însumi, poetul îşi aţâţa firea înţeleaptă: «...în mâna ta vânjoasă fii arc strunit puterii», vorbe care, dacă faţă de strofele citate mai sus nu exprimă aceeaşi atitudine de viaţă, putând fi cel mult o întâie treaptă către înţelepciunea morală, lasă totuşi să se vadă influenţa optimismului utilitar al aceluiaşi maestru: Vlahuţă. La această dată, nici vorbă, d. Voiculescu nu poate fi caracte- rizat. Abia dacă îi găsim oarecare indicaţii asupra sensibilităţii sale de mai târziu cât şi asupra deprinderilor de exprimare, ce va dobândi cu timpul. Astfel în privinţa mişcărilor de simţire, sensul religios al inspiraţiei şi gestul optimist, mai mult ca metodă de a trăi decât ca fel de a fi, iar în privinţa expresiei poetice, limbajul cam uscat şi simbolul raţional — pot fi semnalate de pe acum ca trăsături durabile. Cu volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918), d. Voicu- lescu încerca modul naţional şi patriotic al lirei şi chiar struna ocazională. Talentul încă neacordat era pus astfel să atace lirica cea mai dificilă. Ca motive stăruitoare, reveneau luptele eroice din ţara cutropită de duşmani, se exprima durerea colectivă a hotarelor noastre sluţite (ceea ce mişcase pe aţâţi poeţi, dintre care tânărul pe atunci Demostene Botez va impresiona puternic cu Munţii săi) şi vibrau câteva ode pentru membrii Dinastiei. Atingând accente demne de un Octavian Goga, al cărui timbru înverşunat se putea recunoaşte în câte un vers (« Răzbunători ne vom întoarce iară, Cum ne-am legat cu aspru jurământ...»), poetul n’avea totuşi glas atât de puternic încât să fie auzit de mul- ţimea, căreia i se adresa. Aceste poezii, care acopăr o jumătate a culegerii, au fost sortite să rămână între documentele vremii, fiind cu adevărat vorbitoare mai ales pentru câţi am respirat acea atmosferă neprielnică. Dar a doua jumătate (« alte poezii ») cuprinde versuri nelegate de nici o împrejurare imediată; unele, cum sunt în Chemare, un fel de prefaţă la noul lirism, proclamă deslegarea avânturilor din «lanţuri şi peceţii », chemând poeţii la « o nouă lege », care le va 11* 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE destăinui « un soare nou de frumuseţe ». E vorba de « cântările vieţii»: Sărind a visurilor treaptă Veniţi cu suflete nestinse, La harpa lumilor v’aşteaptă Atâtea coarde neatinse... Iar de vă ’ncearcă noi ispite, Şi foc din cer căzut vă arde, Smulgând jos strunele ’nvechite Veniţi să punem alte coarde! Energia tonului era în adevăr plină de făgăduinţi. Versurile Chemării sunt aproape gesticulate. O gesticulaţie vitală, după cum uşor se observă, le susţine. Dar noutatea vestită nu este a unui ideal artistic, ci a idealului optimist de viaţă, ce i s’a transmis poetului dela Vlahuţă. Aceasta e semnificaţia « cântărilor vieţii» şi « sufletelor nestinse ». Autorul rămăsese încă în mişcarea de dife- renţiere faţă de eminescianismul deprimant. In altă poezie, fiind iarăşi vorba de forţa activă a sufletului, de «mâinile voinţei cei fără şovăială », înţelegem că autorul n’a istovit încă puterea optimismului metodic al lui Vlahuţă. Asupra uceniciei d-lui Voiculescu la şcoala de viaţă şi de artă, la şcoala — mai bine zis — de artă a vieţii, pe care o recomandase Vlahuţă, spre beneficiul societăţii, tinerilor «eminescianizaţi» subit, este prea folositor să insistăm. Această ucenicie va deveni la poetul maturizat hotărîre de a fi mereu altfel, de a fi altul chiar faţă de el însuşi cel de ieri; îndemnul primit dela maestrul său se va menţine inflexibil, nefiind departe să se transforme în principiul estetic al diferenţii. D. Voiculescu începe să transpună aţâţările voinţii proprii pe planul exclusiv artistic, dela volumaşul în discuţie. Mitul lui Ganimede, după care cerul se deschide şi celui care nu-1 atinge prin puterea sa, îi inspiră versuri de ţinută bărbătească în faţa artei: Răpit de vulturul lui Joe, întregul cerului senin Mi-ar fi doar temniţă şi chin, De n’aş putea să-l tai în voie ! POEZIA D-LOI V. VOICULESCU 645 Şi nu m’ar bucura înaltul Olimp, etern ispititor, De nu l-aş fi atins din sbor, Ci ’n ghiare lungi purtat de altul. Râvnind lumina depărtată, Mai bine trist privesc de jos, Decât să trec neputincios Cu aripa împrumutată. . Ca prim rezultat al spiritului de inovaţie, derivat din mişcarea de diferenţiere, amintită, avem deocamdată, în Aiurare, nişte curioase versuri libere cu accent viril, care prevestesc destul de neînţeles versurile d-lui Lucian Blaga din Poemele luminii. Iată o strofă: Cu ochii plini de umbră, Eu nu plâng sfărâmate Iluzii, — Nici visurile mele — Ci năzuinţi ciudate mă cuprind — Vreau aripi — Semeţe aripi albe — Să sbor, să sbor, să sbor, Spre tine. sau alta, de un tipografism mai caracterizat: Şi-o ne ’nţeleasă Ispită mă frământă şi mă doare, O sete de pieire, Aş vrea să mă topesc în ceaţă, Să mă prefac în abur Şi pretutindeni, — Departe — Pe munţi, prin văi să mă împrăştii. Culegerea dela 1918 nu arată alte rezultate artistice, ele putând fi însă aşteptate. 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toate acestea, nici Pârgâ (1921) nu duce mai departe, în realizări, voinţa inovatoare.. Imaginile sunt în adevăr mai puternice, relieful exprimării e mai nou, tehnica poetică — mai precizată. Poetul doreşte ca sufletul să reţină chipul iubitei, «ca năframa sfintei Veronica » obrazul «martirului»; el vede într’un plop îngălbenit, dela intrarea în grădina iubirii, sabiş de foc «la poarta Paradisului pierdut»; noaptea îi pare a fi Cenuşăreasa cu «alba- strul cer svârlit pe umeri» prins «în copci de stele » şi încinsă cu «calea laptelui», în mijlocul căreia luna este «paftaua de aur»; şi atâtea alte figuri, personificări şi metafore, toate noi şi interesante. Tehnica generală se caracterizează prin imaginea unică şi desvoltată, care se confundă cu poemul întreg, fără ca totdeauna să susţină vre-o intenţie simbolică, aşa cum e în Nucul sau în fru- moasa bucată Lacul zânelor, ci numai pentru plăcerea intelectuală a potrivirilor simetrice, a polisimetriilor întrunite. Din acest punct de vedere, poezia Doi gemeni este caracteristică: A dat pe rod porumbul şi-acuma grabnic leagă: La subţioara frunzei pe verdele cotor, Cresc doi ştiuleţi de-o seamă sugându-i seva ’ntreagă Iar foile-i înfaşă în scutecele lor. Şi cum tulpina sveltă îi leagănă, duioasă, Ei par, purtaţi pe braţe de tânărul covrag, Doi gemeni scumpi în faşă, cu părul de mătasă, La sânul dulce-al mamei dormind lipiţi cu drag. Meşteşugul ca şi gustul pentru imaginea parazitară, fără susţinere lăuntrică, sunt ale timpului imediat după război. Era vremea când dd. Lucian Blaga, Al. Philippide, Demostene Botez şi alţii creaseră la noi adevărate roiuri de expresii poetice, pe care le cultivam câteodată în deplină izolare (Blaga) sau acumulate (Philippide, Bo- tez, etc.), după legea luxului, care este o artă a suprafeţii. Poeţii nu- miţi au şi părăsit de aceea această îndeletnicire, mai târziu,ca şi d.Voi- culescu, de altfel. A fost în orice caz o şcoală a noutăţii de amănunt, care n’a păgubit nici unui adevărat poet; şi dacă amintim de ea, ca deprindere provizorie a modernilor, este ca să semnalăm momentul când poeţii noi impun unui tradiţionalist preocuparea de înnoire. POEZIA D-LUI V. VOICULESCU 647 Procesul de influenţă reciprocă, despre care am vorbit, în câteva rânduri la început, că s’ar produce între tradiţionalişti şi moder- nişti, se luminează în cazul d-lui Voiculescu, deocamdată numai unilateral. Vom căuta cândva prilejul să-l verificăm şi răsturnat. De altfel poetul nostru avea, după cum am văzut, o dispoziţie categorică la noutatea jocului poetic, avea o fermă voinţă anterioară de originalitate. Şi este sigur că dacă modernismul epocii nu se declara atât de energic prin dd. Blaga şi Philippide, am fi avut din partea sa mişcări mai libere, mai spontane. Bănuim că trebuinţa diferenţierii, devenită acum gest poate reflex, începe să lucreze împotriva noutăţii moderne, pe care, adoptând-o un moment, o şi respinge apoi, când o vede genera- lizată. Numai astfel ne putem explica faptul că de unde atitudinea poetului din Poezii şi Din ţara zimbrului îndreptăţea orice aşteptare în sensul depăşirii trecutului, volumul Pârgâ însemnează accen- tuarea elementelor tradiţiei. Se reia inspiraţia naţională, motivul religios şi pastelul local, felul lui Goga, Coşbuc şi chiar Iosif devenind mijloc de a se deosebi de moderni; dar mai ales d. Voiculescu rămâne lângă scumpul Vlahuţă, pe care îl cunoscuse la Bârlad în timpul războiului şi despre care îşi va aminti mai târziu, când va scrie Amintiri despre Vlahuţă (1927); rămâne, cu alte cuvinte, la vechiul îndemn de a se înfrunta viaţa cu bărbăţie, îndemn retras de pe planul artistic, unde ajunsese ca voinţă de artă nouă, retras în dârzenia morală din nou. O asemenea concepţie de viaţă ni se exprimă încă odată, cu mult mai energic, în îndemn: Acum când fericirea nu-i floare, s’o culegi, Ci lupta ’nfricoşată cu vechi fără-de-legi; Când trebue să semeni în sânge şi în scrum Şi ’n sârg să dai viaţă cenuşii de pe drum, O trudă să vă ’ncingă din ce în ce mai tare: Aprinderea luminii pe noile altare. Mergând către pământul sfânt al făgăduinţii Isbiţi în plin chiar piatra cu vergile yoinţii; In inima pustiei loviţi fără cruţare, 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să tremure adâncul de apriga chemare: Atunci din stânca morţii vedea-veţi ca profeţii Ţâşnind, vijelioase, izvoarele Vieţii 1 Dacă despre bolile sensibilităţii e drept să se zică adesea că sunt bolile trândăviei, puterea braţului, în continuă desfăşurare şi mai ales rodnică, trezeşte nemijlocit ideea de sănătate morală. Poetul Voiculescu, care pare a fi gândit aceasta, a trecut fireşte dela predicarea vigoarei active la cultul muncii. In volumul Pârgâ, Imn Muncii propagă aproape o nouă religie: Să curgă val de lacrimi şi sângele ca râul, Ce roadă vor aduce când Munca nu le-ajută? De n’ar pica sudoarea pe glii, n’ar creşte grâul, Căci stropii rodnici rana pământului sărută.' Ca pe-un copil ea creşte pe om şi îl alină, Ii cântă şi trudeşte, ne ’ntrerupându-şi mersul Şi, fără să se ’ndoaie, purtându-1 către ţintă, Pe umeri-i atletici ea duce Universul. Poetul însă, spre mulţumirea cititorului, n’a întârziat în această poezie de mare frumuseţe etică, e drept, dar cam stearpă şi de sigur primejdioasă în toate consecinţele ei, ci a constrâns-o în propria-i conştiinţă, închizându-i tumultul şi dinamismul, care sub presiune — i-au dat sentimentul unui nou prometeism. Noul Prometeu era după d. Voiculescu un fel de anti-Prometeu: nu cel care s’a «înjosit» să fure focul din cer, ci altul — Poetul, care scapără din sine, spre uimirea cerului însuşi: Când vulturul trimis să mă sfâşie Va tăbărî cu groaznicul său cioc, Din inima-mi să rupă o fâşie, Să-şi vadă pliscul negru luminat Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie Să ducă ’n ceruri taina ce-a aflat! POEZIA D-LUI V. VOICULESCU 649 Orientată de atâta vreme către poezia Voinţei, a faptei şi a tumultului vital, sensibilitatea d-lui Voiculescu a mers în exprimare la vocabularul aspru, ţărănesc, adică pietros, chiar dacă adesea îl resimte ca inestetic, şi — când nu l-a găsit, i l-a servit memoria folkloristului, poetul nostru fiind şi culegător de ceva înţelepciune populară în tovărăşie cu d. G. D. Mugur. Astfel cuvinte ca prour, ţarul, cioturi, tarlale, strujeni, râstavuri, lefţi, nahlapi, grădini, cheanţuri, chelbaţe, poturi, postate, robace, corlatâ, năboiou, covrag, jitniţe, vâlnic, lostopăi, boncăe, ciurda, etc... dau versurilor, care le conţin, înfăţişarea forţei, mai puţin însă forţa însăşi, pe care poezia finală din volum o exprimă în impresionantă pornire răz- boinică, deşi cu vorbe necăutate: Urează-mi luptă, nu-mi ura izbândă, Hotarul vieţii nu râvnesc să-l mut... Dar cum mă simt o flacără flămândă Mă sbucium tot şi singur mă asmut... Ţin rob, ca Nâvi, vulturul Trufiei Ca să-l reped, cu sângele pe cioc, Să-mi ţintuiască ’n bezna bătăliei In loc de soare, zodiile ’n loc; Buhavei nopţi voi rupe cetluiala Şi vânt mi-oi face ţeasta să-i despic; De-o fi să cad, aprinză-mă iuţeala: Nu frunză’n vânt, bolid aş vrea să pic... Stau smirna ’n ceruri stelele şi cată Cum trage spada mâna de pământ Ca ’n lama ei de veci predestinată Să-şi vadă toate fulgerul răsfrânt! Noul Prometeu este aşa dar şi un Lucifer, care se opune cui ? Poetul a simţit de sigur împotriva cui se ridică trufia omenească; a simţit cu atât mai mult, cu cât poezia din Părgâ, deşi freamătă de afirmaţia vieţii, adică de principiul sănătăţii morale, se reali- zează în intuiţii ce ţin de cadrul biblic, evocă mituri creştine, acele ficţiuni-consolatoare ale oamenilor fără vigoare în viaţă; şi 6$o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apoi nu este d, Voiculescu poetul religios de care am vorbit mai nainte ? Rare ori putem citi versuri, despre această dramă intimă, în opera poetului nostru. E de presupus totuşi că ea a avut loc între volumul analizat până aici şi următorul, Poeme cu îngeri (1927). In cuprinsul noului volum, un vers ne confirmă rătăcirea credinciosului în aventura vitalismului (Spuneţi-i căm'am înturnat), un altul cântă sufletul-porumbel, pe care «instinctul nesmintit» îl întoarce, oricât de târziu, la Dumnezeul-cuib (Sufletul) ; poetul care altă- dată credea că poate minuna cerul cu focul din piept şi că îl poate chiar îngrozi cu spada Voinţei, este creştinul cel mai umilit acum, când se roagă să i se primească ofranda, potrivit datinei (Grâu comun) ; o strofă ni-1 arată împiedecat, încă, să devină înger, de chiar «vraja Vrerii» (înger amânat), iar alta — făcând haz, dimpreună cu asinul, calul şi cămila, de palatele în care Craii- călăreţi se aşteptau să găsească pe Mesia (Pe drumul de aur al Sidonului) ; în sfârşit, două poezii, dintre cele mai frumoase din câte a dat limbii române inspiraţia religioasă (L-am lăsat de-a trecut şi îngerul în odae), au un neuitat abur mistic, care ne face să le zicem scripturi şi nu scrieri. Dacă nu le cunoaşte cumva, cititorul ne va mulţumi, suntem siguri, că reproducem una din ele: L-am cunoscut de cum l-am zărit: Trimis înadins de soartă, Mi-a trecut pe la poartă Şi nu s’a oprit. Era cu părul ca aurora, Aripele, cu pene de lumină, Lânced le ţâra la picioarele tuturora Prin pulbere şi tină. Suia din prăpăstii ? Cobora din stânci ? Acoperit de mister, Cădeau peste el umbre mari şi-adânci Ca peste toţi cei ce vin din cer. Nu purta sabie, n’avea ’n mână crinul; Rătăcind pe stradă Şi-a aruncat doar ochii la mine ’n ogradă POEZIA D-LUI V, VOICULESCU 6SI Unde năpădise cucuta şi pelinul. Stăm pe prispă halucinat: M’a văzut... nu m’a văzut ? Că nu mi-a luat aminte... Era aşa de abătut, Că n’am mişcat, n’am strigat, L-am lăsat de-a trecut înainte. Printr’o întâmplare fericită, vocabularul rebarbativ a fost înde- părtat; sau, dacă este cum credem noi, cuvintele colţuroase fiind folosite cu ştiinţă ca material de expresie frustă pentru poezia vitalităţii, nu e numai întâmplare: umilinţa creştină a trecut şi peste vocabular, impunându-i legea armoniei artistice. încât pe drept cuvânt putem ţine pe d. Voiculescu, alături de d. T. Arghezi, de poet al inspiraţiei religioase româneşti. Este adevărat că vechile curiozităţi lexicale vor reapărea chiar în acest volum, la alte despărţăminte; vom întâlni bataliştea, muşluiau, sugurei, smidâ, oibul, liotă, şontoroagâ, bulz, etc,\., care — oricât de ale noastre ar fi — nu ni se par mai puţin inestetice; ele opresc atenţia cititorului, o distrag dela întreg printr’o evidenţă de amănunt tot atât de nepriincioasă ca a neologismelor ţipătoare; dar păgubesc poeziei mai puţin de data aceasta, decât în Pârgâ, fiindcă d. Voiculescu, întâia oară, îşi dă măsura întreagă de creator cu cel de al patrulea volum al său: cuvântul este acoperit de viziune. Nu avem decât să ne raportăm la Gânduri de iarnă. Sub viscol şi nămeţi, sunt văzuţi acolo urşii, care îşi sug labele «visând că sug din faguri», — bursucii « nărăviţi la lene » croindu-şi pârtii, — « puendri şi vulpile »târând cozile « ca nişte mături », — veveriţa «în vechea ei scurteică»— ciutele care nu mai găsesc frunze pentru iezi, — mistreţul cu botul prin zăpadă după ghindă,— lupii, — « bieţii iepuri » cu « pielea julită de alice », — şerpii, — broasca « ce se ’ngroapă de vie ca fachirii» şi toate celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, care — sub cuvânt că poetul le încălzeşte de simpatie — se adună la un loc, împrietenite deodată în aceeaşi viziune, ca descântate, ca în proza de nevânător a Odobescului, ca în aceea de vânător a d-lui Sadoveanu, ca într’o fermecată şi fermecătoare Isopie. Cuvintele se pierd singure în ceea ce atât de puternic au evocat 1 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB Volumelor Poezii, Din ţara zimbrului şi Pârgă li se putea aduce obiecţia capitală a uscăciunii, deşi, după cum s’a văzut, o frenezie vitalistă, interzisă poate de conformaţia creştină a poetului să devină stil de viaţă, prometeism sau nietzcheism, le însufleţea când şi când; erau culegeri cărora le lipsea elanul liric, iar aplicaţia artistică le prisosea. De aceea, tema morală, cu materia ei lirică puţină, apărând des, raţionalitatea acestui fel de poezie ducea la imaginea desvoltată şi unică, la paralelisme susţinute cu bravură, care puteau fi admirabil de ingenioase, dar nu cuceritoare. Forma tipică am ilustrat-o cu Doi gemeni şi, dacă reamintim de ea, este pentrucă, devenită deprindere, se păstrează pe alocuri şi în Poeme cu îngeri. Astfel în Fantazie de seară, Seara este Salomeea care duce « pe tipsia cerurilor» capul tăiat al Sfântului Ioan — « soarele îngălbenit », din care curge ,« sângele luminos » şi pe care îl sărută până ce « capul frumos » îi scapă din mâini « după colină»; pe urmele ei, vine apoi Noaptea « negrul gâde», care « şterge de sânge, Şi ’nfige ’n cer securea lunei». Dar misticismul creştin, la care ajunge d. V. Voiculeseu, în acest volum, cu L-am lăsat de-a trecut şi îngerul din odae, i-a desco- perit poetului misticismul însuşi stării al de poezie, fără de care meş- teşugul artei e un fel de industrie rece şi stearpă. Fie în poemele religioase menţionate, fie în Gânduri de iarnă, acrul de compoziţie poetică se schimbă dintr’odată în acela de viziune, de copleşitoare viziune, în cuprinsul căreia se realizează un prea fericit echilibru de suflu şi aplicaţie. D. Voiculeseu, e drept, a încercat multe ţevi, dar a găsit în cele din urmă fluerul fermecat, care i-a strâns ca în poveste, jur împrejur, toate vietăţile în raiul acelor Gânduri de iarnă, şi i-a deschis până şi inima pietrelor. Iar din mica spovedanie a unei pietre preţioase, d-sa a făcut un poem care poate sta alături de ce este mai bun în Fantaziile lui Dimitrie Anghel. Ca să căpătăm aprobarea cititorului, vom transcrie aici câteva strofe din Mărgă- ritarul bolnav: închis adânc în fundul sipetului tăcut, Lăptos ca o ’mpietrită broboană de colastră, Pe ’ngusta periniţă de catifea albastră Tânjia mărgăritarul de-un dor necunoscut. POEZIA D-LUI V. VOICULESCU 653 De-o boală neştiută, zăcea captivul ros. O racilă ascunsă îl îmbâcsia cu ceaţă Şi-l pistruia cu pete subţiri ca o albeaţă Pe ochiu-i fără ape şi tot mai somnoros. Bătrânul Gad zaraful, plângând cu dinadins îşi cerceta comoara cea dezmierdată zilnic, Pe când mărgăritarul din ce în ce mai silnic Mocnea ca o lumină ce-aproape e de stins. Zadarnic o fecioară cu sufletul păgân L-a aninat pe sâni-i bălani şi tari ca piatra: El, ce trăise ’n vremuri pe piept la Cleopatra, Zăcea posac şi rece acum, ca un bătrân. Murea mărgăritarul cu stingeri şi alean, Secat de-un dor năpraznic şi fără alinare Şi ’n lunga-i agonie visa departe ’n mare Un cuib de scoici bătute pe-o creangă de mărgean. Strofele acestea n’au putut fi scrise decât de o mână cu adevărat fericită, ca şi L-am lăsat de-a trecut, îngerul din odae şi Gânduri de iarnă. Dar excelenţa inspiraţiei, în volumul dela 1927, se men- ţine aceeaşi în toate direcţiile lirismului d-lui Voiculescu. De aceea, dintre poemele care exprimă sentimente în legătură cu fiinţa nea- mului nostru, suntem ţinuţi să amintim Pe decindea Dunării, puternică retrospectivă asupra neguroasei preistorii locale, din care se deşteaptă Sciţii, ca să cânte, dimpreună cu un căruţaş de astăzi, acelaşi străvechi cântec ţărănesc. E cu atât mai potrivit să menţionăm această poezie, cu cât răsunetul ei poate fi identi- ficat în opera câtorva poeţi contemporani, cum este, între ei, d. Ion Pillat (vd. Scitul din Caetul Verde). încât volumul Poeme cu îngeri cinsteşte pe d. V. Voiculescu, după cum ar cinsti fără îndoială opera oricărui alt poet. Un spor incontestabil de meşteşug, ieşit însă din echilibrul cu forţa lirică, pe care o arată din plin Poeme cu îngeri, a dovedit 654 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d. Voiculescu în ultimul timp. Culegerile Destin (1933) şi Urcuş (1937) îi întregesc opera. Vechea mişcare la inovaţie, voinţa de poezie nouă, voinţă exprimată chiar ca atare, se trezeşte încă odată. O neobişnuită înverşunare filologică îşi făgădueşte «vorbele cele mai colţu- roase », forme « din albia limbii de rând afară » şi salturi « peste praguri de expresii încremenite ». Cu toate acestea, Destin nu schimbă ideea pe care cetitorul şi-o făcuse despre poet din celelalte volume. Abia Urcuş însem- nează în adevăr orientarea poetului către un ideal de artă diferit. Căci virtutea plastică de până aci, în care d. Voiculescu excela adesea, devine virtute muzicală. Contactul cu poezia modernă se simte în alegerea cuvintelor nu după relief, ci după sunet. Atât de deosebită, faţă de ceea ce cunoaştem de mai nainte, apare estetica dela care poetul se reclamă astăzi, încât am putea spune că Urcuş este începutul unei alte cariere poetice. De aceea, după cum s’a putut vedea, n’am încercat să pre- zentăm pe poetul V. Voiculescu în caracterizări lapidare, ci în desfăşurarea talentului său, dela care poezia românească a primit o contribuţie antologică de primul ordin, dar mai cu seamă, un poet dârz, a cărui experienţă artistică ni se dă în aria cea mai largă cu putinţă. VLADIMIR STREINU. PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE La data când I. L, Caragiale îşi făcea debutul în teatru, ca traducător, el era aproape cu totul necunoscut. Primele lui în- cercări, de umor fantezist, din periodicul satiric «Ghimpele », discret semnate Car., trecuseră neobservate. De altfel, semnă- tura întreagă apare o singură dată înainte de 1879 şi anume în «Revista Contimporană» (1 Octomvrie 1874, poema « Versuri» de I. Luca Caragiale). Numele său nu se întâlneşte, în tot timpul ob- scurei sale pregătiri ziaristice şi scriitoriceşti, decât ca girant res- ponsabil al jurnalului « Alegătorul liber », Printr’o adevărată ironie, pentru cel ce ştie sensul fictiv al girării « responsabile », numele sortit unui destin glorios se ţine în umbră, ani de-a-rândul de severă pregătire, dar figurează în coada fiecărui număr de jurnal, timp de aproape un an. Pretutindeni unde colaborează, Caragiale se fereşte să iasă din anonimat. Noţiunea de modestie, care im- plică sfială şi neîncredere în sine, ne desleagă mai puţin procesul psihologic al autorului, de pe atunci foarte desgheţat în rapor- turile sale sociale, decât deprinderea unui necruţător autocontrol. Spre deosebire de orice alt tânăr scriitor, dornic să-şi vadă numele tipărit, oricare ar fi valoarea producerilor sale, Caragiale se învaţă de tânăr să-şi fie el însuşi judecător şi să-şi aştepte ceasul, fără grabă. A trecut prin câteva redacţii, a condus minuscula revistă umoristică «Claponul», şi-a făcut relaţii printre bres- laşii condeiului, dar n’a pătruns în public. A crezut, în tovă- răşie cu Fr^deric Dam6, că au găsit formula ziarului de infor- maţie, care îi va căpătui; gazeta lor, «Naţiunea română», din greşea a unui corespondent uşuratec, dă la iveală ştirea falsă a 6s6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE căderii Plevnei şi este suspendat, spulberându-le iluziile; nici acest eveniment tragi-comic, care a dat de râs cafenelelor bucu- reştene, nu l-a scos pe Caragiale din obscuritate. Este însă mo- mentul, acum, către sfârşitul anului 1877, când formaţia sa in- telectuală, de autodidact, şi experienţa sa, de observator şi de ar- tist, poate fi socotită ca încheiată. Articolele sale din această vreme, apărute în «România liberă», sub semnătura Luca, despre si- tuaţia teatrului românesc, sunt agere priviri asupra scăderilor pri- mei noastre scene. Intr’un mediu cu opinie publică, ele n’ar fi trecut neluate în seamă, aşa cum s’a petrecut. Abia cu prilejul retipăririi lor, din anul trecut (Opere, V), aceste articole s’au bucurat de o deosebită primire în presa noastră, care a semnalat m însemnătatea lor. Aşa dar, în 1878, Caragiale nu are nici o situaţie literară, când, printr’o împrejurare norocoasă, obţine traducerea unei piese istorice în cinci acte, « Roma învinsă » de Alexandre Parodi. Să adăogăm că lucrarea nu era tocmai uşoară, fiind o tragedie în versuri şi în genul clasic, de atmosferă, mai curând corneliană decât modernă: mântuirea Romei, ameninţată de Ani- bal, prin jertfirea consimţită de Vestala, care atrăsese mânia zeilor, păcătuind. Caragiale îşi pune în lucru o cunoştinţă foarte sigură a limbei franceze, cu care venise în atingere încă din ultimele clase primare şi pe care şi-o desvoltase prin lecturi numeroase, tot odată îşi învederează o nebănuită tehnică a versului alexandrin. Este aproape de necrezut în ce măsură l-a ajutat pe traducător o de sigur îndelungată «tachinare» a muzei, dar fără nici o chemare adevărată de poet, ca să-i reuşească în schimb o ma- gistrală adaptare a versului, la cerinţele comenzii. Traducerea sa e primită cu onoruri, încă înainte de repre- zentaţie, făcându-i-se o reputaţie, pe măsura sacrificiilor mate- riale de costume şi decoruri, la sfârşitul stagiunii 1877—78. Suc- cesului răsunător al spectacolului i-a corespuns prima notorietate, a traducătorului. După amintirile lui I. Suchianu, tălmăcirea a fost foarte preţuită, printre alţii de Alecsandri. De altfel, de acest eveniment se leagă atât debutul fericit al lui Caragiale, cât şi al Aristizzei Romanescu, în monologul Vestalei nevinovate, care-şi po- vesteşte visul. De aceea găsim cu cale a da un fragment din acel monolog» pentru exemplificarea admirabilei traduceri: PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 657 «... Ziua pornea spre asfinţire: Pădurea s’amurgise; bătea un vânt subţire, Curgând cu dulce şopot prin ramurile ei. Mergeam încet, şi dusă pe gânduri, ajunsei In crâng; văzui pe Zeul cu arcul: în picioare, Cu chipul lui cel fraged, cu faţa-i zâmbitoare De marmoră, săgeata spre mine-şi aţintea. Simţeam roşindu-mi fruntea, şi inima-mi bătea Deodată nu ştiu cine, luându-mă de mână, Mă duce fără voie-mi sub sălcii, la fântână; Şi-acolo, trist şi gingaş, îl auzii zicând: «O singură viaţă e ’n lume; până când, « Jertfindu-te în templu, în umbra lui cea rece, « Lipsită de iubire, ascunsă vei petrece ? « Şi Vesta ce câştigă din lungă jertfa ta ? « Eu — sunt în lume singur, tu — singură: ţi-oi da « Şi inimă şi suflet 1 Vin, Iunio, cu mine ! » Tăcu: muri cuvântu-i, în lacrămi şi suspine. Pierdută-1 ascultasem, că mult vorbea cu dor Şi dulci avea cuvinte şi grai fermecător: Pe valurile mării, o harfă ’ndepărtare Nu dă mai tainic sunet, mai molcomă cântare. Adânc, pe nesimţite, în ochi-mi pătrundea Din ochii lui văpaia, şi’n suflet mă ardea. Privirea mi se stinse cu ’ncet. Când simţ deodată Suflarea lui fierbinte pe gura-mi îngheţată. Mă ia fior de moarte, din braţe-i mă smucesc, Mă ’ntorc să fug, şi ’n umbra desişului zăresc Pe Zeul cu săgeata-i ţintindu-mă în faţă... De spaimă dau un ţipăt, tot sângele-mi înghiaţă... Atunci... ... m’am deşteptat ». (Actul II, Scena IV) Caragiale stăpânea ca un virtuoz până şi meşteşugul greu al ver- sului romantic, de care se folosise — pare-se—autorul francez, cu toată clasicitatea temei sale: « rejet »-ul şi « surjet *-ul, de « enjam- bement », erau foarte bine transpuse în tălmăcire. Cu prilejul 12 6S8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reprezentării, fostul colaborator al lui Caragiale, Frederic Dame, care deţinea la «Românul» cronica dramatică, deşi nu mai era în bune relaţii cu traducătorul, a avut lealitatea să afirme că versiunea românească era superioară originalului. încurajat de acest succes, publicistul de curând intrat în re- dacţia « Timpului » se gândeşte un moment să-şi facă din pri- ceperea de traducător, o profesiune. El adresează direcţiei gene- rale a teatrelor, următoarea petiţie: Domnule Director, Deoarece am aflat că Societatea Dramatică naţională, a cărei stagiune de iarnă este să se ’nceapă în curând, are nevoie de un repertoriu propriu, viu cu cel mai adânc respect a vă ruga să binevoiţi a primi şi serviciile mele ca traducător. Domnia Voastră ştiţi cum traduc şi cunoaşteţi că preţul cu care lucrez eu traducerile în proză este destul de cumpătat, fiind, de acum un an, fixat de cătră Domnia Voastră chiar Ia 30 lfei]. n[oi]. pe act. Nădăjduesc, prin urmare, Domnule Director, ca serviciile mele, daca în adevăr Societatea Dramatică ar avea nevoie de traducţii noue, nu vor fi refuzate, şi vă rog respectuos să binevoiţi a primi asigurarea înaltei consideraţii, cu care am onoarea a fi Al Domniei Voastre prea-plecat I. Luca Caragiale (Inedita, Arhivele Statului, Teatrul Naţional, dosar 31/1878, fila 1, nenumerotată; petiţia e înregistrată cu Nr. 576, la 14/26 August 1878). Peste o lună, Caragiale, în urma unei rezoluţii orale sau scrise, care nu s’a păstrat în scriptele teatrului, depune traducerea unei piese, cu o nouă petiţie: Domnule Director, Am onoare a vă alătura pe lângă aceasta, traducerea piesei i Hatmanul », dramă în 5 acte, cu care m’aţi însărcinat, şi a vă ruga respectuos să binevoiţi a-mi libera suma de una sută şi cin- PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 659 zeci de franci, câte 30 franci actul potrivit învoielii ce am avut cu Onor. Direcţie generală. Vă rog, totd’odată, Domnule Director, a binevoi să primiţi asigurarea înaltei stime şi consideraţii, cu care am onoarea a fi Al D-voastre prea plecat I. Luca Caragiale (id., ibid., fila 2, nenumerotată; petiţie înregistrată cu Nr. 636» la 19 Septembrie 1878). Traducerea « Hatmanului» a fost de curând găsită în biblio- teca Teatrului Naţional; manuscrisul este cel original. Piesa a fost publicată de d. Ioan Massoff în «Adevărul literar» din 7 Mai a. c. şi numerele următoare, arătându-se că este o traducere după o dramă a lui Paul Deroulede, jucată apoi, în stagiunea 1881—82, sub titlul « Cazacii şi Polonii». Deşi d. Ioan Massoff s’a condus în precizările sale după memoria uimitoare a d-lui Paul Gusty, primul director de scenă al Teatrului Naţional, suntem oarecum în îndoială, în urma cercetării printre dosarele Teatrului Naţional, depuse la Arhivele Statului. Intr’adevăr, după repre- zentarea piesei « Cazacii şi Polonii )>, traducătorul îşi cere drep- turile legale, care pe atunci erau de 5 % din încasările brute, pentru traducerile în proză (şi 10% pentru traducerile în versuri). Dar traducătorul nu este Caragiale, ci M. Pascaly (dosar 621/1881, cerere cu Nr. 170, primită la 11/23 Octomvrie); iar rezoluţia, prin procesul-verbal Nr. 20 dela 15/27 Octomvrie a comitetului teatral, îi refuză drepturile de traducător pe motivul că nu a existat contract, dar îi acordă suma cerută, pentrucă Pascaly pusese la dis- poziţia teatrului un mare număr de costume. Orişicum, tradu- cerea manuscrisă, publicată de d. Ioan Massoff, nu poate fi atri- buită decât lui Caragiale, chiar dacă ea nu a fost folosită de teatru, preferându-i-se versiunea lui Pascaly, deşi aceea a lui Caragiale are toate calităţile unei excelente tălmăciri. In dosarul din care am extras petiţiile lui Caragiale ne mai interesează o a treia, prin care traducătorul depune versiunea melodramei « Juneţea lui Mirabeau », de astădată numai « corijată » de Caragiale, cu cererea de a i se plăti această lucrare (i s’au achitat 45 franci). 12* 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Datorită d-lui Teodor Scarlat, s’a dat de urma altei tra- duceri a lui Caragiale, în bibioteca Teatrului Naţional: co- media lui Scribe, «La Camaraderie», cu titlurile româneşti <( Camaraderia» şi «Cârdăşia». Este vorba ca piesa să fie <( publicată în întregime în « Convorbiri literare ». Descoperitorul ei, care ne-a comunicat-o în chip îndatoritor, credea a şti că anumite elemente i-au servit lui Caragiale ca izvoare în inspirarea comediei « O scrisoare pierdută ». Ne-am făcut datoria să încercăm a-i îndepărta aceste presupuneri, deoarece incidentul unei alegeri parlamentare şi acela al unui quiproquo iscat de o scrisoare nu constituesc elementele unor analogii precise. De altă parte, nici traducerea acestei comedii, oricât de bine întocmită ar fi fost de Caragiale, nu îşi are locul în ediţia întocmită de noi. Traducerile din Edgar Poe, retipărite (Opere, IV) sunt cu câteva luni anterioare « Hatmanului » si « Cârdăşiei» si dau toată măsura t t t valorii de tălmăcitor a lui Caragiale, făcând fără rost editarea acestora din urmă, în corpul «Operelor», deoarece nici specta- culoasa melodramă istorică, nici chiar vodevilul nu vădesc afinităţi cu dramaturgia scriitorului român. Alta este situaţia « Romei în- vinse », care datează în cariera lui Caragiale, impunându-1 publi- cului şi învederându-1 într’un fel excepţional, ca un bun stăpâ- nitor al tehnicei versului. Pentru aceste pricini, tragedia lui Pa- rodi (tipărită la Sibiu, în 1887, poate prin stăruinţa lui Sla- vici), rămâne încorporată între lucrările de oarecare interes, ale marelui prozator, care a izbutit mai puţin în versificările sale ori- ginale sau parodice. Intrarea tânărului scriitor în cercul «Junimei» rămâne de asemenea legată de succesul său, ca traducător al « Romei în- vinse ». In prima menţiune pe care o face Titu Maiorescu de- spre participarea lui Caragiale la şedinţele « Junimei», este trecut meritul său de «bun traducător al Romei învinse de Parodi». Şedinţa a avut loc la 26 Mai 1878, după cinci zile dela prima reprezentare a tragediei. De aici urmează foarte limpede că titlul său literar, care i-a deschis uşile însemnatei grupări literare, a fost traducerea, iar nicidecum încercările sale literare sau zia- ristice, aproape cu totul necunoscute. Caragiale şi-a făcut odată, în 1898, cronologia operelor sale dra- matice. Afost cu prilejul unei supărări adevărate sau numai prefăcute, PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 661 când cu venirea la direcţia generală a teatrelor, a lui Petre Grădiş- teanu. Noul director general fiind de profesiune avocat, Caragiale s’a crezut dator să-i amintească titlurile pieselor sale, numindu-le pe fiecare « farsă », afară de « Năpasta », care nu era decât o « piesă » şi atâta tot (Opere V, pag. 479—480). Ceea ce ne interesează deo- camdată, este datarea producerilor lui. După această cronologie, prima sa lucrare dramatică ar fi fost « O soacră», scrisă în 1876. Oricât ne-ar plăcea să credem că cea mai puţin izbutită dintre comediile marelui dramaturg ar fi fost în chip firesc prima lui încercare, socotim că e vorba de o antidatare, tocmai în scopul de a scuza lipsa de valoare deosebită a comedioarei. Izvorul verbal sau în scris de care s’a folosit d. Ioan Massoff în « Istoria Teatrului Naţional», afirmând că piesa a fost comandată de o societate de doamne, cu gândul de a fi jucată de un grup de diletanţi, ni se pare mai credibil. Până la proba afirmaţiei autorului, ne vedem siliţi a lăsa în fruntea cronologiei caragialiene, « O noapte furtu- noasă ». A fost un debut de maestru, în toată puterea cuvântului. Con- turarea personajelor, conducerea intrigii şi dialogul nu vădesc nici una din ezitările unui începător. In compunerea comediei sale, tânărul autor a pus la contribuţie o minunată experienţă, mai puţin ereditară, decât în sensul mai larg al cuvântului, familială. Printr’un curios capriciu al soartei, tatăl său fusese cel mai puţin înzestrat dintre fraţii Caragiali, sub raportul actoricesc şi cu totul lipsit de darurile creaţiei literare. Nu ne vom avânta în direcţia atât de gingaşe â eredităţii, cu afirmaţia că nepotul a moştenit la un potenţial superior, pe ascendenţii săi colaterali, dar nu pu- tem trece cu vederea rolul covârşitor pe care l-au avut Costache şi Iorgu Caragiali în pregătirea geniului dramatic al lui Ioan Luca. Prin spectacolele trupei lui Iorgu, la care a asistat nepotul cu o adevărată pasiune încă din copilărie, prin cursul de declamaţie şi mimică a lui Costache, urmat în anii 1868—69 şi 1869—70, prin îndeletnicirea sa de sufler şi copist sub amândoi unchii, ado- lescentul şi tânărul a tras foloase foarte mari în timpul perioadei hotărîtoare, a întipăririi primelor impresiuni. Chiar după ce s’a despărţit de mediul actoricesc, în care trăise câţiva ani şi când s’a dedat gazetăriei politice şi literare, Caragiale a rămas legat de teatru, ca un spectator statornic al reprezentaţiilor dramatice şi 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muzicale, adunându-şi toate elementele unei bogate experienţe scenice. Acestor date exterioare se adaogă substanţa nutritivă a unui ager spirit de observaţie, atent la gesturi şi cuvinte şi plimbat cu precădere printre micii burghezi ai Bucureştilor, atât de pi- toreşti în acea vreme. Maturitatea pretimpurie de care dă dovadă «O noapte fur- tunoasă », este un capital încet şi temeinic strâns, pe care nu l-a risipit ca alţi începători, dornici de repede notorietate şi risipi- tori în monetă măruntă. Nu e lipsit de interes a releva atmosfera favorabilă pe care şi-a făcut-o piesa în gazetele timpului. « Ro- mânia liberă», unde îşi păstrase prieteniile, vesteşte piesa, ca un eveniment literar al unui nou talent dramatic, fără să-l nu- mească pe autor. Un anunţ din «Românul », datorit poate lui Dame, înregistrează de o parte vâlva lucrării, iar de alta no- tează intenţiile autorului, aflate direct sau dela alţii: «Se vor- beşte mult bine despre această piesă în care autorul a voit ca şcoală naturalistă să ne înfăţişeze moravurile poporaţiunii din suburbiile Capitalei noastre ». Sub aceste cuvinte se ascunde însă făţărnicia unui adversar, care calcă peste voinţa autorului, de a « rămânea învelit sub modesta mantiă a anonimului », — aşa cum relatează nota prietenoasă din « România liberă », din io Ianuarie 1879. încă odată, aşa dar, după debutul strălucit al traducătorului, Caragiale, fie din calcul, fie dintr’o mândră rezervă, se înfăţi- şează ca autor dramatic original, fără să vrea a-şi vedea numele tipărit pe afişele Teatrului Naţional. Dovada că Dame nu era de bună credinţă faţă de Caragiale, o constitue articolul său din «Românul», dela 10 Ianuarie al aceluiaşi an, în care, printre altele, condamnă direcţia Teatrului Naţional pentru reluarea «Romei învinse», piesă care ar fi dat deficite; bilanţul reprezen- taţiilor acestei tragedii era, după Dame, 4680,40 lei, veniturile şi cheltuelile 7049,88 lei. După verificările noastre la Arhivele Sta- tului (Dosarul citat din 1878), cifrele sunt însă altele, vădind be- neficii realizate de teatru, cu încasări brute de 7365,50 lei. « O noapte furtunoasă » s’a reprezentat în faţa unei săli pline cu un deosebit succes. Ecoul de presă a fost mai puţin favorabil. Din însăşi redacţia «Timpului», al cărui colaborator era Cara- giale, cronica dramatică, semnată de I. Slavici, exprimă anumite PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 663 rezerve de ordin etic. Iar Dame scrie o cronică pătimaşe, des- văluindu-şi duşmănia; piesa e categoric învinovăţită de imora- litate, îndemnându-se părinţii să nu-şi ducă copiii la reprezen- taţie. Aici intervine un incident până astăzi cu totul necunoscut. Directorul general al teatrelor, Ion Ghica, lăsându-se impresionat de aceste critice, modifică cu dela sine putere textul, la a doua reprezentaţie. Participarea publicului era însă mai numeroasă decât la premieră, după cum am verificat din scripte, 2186 lei, încasările din •vânzarea biletelor la cea dintâi reprezentaţie, 2251 la a doua) contra- riu afirmaţiilor d-lui I. Massoff, care crede că piesa nu a cunoscut succes de public (pag. 129, loc. cit.). Pe drept cuvânt revoltat de abuzul de autoritate, Caragiale are o explicaţie violentă, despre care vom relata altă dată, cu fostul beiu de Samos. In arhivele necercetate, am găsit petiţia prin care autorul protestează împo- triva procedării direcţiei şi cere satisfacţie. întâmpinarea este de sigur de o prea mare însemnătate, ca să nu-i dăm locul cuvenit, în această prezentare evolutivă a teatrului caragealian. Ea este de altfel redactată eu o demnitate desăvârşită, în contrast cu ca- racterul umil al stilului său petiţionar din anul trecut — stil con- venţional de altfel adoptat cu o falsă smerenie, pe care şi-o va păstra în tot decursul vieţii sale. Iată documentul: Domnule Director General, Domnilor membri, La a doua reprezentare a comediei mele « O noapte fur- tunoasă », duminică în 21 ianuarie curgător, am văzut, spre marea mea surprindere, că partea ei finală a fost schimbată şi jucată altfel de cum este în manuscrisul meu, primit odată de d-voastră, şi de cum s’a jucat la întâia reprezentare, joi 18 c. Această schimbare s’a făcut nu ştiu de cine fără o prea- labilă înţelegere cu mine. Neputând eu admite ca piesa mea — odată primită şi şi — [sic] reprezentată în forma în care am scris-o — să fie schim- bată la teatru fără ştirea mea, şi fiind aici în joc o importantă cestiune de princip pentru orice autor, care-şi respectează munca intelectuală, am onoarea a vă invita să restabiliţi, la reprezentarea ei viitoare, piesa mea aşa precum este scrisă 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mine. La caz contrar, vă invit să binevoiţi a formula în scris încheiarea d-voastră, fiind eu decis a întrebuinţa mijloacele indicate de legea pentru organizarea şi administrarea teatrelor, în deosebi la art. 6 şi 26, spre mănţinerea drepturilor mele de autor. Binevoiţi a primi, vă rog, asigurarea consideraţiei mele I. Luca Caragiale (Str. Armenească 23) (Arhivele Statului, dos. 445/1879, a 7-a filă, nenumerotată, înreg. cu No. 80, la 25 Ianuarie 1879, supusă comitetului teatral, care «a trecut la ordinea zilei», fără să o ia în considerare, în procesul-verbal de la 27 Ianuarie). In urma acestui incident şi nu din lipsa succesului piesei, care a fost socotit scandalos de direcţia generală, «O noapte furtunoasă » este retrasă de pe afiş, nefiind reluată decât peste patru sau cinci ani. Mai temeinică însă decât succesul de scandal, este consideraţia pe care lucrarea dramatică i-o aduce în cercul literar al « Junimei », câştigându-şi admiraţia solidară a tuturor. înainte de a părăsi această lucrare, nu putem trece peste o afirmaţie din «Istoria Teatrului Naţional», după care piesa, în prima redactare: «... începea printr’un incendiu declarat la chi- ristigeria lui Jupân Dumitrache. Veneau pompierii cu tulumbele şi după muncă îndelungată potoleau focul». Informaţia, provenită probabil tot din amintirea d-lui Paul Gusty, rămâne incontrolabilă, neconfirmându-se nici desminţindu-se prin dările de seamă tipărite. Mai vrednică de crezare este afirmaţia următoare, că piesa ar fi avut o scenă realistă, ce nu mai lăsa nici o îndoială asupra legăturilor dintre Veta şi Chiriac. Această scenă a fost de sigur pasajul modificat de Ion Ghica; ea figura probabil la sfârşitul celui de al doilea tablou al piesei, deşi, după cum urmea- ză din protestarea lui Caragiale, ar fi fost schimbată partea finală. Oricum ar fi, piesa a avut o primă versiune, la premieră, care nu ne-a rămas; o a doua, prin amputările aduse de Ion Ghica şi care de asemenea nu ni s’a păstrat; a treia, din « Convorbiri literare », îm- părţită ca şi cele dintâi în patru tablouri; în sfârşit, în două acte, textul tipărit invariabil în ediţiile succesive ale teatrului său. După Cele câteva variante dintre versiunea din « Convorbiri literare » şi cea PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 66J din urmă, se poate regreta cu drept cuvânt pierderea primei ver- siuni, pe care ne-o putem reconstitui destul de vag cu închipuirea. « Conu Leonida faţă cu reacţiunea » este a doua din lucrările dramatice originale ale autorului, care suferise un aşa de regre- tabil accident cu reprezentarea piesei sale de început. Ea a apărut în «Convorbiri literare» dela i Februarie 1880. In arhiva lui Mateiu I. Caragiale, graţios pusă la dispoziţia Fundaţiei pentru literatură şi artă «Regele Carol II », de văduva regretatului scriitor, se păstrează versiunea originară a piesei, sau — dacă ţinem seama de neobişnuita scrupulozitate a artistului, care-şi transcria până la perfecţiunea acurateţei, lucrările sale — numai ciorna incomplectă a piesei, destul de greu descifrabilă. După cât se pare, piesa nu figurează în repertoriile reconstituite de Teatrul Na- ţional, dar se crede că trebue să fi fost reprezentată şi înainte de anul 1912, de când a intrat în repertoriul Teatrului Naţional. Mai puţin considerată până înainte de război, decât « O noapte furtunoasă » şi « O scrisoare pierdută », ea se bucură de atunci încoace de un reviriment de opinie critică, datorită neîndoelnicei perfecţiuni sce- nice si adâncitului studiu al caracterelor. Cu toate dimensiunile t ei modeste şi în ciuda lipsei aparente de pretenţie a concepţiei, comedia şi-a recâştigat valoarea nebănuită, prin condensare şi sub- stanţialitate. Ne este astăzi greu să despărţim chipul lui Conu Leonida de imaginea pe care ne-o facem despre micul pensionar de acum şase decenii, cu mintea îndopată de presa roşie a epocii. Leonida a ajuns, în perspectiva timpului, să se suprapună citi- torului docil de ziare, incapabil să judece fenomenul politic prin judecata proprie. Această «farsă într’un act» cum o denumea autorul, şi-a cucerit prestigiul unei comedii excelente, al cărei erou ni se impune printr’un indiscutabil relief, ca un tip al micei bur- ghezii liberale din 1880. Printr’o nouă antidatare, din cronologia pieselor sale, pe care şi-a făcut-o autorul în 1898, «D’ale Carnavalului» cată să ne ie înfăţişată ca redactată în anul 1881. Nu vom putea primi această aserţiune, deoarece este de toată evidenţa că I. L. Caragiale a scris piesa anume în vederea obţinerii unui premiu dramatic. De aceea vom reda locul cuvenit, în cronologia exactă a teatrului caragialian, « farsei fanteziste » într’un act, « O soacră ». Piesa se numea după primul ei titlu «Soacră-mea Fifina». 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este o piesă destul de anodină, care s’a jucat de mai multe ori, în disproporţie cu valoarea ei şi mai ales cu aceea a celor- lalte piese, o vreme ocolite de direcţiile generale ale teatrelor, ca « O noapte furtunoasă » şi « Conul Leonida faţă cu reacţiunea ». Ea n’a plăcut adevăraţilor prieteni dela <( Junimea », dar a cules laudele nesincere sau neorientate ale unor nestatornici cunoscuţi, ca Dame. Organizându-se în jurul prejudecăţii obşteşti, asupra soacrelor, dar înfăţişând o siluetă nerăutăcios creionată, a unei prea tinere soacre, desamăgită în dragoste şi care ţine sub ob- servaţie intimitatea însurăţeilor, printr’o obstrucţie ce s’ar voi motivată cu mici «principii», farsa se isprăveşte prin căsătoria a însăşi refractarei Fifina. Nesusţinută prin personaje bine ca- racterizate, piesa mai sufere de intervenţia unei acţiuni parazi- tare, din îndrăgostirea unui chelner de hotel-restaurant de Fi- fina; este un prea uşor comic de situaţie, printr’un quiproquo sentimental, al cărui erou este victima romanelor-foiletoane; nu lipsesc nici «fiselele», din recuzita vodevilistică a vremii, ca apa- riţia la timp a fostului iubit al Fifinei, care-şi îndepărtase iubita prin încercarea de a o săruta cu sila. Ce să mai spunem despre procedeul leşinurilor în serie: al iubitului Fifinei, întors dintr’o lungă călătorie, al logodnicei chelnerului şi al Fifinei! Totul e uşurel fără frivolitate, fantezist fără fantazie, de haz şi nu prea. Piesa a fost tipărită în ediţia Şaraga a « Teatrului» (1894), nefigu- rând însă în prima ediţie (Soce, 1889) şi nici în cea din urmă, alcătuită de autor (Minerva, 1908). Aici se cuvine să intercalăm operelor dramatice originale, sin- gura lucrare scrisă în colaborare, anume cu Iacob Negruzzi: «Hatmanul Baltag», «operă bufă», reprezentată întâia oară la 1 Martie 1884. Oricât ne-ar fi de penibilă stăruinţa, vom releva ca neautentice pretinsele piese în colaborare, publicate de d. Octav Minar: dramatizarea nuvelei «O făclie de Paşti» în colaborare cu d-sa şi « Reporterul Caracudi » şi «Art. 214 », în colaborare cu actorul Petre Liciu. Se va remarca faptul că aşa zisa colabo- rare a lui Caragiale cu Liciu a fost născocită după zece ani dela moartea amândorura, nesusţinându-se cu nici o dovadă mate- rială (manuscrise sau confirmări de martori). Iar în ceea ce pri- veşte scrisorile sau biletele facsimilate, cu scrisul lui Caragiale şi al lui Liciu, ele sunt plastografieri, după cum am arătat într’un PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 667 articol (Necroforul, în «Adevărul», 27 Octombrie 1937), fără să-mi fi atras nici o supărare. Prin intervenţia după cât ni se spune, a d-lui M. Dragomirescu, ediţia, aşa zicând cri- tică şi completă, cuprinzând piesele «în colaborare» cu Minar şi Liciu, a fost un timp retrasă din comerţ şi apoi iarăşi pusă în vânzare. Deşi primejdioasă pentru profanii lesne induşi în eroare, ediţia Minar este suspectată de toţi cercetătorii literari (ea mai cuprinde şi o traducere a dramei «Lucrezia Borgia» de Victor Hugo, incorect atribuită lui Caragiale). « Hatmanul Baltag » a fost prezentată direcţiei generale a tea- trelor, probabil din îndemnul colaboratorului academician, ca o lucrare aparţinând numai lui Caragiale. El propunea condiţii extra- ordinare de punere în repetiţie, de reprezentare neîntreruptă, cât timp s’ar acoperi cheltuelile şi suprimarea biletelor de favoare, afară de cele permanente. După prealabila examinare a părţii muzicale, alcătuită de Edouard Caudella, impunându-i-se de comisia tehnică, în care figura ca specialist Eduard Hiibsch, « unele modificări fundamentale», şi apreciindu-se libretul «bine întoc- mit », cu «toate elementele unui subiect de operă comică », co- mitetul teatral a respins condiţiile puse de Caragiale, supunându-1 prevederilor legale (Arhivele Statului, Dos. 602/1883, cererea cu Nr. 631 dela 9 Noemvrie, procesele-verbale ale Comitetului teatral din aceeaşi zi şi dela 12 Decemvrie şi raportul comisiei de exami- nare a părţii muzicale, dela 25 Noemvrie, filele nenumerotate). In această colaborare, Caragiale a scris proza şi Iacob Negruzzi versurile, după o nuvelă de N. Gane, inspirată acestuia din Dic- kens. Prin spiritul operei bufe, de umor bacchic, într’un cadru de tradiţie cinegetică, mai curând moldovenească, piesa a avut un succes relativ mai apreciabil la Iaşi decât la Bucureşti. In compunerea temei, care este o uşoară satiră a matrimoniului, se vădeşte un fir de legătură dela «O soacră» la «Hatmanul Baltag». Recunoaştem înrudirea celor două piese, prin situaţii paralele; o mătuşe, cucoana Arghiriţa, a rămas fată bătrână dintr’o desamăgire, care aduce cu aceea a Fifinei: iubitul ei încercase să-i fure o sărutare, cam «fără manieră»; până la urmă însă, adversara căsătoriei sfârşeşte măritându-se cu acelaşi iubit, ca şi Fifina. Şi în această piesă, umorul lui Caragiale nu se ridică la caii- 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tatea aceluia din « O noapte furtunoasă » şi « Conul Leonida faţă Cu reacţiunea». Jocurile de cuvinte şi calambururile ieftine se înteţesc fără ca să se ivească vâna grasă a umorului. Moralitatea uşoară a piesei nu este îndemnul la celibat, ci soluţia căsătoriei, în care soţul să aibă mâna forte, nerenunţând la tradiţionalele petreceri bărbăteşti, vânatul şi băutura. In vremea compunerii operetei, Caragiale era revizor şcolar. Ca un ecou al iniţierii sale profesionale şi al puţinei sale trageri de inimă pentru obligaţiile funcţiunii, este un episod de dăscălie al comisului Stacan, iubitul cucoanei Arghiriţa. El se vaită de cerinţele metodei froebeliene şi se declară în dilemă între metoda veche şi cea activă, pe care o aplică în spirit naţional, cu nuiaua. După două produceri uşoare, care păreau a fi un semn de slă- bire a talentului său, Caragiale suie piscul artei sale dramatice cu « O scrisoare pierdută ». Comedia se reprezintă întâia oară la 13 Noemvrie 1884 şi izbuteşte să realizeze o serie de unsprezece spectacole, până la 6 Decemvrie. Era o cifră ne mai atinsă de nici o altă piesă naţională, deoarece publicul bucureştean care frecventa spectacolele era foarte restrâns, lăsând să scadă în aşa fel reţetele, încât compunerile originale sau străine, fără mare aparat scenic, nu rezistau la mai mult de două sau trei reprezen- taţii consecutive. De rândul acesta, s’a stabilit însă nivelul ideal între valoarea operei şi interesul publicului, atras mai adesea de melodrame sau de exhibiţii scamatoriceşti şi ipnotice, îngăduite pe însăşi scena noastră principală. Publicul a corespuns cu o rară in- tuiţie, rolului său de a deosebi între bun sau rău, ori între excelent şi bunicel. Este un merit ce se cuvine subliniat, dacă ţinem seama de erorile sau confuziile unor intelectuali de cea mai bună calitate, cum a fost Ionescu-Gion, criticul dramatic al « Românului ». Acest eminent profesor şi publicist afirmă că « O noapte furtunoasă» şi « O scrisoare pierdută » « e una şi aceeaşi, fără pic de deosebire ». El se fereşte, din grabă sau chiar din bunăvoinţă, să examineze dacă piesa satisface gustul subţire, dacă va plăcea posterităţii, dacă situaţiile se leagă între ele. Se mulţumeşte să înregistreze succesul autorului, consfinţit prin râsetele şi aplauzele necurmate ale spectatorilor. Incheerea sa este epigramatică: «O scrisoare pierdută » începe pentru teatru românesc un alt succes care va întrece poate pe acela al lui « Hamlet». Visătorul din Elseneur şi PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 669 ■doamna Trahanache vor merge mână în mână!... Şi adică de ce nu ? ? ». Pentru « gustul subţire »>, pe care-1 reprezintă atât de bine franţuzituj cronicar, căruia limba românească nu-i ajunge ca să strălucească cu duhul său, neajutat de locuţiunile spiritului galic, nu era, aşa dar, nici o deosebire între « O noapte furtunoasă » şi « O scrisoare pierdută ». Cât de uşor se deosebeşte totuşi, între viziunea fragmentară a primei comedii, prinsă dintr’un unghi mai strâmt, şi între larga perspectivă, de sinteză a vieţii noastre politice, din « Scrisoarea pierdută »! Celei dintâi i se pot aduce, oarecum, mereu aceleaşi învinuiri, cu privire la comicul ei verbal, rezultat din stâlcirile limbii, la vulgaritatea persoanelor, la trecătoarele stări pe care le-a oglindit, ca « Gvardia » civică; ele nu micşorează însă valoarea intuiţiilor lui Caragiale, în limitele unei formule veriste sau « na- turaliste f>, cum spunea anunţul din «Românul». «O scrisoare pierdută» înseamnă însă trecerea autorului, dela o periferie tranzitorie, a vieţii noastre publice, la o permanenţă de viziune centrală. Chiar dacă autorul a situat acţiunea într’un orăşel de munte, cu amintiri culese din şederile sale la Piatra Neamţ sau Curtea de Argeş, moravurile politice fixate în cea mai bună dintre comediile lui desvăluiesc diagnoza unui rău generalizat, cu specifi- citatea sa. In Caragiale, recunoaştem pe cel mai lucid observator al vieţii noastre politice, unit cu un tot atât de ager cunoscător al omului. Nu numai că situaţiile se leagă bine între ele, în « O scrisoare pierdută », ca şi în « O noapte furtunoasă » sau « Conul Leonida faţă cu reacţiunea », dar nici o replică, nici un cuvânt nu prisosesc, în economia lucrării; ele sunt totodată echivalentul unei structuri sufleteşti şi veriga necesară de înlănţuire a situa- ţiei scenice, ce se desfăşoară cu o necesitate organică. Numai aşa se lămureşte de ce publicul dela premieră a anticipat asupra posterităţii, pusă la îndoială de domnul cu sarea subţire. « D’ale carnavalului» nu a fost o piesă premiată de comitetul teatrului, după fluerarea ei, la premieră, cum pare a crede autorul « Istoriei Teatrului Naţional »; ea a fost prezentată la un concurs, înainte de reprezentare şi a fost distinsă cu premiul bănesc de 1200 lei; juriul era prezidat de Vasile Alecsandri, care a redactat cu mâna lui procesul-verbal, contrasemnat de Titu Maiorescu, Hasdeu, Gr. C. Cantacuzino (directorul general), V. A. Ureche, 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Gr. Ventura şi C. I. Stăncescu (Arh. Statului, Dos. 715/1885,. procesul-verbal dela 25 Februarie 1885). Cum se întâmplă mai adeseori, fluerăturile au fost organizate de o cabală, condusă de D. Racoviţă-Sphinx, cronicarul teatral dela <1 România liberă », probabil mânat de aceleaşi preferinţe sub- ţiri, ca şi Ionescu-Gion. In arhiva lui Titu Maiorescu, ale cărei piese interesând editarea « Operelor» au fost binevoitor puse la dispoziţia predecesorului nostru, de d-na Livia Dymsza, fiica marelui critic, s’a păstrat însă şi o foarte curioasă mărturie, de reacţiune a unui reprezentant obscur, al indignării anonime, câtă va fi fost. In orice caz, spectator turmentat şi-a păstrat anonimatul, în pitoreasca sa exprimare, căreia îi dăm mai jos. locul cuvenit, « D-le Majorescu, Te ştiam om literat si învătat si când am văzut că acea bat- * i f » jocură de piesă D'ale Carnavalului a fost citită şi aprobată în cercul D-tale, am crezut că are să fie ceva şi m’am dus s’o văd cu fa- milia mea. Ei bine, nu mă aşteptam la atâta batjocură! Nu te felicit că ţi-ai dus fata să vadă o asemenea farsă care este o de- gradare a teatrului naţional şi care abia se poate juca la tîrgu Moşilor. » Aceasta se chiamă noua direcţiune ! » Este oare «D’ale Carnavalului» o piesă atât de neizbutită, ca să-si fi meritat ieşirea anonimului revoltat, ca si acelea ale unor cunoscători ? Nu suntem de această părere. Intr’un anumit sens, ea marchează de sigur un regres, dela marea comedie de moravuri, care este « O scrisoare pierdută », către un mediu mai puţin ales chiar decât acela din « O noapte furtunoasă ». Dar dacă. nu ne oprim să judecăm dreptul autorului în alegerea materialului său omenesc şi a speciei dramatice, din «ierarhia » convenită a genului, va trebui să recunoaştem în « D’ale carnavalului» o ex- celentă comedie de intrigă. Este comedia măştilor suburbane, ridicată la puterea a doua, prin măştile de carnaval adăogate mascaradei omeneşti. Mai toate personajele sunt vioi schiţate, cu o putere comică ce i-a lipsit autorului în « O soacră » şi «Hat- manul Baltag ». Nu fac excepţie decât eroinele, Miţa Baston şi Didina Mazu, care, în prima tipărire a comediei («Convorbiri PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 671 literare», i Septemvrie 1885), erau prezentate, una ca «republi- cană din Ploeşti », cealaltă « nihilistă din Bucureşti». Sunt două planuri deosebite, care se încalcă nepotrivit: al comediei politice, de moravuri, cu comedia de intrigă, care-şi pierde puritatea. Nu era de loc necesar ca fluşturatecele maha- lagioaice să fie implicate în agitaţii baroc politice. Autorul şi-a dat însuşi seama de neajunsul procedării sale, prin care, în mod arbitrar, făcea să devie purtările lor din politica anarhistă; de aceea, cu prilejul publicării în volum a comediei, el le tae ca- lificativele de prezentare şi le mai reduce ce i se pare de prisos din debitul lor verbal. Comedia nu trebue aşezată pe un plan care nu corespunde intenţiei autorului. Ea nu vizează mai sus decât ceea ce oferă, adică un divertisment bufon, printr’o foarte îndemânatecă înnodare a iţelor, până la desnodământ. « Năpasta » este, dintr’un anumit punct de vedere, un moment critic în cariera dramatică a lui Caragiale. Ieşit din linia comi- cului, poate din îndemnul unor proaspete lecturi ruseşti, autorul a închipuit o sumbră problemă de conştiinţă. Cel puţin aşa au văzut contemporanii, urmărind evoluţia remuşcării lui Dragomir, — sentiment care ne scapă cu totul în ţesătura dramei. S’a discutat de asemenea în ce măsură recea investigaţie a crimei, în- treprinsă de Anca, s’ar potrivi unui suflet femeesc şi mai ales unei femei dela ţară. Sulj raportul psihologiei celor doi soţi, drama lasă loc unor comentarii fără rezultat, deşi destul de îndreptăţite, când duc la încheeri negative. Atâta pasiune în jurul unei piese, mai adesea învinuită de slăbiciune dramatică, învederează însă vitalitatea ei paradoxală. Credem a desluşi sâmburele ei de viaţă, care o însu- fleţeşte în ciuda arbitrarului situaţiei şi a caracterelor: este creaţia, lui Ion nebunul. Scoţându-se în lumină trucul refugierii sale chiar în casa autorului crimei, nu s’a stăruit însă asupra patetismului mistic al personajului. Ion nu trăeşte numai pe scenă prin in- terpretările neuitate ale lui C. Nottara şi I. Brezeanu; el înfruntă cu succes şi proba grea a citirii, susţinând cu viaţa sa incandes- centă, toate şubrezimile construcţiei, care chiar când este logică, este neadevărată. De altfel, sunt de remarcat, în totalitatea operei de observator incisiv a lui Caragiale, două realizări uimitoare, care ies cu totul din natura structurii sale: este nota de mister REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ■672 magic din «La hanul lui Mânjoala», remarcabil comentată de d. Lucian Blaga (« Spaţiul Mioritic », pag. 264—265) şi creaţia lui Ion, prin care tăiosul spirit caragialian şi-a vădit posibilitatea de intuirea frământărilor vieţii iraţionale. Deşi nici una din formele literare nu cere mai multă stringenţă decât genul dramatic, unde cea mai mică greşeală este sancţionată, plăsmuirea lui Ion, atât de stranie în opera lui Caragiale, asigură durata dramei, cu toate imperfecţiunile ei. Cum a putut un temperament orientat către exterior să privească în adâncurile unei « experienţe mistice», va rămâne, poate, unul din cele mai neexplicabile fenomene ale creaţiei sale. Activitatea dramatică a lui Caragiale este virtual încheiată cu « Năpasta ». Geniul său comic, exprimat în comedie între anii 1879—85, dela «O noapte furtunoasă» până la «D’ale carnavalului», îşi va regăsi un tipar de dimensiuni mai modeste, dar de aceeaşi desăvârşire, în « Momente » (1901). Arta dialogului părăseşte scena, în folosul scenetei, căreia îi lipsesc doar micile canoane formale, ca să fie reprezentate (încercarea a fost făcută de d. Ionel Teodoreanu, ca director general al Teatrului Naţional din Iaşi, cu oarecare succes). Vom vedea mai departe că tehnica dramatică i se refuză, ori de câte ori îl ispiteşte. Cu toate acestea, Caragiale nu are tăria să refuze unele comenzi. In ultimul an al veacului trecut, direcţia generală a teatrului îi solicită o « revistă istorică naţională a se- colului XIX », înfăţişând scenic, progresul ţării noastre din acest interval. Caragiale execută lucrarea cu titlul «100 de ani». Pre- văzută cu o mare figuraţie alegorică şi cu mult fast decorativ, piesa a avut câteva reprezentaţii. Am spune fără înconjur că este cea mai slabă lucrare a lui Caragiale, dacă n’ar fi în realitate un mozaic de piese străine care nu se îmbucă. La reprezentarea ei, singurul glas critic, cu îndreptăţită se- veritate, a fost acela al lui Al. Antemireanu, în « Floare-albastră » (14 Februarie 1899). Textul revistei istorice lipeşte cap la cap, poezii de I. Văcărescu, I. Heliade-Rădulescu, Alecsandri, Bolin- tineanu şi Scipione Bădescu, poezii populare din Alecsandri şi din G. Dem. Teodorescu, proză din Bălcescu şi piesele «Franţuzitele» de Facca şi « La Turnul-Măgurele » de Alecsandri. Realitatea şarjată a dominaţiei greceşti, etapele culturale sau politice de emancipare naţională, împrumutând un sunet fals de iperbolă şi elementele PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 673 fantastice convenţionalizate, colaborează la o impresie generală de fabricaţie. Intr’un singur loc, Caragiale a venit cu o amintire personală din copilărie: este scena când neuitatul său dascăl, Bazil Drăgoşescu, la o lecţie în prezenţa Domnitorului Cuza, spune că a venit clipa lepădării de alfabetul străin (cirilic) şi a însuşirii celui naţional (latin). Acest gest simbolic, împrumutat din Gheorghe Lazăr, care izgoneşte pe dascălii greci, fantoşe de torţionari, nu capătă nici o emoţie sau grandoare în revista istorică. In schimb povestit cu zece ani mai târziu (« După 50 de ani », în « Opere », IV), epizodul este dintre puţinele scene mişcătoare, din câte ne-a dat autorul. Retras la Berlin, în neproductivitatea primilor ani de surghiun voluntar, Caragiale concepe planul reluării personajelor sale din « O noapte furtunoasă », după douăzeci şi cinci de ani, cu ascen- siunile fireşti pe care le-a înlesnit mediul social dela noi. Era o idee ingenioasă, inspirată poate de celebrul «Vingt ans apr£s» de Alexandre Dumas, dar ea vădea lipsă de inventivitate. In tihna vieţii berlineze, dramaturgul îşi pregăteşte cu admirabila sa me- ticulozitate, câteva caete, înscrie în fruntea lor, titlurile succesive care-i vin prin minte, desemnează schema scenei teatrale şi aruncă pe hârtie câteva indicaţii ale acţiunii şi unele replici. Iată, bunăoară, prin câte stări trece titlul piesei, până la fixarea lui, definitivă. 1. Cwiosulpedepsit. Pedeapsa curiosului; în interior: Garden Party, Reporterul-Poet, Foto-cinewato-graf, Caţavencu şi Titirică, Mălăiescu şi Comp. 2. După ieri, astăzi. Astăzi. O noapte de petrecere sau No. 6—3. High-Life. In lumea mare. Titirică, Sotirescu et Comp. O noapte strălucită. 4. Titirică, Sotirescu et C-ie, Comedie în 3 acte. Acesta e titlul la care se opreşte, stă- ruind în patru din cele şapte caete, rămase în păstrarea d-nei Alexandrina I. L. Caragiale. Unul din caete dă lista persoanelor, cu vârsta lor, în coloana din dreapta, iar coloana din stânga, în paranteză, arată vârsta din vremea « Nopţii furtunoase ». « Dumitrache Titircă, senator guvernamental, are 70 ani. « Chiriac Sotirescu, deputat guvernamental, 49 ani. « Spiridon Ionescu, deputat, doctor în drept din Li£ge, sport- man, cu automobil şi cai de curse, 35 ani. « Nae Ipingescu, prefect de judeţ, 55 ani. 13 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Rică Venturian, director proprietar al « Alarmei », avocat, pu- blicist, deputat în opoziţie,* 50 ani. «Yeta Titirică (tante Liza), 55 ani. « Ziţa Venturian (tante Zoe), 46 ani. «Personajele noi sunt: « Pulcherie (Cherie) Sotirescu, născută de Gantscho, unica ne- poţică a lui Ivanciu Ganciu< i-a lăsat prin testament 5 milioane, el a măritat-o cu Chiriac > mare bogătaş răposat. Mare ama- toare de sport. Habituee de la Excelsior-Regina Nizza, 27 ani. De patru ani măritată. A avut partide. Copilul de 4 ani [al] d-lui (?) Spiridon. Foarte bună prietenă şi fostă camaradă de pension cu Nina, Niniche, Ninon, Ninette, Nichette, Ninichette (Chiriachiţa) Titircă, fiica lui Dum. şi a Vetii, fina lui Chiriac, în vacanţă. Creşte la Paris în acelaşi pensionat unde a crescut şi Pulcherie. «Prince Arthur, 23 ani. «Un mic groom, 11 ani. «Un fecior francez. Dumitrache este « mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist», reprezentând vechea Românie, agrară, dar şi pe cea nouă, capitalistă şi industrială. Chiriac, Spiridon şi Nae Ipingescu nu sunt decât mari proprietari (urbani), capitalişti puter- nici şi petrolişti. Rică Venturian s’a dedicat gazetăriei, are ziarul lui proprie şi e opozant. Acţiunea se petrece în actul I la Bucureşti şi în celelalte două, la moşia dela Dobreni, a lui Titirică, probabil. Caetul cel mai vechi (1) concepea piesa în 5 acte, care se pe- trec: «I. La Dumitrache. II. La Chiriac. III. La ţară. IV. La Du- mitrache. V. La Chiriac» — cu aceste sumare însemnări ale ac- ţiunii: «I. Exposiţ[ia, de la 1906]. II. Exposiţ. Lovitura contra familiei, bătaia la Capsa. III. Gardenparty. IV. Atacul redacţiei. Duelul. Arestarea. V. Plecarea». In această versiune avea să apară şi Nae Caţavencu, ca mini- stru, Cyru Titirică [fiul], locotenent de roşiori Victor Ipingescu [fiul], licenţiat în drept, şeful de cabinet al lui Caţavencu, direc- torul proiectatei societăţi [al] «Revistei literare şi Sociologice», [care] va fi ministru, 22 ani, Madam Caţavencu, un general, iar Ionescu şi Popescu, din « O scrisoare pierdută » erau promovaţi «inspectori pentru cursul de Istoria Românilor în învăţământul primar şi secundar, public şi privat». PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 675 Tot aici întâlnim un scenariu foarte sumar, pentru uzul mne- motehnic al autorului, dar destul de obscur. «1. La Chiriac, cum a fost Exposiţia, Dum. Ip. Veta, Chi- riac, etc. despre Caţavancu şi Mme Caţav. despre Chir. Pulşeria despre Spiridon etc. despre Rică, Ziţa, etc. Pulşeria e la dejun cu Caţ., şi cu Generalul. «2. La Chiriac la ţară. Pendant la vechiul < scand[al] > mare duo. gelos de Caţav. Telefon cu Generalul. Gelos de Generalul. «3. Garden party la Chiriac la ţară. Scandalul. Caţavencu cu dascălii < cu Rică > şi Arestarea. Generalul rămâne singur cu Cyru, il trimite la garda pieţii, el cam vine (?) obraznic. Toţi la garda pieţii apoi după infructuoasa stăruinţa tuturor şi în urmă după a Pulşeriei imediat acceptată, arestat acasă. « 4. La Dumitrache — locuinţa lui Cyru. In loc de rendez-vous, scrisoarea de despărţire. < Sinuciderea > Tentativă de sinuci- dere. La telefon Veta chiamă pe toţi şi pe Pulşeria. «5. Madame Caţav. Şeful . Congediul obţinut, împăcarea generală. Plecarea». Aceasta e de altfel singura schemă rămasă. Ea a fost zămislită de sigur după 20 Mai 1905‘(când piesa avea o cu totul altă în- făţişare, cf. « Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zari- fopol», pag. 71—72) şi înainte de 26 Octomvrie 1906, când titlul se fixase la « Titircă, Sotirescu & C-ie », în 3 acte (ibid., p. 55). Dar după ce a spus că scrie la piesă şi că « merge binişor o, măr- turiseşte că « merge greu » şi teama « cu nu-1 copleşească intenţia » (la 7 Februarie 1907). In toamnă, precizează că e «incapabil să scrie o replică, ne-mi-te o scenă » (la 17 Septembrie 1907). Totuşi, nu îşi părăseşte proectul, pe care-1 spune prietenilor, dictându-le personajele, cu vârsta lor (cf. «A patra Duminică », de E. Gâr- leanu, în « Falanga literară şi artistică », 28 Februarie 1910, unde Spiridon este Bucurescu, fiul lui Ipingescu e Napoleon şi cu un număr de persoane mai redus). In caete, n’au ajuns să fie transcrise replicele, scrise pe mici bucăţele de hârii, care au fost distruse; ne-a rămas una singură, al cărei început a fost scris de autor cu creionul pe un presse-papier, în păstrarea d-nei Cara- giale: «progres... mare progres, n'avem ce zice; dar şi lichele multe... destule ! de par egzamplu cumnatul meu d. Rică». De bună seamă, marele scriitor, care îşi vedea şi mai ales 13* 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi auzea personajele, altădată, nu îşi mai găsea condiţiile ideale de lucru, din trecut. De altă parte, în perioada berlineză s’a des- voltat într’însul vâna de povestitor, din zestrea Sud-Est europeană care dăduse pe Anton Pann. Natura lui scriitoricească, cu preţul destul de scump al istovirii vechiului său instinct dramatic, s’a compensat cu darul static al povestirii, din Kir Ianulea, Calul Dracului şi Ion. Nu ne-a dat o ediţie nouă a teatrului său politic, care ar fi fost, în bună parte, de sigur, o reeditare a viziunii sale şi poate nu de aceeaşi calitate. Ne-a dat altceva, de o mai savu- roasă substanţă, ca să nu avem dreptul să ne plângem de neîm- plinirile sale. In timpul rodnicei sale activităţi, reluate la «Universul» şi din care avea să iasă materialul «Schiţelor noui», Caragiale a fost invitat de Alexandru Davilla, să-i compună ceva pentru des- chiderea companiei sale dramatice, particulare. Atunci a scris «instantaneul » cu titlul «începem !...», cu care s’a deschis pro- gramul întâiei reprezentaţii a teatrului « Comoedia », la 12 Sep- temvrie 1909. Genul închipuit de autorul actului nu era chiar aşa de nou, dacă ne gândim că şi unchiul său Costache se inspi- rase din viaţa unei trupe teatrale, în « O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi», jucată la 17 Martie 1844. Instantaneul figu- rează un moment din viaţa companiei Davilla, înainte de înce- putul unei reprezentaţii teatrale. Este un du-te vino de bileţele cu intervenţii, cu solicitări de angajamente şi de bilete de favoare, sfârşindu-se cu vizita unei doamne excentrice, care reprezintă gustul publicului la modă. In tirada cucoanii excentrice, care cere teatrului acţiune vie şi emoţii puternice, e expusă oarecum preferinţa însăşi a lui Caragiale, exprimată cândva aproape cu aceleaşi cuvinte (« Opere », V, « Teatrul Naţional » [I], pag. 305). Pieseta rosteşte şi alte vechi credinţe ale autorului: despre talent, «un accident din naştere», contra rolului tutelar al Statului în ale artei dramatice, împotriva încurajării mediocrităţilor conaţio- nale, ideea că teatrul e pentru public şi nu pentru autori şi res- pingerea învinuirii că ar avea o pornire « contra tot ce-i româ- nesc ». Printre cei şfichiuiţi e şi un profesor de estetică, cu teo- riile sale << ştiinţifice », dar mai ales este Teatrul Naţional, al cărui director general în funcţiune, Pompiliu Eliade, îl supărase de curând. Ne e aici locul să cercetăm raporturile lui Caragiale cu PRIVIRE EVOLUTIVĂ ASUPRA TEATRULUI LUI CARAGIALE 677 conducătorii succesivi ai primei noastre scene, dela Ion Ghica Ia I. C. Bacalbaşa, care i-a acordat, în primăvara anului 1912, un premiu. Intre spiritul său independent, de neconformist şi instituţiune au fost atâtea dezacorduri, încât nu e de mirare că şi-au găsit supapa cu prilejul deschiderii unui teatru particular, înfiinţat ca o protestare contra comportărilor Teatrului Na- ţional. Nu se putea ca un om prin excelenţă de teatru, cum a fost Caragiale, să nu compună vre-odată, un monolog, ca pentru ne- voia de destindere a spiritului său, încordat în lucrări de respiraţie dramatică. Un asemenea prilej i-a fost dat de un publicist dela « Opinia » din Iaşi, acelaşi care-şi exprimase intempestiv părerea de rău că marele Caragiale a ajuns să scrie fabule, în loc ca să-şi isprăvească piesa anunţată: « Titircă, Sotirescu et C-ie ». După ce a răspuns prin micul apolog, «Talmud», din «Convorbiri» (« Opere », IV), dramaturgul a redactat « Modern », monolog bur- lesc, punându-1 pe cel care-1 iritase, să debiteze în jargonul său provincial. Bucata a circulat în foi volante şi a fost, după câte am auzit, rostită cu talentul său îndrăcit, de Petre Liciu. Un alt monolog, « 1 Aprilie », tipărit la sfârşitul ediţiei « Mi- nerva », a « Teatrului», a fost reprezentat în săptămâna consa- crată amintirii lui Caragiale, la deschiderea stagiunii 1912—13. După aprecierea d-lui Liviu Rebreanu, care semna cropicele tea- trale la « Rampa », în acel moment, « minunatul» monolog ar fi o «tragicomedie simplă şi mişcătoare» (7 Septemvrie 1912). Este o variantă la tema din « O făclie de Paşti»: reacţiunea violentă a poltronului. Activitatea dramatică a lui Caragiale, privită în totalitatea ei, este, după cum s’a văzut, destul de felurită şi inegală. Recapi- tulativ, ea cuprinde o traducere o piesă în colaborare şi zece lu- crări originale, dintre care trei piese într’un act şi două mono- loguri. Dintre aceste piese într’un singur act, « Conul Leonida faţă cu Reacţiunea » se situează pe întâiul plan, între «O noapte furtunoasă » şi « O scrisoare pierdută ». Genul uşor, în farsă, ca «O soacră» şi libretul operetei «Hatmanul Baltag», i-a reuşit mai puţin decât incisiunile în apă tare, ale comediilor politice. Judecată pe terenul farsei pure, « D’ale carnavalului» e o piesă fără greş, dacă trecem peste împietările politice, semnalate. Ca- 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ragiale e, în farsa pură, de imbroglio, pe linia lui Scribe, în uşu- rinţa cu care ştie să încurce şi să descurce sforile. Totalitatea operelor sale dramatice nu sporeşte cu nimic me- ritele aproape unanim recunoscute comediilor sale fixate, ca va- lori permanente, în cultura noastră. Gloria lui Caragiale, cu larg răsunet, se reazemă pe trilogia lui politică. Este un adevărat 0EATPON JIOAITIKON care înfăţişează fără ură şi întru adevăr realităţi sociale persistente până deunăzi. Am expus altă dată filiera tradiţională a detractorilor lui Caragiale, prin care liberalismul nostru a încercat să se desvinovăţească, acuzând pe marele autor dramatic de nesolidaritate sau de «neaderenţă » la naţiunea sa. Procesul este însă câştigat de creatorul genial, înaintea opiniei neafiliate. D. Mihail Ralea a atras atenţia, într’un strălucit fragment din «Valori», asupra caracterului idilic al societăţii noastre, din satira caragialiană. E o omenire fericită, observă d-sa, care ne serveşte « un antidot minunat, pentru preocupările tragice de astăzi » (« Lumea lui Caragiale o). Observaţia e foarte îndrep- tăţită, dacă ne strămutăm în ambianţa catastrofică a ceasului nostru. Dar nu e mai puţin adevărat că lecţia lui Caragiale, în vremea ei, era legată de o pedagogie necruţătoare. Intr’un moment când socie- tatea noastră suferea de iluzia progresismului în linie ascendentă şi neîntreruptă, când « ochii Europei » erau « aţintiţi asupra noastră », ca să se minuneze de realizările noastre şi să ia pildă dela noi, Caragiale asocia atributul tabu de român, moftului. O asemenea faptă nu se iartă uşor la noi, unde au rămas să moralizeze prea adesea, înşişi demoralizatorii vieţii publice şi factorii bluff-ului. Prin lapidaritatea şi relieful tipurilor, teatrul politic al lui Caragiale este o realizare în aqua-forte. Substanţa corosivă nu putea lipsi gravorului. Ea a trebuit să ardă, ca să creeze viaţa. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I1) Anul acesta 1939 s’au împlinit una sută de ani dela naşterea primului nostru rege, întemeietorul dinastiei, Regele Carol I. Academia Română găseşte în această împrejurare un motiv bine venit pentru a-şi arăta, odată mai mult, admiraţia şi neţăr- murita iubire Aceluia, care într’o viaţă de aproape cincizeci de ani, cât aflându-se pe tron, încărcat de marile griji, pe care i le da apărarea intereselor de Stat, a găsit totuşi timpul să-i fie un nepreţuit sfătuitor şi protector. Cincizeci de ani aproape Academia Română a fost într’o strânsă legătură sufletească cu Regele Carol I. Câţiva dintre sfetnicii Lui erau şi membri ai Academiei. Cel mai intim, Dimitrie A. Stwdza, era chiar secretarul perpetuu al Aca- demiei. Pe faptele glorioase ale Regelui îşi ridică şi îşi consolidează Academia viitorul său. Dintr’o modestă societate literară, al cărui scop era mai mult să afirme în mod virtual dreptul Românilor la unitatea lor culturală, ea se transformă în anul suirii pe tron, în 1866, în Societate Academică română; apoi la 1879, în urma războiului glorios care a adus independenţa Ţării, Academia Română îşi ia numele pe care îl are astăzi. In acelaşi an, în 1879 la 8 Iunie, Regele Carol I, pe atunci numai Domnitor al Ţării, face Academiei Române marea cinste de a primi să-i fie preşedinte de onoare, prin următorul răspuns: « Sunt Mândru că sub Domnia « Mea s’a fundat Societatea care astăzi devine Academia Română. « Urez din toată inima ca această frumoasă instituţie să fie un izvor « pentru ştiinţă, pentru limbă şi istoria noastră naţională. « Primesc cu o vie satisfacţie a fi preşedintele onorar al acestui <( doct corp, precum am fost fericit de a fi chiar dela fundarea ei, <( preşedintele Societăţii academice ». Şi înainte de 1879, în câteva rânduri, Măria Sa Domnitorul Carol I a venit în mijlocul membrilor Academiei, interesându-se de lucrările lor. Constatând, în primul an al domniei Sale, că din cauza situaţiei precare a finanţelor Statului, publicaţiile Aca- *) Cuvântare ţinută la Academia Română la 26 Mai 1939- 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE demiei nu pot fi tipărite, ia asupra Sa însuşi cheltuelile urgente. Astfel în 1867, scrie ministrului de Instrucţie Publică de atunci: « Trebue ca neapărat şi numaidecât să puneţi la dispoziţia Academiei «o mie de galbeni; lipsa de bani a oprit azi toate lucrările. De «nu puteţi dispune de această sumă, o veţi lua din lista Mea « civilă ». In 1868, preşedintele de atunci al Academiei, Ion Heliade Râdulescu, profitând de prezenţa Domnitorului, la deschiderea sesiunii din 15 Septemvrie, îi mulţumeşte cu recunoştinţă pentru numeroasele Sale acte de generozitate,în urma cărora se răspândeau pentru prima oară, în şcolile primare, atlasuri geografice în limba română. Insă, după 1879 şi mai ales după anul 1881, când pe capul Domnitorului de până aici, a fost aşezată coroana de Rege, inte- resul Regelui Carol I pentru Academie devine şi mai viu. In 1884, El ia parte la lucrările Academiei, făcând propunerea de a se edita un «Etymologicum Magnum Romaniae», dicţionarul, care este şi astăzi în curs de publicaţiune, sprijinindu-şi propu- nerea pe următoarele consideraţiuni: «Trebue să ne îngrijim de «limba noastră care s’a păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale <( Dunării, în plaiurile măreţe ale Carpaţilor... Ce sarcină mai « dulce poate avea Academia decât a lua sub paza sa această limbă <( veche, pe care poporul o înţelege şi iubeşte ? ». Pentru ca propu- nerea să ia cât mai repede un început de realizare, Majestatea Sa se înscrie printre primii subscriitori platnici. In anul, 1890, în sesiunea de Martie, în ajunul împlinirii a 25 ani de existenţă, Academia Română are plăcuta surprindere să asculte conferinţa M. S. Reginei Elisabeta, pe care o prezidează M. S. Regele Carol I. « Academia Română, zice M. S. Regele Carol I, luând preşedenţia, «are astăzi o şedinţă care va rămâne memorabilă în analele sale: «Regina va lua cuvântul. Nu s’a întâmplat niciodată ca o Regină « să vorbească înaintea unui corp ştiinţific. Sunt mândru că tocmai «Academia Română poate înscrie în curiculum vitae suae, încă «în ajunul nunţii sale de argint, acest fapt unic, pe care îl salutăm «noi toţi cu vie mulţumire. ». Acest fapt unic a anticipat alte fapte tot atât de remarcabile. Chiar în primăvara următoare, când Academia a sărbătorit jubileul său de 25 ani, într’o alocuţiune ceva mai lungă, M. S. Regele Carol I trece în revistă întreg trecutul de activitate al Academiei, din care alocuţiune se simte, că nu fusese grijă şi năzuinţă în sufletul acestei instituţii, care să nu fi fost şi în sufletul Său. Cu o vădită mulţumire, M. S. enumeră publicaţiile făcute în ramura literaturii bisericeşti, în istorie şi poezia populară şi termină cu urarea ca « Academia să strălucească şi mai departe prin lucrările « sale, să încălzească toate inimile româneşti şi ca uşile sale să fie CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I 681 « deschise pentru întâlniri paşnice şi lupte ştiinţifice, un teren pe « care toţi Românii pot să-şi întindă o mână frăţească ». In şedinţa din 25 Martie 1900, în sfârşit, dorinţa Sa de a lua o parte activă la lucrările Academiei, este exprimată fără ocol prin prezentarea unui manuscript inedit din timpul lui Alexandru Ipsilanti din Moldova, scris de Abatele Comite d’Hauteiive, şi al cărui cuprins Dânsul îl analizează cu amănuntul, aşa cum ar face şi colegii noştri din secţia istorică. In anul următor, ca o continuare la contribuţia de documentare istorică începută, M. S. atrage aten- ţiunea asupra scrisorilor care interesează istoria Românilor, din co- respondenţa lui Frederic cel Mare, Regele Prusiei. După aceste comunicări ocazionale, urmează în anul 1904, comunicarea istorică despre « Nicopole, 1396—1877—1902», cetită de M. S. Regele Carol I, în şedinţa din 3 Aprilie, şi care va rămâne pentru toate timpurile cea mai luminoasă contribuţie la explicarea destinului românesc. Astfel, an cu an, legătura sufletească dintre fostul Suveran şi Academia Română a ajuns să fie din ce în ce mai strânsă. Cuvin- tele pe care Suveranul le pronunţa oridecâteori venea în incinta Academiei, «că se simte fericit aici», nu sunt o simplă formulă de politeţe, ci expresia sinceră a celor ce El simţea. De asemenea şi marele bărbat de Stat şi editor al vechilor cronici, Mihail Kogăl- niceanu, nu ca să pună un titlu deşert de glorie pe numele Acade- miei, ci ca să constate, la avutul sufletesc al acesteia, un adevăr istoric, salută în calitate de preşedinte, la 28 Martie 1890, pe Regele Carol I, cu cuvintele: «Sire, Academia şi-a luat începutul sub glorioasa Domnie a Majestăţii Voastre. De aici datează naşterea « ei, întemeierea ei, creşterea ei». Această strânsă legătură dintre fostul Suveran şi Academie atrage asupra acesteia o îndatorire de înalt ordin moral, pe care tot marele bărbat de Stat şi editor de cronici bătrâne, Mihail Koşălniceanu, o aduce la cunoştinţa Ţării, în aceeaşi şedinţă dela 28 Martie 1890, prin următoarele memorabile cuvinte, pe care le spune la sfârşitul cuvântării cu care salută pe Regele Carol I: « Mă opresc aici; însă nu pot să nu aduc aminte că o răsplătire « frumoasă Vă aşteaptă, Sire, precum şi pe prea glorioasa noastră « Regină, şi pe Nepotul Vostru, Moştenitor al Tronului, pentru «protecţiunea ce daţi Academiei; este ştiut că ştiinţa, literele şi «artele nu au fost niciodată ingrate pentru Suveranii care le-au «îmbrăţişat». 1 1 Iată îndatorirea de înalt ordin moral, pe care o are Academia Română de îndeplinit. Acei, care astăzi şi în tot timpul de aici înainte, vor avea să reprezinte ştiinţa, literele şi arta în instituţia Academiei Române, 682 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să ţie de a lor datorie sfântă, că niciodată pe viitor, ingratitudinea către Suveranul Ţării să le păteze conştiinţa ! Suntem astăzi, la sărbătorirea centenarului dela naşterea Regelui Carol I, într’un moment în care, mai mult decât oricând, Academia Română este datoare să-şi arate gratitudinea faţă de memoria fostului ei mare protector. Cum să şi-o arate ea mai bine această gratitudine, decât intrând pe de-a’ntregul în deprinderile minţii şi inimii Aceluia care a fost Carol I, primul Rege al Românilor, adică: vorbind, deschis şi cinstit, adevărul şi numai adevărul asupra destinului care a unit pe veci pe prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen şi pe familia Sa de neamul românesc. Este aşa de frumos şi mare acest adevăr, că nu mai este nevoie să fie îmbrăcat într’o haină de paradă. Despre nepătrunsa putere a destinului, care a făcut ca un prinţ din Casa de Hohenzollern să fie primul Rege al poporului descendent din Daco-Romani, prima clară-viziune a avut-o El însuşi, Regele Carol I. Contribuţia Sa la cunoaşterea istorică a trecutului: Nicopole, 1396—1877—1902, dovedeşte aceasta în deajuns. La 1396 sub zidurile cetăţii Nicopole, a luptat pentru desrobirea creştinătăţii de sub semiluna otomană, alături de Mircea cel Bătrân, Corniţele Frederic VI de Zollern, întemeietorul Casei de Hohenzollern; la 1877, sub zidurile aceleiaşi cetăţi, prinţul Carol I de Hohenzollern, Domnitorul Românilor, pe locul în care se desfăşurase bătălia dela 1396, trece în revistă trupele aliate ruso-române, care aveau să ducă război în contra aceleiaşi semilune; iar la 1902 revederea din nou a cetăţii Nicopole, dar de astădată nu ca războinic, ci ca Suveran sărbătorit de locuitorii unei ţări la a cărei independenţă el contribuise cu jertfele armatei sale române. Puterea destinului, din cele mai vechi timpuri ale culturii omeneşti, este socotită ca o putere stăpânitoare a lumei. Calea ei este nepătrunsă. Totuşi, dacă ea ţine o ordine, fără cotituri de capriciu, calea ei nu poate să rămână în vecii vecilor nepătrunsă. Căci raţiunea omului, ce este ea altceva oare, decât darul de a inventa toate posibilităţile care se pot realiza într’o ordine fără cotituri de capriciu ? Calea raţiunii şi calea destinului trebue să ajungă la o suprapunere, întru cât destinul nu poate fi decât una din posibilităţile raţiunii. La această suprapunere lucrează toţi oamenii noştri de ştiinţă, în special istoricii şi filosofii. Ce a adus sub zidurile cetăţii Nicopole, după malul Dunării, pe viteazul întemeietor al Casei de Hohenzollern ? Liberarea creşti- nătăţii de sub ameninţarea semilunei. De sigur, Aceasta este una CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I 683 din posibilităţile indicate de raţiune. Este, în orice caz, posibilitatea întrevăzută de raţiunea oamenilor din anul 1939. Dar aceasta nu este singura posibilitate, pentru a reveni sub zidurile aceleiaşi cetăţi în viitor. Când Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit în 1866 propunerea, ca să se suie pe tronul Principatelor Dunărene, un tron înconjurat numai de riscuri primejdioase, în sufletul Lui s’a produs o stare asemănătoare aceleia, prin care a trecut, cu cinci secole mai înainte, ascendentul său Frederic VI de Zollern. Posibilităţi diferite, dar aceeaşi cale a destinului. Ce a urmărit Frederic de Zollern ? Să sară în apărarea celui mai sfânt bun pe care îl avea atunci de apărat Europa apuseană: prestigiul bisericii creştine. După cinci secole, un alt Hohenzollern se hotărăşte să ia calea spre Dunăre; oare era şi acum un bun sfânt al Europei apusene de apărat ? Era. Unul tot aşa de sfânt, fiindcă şi el era izvorît din spiritul creştinismului. In Apusul Europei, mai mult decât în partea orientală a acesteia, prin adoptarea moralei creştine s’a trezit conştiinţa unei misiuni culturale. Popoarele Europei apusene se credeau predestinate, din datorie creştinească, de a libera lumea de sub mizeria morală şi materială, în care fusese ţinută de păgânism. In aprecierea unui bun creştin din Apusul Europei, de acum o sută de ani, a primi un rol de organizator într’o ţară încă neorganizată era o misiune tot aşa de sfântă ca şi aceea de a fi apărătorul bisericii creştine. Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, primind oferta tronului românesc a continuat sub o nouă formă calea destinului pe care mersese odinioară străbunul său. De aceea şi hotărîrea sa a fost re- pede; fără ezitare şi fără calcul. Dacă e să salveze viaţa unui popor, cavalerul creştin, orice s’ar întâmpla, primeşte. Aceasta a şi hotărît pe Prinţul crescut într’o rigidă tradiţie creştină. In ziua de 8 Aprilie, stil vechi, se pronunţă plebiscitul Princi- patelor Unite Române pentru alegerea Principelui Carol de Hohen- zollern ca Domn al Românilor, iar la o lună după aceea Principele pune piciorul pe pământul României la T.-Severin. Repeziciunea cu care s’a petrecut suirea pe tron; votarea primei Constituţii, în care se institue domnia ereditară pentru familia Principelui; dobândirea firmanului de învestire din partea Porţii; consimţământul tacit dat, rând pe rând, de diferitele mari puteri europene la noua stare de lucruri în Principatele Române, sunt explicate de unii ca fiind rezultatul unei abilităţi politice; pentru care s’a găsit numele de politica faptului împlinit. însăşi con- ştiinciosul nostru bărbat de Stat, Dimitrie A. Sturdza, fostul secretar general al Academiei Române, este de această părere. Scrierea sa, cetită în şedinţa Academiei Române, dela 4 Mai 1912, are ca titlu următoarea afirmare, cu înţeles dubios: Autoritatea 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE faptului îndeplinit, executat în 1866 de cei îndreptăţiţi. Adică în 1866, un fapt a căpătat autoritate prin simpla lui împlinire; dar el totuşi a fost executat de cei îndreptăţiţi. Dacă, însă acei care l-au executat, au fost îndreptăţiţi, autoritatea faptului nu vine ea oare dela această îndreptăţire ? Adevărul adevărat este cu totul altul. Autoritatea faptului îndeplinit în anul 1866 vine dela împrejurarea, că acei care ar fi putut să împiedice faptul n’au voit-o sau n’au putut-o face. Aşa este totdeauna cazul faptului împlinit în istorie, ca şi în viaţa omenească în genere. Aceea ce se voieşte şi nu se împiedecă, se împlineşte. Suirea şi legalizarea pe tron a Principelui Carol, voită de reprezentanţii poporului român din Principatele Dunărene s’au îndeplinit, fiindcă acei care ar fi avut interes să le împiedece n’au avut puterea să le împiedece. Care avea interes să le împiedece ? Găsim denunţarea acestora în istoria adevărată, adică în istoria nefalsificată de subiectivism. Aveau interes: vre-una poate dintre Puterile europene; în primul rând Puterea otomană; şi în al doilea rând, pretendenţii la tronul Principatelor. Nu s’a produs împie- decarea, nici dintr’o parte, nici din alta; de ce ? Fiindcă hotărîrile reprezentanţilor poporului românesc s’au luat repede şi cu abilitate ? Aceasta au putut-o crede entuziaştii patrioţi români, chiar acei de talia unui Dimitrie A. Sturdza, dar adevărul, care iese din consul- tarea documentelor vremei, nu este acesta. Documentele vremii vorbesc în mod clar de slăbiciunea Statului otoman şi de suspi- ciunea reciprocă dintre celelalte Puteri europene. Turcia nu avea o armată bine organizată. Celelalte Puteri europene îşi ţineau armatele pentru alte scopuri. Totuşi oricât de slab organizată ar fi fost armata turcească, ea ar fi putut ocupa Principatele sau măcar o parte din Principate. De ce n’a primit ordinul să treacă Dunărea ? Fiindcă Turcia primea informaţii dela Puterile prietene, că ocuparea Principatelor n’ar fi tocmai fără risc. I se şoptea că armata poate fi silită să lupte; ceva mai mult: poate să sufere o parţială înfrângere, şi atunci această înfrângere ar fi adus o ştirbire de prestigiu care s’ar fi propagat în toată lumea balcanică. Şi să nu se uite, adăogau binevoitorii informatori ai Turciei, că pe tronul Principatelor române se găseşte un Principe de Hohen- zollern, militar de tradiţie şi care, ceva mai grav, de cum a luat în mâini frânele Statului român a început să organizeze o armată. In aceste condiţii, nu era mai bine pentru Turcia, ca ea să aştepte şi să se mulţumească în cele din urmă cu o satisfacţie, formală ?Ră- mâneau pretendenţii. Aceştia constituiau o piedică formidabilă, care putea să se ivească la fiece moment, cu toate aparenţele con- trare. De ce nu s’au ivit ? In pătura conducătoare a poporului românesc erau destule elemente care aveau în sângele lor avidi- tatea de a stăpâni tronul ţării, aviditate care crescuse la paroxism, CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I 68S pe timpul guvernării fanariote. In această privinţă, starea din Principatele Române era la fel cu aceea dela celelalte popoare creştine din Balcani. Pretendenţii la tron constituiau aici peste tot o cauză de instabilitate politică. De astă dată însă pretendenţii la tron îşi măsoară aviditatea; cumpănesc împrejurările; ezită. Bine înţeles, pentru moment nu pentru totdeauna. Cine i-a făcut ca de astă dată să se cumpănească şi să ezite ? Din documentele vremii se vede clar. Prestigiul personal al Prinţului. Din momentul când acesta s’a prezentat în faţa reprezentanţilor poporului pentru a presta jurământul pe Constituţie, în sufletul păturii noastre conducătoare s’a simţit că de astă dată nu mai este ca pe vremurile de până aci. De astă dată era un adevărat conducător pe tronul Ţării. Autoritatea faptului împlinit nu venea, aşa dar, din repezeala cu care s’au împlinit formele instaurării pe tron a Prinţului, ci din însuşirile înăscute ale acestuia. Faptul s’a împlinit, fiindcă Prinţul Carol I a fost bărbatul potrhit împrejurărilor prin care trecea neamul românesc la 1866. însuşirile înăscute si tradiţia de Hohenzollern ale Prinţului au t t j * constituit în 1866 şi de aici înainte, în tot cursul lungei sale Domnii, zidul de apărare de care s’au izbit şi în care s’au frânt toate atacu- rile îndreptate contra Statului român. Un Principe de Hohenzollern, cu caracterul pe care l-a avut Regele Carol I, era singurul care putea reuşi în misiunea de a readuce neamul românesc la destinul său istoric. Şi trebue mărturisit astăzi, că misiunea aceasta a fost aşa de grea, că numai prin voinţa Celui de Sus, se poate explica desă- vârşirea sa. ’ # # # Neamul românesc a fost scos din orbita destinului său prin năprasnicile cuceriri făcute în Sud-Estul european de împărăţia otomană. In urma acestor cuceriri, centrul de gravitaţie al vieţii sale politice se mută din spre Europa centrală spre colţul Europei ocupat de puterea turcească. In secolul al XlX-lea, Românii, alături de celelalte popoare creştine din Balcani, sunt cunoscuţi în Apusul Europei, numai ca unul din numeroasele puncte de întrebare, pe care le punea aşa numita chestiune orien- tală; sau, mai bine zis, ca unul din bunurile care aveau să se împartă, atunci când va fi deschisă moştenirea bolnavului din Constanti- nopole. Prima parte a misiunii Principelui Carol I de Hohenzollern, ales Domnitor al Ţării, era astfel dela sine indicată. Ţările române trebuiau să fie liberate de sub împărăţia otomană. Pentru a fi eliberate însă, nu le sta înainte o singură cale. Ci mai multe; în orice caz două. Calea obişnuită balcanicilor: eliberarea prin intervenţia 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unei Puteri străine, care Puteri dintr’un interes direct sau indirect să fie aduse a face război Turciei, şi calea obişnuită popoarelor occidentale: pregătirea unui război direct cu Turcia, organizând o armată proprie. Nu este greu de ghicit, care dintre aceste două era pe placul Principelui Carol I de Hohenzollern. Descendent al unei familii, la care disciplina militară era intrată în sânge; el însuşi crescut de mic în cultul lui Frederic cel Mare de Prusia, ar fi greu de admis, că schimbând locul, el şi-a schimbat dintr’o- dată şi caracterul; că în loc de a se încrede în spada sa proprie să se încreadă în dibăcia diplomaţiei balcanice. A doua zi, cum cetim în notele zilnice ale unui martor al vieţii sale, instalat la conducerea Ţării, el ia în deaproape cercetare situaţia armatei, pe care încearcă s’o organizeze, nu numai după modelul, dar şi cu instructori prusieni. Bine înţeles, intenţiunile lui nu sunt înţelese. Educaţia păturii conducătoare româneşti, din mijlocul căreia Domnitorul avea să-şi aleagă "sfetnici, cultivase în aceştia mai mult încrederea în magia frumoaselor formulări de principii, decât în organizarea trupelor militare. Domnitorul a trebuit să cedeze, pentru a nu trece drept un agent al Prusiei. Armata română s’a organizat totuşi, cu încetul. La zece ani după venirea Prinţului în ţară, armata nu mai era aceea pe care el o găsise în 1866. Când se produse declaraţia de război dintre Rusia şi Turcia în 1877, el avea lângă el o armată modestă, dar avea totuşi o armată şi mai presus de toate avea în el conştiinţa că numai prin puterea armatei va ajunge să-şi aibă independenţa Tronului. Această conştiinţă explică întreaga sa purtare dela începutul războiului. Atot Puter- nicului împărat al tuturor Rusiilor i s’a părut, din cale afară de pretenţios, că Domnitorul Românilor vrea să-şi păstreze comanda asupra armatei sale. Ce însemnătate putea oare să aibă o armată aşa de mică ? Insă Domnitorul nu intră în război câtă vreme nu i se încredinţează o zonă separată de comandă. Când apoi este chemat să vină grabnic în ajutor, pretenţia lui creşte: intrarea în război o condiţionează, după tratative în toată regula, de comanda supremă asupra tuturor trupelor ruso-române, care luptă în sectorul Plevnei. Această purtare pretenţioasă putea să aibă consecinţe periculoase, în cazul când armata rusească izbutea să învingă fără ajutorul Românilor la Plevna, dar ea era singura consecventă cu conştiinţa unui militar de rasă. Domnitorul Carol, deodată cu afirmarea tradiţiei sale de familie, reînvia astfel vechea atitudine a voevozilor Ţării, care duceau războiul numai pe propriul lor risc. Independenţa obţinută în urma războiului din 1877 înlesni neamului românesc din nou gravitarea lui spre Europa centrală şi cu aceasta cristalizarea idealului său naţional. Aspiraţiunile de până aici luară după proclamarea Regatului în 1881, o orientare politică precisă. Unitatea naţională a tuturor Românilor se impuse CENTENARUL NAŞTERII REGELUI CAROL I 687 ca o a doua parte a misiunii aşteptându-şi realizarea. La aceasta a doua parte a misiunii sale, primul Rege al Românilor a avut din partea păturii conducătoare un concurs ceva mai eficace. Idealul unităţii naţionale era în sufletul tuturora acelora care aparţineau acesteia: fie că ei aveau influenţă, fie că nu aveau influenţă în afacerile de Stat. Idealul unităţii naţionale era pe deasupra oricărui interes de partid politic. După proclamarea Regatului nu mai existau separatişti, nici faţă de idealul ţării, nici faţă de prestigiul Aceluia care ocupa Tronul. Cu toate acestea erau deosebiri de metode în aceea ce priveşte realizarea unităţii naţionale. Potrivit educaţiei verbaliste, care era la modă, mulţi dintre aşa numiţii oameni politici sperau să obţină realizarea idealului dela frumuseţea arhitectonică a principiilor afirmate de sus cu pompă şi ostentaţie. Regele Carol I, dimpotrivă, avea puţină încredere în frazeologie. întregirea neamului, care îşi pusese soarta în mâna lui, pentru el nu era o problemă de rezolvit prin inspiraţii impro- vizate, ci o problemă de politică practică a cărei rezolvire o indica experienţa de până aci a popoarelor; experienţă pe care el nu avea să o caute prea departe, căci o învăţase în casa sa părintească şi îşi formase sufletul în ea; experienţa întregirii Prusiei, la care contribuise în mod atât de nobil, strămoşii săi. Intr’o comunicare făcută la Academia Română în 1901 şi de care am amintit mai înainte, Regele Carol I, vorbind de Frederic cel Mare, întregitorul Prusiei, îl caracterizează ca pe bărbatul de Stat: << cu iscusită judecată şi minunată prevedere; cu o atenţie, căreia nimic nu-i scapă, chiar din lucrurile cele mai mici ». Cu aceste cuvinte Regele Carol I caracterizează şi metoda prin care el urmăreşte întregirea neamului, idealul naţional. Iscusită judecată şi minunată prevedere. Prin aceste însuşiri şi-a meritat el gloriosul titlu de Carol I cel înţelept, pe care i-1 dă astăzi istoria. In adevăr, o iscusită judecată a dovedit el, punând independenţa Ţării la adăpost de orice atac din partea Rusiei, prin alianţa cu Puterile Centrale, Germania, Austro-Ungaria şi Italia; alianţă care a durat până la războiul din 1916 şi care a dat ţării putinţa să se desvolte în mod liniştit pe terenul economic şi cultural. Minu- nată prevedere a dovedit el mai ales refuzând coroana Bulgariei, care i se oferea după detronarea Prinţului Alexandru de Battemberg în 1886. Unirea cu Bulgaria ar fi adus o complicaţie primejdioasă în calea revendicării provinciilor locuite de Români din Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul rusesc. Iscusită judecată şi minunată prevedere, la un loc reunite, a dovedit el în timpul ultimului război dintre popoarele balcanice, din 1913, când el se ridică până la rolul de arbitru al situaţiei politice Sud-Est europene. întregirea de fapt a neamului el n’a văzut-o. Voia Celui de Sus a dat această nobilă misiune urmaşului său Ferdinand I cel Leal. 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nici înlăturarea cauzelor de slăbiciune internă, cu care el a avut atât de luptat şi care l-au împiedecat dela consolidarea Statului, aşa cum a fost dorită de el, nici pe aceasta n’a văzut-o. In voia Celui de Sus stă ca şi misiunea aceasta din urmă să se desăvâr- şească sub domnia Celui de al doilea urmaş al său, sub Regele Carol II Voievodul Culturii. * * * Sunt câteva zile numai, de când s’a ridicat în piaţa din faţa Palatului regal din Bucureşti, statuia de bronz a Aceluia care a purtat războiul de independenţă a Ţării. Ceva cam întârziat a venit această statue. Amintirea înţeleptului Rege n’a suferit însă cu nimic din aceasta. întârzierea nu atacă decât amintirea celor care nu merită să aibă statue. In schimbul întârzierii, înţeleptul Rege a avut, cu ocazia desvelirii statuei sale, o apoteozare, nu numai aşa cum s’a cuvenit să fie din partea unui popor recunoscător, ci aşa cum şi-ar fi dorit-o el însuşi, din tot adâncul sufletului său! Pe strada, pe care el venise în 1866, ca să-şi ia în primire Palatul în care avea să locuiască, o modestă casă de boernaş, pe acea stradă, pe fostul pod al Mogoşoaiei, pe care se găseau, la venirea lui, înşiraţi în spalier, de o parte şi de alta, bărbaţii care nu aveau în aspectul lor nimic milităresc, deosebindu-se de restul populaţiei numai prin aceea că ţineau pe umăr o puşcă şi erau încinşi cu cartuşiere, defilau acum, în ziua de 9 Mai 1939, în faţa statuei lui, nu numai trupe de armată regulată, dar şi echipe din rândurile populaţiei civile, compuse din tineri şi bătrâni, băieţi şi fete, formate în spiritul de disciplină militară, aşa cum dorise şi el atât de mult. Apoi a doua zi, la 10 Mai, pe platoul Cotrocenilor defilarea măreaţă a armatei regulate: continuarea apoteozei! Statuia, în adevăr, a întârziat, dar spiritualitatea misiunii, pe care descendenţii familiei de Hohenzollern o au de îndeplinit în istoria neamului românesc, aceasta n’a întârziat, dimpotrivă a continuat să-şi spo- rească şi să-şi întărească roadele. Zecile de mii de soldaţi care au defilat pe platoul Cotrocenilor, disciplinaţi milităreşte, la suflet şi la corp; echipaţi cu tot ce tehnica războiului a dat până acum mai perfect, sunt întrupările, aşteptate cu atâta dor, zeci de ani în şir, de sufletul Aceluia care a fost cârmuitorul de ieri al destinului românesc. Pe platoul Cotrocenilor, în zilele trecute, învingătorul dela Plevna, înţeleptul Rege Carol I, din lumea lui de fericită existenţă şi-a revăzut cele mai intime gânduri în realizările Nepo- tului Său Carol II. I-a fost dat astfel destinului românesc să-şi regăsească, până în cele din urmă, în mijlocul unei Europe întinerite, calea sa de glorie străbună. C. RĂDULESCU-MOTRU NOTĂ DESPRE LITERATURA ENGLEZĂ ÎN ROMÂNIA 689 NOTĂ DESPRE LITERATURĂ ENGLEZĂ ÎN ROMÂNIA De câtva timp, comerţul de cărţi din România este net do- minat de literatura engleză. Locul prim în producţia editorială curentă îl ocupă, cel puţin de doi ani încoace, traducerile din englezeşte. Edituri din cele mai importante şi care într’o vreme tipăreau aproape exclusiv literatură originală nu mai editează astăzi decât romane englezeşti în traducere. Cartea românească trece printr’o criză, pe care o subliniază prin contrast, prosperitatea industriei de traduceri. «Industrie» nu e un cuvânt exagerat. Traducerile apar într’adevăr în serie şi copleşesc prin număr, prin tiraj, prin răspândire, puţinele opere originale care se mai editează, mai mult cu titlu de sacrificiu, oarecum pentru a constitui’o justificare. Pentru fiece carte româ- nească, apar cel puţin trei cărţi traduse. Niciodată în ultimul deceniu disproporţia dintre producţia literară originală şi cea streină, nu a fost la noi atât de gravă. Trebue de sigur să exceptăm dela această constatare activi- tatea « Fundaţiei pentru literatură şi artă Regele Carol II», ale cărei obiective sunt prea precise şi comandate de o prea înaltă viziune de cultură, pentru ca să depindă de modă, de gustul pu- blic sau de criterii comerciale. Editurile particulare însă — toate fără nici o excepţie — şi-au redus considerabil activitatea în sec- torul literaturii româneşti, unele până la completă desfiinţare, sporind în aceeaşi măsură producţia traducerilor. Scriitorii cel mai mult tipăriţi astăzi la noi sunt Pearl Buck, Rosamond Lehmann, Somerset Maugham, D. H. Lawrence, Sinclair Lewis, Maurice Baring. Popularitatea romanului anglo- saxon, repede câştigată şi surprinzător răspândită în cele mai largi cercuri de cetitori, merge atât de departe, încât opere dificile şi care presupun anumită pregătire intelectuală, cum sunt cărţile lui Aldous Huxley sau ale lui Charles Morgan, cunosc un ade- vărat succes de roman foileton. Până şi scriitori ieşiţi oarecum din imediata actualitate, cum sunt Kipling, Galsworthy sau Conrad 1), sunt luaţi de acest val editorial şi prezentaţi publicului nostru, care primeşte totul cu o neobosită curiozitate. Ne aflăm fără îndoială în faţa unui fenomen, care prin amploarea şi perzistenţa lui încetează de a fi un simplu accident şi merită să fie cercetat de aproape. Funcţia criticii nu este de a studia numai valoarea producţiei literare, ci şi reacţiunea publicului cetitor, mentalitatea lui, semnificaţia preferinţelor lui. *) *) De ce oare Almayer’s Folly poartă în româneşte titlul « Hanul lui Almayer »? 14 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E greu de crezut că o preferinţă, de atâtea ori verificată, este datorită numai întâmplării. Excepţionalul interes pe care-1 tre- zeşte în marele public cetitor dela noi, literatura anglo-saxonă, locul considerabil pe care îl ocupă ea pe « piaţa » noastră edito- rială, răspunde probabil anumitor circumstanţe speciale. Ne propunem să le cercetăm în articolul de faţă. * * * Să remarcăm în primul rând că succesul romanului anglo- saxon la noi coincide cu o răspândire generală a sa în întreaga lume şi cu deosebire în Europa. Sunt anumite împrejurări de ordin general, care explică acest fapt. Ceea ce e adevărat în politică, e adevărat şi în literatură: Anglia încetează de a mai fi o insulă şi devine o putere continentală. Forţe contemporane implacabile au rupt nevăzutul dar puternicul zid izolator, care a despărţit veacuri întregi Marea Britanie de Continent. Din punct de vedere militar, din punct de vedere politic şi în anumit sens chiar, din punct de vedere economic, Anglia devine abia acum o ţară europeană. Existenţa ei de insulă, spiritul ei de insulă şi-au încheiat ciclul. După o lungă despărţire, ea se inte- grează în geografia fizică şi în geografia morală a Continentului, din care nu voia până acum să facă parte. E un fenomen istoric menit să aibe consecinţe adânci în cele mai variate domenii. A fost totdeauna ceva insular nu numai în politica britanică, dar în toate manifestările sale spirituale şi artistice, în gândire, în muzică, în plastică, în literatură. E de aşteptat ca ceea ce numim « reintegrarea Angliei în Eu- ropa » să se facă prin toate aceste domenii şi revenirea pe continent să nu fie numai politică, militară şi economică, ci mai ales spi- rituală. Literatura engleză, care imediat după război a găsit în Europa o desvoltare fără precedent şi care de atunci şi-a mărit necontenit prestigiul şi forţa de radiere, nu reprezintă poate decât un aspect al acestui fenomen istoric complex. Mai este o împrejurare, care explică preponderenţa actuală a literaturii anglo-saxone în lume. Este faptul că două mari litera- turi — cea rusească şi cea germană — au fost oprite în loc de evenimentele politice. O revoluţie politică este totdeauna în artă un moment de sincopă. Până a-şi forma o artă şi o literatură proprie, şi mai ales până a restabili comunicaţiile intelectuale cu restul lumii, inevi- tabil distruse, un regim revoluţionar este, în această ordine de idei, un regim absent. NOTĂ DESPRE LITERATURA ENGLEZĂ In ROMÂNIA 691 Gândiţi-vă la prodigioasa literatură rusească dinainte de revo- luţie, gândiţi-vă la turburătoarea literatură germană dinainte de 1933> ŞÎ comparaţi-le cu tăcerea care le-a luat locul. Că există o nouă literatură rusească, crescută sub regimul sovietic, că de altă parte o nouă literatură germană face efortul de a se constitui, controlată şi stimulată de regimul naţional- socialist, este neîndoios. Dar oricare ar fi valoarea acestor noi literaturi (chestiune care nici nu se pune în cadrul prezentului articol), este sigur că ele nu vor putea să câştige decât foarte târziu puterea de circulaţie mondială a vechilor valori, pe care le-au înlocuit. O revoluţie politică este totdeauna, în ordinea culturii, un regim de autarchie. Succesul excepţional al literaturii anglo-saxone în lume este poate, cel puţin parţial, datorit acestor două mari absenţe din cultura europeană. Sunt locuri vacante care aşteptau să fie ocupate, sunt deficite spirituale, care aşteptau să fie acoperite. In tăcerea a două mari ţări, altă dată producătoare de valori cu circulaţie universală, glasul lumii anglo-saxone e firesc să se audă mai clar şi mai departe. Să trecem în sfârşit printre cauzele generale, care explică răspândirea literaturii engleze şi mai ales a romanului englez, un fapt de ordin exclusiv literar. Romanul contemporan şi-a păstrat în Anglia o vigoare epică, pe care în alte ţări a pierdut-o. In timp ce romanul francez şi chiar cel german (Thomass Mann, Iacob Wassermann...) se realiza în forme complexe, analitice, abstracte, romanul englez continua tradiţia marilor povestitori din veacul al XlX-lea şi dela înce- putul veacului nostru, ducând mai departe acel tip de carte vastă, generoasă, cu eroi mulţi, cu peripeţii bogate, adresându-se mai mult imaginaţiei lectorului şi puterii lui de a da crezare ficţiunilor, tip de carte pe care o găsim atât de fericit realizată în opera unui Thomas Hardy şi atât de fericit continuată de romancierii englezi de azi, chiar când nu sunt, critic vorbind, de cea mai bună calitate. Romanul anglo-saxon aduce în literatura europeană, sterili- zată de intelectualism, de atitudine critică, de probleme morale, un suflu robust, forţe epice nealterate, o mare putere recreatoare. Toate acestea sunt făcute să vorbească direct marelui public cetitor, îndepărtat din literatură, şi să-l cucerească. Cauzelor de mai sus, valabile pretutindeni, li se adaogă la noi anumite împrejurări speciale. De altfel, poate în nici o altă ţară, pătrunderea literaturii anglo-saxone în marele public nu s’a făcut atât repede şi atât de departe. 14* 692 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Primul impuls a pornit probabil dela succesul romanelor engleze în Franţa. Librăria noastră trăieşte atât de mult sub in- fluenţa Parisului, încât şi scriitorii englezi ne-au venit nu direct dela Londra, ci tot prin Paris, purtând girul publicităţii franceze. E de neînchipuit numărul de cetitori pe care l-au găsit la noi traducerile editate de Stock, N.R.F., Pion şi Grasset. A fost o vreme în care volumele din « Feux croises » (excelentă de altfel, prin alegerea textelor şi prezentarea lor critică) deveniseră tipul curent de carte franţuzească la noi. Primele traduceri româneşti au fost făcute după versiunea franceză — metodă grosolană care continuă în parte şi azi! — dar succesul lor de tiraj a fost aşa de neaşteptat, încât cu vremea, industria traducerilor ne mai găsind suficient material pe « piaţa » franceză, s’a adresat direct ţării de origină şi — de bine de rău — a organizat o echipă de traducători din original. Intre timp acestui prestigiu literar anglo-saxon, «retransmis pe undă franceză » — ca să întrebuinţăm o expresie radiofonică — i s’a adăogat un real şi progresiv interes local pentru Anglia şi pentru cultura engleză. Răspândirea pe care o capătă de câţiva ani la noi limba engleză, succesul cursurilor organizate de Societatea Anglo-Română, cursuri urmărite de un public pasionat şi sârguitor, mulţimea de şcoli particulare atât de mult frecventate, răsunetul pe care l-au avut manifestările culturale britanice — conferinţe, concerte, reprezentaţii de teatru—toate acestea s’au resfrânt asupra literaturii engleze şi au contribuit la succesul cărţilor prezentate în traducere. In sfârşit suntem obligaţi a constata că ultimii ani au fost ani de secetă pentru producţia literară originală. Cât de departe suntem de anii 1930—1934, când în fiecare săptămână înregistram apariţia altor romane româneşti, pe care publicul Ie primea cu simpatie şi curiozitate, lipsite poate de discernământ uneori, dar generoase şi stimulatoare totdeauna. Fără să încercăm a explica aici de ce, — căci a explica însemnează în acelaşi timp a stabili răspunderi, lucru care ar trebui făcut într’un articol anume — literatura noastră trece de câţiva ani printr’o incontestabilă criză de producţie 1). Traducerile au luat în mod firesc locul cărţilor *) *) Trebue să insistăm asupra termenului « criză de producţie ». Cetitorul nu trebue să vadă în constatarea noastră nici un fel de lamentaţie. Ceea ce s’a publicat în anii de prosperitate editorială a fost destul de inegal, destul de dezordonat şi destul de grăbit. Poate că un moment de oprire în loc era ne- cesar. Să nu uităm că dacă producţia literară curentă a suferit o mare depre- siune, în schimb anii din urmă au fost ani în care s’au întreprins, din iniţiativa Fundaţiei pentru literatură şi artă « Regele Carol II o, mari lucrări de restau- rare critică. Retipărirea lui Hajdeu, Creangă, Caragiale, Eminescu, Mace- donsky înseamnă pentru literatura noastră momente de conştiinţă şi de scrutare interioară, mai grave şi mai responsabile, decât exuberanţa simpa- tică dar neglijentă, cu care în < anii buni » se tipăreau zeci de romane noi. NOTĂ DESPRE LITERATURA ENGLEZĂ tN ROMĂNIA 693 originale, aşa încât literatura engleză pe cale de a se impune pre- tutindeni a găsit la noi condiţiuni cu totul prielnice şi cerinţi de lectură, pe care producţia noastră proprie nu le putea acoperi. De obicei pătrunderea unei literaturi într’o ţară străină se face printr’un proces de selecţie, care este eminamente o funcţie de elită intelectuală. Agenţii de legătură între două culturi nu pot fi decât scriitorii, criticii, artiştii, care au în comun preocupări de acelaşi ordin, ce trec dincolo de hotarele lor respective. Până a fi acceptată într’o ţară străină, şi a cuceri un public străin, o operă de artă trebue să fie recunoscută în straturile de sus ale acestui public, acolo unde există o minte gânditoare, o sensi- bilitate vie, capabilă să aleagă adevăratele valori şi să le transmită mai departe. Edgar Poe răzbate în conştiinţa literară franceză numai după ce a fost verificat de Baudelaire şi puţin mai târziu de Mal- larmd. A trebuit pasiunea acestor doi mari poeţi, luciditatea lor critică, arta lor recreatoare de traducători, pentru a face vie în Franţa o operă atât de stranie şi a o impune în cercurile largi ale cetitorilor de literatură. Această filieră n’a încetat niciodată să funcţioneze în Franţa: aproape că nu e scriitor străin care să fi pătruns acolo, fără a purta un gir intelectual autorizat. Până şi popularitatea actuală a roma- nului englez este tot opera criticilor francezi, care au îndeplinit în această privinţă o funcţiune de explorare, de alegere, de triaj. Samuel Butler de exemplu a descins nu numai în Franţa, dar în întreaga Europă cucerind locul eminent pe care îl ocupă azi, datorită exclusiv lui Valery Larbaud, care l-a tradus, l-a explicat, l-a răspândit, l-a impus. Tot Valery Larbaud a fost primul desco- peritor francez al lui James Joyce. Sunt cărţi, care n’au existat multă vreme decât numai în fervoarea câtorva cetitori de elită — şi abia mai târziu, prin presti- giul acestora, au trecut mai departe. Multă vreme minunata Tess d’ Urberville a lui Thomas Hardy a fost un secret al lui Gide, al lui Claudel, secret care prin ei a fost transmis mai departe lui Jacques Riviere, lui Alain Fournier, pentru ca mai târziu să devină glorioasa carte pe care o cunoaştem azi. E emoţionant să urmă- reşti această transmisiune dela generaţie la generaţie, această pro- gresivăj spargere dejobstacole, de rezistenţe. O carte£nua poate fi aruncată orbeşte în climatul unei culturi străine, ruptă din mediul ei propriu şi J părăsită apoi într’un mediu străin, pentru ca să se descurce în voia norocului. 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aţi băgat de sigur de seamă că nu există autor străin, care să apară în traducere franceză, fără a fi prezentat în prefaţă de un critic francez ?. S’a creat astfel aproape un gen special de portret critic şi fiecare prefaţă scrisă de Rene Lalou, de Benjamin Cre- mieux, de Edmond Jaloux, este un strălucit exemplar al acestui gen. Este un oficiu de informaţie şi de orientare, pe care penele cele mai prestigioase nu ezită să-l îndeplinească, spre îndoitul folos al celor două literaturi puse astfel în contact. In România, literatura anglo-saxonă a sărit această etapă pre- liminară de selecţie. Ea nu este un teritoriu cucerit de critică, ci invadat de-a-dreptul de marele public cetitor. Pătrunderea s’a făcut de jos în sus, peste orice control, peste orice rezistenţă. Prin câteva accidente norocoase, editorii au băgat de seamă că romanele englezeşti în traducere au succes. In termeni clari vorbind, romanul acesta este o excelentă marfă editorială — şi nimic mai mult. A fost de aceea tratat şi exploatat ca o marfă, fără exigenţe artistice, fără obiective literare, fără scrupule critice. E neîndoelnic că au fost publicate unele opere de primă va- loare, dar nu pentru calitatea. lor, ci cu totul la întâmplare, din simplu accident. Valul acesta de traduceri serveşte de sigur literatura engleză, dar cel puţin în aceeaşi măsură o trădează. O trădează nu numai în litera ei (căci traducerile prost făcute, de oameni fără calitate şi fără răspundere, care nu ştiu ca lumea nici englezeşte, nici româneşte, sunt în majoritatea lor monstruoase — lucru pe care merita să fie dovedit prin confruntare de texte într’un studiu special), dar o trădează mai ales în spiritul ei, căci o literatură nu poate fi prezentată prin cărţi răzleţe, luate la nimereală, ci numai într’un cadru organizat, în care să-şi păstreze legăturile interioare, ierarhia valorilor, semnificaţia manifestărilor indivi- duale. A traduce o carte de Galsworthy sau de Conrad nu însemnează nimic, dacă în acelaşi timp nu reuşim să-i dăm cetitorului întregul climat literar, din care această carte face parte, şi să-i indicăm locul său exact pe harta literaturii engleze. Câţi din cetitorii cari privesc în vitrină aceste două cărţi, au cunoştinţă de înrudirea lor literară şi cunosc vechia frăţie de artă dintre Conrad şi Galsworthy ? Aruncate în librăria româ- nească, cele două opere îşi pierd identitatea şi devin două lucruri moarte, indiferente, fără trecut şi fără destin. A traduce un autor nu însemnează a-1 face neapărat prin aceasta cunoscut. Cazul lui D. H. Lawrence este în această pri- vinţă convingător. Niciun alt autor contimporan nu a fost mai mult tradus la noi, dar în acelaşi timp niciunul nu a fost mai actualitATi culturale europene 695 grav desfigurat. Şi astăzi se mai crede că Lawrence este un « por- nograf » sau cum scria cu indignare acum câţiva ani un tânăr literat, de altfel dintre cei talentaţi, nu « pare vertical ». O ase- menea tristă eroare a fost posibilă numai pentrucă opera lui Lawrence a fost atacată de traducători în punctele ei cele mai tur- buri, care ar fi cerut prealabile explicaţii critice. Dar o operă mă- reaţă ca The plumed serpent, carte fără exagerare epocală, a rămas până azi netradusă — şi tot netraduse au rămas toate articolele sale de critică, toate profesiunile sale de credinţă literară şi mai ales toată admirabila sa corespondenţă (despre care ne propunem să vă vorbim într’o zi), corespondenţă din care se desprinde o figură de artist grav, sobru, sincer, urmărit de un vis de mare libertate spirituală. Totul ar trebui refăcut, restaurat, reluat dela început, pentru ca într’adevăr caracterul publicului cetitor dela noi cu literatura anglo-saxonă să devină un fapt de cultură, nu un semn de des- orientare, MIHAIL SEBASTIAN ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE Cultura are grade. Şi cel mai înalt este — cred eu — acela când o societate parvine să producă capodopere semnate de autori necunoscuţi. Capodopere «celebre» mai toate ţările au. Mult mai greu este să deschizi o carte scrisă de cineva de care nimeni nu auzise încă şi să constaţi, deodată, că e cel mai frumos lucru pe care l-ai citit vreodată. Cine cunoaşte pe Mărie Larue sau pe Jean Paul Sartre ? Citiţi însă «Les Croquevivants » sau «Nausee», şi veţi rămâne înmărmuriţi de plăcere şi turburare. Subiectul acestor două romane e foarte interesant. Ni se descriu: oameni. Oameni, nu evenimente. Oameni, indiferent de eveni- mente. Se face o călătorie verticală şi de sens unic: sensul-suflet. Găsim în cursul călătoriei milioane de trăiri de mult familiare noi, căci sunt acelea — şi aceeaşi — pe care ori care din noi le-a avut şi le ţine cu dragoste, întrebuinţându-le uneori, simţin- du-le totdeauna la fundul şi îndărătul acţiunilor sale. In «Nausee» e vorba de un om care adună, la Biblioteca unui oraş de provincie, date pentru redactarea biografiei unui minuscul personaj din veacul al XVIII-lea. Dela bibliotecă se duce acasă şi imens, trecând uneori pe la o cafenea şi de sigur trecând, totdeauna pe stradă. Iată toată acţiunea. In «Les Cro- quevivants » e vorba de o fată care va fugi de acasă, dela părinţii 696 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ei. Iată toată acţiunea. Dar ce importă acţiunea ? La început, literatura a descris fapte. Este faza ei primară şi grosolană. Acum literatura a ajuns în stare să descrie alceva: vise. De-a-lungul purtărilor noastre, sub ele şi pe deasupra lor, se ţese un ne- întrerupt vis treaz. Această permanentă şi activă reţea de gân- duri, imagini şi vorbe este însăşi viaţa noastră, însăşi structura omului. Poetul, romancierul este fratele nostru privelegiat care poate transforma în cuvinte scrise această mişcare constantă şi imaterială. Cetindu-i cărţile, ne găsim propria noastră fotografie intimă. Un sentiment nespus de dulce de întoarcere acasă ne inundă atunci. Toate lucrurile stranii pe care le spun eroii celor două romane de care vorbeam sunt în fond cele mai puţin stranii lucruri din lume, de vreme ce ele sunt tocmai acelea pe care întocmai toţi oamenii le au identice. E bine să reamintim această fundamentală identitate a sufle- tului, azi când oamenii, îngrădiţi benevol în compartimente dis- tincte şi trufaşe, se cred, fiecare, altfel de cât ceilalţi, fiecare superior celorlaţi. De sigur, cât va exista omenirea, vor exista şi compartimente cu caractere proprii — naţiuni, civităţi, gru- puri de civilizaţie comună. E bine să fie aşa. Dar tocmai pentru ca aceste colectivităţi să fie viabile şi originale, ele trebue să-şi con- struiască personalitatea sondând necontenit în fondul de uma- nitate comună. Este paradoxul şi legea inflexibilă a oricărei ori- ginalităţi, această prealabilă căutare în adâncimile sufletului cel pretutindeni şi totdeauna acelaşi. Există o ţară unde aceste curioase adevăruri sunt pricepute mai bine ca oriunde aiurea. Este Franţa. Acum câteva săptămâni, am găsit acolo un document foarte caracteristic în această pri- vinţă. Un publicist, cu numele de Pierre Dominique, scria, în « Nouvelles Litteraires » (care nu e o revistă de avantgardă, fiindcă în Franţa toate revistele sunt oarecum de avantgardă) scria, zic, aceste admirabile rânduri: « Sunt, în Franţa, 3 milioane şi jumătate de străini. In fiece zi sosesc alţii. Şi nu-i putem împiedica să vină. Cum i-am putea oare trimite înapoi ? In timp ce aproape tot restul universului se compune din comunităţii ce se închid, aprig, în ele însele, noi n’o facem, din dorinţa de a rămâne un azil. Astfel, o invazie pa- cifică se revarsă, zilnic, peste noi, aducându-ne numeroşi cri- minali, smintiţi, bolnavi, terorişti, inamici ai Statului, oameni de un nivel foarte inferior nouă, într’un cuvânt «barbari». Dar nimeni nu se teme. Laolaltă cu multă mizerie şi disperare, — primim la noi îndrăzneală şi energie. Popoarele azi se cred da- toare să-şi construiască un caracter naţional pur," despuiat de orice aspect străin. Cred ele oare că astfel vor fi mai tari ? In cazul acesta, grupările omeneşti cu sângele cel mai curat, ca Laponii ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 697 ori Tibetanii ar trebui să fie în fruntea civilizaţiei. Nu. Ameste- cul e, dimpotrivă, un element de civilizaţie, cu condiţia, fireşte, ca el să se facă destul de încet şi destul de profund, într’un creu- set destul de larg şi unde un element naţional destul de îmbelşu- gat există deja. E tocmai cazul nostru. La noi, rasele năvălesc şi se amestecă într’un enorm metisaj unde totuşi vechiul sânge galic îşi păstrează superioritatea — cu ajutorul pământului şi al cerului. Şi Parisul, ce este el oare dacă nu imaginea mereu anti- cipativă a Franţei viitoare ? In el vin să se piardă toţi provin- cialiii şi toţi străinii. Parisul reprezintă ce este mai esenţial francez. El rezumă Franţa şi este sinteza acestei ţări. Ceva mai mult: Parisul se înalţă până la cosmopolitism, ca vechea Romă, şi, tot ca ea, sfârşeşte prin a deveni universal». Franţa, Parisul, sunt legatarii testamentari ai Romei crede Pierre Dominique. Nu. Ar fi prea puţin. Franţa nu continuă Roma. Franţa nu e urmaşul, ci, mult mai mult, este egalul Romei. După cum aceasta din urmă a descoperit Umanismul, adică acel quid commune care se găseşte în orice fiu al acestui pământ; după cum Roma a adunat Barbarii tuturor locurilor, le-a dat cetăţenie şi a preparat materialele pentru acea strălucită lecţie de umanitate care a fost şi este încă creştinismul, opera finală a Urbei-Eterne, tot astfel Franţa, de când există şi cât va exista, va lucra la înfrăţirea barbarilor, la acele creştinisme moderne, cum a fost declaraţia Drepturilor Omului, la arătarea identităţii în calitate şi în respectabilitate a tuturora, de îndată ce ne dăm puţin osteneala să ne plecăm, ceva mai adânc, peste un suflet omenesc, oricare ar fi, şi ori de unde ar veni el. Literatura franceză contemporană exprimă perfect această perpetuă căutare a « omului în sine ». Alain Fournier ne desve- leşte ceea ce în orice om, de orice vârstă, poartă, pecetea adoles- cenţei. Proust, cu o răbdare de pedagog de internat şi uneori plicticos ca şi dânsul, ne învaţă să citim, ca într’un manual de petrografie, în sufletul nostru profund şi nemărturisit. Girau- doux, acel mare profesor de frumuseţe, ne descrie toată graţia şi complicata armonie a visului, a gândurilor care curg, ca firele de apă ale unui vârtej sau ale unei cascade, se îmbină, se împle- tesc şi se despart, făcându-se iar disponibile pentru împreunări spirituale nouă. Şi împărăţia visului este o mare democraţie, unde împărat şi proletar vor fi pururi egali. Cocteau, cu tot stilul lui precis geometric, se grăbeşte, dela prima pagină a cărţilor sale să se afunde drept în acele adâncuri încâlcite unde toţi oamenii sunt deopotrivă de poeţi şi de copii. Proust, Cocteau, Giraudoux, Fournier — personaje celebre — Mărie Larue, Jean Paul Sartre, şi alţi autori foarte recenţi, şi apoi atâţia alţi scriitori al căror nume nu-1 cunosc — toţi literatorii valabili ai Franţei 698 REVISTA FUNAŢIILOR REGALE noastre a tuturora sunt ca nişte mandatari ai Providenţei însărci- naţi a explica omului din ce omul este făcut. Şi credeţi că această specialitate umanistică a poporului francez — activitate, veţi zice, pur contemplativă, — îl face, fatal, să se depărteze dela activităţi mai temporale, mai practice, mai social productive ? Ascultaţi ce recomandă concetăţenilor săi, acelaşi Pierre Do- » > ' » minique la sfârşitul eseului din care citam adineaorea: «In fine, acele teritorii de peste mare, acel imperiu colonial a cărei masă face speranţa şi orgoliul nostru — să nu-1 privim numai sub aspectul geografiei fizice. Imperiul e compus din rasele cele mai diverse, ale căror glorii şi ai căror zei noi îi primim bucuros în Panteonul nostru. Prin asta, încă odată, ne purtăm la fel ca Roma de odinioară. Cum a făcut ea odată, cu Galii sau Ilirii, facem noi astăzi cu Berberii sau Negrii, cărora le acordăm drepturi de cetăţean. Imperiul nostru devine astfel Biserică ferice, unde, moralmente, om şi om se egalează în valoare; unde refacem iar ideea creştină care, în harapul creştin, vede un creştin ca orice altul, şi-i dă preoţii şi episcopii lui de coloare neagră». Astfel, arată Pierre Dominique, ideea de umanitate îşi are şi ea imperialismul ei, Nu e numai o îndeletnicire metafizică sau literară, ci se poate oricând traduce în conduite militante şi cuce- ritoare. Şi o asemenea politică are, asupra tuturor celorlalte, acest imens avantaj că victoriile sale sunt la adăpostul războaielor neno- rocite sau al aranjamentelor internaţionale. D. I. SUCHIANU CRONICA MUZICALĂ I ilarmonica, Cari Elmendorff, I. Nonna Otescu, George Georgescu, Maria MuIIer, Fr. Schutz, Aurelia Cionca, Constantin Bobescu. Misionar al muzicei wagneriane, d. Cari Elmendorff, care a fost vreme de două ceasuri oaspetele muzical al Ateneului Român, nu se abate niciodată dela înaltul său ţel de răspândire a operelor lui Wagner. Incursiunile în alt repertoriu şi le-a interzis cu se- veritate; lucrările geniului dela Wahnfried au devenit pentru d. Elmendorff sensul unei vieţi şi singurul mijloc de a-şi pune în valoare superioarele sale daruri de animator al orhestrei. Succesor prin talent al lui Hans Richter şi Felix Mottl, dirigentul din Miin- chen nu vrea cu nici un chip să ştirbească buna tradiţie stabilită prin testament estetic de Richard Wagner. D. Elmendorff des- CRONICA MUZICALĂ 699 chide simfoniei dramatice zăgazul pentru ca melodia libera şi infinită să ne cuprindă în desfăşura rea-i modulativă. Muzica lui Wagner căpăta prin contribuţia interpretării maestrului dirijor expresia sinceră şi pură a gândirii, reliefează viaţa eroilor fără să determine personajul. Orchestraţia wagneriană suia ca o maree dintre cele două ţărmuri ale mâinilor, colorată şi bogată; instru- mentele Filarmonicei noastre sunau clar şi puternic, leit-motivele uşor de recunoscut duceau dela un pupitru la altul o cursă de stări sufleteşti. Muzica se dispensa fericit de auxiliarele scenice, de poem, declamaţie lirică joc şi decoruri. D. Cari Elmendorff ne-a prezentat simfonia în stadiul ei ideal, independentă de orice concurs lăturalnic. Audiţia şi-a intronat clipele de adânci emoţii prin uvertura la « Vasul Fantomă». Ea ne-a rezumat întreaga dramă. Furtună, convulsie de valuri la alămuri; vasul nălucă aleargă în noapte, cu pânzele roşii. Marea se potoleşte şi un cântec de împăcare vrea să deslege blestemul marinarului rătăcitor. Fuga demonică reîn- cepe însă. Cântecul o clipă ivit dispare. Deodată în noapte o lu- mină străbate orizontul. E un cântec, o voce consolatoare ca o privire de iubire. Uraganul luptă cu această chemare salvatoare. Puterea dragostei e atunci mai mare decât suferinţa matelotului condamnat. Vasul Fantomă se scufundă şi o incantaţie cerească pune stăpânire pe Olandezul fără odihnă, mântuit de blestemul lui greu şi legat de ţărmuri prin vraja divinei Senta. Ca şi uvertura Vasului Fantomă, Uvertura « Tannhăuser » şi Bachanala (versiumea parisiană) lămurea sensul întregei opere. Cântecul plin de credinţă al pelerinilor se înalţă puternic şi se stinge în apus. Din nuanţele paletei orchestrale, mânuită măestrit de d. Elmendorff, cădea noaptea şi apariţiuni magice, ceţuri accente sensuale prindeau formă de dansuri. Venusberg se însufleţea de dorinţi. Cuprins de farmecele desfrânării, Tann- hăuser se apropie şi cântând provocator el zăreşte zeiţa iubirii. Melodia eroului fermecat se exaltă, Venusberg se umple de bu- curie şi strigăte; bachantele poartă pe Tannhăuser în lumea ar- pătoare a zeiţei. Ceata de bachante se risipeşte şi însuşi suflul zlăcerii abia mai palpită la apropierea zorilor. Imnul religios al pelerinilor creşte din nou. Spiritul şi lumina triumfă. Cântecul de Moarte al Isoldei, Preludiile la «Parsifal» şi« Lohengrin», uvertura la «Maeştrii Cântăreţi » rând pe rând de un sfâşietor tragism ori de o măreţie austeră şi mistică adâncime, ni-1 arătau pe d. Cari Elmendorff în lumina marei sale inteligenţe de a crea tâlcuri dramatice şi de a şti să ni le comunice sugestiv. Multiplu ca preocupări artistice, d. Nonna Otescu ne este cu- noscut de mulţi ani şi ca dirijor de orchestră; ca şi colegul d-sale 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de generaţie, d. Alfred Alexandrescu, d. I. Nonna Otescu îşi în- dreaptă predilecţia spre poem, care pentru d-sa apare nu ca o pâlpâire vie, ci ca un semn înalt, calm, difuz. Potolit şi aş putea spune «înţelept» în mişcări, dirigentul cântă parcă mai mult pentru dânsul, un cântec intim la care ţine şi pe care nu vrea să-l desvăluie. Această sgârcenie lirică naşte însă farmece rare, pentrucă urmele mistuirii poetice pătrund încetul cu încetul în matca orchestrei, şi dacă nu ne este dat să ne scăldăm în imense văpăi, nici întinderea nesfârşită a peisajului de cenuşă nu este mai puţin impresionantă. D. Nonna Otescu a ales un program cu « program » (să mi se ierte acest joc), adică piese cu un antecedent poetic, cu un comen- tariu literar explicativ. Şi d. Nonna Otescu l-a tălmăcit admirabil, fie că era vorba de Simfonia Jupiter, de poemul «Phaeton » ori de « Carnavalul Roman » al lui Hector Berlioz. In simfonia «Jupiter » întâiul allegro dă o lămurire (nu prea convingătoare de altfel) asupra titlului operei. Aici sonorităţile sunt violente, pasajele au scurtimea electrică a fulgerelor, voind prin aceasta să lase a înţelege că sugerează fulgerele aruncate mânios din Olimp. Totuşi formula explicativă din acest allegro nu stă nici ea în picioare; contrazicând revolta zeiască şi natura răzbunătoare a muntelui antic, tema doua care apare la violine e de o graţie de salon, de o galanterie specifică lumii dan- telate mozartiane. Ceea ce pare şi mai straniu e că această parte majestoasă a simfoniei, care urma să ne convingă de prestanţa simfoniei e scrisă totuşi pentru orchestră mică: un singur flaut doi oboi, doi fagoţi, doi corni, două trompete, două timpane şi coarde. Ei bine, Mozart, genial explorator al resurselor orches- trale, ştie să scoată din mănunchiul redus de instrumente efecte unice de mare amploare. Finalul simfoniei, apropiat iarăşi de anecdota Olimpului, construit pe patru sunete (do re fa mi), intenţionează să ne descrie sub forma unui fermecător dialog o încrucişare de glume şi de vorbe de spirit la un banchet unde participă împrejurul lui Jupiter toţi zeii vorbăreţi ai Mitologiei. D. Ion Nonna Otescu a găsit mijlocul de a ne traduce descriptiv scena comunicativă a prânzului zeesc. Dirijorul a pus în relief viu cele trei «idei » ale poemului «Phaeton» de Saint-Saens. Argumentul poetic era bine sus- ţinut de d. Otescu. întâi orchestra voia să sugereze do- rinţa eroului de a stăpâni înălţimile, de a domina lumea con- ducând carul de foc al soarelui. Eroul se abate, nestăpân pe frânele şi frâiele carului, din drumul matematic al luminii. Pe- deapsa acestei imprudenţe încheie capitolul cutezătorului suc- cesor al lui Hellios. Corespunzător acestor trei stări, din poemul muzical se desprind trei expresiuni simfonice. Cursa calmă a CRONICA MUZICALĂ ?ol carului, devenind încetul cu încetul precipitată ca pe un povârniş. Tema eroului este anunţată energic de trompeţi şi tromboni, iar cântecul cornilor prevesteşte parcă destinul tragic al cuteză- torului Phaeton. Combinarea acestor motive, desvoltarea lor, arată din partea autorului o grijă deosebită pentru sobrietate şi totodată preocupări de coloare orchestrală. Temele din acest poem sunt de un puternic patetism. Saint-Saens a fost mult uitat în ultimii ani, în profitul unor modernişti de mâna doua, adevăratele talente se prăfuise într’o umbră pe care o venerăm dar nu vrem cu nici un chip să o risipim. Bine a făcut d. Otescu că a readus pe Saint-Saens la Filarmonică. D-sa a împlinit un act de dreptate, cu atât mai frumos, cu cât întâia noastră or- chestră simfonică (din toate punctele de vedere) şi-a dat silinţa să-l prezinte într’o ţinută cât mai muzicală. In perfecte realizări de nuanţă strict păstrată, s’a interpretat sub conducerea măestrită a d-lui Otescu, Suita în domajor de George Enescu, lucrare de o ireproşabilă construcţie, cu un tematism uşor românesc, amintind pe departe cântecul rustic. Maestrul Enescu a înnobilat însă expresia melodică, a modelat-o şi transportat-o în alte sere lirice, dând unei flori sălbatice parfum aristocratic. Concertul dela 13 Aprilie s’a încheiat cu uvertura la « Carnavalul Roman ». Ea este o urmare a operei «Benvenuto Cellini », fluerată la Paris în 1838. Din «Benvenuto Cellini», Berlioz a luat ca motiv principal unul de dans viu, Saltarello; cu ajutorul altor două melodii, Berlioz a compus o lucrare plină de fantezie. Uvertura începe cu un accent de bucurie; e Saltarelo care apare fragmentat. O tăcere bruscă urmează. Viorile şi instrumentele de lemn suge- rează prin trilurile lor râsete voioase. Simetric se face o altă pauză. Cornul englez urcă atunci cantilena lui, în opoziţie cu atmosfera de frenezie a mulţimii în sărbătoare. E cântecul calm de iubire cunoscut din « Benvenuto Cellini » în actul întâi. Violele răspund reluând melodia de adânc sentiment al cornului englez, primind ornamentaţia flautelor şi a clarinetelor. Acelaşi cântec prinde mai târziu forma unui canon, cele două melodii urmărindu-se fără să se găsească. După acest popas liniştit, tabloul simfonic se schimbă ca o scenă rulantă. In depărtare, se aud vibrări de săr- bătoare, care merg crescând ca o apropiere de mulţime dăruită petrecerii. Poporul se amuză în carnaval, apoi se potoleşte iarăşi ca un talaz. Susţinut de ritmul «Saltarelo-ului» cântecul ex- presiv îşi face din nou apariţia la instrumentele de vânt şi la tromboni, complet diformat, aproape de nerecunoscut. Fluxul de petrecere învăluie în spuma lui strălucitoare atmosfera finală a uverturii. Ultimul concert simfonic al stagiunii a fost condus de d. George Georgescu. Ilustrul nostru dirijor a dovedit aceleaşi REVISTA FUNDAŢIILOR RLGaLE Joi daruri excepţionale de animator al orchestrei. Mâinile sale nu se plimbau prin aer. Ele loveau stânci cu izvoare, desprin- deau rodiile emoţiei din paradisuri sonore. D. George Georgescu e un artist desăvârşit. Pentru nimic în lume d-sa nu ar sacrifica unui efect un moment de intensitate dramatică. Gama sa de nuanţe nu se opreşte la piano. Maestrul ştie să coboare în mis- terul unui pianissimo ca nimeni altul; dar pianissimele sale sunt totuşi auzite. D-sa ne-a prezentat pentru a nu ştiu câtea oară Simfo- nia 8-a de Beethoven; ea ne-a părut totuşi nouă, într’atât d. G. Georgescu o reînsufleţeşte de fiecare dată când o readuce atenţiei noastre. Allegro-ul I părea un capriciu melodic, o expoziţie de suave emoţiuni, iar Andantele Scherzando de o cerească poezie. Menuetul căpătase graţie ştiinţei de a potrivi şi găsi stilul adecvat un caracter similar menuetelor din simfoniile lui Haydn, iar finalul brio şi scânteiere. Intre simfonie şi dansul Salomeii de Richard Strauss, evocând stranii rotiri împrejurul unei înfricoşătoare decapi- tări, d-na Maria Miiller, o cântăreaţă consacrată muzicei wagneriane, ne-a dat prilejul să gustăm miezul mistical melodiilor lui Wagner. Liedurile Wessendonck, Aria Elisabetei din « Tannhăuser » şi Aria Reziei din « Oberon » au găsit în d-na Maria Miiller o adevărată tălmăcitoare de poezie dramatică. O voce amplă şi sigură, clară în registrul acut, fără stridenţe, şi limpede în sunetele grave, ajuta incantaţiei sonore a muzicei wagneriane. Dacă la aceste calităţi rare ale glasului adăogăm o impecabilă dicţiune, ştiinţa dozării nuanţelor şi gustul în repartizarea accentelor pentru rea- lizarea unui patetism dramatic, ne închipuim de ce publicul nostru meloman a făcut artistei o primire atât de entuziastă şi de ce a aplaudat-o sincer ca să bizeze aria Elisabethei. Orga Ateneului Român a fost inaugurată de marele organist german Frantz Schiitz. Concertul de deschidere a registrelor a avut loc sub conducerea maestrului George Georgescu şi a Corului « România » dirijat de d. Prof. Lungu. Relevăm muzicalul acom- paniament al Filarmonicei noastre la concertul pentru orgă în la major de Haendel şi al corului « România », care astăzi, după străduinţele d-lui Lungu, a reuşit să fie o grupare corală omogenă: vocile cântăreţilor sunt bine pozate şi se mişcă fără stângăcie în modulaţii. Corul <( România » a câştigat un loc de frunte în formaţiile vocale dela noi din ţară. El va fi păstrat de sigur, dacă ţinem seamă de dragostea pentru desăvârşire a d-lui Lungu şi de eforturile pe care le depune d-sa spre a repeta cât mai mult pentru obţinerea unor interpretări « exacte », aşa cum ne-a măr- turisit prin cele trei coruri din <( Messia » de Handel. Cât despre d. Prof. Frantz Schiitz nici un elogiu nu e prea mare. Bach era sanctificat sub degetele sale. Câtă emoţie pură, ce gândire reli- CRONICA MUZICALA 7*3 gioasă urca în spiralele de smirnă a sunetelor din Preludiul, Toc- cata şi Fuga în do minor şi din Coralele de Bach ! D. Constantin Bobescu, a cucerit graţiile unui public plictisit de o stagiune întreagă de celebrităţi. Aceasta înseamnă că d. Bo- bescu e un talent deosebit, un violonist de superioare merite. Singurul d-sale cusur e că dă concerte de vioară prea rar, lăsân- du-ne o frumuseţe de iarnă muzicală ocupată de valori dubioase, prea neînsemnate ca să ne ocupăm de ele; la acest defect, rezultat al modestiei, adăogăm neştiinţa de a alege timpul concertului. Tehnica şi simţirea d-lui Constantin Bobescu s’au consumat atunci când nu trebuia. Dar admirabila audiţie ne-a lăsat o im- presie vie până în toamnă, când de sigur d. Bobescu va relua cariera de violonist neglijată, pentru care are o chemare autentică. D-na Aurelia Cionca, ne-a oferit un recital de pian la sala Dalles. Ilustra profesoară de Academie s’a arătat a fi nu numai o virtuoză de care putem fi mândri, dar şi o sensibilitate. Progra- mul d-sale substanţial a cuprins lucrări de Rameau (Găina, Egip- teana, etc) cântate cu tendinţi descriptive, Sonata de Schumann în fa diez minor şi Rapsodia Română de Liszt. VIRGIL GHEORGHIU ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE Anglia Stagiunea de operă dela Covent-Garden a fost deschisă la i Mai a. c. cu opera Parsifal, dirijată de Felix Weingartner, care a asistat la Bayreuth la 26 Iulie 1882, când s’a reprezentat pentru prima oară această operă. — In stagiunea aceasta, se vor mai reprezenta pe scena ace- luiaşi teatru, operele Trovatore, Traviata, Aida şi Otello de Verdi, Don Giovanni de Mozart, Tosca şi Turandot de Puccini, Tannhâuser, Tristan şi Isolda şi Inelul Nibelungilor de R. Wagner. — La Sadler’s Wells s’a reluat opera The Wreckers a com- pozitoarei Ethel Smyth, în vârstă astăzi de 81 ani. Reprezentată pentru prima oară la Lipsea, în anul 1906, această operă a mai fost reprezentată şi la Praga, Viena şi Londra încă înainte de anul 1910. înscrisă din nou în programul stagiunii teatrului Covent- Garden în 1931, această operă a fost între timp prelucrată în formă definitivă, în care ea s’a reprezentat acum cu mare succes. 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Violonistul Yehudi Menuhin a dat un concert cu orchestra filarmonică din Londra de sub direcţia lui Sir Henri Wood, în beneficiul femeilor şi copiilor evrei refugiaţi din Germania şi Austria. — Centenarul naşterii compozitorului rus Mussorgsky, născut la 21 Martie 1839, a fost comemorat prin trei concerte simfonice date de orchestra B. B. C. Belgia Opera regală flamandă din Anvers a reprezentat o dramă mu- zicală a compozitorului danez Ebbe Hamerik, intitulată Leonardo da Vinci, al cărei text a fost extras din poemul dramatic a lui Cazza- mini Mussi şi Marino Moretti. Opera nu are o acţiune dramatică continuă, ci se compune din 4 scene luate din viaţa marelui pictor, care se desfăşoară la Milan, Florenţa, Roma şi Amboise. Partiţiunea compozitorului Ebbe Hamerik este de o mare valoare, care indică personalitatea şi profunda lui sensibilitate. Opera Leonardo da Vinci, ce a fost terminată în 1931, a tre- buit să aştepte 8 ani până când a putut vedea lumina rampei. Me- ritul reprezentaţiei acestei dificile opere revine directorului operei flamande, M. Sterkens. Germania Pentru a sărbători pe marele compozitor german Richard Strauss, care la 11 Iunie a. c. împlineşte 75 de ani, operele de Stat din Berlin, Dresda şi Miinchen vor reprezenta în cursul lunii curente operele de seamă a compozitorului, într’o « Săptămână Strauss ». — Opera de Stat din Berlin a reluat opera comică « Dragonii din Villars ». — La opera din Karlsruhe s’a reprezentat pentru prima oară, drama lirică «Dorian Grey», după romanul lui Oscar Wilde, a compozitorului Plans Leger. — La Teatrul Naţional din Cassel s’a reprezentat opera « Eli- sabeta Angliei », ultima lucrare a compozitorului Paul von Klenau. — Aflăm că ultima fiică a lui Robert Schumann, care a murit acum câteva luni, a lăsat Muzeului Schumann din Zwickau, manuscrisul «Album pentru tinereţe», 38 de scrisori adresate de Clara Schumann lui Brahms. • — O societate germană anunţă adaptarea cinematografică a operei « Don Juan » de Mozart. — Un eveniment de o mare importanţă trebue semnalat: este vorba de cele patru spectacole pe care ansamblul Operei Române din Bucureşti l-a dat în Frankfurt pe Main, cu operele Rigoletto şi Bohema. ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE 7OS Importanţa evenimentului stă în faptul că este prima oară că ansamblul tinerei noastre opere trece graniţa, putând arăta străinătăţii că posedăm o Operă, cu cântăreţi şi şefi de orchestră care ne face cinste. E regretabil însă că opera Română din Bucureşti nu s’a gândit de a arăta străinătăţii, că avem şi compozitori români care au scris opere, care puteau fi reprezentate în cadrul unui spectacol « coupe ». Reprezentarea unui act din opera « Nă- pasta » a lui Sabin Drăgoi şi Baletul « La Piaţă » de Mihai Jora puteau fără îndoială forma partea întâia unui program de operă românească, completat cu executarea unor lucrări simfonice a compozitorilor români. Franţa La Societatea « Triton » s’a executat în primă audiţie «Inter- ludiu şi Capriciu », datorit compozitorului român M. Mihalovici. — Opera Mare din Paris a comemorat centenarul naşterii lui Mussorgsky, reluând Boris Godunov. — De asemenea s’a reluat «La Tour de Feu», puternica dramă lirică a compozitorului Silvio Lazzari, reprezentată pentru prima oară în anul 1928. — Fritz Kreisler, Serge Rachmaninoff, Yehudi Menuhin şi bătrânul Emil Sauer au dat câte un recital în capitala Franţei. — Celebra orchestră de negri, de jazz «Hot» a lui Duke Ellington, a dat în faţa unei mulţimi entusiaste, în noua sală a Palatului Chaillot, două concerte. Succesul obţinut se datoreşte fără îndoială lui Duke Ellington, marele animator ale acestei minunate orchestre de jaz. Italia — La teatrul « Reale » din Roma, a avut loc premiera operei « Margherita da Cortone », a predtului-compozitor Licinio Refice, operă dedicată Ducelui. Compozitorul a declarat că preferă să scrie opere (aceasta, fiind a doua sa operă) decât muzică religioasă, sperând astfel să intre în contact mai direct cu masele populare şi căutând să desvolte sentimente religioase. — Oratoriul compozitorului Perosi « Risurezione di Cristo », a fost executat la Vatican cu ocaziunea încoronării Papei Piu al Xll-lea. — Un bust al compozitorului Giacomo Puccini a fost de curând inaugurat la Roma. Bustul a fost aşezat în grădina Pincio, pe aleea oamenilor iluştri. — O violentă polemică a avut loc în presa italiană în legătură cu stagiunea muzicală a teatrului Scala din Milano. 15 7o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ea a fost provocată în urma scrisorii deschise a intendentului teatrului, adresată directorului ziarului Corriere della Sera, şi în care se plângea împotriva criticelor aduse operelor «Favorita * de Donnizetti şi « Nerone » de Boito, ce au fost reprezentate pe scena primului teatru de operă din Italia. Intendentul teatrului atribue slăbiciunea spectacolelor de operă următoarelor cauze: î. Campania rasistă a determinat aproape o treime din pu- blicul său obişnuit să absenteze dela frecventarea spectacolelor de operă. 2. Desechilibrul produs în pregătirea stagiunii de plecarea subită a directorului corului Vittore Veneziani, care timp de 17 ani a condus şi a ridicat această falangă la un inegalabil nivel artistic. , 3. Demisiunea motivată a dirijorului Erich Kleiber, ce urma să conducă opera « Fidelio », şi care a trebuit să fie înlocuit cu un mediocru dirijor german. 4. Sporirea preţului la abonamente şi a locurilor. 5. Obligaţiunea impusă de guvern de a se juca mai mult lucrări de a compozitorilor moderni în viaţă, ca; e nu sunt gustate de publicul obişnuit să frecventeze spectacole de operă. Monaco Opera din Monte-Carlo, pentru a comemora tricentenarul naşterii lui Racine, a reprezentat opera în 3 acte şi 5 tablouri Athalia, de Haendel, a cărei partiţie datează din anul 1733. — Baletele din Monte-Carlo au reprezentat «Bogatyri », după o legendă rusească din secolul XVII, muzică de Borodin. Olanda Societatea Wagner a fost silită să rezilieze contractul cu şeful de orchestră Erich Kleiber, ale cărui manifestări ostile împotriva regimului actual din Germania au provocat numeroase dificultăţi cu interpreţii germani. Statele Unite — Concertele simfonice ce vor avea loc la New-York, în cadrul Expoziţiei de curând deschise, vor fi dirijate de şefii de orchestră John Barbirolli, Walter Damrosch, George Enescu şi Burlo Marx, având ca solişti pe Marian Anderson, Fritz Kreisler, Jascha Heifetz, Jan Kiepura, etc. — La «Metropolitan» s’au reprezentat operele Carmen, Parsifal, Bohema şi Tristan şi Isolda. — Pianistul Artur Rubinstein întreprinde un turneu de con- certe în Statele Unite. NICOLAE MISSIR REVISTA REVISTELOR STRĂINE REVUE DES DEUX MONDES Anul 109 — Volumul 50 — Nr. 3 — 1 Aprilie 1939 D. Maurice Lewandowsky înfăţişează portretul ciudat al lui Sir Henri Deterding, regele petrolului şi povesteşte cu mult pitoresc cariera sa ului- toare. Deterding a fost tipul seif made man-ului care a plecat de pe treapta cea mai joasă ca să atingă culmile cele mai înalte ale industriei, fără să fie cunoscut înfrângerile, necazurile, desamăgirile pe care le-au încercat aproape totdeauna inventatorii de geniu. Deterding a dat el însuşi justificarea devizei sale, potrivit căreia câmpul nostru de acţiune este lumea. « Dacă ne-am fi mărginit comerţul nostru în anumite regiuni, spune el, concurenţii noştri ar fi putut lesne să ne strivească, slujindu-se de câştigurile pe care le rea- lizau în alte ţări ca să ne facă un război al preţurilor. De aceea, ca să ne men- ţinem propriile noastre preţuri, eram nevoiţi să cutropim şi alte ţări. Actual- mente, în industria petrolului, jocul stupid care constă în a vinde la un preţ ridicat într’o parte a lumii ca să poţi înlătura concurenţii în alte ţări, a fost părăsit ». Marea idee a lui Deterding, a cărei realizare o urmăreşte toată viaţa, este spiritul de cooperaţie substituit aceluia de concurenţă şi dum- pingului. Henri Deterding era mic de statură şi cu înfăţişare distinsă. Incarna tipul seducător al omului de afaceri şi din el se desprindea acel fluid, acea radio- activitate care deosebeşte pe marii şefi. A fost înainte de toate o minte inter- naţională, format în Olanda, cioplit în Anglia şi desvoltându-şi la maximum puterea sa prin numeroasele contacte cu celelalte ţări. A fost însurat de trei ori, mai întâi în Indiile olandeze, apoi cu fiica unui general rus şi, în sfârşit, cu o germană. Dacă patria inimii sale a fost totdeauna Olanda, se poate spune că Anglia a fost patria omului de afaceri. De fapt, era cetăţean englez şi fusese onorat cu titlul de Sir, aproape în aceleaşi condiţii ca şi Basil Zaharof. Spre sfârşitul vieţii şi-a stabilit în Germania reşedinţa sa de căpe- tenie, nu numai pentrucă întemeiase un al treilea cămin, ci mai ales pen- trucă vedea în Hitler cel mai serios bastion împotriva bolşevismului cutro- pitor. Ura sa împotriva regimului sovietic care spoliase societatea «Royal Dutch » de terenurile ei petrolifere din Rusia a fost obsesia ultimilor săi ani- 15’ 7o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Averea sa a fost evaluată la 65 milioane de lire sterline, adică la vre-o 46 miliarde de lei. D. Maurice Lewandowsky povesteşte o împrejurare solemnă din viaţa lui Deterding: vizita sa Papei Piu XI. Deterding se dusese să-l vadă pe Musolini cu gândul de a găsi în Italia un punct de sprijin pentru politica sa industrială şi financiară. Ce-1 împingea însă pe omul de afaceri de confesiune protestantă să facă o vizită Papei ? Deterding, regele petro- lului, voia să vadă, ceea ce, în viaţă sa intensă, nu întâlnise încă: o forţă morală. El însuşi povesteşte întrevederea sa cu Sfântul Părinte şi spune că-1 privise pe Piu al Xl-lea cu oarecare respect îndepărtat, mai de grabă ca o instituţie decât ca un om şi că era convins că această audienţă nu era decât o formalitate. Insă după primele cuvinte de bună venire, pompa şi ceremo- monialul fuseseră înlăturate. « Câţi oameni întrebuinţaţi î » îl întrebă Papa. Deterding fu nevoit să se gândească o clipă înainte de a răspunde: « In Anglia mai bine de 6.000 şi în lumea întreagă între 30.000 şi 40.000 de funcţionari şi muncitori». Iar Papa îi răspunse: «Foloasele materiale ale unei întreprin- deri atât de mari nu mă impresionează. Ceea ce mă mişcă, e bucuria intensă pe care trebue să o încercaţi, ştiind că această muncă a vieţii d-voastră dă mijloace de existenţă la atâtea mii de fanilii ». Şi Deterding adaogă că, ros- tind aceste cuvinte, Papa atingea pe problema care are cea mai mare valoare în ochii oamenilor demni de acest nume care conduc astăzi marile afaceri. Generalul Armengaud tratează problema echilibrului aerian şi este de părere că Anglia şi Franţa pot considera că marea surpriză a armamentelor aeriene ale Germaniei şi Italiei a trecut, iar echilibrul armatelor aeriene se stabileşte destul de repede pentru ca echilibrul general al forţelor armate să nu mai fie afectat în ipoteza unui viitor conflict. In restul sumarului figurează: Papa Piu XH-lea, de Georges Goyau; Institutul Pasteur, de Pasteur Vallery-Radot; Scrisori către d-na de Stafii; Cu privire la «limbajul» albinelor, de Julian Franşon. , Anul 109 — Volumul 50 — Nr. 4 — 15 Aprilie 1939 D. Emile Dard face un reportaj interesant al încoronării Papei Piu XII, care a durat cinci ore şi a cărei ceromonie a fost cum nu se poate mai bine organizată. Liturghia s’a desfăşurat ca cea mai emoţionantă dramă pe altarul Măr- turisirii, în faţa tronului pontifical şi încoronarea a avut loc, ca în timpurile străvechi, în faţa pieţii Sf. Petru, unde aştepta o mulţime imensă care nu putuse intra în basilica inundată de lumină. Figura lui Piu al Xll-lea, îndată ce a apărut pe sedia gestatoria, vestită cu mare rumoare, apoi cu aclamaţii, spiritualiza întreg templul. In răs- timpul acestor ore, această figură slabă l-a umplut în întregime şi templul nu mai era decât un cadru minunat în jurul ei. Piu al Xll-lea făcea să se închine toate frunţile şi să se încovoaie toţi genunchii sub binecuvântările sale. Profilul său slab, paloarea sa, majestatea sa, ochii săi plini de bunătate REVISTA REVISTELOR 709 emoţionau. Mâinile sale lungi binecuvântau foarte încet, cu opriri în timpul cărora parcă se reculegeau. Nici un gest care să nu fie desăvârşit şi în rânduială sfântă. In desfăşurarea acestei ceremonii, nimic n’a turburat această armonie supranaturală. Ingenunchiat pe scaunul său de rugăciune şi cu mâinile împreunate, Papa este însăşi imaginea rugăciunii. Când se ridică, cu mitra de aur în cap, păstrează nemişcarea unei statui, parcă ar răsări ca dintr’un nour din fal- durile lungi ale vestmântului său alb. Când stă pe tronul său înalt, tapisat cu mătase albă, parcă ar fi absent din această lume, cu ochii aproape închişi, căzuţi pe genunchi. Când s’a împărtăşit, mii de inimi au bătut la unisonul inimii sale. In faţa acestui mare spectacol, cei mai vârstnici şi-au adus aminte de un Papă de ilustră amintire, Leon al XlII-lea care şi el, eliberat de carne în măsura în care un om se poate desprinde de ea, înfăţişa într’adevăr un suflet. Cu toate acestea, când erai primit de Leon al XlII-lea, te izbea expresia ochilor săi, asemenea unor palide < nu mă uita », care deodată se luminau cu o sclipire isteaţă lipsită, fireşte, de orice răutate, însă care deconcerta pe vizitator. Nimic asemănător la Papa Pius al Xll-lea. «Când am fost primit la el trei zile după încoronarea sa, l-am regăsit tot atât de firesc şi primitor cum îl cunoscusem la Miinchen cu douăzeci de ani în urmă. El însuşi şi-a adus aminte cu toată buna voinţă de legăturile atât de simpatice şi pline de încre- dere stabilite între noi încă din acel timp. Numai calota sa şi vestmântul său alb se ridicau deasupra oamenilor. Părul său era acum argintiu. Insă pri- virea sa frumoasă, simplicitatea sa plină de graţie şi atât de atrăgătoare nu se schimbaseră. De abia mi-am putut stăpâni emoţia, aceeaşi emoţie pe care o încercasem pe terasa mareşalului, deasupra Pieţii Sf.-Petru înnegrită de lume, când Cardinalul Caccia-Dominioni, la 2 Martie, ora 17, proclamase alegerea sa, care, se spune, a fost unanimă, aşa cum cum trebuia să fie aceea a celui mai demn. Şi toţi de pe terase, italieni şi străini repetau: «Era cel mai demn ! ». Din restul sumarului însemnăm: Al treilea Reich şi libertatea de con- ştiinţă, de Robert d’Harcourt; începuturile unui Imperiu Occidental, de Louis Madelin; Tinereţea lui G. Lenâtre, de Thărfese Lenotre; Hitler judecat de ai săi, de Frădăric Eccard; Plantele carnivore, de Lucien Plan- tefol; Criza politică belgiană, de L. Dumont-Wilden. REVUE DE PARIS Anul 46 — Nr. 7 — 1 Aprilie 1939 « Hitler şi Sfântul-Imperiu » e titlul unui studiu anonim foarte intere- sant, în care ni se înfăţişează că austriacul Hitler a ajuns stăpânul necontestat al armatei prusiene, fără să aibe ceva comun cu tradiţia de glorie, de servitute şi de credinţă dinastică de care această armată a fost totdeauna legată. D. Hitler a fost pangermanist încă ,din adolescenţa sa, însă pangermanist în 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înţelesul austriac al acestui cuvânt, căci şi-a făcut prima sa ucenicie politică la şcoala primejdiosului demagog Lueger, vestitul primar al Vienei. Cu toate acestea, singurul Habsburg apreciat de Fuhrer este Iosifal II-lea, care încer- case să realizeze un Stat unificat, centralizat, germanizat. D. Hitler doreşte moştenirea Cesarilor ca să reînfiinţeze un Sfânt Imperiu de naţiune ger- manică. A susţinut totdeauna că a făcut unitatea spirituală a poporului ger- man; insă in această privinţă nu trebue uitată rezistenţa ideologică a cato- licismului şi a protestantismului care n’a putut fi încă înfrântă. Ba mai mult, acest ideal de unitate spirituală va ajunge pe de-a’ntregul nerealizabil când va fi vorba să fie aplicat unei sumedenii de rase neegale în drept. începuturile d-lui Hitler ca moştenitor al Habsburgilor în sânul naţiunei mari-germane nu par din cele mai îmbucurătoare. Dovadă, experienţa aus- triacă. «Vom vedea, spune Vienezul a cărui încredere ai câştigat-o, vom vedea ce se va întâmpla în caz de război». Dacă aceasta e situaţia în Austria, care va fi aceea din Boemia sau din Slovacia ? Nu este îngăduit să presupunem că poporul ceh va îngenunchia de bună voie în faţa unui regim de < protec- torat i). Insă greutăţile Germaniei nu se opresc aici. Care sunt graniţele Sfân- tului ei Imperiu ? Lumea întreagă se întreabă cu înfrigurare în ce direcţiune va merge acum cuceritorul. Slovacia, pe care trupele germane au ocupat-o, este ca o săgeată indicând direcţia răsăriteană, care parcă a avut totdeauna preferinţele Fiihrerului. Cu toată ocuparea Ucrainei subcarpatice, Polonia şi Ungaria sunt mai despărţite ca oricând, din pricina influenţei germane în Slovacia. Strădania viitoarei expansiuni germane va trebui să se îndrepte în mod logic spre Nord sau spre Est de ţinuturile Slovace. Germania are două socoteli de răfuit cu Polonia. Vestitul « coridor » subsistă ca unul din ulti- mele resturi ale clauzelor teritoriale ale Tratatului din Versailles. Prusia- Orientală e atârnată în aer, fără legătură cp restul Germaniei şi construirea unei autostrade nu poate avea decât valoarea unui paleativ. Naziştii din Danzig cer alipirea oraşului liber la Germania. Dincolo de Prusia Orientală şi de Memel, a cărui anexiune recentă modifică adânc toată situaţia stra- tegică în Marea Baltică, Lituania este acum lipsită de orice acces la mare. Odată < coridorul » străpuns, o armată germană ar putea ajunge la porţilfe Vilnei, şi Polonia ar fi încercuită de-a-lungul întregei graniţi nordice. In ce priveşte provinciile poloneze din Sud, limitrofe cu Cehia şi cu Slovacia, şi ele stau sub o ameninţare şi măi grea. In Polonia trăieşte o minoritate ger- mană de un milion de suflete, din care o treime în Silezia superioară, în apro- pierea imediată a frontierei germane. Nimic mai uşor decât de a creea acolo o nouă « problemă a Sudeţilor * Iar în Galiţia şi Volhynia trăiesc câteva mi- lioame de Ucrainieni. Dacă Posnania şi Silezia au aparţinut Prusiei până în 1918, în schimb Galiţia a făcut parte integrantă din morarhia austriacă şi argumentul «juridic » al dreptului de moştenire ar fi putea fi găsit cu tot atât de mare uşurinţă ca şi argumentului moral al suferinţelor « fraţilor asu- priţi *. In sfârşit, Polonia de Sud este calea cea mai simplă, cea mai dreaptă spre acea Ucraină mare, care poate soluţiona pe o scară întinsă dificultăţile economice ale Reichului şi este, de aceea, scopul suprem al Fiihrerului. REVISTA REVISTELOR 7li Din restul sumarului, desprindem: Andră Chănier, de Charles Maurras; Amintiri asupra Reginei Hortense, de d-na Lacroix; Imperiul German în 1918, de Bertrand de Jouvenel; Graniţele vieţii, de Louis Houllevigue; Criza belgiană, de Roland de Marâs. Anul 46 — Nr. 8 — 15 Aprilie 1939 Ignotus comentează realegerea d-lui Albert Lebrun la preşedenţia Re- publicei franceze. Unanimitatea naţională dobândită încă înainte de a fi con- firmată de majoritatea dela Versailles se justifica din două puncte de vedere; prin faptul ocaziei hotărâtoare pe care o oferea de a afirma, fără rezervă, în zile atât de turburi, continuitatea absolută a politicii < salutului public *, cu aceiaşi şefi şi aceeaşi voinţă; prin faptul imposibilităţii de a ne închipui un ales mai hrănit de experienţă şi de lecţiile de după război, mai conştient , REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 720 Îndreptar! la recenzia: O lucrare a d-lui P. P. Pa nait eseu, publicată de d. Damian P, Bogdan în Nr. precedent al Revistei. La p- 442 rând. 7 în loc de se simte citeşte se simţea. » I 442 » 7 * * » lucrarea » lucrare. ■» » 442 » 91 * n în secolul » cu secolul. » t> 443 notele 3 şi 4 se suprimă. » » 442 nota 5 devine nota 3. » » 442 » 6 » >4- T> » 442 » 7 * t> 5. » 442 * 8 » * 6. » » 442 ca nota 8 consideră nota 1 dela p. 443. 9 443 rând. 27 nota 10 citeşte la XV. » 9 443 nota 1 devine nota 8 de pe p. 442. 9 443 9 2 9 9 I. * * 443 * 3 * »> 2. * » 443 » 4 » * 3 cu următorul text omis: Cf. Ioan Bogdan, Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării Romtneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi XVI, Bucureşti, 1902, p. LXXXII—LXXXIII. La p. 443 ca nota 4 consideră şi citeşte următorul text omis: Cf. Alexandru Ştefulescu, Documente slavo-romăne relative la Gorj, Târgu-Jiului, 1908, P- 5. La p. 444 rând. 18 în loc de mai multe de citeşte mai mult de o, » » 444 b 27 » » * vocale * vocalele. » » 444 » 33 * * * nota 4 » nota 2. » » 444 » 34 * » » * 5 * *3- n » 444 ce urmează după nota 1 consideră-le ca 2 şi 3. » » 44S rând. 17 în loc de discretitudine, Venelis şi Miletic citeşte disue- titudine, Venelin şi Miletici. ' La p. 445 rând. 20 în loc de Venelis şi Miletic citeşte Venelin şi Miletici. La p. 445 rând. 21 adaogă între sens şi de pe e. » * 445 » 24—35 suprimă Alexandru Aldea. » » 445 » 25 » Vlad Ţepeş. * » 445 » 26 » Vlad Călugărul. * * 445 * 27 în loc de 22 citeşte 17. » » 445 nota 1 » » » 17—29 citeşte 17—28. » * 445 » 2 suprimă Nr. 14 şi 58. » » 445 * 4 suprimă. » » 445 * 7 » » * 446 rând. 38 în loc de Nr. 47 citeşte Nr. 43. » » 446 » 40 * * » Borbat Ion citeşte Bărbat, Ion. La p. 447 la începutul notei 1 în loc de Vezi op. cit., citeşte următorul text omis: Cf. Dr. L. Miletici, Novi vlaho-bylgarski gromoti ot Braşov (= Noui documente vlaho-bulgare dela Braşov) în Sbornik za narodni umotvorenija nauka zi knizina, Sofia, XIII (1896), p. 4 şi p. 28—29. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1939 C. 35*377