REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI i MARTIE 1939 Nr. 3 T. ARGHEZI.......Stihuri de abecedar....................483 E. LOVINESCU .............Acord final (IV)..............489 V. VOICULESCU.........Viersuri..........................509 NELLA STROESCU .... Poeme în proză...............512 LAURENTIE TOMOIAGĂ . Eminescu în versiune germană 514 SIDONIA TUDOR...........Casa............................519 ZAHARIA STANCU .... Cântece de stingere..........522 LUCIAN BLAGA.....Două fragmente din «Artă şi Valoare»...................532 AL. SAHIGHIAN.........Drăgaica ..........................556 CONST. C. GIURESCU . . Târguri şi oraşe româneşti dis- părute .............................................557 ANDREI OŢETEA .... Problema Renaşterei..........562 LT.-COL. C. VERDES . . . Aspectul general al potenţialului de răsboi..................578 CORNELIU RUDESCU . . Noua aşezare constituţională a României...................592 ŞERBAN CIOCULESCU . . Aspecte de critică literară con- temporană 634 CRONICI UN PROZATOR ARDELEAN: PA VEL DAN de Mihail Sebastian (656); «TREPTELE» LUI JULIEN GREEN de Mircea Eliade (662); SCRISUL BUCOVINEAN PÂNĂ LA UNIRE de Mircea Streinul (668); LEOPARDI IN ROMÂNEŞTE de Al. Dima (671); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu (675); EMILE ALLAIS ŞI DOCTRINA FRANCEZĂ de D. I. Suchianu (679); O ÎNCERCARE DE COSMOGONIE ANTROPOMORFICĂ de Const. Florii (685); NOI ELEMENTE PENTRU CUNOAŞTEREA AME- RICANILOR de Petru Comarnescu (689); REAUMUR de Al. Mironescu (694); CENTENARUL PSICHIATRIEI ROMÂNEŞTI de Dr. Ion I. Cantacuzino (697); ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE de Nicolae Missir (706). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 30 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (r.I— 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 3<5, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 AD MINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE a*, STRADA LIPSCANI, it TELEFON 5-37-77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 ‘ EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL.Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI, Nr. 3, MARTIE 1939 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 3 9 STIHURI DE ABECEDAR ARIPI MICI Boierii, cucoanele Şi-au închis obloanele Şi-au sburat în gloată deasă Către ţara de mătasă. Intre florile străine Veneticilor li-e bine. Aci, viscol, frig şi ceaţă. Grâu-i strâns şi iazu ’nghiaţă. Am rămas locului noi, Vrăbii, corbi şi piţigoi, Şi cu înţelegere Trupul c’o să degere. Vara, vor cânta ’n sobor Că se ’ntorc în ţara lor. 1* INIMĂ DE CÂINE La coteţul lui Dulău, Paznic bun şi câine rău, Vrăbiile se adună Să prânzească împreună. Zgribulite ’n pod şi ’n pom Au văzut ducând, pe om, Troaca mare cu păsat. Şi Dulău a şi lătrat. Uriaşul negru ştie Că a pus tovărăşie Şi cu vrăbioii hoţi Mămăliga pentru toţi. Şi, gingaş cum nu se poate, Le-a lăsat-o jumătate. PĂRECHI Todeauna câte două Pe sub streaşină, de plouă, Şi pe ţiglă, pe ţugui, Sus, în dreptul soarelui, Vrăbiile din cuibar Au ieşit la călindar. Ghiersul spune ce se-aude Vrăbiilor maici şi rude. Capul cât alunele Se pleacă la unele Şi gândeşte chibzuit Câte veşti n’au mai venit. Şi, la rând, din loc în loc Au rămas cioc lângă cioc. JOC DE CHICIURI Cine s’a jucat azinoapte Că ne-a uns pomii cu lapte Şi-a vopsit cu tibişir Coardele de trandafir? Ba se poate că o mână Le-a ’nşirat c’un fir de lână Şi-a tras crăci de corcoduşi Prin degete de mânuşi. Vinele dintre petunii S’au făcut cât nişte funii, Sârma gardului, de plasă, E de zece ori mai groasă Şi ’mpresoară curtea mea Cu zăplaz de catifea. Sforile de telegraf Leagănă câte-un cearşaf. Pe o căpiţă de mei Şed opt mii de porumbiei. Căci întregul Duhul Sfânt A pogorît pe pământ. Iepuri albi cu blana groasă S’au strâns pâlcuri lângă casă. Ţarina, ca de hârtie, E ’nvelită cu dimie. VERSURI 487 Peste casă, o broboadă A căzut, ciucuri, grămadă. Cerbii ’n turme şi cirezi Prinşi de coarne-s în livezi » Şi ’ncepând coasta să urce Se zmuncesc să se descurce. Ce folos! Din ramuri, iacă Nu mai pot să se desfacă. Şi’n plopi sună clopote Şubrede, de horbote. VICLEIM E-asa ieftină la mine i Blana gingaşei hermine C’am învestmântat, cucoane, Două sute de pogoane. Dacă vrei, şi dumitale Pot să-ţi dau vre-o cinci mantale. Şi te-ai şi putea alege Ce-ai râvnit, Irod sau Rege. Eu să-ţi spui adevărat Aş avea în arătură Un loc slobod de ’mpărat, Tocmai bun şi pe măsură. Mişti doar subsuorile » Ca să sperii ciorile. Insă, rogu-te, grăbeşte Că hlamida se topeşte. ACORD FINAL IX Zăpuşeala începutului de Iulie o făcu să se gândească la ple- carea la Balomireşti şi apoi la Rădeana. Şi moş Alecu îşi anunţase plecarea; la Balomireşti îl aşteptau casa, aşa cum o lăsase între pometurile grădinii în partea de sus a târgului, şi vechii prieteni dela club: decanul baroului, Iordache Caraianopol, generalul pen- sionar Simion Duţescu şi alţi câţiva, cu care îşi disputau de un sfert de veac întâietatea la «preference», în hazul privitorilor luaţi arbitri. Posluşnicu avea să vină şi el la Tătăruşi, de unde îşi propunea să treacă şi pe la Balomireşti, apoi la Rădeana, Uideşti, Hreaţca pentru descurcarea unor chestiuni în legătură cu di- vorţul; sub protecţia lui conu Alecu, se instala încetul cu încetul în afacerile familiei şi îşi lua unele atribuţii benevole în admi- nistraţie. — Chestia hergheliei dela Rădeana ne-a adus un proces, îi spuse bătrânul, care nu ştiu de ce s’a împotmolit la Curtea de Apel dela Iaşi. Studiază, te rog, dosarul şi vezi de ce. Posluşnicu nu aştepta decât atât, pentru a-şi arăta zelul. Bârzu cumpărase Rădeana acum un sfert de veac, dela cneazul Moruzi, care obligase prin contract pe noul proprietar să păstreze herghelia aşa cum o găsise şi, în orice caz, să nu micşoreze numărul cailor sub o sută. Iubitor şi el de cai, Grigore respectase clauza ciudată a cneazului, dar, la moartea lui, Lică se grăbise să desfacă her- ghelia. « N’am nevoie de investiţii sterile » declarase el categoric. Fie că o regreta, fie pentrucă preţul pământului se urcase în răstimp şi Lică vânduse unei societăţi forestiere numai pădurea mai scump decât costase întreaga moşie, cneazul pornise un proces de anulare 49° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a vânzării, pe care-1 pierduse la tribunal şi acum se judeca de câţiva ani la Apel fără să ajungă la soroc.. — Lică a avut dreptate şi ca gospodar, se rosti Posluşnicu, deoarece o herghelie de o sută de cai e oneroasă, şi ca om de drept. Clauza e inacceptabilă şi imorală; nelimitată în timp, ea constitue o servitute eternă; peste o mie de ani, ultimul moştenitor al cnea- zului ar putea cere anularea vânzării pe motivul nerespectării contractului, chiar dacă rasa cailor ar fi dispărut de pe faţa pă- mântului. Procesul îl vom câştiga cu siguranţă. Voi trece pe la Iaşi să văd de ce s’a împotmolit. Conu Alecu dădu bătrâneşte din cap. — In ce priveşte soarta procesului, sunt de aceeaşi părere, dar noi bătrânii respectăm contractele fără să ne întrebăm dacă! sunt oneroase şi chiar admisibile în drept. Grigore l-a respectat şi n’a avut de ce să se plângă. Ce reprezintă o sută de cai la o moşie, pe care a cumpărat-o cu o treime din preţul ei de azi. Nu tot aşa a procedat şi domnul Lică; de cum a intrat la Rădeana, a desfăcut herghelia; ce să se mai încurce el cu caii bătrânului maniac ? Doar n’a iscălit el contractul. Grigore putea să-şi respecte iscălitura, dar el, Lică, ce obligaţii avea? Iscăli- tura lui socru-su nu-1 obliga, vezi bine, la nimic; îi lua averea, fata, succesiunea politică (şi încă din viaţă!), de ce să-i mai respecte şi iscălitura ! In drept, clauza nu e, de sigur, admi- sibilă: nu poţi greva o proprietate cu servituţi nelimitate şi trage poliţe asupra strănepoţilor şi, mai ales, asupra străinilor ce vor deveni proprietari. Dar străinii şi strănepoţii să se descurce cum vor putea; treaba lor; nu ne priveşte pe noi. Obligaţia noastră faţă de cneaz nu era contractuală, ci morală; e o chestie de obraz între doi bătrâni, ce s’au arătat totdeauna oameni de cuvânt. Ce zici Bârzulica ? se întoarse el brusc spre Mili, care se uita pe sub gene la Posluşnicu, studiindu-i tactica cu care se instala în procesele familiei. — Şi eu sunt de părere că Lică trebuia să respecte hotărîrea tatei, cel puţin cât mai trăieşte cneazul, răspunse ea într’un târziu, cu ochii pe cravata roşie a lui Posluşnicu. — Crezi că umblă după caii lui ? izbucni Posluşnicu, în care se trezise avocatul şi omul de afaceri. Umblă numai după pot- coavele lor — adică după pricini pentru anularea unui contract ACORD FINAL 491 ce nu-i mai convine; nu şi-a închipuit că preţul pământului avea să se ridice atâta şi n’a putut prevedea că o bancă se va apuca de o întreprindere forestieră, care va împătri valoarea pădurii. Asta-i toată dragostea lui de cai! — Nu e tocmai aşa, reluă calm Bîrzulica. In momentul vân- zării, el nu putea şti că n’are să-i convină mai târziu şi n’avea cum lua de pe atunci măsuri de anulare. Dacă tata i-a primit clauza, e că-1 ştia pătimaş de cai şi-l considera puţin cam maniac, cum şi e. Ani de zile după vânzare, când se ducea la cealaltă moşie a lui, la Rotopăneşti, se oprea şi pe la Rădeana ca să-şi mângâie caii. Odată, în lipsa tatei, a adus şi veterinarul, căci se temea de dalac. Puţin vexat, Posluşnicu interveni cu aere totuşi împăciuitoare. — Apoi dacă crezi că-i în dreptul lui, atunci nu ne rămâne decât să facem la loc herghelia şi să stingem procesul. Glumea, fireşte, cu necaz. . — Nu, asta nu se poate, interveni bătrânul luând propunerea în serios. Ar însemna să-i recunoaştem dreptatea, pe care n’o are; şi cum urmăreşte mai mult scopuri materiale, decât refacerea hergheliei, ne-ar cere încă anularea contractului, aşa că, odată pornit, procesul trebue să meargă până la capăt; e singura oară când suntem siliţi să ne declarăm solidari cu domnul Lică. Ce zici, Bîrzulico ? se întoarse iarăşi ca de obicei spre dânsa. — Sunt de aceeaşi părere, încuviinţă ea. După ce vom câştiga procesul, am să refac însă herghelia la loc; o să-i arătăm cneazului că a vândut-o lui Bârzu şi nu lui Lică, şi că eu respect obligaţiile tatei. E şi păcat de grajduri şi de instalaţii să se ruineze; tata a pus până şi lumină electrică în fiecare boxă; când a văzut-o cneazul, l-a sărutat şi i-a spus; « Coane Grigore, eşti mai cneaz decât mine ». Nu era mai cneaz, dar avea poate ceva mai multe mijloace decât bătrânul, care începuse încă de atunci să scăpăteze. — Asta le împacă pe toate, conveni Posluşnicu, înţelegând lecţia ce i-o dăduse cu atâta simplicitate fata lui conu Grigore. « Os boieresc », îşi zise în gând, fără necaz. — Când mă voi duce la Tătăruşi, reluă el sgomotos, mă voi opri şi pe la Iaşi, ca să văd cum stăm cu procedura. Ea se uită nepăsătoare la dânsul, printre gene, cântărindu-1 vag, cum ai cântări totuşi ceva imponderabil. 492 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să fie el ? Presimţea însă că nu va fi el. După amiază, trecu pe la Ţuţu Boian ca să-şi ia rămas bun; Ţuţu îşi avea moşia la Fântâna-Mare, nu departe deRâdeana; voia deci să ştie când pleca şi ea la ţară. Aşa credea; o mâna poate şi dorinţa de a afla ceva despre Bizu, care plecase fără urme şi durerea Silvei o mâhnise. Cum o putea lăsa fără nici o ştire ? Ideea ce-şi făcuse despre dânsul începuse să pălească. Nu se mai gândea la ea; totul se isprăvise între dânşii; dar Silvia cu ce-i greşise, pentru a o lăsa fără veşti, în desperarea pe care i-o simţise în glas, în lacrimi. Deşi ocolise totdeauna, într’un fel ce-i atrăsese bănuiala, să-i pomenească de dânsul, bătrânul o întrebase totuşi odată în treacăt, ca despre un lucru fără însemnătate: — Ce e cu Klentze, de nu se mai aude de dânsul ? — E bolnav şi a plecat în străinătate. — Da ? mormăi bătrânul puţin convins. îmi pare rău. — Aşa mi s’a spus. Eu nu l-am văzut. A plecat când mă aflam la sanatoriu; venise să mă vadă, dar nu l-am putut primi; pe urmă a trebuit să plece într’un sanatoriu. Ştiu eu ?... se grăbi ea cu explicaţiile mai mult decât îi era obiceiul, ca şi cum ar fi vrut să-i prezinte absenţa ca normală. — Da ? da ? continuă bătrânul să mormăiască, cu gândul aiurea sau încurcat, privind-o peste ochelari, şi fără să se poată hotărî să vorbească. Se trase uşor de bărbiţă şi de mustăţi; roşi, tuşi. — Nici nu ţi-am mai spus, pentrucă nici nu merita, aruncă el din praştie o vorbă, care nu se potrivea cu nimic din ce vorbiseră până acum. Ea îl privi mirată. — Ce anume ? — De ce poate fi vorba, dacă nu de Lică, se hotărî bătrânul, ca şi cum ar fi prins, în sfârşit, din aer o muscă ce-i bâzîise în jurul nasului. Ştiu că tot ce spune domnul Lică nu merită nici o atenţie. Când spunea «domnul Lică», era cea mai mare ocară ce-i putea arunca. Ea îl privi atentă; din ocolul ce făcea, înţelese de ce era vorba; bănuise de altfel mai de mult; Lică nu era omul care să ţină o taină şi să nu folosească o situaţie chiar numai din răzbunare. Voi deci să-i uşureze spovedania. ACORD FINAL 493 — A îndrăsnit? zise ea, arătând că ştie de ce era vorba. — Dacă n’ar îndrăsni, n’ar fi Lică! A îndrăsnit ori mai bine a încercat să îndrăznească să-mi spuie că Klentze e pricina di- vorţului tău. I-am tăiat-o scurt. I-am arătat saltarul biroului şi i-am spus că nu-i nevoie să caute pricina în altcineva, ci în salta- rul plin cu scrisorile lui. — A avut grija să mi-o spună şi mie. — Da, dar vezi, se încurcă din nou în vorbă bătrânul, nu-i numai atât... — Ţi-a spus, de sigur, că accidentul meu n’a fost accident. — De unde, ştii ? se înfurie. — De unde, dacă nu dela dânsul ? Mi-a spus-o şi mie. — Ne mai pomenit! nu-şi veni în fire bătrânul... Şi totul cu un scop: să pună mâna pe partea din Uideşti, cumpărată, pre- tinde, cu banii lui. Avea aerul să ameninţe cu un scandal. Nu l-am lăsat să continue şi i-am arătat că, dacă e pe scandal, i-o iau eu înainte. A fost pe la mine un inginer, neamţ ori ovrei, Hugo Loebe, cu dosarul afacerilor lui Lică cu casa Globus, nu numai cu autotractoarele, despre care s’a mai vorbit în ziare, ci şi cu altele. M’a cam costat isprăvile domnului Lică, dar nu-mi pare rău; şi-a meritat banii. A fost de ajuns să-l desfac pe birou pentru ca să-şi înghită infamiile şi să lase să-i cadă din ghiare prada Uideştilor. N’a mai avut nici o pretenţie asupra pământului cumpărat cu economiile lui taică-su, casierul State. De i-aş arăta dosarul lui Posluşnicu, ştiu că ar avea ce scoate dintr’însul! — Nu, nu, îl întrerupse ea energic, nu sunt pusă pe răzbunare şi nu voi să scormonesc în viaţa nimănui. — Cât s’ar mândri Grigore cu tine, dacă te-ar auzi, o sărută el pe amândoi obrajii. Nici eu nu sunt din alt aluat. Dosarul mi-a servit numai pentru a-1 sili să nu-ţi ia nimic din avere. După ce se vor lichida toate chestiile băneşti, îl voi distruge. Poate să fure din banul contribuabilului cât o pofti: el pretinde că asta înseamnă a face politică şi te pomeneşti că are dreptate. Bătrânul se plimbă apoi de câteva ori în lungul şi latul camerei. — Oare văru-su n’o fi plecat în străinătate din pricina lui ? — Ce putea să-i facă ? — Dacă ţi-a spus ţie şi mie, i-o fi spus-o şi lui şi l-o fi făcut să plece. 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu-mi vine să cred, îngăimă ea fără convingere. Bătrânul se uită lung peste ochelari şi dădu din cap, neîn- crezător. Nici Ţuţu nu ştia multe de Bizu. Primise doar o ilustrată din Fribourg cu fântâna « Fidelităţii », reprezentând un cavaler cu o bardă în mână; în fund, peste două coline, se vedea unul din podurile suspendate ale oraşului. Jos Bizu scrisese: «Stimată doamnă Boian, vă trimit această fântână, în care trebue să se fi ascuns « fidelitatea », de nu se mai găseşte pe pământ; cavalerul se aţine cu barda ca să nu-i scape. Eu vă rămân totuşi fidel dumnea- voastră şi lui Esculap, care mi-a fost prielnic şi ca zeu şi ca stradă. Nu ştiu, de altfel^ dacă şi când mă întorc. Totul depinde de cir- cumstanţe; cum se vor lumina, vă voi înştiinţa, pentru cele cu- venite ». — Cum vezi, toate precizările unui om de ordine, râse Ţuţu; nu ştie încă dacă se întoarce, nici când, dar încolo e fidel. Fidelitate comodă. Mili voi să abată vorba. Cunoscuse fântâna « Fidelităţii » într’o excursiune făcută cu taică-său. Dejunase la cârciuma «le Sauvaqe » din piaţa Saint-Jean, nu departe de târgul de vite, cârciumă, le spusese proprietarul, clădită în 1399; trecuseră peste un pod de lemn acoperit, cu o laviţă de-a-lungul lui, de o parte şi de alta; la capăt dăduse de o căsuţă albă cu dantele la ferestre; într’un colţ se afla o Fecioară aurită într’o firidă iar în faţă fântâna Fideli- tăţii, de unde apucaseră pe o alee, ce cotea pe lângă o arcadă na- turală deschisă în stâncă, pe lângă o capelă şi nişte întărituri vechi, pe deasupra cărora fâlfâia podul suspendat. Din dorinţa de a alunga o întrebare indiscretă, ce plutea în aer, vorbea cu însufleţire; nu putu totuşi ocoli inevitabilul. Ţuţu era hotărîtă să afle adevărul. — Ştii, porni ea brusc, că Ionel s’a întâlnit zilele astea cu Lică ? — Da ? răspunse Mili nepăsătoare. — L-a ţinut o jumătate de ceas în stradă ca să-i spună fel de fel de poveşti. — Mi-închipui; e în stare de orice. — Oricât, este însă şi o măsură, adaose ea misterios cu dorinţa de a fi întrebată. Voia ca prin reacţiunea indignării să o facă să ACORD FINAL 495 se spovedească. Mili nu se spovedea însă niciodată; în jurul su- fletului avea un înveliş rece, impermeabil, în dosul căruia îşi trăgea durerile până ce se rezorbeau. Timiditate ori frigiditate, delicateţă ori trufie? Ceva din toate. Deşi prietene de şcoală, nu-i pomenise încă de necazurile cu Li că; la Bizu, Ţuţu încercase de mai multe ori fără folos să facă aluzie. Intervenţia lui Lică îi aţâţa acum şi mai mult curiozitatea, pe care Mili se grăbi să i-o înlăture. — Şi moş Alecu mi-a spus de vorbele lui Lică. Dar, dacă nu m’au interesat atunci când puteau avea o importanţă în viaţa mea, n’x> să mă intereseze acum după divorţ. I-ar plăcea rolul de victimă. — Nu-i aşa? nu-i aşa? interveni Ţuţu fără convingere. îşi dăduse seama că nu va putea afla nimic şi nu trebuia să mai stărue. — Asta i-am spus-o şi eu lui Ionel: nu-i la mijloc decât o răzbunare. Se despărţiră cu făgăduiala să se vadă în August, când Ţuţu avea să vină la Fântâna mare, la două ceasuri de Rădeana. Mili plecă cu un sentiment sporit de nelinişte. Lică nu se mulţumise să i-o spună ei ori lui moş Alecu, ci povestea şi altora « aventura » cu Bizu şi încercarea ei de « sinucidere ». Pe strada încinsă de căldura caniculară a lui Iulie, sensaţia dureroasă dela început porni însă a se muia într’un fel de satisfacţie de ordin mai general ce se încadra în îndoelile ei. Deprimarea de a se şti argilă răcită se învioră Ia ideea că o credeau în stare de a se însufleţi de o mare dragoste, fie ea şi neîmpărtăşită, şi de a ajunge la un act de desperare; o luau drept eroină romantică. Indiscreţiile lui tot lăsau urme: dacă nu fapte, cel puţin posibilităţi. Tăie prin Schitul Măgureanu şi intră în Cişmigiu, a doua oară dela seara fatală; se regăsi în aceeaşi stare de spirit ca şi întâia dată. Nu simţi nici o revoltă împotriva lui Bizu, nu regretă cele întâmplate şi se opri prin toate popasurile « pătimirii » de atunci cu o duioşie ce-i înnobilă durerea. Privighetorile nu mai cântau în boschetul de lângă liceu; dragostea li se isprăvise de mult, cum se isprăvesc toate dragostele. A ştiut şi ea ce înseamnă iubirea; nu va muri fără să-i fi cunoscut mierea şi otrava. Chiar dacă trupul i-ar fi mutilat — şi ideea aceasta i se împlântă tot mai adânc în con- 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ştiinţă — sufletul îi era întreg; vibrase şi pătimise. Bizu îi trezise conştiinţa de sine şi-i arătase ce era ascuns într’însa. Se ruşină de tot ce se răscolise în suflet dela ieşirea din sanatoriu, de nă- molul ce se ridicase la suprafaţă din funduri; se ruşină de atitu- dinile ei echivoce, de primblările prin cinematografe şi chiar de felul cum se purta cu Posluşnicu, instalat în speranţe mari; se mai ruşină si de viziunile ce o chinuiau, în centrul cărora Lutica şi marchizul formau un grup de obsesii impure. Se simţea mai bine aici în Cişmigiu, unde se desfăşurase filmul dragostei ei pure, cu urmele rămase prin boschete, prin alei, printre copacii de care se răzimase ca să nu cadă, ca să nu fie văzută. Dragostea ei se crease pe sine, izvorîse din rezervele ei, neprovocată, neaju- tată; şi-a cântat cântecul curmat de roţile unui tramvai. Plimbarea o purificase, o înălţase în proprii ei ochi din demo- ralizarea, în care lunecase. Când să iasă prin Zalomit, ca de obicei, ea îşi aminti să treacă pe la Wagons-Lits pentru a-şi reţine locul; coti ca să iasă pe poarta din spre Ministerul de Război. Din faţă, dela o oarecare depărtare, în şuvoiul de oameni, i se păru că recunoaşte o siluetă deformată totuşi de pânza zăduhului. Un om masiv, lat în spate, mai lat decât îl ştiuse, urnea cu pas greu de urs, cu un braţ petrecut pe sub braţul unei femei, de aceeaşi croială ca şi dânsul, lată în şolduri, mare în reliefuri, o brună spălăcită, cu un păr dezordonat, cu o rochie de cit albă cu buline; pe braţul liber bărbatul îşi ţinea haina scoasă, bombându-şi bustul vărgat de bretele roze... Când se apropie, recunoscu pe Posluş- nicu; stacojiu, el îşi trase repede braţul; scăpă pălăria de pae, încercă să-şi pună haina, dar era prea târziu. Mili ajunsese în dreptul lui; zâmbi fals, îşi înclină adânc fruntea leoarcă de nă- duşeală şi trecu mai departe. Nenorocirea se consumase. Mili se simţi năpădită de un val de veselie; abia se putu stăpâni să nu izbucnească în faţa omului aiurit, dar în ochi i se aprinse flacăra ce o încinsese pe dinăuntru. Gusturile şi obiceiurile d-lui Iorgu Posluşnicu, « boierul de ţară » al lui moş Alecu, fiul cârciumarului- morar dela Tătăruşi, avocat mare în Bucureşti, nu evoluaseră cu mult. Femeia lătăreaţă de lângă dânsul, cu mers legănat de raţă, cu bucle de un negru spălăcit ieşite de sub pălăria de paie, era şi ea la fel; se potriveau. Apariţia lui în public în bretele şi cu haina pe braţ ca băieţii de prăvălie alături de femeia în rochie ACORD FINAL 497 de cit cu buline roşii se armoniza; pereche predestinată; trebue să-i fi fost «gospodina », poate chiar dela Tătăruşi ori de pe aproape. Ideea că ar fi putut merge şi ea prin Cişmigiu cu un Posluşnicu în bretele, ferecat într’o curea strânsă pe trup, o umplu de veselie. « Mi-am scăpat norocul *, glumi ea; «tot mai bine sub roţile tram- vaiului », îi cântă prohodul lui Posluşnicu, al omului ce trebuia să o aducă la echilibrul sufletului şi al trupului mutilat de plăcere. .. .A doua zi dimineaţa, Posluşnicu trecu prin Popa Soare, pentru unele înţelegeri, dar şi din nevoia unei explicaţii, într’un costum în bleumarine, cu o superbă cravată nouă străbătută de o perlă mai mare ca de obicei. Fiindcă Mili nu-i pomenea de întâl- nirea din Cişmigiu, el nu se pricepea cum să aducă vorba. — Nu ştiu, dacă ai cunoscut, coane Alecule, pe soru-mea Sevastia? luă brusc iniţiativa. — Nevasta părintelui Titu din Tătăruşi ? — Da. ’ — Mi-aduc aminte, fireşte. — E de câteva zile la mine; a venit la Bucureşti pentru doctori. Spune că-i o recoltă bună de grâu cum n’a fost de mulţi ani; dacă mai plouă ceva şi în Iulie şi popuşoiul o să fie bun; nu mai fructe nu sunt de loc. A căzut bruma în Mai. Ţinuse să se ştie că femeia din Cişmigiu era soru-sa. Coana Sevastiţa îi avea croiala, mai puţin supraveghiată fireşte. La Tătăruşi nu era nevoie de mode; popa Titu se mulţumea şi cu fustele de cit ale preutesei. Domnul Iorgu Posluşnicu era, aşa dar, om de familie: apărea la braţul soru-sei în Cişmigiu, cu haina pe braţ şi cu bretele roz. Vor fi pozat poate şi la vre-un fotograf ambulant de lângă podul de peste lac, ca să-şi trimită poza popei cu « suvenir de Bucarest dela Ghiţă şi Sevastiţa ». Imaginea perechei îi trezi din nou veselia lăuntrică într’un ritm atât de nestăpânit, încât căută repede un pretext pentru a se retrage în apartamentul ei. — II cunoşti, Roza, pe d. avocat Posluşnicu ? o întrebă pe cameristă. — II ştiu, dudue, de pe când venea cu d. Nică pe la tata pentru nişte mobile. — Cunoşti atunci şi pe d. Nică ? 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Am fost într’o vară şi la Tătăruşi pe la Sevastiţa, cu care am făcut un an la profesional. I-am cunoscut pe toţi; dar ca domnul Ghiţă nu era nici unul, încheie ea cu admiraţie. Şi Posluşnicu îi plăcea Rozei ca şi Lică, se gândi, scuturându-se de un fior, ca şi cum ar fi simţit omida a doua buze aşezându-se pe spatele gol. Spre seară, pe bulevard, zări pe Silvia ieşind din Ministerul de Domenii, sprintenă şi zorită. Se uita cu precauţie în susul şi în josul bulevardului şi, când voi să-l traverseze, dădu cu ochii de dânsa. Şovăi o clipă în nesiguranţa, dacă trebue să se oprească ori să treacă dincolo, ca şi cum n’ar fi văzut-o, până ce, la urmă, privirile încrucişindu-li-se, fu silită să se oprească, stânjenită în intenţia ei de a se grăbi. — A... doamna... Vă salut, doamnă Bârzu, îngăimă ea şo- văind încă asupra numelui. — Lucraţi şi după amiază, dudue ? o întrebă ea sumar, ce- tindu-i în atitudine încurcătura. Fata era îmbrăcată într’un elegant taior beige, cu jabou de dantelă fină; o pălărie de panama îi umbrea puţin ochii neliniştiţi, de obicei însă atât de vioi şi de jucăuşi; în jurul fiinţei ei svelte, graţioase, plutea haloul de fericire al femeilor iubite sau numai mulţumite. y — Pe căldura asta venim la ore de seara, îngăimă ea. — Foarte nimerit. Ar fi vrut să o întrebe de nu primise vre-o veste din străină- tate, dar îşi dăduse repede seama că era de prisos; dacă ar fi fost îngrijorată, ar fi întrebat-o ea. Nu mai era în dispoziţii elegiace şi gândurile nu-i rătăceau probabil pe departe, ci prin apropiere. — Atunci, bună ziua, dudue, scurtă o convorbire ce durase poate prea mult. — Bună ziua, doamnă. Mili porni înainte spre statua lui Rosetti, iar Silvia traversă ca un bolid bulevardul, gata să fie răsturnată de o maşină. Părea aşteptată. La colţul Ministerului, Mili stătu de vorbă cu o prietenă la umbra unui castan. Pe celălalt trotuar, după ce căută cu îngrijorare în toate părţile, Silvia coti pe Vasile Boerescu. In fundul stradelei liniştite, singuratice, se afla trasă la trotuar ACORD FINAL 499 o maşină, în care ea recunoscu limuzina lui Lică; prin geamul din dărăt, îl zări şi pe dânsul. Silvia se apropie grăbită; uşa maşinii se deschise dinăuntru şi se închise brusc după intrarea ei. Niculai, şoferul, dădu drumul motorului. Acasă, se întinse pe divan, cu faţa în perini, cu ochii în lacrimi. După Diana, fata rece, severă, austeră, venise şi rândul Silviei, fata suavă, cu ochi luminoşi şi candizi, cu vioiciune şi drăgălăşie în mişcările rămase încă puerile. Bizu plecase, e drept, fără să-i mai scrie; dar avea să se întoarcă, nu putea să nu se întoarcă. Fata, în care totul trăda frăgezimea copilărească, nu-1 mai putuse aştepta încă două-trei luni; săptămâna trecută tremura ca o frunză de plop la amintirea lui, cu ochii în lacrimi, şi acum, turburată şi turburătoare, cu păcatul plutind în jurul fiinţei ei, cu mişcările echivoce ale femeii ce se ştie aşteptată, cu teamă, dar şi cu emoţie fericită, iat-o în braţele lui Lică, eroul tuturor femeilor, al Dianei, al Marinii şi al Rozei. O cuprinse un desgust de toate, de femei, de bărbaţi, de viaţă; un morman de cenuşe i se scutură în gură, pe limbă. ... Iubire ? sentimente? aventură; vulgară aventură; o parodie... Diana? Jos- nicie de calcule, de manevre ticăloase pentru căpătuială. Dar Silvia, fata suavă, a cărei viaţă trăia în ochii clari, mobili şi copilăroşi ? Toate le fel. Se gândi şi la Bizu, la destinul lui. Dacă ar şti, oare ar suferi ? Sentimentele lui păreau impersonale şi se exprimau mai mult sub formă teoretică; nu simţurile îi comandau reacţiile, ci ideile abstracte: iubirea în sine, fidelitatea, trădarea, lealitatea. Bănuia, fireşte; n’avea cum şti sensul apariţiei Silviei în viaţa lui. Ii judeca reacţiunile numai după episodul Dianei; nu ţipase într’însul o pasiune sfâşiată, ci jignirea demnităţii, spulberarea unei iluzii, neomenia lui Lică; altceva nu se văzuse Se sbuciumă o noapte întreagă şi numai după ce istovi toate aspectele întâmplării, se gândi şi la dânsa. Pentru fetişcana asta, în căutarea unei protecţii, — fusese jertfită, uitată, — într’un colţ ca o umbrelă pe timp frumos. N’o înşelase, n’o părăsise, pentrucă nici n’o băgase de seamă că e lângă dânsul, că-1 iubeşte şi că-şi joacă cea dintâi şi cea din urmă carte a vieţii. Cruzimea nepăsării! Pentru fetişcana asta, ce era acum în braţele lui Lică, ajunsese sub roţile tramvaiului. Se ruşină de ridicolul gestului desperat 2* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 500 şi o aprigă durere îşi înfipse ghiara în carnea-i frământată de toate desgusturile de sine şi de viaţă. X A doua zi, când trenul se opri în staţia Balomireşti, rostogolită într’un fund de vale, pe creasta dealului, bâlciul îşi vestea pre- zenţa prin larma matinală a fanfarelor sparte dela panorame şi dela scrâncioburile mecanice. Tânărul Ion, băiatul mai mare al Voichiţii, venise din propria-i iniţiativă în recunoaştere, după cum mai fusese şi la alte câteva trenuri înainte. Moş Tudorache era şi el la post, în livreaua ieşită la soare, cu caleaşca de modă veche trasă de gloabe veterane, fala târgului. — Pe unde apucăm, dudue, peste deal ori prin prejur ? întrebă el molcom, după ce-i urase bun venit. Mili venea totdeauna cu ocol, pe vechea şosea a târgului, şi nu pe drumul tăiat de Lică peste deal, prăfos, umblat mai mult de căruţe ţărăneşti, deasupra căruia atârna brâul unei cărări cu dale de piatră şi cu trepte pentru pietoni. In ochii flăcăului licări o lumină. — Să vedeţi, dudue, ce de-a mai panorămi au venit la iarmaroc ! Ea îi înţelese dorinţa. — Atunci ia-o de-a-dreptul peste deal, moş Tudorache; iar tu urcă-te pe capră; te lăsăm sus. Când caleaşca se puse în mişcare, arhaică, cu cauciucuri totuşi la roţi, ea se gândi să-i scrie lui Moş Alecu ca să-i trimită maşina dela Bucureşti. Nu mai mergea cu harabaia coanei Raluca. Por- niră pe drumul moale de praful gros ridicat de căruţele ce se* ţineau lanţ. De pe capră, Ion nu-şi afla locul, interpretând toate sgomotele venite de pe tăpşanul iarmarocului: «aiasta-i roata norocului, dudue», — «aiasta-i panorama lui Braun», — «aiasta-i cela cu belciugele », în timp ce, aristocratic, Tudorache strâmba din nas. « Cine naiba l-o mai adus şi pe băetul ista pe capră ? » se gândea el nemulţumit de tovărăşie. « Astâmpără-te odată, drace, nu tot te suci » se răsti. Fu bucuros să-l descarce sus. Când Mili îi strecură câţiva lei în palmă, ca să-şi încerce norocul la roată, Ion o sbughi glonţ, vesel de ideea ce avusese de a ieşi la gară. Tudorache şterse cu poala hainei locul unde şezuse. ACORD FINAL S°» — De trei zile vă tot aşteaptă băetul ista la gară; pleşcar mai e. Scăpat de tovarăş, veni apoi cu o noutate, — Ştii, dudue, că-i pe la noi şi duduca Dora, — Duduca Dora ? întrebă ea îngrijorată. Nu e mamei bine ? — Ba nu, dudue, e tot aşa cum o ştii mata — că bătrâneţa n’are leac. Da’ poate o venit şi dumneaei de iarmaroc. Duduca Dora — cum îi spuneau toţi Teodorei — sora mai mică a coanei Raluca, îngerul păzitor şi doftoroaia întregei familii, era o femeie, ca de vre-o şaizeci de ani, deşi putea fi tot atât de bine şi de treizeci: cu trăsături fine, emaciate, estompate, regulate; nu era frumoasă, pentrucă nu voia să fie, şi nici nu-i trecuse vre- odată prin minte; n’avea conştiinţa existenţei ei fizice; din fiecare trăsătură respira modestia şi rezerva; din fiecare gest i se citea dorinţa de a nu fi băgată în seamă şi, la nevoie, de a intra în zid sau de a se topi în aer.,, Existenţă de basso-relief, nedesprinsă de viaţa colectivă, a părinţilor, a bărbatului, a copilului, a întregei familii, familie numeroasă cu spiţe şi afini, cu drame şi măriri. Preocupată numai de alţii, îşi dădea toată truda să nu atragă atenţia asupra ei; şi, deşi viaţa nu-i fusese decât o înlănţuire de nenorociri, o estompase atât de bine, încât trezise impresia că nu-şi simţea propriile-i drame, impresie ce convenea egoismului celorlalţi, —«Ce mai face Dora?» — «Ce să facă? Suspină». Sau luând-o glumeţ de bărbie: — «Tot mai suspini, Doro?» Roşind, ea răspundea uniform: « E ceva nervos; nu mă pot stă- pâni », Se ruşina de a fi turburat pe alţii cu un suspin, « E ceva nervos », îşi spuneau şi nu-şi mai dădeau osteneala să caute alte pricini suspinelor ei înnăbuşite; cu conştiinţa împăcată, îi povesteau apoi necazurile, boala nevestei, pierderile în afaceri, neplăcerile copiilor la şcoală, — Nu ştiu ce-o ustură în gât pe Măriuţa, Deşi cu crize violente de inimă, Dora se alarma îndată de gâlcile nepoţicăi. Cum suferise de toate bolile, avea leacuri pentru orice; repede începeau gargarele, şodourile, compresele, inhala- ţiile, iar doftoroaia familiei se instala la căpătâiul fetiţei bolnave. «Tanti Dora te face din om zdravăn bolnav», o huleau apoi drept recunoştinţă, « Nu m’aş da pe mâna ei! » bombăneau, dar la prima durere veneau tot la dânsa, « Ia vezi, tanti Dora, ce am în gât ? » 502 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu starea şi gospodăria ei, era totuşi mai mult pe la casa şi gospo- dăria altora, chemată la un semn; nu era facere şi moarte în familie fără asistenţa ei. Preţuită de toţi pentru blândeţe şi dezintere- sare, apariţia ei în casă producea şi îngrijorare; bănuiai o neno- rocire, o boală. —Apoi ştii mata că duduia Dora vine totdeauna pe vremea aiasta, insistă Tudorache care cunoştea reputaţia de doftoroae a Dorei. Tudorache avea dreptate. Dora venea pe vremea iarmarocului; se bucura de bucuria altora; îşi amintea şi de timpurile copilăriei, când familia ei venea dela ţară la târg, de iarmaroc. O tradiţie care trăia, ca orice tradiţie în forme lipsite de fond; însuşi bâlciul îşi supravieţuia rostului său. Venirea ei la Balomireşti împlinea, aşa dar, un ritual fără legătură cu sănătatea Ralucăi, care era, spunea Tudorache, « cum o ştii mata », adică măcinată de impla- cabila uzură a bătrâneţii. Poarta curţii era închisă, parcă n’ar fi aşteptat-o. După plecarea lui Tudorache la gară, Raluca poruncise din sentimentul spaimei ce se încuiba tot mai mult într’însa. « Să nu intre nimeni», ca şi cum s’ar fi temut de moarte sau ca să n’o cerceteze de ce stă într’o casă aşa de mare ? Mili îi cunoştea spaima şi se necăji totuşi; primul contact cu oraşul, cu casa o nemulţumea, de altfel, totdeauna; nimic nu i se părea la locul lui. Cei doi castani din poartă îi ştia tăiaţi încă de astă iarnă; tot aşa şi cei trei brazi din faţa salonului mare; peluza i se păru totuşi mai largă şi poate mai frumoasă. — Ce s’a schimbat aici, Marine ? îl întrebă răstit pe intendent. — Apoi ce să se schimbe dudue? Nimic, răspunse prefă- cându-se totdeauna că nu înţelege, pentru a scăpa de răspunderi. — Parcă s’a lărgit peluza. — Aha, făcu el; o pus coana mare de a tăiat cei trei copaci din fund. — Iarăşi! bombăni înciudată Mili, privind circular. Parcă mai lipseşte ceva şi acolo între brazi. — Aha 1 repetă Marin, uituc, lipsesc doi brazi, că, vedeţi dumneavoastră, se uscaseră şi tot trebuiau tăiaţi. Mili se încruntă. Peluza câştigase, în adevăr, în spaţiu, dar iarba i se păru arsă de soare, pârlită; în partea pietruită şi în pe- ronul din faţa casei se îmbulzeau fire galbene. ACORD FINAL S°3 — De ce nu pui să scoată iarba ? se întoarse aspru către Marin. Parcă-i o casă părăsită, bombăni ea, nemulţumită ca totdeauna. Se cunoaşte că nu mai e ochi de stăpân. Casa i se părea, că trăgea să moară; zilnic cădeau din- tr’însa fâşii de viaţă; la scara mare, cei doi stâlpi, monumentali, începuseră să se macine pe alocuri, lăsând aparente largi pete de lepră; zidurile rampelor îşi scuturau şi ele tencuiala; blocurile de granit ale treptelor se dislocaseră puţin prin pulve- rizarea cimentului dintre dânsele. — Trebue reparaţii numaidecât, mormăi din nou, cum mor- măia de cinci ani, dela moartea lui Grigore. Maică-sa nu se mai ocupa cu nimic. Abia o sărută în grabă şi îi şi spuse pe un ton aspru: — Bine, mamă, parcă ne-am înţeles să nu mai tai nici un copac, că sunt dela Dumnezeu. Bătrâna o privi aiurită: de ce copaci era vorba? când făgăduise să nu taie nimic? Nu-şi aducea aminte, deşi în fundul orbitelor licărea poate o lumină de viclenie. împăciuitoare, tanti Dora se repezi să-şi ia răspunderea. ■—Apoi să vezi, Bârzulico, şi eu am fost de părere să-i taie, şi-am îndemnat-o. Carpenii crescuseră prea mari; bietul Grigore îşi închipuise că vor fi pitici cum li-i rostul, dar ei au ieşit cogeamite copaci care stricau peluzei. Vezi şi tu cum s’a lărgit. Cu brazii nu mai erau nimic de făcut; se uscaseră din rădăcini. Copacii fuseseră tăiaţi cu mult înainte; ca de obicei, tanti Dora lua asupra ei toate ponoasele. Găsind mai târziu o magazie plină de butuci şi de ramuri încă verzi de brad, îl întrebă pe Marin: — Ce-i cu butucii şi cu crengile astea, Marine ? — Sunt brazii pe care i-a tăiat coana mare. Copacii nu erau uscaţi. — Ii văd verzi, de ce i-a tăiat atunci ? Marin se suci, se învârti; nu ştia cum să o dreagă. — Ştiţi şi dumneavoastră, ce să vă mai spun. — Nu ştiu nimic; vorbeşte. — Coana mare a căzut la ideea că n’o să aibă cu ce cumpăra lemne la iarnă, şi şi-a făcut provizii din vreme. Dând apoi filosofic din cap: — Bătrâneţile, dudue; nu-i boală mai rea decât bătrâneţile. 504 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bătrâna nu-şi putea vâri în cap că e bogată; făcea «economii» de teama lipsei. Când Mili o scutură puţin că tăiase frumuseţe de brazi, bătrâna se lăsă ca totdeauna convinsă, deşi, la urmă, mărturisi, cu aceeaşi şiretenie umilă în priviri de copil cu teamă de dojană. — Cine ştie cât o să coaste lemnele la iarnă, că acum toate se scumpesc. Când eram la tătuţă şi la mămuţa, o căruţă de lemne costa... — Lasă-i în pace pe tătuţă şi pe mămuţa, o repezi Mili scoasă din răbdare, şi nu te mai îngriji de preţul lemnelor. Când văzu că situaţia se încordează, tanti Dora o trase de o parte. Era îngrijorată de starea Ralucăi. Ea era, de altfel, tot- deauna îngrijorată de sănătatea Celor din jurul ei; ca « doftoroaie » le vedea toate în rău, cu complicaţii. Se alarma; ţinea conferinţe prin colţuri cu cei ai casei, pe şoptite, ca să nu audă bolnavul sau presupusul bolnav. îşi arată acum îngrijorarea pentru Raluca. Bătrâna îşi pierdea tot mai mult memoria, semn că arterioscleroza progresa; se temea că n’o să aibă cu ce trăi; oricât i-ai fi explicat că e bogată, peste un ceas revenea la teama ei absurdă; de aceea şi tăiase copacii. Acum i se abătuse altă obsesie; pentrucă nu se făcuse fructe în grădină şi nu avea ce vinde, se temea că nu va avea cu ce-şi plăti chiria, căci n’o putea nimeni convinge că-i la ea. «Noroc de casa tătuţei dela Dărăşti; când mă dau afară, mă duc acolo ». Deşi căsuţa părintească dela Dărăşti arsese de vre-o patru- zeci de ani, ea trăia cu gândul la ea. « Ţi-aduci aminte, Doro, de stupii din fundul grădinii ? şi acum mă doare degetul unde m’a înţepat o albină». «Nici cu inima nu stă bine; săptămâna trecută a avut un leşin, de am crezut că o pierdem » se văită Dora, fără să spună că ea stătea şi mai rău. « Doctorul a spus că a mâncat prea mult şi că leşinul a venit dela stomac », conveni apoi, pentru a n’o speria pe Mili. Sobră altfel, Ralucăi îi plăceau fructele; mânca coşuri întregi de zarzăre, de prune, de pere. Când venea din Bucureşti, Mili îi aducea un coş de caise şi altul de piersice; de cum le vedea, ochii bătrânei căutau lacomi la fructele gustoase. încă din prima zi a venirii, tanti Dora o trăsese de o parte, într’un colţ al casei, şi-i şoptise în felul ei tainic: — Nu-i mai spune ţăcăi Raluca de accidentul tău, să n’o impresioneze prea mult. ACORD FINAL 5°5 Mili zâmbi; era obiceiul Dorei de a cruţa pe oricine, de a-1 feri de veşti neplăcute, de presupuse emoţii. In jurul oricărui « caz », ţesea o pânză de mister: « să nu se afle », « să nu se ştie », erau vorbele ei obişnuite; se uitau bănuitori unii la alţii, între- bându-se dacă aflaseră noua taină, până ce constatau că o cu- noşteau; discreţia Dorei îi obliga însă să se prefacă neştiutori. Le presupunea tuturor o impresionabilitate egală cu a ei şi cerea să le fie cruţată; evidenţei chiar îi opunea o convingere şi o in- terpretare, neclintite de nimic. La moartea unei nepoate, îl în- chipuise pe bărbatu-su cuprins de o durere atât de mare, încât trebuia supraveghiat ca să nu lunece la vre-un act de desperare; când i se spusese că după o săptămână tânărul mergea la cine- matograf, tanti Dora dăduse din cap compătimitor: « Desperat trebue să mai fie bietul băiat, de nu mai ştie ce face ». Pe ţaca Raluca o cruţa, în deosebi, pe motivul bolii şi al bătrâneţii. Ani de-a-rândul, ţesuse un complot în familie, pentru a-i tăinui moartea unui frate al lor mai mare, care trăise departe la o moşie, fără să-l fi văzut de mult. Intr’o zi bătrâna o întrebase: — Cât să fie de când a murit Gheorghieş? Dora îngălbenise, se bâlbâise, nu-i putea tăgădui moartea, ca să nu-i dea vre-o emoţie nouă. Bătrâna ştiuse şi nu găsise ni- merit să i-o pomenească până atunci. Simţurile i se tociseră, de altfel, cu vârsta, cu boala; trăia numai asupra momentului; se înduioşa, se emoţiona, plângea chiar, şi apoi uita. Totul pătrundea la ea de departe, dintr’o zonă de ghiaţă, cu lumini palide, boreale; uita uneori şi de Grigore, pe care-1 iubise o jumătate de veac. Nu mai fusese de un an pe la mormântul lui; manşetele se aflau şi acum murdare pe măsuţa ei de noapte, dar nu mai vorbea de dânsul. Tanti Dora îi presupunea totuşi suferinţe cu atât mai mari, cu cât erau mai ascunse; nu voia să admită că bătrâneţea macină simţirea. « Cât sufere în tăcere ţaca dela moartea lui Grigore !» repeta ea mereu. Se emoţiona de emoţia bătrânei, care privea viaţa printr’un ochean întors, departe, rece, cu o nepăsare mai apropiată de moarte. Nu se speria de moarte; asculta dangătul clopotelor dela Adormire fără nici o panică interioară. — Cine a murit, Marino ? o întreba pe bătrâna ei bucătă- reasă, de o vârstă cu dânsa. — Apoi o murit Cirdiceasa, Dumnezeu să o ierte. 506 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Tot aşa de grasă era, Marino ? că eu n’am văzut-o de mult. Singurele vorbe cu care prohodise o prietenă de tinereţe. Nu mai răscolea amintirile; puteau muri toţi, cum putea muri şi ea fără păreri de rău. I se abătuse acum lui tanti Dora să-i ascundă « accidentul » lui Mili. — Să nu-i spui, Bârzulico. Trebue păzită de orice emoţie; a spus doctorul că ar putea avea o sincopă. Peste o săptămână, Raluca o întrebă: — Ce a fost cu accidentul tău ? Dora o privi speriată. — Ţacă... Bătrâna nu înţelese spaima soru-si. Ştia de mult totul; auzise dela Marin, dela Kati, dela Nuţa, de o întâmplare cu un tramvai şi că fata se făcuse bine apoi. N’o întrebase până acum, pentrucă nu-şi adusese aminte. — E tare de fire ţaca, îi spuse apoi; ţine în ea şi sufere în tăcere. Ca să nu te mâhnească, nu ţi-a mai pomenit. Vedeam că ascunde ceva, dar nu ştiam ce. De cum intrase prin camere, Mili fusese cuprinsă de nemul- ţumirea de totdeauna: i se părea că paragina se întinsese pretu- tindeni ca o pânză de păiajen; într’un colţ o şi găsise chiar şi o dojenise pe Kati. — Tanti Dora, nu numai oamenii pier, ci şi casele; uite, cum se prăpădeşte de când a murit tata. — Ei, Grigore, unul a fost Grigore ! răspunse Dora, cu res- pectul pe care-1 avusese totdeauna faţă de cumnatu-su. Ce a făcut el, nu putem face noi. Trecuseră apoi din cameră în cameră; totul i se măcina, ta- petele, draperiile, storurile cu ţurţuri, cadrele ieşite la soare, mobilele demodate, un perete crăpat, un început de mucegai în colţul unei camere întunecoase; în salonul cel mare de zece pe opt, parchetul se lăsa, catifeaua unei canapele din verandă era roasă. I le arătă Dorei, aspru, iritat ca şi cum ar fi avut vre-o vină. — Totul se ruinează; mă aştept să cadă într’o zi şi cande- labrul din mijlocul sufrageriei mari, aşa se ţine de slab. Dora asculta umil, cu capul plecat în jos, vinovată. — Am să schimb totul, se înverşună Mili. ACORD FINAL 507 Aşa schimbase şi la Crăciun. Pusese pe drumuri tâmplari, tapiţeri, electricieni, vârîse spaima în Marin şi în oamenii curţii — şi la urmă rămăseseră toate cum fuseseră. — Schimbă, dragă, schimbă, dar să n’audă ţaca, bolnavă cum e... Schimbă tot; nu eşti tu stăpână? In dependinţi, dădu peste Nuţa şi Iulia, numai ochi, în aştep- tare. Nuţa crescuse mare, cu sâni dârzi, cu mult peste vârsta ei de vre-o cincisprezece ani, tot urîţică, cu trei dinţi de aur în faţă în locul ştirb de astă iarnă, cu aceeaşi privire isteaţă. Iulia micuţă, de zece ani, codană, cu gesturi ruşinoase, cu ochi de catifea cău- tând mai mult pe jos, cu glas de alint prematur. — Ce-i cu voi, fetelor ? — Apoi am auzit că aţi venit şi ne-am grăbit să vă vedem. Dora îi lămuri că de câteva zile treceau pe la curte şi întrebau de nu sosise. — Aveţi acum carne deajuns? Iulia roşi, se codi; ochii Nuţei spuneau însă totul. — Parcă omul trăeşte numai cu carne! murmură dulce Iulia cu privirile pe jos. După plecarea ei, intendentul le suprimase tainul. «Golanii Voichiţei pot trăi şi fără carne », hotărîse Marin. Chemat şi cercetat, intendentul se încurcă şi încheie ca de obicei că « duduca cere mereu economii ». Era o născocire, dar măsura intra în vederile bătrânei. Mili îl acoperi de ocări: face economii rupând dela gura unor bieţi copii sărmani. De abia izbuti tanti Dora să o potolească. « Nu trebue să mai ştie şi ţaca Raluca de obrăznicia intendentului. Cei abia scăpaţi din nevoie sunt mai câinoşi cu nevoiaşii decât bogaţii», încheie ea cu consideraţii generale. Fetele îi vorbiră, fireşte, de iarmaroc cu admiraţie de copii. « Să vedeţi, dudue, o venit şi un viţel cu cap de copil, de parcă-i Vasile ». Vasile era prostănacul familiei, cu cap mare şi frunte lată, dar cu privirea tâmpă. Mili le dădu bani ca să se ducă toţi la iarmaroc deseară. — Ba eu am să-i pun la puşculiţă, spuse Iulia cu glasul ei muzical. — Ai puşculiţă? Lucrurile se limpeziră. Fetele treceau zilnic pe la curte şi duduca Dora le dădea bani pentru iarmaroc. — Dacă n’or petrece acum când sunt copii, când au să mai 5°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE petreacă? când or fi ca Voichiţa cu zece plozi? murmură Dora cu sfială, ca şi cum ar fi fost prinsă cu vre-o vină. Mili se înduioşă şi o sărută pe fruntea mare, palidă, cu părul tot mai rar, fără să înălbească totuşi; cu chipul lucrat în ivoriu şters, luciu, sub lumina blajină a ochilor cafenii, discreţi. — O fi oare pe lume o fiinţă mai bună decât mata, tanti Dora. Dora se desfăcu ruşinată, ca de o laudă necuvenită. Nuţa ră- măsese cu gura căscată luminată de dinţii de aur. — Dar ăştia cine ţi i-a pus ? o întrebă băgând de abia acum de seamă schimbarea. — Apoi duduca Dora... Când se întorsese spre dânsa, Dora se făcuse nevăzută; nu-i plăcea recunoştinţa şi lauda; se vorbise prea mult de dânsa. — Duceţi-vă acum acasă şi împărţiţi banii cu ceilalţi. Spu- neţi-i Voichiţei că am să trec zilele astea pe la voi. Şi apoi de pe scară: — Treceţi şi pe la mătuşa Marina, la bucătărie, şi nu uitaţi carnea, aşa cum v’am spus astă iarnă. (urmează) E. LOVINESCU ANTOLOGIE Chenare lungi de linişti trag codrii gravi deodată Şi ’nalte slove roşii pun plopii ’n fruntea zării Pe fiecare faţă de deal, îngenunchiată, Cu aur scrie toamna antologia ţării. Pe dâmburi jefuite, azi doamnă-i poezia După cules cresc imnuri de purpură ’n podgorii Poeme mari de galben acopăr sărăcia Ce ’n mirişti vechi visează că-i vin secerătorii... Se ’mbină pretutindeni versete de lumină Cu ’ncondieri de-azururi pe ţarna bătrânească Şi-alăturea în crângul cu strofe de rugină îşi urcă violetul coloarea-i sufletească. Sclipesc mai sus în munte frânturi de epopee Sub verde veşnic cerbii în toiul bătăliei... Cu psalmi de nori în flăcări urcând spre slăvi încheie Amurgul singuratec cântarea României. ELEGIE IN AMURG Vast chihlimbar, amurgul a prins în el colina... Licăritoare umbre încremenesc pieziş Adânca nestemată încheagă ’n zări lumina Pe păsări încrustate şi limpede frunziş. Ce străveziu e timpul şi-atâta de departe... In miez de piatră scumpă ţinutul s’a închis Afară din viată si neatins de moarte > » Cu ’ntunecări înalte alunecă în vis. Cum amurgeşti iubito nimic nu te frământă Cu sloiul amintirii treci ţărmul celălalt Abia-ţi zăresc o mână ce a ’ngheţat stând frântă Alături de o foaie căzută din înalt. Te-afunzi si nu e cine nici mâna să-ti ridice » > Nici gâtul să-ţi îndoaie sub jug de sărutări. Şi nu cutez din urmă să strig Euridice închisă ’n chihlimbarul cu negre arătări. CRĂIASA DE ZAPADĂ Nu uit cât eşti de albă când trupul tău coboară Mlădie nea din ceruri căzută pe divan Şi sânii cu omătul crescut din subţioară Şi-al pântecelui dulce ameţitor troian. Şi-acele mângâioase ninsori sub taina cheii Poleiul dalb al pulpei cu lunecuşuri lungi... Eu ţi-am cules, întâiul, din dinţi toţi ghioceii Când te topeai în braţe-mi şi ’n zori nu vreai s’ajungi. Când mă culcam pe ’ntinsul zăpezii tale goale Şi-mi cufundam obrajii în frăgezimi de foc Până umplea mijirea luminii boreale Bălanele ţinuturi cu viscol de noroc. Azi nu-mi mai vii cu albul tău jar în aşternuturi Şi limpezimi de ţurţuri în umerii senini Ci ’n fiecare noapte mâncată de săruturi Zăpada cărnii tale o calcă paşi streini. V. VOICULESCU POEME IN PROZA MĂNĂSTIREA SFÂNTULUI DUH Unde cărarea obosită piere, înalţă turlă de cocleală verde Mănăstirea Sfântului Duh. Du-te şi vezi sfinţii cu ochi negrii şi haine de pară, candelele deschizându-se în boboci de flori pâlpâind lumină şi sborul în- lemnit al porumbieilor mai albi decât zăpada. Dar nu întreba şi cine i-a cioplit, cu meşteşug deprins la vale — în ocnă. Căci mână dăltuitoare a podoabelor de-altar a împlântat, cu ani în urmă, cuţitul în pieptul dragostei. Şi ’n ochii celui care a ştiut să omoare — tu n’ai putea privi. CĂMARA DE TAINĂ In cămara de taină, în lacre lungi, sunt păturite ţesături de zestre — la ferestre — aurul vechi al gutuilor dă zare de lumină. Lângă Sfântul coliliu, stă agăţat coiful poleit al ostaşului lui Irod-Impărat. Prin glastre de lemn, flori de hârtie prăfuită ostenesc. Sub ştergar, din rama cu scoici, Săndică, în strae de vânător, zâm- beşte ştrengăreşte. DESCRIPTIVĂ Peste praful drumului, negre, umbrele tremură. Salcia e frântă ca şi omul. O ramură a prins a plânge; omul strânge ’n braţe câinele plin de purici. Neliniştite, gâştele din şanţ sâsâe. Luna e albă ca obrazul morţilor. POEME IN proză 513 FETIŢA Păzeşte două capre negre, cu ţâţele ascuţite şi lungi, până ’n pământ. E legată la cap muiereşte; iar în mână are o nuia de alun, bună de aflat comori. La ureche poartă mintă creaţă — de soare strânge stuful prăfuit al genelor. Când n’o aude nimeni, cântă cu glas subţire — dacă o întrebi cum o chiamă, fuge plângând. IARNĂ Zăpada a şters formele — a stins zgomotele. Oamenii dorm sau au murit. Şi sârmele de telegraf s’au liniştit şi s’au plecat la pământ să se culce. Doar stelele, uimite că nu mai cunosc locurilor, tremură de teamă să nu rătăcească în nemărginire. NEPUTINŢĂ Am vrut să mă despart de mine — de ochii mei — care au văzut marea. De gura care a gustat mierea şi sarea. De părul pe care mi-l-a fluturat vântul; de piciorul care a călcat floarea şi pământul. Dar nu m’am putut despărţi de mâna mea, care ţi-a simţit bătând inima. DE URSITĂ Ascultaţi Ielelor Măestrelor: cu păr dela nouă mueri vă leg, cu fapt de broască din ape vă încheg, cu mână de mort din văzduh vă adun, mie vă supun! Ascultaţi: după ursitul meu plecaţi. In patru colţuri de pământ în scorburi de vânt, pe mări, dincolo de zări, la fiare spurcate, la păsări curate, la morţi şi Ia stihii — de nu-1 găsiţi între cei vii. Ascultaţi, ascultaţi: după ursitul meu plecaţi. NELA STROESCU 3 EMINESCU IN versiune germană ZWEITER BRIEF (Scrisoarea a doua) Fragst mich nun, warum die Feder mir im Tintenfasse^bleibt Und warum der Rhythmen Lockruf mich nicht weg von Pflichten treibt ? Fragst, warum in Menge schlafen zwischen gelben Blâttern... vielen, Jamben, steigende Trochâen und die hiipfenden Dacty’en? Kenntest du die Art des Lebens, dem ich kâmpfend nur entspreche, Sâh’st du wohl, ich habe Griinde, dass ich gar die Feder breche. Denn ich frag’ zu welchem Zwecke solit’ ich kampfgerecht versuchen Fur die alte weise Sprache neue Formen aufzusuchen ? Jene heimlichen Gefuhle, die in meiner Harfe schlummern, Biet’ ich feil vielleicht als Ware in Couplets, als Buhnennummern, Oder solit’ die Form ich suchen, welche ihnen konnte passen? Solit’ ich schwimmende Geschichten auf den Wunsch der Welt verfassen ? — Doch du wirst darauf entgegnen, dass es gut sei, dass mein Name EMINESCU ÎN VERSIUNE GERMANĂ 515 Dring’ durch schones Versemachen in die Welt wohl durch Reklame. Soli bei Mănnern dieses Landes ich erwecken Gunst, Vertrauen, Oder meine Verse widmen etwa hochgestellten Frauen Und durch den Verstand versohnen in der Seel’ den Widerwillen. — Der Pfad, Liebster, ward betreten schon vorher und gar von vielen. Es verfiigt doch dies Jahrhundert iiber jene Art von Barden, Die versuchen durch Gedichte gar zu werden Kumularden, Widmen huldvoll ihre Verse hohen Frauen und den Grossen, Werden in den Bars besungen, schlagen Lârm und reissen Possen. Da des Lebens Pfade aber schmal sind und voii dorn’ger Ecken, Schau’n sie diese zu durchschreiten durch die Gunst von Frauenrocken, Widmen Hefte jenen Damen, deren Mănner — wie sie hoffen — Als Minister kiinftig ihnen halten schone Laufbahn offen. — Fragst, warum fur Ruhm und Namen ich zu schreiben nicht vermag? Solit’ das Sprechen in der Wiiste Ruhm bedeuten heutzutag’ ? Wenn der eig’nen Leidenschaften heut’ die Menschen sind Heloten, Ist der Ruhm ein leerer Wahn nur, der von tausend Idioten — Da sie einen Zwerg erheben — ihrem Gotzen wird verehrt: Eine Blase nur, vom Schaume, im Jahrhundert’ ohne Wert. 8* 5*6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB Solit’ ich spannen meine Leier preisen ernst die Lieb’, die nette, Zwischen zwei und drei Geliebten briiderlich verteilte Kette? Was? Auf siisser Saite lallen, dass ich frei vermehrt den Strauss Jenes Operettenchores, dirigiert von Menelaus ? Heute kann das Weib gar hâufig, wie die Welt, als Schule gelten, Wo man Anstrich lernt und Leiden und Erniedrigung nicht selten. In den Lehrakademien dieser holden Venusfeen Burschen jung’ und immer jiing’re 'immer hâufiger sich drehn. Siehst, wie sie die Schiiler, bartlos’, leicht aufnehmen in die Klassen, Bis alsbald die ganze Schule als Ruine bleibt, verlassen. Denkst du ach! der Hochschuljahre, als wir Horer trâumend nickten, Wâhrend uns’re alten Lehrer am Gewand der Zeiten flickten, Toter Augenblicke Leichen miihsam aus den Biichern reihten, Aus der Dinge losen Stiicken suchten Wahrheit abzuleiten. Wie sie so mit sanftem Murmeln, einem Quell von honim-harum, Und mit Schlâfrigkeit verdienten nervum rerum gerendarum ; Drehten uns’res Geistes Rolle wahrlich andachtsvoll und wippten Die Planeten und mitunter einen Konig von Ăgypten. EMINESCU ÎN LIMBA GERMANĂ 5'7 Siehe da den Astronomen mit der Nebelflecken Ruhe, Wie die Welten er dem Chaos leicht entnimmt wie aus der Truhe Und die Ewigkeit, die graue, er dehnt aus und lehrt uns, Laien, Dass, wie Perlen auf dem Faden, die Epochen sich anreihen. Da, wie eine Miihle drehte sich die Welt im Schâdel,... wirre, Dass ich fiihlt’, wie Galilei, dass die Komodie sich riihre. So betăubt vom Staub der Schule, von Planeten, Sprachen,.. .toten, Schien der arme, alte Meister uns ein Fiirst, zernagt von Motten. Auf das Spinngewebe starrend, auf der Decke Pfeilern, grauen, Lauschten wir dem Fiirsten Ramses, trâumten siiss von Augen... blauen; Schrieben auf dem Rând der Hefte Kniittelverse, siisslich-milde, Wohl auf irgendeine wilde, rosenwangige Klotilde. Und es schwebten mir vor Augen mit dem gleichen Zeitgewirre Bald ein Konig, eine Sonne und bald andre zahme Tiere. Das Gekritzel von den Federn verlieh Zauber dieser Stille; Ich sah Wogen griiner Felder von Getreid’ und Flachs, in Fiille. Bis mein miides Haupt sich neigte endlos alles fiir mich schien... Und beim Glockenlăuten wusst’ ich, Konig Ramses sei schon hin. 518 REVISTA FUNDAŢIILOR regale Nur die Welt, die wir erdachten, hatte damals Sinn und Wesen, Wâhrend Wirkliches uns allen ein Unmogliches gewesen. Heut’ erst sehen wir wie ode und wie rauh die Bahn beschaffen, Die vor aliem konnte passen einem Herzen, das rechtschaffen. In der Alltagswelt sind Trâumern nur Gefâhrden auserkoren, Hat man gar Ulusionen, ist man lâcherlich, verloren. Darum trachte fur die Zukunft, dass dein Fragen unterbleibt, Warum doch der Rhythmen Lockruf mich nicht weg von Pflichten treibt Und weshalb in Menge schlafen zwischen Blâttern, gelben, vielen, Jamben, steigende, Trochâen und die hiipfenden Dactylen... Setzt’ ich fort das Versemachen, fiircht’ ich doch, dass irgendwie Uns’re Leut’ beginnen konnten, mich zu loben gar wie nie. Wenn ich ihren Hass kann tragen wahrlich lâchelnd und gelassen, Wiirde mich ihr Lob dann sicher krânken liber alle Massen. (Urmează) Traducere de LAURENTIE TOMOIAGĂ CASA Am râvnit la ea şi ani de-a-rândul am purtat-o în gând, până s’o văd aevea. Piatră cu piatră am migălit-o — iar azi stă gata să mă primească. E o sihăstrie înălţată printre salcâmi şi arţari, cu scară de piatră ce se urcă asemeni unui melc la catul de sus. Nu e mare, dar e împodobită ca un ou de Paşte, — şi ca un ou e plină de frumuseţile cu care am îmbogăţit-o zi de zi. Pridvorul de piatră e plin de răcoare. Rogojini subţiri, bălaie ca un răsărit de lună, aduse de peste mări, dinspre Soare-Răsare, îi îmbracă pereţii. Intrarea o străjuesc plante cu frunza întunecată, dârză şi ascuţită — săbii de viteaz — dar felinarul care o lumi- nează noaptea îşi mlădiază molatec florile de fier. Odăile sunt înalte şi încăpătoare atâta cât trebue. Una e închinată ceasurilor de reculegere; când pătrund în ea, dorul de depărtări mi se potoleşte. Pe poliţele ce îi fac înconjurul, am adunat cărţi cum aş fi înşirat mărgăritare pentru un colan regesc; de vreau, fără să mă urnesc din jilţ, hoinăresc prin oraşe zgomotoase sau pe dealuri întomnate, înviez lumi care au fost sau iscodesc viitorul. Mă plimb prin vise de poet, în suflete se- nine sau bântuite de furtuni, după cum mi-e voia — şi nimic nu-mi stă împotrivă, peste toate domnesc. De-a-lungul pereţilor, patimi şi bucurii omeneşti au încre- menit în măşti de ceară. Soarele aprinde câte-o scântee pe surul cadrelor, iar seara, lumina picură din lumânări de ceară, mireasmă de miere. Din fundurile mării, au ieşit la iveală odoarele ce se răsfaţă pe bro- catul meselor: scoici de toate feţele şi în toate chipurile, tranda- 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE firii sau mâloase, ascuţite ca lăncile, chinuite ca sufletul unui păcătos, rotunjite ca talazurile — ca să-mi amintească de toate minunile ce nu pot cuprinde în colivia mea frumoasă — şi vie- ţuitoare izvodite ca steluţele de zăpadă, pe care moartea le-a preschimbat în piatră. Minunată moarte aceea care păstrează astfel frumuseţea unei fiinţe trecătoare! Sâmburi de poame exo- tice din care nu voi gusta niciodată, rodite de pomi necunoscuţi, s’au mlădiat şi s’au scobit sub cuţitul purtat de mâini brune, ca să poată cuprinde podoabele mărunte de aur şi argint tors ce-mi înstelează rochiile. Din adâncul stâncos al pământului, s’a smuls agata cu luciri de ochi omenesc şi musculiţe de aur s’au prins în mierea curgătoare a chihlimbarului — pentru mine 1 In vasele străvezii ca aripa lăcustelor, florile nu vestejesc niciodată — îşi scutură doar petalele rotunde peste bisacteaua în care sunt zaharicale cu miros de viorele. In iatac, o mulţime de floricele, desprinse parcă dintr’o idilă cu păstori şi păstoriţe, smălţuesc divanul vast şi răcoros ca o pa- jişte, iar o mamă şi un prunc se străjuesc zâmbindu-şi tainic sub vălul de fum de lumânări şi de tămâie, sub care s’au ascuns. Somnul şi deşteptarea se resfrâng într’o oglindă înaltă, iar noaptea şi ziua se înscrie în catifea vânătă şi în mătăsuri diafane, sub hor- bota de fier a ferestrii înalte. In potirele de cleştar, vinul e parcă mai bun, şi mai aromitoare căpşunile şi strugurii când îi culegi de pe farfuriile străvezii ca pieliţa de pe tâmpla unui copil adormit. Am tipsii de cositor mătăsos pentru văpaia roşiilor şi ardeilor şi farfurii onctuoase şi gălbui pentru cărnurile grele ce sângeră sub pulberea miro- deniilor. Tacâmul meu a fost cândva al unui satrap, bogat şi fudul. E suflat cu aur şi bătut cu peruzele. Ori încotro aş întoarce fur- culiţa, un ţap cu barbă şi coarne îmi rânjeşte în chip drăcesc. Când ating cu ea paharul, răsună ca un clopoţel de argint. Tablourile, scoarţele înflorite, tot ce cuprinde casa mea e făcut anume pentru cea mai înaltă desfătare a simţurilor. Nici o altă casă nu-mi pare îngrijită şi odihnitoare ca a mea. Am adunat cu sârg, o viaţă întreagă, comoara mea fără pe- reche, iar azi, când desmierd pe rând podoabele ce-o alcătuesc, îmi răsar înainte chipurile pălite, mâinile darnice sau hrăpăreţe ce mi le-au încredinţat. CASA 521 In pragul casei mele gătite — casa sufletului meu — mă opresc. Am voit-o aşa cum este — dar ea nu e pentru mine: e prea frumoasă şi simt că aproape sunt de prisos într’însa, de când nu mai găsesc nimic ce aş putea schimba. E desăvârşită aşa cum e, şi n’aş putea decât s’o stric. Nu-mi mai rămâne decât să trăesc într’însa o viaţă reculeasă, ' dar eu mi-am dat calmul, indiferenţa suverană, pe deşertăciuni... Uneori aş vrea să nimicesc minunea aceasta născută din vrerea mea, frumuseţea aceasta prea fără de cusur, care mă copleşeşte, mă înnăbuşă, în umbra căreia eu rămân o unealtă aproape incon- ştientă, o cârtiţă omenească, ştearsă şi uitată într'atâta strălu- cire. Sufletul meu însă e robit sculelor ce-mi răscolesc amintiri şi patimi, şi mâinile mele nu vor afla, nici când puterea de a le zdrobi, şi atunci mă gândesc la cel ce, fără sbucium, se va sluji de toate cele adunate de mine, ridicându-se deasupra lor. Va avea poate un suflet de ascet — şi-i vor părea capcane. Sau, pre- ţuind mişcarea, larma şi jocurile, le va socoti învechite. Sau, poate, că nici nu le va lua în seamă, dar le va îndrăgi din obişnuinţă. E bine aşa, astfel trebue să fie — dar privind în umbra unde-1 presimt pe acel biruitor, prinde a-mi încolţi în suflet un fir de amărăciune. S1DONIA TUDOR CÂNTECE DE STINGERE CINE MI-A FURAT CUVINTELE... Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam ? Cine mi-a furat mâinile cu care-ţi făceam semne ? Primăvara mi-a aflat grădina veştedă. Toamna mi-a părăsit livada stearpă. Cine mi-a sdrobit picioarele cu care alergam după tine ? Cine a risipit fulgii somnului împărtăşit împreună ? Vara nu-mi mai coace grâul inimii, Iarna nu-mi mai aduce zăpadă şi lună. ERI ERAI ÎNCĂ TÂNĂRĂ Eri erai încă tânără, ca frunzele, Eri erai încă zarzăr şi plop, Eri erai încă proaspătă, ca izvoarele, Eri erai încă ulcior şi vioară. Eri erai încă podgorie în pârg, Eri erai încă sprintenă, ca mânjii, Eri îţi tremurau încă buzele, genunchii, Eri îţi fremătau încă şoldurile cu spaimă de moarte. LUNA POGORÎSE PE ROCHIA TA Luna pogorîse pe rochia ta, Luceafărul ţi se clătina pe creştet, Cine a sfâşiat luna, cine? Cine a stins luceafărul, cine? Când treceai, sălciile zâmbeau, Când treceai, casele îşi deschideau uşile, Acum sălciile şi-au strâns poalele, Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele. IMI VORBESC OAMENII Aşa îmi vorbesc oamenii: Unde a plecat minunata, unde ? Nu i se mai aud pe nicăiri paşii, Nu i se mai văd pe nicăiri degetele. Oamenii mă întreabă mereu: Când se întoarce minunata, când ? Drumul ei pare fără întoarcere, Fără întoarcere zulufii ei. ZĂGAZURILE S’AU RUPT... Pe neaşteptate, zăgazurile s’au rupt, întunericul s’a rostogolit vâlvoi Peste tot ce a fost înflorire Şi cântec în noi. Au rămas numai plopii, vineţi şi nalţi, Pe unde odată râdeau trandafiri Cu fuste ’ncreţite sumese în soare Şi picioare ghimpoase, subţiri. IN MĂCEŞII ROŞII In măceşii roşii, în mătasea porumbului, In coaja mesteacănului, în măceşii roşii, In toamna cu vulpi roşii, văd părul iubitei, Numai părul iubitei. In despletirea pădurilor, în despletirea cocorilor, In despletirea amurgului roşu, în nori, Văd părul iubitei, numai părul iubitei In vulpile roşii ale toamnei. PE CÂMP CAII SĂLBATICI Pe câmp caii sălbatici pasc şi nechează întărâtaţi de ploile toamnei. Sângele lor îmi vede tâmplele, Nechezul lor îmi arde tălpile. In ploaia toamnei pasc şi nechează, Roşii şi murgi caii sălbatici. Coamele lor îmi biciuie umerii, Copitele lor îmi tropotă inima. NU AM ŞTIUT CÂND S’AU IUBIT ZORILE Nu am ştiut când s’au ivit zorile, Nu am ştiut când a trecut amiaza. Văd că stau faţă ’n faţă cu seara Şi-i mângâi umerii frânţi. Nu am auzit cântecul izvorului plin, Nu am auzit freamătul pădurilor proaspete. Stau pe ţărm de izvoare secate, In păduri uscate şi vechi. 4 M’AM OPRIT LÂNGĂ COŞUL VIEŢII M’am oprit lângă coşul vieţii. Roadele, roadele: dulci şi amare. Din fiecare gust şi arunc Sâmburii ’n ţarina grasă, sâmburii. M’am oprit lângă coşul morţii. Roadele, roadele: dulci şi amare. Gust doar un fruct: mai amar, mai amar Şi sâmburu-1 sparg între dinţi. DE-AŞ AVEA FLUERUL CODRILOR De-aş avea fluerul codrilor, Lăuta apelor de-aş avea, De-aş avea şopotul norilor Când se scurg printre creste pleşuve, — Poaţe ţi-ai întoarce obrazul, Privirea poate ţi-ai pogorî Peste vinetele mele răsărituri, Peste amurgurile mele vinete. Z AH AR IA STANCU 4* DOUA FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE» i SATISFACŢIA ESTETICĂ DATORITĂ ARTEI Insul uman suferă de o anume labilitate constituţională. Această labilitate, care ne interesează ca fapt, revine în fond la o alter- nanţă de accent orizontic. In cele mai multe cazuri, individul, privit pentru sine, trăieşte în chip apăsat în orizontul lumii date. Dar nu exclusiv. Căci şi modul de a exista în orizontul misterului este în orice individ, într’un fel sau altul, totdeauna prezent, şi nu mai poate fi stârpit. Aceasta în măsura în care individul e « om ». Sub presiunea condiţiilor fizice, cei mai mulţi inşi umani îşi virtualizează însă orizontul misterului, care conferă insului demnitatea de om. Există însă şi indivizi cu totul excepţionali, care îşi virtualizează mai mult orizontul lumii date. Virtualizarea unuia dintre cele două orizonturi nu înseamnă suspendare sau anulare, ci, mai curând, o trecere în penumbră şi o disponibilizare. Nu ne facem iluzii: trăirea cotidiană, de caracter psiho-vital, şi pe urmă faptul de a ne găsi materialmente aşezaţi într’o lume concretă, îndrumă individul uman mai cu seamă spre virtua- lizarea divers gradată a orizontului misterului. Rămâne credin- cios şi strâns ataşat definiţiei omului în deosebi insul genial, fiindcă el îşi virtualizează orizontul misterului mai puţin şi mai rar decât insul vulgar, şi, în deosebi, fiindcă insul genial e uneori în stare să-şi virtualizeze efectiv şi cu roade miraculoase orizontul lumii date. Individul genial e uneori un posedat şi îşi are pute- DOUA fragmente din «artA şi valoare 533 rile grupate şi concentrate, până la demonism, în slujba acestui orizont al misterului şi pe făgaşul virtual al actelor revelatorii. Orizontul misterului face de sigur parte din constituţia omului, prin definiţie, şi pe planul esenţelor, dar în inşii umani, în carne şi oase, acest orizont e susceptibil de virtualizări şi de actualizări. De aici drumul duce dela sine şi spre portalul întrebării: în ce consistă satisfacţia, ce ne-o prilejuieşte opera de artă ? Să însemnăm mai întâi că această satisfacţie e de sigur de natură foarte com- plexă şi că, deocamdată, nu putem examina toate stratificările ei. Avem, mai întâi, impresia că satisfacţia estetică, ceo dă opera de artă, ascunde, sub indiscutabila ei complexitate, un nucleu, o sferă centrală, în jurul căreia se organizează reacţiunea în în- tregul ei. Pe noi ne interesează deocamdată acest nucleu al sa- tisfacţiei estetice datorită artei, adică cel mai lăuntric sâmbure al reacţiunii. Complexiunile şi stratificările, ce i se suprapun, organizându-se într’un întreg indivizibil, se vor lămuri mai târziu. Deoarece naşterea operei de artă o aducem esenţialmente în legătură cu existenţa omului în mister şi pentru revelare, ni se pare normal să aducem şi efectul scontat al ei, într’un raport explicativ, cu acelaşi mod ontologic. Opera de artă, fiind depozi- tara obiectivă a unor acte revelatorii, solicitate de un mister, o învestim, înainte de orice, cu darul de a actualiza acest mod existen- ţial în insul receptiv. Satisfacţia, ce o resimte insul, ce se deschide operei de artă, va fi în adâncul, ei cel mai ascuns, aceea de a se simţi integrat oarecum cu forţa în modul ontologic specific şi deplin omenesc, în orizontul misterului şi al revelării. Insul e copleşit de actualizarea în el a unui orizont, de care el nu e străin, dar care s’a virtualizat sub presiunea vieţii cotidiane. In procesul de asimilare a operei de artă, insul, diminuat în raport cu « esenţa » sa, se simte devenind om deplin: arta îi prilejuieşte, prin inţiativa simţurilor şi printr’o îmbrâncire din afară, această împlinire. Situaţia e susceptibilă de a fi formulată şi astfel: în procesul de consumare a operei de artă, individul deslănţuie într’un fel în sine geneza omului. E vorba despre repetarea în mic şi în condiţii individuale a unei mutaţiuni ontologice. E aici satisfacţia insului uman de a se vedea săltat realmente în ceea ce el este prin destin general omenesc, adică de a se vedea săltat în rânduiala sa de regn sui generis în univers. Mai simplu: în faţa operei de artă, S34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE insul îşi simte accentul existenţial deplasându-se efectiv spre orizontul misterului şi al revelării. O sete secretă fiinţează în noi, datorită constituţiei noastre, setea de a ne actualiza în orizontul misterului şi al revelării, un orizont care ne aparţine de drept, dar pe care ni-1 mutilează condiţiile vieţii de toate zilele. Această sete secretă nu ne-o poate satisface lumea concretă dată, fiindcă această lume concretă nu e prin ea însăşi nici mister şi nici re- velare. Prin ea însăşi, lumea concretă dată, naturală, este cum ne apare şi nimic altceva. Cerem atenţia cetitorilor la o nuanţă. Lumea concretă naturală nu ne invită prin ea însăşi la o depă- şire în mister; lumea concretă poate fi, de sigur, atrasă în perspec- tiva misterului, dar numai după ce acest orizont s’a declarat în noi, şi chiar, în acest caz, ea numai « semnalizează » misterul, dar nu-1 «revelează». Prin ea însăşi, adică prin înfăţişarea ei ime- diată, lumea concretă nu ne poate transpune în orizontul miste- rului şi, de aceea, ea nu ne poate satisface nici apetitul revelărilor. Această satisfacţie, profund umană, ne-o pot da numai plăsmui- rile umane, născute de-a-dreptul din existenţa noastră în mister şi pentru revelare. Cu alte cuvinte, în satisfacţia, pe care ne-o dă opera de artă, trebue să fie ceva ce nu poate fi niciodată stârnit de simpla existenţă în natură, în lumea concretă imediată, ca atare. Să reţinem o întâie şi radicală notă distinctivă a satisfacţiei este- tice datorită artei, în comparaţie cu satisfacţia estetică datorită naturii. Opera de artă e destinată să ne transpună prin însăşi con- diţiile şi aspectele ei obiectiv-sensibile în orizontul misterului şi al revelării. Câtă vreme natura, prin aspectele ei ca atare, date, nu are de loc această destinaţie. Din aceasta urmează, însă, că nu există nici un termen de comparaţie între artă şi natură. Natura, precum spuneam adineaori, poate fi, desigur, şi ea atrasă în perspec- tiva misterului; aceasta nu se datoreşte însă aspectelor ei, cu totul indiferente faţă de atitudinea noastră, ci exclusiv faptului că ori- zontul misterului s’a declarat în noi printr’o mutaţiune onto- logică. Dar, şi în cazul acesta, lumea concretă naturală nu ne « revelează » mistere, ci numai ne « semnalizează » prin « semne » şi «indicii» mistere, pe care numai noi ni le putem revela (limitat şi înfrânat). Orizontul concret, natura imediată, poate să stâr- nească în noi,'şi ea la rândul ei, satisfacţii estetice, dar acestea sunt de alt gen. Natura, prin modul şi felurile ei, ne e dată cum ne e DOUĂ FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE» 535 dată. In orice caz, satisfacţia de a ne găsi împinşi sau actualizaţi în orizontul misterului şi al revelării e un moment cu desăvâr- şire absent în reacţiunile estetice, pe care natura le ocazionează. Natura nu există pentru noi cu scopul de a ne transpune în ori- zontul misterului şi al revelării; de aceea, în contemplarea aspec- telor naturii nici nu căutăm satisfacţii legate de o asemenea transpu- nere sau mutaţiune în alt orizont. Ori opera de artă există pentru noi, tocmai cu această intenţie de a ne transpune sau de a ne ac- tualiza în modul ontologic specific şi deplin uman, al misterului şi al revelării. Opera de artă e, prin toată configurarea ei, alimen- tată de celălalt orizont, de aceea ea poate să stârnească satisfacţii, care nu se pot în nici un chip obţine în condiţii naturale şi pe linia existenţii noastre în lumea imediată. Romanticii, ce-i drept, au crezut că pot să-şi permită o altă atitudine în faţa naturii: pentru a spori valenţele estetice ale naturii, ei au forţat nota şi au so- cotit « natura » ca o « operă de artă », ca supremă operă de artă. Dar aceasta ar însemna să substituim naturii o intenţionalitate, care revine de drept numai plăsmuirilor umane. Atitudinea ro- mantică faţă de natură, nefirească, artificială, a degenerat de grabă într’un sentimentalism estetic destul de penibil, şi pentru care a devenit obiect de grea dojană. Nu poţi să aştepţi din partea naturii, ceea ce singură arta e în stare să dea, şi nici invers. Un produs al naturii şi un produs artistic apar în rânduieli ontologice şi în orizonturi cu totul diferite, de aceea ele nici nu produc sa- tisfacţii estetice de acelaşi fel. După ce am izbutit să plasăm în cadrul ei normal satisfacţia (sau cel puţin « nucleul» ei), ce-o oferă arta sub unghi estetic, se cuvine să luăm în desbatere şi părerile altor gânditori în această privinţă. Cu atât mai mult, cu cât o asemenea trecere în revistă consolidează şi punctul nostru de vedere. Nete, fără echivoc, sunt părerile idealismului şi romantismului filosofic. Am mai amintit că Schelling, de pildă, socotea arta un organ al absolu- tului ; aceasta, fie în sensul că în artă omul ar izbuti să întruchi- peze adecuaţional absolutul ca «idee », fie în sensul că absolutul însuşi s’ar face vizibil în artă, folosindu-se de om, ca mijloc tehnic. Hegel, la rândul său, definea arta ca o etapă în auto-realizarea tot mai înaltă a ideii, a absolutului. Arta nu e privită de astă dată ca organ unic şi preferat al absolutului, dar i se îngăduie o valoare, 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în măsura în care ea ar fi în stare să dea o transparenţă sensibilă Ideii. E aici un capital ideologic de bază, care a circulat generos prin toată estetica şi critica literară a epocei romantice. Ce-ar fi satisfacţia, ce o resimte omul faţă de opera de artă, dacă am privi-o în lumina idealismului şi romantismului filosofic ? Sa- tisfacţia estetică datorită artei s’ar lămuri prin aceea că opera de artă ar conferi omului o conştiinţă dumnezeiască. De o manieră sau alta. Această îmbogăţire a omului cu o conştiinţă divină ar putea să aibă loc, după concepţiile idealiste şi romantice, în di- ferite chipuri: de exemplu, în sensul că divinitatea (absolutul, logosul, ca un principiu impersonal) se substitue omului, reali- zându-se prin el, sau în sensul că individul genial ar fi un organ prin care se exprimă o divinitate de sine stătătoare. Divinitatea ar invada, pe calea inspiraţiei, în sfera umană, cauzând aici creaţii de artă, care ar putea fi privite ca tot atâtea revelaţii absolute. In consecinţă, sporul de conştiinţă, pe care omul îl resimte în faţa operei de artă, ar putea fi interpretat în termeni idealişti şi romantici ca o expansiune a omului în divinitate sau ca o induc- ţiune divină în om sau, în general, ca o realizare în sferă umană, într’un chip sau altul, a absolutului dumnezeesc. După idea- lişti şi romantici, conştiinţa umană dobândeşte, datorită artei, aspecte divine. O asemenea interpretare exaltată, a satisfacţiei estetice prin artă, a fost cu putinţă numai prin ignorarea totală a existenţii şi orizontului specific uman şi numai disconsiderân- du-se elementele constitutive, cu totul esenţiale ale artei. Arta este, de sigur, «revelare », dar această revelare o privim ca re- zultat al unei tendinţe specific umane, ca un corolar al modului ontologic în orizontul misterului, iar nu ca inducţiune sau sub- stituire divină. Dacă absolutul, transcendentul, divinitatea, Ma- rele Anonim, intervin într’un fel în creaţia artistică, aceasta nu e de loc ca factor revelator (prin inspiraţie sau substituire), ci, dim- potrivă, ca un factor care pune frâne şi limitează revelarea (prin categoriile stilistice-abisale), pentru a izola pe om de mistere, în avantajul existenţii cosmice în general. Opera de artă nu e de loc menită să ne transpună în orizontul propriu divinităţii. Opera de artă, chiar cea mai perfectă, este tocmai în virtutea perfecţiunii ei, un produs care se referă de sigur la un mister, dar care, în acelaşi timp, atât prin metaforismul cât şi prin tiparele sale stilistice abisale, DOUA fragmente din »artA şi valoare* 537 ne şi izolează de mister. Creaţia artistică e destinată să permanen- tizeze « geneza omului » şi să asigure iarăşi şi iarăşi actualizarea insului în orizontul specific uman, şi într’o ordine singulară în univers. Interpretarea ideal istă-romantică atribue artistului un rol în care hybris-ul se împleteşte cu caraghiosul. Artistul ar fj « maimuţa dumnezeirii»; o concepţie în desăvârşit acord cu poza romantică, dar pe care simţul pentru nuanţe metafizice propriu timpului nostru nu o mai poate primi. Ariergarda romantică, filosofia unui Schopenhauer şi, în de- pendinţă de ea, filosofia lui Nietzsche, aduc o altă interpretare a satisfacţiei estetice datorită artei. Interpretarea e, de astă dată, soteriologică. După Schopenhauer, absolutul ar fi voinţă ira- ţională, un fond absurd, care gâlgâie în străfundurile lucrurilor. Arta, prilejuind omului stări de contemplaţie, liberă de categorii, ar da acestuia o satisfacţie egală cu o salvare efectivă din ghia- rele iraţionalului metafizic. Schopenhauer atribue artei o misiune în cele din urmă negativă: misiunea de a anihila efectele fondului metafizic, care, aşa cum e, merită cel mai grav epitet: acest fond este o divinitate absolut absurdă şi rea. Evident, faţă de un absolut şi rău şi atotputernic, arta învestită cu funcţie salvatoare n’ar răzbi, dacă n’ar fi ea însăşi aşezată într’un fel pe o poziţie abso- lută. Şi, de fapt, în concepţia lui Schopenhauer, arta este echi- valentul unei cunoaşteri absolute. Muzica, afirmă Schopenhauer, redă însuşi lucrul în sine, iar celelalte arte redau chiar formele supreme de obiectivare ale lucrului în sine. Cu un înconjur şi aşa zicând dela celălalt capăt, ajungem astfel la aceeaşi părere general-romantică, potrivit căreia arta redă absolutul, miste- rele, în convertiri adecuaţionale, miraculoase şi fără de greş. Pentru a răsturna teoria schopenhaueriană, nu e de loc necesar să-i pipăim toate punctele de minoră rezistenţă şi nici să-i mă- cinăm toate amănuntele. N’avem decât să rostogolim tot frontul cu un atac la aripa aceasta extremă a teoriei. Schopenhauer ignoră un lucru esenţial, fără de care e cu neputinţă să tălmăcim meta- fizic rostul artei. Creaţia artistică se face totdeauna şi inevitabil în tiparele unor «categorii abisale», care, după o înaltă rânduială transcendentă, ne izolează de absolut, exact în măsura în care ne îngădue o depăşire a imediatului. Arta nu e salvare pur ne- gativă dintr’o situaţie metafizic imposibilă, ci unul din mijloa- 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cele pozitive, prin care se realizează omul ca ordine ontologică, specifică şi singulară în univers. S’ar putea, de sigur, cita şi alte teorii estetice-filosofice despre rostul artei, teorii care atribuie acesteia un acces în absolut. Toate aceste teorii comit greşeala, istoriceşte evidentă, de a preface coordonatele unui stil, în osa- tură a « absolutului». Dar pe plan metafizic, toate stilurile sunt echivalente, adică egal de distanţate faţă de absolut. «Stil absolut » este o expresie irealizabilă ca sunetul în vid, o contradicţie în adjecto. Satisfacţia resimţită în faţa operei de artă este neîndoios aceea a unui « spor » ce se declară în conştiinţa omului. De acest aspect luminos s’a luat notă în totdeauna. Dar remarca se vrea preci- zată. întrebarea e, în ce consistă acest spor resimţit ca o satisfacţie. După cele expuse, vom surghiuni interpretările idealiste-roman- tice, odată pentru totdeauna. Sporul în chestiune nu poate fi privit ca o iperdimensionare divină a conştiinţei umane, nici în sensul unei expansiuni a conştiinţei noastre în sfera dumne- zeiască, nici în sensul unei invaziuni divine în noi, nici în sensul unei confluenţe a umanului şi a divinului. Sporul, pe care îl indură conştiinţa umană asimilând opera de artă, nu consistă nici în în- corporarea unui absolut, miracol care ne-ar dărui puteri divine. Să recunoaştem însă că sporul, pe care căutăm să-l tălmăcim, n’a fost totdeauna supra-preţuit şi interpretat aşa de exaltat. De câte ori a fost examinat sub unghi naturalist, pozitivist sau fenomenologic, sporul a fost, dimpotrivă, subpreţuit, dându-i-se un înţeles, fie de potenţare a vitalităţii, pe linie obişnuită (Guyau), fie de îmbogăţire psihică (estetica intropatiei), fie de sguduire care atinge straturile cele mai adânci ale «personalităţii», ca atare (Moritz Geiger). Aceasta e o serie de interpretări « scien- tiste ». Altă serie se aşează pe linia psihanalitică. Psihanaliza vede «sporul» mai ales ca o compensaţie psihică, ca răscumpărare a unei dureroase carenţe individuale, la care ne condamnă circum- stanţele cotidiane, zăgazurile sociale, concurenţa. Oricât de deo- sebite, aceste teorii cu pretenţii ştiinţifice şi, în orice caz, a-meta- fizice, au ceva comun. Sporul, ce-1 îndură insul în contemplarea artei, ar fi, după toate aceste teorii, un spor gradual faţă de ceea ce viaţa individuală posedă şi în condiţiile sale zilnice, sau o com- pensaţie pentru privaţiunile cărora viaţa «individuală» le este DOUĂ FRAGMENTE DIN « ARTĂ ŞI VALOARE t 539 supusă. Cojind puţin toate aceste variante teoretice de arma- tura lor accidentală, vom băga de seamă că ele vorbesc în fond totdeauna despre om, şi mai ales despre individ ca existenţă în lumea dată şi pentru autoconservare. Sporul, pe care arta îl aduce existenţii şi conştiinţei umane, ar fi sau numai gradual în raport cu satisfacţiile, ce i le oferă existenţa în lumea dată şi pentru afirmarea personală în ea, sau o amăgitoare compensaţie de care insul uman ar avea nevoie în schimbul satisfacţiilor foarte ego- centrice, cu care existenţa în orizontul imediat i-a rămas datoare. Constatarea e suficientă pentru a înţelege că teoriile ştiinţifice şi a-metafizice aşează sporul, a cărui definire ne preocupă, într’o regiune unde el n’are loc. Se trece cu vederea parcă înadins la- tura vastă a problemei, omul ca stihie, ca lume aparte. Se pune un accent prea apăsat, atât pe latura biloogică a omului, cât şi pe latura psihologică «individuală». Aceşti teoreticieni nu-şi dau seama că insul uman există cu alternanţă de accent în două ori- zonturi foarte diferite şi că omul există şi ca stihie generală, datorită unei mutaţiuni ontologice cu totul specifică. Existenţa în orizontul misterului şi al revelării e un mod care îşi are exi- genţele şi satisfacţiile sale cu totul de altă natură decât exigen- ţele şi satisfacţiile proprii existenţei în orizontul lumii date şi al afirmării vitale-personale. Nu există nici o măsură comună între cele două feluri de satisfacţii. Pentru a arăta distanţa ce se- pară felurile de satisfacţii, ce au loc în cele două orizonturi, nu ne stă la îndemână un cuvânt mai grav decât acela al « mutaţiunii ontologice ». Se cască între cele două feluri de satisfacţii tocmai prăpastia mutaţiunii, care singularizează pe om în univers, ca un regn aparte. Satisfacţia insului uman în faţa artei este, în nucleul ei cel mai intim, aceea de a se înfiinţa în orizontul pentru care a fost în adevăr făcut, de a participa, fie şi numai receptiv, la un destin al revelărilor, de a se integra în rânduiala datorită că- reia insul devine de fapt ceea ce este prin chemare metafizică, adică «om». Satisfacţia, ce o stârneşte opera de artă este, sub unghiul ei sesizabil, aceea a unei revelări prin mijloace ce ţin de simţuri, dar, sub un unghi mai ascuns, ea este concomitent satisfac- ţia unei creşteri a insului uman în dimensiunile sale esenţiale, dar latente, în dimensiunile demnităţii umane, adică satisfacţia unei realizări mutaţionale, a unui salt ontologic al fiinţei, salt 54° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE împlinit de fapt odată cu trăirile şi perspectivele ce i se deschid prin opera de artă. Odată cu receptarea operei de artă, se repetă în individul receptiv «geneza omului », o repetiţie în miniatură, prin aceea că insul se împlineşte mutaţional în ordinea misterului şi a revelării. Insul este şi se simte om deplin numai când există în orizontul misterului şi al revelării. Dar insul, trăind amfibic în două orizonturi, se poate spune că, de obicei, ca «om », el este fi nu este. Opera de artă intervine ca un mijloc, care aduce pe ins în situaţia, fără echivoc, de a fi «om». Punctul acesta de vedere ar lămuri suficient, credem, adâncimea satisfacţiei resimţită în procesul de asimilare al operei de artă. Nu e vorba aici nici de un pretenţios spor al conştiinţei vitale şi psihice ca atare, nici de o aşa zisă salvare iluzorie şi amă- gitoare din condiţiile precare ale existenţii zilnice. Să nu uităm că mizeria condiţiilor cotidiane dobândeşte un accent şi mai grav, tocmai ca o consecinţă a faptului că în noi s’a pronunţat un alt orizont şi un alt mod de existenţă. Cele mai amare şi cele mai iremediabile nemulţumiri ale insului nu provin de-a-dreptul din viaţa în concret şi în vremelnicie, cât din cauza că aceste condiţii sunt văzute în perspectiva unui alt orizont. Cert este că animalul trăieşte în condiţiuni mult mai precare decât omul, numai cât el nu le resimte ca atare, şi aceasta din simplul motiv că animalul e lipsit de celălalt orizont. Ciudat e că, pentru această lipsă de orizont, animalul devine adesea obiectul unei pisme secrete din partea omului, ceea ce ni se pare cel puţin simpto- matic. Faptul că o asemenea pismă secretă e posibilă, e destulă dovadă că orizontul misterului nu a răsărit în om ca să-l feri- cească ; dimpotrivă, acest orizont nu face decât să adâncească ne- fericirea în orizontul vital cotidian. Orizontul misterului şi al revelării nu poate fi deci socotit ca o recompensă produsă prin auto-iluzionare pe urma mizeriilor şi neajunsurilor, pe care le îndurăm individual în orizontul lumii date, căci acel orizont ni le pune pe acestea într’o coloare şi mai sumbră. Dar atunci, de ce se declară în noi orizontul misterului şi al revelării ? întrebarea e mai mult decât îndreptăţită, dar, deocamdată, răspunsul nostru nu poate fi decât tautologic. Acest orizont se iveşte fiindcă se iveşte. Pentru a face din noi nobili şi tragici părtaşi la un regn superior, altfel şi mai complex decât regnul orientat exclusiv spre DOUĂ FRAGMENTE DIN • ARTĂ ŞI VALOARE t 541 orizontul imediat. Răscumpărăm această mutaţiune orizontică, specific umană, printr’un adaos de suferinţe şi prin accentuarea neajunsurilor, ce le întâmpinăm în orizontul lumii date. Teoriile care văd în creaţia de cultură şi, în speţă, în creaţia artistică, numai un fel de compensaţie, de înşelare de sine a omului, teoriile care privesc omul ca un automat de iluzii compensatorii, sunt răstur- nate de o experienţă curentă: demnitatea omenească o plătim cu un spor de nefericire. Totuşi, insul, pătruns de demnitatea umană, acceptă această situaţie fără proteste care ar ţine de contabilitatea suferinţelor. Creatorul de artă, autentic şi adevărat, e chiar aşa de identificat cu orizontul misterului şi al revelărilor, în ciuda adaosului de suferinţe cu care îl inundează acest mod, încât el ar prefera hotărît non-existenţa unei existenţe necreatoare. Să se remarce de altfel că un creator adevărat nici nu-şi pune în mod serios întrebarea descurajantă: «ce rost are creaţia ? ». O ase- menea întrebare ar rămânea în orice caz fără rezonanţă. Crea- torul e condamnatul unui destin, pentru care cele mai adesea el singur nu găseşte argumente. El este ceea ce este. El se com- portă precum se comportă, fiindcă nu poate altfel. Argumente mitologice în favoarea comportării sale, el ar găsi prea lesne şi destule, dar noi privim problema sub un unghi mai critic. Crea- torul, care ţine să-şi legitimeze critic-satisfăcător profesiunea crea- toare, e iremediabil osândit la tautologie: el creează fiindcă creează. Această tautologie e totuşi susceptibilă de o lărgire în perspectivă metafizică: omul creează, fiindcă a izbucnit în el cu deosebită robitoare intensitate, modul ontologic specific uman: existenţa în orizontul misterului şi pentru revelare. Lucrul acesta e atât de adevărat, încât eventuale argumente potrivnice destinului creeator pot să descurajeze vremelnic pe un autentic creeator, dar nu-1 vor putea niciodată scoate din făgaşul ce i s’a hărăzit. Să ne întrebăm numai întru cât meditaţiile nesăţioase asupra zădăr- niciei tuturor faptelor umane şi întru cât baia de pesimism oceanic l-au putut determina pe un Schopenhauer să renunţe la creeaţia filo- sofică 1 Răspunsul e descurajant pentru toţi disperaţii: întru nimic! In pofida plusului de nefericire, care însoţeşte apariţia în univers a modului ontologic, de care atârnă ivirea culturii, asimilarea creeaţiei de cultură şi deci a operei de artă, produce insului uman şi o profundă satisfacţie. Am arătat că această sa- 54* KEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tisfacţie cu totul aparte nu poate fi comparată în nici un fel cu mulţumirile vieţii de toate zilele. Filosofia idealistă romantică a dat acestei satisfacţii ultra-proporţii, interpretând-o ca o expan- siune a conştiinţei umane în conştiinţa divină sau ca invazie a conştiinţei divine în om. Teoriile scientiste ulterioare, care s’au substituit idealismului romantic, au atribuit aceleiaşi satisfacţii infra-proporţii, reducând-o, în cele din urmă, la ceea ce ar putea oferi şi conştiinţa animalică. La rândul nostru, am găsit că această satisfacţie nu are în adâncimea ei semnificaţia unei osmoze cu divinitatea, dar nici semnificaţia unei înfloriri pur biologice sau a unei compensaţii psihice de natură pur «personală». Această satisfacţie nu este altceva decât un aspect al realizării insului în dimensiunile proprii umanităţii, înţeleasă ca o mutaţiune onto- logică esenţial deosebită, atât de modul divin cât şi de modul animal. Satisfacţia produsă de opera de artă, în general sub aspectul ei cel mai profund şi cel mai ascuns, nu poate fi înţeleasă decât în perspectiva teoriei despre modurile şi mutaţiunile ontologice. Natural, că la această componentă esenţială a reacţiunii estetice în faţa operei de artă se adaogă o mulţime de alte componente în legătură cu diversitatea «valorilor i>, care se organizează în opera de artă. Rostul acestui capitol a fost să arate doar « nucleul» satisfacţiei estetice în raport cu opera de artă. Celelalte compo- nente ale acestei complexe satisfacţii estetice depind de înseşi valorile care se întruchipează în artă. Vom vedea că aceste valori, la rândul lor, se pot clasifica în câteva grupuri foarte eterogene. II AUTONOMIA ARTEI Despre autonomia artei s’a vorbit mult şi în fel şi chip. Ter- menii aceştia, în accepţia lor uzuală, circumscriu atât o stare de fapt, cât şi lozinca sub egida căreia s’au făcut şi se fac efor- turile teoretice de a legaliza această stare de fapt. îndelungă vreme gândirea filosofică a manifestat o neînţelegere cel puţin ciudată faţă de autonomia artei. Atitudinea neînţelegătoare se explică probabil prin aceea că filosofii aveau mai mult o formaţie etică sau ştiinţifică, decât artistică. In general, se poate spune că este- tica şi critica literară-artistică, luată de val-vârtejul ofensivei DOUĂ FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE » S43 întreprinsă pentru afirmarea autonomiei artei, sunt preocupate mai ales de independenţa artei faţă de celelalte domenii ale cul- turii. Se urmăreşte, cu alte cuvinte, mai ales apărarea artei faţă de orice încercare de-a i se impune structuri morale, politice, filosofice sau alte structuri care nu sunt «estetice». Grija cea mai mare a autonomiştilor este să delimiteze arta faţă de celelalte creaţii de cultură. Ei sunt paznicii geloşi, ai unui ţinut, pe care îl vor feri de orice incursiune. E neîndoios că acţiunea de puri- ficare estetică a artei a fost, în unele momente, pe deplin justi- ficată. Nu e mai puţin adevărat însă că această acţiune a dege- nerat uneori, ea însăşi luând formele unui foarte condamnabil « estetism ». Ca termen pejorativ, « estetismul » denumeşte o ati- tudine ce tinde spre izolarea cât mai ermetică a artei, faţă de toate celelalte ramuri ale culturii. Estetismul este atitudinea corespunzătoare artei, înţeleasă ca un rafinat şi foarte steril joc decadent. Estetismul favorizează în artă apariţia formelor rare şi artificiale, despoiate de conţinutul viril al unei viziuni mitice. Estetismul favorizează creşterea parazitară a structurilor estetice ca atare, şi, însoţit fiind de o curioasă fobie faţă de orice substanţă sau semnificaţie mai amplă sau mai profundă, duce inevitabil la o anemiere a artei. Se mai poate ridica împotriva estetismului şi acuzarea că încearcă să absolutizeze esteticul în lume. Estetismul tinde spre dictatura anemiei. Estetismul vrea să instaleze ege- monia artei în cultură. Dar arta nu este de loc servită de acest hiperzel estetist. Artei îi prieşte numai climatiul paralelismului cultural şi o anume discreţie cât priveşte cultivarea esteticului propriu zis. Estetismul se face vinovat de două mari greşeli: i. Prin tendinţa sa de izolare şi de purificare estetică a artei, el duce la evaporarea substanţei acesteia. 2. Estetismul, năzuind să instaleze egemonia esteticului, atât în cultură cât şi în viaţă în general, conduce în ansamblul culturii la un fel de elefantiază quasi-artistică. Arta face parte integrantă din cultură, prin intenţiile ei «re- velatorii » şi prin «categoriile ei abisale ». Admiţând aceasta, e lesne de înţeles că arta nu poate fi nici izolată de celelalte ramuri ale culturii, şi că ea nu poate să reclame nici privilegii. Ea nu poate să domine celelalte ramuri de cultură, nici să se substi- tuiască lor, nici să divorţeze de ele. Trebue să mai ţinem pe urmă 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE seama şi de o altă împrejurare. Există oarecum o substanţă flo- tantă comună, care circulă prin toate ramurile de cultură, adică o masă de conţinuturi şi de semnificaţii, care ţin de metaforismul creeaţiei în general. Arta, care se izolează, voit, de restul culturii arta nehrănită de chiagurile flotante, se aneantizează. Artistul, care-şi imaginează, copilăros, pe cât de rafinat, că nu are nici o legătură cu celelalte ramuri de cultură şi că nici nu trebue să aibe, e jertfa unei amăgiri care se răzbună. Numai posibilitatea de a revela misterul în chip absolut ar conferi creatorului de artă privilegii, împotriva cărora nu s’ar mai putea apela, dreptul de a se izola de toate celelalte ramuri de cultură şi dreptul la ege- monie. Dar tocmai accesul în absolut îi este artistului, la fel ca şi celorlalţi creeatori de cultură, «categorial» interzis. Teoria noastră despre cultură şi artă, adică teoria despre categoriile abi- sale şi despre matricea stilistică, precum şi concepţia despre aceste categorii ca «frâne transcendente », constituiesc o replică amplă dată oricărui estetism, care reclamă pentru artă privilegii prin nimic legitimate. Şi totuşi, într’un anume fel, în cadrul culturii şi pe un plan orizontal, admitem şi noi o autonomie a artei. O autonomie pa- ralelă cu autonomia oricărei dintre ramurile culturii. Dar aceste autonomii, care se condiţionează reciproc, înlătură din capul locului orice veleităţi de egemonie. Ştim că aşa numitul act reve- lator, ce ţine de artă, înfloreşte în forme stilistice întru totul la fel ca şi celelalte creaţii de cultură, totuşi actul revelator artistic se realizează cu mijloace, care aparţin numai artei. Precipitatul artistic are loc în cadrul sensibilităţii, al concretului, al intuiţiei, al simţurilor, câtă vreme actele revelatorii ale celorlalte ramuri de cultură se realizează pe alte planuri, adică fie pe planul con- ceptelor şi al schematismelor imaginare, ca în ştiinţă, fie pe planul viziunilor abstracte ca în metafizică. Anticipând puţin, vom schiţa o definiţei a artei, care va fi însă deplin înţeleasă numai la capătul lucrării. Vom spune că arta este încercarea de a converti misterul pe un plan de intuiţie. Se impun însă aici o mulţime de precizări. In acest proces de convertire, intuiţia, năzuind să devină « revelatoare », intră inevitabil în slujba «categoriilor abi- sale ». De esenţa artei ţine neapărat concretul intuitiv pus în slujba abisalului. Vom vedea în cursul lucrării că această definiţie, pe DOUĂ FRAGMENTE DIN « ARTĂ ŞI VALOARE » 545 cale de a se înjgheba, se deosebeşte atât de definiţiile antice, cât şi de cele pe care idealismul german le-a dat artei, cât şi de defi- niţiile în circulaţie în ultimele decenii. Nu se poate nădăjdui să se înjghebeze o definiţie a «artei», fără aceste elemente esen- ţiale: 1. Opera de artă tinde spre revelarea intuitiv-concretă a misterului. 2. Opera de artă este «abisal» modelată. 3. Opera de artă rămâne «metaforică» în raport cu misterul. Definiţia artei va «lega» într’o singură propoziţie aceste elemente. Cât priveşte metaforismul, amintim că prin acest cuvânt nu înţelegem numai metafora propriu zisă. Termenul se bucură în concepţia, pe care o propunem, de o semnificaţie mult lărgită (a se vedea « Geneza metaforei şi sensul culturii»). In definitiv, sub unghi metafizic, conţinutul oricărui act de cultură rămâne « metaforic », deoarece prin el misterele nu ne sunt revelate ca într’o oglindă. Metaforismul funciar al actului revelator se realizează în artă pe un plan de intuiţie concretă şi prin mijloace care ţin de sensi- bilitate. Şi aici cerem din nou atenţia cuvenită: Din propoziţia noastră nu urmează că, de pildă, în poezie am preţui metafora propriu zisă, mai mult decât alte mijloace de împlinire poetică. Izbânzile poeziei nu se datoresc exclusiv «imaginilor » şi « meta- forei propriu zise ». Poezia poate să facă loc elementelor concep- tuale într’o măsură mai mare chiar decât s’ar crede. Apăsăm asupra acestei observaţii, ştiind că ea nu se ciocneşte catastrofal cu afirmaţia de mai înainte, că revelările artei înfloresc pe un plan de intuiţie. In adevăr, printre mijloacele poeziei, se enumeră, cu toată dreptatea, nu numai imaginea, ci şi « cuvântul». In poezie însuşi corpul sensibil al cuvântului devine element constitutiv, prin sonoritatea, ritmul, aşezarea şi structura sa concretă. In poezie « cuvântul» pentru sine, cu vocalele şi consonantele sale, este un corp mistic ca o biserică. Conceptualitatea limbajului e com- pensată prin «corpul» cuvântului, de unde urmează că poezia, în ciuda nucleelor conceptuale, dobândeşte o plenitudine intui- tivă, neştirbită, şi o funcţie metaforică, datorită substanţei sale sonore ca atare. După o afirmaţie, care face una din gloriile decedate ale idealismului filosofic, arta redă în concret, în apariţie sensibilă, Ideea, înţeleasă drept ecuaţie a absolutului. Afirmaţia putea să 5 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ducă atât la părerea lui Schelling, că arta este un organ superior filosofiei, cât şi la părerea lui Hegel, că arta reprezintă o treaptă mai joasă în realizarea obiectivă a ideii. Concepţia idealistă o respingem însă în întregime. Revelarea artistică nu înseamnă nici realizare a « absolutului» şi nici o « aproximaţie » în raport cu absolutul. Unul din factorii esenţiali ai artei este tocmai acela care a destinat să ne izoleze de absolut: factorul abisal. Arta con- verteşte «mistere» între liniile de forţă ale categoriilor abisale ale omului. Apoi, arta nu e localizată în concret sau în intuiţie pur şi simplu, ci în intuiţia aservită categoriilor abisale. Poziţia noastră faţă de idealism e deci limpede. întâi: arta, după părerea noastră, încearcă să convertească mistere, ea nu încearcă să redea «idei». Actul de convertire, pentru a fi apreciat ca atare, se face în cadrele unor categorii (abisale), stilistice, care pun un cordon între noi şi «absolut». Contactul direct cu absolutul ne-ar împietri, ne-ar carboniza sau ne-ar da puteri divine, ceea ce nu e de loc de dorit. «Ideile », aşa cum le concepe idealismul, platonic, neo-platonic şi german, au pre- tenţia de ecuaţii ale absolutului. In lumina teoriei noastre despre actul revelator stilistic înfrânat, abisal controlat, acele idei sunt de fapt ele înşile numai nişte revelări metaforice ale misterului, adică nişte revelări abstract-vizionare, impregnate de anume categorii abisale, proprii unor anume timpuri şi oameni. «Abso- lutul » poate fi văzut ca «idee » numai din partea unor oameni care trăiesc sub imperiul unor anume categorii absisale. A defini absolutul drept idee, înseamnă a face un act cultural, plăsmuitor, un act pentru care creeatorul de cultură are o deplină autorizaţie, dar nu tot aşa filosoful care-şi pândeşte obiectul dintr’un punct arhimedic. Al doilea: Idealismul, fie antic, fie modern, identificând abso- lutul cu Ideea, opiniază că omul are acces nestingherit în absolut, prin actele ideative. Dar singurul concept obiectiv pe care omul îl poate avea despre «absolut» este acela de « mister », iar acest concept e vectorial «negativ». Orice convertire «pozitivă» a misterului este abisal înfrânată, prin categoriile inconştientului. Categoriile abisale diformează în chip profesional «absolutul». «Ideea » nu reprezintă deci un vad în absolut, ci e cel mult o plăsmuire a noastră, predeterminată de foarte precise categorii DOUA fragmente din «artA şi valoare» 547 abisale ale unor anume oameni. Absolutul, conceput ca «idee », nu e un termen de capacitate definitorie, ci reprezintă o plăsmuire imaginară, doar geografic şi istoric valabilă. Intru nimic mai valabilă decât alte quasi-definiţii, cum ar fi acestea: «absolutul are un caracter individualizat» sau «absolutul are un caracter stihiat», etc. Singura definiţie general-valabilă este: absolutul, sub unghi omenesc, nu e Idee, nu e Stihie, nu e Individ, ci e « mister ». Al treilea: idealismul vede în artă o apariţie a Ideii în ordine sensibilă. Noi înţelegem arta ca o convertire a «misterului» pe plan de sensibilitate abisal îndrumată. Idealismul nu face o deose- bire, decât poate graduală, între « natură » şi « artă ». Idealismul n’a înţeles că, în artă, sensibilitatea (intuiţia) are cu totul altă func- ţiune decât în cadrul naturii. In cazul artei, sensibilitatea dobân- deşte o funcţie revelatorie şi, ca atare, ea a intrat în slujbă categoriilor noastre abisale, suportând o desaxare, în consecinţă. In cadrul na- turii, sensibilitatea nu se găseşte decât în slujba categoriilor receptive ale conştiinţei. * Concepţia idealistă despre artă a avut, de sigur, incomensurabile consecinţe cât priveşte curentele literare şi artistice. Nu ne vom opri asupra lor. Foarte simptomatică e însă, suprapreţuirea de care s’a bucurat, în climatul idealist, poemul didactic, suprapre- ţuire condiţionată şi alimentată de întreaga teorie idealistă. In cel mai faimos cerc idealist-romantic, compus din personalităţi ca Schelling, Hegel, Friedrich Schlegel şi alţii, s’a ivit, la un mo- ment dat, un ciudat proiect literar (cu aceste stele în marş cola- bora, părinteşte-distant, rezervat-prieteneşte, însuşi Goethe). Tâ- nărul Schelling enunţa, pornind dela premise idealiste, planul unui mare poem cosmic despre natura lucrurilor, după modelul antic al unui Empedocle sau al lui Lucreţiu. Acest monstru sin- tetic era proiectat ca să rămână ca o mărturie a puterniciei spiri- tului uman, rezistând vânturilor istorice, precum piramidele. Cel mai profund teoretician al romantismului, Friedrich Schlegel, de altă parte, visa o «poezie universală», căreia să-i revină şi meritul de a fi şi « ştiinţă universală ». Să recunoaştem că un ase- menea ideal estetic universal, clădit pe cumul de efecte, a fost cu putinţă numai în atmosfera creeată de concepţia idealistă, potrivit căreia, arta ca şi ştiinţa însemnează revelarea adevărului, 6* 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a ideii, a absolutului ca «idee». Nu mai departe decât Goeth e însuşi fusese sedus de-a-binelea de planul marelui poem didactic. Dar mai târziu, când idealismul romantic s’a mai astâmpărat, el pare a-şi fi dat seama de şubrezenia întreprinderii, căci a pă- răsit proiectul de prin părţile locului, cu acelaşi entuziasm cu care i se robise câtva timp. Spre sfârşitul vieţii, Goethe mărturiseşte odată lui Eckermann, că nici în Faust şi nici în alte opere, el n’a voit să întruchipeze «idei». Aceasta o spune Goethe după o ex- perienţă poetică de aproape şaptezece de ani. S’ar părea deci, că el însuşi a ghicit erorile fundamentale ale esteticii idealiste, după care arta ar fi apariţia sensibilă a Ideii. Poemul didactic apare de fapt într’o lumină supărătoare. Poemul didactic este, în fond o încercare de revelare pe două planuri, unul ideativ, iar ce- lălalt concret. Poemul didactic ne pune în faţa unei duble reve- lări a misterului, în faţa unei revelări prin idei şi în faţa unei revelări prin întruchipări concrete sensible; ca atare, el e ceva hibrid, un bastard divergent prin chiar structura sa, supărător da dubla vedere. Contemplarea unui asemenea monstru solicită o foarte enervantă schimbare de perspective şi salturi incomode dela un plan la altul. Estetica idealistă nu şi-a dat seama că «ideile » înşile nu sunt decât revelări metaforice şi de o anume pecetie categorială, ale misterului, iar nu o revelare adecuată a absolu- tului. O iluzie nenorocită a purtat pe romantici pe drumurile poemului didactic ca ideal suprem al culturii. Romanticilor li s’a părut că ţinta supremă, accesibilă pe diverse căi omului, ar fi realizarea absolutului. In consecinţă, ei s’au dus cu firea că pot să îngrămădească nepedepsiţi mijloacele. Revelarea, fiind însă, prin însăşi natura ei, metaforică în raport cu misterul, şi revelarea fiind apoi esenţialmente înfrânată prin categoriile abisale, se împlineşte cu deplină consecvenţă, şi suficientă sieşi pe un singur plan: fie pe acela al construcţiei ideative, fie pe acela al sensi- bilităţii, al intuitivului. Prestigiul şi menirea artei, ca şi a cunoaşterii constructive, a metafizicii, de pildă, sunt indisolubil legate şi condi- ţionate de această potentă revelatorie a planului unic. Amestecul planurilor, împletirea şi paralelizarea lor, au numai darul de a diminua şi de a altera potenţa revelatorie pe care o posedă planul unic. Prin amestec, planurile revelatorii se diformează reciproc, zădărnicindu-şi posibilităţile. « Cunoaşterea », în plenitudinea firii DOUĂ FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE t 549 sale, consistă în convertirea misterelor în metafore modelate de anume categorii stilistice abisale. Planul ei autonom este acela al schematismelor abstract-imaginare şi al ideilor. Arta, în plenitu- dinea firii sale, este conversiune a misterelor, în metafore con- crete, prin mijloace care ţin de intuiţie, de intuiţie pusă în slujba unor anume categorii abisale. Planul autonom al artei este acela al intuiţiei abisal capturate. «Arta » şi «cunoaşterea » nu pot fi aliniate, căci fiecare îsi are autonomia sa. Autonomia fiecăreia consistă de fapt în facultatea de a demonstra puterea revelatorie a planului unic, când e pus în slujba unei «garnituri» abisale. Sensibilitatea, cu materia ei concretă, singură şi pentru sine, este îh stare să convertească metaforic şi în tipare abisale misterul; iar inteligenţa, cu construcţiile ei abstract-imaginare, este de asemenea singură în stare să convertească misterul în metafore metafizice sau ştiinţifice. Această putere şi suficienţă miraculoasă a planului unic; legitimează în fond autonomia atât a artei, cât şi a metafizicei, cât şi a ştiinţei constructive. O operă de artă, care nu-şi întruchipează toată substanţa sa pe planul sensibilităţii concrete, îşi trădează intolerabil misiunea. O asemenea operă de artă îşi trădează misiunea, fiindcă nu uzează de toate virtuţile planului unic, care, în principiu, îşi e suficient sieşi. Intre teoreticienii mai noi, care au avut o considerabilă în- râurire asupra ideilor estetice contemporane, trebue să amintim pe K. Fiedler. In special pentru punctul său de vedere, care aliniază arta şi ştiinţa ca două feluri de « cunoaştere ». Estetician de orientare clasicizantă, Fiedler înţelegea arta ca o cunoaştere intuitivă, întocmai cum ştiinţa ar fi cunoaştere prin concepte. Obiectul, atât al ştiinţei cât şi al artei, ar fi acelaşi: adevărul, rea- litatea. Să reproducem câteva propoziţii concludente din lucrarea « Moderner Naturalismus und Kunstlerische Wahrheit» a acestui estetician: «... artistul se înalţă dela abstracţie la abstracţie şi cu cât formele spirituale, în care se întruchipează materia simţu- rilor, sunt mai înalte, cu atât artistul se ridică din confuzia, inde- terminaţia, nestatornicia intuiţiei la o realitate clară, hotărîtă, durabilă». Sau; «... orice artă autentică... cuprinde într’o prelucrare spirituală supremă, o plenitudine debordantă de expe- rienţe, şi dacă îngjhebările ei sunt tipice, aceasta n’are alt sens, decât că în ele apar, ridicate în lumina inteligibilităţii şi a clari- 55° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tăţii, întregi serii infinite de forme şi procese vitale ». Sau : «... două mari principii, acela al imitaţiei şi acela al transformării realităţii, s’au războit pentru dreptul de a fi expresia adevărată a fiinţei activităţii artistice... O conciliere nu e cu putinţă, decât punân- du-se în locul acestor două principii, un al treilea, principiul producerii realităţii. Căci arta nu e altceva decât unul din mijloa- cele prin care omul izbuteşte să cucerească realitatea » (sublinierea e a noastră). Propoziţiile citate arată că Fiedler (prieten intim al pictorului Marees şi al sculptorului Hildebrandt) concepe arta, şi anume singura artă pe care el o admite, cea clasică, drept « cu- noaştere înţelegătoare », tot aşa de mult cunoaştere ca şi ştiinţa, cu deosebirea că arta şi ştiinţa sunt cunoaşteri realizate prin mij- loace deosebite. Idealismul german credea că arta clasică are semni- ficaţia unei realizări pe plan sensibil a ideilor (în esenţă platonice). La fel, Fiedler opiniază că în arta clasică se împlineşte, pe cale de intuiţie artistică, cunoaşterea realităţii însăşi. Ce opunem acestor păreri ? Arta nu ni se pare de loc « cunoaştere », nici rea- lizare «intuitivă » a unor «idei», nici cucerire a realităţii însăşi. Numai sub anume aspecte foarte precise, putem pune în para- lelism arta şi cunoaşterea, adică o anume «cunoaştere»: 1. Arta şi cunoaşterea (numai cea metafizică sau mitică sau constructiv-ştiinţifică, adică cunoaşterea «luciferică», cum am numit-o altădată) sunt de o potrivă încercări de revelare a miste- relor. Dar, ca atare, ele stau deopotrivă: 2. sub imperiul categoriilor abisale ale omului şi sunt 3. totdeauna metaforice. Diferenţa între artă şi cunoaştere luciferică: câtă vreme în- cercările revelatorii ale cunoaşterii se fac prin mijloace imaginar- intelectuale şi cu tendinţa de a converti misterele pe un plan de inteligibilitate, încercările revelatorii ale artei se fac cu mijloace intuitiv-concrete şi cu aspiraţia de a converti misterele în termeni de sensibilitate. Orice convertire însă, fie fntelectuală, fie sensi- bilă, a misterelor, rămâne de fapt îngrădită prin categoriile abi- sale-stilistice şi e esenţialmente « metaforică ». Arta şi cunoaşterea coincid deci exclusiv, sub un aspect negativ al lor: Ele coincid numai în eşecul lor, adică în imposibilitatea de a cuceri misterele în chip adecuat. Termenul comun mai general, care rezumă analogiile dintre artă şi cunoaştere, nu este acela al cunoaşterii, DOUĂ FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE» 551 ci acela al «plăsmuirii» sau acela al intenţiei revelatorii (care, însă, este totdeauna limitată prin categoriile abisale). Fiedler nici n’a bănuit măcar existenţa categoriilor abisale, care intră constitutiv în structura artei. Altfel n’ar fi ajuns la exaltarea ex- clusivă a artei clasice şi la discriminarea celorlalte curente artistice. De asemenea, numai această ignorare a categoriilor abisale-sti- listice l-a făcut să creadă că arta ar însemna cunoaştere adecuată a realităţii însăşi. Găsim necesar încă vre-o câteva observaţii cu privire la mijloa- cele revelatorii ale artei şi ale cunoaşterii. In lucrări anterioare, am arătat că lumea sensibilă, adică apariţiile concrete imediate, sunt prin ele înşile în afară de zona misterului. Totuşi, apariţiile sensibile, fenomenale, pot fi atrase în perspectiva misterului şi, în cazul acesta, ele devin un izvor de material utilizabil în pro- cesele plăsmuitoare, prin care omul procedează la revelarea miste- relor, în cadre abisale. Sub unghiul acesta, lumea sensibilă, ime- diată, fenomenală, trebue privită ca o sumă de « semne » ale miste- relor. Aceste semne nu posedă prin ele înşile plenitudinea semni- ficativă a unor «revelări». Concretul lumii sensibile, adică fe- nomenele în ordinea naturii, nu au semnificaţia unor revelări, ci numai semnificaţia unor date prime, care ne «semnalează» existenţa unor mistere eterogene. Misterele deschise ca atare pentru noi, datorită acestor « semnale », ne invită la « revelare ». Lumea datelor concrete, lumea fenomenală, este astfel un simplu apel ce ni se adresează, pentru ca să încercăm revelarea miste- relor. Omul procedează apoi la revelarea misterelor ce i se semna- lează. Aceasta se face prin plăsmuiri, pentru care tot lumea ime- diată e furnizoarea de material. Dar atât. Lumea sensibilă nu are altă funcţie în acest proces. Plăsmuirile revelatorii sunt opera omului şi ele consistă în întruchipări metaforice, complex struc- turate, organizate şi purtând pecetea unor categorii stilistice. Prin semnele sensibile, concrete, ce ni le oferă orizontul lumii imediate, ni se semnalează doar existenţa unor mistere eterogene, dar prin ele nu ni se revelează aceste mistere. Revelarea e sarcină umană şi se face prin creeaţii de cultură, între altele prin opere de artă sau prin cunoaştere plăsmuitoare, de natură mitică, meta- fizică sau constructiv-ştiinţifică. Spuneam că deosebirea care legitimează autonomia artei sau a cunoaşterii constructive con- 552 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sistă în mijloacele revelării. Cunoaşterea plăsmuitoare porneşte dela « semnele» sensibile, concrete, ale unor mistere, şi trece la revelarea acestora prin viziuni sau prin schematisme imaginar- intelectuale. Arta porneşte dela semnele sensibile, concrete, ale misterelor şi trece la revelarea acestora prin plăsmuiri de na- tură tot sensibilă, concretă, intuitivă. Sensibilitatea, intuiţia, pe planul căreia se realizează plăsmuirea artistică, nu mai e în slujba conştiinţei receptive, ci în slujba categoriilor abisale, care aparţin inconştientului. De acest bifuncţionalism al sensibilităţii, care poate să stea atât în serviciul categoriilor receprive ale conştiinţei, cât şi în slujba categoriilor abisale ale inconştientului, nu s’a ţinut nicio- dată seamă la examenul ce-l comportă problemele de estetică. Din faptul că sensibilitatea, ca factor de realizare artistică, suportă determinaţiunile categoriilor abisale, rezultă că plăsmuirile de artă au principial alte structuri sensibile, intuitive, concrete, decât apariţiile fenomenale din lumea dată. Sensibilitatea, ca plan de realizare artistică şi ca facultate receptoare de artă, posedă, cu alte cuvinte, cu totul alte funcţii, decât sensibilitatea, ca facul- tate de contact cu lumea dată. Sensibilitatea, ca facultate de con- tact cu lumea dată, ne comunică semne, ne semnealează într’o amplă eterogenitate, existenţa misterelor. Sensibilitatea, ca plan de realizare artistică, îndură determinaţiunile categoriilor stilistice- abisale, iar ca facultate receptoare de artă ne comunică «reve- lări i> ale misterelor, nu simple «semne» ale lor. Sensibilitatea, pusă în slujba abisalului, are o funcţie revelatorie, nu numai semnalizantă; iar această funcţie corespunde simetric aceleia ce revine inteligenţei plăsmuitoare care, de asemenea, e revelatorie şi, de asemenea, supusă categoriilor abisale. Iată, aşa dar, că sensi- bilităţii noastre îi revine în raport cu arta, alt funcţionalism decât în relaţie cu lumea dată concretă. Consecinţa principală, ce o des- prindem din această situaţie, este că datele, structurile, comple- xele, care alcătuiesc o plăsmuire de artă, nu sunt şi nici nu pot să fie judecate după aceleaşi criterii, ca datele fenomenale ale lumii imediate. Bivalenţa funcţională a sensibilităţii şi specificul ei funcţional în artă alcătuiesc, dacă nu ne înşelăm, un aport teo- retic de considerabilă însemnătate pentru anume probleme de estetică. Acest bifuncţionalism al sensibilităţii înlesneşte să operăm o diferenţiere cu privire la felul cum se comportă simţurile. Sim- DOUĂ FRAGMENTE DIN «ARTĂ ŞI VALOARE» 553 ţurile noastre iau din capul locului o anume atitudine faţă de concretul lumii imediate şi cu totul altă atitudine faţă de con- cretul artei (de prisos să adăogăm că nu simţurile, prin ele înşile, se comportă diferit în cele două cazuri, ci omul, ca fiinţă sensi- tivă). Faţă de concretul lumii date, simţurile «se dispun o ca să recepteze pur şi simplu lucrurile ca atare,‘fie ca întreguri date (fără mister), fie ca aspecte sesizabile, ca «semne», ale unor mistere. Categoriile abisale-stiUstice nu intervin de loc în această atitudine. Faţă de concretul operei de artă, simţurile se dispun însă din capul locului altfel, şi anume aşa, ca să recepteze « reve- larea unor mistere ». Aici intervin categoriile abisale cu toată energia lor. Simţurile activează deci, după cum e dat întâiul sau al doilea caz, cu totul în alte ordini existenţiale şi în alte orizonturi. In con- secinţă, datele simţurilor nu vor fi judecate după aceleaşi criterii, ci potrivit criteriilor proprii fiecărui orizont. Simţurilor noastre li se facilitează, fireşte, această luare de atitudine faţă de orizontul misterului şi al revelării prin condiţii speciale, cărora le revine tocmai acest rol. Printre aceste condiţii se enumeră faptul că opera de artă ni se prezintă totdeauna într’un fel sau altul vădit «izo- lată » de lumea sensibilă, naturală. Pentru izolarea operei de artă se procedează foarte felurit (de ex., poezia e izolată prin forma tipografică sau prin felul de a o recita, un tablou prin cadru, o statue prin postament, o piesă de teatru prin tot aparatul scenic, etc.). Dar «izolarea» nu ţine de sigur de «esenţa» artei, cum unora dintre cercetători (fenomenologilor) le place să crează. Nu tot ce ţine în chip necesar de un lucru, ţine neapărat şi de « esenţa » acestuia. «Izolarea » e un aspect complimentar, peri- feric, inevitabil, al artei, dar nu face parte propriu zis din fiinţa acesteea. Fiinţa artei consistă în revelare sensibilă, în tipare abisale, a unui mister. Izolarea e necesară sub unghi tehnic şi pentru a ne înlesni dintru început transpunerea, saltul în atitudinea potri- vită receptării operei de artă, dar nu fiindcă ea ar ţine de esenţa acesteea. Prin dispozitivele izolării, opera de artă ne adresează un fel de apel, să ne instalăm în orizontul misterului şi al reve- lării, gata de a primi datele sensibilităţii, modelate după anume categorii abisale, drept revelare a unui mister. In această ordine de idei, ni se dă ocazia de a face şi critica teoriilor care aliniază « arta » cu «iluzia ». Se ştie că foarte mulţi S54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE esteticieni privesc arta ca un fel de iluzie. Iluzia e un fenomen psihologic foarte frecvent, care apare în ordinea existenţii noastre în orizontul firesc sau imediat. Cauzele ei pot fi dintre cele mai diferite, naturale, fiziologice sau psihologice. Nu găsim de loc necesară o enumerare sau o desfăşurare a lor. Un lucru e însă sigur: iluzia nu apare niciodată în tipare abisale, stilistice. E su- ficient să apăsăm puţin asupra acestui cuvânt, pentru a simţi cât de şubrede sunt teoriile iluzioniste. La fel cu visul, produsul iluziei nu este niciodată impregnat de categorii abisale. Nu sur- prindem oare în această lipsă, o deosebire fundamentală faţă de opera de artă? Opera de artă se produce în ordinea existenţii umane în orizontul misterului şi se declară ca revelare a acestuia ca atare, opera de artă îndură totdeauna tiparele categoriilor abi- sale. Cert, opera de artă are, prin structura sa, un caracter meta- foric în raport cu un mister, la care se referă, şi, în chip constitutiv, ea e modelată de categorii stilistice. Iluzia ca fenomen psihologic, fie conştient, fie inconştient, nu se naşte niciodată nici din intenţia de a revela un mister, nici ca metaforă în raport cu absolutul şi nici în tipare stilistice-abisale. Iluzia poate avea, precum ne spune orice tratat de psihologie, diverse cauze, dar lipsesc în pro- cesul iluziei, tocmai momentele constitutive ale operei de artă: orizontul misterului, intenţia revelatorie, intervenţia categoriilor abisale. Cât de scâlciate sunt aceste teorii, care vor să alinieze arta cu iluzia, rezultă şi din următoarele considerente: câtă vreme iluzia nu e decât o abatere dela datele simţurilor, în ordinea existen- ţii noastre fireşti, fiind privită, după toate criteriile acestei existenţe drept o anomalie, opera de artă se naşte din intenţia de a ne intro- duce în mister, adică într’o realitate mai profundă, care se substi- tue datelor imediate ale simţurilor şi suportă îngrădirile preven- tive ale categoriilor abisale. Arta se mişcă deci pe dimensiuni care n’au nimic comun cu aşa zisa iluzie, fie conştientă, fie incon- ştientă. O înfăţişare ilariantă ia concepţia iluzionistă, prin acea teorie care prezintă arta ca « auto-iluzionare » conştientă ». Afir- mam adineaori că iluzia, chiar cea conştientă, nu apare niciodată în tipare stilistice, cum totdeauna apare arta. Teoreticianul, care a propus formula auto-iluzionării conştiente, pentru a defini rostul şi fiinţa artei, s’a simţit poate cam stingherit de prezenţele stilistice în structura operei de artă. Dar, fiindcă teoreticianul 1 DOUĂ fragmente din «artă şi valoare* sss ţinea numai decât la formula sa iluzionistă, el a procedat la cea mai lamentabilă interpretare a stilului, din câte s’au dat vreo-dată. Faţetele stilistice ar fi, după părerea sa, nişte simple momente menite să ne trezească din iluzia, că ne-am găsi în faţa realităţii. Cu aceasta, aspectele stilistice ale artei sunt degradate la apro- ximativ rolul pe care-1 au momentele periferiale destinate să izo- leze opera de artă de lumea naturală, cum ar fi cadrul unui tablou, postamentul unei statui, etc. Părerea bravului estetician este o extremă consecinţă a punctului de vedere intenabil, care aşează arta pe aceeaşi linie cu iluzia. Riscul unei asemenea confuzii nu-1 putea lua asupra sa decât un teoretician trădat de orice intuiţie şi total obtuz faţă de istoria artelor. In adevăr, a pune stilul unei opere de artă undeva prin preajma funcţiei, ce revine dispozi- tivelor izolatoare ale artei, e una din exhibiţiile cele mai ila- riante ale esteticei, care, de altfel, n’a fost prea cruţată de rizibile accidente. LUCIAN BLAGA D RĂ G AI CĂ îmi luceşte ’n ochi si chiamă, Pânza râului. Mi-e teamă. Strigă apele supt pom: « Om, om, om ! ». Apelor, cu dor de vieţi, Am pus ieri în voi, scaieţi; Am smuls floarea, n’a crescut. Moare ’n lut. M’am rugat şi m’am plecat, Visul a murit secat. Am plâns sânge, cât am plâns, N’a ajuns. Apa sburdă şi mă chiamă, Spune: « vino, nu ai teamă ! ». îmi duc pasul lângă pom, Strigă: « om ! ». Tot sunt trist, tot sunt trudit, Tot nu-i visul izbândit. Calc în apă, apa tace... Vino, pace! ALEXANDRU ŞAHIGHIAN TÂRGURI ŞI ORAŞE ROMÂNEŞTI DISPĂRUTE1) Aşezările omeneşti, cătune şi sate, târguri şi oraşe, ;îşi au viaţa lor proprie, legile lor de desvoltare. Ele se nasc, înfloresc, îmbă- trânesc şi mor, asemenea fiinţelor. Din câteva colibe, pe o insulă de fluviu, din câteva bordeie într’o poiană de codru, din câteva corturi la o margine de păşune, cresc cu timpul oraşe imense cu nenumăraţi locuitori. Şi, dimpotrivă, pe locul unde odinioară se înălţau palate uriaşe, se întâlneau negustori veniţi din toate col- ţurile lumii, se schimbau bogăţii, era cântec şi bucurie, fremăta într’un cuvânt viaţa, azi e liniştea morţii şi a pustiului. Coloane singuratice ca la Persepolis în Iran, ruine pierdute în mijlocul pădurii, ca la Angkor, în Indochina, temple părăginite cu terase suprapuse şi sculpturi stranii ca în Mexic şi Yucatan, sunt astăzi singurele urme ale unor aşezări înfloritoare, capitale de împărăţii dispărute. Mai aproape de noi, cine n’a auzit vorbindu-se de Herculanum şi Pompei, cele două oraşe dela poalele Vezuviului, pe care lava şi cenuşa acestuia le-au acoperit acum aproape o mie şi nouă sute de ani? Ies la iveală astăzi, prin săpăturile pline de grijă ale învăţaţilor, templele şi străzile, palatele şi casele acestor oraşe, cu podoabele lor de atunci, cu mozaicurile şi picturile, cu inscripţiile de tot felul, chiar şi electorale, săpate sau numai scrijilate pe pereţi. Şi aceste mărturii vorbesc mai elocvent decât povestirile analelor, ne arată mai exact decât actele oficiale ce a fost viaţa orăşenilor de odinioară. Dar nu e nevoie să trecem peste hotare, aşa de departe, ca să întâlnim asemenea urme ale trecutului. In cuprinsul ţării, nume- roase sunt locurile unde altădată se ridicau târguri şi oraşe înflori- toare şi unde astăzi cântă cucuvele în câte o ruină singuratică de ’) Conferinţă ţinută la Societatea de Radiodifuziune, 55» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE biserică. Le găsim pe ţărmul mării ca şi de-a-lungul Dunării, în Muntenia, ca şi în Moldova şi în Ardeal. Cele mai vechi aşezări orăşeneşti la noi au fost în Dobrogea, întemeiate de coloniştii greci în veacul al VH-lea şi al Vl-lea înainte de Christos. Dela Ecrene şi până la Cetatea-Albă era un şir întreg de cetăţi strălucite, cu ziduri puternice, lucind albe în lumina soarelui. Dionysopolis, Bizone, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, tot atâtea nume istorice, tot atâtea aşezări ale căror urme dăinuesc la ţărmul mării. Deasupra unora din ele sunt astăzi aşezările moderne: Balcic, Mangalia, Constanţa, Cetatea-Albă. Bizone — unde e azi portul Cavarna, la stânca Ciragman a dispărut încă înainte de Christos: un cutremur puternic a ruinat oraşul şi a cufundat o parte a lui sub valurile mării. Histria, spre Nord de Tomi-Constanţa, a durat până târziu în epoca bizantină, prin veacul al VH-lea, din ce în ce mai săracă, din ce în ce mai puţin populată, până când, ne mai putând fi apărată, iar de altă parte nisipurile separând-o de mare, a fost părăsită cu totul. Praful adus de vânturile aprige ale Dobrogei s’a aşezat încetul cu încetul peste oraşul mort; dela o vreme, l-a acoperit în întregime, formând O' ridicătură înaltă, în unele locuri, de 7—8 metri dela faţa pămân- tului. Ziduri, case, temple, totul dispăruse; creşteau deasupra florile şi buruienile stepei; multă vreme istoricii n’au mai ştiut unde fusese vechea cetate. Cu câţiva ani înainte de război, re- gretatul Vasile Pârvan a descoperit — putem spune — Histria şi a început săpăturile; treptat, treptat au ieşit la iveală zidurile puternice, din blocuri dreptunghiulare de piatră, străzile strâmte în lespezile cărora şinele căruţelor au tăiat dâre adânci, termele cu mozaicuri, cu pavaje de marmoră şi cu instalaţie de aer cald — un strămoş al caloriferului de astăzi — casele şi pietrele cu inscripţii funerare sau de mulţumire către divinităţi. Un Pompei românesc, foarte interesant, pe care puţini îl bănuesc şi şi mai puţini l-au vizitat. Tot în părţile Dobrogei, a înflorit, în veacul de mijloc, o altă aşezare însemnată, aceea a Vicinei. Unde anume era situat acest oraş nu se ştie: într’atât de completă e dispariţia lui. Unii învăţaţi îl aşează pe lângă Măcin; alţii spre răsărit de Tulcea, pe braţul Sf. Gheorghe; nu e exclus să fi fost spre capătul acestui braţ, în regiunea Dunavăţului şi a marilor lacuri; fotografia aeriană TÂRGURI ŞI ORAŞE ROMÂNEŞTI DISPÂRUTE S59 poate că va permite fixarea locului care azi trebue să se prezinte sub forma unei ridicături de pământ, cum se înfăţişa Histria înainte de începerea săpăturilor. Ştim precis numai atât: că era port la Dunăre şi port însemnat chiar. Corăbii bizantine, corăbii genoveze veneau aici cu mărfuri de tot felul şi încărcau în schimb produsele noastre. Numai într’o lună şi jumătate, dela i Iulie până la 16 August 1281 se încheie la Genova 27 de contracte de expediţie de mărfuri cu destinaţia Vicina, în valoare de 3241 de hiperperi, deci o sumă considerabilă, dat fiind că hiperperul era moneta de aur cea mai mare din părţile răsăritene. Exista aici o mitropolie ortodoxă în prima jumătate a veacului al XlV-lea; şi e interesant de ştiut că cel dintâi mitropolit al Munteniei, Iachint, a fost strămutat pe vremea lui Nicolae Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă, dela Vicina la Curtea de Argeş. Exista şi o mănăstire catolică, de franciscani. In hărţile vremii, în aşa zisele portulane, Vicina figurează ca un oraş însemnat, ca un port de seamă, cu trafic mare şi locuitori mulţi. îndată însă după strămutarea mitropolitului începe deca- denţa; luptele dintre Tătari şi puterile creştine ale Europei Orien- tale turbură şi întrerup relaţiile comerciale; negustorii prind să se îndrepte spre alte porturi. In sfârşit, cucerirea turcească îi dă ultima lovitură: Vicina îşi pierde cu totul însemnătatea. Pomenită încă de câteva ori, între 1442 şi 1465, în socotelile puternicei colonii genoveze dela Caffa, din Crimeia, ea nu va mai fi, în secolele următoare, decât o amintire. O soartă asemănătoare a avut aşezarea dunăreană dela vărsarea Ialomiţei. Era aici, în acest capăt de Bărăgan, în veacul al XV-lea, un oraş vestit prin comerţul său de lână; era şi un vad bun pe unde treceau în Dobrogea numeroase turme de oi şi cirezi de vite albe. O lume întreagă de negustori, pescari şi plugari îşi agonisea traiul aici; oraşul era cârmuit de un judeţ, adică de un primar în Moldova i s’ar fi spus şoltuz — şi de 12 pârgari sau consilieri comunali. In această aşezare orăşenească dela gura Ialomiţei a trăit Teodora, mama lui Mihai Viteazul; domnul însuşi, în vremea tinereţii lui, pe când era boier, a făcut aici negoţ. Oraşul a rezistat tuturor luptelor, năvălirilor şi prădăciunilor până în veacul al XVIII-lea. In acest veac însă, din cauza necontenitelor războaie dintre Ruşi şi Turci purtate chiar pe acolo, el s’a pustiit şi a fost părăsit. Astăzi doar un câmp întins de ruine lângă satul Piua REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 Pietrii arată locul unde el se ridica înfloritor cu sute de ani mai înainte. Să nu ne închipuim însă că numai Vicina şi oraşul dela gura Ialomiţei au avut un asemenea sfârşit. O sumă de târguri şi oraşe pe întreg pământul românesc au isprăvit la fel. Lângă mănăstirea Tismana, era, în veacul al XV-lea, un oraş; în 1491, voevodul Vlad Călugărul porunceşte tuturor celor ce ţin moşii de ale mă- năstirii « să se strângă în oraş la Tismana, înaintea cinstiţilor bani ai domniei mele »: am reprodus textual ordinul; astăzi n’a mai rămas nici urmă a aşezării orăşeneşti de altădată. Spre Sud-Est de Târgul-Jiu era Târgul Gilortului pe apa cu acelaşi nume; el a decăzut repede; într’un document dela Gavril Movilă, purtând data Ianuarie 1619, e arătat ca simplu sat, cu acest nume caracte- ristic: «satul Târgul Gilortului». Nu e singurul caz de altfel a unei asemenea evoluţii regresive. Şi alte oraşe şi târguri prospere de odinioară, reşedinţe domneşti chiar, azi sunt sate umile sau chiar cătune. Târgşorul, la miazăzi de Ploeşti, a cunoscut o epocă de splendoare în veacul al XV-lea. Cu tot caracterul diminuţiv al numelui, era un târg însemnat, cu mulţi locuitori, cu prăvălii numeroase. Basarab cel Bătrân şedea mai bucuros aici decât în celelalte curţi domneşti; Vlad Ţepeş a zidit la Târgşor o biserică în anul 1461; pisania ei, frumos sculptată, am descoperit-o după război. Tradiţia locală vorbeşte de şapte mănăstiri, noi zicem mai curând biserici, care ar fi fost pe vremuri aici; astăzi se mai văd încă ruinele a trei dintre aceste lăcaşuri. Aproape de Târgşor era Gherghiţa, oraş întemeiat, al cărui consiliu comunal — deci judeţul şi pârgarii —se judeca pe la 1560 cu satul Meleştii pentru moşie. Câştigând procesul, domnul întăreşte orăşenilor — citez din act — « moşia din toate părţile împrejurul oraşului, cum au ţinut de mult, pentrucă a fost bătrână şi dreaptă moşie » a lor. Nu ştim sigur unde venea târgul Săcuienilor, poate la Bucovul de astăzi; în 1431, el e pomenit printre aşezările orăşeneşti şi punctele de vamă cărora domnul le comunică reînnoirea privilegiului comercial al Braşovenilor. Astăzi, şi Târgşorul şi Gherghiţa şi Bucovul — în ipoteza că aici au fost Săcuienii — sunt simple sate. In schimb, s’au ridicat Ploeştii, care pe vremea lui Mihai Viteazul erau un sat de moşneni. Acelaşi îndoit fenomen s’a petrecut în ţinutul Putnei, aproape de hotarul Munteniei. Era aici, pe vremea lui Ştefan cel TÂRGURI ŞI ORAŞE ROMÂNEŞTI DISPÂRUTE 561 Mare, un târg, numit târgul Putnei, pe apa cu acelaşi nume, unde negustorii care treceau cu mărfuri spre Milcov trebuiau să plătească vamă. O sută de ani după aceea, aşezarea dispăruse, dovadă documentul din 16 Aprilie 1559, dela Alexandru Lă- puşneanu, în care se vorbeşte de « o jumătate de sat din partea de sus pe Putna, unde au fost târgul Putnei »: e vorba de satul numit azi Boloteştii; o parte din moşia acestuia mai păstrează încă numele de «hotarul târgoveţ». S’au ridicat, în schimb, Focşanii, pomeniţi pentru prima dată cu prilejul unei lupte a lui Ioan Vodă Viteazul, zis şi cel Cumplit, în 1574. Tot aşa a decăzut şi a dispărut târgul Trotilului, în favoarea Târgului Ocnei. Târgul Şcheia, din ţinutul Romanului, a ajuns un sat; Târgul Sărata, pe malul stâng al Prutului, mai sus de gura Sărăţii, dispăruse pe vremea lui Ştefan cel Mare; ni s’a păstrat un document din 1489, prin care domnul întăreşte lui Lupe armaşul, între altele, şi o selişte la Prut « unde a fost târgul Săraţii». In sfârşit, alte aşezări orăşeneşti şi-au schimbat vatra: locuitorii au părăsit vechile locuinţe şi s’au mutat în apropiere, unde erau mai la adăpost. Aşa s’a întâmplat cu Adjudul vechi, ameninţat de apele Şiretului şi cu Orheiul, a cărui mutare s’a petrecut pro- babil în cursul veacului al XVI-lea, deoarece un document din 1618 vorbeşte deja de «Orheiul vechi ». Cauzele pentru care atâtea vechi oraşe şi târguri româneşti au decăzut sau chiar au dispărut cu totul sunt de mai multe feluri. Unele aşezări au fost prea «în calea răutăţilor », cum spune atât de expresiv cronicarul, prea în calea năvălirilor tătăreşti sau a oştilor ruseşti şi turceşti; altele, dimpotrivă, n’au mai fost «în calea negustorilor », deoarece s’au schimbat cu vremea curentele comerciale şi s’au deschis drumuri noi. In sfârşit, câteodată, vatra s’a dovedit a fi rău pusă, supusă primejdiei înnecului, de pildă, şi a trebuit schimbată. In genere, viaţa târgurilor şi oraşelor noastre n’a fost prea fericită şi nici nu putea fi, în împrejurările istorice prin care am trecut; de aceea, nici nu s’a ajuns la amploarea şi la realizările din apusul Europei, unde a fost mai multă linişte, mai mult răgaz. CONST. C. GIURESCU 6 PROBLEMA RENAŞTERII In momentul în care popoarele din Sud-Estul Europei cădeau unul după altul sub stăpânirea turcească şi aveau să fie reduse, pentru patru secole, la o luptă desperată pentru apărarea fiinţei lor naţionale, popoarele din Apus ajungeau în posesiunea unor noi forţe, materiale şi morale, care aveau să le schimbe radical felul de a concepe viaţa şi natura, societatea şi politica, arta şi ştiinţa. Dela începutul secolului XlV-lea până la mijlocul secolului XVI-lea, un curent de înnoire străbate lumea occidentală. Cuge- tarea rupe cadrele înguste ale filosofiei medievale, se desbară de metodele sterpe ale scolasticei, proclamă suveranitatea raţiunii împotriva tradiţiei şi ia din nou în cercetare marile probleme ale existentei si ale moralei. ■ > t Stăpânirea absolută pe care Biserica o exercitase asupra con- ştiinţelor începe să fie contestată şi viaţa intelectuală se separă de istoria Bisericii. Clerul pierde direcţia activităţii culturale; arta, literatura şi ştiinţa scutură tutela Bisericii şi-şi propun ca obiect de studiu omul şi natura. Un ideal pur uman, care-şi gă- sise expresia cea mai desăvârşită în arta şi literatura antică, înlo- cuieşte misticismul medieval, care vedea idealul perfecţiunii omeneşti în supunerea călugărului şi în contemplarea misticului. Societatea laică respinge ideea tristă a corupţiei şi neputinţei omeneşti şi începe să organizeze viaţa pe baze noi, nu pentru fericirea de dincolo de mormânt, ci în vederea mulţumirii pe pământ. Industria şi comerţul înfloresc, oamenii ies din izolarea în care îi ţinuse feudalitatea, raporturile dintre grupurile sociale se în- mulţesc, orizontul se lărgeşte. Burghezia restabileşte securitatea PROBLEMA RENAŞTERII 563 în oraşele Italiei şi ale Flandrei, în timp ce monarhia pune capăt anarhiei feudale în Franţa, Spania şi Anglia şi, unde domneşte linişte, se desvoltă artele şi meseriile, creşte bună starea şi, pe măsură ce bună starea creşte, se deşteaptă în oameni gustul de viaţă şi încrederea în propriile lor puteri. Navigatorii, aruncându-se pe toate drumurile mării, descoperă India şi America şi deschid activităţi omeneşti posibilităţi nebă- nuite, iar oamenii de ştiinţă determină forma pământului şi sistemul cosmic, pun baza ştiinţelor naturale, întemeiază filologia şi istoria modernă, inventează tipografia şi dau un nou imbold literelor. Cele două instituţii universale, Papalitatea şi Imperiul, care au stăpânit lumea medievală, îşi pierd puterea lor de atracţie. Republica creştină se desface în State naţionale. Franţa, Spania şi Anglia, rezolvindu-şi problemele lor interne, îşi îndreaptă pri- virea în afară. Din naţională, politica devine internaţională. Pretenţiile Bisericii de a conduce societatea laică nu sunt contestate numai în domeniul temporal, ci şi în domeniul spiri- tual. Poporul aspiră la o viaţă religioasă mai simplă, mai spon- tană si mai adâncă, iar umaniştii visează un creştinism raţional şi tolerant, care să respecte principiul liberei cercetări. Autori- tăţile laice, principi şi oraşe, vreau să-şi întindă stăpânirea şi să controleze toată activitatea supuşilor lor. Aceste forţe sunt destul de puternice pentru a clătina prestigiul milenar al Bisericii ca- tolice si a o reduce la rolul unei instituţii de educaţie si de mo- t > > > ralizare. Reforma a venit deci să completeze şi să lărgească opera de emancipare întreprinsă de Renaştere. In toate domeniile activităţii omeneşti, se constată o adâncă prefacere care anunţă sfârşitul Evul Mediului şi începutul erei moderne. Această perioadă de tranziţie se numeşte Renaştere. I Renaşterea e pentru unii minunata înflorire a literelor şi artelor, care s’a produs în Italia după descoperirea antichităţii clasice; pentru alţii, Renaşterea e perioada de transiţie dela Evul Mediu la epoca modernă, când popoarele occidentale au intrat în stă- pânirea unor forţe materiale şi morale noi şi au putut să-şi exer- cite mai liber facultăţile decât în Evul Mediu. 6* 564 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prima definiţie exprimă ideea pe care oamenii şi-au făcut-o despre Renaştere, din secolul XVI-lea până la mijlocul secolului XlX-lea; a doua definiţie insistă asupra transformărilor, de ordin nu numai intelectual şi artistic, ci şi economic, social şi politic, care s’au produs la sfârşitul Evului Mediu şi ne îndrituiesc să inter- calăm, între Evul Mediu şi epoca modernă, o nouă perioadă isto- rică, Renaşterea. Intre aceste două definiţii se cuprinde întreg progresul rea- lizat, în domeniul istoriografiei Renaşterii, dela mijlocul secolului XlX-lea până azi. In înţelesul actual de epocă istorică, cuvântul «Renaştere» nu se întrebuinţează decât dela mijlocul secolului al XlX-lea. Jules Michelet, cel dintâi, i-a dat acest înţeles intitulând La Renaissance, volumul VII, care se ocupă cu secolul XVI-lea din Istoria Franţei (1855). Caracteristica esenţială a acestei epoci e, pentru Michelet, «descoperirea lumii, descoperirea omului». Succesul predigios al termenului şi al definiţiei lui Michelet se datoreşte însă operei istoricului elveţian Iacob Burckhardt, publicată în 1860, sub titlul: Die Cultur der Renaissance in Italien. Burckhardt adoptă textual definiţia lui Michelet, dar atribue exclusiv Italiei meritul de a fi descoperit natura şi omul şi derivă cultura Renaşterii din contopirea spiritului clasic cu geniul ita- lian. Umanismul şi arta au rămas dela Burckhardt elementele fundamentale care caracterizează epoca Renaşterii. Expresiile renaissance, rinascita, reformatio, restitutio erau cu- rente încă din secolul XVI-lea, dar se întrebuinţau în sens deosebit şi cu totul restrâns. Beatus Rhenanus vorbeşte de « renaşterea evlaviei », iar Zwingli de « nădejdea în renaşterea lui Christos » (spes renascentis Christi). Lefevre d’Etaples de «reforma creştinismului » (reformatio rei christianae), iar Melanchton exclamă, în lecţia sa de deschidere dela Universitatea din Wittenberg, în 1518: O nos felices, si reda studia deum favore renascantur! Primul biograf al artiştilor italieni, Giorgio Vasari, el însuşi pictor, îşi propune să scrie istoria artei italiene, dalia rinascita di questi arti sino al secolo che noi viviamo, dela renaşterea artelor, până în vremea artistului (1560). Vasari începe istoria artelor cu PROBLEMA RENAŞTERII 565 Cimabue şi cu Giotto, prin care, la sfârşitul secolului XlII-lea, « maniera bizantină s’a stins şi a început una nouă ». Giotto « re- deşteaptâ şi reînvie arta aproape moartă » imitând natura, de aceea « a meritat să fie numit discipolul naturii şi nu al altora •>. Pasajul acesta, de însemnătate capitală, dovedeşte că Vasari nu atribuia renaşterea artelor influenţii antichităţii: după el, Giotto a reînnoit pictura studiind natura, nu imitând pe cei vechi. In Franţa, de asemenea, cuvântul la renaissance era răspândit înainte ca Michelet să-l fi aplicat secolului XVI-lea. Montesquieu a vorbit de « renaşterea vechiului drept francez » (la renaissarce de notre vieux droit franfais), iar Voltaire a salutat în epoca lui Francisc I «renaşterea literelor până atunci despreţuite» (la renaissance des lettres jusqu’alors meprisees). Toate aceste expresii se rapoartă la un gen de activitate particulară şi restrânsă (religie, arte, litere, ştiinţe) şi înseamnă restaurare, reînflorire, reînviere, impuls nou de viaţă. Imaginea care se află la baza tuturor acestor expresii derivă, cum a arătat-o Konrad Burdach, din fondul mitic-religios care a sădit în sufletul omului credinţa în revenirea vârstei de aur şi a creat mitul pasărei Phoenix, legenda apei tinereţei şi diversele forme ale unei renaşteri după moarte. Noul testament, prin epi- zodul învierii lui Iisus din mormânt, prin făgăduinţa unei noi vieţi după moarte şi prin ideea că moartea e condiţia necesară a renaşterii (« Numai cine se va naşte din nou va intra întru îm- părăţia lui Dumnezeu ») a făcut din « renaştere » o noţiune fami- liară pentru orice creştin. Aplicarea ei la renaşterea antichităţii s’a făcut prin simplă extensiune. S’a vorbit de renaşterea literelor şi artelor antice, cum s’a vorbit de reînvierea lui Christos. Un pas mai departe s’a făcut când Italia a secularizat termenul, dându-i o accepţie politică şi naţională. Italienii nu pierduseră niciodată amintirea faptelor glorioase ale Romei. Nici chiar în timpul republicilor urbane din secolele Xll-lea şi XlII-lea, când oamenii se deprinseseră să reducă totul la interesele şi prestigiul oraşului lor, nu se stinsese ideea că, în timpul Romanilor, a existat o altă viaţă, mai largă, mai puternică şi mai glorioasă, despre care mărturiseau ruinile monumentelor şi amintirile scriitorilor. Această viaţă a fost distrusă de barbari; artele, literele şi ştiinţele au fost părăsite şi o epocă de decădere s’a coborît asupra Italiei, până 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE când descoperirea literelor antice în secolul al XlV-lea a împrăştiat întunecimile «gotice )>. Flavio Biondo, unul din cei mai învăţaţi istorici din secolul XV-lea, începe istoria Florenţei cu anul, 410 când Roma a fost ocupată de Goţi. Machiavelli, de asemenea, îşi începe istoria cu invazia barbarilor, dar el nu se interesează atât de efectele căderii Imperiului roman, cât de însemnătatea noilor puteri, ca Imperiul şi Papalitatea, care se ridică, şi de care Italia trebue să ţină seamă. Aşa s’a format noţiunea Evului Mediu ca o perioadă de decădere. Ideea că gloria trecutului, întunecată de barbaria «gotică», poate fi adusă din nou la lumină şi credinţa că vechile comori de frumuseţe şi adevăr pot fi reconstituite din manuscrisele vechi, a dat un nou şi puternic imbold studiilor clasice. Dela Petrarca încoace, învăţaţii s’au întors cu încredere şi cu însufleţire spre scriitorii antici şi din contactul cu literatura antică, înţeleasă din generaţie în generaţie mai bine, a rezultat conştiinţa deosebit de preţioasă că timpurile se schimbă şi că icoana adevărată a unei epoci poate fi reconstituită din documentele ei contemporane. Aşa s’a născut concepţia istorică modernă. Tot ca o urmare a acestei noi experienţe, prezentul s’a înfă- ţişat sub forma unei restaurări. După perioada de decădere, care durează dela invazia barbarilor, prezentul trebue să fie o perioadă de reînnoire, de reînflorire, de renaştere. Desvoltarea sentimen- tului naţional şi evoluţia intelectuală a Italienilor întâlnesc ideea biblică de reînnoire şi de reînviere. Nu e de mirare dacă umaniştii din secolul XlV-lea şi XV-lea s’au servit de această imagine ori de câte ori voiau să exprime transformarea care se petrecea sub ochii lor. însufleţirea lor în faţa antichităţii regăsite era atât de mare, încât şi-au închipuit că o nouă eră începe cu ei, că o lume întreagă răsare din antichi- tatea regăsită. «Cu zilele noastre începe o nouă epocă )>, scrie Fichet lui Gaguin în 1472, pentru a se felicita de avântul pe care l-a luat studiul literelor clasice, iar Nicolas de Bourbon avea im- presia că, după o epocă de întuneric şi de rătăcire, « Christos s’a îndurat de neamul omenesc şi a restaurat universul ruinat». Monştrii ignoranţei şi nebuniei au fost răpuşi, « şi, pe căi minunate, adevărul s’a coborît din nou pe pământ». Reînflorire, restaurare, reînnoire, revelaţie, reformă, renaştere, PROBLEMA RENAŞTERII 567 — iată termenii de care se servesc de cele mai multe ori mar- torii oculari ai revoluţiei care se săvârseste la sfârşitul secolului t ti i XV-lea. Amintiri biblice, legendare şi politice se combină pentru a forma şi răspândi concepţia unei treceri brusce dela o stare de lucruri la alta, cu desăvârşire nouă. Această concepţie a acre- ditat, până în secolul al XlX-lea, ideea că Evul Mediu n’a fost decât o epocă de barbarie din care nimic nu s’a continuat în epoca modernă şi ideea că cultura modernă nu datează decât dela Re- naştere. Aceasta era concepţia despre Renaştere, când a apărut studiul lui Burckhardt. II Iacob Burckhardt a lărgit noţiunea Renaşterii la sfera şi în- semnătatea unei perioade culturale, i-a accentuat caracterul unitar şi i-a definit conţinutul prin două elemente principale: uma- nismul şi arta. Ideea originală a lui Burckhardt e că Renaşterea s’a produs în Italia din unirea geniului italian cu spiritul antic. Rezultatul cel mai însemnat al acestei uniri e individualismul, care deosebeşte omul modern de tipul medieval. Omul modern e individualist, fiindcă nu se bizue decât pe propriile sale puteri pentru a-şi realiza scopul în viaţă; omul medieval nu se poate afirma decât în cadrul unei colectivităţi, corporaţie, Biserică sau Stat. In formarea şi emanciparea omului modern, antichitatea a jucat, după Burckhardt, un rol însemnat, de aceea « Cultura Renaşterii în Italia» acordă o atenţie deosebită umanismului. Dar ceea ce, după acelaşi autor, constitue adevărată superio- ritate a culturii Renaşterii e faptul că s’a exprimat mai ales în artă. Burckhardt a studiat Renaşterea din punctul de vedere al istoricului artei, care consideră arta ca suprema încoronare şi justificare a oricărei culturi. După criterii artistice s’a făcut şi delimitarea în timp a epocii: Renaşterea lui Burckhardt ţine dela Giotto şi Dante până la Michelangelo, adică dela începutul seco- lului XlV-lea până la mijlocul secolului XVI-lea. Burckhardt a descris în colorile cele mai vii elementele origi- nale şi moderne ale Renaşterii şi, opunându-le Evului Mediu, le-a scos puternic în relief. Dar, în grija lui de a sublinia ceea ce e constant şi tipic, a ajuns la un tablou static, compus din reali- tăţi imobile, şi istoria e un proces de acte veşnic noi, care nu 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se repetă niciodată. In concepţia, cu totul antiistorică, a lui Buck- hardt, o prăpastie separă Renaşterea de Evul Mediu şi Italia de restul Europei. Burckhardt a nesocotit aportul Evului Mediu în formarea Renaşterii şi solidaritatea culturală care lega Italia de celelalte ţări occidentale. Cultura Renaşterii în Italia nu e re- zultatul unor cercetări ştiinţifice, ci produsul unor impresii artistice şi proiecţia în trecut a valorilor şi aspiraţiilor autorului. Burckhardt a fost un diletant de geniu, care n’a căutat în spectacolul pe care îl oferea Renaşterea decât un prilej de plăcere estetică. Cu toată ambiţia lui de-a înfăţişa întreaga civilizaţie italiană din secolul XV-lea şi XVI-lea, adică de-a ţine seamă de toate elementele care au constituit viaţa poporului italian timp de două secole (viaţa publică şi privată, obiceiurile, religia, ştiinţa şi filosofia), Burckhardt n’a făcut decât să continue vechea con- cepţie tradiţională care reducea esenţa Renaşterii la manifestările ei artistice si umaniste. » Burckhardt a rămas credincios tradiţiei şi atunci când" men- ţine Renaşterea italiană în splendida ei izolare, şi faţă de epoca anterioară, şi faţă de celelalte ţări europene. Burckhardt nici n’a atins problema originii. Pentru el, Renaşterea rămâne «o floare răsărită brusc în deşert». Cu toate acestea, puţine opere istorice au exercitat o influenţă mai puternică decât a lui Burckhardt. Cultura Renaşterii în Italia a fost luată ca bază pentru cercetările ulterioare, şi istoricii s’au deprins să privească epoca Renaşterii cu ochii lui Burckhardt şi să-i considere concluziile lui ca fapte definitiv câştigate pentru ştiinţă. III La un rezultat asemănător a ajuns, în acelaşi timp, şi inde- pendent de Burckhardt, filologul german Georg Voigt. In cartea sa, apărută în 1859, Die Wiederbelebung des klassischen Altertums (Renaşterea antichităţii clasice), al cărui titlu nu e decât circum- scrierea germană a termenului Renaissance, Voigt explică cultura Renaşterii prin descoperirea antichităţii clasice. Evenimentele economice şi politice nu prezintă pentru el nici un interes. Cartea sa se întemeiază exclusiv pe documentele literare, mai ales latine, ale umaniştilor, interpretate după regulile criticie filologice, PROBLEMA RENAŞTERII 569 din punctul de vedere al autenticităţii şi exactităţii textului. Con- cepţia lui, deşi asemănătoare cu a lui Burckhardt, n’a avut înrâu- rire decât asupra unui cerc restrâns de învăţaţi. Concepţia despre Renaştere a lui Burckhardt şi Voigt a fost considerată ca o dogmă şi nimeni n’a mai încercat după ei să dea un tabloi^ general al epocei. Istoricii şi-au restrâns cercetările la probleme de amănunt, în cadrul tabloului general schiţat de Burckhardt şi Voigt. Rezultatul acestor cercetări de amănunt a arătat că descrierile strălucite ale lui Burckhardt nu corespund totdeauna cu realitatea, care e mai brutală, mai pedantă, mai complexă decât ne-a prezentat-o talentul descriptiv al istoricului elveţian. In al doilea rând, concepţia lui Burckhardt şi Voigt presupune că între Renaştere şi Evul Mediu a fost o prăpastie. Printr’un examen mai atent al condiţiilor religioase, intelectuale, sociale, politice şi economice, Thode, Gebhardt, Burdach, Troeltsch, etc. au dovedit că legătura de continuitate între Evul Mediu şi Re- naştere n’a fost niciodată întreruptă şi că Renaşterea, departe de a fi negarea Evului Mediu, e rezultatul desvoltării forţelor medievale. In cartea sa Franz von Assisi und die Anfănge der Kunst der Renaissance (Francisc de Assisi şi începutul artei Renaşterii, 1885), Henry Thode admite că aportul esenţial al Renaşterii a fost emanciparea individului, dar o explică prin transformarea religioasă care s’a produs în secolul XlII-lea şi pe care o personi- fică Francisc de Assisi. Individualismul puternic al Sfântului Francisc de Assisi s’a manifestat sub forma unei arzătoare iubiri de Dumnezeu, de oa- meni şi de natură. «II Poverello », cum îi spunea poporul italian, devine centrul de cristalizare a tendinţelor care duc la emanci- parea individului, la creearea unei noi poezii şi la presimţirea libertăţii gândirii. Natura nu mai e socotită ca un obiect de ură, ci ca revelarea vizibilă a divinităţii. Sentimentul mistic al naturii a creeat condiţia necesară pentru desvoltarea artei noi, în care noul curent şi-a găsit expresia cea mai înaltă. Sensul intim al fra- ternităţii universale, misticismul sentimental şi realismul naiv liberează arta de influenţa bizantină şi o îndreaptă spre observarea naturii şi a omului. Arta e expresia cea mai înaltă a Renaşterii, dar literatura şi ştiinţa îşi au, de asemenea, izvorul în mişcarea 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE franciscană. Tendinţa misticismului franciscan de a ieşi din sfera pur religioasă, pentru a atinge esenţa omului şi idealul unei cul- turi mai libere, a format mentalitatea care singură permitea oa- menilor să înţeleagă spiritul critic. Emanciparea spiritului laic nu se datoreşte deci, cum susţine Burckhardt, influenţei antichităţii clasice, descoperite din timpul Renaşterii, ci desvoltării creştinismului. Influenţa antichităţii asupra artei Renaşterii n’a fost decât exterioară şi s’a redus la instrucţie de formă. Cartea lui Thode, care făcea din Renaştere o epocă profund religioasă şi prezenta individualismul ca un rezultat al misticismului franciscan, a exercitat o influenţă salutară, determinând o reac- ţiune împotriva tezei lui Burckhardt. Considerată în sine, teza lui Thode e tot aşa de vulnerabilă ca şi a lui Burckhard. Sărăcia, ascetismul şi misticismul lui «San Francesco» sunt în contra- dicţie flagrantă cu idealul Renaşterii. Istoricul german Konrad Burdach a sperat să descopere esenţa intimă a Renaşterii, cercetând originea noţiunii de « Renaştere ». Metoda implică credinţa că termenul de Renaştere exprimă con- ţinutul întreg al epocei. Pornind dela originea religioasă a cuvân- tului « Renaştere », Burdach conchide că Renaşterea nu e deştep- tarea artei şi literaturii clasice, ci un proces de transformare in- ternă care tinde să reînnoiască individul şi genul omenesc în spi- ritul reformei franciscane. Regenerarea, pur religioasă la început, a fost secularizată treptat sub influenţa amintirilor Romei, a tra- diţiilor naţionale şi a aspiraţiei Italiei spre un nou Imperiu roman. Figura reprezentativă a acestor tendinţe e Cola di Rienzo, care a încercat, la mijlocul secolului al XlV-lea, să restaureze repu- blica romană în toată strălucirea şi puterea ei. In manifestele lui, ideea de regenerare creştină se confundă cu visul patriotic ale unei reînvieri a Romei. Burdach n’a izbutit să facă din Cola di Rienzo unul din reno- vatorii culturii universale, nici să deducă conţinutul Renaşterii din originea cuvântului. Aducând însă noi dovezi în favoarea tezei că Renaşterea e continuarea Evului Mediu, a contribuit la modificarea tezii lui Burckhardt. Karl Neumann, în Byzantinische Kultur und Renaissance (Stuttgart, 1903), consideră instituţiile Barbarilor şi cultura creştină PROBLEMA RENAŞTERII 57» din Evul Mediu ca adevăratele forţe creatoare ale Renaşterii. Realismul, care a transformat arta şi literele s’a manifestat, în. Nordul şi Sudul Alpilor, independent de influenţa antichităţii, şi a fost rezultatul civilizaţiei medievale şi creştine. Wilhelm Dilthery în Weltauschauung und Anaiyse des Menschen seit Renaissance und Reformation (1913), (Concepţia despre lume şi analiza omului dela Renaştere şi Reformă) a examinat pro- blema Renaşterii în raport cu Reforma şi cu epoca modernă, şi a considerat individualismul Renaşterii sub unghiul nou al eticei protestante. Din toate aceste opere, se desprinde concluzia că Renaşterea e o mişcare culturală, care s’a produs în Italia sub influenţa ge- niului italian şi se caracterizează prin aprecierea vieţii din punct de vedere artistic şi umanistic, prin slăbirea sentimentului uni- versalist şi prin manifestarea unui individualism mai accentuat. Rostul ei a fost să pună capăt Evului Mediu şi să formeze tranziţia la epoca modernă. IV Această concepţie a provocat obiecţii serioase. Umanismul şi arta sunt, fără îndoială, trăsăturile cele mai caracteristice ale Re- naşterii, dar, în viaţa unui popor, care e adevăratul purtător al oricărei culturi, arta şi literatura joacă un rol mai puţin însemnat decât se crede. In al doilea rând, cultura însăşi e produsul anu- mitor condiţii generale şi al unei structuri sociale determinate, înflorirea artei, rafinarea personalităţii, lărgirea culturii umaniste sunt fenomene de ordin secundar produse accesorii, rezultate ale unor fapte de altă natură. Condiţiile de ordin natural şi mate- rial economic şi social au exercitat şi aici o influenţă covârşitoare, dela care trebue să pornească orice explicaţie. Or, în această pri- vinţă, cercetările au rămas la suprafaţă. Deşi studiile lui Schmoller, Sombart, Davidson, Ehrenberg, Stieder, Villari, Volpe, Caggere etc. au arătat însemnătatea, pentru începutul epocei moderne, a transformărilor economice şi, în deosebi, a ivirii capitalismului, urmaşii lui Burckhardt au continuat să vadă în individualism calitatea dominantă a Renaşterii, motivul unic a cărui manifestare au urmărit-o în toate domeniile de activitate: artă, literatură, filo- sofie, morală, religie şi politică. Dar ei nu şi-au pus întrebarea, 57* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dacă acest individualism nu e al însuşi produsul unor forţe mai adânci şi al unor condiţii de existenţă deosebite. Pentru ca o nouă mentalitate să se afirme, era nevoie ca piedicile pe care condiţiile medievale de viaţă le opuneau liberei desvoltări de personalităţi să fie înlăturate. Şi aceste condiţii au fost pentru prima dată rea- lizate în oraşele comerciale şi industriale ale Italiei, ale Ţărilor de Jos şi ale Germaniei meridionale. Aici se creează mai întâi o viaţă economică independentă de suzeranitatea feudală, care nu mai urmăreşte exclusiv indestularea nevoilor comunităţii, ci produce pentru piaţă, pentru vânzare şi are ca stimulent câştigul personal. Din sânul meseriaşilor şi negustorilor, care reprezintă noua formă de producţie, se ridică, începând cu secolul XlII-lea, o categorie de mari capitalişti, care organizaeză industria şi co- merţul pe baze noi şi formează o nouă clasă de oameni energici, întreprinzători şi fără scrupule. Nu e o simplă întâmplare că Renaşterea începe în Italia, odată cu desvoltarea comunelor şi a burgheziei care pun capăt regimului feudal şi stăpânirii imperiale, şi se sfârşeşte cu stabilirea stăpânirii spaniole asupra peninsulei. Renaşterea italiană coincide cu epoca de supremaţie economică şi de independenţă politică a Italiei. Principatul absolut (Signoria} în care Burckhardt vedea fenomenul caracteristic al politicei italiene n’a fost decât simptomul de desagregare şi de decădere al instituţiilor comunale, în cadrul cărora s’a desvoltat societatea Renaşterii. Viaţa politică a Renaşterii a fost o veşnică neînţelegere pentru Burckhardt şi continuatorii săi. Ei n’au văzut în lupta dintre Ghibelini şi Guelfi decât manifestarea temperamentului individualist al Italienilor, pe când, în realitate, Guelfii reprezentau, împotriva nobililor ghibelini, burghezia comercială şi industrială, care năzuia spre putere şi care, pretutindeni unde a cucerit puterea, a sfărâmat fără milă legăturile feudale dintre oameni, ordinea economică patriarhală, sentimentalismul religios şi entusiasmul cavaleresc, pentru a nu lăsa altă legătură între oameni decât cal- culul rece şi necruţătoarea plată în bani. Burghezia a supus ora- şului satele şi, în locul economiei naturale, în care necesităţile populaţiei erau limitate la produsele locale, a creeat noi nece- sităţi care nu puteau fi îndestulate decât cu produsele ţărilor celor mai îndepărtate. Răspunzând acestor nevoi, comerţul interna- PROBLEMA RENAŞTERII 573 ţional se desvoltă şi formează o clasă de oameni îndrăzneţi şi între- prinzători, care înlocuiesc nobilimea feudală şi iau direcţia vieţii economice şi politice. In Anglia, Franţa şi Spania, burghezia a centralizat mijloacele de producţie şi a făcut din tot teritoriul acestor ţări o singură unitate economică. Consecinţa fatală a acestor transformări a fost concentrarea politică şi formarea primelor monarhii mo- •derne unificate. Italia şi cu Germania, din cauza tendinţelor divergente ale principalelor centre economice, au rămas împărţite în o mulţime In aşezarea ei pe teritoriu, domină două concepţii: una aplicată în Polonia, Cehoslovacia şi la noi, care tinde la concentrarea lor într’o poziţie centrală ţării, a doua, aplicată în Anglia, Franţa, care, dimpotrivă, caută descentralizarea la maximum. Fiecare prezintă avantaje şi desavantaje. Când o industrie este concentrată spre interior, ea are mai uşoare posibilităţi de transport şi poate fi mai lesne apărată faţă de invaziile frontierelor, prin spa- ţiul mare care se interpune. Poate totuşi suferi mari pagube dela aviaţia inamică, dacă distanţele îi sunt accesibile 1). Descentralizarea îndepărtează pericolul de bombardament, obiectivele fiind mai numeroase, dar conducerea lucrărilor este grea şi parte din uzine pot fi pierdute prin luptele din regiunea fron- tierelor. Pentru a evita pericolul aerian, concepţia germană tinde să adăpostească sub pământ unele secţiuni care fabrică proectile, piese speciale, etc. d) Mijlocul de transport şi comunicaţiile formează de asemenea o parte importantă a puterii unei naţiuni, deoarece condiţionează *) Rusia, de exemplu, prin plasarea a unei părţi din industria de război în regiunea Ural, nu poate fi ajunsă de aviaţiile moderne. ASPECTUL GENERAL AL POTENŢIALULUI DE RĂSBOI 589 posibilităţile de mişcare şi deci de manevră a armatelor, cum şi acelea de reaprovizionare. Reţeaua de comunicaţiuni din timp de pace nu trebue să fie considerată suficientă dacă răspunde nevoilor economiei generale. Pentru război există obligaţiuni şi servituţii la care reţeaua comunicaţiilor trebue să răspundă şi care, de multe ori, extrem de costisitoare, nu sunt impuse şi de nevoile economice. Ele vor fi totuşi realizate. O armată care nu va putea acţiona sau reacţiona repede, din lipsă de comunicaţiuni, riscă să nu-şi poată valorifica potenţialul său, oricât de ridicat ar fi. Vor fi necesar deci: — completarea reţelei de comunicaţiuni c.f., şosele, autostrade, — confecţionarea unor mijloace de transport, care să dea cea mai mare capacitate de transport posibilă (material de c.f., de transport auto, vapoare, şlepuri, etc.). — completarea reţelei de trasmisiuni: telegraf, telefon, ca- bluri submarine. 3. Forţele financiare sunt esenţiale în cadrul potenţialului de război şi a pregătirii sale economice. Ele se măsoară: — după capacitatea contribuitivă a naţiunii, apreciată prin nu- mărul, averea, venitul şi repartiţia contribuabililor, sursa veni- turilor individuale, structura regimului fiscal, natura, stabilitatea, elasticitatea sau supleţea resurselor fiscale; — după capacitatea de împrumut a Statului, împrumuturi di- recte în rente, obligaţiuni; — după capacitatea aranjamentelor exterioare apreciată prin situaţia creditoare sau debitoare faţă de străinătate. Războiul trecut ne-a dat din acest punct de vedere exemple concludente. Germania, bine pregătită în perioadele 1907—1910 şi 1911— 1914, a reuşit să treacă primii doi ani de război fără nici o sdrun- cinare a edificiului ei financiar şi fără să renunţe la acoperirea în aur de 33,5%, proba evidentă a unei solidităţi economice şi a unei desăvârşite abilităţi administrative x). Franţa, din contră, a avut o pregătire sumară a finanţelor *) Les finances de guerre de l’Allemagne, 1918, de Ch. Rist. 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi măsurile luate au avut dela început un caracter de improvi- zaţiuni: aplicarea moratoriului general, împrumutiri pe teren scurt, etc. Anglia a fost aproape în aceeaşi situaţiune, şi, deşi a reuşit să străbată perioada iniţială de criză în mod onorabil, totuşi a luat unele măsuri penibile: moratoriu temporar, depăşirea limitei de emisiune a Băncii Angliei, creearea unei noi monete, etc.1). Noi am pornit în 1916 la un război greu, lipsiţi de pregătire şi măsuri trainice, şi am fost obligaţi dela început să facem apel la împrumuturi şi la ajutorul aliaţilor. Remarcăm deci că oricât de bine organizat ar fi un poten- ţial economic, el nu se poate lipsi de ajutorul unei bune capaci- tăţi financiare. Pentru a o realiza, este nevoie de două pregătiri: internă şi externă. Pregătire financiară internă va urmări să creeze Statului disponibilităţile necesare în bani pentru achitarea furniturilor de războiu, a constitui depozite şi în special pentru a provoca şi întreţine producţia » 2). Ea se realizează cu ajutorul impezetelor şi împrumuturilor. Pregătirea financiară externă va trebui să înlesnească plata furniturilor şi materialelor din străinătate şi să stabilească angaja- mentele economice şi financiare, care să asigure: realizarea aju- torului interaliat din punctul de vedere al creditului, cum şi modalităţile de achitare a eventualelor achiziţii de materiale pe timp de război. Pentru întreg ansamblul, este nevoie deci de un plan financiar, ale cărui operaţiuni şi măsuri succesive să se bucure de toată con- tinuitatea, plan care să se încadreze cât mai bine cu celaltă latură a pregătirii economice pe tărâmul agricol şi industrial. In rezumat: In analiza de mai sus am văzut forţele diferite de care depinde potenţialul de război al unei ţări, cum şi rădăcinile adânci pe care fiecare din ele le au în economia naţională de pace. Cum perspectiva războiului a încetat de a mai fi un element distinct de ceilalţi factori ai activităţii economice şi a ajuns *) Finanţe de război, 1931 de Maior Ştefănescu Şt. J) Pregătirea financiară a războiului, 1938 de Virgil' C. Chirnoagă. ASPECTUL GENERAL AL POTENŢIALULUI DE RĂSBOI 591 organica economiilor naţionale, conjuctura de război a devenit şi ea deci economie de război. Am putea spune chiar că războiul modern începe înainte de deschiderea ostilităţilor, prin pregătirile intense care se fac, susţinute de întreaga economie a ţării. Iată de ce astăzi, organismul economic şi social al Statului trebue să aibă din timp de pace un plan întocmit în cadrul ipote- zelor politice de război. Care-i vor fi capitolele principale ? Evaluarea potenţialului uman în cadrul armatei cu calităţile şi lipsurile sale; inventarierea exactă a bogăţiilor naturale şi a con- diţiunilor de exploatare; evaluarea apoi a consumului civil şi militar, funcţie de durata războiului; cunoaşterea posibilităţilor de prelu- crare şi distribuţie; valorificarea resurselor financiare. Cadrul este vast. Discutându-1 pentru ţara noastră, el nu va putea fi pus în evi- denţă sub toate aspectele, date fiind discreţiunile pe care natura subiectului le impune. Vom căuta totuşi să-l schiţăm sub forma sa actuală şi vom fi atenţi în deosebi asupra pregătirii pe care o facem sau pe care trebue să o începem pentru a-1 majora. Aspectul potenţialului nostru de război, studiat chiar sub această formă redusă, ne va da totuşi o suficientă cunoştinţă asupra capacităţii noastre de luptă şi ne va îngădui să întrevedem atât eforturile de care suntem capabili, cât şi drumul pe care îl mai avem de parcurs pentru a-1 complecta. Lt.-Colonel. C. VERDES NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALA A ROMÂNIEI I. Momentul istoric al reformei constituţionale româneşti din 27 Februarie 1938.—II. Tendinţele dreptului constituţional modem. — III. Inova- ţiunile noii Constituţiuni. — IV. Inovaţiuni cu caracter naţionalist. — V. Inovaţiuni de ordin moral general. — VI. Inovaţiuni în domeniul puterii executive. — VII. Inovaţiuni în domeniul puterii legiuitoare. — VIII. Inovaţiuni în domeniul drepturilor individuale. — IX. Inovaţiuni în domeniul administraţiei locale. — X. Concluziuni. I. începând din ziua de 25 Februarie 1938, avem o nouă aşe- zare constituţională * *). In această zi, ISfaţiunea română, chemată să legifereze «direct» reforma constituţională, a aprobat, cu o majoritate foarte aproape de unanimitate, proiectul pornit din înalta iniţiativă a M. S. Regelui. A fost a doua oară (prima oară sub domnia lui Cuza, în 1864), când poporul nostru şi-a spus cuvântul sub această formă, soluţionând o răscruce a istoriei noastre politice, Alegerea acestei proceduri de revizuire a Pactului fundamental n’a fost determinată de vre-o înrudire ce ar exista între aceasta şi un sistem de guvernare politică, ci de faptul că această proce- dură este mult mai lesnicioasă decât cea pe care o prevedea Consti- tuţia noastră din 1923 (strigări, dizolvarea Camerelor, alegeri noi, etc.) şi care, practic, s’a dovedit foarte greu de urmat 2). *) Data noii Constituţii este ziua de 27 Februarie 1938, când a fost publicată în « Monitorul Oficial *. *) Constituţia română din 1866 prevedea o procedură de revizuire aproape identică cu cea prevăzută în Constituţia din 1923. Tot din considerente de ordin practic, ea n’a putut fi urmată cu ocazia întocmirii acestei din urmă Constituţii, când revizuirea s’a făcut după o procedură mult simplificată. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 593 Apoi, credem că nu există nici o înrudire între acest procedeu de revizuire şi vre-un sistem de guvernare politică. Consultarea directă a poporului a fost practicată de Napoleon al III-lea şi de Domnitorul Alexandru Ion Cuza, figuri care reprezentau în timpul lor «guvernarea autoritară». De curând, ea a fost adoptată de Constituţia portugheză (art. 134, nr. 2), ca mijloc de ratificare a diferitelor prefaceri aduse funcţiunii legislative. Totodată însă, procedeul a fost adoptat ca instituţie permanentă în ţări cu «guvernare democratică», ca Elveţia, Statele-Unite, Australia şi Germania (social-democrată; constituţia din Weimar din 1919). Apoi, sistemul a fost susţinut de doctrinari şi oameni politici de ambele nuanţe politice. Lăsăm de o parte faptul că un teoretician strălucit al guvernării democrate, Jean-Jacques Rousseau, l-a considerat, din primele clipe de izbândă ale principiilor de suve- ranitate naţională, drept singurul mijloc cuvenit pentru expri- marea acesteia. De curând, însă, consultarea directă a poporului s’a bucurat de susţinători de cele mai variate nuanţe politice. In Franţa, de exemplu, ea s’a bucurat de sprijinul tuturor celor care cer reforma regimului constituţional înscăunat în 1875, atât din tabăra grupărilor politice de stânga, cât şi din tabăra celor de dreapta: Liga drepturilor omului, partidul socialist francez (S. F. I. O.), fostul preşedinte A. Millerand, prof. J. Barthelemy, Andre Tardieu, ş. a.J). II. înainte de a examina caracteristicele noii Constituţiuni, o întrebare ni se pare necesară pentru mai buna înţelegere acestora : ce tendinţe a manifestat evoluţia regimului constituţional din celelalte ţări, în ultima vreme? încă din anul 1935 * 2), examinând tendinţele ultimelor reforme sau încercări de reforme constituţionale (Polonia, Austria, Bra- zilia, Franţa), precum şi prefacerile de acelaşi ordin, intervenite după război, în diferitele ţări, arătam că două sunt principalele trăsături ale acestora. De o parte, preocuparea de simplificare a acţiunii de conducere a Statului, prin concentrarea celor mai importante prerogative în seama sau sub dependenţa organelor de J) Vezi C. C. Angelesco, La consultation directe du peuple en dehors de Velection, d’apris la constitution de Weimar, I933> P- 13 şi următoarele. 2) Vezi studiul nostru Reforma Statului, 1935* 8 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE conducere ale puterii executive. De altă parte, preocuparea de înzestrare a conducerii politice cu competenţa şi obiectivitatea cu care se cer examinate şi soluţionate împrejurările deosebite ce străbatem de câtva timp. Astfel, potrivit Constituţiei austriace din 1934, puterea le- giuitoare nu era exercitată de elemente alese decât în măsura în care acestea reprezentau categorii de interese organizate. Iar, alături de elementele «alese » în acest mod, îşi spuneau cuvân- tul 'cu aceeaşi putere deliberativă elementele «numite» după priceperea tehnică şi prestigiul ce dovediseră. In acest mod, « ajutată », nu « controlată », puterea executivă fusese înarmată cu cele mai largi puteri în acţiunea sa guvernamentală. In Polonia, şeful puterii executive, preşedintele Republicei, capătă prerogative foarte întinse până într’atât, încât este con- siderat ca având sub «suveranitatea» sa toate celelalte funcţiuni t * t ale Statului (art. 3). Elementul «numit» ia loc, alături de ele- mentul «ales », în compunerea Parlamentului. In Brazilia, potrivit Constituţiei din 1934 (art. 103), auxi- liarele tehnice capătă un rol eficace pentru îndrumarea puterii legislative şi a celui executive. Avizul Consiliilor tehnice, care func- ţionează pe lângă fiecare din ministere, este « obligatoriu » pentru acestea. Aceste Consilii, reunite în Consilii generale după natura activităţii lor, alcătuesc organe consultative ale Parlamen- tului. Astfel, în colaborare cu Senatul federal, ele întocmesc <1 planuri» pentru rezolvarea problemelor naţionale (art. 91 alin. V). In sfârşit, Parlamentul capătă o compunere bazată pe reprezentarea profesională. In Franţa, reforma Statului este serios desbătută, atât de partidele politice, cât şi de oamenii de ştiinţă. Printre pre- ocupările de seamă ale acestora, întărirea puterii guvernamentale, printr’o mai bună repartiţie a atribuţiunilor între puterea exe- cutivă şi legislativă şi o alcătuire deosebită a acesteia din urmă, ocupă primul plan 1). Cu alte cuvinte, tendinţele ilustrate până în 1935 de evo- luţia reformelor constituţionale se rezumau în nevoia de a se imprima conducerii politice un caracter « competent » şi« autoritar ». *) Vezi studiul nostru Reforma Statului, 1935, p. zo—25. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 595 Autoritar, prin acea că repartiţia sectoarelor de acţiune ale organelor de conducere din fruntea celor două puteri politice (puterea executivă şi puterea legiuitoare) a fost refăcută astfel ca, fără să se îngădue bunul plac al uneia, să se înlesnească în viitor întâmpinarea energică a oricăror împrejurări. Competent, prin aceea că ruajul politic a căpătat noi organe care să «filtreze», prin preocuparea de a se satisface interesele generale, tot ce nu prieşte împlinirii integrale şi de tot momentul a acestora. Reformele constituţionale, intervenite cam în acelaşi timp cu cele descrise mai sus şi în urmă, au confirmat aceste tendinţe, transformându-le din simple «experienţe», mai mult sau mai puţin izolate, în adevărate « semne ale vremii noastre ». In rândul acestor reforme se află: Constituţia portugheză din 19 Martie 1934 cu modificările ce i s’au adus în cursul anului 1935; Consti- tuţia estonă din 3 Septemvrie 1937; noua Constituţie brazi- liană din 10 Noemvrie 1937; ş. a. La lumina acestor «semne ale vremii noastre o, era uşor de bănuit care vor fi inovaţiunile reformei constituţionale ce se pre- gătea în ultimul timp la noi. Astăzi, când reforma a fost împli- nită şi ne aflăm sub o nouă aşezare constituţională, ele ne fac să înţelegem mai bine geneza acesteia. III. Inovaţiunile actualei noastre aşezări constituţionale se pot grupa în şase categorii: dispoziţiuni privitoare la promovarea ideilor naţionaliste; dispoziţiuni privitoare la înscăunarea unei morale mai să- nătoase ; dispoziţiuni privitoare la prerogativele regale; dispoziţiuni privitoare la funcţionarea puterii legiuitoare; dispoziţiuni privitoare la garantarea drepturilor individuale; dispoziţiuni privitoare la administraţia locală. IV. In prima grupă de inovaţiuni, intră dispoziţiunile art. 11, 27 şi 67 din noua Constituţie. Născută într’un moment de stăruitoare revendicări naţionaliste, noua Constituţie a trebuit să dea satisfacţiune unora din ele. Prea marea îngăduinţă a diferitelor legiuiri de după război, *• *• 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru acordarea cetăţeniei române valurilor de refugiaţi veniţi pe pământul nostru de aiurea, a dat loc la mari neajunsuri de ordin social şi economic. Prin art. ii al noii Constituţii, se urmăreşte să se înfrâneze acordarea prea lesnicioasă a cetăţeniei române. Sistemul administrativ, introdus prin Constituţia din 1923, a fost înlocuit cu sistemul legislativ. De altfel, acest ultim sistem a mai existat în regimul nostru constituţional. Constitu- ţia din 1866 (art. 8) nu admitea naturalizarea străinilor decât prin mijlocirea unei legi. Acest sistem este preferabil celui admi- nistrativ, deoarece asigură un triaj mai serios al celor care soli- cită cetăţenia română. Faptul că cererea acestora trebue să facă obiectul unei legi, subînţelege că acordarea cetăţeniei se face după desbateri publice, deci după o examinare serioasă, nu numai a împlinirii cerinţelor legale, dar şi a oportunităţii ce prezintă admiterea solicitantului printre membrii Naţiunii. Sistemul admi- nistrativ s’a dovedit la noi a nu corespunde acestor preocupări. Lipsa de publicitate a desbaterilor organelor administrative, în- sărcinate cu examinarea şi aprobarea cererilor de naturalizare, a contribuit ca cetăţenia română să fie obţinută cu multă înlesnire, iar controlul acordării acesteia să fie mai puţin sever decât cere o bună politică a încetăţenirilor. Trebue menţionat apoi că, potrivit actualei Constituţii, Parlamentul nu mai are iniţiativa legilor de genul celor privitoare la încetăţeniri, iniţiativa parlamentară fiind, aşa cum vom vedea mai departe, restrânsă la domeniul legilor de «interes obştesc al Statului» (art. 31 alin. 7). Astăzi le- gile de naturalizare nu pot porni decât din iniţiativa guvernului şi sunt, prin urmare, scoase de sub influenţa intereselor electo- rale şi personale care s’au dovedit a conduce adesea iniţiativa par- lamentară. Exerciţiul iniţiativei legilor de naturalizare este astfel , organizat, ca să se desfăşoare după preocupări cu totul obiective *). *) Legea din 20 Ianuarie 1939, zisă pentru dobândirea şi pierderea naţio- nalităţii române, a stabilit, în conformitate cu noile dispoziţiuni constituţionale, condiţiunile pentru dobândirea şi pierderea calităţii de naţional, precum şi procedura de încetăţenire. Legea porneşte dela grija de a lega portul naţio- nalităţii române de împlinirea îndatoririlor cetăţeneşti. In acest scop, s’au înmulţit cazurile în care naţionalitatea română poate fi refuzată sau ridicată. Pedeapsa demiterii din cetăţenia română a căpătat un domeniu de aplicare mult mai larg decât cel cunoscut în trecut. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALA A ROMÂNIEI 597 Printre revendicările naţionaliste se afla, în momentul revizuirii constituţionale, şi o mai severă admitere a cetăţenilor minoritari în funcţiunile şi demnităţile publice. Art. 27 din noua Constitu- ţie transformă în principiu constituţional această preocupare, dispunând că, pe viitor, pentru admiterea «în funcţiunile şi demni- tăţile publice civile şi militare », se va ţine seama « de caracterul majoritar şi creeator de Stat al Naţiunii Române». Cu alte cu- vinte, se creează o preferinţă de ordin constituţional, în favoarea naţionalilor, pentru ocuparea funcţiunilor şi demnităţilor publice. Această preferinţă devine «exclusivitate», atunci când este vorba de demnitatea de ministru. Art. 67 dispune că «nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii». Se exceptează dela această dispoziţiune foştii miniştrii. V. Pe lângă revendicările naţionaliste, ca semn al vremii noastre, s’a manifestat în ultimul timp cu deosebită stăruinţă dorinţa tuturor de a se înscăuna o morală publică mai sănătoasă. Sunt în cunoştiinţa fiecăruia dintre noi scandalurile înregistrate dela război încoace, în legătură cu gestiunea afacerilor publice şi alte aspecte ale moralităţii publice. Acumulată, reprobarea acestor abuzuri cerea imperios o « morală nouă »; măsuri menite să pună capăt imoralităţii care cuprinsese viaţa socială. Noua Constituţie a ţinut seama de acest curent de reprobare. Ea prevede măsuri venite să înfrâneze abuzurile de până acum. Art. 4 reîmprospătează supremaţia «Patriei» faţă de intere- sele individuale, ordonând tuturor Românilor: «de a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţii şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinele obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la împlinirea sarcinelor publice, fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui». Această enunţare, aşezată printre primele dispoziţiuni ale Constituţiei, ne indică dintru început caracterul dominant al noii noastre aşezări: mai puţin individualistă şi mai mult stăpâ- nită de grija intereselor superioare ale Ţării. Intr’adevăr, de unde până acum Constituţiile noastre nu s’au ocupat decât de « drepturile » indivizilor, pentru care au prevăzut 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE garanţii speciale, dispunând «egalitatea» tuturor înaintea legii, fără vre-o distincţie de naştere sau clasă socială, noua Consti- tuţie se ocupă şi de « datoriile » indivizilor, creând un aspect nou al egalităţii acestora înaintea legii, pe care o completează cu egalitatea în datoriile lor către Patrie. Art. 4 ne reaminteşte dispoziţiuni asemănătoare înscrise în fruntea ultimelor Constituţii. Art. i al Constituţiei poloneze din anul 1935 cuprinde o enunţare foarte asemănătoare: «Statul polonez este bunul comun al tuturor cetăţenilor. Reînviat prin lupta şi sacrificiile celor mai buni dintre fii săi, el trebue să fie transmis din generaţie în generaţie. Fiecare generaţie este obligată să mărească, prin propria sa sforţare, autoritatea şi puterea Statului. Ea răspunde, prin onoarea sa, de împlinirea acestei datorii, în faţa posterităţii». Apoi, pentru a se zădărnici în viitor confuzii dăunătoare Statului, între conducerea intereselor publice şi aceea a intereselor particulare, s’a prevăzut, de o parte, că membrii Adunărilor legiuitoare nu pot apăra interese particulare împo- triva Statului şi nici să facă parte din consiliile de administraţie ale întreprinderilor care au contractat cu Statul, judeţele sau co- munele (art. 53); iar, de altă parte, s’a interzis miniştrilor ca, timp de 3 ani dela ieşirea lor din funcţiune, să facă parte din consiliile de administraţie ale întreprinderilor cu care au încheiat contracte (art. 70, alin. 7); de asemenea, s’a interzis miniştrilor de justiţie ieşiţi din funcţiune de a exercita profesiunea de avocat timp de un an dela data ieşirii din funcţiune, (art. 70, alin. 6). Dispoziţiuni asemănătoare aflăm în Constituţiile portugheză, braziliană, poloneză, estonă, uruguaiană. Cea dintâi, de exem- plu, dispune că miniştrii şi membrii Adunării naţionale sunt opriţi de a încheia contracte cu guvernul, de a fi concesionari, contractanţi sau asociaţi ai contractanţilor pentru întreprinderi publice sau de a ocupa o funcţiune particulară şi de a exercita funcţiunea de admi- nistratori, geranţi, cenzori, consilieri juridici sau tehnici în între- prinderi sau societăţi constituite pe baza unei concesiuni speciale din partea Statului, sau în întreprinderi care au primit dela Stat, fie un privilegiu neconferit printr’o lege generală, fie alte înlesniri (art. 90 şi 109). Constituţia estonă interzice, de asemenea, depu- taţilor să obţină concesiuni de exploatare a bunurilor Statului NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 599 si să trateze în numele si interesele altuia afaceri cu institutiunile * * » administrative publice (art. 77). Constituţiile braziliană (art. 44), polonă (art. 44) şi uruguaiană (art. 114) prescriu interdicţiuni asemănătoare. Se poate observa că răul care a provocat dispoziţiunile art. 53 şi 70 alin. 6 şi 7 din noua Constituţie română a fost resimţit şi de alte State. Inserarea lor în noul Pact nu înseamnă, prin urmare, o recunoaştere înjositoare, ci dorinţa lăudabilă de a înfrâna abu- zuri a căror practică a fost cunoscută şi de celelalte ţări. Pentru a se asigura o mai eficace apărare a averii publice, noua Constituţie prevede, pe lângă aceste măsuri, alte trei de o însem- nătate deosebită. Anume, delapidarea de bani publici, care până acum a fost considerată ca delict, deci pedepsită cu închisoare corecţională, capătă pentru viitor calificarea de crimă şi se va pe- depsi ca atare (art. 87), deci cu temniţă grea sau muncă silnică. Decretul-lege din 24 Septemvrie 1938 pentru modificarea unor dispoziţiuni din Codul penal şi punerea lui în concordanţă cu noua Constituţie prevede ca pedeapsă a delapidării temniţa grea' dela 3—15 ani (art. 236). In acelaşi timp, Constituţia înfiinţează pedeapsa confiscării averilor pentru cazurile de delapidare de bani publici şi înaltă trădare. Art. 25 din Codul penal « Carol al II-lea », astfel cum a fost modificat prin legea din 24 Septemvrie 1938, a înscris pe- deapsa confiscării printre pedepsele complimentare. Aplicarea ei rămâne, aşa dar, la aprecierea instanţei. In acest mod, s’a căutat a se da confiscării un statut cât mai puţin susceptibil de criticele ridicate în trecut împotriva acestei pedepse1). Intr’adevăr, re- strângându-se aplicarea ei la cazurile de înaltă trădare şi delapi- dare de bani publici şi lăsându-se pronunţarea ei la aprecierea instanţei, s’a urmărit a se pedepsi în acest mod numai cei ce să- vârşesc fapte de o excepţională gravitate, iar dintre aceştia numai cei pe care instanţa, apreciind împrejurările în care au săvârşit infracţiunea, îi va socoti că merită şi acest compliment de pe- deapsă. In aprecierea ei, instanţa va ţine seamă, nu numai de gravitatea împrejurărilor în care s’a săvârşit infracţiunea, dar, în special, de situaţia familiară a infractorului şi anume ca prin con- Vezi J. Thonissen, La constitution belge annotee, p. 40. 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiscarea averii acestuia să nu sufere membrii nevinovaţi ai familiei lui. Apoi, se creează un corp superior de control, care va avea misiunea de a supraveghea şi examina legalitatea şi corecti- tudinea executării gestiunilor în toate serviciile publice. Pentru a i se asigura deplină independenţă în executarea acestei misiuni, noul organism va funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi va lucra după ordinele şefului guvernului (art. 84 alin. 4). Legea din 5 Aprilie 1938 a organizat funcţionarea şi compunerea acestui Corp. Credem că, tot în vederea unei bune administrăi a averii pu- blice, noua Constituţie suprimă prerogativa de care se bucura Camera deputaţilor, sub regimul vechii Constituţii, de a hotărî singură asupra întocmirii bugetului şi asupra încheierii socotelilor bugetare. Pentru o mai serioasă îndeplinire a acestor atribuţiuni de interes capital pentru buna folosinţă a banilor publici, art. 83 şi 84 din noua Constituţie prevăd că, în ce priveşte operaţiunile menţionate, vor hotărî ambele Adunări legislative. In acelaşi timp, se interzice Adunărilor legiuitoare de a putea, votând bugetul, să sporească cheltuelile propuse (art. 83 alin. 1). In sfârşit, noua Constituţie a adus prefaceri esenţiale ve- chiului regim al răspunderii pentru actele abuzive ale Statului. In ceea ce priveşte răspunderea Statului pentru aceste acte, noul art. 71 o restrânge la cazurile în care ele ar vătăma dreptu- rile cuiva. Vechiul art. 99, alin. I făcea însă responsabil Statul pentru orice fel de vătămare provocată de actele sale abuzive, fie că vătămarea privea drepturile sau simplele interese ale celui vătămat. In schimb, prin noua formulare a răspunderii civile a miniştrilor (art. 70), se dă o armă puternică părţii vătămată de actele abuzive ale acestora, de a se desdăuna de vătămarea suferită. Vechiul art. 98, privitor la această chestiune, fusese interpretat doctrinar şi jurisprudenţialx) ca interzicând părţii vătămate de a chema direct la răspundere civilă pe ministrul de ale cărui acte a fost vătămată; acest drept aparţinea, potrivit zisei interpretări, numai Statului, autorizat de unul din corpurile legiuitoare. Părţii vătămate nu i se recunoştea decât dreptul de a se înscrie *) *) Vezi G. Alexianu, op. citat, Volumul II, fasc. I, pp. 86—87 şi 106. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 601 ca parte civilă în cazul în care s’ar fi pornit proces, de către Rege sau Corpurile legiuitoare, împotriva ministrului care a vătămat-o sau de a-1 trage la răspundere civilă în faţa tribunalelor ordinare după terminarea procesului. Acţiunea civilă a părţii vătămate era astfel, şi într’un caz şi într’altul, condiţionată de iniţiativa Re- gelui sau a unuia din Corpurile legiuitoare. Am fost printre puţinii care au susţinut că, chiar sub regimul vechii Constituţii, tragerea directă la răspunderea civilă a mi- niştrilor şi a celorlalţi funcţionari publici era îngăduită J). Noua Constituţie curmă orice îndoieli, modificând vechiul art. 98 în sensul întrevăzut de noi. Intr’adevăr, art. 70 din noua Consti- tuţie prevede că, în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii civile a părţii vătămate, miniştrii sunt supuşi regulilor de drept comun. Prin urmare, o parte vătămată de actele abuzive ale unui ministru poate să-l cheme la răspundere civilă, fără autorizarea prealabilă a parlamentului sau altă formalitate excepţională, ci numai potrivit regulilor de drept comun, deci ca pe orice particular răspun- zător faţă de el de o daună. De asemenea, credem că noua Constituţie, suprimând aliniatele II şi III ale vechiului art. 99, privitoare la condiţiile în care Statul putea chema la răspundere civilă pe miniştrii şi funcţio- narii care au contrasemnat actele ilegale ale acestora, a înţeles să suprime şi în acest caz condiţia autorizării prealabile a unui corp legiuitor. Noua Constituţie mai prevede în art. 10 (ceea ce nu preciza vechea Constituţie) că miniştrii sunt supuşi regulilor de drept comun şi în ceea ce priveşte crimele şi delictele comise de ei în afară de exerciţiul funcţiunii lor. Judecarea acestora pentru astfel de infracţiuni se va face deci de tribunalele ordinare, potrivit regulilor procedurale comune. In acest mod, răspunderea agenţilor Statului pentru daunele provocate de actele lor abuzive, acestuia sau particularilor, a de- venit efectivă, iar declanşarea ei la îndemâna oricui ar fi în drept să ceară o despăgubire civilă împotriva lor. Deplasarea răspun- derii civile exclusiv de pe umerii Statului, aşa cum exista practic *) A se vedea studiul nostru, Răspunderea ministerială, Revista « Liber- tatea », anul 1936. 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE până acum, pe umerii atât ai Statului cât şi ai celor vinovaţi de a fi îndatorat Statul, prin actele lor abuzive, la o răspundere ci- vilă, înseamnă un progres considerabil pentru respectul neştirbit al legalităţii. Suntem siguri că reforma va da roade excelente cât de curând. Trecând în domeniul raporturilor de ordin moral dintre par- ticulari, Constituţia aduce câteva modificări importante modului în care au fost până acum reprimate unele infracţiuni. In primul rând, menţionăm desfiinţarea juraţilor. Numeroasele absolviri scandaloase, pronunţate în ultimul timp de aceştia, înscău- naseră credinţa în impunitatea crimelor de rând. Este uşor de înţeles că o asemenea mentalitate micşorează prestigiul justiţiei şi turbură grav liniştea socială. Pentru a o curma, juraţii au fost scoşi din administraţia justiţiei. Pe viitor, crimele vor fi judecate de instanţele judecătoreşti corecţionale, adică de magistraţi de carieră (art. 73, alin. 3). Potrivit legii din 6 August 1938, pentru organizarea noilor instanţe criminale şi abrogarea unor dispoziţiuni din codul de procedură penală Carol al II-lea, jude- carea crimelor şi delictelor, aflate în competenţa juriului, a fost încredinţată unor «secţiuni criminale», organizate ca secţiuni speciale ale Curţilor de Apel şi compuse din magistraţi de carieră ca şi celelalte secţiuni ale Curţilor. Incredinţându-se judecata acestor infracţiuni magistraţilor de carieră, s’a pus capăt abuzu- rilor celor care, puşi să judece «în cuget curat şi după adâncă convingere, cu nepărtinirea şi cu tăria omului cinstit», ajun- seseră, din consideraţiuni prea bine cunoscute, să-şi îndepli- nească acest înalt oficiu în scopuri cu totul străine de criteriile morale în numele cărora le fusese încredinţat1). *) « Juriul, scrie A. de Tocqueville, serveşte să introducă în spiritul tuturor cetăţenilor o parte din însuşirile spiritului de judecător; aceste însuşiri sunt tocmai cele care pregătesc, mai bine ca orice, un popor pentru a fi liber. El răspândeşte în toate clasele sociale respectul pentru lucrul judecat şi ideea de drept. înlăturaţi aceste două lucruri şi dragostea de independenţă nu va mai fi decât o pasiune distrugătoare. El învaţă pe oameni practica echităţii. Fiecare, judecând pe vecinul său, se gândeşte că ar putea fi judecat la rândul său.... El îmbracă pe fiecare cetăţean cu un fel de magistratură; el face să înţeleagă pe toţi că au de împlinit datorii faţă de societate şi că participă la conducere. . . (De la democraţie en Amirique, titlul II, p. 185, ediţia Il-a). • NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 603 De sigur că tot în vederea unei mai eficace represiuni crimi- nale, noua Constituţie (art. 15) autoriză înfiinţarea pedepsei cu moartea, pentru anumite cazuri şi Infracţiuni (atentate contra Su- veranului, membrilor Familiei regale, şefilor Statelor străine şi demnitarilor Statului, din mobile în legătură cu exerciţiul func- ţiunilor acestora; tâlhărie cu omor, asasinatul politic), şi în timp de pace, de unde, potrivit vechii Constituţii, acest fel de pedeapsa nu se putea aplica decât în timp de războix). In schimb, regula din art. 14 al vechii Constituţii, după care nici o pedeapsă nu se poate înfiinţa decât prin lege, n’a mai fost reprodusă în noua Constituţie. S’ar putea crede că, suprimându-se această regulă, noul constituant a urmărit să îngădue legiuitorului ordinar să introduce în legislaţia noastră penală măsuri reco- mandate de unele tendinţe recente ale dreptului penal străin în această materie. Potrivit susţinătorilor acestor tendinţe, regula cuprinsă în vechiul articol n’ar mai corespunde actualelor cerinţe ale represiunii penale. Ceea ce interesează, după aceştia, o bună organizare a justiţiei penale, nu este faptul de a nu se creea pedepse decât prin lege, cât necesitatea de a nu se lăsa nepedepsită nici o abatere primejdioasă pentru societate. Ei pun dar, pe primul plan al unei bune organizaţiuni penale, principiul « nici o aba- tere fără pedeapsă o (nullum crimen sine poena), în locul vechiului principiu « nici o pedeapsă fără lege » (nulla poena sine lege) 2). Nu credem că suprimarea din Constituţie a principiului înscris în vechiul art. 14 trebue interpretată ca o indicaţie dată în acest sens. Intr’adevăr, o asemenea concepţie despre pedeapsă nu se potriveşte cu regimul constituţional al unui Stat « legal », cum este Statul nostru, adică al unui Stat în care totul se sprijină pe Câtă deosebire între felul în care Tocqueville vedea rostul juriului şi felul în care acesta ajunsese să funcţioneze la noi. Tot ce era privit de Tocqueville ca o calitate a instituţiei se transformase în grave neajunsuri. Din această cauză se ajunsese a se crede că un criminal de rând poate fi absolvit mai uşor decât un contravenient. *) Vezi Jurnalul Consiliului de Miniştri din 24 Mai 1938, privitor la introducerea pedepsei cu moartea pentru anumite infracţiuni. Legea pentru modificarea Codului penal « Carol al II-lea » din 24 Septemvrie 1938 a re- glementat condiţiunile de aplicare a acestei pedepse. a) Vezi I. Ionescu-Dolj, Noi tendinţe doctrinare în dreptul penal, Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară, 1936. 604 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE supremaţia legii. Nici una din instituţiunile, menite sub regimul vechii Constituţii să asigure supremaţia legii, n’a fost înlă- turată (contenciosul administrativ, recursul în casare, recursul de neconstituţionalitate, responsabilitatea civilă a Statului şi a agenţilor săi). Mai mult chiar, pe alocuri acţiunea acestora a fost întărită (controlul preventiv exercitat de Consiliul legi- slativ; răspunderea ministerială)x). Totul prin lege, nimic în afară de lege, aceasta este deviza Statului nostru. Intr’un Stat, ce se conduce după asemenea norme, este greu de închipuit că s’ar putea sustrage competinţei exclusive a legiuitorului stabilirea pe- depselor penale. Faptul că totuşi există susţinători pentru celălalt sistem de stabilire a pedepselor, se explică prin deosebirea de regim con- stituţional dintre ţara noastră şi ţările în care a fost adoptat acest sistem (Germania). Actualul regim constituţional german a încetat de a mai admite mitul legii. Nu voinţa legii este atot puternică în regimul politic german, ci voinţa Fiihrerului, deoarece el este singurul reprezentant autorizat al poporului2). Deci actele sale nu pot fi controlate de nimeni sub raportul legalităţii lor. Intr’un asemenea regim, părăsirea vechii reguli este foarte logică. Astfel văzută, se înţelege de ce suprimarea vechiului art. 14 nu trebue interpretată ca o părăsire a principiului cuprins în enunţarea sa. Probabil însă că, în momentul întocmirii Consti- tuţiei, principiul a fost considerat ca suficient de pătruns în con- vingerea tuturor, pentru a nu avea nevoie de a fi garantat şi în textul constituţional. Reamintim că ceva asemănător s’a petrecut în Franţa, cu clauza separaţiunii puterilor, în momentul reformei con- stituţionale din 1875. Deşi textele constituţionale franceze n’au mai reprodus principiul separaţiunii puterilor într’o enunţare specială, totuşi nimeni n’a susţinut că, prin aceasta, principiul a fost suprimat; dimpotrivă, întreagă doctrină este de acord a recunoaşte că garantarea expresă a principiului, în textul Constituţiei, era inutilă, din moment ce nimeni nu-1 contesta. Vezi studiul nostru, Inovaţiunile Constituţiei în domeniul represiunii penale, Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară, 1938, Nr. 9—10. *) Vezi Georg Kaisenberg, Die Verfassung des neuen Deutschland, Revista de drept public, 1935, p. 23 şi urm.: M. Hacman, Organizarea Statului naţionl-socialist german, ib., 1936, p. 139 şi urm. şip. 311 şi nrm. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 605 In legătură cu domeniul represiunii penale, mai menţionăm că noua Constituţie a suprimat vechea interdicţie constituţională de a se extrăda refugiaţii politici (art. 32, alin, 2, Constituţia din 1923). Ce înţeles are suprimarea acestei dispoziţiuni ? Credem că, prin aceasta, s’a urmărit a se părăsi vechea credinţă, după care infracţiunea politică se cere a fi tratată diferit decât infracţiunea de drept comun, din cauza caracterului ei relativ. S’a spus de cei care împărtăşesc această concepţie că, dat fiind valoarea trecătoare a credinţelor politice, se întâmpla adesea ca refugiatul politic, considerat din cauza faptelor sale ca infractor în ţara lui, să devină într’o zi un erou al aceleiaşi ţări care l-a înfierat ca in- > 1 fractor1). Credem că această concepţie nu mai stă în picioare astăzi când, dat fiind caracterul excepţional al frământărilor ideo- logice, un infractor politic poate fi mai primejdios pentru siguranţa Statului şi a societăţii decât un infractor de drept comun. Supri- mându-se de Constituţie interzicerea extrădării refugiaţilor po- litici, s’a înţeles dar să se dea Statului libertatea de a încheia con- venţiuni de extrădare şi pentru acest gen de infracţiuni. Ceea ce ne face să interpretăm în acest mod suprimarea ve- chiului art. 32 alin. 2 este şi modul în care a evoluat reprimarea infracţiunilor politice în legislaţia noastră. In ultimul timp, diferite legi speciale au creeat noi infracţiuni politice şi au agravat re- primarea celor existente. Din această cauză, constituantul s’a văzut obligat să lărgească domeniul constituţional al delicvenţei2), înscriind în Constituţie noi interdicţiuni cu caracter politic: inter- zicerea preoţilor de orice rit de a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, interzicerea asociaţiunilor politice cu mobil religios, a propagandei în locaşurile destinate cultului sau cu prilejul manifestaţiunilor religioase şi de a se lua sau presta jurăminte de credinţă în alte cazuri şi condiţiuni decât cele le- gale (art. 8) 3). Prin stabilirea acestor interdicţiuni, credem că s’a urmărit, în acelaşi timp, să se ferească împlinirea îndatoririlor religioase de Vezi C. Dissescu, Dreptul constituţional, ediţia Il-a, 1915, p. 79°- *) Vezi studiul nostru, Graniţele constituţionale ale apărării liniştii publice, apărut în volumul Consiliul legislativ, Zece ani de activitate, 1926—1936, p. 368 şi urm. a) Vezi legea din 15 Aprilie 1938 pentru apărarea ordinei în Stat. 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vârtejul luptelor politice. Iar, ca o completare a acestor dispozi- ţiuni, s’a căutat să se strângă legăturile dintre biserică şi credin- cioşii ei, înscriindu-se obligativitatea binecuvântării religioase pentru actele de stare civilă ale membrilor cultelor (art. 20). O dispoziţiune asemănătoare a existat în Constituţia din 1866 (art. 22), însă în practică nu i s’a dat o aplicaţiune obligatorie, de- oarece constituantul a îngăduit legiuitorului ordinar să creeze excepţiuni dela principiul astfel stabilit. Noul constituant a înscris principiul într’o formă categorică, fără să mai lase vre-o posibilitate de apreciere legitorului ordinar. Tot în legătură cu domeniul represiunii penale, observăm că noua Constituţie n’a mai reprodus dispoziţiunile vechiului art. 88 alin. 4, potrivit cărora Regele avea dreptul de a amnestia infrac- ţiunile politice. Credem că faptul se datoreşte unei simple inadver- tenţe. > In lipsa, însă, a unei dispoziţiuni constituţionale care să auto- rize exercitarea amnistiei, s’ar putea pune întrebarea dacă această instituţie mai există în regimul nostru constituţional. Intr'adevăr, amnistia este o excepţie dela principiul separaţiunii puterilor, de- oarece îngădue unei puteri străine de puterea judecătorească să se amestece în administraţia justiţiei. Ori, principiul separaţiunii puterilor a fost menţinut prin noua Constituţie, deoarece nici una din vechile dispoziţiuni constituţionale care garantau respectarea lui n’a fost suprimată. Independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri este astăzi formulată în aceiaşi termeni ca şi în trecut (art. 33). Ca «excepţie» dela acest principiu, amnistia trebuia dar să fie autorizată în mod special. Totuşi amnistia a fost practicată şi sub regimul noii Consti- tuţii. Legea din 9 Ianuarie 1939, de exemplu, prevede amnistierea unor anumite categorii de infracţiuni politice. Aceasta înseamnă că nu s’a înţeles a se desfiinţa instituţia şi pe bună dreptate. Ase- menea acte de clemenţă sunt uneori necesare în viaţa unei societăţi. VI. Am spus că dintre tendinţele pe care le evidenţia, în ajunul întocmirii Constituţiei, evoluţia regimului constituţional din celelalte ţări, cea mai de seamă era nevoia unei repartiţii diferite a sectoarelor de acţiune ale organelor comune de conducere din fruntea celor două puteri politice (puterea executivă şi puterea NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 607 legiuitoare). Această tendinţă a fost provocată, în primul rând, de nevoia de a se da Statului o conducere mai unitară şi deci posibilitatea de a reacţiona mai prompt împotriva diferitelor difi- cultăţi neaşteptate ce îi pot pune fiinţa în primejdie. Constituţia poloneză, bună oară, declară că Preşedintele republicei este «suveran» (art. 3), celelalte puteri fiind sub suveranitatea sa şi nu pe picior de egalitate, aşa cum se prevede în vechea Consti- tuţie a ţării vecine. Ca urmare a acestui nou principiu, Parla- mentul polonez nu mai este competent să facă tot ce nu este rezervat celorlalte două puteri, iar această competenţă generală a fost rezervată Capului Statului (art. 25). Constituţia austriacă din 1934, de asemenea, nu recunoaşte Consiliului federal, organul legislativ, decât dreptul de a respinge sau de a aproba, fără mo- dificări, proiectele ce i se supun, Capul Statului având, în caz de respingere, un drept de recurs la popor, pe calea referendumului (art. 62 şi 65). Constituţia din Februarie nu desminte această tendinţă, care se poate observa, examinând, de o parte, noile atribuţiuni cu care a fost înzestrat Regele, iar, de altă parte, gradul în care au fost restrânse atribuţiunile Reprezentanţei naţionale. Suveranul primeşte următoarele noi prerogative: de a numi senatori (art. 63); de a face decrete cu putere de lege, în intervalul dintre seziu- nile parlamentare, sub rezerva ratificării ulterioare a Adunărilor legiuitoare (art. 46 alin. 7). de a încheia cu Statele străine tratate politice şi militare (art. 46, alin. 14), fără a mai avea nevoie de asentimentul Parlamen- tului ; de a declara războiul şi a încheia pacea (art. 36 alin. 9), fără a mai avea nevoie de asentimentul Parlamentului; de a proclama starea de asediu (art. 96 alin. 2); de a avea singur iniţiativa revizuirii Constituţiei (art. 97); de a amâna cu un an întrunirea Adunărilor (art. 45); de a dizolva Adunările, fără a mai fi obligat să convoace ale- gători şi noile Adunări într’un termen fix (art. 45 alin. III). Apoi, guvernul, adică agentul responsabil al Regelui, a încetat să mai atârne politiceşte de încrederea Parlamentului. Miniştrii nu mai răspund politiceşte decât faţă de Suveran (art. 65, alin. III). 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De altă parte, atribuţiunile Parlamentului au primit următoa- rele modificări: durata minimală a seziunilor parlamentare nu mai este fi- xată, ceea ce înseamnă că Suveranul capătă dreptul de a închide seziunea oricând; data deschiderii sesiunii ordinare nu mai este fixată; se prevede însă că Suveranul este obligat a convoca Adu- nările cel puţin odată pe an; dreptul de anchetă al Adunărilor a fost suprimat; dreptul de a adresa «interpelări» miniştrilor nu mai este menţionat; de asemenea, dreptul de a primi petiţiuni; iniţiativa parlamentară a legilor a fost restrânsă la domeniul legilor de «interes obştesc al Statului» (art. 31, alin. 7); puterea legislativă nu se mai exercită «colectiv» de Rege şi Reprezentaţiunea naţională, ci de Rege « prin» Reprezentaţiunea naţională (art. 31, alin. I). Să examinăm pe rând semnificaţia noilor prerogative regale. Dreptul Capului Statului de a numi o parte din membrii Par- lamentului (senatori) este o prerogativă pe care o prevăd şi alte Constituţii recente. O întâlnim în Constituţia poloneză (art. 47; o treime din numărul senatorilor), Constituţia austriacă (29 din cei 59 membri ai Consiliului federal, prin faptul că 29 din membrii acestuia sunt delegaţi de corpuri — Consiliul de Stat şi Consiliul ţărilor — ai căror membri sunt numiţi de Preşedin- tele Republicei), Constituţia estoniană (10 membri ai Consiliului Naţional). Constituţia braziliană din 1937 (art. 50; 10 din membrii Consiliului federal), Constituţia haitiană (art. 19; 10 din cei 21 membrii ai Senatului) ş. a. Incredinţându-se Regelui acest drept, s’a urmărit să se completeze, printr’o apreciere înaltă, compunerea Parlamentului cu persoane de un deosebit prestigiu şi pricepere, care, pe cale electorală, n’ar putea fi desemnate să participe la legiferare. x Dreptul de a face decrete cu putere de lege este iarăşi o pre- rogativă pe care foarte multe Constituţii o acordă Capului Sta- tului. O întâlnim în Constituţiile: estoniană (art. 99); polonă (art. 49 şi 55); germană (art. 48); italiană (legea din 31 Ianuarie 1926); austriacă (art. 147—148); portugheză (art. 108); brazi- liană (art. 12, 13 şi 74). Cât priveşte ţara noastră, deşi vechea Constituţie nu prevedea în mod expres această prerogativă regală, NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROM WIEI 609 procedeul decretelor-legi a fost totuşi adesea folosit. înscrierea lui printre prerogativele regale înseamnă numai că s’a recunoscut oficial o practică existentă, dovedită necesară. In ceea ce priveşte dreptul Suveranului de a declara războiul şi a încheia pacea, precum şi dreptul de a încheia cu Statele străine tratate politice şi militare, lucrurile stau astfel. Constituţia din 1866 n’a reprodus întocmai, asupra acestui punct, textul corespun- zător din Constituţia belgiană, care i-a servit ca inspiraţie şi care prevede următoarele *): « Declară războiul, face tratate de pace, de alianţă şi de comerţ şi le aduce la cunoştiinţa Camerelor îndată ce interesul şi siguranţa Statului o îngăduesc, adăogându-le şi comunicările ce se cuvin. Tratatele de comerţ şi acelea care ar putea greva asupra Statului sau să lege individual pe Belgieni nu au efect decât după ce au primit învoirea Camerelor. In nici un caz, articolele secrete ale unui tratat nu pot distruge articolele patente ». (art. 68). Se poate vedea că acest text acordă Suvera- nului Belgiei şi dreptul de a încheia pace, de a declara război şi a încheia tratate politice, pe care Suveranul nostru le dobân- deşte abia acum, în baza noii Constituţii. Lipsa acestor pre- rogative regale din Constituţia din 1866 se explică numai prin faptul că ţara noastră n’avea în acel moment suveranitate depli- nă. Iar dacă în 1923 textul Constituţiei n’a fost pus de acord cu situaţia politică a ţării, complet diferită de cea din 1866, faptul se datoreşte numai inadvertenţii redactorilor Constituţiei. In realitate, gradul de suveranitate al ţării noastre în 1923 impunea refacerea textului din 1866, după modelul dispoziţiunilor corespun- zătoare din Constituţia belgiană. Noua Constituţie, acordând Suveranului cele două prerogative, aduce vechiului regim con- stituţional o modificare ce trebuia adusă încă din momentul în care ţara noastră şi-a căpătat deplină suveranitate, adică din 1879 2). *) Vezi J. J. Thonissen, La constitution belge annotee, 1879, p. 218 şi următoarele. a) A se vedea în acelaşi sens, prof. G. Alexianu, Curs de drept constitu- ţional, Voi. II, p. 267. Totuşi, când a fost vorba să precizeze rolul Parlamentului în întocmirea tratatelor internaţionale, noua Constituţie a menţinut vechea redactare pe care doctrina o consideră ca vicioasă (vezi H. Barthălemy, Trăite de droit 9 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţinea, sub vechiul regim constituţional, atât Suveranului cât şi fiecăruia din cele două corpuri legiuitoare. Astăzi, această iniţiativă aparţine numai Suve- ranului. Operaţia revizuirii trebue însă îndeplinită cu «consul- tarea » prealabilă a Corpurilor legiuitoare care, potrivit noului art. 97, urmează să indice şi textele ce urmează a fi revizuite. Art. 128 din vechea Constituţie prevedea că starea de asediu nu se poate institui decât prin lege. Cu toate acestea, atât doctrina cât şi jurispridenţa2) recunoşteau valabilitatea instituirii stării de asediu şi prin decret regal, considerând că actul instituirii pe această cale este un act de guvernământ şi, ca atare, regulat împlinit. Noua Constituţie a curmat orice discuţiune asupra acestui punct, înlăturând din textul vechi cuvintele privitoare la obliga- tivitatea întocmirii unei legi pentru instituirea stării de asediu. In acest mod, Constituţia a recunoscut o practică a cărei regula- ritate nu fusese contestată până atunci. Altă prerogativă nouă acordată Suveranului este dreptul de a putea amâna cu un an întrunirea Corpurilor legiuitoare şi de a le dizolva, fără să fie obligat să convoace corpul electoral şi noile Corpuri legiuitoare într’un termen maxim. Trebue adăogat apoi că, potrivit noii Constituţii, sesiunile parlamentare nu se deschid la o dată fixă a anului, cum era înainte (15 Octom- vrie). Sub vechiul regim, întrunirea Parlamentului nu se putea amâna decât cu o lună peste data de 15 Octomvrie a fiecărui an, iar în caz de dizolvare, actul Suveranului trebuia să cuprindă convocarea corpului electoral, în maximum două luni, şi a noilor Adunări, în maximum trei luni. In sfârşit, odată convocate, funcţio- narea lor nu mai are astăzi o durată minimală, cum se prevedea constitutionnel, 1933, p. 834). Parlamentul nu « votează » tratatul ce i se su- pune spre « aprobare o, ci « autoriză » pe Capul Statului, care reprezintă în exterior Statul, de < a ratifica » tratatul. Aşa dar, într’o redactare potrivită cu operaţiunea reală ce se petrece, cu ocazia desbaterii unui tratat în Parla- ment, ar trebui să se prevadă că « Convenţiunile necesare pentru comerţ, naviga- ţiune şi altele asemenea nu pot fi ratificate de El decât cu autorizarea Adunărilor legiuitoare». (Vezi studiul nostru, Neregularităţi în practica ratificării con- venţiunilor noastre internaţionale, Revista de drept public, Nr. 3—4, 1938. *) A se vedea avizul Consiliului Legislativ Nr. 5 din 13 Februarie 1934. *) Decizia Curţii de Casaţie, Secţiuni-Unite, Nr. 34/1933- NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 611 în vechea Constituţie (5 luni), ci o durată nedeterminată, lă- sată la aprecierea Suveranului (art. 45, alin. II), care va închide sesiunea mai târziu sau mai de vreme, după cum Parlamentul are sau nu de lucru. Aceste dispoziţiuni se explică prin dorinţa de a se putea curma cunoscutele desbateri iritante, ce se încin- geau sub vechiul regim în sânul Parlamentului şi care puneau de multe ori în primejdie liniştea ţării. O importantă prefacere s’a adus regimului constituţional, prin suprimarea răspunderii miniştrilor faţă de Parlament. Modificarea nu trebue interpretată ca o tendinţă antidemocratică a noului nostru regim constituţional. Pentru a închide orice discuţiune asupra acestui punct, reamintim că el a fost de mult înscris în Constituţia unei ţări recunoscută ca având un regim politic de- mocratic : Statele-Unite. In această ţară, miniştrii sunt simpli colaboratori ai Preşedintelui Republicei, fiecare pentru domeniul de activitate al ministerului ce i s’a încredinţat. Ei nu pot face obiectul unui vot de blam al Parlamentului, nici nu pot fi răstur- naţi de acesta1). Constituţia acestei ţări a fost imitată asupra acestui punct de mai toate Statele Americei. Sistemul prezintă serioase foloase. Miniştrii, fiind sustraşi dela grija de a complace în fiecare clipă majorităţii parlamentare, pot să se dedice mai sincer unei bune gospodării de Stat. In acest fel, se pune capăt acelui intervenţionism parlamentar practicat, nu dela tribuna Parlamentului, ci pe scările ministerelor. Apoi se dă echipei ministeriale stabilitate, calitate de care este lipsit un guvern dependent de încrederea majorităţilor parlamentare. Lipsa acestei calităţi dă astăzi serios de gândit chiar în cele mai democrate ţări. Franţa, de exemplu, a cunoscut propuneri de revizuire constituţională în acest sens 2). Suprimarea răspunderii miniştrilor faţă de Parlament se află astăzi înscrisă şi în unele Constituţii europene: portugheză, de exemplu (art. iii). In Constituţia poloneză, răspunderea mi- *) Vezi Esmein, Elements de droit constitutionnel frangais et compare, 1927. Voi. I, p. 506 şi următoarele. s) Propunerea Naquet, făcută în şedinţa din 15 Martie 1894 a Camerii deputaţilor, precum şi diferitele opinii manifestate în legătură cu acest punct cu ocazia ultimei încercări de revizuire a Constituţiei din anul 1934* (Vezi studiul nostru Reforma Statului, p. 20 şi următoare). 9 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6l 2 niştrilor faţă de Parlament nu este suprimată, însă serios restrânsă. Dieta, singură, nu poate provoca demisia guvernului; Preşe- dintele republicei este obligat să soluţioneze un eventual conflict între Parlament şi Guvern, alegând între demisia guvernului şi dizolvarea Parlamentului, numai dacă şi Dieta şi Senatul cer demisia guvernului (art. 29). Ca urmare a suprimării răspunderii ministeriale faţă de Par- lament, noua noastră Constituţie n’a mai reprodus vechile texte care dădeau parlamentarilor dreptul de a primi petiţiuni şi de a le înmâna miniştrilor dela tribuna Adunărilor şi dreptul de anchetă asupra activităţii administrative sau de alt gen, iar dreptul de a adresa «interpelări » a fost restrâns la dreptul de a pune numai « întrebări » (art. 55). In sfârşit, restrângerea iniţiativei parlamentare, la legi de in- teres exclusiv obştesc, nu poate avea altă semnififcaţie decât aceea de a constitui o măsură de împiedecare a Parlamentului de a avea alte preocupări decât cele privitoare la o mai bună organizare a satisfacerii intereselor obşteşti. Ca urmare a acestei restrângeri, Parlamentul nu mai are iniţiativa legilor cu obiect limitat, pre- cum ar fi acordarea de pensiuni viagere, de gratuităţi pe căile ferate, naturalizări, scutiri de examene, ş.a., legi care, de cele mai multe ori, sunt străine de bunul mers al intereselor generale, şi nici a legilor de interes local (comunal sau ţinutal). In acest mod, se pune capăt unor frecvente rătăciri legislative, care dăunau serios gospodăriei de Stat*). O restrângere asemănătoare a iniţiativei parlamentare se pre- vede în: Constituţia austriacă din 1934 (art. 51, nr. i), Consti- tuţia braziliană din 1937 (art. 64), Constituţia haitiană din 1936 (art. 21). Privind după acest examen, în întregimea lor, noile prero- gative ale Executivului, înţelegem lesne de ce Constituţia nu mai spune că puterea legislativă se exercită «colectiv » de Rege ') A se vedea studiul nostru, Din rătăcirile puterii legiuitoare din « Parla- mentul Românesc >, Nr. 246—249, 1937 şi Puterea legiuitoare şi politica împrumuturilor, Revista de drept public, Nr. 1, 1937; H. Berthelemy, Trăite elementaire de droit adminisstratif, 1926, p. 1122; G. Alexianu, Curs de drept constituţional, voi. III, fascicola 2-a, p. 37 Şi urm.; Cezar Vârgolici, Elaborarea legilor şi Consiliul legislativ, 1938, p. I72 Şi urm. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 613 şi Reprezentaţiunea naţională, cum prevedea vechea Consti- tuţie, ci de Rege «prin» Reprezentaţiunea naţională, cât şi motivele pentru care s’a suprimat vechiul art. 91 care pre- vedea că «Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţie ». VII. Mecanismul puterii noastre legiuitoare trăda de multă vreme grave vicii funcţionale J). In principalele sale manifestări controlul veniturilor şi cheltuelilor publice, legiferarea ordinară, controlul activităţii ministeriale, tutela administrativă, etc. le- giuitorul nostru apărea celui mai distrat cercetător al activităţii sale sau prea puţin dispus să-şi exercite atribuţiunile, care consti- tue raţiunea de a fi, sau pornit să folosească în mod neregulat aceste atribuţiuni pentru scopuri străine de bunul mers general. Intre rostul clasic al puterii legiuitoare şi activitatea legiuito- rului nostru se creease astfel o discrepanţă ce ameninţă să depăr- teze, pe zi ce trecea, mai mult activitatea acestuia de adevărata sa menire. «Puterea legiuitoare scria J. J. Rousseau * 2) este inima Statului, puterea executivă este creerul care pune în miş- care toate părţile acestuia. Se poate ca creerul să paralizeze şi totuşi individul să trăiască încă. Un om rămâne imbecil, dar trăeşte; însă, îndata ce inima a încetat să funcţioneze, animalul moare ». Iată o schiţă expresivă a ceea ce trebue să fie un «legiuitor», fă- cută de unul din cei mai iluştri teoreticiani ai suveranităţii na- ţionale. Câtă deosebire între înaltul rost cu care a fost creata această funcţiune şi modul în care exerciţiul ei se manifesta la noi ! Câtă nepotrivire între acest înalt rost şi uşurinţa cu care se legifera la noi sub trecutul regim constituţional, uşurinţa cu care se dispunea de veniturile şi cheltuelile Statului, culanţa cu care se acordau, peste învoirea Constituţiei, amnistii la numeroase ca- tegorii de infractorii de rând 3), practica prea frecventă a dero- gărilor, în interesul unuia sau câtorva favoriţi, dela legi generale L) Vezi studiul nostru, Din rătăcirile puterii legiuitorii e, Parlamentul Românesc, Nr. 246—249, 1937. 2) Du contract social, cap. XI. De la mort du corps politique. 3) Vezi studiul nostru Parlamentul-judecaior, Libertatea, 1936, p. 102 şi urm. 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mare interes obştesc, părăsirea completă a controlului asupra activităţii ministeriale ! Cum a înţeles constituantul din 1938 să remedieze deformă- rile funcţiunii noastre legislative? Prin ce mijloace a readus acesta funcţiunea legislativă la adevăratele sale rosturi ? Constituţia din 1938 a prefăcut adânc mecanismul funcţiunii noastre legislative. In afară de modificările examinate mai sus, privitoare la restrângerea iniţiativei legislative parlamentare, in- dependenţa politică a miniştrilor faţă de Parlament, durata şi data întrunirii Corpurilor legiuitoare, suprimarea dreptului de an- chetă şi de amendare a proiectelor de lege, alte importante modi- ficări au fost aduse puterii legiuitoare. Aceste prefaceri se referă la: alcătuirea corpului electoral, modul de alegere şi compunere a corpurilor legiuitoare, modul de funcţionare a puterii legiuitoare. Constituţia pleacă dela ideea că ceea ce a făcut ca puterea legiuitoare să piardă conştiinţa adevăratului său rost, este modul în care deţinătorii «aleşi» ai exerciţiului ei au fost desemnaţi în trecut. Prin instituirea sufragiului universal, s’a urmărit a se contopi diferitele grupe de interese sociale, până atunci în luptă, într’o singură grupă: interesele obşteşti. Chemându-se cel din urmă dintre cetăţeni să-şi dea părerea cu privire la desemnarea celor care, învestiţi de ei, aveau să decidă asupra regulilor generale de purtare în Stat, s’a socotit că în acest fel se va zădărnici por- nirea spre legiferări de clasă de care fuseseră acuzate în trecut Parlamentele alese prin vot restrâns. Reforma n’a corespuns însă aşteptărilor puse în înfăptuirea ei. Transformat într’o masă amorfă de indivizi lipsiţi de conştiinţa intereselor categoriei sociale cărei aparţineau, corpul electoral s’a văzut lispit de un criteriu durabil pentru a discerne pe candidaţii indicaţi, devenind astfel cu uşu- rinţă pradă practicelor demagogice. De unde se aştepta dar ca din această contopire a aspiraţiunilor electorale să decurgă o ar- monică exprimare a intereselor obşteşti, s’a ajuns la un rezultat opus. Deslegaţi de o legătură firească cu alegătorii lor, din moment ce nu-i unea cu aceştia interese comune, aleşii Naţiunii au ajuns foarte curând să dea votului lor întrebuinţări din cele mai puţin compatibile cu paza ce li se încredinţase asupra intereselor generale. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 615 Constituţia ţine seamă de roadele greşite ale acestei experienţe şi modifică adânc compunerea corpului electoral. Pentru a da votului caracterul luminat ce i-a lipsit în trecut, ea leagă calitatea de alegător de împlinirea unui minimum de calităţi menite să-l facă conştient de rostul precumpănitor al funcţiunii sale. In acest scop, Constituţia de o parte restrânge, iar de altă parte extinde compunerea corpului electoral (art. 61). Astfel, se restrânge alcătuirea corpului electoral pentru Adunarea Depu- taţilor, prin faptul că se ridică majoratul electoral dela 21 ani la 30 ani şi se condiţionează dreptul de vot de exerciţiul unei anu- mite îndeletniciri (agricultura, munca manuală, comerţul, indu- stria, ocupaţiunea intelectuală). Se lărgeşte însă în acelaşi timp corpul electoral, prin faptul că se acordă drepturi electorale egale şi femeilor. In ceea ce priveşte corpul electoral al senatorilor aleşi, Con- stituţia (art. 63), de o parte îl restrânge, reducându-1 la « membrii corpurilor constituite în Stat», iar de altă parte îl lărgeşte, acor- dând drepturi electorale egale şi femeilor. Pentru alegătorii senatoriali, Constituţia nu mai impune însă un anumit majorat electoral. Simpla calitate de « membru al unui corp constituit în Stat » este suficientă pentru a acorda dreptul de vot. Este greu de precizat de pe acum ceea ce a vrut să înţeleagă constituantul prin expresiunea « corpuri constituite în Stat». Va fi sarcina legiuitorului ordinar de a fixa categoriile de « corpuri », ce vor desemna, prin membrii lor, pe senatorii aleşi. Credem to- tuşi că vor trebui să intre în această categorie, Camerele profe- sionale, Universităţile şi Academia Română. D. Prof. Paul Ne- gulescu 1) crede că prin expresia constituţională se înţeleg, sau organele colegiale însărcinate cu satisfacerea intereselor superioare de Stat (Consiliul Legislativ, Curtea de Casaţie, Curtea de Con- turi, Consiliile ţinuturilor, Consiliile Camerilor de Agricultură, de Comerţ şi Industrie, de Muncă şi Universităţile), sau Corpu- rile profesionale organizate (Corpul tehnic, Corpul silvic, etc.) sau ambele categorii. Nedumerirea nu va putea fi lămurită decât odată cu organizarea regimului electoral. *) Curs de politică administrativă, 1938, p. 89. 6i<> REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceste prefaceri de restrângere şi lărgire, în acelaşi timp, a cor- pului electoral, care, la prima vedere, par contradictorii, au totuşi un rost precis. Prin restrângerile operate asupra corpului electoral, s’a urmărit a se asigura alegătorului maturitatea şi competenţa, ce am văzut că lipseau alegătorului cu vot universal. La vârsta de 30 ani, alegătorul este presupus că-şi dă bine seama de im- portanţa funcţiunii sale. Acest minimum de vârstă n’a mai fost necesar să se ceară şi alegătorilor senatoriali, deoarece aceştia sunt presupuşi că, din moment ce au ajuns să fie membri a unui corp constituit în Stat, dispun de suficientă maturitate electorală. Tot pentru acest motiv, nu li s’a mai cerut să dovedească şi exerciţiul unei anumite îndeletniciri, deoarece calitatea de membru al unui corp constituit în Stat presupune cu prisosinţă, pentru alegătorii senatoriali, ceea ce subînţelege pentru alegătorii la Cameră exer- citarea unei profesiuni, adică pricepere în desemnarea aleşilor puşi să vegheze ca asigurarea intereselor generale să nu se facă cu încălcarea intereselor profesionale ale categoriei pe cere aceştia o reprezintă. Pentru a încuraja formarea acestei conştiinţe profesionale, con- stituantul prevede (art. 61) că «alegerea se va face pe circum- scripţiuni care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor ». Prin urmare, este legată de exerciţiul unei profe- siuni, nu numai calitatea de alegător, ci chiar exerciţiul dreptului de vot. Acesta este înţelesul adânc al prefacerilor constituţionale pri- vitoare la corpul electoral. In faţa urnei de vot, alegătorul nu se mai prezintă ca simplu «individ», desbrăcat de orice calitate socială, ci ca element încadrat în viaţa socială. Numai în măsura în care încadrarea sa în viaţa socială îi îngăduie, el se poate bu- cura de dreptul de a desemna pe aleşii Naţiunii. îndeletnicirea sa este în această privinţă hotărîtoare. Naţiunea nu mai desem- nează pe aleşii săi în masă amorfă, ci grupată pe categorii pro- fesionale. Numai cine munceşte participa la viaţa politică, aceasta este semnificaţia înlocuirii sufragiului universal prin sufragiul pro- fesional şi, în acelaşi timp, superioritatea morală a noului regim electoral, faţă de cel vechi, care nu distingea votul trândavului de cel al sârguinciosului. Numai cei legaţi de actuala stare socială printr’un anumit rost pot decide de conducerea societăţii, nu şi NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 617 cei care nu riscă nimic punându-i în joc liniştea; aceasta ar fi sub o altă formă înţelesul reformei din această materie. De altfel, reprezentanţa profesională a căpătat în ultimul timp importante aplicaţiuni în celelalte ţări1). Sistemul a fost adoptat ca mijloc de compunere a Parlamen- tului în Portugalia, fosta Austrie, Estonia, Brazilia şi altele. El este cerut de o bună parte a opiniei publice în Franţa (pentru re- crutarea celui de al doilea corp legiuitor, care ar înlocui Senatul). In ceea ce priveşte lărgirea corpului electoral, prin acordarea de drepturi electorale egale femeilor, s’a urmărit a se suprima, în acest fel, o distincţiune, pe care o făcea vechiul regim electoral, şi care, din ziua când femeile participă cu sforţări egale la lupta pentru existenţă, era lipsită de orice temei2). Deşi potrivit Constituţiei, exprimarea votului este indivi- duală, totuşi raţiunile care au determinat înlocuirea votului uni- versal cu cel profesional, raţiuni examinate mai sus, impun ca alegătorii să nu fie lăsaţi izolaţi înlăuntrul corpului electoral, ci asociaţi pe grupe de îndeletniciri, de interese. Intr’adevăr, ceea ce a contribuit ca alegătorul cu vot universal să se dovedească lipsit de maturitatea necesară unei judicioase folosiri a votului său, a fost faptul că, fiind lăsat izolat înlăuntrul corpului electoral, n’a putut lua cunoştinţă de rosturile categoriei sociale din care face parte. Pentru a se evita în viitor asemenea rezultate şi pentru a se putea înlesni ca votul profesional să producă asupra alegăto- rului efectele aşteptate, este necesar ca acesta să fie ţinut în contact continuu cu grupul de interese în numele cărora are dreptul la vot. Numai astfel va putea să-şi formeze o «conştiinţă profesio- nală », care să-l facă apt a chibzui matur asupra chipului în care îşi va exercita dreptul de vot. Ajungem astfel la necesitatea « gru- pării profesioniştilor ». Cum se va face această grupare ? Problema este destul de complicată, deoarece, pentru a o so- luţiona, este necesar să se rezolve, în prealabil câteva alte pro- bleme şi anume: In ce fel vor fi grupaţi profesioniştii (sindicate, *) Vezi studiul nostru Reforma Stalului, p. 21 şi urm. Vezi în acest sens M. Hauriou, Preci de droit con tituttonnel, 1923, p. 626 şi urm.; Duguit, Trăite de droit constitutionnel, 1923, voi. II, p. 453 şi urm.; J. Barth61emy, Le vote des femmes, 1920,?. a. 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE corporaţii) ? Ce formă juridică vor îmbrăca grupurile profesionale (asociaţii fără personalitate juridică, persoane juridice de drept privat sau public) ? Participarea profesioniştilor la alcătuirea lor va fi obligatorie? Ce celule profesionale vor intra în alcătuirea categoriilor profesionale prevăzute în constituţie (agricultura şi munca manuală; comerţul şi industria; ocupaţiunile intelectuale) şi cum va fi înlănţuită acţiunea lor pentru desemnarea reprezen- tanţilor în Parlament? Observăm, în primul rând, că, deşi Constituţia prevede nevoia asocierii profesioniştilor, întru cât dispune că «alegerea se va face .... pe circumscripţiuni care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor », totuşi nu precizează modul în care profesioniştii vor fi asociaţi. Constituţia a lăsat, prin ur- mare, la aprecierea legiuitorului ordinar, alegerea mijlocului de asociere. Va fi acesta sindicatul, corporaţia sau alt mijloc ? Vor avea asociaţiunile profesionale un caracter mixt, grupând pe pa- troni şi pe salariaţi laolaltă, sau aceste categorii vor fi grupate separat, înlăuntrul aceleiaşi profesiuni ? Iată ceea ce va avea de apreciat, asupra acestui punct, legiuitorul ordinar. Din toate acestea reiese că, deşi în mod curent se spune că noua Constituţie este « corporatistă », ea n’are altă legătură cu sistemul corporatist decât facultatea, ce a dat legiuitorului ordinar, de a putea recurge şi la acest sistem, dintre celelalte sisteme de repre- zentare profesională. Presupunând că legiuitorul îşi va fi ales modul de grupare a profesioniştilor, o altă chestiune ce se pune acestuia este cea privitoare la forma juridică pe care o vor îmbrăca grupările pro- fesionale ?.. Vor fi ele simple asociaţiuni lipsite de personalitatea juridică ? Vor fi ele persoane juridice de drept privat ? Vor fi ele persoane juridice de drept public? O scurtă privire asupra organizării pro- fesionale din ţările în care reprezentarea profesională este o func- ţiune cu caracter public, ca la noi, ne poate procura elementele de apreciere a modului în care legiuitorul va trebui să soluţio- neze aceste întrebări. In Italia, legea din 3 Aprilie 1926, completată cu decretul din 1 Iulie 1926, Cartea Muncii din 21 Aprilie 1927, legea din 30 Martie 1930, privitoare la Consiliul Naţional al Corporaţiu- NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 619 nilor, decretul din 27 Ianuarie 1931 şi legea din 5 Februarie 1934 asupra corporaţiunilor, stabilesc pentru corporaţii, ca organe de reprezentare profesională, un statut potrivit căruia acestea sunt persoane morale de drept public. Intr’adevăr, art. 43 al decre- tului din 1 Iulie 1926 prevede că «corporaţia .... constitue un organ al administraţiei de Stat». Legea din 5 Februarie 1934 a completat regimul corporaţiilor, dispunând că acestea sunt pre- zidate de un ministru sau subsecretar de Stat (Art. 2). Corporaţia primeşte atribuţiuni precise cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, etc. ». « Noua Constituţie — scrie prof. J. Lescure — are deci toate însuşirile unei persoane morale de drept public»J). Un sistem asemănător există în Portugalia şi a fost aplicat în Austria prin Constituţia din 1934. In ceea ce priveşte reprezentarea profesiunilor în sânul Par- lamentului, legea electorală italiană din 17 Mai 1928 prevede că, pentru locurile de deputaţi, candidaţii se desemnează, pentru trei sferturi, de grupările profesionale, şi pentru un sfert, de anumite grupuri sociale. Pentru grupările profesionale, desemnarea se face de adunările generale ale diferitelor confederaţiuni naţionale ale sindicatelor «recunoscute»; pentru celelalte grupuri, de organele lor statutare. Este vorba de o alegere profesională «indirectă », deoarece se face de aleşii grupurilor profesionale. Apoi, numai sindica- tele « recunoscute » participă la această alegere. Dintre candidaţii desemnaţi astfel, jumătate sunt eliminaţi de Marele Consiliu Fas- cist, iar restul sunt supuşi votului universal. Alegătorii nu pot însă decât să aprobe sau să respingă lista candidaţilor. In Franţa, Consiliul Naţional Economic, creeat prin legea din 1935 şi reorganizat prin legea din 1936, este compus din membrii delegaţi de organizaţiunile profesionale cele mai reprezentative din fiecare categorie profesională, desemnată de guvern. Acestea, fiind asociaţiuni consimţite liber între particulari, sunt consti- tuite sub formă de persoane morale de drept privat. In Germania, sub regimul anterior regimului naţional-socialist, art. 165 al con- stituţiei din 11 August 1919 (constituţia din Weimar), ordo- nanţa din 4 Mai 1920 şi regulamentul interior din 10 Iunie 1921, *) La nouveau regime corporatif italien, 1934, p. 9- 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prevedeau un sistem asemănător cu cel francez, în ceea ce pri- veşte desemnarea membrilor Consiliului economic german. Acesta a fost desfiinţat prin legea naţional-socialistă din 23 Martie 1934, după ce, printr’un proiect din anul 1928, se încercase reorgani- zarea lui *). Se poate dar vedea că, din punct de vedere al formei juridice a corpurilor profesionale, există două sisteme: unul care dă cor- purilor profesionale forma unei persoane morale de drept public şi altul care menţine aceste corpuri ca organe cu caracter particular. Deosebirea, din acest punct de vedere, dintre ţările care prac- tică reprezentarea profesională, coincide cu deosebiri de alt ordin între regimurile constituţionale ale aceloraşi ţări, deosebiri care ne explica raţiunea pentru care unele au recurs la forma per- soanei morale de drept privat. Intr’adevăr, între cele două grupe de ţări, există, din punct de vedere constituţional, această deosebire esenţială, că, pe când Italia, Portugalia, fosta Austrie, fac din reprezentarea profesională un mijloc de recrutare a reprezentanţei naţionale, în Franţa şi sub vechiul regim german, alcătuirea reprezentanţei naţionale este străină de orice reprezentare profesională, iar reprezentanţii pro- fesiunilor nu alcătuiesc decât simple «organe consultative » ale reprezentantei mţionalc şi guvernului. Se înţelege lesne legătura ce exista între deosebirea, din acest punct de vedere, dintre cele două grupe de ţări, şi deosebirea de structură juridică a corpuri- lor profesionale care asigură reprezentarea profesională în aceste ţări. Nu este necesar ca o reprezentanţă profesională cu funcţiune consultativă, gen Consiliu economic francez, să fie expresia ab- solut tuturor profesioniştilor din categoriile reprezentate, deoarece caracterul ei electiv este de o importanţă secundară pe lângă ca- racterul său de organ tehnic. O asemenea reprezentanţă este străină de orice caracter politic, rolul ei reducându-se la o simplă cola- borare cu caracter tehnic. Ori, pentru îndeplinirea acestei func- ţiuni, nu este necesar ca să participe la desemnarea reprezentanţei profesionale absolut toţi profesioniştii, ci simpla reprezentare a celor mai de seamă grupări profesionale este suficientă. *) A se \edea Valenziam, L co p latisme fasciste, 1935! Georgesc Bourgin, L'Etat coipo atif en Italie, 1935: R. Bonnard, Svndicalisme, corporatisme, F at corporatif, 1937; ş. a. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMĂMEI 621 De aceea, nu este nevoie, sub un asemenea regim, nici ca gru- pările profesionale să încadreze pe absolut toţi profesioniştii (deci nu este necesar ca aceştia să fie obligaţi a se încadra în ace te grupări) şi nu este nevoie nici ca acestea să aibă funcţiuni de control şi de alt ordin, care să necesite încadrarea lor în organi- zaţia de Stat, sub formă de persoane morale de drept public sau în alt mod. Situaţia este deosebită în ţările în care « reprezentanţa profesională» constitue, în acelaşi timp, «reprezentanţa naţională» sau o parte a compunerii acesteia (Italia, Portugalia, fosta Au- strie). In aceste ţări, reprezentanţa profesională are, din această cauză, în primul rând, un rol « politic », acela de a reprezenta Naţiunea, grupată pe profesiuni. Rolul ei tehnic este subordonat acestui rol politic. Intr’adevăr, ca reprezentanţă politică, reprezentanţa profesională este ţinută, nu atât de a exprima interesele diferitelor profesiuni, cât de a împleti aceste interese, de o parte între ele, iar de altă parte cu interesele generale şi permanente ale Na- ţiunii şi Statului. încărcată cu asemenea funcţiune, reprezentanţa profesională trebue să fie expresia tuturor celor pe care aceasta îi reprezintă. Din această cauză, încetează de a mai fi indiferent, aşa cum am văzut că este pentru reprezentanţele profesionale cu rol exclusiv tehnic, dacă la desemnarea ei au concurat toţi profesioniştii sau numai cei grupaţi în cele mai de seamă asociaţiuni profesionale. Iată de ce, într’un asemenea sistem constituţional, organizaţiunile profesionale trebue să grupeze pe toţi profesioniştii, cu alte cu- vinte încadrarea acestora în organizaţiuni profesionale trebue să fie obligatorie, şi de ce este necesar ca aceste organizaţiuni să primească atribuţii de control, de reglementare, etc., caracteri- stice pe care nu le întâlnim în ţările cu reprezentanţe profesio- nale cu funcţiune exclusiv tehnică. Care este situaţiunea ţării noastre ? Potrivit noii Constituţii, ţara noastră se clasifică în grupul ţărilor de tipul Italiei, Portugaliei şi a fostei Austrii. Intr’adevar, Lastfel cum Constituţia a organizat compunerea Parlamentului, reprezentarea profesională serveşte ca criteriu «unic » de recru- are a Adunării deputaţilor. Deci reprezentanţii profesiunilor sunt chemaţi să joace un rol de « reprezentanţă Naţională > alături de 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Senat, care şi el este compus, cel puţin pentru ceea ce priveşte o bună parte dintre senatorii aleşi x), din reprezentanţii profesio- nali. Prin urmare, aleşii profesiunilor n’au un simplu rol tehnic, ci un rol politic de prim ordin. Mai mult chiar, organizaţiunile noastre profesionale au, po- trivit noii Constituţii, funcţiuni şi răspunderi mult mai impor- tante decât le au organizaţiunile profesionale din celelalte ţări cu reprezentanţe naţionale, alese pe baze profesionale. Astfel, în Italia, unde sistemul corporatist cunoaşte o practică mai îndelungată decât în celelalte ţări, profesiunile desemnează numai o parte (%) dintre candidaţii de deputaţi care sunt aleşi de Naţiune, în întregimea ei, prin vot universal. Deci, în Italia, profesiunile au un rol restrâns în desemnarea deputaţilor, atri- buţiunile lor în această materie reducându-se la desemnarea «candidaţilor» la locurile de deputaţi. Potrivit Constituţiei noastre, însă, profesiunile primesc atri- buţiuni hotărîtoare pentru desemnarea deputaţilor. Rolul acestora nu se reduce la simpla desemnare a « candidaţilor », ci cuprinde alegerea însăşi a acestora. Din această cauză, pe când Italia a păstrat instituţia votului universal, noua noastră Constituţie a su- primat, înlocuind-o cu votul profesional. Aşa dar, Parlamentul nostru are un caracter de reprezentanţă profesională mult mai accentuat decât Parlamentele celor mai corporatiste ţări. Iată de ce profesiunile noastre nu pot fi lăsate să se organizeze liber, aşa cum am văzut că se face în ţările de tipul Franţei, ci trebuesc organizate într’o formă care să corespundă rolului pe care reprezentanţii lor îl joacă în Stat. Pentru reglementarea organizaţiei noastre profesionale, trebue dar să se ţină seama de caracterul deosebit, din punct de vedere al gradului de reprezentare a intereselor, pe care-1 prezintă regimul nostru constituţional. Astfel, dacă în Italia, ţara de care regimul constituţional ne apropie mai mult, a fost posibil să se admită ca numai adunările generale ale confederaţiunilor naţionale ale sindicatelor « recunoscute » să desemneze pe candidaţii de depu- taţi şi nu toate sindicatele (recunoscute şi nerecunoscute), aceasta *) Vezi Paul Negulescu, Curs de politică administrativă, 1938, p. 89. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 623 se explică prin rolul restrâns pe care organizaţiunile profe- sionale italiene îl au, în comparaţie cu rolul viitoarelor orga- nizaţiuni profesionale româneşti, cu privire la desemnarea depu- taţilor. Pentru toate aceste motive, credem că singura formă ce se im- pune a se da organizaţiunilor noastre profesionale, este aceea a unor organe cu caracter public, compuse prin asocierea obligatorie a tuturor profesioniştilor. O altă problemă, ce va trebui să rezolve legiuitorul în legătură cu organizarea corpului electoral, va fi aceea de a stabili celulele care vor intra în alcătuirea celor trei categorii profesionale men- ţionate în Constituţie si de a coordona acţiunea lor în vederea > y » y desemnării reprezentanţilor în sânul Parlamentului. In acest scop, el va trebui să determine categoriile de profesionişti care pot con- stitui grupuri profesionale înlăuntrul celor trei mari categorii, să stabilească numărul de parlamentari ce va avea de desemnat fiecare din aceste trei categorii, precum şi modul în care fiecare din grupările care le compun vor coopera la desemnarea acestora. Pornit să reformeze radical aparatul funcţiunii legislative, pentru a-1 face apt să corespundă adevăratei sale meniri, consti- tuantul a prefăcut, în câteva puncte esenţiale, modul de exercitare a dreptului de vot. Potrivit art. 61 şi 63 din Constituţie, alegerea deputaţilor şi senatorilor se face prin vot « secret, obligator şi exprimat prin scrutin uninominal », pe când vechea Constituţie (art. 64) prevedea că pentru Cameră votul este « universal, egal, direct, obligatoriu şi secret pe baza reprezentării minorităţii», iar pentru Senat (art. 68) cu aceleaşi însuşiri, mai puţin reprezentarea minorităţii. Din examinarea acestor deosebiri de texte, reiese că, sub re- gimul noii Constituţii, votul a încetat a mai fi «universal» (ceea ce am văzut mai sus), « egal», « direct » şi « pe baza repre- zentării minorităţii». Ce poate decurge din suprimarea acestor însuşiri ale votului, experimentate în trecut? încetând a mai fi «egal», votul va putea îmbrăca şi forme in egalitare, interzise până la noua constituţiune. Viitorul regim electoral va putea face uz de forma «plurală» sau «multiplă » a votului, gradând importanţa electorală a acestuia, după cum ale- gătorul are familie, avere, titluri intelectuale sau îngăduind anu- 624 RtVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mitor categorii de alegători de a vota în mai multe colegii 1). Su- primând interdicţia de a se da votului forme inegalitare, consti- tuantul a fost consecvent cu preocuparea ce le-a determinat să adopte sufragiul profesional în locul celui universal. In acest mod, legiuitorul ordinar este liber ca, organizând regimul electoral, să dea o greutate mai mare votului celor care, prin situaţia lor socială sau cultura lor, sunt presupuşi că pot chibzui mai temeinic ca ceilalţi asupra desemnării aleşilor Naţiunii. Deşi în regulă interzis de vechea Constituţie, votul inegal a fost totuşi îngăduit de aceasta, în mod excepţional, pentru de- semnarea senatorilor. Prin faptul că senatorii locali erau aleşi de membrii consiliilor judeţene şi comunale, alcătuind un colegiu unic, senatorii Camerelor de Comerţ şi de Industrie, senatorii Came- relor de Muncă şi senatorii Camerelor de Agricultură, de membrii acestor Camere, iar senatorii Universităţilor de profesorii ace- stora, practic se ajungea la situaţia că aceeaşi persoană putea vota de mai multe ori: ca membru într’un consiliu comunal sau judeţean, ca industriaş, patron, agricultor, profesor universitar şi ca simplu cetăţean. Vechea Constituţie dispunea că votul trebue să fie «direct». Aceasta însemna că alegătorii îşi exprimă votul fără mijlocirea vre-unor delegaţi ai lor. Prin această interzicere, s’a urmărit a se suprima vechile forme ale votului indirect, practicat la noi sub regimul colegiilor electorale. Se ştie că, sub acest regim, membrii colegiului al treilea, compus din pătura rurală, nu erau admişi la alegerile parlamentare decât câte unul desemnat de 50 dintre membrii acestuia. Pătura rurală nu-şi alegea direct candi- daţii, ci prin delegaţii săi. Constituţia din 1923, deşi prevedea că votul trebue să fie direct, totuşi consacra sistemul votului indi- rect pentru categoria senatorilor locali. Alegătorii nu participau direct la alegerea acestora, ci prin mijlocirea consilierilor jude- ţeni şi comunali, aleşi de ei. Votul indirect, ca şi cel egal, este un mijloc de a se grada par- ticiparea diferitelor categorii sociale şi desemnarea parlamenta- rilor, după importanţa socială a unora faţă de celelalte. Consti- ') Vezi asupra modului în care a fost experimentat votul plural în Belgia J. Barthelemv, L'organisation du suffrage et l'experience belge, 1912. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 625 tuantul, ridicând interzicerea votului indirect, a înţeles să lase la aprecierea legiuitorului ordinar de a recurge şi la această formă de vot, cu ocazia întocmirii regimului electoral. Tot în vederea organizării unui sistem electoral mai luminat decât cel vechi, constituantul a interzis scrutinul de listă, înlo- cuindu-1 cu scrutinul uninominal. Alegătorii nu vor mai avea de ales în viitor decât un singur candidat. Măsura este menită să înlesnească alegătorilor cunoaşterea de aproape a candidaţilor. Circumscripţiile pentru un asemenea scrutin fiind în mod fi- resc mai mici decât cele pentru scrutinul de listă, candidaţii pot fi mai uşor cunoscuţi de alegători care, din această cauză, vor putea să le cântărească mai chibzuit însuşirile. Marea supe- rioritate a scrutinului uninominal constă însă în faptul că se poate prezenta singur în faţa alegătorilor şi deci nu este obligat (ca pentru scrutinul de listă) să se prezinte în faţa acestora alături de alţii, candidatul nu mai este constrâns să-şi găsească asociaţi cu care să alcătuiască « o listă ». Asocierea candidaţilor, devenind inutilă, se curmă principalul rost al existenţii partidelor politice. Credem că aceasta a fost principala consideraţie care a de- terminat pe constituant să interzică scrutinul de listă. Practicele abuzive, la care se dăduseră partidele politice, au făcut funcţio- narea acestora primejdioasă pentru liniştea publică. Ca o consecinţă strictă a interzicerii scrutinului de listă, reprezentarea minorităţii a fost suprimată din sistemul nostru electoral. Se ştie că asemenea operaţie electorală nu este posibilă decât într’un regim de scrutin de listă1). Examinând felul în care noul constituant a reorganizat corpul electoral al exerciţiului dreptului de vot, am putut observa in- tenţia acestuia de a da Corpurilor legiuitoare o alcătuire deosebită de cea cunoscută în trecut, care se dovedise a nu corespunde adevăratei meniri a unei Reprezentanţe naţionale 2). Sub noua Constituţie, Adunarea deputaţilor capătă o compu- nere cu totul deosebită de cea a vechii Camere. Aşa cum am văzut, deputaţii nu mai sunt aleşi unui corp electoral cu o com- punere uniformă, ci ai unui corp electoral grupat după inte- *) A se vedea G. Alexeanu, Curs de drept constituţional, voi. III, p. 83, 1934. *) A se vedea studiul nostru, Din rătăcirile puterii legiuitoare, citat mai sus. 10 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE resele profesionale ale alegătorilor. Deoarece, potrivit Constitu- ţiei (art. 61, alin. 5), alegerea deputaţilor se face pe circum- scripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor, aceasta înseamnă că deputaţii sunt aleşi pe grupuri profesionale. In viitoarea compunere a Adunării deputaţilor, se vor putea deosebi deputaţii agricultorilor, de deputaţii îndeletni- cirilor intelectuale, deputaţii comercianţilor de cei ai muncitorilor manuali. Aceştia însă, deşi aleşi de anumite grupuri profesionale, n’au încetat de a reprezenta Naţiunea. « Membrii adunărilor le- giuitoare — spune art. 48 — reprezintă Naţiunea ». Aceasta în- seamnă că, în calitatea lor de reprezentanţi ai anumitor grupuri sociale, ei au îndatorirea să ajute la promovarea intereselor ace- stora numai în măsura în care ele nu se împotrivesc intereselor «totului », din care fac parte grupurile reprezentate de ei, deci în măsura în care nu se împotrivesc intereselor Naţiunii. Astfel trebue înţeles rolul viitorilor deputaţi: o acţiune continuă de îm- pletire a intereselor diferitelor categorii sociale ce reprezintă, cu interesele Naţiunii, al căror reprezentanţi n’au încetat de a fi în acelaşi timp. In ceea ce priveşte Senatul, compunerea lui a fost de asemenea modificată. Aşa cum am văzut mai sus, pe când sub regimul vechii Constituţii, corpul ponderator se compunea din Senatori aleşi şi senatori de drept, noul constituant a adăogat la aceste două categorii de senatori, o a treia, aceea a senatorilor numiţi. Tot- odată a modificat şi compunerea celor două categorii existente de senatori. Senatorii numiţi sunt desemnaţi de Rege (art. 63). Constituţia nu prevede nimic cu privire la criteriile după care aceştia vor fi desemnaţi de Rege. Se precizează numai că proporţia lor în raport cu cei aleşi va fi de jumătate (art. 63, alin. 4). In acest fel, s’a curmat orice motiv de temere din partea celor care ar fi putut crede, în lipsa acestei preciziuni, că cel de al treilea corp legiuitor nu va fi o « Reprezentanţă Naţională ». Senatorii aleşi erau în trecut de patru feluri: senatorii aleşi prin vot universal, cei aleşi de Camerele profesionale, (Camerele de Comerţ şi de Industrie, Camerele de Muncă, Camerele de Agri- cultură) ; cei aleşi de consiliile judeţene şi comunale şi cei aleşi de Universităţi. Pe viitor, nu va intra în compunerea Statului decât NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 627 o singură categorie de senatori aleşi, cei desemnaţi de «cor- purile constituite în Stat». Am văzut ce se poate înţelege prin această expresiune constituţională. Senatori vor fi dar, pentru ceea ce priveşte categoria membrilor săi aleşi, o reprezentanţă ai celor încadraţi prin activitatea lor, în administraţia de Stat, re- prezentanţă prin care se va face ascultată cu ocazia legiferării şi opinia celor care, trăgând zilnic carul Statului, îşi dau seama unde se impun îndreptări în organizaţia lui. Numărul senatorilor de drept a fost restrâns. Din cele două categorii de senatori de acest fel, cunoscute în trecut (senatori de drept în baza funcţiunilor împlinite în prezent şi senatori de drept în baza funcţiunilor împlinite în trecut), ultima categorie n’a fost menţinută decât pentru senatorii desemnaţi până la publi- carea constituţiei. Pe viitor, nu se vor mai desemna senatori de drept în baza funcţiunii împlinite. Compunerea categoriei sena- torilor de drept, în baza funcţiunii împlinite în prezent, a fost uşor modificată. Nu mai sunt cuprinşi în lista celor care intră în aceeaşi categorie: preşedintele Academiei Române şi reprezentantul su- perior religios al musulmanilor. Continuă să facă parte din acest grup: moştenitorul Tronului mai vârstnic de 18 ani, Patriarhul şi mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe- română şi greco-catolică şi capii confesiunilor recunoscute de Stat, care înseamnă mai mult de 200.000 credincioşi. Sunt in- troduşi ca noi senatori de drept de acest fel principii majori ai Familiei Regale. Pe lângă prefacerile suferite de puterea legiuitoare, cu privire la compunerea corpului electoral, alegerea şi compunerea Parla- mentului, noul constituant a adus importante modificări în modul de funcţionare a acesteia. Durata mandatului parlamentar era, potrivit vechei Constituţii, de patru ani. Exista însă o mare controversă cu privire la momentul de când începea să curgă acest termen 1). Faţă de impreciziunea textelor constituţionale, unii socoteau că durata mandatului începe din ziua alegerii, alţii din zjua convocării Corpurilor legiuitoare, alţii din ziua validării. J) A se vedea articolele d-lor Prof. Paul Negulescu, Prof. C. G. Rarincescu, Prof. I. V. Gruia şi P. Strihan, apărute în Revista de drept public, Nr. 4, 1937 şi articolul nostru apărut în revista Parlamentul Românesc, Nr. 246—248, 1937' 10* 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noul constituant a curmat această controversă, dispunând, în termeni neîndoioşi, că exerciţiul mandatului parlamentar începe din ziua depunerii legiuitului jurământ, de către parlamentari (art. 48). In ceea ce priveşte durata mandatului, aceasta a fost prelun- gită. Se face apoi deosebire între mandatul de deputat şi cel de senator. Cel dintâi are o durată de 6 ani (art. 64 alin. 9), însă mandatele de senator se reînnoiesc din trei în trei ani, câte o treime (art. 64 alin. 9). In acest mod, s’a urmărit a se menţine o legătură continuă între legislaturi, pentru ca aleşii Naţiunii să nu fie lipsiţi de spiritul de continuare a activităţii încheiate de legislatura pre- cedentă. Tot cu privire la funcţionarea Parlamentului, observăm că noua Constituţie n’a mai reprodus vechea obligaţie a Adunărilor de a vota proiectele de lege « articol cu articol » (art. 49 din vechea Constituţie). In consecinţă, legiuitorul ordinar este liber de a re- glementa procedura votării, fie ca în trecut, fie sub forma unui vot asupra întregului proiect de lege desbătut. Apoi, noua Consti- tuţie n’a mai reprodus vechea dispoziţie (art. 51) privitoare la dreptul Adunărilor de a amenda proiectele de lege ce le sunt supuse. Aceasta nu înseamnă însă că Adunările au încetat de a mai avea acest drept. Intr’adevăr, art. 72 privitor la funcţionarea Consiliului legislativ, menţionează în termeni neîndoioşi «amen- darea (proiectelor) în comisiuni» (comisiunile Parlamentului). Iar legea de organizare a Consiliului legislativ din 12 Decemvrie 1938 (art. 83), reglementând modul de consultare a acestuia asupra amendamentelor propuse în şedinţă plenară, implicit admite că Adunările pot amenda proiectele ce le sunt supuse cu ocazia discuţiunilor plenare. Preocupat să dea Reprezentanţei Naţionale un rost folositor pentru bunul mers al Statului şi deci de a zădărnici pe viitor practici care au compromis în trecut nivelul vieţii noastre par- lamentare, noul constituant a suprimat alin. 2 al art. 55 din ve- chea Constituţie, potrivit căruia urmărirea sau arestarea unui par- lamentar, făcută în timpul când sesiunea era închisă, trebuia supusă aprobării Adunării, din care parlamentarul urmărit sau arestat făcea parte, imediat după deschiderea sesiunii următoare. Aşa dar, un parlamentar va putea fi urmărit şi arestat în răstimpul" NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 629 dintre sesiuni, fără ca organele judecătoreşti să fie obligate a ob- ţine încuviinţarea Adunării respective. Măsura a fost fără în- doială luată pentru a se desbrăca mandatul parlamentar de sus- piciunile care apăsau asupra rosturilor imunităţilor parlamentare. Odată cu funcţionarea ca Adunări legiuitoare ordinare a Repre- zentanţei naţionale, a fost modificată şi funcţionarea acesteia ca Adunare constituţională. De unde, în trecut, Adunările, lucrând ca Adunări constituante, desbăteau şi hotărau separat, ca pentru o legiferare ordinară, pe viitor, ele vor lucra în această calitate întrunite într’o singură Adunare, sub preşedinţia preşedintelui Senatului. Organul de tehnică legislativă, Consiliul legislativ, şi-a păstrat vechile atribuţiuni. In plus, s’a extins obligativitatea consultării acestuia şi pentru amendamentele ce s’ar aduce proiectelor de lege în comisiunile Corpurilor legiuitoare. Apoi, de unde în trecut consultarea Consiliului era obligatorie numai pentru regulamentele generale de aplicare a legilor, noua Constituţie a extins obli- gativitatea consultării Consiliului pentru orice fel de regulamente de aplicare a legilor, fie « generale », fie « speciale ». S’a recu- noscut astfel utilitatea Consiliului, precum şi temeinicia reformelor revendicate de conducerea instituţiei în decursul anilor, pentru o mai eficace colaborare a acestuia la activitatea legislativă2). « Activitatea de până acum — spune expunerea de motive a legii de organizare a Consiliului din 12 Decemvrie 1938 — dovedeşte cu prisosinţă utilitatea şi importanţa deosebită a acestei institu- ţiuni; de aceea, Constituţia din 21 Februarie 1938, menţinând mai departe acest aşezământ, a înţeles să-i mărească atribuţiunile şi să-i dea acel caracter de permanenţă pe care însemnătatea rolului ce-1 are îl impunea ». Intr’adevăr, foarte adesea se ajungea ca, pe calea amenda- mentelor, un proiect de lege să fie total modificat, fără ca noua alcătuire a proiectului să mai fie supusă spre examinare Consi- liului legislativ, ceea ce, în ultimă analiză, se reducea la eludarea consultării acestuia. Inchizându-se această cale de ocolire a con *) *) Vezi Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, 1934, p. 3S1- s) Vezi, Consiliul legislativ, sece ani de activitate, 1926—1936; studiul nostru, Une experience roumaine: le Conseil legislatif, 1934; Cezar Vâr- golici, Elaborarea legilor şi Consiliul legislativ, 1938, ş. a. 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trolului tehnic legislativ, noua Constituţie a asigurat viitoarei legislaţii o alcătuire ferită de greşelile strecurate în legislaţia de până acum pe calea amendamentelor1). întărirea funcţiunii organului de tehnică legislativă dovedeşte că experienţa acestui mecanism a dat roade fericite. De altfel, auxiliarele de acest fel ale puterii legiuitoare par a se bucura de încredere pretutindeni. Mai toate Constituţiile recente le prevăd în ruajul legislativ: Constituţia austriacă (Consiliul de Stat), Consti- tuţia poloneză (Camera economică supremă), Constituţia brazi- liană din 1934 (Consiliul general al consiliilor tehnice), în Franţa (Biuroul de legislaţie de pe lângă Ministerul Justiţiei), etc. Privite laolaltă, transformările aduse compunerii şi funcţio- nării Reprezentanţei naţionale şi a organului de tehnică legislativă învederează o preocupare comună. Anume, se poate desprinde din examinarea acestor transformări grija de a se înlocui vechiul mecanism al funcţiunii legislative, îngreunat în exerciţiul său de porniri vătămătoare pentru interesele generale ale ţării, printr’un mecanism cu o funcţiune şi compunere care să zădărnicească în viitor asemenea porniri. # * # VIII. Drepturile individuale au căpătat în noua Constituţie un regim puţin deosebit de cel cunoscut până acum. Astfel, garantarea dreptului de proprietate capătă o formu- lare deosebită. Pentru a se curma orice discuţie viitoare cu pri- vire la chestiunea dacă creanţele dintre particulari sunt garan- tate de constituant, Constituţia (art. 16) menţionează ca fiind inviolabile şi acest fel de creanţe, alături de «proprietatea de orice natură» şi «creanţele asupra Statului», drepturi pe care vechea Constituţie le declarase inviolabile. In acest mod, s’a dat o consacrare constituţională interpretării jurisprudenţiale dată *) *) Un exemplu tipic de dispoziţiuni greşite, introduse în legislaţia româ- nească pe această cale, este art. 4 din legea de exploatare şi de poliţie a Căilor ferate române din 1 Aprilie 1937, care prevede dreptul administraţiei Căilor ferate de a lua în stăpânire un imobil, proprietate particulară, înainte ca justiţia să fi fixat * justa şi prealabila indemnizaţie o, aşa cum prevede Constituţia, numai pe baza unui decret-regal şi prin depunerea la Casa de Depu- neri şi Consemnaţiuni a unei sume reprezentând de zece ori venitul înscris în rolul fiscal sau în registrele cadastrale sau venitul similar obişnuit în localitate. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 631 vechiului text*) şi, în acelaşi timp, garantarea dreptului de pro- prietate a căpătat o formulare menită să-l ferească în viitor de atingeri de felul celor care au provocat zisa interpretare jurispru- denţială. In schimb, aşa cum am văzut mai sus, confiscarea ave- rilor, interzisă fără nici o rezervă de art. 15 din vechea Constituţie, a fost îngăduită de noua Constituţie, în cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici (art. 16, alin. II final). Credem că nu este nevoie de nici o explicaţiune, pentru a înţelege înaltul rost al acestei ştirbiri a dreptului de proprietate. Nimic nu se poate invoca pentru a se contesta dreptul şi datoria Statului de a sanc- ţiona, şi pe această cale, abateri de grozăvia înaltei trădări şi a de- lapidării de bani publici. Proprietatea subsolului va aparţinea şi în viitor Statului. Se fi- xează însă (ceea ce în vechea Constituţie lipsea) un minimum al recompensei datorite proprietarului suprafeţei (50% din redevenţa şi preţul pe hectar obţinute de Stat prin concesionare). Se respectă drepturile câştigate de Stat pe baza actelor de concesiune încheiate până în prezent, Noua Constituţie nu mai repetă dispoziţiunile aliniatelor III, IV şi V ale art. 19 din vechea Constituţie, privitoare la respectarea drepturilor câştigate de proprietarii suprafeţelor cu subsol minier până în ajunul publicării acesteia. înlăturarea acestor dispoziţiuni nu trebue totuşi interpretată ca un act de scoatere de sub garanţia constituţională a ziselor drepturi. Repe- tarea dispoziţiunilor în chestiune în noua Constituţie nu mai era necesară, deoarece toate drepturile garantate prin ele fuseseră reglementate între timp prin legea minelor. Mai menţionăm că, spre deosebire de vechiul text, noua Consti- tuţie defineşte ceea ce se înţelege prin utilitate publică ca motiv de expropriere a unei proprietăţi particulare. Art. 16, alin. IV prevede că «prin cauză de utilitate publică nu se înţelege decât aceea care este de natură a folosi în acelaşi timp tuturor şi fiecăruia în mod actual ori eventual». In acest mod, s’a înfrânat libertatea de apreciere a legiuitorului cu privire la utilitatea pu- blică a exproprierii unei proprietăţi particulare. Regimul libertăţii individuale a fost uşor modificat. Intr’adevăr, art. 11 din vechea Constituţie, privitor la condiţiunile în care *) Vezi decizia Secţiunilor-Unite ale Curţii de Casaţie, Nr. 50 din 17 Noemvrie 1932 şi altele ulterioare în acelaşi sens. 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cineva poate fi arestat sau deţinut, fără să se fi emis în prealabil un mandat de arestare, a fost completat (art. 12), prevăzându-se că astfel de deţineri şi arestări vor putea avea loc nu numai în cazurile de « vină vădită », ca în trecut, ci şi în cazurile de « ur- genţă ». Pe viitor, legislaţia penală va putea, aşa dar, să îngădue arestarea fără mandat prealabil şi în cazurile în care, deşi vina nu-i vădită, totuşi este în interesul unei urgente urmăriri ca in- fractorul să fie arestat din primul moment. Dispoziţiunile privitoare la regimul presei, din vechea Consti- tuţie, au fost aproape în întregime suprimate. Noua Constituţie n’a mai păstrat din vechile art. 25, 26 şi 105, relative la libertatea comunicării ideilor, decât dispoziţiunile art. 26 alin. I prin care se garantează «libertatea de a comunica şi publica ideile şi opi- niunile sale, prin grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace », la care, însă, a adăogat precizarea că ga- rantarea acestora joacă numai «în limitele şi condiţiunile legii», deci în măsura ce se va aprecia de legiuitorul ordinar. Au fost suprimate toate vechile interdicţiuni privitoare la cenzură şi orice alte măsuri preventive pentru apariţia, vinderea şi distribuţia publicaţiunilor, autorizaţia prealabilă, cauţiune, avertismente, su- spendare, suprimare, precum şi dispoziţiile privitoare la judecarea delictelor de presă de juraţi1). Regimul libertăţii de întrunire a suferit, de asemenea, unele modificări. Toate întrunirile, manifestaţiile şi procesiunile în aer liber vor fi în viitor supuse orânduielilor poliţieneşti, pe când, potrivit vechiului art. 28, alin. ultim, erau supuse acestor orân- duieli numai întrunirile, manifestaţiunile şi procesiunile pe căile si pieţele publice. Se poate observa, din examinarea acestor modificări, că exer- ciţiul drepturilor individuale a suferit unele restricţiuni. Faptul nu poate mira pe cine a urmărit evoluţia prefacerilor constitu- ţionale recente. Restrângerea exerciţiului acestor drepturi se întâlneşte în aproape toate aceste prefaceri. Dacă luăm ca exemplu Constituţia austriacă din 1934, constatăm că aceasta, deşi nu ') Raportul către Consiliul de Miniştrii, care însoţeşte legea din 13 Aprilie 1938 pentru controlul mijloacelor de existenţă al publicaţiunilor periodice, explică abuzurile din cauza cărora presa a decăzut din protec- ţiunea constituţională de care s’a bucurat până la noua Constituţie. NOUA AŞEZARE CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 633 omite să garanteze drepturile individuale, totuşi a introdus im- portante rezerve în formulele prin care exprimă această garanţie. Astfel, cu toate că libertatea de opinie este garantată, Constituţia institue (art. 26): « un control prealabil al presei, al teatrului, al emisiunilor prin T. F. F., al reprezentaţiunilor cinematografice şi al oricărei alte reprezentaţiuni publice asemănătoare, cu scopul de a împiedeca abaterile dela prescripţiunile privitoare la men- ţinerea liniştei publice, a ordinei şi siguranţei publice sau dela stipulaţiunile Codului penal, autorităţile având dreptul de a le interzice la nevoie ». Tot astfel, libertatea muncii este îngrădită prin aceea că în- văţătura şi exerciţiul unei meserii sau al unei profesiuni sunt subordonate legilor, regulamentelor şi prescripţiunilor stabilite pe baze legale de corporaţiunile oficiale şi de drept public (art. 32), De asemenea, pentru celelalte drepturi individuale se prevede că « prin lege, se vor putea fixa restricţiuni». Dispoziţiuni a- semănătoare întâlnim în Constituţia portugheză (art. 8 § 1 şi urm.). IX. Cu privire la administraţia locală, noua Constituţie a su- primat toate vechile texte care reglementau acest domeniu (art. 41, 108 şi iii). Astăzi, nu mai este deci de ordin constituţional organizarea locală pe baza descentralizării şi cu consilii alese (art. 108) şi nici vechea interdicţie de a se impune comunelor şi judeţelor vre-o sarcină fără învoirea consiliilor alese ale acestora (art. iii)1). X. Iată principiile reformei noastre constituţionale. Din exa- minarea lor, se poate desprinde spiritul care a dominat alcătuirea noii noastre aşezări politice. Se poate anume observa, de o parte, că principiile reformei noastre sunt aceleaşi care caracte- rizează tendinţele prefacerilor constituţionale intervenite în ultima vreme în numeroase State, iar, de altă parte, că introducerea acestor principii în mecanismul nostru politic n’a fost simplă operă de imitaţie, ci determinată de nevoia imperioasă de a se remedia rele adânc simţite şi binecunoscute de fiecare dintre noi. CORNELIU RUDESCU ’) Legea administrativă din 14 August 1938 a dat ţării o organizaţiune în bună măsură diferită de cea anterioară. ASPECTE DE CRITICA LITERARĂ CONTEMPORANĂ i. Octav Şuluţiu: Pe margini de cărţi. Seria întâi. M, Eminescu, Regina Mana, N. Iorga, T, Arghezi, Lucian Blaga, Gib. I. Mihăescu. Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1938; 2. Vladimir Streinu: Pagini de critică literară, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II», Bucureşti, 1938; 3. Pompiliu Constantinescu: Figuri literare, în colecţia «Vremea 10 ani», 1938; 4. Perpessicius: Menţiuni critice, Seria IV-a, Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II ), Bucureşti, 1938. Un Ioc comun, din cele vânturate în marginea vieţii literare, de numeroşii «laudatores temporis acti», rosteşte melancolicul re- gret, formulat cam astfel: « nu mai avem astăzi critică literară »; sau cu varianta: «ne lipseşte criticul literar al vremii»; ori, mai precis: «ne-ar trebui un Titu Maiorescu ». De sigur, asemenea lamentări obârşesc dintr’o perspectivă iluzorie a trecutului, pre- cum şi dintr’o prea scurtă privire în prezent. Ele săvârşesc prin- tr’un proces de schematizare culturală, o serie îndoită de erori, a căror limpezire ar merita neîndoios, o desbatere cât mai largă. Deoarece nu avem răgazul să o întreprindem, ne mulţumim să reducem la rândul nostru problema, concentrându-ne luarea aminte asupra conceptului de autoritate critică, în sâmburele că- ruia rezidă poate neînţelegerea. Apologeţii trecutului îşi fac din acest concept, un fel de mit, atribuindu-i apanajul directivei culturale unice. La o examinare atentă, se destramă succesiv, atât conceptul de direcţie culturală exclusivă, cât şi acela al beneficiarului ei. In tot decursul culturii noastre moderne, în- cepând cu manifestările multiple, de scriitor, de gramati- cian, de linguist şi de om politic, ale lui Eliad şi sfârşind, ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 635 în pragul noului veac, cu activitatea felurit criticistă, a lui Titu Maiorescu, nu se poate vorbi de nici un moment caracterizat prin dominarea exclusivă a unei personalităţi, concretizată într’o di- recţie, urmată unanim. Este o constatare de fapt, întemeiată pe o privire istorică neprevenită şi, la rândul ei, explicată prin condiţiile fireşti de desvoltare organică a culturii, cu înrămuriri divergente. Pe cât este de conform cu realitatea, sensul plural şi variat, al ori- cărei culturi, pe atât de îndătinată este tendinţa contrarie, care priveşte fenomenele trecutului în aspecte dominante, implicând intervenţia hotărîtoare a unei voinţe: de aici decurge superstiţia autorităţii şi a directivei. Iluzia retrospectivă construeşte aşa zi- sele grupări sau şcoli literare, împrumutându-le o doctrină, îm- părtăşită fără restricţii, oarecum cu străşnicia de observanţă a dog- melor şi canoanelor teologice. Prin pânza aburită a vremii, contu- rurile individuale se şterg, ca să ne dăruiască o privelişte spiri- tuală unitară. De bună seamă, dintre toate funcţiunile noastre culturale, de falsă perspectivă istorică, vom recunoaşte în strictă obiectivitate, caracterul organic al junimismului, prin structura vertebrată pe care i-a dat-o cugetătorul care a fost Titu Maiorescu şi prin creaţiile unui Eminescu, Caragiale şi Creangă. Cel dintâi a risipit confuziile, ce stăruiau în cultura noastră cea tânără, deli- mitând domeniul artei de planurile străine, în timp ce treimea creatoare îndreptăţea existenţa literară a grupării, consolidată de altminteri şi politiceşte (ca să nu mai vorbim de sistemul ei eco- nomic-social). Fără să tăgăduim virtuţile militante ale Junimei şi frumoasa izbândă care i-a încununat luptele, frângând obsta- colele unor foarte dârze rezistenţe, nu vom săvârşi greşala de a crede că judecăţile literare ale lui Titu Maiorescu au fost însuşite într’un fel unanim. Critic ocazional, de largi directive, depăşind producţia literară de zi la zi, marele Titu Maiorescu nu a corespuns totuşi ideii ce ne-o facem astăzi, despre criticul literar. Cu o activitate discon- tinuă, totdeauna răsunătoare, el n’a împlinit nevoia unei critici periodice, ca să exercite un control permanent al producţiei lite- rare. Chiar dacă ar fi realizat această cerinţă, ne rămâne întreba- rea, în ce măsură şi-ar fi putut impune judecăţile, cu caracterul de legalitate codificată, pe care i-1 conferă perspectiva istorică incriminată. 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O piatră de încercare a autorităţii maioresciene poate fi, pentru oricine ar crede în conceptul atât de seducător, al autorităţii cri- tice, impunerea poeziei lui Eminescu. Deşi curentul eminescian se iveşte încă din ultimii ani de viaţă ai poetului, deşi generaţiile tinere se lasă uşor fermecate de vraja cuvântului, a armoniei şi a îndrăsnelilor de gândire, procesul poeziei eminesciene înaintea opiniei comune este câştigat foarte târziu, în primul deceniu al veacului următor, cu o întârziere care coincide propriu zis cu sleirea influenţei sale literare. O seamă de factori s’au suprapus însă peste limpedea jude- cată critică maioresciană, cu privire la destinul minunat al auto- rului « Doinei » şi al « Luceafărului », reducând la prea puţin efi- cacitatea cuvenită intuiţiei critice. Mai poate fi, aşa dar, vorba de autoritatea criticului, ca factor hotărîtor în instaurarea unei opere literare ? De fapt, ceea ce se poate numi autoritatea lui Titu Maio- rescu, este un efect de perspectivă culturală, prin care posteritatea ratifică judecăţile sale, servind oarecum de arbitraj postum în pro- cesele de opinie ale trecutului. Aceeaşi este situaţia şi în alte cul- turi: dreptatea lui Boileau, bunăoară, a fost sancţionată de gene- raţiile următoare, ea neimpunându-se în actualitatea vie şi di- versă a vremii sale. Se poate răspunde celor ce se plâng de lipsa unui critic, învestit cu harul autorităţii indiscutabile, că avem în schimb mai mulţi, dintre care se va putea alege mai târziu, cel mai bun. Este însă o eroare de a crede într’o scădere de nivel a criticei contemporane, dela noi sau de aiurea, când, în realitate, critica literară e o disciplină intelectuală recentă (sau un gen li- terar nou, după alţii), încă în curs de limpezire, în căutarea deter- minării obiectului şi a metodelor. In numărul mereu sporitor, din echipa de critici ai fiecărei literaturi, este mai drept să se vadă vitalitatea criticei, decât carenţa iluzorie, dintr’un viciu de pers- pectivă, a ideii de autoritate. * * * « Pe margini de cărţi» este prima culegere de cronici a unuia din cei mai tineri critici literari dela noi. Din generaţia scriitorilor de treizeci de ani, romancier şi critic, d. Octav Şuluţiu şi-a desluşit t ocaţia critică mai de acum un deceniu, înainte de a se exprima prin modul indirect al ficţiunii analitice. Am avut prilejul de a ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 637 scrie (R. F. R., II, 7, 1935) despre «Ambigen», jurnalul sufletesc atât de ascuţit şi amar, nelipsit de excesele logicei afective, indi- cator însă pentru o vocaţie de romancier al vieţii interioare. Co- existenţa criticului cu romancierul nu e menită să surprindă, de- oarece, în peisajul literaturii noastre, disocierea lor este excepţio- nală. Intr’adevăr, dintre criticii mai în vârstă, d. Mihail Drago- mirescu şi-a încheiat cariera cu un ciclu impresionant prin pro- porţiile sale, numit de d-sa « epopeea naţională » a « Copilului cu trei degete de aur » (aţi ghicit că e vorba de nobilul grup digital al dexterei, care mânueşte condeiul d-sale). D. E. Lovinescu, de asemenea, după ce şi-a proiectat portretul ideal în imagina lui « Bizu », eroul de nobilă izolare spirituală, căruia însă, în ordinea vieţii, « nu i se întâmplă nimic », s’a avizat să-i reproducă icoana într’o serie de episoade, destul de nutrite cu evenimente. Dintre defuncţi, nu se cade să-l uităm pe G. Ibrăileanu, cu surprinzătorul său roman «Adela», în care pătrunzătoarea analiză psihologică a crizei de vârstă masculină, dela «daemonium meridiani », se îmbină neuitat cu peisajele măreţe al eprovinciei sale. La d. G. Căli- nescu, activitatea de critic şi istoric literar, pusă în valoare prin calităţi scriitoriceşti, chiar după o experienţă negativă, cum a fost « Cartea nunţii », de directă inspiraţie lawrenciană, trebuia să se compenseze neîntârziat, printr’o reabilitare de calitatea şi abun- denţa «Enigmei Otiliei». Scriitor de variate registre, d. Mihail Sebastian reuşeşte deopotrivă în nuvelă şi roman (« Femei », « De două mii de ani », «Oraşul cu salcâmi »), vădindu-şi mlădierea şi prin trecerea dela.critica literară la critica dramatică. Poet scump oricărui iubitor de poezie rară, d. Perpessicius nu şi-a scris încă romanul, a cărui vestire, printre operele în lucru, ale d-sale, echi- valează cu un angajament şi îndreptăţeşte optime aşteptări. Prin frecvenţa coabitării criticului cu romancierul, se aduce o desmin- ţire de fapt, îndoelii, legitimă uneori, cu privire la valoarea crea- ţiei epice, dar numai când criticul plăsmuitor de romane sufere de o alcătuire spirituală pur abstractă şi dialectică. Se recunoaşte, oarecum dela prima ochire, că d. Octav Şu- luţiu e în stăpânirea unui temperament, mai curând incomod pentru alcătuirea criticului literar, dar foarte norocos pentru de- stinul unui rorrtancier. Vehement, categoric, svâcnit, stilul său critic nu s’a aşezat încă, spre a da cetitorului impresia de securi- 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tate pe care, cu drept cuvânt, o cere criticului. S’ar spune, după o analogie muzicală, semnificativă psihologiceşte, că d-sa e mai totdeauna cu un portativ prea sus, atât în tădăguire, cât şi în afir- mare. Admiraţia lunecă la d-sa în entuziasm şi se manifestează delirant, iar neaderenţa se traduce oarecum gesticulator şi răstit. Fără să ne mărturisim preferinţa exclusivă pentru tonul critic neutru, de rece răsfrângere intelectuală, credem totuşi în demni- tatea unui stil critic, pe cât se poate impersonal. Disciplina critică implică într’adevăr mortificarea subiectivă, înfrânarea tempera- mentală. De altă parte, dacă nevoia de a fi probantă întipăreşte criticei un ritm propriu, dialectic, acesta nu se cuvine să se con- funde cu stilul vorbit. Ne vom opri aici, spre a disocia între critica orală, pomenită de Thibaudet în «Physiologie de la critique», şi stilul oral, în scris. Critica orală aparţine în mai largă măsură masei cititoare, dar este, ceea ce i-a scăpat criticului francez, şi un alt mod de comunicare familiară, uzuală fiecărui critic, în in- timitatea dialogului. Când, aşa dar, un critic îşi împărtăşeşte slobod impresiile de lectură, el se găseşte în situaţia privilegiată de a se putea exprima verbal, sintetic şi cu totul neconstrâns de minimul de convenienţe al scrisului. In această împrejurare, critica vorbită e adesea mai plastică şi mai sinceră decât cea scrisă, folosindu-se de formule colorate sau elocvente exclamaţii. Gestul si mimica > t se adaogă acestei specii de critică intimă, spusă la ureche sau ro- stită în faţa unei mici galerii, care solicită confidenţa sau para- doxul, îmbiind pe rostitor la o maximă nesupraveghere de sine. Un oarecare exemplu de critică secretă, «in petto », pe care şi-a interzis-o autorul ei în scris, este cărţulia postumă a lui Sainte- Beuve cu titlul « Mes poisons », unde otrava savant distilată îm- potriva contemporanilor în «Lundis» se găseşte în stare brută. Critica orală nu trebue însă confundată cu stilul oral din scrisul unor critici, care presupune dialogul, plin de civilitate şi măsură, familiaritatea aleasă: este scrisul impresioniştilor de pretutindeni. In serviciul adevărului, pe care d. Octav Şuluţiu înţelege să nu-1 trădeze niciodată, d-sa aduce familiaritatea tonului oral, «debutonat»; d-sa scrie cum vorbeşte între prieteni, că «autorul (d. Tudor Arghezi) se dă la oameni» (pag. 144), sau că acelaşi «a făcut mare scandal la gazetă», ori: «A scris vreo nu ştiu câte articole »... (pag. 147). Chiar dacă suntem de acord cu cri- ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 639 ticul, privitor la câte un roman nerealizat ca « Ochii Maicii Dom- nului », socotim că nu se poate scrie despre el: «... o carte fran- camente catastrofală» (pag. 148), deoarece se valorifică prin nu- meroase frumuseţi, de ordin liric şi descriptiv. Ni se pare cu totul insolită paranteza de critică orală: (« ... de fapt poate că numai autorul vrea să facă pe nebunul, dar nu-1 prinde!»). Neajunsul unei asemenea încălcări de planuri, al scrisului şi al rostirii, se vădeşte chiar în nesupravegherea logică între categorica expri- mare a lui de fapt, care implică certitudinea şi dubitativul poate că; ca să scriem ca d-sa, poate că, de fapt, adverbul numai se cu- venea aşezat după vrea, ca să se integreze corect, topicei. Execuţiile d-lui Octav Şuluţiu sunt de o vervă mai curând conversativă decât critică, anulându-şi eficacitatea, prin excesele giumbuşului. După ce a spus despre numita carte, ceea ce a crezut francamente, adaogă: « E ratată fără posibilitate de recurs. Şi nu din cauză că n’ar fi un roman. Nu numai că nu e roman, dar nu e nimic. Şi despre nimicul care nu e — ba care e — căci la urma urmei e totuşi un mare nimic — o să stăm de vorbă (pag. 148). Dacă a fost atât de peremptoriu, fără posibilitate de recurs, ne întrebăm la ce mai e bună demonstraţia. Creditul cititorului avizat se refuză dovezilor de felul celui ce urmează: « Acest Tile, dacă există, e în fond un nebun şi un aberat sexual, pe care autorul îl duce la mănăstire şi-l lasă acolo într’o chilie în loc să-l ducă la locul potrivit, Mărcuţa. De fapt îl duce la mă- năstire ca să justifice titlul « romanului», căci dacă l-ar fi dus la Mărcuţa trebuia să-l intituleze Ochii doctorului Marinescu ceea ce ar fi fost mai puţin comercial şi de loc interesant». Pe cât de agreabilă ar fi această glumă groasă în conversaţie, pe atât de nepotrivită este în scris, unde se cer alte instrumente dialectice. De altfel, articolul, admitem, de o perfectă bună cre- dinţă, îşi zădărniceşte eficienţa prin contradicţii, savuroase în vor- bire, dar necuvenite într’un studiu. Cum rămâne cu judecata de valoare, a nulităţii totale a cărţii, după ce criticul i-a recunoscut pagini foarte frumoase ? Că ele nu se inserează organic romanului, am arătat şi noi, învederând inaptitudinea epică a autorului, concluzii la care ajunge şi d. Şuluţiu, luându-şi libertatea afir- maţiei că opera e un mare nimic, dar cu « pagini de descriere, re- marcabile » (pag. 152). 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Severităţile d-lui Octav Şuluţiu nu decurg dintr’o rigoare funcţională, deoarece alternează cu entuziasme, care, strict con- trolate, s’ar fi transformat în consecventă respingere. Fără să intrăm în examinarea temeiurilor critice, de exaltare a unei alte opere argheziene, « Cimitirul Buna-Vestire >>, a cărei unitate de concepţie şi compoziţie nu e însă indiscutabilă; vom observa că d. Şuluţiu se foloseşte şi de rândul acesta de un stil oral, când cercetează « ceea ce e mare » (pag. 171) în această carte şi când încheie repetând că, «ea nu poate să nu fie o cartemare». Acest epitet inexpresiv se repetă de altfel şi cu privire la d. Lu- cian Blaga care ar fi «izbutit cu mare artă să facă a retrăi eroul din Avram Iancu », pricina pentru care « drama lui Lucian Blaga este mare ». Am vrea să ne facem înţeleşi că asemenea caracteri- zări orale, de vorbire curentă, trebue cu desăvârşire ocolite în scris. Ritmului vorbit i se datoreşte şi prolixitatea, înlăuntrul chiar al unei singure fraze, ca aceasta: « Moralismul autorului se poate desluşi în acest pasaj care nu e izolat în carte, unde se găsesc multe altele de aceeaşi natură» (pag. 169). Ca să exprime caracterul controversat şi greu de definit al spe- cificului naţional, criticul nu se sfieste să scrie cum vorbeşte: «... unii au susţinut că specificul naţional nu există, iar alţii că există, fără însă a şti să spună ce-i aia » (pag. 254). Se va recu- noaşte lesne oportunitatea unui alt stil al desbaterilor de idei. Reflectarea asupra stilului ideologic i se impune cu deosebire d-lui Octav Şuluţiu, care vrea să ia în considerare filosofia d-lui Lucian Blaga. Cu toată gratitudinea pentru entuziastele recunoa- şteri, autorul « Eonului dramatic » a rămas, de sigur, foarte sur- prins, de a se vedea definit ca un spirit ştiinţific (pag. 215), în acelaşi loc unde se vorbeşte despre « confuzia şi poza husserliană, care întinde curse cititorului, trage panglici pe nas şi dansează pe sfoară » (p. 220). Asemenea opoziţii sunt jenante cu deosebire pentru be- neficiarul lor, ale cărui strălucite construcţii spirituale se funda- mentează pe ipoteze, pe intuiţii, fără pretenţia de a fi ştiinţifice. Conceptele sunt de altfel la d. Octav Şuluţiu în libertate şi se îm- preună capricios, ca în expresia « fantezie a raţiunei » (pag. 235), sau în descoperirea rolului pe care îl joacă în ştiinţă imaginaţia (pag. 236), în loc de ipoteza. Din recenziile lucrărilor teoretice ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 641 ale d-lui Lucian Blaga, ne-a reţinut întâmpinarea referitoare la rolul individului în formarea stilului epocii, pe care autorul îl socoteşte colectiv şi anonim, precum şi obiecţia adusă organi- zării proprii a inconştientului, privit de filosoful român ca un cos- mos autonom.'A trebuit să reducem însă ceva din uimirea cu care am luat cunoştinţă de rezervele comentatorului, când am citit, într’o recenzie următoare, că d. Octav Şuluţiu a fost «definitiv convins de necesitatea de a concepe inconştientul ca un cosmos » (pag. 269). Fireşte, nu se cade să trecem peste mărturia de mo- destie a criticului, relativ la incompetenţa sa, în domeniul filo- sofici, dar nu socotim mai puţin spectaculos elanul cu care judecă şi împuterniceşte realizările de pe «tărâmul celălalt», al meta- fizicei. Intr’un cuvânt, obiecţiile aduse d-lui Octav Şuluţiu se re- duc la una singură, care l-ar mustra prietenos de imoderaţie în scris ca şi în gândire, dintr’un impuls temperamental ne- stăpânit. Nu am fi stăruit atâta, dacă n’am fi încredinţaţi că tâ- nărul critic este perfectibil, deoarece stăpâneşte preţioasele ca- lităţi etice ale vocaţiei. D-sa este într’adevăr un critic prevăzut cu o frumoasă armătură morală. Cu totul dezinteresat, nu face din profesiunea sa, strategie, ca să-şi recruteze prieteni, în vederea reciprocităţii. De o sinceritate neîndoelnică, îi place să se exprime răspicat, cu orice risc. Scrisul său nu cunoaşte elogiul perfid sau rezerva tăinuită, adeziunea care nu angajează şi formulele echi- voce, atât de frecvente în critica noastră. De pe poziţia axiologică, singura responsabilă, d-sa nu eludează niciodată judecata de va- loare, preferând să se înşele decât să înşele. Putem să nu fim de acord cu d-sa, în unele judecăţi de valoare şi ierarhizare, — ca acelea relative la « Femeea de ciocolată» şi « Zilele şi nopţile unui student întârziat» pe care nu le recunoaştem a însemna un progres fată de « Rusoaica », dar acestea sunt rezerve care nu îi sdruncină temeinicia poziţiei. Primele trei studii din volum, «Intre cronică şi critică literară », « Autentic şi estetic » şi « Noutate şi originali- tate » vădesc posibilităţile sale de disociere pe tărâmul ideilor generale. Mai puţin bătăios, mai puţin oral şi mai supraveghiat (ca în « Ambigen », carte de frumoasă ţinută literară), cu preţiosul său complex de însuşiri morale, atât de rare în atmosfera de tran- zacţiuni şi concesii, a vieţii literare, d. Octav Şuluţiu este, de sigur, 11 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6 42 unul din puţinii chemaţi să restaureze demnitatea profesională a criticei. * * * Provenit din poezie (1921—1930), cu o foarte scurtă zăbovire în lirismul spontan şi neconstrâns, d. Vladimir Streinu a exer- citat chiar în disciplina lirică un sever autocontrol critic. După o rară producţie, care îi asigurase stima cunoscătorilor, d-sa şi-a încetat activitatea de poet, jerfindu-şi vocaţia, din confruntarea ei cu absolutul idealului său liric. Din frecventarea riguroasei estetice a filierei de gândire Poe, Baudelaire, Mallarme şi Valery, poetul şi-a alcătuit un mănunchi de severe principii artistice, care l-au orientat către judecarea fenomenului literar. Cine-şi mai aminteşte de efemerul periodic «Kalende» (1928—1929), cu o atitudine ferm intelectualistă, unde unul dintre redactori era d. Vladimir Streinu, alternând poezia rece şi savantă cu polemica ideologică, va relua lesne firul, la cetirea frumosului volum de « Pagini de critică literară », în care autorul şi-a strâns la un loc foiletoanele şi eseurile critice. Poet şi critic, filolog şi artist, d-sa e unul dintre scriitorii noştri care gândeşte cât mai strâns asupra condiţiilor specifice ale fiecărui sector literar. De pe urma for- maţiei sale lirice, se învederează un cunoscător intim al modali- tăţilor poetice, numai că însăşi experienţele sale în discuţia con- strângerii îl îndeamnă să prefere de câtăva vreme orientarea opusă, a poeziei « vitaliste ». Iubitor al cuvântului, totodată riguros exact dar şi rar, prevăzut cu un vocabular bogat, în care se înve- cinează seva rurală cu neologismul conceptual, criticul îşi trage satisfacţia scrisului din dibacele izbutiri filologice. E la d-sa o anumită preţiozitate, totdeauna trează, adică trecută prin filtrul reflecţiei, dar oricum, o căutare, când de cuvinte cu circulaţie restrânsă, când de folosirea lor, foarte personală/ când de întor- sătura sintactică neobişnuită. De altă parte, poetul abătut dela chemarea sa, mai poruncitoare decât i se păruse, violentat, dar neucis, iese la iveală în compensarea metaforică pe care o aduce scrisului său, mai adesea abstract şi teoretizator. D. Vladimir Streinu manifestă un dispreţ categoric faţă de ceea ce numeşte « stilistică» spre deosebire de stil, demarcând între ostentaţia scrisului literaturizant şi scrisul expresiv, al ade- ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 6+3 vârâtului artist. Scrisul său frământă într’o pastă deosebit de originală, materialul rând pe rând concret şi abstract, cum soco- teşte că.se cuvine a fi stilul critic. Din silinţa pe care şi-o impune întru «aproximarea.» cât mai exactă a fiecărui fenomen literar, precum şi din structura particulară a topicei sale, îmbrăţişând forme lexicale adeseori neuzitate, rezultă o impresie curioasă de încordare, care nu înlesneşte ecoul scrisului său, necomunicativ. Este un stil distant, stăpânit, rece, care-şi interzice căldura şi elanul, găsindu-şi raţiunea în luciditate şi în realizarea de sine. Pornit dela criticismul cu excesele sale, când e vorba de creaţia poetică şi apoi dela un intelectualism intransigent faţă de orien- tarea mistică de mai acum zece ani a tineretului, d. Vladimir Streinu a evoluat simţitor către un pronunţat agnosticism, în domeniul criticei literare. Neraportat la disciplinile filosofice şi ştiinţifice ale momentului cultural, dar receptiv infiltraţiilor berg- soniene, criticul şi-a sdruncinat anumite securităţi raţionale. Lim- bajul său ideativ se complace de câtăva vreme în dinamitarea certitudinii critice, lată ce spune d-sa de pildă, filosofând în marginea literaturii: « ...literatura, despre natura căreia altceva nu ştim « exact şi precis » decât că este o valoare de inexactitate şi imprecizie... » (p. 287). Una din afirmaţiile care-i sunt fami- liare, e aceea că frumosul este «inanalizabil ». Arta, după d-sa, are un « mister constitutiv ». « Domeniul secret al operei de artă » este «seria indefinisabilelor logice ». Literatura, în genere, nedi- vulgându-şi «secretul » şi cu deosebire poezia «umilind inteli- genţa », obligă pe critic să cerceteze « unicitatea necategorială » a operei de artă şi să se mulţumească cu « aproximarea » ei. Ca şi în critica bergsonistă a inteligenţii, întâmpinările d-lui Vladimir Streinu vor să învedereze ineficacitatea raţiunii faţă de «fluen- ţele » şi « devenirile » vieţii, captată în literatură. « Opera de artă * este, aşa dar, o « realitate-limită a înţelegerii noastre », care nu-i poate defini « misterul vibrător », « realitatea ei monadică ». Oricât scepticism ar decurge din aceste aplicări bergsoniene, de recentă adopţiune, d. Vladimir Streinu nu ajunge la dene- garea oricărei eficienţe a criticei. Obiectul criticei rămâne, cu toate dificultăţile ce i se ivesc în cale, delimitarea unicităţii operei şi aproximarea ei. Trei par a fi modurile propuse în vederea obţi- nerii acestui rezultat: unul, rigoarea de judecată, prin ocolirea 11 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE formulărilor ce ar vădi viţiul de a se potrivi generic unei serii de opere sau de scriitori; altul, «consonanţa» şi «consimţirea», derivate nemărturisit din estetica simpatiei, a « Einfiihlung »-ului; al treilea, « instrumentul exact al metaforei », care, folosit de critic, sensibilizează formularea abstractă până la pipăire. Departe, aşa dar, de a degenera în total scepticism, criticismul bergsonian, la d. Vladimir Streinu, se rezolvă în metodă normativă, spre a pre- întâmpina slăbiciunile inerente criticei. Ce s’ar putea obiecta normelor, recomandate de autorul « Pa- ginilor »? Privitor la prima normă, a formulărilor critice necate- goriale, se iscă obstacolul tipologiilor naturale, care grupează fie serii de scriitori, fie rânduri de opere, dovedind că nu există în realitate unicităţi ireductibile, caractere absolut subiective de opere sau de autori, «monade» în strictul sens al cuvântului (obiecţia priveşte chiar înclinarea contradictorie, la însuşi d. Vladimir Streinu, din alte articole critice, nestrânse în volum, care propun clasificări «tipologice»; în logică proprie, această preocupare ar trebui să-i fie cu totul străină). In ceea ce priveşte «consonanţa », instrumentul critic al «con-simţirii» e de sigur uneori fecund, înlesnind intuiţii critice mai intime, mai calde, patetice chiar, dar viţiul acestei critici constă în subiectivitatea ei, care nu mai îngădue « consonanţa » criticului cu opere şi autori de structuri diferenţiale; criticul, în înţelesul deplin al cuvântului, e dator să înţeleagă şi structuri străine propriei sale alcătuiri spi- rituale. Cât despre «instrumentul exact al metaforei» sau, altfel zicând, recomandarea unui « stil critic » plastic, aceasta ni se pare o glumă, de « pince-sans-rire », de poet nepocăit ţi după ce şi-a interzis stăruinţa în poezie. De ce să mai zăbovim asupra erorii de a se propune metafora ca un instrument «exact» (p. 297), când însuşi preconizatorul ei se corectează în paginile următoare^ reducându-i « exactitatea » la conceptul mai just de « echivalenţă ? » Metafora, în «stilul critic », încetează chiar pentru d-sa de a fi un «instrument exact», ea având doar a «releva » un «sistem de echivalenţe între ordinea ideală a gândirii şi aceea materială a simţirii » (p. 301). Iarăşi încetăm de a ne încrede în cheile magice oferite de d. Vladimir Streinu, când d-sa asigură o metodă a « stilului critic » metaforizant: « Criticului, câtă vreme se menţine la aproximarea cea mai strictă a operei, îi înfloreşte dela sine ASPECTE DE CRITICA LITERARĂ CONTEMPORANĂ 645 condeiul în mână ca toiagul lui Aaron » (p. 297). Prin alte cuvinte, rigoarea critică, aproximatoare, determină, printr’o legătură cau- zală, stilul metaforic. In realitate, acest stil e o instrumentare naturală, la criticii derivaţi din poezie, ca d-nii Perpessicius şi Vladimir Streinu, şi artificială, la alţi critici, de ţinută artistică, în felul d-lor E. Lovinescu şi Pompiliu Constantinescu. De altfel, « sistemul de echivalenţe » este posibil şi prin formulări abstracte, care se cade numai să fie foarte riguroase. Revenind la o afirmaţie turburătoare a criticului, care mărtu- riseşte undeva, că, de când face critică literară, « realitatea ultimă a marilor opere » i-a <( opus un refuz hotărît» (p. 326), avem de observat că acest agnosticism nu e de esenţă exclusiv filosofică. In ştiinţele pozitive, se vorbeşte adesea de o «margine » (une marge), Pe care explicaţia ştiinţifică nu o poate acoperi. Unul din cei mai autorizaţi epistemologi moderni, Emile Meyerson, nu s’a sfiit să învedereze «iraţionalii», ca elemente calitative, ca proprietăţi ireductibile, la cantitate. Iraţionalul, în ordinea feno- menală, e însuşi specificul: astfel, «în geometrie, tridimensiona- litatea spaţiului e de sigur un iraţional, un fapt pe care trebue să ne limităm a-1 constata şi care caracterizează spaţiul nostru, care exprimă o proprietate, un element calitativ pe care îl destăi- nueşte acest concept » (De Vexplication dans Ies Sciences, II, 212). Meyerson a indicat că şi în ştiinţă, « rezistenţa naturii », de a se încadra unei «legalităţi» cauzale, face iluzorii explicaţiile raţio- nale, totale. Dacă, aşa dar, se constată că, şi în ştiinţă, calitativul se refuză judecăţii raţionale, «aproximarea» adevărului e un deziderat literar, derivat din rigorile spiritualui ştiinţific. Cum s’ar putea să confundăm însă aproximarea, de ordin ştiinţific, provizorie, până la o aproximare mai strânsă, cu aproximările metaforice, care sunt pur subiective, nesusceptibile de perfecţionare? Meta- fora, ca « instrument » e de sigur cel mai inexact, deoarece substitue rigorii intelectuale, fantezia literară a criticului, cea mai arbitrară dintre « echivalenţe ». Dacă ar fi să ne mai oprim asupra uneia din «teoriile » d-lui Vladimir Streinu, nu putem trece peste aşa zisele « dublete arti- stice ». D-sa observă, cu drept cuvânt, că pretinsele lipsuri ale creatorilor sunt reversul câte unei facultăţi creatoare; ca atare, 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE într’o estetică ce, adăogăm noi, îşi interzice caracterul normativ, să ne mărginim a le constata, fără să le imputăm autorilor, ele fiind structurale. Autorul acestei ingenioase observaţii exagerează însă, când numeşte lipsurile constitutive ale autorilor, «carenţe nutritive ale spiritului »; deoarece, nu ele, însuşirile negative, generează pe cele pozitive; putem, mai cu dreptate, să le numim <1 carenţe compensate » prin calităţile pozitive. Multe ar fi opoziţiile ce le stârnesc teoriile d-lui Vladimir Streinu, al cărui paradox constitutiv este tocmai înclinarea pro- nunţată a poetului, către ideile normative, absolute, indiscutabile, atât de surprinzătoare faţă de certul său agnosticism. A le da curs în voie, ne-ar împuţina răgazul ce ne rămâne spre a stărui asupra calităţilor scumpe ale scriitorului. Chiar când nu-i putem îm- părtăşi vederile şi de ne-ar fi plăcut şi uşor să observăm, bună- oară, că d-sa numeşte, scriind despre «Mite», «judecăţi», ceea ce sunt numai obiecţii periferice, iar « impresii», tocmai intuiţiile critice esenţiale, aşa fel încât ne îndeamnă a-1 încadra printre impresionişti, — îi preţuim oricând scrisul, atât de personal, în dozarea invenţiei plastice cu abstracţiile. Pentru aprecierea talen- tului său literar, vom cita un frumos fragment, care i-a fost «in- spirat » de virtuozitatea formală a înaintaşului său, d. E. Lovinescu : « Frazele d-lui Lovinescu, în general, au linii de purităţi ele- nice; sunt statui, poate reci ca acestea, însă al căror echilibru nu a putut ieşi,decât dintr’o întârziere voluptoasă a mâinilor în modelaj; sunt şi bărbăteşti dar şi feminine, energice dar şi lichide. II văd pe d. E. Lovinescu, în amorul său de fraze, la o masă circulară de olar; mâinile sale frământă argila plastică şi, cu muzica roţii în urechi, meşterul deodată contemplă, ridicân- du-i-se din palme, coapsa unei amfore, pulpa unui vas de flori, sâni de bibelouri; îl văd pe d. Lovinescu netezind cu pasiune ulcioare, ulcele de preţ, vaze ornamentale — dar cu atâta uitare de sine şi de tot, încât câteodată, neobservând că argila s’a sfârşit, degetele fugăresc sensuale forme fictive, alcătuesc din deprindere despotică în văzduh arhitecturi nevăzute, pe care le îmbrăţişează şi le lustrueşte cu mecanica în contratimp a mâinilor de mare olar» (pag. 167—168). Foarte supraveghiat, aşa cum se vădise sever şi în conştiinţa sa de poet, d. Vladimir Streinu e unul din cei mai interesanţi. ASPECTE DE CRITICĂ LITERARA CONTEMPORANA 647 scriitori ai momentului literar, al cărui scris cere însă o frecven- tare atentă şi iubitoare. Sceptic, dar şi surprinzător de afirmativ, iubitor al spontaneităţii, dar extraordinar de laborios (sau ela- borat), vitalist categoric, dar şi teoretizator înverşunat, cu « du- blete » temperamentale, dintre cele mai neaşteptate, d-sa oferă o privelişte intelectuală oricând spectaculoasă. Evadat din poezie, se regăseşte poet în critică, prin distilarea preţioasă a scrisului, prin modul indirect al expresiei, prin atmosfera ocultă cu care îşi împânzeşte adevărurile, tenace urmărite; deşi poet, prin ceaţa care-i place să o pună între obiect şi inteligenţă, prin misterul cu care-şi înconjură aparatul îngrijit dialectic, este un critic, prin respingerea mai adesea dispreţuitoare a părerilor critice străine şi prin stăruinţa încordată cu care vrea să şi le impună pe ale sale, riguros verificate, strâns aproximate, niciodată « fluente » ca însuşi obiectul ideal, al «misterului vibrător... » * * # La d. Pompiliu Constantinescu, se îmbină portretistul cu ju- decătorul, artistul cu criticul. De o certă filiaţie lovinesciană, d-sa întruneşte sagacitatea analitică cu năzuinţa către sinteză. Spirit ornat, criticul urmăreşte expresia justă, în haina de săr- bătoare a cuvântului. Fără să respingă conceptul de «intuiţie centrală », care este varianta formulei tainiene «la qualite maî- tresse », reluată de d. E. Lovinescu, d-sa e mai atent decât pre- decesorul său, la toate feţele operei literare, recunoscându-se poate cu deosebire în migala analitică, cu care parcă ar voi să sleiască semnificaţiile obiectului cercetat; în loc să procedeze, ca înain- taşul său român, prin arborescenţe deduse din intuiţia centrală, d. Pompiliu Constantinescu o socoteşte pe aceasta ca un scop final, după istovirea analitică. Critica sa este de o meticulozitate desă- vârşită, oferind priveliştea netăgăduită a seriozităţii. Neatras de zările istoriei literare şi de ispitele clasificărilor, d-sa şi-a însuşit totuşi, din familiarizarea cu spiritul thibaudetian, înclinarea către configurările geografice, în cadrul unor largi perspective lite- rare, Ferindu-se ca mai înainte de înlănţuirile stricte ale scriitorilor, cu raportul de cauzalitate al metodelor pretins ştiinţifice, seriile de felul acelora mânuite de Thibaudet îngădue confratelui nostru o mai mare libertate în alegere. Nota specifică 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a raporturilor stabilite astfel între opere şi scriitori, este iniţiativa gustului sau a intuiţiei, este libertatea subiectivă, tolerantă cu alte întreprinderi similare. Ridicându-se, aşa dar, deasupra operei literare, care face obiectul fiecărei recenzii, criticul se învoeşte să privească spaţiul literaturii naţionale, cu simţul bergsonian al unei durate neîntrerupte, fără pretenţia însă a exclusivităţii spectacolului, ba chiar cu o trează curiozitate în surprinderea altor intuiţii de durată. Cu asemenea dispoziţie morală, d. Pom- piliu Constantinescu e unul din cei mai avizaţi geografi ai hărţii noastre literare, înţeleasă în relativitatea subiectului care o con- strueşte. Un anumit scepticism se leagă fireşte de condiţia criti- cului, liberă în alegerea unghiului de perspectivă şi curioasă de toate perspectivele posibile. Spirit prob şi ponderat, autorul « Fi- gurilor literare » respinge prin structură orice dogmatism, culti- vându-şi instinctul de pelerin, al tuturor peisajelor literare. Simţul relativităţii, care îl stăpâneşte, nu îi interzice, când este nevoe, desbaterea punctelor de vedere false, în configurarea câte unui scriitor. De aceea, d-sa examinează foarte strâns, ediţia lui B. P. Hasdeu, întocmită de d. Mircea Eliade, într’un spirit de romantic entuziasm. D-sa se opreşte asupra afirmaţiilor capitale ale edito- rului, din inspirata sa prefaţă, spre a urmări dacă ea a fost şi bine inspirată. Printr’o confruntare pas cu pas a calificărilor entuziaste cu textele operei lui Hasdeu, d-sa reduce opera lui lirică şi dra- matică la scara riguroasă a gustului de astăzi. Deşi perfect în- dreptăţită, operaţia critică nu ţine seamă în deajuns de împreju- rările istorice şi de nivelul gustului contemporan, marcând deo- sebirea dintre înţelegerea epocilor literare trecute, la istoricul li- terar, şi perspectiva duratei, la geograful literar thibaudetian. Prin alte cuvinte, un critic literar mai familiarizat cu întreaga atmosferă culturală din vremea lui Hasdeu, i-ar fi acordat de sigur mai mult decât d. Pompiliu Constantinescu, fără să se fi dedat la excese subiective, de felul acelora ale d-lui Mircea Eliade, care i-a acordat totul, socotindu-1 ca pe propriul său prototip, în care s’a recunoscut omagial. D. Pompiliu Constantinescu este, de sigur, îndreptăţit să afirme că « Hasdeu are nevoie ca să fie valorificat mai ales de spiritul critic»; tot aşa de justificată este însă şi necesitatea situării sale istorice. Cu acest prilej, ne întrebăm dacă durata bergsoniană, însuşită de criticul român prin mijlocirea lui Thibaudet, sau ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 649 «intuiţia» e îndreptăţită să excludă cunoaşterea oarecum arhi- vistică a literaturii în toată ambianţa culturală. Să nu uităm că documentarea, prea dispreţuită adesea, a nutrit substanţa bogată a criticii lui Sainte-Beuve, care, cu tot talentul său literar şi cu toată puterea sa intuitivă atât de mobilă, nu se socotea deplin pregătit a scrie, până ce nu îşi restaura atmosfera culturală de epocă, cu o curiozitate de istoric şi de psiholog. Ne interesează tot atât de a şti ceea ce este actual din producţia lui Hasdeu, spre a de- duce că acelaşi lucru va fi permanent valabil, ca şi de a cunoaşte ceea ce era actual la Hasdeu, pe vremea sa, înserându-1 momen- tului cultural respectiv. De bună seamă, o culegere antologică a operelor lui Hasdeu e datoare să dea la iveală presupusele valori permanente, care sunt însă atât de relative, încât nasc şi obligaţia de a scoate din uitare ceea ce a reprezentat cândva stilul epocii. Criteriul estetic, aşa dar, se cuvine împletit cu un punct de vedere istoric, spre a restitui imaginea adevărată a câte unui autor din trecut, atât cu trăsăturile sale, în care se recunoştea veacul, cât şi în cele preţuite de noi. In seria de judecăţi ce urmează: «Alecsandri e un prea fecund amator, Bolintineanu un im- penitent versificator, iar Hasdeu un retor...» (pag. 57) recunoa- ştem verdictele artistice ale unui contemporan, « sincronizat» cu gustul literar de astăzi, dar inechitabil, în perspectiva istorică. Intr’adevăr, producţia lui Alecsandri ni se pare prea abundentă şi inegală, ca să ne-o însuşim astăzi integral; ea a fost însă, în mare măsură excepţională şi fecundantă la vremea ei, contribuind la creşterea nivelului literar şi la educaţia gustului public. Cuvântul de amator poate nu corespunde întocmai cu neîntrerupta acti- vitate literară a lui Alecsandri, fiind de sigur întrebuinţat de critic în alt înţeles decât sensul opus aceluia de profesionist, cum a fost în realitate poetul; amator, adică diletant, nu poate fi numit nici chiar versificatorul (socotit de d. Perpessicius, inferior prozato- rului), care a avut un rol determinant în evoluţia liricei noastre. De aceea, socotim că geografia noastră literară, practicată în sensul thibaudetian, l-ar nedreptăţi pe autorul modern al «Mioriţei», prin aşa delicata trăsătură din condei, a criticului, care seamănă cu geana de lumină, zugrăvită de artistul japonez, pe ceaşca de porţelan: « Alecsandri e un prea fecund amator ! » Cine nu face însă 650 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pictură japoneză pe serviciul de ceai, e parcă dator să fie mai puţin sumar în judecăţile sale critice, luminate interior de adevărata perspectivă culturală a trecutului. Observaţia noastră nu îl va evita nici pe «impenitentul versificator», a cărui adeseori prolixă şi mecanizată stihuire a reprezentat la rândul ei un spor de nivel în epocă, pentru ca să nu aibă a fi chemată la tribunalul peni- tenţii. Să-i judecăm rolul după golul din lirica noastră, dacă ne-ar fi lipsit; nefiind locul aci să încercăm o reabilitare a lui Bolinti- neanu, ne mărginim a propune severului său critic, o alta măsură de judecată, situându-1 în noianul de mediocritate literară, a vremii. Mai avar cu Hasdeu decât cu precedenţii d. Pompiliu Constantinescu îl numeşte doar « un retor », fără epitet, cu me- ritul negativ de a nu fi « eminescianizat », în plin « eminescianism ». Enunţul, lipsit de intenţie glumeaţă, ni se pare de-a-dreptul uluitor şi el nu a putut fi conceput decât de o structură cu totul a- sau antiistorică. Ştiindu-se cât a fost de impermeabil faţă de feno- menul liric eminescian, Hasdeu, care încetase de a scrie poezii, «în plin eminescianism », a avut, aşa dar, « meritul negativ de a nu eminescianiza». Mai interesantă ni s’ar fi părut cercetarea deosebirilor dintre stilul retoric al autorului « Odei la ciocoi » şi stilul satiric al momentului, decât desconsiderarea unei produceri literare trecute, după criteriile gustului actual. Când criticul cer- cetează poema « Dumnezeu» a lui Hasdeu, ca să reţină numai « penibila luptă cu expresia lirică » (într’una din rarele lui poeme din «plin eminescian»), este de sigur mai îndreptăţit în severi- tatea sa, decât atunci când se referă la o producţie cu trei de- cenii mai veche. Cu aceste rezerve, studiul despre B. P. Hasdeu pune în lumină o latură mai rară a criticului, de polemist dibaci, ager să surprindă slăbiciunile unei construcţii. De aceeaşi bună esenţă dialectică este cercetarea despre Mateiu I. Caragiale, în care criticul întregeşte chipul autorului, spre a adăoga izvoarelor lui străine, puse în lumină de d. Vladimir Streinu, filiaţia sa autohtonă. După ce stabileşte punctele de contact, tot atât de plauzibile ca şi diferenţierea dintre Mateiu şi Ion Luca, d. Pompiliu Constantinescu indică o filiaţie ce «merge până la Filimon, la Ion Ghica şi Anton Pann, la verbul colorat, pitoresc al suburbiei bucureştene, moştenire turco-fanariotă, atât de adânc pătrunsă în graiul muntean orăşenesc ». Abundente apropieri ana- ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 651 logice îi sprijină intuiţia critică, restabilind pe autor în climatul literar naţional. Capitolul de rezistenţă al volumului este poate acela consa- crat lui I. L. Caragiale. Foarte interesantă, de sigur, reabilitarea farsei « D’ale Carnavalului»; nu tot atât de justă ni se pare însă situarea comediei « O noapte furtunoasă », sub nivelul nepreten- ţioasei « Conul Leonida faţă cu reacţiunea », în care criticul vede prea mult: «o admirabilă comedie de caracter ». Nu credem că « O noapte furtunoasă » şi-ar scădea valoarea, întru cât « antipatia scriitorului » l-ar fi deformat pe Rică Venturiano, «transformân- ’ du-1 într’o marionetă » (pag- 29). De altfel, peste câteva pagini, acelaşi personaj îşi găseşte o excelentă caracterizare: « Verigă de tranziţie într’un lanţ extrem de simplu, Venturiano este un produs spiritual specific bucureştean, născut din trecerea din Dealul Spirii spre băncile Universităţii, spre viaţa politică demagogică şi spre presă ». Nu avem răgazul unui prelungit dialog în contradictoriu, care ne-ar îndemna să discriminăm şi cu privire la afirmaţia că I. L. Caragiale ar fi fost singurul realist, în grupul romantic al * Junimii ». Să se fi refugiat oare Creangă «în mitul copilăriei »? aşa după cum Eminescu s’ar fi « pierdut în fantasmagoria trecu- tului şi în feeria naturii », sau precum Maiorescu s’ar fi <( izolat în statica metafizicei schopenhauriene », iar Duiliu Zamfirescu s’ar fi mângâiat cu « viaţa idilică a aristocraţiei rurale »? Ne e teamă că fiecare din aceste caracterizări fixează numai un aspect din structura morală respectivă, îndreptăţindu-ne să opunem nota- ţiile realiste din « Amintiri» şi basme, realismul politic al lui Emi- nescu, încadrat în doctrina politic-socială realistă a Junimei, precum şi replica din « Tănase Scatiu » şi restul ciclului, care dă o altă co- loratură decât cea romantică, neamului Comăneştenilor. însuşi Titu Maiorescu nu poate fi privit, în complexiunea sa, ca un buddhist modem şi anexat ca atare romantismului, câtă vreme acţiunea sa, pe toate planurile, împotriva paşoptismului, este categoric opusă romantismului. Surprinzând în comedii şi în « Momente », aşa cum foarte bine scrie mai departe criticul, « acelaşi contrast dintre fond şi formă, dintre spirit şi aparenţă», Caragiale este solidar cu junimismul, care nu poate fi privit ca « un produs spi- ritual ce ţine de romantism ». De bună seamă, aceste întâmpinări nu au pretenţia să anuleze stricteţea hărţii morale, pe care 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu atâta exactitate a ridicat-o criticul, în adevăratul spirit al lui Caragiale. Oprindu-ne puţin asupra frumoaselor pagini despre Ion Creangă, avem impresia că d. Pompiliu Constantinescu s’a lăsat prea sedus de ipotezele filosofiei etnice a d-lui Lucian Blaga, afirmând în treacăt despre Calistrat Hogaş, că ar fi «expresia cea mai au- tentică a sentimentului mioritic al existenţei» (pag. 12). Chiar de am accepta ipoteza, ne-am îndoi că lucidul şi ironicul po- vestitor, cu farmec cărturăresc, ar fi dat expresia subconştientului colectiv, al ancestralului nostru păstoresc. Nu esţe oare o altă exagerare, de a-1 socoti pe Hogaş « un poet de o forţă extraordi- nară, un poet de sensibilitate cosmică ?» De asemenea, « valoarea transcendentă » a operei lui Creangă ni se pare o afirmare aven- turoasă, derivată din frecventarea prea recentă a filosofiei d-lui Lucian Blaga. Invitând la dialog, în sensul thibaudetian, cartea d-lui Pom- piliu Constantinescu, bogată în sugestii, este un deosebit excitant intelectual. Cu cât mai viu stârneşte controversa, cu atât mai interesante se învederează consideraţiile sale, de geograf literar. * * * Ca şi în precedentele serii de « Menţiuni critice >>, d. Perpessi- cius doreşte cu tot dinadinsul să fie privit altfel decât un critic, şi anume ca un lector, care-şi împărtăşeşte impresiile. Să-i ascultăm un fragment din profesiunea de credinţă: «întâia şi cea mai mare din năzuinţele noastre a fost să cetim cât mai multe din cărţile anotimpurilor literare şi să vorbim după aceea, despre dânsele, disimulând, după cazuri, cât mai mult din diformităţile fie ale autorilor înşişi, fie ale reacţiunilor noastre, în particular. Dacă nu ne-a reuşit întotdeauna şi mai ales în mă- sura în care am dorit-o, lucrul se datorează acelor imperfecţiuni ale naturii omeneşti, în atenuarea cărora bunăvoinţa nu are prea multe de spus. Ştim însă, că adagiul terenţian ne-a întovărăşit întotdeauna şi că, indiferent de soarta entuziasmelor sau rezer- velor noastre, ne-a mângâiat iluzia că nimic din ce e literar nu ne-a fost străin » (pag- 479). Dintr’un scrupul de o rară gingăşie sufletească, d. Perpessicius stărue adesea asupra dificultăţilor materiale ale oficiului critic, ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 653 care nu-i îngădue totdeauna răgazul de timp, pentru lectura în- tregii produceri literare actuale, în vederea recenzării. Pasionat cetitor, dintre puţinii care nu părăsesc o carte înainte de a ajunge la fila din urmă, d-sa si-ar fi realizat destinul într’un climat inte- lectual mai pur, în care criticul, răsplătit cum se cuvine pentru trudele sale, n’ar mai fi legat de o altă îndatorire profesională. In împrejurările dela noi, nici unul dintre literaţii profesionişti, poate numai cu excepţia câtorva romancieri de tiraj, nu-şi poate închina osârdia, cu exclusivitate, vocaţiei sale; scriitorul e legat de serbia funcţionărească, prin care-şi asigură subsistenţa, ne- având altminteri să aleagă decât soluţia propusă de orgolioasa fire independentă a lui Jean-Jacques, anume o meserie manuală. In pofida însă a condiţiilor vitrege, scrisul d-lui Perpessicius ur- măreşte cu mai multă luare aminte decât oricare din confraţii săi, noutăţile librăriei, tinzând către recensământul întregei noa- stre produceri literare. Tabla de materii a recentului său volum atestă despre lectura unei sute de volume, despre care a scris într’un interval de 18 19 luni; în foiletonul săptămânal a cuprins nu odată două sau trei scrieri, dar alteori a închinat unei cărţi mai considerate un foi- leton dublu. In această situaţie, d-sa era mai puţin îndatorat decât alţii să înfăţişeze mărturisiri publice de regret, pentru involun- tarele omisiuni; numai un prisos de delicateţe morală le-a dictat. Este un prilej oportun să relevăm caracterul excepţional al unei asemenea punctualităţi, care se împacă cu o structură foarte subiectivă, de impresionist. D. Perpessicius a ştiut să realizeze printr’o disciplină personală, sinteza ce-i părea imposibilă lui Sainte-Beuve, dintre lectura liberă a cetitorului voluptuos de altă- dată şi informaţia erudită, a cercetătorului modern. La drept vorbind, marele critic francez uitase de existenţa acelui tip de lector din vremea Renaşterii, a cărui sensuală plăcere intelectuală se unea cu deprinderea savantelor asociaţii cărturăreşti. După cum erudiţia arhivistică a lui Sainte-Beuve nu înnăbuşea sponta- neitatea sa intuitivă, tot aşa şi d. Perpessicius este criticul im- presionist ideal, îmbogăţit cu substanţa vie a «erudirilor » sale. Poate că farmecul duhului său rezidă în deosebi în darul intelec- tual de a împrospeţi documentul omenesc, prăfuit de vreme, din cărţile generaţiilor trecute, prea curând colbuite prin nepă- &S4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sarea noilor rânduri de oameni. La lectura lui Filimon, lui Con- stantin Radovici din Goleşti, sau a mai necunoscutului o pe- regrin transilvan», Ion Codru Drăguşanu, descoperit de d. N. Iorga, criticul modern ştie să culeagă impresii fragede nebă- nuite. Documentările sale nu urmăresc « stabiliri » sau « restabiliri » docte, identificări de izvoare sau de influenţe, ci se mulţumesc să extragă substanţa nutritivă, de oriunde. Aşa se explică la d. Perpessicius convieţuirea voluptuosului cu învăţatul. Ca şi altădată, când am privit totalitatea producţiei sale cri- tice, socotim că nu e de prisos a stărui asupra erorii, care consistă în a vedea la d-sa, o « universală bunăvoinţă », sau altfel zicând, abdicarea judecăţii critice. Fără să-şi facă din rigoarea judecăţii un punct de onoare, d. Perpessicius nu e lipsit de severitate, de câte ori socoteşte că o operă nu şi-a atins menirea. D-sa nu se sfieşte să exprime limpezi rezerve, chiar când este vorba de unul din autorii săi predilecţi, ca d. Ion Minulescu (cf. «Bărbierul Regelui Midas», pag. 180 urm.). Cu o seriozitate de magistrat, judecă romanul d-lui I. Agârbiceanu, «Biruinţa» (pag. 115 urm.) şi redeschide, după ce a cetit «Stana» (pag. 134 urm.) procesul « excesului de paternitate » prin care romancierul ardelean pretin- dea a fi creat o Vitorie Lipan, sadoveniană, « avant la lettre ». Alteori, cu o admirabilă candoare de filolog, atrage atenţia unui poet asupra verbului şi versului său, care sunt « cu o reverenţă etimologică, oarecum inculte, prea puţin manufacturate » (p. 264). Intr’o altă împrejurare, după o pagină de rezerve categorice, urmează condensarea lor, în această formulă: « Un singur lucru, spuneam, nu este de scuzat, nici de înţeles: stăruinţa cu care d. Vasile Militaru stârpeşte orice urmă de poezie, din volumul d-sale » (pag. 93). Despre primele două volume din romanul autobiografic al d-lui C. Stere, care prin neaşteptata lor apariţie au dezorientat pe cei mai avizaţi judecători, inspirându-le un entuziasm, curând apoi răcit, d. Perpessicius a scris în acelaşi moment cu o luciditate superioară, designând imperfecţiunile operii şi scoţând totodată în lumină realizarea fericită a lui Iorgu Răutu (pag. 390, urm.). Iubitorul de poezie, în deosebi, este asigurat că va recolta, din lectura «Menţiunilor critice», excelente lecţii de reeducare artistică. ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 655 Dar cetitorul de romane va culege încăodată observaţia, că entuziasmul d-lui Perpessicius se aprinde de câte ori planul liric încalcă pe cel epic, în dauna de sigur a adevărului moral. Nu ne vom despărţi de frumoasa şi substanţiala culegere de * Menţiuni critice», fără să împărtăşim cetitorilor noştri, curioa- sele versuri ale lui Grigore H. Grandea, dintr’un «Kalendaru pentru toţi », (1864). «Verter, Verter tot pe tine, Tot pe tine te citesc, Şi cu lacrimi calde, line, De iubire te stropesc. Amic bun, amic ca tine Nicăiri nu mai găsesc ». (« Pe Verter de Goethe ») In aceste versuri uitate, după cum remarcă d. Perpessicius, se anticipează versul lui Vlahuţă (Tot mai citesc măiastra-ţi carte, deşi o ştiu pe dinafară). ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI UN PROZATOR ARDELEAN: PAVEL DAN Volumul postum de nuvele al scriitorului ardelean Pavel Dan, mort anul trecut în plină tinereţe şi într’o aproape totală lipsă de notorietate (căci, dincolo de o modestă reputaţie în lumea revi- stelor de provincie, numele său era cu totul necunoscut) e de natură să provoace criticei noastre literare şi mai ales criticilor tineri oarecare nelinişte. Dacă un scriitor excepţional, ca acest nefericit Pavel Dan, poate să lucreze ani de-a-rândul în umbra provinciei, publicând o întreagă serie de nuvele, de o rară putere epică, fără ca totuşi prezenţa lui să fie observată şi fără ca numele său să poată străbate până în primele rânduri, înseamnă că raza de vedere a criticei nu este suficientă ca să acopere pe toată întinderea ei mişcarea noastră literară şi că, în orice caz, controlul pe care îl exercită această critică nu trece de anumite limite ale geografiei noastre literare. Nu ştim — şi nici d. Ion Chinezu nu ne-o spune în mişcătoarea prefaţă la « Urcan Bătrânul » — dacă Pavel Dan a încercat vre- odată să ia contact direct şi personal cu cercurile literare din Capi- tală. Poate că timiditatea resemnată, ce reiese din paginile sale, l-a oprit să ţintească mai sus de orizontul provinciei. Cu excepţia târzie a unei singure nuvele publicate în « Gândirea », întreaga lui activitate de scriitor s’a împărţit între felurite reviste provin- ciale dela Turda, Brad, Cluj şi Blaj. Dar bucăţile de proză pe care le publică acolo sunt de o atât de limpede vigoare, încât e de neînţeles cum n’au reuşit din primul moment să depăşească lipsa de renume a acestor reviste si să afirme existenta scriitorului > y mai departe de cercul lor prea restrâns. Nu ne putem opri un sentiment de remuşcare, la gândul că am lăsat să treacă pe lângă noi un scriitor de această valoare, fără să-l vedem, fără să-l cunoaştem şi fără să-i dăm, cel puţin în ultimul timp al nefericitei lui vieţi, un semn de înţelegere şi de bună primire. In anumit sens, moartea lui Pavel Dan face zadar- nică recunoaşterea talentului său, căci poate tânărul mort la Cluj, în ziua de 2 August 1937, în vârstă de treizeci de ani, va fi dus cu el îndoieli chinuitoare despre soarta scrisului său. UN PROZATOR ARDELEAN: PA VEL DAN 657 Purtăm poate faţă de memoria lui Pavel Dan răspunderi, pe care se cuvine să le privim în faţă. Reducem prea mult mişcarea noastră literară de azi, când o limităm exclusiv la manifestările din imediata noastră apropiere. E adevărat că, în mare majoritate, publicaţiile provinciale, când nu sunt refugii pentru literaţi fără talent, sunt cel mult un prim popas pentru tineri debutanţi nea- junşi încă la expresie şi că deci cea mai mare parte a acestui mate- rial revuistic este neinteresant. Nu e însă mai puţin adevărat că faptele literare din Capitală, chiar şi cele de duzină, se bucură de un regim mult mai norocos şi că ele intră în mod automat într’un circuit de comentarii, de polemici şi de relaţii, care le duce fără alegere până la un anumit grad de notorietate. Intre timp, un scriitor ca Pavel Dan se pierde în reviste depărtate, obscure, necitite, nerecenzate... Cazul Pavel Dan — fiindcă, hotărît, este un « caz » — ar tre- bui să oblige pe critici, mai ales pe cei care ţin viu contactul cu producţia literară şi nu ezită să meargă până la isvoarele ei, ar tre- bui să-i oblige a-şi lărgi câmpul lor de supraveghere şi a integra, în mişcarea noastră literară actuală, o serie de manifestări provin- ciale, rămase până astăzi izolate. Avem de altfel impresia că mergem în ultima vreme spre o organizare a vieţii literare provinciale, cu deosebire în Ardeal, mai ales de când celor câtorva reviste dela Cluj, Arad şi Turda li s’a adăogat încercarea remarcabilă şi poate eroică, de a se înfăp- tui case de editură la Brad şi, în ultima vreme, la Sighişoara. Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II », publi- când într’un volum postum nuvelele lui Pavel Dan, repară o- nedreptate şi face încă odată dovadă de vigilenţa cu care urmăreşte viata noastră literară în manifestările ei cele mai diverse si mai 1 > depărtate. Cu « Urcan bătrânul», un scriitor pierdut din timidi- tate sau din nenoroc, la marginea mişcării literare, este adus în centrul ei şi situat în locul care dela început i se cuvenea. Pavel Dan este în mod vădit un scriitor ardelean. Scrisul său poartă sigiliul provinciei de unde vine. Nu numai prin anumite particularităţi de limbă, nu numai prin coloarea specifică a pei- sajului sau prin firea deosebită a eroilor. Lumea care trăeşte în « Urcan bătrânul» este viguros ardelenească, dar ceea ce mai ales dă un timbru local, inimitabil, nuvelelor lui Pavel Dan, este arta sa de povestitor, artă caracterizată prin duritatea mijloacelor de expresie, prin simplicitatea desenului şi prin neobişnuita sa forţă plastică. D. Ion Chinezu determină foarte just locul tânărului scriitor în literatura noastră, când recunoaşte în Slavici, Agârbi- ceanu şi Rebreanu pe înaintaşii săi direcţi. Ardealul aduce în epica românească un suflu aspru de creeaţie, făcut să străbată fără oboseală opere de mari întinderi. Este un 12 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spirit de rezistenţă,-de tenacitate, de răzbatere înceată, de naştere răbdătoare, comun tuturor romancierilor şi nuveliştilor ardeleni. Operele de acest tip are ceva cenuşiu, greoi, puţin opac, o totală lipsă de strălucire şi de vervă, anumită stângăcie, dacă nu de-a- dreptul inaptitudine analitică, anumită duritate stilistică, lipsită de nuanţe. Nimic nu e bogat, nimic nu e somptuos în asemenea opere: nici lumina, nici colorile, nici limba. Totul este aspru, puţin stâncos. Un Sadoveanu al Ardealului nu se poate închipui. Peisajul scriitorului epic ardelean este mai sărac, mai ferm, fără exube- ranţă, fără sensualitate, fără lirism. Dar tocmai în această sărăcie de coloare, în această sobrietate de linii, stă puterea sa de a da contur lucrurilor şi realitate oamenilor. Un prozator ardelean nu trebue citit pentru amănunte, imagini şi nuanţe. El trebue lăsat să construiască pe dimensiuni mari şi să domine prin lărgimea viziunii lucrurile prea subţiri sau prea uşoare ce scapă stilului său aspru. S’ar putea obiecta că această remarcă este valabilă pentru Rebreanu, autor de mari construcţii epice, dar nu pentru Pavel Dan, care n’a avut răgazul să treacă dincolo de nuvelă. Numai că nuvelele tânărului scriitor dovedesc cu atâta siguranţă o vocaţie de romancier şi o înclinare naturală spre opere de orizont vast, încât nu printr’o presupunere arbitrară îl putem socoti, chiar dacă moartea nu l-a lăsat să se realizeze, un romancier din familia lui Rebreanu .’D. Ion Chinezu ne vorbeşte în prefaţă despre proiec- tele de roman ale nefericitului său prieten. «... încât îl priveşte, el s’a gândit până în ultimul moment la o altfel de intrare în literatură; întâia lui carte trebuia să fie un roman de mari pro- porţii (p. VIII). ^ « Preocuparea cea mare a lui Pavel Dan era însă romanul Câmpiei, « un mare cântec al satului, cu şapte fraţi în centru », în care ar fi topit şi o parte din ciclul Urcăncştilor. Ii găsise şi titlul: « Ospăţul Dracului». In vederea acestui roman pe care l-a purtat în minte ani de zile, el a făcut nenumărate planuri, a întreprins anchete îndelungate şi amănunţite printre ţăranii din Triteni şi din satele vecine şi a strâns un material bogat de obser- vaţie * (p. XVI). Mărturia d-lui Ion Chinezu este de sigur preţioasă, dar şi fără ea chemarea lui Pavel Dan pentru roman nu poate face îndoială. Cel puţin patru din nuvelele volumului (Urcan bătrânul, înmor- mântarea lui Urcan bătrânul, Priveghiul şi Iobagii) sunt hotărî- toare în acest sens. Autorul are rara putere de a face să se mişte grupuri de oameni şi de a angrena în mersul povestirii sale tipuri perfect realizate individual, care dobândesc însă întreaga lor sem- nificaţie, abia în întâlnirea lor cu celelalte personaje. In cadrul limitat al nuvelei, Pavel Dan izbuteşte să dea eroilor săi o statură d mărime naturală. El nu « schiţează » (de altfel nu are calităţi UN PROZATOR ARDELEAN: PAVEL DAN 659 de portretist), ci dă viaţă direct, prin nulştiu ce forţă imperioasă a povestirii. Nu e un descriptiv. Aş spune chiar că nu e un obser- vator. Adevăratul scriitor epic nu are de altfel niciodată ceea ce se chiamă ca o formulă şcolărească « spirit de observaţie », în instinct. Amploarea temelor lui Pavel Dan întrece cu mult spaţiul material al nuvelei. El vede larg şi departe. Dincolo de eroii săi imediaţi, este prezentă o întreagă îume ţărănească, aprigă, amară, cu patimi puternice, centrale. Dela un anumit moment, conflictul angajat între eroii de prim plan ai nuvelei trece mai departe de ei, în mulţime, în mulţimea fără nume a ţărănimii, pe care puţini scriitori români (iar dintre tineri nici unul) au văzut-o cu un simţ atât de puternic al adevărului. In literatura noastră, ţăranul a avut parte de două atitudini la fel de false. El a fost căutat ori pentru elementele lui pitoreşti, ori pentru semnificaţia lui politică-socială. Sunt cele două aspecte ale ţăranului de tip sămănătorist. Când nu ne interesează prin pitorescul vorbirii şi al moravurilor, ne foloseşte prin opunerea faţă de oraş, ca un exemplu de sănătate morală, în contrast cu viciile civilizaţiei. Nici astăzi nu se poate spune că literatura noa- stră a depăşit în totul acest mod simplist de a privi ţărănimea. Pavel Dan — şi într’aceasta se situează încă odată pe linia romancierilor ardeleni — nu pune accentul în nuvelele sale ţără- neşti, nici pe pitoresc, nici pe politic. Romancier al ţărănimii (căci, repetăm, cel puţin ciclul Urcăneştilor, semnalat şi de d. Ion Chinezu, constitue un adevărat roman şi deci termenul de «romancier » nu ni se pare exagerat), Pavel Dan nu este şi nici nu se consideră romancier al unui mediu pitoresc sau al unei categorii sociale, în sens sămănătorist, ci romancier al unei mari realităţi omeneşti, valabilă mai mult prin dramele ei proprii, decât prin eventualele ei simboluri de ordin politic sau cultural. Elemente pitoreşti, de limbaj mai ales, se găsesc de sigur în această carte cu un atât de profund caracter local, dar e vădit că ele n’au fost alese pentru savoarea lor lexicală — incontestabilă totuşi — ci că fac parte în mod firesc, în mod necesar, din lumea scriitorului şi a eroilor săi. Fără să scrie într’o limbă colorată, fără să aibe seva unui povestitor moldovean, având, dimpotrivă, ceva colţuros şi rece în stil, Pavel Dan îi oferă lectorului un mate- rial folkloric interesant din lumea satului transilvănean. Dar nu putem considera acest lucru decât drept un element de ordin secundar al scrisului său. Comparaţi din acest punct de vedere « Urcan bătrânul » cu o carte ca « Nuntă cu bucluc », romanul de inspiraţie tot ţărănească al d-lui Ion Iovescu şi — fără să exa- gerăm criteriul geografic — veţi vedea cât de mult Pavel Dan este un prozator de dincolo de munţi. In cartea d-lui Iovescu pitorescul verbal este ostentativ, exte- 12* 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rior şi — prin exces — parazitar, în timp ce, în scrisul lui Pavel Dan, el fuzionează perfect cu peisajul, cu oamenii, cu firea lor, cu destinul lor. Scriitorul ardelean nu se «amuză » privindu-şi eroii sau ascultându-i vorbind. Atitudinea lui nu e ironică, ci, dimpotrivă, gravă, sobră, virilă. Am spune că nu are de loc humor, dacă unele pagini (cum este admirabila vizită a lui Vaier la Popa Tiron, pp. 61—67) nu ar dovedi totuşi pe alocuri un ascuţit simţ al situaţiilor comice, acoperit totuşi de sunetul fundamental grav al întregii opere. In ce priveşte atitudinea idilic sămănătoristă, a cărei facilitate este o cursă primejdioasă pentru orice scriitor ce se apropie de sat, ea este anulată în «Urcan bătrânul » de vigoarea creeaţiei. Ţăranii au în această carte o prea puternică şi vie realitate, pentru ca să nu depăşească cu fiinţa lor orice atitudine exterioară lor. Poate că băiatul de ţărani, Pavel Dan, venit la oraş, cu greu să se sustragă acestei atitudini sămănătoriste faţă de fenomenul rural, devenită aproape oficială în cultura noastră, dar artistul Pavel Dan trece cu mult dincolo de asemenea probleme rudimentare. Temele sămănătoriste — desrădăcinarea, întoarcerea la glie, înstrăinarea prin cultură, tradiţia ţărănească în luptă cu oraşul — se găsesc şi în unele nuvele din acest volum, dar ele ocupă un loc foarte redus şi, în nici un caz, nu sunt caracteristice. Dacă autorul ia uneori « atitudine faţă de problema sat-oraş şi dacă reflecţiile sale sunt în această privinţă de tip sămănătorist, instinctul său epic e destul de robust pentru ca să răscumpere prin creeaţie directă, obiectivă, locurile comune de gândire. « Şi toate mormintele astea printre care şi-a petrecut copilăria, salcâmii lui dragi, îl privesc acum ca pe un străin, aşa cum a privit un domn necuno- scut într’o casă ţărănească» (p. 114). îşi dă seama că e o creangă ruptă din trunchiul puternic al satului, arun- cată undeva în lume... (p. 122). Civilizaţia nu topise în apele-i pestriţe sufletele senine ale satului; oamenii ştiau de Dumnezeu, de biserică, îşi ţineau încă bătrâneştile obiceiuri (p. 137). Asemenea atitudine este atât de puţin proprie lui Pavel Dan, atât de puţin organică, încât acolo unde ea constitue însăşi tema principală a unei nuvele, autorul nu reuşeşte să se menţină la nivelul obişnuit al talentului său. Bucata «Intelectualii», prin intenţiile sale satirice, este probabil cea mai puţin realizată din întreg volumul. Ceea ce este autentic la acest scriitor, este viziunea lumii ţără- neşti: o viziune firească, robustă, instinctivă, care exprimă mai mult o structură organică, decât o atitudine deliberată. Când se depărtează de această lume, scrisul său pierde vigoarea notaţiei şi devine ne sigur, stângaci. Ca şi Rebreanu, Pavel Dan se mişcă cu greutate în regiunile de psihologie subtilă, în proble- UN PROZATOR ARDELEAN: PAVEL DAN 661 mele de conştiinţă. Nuvela « Fragmente » este neconvingător melo- dramatică, deşi ar vrea să fie o încercare de introspecţie, de mono- log interior, de examen sufletesc analitic. Scrisul dur ardelenesc nu este un instrument potrivit pentru aceasta. Să nu-i cerem să fie subtil, când legea lui este de a fi aprig. Abaterile dela această lege sunt, din fericire, în cartea lui Pavel Dan, foarte puţine. Schiţele cu temă orăşănească sunt copleşite de marile bucăţi ţărăneşti, în care scriitorul îşi dă întreaga lui mă- sură. Aici povestea capătă o grandoare epică, ce sparge pur şi sim- plu cadrul sărac al nuvelei şi îl face să cuprindă o lume pe care 0 simţi deţinătoare de mari mistere. înţelegerea scriitorului pentru sufletul ţărănesc este totală* Nu e o privire venită din afară, cu compasiune, curiozitate, sim- patie sau revoltă. Este o conştiinţă ce se deschide asupra propriu- lui ei destin, din inima acestui destin. Pavel Dan nu e un monograf ist al satului. El nu consemnează cu titlu documentar fenomene străine de el, ci le trăeşte direct, prin participare personală, prin identitate de simţire. In alcătuirea aparent simplă şi greoaie a ţăranului, el atinge coardele groase şi eterne ale sufletului omenesc: iubirea, moartea. Simplicitatea de vorbire nu-i împiedică pe ţăranii lui Pavel Dan să aibe o viaţă intimă intensă, cu atât mai dramatic intensă, cu cât nu ajung până acolo decât pasiunile mari, vitale, instinctive. Aproape întreaga lor existenţă este absorbită de pământul, pe care îl iubesc cu nu ştiu ce rapacitate şi umilinţă, şi de moartea pe care o aşteaptă cu uimire şi cu supunere. Sunt cele două teme principale din « Urcan Bătrânul ». Deşi nimic nu e mai greu şi poate mai neconcludent decât să dai un citat dintr’un scriitor epic, de vreme ce valoarea lui nu stă în fragmente, ci în viziunea de ansamblu, totuşi vom des- prinde o pagină din carte, mai mult pentru a indica tonul ei gene- ral, decât pentru a face proba marilor calităţi ale scriitorului. * Miercuri seara şi-a luat bunda pe umeri şi aşa, îmbrăcat cum era, s’a lasat pe pat. — Mai am doua ceasuri, a zis, apoi mă duc şi vă las. Eu, ca omul în ceasuri de acestea, i-am spus: — Doamne, măi Simioane, cum îţi faci tu gânduri. Nu vezi că eşti mai bine ? El n’a mai răspuns. Târziu în noapte a vrut să iasa afară şi, cum îi tremura mâna, n’a putut deschide uşa, că s’a stricat zăvorul. Am sărit sa-i ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să nu ies după el. L-am lăsat. Mai apoi mi-am adus aminte că i s’ar putea întâmpla ceva, ar putea cădea şi m’am uitat după el prin ochiul de fereastră din uşă. S’a aşezat cu coatele pe târneţ şi se uita, se uita. Se uita aşa de lung la toate ca şi cum ar fi ştiut că le vede pentru cea din urma oara. S’a uitat la fântână, apoi s’a dus la şură şi s’a uitat la plug, la grapă.. . 1 se duceau ochii pe toate. 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Afară era lună ca ziua. Vaca rumega în pripor. S’a apropiat de ea şi am văzut cum îşi lipeşte obrazul de capul ei. Vaca e blândă ca oaia şi el a fost învăţat-o să-i caute în buzunare. După aceea a pornit încet spre casă, clătinându-se ca omul beat. Din prag s'a mai uitat odată înapoi. Luna era plină şi în ogradă toate păreau ninse. S’a întors în pat şi l-am ajutat să se urce în pat. — Rămâneţi pustii, dragii mei, a zis, cu ochii plini de lacrimi. Apoi şi-a pus mâinile pe piept, . .). Este în această agonie o resemnare şi o sfâşiere, care tocmai, prin extrema simplicitate a notaţiei, ni se par de un lirism grav admirabil. E o pagină care poate sta alături de poemul d-lui Ar- ghezi, « De-a v’aţi ascuns ». Ce a pierdut literatura noastră prin moartea tânărului Pavel Dan este de nepreţuit. Nu încape îndoială că scriitorul acesta putea să ne dea un nou roman al Ardealului, un nou «Ion », de aceeaşi amploare epică şi scris poate într’o proză mai evoluată artisticeşte. La 30 de ani, Pavel Dan era un prozator în stăpânirea tuturor mijloacelor sale de expresie. El duce cu el nu făgădueli sau presupuneri, ci posibilităţi certe, precizate, definite, pe care o moarte crâncenă le-a răpus. ■ Un scriitor care moare este o lume care se închide. Nimeni nu ne va face să cunoaştem secretele ei pentru totdeauna ferecate. Dar când moare un Gib. Mihăescu sau un Anton Holban, avem cel puţin consolarea de a şti că mesajul lor a fost împlinit în parte şi glasul lor auzit. Pavel Dan moare însă în prag, înainte de a i se fi deschis porţile, înainte ca să fi cuprins cu braţele lui de ţăran inspirat întreaga lume, pe care ar fi fost sortit să ne-o trans- mită şi din care nu ne rămâne decât o singură carte, tocmai pen- tru a măsura tot ce pierdem. Nu ar fi de mirare ca « Urcan Bătrânul >> să răscumpere târziu, printr’un destin literar fericit, sguduitoarea moarte a scriitorului. MIHAIL SEBASTIAN* „TREPTELE” LUI JULIEN GREEN Cetitorii lui Julien Green sunt familiarizaţi cu atmosfera tur- burătoare, stranie sau, uneori, de-a-dreptul fantastică a cărţilor sale. Mărturisirile care abundă în recentul său Journal (voi. I, 1928—1934; Pion 1938) nu vor surprinde, aşa dar, pe nimeni. Julien Green, omul, cunoaşte foarte multe din obsesiile şi terorile personajelor sale. Primul volum din Journal e întreţesut de vise • TREPTELE» LUI JULIEN GREEN 663 terifiante şi de amintirea coşmarelor copilăriei, de spaime şi in- hibiţii, de emoţii stranii, de obsesia războiului, a cataclismului universal, a sfârşitului civlizaţiei, etc. Asta nu înseamnă, însă, că avem de a face cu jurnalul unui exaltat. Mărturisirile lui Julien Green, cu tot conţinutul lor terifiant, au un aer inocent şi, am putea spune, «sănătos»; în orice caz, nu întâlnim pathosul sau feb rele patogene cu care ne-au obişnuit cazurile clinice sau pseudo- clinice. Sensibilitatea «profană» a lui Green se dovedeşte a fi nu numai intactă, dar şi foarte bogată. Acestui scriitor bântuit de visuri şi obsesii îi plac peisajele, femeile, cărţile şi tablourile. Nici o repulsie faţă de realitatea imediată. Dimpotrivă, o accentuată aplecare către peisajele luxuriante şi melancolice (Statele de Sud ale Americei), către lumină, luciditate, lecturi clasice, muzică se- veră. Intr’un cuvânt, elementele extra-naţionale, deşi pretutindeni prezente în viaţa şi opera sa, nu sfarmă economia, «echilibrul normal », nici într’una nici în cealaltă. S’ar putea spune că « fan- tasticul » a căpătat în conştiinţa lui Julien Green doar dreptul de existenţă; experienţa fantastică nu anulează nici nu invali- dează nici una din celelalte experienţe posibile condiţiei umane. Cu atât mai preţioase ni se par, deci, anumite «obsesii» ale acestui scriitor, de altfel lucid şi totdeauna excelent meşte- şugar. El însuşi observă, cu destulă mirare, prezenţa unui ase- menea leit-motiv fantastic. In ziua de 3 Aprilie 1933 notează în Jurnalul său (pag. 137): «In toate cărţile mele, ideea de frică sau de oricare altă emoţie puternică pare legată într’un fel in- explicabil de o scară. Asta am observat-o ieri, trecând în revistă romanele pe care le-am scris. De pildă, în Le Voyageur, ascen- siunea bătrânului colonel corespunde în spiritul eroului unei fel de creştere progresivă a spaimei. In Mont-Cinâre, Emily se întâl- neşte cu fantoma tatălui ei pe scară. In Adrienne Mesurat, dă brânci tatălui ei pe scară, unde petrece pe urmă o parte din noapte. In Lâmathan, M-me Grosgeorge, pradă unei puternice nelinişti (angoisse), urcă şi coboară scările. In Les chefs de la mort, eroul- îşi meditează crima pe scară. In L’autre sommeil, eroul leşină pe o scară. In Epaves, tot pe o scară îşi plimbă Philippe nehotărîrea sa şi-şi spionează soţia. In sfârşit, în povestirea pe care o sfârşesc acum, o scară este scena unui acces sinistru de râs nebun. Mă întreb cum am putut să repet atât de des acest efect, fără să bag de seamă. Când eram copil, visam că sunt urmărit pe o scară. Mama mea a cunoscut aceleaşi spaime în tinereţe; poate că mi-a rămas şi mie ceva. La foarte mulţi romancieri, sunt sigur, acu- mularea amintirilor imemoriale este ceea ce îi face să scrie. Ei vorbesc pentru sute de morţi, morţii lor; exprimă, în sfârşit, tot ceea ce strămoşii lor au păstrat în fundul sufletelor din prudenţă sau pudoare ». 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Julien Green îşi dă foarte bine seama că acest « motiv» al scărilor (trepte, ascensiune) aparţine acelor amintiri imemoriale care zac în sufletul tuturor oamenilor. Pare însă uluit de frecvenţa lui în opera sa literară; se miră că a abuzat de un asemenea « efect», fără să bage de seama. Şi, cu toate acestea, e probabil că ar fi şi mai uluit aflând extraordinara frecvenţă a treptelor şi scărilor în credinţele tuturor popoarelor şi, mai ales, cunoscând semnifica- ţiile lor simbolice şi metafizice. Procedeul literar al lui Julien Green de a asocia totdeauna ideea de spaimă (nelinişte, fantastic, moarte), de urcatul sau scoborîtul unei scări, îşi găseşte astfel nu numai o verificare psihologică, imediată, în « experienţa fantastică » an- cestrală, dar, am îndrăzni să spunem, şi o justificare teoretică; pentrucă, oricât ar surprinde pe unii afirmaţia aceasta, şi în ex- primarea unor stări extra-raţionale (spaimă, obsesie, exaltare, ani- hilare) este necesară o coherenţă («logica simbolului »), în care imaginaţia sau voinţa individului nu are ce căuta. Iar din toate simbolurile care sunt încă la îndemâna omului modern, nici unul nu cuprinde mai consistent asociaţia spaimă—ideea de moarte decât « treptele » unei scări.. . Dela început, o lămurire preliminarie: nu e vorba de psih- analiză, de interpretarea freudiană a gesturilor şi simbolurilor. Ceea ce e valabil din psihanaliză în privinţa descifrării simbolis- mului arhaic, este prea puţin important ca să o mai comentăm în notele de faţă. Freud interpretează treptele şi urcarea scărilor ca o satisfacere subconştientă a dorinţii sexuale. Prezenţa ele- mentului erotic, în anumite sensuri ale simbolului treptelor, este incontestabilă; dar sensul erotic nu este, de altă parte, nici universal, nici primordial. Ca să spunem totul în câteva cuvinte, treptele sau scara re- prezintă, în absolut toate tradiţiile, drumul către realitatea absolută. Această « realitate absolută » (care se opune « devenirei », vieţii profane, neconsacrate, iluzorii, în care trăiesc oamenii aproape întreaga lor viaţă) este concentrată într’un centru, într’o zonă sacră, care poate fi formulată prin «templu », « munte cosmic », «axă a Universului», «Pomul Vieţii», etc. In cartea noastră Cosmologie şi alchimie babiloniană (Bucureşti, 1937, p. 28, 31, etc.) am menţionat în treacăt semnificaţia acestor simboluri. Cetitorul va găsi documentarea completă într’o carte nepublicată încă, Mun- tele Magic şi Pomul Vieţii. In nota de faţă spicuim doar câteva exemple din această ultimă lucrare. Aşa, bunăoară, templul mesopotamian alcătuit de şapte etaje (ziqqurat) simboliza muntele cosmic, adică lumea reală, lumea care nu « devine », nu e pradă corupţiei şi morţii. Ascensiunea treptelor fiecărui etaj al unui ziqqurat însemna, de fapt, apropierea omului de realitatea absolută. Doar ziqqurat-ul, ca şi oricare alt « TREPTELE » LUI JULIEN GREEN 665 templu arhaic (India, Indochina, China, etc.), era doar o imagine a muntelui cosmic. Cel care urcă muntele cosmic, se apropie şi intră într’o zonă absolută, consacrată, reală. Theodor Dombart, în două lucrări (Der Sakralturm, Miinchen 1920; Der babylonische Turm, Leipzig, 1930) a reprodus multe imagini chaldeene repre- zentând un zeu ridicându-se dintre doi munţi, ca un adevărat zeu al soarelui (soare = simbol al realităţii absolute, astru etern egal cu sine, căci nu se schimbă, nu «devine»). Tronul regelui coincidea cu muntele cosmic, cu zona sacră, cu realitatea abso- lută. Regele Naramsin (circa 2800 în. Chr.) e reprezentat urcând treptele muntelui sacru, ca să simbolizeze victoria lui asupra duş- manilor şi statornicirea Iui în realitate (cf. frumoasa reproducere a acestei celebre stele în A. Jeremias, Handbuch der altorientalische Geisteskultur, ed. II, Berlin 1929, p. 68). Ascensiunea unui munte (trepte, etaje, terase, scară, etc.) are, fireşte, şi sensul trecerii în tărâmul celălalt, în moarte. Ieşirea din viaţa « ireală » (neconsacrată), din « devenirea » iluzorie şi trecerea în moarte, într’o zonă reală (omul se regăseşte pe sine, dispar iluziile existenţii individuate, etc.), este exprimată, în anu- mite limbi arhaice, prin termeni care închid în ei ideea de treaptă şi ascensiune. Expresia comună, în limba asiriană, pentru verbul a muri este: a se agăţa de munţi. Tot aşa, în limba egipteană, myny, « a agăţa », este un eufemism pentru a muri. Prin moarte, omul se îndreaptă către centru, se apropie de realitatea absolută, care este simbolizată, cum am văzut, prin munte, ziqquart, etc. Când tărâmul celălalt este conceput ca o lume subterană (evrei, greci, etc.), sufletul coboară. Când, dimpotrivă, lumea de dincolo se află în Cer (indieni, australieni, etc.), sufletul mortului urcă treptele unui munte sau se caţără pe un pom sau pe o frânghie (cf. de ex. Van Gennep, Mythes et Legendes d’Australie, Legen- dele Nr. 17 şi 66, cu notele respective). Ideea aceasta, că se ajunge pe tărâmul celălalt cu ajutorul unor trepte, sau scări, sau frânghii, sau urcându-se pe un arbore, este foarte frecventă. Egiptenii au păstrat, în liturghiile funerare, expresia asken pet («trepte ») pentru a arăta că scara pusă Ia dispoziţie de Râ ca să se poată ajunge de pe pământ în Cer, este o scară reală (Wallis Budge, From fetish to God in Ancient Egypt, Oxford, 1934, 346). In foarte multe morminte din timpul dinastiilor arhaice şi medievale egip- tene, se găsesc amulete reprezentând o scară (maqet) sau trepte (Budge, The Mummy, ed. II, Cambridge, 1925, p. 324, 327). Nu e locul aici să menţionăm zecile de desene funerare egiptene reprezentând scări, trepte, etc. Noţiuni identice se întâlnesc la popoarele ugro-finiene şi sibe- riene, care n’au depăşit şamanismul. Uno Holmberg, într’o carte publicată de Academia de Ştiinţe din Helsingfors (Der Baum des 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lebens, 1923), a adunat foarte mult material în legătură cu ascen- siunea extatică a şamanului în timpul sacrificiului. Intr’un arbore sunt săpate nouă trepte şi şamanul (după o lungă pregătire cere- monială) începe ascensiunea către Bai Ulgan (zeu care locuieşte în al 16-lea Cer), urcând treaptă după treaptă, în extaz, până ajunge în Cer. Mai interesant încă este ritualul indian în legătură cu* stabi- lirea şi consacrarea locului sacrificiului (adică, o zonă sacră, reală, înconjurătoare, fiind un centru absolut, un munte cosmic). Tait- tinîya Samhită (VI, 6. 4. 2) precizează sensul acestei operaţii: «cu adevărat oficiantul îşi face o scară şi un pod ca să ajungă în lumea cerească ». In alt pasaj, din aceeaşi colecţie (I, 7,9), ofi- ciantul se caţără pe trepte (ăkramana) şi, ajungând în vârful pa- rului sacrificial,îşi întinde mâinile şi exclamă: «Am ajuns în Cer, la zei; am devenit nemuritori!» Căţărarea rituală la Cer este o durohana, o «urcare anevoioasă». O sumă de expresii asemănă- toare abundă în literatura vedică (cf. Coomaraswamy, Svaya- mătrnna: Janna Coeli, passim). Dar, evident, o astfel de ascensiune'rituală (pe trepte, pe o scară, căţărare pe arbori, frânghii, etc.) este extrem de primej- dioasă. Oficiantul îşi anulează condiţia umană, îndată ce a ieşit din zona profană, neconsacrată, a «devenirii», ca să pătrundă în « Cer », în realitatea absolută, în nivelul « Zeilor » (realităţi spi- rituale permanente, contrarii efemeridelor umane). De altfel, se ştie că, în orice ritual, oficiantul îşi părăseşte condiţia umană, împrumutând provizoriu un corp divin (real, sacru); ceea ce se numeşte « consacrare », este tocmai această investire a oficiantului cu virtuţi mistice care îşi garantează imunitatea lui în zona sacră; altminteri, corpul omenesc, profan, s’ar sfărâma în bucăţi, la pri- mul contact cu realitatea absolută; nefiinţa nu se poate apropia direct de fiinţă. Ritualul presupune, deci, o moarte simbolică a omului, pentru a putea deveni oficiant, şi pentru a se putea apropia de zei (pătrunde în realitatea absolută). Oficiantul nu mai e om, ci zeu: « dacă nu se coboară din nouă în această lume, ori se duce în lumea supraumană, ori înnebuneşte», spune un text indian (Pancavimsa Brahmana, XVIII, 10. 10). Alte texte spun că ofi- ciantul, dacă rămâne prea mult timp « zeu », riscă să moară, să fie ars chiar de focul ritual, etc. Să ne oprim aici cu exemplele. Rezumând, am putea spune că treptele simbolizează drumul spre realitatea absolută (zei, zonă sacră, etc.) sau spre moarte (de multe ori, « direcţiile » aceste se confundă). In orice caz, drumul e plin de primejdii; cel care îl face renunţă pentru o vreme (oficiantul) sau definitiv (mortul) la condiţia umană. Este un drum de spaimă, de extaz, de nebunie, de anihilare. Este, într’un cuvânt, cea mai hotărîtă anulare a ♦ TREPTELE t LUI JULIEN GREEN 667 vieţii individuale. (Numai în acest sens e valabilă interpretarea freudiană: trepte = dorinţă sexuală. Numai întru cât Erosul anu- lează individualul). Ca să ne reîntoarcem la mărturisirile lui Julien Green, este evident că « amintirile imemoriale » de care vorbeşte acest scriitor nu l-au păcălit. Asociaţia trepte-spaimă-moarte îşi găseşte, după cum am văzut, o jutificare teoretică în cel mai pur şi mai econo- mic simbolism. Nu e locul aici să cercetăm în ce măsură «in- stinctul » i-a relevat autorului nostru anumite sensuri absconse ale unor obiecte atât de « profane », în aparenţă, ca treptele scă- rilor. Nota de faţă am scris-o pentru a atrage atenţia cercetătorilor literari asupra unei alte probleme: este justificată o exegeză de acest fel asupra unei opere literare al cărei autor se dovedeşte şi se mărturiseşte a fi ignorant de eventualele valenţe simbolice prezente în scrisul său ? Toţi ştiu că orice interpretare a simbolis- mului Divi?iei Comedii, bunăoară, este dela început justificată, prin faptul că Dante cunoştea anumite sisteme simbolice şi şi-a scris opera la lumina acestei cunoaşteri. De asemenea, când doi autori atât de familiari cu simbolismul hermetic, ca E. Panofsky şi F. Saxl, interpretează Melancolia lui Diirer, descoperind o adevărată metafizică în câteva indicaţii secrete ale tabloului, cercetarea lor pare principial justificată, pentrucă Diirer cunoştea sau măcar păstrase foarte multe elemente din simbolismul plastic şi arhitectonic european. Dacă cineva, însă, ar interpreta o operă literară modernă, de un autor « profan », arătându-i anumite sem- nificaţii absconse, s’ar putea spune că toate interpretările lui sunt străine operei, sunt « puse » sau « găsite » de el acolo, autorul fiind cu totul străin de asemenea preocupări, el folosind doar întâmplător anumite procedee literare cu valenţe simbolice. Exem- plul nostru, ales din opera lui Green, poate că turbură puţin siguranţa unor atari obiecţii. Se poate constata că « voinţa » sau «cultura » autorului nu prea contează, când e vorba de identi- ficat într’o operă literară un simbol sau un principiu metafizic. Simbolul îşi face loc şi luminează în felul lui întreaga operă, cu sau fără voia autorului. Nu e, deci, nevoie să dovedeşti că autorul a ştiut un anumit sens abscons sau o anumită temă simbolică, pentru a avea dreptul să-i interpretezi opera la lumina lor. Nu e de loc nevoie să dovedeşti că, bunăoară, cutare poet s’a inspirat dela altul sau din mai multe surse, ca să scrie o anumită poezie în care e prezent un anumit simbolism. « Amintirile imemoriale » de care vorbeşte Green au un rol mai important decât o even- tuală inspiraţie din izvoare «culte», Problema este dacă aceste « amintiri imemoriale » sunt pur şi simplu moşteniri «întunecate » (cum crede psihanaliştii) sau îşi au o origine nobilă; dacă sim- bolismul tradiţional îşi are originea în anumite tropisme sau auto- 66S REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE matisme inferioare sau într’o «metafizică * de o perfectă co- herenţă şi claritate... MIRCEA ELIADE SCRISUL BUCOVINEAN PÂNĂ LA UNIRE După antologia poeţilor tineri din Bucovina, alcătuită de noi şi tipărită cu o admirabilă înţelegere de d. prof. Al. Rosetti la Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II», a apărut*) o nouă antologie — de astă dată a scrisului bucovinean până la Unire. Această antologie — o vastă lucrare în două tomuri — se da- toreşte d-lui prof. Constant. Loghin, unul din cei mai harnici şi iscusiţi cercetători ai literaturii din fosta provincie austriacă. Dacă, prin a noastră « Poeţii tineri bucovineni », s’a arătat care sunt rosturile şi meritele noilor generaţii scriitoriceşti din «ve- sela grădină » a lui Vasile Alecsandri, — prin « Antologia scrisului bucovinean până la Unire », a d-lui Constant. Loghin se precizează, după cum just afirmă d. prof. Gr. Nandriş în prefaţa d-sale, « rostul cultural» al scriitorilor din Bucovina veche, care au lucrat din tot entusiamul sufletului lor pentru întărirea sentimentelor naţionale, ameninţate de lacoma pajură bicefală a Austriei. Deşi autorul antologiei despre care referim a avut în vedere mai ales această latură a manifestărilor literare din Bucovina antebelică, totuşi vom găsi în ea numeroase pagini de o superioară calitate artistică, din păcate prea puţin cunoscute în cercurile largi ale cititorilor din întreaga ţară. întâiul volum al antologiei publicate de d. prof. C. Loghin e închinat poeziei. Dacă fericitul Mitropolit Silvestru Morariu-Andrievici, ener- gicul luptător naţionalist C. Morariu, T. Bocancea, V. Calmuţchi, C. Verii, lorgu G. Toma, M. Popescu, S. Beuca-Costineanu, C. Dracinski, savantul teolog V. Loichiţă, I. Cocârlă-Leandru, V. Huţan şi V. Gherasim contează în special din punctul de vedere cultural al poeziei româneşti din Bucovina, unii din ei având incontestabile merite în alte domenii spirituale, — la D. Petrino, V. Bumbac, T. Robeanu, C. Berariu, A. Forgaci, N. Dracea, G. Rotică ţi George Voevidca putem vorbi de o lirică propriu-zisă, care rezistă şi la o judecare strict estetică, nu numai utilitaristă a ei. x) La Cernăuţi, în editura « Mitropolitul Silvestru » a « Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina *. SCRISUL BUCOVINEAN PÂNĂ LA UNIRE 66ş Primul, D. Petrino, e destul de cunoscut din istoria literară, pentru a mai insista asupra lui. Mai puţin cunoscut, V. Bumbac merită, totuşi, mai multă consideraţie decât D. Petrino. Autor al unei epopei (« Dragosiada i>)y al câtorva poeme epice şi al unor balade foarte apreciate odinioară, V. Bumbac reţine atenţia în special prin traducerea integrală a Eneidei şi prin cea fragmentară a Iliadei, a Metamorfozelor lui Ovid şi a poeziei lui Horaţiu. Remarcabilă e şi piesa « Şoarecul ţi ghinda », una din cele mai realizate fabule din literatura ro- mână, o fabulă de un neaoş şi proaspăt umor, lucrată într’o limbă pitorească şi plină de robusteţe. T. Robeanu, un mare talent liric 1), deosebit de apreciat şi de d. prof. N. Iorga, care-i recunoaşte nu numai meritele literare, ci şi meritele de luptător naţionalist, e reprezentat în Antologia d-lui C. Loghin prin piesele: « Fragment », « Cântec vechiu », «In bolta Craiul-Negru », « Nufărul», « Voievodul», « Finis », « Ceasul sfânt», « Nu răsar atâtea stele » şi impresionanta « Novela de ca- stel », o baladă demnă de gingăşia şi lirismul lui St. O. Iosif. Din C. Berariu, adevărat creator de limbă românească în ma- gistrala traducere a « Clopotului Scufundat » (G. Hauptmann) şi a lui « Oricine » (Hugo von Hofmannstahl), reproducem un fragment: « Iată-1 şi Zeul rodirii 1 întâmpinat de fluieri şi năieri Şi de cimpoaie sunând ca bondarii, In chiote lungi şi ’n bateri de palme Zeul păşeşte, Pe frunte purtând Cununa de foi de vie Pe pletele lui poleite de aur; Zeul zâmbeşte Şi dintr’o singură sorbitură, Goleşte un corn bătut cu argint, Umplut până ’n vârf Cu mursa cea dulce; Bărbaţi şi muieri Ii tot beau de închinare Din tidve de om şi din coame de bour, Glăsuindu-i mărire » * *). Maf puţin diferenţiat, Adrian Forgaci reţine prin « Cosminul», o poezie patriotică de aleasă calitate. *) Decedat în împrejurări tragice. *) iBaccanal tracic »; poemul din care am desprins acest fragment, e re- produs de d. C. Loghin după versiunea din « Junimea literară *. După cum am fost informaţi, versiunea originală, citită de regretatul poet în cenaclul « Junimii Literare ), era mult mai amplă, însă a trebuit să fie redusă din cauza pudicităţii exagerate a câtorva ascultători, care n’au vrut să admită publicarea piesei decât după tăierea respectivelor pasaje I 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nicu Di acea se impune prin cizelate traduceri din Theodor Storm şi G. Falke. D. G. Rotică, poetul cel mai realizat al generaţiilor scriitori- ceşti din vechea Bucovină, prezintă o lirică variată şi îndeajuns de cunoscută, căci d-sa a publicat în revistele din Vechiul Regat o mare parte din poeziile strânse ulterior în volume preţuite de critică şi de cititori — ceea ce e cazul şi la d. George Voevidca. Volumul al II-lea din antologia d-lui C. Loghin e închinat prozei, întrunind piese de o categorică valoare. Din proza lui Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu, publică bucata « Zece zile de haiducie », în care pito- rescul povestirii se îmbină plăcut cu gradarea ei dramatică. I. Gh. Sbiera e prezentat printr’o poveste, folkloristul S. FI. Marian cu o legendă, iar D. Dan cu o monografie. Lascăr Luţia, Gh. Tofan *) şi Ion Grămadă, mari suflete ro- mâneşti, se relevă printr’un stil puternic, bogat şi colorat; proza beletristică a celui de al treilea ne arată un scriitor care — dacă n’ar fi murit atât de tânăr, pe front — ar fi putut da Bucovinei un scriitor de talia lui Ion Agârbiceanu. T. V. Stefanelli, de inspiraţia şi talentul narativ al unui N. Gane, ne e recomandat prin schiţe de un gras umor: «Hassan Călugărul». M. Teliman, un Caragiale al Bucovinei, care a fost lăsat să moară în cea mai neagră mizerie, ne dă prilejul, prin schiţa umoristică « Moartea lui Dule », să cunoaştem unul din cele mai capricioase talente nu numai bucovinene, ci şi româneşti. Em. Grigoroviţa2) ne încântă cu a sa «Poveste» a «unui târg moldovenesc ». V. Morariu, Leca Morariu (o minunată povestire populară), Traian Brăileanu (un iscusit narator), L. Marian şi I. E. Torouţiu sunt publicaţi cu pagine de o aleasă calitate. # # # Antologia prezentată de d. prof. Constant Loghin, actualul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, e alcătuită nu numai cu o nesfârşită dragoste, ci şi cu o desăvârşită pricepere. De altfel, d. prof. C. Loghin şi-a cules mari merite şi prin câ- teva retipăriri din scriitori uitaţi din Bucovina — ceea ce l-ar indica pentru o reeditare a lui M. Teliman. Ne permitem a su- pune această sugestie d-lui prof. Al. Rosetti, care a descoperit atâtea Americi literare.. . MIRCEA STREINUL *) Sufletul « Junimii Literare > de odinioară. -) Em. Grigorovitza, ca şi T. Robeanu şi M. Popescu, s’a sinucis. De altfel, nu numai soarta lor a fost tragică. O anumită clică de invidioşi şi renegaţi i-a ţinut in cea mai cruntă mizerie pe scriitorii bucovineni care nu voiau să renunţe la sentimentele lor naţionale. LEOPARDI ÎN ROMÂNEŞTE 671 LEOPARDI ÎN ROMÂNEŞTE x) In faţa oricărui nou volum de traduceri, problema principală a putinţii de a transpune un univers de gânduri şi simţiri străine într’o atmosferă cu alte coordonate naţionale se repune cu stă- ruinţă. Nu însă spre a da prilejul unor rezultate noi sau spre a sugera cel puţin soluţiuni ne mai gândite, ci spre a confirma încă odată vechiul adevăr al traducătorului — trădător cu sau fără voie. Croce a formulat cu limpezime de cristal situaţia: in- tuiţia şi expresia unei opere, alcătuind o sinteză organică, o uni- tate spirituală simultană, o descompunere a termenilor ei exprimă un proces absurd şi neartistic. Plecând dela încercarea de a trans- pune expresia, traducerea duce în mod firesc la o nouă expresie într’o altă limbă, cu alte valori lingvistice şi, mai ales, cu o altă rezonanţă estetică. Intuiţia sau concepţia, cuprinsul conceptual al operei, se pomenesc, aşa dar, constrânse într’o armătură ver- bală menită doar să le vehiculeze, dar nu să le exprime cu sunet poetic. In fond, ceea ce se pierde prin traducere e tocmai elementul cel mai preţios al poeziei: inefabilul ei muzical, harul ei misterios, ceaţa fermecătoare ce creşte din adâncurile subconştientului şi te învăluie cu mantia visului magic. Impresia aceasta nu ne întâmpină fireşte în acelaşi grad in- diferent de limba, din care se traduce. Sunt constelaţii lingvistice ce uşurează transpunerile şi reduc mult distanţele dintre cele două universuri poetice. Faptul se produce în cazurile mai ales în care un oarecare paralelism al versificaţiei sau chiar o influenţă permanentă a unei literaturi asupra alteia, a obişnuit pe cetitorul versului cu o anume manieră tipică. O reducere la un numitor echivalent se realizează mai uşor atunci. Aceasta e la noi situaţia poeziei franceze. Transpunerea ei s’a făcut totdeauna cu o vădită dexteritate, păstrându-se la maximum posibil valorile expresive ale originalului. Cu totul altfel se înfăţişează cazul poeziei germane şi, ceea ce ar putea să mire, cel al poeziei italiene. Versul german tremură de gravitate şi profunzime, vibrează cu sunet de aramă, picioa- rele-i par zale sunătoare şi în jurul lui se înfiripă o lume de taine ce duc uneori până la înfricoşare. însorit şi sglobiu chiar atunci când ţine să pară grav, versul românesc — prin structura deose- bită a limbii ce-1 determină — va încerca zadarnic să refacă o atmosferă ca cea germanică. O lume de o altă fire se iveşte de asemeni în versificaţia ita- liană, al cărei lung trecut, a cărei savantă tradiţie ce se întoarce de atâtea ori la izvoarele clasicismului latin, nu e mai puţin de- J) Leopardi: Poezii traduse de Guiseppe Cifarelli (Buc., Torouţiu). 67a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE părtată de o versificaţie cu mult mai săracă, mai lipsită de focul exerciţiului, aşa cum e a noastră. E cu neputinţă să nu ai im- presia artificialului atunci când citeşti de pildă versuri ca acestea, care au fost totuşi traduse cu o îndemânare ce nu se întâlneşte des la traducătorii în româneşte: O, dulce şi puternice Stapânitor al minţii mele vrednice, Grozav dar scump, O, har ceresc, tovarăş Al zilelor pustii; O, gând ce-atât d’adesea îmi revii I (« Gândul stdpănitor ») Nu este fireşte, nici pe departe vina traducătorului, de a cărui artă a transpunerii ne vom ocupa de îndată, ci e numai pece- tluirea a două destine poetice, a două limbi şi, mai ales, a două tradiţii literare incomparabil distanţate. In limita observărilor principale de mai sus, strădania d-lui Giuseppe Cifarelli de a ne făuri în limba românească un Leopardi cât mai apropiat de original, nu e numai lăudabilă, ci am spune fără teamă de exagerare, cu o singură cinvingere, izbutită. Ur- mând cu o fidelitate mai presus de îndoială textul leopardian, transpunându-se cu îndrăzneală în meandrele capricioase ale ver- sului, reproducând astfel atmosfera unei versificaţii care ne e totuşi străină, d. Cifarelli ne-a dăruit — în ultimul său volum de traduceri, care vine după alte două — cele mai caracteristice piese ale sbaterii tragice a poetului dela Recanati, cinstind astfel — în modul cel mai potrivit — centenarul morţii lui sărbătorit acum un an. îşi dau întâlnire în această preţioasă carte tipurile principale ale poeziei leopardiene începând cu tonul idilic, dar uşor elegiac din «II passero solitario », « Le sera del di di festa », « Alia luna », «II sabato del villeggio » sau « Frammento » din «Elegia » compusă în 1818 şi sfârşind cu acele poeme ale des- nădejdii umane, care exprimă, cu o atâta amară proprietate, de- stinul unui om a cărui pătrunzătoare durere a sintetizat suferinţa cosmică în « Canto nottumo di un pastore errante delV Asia » sau în lunga şi tragica « Ginestra », floarea deşertului. In poemele din cea dintâi categorie, tristeţea leopardiană se învăluie în ceaţa unei înlăcrimate duioşii care împiedecă năvala sentimentului tragediei universale. Un val de modestă umanitate, în cadrul unei perspective provinciale cenuşii ca cea dela Re- canati, caracterizează acest tip al poeziei lui Leopardi. Nu ştiu LEOPARDI ÎN ROMÂNEŞTE 673 dacă climatul provincial al acestor poeme a fost reliefat în deajuns, dar el mi se pare hotărîtor pentru explicarea acestei poezii. Mult mi-a fost drag colnicul singuratec Şi gardul care ’nchide atâta parte. (L’injinito), sau: De sus din înălţimea vechii turle Tu, pasăre stingheră, prin câmpie Cânţi pribegind până ce piere ziua Şi toată valea-i armonie. (II passero solită) io) Poemele desnădejdii universale, care au făcut din Leopardi expresia pesimismului poetic însuşi, reprezintă cel de al doilea aspect al unei opere pe care de asemenea traducătorul o înfăţi- şează cu fidelitate. Sbaterea leopardiană e atât de chinuitoare, întrebările pe care le ridică poetul cu o exasperantă luciditate atât de sfredelitoare, încât un val de umană dezolare te cuprinde. Sfârşitul cade ca o sentinţă de moarte, sinistru, neîndurător: «Funest oricui e ceasul de născare ». In d. Cifarelli, poezia lui Leopardi nu şi-a găsit numai un interpret credincios textului original, dar şi un traducător care ştie să redea şerpuirea neregulată a versului italian şi uneori şi muzica sa interioară. Cităm de pildă din «Canto nottarno di un pastore errante delV Asia: Che fai tu luna in ciel ? dimmi, che fai, Silenziosa luna ? Sorgi la sera, e vai, Contemplendo i deşerţi; indi ti posi. versuri ce devin în româneşte sub pana d-lui Cifaretlli: Ce faci tu lună în cer ? Ce faci tu ? Spune-mi, Misterioară lună 1 Răsări şi mergi întruna Privind pustietăţile, s’apui.. . Sau cităm din « Către Silvia »: Silvia, rimembri aneoia Quel tempo della tua vita mortale, Omendo beltâ splendea 13 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Negii occhi tuoi ridenti e fuggitivi, E tu, bieta e pensora, il limitare Di gioventu salivi ? cu transpunerea românească: Silvie, îţi mai aduci aminte De timpul vieţii tale muritoare, De timpul frumuseţii Ce-ţi strălucea în ochii vii, fugarnici, Iar tu treceai voioasă, gânditoare, De pragul tinereţii ? Uneori traducerea, scurtând măsura versului original, creează conţinutului conceptual al poeziei o versificaţie mai rotunjită, mai precisă ca cea iniţială. E cazul terţinelor din « Frammento » care în italieneşte sună: Io qui vagando al limitare intorno, Invan la pioggia invoco e la tempesta, Acci6 che la ritengo al mio soggiomo. Pare il vento muggia nella foresta, E muggia tra le nubi il tuono errsante, Pria che l’aurora in ciel fosse ridesta. în timp ce în româneşte armonia e mai plină şi sigură: Eu rătăcesc pe lângă prag şi ’nvoc, Dar tot zadarnic, ploaia şi furtuna Ca să-mi mai ţin’ aci iubita ’n loc. Şi codrul doar mugea de vânt întruna, Şi tunetul pribeag mugea ’ntre nori Nainte ca pe cer s’apară luna. întâlnim fireşte şi transpuneri care n’au putut învinge greu- tăţile originalului sau care, respectându-1 prea mult, artificializează construcţia versului românesc. Cităm la întâmplare ca ilustraţie Auzi împuşcături ce la răstimpuri Departe sar din vilă ’n vilă ’n ropot (Passero solitario). în care ultimul vers nu reuşeşte a reda cu proprietate pe: che rimbomba lontan da villa in villa CRONICA MUZICALĂ 675 sau alteori întorsături topice ce nu convin limbii noastre precum: Din nesfârşitul orizont privirii. Dar aceste mici erori nu turbură ansamblul poemelor pe care d. Cifarelli a izbutit să le transpună cu vădit talent într’o limbă pe care o posedă tot atât de bine ca pe cea italiană. Datorită stră- daniei sale, în marginile rezervei principiale dela începutul acestei cronici, Leopardi a putut pătrunde şi pe tărâmul literilor ro- mâneşti. AL. DIMA CRONICA MUZICALĂ CONCERT DE MUZICĂ ROMÂNEASCĂ. — MOLINARI, EUGEN JOCHUM, IONEL PERLEA, E. ANSERMET. « Societatea Compozitorilor Români» a trecut dela principiul teoretic al ocrotirii creeatorului, la activitate propriu zisă. Eşirea din pasivitate era dictată de imperioasele nevoi a clipelor de faţă, care cer, mai mult ca oricând, o afirmare a energiilor româneşti, autentice şi doritoare de a ocupa în viaţa noastră artistică locul pe care îl merită. Sub protecţia « Societăţii Compozitorilor Ro- mâni » care a fost o garanţie morală de prim ordin şi prin bună- voinţa d-lui C. Brăiloiu, un tânăr muzician român, d. N. Buicliu a organizat acel memorabil concert dela 9 Ianuarie al anului cu- rent. Aş vrea să precizez: organizarea, în sensul propunerii pie- selor, care urmau să se cânte, şi a interpreţilor, şi mai ales gândul iniţial al audiţiei româneşti exprimat pentru întâia oară într’un cerc muzical de unde au mai pornit încă multe frumoase proiecte, dintr’o casă modestă în care arta se practică cu devoţiune frec- ventată de mai mulţi compozitori şi executanţi de talent ai ge- neraţiei tinere. D-lui N. Buicliu îi revine această biruinţă dela 9 Ianuarie, alături de un alt compozitor de real talent, d. Matei Socor, care şi-a oferit desinteresat concursul. Aceşti doi muziciani, d-nii N. Buicliu şi Matei Socor au colaborat, fiecare în posibilită- ţile lor, pentru buna reuşită a concertului. Acei care avem o idee cât de vagă despre dificultăţile aranjamentului unei audiţii, ne dăm seama ce efort enorm şi cât a avut de luptat d. Matei Socor până când şi-a văzut visul cu ochii. A fost un act eroic, deschizător de perspective. Nu putem trece cu vederea munca abnegată a d-lui M. Socor, alergăturile, strângerea instrumentiştilor pentru repetiţie, căutarea locului unde să se repete programul românesc şi toate hăr- ţuielile desgustătoare ale pregătirii unui concert fără impresar. 13* 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Interpreţii au fost aleşi dintre tinerii care se manifestă rar, dar care ştiu să se facă ascultaţi. D-nii Efim Fliomen, violonist inteli- gent şi cu o tehnică formată printr’un studiu susţinut, aptă să în- frunte concurenţa instrumentiştilor mai vârstnici, d. Iuliu Boniş remarcabilă sensibilitate violonistică, d-nii Sansalvadore, Ungu- reanu, Jurubiţă, N. Apostolescu şi d. M. Socor la pian, au exe- cutat un septet pentru suflători coarde şi pian de o mare difi- cultate ritmică, cu un tematism oriental sugestiv şi nou. Lucrarea de muzică de cameră a d-lui Matei Socor, deşi pluritonală, sună ca oricare compoziţie clasică, întâlnirile aşa zise «disonante» nefiind căutate, ci derivate din liniile desvoltărilor. Mai înche- gată şi mai emotivă ni s’a părut partea a doua a Septetului, un «marcia funebre » solemn şi de o tragică durere, ca un sfârşit de lume, unde ultimii oameni se îndreaptă fatal spre neant. In acest andante d. Matei Socor şi-a înscris toată emotivitatea d-sale; aici compozitorul a devenit sincer, ieşind din principiile şi savanteria inovatoare a muzicii cu orice chip « nouă ». In final, elementele ritmice reapar iarăşi, desfăşurând, într’o notă amuzantă şi ironică, forme de vals, ridiculizând parcă fastul modern şi descriind scene mişcătoare din lumea circului. Compoziţia d-lui Matei Socor e scrisă cu o mână de maestru, construită sever şi împreunând cât mai deosebit timbrele instrumentelor. Lucrarea face onoare autorului şi a avut un acces imediat. D. M. Andricu, a adus cerul cald şi viziunea plaiurilor pi- toreşti prin patru schiţe pentru pian, crestate în sunete ca o în- floritură ţărănească pe un lemn de pădure. Interpreta a ştiut să-l slujească îndemânatic: d-na Irina Lăzărescu. In partea întâia a audiţiei s’a executat un « Trio » de N. Buicliu, de o inspiraţie largă, generoasă, cu motivele neaoşe româneşti, stârnind melancolii şi doruri câmpeneşti. Viziuni rustice, visare de şesuri, imperii verzi de codri şi petreceri ţărăneşti trec calei- doscopic prin noi ascultând «trio-ul» d-lui N. Buicliu. El pare o georgică muzicală. Bucuria estivală cu holdele în rod, aceasta e atmosfera lui. I s’au reproşat acestui trio anumite lungimi. In adevăr, el depăşeşte cadrul unei simple « sonate a tre ». Extinderea lui e prea mare, din pricina excesivului respect pentru reluări. Această impresie de « vast» se naşte însă şi din continua siguranţă tonală, a tratării stricte, dar mai ales din pricina episoadelor des- voltării din final şi andante. Dar pentru aceasta, trio-ul d-lui N. Buicliu nu e mai puţin frumos, şi dacă ar fi să judecăm după răbdarea noastră la audiţii, multe lucrări a marilor compozitori ar suferi de lungime. In primă audiţie, d-na Hilda Jerea, prin vocea d-nei Simone Bungescu, şi-a făcut cunoscute câteva lieduri pe versuri de Bacovia. CRONICA MUZICALĂ 677 Interesante, ingenioase, impresioniste, cântecele d-nei Jerea vor fi de sigur luate în viitor în programul cântăreţelor noastre. Succesul vădit al audiţiei dela 9 Ianuarie va aduce repetări tot atât de substanţiale. D. C. Brăiloiu a înţeles bine tineretul muzical. D-sa- îl va scoate, de sigur, din greul impas al aşteptării, dovedind un spirit clar văzător al problemelor muzicale actuale. Concertul simfonic dela 12 Ianuarie s’a bucurat de condu- cerea maestrului italian Bernardino Molinari; temperamentalul di- rijor, ale cărui daruri de interpret prin intermediul orhestrei sunt căldura, nervul şi pasiunea meridională, şi-?a slujit ţara, dând, în programul bogat dela Ateneu, locul de cinste compozitorilor italieni. D-sa a plăsmuit ca un pictor din penel tabloul «Iarna » de Vivaldi, icoane limpezi şi albe, jocuri sglobii ale anotimpului, unde două idei sunt mai viu scoase în relief: una de mişcare, de libertate, de viaţă, şi alta de potolire la gura sobei, în îmbietoarea atmosferă de vis a căminului. După clasica simfonie de Haydn, d. Molinari şi-a început misiunea prezentării noilor talente ale Italiei actuale. Salvinucci şi Rosselini, acesta din urmă un demn urmaş al lui Rossini prin dinamica « Simfonie Italiana », poem simfonic în care se evocă viaţa latentă, parcă de friguri şi nostalgii a bălţilor încinse de soare. Stilul e încărcat de sugestii. Preludiul la «Lohengrin» şi «Pini di Roma» de Respighi cu luminoasele contururi ale arborilor solemni sau întunecate lângă Catacombe, au încheiat concertul d-lui Molinari în care orhestra noastră simfonică s’a străduit să cânte mai corect şi mai expresiv ca în alte dăţi. La 19 Ianuarie, a dirijat d. Eugen Iochum. Program emi- namente german: R. Strauss: Till Eulenspiegel, Simfonia V-a de Beethoven şi concertul pentru pian şi orhestră de Brahms (si bemol). Solist, d. Conrad Hansen, pianist rezistent, care s’a menţinut pe poziţia amploarei, fără să ezite în faţa celor mai ti- pice indicaţiuni de scădere a sonorităţii. D-lui Hansen i-a fost teamă de atmosfera nostalgică pe alocuri a concertului de Brahms ca şi acelor oameni rigizi care se tem de o duioşie ieftină. Mândru şi eroic, cu vigoare în degete, pianistul solist a preaslăvit forţa, jubilând când nu trebuia. D. Eugen Jochum a condus « academic », corect, simfonia V-a de Beethoven, vitregind-o de dramatismul ei puternic. Mai expresiv în Till, eroul a căpătat viaţa lui de humor şi de ghiduşii, conturându-se în caracterul lui de legendă şi obţinând efecte de strălucire orhestrală care au răscumpărat monotonia re- zultată prin execuţia simfoniei de Beethoven. D. Ionel Perlea a venit la pupitrul Filarmonicei cu un pro- gram de o frumuseţe unică, aducând totodată şi 2 solişti români 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mare muzicalitate: d. Yasile Jianu, flautist, şi d-na Florence Coandă, harpistă, care au murmurat şi au trilat cu voioşie de pă- sări în concertul de Mozart, eleganta şi franceza lucrare a ge- niului din Salzburg. D. Ionel Perlea şi-a risipit din belşug harul său muzical tălmăcind omagiala piesă a lui Brahms, Serenada în la major, unde nostalgia, melancoliile uşoare, visul fraged, senin, fac un rond discret de fericire anticipată. Inteligentul dirijor român a reluat Simfonia în re minor de Franck şi a redat-o în adevărata ei emoţie interioară, în expan- siunea lirică a allegro-ului iniţial, şi, mai ales în allegretto, în cantilena cornului englez cu acompaniamentul în pizzicato al coar- delor si harfei. t La 2 Februarie, d. Ernest Ansermet s’a prezentat în calitate mai mult de propagator al muzicii moderne decât de dirijor cu un program eclectic. Suita 4-a de Bach, în re major, scrisă în forma clasică a dansurilor de altădată, Bouree, Gavotte, Menuet, Re- jouissance, Simfonia în sol major de Haydn (Oxford), o trans- cripţie a Epigrafelor antice de Debussy, Jeu de Cartes de Stra- winsky şi Boleroul de Ravel. Simfonia în sol major a fost cân- tată cu ocazia serbărilor Universităţii din Oxford. Cum Haydn nu era pregătit şi nu avea la îndemână o simfonie nouă, recurse la stratagema înlocuirii, luând, dintr’o colecţie mai veche de lucrări apărută la Paris în 1788, o simfonie demnă de acea zi festivă. Epi- grafele antice ale lui Debussy sunt sfarâmături de columne dintr’o lume lirică splendidă şi moartă. In ele recunoaştem un Debussy istovit şi amar, vuind de aduceri aminte, ca un om bolnav frecventat în febră de siluetele şterse ale trecutului. D. Ansermet a orhestrat nişte reminiscenţe; dar orhestraţia sa e impresionistă şi adecuată caracterului lor fluid; cu lumină difuză şi freamăt misterios. Strawinsky a fost prezent prin ultima sa lucrare simfonică «Jeu de Cartes », mu- zică de balet, cu 4 personaje anunţate de o deschidere identică. Strawinsky parcă reeditează aici procedeul lui Mussorgsky din «Tablourile Expoziţiei» cu «Promenade» care serveşte acolo de legătură, de unitate, variatelor icoane impresioniste. Jeu de Cartes e de o claritate care ar dezola pe Strawinsky din timpul lui «Sacre». Compozitorul ruso-francez şi-a închis- cercul de evoluţie cu această lucrare. S’a «reîntors », în sfârşit. D. Ansermet, lăsându-se furat de orhestră, a dirijat Bolero de Ravel, realizând, fără prea mult efort, clasicul crescendo al temei în acel « tutti » apoteotic. VIRGIL GHEORGHIU Emile allais şi doctrina franceza 679 £mile allais şi doctrina franceză îndată după terminarea concursului internaţional de ski dela Zacopane, Emile Allais, şampionul lumei de ski din anul trecut, va face o vizită în România, invitat de Federaţia noastră naţională, şi sub patronajul al Subsecretariatului de Stat al Propagandei. Emile Allais nu este un simplu şampion mondial, ci un şef de şcoală, aproape un doctrinar. Recordul obţinut, în genere, de un sportiv oarecare, se datoreşte în parte antrenamentului şi în parte calităţilor sale fizice excepţionale. Ecuaţia personală are totdeauna o mare însemnătate în toate acestea, deşi ea este poate partea cea mai neînsemnată a chestiunii. Unde-i meritul aceluia pe care simplul hazard biologic l-a făcut să se nască în- zestrat cu o fiziologie deasupra măsurii comune ? In ori ce tehnică omenească, meritul consistă — cum o indică şi numele — în «tehnică », adică în inteligenţa cu care se utilizează anumite unelte. Fireşte, trebue şi oarecare forţă, oarecare rezistenţă trupească. Dar acestea sunt la îndemâna oricui, printr’un antrenament apro- piat. Nu-i nevoie să fii, în mod congenital, armat cu putere tru- pească supranaturală. Aşa dar, maximum de merit în practicarea tehnicelor sportive înseamnă că, la condiţii de antrenament egale, la putere fizică normală, să întreci pe ceilalţi, graţie unei utilizări mai inteligente a mişcărilor, unei « politici » mai ingenioase în folosirea corpului şi a celor câteva scule ajutătoare. Emile Allais este tocmai un caz dintre acestea. El a descoperit realmente o metodă nouă în întrebuinţarea acelei corăbii pentru apă solidă care sunt skiurile. Metodă pe care Allais, cu modestie, o numeşte « ecole franşaise », şi care a făcut, încă de pe acum, să se cheltuiască multă cerneală în controversele cu alte şcoli, în deosebi cu faimoasa şcoală dela Arlberg. In materie de scoborîre cu skiul, problema este următoarea: a merge cât mai iute şi totuşi a putea, în orice moment, şi oricât de mare ar fi viteza, să fii în stare să coteşti şi să opreşti. Este rezolvarea unui paradox mecanic. Căci noţiunile de iuţeală şi de viraj sunt contradictorii. Skiul este o placă de lemn lungă şi în- gustă. Lungă de 2,20 m şi îngustă de 50—60 cm. Ca să virezi, nu există decât un mijloc, şi anume în loc de a luneca în lungul skiurilor, atacând zăpada cu vârfurile acelea arcuite numite « spa- tule», să aluneci pe latul skiurilor, apăsând pe zăpadă cu un front de peste 2 m, şi chiar înfigând în ea, cu un dublu imens cuţit, muchile skiului (numite « canturi » şi făcute din oţel, câte- odată ascuţite cu tocila). E lesne deci de priceput că orice viraj înseamnă o importantă descreştere de viteză. Dar mintea omenească e inventivă prin definiţie, şi speciali- 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tatea ei este tocmai să rezolve contradicţii. Ca să rămânem mai departe la ordinea de idei a tehnicelor sportive, să ne amintim acea ingenioasă invenţie care se numeşte «crawl» şi care este oarecum o « compoziţie de laborator », căci, pe câteva elemente brute ofe- rite de înnotul sălbaticilor australieni, europenii, americanii şi japonezii au clădit o tehnică savantă şi inteligentă. Problema era identică aceleia rezolvată de Allais: cum se poate iuţi viteza, mări puterea şi frecvenţa mişcărilor de înaintare, fără a risca să se mă- rească frecvenţa şi puterea mişcărilor de frânare? Căci mişcările de frânare, în apă, trebue făcute cât mai încet posibil. De aici contradicţia. Contradicţie rezolvată de crawl în chip simplu şi ingenios. Acele mişcări de frânare, în loc să fie executate în apă, se vor executa afară din apă, în aer, unde frânarea e practic nulă. De aici, două scopuri de urmărit: corpul, tot, dela labă la vârful capului, să stea foarte sus pe apă, dacă se poate jumătate în apă jumătate deasupra. In această poziţie, braţele pot vâsli cu o frecvenţă oricât de mare; nu există nici o frânare prin asta, căci toate contramişcările se execută în văzduh, mâinile intrând in apă doar pentru a trage în sensul înaintării. Şi astfel, viteza înnotătorilor a crescut vertiginos, ajungând la 56 secunde pe suta de metri, » Reamintesc toate acestea pentrucă problema navigaţiei corpului omenesc pe zăpadă a fost rezolvată de şcoala lui Allain în mod asemănător, aş spune chiar identic. Dacă virajul echivalează, la ski, cu o enormă frânare, de ce nu s’ar căuta un mijloc de a frâna în momentul când skiurile nu mai stau pe zăpadă, ci se găsesc în aer ? Decât, există oare asemenea momente ? Fireşte, aceasta se produce în cazul săriturilor cu skiu’l. De altfel chiar există un viraj numit «christiania sărită» (christignia este orice derapaj lateral cu skiurile paralele), figură destul de utilă în zăpadă grea sau cu crustă. Dar săritura are un inconvenient, ba chiar două. Căci ceea ce se câştigă în viteză prin trecerea dintr’un mediu mai dens in. altul cu frecare şi rezistenţă aproape nulă, se pierde prin lun- girea traectoriei (devenită o parabolă) şi mai ales prin şocul brutal la recepţia skiurilor şi în momentul aterizării. De aceea chiar, la cursele de viteză, alergătorii evită săriturile, preferă lunecarea pe zăpadă şi nu sar decât când nu se poate altfel. Apoi săritura reclamă un efort fizic extenuant, ceea ce face din ea, în cazul cel mai bun, un mijloc de folosit excepţional, nu o figură de între- buinţat în toate sutele de cotituri ale unei coborîri mai lungi. Decât, saltul nu e singura împrejurare în care skiul poate părăsi pământul. Şi meritul şcoalei franceze este tocmai de a fi cautat şi analizat aceste «alte» momente de liberare a skiului din zăpadă, momentele cele normale şi curente, iar nu cele inter- Emile allais şi doctrina franceza 68 i mitente şi excepţionale ca săritură sau « pasul de patinaj » (figură impracticabilă la viteză mare şi chiar mijlocie). Astfel, s’a observat că, dacă corpul este foarte plecat înainte, prin aceasta se încarcă spatulele şi se descarcă cozile. Este o uşu- rare care merge până aproape de deslipire. De altă parte, s’a observat că un corp lung şi îngust, de pildă un ţăruş, care ar luneca în sensul lungimii pe un plan în- clinat, dacă în drumul său se înfige cu vârful, aceasta are un dublu efect: în tot cazul îi saltă coada, iar dacă e cât de puţin oblic faţă de linia de pantă maximă, coada săltată descrie un arc, care sporeşte încă timpul şi spaţiul parcurs în aer de coadă, de partea dinapoi a obiectului. Şcoala franceză a utilizat ambele aceste observaţii. A căutat toate mijloacele de a se amplifica « aplecarea înainte » (« l’avance », « Vorlage ») prin răsuciri şi contrarăsuciri preparatoare (« mouve- ment d’appel ») precum şi prin legături la tocul bocancului (« fixa- tions », « Bindung ») care să permită o mare înclinare înainte, fără risc de a cădea în cap. (Sunt aşa zisele legături « diagonale », des- coperite încă de şcoala tiroleză dela Arlberg). Cât despre cea de a doua observaţie, aceea cu ţăruşul ce-şi ridică coada în vânt, dacă vârful i se înfige în drum, utilizarea ei e meritul exclusiv al şcoalei franţuzeşti. Skiul n’are vârf, adică nu rare vârf ascuţit. Am putea chiar zice că, dimpotrivă, extremitatea lui anterioară, încovoiată şi croită mai lată decât tot restul, are formă de scut sau de blindaj. Totuşi, există un mijloc indirect de a înfige vârful skiului în ză- padă, exact ca şi când vârful acesta ar fi fost subţiat ca acela al unui creion. Mijlocul este de a «pune canturile», de a aşeza vârful skiurilor pe cele două muchi (fie stângi, fie drepte). Odată ce greutatea corpului e aproape toată înainte, printr’o mişcare de rotaţie specială, glesnele, genuchii, şoldurile, umerii braţele, blo- cate solidar, se răsucesc ca o singură bucată, făcând ca ambele canturi ale spatulelor să se înfigă în zăpadă. Această înfigere «face pivot»; cozile se desprind şi execută, sburând prin aer, un arc de cerc larg care, de o parte, « stârneşte ocolirea » (« amor- sează virajul»), iar de altă parte prelungeşte durata m care cozile nu aderă la zăpadă. Şi astfel se obţine un viraj care nu încetineşte mersul. Ceea ce se pierde prin plasarea curmezişă a părţii anterioare a skiurilor, se câştigă prin aceea că cozile au scăpat de frecarea cu pă- mântul. Aceasta permite ca drumul, oricât de şerpuit ar fi, să fie totuşi străbătut cu mare iuţeală. O iuţeală care nu te scoate afară din orice posibilitate de frânare scurtă, cum e cazul la drumul rectilin («Schuss» sau «trace directei), ci combină viteza maximă cu maximum de securitate. 68z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi mai este încă o compensaţie interesantă, valabilă în ză- padă adâncă. Regula obişnuită este că rezistenţa întâmpinată de skiuri e mai mică atunci când ele lunecă în lung decât când lu- necă de-a-curmezişul. Aceasta e adevărat şi pentru vârfuri, pentru spatule, care, pe zăpadă mică sau bătută, stau falnic arcuite în aer. Dar în zăpadă mare, spatulele se afundă şi extremitatea mo- ţului, minusculă ca un punct, e singura indicaţie a existenţei celor două lungi corăbii plutind între două ape de pulbere cri- stalină. In cazul acesta, spatulele fac funcţiune de dig, de blindaj, de scut, de baraj. Şi atunci, regula mecanică obişnuită se inver- sează. Acum rezistenţa zăpezii e mai mare pentru nişte spatule care o atacă din front, decât pentru nişte spatule care o atacă din muchie. Este exact ca şi când am lovi cu o lingură pe suprafaţa supei. Dacă lovim cu latul, lingura de abia intră în lichid; dacă lovim cu muchea, merge până în fundul farfuriei — şi chiar şi dincolo. Tot astfel, spatulele skiurilor, odată aşezate pe canturi în zăpadă grea şi înaltă, « muşcă » mai bine şi « fac oficiu de lin- gură », de chiuretă. Pentru odată, poziţia de-a-curmezişul mic- şorează rezistenţa, în loc să o multiplice. Şi faptul că aceasta este valabil numai în zăpadă mare constitue încă un avantaj, căci ză- pada înaltă este marele obstacol al vitezei şi al putinţei de viraj. Cum putem oare « amorsa » o întoarcere sau măcar o cotire, într’o pastă care ne ţine bărcile prinse ca în cleşte ? Vechea christiania zisă «trasă » («gezogene Christiania », în terminologia franceză « christiania parallele »), şi care consistă dintr’o destindere bruscă a întregului corp, destindere uşurătoare şi de care skiorul profită pentru a deplasa lateral ambele skiuri, apăsând după aceea pe ele şi prelungind derapajul, această figură, în zăpadă mare, este pur şi simplu imposibilă. Iar celelalte figuri, posibile în zăpadă mare (stembogen sau viraje en chasse-neige, stemehristiania sau chasse-neige-christiania, apoi telemarcul, foarfecă şi pasul de pa- tinor), figuri bazate pe aşezarea celor două skiuri în poziţie de unghi, depărtând fie cozile (primele trei figuri enumerate), fie vârfurile (celelalte două figuri), nu se pot practica decât la vi- teză mică, la viteză mare sau mijlocie ducând la accidente grave şi chiar mortale (fracturi prin torsiune, deslipirea tendoanelor genuchiului, etc.). Pe când în «christiania pur», cum numeşte Allais această figură nouă, pe care şcoala franceză a ameliorat-o şi a sistematizat-o (« Parallelschwung » cum îi spun Germanii), se poate vira la orice viteză, în orice zăpadă, şi căderile nu sunt niciodată urmate de vre-un accident, căci picioarele, rămânând paralele, nici o torsiune sau «grand-ecart» nu sunt cu putinţă. Skiorul ori cade lateral şi alunecă pe spinare; ori face un nu- măr oarecare de tumbe care sunt mai mult spectaculoase decât primejdioase. Dacă picioarele stau paralele, căderea nu poate avea, Emile allais şi doctrina franceză 683 în cazul cel mai rău, decât efectul unei presiuni asupra osului atacat sau al unei tracţiuni (când cazi cu faţa înainte şi de-a- lungul skiurilor). Nu poate fi însă vorba de torsiunea osului. S’a făcut socoteala că un tibia al unui om de 60 kgr rezistă la frac- tură la peste 100 kgr presiune, la circa 80 kgr tracţiune şi numai la vre-o 10 kgr torsiune. Astfel, pe când toate figurile cu poziţie în unghi a skiorilor sunt o primejdie permanentă de torsiune, chiar la viteză mare, christiania întrebuinţată de Şcoala franceză, făcută cu picioarele permanent paralele, exclude orice risc de răsucire a oaselor sau ligamentelor. Am zis că acest « christiania pur » este întrebuinţat de şcoala lui Allais, şi n’a zis « descoperit ». Decât aş fi putut, într’o oare- care măsură, spune şi asta. Căci, deşi figura fusese deja inventată, şcoala lui Allais nu numai că a sistematizat tot ce în ea era empiric sau, cum se spune în muzică, «prins după ureche», dar această şcoală a adăogat trei elemente noi. Mai întâi mişcarea zisă de «apel », adică o serie de contramişcări, în sensul opus virajului pe care vrem să-l efectuăm, şi care permite pe urmă o răsucire de o mult mai mare amplitudine şi de o mai uşoară execuţie. Apoi, şcoala franceză a introdus o întreagă foarte subtilă gamă de jocuri-de-muche, o succesiune ingenioasă de « cântări » şi « de-cantări » (« prises et lâchages des carres ») care nu se cu- noşteau până acum şi care contribuesc cel puţin cu 30% la reuşita executării virajului (40% în zăpadă grea). In sfârşit, Allais este descoperitorul unei alte mişcări ajută- toare în execuţia acestui christiania pur. Este ceea ce el numeşte «la ruade». «Ruer» se spune în franţuzeşte despre caii care «zvârle», care se proptesc în picioarele din faţă şi aruncă cu ambele copite ale picioarelor dinnapoi. Putem şi noi face asta, dar numai — fireşte — cu 50% din mijloacele unui patruped. Putem «zvârli», dar numai cu dreptul sau cu stângul — pe rând. Afară numai de cazuri speciale, când suntem întinşi pe pământ, sau pe apă, sau chiar pe skiuri. Căci dacă stăm foarte aplecaţi înainte, reţi- nuţi de călcâie prin legăturile skiurilor, este exact ca şi când am fi culcaţi pe zăpada ce fuge sub noi. In această poziţie, putem executa acea mişcare de cal care svârle. Această mişcare are drept efect să tragă încă mai mult sub noi partea din faţă a skiurilor, gonind şi mai în spate cozile, şi deci depărtându-le şi mai mult de punctul unde greutatea corpului nostru apasă pe skiuri. Aceasta uşurează cozile şi le ridică deasupra solului. Iată deci un al treilea pro- cedeu — pe lângă celelalte' două descrise de noi adineaori — prin care coada skiului este făcută să părăsească pământul, înălţân- du-se în aer. Dintre cele trei procedee, acesta este chiar cel mai eficace. El permite — fotografiile lui Allais o atestă — ridicarea ambelor cozi deodată la peste 30 cm deasupra pistei. 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar mă opresc aici. S’a putut vedea cât de inteligentă este tehnica franceză. Şi dacă valoarea se măsoară adeseori după succes, reamintim surprinderea tuturor Tirolezilor când, în 1937, au văzut un francez câştigând campionatul lumii, fără să fi făcut, în tot timpul cursei, nici un « stern ». Iar pentru anii ce vin, echipa fran- ceză este foarte capabilă să ne mai aducă asemenea surprize, care, de altfel, nu mai sunt surprize, de vreme ce ştim acum de ce este capabilă această şcoală. încă o observaţie, înainte de a încheia. Allais este francez. De aceea nu este sectar şi nici dogmatic. El se mulţumeşte a spune că acel « christiania pur », către care duce învăţământul lui, are avantajul de a fi accesibil oricărui skior, de a fi practicabil în orice zăpadă şi la orice viteză, de a reduce la minimum antagonismul dintre viteză şi securitate, dintre iu- ţeală şi viraj, în sfârşit, de a anula aproape orice risc de accident grav. Dar prin asta el nu condamnă fără apel celelalte figuri, ba chiar recomandă ca ele să fie învăţate toate. Decât, nu Ia început, ci după ce skiorul e stăpân pe christiania-pur. Până atunci, e bine ca sternurile (figuri cu picioarele în unghi, vârful unghiului în spatulele reunite) să nu fie nici măcar ştiute, căci ele dau automatisme ce stânjenesc învăţarea christianiei-pure. Odată însă aceasta executată bine, skiorul are voie să facă orice, chiar şi telemarc, figura pe care şcoala dela Arlberg (Hannes Schneider, Otto Lang, etc.) o interzice pe un ton grav şi ab- solut. Telemarcul se execută în poziţie de spadasin fandat. Este, dintre toate mişcările de ski, poate cea mai elegantă de văzut şi mai agreabilă pentru cel ce o face. Vina de căpetenie ce i se aduce nu e atât faptul că este greu practicabilă la viteze mari, căci stembogenul nu e posibil decât la mică iuţeală; defectul — susţin Tirolezii — e că reclamă o lăsare pe spate (Riicklage) şi o aple- care spre interiorul virajului descris (Inlage), care sunt contrare prin- cipiilor de Vorlage şi Auslage cu care «Şcoala » se făleşte atâta. De sigur, obiecţiunea este stupidă. Dacă toate figurile de ski minus una cer Vorlage şi Auslage, nu vedem de ce o figură, care reu- şeşte numai făcând altfel, să fie ostracizată? Este un caz tipic de luare a accesoriului drept principal, a mijlocului drept scop. Scopul e să reuşeşti virajul potrivit unor anumite legi de mecanică la care, eventual, te ajută câteva principii pedagogice practice (ca Vorlage ! Auslage ! etc.). Principalul e să reuşeşti virajul, nu să execuţi formula verbală a pedagogului. Scopul e să niţ căl- cam legile mecanice, chiar dacă prin asta călcăm regulile didactice ale monitorului. Şi şcoala austriacă, în încăpăţânarea ei, s’a făcut vinovată tocmai de această confuzie dintre mijloc şi scop, dintre o Încercare de cosmogonie antropomorfică 685 important şi secundar, confuzie de care — cum era şi natural trebuia să scape şcoala franceză 1). Aşa dar, skiul, această jucărie de copii mari, este ceva mult mai serios decât pare, de vreme ce pune în joc gândirea creatoare, cunoştinţi de mecanică, imaginaţie a viziunii în spaţiu şi chiar alcătuire sistematice în discipline ce se pot aproape numi doc- trine, cu inimiciţii şi controverse ca toate doctrinele. Iată de ce, chiar pentru cei ce dau sportului un rol de cenuşăreasă în cul- tura contemporană, chiar pentru aceştia venirea şefului « doctrinei franceze » în România poate intra în nobila categorie a « actuali- tăţilor culturale » şi implicit în coloanele cronicei de faţă. D. I. SUCHIANU O ÎNCERCARE DE COSMOGONIE ANTROPOMORFICĂ Suntem deprinşi în genere cu filosof ia scrisă de profesori. Preocupate să instruiască, lucrările lor procedează didactic, dela probleme definite în termeni clasici, după metode conasacrate. Succesiunea paragrafelor are ceva din claritatea unei demon- straţii, înaintând regulat spre concluzie. De data asta, suntem în faţa filosofiei unui muzicant, care se întâmplă să fie şi un literat de o rară cultură filosofică. Se în- ţelege că, dela primele pagini, cartea are cu ce să surprindă. Nici o formulă academică, nici o terminologie consacrată. întrebările dela care pleacă sunt cele ale simţului comun. Limba de care se foloseşte nu ocoleşte termenii cei mai curenţi. Şi totuşi e vorba de o « cosmogonie » filosofică, aşa dar, de un adevărat sistem de gândire. Problemele lui sunt cele clasice, a existenţii şi a cunoaşterii. Mai mult, cu toată nuanţa literară a stilului, care nu rareori se complace în formule paradoxale, cartea e scrisă cu o conştiinţă, cu o grije pentru amănunt, cu o tenacitate în afirmarea punctului de vedere propriu — admirabile. Nu e vorba de un eseu quasi-literar, ci de o lucrare de mare densi- tate. Nimic improvizat într’însa, dimpotrivă totul este rodul unei meditaţii de ani de zile, sprijinită pe experienţă proprie şi pe informaţie întinsă. In adevăr acestea sunt izvoarele gândirii d-lui Gherea: Observaţiile introspective ale unui spirit subtil, erudiţia mintii celei mai cultivate. > t *) *) E interesant de reţinut că, deşi cei mai mulţi ofiţeri instructori ai re- gimentelor noastre de vânători de munte au învăţat skiul în Tirol, totuşi, cum foarte just observă maiorul francez Gălinet în La Revue d’Infanterie, metoda aplicată în armata română se apropie mult mai mult de şcoala fran- ceză decât de aceea dela Arlberg. 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nota caracteristică a cărţii *) o dă fineţea amănuntului. Liniile mari ale sistemului nu apar dela început. E nevoie să intri mai adânc în conţinutul volumului ca să le prinzi. Totuşi în cele din urmă ele se desprind cu toată claritatea, schema întregului se arată deosebit de simplă. Filosoful, e după Platon, omul care se miră de ceea ce nu miră pe ceilalţi. D. Gherea e izbit de absurditatea sensului pe care-1 dăm fenomenelor celor mai familiare. Ce înţelegem când zicem «eu» ? Mai precis, ce se ascunde sub afirmaţia identităţii eului ? Care e înţelesul pe care-1 dăm în viaţa zilnică spaţiului şi tim- pului ? In sfârşit, ce e un obiect extern şi cum ne închipuim per- cepţia lui? Cum se vede, e vorba de conceptele fundamentale ale simţului comun. Ele devin problematice, îndată ce le despoi de sentimentul de familiaritate care le învăluia. Lămurirea lor nu e uşoară, dacă e adevărat, cum zice d. Gherea, că nimic nu e mai bine ascuns decât ceea ce se află ascuns în preajma noastră. Ca să prezentăm mai bine tema meditaţiei sale, să vedem calea pe carp o urmează. D. Gherea pleacă dela o convingere fundamentală, dela un postulat după care, în sensul concret al oricărei realităţi, trebue să deosebim ceea ce e parte integrantă a conştiinţei noastre, de ceea ce e pură interpretare. Obiectele externe, de exemplu, le concepem ca realităţi de sine stătătoare, transcendente fluxului conştiinţei noastre. Transcendenţa aceasta este un sens pe care-1 posedă anumite conţinuturi ale conştiinţei spre deosebire de altele. Sensul acesta, interpretarea obiectivă a fenomenelor, ridică problema filosofică a transcendenţii. Con- ţinuturile conştiinţei noastre se succed fără întrerupere, con- stituesc o durată particulară din limitele căreia nu putem ieşi. Cum e posibilă atunci concepţia unor durate străine, existând independent de noi ? De sigur numai printr’un act de interpre- tare, nu prin experienţă directă. Anumite conţinuturi ale con- ştiinţei noastre sunt considerate ca semne ale unor existenţe inde- pendente. Casă înţelegem, aşadar, sensul lumii externe şi al cate- goriilor sale, trebue să pornim dela datele imediate ale conştiinţei şi să refacem interpretările care le-au transformat succesiv în rea- lităţi obiective. Istoria aceasta a lumii formează obiectul cărţii şi îi dă dreptul să se intituleze o cosmogonie. Ca să dea mai multă viaţă întreprinderii sale, d. Gherea face ipoteza unei « fiinţe fictive » care nu şi-ar interpreta transcen- dent datele conştiinţei. Durata ei sufletească ar fi alcătuită din pure fenomene, evident supuse ca şi ale noastre unor legi pre- cise de apariţie şi dispariţie, de coexistenţă şi succesiune. Ea 1 1) Ioan D. Gherea, Le moi et le monde, Fundaţia pentru literatură ţi artă « Regele Carol II», Bucureşti, 1938. O ÎNCERCARE DE COSMOGONIE ANTROPOMORFICĂ 687 n’ar cunoaşte lumea obiectelor externe, nici spaţiul obiectiv, n’ar cunoaşte însă nici eul propriu, căci acesta nu e decât un corelat al lumii, i-ar lipsi, aşa dar, ideea de substanţă. La ce s’ar reduce pentru ea obiectul extern ? La senzaţii, de sigur, dar şi la antici- parea senzaţiilor conform legilor pe care le-ar afla din experienţă. Obiectele ar fi, cu alte cuvinte, « posibilităţii permanente de sen- zaţii », cum le definea Stuart Mill. Ce ar fi spaţiul? Senzaţie de sigur, vizuală, tactilă, auditivă chiar, înainte de toate însă kineste- zică. Nu este mişcarea funcţia centrală a oricărui organism bio- logic, aceea către care converg, pe care o sprijină şi o amplifică toate celelalte funcţiuni? Văd ca să apuc, aud ca să mă feresc, etc. Senzaţiile kinestezice, vizuale, tactile ca şi cele auditive şi olfactive, de altfel, ar constitui însă multiplicităţi distincte, câm- puri sensibile ireductibile, continuuri cu dimensiuni originale, fără putinţă de comunicare între ele. Legi precise le-ar lega to- tuşi conţinuturile, făcându-le să-şi corespundă şi să ducă la anti- cipaţii. Dar timpul? Timpul s’ar reduce, pentru fiinţa fictivă, la simţul duratei proprii, relaţie de simultaneitate şi de succe- siune a conţinuturilor ei, atât şi nimic mai mult. Acesta fiind punctul de plecare, conştiinţa impersonală pe care ne-am închipuit-Q ar fi obligată totuşi de nevoile vieţii sale practice, să elaboreze treptat conceptele care alcătuesc sistemul lumii noastre de toate zilele. Analogia stărilor corpului propriu cu ale celorlalte corpuri vii, identitatea comportării lor în împrejurări asemănătoare, ar duce-o treptat la concepţia unor durate conştiente străine de a sa. Fiinţa fictivă ar învăţa să se identifice cu celălalt, să se pună în punctul de vedere al adversarului sau al colaboratorului său. Concepţia celuilalt înseamnă însă concepţie a ta însuţi ca membru al unui sistem de conştiinţe. Fiinţa fictivă ar face astfel primele sale experienţe sociale. Colaborarea fiinţelor, acordul experienţelor psihice, ar obli- ga-o apoi curând să conceapă un timp unic, impersonal, în care relaţiile de simultanietate şi de succesiune ale duratelor inde- pendente să capete un sens: timpul e mediul în care coexistă duratele subiective. Tot astfel s’ar ajunge la un spaţiu unic, substanţial, faţă de care continuurile sensibile, aparţinând diverselor simţuri, s’ar reduce la simple aspecte. Spaţiul acesta ar fi mediul obiectiv în care s’ar cristaliza legile după care se acordă între ele, atât percepţiile deosebite ale fiinţei fictive, cât şi experienţa socială a vieţuitoarelor. Obiectul el însuşi nu mai e acum o simplă «posibilitate de senzaţii», ci o existenţă substanţială care explică acordul percep- ţiilor ca şi articularea acţiunilor diferitelor vietăţi. 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ideea de substanţă e pretutindeni la baza lumii noi pe care- şi-a făurit-o fiinţa fictivă. Eul propriu şi cel străin, obiectul extern, nu mai puţin însă spaţiul sunt adevărate substanţe posedând durată proprie. Ce înţelege simţul comun prin substanţă? Exem- plele pe care le-am enumerat ne arată că invariabil substanţa se defineşte prin două caractere: persistenţă şi devenire. Aceasta este evident pentru fiecare obiect sensibil şi nu mai puţin pentru eul nostru propriu. Spaţiul însuşi, întrucât e conceput, ca existând în sine, nu-şî păstrează numai permanenţa obiectivă, ci are deve- nirea lui. De sigur, o devenire scăzută până la limită, prezentă totuşi ca să-l împiedice să se scoboare la rangul de pură idee. Permanentă însă în sensul strict, e numai ideea. Tot ce e real e în devenire. Substanţa e, aşa dar, o sinteză a ideii cu devenirea. Ideea explică identitatea în timp a noastră şi a obiectelor. Ea aruncă punte peste succesiunea momentelor în care ne desfă- şurăm devenirea. t Cum se împacă aceste două elemente, cum pot fi socotite ca atribute ale unei realităţi unice? De sigur, soluţie logică nu există la această întrebare. Conceptul substanţei e contradictoriu, justificarea lui se face, cum am văzut, pe alt plan decât cel teoretic. Ficţiuni contradictorii sunt şi obiectele — obiectivări de senzaţii, cu alte cuvinte senzaţii pe care nimeni nu le simte, — spaţiul — simplă posibilitate substanţializată — sau timpul — durată im- personală în care coexistă multiplicitatea, duratelor reale. Absur- ditatea visului nu mai pare aşa de paradoxală pentru cine ştie să descifreze sensul lumii treze: absurdul pare normal, simţul comun nu-1 ocoleşte ori de câte ori crede că-1 poate folosi în mod avantajos. La fel procedează ştiinţa, care nu e de altfel decât o prelungire a simţului comun. Am urmărit geneza lumii în conştiinţă, am văzut sumar eta- pele sale: materialul, principiile, nevoia practică din care pur- cede, poartă toate pecetea spiritului omenesc. E vorba de o cosmo- gonie «antropomorfică»: durata proprie e materialul din care ne construim lumea. Care este intuiţia primă din care izvorăsc şi în care se rezumă problemele d-lui Gherea ? Cred că aceea a multiplicităţii parado- xale a eurilor; coexistenţa duratelor particulare, sistemul contra- dictoriu al punctelor de vedere subiective, cu un cuvânt timpul, aşa cum îl înţelege simţul comun, constitue marea enigmă. Ideea eului se găseşte în centrul ontologiei simţului comun. Paginile în care d. Gherea vorbeşte de eul pur îmi amintesc de aproape anumite formule în care Leibniz îşi concentrează meta- fizica sa. « Parmi toutes Ies durees conscientes, spune d. Gherea, il y en a une seule qui soit immediate, et ceci la marque, la distin- gue, l’indh idualise â jamais »... « Cette duree-ci n’est equivalente NOI ELEMENTE PENTRU CUNOAŞTEREA AMERICANILOR 689 â aucune autre ». Mais comme on forme Ies consciences etran- g£res â l’image de la sienne, on leur prete egalement ce pouvoir de s’individualiser». Leibniz spunea: «.. .comme je conşois que d’au- tres etres peuvent aussi avoir le droit de dire moy, ou qu’on pourrait le dire pour eux, c’est par lâ que je conţois ce qu’on appelle la substance en general... Nici celălalt concept de care se serveşte Leibniz pentru carac- terizarea monadei, acela al «punctului de vedere », nu e străin, cu oarecare rezerve, de interpretare d-lui Gherea. «Les durees conscientes peuvent etre assimilees â des points de vue; regardee de chacun d’eux, la multiplicite des durees se scinde en deux categories absolument distinctes: la duree immediate et les du- rees induites... ». Putem spune că, în rădăcinile sale, gândirea d-lui Gherea se găseşte pe linia spiritualismului Monadologiei. «II semble que toutes les routes de la pensie menent au moi; il en est bien ainsi, en un sens, mais il faut avouer que toutes y menent en montant rudement. Pourtant le but vaut un effort. Ce n’est que de lâ haut que tout s’explique ». CONSTANTIN FLORU NOI ELEMENTE PENTRU CUNOAŞTEREA AMERICANILOR Nicăiri în lumea noastră de astăzi nu se constată parcă mai multe şi mai variate fenomene sociale semnificative ca în Statele Unite ale Americii. Această ţară, cu aspecte aşa de felurite, cu oa- meni care au aceeaşi conştiinţă şi aceleaşi năzuinţi, deşi coboară din sânge felurit şi din tradiţii atât de osebite, cu viziuni şi idealuri aşa de vii şi arzătoare, este astăzi un imens laborator de încer- cări şi căutări, care cinstesc spiritul modern al Occidentului, acest spirit ce crede cu îndârjire într’o omenire mai bună şi mai creea- toare. Peste vechile-i credinţe şi aspiraţii, pe care anii din urmă atât de grei şi de dureroşi au aşternut o umbră de îngândurare şi scepticism, Americanii au adăogat o înţelepciune nouă, care, după cum vom vedea, îi face mai maturi, mai realişti, mai oa- meni, dar poate, şi de aceea, şi mai creeatori. Experienţa suferinţii din anii aceştia de criză economică, de şomaj, de instabilitate generală, nu i-a asvârlit nici în fatalism, nici în resemnare, nici în cinism. Americanii nu au renunţat la ideea de progres şi desvoltare, 14 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce le caracterizează trăirea istorică de până acum. E drept, astăzi nu mai cred nici ei că omul poate face orice, că stăpânirea asupra naturii, cu ajutorul maşinilor şi a invenţiilor, poate fi absolută şi deplin folositoare. Greutăţile anilor din urmă le-au arătat limitele sforţării omeneşti. Pulverizarea spiritului universal într’o seamă de unităţi care vor să fie cât mai neatârnate şi să trăiască potrivit realităţilor lor i-a învăţat să respecte şi, mai ales, să înţeleagă di- versitatea lumii şi opoziţiile inexorabile ale naturii şi condiţiei omeneşti. Americanii nu mai cred astăzi că natura omenească poate fi schimbată, aşa cum schimbi obiectele de studiu ale unui copil. Acum ei nu mai pornesc cu gândul la schimbări radicale şi tot- odată naive. Spiritul critic care nu le întovărăşea înfocatul dor de mai bine şi curiozitatea lor nestăvilită şi-a făcut drum acum, nu ca să-i anuleze în idealurile lor, ci ca să-i facă mai realişti şi mai spornici. Acum încep să ştie cât poate primi omul din ideal şi din visările pe care unii le numesc utopice, şi cât refuză din ele. Ştiu acum bine cum funcţionează idealul în viaţa unei colec- tivităţi. Ştiu că el funcţionează destul de mult şi destul de puţin, după cum îngăduesc vremurile şi condiţiile şi după cât de înde- mânateci sunt conducătorii ca să îl trezească în sufletul conduşilor. Din toate acestea, voim să accentuăm că, fără să-şi fi pierdut încrederea în putinţa de a organiza mai înţelept şi mai constructiv viaţa socială, Americanii au adoptat, în ultima vreme, metode şi procedee mai susceptibile de a da roade. Mentalitatea şi atitudi- nile lor recente sunt mai înţelepte, mai ştiinţifice, mai realiste, dar nu mai puţin active şi eficiente. S’au ajustat vremurilor şi greutăţilor, tristeţelor şi urâţeniilor, fără să li se plece, fără să se lase bătuţi în faţa lor. De aceea, într’un sens, ei continuă mereu de a fi pilduitori în privinţa chipului în care se poate desvolta viaţa culturală şi civilizaţia omenirii. Nu acum putem desvolta aceste constatări generale. Dar am voi să dăm câteva pilde în sprijinul celor susţinute, învederând sensul rodnic al mentalităţii actuale din America, care înfruntă răul sau imperfecţia cu mijloacele cele mai adecuate. Exemplele sunt cât se poate de diferite. Unul va arăta o sem- nificativă atitudine economică, privitoare la politica agricolă a Statelor-Unite. Al doilea, luat din experienţele educaţiei ameri- cane recente, va înfăţişa o nobilă tendinţă de aristocratizare a so- cietăţii. In fine, a treia pildă va privi noile atitudini spirituale ale intelectualilor americani, atitudine care aproape că va rezuma şi simboliza cele susţinute mai înainte. # # # Primul fenomen semnificativ priveşte producţia şi consumaţia uimirilor agricole. Se ştie că, pentru a obţine preţuri mai ridi- NOI ELEMENTE PENTRU CUNOAŞTEREA AMERICANILOR 691 cate, care să permită fermierilor un profit mai mulţumitor, gu- vernul american şi noul regim al New-Deal-u\ui, instaurat de Pre- şedintele Roosevelt, s’a hotărît limitarea sau stăvilirea producţiei agricole. Ridicarea preţurilor cerealelor a fost legată de controlarea cantităţii şi calităţii produselor. La început, pentru a se realiza această metodă economică, s’a distrus o parte din recoltă, apoi s’a lăsat o parte din terenuri necultivate. Procedeul acesta a putut satisface, pentru moment, nevoile fermierilor, scăpându-i dela ruină sau mizerie. Dar pentru un om cu inimă, procedeul acesta pare foarte paradoxal. Cum să distrugi o parte din recoltă sau să laşi câmpurile ne- cultivate; cum să vorbeşti de supra-producţie, când milioane de oameni sunt înfometaţi; când ceea ce se numeşte surplus sau supra-producţie n’ar face decât să astupe atâtea nevoi vitale ? Iată raţionamentul oamenilor cu inimă şi cu bun simţ, care doresc o ordine mai reală şi mai prielnică tuturor semenilor. Faptul semnificativ vine acum: înşişi conducătorii Statelor Unite nu se mulţumesc cu soluţii care rezolvă lucrurile doar pe jumătate. Grupul de tehnicieni şi plănuitori cu care cooperează şi pe care îl însufleţeşte Preşedintele Roosevelt a formulat un nou sistem pentru produsele agricole. Ministrul Agriculturii Henry Wallace şi-a însuşit şi a prezentat Congresului, acum vre-o trei luni, planul formulat de tehnicienii săi, printre care şi cunoscutul Black. Acest plan propune stabilirea unui sistem cu două feluri de preţuri pentru produsele fermierilor. Un preţ pentru cei săraci şi altul pentru ceilalţi. După ce fermierii îşi vor fi scos cheltue- lile şi munca, vânzând cantitatea de cereale prevăzută, canti- tatea ce ar depăşi actualele limite, adică aşa numitul « surplus », urmează să fie vândută consumatorilor nevoiaşi pe un preţ redus. Iată o propunere nobilă, care corectează neajunsurile siste- mului capitalist, împăcând preceptele economice cu omenia şi desăvârşind, pe cale raţională şi cu profund simţământ social, satisfacerea nevoilor tuturor. Americanii, după cum se vede, nu renunţă la încrederea în inteligenţă şi raţiune şi nici la realitate. Nu merg în utopie, nu caută să desfiinţeze capitalismul, care s’a dovedit sistemul economic cel mai puţin imperfect, dar nici nu ofensează inteligenţa şi omenia, lăsându-le cu braţele încru- cişate. Ei ştiu că roadele pământului sunt menite oamenilor şi stăvilirea dărniciei dumnezeeşti este un păcat. Paradoxul de care vorbeam mai înainte a fost rezolvat. Ră- mâne să vedem dacă planul ministrului Wallace va fi acceptat şi ce rezultat va da. Dar, în orice caz, o ţară ai cărei conducători ştiu să vadă atât de larg şi care caută să împace în chip aşa de ştiinţific inteligenţa, inima şi stomacul, nu poate decât să cin- stească adevărata vrednicie umană. Filosofia destinului implacabil 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 69 * nu are nici un răsunet peste ocean. Acolo, omul recunoaşte greu- tăţile şi limitele, dar ştie că ele pot fi depăşite — de sigur nu până la perfecţia ce nu este dată lumii noastre raiul nu poate fi pe pământ — dar, oricum, până la o condiţie mai bună decât cea a prezentului. # * # Altă pildă, care ilustrează aceeaşi atitudine creeatoare şi vred- nică. S’a spus şi se tot spune mereu că Americanii sunt oamenii cei mai standardizaţi de pe lume, că peste Ocean toţi gândesc, simt, mănâncă, visează şi se poartă la fel. Cât de neadevărată este această afirmaţie răuvoitoare au putut-o constata toţi cei care au cetit vre-un roman american. Că Americanii au elite, o ştiu acum toţi cei care urmăresc experimentele şi planurile atât de îndrăzneţe şi monumentale ale politicei şi economiei americane, sau cei care ştiu câte ceva despre ştiinţa şi scriitorii americani, dintre care trei au obţinut Premiul Nobel în anii din urmă: ro- mancierul Sinclair Lewis, dramaturgul fără pereche în lumea de astăzi, Eugene O’Neil, şi scriitoarea Pearl Bucle, ca să nu cităm pe numeroşii oameni de ştiinţă, distinşi cu cele mai mari onoruri. Dacă însă s’ar putea spune: oameni excepţionali sunt peste tot, dar masele americane sunt acelea care dau ten şi aspect vieţii. Iată că şi aici greşesc cei care afirmă astfel de lucruri. Educaţia americană caută să valorifice diferenţele între oa- meni, dar diferenţele reale, fundate pe înzestrarea dela natură. Există o seamă de universităţi, licee şi scoale primare, menite să formeze pe copiii şi tinerii excepţionali. Mă voi referi doar la una singură, care fiinţează de 14 ani. E vorba de « Şcoala Pu- blică 500 », unde copii între 8 şi 11 ani, aleşi pe bază de teste şi pe tot felul de încercări mai inteligente şi mai umane decât aceste «teste », primesc o educaţie potrivită însuşirilor lor. Din milionul de copii din New-York, se selecţionează zece mii mai înzestraţi, iar din aceste zece mii urmează anual în şcoala-model cinci sute, aleşi în ultimă instanţă. Ideea şi conducerea acestei scoale o are o femee: Leta Hollingworth, care s’a dedicat de patru- sprezece ani încoace educării tinerilor excepţionali. Rezultatele şcoalei sunt uimitoare. De acolo vor ieşi mâine oamenii aleşi ai ţării, puşi astăzi să se depăşească într’o atmosferă demnă de calităţile şi sforţările lor excepţionale şi oarecum egală cu ei înşişi. Educatoarea a observat, printre altele, că nici un copil superior nu provine dintr’o familie inferioară, mizeră şi lipsită de instrucţie. Părinţii copiilor excepţionali din această şcoală se află într’o stare economică superioară mediei şi au o cultură iarăşi mai mult decât mijlocie. De asemenea, s’a constatat acolo că Evreii nu produc copii mai inteligenţi decât celelalte popoare şi că Negrii au şi ei copii excepţionali, egali Albilor. NOI ELEMENTE PENTRU CUNOAŞTEREA AMERICANILOR 693 Nu putem comenta acum astfel de rezultate. Dar experimen- tele educatoarei dela New-York arată ce rol imens au pentru copii obârşia şi mediul familial, bună starea sau mizeria familiei. Şi faptul amintit mai dovedeşte ceva foarte important: societatea americană tinde către o aristocratizare reală, respectând şi încu- rajând strălucirea minţii, a caracterului şi a însuşirilor esenţiale. Ce va fi America peste o sută de ani, graţie unei astfel de atitu- dini abia ne putem închipui. Acolo se pregăteşte temeinic un neam nou de oameni, căci pilda dată aici nu este izolată. Uni- versitatea din Chicago, condusă de un tânăr rector, Hutchins, care a revoluţionat toate metodele pedagogice de până acum, aplică studenţilor aceleaşi criterii ca d-na Hollingworth faţă de copiii şcoalei ei. ’ * * * In fine, din. ce în ce mai dese sunt articolele, discuţiile şi ati- tudinile care chiamă pe Americani la o viaţă mai simplă, mai interiorizată, mai substanţială, arătându-le că trebue să renunţe la toate complicaţiile şi futilităţile vieţii moderne, al cărei lux, pretenţiozitate şi vanitate pierde pe om, făcându-1 robul banului şi al materialismului. Cuvintele şi sfaturile acelui pastor şi mo- ralist francez, care acum câteva decade a fost primit cu atâta veneraţie în America lui Theodor Roosevelt, — ne referim la Charles Wagner, autorul atâtor cărţi de îndrumare temeinică, printre care şi «Viaţa simplă », — sunt astăzi pe buzele multor oameni de peste Ocean, pe care criza şi încercările din ultimii ani i-a învăţat unde şi în ce constă valoarea vieţii. Omul nu e sărac, dacă are bogăţii şi mulţumiri sufleteşti, — iată ce se spune acum în America. Nu de puţine ori am cetit pro- puneri să se renunţe la automobile, la confortul exagerat, la ni- micurile pentru care muncim peste puteri şi ne anulăm ceea ce avem mai bun în noi. Iată un citat dintr’un articol recent apărut în American Mercury: « Dacă nu putem să ne înapoiem la ceva mai simplu şi mai temei- nic, sau la ceva mai nobil, atunci întregul neam al Americanilor — aşa cum îl socoate lumea: un neam cu humor robust, cu curaj şi cu îndemânarea de a produce lucruri excelente, — întreg acest neam va dispărea de pe suprafaţa pământului. Atunci vom fi, într’adevăr, săraci». Iată o mentalitate şi o atitudine care se răspândeşte în rându- rile oamenilor care au trecut prin bogăţie şi confort exagerat şi care acum se reîntorc la lucruri pe care noi încă nu le-am pierdut, deşi suntem pe cale a le pierde. Noi, Români, nu am pierdut con- tactul cu natura şi cu omenia. Americanii, cu experienţele lor grandioase, dar uneori atât de triste, ne învaţă să nu renunţăm la ele şi nici la un trai mai simplu, mai firesc. Dar, ca şi ei, trebue 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să ne îndreptăm cât mai mult spre cultură, spre un stil de viată cu totul civilizat şi demn, spre imaginaţie, artă şi gândire, precum şi spre un activism creeator şi idealist, aşa cum am început s’o facem, împlinindu-ne rostul şi realitatea noastră pe care n’o ve- dem încă în toată bogăţia şi splendoarea ei. PETRU COMARNESCL REAUMUR Rene-Antoine Ferchault, nobil de Reaumur şi de Angels, în Vandee, şi de la Bermondiere, în Mâine, este unul din puţinii oameni învăţaţi, nedreptăţiţi chiar de aceia care sunt presupuşi a-1 cunoaşte. t Oamenii de ştiinţă, nu este exagerat a spune, îl cunosc tot atât de puţin ca şi profanii. Pentru toţi, numele lui Reaumur este legat de născocirea ter- mometrului; mai exact, de scara particulară a termometrului. Dar neînsemnata modificare, pe care a adus-o scării termo- metrice, nici pe departe nu îndreptăţeşte celebritatea sa. Ea ar fi atunci un caz unic de inducere în eroare a eternităţii, cu atât mai ciudat, cu cât Reaumur a făcut această modificare nu dintr’un motiv ştiinţific sever, ci ascultând de o nevoie frivolă a modei. In adevăr, apariţia termometrului determinase în vremea aceea un asemenea entuziasm, încât nu numai elegantele timpului, dar toată lumea purta o brăţară cu termometru, după cum astăzi se poartă ceasornicul de mână. Gradul termometrului însă era din cale afară de mic, iar ci- tirea temperaturii o imposibilitate. Termometrul-brătară era un inutil ornament. > Reaumur a avut atunci ingenioasa şi amabila idee să împartă acelaşi fragment de spaţiu într’un număr mai puţin de grade, astfel încât o diviziune să devină o realitate vizibilă. Gradul mărindu-se, ochiul îl putea înregistra, spre marea bu- curie a oamenilor dornici să utilizeze o măruntă minune. Este însă evident că înlocuirea numărului ioo (punctul de fierbere al apei după Olaf Celsius), cu numărul 80, nu poate fi reţinută cu titlu de operă ştiinţifică. Mai de grabă, modificarea adusă de Reaumur a provocat o încurcătură, pentrucă scara o°—ioo° are — nu e greu de ob- servat o simetrie şi o logică infinit mai luminoasă decât împăr- ţirea o°—8o°. De altfel sugestia modei era fatal să conducă la o încurcătură sau la un lucru arbitrar. RfiAUMUR 695 Pomenirea lui Reaumur între oamenii de ştiinţă nu trebue considerată drept un accident fericit, pentrucă faima lui mai are şi o altă justificare decât aceea pe care am relevat-o. El a fost un spirit eminent şi enciclopedic al vremii sale, şi circulaţia universală a numelui său este consecinţa firească a unui prestigiu. Reaumur s’a născut la 28 Februarie 1683, adică acum 246 ani în satul La Rochelle, unde tatăl său ocupa funcţiunea de consilier. Un an mai târziu, micul Rene rămâne fără tata şi trece sub supravegherea unchiului său, preotul Gabriel Bouchel, care s’a ocupat neîntrerupt de educaţia copilului. Rene Reaumur a urmat la început filosofia la jezuiţii din Poi- tiers şi apoi, când a împlinit şaisprezece ani, dreptul la Bourges. Ascultător şi conştiincios, a urmărit studiile de drept, deşi nu manifesta pentru ele nici un interes particular. Ştiinţele îl atrăgeau, dimpotrivă, în mod deosebit, iar cea mai mare bucurie a sa a fost plecarea la Paris, unde putea, în sfârşit, să dea curs liber înclinaţiunilor sale. La Paris l-a primit vărul său Charles Jean Franţois Henault, care, deşi foarte tânăr, era introdus în societatea parisiană, prin bu- nele oficii ale marchizei du Deffand. Curând, la 14 Martie 1708, Reaumur, care n’avea decât două- zeci şi cinci de ani, a fost numit asistent al matematicianului şi academicianului Varignon. Academia de Ştiinţe, fondată de Col- bert în 1666, exista numai de patruzeci de ani şi funcţiona oficial numai din anul 1699. Instituţia, la acea epocă, avea un ochi atent asupra tinerilor distinşi, iar Reaumur se remarcase, fără întârziere, prin seriozi- tatea şi aplicaţia sa la studii. In calitate de asistent al lui Varignon, a lucrat asupra curbelor cunoscute în geometrie sub numele de concoide şi desfăşurate. Dar interesul său nu s’a mărginit la ştiinţa geometriei, mai ales că Academia era pentru el un admirabil prilej să cunoască toate domeniile de activitate ale spiritului omenesc. Trei ani mai târziu, în 1711, Academia de Ştiinţe îl alege în sânul ei, printre membrii secţiunii mecanice, deşi tânărul învăţat nu făcuse în acest domeniu decât câteva încercări asupra « forţei coardelor ». Cercetările sale în legătură cu termometrul ar fi fost de sigur mai nimerite să-l indice atenţiei academicienilor. Reaumur per- fecţionează acest instrument, care era foarte rudimentar, şi-l pune în situaţia de a fi folosit în lucrările ştiinţifice şi a măsura cu preciziune deosebitele stări de temperatură. 6g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE El precizează noţiunea de grad şi examinează importanţa ace- stui nou element tehnic, extinzându-1 la îndeletnicirile medicinei. Fizica îi mai datoreşte observarea fenomenului de repulsie electrică, observaţie care l-a condus pe Cisternay de Fay în 1733 să emită teoria electricităţilor de semne contrarii. Reaumur este preocupat în acelaşi timp şi de probleme me- talurgice, în special de fabricarea fierului alb şi a fontei. Mult mai târziu, s’a putut spune despre el « că a fost primul care a studiat lucrarea fierului din punct de vedere ştiinţific. El este — s’a adăogat — prin lucrările sale, considerat pe drept cu- vânt fondatorul siderurgiei ştiinţifice ». Cercetărila acestea au părut încă de atunci atât de impor- tante, încât Regentul i-a acordat însemnata pensiune de 12.000 de livre, pe care de altfel el a trecut-o fără zăbavă Academiei. Reaumur urmăreşte în acelaşi timp cercetări în legătură cu fabricarea sticlei şi obţine un porţelan care îi poartă numele. Nu fără surprindere, vom afla că Reaumur mai este supranumit şi «părintele entomologiei ». In adevăr, prin anul 1728, el se interesează de o curioasă insectă, un mic fluture ale cărui larve distrug lâna şi, în curând, atenţia sa răbdătoare şi pătrunzătoare îmbrăţişează şi viaţa altor insecte. Intre anii 1734 şi 1742, publică « Memorii pentru a servi la studiul insectelor », care ascund, sub un titlu modest, o documen- taţie extraordinară. învăţatul Strohl nu s’a sfiit să scrie în 1935 următoarele rân- duri : « dacă trebue să caracterizăm pentru veacul al XVIII-lea un naturalist care corespunde idealului obişnuit de savant, atunci e mult mai indicat a vorbi de Reaumur decât de Buffon. ». Buffon îl întrece, de sigur, sub raportul expresiei literare, dar Rdaumur reţine prin acea preciziune care consacră savantul. Dar şi din punctul de vedere al interpretărilor faptelor, cei doi savanţi nu se găseau totdeauna de acord şi se cuvine să no- tăm că soluţia de mai târziu a cunoştinţei ştiinţifice a confirmat vederile lui Reaumur şi nu ale ilustrului Buffon. Divergenţa pe o mare temă între Buffon şi Rdaumur şi ju- steţea punctului de vedere al acestuia din urmă, dă dreptul doc- torului Torlais, în lucrarea sa asupra lui Reaumur apărută în 1936, să vadă în Rene Reaumur un precursor al lui Pasteur, ceea ce trebue să convenim este un lucru de o însemnătate excepţională. Buffon, întemeindu-se între altele pe observaţiile microscopice ale abatelui Needham, făcute în anul 1744, susţine cu autoritatea sa realitatea generaţiei spontane. Rdaumur, împreună cu Lignac, reia observaţiile lui Buffon şi Needham şi obiectează că aceştia « nu s’au asigurat că nu mai erau animale răspândite în aerul conţinut de fiole sau în semin- CENTENARUL PSIHATRIEI ROMANEŞTI 697 ţele de migdale. Cine le-a spus — scrie Rdaumur, simplu, dar condus de o extraordinară intuiţie — că animale imperceptibile chiar pentru ochiul ajutat de microscop n’au rămas pe firmiturile de seminţe de migdale? Micile animale sau ouălele lor au putut să rămână prinse pe pereţii sticlei. Nu ştim de loc câte grade de căldură pot să suporte animalele aeriene, dacă ouălele lor n’au nevoie pentru a germina de o căldură mult superioară aceleia care face să iasă pui din ouălele păsărilor ». Doctorul Torlais, care face acest citat în broşura sa « Reaumur, precurseur de Pasteur »: adaogă, «existenţa şi biologia microbului este în întregime conţinută în această ipoteză ». Reaumur inventează clocitoarea artificială şi notează, cu acest prilej, o serie de observaţiuni în legătură cu ereditatea, pe care unii le consideră drept un preludiu ale celebrelor legi ale lui Mendel. Tot el aduce o sumă de lămuriri în mecanismul digestiei, care era în vremea lui subiectul unei încurcate controverse. Cu tot caracterul enciclopedic al spiritului său, Reaumur a avut un mare adversar în filosoful şi enciclopedistul Diderot, care a reuşit să-l ţină într’o oarecare carantină şi să-i taie, în bună măsură, contactul cu publicul. Totuşi, Reaumur a întreţinut o vastă corespondenţă cu oa- menii de ştiinţă ai vremii sale şi a exercitat asupra lor o influenţă binefăcătoare. Rene Reaumur a fost o inteligenţă mult mai cuprinzătoare şi mai activă decât se oglindeşte în lucrările sale, dar nivelul timpului său nu i-a îngăduit să ducă la deplină înflorire toate posibilităţile lui intelectuale. Sunt cazuri când condiţiunile limi- tate ale unui mediu curmă eflorescenţa spiritului omenesc. Este, din acest punct de vedere, mica dramă a lui Reaumur, corectată însă de acel destin care a ştiut să găsească până în cele din urmă, răsplata care se cuvenea unor mari aspiraţii înfrânte. AL. MIRONESCU CENTENARUL PSICHIATRIEI ROMÂNEŞTI Societatea de Psichiatrie din Bucureşti a sărbătorit de curând o sută de ani dela statornicirea în tara noastră a asistentei me- > > di cale pentru bolnavii mintali. Este un centenar asupra căruia se •cuvine să ne oprim o clipă. Căci specialitatea psichiatriei s’a des- voltat tardiv, în cadrul disciplinei medicale. Asistenţa alienaţilor a făcut un mare pas înainte abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi începutul secolului al XlX-lea, prin actul de curaj al medicului francez Linei care a sfărîmat vechea concepţie, a alienaţilor « po- sedaţi )) de puteri drăceşti şi i-a aşezat în cadrul cuvenit unor bolnavi, în limitele patologiei generale. Din clipa aceea, disci- plina psichiatriei a făcut progrese repezi, mai întâi din punctul de vedere al tratamentului bolnavilor, apoi din cel al observării şi descrierii maladiilor, în sfârşit, — dela începutul secolului al XX-lea, — în domeniul terapeutic. In aceste progrese ştiinţa românească a ştiut să se încadreze la loc de cinste. Cei 100 de ani ai psichiatriei româneşti, pe care i-au sărbătorit medicii de specialitate, reprezintă o epocă de progrese repezi şi de frumoase realizări. Un istoric al lor e menit deopotrivă să vădească bunu- rile definitiv câştigate azi printr’o atât de lungă evoluţie, cât şi să cinstească oamenii care şi-au legat numele de aceste realizări. # * # înainte de organizarea ei medicală, asistenţa alienaţilor, în principatele româneşti, era aproape exclusiv de ordin religios, bolnavii fiind adăpostiţi pe lângă anumite mănăstiri, unde se socotea că există icoane făcătoare de minuni, şi unde călugării ajunseseră cu încetul să se specializeze în ocrotirea şi suprave- gherea bolnavilor. Această asistenţă avea mai puţin un scop terapeutic cât tindea să pună pe alienat sub o pază care să-l împiedice dela eventuale violenţe. Lucrul apare clar din pravile, unde se prevede că « cel nebun... nu se cade... să umble pe drumuri slobod, ci să aibă pază, să fie pe lângă oamenii săi până se va înţelepţi». In pravila lui Vasile Lupu găsim şi principiul iresponsabilităţii penale a alienatului, atunci când se arată că una dintre pricinele pentru care judecătorul trebue să micşoreze «certarea celui vinovat, este aceasta, că nu-i omul cu toată mintea ». Această iresponsa- bilitate se aplica şi pentru cazurile de remisiuni spontane sau de vindecări ale unei maladii mintale, sub imperiul căreia individul săvârşise ceea ce am numi astăzi un act medico-legal. Căci, spune pravila, « nebunul şi cel în afară de minte de se va înţelepţi cândva nu se va certa de greşelile ce au făcut la nebunia lui». Tot atât de interesant este felul în care pravilele apreciază iresponsabili- tatea în cazul psihozelor periodice, spunând: « cela ce-i când şi când nebun, iar nu în toate zilele, cum s’ar zice 4 luni este nebun şi 5—6 luni este înţelept, acesta... de va face vre o greşeală în vremea nebuniei lui, nu se va certa, iar de va greşi la vremea ce este înţelept, atunci se va certa tocmai... ca şi fie cine...» Vom nota, de asemenea, că pravilele prevăd şi posibilitatea simulării ne- buniei pentru a scăpa de pedeapsă şi recomandă ca în aceste ca- zuri, pentru. . . «luminarea Curţii », să se recurgă la o adevărată CENTENARUL PSICHIATRIEI ROMÂNEŞTI 699 « expertiză »: « , , .Pentru ca să-l cunoască giudeţul cu adevărat au este nebun, trebue să-l întrebe giudeţul multe întrebări şi în multe feluri şi cu multe meşteşuguri şi să întrebe şi pe vraci care foarte lesne vor cunoaşte de va fi nebun cu adevărat». De asemenea, pra- vilele admiteau alienaţia unuia dintre soţi ca motiv de divorţ; totuşi, pentru a obţine despărţirea, bărbatul trebuia să aştepte trei ani dela îmbolnăvirea femeii, iar aceasta 5 anix). Aceste preocupări juridice pentru problema alienaţiei min- tale şi pentru apărarea societăţii faţă de reacţiunile posibile ale alienaţilor, era firesc să determine un început de asistenţă în sensul amintit mai sus. Aşezarea azilelor de nebuni în jurul bi- sericilor şi al mănăstirilor era în legătură cu credinţa că nebunul se află sub stăpânirea diavolului şi că doar rugăciunile îl pot vin- deca. « Nebun » şi «îndrăcit» sunt în pravile cuvinte sinonice. Credinţa aceasta, care făcea pe bolnav să alerge în jurul mănă- stirilor, unde erau ţintuiţi izolaţi de lume, spre a li se citi rugăciuni, a avut ca efect un tratament mult mai blând al nebunilor decât cel ce li se aplica în Occident. Acolo credinţa în posesiune făcea ca lupta împotriva ei să se inspire din procedee aproape inchi- zitoriale. Faptul că biserica ortodoxă nu cunoştea aceste procedee dădea mult mai multă blândeţe tratamentului dela noi. Un Ar- hiepiscop catolic, Marcus Bandinus, spune că preoţii iezuiţi de pe la noi erau minunaţi de rezultatele obţinute în vindecarea nebunilor cu mijloace blânde şi rugăciuni2), Pentru ţinerea şi paza alienaţilor slujeau fie Curţile mănăsti- rilor, fie chiliile din jurul lor, adesea creeate înadins pentru bol- navi, de unde au luat denumirea de « bolniţe », Astfel era la Bu- cureşti mănăstirea Sf. Vineri, în spitalul boierilor Hereşti, unde se face la începutul secolului al XlX-lea un azil pentru bătrâni şi alienaţi care veneau atraşi de faima puterii vindecătoare a icoanei hramului «Cuvioasei Paraschiva», In aceeaşi, epocă a servit ca loc de adăpost al nebunilor din Bucureşri şi spitalul dela mănă- stirea Sărindar, unde se aflau icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, «izvor de tămăduire» tuturor ce alergau cu evlavie şi cu credinţă, dracii gonind. . . » s). Pe când la Sf. Vineri chiliile adăposteau numai bolnavii liniştiţi, mănăstirea Sărindar pare să fi fost rezervată celor furioşi, care uneori erau ţinuţi în lanţuri 4), Alienaţii au fost adăpostiţi şi în curtea bisericii Sf. Gheorghe cel Nou, după cum «rezultă din pitacul Domnului Ion Caragea către egumenul mănăstirii, prin care să dea odaie de locuinţă * *) *) Cf. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, voi. I, pag. 314. a) Codicele Bandinus, în Analele Academiei Române, Tomul XVI, 1895. Cf. I. Felix, Istoria Igienei în România şi Samarian, voi. III, pag. 60. ) V. A. Ureche, Istoria Românilor, voi. VI, pag. 55. *) Gion, Istoria Bucureştilor, 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi cele trebuincioase lui Costache Biv-Vătav-Za-Divan, care se află smintit la minţi...» *). Tot în jurul mănăstirilor şi bisericilor se organizează asistenţa alienaţilor şi în Oltenia şi în Moldova. La Craiova, nebunii erau adăpostiţi în curtea bisericii Madona Dudu, fiind aduşi în bi- serică la icoana făcătoate de minuni a sfintei Fecioare Maria, iar cei furioşi erau, fie legaţi de arbori cu lanţuri şi frânghii, fie ţi- nuţi într’un beci -). In Moldova, la 6 Noemvrie 1784, Vodă Mihail Suţu dă un pitac prin dare hotărăşte strângerea şi adă- postirea tuturor nebunilor. La mănăstirea Golia, din marginea Iaşilor, se dusese de mult vestea că există o icoană făcătore de minuni la care a fost vindecat Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupu3), şi de aceea năvăliseră să se vindece la ea mulţime de nebuni şi epileptici, ceea ce deter- mină creearea unei bolniţe pentru alienaţi. De asemenea, la mănă- stirea Adam, se adăposteau femeile nebune 4 5 *), iar la mănăstirea Neamţ, pe la anul 1779, stareţul Paisie a organizat o bolniţă pentru bătrâni şi pentru bolnavii bărbaţi « cu feluri de neputinţi şi de du- huri necurate pătimind » ®). De altfel, în afară de acestea, mai toate mănăstirile au servit ca adăpost pentru alienaţi. Astfel se cunosc cazurile dela mănă- stirea Jitia, din jud. Dolj 8), al mănăstirilor Curtea de Argeş, Bistriţa, Ţigăneşti, Snagov, Cernica, etc. Dar, «între anii 1825 şi 1830, alienaţii au fost treptat mutaţi dela Sărindar, Sf. Gheorghe şi Sf. Vineri la mănăstirea Negoeşti7). Iar de aici, în anul 1838, alienaţii au fost transferaţi la Schitul sau mănăstirea Malamuci sau Balamuci, din târguşorul Gher- ghiţa, nu departe de Bucureşti. Este posibil că în această mănă- stire să se fi adunat şi mai înainte bolnavi mintali, căci numele său de Balamuci vine probabil dela denumirea, — de origină rusească sau ruteană, — ce se da oamenilor nebuni, care «bala- muţiau », adică vorbeau aiurea 8). De acolo a rămas termenul de « balamuc » sinonim cu « casă de nebuni ». Printr’un ofis din 27 August 1838, Domnul Alexandru Ghica a hotărît ca toţi smintiţii să fie trimişi vremelnic la acest schit Balamuci. La această dată, găsim astfel acolo un număr de 9 alie- naţi, care nu beneficiau însă de nici o îngrijire medicală. Dar câ- *) V. A. Ureche, op. cit., tom. X. a) G. Miliţiei, Studii psichiatrice, 1895. ’) N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, pag. 210. *) C. Vârnav, Rudimentum physiographiae Moldaviae. Buda, 1836. 5) P. Zosin, Mişcarea şi asistenţa alienaţilor diu Ospiciul Mănăstirea Neamţ pe anul 190S. «Spitalul*, 1904, pag. 91. *) C. Antonescu-Remus, Igiena. Bucureşti, 1890. 7) V. Gomoiu, Istoria medicinei româneşti, pag. 138. *) P. Samarian, op. cit., voi. III, pag. 6o—66. CENTENARUL PSICHIATRIEI ROMANEŞTI 701 teva luni mai târziu, la 11 Decemvrie 1838, îngrijirea smintiţilor dela Malamuci a fost încredinţată «Eforiei Spitalelor, în urmă- toarele condiţiuni: a) Să se orînduiască un doftor, care să îngri- jească de bolnavi \b) Să se puie spitalagii (adică infirmieri); c) Doc- torul să meargă, cel puţin, de două ori pe săptămână, spre a vi- zita şi căuta pe bolnavi, iar spitalagii să aibă mai cu dinadinsul stăruire, atât pentru cele din lăuntru, cât şi pentru buna orîn- duială şi conduita pătimaşilor, cât şi asupra celor ce ar privi la desăvârşirea povăţuitorilor, ce s’ar da din partea doftorului spre însănătoşirea şi păzirea neputinţelor lor; d) Pentru măsurile luate, spre întocmirea acestui aşezământ obştesc, fără a avea vre-o atin- gere şi fără a se socoti, între aşezămintele supuse băgării de seama a Eforiei Spitalelor, să se dea toate aceste lucruri sub îngrijirea şi luarea aminte a cinstitei Eforii, care se îndatorează totodată, de a alcătui şi procentul desvoltător, de o parte, spre buna păzire a măsurilor de mai sus, iar de alta, spre a întrebuinţa mijloacele ce doctoriceasca ştiinţă ar cere să se înfiinţeze nea- părat, între acesată delicată împrejurare » x). Vedem, deci, că sfârşitul anului 1838 marchează prima în- cercare de asistenţă medicală pentru alienaţi. Măsura luată în acel an pentru bolnavii mintali aflaţi la Schitul Malamuci s’a extins mai târziu şi treptat asupra bolnavilor adăpostiţi şi la alte mănăstiri, înfiinţându-se în special un spital de alienaţii la mănă- stirea Madona Dudu din Craiova şi în Moldova la mănăstirea Neamţ, pentru bărbaţi, şi la mănăstirea Adam, pentru femei. Câţiva ani mai târziu, smintiţii dela schitul Malamuci au fost mutaţi într’o clădire veche unde se spunea că ar fi fost fabrica de testemele a lui Ipsilante, situată lângă mănăstirea Mărcuţa. Acolo îi găsim la 1846; doctorul însărcinat cu îngrijirea lor, primul doctor care a avut titlul de medic primar al ospiciului de alienaţi fiind doctorul Nicolae Gănescu. După numele mănăstirii vecine, spitalul se numea tot Mărcuţa. In anul 1847 se aflau acolo 40 de alienaţi, iar în 1895, numărul lor crescând la 100, medicul primar din acea epocă, doctorul Protici, înfiinţează două ateliere,—unul de tâmplărie pentru bărbaţi şi unul cu lucru de mână destinat femeilor, — în care să se îndeletnicească, cu lucru, alienaţii. Este prima încercare de terapeutică prin muncă, idee devenită mai târziu un bun al ştiinţei. In vremea aceea alienaţii se primeau după trimiterea de ad- ministraţie fără a fi nevoe de vre-un certificat medical. In 1864, cifra bolnavilor internaţi ajungând să fie no, direcţia serviciului sanitar întocmeşte un regulament prin care prevede că internarea unui alienat să se facă numai în baza unui act medical semnat de *) *) Al. Gălăşescu, Eforia Spitalelor Civile, pag. 801—816. Bucureşti, 1900. 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE doi medici; iar dacă este trimis de Tribunal, să fie însoţit de un extract al sentinţei judecătoreşti 1). Este începutul legislaţiei mo- derne asupra alienaţilor care a dat mai târziu legea din 1894 şi cea din 1930. încă din acel timp, regulamentul prevede că pot fi primiţi în ospiciu fie bolnavi fără mijloace, care vor fi întreţinuţi de Stat, fie bolnavi de condiţie mai bună, care vor plăti o pensiune: toţi vor fi ţinuţi în secţiuni deosebite pentru bărbaţi şi femei. Este acelaşi sistem păstrat şi în organizaţia actuală. Ca medic primar la Mărcuţa este numit, în 1867, în locul d-rului Protici, doctorul Al. Şuţu. ’ # * # Evoluţia disciplinelor este totdeauna legată de personalitatea câtorva oameni de o deosebită capacitate. Doctorul Şuţu, ca şi urmaşul său, Dr. Obreja, au făcut parte din această categorie şi de aceea apariţia lor determină un aspect nou al evoluţiei psihia- triei româneşti. Născut în 1837, fost membru în Consiliul Sanitar Superior, Efor al Spitalelor Civile la 1894, profesor la Facultatea de Medi- cină în 1881, D-rul A. Şuţu a murit la vârsta de 82 de ani, în anul 1919. Om energic şi întreprinzător, având mijloace materiale şi o mare suprafaţă socială, dedicându-se psichiatriei dela începutul activităţii sale medicale, personalitatea lui a dăruit un puternic imbold acestei discipline medicale la noi în ţară. In 1867, tânărul medic care se întorcea dela studii cu disciplina şcoalei franceze îşi începu activitatea medicală pe multiple planuri, cu un egal entuziasm. In acelaşi an, este numit Medic Primar al Ospiciului Mărcuţa, îşi începe activitatea de publicistică medicală şi face chiar să apară o revistă condusă de el, una din primele reviste medicale dela noi, « Gazeta Spitalelor ». Tot în anul şcolar 1867— 1868, el începe un curs de psichiatrie, sub numele de «Clinica Boalelor Mintale» cu prelegeri ţinute Duminica la Ospiciul Mărcuţa, pentru elevii anului V al «Şcoalei Naţionale de Medi- cină », întemeiată de dr. Carol Davila cu zece ani mai înainte. Aceasta ne indică rolul cel mai important pe care l-a avut d-rul Şuţu, acela de întemeietor al Şcoalei Psichiatrice Româneşti. In adevăr, la 1857, la întemeierea şcoalei lui Davila, nu exista nici o catedră de boli mintale în programul ei, la 1862,—când impor- tanţa crescândă a şcolii determină reorganizarea ei,—se prevede în proiectul programului de cursuri şi un curs de « Boalele Mentale», care, din lipsă de medici specialişti, nu a fost însă niciodată ţinut. In 1864, când se face primul proiect de transformare al «şcolii în «Facultatea de Medicină », — odată cu înfiinţarea Universi- 9 Monitorul Medical, Nr. 14, din 20 Aprilie 1864. CENTENARUL PSICHIATRIEI ROMÂNEŞTI 703 tăţii din Bucureşti, — se prevede şi o clinică de « Morbele Mintale ». întârziind însă aplicarea proiectului de transformare, Şuţu îşi începe cursul, probabil onorific, în cadrul şcolii ce aştepta încă ridicarea ei în rang. Eforturile sale n’au fost însă suficiente ca să determine creearea unei catedre definitive, de atâtea ori schiţată dar niciodată realizată, şi, în programul Facultăţii de Medicină, care începe să funcţioneze definitiv la 1871, psihiatria nu-şi- află încă locul. Şuţu trebue să se mărginească Vnai departe la acti- vitatea sa ca medic la Mărcuţa, scoţând, în 1870, o a doua revistă condusă de el, «Gazeta Medico-Chirurgicală şi a Spitalelor». Abia în 1881, Şuţu fu numit profesor, la catedra de Medicină Legală. Aplecarea sa pentru psihiatrie ca şi libertatea pe care i-o permitea înrudirea celor două discipline făcură însă ca activitatea lui Şuţu la Catedră să fie consacrată în egală măsură şi cursurilor de psihiatrie. In sfârşit în 1898, venind la catedra de Medicină Legală Profesorul Mina Minovici, profesorul Şuţu devine titular al catedrei de psihiatrie, de astă dată definitiv şi legal înfiinţată. La această catedră pentru a cărei creeare Şuţu luptase 30 de ani şi de a cărei înfiinţare îşi legase numele, avea să-i urmeze, în anul 1909, profesorul Obregia. In istoricul psichiatriei româneşti, anul 1938, pe lângă o sută de ani dela întemeierea asistenţei medicale pentru alienaţi, înseamnă deci şi trecerea a şaptezeci de ani dela primul curs liber de psihiatrie şi a patruzeci de ani dela creearea definitivă a catedrei de boli mintale şi psihiatrie la Universitatea din Bucureşti. întreită şi semnificativă comemorare. Profesorul Obregia a dus mai departe şi a desăvârşit opera începută de Şuţu. Doctor în medicină în anul 1888, după ce lucrează patru ani (1888—1891) în clinicile şi laboratoarele ger- mane, alături de Wirchow, Munk, Westphall, Mendel, etc. şi în spitalele franceze cu Magnan, Charcot, Ball, etc., Obregia re- vine în ţară şi este numit profesor de Istologie la Facultatea de Medicină în 1892, medic primar la Mărcuţa în 1893 şi, în sfârşit, Profesor de psihiatrie în 1909, catedră pe care a ocupat-o până în 1934. După cum arăta colaboratorul şi continuatorul său la catedra de psihiatrie, Profesorul P. Tomescu, timp de 41 de ani, dela 1893 I934> Profesorul Obregia a condus nu numai servi- ciul său de spital, nu numai clinica de boale mintale a Univer- sităţii din Bucureşti, cfar toată psihiatria românească, într’un spirit de înaltă ştiinţă şi de mari realizări. Ca şi Şuţu, el şi-a desvoltat activitatea pe întreitul plan, al lite- raturii ştiinţifice medicale, al asistenţii spitaliceşti şi al învăţă- mântului psihiatric. Lucrările sale au orientat psihiatria pe noi căi, lărgindu-i incomparabil orizontul. Dacă profesorul Şuţu creease psihiatria medicală românească, el continuase a fi însă 7 °4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tributar concepţiei timpului său. Pe atunci şcoala franceză con- sidera alienaţia ca datorită unei degenerări, fenomen esenţial- mente ireversibil, şi deci anula teoretic aproape orice posibilitate de terapeutică. Şcoala germană considera demenţa, decăderea totală şi globală a facultăţilor psihice, ca o evoluţie fatală a tu- turor turburărilor mintale, anulând astfel orice speranţă tera- peutică. Sub influenţa acestei duble concepţii, epoca de început a psihiatriei românfeşti nu putea tinde, din punct de vedere practic, decât spre o perfecţionare a mijloacelor de asistenţă, iar, din punct de vedere ştiinţific, decât spre o perfecţionare a spiritului de observaţie medical. Rupând cu aceste directive, profesorul Obregia, sub influenţa ideilor lui Wirchow, a îndrumat în primul rând psihiatria spre concepţia anatomo-patologică, iar mai târziu, ţinând pasul cu progresele ştiinţei, a dirijat întreaga şcoală creeată de el spre aplicarea metodelor biologice în domeniul psihiatriei. De'aceea, din punct de vedere ştiinţific, şcoala românească a evo- luat neîncetat pe drumul noilor mijloace de terapeutică, intro- ducând ideea vindecării acolo unde puţin înainte domnea pesi- mista credinţă în fatalitatea degenerescenţei şi în imanenţa de- menţei. In domeniul practic, al asistenţei, profesorul Obregia a chel- tuit o neobişnuită doză de activitate, energie şi entuziasm. Vom aminti doar în treacăt că, în 1906, ca Director al Serviciului Sa- nitar, el întocmeşte un proiect de lege pentru creearea unui fond de «asistenţă sanitară a sătenilor », a cărui expunere de motive cuprinde toate datele pentru organizarea unei vaste ofensive sanitare la sate şi care este prefigurarea mişcării începută actual- mente. Dar opera capitală a acestui realizator a fost, de sigur, în- temeierea « Spitalului Central de boli nervoase şi mintale ». In faţa situaţiei lamentabile în care se afla Ospiciul Mărcuţa, aglo- merat cu peste 700 de bolnavi, ca şi celelalte ospicii ce perzistau pe lângă Mănăstiri, la Golia, la Neamţ, sau la Madona Dudu, Obregia a conceput ideea creării unui mare ospiciu central de alienaţi lângă Bucureşti, a cărui necesitate o expune pe larg ra- poartele sale din 1904 şi 1906. In acelaşi an 1906, lucrările sunt începute, după indicaţiile sale, pe un teren donat de Eforie lângă Văcăreşti. Cele treizeci şi opt de pavilioane sunt terminate în 1910. De atunci şi până la 1920 diferite împrejurări, culminând cu marele război, stagnează lucrările de amenajare, care sunt re- luate în 1921 şi terminate în 1923. Dotat cu tot confortul util, cu toate mijloacele de diagnostic necesare şi conceput în vederea oricăror posibilităţi de desvoltare, acest spital, aproape unic în felul său, şi care provoacă admiraţiunea celor ce-1 vizitează, re- prezintă opera capitală a profesorului Obregia şi una din etapele esenţiale ale desvoltării asistenţii alienaţilor în ţara noastră. CENTENARUL PSICHIATR1EI ROMANEŞTI 705 Prin creearea acestui instrument de acţiune cât şi prin orien- tarea pe care profesorul Obregia a imprimat-o psihiatriei noastre, bolnavii mintali au fost scoşi dintre zidurile mânăstiriior şi aşe- zaţi în mediul spitalicesc ce li se cuvenea. Dintr’o disciplină teo- retică, ce se mărginea la o observaţie şi pază, psihiatria a devenit azi o specialitate activă, în care proporţia vindecărilor şi a amelio- rărilor atinge cifre nebănuite, ce subliniază marele ei rol social. Vom menţiona astfel că, în cursul anului 1938, în serviciul cli- nicei de psihiatrie, proporţia de vindecări a fost de peste 50%, iar aceea de ameliorări, — atât de mari încât bolnavii şi-au putut relua viaţa socială, — de peste 30%. Ceea ce face un total de 80% bolnavi redaţi societăţii. Astăzi, în toate centrele din ţară, foştii colaboratori şi elevi ai profesorului Obregia continuă activitatea sa, în acelaşi timp făcând ca şcoala psihiatrică românească să fie în plină şi fecundă evoluţie. # # * In faţa acestor rezultate, la care asistenţa alienaţilor a ajuns în ultima sută de ani, suntem datori să privim cu încredere capa- citatea ştiinţei medicale româneşti în această ramură. Dar, în ace- laşi timp, avem datoria de a nu ne opri pe un drum atât de frumos şi de a duce mai departe, în noi domenii, prin noi realizări, rezultatele obţinute. In primul rând, trebue să se dea tot mai mare desvoltare asi- stenţei bolnavilor mintali. O statistică făcută de noi în cursul ultimilor ani arată că, în diferitele spitale de specialitate pe care le avem azi în ţară, au fost trataţi în medie 12.000 de bolnavi anual. Ceea ce, pentru populaţia totală a ţării, dă un număr de bolnavi mintali ospitalizaţi de 6,5 la 10.000 de locuitori. Faţă de statisti- cele din alte ţări, este proporţia cea mai mică şi, — contrariu de ceea ce am putea crede, — nu este un simptom îmbucurător, cât, mai ales, semnul că opera de asistenţă a alienaţilor mai are multe de făcut pentru descoperirea tuturor bolnavilor necunos- cuţi şi netrataţi. Această descoperire a bolnavilor şi lărgire a câmpului tera- peutic este în strânsă legătură cu opera de profilaxie mintală, operă, care, pornită din America în primul deceniu al acestui veac, a cucerit majoritatea ţărilor civilizate, dar în domeniul căreia noi mai avem totul de făcut. Profilaxia mintală, care îşi propune să urmărească şi să descopere bolile mintale în stadiile lor incipiente, oferind îngrijirea celor care, neglijaţi, ar putea ajunge într’un stadiu în care maladia nu mai poate fi combătută, este o operă de mare utilitate socială, de care ne-am mai ocupat în aceste pagini. Introdusă în şcoli, armată, instituţii publice şi la sate, prin numeroase dispensare, profilaxia mintală este unul 16 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din domeniile în care trebue neapărat să îndrumăm asistenţa medicală în ţara noastră. Acest domeniu este în strânsă legătură cu psihiatria infantilă, către care se îndreaptă azi preocupările ştiinţei şi pe care viitoarea activitate psihiatrică românească trebue s’o atace neapărat. Vom nota în acest sens că, în planurile Spitalului Central, profesorul Obregia prevăzuse de acum peste treizeci de ani un pavilion de psihiatrie infantilă care încă n’a putut fi realizat. Tot în legă- tură cu profilaxia, este şi domeniul infractorilor alienaţi, mai ales al infractorilor minori, în care conlucrarea Justiţiei şi a Medicinei trebue să devină mai strânsă, mai reală şi mai activă. Toate acestea pun problema specializării spitalelor de boli mintale. Trebue, în adevăr, ca de o parte să destinăm spitalele din centrele mari numai ca2urilor acute, în marea lor majoritate vindecabile, lăsând bolnavii cronici în colonii şi azile speciale, de altă parte să creăm servicii speciale de psihiatrie infantilă de infractori psihopaţi şi cât mai numeroase dispensare de pro- filaxie mintală. Faţă de acestea, spitalele trebue să rămână ade- vărate centre de sănătate, care să dirijeze o amplă mişcare de asistenţă şi profilaxie mintală şi în care să se desăvârşească valo- roasele cercetări ştiinţifice ale şcolii psihiatrice româneşti. Este un vast câmp de activitate, în care trebue să ştim a pă- stra cu gelozie marile achiziţii de până azi, aducându-le neîn- cetate perfecţionări, cu conştiinţa că asistenţa psihiatrică este o piatră de temelie în opera de păstrare a sănătăţii poporului şi a rasei noastre. Dr. ION I. CANTACUZINO ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE Anglia. Programul primului concert de muzică contem- porană dat la Londra la Broadcasting House a fost alcătuit numai din nouătăţi. S’au executat: Concertul pentru pian şi orchestră de William Busch, o simfonie de Erik Chisholm şi French Nur- sery Songs de Alan Rawsthorne. — Bruno Walter, care nu mai dirijase în Anglia de când de- venise cetăţean francez, a apărut în fruntea orchestrei simfonice B.B.C. conducând Simfonia în sol minor şi Requiemul de Mozart. — Orchestra New Metropolitan dă concerte închinate lucră- rilor compozitorilor contemporani, dirijate chiar de autori: Constant Lambert, Iohn Ireland, Arthur Benjamin şi Benjamin Britten. Elveţia. Orchestra Elveţiei romande,împlinind 20 de ani de existenţă, a sărbătorit această aniversare printr’un concert dat m ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE 707 la Palatul Eynard în onoarea autorităţilor geneveze. Condusă de Emest Ausermet, această minunată falangă orchestrală cultivă de 20 de ani gustul publicului genevez pentru muzică, făcându-i cunoscut cea mai mare parte dintre compozitorii contemporani. — La teatrul din Geneva, Emest Ansermet a dirijat unica reprezentaţie a dramei lirice «Pelleas şi Melisande » de Claude Debussy. Franţa. D. Jacques Rouche, în executarea programului său de reînprospătare a operelor din marele repertoriu, a reluat «Aida » în decoruri şi costume noi datorită d-lui Souverbie, realizând una din cele mai reuşite reprezentaţii. — Intr’una din vilele din cartierul Passy dela Paris, unde la 7 Mai 1800 a murit Nicolas Piccini, celebrul rival al lui Gluck, au fost descoperite rămăşiţele mortuare ale compozitorului, care, în urma intervenţiei guvernului italian, vor fi transportate la Bari, unde Piccini s’a născut la 16 Ianuarie 1728. Văduva compozi- torului, împreună cu fiul ei Luigi, a continuat să locuiască în a- ceastă vilă până la moartea acestuia, la 31 Iulie 1827. — Arhivele internaţionale ale dansului, pentru a perpetua memoria marilor dansatoare Anna Pavlova şi Argentina, au in- stalat la sediul Societăţii 2 vitrine care conţin câteva costume, fotografii, şi alte amintiri, ce au aparţinut acestor două mari dan- satoare. — Sub numele « 20 de ani de balete ruseşti » se va deschide în luna Martie la Pavilionul Marsan, din Paris, o expoziţie în amintirea lui Serge Diaghilev, la organizarea căreia lucrează Serge Lifar, în colaborare cu Muzeele de Artă Decorativă, Arhivele internaţionale de dans, Muzeul American din Hartford şi a mai multor muzee britanice. Această expoziţie va arăta influenţa ce au avut-o în toate do- meniile artei Diaghilev şi baletele ruseşti. Vor fi expuse foto- grafii, machete de decoruri, picturi, cortine pictate de Picasso, Matisse, Derain, etc., evocându-se astfel glorioasa carieră a cele- brelor balete, precum şi istoricul principalelor lor creeaţii. — Opera mare din Paris a înscris în repertoriul ei noua lu- crare a lui Darius Milhaud: « Medea », care se spune că va fi repre- zentată în primăvara aceasta. — In cursul lunei au avut loc la marile orchestre simfonice din Capitala Franţei următoarele primii audiţii Orchestra Colonne: «Carnavalul», de Al. Cellier; Orchestra Lamoureux: «Introducere şi divertisment », de Le Guillard; Or- chestra Pasdeloup: «Melodii», de Hector Fraggi şi A. Lermyte; Orchestre Symphonique de Paris: « Branle de Sortie », de Florent Schmitt. 15* 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Parlamentul francez a votat proiectul de lege depus mai bine de un an, referitor la reorganizarea teatrelor lirice naţionale. Pe baza legii votate, Opera Mare şi Opera Comică vor deveni sub numele de « Reuniunea teatrelor lirice naţionale » o instituţie publică investită cu personalitate juridică şi cu autonomie finan- ciară. Acest oficiu al teatrelor lirice va fi administrat sub controlul Ministrului Educaţiei Naţionale, de un funcţionar numit de acesta. Se vorbeşte de numirea în acest înalt post a d-lui Jacques RoucW, actualul conducător al Operei Mari. Statul francez a înscris în bugetul anului 1939, drept subvenţie pentru ambele instituţii, suma de 42 milioane franci, din care 26.299.000 pentru Operă şi 15.701.000 pentru opera Comică. — In cursul lunei Ianuarie, s’au împlinit 40 de ani de când marele violonist francez Jacques Thibaud s’a remarcat cu pri- lejul magistralei interpretări ce o dăduse acelui solo de vioară din « Preludiul» la « Potopul» de Saint-Saens. Succesul obţinut de distinsul violonist a fost atât de mare, încât Edouard Colonne, conducătorul orhestrei ce îi poartă numele, a trebuit să înscrie încă de două ori în programul concertelor sale poemul sim- fonic «Potopul», iar Jacques Thibaud a fost în acel an de 14 ori solist al orhestrei dirijate de Edouard Colonne. Jacques Thibaud a ţinut să sărbătorească această mişcătoare aniversare, luându-şi locul ca prim violonist-solo în Orhestra Colonne şi in- terpretând aceeaşi bucată care cu 40 de ani în urmă îl consacrase. A fost o zi emoţionantă atât pentru public cât şi pentru marele violonist care apără cu atâta strălucire prestigiul muzical al Franţei. Germania. Johann Strauss, şef de orhestră şi compozitor, nepot al celebrului autor al «Dunării Albastre», a încetat din viaţă. Cutreerând Europa cu o orhestră care cânta mai mult muzica scrisă de celebrul său unchi Johann Strauss, nepotul a fost multă vreme conducătorul şef al balurilor ce se dădeau la Curtea imperială din Viena. Cu el dispare unul din ultimii supravieţui- tori ai unui trecut plin de farmec, fast şi glorie. — Compozitorul austriac Wilhelm Kienzl, născut la 17 Ia- nuarie 1857 şi-a serbat a 83 aniversare a naşterii sale. Operele sale « Der Kuhreigen » şi « Evanghelimann » l-au făcut cunoscut în lumea întreagă. — In Biblioteca din Bremen a fost descoperită o partiţiune de operă datând din anul 1797, datorită compozitorului I. Waller (1759—1822). — La Bayreuth a luat fiinţă, în urma iniţiativei cancelarului Adolf Hitler, un centru de cercetări wagnerienne, sub direcţia d-rului Otto Strobel, directorul arhivei Casei Wahnfried. ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE 70? — Revista destul de cunoscută « Bayreuther Blătter », care purta ca sub titlu «Revistă germană în spiritul lui Richard Wagner», neputând supravieţui fondatorului ei Hans von Wolzogen, şi-a încetat apariţia după 61 de ani de activitate. — Teatrul de operă din Gera a reprezentat opera «Iuliu Cezar » a compozitorului italian Francesco Malipiero. — Baritonul George Balkanoff a încetat din viaţă la Viena, — Tot la Viena s’a stins din viaţă compozitorul Iulius Bittner. El lasă un număr mare de opere, două simfonii, două cuartete, o liturghie şi mai multe «lieduri». Ultima sa operă « Mondnacht» a fost reprezentată Ia Opera din Berlin. — Casa din Molkerbastei No. 8 în care a locuit, la Viena, dela 1804 până la 1815 Beethoven, şi în care a compus simfoniile Nr. 4, 5 şi 7, uvertura « Leonore » Nr. 3 şi Concertul său de vioară, a fost transformată în muzeu. Italia. Maestrul Erich Kleiber, angajat de Teatrul Scala din Milano, pentru a conduce repetiţiile şi reprezentaţiile Operei « Fidelio », neprezentându-se, a fost înlocuit de şeful de orhestră german Wilhelm Sieben. Presa italiană face aluzie la un dezacord de principii pe chestiuni de rasă, care au dus la înlocuirea dirijo- rului Erich Kleiber, fost multă vreme director al Operei din Berlin. — La Teatrul Regal din Roma, s’a reluat «La Figlia del Re » de Adriano Lualdi, operă creeată la Turin acum 16 ani. — La serata de gală dată la Teatrul Regal de operă din Roma în onoarea Premierului britanic şi a Lordului Plalifax, s’a repre- zentat opera « Falstaff» de Verdi şi baletul « Bottega fantastica » pentru care compozitorul Respighi a ales şi a instrumentat pagini de Rossini. — La Teatrul La Fenice, din Venezia, s’a reprezentat opera inedită de Ghedini « Regele Hassan ». — Statele Unite. Pianistul Leopold Godowsky, în ace- laşi timp profesor şi compozitor, a încetat din viaţă în etate de 68 ani, în urma unei operaţii. — Opera «Pelleas şi Melisande » de Debussy a fost dirijată de John Barbirolli la New-York Philharmonic Symphony. — Opera din San Francisco a atins pe anul 1938 un deficit de 88.000 dolari. — « Tablourile unei expoziţii » de Mussorgsky sunt executate în America într’o nouă versiune orhestrală datorită compozito- rului Cailliet. — Ca prime audiţii notăm la Chicago: Uvertura Londoneză de Ireland; la Boston «Dedicaţii» pentru piano şi orhestră de V. Dukeslky şi Concertul Nr. 2 pentru piano şi orhestră de 710 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Kreneck (partea pianului fiind executată de compozitor), iar Philharmonic-Symphony din New-York a executat deasemenea în plină audiţie şi sub conducerea compozitorului, de Charles Haubiel, lucrare premiată la concursul compozitorilor americani. NICOLAE MISSIR REVISTA REVISTELOR STRĂINE LA NOUVELLE REVUE FRANCAISE Anul 27 — Nr. 304—1 Ianuarie 1939 D. L^on Paul Fargue, poet prea puţin cunoscut la noi, începe în acest număr o cronică a poeziei, ce pare destinată a deveni de aici încolo o rubrică fixă a revistei. Nu este propriu zis un articol de critică, ci mai mult un discurs fami- liar, pe un ton foarte degajat şi intim, despre poeţi şi poeme. Transcriem câteva fragmente. « ...poeţii sunt consideraţi în mod uşuratec, drept nişte vagi boemi, drept nişte* vagi noctambuli, în sfârşit drept nişte fiinţe deosebit de vagi. . . Ca şi cum facultatea de a pune ordine şi artă în senzaţii şi în sentimente ar constitui neapărat un semn, un brevet de desordine în viaţă. Ca şi cum poezia nu ar fi în fond chintesenţa ordinei. Ca şi cum Whistler nu a trăit multă vreme noaptea, înainte de a picta Nocturnele sale, negru şi aur, verde şi argint. Ca şi cum un om de bun simţ ar putea crede că oamenii care lucrează noaptea, care posedă materialul lor de lucru numai noaptea, poeţii, brutarii, tipografii, mecanicii de tren, sunt nişte noctambuli, nişte fiinţe vagi.. . >. «... Destul cu etichetele, cu abilităţile, cu conformismele I Poezia este liberă. Ea rămâne arta de a exprima inefabilul. Este un rol destul de cople- şitor. . . Vă daţi seama că ni se refuză pur şi simplu dreptul de a fi nişte oameni de meserie, tâmplari, bucătari, ingineri, medici, făcători de scaune sau de poeme, care ţin să-şi îndeplinească bine meseria lor, fără să dorească moartea aproapelui?... Publică ceva şi îndrăzneşte apoi să calci pe dru- murile literare, pe care sperai să găseşti numai puritate şi lux spiritual. Vei fi întrebat imediat, unde eşti înscris, ce jurnal citeşti, în faţa căror afişe de propagandă te opreşti. , , Eşti luat de gât şi somat să scoţi limba în onoarea cutărei doctrine, chiar dacă ţii să rămâi un spirit pur *. * Dacă simbolismul însuşi nu mai deşteaptă nici un ecou în urechia ele- vilor de liceu sau a visătorilor de cafenea, emoţia poetică, prodigios îmbogă- ţiră în epoca lui, a străbătut din ferici e până la noi şi se îndreaptă spre 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE viitor cu siguranţa celorlalte emoţii. Nici o revoluţie morală nu va face să tacă acest golf-stream care încălzeşte mările cerebrale, care permite imagi- nile, care este la originea. . . actelor gratuite ale literaturii moderne, a visulu i imprimat, a romanelor fără subiect, a confidenţelor muzicale. . . ». Anul 27 — Nr. 305 — 1 Februarie 1939 Literatura propriu zisă este strălucit reprezentată în acest număr de Paul Claudel, Jean Giraudoux şi Marcel Jouhandeau. D. Jacques Chardonne publică un eseu despre « politică » în care expune o poziţie de centru, mode- rată, limpede, încercând să împace spiritul de libertate şi de tradiţie, într’o formulă specific franceză, de măsură şi de echilibru. Tânărul romancier Jean Paul Sartre (al cărui nume a fost deseori citat cu prilejul marilor premii din Decemvrie) publică un sever articol critic despre Franţois Mauriac, cu unele vederi remarcabile despre arta romanului despre tehnica romancierului şi despre legile lui de creaţie. Dacă unele for- mulări ne surprind prin brutalitatea lor (« opera josnic psihologică a d-lui Mauriac »), altele sunt deosebit de ingenioase şi merită a fi reţinute, nu numai pentru explicarea literaturii d-lui Mauriac, dar în genere pentru înţelegerea romanului ca gen literar, având o structură proprie. Desprindem un fragment, dar cu observaţia că întreg articolul merită a fi citit de oricine se interesează de problemele specifice ale romanului: « A scris într’o zi (d. Mauriac, N. R.) că romancierul este pentru creea- turile sale, ceea ce Dumnezeu este pentru ale lui, iar toate bizareriile tehnicei sale se explică prin faptul că-şi priveşte personajele, din punctul de vedere al lui Dumnezeu: Dumnezeu vede şi ce e înăuntru şi ce e afară, adâncul sufletelor şi corpurile, întreg universul deodată. In acelaşi chip, d. Mauriac este omniştient în ce priveşte mica sa lume; tot ce spune despre personajele sale este literă de evanghelie, le explică, le clasează, le condamnă fără apel. Dacă l-ai întreba: « De unde ştii că Thârăse (Thirese Desquiriou, una din eroi- nele d-lui Mauriac, N. R.) este o « disperată prudentă ), ar fi foarte mirat şi ţi-ar răspunde: < Cum să nu ştiu? Nu eu am făcut-o?». Ei bine nu ! E timpul să o spunem: romancierul nu este Dumnezeu. Amin- tiţi-vă cu câtă precauţiune ne sugerează Joseph Conrad că poate Lord Jim este un « romanţios ». Se fereşte de a o afirma el însuşi, şi pune cuvântul în gura unuia din eroii sai, care-1 pronunţă cu ezitare. Acest termen atât de clar de « romanţios » capătă astfel relief, patetism şi nu ştiu ce mister. Cu d. Mauriac, lucrurile se întâmplă altfel: «desperată prudenţă > nu este o ipoteză, este o informaţie care ne vine din cer. Autorul, in nerăbdarea sa de a ne face să prindem caracterul eroinei sale, ne dă deo- dată cheia acestui caracter. Dar eu susţin că el nu are dreptul să emită ase- menea judecaţi absolute. Un roman este o acţiune povestită din diferite puncte de vedere... ...Interpretările, explicaţiile date de actorii acestei acţiuni vor fi numai conjuce: dincolo turalde aceste conjucturi, lectorul va presimţi poate o rea- REVISTA REVISTELOR 713 litate absolută a evenimentului,dar numai el,lectorul, trebue să o stabilească.. . şi, dacă încearcă, nu va ieşi niciodată din domeniul probabilităţilor. In orice caz, introducerea adevărului absolut din « punctul de vedere al lui Dumne- zeu », într’un roman, este o dublă eroare tehnică, mai întâi pentrucă presupune un recitator sustras acţiunii şi pur contemplativ. . . In al doilea rând, pen- trucă absolutul este intemporal. Dacă duceţi povestirea în absolut, firul du- ratei se rupe; romanul se nărueşte sub ochii noştri şi nu mai rămâne decât un adevăr lâncezind. . . ROMÂNEŞTI A z I Anul 7 — Nr. 32 — Mai-August 1938 Apărând cu mari întârzieri, după lungi întreruperi, ce fac cel puţin exa- gerată, sau măcar melancolică, titulatura de « revistă lunară , « Azi > continua să ne aducă, la prea mari distanţe însă, un material literar şi critic, intere- sant mai ales prin numele noi pe care le pune în circulaţie. Tânărul poet Paul Păun publică un foarte lung poem «Plămânul săl- batec », confuz, ca simbol, prolix prin repetări şi prin anumită grandilocvenţa retorică şi totuşi dovedind calităţi de luat în seamă. Amintirea lui Essenin şi a lui Maiakowski este evidentă, dar dincolo de această reminiscenţă, este un elan liric convingător şi robust. Mai ales este de remarcat şi merită să fie încurajată străduinţa poetului de a scrie un poem de mari dimensiuni, îm- brăţişând mai mult decât un singur moment de simţire, mai mult decât un singur gând. Paginile vechi, pe care le tipăreşte d. Emil Gulian, datate 1927, ne ajută să măsurăm drumul străbătut până azi de acest poet, prea avar cu scrisul său. O frumoasă traducere din Ştefan George semnează d. Nicolae Argintescu. Cu totul remarcabilă bucata de proză (« Dans de sfârşit >) semnata Ioana Postelnicu. E un nume care poate fi alăturat dela început scriitoarelor afir- mate, în ultimii ani: Lucia Demetrius, Cella Serghi, Sorana Gurian. VIAŢA ROMÂNEASCĂ Anul 31—Nr. 1—Ianuarie 1939 Cu prilejul celor 150 de ani dela naşterea lui Schopenhauer, d. Tudor Vianu observă (în articolul « Vârsta unei filosofii ) că « filosofia lui Schopen- hauer este mai cu seamă o lectură a tineretului şi că afinitatea ei cu tine- reţea este un fapt mai presus de orice îndoială >. Nietzsche, Richard Wagner, Eminescu l-au cunoscut pe Schopenhauer în pragul tinereţii lor, ceeea ce a marcat definitiv formaţia lor person la. 7i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Dar este oare nevoie — se întreabă d. Vianu — a recurge la experienţa tuturor acestor personalităţi pentru a înţelege ce poate deveni Schopenhauer pentru tineret ? Propria impresie a fiecăruia din noi este suficientă. Pe prima pagină a operei sale capitale, Schopenhauer a înscris îndemnul lui Jean-Jacques Rousseau: Sors de Venfance, ami, riveille-toi. îndemnul acesta este bine auzit de cetitorul juvenil. Sentimentul cu care el răspunde acestei chemări este al unei desmeticiri, al trezirii la o nouă viaţă. Călăuzit de Schopenhauer, pătrunde cetitorul tânăr mai adânc în propria sa viaţă interioară. Perspectivele lăuntrice se extind indefinit pentru cine păşeşte sub aceste portice-humere de tensiuni interne şi i se revelează deodată împreună cu satisfacţia ei. Iar dacă o mare pată de umbră se lasă peste sufletul nostru odată cu cunoaşterea faptului că prin aspiraţia deapururi neistovită a voinţii suntem asociaţi cu întreaga durere a lumii, mângâierea ne vine din cunoştinţa complimentară că, prin artă, prin dreptate, prin bunătate şi milă, putem suspenda din când în când cerbicia destinului nostru». In legătură cu articolul d-lui Vianu, e de citat un studiu al lui Thomas Mann, la care se referă şi d-sa şi din care o revistă franceză (« Marianne * din 17 Ianuarie 1939) dă un important capitol. Transcriem pasajul final al acestui studiu: < Adevărata raţiune care ne face să-l reluăm astăzi pe Schopenhauer şi să examinăm concepţia sa despre lume, motivul care ne îndemnaă să evocăm fizionomia sa spirituală, cu tot ceea ce ea ne aminteşte, în faţa unei generaţii care nu prea ştie multe despre el, sunt suporturile dintre pesimism şi umani- tate. E dorinţa de a transmite oamenilor de astăzi, la care sentimentul de umanitate trece printr’o gravă criză, experienţa personală a curioasei uniuni pe care au stabilit-o în această filozofie melancolia şi mândria omului. Pesi- mismul lui Schopenhauer este umanitatea lui. Explicaţia pe care el o dă lumii prin voinţă, intuiţia sa despre atotputernicia instinctelor, declinul naţiunii, pe vremuri divină, al spiritului, al inteligenţei, redusă a nu mai fi decât instru- mentul vieţii, care vrea să se întărească, toate acestea sunt anti-clasice şi, în esenţă, inumane. Dar umanitatea sa, spiritualitatea sa, rezidă tocmai în nuanţa pesimistă a doctrinei sale, care îl îndeamnă să renege lumea şi să pro- povăduiască un ideal ascetic, în faptul că acest mare scriitor, expert în sufe- rinţă, a cărui proză este proza marei epoci a civilizaţiei noastre umaniste, l-a scos pe om din elementul biologic şi din natură, a făcut din sufletul lui care simte şi cunoaşte, teatrul inversiunii voinţei, şi a văzut în el pe mântui- torul posibil al oricărei creaturi ». Anul 31—Nr. z — Februarie 1939 In afara materialului obişnuit de cronică, ce formează de altfel contri- buţia de bază a revistei, de când apare sub noua conducere, numărul ultim aduce versuri de d-nii Demostene Botez şi Al. Philippide, o nuvelă de d. Ion Biberi (« Cercuri în apă »)> o piesă într’un act de d. A. Blanc («Iarna lui Hangerli *) şi un studiu de d. Ion D. Gherea, introducere la recenta sa operă t Le moi et le monde *. REVISTA REVISTELOR 715 Foarte frumoase, dar defectuos traduse şi mai ales rău tipărite — cu gre- şeli care merg până la mutilarea textului — sunt paginile lui Sir Ronald Storrs despre Contesa de Noailles. Transcriem un fragment, care constitue un minunat portret al poetei: i Ana era mică şi puţin importantă în toate, afară de suflet. Avea părul de coloare închisă şi lucios, mâini mici, delicate şi expansive, ochi mari şi întunecaţi când ca fărâme de topaz, când asemănători unor cărbuni aprinşi; un nas ca o proră, cum o fi avut poate zeul Horus. . . Forţa liniilor ce desenau gura ei nu se poate uita. Putea imediat şi timp îndelungat să domine orice adunare, oferea ca şi Victor Hugo o slabă parti- cipare « dans un de ces monologues qu’il appelle une conversation ». Edmond Rostand, Maurice Barrăs şi chiar Colette în persoană, ar fi putut stârni (de- stul de măgulitor), dar fără a putea să pareze şi cu atât mai puţin să riposteze, strălucitoarele ei atacuri şi asta în ciuda continuei oboseli fizice care pare să-i fi dominat întreaga viaţă. Trecând prin Paris, totdeauna am făcut pele- rinajul cuvenit casei convenţionale ce conţinea o astfel de raritate, în hidoasa stradă Sheffer. Ana sta întinsă în faţa Atenei de pe Acropolis, palidă, cu părul ei negru revărsat pe perne, îmbrăcată în roşu aprins şi în verde, cu mâinile încărcate de bijuterii pe cuvertura stacojie; pe mese, dulapuri, scrinuri, şedeau pachete, mormane, cascade de cărţi. « Pourquoi vous voit-on, Anna, si rare- ment verticale? ». « Ne me le reprochez pas, mon pauvre petit, car » (ar fi răs- puns în timpul unei crize standard anglo-franceze) * vous vous trouvez en presence de la derniere franţaise qui puisse supporter un insulaire ». Se făcea şi mai mică în faţa oricărui efort, fără de acel al minţii. Adesea nu ieşea săp- tămâni de-a-rândul din odaia ei. Cu toate acestea, a mers cu mine la o ver- siune de Jean Cocteau a Antigonei, în care era corul redus la un megafon aşezat în faţa proscenei; a dansat cu mine odată la « Boeuf sur le toit » şi m’a expediat de pe peronul gării de Lyon la Jerusalim într’un vârtej alb, minunat de diafan. Strălucirea, patosul şi spiritul din conversaţia ei suna cu toate tonurile şi notele gamei shakespeariene — lirică, tragică şi comică — « Je suis ungrand comique », a spus odată şi aceasta a fost pentru mine proba cea mai evidentă a universalităţii ei. In definitiv, principalul, dacă nu singurul motiv, pentru care Dante vine după Shakespeare, este că acesta nu a putut să ne mişte nici- odată prin comic. Ana putea. Comicul, ea îl amesteca exprimând o profun- zime de sentimente clasice, împărtăşind spiritul antic, elen şi roman, fapt nespus de mulţumitor pentru acei dintre noi care de asemenea ne-am adăpat fiinţa la această fântână a lumii. Putea trece dela sublim la spiritul lui Puck, şi tragicul să urmeze celei mai uşurele farse, fără a întrerupe şi deci a omorî firul gândurilor sale în jurul şi deasupra universului. ÎNSEMNĂRI IEŞENE Anul 4 — Voi. g — Nr. 2 — 1 Februarie 1939 Câteva colaborări strălucite (d-nii Ion Petrovici, Mihai Codreanu, De- mostene Botez, d-ra Otilia Cazimir), sunt în fruntea unui sumar, pe care în mare parte îl ocupă nume tinere, puţin cunoscute. 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D. Demostene Botez publică melancolice amintiri despre « vechea gardă * a Vieţii Româneşti şi despre aventurile vânătoreşti ale redactorilor ei. « D. Ibrăileanu nu era vânător. Era, ca să zic aşa, « din contra ». Era anti- vânător. Nu pe dulci consideraţii de milă, cum obişnuesc să proclame, lan- guros, marii amatori de vânat fezandat, — ci pentrucă pasiunea asta blăstă- mată tindea să descompleteze redacţia « Vieţii Româneşti ». Şi cum el avea răspunderea apariţiei regulate (vorba vine !) a revistei, era silit să scrie şi rubricele vânătorilor plecaţi la «vânătoare de lupi » (la care nu se vedea nici un lup). Absenteismul redacţional pentru cauză de vânătoare, în timpul sezo- nului, mergea până acolo încât bietul d. Ibrăileanu a strigat într’o zi exasperat: — Numai versuri nu pot scrie, ca să vă înlocuesc pe toţi, încaltea!... Pasiunea noastra vânătorească devenise astfel un stimulent imperativ pentru scrisul d-lui Ibrăileanu ». In redacţia « Vieţii Româneşti » nu erau mai puţin de şase « puşti ». Când Cercul Vânătorilor avea goană, redacţia rămânea pustie. Numai d. Ibrăileanu stătea singur în capul mesei lungi, cu pălăria pe ceafă zburlit, aşteptând să apară un redactor nevânător, ca să se răcorească, blasfemând absurda noastră pasiune. G. Topârceanu nu avea pasiunea vânatului, ci a artei vânătoreşti. Nu staruia în el, din adânc, acea impulsie stranie despre care a scris atât de minunat şi de veridic d. Mihail Sadoveanu, şi care te face să te cutremuri descoperind în tine rânjetul milenarilor strămoşi în faţa sălbătăciunii răpuse. La Topârceanu predomina pasiunea delicată pentru armă şi realizarea arti- stică şi perfecţionată a tirului. Fie că trăgea cu micul lui Flobert, calibrul 6, ca să aprindă dela distanţă gămălia unui chibrit sau să reteze, din muche, o carte de vizită; fie că dobora din goană o vulpe cu celebrul şi anticul lui Ideal, — plăcerea, pentru el, era aceeaşi. . . ...II văd, în dimineţile plecărilor noastre la vânătoare. Mă duceam să-l iau cu automobilul. Opream la poartă şi sunam din trompetă. Topârceanu da perdeaua la o parte şi-mi făcea semn că acuşi e gata. Trecea apoi o bu- cată de vreme. Iar sunam. Iar îmi făcea semn, iar trecea timp şi iar sunam. Era cochet. Nu ieşea decât după ce-şi potrivea cu grijă îmbrăcămintea de vânătoare: ghete mici cu tocul nalt, jambiere lustruite şi scurteică de piele — M’am sculat dela patru. . . spunea el, cu aerul unui om care s’a grăbi grozav. Era cel puţin şapte când ieşea din casă. . . Pe locul de vânat, urmărea mai mult zborul lung şi moale al unui funigel, planarea unui uliu în adânc, fulgerarea de suveică neagră a unei mierle prin ţâhlă ori fantoma tristă, zdrenţuită şi murdară, a unei burueni în toamnă. II amuza nespus peisajul, oricare ar fi fost, şi toate întâmplările cu păsări şi animale. Era în stare să facă haz şi să nu tragă într’un iepure care l-ar fi întâmpinat cu o mutră caraghiasă. Şi asta nu din milă, ci pentrucă interesul estetic depăşea totdeauna la el pe cel vânătoresc *. REVISTA REVISTELOR 717 GÂNDIREA Anul 17 — Nr. 2 — Februarie 1939 D. Ion Petrovici publică o « Introducere la critica cunoaşterii >, pagină de filosofie care este în acelaşi timp o strălucită pagină de proză. In studiul « Un aspect al Ardealului ), d. Vasile Băncilă schiţează locul şi funcţiunea Ardealului în geografia spiritului românesc. Poema semnează d-nii George Gregorian, D. Ciurezu şi — cu calităţi promiţătoare pentru viitor — un tânăr debutant Gheorghe Bumbeşti. JURNALUL LITERAR Anul I — Nr. 7 — 12 Februarie 1939 Stabilit la Iaşi, unde ocupă cu dublă autoritate universitară şi literara, catedra Iui G. Ibrăileanu, d. G. Călinescu adaogă activităţii sale de profesor, o vie acţiune literară, capabilă să dea capitalei moldoveneşti strălucirea publi- cistică pierdută. La recent înfiinţatul său « Jurnal literar » d-sa a grupat o serie de tinere condeie, care, sub supravegherea sa directă, formează o redacţie literara fără îndoială interesantă. Intr’o vreme în care publicaţiile literare au fost contaminate, de o parte de politică, iar de altă parte de un spirit comercial excesiv, « Jurnalul literar » încearcă să fie, şi efectiv este, o publicaţie dedicată exclusiv şi cu pasiune faptului literar. In afara studiilor critice semnate de d. G. Călinescu, revista cuprinde rubrici de informaţie şi documentare, variate ca prevenire şi sugestiv redactate. Ancheta întreprinsă între cititori asupra preferinţelor lor literare a dat rezultate mai mult întristătoare, în ceea ce priveşte gustul public, criteriile de alegere, nivelul general de sensibilitate literară. Intr’un lung şi minu- ţios « Epilog la ancheta noastră >, d. Călinescu, desprinde semnificaţia acestei experienţe. Reproducem pasajul final al articolului său, care rezumă concluziile critice ale anchetei. « Ne oprim aici. Criticul şi omul cu preocupări artistice rămân uluiţi. Re- zumând mentalitatea cititorului în câteva puncte: 1. E bun sau rău ceea ce place sau nu cititorului. 2. Se chiamă critic oricine scrie despre cărţi, oricum şi oriunde. Criticul nu intră în literatură. E critic bun acela care scrie în vederile cititorului. 3. Este scriitor oricine publică cărţi sau scrie în revistele ce cad în mâna cititorului. 4. Cartea e fie o distracţie, fie un loc de confirmare a ideilor despre viaţă ale cititorului. 5. Cititorul nu-şi face o bibliotecă după criteriul valorii, ci strânge tot ce poate, întâi reviste ieftine, apoi volume. Preferinţele lui sunt în cuprinsul acestor cunoştinţe. De aceea cartea de azi ucide pe cea de ieri. 7«8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceste concluzii sunt fireşte valabile în cercul de cititori din care ne-am luat documentele. Are această anchetă o morală ? Statisticienii ar fi dispuşi să afirme cum că G. M. Vlădescu, Maria Arsene, Radu Gyr, Lascarov-Mol- dovanu, pentru care mulţi, foarte mulţi par a avea preferinţă, sunt deci scrii- torii cei mai de seamă. Privim ca critic toate aceste atestări şi recunoaştem că unele opinii sunt judicioase, dar în total nu ne-am putea călăuzi de ele. Intre aceste răspunsuri şi între criteriul nostru nu e nici o modalitate de con- tact. Porniţi pe panta unui democratism exagerat, mulţi îşi mai Inchipue că mulţimea citeşte pentru emoţii artistice. Nici noi n’am citit ca şcolari pentru artă şi n’am judecat mai drept decât cutare elev. Şi pentru noi Caragiale şi Rădulescu-Niger erau o apă. Lectura şi emoţia artistică nu sunt necesar legate. Şi dacă cele două momente pot fi comunicate, azi avem atâta pro- ducţie, încât, întocmai ca în occident, opiniile despre contemporani sunt hao- tice, stabile fiind numai cele despre autorii vechi. Azi un scriitor de merit are nevoie de un timp de penetraţie mai lung. D. Liviu Rebreanu a intrat într’o zi în conştiinţa publică, un nou scriitor adevărat va avea nevoie de 20—30 de ani, poate şi de mai mult. Scriitorul adevărat să se desintereseze total de problema popularităţii şi să rămână preocupat numai de aceea a artei, mulţumit deocamdată cu consimţământul câtorva rafinaţi. La unele forme de artă publicul va deveni încetul cu încetul primitor, la altele va ră- mâne pentru totdeauna refractar. Mallarmă şi chiar Baudelaire sunt mari, dar pentru o elită. La ce să constrângem pe lucrător, pe funcţionar să guste pe T. Arghezi şi pe d-na Papadat-Bengescu ? Citirea lui Lascarov-Moldo- vanu poate să-i fie alinătoare şi rodnică pentru spirit. Şi d. Lascarov-Mol- dovanu are meritul său. Arta pură e pentru puţini, cultura e pentru cât mai mulţi». LIBERTATEA Anul 7 — Nr. 3—5 Februarie 1939 Sub titlul sugestiv « 58,3% >, d. St. Antim publică un interesant articol economic, din care desprindem că, la încheierea anului 1938, Statele-Unite ale Americei posedau un stoc metalic evaluat la 14 miliarde 380 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 58.3% din totalul aurului vizibil al lumii. O asemenea cantitate de metal preţios n’a fost încă stăpânită de o singură ţară. E cel mai mare stoc metalic, înregistrat până în prezent de analele financiare ale omenirii. Drumul aurului a fost însă din totdeauna drumul civilizaţiunii şi dacă scurgerile de aur vor continua în măsura în care ele se mai urmează şi azi, foarte curând Europa va pierde întâietatea culturală a lumii, aşa cum a pierdut-o, după război, şi pe cea politică şi cea economică. Foarte curând vom ajunge, faţa de America, în aceeaşi situaţie în care a ajuns Asia faţă de Continentul nostru, acum două milenii jumătate, după războaiele medice. Neapărat, asemenea proces de desagregare, fiind prin chiar natura lui lung, complicat şi lent, el e pus la îndoială până şi de cei mai luminaţi cugetători ai lumii. Cu toate acestea, istoria tuturor timpurilor stă martoră nedesminţită că civilizaţia a urmat totdeauna cu credinţă aurul în imigraţiunile lui. REVISTA REVISTELOR 7*9 De data aceasta, faptul cu adevărat grav e că enorma masă de aur, îngră- mădită dincolo de ocean, s’a concentrat acolo într’un răstimp relativ foarte scurt. La izbucnirea războiului mondial, Statele-Unite, deşi producătoare de aur, erau foarte sărace în metal preţios; ele dispuneau de o acoperire meta- lică mai puţin decât* îndestulătoare. Apoi, Statele-Unite datorau Europei o sumă, socotită enormă pe acele vremuri, de cel puţin zece miliarde, în afara de marile datorii ale întreprinderilor particulare. Dar pentru a caracteriza printr’o singură împrejurare situaţia financiară ante-belică a Republicei Nord- americane, va fi de ajuns să amintim aici că, până la 1896, Statele-Unite practicau încă sistemul bimetalist, iar introducerea etalonului de aur n’a fost cerută de economia prea evoluată a Americei, ci numai din nevoia de a con- tracta împrumuturi mai avantajoase pe pieţele europene. Aşa dar, în curgere de nici un sfert de veac, peste jumătate din aurul lumii — dar mai cu seamă, din aurul european — a luat drumul Atlanticului şi continuă să sosească pe pieţele americane în transporturi tot mai impunătoare şi tot mai dese. Trimiterile acestea de metal preţios nu denotă numai o bună stare netă- găduită dincolo de ocean, cât denotă, mai cu seamă, nesiguranţa, teama şi lipsa totală de echilibru şi de încredere de dincoace de Atlantic. Dacă această stare ■neprielnică de lucruri se mai prelungeşte pe Continentul nostru, foarte curând Europa va fi scursă de tot metalul preţios, ca odinioară, Imperiul Roman, şi se va reîntrona, tot ca atunci, economia naturală în locul celei monetare. De altfel, Germania, din lipsa orică :ei acoperiri văzute, o şi practică de câţiva ani şi încă pe scară mondială, pe calea clearingului, a compensaţiilor şi a acordurilor comerciale de tot felul. Schimburile în natură au devenit, din lipsă de numerar sănătos, o necesitate atât de indispensabilă pentru economia sdruncinată a Reichtilui, încât s’a formulat acolo, recent, o teorie pur medievală, care, tinzând să dovedească inutilitatea acoperirii metalice, învederează şi cu mai multă tărie necesitatea ei. După această teorie, expan- siunea creditului poate fi garantată nu prin aur, ci prin capacitatea de muncă a unui popor, cu îndoita condiţiune însă ca producţia să crească în raport cu capacitatea de muncă, iar materiile prime disponibile să satisfacă integral nevoile producţiei. Ori e lucru evident că aceste două condiţiuni, de care e legată valorificarea capacităţii de muncă, nu pot fi garantate decât prin mijlocirea aurului. In primul rând, salariul într’o monetă sănătoasă — adică în aur — e cel mai bun şi mai sigur stimulent al producţiei; apoi, un popor poate fi oricât de harnic şi de iscusit, fără materii prime însă, el va fi condamnat la neproductivitate, — şi materiile prime, de altfel ca şi braţele muncitoare, nu pot fi normal obţinute decât în schimbul aurului. Neapărat, Germania nu s’a dedat la manipulaţiunile care fac atâta sânge rău dincolo de Ocean, nici din plăcerea de a şicana pe Americani şi nici pen- trucă ea ar trage foloase mari sau deosebit de practice, ci pentru motivul foarte simplu că nu dispune de aurul necesar, în schimbul căruia să obţină materiile prime indispensabile ei. Dacă scurgerile de aur continuă, situaţia aceasta se va agrava în măsura în care Continentul nostru va pierde metalul preţios şi în care se va concentra dincolo de Ocean. Cu timpul dar, şi alte ţări 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tlin Europa şi probabil de pe alte continente, se vor vedea silite să adopte practicele de azi ale Germaniei. Cănd boala se va mai întinde, America îşi va da, de sigur, seama că schimburile în natură nu sunt un păcat numai pen- trucă o păgubesc, ci o tristă necesitate, şi că renaşterea economiei naturale, în formele ei moderne de clearing şi de compensaţii, nu poate fi imputată ca o faptă rea naţiunilor care o practică. Statele-Unite vor înceta însă relaţiunile comerciale cu ţările scurse de aur, aşa cum e azi pe punctul să procedeze cu Germania. Şi în aceasta constă marele pericol al îngrămădirii enormului stoc de aur dincolo de ocean. Din lipsă de alte debuşeuri, fatal acest aur e chemat să fecundeze tânăra economie a Republicelor Sud-americane. Emisfera de Vest e dar destinată să se ri- dice în dauna celorlalte părţi ale globului. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1939 c. 53.577