REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI i FEBRUARIE 1939 Nr. 2 T. ARGHEZI.............Amintiri de Crăciun .... 243 E. LOVINESCU ...... Acord final (III).......248 ION MINULESCU ..... Drum crucial............282 OVIDIU CONSTANŢINESCU Temperatura staţionară ... 283 VIRGIL GHEORGHIU . . *. Cântec de faun......301 AL. ROSETTI............Ovid Densusianu......306 GEORGE DEMETRU PAN . Versuri................313 G. ZÂNE . . -..........Câteva ştiri despre M. Emi- . nescu .............317 GH. N. LEON............Falimentul învăţământului . 327 C. C. VELLUDA .........încotro merge umanitatea? . 338 D. M. PIPPIDI..........Problema literaturii la Platon 353 N. SĂVULESCU...........Costache Caragiale...370 MIHAIL SEBASTIAN .... Criticad-lui Şerban Cioculescu 383 ŞERB AN CIOCULESCU . . . Despre poezia d-lui Lucian Plaga..............395 CRONICI DRUMURILE MĂRII de Em. Bucuţa (414); DESPRE O CARTE DE CĂ- LĂTORIE de Camil Petrescu (419); LINIILE CULTURALE FRANCEZE IN 1938 de L. B. (420); EMINESCU IN ENGLEZEŞTE de N. P. (423); O INTRODUCERE IN STUDIUL LIMBILOR ROMANICE A UNUI LINGUIST ROMÂN IN LIMBA ENGLEZĂ (423); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu (425); «MUNCĂ ŞI VOIE BUNĂ» SAU DESPRE O • NOUĂ EDUCAŢIE POPULARĂ de Ştefan Cîrstoiu (428); RADIESTEZIA de Al. Mironescu (435); PLANIFICARE INTERNAŢIONALĂ ŞI ECONOMIE DE RĂZBOI de Eugen Demetreseu (439); FINANŢAREA REDRESĂRII ECO- NOMICE A GERMANIEI 1933—1938 de Ion Radu Pascal (445); ANGLIA INTERPRETATĂ DE D. NICOLAE PETRESCU de Petru Comarnescu (451); ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE de Nicolae Missir (457). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 30 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIREC ŢIE : I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39> BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 3g TELEFON 2-40-70 AD MINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, S T R a’d A LIPSCANI, 22 TELEFON 5~ 37 "77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 ' PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Ne. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VI, Nr. 2, FEBRUARIE 1939 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ 39, Bulevardul Las car Catargi, 39 19 3 9 AMINTIRI DE CRĂCIUN CINCI CÂRLIGE Mâinile bătrânei mele împletesc în cinci undrele, Intr’ascuns, pentru ajun, Darurile de Crăciun. Ziua ’ntreagă nu-i mai văd Şchiopătarea prin omăt. Cui apucă de o ’ntreabă Maica-i spune c’are treabă. Dar copiii prin perdea Prind în umbra ei ceva, Iscodind taina mătuşii, Seara, pe gaura uşii. Ea, cu lâna între deşte, Stă din lucru şi zâmbeşte. DARURILE Două scufii cu urechi Şi târligi două părechi, Mânicere şi pieptare. Mult de lucru nu mai are. Ghemul când i-1 ia pisica Iar se supără bunica. Tocmai pe sub un dulap Fuge şi câte-un ciorap. «Vin’ la mama să te pupe «Insă, vezi, nu mă ’ntrerupe, « Că-mi rămân nepoţii goi ». Roagă maica pe pisoi. « Că vouă, ce vă mai pasă «In flanela voastră groasă ? ». MÂNGÂIERI Luna toată a postit. Lucrul bine întocmit, Că-i fiertură, că-i catrinţă, Cere cuget şi credinţă. Numai că, la socoteală, Stă cârligul la ’ndoială. Pune-un ochi ce nu se cade Sau adaosul îl scade. Un călcâi, la un carâmb, A ieşit la urmă strâmb. * Orice faci, oricum ai drege, Timpu-i scurt, n’ai cum alege. Lâna, barem, asta are, Se mai lasă la purtare. DE AJUN Darurile-o să le-aducă Vre-un unchiaş, vre-o nălucă, Vârcolacul, pasă-mi-te... Cum îi voia cui trimite. Prin vârteje de zăpadă Moş Crăciunii vin grămadă Şi se despărţesc într’o Scorbură, care ’n cotro. « Să trăieşti! » îşi zice baba, Că e gata toată treaba. Vrând să cânte-o ’njunghie Vremea într’o unghie. Dar a cam uitat ce ştie * Şi-o ia lin, pe psaltichie. POMUL Aduse niscaiva om Sau duh, noaptea ’n toi, un pom, Ca un policandru nins. E ’ngheţat şi-i şi aprins. O boccea cu licurici, Stele, îngeri şi pitici. Tolba ei, când s’o desfacă, Ochii babii-i râd şi-i joacă. Ce mai scufii, ce călţuni! Adevărate minuni. Dar mânuşile — aşteaptă! — Toate sunt pe mâna dreaptă... Maica-mare-i de părere Că i-a scăpat din vedere. T. ARGHEZI ACORD FINAL V După o lună şi jumătate dela accident, drama din Duminica Floriilor îi intră abia acum în lumina vie a conştiinţei sau, mai de grabă, a sensibilităţii. Şocul nervos îi produsese la început un fel de amnezie, prelungită de boală, şi apoi şi de o lene a spiritului, căruia îi plăcea să se scufunde într’o uitare, mai necesară decât medicamentele, ghipsul, masajele; amănuntele îi reveniseră, fireşte, pe încetul cu aspecte înşelătoare ori de proecţii cinematografice privite calm, din fundul unei săli obscure; şi iată că Lică i le îm- plântase în conştiinţă cu o realitate de fier înroşit. Trebui să-şi refacă în sensibilitatea aţipită atât de comod, calvarul drumului prin Cişmigiu, sporit de gândul că toate mişcările dezordonate, toate gesturile ei de biată fiinţă în agonie fuseseră spionate de omul din spate venit pentru raport. Suferinţa morală, amorţită de atâtea muşcături în carnea-i torturată, mai creştea şi prin faptul că Bizu aflase realitatea situaţiei; trupul ei chinuit simţea încă o pudoare, ce-i făcea rău. Suportă mai uşor gândul că Lică îi re- gizase filmul calvarului decât că Bizu aflase de dânsul. Deşi în- tâmplarea în sine n’o mai interesa, vibra la ideea că fusese umilită în ochii lui, divulgată în secretul ei. Ştia totul şi poate mai mult decât fusese; omul lui Lică îi va fi povestit accidentul în felul lui, interesat, în vederea unei lovituri puternice. Izbutise de altfel. Bizu plecase. Ea nu încercase totuşi ^să se sinucidă. O femeie la vârsta ei nu se putea arunca din gelozie sub roţile tramvaiului. Situaţia ar fi fost, în adevăr, ridicolă şi Lică i-o împlântase şi mai adânc în minte, declamând mereu...: «fata lui Grigore Bizu, soţia ministrului Lică Scumpu, încercând să se sinucidă ACORD FINAL 249 din « amoriu » din pricina unei dactilografe !» Conştiinţa ei protesta: nu avusese decât doar o absenţă; se destrămase; i se risipise sufletul ca un fum şi, atât, pierduse frâna; mersese în neştire; dăduse peste un tramvai, după cum ar fi putut da peste o maşină, ori să cadă în lacul Cişmigiului. Nu căutase tramvaiul. Ii venise o ame- ţeală, cum putea să-i vină o sincopă şi să cadă jos; asta nu în- semna sinucidere. O chinuia totuşi sămânţa aruncată de Lică în aluatul ei sufletesc; îşi căuta argumente pentru a se potoli. La amintirea lui Lică se cutremură din nou de desgust şi se bucură că scăpase de dânsul pentru totdeauna. Ideea că pusese să o urmă- rească o jignea, deşi era şi comică. Vorbele lui o turburaseră, dar n’o distruseseră; reacţiunile ei nu treceau, în fond, peste o stare generală de neplăcere, de nemulţumire, de indignare; nu simţea o rană adâncă, dureroasă, o răscoală a întregei conştiinţi. Trupul şi sufletul intraseră de mult, de atunci, într’un fel de moleşeală; accidentul cu toate rădăcinile lui în timp se ştersese într’o zare cenuşie şi indeterminată; întâmplarea era o insulă acoperită de ape, prin care navigau corăbii fără să bănuiască Atlantida scufun- dată; trebuise să vină Lică pentru a se lovi cu ciocul de aramă de stânca ascunsă. «Situaţia e, în adevăr, penibilă», îşi spuse, formulând mai mult o părere, o constatare, ca pentru altcineva, şi nu o sensaţie proprie, ce ar fi chinuit-o. O judeca ridicolă, dar n’o trăia prin sensibilitatea ei torturată Boala îi tocise reacţiunile... Era o spectatoare, uneori jignită şi umilită, dar nu şi o părtaşe la scenele ce se desfăşurau, de altfel, rar şi fără caracter de obsesiune, pe ecranul amintirii ei şterse. Lică o făcuse să se gândească şi la Bizu. Nu venise să o vadă decât când nu aflase încă adevărul şi plecase a doua zi din Bucu- reşti. Ştia dar nu-i dăduse faptului nici o atenţie; plecase pentrucă voise sau trebuise; îi era indiferent dacă fugise de răspunderi, de complicaţii sau pentrucă se îmbolnăvise. Simţea, totuşi, instinctiv că Lică n’avea dreptate. Oricărui lucru el îi dădea o interpretare meschină. înscenările lui nu urmăriseră decât ca să-l alunge pe Bizu, şi reuşise. Plecase numai din motivul ăsta sau şi din altele, n’avea cum şti şi nici n’o dorea. Păşea printre fapte ca pe nişte vreascuri ce trosneau; nu ajungea la rădăcinile înfipte adânc în pământul realităţii. Părerile lui Lică nu puteau fi decât intere- 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sate; motivele celuilalt, necunoscute. Era mai bine să lase totul sub paianjenişul uitării... Insistenţa lui Lică de a-1 ponegri şi distruge o făcu să-i cer- ceteze mai de aproape atitudinea, nu numai în momentul « acci- dentului », ci şi în trecut; nepăsarea îi lăsă şi aici libertatea de spirit. Cântări şi unele şi altele, înşirui rubrici de cifre, adună şi scoase, la urmă, concluzia că nu era vinovat cu nimic; fusese leal; vina era numai a ei; se înşelase doar pe sine; clădise un roman, la care el nu participase cu nimic. îşi recapitulă toate momentele dela prima lor întâlnire dela hotelul Europa şi până la scena din du- minica Floriilor şi nu găsi nici un echivoc în vorbă, în atitudine; nu-i făcuse nici o declaraţie, nici o aluzie, nici un plan de viitor; se arătase, dimpotrivă, rezervat şi ocolise tot ce s’ar fi putut in- terpreta ca un îndemn. Nu venise la Balomireşti, când îl aşteptase, şi nu se gândea să vină nici de Paşti, prin Cişmigiu se lăsase mai mult târît. Având altă legătură sentimentală, se purtase leal. Cu ce greşise? Fiindcă iubea, ea îi privise tăcerile şi rezervele ca scrupule faţă de situaţia ei nelimpezită încă legal; citise în el toate manifestările dragostei ce se petrecea numai într’însa, fără să-şi dea seama că pricina lor era aiurea. Coincidenţa îi sporise naivitatea sentimentală. Nici de scena din Cişmigiu nu era vi- novat. De unde putea şti el ce se întâmpla în spate; se ţinuse după dânsul, îşi pierduse controlul mişcărilor şi nimerise sub roţile tramvaiului. Asta era totul. De altfel, lucruri vechi, uitate, ne- însemnate; prea se luptase cu suferinţa şi cu moartea pentru a mai simţi ecoul unor sbuciumări trecătoare, fără altă rădăcină decât în inexperienţa ei şi într’o eroare de apreciere. Dacă Lică n’ar fi silit-o cu brutalitatea lui obişnuită, nici n’ar fi recapitulat momentele nevinovatei lor drame. Din tavan se desprindea un enorm burete, cu care îi era lesne să şteargă trecutul, cum ştersese odinioară şi întâmplarea ridicolă cu Franz dela Dresda. VI Deşi ieşea uneori, prefera să-şi prelungească o convalescenţă ce-i convenea firii ei vegetative şi dispusă la visare. Nu primea aproape pe nimeni; boala şi situaţia îi îndreptăţeau izolarea na- turală, de altfel, ce făcuse pe mulţi să o creadă mândră. «Iar trece fudula cu englezoaica ei», auzise odată pe un tânăr ofiţer ACORD FINAL . 251 pe uliţa mare a târgului. In schimb, îl vedea mereu pe Moş Alecu, tot mai voios, cu o purtare tot mai părintească faţă de dânsa. Intr’o zi, pe când şedea pe divanul ei obişnuit cu ochii în tavan, ca şi cum ar urmări aţa unui păianjen invizibil, bătrânul intră fără să bată, rumenit de o bucurie interioară, întinerit şi cu mişcări de luptător imaginar. — S’a făcut; vino să te sărut, Bârzulico ! Ochii i se înlăcrămară; o strânse în braţe, o sărută pe un obraz şi pe celălalt, înduioşat, bătrâneşte. — Divorţul s’a transcris, iată copia. Nu mai putea rosti altceva, ci arunca mereu « Bârzulico ! Bârzulico ! — ca pe o mo- netă de aur, pe care o suni ca să vezi dacă nu e cumva falsă. Aşa o numise de copilă şi nu-i spusese niciodată altfel. Pentru alţii putea fi « Mili », pentru dânsul nu era decât Bârzulica, fata Iui Grigore Bârzu, în rostirea numelui căruia punea o convingere, un respect ce se simţea bine în ton. Şi iată că Bârzulica Iui se mă- ritase cu Lică Scumpu şi devenise doamna Emilia Scumpu. Bă- trânul primise lovitura în inimă. Nu i-a mai spus de atunci Bâr- zulica; idolul se scoborîse de pe soclu şi îşi'făcea loc prin mul- ţime Ia braţul Iui Lică: « Scumpuleasa », auzise pe unii Ia Balo- mireşti. Ce ruşine ! Să fii Bârzulica şi să devii Scumpuleasă ! — Nu i-o iertase deşi nu i-o spusese. Era destul de nefericită pentrucă luase pe « băetul » casierului, care nu se mulţumise să fie Scumpu, ci se încăpăţânase să fie şi Lică. Lumea se deprinsese, ce e dreptul, şi în gura ei numele lui luneca acum uşor; nu mai era Vasile Scumpu, ci Lică Scumpu, o bilă ce cădea armonios la vale prin rotunjirea circulaţiei de fiece zi... Bătrânul nu se putuse însă obişnui; în numele lui proecta mai întâi imaginea casierului State, omuleţul cănit, cu aere blajine şi dulcegi, dar, în fond, sucit, bucuros să audă vorbindu-se numai de rău, chiar când era Ia mijloc fecioru-su. « N’are să ajungă bine, ascultă-mă pe mine », îl cobise el mereu, deşi băiatul era încă de pe atunci « o glorie » a târgului. La numirea Iui ca ministru Ia domenii, i se abătuse ca trebuia să fie la interne şi dădea din cap cu aerul: « nu vă spu- neam eu, că n’o să ajungă bine !» Chiar şi Ia nunta Iui, la biserica Adormirei, stase de o parte şi privise desgustat, acru, ca în faţa unei nenorociri. Nenorocirea se numea fata lui Grigore Bârzu, cu o zestre de şase mii de hectare. 2S2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lică avea altă croială; ca orice om politic, era optimist, fără să fie sufleteşte mai bun. Noroc că scăpase de neamul lor trivial şi îmbulzit, esenţă de mahala provincială. Sub verva bătrânului, Bârzulica se regăsi în vechiul ei nume de fată cu plăcerea, cu care te-ai regăsi într’un fotoliu larg, obişnuit din copilărie. Nu era cu fumuri boiereşti şi nici n’avea de ce: neam de răzeşi, de mici proprietari şi după mamă şi după tată, îmbogăţit din munca pă- mântului şi nu prin politică şi învârteli. « Bârzu ! — spunea moş Alecu — scurt; nu ştiu dacă-i frumos, dar nu miroase a lăutari şi a mahala ca Lică Scumpu. Bârzu — sună ca dârzu; nume aprig, hotărît la faptă, aşa cum a şi fost Grigore, om al muncii pămân- tului, cu ochii numai pe sus, după ploaie: «singurul lui stăpân». — Ei, iată-te acum din nou Bârzulica, reluă bătrânul cu voe bună, şi în amintirea zilei fericite, uite ce ţi-am adus. Scoase dintr’o cutiuţă dela Cronberg un inel cu o perlă cât o boabă de strugure, « ca să înlocuiască verigheta ». — Provizoriu, adaose zâmbind şiret. La masă se afla şi d. Iorgu Posluşnicu, fostul lui secretar, azi avocat cunoscut în Bucureşti. Se ocupase cu procesul de divorţ şi cu toate chestiunile lui băneşti atât de complicate. —«Băet» de mare ispravă, i-1 recomandase dela începutul procesului, tot dela noi, din partea locului. L-ai cunoscut pe taică-su ? Mili nu-şi amintea. — Moşier la Tătăruşi; ia acolo vre-o sută de falei, dar om de ispravă şi el, cu doi dumnezei pe lume: pământul şi Grigore, cu care a făcut politică toată viaţa. Om de credinţă. «Băetul» a ajuns avocat de seamă aici, dar moşioara dela Tătăruşi nu şi-a înstrăinat-o. A rămas în familie; spune că şi-a clădit o casă nouă acolo pe temeliile celei vechi. Gospodar, moldovean de ai noştri. Bătrânul avea mândria regională a tuturor Moldovenilor. Era de ajuns să te ştie că eşti din fundul Moldovei, pentru a te privi cu alţi ochi. Fireşte, la Bucureşti; la Balomireşti, nu mai contenea să-i dojenească pe localnici ca pe nişte: « leneşi, târâe brâu, lasă-mă să te las, tembeli, trântori», cum îi venea la îndemână. însuşirile nu le vedea decât de departe, ca o protestare împotriva unei ne- dreptăţi istorice. ACORD FINAL 253 Din pricina procesului, Posluşnicu venea destul de des pe la dânsul. In moş Alecu, Mili găsise un om priceput şi mai ales hotărît să nu-i îngădue lui Lică de a-i răpi ceva din avut, singurul fel de a-1 răzbuna pe Grigore. —« Să plece cum a venit», era vorba lui obişnuită, deşi « băetul casierului» îşi rotunjise destulă avere numai din administrarea zestrei... Uneori o lăsa chiar singură cu Posluşnicu, « omul de ispravă », destoinic în descurcarea revendicărilor; aveau de văzut împreună hârtii, contracte, chi- tanţe, planuri şi de făcut socoteli, de care Bârzulica nu era bucu- roasă. Când bătrânul se întorcea cu bonomia lui şireată, ea se veselea ca de o vacanţă. — Facem o plimbare la Băneasa, Bârzulico ? Ieşea, astfel, adese la Băneasa cu moş Alecu ori cu Ţuţu Boian, prietena, dar nu şi confidenta ei. Fire închisă, fie din lipsa unei simţiri puternice, fie din neputinţa de a o exprima, trăise fără nevoia spovedaniei chiar pe când era la pension. Din felul cum se interesase de instalarea lui Bizu în casa ei din Esculap şi din faptul că aflase că-1 vizitase uneori, nu era cu putinţă să nu fi avut bă- nueli chiar dela început, mai ales după ce se svonise de divorţ. Ţuţu îi spusese odată sobru, în treacăt, că d. Klentze îşi închisese casa şi plecase fără să-şi fi luat rămas bun dela dânsa şi fără să-şi fi lăsat adresa. Atât. Totul ca un fapt divers, cu o discreţie ce in- dica prezenţa unui subiect de ocolit. Primblările lor tot mai dese se desfăşurau, astfel, fără sinceritate; se întâmplase ceva grav şi tăceau, se măsurau din ochi şi se temeau să se apropie de el ca de ceva oprit. Aceeaşi impresie o avea, de altfel, şi despre moş Alecu. Nu-i vorbea de accident; o trata ca pe o convalescentă, căreia nu trebue să-i aminteşti despre boală; nu-i pomenise nici chiar despre Bizu şi tiu se mirase că nu-1 mai vedea. Nu ştia dacă era o întâmplare, dar bănuiala ei ascuţită de conştiinţa tainei o făcea să creadă altfel. Mai putea fi însă vorba de taină, când o cunoştea şi Lică? Căută în ochii cu pae aurii ai lui Ţuţu şi sub sprâncenele groase ale bătrânului semne de complicitate; nu descoperea însă nimic. Dar dacă ştia şi Posluşnicu, «omul de ispravă» dela Tătăruşi ? Simţi că o strângea în spate. Deşi în conştiinţa ei întâmplarea nu mai avea nici o importanţă, stăruia totuşi într’însa un simţ de pudoare, de feminitate jignită, de a-şi vedea taina aruncată indiscreţiei altora. Chiar dacă Lică ar fi *54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spus ceva, se răsgândea apoi, tot nu însenina mult. Era atât de flecar şi interesul atât de evident, încât vorbele lui nu puteau avea greutate; cum să-l creadă bătrânul, el care considera de mai înainte drept minciună orice ar fi spus ? Dar Ţuţu ? O iscodea iarăşi şi nu adulmeca nimic. Şovăia astfel, dela zi la zi şi, pentru a nu se întreba mereu, se ferea cât putea de cunoscuţi şi de prieteni. Tăind din ce în ce mai mult poteci prin trecut, în lungile ceasuri de visare pe divanul din buduarul cu stolurile trase din pricina zădufului de Iulie, îşi reamintea de o vorbă, pe care i-o aruncase adesea Lică în glumă sau ca dojană, dar mai ales ca scuză pentru toate aventurile lui: « natură moartă», O ascultase fără nici o reacţiune; aproape nici nu-şi dăduse seama ce însemna şi, oricum, îi era indiferentă. Clătinase din umeri şi-l privise cu dispreţ. Vorba îi revenea acum mereu în amintire cu intonaţiile ştrengăreşti, consternate, cumpătimitoare ale glasului lui Lică. Deşi nu-i produsese nici un efect atunci când s’ar fi cuvenit să aibă o influenţă asupra căsniciei ei, acum, când era liberă şi nu dădea seamă nimănui, găsea în adâncul ei un fel de protestare intimă. —«Aveam să şi fiu altfel cu dânsul!»— se mângâia retrospectiv şi inutil. Când îi simţise prima sărutare pe gât, pe neaşteptate, avusese sensaţia unei omizi căzută dintr’un pom; dusese instinctiv mâna ca să o dea jos, căci i se părea că rămăsese lipită acolo. Lică zâmbise acru şi decep- ţionat. Se îmbufnase şi n’o mai sărutase apoi; tot timpul logodnei ea se temuse, de altfel, să nu-şi repete gestul. Ce deziluzie! — se gândise atunci; se înşelase, de sigur; adevăratul sărut trebuia să aibă alt gust. Pe Lică nu-1 putuse suferi niciodată, cu mustă- cioara lui mică, blondă, răsucită cuceritor, cu ochii albaştri-verzi în fundul capului, vii şi sfredelitori; gura lui îi putuse părea omidă. Pentru dânsul fusese o « natură moartă », dar dacă n’ar fi fost el ? întrebarea îi bâzâia mereu în cap ca un bondar supărător. Lică avea totuşi mari succese la femei; nu tuturor li se părea deci o omidă. Intr’o seară, trecuse pe la Sanatoriu ca să împartă mici daruri la personalul ce o îngrijise; într’un boschet de liliac, îl zărise cu vre-o trei surori, curtenitor, luându-le pe toate de guşă, în timp ce ele se alintau ca pisicile ce-şi arcuesc sp inarea ca să le desmierde stăpânul; cum o văzuse, dispăruse pe o alee laterală. ACORD FINAL *55 — Ce bun e cu noi domnul ministru, o întâmpinase Marina; de când aţi plecat dumneavoastră trece uneori pe la Sanatoriu. « Şi asta !» îşi spusese ea cu obidă, deşi Lică n’o mai indigna de mult. « Dragoste interesată, femei uşoare », adaose ca o mân- gâiere. Stătuse de vorbă un sfert de ceas cu fata care-i prezentase, fără să i-1 fi cerut, raportul celor petrecute în lipsă. — S’a împlinit ce-am prevăzut. Veronica a plecat cu grecul ei. A uitat de nevastă; i-a luat apartament pe Romană; are şi maşină si a venit să ne vadă. Se laudă că o să se mărite cu dânsul. » t Scoase apoi din buzunarul şorţului o fotografie-visite, cu chipul unei femei brune, cu păr negru tăiat la mijloc printr’o cărare li- niară, cu ochi lâncezi, cu profil fin şi nas arcuit. — Asta-i, dudue, răposata, pentru care se scrântise; când a plecat din sanatoriu a uitat-o în saltar; o ţin ca amintire, ca să-mi aducă si mie noroc. » Sanatoriul începu apoi a se însufleţi în vorbele Marinei ca un vas în largul mării care începe să se lumineze, în timpul nopţii, prin mii de lumini aprinse pe rând; toate camerele porniră să trăiască, nu prin boli, prin tumori şi răni, prin puroae, sânge; toţi iubeau; toate femeile erau îndrăgostite de profesor sau de interni, toţi bărbaţii suspinau după surorile de caritate; tânărul cu canula la rinichi murise înainte de a o fi putut « avea » pe Irina, care, pretindea Marina, luase locul Veronicăi; nu ştia cum să se mai împartă. Despre sine tăcea din discreţie. De n’ar fi fost din- tele de aur! îşi aduse aminte deodată şi îşi strânse gura ca să nu i se vadă; făcuse rău că râsese prea mult în faţa domnului ministru. Mili cunoştea de mult vorbăria fetei. Pe vremea când trupul o durea şi piciorul îi atârna greu în ghips, neruşinarea ei de animal nereţinut de nici o demnitate o desgusta. Se prefăcea că doarme numai ca să nu-i asculte sporovoiala. « Astea-s femei ? » îşi spunea. Acum o asculta însă; n’o întrebase nimic, dar stătuse peste timpul cuvenit; când îi pomenise de doctorul Budu, ochii i se învăluiră de pudoare, iar buzele i se strânseră peste dintele de aur; se simţea brusc întruna o durere, o duioşie, o melancolie de victimă, de femeie neînţeleasă. Budu pleca, de altfel, la toamnă la Paris pentru a se specializa în ginecologie. In sufletul ei prea larg era, aşa dar, un colţ gingaş, poetic, o pudoare. Necedându-i, Budu îi între- 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţinuse o dragoste nesatisfăcută şi o sfiiciune de fecioară. El îi închipuia însă numai un colţ limitat al peisajului sufletesc; încolo, fata respira numai mulţumire animală, prin toate gesturile pro- vocătoare. Deşi nu putea suferi instinctiv vulgaritatea şi satisfacţia de sine, Mili o ascultă totuşi cu curiozitate dacă nu şi cu plăcere (plăcerea şi-o tăgăduia); ce găseau oare bărbaţii în fata cu gura mare, preocupată mereu să-şi ascundă dintele ce o sluţea, cu buze groase, cu ochi focoşi, dar indiscreţi, fără fineţe în trăsături, cu şolduri rotunde, pline? Sânii nu i se păruse niciodată atât de mari, zbătându-se sub şorţul alb; crupă puternică. Mili se uită la dânsa cu insistenţă, cu un zâmbet enigmatic pe buze... Marina nu era, de sigur, « natură moartă >>; trupul îi mustea de pofte, cu ochi arzători, provocatori, ce colindau şi iscodeau în toate părţile, îndrăcită, dar şi îndrăgită, îşi spuse Mili cu o uşoară melancolie. Făgădui că va mai veni. Nu plecase totuşi cu silă ca de obicei în astfel de împrejurări, silă pe care o avusese şi faţă de Lică, ci cu un fel de turbureală nelămurită. Acasă, se lăsă în voia gândurilor. O obseda din nou unele vorbe ale lui Lică: « natură moartă »... ori « nevastă -mea e singura femee pe lângă care n’am avut succes » (o spusese faţă de alţii, şi cu gestul lui vulgar de a o apuca de bărbie) ... ori «nu toată lumea e ca tine »; le ascultase odinioară fără să le fi dat nici o im- portanţă; le dispreţuise chiar, cum dispreţuea tot ce venea dela Lică; îşi motiva omul instinctele grosolane, gusturile josnice, setea de carne şi mai ales de schimbare; nu le crezuse adevărate şi nici n’ar fi interesat-o, dacă ar fi fost aşa. Acum stătea însă pe gânduri, destrămat, sărind dela una la alta. Marina era şi ea la fel de vulgară; îşi puteau plăcea unul altuia; de ce şi alţi bărbaţi se uitau însă la dânsa, de pildă, poetul dela Sanatoriu, cu plete lungi pe un. cap pleşuv înainte de vreme, palid, poate tuber- culos ? Marina îi cetise nişte versuri închinate ei, în care fata cu sâni mari ce plesneau sub bluză, cu şolduri puternice, era cântată ca « o fiinţă astrală », cu « un fluid imaterial de graţie şi de iubire », « un pisc inaccesibil de frumuseţe ». Poate că nu era chiar « fiinţă astrală » şi cu « fluid imaterial», dar nu era nici « natură moartă 1». Raporta de câtva timp totul la ea. îşi aduse aminte de « aven- tura » dela Dresda, la pension, în seara balului de sfârşit de an, ACORD FINAL 257 când împrăştiase şi ea din trupu-i plăpând de adolescentă, crescută pripit, viaţa şi dorinţa chiar, de vreme ce Franz o răpise din mijlocul balului. — « Aş vrea să fugim împreună », îi şoptise gâfâit la urechi, strângând-o la piept în timpul valsului. — «Te urmez», îi răspunsese ea la moment, nebănuindu-i propunerea. Scurt, patetic. Ieşiseră din bal, fără să-şi fi luat rămas bun dela nimeni. Se urcaseră într’o trăsură şi porniseră spre marginea Dresdei. Febra lui Franz nu ţinuse însă mult; înainte de a fi ajuns la adresa ce-i indicase, îi poruncise birjarului să întoarcă; o lăsase apoi la pension, în puterea nopţii, fără nici o explicare... Primise, aşa dar, propunerea dintr’odată, fără şovăire. Nu se arătase « natură moartă »; se purtase şi ea ca Marina, ai cărei ochi lunecau şerpeşte tot timpul dela unul la altul. Dacă şi pe dânsa ar cânta-o tinerii poeţi tuberculoşi ca pe o « fiinţă astrală » ori ca pe un « fluid ima- terial », ar fi poate tot atât de măgulită. Franz îşi dăduse repede seama de greşeală şi nu ştiuse cum să scape mai repede. Dar ea primise; răspunsese la prima chemare; uitase de părinţi, de reputaţie şi fugise «în lume» cu un tânăr, care nici n’o sărutase înainte. Ce însemnase purtarea ei ? Nu ştia. Prima iniţiativă de dragoste fusese pentru Bizu. Cu Franz se arătase numai docilă (şi nu pricepea nici acum de ce); urmase impulsului altuia fără să participe cu ceva. Cu Bizu fusese altceva. II iubise din propria-i pornire dela întâlnirea la Hotel Europa, când plânseseră amândoi, îşi turnaseră apă unul altuia, el scoţându-şi haina, şi se şterseseră de acelaşi prosop: faptul că n’o jignise gestul de a-şi scoate haina, cum o jignea la Lică, reprezenta şi acum pentru dânsa semnul începutului de iubire. Trecuse prin tot felul de emoţii minunate, dincolo de simţuri; descoperise dragostea; simţise la treizeci şi şapte de ani ceea ce fetele simt la optsprezece şi se înşelase 1 începuse experienţa prea târziu; îşi clădise un roman imaginar ce se prăbuşise la primul contact cu realitatea; ca o simplă fată părăsită într’un colţ de mansardă, ajunsese sub roţile unui tramvai. A iubit numai odată, dar mai mult decât toate Marinele din lume; iubire până la sinucidere. Râse amar; îi plăcea să se biciuiască. Mai putea fi numită « natură moartă ?». Domnul Lică se grăbise. Ii arătase că se înşelase şi că era în stare de exaltare. A iubit, dar n’a fost iubită, se prăbuşi din nou... Intr’o singură noapte a 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 258 Marinei era mai multă experienţă a simţurilor decât în toată viaţa ei. Asta înţelesese poate Lică prin « natură moartă » sau « nu-i toată lumea ca tine ». Roşi şi înlătură gândul dragostei fizice ce-i trezea un sentiment de pudoare. Bizu n’a iubit-o în nici un fel şi nici chiar nu i-a bănuit iubirea, care totuşi trebue să se fi trădat prin semne exterioare, prin haloul de fericire răspândit în jurul lor de toate femeile ce iubesc. Ea nu l-a răspândit, de vreme ce el n’a băgat de seamă. Nu-i purta totuşi nici o duşmănie; deşi femeile se înverşunează cu ură şi împotriva celor ce n’au altă vină decât că n’au răspuns sentimentelor lor, nu-1 socotea vinovat cu nimic. Nici în privinţa asta nu era ca « celelalte », cum spunea Lică; nu ştia urî, nu se ştia răzbuna... .. .La drept vorbind, dragostea ei nefericită o înălţa în proprii ei ochi. Dovedise că poate iubi, până la un gest de desperare. Era ceva; era chiar mult; era rezolvarea unei jumătăţi a problemei ce o chinuia în insomniile ei. N’avea un suflet sterp; putea înflori, putea rodi. Cealaltă jumătate rămânea încă nelămurită şi nici nu se necăjise până acum că n’o iubise nimeni; de când dovedise că poate iubi, se tot întreba, dacă poate fi şi iubită. Drama din urmă nu-i lăsase nici o amărăciune împotriva omului, ce nu răs- punsese dragostei ei, dar iscase într’însa o febră, o nedumerire asupra posibilităţilor ei. Se privea mai des în oglindă cu oarecare plăcere, nu ca înainte; nu mai era «pălidioara », «trestioara » din adolescenţă, cum o dezmierdau cei de acasă, sau «lungana », cum îi spusese, din duşmănie, o colegă de clasă; era femeie împli- nită şi destul de rotundă, aşa că într’o seară privindu-şi curbura trupului întins pe divan în pijamaua de crepe de Chine, se gândi în glumă că ar fi putut figura ca model al unei statui ce ar re- prezenta nimfa unui izvor, marmora voluptoasă din rotonda Ate- neului. Nu plăcuse însă nimănui şi în ochii nimănui nu citise dorinţa, aşa cum Marina p citea în ochii atâtora şi, în semn de reciprocitate, îşi acoperea repede dintele de aur cu buzele-i căr- noase. ... încetul cu încetul întrebarea dacă poate plăcea i se încuibă în fundul obscur al conştiinţei şi începu să o frământe nu numai prin gânduri. Franz o părăsise după un ceas, iar Bizu nici nu se uitase la dânsa; Lică era un afemeiat vulgar şi renunţase repede, ACORD FINAL 259 când se convinsese că e « natură moartă » şi că nu-i punea nici o piedică în aventuri cunoscute de toată lumea. O chinuia ideea inaptitudinii de a plăcea şi dorinţa de a o ceti în ochii altora. Nu râvnea o « aventură »; firea ei calmă nici nu întrezărea putinţa, în înţelesul lui Lică ori al Marinei. Ar fi vrut ca totul să se pe- treacă în umbra conştiinţei; să o încerce chiar pentru a-i răsuci repede gâtul, pe loc, la cea dintâi evidenţă; să-şi facă sieşi o do- vadă, nu mai mult, şi să-i pună capăt apoi voluntar, din tot ce era simţ moral în ea; o virtute nepusă la încercare nu e o virtute, ci o stare de fapt, poate chiar o incapacitate; cremenea n’are nici un merit că e tare; meritul începe dela libertatea de a alege. Mai mult latentă şi devenită oarecum deliberativă numai, noaptea, în insomnii, când gândurile se involburează şi se ciocnesc ca balaurii, neliniştea se traducea în mici schimbări cu totul nesimţite. Se îmbrăca parcă altfel cu o uşoară tendinţă de a atrage atenţia, în colori mai vii, mai deschise, cu decolteuri mai studiate; în mers punea poate o unduire mai căutată, o dorinţă ascunsă de a desprinde mai bine linia trupului, curba şoldului. Nu mai era « cocorul » subţirel, cum glumea Lică, ori « foişorul de foc, tocmai când s’au desfiinţat »; sulul rochiei şi al bluzei, deşi suplu încă, se împlinise de când domnul Lică îi spusese « ţăruş de priponit vita la păscut » ori « am de ce mă prinde, dar nu şi ce cuprinde »; dacă ar fi pipăit-o, n’ar fi spus «mai moi perinile », după cum glumise odată bădăran. In ziua când a băgat de seamă că micii coşari savoiarzi nu se mai întorceau după dânsa pe stradă, Madame Recamier a înţeles că nu mai e frumoasă; în fiecare femee e un sentiment la fel şi o scânteie se aprinsese acum, aşa de târziu, şi într’însa; nu cu regretul unui sfârşit, ci cu dorinţa ascunsă a unui început. Mai putea oare plăcea la vârsta ei ? îşi mai puteau întoarce capul după dânsa micii « coşari » ai doamnei Recamier ?. « Coşarii» erau trecătorii de pe calea Victoriei şi de pe bulevarde, pe care înainte nu-i observase şi care acum, deşi nu se indivi- dualizau încă, s’ar fi individualizat poate dacă şi-ar fi întors capul după dânsa. Nu şi-l întorceau, ori i se năzărea numai, pentrucă nu îndrăznea să privească în lături, cu coada ochiului. Odată i se păruse totuşi că doi domni « bine » se uitaseră lung la ea, Cum se uită domnii « bine » după femeile frumoase pe calea Victoriei, şi că se luaseră chiar după dânsa. Se oprise brusc în faţa unei z6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vitrine, aşa că cei doi îi căzuseră în spate. Auzise: «Asta-i fosta nevastă a lui Scumpu, cea cu accidentul de tramvai », Era un simplu obiect dela rubrica faptelor diverse. Simţise o deziluzie acidă. Se iscase în ea un spirit romanţios, nevoia unei iubiri cava- lereşti, numai sentiment şi suspine; o stare sufletească abstractă; o mască, pe care n’ar fi pus-o pe nici o figură întâlnită, dar care ar satisface-o în sine; o pusese odată pe chipul lui Bizu, dar el se ferise şi dispăruse; odată cu plecarea lui, sentimentul rămăsese în ea într’o stare difuză, parfum lăsat într’o cameră. Nu căuta altă faptă, ci numai o evadare şi poate un fel de verificare a forţelor ei. Prea n’o băgase în seamă; nu voia să se răzbune, ci să se poată mângâia că nu era ea vinovată. In candoarea ei de fecioară tar- divă, « aventura », spre care se simţea împinsă, rămânea, fireşte, într’un plan sentimental, descărnat, dorinţă exprimată într’un schimb de priviri. Nu se gândea propriu zis la o iubire; iubirea e grea şi poate unică în viaţă, aşa cum o înţeleg oamenii întregi; de iubire avusese de altfel parte şi ea nu căuta decât dovada ce- rută de nedumerirea, de neliniştea ce o chinuia. Ii ajungea. Aţa undiţei o atrăgea spre alte ispite, spre o « aventură » rapidă, ful- gerătoare, nerealizată, fireşte, dar îndestulătoare pentru a-i amorţi obsesia. Era însă atât de nepricepută, încât realizarea de- venea anevoie; lectura romanelor îi serveau puţin; ar fi vrut să se întâmple ceva fără a se fi întâmplat totuşi, cu elemente luate din realitate, dar proiectate ca într’un vis cu nici o urmă în viaţă, în conştiinţă; ar fi voit să-şi vâre doar numai un deget în apa mării ca să i se pară că a fost luată pe creasta valurilor până în larg. In naivitatea ei de fecioară trăită într’un parc şi rămasă acolo ca o salcie lângă eleşteul cel mare, «elegiacă» după cum îi spuneau prietenele la Dresda, cinematograful i se părea un loc de ispite şi de posibilităţi, Cetise ? auzise ? îşi închipuise ? Nici ea nu ştia şi nu se gândea precis nici acum la un plan chib- zuit, cu o intenţie. Totul mijea din obscurităţi necontrolate, im- pulsiuni vagi, misterioase. Sălile de cinematograf, prin care mergea foarte rar şi totdeauna însoţită, trezise în ea imaginea unor grote, în care feeria nu era în jocul de lumini şi de umbre de pe ecran, în ţările exotice, în care se petreceau cele mai multe acţiuni, ci . ACORD FINAL 261 în întunericul sălii; abia se stingeau becurile, şi pe mâna ei simţea mâna Iui Lică, devenit sentimental în scenele sentimentale, sau buzele Iui de omidă pe gât, când scenele deveneau pasionale; în jurul ei, în faţă, vedea sau i se părea numai capete blonde Iă- sându-se pe umeri de bărbaţi, braţe încolăcind mijlocul femeilor, buze Iăsându-se în părul lor auriu, pe ceafă, pe scoica fină a urechii, şoapte, râsete înfundate, enervate sau provocatoare, chiote mici de satisfacţie. De câte ori se aprindea lumina, perechile se des- făceau brusc, speriate, orbite de lumina indiscretă; păreau a nu se cunoaşte şi poate nici nu se cunoşteau; întâmplarea era marea organizatoare. Un tânăr se aşezase odată pe singurul lor liber; alături era o femeie al cărei contur nu avea nici o precizie; tânărul se uitase odată de două ori lateral spre forma de umbră a vecinei, fără să-i poată distinge trăsăturile feţei; era tânără ori bătrână, frumoasă ori urîtă? nu putea şti. Sub impresia celor petrecute pe ecran şi a misterului întunericului, ce acopere sub o egală taină orice, trăsese o poliţă în alb asupra necunoscutului şi îşi întinsese mâna spre pata albă a mânii vecine, care parcă atât ar fi aşteptat; degetele Ii se împletiseră, mâinile se strânseseră şi chiar gurile se uniseră; Ia lumina bruscă, ochii se cercetaseră lacomi cu neliniştea de a se descoperi. Ca şi cum ar fi zărit un Ioc mai în faţă, tânărul dispăruse însă brusc după reînceperea fil- mului. In abstinenţa ei îndelungată şi fără turburări, aceste mici scene constituiau aproape singurul contact cu viaţa, dincolo de ce se vedea corect şi protocolar; lumini fugare în noaptea opacă cu reflexe feerice asupra unei lumi pe care n’o cunoştea. N’o turbura atunci, pentrucă nimic n’o clintea din echilibrul ei sufle- tesc. In neliniştea ei de acum, ele îi reveniseră însă în amintire ca ispite şi posibilităţi. Când trecea prin faţa sălilor de cinematograf, spre seară, pe Ia şapte, i se tăia respiraţia; în conştiinţa ei naivă, ideea de a intra lua proporţiile aventurii. Nu faptele în sine au vre-o calificaţie morală, ci intenţiile, îşi zicea ea. A merge Ia cine- matograf, e poate o acţiune inofensivă; a te duce cu intenţia unei aventuri, e altceva. Conştiinţa vinovăţiei se înrădăcinase atât de adânc, încât i se păreau că toţi i-o citeau în ochi de câteori privea Ia fotografiile de afară. Nu îndrăznea, fireşte, în centru, unde era cunoscută de multă lume. Pe când se întorcea într’o seară acasă, pe Ia opt, se opri din întâmplare în faţa unei săli pe Mo- 262 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şilor; faptul de a nu-şi simţi conştiinţa încărcată de premeditare, îi opri spaima; prin întuneric, sub proecţia luminoasă a felinarului orb, bâjbâi un capăt de bancă, ca dintr’un instinct al micşorării riscului; nu-şi putea lăsa amândouă «flancurile» descoperite; totul necalculat, şi cu o teamă latentă ce-i grăbi pulsul. N’avea de ce se speria; în dreapta, o doamnă bătrână şi atât. Filmul pe isprăvite n’o interesa şi nici nu-1 urmări; când se făcu lumină peste vre-o jumătate de ceas, câteva zeci de capete indiferente, obişnuiţi ai cartierului ce se cunoşteau între dânşii şi-şi vorbeau dela distanţă, câteva fete disponibile; la gândul că şi ele veniseră poate cu aceleaşi intenţii, roşi şi ieşi numaidecât, mulţumită, ca şi cum ar fi scăpat de o obsesie. Grota cu ispite nu conţinea pri- mejdii în fundul ei misterios, ci era un simplu decor de teatru, cu cartoane zugrăvite de imaginaţia ei. Se înşelase; cu atât mai bine. Cum îi putuse juca dinaintea ochilor astfel de miraje ? Erau, probabil, opera invenţiei lui Lică, neostenit în a-i atrage atenţia: « uite la aia... », « uite la ăla », « uite cum se sărută ». El nu vedea decât dragoste în toate părţile; răspândea efluvii din care, ca din nori sau fum, dacă te uiţi atent şi-ţi proectezi în ele dorinţele, poţi întruchipa orice. Cum ştia că nu i se poate întâmpla nimic şi că fusese doar victima unor sugestii aşa că nu se mai gândea, venise altădată ca să vadă un film. Abia aşezată, simţi piciorul unui bărbat ce încerca să se lipească de dânsa şi o mână să i-o apuce pe a ei. Sensaţia fu atât de neplăcută, încât, uitând locul unde se afla, ţipă brusc; capetele vecinilor se întoarseră spre dânsa. «Ce e? ce s’a întâmplat ? ». Emoţie în sală, şoapte, întrebări. «I-a venit rău doamnei», spuse tânărul cu prezenţă de spirit; unii crezură că s’a aprins; câteva femei ţipară şi ele; operatorul opri filmul; se făcu lumină în sală. Ruşinată, abia se putu strecura afară prin tot felul de comentarii. « De ce nu stă acasă, dacă e bolnavă ? ». . Nu respiră decât când se văzu departe. Nu se putea schimba. Era tot Bârzulica, « pălidioara», timida, castă, care se scuturase ca de o omidă când buzele lui Lică o sărutase întâi. VII Trecând prin faţa Ministerului de Domenii, zări o siluetă fină de fată ce-i păru cunoscută; fata se emoţionă, roşi poate, şi ACORD FINAL 263 îşi înclină capul graţios. Silindu-se să-şi aducă aminte de ea, se simţi brusc cuprinsă de emoţia unei bănueli, se opri o clipă şi făcu apoi câţiva paşi spre fata ce tremura de panică. — Am avut, dudue, plăcerea să te cunosc şi nu mi-aduc aminte unde. — De sigur, domnă Sc..., doamnă... ministru, se bâlbâifata. — Doamna Bîrzu. — Eu sunt domnişoara Silvia Duşescu, dactilografă la Mini- sterul de Domenii. — Da, da... roşi din nou vinovat Mili; am luat astă iarnă o ceaşcă de ceai împreună cu domnul Klentze la Hotel Europa. Dacă ar fi avut în ea o cât de mică fibră pasională, apariţia fetei ar fi trebuit să o turbure, să o răscolească, să o nemulţu- mească, deoarece fetişcana subţirică, cu ochi luminoşi, cu dinţi lucii tăiaţi egal de o strungă destul de lată, îi spulberase singura dragoste. Cu ce era însă vinovată? ce ştia de dragostea ei şi de calvarul drumului prin Cişmigiu, pe care mersese sub roţile tram- vaiului ? Nimic. Insă şi tinereţea ei graţioasă, viaţa ce-i zâmbea din toate mişcările, îi plăcu, după cum îi plăcuse, odinioară, liniile severe ale Dianei. Se bucură că a întâlnit-o, ca de întâlnirea unei vechi cunoştinţe. I se păru învăluită într’un halou, de care se simţea şi ea pătrunsă. — Domnişoară Silvia, continuă ea cuprinsă de o undă de fericire neînţeleasă, am pomenit de ceaiul, pe care l-am luat îm- preună la Europa; e un fel de a vorbi. Venirea mea pe neaşteptate te-a împiedecat mai de grabă să-l iei. — Vai, doamnă...' — Spune drept că nu ţi-a tihnit. Revenită la firea ei deschisă, spontană, fata îşi arătă dinţii acoperiţi de o buză prea întinsă: — Să vă spun drept, nu mi-a tihnit. Când v’am văzut pe d-voastră, soţia ministrului meu, vă puteţi închipui cât eram de emoţionată. — Nu-mi pot închipui, dar din moment ce spui dumneata, trebue să fie aşa, încuviinţă Mili, care se emoţionase şi mai mult decât fata. Acum nu mai sunt soţia ministrului dumitaîe, aşa că ţin să repar ceea ce am stricat. Ceaşca ce nu ţi-a tihnit atunci, aş dori să o iei cu mine acum la Capsa. 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cu d-voastră, doamnă ? mă intimidaţi din nou. Candoarea fetei, carminul răspândit la orice emoţie pe pieliţa fină a obrazului, drăgălăşia ochilor ei luminoşi, o încântară. « Ce fată frumoasă », îşi zise cu dezinteresare, cu elan chiar de ocrotire; cum pot fi prin birourile ministerelor făpturi atât de graţioase şi atât de liliale? — Mi-ai face plăcere, insistă. — Atunci primesc bucuros, încuviinţă fata cu tactul de a refuza numai cât trebue pentru ca primirea să nu fie inoportună. Porniră amândouă; Mili o privi cu atenţie în mişcare; fata mergea cu un pas elastic, destul de voluntar, cu o uşoară legănare ce-i dădea o înfăţişare oarecum aeriană; era şi ea «trestioară» flexibilă, cu ochii plini de viaţă, cu o figură ce se boţia spre râs şi cu un fel de ingenuitate, de puerilitate ce persista peste vârstă. — Câţi ani ai, dudue ? — Douăzeci. Prin anumite mişcări şi vorbe n’ar fi părut mai mult de şapte- sprezece. Mergeau alături tăcând sau vorbind de mici lucruri întâmplătoare şi se simţeau bine una lângă cealaltă; se vedea şi la Silvia bucuria de a o fi regăsit, de a fi lângă dânsa, ca şi cum pe amândouă le-ar fi legat o fericire comună, ceva indisolubil. Păşeau într’o intimitate atât de însufleţită, încât capetele câ- torva trecători se întoarseră îndărăt spre dânsele. Privirile căutau însă numai spre fata graţioasă, aeriană. Mili nu se mâhni. Totul era aşa cum trebuia. Avusese dreptate Bizu. La Capsa, pe figura fetei se întipări emoţia locului nou şi vestit şi văzut într’o aşa tovărăşie. Se priveau cu simpatie, dar nu-şi găseau subiecte, în afară de micile observaţii sugerate de moment; nu păreau totuşi că tac, pentrucă aveau un mare subiect ce le încălzea pe dinăuntru şi le plutea în jurul buzelor; nu ştiau cum să înceapă, pentru a-şi satisface dorinţa ce le rodea fără să fie indiscrete cu sine. Subiectul le interesa, dar trebuiau să se arate că nu le interesa decât puţin şi, mai ales, să nu dea de bănuit că ştiau că le interesează la fel. Mili se hotărî, în sfârşit, să o întrebe cum o ducea la Minister dela demisiunea d-lui Klentze, căruia îi ţinuse un discurs atât de nostim la ceaiul dela Europa. — Nu-mi mai amintiţi, doamnă; mi-e şi ruşine de ce voi fi improvizat atunci; vorbeam ca şi cum m’ar fi delegat cineva. ACORD FINAL 265 — Ochii dumitale dădeau însă o notă glumeaţă improvizaţiei. — Da ? da ? Nu v’am părut aiurită ? — Pe figura dumitale e o candoare care, ea singură, e un semn de inteligenţă. Fata se acoperi de luminile trandafirii ce o prindeau atât de bine. — Aş îndrăsni, doamnă, dacă nu vă supără... — îndrăzneşte, dudue; sunt prietena dumitale. — Aş îndrăsni să vă întreb, dacă nu mai aveţi ştiri dela domnul Klentze. Vorbi pe nerăsuflate, cu teama de a nu se opri în drum. Mili o învălui într’o reţea de simpatie şi tresări ca de o bucurie ascunsă. Nu le scria la amândouă. Nu-şi înţelese tresărirea şi ea se risipi, de altfel, repede; rămase doar cu o mâhnire în faţa neliniştitei fete, care o privea cu o aşteptare ce-i trăda emoţia. — Eu credeam că dumneata ai ştiri mai noi decât mine. — Eu? eu? se bâlbâi fata, pălind, roşind, prinsă asupra unei fapte ruşinoase, cu ochii plini de lacrimi, gata să izbucnească. Mili o luă matern de mână, îi mângâie degetele subţiri, ner- voase. — Nu te turbura aşa, dudue. Fata îşi făcu pumnul mic în palma ei, cu gândul să i-o sărute şi să-i ceară iertare, nici ea nu ştia de ce; gestul cerea ocrotire, îşi dădu instinctiv seama că Mili cunoaşte totul şi că n’avea cum să se ascundă; viclenia nu era în mijloacele ei; se lupta mai bine cu sinceritatea. Lăsă capul în jos, nenorocită, copil prins asupra unei isprăvi, pe care n’o poate tăgădui» — Da, făcu ea pocăită... Era mărturisirea relaţiilor lor. Faptul nu mai avea nevoie de comentar; era un punct de plecare sigur, netăgăduit. — Nu mi-a scris niciodată de când a plecat şi nici nu ştiu măcar unde e; credeam că pot afla ceva dela d-voastră. — Când a plecat, eu eram în sanatoriu în urma accidentului. Fata roşi; îşi aduse aminte că nu-i vorbise de accident. — Nu îndrăsneam tocmai, se bâlbâi ea, să vă spun cât m’am bucurat când am aflat că v’aţi restabilit. — Nu se moare atât de uşor, se vede. Şi fiindcă vorbeai de dânsul (îi ocolea numele), când m’a vizitat la sanatoriu nu l-am 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE putut primi. Pe urmă mi s’a spus că a plecat în străinătate. Sper că dela dumneata şi-a luat rămas bun. — Şi-a luat, fireşte. Dar era abătut şi schimbat. Mi-a spus că e bolnav, că i s’a deschis o boală veche; atât. Nu mi-a dat nici o adresă şi nici o informaţie; nu ştia cât va sta şi dacă seva mai întoarce vre-odată, încheie fata cu ochii în lacrimi. Mili o mângâie pe mână. « E mai de compătimit de cât mine », îşi zise. Se reluă apoi. Tot ea era mai de compătimit. Pe Silvia cel puţin o iubise; a părăsit-o pentrucă toate iubirile au un sfârşit... Pe dânsa n’a iubit-o nimeni, nici Franz care a întors-o îndărăt la pension, nici el, care nu i-a bănuit măcar iubirea. Destinul ei e şi mai tragic: ea e femeia pe care n’a părăsit-o nimeni, pentrucă n’a iubit-o nimeni; nu se poate mângâia nici măcar cu amintiri. Amărăciunea ţinu însă numai o clipă. Durerea fetei o mişcă şi se simţi cuprinsă de milă pentru fiinţa fragedă de lângă dânsa. O privi cu aceeaşi dragoste şi ocrotire de soră mult mai mare, o cercetă cu deamănuntul, atent. Cum era cu capul puţin întins, părul blond, brusc răsărit, fără prelungiri pufoase, îi desvelea o ceafă pură, de ivoriu, gracil arcuită spre spatele plin. Ochii i se opriră melancolic pe curbură şi admirară locul, pe care trebue să-l fi admirat şi el, unde buzele lui trebue să se fi scufundat de atâtea ori; încărcat de adoraţia lui, locul i se părea şi mai frumos. Privirea i se lăsă apoi extatic pe ochii albaştri, plini de voioşie, incandescenţi parcă, spre linia buzelor subţiri ce acopereau, în- tinse, şiragul dinţilor lucii, despărţiţi egal de strungă, pe sânul involt, sbuciumat sub mătăsica bluzei, pe linia şoldului încă nu destul de desvoltat, popasuri în care dragostea lui trebue să se fi oprit. Frumosul trup al fetei i se păru că arde în reflexul sărutărilor lui; îi văzu cupele perfecte ale sânilor acoperite de mâinile lui; gâtul de lebădă întins spre dânsul, mijlocul frânt de braţul lui. Avu o impulsiune ciudată: ar fi voit să sărute lo- curile, pe care şi Ie închipuia sărutate de dânsul; să culeagă de pe trupul ei adorarea, pe care ea n’a simţit-o şi n’o va simţi poate niciodată. Se înduioşă asupra propriei ei soarte; o lacrimă i se arătă în gene. — Doamnă, doamnă, se grăbi fata să-i ia mâinile între ale ei. Ea îşi reveni; se desfăcu. ACORD FINAL 267 — M’a mâhnit durerea dumitale, se stăpâni; domnul Klentze nu s’a purtat frumos; nu trebuia să te lase fără ştiri. — Sunteţi atât de bună, sunteţi atât de bună; şi eu care cre- deam că nu mă puteţi suferi. — Eu pe dumneata ? Fata îşi înţelese greşeala, aluziunea la ceea ce Mili nu putea, nu trebuia să ştie, insinuările făcute pe socoteala ei; roşi, se bâlbâi încurcată de situaţia în care se pusese prin sinceritatea ei. — Nu te mai trudi, dudue, zâmbi ocrotitor, că mai rău te încurci. Trag nădejde că domnul Klentze o să-ţi scrie cât de curând. Mili se întoarse acasă răscolită. « Biata fată », îşi repeta mereu, cu toate că, pe când ea îl aştepta la Balomireşti cu flori, Silvia plecase cu Bizu la Constanţa «în călătorie de nuntă », cum îi spusese Lică; şi în loc să vină la Rădeana de Paşti, după făgăduinţă, tot cu ea plănuise să se ducă la Buşteni pe Caraiman. Nu uitase nici «calvarul» din Cişmigiu; se înduioşă totuşi mai mult de ea decât de dânsa. In fată fierbea altă viaţă mai tânără; ea îşi urma destinul sângelui viu; n’avea să se dea la o parte în faţa altora. Era în adevăr, frumoasă: sveltă, gracilă, cu ochii luminaţi de bucurie şi de candoare; trup graţios plin de misterul pe care ea nu-1 va cunoaşte niciodată. Simţi iarăşi nevoia de a-i culege toate sărutările lui. Trupul ei i se păru sterp, fără nelinişti şi dorinţi, fără drojdia ce-1 dospeşte, îl umflă şi-i dă savoarea pânii. Noapte agitată. Uitase de mult de Luţica şi iată că fata hat- manului Constantinică i se arată pe peluza din faţa conacului dela Rădeana, în strălucirea tinereţii, pe vremea când căuta printre feciorii de boieri şi nu-1 găsea pe cel ales. Trecea prin faţa unui pâlc de coconi orientali, îmbrăcaţi în mătăsuri, şi cu pistoale la brâu... De ce aveau pistoale ? Lega epoca de prezenţa lor, a musteţilor lungi, a antereilor, şi, cum văzuse acasă portretul în ulei al unui cocon domnesc, unul dintr’înşii avea la fel o mustecioară ca pana corbului, o ureche retezată într’o luptă pentru o femeie, deasupra căreia părul negru era adus într’o buclă răsucită cu meşteşug. Era singurul, pe care-1 recunoştea şi care, de altfel, n’avea haine cu fireturi; ceilalţi îi erau necunoscuţi, scoborîţi din cine ştie ce lecturi şi închipuiri asupra unei epoci îndepărtate... Prin minte îi trecu vorba pa- 268 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE harnicului Sion, « răi de muscă » şi, la un semn, haina albă a fe- meii flutură ca un sul în vânt. Semăna cu Silvia, ori poate era chiar Silvia peste timpuri ? Trupul svelt, şoldul mai plin, şi crupa mai cambrată; în ochii albaştri-verzui nu mai era candoarea fetei şi bucuria ei copilărească, ci o lumină întunecată, o flacără în- chisă şi conţinută. Din spre alea de plopi, nu departe de eleşteu, se auzi un bâzâit; coconii priviră într’acolo şi zăriră dintr’odată un muscoi uriaş, ce venea prin văzduh ca o caretă domnească cu surugii pocnind din arapnice... Strechea se învârti în jurul femeii şi o înţepă; răscolită, ea porni la goană, prin aleele par- cului, izbindu-se de ramurile întinse ale brazilor deasupra pote- cilor ca mâini încrucişate; biciuită de vergile lor elastice, respira cu nările desfăcute, aerul tăios. Ca înţr’un sbor nupţial, coconii orientali alergau după dânsa, luându-se la întrecere. Intr’o în- vălmăşeală de imagini femeia le privea acum trupurile căzute în iarbă, vlăguite, pe când ea rămăsese intactă. Zâmbea dispre- ţuitor; din fundul unei alei se ivi însă chipul unui cavaler, cu chiloţi de mătase şi cu ciorapi lungi negri lipiţi pe pulpe elastice; la coapsă avea sabie şi la pălăria de muşchetar o pană răsucită. Marchizul venea de departe, se scobora din castelele lui spaniole în parcul boieresc dela Rădeana al boieroaicei moldovene. Ruşinată, ea voi să-şi acopere obrazul cu palmele; el i le dădu însă la o parte şi o contemplă tăcut ca pe o statue; îi urmări linia sinuoasă a tru- pului şi-i zări pe sân semnul împunsăturii divine. Zâmbi recu- noscându-şi perechea, căutată în lumea întreagă, îi oferi braţul, ea, în rochia ei de atlas alb, el, în chiloţi de mătase, în pas de me- nuet Când se smulse din viziune, Mili sări în picioare, fără să ţipe, cum ţipase la întâia apariţie. îşi frecă ochii şi privi lung în tavan, unde o zări din nou, în grele taftale, cu braţele goale, albe, cu părul tot numai cârlionţi răsuciţi, ce-i cădeau în ţurţuri pe umerii goi, albi, spre care se întindea buzele viclene ale marchizului, cu peruca pudrată ca pe vremea marelui secol. Stăteau amândoi pe podul aruncat peste eleşteu şi priveau la gurile căscate ale crapilor lacomi, cărora le aruncau bucăţi de pâine dintr’un coş ţinut de un paj. încetul cu încetul, imaginile începură a se şterge ca fotografiile mişcate şi, în femeia cu grele taftale, recunoscu o fetişcană într’o rochiţă subţirică de tul, sveltă, graţioasă, cu ochii ACORD FINAL 269 jucăuşi, iar în marchizul cu sombrero şi spadă, cu chiloţi de mă- tase şi ciorapi negri, cu pantofi cu bucle de argint recunoscu figura unui om adus din spate, cu mişcări stângace, visător şi speriat. Nu mai aruncau pâine la crapii din eleşteul dela Ră- deana, ci se ţineau de mijloc ca îndrăgostiţi de-a-lungul lacului Cişmigiului; se sărutau în lungi popasuri îndreptându-se spre boschetul cu privighetori. VIII Divorţul ceru multe discuţii între Lică şi conu Alecu Urdă- reanu, care cunoştea averea lui Grigore ca pe a lui, moşiile, pă- durile, ferestraele, pământul înădit mai târziu la Uideşti, moşia de zestre asupra căreia Lică avea pretenţie, situaţia sumelor in- vestite în diferite întreprinderi şi bănci. Discutase pas cu pas şi, oricât ar fi fost Lică de hrăpăreţ, îşi găsise frâna în ura bătrâ- nului împotriva «băetului casierului », care grăbise moartea lui Grigore şi nenorocise pe Bârzulica lui. Pe lângă cunoştinţa afa- cerilor, mai avea ca armă şi un saltar cu acte şi scrisori. « De urîtă meserie m’am apucat la bătrâneţe, glumea zâmbind sub musteaţa lăsată pe gură, dar faţă de un om ca Lică nu mă dau dela nimic la o parte ». La orice rezistenţă, aducea vorba ca din întâmplare — Bine ai mai învârtit-o cu autotractoarele. Lică îşi dădea aere că ar cădea din cer: — Noi discutăm de cele trei sute de fălci dela Uideşti cum- părate cu banii mei şi.... — Care bani ? îl întrerupea glumeţ bătrânul. Partea din averea lui conu State? — Banii munciţi de mine. — Politica nu e muncă. Şi apoi după o reculegere: — Mult mă mir de ce le scrii femeilor despre afaceri. — Ce femei ? ripostă moale Lică. [ — Uite, de pildă, Bălăneascăi. — Nu le lua şi dumneata drept literă de evanghelie, mormăia, înţelegând foarte bine că era în mâna bătrânului. In amănunte şi «pe teren», se ocupase însă de proces Pos- luşnicu, care studiase actele de proprietate, inventarul moşiilor REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 270 în momentul căsătoriei, situaţia pădurilor devastate de tăerii bar- bare şi a ferestraelor dela Hreaţca; fusese de câteva ori la Balo- mireşti, la Rădeana, la Uideşti, la Stânişoara, la Hreaţca, veri- ficase borderourile fondurilor de Stat şi situaţia băncii dela Ba- lomireşti, la care conu Grigore fusese cel mai mare acţionar, exa- minase registrele fabricei de mobile, unde găsise destule nereguli; limpezise, într’un cuvânt, toate chestiunile privitoare la o avere risipită în fel de fel de întreprinderi, în care se vârîse şi Lică cu diferite participări şi îmbunătăţiri făcute din beneficiile realizate din întreprinderi. El avea acum pretenţii de proprietar, mai ales la Uideşti, la ferestraele dela Hreaţca şi la fabrica de spirt dela Drăguşani. Conu Alecu nu uita să-i pomenească mereu în glumă de «conu State, casierul, pe care-1 ştia cu grijă de avutul Statului şi n’avea de unde strânge bani pentru gatere şi fabrici». Posluşnicu punea chestia de drept: balanţa cheltuelilor şi a veniturilor şi investiţia normală a beneficiului în inventar şi îmbunătăţiri. Bă- trânul era încântat. — Destoinic «băet», îi spunea el mereu lui Mili; ţi-a scos un sfert de avere din ghiarele lui Lică; numai din acţiunile Băncii Naţionale ţi-a scăpat două sute, pe care Lică pretindea că le-a vândut când cu operaţia ta la Paris, ca şi cum celelalte venituri nu ajungeau. Posluşnicu — despre care conu Alecu spunea cu trufie că «e Moldovan de ai noştri », de «boerie rurală», singura «boerie» cu preţ în ochii lui — era un om de vre-o patruzeci de ani înalt, voinic, lat în spate, oacheş şi păros. Bine prins în costume tăiate la modă pe trup, el avea şolduri puternice şi labe flocoase de câne ciobănesc. «Boeria» nu se arăta prin nimic, dar originea rurală se vedea în trăsături şi apucături. Din taică-su, bătrânul făcea cu mărinimie un moşier « cu vre-o sută de fălci acolo », adică « un boer », pe când Nică Posluşnicu pornise de fapt dela coar- nele plugului, fusese fecior la curtea lui conu Costache Forăscu, învârtise o cârciumă şi o moară la iazul boeresc de devale, mai făcuse politică nestrămutată cu Grigore Bârzu, adică se dase mai mult de partea stăpânirii, căci conu Grigore era oricând tare, aşa că spre sfârşitul unei vieţi de slugărie, de alergături, de în- vârteală şi, în definitiv, de muncă, cu cele patru clase primare ale lui şi mai ales cu o isteţime naturală în «trebăluiri», cum spunea ACORD FINAL 271 el, ajunsese să aibă o moşioară de «ia o sută de falei acolo », din corpul Tătăruşilor ai boierului, sărăcit, la care vechilise. Fe- cioru-su Ghiţă a devenit, astfel, Iorgu şi ar fi devenit «Jorj », dacă n’ar fi intervenit conu Grigore Bârzu, pe când tânărul îşi făcea studiile «la facultatea juridică» dela Bucureşti. — La « facultatea juridică » dela Bucureşti, cum îi zici, poate că « Ghiţă » nu merge; e un picior cu bătături; dar să nu care cumva să devii « Jorj 9, că-i spun lui Nică să nu-ţi mai trimeată bani şi-ţi tai şi eu bursa dela consiliul judeţean. Ciopleşte-ţi nu- mele tot pe româneşte; zi-ţi, de pildă, Iorgu, cu iz de pământ şi de boerie de ţară. « Jorj » nu merge cu grumazul tău de taur şi cu un pumn făcut să sfărâme piatra., Tânărul nu mai îndrăznise să-şi spună «Jorj», ci îşi pusese pe cartea de vizită, cea dintâi, «Iorgu Posluşnicu, student al Facultăţii juridice din Bucureşti». Şi aşa rămăsese. învăţase greu, ca băiat dintr’o casă cu alţi cinci Posluşnici mai mici, din care patru fete, măritate apoi destul de bine, una cu un proprietar de « boerie » rurală, şi el fecior al vechilului dela Albeşti, alta cu un magistrat, alta cu un ofiţer ajuns maior, şi cea mai mare cu un seminarist frumuşel, azi popă în sat, care i-a umplut casa cu copii şi curtea cu hambare, căci el rămăsese, pe jumătate cu Iorgu, stăpânul moşiei părinteşti. Iorgu transformase, mărise, moder- nizase « conacul » boierilor Forăşti, unde şezuse la urmă şi taică-su şi nu uita să pomenească mereu de moşia lui din Moldova şi de curţi. O doamnă îl întrebase odată cât e de mare; surprins, tuşise, se încurcase şi, socotind şi partea popei, cumnatu-su, şi transformând mintal fălcile în pogoane munteneşti, dăduse o cifră umflată. Doamna, care avea vre-o cinci mii de pogoane pe Bărăgan, pline de altfel de datorii, îl măsurase prin face-â-mainul cu ramă de aur şi întorsese apoi capul fără nici o vorbă. De atunci Iorgu vorbea mai rar de « moşie » şi numai acolo unde nu se temea să i se amintească de măsurătoare. Nu mai făcea pe moşierul; lăsa doar să se înţeleagă că e neam de proprietar din tată în fiu şi că nu-şi păstrase decât un petec de pământ şi un conac, ca amintire a « curţilor »în care copilărise. De fapt, legătura cu « curţile » se făcuse printr’o dependinţă din fund, dărăpănată, locuinţa ve- chilului, unde se născuse, iar copilăria şi-o petrecuse la cârciuma din deal şi la moara de devale, între care se desfăşurase activitatea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 272 lui taică-su; când Nică cumpărase petecul de moşie a boierului Forăscu, Iorgu era de mult avocat la Bucureşti. Lui îi plăcea însă să spună că amintirile copilăriei îl legan de curtea, unde ajungea pe o lungă alee de tei stufoşi, a bătrânului boier, cu barbişon alb, ca al lui Napoleon al III-lea, şi cu musteţi ce cădeau în jos înainte de a se răsuci brusc în sus, ce nu se mai putuse ocupa la urmă cu treburile moşiei. După ce prinsese oarecare stare, Nică se alipise de Grigore Bîrzu, devenind «omul» lui prin partea lo- cului; cu sprijinul lui făcuse o carieră politică şi ajunsese chiar în « consiliu judeţean ». Iorgu luase şi el drumul de muncă a lui taică-su: robotise, agonisise, se chivernisise, cu alte mijloace şi pe o scară mult mai mare. Nu slugărise pe nimeni; nu fusese nici de casa boierului Costache Forăscu, nici a lui conu Grigore Bîrzu şi nu făcuse măcar politica lui Lică; de cum sfârşise « facultatea juridică», se stabilise la Bucureşti şi activitatea lui se desfăşurase numai în barou, unde ajunsese un comercialist preţuit. Nu se însurase şi nu ştia nici el de ce; croiala lui atletică îi dase probabil satisfacţii momen- tane, peste care nu simţise nevoia să treacă. « La vârsta ta, îi spunea mereu conu Alecu, taică-tu avea cinci copii şi i-a crescut pe toţi ». El răspundea că nu-i venise încă vremea, fără să lămurească ce vreme anume aştepta. Posluşnicu crescuse în cultul lui Grigore Bârzu. De când începuse să tragă cu urechea la cele ce se vorbeau în casă, auzise de dânsul ca de un boier mare din Balomireşti, bogat, cu trecere în tot ţinutul, de care asculta şi boierul Costache de la curte şi toţi moşierii de primprejur şi chiar « cei dela Bucureşti ». De alegerile lui se dusese vestea; ieşea şi în opoziţie; la guvern, n’avea nevoie de samavolnicii; toţi votau cu dânsul. Săritor la bine; nu era fălos şi ştia să se poarte cu cei mici; cunoştea nevoile fiecăruia până în amănunţimi. In marea lui curte dela Balomireşti trăgeau caleştile şi trăsurile de casă ale boierilor şi boerănaşilor de-a-dreptul, după vre-un sprijin, după vre-un sfat. La cârciuma lui Nică toţi ţăranii jurau în numele lui conu Grigore; la orice nevoie, Nică punea murgul la căruţă şi se ducea la «boierul», cum i se spunea fără altă indicaţie, ca şi cum ar fi fost singurul din tot ţinutul. Conul Grigore îl scăpase de multe necazuri, îl ajutase să cumpere moşioară dela conul Costache, când ologise, ACORD FINAL 273 şi pusese umărul la căpătuirea tuturor fetelor, ginerilor şi nepo- ţilor, îl făcuse consilier judeţean şi, dacă ar mai fi trăit, poate că-1 scotea şi deputat al colegiului al treilea. Când conu Grigore trecea prin Tătăruşi în inspecţie sau în campanie electorală, micul Iorgu — pe atunci Ghiţă — îl învăluia într’o admiraţie fanatică, pe care o resimţea şi acum în suflet; săptămâni nu se vorbea în casă decât de « boierul», de cum se jucase cu vre-o fetiţă, de ce ''spusese, de făgădui al a ce făcuse şi de « politica » pe care o discu- tase cu taică-su, care la rândul lui o împrăştia la oamenii din sat. Ţineau la mare cinste sub un clopot de sticlă o ţigaretă de chi- hlimbar de Penteleu, pe care i-o dăruise lui Nică la nişte alegeri. « Boierul» îl sprijinise şi pe dânsul, cum îl sprijinise şi pe Lică, « băetul casierului» şi pe mulţi tineri ce se distingeau la învăţă- tură; îi făcuse un mic ajutor dela comitetul permanent, apoi o bursă de studii «la facultatea juridică » dela Bucureşti; după ce isprăvise Universitatea, îl vârîse într’un contencios. II văzuse de- stoinic, harnic, şi atât îi ajunsese; nu-şi pregătea din tineri agenţi • electorali ca Lică. Le spunea, dimpotrivă, tuturor: « Fugi de po- litică; vezi-ţi de meserie; munca cinsteşte mai mult decât slugă- ritul politic ». Băiatul îşi văzuse de treabă, mai lucrase câtva timp şi la Alecu Urdăreanu, şi ajunsese acum să aibă el trei secretari. Munca şi situaţia, e drept, nu-1 ciopliseră; în lume se prezintă tot atât de frust, cu mişcări greoae de dulău de stână, păros, cu cuviinţă, dar şi cu stângăcie ţărănească. In procesul de divorţ, lucrase cu obişnuitul lui devotament profesional, dar şi cu tot cultul, moştenit de acasă pentru « boier » şi neamul lui; în atitudinea lui faţă de « Bîrzulica » era nu numai respectul natural pentru fata « boierului », ci şi un fel de subordo- nare instinctivă, de umilinţă; se simţea încă Ghiţă, feciorul lui nea Nică, cârciumarul, din Tătăruşi care, când venea trimis de taică-su «la curte », aştepta ceasuri întregi pe la casele de jos ale servitorilor; de Mili, auzise numai că învaţă la pensioane în străi- nătate şi o zărise odată jucând croket pe marea peluză din spatele casei, înconjurată de un gard viu de carpeni; aşteptând un răspuns al « boierului », trecuse chiar pe lângă dânsul fără să-l vadă; vorbea englezeşte cu o guvernantă, şi limba pusese între dânşii o distanţă pe care anii nu o suprimaseră. Deşi se vedeau destul de des şi luau uneori masa împreună la conu Alecu, după ce discutau 3 274 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «afaceri», lui i se părea şi acum că o aude vorbind englezeşte cu miss Stower. Conu Alecu nu-1 invita, de altfel, decât după ce-i cerea voie Bîrzulicăi. « Să se simtă fata stăpână la ea », îşi spunea el. In fond, deşi cel mai bun prieten al lui Grigore, pă- strase şi el în suflet tiparul omului, care toată viaţa îl sfătuise şi-l ocrotise, cu o superioritate de inteligenţă şi de situaţie, recunoscută de toţi în partea locului, până şi de duşmanii politici; într’însul sălăşluia acelaşi sentiment de respect faţă de prietenul lor ca şi în Posluşnicu. Ii venise odinioară la urechi zvonul relaţiilor lui în tinereţe cu coana Raluca şi nu ştia dacă trebue să se supere ori să râdă, atât i se părea de absurd. Pe coana Raluca o venerase, deoarece şi asupra ei trecuse prestigiul lui Grigore, pe care nu-1 tutuise după o jumătate de veac de prietenie; lumea nu putea înţelege statornicia în sentimente fără amestecul unei femei. Sta- tornicia o regăsea şi o preţuia acum la Posluşnicu, rămas devotat amintirii « boierului »; cum n’o găsise la Lică, îl urîse totdeauna. Umblase prin şcoli cu subvenţii şi burse acordate prin sprijinul lui, debutase în politică sub auspiciile lui, îl alesese deputat, îi dase fata şi-l indicase ca şef politic al judeţului. Abia se simţise însă mai înfipt în şea şi « băetul» casierului şi începuse să lucreze pe socoteală proprie; i se păruse că bătrânul îi stătea în cale; încetul cu încetul, îl săpase în toate organizaţiile comunale, lu- crând întâi în numele socrului, dar facându-şi oameni devotaţi per- sonal, apoi făţiş potrivnic, până ce-i grăbise moartea prin fel de fel de iritări. « Cu astfel de apucături, spunea bătrânul, poţi ajunge ministru, nu şi om », Posluşnicu i se părea altfel: ieşit dela ţară, cinstit, gospodar, fără strălucire, dar solid, nebântuit de patima arivismului, nu călca în picioare omenia. Nu avea intenţii precise; prestigiul lui Grigore şi al Bîrzulicăi era prea viu într’însul pentru a-i îngădui să facă planuri; în invitaţiile lui se îmbinau mai mult nevoia de destoinicia avocatului şi ura împotriva lui Lică; nu voia ca oricât de puţin din averea lui Grigore să rămână băiatului casierului State; trebuia să iasă din hambar aşa cum intrase, « fără pufuşor pe botişor » — glumea. De Posluşnicu, Mili nu-şi amintea din vremea când venea la curte trimis de taică-su cu vre-o rugăciune. Deşi nu-I văzuse niciodată pe Nică, la cârciumă sau la moară, cu şorţul, deşi nu-i cunoscuse climatul familial dela Tătăruşi, într’însa se fixase dela început imagina băiatului vechi- ACORD FINAL *75 lului dela moşie primit la masa boierului, la întoarcerea lui dela învăţătură. N’avea fumuri, dar nici prejudecăţi de « boierie rurală » ca moş Alecu. O impresie feminină, pe care nu şi-o mai putea schimba. Omul era priceput, alergător, dezinteresat, după cum pretindea bătrânul, numai din recunoştinţă pentru Grigore, nu ca « băetul casierului», adăoga el subliniind cuvântul casier, ca şi cum ar fi fost mai de ocară decât «cârciumar» sau «morar». Oricât îi preţuia hărnicia şi « devotamentul», ea nu-1 privea decât ca vechilul ce se prezenta zilnic la raport boierului; gata să scrie şi pe manşete, îi lipsea doar creionul după ureche; atitudinea lui respectuoasă, venită din fundul copilăriei, îl punea într’o situaţie de inferioritate. Conversaţia i se limita, de altfel, la fapte, la eva- luări, la socoteli, la acte de procedură, pentru care era necesară şi autorizaţia ei. I-o da cu indiferenţă, fără să-şi arate vre-o recu- noştinţă; între dânşii se întinsese, astfel, o pojghiţă de ghiaţă. Cu toate meşteşugurile lui bătrâneşti, conu Alecu nu izbutise să o rupă. In criza în care se sbătea, în îndoiala de forţele ei femeieşti, în incapacităţile pe care şi le bănuia, încă de pe când se afla în convalescenţă, Mili începuse să-şi caute puncte de reazim în afară, dovezi exterioare în deslegarea nedumeririlor ei. încercările de a intra singură prin sălile de cinematograf sau de a culege im- presia trecătorilor prin aruncături de privire prelungite veneau din criza ei de îndoială, transformate în somn, în viziuni, în care Luţica cu marchizul constituiau obsesii. Dragostea nu-i fusese până acum o condiţie indispensabilă; temperamentul nu i-o cerea; îşi închipuia că ar fi găsit-o în căsnicie, dacă Lică n’ar fi desgustat-o dela început de ea. De când însă iubise fără să fie iubită, se trezise într’însa o nelinişte asupra situaţiei ei, pe care o credea dincolo de destinul femeiei. Ceea ce-i fusese până acum indiferent, de- venise deodată o chestiune esenţială din miezul existenţei ei ca şi din miezul existenţei universale. Viaţă fără dragoste nu-i cu pu- tinţă, şi ea trăise fără dragoste; chiar şi iubirea pentru Bizu ră- măsese într’un plan exclusiv sentimental, fără altă dorinţă; n’o simţise şi nici n’o trezise într’însul. Drama ei se prefăcuse într’un element de sugestie ce o turbura împotriva temperamentului ei indiferent; se încăpăţâna să regrete lipsa unor nevoi necunoscute 3* 276 REVISTA FUNDAŢILOR REGALE înainte şi căuta să le provbace artificial. Din aceeaşi nedumerire şi desperare ce o împinseseră la experienţe nepotrivite lunecă şi Ia o uşoară cochetărie faţă de Posluşnicu. După ce nu-1 ascultase multă vreme în explicaţiile lui tehnice, nu-şi deslipea uneori ochii de pe dânsul, parcă ar fi interesat-o expunerile lui. Pe măsură ce-1 privea tot cu mai multă atenţie, omul îşi pierdea siguranţa în socoteli, în vorbe, până ce se oprea brusc ca şi cum ar fi uitat o cifră ori un amănunt; căuta într’un carnet sau într’un dosar, şi nu-şi mai ridica ochii până ce nu mai simţia arsura privirii femeei; îşi căpăta atunci stăpânirea şi îşi continua argumentările. Sub scoarţa groasă a omului invadată de un păr lucios şi luminată de o privire tăioasă abia mascată de gene dese şi de sprâncene stufoase, cu apucături de timiditate, curgea un sânge viu şi violent; mâinile păroase ce se ascundeau când le privea mai deaproape ştiau fi voluntare; buzele cărnoase nu se mulţumeau numai cu socotelile gestiunii lui Lică. La gândul unei atingeri materiale şi violente, ea simţea o ameţeală, un amestec de voluptate şi de desgust, de atragere şi de spaimă ca în faţa unei prăpăstii.. . Departe de obsesia lui, recunoştea că nu-i plăcea, după cum nu-i plăcuse nici Lică dela început, cu blondul sclivisit al chipului, cu mustecioară răsucită de cuceritor, cu ochii mici albaştri-verzui adânciţi în fundul capului, cu părul frizat, cu mobilitatea fiinţei lui agitate, cu sufletul meschin, ambiţios şi intrigant, cu vervă meridională de om ce promite totul şi nu ţine nimic. Sub scoarţa păroasă a lui Posluşnicu se citea pasiunea; timiditatea era numai o aparenţă, repede înlocuită de violenţa sumară a unui om fără complicaţii sentimentale; presimţită, ea îi dădea emoţii asupra celor ce s’ar fi putut întâmpla. Beţia ei cerebrală nu ţinea decât puţin; din neîncrederea în sine se speria în faţa pasiunii. Expe- rienţa cu Lică o turbura încă adânc; dragostea lui nu-i produsese decât desgust, iar el se săturase repede şi-i preferase orice femee ieşită în cale. Posluşnicu nu părea un om în felul lui Lică, ci un stăpânitor tiranic. In penumbra unei conştiinţi puţin exercitate, instinctul n’o înşela. Pentru a se consola, ea se lăsa uneori legă- nată de credinţa că la trup nu se poate ajunge decât prin suflet; nu simţise plăcerea pentrucă nu-1 iubise pe Lică, iar când se îndrăgostise de Bizu sorbise până la fund paharul plăcerii şi otrava desperării prematuri; e drept însă că trecuse printr’o mare ACORD FINAL 277 încercare pentru a vedea dacă sufletul îi putea răscoli ""simţu- rile. îşi închipuia, deocamdată, că da; numai el ar fi putut-o des- cătuşa din blocul de ghiaţă ce-o ţinuse prinsă. Şi-o închipuia în clipele când voia să spere; alte dăţi se îndoia însă şi luneca Ia desnădejde. Simţea nevoia unei dovezi cu atât mai greu de obţinut cu cât nu se mai afla la vârsta încercărilor. Apariţia Iui Posluşnicu în peisajul ei sufletesc o turbura în felurite chipuri şi imaginaţia biciuită de obsesie se lăsa dusă spre viziuni dezordonate. Se simţea deodată îmbrăţişată de un necunoscut şi tresărea cu aceeaşi sensaţie de omidă căzută din copac pe gât. Sângele ei tot nu fierbea; chipul « ţărănoiului» (cum îi spunea în gând) lat în spate, oricât s’ar fi strâns în costume englezeşti, cu cravate roşii străbătute de o perlă, nu-i plăcea, adică nu răspundea idea- lului ei romantic şi vaporos. Idila prelungită şi sincopată era singura formă sub care dragostea ar fi putut intra în suflet, mai mult infiltrându-se decât pătrunzându-1. Chiar şi această formă sen- timentală era încă un câştig faţă de trecut.— « E tot cea veche », îi striga Lică de câte ori o vedea cu ochii mari deschişi ca la o poartă nouă. —« La ce visezi ? O sguduia. el mereu. La Făt-Frumos ? Uite-1», şi se propunea pe dânsul. Locul era în adevăr liber, dar se propunea în zadar. Visarea ei nu era o reculegere într’o lume ideală, râvnită, ci o absenţă, din care numai după mulţi ani se desprinsese o imagine, o realitate cu forma lui Bizu. Posluşnicu ? Ar fi fost să repete experienţa cu Lică sub altă formă. Nu un Lică orăşean, cinic şi arivist, ci unul rural, onest, solid dar frust. încercarea ar fi fost şi cu puţine posibilităţi de izbândă. In afară de respectul şi recunoştinţa faţă de Grigore Bârzu, nici pentru Posluşnicu nu exista suflet cum nu existase nici pentru Lică. Şi la dânsul drumul mergea de-a-dreptul la trup pentru a ajunge probabil, pe urmă, la avere şi situaţie. Nu se putea gândi la căsătorie cu dânsul şi cu nimeni altul. Lică o abătuse din drumul ei normal; dacă ar fi întâlnit la timp un om în felul lui Bizu, destinul i-ar fi fost poate altul; ar fi avut o ade- vărată viaţă de femeie, se mângâia ea cu ce ar fi putut fi, deşi, pe dedesubt, tenace, stăruia îndoiala asupra ei însăşi. Se ştia rece; nu turburase niciodată pe nimeni. Va fi oare totdeauna aşa? Gânduri rele i se abăteau prin minte; noţiunile de până acum 278 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se clătinau; virtutea i se părea din nou o valoare negativă. «Am să încerc », îşi spunea brusc luată de un vârtej, deşi era sigură că nu va ajunge la capătul experienţei. « Să văd totuşi până unde merge », o răscolea din nou gândul rău. Nu va trece un examen în faţa altuia, ci în faţa propriei ei conştiinţe. îşi studia rochiile de interior cu decolteuri mai lărgite şi îşi lua atitudini visătoare. Posluşnicu îşi întrerupea mereu expunerile, îşi încreţea fruntea, creaţă şi aşa, şi continua apoi, fără să o mai privească, cu ochii numai la conu Alecu, bucuros să-i stimuleze zelul împotriva lui Lică. Privindu-1 mai îndelung şi cu obişnuinţă, nu era urît bă- iatul ăsta lat în umeri, parcă ar fi dus saci la moară, glumea cu gândul la moara lui taică-su dela Tătăruşi, cu o figură tăiată aspru, cu un păr negru lucios, cu ochi de jăratec sub sprâncene stufoase; voinic şi energic, bărbat în orice caz, noţiune fără conţinut precis înainte, cş-i rătăcea însă de câtva timp prin minte ca un câine de pripas printre picioare. Ii privea linia cărnoasă a gurii, sub o mustaţă neagră, deasă ce se silea să o acopere ca o promisiune. Omul se simţea inspectat, cântărit şi căuta să se stilizeze. Se îm- brăca mai îngrijit cu haine turnate bine pe trup ca să-şi subţieze silueta. N’avea o conversaţie uşoară şi nu trecea cu lesniciune dela una la alta; când privea într’o direcţie, punea atâta convingere greoaie, încât nu se putea întoarce brusc în altă parte; dacă-1 în- trerupeai, se oprea ca şi cum ar fi voit să te ia în coarne; nu răs- pundea ci sărea obstacolul pentru a ajunge la ţihtă. Venea acum poate mai des decât îi cereau nevoile; venea ca un prieten al casei, cum spunea, roşind, totuşi de îndrăzneală, trimitea şi buchete de flori şi mai ales coşuri de piersice şi de caise, dela ferma lui dela Ştefăneşti la trei kilometri de Bucureşti, unde îl invitase şi pe conu Alecu, dar, cum Bîrzulica tăcuse, bătrânul răspunse evasiv: — Cu plăcere, într’o seară. Seara fu chiar a doua zi; i se abătuse lui Mili că ar putea îm- pinge «aventura» până la Ştefăneşti, deoarece în ochii ei can- dizi totul lua aspecte neîngăduite. Când maşina se puse în mişcare, privindu-1 din spate la volan, nu ştia dacă o împinge motorul ori Posluşnicu, întru atât îi dădeau amândoi impresia de forţă. Nu departe de grădina lui Andronachi şi de traseul liniei ferate, maşina se opri în faţa unui zăplaz înalt, cu o poartă de lemn şi mai înaltă boltiţii în arc de triumf: ACORD FINAL 279 — Nu e ca la Rădeana, glumi el. Nu era, dar conu Alecu admiră gospodăria feciorului lui Nică dela Tătăruşi, conacul ridicat în stil vechi mănăstiresc, cu tindă largă şi cu cerdacul de jur îm- prejur al arhondaricelor moldoveneşti, cu o laviţă ce o ocolea ca un brâu, cu camere scunde şi boltite, răcoroase, acoperite cu covoare basarabene, cu vechi fotografii de familie în jurul uneia mai mari a lui nea Nică, « boierul» dela Tătăruşi, strâns într’o redingotă strâmta, cu gâtul înţepenit într’un guler scrobit, cu lanţ de aur pe pântece. Nică era şi el voinic, păros şi ochios ca şi fecioru-su. Sub placa de sticlă a unui birou de nuc, scrijilat în stil naţional cu fel de fel de desenuri geometrice, Posluşnicu le arătă şi fotografia lui Grigore Bîrzu, dăruită lui taică-su la nişte alegeri, iar pe o etajeră, sub un clopot de sticlă, ţigaretul lui de chihlimbar de Penteleu. Casa nu mirosea numai a mănăstire, ci şi a spirit familiar şi a recunoştinţă. Făcură un ocol prin fermă; cinci hectare de vie pe rod, o mie de caişi şi cinci sute de piersici; zece vaci elveţiene, o crescătorie de porci de rasă magoliţă; o sută de iepuri de casă cu lână merinos. — Aşa, ca să nu uit de Tătăruşi, zâmbi, cu o modestie, sinceră de altfel, pentrucâ avea mereu dinaintea ochilor parcul dela Ră- deana. Bătrânul nu contenea cu laudele; feciorul lui Nică era gospodar. — Ce zici, Bârzulica ? se întorcea el din când în când spre dânsa. Mili nu spunea nimic; dădea din cap, într_’un fel ce s’ar fi putut interpreta în sens admirativ, ceea ce-1 făcu pe Posluşnicu să se lase luat de apa elocinţii lui gospodăreşti; explică amănunţit ce a găsit şi ce a adaos. Nu era vorba de beneficii; rentabilitatea era neînsemnată şi problematică; câteva nopţi de brumă în Mai nimiceau tot rodul caişilor şi piersicilor. Satisfacţia venea din plăcerea de a crea, de a-i stoarce pământului toate darurile; de a altoi copacii, de a încrucişa rasele. Circula în vorbele lui o emoţie mustoasă ca şi caisele lui, o sevă de poezie rurală, dragostea de germinaţie, de fertilitate, ce se comunică şi scepticismului femeii; omul vibra de poezia băligarului, a scroafelor monstruoase de grăsime, a viţeilor cu botul umed, cărora le întindea mâna să i-o lingă, a iepurilor încărcaţi de stogul lânii mătăsoase. Făcuse experienţe cu dânşii; îi îngrijise ca pe nişte fiinţe rare, preţioase; z8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îi îmbăiase în fiecare zi; Ie dase o hrană aleasă, şi constatase la urmă că ei piereau mereu; numai târziu se dumirise că îngrijirea îi distrugea; murdăria lor naturală îi apăra împotriva pneumoniei; dobitocul nu trebue scos din obiceiurile Iui; apa caldă şi săpunul ucid mai sigur decât vermina, îşi încheie el consideraţiile, nu fără a se fi gândit poate şi Ia dânsul. Mili îl privi oblic: omul se simţea de data asta liber în mişcări, scăpat din cămaşa timidi- tăţii; aspectul Iui solid se potrivea în peisajul fermei, printre staulele pline de vaci şi de porci, în mirosul reavăn de pământ răscolit şi îngrăşat. Posluşnicu mângâia acum pe frunte un taur de rasă şi-i povestea isprăvile; imagina tauruliţi i se suprapuse: aceeaşi frunte creaţă, aceeaşi expresie de forţă. Se ruşină; nămo- lurile se răscoleau şi turburau apele sufletului. Când îl văzuse din spate, Ia volan, îl confundase cu motorul maşinii. Ghiaţa dintre dânşii se rupsese întru câtva; el caută acum să o intereseze în amănuntele pitoreşti al gospodăriei; ca să o ferească de botul unui viţel sau de vre-o murdărie, o abătea familiar şi braţul gol nu tresărea cu desgust Ia atingerea palmei aspre. Părea transfi- gurat; lirismul se adresa de-a-dreptul; îşi desfăşura planurile, vedea mare, fără intenţie de altfel, de beneficii, ci numai în scopul de a frământa pământul cu mâinile Iui solide înfipte în brazdă, aici, în marginea Bucureştilor. Ea îl asculta cu satisfacţia intimă de a se simţi inspiratoarea entusiasmului, a planurilor Iui; câteva clipe se Iasă chiar în voia flăcării stăruitoare a privirilor lui tăioase ce-şi îndulceau focurile pe pielea ei dogorită totuşi. ...Noaptea nu-i mai apăru Luţica pe podul eleşteului dela Rădeana, ci se visă umplând un paner cu struguri Napoleon; Posluşnicu îi oferise un ciorchine şi se încercau acum să guste în acelaşi timp dintr’o boabă uriaşă fără să se împroaşte; buzele îşi amestecară sărutul în savoarea fructului şi nu se scutura ca de o omidă. Posluşnicu avea o pălărie mare de paie şi haine albe de dril; cu un secator în mână tăia ramurile uscate. Cu f "iată forţa Iui de Sfarmă-piatră, nu-i mai părea un câine ciobănesc. Puţin după aceea, i se arătă în haine de catifea, în pantofi cu bucle de argint, în chiloţi şi ciorapi de mătase; marchizul Luţicăi se substituise fermierului dela Ştefăneşti; în locul secatorului avea spadă.., Se scutură din vis; imaginea omului îi reveni aşa cum ACORD FINAL 281 o văzuse peste zi, în expansiunea lui sincer rurală, cu lirismul vorbelor pornite dela dânsa şi revărsate tot asupra ei, ca un bun propriu întors la matcă. Nu vedea, de altfel, nimic precis di- nainte : ... o experienţă nouă ? o aventură ? o dovadă dată sieşi ? Nu ştia; nu vrea să ştie. Catastrofa ei sentimentală îi produsese, un sdruncin atât de mare încât îi trebuia o diversiune, o resta- bilire a echilibrului, pentru a-şi putea reveni la nepăsarea firească. Deşi nu se mai gândea la Bizu în nici un fel, starea ei sufletească era alta dela plecarea lui. Singurătatea, în care trăise în chip firesc, până acum, o durea azi ca un fel de nenorocire personală; întâmplarea din Cişmigiu o aruncase cu brutalitate în neantul ei iniţial, tocmai când începuse să înţeleagă sensul vieţii, ca o păpuşă de ceară înviată pentru o clipă ce se vede deodată readusă la forma păpuşei. Ţipa în ea o desnădejde, ce se cerea satisfăcută în orice chip. Şi apoi Posluşnicu avea şi calităţi. El ? altul ? Unde era altul ? De faţă nu se afla decât dezastrul ei şi omul harnic, destoinic, cinstit, «boier de ţară», cum spunea moş Alecu în felul lui mucalit. (Urmează) E. LOVINESCU DRUM CRUCIAL Pe scara sufletului meu M’am întâlnit cu bunul Dumnezeu — Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea, Iar El urca surâzător spre ea !.. Şi ne-am oprit la jumătatea scărei Incrucişându-ne în clipa ’ntâmpinărei Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei — Ah! ochii Lui, cum semănau cu ochii mei! Pe scara sufletului meu M’am întâlnit din nou cu Dumnezeu — El cobora solemn din conştiinţa mea Iar Eu urcam surâzător spre ea !.. ION MINULESCU TEMPERATURA STAŢIONARA « Coana propităreasă » e o femeie obeză şi mioapă — atât de mioapă, încât ochelarii de pe nas, cărora a uitat să le mai schimbe sticlele de când era tânără, nu-i mai sunt suficienţi, îşi apropie prea mult figura ca să te vadă şi atunci îţi vaporizează în nări un miros acidulat de ceapă mistuită. In deosebi, când cel cu care vorbeşte e un bărbat, « coana propităreasă » devine şi mai mioapă, încolo e paşnică, se plimbă, închisă în miopia ei, măsurat şi fără preocupări inutile, prin curte şi prin săli, într’un fel de necon- tenită inspecţie a domeniilor proprii. Poartă în permanenţă o străveche basma, fustă creaţă şi bluză albastră. Deşi îşi dă ifose de orăşancă, având proprietatea ei aproape de « centru », i-a fost totuşi cu neputinţă să se despartă de costumul sătesc atât de comod, că nici nu mai simte nevoia să-l desbrace noaptea. Prin curtea cu rare pietricele, îşi clămpăne conştiincios papucii în ritmul monoton al cântecului lui Arusiag, armeanca părăsită de bărbat în urma unui eveniment înregistrat şi de ziare la « ştirile din provincie »: în pragul falimentului, îşi lăsase şi afaceri şi tova- răşul să se descurce cum o şti, luând cu sine bruma de bani ce se mai găsea în casă. « O hi plecat în Africa » spunea proprietăreasa, ceea ce auzise şi ea la alţii, fără nici un fel de stimă în glas pentru continentul negru (în schimb altădată îmi vorbise cu oarecare spaimă de verişoara ei «din Transilvania», ca despre o fiinţă trecută pe tărâmul celălalt). Pe Arusiag, care acum şi-a reluat vechea meserie de « croitorie de lux, dame şi copii » o ţine proprie- tăreasa mai mult de milă, fiindcă nu a prea prins clientelă, apoi « sărmănica, a fost si ea cocoană cu toate ale ei — soarta rea, ce să-i faci!». Iar melodia pe care o cântă e atât de ştearsă şi lipsită 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de variaţiuni, încât pare un gramofon ce şi-a oprit acul pe acelaşi şanţ al plăcii stricate. Proprietăreasa era ca mâţa cu clopoţei din poveste. Venirea ei se anunţa de gemetele lemnoase ale scărilor. Se opintea ea să le urce, se opinteau ele ca s’o susţină. Insă, până la urmă nu ieşea nici un accident — după cinci minute ajungea la capătul ascensiunii şi se oprea ca să-şi adune răsuflarea. Măcina greu, ca o râşniţă ruginită, aerul dimprejur, apoi pornea pe sală, mai departe. Nu ieşea nicăieri, nu văzuse de ani de zile oraşul, nu ştia nici în ce zi trăieşte, fie Vineri, fie Duminică (nici biserica nu o bătea). Vârsta îi oscila, după cum se simţea: uneori mai aproape de gura mormântului, alteori de mutra uniri bărbat. Singura. escapadă, către înserat, era până la poartă, de aceea piciorul ei nu cunoscuse o altă încălţăminte decât papucii. Lipsită de curiozitatea altor ’ • lucruri decât cele ce-i aparţineau, se ştia bine în colivia obişnuinţei. * # # « Coana propităreasă » avea un nepot. Nepotul avea nouăspre- zece ani şi o armonică. Nu făcea nimic, adică nimic, în înţelesul obişnuit, pentru a-şi câştiga existenţa, bătrâna fiind destul de avută. Cânta din armonică; repertoriul era fix, ca la flaşnete. In timpul zilei, repeta în camera lui, lungit pe pat cu faţa în sus; geamul închis păstrase mirosuri străvechi şi dense, muştele sbâmâiau într’un bal leneş sub tavan. In orele acelea calde si bolnă- > > vicioase, numai liniştea mai asculta pe la uşi. Concertul pentru public era seara, exact la ora şase şi jumătate. Cunoscând densitatea umbrelor la acest timp, nu mai avea nevoie de nici un fel de cadran. Se aşeza pe un scăunel pitic, în poartă. Cu ochi încercănaţi, Arusiag venea cu un ac uitat între degete, cu aţe pe rochie şi în părul negru. Rezemată de poartă, îşi clătina a profundă reverie nasul vulturesc, şi pântecele supt avea tresăriri ritmice, ca al unei cadâne de varieteu ţarigrădean, când încep să bată tobele. Câteodată auditoriul se compunea numai din bătrână care avea pe obraji aceeaşi expresie încântată, ca atunci când aduna ouăle din cuibarul găinilor. Ca să nu obosească, se aşeza pe vine lângă nepot şi, uitându-se pe sine astfel, adormea, iar ochelarii îi cădeau în poală. TEMPERATURA STAŢIONARĂ 285 Pe la vremea aceasta se auzea şi chemarea lui Ibrahim răsărind de departe în rumoarea stinsă a orăşelului. «Braa-gaaa ». Venea însoţit de clinchete ca o săniuţă şi de alămuri lucitoare şi făcea popas chiar sub ferestrele mele. « Publicul» lua •« răcoritoare ». Pe faţa tânără a lui Ibrahim, mustăţile de padişah obosit stau mereu pleoştite şi umede. Poartă fes împletit şi haine «nemţeşti», o brăţară de galbeni e înnodată de câteva ori peste încheetura mâinii drepte, iar când Ibrahim îşi netezeşte mustăţile ori sprâncenele dese, tot soarele se adună în bucăţelele acelea de aur vechi. Odată cu turcul îşi face apariţia şi Lina, nebuna locului. Aşa cum merge, nici mişcările, nici îmbrăcămintea nu arată că i-ar fi « sărit » ceva xlin minte. îşi încrucişează braţele la piept şi priveşte cu preocupare şi, poate cu tandreţe, figura bragagiului. Aşteaptă ca atenţia tuturor să se întoarcă dela umila ei fiinţă spre ceaşca de sticlă în care băutura cade, lăptoasă şi ademenitoare. îşi apleacă apoi bustul spre ibricul de alamă aşezat pe trotuar şi, privindu-şi figura turtită, în pântecele vasului, îşi tot resfiră zulufii cărunţi, îşi potriveşte în felurite chipuri tulpanul — înnodat când în creştet, când la ceafă, când sub bărbie — se strâmbă, îşi ţuguie buzele, închide pleoapele şi, fals de tot, prinsă în ambianţa muzicală, încearcă să fluere după armonică. Cei din poartă se prefac distraţi — îşi înghit cu greu râsul — până ce Arusiag, dându-şi capul pe pe spate, dă libertate unui curios cotcodăcit cu sughiţuri. Curios, pentrucă din făptura aceea, uscată şi ascuţită, te-ai aştepta să iasă un ţipăt de pasăre de pradă. Dar între Ibrahim şi Lina e o veche duşmănie. Turcul se în- toarce furios, cu un « Fira-â-dracâ-tu, nebunile ! », iar femeia fuge speriată; dar tot mai are vreme să-i arunce din colţul străzii « Mă, ştii tu mă, cine sunt io ? Sunt fata lui Hogea, mă !». Şi în urma ei rămâne o diafană trenă de praf răscolit. Ibrahim pleacă. In ochelarii « coanei propitărese » se răsfrânge, roşu, apusul. Prima seară pe care o petrecusem în orăşelul de provincie fusese desnădăjduitor de tristă. Eram ca deşteptat într’o aventură anostă, proastă, pe care o speram neobişnuită, sau ca trezit în cenuşa dimineţii dintr’un vis spectaculos. Cele câteva restau- rante luminate economic, cheiul numit «stradă principală», pe care se plimbau cu o satisfacţie neînţeleasă mie, localnicii, Dunărea 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce îşi stingea treptat luminiţele, vaporaşele înnegrite şi ţepene, ca înfipte în pari, nu erau un decor prea fericit pentru cel ce stră- bătuse până acum prin sgomotul trenurilor, gărilor, porturilor. Era trecerea la un rost nou, ce mi se părea sărac, pentrucă nu-mi adaptasem încă dioptriile suficiente pentru a-1 vedea în amănunte. M’am plimbat câtva timp pe chei, apoi am plecat capul şi am privit numai pietrele caldarâmului. — Vreau înapoi, vreau să plec acasă, am şoptit cu un boţ de lacrimi în gât. In curând — prea curând — însă, obişnuinţa împreunându-şţi undele, aveam să fiu înghiţit în fauna monotonă a orăşelului. . # # # încăpăţânarea orgolioasă a leatului treisprezece din viaţa copi- lului este diform crescută. Mă desorientase orăşelul din unghiul apelor. Figuri necunoscute, deci duşmane, « Oameni mari » între care nu-mi găseam locul, iar cu cei de vârsta mea nu găseam subiect de vorbă. Nesociabil şi pretenţios, ca toţi cei ce păşesc pragul spre adolescenţă, experienţa îi va întâmpina pentru a le încununa fruntea cu ghimpi de trandafiri; un pas şi chipul copilăresc devine grav, ascultând cum i se sbat în inimă cântece ce-şi dibuiesc forma şi timbrul. Sălbatec, cu acea sălbăticie pudică a primelor înmuguriri tainice. Mă claustrasem între pereţii de lemn ai camerei, cu tovărăşia placidă a lui Fior ea. Florea a deschis ochii pe pământ fără a şti ce caută aici, fără rost, fără afinităţi. Pentru el totul e bun ca şi rău. Doarme cu aceeaşi indiferenţă cu care trăieşte, în somn buzele lui nu au surâsul bosumflat şi copilăresc al celor ce uită perpetua nelinişte a lucidităţii, trecând pe « Celălalt tărâm ». Poate că, odată, când urmărea sborul greu al mâinilor mamei, după dereticat prin casă, sau număra firele arse de «lulea » din mustaţa tatălui, visase o haină uşoară şi mai complicată vieţii. Era sătul acum, într’un fel sau într’altul? In timp ce respiraţia lui bolborosea regulat, ca un ceaun în- fundat, pe foc, degetele groase şi nedibace încercau, ca în vis, să scrie cuvinte neştiute, poate drăgăstoase, pe genunchi, în stofa hainelor de marinar. II vedeam rar pe vărul meu, şi doar în timpul meselor. Eram părăsit şi simţeam o mulţumire amară de a fi astfel, închizându-mă TEMPERATURA STAŢIONARĂ 287 cu mai multă îndârjire în singurătate. Priveam desorientat casele construite la nesfârşit asemeni una alteia şi, crezând că, după marginea orizontului peisajul este acelaşi, renunţasem la orice excursiune. Iar Florea nu încerca nici o iniţiativă; pentru el toate locurile erau la fel, putându-se suprapune, o pădure peste un golf, un cuib de stânci peste un oraş. Privind prin transparenţă, el n’ar fi văzut decât acelaşi lucru, adică o pată albă, indiferentă. Se făcea tot mai cald, doar din când în când se auzea, ca bateria unei orchestre simfonice, crescând şi descrescând fortissime de apă, cişmeaua de peste drum, dela care se aproviziona întreg cartierul. Dimineaţa, « coana propităreasă » făcea câte o incursiune prin « etaj » şi se oprea mai îndelung în camera nepotului. Se mai auzea un timp armonica, apoi o tăcere plină de grele păcate. * # # Seara, nepotul îşi relua locul pe scăunel, cu părul spălăcit periat frumos, cu o cămaşe albastră deschisă la gât şi cu inevitabila armonică. Bătrâna ieşea în poartă — şi amândoi păreau doi « ar- tişti » ambulanţi — un muzicant şi cu dansatoarea ce colindă la urmă cu cheta. Am scris acasă, plângându-mă de «viaţa nesuferită» de aici; ceream să vie cât mai de grabă cineva, să mă scape. * * * Lipsa de activitate devenise maladivă. Duceam o viaţă de paralitici, împreună cu Florea, fiecare în colţul său, cu gândurile sale, sau căzând într’un vârtej de sensaţii monotone, prea cu- noscute, lipsite de nuanţe. Intr’un trap mărunt, dam câteodată curs liber gândurilor, fără piedica nici unei întrebări, recapitulând mica mea existenţă de până atunci, adică mai bine zis cea purtată prin lecturi, piese de teatru, filme. După-masa organizam cu pa- thefonul ce-1 aveam la îndemână, un concert pentru mine însumi, în care bucăţile se înşiruiau alandala, un charleston intercalân- 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE du-se între părţile unei simfonii, o canzonetă napolitană urmând unei arii de oratoriu. Deşi dintr’unele nu înţelegeam nici o mână de sunete, măcar, mie îmi erau la fel de dragi, pentrucă îmi aparţineau în mod egal şi în cutele lor era înscrisă nostalgia Bucu- reştilor. Cunoşteam fiecăreia coloarea şi desenul etichetei, ca şi cele mai neînsemnate sgârieturi. * * Arusiag are două pisici: pe vârstnica şi nebuna Kuka şi pe solemna Mira, fiica primei. Dar, cum ţăcănitul maşinei de cusut le plictiseşte ori le irită, amândouă şi-au instalat dormitorul în odăiţa mea. Astăzi, din pricina căldurii, am fruntea ca încleştată. Am tras storul şi stau întins pe pat. Lângă mine, acoperită pe jumătate de o pernă turcească, dormitează Mira. Florea tot mototoleşte în neştire, între degete, o bucată de hârtie. Capul tătărăsc al Kukii se ivi de sub un tron vechi, cu luminile ochilor verzi aţintite asupra jocului degetelor. Un, doi, trei, şi un Attila patruped, tărcat cu o faţă prea mare şi urechi late, aşa cum era desenat în cartea de clasa patra primară, se svârcoli şerpeşte, apoi se repezi la atac pe baricada genunchilor lui Florea. Ascensiunea nu-i reuşi, se prăbuşi îndată, iar omul o îndepărtă cu vârful ghetei. Kuka făcu un spate ca o arcadă de pod şi coada i se ridică dreaptă ca o ame- ninţare, cu ineluşe albe şi cenuşii. Scuipă plină de indignare şi se refugiă din nou sub tron. Un ţânţar şueră uşurel pe lângă fruntea mea; un altul îi răs- • punse mai de departe. Amândoi se întâlniră lângă sticla ferestrei în care ciocăniră, discret, mai apoi cu insistenţă. După ce vor chema pe alţii, ascunşi prin colţuri, vor aştepta să se lase umbra de seară. Mira desfăcu o pereche de ochi angelici şi năsucul fardat tremură uşor, aspirând. Nimic interesant «toate-s vechi şi nouă toate». Căscă prelung, dispreţuitor, profund convinsă de plictiseala ei; se aşeză apoi comod deasupra literelor orientale ţesute cu argint pe faţa de pernă. In odăiţa mea, cele două pisici instalau o atmosferă de junglă, cu mici perfidii şi moi lascivităţi. Kuka a ieşit din ascunziş. Cu un « zdup » elastic se urcă pe cuvertura patului. Mira îşi răsare ure- chile şi ascultă, deşi pare în acest timp perfect neatentă, cu ochii TEMPERATURA STAŢIONARĂ 289 oblici abia, abia întredeschişi. Aripile năsucului tremură foarte fin. Cele două pisici sunt duşmane din memorabila zi când Kuka a pălmuit-o zdravăn în creştet pe Mira şi a scuipat-o ca o maha- lagioaică. Kuka are acum atitudinea de gravitate ofensată a unei femei care se întâlneşte pe neaşteptate, nas în nas, cu rivala ei pe stradă. Se scurge demnă pe lângă fiica renegată, iar aceasta, după ce simţi că pericolul a trecut, îşi înfundă iar botul în moalele pernei. Ţânţarii, odihniţi o clipă, reîncepură să boxeze cu geamul. Kuka sare, din nou copil, şi şoldul subţire se îngustează şi mai mult. îşi aşează elegant o labă pe marginea ferestrei în timp ce, cu cea- laltă ghemuită la piept, e gata să se arunce asupra mărgeluşelor transparente din geam. Urmărind sborul insectelor, capul cu gât strâns şi scurt pendulează. Mira s’a trezit de-a-binelea. Ezită să dea o mână de ajutor mamei vitrege sau să-şi păstreze intactă demnitatea? Florea rezolvă dilema; cu podul palmei striveşte ţânţarii de geam, lăsând în loc două steluţe murdare. Uşa se deschide, descoperind în cadrul ei pieptul gâfâitor al « coanei propitărese ». Adversară a tuturor «lighioanelor » murdare şi nefolositoare, bătrâna e în veşnică dispută cu pisicile. De pe unde le află le goneşte cu câte un «Ţâşt, puturoaselor!». înfri- coşate, mama şi fiica se retrag ca într’un tranşeu îndărătul pernei; devenind aliate în faţa primejdiei, se lipiră una de alta, spinările se ghemuiră, picioarele tresar nervoase, gata să o rupă la fugă. Insă proprietăreasa care nu le văzuse, rămârle cu ochelarii desfă- cuţi mari asupra mea: — Oare n’ăi fi bolnav ? — Nu, răspund eu în silă, mă doare puţin capul. — Zăpuşală, maică. Lasă că-ţi fac eu un ceai de ismă. Numai de n’ei fi deochiat! «Ceaiul de ismă» era medicamentul fermecat «bun pentru orice ». Pe Arusiag o dureau măselele, ori vre-un chiriaş avea un acces de reumatism, « Să-ţi fac un ceai de-al meu — îţi ia orice dor, uitea-aşa, cu mâna. Ce crezi că doctoriile alea din tub sunt cu altceva făcute, decât cu fiertură de buruieni d’astea ? ». Frunzele de ismă, bătrâna le păstra într’un borcan mare, închis şi el într’un dulăpior, lângă alte lucruri de preţ: ciorapii albi şi beteala dela nuntă, un inel de argint, o cană pirogravată « dela târg », o scrisoare 4 290 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nedeschisă şi o batistă cu flori roşii «primită cadou», toate aşezate « la locul lor », pe rafturi. Venise pentru a-mi decora camera cu o statuetă de gips, abia cumpărată, o dansatoare plutind cu braţele întinse, fixată de piedestal pe vârful unui singur picior. Are bucle blonde şi buze violent carminate. Mi-a aşezat-o pe masă, cu faţa spre mine. — Aşa, avem acum o fată şi pentru flăcăii noştri. Rostind « flăcăi », buzele i se umeziră şi, prin colţul ochelarilor, ochii îi căutară spre Florea, care nici nu zâmbi măcar; foşnea mereu între degete, aceeaşi bucată de hârtie. După plecarea proprietăresii, cu un mic oftat de descordare lăuntrică, pisicile se despărţiră, din nou străine. Un ţânţar dădea iar târcoale obrajilor mei, parcă era un fir subţire de apă, picurând din robinetul uitat deschis. Hârtia din mâna lui Florea foşnea tare, tot mai tare. Dansatoarea de gips începu să se învârtească, lin; avea buzele strâmbe şi roşite violent, chipul imobil ca o mască. # * * Scrisoarea mea n’a mai ajuns acasă, s’a ferfeniţit prin buzu- narele vărului meu, pentrucă Florea avea ordin să intercepteze orice corespondenţă. Totuşi am fost fericit că retrăiesc câţiva metri de celuloid; văzusem de atâtea ori astfel de întâmplări prin filme, şi cu intenţia aceasta chiar, îi dădusem scrisoarea lui Florea, pen- tru ca să nu fie dusă la cutie. Astfel jucam şi eu un rol de slabă melodramă, cel de prizonier. Dar conflictul dintre mine şi vărul meu se fărâmiţa în ciocniri mărunte, adică, eu spuneam câte ceva despre « amărâtul ăsta de oraş », iar el se făcea că nu aude; îşi luase angajamentul să mă distreze timp de o lună şi nu-şi îndeplinea decât datoria. De sigur însă că, dacă mi s’ar fi împlinit dorinţa de a mă revedea acasă, aş fi fost decepţionat, deoarece noua mea existenţă începea să prindă un sâmbure de interes. Era de ajuns să am privirile atente, ca străduţa să-şi ridice cortina monotoniei asupra modeştilor ei actori şi a amănuntului pitoresc. Iar menajul nostru improvizat îşi avea farmecul lui, cel al libertăţii nelimitate (pentru vârsta mea), ce-mi încurca mâinile, reducându-mă la inacţiune. («Vreau să înnot», spunea un copil pe plaje. «încearcă», a făcut un gest TEMPERATURA STAŢIONARĂ 291 larg guvernanta blondă şi flegmatică, arătându-i marea; copilul a ezitat, nesperând să obţină atât de repede autorizaţia la care nu ţinea cu dinadinsul; a pornit încet şi fără convingere, dar ajuns la mal, s’a oprit în faţa neprevăzutului cu care nu putea lupta « Molly, marea e cu apă rece înăuntru ! »). * * * Intr’o zi, în timpul prânzului, un marinar mă anunţă că vărul meu mă pofteşte «la domnu’ Ionaşcu » — « şi cu cocoana », a mai adăogat pentru a mă lamuri pe deplin. « Dar nu-i cunosc !». « Aşa mi-a dat ordinu’ », şi atunci, ştiind că ordinele vărului meu, armătură şi panaş ale autorităţii lui, erau lucruri cu care nu se jucau mâini de copil, mi-am luat şepcuţa (« coana propităreasă » îi spunea « şleapcă ») şi am pornit în urma soldatului, emoţionat de necunoscutul deschis înainte-mi. Cei trei erau la masă; m’am aşezat timid pe un scaun şi i-am privit curios. Figuri obişnuite, am remarcat' doar că doamna avea o bărbie prelungă şi ascuţită. Şi în negura de sfială ce refuza să se limpezească de pe ochii mei, făceam constatarea că, pentru a înţelege sensul unei figuri, trebue s’o desfaci bucăţele-bucăţele, în timp, şi s’o cercetezi cu atenţie. Pe masă era o farfurie cu plevuşcă prăjită. Am fost invitat la masă, dar pretextai că am mâncat. Minţeam cu multă şi ascunsă ciudă, pentrucă prinsesem că vărul meu le povestise cât sunt de singur şi, de sigur că, atunci, doamna Ionaşcu, din impulsivă milostenie, se oferise să-mi aibă grija. « Nu vreau să cad pe capul nimănui», îmi spuneam « eram aşa de mulţumit acasă, ce trebuia să mă turbure ? » — şi aruncam pe furiş câte o privire duşmănoasă vărului meu, deşi el avea un zâmbet de luminoasă ironie (« Uite, îl vedeţi pe prichindelul ăsta ? A intrat într’a patra de liceu »). Totuşi pentrucă d-na Ionaşcu insista — simpatic acum — «m’am servit», cu pretenţios exces de bună-creştere, cu un peştişor, înţepându-i coasa în dinţii furculiţei, vrând astfel să duc o barieră între ei, care se serveau cu mâna, şi mine. Era foarte bun şi îmi era foame, însă m’am oprit aici. D-na Ionaşcu mă privi cu drag, deoarece între domni se încinsese o aprigă discuţie, fără interes pentru ea ca şi pentru mine, şi, izolaţi înlăuntrul acestei discuţii, apropiaţi astfel, i-am surâs ca răspuns, pentru un început 4* 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de candid flirt, apoi am mâncat cu poftă castronaşul de compot ce încheia masa. In odaie, între timp, se arătă o tânără, despre care, am aflat că e italiancă şi se numeşte Luisa. Tânăra era fiica proprietarului şi avea o faţă palidă şi subţire, cu linii fine, însă nu frumoasă; nasul drept, cu nări vibrante ca nişte antene, respira cercetător viaţa. Firav, trupul îi era îmbrăcat într’o rochie modestă. A re- fuzat ca şi mine să se aşeze la masă, pentru ca, la urmă, să se ho- tărască, de politeţe, să ia un peştişor. Prezenţa ei risipi ridicolul acestei farfurii cu plevuşcă, aşezată în mijlocul mesei, ca un taler’ cu anafură, pentru înfruptarea drept-credincioşilor. Vărul meu a trimes acasă, după pathefon. Fata nu se mai deslipea acum din odaie; venise ca din întâmplare, să ceară o informaţie d-nei Ionaşcu, apoi, după ce a dispărut un timp, pentru a-şi aranja părul în colţi cuminţi, pe tâmple, ne-a ţinut tovărăşie pentru tot restul dejunului. Pathefonul cânta un tango banal; vărul meu o invită pe Luisa la dans; avea un fel particular de a dansa, cu umerii mult aduşi, aşa încât partenera trebuia să-şi îndoaie bustul înapoi. Luisa nu cunoştea încă toate subtilităţile tangoului, aşa că el trebui să o înveţe ultimele figuri. O uşe se deschise şi apăru Ioşca ordonanţa, cu ochi microscopici, păr câlţos şi mâini de oreng-utang, ce atârnau proaste şi legănate de umerii muşchiuloşi. Stătea cuprins de o neputincioasă mirare în cadrul uşii şi ochii lui păreau că îşi pierduseră vederea. D-na Ionaşcu îl interpelă amuzată: — Mă Ioşca, să ştii că plăcile nu se mănâncă, nu sunt de cio- colată. Te pomeneşti, dragă, se adresă iar nouă, mai serioasă, că prostul ăsta, cu stomacul lui de animal, e în stare să digere şi muzică! Insă nimeni nu binevoi să-i aprecieze spiritul. Luisa îşi dădea toată silinţa paşilor noi de dans, privind atentă, ca şi cum ar fi fost vorba de o complicată lecţie de geometrie. Acum d-na Ionaşcu îi contempla pe dansatori, cu ochii căprui puţin adormiţi. Domnul Ionaşcu fuma paşnic, aruncând rotogoale de fum albastru, şi prin colăceii aceştia chipul lui se vedea ca într’un fund de apă. TEMPERATURA STAŢIONARĂ 293 In timp ce Luisa dispăruse, « ca să se aranjeze », d-na Ionaşcu ne-a dat toate informaţiile asupra ei. Trăieşte foarte sărac împreună cu părinţii bătrâni; veniturile se reduc la chiria caselor şi, pe de asupra, fata mai preda şi lecţii de pian, plătite cum da Dumnezeu. — Ieri am văzut-o pe mamă-sa cu ochii plânşi, nu ştiu ce tot vorbiseră înainte. Şi am găsit pe măsuţa din sală geanta bă- trânei, o uitase. Ce să vezi ? N’avea douăzeci de lei înăuntru ! Şi d-na Ionaşcu mai povesti odată cum a deschis pe furiş geanta şi n’a văzut decât douăzeci de lei. O încânta faptul că a făcut o ştrengărie răscolind poşeta ce nu-i aparţinea, era veselă că a descoperit un secret şi mirată ca de o lovitură cerească de prezenţa unei singure bancnote. — O mai invităm noi la masă, da’ e mândră! nu vrea să primească nimic. In scurt timp am aflat despre întreaga existenţă sărmană as- cunsă cu atâta grijă, cu inutile precauţiuni, a celor trei oameni, însă faptul de a fi fost invitaţii ei la masă era o garanţie de intimă prietenie, fără reticenţe posibile, pentru d-na Ionaşcu. # * * — S’o auzi cântând « La priere d’une vierge ! » — ne recomandă d-na Ionaşcu — şi figura ei se deschise într’un zâmbet superior « De-aţi şti voi în ce sfere înalte trăiesc eu!». Ne sili să trecem în salon, unde ne-am aşezat cu toţii pe fotoliile îmbrăcate cu fuste albe, largi « pentru praf ». Pe scaunul ca o ciupercă neagră cu picior spiralat, Luisa, intimidată, se frământă un timp, negăsind locul prielnic. Apăsând din belşug pedala pentru fortissime, cântă o bucată din cele « de salon » preţioase bunicelor. — Da’ s’o auzi « La priere d’une vierge ! » — stărui d-na Io- naşcu. Unde ai pus-o dragă ? Tot mai intimidată, Luisa scoborî vocea pentru a explica un fapt ce ştia că pe noi nu ne interesează. — Anişoara trebuia să cânte ceva la serbarea dela şcoală şi m’a rugat să-i împrumut câteva note. Insă d-na Ionaşcu se dete la o parte, pentru ca noi să putem admira în voie obrazul colorat al tinerei, şi acelaşi zâmbet în- cântat ne spuse: «Se pricepe la toate ca o adevărată profesoară de pian ce e ». 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar, fiindcă depăşisem ora somnului de după-amiază, ne-am ridicat, scuzându-ne că suntem nevoiţi să plecăm, deşi cu infinit regret că nu mai putem savura talentul domnişoarei Luisa şi farmecul de subtil intelectualism al salonului, în care pe lângă pian se mai afla şi o etajeră cu cărţi. Din acestea, d-na Ionaşcu, după ce îmi urmărise privirea, mi-a ales « Sans familie » pe care nu-1 citisem încă. — Să mai vii dragă, pe la mine, că şi eu sunt toată ziua singură. Invitaţia, care conţinea şi un tangenţial reproş pentru soţul ei, fiind făcută atât de amabil şi delicat, mi-am promis a-i răspunde, mulţumind în acelaşi timp. * * * Un copil între oamenii mari se simte în continuă luptă şi rezultant este nemăsuratul orgoliu al celui ce se simte nepreţuit şi reacţionează prin tăcut şi duşmănos dispreţ. In acest timp, copilul are toate simţurile atent şi răspicat ascu- ţite. Este grăbit, ca prinţul din poveste, să desfăşure cât mai repede mosorul, să cunoască tot. înlăturând cărţile (din care ia doar epicul, ce i se pare a fi mai compatibil cu viaţa de toate zilele), trece la pitorescul întâmplărilor şi personajelor cu care vine în contact. Retras ca într’un turn de fildeş în indiferenţa celorlalţi, acceptat cu uşurinţă în intimitatea lor, aşa cum sunt acceptaţi şi căţeluşii de casă («Copil, ce poate înţelege el ?»), asistent misterios al traiului cotidian despuiat până la albiturile de corp, înţelegerea lui e larg şi profund deschisă, ca o peşteră în care stalactitele banale sunt transformate în figuri hidoase. Este epoca în care coroana se mlădie şi-şi ia direcţia definitivă, după cum bate vântul în acest timp. Iar cei ce-şi duc viaţa lor, nepăsători, nu-şi dau seama câte clişee poate prinde sensibilitatea micului antropolog. Şi mai ales nu cunosc judecata lui, ce se exercită ca pe nişte clape de pian, asupra acestor clişee. Pentrucă în timp ce copilul îţi zâmbeşte, gândul lui spune «Aceasta este existenţa voastră? Cât de cara- ghioşi sunteţi! ». Insă surâsul lui este atât de «îngeresc ! ». # # # Am înapoiat «Sans familie» d-nei Ionaşcu. Am găsit-o în salonaş, îmbrăcată într’un capot pe care sburau rândunele şi în- floreau margarete de seră. Ţesea nişte ciorapi cu fire scăpate. TEMPERATURA STAŢIONARĂ 295 — Ciorapii ăştia sunt aşa de slabi, mi se plânse, parcă ar fi aţe de păianjen. Cu rochiile astea scurte, nu mai poţi purta şi tu un ciorap de lână, că trebue să fii la curent cu moda. Pufni scurt de râs. Am văzut ieri, într’un jurnal, nişte rochii de li se vedea genunchii la manechinelea alea. Pe subiectul acesta d-na Ionaşcu mai continuă o bună bucată de vreme, nevoind a ţine seama că erau lucruri neprielnice conversaţiei cu un « pustiu ». îmi promise apoi şi alte cărţi, când îi vor fi sosit toate bagajele (fiind de curând mutată în localitate, dintr’un alt fund de provincie), ceea ce însemna «cărţile de pe etajeră nu sunt pentru copii ». Insă tocmai acum sosi croitoreasa. D-na Ionaşcu trecu în sufragerie « pentru probă » şi, în timp ce prin uşa întredeschisă auzeam conversaţia lor, răsfoii cele câteva romane cu scoarţe jerpelite, dar bine orânduite după înălţime şi şterse de praf. Dintre acestea, două erau de Rădulescu-Niger, apoi « Femeia dorită », de un autor necunoscut. — Mâneca mai lungeşte-o puţin, spunea d-na Ionaşcu. Când eram mai tânără, un admirator de-al meu îmi spunea că am nişte coate foarte răutăcioase, parcă tot ar vrea să înţepe. Şi eu săraca, eram blândă ca o mieluşea, că unde mă duceam cu mămică, acolo înţepeneam pe scaun. — Eh timpuri! — oftă croitoreasa, care avea o minte cam anemică. D-na Ionaşcu îşi depănă în continuare firul amintirilor. — Mămică era foarte uitucă, de câte ori pleca de acasă îşi uita ba mânuşile, ba punguliţa de bani, fie batista. Tătica, ce e drept e dreptul lui, era om bun, da’ foarte violent. Odată s’a certat cu mămică drept în mijlocul străzii, că ea, sărăcuţa, uitase să-şi scoată moaţele de hârtie din păr, când plecase. Şi într’o zi ce să vezi, dragă ? Se duce mămică la o logodnă. Acolo toată lumea o măsura de sus până jos. Se uită biata de ea la picioare, că poate i-o fi alunecat jartelele, când tu, nici nu-ţi închipui, tatica îi prinsese de cordon cu nişte ace de siguranţă şi batista şi mănuşile, nişte mănuşi din alea de dantelă, cum se purtau pe vremuri, Mai mare ruşinea, tu, era să leşine mămică. « Glumă-glumă», zicea ea, « şi eu înţeleg o glumă la locul ei, dar bărbatul meu în loc să mă ascundă, să-mi spună toate alea în faţa lumii ? » Dar, eu zic, dragă, că se scuza la un om ca tătica, pentrucă el fusese învăţător şi-i rămăsese obiceiul cu pedeapsa, dela şcoală. 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In sufragerie intră Luisa; fredona tangoul după care dansase în ajun. Pentru a-şi da un aer de «femeie modernă», d-na Ionaşcu obişnuia, la două-trei fraze să arunce, aşa, la întâmplare, şi câte o înjurătură, aceeaşi în toate împrejurările. Auzise că femeile din capitală sunt foarte libere în vorbire şi, închipuindu-şi că mai multă îndrăzneală pentru o femeie nu poate fi decât înjurătura, mersese cu tot curajul către limită, « să fiu eu mai ceva decât ele, să se ştie că provincia nu e chiar aşa de înapoiată ». O făcea, însă, cu toată nevinovăţia, apoi mai obişnuia ca, după aceea, să întrebe « Iţi place cum înjur eu ? ». In clipele când, părăsind visurile, Luisa intra în actualitatea flecară şi stridentă, ochii ei reveneau la viaţă, căpătau ca o lumină proiectată din interior şi mâinile se mişcau atât de mult, încât păreau sgomotoase — nişte morişti cu hârâitoare, de bâlciu. D-na Ionaşcu asculta impasibilă, apoi la sfârşit arunca în concluzie « I-auzi tu ! » — şi înjura. * * * D-na Ionaşcu se pieptăna cu coculeţe în melc, straje obrajilor, şi avea ochi cu pleoape de plumb, exprimând o decepţie adânc infiltrată, adaos străin, cu care firea d-nei Ionaşcu se potrivea ca nuca ’n perete. Vre-o moştenire dela cine-ştie-ce melancolică bunică, a cărei tristeţe se distilase, prin trecerea generaţiilor, în împăcare cu sine. Avea şi d-na Ionaşcu nemulţumiri, fireşte, însă răsfrânte şi îmbinate repede existenţei provinciale. Sentimentele ei aveau o delimitare, calmă şi bună în timp, era ora pentru soţ, ora pentru prietenie, ora pentru târgueli şi observaţie; nu pentrucă şi le-ar fi ordonat şi fixat astfel, dar, în vreme ce mânca, ea nu se putea gândi la bărbatul de lângă ea, în vreme ce vorbea cu o prie- tenă, nu o mai preocupau grijile casei, şi aşa mai departe. Astfel, când trebuia să-şi împartă atenţia totuşi, cum ar fi fost atunci când avea mosafiri la masă, d-na Ionaşcu se comporta în felul următor. Câteva clipe privea zâmbind simpatic, figura invitatului, acel zâmbet ademenitor care asigura pe oricine de întreaga ei prietenie, îşi pleca apoi privirile de plumb în farfurie pentru alte câteva clipe şi mânca foarte conştiincios, în urmă, întâlnind iar ochii invitatului, zâmbea tot atât de simpatic. TEMPERATURA STAŢIONARĂ 297 Sentimentele d-nei Ionaşcu erau montate, ca pietrele într’o brăţară, într’un bloc de masivă pace. # # * Sgomotul cişmelei de peste drum a lovit ca un pumn liniştea. Fata unui vecin lipovean, blondă ca muşeţelul uscat, a venit, cu picioarele îmbrăcate în ciorapi de praf, să ia apă. Nepotul pro- prietăresei era pe afară şi a sărit să-i ajute, apoi a început să-i vorbească. O întreba ceva; fata îşi plecase, ruşinată, ochii, şi-şi privea insistent unghiile vinete ale piciorului stâng, cu care scor- monea ţărâna. (Doamnele deceniului trecut întrebuinţau evantaliul pentru a se apăra de stăruinţa supărătoare a vre-unui curtezan, lipoveanca nu avea la îndemână decât laba piciorului). Găleţile se umpluseră şi apa curgea acum pe dinafară; au observat aceasta într’un târziu, băiatul se aplecă să ridice găleţile, apoi o conduse spre casă. Când, pe neaşteptate, se iviră ochelarii « coanei propi- tărese » care, subit, putură distinge fără dificultate, scena. Un glas de stâncă răguşită îl chemă pe băiat. Acesta tresări speriat, apa din găleţi făcu un salt de val peste dig, udând rochia fetei şi şter- gându-i ciorapii de praf. Nepotul reveni ca un măgăruş ciomăgit la stăpâna sa. In dimineaţa aceasta, vizita la etaj a durat mai mult. Desamăgită de neaşteptatul sfârşit al idilei, fata a pornit cu umerii îndoiţi spre casă, cu marginea udă a rochiei lipită de pi- cioarele vânjoase. # # * Astăzi ne-am dus după târguieli, adică d-na Ionaşcu avea să cumpere douăzeci şi cinci de centimetri de mătase bleu. Maga- zinul cel mai mare şi unicul din orăşel e destul de impunător. Are o încăpere atât de înaltă încât pentru rafturile superioare sunt aşezate din loc în loc nişte scăriţe, de care nimeni însă nu se foloseşte, pentrucă în acele rafturi se află doar un decor de cutii goale. Vânzătorul care ne servi nu uită să amintească d-nei Ionaşcu cum că în curând le soseau «modele noi ». îşi freca afabil şi elegant palmele, sugând ca o bomboană parfumată, orice vorbă. Insă d-na Ionaşcu, comodă, i-a spus inofensiv şi simplu, «tu », pentrucă, odată ce un oarecare îi manifesta simpatie, ea nu-1 putea 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE chema decât «tu » (ce să se mai încurce cu « Doamnă » ori « Dom- nule ?», ca şcolăriţele de clasa a doua liceală). — Tu, l-a întrebat confidenţial pe vânzător, cine e aia de acolo ? şi a indicat cu bărbia şi degetul mic înmânuşat, persoana în chestie. — A ! E o cucoană, o lămuri vânzătorul. — I-auzi tu !, se miră d-na Ionaşcu, apoi, încă nedumerită. Cum o chiamă tu ? — D-na Callidis, tânărul era intrigat de atâta curiozitate. # # # Era fermecător de candidă d-na Ionaşcu. Ca şi cum n’ar fi avut încă treizeci de ani şi nu ar fi debutat în micile desamăgiri ale vieţii. Candidă în felul de a-şi acorda încrederea, candidă ca o vrabie în destăinuirile ei neînsemnate. Se amesteca în intrigile oraşului, şi totuşi nu păstra urma nici unei pete. Şi dintr’un cazan de cerneală ar fi ieşit tot curată. Viaţa nu se lipea de ea: o înconjura, o agita, dar îi rămânea tot străină. Existenţa d-nei Ionaşcu era ratată încă din leagăn: trebuia să fie o plantă (trestie ori nufăr), fixată în preajma digului, în perma- nenţa liniştei. Ar fi spus «tu » broscuţelor — verzile violonceliste în orchestra apei — şi ar fi înjurat calm şi indiferent vântul când i-ar fi ciufulit petalele. # # # # Duceam o viaţă plăcută, ca adoptat al casei d-nei Ionaşcu. Pentrucă d-na Ionaşcu nu lua niciodată în seamă diferenţa de vârstă. Eram acceptat în rând cir Luisa ori cu vre-o altă prietenă ocazională în viaţa ei de zi la zi, cu aceleaşi mici confesiuni ori conversaţii, îi cunoşteam gustvfrile, părerile asupra oamenilor, ieftinătăţii tra- iului, artei, mondenităţii, aflam şi eu, odată cu Luisa, de ultima aventură a locotenentului Radu. Mă mişcăm în libertate, ca un orăşan aflat în verdeaţa întinsă a unui câmp, fără supravegherea vre-unei autorităţi oarecare, prin locuinţa soţilor Ionaşcu, ce-mi părea drăguţă şi spaţioasă. Mă găseam între oameni străini, şi totuşi nu mai eram nevoit să mai îmbrac armura gheţoasă şi incomodă a bunei-creşteri politi- coase şi distante. Vorba, gesturile d-nei Ionaşcu, nu cunoscuseră niciodată eticheta, care la ceilalţi o plictisea ori o lăsa cu totul indiferentă. TEMPERATURA STAŢIONARĂ 299 Urcam treptele ce duceau spre experienţa de «om mare» cu desinvoltură, şi uneori căutam să înlătur baricadele oricăror nedumeriri, sărind, foarte simplu, pe de asupra, pentrucă dacă aş fi formulat vre-o întrebare, deveneam din nou << copil ». Totuşi nu cred ca d-na Ionaşcu să fi avut mai mult decât simpatia trecătoare pentru tovarăşul de drum, care, întâmplân- du-se să fie un copil, îl accepţi pentru o convorbire uşoară şi distractivă, în lipsa unei reviste ilustrate ori a unui peisaj interesant. Insă d-na Ionaşcu se simţea mai Ia largul ei lângă vârsta dispusă să admire şi să admită totul, decât între cucoanele înţepate, din protipendada oraşului. Şi astfel se întâlniseră două fiinţe simple: una neajunsă încă la anii când ar fi gustat artificialul, cealaltă conservată în modestie de saramura cotidianului. Drumul spre plaje ducea prin mijlocul cimitirului, care străjuia şoseaua cu două triunghiuri simetrice, îngrădite cu gărduţ. Intr’un colţ era o bisericuţă dărăpănată, iar pe lângă gard câţiva salcâmi pletoşi, foşnind blând. Morţii fiind îngropaţi Ia o adâncime prea mică, vântul împrăştia pe drum un miros greu de dulap închis în care au stat laolaltă verdeţuri ude, carne alterată şi flori. Iar liniştea odihnitoare a tuturor cimitirelor se amesteca nostalgiei dunelor de nisip şi a vântului. De sigur că noaptea se plimbau pe aici, solitare, subţiri, fantome de fete ofilite şi romanţioase. D-na Ionaşcu cântă la vioară. O vioară ce ţine Ioc de căţel, pisică ori copil. Pentrucă d-na Ionaşcu nu iubeşte copiii, cântă la vioară. Probabil că « La priere d’une vierge » ori solfegii. Şi asta îl plictiseşte grozav pe d. Ionaşcu, îi strică rostul odihnei. Soţia I-a depăşit. Cântă Ia vioară. Indiferent ce, doar câteva vibraţii şi ajunge, pentru ca d-na Ionaşcu să se creadă virtuoasă şi să dea drum liber visărilor, cu obrazul aplecat în perniţa de lemn negru. Ştie şi ea să viseze, îşi leagănă arcuşul şi îşi pierde inima într’un sunet, apoi, emoţionată de talentul ei, se şi vede într’un turneu de concerte, prin metropole al căror nume îl cunoaşte din ziare sau din cartea de geografie, dar a uitat căror ţări aparţin. 3oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceasta timp de câteva minute ori câteva ore, după cât e de sârguincioasă în ziua aceea. Pe urmă uită totul şi intră în bucătărie să facă dulceaţă. # # # Nopţile sunt tot mai înnăbuşitoare. Şi perna şi cearceaful par tot atât de calde ca mine. închideam pleoapele, printre gene, ultimele resturi de lumină se stingeau ca o rampă de teatru. Nepotul « coanei propitărese » nu mai adoarme acum aşa de curând. Cântă, abia simţit, catifelat, pe clapele armonicei, o arie de operă, auzită printre plăcile mele şi transformată de el în vals. In camera ei, bătrâna sforăie, cu gura larg deschisă, cu gâtul îngropat în grăsime, cu fustele împrăştiate şi răsfoite în jurul şoldurilor de animal de muncă. Pe trotuar, Arusiag se plimbă sub lună, la braţ cu o tânără şi nouă chiriaşe. Şoptesc şi râd pe înfundate. Acum începea cascada ţânţarilor. Se amestecau la început cu cântecul greerilor de afară, apoi îşi orchestrează muzica pro- prie, sălbatecă şi nebună. Dansatoarea de gips se desprindea atunci, albă, în întuneric. Bra- ţele îi tremurau ca nişte aripioare, iar rochiţa de balet îşi desfăcea cutele, făcea valuri mari, ca bătută de vânt, şi fata se învârtea după valsul armonicei, plutind pe deasupra zumzetului de ţânţari. întunericul din cameră se lichefia. Bănuiam cum, înjur, formele se schimbă. Când o pădure, când o savană sub beznă. Storul foşneşte, tresare; două rotogoale roşii ca doi bani prăjiţi se aprind în colţul camerei. E vre-un animal de pradă — o cobră — ori vre-un fluture hidos ? Kuka miorlăie subţirel. A intrat pe fe- reastră. « Zdup în pat ». îşi alintă botişorul de braţul meu. Toarce. In odaia din faţă, armonica a căzut pe duşumele, răsuflând greu. Uneori mă deşteptam în miezul somnului, ca o larvă într’o coajă de nucă. Storul în care bătea luna părea de aluminiu. OVIDIU CONSTANTINESCU CÂNTEC DE FAUN i In somnul de amiază dăruit Pe mine se preumblă o suflare, Roi de furnici si de zumzuitoare i Ca peste-un trunchi de culme prăbuşit. La deşteptări sub brazi ce-aprind misterul, Ascult suind prin cetinile mute, Din ţărnă şi din apele stătute O nuntă a miresmelor cu cerul. 2 Din arcuiri de viţe atârnate Drumeţ sărac cu capăt fruct zeesc; Prin scobituri de lemne fulgerate Cu podul palmei dulcele strivesc. Când în adânc boltit tăria cântă O sorb şi din cârcei îmi leg cununa. Cu umbre de copaci mă iau la trântă Şi chicotesc, că ’n vârf se 'nalţă luna. 3 Cu spicele odată mă trezesc Să sting iar peste văi o tânguire. Răsadul sbenguielii în neştire Cu-o urmă de picior îl risipesc. Glas singuratec, plânset de oier Tăcerilor si vântului rămân. i încet din urmă ’n ţarcul serii mân Cu floarea crengii, stelele pe cer. 302 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4 Cărări se ’ngrămădesc în ascultare Spre cântul meu făţarnic şi aprins. Domnie de suspine am întins In lumea de tăuni şi de viespare. Eu pot cuprinde ’n păr o lungă ploaie Şi nimfele au loc în mine stol. Mă simt părâie cum Ie caut, gol, Că-şi umflă ’n mijloc sânii de pietroaie. 5 Prin vreascuri trec vânjos şi ’ntinerit Purtând lumina zilei în spinare. Stăpân al verii sburd fără sfârşit Şi caut bucuriilor pierzare, încins cu poame, fiară lăudată De pasări şi foşnirile ’nţelese Plimb darnic o făptură legănată Cu smeuriş de pofte neculese. ' 6 Străvechea-mi vâlvătaie în şuvoi Bulboana unei nopţi mi-o linişteşte. Domol s’adorm ca un păscut de oi Uitarea ’n gânduri parcă mă coseşte. Din vis şi de prin faguri de frunzare Roiri de stele am stârnit în fund. Simt fuga unei nimfe ’n mădulare Şi ’n eleşteul cerului m’afund. 7 Din frunze supte beau în luminiş O vlagă pădureaţă şi amară. Iar spinii ce mă sângeră pieptiş îmi potolesc văpaia mea de vară. Doar când ajung la iezerul de munte Şi-i iscodesc neţărmurirea verde, VERSURI 3°3 Tăind surâs din tremurări mărunte, In nori căzuţi, naiada lui se pierde. 8 Spălată ’n ploi, singurătatea mea Mă ’mpresură pe cât frunzişul scade. Pe unde izvorăşte vântul, cade In goluri câte-o ghindă şi o stea. Să am la căpătâi odihnă moale Aş strânge ’n mâni cu teamă negrăită, O lână de lumină asfinţită Uitată printre cuiburile goale. 9 Ca să nu-1 afle haite ’nfometate, Culcuşul depărtat în zarea ierbii, L-am aciuat din plante afânate Prin codrii unde-şi schimbă fruntea cerbii. Eu strâng acolo roşcove şi iască, Stârnesc în toamne focuri ne ’ncepute Şi bunătăţi de beznă pământească, Cu păsările ’mpart pe nevăzute. 10 Purtând de-a-Iungul meu scaieţi în steme Plec după carul soarelui de seară. Crud sunt cu orice fuge şi se teme De arşiţa privirilor de fiară. Toţi codrii-am împânzit cu ’n singur cânt, Şi voioşia lui, neiertătoare, Mi-o unduiesc pe jghiaburi de cărare Cu noaptea şi cu ’n murmur din pământ. 11 Uncheşii brazi aprind răşină ’n zori. In ramuri tainic seva căţărată Trezeşte pentru ziua neschimbată Polen şi rouă, boare şi colori. 304 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La glasul subţiat de cântătoare In jocuri de lumină şi în salt, Pe cerga mea de lene şi răcoare Răspund din brazdă visului înalt. 12 Pornit, spre Eulamp cu norii suri Străbat acum pădurile de ulmi Să văd în purpuri şi ’ntre uscături Puternicii ambroziei pe culmi. Măiastră hora lor în destrămare Cum sunt sburlit şi plâns să mă primească, Şi potrivindu-mă în pas cu ’nsoţitoare Să intru ’n fericirea lor cerească. 13 M’am înfrăţit cu turma, cu lăstunii, Pe nume eu spun vântului de mult. Adâncul din fântâni ştiu să-l ascult, Ca unui prieten bun vorbesc furtunii. In holda unduioasă şi fugară Mi-e drag să mă «învolbur, s’o răsbesc. Intr’un răsuflet lung să aţipesc Cu neguri, cu imaşuri şi cu seară. H In clipe fumurii de lună nouă Răsar încet din peşteri de verdeaţă Cu trupuri ca tulpinele în ceaţă încercuite arătări de rouă. Semeţe şi plutind de subţiori Strecoară ’n noapte-o sete printre gene; Şi când rotirea lor se stinge-alene 4 îşi uită câte-un văl să-l fur în zori. 15 Din clipa ’nmugurită pân’ la veşted Avea prin codri cine să mă ’nveţe. VERSURI 305 Ocrotitorul muşchi cu spate neted Să ’nfaşur scoarţa fiarei cu blândeţe. S’aştept căderea ’n strângeri de venin M’a învăţat paingul de pământ; Neiertătoarea aşchie de pin In miez de bucurii cum să mă ’mplânt. VIRGIL GHEORGHIU 5 OVID DENSUSIANU Ovid Densusianu a murit în ziua de 8 Iunie 1938. Nu ştim nimic despre ultimele-i clipe. Era singur; aşa cum a fost întot- deauna: izolat între cărţile sale, cu gândurile ce-1 purtau departe de noi toti. 3 Ovid Densusianu a fost un suflet complex: ardeleanul de se- veră disciplină ştiinţifică şi de inflexibilă moralitate, din familia sufletească a lui Şincai, Cipariu şi, aproape de dânsul, însuşi părintele său, profesorul de Universitate din Iaşi, Aron Densu- sianu, se opunea într’însul omului de gust şi parizianului rafinat, la curent cu ultimele publicaţii literare, estetului care a împămân- tenit la noi simbolismul, poetului «Limanurilor albe». Nu îi plăcea să se insiste asupra părţii ce o datora Ardealului, dacă nu în formaţia sa intelectuală, dar cel puţin în structura sa intimă, pentrucă avea o repulsiune ce mergea până la obsesie, în cursul anilor 1914—1918, pentru spiritul culturii austro-ger- mane. Dar luase din acel Ardeal românesc de veche, umilă şi cuminte tradiţie cărturărească toată partea pozitivă de muncă încordată şi de exemplară cinste profesională şi aducea în propria strunire a pasiunilor tinereşti aspra disciplină a neamului său de veche tradiţie rurală. * * * Biografia lui Densusianu poate fi rezumată în modul următor: S’a născut la 30 Decemvrie 1873 în Făgăraş. Studiile liceale le-a făcut la Braşov şi la Iaşi. Aici obţine titlul de licenţiat al Fa- cultăţii de litere, în 1892. In acelaşi an e numit profesor-suplinitor de limba română la liceul din Botoşani, iar în 1893, la liceul din Focşani. In toamna aceluiaşi an pleacă în streinătate, spre a-şi OVID DENSUSIANU 307 continua studiile. La Berlin, este elevul celebrului romanist Adolph Tobler. In 1894 îl găsim la Paris, unde în curând devine unul din elevii favoriţi ai ilustrului romanist şi medievist Gaston Paris (1839—1903). Gaston Paris era un om fermecător şi un profesor care se ocupa de aproape de elevii săi. El a format o întreagă generaţie de romanişti francezi şi străini, care, întorşi în ţările lor, au pro- pagat ideile maestrului. Toţi acei care l-au cunoscut sunt unanimi în a recunoaşte personalitatea ştiinţifică excepţională a lui Gaston Paris (v. Ov. Densusianu, Gaston Paris, Bucureşti, 1903). Gaston Paris a avut o influenţă covârşitoare asupra formaţiei ştiinţifice a lui Densusianu; toată viaţa lui acesta a rămas credincios disci- plinei învăţate la şcoala sa. In 1896, Densusianu obţine titlul de elev diplomat al Şcoalei de înalte Studii din Paris cu o teză din domeniul vechei franceze {La prise de Cordres et de Sebille, chanson de geste du XIII'* silele). Potrivit regulamentului Şcoalei, raportul de publicare fusese în- credinţat profesorului de specialitate, Gaston Paris. In acest ra- port, maestrul arată că Densusianu a adus în lucrarea sa idei per- sonale, de o valoare ştiinţifică incontestabilă. Laudă apoi inteli- genţa candidatului, tenacitatea sa, rara capacitate de lucru, şi încheie prin constatarea că noul elev diplomat este unul dintre cei mai distinşi elevi diplomaţi ai Şcoalei de înalte Studii din Paris. Densusianu avea atunci 23 de ani. Se întoarce în ţară în 1896. In 1897 e numit profesor-supli- nitor la catedra de limba şi literatura română a Facultăţii de litere din Bucureşti, transformată în 1901 în catedră de filologie roma- nică; Densusianu era să ilustreze această catedră până la sfârşitul carierei sale (mai târziu, titlul catedrei a fost modificat în acel de «filologie romanică cu privire specială la limba română»). Intre timp, Densusianu pregătea opera monumentală ce începe să apară în 1901 (volumul complet e datat din 1902): Histoire de la langue roumaine. Tome I: Ies origines (Paris, Leroux). Este lucrarea vieţii sale, monumentul ce l-a lăsat generaţiilor viitoare — din ‘nefericire, neterminat (volumul II, consacrat secolului al XVI-lea, începe să apară în 1914, dar restul manuscrisului, trimes la Moscova, din refugiu, se pierde acolo; al 2-lea fascicol apare 5* 308 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de abia în 1932, iar al 3-lea şi ultimul în 1938, cu puţin înainte de moartea lui Densusianu). Ce este admirabil, în această carte a unui tânăr de 28 de ani, este « spiritul» în care este ea concepută, erudiţia profundă care merge până la cunoaşterea tuturor amănuntelor, rectitudinea ju- decăţii, stilul sobru, clar, perfect adecvat materiei, şi, în sfârşit, curajul ce-1 constitue pentru orice epocă, dar mai ales pentru epoca în care apărea cartea, de a afirma adevărul ştiinţific, indi- ferent de urmările ce le-ar fi avut aceasta pentru autorul ei. In acest sens sunt caracteristice prefaţa şi introducerea volu- mului, din care desprindem următoarele două pasaje: «Părerile noastre diferă de acelea care sunt curente astăzi în România; ne aşteptăm chiar ca ele să nu fie întodeauna aprobate de filologii din ţara noastră. Felul în care ne reprezintăm formaţia limbii române nu este, într’adevăr, de natură să satisfacă toate susceptibilităţile compatrioţilor noştri. Dar puţin ne importă că filologia vine uneori să spulbere iluziile patriotice la care se ţin încă în România. Am crezut că trebuia să sfârşim cu prejudicăţile care au influenţat până acum studiile consacrate româniei. Singura noastră preocupare fiind căutarea adevărului, ne-am impus ca normă să păstrăm obiectivitatea cea mai absolută în investigaţiile noastre şi să sacrificăm orice consideraţie străină ştiinţei». Şi în alt loc: «Speculaţiile ştiinţifice desinteresante nu au ajuns, într’adevăr, să fie mai bine înţelese în România. Filologia nu ar putea deci găsi aici un adăpost mai binevoitor şi mai sigur ». # * * Dela începutul carierei sale ştiinţifice Densusianu se afirmă, prin urmare, ca un maestru. Şi aceasta a fost el în gradul cel mai înalt. La Facultatea de litere din Bucureşti a pus temeliile unei şcoli de romanistică la care s’au format o serie de elevi. Dar a fost un maestru şi în afara zidurilor Universităţii. Den- susianu a strâns în jurul revistei Vieaţa nouă (1905—1925) câteva talente tinere şi a înrâurit întreaga literatură a timpului său, pre- gătind descătuşarea şi înflorirea de astăzi. Densusianu nu a înţeles niciodată să separe literatura de studiul limbii. Nici gusturile sale personale nu-i îngăduiau aceasta OVID DENSUSIANU 3°9 Metoda sa, care era ceva nou în România, a expus-o chiar la începutul activităţii sale ştiinţifice, în 1897 (v- lecţia de deschi- dere a cursului universitar: Obiectul şi metoda filologiei, Bucureşti, Storck & Miiller, 1897). In baza acestei metode a pornit la cer- cetarea paralelă a folklorului şi faptelor de limbă, iar, pe de altă parte, la cercetarea literaturii culte şi la studiul limbii literare. Din aceste preocupări atât de diferite a ieşit un învăţământ variat şi pasionant. Densusianu a inaugurat la Bucureşti studiul ştiinţific al gra- iurilor vorbite şi cercetarea concomitentă a folklorului. O serie de anchete pe teren ale elevilor săi (V. Vîrcol, V. V. Haneş, Titu Dinu, T. Papahagi, A. Istrătescu, etc.) au fost făcute în acest spirit. Pentru îndrumarea cercetătorilor Densusianu a publicat o broşură programatică: Folklorul: cum trebue înţeles (Bucureşti, 1909). El însuşi a consacrat un volum graiului şi folklorului din Haţeg, leagănul neamului său (Graiul din Ţara Haţegului, Bucu- reşti, Socec, 1915); tot aici trebuesc amintite cele două volume consacrate folklorului păstoresc: Viaţa păstorească în poesia noastră populară (Bucureşti, 1922—1923). Pentru desvoltarea studiilor de linguistică în România, Den- susianu înfiinţase la Bucureşti, în 1905, dimpreună cu câţiva colegi, o Societate filologică. întrunirile Societăţii erau consacrate comunicărilor ştiinţifice ce se publicau ulterior în organul Socie- tăţii (Buletinul Societăţii filologice, Bucureşti, Socec, 1905—1907, 5 fascicole). In această publicaţie au apărut studii preţioase precum şi cercetarea d-lui I.-A. Candrea asupra graiului din Ţara Oaşului (Ardeal). Dar Societatea filologică, pornită atât de bine, şi-a întrerupt peste scurt timp activitatea. Se simţea deci nevoia gru- pării eforturilor răzleţe într’un singur mănunchi. Momentul fa- vorabil pentru o astfel de regrupare se iveşte în 1923, când Den- susianu lansează o nouă publicaţie periodică, Grai şi suflet, al cărei titlu este un întreg program de activitate (Bucureşti, Socec, 1923—1937> 7 volume). Dar, între timp, Densusianu nu părăsea studiul literaturii culte, ci îi consacra o parte a orelor de curs dela Universitate (lecţiile din 1899—1901 au fost reunite în trei volume: Literatura română modernă, Bucureşti, Alcalay şi Viaţa Românească, 1921—1933; cursul universitar intitulat Evoluţia estetică a limbii române nu a fost publicat). 3io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Densusianu a avut preocuparea constantă de a nu se cantona într’un singur domeniu, ci de a căuta orizonturi largi (v., în această privinţă, studiile următoare: Din istoria migraţiunilor. păstoreşti la popoarele romanice, Bulet. Soc. filologice, III, p. 18 sq.; Păstoritul la popoarele romanice, Bucureşti, 1913; Irano-romanica, Grai şi suflet, I, p. 39 şi 235 sq.; Păstoritul la Bascii din Soule, Grai şi suflet, II, p. 129 sq.). Fidel pregătirii sale, căpătată la şcoala lui Gaston Paris, el a fost un romanist în sensul clasic al cuvântului, şi, putem spune, unul dintre ultimii romanişti. Cunoştinţele sale remarcabile în acest domeniu, căpătate în cursul lungilor ore petrecute în biblioteci, îi îngăduiau să privească problemele în toată complexitatea lor, cu considerarea elementelor din întreaga Românie. Dicţionarul etimologic al limbii române, scris în cola- borare cu d. I.-A. Candrea (Elementele latine: a—putea, Bucu- reşti, Socec, 1907—1914, 4 fascicole) este o mărturie strălucită a acestei pregătiri. # # # Revenind la originile ardeleneşti ale lui Deiîfeusianu, trebue pusă în lumină o caracteristică esenţială a personalităţii sale: a fost ultimul dintre latinişti.. Dar nu în sensul în care noţiunea aceasta este înţeleasă îndeobşte, de consacrare a activităţii sale dovedirii originilor noastre romane; ci în sensul grupării noastre spirituale cu lumea latină din Occident. Ca o credinţă foarte adâncă a lui Densusianu vom regăsi într’însul concepţia metafizică a latinităţii noastre, a solidarităţii noastre cu popoarele romanice din Apusul Europei, mai presus de diferenţele de rasă care despart aceste popoare. In felul acesta a înţeles Densusianu mişcarea literară simbolistă, dându-i o adeziune entusiastă, căutându-i începuturile în vechea poezie provansală şi la Dante (v. conferinţa sa Dante şi latinitatea, Bucureşti, Alcalay, 1921) şi devenind un propagator înfocat al ei (revista Vieaţa nouă a organizat un ciclu de conferinţe asupra literaturii nouă; o parte din aceste conferinţe au fost publicate în volum sub titlul Conferinţele « Vieţei nouă». Seria întîi, igog, Bucureşti, 1910. De relevat, în acest volum, conferinţa lui Den- susianu despre sufletul nou în poezie şi a d-lui D. Caracostea despre poezia română de azi). Căci a insistat întotdeauna asupra OVID DENSUSIANU 311 caracterului eminamente latin al simbolismului, pe care l-a îm- pământenit la noi în credinţa că dărueşte literelor române un bun spiritual ce-i aparţinea de drept. Nu ignorăm, prin aceasta, atracţia ce trebue să o fi exercitat mişcarea simbolistă, atunci în floare, prin reprezentanţii săi auto- rizaţi, asupra tânărului student ieşean, proaspăt sosit la Paris. Dar Densusianu a dat simbolismului o justificare cu totul perso- nală, ce poate fi urmărită în cursurile sale universitare din anii 1905—1906 şi 1914—1916, reunite în două volume cu titlu evo- cator: Sufletul latin şi literatura nouă (Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1922). Simbolismul era o revoluţie estetică şi deschidea perspective nouă de viaţă. Dar, mai presus de toate el era, pentru Densusianu, o mişcare înălţătoare a spiritului latin. ' # # # Cu aceste idei, cu aceste credinţe Densusianu însufleţea cursu- rile sale, pe care le preda cu o punctualitate nedesminţită. Acei care l-au cunoscut nu vor uita persoana sa fizică, sufe- rinţa ce-i era întipărită deseori pe faţă, aerul său grav şi inspirat. In concepţia sa despre Societate, despre răspunderile cetăţeanului în Statul modern, Densusianu aducea acea credinţă nestrămutată de respectare a demnităţii umane şi de largă înţelegere a dreptăţii sociale. Crezul său nu-1 abandona niciodată, şi era în stare să meargă până la ultima limită a consecvenţei, în apărarea unei idei. Timid, în relaţiile sale cu oamenii aducea o răceală distantă; gesturile şi le purta după o etichetă rigidă, ce îngheţa orice ini- ţiativă. Intre intimi, putea fi însă încântător de vervă şi voie bună. .Poet de înaltă inspiraţie, a lăsat câteva volume de poeme cu versuri preţioase (Limanuri albe, 1912; Heroica, 1918; Raze peste lespezi, 1924). Apelul pe care îl reproducem mai jos îi caracteri- zează, într’o formulă scurtă, viaţa spirituală: « Zei, primiţi-mă în umbra slavei voastre, Pribegia Sufletului meu se ’ncheie în lăcaşul vostru sfânt Şi cucernic vă aduc tot prinosul, Bogăţia Gândurilor ce trecut-au nepătate pe pământ». («Per Aspera», în voi. «Limanuri albe», p. 142) 312 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La capătul acestei încercări de a-1 cunoaşte mai bine şi de a-1 caracteriza pe Ovid Densusianu, ne va mira mai puţin destinul ce i-a fost hărăzit de a fi fost mai mult admirat şi respegtat, decât iubit. AL. ROSETTI MONOGRAFIE Narcotizat de tristeţi, e oraşul o inimă speriată ’n peisajul sonor — doar femeile, violele străzilor, au în stimă ceasornicul deşteptător... Parcă sânii lor nu-s tot îmbufnaţi ca toamna asta jilavă, târzie ? (pe aleele inimei soldaţi de plumb — a sunat stingerea — întârzie...) şi pulpele lor la fel de reci, ca tulpinele crisantemelor ce mai trăiesc încă, sau ca strugurii degeraţi fiindcă uitaţi au fost de culegători betegi... Nu şopti. Amplificate, sunetele vor speria pasările poposite în preajma liricei tale, de-or sbura în ţări siderale şi nu s’or mai înapoia... Condamnat aşa, la tăcere, vei crea ceea ce nimeni încă n’a creat: mărturiile nedesluşitului veleat, cu acorduri de mute ţitere... Să le strângi în pumni, iluzorii bobi, pe care — încălziţi la-al tristeţii foc — să-i svârli pasărilor şi vor muri pe loc, otrăvite, ca de prea multă şi deodată lumină cei orbi... nostalgie In poveşti, în poveşti Feţii-Frumoşi sărută ochii tăi ceţoşi; asemeni turlelor de biserică în norii de furtună prevestitori, urma unei pierdute privighetori... Pe calmul peisajului ceresc, urmele fantasmelor se urmăresc în apele vii, prin care, trecând, tiparele tălpilor răni au lăsat nisipului prea afânat... PARTHENON In anii cu riduri discrete pe obraji ne târîm, ne târîm ca năpârcile; brazii au coloarea lor de brazi, eu îi scutur soarelui de lumină buclele. Adormi cu inima ’n mâini ca sânii, Lia, soarele meu căruia-i scutur de lumină buclele, — însuşi scufiţa roşie îşi neagă basmul — pe bălţi nuferii sărută mătasei vânturilor: spasmul... ECCE HOMO! îmi trăiesc frumuseţea în hrube. Pe culmi vântul spulberă aprig. Spun: cine-şi îngroapă capul în nisip, n’are a se teme de simun... Sunt într'atât în adânci Nimic inima, urechea nu-mi scurmă; sunt o floare ce lumina a crescut-o invers şi s’a pierdut fără urmă. Ard, mistuit în flăcări reci. Singur; un labirint. Temeri? Să nu spuneţi, neaflâttdu-mă, că m’am rătăcit... GEORGE DEMETRU PAN CÂTEVA ŞTIRI DESPRE M. EMINESCU Se ştie că Eminescu a fost de două ori în serviciul Bibliotecii Universităţii din Iaşi; întâia oară în 1874 şi 1875, ca bibliotecar, fiind şeful instituţiei, şi a doua oară în 1884—1886, ca subbiblio- tecar, bibliotecar fiind I. Caragiani. In arhiva Bibliotecii există diferite acte din timpul când Emi- nescu a funcţionat, în deosebi de interesante; astfel o corespon- dentă a sa cu Ministerul Instrucţiunii Publice si al Cultelor, unele acte privitoare la boala şi internarea sa, iar în inventarele epocei se găsesc numeroase înregistrări de cărţi scrise de Eminescu, cu aceeaşi caligrafie clară şi elegantă pe care o cunoaştem din manu- scriptele sale. Cât timp a fost bibliotecar şi apoi subbibliotecar, chiar în epoca imediat premergătoare internării din 1886, Eminescu a fost un funcţionar conştiincios, competent, cu o deosebită grijă pentru avutul public, manifestând o predilecţie constantă pentru tipări- turile vechi româneşti. înregistrările în inventare, făcute de dânsul, contrastează cu ale altor funcţionari, fie din cei care l-au precedat, fie din cei care l-au urmat, în serviciul Bibliotecii. Cărţile sunt înregistrate şi inventariate precis, după regulile biblioteconomice pe atunci în vigoare, cu excepţional de puţine erori şi cu o grije care apare în permanenţă evidentă, pentru lucru ordonat şi con- ştiincios. Inventarul donaţiunei cuprinzând cărţile Dr. Szabo, scris şi subscris de Eminescu, pe 7 % jumătăţi de coală la luarea în primire a volumelor, este un model de preciziune, conţinând descrierea amănunţită a fiecărei opere în parte, menţionându-se autorul, titlul complet, anul imprimării, numărul volumelor, formatul, numărul paginilor, precum şi orice alte particularităţi (broşat, cartonat, file lipsă, rupte, etc.) aşa cum nu se obişnuia 3i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe vremea sa şi chiar până mult mai târziu, nu numai în Biblioteca laşului, dar nici într’o altă bibliotecă din ţară. Când se întâmpla ca vre-unui volum să-i lipsească tabla de materie, Eminescu i-o face el însuşi, cu o atenţiune deosebită, neomiţând nici un amănunt, aşa cum face revistei Propăşirea, ţinând să adaoge la urmă, ceea ce foarte puţini ştiu şi azi, că C. A. Rosetti a scos în Februarie 1847 un Album ştiinţific şi literar, în Bucureşti, spre a continua foaia suprimată a lui Kogălniceanu, indicând şi locul unde se află în Bibliotecă această tipăritură extrem de rară. Nu uita să urmărească cu tenacitate restituirea cărţilor împrumutate profesorilor, care se ştie că sunt în deobşte recalcitranţi la astfel de restituiri. Din anii 1874—1875, avem o corespondenţă a sa cu Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, privitoare la cumpărarea unor cărţi vechi româneşti, din care reiese o vie preocupare pentru astfel de lucrări, a căror importanţă istorică, literară şi linguistică ţine să o facă cu insistenţă cunoscută autorităţilor superioare. In 15 Octomvrie 1875, înaintează Ministerului un raport cu privire la o ofertă de cărţi vechi româneşti şi manuscripte, alăturând următorul tablou cu descrierea fiecăreia în parte, scris de el însuşi: Cuprinsul Preţul Şepte taine din vremea lui Vasile Lupu şi a Mitropolitului Varlaam. Lipsesc din ea foi nenumerotate, dintr’o scrisoare a Mitropoli- tului către Domn; foile din urmă a scrisorei domneşti şi din text foile pag. 249—50, 288—89, 294—95, 302—3; iar la capăt probabil că tabla materiei ..............100 1. Psaltirea în versuri. Lipseşte tidul, proba- bil că şi precuvântarea nepaginată, iar la sfârşit parte din psalm. 149 şi întreg 150. 2. Acatist din acelaşi an; pare a lipsi sfâr- şitul .....................................250 1698 Dim. Cantemir. Divanul sau gălceava înţeleptului cu lumea. Text român cu traducere grecească. Lip- seşte titlul. Foile precuvântărei stricate. Stampa şi foea întâia a textului lucrate cu măna. In rest complectă..................170 1728 Necunoscut. Manuscript. Viaţa şi fabulele lui Isop. Istoria universală dela zidirea lumei până la Con- stantin şi Iulian. In restul volumului e des- Anul Aut. 1645 Necunoscut. 1673 Dosoteiu. CÂTEVA ŞTIRI DESPRE M. EMINESCU 319 Cuprinsul Preţul crisă de o mână mai târzie domnia lui Ne- culai Alexandru Mavrocordat............. 15 Manuscript. Carte filosofică-religioasă a Sf. Grigorie Sinaiteanul. Complectă........... 15 Manuscript. Numit Talmud sau pentru sfâr- şitul lumii şi pentru Antichrist. Lipsesc şapte foi din început.................... 5 Manuscript foarte bine conservat asupra vieţii călugăreşti........................ 30 Total ... s§S Urmează apoi tratative asupra preţurilor cu anticarul care le oferea. Cere convocarea comisiei Bibliotecii, care se şi întruneşte sub preşedinţia Rectorului de pe atunci, Ştefan Micle, fiind con- vocat şi Decanul Facultăţii de Litere, care lipseşte, spre a judeca valoarea lor, după cum reiese din procesul-verbal încheiat de Eminescu în 5 Noemvrie 1874. Deşi Ministrul aprobă oferta anticarului, fără nici o modificare, totuşi Eminescu continuă discuţiunile privitoare la preţ şi obţine o economie de 185 lei, pe care o comunică cu satisfacţie Ministerului. In 25 Noemvrie 1874, primeşte următoarea adresă din partea Ministerului Cultelor şi a Instrucţiunii Publice. Domnule Bibliotecar, In urma raportului d-voastră Nr. 67, încuviinţând propunerea ce faceţi de a se cumpăra cărţile indicate dela d-1 Israel Kupermann pe seama acelei Biblioteci, vă înaintez mandatul Nr. 8.656 în sumă de 585 lei, pe care după ce veţi primi dela numitul acele cărţi şi le veţi aşeza în Bibliotecă, trecându-le în catalogul general, îi veţi da zisul mandat sub luare de adeverinţă pe care mi-o veţi înainta. * p. Ministru, (ss) Nica Pe această adresă Eminescu pune următoarea rezoluţiune. Primit în 1874 Decemvrie 8. Dispoziţiile acestei adrese nu s’au urmat întocmai, căci de vreme ce am văzut posibilitatea unei reduceri a preţurilor primitiv Anul Aut. 177a Necunoscut. Cel mult i8oz Necunoscut. 1803 Necunoscut. 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stabilite, am scăzut suma cumpărăturei la 400 1. n. rămănănd o economie de 185 lei despre care se va raporta Ministeriului. La 17 Ianuarie 1875 înaintează Ministerului următorul raport: [concept] Domnule Ministru, Pe lăngă adresa Dv. No. 10.797 din anul trecut mi-aţi trimis mandatul Nr. 8.656 de 585 lei noi pentru câştigarea cărţilor vechi şi a manuscriptelor ce vi le-am fost propus prin adresa subsem- natului Nr. 67. Fiind însă că Dv. nu aţi fost redus preţurile cerute de către antiquarul Israel Kupermann de aceia am crezut de datoria mea de a nu urma întocmai cu predarea mandatului după cum mi-aţi indicat în citata adresă, ci de a cerca însumi o reducere a preţurilor care mi-a şi succes în modul următor şi după cum o arată alăturata quitanţă. Şepte taine...................în loc de lei 100 numai 62 1. n. Psaltirea lui Dosoteiu . . . » » » » 250 » 210 Divanul lui Cantemir . . . » » » » 170 » 100 Manuscriptul Isopia .... » » » iS » 10 Manuscriptul Gr. Sinainteanul » » » iS » 10 Manuscriptul numit Talmud » » » 5 » 3 Manuscriptul asupta vieţii că- lugăresti........ » » » » 3° » 5 400 1. n. Deci au rămas în păstrarea mea lei noi una sută optzeci şi cinci. Aş propune ca aceşti bani să rămăe în mâinile mele cu aceiaşi destinaţie, adică spre a cumpere alte manuscripte ce mi s’ar pre- zenta; se ’nţelege că cu prealabila Dv. învoire. Tot cam în acelaşi timp, Eminescu înaintează un alt raport, pe care-1 dăm mai jos, privind un nou manuscript oferit spre vânzare de Iancu Codrescu, atrăgând atenţiunea Ministerului de a reduce din preţul cerut de ofertant. [concept] Domnule Ministru, Manuscriptul alăturat, proprietatea d-lui Iancu Codrescu, avănd file două sute opt zeci şi două, conţine un dicţionar slavo- romăn şi gramatica limbei slave-bisericeşti. CÂTEVA ŞTIRI DESPRE M. EMINESCU 3^1 După aparenţă se vede a fi compus în diferite epoce, iar epoca concepţiei lui primitive va fi cred aceea a întroducerei limbei române în biserică şi stat. Subsemnatul nefiind însS competent în critica limbei slave şi a semnelor grafice de pe acea vreme şi neputănd susţine cu siguranţă vechimea manuscriptului, am onoarea a vi-1 trimite cu aceasta Dv. pentru a-1 pune în vederea unui cunoscător al limbei noastre în epocile ei anterioare de desvol- tare şi al limbei slave bisericeşti. Manuscriptul se oferă de proprie- tarul seu spre cumpărare, iar preţul cerut este de 700 lei noi. Cred însă de trebuinţă că preţul cerut sau trebue redus prin Dv., că oferenţii îl propun totdeauna mai mare tocmai în preve- derea unei reduceri, sau să mi se deie mie însărcinarea. de a-1 putea reduce după căt se va putea. Reducerea însă se va pute face numai dupe ce critica manuscriptului făcută de către un bărbat competent va fi aretat cu claritate valoarea sa internă. Observaţiile asupra semnelor grafice a hârtiei şi a manuscrip- tului peste tot, pe care am a le face eu sunt următoarele: Până la fila 23 sunt însemnări întâmplătoare de cuvinte, fără ordinea alfabetică şi făcute în decursul întrebuinţărei manuscriptului. Dela f. 23 până la f. 41 e o încercare mai sistematică, între- ruptă de dese notări întemplătoare. Cu fila 41 începe adevăratul manuscript vechi al cărui început, după cum se vede, lipseşte. Această lucrare care poate fi foarte importantă, dacă s’ar putea constata, vechimea se continue până la foea 217 unde începe tălcuirea sau arătarea gramaticei slavoneşti. Sfărşitul acesteia lipseşte, iar foile dela 261 până la 282 sunt goale. Preocuparea sa de a înzestra Biblioteca cu tipărituri româneşti vechi îl face să înainteze în 6 Martie 1875 un nou raport Mini- sterului, arătând însemnătatea acestor lucrări din punct de vedere istoric, stilistic şi lexical. [concept] Domnule Ministru, La adresa Dv. No........atingătoare de întrebuinţarea restului de 158 lei noi rămaşi în păstrarea mea, n’am putut respunde la moment din următoarea cauză: Prin adresa mea No. ... v’am fost cerut ca acei bani să rămeie 6 322 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în păstrare-mi cu aceiaşi destinaţie, adică pentru a cumpera cărţi sau manuscripte româneşti, ce mi s’ar prezenta. Fiind însă că aceste cărţi nu mi se presintă decăt pe rend şi după întâmplare de cineva n’am putut da pănă acum un răspuns definitiv. Mai jos urmează lista celor ce mi s’au oferit păn acum şi preţurile lor. înainte însă îmi permit de a face următoarele observări, cari mi se par de trebuinţă în cestiunea de faţă. Literatura română din secolii XVI, XVII şi XVIII e represen- tată prin 269 opuri tipărite, din care cele mai multe bisericeşti. Sfertul întei al secolului nostru poartă asemenea caracterul seco- lului XVIII. Cărţile bisericeşti ca trebuinţă generală a poporului prevalează; cărţi mirene nu se tipăresc ci se comunică numai în manuscript. însuşi condica civilă a Moldovei a fost tipărită numai de frica plastografiei dupe cum se vede din prefaţa-i. Deci se poate stabili în genere principiul că numai cărţile bisericeşti se tipăreau ial? lectura laică din secolii trecuţi şi din începutul sec. acestuia e cuprinsă în mare parte în manuscripte. Ar fi deci de dorit, ca în marginile restrănselor mijloace ce s’au încuviinţat Biblioteci să se adune această literatură, an cu an, însă continuu şi sistematic. In privirea cărţilor bisericeşti mai am să observ că data tipă- ririi nu e mai niciodată aceia a compunerei sau traducerei, ci cănd există v’o a doua ediţie ea nu-i decăt imprimarea celei de’ntăi, fie aceasta ori căt de veche. O altă categorie de manuscripte sunt acelea care există şi tipărite, dar care sunt cu mult anterioare epocii tipărirei lor. Acestea sunt numeroase în limba română. Importanţa tuturor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte; ea se vede abia în curgerea vremei şi dupe punctele de vedere care predominează studiul lor. [Pentru mine, în special, studiul lor îmi pare cel mai bun mijloc împotriva stricărei limbei şi a o mul- ţime de neologisme ce se introduc astăzi fără trebuinţă şi hotărând intre neologisme şi arhaisme le cred preferabile pe cele din urmă] x). .................'..............................................2)- * *) x) Acest pasaj este şters din concept. *) Urmează un catalog de 18 cărţi tipărite în secolul XVIII şi prima jumă- tate a secolului XIX şi 7 manuscrise scrise în întregime de Eminescu, clar, precis, amănunţit, indicându-se anul, autorul când e cunoscut, formatul, Nr. paginilor şi precizarea diverselor particularităţi, ale exemplarelor. CÂTEVA ŞTIRI DESPRE M. EMINESCU 3*3 Totuşi se poate spune că valoarea lor e întei stilistică, al doilea lexicală. Stilistică căci nu sunt scrise sub influenţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei franceze şi se găsesc în ele locuţiuni cari încep a dispărea din limba scrisă facănd loc unor.................* *)) străine desvoltării de pănă acum a limbii noastre. Lexicală prin mulţimea de cuvinte originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, le între- buinţează în compunerile lor. ....................................................................2) Ar mai rămâne deci un rest de 80 respectiv 720 lei. Cărţile pe care le-aţi trimes în urmă Bibliotecii fiind în parte legate, unele...............3) chiar, aş propune ca acest rest să se între- buinţeze la legătura cărţilor acestora. In sfârşit la 21 Iunie 1875, cu puţin înainte de a părăsi postul de bibliotecar, Eminescu mai trimite Ministerului următoarele două rapoarte cu privire la aceiaşi chestiune: [concept] Domnule Ministru, Prin adresa mea Nr. 1 din 17 Ianuar a. c., v’am comunicat că la cumpărătura încuviinţată şi mandată de Dv. cu adresa Nr. 10.797 am realizat o economie de 185 Iei n., iar prin raportul meu Nr. 14 din 6 Mart 1875 v’am făcut propuneri pentru întrebuinţarea acelei economii aflătoare în mâinile mele. Anume: propunând strîngerea sistematică a literaturei noastre vechi laice şi bisericeşti, am dat o listă de 18 opuri tipărite (22 volume) şi 7 manuscripte, cele mai multe din secolul trecut, cari mi s’au propus cu suma de 65 lei noi, în fine cartea Archives curieuses de France în 27 volume cu preţul de 40 fr. propusă din cauza eftinătăţii, care după dicţio- narul bibliografic al lui Brunot, cartea costă 120—150 fr. In cazul de a nu se fi aproba această cumpSretură, ar fi mai rămas un rest de 80 respectiv 120 lei noi care propunem a se l) Indescifrabil. *) Probabil, lipsi un pasaj din concept. *) Indescifrabil. 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întrebuinţa pentru legarea mai multora din cărţile aduse dela Leipzig şi trimise acestei Biblioteci cu adresa Nr. 860 din 25 Ianuarie a. c. Reamintindu-vă toate acestea, vă rog, Domnule Ministru, a-mi indica ce am de făcut cu suma economizată, citată mai sus. [concept] . Domnule Ministru, Pe lăngă adresa mea Nr. 2 din 17 Ianuarie 1875 v’am fost alăturat un dicţionar slavo-romăn manuscris, conţinând două sute opt zeci şi două file, despre a cărui inportanţă istorică eu neavănd o opiniune formată v’am rugat de a-1 supune criticei unui învăţat competent şi în caz de a se fi constat valoarea lui, să se cumpere pentru această bibliotecă. Preţul cerut de proprietarul cărţii d. Iancu Codrescu era de 700 le noi; am spus însă că era pus în pre- vederea unei reduceri. Reamintindu-vă acestea, vă rog, Domnule Ministru, a regula cele ce veţi găsi de cuviinţă şi a-mi răspunde înainte de toate dacă manuscriptul se va cumpăra sau se va înapoia proprietarului său. In Iulie 1875, Eminescu încetează de a mai fi bibliotecar şi predă Biblioteca lui D. Petrino, cu un inventar extrem de amă- nunţit. A continuat totuşi să mai aibă unele legături cu instituţia. In 20, 22 Noemvrie 1875 şi în 4 Martie 1876 este convocat să ia parte la şedinţa comitetului Bibliotecii în calitate de revizor al judeţului Vaslui şi Iaşi, ca membru de drept. In cursul anului 1876 are dificultăţi la Curtea de Conturi pentru gestiunea sa din 1875, ca bibliotecar. In 17 August 1876 adresează o petiţie noului bibliotecar, succesorul său, prin care cere, ca în prezenţa unui funcţionar al Bibliotecii să i se pună la dispoziţie dosarele gestiunii sale pentru a extrage note, deoarece este citat înaintea Curţii de Conturi. Alăturează în copie, scrisă de el, citaţia Curţii prin care este chemat în ziua de 28 August orele 11 dimineaţa la «Bara acelei Curţi» spre «a justifica motivul nedepunerii contului» pe anul 1875, amintindu-i-se că în caz de neprezentare va fi judecat în lipsă. După 10 ani, Eminescu este a doua oară în serviciul Bibliotecii Universităţii, în calitate de subbibliotecar, fiind numit în calitatea CÂTEVA ŞTIRI DESPRE M. EMINESCU 3*5 de « absolvent al Facultăţii de Filosofie din Viena şi fost revizor şcolar» pe ziua de 24 Septemvrie 1884, în locul lui A. Philippide demisionat. Ministrul care-1 numea este istoricul Tocilescu. Funcţionează numai însă până în Octomvrie, căci în Noemvrie 1884 îl găsim bolnav, internat în spitalul Sf. Spiridon, unde după un raport al bibliotecarului Caragiani va fi constrâns să stea cel puţin până la Anul Nou. In cursul anului 1885, Eminescu lucrează în Bibliotecă; lipseşte în Iulie şi August, fiind probabil în concediu, lipseşte apoi în Noemvrie; continuă în 1886 până în 19 Noemvrie, când, din cauza bolii, este înlocuit. In Noemvrie 1886 îl găsim internat în ospiciul de alienaţi dela Mănăstirea Neamţului, unde i se trimite statele de salar, pentru a le semna. Tot în cursul aceleiaşi luni, bibliote- carul I. Caragiani înaintează Ministerului Cultelor şi al Instruc- ţiunii, următorul raport în legătură cu boala lui Eminescu. [concept] Domnule Ministru, Domnul Mihail Eminescu, subbliotecarul acestei Biblioteci, atins iarăşi de boala de care suferea şi mai înainte, după un con- sult medical a fost transportat la ospiciul de alienaţi dela Mona- stirea Neamţu. Postul său rămânând vacant şi lucrările în această bibliotecă fiind multe şi urgente, ca să nu sufere serviciul precum a suferit pînă acum din cauza stării sănătăţii domnului Eminescu, am onoarea a vă recomanda în locul domnului Eminescu, pe actualul custode al Bibliotecii,'d. Petru Gârcineanu, absolvent al Facultăţii de Litere, iar ca custode în locul d-lui Gârcineanu, pe d-1 Petru Popp licenţiat în Drept. Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, etc, etc. Bibliotecar, I. Caragiani In timpul cât a fost a doua oară în serviciul Bibliotecii, Emi- nescu a funcţionat, după cum se constată din registre, mai ales la serviciul de înregistrare. Inventarierea făcută de dânsul în 1885 arată aceeaşi grijă de precizie şi ordine, pe care o avusese cu 10 ani mai înainte; face totuşi uneori şi greşeli, de pildă la numerotarea cărţilor înregistrate. In 1886 se pare că a părăsit serviciul de inven- tariere. De altminteri în tot cursul timpului cât a funcţionat a 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE doua oară în serviciul Bibliotecii, Eminescu s’a mărginit, când nu a fost bolnav, la roluri cu totul şterse; scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulări pentru restituirea cărţilor împrumutate, pentru convocarea comisiei Bibliotecii, etc. Parcă se simte că nu mai era tânărul care luase conducerea Bibliotecii cu zece ani mai înainte, hotărît să-i îmbogăţească colecţiile şi să o organizeze metodic. De sigur boala contribuia într’o mare măsură, dar şi situaţia nouă în care era, de a fi funcţionar subaltern în instituţiunea unde fusese mai înainte conducătorul ei. Apoi, amintirea neplăcerilor suferite cu io ani mai înainte, din cauza aceleiaşi Biblioteci, ancheta judiciară, justificările la Curtea de Conturi, revocarea, totul face ca Eminescu, deşi continuând să fie un funcţionar conştiincios în lucrările pe care le execută, să rămâie totuşi doi ani în serviciul Bibliotecii, fără să lase vre-o urmă deose- bită a puternicii sale personalităţi. G. ZÂNE FALIMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Orice învăţământ trebue să urmărească ridicarea culturală şi educativă a poporului. Dar, cum nu toate popoarele se găsesc la acelaşi nivel cultural si educativ si cum structura socială a lumei t t * este diversă, e firesc ca şcoala să fie şi ea divers organizată, ţinându-se seama de realităţile şi nevoile sociale ale mediului în care ea fiinţează. Prin urmare, nimic mai greşit decât de a între- buinţa programele şi metodele dintr’o ţară, pentru a le aplica în altă ţară. Şcoala trebue pusă în cea mai directă şi intimă legătură cu societatea. Legătura dintre învăţământ şi societate este nece- sară pentru toate gradele de învăţământ. Şcoala primară dintr’o ţară agricolă trebue să fie alta decât şcoala primară dintr’o ţară industrială. Ea nu poate avea menirea de a produce numai ştiutori de carte. Ar fi să se piardă prea mult timp numai pentru atâta. Şcoala primară are datoria, în primul rând, de a crea elemente folositoare mediului social în care ab- solvenţii ei vor trăi. Nu trebue să uităm că dacă şcoala primară este, în principiu, o etapă a învăţământului, permiţând acelora ce au terminat-o să meargă mai înainte, cei mulţi rămân cu atâta. Şi atunci, se pune întrebarea: aceea ce pregăteşte şcoala primară este oare aceea ce trebue să pregătească ? Copiii care au terminat învăţământul dela sate şi au rămas numai cu el, pentru a trăi mai departe în mediul lor rural, au învăţat ei aceea ce le este mai necesar traiului lor de fiecare zi, ţinând seama de rolul ce sunt ei chemaţi să joace în viaţa Statului ? învăţământul secundar este şi o etapă de trecere la învăţă- mântul superior, dar această numai în măsura în care o societate are nevoie de elementele pregătite la universităţi şi şcolile supe- rioare. învăţământul secundar poate fi considerat ca organizare 3a8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de sine stătătoare pentru crearea elementelor folositoare socie- tăţii. Structura socială şi nevoile Statului sunt criteriile călău- zitoare în această materie. A considera liceul şi învăţământul secundar, în genere, ca o singură verigă în lanţul învăţămân- tului de toate gradele, este o evidentă greşeală. Intr’o asemenea concepţie, absolventul unui liceu devine un om neisprăvit, pe când firesc ar fi ca liceele să nu ducă în mod fatal la aceste rezultate. Universităţiile şi academiile superioare au datoria să pre- gătească tineretul pentru viaţa profesională şi să-l îndrumeze spre cercetările ştiinţifice. Dar, aceste instituţii de superioară cultură sunt în funcţiune de celelalte grade de învăţământ. In ţările în care şcolile secundare sunt socotite drept trepte de trecere la învăţământul superior, este] firesc ca năvala în uni- versităţi să fie inevitabilă şi ca mentalitatea studenţimii să fie falsificată. Dacă privim desvoltarea învăţământului în România, con- statăm, fără să vrem, că, decenii de-a-rândul, şcoala românească de toate gradele nu a avut o legătură mai adâncă cu societatea ro- mânească şi cu nevoile Statului nostru. Mai întâi, programa analitică a învăţământului primar rural, până în ultimul timp, a fost cu totul străină de nevoile populaţiei rurale, şi părinţii, care aveau conştiinţă că li se dă copiilor o învă- ţătură din care nu se putea scoate foloase gospodăriilor ţărăneşti, zădărniceau legăturile cu şcoala. Aceasta este o explicaţie pentru care, alături de lipsa de şcoli suficiente, analfabetismul din România persistă. In timp ce sunt ţări în care frecvenţa şcolară este de 100%, la noi în ţară ea nu ajunge decât la 59.8%. Iată câteva cifre mai vechi, destul de edificatoare: Frecventa şcolară este în Cehoslovacia de 100%, în Polonia de 96%, în Ungaria de 95%, în Bulgaria de 94%, în Rusia Sovietică de 70%, în Jugoslavia de 69%, iar la noi de 59.8% (vezi: I. Gabrea, Şcoala românească. Bucureşti, 1933). La şcolile primare dela sate, copiii de ţărani învăţau aproape de toate, afară de ceea ce-i mai folositor pentru nevoile lor. Iată ce trebuia să ştie un copil dela ţară, la vârsta de 10 ani, (cl. IV, FALIMENTUL ÎNVĂŢA MANTULUI 329 după programa analitică): Geografia Europei, apoi Asia, con- figuraţia Asiei, «te. Fluvii: Eufratul, Indul, Gangele, Fluviul Galben şi Ienisiei. Apoi Statele principale: Siberia, China, Japonia, etc, de asemenea rasele şi producţiunile principale şi în special acelea ce se aduc şi pe la noi. Africa, situaţiunea şi configuraţia Africei, relieful, fluvii, Nilul, Nigerul şi Congo, apoi statele şi oraşele mai importante. America, situaţia şi configuraţia celor două Americi: Oceanul îngheţat de Nord, Oceanul îngheţat de Sud şi Oceanul Pacific. Munţii Cordilierii de Sud şi Nord, platoul Braziliei. Fluvii: Missisipi, St. Laurenţiu, Amazonul. State: Canada, Statele Unite, Mexic, Brazilia, Argentina, şi tot aşa se procedează şi cu studierea Oceaniei. Istoria popoarelor şi alte asemenea materii ocup au — în bună parte ocupă şi astăzi — un loc important în programele analitice ale şcoalelor primare, pe când noţiunile agricole sau noţiunile industriei casnice erau complet ignorate. Aceste din urmă cunoştinţi sunt însă mai necesare ţăranului nostru, chiar decât scrisul sau cetitul. Plugarul român nu este un emigrant ca locuitorii ţărilor colo- niale pentru ca să-i fie util să cunoască marile continente cu aspectele lor fizice şi sociale. El rămâne lipit — în cele mai multe cazuri — de ogorul lui şi are mai multă nevoie de noţiuni de higienă pentru a cunoaşte condiţiunile unui trai şi alimentaţie sănătoasă, decât de a şti ce produce Oceania şi unde se găseşte aşezat fluviul Missisipi. Această stare de lucruri ne duce la constatarea că învăţământul nostru este o creaţiune a concepţiei burghezo-capitaliste, deşi era menit să facă educaţia unui popor de plugari. • Dar învăţământul primar dela sate nu are nevoie numai de o modificare de programe. El trebue schimbat şi în metodele lui, metode care nu corespund nici timpului, nici necesităţilor sociale ale naţiunei. Pentru aceasta se impune reorganizarea şco- lilor normale, aceste pepeniere de luminători ai satelor. Aşa dar, refacerea programelor şi mentalităţii şcolilor normale. Viitorul luminător de sate trebue să fie, în primul rând, un emerit agri- cultor. Fiecare şcoală ar trebui să aibă câmpul ei de experienţă. Poate chiar orarele ar trebui schimbate, ca vara, în timpul mun- 33° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cilor agricole, copilul dela ţară să înveţe dela dascăl lucruri care să fie de folos şi părinţilor. învăţământul la sate trebue să fie mai cu seamă un învăţământ practic, cu aplicaţiune imediată la viaţa rurală. Tot ce viaţa de fiecare zi cere unei gospodării ţără- neşti, în legătură cu activitatea agricolă, cu higiena, cu biserica, cu supersitiţiile şi credinţele populare, tot trebue să cuprindă învăţământul dela sate şi nimic străin de această sferă de preocupări. Aşa dar, şcolile normale trebuesc refăcute mai înainte de orice. Absolvenţii şcolilor normale, viitorii luminători ai satelor, au un rol mai mare decât profesorii de liceu sau de Universitate. 'Aceştia din urmă pot fi mai rigizi, mai unilaterali. Ei se ocupă mai cu seamă cu pregătirea profesională, pe câtă vreme învăţă- torul trebue să fie mai puţin rigid şi mai variat în acţiunea lui. Fiecare învăţător trebue să pregătescă tineretul după nevoile locale ale satelor în care-şi împlineşte misiunea. Intr’o regiune de munte, va fi obligat să se ocupe cu toate problemele care inte- resează populaţiei dela munte, într’o regiune de şes sau de bălţi va trebui să se ocupe cu alte probleme de interes local, şi aşa mai departe. Prin urmare, învăţătorul care vrea să corespundă necesităţilor şcolare trebue să aibă o pregătire variată. Dar, în afară de aceasta, unluminător de sate trebue să fie şi un misionar. Jîducaţia lui este bine să se facă în acest sens. Cine se face învăţător numai pentru a-şi asigura o pâine, acela devine un adevărat pericol. Nu poate reuşi nimeni — mai ales în acest domeniu — decât dacă socoteşte catedra drept un apostolat. De aceea şcolile normale au datoria ca alături de carte să mai » dea şi suflete. Fără suflet, nu se poate face şcoală. Profesorii şcolilor normale trebue ca ei însăşi să fie nişte apostoli, însufleţiţi de marea lor chemare, pentru ca să poată da misionarii de care au nevoie satele noastre. Un învăţător luminat şi cu suflet — desbrăcat, de preocupări politice — devine înţeleptul satului, sfătuitorul bun al tuturor, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Judecând astfel lucrurile, trebue să recunoaştem că în învă- ţământul primar dela sate totul este de refăcut. Să nu mai vorbim de tradiţie, să nu ne mai gândim la trecut şi să o luăm dela capăt. FALIMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 331 Dacă trecem la învăţământul secundar, constatăm aceleaşi lacune, aceeaşi lipsă de înţelegere pentru nevoile vieţii noastre de stat. Până acum în urmă — când s’au desfiinţat mai multe licee înfiinţându-se şcoli industriale şi comerciale — putem spune că a existat un total desacord între structura societăţii româneşti- şi învăţământul secundar. In adevăr, nu mai departe decât acum câţiva ani, peste 75% din şcolile noastre secundare aveau un caracter teoretic şi nici 25% nu aveau caracter practic. Aceasta se datora unei concepţii greşite care a dăinuit decenii de-a-rândul în România, că liceul este anticamera Universităţii. Concepţie greşită, pentrucă de o parte clasa noastră de mijloc rămânea veşnic lipsită de elemente naţionale, iar de altă parte Universităţile erau asaltate de toţi absolvenţii şcolilor superioare pentru a deveni solicitatori de slujbe. . învăţământul secundar trebue îndrumat pe drumurile ocu- paţiunilor practice, care să creeze o clasă de mijloc cu caracter naţional. Şcoli de meserii, şcoli comerciale, şcoli agricole, iată de ce are nevoie ţara noastră. Dar aceste şcoli au nevoie de o organizare practică, fără nici o asemănare cu acelea pe care le-am avut până acum. Ele nu trebuesc socotite scări de trecere la învăţământul superior şi nu trebuesc alimentate cu aspiranţi la slujbe publice. Din nenorocire şi şcolile practice sunt dominate de menta- litatea abstractă şi birocratică care a dominat tot învăţământul românesc. Absolvenţii şcolilor profesionale trebue să devină factori activi în viaţa economică, dar pentru aceasta este absolut necesar să se schimbe fundamental mentalitatea acelor care le conduc. Viaţa noastră economică niciodată nu a avut mai multe nevoie de meseriaşi români ca acum, când toate meseriile sunt în mâinele minoritarilor şi tot nu sunt destui pentru nevoile mereu crescânde ale unei ţări care e pe calea unei remarcabile evoluţii economice. * * * Dar, în afară de faptul că liceele noastre au fost făcute numai pentru a pregăti tineretul la intrarea în Universităţi, ele mai au o serie întreagă de lacune. Voi căuta să mă ocup de cele mai grave. In primul rând, socotesc că programele sunt prea încărcate, 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE profesorii independenţi unii de alţii, fiecare socotind că materia lui e cea mai principală, obligând copii să cuprindă un material peste puterile lor medii. Acest lucru a făcut din şcoală o sperietoare. Sunt oameni bătrâni care şi astăzi sunt stăpâniţi de coşmarul liceului. De câteori nu visăm noi astăzi chiar pe dascălul neîndurător care ne-a prins cu lecţia neştiută. Dar, cum să-si cunoască şcolarul totdeauna lecţiile când, din lipsa de înţelegere a dascălilor, de multe ori este obligat să înveţe pentru aceeaşi zi trei poezii, una în româneşte, alta în franceză şi alta în limba germană, fără să mai socotim celelalte materii la care urmează să fi pregătit. Un liceu, spune Jules Payot1) este o juxtapunere de specialişti. « Fiecare profesor este ca un locatar parisian: el ignorează aceea ce se petrece la etajul de sus şi de jos. Niciodată cineva nu stabileşte bilanţul acelor ce ştie un elev. Profesorul primeşte copilul Iară dosarul acelora ce elevul a învăţat mai înainte. Nu este nici o cola- borare între profesori, etc. ». (Op. cit. pag. 49). « Trebue ca un copil să aibă un creer robust ca să resiste la o îndopare anarhică şi la şapte ani de grijă asfixiantă» (Idem). Exact ca la noi, cu deosebire, că perioada de îndopare nu e de şapte, ci de opt ani. Din cauza faptului că fiecare profesor se ocupă numai de materia lui pe care o socoteşte mai principală, fără considerare la încărcarea programelor, copii termină liceul cu o idee apro- ximativă de ceea ce ar trebui să ştie. De multe ori o clasă de liceu este mai grea decât un an de Universitate. La Universitate, ma- teriile sunt apropiate prin natura lor, se înlănţuesc între ele, iar libertatea academică îţi dă timpul necesar să rumegi cunoş- tinţe în linişte. La liceu, diversitatea de materii îngreuiază situaţia. Chimia, alături de literatură şi matematica alături de latină face pe elev să încerce o izolare de preocupare pentru fiecare materie în parte. Şi e foarte greu, mai ales când orariile sunt astfel alcătuite, încât în aceeaşi zi se găsesc cele mai deosebite dintre obiecte. Orariile nu sunt alcătuite după criterii didactice, ci din motive de alt ordin. Profesorii se aranjează între ei după ocu- paţiile de ordin extra-şcolar. Aşa se explică că în unele zile sunt 1) La faillite de l’enseignement, Paris. Alean. 1937. FALIMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 333 materiile cele mai grele pe când în alte zile nu se predau decât dexterităţile. De altă parte, cărţile noastre didactice sunt prea complicate. Cuprind prea mult. Amănuntele împiedică privirea de ansamblu, în vreme ce elevul de liceu trebue să termine şcoala posedând cunoştiinţele generale, nu speciale. Efortul ce se cere copiilor dela licee de a memoriza nume, ani şi amănunte, îi împiedică de a fixa liniile mari ale unei discipline. Am cetit eu însumi o teză de cl. I liceală, despre secolul lui Pericle, dată de un şcolar care ştia cum se învaţă. Cuprindea liniile mari de caracterizare ale secolului, cu caracterele lui dominante şi profesorul o notase cu 5, când ea ar fi meritat nota 8. Dar profesorul nu fusese mulţumit pentrucă lipseau nume şi ani, care şi aşa sunt menite să fie uitate! Când pretinzi prea mult, nu poţi fixa nimic. Este posibil ca pentru un moment să reţii toate cifrele şi toate numele, dar este imposibil ca să le reţii pentru multă vreme. Iată de ce marele pedagog şi psiholog Payot'spune: «Elevii noştri sunt ca turiştii care vizitează toate tablourile muzeelor din Italia, dar în amintirile cărora nu rămâne decât o impresiune de buimăceală şi de oboseală » (pag. 50). ' S’a zis: mai bine ar fi ca copii să fie surdo-muţi până la vârsta raţiunei. Şi cred că această afirmaţie este perfect justă în ţările cu un învăţământ prost organizat. In comparaţie cu alte ţări, România are programe prea în- cărcate. Manualele de liceu sunt de multe ori adevărate cursuri universitare, de aceea socotesc că o primă datorie a Ministerului Educaţiei Naţionale este de a crea cărţi tip, caracterizate prin claritate şi simplicitate. îmi permit a crede că şi materiile astfel cum sunt încadrate în cei opt ani de liceu ar trebui să fie revizuite. Aşa, bunăoară, stu- diul istoriei, începe în cl. I-a cu Antichitatea şi termină cu istoria contemporană. Mă întreb, dacă această clasificare logică în fond şi care poate să-şi aibă rostul ei la Universitate se întemeiază pe principiile pedagogice la liceu. Copilul de 10 ani se găseşte în faţa unei noian de nume cu totul noi, despre care nu a auzit niciodată vorbindu-se în familie (primul for de educaţie), nume şi ani pe care este obligat să le memoreze. Toţi regii 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE asirieni, egipteni şi babilonieni cad ca lovituri de ciocan peste creerele fragede ale copilaşilor care, terorizaţi de simţul datoriei, sunt obligaţi să facă eforturi exagerate de memorie. Cred că ar fi mai normal să se înceapă liceul cu istoria contemporană — în care copii vor găsi desigur nume de regi şi oameni despre care au auzit vorbindu-se în casa părinţilor lor. Să nu mi se obiecteze că sunt copii care fac bine faţă acestor stări de lucruri. Acei care ajung să răspundă acestor exigenţe o fac cu jertfa sănătăţii lor, muncind până noaptea târziu — peste orele de curs. Aşa se explică că premianţii din România nu ajung oameni de prima mână în viaţa socială. Ei se sleiesc înainte de a ajunge la maturitate. Liceul nu trebue să se întemeieze pe efortul de memorie şi pe îngrămădirea de materii, cu riscul de a ucide individualitatea elevilor. Şcoala trebue să urmărească, în primul rând, dezvol- tarea personalităţilor. Desigur, programele sunt alcătuite pentru puterile medii ale elevilor. Dar, socotesc că această medie la noi în ţară este exagerată. La aceste exagerări se mai adaogă, ade- seori, exagerările profesorilor, care cu cât ştiu mai multă carte, cu atâta îşi închipuesc că şi elevii lor sunt datori să ştie tot atâta. De multe ori profesorii uită un lucru de o importanţă covâr- şitoare pentru rolul lor de educatori. La un liceu vin copii din toate straturile sociale, cu eredităţi deosebite, cu sănătate variată. Payot afirmă că din patruzeci şi doi de elevi dintr’o clasă, numai patru au o vedere normală. Mulţi copii sunt anormali, suferind de insuficienţă tiroidiană, vegetaţiuni, fermentaţiuni intestinale, etc., 39% sunt nervoşi la extrem. Cine se preocupă de aceste lucruri? La Paris 15% din şcolari sunt atinşi de tuberculosă pulmonară. Fetele de liceu sunt ane- mice : ele au în general, având aerul de a suferi, figuri semănând a « papier mâche », umeri aduşi. (Op. cit. pag. 78). Atenţia copiilor este în directă legătură cu starea lor sanitară. Profesorii au datoria să observe aceste lucruri. Dacă toţi profe- sorii ar fi şi pedagogi, nu s’ar mai putea plânge cineva pă nu poate urmări cursurile savante ale învăţaţilor lor profesori 1 Am constatat din experienţa mea de profesor, de aproape două decenii, că nu există elevi proşti. Excepţiile sunt atât de mici încât nu contează. Totul este să intri în sufletul şi în mintea FALIMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 335 fiecăruia. Să nu socoteşti că ţi-ai împjinit datoria dacă ai făcut o lecţie frumoasă. Lecţia poate fi mai puţin frumoasă, dar să se adreseze direct acelora cărora le-o faci, privind în ochii fiecăruia să vezi ce ecou are învăţăturile tale în minţile ascultă- torilor. Fără acea permanentă legătură între elev şi profesor, nu se poate clădi nimic temeinic. ’ Creşterea şi dezvoltarea copiilor se face într’un ritm inegal. Totul depinde numai de timpul în care-şi desfăşoară fiecare energiile vitale. Acela care se dezvoltă într’un tempo mai încet — şi sunt foarte multe cazuri de acestea — este pus într’o situaţie de inferioritate faţă de colegii lui, dacă profesorii nu fac nimic pentru a lua în considerare aceste esenţiale fapte. Graba cu care unii profesori îşi fac lecţiile constitue o adevă- rată povară pentru copii şi mai ales pentru acei cu un proces de dezvoltare mai lent. Iată ce spune în această privinţă Alain: « De sute şi sute de ori, am suferit observând graba trepidantă a maeştrilor instruiţi şi conştincioşi care vorbeau, vorbeau, în timp ce elevii erau atenţi tot aşa cum eşti în faţa unui « faiseur de tours ». îşi poate oricine închipui ce se petrece în mintea copiilor când dela 8—i, cinci profesori fac exerciţii de elocvenţă, rămânând că după prânz, până seara târziu copii să se căznească a pune ordine în materialul îngrămădit cu atâta grabă 1 Psihologul Chad- wick evaluează la 15 minute durată maximă a atenţiunei unui copil de 6 ani; la 20—25 minute aceea a copiilor de şapte până la 12 ani şi de 30 minute a copiilor de 12—14 ani. De aceeaşi părere este şi Payot care se întreabă: Ce să gândim de cele 4 ore de clasă — la noi 5 — impuse copiilor de 15 ani ? Şi mai departe r « Et que penser dşs insenses qui ont impos6 Ies programes monstrueux de l’enseignement secondaire ?» (op. cit. 243)- _ _ Câtă potrivire cu stările dela noi din ţară 1 Fără îndoială că şcoala românească trebue să se inspire din nevoile neamului şi să se identifice cu aspiraţiunile la care are dreptul poporul românesc. In primul rând, ea trebue să ţină seama de faptul că încă suntem o ţară agricolă şi că, din toate clasele sociale ale poporului nostru, tot clasa ţărănească are mai multă 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nevoie de lumină şi de îndrumare pentru rosturile ei de gospo- dărie agricolă. învăţământul dela sate nu poate urmări decât lupta împotriva analfabetismului şi lupta pentru luminarea ţară- nimei asupra nevoilor > boli, tocmai din cauza acestui echilibru şi acestei armonie a creerului lor. Omul primitiv şi popoarele inculte prezintă un procent foarte redus de asemenea boli; omul modern civilizat prezintă, dimpo- trivă, în ultimul timp, o mărire foarte accentuată a acestora şi ele merg crescând paralel cu cultura şi civilizaţia. Spitalele de boli mintale sunt pline şi nu pot satisface necesităţile, maladiile de acest fel fiind mai numeroase decât toate celelalte la un loc. Carell citează după Dr. C. W. Beers: o persoană la 22 trebue să intre într’un ospiciu. In Statele-Unite există de opt ori mai mulţi bolnavi internaţi pentru boli mintale decât pentru tuberculoză. In fiecare an, 68.000 de cazuri noi sunt internate. In 1932 erau inter- naţi în spitalele de boli mintale ale Statului 340.000 nebuni, câţi vor fi fost în sanatoriile private şi câţi în libertate ? Numărul total al celor atinşi de maladii psihice trebue să fie foarte mare şi nu numai în Statele-Unite la care se referă această statistică, ci în toate Statele civilizate. In Germania de ex. anual se află 300.000 de internaţi. Psihopatiile devin astfel mai ameninţătoare ca tuberculoza, cancerul, sifilisul, cu atât mai mult cu cât sunt în plină creştere. S’a simţit de aceea nevoia în ultimul timp de o profilaxie a lor, dar ce profilaxie eficace putem face când cauza rezidă însăşi în orga- ÎNCOTRO MERGE UMANITATEA? 347 nizarea activităţii noastre hipercivilizate; suntem intoxicaţi cu pro- dusul propriilor noastre activităţi intelectuale, un mediu, cum spunea Carell de a cărui influenţă suntem incapabili să ne apărăm. Iată realitatea care cu siguranţă că e şi mai crudă, dacă ne gândim la atâţia nervoşi şi nevropaţi care nu intră în categoria celor de mai sus, dar care alcătuesc totuşi majoritatea în ţările civilizate. Dar numărul enorm al sinuciderilor care a crescut înspăimântător şi evoluează paralel cu civilizaţia ? Dar cel al crimelor care urmează acelaşi ritm ? Toate denotă acelaşi desechilibru. La ce ţin toate acestea ? Numai la desechilibrul funcţional despre care vorbeam, sau există şi defecte morfologice în structura intimă a creerului, greu de prins, făcând parte chiar din evoluţia lui ? Această disproporţie morfo-fiziologică care sleieşte specia umană şi asupra căreia am insistat mai sus, dar căreia îi datorăm incontestabil inteligenţa, cultura şi civilizaţia noastră, poate că desechilibrează din ce în ce o stare existentă, depăşind necesarul într’atât, încât întocmai ca atâtea organe crescute ortogenetic să nu-şi mai poată îndeplini în mod util funcţiunea pentru care s’a creat. Creşterea aceasta a inteligenţei lui, consecutiv creşterii ortoge- netice a creerului său, şi-a folosit-o incontestabil cât a putut mai bine pentru asigurarea existenţei lui; dar tot această inteligenţă şi-a utilizat-o şi pentru a-şi crea şi condiţii dăunătoare lui. O funcţiune, o necesitate oarecare a unui animal despre care se spune că are creerul strict suficiente îndeplinită atât cât îi permite starea organului, în orice caz suficient şi în armonie cu cerinţele lui. Inteligenţa omului capabil să ia hotărîri forţează dim- potrivă necesităţile organismului, sau depăşind utilul, ori nesatisfâ- cându-1, căci omul nu-şi cunoaşte totdeauna, cu toată inteligenţa lui, toate necesităţile lui funcţionale; prin aceasta, el îşi pregăteşte însă distrugerea lui şi a speciei lui. Creerul şi inteligenţa lui care l-a ridicat atât de sus, tot ei poate să şi-l distrugă; căci foarte binele este de cele mai multe ori duşmanul binelui. Cine poate însă nega influenţa binefăcătoare a desvoltării creerului, a inteligenţii şi a civilizaţiei asupra individului, familiei şi societăţii ? Ce binefacere poate fi mai mare decât a fi ferit de lupta aprigă pe care strămoşii noştri din paleolitic ca şi antropo- morfele de azi trebuiau să o ducă cu duşmanii şi greutăţile de tot felul care urmăreau să-i distrugă ? şi prin ce mijloace teribile şi cu 348 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce greutăţi luptând, au putut aceştia să se menţină ? Dar binefacerile civilizaţiei care nu-1 mai fac să sufere de intemperiile chinuitoare, de foame, de boli distrugătoare ? Acestea nu sunt o binefacere ? Dar maşinismul care-i cruţă puterile şi care, în timpurile mai înapoiate ca şi la popoarele inculte de azi, sleesc puterile şi distrug individul ? Dar atâtea alte produse ale creerului său de intelectual, care tind la o satisfacere cât mai completă a plăcerilor lui sufleteşti şi sensoriale din ce în ce mai complicate şi rafinate ? Astfel că inteligenţa omului suprimând toate nevoile care-i stau în cale, suprimând timpul şi spaţiul, putând fi în legătură şi comunica cu semenii săi şi lua cunoştinţă de tot ce se întâmplă din orice parte a globului, şi-a creat astfel un mediu mult mai plăcut, mult mai binefăcător, mult mai util şi, s’ar crede, mult mai fericit ca cel oferit de natură. Azi mediul la popoarele civilizate a devenit atât de bogat şi variat, încât nu numai că satisface necesităţile lor cele mai variate ca şi dorinţele cele mai rafinate, dar, depăşindu-le, cu mult le-au obosit. Raţiunea şi conştiinţa, desvoltarea personalităţii, a eului lui şi a simţului moral etc., l-au ridicat însă pe om aşa de sus faţă de toate vieţuitoarele, încât poate, cu drept cuvânt, ar avea dreptul să nu se mai considere ca făcând parte dintre ele, ci o fiinţă transmisă de providenţă pentru a se bucura de toate cele de pe pământ create pentru el. Oare cunoscutul biolog Broom nu observă că, în ultimii io milioane de ani, nu a apărut nici o formă nouă de viaţă pe glob, ca şi când nu mai era nevoie de evoluţie după apariţia omului ? De sigur că, privite din acest punct de vedere, binefacerile pe care i le-a creat inteligenţa lui nu pot fi comparate şi omul trebue separat complet de restul vieţuitoarelor, aşa de mare e diferenţa dela el la ele. Dar fericirea lui ? Civilizaţia a mers paralel cu ea ? Dimpotrivă, toată această consecinţă morfo-fiziologică — ortogeneza creerului lui — creatoarea civilizaţiei îi reduce fericirea. Fericirea e în noi şi nu în afară de noi şi dacă ea nu e decât satisfacerea cât mai completă a cerinţelor noastre conştiente şi inconştiente, atunci, cu cât organismul e mai simplu, cu atât cerinţele sunt mai puţine, mai uşor de obţinut, şi fericirea, sau mai bine zis mulţumirea, mai aproape. încotro mbrge umanitatea? 349 Omul de azi în faza de inteligenţă, de complicaţie civilizatoare la care a ajuns, se depărtează din ce în ce mai mult de ea. De aceea, mulţumirea o găsim mai de grabă în straturile inferioare ale socie- tăţii decât în cele superioare, la popoarele mai inculte decât la cele civilizate, la copii decât la adulţi şi sigur la animale decât la oameni. Oare oamenii din primele timpuri de civilizaţie nu erau şi ei fericiţi ? sau cei din antichitate, Evul Mediu, Renaştere nu erau tot aşa de fericiţi ca azi ? A trebuit să vie ultimele binefaceri ale civilizaţiei pentru a ferici omenirea: trenul, vaporul, automobilul, aeroplanul, cinematograful, telefonul sau radio? Oamenii de acum 15—20 de ani nu erau fericiţi pentrucă le lipsea radio, cinematograful vorbitor sau nu aveau la îndemână aeroplanele de azi ? Iar cei de acum 40 ani pentrucă le lipsea cinematograful sau automobilul nu erau fericiţi ? sau, în fine, cei care au trăit acum 80—100 ani erau nenorociţi că nu cunoşteau trenul, vaporul sau telefonul ? Atunci ar trebui să nu fim niciodată mulţumiţi, pentrucă nu vom putea profita de viitoarele descoperiri. De fapt, dacă nu ai cuno- ştinţă de ele, nu ai ce dori. Sau civilizaţia nu face decât să mărească dorinţele noastre, complicându-le din ce în ce şi depărtându-ne astfel de mulţumire. Aşa încât, deşi profităm din plin de bine- facerile civilizaţiei şi ne simţim bine cu ele, acestea însă nu ne asigură fericirea, ci numai comoditatea care, depăşind necesităţile organice, pune organismul în condiţii speciale de existenţă faţă de mediul care l-a produs. In biologie însă, problema omului nu trebue privită separat de celelalte probleme, ea face parte din aceeaşi evoluţie a vieţuitoarelor şi legile care se aplică acestora trebue să se aplice şi omului. A con- sidera problema antropocentric, înseamnă a părăsi terenul ştiinţific, şi în acest caz nu se poate discuta nimic. Privită pur biologic şi în raport cu cele expuse până aci, evoluţia umanităţii trebue să urmeze soarta impusă speciei sale. Azi tot ceea ce noi numim cultură, civilizaţie, fericire, nu au sens decât pentru individ; faţă de legile biologice care influenţează evoluţia şi sfârşitul speciilor şi care se aplică tuturor vieţuitoarelor, ele sunt lipsite de sens. Singurile elemente care ar putea influenţa unele din ele sunt acelea care pun organismul în condiţii optime de rezistenţă faţă de tendinţa de distrugere a mediului. Dar acestea nu au nici un raport cu civilizaţia, comoditatea sau fericirea individului, ba, dimpotrivă, 350 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cele mai multe din ele punând organismul în condiţii mai infe- rioare de rezistenţă, favorizează acţiunea distrugătoare a me- diului. Influenţele cosmice care au impus apariţia, evoluţia şi dispariţia speciilor ne sunt încă complet necunoscute; ceea ce ştim, e că unele au avut o evoluţie extrem de lungă, conservându-se chiar din primar, altele foarte scurtă, între ele găsindu-se toate variaţiile. Care va fi durata evoluţiei speciei umane ? Cum ea se găseşte în plină desvol- tare, probabil că va trece mult până se va produce dispariţia ei. In acest timp, noile condiţii ale mediului create de om pot in- fluenta ele mersul evenimentelor favorabile sau defavorabile lui ? » E greu de spus; un lucru pare probabil, dacă acestea nu ar putea influenţa evoluţia speciei umane, în orice caz ele exercită, după cum am văzut, o netăgăduită influenţă asupra constituţiei individuale, atât fizic cât şi psihic. Aceste influenţe desechi- librează funcţiunile, producând o disarmonie a lor şi punându-le astfel în condiţii desavantajoase faţă de mediu. Dar ceea ce exage- rează şi mai mult această disarmonie este lipsa completă de selec- ţiune. Animalele nedomestice sunt supuse selecţiunii naturale, cele domestice sunt supuse celor artificiale, omul nu e supus nici uneia nici alteia. Din această cauză, se perpetuează o serie de defecte existente sau câştigate în urma activităţii lui şi prin aceasta ele se vor exagera şi înmulţi într’atât, încât e locul să ne întrebăm dacă nu prin acest mijloc va dispare umanitatea, sau în orice caz nu acesta va fi un element hotărîtor în evoluţia ei. De aici necesitatea simţită în ultimul timp a unei ameliorări rasiale printr’un echilibru al funcţiunilor şi printr’o selecţionare raţionalizată. Sportul care a luat un avânt aşa de mare e de sigur un corectiv. Dar trebue să recunoaştem că totuşi e prea puţin, prea e standardizat, nu e încă suficient de raţionalizat şi nu este practicat pe o scară suficient de întinsă, mai ales în lumea intelectualilor, tocmai acolo unde nevoia este mai mare. Sportul însă nu numai ca spectator, ci ca executant constitue totuşi un mijloc bun, deşi insuficient pentru echilibrarea func- ţiunilor. El trebue însă raţionalizat după necesităţile organice şi practicat mai sistematic şi continuu. Eugeniei însă i se incumbă sarcina unei selecţionări a mate- rialului uman, ea trebue să aibă primul şi ultimul cuvânt. Din ÎNCOTRO MERGE UMANITATEA? 351 nenorocire, asupra omului nu se poate acţiona cum s’ar acţiona asupra animalelor, de aceea câmpul ei este din necesitate mult mai restrâns, de unde şi rezultatele mai insuficiente. O eliminare a celor slabi, infirmi, etc., nu se poate face, ba chiar dimpotrivă societatea cheltueşte cu ei mai mult decât cu sănătoşi, dar o împie- decare a încrucişerilor între ei şi chiar o sterilizare a lor e indispen- sabilă. Este tocmai ceea ce urmăreşte eugenia, reuşind în parte în această direcţie. De asemenea o desvoltare a celor tari, bine dotaţi, e mai necesară pentru regenerarea umanităţii, decât conservarea prin toate mijloacele de procreaţie a criminalilor, incapabililor, nedesvoltaţilor, psichopaţilor şi, în fine, a tuturor degeneraţilor. Căsătoriile între indivizii prezentând ambii stigmate de degeneres- centă, mai ales când ele sunt aceleaşi ca si între bolnavii de maladii cronice care se moştenesc, aşa cum se practică azi, este o nenorocire; ele au contribuit cel mai mult la degenerările rasiale şi deci ale umanităţii; de aceea măsurile pentru împiedicarea acestor cauze de degenerare trebuesc luate cât mai neîntârziat şi cât mai radical. De sigur că s’au opus până acum la luarea măsurilor necesare o serie de considerente de umanitate. Legile biologice sunt severe însă şi cei nu ţin seamă de aceleaşi considerente şi nu se supun lor sunt exterminaţi. Intre altele, s’a mai argumentat că multe genii au ieşit din degeneraţi, desechilibraţi etc. Incontestabil că se pot ivi genii şi din aceştia, dar până la apariţia acestora, aceştia nasc de sigur mii de degeneraţi, care, fiecare la rândul lor, vor da naştere altora, şi umanitatea va putea aştepta mult şi bine până va fi refăcută de câteva genii, «Jupă ce va fi distrusă de milioane de degeneraţi. Cu toate acestea, oare o specie, în general, şi cea umană, în special, privită biologic, aşa cum am pus-o la început, poate fi influenţată în evoluţia ei de factori de natură celor amintiţi ? > > > Poate oare creerul omului cu toată inteligenţa sa şi toată civi- lizaţia prezentă şi viitoare să împiedece, să favorizeze sau să devieze direcţia ei de evoluţie ? In definitiv, selecţia naturală, lupta pentru existenţă, adaptarea la mediu ca şi atâtea influenţe ale acestuia, cunoscute în biologie ca legi, sunt în adevăr ele care au făcut să nască, să evolueze şi să se stingă o specie ? Au apărut ele ca o con- secinţă a acestora, sau acestea nu constituesc decât câteva fapte de constatări care în definitiv nu pot influenţa mersul evenimentelor 35* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât atât cât putem şi noi în economia noastră să producem câteva modificări la animalele şi plantele de curte ? Speciile nu sunt ele produse de alţi factori mai puternici decât cei atribuiţi până acum, factori încă necunoscuţi şi imposibil de influenţat, iar specia odată apărută să-şi urmeze evoluţia ei normală până la dispariţia ei, conform unei potenţialităţi vitale proprii, indiferent de micile influenţe laterale ? Făcând şi aici aceeaşi comparaţie pe care a făcut-o un alt autor relativ la liberul arbitru; ne-am găsi ca indivizii uneia şi aceleiaşi specii într’un tren mai mult sau mai puţin rapid, care are un punct de plecare, un parcurs şi un punct de sosire; noi nu putem influenţa mersul trenului, oricât ne-am agita în interior, cel mult ce putem face, este a ne plasa cât mai bine, a ne simţi cât mai comozi, a conversa sau a ne distra; atât depinde de noi şi mai mult nimic. Dar totuşi e foarte mult. De aceea, recunoscând că nu cunoaştem încă nimic asupra adevăratei evo- luţii a umanităţii si mai ales a sensului ei, să ne căsnim totuşi să ne facem călătoria cât mai plăcută, trăind şi desvoltându-ne armonic şi sănătoşi cu toate facultăţile şi puterile intacte, pentru a putea profita cât mai bine şi cât mai mult de tot ceea ce ne oferă natura. In acest scop, creerul nostru care şi-a creat prin civilizaţie un mediu defavorabil trebue să şi-l modifice printr’o raţionalizare conform necesităţilor lui biologice şi nu numai a plăcerilor lui. Dr. C. C. VELLUDA PROBLEMA LITERATURII LA PLATON Intre atitudinile făcute să înlesnească înţelegerea sistemului platonic de gândire, adoptate de critică în cursul ultimelor decenii, puţine mi se par comparabile şi nici una mai bogată în rezultate decât tendinţa de a scoate în evidenţă preocuparea de reformă socială la filosoful în aparenţă lipsit de orice atingere cu realul şi cu istoria. « In aparenţă », pentrucă, în fapt, dela începutul până la sfârşitul activităţii lui filosofice, autorul Statului n’a încetat de a se arăta preocupat de organizarea societăţii: o vreme cu intenţia mărturisită de a lua parte activă la desfăşurarea vieţii politice a Athenei; mai târziu, după repetatele desamăgiri legate de călătoriile în Sicilia, unde sperase să-şi vadă realizat idealul de guvernământ, cu nădejdea de a putea înrâuri -pe calea scrierilor asupra spiritelor capabile să-i pună în practică învăţătura. Această aplecare a lui Platon spre social, tot mai mult reliefată, în vremea din urmă, în lucrări ca monumentala Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt a lui Robert von Pohlmann, ori în pătrunzătoarele interpretări ale Canonicului Dies, a format la noi obiectul unui studiu recent al d-lui Alexandru Claudian: Colecti- vismul în filosofia lui Platon (Iaşi, 1936). întemeiat pe o amănunţită cercetare a textelor şi ajutat de o ^scuţită înţelegere psihologică, d. Claudian a urmărit să lămurească, în chip special, mobilele sufleteşte ale filosofiei sociale propovă- duite de autorul Legilor. Studiul d-sale este însă şi o contribuţie la precizarea locului ocupat de politică între subiectele de meditaţie ale întemeietorului Academiei: loc atât de însemnat, preocupare atât de statornică, încât se poate spune fără exagerare că, până şi în dialogurile socotite străine de asemenea intenţii (în Timaios, 8 3S4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bunăoară), gândul autorului a fost de a face pe contemporani mai buni, mai virtuoşi, pentru ca, transformaţi moralmente, să poată vieţui armonic într’un Stat desbărat de păcatele Statului atenian al vremii. Alături de aspiraţia către o rânduială socială superioară, ostili- tatea pentru democraţia ateniană e, într’adevăr, una din constantele sufleteşti ale filosofului. Explicabilă prin nobleţea obârşiei, prin sentimentele de afecţiune ce-1 legau de unii din conducătorii par- tidului aristocratic, în sfârşit prin întreaga lui formaţie intelec- tuală, această ostilitate era de altminteri justificată de excesele îngrijorătoare ale demagogilor timpului. Mai mult decât oricare, condamnarea lui Socrate, lovind deopotrivă în afecţiunea pentru maestrul iubit şi în sentimentu-i de dreptate batjocorit de această crimă judiciară, era făcută să-l depărteze de frământările politice ale patriei. Şi nu numai ale patriei. Cum avea s’o mărturisească singur, spre sfârşitul vieţii, într’un fragment al autobiografiei care e Scrisoarea a Vil-a: « am înţeles, în cele din urmă, că toate Statele din zilele noastre sunt rău cârmuite, că legile lor sunt aproape de neîndreptat fără măsuri energice înlesnite de împrejurări fericite. Am fost atunci în chip irezistibil împins să laud adevărata înţelep- ciune şi să proclam că numai în lumina ei se poate cunoaşte unde stă dreptatea, în viaţa obştii şi în viaţa fiecăruia. Relele nu vor înceta pentru oameni înainte ca neamul înţelepţilor adevăraţi să fi ajuns a-i cârmui, sau ca, printr’un har dumnezeesc, mai marii cetăţilor să fi început să se îndeletnicească cu filosofia » (326 b). In umbra platanilor Academiei, devenită refugiul inaccesibil al meditaţiilor lui, Platon avea să continue să reflecteze la condiţiile Cetăţii desăvârşite. In discutarea problemelor celor mai abstracte a căror deslegare a căutat-o; în însăşi orientarea sistemului lui de gândire, centrat în jurul unei concepţii a dreptăţii dela care sufletul însetat de absolut să se poată ridica la descoperirea lumii ideale, — singura adevărată, singura desăvârşită, singuri eternă, — stărue nedesminţită aplecarea spre social a primei tinereţi. Fără să mai vorbesc de amploarea efortului creator închinat Statului, grandioasă viziune a unei societăţi întemeiată pe dreptate şi pe armonie, în ale cărei pagini grija de buna întocmire a celor pământene se împleteşte măiestru cu speculaţia în jurul destinelor ultime ale sufletului. Această îndoită preocupare domină singulara PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 355 atitudine adoptată de Platon în judecăţile lui asupra fenomenului literar; de ea se cade să ţină seamă orice încercare de a-i pătrunde temeiurile adânci. Intr’adevăr, problema pe care din primul moment şi-o pune gânditorul nostru, în legătură cu literatura şi cu arta în general, este aceea a naturii operei de artă. Ce fel e această natură şi care e rolul pe care arta îl îndeplineşte în societate, sunt cele două între- bări la care, din punctul de vedere special care era al lui, Platon îşi propunea să găsească răspuns. Acest răspuns e cunoscut: arta fiind o amăgire, şi anume o amăgire înrâurind regiunea cea mai puţin nobilă a sufletului, cultivarea ei nu poate fi decât dăunătoare artistului ca şi iubitorului de frumos. Iar concluzia, — « unica gran- dioasă negaţie a artei din istoria ideilor », cum o numeşte undeva Croce, — concluzia e şi ea cunoscută: nici literatura, nici arta, n’au ce căuta într’o societate bine organizată şi înţelept cârmuită. • . * # N Pe punctul de a cerceta cu oarecare luare aminte temeiurile unei judecăţi atât de severe, mi se pare potrivit să împart învinuirile ridicate de Platon împotriva literaturii în trei categorii, potrivit principalelor aspecte sub care, în analizele lui, autorul Statului a găsit cu cale să examineze opera de artă 1). Cea dintâi din aceste categorii ţine de concepţia lui Platon despre lume şi realitate: se cuvin dar rânduite în ea obiecţiile aduse de filosof poeziei sub un raport pe care l-am putea numi metafizic. A doua va cuprinde obiecţiile desprinse din examinarea efectelor artei asupra sufletelor iubitorilor de frumos; aşa dar, aspectul psihologic al problemei. In sfârşit, ultima categorie va îngloba amarele observaţii ale lui Platon asupra literaturii greceşti sub raportul conţinutului moral al operelor: cu alte cuvinte, semnificaţia etică a poeziei. In ce priveşte cel dintâi aspect al problemei, — acel dela care filosoful aştepta răspuns la întrebarea: care e natura adevărată a poeziei, — nu fac decât să repet un lucru ştiut, amintind că, pentru Platon, lumea care ne înconjoară nu e decât umbra depărtată a l) întrebuinţez fără deosebire termenii de «operă literară * şi * operă de artă *, pentrucă Platon însuşi nu deosebeşte între natura uneia şi a celeilalte. De-a-lungul textului Statului, artele plastice se confundă cu poezia, deşi e neîndoios că speciala inimiciţie a filosofului priveşte pe cea din urmă. 8* 356 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singurei realităţi adevărate şi perfecte, care e lumea ideilor: lume transcendentă, existând dinainte de orice început şi făcută să dureze veşnic. Faţă de această lume desăvârşită şi nealterabilă, lumea pământească nu e decât o aparenţă trecătoare, copie fugară a originalului etern. Intre ele, singura legătură e dată de partici- parea lumii sensibile la ideile lumii suprasensibile: orice obiect ori fiinţă a celei dintâi ascunzând în lutul ei ceva din esenţa eternă din care purcede, către descoperirea căreia ne îndeamnă nostalgic amintirea obârşiei divine sădită în fiecare din noi. Acum, arta în general înfaţişându-se pentru Platon ca o mimesis, ca o «imitaţie » ori « reprezentare » a unui obiect din lumea sen- sibilă (în ce condiţii anume, şi cu ce restricţii, voi avea prilejul s’o indic mai departe), e lesne de înţeles că, oricum ar fi arătat, creaţiile ei nu puteau trece, în ochii filosofului contemplator al realităţii absolute, decât ca o copie palidă a unui original inaccesibil. Vala- bilă pentru artele plastice, constatarea e parcă şi mai valabilă pentru poezie, ai cărei reprezentanţi, scrie undeva Platon, «începând cu Homer, fie că au căutat să exprime virtutea, fie altceva, n’au făcut decât să imite imaginile acestora, fără să atingă adevărul însuşi » J). Cine se desfată cu cetirea unei opere literare ar trebui, dar, să nu uite nicio clipă că, departe de a oglindi ceea ce filosoful numeşte « adevărul » (termen prin care trebue înţeleasă esenţa eternă, ideea lucrului imitat), asemenea plăsmuiri sunt « depărtate în al treilea grad de realitate,.. biete umbre, ci nu realităţi » 2). Atâta luciditate şi atâta pătrundere nu se pot pretinde, se înţelege, decât înţelep- ţilor, spiritelor ştiinţifice preocupate de natura adevărată a lucru- rilor şi deprinse s’o descopere sub aparenţe. Cea mai mare parte a muritorilor se lasă amăgiţi de acestea, şi riscul unei asemenea amăgiri apare filosofului ca o perpetuă ameninţare pentru sănă- tatea sufletească a cetăţenilor unui Stat bine gospodărit 8). Atât şi ar fi destul. In realitate, primejdia îndeletnicirii cu literatura, fie în calitate de creator, fie în calitate de simplu iubitor al ei, e sporită încă de urmările iluziei în care ne întreţine. Ne găsim astfel în faţa celei de a doua categorii de învinuiri * *) *) Rep., X, 600 e. *) Rep., X, 598 e — 599 a. *) Rep-, X, 595 b. PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 357 formulate de Platon împotriva literaturii, acea care priveşte deopo- trivă condiţiile de elaborare şi de receptare ale operei poetice, partea sufletului care-i dă naştere şi acea care se desfată ascultând-o sau cetind-o. Despre experienţa poetică activă, despre «taina zămislirii poemelor», cum numeşte Valery actul creaţiei lirice, voi avea prilejul să mă ocup mai departe, cu mai multă amănunţime. Pentru moment, mă mulţumesc să precizez că Platon se numără printre cei ce văd în activitatea poetică o activitate iraţională, — că e poate omul care a dat fenomenului inspiraţiei formularea cea mai hotărît mistică din câte s’au încercat vre-odată. Oricare ar fi însă condiţiile creaţiei poetice, creatorii sunt puţini. Numeroşi sunt iubitorii de poezie, mulţimea anonimă a cetitorilor de toată mâna, a spectatorilor grămădiţi să aplaude reprezentaţiile de teatru. Punctul de vedere din care Platon îşi propunea să judece « cazul » literaturii, de altă parte, îi impunea şi el obligaţia de a cerceta cu atenţie reacţiile acestui public, înainte de a hotărî regimul literelor în cadrul societăţii pe care o pregătea. Astfel se face că în Stat, mai cu seamă, şi în al doilea rând în Legi, întâlnim o serie întreagă de texte consacrate aplecării muritorilor spre scrierile poeţilor şi efectelor acestora asupra bunei stări a sufletelor. Pro- blema e din acelea ce n’au încetat să pasioneze spiritele. Temeiurile psihologice ale «căutării miracolului», die Suche nach detti Wunder, cum numeşte un critic de limbă germană setea de ficţiune care ne adună în sălile de spectacol, ori ne ţine încordaţi pe filele unui roman; ori natura desfătării pe care satisfacerea acestei por- niri ne-o procură, sunt până astăzi taine nedeslegate. Simpla lor formulare, încercarea de a le da pentru întâia oară un răspuns, cinstesc pe autorul Statului. Acestea spuse, nu e mai puţin ade- vărat că, după felul nostru de judecată, un punct de vedere care subordonează arta unor criterii altfel decât estetice e un punct de vedere greşit; aşa cum greşită ni se pare tendinţa de a nu vedea în emoţiile artistice altceva decât oarbă pasionalitate. Să procedăm însă cu rânduială. Vorbind mai înainte, în treacăt, despre atitudinea ostilă a filosofului în faţa artei, am avut prilejul să pomenesc, printre argumentele lui de căpetenie, pe lângă învi- nuirea că orice artă imitativă e sortită să se realizeze pe un plan străin adevărului, pe aceea, nu mai puţin gravă, că se adresează 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în deobşte părţii celei mai puţin înţelepte din noi, acelei regiuni a fiinţei care nu-i preocupată nici de bine, nici de adevăr 1). Aluzia trebue înţeleasă în lumina precizărilor oferite de alte texte platonice în legătura cu întocmirea sufletului, şi anume cu bine cunoscuta împărţire a vieţii lăuntrice în trei categorii de activităţi: raţională, inhibitivă şi pasională. Intre aceste activităţi, în judecata lui Platon, nu există numai o deosebire funcţională, ci una calitativă; cea mai înaltă şi mai prielnică fiind socotită acea raţională, cea mai josnică şi mai vătămătoare echilibrului lăuntric acea pasională. Idealul omului cu judecată trebuind să fie, de altă parte, dobândirea unui caracter « înţelept şi calm », datoria fiecăruia din noi se înfă- ţişează singură: nu putem stimula de ajuns facultăţile noastre raţionale, după cum nu putem înnăbuşi cu destulă vigoare pornirile noastre pasionale. Se întâmplă însă că tocmai aceste porniri, în măsura în care caracterizează pe cei mai mulţi oameni, alcătuesc materia predilectă a poeziei imitative. Şi se mai întâmplă că, la sentimentele deslăn- ţuite pe care le înfăţişează, participăm într’un fel şi noi, pe calea simpatiei ce se stabileşte între cititorul ori spectatorul unei opere dramatice, bunăoară, şi eroul sau eroii acţiunii închipuite de poet. « Cât priveşte dragostea, mânia şi celelalte patimi plăcute ori ne- plăcute ale sufletului, se întreabă Platon, ... imitarea lor poetică nu are asupră-ne aceleaşi urmări ? Le nutreşte şi le stropeşte, când s’ar cuveni să le usuce; le face stăpâne pe sufletul nostru, când tocmai ele ar trebui supuse, ca să fim mai buni şi mai fericiţi, nu mai răi şi mai nenorociţi » 2). Rezultatele unei asemenea acţiuni de înteţire a funcţiunii emotive primejduesc dar echilibrul nostru moral. Făcându-ne părtaşi ai unor întâmplări jalnice sau înfrico- şetoare, cum sunt în deobşte subiectele spectacolelor tragice, autorii aţâţă şi desfată acea parte obscură a sufletului individual, care simte nevoia să lăcrimeze şi să se jeluie până la îndestulare. Cu o lipsă de stăpânire de care ne-am ruşina în viaţa de toate zilele, dar pe care avem slăbiciunea s’o credem scuzabilă când e vorba de nenorociri închipuite, înfăţişate cu artă, ne lăsăm pradă unor emoţii nevătămătoare în aparenţă, dar adânc dăunătoare în realitate, ca *) Rep., X, 603 a—b. *) Rep., X, 606 d. PROBLEMA LITERATURII LA PLATON -359 unele ce slăbesc resorturile simţirii şi dau părţii celei mai neguroase a sufletului întâietatea cuvenită funcţiunii lui raţionale. De unde concluzia inevitabilă: dacă nu vroim ca patimile să înnăbuşe jude- cata, aşa cum buruiana năpădeşte semănătura neplivită, sufletele cetăţenilor Statului ideal trebuesc ferite de turburarea emoţiilor de tot felul 1). Către o încheiere asemănătoare avea să ducă de altminteri şi cercetarea literaturii timpului sub ultimul din cele trei aspecte avute în vedere de Platon: examinarea ei sub raportul etic. Mai mult decât din oricare altă parte a discuţiei, reiese lămurit din argumen- tele folosite de filosof în această ordine de idei că ostilitatea mani- festată literaturii priveşte, în primul rând, literatura dramatică, împreună cu epopeea, — în şi mai mare măsură decât aceasta, — producţia tragică a secolului al V-lea, despre care Platon putea avea o viziune neasemuit mai completă şi mai directă decât a noastră, oferă întemeietorului Academiei cele mai numeroase temeiuri de învinuire. In primul rând, pentru lumina defavorabilă în care înfăţişează divinitatea, punând în scenă zei însufleţiţi de porniri omeneşti, despuiaţi de majestatea şi de seninătatea atribuite de înţelepţi Olympienilor. «Dintre toate spusele oamenilor, se indignează Platon prin gura lui Socrate,— cele mai nesăbuite sunt cele despre zei şi despre virtute. De cele mai multe ori, zic ei, Zeii hărăzesc oamenilor de ispravă nenorociri şi trai rău, în vreme ce ticăloşilor le dau tocmai dimpotrivă... Vorba asta o repetă... după chezăşia poeţilor... Ba unii, ca să găsească crezare când spun că zeii se lasă înrâuriţi de oameni, iau de martor pe Homer » 2). Jignită de atâta necugetare, îngrijorată de urmările rele pe care le-ar putea avea asupra tineretului, evlavia filosofului nu vefle alt mijloc de îndreptare decât în măsura legală care ar constrânge pe nelegiuiţi să recunoască în scrierile lor că, din câte se petrec în lume, numai cele bune se cuvin puse în seama lui Dumnezeu s). O egală indignare şi o reacţiune analoagă trezesc în sufletul gânditorului şi alte subiecte îndrăgite de autorii tragici. Acelea, bunăoară, ce înfăţişează « oameni vinovaţi de cine ştie câte nedrep- *) Rep., III, 387—388. a) Rep., II, 364 b-c-d. 3) Rep., II, 380 c. 360 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tăţi fericiţi, ori oameni drepţi nefericiţi; ori tind să facă dovada că nedreptatea neştiută e folositoare celui ce o săvârşeşte, ori că drep- tatea e un bine numai pentru alţii, dar e un rău pentru cel drept». In faţa unor asemenea situaţii dramatice, preconizează piosul leguitor al Statului: « am opri pe oricine să grăiască în felul acesta, ba i-am porunci să cânte şi să povestească tocmai dimpotrivă 1). In legătură cu judecăţile lui Platon despre natura şi rostul literaturii, e de observat că, dacă pentru unul din cele trei neajunsuri de care aceasta i se părea atinsă, şi anume pentru imoralitatea subiectelor exploatate, un legiuitor iscusit ar putea găsi leac într’o cenzură riguroasă, celelalte două apăreau filosofului ca nişte infir- mităţi incurabile. Lucrul e firesc, dacă ne gândim că infirmitatea pe care am numit-o «metafizică», şi care ţine de însăşi esenţa poeziei,' decurge inevitabil din teoria ideilor, miezul sistemului platonic de gândire. Şi firească apare şi ireductibilitatea obiecţiilor psihologice ridicate împotriva poeziei, dacă ţinem seamă că elemen- tele cu care aceasta operează sunt într’adevăr de natură iraţională şi că Platon n’a întrevăzut măcar vre-odată o altă modalitate de cunoaştere decât intelectuală. Aşa fiind, ce putea fi, în ochii filosofului, o asemenea expe- rienţă, dacă nu o primejdie pentru echilibrul lăuntric, o piedică mai mult în calea dobândirii «caracterul înţelept şi senin», acest suprem bun de care ne putem învrednici ca oameni? Şi ce putea ea însemna pentru legiuitorul Cetăţii desăvârşite, preocupat înainte de toate de sănătatea sufletelor încredinţate lui, dacă nu transport şi extaz, descumpănire şi neorânduială ? Un important text din Legi »2), închipuind într’o patetică opoziţie, pe legiuitori explicând poeţilor menirea lor superioară, pune în gura celor dintâi aceste cuvinte: « noi înşine suntem autorii unei drame, nesfârşit mai frumoasă şi mai bună: întreaga întocmire a Statului nu-i doar şi ea imitaţia unei vieţi cu adevărat bune şi cu adevărat frumoase ?.. Poeţi dară voi, poeţi suntem şi noi; voi însă potrivnicii şi duşmanii dramei celei mai frumoase din toate: aceea pe care singură legea adevărată e în stare s’o desăvârşească». Astfel început, desfăşurat sub asemenea auspicii, vechiul con- x) Rep., III, 39a a* *b. *) 817 b-d. PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 361 flict dintre filosofie şi poezie — acea nakaiă ug âiapogd, pomenită în Stat, X, 607 b — nu se putea sfârşi decât cu înfrângerea celei din urmă. Izgonirea poeţilor din Cetatea viselor Iui nu e pentru Platon o simplă figură de stil: e soluţia îndelung meditată a unei probleme de mare însemnătate, e concluzia inevitabilă a unui întreg sistem de cugetare. In faţa severităţii hotărîrii, o recunoaştere ca aceea mărturisind propria slăbiciune pentru vinovatele ficţiuni ale poeţilor, nu face decât să, sublinieze rigoarea gândirii. Căci dacă, aşa cum singur spune, «e lucru nelegiuit să trădezi ceea ce ţi se pare adevărat », niciodată mai mult decât în cazul poeziei încheierea n’avea să i se pară mai îndreptăţită: 6 yăg Xoyog rj/iăg rjgei sună acelaşi text al Statului: « raţiunea însăşi ne-o cere »*). * * # Atitudinea negativă pe care, după litera textului Statului, am încercat s’o schiţez, nu înseamnă, cum s’ar putea crede, că, în restul operei lui, Platon ar fi renunţat să se mai intereseze de literatură. Adevărul e că, dacă singura tratare coherentă a problemei se ceteşte în marea scriere pomenită (şi cu deosebire în cărţile III şi X), judecăţi şi afirmaţii răsleţe în legătură cu fenomenul literar, con- siderat sub un aspect sau altul, se întâlnesc în aproape toţi dialogii ajunşi până la noi. Problema inspiraţiei, bunăoară, e tratată cu amploare în dialogul de tinereţe Ion. Despre inspiraţie se pot spicui afirmaţii preţioase în Apărarea lui Socrate, în Menon şi în Faidros. O discuţie asupra frumosului formează subiectul dialogului Hippias cel Mare. In sfârşit, tot în jurul naturii frumosului (identificat cu Binele şi cu Adevărul), se desfăşoară speculaţiile cele mai înalte ale Banchetului, cuvântarea lui Socrate şi acele neuitate revelaţii atribuite de filosof Diotimei, preoteasa din Mantinea. Aşa cum am mai scris-o însă, din aceste afirmaţii izolate, din aceste consideraţii mai mult sau mai puţin vagi, greu se poate desprinde o doctrină. Singura dată când Platon a simţit nevoia să-şi organizeze reflecţiile asupra artei, a fost atunci când s’a întrebat dacă poezia poate şi merită să joace un rol în alcătuirea Statului ideal. Cu această excepţie, observaţiile lui sunt restrânse la câte un aspect izolat al problemei şi prilejuite aproape totdeauna x) Rep., 607 b-c. 36a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de preocupări de altă natură decât artistică. Dacă adăogăm, de altă parte, incertitudinea asupra autenticităţii anumitor scrieri (ca Ion), ori îndoiala asupra adevăratului înţeles al unor texte mult discutate (cum e, între altele, « palinodia » lui Socrate în Faidros); dacă ţinem seamă de tendinţa filosofului de a confunda problemele literaturii cu acele ale retoricii (asociate sub semnul unei egale desconsiderări); dacă nu uităm, în sfârşit, anevoinţa de a traduce în cuvinte limpezi o terminologie încă sumară, pusă în slujba unei psihologii rudimentare, se va înţelege greutatea sarcinii de a da o expresie mulţumitoare gândirii literare platoniciene. Inşirarea dificultăţilor pe care le întâmpină indică singură limitele unei expuneri cum e aceasta. Restrânsă la discutarea a foarte puţine aspecte, nevoită a se menţine în cadrul unor consi- deraţii mai mult generale, ea nu poate fi, se înţelege, nici completă, nici exhaustivă. Abia o trecere în revistă a întrebărilor mai în- semnate ridicate de texte, — o trecere în revistă fugară dar, după putinţă, exactă. Intre aceste întrebări, primul loc îl ţine aceea despre natura « imitaţiei » ori « reprezentării » — mimesis cu termenul grec — de covârşitoare însemnătate pentru întreaga speculaţie estetică veche. Aşa cum am căutat să arăt, o serie de texte din acele închinate aspectului metafizic al poeziei lasă să se înţeleagă că, în ochii filo- sofului preocupat de stabilirea esenţelor ultime, opera de artă se înfăţişa ca reproducerea unui obiect din lumea înconjurătoare, copie depărtată a realităţii inaccesibile, care e ideea obiectului reprodus. Fără a merge, în această direcţie, atât de departe ca Aristotel, care avea să vadă în artă, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, înfăţişarea lumii sensibile prin orice mijloace sensibile (asimilând, sub raportul scopului urmărit, literatură şi muzică, dans şi arte plastice), Platon păstra, în această primă serie de mărturii, termenului mimesis o semnificaţie generală, capabilă să îmbrăţişeze aspectele felurite ale activităţii imitative. Această atitudine nu e însă statornică. Fără să putem preciza în ce moment anume, şi fără ca filosoful să ne lămurească singur asupra părăsirii primei accepţiuni, termenul reapare într’o altă legătură de idei, cu un înţeles considerabil restrâns. De unde, în toate textele citate înainte, împrumutate mai cu seamă cărţii a X-a a Statului, literatura întreagă se înfăţişa filosofului ca o activitate 363 PROBLEMA LITERATURII LA PLATON# mimetică, năzuind să reda cu mijloacele ce-i sunt proprii anume momente din viaţa naturii sau a sufletului, în pasajele la care mă refer (cele mai multe din cartea a IlI-a a aceleiaşi scrieri), o parte numai a producţiilor poetice e considerată mimesis: câteva genuri de care va fi vorba îndată. Ceea ce trebue relevat din capul locului, în această nouă serie de texte, e o restrângere a obiectului discuţiei, dela sfera vastă a artei la aceea, mai puţin cuprinzătoare, a literaturii. In ele mimesis e definită exclusiv în funcţie de poezie, şi anume ca « acţiunea de a se asemui altuia, fie în vorbă, fie în gest»x). Abstrusă în aparenţă, în realitate simplă (atât de simplă că n’o cetim fără sfială), definiţia vrea să spună acest lucru surprinzător că singure acele varietăţi de poezie implică «imitaţie » a căror natură obligă pe poet să vorbească prin gura unui personaj, să se ascundă sub masca propriilor lui făpturi. «Dacăpoetul nu s’ar ascunde nicicum — continuă textul citat — în- treaga-i compoziţie şi întreaga-i poveste n’ar implica nici o imitaţie». Din propriul punct de vedere al lui Platon, acel al discuţiei asupra cunoaşterii poetice comparată cu cunoaşterea dialectică, ori al realităţii operei de artă comparată cu absolutul ideii, nu se poate tăgădui că reducerea imitaţiei la proporţiile unui banal artificiu formal însemnează o coborîre. Oricare ar fi însă pricinile pentru care filosoful va fi părăsit planul abstract pe care începuse să discute problema pentru concretul distinguo-urilor stilistice, nu putem decât să-l urmăm pe unde ne poartă. Trebue dar observat că, după termenii definiţiei citate, o parte însemnată a producţiei literare, şi anume toată câtă se reduce la simpla povestire, nu implică mimesis: scapă dar învinuirii de a fi copia în al treilea grad al realităţii ideale, atât de hotărîtoare (cum am putut vedea în excluderea poeziei din Cetatea desăvârşită 2). In schimb, unde mimesis se arată în toată nuditatea ei, e în producţia dramatică: unde personalitatea poetului se ascunde sub acea a personajelor, unde povestirea lasă loc dialogului singur 8). * *) *) Rep., III, 393 Şi urm. *) Consecinţa curioasă a acestui criteriu neobişnuit ar fi că romanul, atât de gustat în zilele noastre, ar fi avut poate darul să scape excomunicării pla- tonice; cu oarecare restricţii, se înţelege, şi cu excluderea «monologului inte- rior », drag unor Joyce, Dujardin ori Valery Larbaud. s) Rep., III, 394 b. 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce face că, în total considerată, după mai marea sau mai mica măsură în care implică imitaţia, producţia literară se înfăţişa filosofului împărţită în trei categorii: cea dintâi, — «toată numai imitaţie », — cuprinde, cum era de aşteptat, tragedia şi comedia; cea de a doua, — « simpla expunere a poetului » îi apărea în forma ei cea mai pură, în versurile dityrambice; în sfârşit, cea de a treia, categoria, «mixtă», era reprezentată în ochii lui Platon de mai multe genuri, între care cel mai important e epopeea. întreita împărţire avea să fie păstrată de Aristotel întocmai. Cu această deosebire fundamentală, că, pentru Stagirit, orice pro- ducţie literară fiind mimesis, chiar acea numită de Platon « expu- nere a poetului » tot mimesis avea să fie considerată. Şi cu această consecinţă, că, în vreme ce, imitaţie prin excelenţă, poezia dra- matică figurează pe ultima treaptă a ierarhiei lui Platon, pentru Aristotel, — tocmai pentrucă realizare absolută a procesului de imitaţie şi tocmai pentrucă în stare să determine cea mai intensă participare, — tragedia e genul care întrupează arta literară în scopul ei cel mai înalt. # * * Alături de problema imitaţiei, o luare aminte specială se cuvine problemii inspiraţiei poetice, deopotrivă importantă sub raportul interesului pe care-1 va fi prezentat în ochii lui Platon, ca şi pentru numărul textelor unde se găseşte discutată. Căutându-i o deslegare, filosoful răspundea implicit întrebării: care e locul experienţei poetice între activităţile sufletului ? Stăruinţa cu care o repetă, ca şi uniformitatea răspunsurilor — acelaşi dela cel dintâi până la cel din urmă — se lămuresc astfel în lumina unor mai vaste preocupări, la rândul lor legate de atitudinea lui Platon faţă de problema cunoaşterii. In această ordine de idei, trebue amintit că « devenirii » sofiste, labilităţii tuturor valorilor morale şi intelectuale, Socrate îi opusese statornicia unor principii descoperite în noi, superioare datelor simţurilor şi înzestrate cu valoare universală: conceptele. Reluând problema de unde o lăsase maestrul său, Platon avea să confere conceptelor (denumite de el idei) nu numai o valoare logică, aşa cum făcuse Socrate, ci o valoare metafizică, atribuindu-le o exis- tenţă în sine, fără început şi fără sfârşit, şi o ierarhie riguroasă, PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 3 6S culminând cu Supremul Bine (care e şi Adevărul Absolut şi Fru- museţea Desăvârşită). Contemplarea lumii ideilor într’o existenţă anterioară, contemplare precedând orice experienţă, ne-a lăsat amintirea desăvârşirii din care purcedem. Amintirea întreţine în noi îndemnul de a ne apropia pe cale spirituală de acel univers etern, şi această năzuinţă e singura capabilă să înnobileze existenţa pământească, singura demnă de om. La cunoaşterea realităţii absolute nu se ajunge însă decât după luptă aspră pentru cucerirea fiecărei fărâme de adevăr: căutând, sub aparenţa înşelătoare a lucrurilor, ce-i în ele comun şi neschim- bător; năzuind statornic dela multiplicitate spre unitate; făcând să atârne rezultatele acestor succesive operaţii de o cauză inde- pendentă, suprasensibilă, dincolo de care nu se poate ajunge: principiu increat din care toate purced. Dacă însă contemplarea ideilor nu e altfel posibilă decât pe calea anevoioasă a ştiinţei, decât prin exerciţiul neîntrerupt al dialecticii, înţelegem accentele religioase cu care autorul Banche- tului vorbeşte de filosofie, valoarea mântuitoare atribuită unei îndeletniciri care i se înfăţişa ca singura noastră chezăşie de izbă- vire. înţelegem, în acelaşi timp, pentru ce, la întrebarea la care cată să revenim: ce este creaţia poetică? Platon avea să răspundă fără şovăire: nu este ştiinţă. O pagină cunoscută din Apărarea lui Socrate, povestind stră- duinţa filosofului de a-şi lămuri noima oracolului care-1 procla- mase cel mai înţelept dintre Greci, aminteşte, între succesivele lui experienţe neizbutite, desamăgirea încercată în preajma crea- torilor de frumos. «Din această scurtă cercetare,—sună textul, în traducerea regretatului Papacostea, — am cunoscut adevărul şi asupra poeţilor, cum că operele pe care le creează izvorăsc dîntr’un dar al naturii, dintr’un entusiasm asemenea proorocilor şi preoţilor profeţi... numai din înţelepciune nu ! Doar şi aceştia spun multe şi frumoase lucruri, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează...» 1). Vina pe care Socrate o găseşte activităţii poetice ţine, prin urmare, de caracterul ei iraţional. Astfel trebue înţeleasă aluzia la starea de « entusiasm » a creatorilor, astfel ne-o înfăţi- şează, mai cu seamă, cu lux de amănunte şi de precizări, o faimoasă *) 22 c. 366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE descriere din Ion: «Intr’adevăr, nu mulţumită cine ştie cărui meşteşug, ci stăpâniţi fiind de divinitate şi transportaţi, marii poeţi epici îşi compun frumoasele lor cânturi; şi adevăraţii lirici la fel. Aşa cum corybanţii dănţuiesc fără să-şi dea seama ce fac, tot astfel poeţii lirici, fără să-şi dea seama, compun poemele de toţi cunoscute; odată prinşi în curgerea muzicii şi a ritmului, îşi ies din fire, la fel cu Bachantele, — în stare să scoată lapte şi miere din râuri, câtă vreme Zeul le ţine sub stăpânirea lui, ci nu şi când se găsesc în toate minţile; în sufletele poeţilor lirici aceeaşi taină se petrece, cum ei înşişi mărturisesc. Poeţii spun doar singuri că-şi caută cânturile printre izvoare de miere, în grădinile şi dum- brăvile Muzelor, sburând din loc în loc ca albinele; şi nu mint. Căci poetul e făptură uşoară, înaripată şi sfântă, ce nu poate cânta înainte de a se simţi stăpânit de Zeu — scos din fire — şi de a-şi fi pierdut minţile. Câtă vreme n’a căpătat asemenea dar, nimeni nu e în stare să facă versuri ori preziceri. Cum dară, nu din pri- cina vre-unui meşteşug, ci mulţumită harului ceresc născocesc ei tot ce născocesc despre un lucru sau altul,... fiecare nu izbuteşte să compue bine decât ceea ce Muza îl împinge să facă. încât, cânturile cele frumoase nu sunt ei cei ce le rostesc, de vreme ce nimeni dintre ei nu e în minţile lui când le spune, ci Zeul însuşi, care le compune şi le grăieşte prin gura lor »1). Pasajul abia dacă mai are nevoie să fie comentat. Sub imaginile graţioase, în ciuda epitetelor înflorite, un lucru răzbate neîndoios: că experienţa poetică se înfăţişează filosofului ca o activitate scăpând controlului raţiunii, că starea de «entusiasm 1) ori de « posesiune », pe care o presupune şi pe care Platon o descrie cu insistenţă, i se pare a pune în joc forţele cele mai obscure ale sufletului. Mai mult decât atât, cuvântul însusi înaintea căruia Platon pare a fi şovăit, în tot cuprinsul lui Ion, revine stăruitor în gura lui Socrate într’un faimos discurs din Faidros, în care înţeleptul face să depindă creaţia poetică de o stare de desechilibru sufletesc asemănată cu nebunia. « Mai există, spune el, pornind dela Muze, un al treilea soi de posesiune şi de nebunie..Şi mai departe « cât priveşte pe cel ce se apropie de porţile poeziei fără să fie transportat de nebunia Muzelor, convins că meşteşugul *) *) Ion, S33 e—534 b. PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 367 singur ajunge să facă din el poet adevărat, acela va rămâne veşnic la jumătatea drumului, poezia omului cu cap fiind totdeauna lăsată în umbră de poezia celor ieşiţi din minţi» 1). Patru veacuri mai târziu, făcându-se ecoul acestei poetici mistice, Ovidiu avea să exalte, la rândul lui, darul supranatural al inspiraţiei, în cuvinte identice cu ale înaintaşului: « ce ceteşti aci, nu-s vorbele mele, biet exilat pe malul Istrului, apă băută de Geţii nedomoliţi: e glasul unui Zeu, al Zeului sălăşluit în mine. Câte spun şi câte cânt, îndemnul lui mi le desvălue toate » 2). Ca unele fraze ale lui Platon însă; ca, mai târziu, cunoscutul « Dieu est en nous » al lui Ronsard: ... et par nous fait miracle, Si que Ies vers d’un po£te escrivant, Ce sont des dieux Ies secrets et oracles Que par sa bouche ils poussent en avant — versurile exilatului din Tomis nu sunt, cum s’ar putea presu- pune, expresia sinceră a unei religiozităţi străine de firea autorului Metamorfozelor. Miracolul atât de răsunător trâmbiţat, revelaţia cântată în termeni în parte ironici, în parte tradiţionali e, mai de grabă, expresia figurată a unui tainic proces lăuntric, aspectul superficial al unei activităţi anevoie de explicat. In ciuda structurii sufleteşti deosebite, în ciuda unei religiozităţi ce se cade numărată printre cele mai adânci şi mai neîntinate din câte au rodit vre-odată într’un cuget, Platon însuşi nu arată să fi acordat întregul lor înţeles epitetelor divine atât de des folosite în textele citate. Cum se exprimă un învăţat francez din zilele noastre, autor al unei cărţi în care problema dumnezeirii în filosofia platonică e cercetată de aproape: « cu toate că termenul Qeoq revine în dialoguri de nenumărate ori, ar fi o greşeală să presupunem că teologia ocupă în ele un loc prea mare. De cele mai multe ori e vorba de un fel de a vorbi, de aluzii fără însemnătate la mitologia curentă, sau de o noţiune atât de vagă a dumnezeirii încât nu oglindeşte vreo convingere filosofică ori religioasă » * *)). In cazul special care ne interesează, întrebuin- a) Faidr., 245 a. *) Ex Ponto, III, 4, 91—94. a) Percival Frutiger, Les mythes de Platon, Paris, 193°. p. 122. 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţarea epitetelor relevate mai înainte — « sfânt», « divin » şi altele asemenea — aplicate poetului sau îndeletnicirii lui, ori epifania atât de lămurit postulată ca izvor al inspiraţiei, nu trebue să ne înşele asupra însemnătăţii atribuite de filosof acestui fel de expri- mare, nici, în deobşte, asupra preţului în care va fi ţinut o activi- tate ca acea literară. Cea dintâi se explică în chipul cel mai simplu prin lipsa unei terminologii adequate, într’o materie în care până astăzi suntem obligaţi să ne exprimăm în imagini (e destul să amintesc parabola lui Claudel despre. Anitnus şi Anima, sau delicatele încercări de analiză ale abatelui Bremond, în Priere et Poesie). Cât priveşte preţuirea facultăţii poetice, în raport cu celelalte forme de creaţie spirituală, în raport cu dialectica înainte de toate, această supremă cale de cunoaştere a celor eterne, puţinul spus mai înainte mă scuteşte să mai stărui. Dacă am mai păstra totuşi vre-o îndoială despre puţina luare aminte de care se învredniceşte « darul Muzelor » în ochi severi ai înţeleptului, fragmentul pe care am să-l citez ne-o poate îm- prăştia; fragment ce încheie o lungă discuţie asupra puţinului adevăr ascuns în stihurile poeţilor şi a şi mai puţinului folos pe care-1 pot trage din ele cetitorii. «Iacă — spune Socrate, în dialogul intitulat, după numele unuia din convorbitori, Protagoras — iacă pilda pe care, după chibzuiala mea, trebue s’o urmăm amândoi: să lăsăm de o parte pe poeţi şi să stăm de vorbă între noi, cât ne taie capul, punând la încercare adevărul şi propria noastră judecată » 1). Sub o formă abia diferită, o desconsiderare egală se desprinde din judecăţile filosofului asupra a ceea ce, cu propriile lui cuvinte, am putea numi « ţelul» ori « efectul» poeziei. Că acest efect n’ar fi, pentru Platon, altul decât plăcerea, am scris-o şi mai înainte. Ceea ce trebue adăogat, ceea ce reiese cu tărie din textele pe care le voi cita îndată, e natura josnică a desfătării produse de operele literare, e de-a-dreptul vătămarea sufletească pe care o aduce cu sine participarea la un spectacol tragic, bunăoară. « Dar ce zici de acea serioasă şi minunată poezie, care este tragedia ? — întreabă *) *) Prot., 384 a. PROBLEMA LITERATURII LA PLATON 369 ironic Socrate, în unul din aceste pasaje *). — Ce ţintă urmăreşte ? Unde merge strădania ei? Să fie silinţa ce pune ea, cum mi se pare, numai o satisfacere a plăcerii privitorilor sau este într’însa şi acea pornire de luptă, că dacă un lucru este rău, chiar dacă e plăcut şi distractiv, să fie trecut sub tăcere? Şi de se întâmplă să fie de folos, deşi neplăcut, să se spună, să se cânte: fie că s’ar bucura privitorii, fie că nu. Pentru care din aceste două rosturi crezi că e făcută poezia tragică ?». Iar răspunsul n’am nevoie să-l transcriu, pentru ca să se înţeleagă că numai favorabil dramei nu putea fi. Ideea e de altminteri reluată câteva rânduri mai departe, într’o nouă intervenţie a lui Socrate: interogaţia ironică a devenit afirmaţie hotărîtă, epitetele glumeţe fac loc comparaţiilor celor mai puţin binevoitoare. «Iată-ne dar în faţa unui fel de retorică, făcută să fie întrebuinţată într’o adunare unde, pe lângă bărbaţi, s’adună la un loc femei şi copii; unde vin şi robi alăturea de oameni liberi; o retorică, pe care ne ferim s’o preţuim foarte, de vreme ce-i zicem «linguşitoare » 2). Pornit din sferele cereşti, inspirat de divinitate, — la atât se reduce, în ultimă instanţă, minunatul dar al Muzelor. Pentru mintea îndrăgită de absolut a filosofului, dincolo de adevărul intelectiv, nu există decât înşelăciune şi confuzie. D. M. PIPPIDI *) Gorg., 502 b. Aici şi tn celelalte citate din Gorgias, folosesc frumoasa traducere a lui Cezar Papacostea (Bucureşti, 1935). *) Gorg., 502 d. e COSTACHE CARAGIALE Una din figurile cele mai de valoare ale teatrului nostru ro- mânesc a fost cu adevărat actorul şi autorul dramatic Costache Caragiale, care, pe lângă dragostea lui de teatru şi strălucirea ta- lentului, şi-a pus la contribuţie toată energia şi priceperea, pentru propăşirea teatrului românesc, sacrificându-şi viaţa, familia şi averea copiilor, murind sărac lipit pământului. Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, s’a născut în Bucureşti la 29 Martie 1812. Era fiul lui Natis, de origină greco-macedoneană, pripăşit în Ţara Românească cam pe la începutul veacului al XVIII-lea. încă de mic, Costache Caragiale era vioi, înzestrat cu o inte- ligenţă sclipitoare şi foarte sârguitor la carte, fiind dat de părinţi la şcoala grecească, cu gândul să-l facă dascăl (profesor). Pe la 1825, fiind încă elev la şcoala grecească, joacă pentru prima oară teatru în limba grecească, împreună cu profesorul său Costache Aristia şi cu alţi feciori de boieri, în sala dela Cişmeaua Roşie, clădită de Prinţesa Ralu — fiica mai mică a lui Vodă Ca- ragea — chiar cu banii săi proprii, şi care era situată cam peste drum de Biserica Albă de astăzi din Calea Victoriei. In anul 1830, spre împlinirea visului părintesc, când împlinise 18 ani, a fost numit dascăl de limba grecească la şcoala Domniţa Bălaşa din Bucureşti. In marea lui dragoste de teatru, şi totodată dornic să înveţe carte românească, la 1832 se înscrie la şcoala dela Sf. Sava, unde Ion Heliade Rădulescu şi Colonelul Ioan Câmpineanu înfiinţase Societatea Filarmonică, şi unde sub auspiciile căreia Costache Caragiale învăţă teatru şi arta declamatorie, cu vechiul său profesor de grecească Costache Aristia, împreună cu Raliţa Mihăileanu, COSTACHE CARAGIALE 371 Ştefan Mihăileanu, Costache Mihăileanu, Elenca Mihăileanu, C. A. Rosetti, M. Mincu, Olănescu, Curie şi alţii. Cu ocazia reprezentaţiei de inaugurare a scenei române dela Sf. Sava în anul 1834, de elevii şcolii de declamaţie a Societăţii Filarmonice, Costache Caragiale debutează în limba românească, împreună cu Raliţa Mihăileanu jucând piesa « Isachar » sau « Echi- librul între Antiteze », tradusă din greceşte chiar de Ion Heliade Rădulescu. De acuma lui Costache Caragiale nu-i mai era frică de lumina ameţitoare a rampei, căci în Decemvrie 1835, cu prilejul reprezen- taţiei piesei «Alzira » de Voltaire, tot de elevii Societăţii Filar- monice dela Sf. Sava, « Gazeta Teatrului Naţional» Nr. 2 din anul acela, scrie: « In rola celui dintâi american, în lipsa d-lui Curie, a debutat « unul din şcolarii cei noi, d-nul Caragea, ce a dat cele mai bune «nădejdi pentru Tragedie; vorba sa era sonoră, limba curată şi « gesturile serioase şi clasice ». Desvoltându-se din ce în ce mai mult gustul de teatru în pătura boierească, pe la 1837 Bucureştii începuse să fie cercetaţi şi vizitaţi de foarte multe trupe streine, încât boierimea toată se ducea numai la reprezentaţiile străine, deşi înţelegeau foarte puţin, iar teatrul românesc trecea pe ultimul plan, ba chiar lăsat în pă- răsire. Costache Caragiale, cum era ascuţit la minte şi văzând limpede perspectivele teatrului românesc, în dorinţa de a duce şi pe alte plaiuri iscusinţa talentului său artistic, în primăvara anului 1838 demisionează din slujba de dascăl de grecească dela şcoala Domniţa Bălaşa, şi alcătueşte o trupă de teatru cu care pleacă prin ţară. După ce cutreeră mai multe oraşe de seamă din Ţara Româ- nească (Muntenia), dând reprezentaţii cu «Saul» de Alfieri şi alte piese învăţate de el, la şcoala declamatorie a Societăţii Filar- monice din Bucureşti, voind să treacă în Moldova şi să ducă până la Iaşi faima talentului său dramatic, la Milcov, întreaga trupă părăseşte pe Costache Caragiale şi ia drumul Bucureştilor, deoarece nu voiau să se avânte prin cele streinătăţi, cum ziceau ei. Atunci, în asociaţie cu actorul Nicolini, pornesc la Iaşi, cu gândul să joace câteva reprezentaţii în tovărăşie cu vre-o trupă de actori moldoveni. 9* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 37a Zadarnice au fost toate sforţările lor căci n’au realizat nimic, dar auzind prin Iaşi că la Botoşani ar fi un public foarte bun de teatru, dintre care cea mai mare parte bogătaşi, au pornit-o după fericire. Părăsind Iaşii, însoţiţi de vre-o câteva elemente actoriceşti fără angajament, şi sosind la Botoşani, au fost îmbrăţişaţi cu mare bucurie de foarte mulţi tineri entuziaşti, care le-au dat cel mai preţios concurs. După ce improvizară sala şi scena, Costache Caragiale începu reprezentaţiile prin luna Noemvrie 1838, cu gând să stea acolo numai vre-o două luni, până trece iarna. Succesul lor însă a fost atât de mare şi rezultatele atât de neaşteptate prin încurajarea publicului botoşenean, încât în loc de două luni, au stat o stagiune întreagă, de-au jucat —1838— 1839— atât piese româneşti, cum a fost «Ştefan cel Mare» de Gh. Asaki, şi altele, precum şi traduceri ca « Uniforma lui Weling- thon» de August Kotzebue, « Plumper » sau « Amestecătorul în toate », de J. F. Jungher, astfel că stagiunea au închis-o abia pe la sfârşitul lui Mai 1839. In legătură cu aceasta, ziarul « Albina Românească » din Iaşi, Nr. 94, anul 1838, publică următoarele: «Scriu dela Botoşani, că reprezentaţiile Teatrului Naţional «urmează cu mare plăcere din partea publicului. «D. Director Nicolini şi d. Caragiali câştigă fieşcare dată « vii aplaosuri pentru talentul lor şi siguranţa de a aduce mulţămire « privitorilor, prin alegerea pieselor şi a lor mulţămită jucărie ». In toamna anului 1839, Costache Caragiale desface tovărăşia cu Nicolini şi părăseşte Botoşanii, ducându-se la Iaşi întru cău- tarea unor noi orizonturi artistice. Sosind în capitala Moldovei, găseşte trupa Baronesei Frisch, care, pe lângă reprezentaţiile sale streine, mai avea obligaţia prin contract, să joace şi un număr de reprezentaţii în limba românească cu tinerii actoraşi moldoveni. Atunci Costache Caragiale face un angajament cu Baroneasa Frisch şi este angajat în trupa sa, fiind plătit cu opt galbeni pe lună, cu obligaţia să joace o serie de reprezentaţii alături de Lu- chian, Poni, Bonciu, Theodorini şi alţii. Costache Caragiale fiind un talent deosebit şi foarte mult COSTACHE CARAGIALE 373 aplaudat de publicul ieşan, Baroneasa Frisch, — directoarea tru- pei, — drept mulţumire, îi măreşte leafa la zece galbeni pe lună. «Până la sosirea lui Caragiali, Teatrul Românesc din capitala « Moldovei rămăsese într’o completă amorţire, din pricina încetării « studiilor şi reprezentaţiilor Conservatorului Filarmonic-Dramatic. «Atunci Caragiali, împreună cu mai mulţi elevi dela Filosofie «ai Academiei Mihăilene şi totdeodată ai fostului Conservator < Filarmonic-Dramatic local, alcătueşte o trupă cu care, după 40 «de zile de repetiţii serioase, izbuteşte la 16 Septembre 1839 să « reprezinte în sala « Teatrul de Varietăţi» din Iaşi, proprietatea «fraţilor Fouraux una din cele mai grele piese, atât ca concepţie, «cât şi ca interpretare, anume « Saul », tragedie italiană de Alfieri, «tradusă la Bucureşti în versuri de Costache Aristia şi tipărită «la 1836 de Ion Heliade Rădulescu ». («Albina Românească» Nr. 35 din 1839, p. 307). Rolul principal « Saul» a fost jucat de actorul Costache Cara- giale, alături de Dimitrie Guşti, Ioan Poni, Dimitrie Gherghel şi d-ra Poni, soţia de mai târziu a lui Theodor Theodorini, reînte- meietorul teatrului craiovean. In urma succesului obtinut atunci de ei, s’a întemeiat Ia Iaşi > * > o asociaţie teatrală în frunte cu talentatul actor Costache Caragiale, care să dea o serie de 12 reprezentaţii în limba românească, com- puse din comedii, melodrame şi tragedii. După două luni şi jumătate de repetiţii îndârjite şi studii se- rioase, tânăra asociaţie dramatică ieşană de sub direcţia lui Cara- giale, izbuti să pregătească un oarecare număr de piese, dintre care «Elevul Conservatorului», prelucrare de Spătarul Const. Negruzzi; «Grădinarul Orb », vodevil de Logofătul Ioan Văcă- rescu; «Furiosul», prelucrare de Costache Caragiale, şi altele, iar în primele zile ale lui Decemvrie 1839 a avut loc prima repre- zentaţie şi a continuat până la 1 Aprilie 1840, jucându-se regulat de două ori pe săptămână. « Cu prilejul acesta, pe scenă s’a hărăzit d-lui Caragiali o cunună « de flori, o pungă cu 86 (opt-zeci şi şase) galbeni şi o alisadă de «aur. La asemenea bine-voitoare mărturisire, înduioşatul bene- «fiţient au răspuns: « Cel mai puternic lanţ ce mă leagă către acest aşezământ, este « a mea mulţămire, şi părăsind astăzi titlul de comopolitan, în veci 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «mă fac « moldo van !»). («Albina Românească» Nr. ii din 1840, P- 5*3)- Tot în vremea aceea mai scrie cronica teatrală despre repre- zentarea piesei « Furiosul», în care rolul principal a fost jucat cu mult avânt şi tinereţe de Costache Caragiale. «Aşa, cu cea mai mare plăcere, am văzut pe d, Caragiali «în rolul Furiosului. Jocul său patetic şi plin de adevăr ne-a «încântat cu totul. Un lucru numai am dori dela dumnealui, « adică mai puţină sentimentalitate şi mai mult natural. Noi cerem « cam mult dela d. Caragiali, dar talentul său ne dă dreptate să « aşteptăm şi mai mult; de aceea suntem grei ». (« Dacia Literară » din 1840, p. 115). Atât din cronicile de mai sus, cât şi cele apărute în anii următori, 1841, 1842, 1843 şi 1844 din sus citatele gazete ieşene, se poate constata că actorul Costache Caragiale era un mare talent, un destoinic meşteşugar de teatru, care se bucura de multă conside- raţie faţă de actorii ieşeni şi mai cu deosebire în societatea iubito- rilor de teatru. Ca o dovadă despre aceasta, Direcţiunea Teatrelor din capitala Moldovei încredinţează lui Costache Caragiale, cu începere dela 1 Ianuarie 1841, trupa românească de actori ieşeni, de a juca sub directa lui conducere o serie de alte 12 reprezentaţii, pe lângă cele ale trupei franceze de sub direcţia lui Josef Fouraux. Intre altele s’a jucat atunci «Leonil» sau « Ce produce dis- preţul », dramă în trei acte compusă de Costache Caragiale, Cu toate că la 1843, Direcţiunea Teatrului din Iaşi lăsase aproape în părăsire teatrul românesc, prin faptul că îmbrăţişase trupa nemţească a Baronesei Frisch, pe care o angajase, iar boierimea ieşană îi dădea tot concursul cercetând-o, totuşi Costache Caragiale cu trupa lui de moldoveni, deşi o ducea foarte greu, n’a părăsit laşul şi a continuat să joace din când în când câte o reprezen- taţie. Astfel, la 17 Noemvrie 1843, joacă iar « Burghezul gentilom », şi la 18 Ianuarie 1844, reprezintă pentru prima oară «Iorgu dela Sadagura» sau «Nepotul salba dracului», în beneficiul artistei franceze Mac6, obţinând unul din cele mai frumoase succese. La 17 Martie 1844, Costache Caragiale scrie « O repetiţie Mol- dovenească », sau « Noi ţi iar noi », o farsă foarte reuşită, care a fost COSTACHE CARAGIALE 37 5 tipărită la Iaşi în 1845» şi căreia marele om de stat Mihalache Kogâlniceanu i-a făcut următoarea prefaţă: « D. Costachi Caragiali, acel tânăr actor român pre care l-am « văzut pe născânda noastră scenă, jucând cu atâta talent « Conul «Iorgu dela Sadagura », înainte de a se întoarce în Ţara Românească, « ca un adio al său, ne-au lăsat această piesă compusă de d-lui: « O repetiţie românească ». «Cuprinsul ei răspunde cu totul la titlul ce poartă; această « nimerire este îndestulă laudă pentru iscusinţa d-sale autorului. «In adevăr, cetind cineva această cărticică, cu neputinţă îi va « fi de a nu cunoaşte natura, jocul, manierele, metehnele fieştecăruia « actor, jucând o rolă pe scenă, şi prin urmare atârnând de critica « publicului. «Pe lângă acest merit, repetiţia d-sale Caragiali ne poate sluji « pentru trii consideraţiuni destul de însemnate. întâi, ea ne arată « cu culoare atât de vie cât şi adevărată, starea teatrului naţional « sub direcţii streine. Al doilea, ea ne dovedeşte că nu vom putea «avea actori Români, până când nu vom avea un conservatoriu « naţional, o dorinţă pe care o vedem rostită şi de către fraţii noştri « de dincolo de Milcov; şi al treilea, această piesă poate sluji de un « document foarte important pentru viitorii cercetători al începu- «tului teatrului naţional. Un autor a cărui scriere îndeplineşte «atâtea condiţiuni poate să fie mândru de opera sa; şi, în această « privire, noi dăm toată dreptatea d-sale Caragiali de a se făli de «scrierea sa, şi prin urmare a nădăjduii pe recunoştinţa tutulor « iubitorilor literaturii si a scenei naţionale ». > > Cu adevărat, citind această lucrare a lui Costache Caragiale, care este o icoană vie a vieţei teatrului moldovenesc din vremea aceea, se poate constata indisciplina în care se găseau actorii în general. Reprezentaţiile lor erau date în antrepriza unui franţuz anume Mace, regisor la trupa Baronesei Frisch, căruia i se plătea câte 30 de galbeni de fiecare reprezentaţie românească, cu obligaţia să îngrijească de toată bucătăria necesară unui spectacol şi de reuşita lui. > Franţuzului puţin îi păsa de succesul moral al reprezentaţiilor româneşti, el nu urmărea decât partea bănească, afacerile, făcând mai mult speculă cu bieţii actori. 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In sfârşit, din această «Repetiţie Moldovenească» se vede clar starea de desordine a actorilor moldoveni, cum făceau repetiţiile pe pofte şi pe apucate, fără nici o regulă; piesele erau puse în scenă de franţuzul Mac6 într’un chip caraghios, fiindcă nu ştia bine româneşte şi le tălmăcea greşit, iar montarea o făcea cu decoruri nepotrivite şi lipsite de costume; actorii dacă n’aveau chef de teatru, trimeteau persoane streine să le joace rolurile în seara aceea şi câte altele. De câtăva vreme însă, pe Costache Caragiale începuse să-l roadă grozav dorul de oraşul în care se născuse; îl cuprinsese acea nostalgie chinuitoare, şi ar fi părăsit mai de mult laşul, dacă nu l-ar fi mângâiat consideraţia de care se bucura în ochii tuturor. In primăvara lui 1844, părăseşte cetatea moldovenilor şi vine la Bucureşti. In acel an, 1844, găsindu-se în Bucureşti cu toţi colegii lui de şcoală declamatorie, dornic de muncă, alcătueşte în tovărăşie cu Costache Mihăileanu, o trupă de teatru compusă din elemente tinere, dornice de artă, dintre care au fost, Mihail Pascaly, Costache Dimitriade, Ştefan Velescu, Iorgu Caragiale (frate-său), Mariţa Costandineasca (Blonda), Fany Tardiny, Elenca Caragiale, Amalia Gornibache, etc., izbutind să formeze o asociaţie, în care Costache Caragiale îşi pune micul său avut. (N. Filimon, «Ciocoii vechi şi noi»). In toamna anului 1844, afişe mari tipărite anunţau în Sala Slâtineanu din Bucureşti, — care era situată deasupra restauran- tului şi cofetăriei « Capsa » de astăzi, — deschiderea noului teatru românesc, întitulat « Teatrul de diletanţi români», sub direcţia lui Costache Mihăileanu şi Costache Caragiale. (Afiş Academia Ro- mână, 1844). Această trupă şi-a deschis stagiunea 1844—1845 cu piesa « Furiosul », dramă prelucrată din greceşte de Costache Caragiale, după care a urmat « Plăpămăreasa îngânfată», « Andreiaşul mamei », «învierea morţilor », « O soarea la mahala », toate compuse de C. Caragiale. La 22 Aprilie 1847, Costache Caragiale reprezintă în Bucureşti, piesa « O soarea la mahala » sau « Amestecul de dorinţi», care a făcut mare furoare. (« Curierul Românesc » din Aprilie 1847). Caragiale era sufletul acestei asociaţii actoriceşti, şi toată trupa îl iubea şi-l respecta, pentru felul său blând şi drept cu care se COSTACHE CARAGIALE 377 purta faţă de elevi, şi care îl considerau mai mult ca un părinte, nu ca maestru; explicaţiile pe care le dădea asupra rolurilor tinerilor actori, le făcea cu vorbă dulce, părintească, povăţuindu-i că actorul trebue să fie pe scenă aşa cum este omul şi la vorbă, şi la râs, şi la plâns, căci mulţi, foarte mulţi, afectau până şi mersul, din care cauză le arăta la unii şi cum trebue să pâşască pe scenă. Sub înrâurirea lui Ion Heliade Rădulescu, Costache Caragiale împreună cu toată trupa compusă din colegi şi elevi au luat parte activă la desfăşurarea evenimentelor politice din 1848, jucând cu entuziasm piese care îmbrăţişau în cuprinsul lor ideea naţională. Când s’a produs revoluţia din 9 Iulie 1848, şi Ion Heliade Rădulescu — sufletul mişcării naţionale — timp de tre luni a făcut parte din membrii Locotenenţei Domneşti, şi se găsea în capul trebilor ţării, Costache Caragiale, folosindu-se de poziţia la care ajunsese fostul lui director de teatru, izbuteşte să capete pentru Teatrul Naţional Român un sprijin foarte însemnat. După încetarea revoluţiei din 1848, viaţa Bucureştilor luase 0 înfăţişare mai veselă, mai vie, iar poporul începuse să cerceteze teatrul. Atunci Costache Caragiale continuă ideea lui Ion Heliade Rădulescu, şi la 1849 înfiinţează în casele bisericii Sf. Dumitru din Bucureşti, care erau în spatele Palatului Poştei de astăzi, primul Conservator de Muzică şi declamaţie, având în vedere pregătirea cât mai completă a tineretului artistic românesc şi prosperarea teatrului român. Tot prin stăruinţa lui Costache Caragiale, care se bucura de trecere la guvern, ba chiar şi la Domnitor, fiind recunoscut ca un bun profesor, şcoala de declamaţie pe care o conducea şi dădea rezultate mari e subvenţionată. Acest ajutor din partea Statului a continuat până la 1856, când 1 s’a tăiat, iar şcoala a trebuit să nu mai funcţioneze, fiind lipsită de cheltuelile necesare cursurilor. Costache Caragiale a fost întemeietorul primului Conservator de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti, după Ion Heliade Rădulescu. (Dos. T. N. Buc. Nr. 18/1856). In anul 1850, Costache Caragiale secondat de asociatul său Costache Mihăileanu şi de întreaga trupă, care devenise foarte nume- roasă, părăsind Bucureştii, se duc la Craiova unde înfiinţează primul teatru Naţional Român, şi joacă în Sala Gimnaziului de pe atunci. 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Reprezentaţiile lui Caragiale în capitala Olteniei au fost primite cu foarte mare bucurie şi au fost încununate cu atâta succes, — mai ales comediile,—încât boierii Craioveni, în entuziasmul lor, se întreceau care mai de care să poftească actorii pe la casele lor, să le pună saloanele la dispoziţie şi să-i ospăteze. După doi ani de rodnică activitate teatrală, răsplătită de cel mai mare succes, atât în cetatea Banilor cât şi în oraşele de prim- prejur, la 1852, Costache Caragiale este chemat de guvern la Bucureşti, să inaugureze «Teatrul cel Mare » din Podul Mogo- şoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Atunci, se desface de tovărăşia amicului si colaboratorul său Costache Mihăileanu, şi părăseşte Craiova, urmat de majoritatea actorilor cu care venise. La Bucureşti guvernul, — prin Ministerul ae Interne de care depindea teatrul pe vremea aceea, — concesionează cu forme « Teatrul cel Mare », valorosului artist şi profesor Costache Cara- giale, pe termen de cinci ani, 1852—1857, în tovărăşie cu Adolf Wachmann, muzicant-compozitor şi şef de orchestră. (Dos. T. N. Buc. 1852). Inaugurarea Teatrului cel Mare a avut loc în seara zilei de 31 Decemvrie 1852, — adică de revelion, — de Costache Caragiale sub numele de Trupa Română, care a jucat rolul principal de bărbat din piesa « Zoe » sau « Amorul doctor », alături de artista Niny Valery, M. Mincu şi alţii, în prezenţa Domnitorului Barbu Ştirbey, a soţiei sale Doamna şi a fiului lor George Ştirbey, precum şi a întregei elite a Bucureştilor. George Ştirbey, — fiul Domnitorului, — era un mare iubitor de teatru, un nepreţuit sprijinitor al actorilor, şi avea deosebită dragoste şi admiraţie pentru Costache Caragiale. (Dos. T. N. Buc., 1852 şi ziarele). Stagiunea 1852—1853 a mers în plin şi cu succes, în care timp Costache Caragiale a fost trimis la Paris cu banii guvernului, pentru a cumpăra costume necesare teatrului şi totdeodată să aducă de acolo ceva piese de succes, care se jucau pe atunci la Paris. (Dos. T. N. Buc. Nr. 9 din 1853). Stagiunea următoare, 1853—1854, în urma intervenţiilor făcute pe lângă guvern, concesiunea Teatrului cel Mare a fost acordată numai pe jumătate lui Costache Caragiale, iar cealaltă jumătate COSTACHE CARAGIALE 379 a fost acordată actorului Ştefan Mihăileanu, care îşi avea trupa lui şi fusese coleg de clasă cu Costache Caragiale, la Şcoala Declama- torie a Societăţii Filarmonice dela Sf. Sava din Bucureşti. Situaţia lui Costache Caragiale începuse a fi râvnită de foarte mulţi actori, care unelteau să-l surpe. Intre alţii, unul care a izbutit foarte curând a fost actorul Matei Millo, care, la 1852, părăsind laşul şi venind la Bucureşti, a căutat să-şi arate iscusinţa talentului său dramatic, cu repertoriul care îl făcuse renumit în capitala Moldovei, şi debutează în vestita « Sala Bossel» din Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), care era situată unde se află astăzi Barul Herdan, alături de Magazinul J. Feder. Cu toate că Matei Millo avea mult succes în Sala Bossel, iar încasările mergeau minunat, totuşi ţinta lui era peste drum, la Teatrul cel Mare. Luându-se bine pe lângă Grigore Bengescu, — pe atunci Di- rector General al Teatrelor,—şi mai ales în urma stăruinţelor depuse de vărul său Dimitrie Plagino, care era atunci Agă (Prefect) al Capitalei şi se înrudea prin alianţă cu Domnitorul Barbu Ştirbey, Comitetul Teatral din 9 Iulie 1853, obligă pe Costache Caragiale, — concesionarul Teatrului cel Mare, —să angajeze pe actorul Matei Millo ca prim artist şildirector de scenă, pentru stagiunea 1853-1854. (Dos. T. N. Buc., Nr. 13/1853). Costache Caragiale, în urma loviturilor primite rând pe rând, a trebuit să-şi jumătăţească întâi concesiunea, ap8i direcţia de scenă; teatrul începuse să meargă prost şi mai ales bântuia cu furie printre culise intrigile şi discordia odată cu venirea lui Matei Millo; conştient de valoarea sa artistică, reziliază con- tractul de concesiune cu Ministerul de Interne, şi părăseşte direcţia Teatrului Român, care a fost încredinţată atunci lui Matei Millo şi Ştefan Mihăileanu. Pentru a face faţă plăţilor de lichidare, Costache Caragiale a fost silit să-şi vândă garderoba, decorurile şi tot ce-i mai rămăsese, numai să fie om cinstit şi să achite trupa. Aducându-se la cunoştinţă Domnitorului Barbu Ştirbey, de sacrificiile pe care le făcuse Costache Caragiale pentru teatrul românesc, îi trimite o sumă de bani şi-l ridică la rangul de Pitar. (Dos. T. N. Buc., Nr. 6 din 1854)- 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După o stagiune, pe care Caragiale a petrecut-o jucând prin Bucureşti şi provincie, guvernul constatând starea nenorocită în care ajunsese primul teatru românesc din capitala ţării, acordă din nou lui Costache Caragiale întreaga concesiune a Teatrului cel Mare, pentru stagiunea 1855—1856. (Dos. T. N. Buc., Nr. 18 din 1855). La finele acestei stagiuni, Caragiale desgustat de toate intrigile, precum şi de uneltirile din afară pentru obţinerea concesiunii Teatrului cel Mare, şi mai ales că se încinsese pentru aceasta luptă aprigă între Matei Millo şi Mihail Pascaly, renunţă la directorat şi continuă să joace angajat ca prim actor şi director de scenă, atât sub Millo cât şi sub elevul său Pascaly. In 1866, concesiunea Teatrului cel Mare fiind încredinţată actorului Costache Dimitriade, — tatăl Aristizzei Romanescu, — pentru stagiunea 1866—1867, Costache Caragiale este angajat ca prim actor şi director de scenă. Mai în urmă, C. A. Rosetti, obţinând dela guvern concesiunea Teatrului cel Mare pentru stagiunea 1859—1860, fiind foarte bun prieten cu Costache Caragiale, şi având pentru el o deosebită admiraţie ca actor, îl angajează şi director de scenă. (Dos. T. N. Buc., din 1859). După terminarea acestei stagiuni, Caragiale a continuat să joace la Teatrul cel Mare în aceleaşi condiţiuni. Pe la 1867, reuşind să fuzioneze cei doi campioni ai teatrului românesc, —Millo şi Pascaly, — guvernul le-a acordat concesiunea Teatrului cel Mare, unde marele artist Costache Caragiale este angajat ca prim actor şi director de scenă, cu salariu lunar de 900 lei vechi, însă fără nici un beneficiu, şi a continuat sub aceştia să joace până la 1870, când iar s’au certat şi s’au despărţit. (Dos. T. N. Buc. din 1867). Deoarece avea salariu prea mic, pentru a-şi întreţine nevasta şi copiii, la 1869 s’a angajat ca funcţionar la Administraţia Tea- trului cel Mare, numai să-şi poată îndestula casa. (Dos. T. N. Buc. din 1868 şi 1869). Mihail Pascaly obţinând din nou dela guvern concesiunea Teatrului cel Mare pentru trei ani, 1871—1874, Costache Caragiale este angajat ca prim actor şi director de scenă, căci era foarte priceput în meşteşugul teatral şi mai ales dascăl foarte bun. COSTACHE CARAGIALE 381 Despre aprecierile deosebite de care s’a bucurat artistul Costache Caragiale cât a fost în viaţă, se dovedeşte prin aceea că, în toate formaţiile de trupă din care a făcut parte, totdeauna a fost angajat ca prim actor şi director de scenă. După înfiinţarea Societăţii Dramatice din Bucureşti, artiştii şi artistele Teatrului Naţional ca un omagiu de admiraţie pentru Costache Caragiale, — întemeietorul teatrului românesc, — au scris pe peretele din foaierul de repetiţie de lângă regisorat, pe o dungă lată de zece degete, ceva mai jos de tavan, « O soarea la mahala * de Costache Caragiale ». (Transmisiune verbală dela d. Paul Gusty). Costache Caragiale, cel mai conştiincios, corect, devotat, şi desin- teresat director pe care l-a avut vreodată Teatrul Naţional, — după cum mărturiseşte d. Paul Gusty într’un articol al său, — fiind suferind de inimă, a fost silit, de împrejurări neprielnice, să re- nunţe după câţiva ani de colaborare cu Millo şi Pascaly, la spinoasa carieră actoricească, pentru a îmbrăţişa una juridică, lăsând sarcina propăşirii artei dramatice române, pe umerii celor doi camarazi, Millo şi Pascaly. Cum nu mai putea fi folositor teatrului din cauza suferinţei, covârşit de o mare durere morală, vestitul artist Costache Caragiale ducea o neagră lipsă pecuniară, din care cauză, la 1875, face un apel către Comitetul Teatral, în care îşi arată marea lui obidă, ca unul ce a avut atâta dragoste de teatru, care a muncit pentru el cu atâta patimă, încât şi-a sacrificat viaţa şi averea, rămânând sărac; care din frageda tinereţe a lucrat pentru propăşirea artei româneşti, şi care pentru a susţine şi continua teatrul român, în dragostea lui pentru el, şi-a cheltuit până şi averea copiilor săi. (Dr. T. N. Buc., Nr. 11 /1875). Cult şi înzestrat cu mare talent oratoric, Caragiale îmbrăţişează cariera de avocat, pledând pe la judecătoriile de pace, însă câştiga atât de puţin, încât abia putea să agonisească pâinea familiei, ducând o mizerie neagră. Cu mare greutate, mulţumită vechiului său prieten şi coleg de şcoală dela Sf. Sava, marele român C. A. Rosetti, îl numeşte jude- cător de pace în coloarea de Verde din Bucureşti. Visul lui era să moară ca Moli&re pe scenă, dar visul i-a fost numai vis, căci Ia 13 Februarie 1877, Costache Caragiale moare din cauza bolii sale de inimă, lăsând ca moştenire familiei şi copiilor săi, 4 lei şi o singură cămaşe. 38a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE C. A. Roseti, bunul său prieten, care pe atunci ajunsese Pre- şedintele Camerei, aducând la cunoştinţă deputaţilor din Parla- ment, moartea celui mai mare artist român Costache Caragiale, după ce le arată marea valoare a dispărutului, ca întemeietor al teatrului naţional român, şi că moare mai sărac decât Iov, Camera votează prin stăruinţa lui C. A. Rosseti suma de 2000 lei, ca spese de înmormântare. («Monitorul Oficial» din 14 Februarie 1877). Ziarul « Românul» din 15 Februarie 1877 al lui C. A. Rosseti, dă publicităţii următorul anunţ îndoliat: COSTACHE CARAGIALY «Luptătorul cel mai devotat pentru înfiinţarea teatrului na- ţional; eminentul artist genial Român; unul din cei dintâi şi « mai meritoşi actori dramatici este mort l « Se face apel ca ţara care-i datorează atât, să asiste ca omagiu «la înmormântarea marelui martir al culturii naţionale. «Cortegiul va porni din Strada Brezoianu, Marţi la ora 1 « p. m. ». C. A. Rosseti, a urmat corpul neînsufleţit al marelui Costache Caragiale pe jos, cu capul descoperit, până la cimitir, alături de toţi artiştii şi artistele Teatrului Naţional, care îi acoperise sicriul cu flori şi coroane încât nu se mai vedea. Costache Caragiale a fost înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. (Transmisie verbală dela d. Paul Gusty). NICOLAE SĂVULESCU CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU In cariera critică a d-lui Şerban Cioculescu, apariţia Revistei Fundaţiilor Regale, unde a fost chemat să îndeplinească, dela primul număr, oficiul de cronicar literar, marchează un moment atât de hotărîtor, încât, fără abuz, am putea împărţi activitatea d-sale în două părţi distincte: anterioară şi posterioară acestui eveniment. De sigur, în Ianuarie 1934, d. Cioculescu era un critic deplin afirmat, căci avea în urma sa aproape un deceniu de activitate publicistică şi, în orice caz, câţiva ani de cronică regulată. Prezent la « postul său de fiecare săptămână » — cum spune undeva Sainte- Beuve — d. Cioculescu era mai mult decât un martor al vieţii noastre literare, era un agent al ei, unul din acei factori de jude- cată şi de selecţie ce reprezintă conştiinţa vie a unei literaturi. Foiletoanele sale, prin apariţia lor regulată şi prin atitudinea lor fermă, definiseră cu vremea o poziţie critică, ce constituia un element de ordine şi de continuitate, mai ales într’un timp în care o întreagă generaţie de tineri scriitori cultivau un gen de eseu mai mult liric şi polemic decât critic. Scrisul d-lui Cioculescu a fost din primul moment un act de judecată. Critica n’a fost pentru d-sa un gen literar şi nici, cum se întâmplă uneori, un refugiu pentru ambiţii artistice ne- norocos încercate pe alte fronturi. Funcţiunea de critic şi-o asuma dela început, cu o foarte netedă delimitare de atribuţii şi cu un simţ precis al răspunderilor. Mergând direct spre judecata de valoare, d. Cioculescu n’a încercat niciodată s’o escamoteze prin exerciţii de stil. A fost dela primul articol ceva răspicat în scrisul său, care n’a mers de sigur până la brutalitate, dar nici n’a coborît până la reticenţă. 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu posedăm o culegere a foiletoanelor sale dinainte de 1934» dar linia lor generală era limpede pentru cine le urmărise regulat. Fără violenţă în negaţie, fără efuziuni în afirmare, combativ dar ponderat, nici reticent, nici grăbit, d. Cioculescu reprezenta un post de observaţie orientată în anumit sens, dar capabilă să înţeleagă şi valorile de sens advers. Raţionalist, om de sensibilitate controlată, iubitor de claritate şi măsură, suspectând manifestă- rile excesive şi confuze, spirit critic prin temperament şi for- maţie, d-sa înclina, în mod firesc, spre operele de tipul său inte- lectual, fără însă ca prin această alegere să le opună celorlalte un refuz de principiu. Foiletonul său era deschis vieţii literare în toate manifestă- rile ei, fără deosebire de gen, de şcoală şi de tendinţă, căci acolo unde d. Cioculescu nu putea să acorde adeziunea sa intelectuală nu refuza însă atenţia sa critică. Atâta vreme cât a deţinut o cro- nică literară săptămânală, d-sa a înregistrat cu o reală curiozitate pentru diversitatea peisajului nostru cultural, cărţi şi evenimente din toate sectoarele scrisului românesc de azi. Era o activitate critică ce se desfăşura în plină actualitate, constituind de altfel ea însăşi unul din centrii de control şi de mişcare ai acestei actualităţi. Este însă, în orice activitate de foiletonist, ceva inevitabil ri- sipit. Oricât de unitară ar fi vederea criticului — şi era neîndoios cazul d-lui Cioculescu — faptul de a privi lucrurile din ime- diata lor apropiere împiedică o mai largă cuprindere a lor. Lipseşte şi timpul şi distanţa necesară pentru ca evenimentele să-şi pre- cizeze raporturile şi proporţiile juste. Oricât de sever ar fi un cronicar, când vine imediat în urma faptelor şi lucrează oarecum « pe viu », funcţiunea lui este să în- registreze. El nu poate aştepta ca vremea să rezolve dela sine nici măcar problemele minime — acelea care se uzează şi se eli- mină prin simplă trecere de timp. El este obligat «a lua act» de tot ce se întâmplă. Acest contact direct şi neîntârziat cu faptul literar pe măsura producerii lui este, de sigur, un instrument de căutare şi el constitue tot ce e mai activ şi mai viu în opera unui critic. Nu e însă mai puţin adevărat că această prea intimă convie- ţuire cu mişcarea literară, atenuează cele mai riguroase criterii. CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 385 Criticii severi sunt criticii care scriu puţin. Ei văd lucrurile dela distanţă. Ei nu sunt subordonaţi materialului pe care îl propune şi îl impune producţia literară curentă. Ei au facultatea de a-şi alege temele. Marea lor severitate decurge din dreptul de a nu lua act, drept pe care cronicarul nu-1 are. Venirea d-lui Şerban Cioculescu la Revista Fundaţiilor Re- gale însemnează pentru d-sa trecerea dela foileton la studiu. Noua revistă, prin faptul că era o publicaţie de sinteză care prin însăşi natura ei este sustrasă de sub dominaţia actualităţii ime- diate, îi cerea criticului să întrebuinţeze alte instrumente decât cele adecvate foiletonului. Un studiu critic lunar, spre deosebire de cronica săptămâ- nală, are neapărat un caracter de examen recapitulativ. Cărţile şi faptele văzute dela oarecare distanţă pierd din importanţa lor ndividuală (pe care o prea mare apropiere o exagerează de obi- ceiu) şi se integrează într’un cadru mai larg şi mai just. Mai puţin absorbit de aspectele izolate ale literaturii, criticul are ră- gazul de a considera liniile de ansamblu, de a urmări gruparea faptelor, de a degaja directivele generale. E semnificativ că în cariera d-lui Cioculescu, începerea acti- vităţii sale la Revista Fundaţiilor Regale coincide cu o marcată înclinare spre istoria literară. Câmpul său de cercetare se lărgeşte, materialul documentar utilizat se amplifică, chestiunile literare curente sunt tratate în lumina problemelor centrale ale culturii noastre. De sigur nu din motive didactice se devotează criticul istoriei literare, ci din nevoia de a oferi activităţii sale un teren mai larg de mişcare. Un autor, o operă, o problemă sunt astfel plasate pe harta culturii româneşti, cu indicaţia exactă a dimensiunilor. Fixând unui fapt literar, antecedentele şi consecinţele, înca- drându-1 într’o familie, stabilind locul său într’o serie de eve- nimente şi idei, d. Cioculescu a construit în decursul celor cinci ani de colaborare regulată la Revista Fundaţiilor Regale o ade- vărată geografie a literaturii noastre. Intre timp, în altă zonă de activitate, foiletonul săptămânal a rămas pentru d-sa un excelent mijloc de căutare şi de expunere, mai mobil, mai rapid, servind oarecum de operaţie preliminară pentru studiul lunar, care rămâne instanţa sa ultimă de judecată, 10 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE după ce materialul a fost ales, clasificat, redus la elementele sale esenţiale. Din cele 60 de numere ce formează colecţia Reyistei Funda- ţiilor Regale, pe primii cinci ani de apariţie, d. Cioculescu a lipsit o singură dată, aşa încât contribuţia d-sale reprezintă astăzi 59 de studii critice. Este mai mult decât o colaborare regulată: este o operă. Prin dimensiuni, ea oferă material pentru câteva volume, iar prin im- portanţa şi varietatea problemelor tratate constitue un examen complet al literaturii româneşti modeme. In genere, d. Cioculescu nu s’a abătut dela actualitatea lite- rară, dar a folosit toate prilejurile care-r permiteau o întoarcere spre chestiunile noastre permanente de cultură. Activitatea sa la Revista Fundaţiilor Regale a fost astfel orga- nizată încât, fără a pierde controlul producţiei literare curente, a putut să atace, în acelaşi timp, cele mai esenţiale capitole din istoria noastră literară, printr’o dublă străduinţă de a privi valo- rile trecutului în lumina unei sensibilităţi critice de azi şi de a încadra, de altă parte, operele şi autorii actuali, în liniile mari ale evoluţiei noastre literare. Obligaţiile de cronică propriu zisă, d. Cioculescu le înde- plineşte în studiile ce poartă titlul general de «Aspecte lirice contemporane » şi «Aspecte epice contemporane », studii în care grupează de câteva/ori pe an, cărţile de versuri şi de proză apă- rute între timp. Aceste «aspecte» păstrează un caracter de re- cenzie şi sunt mai mult un prilej de a clasa materialul curent, în vederea unei reveniri ulterioare. Liberat de îndatotiririle cronicarului, criticul se poate dedica cercetărilor de ansamblu. Cele mai multe studii ale sale au un caracter monografic Plecând dela un pretext oarecare (o carte nouă, o retipărire, o comemorare), d. Cioculescu face examenul unui autor, în totalitatea operei lui, sau numai într’un sector al acestei opere, dela debut până azi, urmărînd-o etapă cu etapă, dar precizându-i mai ales caracterele generale. D-nii Tudor Ar- ghezi, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu,. Ion Vinea, Perpessicius au găsit astfel în acelaşi timp un istoric literar şi un critic, căci d. Cioculescu a reconstituit, pentru fiecare în parte, procesul de formare a operei, treptele de definire a personalităţii. CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 387 Din acelaşi grup de studii, pe care le-am denumit « monogra- fice », fac parte şi o serie de mari articole de evocare, scrise la moartea scriitorilor de seamă, pierduţi în decursul ultimilor cinci ani: Bogdan Duică (Anul I, Nr. 12), Gib. Mihăescu (Anul II, Nr. 12), G. Ibrăileanu (Anul II, Nr. 5), Mateiu I. Caragiale (Anul IV, Nr. 5), Octavian Goga (Anul V, Nr. 7). D. Cioculescu depăşeşte cu mult în aceste evocări, genul elogiului comemorativ, căci, dacă un sentiment de pietate însu- fleţeşte paginile sale, obiectivul lor principal este de a strânge, într’O judecată finală, concluziile unui examen critic complet. In acelaşi spirit de devoţiune literară, dar şi de strictă analiză critică, sunt scrise studiile d-lui Cioculescu despre clasicii noştrii, care ocupă de altfel locul cel mai important în activitatea d-sale la Revista Fundaţiilor Regale. Eminescu şi Caragiale sunt temele sale familiare. Le reia la fiecare nou prilej, fie pentru ca să adaoge o contribuţie proprie de istoric literar (cum a făcut nu de mult în magistralul studiu din numărul pe Octomvrie 1938 al Revistei) fie pentru a lua în cercetare un nou aspect al operei celoT doi mari scriitori. Poate că o vocaţie de critic se măsoară nu atât prin confruntarea cu literatura contemporană, cât prin întâlnirea cu autorii vechi, cu probleme «clasate», cu desbaterile de mult închise. Este o probă de maturitate, de siguranţă şi de răspundere. D. Cioculescu a trecut-o strălucit. Studiile sale despre Eminescu, Caragiale, Creangă şi Maiorescu sunt scrise cu cea mai îndreptăţită autoritate. Orientarea d-lui Şerban Cioculescu spre istoriâ literară a fost remarcată şi de d. E. Lovinescu, dar cu o nuanţă de deza- probare. Criticul era învinuit că se pierde în «tranşeele amănun- telor », că stabileşte « puncte şi virgule », că discută « date minime ». Când în publicistica noastră s’a abuzat atât de mult de impro- vizaţie şi de uşurinţă, când munca de documentare a fost victorios înlocuită cu diverse jocuri de-a metafizica, exemplul unui scriitor care se supune unui travaliu riguros şi îl acceptă ca pe o disci- plină, este cel puţin remarcabil. De altfel, credinţa noastră este că d. Cioculescu nu face istorie», literară pentru istorie literară Există capitole de literatură în care nimic nu este «minim». Orice nouă preciziune ce ni se poate xo* 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aduce în legătură cu Eminescu şi Caragiale este preţioasă. Când d. Cioculescu numără « punctele şi virgulele » ediţiei Scurtu pentru a le confrunta cu ale altor ediţii mai recente, nu face numai un act de justiţie, reabilitând o lucrare pe nedrept discreditată, dar limpezeşte o desbatere. Felul minuţios în care d-sa verifică textele de care se serveşte arată o preciziune de metodă, pe care ar fi în drept s’o invidieze orice istoric literar de profesie. D. Cio- culescu nu utilizează decât informaţii verificate la sursă In această privinţă, sunt interesante observaţiile sale despre debutul lui Octavian Goga, observaţii prin care infirmă propriile mărturisiri ale poetului şi rectifică anumite date, deşi ele aveau o garanţie de adevăr autobiografic. D. Cioculescu este totuşi un spirit prea liber, ca să se lase asuprit de superstiţia documentului. Sunt probleme de istorie literară, care nu pot fi rezolvate decât pe cale de prezumţie şi, acolo unde proba absolută lipseşte, intră în joc simţul de orien- tare al cercetătorului, curajul şi instinctul său de a privi dincolo de faptele brute. Angajat într’o ipoteză, d. Cioculescu nu ezită să se rectifice pe sine însuşi şi să părăsească soluţia iniţial adoptată, atunci când verificări ulterioare o fac neprobabilă. La un prim examen, d-sa îndepărtează din opera lui Cara- giale o serie de articole publicate în «Voinţa naţională» (Revista Fundaţiilor Regale, Anul III, Nr . io), dar, doi ani mai târziu, cu prilejul editării volumului V al Operelor, revine asupra pri- mei soluţii şi îşi ia răspunderea de a i le atribui lui Caragiale. In absenţa dovezilor materiale sigure, decide intuiţia criticului, nu însă fără o lungă şi plină de răspunderi deliberare. Este în acest singur exemplu o probă de supleţe, o lipsă de habotnicie istoriografică, o dovadă de modestie, de care poate un istoric literar de meserie n’ar fi fost în stare. A fost totdeauna în critica d-lui Cioculescu o îmbinare de combativitate şi reţinere, dar incursiunile sale în istoria literară, fără să suprime accentul său de convingere, ba chiar de intran- sigenţă, i-au sporit acea moderaţie de ton, sub care se ascund cele mai categorice verdicte. Obişnuinţa de a privi lucrurile în desfă- şurarea lor istorică, îi conferă criticului un simţ al relativului, care îl dispensează să ia atitudini violente de indignare sau de polemică. CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 389 Când în 1935 d. N. Davidescu a lansat într’un fulminant pamflet împotriva lui Caragiale, învinuirea că marele scriitor este un «ocupant fanariot», fără nici o aderenţă românească, a fost în publicistica noastră o reacţiune generală de protest şi de indignare, tradusă în câteva replici fie ironice, fie injurioase, care tocmai prin excesul lor transformau un incident într’un veritabil «caz». Singur d. Şerban Cioculescu n’a luat parte la această emoţie publică şi, cu foarte mult calm, cu o neturburată răbdare, a reuşit să reducă furtuna provocată de d. Davidescu la justele ei proporţii, încadrând-o în istoria noastră literară şi arătând că nu era vorba de un fapt nou, ci de repetarea unui atac vechi, intrat în obişnuinţa, dacă nu în tradiţia literaturii noastre. Cu acest prilej d. Cioculescu a scris un studiu de mare întin- dere («Detractorii lui Caragiale», Revista Fundaţiilor Regale, Anul II, Nr. 10 şi 11), pe care îl socotim definitiv în materie, nu numai prin bogăţia lui documentară, dar mai ales prin forţa lui probantă. * Poziţia critică a d-lui Şerban Cioculescu se defineşte prin acti- vitatea sa. Profesiuni de credinţă vom găsi foarte rar în paginile acestui critic, căruia nu-i plac mărturisirile directe. Scrisul său este de obiceiu rece, exact, fără efuziuni şi mai ales fără familia- ritate. Persoana criticului nu este implicată în judecăţile pe care le formulează. In cinci ani de colaborare la Revista Fundaţiilor Regale, d. Cioculescu n’a vorbit decât o singură dată în nume personal, şi atunci, nu atât pentru a se defini pe sine, fcât pentru a sublinia prin contrast un mod de vedere străin de structura d-sale. Mă refer anume la frumosul său studiu despre « Critica d-lui Perpessicius» (Anul IV, Nr. 2), în care recunoaşte un «critic de afinitate electivă», un «critic de consonanţă», precizând însă în acelaşi timp că personal face parte din altă « familie de spirite ». «Impresionismul scrisului este la d. Perpessicius recrearea operei literare, prin virtutea poetică a sensibilităţii sale... «Impresionismul prin alcătuirea organică, prin structuraţie, d-sa nu revendică pretenţia teoretică a unui instrument critic; ci ne oferă reacţiunea permanentă a unei sensibilităţi simpatice,- 39° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în atingere cu opera literară. Sau, prin alte cuvinte, opera literară este pentru d-sa un reactiv, care îi serveşte exprimării de sine... «Ne este cu atât mai uşor să recunoaştem un lucru, cu cât noi înşine nu facem parte din aceeaşi familie de spirite ale criticei». (R. F. R., Anul II, Nr. 2, pag. 397). Ultimul aliniat este una din puţinele declaraţii programatice ale d-lui Cioculescu. Ea este întregită, la finele aceluiaşi studiu, de o şi mai limpede luare de poziţie: «... perspectiva noastră critică, obiectivă şi axiologică (îşi) revendică o detaşare faţă de opera literară şi o privire exterioară, cu obligaţia judecăţii exprese de valoare...». (Ibid., pag. 398). De altfel, cine a urmărit activitatea d-lui Cioculescu, nu aşteaptă din partea d-sale declaraţii de principiu. întreaga sa critică se sprijină pe o categorică discriminare între fenomenul artistic şi punctele de vedere străine de artă. Intr’o vreme în care o con- fuzie progresivă de planuri face ca judecata literară să fie falsi- ficată de tot felul de idei fixe, care vin din politică, din morală, din mistică, din gramatică şi din numeroase alte domenii la fel de respectabile şi de eterogene, critica d-lui Cioculescu afirmă, apără şi promovează autonomia fenomenului estetic. Criteriul d-sale hotărîtor rămâne adevărul. Ceea ce este autentic, este le- gitim. Impostura, simularea, lipsa de necesitate intimă sunt în artă păcate grave, chiar când se camuflează în mari idealuri. Dincolo de toate formulele abstracte, critica d-sale se sileşte să surprindă personalitatea creatoare a artistului. O personalitate realizată conform cu legea ei de viaţă reprezintă pentru simţirea şi inteligenţa umană un mod nou de exprimare, pe care nu avem dreptul să-l respingem, chiar dacă el contrazice felul nostru per- sonal de a fi. Când d. Cioculescu scrie despre Vasile Pârvan (Re- vista Fundaţiilor Regale, Anul I, Nr. 11), e limpede că nu aderă nici la sensibilitatea, nici la gândirea lui, dar, fără a eluda obsta- colele care îl despart de autorul « Geticei», înţelege şi recunoaşte tot ce este profund şi adevărat în această personalitate dominatoare şi, pentru un anumit gen de oameni, crispantă. De asemenea, când afirmă — în repetate rânduri — valoarea poeziei d-lui Blaga, nu aderă, se înţelege, la misticismul acestui scriitor şi nu încetează a fi, întru cât îl priveşte, un raţionalist şi CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 391 un laic convins, dar nici nu exclude din câmpul experienţei umane, o fibră ale cărei vibraţii, când sunt nesimulate, dau un sunet atât de profund. Arta în critica d-lui Cioculescu este un fenomen de conştiinţă, iar actul creator un act de clarificare. Explicaţiile obscure i se par rudimentare chiar când e vorba de un scriitor de origină şi expresie populară ca Ion Creangă. Oricât ar fi de seducătoare legenda unui Creangă necioplit («un ţăran ca oricare altul»), care scrie din instinct, oarecum la în- tâmplare, din simplu har, d. Cioculescu o respinge şi ne propune — lucru definitoriu pentru critica d-sale — o imagine de scriitor conştient, stăpân pe mijloacele lui, o «personalitate literară» cu un «extraordinar simţ artistic », ceea ce contrazice în totul «tră- săturile fabuloase ale portretului său moral, dedus din anecdotică » (R. F. R., Anul IV, Nr. 3). Raţionalismul şi luciditatea d-lui Cioculescu nu au nimic schematic. In orice caz, ele nu-1 împiedică să fie un pasionat cetitor de poezie, ba chiar să opteze în acest domeniu pentru lirismul liber, de sursă directă, neîngheţat de un prea mare control analitic. Când recomandă o «direcţie salutară în lirica noastră, spre a scoate poezia dintr’un impas » (R. F. R., Anul II, Nr. 9), nu cere altceva decât o eliberare din tiparele unui ermetism formal paralizant şi o regăsire a unui filon de lirism natural. In studiul despre poezia d-lui Ion Vinea (Anul IV, Nr. 1), acţiunea de sărăcire voluntară a unui temperament liric, prin su- punerea sa la o neîncetată constrângere critică, este dovedită până la evidenţă şi exprimată în formule ce depăşesc prin adevăr cazul special, căruia i se aplică. «Act lucid de reacţiune, poezia d-lui Ion Vinea rupe cu tra- diţia lirică, dar îşi întoarce primejdios asupră-şi consecinţele extreme ale spiritului de negaţie. Intr’adevăr, ca un revers al spiritului critic, iese la iveală înfrânarea creaţiei libere, mortifi- carea temperamentului activ al producătorului de poezie». Acest «revers al spiritului critic» este oprit în scrisul d-lui Cioculescu — el însuşi spirit eminamente critic — printr’un simţ de moderaţie şi de echilibru, care îl fereşte de excese şi care nu-1 împiedică să fie sensibil la manifestări mai puţin abstracte, mai generoase, mai libere. 392 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este de altfel în orice atitudine a d-sale, un element moderator, lipsit de exclusivism, care îl ajută să găsească atitudinea justă; în desbaterile cele mai susceptibile de aprindere şi de exagerare. Se cunoaşte rolul pe care l-a jucat, uneori fără de voe, în cele două bătălii literare duse în ultimii ani la noi, împotriva « strică- torilor de limbă» şi a « pornografilor ». Prin atitudinea sa critică şi prin nivelul scrisului său, care depăşeşte asemenea rudimen- tare probleme, d. Cioculescu nu putea fi decât un militant al li- bertăţii de expresie artistică. Neologismul nu este pentru d-sa o eroare absolută, ci un mod nuanţat de expresie; morala nu este pentru d-sa un criteriu estetic, iar atâta vreme cât rămânem în limitele artei, pornografia este o chestiune care nici nu se pune. Atitudinea d-lui Cioculescu în aceste două desbateri nu facea îndoială. Mai greu pentru d-sa era să stabilească anumite rezerve şi discriminări, fără ca totuşi să pară a face cuiva con- cesii strategice. Partizan al unei limbi vii, mereu reînnoită prin neologisme în mod natural aclimatizate, nu însemnează să legi- timezi o limbă arbitrară, incorectă, falsă, devitalizată prin lipsa de contact cu vorbirea vie. De asemenea, apărător al libertăţii artistului de a aborda orice zonă a sensibilităţii umane, nu în- seamnă să deschizi aceleaşi porţi falsului artist. Sancţiuni de poliţie în această materie nu pot exista, dar sacţiuni critice trebue să existe. Aceste discriminări, cu atât mai dificil de făcut, cu cât reaua credinţă le putea răstălmăci, d. Cioculescu le-a precizat în for- mule de o concizie şi o subtilitate egală. « Nimic din ceea ce este fatal unei structuri morale şi fiziologice nu poate fi scabros » (Anul II, Nr. 8). «Sexualitatea nu se cuvine să intre în literatură, decât prin interferenţele cu viaţa morală. Numai în măsura în care actul erotic corespunde unui moment de conştiinţă, el poate fi semnificativ» (Anul III, Nr. 4). «... nu dintr'o dispoziţie moralizantă regretăm... (acest) strop de noroi, ci de pe o poziţie critică exigentă, care dă drept de cetate mărturiilor infernului uman, numai când sunt semnificative şi autentice» (Anul III, Nr. 7). Suntem de sigur departe de a fi îmbrăţişat în articolul de faţă întreaga activitate a d-lui Cioculescu. Lectura unui critic, te CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 393 invită, prin toate implicaţiile ei directe şi indirecte, să refaci iti- nerariile lui şi să revezi întreg materialul, pe marginea căruia a meditat şi a scris. Este o operaţie care trece dincolo de limitele paginilor prezente. Totuşi, nu vom încheia Iară a face câteva observaţii nu atât despre criticul, cât despre scriitorul Şerban Cioculescu. D-sa nu este ceea ce se cheamă un «stilist». Am mai spus-o, critica nu este pentru d-sa un gen literar, ci o disciplină intelectuală. Fără să fie neîngrijit, scrisul său nu este un scris de artist. D. Cioculescu scrie abstract, rece, fără elan (ceea ce nu-1 împiedică să fie convingător), fără plasticitate. Din nevoia de a fi ordonat şi clar, d-sa merge deseori spre formule rezumative, didactice, încărcate de expresii tehnice, cărora le lipseşte puterea de sugestie imediată. «Monotonia este în Ioana corolarul statismului psihologic. Deşi psihologia teoretică a d-lui Holban este mobilistă, postulând neidentitatea morală a unui ins în timp — ceea ce este foarte modern — structura individuală a eroilor săi, practic rămâne clasică, prin alte cuvinte statică ». Iată o frază tipică prin abuzul de termeni abstracţi şi care ajunge la rezultatul neaşteptat de a deveni confuză, tocmai prin efortul ei de conciziune. Ne întrebăm dacă acest stil nu constitue un obstacol şi dacă el nu opreşte acţiunea critică a d-lui Ciocu- lescu să-şi exercite întreaga ei influenţă în marele public cetitor. Nu e însă mai puţin adevărat că în regiunea superioară de cultură, în care se situează activitatea d-sale, obiecţia noastră e nevalabilă. De altfel, d-lui Cioculescu nu-i lipseşte darul de a prinde, într’o formulă concisă, o explicaţie generală. Caracterizările sale nu sunt niciodată «leneşe» (însăşi expresia de «caracterizare le- neşă » îi aparţine), în sensul că nu recurg la epitete şi adjective vagi, ci diferenţiează, determină, indică, individualizează. Uneori un singur cuvânt îi e de ajuns pentru a exprima tot ce e mai pro- priu şi mai greu de definit într’o operă. Când vorbeşte de exem- plu despre poemele « sicative » din « Joc secund », redă cu această notaţie tot ce este aspru, rece, puţin steril în arta d-lui Barbu. Pentru Mateiu I. Caragiale găseşte la fel de expresive caracte- rizări: «proză măreaţă, substanţă decadentă, zgârcenie stearpă». Nu sunt adjective; sunt adevărate definiri critice. 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Despre d. Arghezi scrie câteva pagini de analiză minuţioasă, pentru a explica de ce marele poet nu se poate realiza în epică, de ce romanele sale se destramă în incidente şi imagini magnifice dar neaderente, şi acest examen critic foarte amplu îl rezumă în cele din urmă într’o formulă revelatoare: viziunea argheziană se datoreşte unui « sistem ocular poliedric ». Este mai mult decât o explicaţie ingenioasă; este o precizare de structură. Astfel de imagini şi formule fericite prin conciziunea şi ade- vărul lor se găsesc în mod obişnuit în scrisul d-lui Cioculescu, ceea ce reduce încă odată obiecţiile asupra stilului său, care nu are alte ambiţii decât de a fi just şi exact. Anumită austeritate stilistică este necesară criticului. MIHAIL SEBASTIAN DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA La Curţile Dorului, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II*, 1938; celelalte culegeri: 1. Poemele Luminii, Cluj, 1919, ediţia Il-a, Bucureşti, «Cartea Românească, 1919; 2. Paşii Profetului, Cluj, 1921; 3. In Marea Trecere, Cluj, 1924; 4. Lauda Somnului, Colecţia «Gândirea», Bucureşti, «Cartea Românească», 1929; 5. La Cumpăna Apelor, Sibiu, 1933. O cercetare despre poezia d-lui Lucian Blaga nu îşi poate istovi obiectul, limitându-se la cadrul strict al culegerilor sale de versuri. Cu această afirmaţie, de bună seamă nu ne gândim a-1 situa pe autor în acea familie spirituală de scriitori multilaterali, al căror lirism de esenţă temperamentală se realizează adeseori mai eficace în alte planuri de activitate, decât în însăşi producerile lor versificate, — categorie în care s’ar situa în cultura noastră d. N. Iorga. Poet cu deosebire în vers, d. Lucian Blaga nu în- cetează de a fi poet în oricare din manifestările sale spirituale. Cine ar întreprinde un studiu exhaustiv asupra fenomenului liric la d. Lucian Blaga, ar avea să-i însumeze de sigur întreaga sa producţie dramatică, începând cu « misterele » şi neexcluzând în- drăzneţele sale teme psichanalitice, a căror secţiune în subconştient e mai puţin de ordin clinic decât liric. Aceasta va fi însă numai 0 etapă în străbaterea scării întregi a poeticei autorului, căreia 1 se cuvine anexată cu hotărîre şi literatura sa filosofică. Să nu se creadă că în alăturarea acestor din urmă doi termeni ar rezida un capriciu sau o confuzie: atât filosofia cunoaşterii, cât şi filosofia culturii, în trilogiile lor, cu toată rigoarea obiectivelor şi dialec- ticei lor, sunt permanent străbătute de un efluviu liric care restitue cuvântului de literatură filosofică, sensul plenar. Dacă am pleca numai dela terminologia filosofică a d-lui Lucian 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Blaga, de sigur insolită sub privirea specialiştilor «puri », care se folosesc de conceptele universal admise, ale filosofiei « clasice », dacă ne-am limita, aşa dar, numai la mănunchiul, formulelor sale filosofice, am recunoaşte din capul locului, în născocitorul lor, un rar poet. Dar toată dialectica sa stringentă este sensibili- zată până la pipăire de concreţiuni aparţinând ordinei lirice a cunoaşterii, dacă se poate spune, adică intuiţiei. Nu ştim, în ultima analiză, dacă realismul vitalist al epistemologiei şi al filosofiei culturii îşi recunoaşte în d. Lucian Blaga, un militant cu totul ortodox, dar modalitatea figurativă a sistemului său ne îndeamnă la această situare. Fără a fi clerici în cele două domenii filosofice ale activităţii poetului, spre a ne îngădui discriminări de specialitate, mărturisim că uneori puterea probantă a tezelor sale se sprijină toc- mai prin luminişurile intuitiv metaforice, cu care poetul îşi plastici- zează demonstraţiile. Din această perspectivă, considerăm întru totul lacunară, cantonarea genuistică la lirismul pur poetic al autorului, şi indicăm totalitatea operii sale de imaginaţie şi de specialitate, nu numai ca un rezervoriu de bogată poezie, dar chiar ca o substanţă de perfectă omogenitate. Coloratura poetică în lucrările de filosofie culturală şi de gnoseologie ale d-lui Lucian Blaga nu e un procedeu derivat, un artificiu sau o podoabă, ci un mod de exprimare con- substanţială poetului, ale cărui intuiţii sunt organic metaforice, iar nu afectiv-retorice. Nu ne-am îngădui să trecem la examinarea lirismului său circumscris versului, fără a oferi cetitorilor noştri, măcar un exemplu de iluminare a prozei sale filosofice, prin in- tervenţia lirică. Deşi alegerea e deosebit de grea, dintr’o eflo- rescenţă atât de bogată, ca aceea a autorului nostru, ne oprim asupra unui pasaj privitor la reverberarea luminii, în arhitectura bisericească bizantină. «Intrând într’o biserică bizantină te impresionează, în obscu- ritatea spaţiului închis, fâşiile de lumină, care ţâşnesc prin ferestrele tăiate sus la baza cupolei, fâşii de lumină, pe care le poate tăia cu spada. E aici parcă o lumină neterestră, care se arată invadând de sus în jos lăcaşul, o lumină de o materialitate mai pronunţată decât a luminii omni-prezente a zilei. Această material-potenţată lumină, sbucnind în făşii groase, ce se întretaie ca nişte drepte cascade, e neapărat o parte integrantă a arhitecturii bizantine. Nu e această material-potenţată lumină o simbolică exemplificare Despre poezia D-lui lucian bLagA 397 a transcendentului, care se face vizibil ? In bisericile gotice, lumina pătrunde numai scăzută şi modificată de colorile vitraliilor, pentru ca să se difuzeze în obscuritatea spaţiului. Luminii vulgare a zilei i se pune în gotic o surdină; ea e trecută printr’un mediu, care o spiritualizează. Faţă de această lumină spiritualizată colo- ristic, emanaţiile de lumină potenţată duc gândul până la lumina originară făcută de Dumnezeu cu întâiul său gând. Dacă asemănăm misticismul oriental, bizantin sau al Asiei Minore, chiar în va- riantele ei necreştine, cu misticismul apusean, gotic-germanic, constatăm o diferenţă care ar putea alcătui un interesant subiect de cercetare. Misticismul oriental e un misticism al luminii. Mi- sterul suprem al cosmosului e cel al luminii. Misticismul apusean e un misticism al întunecosului, misterul e aici totdeauna un mister al obscurtităţii. Omul gotic spiritualizându-se de jos în sus, are în catedralele sale sentimentul unei pierderi în obscuritatea trans- cendentă; omul bizantin, aşteptând în bisericile sale revelaţia de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumini înteţite (« Transcen- dentul care coboară s>, Trilogia Culturii, Spaţiul mioritic, pag. 88—90)». Se va recunoaşte aici, o replică admirabilă la binecunoscutui fragment corespunzător din « Genie du Christianisme» de Cha- teaubriand, a cărui somptuoasă proză poetică este armătura teoriilor sale în favoarea artei gotice; fără a insinua că foarte frumoasa proză a d-lui Lucian Blaga serveşte în acelaşi fel de armătură a doctrinei, ca la filosoful ocazional al catolicismului, vom reţine că ideologia sa aterizează în concret, spre a se face simţită, oarecum ca... transcendentul care coboară. * # # In măsura în care -trebue să se vorbească de potenţialul liric din opera filosofică a poetului, tot aşa dialectica sa filosofică aruncă lumini neaşteptate asupra propriei sale opere poetice: este ceea ce vom numi, printr’un foarte urît neologism, un « ecleraj » de reci- procitate, între cele două domenii. Rămâne ca un obiect al cer- cetătorului eseisticei sale filosofice, să recurgă la un fel de ex- plicare a ei, pe cale subiectivă, arătând în ce mod unele intuiţii poetice, anterior generate în poezia sa, i-au servit pentru vivifi- carea tezelor sale abstracte; un câmp de sugestii ce ni se propune 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nouă este, invers, lămurirea substanţei spirituale a poeziei d-lui Lucian Blaga, prin câteva din ideile sale fundamentale de natură intuitivă. Ne simţim însă datori să precizăm că nu urmărim a slei această metodă, pe care o indicăm numai fervenţilor autorului. De altfel, indicaţia noastră se îndreptăţeşte prin aceea că, astăzi, tinerele generaţii se găsesc mai covârşitor sub stăpânirea tezelor sale filosofice, decât sub farmecul lirei sale. Se poate de pe acum afirma, înainte ca d. Lucian Blaga să-şi fi sistematizat ideile, că ele îşi verifică eficacitatea, prin lărgimea răspândirii lor. Mai fiecare din interpretările sale de filosofie culturală sunt investite, pentru mai tinerii, eseişti cu prestigiul autorităţii, care conferă ipotezelor sale caracterul unor adevăruri dogmatice. E de ajuns să pomenim răspândirea de care se bucură ingenioasa teorie, zisă a «spaţiului mioritic », derivată din balada populară şi sor- tită a fi o cheie a filosofiei noastre etnice. Filosof al subconştien- tului, orientat către organic, d. Lucian Blaga împrumută însă tuturor teoriilor sale un potenţial de spiritualitate, care-i asigură ade- ziunea tuturor «disponibililor» spiritualităţii. Unuia din aceştia i-ar reveni, înaintea noastră, îndatorirea onorifică de a stabili toată scara de corespondenţe posibile, dintre intuiţiile lirice şi cele filosofice ale gânditorului. Se va vedea atunci cât de unitar se leagă cele două domenii, de ordine diferită. Mulţumindu-ne deocamdată cu mai puţin, vom privi cât mai pe larg şi liber, ne- metodic totodată, substanţa spirituală a poeziei d-lui Lucian Blaga şi atingerile ei cu duhul creştin. Dacă se poate vorbi, în ordinea liberă a fantasticului, de un spirit programatic, atunci de sigur că d. Lucian Blaga şi l-a ex- primat printr’o norocoasă intuiţie, din clipa primei sale prezen- tări. Se cunoaşte cuprinsul şi răsunetul poemei. « Eu nu strivesc corola de minuni a lumii», care figurează în fruntea culegerii « Poemele luminii ». De ea se leagă mai ales caracterizarea poetului în conştiinţa publicului, altă dată mai difuz, mai selectat astăzi. Cartea de vizită a poetului îl înfăţişează, în esenţa sa, ca un spo- ritor al tainelor cosmice, aşa cum a rămas neschimbat în decursul a două decenii de carieră lirică, variând în structură, dar nu esen- ţial. Yerslibristica sa, fluidă, graţioasă şi elementar «poetică», din « Poemele luminii » şi oarecum prozaică în « Paşii Profetului », şi-a pierdut apoi accentul retoric («In marea trecere »), printr’un DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 399 proces de interiorizare şi de sublimare a materiei lirice, transfor- mându-se într’un mesaj secret, care a făcut arta sa cu totul im- populară. Mutaţiile fenomenului liric al d-lui Lucian Blaga în- registrează un spor al calitativului, în dauna doar a ecoului public, care culege cu mai multă uşurinţă, poate chiar cu exclusivitate, tălmăcirile limpezi ale stărilor interioare. In sensibilitatea publi- cului, anumite coordonate ale lirismului poetului au avut darul să placă, numai atâta vreme cât vehiculau sensuri transparente, larg legănate ritmic. Una din aceste coordonate invariabile, asupra căreia vom re- veni, este însufleţirea, ipostazarea elementelor cosmice ale vieţii anorganice. Astfel în «Poemele Luminii», vântul, norii, soarele, luceafărul, din domeniul pomenit, dar şi din tărîmul mitic, demonul nopţii, lumina, moartea şi soarta sau din acela al gândirii abstracte, nemărginirea şi păcatul, iau fiinţă, încor- porându-se. Procesul merge sporind, în «Paşii Profetului», şi tinde a universaliza animismul, anexând vieţii organice lumea vegetală. In forma fluentă şi cu accentul discursiv din primele două culegeri, procedeul poetic, a cărui semnificaţie o vom desluşi mai departe, e deosebit de sugestiv pentru imaginaţia publicului, saturată de peisajistica neînsufleţită a pastelului clasic (pe care suntem ispitiţi să-l alăturăm <( naturii moarte » din arta picturii). Mai târziu, procedeul stărue, găsindu-şi o justificare filosofică, în volumele următoare, dar prin filtrul nou poetic, care demate- rializează viziunea, spiritualizând-o, ipostazările poetului îşi pierd o parte din eficacitatea asupra publicului mijlociu. Vom da două exemple lămuritoare: t «Un vânt de seară Aprins sărută cerul la apus Şi-i scoate rugi de sânge pe obraji... » (« Mugurii », Poemele luminii) « Pe patru vânturi adânci pătrunde somnul în fagi bătrâni». (« In munţi », Lauda somnului) Cercetarea fenomenologică a celor două citate ne duce la re- zultate relevante: în timp ce primul, ipostazează desvoltat şi plastic, în sensul oarecum pictural, proiectând pe ecranul închipuirii 4oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reprezentări colorate şi cu contur, celălalt nu operează asupra închipuirii cetitorilor, neoferindu-le reprezentări de nici un fel; cel dintâi este plastic şi în sens curent viu, al doilea e lipsit de aceste atribute: unul are, aşa dar, « priză » figurativă, iar celalt nu. Decurge de aici o ierarhie în favoarea versurilor din «Poemele luminii»? Dacă ne aşezăm în perspectiva unei estetice sociale, de ecou în simţirea cetitorului mijlociu, răspunsul este afirmativ. Dacă însă ierarhizăm axiologic, postulând oarecum axiomatic su- perioritatea unei estetice care nu vorbeşte direct simţurilor, ci apelează la intuirea latenţelor poetice, vom recunoaşte treapta superioară pe care se aşează indicaţia ipostazantă din al doilea citat. Atunci vom prefera tocmai cumpătarea mijloacelor poe- tice, care sugeră pătrunderea somnului în fagii bătrâni, «pe patru vânturi adânci», care stârnesc viziunea spirituală a onyri- cului, din cele patru puncte cardinale, cu un caracter de cosmică necesitate. In gândirea autorului, cele două exemple se caracterizează desluşit, primul intrând în categoria metaforelor «plasticizante », iar al doilea în rândul metaforelor « revelatorii» (« Geneza meta- forei », în Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937). « Câta vreme, scrie d. Lucian Blaga, metaforele tip I nu sporesc semnificaţia faptelor, la care se referă, ci întregesc expresia lor directă, cu- vântul ca atare, metaforele tip II sporesc semnificaţia faptelor înşile, la care se referă ». Şi mai departe: « Câtă vreme metaforele plasticizante rezultă, după cum văzurăm, dintr’un dezacord ima- nent al structurilor spirituale ale omului (dezacordul dintre con- cret şi abstracţiune), metaforele revelatorii rezultă din modul specific uman de a eseista, din escistenţa în orizontul misterului şi al revelării ». înainte de a privi interpretarea metafizică a metaforelor, aşa cum reiese de mai sus, vom trece la o altă coordonată inva- riabilă a poeziei d-lui Lucian Blaga. Este vorba de permanenta sa deprindere lirică, de a îmbogăţi miturile cu tălmăciri personale. Se cunoaşte, bunăoară, din «Poemele luminii», seria, altă dată fermecătoare, a motivelor biblice reînnoite printr’o delectabilă fan- tazie. In «Eva», şarpele a şoptit femeii, când i-a întins mărul, un cuvânt neauzit de însuşi Dumnezeu şi neîmpărtăşit lui Adam. Care să fi fost acel cuvânt? Poetul nu răspunde curiozităţii ceti- torului. Dar el se lasă ghicit în finalul micei poeme mitice. DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 401 «De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină Şi-şi mişcă genele şireată parc’ar zice, Că ea ştie ceva Ce noi nu ştim, Ce nimenea nu ştie, Nici Dumnezeu chiar... » Se lasă totuşi întrevăzută deslegarea acestei enigme, în sensul bine cunoscut în care ni s’a transmis intuiţia goetheană despre « eternul feminin », intraductibil în cuvinte, dar parcă satisfăcător, ca formulă închegată, pentru nevoia de claritate a spiritului. Miturile se găsesc în toate culegerile d-lui Lucian Blaga, dar vom cita unul mai recent, de altă esenţă. « In pâlnia muntelui iezerul neturburat Ca un ochi al lumii, ascuns, s’a deschis. Oglindeşte un sbor prea înalt şi ceasul curat, ce i-a fost odată promis. Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vârste, şi mulcom apoi spre vânătul cer. Visează ’n amiazi despre rodii de aur, care se coc, senine, în ger. («Iezerul», La curţile dorului) Ca şi versurile citate din Lauda somnului, scurta poemă nu mai oferă un pastel cu reprezentări pentru psichologia obştească, ci un motiv spiritualizat. Iezerul, ochi al lumii, în locul unui tablou realist, e menit să sugere intuiţiei noastre, însăşi cunoa- şterea supra-sensibilă, adică treapta cea mai ridicată a structurii spiritului uman. Ca şi în alte mituri, familiare d-lui Lucian Blaga dela In Marea trecere încoace, şi în deosebi ca în mitul fântânii, suntem invitaţi să ne apropiem de absolutul cunoaşterii, organic orientat către regăsirea sensurilor pierdute, prin reflectarea gân- dului în spirit, conceput ca o fântână fără fund sau chiar ca un iezer. Şi de rândul acesta ne putem pune din nou o întrebare de ordin ierarhizator axiologic, asupra treptei de valoare pe care se aşează fiecare din cele două mituri, al Evei sau al Iezerului. 11 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Situându-ne iarăşi pe planul unei estetice accesibile, virtutea sugestivă e mai directă şi mai eficace în prima poemă, decât în cea de a doua. Dacă admitem aici, din terminologia exegetică a d-lui Lucian Blaga, conceptul de « mister deschis o, pentru indicarea rostului înalt al spiritului, de a pune întrebări şi de a le lăsa ne- deslegate, vom observa că, în « Eva », enigma îşi găseşte uşor cheia, ca într’un plăcut joc de societate. Această esenţă transparentă a mitului îi scade demnitatea. Vom atrage atenţia că ierarhizările noastre, suprapunându-se pe un alt plan decât acela al gândi- torului, cu ale sale proprii, nu au ambiţia de a fi de Qrdin metafizic: ele decurg dintr’o axiomatică psihologică, în care se recunoaşte superioritatea unui tip psihic mai evoluat, asupra unuia de treaptă elementară. Aceste judecăţi de valoare nu în- calcă drepturile judecăţii estetice, deoarece confruntările privesc două tipuri de poezie, realizat fiecare după condiţiile sale fireşti. A face, aşa dar, o paralelă axiologică între un pastel reprezen- tabil (cu reprezentări) şi altul spiritualizat sau între un mit în- vecinat jocului de societate şi un mit divulgat pur spiritualiceşte, nu ar însemna un viţiu de judecată artistică, decât din momentul în care cele dintâi ar fi ele singure realizate, iar cele din urmă numai veleitare. Când însă condiţiile de realizare sunt corespun- zătoare, pe planurile respective, ne este îngăduită examinarea situării lor ierarhice, raportată la nobleţă unui ideal de artă. (Cu atât mai prielnică ierarhizării e împrejurarea, când temperamentul artistic, ca acela al d-lui Lucian Blaga, îşi găseşte tărâmul potrivit, în poezia spirituală, realizându-se mai puţin în descriptiv sau în exuberanţa de tip panteistic, «nietzscheană», a începuturilor). Nu e vorba numai de a distinge între două idealuri de artă, de a le defini fiecăruia planul, pentru a le lăsa să cadă alături, printr’un indiferentism, greşit întemeiat pe îndatorirea de obiectivitate a criticei. Un asemenea mod al criticei ni se pare nedemn, înstrăinat dela funcţia sa originară, care este axiologică şi ierarhizatoare, chiar când nu pretinde a se întregi cu consideraţii metafizice. După cum a despicat metafora în două despărţăminte, filosoful culturii distinge şi în domeniul mitic două categorii deosebite: «miturile semnificative », care «pot avea şi un echivalent logic » şi «miturile trans-semnificative » care «încearcă să reveleze ceva fără echivalent logic (« Despre mituri», Geneza metaforei şi sensul [ DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 403 culturii) ». Mai mult încă, acestea din urmă « au fost simţite tot- deauna ca un fel de revelări, care ele înşile ascund o ultimă taină », refuzându-se exegezei raţionaliste care le transformă în alegorii. In eseul «Despre mituri», d. Lucian Blaga defineşte cosmosul « împletit din serii de semnificaţii », cu o sumă de « corespondenţe ». Şi fără această formulaţie, interesantă doar prin complementul ideologic adus poeticei sale, noi am învederat altădată concepţia criptică de viaţă, din foarte frumoasa poemă «Rune» în La cumpăna apelor. înainte de a încheia cu privire la poziţia noii sale poezii faţă de sensibilitatea publică, ne vom întoarce la sensul pe care-1 îm- bracă în poezia d-lui Lucian Blaga, animismul cosmic, însufle- ţirea anorganicului şi a vegetalului. Constatând acest mod, pe care l-am desvăluit ca permanent poeticei autorului, câte un exeget, ca d. Yladimir Streinu, l-a socotit ca un amestec inextricabil al naturalului cu supra-naturalul, al divinului cu umanul, «făcând astfel ca om şi Dumnezeu să guste din familia- ritatea unei dulci cohabitări», într’o «logică sensibilă a supra- naturalului» şi pentru construirea unui «climat într’adevăr le- gendar (Pagini de critică literară) »; tot d-sa a remarcat legătura acestui animism cu psihologia primitivilor, observând că « stările poetice ale d-lui Blaga, îşi pierd contururile în categoria pri- mitivă». Avem impresia hotărîtă că aceste constatări, numai în parte juste, nu urmează cu stricteţă traectoria voluntară a demer- sului poetic şi nu-i surprind finalitatea. Sunt în poezia noastră modernă mai multe orientări primitiviste. La d. Adrian Maniu de pildă, primitivismul este ancorarea unui «civilizat», ostenit de paradările cosmopolit moderniste, într’un univers decorativ, de rafinată stilizare bizantină, care îşi găseşte corespondentul plastic occidental în pictura pre-rafaelită. Un asemenea fenomen poetic se încadrează de minune sensului decorativ al artei. Printr’o judecată de inferenţă logică, s’ar atribui greşit d-lui Lucian Blaga o intenţie paralelă, de înnoire a impresiilor brice, secătuite, prin plăsmuirea unei psihologii genuine, a omului primitiv. Direcţia conştientă a bricei d-lui Lucian Blaga trebue văzută invers, într’o operaţie care are ca scop regăsirea sufletului primitiv nu ca atare, ci ca factor exclusiv de contact nemijlocit cu misterul cosmic. In alcătuirea sufletească a primitivului, d. Lucian Blaga nu vede li» 404 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în primul rând un mod de întinerire a impresiilor lirice, istovite de civilizaţie, ci o regăsire a esenţialităţii omului, într’un sistem criptografic al cosmosului. Nu e vorba, aşa dar, de «desfăşurarea boltită a unei naivităţi de mitologie creştină », ci de reconstituirea ' structurii imanente a omului, în stare ideală, numai când este în atin- gere directă cu misterele cosmice înnourate în cursul evoluţiei sale. Starea genuină este o coordonată permanentă a liricei d-lui Lucian Blaga, care a oscilat numai cu privire la mijloacele artistice apro- priate. Aşa, în prima sa fază, poetul s’a folosit de o discursivitate neconstrânsă, curgătoare şi de instrumentul, ca să ne folosim de propria-i^ terminologie, al metaforei plasticizante şi al mitului semnificativ, până a-şi desluşi şi născoci uneltele mai potrivite re-creării cosmosului primitiv. Care este poziţia limpede a poetului, între duhul primitiv păgân şi creştinismul revelat, care se împletesc uneori parcă inextri- cabil ? Comentatorul modem al fenomenului poetic e înclinat să scoată la iveală tot atâtea antinomii, în concepţia scriitorilor, câte juxtapuneri aparent contradictorii se întâlnesc în operele lor. Credincios acestui mod disociativ, exegetul poeziei d-lui Lucian Blaga nu poate să nu se lase surprins de întrepătrunderile osmotice ale substratului păgân, cu supra-structura creştinească. Sunt în- tr’adevăr contradicţii flagrante de conştiinţă, sub unghiul cultural, care îşi găsesc deslegarea doar în sinteza pe care o oferă subcon- ştientul popular. In această structură, într’adevăr creştinismul nu a amortizat cu desăvârşire memoria ancestrală, care liber mani- festată, în creaţiile folklorului şi ale artei populare, scoate, din străfunduri imemoriale, izvoare mereu vii de simţire păgână, cu mituri şi eresuri eterodoxe. Ca filosof al stilului bizantin, d. Lucian Blaga a remarcat că tendinţele schismatice lipsesc în genere sufletului nostru popular, care şi le sublimează «pe planul imaginaţiei legendare şi poetice (« Despre asimilare », Spaţiul mioritic) ii. Schisma se rezolvă, aşa dar, în viziunile creaţiei anonime, neturburând ortodoxia canonică prin atitudini individualiste, ca în lumea catolică şi protestantă. De altfel, însăşi revelaţia, în interpretarea diverselor ramuri ale creştinismului, la d. Lucian Blaga, când e vorba de biserica ortodoxă răsăriteană, nu cere un proces individual de adeziune conştientă şi de faptă, ca la protestanţi şi catolici, deoarece creşti- DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 405 nătatea răsăriteană ar fi ca un recipient, în care transcendentul coboară şi transfigurează. Va trebui totuşi, fără să intrăm în exa- minarea strălucitelor ipoteze ale filosofului, să desluşim două zone deosebite în poezia sa. E, de o parte, o re-creare a sufletului primitiv, care îmbină armonic contradicţiile dintre cosmologia păgână şi adaosurile religiei creştine; pe acest plan, să admitem, nu este contradicţie, ci sinteză. Nu putem însă trece cu vederea un alt sector, tot atât de important al poeziei d-lui Lucian Blaga, alături de acela al miturilor şi eresurilor populare. Este poezia de esenţă metafizică, în care creatorul iese din structura sufletului primitiv ce şi-l recâştigase. Accentul acestei poezii e profund individualist şi, din confruntarea sufletului său cu dumnezeirea, poetul ajunge la tăgăduirea ei dramatică. Dacă, aşa dar, dum- nezeirea se revelează universal, însufleţind cosmosul vegetal şi anorganic, ea îşi vădeşte neputinţa, în faţa conştiinţei indivi- duale a celui ce o caută. Intre aceşti doi poli, ai revelării « octroiate » cosmosului, dar refuzată individului conştient, pendulează creaţia poetică a d-lui Lucian Blaga. Valorile pozitive, sub raportul etic ale universului său poetic, ar fi deci sufletul primitiv şi anorga- nicul, potenţate divin precum şi satul, ca un Eden lăsat omenirii şi după consumarea păcatului originar. Omul modem, de tipul civilizaţiei citadine, care şi-a adaos vieţii subconştiente, singura de robustă sănătate morală, în noul său « orizont spaţial», o serie de chinuitoare nelinişti, este un damnat. Fericirea nu îi este în- găduită. în cadrul aşezării sale geografice şi în cercul nedumeririlor lui morale, ci se recâştigă prin terapeutica sufletească a regăsirii sufletului primitiv, sau în viaţa vegetativă, ori mai sigur în starea onyrică. Suntem readuşi fără voe, cu toată puţina noastră aplecare teologică, a reveni asupra conceptului de Dumnezeu, din gândirea lirică a d-lui Lucian Blaga. Rareori direct înfruntat, Dumnezeu, într’un impresionant «Psalm» (In marea trecere), e astfel definit: «... In cer te-ai închis ca ’ntr’un cosciug — o, de n’ai fi mai înrudit cu moartea ) decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveşti mi-ai vorbi... Eşti muta, neclintita identitate 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (rotunjit în sine a este a) nu ceri nimic; nici măcar rugăciunea mea. Iar, după ce a învederat absenteismul dumnezeirii, poetul, în noua sa culegere, denumeşte undeva însuşi somnul, starea dum- nezeiască («Trezire »). Se va recunoaşte uşor că onyricul, trans- figurat în stare divină, nu se mai poate întemeia pe un eres popular, ci este, mai curând, o erezie culturală, de esenţă individualistă. Această constatare, fireşte, nu aduce nici o atingere valorii artistice, autonomă faţă de ortodoxia religioasă. In poezia d-lui Lucian Blaga, disperarea religioasă, tradusă fie în transpuneri biblice, fie în personală anxietate, constitue tonusul individualist al me- sajului său liric. Ieşind adesea din sistemul criptografic al semni- ficaţiei «runice » (« adică o semnificaţie cu sensul pierdut şi care cere să fie redescoperit», Spaţiul mioritic, pag. 119), care îi ame- ninţa poezia cu fixarea într’un cadru cu nesfârşite posibilităţi de variaţie, dar orişicum pândite de monotonie, poetul nu s’a crezut dator să-şi interzică unele din eternele întrebări ale conştiinţei. Deşi îi rămâne meritul de a fi abătut interesul exclusiv al liricei pentru faptele conştiinţei, în direcţia vieţii organice şi a sub- conştientului ancestral, de a fi rechemat la viaţă iraţionalul etho- sului popular prin procedee de savantă poetică, d. Lucian Blaga şi-a revendicat dreptul de a înfrunta şi problematica lirică, a cău- tării dumnezeirii. Poezia d-sale cuprinde, aşa dar, în sensuri di- vergente, preocuparea modernă pentru latenţele vieţii alogice şi iraţionale, dar şi tot atât de modernele nelinişti metafizice. Un studiu ce şi-ar propune sleirea analitică a poeziei sale ar fi îndatorat să nu jertfescă nici una din cele două mari polarităţi ale lirismului său, fixându-se de sigur cu mai multă tenacitate în desluşirea mijloacelor de re-creare a sensibilităţii primitive (prin folosirea foarte personală a folklorului, căruia îi adaugă sem- nificaţii inedite). Dar chiar în construirea cosmogoniei sale ru- nice, să nu se treacă cu vederea acea tonalitate sufletească de regret, care i-a servit de impuls iniţial: «... Străvechile zodii mi le-am pierdut (« Cuvântul din urmă », In marea trecere) DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 407 sau melancolia obârşită din zădărnicia întreprinderii, ce i-a apărut câteodată aventuroasă: O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în baltă ?» (« Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea », ibid.) Venit după epoca semănătorismului, care a conceput autohtonia în cadrul unei sensibilităţi colective, de origine rurală, cu mij- loace poetice conformiste, de accent oral, d. Lucian Blaga poate fi privit, de bună seamă, ca un exponent somatic al neamului nostru, care i-a căutat cu ardoare « matca stilistică », i-a definit-o în în- căpătoarea sa trilogie a culturii şi i-a revelat-o în majora parte a poeziei d-sale. Neîngăduindu-ne să rostim o judecată asupra se- ducătoarelor sale ipoteze filosofice, ne limităm a preţui realizările aşa de originale, din domeniul liricei. Pentru întâia oară la noi, din acelaşi izvor al sufletului anonim, care este folklorul, ca expresie a sensibilităţii colective ancestrale, dar cu o privire adâncită, în structura universală a cosmosului rural primitiv, s’a scos o serie de semnificaţii, până la d. Lucian Blaga, nebănuite. Deosebirea dintre o întreagă literatură orientată către rural, dela «Dacia literară» încoace şi creaţia poetului modem, rezidă în deosebi în structura sa mistică, cu corelatul unei arte poetice, de sugestie spirituală. Dar tocmai această corelaţie, de o netăgă- duită nobleţe, scoate cosmologia lirică a marelui poet din sfera de simţire a colectivităţii. Sensibilitatea obştească rămâne deschisă baladicului simplu, în ordinea epică, dintr’un material aperceptiv obişnuit şi elegiei directe, mai adesea erotică, de «frunză verde * şi «micul dor», refuzându-i-se orice semnificaţie spirituală mai înaltă şi sublimată prin modul « metaforei revelatorii» şi al « mitului trans-semnificativ». Paradoxul esenţial al poeziei d-lui Lucian Blaga stă în neaderenţa sensibilităţii publice contemporane la rezervoriile trudnic descuiate ale simţirii primitive. Deşi modul liric al autorului are în vedere o reacţiune împotriva intelectualizării fenomenului poetic, rezultatele lui, ca un al doilea paradox, sunt îmbrăţişate de o elită spirituală, neatingându-şi scopul firesc de a vorbi închipuirilor simple. Antiintelectuală în obârşia precum şi în finalităţile ei, o asemenea lirică găseşte ade- 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE renţe tocmai în sensibilităţile intelectualizate. Fruct al unei re- acţiuni împotriva supra-saturării intelectuale, lirica d-lui Lucian Blaga găseşte, aşa dar, rezonanţe adânci în cetitorii de tipul care a stârnit tocmai reacţia autorului. Pricina acestei devieri dela finalitatea naturală trebue căutată în modul de expresie ai poe- tului. Definită de unii critici ca expresionistă, modalitatea expre- sivă a d-lui Lucian Blaga se încadrează, potrivit propriilor sale definiţii din eseul «Năzuinţa formativă» (Orizont ţi stil), în modul pe care l-a numit stihial (după cuvântul grecesc steichion), sau elementarizant. Prin redări sumare şi sintetice, lucrul devine « purtător al unui duh sau al unei stihii universale, de multe ori prea ascunse ca să poarte un nume, al unei stihii universale, care depăşeşte specia ». Dar prin figuraţia metaforică şi prin născocirile mitice amintite, poetul nu şi-a găsit modul cel mai potrivit al răsunetului în conştiinţa publică, care a rămas legată tocmai de simplismul prozaic al poeziei tradiţionale. De aceea nu putem accepta ca adevărătă încadrarea lirismului d-lui Lucian Blaga în «poezia tradiţionalistă», aşa cum cetim în Istoria literaturii ro- mâne contemporane, igoo—1937, de d. E. Lovinescu. Atât prin valorile expresiei figurative şi mitice, revoluţionare în sine, chiar dacă urmăresc restaurarea sufletului primitiv, cât şi prin această orientare cu totul nouă, spre originile sensibilităţii elementare, opera poetică a d-lui Lucian Blaga nu poate fi de pe acum înca- drată rosturilor noastre tradiţionale. Abia dacă ne este îngăduit să sperăm că prin marile ei virtuţi lirice, această poezie este în- cărcată de valenţe pedagogice (de ordin artistic şi etnografic) şi ca atare e menită unei înalte soarte de educare a gustului public. Oricum ar fi, destinul acestei poezii nu pare de pe acum a se realiza roditor, în împrejurările culturale date. Faţă de acest fenomen liric, ne-am numărat cândva printre sensibilităţile cărturăreşti, închise farmecului său imponderabil; rezerva noastră din trecut a pornit dintr’o conformare im- propriu raţionalistă, faţă de invitările la evaziune din real şi raţional, care sunt esenţiale poeziei. Ne-a trebuit o disciplină de scuturare diri inerţia unei metodologii eronate şi, prin reedu- carea apetenţei lirice, am izbutit să ne familiarizăm cu puternicele virtuţi sugestive ale unei asemenea poezii. In aceeaşi ordine a mărturisirilor intelectuale, poate nelipsite de un sens generic, DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 409 vom spune că cetirea unui volum de poezii a d-lui Lucian Blaga, începând cu Lauda somnului şi sfârşind cu La curţile dorului, ne stârneşte simţul misterului, altădată pierdut, poate însă, în ultima analiză, tot de esenţă intelectuală. Nu credem deci a fi trădat valorile inteligenţei, supunându-ne farmecului deosebit al unei poezii, cu mare potenţial de emoţie intelectuală. Până la proba contrarie, când ne-ar fi dat să asistăm la eficacitatea poeticei d-lui Lucian Blaga asupra sensibilităţii primare, rămânem încredinţaţi că misticismul ei savant îi rezervă pentru multă vreme sensul unui mesaj ermetic. Să experimentăm de pildă cu o poezie de ritm popular, vădit înrudită cu poema eminesciană « Ce te legeni, codrule ? »: — Negrule, cireşule, gândul rău te ’mprejmue. Jinduesc la tine coapte guri sosite ’n miez de noapte. Om şi păsări, duhuri, fluturi nu aşteaptă să te scuturi. Prea eşti plin de rod şi vrajă, vine furul, pune-ţi strajă! — Las’ să vie, să culeagă, Vara mea rămâne ’ntreaga. Stelele deasupra mea nimeni nu mi le-a fura! (« Belşug », La curţile dorului). Cadenţa ei şi aleasa simplicitate a limbajului înlătură orice rezistenţă a cetitorului. Frumuseţea ei nu rezidă însă în ceea ce aminteşte, prin similitudine, adică în inserţiunea ei în cultură, ci în sugestia versului final. Spre a fi deplin simţit, stihul cere din partea publicului un apetit al transcendenţei, şi numai apoi amin- tirea unei ordini a frumosului, dobândită în şcoală. Să trecem la o altă poemă din aceeaşi serie, cu puternic accent de slăvire, din odele închinate de autor fiinţelor vegetale. 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Mocneşte copacul. Martie sună. Albinele ’n faguri adună şi-amestecă învierea, ceara şi mierea. Nehotărît între două hotare, cu vine trimise sub şapte ogoare, în văzduhu-i smeu, doarme alesul, copacul meu. Copacul meu. Vântul îl scutură, Martie sună. Câte puteri sunt, se leagă împreună, din greul fiinţei să mi-1 urnească, din somn, din starea dumnezeiască. Cine vântură de pe muncel atâta lumină peste el? Ca lacrimi — mugurii l-au podidit. Soare, soare, de ce l-ai trezit ?» (« Trezire ») Cu această poemă, de aceeaşi părelnică transparenţă, intuirea semnificaţiilor sau, cum ar spune autorul, a trans-semnificaţiilor, îşi sporeşte dificultatea. Sunt câteva elemente de sensibilitate magică, în cifra şapte, atât de obişnuită poetului şi în locul unde e vorba de puterile ce se leagă ca să urnească pomul « din greul fiinţei», din starea divină a onyricului. Mugurii, semnele îm- primăveririi, învederează chemarea la viaţă şi prin aceasta la su- ferinţă, a vegetalului, care întocmai fiinţei umane, cunoaşte «le mal de vivre ». Pentru o sensibilitate neorientată în mistic, înţe- legerea raţională a semnificaţiilor echivalează cu neînţelegerea suprasensibilului şi îndeamnă la reacţiunea slobodă a râsului, sau în împrejurarea cea mai favorabilă nu se transmută în simţire lirică. Asemenea poezii cer, prin urmare, un proces de mutaţie a stării de conştiinţă intelectivă, în emoţie spirituală. DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 411 Să încheiem ciclul numit, cu citarea unei alte foarte frumoase poeme, Bunavestire pentru floarea mărului: « Bucură-te floarea mărului, bucură-te ! Uite în preajmă-ţi pulberi de aur ca un nor în aer! Ţâşnesc firele ca dintr’un caer de pretutindeni şi de nicăiri! Nici o făptură nu ’ntreabă, — polenul căzut în potire ca un jar îl îndură toate florile, în dulci suferinţi peste măsură şi peste fire. Bucură-te floare ca ghiocul si dumireste-te ! 1 » Nu trebue fiecare să ştim cine-aduce şi ’mprăştie focul. Dar vezi, arhanghel sunt, iar tu eşti floare, şi dacă ’ntrebi, nu pot să tac şi să mă strâng în cingătoare. Cine-1 aduce, caldul, cutremurul ? Iată acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul, nevăzutul voevod fără trup, fură mâini, al acestor săptămâni. Bucură-te floarea mărului şi nu te speria de rod!» Ca în poema precedentă, reîntâlnim intuiţia suferinţei vege- talului, de astădată iscată de teama fecundaţiei„ Vegetalul participă încă odată Ia ordinea conştiinţei pe care psihologia culturală a răpit-o regnului respectiv, socotind-o ca un privilegiu uman. Consecvent spiritului animistic, al epocii pre-logice, poetul ipo- stazează vântul, înfăţişat ca un voevod al florei autohtone, căruia îi este încredinţată taina rodirii, învestită cu prestigiul creştineştilor taine. Şi în această poemă, elementele neconformiste din inspi- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 41a raţia autorului, ca neînzestrarea deplină a elementului ipo- stazat cu toate atributele antropomorfice, pot îndruma cu- getul la felurite reacţiuni de nedumerire. Dacă poetul s’ar fi dedat puţin unui confortabil spirit tranzacţional şi ar fi rotunjit viziunea antropomorfică, suprimând totodată cele trei versuri, începând cu: «Dar vezi... », poema ar fi avut dreptul suprem ă năzuiască la o încadrare didactică. Aşa cum este, ea rămâne să fie primită ca un fragment admirabil din simfonia unitară a unui «logos l^fvar », aşa cum îşi numeşte însuşi creatorul ei, prin- cipiul « mitic ipostazat», al împărăţiilor clar-obscure (Orizont şi stil, pag. 186). Ne apropiem de sfârşitul prea sumarei noastre cercetări, fără să fi stăruit asupra virtuţii poetice a «lied »-ului cu care autorul a îmbogăţit specia, întâia oară împământenită la noi de Eminescu. D. Lucian Blaga a transpus marile sale teme familiare într’o muzică riguroasă, arătând în ce fel un anume tipar sortit să le- gene aleanuri lumeşti, se poate transfigura mistic. Dar şi în versificaţia liberă, ritmată sau cu stihuri albe, poetul păstrează arta de a-şi înlănţui cu stricteţe sensibilitatea. Ca o mărturie a acestei lucide dominări artistice, vom cita din admirabila poemă «Ani, pribegie şi somn, finalul: «... Podişul m’alungă, şesul mă cere, tot altul. Singură vatra nu mi-e îngăduită, şi cum aş slăvi scânteia ’mpământenită, cenuşa şi pravila, fumul — înaltul! Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară. întoarcerea va să rămână un vis, Să nu calc o nespusă poruncă sau poate fiindcă făpturii aşa-i este scris. Numai noaptea, în fiece noapte somnul mai vine, Sosindu-mi din depărtatele plaiuri mi-aduce un pic de ’ntuneric, ca un pumn de ţărână din patria mumelor, din cimitire de plaiuri». DESPRE POEZIA D-LUI LUCIAN BLAGA 413 La capătul unei aşa de frumoase rostiri a dorului de ţară, ne simţim datori cu o precizare. Poet, de sigur, al unei simţiri ce se vrea întoarsă la «matca stilistică» a tradiţiei noastre, d. Lucian Blaga aduce, de pe alte tărâmuri culturale, cheia regăsirii ancestrale, dar şi simţul misterului cosmic. Nu înseamnă a-1 res- pinge de pe un tărâm, cucerit prin atâtea izbânzi de ordin poetic şi filosofic, recunoscând în creaţiile sale orientarea majoră a li- rismului, depăşind planul etnicului. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI DRUMURILE MĂRII Dacă ar fi să se scrie o cronică de încheiere de an a ceea ce au însemnat cele din urmă douăsprezece luni pentru fiecare parte de ţară, malul mării româneşti şi în deosebi Dobrogea, pe care, cu toată coasta basarabeană am ajuns treptat s’o privim ca însăşi poarta noastră la apelş cele mari, ar avea locul cel dintâi. Lucrări de ştiinţă, lucrări de artă, lucrări de tehnică au stârnit şi au ţinut deopotrivă trează luarea aminte spre acest hotar mişcător dela Răsărit. Marea şi-a ridicat pentru toată ţara linia albastră în zare. Cuvântul cel mai răsunător l-a avut Liga Navală. Ea a pus la cale o subscripţie publică pentru un vas şcoală cu pânze, care să înlocuiască vestitul bric Mircea, ajuns un moşneag, legat pentru totdeauna la un chei cu iarbă şi bun de acum numai pentru serbări de apă. N’a fost atât vorba să se strângă toată suma de bani cerută de o asemenea construcţie. Grija flotei noastre de război şi a vaselor ajutătoare cade în sarcina altor organe. Dovadă că noul bric Mircea a fost comandat de Ministerul Marinei înainte să se cunoască rezultatul subscripţiei, care a putut fi oprită la 5—6 milioane de lei, cât era îndestulător ca să-i dea caracterul de manifestaţie de opinie publică. Liga Navală urmărise tocmai, prin iniţiativa ei, să pună în mişcare această opinie publică, s’o facă părtaşe la o asemenea faptă, tot pe atât de eroism pe cât de evlavie faţă de un vechi luptător cu valurile, încărcat acum mai mult de amintiri şi de istorie decât de oameni, de busole şi de tunuri, şi să ne apropie de Mare. Scopul şi l-a împlinit. Bricul Mircea a stat un an întreg înaintea noastră, cu toate pânzele umflate. Atâtea fapte legate de el, călătorii de tinereţe, furtuni de basm, visuri de marinari şi visuri de literaţi s’au întors şi au trăit din nou între noi cu toată puterea celor 50 de ani aşternuţi ca o poleială peste ele. «Jurnalul de bord» al lui Jean Bart face parte din aceste drepturi la mândrie ale bătrânului vas. Cu el bricul Mircea intră, nu numai în istoria marinei, dar şi în istoria literaturii marinăreşti la Români. Tot Jean Bart a scris, cu puţin înainte să plece şi el dintre noi, în cartea lui, frumoasă ca un testament de marinar şi DRUMUL MĂRII 4*5 de poet, «Istoria unei corăbii româneşti», întâia monografie a unui vas al flotei noastre. Ca să ajungă bunul unui neam, nu este destul ca Marea să bată numai în ţărmul cu nisip dintr’un hotar al lui, ci să bată, mai ales, în ţărmul sufletului. Iată pentru noi şi acel ţărm, ieşind încet din ceaţă! Dela Bugaz până la Ecrene, care sunt ca doi ţăruşi de argint la două capete ale ţării, ţinând firul lung de 450 de kilometri al mării româneşti, multe sunt aşezările de pescari şi de negustori, cu rădăcini şi cu nume mai vechi sau mai noi. Câte o faimă vre- melnică ridică pe una în paguba celeilalte. Anul acesta Mangalia a fost rostită mai mult decât digul genovez şi plaja frumoasă erau altădată prilej, pentrucă printr’o silinţă aprigă şi neaşteptată ea a fost legată printr’o cale ferată de Constanţa. Planul unei căi ferate şi al unei autostrade de coastă până la Balcic apărea deodată ca o putinţă apropiată. A fost ca o învâlvorare de încredere şi de însufleţire, care a luminat toată marea. Un pământ plin de ruine arheologice, şi de aceea parcă sortit părăginii, se umpluse de muncă şi de zămislirile ei înviorătoare. La marginea Constanţei, între Tăbăcărie şi Mamaia, Institutul hidro-biologic a putut să se înzestreze, pe lângă laboratoarele lui, colecţia ornitologică, biblioteca, staţiunea de pescari şi şcoala de pescărie, cu o secţie căreia de mult îi duceam dorul: un aquarium. In felul acesta, casa albă de pe micul promontoriu, care era de atâtea ori întrebarea fără răspuns a tuturor plimbătorilor în goana autobuzelor spre plaja dela Mamaia, capătă o întregire şi o în- semnătate nouă, tot atât naţională cât internaţională. Mai anii trecuţi ne gândeam, după pilda Vamei, la un aquarium public, în aceeaşi măsură realizare ştiinţifică şi atracţie. Ne înjghebasem, noi dela noi, într’un fel de comisie din care făceau parte Jean Bart, amirali, naturalişti, urbanişti şi colindam Constanţa după un colţ potrivit. Dorinţa de atunci s’a împlinit mai curată şi mai întreagă decât o visam noi. Ceva mai la miazănoapte un lac, pe care nimeni nu l-ar fi crezut menit unui aşa de falnic rost, a primit anul acesta cel mai mare număr de drage, de maşini şi de ingineri, pomenit de Marea Neagră românească din cele mai harnice zile de lucru ale Con- stanţei. Ceea ce este Constanţa pentru flota noastră de comerţ trebue să fie în cel mai scurt răstimp lacul Taşaul pentru flota de război. Vasele româneşti nu vor mai sta atunci înghesuite la un singur chei şi sub toţi ochii, prieteni şi duşmani, ci se vor mişca în voie şi la adăpost, în acest golf larg priveghiat de tunuri. Este ca încă o pafta de oţel cu meşteşugite încuietori, care strânge mantia înstelată a mării de trupul ţării. In legătură cu lucrurile dela lacul Tasaul, dar si neatâmat de ele, s’a vorbit si s’â scris în timpul din urmă tot mai stăruitor despre vechiul Canal dintre 416 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cernavodă şi Mare dela Cara-Su. Am văzut tot felul de calcule inginereşti şi bugete de cheltueli. Constanţa însăşi, portul de 60.000 de suflete şi miezul tuturor acestor îmbunătăţiri şi schimbări, se simte fremătând de o viaţă nouă. Flota ei de comerţ s’a îmbogăţit în toamnă cu două din cele mai mândre vapoare de călători pe care le cunoaşte Marea Neagră. Un doc plutitor i-a dat o capacitate de şantier după care suspina şi de a cărui lipsă suferea de mult. Vase şi un serviciu de salvare au modemizat-o. Rezervorii, magazii şi silozuri noi au făcut-o unul din cele mai puternice târguri de cereale şi de petrol ale Răsăritului. Statui, ca Eminescul mai vechi al lui Han, care priveşte la mişcătoarea mărilor singurătate, şi Carmen Sylva de acum a lui Jalea, care ascultă acordurile furtunoase ale harfei, îi pun începuturile de oraş de artă. Datorită desvoltării sportu- rilor de apă, Constanţa a ajuns punctul terminus a tot felul de îmbarcaţii de vâsle sau de pânze, plecate de pe toată Dunărea, uneori tocmai din Germania, şi de obicei din porturile de pe la- tura românească a fluviului şi strecurate pe marile canaluri ale P.A.R.I.D.-ului de împrospătare a bălţilor Deltei, prin Portiţă şi de-a-lungul coastei, până aici. La unul din cheiuri s’a arătat un oaspe neaşteptat, care schimbă aceste ape într’o Mare regală şi e o dovadă de noi îndreptări, Yachtul « Luceafărul» al M. S. Regelui Carol II. Nici o parte din pământurile neamului românesc nu este parcă atât de legată de fiinţa şi de fapta regilor noştri ca Dobrogea şi malul mării. Regele Carol I le-a câştigat cu sabia şi le-a dat o capitală şi un port european; Regina Elisabeta s’a aşezat aici verile, ca să atragă lumea şi prefacerile, aşa cum le atrăsese şi în jurul Peleşului; Regina Maria şî-a zidit o casă albă, ascunsă între terase de flori şi de izvoare, la golful Balcicului, unde a lăsat să i se aducă inima într’un paraclis bizantin, ca să bată de-a-pururi cu tot acest pământ dobrogean; iar Regele Carol al II-lea a dat o viaţă nouă Mării Româneşti şi ca un semn de pu- tere şi de încăodată luare în stăpânire şi-a clădit castelul Lui chiar pe valurile neastâmpărate: acest mândru Yacht «Luceafărul». Nicăiri nu ne simţim mai tari, pentrucă nicăiri nu simţim pe Regii noştri mai aproape de noi decât aici. Când s’a împlinit, în 1928, o jumătate de secol de când Ro- mânia, călcând în urmele lui Mircea cel Bătrân a pus din nou stăpânire pe pământul dintre Dunăre şi Mare, s’a hotărît, în afară de alte forme mai trecătoare de sărbătorire, să se tipărească o lucrare cuprinzătoare de unde să se vadă ce era Dobrogea şi ce făcuseră în ea Românii în tot acest răstimp. Cartea a ieşit şi a avut un atât de mare răsunet, încât peste puţin, când a trebuit să se sărbătorească întâi zece ani dela unirea Transilvaniei cu ţara mamă, a părut foarte firesc să se scoată, după pilda ei, un volum DRUMUL MĂRII 417 asemănător. Astfel am avut două monografii una mai puternică decât cealaltă, dar deopotrivă de temeinice, cum nu cunoscuseră mai înainte provinciile româneşti. Pe calea deschisă atunci, lite- ratura ştiinţifică românească s’a îmbogăţit de câteva zile, cu pri- lejul împlinirii a 25 de ani de când cele două judeţe ale Cadrila- terului au sporit Dobrogea, cu alte două lucrări, care depăşesc însă cu mult putinţele şi orizontul unor publicaţii obişnuite co- memorative, unde cele mai adesea ştiinţa pune piedici propagandei şi propaganda întunecă ştiinţa. Una din lucrări poartă chiar acest titlu « Cadrilaterul» 1913—1938 şi s’a tipărit în două volume la Cernăuţi, sub îngrijirea marelui cunoscător de probleme dobro- gene, profesorul de geografie dela Universitatea bucovineană, d. Constantin Brătescu, iar a doua «La Dobroudja», în limba franceză, între publicaţiile apărute din iniţiativa d-lui Dimitrie Guşti, fostul Comisar General al Expoziţiei române dela Paris, pentru o informare obiectivă a străinătăţii despre cele mai carac- teristice înfăţişeri ale ţării şi culturii româneşti. Această din urmă lucrare s’a nimerit să aibe prin data când a apărut şi un caracter jubilar, deşi nu fusese gândită dela început ca atare. Ii putem răsfoi cu atât mai multă încredere cele 700 de pagini, cu nenu- mărate hărţi şi fotografii. Stă înaintea noastră nu numai o Dobroge, pământ de muncă şi de colonizare, dar şi o Dobroge, prilej şi vatră de ştiinţă. Văd între aceste fotografii două locuri asupra cărora nu se poate să nu ne oprim, pentrucă vorbesc mai limpede decât ori- care altele despre ceea ce a fost şi este Dobrogea pentru noi. Cel dintâi este Turtucaia, nuvre-un orăşel într’un fund depărtat şi închis de lume, ci port călare pe Dunăre la 70 de kilometri de Bucureşti, cu jumătatea de pe malul de dincoace, Olteniţa, şi cu jumătatea de pe malul de dincolo, cu nume turanic şi cu sălaşuri ca nişte cuiburi în malul înalt, de pescari români din vechi. Pe o şcoală de aici s’a zidit o placă de piatră, cu o inscripţie mai de preţ decât un hrisov dimnesc. Ea aminteşte de întâii dascăli de carte românească pe aceste locuri, mult mai bătrână decât stă- pânirea noastră, pe care însă o aştepta şi o pregătea. De atunci, dela 1774, s’au păstrat numele lor pe scoarţe de cărţi bisericeşti, ceea ce nu înseamnă că îndărătul acelui an, peste care cade lumina acestor însemnări, n’ar mai fi fost altele, îngrijind de sufletul nea- mului nostru de pe malul drept al Dunării. Ca un răspuns la ceea ce au lucrat ei în secolele trecute, Fundaţia Culturală Regală «Prin- cipele Carol» s’a ostenit anul celălalt şi s’a ostenit şi anul acesta, într’un sat care e aproape un cartier al Turtucaei să mute viaţa mai vie de aici dincolo. Satul se chiamă Cusuiul din Vale, e aşezat pe Dunăre şi e înjghebat din Români veniţi din Bulgaria, din părţile Vidinului. Printre casele cu ţiglă nouă, prin verdeaţă, de t2 4i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE colonişti proaspeţi, începe să se ridice o mare casă culturală. In faţa ei va sta un monument al lui Popa Dragsin, care pe la 1870 păstorea într’un sat pe lângă Vidin şi încerca să-i apere de pri- mejdia înstrăinării. E singurul nume istoric pe care l-au avut şi cu care au plecat de acasă, aducându-1 ca nişte moaşte în aceste coturi de apă. Un drum de piatră, făcut cu mâinile lor, la îndemnul şi sub supravegherea Fundaţiei, urcă pe înălţimi şi trece prin păduri, ca să-i scoată la loc deschis şi să-i lege cu lumea. Este aici ca un picior de pod la care lucrează Români de dincolo de Dunăre, adunaţi mai din susul ei şi rupţi de bună voie de sub o stăpânire străină, şi Români localnici sau trecuţi cu bărcile dela noi. Sunt la un capăt de ţară, păzitori de graniţă şi ţărani, între care am dus o mai mare lumină a cunoştinţei şi un îndemn de muncă nouă. Al doilea loc este Balticul, la celălalt capăt al acestei graniţe. El este, mai mult decât orice aşezare din ţară, oraşul nostru de artă. Din ceea ce i-au dat malul alb cu firide, marea arcuită şi senină, lumina de migdali şi oamenii şi uliţele răsăritene s’a născut o nouă pictură românească. Toţi artiştii români ai paletei s’au abătut pe aici, iar unii au urzit din popasul lor încântat opere care pun pecetea pe o întreagă vreme. Cu ei Balcicul a ieşit din marginile lui strâmte, a pătruns în muzee şi în case de iubitori de frumos şi a cucerit ţara. Au început în schimb să se îndrepte din toate părţile spre el, aduşi atunci de faimă, căutătorii farmecului, pe care oraşul îl făgăduia. Era nevoie de un Balcic nou ca să-i primească. O altă arhitectură, cu motive locale turceşti şi cu streşini late, prispe deschise şi ferestre ascuţite italiene s’a cuibărit pe ţărm cu temeliile în apă, ori s’a căţărat pe înălţimi şi prin gră- dini. Regina Maria şi câţiva artişti au făcut începutul. Ceilalţi i-au urmat, în fiecare an mai mulţi. Balcicul este astăzi o creaţie ideală românească şi numai românească, de care putem fi mândri. Ca un popor de vlagă tânără ştiam că putem să câşitgăm pustiului pământuri şi să le colonizăm, cum am făcut cu Bărăganul şi cum am făcut cu Dobrogea. Nu ştiam că avem şi darul şi puterea să făurim un nou stil şi să facem, ca popoarele de veche cultură, nu numai din viaţă artă, ceea ce este mai uşor, dar din artă viaţă, ceea ce este negrăit mai anevoie. Balcicul ne-a adus această do- vadă. El ne este de aceia cu deosebire scump. Stă aici la graniţă, înălţat şi chivernisit de noi, ca s’o apere şi s’o împodobească, nu ca o ispravă a ţării de ţărani, ci ca o faptă a unei ţări de gândire şi de artă subţire orăşenească. El este în totul vrednic să fie reşe- dinţă regească şi să aibe toate foloasele la care această însuşire îi dă dreptul, drumuri mai ales pe apă şi drumuri pe uscat, pe unde să ajungem mai repede şi mai uşor ca să ne bucurăm de tot ce a adunat şi ne poate împărtăşi. In prag ne aşteaptă Dionysos, zeul DESPRE O CARTE DE CĂLĂTORIE 419 trac al vinului, înconjurat de amintiri clasice şi cu fruntea încu-<- nunată de struguri. EMANOIL BUCUŢA DESPRE O CARTE DE CĂLĂTORIE1) V Cărturari avem mulţi în ţara românească, dar cei mai cunoscuţi dintre ei nu-şi iubesc decât propriile lor cărţi, cu devotament multiplicate necontenit. D. Al. Rosetti e unul dintre cei din cale afară de rari care nu-şi iubeşte propria lui operă în fiinţă de pa- gini tipărite, ci cartea însăşi. Ani de zile a slujit cu devoţiune — şi nu a făcut decât aceasta — numai graiul românesc şi căr- ţile altora. Acest rafinat al literelor clasice şi doct profesor al filologiei a fost cunoscut mai întâi publicului românesc ca... editor. Ce a însemnat (şi cu ce reduse mijloace) « Cultura Naţională» în cea de a doua formă aici, se va şti şi preţui mult mai târziu. « Editorul » lui Eminescu şi al lui Caragiale, în forme de care cultura românească nu se învrednicise încă, e un cucernic cu bucurii închise al cărţii, dela literă a cărei floare o cercetează cu grije, dela hârtia pe care o tfomandă anume, cu specificări iscusite, dela coperta de care nu e niciodată mulţumit şi până la structurile adânci şi vaste ale cuprinsurilor. Când s’a întors dintr’o călătorie în ţinuturile rămăşiţelor neasemănate ale frumuseţii antice, cu ascunzişuri mizantropice de hagiofil şi hagiofotograf, cel care a sporit dimensiunile litera- turii româneşti solicitând autorii (de multe ori în sensuri la care ei nu se gândiseră până atunci) a fost aproape somat de R.F.R. să împărtăşească şi altora bucuriile lui de fur al frumosului, să resfrângă lumina dinăuntru şi în pagini de carte. A fost nevoit să asculte, iar cetitorii noştri au putut urmări în câteva numere de revistă, însemnări pline de substanţă, în care frăgezimi de ale condeiului luptau să înnăbuşe năzuinţa firească a erudiţiei austere. E atâta lumină în pagini puţine şi o fervoare atât de smerită, încât ai imaginea unei simţiri copleşite, care îşi face loc cu greu printre marile vestigii. « Dar morile de vânt şi pieţele mititele, dalate, ale orăşelului spre interior şi fântânile circulare zidite, rezervă vizitatorului spectacole de o gingăşie şi intimitate de pictură olandeză. Viaţa este aici umilă şi fricoasă, ca o plantă ce de abia îndrăsneşte să-şi facă loc printre pietre». l) Note din Grecia, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă «Regele Carol II», Bucureşti, 1938. 12* 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E un simţ modest al afinităţilor şi al propriei sale măsuri; de altfel meticulozitatea luminoasă a descrierii aminteşte parcă în transpunere mediteraneană de acel geniu aşezat şi pios al paletei transparente Vermeer van Delft. In volum, aceste însemnări sunt sporite şi cu preţioase repro- duceri fotografice, luate de autor însuşi. Decalajul schimbării de format dă acestor reproduceri un soi de neaşteptată şi ireală patină, care nu e unul dintre cele mai mici farmece ale acestei cărţi preţioase. CAMIL PETRESCU LINIILE CULTURALE FRANCEZE ÎN 1938 Vom căuta să schiţăm liniile de forţă ale culturii franceze în 1938. Pentru a simplifica, vom întrebuinţa o metodă oarecum di- dactică, tratând separat fiecare gen de manifestare culturală, urmând ca la sfârşit să arătăm care sunt concluziile noastre. Faptul de remarcat în poezia franceză în anul ce a trecut este că dela inovaţii îndrăzneţe s’a întors pe făgaşul calm al poeziei pure şi simple. Evident, suprarealiştii Aragon şi Breton (divizaţi profund pe chestiuni politice) manifestează încă; ecoul acestor manifestaţii e departe de a fi cel de acum câţiva ani. Publicul revine spre idolii Valery, Claudel şi Fargue. Poezia lui Paul Eluard, fără a putea fi precis categorisită, se impune tot mai mult în stima publicului. Ultimul său volum: « Cours Naturel» conţine aceeaşi poezie aeriană şi diafană din cărţile mai vechi. » Mesures, N. R. F. şi Cahiers du sud continuă a da importanţă fenomenului poetic, fără a n^ fi relevat totuşi poeţi noi. In epică, vom nota Bataille dam la montagne a lui Jean Giono, unde ţăranii munteni sunt arătaţi în luptă cu dificultăţile telurice. Este o carte de o spontaneitate oarecum căutată. Importanţa lui Giono consistă în altceva: în influenţa pe care cărţile sale anterioare au avut-o asupra tineretului dela oraşe, prin descrierea măiastră a naturii. Ceea ce caracterizează opera lui Malraux este că, în cadrul mişcării colective, plasează preocuparea sa continuă de destinul omului. In ultima sa carte, Espoir, această preocupare e mai accen- tuată ca în cele anterioare. Georges Bernanos în Les grandes cimetiires sur la lune se ri- dică împotriva minciunii şi ipocriziei. Monterlant republicat Les olympiques, un imn închinat vieţii sportive şi a spiritului de camaraderie ce se leagă între cei ce-1 practică. După Montherlant, sportul este activitatea în care LINIILE CULTURALE FRANCEZE ÎN 1938 42» tineretul de astăzi poate să încarneze idealul său de devotament si sacrificiu. » Francois Mauriac n’a publicat în acest an decât o culegere de trei nuvele întitulate Plongdes. Găsim în acest volum aceeaşi preocupare de analiză ascuţită a unui suflet creat pentru păcat şi care nu îşi găseşte izbăvirea. Jules Romains în ultimele sale 2 volume din ciclul « Les hom- mes de bonne volonte ». Prelude â Verdun et Verdun pictează o magistrală frescă a vieţii de tranşee, insistând asupra reacţiunilor unui intelectual în faţa răspunderilor morale şi materiale ce-1 apasă. Roger Martin du Gard care şi-a întrerupt romanul-fluviu Les Thibault în 1929, a încheiat anul acesta ciclul cu două volume întitulate L’dtd 14. Andre Maurois a devenit biograful francez prin excelenţă. Ultima sa lucrare Chateaubriand este un model al genului. In sfârşit, câteva cuvinte despre premiile literare franceze în 1938. Premiul « Femina » a fost decernat contelui Felix de Cha- zournes pentru romanul Dip^rt pour les Iles, o istorie a insu- lelor pierdute în Pacific, cu toată poezia şi misterul acestor tărîmuri de vis. Premiul «Interaliat» a încununat opera unui foarte tânăr creator: Paul Nizan pentru ultima sa lucrare La Conspiraiion. Este un amestec de sumbru realism cu destul de rare puncte luminoase această pictură a vieţii din zilele noastre, atât de fertile în evenimente. Sociologul şi dialecticianul politic intervin aproape la fiecare pagină. Pierre-Jean Launnay a luat premiul « Theophaste Renaudot » pentru romanul Uonie la Bienheureuse, inspirat din viaţa ţăra- nilor normanzi; acelaşi material i-a servit construcţiei anterioarei sale cărţi Le maître de logis, apărut anul trecut şi foarte favorabil primit de critică. De sigur însă că revelaţia anului acesta a fost acordarea pre- miului « Goncourt» lui Henry Troyat. Foarte tânăr, 26 ani, se dovedeşte în Uaraignâ un puternic analist al mizeriilor umane. Aminteşte pe alocuri de Dostoewski. Şi nu e puţin. In teatru, cei patru « cartelaţi »: Dullin, Jouvet, Baty şi Pitoeff au. continuat să reprezinte lucrări dramatice potrivite idealului lor artistic: « L’Atelier » a lui Dullin a reprezentat Plutus de Aristofan; la «Athenee », Jouvet a reprezentat « La guerre de Troie n’aura pas lieu » a lui Girandoux; Baty a jucat numai lucrări romantice: « Madame Capet », « Le rate » (Lenormand) şi « Arden » de Fe- versham »; la « Theatre des Mathurins », în sfârşit, soţii Pitoeff au jucat în lucrări de Ibsen şi Bernard Shaw. 4*3 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un loc aparte trebue rezervat teatrului « Ambassadeurs », condus de d-şoara Alice Cocea. «Le misanthrope », lucrare clasică prin excelenţă a fost montată şi jucată într’o manieră care a cucerit Parisul. Ultimul spectacol «Les parents terribles» a lui Jean Cocteau are un succes uluitor. Tema autorului e, într’adevăr, foarte îndrăzneaţă (e vorba şi de un incest). « Le terre est ronde » a lui Armând Salacrou, jucată la « Rideau de Paris » are un succes de stimă. Comedia Franceză, fără a părăsi vechiul repertoriu, s’a întinerit, acceptând pe cei patru regisori ai « cartelului» să monteze câteva spectacole. # # # In sociologie, lucrări prea importante nu sunt de remarcat în afară de « Histoire de la pedagogie en France » a lui Durkheim, tipărită prin îngrijirea profesorului Halvachs şi «Morphologie sociale » a acestuia din urmă. La Sorbonna s’a creat o catedră de sociologie economică. Revista «Annales d’histoire economique et sociale» încearcă să dea viaţă nouă ştiinţelor sociale în Franţa. Trei profesori dela Sorbonna scriu în întregime revista: Labrousse, Halvachs şi Marc Bloch. * In filosofia propriu-zisă, nimic de semnalat. Bergson, imobi- lizat de boală, n’a scris nimic în anul trecut, iar d-nii Brunschwicg şi Bachelard se menţin la o activitate de articlieri. O lucrare de filosofie politică este « Relevement de l’Allemagne » a lui Albert Rivaud, iar într’o serie de conferinţe şi studii, d. Guillaume a încercat să popularizeze ideile sale relativ la psihologia formei. # * * Ca să terminăm acest sumar expozeu, vom nota că forţele culturale franceze n’au adus lucruri extraordinare în anul 1938. Contribuţia lor a consistat mai mult în a continua un drum trasat. Idei noi şi îndrăzneţe, reforme de structură nu au fost. S’a per- fecţionat un material vechi. Scriitorii, în afară de Giono, n’au priză în rândurile tineretului; unii că preferă turnul de fildeş, iar alţii acţiunea politică. Evenimentele din Septemvrie au readus în actua- litate cărţile ce vorbesc despre război. Recentele probleme colo- niale au readus în preocupările scriitorilor francezi ideea de a utiliza un material inepuizabil de folklor, legende şi aventuri, oferit de viaţa celor 60 milioane de indigeni aflaţi sub protectoratul Franţei. închidem această scurtă dare de seamă, în convingerea că anul 1939 va aduce o serie de evenimente în cultura franceză. Vom fi bucuroşi să le analizăm treptat în rândurile acestei reviste. L. B. EMINESCU ÎN ENGLEZEŞTE 433 EMINESCU ÎN ENGLEZEŞTE O nouă traducere a poeziilor lui Eminescu în limba engleză a apărut de curând, datorită profesorului P. Grimm, dela Uni- versitatea din Cluj (Poems, Tipografia «Cartea Românească», Cluj, 1938). A reda pe cel mai mare poet al nostru în englezeşte nu este o întreprindere uşoară. încercările din trecut s’au izbit în primul rând de bogăţia sinonimelor din vocabularul englez, care, pentru străin, şi, în deosebi, pentru român, constitue una din piedicele de frunte în a găsi cuvântul echivalent. Versiunea d-lui Grimm se distinge prin redarea fidelă, nu numai a cuprinsului, dar şi a ritmului, rimei şi, ceea ce era şi mai greu, a muzicalităţii lui Eminescu. Numai o muncă stărui- toare şi stăpânirea celor două limbi din partea tălmăcitorului puteau duce la un asemenea rezultat. Cine citeşte, bunăoară, «O, Mamăs>, sau «Scrisoarea întâia», nu poate să nu admire realizarea. Caracterul adecuat al traducerii, ca formă şi fond, se reflectă şi în celelalte bucăţi. Cele mai subtile nuanţe din original au fost redate cu adâncă înţelegere. Cititorul englez are astfel posibilitatea pentru întâia oară de a cunoaşte de aproape şi de a gusta din plin pe Eminescu. Traducătorul a prezentat numai o parte din poeziile lui Emi- nescu. «Luceafărul» lipseşte. Bănuim că numai un scrupul de artist l-a făcut să amâne pentru mai târziu publicarea unei tra- duceri complete. Dar şi cu numărul limitat de poeme, traducerea rămâne o contribuţie serioasă la cunoaşterea literaturii noastre peste hotare. Nu cunoaştem în ce măsură traducerea d-lui Grimm va fi răspândită. Ne exprimăm speranţa că autorităţile noastre însăr- cinate cu propaganda în străinătate vor şti să îngrijească de această traducere excepţională ca să ajungă în cât mai multe exemplare în lumea anglo-saxonă, unde suntem puţin cunoscuţi din punctul de vedere cultural. N. P. O INTRODUCERE IN STUDIUL LIMBILOR RO- MANICE A UNUI LINGVIST ROMÂN IN LIMBA ENGLEZĂ D. Iorgu Iordan, actualul decan al facultăţii de litere din Iaşi, a publicat în 1932, în limba română, o Introducere în studiul lim- bilor romanice (Evoluţia ţi starea actuală a lingvisticii romanice), un impresionant volum de aproape 500 de pagini, în care era 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE condensată o istorie a lingvisticii romanice dela începuturi şi până la data publicării volumului în chestiune. Cartea conţine patru capitole: Studiile romanice până la 1900; Şcoala «estetică» a d-lui Vossler; Geografia lingvistică; Şcoala franceză. Fiecare dintre aceste despărţituri în timp şi în spaţiu este analizată cu amănunţime, astfel reies clar ideile conducătoare ale şcolilor principale, aportul fiecărui savant în parte şi progresul realizat de la o epocă la alta. Pentru a prezenta o icoană mai veri- dică a ideilor diferiţilor autori, d. I. Iordan, după ce a tradus în româneşte toate textele citate, a pus în note şi originalul, german, italian, etc., astfel încât cititorii care cunosc aceste limbi să poată imediat verifica. Această lucrare a fost primită în chip foarte favorabil de critica internaţională şi totul lăsa să se prevadă o nouă ediţie. In orice caz, autorul a căutat să o ţină la curent cu toate noile publicaţii şi cu noile curente şi teorii. In loc însă ca ediţia a doua să apară tot la Iaşi, ea a apărut la Londra sub titlul « An introduction to românce linguistics, its schools and scholars» (Methuen et Co. Ltd.), în traducere engleză. D. John Orr, profesor la universitatea din Edinburgh şi cunoscut romanist, socotind că lucrarea d-lui Iordan trebue să fie pusă la dispoziţia studenţilor englezi şi, implicit, a tuturor specialiştilor care nu ştiau româneşte, dar pot citi englezeşte, a hotărît să traducă «Introducerea * şi să o publice în englezeşte. Versiunea engleză este superioară cu mult celei româneşti, întâi pentrucă autorul a completat unele lacune şi a adăogat infor- maţii cu privire la lucrările apărute după publicarea ediţiei întâi, şi în doilea rând pentrucă traducătorul a adus şi el unele modificări, mai ales în ce priveşte prezentarea, şi bine înţeles cu consimţă- mântul prealabil al d-lui Iordan. Cu toate adaosurile, volumul en- glez conţine cu aproape o sută de pagini mai puţin decât cel român, fapt care se datoreşte în primul rând suprimării traducerilor. Semnalăm apariţia acestei traduceri fiind convinşi că cititorii noştri, chiar şi aceia care nu se interesează de loc de lingvistică, se vor bucura auzind că opera unui savant român a avut onoarea unei traduceri într’o limbă occidentală, lucru destul de rar în ştiinţă şi ne mai întâmplat în materie de lingvuistică. Chiar citi- torii englezi, de altfel, vor trebui să arate ceva mai mult interes pentru limba română, deoarece o bună parte dintre faptele pre- zentate ca exemplificare a teoriilor aparţin limbii române şi au fost păstrate în versiunea d-lui Orr. CRONICA MUZICALĂ 4*5 CRONICA MUZICALĂ FILARMONICA — CONCERTE Obişnuita absenţă a maestrului George Georgescu dela pu- pitrul Filarmonicei, cu ocazia invitaţilor periodice şi regulate în străinătate, unde este primit călduros şi apreciat unanim de critică şi melomani drept unul dintre cei mai înzestraţi conducători de orchestră europeni, a dat acces şi celorlalţi profesionişti stimaţi ai baghetei româneşti să apară onorabil la conducerea acestei eminente orhestre. D. Alfred Alessandrescu s’a distins ca totdeauna prin nobleţea expresiunii muzicale, prin calitatea poetică a nuanţelor şi printr’o femenină gingăşie — câteodată inoportună şi neadmisă de par- tizanii artei energice, brutale, unde animatorul capătă reliefuri de profet şi când bagheta se preschimbă în bici gonitor de stihii. Totul nu e decât o chestiune de temperament. D. Alessan- drescu rămâne tot atât de valabil şi interesant la audiţie, în sfera d-sale de intenţiuni şi vrăji minore. Ceea ce trebue considerat la un dirijor drept o dovadă incontestabilă de talent e darul frazării, găsirea unui limbaj sonor dintre miile de dialecte, respectul sfânt pentru indicaţiile din partitură şi cunoaşterea meşteşugului de a se face ascultat de orchestranţi prin convenţia mâinilor. Ultimul dar s’ar părea că ţine mai mult de autori- tate decât de aptitudine. Alfabetul degetelor elastice, care leagă intenţia cu execuţia, variază dela dirijor la dirijor şi e de natură pur subiectivă. Câteodată acest mecanism digital poate nici să nu existe. Mişcările directe ale braţelor, privirea, mimica, şop- titul îl înlocuesc. D. Alfred Alessandrescu se descurcă destul de bine şi fără motivul gesturilor; făcând de multe ori impresia falsă că nu ştie şi nu vrea să participe la actul muzical şi că se bizue cu încredere numai în virtuţile interpretative ale orchestrei. Astfel pare un dirijor neutru, izolat pe stânca de lemn a scenei, privind fantomele melodiei cum trec în uitare. Iluzia însingurării d-lui Alexssandrescu & însă risipită de acea constatare a echilibrului dintre liniştea d-sale şi calmul realizărilor. Aceasta presupune o corespondenţă tainică. Dacă potolirea şi ţinerea furtunii în lanţuri (ca şi acele vânturi din Mitologie închise într’o grotă din Sicilia) ar fi consecinţa unui sbucium şi torziuni inutile, atunci am avea toate motivele să ne îndoim de valoarea d-lui Alessandrescu. Reţinerea şi discreţia elegantului dirijor sunt dictate de un armonios vis lăuntric. D. Alessandrescu a prezentat în cadrul concertului simfonic pe d. Alfred Hoehn, un pianist crescut în cultul tehnicei, abil, puternic şi amplu. Concertul dificil de Ceaikowsky (si bemol minor) i-a slujit cauza. Materialul tematic descriptiv, pasajele, 4%6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE închinate în genere bravurii de arpegiu şi acordurilor placate, au pus în evidenţă seriozitatea în studiu a interpretului. Concertul a sunat clar ca o boltă de iarnă prin păduri de ghiaţă, pe sub care lunecă o sanie rusească. Transparenţă de cristal, clopoţei, reverie feerică şi viziuni de dansuri populare se iscau cu fondul lor sătesc în plimbarea de armonii romantice occidentale. D. Alfred Hoehn s’a impus ca un pianist de virtuozitate. Publicul l-a omagiat cum se cuvine. In aceeaşi linie de realizări, d. Hoehn s’a manifestat şi în recitalul dela sala Dalles, excelând în « Studiile simfonice » de Schumann. Atent faţă de producţia autohtonă muzicală, d. Alfred Alessan- drescu a ales din generaţia proaspătă de muziciani pe d. Paul Constantinescu, a cărui «Simfonietă» a trecut-o în programul concertului, în tovărăşia de cinste a « Nocturnelor » lui Debussy, a Rapsodiei spaniole de Ravel şi a poemului « Don Juan » de Richard Strauss. D. Paul Constantinescu scrie româneşte. In tot ceea ce pare savant, rece şi politonal, pătrunde ca o boare melosul nostru, sugestia neaoşă; e o proiecţie indirectă, neobservabilă, gândită şi prudent împărtăşită. « Simfonietta » cuprinde mult fior rustic, mult câmp şi cântare românească, în discreţia tnotivelor ei. D. Paul Constantinescu e un real talent componistic a cărui consacrare nu va putea întârzia în măsura în care d-sa va fi şi productiv. D. Alessandrescu a dat contururi impresioniste de pastel, celor două Nocturne de Debussy, « Fetes » şi « Nuages », cu efecte schim- bătoare de lumină; am dori ca să ascultăm într’un concert al Filar- monicei şi a treia nocturnă, cunoscută în România doar prin discu- rile dela Radio-Sir&nes, unde voci de femei în cor cântă pe vo- cala a fără de cuvinte, dând prin aceasta o contribuţie instru- mentală. S’a executat în aceeaşi seară suita de orchestră «Rapsodia 429 Şomajul şi pauperismul a fost desnodământul fatal al sistemului veacului trecut. Este meritul Tratatului dela Versailles de a fi decretat în chip solemn că, pe viitor, munca nu va mai trebui să fie tratată ca o « marfa ». Respectul persoanei omeneşti şi a drepturilor ei impre- scriptibile deveni unul din pilonii pe care trebuia să se reazeme noua ordine morală a lumii. Pacea socială deveni una din condiţiile elementare ale noului ideal de civilizaţie spre care se îndrepta lumea. Cele 14 puncte wilsoniene ale Păcii dela Versailles au fost adoptate de toate naţiunile, ca idei cardinale în dorinţa de recon- strucţie a omenirii. Iar în noua viziune a păcii, regimul muncii a devenit cheia de boltă a sistemului. Tot ceea ce fusese teribila « chestiune socială » a veacului trecut, trebuia aşezat pe noi te- meiuri. Muncitorimea care-şi făcuse datoria pe câmpurile de bătaie şi se întorsese cu formidabila experienţă a ficţiunii tuturor privi- legiilor capitalului, singură munca fiind adevărata valoare nede- preciabilă, nu mai putea admite vechiul regim de servituţi şi extorcare a energiilor sale. De aceea, problema fundamentală a păcii a fost regimul muncii. Trebuia găsită o nouă bază de armonie între capital şi muncă, un sistem de conciliere cât mai echitabil. Ideeasau declaraţia de principiu dela care s’a pornit a fost aceea că « munca nu este o marfă ». Deci capitalul nu va avea să mai trateze munca ca pe o valoare pur economică şi după criterii strict materiale şi utilitariste. Ci va avea să. ducă o politică socială, în care munca intră ca o colabo- ratoare cu drepturi egale, iar criteriul de valorificare al muncii va fi respectul persoanei umane, în integritatea drepturilor şi aspi- raţiilor sale permanente. Astfel s’au pus bazele principiale pe care se organizară Biroul Internaţional al Muncii şi Conferinţa Internaţională a Muncii, a căror menire este organizarea şi reglementarea internaţională a muncii. Tot ce s’a făcut în acest domeniu se oglindeşte în legislaţiile naţionale asupra muncii, ca reflex al operei săvârşite de cele două organe internaţionale. Ceea ce însă s’^ simţit dela început ca o necesitate imperioasă a fost faptul, firesc tuturor timpurilor, că pacea şi ordinea socială nu se apără şi nu se menţine cu legi propriu zise, care totdeauna vor fi imperfecte, ci cu spiritul de echitate al oamenilor şi cu disciplina interioară a valorilor spirituale, care ele înalţă demnitatea şi conştiinţa omului şi creează adevăratele epoci organice de civili- zaţie. O nouă orânduire a valorilor şi o nouă educaţie au fost postu- latele reconstrucţiei civilizaţiei. Nevoia unei noi metode de educaţie populară s’a simţit, deci, dela început. Reconstrucţia civilizaţiei nu se putea face fără 430 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reconstrucţia omului însuşi, fără un element spiritual nou, fără restabilirea unei scări a valorilor în conformitate cu realităţile pe care războiul le promovase la rangul de valori abstracte: munca, meritul, primatul persoanei, etc. O nouă etică a procesului muncii trebuia întemeiată. Astfel Munca, devenită obiect principal de studiu şi meditaţie, de legiferare şi organizare, şi-a pus dela început toate tezele a căror rezolvare ţinea de natura regimului însuşi. încă dela prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii ţinută la Washington, în 1919, odată cu adoptarea proiectului de convenţie pentru ziua de opt ore de lucru, problema timpului liber al muncitorilor deveni corelatul acesteia. Din 1924, când Conferinţa Internaţională a Muncii, în cea de-a 6-a sesiune a ei, a adoptat propunerea lui Albert Thomas cu privire la problema timpului liber, aceasta a devenit centrul politicei sociale ce avea să se inaugureze în curând în mai toate Statele lumii, ea confund ându-se cu descoperirea unei noi metode de educaţie a maselor. Căci era de temut ca sporirea bruscă a orelor libere să nu provoace în viaţa muncitorului un desechilibru dăunător, şi să fie rătăcirea a doua mai rea ca cea dintâi. Care au fost metodele care se preconizează şi s’au şi aplicat în diversele State, aceasta se poate vedea din studiul pe care îl publică d. inginer Stavri C. Cunescu, directorul general al Muncii, în bro- şura « Muncă şi Voe Bună » pe care Ministerul Muncii a scos-o recent de sub tipar. Ceea ce caracterizează organizaţiile şi instituţiile tuturor sta- telor este caracterul lor educativ. Astfel în Statele-Unite este «Workers Education Bureau »; în Canada « Asociaţia de educaţie muncitorească şi « Agricole Study Club »; în Anglia « Biroul Educaţiei şi Secretariatul de Stat pentru Scoţia », « Community centre », « Oficiul Central al Educaţiei fi- zice », «Carnegie United Kington Trust»; în Belgia, «Oficiul Naţional pentru organizarea timpului liber al muncitorilor », « Ofi- ciul central de concedii» alipit Centralei pentru educaţia popo- rului, « Universităţile » muncii din regiunea Charleroi; în Franţa iniţiativa particulară prin aşa numitele « Centre sociale » îmbră- ţişează întreaga familie, începând cu copiii dela cea mai fragedă vârstă pentru care are leagăne, grădiniţe, apoi mai târziu terenuri de sport, spectacole pentru tineret; iar pentru cei mari biblioteci, coruri, cercuri culturale, cinematograf, cursuri de gospodăire, turism, colonii de vacanţă, teatre de amatori, etc.; vin apoi « Amicii artelor populare », Subsecretariatul de Stat al recreaţiilor şi sportu- rilor, opera educativă a C. G. T.-ului, universităţile muncitoreşte, teatrele populare şi serbările populare cu un caracter impresionant de comunitate; în Italia «Dopolavoro » este o operă vastă de edu- «MUNCĂ ŞI VOIE BUNĂ* 431 caţie populară, ramificată pe tot întinsul ţării, cuprinzând copiii, tineretul, femeile şi bărbaţii. Tinzând la formarea unei noi con- ştiinţe naţionale, Dopolavoro se foloseşte de toate mijloacele edu- cative şi recreative, dintre care teatrul este considerat unul dintre cele mai bune. Despre ea, d. Mussolini spune că « este o operă de pace, slujind idealul fraternităţii iubirii aproapelui şi al civili- zaţiei ». In Germania, « Kraft durch Freude » este cea mai impor- tantă realizare în această direcţie. Ea are o secţie specială « Opera de educare a poporului german», care colaborează la acţiunea educativă a întregii naţiuni. Pentru atingerea acestui scop, a orga- nizat 300 centre de educaţie, unde se ţin cursuri şi conferinţe despre: Comunitatea muncii, chestiunea rasei, istorie, politică, economie, artă, tehnică, limbi streine, etc. In Rusia « Comitetul de educaţie fizică » a înfiinţat « case culturale » şi « baze culturale » instalate pe domenii întinse, unde numeroase mijloace de recreaţie stau la dispoziţia amatorilor, iar în marile oraşe sunt « parcurile de recreaţie ». Teatrul popular permanent este iarăşi o creaţiune importantă la Moscova. In celelalte ţări mai mici, mişcarea organizării timpului liber al muncitorilor este urmărită în acelaşi sens de educare a maselor populare. In România, acţiunea aceasta de organizare a timpului liber s’a pus abia după război, odată cu crearea Ministerului Muncii în 1920. Mărginindu-se la început la crearea curentului de opinie preliminar, şi lucrând mai mult indirect, prin organizarea unui învăţământ muncitoresc temeinic, problema timpului liber se pune mai stăruitor abia după legea repaosului duminical (1925) şi legea pentru durata muncii (1928). După această dată, acţiunea a fost dusă din diferite iniţiative ale unor autorităţi de Stat, ale diferitelor instituţii şi asociaţii, precum şi ale întreprinderilor particulare. Ministerul Muncii, pe lângă operele iniţiate de el, intervenea în sprijinul celorlalte, cu subsidii, îndemnuri şi înlesniri. In momentul de faţă, iniţiativa « Muncă şi Voe Bună » este menită să pună bazele unei vaste şi temeinice colaborări între autorităţile de Stat şi diversele iniţiative particulare, stabilind mai ales o unitate de direcţie, un program de realizări, un spirit comun de avânt ţi entusiasm. Ceea ce este interesant de precizat dela început este caracterul acestei mişcări şi spiritul particular în care cată a-1 realiza. Caracterul ei vine din întreg acel proces al culturii contem- porane, care de 4a de ani încoace îşi caută noi temeiuri, pentru aşezarea câştigurilor reale ale ştiinţelor pozitive într’o nouă imagine sintetică creatoare de echilibru şi armonie, pentru cadrul în care are să se desfăşoare viaţa umană, de o parte; iar de alta, ar- monizarea acestora cu câştigurile ştiinţelor morale şi politice 43* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care au aruncat la rebut, ca învechite, multe din noţiunile şi con- ceptele operante ale veacului trecut şi au croit în schimb altele, care deschid destinului uman noi orizonturi şi întrevăd noi certitudini. Astfel, tot ce ţinea de ideea de « şcoală », în sensul şi cu caracterul imprimat de Revoluţia Franceză şi de geniul lui Napoleon, este astăzi depăşit; educaţia este astăzi pe drumuri noi şi, chiar dacă nu este destul de clarificată şi de sigură asupra roadelor finale, are, în schimb, o certitudine definitivă: trecutul nu-i mai aparţine. Tot astfel, în ordine politică, termeni ca « republică », « monarhie », «constituţie », în sensul vechi al cuvântului, sunt complet re- formaţi. După cum în ordine economică, noţiunile sacrosancte de odinioară ca « muncă » « plus-valoare », « capital », «lupta de clasă », « materialism istoric », etc., sunt definitiv demodate, o nouă Teorie a avuţiilor şi o nouă explicaţie a procesului producţiunii, împărţirii şi consumării bogăţiilor fiind elaborate. In schimb, se observă peste tot semne de solidarizare a ziselor clase sociale, de alcătuire organică a unităţilor vieţii colective, un solidarism organic pare a se instaura, în funcţie de care sensul vechilor noţiuni devine inoperant şi iluzoriu (N. Iorga, «Idei asupra problemelor actuale »). Dintre toate noţiunile economice supuse schimbării, no- ţiunea de « muncă » sufere cea mai profundă transformare, părând învestită cu un înalt destin de regenerare a umanităţii, prin forţa şi noutatea zăcămintelor ei de idealism şi umanitate. Este de altfel un lucru verificat istoriceşte că « desvoltarea oricărei societăţi e în directă legătură cu concepţia pe care acea societate o are despre muncă, precum şi de instituţiile prin care ea se realizează în viaţa practică (G. Strat, «Curs de istoria doctrinelor economice », p. 20). Sunt însă câteva certitudini definitiv câştigate pentru sufletul contemporan. Astfel, în ordinea economiei politice, marxismul este depăşit. Falimentul suferit în Rusia, eşecurile obţinute pe plan internaţional, lipsa de priză asupra conştiinţei claselor muncitoare intrate într’un complex cu totul nou de condiţiuni şi perspective, au făcut din el un fapt de domeniul istoriei. In ordinea libertăţii şi a spiritului, se simte o reînviorare a valorilor morale specifice creştinismului şi ethosului european, o întoarcere spre virtuţile unui spiritualism şi spre o cultivare a omului integral. In sfârşit, în ordinea culturii, este un adevăr câştigat definitiv, şi împotriva vechei teorii a armonizării dela sine a valorilor economice cu valorile ideale, a acelui «laisser faire laisser passer » al Şcoalei liberale, că, dimpotrivă, este nevoie de un aspru efort de organizare raţională, pentru a apăra în mod sistematic valorile ideale, împotriva cotro- pirii valorilor economice. Experienţa pare a fi dovedit că lucrurile nu se armonizează dela sine şi că este nevoie de a interveni, în • MUNCĂ ŞI VOIE BUNĂ t 433 numele drepturilor umanităţii, în mecanismul economic, pentru ca cu adevărat munca să nu mai poată fi tratată ca o marfa, aşa cum a stipulat în preambulul părţii a XlII-a Tratatul dela Versailles. (Ch. Bougle, «Leşons de sociologie sur l’evolution des valeurs », pp. 120—121). Dar, toate aceste demodări de noţiuni şi aprehensiuni de certi- tudini duc spre întemeierea unor noi moravuri şi spre instaurarea unei noi metode de educaţie, întrucât întreaga această mişcare are un caracter educativ, tinzând a crea deprinderile adecuate şi climatul prielnic pentru organizarea vieţii în funcţie de noile certitudini spre care navighează sufletul contemporan. Spiritul în care se va face această mişcare este acela al întoarcerii spre omul real, integral, concret, luat în aspiraţiile sale generic umane şi sporit în puterea lui de creaţie şi idealism. Este aici tot desgustul pentru devastarea spirituală adusă de tehnica veacului trecut, şi întoarcerea spre domeniul lucrurilor sufleteşti. Trebue să ne liberăm de tehnologia oarbă, să realizăm, în complexitatea şi bogăţia lor, toate virtualităţii^ noastre, iată calea reconstrucţiei omului, după doctorul Alexis Carrel, (« L’homme, cet inconnu *). Direcţia în care se va realiza această vastă mişcare va fi acea a «educaţiei în comun ». Caracterul educativ al comunităţilor este astăzi faptul care stă la baza întregii educaţii. El a fost îmbrăţişat aiurea cu toată vigoarea şi nu este în zadar să amintim că pe acest factor se întemeiază toată forţa de înnoire a popoarelor. Renovarea individului cere afilierea sa la un grup destul de numeros pentru a-1 izola de « mulţime », pentru a-şi impune reguli necesare şi a poseda propriile sale şcoli. Iar aceasta, pentru a găsi şi a institui alte moduri de existenţă şi de civilizaţie. O civilizaţie în care cultura, frumuseţea, maşina şi ştiinţa să permită oamenilor să se desvolte indefinit, păstrându-şi inteligenţa, simţul moral şi virilitatea (A. Carrel, op. cit.). Această nouă viziune a vieţii nu se poate face decât printr’o educaţie a maselor, prin completarea deprinderilor din punctul în care le-a lăsat familia şi şcoala primară. Pentru umplerea acestui gol în educaţia individuală şi cetăţenească a tuturor, s’au creat câteva instituţii, între care şi « Muncă şi Voe Bună ». încadrarea tineretului, a adulţilor, a femeilor şi chiar a întregei mase a popo- rului într’un sistem suplu de muncă colectivă, concepută organic şi totalitar, pentru ridicarea tuturora spre un nivel de civilizaţie superior, şi alternarea ei cu trăirea voioasă şi senină a timpului liber, iată caracterul şi spiritul acestei noi educaţii populare. Ea se încadrează perfect într’o nouă concepţie despre viaţă şi despre Stat, şi tinde la realizarea unei noi etici sociale. Iar scopul ultim, reconstrucţia individului prin rectificarea erorilor individualismului, întoarcerea individului în societate şi a « claselor sociale » în sânul naţiunii, întoarcerea omului în sânul naturii şi găsirea unui destin 13 434 REVISTA FUNDATHLOR REGALE uman propriu, iată conspectul general al temeiurilor noilor insti- tuţii şi noii educaţii populare. Nevoia acestei educaţii populare era de mult simţită şi în ţara noastră. încă din 1923, în prefaţa unei broşuri, « Căminul Cultu- ral », pe care o scosese Fundaţia Culturală « Principele Carol», se vorbea de insuficienţa şcolii primare în ce priveşte educaţia popo- rului, de golul şi întunerecul în care reintra săteanul după cei 4—5 ani de învăţământ primar, rupt definitiv dela orice contact cu cartea. Ideea salvatoare era Căminul Cultural, care de abia azi este pe cale de a deveni o instituţie organică pentru ridicarea culturală a satelor noastre, prin organizarea Serviciului Social, de curând legiferat. Organizarea timpului liber al muncitorului punându-i la dispo- ziţie toate mijloacele de care dispune ştiinţa şi civilizaţia contempo- rană, pentru a face din acest «timp liber », un timp petrecut şi bine şi cu folos, creând câteva instituţii permanente, cu ajutorul cărora muncitorul să se poată bucura de bunurile spirituale ale civilizaţiei şi culturii, este una din operele de înaltă umanitate pe care le postula noua viziune a destinului omenirii. El s’a realizat în mai toate statele civilizate. In unele mai puternic şi mai autoritar (Rusia, Germania, Italia), în altele păstrând un caracter de oarecare libertate (Franţa, Belgia, America). Ceea ce este de menţionat este faptul că a devenit o chestiune de interes internaţional, îmbrăcând, pe lângă caracterul de educaţie populară, pe cel de propagandă în sensul unor anumite doctrine. La noi, această organizaţie va trebui să fie, alături de celelalte instituţii similare pentru alte categorii de cetăţeni ca: Străjeria pentru copii între 7—18 ani, Premilitâria pentru tineretul între 18—21 ani şi Serviciul Social pentru titraţii de toate categoriile şi pentru lumea satelor, o puternică instituţie a tuturor categoriilor de muncitori, meseriaşi şi funcţionari particulari, cărora să le dea posibilitatea să-şi desvolte o viaţă proprie, originală şi autentică, pe care să se sprijine temeinic Statul, creat prin noua Constituţie din Februarie 1938. Un Stat sprijinit pe categoriile profesionale nu poate dura, dacă aceste categorii nu-şi vor găsi şi temeiul unei vieţi proprii înălţate şi conştiente. Timpul liber, care, evaluat statistic şi negativ, poate fi consi- derat ca o imensă energie ruptă din capitalul energetic al muncii româneşti, dacă este lăsat neorganizat, poate deveni însă un imens rezervoriu de energie morală şi de avânt, dacă este întrebuinţat după principiile raţionale ale civilizaţiei actuale, deschizând indi- vidului vaste posibilităţi de integrare în dinamica culturii contem- porane, iar clasei muncitoreşti perspectiva unei împăcări cu socie- tatea, în ritmul creator al naţiunii solidare. ŞTEFAN CÂRSTOIU RADIESTEZIA 435 RADIESTEZIA Nu este exclus ca radiestezia să devină un capitol al ştiinţelor exacte. Deocamdată radioestezia îşi are apărătorii ei fervenţi şi de- tractorii ei activi, iar oamenii de ştiinţă, cu toată buna lor voinţă, n’au reuşit să aplaneze un conflict serios şi penibil în acelaşi timp. Acei care îi refuză titlul de ştiinţă spun — şi pe drept cu- vânt — că, pentru a-1 dobândi, radiestezia trebue să facă dovada că experienţele care formează obiectul ei pot âă fie executate în condiţiunile fixate de laborator. Ori, se constată că numai anumiţi oameni sunt în stare să mânuiască bagheta sau pendulul radiestezic şi, ceea ce este încă mai grav, se observă că rezultatele lor nu sunt decât rareori con- cordate. Radiesteziştii pretind totuşi că le stă în putinţă să descopere, cu ajutorul unei baghete sau unui pendul simplu, izvoare subte- rane, zăcăminte de petrol sau zăcăminte de metale, şi există astăzi societăţi care îi utilizează, alături de geologi, la descoperirea de terenuri noi care să merite cheltuelile ridicate ale unei exploatări. Dacă radiestezia nu este încă o ştiinţă, ea este fără îndoială o tehnică şi, în orice caz, o meserie care îşi revendică drepturile şi aspiră să-şi justifice pretenţiunile, mai ales în faţa acelora care nu se sfiesc s’o considere o curată înşelătorie. Numărul sursierilor (aşa se mai numesc radiesteziştii) şi al partizanilor este destul de însemnat, şi faptul s’a înregistrat cu prilejul celor câteva congrese pe care le-au ţinut (ultimul dacă nu ne înşelăm a fost la Lausanne, sub patronajul lui d’Arsonval şi Branly) şi în care au desbătut probleme în legătură cu radiestezia, prezentând fapte şi căutându-le o explicaţie înlăuntrul datelor actuale ale ştiinţei. Sursierii nu întrebuinţează toţi aceleaşi aparate, dar la mijloc este numai o chestiune de preferinţe, aparatul fiind mai de grabă un semnalizator decât elementul esenţial al experienţei. Unii întrebuinţează o baghetă, un lemn bifurcat; alţii între- buinţează un mic pendul de io—15 cm lungime. Când sursierul se găseşte pe locul care ascunde izvorul de apă sau zăcământul preţios, bagheta printr’o uşoară smucitură se ridică cu vârful în sus, iar pendulul începe să oscileze. După numărul şi amploarea oscilaţiilor, după felul smuciturii, sursierul nu se va codi să întocmească un mic studiu asupra desco- peririi sale, indicând odată cu natura zăcământului şi cantitatea de material preţios pe care o conţine. Unii — cum este de pilda abatele Mermet — pretind că de- plasarea pe teren este inutilă şi că o hartă bine întocmită este su- ficientă. 13» 436 - REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar iată chiar cuvintele abatelui: « Da, este absolut sigur că pot, din cabinetul meu de lucru, să fac prospecţiuni hidrologice, mineralogice, geologice şi altele, la orice distanţă. E de ajuns să am sub ochi un plan bine întocmit, şi orientat în raport cu punctele cardinale şi la scara de cel puţin 5 jiooo... Cu aceste indicaţii pot să lucrez la mine acasă ca şi cum aş fi pe teren şi să determin existenţa, amplasamentul, adâncimea şi vo- lumul. Am şi făcut-o de mai multe sute de ori şi în regiunile cele mai îndepărtate, cele mai felurite, India, Japonia, Oceania, Bra- zilia, Maroc, Algeria, Galiţia, Ucraina». Se vede clar, ne aflăm în faţa unui fenomen extrem de impor- tant, care, dacă nu e o mistificare, este de-a-dreptul minunat, iar afirmaţiile abatelui Mermet pur şi simplu uluitoare. Oamenii de ştiinţă, care apreciază că radiestezia merită un examen serios, au propus următoarea explicaţie: ei cred că fiecare corp are proprietatea să emită radiaţiuni încă necunoscute, dar caracterizate printr’o anumită lungime de undă; sursierul, care beneficiază de un sistem nervos mai delicat decât al oamenilor obişnuiţi, are calitatea de a se acorda — de a se sintoniza — cu radiaţiunile emise de corpuri şi, sub influenţa lor, să provoace o vibraţie muşchiulară, care, la rândul ei, se transmite baghetei sau pendulului, făcându-le să reacţioneze. Evident, punctul acesta de vedere nu aduce nici o lămurire pentru cazurile sursierilor, care îşi exercită meseria lor la masa de lucru. Alţi oameni de ştiinţă, mai greu de urnit în favoarea «noii ştiinţe », au arătat că experienţele sursierilor rămân valabile numai in limitele hazardului. Cu alte cuvinte, radiestezia este sinonimă cu întâmplarea şi ascultă de jocul hazardului. Şi, ceea ce este destul de grav, e că această — să spunem — ipoteză a şi fost confruntată cu faptele. Pentru a nu cita decât un exemplu foarte elocvent prin cifrele lui, vom pomeni de un concurs, care a avut loc în anul 1935 şi la care au participat 86 de sursieri. Aplicându-se calculele hazardului, s’au stabilit atunci urmă- toarele rezultate teoretice: 31 nu vor găsi nici o soluţie. 31 sursieri vor trebui să găsească o soluţie justă din 10. 15 sursieri vor trebui să găsească 2 soluţii juste din 10. 5 sursieri vor trebui să găsească 3 soluţii juste din 10. 1 sursier va trebui să găsească cel puţin 4 soluţii juste din 10. Puşi să experimenteze s’au obţinut următoarele rezultate practice: 31 dintre ei n’au găsit nici o soluţie. 33 au obţinut 1 soluţie. RADIESTEZIA 437 14 au obţinut 2 soluţii. 7 au obţinut 3 soluţii. 1 a obţinut 4 soluţii. Lucrurile s’au petrecut, aşa dar, cu excluderea oricărui prin- cipiu misterios şi conform prevederilor ţnatematice. Alte încercări sistematice au condus de asemenea la rezultate previzibile pe temeiul calculelor matematice; sau n’au dat rezul- tate neconcludente. Problema rămâne totuşi deschisă, tocmai pentru valoarea determinărilor pozitive, uneori surprinzătoare, care au amânat o încheere defavorabilă. înainte de a încheia, să ne fie îngăduit a vorbi, în aceeaşi ordine de idei, de curioasele experienţe ale doctorului Abel Martin, exe- cutate în faţa unui distins juriu de medici profesori şi membri ai Academiei de Medicină din Paris. Experienţele lui Abel Martin sunt o generalizare a metodei radiestezice şi o aplicare a ei la om, în scopul de a pune un diag- nostic şi a găsi un remediu. In mod obişnuit, medicul se pronunţă asupra unei maladii după ce a procedat la o ascultare şi la o palpare a pacientului şi după ce la constatările sale a adăogat informaţiile buletinelor de analiză. Doctorul Abel Martin răstoarnă procedeele convenţionale şi indică un procedeu de o simplicitate uimitoare. Doctorul Martin admite că animalul este sediul unor radiaţiuni, care emană cu regularitate din corpul sănătos în plin echilibru, radiaţiuni care pot fi turburate în cazul că animalul suferă de o maladie sau de un accident intern. In urma unui număr imens de încercări şi de observaţiuni, medicul francez s’a oprit la concluziuni surprin- zătoare. Instrumentul întrebuinţat se compune dintr’un fir de lână, cât mai flexibil, cu un capăt răsucit pe un baston scurt de câţiva centimetri; de celălalt capăt al firului se leagă o greutate, spre exemplu o bucată de lemn, de plumb, de sticlă, o cheie sau chiar un ceasornic. Micul baston cu firul răsucit se ţine între degetele mânei drepte, între cel mare şi arătător. Se realizează astfel ceea ce se numeşte un pendul, adică o greutate suspendată cu ajutorul unui fir şi capabilă să execute mişcările limbi unei pendule de ceasornic. Mâna stângă adusă în unghi drept prezintă degetele înainte şi serveşte drept antenă. înainte de a experimenta, se determină cu grije lungimea fi- rului, răsucind sau desrăsucind firul sub lumina unui bec electric, de care apropiem convenabil mâna, care slujeşte de antenă. Ne oprim la acea lungime, când mişcările pendulului se transformă într’o mişcare de rotaţie şi când, retrăgând mâna-antenă rotaţiunea încetează şi rămâne oscilaţiunea. Lungimea rămâne cuprinsă între 10—15 centimetri. 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu un asemenea instrument simplu, doctorul Martin explo- rează suprafaţa unui animal bolnav. Sau, mai exact spus, explo- rează cu mâna-antenă şi constată că pentru toate regiunile sănă- toase ale corpului, pendulul se pune într’o mişcare de rotaţiune, care se păstrează neturburată, iar în zona bolnavă pendulul în- cetează să oscileze. Prin urmare,.examinând un bolnav cu un astfel de pendul, descoperim, după natura mişcării pendulului, regiunea bolnavă. Mai mult. Distanţa care desparte vârfurile degetelor mânei-antene de suprafaţa pielei indică şi profunzimea, nu numai locul anume unde se află organul bolnav. Mai departe. Odată afecţiunea loca- lizată, ne putem da seama de natura răului ţinând cu degetele disponibile ale mânei, care susţine pendulul, diferite fiole cu culturi microbiene. Vom constata uluiţi, că atunci când microbii din fiolă corespund cu cei ai maladiei, pendulul, în loc să oscileze, va căpăta o mişcare rotatorie, ca şi cum s’ar produce o neutralizare a maladiei. Sau, dacă e vorba de o intoxicaţiune, se vor produce fenomene asemănătoare ţinând în mână un eşantion din corpul care a provocat intoxicaţiunea sau încă dacă e o fractură vom constata acelaşi lucru ţinând în mână un os. In sfârşit, dacă ani- malul a înghiţit un ac, e suficient să ţinem în mână o bucată de metal. Şi pentru ca mirarea noastră să urce toate culmile, să adăogăm că după ce se determină locul şi natura răului, cu acelaşi instru- ment se indică şi tratamentul. In adevăr, ţinând de data aceasta în mână anumite medicamente, după felul mişcării pendulului, vom găsi exact soluţiunea cea mai adequată. Efectele medicamen- tului sau faptul dacă e necesar să-l înlocuim, se determină pe aceeaşi cale. Să recunoaştem. Suntem în faţa unei descoperiri de necrezut, dacă marile autorităţi medicale, care au asistat la experienţe, nu le-ar confirma. Se cunoaşte până acum că anumite persoane nervoase, cu ajutorul unei baghete, pot să spună că se află sub ele la o anumită adâncime a subsolului, dar de aici până la experienţele d-rului Martin s’a parcurs o cale extrem de interesantă. Experienţele au fost efectuate cu succes desăvârşit pe animale mari şi nu se între- vede nici un inconvenient să fie generalizate la om. Să aşteptăm desnodământul acestor curioase încercări. AL. MIRONESCU PLANIFICARE INTERNAŢIONALĂ ŞI ECONOMIE DE RĂZBOI 439 PLANIFICARE INTERNAŢIONALĂ ŞI ECONOMIE DE RĂZBOI După conferinţa dela Miinchen, spiritul public de pretutin- deni, dar îndeosebi din ţările pacifice, adică din acele ţări care nu au avut şi nu deţin iniţiativa războiului eventual, a cunoscut o scurtă fază de destindere. De uşurare până la iluzia păcii. Nu a întârziat însă adevărata reculegere, manifestată prin simţul realist al acelor guverne care au fost nevoite să consimtă la consumarea loviturii prin surprindere, fără a putea să reacţioneze în vre-un fel. Nu se poate contesta valabilitatea criteriului etnic în materie de aliniere a hotarelor ţărilor europene, cu atât mai mult cu cât aceste hotare sunt urmarea unui tratat încheiat pe baza princi- piului naţionalităţilor. Dar dacă până aici veleităţile neo-impe- rialiste şi desăvârşirea practică în aplicarea principiului naţionali- tăţilor au mers mână în mână; dacă, prin alte cuvinte, tendinţele de hegemonie în Europa centrală s’au prezentat, în această fază, remorcate de cerinţele raţiunii etnice în revendicările teritoriale, după Miinchen Europa cunoaşte manifestarea unor pofte de expan- siune, pur politice. Perspectiva de pace ar fi putut câştiga teren dacă cel puţin — în ordine politică — nu ar mai fi existat teritorii care să se preteze la revizuire de fruntarii în virtutea principiului etnic, şi dacă — în ordine economică —, « pacea » dela Miinchen ar fi fost de natură nu să provoace o recrudescenţă a eforturilor de pre- gătire a războiului, ci să înlesnească o indispensabilă reîntoarcere la aşa numita economie «liberă» în relaţiunile internaţionale, adică o trecere la economia de pace. Economia de război este economia în regimul căreia actele de politică economică şi de politică financiară ale guvernelor se inspiră din eventualitatea izbucnirii conflictului armat, concre- tizându-se în măsuri şi sforţări care sunt destinate să realizeze mai mult decât întreţinerea unei armate regulate cu efective de pace ţi cu un utilaj redus la strictul necesar. In regimul acestei economii de război, o parte importantă din venitul naţional şi chiar din capital este încorporată în stocuri de bunuri care nu îndeplinesc nici o funcţiune economică. Alături .de procesul de acumulare a bunurilor economice, ameninţă să ia proporţii un proces de acumulare enormă de bunuri ne-economice. Trecerea la o economie de pace presupune reîntoarcerea la pro- cesul normal al producţiei, al circulaţiei şi al acumulării economice. Bine înţeles, mari dificultăţi se leagă azi de această transfor- mare a economiei mondiale. Producţia de război imensă a de- plasat în acest nou sector de activitate, un important număr de braţe. Ar fi deci de prevăzut că revenirea la o producţie normală 44» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mărfuri de consumaţie sau de bunuri de capital ar agrava pro- blema şomajului, care ca problemă de ordine internă a statelor industriale nu poate să aibă decât două ieşiri: fie plasarea bra- ţelor în producţia organizată de stat (lucrări publice şi înarmare) sub egida războiului de cucerire, dătător de teritorii şi debuşee sau de speranţe corespunzătoare; fie — redistribuţia marilor pieţe de consum industrial (colonii, sfere de influenţă) pe cale paşnică, lucru care nu este aşa uşor de realizat. Principial, se poate spune că până când puterea de muncă a braţelor din statele capitaliste industriale nu va putea fi valorificată prin export, la nivelul capa- cităţii ei de producţie, nu ne putem aştepta la o calmare a spiri- telor în ţările care au ales cea dintâi cale de ieşire din această si- tuaţie: războiul de cucerire. Alături de avatarele de natură poli- tică sau care ţin de aspiraţii politice cu caracter imperialist, nu trebue să uităm că militarismul şi războiul, ca mijloc extrem de punere sub autoritate a unor teritorii de consum, la dispoziţia unui stat cu mare capacitate de producţie industrială, este un instrument de politică economică propriu capitalismului, O a doua dificultate esenţială este existenţa unei mentalităţi refractare circulaţiei normale a creditelor, în statele cu mari re- zerve de capitaluri. Creditul internaţional nu funcţionează din cauze care azi se revelează a fi de natură mai mult politică. Con- flicte de ideologie cu temerile la care dau naştere, animozităţi în relaţiunile diplomatice, diferenţe de Weltanschaunnq al vieţii pu- blice, au creat o stare durabilă de repulsie între populaţiile şi mai ales între conducătorii statelor care guvernează marile pieţe capitaliste. Atâta vreme cât condiţii de depresiune economică au contribuit substanţial la menţinerea unei stări de incertitudine pentru capitaluri, era de înţeles greutatea de a se înlătura obsta- colele ce stăteau în calea circulaţiei internaţionale a creditului. Ele. erau de natură economică. Astăzi însă, asemenea cauze nu ar mai putea fi invocate. Realitatea este că atâta vreme cât pre- gătirea războiului defensiv, în anumite ţări, este pricinuită de iniţiativa războiului ofensiv în alte ţări, iar această iniţiativă este fundamental în funcţie de o cauză economică: deficienţa posibi- lităţilor de valorificare şi utilizare a muncii în ţările capitaliste lipsite de teritorii de desfacere, deci şi de resurse financiare în- destulătoare (devize-aur, credite), faptul constituind un obstacol categoric în calea reconstrucţiei economiei internaţionale, lucru- rile evoluează în cerc viţios. In sfârşit, în al treilea rând, trecerea la o economie de pace întâmpină astăzi, după conferinţa dela Miinchen, dificultatea cea mai mare, în necesitatea pregătirii războiului de apărare în ţările a căror poziţie economică şi politică nu impun iniţiativa unui război ofensiv. ■ PLANIFICARE INTERNAŢIONALĂ Şl ECONOMIE DE RĂZBOI 441 Este de văzut că nu se poate ajunge la un regim de economie de pace câtă vreme politica economică a tuturor statelor stă sub inspiraţia necesităţilor de înarmare, şi că — pentru a se înlătura atare situaţie — războiul ar trebui să fie desbrăcat de scopurile, de raţiunea lui economică. Cu alte cuvinte, cercul viţios despre care vorbeam mai sus ar trebui să fie rupt. Acest lucru nu se poate realiza decât în două feluri: primul, pregătindu-se în continuare o evoluţie a lucrurilor care să ducă situaţia internaţională până la ultimul grad de tensiune, pentru ca războiul însuşi să-şi com- promită finalitatea lui economică, printr’un dezastru general pe care nu-1 doreşte nimeni, dar care nu poate fi evitat atâta vreme cât se mai găsesc state care cred în eficienţa şi inevitabilul acestui mijloc de soluţionare a problemei; al doilea, concertarea factorilor politici care au puterea de a hotărî în problema economiei capi- taliste, o redistribuire a izvoarelor de îmbogăţire ţi, în primul rând, a pieţelor de consum industrial. Acest mijloc paşnic s’ar caracteriza printr’o raţionalizare a politicii economice internaţionale, ceea ce presupune o altă mentalitate decât aceea care asmute azi guvernele celor mai importante state, unele împotriva altora; un spirit de în- ţelegere reciprocă, de concesiune şi de îmblânzire a metodelor economice abuzive, în aşa măsură încât contactul între guverne să nu fie mai prejos decât simţul de responsabilitate umană pe care toţi conducătorii de state şi toţi oamenii trebue să-l aibă în faţa perspectivei celei mai formidabile catastrofe generale: răz- boiul fără învingători. Această soluţie ar fi o soluţie de planificare economică internaţională. Ideea de planificare economică internaţională, aşa cum ea este concepută în remarcabile lucrări ale specialiştilor, este mai de grabă o idee de tehnică economică. Nu cu acest înţeles folosim noi însă aici termenul. Intru cât el exprimă o idee tehnică, socotim că nu mai este nevoie să demonstrăm putinţa unei raţionalizări în politica economică internaţională, sub raportul organizării func- ţiunilor ei. Din acest punct de vedere, administrarea unui plan economic internaţional în cadrul economiei capitaliste nu ar avea de întâmpinat alte dificultăţi decât acelea caracteristice oricărui început al unei opere, care — în cazul de faţă — nu ar fi lipsită de măreţie. Dar aici, înţelegem prin planificare economică internaţională un act de raţionalizare a folosirii mijloacelor de existenţă a popoa- relor pe suprafaţa pământului. Dacă populaţia s’a înmulţit în toate ţările şi dacă, în schimb, sistemul capitalist pune la înde- mână un formidabil aparat de creaţie a valorilor necesare între- ţinerii vieţii, toate statele ar trebui să vadă că un sistem de ra- ţionalizare în procesul de extracţie şi circulaţie a valorilor este 44* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o soluţie mai bună, decât paleativul trecătoarei împuţinări masive a populaţiei prin metoda masacrului colectiv. Planificarea economică în ordine internaţională este o idee politică, o idee de politică economică ce presupune renunţarea definitivă la credinţa într’o reîntoarcere la liberalismul economic. Este o idee propulsivă, nu reacţionară. Căci nici un automatism economic nu va mai fi în stare să anihileze pe viitor funcţiunea economică a statului. Nu mai este cu putinţă o revenire la liber- tatea economică « naturală », în domeniul relaţiilor internaţionale. Numai o libertate organizată, deliberată poate să mai scoată economiile naţionale din regimul izolării, din regimul autarhiilor de război. Ideea de planificare ar acţiona ca o idee ordonatoare într’o lume de iniţiative economice de stat, care lucrează anarhic, in- dependent unele de altele. Dar, mai presus de orice, planificarea economică internaţională ar trebui să înceapă prin a face o fun- damentală operă de repartiţie economică mondială, o redistribuţie şi o nouă canalizare a mijloacelor economice (teritorii de des- facere, izvoare de materii prime, monopoluri imperialiste, aur, etc.). Dacă marile democraţii capitaliste şi în deosebi Statele Unite şi Anglia vor pacea cu adevărat, ele trebue să facă ceva în plus, pe deasupra celei mai formidabile înarmări defensive. Ele trebue să păşească la un act de planificare economică internaţională. Este singura cale eficace împotriva iniţiativei războiului ofensiv al statelor care au organizat economia de război: iniţiativa tre- cerii la o economie de pace. Din nefericire, aspectul cauzalităţii economice se complică cu aspecte de ordin pur politic, cu stări de spirit care aduc, în totul, o notă tragică. Succesul presiunii în aplicaţiunea principiului etnic în Octomvrie trecut a trezit veleităţi ce nu mai sunt acţionate de resorturi şi de necesităţi obiective în care se pot recunoaşte ne- ajunsuri şi suferinţe autentice ale unor popoare; ci sunt expresiunea unei lăcomii pure şi simple prezentată ca aspiraţii ale unor colec- tivităţi naţionale. > > Politica internaţională se sprijină azi pe o doctrină mai agresivă: doctrina descoperirii de «teritorii indispensabile >>, acolo unde toate teritoriile sunt economiceşte, politiceşte şi demograficeşte, indisponibile. Sud-Estul Europei, în deosebi, este prin poziţia lui geografică predispus la «îndoctrinare », ca regiune obligată regimului dispo- nibilităţilor teritoriale. Unele tendinţe de expansiune comercială în această parte a Europei trebue să ducă, de o parte la întărirea economiei expansio- PLANIFICARE INTERNAŢIONALĂ ŞI ECONOMIE DE RĂZBOI 443 nişte prin desvoltarea exportului ei, iar de altă parte la asigu- rarea unor rezervorii de materii prime la dispoziţia scopurilor de ordin politic ale interesaţilor. In realizarea acestor scopuri, guvernul în cauză nu economiseşte nici un efort; şi mai ales nu manifestă scrupule în alegerea metodelor. Primele de export au ajuns astăzi o banalitate, o metodă « clasică », cu o eficacitate pri- vită ca nesatisfăcătoare. Deprecierea monetară în relaţiile comer- ciale cu anumite ţări (ex.: ţările din America latină), cumpărările masive de produse ale ţărilor Sud-Est-europene, urmate apoi de un important export industrial în aceste ţări, necerut dar promovat de necesitatea lichidării disponibilităţilor îngheţate ale statului exportator în conturile de clearing* în fine, crearea de industrii cu capital învestit în unele ţări din Balcani, exportul de aeroplane, tancuri şi guri de foc pentru apărarea anti-aeriană, au întregit opera de silnică infiltraţiune economică în aceste ţări. Faţă cu această situaţie, dacă în politica economică uzuală există mijloace paşnice de reacţiune împotriva pericolelor de aca- parare şi dictatură comercială din afară, în materie de tendinţe de dommaţiune politică, o completă pregătire a apărării naţionale constitue singura garanţie efectivă de conservare a fiinţei statului naţional. Iniţiativa înarmării unor state cu populaţie numeroasă scoate implicit relaţiile internaţionale din sfera garanţiilor de drept. Iar întrecerea înarmărilor este în momentul de faţă mai mult un efect al supralicitării avidităţii molipsitoare. Fapt este că atare date de natură psihologică, inerente pare-se unor anumite forme de stat, favorizează intens dăinuirea cercului viţios în economia mondială şi desvoltarea economiei de război. Economia de război este, în această stare de spirit, de neîn- lăturat. Oricât ar fi ea de criticabilă, un elementar simţ realist în politica economică şi în politica generală de stat impune orga- nizarea vieţii economice în vederea războiului de apărare. Dacă acest proces va duce la război sau la o altă deslegare, este greu de întrevăzut. Previziunea războiului este însă pe planul întâi al preocupărilor lumii şi acest fapt îi dă prioritate. Este adevărat, că, într’un atare regim, ideea de armonie econo- mică, de compatibilitate între mijloace şi scopuri, sau, cu un cu- vânt, economia ca idee de echilibru îşi pierde mult din însem- nătatea ei. Locul circulaţiei economice este în mare parte luat de o cir- culaţie de valori, ne-economică. Munca se încorporează din ce în ce mai mult în bunuri care nu servesc nici la consumaţia de 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întreţinere a vieţii omeneşti, nici la producţia de noi bunuri. Ea nu se mai transformă numai în elemente de natură să regenereze energia de muncă (cine nu are unt, are în schimb tunuri!) şi nici nu se mai depozitează în aceeaşi măsură în bunuri care fac funcţie de capital. Procesul acumulării valorilor în sectorul economiei de război nu mai evoluează în ciclu deschis, productiv, creator; ci se epuizează, se stinge în cerc închis, deşi aparent el dă impresia de viaţă economică în plin mers, prin faptul că, în ordine socială, el operează importante transferuri de bogăţie. Ciclul activităţii economice de pregătire a războiului se închide în moarte: în potenţial ucigător de vieţi omeneşti şi distrugător de capacitate economică. Nu este o economie de creaţie, ci o economie de holocaust. Se retrimite neantului produsul sforţărilor unor generaţii care consimt la o viaţă de uzură pentru a se pregăti de moarte, apărându-se împotriva stihiei, împotriva spiritului de dominaţiune, împotriva lăcomiei neo-imperialiste, organizată în sistemul celei mai desăvârşite concentrări a puterii de comandă statală. Economia temerii de război, ca şi economia războiului însuşi, nu este economia maximului de creativitate cu minimum de sfor- ţare, ci economia maximului de sterilitate, de nimicnicie, cu maxi- mum de sacrificiu. O parte din ce în ce mai mare din energia de muncă socială şi din capitalul acumulat de generaţii îşi pierde la un moment dat funcţia ei economică, funcţie esenţialmente umană (consumaţie regeneratoare sau acumulabilitate). Fenomenul economic de război în sine este un fenomen de sterilizare economică, de sterilizare a mijloacelor de existenţă ale omenirii. Cu toate acestea, dacă teoretic se poate face o critică valabilă sistemului economiei de război ca sistem prin excelenţă ne- economic, este de interes vital să se ia aminte că aceasta e economia ceasului de faţă. Atâta vreme cât între sistemul de raţională plani- ficare economică internaţională şi sistemul economiei de război, naţiunile sunt mânate către cel din urmă, orice întârziere pe această cale pieptişă este de natură să creeze, oriunde forţa armată ar fi mai slab pregătită, alte teritorii indispensabile «vieţii» statelor care practică noua expansiune imperialistă în Europa. De aceea, pentru statele din Sud-Estul-european, economia de război trebue să fie astăzi o adevărată lozincă de politică economică şi financiară. EUGEN DEMETRESCU FINANŢAREA REDRESĂRII ECONOMICE A GERMANIEI 1933—1938 445 FINANŢAREA REDRESĂRII ECONOMICE A GERMANIEI 1933—1938 Refacerea economică a Germaniei în perioada de conjunctură favorabilă, 1924—1929, a fost în mare parte realizată cu sprijinul financiar al marelor State capitaliste şi mai ales al Statelor-Unite ale Americii de Nord. Astfel, după calculele Institutului German de Conjunctură, valoarea noilor investiţiuni ale economiei ger- mane, în perioada 1924—1930, s’a ridicat la 44,7 miliarde RM, cifra căreia i-a corespuns o datorie externă de aproximativ 26 miliarde RM. Din acestea, peste 60% erau împrumuturi pe termen scurt. Pericolul acestei situaţii nu a apărut însă, decât în vara anului 1930, când a avut loc retragerea bruscă a capitalurilor, de către debitorii străini. Consecinţa acestui fapt a fost paralizarea întregei economii germane. In anul 1932, criza economică a atins maximul. Numărul celor fără de lucru, care în 1929 era de 1.891.956, a trecut la 5.575.492 (media anului 1932) şi a ajuns în iarna 1932—33, la cifra de 6,1 milioane. Această situaţiune a reprezentat de sigur o teribilă ame- ninţare pentru Statul german, fiindcă organizaţia sa politică, eco- nomică şi socială a fost puternic zdruncinată. Voinţa de a între- prinde ceva pentru a înlătura acest pericol a fost comună tuturor guvernelor germane dela 1929 până la 1933. De data aceasta, Ger- mania nu mai putea conta pe nici un sprijin din afară şi nu putea să se reazime decât pe propriile ei forţe ca să poată ajunge la o redre- sare economică. Trebuia neapărat să se găsească o cale, care să folosească toate forţele naţionale ale Germaniei, căutând în acelaşi timp să se stabilească legătura între masa celor fără de lucru şi cantitatea de lucru neefectuat. Sarcina de a găsi această cale a fost îngreunată şi de faptul că o asemenea acţiune nu se putea sprijini pe nici o experienţă trecută, afară, cel mult, de experienţa războiului. Nu este locul să insistăm aici asupra încercărilor de tot felul făcute în această direcţie de guvernele germane, ce s’au succedat până la 1933, anul când naţional-socialiştii au luat conducerea Statului german. Toate programele acestea s’au dovedit insuficiente şi nu au condus la nici un rezultat practic. Sarcina pe care o preia, la 30 Ianuarie 1933, partidul naţional- socialist a fost din cele mai grele. Venit la putere cu un program de mari cheltueli pentru înarmare, căi de comunicaţie, locuinţe şi alte lucrări publice, acest partid a trebuit să găsească neapărat şi mijloacele de finanţare trebuincioase. Problema, ce s’a pus, a fost aceea de a încuraja producţia, înlăturând şomajul, printr’o serie de lucrări publice uriaşe, ce nu se puteau realiza decât cu 446 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cheltueli enorme, care trebuiau acoperite fără să se recurgă la noi impozite sau la inflaţie şi fără să se încarce bugetul Statului. La prima vedere, problema părea insolubilă; şi totuşi o soluţie a putut fi găsită împotriva tuturor principiilor economiei clasice; soluţie simplă, curajoasă, ce nu a făcut, în realitate, decât să reediteze în condiţiuni mai favorabile o metodă deja experimentată în timpul războiului. Meritul de a fi realizat organizaţia economică necesară acestui program de înfăptuiri revine în primul rând d-lui Dr. Hjalmar Schacht, Prezident al Băncii Reichului şi Ministru al Economiei. In opera sa, Dr. Schacht a fost susţinut de întreaga organizaţie politică a partidului naţional-socialist, care i-a pus la dispoziţie un neîntrecut aparat de control, de constrângere şi de propagandă. Odată planul de lucrări publice stabilit, trebuiau găsite resursele trebuincioase înfăptuirii lui. Cu toate greutăţile problemei, reuşita acestei acţiuni nu mai poate fi astăzi tăgăduită. Pentru a ne convinge de aceasta, e suficient să urmărim evoluţia cifrei şomajului în Germania dela 1933 până astăzi. Dela cifra maximă de 6,1 milioane în iarna anului 1932—33, şomajul scade progresiv la 4,8 milioane în 1933, 2,7 milioane în 1934, 2,1 milioane în 1935, 1,6 milioane în 1936, 912.312 în 1937, coborînd în Septemvrie 1938 la 155.000. Folosirea capitalurilor disponibile pe termen scurt. Tehnica fi- nanţării anticipate prin trate de procurare de muncă (Arbeitsbe- chaffungswechsel). Finanţarea acestei largi campanii de lucrări a fost făcută îm- potriva principiilor financiare clasice, aproape numai cu ajutorul capitalurilor în căutare de plasamente pe termen scurt. La împru- muturi pe termen lung nu s’a recurs decât mai târziu, începând din 1935, când, ca urmare a acţiunii de redresare finanţată pe termen scurt, s’au format în Germania capitaluri suficiente ce au putut fi plasate în astfel de împrumuturi. In 1933, la începutul campaniei de lucrări, plasarea unor ase- menea împrumuturi ar fi constituit o imposibilitate. Cererea de capitaluri ce puteau fi plasate pe termen lung depăşea cu mult oferta lor. Chiar dacă Statul ar fi reuşit să absoarbă o parte din aceste capitaluri, utilizându-le pentru scopurile sale, nu s’ar fi ajuns în fapt la alt rezultat, decât să se înlocuiască investiţiunile particulare (de ex. cele folosite pentru locuinţe) printr’altele de Stat (de ex. şosele), fără putinţa de a se da un impuls nou economiei generale printr’un spor de activitate, absolut indispensabil pentru combaterea şomajului. Mijlocul, prin care s’a ajuns totuşi la procurarea de capitaluri, fără a se recurge la împrumuturi pe termen lung, folosindu-se FINANŢAREA REDRESĂRII ECONOMICE A GERMANIEI 1933—1938 447 numai capitalurile în căutare de plasamente pe termen scurt, îl constitue aşa numitele « trate pentru procurare de muncă». Aceste trate au luat naştere cu ocazia diferitelor lucrări sau furnituri în » cadrul programelor de lucrări publice ale Statului, comunelor, căilor ferate, poştelor ş. a. Ele poartă următoarele semnături: semnătura societăţii sau entităţii autorizată să ia măsuri în vederea procurării de lucru (de ex. calea ferată, poşta, comunele etc.), semnătura întreprinzătorului însărcinat cu efectuarea lucrărilor precum şi acceptul uneia din următoarele 4 bănci asupra căreia s’au tras tratele: 1. Deutsche Bau-und Bodenbank, al cărui scop este finanţarea construcţiilor de locuinţe; 2. Deutsche Rentenbank- Kreditanstalt, însărcinată cu finanţarea măsurilor cu caracter agri- col; 3. Deutsche Verkehrsgeselschaft, institut de credit al căilor ferate germane, specializat ulterior şi în finanţarea lucrărilor de autostrade. 4. Gesellschaft fiir offentlxche Arbeiten (Offa), finanţând orice altă lucrare în cadrul acţiunii de procurare de muncă. Toate aceste trate beneficiază de garanţia de scont şi de reescont a Băncii Reichului. La scadenţa de 3 luni a fiecărei trate, ele se preschimbă în mod automat. Garanţia Statului şi angajamentul de scont şi de reescont al Băncii Reichului fac din aceste trate un plasament avantajos pentru băncile de credit în căutare de plasamente pe termen scurt, servind deci la mobilizarea unor mari capitaluri, care, în lipsă de asemenea plasamente, ar fi rămas fără întrebuinţare. Această colaborare între băncile de credit şi Banca Reichului constitue baza sistemului de finanţare al marilor lucrări întreprinse de partidul naţional-socialist. Cu ajutorul acestor trate s’au putut deschide în Germania credite enorme, care depăşesc, de sigur, cu mult cifrele oficiale, fiindcă acestea nu cuprind şi cheltuelile de înarmare. In realitate acest sistem nu este scutit de mari riscuri. Meritul D-rului Schacht nu a fost atât de a găsi « sistemul», ci de a pune în funcţiune mecanismul financiar creat de el, în aşa fel ca printr’o cantitate relativ mică de capital să dispună în orice moment de mijloacele necesare, pentru ca nici un producător să nu fie lipsit de creditele trebuincioase lucrărilor întreprinse. In adevăr, dacă urmărim circulaţia de numerar în Germania, constatăm la înce- putul anului 1938 o creştere de abia 30% faţă de anul 1933 (Noem- vrie 1933 : 5.578 milioane RM.; Noemvrie 1937: 7.177 milioane RM.). In fapt, creşterea circulaţiei a fost ceva mai mare, căci, începând din 1933, o cantitate mare de numerar, tezaurizată în timpul crizei, a fost pusă din nou în circulaţie, ca o urmare a în- crederii mereu crescânde în economia germană. De asemenea trebue ţinut seamă şi de creşterea vitezei de circulaţie a monetei. In orice caz, toată această sporire a circulaţiei de numerar nu poate să constitue o inflaţie monetară. 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Faptul acesta nu exclude însă o inflaţie de credit. In general, se admite că Reichul a creat în cinci ani de guvernare naţional- socialistă credite de circa 35 miliarde RM. Această cifră este, de sigur, aproximativă, căci ne lipsesc datele oficiale şi în special situaţia creditelor acordate pentru înarmări. Aceste credite enorme justifică pe deplin mirarea acelora, care, aşteptând consecinţele catastrofale ale unei asemenea «inflaţii», au asistat totuşi la succesul unei politici financiare bazată exclusiv pe încrederea într’un viitor nedefinit şi pe cinstea ireproşabilă a conducătorilor şi a tuturor celor care participau la realizarea acestui sistem. Succesul obţinut până în prezent de o asemenea politică a fost cu atât mai surprinzător, cu cât în mintea tuturor era prezentă amintirea dezastrului financiar al Germaniei în anii de după războiu. Teoria fondului de credit. Pentru foarte multă lume, este pur şi simplu inexplicabil cum această inflaţie nu a determinat, conform teoriei cantitative, o urcare a preţurilor cu caracter inflaţionist. Autorii germani explică aceasta prin aşa numita doctrină a «fondului de credit», care nu este nicidecum în contrazicere cu teoria cantitativă clasică, şi nu face decât cel mult să precizeze această teorie, adaptând-o împreju- rărilor de astăzi. In adevăr, teoria cantitativă nu spune altceva decât că orice creştere a cantităţii de numerar va avea drept con- secinţă o urcare a preţurilor, dacă nu este întovărăşită de o sporire a ofertei de produse. Este incontestabil că, atunci când această teorie a fost formulată, o sporire a ofertei de produse nu putea fi obţinută din cauza deficienţei tehnice, aşa încât teama de inflaţie a clasicilor era justificată. Astăzi însă, economiştii germani spun că graţie potenţialului uzinelor şi a perfecţionării căilor de comuni- caţie se poate oricând para, în anumite limite, lipsei de produse. In consecinţă, astăzi se poate crea numerar sau deschide credite fără nici o primejdie, în măsura în care economia naţională este în situaţia să sporească producţia proporţional cu cererea. S’a numit fond de credit acest potenţial de producţie. In limitele lui, o extensiune de credit, obţinută chiar printr’o creare de monetâ adiţională, nu va avea consecinţe inflaţioniste. O elasticitate ideală a producţiei, care să reacţioneze imediat la orice creştere a cererii de produse determinată de sporirea cantităţii de numerar şi deci a volumului puterii de cumpărare, nu poate de sigur să existe. Totdeauna va avea loc o oarecare urcare a costurilor de producţie şi a preţurilor. Totuşi, în anumite limite, aceste diferenţe de preţ vor putea fi corijate fără inconvenient, printr’o politică adecuată a preţurilor, aşa cum s’a făcut în Germania. FINANŢAREA REDRESĂRII ECONOMICE A GERMANIEI 1933—1938 449 Limitele sistemului de finanţare anticipată. Potenţialul de producţie în limitele căruia, după economiştii germani, se vor putea deschide noi credite, fără a da naştere la inflaţie, este la rândul său determinat de 3 factori hotărîtori: 1. Mâna de lucru disponibilă; 2. Natura şi capacitatea de producţie a diferitelor întreprinderi; 3. Posibilitatea de aprovizionare cu materii prime. Primele două condiţiuni sunt fără îndoială îndeplinite în Ger- mania. In schimb dificultăţile întâmpinate cu aprovizionarea de materii prime au constituit o piedică serioasă în acţiunea de redre- sare economică a Germaniei. Atâta vreme cât industria germană va utiliza materii prime importate, producţiunea ei nu va putea fi sporită decât în măsura în care va creşte şi exportul de mărfuri germane cu care să se plătească importul materiilor prime, ce nu pot fi produse în ţară sau nu pot fi înlocuite. Succesul acţiunii de redresare economică în Germania este datorat în primul rând faptului că s’a putut menţine un echilibru între export şi produc- ţiunea pentru piaţa internă. Dacă acest echilibru ar fi fost rupt, consecinţa ar fi fost o limitare a producţiei şi, ca urmare, urcarea preţurilor şi câştiguri neîndreptăţite pentru întreprinzător. Faptul acesta ar fi creat, de sigur, greutăţi de ordin politic şi social. De aceea s’a putut spune că în conducerea acţiunii întreprinsă de Statul german pentru procurarea de lucru, evoluţia preţurilor şi situaţia devizelor au fost cele mai sigure barometre. ‘ Afară de aceste limite economice ale extensiunii creditelor în Germania au mai fost şi alte considerente care au trebuit să fie luate în seamă de conducătorii economiei germane. Un pericol mare îl prezenta şi creşterea exagerată a angajamentelor Statului, în măsura în care ele încărcau bugetele pe anii viitori. In afară de aceasta, o prea mare lichiditate a băncilor şi a întreprinderilor ar fi făcut aproape imposibilă intervenţia Statului prin influenţarea şi dirijarea economiei adică prin aşa zisa politică de credit (de ex. prin politică scont sau de open market). Noi metode de finanţare. Pentru a evita aceste greutăţi, guvernul Reichului a fost nevoit să modereze ritmul acţiunii de procurare de lucru pentru şomeuri şi să recurgă la noi metode pentru finanţarea programului de armament în curs de executare. Ca o urmare a sporirii veniturilor, în urma acţiunii de redresare economică, Statul a fost în măsură să folosească o parte din ele la acoperirea cheltuelilor necesitate de executarea planurilor sale, fără a putea totuşi să renunţe la sistemul finanţării anticipate prin trate. Intr’adevăr, veniturile din 14 450 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE impozite ale Statului german au crescut dela 10,2 miliarde RM. cât erau în 1932/33 la aproximativ 18 miliarde în 1937/38. Paralel cu creşterea veniturilor Statului, au scăzut şi cheltuelile lui pentru ajutorarea celor fără de lucru, cu 2,4 miliarde RM., aşa încât îmbunătăţirea finanţelor publice germane faţă de anul 1932/33 se cifrează la 10,25 miliarde mărci, suma care a putut fi folosită în parte la executarea lucrărilor publice şi la înarmare. Totuşi şi aceste venituri fiind insuficiente ca să facă faţă cheltue- lilor crescânde, Reichul se hotărăşte în 1935 să recurgă la împru- muturi pe termen lung., Pentru ’ aceste împrumuturi, Reichul a folosit noile capitaluri adunate în urma politicei financiare pre- cedente. După cifrele indicate de Reichs-Kredit Gesellschaft, re- zultă, pentru anii 1933—1937, o creştere a capitalului circulant în Germania de 15,6 miliarde RM. Acest rezultat a fost în mare parte favorizat şi de faptul că, spre deosebire de perioada de conjunctură favorabilă, 1924—1929, existând de data aceasta apa- ratul de producţie necesar, nu a mai fost nevoie, pentru a obţine o sporire a producţiei, de cheltueli suplimentare de investiţie. între- prinderile au putut realiza acum foarte uşor excedente însemnate. Aceste excedente au putut fi întrebuinţate, prin intermediul băn- cilor, la finanţarea marilor lucrări ale Statului. Prin intervenţia directă a Statului în economia privată şi prin legi speciale (Anlei- hestockgesetz) s’au folosit aceste capitaluri pentru nevoile Statului, scoţându-le astfel din sectorul economiei private şi dirijându-le către plasamentele oferite de Stat. începând cu anul 1935, au fost plasate astfel o serie de împrumuturi interne zise de « consolidare », urmărindu-se, poate, răscumpărarea tratelor pe termen scurt, mai sigur însă acoperirea cheltuelilor curente ale Statului. # * # Ca urmare a politicei economice şi financiare schiţate mai sus, Reichul şi-a desvoltat la maximum aparatul de producţie, ajun- gând la realizări uimitoare aproape în toate ramurile, economice. Consecinţa inevitabilă a acestei situaţii este în prima linie necesitatea unei politici economice pentru procurarea de materii prime şi pentru plasamentul unor anumite mărfuri excedentare. Această politică economică nu va întârzia să se manifeste şi în politica externă a Germaniei. începutul s’a făcut cu anul 1938. ION-RADU PASCAL ANGLIA INTERPRETATĂ DE D. NICOLAE PETRESCU 451 ANGLIA INTERPRETATĂ DE D. NICOLAE PETRESCU Lucrarea d-lui profesor Nicolae Petrescu, Anglia, temeinic do- cumentată şi bine alcătuită, a apărut într’un moment prielnic cunoaşterii şi folosirii ei. România şi-a intensificat relaţiile po- litice şi intelectuale cu Anglia, iar cultura noastră, care multă . vreme s’a inspirat în chip unilateral .doar dela anumite izvoare, a intrat acum într’un stadiu oarecum universalist, căutând să cunoască valorile tuturor marilor culturi şi civilizaţii. Dacă va- lorile spiritului francez ne sunt într’o bună măsură familiare, iar acelea ale spiritului german nu cu totul necunoscute, situaţie valabilă şi pentru creaţiile ruseşti sau italiene, — nu tot astfel stăm când ne referim la cultura şi civilizaţia anglo-saxonă, faţă de care abia începem să avem o curiozitate mai adâncă şi mai largă. Este drept că în ultimii ani s’a tradus şi citit, iar prin mij- locirea cărţii franceze s’a cetit şi mai mult, din literatura con- temporană engleză, ba chiar şi din cea americană. Dar clasicii literaturii engleze în afară de Shakespeare, nu sunt cunoscuţi la noi. Doar în filosof ie şi ştiinţă lipsa de cunoaştere a personalită- ţilor engleze nu este aşa de mare. Spiritul de creaţie şi organizare anglo-saxon va fi doar de acum încolo descoperit în toată am- ploarea. Alături de d. profesor Nicolae Iorga şi de d-nii I. Botez, Marcu Beza şi Dragoş Protopopescu, d. Nicolae Petrescu este unul dintre cărturarii români care s’a ocupat temeinic de condiţiile şi mani- ' festările spiritului englez. înainte de apariţia recentei sale cărţi despre Anglia 1), acest om de ştiinţă, preocupat de Sociologie, Politică şi Filosofie, a publicat în româneşte o seamă de studii interesante, menite să informeze în mod critic publicul dela noi cu diferite fenomene sociale şi spirituale tipic englezeşti. Dacă nu ne înşelăm, profesorul Nicolae Petrescu a fost primul care a scris la noi despre filosoful idealist Bradley, care altfel ar fi fost încă multă vreme ignorat, aşa cum se întâmplă cu un Russel, Whitehead, Moore, ca să cităm numai trei din bogata şi glorioasa grupă a gânditorilor englezi contemporani. Iar foarte recent acelaşi autor a publicat o carte despre viaţa şi opera lui Thomas Hobbes. Dar pentru a fi compleţi în privinţa activităţii acestui repre- zentant al legăturilor culturale anglo-române, fire excepţional de modestă pe cât de onestă şi de stăruitoare în cercetările sale, se cuvine să amintim că tot profesorul Nicolae Petrescu (care a studiat *) Nicolae Petrescu, Anglia: Societatea, Statul, Civilizaţia, « Biblioteca Informativă *, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II *, 1938, pp. 492, lei 120. 14* 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un timp îndelungat în Anglia şi în Statele-Unite, unde a fost şi profesor), este autorul a patru cărţi apărute în limba engleză: The Twofold Aspect of Thought (1920), Thonghts an War and Peace (1921), The Prihciples of Comparative Sociology (1924) şi The interpretation of National Differentiations (1929), toate publicate de editura Watts and Co. din Londra. In sfârşit, Institutul Ame- rican din România şi Societatea Amicii Statelor-Unite au printre conducătorii lor pe acest distins om de ştiinţă, care îngrijeşte şi de apariţia Buletinului numitului Institut. Toate acestea arată, aşa dar, o activitate susţinută şi continuă, orientată către cunoa- şterea realităţii anglo-saxone, precum şi către împărtăşirea acestei cunoaşteri publicului românesc, care are atâta nevoie, în această fază a desvoltării sale, de informaţie şi documentare, care să-i stimuleze înţelegerea şi spiritul critic, dându-i în judecăţile sale putinţa unei ierarhizări a valorilor, iar în viaţa practică prilejul unei comportări alese şi semnificative. O astfel de comportare nu este posibilă, însă, fără de o cunoaştere a lumii şi fără de o comparaţie între noi şi popoarele mai înaintate, tocmai spre a ne putea defini şi depăşi, ridicându-ne la un nivel de superioară viaţă socială şi, fireşte, fără a renunţa la ceea ce avem noi tipic şi valoros. Dar, în felul acesta, am ajuns la însăşi metoda lucrării de care voim să ne ocupăm cât şi la una din preocupările ştiinţifice ale d-lui profesor Nicolae Petrescu şi anume la principiul comparaţiei. De fapt, volumul Anglia ilustrează concret preocupările teoretice din cărţile anterioare ale autorului şi mai ales din The Principles of Comparative Sociology (Principiile Sociologiei comparative), carte scrisă, după cum însuşi autorul mărturiseşte în prefaţă, « cu gândul de a contribui la elucidarea problemei diferenţierilor na- ţionale » şi fireşte din The interpretation of National Differentiations (Interpretarea Diferenţierilor Naţionale), care adânceşte şi mai mult această preocupare, cât şi scopul de a dovedi că « socializarea naţiunilor ar trebui să formeze baza unei înţelegeri între feluritele grupuri de oameni». Ne oprim puţin la teoria formulată în aceste două volume tipărite în englezeşte, pentru ca apoi să putem urmări mai uşor metoda şi alcătuirea cărţii despre Anglia. Comparaţia este întrebuinţată, după cum se ştie, în orice ope- raţie ştiinţifică. Istoria, critica literară ca şi ştiinţele cele mai aride utilizează comparaţia ca un studiu secvent analizei şi ca un mijloc de realizare a sintezei. însăşi Sociologia (în special şcoala durk- heimiană) a întrebuinţat şi întrebuinţează acest procedeu. In cele două cărţi englezeşti numite mai sus, d. Nicolae Petrescu şi-a propus să adâncească şi să desvolte această operaţie ştiinţifică a comparaţiei, văzând într’însa instrumentul capital al cunoaşterii ANGLIA INTERPRETATĂ DE D. NICOLAE PETRESCU 453 societăţii cât şi a componentelor ei, naţiunile. D-sa, însă, ridică la rangul de metodă, ba mai mult, chiar şi de Ştiinţă, operaţia comparativă. Este drept că, datorită comparaţiei, se poate înţelege funcţio- narea elementelor componente ale unui întreg, rostul lor propriu ca şi rostul întregului. Disociaţia şi diferenţierea analitică pot, de asemenea, duce la sinteză, descifrând şi urmărind relaţiile generale. Instrument necesar analizei şi sintezei, comparaţia nu poate, totuşi, constitui o metodă completă şi suficientă în sine, ci rămâne doar un stadiu (foarte fructuos şi necesar, dar totuşi stadiu), al metodei ştiinţifice. Critica pe care o aducem concepţiei d-lui profesor N. Petrescu este, prin urmare, aceea că d-sa ridică la rangul de metodă şi de Ştiinţă ceea ce este mai puţin decât o metodă şi o Ştiinţă. D-sa ajunge să creadă că operaţia comparativă poate forma un nou tip de Sociologie şi anume « Sociologia Com- parativă » pe care o şi defineşte astfel: « Sociologia comparativă este încercarea de a obţine câteva relaţii generale, — adică relaţii universal acceptate între diferitele grupuri de oameni» l). Această « Sociologie» ne arată nu numai «identitatea substratului, ci şi gradualele diferenţe ale suprafeţei» 2). Dar o astfel de Sociologie, pentru a putea arăta şi unitatea şi diversitatea, nu poate fi con- stituită numai de comparaţie, iar dacă e constituită încă şi de alte procedee importante atunci numirea ei rămâne improprie. Nu voim să stăruim asupra acestor distincţii şi dacă le-am pomenit am făcut-o pentru a arăta ce rol mare şi fructuos acordă d. Nicolae Petrescu comparaţiei, mai ales când e vorba de cu- noaşterea naţiunilor, care se socotesc realităţi de-sine-stătătoare şi cum, procedând astfel, simte totuşi nevoia ca, în cele din urmă, să treacă dincolo de laborioasele sale diferenţieri, pentru a ajunge la unitatea sintetică a societăţii omeneşti. Că pentru cunoaşterea deosebirilor dintre naţiuni comparaţia este o operaţie ştiinţifică necesară şi fructuoasă, aceasta rămâne o contribuţie şi un accent preţios al concepţiei aici arătate, chiar dacă Sociologia şi metoda desvoltate de autor sunt insuficient definite prin termenul « com- parativ ». Pentru a înţelege mai limpede felul în care autorul va privi obiectul cărţii de care ne ocupăm, menţionăm următoarele con- cluzii din teoria sa: «In ultimă analiză, diferenţierile naţionale nu posedă forme permanente şi esenţiale care să exprime reali- tatea socială. Ele sunt... doar nişte forme temporare şi graduale, sub care procesul social se manifestă în timp şi în spaţiu. Faptul * *) *) Nicholas Petrescu Ph. D., The Principiei of Comparative Sociology, p. 178. *) Ibid., p. 179. 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că acelaşi substrat comun fundează suprafeţele lor diferite arată legătura lor organică cu întregul social... In lumina unui astfel de rezultat, diferenţierile naţionale nu mai reprezintă valori abso- lute. Ele sunt relative în semnificaţie, ca şi în funcţie... Ele nu au, într’adevăr, nici un înţeles şi nici o funcţie decât în relaţie cu condiţiile şi concepţiile sociale ale unui anumit mediu şi într’un anumit stadiu al evoluţiei» 1). Aceste deosebiri între naţiuni tre- buesc, de asemenea, considerate în legătură cu « problema morală a unei omeniri mai bune » şi tot ele ne revelează, în cele din urmă, unitatea societăţii omeneşti în varietatea aceasta naţională 2 * 4 * *). Me- toda comparativă se potriveşte «în special pentru investigaţiile fenomenelor naţionale », căci « comparând fenomenele a două sau mai multe grupuri naţionale, noi pătrundem motivele lor călău- zitoare mai uşor decât dacă le-am fi studiat independent. Com- paraţia ne arată relaţiile ce există între cele mai deosebite grupuri, revelându-ne caracteristicile comune ale naturii omeneşti în timp şi loc » 8). Descriind Societatea, Statul şi Civilizaţia engleză în recenta sa lucrare Anglia, profesorul Nicolae Petrescu a întrebuinţat din plin metoda comparativă, căutând să arate condiţiile în care s’a format şi manifestat poporul englez şi care au avut drept efect caracteristicile lui proprii, dintre care unele ne par nouă (şi tocmai din cauza că noi am avut alte condiţii şi ne-am manifestat în alt spaţiu şi, în mare măsură, şi în alt timp) curioase şi chiar absurde. Explicaţiile date în această carte sunt unele obiective, altele subiective. In genere, autorul întrebuinţează criterii obiective, comparând fenomenele engleze dintr’un punct de vedere uni- versal, ţinând adică seama de unitatea naturii omeneşti. Dar alteori, mai ales când are aface cu fenomene mai particulare şi mai ciu- date, autorul se referă la ele din punctul de vedere propriu Engle- zilor, însuşindu-şi judecăţile lor specifice şi condiţionate de si- tuaţia lor proprie. In acest caz, judecata este mai curând subiectivă, Anglia fiind explicată prin Englezi, adică prin condiţiile şi men- talitatea lor proprie *). Ca pildă de judecată obiectivă menţionăm următoarea: afir- maţia că încă din Evul-Mediu Anglia ar fi cunoscut instituţii de- mocratice şi că poporul a avut cele mai largi libertăţi politice, aducându-se în sprijinul acestei afirmaţii existenţa a trei instituţii, anume Magna Charta, judecata prin juriu şi parlamentul nu este l) Nicholas Petrescu, The interpretation of National Differentiations, p. 232. *) Ibid., pp. 233—234. *) Ibid., p. 152. . 4) Asupra utilizării criteriilor obiective şi subiective când e vorba de a descrie şi judeca naţiunile, d. Nicolae Petrescu face o seamă de consideraţii la pp. 153-^*153 ale cărţii The interpretation of National Differentiations. ANGLIA INTERPRETATĂ DE D. NICOLAE PETRESCU 455 complet adevărată. Aceste instituţii nu serveau la început un scop pur democratic, arată autorul, căci Magna Charta avea scopul de a face pace între două unităţi Sociale puternice şi nu privea pe iobagi, iar în parlament figurau nobilii, clerul şi burghezia, dar nu şi ţăranii şi muncitorii x). Aici, avem, aşa dar, o descriere şi o comparaţie nu relativă şi subiectivă, ci una universalistă şi obiectivă, libertatea şi democraţia fiind privite în realitatea lor integrală. Dimpotrivă, judecăţi subiective şi relative găsim atunci când e vorba de explicaţia imperialismului britanic sau când se afirmă că «clasa aristocrată se mulţumeşte să-şi păstreze privi- legiile onorifice » (p. 53), deşi câteva pagini mai încolo se arată (la p. 74) că «în Anglia, jumătate din pământ e în mâinile a o mie de persoane ». Autorul admiră aproape tot ce este în Anglia, aşa cum admiră orice om civilizat care crede într’un proces de evoluţie organică. Dar admiraţia nu este cauza explicaţiilor sale, ci efectul lor, chiar dacă uneori explicaţiile sunt relative şi subiective. De fapt, nici nu i s’ar putea imputa autorului că nu critică mai ‘mult decât o face, pentrucă, în genere, cartea sa despre Anglia explică şi valorifică două lucruri şi anume: spiritul de organizare şi procesul de instituţionalizare al manifestărilor britanice. Iar în materie de organizare temeinică şi de creare de instituţii, în care să se armo- nizeze tradiţia şi inovaţia, Englezii sunt într’adevăr superiori tu- turor celorlalte popoare. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie a menţiona numeroase pilde de chipul în care explicaţia devine la d. Nicolae Petrescu, pe bună dreptate, apreciere elogioasă. Dar cităm, totuşi, un singur caz, destul de elocvent, ilustrând astfel felul său de a prezenta poporul englez. Expansiunea Imperiului Britanic se datoreşte con- cepţiei că Statul e în funcţie de societate. « Fără o asemenea con- cepţie, Englezii nu ar fi fost în stare să realizeze cel mai vast şi mai complicat sistem de stăpânire, pe care l-a cunoscut omenirea dela Imperiul Roman. Prin libertatea de mişcare a societăţii, iniţiativa particulară şi spiritul de întreprindere se desvoltau în popor... Colonistul pioner păşea în lumea largă fără sprijinul Statului, dar cu conştiinţa că societatea îl va susţine şi-l va aproba. Curajul năştea din libertatea de gândire şi acţiune, din educaţia pe care i-o inculcase organizarea socială în care trăise. Ambiţia lui era să exploreze pe cont propriu, să organizeze şi să valorifice noul ţinut. Numai după ce izbutea să stăpânească locul... el se adresa Statului să-l primească în posesiune » 2). Căci « adevărul este că în Anglia Statul nu creează nimic, ci numai înregistrează *) *) Nicolae Petrescu, Anglia, pp. 38 şi 80—82. ’) Ibid., pp, 347—348. 456 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceea ce societatea găseşte bun de formulat şi legiferat» x). « La Englezi, mai mult chiar decât la Americani, Statul nu s’a suprapus niciodată Societăţii. Statul este pentru ei o instituţie, cea mai cuprinzătoare, dar nu atotcuprinzătoare. Parlamentul se desvolta sub înrâurirea aceleiaşi concepţii, adică în plină dependenţă de societate şi liber de prejudecata Statului a tot ştiutor şi a tot fă- cător »2). Şi tocmai pentrucă instituţiile, chiar şi Statul, au un caracter social, obiceiul şi experienţa contează mai mult decât litera scrisă, iar societatea poate mereu reforma şi îmbogăţi viaţa Statului. Şi tot pentru aceleaşi motive organizarea vieţii engleze este atât de vie şi de dinamică, dar şi contradictorie, căci societatea urmează empiria concretă, păstrând atâtea forme şi tradiţii vechi. Urmărind procesul de organizare al societăţii şi Statului englez, autorul constată următoarele caracteristice, ce constituesc «ele- mentele invariabile în determinarea procesului... de organizare »: tradiţionalismul, formalismul, pluralismul şi iraţionalismul. Dacă suntem de acord cu primele trei, socotim că aceea ce d. Petrescu voieşte să exprime prin « iraţionalism » ar fi fost mai adecvat descris prin termenul de «empirism». Intr’adevăr, «lipsa de logică şi simetrie ce se întâlneşte în diferitele forme de viaţă instituţională a Englezilor » se datoreşte faptului că Englezii preferă teoriei, în- cercarea empirică a realităţii, că firea lor practică urmează schim- bările evolutive ale vieţii şi nu ocoleşte realitatea în numele unor idei pure. însuşi «pluralismul» de care vorbeşte d. Petrescu, adică acea înţelegere a realităţii ca o devenire «infinit multiplă şi variată », ar putea fi cuprins tot sub caracteristica « empiriei» sau « empirismului». Studiind în această lucrare Societatea, Statul şi Civilizaţia engleză era de aşteptat ca autorul să fi urmat firele de organizare şi instituţionalizare a vieţii engleze şi nu creaţiunile individuale sau personalităţile şi particularităţile lor. De aceea, este firesc ca în această carte atât de bine informată şi care procură temeinice date, cunoştinţi şi judecăţi, despre istoria, clasele sociale, economia, politica, monarhia, parlamentul, cabinetul, partidele politice, admi- nistraţia, justiţia, învăţământul, biserica, statul şi imperiul bri- tanic, să găsim puţine date despre psihologia engleză sau despre creatorii artei, literaturii, tehnicii şi spiritualităţii engleze. Toate acestea nu intră în cadrele lucrării de faţă, care, repetăm, analizează, compară şi apreciază social (mai precis sociologic) realitatea en- gleză. Anglia d-lui Nicolae Petrescu este, în primul rând, opera unui sociolog, care şi-a statornicit o concepţie şi o metodă proprie x) Ibid., p. 328. *) Ibid., p. 140. ŞTIRI MUZICALE DIN STRĂINĂTATE 457 şi care dispune de impunătoare cunoştinţi istorice, politice şi economice. Aşa se explică de ce din cele optsprezece capitole ale cărţii singurele mai puţin reliefate privesc învăţământul şi carac- terul englez. Capitolul despre caracterul englez, deşi destul de amplu şi bogat, discută despre puterea de voinţă, iubirea pentru adevăr, spiritul de REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că există un desechilibru între concepţia de organizare a acestei armate, doc- trina ofensivă preconizată de regulamentele ei şi materializată prin punerea în vigoare a unui vast program de motorizare şi mijloacele indispensabile pentru a pune în mişcare asemenea forţă. Colaboratorul anonim examinează posibilităţile de intervenţie ale armatei ruseşti împotriva Germaniei şi constată că o acţiune directă a forţelor sovie- tice la frontieră orientală a Germaniei nu se poate exercita decât străbătând Polonia — o invazie a ţărilor baltice în direcţia Prusiei Orientale ar duce de asemenea în teritoriu polonez — lucru care nu poate fi conceput cu spri- jinul Republicei poloneze, ceea ce ar părea exclus. « Dacă armata rusă ar trece graniţa poloneză, ea ar face jocul Germaniei şi ar găsi în faţă-i armata poloneză şi poate cea şi română *. Autorul conchide de aici că, în caz de con- flict franco-german, armata rusă nu ar putea interveni pe frontiera germană, nici direct, nici imediat; de aceea e de părere că tratatul de asistenţă reciprocă franco-sovietic din z Maiu 1935 angajează Franţa fără reciprocitate, că acest tratat este, din punct de vedere militar, o mare primejdie pentru Franţa şi trebue denunţat înainte de z Mai 1939, deoarece, fiind încheiat pentru 5 ani, ar rămâne în vigoare fără limită de durată, dacă nu ar fi denunţat cu un preaviz de cel puţin un an. Ignotus înfăţişează o siluetă interesantă a d-lui Paul Reynaud, om politic de mare talent, care a călătorit mult de-a-lungul ideilor, a oamenilor şi a continentelor. * D. Paul Reynaud are nevoie de multă virtuozitate şi stă- pânire de sine pentru a dejuca renghiurile pe care i le joacă sclipitoarea sa inteligenţă. Are o alegere nelimitată a colorilor alunecoase, fugarnice, arză- toare ale ochiului... Are darul formulei, a lucrului concentrat, ştie să însufleţească imaginile, să populeze culmile. Are o voce foarte frumoasă, o elocinţă rotunjită, care netezeşte unghiurile, ochi ascuţiţi şi pătrunzători, uşor înfrânaţi, pe care-i plimbă asupra auditorului, căutând reacţiunile lui. E un ciudat gen oratoric al lui Paul Reynaud, această mimică a privirii care-i însoţeşte discursurile. Manevrează cu multă artă argumentul măciucă, învăluirile sunt bine cizelate. E în frumoasa tradiţie clasică pe care o face iubită prin felul său superior de a o servi 0. REVUE POLITIQUE ET PARLEMENTAIRE Anul 45 — Nr. 5Z9 — 10 Decemvrie 1938 Intr’un articol intitulat * vicisitudinile raporturilor polono-cehoslovace *, d. N. P. Perdrieux arată formarea frontierelor dintre cele două ţări şi origi- nea conflictului în jurul regiunii Teschen. Frontiera polono-cehoslovacă este, în general, frontiera austriacă; cele câteva puncte unde a suferit modi- ficări au format obiectul de discuţie între cele două naţiuni. E vorba mai ales de o întindere de z.ooo km. p. situată pe versantul Beskizilor apuseni, cu o populaţie incontestabil slavă şi cu o imigraţie germană pe care ambele ţări şi-au disputat-o totdeauna. In 1327, sub Ioan, rege al Boemiei şi împărat al Germaniei, acest ţinut a trecut definitiv în stăpânirea Boemiei şi, urmând soarta REVISTA REVISTELOR 47* Sileziei austriace, în acea a Habsburgilor. In decursul veacului al XlX-lea, o abundentă mână de lucru poloneză a imigrat aici ca să lucreze în mine şi o mare parte din populaţia îşi simţea o < conştiinţă poloneză *. Insă atât Cehii cât şi Polonezii se străduiau să trezească sentimentul naţional, şi Cehii au putut să-i întreacă pe Polonezi în această luptă. Grosso modu, Cehii erau stabiliţi la apus, Polonezii la răsărit, centrul fiind populat cu o populaţie amestecată; Germanii, «Silezienii» răspândiţi pretutindeni, înclinau njai de grabă către Cehoslovacia, mai aproape de ei şi având o puternică minoritate germană în Sudeţi. Grosul intereselor din Teschen se concentra în minele ei de cărbuni dela Ostrava-Karvina şi în faptul că acestea comandă în acelaşi timp comunicaţiile dintre Cracovia şi Viena şi dintre Boemia şi Slovaco-Rutenia. Cehii invocau înainte de toate aceste motive economice şi strategice, iar Polonezii, învocându-le şi ei, se re- fereau totuşi mai de grabă la argumente istorice şi etnice. Cu toate acestea, nu au ajuns să se înţeleagă amiabil pentru împărţirea principatului: Cehii au respins comisia mixtă şi amândouă părţile au re- nunţat la plebiscit. O demarcaţie provizorie a definit, după războiul mondial, puterile celor două consilii Naţionale însărcinate momentan cu administraţia teritoriului. Insă când Polonezii au anunţat că au intenţia să-şi extindă ope- raţiile electorale şi recrutarea la districtele lor, Cehii au înaintat cu trupele dincolo de linii de despărţire şi războiul era cât pe aici să izbucnească. Cehii n’au întâmpinat nici o rezistenţă: Polonezii fiind în război cu Sovietele, iar la sosirea întăririlor poloneze, o Comisie interaliată stabilise o primă, apoi o a doua linie de demarcaţie, care lăsa Cehoslovaciei anumite districte reven- dicate de Polonia. Conferinţa Ambasadorilor a făcut împărţirea definitivă în 1920. Cehoslovacia dobândea aproape deplină satisfacţie în punctele esenţiale, cu minele dela Ostrava care alimentează centrele metalurgice dela Karvina şi Vitkovice şi artera vitală pentru ea, Bohumia-Kosice prin Teschen. Dim- potrivă, din punct de vedere strategic, frontiera era rea, lăsând Cehoslovaciei 67.976 Polonezi cehoslovaci, aproximativ 23.000 de Polonezi necehoslovaci şi 25.000 de Slavi de naţionalitate intermediară, zişi < Sluzaci», la care s’ar fi putut alipi mulţi locuitori din Teschen; prin faptul redactării echivoce a chestionarului de recensământ din 1921, aceştia au fost consideraţi ca cehi. Alte două rectificări au avut loc în Silezia, în urma plebiscitului din Silezia- Superioară şi în Slovacia (Orava şi Spis, în Beskizi, afacerea Javorina) unde frontiera, considerată nefavorabilă Poloniei, a fost declarată definitivă de Curtea dela Haga (11 Februarie 1922). Cifra totală a minorităţii poloneze era de 110.138 — 137.617 afirmă Po- lonezii— cu ocasia recensământului din 1921, din care 9.106 în Moravia şi 973 în Boemia. Soarta ei a fost reglementată prin acordurile din 1925, care prevedeau a procedoură de aranjament paşnic al litigiilor eventuale. Nici Cehoslovacia nu redobândise graniţele Boemiei din 1620, nici Po- lonia acelea din 1772; în raport cu acelea din Evul Mediu, frontiera era mai bună pentru ce dintâi, mai rea pentru cea de-a doua. 472 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LE MOIS Anul 8—Nr. 95 — 5 Decemvrie 1938 D. Maior Chateauneuf examinează consecinţele militare şi geografice pentru Cehoslovacia ale acordului dela Miinchen. In adevăr, Republica ve- cină a pierdut graniţele naturale ale Boemiei, cu munţii şi fortificaţile, aproape toată periferia platoului Boemiei şi al Moraviei. Propriile ei tunuri din lucră- rile ei defensive pot să tragă asupra noilor ei graniţe. Teritoriul ei este deschis unei invazii germane. In această zonă, Praga, capitala ţării, situată la 35 de km dela graniţă, uzinele ei de război — din care stabilimentele Skoda în imediată vecinătate a frontierei sunt lipsite de izvoarele lor de aprovizionare — şi toate liniile de comunicaţie se găsesc în bătaia tunurilor germane. Pungile de teritorii germane împlântate la Nordul şi la Sudul Moraviei, la înălţimea oraşului Bmo, reduc la jumătate, dela 150 la 75 km., culoarul de comunicaţie dintre Boemia şi Slovacia. Platoul Boemiei nu mai poate fi apărat împotriva Germaniei care o strânge de ambele părţi ca într’ un cleşte. Cehoslovacia conservă totuşi graniţa ei actuală a Carpaţilor cu Polonia, sub rezerva rectificărilor în districtele contestate încă din 1919 — Ostrava şi Spisz — care sunt de altminteri importante din pricina vecinătăţii lor de artera de căi ferate care duce în Slovacia. ROMÂNEŞTI GÂNDIREA Anul 17—Nr. 10 — Decemvrie 1938 D. Ion Pillat scrie despre « Lirica noastră de azi »; un eseu ce pare să fie un capitol dintr’o lucrare mai întinsă, căci, în ciuda titlului general pe care îl poartă, acest studiu prezintă numai un aspect al poeziei noastre actuale. E vorba despre poezia tradiţionalistă, care coboară din sămănătorism şi for- mează după război contribuţia lirică a scriitorilor grupaţi în jurul revistei « Gândirea *. Desprindem un fragment, care indică hotarele capitolului de istorie lite- rară, asupra căruia îşi îndreaptă d. Pillat atenţia sa. « Ca şi eroul mitic Anteu, care se spune, de câte ori atingea cu călcâiul solul natal, redobândea puteri înzecite şi forţe noi de viaţă — destinul poeziei române a vrut ca ea, de câte ori a reluat contact cu tradiţia vie a pământului, să capete posibilităţi de desvoltare şi o tărie sufletească nouă. Astfel s’a întâm- plat când Alecsandri şi Alecu Russo descoperă în munţii Vrancei cântecul Mioarei — şi tot astfel când Eminescu, cutreerând ţara, ia contact cu geniul poeziei populare « Mai am un singur dor * e reluarea pe o temă elegiacă indi- viduală a motivului panteistic al morţii din Mioriţa. Dar pe când în trecut la Alecsandri şi Eminescu — ca să vorbim de cei mai mari — poezia populară pusă la contribuţie e mai ales Doina şi Cântecul Bătrânesc, liricii de astăzi au lărgit câmpul de prospectare dela Bocet şi Colind (Blaga, Crainic, Voicu- lescu) la Descântec, Farmec şi Blestem (Maniu, Barbu, Arghezi), fără ca pentru REVISTA REVISTELOR 473 aceasta să părăsească Balada căreia ii dau un avânt şi un inţeles nou (Radu Gyr, Ciurezu, Crevedia). Acestei lărgiri, care cuprinde de acum întregul domeniu folkloric, îi corespunde o îmbogăţire echivalentă a poeziei culte. Aceasta reia, orchestrându-le simfonic, toate motivele populare, prelucrân- du-le şi dându-le noi rezonanţe şi noi înţelesuri sufleteşti. - Caracterele însă primordiale rămân, ele împrumută liricei noastre de azi acea savoare specific românească, savoare care-i face farmecul şi originalitatea, diferenţiind-o atât de literaturile apusene cât şi de poezia popoarelor slave dimprejur. Prin motiv şi caracter naţional, nu înţelegem o reproducere servilă, o lucrare de mozaic folkloric exterior sufletului poetic — ci o fuziune superioară a tradiţiei colective şi a inspiraţiei individuale într’o operă de artă proprie, având o înfăţişare nouă — aşa cum bunăoară « Luceafărul o e condensarea şi chintesenţa într’o formă unică şi genială a basmului popular în genere. Care sunt acele caractere şi acele motive, ce formează bunul comun al poeţilor români de azi? Tocmai aceleaşi pe care le găsim la temelia poeziei noastre colective şi care corespund însuşirilor adânci ale neamului şi condiţiunilor sale de desvoltare în spaţiu şi timp. Nu e indiferent pentru cercetătorul liricei noastre actuale că regăseşte în ea — prelucrat de sigur şi transformat adesea până la nerecunoaştere — un motiv esenţial ca acel pastoral aproape la toţi poeţii noştri — chiar la cei mai înaintaţi cg tehnică sau ideologie, fapt ce nu se întâmplă cu nici o literatură modernă apuseană, unde motivul pastoral nu apare decât ca un reflex academic şi preţios, generalizat e drept, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea ca un rafinament în plus al tmei poezii rafinate de salon aristocratic. Nu e indife- rent că poezia pământului şi a anotimpurilor, adică poezia naturii, ocupă locul întâi în preocuparea liricilor noştri, că Nichifor Crainic îşi intitulează volumele: « Şesuri natale » şi « Darurile Pământului », Adrian Maniu: « Lângă Pământ * şi « Cartea Ţării », Demostene Botez: « Floarea Pământului », A. Cotruş: «Ţară», V. Voiculescu: « Pârgă », N. Crevedia: «Bulgări şi Stele», Radu Gyr: « Strâmbă-Lemne », Lucian Blaga: «La Cumpăna Apelor», D. Ciurgu: «Răsărit», I. Buzdugan: «Miresme de Stepă». E caracteristic foarte că acest sentiment al naturii, această legătură a omului cu firea ce-1 încon- joară e leit-motivul întregei poezii române, dela Mioriţa până în zilele noastre, că el dă tonul esenţial al liricei române, aşa cum bunăoară, într’o ultimă analiză, poezia germană, în tot decursul ei, se poate reduce la un dialog mistic între om şi Dumnezeu, iar poezia franceză la tragedia socială a omului ca individ faţă de societatea semenilor săi. Numai poezia germană putea să dea un Klopstock sau un Holderlin, numai poezia franceză un Villon sau un Baude- laire. In schimb, numai lirica populară română a putut crea simbolul Mioriţei şi acea minunată împletire a însuşirilor firii şi ale trăsăturilor româneşti, care nu pe drumul antropomorfic al mitologiei greceşti şi nici pe cărarea panteis- mului răsăritean, uneşte destinul omenesc cu soarta ţărilor. Numai sufletul pastoral al trecutului nostru milenar a putut închipui frăţia care face « Codrul frate cu românul» şi a putut dărui omenirii o poezie nouă a relaţiei dintre om şi natură ». 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D-na Zoe Verbiceanu traduce şase poeme de Villon, încadrate de cele- brele « Biografii » şi « Epitaf ». Este o încercare plină de dificultăţi. Orice poet — şi în special Villon — opune mari rezistenţe traducătorului. D-na Verbi- ceanu le învinge în mod remarcabil. Desigur o confruntare cu originalul ar arăta mare deosebire între texte, dar nu se poate tăgădui că în linii mari tra- ducerea ce ni se oferă, izbuteşte să menţină timbrul originalului. Transcriem pentru edificare « Balada spânzuraţilor >. Oameni, ce soarbeţi a vieţii lumină, Fie-vă de noi milă şi ’ndurare, Că de ne plângeţi soarta-ne haină, Mila Domnului fi-vă-va mai mare. Noi atârnăm de stâlpi, sus, fiecare Şi carnea ce atât am îmbuibat O scurmă putregaiul încuibat. Şi clonţul lacom de vultur vânjos: Nu râdeţi de noi, nu cădeţi în păcat, Rugaţi pe Domnul să ne fie milos 1 Nu aruncaţi dispreţ pe-a noastră vină, Deşi murim prin bună judecare; De ăst adevăr toţi seama să ţină; Cei cumpătaţi se întâlnesc arare. Mai bine, pentru noi, cereţi iertare De la Fecioara Mamă ce-a ’ndurat Să vadă al Fiului piept sângerat; Cereţi-I să ne-acorde-acest folos De-a nu intra în iadu ’ntunecat... Rugaţi pe Domnul să ne fie milos 1 De ploaie ciuruiţi şi de vermină, Uscaţi de-a vântului suflare, Scobiţi în stinsa ochilor lumină De corbi flămânzi ce năvălesc din zare, Nici când n’avurăm clipe de-alinare: Purtaţi de ici-decolo ne’ncetat, Ca frunzele în vântul clătinat, In moarte, ca şi’n viaţă, nu stăm jos. La nimeni nu dorim ce-am îndurat, Rugaţi pe Domnul să ne fie milos Iisuse, Tu al nostru împărat, De-al iadului tărâm înflăcărat Ne scapă 1 şi-Ţi aduce-vom prinos. Voi oameni, — (nu glumim de astădat’) Rugaţi pe Domnul să ne fie milos 1 REVISTA REVISTELOR 475 LIBERTATEA Anul 7 — Nr. i — 5 Ianuarie 1939 D. St. Antim examinează rostul şi rezultatele Conferinţei dela Lima. In timp ce pe Continentul nostru economia monetară se degradează tot mai mult în folosul celei naturale, dincolo de ocean, în Statele-Unite, se în- grămădesc stockuri enorme de metal preţios, care e osândit să rămână inactiv şi e ameninţat să se devalorizeze, din pricină că nu mai poate avea o circulaţie normală, datorită stărilor de pe Continentul nostru, unde mărfurile se oferă la preţuri de pierdere, în schimbul materiilor prime produse în alte părţi ale lumii. Intr’un cuvânt, economia monetară de dincolo de ocean e ame- ninţată de economia naturală de dincoace de Atlantic. Din această pricină, Statele-Unite, deşi au adunat mai tot aurul pământului, nu sunt totuşi în stare să-şi echilibreze balanţa comercială. Un prim pas pentru atingerea acestui scop s’a făcut prin încheierea acor- dului comercial anglo-canado-american. Chiar înainte de punerea lui în lu- crare oficială, el a dat rezultatele dorite: exportul Germaniei a scăzut brusc, împuţinând în măsură apreciabilă operaţiilunile internaţionale de troc. Când acest acord va funcţiona din plin şi când vor adera la el, cum e de aşteptat, şi alte naţiuni, urmările lui se vor face abia simţite. Atât însă, nu ajunge Statelor- Unite. America doreşte azi să facă pe lângă export de mărfuri şi export de capitaluri. Ea îşi dă bine seama că Europa, sărăcită din cauza războiului şi ameninţată mereu de alte conflicte, nu poate fi pentru ea un debuşeu rentabil sau sigur. De altă parte, pătrunderea Japoniei în Asia închide economiei americane cel puţin în parte, imensa piaţă a Chinei. Economia Statelor- Unite nu mai are azi posibilitate de expansiune nici spre apus, nici spre ră- sărit. Fatal dar, ea a trebuit să se orienteze pe linia Nord-Sud. Ţinta imediată a Statelor Unite e să coboare spre Republicile latine din America de Sud. Aşa s’a născut la Washington ideea pan-americană, având la bază doctrina lui Monroe extinsă pe întreaga emisferă de Vest. Conferinţa dela Lima urma să afirme solidaritatea americană în faţa lumii întregi. Lucrul n’a fost tocmai uşor. In primul loc, pentru că republicele Sud- americane au cuvinte să se teamă de Statele-Unite, prea puternice şi prea deosebite atât ca rasă cât şi ca structură economică şi socială. Apoi unele din aceste republici, lipsite de numerar, au legături comerciale cu Germania şi practică de nevoie sistemul schimburilor în natură. Aceste republici, pe lângă că au interese mari alături de Germania, apoi sunt contaminate de po- litica totalitară la care trebue să renunţe acum, de altfel ca şi la metodele economice intrate în practica lor zilnică. In al treilea loc, s’a propus ca soli- daritatea naţiunilor de pe emisfera de Vest să meargă atât de departe, încât Statele americane să formeze un front comun împotriva ameninţării oricărui Stat american de către o putere neamericană. Cum numai Statele-Unite fac politică mondială, ele singure ar putea fi expuse unui astfel de atac, ceea ce ar fi însemnat ca Republicile Sud-americane să ia asupra lor riscul unei si- tuaţiuni, în care ele nu s’ar afla niciodată. Fireşte, Conferinţa n’a primit această propunere. Ea s’a mărginit să afirme solidaritatea tuturor Statelor 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE americane, care se angajează să nu recurgă ]a forţă pentru aplanarea diferen- delor dintre ele şi se obligă să respecte şi să execute tratatele liber consim- ţite. Deasupra celor opt puncte din declaraţia dela Lima planează însă un alt spirit care n’a putut fi consemnat în scris. Adevărul e că America, îmbo- găţită cu aurul nostru, înarmată cu toată ştiinţa şi tehnica noastră, se izo- lează de noi. Lumea descoperită de Columb, care a trăit peste patru secole aproape sub tutela noastră, a atins azi majoratul: ea se dezice de tutore şi vrea să trăiască viaţa ei proprie. Urmările marilor descoperiri geografice, dela finele secolului al XV-lea şi dela începutul celui următor sunt încă în plină desvoltare, şi nu ne putem încă da seama de toate ce ne rezervă timpurile viitoare. Până atunci însă, să nu ne înşelăm. Conferinţa dela Lima s’a ţinut în ve- derea intrării în vigoare a acordului anglo-american. Pe lângă afirmările de ordin general şi îndepărtat, s’au formulat acolo deziderate de natură practică şi imediată. S’a cerut scoborirea tarifelor vamale şi luptă contra Implantării de sisteme politice străine Americei — într’un cuvânt, lupta pe carp o duc Statele-Unite pentru liberarea comerţului s’a extins şi la Sudul continentului american. Anul 1939 e un an decisiv în istoria contemporană, iar Conferinţa dela Lima îi va servi drept prefaţă. ATHENAEUM Anul 4 — Nr. 4 — Octomvrie-Decemvrie 1938 Intr’un studiu dăspre « specificul românesc în lirica noastră modernă », d. Ion Pillat relatează o convorbire cu Benjamin Crămieux şi citează un fragment dintr’o scrisoare a lui Rainer Maria Rilke. Fără să acordăm acestor două fapte valoarea de argument, pe care le-o conferă d. Pillat în susţinerea ideilor sale despre « specificul naţional o tran- scriem totuşi fragmentul, pentru interesul lui documentar. « Cum făceam oarecare rezerve asupra literaturii franceze a lui Panait Istrati, Cremieux mă întrerupse, spunându-mi (citez din memorie): « Mais ce n’est pas la question — ce n’est pas le romancier franţais que nous admi- rons en lui, mais bien le prestigieux conteur roumain, l’âme de votre pays si puissament ăvoquăe et que je voudrais tant connaître >. Şi aici, specificul românesc învinsese. Succesul, într’adevăr, mondial al lui Istrati — tradus mai în toate limbile europene — nu se explică, de altminteri, decât prin nota aceasta de folklor şi de haiducie banalizată şi învechită azi la noi în ţară, dar rămasă extrem de nouă şi de originală pentru un occident obosit de o litera- tură prea rafinată. Succesul, tot atât de mare — deşi mai puţin cunoscut la noi — al lui Konrad Bercovici în America are aceeaşi explicaţie. Dar, pentru o şi mai completă ilustrare, să cităm câteva rânduri dintr’o scrisoare a lui Rilke, pe care mi-a trimis-o puţin timp înainte de a muri, din Elveţia. Scrisoarea e pe franţuzeşte: « Comment ne pas aimer la Roumanie, cher Monsieur, depuis «Isvor! ». Pendant toute une annăe c’ătait mon livre de chevet, et je suis sur d’y revenir toujours avec le mâme ătonnement, avec la mfime tendresse. Mon admira- REVISTA REVISTELOR 477 tion pour la Princesse Bibesco 6tait definitive dăs que j’avais connu son « Ale- xandre asiatique »; mais dans ♦Isvor », son intuition de grand pocite a răussi & ătablir une des plus profondes continuităs humaines. Et quel bonheur de la dăcouvrir dans l’âme secrete de son propre peuple *. FAMILIA Seria 3—Anul 5 — Nr. 9—10 — Octomvrie-Decemvrie 1938 Revista dela Oradea este în deosebi utilă prin contribuţia ei la cunoaşterea problemelor şi figurilor ardelene. Dacă materialul beletristic propriu zis (proză, poezie, eseu) izbuteşte să fie interesant, studiile de caracter local sunt aproape totdeauna instructive. In acest sens, reţinem din sumarul ultimului număr, articolele d-lor Septimiu Popa, Liviu Popovici şi Alexandru Olteanu. ROMÂNIA Revista Oficiului Naţional de Turism Anul 3—Nr. 11—Noemvrie 1938 Un reportaj despre lucrările dela mănăstirea Durău, dela poalele Ceah- lăului, îi dă d-lui N. N. Tonitza prilejul să povestească modul în care, în fruntea unei echipe de tineri pictori, elevi ai săi, a lucrat timp de trei veri la refacerea acestei frumoase biserici necunoscute. 4 Intraţi în luna August, fără nici un spor, am dat poruncă să se răză- luiască toţi pereţii. N’am să uit niciodată spectacolul acesta ?!, Băeţii — îm- brăcaţi în « combinezoane » speciale — nu se mai vedeau unii cu alţii de atâta praf. La fiecare 10 minute, ieşeau să-şi răcorească faţa la cişmeaua din curte. Parcă erau scoşi din fundul pământului. Mulţi din ei s’au îmbolnăvit de ochi şi de plămâni. Am fost nevoit să schimb echipa de studenţi cu una de flăcăi, care s’a dovedit şi mai puţin rezistentă la această muncă penibilă. La începutul lui Septemvrie, de abia s’a putut aşterne preparaţia pro- priu zisă: primul strat de preparaţie cu ceară fierbinte. Procedeul picturii în ceară — encaustica — este foarte solid, dar mai cu seamă extrem de mi- gălos şi primejdios pentru lucrător. Sunt cazuri când lucrătorul neabil poate rămânea orb, dacă un strop de ceară fierbinte sare din pensulă şi-i atinge ochiul. In timp ce aşteptam să se usuce ceara, noi studiam, în «laborator », primii doi sfinţi uriaşi, cu care de obicei se începe o biserică; Pantocratorul din turlă şi Maica Domnului din altar. Stareţul a văzut aceste desene şi s’a în- spăimântat : prea i se păreau enorme şi... hidoase. (Capul lui Iisus avea un metru şi ceva înălţime 1...). In câteva săptămâni, Pantocratorul zâmbea din boltă. . ■ Insă băieţii mei plecau unul câte unul... Am rămas numai cu unul, Alupii, basarabean voinic şi mare cântăreţ din gură. Şi am lucrat până ce, într’o bună zi, Alupii primi ordin de chemare... Rămas singur, în frig şi întuneric, am robotit cum am putut până toamnă târziu, — când am pus de s’a dat în lături etajul de sus al schelei. 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Atunci am avut una din cele mai mari fericiri din viaţa mea de artist. A intrat, pe nesimţite, un moş bătrân, a privit in sus, — cum, dintre scân- durile răvăşite se iscă lumină: aureola Pantocratorului. A îngenunchiat moşul a făcut semnul crucii şi a murmurat: — Dumnezeu să-i binecuvânteze... Era baciul de pe Ceahlău, care, surprins de iarnă, îşi cobora turmele la vale... In a doua vacanţă de clacă am venit numai cu şase studenţi. Trebuia să « compunem * întreaga biserică şi aici am avut imense dificultăţi de rezolvat. In întregul ei, această biserică (zidită, probabil, cu oameni de adunătură, sub comanda unui meşter catolic) — n’avea nimic de corectitudinea arhi- tecturii bizantine. Asimetriile arhitecturale ne înebuneau. Un motiv deco- rativ, întrebuinţat pe arcadele din dreapta, nu se mai potrivea pe cele din stânga. Ferestrele, prea largi, ne mâncau din spaţiile ce urmau să fie acoperite de compoziţii ample şi centrate. Dar călugări căpătaseră încredere. Biserica era aproape gata. Mai tre- buiau câteva «retouche »-uri pe jos şi portretele ctitoriceşti. La a treia clacă, am revenit numai cu un singur student. Călugării — gră- biţi — nu aşteptaseră să terminăm. De cum plecasem în iarnă, au cărăbănit străni, covoare, iconostase, etc., şi le-au pus în biserica proaspăt zugrăvită. M’a cuprins jalea: păreţii jupuiţi pretutindeni, urme de suman şi floace de cojoc, lipite de ceara ce nu se consolidase încă. Călugării pierduseră răbdarea: au slujit înainte de sfinţire ». CONVORBIRI LITERARE Anul 71—Nr. 11—12 — Noemvrie - Decemvrie 1938 D. Pius Servien pare mai puţin inspirat în poemele sale româneşti, decât în frumoasele versuri franceze, pe care le publică uneori în « Les nouvelles littâraires ». < Torcello » este un lung poem de lirism rece, puţin didactic, de vizibilă manieră valărystă. Reproducem un fragment, pentru edificare: Oprită în larg, gondola în echilibru Instabil, şi în instabil echilibru Sufletul meu, — luneca spre Torcello: Insulă pusă ireal pe mare; Barcă ce avu, într’o vreme, gând să plece Spre vre-o cruciadă^sau purpuri bizantine! Odată, — o, de mult! treceau legende Prin cer, şi pe pământ oarde barbare, — Tremura gondola Torcello în somn instabil. REVISTA REVISTELOR 479 Dar n’a plecat... Câte au rămas tot astfel ?... Şi ancora i-a ruginit în marea Cu nisipuri din care se fac pahare; Cu nisipuri ce beau atâte stranii, Că în casă îţi aduc drumuri depărtate. Torcello a rămas. Plece Veneţia, Plece Ravenna să îmbrace mătase 1 Plece Aquileia după porfiri şi episcopii ... Aici, un singur cleric, morţi, şi pace. Două frumoase pagini de evocare a savantului Demostene Russo, sem- nează d-nii Franz Babinger şi Alexandru Elian. ARTĂ ŞI TEHNICĂ GRAFICĂ Caietul 6 — Decemvrie 1938 — Martie 1939 Principesa Bibescu publică însemnări dintr’o călătorie în Bucovina, unde descoperă «singurele zăcăminte de frumuseţe neexploatate ale Europei: bise- ricile zugrăvite ale lui Ştefan cel Mare ». La mănăstirea Voroneţ, Sfântul Mihail în frescă ar putea fi de Carpaccio, îngerii ar putea fi de Giotto. Giotto în 1488 ? După moartea lui Rafael ? Principesa Bibescu explică cu o singură frază, acest miracol întârziat: « Noi avem lăcrămioare la Crăciun nu pentrucă abia au înflorit, ci pentrucă înfloresc încă». Călătoria continuă la biserica Sfântul Ilie, la Moldoviţa, la Suceviţa, la biserica Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, şi pretutindeni autoarea desci- frează măreţe imagini, pe care proza sa ni le transmite cu o intensă putere de evocare. Cele câteva reproduceri, care însoţesc articolul (excelente ca realizare grafică), ne ajută să urmărim itinerariul. In acelaşi număr, un documentat studiu despre « Discurile de lut smăl- ţuit de pe bisericile lui Ştefan cel Mare » semnează d-na Maria Golescu. D-ra Lena Constante publică un studiu despre « Pictura pe sticlă în satul Drăguş ». Materialul utilizat a fost strâns în cadrul cercetărilor monografice, întreprinse în satul ardelean, în vara anului 1932. PREOCUPĂRI LITERARE Anul 4 — Nr. 1—Bucureşti-Ianuarie 1939 D. Al. Emery-Kish face un atent şi sever examen al tuturor traducătorilor lui Mihail Eminescu în englezeşte. Numeroase citate sprijină severitatea critică. Se pare că nici d-ra Sylvia Pankhurst, nici d. Dimitrie Cuclin n’au reuşit să redea în traducere timbrul specific eminescian. Mai grav chiar, încercările lor suferă de serioase impro- prietăţi de vocabular şi incorectitudini gramaticale. Singur d. Petre Grimm (ale cărui traduceri se află încă în manuscris) obţine aprobarea d-lui Emery Kish. 48o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu titlu de curiozitate, reproducem scrisoarea pe care i-a adresat-o Bernard Shaw d-rei Sylvia Pankhurst, după lectura traducerilor sale din Eminescu: < Draga mea Sylvia, după ce mi-am întors toată casa cu susul în jos, într’o desperată şi în cele din urmă înnebunită căutare a acestei broşuri scrise la maşină, m’am trântit pe un scaun, învins cu totul, şi îndată am văzut-o lângă cotul meu; stătuse acolo privindu-mă în faţă tot timpul. Lucrul acesta a dat întregei chestiuni un aer atât de supranatural, încât, sub influenţa lui şi a obo- selii (îmi începusem ziua cu un drum de o sută de mile dela Mahern, ca să găsesc telegrama dumitale imperioasă), am cetit < împărat şi proletar *, « Stri- goii » şi restul din nou. < Dacă aş fi unul din aceşti tineri editori cu tipografiile lor proprii, care desgroapă cărţi vechi imposibile şi fac ediţii de lux din ele, aş alerga bucuros la această uimitoare carte. Ai cetit vre-odată pe Burns sau ♦ Leonora » lui Burger ? Ai văzut vre-odată volumele in folio din British Museum, cu ilustra- ţiile lui Delacroix din « Faust * — mari litografii ? Acum cincizeci de ani obişnuiam să pun lumea la încercare cu ele, să văd dacă oamenii au simţ artistic original şi liberă imaginaţie; dar n’au avut şi de atunci mă îndoiesc dacă cartea şi tovarăşul său Hamlet au fost vre-odată ceruţi: cel puţin eu n’am auzit niciodată să fie pomeniţi. < Dacă ai putea numai să găseşti un Delacroix (tânăr) şi un editor (tot tânăr) şi o tipografie! Nici o ediţie prozaică Macmillan-Murray-Constable n’ar da tonul exact. Muzică de Berlioz ar fi de asemeni de dorit. «Traducerea e uimitaore şi extravagantă: m’a răpit cu totul. Sylvia: eşti cel mai ciudat geniu idiot al epocei — cea mai de nestăpânit, de sine intoxicată, orbeşte şi surdeşte încăpăţânată, mică coate goale condotieră, care să se fi impus vre-odată ca conducătoare sfârşitului infra-roşu al spec- trului revoluţionar; dar că ai avut acest specific talent literar de a face rime şi de a călători deasupra cuvintelor în galop, n’am ştiut până acum. < Spune-mi şi mie ce noroc vei avea cu acel Moldovean care a înălţat din mormânt acel fin de si&cle XVIII—XIX». MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1939 c. 55 .