Nr. 8 * ANUL V i AUGUST 1938 N. IORGA..................Doamna noastră Maria în mărturisirile sufletului ei I DANIEL ROPS................Chartres şi simbolul său . . 243 LUCIEN DUBECH..............Teatrul francez contemporan 250 LUDOVIC DAUŞ...............Când veni ceasul Nataliţei Micşunescu ................257 TEOFIL LIANU...............Versuri................274 URY BENADOR................Preludiu la «Beethoven» . . 283 AL. A. PHILIPPIDE .... Traduceri din Baudelaire . . 320 EUFROSINA DVOICENCO . O satiră polonă imitată de Asachi şi Stamati.....325 IULIAN POPA................Versuri ’.............. . 350 P. P. PANAITESCU .... De ce au ajuns Bucureştii capitala Ţării.............355 PETRU COMARNESCU . . Noi înţelegeri şi viziuni în Estetică şi Ştiinţa Artei 367 VLADIMIR STREINU . . . Poezia d-lui Adrian Maniu 388 ŞERBAN CIOCULESCU . . . Aspecte epice contemporane 408 , CRONICI NOTĂ LA O ANTOLOGIE DE CRITICĂ de M. Sebastian (423); OBSER- VAŢIILE ŞI JUDECĂŢILE D-LUI B. MUNTEANU CU PRIVIRE LA LITERATURA ROMÂNEASCĂ de Petru Comarnescu (430); UN SAVANT RUS DESPRE LITERATURA CHINEZĂ de Mircea Eliade (437); NOTĂ LA BERDIAEFF de Mircea Mateescu (442); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (446); O ANCHETĂ MONOGRAFICĂ ASUPRA DEPOPULĂRII BANATULUI de Constantin Micu (454); TRUCU- RILE IN CINEMATOGRAF de Al. Mironescu (459); RESTAURAREA ETALONULUI-AUR ? de Eugen Demetrescu (463). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI— 25 LEI R EVIS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEt I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor ş fi PAUL ZARIFOPOL (i.l — i.v.1934) Redactori1 CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 3g, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 AD MINISTRAŢI A CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, STRADA LIPSCANI, a2 TELEFON 5-37-77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V, No. 8, AUGUST 1938 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1938 DOAMNA NOASTRA MARIA ÎN MĂRTURISIRILE SUFLETULUI EI E greu, supt impresia atîtor amintiri care vin şi care nu se mai pot prinde de atotputernica viaţă care le-a lăsat pentru totdeauna înfipte în minte pe cînd ea s’a risipit dincolo de înţelegerea noastră dureros de mărgenită, e greu să se vorbească de scrisul, care nici nu încape în definiţiile obişnuite, ale aceleia care şi1 în acest cîmp de predilecţie al îndeletnicilor sale, neîntrerupte pînă în ultima clipă, a fost Regina Maria. Când Elisabeta de Wied, ajunsă Doamnă şi Regină a acestei ţări, îşi scria versurile şi povestirile, gîndirile sale despre rostul existenţei şi acţiunei omeneşti, ea era altcineva decît în rostul ei regal. O poetă germană din epoca romantică se formase departe, în ţara ori- ginilor pe care nu le-a uitat niciodată, traducînd şi natura şi fiinţa noastră în această limbă primordială a sufletului ei, şi ea urma să trăiască oriunde. Un sunet de ape mari, un vuiet de pădure bătrînă, icoane fumurii ale unei adolescenţe stăruitoare pînă la vrîsta cununii de păr alb ca o aureolă de sfîntă, acesta era materialul literar şi aceasta interpretarea. Pînă şi înă- buşitul plîns de mamă al celei care nu va mai putea să sărute un alt copil părea desfăcut dintr’o existentă REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aerian depărtată. De aceia la dînsa, cea necontenit preocupată să afle o formă unor idei plutitoare şi unor sentimente schiţate ca dintr’o carte în altă carte, nece- sitatea pseudonimului, adecă, de fapt, a fiinţei celeilalte. A celei care ea trăia totuşi mai mult decît neceruta, aproape incomoda şi dureros stîngacea întrupare regală. Altfel la aceia care, şi atunci cînd se manifesta mai hotărît femeia şi cînd o nesfîrşită graţie nu putea fi împiedecată de a ieşi la iveală, pentru cîţiva aleşi, peste ce trebuia neapărat să se afirme, era o singură strălucită entitate umană, de împărătesc sunet curat şi prelung la orice atingere între aurul său neprefăcut şi neamestecat şi între realitate. Se puteau înşela asupra acestui neschimbat fond sufletesc oamenii din vremea mea care cu o deosebire numai de cîţiva ani sînt şi oamenii vrîstei sale, de şi ceia ce rămîne tînăr în sufletele noastre care nu pot fi jignite cu cuvîntul de scădere al «bătrîneţei» era la Dînsa şi, prin altă biruinţă a voinţii superbe, un decret domnesc de eternă frumuseţe. Puteau să cadă în această greşeală cînd priviau zglobiul chip de atît de mîndră fată care în frageda înflorire a celor şapte- sprezece ani ai ei era trimeasă de calculele politicei fără ca ea însăşi să-şi fi văzut dramul ales al vieţii într’o ţară pe care o totală ignoranţă, nespus de feri- cită, o lăsa să fie descoperită de ea însăşi. Cu bereta aşezată ştrengăreşte pe acel bogat păr de aur viu care a fost o minune a vremii, ea se uita cu clarii ochi de uimire bucuroasă asupra upei lumi în care s’ar fi zis că va aduce numai, ca atîtea alte duios de palide prin- cese, supuse soartei lor, nevinovăţie şi supunere. Aceiaşi oameni ai generaţiei pe care soarta o mătură inexorabil, dar cari, şi în osteneli şi în durere, înaintea visiunii unei apropiate desfaceri de ceiace simt, nu. doamna noastră m^ria şi mărturisirile sufletului ei III se dau biruiţi şi, cu mîndrie, sfidează marea nevoie umană, au trebuit, ca mine, să fie miraţi cînd, peste abia trei-patru ani, în aceleaşi vitrine ale ilustraţiilor mondiale care nu înfăţişau pe atunci chipurile abia spălate şi crispate încă de surprinderea biruinţii smulse prin revoluţie ale stăpînitorilor fără legitimitatea na- şterii sau a inteligenţii, un alt chip apărea, la care nu se puteau aştepta: pe aceiaşi blondă coamă, potrivită pentru a se revărsa -pe hlamida arhaicelor purpure, apăsa o coroană înflorită ca pe frescele înfăţişînd Doamne ctitoare ale Orientului dunărean şi un veş- mînt împrumutat Bizanţului mort acasă, dar nemu- ritor pe locurile depărtatei strămutări multiple, aco- peria admirabilul trup de proporţii elenice. Mirarea, în care se amesteca şi-o oarecare nemulţămire, căci pe atunci se credea că un ieratism necontenit controlat de cerinţele etichetei e neapărat pentru cine încorpo- rează suprema autoritate, nu era însă legitimă. La cei acum abia douăzeci de ani înfloriţi ai princesei Mary de Marea Bretanie, fiică de Mare Ducesă rusă, moştenitoare a sîngelui celor mai nobile dinastii, care acuma era urmaşa Măriei Voichiţa din mlada frumo- sului Radu şi mîndră soţie a lui Ştefan-cel-Mare, şi a Despinei lui Băsărabă-Vodă Neagoe, se desfăcea deplin, căutînd să facă pe toţi a înţelege că aceasta este ea, şi nu altfel, o atot stăpînitoare maiestate de naştere, întărită de voinţa ca totdeauna, şi supt cel mai frumos zîmbet care la dînsa era al ochilor de ne- sfîrşiri marine şi de înşelătoare seninătăţi ale cerului, ea să se impuie. Nu, cum se putea crede, jucăria cu formele cele mai ispititoare, pasiunea pentru decorurile care sub- jugă, urmărirea teatralelor efecte, ci reflexul imediat, spontaneu şi neapărat al unui suflet născut pentru IV REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Monarhie, chiar dacă sexul ei şi împrejurările vieţii şi ale ţării celei noi îi refusa sceptrul purtat de ea însăşi, pe numele şi pe răspunderea ei. Astfel de suflete, în tot ce fac şi în tot ce spun, nu se pot ascunde. Şi, cînd fac ceva, nu se pot supune cerinţelor speciale ale lucrului pe care au ajuns a-l face, dar pe care-1 pot schimba, îl pot sfărma şi răspinge, îl pot bagatelisa şi despreţui pentru ca, trecînd aiurea, cît de departe, în altă ocupaţie, să fie întocmai aceleaşi. Cînd se vedea trecînd domniţa cu pletele din basme ca şi lumina ireală a ochilor adînci, nu s’ar fi putut crede că, fără frămîntarea noastră cu viaţa care din durere dă şi mărgăritarele chemărilor literare, fără experienţa care ne face ea singură oameni, ci numai dintr’un minunat instinct şi dintr’o neînfrîntă misiune iniţială, această icoană însăşi a frumuseţii poetice va fi creatoare de frumos altfel decît prin fiecare privire, fiecare gest şi fiecare cuvînt pe care în mai multe limbi, care erau toate numai instrumente supuse în loc de alte posibilităţi de spontanee întruchipare, îl rostia cu aceiaşi siguranţă şi cu acelaşi inegalabil pi- toresc natural. Ştiau doar cîţiva, dar nu mulţi şi mai ales nu aceia cu cari-i plăcea să rîdă nebunatec în mare bucurie de a se simţi tînără şi binecuvîntată de toate darurile răs- pândite asupra sa, că o chinueşte în ceasurile de iso- lare cînd se simţia într’adevăr ea însăşi, nevoia de a face ceva dela sine. Şi iată că de-odată apărură pentru a merita falsele complimente ale figurilor artificiale dela Curte' imagini de irealitate florală, cătînd a birui în bogăţia şi avîntul lor ceea ce dădea natura însăşi în grădinile pe care, dela Sinaia şi Cotroceni la Balcic, cu «Coasta de argint» a visurilor veşnice, ea le-a înfăptuit şi le-a iubit aşa de mult, cerîndu-le, de un DOAMNA NOASTRĂ MARIA SI MĂRTURISIRILE SUFLETULUI EI V triumfător roşu de victorie şi încoronare, şi lîngă patul din urmă al regalităţii sale. înalţi crini fantastici în adîncul cărora zăceau capriciile neîngăduite de forme şi inspiraţiile interzise de protocol. Era în ele ceva din filtrul suprauman din care se îmbăta sufletul care se socotia că este, robit de toate ispitele vieţii ce i se în- chinau cu o îngenuncheiere. De aici, la scrisul de care nu s’au putut opri degetele albe care ştiau să ţie frîul cailor sălbateci făcîndu-i să i se plece cu iubire şi conducerea voinţelor omeneşti care nu odată şi-au recunoscut-o stăpînă, nu era decît un pas. L’a făcut ca un lucru firesc, fără stîngăcie şi fără pretenţie, fiind dela început ceea ce pînă la capăt trebuia să fie: o mărturisitoare a nebiruitei sale siguranţe de sine şi îndreptăţite minării. Nu putea fi vorba de o pregătire prin cultura lite- rară sistematică de care aşa de larg s’a împărtăşit înaintaşa regală cu care nicio silinţă din partea sa nu putea aduce o înţelegere, şi fie printr’o dreaptă echitate şi printr’o compătimire de sigur datorită. Cetirea celei plecate de-acasă la primul contact real cu cultura Apusului ca să ajungă într’un mediu de îngînări pă- săreşti, pe franţuzeşte, dacă nu în a ei englezească, era neîndestulătoare, fiind şi nedirijată, întru cît, de altfel, tînăra princesă era dispusă, şi pe acest teren, a primi o direcţie. Avea, între valorile secundare ale literaturii mai noi din Anglia preferinţile sale, şi, ferindu-se de despotismul spiritelor mari, al său, aşa de puternic, se odihnia în lectura, adesea întreruptă de nesfîrşitele visite, în mare parte plăcute prin ce aducea ea însăşi orişicui, în frunzărirea acelor romane de nimic ale vechii patrii în care singura coloare e pe copertă. Iar ea, deprinsă în toate a merge cu un pas sigur către ! VI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scop — şi, tînără încă, îmi cita într’o dedicaţie for- mula ca voinţa să nu-şi înceteze încordarea « pînă nu se atinge scopul» — nu admitea cîtuşi de puţin acea trudă a revenirilor şi refacerilor, a îngrijirilor de me- şter, a supunerii inspiraţiei faţă de cerinţa abstractă şi de impuneri metodice în care atîţia maeştri ai scri- sului închid literatura. A prinde momentul sufletesc în forma personal corespunzătoare, a o păstra vibrantă de viaţă şi ameţitoare de mireasmă, i se părea altă plăcere şi altă valoare de realisări expresive decît a cioplitorului de graiu care admiră, dar nu fără nouă îndoieli, ceea ce truda sa critică a putut face din lupta cu materialul presupus totdeauna rebel şi aşteptînd pe ceara sa, totuşi capabilă de a se înmuia, pecetea de foc a voinţii critice. Nu eu voiu fi acela care să nu dau dreptate scriitoarei care se revela astfel. Cu mîni uşoare de zină creatoare de lumi care atîrnă numai de freamătul lor misterios, ea se apucă să depene legenda. O luă de unde o ştiu că este oamenii obişnuiţi, cari o închid numai acolo. Din istoria adevărată ştia prea puţin şi nu s’a găsit, în vremea cînd sufletul e plastic, cine să i-o vrăjească altfel. Păstra dela dînsa numai cultul măreţiilor Monarhiei în sine şi adîncul respect, cultul însuşi al chemării regale. Ori de era vorba de împăraţii poveştilor din care se hrănesc şi cu care se mîngîie neamurile, ori de se deştepta amintirea puterii armate a Angliei, aceia a arhaicului ceremonial bizan- tino-mongol al Rusiei Ţarilor, unde se simţia os din osul dominatorilor de naţiuni cu mistică misiune, ea înţelegea aşa, pe această linie ceea ce pentru astfel de spirite n’are, cu sine, cronologie, localisare şi tablă de materii. Dar peste tot ce a fost şi poate fi se deschidea spaţiul nesfîrşit al imaginaţiei. In el a călătorit cu gîndul şi cu trupul. Un cal năs- drăvan ca aceia cu cari lua în piept zările noastre, şi astfel a ajuns a ne preţui şi iubi, era şi la îndemîna gîndul ei îndrăzneţ. Şi, la capăt, avea o singură părere de rău, reală şi adîncă: aceia că ria putut merge încă mai departe. Dela regii şi reginele unor fabule proprii, neîm- prumutate de nicăiri, înfăţişate în parfumuri de flori rare şi scînteieri de spade ucigaşe, ea a trecut la far- mecul însusi al tării în care fusese strămutată si căreia t* * în atîtea domenii i s’a dăruit întreagă, cerînd-o şi în- treagă pentru dînsa. In viaţa obişnuită de pînă la 1916 Romînia era onesta regiditate a regelui Carol, roman- ticele distracţii ale Carmen Sylvei, ridiculul miniştrilor sfătuitori şi hazul tinerilor curteni mergînd, cu uni- forma pe dînşii, în patru picioare pe scumpele covoare pentru a-i face plăcere şi, mai departe, un cerc de la- chei servili şi o vagă mulţime fără nume din care se pot culege, doar pentru tinereţa şi eleganţa lor, cîteva prietene. Acuma, cînd mîndria ei de învinsă în fireasca îndeplinire a datoriei sale se lovia cu mintea de graniţa baionetelor învingătoare, lumea interzisă învie cu o putere extraordinară în durerea pribegiei şi isolării prin laşitate, nerecunoştinţi şi miserie. Şi în Ţara Mea, pecetluită cu o nespusă apăsare de iubitoare voinţă, făcătoarea de vieţi pe firul închipuirii creă cea mai frumoasă legendă ce s’a făcut din notele fundamentale, adînc vibrante, ale ţării noastre şi poporului nostru. O mistică sacră se desfăcea pentru dînsa din dure- roasele amintiri şi dii^ speranţele îndărătnice. Esenţa ei o adusese de acasă. Crescută într’un protestantism oficial fără care nu poate fi cineva membru al dinastiei englese, dar avînd înainte ortodoxia slavă a unei mame care nu-şi închinase legea înaintea situaţiei celei nouă, VIII REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ea avea dela început o profundă religie proprie în care-şi căuta îndemnurile cele mai puternice şi mîngîieFile cele mai mari. Pe lîngă şi peste dînsa durerea anilor de încercare, pasiunea eroică a luptei duse pînă la capăt au adîncit simbolul în care singur toate ale vieţii pot să aibă o împăcare şi să afle un înţeles. • Cu gîndul spre dînsul, aceia care zi de zi în neapă- ratele ei însemnări era obişnuită a i se mărturisi, cu ce făcea însăşi şi cu ce judeca din fapta altora, totdea- una cu criteriu moral pentru a condamna şi cu orizont uman ca să poată să şi ierte, a închis ea aceşti ochi capabili să prindă în orice clipă, elaborîndu-1 în mi- stică pricepere, o lume întreagă. Şi generaţiile ce vor veni, acelea care, înţelegînd deplin, vor fi capabile să admire mai mult, nu vor putea s’o vadă altfel decît după scrisul ei singur, — căci visiunea magnifică nu vor fi avut-o ca noi, în veşmîntul de purpură şi aur al legendei, iar, în ochii cari nu se pot uita cu una din acele sclipiri care, strîngînd lumina toată, luminează cu dînsa zările imense ce se pierd în infinitul supre- mului mister. N. IORGA CHARTRES ŞI SIMBOLUL SĂU N’am făcut încă lungul pelerinaj, a cărui nostalgie Peguy a dat-o atâtor oameni din timpul meu. Poate că a merge fără nici un efort spre aceste înalte locuri ale Spiritului, înseamnă a primi să nu le înţelegi pe deplin. Nici în automobil şi nici călare n’ar trebui să urci colina La Salette, ci cu piciorul, greu, iar ultimele trepte în genunchi, aşa cum le urcă penitenţii cu inima curată. Va trebui ca acest pelerinaj, la care unii se gândesc de pe acum, şi care, la sfârşitul unui război atroce, va întruni la Saint Jacques de Compostella fraţi ce sunt astăzi despărţiţi şi Francezi ce se vor fi rugat pentru ei toţi, va trebui ca acest pelerinaj să se îndeplinească după toate tradiţiunile medievale, de-a-lungul aceluiaşi drum care a tras pe pământul celor două ţinuturi o linie mărginită de basilici. Dar trebue să ne resemnăm la slăbiciunea noastră, la con- fortabila noastră mizerie. Cel puţin am văzut, fără îndoială de douăzeci de ori, înălţându-se pe orizontul rectilin «săgeata fără păcat şi care nu poate greşi » x) şi, de asemeni, venind pe alt drum, am văzut catedrala aşezând pe case, pe colină şi pe paşnicele transparenţe ale râului Eure, perfecta sa formă, pe care o încon- joară o ceaţă franceză. Sensul se schimbă după drumul pe care vii: trenul şi automobilul nu te fac să descoperi dintr’o dată un Chartres identic. Şoseaua străbate în linie dreaptă platoul. Ea a trecut prin Versailles şi Rambouillet, culegând acolo amintiri de istorie. Dar repede a părut că se desinteresează de oameni. Abia dacă din când în când un sat lung şi scund, o fermă mare, pătrată şi x) « La flfeche irreparable et qui ne peut faillir.» 1* 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ferecată în ea însăşi, părea că-i atrage luarea aminte. Şi totuşi n’a făcut nici un ocol, spre a le fi de folos. Ea merge drept înainte, ştiind bine încotro, grăbită parcă sl-şi atingi ţinta. Platoul e şi el în totul monoton. La mari distanţe, o biată ceată de fagi îşi dă silinţa să sugereze o idee de pădure ? Pretutindeni sunt brazde, pământ muncit, clăi şi stoguri ce se înroşesc la soare, aşteptând venirea treerătoarelor. Din această fecundă imensitate se ridică încet săgeţile tur- lelor. La început, nu îndrăzneşti să le recunoşti. Poate că nu e decât un par, poate că nu e decât o tulpină subţire, abia mai înaltă decât o tulpină de grâu. încetul cu încetul, ele se înalţă, dar în aşa fel încât din întregul oraş, care se află mult mai în vale, din întreaga catedrală, nu le vezi decât pe ele. Aşa le-a văzut ivindu-se Peguy, soldatul pelerin, după cele trei zile de marş, cărora le datorăm poemul său fără îndoială cel mai sfâşietor. Singure pe ţărâna goală, ieşite parcă din pământ, creaţiune ce pare a nu fi luat nimic dela om, ci o fi fost născută aici, pe acest orizont, sub acest cer uşor aburit, ca o afirmare peremptorie a Divinului. Şi fiindcă, o dată ajuns, abia intrat în oraş, pierzi din vedere catedrala, pentru a o descoperi la cincizeci de paşi de tine, masivă şi înaltă, la capătul micilor uliţe ce dau în marea piaţă rotundă, unde te opreşti în piaţa liniştită de unde o vei admira, s’ar părea că însuşi acest lucru, acest contrast, această neaşteptată apariţie, contribue a-i da straniul său caracter de operă cu totul spontană, izvorîtă din pământ, pe urma unui pas de înger. Cu totul alta îi este înfăţişarea, când vii de jos. Atunci oraşul, clădit în coasta platoului, nu poate fi despărţit de opera care îl încoronează şi îl întregeşte. E un foarte vechi oraş, se vede bine. Are încă unele case încântătoare care se înclină puţin, dar nu se gândesc să cadă. Străzile lui poartă încă nume pe care o edi- litate inteligentă le-a salvat: strada Ane-Rez n’a devenit strada Camille Pelletan şi nici strada Pelican n’a devenit Waldeck- Rousseau. Meterezele oraşului, la marginea râului, sunt încă aşa cum se văd în gravurile vechi. Turnul Guillaume îşi păstrează mereu poarta. A rămas încă Scroafa care toarce şi Somonul1) pe faţada a două case. Abia dacă unele cartiere, din vecinătatea bu- *) ♦ La Truie qui file et le Saumon *. CHARTRES ŞI SIMBOLUL SĂU *45 levardelor cu automobile, au fost modificate, ca acea încântă- toare piaţă mică a colegiului Saint-Pierre, a cărei poezie a fost micşorată prin doborîrea arborilor, dar căreia solida zidărie a Bisericii îi păstrează încă multă nobleţă. In această cetate medievală, e aşezată catedrala. Urcând stră- zile înclinate, scările şi mai înclinate, poţi să nu o pierzi din ve- dere. Ea este într’adevăr încoronarea întregului. Acoperişurile se ierarhizează ca nişte trepte, pentru a-i servi de postament; alte turle par ici colo că le anunţă şi le făgăduesc pe ale ei. Iar ea, deasupra acestei mase, conştientă de măreţia şi echilibrul ei, este cu adevărat semnul, împlinirea acestei făgăduieli. Astfel, îşi regăseşte întreg caracterul ei uman. Ea este, într’adevăr, opera întregului oraş şi a tuturor acestor sate apropiate şi înde- părtate, care, prin pomană şi muncă, s’au întovărăşit la această trudă grandioasă, operă a întregii provincii şi a întregului regat, ale căror popoare şi regi au pus mână de la mână pentru a o ridica. La capătul bisericii, la adăpostul zidurilor corului, este o mică piaţă suspendată. De pe zidurile ce o împrejmue, se vede tot oraşul. Câţiva frumoşi arbori aduc aici o notă de blândeţe. Aici, dominând acoperişurile sub care trăesc, cugetă şi muncesc din toate timpurile generaţii, şi privind, dincolo de vale, linia ro- tundă a platoului ce fuge spre orizont, aici trebue să înţelegi cum se unesc aceste două semne: semnul pe care omul îl în- dreaptă spre Dumnezeu prin opera sa şi cel prin care Dumnezeu, prin întreaga natură, îi răspunde. # # # Nu înseamnă că abuzăm de simbol, spunând că Chartres este catedrala, şi aproape nimic altceva. Aşa se întâmplă cu cele mai multe din aceste oraşe din inima Franţei, care îşi înalţă spre cer rugăciunea înaltelor bolţi: Reims, Amiens, Laon, Beauvais. Fiecare din aceste biserici deşteaptă în noi o imagine, o temă de meditaţie: la Reims, mândria mutilată si renăscută a unei înfloriri de sculpturi perfecte; la Amiens, echilibrul marii faţade, unde elanul către înalt nici nu e exagerat, dar nici nu se stăpâneşte prea mult; la Beauvais, tentativa supraomenească a bolţilor celor mai îndrăzneţe, mărturie neîmplinită a unei rugăciuni aproape fără măsură; la Laon, în sfârşit, catedrala stranie, document al trudei, • 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ridicată pe înalta colină, nesiguăr încă de formele ei, dar sigură de certitudinea ei spirituală. Totuşi Chartres este toate acestea şi ceva mai mult. Atracţia pe care a exercitat-o asupra atâtor pelerini care, prin cărţile lor, au vrut să dea o mărturie de emoţie, depăşeşte cadrul simplei admiraţii. Mai disparată decât celelalte şi totuşi mai mişcătoare, s’ar zice că faptul de a fi fost prima catedrală în noul stil, de a fi fost o legătură istorică între roman şi gotic, materializează şi mai mult acest sens de a constitui o verigă de fidelitate între ge- neraţii. Câţi au venit să ceară bolţilor ei un adăpost pentru medi- taţia în care sufletul se descopere ca în ziua de apoi: Huysmans, Peguy, Psichari, mai de curând Rene Schwob; poate însă că nici unul nu a desprins mai bine adâncul simbol decât Henry Adams, american, prieten al pământului nostru, care făcuse din catedrală protectoarea lui, iar din Fecioară purtătoarea lui de cuvânt. Vedea în ea un fel de antidot împotriva exceselor unei lumi fascinate de maşină — de dinam, spunea el — şi care pare ameţita de prăpăstii fără fund. Puterea spiritului care a făcut să se înalţe zidurile grandioase ale catedralei nu ia nimic din legile econo- mice, care se zice că ar conduce lumea. Şi întrebarea lui rămâne mereu a noastră: «Epoca dinamului este oare capabilă să ceara o catedrală ca aceea dela Chartres ? Această mărturie a spiritului în piatră, această afirmare a ceea ce este economic, inutil şi spi- ritual indispensabil, ce rol mai poate juca pentru noi ?» El răspundea printr’un act de speranţă, oarecum în felul scumpului nostru Peguy... Monument de artă, dar care întrece arta, iată ce e Chartres. In alte părţi, arta se afirmă: parcă ne înfruntă, parcă se înfumu- rează; atâtea din capodoperele Renaşterii sunt puţin viciate în rădăcinile lor spirituale de acest orgoliu, de această secretă re- voltă demiurgică. Aici arta întreagă este supusă şi rugătoare. Nimic mai izbitor în acest sens decât Portalul Regal. Marile figuri pot să pară prea încremenite, iar cele mici poate puţin prea agitate; unii pretind chiar că expresia reculeasă, atât de total spirituală, ce se citeşte pe feţele acestor statui, nu este decât semnul unei tehnici insuficiente. Dar să le privim mai de departe; să consi- derăm totul, în ansamblu. Luaţi un singur personaj şi veţi fi CHARTRES Şl SIMBOLUL SĂU 247 lăsat un gol. Şi de asemeni nimic cu gândul n’aţi putea adăoga, care să nu fie de prisos. Fiindcă armonia este de ordine spirituală. Tripla inspiraţie a celor trei porţi, inspiraţia de neuitat a coloa- nelor şi a figurilor, totul se ordonează în jurul unei realităţi, rea- litatea lui Christ. Venirea ei, venirea Lui printre oameni, o anunţă putemicile figuri încremenite într’o nemişcare seculară. Exi- stenţa Lui o istorisesc coloanele. Cele trei porţi spun cele trei momente ale misterului lui Christos: momentul venirii printre noi; al înălţării la cer, când se întoarce în eternitatea transcen- dentă; momentul, în sfârşit — pe poarta centrală—când, în plină majestate, El priveşte lumea şi pe oameni, aşa cum o va face în ziua judecăţii. Această profundă unitate spirituală a întregului monument, mult mai evidentă aici decât în orice altă catedrală, îi asigură bisericii din Chartres valoarea ei de mărturie irecuzabilă, de uni- citate în absolut. Acelaşi lucru se poate spune despre vitralii, aceste vitralii în care Huysmans a subliniat atât de bine că ceea ce ne-ar părea un joc perfect, de o estetică subtilă, este nu numai atât, dar mult mai mult: o mărturie, ordonată în cele mai pro- funde afirmări ale sale de o simbolică esenţială. Putem avea sen- timentul aproape fizic al acestui lucru, dacă ne reculegem în ga- leria circulară ce înconjoară strana, sau, şi mai bine, la intrarea ei dreaptă, foarte, aproape de acea Vierge de laBelle Verri£re. Nu e posibil, o simţim prea bine, ca acest echilibru al vitraliilor din transept şi al celor din strană, ca acest joc complex de lurfnnă, de clar-obscururi şi de umbre, în trecerea circulară a coloanelor, să aibă numai un sens estetic. Aici, ca şi în Portalul Regal, simţim direct mărturia Spiritului. O simţim de asemeni, mai e oare nevoie să o spunem ? (oricât am fi de departe de izvorul ce ne-o aduce) o simţim când pe Acropole ne uităm la acea clădire mică, roşcată, perfectă în nuditatea ei mutilată, care este Partenonul. # * * Dar aici, la Chartres, această mărturie a spiritului este cu adevărat a noastră. In faţa marilor monuemnte ale antichităţii păgâne, o simţim de asemeni, doar aşa cum simţi o prezenţă ce rămâne străină. O înţelegi cu simpatia, cu istoria, cu inteligenţa, dar nu cu sângele. Ceea ce ne leagă de Chartres este cu totul REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 248 deosebit. Mărturia aceasta a fost într’adevăr adusă de poporul nostru: s’a născut din cel mai adânc pământ al său, din ţărâna sa cea mai autentică. Ea este întruparea în piatră a acelei legături străvechi ce s’a stabilit între religia lui Christos şi acest popor, pe care l-a botezat sângele martirilor noştri francezi. «Popor născocitor al catedralei», spunea Dumnezeu prin pana lui Peguy, adresându-se Francezilor. Aceasta este semnificaţia profundă: o fidelitate în care fiecare din noi se poate regăsi pe sine. Vechiul sânge ţărănesc ce curge în vinele noastre, ale tuturor, — căci de de- parte sau de aproape, noi coborîm cu toţi din aceşti ţărani care de mii de ani, au muncit solul acesta, — acest vechi sânge se re- cunoaşte în mărturia catedralei. Gândiţi-vă cum ia naştere! O generaţie a fost de ajuns pentru a o ridica. In douăzeci şi cinci de ani, biserica a prins formă, a răsărit din pământ din voinţa omului; nu este încă desigur ter- minată, dar este. Şi poate că nu un simbol deşert vrea ca la sfinţirea ei să fi fost de faţă cel mai creştin dintre regii noştri, Ludovic cel Sfânt. Dar oare lucrurîîe se vor opri aici ? Ar fi să nu cunoaştem răbdarea străveche. Biserica va creşte mereu, va primi adăogiri, altare. Trebuia să aibă nouă clopotniţe ! Şi pe urmă, iată că această răbdare e pusă la încercare. De nenumărate ori focul vine să ame- ninţe capodopera. Un incendiu dela începutul secolului al XVI-lea era cât pe-aci să nu mai cruţe nimic. Până şi- clopotele s’au topit atunci de căldură flăcărilor. Dar de fiece dată, mâini cre- dincioase reiau opera şi o repun în bună stare. Catedrala trăieşte din viaţa oamenilor, în afară de timp şi totuşi pe de-a-întregul înrădăcinată în existenţi pieritoare a unei mulţimi reînnoite din secol în secol. Cât de mult mă mişcă gândul că aceste vechi fidelităţi îşi adâncesc rădăcina lor într’un pământ mai bătrân decât cel cre- ştin ! Tn această legendă care vrea ca pe locul unde se înalţă astăzi biserica, să fi fost găsită foarte vechea statuă a «Fecioarei ce va trebui să dea naştere » — dar de ce spun legendă, când e adevărat ca istoria însăsi! — eu văd încă un semn al acestei durate care » i-a unit pe oameni într’o aşteptare şi o speranţă, pe care creşti- nismul a acoperit-o, aşa cum o raclă acopere o relicvă — această amintire păgână, iată că exaltă în noi ceva straniu de adânc ! Este acelaşi lucru indefinisabil ce bate în sufletul nostru în faţa gra- CHARTRES ŞI SIMBOLUL SĂU 249 vurilor prodigioase şi a marilor pietre. Unii istorici ai religiilor cred că triumfă, făcându-ne să observăm că numeroase obiceiuri creştine, solid împlântate în tradiţiile noastre, sunt de origine anterioară creştinismului si că creştinismul n’a făcut altceva decât » > > să le schimbe numele şi simbolul. Departe de a ne scandaliza, această revelaţie este nesfârşit de consolatoare. Pentru un creştin care ţine seama de fidelitatea sa faţă de lunga filiaţiune a oame- nilor de bună voinţă, este mereu ceva neliniştitor în soarta re- zervată drepţilor ce s’au născut înainte de Christos. Dar că făgă- duiala s’a manifestat în fapte, fie chiar fără voia oamenilor, că Sybila, cum spune psalmul, şi-a unit prorocirea cu a lui David, şi că Fecioara din Chartres continuă şi împlineşte pe unica fe- cioară păgână, nu putem vedea aici decât un izvor de bucurie, afirmaţia profundă a unei imense fraternităţi. Astfel în biserica întunecată, în care coboară noaptea, păcă- tosul care sunt eu se simte cu o sfâşietoare blândeţe unul printre alţii, în aceste mulţimi frăţeşti ce au trecut din veac în veac sub aceste bolţi, şi în mulţimile ce vor trece mâine. Ultimele raze ale apusului au părăsit roza dela Sud, iluminându-i roşul şi galbenul admirabil. Alte nopţi au coborît asemănătoare între aceste ziduri, altele vor mai coborî. Tăcerea care mă primeşte a fost şi va fi. E o mare mângâiere să simţi această unanimitate de prezenţe ne- văzute, în aceeaşi speranţă şi aceeaşi părăsire, să ştii că nu eşti decât o credinţă ce se adaugă altor credinţe şi nu-şi capătă va- loarea decât prin faptul că vine pe urma unei lungi eredităţi şi la temelia unei şi mai lungi moşteniri şi poate că tocmai această lentă acumulare de rugăciuni, această îngrămădire tăcută de spe- ranţe este ceea ce dă acestor bolţi perfecte o şi mai mare perfec- ţiune, iar acestor vitralii o inexplicabilă perfecţiune, căci omul, când nu mai ştie cum să le numească, cunoaşte totuşi în inima sa sensul acestor străvechi fidelităţi şi singur, în sufletul lui, le as- cultă vocea interioară1). DANIEL ROPS 1) Acest articol a fost scris anume pentru «Revista Fundaţiilor Regale. » TEATRUL FRANCEZ CONTEMPORAN Acum vreo zece ani, o mare revistă străină solicita o privire de ansamblu asupra artei dramatice în Franţa, d-lui Henry Bidou, uni dintre puţinele minţi din lumea teatrală capabilă să se ridice la înălţimea ideilor generale. D. Henri Bidou răspunse că arta dramatică luase, până atunci, ca obiect al studiilor ei, conflictele şi sufletele indivizilor, şi i se părea că marea noutate se ivea în şcoala pe care d. Jules Romains încerca să o întemeieze, sub nu- mele de unanimism. De acum înainte, arta se va strădui să depă- şească studiul individului, încercând să pătrundă şi să traducă sentimentele colective care entuziasmează mulţimea, regiune încă virgină pentru artă. • In acea epocă, se puteau deosebi în teatru trei tendinţe: şcoala unanimistă a d-lui J. Romains; şcoala zisă a tăcerii; şcoalele în- gemănate ale fanteziei şi cinismului. Şcoala unanimistă ar fi putut să ia şi mai mult avânt, dacă d. J. Romains ar fi continuat să închine artei dramatice viguroasa sa activitate. S’a dedat însă altor preocupări, şi unanimismul nu este astăzi decât o amintire. Studiul sentimentului colectiv nu preocupă pe autori. Pe scurt, se poate spune că autorii nu au urmat acest drum, ci l-au ocolit mai degrabă, după cum voi arăta îndată. Şcoala tăcerii şi şcoala îndoită a fanteziei şi a cinismului co- respund la două date eterne ale oricărei literaturi din toate tim- purile. Şcoala tăcerii reprezenta curentul clasic. In acel timp, lumea trăia în spiritul războiului gata să izbucnească; acesta dove- dise necesitatea virtuţilor care, în ordin spiritual, corespund elementelor unei arte clasice. Inconvenientele sentimentului per- sonal exaltat fuseseră încercate. La modă erau virtuţile sau, mai TEATRUL FRANCEZ CONTEMPORAN 251 bine zis, clişeele disciplinei, ale punerii la Ioc, ale imaginaţiei rân- duite, ale artei sobre şi discrete. Şcoala tăcerii reprezenta această ten- dinţă în teatru şi pretindea să reacţioneze împotriva exceselor falsu- lui lirism moştenit dela ultimii romantici de Henry Bataille. Şeful şi teoreticianul ei, d. Jean-Jacques Bernard, observa că, în desfă- şurarea obişnuită a vieţii, rare ori lucrurile mari sunt spuse cu cuvinte mari. In clipele tragice, de obicsi nu se ţipă, şi rareori lumea se analizează sau se explică. Aproape totdeauna, oamenii de rând nu-şi explică actele, căci de abia sunt în stare să şi le explice lor înşişi. Iar în momentele hotărîtoare tac, şi restul timpului nu se înţeleg. Necesitatea de a mă exprima pe scurt mă obligă să adaog, în câteva cuvinte, că această şcoală nu a putut dura, înainte de toate, dintr’un motiv major. O artă clasică este o artă ordonată, şi, ca atare, nu poate fi decât expresia unei epoci ordonate. Acesta n’a fost cazul. Neputând fi hrănită de o sevă naturală, şcoala tăcerii s’a înăsprit în teorie, iar în loc să dea realitatea unei arte clasice, nu a reuşit să-i exprime decât voinţa, ceea ce con- stitue tocmai trăsătura caracteristică a unei arte pseudo-clasice. Adăogăm, tot pe scurt, că trebue să alăturăm acestei erori, opera unui scriitor de imaginaţie seacă, d. P. Geraldy, şi aceea a unui retor prolix, d. P. Raynal. Acesta din urmă aducea în pseudo-clasic temperamentul unui romantic. De obicei, acest temperament se acomodează cu mai multă uşurinţă cu ceea ce unii au vrut să numească şcoala fante- t» » ziei. Câţiva scriitori tineri au crezut că este cu putinţă să defor- meze realitatea cu precugetare şi să compună o fantezie poetică la comandă. Eroare pe atât de completă pe cât de posibilă. Fan- tezia este un har care purcede încă dela naştere. Ea*e atât de subtilă, atât de delicată, de vreme ce este. fantezie, încât este suficient să te aşezi la masă, declarând: «voi fi fantezist», ca ea să dispară numaidecât. Fantezia era prezentată şi ca un procedeu de a evada din rea- litate. Tinerii care intrau în viaţă găseau o lume de fier la vârsta tuturor iluziilor şi tuturor nădejdilor. Nimic nu răneşte mai pu- ternic o inimă sensibilă decât spectacolul răului şi al nedreptăţii. Noii veniţi care aveau 25 de ani, în jurul lui 1930, se simţeau cu atât mai răniţi cu cât erau mai generoşi. Din pudoare, voiau REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să-şi ascundă rana; şi astfel au afectat un cinism, care nu era decât o formă răsturnată a durerii şi, de cele mai multe ori, a timidităţii lor. Acestea sunt elementele, izvoarele faptelor noi în teatrul modern. Unanimism, tăcere, fantezie, cinism, nici un curent nu s’a pierdut. Şcoala tăcerii pretindea să suprime, în numele artei clasice, explicaţiile pe şleau: ce este arta maeştrilor noştri, recenţi sau tineri, d. Mauriac, d. Passeur, d. Salacrou, d. Arnouilh ? Ten- dinţa de a înfăţişa ceea ce era încă necunoscut în sufletul omenesc, dat fiind că era vorba de inconştient. Astfel va trebui calificată arta dramatică a timpului nostru, iar originalitatea şi aportul ei constă tocmai în ceea ce este ciudat şi nou în teatrul epocii noastre: teatrul inconştientului. Trebue să notăm că unanimismul, care pretindea să substitue studiul sentimentului colectiv aceluia al sentimentului indivi- dual, era deja un fel de a ataca inconştientul; şi poate că unani- mismul nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dacă se va ajunge să se creeze ceva viabil în acest teatru al maselor, care până acum n’a inspirat decât lucrări sărace sau proaste. Un proverb gre- cesc spune doar că arta e lungă şi viaţa scurtă. Trebue să înglobăm în teatrul inconştientului şi ciudatele studii patologice ale unui autor ca d. Lenormand. In sfârşit, este cu neputinţă să scoatem în evidenţă, în cadrul unui studiu atât de rezumativ, reţeaua de fire care constitue o urzeală atât de deasă între tânăra noastră artă dramatică şi diferitele jocuri intelectuale, pe care nu le putem decât enumera sub numele lor mai mult sau mai puţin barbare; fie că este vorba de introspecţia lui Marcel Proust, de freudism, de pirandellism, de problemele refulării sau ale personîlităţii dedublate, din toate părţile încălcăm zona în- tunecoasă şi imensă a inconştientului. Meritul tinerilor scriitori francezi este de a fi plimbat prin ele, limpezimea spiritului no- stru asemenea unor lumini în fundul unui puţ. înainte de a ajunge la tinerii scriitori originali, trebue cel puţin să aşezăm la locul lor pe autorii dinainte de război care au continuat să-şi exercite arta sau autoritatea. In rândul întâi, d. Paul Claudel, pe care fanaticii săi îl consi- deră ca pe unul din marile genii ale artei dramatice, necunoscut publicului, şi care este comparat cu Eschyle. Scriitor nedesci- TEATRUL FRANCEZ CONTEMPORAN 253 frabil, la care se împletesc lepădarea creştinească de lume şi va- nitatea omului de litere, inspiraţia şi intenţiile măreţe cu prostul gust, credinţa cea mai înaltă şi literatura cea mai îndoielnică, d. Paul Claudel aparţine trecutului şi declară că a fugit de opera sa, iar acum nu face decât «să dialogheze cu Dumnezeu ». Racine, nu, Eschyle, nu ne vine a crede, poate că Lucain sau Brebeuf, de care Boileau, precedând posteritatea, spunea că străluceşte, câteodată, în zgomotul violent pe care-1 produce. Cu atât mai mult aparţine trecutului d. Henry Bernstein, ale cărui lucrări, scrise cu meşteşug, nu aduc nimic nou în arta dramatică. D. Sacha Guitry aduce un talent fermecător, care a fost comparat cu acela al micilor maeştri ai veacului al XVIII-lea. Poate că, în lucrările lui trecătoare, viitorul va căuta cele mai bune picturi de moravuri ale epocii noastre, aşa cum le căutăm noi la un Dan- court. In micile lui opere, care se trec prea repede, se găsesc frag- mente desăvârşite de o artă variată, mlădioasă, delicioasă. In roman, d. Franpois Mauriac a ajuns la rang de maestru, iar acum, la vârsta de cincizeci de ani, îşi face debutul în teatru, dând «Asmodee » la Comedia Franceză. Fără ca d. Mauriac să fi fost comparat cu Moliere, «Asmodee » a fost totuşi asemuită cu « Tartufe ». Se poate, şi, ca atare, să reluăm şi noi comparaţia, ca să scoatem în evidenţă deosebirile. Tartufe ştie ce vrea, ştie, o spune şi o face pe faţă. Vrea să-l înşele pe Orgon, să o seducă pe Elvire, să pue mâna pe moştenire şi pe casă. Nimic mai puţin inconştient. Blaise Couture, personajul principal din «Asmodee », nu ştie ce vrea. Să o domine pe d-na de Barthas, se poate, dar de ce, până unde? E cuprins şi târît de demoni. Omul nu săvârşeşte niciodată răul, spune Pascal, atât de deplin, nici atât de conştiin- cios, decât când îl face cu conştiinţă. In felul acesta, Couture nu este un om rău, ci un nenorocit. E chinuit. Emmanuele de Barthas şi el vorbesc parcă ar fi îngerul alb şi îngerul negru. Trebue subliniată trăsătura capitală: e o discuţie surdă, înnăbuşită, fără violenţă, nici ţipete (şcoala tăcerii). In piesele moderne, nu se mai ucide, nu se mai trage cu revolverul. Eroii au la îndemână metode mult mai discrete şi mai sigure pentru a face pe alţii să sufere şi pentru ca ei înşişi să sufere. Un personaj scapă acestei definiţii: «L’Acheteuse» de d. 254 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Passeur. De asemenea am crezut totdeauna că ultimul act din « L’Acheteuse » este ratat. Ultimele acte ale d-lui Passeur sunt adesea ratate. In parte, pentrucă lucrează prea iute, în parte, trebue să subliniem, pen- trucă nu ştie să-şi încheie piesele. De altminteri, trebue să spunem că pune în ele probleme insolubile. Astfel, a refăcut ultimul act din « L’Acheteuse », de mai multe ori acela din « Pas encore », şi este atât de puţin sigur de desnodămintele sale, încât a refăcut o dată ultimul act din « Dieu sait pourquoi», astfel că una din versiuni se petrece în zilele noastre, iar alta sub Ludovic al XlV-lea. Desigur că asemenea decalaj denotă oarecare nesiguranţă. D. Passeur, om şi spirit onest, cinic prin atitudine şi prin timiditate, a ales prin instinct şi prin înzestrare o zonă care nu-i aparţine decât lui, care n’a fost niciodată desţelenită, niciodată exploatată. Criticii spun că există o lume passeuriană ca o a patra dimensiune a spaţiului. A fost cel dintâi dintre autorii dramatici care a scris un teatru al cruzimii. Teatrul cel mai negru al artei franceze, acela al lui Crebillon, nu are ca resort cruzimea, ci groaza, ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru. Rodogune a lui Comeille este atroce, feroce, dar nu are gustul cruzimii. Ar putea să fie, desigur, făpturi crude şi în Ra- cine, omul care din toate timpurile a cunoscut cel mai bine su- fletul omenesc. Mithridate poate să fie crud, şi mai crudă încă Eryphile, căreia nu i-ar displăcea ca un învingător să-şi exercite cruzimea asupră-i. Dar acestea nu sunt decât umbre. In schimb, d. Passeur a dus pentru întâia oară la lumină făpturile mizerabile cărora le place răul pe care-1 pricinuesc altora sau pe care îl în- dură. In această privinţă, « Les Tricheurs » sau « Le Temoin » oferă un sunet îndoit, fără îndoială, însă cu desăvârşire nou. Cu câţiva ani mai tânăr decât d. Passeur, d. Salacrou aduce un fel de geniu încă înnăbuşit de propria sa abundenţă, neputându-se opri să puie într’o singură piesă o materie atât de bogată că ar ajunge să alimenteze trei, ca în « Un homme comme les autres ». Pe măsură ce se maturizează, îşi mânueşte mai bine arta; s’a văzut proba când a refăcut, după câţiva ani, o piesă intitulată «Atlas Hotel », pe care a îmbunătăţit-o modificând-o astfel, încât a ajuns o lucrare de mâna întâia, pe care eşti tentat s’o intitulezi o capodoperă. El are darul de a scrie fraze în trăsături de foc care TEATRUL FRANCEZ CONTEMPORAN 355 se întipăresc în suflet. Foarte original, nu datorează nimănui nimic, mai ales şcoalelor aventuroase. «Atlas Hotel» este un studiu de caracter de tip clasic. « L’Inconnue d’Arras » un circuit în ireal, dela dramă până la şarjă. Este autorul care scapă în gradul cel mai înalt influenţei curentelor, a şcoalelor. Dimpotrivă, mai puţin vârstnicul Anouilh este uşor de reperat şi clasificat, ceea ce nu vrea să spună că autorul piesei « Sauvage » nu ar fi deloc original. Numai că ne dăm seama limpede că, dacă d. Anouilh afectează cinismul, este pentrucă a suferit de pe urma unei lumi care răneşte tinerele inimi sensibile; şi, în ceea ce-1 priveşte, suntem siguri că toate categoriile inconştientului şi ale personalităţii dedublate îi sunt aplicabile: unul din eroii săi este un prizonier pe care captivitatea îl transformă în alt om, fără ca el să-şi dea seama, altul un combatant care a pierdut memoria în război. Dacă la aceasta adăogăm o ostilitate vie împotriva con- venţiunilor sociale şi morale, am ajuns la trăsăturile tânărului francez desabuzat pentrucă, prin desordine, i s’au prăpădit toate roadele unei păci atât de scump plătite şi atât de ameninţate. Acesta este şi cazul unui combatant care şi-a pierdut con- ştiinţa îri război, care a inspirat prima lucrare dramatică a d-lui Giraudoux, « Siegfried ». Elev al Şcoalei Normale Superioare, d. Giraudoux a abordat târziu teatrul, în care a manifestat, la în- ceput, voinţa de a face figură de autor clasic, prin înseşi subiectele lucrărilor sale, pe care le-a ales, înadins, cât se poate mai imper- sonale. O singură dată după «Siegfried», a tratat un subiect inventat de el, acela din «Intermezzo ». In toată opera sa, reia, de altminteri, temele cele mai generale şi cele mai mult tratate: «Amphytrion», «Judith», «La Guerre de Troie», «Electre»; după cum adaptează « Tessa » după o lucrare străină, astfel cum Corneille lua «Le Cid» şi «Le Menteurt> din literatura spaniolă. Prin aceasta, d. Giraudoux subliniază că originalitatea nu constă în invenţia subiectului, ci în folosul pe care autorul îl trage din materia veşnic omenească şi poetică. D. Giraudoux a trezit multă admiraţie, mai ales în rândul tinerei critici, care salută în opera lui, reîntoarcerea la «teatrul scris », reluând şi parafrazând cugetarea lui Sainte-Beuve: « Nimic nu trăieşte decât prin stil ». Critica tânără compară cu predilecţie acţiunea şi influenţa d-lui- Giraudoux cu acelea ale lui Seneca, observând că dacă tragediile 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE retorului hispanic nu au fost deloc jucate, nu e mai puţin adevărat că sunt lucrările dramatice care au exercitat, de-a-lungul veacu- rilor, influenţa cea mai puternică, cea mai largă, cea mai durabilă, dat fiind că tocmai pe Seneca îl regăsim la izvorul inspiraţiei dra- maturgilor spanioli, a Englezilor din epoca elisabetiană şi a Fran- cezilor din timpul lui Corneille. Astfel, tânăra criti că vede în d. Giraudoux pe autorul cel mai original al epocii noastre, acela care dă drumul izvoarelor adevă- ratei arte dramatice, care o eliberează de convenţii, care o readuce la adevărata ei menire, care este, înainte de toate, o misiune lite- rară. El restaurează pe scenă poezia, stilul, elocinţa, spiritul mo- ralistului. Nu ne putem îndoi că nu se înnoeşte, în măsura în care descătuşează de convenţiune, piesa articulată după reguli fixe. Căci această artă grea nu are imitatori, iar influenţa ei nu este imediată. Astfel, prin supleţa sa şi completa libertate a in- venţiei sale poetice, d. Giraudoux aduce ceea ce este mai original, mai nou şi probabil mai plin de viitor în arta teatrală. Ce lucruri noi se pot spune de şase mii de ani, de când există omul ? se întreba La Bruyere. Talentul va şti totdeauna să răspundă afir- mativ acestei probleme eterne. x) LUCIEN DUBECH *) Acest studiu a fost scris anume pentru «Revista Fundaţiilor Regale ». CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU i Se perindase lume multă pe scările şi prin odăile caselor mari boiereşti. Draperii negre şi grele îmbrăcau poarta, înflorite de o parte şi de alta cu câte un mic scut de tablă argintată, prin tăie- turile cărora se reliefau pe postavul negru un N şi un M, iniţialele unui nume trecut de curând în catastiful morţilor. Şi nu numai pe poartă, dar şi pe uşa din faţa casei, antrepre- norul de pompe funebre îşi desfăcuse postavurile. Ficuşi, palmieri şi oleandri însoţeau drumul ce urca aşternut tot cu postav negru până în antretul plin de feţe îndoliate de cri- spaţiile sincere sau prefăcute ale durerii. Apoi alţi ficuşi, alţi pal- mieri şi oleandri tixeau ungherele salonului tapetat la fel în negru şi se îmbulzeau în jurul cosciugului străjuit de sfeşnice mari galbene în care fumegau stâlpii a patru lumânări de ceară. Aşa voise cel de sus ca Nataliţa Micşunescu să se călătorească în lumea drepţilor. Nataliţa Micşunescu, tocmai ea! Femeia cu stare mare, îmbătrânită în cinste şi milostenii, închi- sese ochii şi atrăgea oraşul, după cum se şi cuvine, în belşugul gătelilor plecării. In cosciugul împovărat cu mănunchiuri de trandafiri albi şi roşii, de crini şi narcise, cu picioarele sub tufe de garoafe şi mic- şunele şi mâinile încrucişate pe o iconiţă, cu faţa vopsită ca pen- tru un bal de medicul ce o îmbălsămase şi cu fruntea pierdută într’o bogăţie de cârlionţi şi freze, sta cu ochii închişi, frumoasă şi în rochie de gală pentru împreunarea trupului ei cu pământul. — Sărăcuţa !.. 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *58 — Atât de darnică si de bună... * — Pâinea lui Dumnezeu, nu alta. Şi într’una se încrucişau laudele şi tânguirile, când şoptite, când sughiţate, când plânse. Boieri şi cucoane, fete de măritat şi tineri de însurat îşi iţeau pe rând capetele şi-şi întindeau şi-şi răsuceau gâturile, doar or vedea-o mai bine în lumina tremurândă şi galbenă a lumânărilor. — Of!., of!., of!.. Când nu aveam, cine-mi dădea? Of! măiculiţă, măiculiţă! gemea o femeie de rând ce bătea mătănii şi-şi lovea fruntea de treptele catafalcului. Plânsul contagios deşteptă amintiri. Ochii celor mai slabi se umeziră. Se auzi zgomot de nasuri suflate în batiste şi o bătrânică, cucoana Marghioala Moga, ridică isonul: — Aşa ne-a fost partea, să pierdem tocmai pe cea mai bună dintre noi. — De ce n’am murit eu ? se jelui într’un hohot Aglaia Turţure. — Of!.. of!.. of!.. scânci şi mai tare femeia ce-şi înmulţea mătaniile. Un ţipăt fioros însoţi cuvintele: , — Nataliţo, soro, cui ne laşi! Şi Smărăndiţa Papană, cea mai de aproape prietenă a Micşu- neascăi, se prăbuşi peste cosciug. — Colonie! — Deschideţi fereastra! — Iute... iute ! O târîră până ’ntr’o odaie vecină. Apoi iar fu linişte. Sosi o coroană din partea prefectului cu inscripţia: «Nobilei matroane a oraşului, regrete eterne...». Şi « regretele eterne » se repetară pe panglicele tuturor coroanelor trimise din partea « orfa- nilor oraşului», a «societăţii damelor române «, a «maternităţii» şi aşa mai departe. Se îngrămădeau semnele acestea de dragoste, se striveau pe treptele catafalcului, cu inscripţiile oferite cât mai bine vederii. Totul lua înfăţişarea unei sărbători. Pleca cea mai simandi- coasă faţă din societatea orăşelului acela de provincie. — Da’ anunţul mortuar, soro dragă ? întrebă Marghioliţa Moga pe Aglaia Turţure într’un colţ. CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU *59 — Aşa-i. — Trebue unul din partea familiei, altul din partea societăţii noastre, prezidentei... altul... — Lasă c’o să regulăm noi. Numai cine o să vorbească acasă, la biserică, şi la mormânt ?.. căci trebue şi discursuri... — Ţî... ţî!.. Una fusese doar Nataliţa Micşunescu !.. Şi n u moare nimeni de două ori, ce dracu ! Şi fiindcă primarul oraşului picase şi el acolo, îl apucară şi-l convinseră să ţie el cuvântarea dela biserică. Pentru discursul de adio, «în faţa mormântului deschis », li se oferi singur « directorele » unicului ziar local care pândea anun- ciurile mortuare şi le transforma în somptuoase elogii, pe pagina întâi şi în chenar de doliu, în raport cu suma ce i se oferea. Discutară apoi şi se ciorovăiră cu antreprenorul pompelor funebre, cu preoţii, cu dirijorul corului şi ofertanţii pentru băsmăli, colivi, pomeni şi muzică. Nu fu uitat nici vinul cu care avea să fie stropită moarta şi nici praznicul ce avea s’o cinstească după înmormântare. Şi aşa, cu văicăreli, leşinuri şi hotărîri grăbite se măcină prima zi de vecinică odihnă a Nataliţei Micşunescu. II II Noaptea închisese porţile expoziţiei funebre şi nu mai rămă- seseră decât trei din cele mai intime prietene, ce-şi lunecau um- brele prin uşile din jurul moartei. Apăru şi preotul. Marghioala Moga, Aglaia Turţure şi Smărăndiţa Păpană îl întâmpinară şi, ajutate de dascăl, îi pregătiră lângă sicriu o măsuţă pe care el îşi puse cartea de rugăciuni: — Ce bună mai era, Dumnezeu s’o ierte ! spuse el trecându-şi capul alb prin gaura patrafirului. — Bună, nici nu se poate mai bună 1 răspunseră în cor tustrele. Oftară, apoi amuţiră. Ce să-i mai spună bătrânului preot Toader de protectoarea lui de totdeauna, ce-i refăcuse biserica, ce-i îngrijise nevasta până s’a prăpădit, şi nu pregetase să-i vină oricând în ajutor... O cuno- ştea doar mai bine decât ele; o cunoştea de când o scăldase în cri- stelniţă, în aceeaşi casă din care-i pregătea acum plecarea. 2* 260 REVISTA FUNDAŢIILOR regale Tăcut, parcă le-ar fi înţăles gândul, el îşi tipări pe nas ochelarii, deschise încet ceaslovul, apoi după ce întoarse câteva file pătate şi creţe, începu cu glas scăzut rugăciunea. III ' Acum nu mai erau trei, ci patru în jurul defuncte’, căci so- sise şi Pipiţa Mustaţă, şi ea o prietenă intimă a răposatei. Cinase bine ca să-i fie îndemână toată noaptea şi purta atâr- nată de braţ o pungă mare de mătasă neagră brodată cu jeuri şi burduşită de multele lucruri ce erau înăuntru. Stătu cât stătu locului ascultând rugăciunea, schimbă o vorbă două cu celelalte, se învârti de colo până colo şi, în cele din urmă, înfruntând cucernicia clipei, cotrobăi în sac, îşi scoase tabachera, răsuci la iuţeală o ţigară şi o aprinse. Mai aprinse una, apoi alta şi, zărind slugile ce se iviseră la uşă, comandă nişte cafele, complet străină parcă de înţepenirea în picioare a celorlalte trei la spatele preotului. Dar şi acestea se enervară aproape îndată. Nemişcarea începuse să le ardă tălpile şi, ca să scape, îşi găsiră de lucru, care să îndrepte mucurile lumânărilor, care să rânduiască mai frumos florile ori să-şi fixeze mai bine în minte inscripţiile de pe panglici. Pipiţa, practică, le chemă într’un salonaş alăturat şi le rândui pe o canapea de unde puteau zări catafalcul, idee cu atât mai nime- rită cu cât sosiră şi cafelele. întâi mai încet, apoi mai tare, conversaţia se învioră: — Ce de-a avere mai lasă 1 — Oare cui o s’o lase, că rude deaproape ioc, afară de un netrebnic de nepot de soră ?.. — Pe care nici nu voia să-l vază în ochi. — Hm!.. hm!.. — Numai de şi-o fi făcut testamentul. _ — Cum să nu 1.. Şi mai ştii, te pomeneşti că ne-o găsi norocul. Nu ne zicea oare: «las’ că vă port eu de grijă şi n’am să vă- uit...». — De ! s’ar putea, că doar numai pe noi ne avea mai de-aproape şi... ca prietene... hm ! ni s’ar cuveni. — He-hei! Cui o spui ? — Um... um!.. — Bună s’o pui pe rană, Dumnezeu s’o ierte. CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 261 — Şi ce femeie era ! — Gospodină... — Miloasă... — O sfântă! — Şi ce n’a făcut ? — Neadormită... Ca spirtul de colo până colo... Poposiră, rumegând fiecare în parte bucuria de a se găsi aşter- nută în testamentul Micşuneascăi. Şi, ca şi cum moarta auzin- •du-le ar fi putut să mai adauge ceva în măsura laudei, desfăcură mai departe ghemul: — In tot oraşul nu era una să-i semene. — Sărea unde auzea de o nevoie. — Alerga singură să împartă haine la săraci. — Şi câte mese şi pomeni 1 — He-he-he! — Mereu o auzeai: « Na... na şi ţie ! ». — Mai ţineţi minte cum acum doi ani a pomit-o pe jos, pe străzi desfundate? — Când i-a rămas în glod galoşii?.. —. Da, da !.. cum să nu ţinem minte ! Şi pufniră râzând cu hohote, dar numaidecât se bătură pe gură, cu ochii la catafalc. — S’a isprăvit: N’o s’o mai auzim! — N’o s’o mai vedem. — Moartă! — Moartă... Definitiv moartă 1 îşi păturiră batistele pe ochi. — Mie nu mi-i prea bine, se tângui Smărăndiţa Păpană după un răstimp. ' — Ţi s’o fi întors!., interveni Pipiţa Mustaţă şi, caritabilă, îşi vârî repede mâna în punga-i de mătasă după sticluţa de săruri. — Aş, de ce să mi se întoarcă, doar n’am pus nimic în gură ■de azi dela prânz. — Ţi-o fi foame! îşi dădu părerea şi Marghioliţa Moga. — Mi-o fi! conveni Smărăndiţa, apropiindu-şi totuşi sticluţa Pipiţei de nas. Aglaia Turţure, întrucât zărise pe bufet nişte brânză de O- landa şi struguri, le îmbie în sufragerie. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 262 IV îndestulate şi cu puteri întărite, prietenele Nataliţei apărură iar în preajma acesteia. Acum lumânarea de pe măsuţa pe care sta cartea de rugăciuni nu mai slujea la nimic. Covârşit, părintele Toader se lăsase pe un scaun şi moţăia ca şi dascălul răzimat de treptele catafalcului. Marghioala Moga îi deşteptă şi-i pofti pe amândoi în sufra- geria în care nu era numai brânză de Olanda şi struguri, ci şi un rest de friptură. — Mâncaţi şi beţi că v’o fi foame şi sete. — Mulţumesc... — Sărut mâna. — Şi mai te odihneşte, părinte dragă, pe divanul ăsta, că doar sântem oameni; iar dumneata, dascăle, ia un fotoliu de colo,— şi-i arătă mobilele aduse din salon şi îngrămădite într’un colţ. — Ce bine te-ai gândit, coană Marghioală! — Aşa, sfinţia ta, aşa... O s’o mai veghem şi noi, că ne-am petrecut toată viaţa cu răposata, Dumnezeu s’o ierte. Atât ne-a mai rămas s’o mai privim şi noi oleacă. Nu trecu mult şi, pe divanul graţios oferit de Marghioala Moga, părintele Toader, cu dascălul care-i ţinea isonul din foto- liu, pomi să sforăie pe toate tonurile şi mult mai tare de cum îşi cântase rugăciunea. V Intre cele patru sfeşnice mari ce o încadrau, Nataliţa Micşu- nescu se nimba în aurul luminii. — Ce frumoasă e 1 exclamă ştergându-şi o lacrimă Smărăndiţa. — Parcă ar vorbi, întări la rândul ei Pipiţa. Aglaia Turţure adause: — N’am s’o uit niciodată... niciodată ! — Să crezi că-i vie şi are să se scoale, rosti convinsă Mar- ghioala Moga. Instinctiv celelalte trei făcură repede o cruce. Se temeau parcă să nu se ’ntâmple drăcovenia şi răposata să nu coboare cumva spre ele din coşciug. Pipiţa Mustaţă pipăi uşor faţa moartei şi zise: CÂND veni ceasul nataliţei micşunescu 263 — E rece... de tot rece... — Oof! — E moartă, asta-i! — Pentru totdeauna... Şi oarecum liniştite de această constatare, tăcură tuspatru. Da, se isprăvise... Nataliţa Micşunescu era cu adevărat moar- tă... Tot ce se poate mai moartă ! Se învârtiră stingherite un timp, trimiseră la culcare slugile apărute din nou lângă stăpâna lor, apoi îşi aduseră scaune să vegheze mai comod. Fiecare era necăjită de prezenţa celorlalte* căci de fapt doreau să se întindă undeva şi să doarmă. Se sileau cu tot dinadinsul să pară până la sfârşit, tari în devotamentul lor pentru prietena întru pomină. — N’aş crede să nu-şi fi scris testamentul, îşi dădu părerea într’un târziu Marghioliţa Moga, reluând firul conversaţiei în pri- vinţa daniilor la care se aşteptau. — Prea era rânduită, ca să nu fi luat toate măsurile... — Nici nu încape îndoială. — Mult aş da să ştiu ce şi cui a lăsat! Nu spun asta pentru mine... Doamne, păzeşte !.. Eu nu doresc nimic... deşi, drept vorbind, ni se cade şi nouă care am iubit-o, ceva, cât de cât, ca să vedem şi noi un semn de dragoste dela ea... — Asta-i, aşa-i... — Numai să nu se fi gândit tot la săracii ei şi la societăţile ei de binefacere. — Taci, soro, că o viaţă întreagă ne-a fost cea mai bună prie- tenă. .. şi ca prietenă... Era doar în toate minţile şi ar fi de neînchipuit să ne uite. — Nu se calcă, aşa, cu una cu două, cele mai dragi şi sfinte legături... — Vezi bine! — Numai mă uit la ea şi mă podidesc lacrămile. — Doream să ne trăiască, nu să ne lase ceva... — Of... of... Şi, laolaltă, măcinară în sinea lor, o bucată de vreme, dorinţa să afle pe care-a culcat-o mai bine în testamentul ei Nataliţa. 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VI Trudită în mădularele ei şi ca urmărită de un gând ce-o scor- monea, Pipiţa Mustaţă se sculă brusc, îşi luă scaunul, 1-apropie de măsuţa ce slujise preotului şi, închizând cartea sfântă rămasă încă deschisă, o puse pe sicriu peste flori. Celelalte, ca deşteptate dintr’un somn, întoarseră capul şi mirate o văzură cotrobăind în sacu-i de mătasă cu jeuri, scoţând o pereche de cărţi de joc pe care le amestecă, le tăie, ca să le aştearnă apoi pe măsuţă cu multă atenţie şi într’o anumită ordine. Marghioliţa Moga întâi, apoi Smărăndiţa Papană şi în sfârşit Aglaia Turţure îşi traseră binişor scaunele-lângă al Pipiţei şi înce- pură să privească pasienţa. — Ce faci ?.. Ai un loc liber aicea... — Pune valetul de roşu sub dama de negru. — Iracan de mine, nu asa... — A, ha, ai nimerit-o !.. — Eu cred că are să iasă. Pasienţa le cucerise, le pasiona. Uitau pe scumpa lor prietenă, pe Nataliţa. — Na, c’ai greşit... — Ba nu... — Nu vezi colo... ? — Văd, dar... — Ai poate un plan ? — Uite, descopăr asul de caro şi trec sub el riga de treflă. — A-ha ! ' . Şoaptele se întăreau din replică în replică, când piţigăiate, când groase, după timbrul gurii fiecăreia. — Na ! Am descoperit şi pe dama... şi trec cărţile la rând... aşa... — Admirabil... — Iaca, a ieşit, strigă bucuroasă Pipiţa. Şi din nou îşi lungi mâna în sac şi cotrobăind în el, îşi scoase tabachera şi răsuci la iuţeală o ţigară. Mai cotrobăi o dată, trase un chibrit pe cutia lui şi porni să pufuie şi să dea drumul fumu- lui pe nas. Zise: CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 265 — Ia să mai încerc o dată. Şi luă cărţile. Celorlalte nu le fu îndemână să rămâie inactive. — Ce-ar fi dacă am face un măusuşor ? suflă Aglaia. — De! poate că nu se prea cade, borborosi, aşa, numai ca să se arate că nu vrea, Marghioliţa Moga. Smărăndiţa îndrăzni să fie energică: — Adică de ce să nu se cadă ? Aruncă o privire spre sicriu şi cu convingere: — Biata coana Nataliţa! Ea şi mausul, mausul şi ea una fă- ceau ... Cum mai râdea când ne punea platcă, şi ce furie pe ea când o puneam în cofă... — Parcă o văd ! întări Pipiţa. — Ce-ar mai petrece să ne vază jucând, săraca... — Păi sigur că i-ar face plăcere... interveni moale Marghio- liţa Moga... dar moartă cum e... — Ce moartă, când sufleţelul ei pluteşte prin casă pe lângă noi! exclamă Aglaia Turţure din înălţimea prestigiului ei de mare iniţiată, ca una ce se ocupa cu spiritele şi era tare în învârti- tul meselor. — Să nu mai facem fasoane şi să începem! conchise Smă- răndita. > — Oare unde-o fi masa de cărţi ? O descoperiră şi-i făcură loc, la picioarele moartei, între lumâ- nări. — Aici... aici... Să fim mai aproape de ea... — Să ne mai mângâiem privind-o. Deschiseră masa şi rânduind scaunele: — Aşa !.. Să-i facem încă o dată pe chef răposatei, Dumnezeu s’o ierte. — Ea şi mausul, mausul şi ea, una făceau ! repetă sentenţioasă, ca un leit-motiv, Smărăndiţa Papană. Ca să-şi mai împace cugetul, Marghioliţa Moga îşi făcu o cruce şi încremeni lângă coşciug. Aglaia Turţure stărui plângăreaţă: — Sufleţelul ei o să se plimbe pe lângă noi, în jurul mesei... O aud cum ne zice: «Jucaţi, să vă văd şi eu care pe care?» — Sigur că ne zice să jucăm... 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Marghioliţo, ce stai ?.. Haide, să nu mai pierdem timpul... — Zău, nu-mi arde să joc. — Ba nu se poate... Trebue, doar n’o să jucăm mausul în trei. S’ar face foc Nataliţa. Pipiţa Mustaţă alese patru cărţi, le amestecă, apoi le aşternu pe postavul mesei: — Să vedem cum ne-aşezăm. Smărăndiţei îi căzu asul, Marghioliţei valetul, Pipiţei popa şi. Aglaiei dama. Asul avea dreptul alegerii şi Smărăndiţa se aşeză pe scaun cu spatele la catafalc, având la dreapta ei pe Pipiţa* în faţă pe Aglaia şi la stânga pe Marghioliţa Moga. Aceasta, ca. una ce trăsese cartea mai mică, făcu cea dintâi cărţile. VII — Pe ce miză ? întrebă Aglaia. — Aşa-i... Pe ce jucăm ? ' — Nu scump, ca să nu ne dezbrăcăm! zise Pipiţa. — Ţie ţi-a fost totdeauna frică să nu te dezbrace cineva, o* arse Smărăndiţa. — Taci, soro ! — Pe un leu. — Stai! nu întoarce atuul... Cum să împărţi un leu la patru, jocuri ? — Jucăm cu fasole ! — Ia-le de unde nu-s... Pe patru lei ? — Pe patru! — Iată am şi pus miza... patru leişori... Solemnitatea momentului şi respectul ce-1 datorau moartei Ies struniră la replici strict necesare jocului şi la un ton scăzut: — Bat. — Ajut. — Şi eu... — Dă-mi două cărţi. — Eu schimb una. — Eu trei. Şi iar: — Iau asul de jos. CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 267 — Ajut. — Am patru atale cu as popă! sâsâi Aglaia dând cărţile pe fată. > — Ei, Doamne! — Ai intrat platcă. — Cât am să pun ? întrebă Smărăndiţa. — Şaisprezece leişori. — Şi Cu patru miza, douăzeci pe masă, adaose Pipiţa mân- când cu ochii potul. — Douăzeci!.. îmi bate inima!.. Ce lumină chioară, nu se vede deloc ! zise Aglaia. — Ia-ţi o lumânare. Aglaia aşteptă până-şi luă rămas bun dela potul de pe masă pentru care n’avea carte să se aventureze, se sculă şi, luând unul din cele două sfeşnice dela capul moartei: — Mă ierţi, Nataliţo dragă ! Şi venind cu sfeşnicul la masă: — Asa are să vază si Natalita mai bine! t > * Plătcile începură să se îndesească şi, ca şi când vre-un duh necurat mâna cărţile, Smărăndiţa Papană, care avea în spate pe moartă, avu de câteva ori în şir ghinion. Avea carte să bată sau să ajute, dar cartea se întorcea împotriva ei, fie că venea, prin mersul jocului, la mijloc, aşa că nu ştia ce atâ să puie, fie că intra în «fur- culiţă ». — Vezi? exclamă Aglaia Turţure. — Ce să văz? ripostă enervată tare Smărăndiţa. Văz că aveţi un noroc porcesc! — Sst!.. nu te gândeşti ? sâsâi Marghioliţa Moga, arătând spre moartă. — Vouă vi-i uşor să vorbiţi, se înţelege... Şi Smărăndiţa, întorcând asul, crezu că i s’a întors norocul: — II iau ! Cine mă ajută ? — Eu ! zise Pipiţa. — Şi eu ! adaose Aglaia, aninându-se. Schimbară cărţile, dar asul Smărăndiţei rămase gol, pe când Aglaia, care luase patru cărţi, primi trei atale mari şi un as străin, aşa că băgă platcă şi pe madam Papană şi pe madam Mustaţă. Aceasta zise: 268 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu se merge cu patru cărţi. — E riscul meu. — Ce risc ! profiţi că sunt în « devenă » şi mă iei ca din oală. — Păstrează-ţi sănătoasă oala! se îmbufnă împunsă Aglaia Turţure... — Ei, ei!.. sări Marghioliţa Moga... Cine cât pune ? Ia să vedem, poate are să se schimbe şansa. — Eu pun tot. — Şi eu ! Sub atâtea plăci, cei patru leişori ai mizei nu mai însemnau nimic faţă de cei patruzeci şi opt de lei la cât se urca acum potul. Pipiţa, la rândul ei, se tângui că nu vede şi, imitând pe Aglaia, merse de luă şi al doilea sfeşnic dela capul moartei. — Mai aduc o lumânare la masă, ca să vază mai bine ră- posata ! râse ea. — Pas. — Dumnezeu s’o ierte ! — Pas. — Pas. Pipiţa dând pachetul de cărţi Smărăndiţei ca să taie, aceasta împinse cu arătătorul mânii drepte cărţile dela mijloc şi le puse deasupra. — Poate că o să tai ghinionul, ducă-se pe pustii! zise ea ciu- doasă, şi lăsă pachetul de cărţi pe masă. Pipiţa împărţi cărţile, întoarse « cupă », apoi « pică », nu bătu nimeni şi fu rândul Aglaei Turţure să facă cărţile. Ieşi « caro ». — Pas, zise Marghioliţa Moga. — Bat! strigă Smărăndiţa şi, ca să dea mai multă tărie cuvân- tului, izbi cu pumnul pe tăblia mesei. — Ajut! strigară într’un glas Aglaia Turţure şi Marghioliţa Moga. Smărăndiţa îngălbeni. Luase drept caro un afurisit de as de cupă, şi nu avea decât o singură atâ, un zece ochi!.. Schimbă trei cărţi, aruncând şi Jasul străin, doar o prinde atale şi se pomeni cu un opt de caro şi două trefle mici, în vreme ce madam Moga schimbase o singură carte şi Aglaia Turţure două. Se întâmplă ce era de aşteptat: nu făcu nici un joc şi intră platcă, dublul sumei de jos. CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 269 — Cine te-a pus, soro, să baţi? exclamă silindu-se să nu râză Pipiţa. Smărăndiţa îi răspunse c’o privire tăioasă şi, mânată de spe- ranţa că de astădată cel puţin o s’o favorizeze cartea, zise răstit: — Pun tot 1 — Ira, da are să fie prea mult. — Mult, nemult, pun tot... asta-i 1 — Da’ dacă ai iar ghinion ? — Zău, soro dragă, zău, e prea mult... — Pun tot... Am zis ! Marghioliţa împărţi cărţile, ca nu cumva să scoată asul şi respiră uşurată întorcând un valet de pică. Nu bătu nimeni şi mai întoarse o carte. Ieşi asul de pică. Smărăndiţa, care avea popa, se făcu stacojie, gândindu-se că dacă ar fi bătut la început când ieşise valetul, primea şi asul de pică, aşa că ar fi fost stăpână pe situaţie. — Na 1 asta-mi mai trebuia, să nu bat dintru ’ntâi. Nu merse nimeni şi, cum îi veni rândul să facă cărţile, mor- măi în sinea ei pe când le amesteca: — N’am să las nici în ruptul capului să-mi ieie ele platca, orice s’ar întâmpla ! Se înzdrăveni în şale, hotărît bătăioasă. întoarse un rigă. — II iau! — Vai de mine ! ce faci ? îi strigă Aglaia, care se simţea ener- vată văzând cum o ciufulea nenorocul. — Ce-ţi pasă şi ce treabă ai ? îi reteză scurt Smărăndiţa. — Ajut! se răsti şi mai enervată Aglaia. Râse tăios, nu luă nici o carte şi privi cu dispreţ la Smărăndiţa care, negăsind în cărţi nimic de seamă, îşi trăda emoţia prin mâinile ce începuseră să-i tremure. Schimbă trei cărţi şi căzu din nou platcă. — U-uf! — De-o să joci mereu aşa, o să pierzi şi pantalonii, vorba neam- ţului, sâsâi mieroasă Aglăiţa. — Ce pantaloni ? Ce neamţ ? — Ei! da tăceţi odată ! — Care pantaloni ? 870 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Te rog, dragă, din respect pentru răposata. — Da ce am eu cu răposata ! urlă Smărăndiţa, scoasă din minţi. Sări în picioare într’o nevoie aprigă de a-şi mai întinde mădu- larele şi, zărind capul vopsit şi pudrat al Nataliţei Micşunescu, cu sprâncenile bine arcuite sub fruntea gravă şi albă şi cu buzele încreţite într’un surâs, i se păru că moarta îşi râde de ea şi că nu-i lipseşte mult să-i bată ’n pumni, doar i-o face ’n necaz. Răcni: — Cine m’a pus să joc cu moarta asta în spate?.. — Singură te-ai pus. — Ce pus ?.. — Ei, nu te supăra. Nu ţi-ai ales singură locul ? — Şi ce-i de vină Micşuneasca, Dumnezeu s’o ierte! — Micşuneasca !.. Micşuneasca ! Eu nu-s ca dânsa care câş- tiga totdeauna de parcă avea cărţi măsluite. — Soro dragă, nu te ambala! — O sută douăzeci şi opt, scandă Pipiţa care ţinea contabilitatea. — S’o ia dracu de platcă! ţipă Smărăndiţa. Nu mai scrie... Pun tot... Zvârli banii pe masă şi din nou se întoarse spre catafalc, defi- nitiv convinsă că moarta, ca un « chibiţ » afurisit, i se uita în cărţi şi-i aducea ghinion. Acum nu mai avea nici o încredere în testa- ment, mai sigură ca nicicând că răposata o trăsese pe sfoară. Injurii mârşave începură să-i joace în creer. Mârâi, cu dinţii strânşi: — Aşa-mi trebue dacă am luat-o chibiţ în spate. — Chibiţ, răposata ? Iracan de mine! protestă Aglaia. — Da, chibiţ!.. Micşuneasca asta şi moartă nu se mai astâm- pără. Şi, ca şi cum cu adevărat Nataliţa s’ar fi amestecat în destinul jocului, Aglaia Turţure, care o apărase, bătu şi luă potul gras punând platcă pe Marghioliţa Moga care tuşi de mai multe ori şi zise prinsă de răguşeală: - — S’ar părea că-s vrăjite cărţile de-o afurisenie!.. Ochii-i însuliţară chipul împietrit al Micşuneascăi şi la rândul ei se îndârji pe aceasta, convinsă — întrucât pierdea — că Smă- răndiţa spusese adevărul şi că singură moarta era vinovată că se curăţa de atâtea parale. CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 271 Jocul se înteţi, se înverşună. La fiecare platcă mai mare, cea care cădea jertfa întorcea, fără să vrea, privirile spre catafalc şi noi gânduri injurioase porneau spre lutul celei pe care-o vegheau. — Mi-aş pune mâna în foc că ne-a tras pe sfoară... — Ei, ei! — Las’ c’o ştim noi în ce ape se scălda. ' — Ajut... — Câte cărţi ? — Două. — ... O ştie şi Dumnezeu ce poamă â fost... — A fost, n’a fost, ce are a face, că /doar nu ne naştem uşi •de biserică, protestă Marghioliţa Moga îngăduitoare, făcând două jocuri. Dar Smărăndiţa avea ideea ei: — Lasă, n’o mai apăra. ' Şi, amestecând cărţile: * — Toată viaţa şi-a purtat umerii goi sub nasul bărbaţilor. S’a tăvălit şi cu un ministru, ca să fie prefectoriţă. — Ha... ha... ha!.. — Şi cum mai ciupea parale: Turtureanu pentru bijuterii, — Smântânescu pentru lengerie,— Şmilersohn pentru dantelării şi blănuri,—numai Ciupercescu, săracul, «amant de coeur» pe gratis ! Pipiţa aruncă şi ea o suliţă: — Parcă o văd cu rochia ei pembe făcută la Bucureşti: « Nu m’a costat mai nimic, am făcut-o în casă...». Amanţii să trăiască! — La paisprezece ani, reluă Smărăndiţa, a şters-o cu un ofi- ţeraş... Părinţii, cu dare de mână, au întins muşamaua şi iat’o iarăşi fată mare... — Absolut adevărat! întări Pipiţa. Smărăndiţa prezintă pachetul de cărţi Marghioalei Moga. — Dă-le cum sunt. — Bine. • Din nou se auziră nelipsiţii: « bat», « ajut », « câte cărţi vrei ? »... şi fiindcă Smărăndiţa se trezi ajutând din nou cu o carte nesigură, pomi şi mai îndârjită împotriva moartei. — N’ar fi oare mai bine să vorbim de altceva?.. cântă Aglaia Turţure, înşirând un as şi un popă şi punând din nou platcă pe Smărăndiţa. 272 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ba nu !.. ba nu ! se răsti aceasta, că adevărurile se spun, ca să se ştie... O cunoaştem doar ! — Da las'o ’n pace, ce naiba !.. — Ca fată, şi încă cu zestre mare, o năvăliră nătărăii... Şi-a ales unul, şi nu s’au împlinit bine patru luni şi, într’o noapte, în lipsa bărbatului,— Vă mai aduceţi aminte? — Ei I.. îţi faci mare păcat, Smărăndiţo I.. — Las’ să-mi faC... Iorgulescu, bătrânu’ ei crai, a dat ochii peste cap la ea în iatac, de n’au ştiut cum să-l scoată slugile din casă... — Spurci priveghiul, Smărăndiţo ! se necăji Marghioliţa Moga, severă. — Aşa-i! De ce să mai vorbim de ce-a fost? se amestecă Aglaia Turţure, gândindu-se că şi ea fusese o poamă. — O aperi acum ?.. Pentru ce o aperi ? sări Smărăndiţa fu- rioasă. • — Aşa, pentrucă nu-i frumos ce faci. — O aperi, pentrucă eşti şi tu o... o... — Ce, o ?.. — Adicăte ai fost, pentrucă acum nu se mai uită nimeni la tine, — Poftim, are curajul I — Papugioaico ! — Cocotă ieşită la pensie ! — Am să te învăţ eu. — Pe mine ? — Pe tine! Şi Smărăndiţa îi şi arse Aglaiei o palmă. Se încăierară, lovindu-se cu pumnii şi apucându-se de păr, în ţipetele tovarăşelor sărite să le despartă. — Ptiu ! — Căţea! — Na!., na!.. Şi se prăvăliră cu masă cu tot, răstumând şi două sfeşnice, — Dar ce s’a întâmplat, Maică Precistă ? se minună preotul iţit cu dascălul în pragul uşii. ' ’ — Na! ’ — Au! — Iracan de mine, Christoase Doamne ! CÂND VENI CEASUL NATALIŢEI MICŞUNESCU 273 Dar flăcările lumânărilor de jos aprinzând florile artificiale ale unei coroane urcară într’o vâlvătaie spre moartă. — Vai! — Arde Nataliţa l Şi amândouă combatantele desfăcându-şi mâinile din păr, ridicară un covoraş de jos să ’nnăbuşe focul. — Săraca Micşuneasca ! Şi, pocăite, se rânduiră una lângă alta să ducă mai departe priveghiul. LUDOVIC DAUŞ GRAVURĂ ÎN LEMN Cad ploi albastre pe păduri, Ploi albastre în poieni ierboase. Pâcle moi conturează case, Intre arbori luminoşi, case suri. Frunzele plantelor reci Au luciu de metal şi s’apleacă: Dumnezeu, di glas dulce de prisacă, Mână cerbi de aur pe poteci. Fagii s’apleacă şi ei, Grei de muşchi, s’apleacă din şele. Crengile sunt grele, frunzele sunt grele, Stropii de ploaie, picură grei. LUCEAFĂRUL ÎNTRE FOI RECI Peste versul spus, lespezi. Peste versul nespus, cer. Drumul poetului, drum de năier, Orele inimii, lebezi. Pasul numelui trece Sevă albastră în lemn. Numai sufletul are semn: Pâclă albă sub stea rece. INSCRIPŢIE Letopiseţul domnesc nu s’a mai scris. Drumul a făgăduit ţara în Cotnar. Lângă trup cald, rugăciune de cais, Coşuri de poamă, luna în primul pătrar. Prinţul a băut ş’a însângerat Cu săgeată de aur, ciută neagră, zeu get, A crescut cu stejarii din codrul luminat, Cu luceafărul de pe vârfuri de brădet. Sângele a curs; şi’n inimi de lut, vin, Melodie de soare neştiut în grai. Apele cântecului legănau pelin Cu tulpina amară şi mucegai. Oştile îmbrăcate în stele au rămas La hotarul cerului, fără pod. Numele căpitanilor, cenuşă ’n vas, Viers în lăută albastră de rapsod. CUVÂNTUL A CĂZUT ÎN LIMPEZIMI Dunărea alunecă melodii în deltă, Pâcle de argint. Pulberea moale Scrie inima de brumă pe coaie. Luntrea lunii în păpuriş, sveltă. Steaua pescuitorului e mare: Pod de aur peste livezi de alge, Palmele înflorite în solzi şi large Vâsle de frunze, sub cruci polare. PEISAJ Luna a legat tulpină de tulpină Vişinii grei de floare ca zăpada. In stupi de aur, livada A coborît până în lumină. Miere de aur, ceară de aur, Zumzet de aur în prisacă. Cerul e imens ca o placă Peste plaur ierbos, peste plaur. Peste casele cătunului, stele, Stele ca bruma de subţiri şi pace. Liniştea rourată se desface Clătinare catifelată de lalele. ANUL NECUPRINS ÎN CARTE Câmp cu viscole, câmp cu zăpezi, Fiecare luceafăr cu livezi; Fiecare poem, lăută Prin ogor românesc de cucută. Streşina cântecului, ştergar De omăt pănă peste hotar. Ciută de crin spune la fereastră Zori cu lumina albastră. împărat roman a rămas Să pornească soarele din popas — Bou alb ca helgea — şi să ’ntoarcă Plug de aur în brazdă tracă. AMINTIRE LÂNGĂ RÂUL LUMINAT Livezile au foşnit în carte Cu iarbă neştiută de coasă. Copilărie prioară de-acasă S’a înţelenit în somn şi mai departe. Pe file au căzut mere coapte O dată cu stelele. Zorii S’au prins ca albinele de căpriorii Văzduhului albăstrit peste noapte. Cuvintele au crescut ca romaniţa Pe hat, în anotimp vârstnic, Cu luna căzută pe ochi crâsnic, Cu luna căzută pe lut, cu peniţa. PESTE MUNŢI A TRECUT DUH ALB Dimineaţa creşte albă în aburi, Se revarsă argint peste păduri. Râuri leagănă pe cer gravuri, Dumnezeu se îmbracă în arbori. Totul e încă în umbră. Rouă Culcă fâneţele în oglinzi. Peste iazuri, crengile fagilor stau grinzi, Frunza stejarului îşi sună zeaua. MOARTEA GRAVORULUI ICONAR Sufletul se aşterne în carte Viers auriu ca romaniţa, Fluier de fag să-l ştie mioriţa, Viers ars de dor şi de moarte. Liniştea gândurilor se distramă Printre brazi, printre ulmi şi mesteceni, Sângele din inimă trece ’n Lutul cald, ca ’ntr’o vamă. Iarba se leagănă, se leagănă, Freamătul e mulcom, e moale, Crengile se lasă mai pe poale, Luna trece prin vis, galbenă. TEOFIL LIANU PRELUDIU LA «BEETHOVEN» Doamnei şi D-lui Stroe Mihna Aşa, îmbrăcat şi cu capul pe pian, cum a adormit către ziuă, sfârşit de oboseală, după o noapte de repetiţie, aşa s’a trezit acum tânărul Ludwig van Beethoven. A clipit de câteva ori ca să se dumirească unde se găseşte şi ce e cu el, apoi a rămas cu privirea în gol şi a aşteptat. I se părea că abia trebue să se trezească. Tot ce vedea şi tot ce auzea era parcă vis: soarele imens şi nefiresc de galben care se cernea prin ferestruica mansardei ca printr’o sită de aur — repede, mărunt şi des — şi dangătul clopotelor duminicale, totul ţesea în jurul lui o plasă fină de aur şi-l învăluia. Ploaia subţire şi pulberea de soare şi de clinchete i se aşează pe ochi, pe umeri, pe pian, şi ninge în lighianul de pe scaun şi se preface acolo în apă solară. înstrăinat de toată viaţa de până în clipa asta, tânărul din faţa pianului se lasă înnecat şi topit în baia asta galbenă, ca în copilărie când îl prindea pe câmp o ploaie cu soare. Rămâne aşa, fără să se urnească din loc, fără să clipească. I se pare că va trezi viaţa de vis, adormită ca într’o cadră, acolo în oglinda din faţa sa: uite, în ochiul ferestruicii puţin aplecate, în fund, departe, turnurile unui dom în dantela neagră de piatră. Şi aici, tot în oglindă, o odăiţă săracă: un pat dintr’o ladă, o măsuţă cu flori, un scaun cu lighian şi un pian negru. La pian un tânăr mărunt, lat, cu fălcile puternice, cu obrajii cafeniu-cărămizii ciupiţi de vărsat şi supţi, cu părul negru sălbatec, cu favoriţi, cu nasul lat, puţin turtit şi cu buzele groase, strânse încăpăţânat. Ochii mici sunt acum albaştri, acum cenuşii şi acum imenşi, întunecaţi şi cu o flacără diavolească în ei. 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De unde îl cunoaşte el pe tânărul ăsta din oglindă? Parcă l-ar şti dintr’o odaie asemănătoare, de undeva dintr’un orăşel de pe ţărmurile Rinului, dintr’o stradă dela marginea târgului. Rinul curge întunecat şi larg, şi dincolo de el, stau, ca dihăniile, dealuri cu podgorii, şi dincolo de ele, munţii « Siebenberge ». Acum se deschide uşa şi intră mama: mică, bolnavă, subţire. A venit cu rufe sărace pe braţe. A spălat toată noaptea, le-a uscat jos la brutăria lui Fischer şi le-a călcat cu mâinile ei muncite şi sfinte, ca el să le aibă acum, la plecare. (Doamne, cum ar vrea să îngenunche şi să sărute mâinile astea slabe şi cioturoase şi să se închine!). Mama îi aşează frumos şi liniştit rufele şi partiturile în cutia de mucava cu care va pleca îndată la Viena. Vrea parcă să-i spună ceva mama, dar îi tremură buzele — buzele vinete — vrea să-l mângâe pe creştet, dar îi tremură mâinile—mâinile cu vinele ieşite de atâta spălat rufe şi duşumele prin case străine. Se privesc drept în ochi. Şi ochii ei şi ochii lui sunt umezi. Doamne, de ce îi face atât de grea plecarea, privirea asta a mamei ? Lasă, mamă, lasă! Vei vedea tu cum voi pune curând genunchii pe grumajii Vienei. Te voi lua acolo şi nu va mai trebui să mun- ceşti fără noimă nici folos. O să-l aduc şi pe tata şi vei vedea tu cum se va cuminţi. Nu, nu este el vinovat că bea şi e ză- natec. Supărările şi nevoile îi duc paşii la cârciumă, îi ridică pumnii asupră-ţi şi asupră-ne şi îi deschid gura la ocări. Şi pe Johann şi pe Karl îi vom lua cu noi şi îi vom da la şcoală să-şi continue studiile. Să înveţe măcar ei mai mult decât cei patru ani în bietul Tirocinium, dacă n’am avut eu parte de mai mult decât atât. Numai nu mă privi aşa, mamă, că mă înlănţui de ochii tăi trişti şi mă faci să-mi îngrop zilele aici, în Bonn... — Bonnn ! Ca un bubuit de tun: Bonnn ! Ce l-a zvârlit de pe scaun şi l-a făcut să se oprească drept, în faţa oglinzii ? — Bonn! Clopotele au tăcut. Tânărul dela pian s’a trezit cu adevărat abia acum, aici în Viena. Şi-a amintit tot ce se petrecuse înainte de-a fi adormit cu capul pe partituri. Aseară se învârtea în jurul teatrului, doar va putea să PRELUDIU LA t BEETHOVEN > Z85 intre fără plată, ca să audă « Răpirea din Serai», după ce în răstimpul acestor câteva săptămâni de când e în Viena n’a avut parte decât de o operetă proastă şi numai de câteva cantate şi mese dumini- cale frumoase, la Stefansdom, cu bătrânul organist Albrechts- berger. Acum însă va auzi « Răpirea din Serai» şi poate că-1 va vedea, în sfârşit, pe Mozart. Se spune că azi îşi va dirija singur opera. II va vedea pe Mozart şi îi va vorbi. Ii va spune totul: că a venit din Bonn, Dumnezeu ştie cum, numai şi numai ca să ia lecţii la el şi să trăiască aici, la Viena, în Capitală, în preajma oamenilor mari. Că are două scrisori de recomandaţie cu care a încercat de nenumărate ori să pătrundă până la el, dar de fiecare dată i s’a spus, ba că nu-i în Viena, ba că nu-1 poate primi. Ii va spune că a dat de atâtea ori târcoale casei sale, editurii Artaria, Cafeului Milano, cafenelelor din Grădina Botanică unde se spune că Mozart se duce împreună cu soţia sa şi cu un oarecare domn Jacquin, l-a căutat pe aleele Hofburgului. Zadarnic. Nu l-a putut întâlni. Dar a dat în sfârşit de cineva care i-a făgăduit să-i înlesnească o vizită la maestru. Un vecin din Heiligenstadt, tânărul Eisenbach din corul Operei, i-a spus că-1 cunoaşte pe d. Lorenzo Daponte, libretistul « Nunţii lui Figaro ». Prin acest Lorenzo va putea să fie primit. Toate acestea i le va spune lui Mozart când îl va vedea dând să intre ca să-şi dirijeze opera. Se spune că din Mai anul trecut, dela premiera «Nunţii», n’a mai dat pe aici, pentrucă « Răpirea din Serai» a fost scoasă de pe afiş. Intrigile domnului Salieri şi ale italienilor săi. Doamne, câte se mai întâmplă într’un oraş mare ca Viena! Deodată a apărut Eisenbach, grăbit pentru spectacolul care trebuia să înceapă peste câteva clipe. — Mâine la io dimineaţa urcă la Mozart. Te primeşte! Şi înainte de a-1 fi putut întreba ceva, Eisenbach a dispărut. El a rămas buimăcit locului; aşa dar, mâine va sta în faţa ace- luia a cărui glorie stăpâneşte lumea de mai bine de douăzeci de ani, a aceluia care s’a înscris pe veci în istoria muzicii. Atunci renunţă la spectacol. Trebue să se ducă acasă, să repete. Intr’un suflet a alergat acasă. Nu şi-a dat seama când a stră- bătut oraşul şi a ajuns aici la Heiligenstadt, orbăcăind prin în- tunericul mahalalei. A urcat scara răsucită de lemn putrezit şi s’a trezit în odaie. S’a învârtit ca smintit: Doamne, de acest examen 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în faţa lui Mozart stă spânzurată toată viaţa sa. Dacă îi va plăcea va începe îndată să-i dea lecţii! A rămas pe gânduri. Ce să-i cânte pentru ca dela început Mozart să-şi dea seama cine e el, tânărul ăsta de şaptesprezece ani, cu nume care nu spune nimic: Ludwig van Beethoven? S’a hotărît: nu-i va cânta nimic. Nu a venit pianistul Beethoven, la pianistul Mozart, ci compozitorul!-a căutat pe compozi- tor. Intr’adevăr nu are nici şaptesprezece ani împliniţi, dar câte n’a scris el începând dela ii ani? Şi dacă «Variaţiunile pe un marş de Dreisser» nu sunt decât o înşiruire de figuri uzuale, iar Ron- do-ul în La major, nu este interesant, doar tot el este autorul celor trei Sonate pentru prinţul elector Max Friederich. Şi cea de a doua din ele, aceea în Fa minor, nu e numai plină de îndrăzneală tehnică şi de frazare delicată, ci abundă în ea sumedenie de mo- tive care caută lărgire şi revărsare. Şi mai este în ea schiţa pentru o viitoare patetică. Şi mai are şi introducerea în Larghetto maje- stuoso, care revine mereu în Allegro. Dar căţărarea Allegro-lui însuşi, începând cu tactul al doilea, căţărarea lui pe başii care mormăie înnăbuşit ? Da, compozitorul la compozitor. Cine a mai deslănţuit la 12 ani, ca el, în aceeaşi sonată în Fa minor, patimi atât de înfiorătoare ? Până şi în potolitul Andante, ele mai freamătă, ca să izbucnească apoi vijelioase în Presto. Şi acest Presto ! Nu are nimic din vioi- ciunea mai tuturor finalurilor de până la el, ci se întreţese în atmosfera primei fraze, ca s’o treacă în ţinuturi de miracol şi de fantasmagorie şi să se rotunjească apoi într’o poemă căreia — el ştie bine — nu-i poţi nega, dincolo de unele imperfecţiuni şi de oarecari naivităţi, nici măreţia, nici gravitatea. Aşa dar, compozitorul la compozitor. Dela egal la egal. Ştie: până la 17 ani, Mozart a scris lucruri miraculoase, iar azi, când are treizeci şi unu, e înscris pe vecii vecilor în istoria lumii. Dar până la 17 ani a revoluţionat el rolul pianului în ansamblu, aşa cum a făcut el, Ludwig van Beethoven, acum doi ani în cele trei quartete pentru pian, vioară, violă şi violoncel ? Până la aceste quartete, pianul era socotit doar ca un instrument secundar, de acompaniament, de completare, un instrument susţinător al ar- moniei în ansamblu. Până la aceste quartete, scrise acum doi ani, PRELUDIU LA « BEETHOVEN• 287 celelalte instrumente s’au servit de pian ca de o slugă, împinsă în umbră, ca de o canava pe fondul căreia celelalte instrumente îşi afirmau toate jongleriile şi echilibristicile lor muzicale. Până la el, ca să ajungi la simfonie de pildă, porneai dela instrumente de suflat sau — ca Mozart şi Haydn — scriai muzică de cameră pentru instrumente de coardă. Iată că el preface pianul în instru- ment-pionier, şi de azi înainte îşi va croi întreaga operă cu toate instrumentele crescute din pământul acestui darnic instrument, care e pianul. Dar chiar în aceste quartete, lupta ce se dă între cele trei instrumente de coardă, de o parte, şi pian de alta, este o luptă dela egal la egal, ca un fel de cor dublu. Şi dincolo de revoluţia în rolul pianului, aceste trei quartete au frumuseţi în sine. De pildă Adagio-ul quartetului în Do major. Sau Allegroîn Mi bemol minor din cel de al doilea quartet. Dar Andantele plin de reverie din quartetul în Re major Şi mai presus de toate, cel de al doilea quartet în întregime. Va trebui să recunoască însuşi Mozart că este o operă unică cu forma compusă numai din două părţi în loc de trei: acel pătimaş Allegro con spirito în Mi bemol minor pre- cedat de o introducere într’un Adagio amplu. Dar tema princi- pală în vijelios urcuş ? Dar acordurile de ciocane ? Dar sălbăticia coardelor? Dar şuşotirile şi apoi troznetul plin de energie, de tumult şi de patos, aşa cum n’a întâlnit până azi la nimeni... A rămas pe gânduri. Şi cu toate astea, bine am făcut că nu le-am tipărit, deşi sunt gata de doi ani. Pentrucă păcatele lor le ştiu tot numai eu, dincolo de laudele lui Neefe. Totdeauna creatorul însuşi îşi dă mai bine seama ca oricine, şi de valoarea, şi de păcatele operei sale. De atâtea ori am zâmbit auzind laude nemeritate !.. Eu ştiu că desfăşurarea ideii în aceste trei quartete rămâne în graniţe modeste. Nu, nu, de acum înainte nu mă voi mai grăbi să tipăresc aşa cum am avut uşurinţa să fac acum cinci ani, când am tipărit la Goetz din Mannheim «Variaţiunile pe un marş de Dreisser» şi un an după aceea, la Bosseler din Speyer am Rhein, cele trei Sonate pentru pian închinate prinţului Max Friederich. Nu, nu. De acum înainte voi revedea de o mie de ori o bucată şi după ce va fi gata o voi încuia şi voi scrie deasupra ei: «s’o revezi peste zece ani, ca să-ţi dai seama că nu e niciodată prea târziu ca să fii genial sau ridicol. Iar dacă, revăzute după ani şi ani, unele lucrări te 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vor îndemna să nu le mai tipăreşti niciodată, nu va pierde nimeni nimic. Materialul bun din ele va putea să fie oricând întrebuinţat în altă operă. Şi nu va fi nevoie, pentru asta, să cercetezi manu- scrisul. Perla adăpostită acolo va veni singură, chemată ca de vrăji, din străfundurile tale, unde un straniu bibliotecar a pre- gătit-o pentru clipa asta, în care o aşteaptă opera căreia cu ade- vărat îi aparţine ! Că Neefe, om de reală competenţă, a lăudat aceste quartete! Ei şi ? Un veritabil creator trebue să fie mai neliniştit de laude decât de injurii. Elogiile, mai ales cele juste (faţă de cele hiperbolice să fii oricum impermeabil), te pot abate din drumul adevăratei tale chemări, sau te pot amăgi. De aceea se duce el la Mozart, numai ca să înveţe pianul şi nu ca să-i audă părerea despre compoziţii. De aceea nu va lua nimic cu sine. Nu-1 interesează ce gândesc alţii despre el. Nici un creator n’a fost încă ucis sau înviat prin ceea ce s’a scris despre el, ci prin ceea ce a scris el însuşi. Nu-1 interesează ce gândesc alţii despre el. Nici chiar Mozart, Wolfgang Amedeus Mozart, cel care, alături de bătrânul Haydn şi de patriarhul Gluck, a eli- berat muzica germană, grava, solemna muzică germană, de in- fluenţa celei italieneşti, dulceagă şi otrăvitoare, atât de îndrăgită în ultima vreme de vienezii ăştia superficiali şi molăi. A eliberat-c şi îi redă locul pe care i l-a cucerit marele Johann Sebastian Bach, cel care a fost în acelaşi timp şi tatăl şi fiul şi sfântul duh al muzicii. Dela o biserică din apropiere se aude limpede în noaptea de vară, bătaia ceasornicului: două, trei, cinci... unsprezece. E aproape de miezul nopţii şi el n’a început să pregătească ceea ce va cânta mâine. Rămâne pe gânduri: totuşi va lua cu el compoziţiile. De vreme ce compozitorul se duce la compozitor, trebue să-i cânte câteva compoziţii proprii. Ii va spune lui Mozart că acasă, Ia Bonn, nu mai are ce face. Este adevărat, câştigă acolo câte puţin, cu cele câteva lecţii de pian, cu postul de organist în or- chestra prinţului Maximilian Franz şi cu cel din orchestra trupei lui Grossmann, dar nu mai are ce învăţa la Bonn. Cu van Eeden, cu Rovantini şi cu franciscanul, fratele Willibald Koch, a învăţat orga, pianul, vioara şi viola. La beţivanul de geniu Pfeiffer — prietenul de beţie al tatei — a învăţat destul în schimbul bătăilor primite şi pentru trezirile nocturne atunci când venea cu tata dela chef. Doar bunul şi atât de înzestratul Neefe i-ar mai putea corn- PRELUDIU LA « BEETHOVEN t 289 pleta învăţătura teoretică. E un om minunat, un muzicant multi- lateral, o personalitate de mare cultură generală şi un admirabil frate mai mare, atotînţelegător. Chiar el l-a îndemnat să plece la Viena ca să-şi desăvârşească învăţătura şi să ajungă cel puţin un Haydn sau un Mozart. Cel puţin ca ei! Şi-a scos din cutia de mucava partiturile aduse din Bonn. Toate: trio-ul pentru pian, flaut şi fagot; quartetul; începutul concertului în Mi bemol; fuga pentru orgă; variaţiunile pe marşul de Dreisser; sonatele prinţului; sonata neterminată pentru Lorchen; simfonia în curs de lucru. Până şi cele două lieduri naive. Le va lua toate cu el şi acolo, la Mozart, va vedea el ce va cânta din toate astea. Dar îi va cere maestrului şi o temă pentru variaţiuni. Şi va vedea Mozart, cât e el de Mozart, ce înseamnă un Ludwig van Bee- thoven ! Şi improvizatorul, şi pianistul Ludwig van Beethoven. Iar dacă nu-şi va da seama, cu atât mai rău pentru el: va afla de acest nume când îl va fi depăşit cu şaptezeci de capete. Şi tot atunci vor afla şi domnii din Bonn cine a trăit în mijlocul lor, pe cine au umilit ei, pe cine au lăsat să flămânzească. Vor afla dumnealor ! El nu se va înapoia la Bonn decât atunci când aripile de şoim îi vor fi crescut mari, ca să treacă în uriaşe rotiri deasupra cape- telor adormite ale blegilor sătui, înfumuraţi şi seci de acolo. Ca să-i sperie pasărea şi ei să se bâlbâie: «E din locurile noastre ! E dela noi!» Şi vre-un ticălos care l-a umilit să se laude: « L-am cunoscut bine ». Şi altul: « Am fost prieteni ». Deasupra tuturora va zbura el în rotiri de şoim. Numai la mama, la mama bună şi blândă şi tristă, şi la tata, şi la Johann şi la Karl, va coborî sfios şi cuminte, şi-i va lua cu el sub aripi, ocrotitor, blând şi cald... ...Şi Lorchen — domnişoara de 15 ani, Eleonora von Breu- ning — şi ea o să afle, în sfârşit, deosebirea dintre el şi frumosul ei viitor logodnic, Franz Wegeler. O să afle Lorchen... Lorchen von Breuning. . Iar materna doamnă von Breuning va recunoaşte ce greşite i-au fost socotelile atunci când, cu toată dragostea ei înţelegătoare pentru el, băiatul spălătoresei şi al organistului beţiv, a legat în gând viitorul lui Lorchen de soarta studentului Wegeler, numai şi numai pentrucă va fi într’o zi doctor, iar el, jerpelitul, ursuzul şi întunecatul Ludwig, cu patru clase primare, Dumnezeu ştie 4 290 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum sfârşite, va ajunge — îşi închipuie dumneaei — organist într’o biserică obscură, sau, dacă va avea noroc, scripcar la nunţi boiereşti; şi de ce nu chiar la nunta lui Lorchen cu Franz... Ca şi cum el ar vrea să se însoare cu Lorchen, ca şi cum el ar vrea să se căsătorească vre-odată... Singur, singur va trăi toată viaţa. Singur. El nu are nevoie de Lorchen şi de nimeni. Cu toate astea să ştie Lorchen şi toate Lorchenele cine sunt cei ca el şi ce poate fi un Franz Wegeler cu toţi Wegelerii la un loc... Şi-a aşezat partiturile şi şi-a pregătit hainele de gală, cu atâta jertfa cumpărate la Bonn: frac verde, pantaloni scurţi, verzi, vestă de mătase albă, înflorată, cu brandeburguri de aur, ciorapi de mătase, pantofi cu fundă neagră şi clacul pe care îl purta sub braţul stâng ca să nu-şi strice peruca frizată — cu zulufi şi coadă — atunci când se ducea să cânte în orchestra teatrului, sau, alături de tata, în orchestra prinţului elector Max Friederich, iar după moartea lui, acum trei ani, în orchestra prinţului Maximilian Franz. S’a pregătit să se culce, ca să se poată scula mâine la timp să repete. Ba nu! N’o să repete nici dimineaţa. Va vedea el mâine, chiar acolo la Mozart, ce va cânta. Se frământă: parcă tot ar fi mai bine să ceară numai o temă ca să improvizeze. Sau poate că cel mai bun lucru ar fi să cânte ceva chiar din Mo- zart: Concertul în Do major,.. Nu ! Să nu-şi închipue acel domn Mozart că vrea să-i câştige bunăvoinţa cântând compoziţiile sale. Oricât de mult îi place concertul ăsta tragic în Do major, nu-1 va cânta. ' Totuşi e bine să repete de pe acum. Poate că mâine se va trezi târziu... A început cu Bach, din «Wohltemperiertes Klavier», marea şi statornica sa dragoste, Evanghelia sa. Repetă o bucată şi alta, şi alta. Pe nesimţite s’a trezit cântând din nou Mozart, şi apoi Haydn şi Haendel. Şi acum iar Bach. La urma urmelor îi este tot una dacă se supără sau nu Mozart şi dacă primeşte sau nu să-i dea lecţii. Numai să nu-şi închipuie că aleargă după biruinţe ieftine, cântând bucăţi de Mozart... şi acum improvizează şi degetele îi aleargă pe variaţiuni şi fantezii... şi acum notează pe portative temele, ca să le reia mâine dimineaţă. PRELUDIU LA < BEETHOVEN * 291 Prin fereastra deschisă a mansardei, intră, venită din munţii şi din pădurile Vienei, răcoarea zorilor de început de Iunie, şi vuietul Capitalei, ajuns până aici, la Heiligenstadt, înnăbuşit în frunzişul parcurilor. Luminile din depărtări s’au stins încet, încet, una câte una şi numai în palatele prinţilor şi ale banche- rilor, de care a auzit atâta în aceste opt săptămâni de când e în Viena, numai acolo, dincolo de storuri şi de draperii grele, fe- meile frumoase şi elegante dansează graţios şi pudic la braţul bărbaţilor severi, menuete mozartiene. Nu, nu muzică de asta gentilă şi graţioasă pe placul acestei nobilimi sătule îi va cânta el mâine maestrului (« mâine », adică « azi » — azi e deja mâine. Observaţia i s’a părut simbolică), nu muzică de asta îi va cânta, ci acorduri despletite şi grave ca steagurile negre şi roşii des- făcute larg în furtună, în faţa armatelor plebee, aşa cum sunt şi cum cer şi vremurile şi omenirea: să vină cineva şi să pornească viaţa pe alte căi decât cele de până acum. De câte ori n’a vorbit el cu colegii din orchestra prinţului şi din aceea a teatrului, şi cu Franz, şi cu doamna von Breuning, şi cu Lorchen, de câte ori n’a spus el că se coace ceva grav în măruntaiele lumii, că dacă ai pune urechea la pământ ai auzi cum aleargă acolo şi se pregătesc incendii care vor aduce schimbări în omenire. Nu sunt nici zece ani de când a închis ochii Rousseau, cel care a dinamitat sufletele şi văzduhurile dincolo' şi dincoace de Rhin. Pretutindeni, în artă, în şcoală şi în viaţa de toate zilele, umblă neliniştele pe care le-a însămânţat el, şi oare numai muzica să rămână străină de tot ce va trăsni într’o bună zi cerurile ? Cum, muzica să se mărginească numai la bel-canto şi la jocul de curcu- bee al Italienilor, la graţia şi inventivitatea lui Mozart, la reli- giozitatea lui Haendel şi Haydn, la architectonica severă şi la perfec- ţia profesorală a luiBach? La atât să se rezume oare destinul şi solia muzicii, a celei mai desăvârşite dintre limbile pe care Dumnezeu le-a dat omului? Să nu torni în cea mai cuprinzătoare dintre limbile pământului, nimic din gândul gânditorului, nimic din explozibilul revoluţionarului, nimic din patosul apostolului ? De ce n’a încercat nimeni până acum s’o facă? Nu, el nu uită pe nici unul din marii săi înaintaşi, dar nimeni n’a făcut-o până azi. Şi dacă Rousseau a fost în stare să toarne argint viu în atâtea făpturi, de ce în cele câteva compoziţii muzicale proprii, n’a picurat un 4* 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singur strop din licoarea neliniştitoare cu care a aprins atâtea capete ? Şi de ce s’a jucat în stil « opera bufa » atunci când a scris « Ghicitorul satului»? Nu, nimeni nu ia aşa cum trebue, grav, solemn, solia sacră a creatorului muzical. Este datoria lui s’o facă. Tot ce a scris până acum e jucărie de copil. Nimic din ce a scris până azi nu e izvorît încă din străfundurile proprii şi nu e născut din sămânţa gânditorilor şi nici din ceea ce seamănă în fiece clipă jalea şi disperarea oamenilor. Dar lasă! Deocamdată e legat de mâini şi de picioare şi e cu căluşul la gură. încă nu este în stare să facă să răbufnească din el toate uraganele care îl cutreeră, Din toate furtunile şi bătăliile ce se dau în el, nu vin pe vârful penei deocamdată decât biete gânguriri de sugaci. Dar lasă ! Lasă ! Se descătuşează el! Zorile au spălat de mult ochiul de geam al mansardei, în odaie s’a făcut rece de-a-binelea — sau poate că de somn şi de oboseală i se pare lui că e frig — şi departe, dincolo de Stefansdom, urcă acum răsăritul roşu orbitor. El sade încă la pian şi cântă, sfârşit, cu ochii aprinşi... A adormit cu capul pe partituri. * * * Acum, după ce şi-a amintit ce a fost aseară şi astă-noapte şi azi în zori, îşi dă seama ca trebue să se grăbească. E devreme, într’a- devăr, dar trebue să se grăbească. Şi-a scos haina, a trecut la lighianul pus pe scaunul din colţul mansardei şi şi-a turnat toată apa din cană pe cap. A zâmbit amin- tindu-şi că adineaori, când s’a trezit, apa i s’a părut, în sunetele clopotelor şi în galbenul soarelui, aur lichid. Se spală aşa dar cu aur. înviorat şi odihnit, de parcă ar fi dormit o noapte întreagă, stă la îndoială: să meargă în hainele astea de fiecare zi, aşa vechi şi tăvălite cum sunt, sau să pună fracul verde, pantofii de lac, ciorapii lungi de mătase şi clacul cenuşiu ? Ba cu hainele vechi va merge ! Dacă Mozart vrea să se întâlnească cu hainele sale şi nu cu el, atunci îi va trimite fracul verde, iar el va rămânea acasă. Şi-a pieptănat părul mare, negru, câlţos, şi şi-a ales din toate partiturile, numai cele trei «Kurfiirstensonaten». înainte de a ieşi, s’a răzgândit şi s’a întors să ia şi Variaţiunile pe un marş de PRELUDIU LA « BEETHOVEN * 893 Dreisser. Ba nu ! Va lăsa totul acasă. Mai bine să ia « Magazin der Musik» al lui Cramer din Hamburg. Ii va arăta lui Mozart ce a scris acum cinci ani Neefe despre fel. « Acest geniu precoce, care ar putea deveni un al doilea Wolfgang Amedeus Mozart, dacă ar progresa tot aşa cum a început...» (îşi aminteşte ce palidă a fost Lorchen când a citit articolul: «sunt mândră că iau lecţii de pian cu cineva despre care se scrie în ziare şi încă într’o gazetă dintr’un oraş aşa de mare ca Hamburg ».) Ba nu ! Nu are nevoie de nimic. Va lăsa aici şi compoziţiile şi ziarul. Se va duce singur. Ii va duce lui Mozart numai aceste zece degete şi acest cap. Atât! Acum aleargă în liniştea dimineţii de Duminecă. A părăsit de mult Heiligenstadt, a lăsat în urmă Doebling, Alsergrund, Glacis, Graben, a trecut de Bastei prin Schottentor şi este acum în inima Vienei. A ajuns în Schullerstrasse. Acum stă în faţa locuinţei lui Mozart. De ce l-a părăsit deo- dată tot orgoliul şi toată siguranţa de acasă? Stă aici, jos, şi nu îndrăzneşte să atingă lanţul clopotului, să sune. Cum ? Chiar aici, în casa asta căreia el i-a dat de atâtea ori târcoale, aici, la Mozart, la care în Bonn se gândea mereu cu evlavie şi cu ură, aici va urca el peste câteva clipe ! Va sta într’adevăr faţă în faţă cu acela care a scris atâtea miraculoase simfonii şi sonate şi concerte şi opere şi a sfârşit, se zice, de curând, sau e pe cale să sfârşească, o operă nouă, o capodoperă, cum scriu ziarele: « Don Giovanni ». Va sta faţă în faţă cu acela care a străbătut în marş triumfal aproape în- treaga Europă. Şi aici, la Mozart va urca el peste câteva clipe? El, biet organist din Bonn, copilandru de şaptesprezece ani, cu câteva nenorocite de compoziţii şi cu o caraghioasă fiţuică în care un alt nenorocit compozitor, avocat, organist şi director muzical de teatru provincial, Neefe, a scris — împins poate de inima lui bună — câteva cuvinte riscat de elogioase, în cadrul unei cores- pondenţe despre activitatea muzicală a unui biet târguşor renan ? Şi el să urce la Mozart ? A tras totuşi clopotul. Când şi cum a îndrăznit s’o facă? Nu-şi dă seama. Aude un om coborînd scările. Omul stă în faţa lui. El îi spune pentru ce a venit: are şi două scrisori de recomandaţie, dar le-a uitat acasă. A vorbit însă domnul Eisenbach cu domnul Lorenzo şi domnul Lorenzo cu maestrul... 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bine ! Bine ! Să aştepte aici jos, să vedem dacă domnul Mozart e acasă, iar dacă e acasă, să vedem dacă îl poate primi acum... Omul a dispărut. El stă uluit: cum, s’ar putea oare să nu fie primit? Nici acum? Dar cine e la urma urmelor acest domn Mozart care şi-ar per- mite să nu-1 primească nici acum? Când era gata să plece, hotărît să nu mai revină niciodată, a coborît o femeie şi i-a spus să urce. Acum e sus, într’o încăpere simplă, modestă, aşa cum sunt atâtea locuinţe de burghezi modeşti în Bonn. Nu-şi dă seama de ce, dar deodată se simte frate mai mare şi protector al stă- pânului casei. A auzit atâtea despre supărările lui Mozart, despre intrigile a căror victimă e, despre nevoile sale băneşti, despre boala fără de sfârşit a doamnei Mozart, despre moartea, rând pe rând, a copiilor lor, că simte nevoia să-i spună părinteşte, când îl va vedea intrând: « Lasă, nu te necăji. Te voi ajuta eu !» Deodată însă îşi aminteşte ceva şi e din nou supărat pe Mo- zart: aşa ţi se cuvine Wolfgang Amadeus Mozart (totul se află, totul se ştie), aşa ţi se cuvine dacă alergi după bunăvoinţa nobilimii şi dacă crezi că se poate trăi din graţia prinţilor şi a regilor. Nu făcând genuflexii graţioase ca tine, şi nici slugărind respectuos ca Haydn la contele Esterhazi, colo în Esterhaz şi în Eisenstadt, ci pretinzând un drept... Lasă, n’am decât şaptesprezece ani, dar ştiu bine ce trebue făcut: o editură mare care să aibă grijă de noi compozitorii, cu tot ce ne trebue, iar noi să-i predăm ceea ce creăm. Şi dacă un timp nu creăm, să ne aştepte. Sau, şi mai bine, o editură de Stat, cu care cetăţeni creatori să facă schimb, aşa cum am auzit că plănuiesc unii gân- ditori şi revoluţionari de dincolo de Rhin... In pragul odăii din dreapta a apărut un om mărunt, slab, feminin, bolnăvicios, cu nasul mare, încovoiat şi cu o perucă albă sfârşită într’o coadă îngrijit împletită, la fel ca în ziarele şi revistele în care l-a văzut, aşa cum a râvnit atâta vreme să-l vadă aevea. Mozart i-a întins o mână fină, feminină. Mâna lui e trecută de un fior, genunchii i se pleacă. — Aşa dar, dumneata eşti tânărul de care mi-a spus Jacquin că i-a vorbit Lorenzo... PRELUDIU LA « BEETHOVEN t 295 Ludwig, cu ochii plecaţi, cu buzele strânse, dă din cap: da, el e. — Şi de ce, mă rog, vrei să te ascult? Şi de ce ţii neapărat să înveţi la mine? înainte ca Ludwig să-i răspundă că nu ţine «neapărat o să fie ascultat şi nici să înveţe la el nu ţine neapărat, Mozart a urmat: — Ştii, o să fie cam greu. Eu plec zilele astea la Baden şi ră- mân toată vara acolo, apoi în toamnă plec la Praga... Ludwig ştie, a auzit, că familia Mozart e toată la Baden, ştie că Mozart pleacă şi el în fiecare vară acolo pentru câtva timp» A auzit şi de plecarea la Praga — toată Viena vorbeşte — se spune chiar că vrea să se mute acolo. Boemii pregătesc sărbătoreşte pre- miera lui « Don Giovanni». Totuşi i se pare că în ton e grandomanie de parvenit şi dispreţ pentru el, tânărul care vine, ca atâţia alţii, la « maestru ». Se întunecă: tare ar avea chef să-i întoarcă spatele şi să coboare repede scările, lăsându-1 uluit că un debutant în- drăzneşte să pedepsească pe loc măgăria unui «maestru». — ... Oricum, ia să auzim ce ştii dumneata. Eşti pianist, nu-i aşa ? Şi ai şi compoziţii proprii, nu ?... Parcă aşa mi-a spus Jacquin,.. Cum? Nici măcar nu ştie bine despre ce e vorba? Şi spune cu ton de zeflemea: «compoziţii proprii»... Mozart a surprins norul de pe chipul tânărului şi fulgerul care a ţâşnit şi s’a stins repede în ochii lui, şi s’a înfiorat. Şi-a revenit însă îndată: nu-i nimic! Aşa sunt toate geniile astea care de câtăva vreme cresc ca ciupercile pe toate drumurile. La fie ce pas un geniu. I se pare oare, sau parcă altfel a fost mai îna- inte. Oamenii făceau ucenicie lungă, munceau mult şi abia târ- ziu îndrăzneau să se arate. Uite, ca papa Haydn şi ca atâţia alţii. Sau aveau cel puţin justificarea unei eredităţi şi a unei tradiţii creatoare ca acea miraculoasă dinastie Bach. Pe când acum, de când cu precocitatea sa, băieţaşii ăştia nici n’au gângurit bine şi se şi cred geniali. Nu-i nimic dacă s’a întunecat geniul ăsta: zburlit şi neînţeles. Ii va trece. Dacă e vre-un interpret onest şi caligrafic sau vre-un diletant admirat în familie, îi va trece repede criza asta de genialitate, şi va îmbătrâni apoi în pace lângă nevastă şi copii. Iar dacă poartă într’adevăr pecete de creator pe creştet, atunci nimic şi nimeni nu-1 va putea opri din drumul izbăvi- toarei Golgote... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 39$ — Ia te rog, loc la pian, să auzim... Eu te voi asculta din odaia de alături. A trecut în odaia din dreapta. . Aici a rămas Ludwig. Stă în faţa pianului şi nu-i vine să se aşeze. Deodată s’a hotărît: va cânta concertul în Do major, una din ultimele opere ale lui Mozart, şi, se spune, prima bucată scrisă pe gustul său, şi nu al publicului. O s’o cânte, dar o să i-o ma- sacreze în aşa hal, că Mozart îl va întrerupe şi-l va da pe brânci afară. Cântă. Dela întâiul acord însă, nu mai e aici, ci la Bonn, în casa Breu- ningilor, unde a cântat-o de atâtea ori. O cântă şi pescueşte în adâncurile ei comorile de tragism şi meditare sobră pe care le-a risipit Mozart, tânărul zeu din Viena, la care el râvneşte de aici din Bonn: în colţ, între scrin şi oglindă, stă Lorchen cu capul plecat şi ascultă. La masă, sub candelabrul greu care atârnă până jos să atingă cuvertura albă a mesei, şade doamna von Breu- ning, văduva atât de tânără, de blondă şi de frumoasă. Lucrează pentru el o vestă din păr de iepure. In toată casa pluteşte aromă de femei tinere şi se apropie în unde ameţitoare până aici, aici la pian, unde stă el, înnecat în semiobscuritate. E bine că el e aici în colţul ăsta întunecos, iar Lorchen şi doamna von Breuning stau în lumină blândă şi caldă. Lumina şi căldura bună învălui- toare şi aromată, dela ele porneşte în unde moi, şi-l înfăşură, îi dau siguranţă şi îi potolesc grijile şi spaimele acestor nopţi grele de iarnă: covorul de sub picioare e adânc şi moale uşile şi fere- strele sunt bine închise, obloanele de lemn sunt puse, lumina candelabrului şi lumina focului din cămin imprietenesc tablou- rile din perete cu divanul roşu şi pianul cafeniu şi biroul Leonorei. Totul e blând, totul e cald, totul e moale. Afară, zăpada cade mereu şi creşte albă şi înaltă ca movila de perne din casa lui Riess. In brutăria lui Fischer pălălaia din cuptor cade acum împreună cu mirosul de jimblă caldă prin gemuleţul stropit cu făină, cade pe strada albă, până peste drum, la malul Rhinului îngheţat. De undeva, de sus, din piaţă, din jurul Primăriei severe, sau poate din apropierea Muensterului vine până aici sunet de zurgălăi: au ieşit întâile sănii. Surugiul pocneşte din bici şi ridică pul- PRELUDIU LA «BEETHOVEN» 297 bere de zăpadă. Femeia tânără din sanie e înfăşurată bine în blană până la gât, ţine un manşon mic în dreptul pieptului, pieptul bun ca un refugiu, şi râde cu un şir de perle albe. A sfârşit. Mozart a apărut în prag. *— Excelent! Dar tocmai de aceea mizerabil. Eşti un mi- nunat interpret: fără nici o greşeală. Dar şi fără pic de per- sonalitate. Unde eşti dumneata ? Pe dumneata nu te-am văzut nicăieri. Eşti prea mare virtuoz ca să mai fie loc şi pentru personalitatea dumitale proprie. Oricum, mai treci în toamnă pe aici... Ludwig s’a ridicat de pe scaun şi se uită ţintă la Mozart. Cum, « personalitatea » sa unde e ? Dar Neefe şi toată lumea din Bonn tocmai asta îi imputau că are prea multă personalitate, că nu este interpret fidel sau, când este, nu-i decât în acele opere în care se regăseşte, cu care are înrudire. Că în general însă, îşi permite multe libertăţi. Dar hai să zicem că este interpret fidel al bucăţilor pe care le cântă. Ei şi ? Doar nu scrie cineva pentru ca fiecare să cânte altceva. Fiecare după chipul şi asemănarea sa. Nu i-a spus oare Neefe că Haydn şi Gluck şi chiar Mozart nu permit ni- mănui să le trădeze sau să le falsifice o miime de undă de gând din ceea ce au spus ei ? Că cer interpretare fidelă. El n’a vrut să-i cânte fidel bucata, dar dacă a făcut-o, ce mai vrea acest domn preţios şi pretenţios din faţa sa? Mozart îl vede că aşteaptă. — Ai mai dori să cânţi ceva? — Da! ’ De ce se simte deodată Mozart cuprins de spaimă? Cine e tânărul ăsta care îl priveşte aşa? — Ce anume ai dori să cânţi? » — Daţi-mi o temă pentru variaţiuni. — Mă rog. Mozart a rămas o clipă pe gânduri, apoi a bătut câteva tacte din « Das Bandei» scrisă nu de mult. (Ce i-a venit să se oprească la gluma asta muzicala în jurul jaretierei pe care a pierdut-o în- tr’o zi Stanzerl?) Ludwig îi aruncă o privire cu fulger diavolesc; de el îşi bate joc cu asemenea temă ? Bine ! Va vedea el îndată! 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mozart a trecut în vârful picioarelor înapoi în odaia de alături,, unde aşteaptă Jacquin şi Lorenzo, — Ciudat tânărul ăsta! Are ceva demonic în el. Le-a făcut semn să tacă: dincolo tânărul a început să cânte. Ei, drăcie ! Ce însemnează asta ? îşi bate joc de el ? Ii face cari- catura ? Parcă îi desenează chipul, aşa cum fac copiii cu câte o bucată de cărbune pe ziduri. Uite că-1 face şi mai mic şi mai fe- minin şi mai subţire decât e. Şi uite cum îi lungeşte şi mai mult nasul. Şi uite că-1 face să şchioapete. Dar ce, el şchioapâtă ? Poate că şchioapătă fără să fi observat ? Şi ia te uită că l-a apucat de coada perucii şi i-o lungeşte, o face lungă-lungă-lungă-lungă şi subţire, tot mai subţire. Şi acum îi leagă un moţ roşu, şi acum îi ia toată coada şi i-o încolăceşte, cum îşi încolăcesc câinii cozile. Şi uite că acum i-a facut-o cocoloş de hârtie şi o aruncă, o prinde,, o aruncă, o prinde. Şi acum l-a făcut pe el întreg cocoloş şi se joacă cu el cum te joci cu o minge: îl aruncă, îl prinde, îl aruncă* îl aruncă... Intr'adevăr, dincolo Ludwig şi-a amintit de jocul de-a-portrete- făcute din sunete, aşa cum se juca în casa Breuningilor, şi într'adevăr îi face caricatura. Aşa! Altă dată să mai poftească să-l ia de sus* « en maître ». Să afle — dacă încă nu ştie domnul Mozart — că. dintr’un sunet, din acelaşi sunet, plasat în acelaşi loc, poţi porni şi o liturghie şi o grotescă. O să-şi bage minţile în cap ? O să în- ţeleagă de aici înainte că, oricât e el de Mozart, atunci când vine- la el un tânăr ce se caută, ce se dibueşte încă, trebue să-l pri- mească înţelegător, ca un frate mai mare, ba nu, ca un frate mai mic, pentrucă pasta elementară, pasta informă, uriaşă, de dinainte- de «facă-se lumină», de dinainte de realizare, e de şapte mii de ori mai valoroasă şi mai sfântă decât opera realizată ? Numai în haos pluteşte duhul Domnului; în Tohu-wobohu cu răvăşirea creaţiei în pântec. In cea de a şaptea zi Dumnezeu a fost mai sărac ca în ajunul zilei dintâi, căci şi-a limitat gândul ce vaga- bondase fără zăgaz în haosul ce-i putuse da tot, pentrucă era şi el fără de ţărm. Creaţia e abia o făşie de lumină în hruba de aur a haosului. I-auzi cum bolborosesc subpământean başii pianului. I-auzi cum aleargă şi se rostogolesc stâncile şi oceanele- de dinainte de facerea lumii! (Ţine minte acordurile astea Ludwig- van Beethoven, ca să le întrebuinţezi odată şi odată 1) Aşa K PRELUDIU LA « BEETHOVEN » 299 Acum că domnul Mozart a înţeles şi o să ştie să se poarte cum se cuvine cu tinerii care vor veni la el — tinerii vin la maeştri cu sfială, părelnică numai dar fiecare cu şaptezeci de maeştri în încăpăţânare — aşa, acum că va fi om de treabă, iată, el, tânărul de 17 ani, l-a iertat. Uite că desface cocoloşul de care n’a uitat în timp ce umbla printre oceanele de «Genesis», nu, n’a uitat cocoloşul (cu dreapta juca doar în acute), uite că a desfăcut cocoloşul de sunete ! Gata ! L-a iertat. Dar se vor mai întâlni ei aici, uite chiar aici, în odaia asta! Poate peste o săptămână, poate peste un an, poate peste zece. Sigur peste o sută. Gata ! A sfârşit, a băgat mâinile în buzunar şi şi-a întins picioarele desfăcute larg sub pian, aşa cum făcea ori de câte ori sfârşea să cânte. Dincolo, Mozart, buimăcit, a şoptit lui Jacquin şi lui Lorenzo: — Luaţi seamă ! Despre tânărul ăsta se va mai vorbi! Apoi, cu paşi şovăitori şi cu grije să nu şchioapăte, a venit în odaia în care cântase Ludwig. Biruitor, Ludwig s’a ridicat respectuos. Mozart i-a pus mâna camaradereşte pe umeri: — Eu plec peste o zi două la Baden, dar Vineri sunt înapoi. Te rog să fii bun şi să vii Vineri la mine. Dar negreşit. începem lecţiile. Şi dacă va trebui să le întrerupem puţin, nu-i nimic. Le reluăm când mă înapoiez dela Praga. Ne-am înţeles ? Vii negreşit Vineri. Şi i-a întins mâna. Ludwig mut, cu capul plecat, cu buzele strânse, a răspuns cu pleoapele: « bine », şi a ieşit repede. ' A coborît în fugă scările. * * * Acum aleargă pe străzile Vienei: mâinile la spate, trupul aplecat înainte şi pasul mic şi iute. Toată Viena — case, oameni, trăsuri — aleargă înapoi şi se învârtesc ca roata cea mare din Prater, şi la fel ca în caruselul de acolo, oamenii trec de sute de ori aceiaşi şi aceiaşi prin faţa lui. Şi uite că acum totul s’a pre- făcut într’un cerc imens care se învârteşte de sus în jos, de sus în jos, şi toate balcoanele intră în pământ în faţa sa, şi apar din 3oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nou din pământ la spatele său. Şi acum totul s’a încetinit: oamenii trec pe lângă el, şi nimeni nu ştie că el e Ludwig van Beethoven şi nimeni nu ştie că a fost la Mozart, că a fost la Mozart. Oamenii trec pe lângă el, ca şi cum ar fi la fel cu ei. Cum, nimic nu-1 deo- sebeşte de ei ? Cum, nimic nu se vede pe chipul său ? Va fi îndată acasă şi îi va scrie mamei că a fost la Mozart şi că începe de Vineri să ia lecţii cu el. Mozart i-a pus mâna pe umăr şi i-a vorbit ca dela egal la egal. Mozart, însuşi Mozart despre care a vorbit atâta cu mama în călătoria aceea la Rotterdam, unde avea să dea întâiul său concert între străini, acum şase ani. Mama i-a spus că nu-şi doreşte decât să-l vadă ajuns ca Mozart. (Corabia aleargă repede; vântul toamnei umflă pânzele şi o goneşte; apa Rhinului este de oţel; seara se aşterne largă şi rece; în pădurea de pe ţărm fâlfâie duhuri.) O, cum se va bucura mama, draga, buna, bolnă- vioara de ea, când va afla că a fost la Mozart. Lasă, mamă ! îndată voi avea cu ce să te duc la doctori şi cu ce să te trimit în munţi ca să te înzdrăveneşti. Mamă sfântă, mamă dragă! Deodată s’a oprit. Ce caută aici? Cum de a apucat pe drumul ăsta? Ce forţe dincolo de înţelegerea sa l-au adus pe strada asta în care Gluck, patriarhul muzicii, îşi trăieşte ultimele zile, după ce a umplut o jumătate de veac muzica Europei cu numele său ? Sunt, pe semne, în noi ascunse în cine ştie ce hrube pe care nu le putem cerceta, socoteli ale vieţii cu ea însăşi. Drumul ăsta pe aici, tocmai în clipa asta, este o asemenea socoteală. Acum abia desluşeşte el lucrurile: din clipa în care a fost la Mozart, începe în muzică o pagină nouă, iar aici în casa asta înnecată în tăcere şi bătrâneţe, şi înfăşurată în muşchi şi ederă, ca un cavou, se încheie un capitol. Un capitol sfârşeşte, alt capitol începe. Ar trebui — dacă ar în- drăzni — ar trebui, el ştie, ar trebui să intre cucernic, mai cu- cernic decât în domul Sfântul Ştefan şi să îngenunche la picioarele bătrânului Gluck, să-i sărute aşternutul patului şi mâinile sfinte care au schimbat duhul operei, care au înnoit-o, mâinile care au creat drama muzicală, mâinile care în locul virtuozităţilor vocale au adus viaţă vie şi gândul în operă, să sărute cuvios mâinile care au scris «Iphigenia in Tauris » cu înălţătorul imn antic al Dianei, cu sfâşietoarea elegie funebră pentru Oreste, în vrăjitoresc amestec de dur şi moli şi cu intervenirea jelaniei Iphigeniei şi a motivelor însorite din trecut; să sărute mâinile PRELUDIU LA • BEETHOVEN » 301 care au îmbogăţit expresia muzicii dramatice cu recitative altfel învestmântate decât până la el, să sărute aceste mâini care au spart drum prin beznă şi prin stânci. Nu, nu-1 uită pe Bach, şi nu-i uită nici pe cei de dinaintea lui Bach, şi nici pe cei de dinaintea celor de dinaintea lui Bach. Nu uită pe nimeni. Fiecare este la fel de sfânt şi îi este la fel de aproape. Nu uita pe nimeni. Ştiu bine. Fiecare din voi a avut odată şaptesprezece ani ca mine şi o inimă care clocotea cum clocoteşte inima mea acum, şi nelinişti ca ale mele, şi râvnă ca a mea Şi nemulţumiri cu sine ca ale mele şi biruinţe şi înfrângeri şi încredere şi îndoieli în aceeaşi clipită. Am venit, bătrâne Gluck, la poarta ta, dus şi adus de puteri dincolo de tine şi de mine, am venit ca să afli că nici aici, între singură- tate şi moarte, nu vei muri şi nu vei fi uitat. O să scriu, trebue să scriu odată, o simfonie pentru cei plecaţi, o simfonie a îngenun- chierii celor cu capetele scăldate de lumina urcuşului, îngenun- chiere şi închinare pentru acei care au trecut înaintea noastră pe drumuri încă goale de ecou şi au lăsat pentru urmaşi un semn de tinereţe, şi stau acum senini şi blajini cu creştetul nins de ani şi împurpurat de binecuvântat amurg. Amin ! Dar n’a cutezat să deschidă poarta. A sărutat clanţa şi a plecat în vârful picioarelor, ca dintr’o catedrală, sau ca dintr’o casă cu mort. Acum merge încet, cu capul în pământ, pe străzile Vienei. * * * A ajuns acasă. îşi scoate haina, deschide fereastra, îşi ascute o pană şi se aşează să scrie. Prin ferestruică îşi bagă capul un cer albastru, senin, cu nori mici, albi, aşa cum sunt copiii-îngeri din gravuri şi în Bach. Vrea să scrie simfonia îngenunchierii pentru înaintaşi. Se opreşte: nu la şaptesprezece ani se scriu simfonii. Face câteva însemnări scurte. Vei ţine seamă de ele peste 20, peste 40 de ani, când vei avea voie să scrii simfonii şi când patosul şi evlavia de acum vor fi devenit de o incandescenţă rece. Opera de artă se poate însămânţa la fierbinte, dar o naşti Ia rece. Acum mulţu- meşte-te cu simpla veneraţie omenească pentru înaintaşi. Expresia ei artistică, mai târziu. Veneraţie pentru înaintaşi, Ludwig van Beethoven, dar înverşunare şi necruţare în munca ta de depăşire şi 3°2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înnoire. Aşa: Bach, Haendel, Gluck, Haydn. Veneraţie dar depăşire ! Acum, îi vei scrie mamei. Ii vei scrie că ai fost la Mozart, că începi să iei lecţii de Vineri... Vrea să scrie, dar nu poate. Gândurile se învălmăşesc: Mozart, Gluck, mama, Bach, mama... simfonia celor plecaţi... un adagio grav... în cap umblă acordurile... Haydn... şi la Haydn la Esterhaz ar trebui să plece... dacă ar avea bani... nu-i de- parte. Ba i se pare că Haydn e acum la Londra, învitat de Englezi... Anglia, ah, Anglia !... Şi Haendel a fost înţeles şi preţuit acolo... Miraculos popor! Grav, festiv, înţelegător... O, Anglia... Trebuie să plec acolo!.. Doamne, cum se va bucura mama şi ce o zică Lorchen când vor afla că iau lecţii la Mozart? Şi We- geler, domnul student Franz Wegeler... S’a scuturat deodată de gânduri: ce înseamnă vagabondajul ăsta fără ţintă ? Parcă ţi-ai poruncit claritate lineară, geometrică în gândire. Şi te laşi furat şi rătăcit pe potecuţe şi îh desişuri, Ludwig van Beethoven ! Şi încă în lucruri mici, în mici orgolii: Lorchen, Franz Wegeler. Parcă ţi-ai spus odată: «eu îmi pot permite să nu cer nimic vieţii şi oamenilor, pentrucă nu am nici o soco- teală cu prezentul ». Parcă ţi-ai spus odată: « am orgoliul să nu-mi pese decât de răfuielile care încep o sută de ani după moartea mea ». Acum însă odihneşte-te — eşti obosit şi ameţit. Oboseala şi ameţeala sunt bune, într’adevăr, pentrucă cheamă din toate col- ţurile subterane, învălmăşirea de gânduri depozitate cine ştie cum, cine ştie când, dar numai în stare de odihnă şi limpezime de ghiaţă trebue să scrii. îmbrăcat cum era, s’a trântit pe pat. A rămas cu faţa în sus, cu privirea în gol. Amiaza de Duminică de vară e luminoasă şi pură, ca în Bonn. Acum, acolo, acasă, mama în rochie de stambă şi cu boneţica albă în cap, vine dela biserică. De porumbiţă albă, aşa îi este pasul. Străzile Bonnului sunt înnecate în soare calm duminical, cu umbre moi în spatele caselor. Mama intră în casă: casa e cu- rată şi cuminte (Tata e la capela curţii Duminica.) Mama îşi scoate boneţica, sărută cartea de rugăciuni şi o pune în scrin. Acum pune masa — aşternută alb. îndată va veni şi tata şi Johann şi Karl. Bunicul, bunicul cu care el seamănă atât, bunicul drag, PRELUDIU LA «BEETHOVEN» 303 priveşte din ramă — bunicul bun şi înţelept al cărui duh de îm- păciure pluteşte în ceasurile bune în casă. Acum stau cu toţii la masă. Vine scrisoarea lui. Mama tresare: o scrisoare dela Ludwig ! <(Am fost la Mozart. Am fost primit ca un frate bun. încep lecţiile. Curând voi avea şi eu lecţii şi voi câştiga şi vă voi putea trimite şi vouă bani... Mama o să vină curând aici. Va pleca la Salzburg; la Salzburg e aerul bun pentru pieptul ei »... Uite că pleacă împreună, în diligenţă... O bătaie în uşă l-a trezit. A aţipit oare ? Sare din pat. E gazda. — A venit o scrisoare. A trecut poştalionul chiar acum. — Mulţumesc, mulţumesc, doamnă Justizrat. Doamna Justizrat Heller a ieşit. El a desfăcut plicul şi privirea îi aleargă peste scrisul gros şi încâlcit al tatei. Dă un urlet: « nu !» Citeşte: «Dacă vrei s’o mai găseşti în viaţă pe mama, vino în clipa în care primeşti scrisoarea. Altfel vii prea târziu ». Nu se poate ! Nu se poate ! Frânt, stă acum pe marginea patului. Nu, nu e o cursă a tatei ca să-l aducă acasă. S’a bucurat doar şi el când l-a văzut plecând în sfârşit la Viena. Cutia de mucava în care a pus lucru- rile, el i-a adus-o. Şi avea bătrânul o duioşie simplă şi curată în felul cum i-a dat mâna la despărţire. I-a dat mâna şi l-a lăsat chiar să i-o sărute. El pleacă la Bonn! Ba nu ! Nu pleacă. Ce poate ajuta el dacă e acolo ? Bani nu are de unde lua la Bonn. A luat doar leafa pentru câteva luni înainte, ca să poată pleca încoace şi să aibă pentru câtva timp de trai calic. Nu, nu pleacă. Mai bine va trimite puţinii bani care i-au mai rămas. De altfel ceea ce are nici nu i-ar ajunge pentru drumul până acasă. Nu, nu părăseşte el Viena, întâmplă-se acolo la Bonn ce s’o întâmpla. Moară toată lumea, el aici rămâne. Rămâne să-şi croiască drumul pe care şi-l ştie numai el. Destul a dus în cârcă un tată beţiv, o mamă bolnavă şi tristă, şi doi fraţi neputincioşi; destul a trăit pentru ei. Fiecare trebue să-şi trăiască viaţa sa proprie, nu viaţa altora. Omul cu chemare dincolo de vremelnic, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3°4 trebue să aibă tăria de a-şi călca inima în picioare şi trebue, mai ales, să poată călca în picioare inimile altora. Dar de unde a descins mama şi stă în faţa lui ? Mama, aşa cum de atâtea ori a privit-o fără ca ea să-şi dea seama că lui i se sfâşie inima de mila ei, aşa, ca acasă, aşa pluteşte şi acum, cuminte şi sfioasă, tăcută, tristă şi străvezie de boală. De unde, Doamne, a adus ea boala asta ucigătoare ? Dacă e într’adevăr luată, cum zice tata, dela primul ei bărbat, atunci e, nici vorbă, ftizie. Şi e pierdută. Dar poate că e numai o răceală rea, luată în noaptea aceea de iarnă, de acum zece ani, când s’a aprins castelul prin- cipelui şi era să ardă şi locuinţa lor din Bonngasse, răceală care o supără din când în când mai rău. Dacă n’ar fi ieşit atunci dezbră- cată şi desculţă pe ger, ca să vadă scrumul ales din trupul biblio- tecarului von Breuning, ar fi fost şi azi sănătoasă. Dar ce rost au acum socotelile astea ? Chiar dacă mama moare, el tot nu pleacă. Descurcă-se părinţii şi fraţii acolo la Bonn cum pot. El are mai întâi datorii faţă de chemarea sa... S’a ridicat deodată drept, sever: ba, cu primul poştalion pleacă la Bonn. Mâine în zori pleacă desigur unul. Dacă nu de-a-dreptul până la hotarul Franţei, atunci măcar până la Stutt- gart sau până la Miinchen sau — în cazul cel mai rău — până la graniţa dintre Austria şi Germania. Nu are bani pentru dru- mul întreg? Nu-i nimic. Va călători până unde îi vor ajunge banii, şi mai departe va vedea el ce face. Dar nu mai rămâne o clipă aici. Nu-i pasă nici de Mozart, nici de ceea ce i s’a părut adi- neaori că este drumul său. Nu există alt drum decât cel al sufe- rinţei celorlalţi. Nu există alt drum decât cel al datoriei faţă de cei ce îţi sunt aproape şi nu au pe altcineva afară de tine ca să le poarte de grijă. Moară o mie de destine creatoare pentru o singură lacrimă omenească... Pe cine are mama afară de el ? Un bărbat beţiv şi năuc şi doi copii neputincioşi. El a fost dela 11 ani şi fiu şi părinte pentru toţi. Aşa! Pleacă. Şi, deşi se duce' cu gândul să se înapoieze îndată, va rămânea, de va fi nevoie, toată viaţa la Bonn. Ce înseamnă aceea: « Viena », « mediu prielnic creaţiei», şi alte asemenea fleacuri? Un gânditor ca Jmanuel Kant — pe care el nu-1 înţelege încă, dar pe care îl admiră o lume întreagă — Jmanuel Kant, deşi a împlinit nu demult cincizeci de ani şi n’a părăsit până azi Koenigsbergul în care s’a născut. PRELUDIU LA l BEETHOVEN » 3°5 Nu ! Nu e nevoie de ceea ce cabotinii şi proştii numesc condiţii favorabile creaţiei. Dacă într’adevăr ai ceva de spus omenirii, îţi spargi tu drum, biruind, ca apa Rhinului, toate piedicile din calea ta, biruind până şi destinul, dacă are cutezanţa să ţi se împotrivească_ Aşa! El pleacă în zori la Bonn ! Şi-a scos banii, i-a numărat şi a început să facă socoteli z să zicem până la Stuttgart... O, de s’ar vedea el numai acolo, că se descurcă: va găsi căruţe ţărăneşti şi o va petici el până acasă. A numărat din nou banii. Erau cu mult prea puţini. Abia să-i ajungă până la Augsburg... Augsburg ! Ia stai. Acolo lo- cuieşte fabricantul de piane Steiner, prieten cu Simrock, Simrock e prieten bun cu Riess, Riess cu tata... o să-i amintească lui Steiner de vizita de acum câţiva ani la Bonn... acolo pe Rhein- gasse, în prăvălia lui Simrock, era şi el de faţă, atunci când Steiner a spus « dar asta ar putea să se numească « Musikergasse », atâţia muzicanţi stau aici: Simrock, Riess, Johann Beethoven»... Dar cum să-i ceară un împrumut unui om, numai pentrucă au fost întâmplător, într’o zi în aceiaşi prăvălie ? L-a copleşit deodată o tristeţe măcinătoare: nu, nu e trist acum pentrucă nu are cu ce pleca acasă, la mama muribundă, ci pentrucă sume aşa meschine trebue să-l frământe, sume asa meschine... Dacă ar coborî acum în oraş si ar intra, nu în prăvălia sau în casa cine ştie cărui negustor uscat de cifre, ci în palatul unui Lobkowitz sau al principelui Lichnowsky, de care se ştie doar că sunt înţelegători şi iubitori de arte frumoase şi me- cenaţi cunoscuţi, dacă ar intra şi ar spune: sunt un creator, sunt un creator. Vă las zălog cei şaptesprezece ani ai meii şi solia de creator. Imprumutaţi-mi atât cât îmi trebue ca să pot pleca liniştit şi să mă pot înapoia apoi liniştit aici, să creez. Ba nu H Nu-mi împrumutaţi, ci daţi-mi pentru veci. E vorba doar de mai puţin decât pierdeţi într’o singură seară la un nevinovat joc'de? cărţi sau cât cheltuiţi la o masă cu o femeie. Dacă ar vorbi aşa, oqjnenii ar chema slugile să-l dea în brânci afară, sau să-l ducă. pe sus la casa de nebuni. Şi asta nu pentru neobrăzarea de a vorbr aşa,‘demn, drept. Chiar dacă ar vorbi slugarnic, chiar dacă s’ar milogi. E de ajuns să ceri pentru solia ta de creator ca să fii socotit nebun. Şi nu pentrucă t încă un tânăr fără nume. La feK se poartă domnii mecenaţi şi cu Haydn şi cu Mozart îit 6 3°6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE plină glorie. Haydn e ţinut acolo la Eisenstadt şi la Esterhaz, cu simbrie, ca oricare slugă. Unul spală vasele, Haydn « compune » pentru zilele în care boierul are oaspeţi. De geaba se căina el acolo la Bonn, că se pierde, tânăr necunoscut, într’un biet târg de provincie. Şi dacă Mozart face să duduie o lume întreagă de numele său, ei şi ? Nu se umileşte şi nu disperă pentru câţiva taleri atunci când are nevoie de ei ? Şi nu trebue să măgulească vanitatea celui din urmă mecena «înţelegător »? Da, a avut dreptate azi dimineaţă acolo sus la Mozart, când s’a gândit că trebue o soluţie radicală, o schimbare a condiţiilor de plasare a operei de artă. El încă nu ştie ce anume, ştie numai că în Franţa şi se zice că şi în Anglia, se coc schimbări mari în viaţa omenirii, schimbări care pe el îl interesează, pentrucă e absurd să-ţi închipui că dacă eşti creator trebue să te zăvoreşti într’un turn, fără să-ţi pese de viaţa vie din jurul tău. Iată, a observat de pildă că nu există numai o problemă a creatorului tânăr. Toţi — şi debutanţi şi glorii consacrate—trăiesc aceeaşi dramă: lipsa unor criterii precise pentru valorile spirituale. Societatea asta, care a născociţ măsurători pentru cele mai nesigure şi trecătoare valori, nu a găsit încă monetă pentru plata emoţiei artistice, şi te va socoti nebun dacă îi vei cere dreptul tău, nu pentru hârtia tipărită numită operă muzi- cală sau carte, ci pentru emoţia pe care ţi-o dăruieşte un acord sau un vers; te va socoti nebun dacă îi vei cere dreptul tău pentru starea de evlavie în care pot înfăşură întâile ciripiri, întâile gânguiri ale unui compozitor sau poet, pe care îl vezi vâslind beat, pe ape stelare, în timp ce toată lumea se bălăbăneşte în ape stătute şi duhnitoare. Dar ce ! înfiorarea în faţa operei de artă, bucuria de a vedea că lumea asta nu e făcută numai din negustori şi politicieni, ci că sunt şi arhangheli care spintecă văzduhurile spre veşnicii, cum, această bucurie să-ţi fie de po- mană dată? Şi de pomană să ai trecerea peste vămile timpului spânzurat de pulpana zdrenţuită a creatorului căruia i-ai fost zici prieten ? De pomană să se gâdile contele Esterhazi: «tare mai sunt eu înţelegător şi iubitor de muzică şi tare bună inimă mai am !» Dacă, biet ciocoi sterp, nu plăteşti cum se cuvine cinstea prieteniei cu aristocraţia creatoare, atunci să treci în rândul turmei care behăie. PRELUDIU LA l BEETHOVEN l 3°7 Deodată s’a oprit: «Am înebunit! Intr’adevăr sunt bun de dus la casa de nebuni, dacă, în loc să îngrijesc de bani ca să am cu ce pleca mâine la Bonn, m’am apucat să filosofez ca un adolescent caraghios ce sunt. A avut dreptate Cecilia Fischer când m’a po- reclit «Hamlet», «Nu spaniolule, cum te strigă toată lumea, trebue să ţi se spună, ci Hamlet». Da, a avut dreptate. Ham- letizez, în loc să acţionez lucid şi energic ca toată lumea. Dar ce înseamnă aceea «toată lumea» ! Să mă fac negustor ? Sau ce? Nu poţi fi în acelaşi timp şi spălătoreasă şi amantă. Numai eunucii artei sau diletanţii pot urmări şi căile liniştei pământeşti. Deodată parcă şi-ar fi amintit ceva: în zadar mă frământ. Socotelile şi răfuielile şi soluţiile nu trebue să se dea indi- vidual, pentrucă, în cel mai bun caz, ne-am bucura de filan- tropie sau de « înţelegere şi protectorat » cu ghilimele şi cu toane şi umiliri. Şi cu nesiguranţă pe deasupra. Aşa ca Mozart şi Haydn. Nu ! Trebue schimbată orânduirea toată, trebue creat un fel de Artaria sau alt editor care să aibă grija ta, toată viaţa şi tu să ai numai- grija de a scrie; un fel de Artaria. Sau şi mai bine, statul însuşi, sau... Toate bune, dar până atunci, Ludwig van Beethoven, luptă cu armele acestei orânduiri şi nu te da bătut. Şi luptă dela egal la egal, deci înzăuat şi împotriva prejudecăţilor. De aceea bine faci că spui pretutindeni că «van» înseamnă «von», deşi e de cea mai plebee obârşie. Aşa! Să te socotească nobilimea drept unul de ai ei: Ludwig von Beethoven. Ei şi? Tot nu ai cu ce pleca acasă, Ludwig van Beethoven! Ce e de făcut ? Deodată s’a hotărît. Şi-a pus repede haina, a făcut pachet din frac şi a coborît scările: va găsi el cui să vândă fracul verde sau să-l zălogească, deşi e Duminecă şi deşi hainele astea nu sunt pentru fiecare, ci sunt mai mult un fel de uniformă. Dar poate că vre-un telal de acolo din Leopoldstadt — unde e deschis Duminecă — va găsi întrebuinţare pentru ele: le va da pentru figuraţia unui teatru, pentru balurile mascate de carnaval sau printre evreii săi, pentru Purim. * * * . 5* 3®8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E pe stradă. Heiligenstadt îl aşteaptă la fel cu periferia Bonnului, în Du- minecile de vară. Soarele de amiază stă trântit leneş, ca la el acasă, în mijlocul drumului, prin curţile mari, prin livezi, pe garduri şi zumzuie şi freamătă uşor din frunze. El, ameţit de parcă s’ar fi îmbătat cu aroma ciudată care tremură în aer, calcă, uşor clă- tinat, parcă ar pluti legănat de vânt. A uitat pentru ce a coborît şi ce are de făcut şi înnoată acum şi se lasă purtat ca de o sim- fonie pastorală: ciripit de păsări pe ram; rândunele în zbor să- getat; unduiri de libelule bete şi de fluturi multicolori; căpşoare delicate de petunii şi de margarete prin grădini; glastre cu flori şi cu obraji de fecioare angelice la ferestre. Şi de undeva, de departe, şopot de pârău şi zvon de vieţuitoare paradisiace prin iarba naltă şi prin văzduhul de azur, pur, pal, patriarhal. Umblă aşa, fără ţintă şi fără socoteală şi a uitat cine e, de unde vine şi încotro se duce. E ca şi cum cineva i-ar fi dat să bea o licoare vrăjită şi i-a dat apoi drumul să umble: «du-tel» Adi- neaori, când a pornit (Doamne, cât e de atunci ?) era uşor şi mul- ţumit fără să ştie de ce, iar acum, când cerul se întunecă acolo în faţa sa, deasupra Praterului, el abia îşi târâie picioarele în ghetele grele, pline de praf, iar sufletul îi este doborît de o tristeţe fără pricină şi fără leac. Trec înspre Prater şi dela Prater înapoi perechi-perechi: soldaţi cu slujnice, bătrâni şi bătrâne, funcţio- nari cu neveste şi copii — toţi îmbrăcaţi la fel, toţi pieptănaţi la fel, toţi călcând la fel, măsurat, de parcă ar fi ieşit acum din ocheanele panopticului din mijlocul Praterului. Şi uite, şi cei ce se dau în dulap şi cei ce se învârtesc în carusel, parcă n’ar fi oameni aevea, ci oameni de vis. O, să tacă odată fanfara caruselului şi muzica aceea sfâşietoare din cârciumi. II des- tramă şi-l topeşte şi-l face să se aşeze, sfârşit, uite aici, în mijlocul drumului şi să nu se mai urnească din loc toată viaţa, toată viaţa. S’a aşezat pe marginea drumului. Aşa 1 E bine că n’a putut vinde fracul. Acum o s’o încerce şi pe asta: o să cânte într’unul din restaurantele de aici din Prater. E Duminecă şi o să găsească unde să cânte. In zori — când va sfârşi — se va duce de aici de-a- dreptul acasă, îşi va lua cutia cu lucruri, va aştepta poştalionul sau diligenţa la Nussdorf şi va pleca la Bonn. PRELUDIU LA • BEETHOVEN » 3«9 Uite că a intrat aici, în cârciuma asta. Când a*intrat? Cum a intrat? Dar de ce îl priveşte aşa omul cu şorţul alb peste burta mare? — Nu, că avem capela noastră... — Bine. Uite că pleacă. Acum e în alt restaurant, şi stă în faţa unui vienez lung, plăpând, îndoit şi cu glas de miere: — Să încercăm, tinere dragă, să încercăm. Dar ai glas frumos ? (Glas frumos? Doamne, nu de mult i s’a schimbat glasul, aşa că nici nir mai e sopranul din corul bisericii de acasă şi nici nu e încă tenor ca tata, ci are ceva de cocoşel şi de viţel...) — Da... am glas... — Să încercăm, tinere dragă! Să încercăm! Ia hai în odaia de alături să faci o mică probă. Uite că se duce după el, dar parcă pe picioare streine. In cârciuma asta luminile sunt prea tari şi alb-verzui, şi totul tre- mură, de parcă s’ar fi îmbătat aerul, ca în podgoriile de pe malul Rhinului. Uite că sunt într’o odăiţă « separe », ca îa Wirtshaus-ul « Zur schoenen Aussicht», acolo în Pfarrplatz. Omul vorbeşte, dar el nu-i mai aude glasul. II vede numai cum mişcă buzele şi cum îi iese osul lui Adam din gulerul scrobit. (Pe căldura asta guler scrobit! Ha-ha-ha !) — Nu-i rău, nu-i rău tinere, dar trebue să cânţi mai tare. Şi vesel, vesel. Ei schimbă-ţi hainele, că doar n’o să cânţi aşa cum eşti. Ai hainele în pachet? — Da, în pachet. (De ce a spus că are hainele în pachet? Cum, o să le îmbrace?) — Să ştii însă, flăcăule, că eu nu plătesc nimic. Numai ce aduni cu cheta... — Bine. — Ei hai. — Bine. Totul ca în vis. Omul a ieşit. El îşi scoate hainele obişnuite, le face pachet şi îşi îmbracă fracul verde, vesta de mătase albă şi pantalonii scurţi. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3lO Ia stai! N’a luat ciorapii lungi, şi nici pantofii de lac. Cum o să urce pe scenă aşa caraghios: în frac, pantaloni scurţi şi cio- rapi scurţi, de i se vede fluierul picioarelor păroase şi în ghetele astea ca nişte corăbii naufragiate ? — Hai odată, tinere, hai că la opt îmi vine capela de Du- minecă. Deodată omul cel slab şi cu osul lui Adam ieşindu-i din gu- lerul scrobit izbucneşte în râs. — Ha, ha, ha. Bravo ! Ştii că ai haz? Bravo ! De ce n’ai spus că eşti număr comico-muzical ? Bravo ! Ei, dacă este aşa, poţi rămâne şi pentru pauzele capelei. Hai, drumul, drumul! Ludwig a intrat în cârciumă: încet, ferit, ruşinat. A urcat pe scena mică improvizată din câteva scânduri. Decorul scenei vrea să fie o pădure. Vopseaua copacilor şi a cerului e de mult căzută. Stă câtva timp nehotărît, apoi se aşează la pian. Cântă ceva nici el nu ştie ce şi acum se ridică şi începe să cânte din gură. Cârciumarul, aproape de scenă, stă şi aşteaptă: se uită la el, se uită la oamenii cari stau la mese, fără să se sinchisească, se uită din nou la el. Ei, drace ! Dar ce face caraghiosul ăsta acolo pe scenă, că nu e în stare să-i facă pe muşterii să ridice capetele din farfurii şi să scoată un zâmbet? De geaba urlă acolo de-şi rupe gâtul, şi în zadar i-a căzut părul lung pe ochi ca la poeţi. Nu râd muşteriii, să-i tai, şi doar asta aşteaptă un muşteriu: să aibă de ce râde. El are totuşi răbdare. Poate că asta e numai aşa de introducere, ca apoi să izbucnească în giumbuşlucuri şi şol- ticării, cum îi şade bine unui caraghios ca el, cu capul mare, cu trupul scurt, cu coama sălbatecă, cu obrazul de coloare ciu- dată, cărămiziu-pământie, ciupită de vărsat, cu ochii schimbând mereu coloarea, şi cu vârsta pe care nu i-o poţi şti, ca la pitici şi ca la scopiţi: îi poţi da, dacă vrei, şi 20 de ani şi patruzeci şi zece. Când Ludwig a tăcut, cârciumarul a mai aşteptat puţin: poate că acum intră cu adevărat în « număr ». Dar cum el a sfârşit cu adevărat, cârciumarul s’a apropiat de scenă şi i-a făcut semn să coboare. L-a luat într’un colţ: — Dar bine, omul lui Dumnezeu, ce mi-ai behăit acolo ? Şi nici măcar la pian nu ştii să cânţi. Erai să mi-1 spargi cu degetele astea ca ciocanele. Unde îţi închipui dumneata că te găseşti aici ? PRELUDIU LA ♦ BEETHOVEN * 3i* La mine e local de lux, domnule. La mine vin numai muşterii aleşi: funcţionari şi vizitii la case mari, şi alţii... Hai, şterge-o 1 — Ia stai! Te văd lihnit şi necăjit. Treci în bucătărie să mă- nânci ceva. Ludwig n’a mai intrat în bucătărie şi nici n’a apucat să se mai schimbe. A luat pachetul cu haine şi aşa cum era, în fracul verde cu pantalonii scurţi, ciorapi scurţi şi ghete vechi, a pornit spre casă. Ultimele felinare se aprind acum rând pe rând. Lampagiii cu scări mici pe umeri aleargă iute. Uite că sprijină scara de case, urcă sprinten ca pisicile sau coşarii. îndată se vor căţăra pe case şi vor face tumbe ca diavolii din cărţile de basme. Dar nu, aprind numai felinarul, şi fug mai departe. Cerul e aşternut asupra Vienei ca o uriaşă pelerină de catifea albastră cu paiete strălucitoare, la, fel cu mantia de catifea cu paiete a primadonei Friederike Flitner dela teatrul din Bonn. Departe, departe de tot, acolo unde a rămas Viena, acoperişurile dănţuiesc cu lumini mici. Au rămas acolo palatele pe lângă care a trecut: palatul principelui Lichnovsky, palatul bancherului Eskeles, pa- latul contesei Arnstein — toţi mânuitori de averi, toţi iubitori de frumos şi înţelegători de muzică. La ferestrele bancherului Eskeles, storurile nu erau trase când a trecut el şi lumina inunda saloanele. Unde vor fi toţi oamenii de acolo peste o sută, peste o mie de ani, când el le va trece din nou sub ferestre, reînviat de fantezia şi evlavia unui scriitor-scamator. Numai atârnat de pul- pana sa principele Lichnovsky şi palatul său vor putea trăi din nou. De ce încurajează prinţul artele ? Şi de ce ţine doamna von Arn- stein salon literar şi muzical ? Şi de ce unii din ei flirtează singuri cu artele? De ce nu se mulţumesc aceşti stăpâni cu atotputer- nicia vieţii din timpul vieţii şi se mai prind de muzică sau de poezie sau de altă artă, ca ea să-i treacă peste vămile timpului ? O, desigur, nu pentrucă vor şi ei»— la fel cu noi — să poată deslănţui uragane şi să pună uragane în lanţuri, să poată crea şi pustii Semiramide, să poată doza cu miligramul fragmente de cosmos şi să poată cristaliza haosul, şi cuprinde necuprinsul. Şi nici ca să înnece în vis şi fantezie o viaţă grea de dus pe umeri. Ci pentrucă au. înţeles majestatea creatorilor, a acestor împăraţi cu sceptru de carton şi coroană de hârtie, a acestor oameni ciudaţi, 3ia REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care, uite, umblă pe străzi la fel cu toată lumea, mănâncă — atunci când mănâncă — la fel cu toată lumea, şi pretind că ar stăpâni valori veşnice şi veşnic aceleaşi, printre care şi aceea a su- pravieţuirii. S’a oprit trezit parcă din vis: Doamne, îţi vând în clipa asta întâia mea naştere pentru blidul de linte al lui Esau. Nu, nu există altă viaţă decât viaţa asta pământească. Sigură e numai clipa. Veşnicia e îndoielnică. Şi ce voi şti eu — cel ce flămânzeşte acum şi e zbuciumat — ce voi şti şi ce voi avea din supravieţuirea duhului meu, nesigură şi ea, sau mărginită. Câţi creatori, la fel cu mine, n’au stat aşa cum stau eu în clipa asta sub cupola de cobalt a lui Dumnezeu, siguri că peste veacuri vor fi încă vii, şi n’a rămas urmă de urmă din amintirea lor. Şi dacă sunt pomeniţi ? Câţi oameni sunt pe întinsul pământului, care nici azi nu ştiu de Homer, cel ce pentru mine e la fel de viu, cum a fost acum două mii de ani! Şi nu sunt oare milioane de oameni care n’au auzit de Bach, şi nu ştiu de Mozart. Chiar aici în Viena lui, atâţia n’au auzit de el. Şi, ceea ce e şi mai grav, atâţia îl iubesc şi-l preţuesc şi nu ştiu de ce. Şi vor fi milioane şi milioane care nu vor şti niciodată de mine. Dar eu vreau să mă ştie toţi dela un capăt la celălalt al pământului şi al timpurilor şi toţi să se cutremure înaintea operei mele. Şi să ştie de ce îi înspăimânt. Nu iubire vreau, ci spaimă lucidă cer. Ba nu! Nu vreau decât singurătate: singurătate şi bucuria creaţiei. La fel cu Dumnezeu. * * * A ajuns acasă. A urcat scara întunecoasă şi s’a strecurat în odaie. S’a schimbat în întuneric şi acum bate la uşa doamnei Heller. — Intră. A intrat. Doamna Heller, cu părul alb şi cu ochelarii pe nas, ca o bunicuţă din basmele copilăriei, lucrează sub lumina lămpii: împleteşte ciorapi groşi din lână albă pentru nepoţica din Salzburg. E atâta pace şi atâta blândeţe aici. Doamne, de ar avea PRELUDIU LA • BEETHOVEN • 313 norocul s’o vadă şi pe mama ajungând vârsta doamnei Heller şi şezând aşa, fără griji ca ea... Dar pentru ce a intrat aici ? Ce vrea ? Nu ştie. Ştie numai că aşa cum e el acum, sfârşit şi cu sufletul înnecat în lacrimi, simte nevoia să se culce acolo pe canapeaua aceea roşie din colţ, sau să pună capul în poala bătrânei doamne Justizrat Heller, şi să plângă, să plângă... El a avut parte de o bunică beţivă, care a intrat mai târziu la casa de nebuni, şi de o mamă necăjită şi hărţuită. Aici este o bunică adevărată, o bunică din basme, blândă şi odihnitoare. — Dar ce i s’a întâmplat domnului Ludwig? Cu gura încleştată, abia i-a putut spune că pleacă la Bonn. Mama e bolnavă, rău bolnavă! Doamna Heller îl linişteşte: n’are de ce să se sperie. De departe, toate lucrurile par mai grave. Cum e zicătoarea ? « Rusia e mare şi ■Ţarul departe »... Dacă vrea să plece, atunci să plece sănătos, dar să fie liniştit. Oricum însă, e frumos că este un fiu bun. Şi ea are copii buni. Sunt risipiţi în lume, dar au grije de ea. El îi spune că se va înapoiâ curând şi o roagă să-i păstreze odaia. Da, da, i-o păstrează. E un chiriaş cumsecade. Dar, pentrucă a venit vorba, uite îl întreabă: de ce se scoală cu noaptea în cap ? Şi pentrucă tot vorbesc, uite că-i spune: i s’a plâns yecinul, gră- dinarul Wessler, de alături, că n’a putut închide ochii toată noap- tea. Domnul Ludwig a cântat la pian de l-a înnebunit. Acum, de domnul Wessler puţin îi pasă ei, şi nici pe ea n’o supără, ea are somnul greu, dar de pian o doare inima. Că domnul Ludwig nu cântă, ci parcă pedepseşte pianul, aşa loveşte în el. Vede doar că e un pian vechi ca vai de capul lui. Ea îl are dela mama şi ar vrea să-l lase moştenire nepoţicăi din Salzburg. Bine. Şi încă ceva: să nu se supere, dar, pentrucă tot vorbesc şi pen- trucă vrea să-l aibă chiriaş la înapoiere, i-o spune: ce-a găsit ea azi în odaie după plecarea lui în oraş, Doamne! De ce nu toarnă apa în lighian când se spală, ci şi-o toarnă pe cap de-a-dreptul ? S’a uitat într’o zi prin gaura broaştei şi a văzut că atunci când oboseşte din lucru şi vrea să se învioreze, îşi toarnă câte o cană întreagă de apă pe cap. 314 REVISTA FUNDATULGR REGALE Şi încă ceva, şi a sfârşit: ar putea fi ceva mai curat şi în odaie şi pe el... I-o spune pentru binele lui, că, la urma urmelor,., nu-i copilul ei. Nu se supără, nu-i aşa? ’ Nu, nu se supără. E iar în odăiţa lui. A aprins lampa cu ulei şi începe să facă socoteli. Cu un cui zgârie cifre pe pervazul ferestruicii: să zicem drumul numai până la Linz... Atât şi atât... Ar mai rămânea... Atunci ar putea pleca până la Miinchen... Dar ce va face acolo ? Nu, cunoaşte pe nimeni... Trebue să plece până la Augsburg. Stein... Poate Andreas Streicher... Nu-1 cunoşate, dar ar trebui să-l cunoască. E prietenul din copilărie al lui Schiller... L-ar putea cunoaşte chiar pe Schiller. Ba să caute Schiller să-l cunoască pe el. Ba nu. EI trebue să i se închine lui Schiller. N’a scris el oda Luminii. Lasă că o pune el pe muzică. Schiller... Goethe... Părăseşte socotelile şi rămâne cu privirea trimisă spre oraş. Aşa cum stă cu spatele spre odaie, în faţa ferestruicii înalte, că îi ajunge până la gât, aşa a văzut, nu de mult, o gravură, în- făţişându-1 pe Goethe cu douăzeci de ani în urmă, aşa dar, la vârsta lui de acum, stând la fel la fereastra unei mansarde: Schil- ler, Goethe, El, Schiller, Goethe, Beethoven. Merge! Goethe, Beethoven. Merge ! Goethe... Beethoven ! Da, merge. Goethe... Beethoven.. . Goethe... Goethe... Goethe... Uber allcn Gipfeln ist Ruh; In allen Wipfeln spiirest du ' kaum einen Hauch. Warte nur, balde ruhest du auch. Cu patru ani în urmă a scris Goethe cântecul ăsta de pace şi resemnare pe pervazul ferestrei unui pădurar din Ilmenau, aşa cum el a zgâriat adineaori, cu un cui, socoteli pe pervazul ferestrei. Goethe. Beethoven. Goethe. Uber allen Gipfeln ist Ruh; PRELUDIU LA «BEETHOVEN» 315 In allen Wipfeln spiirest du kaum einen Hauch. Warte nur, balde ruhest du auch. Pace. Pace. ' O să se culce acum. N’a dormit nici noaptea trecută şi acum e târziu. Să se culce. In zori se va trezi odihnit, va coborî dealul spre Nussdorf, va aştepta poştalionul, va trimite la Bonn banii pe care îi mai are şi va întreba într’o scrisoare dacă e într’adevăr nevoie să vină şi el. Pe cine să întrebe? In toată casa, mama e singurul om pe care te poţi bizui. Şi mama, dacă ar fi putut numai să scrie... S’a hotărît: pleacă! Pleacă negreşit. Aşa cum va putea: cu întreruperi, în poştalion, cu diligenţa, în căruţe ţărăneşti, pe jos. Cum se va putea. Pleacă! Dar trebue să-i lase câteva cuvinte lui Mozart. Să-l înştiinţeze de plecare şi să-i spună că se înapoiază îndată. Ce ar fi să se ducă la Mozart să-i solicite un mic împrumut? Nu, nu se poate. Lasă că e şi târziu... până ajunge în oraş. Şi de-ar fi timp, tot nu s’ar duce. Eh, de-ar fi Haydn în Viena, s’ar duce la el, deşi nu-1 cunoaşte. Haydn, cu inima lui de aur, nu s’ar supăra să-l trezească şi la miezul nopţii... Ah, cum îşi pierde el vremea cu fleacuri, numai cu fleacuri. Uite cum îşi ţintuieşte viaţa de amănunte mici, meschine, neesenţiale. Este el vinovat ? Trebue să-i scrie totuşi lui Mozart că pleacă şi se înapoiază curând. Se aşează la masă: » « Mult prea stimate maestre ». Se opreşte. Nu-i bine. Ia altă hârtie: «Prea onoratului şi de întreaga lume admiratului şi preţui- tului domn şi maestru Wolfgang Amadeus Mozart»... Nu, nici aşa nu e bine: e prea pompos. Şi apoi ce scris e ăsta? Urît şi încâlcit de parcă s’ar fi încăierat pisicile pe hârtie. Până va reuşi el să aştearnă cele câteva cuvinte, doamna Heller se va 3i<> REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fi culcat. S’o înştiinţeze că îi lasă pe masă o scrisoare pentru Mozart. E iar la uşă. Intră. Doamna Justizrat Heller deschide ochii mari: cum, îl cu- noaşte pe domnul Mozart? Pe marele Mozart? Da, îl cunoaşte. A fost azi acolo şi de Vineri ar fi trebuit să se ducă mereu acolo, dacă n’ar trebui să plece. Doamna Heller nu mai înţelege nimic. E adevărat: tânărul ăsta i-a plăcut de cum a venit să-i predea rândurile nepotului care îl recomanda pentru cameră, iar de când locuieşte la ea îi place hărnicia lui tăcută. Dar l-a crezut pianist în vre-un Wirtshaus, sau bun pentru aşa ceva. Uite însă că frecventează casa lui Mozart... Bine, bine, n’are decât să-i lase scrisoarea. O va preda chiar ea. Chiar ea, în persoană. Ca să-l cunoască şi ea pe domnul Mozart. Ludwig e iar în odaia lui. Scrie din nou. Rupe. Scrie din nou. Rupe. Apoi cade cu capul pe masă: ce scris e ăsta, Doamne? Negramatical şi idiot. Nu e în stare să aştearnă două rân- duri ca lumea. Gândeşte câteodată lucruri mari, dar când să le scrie, o poate face numai pe portativ. Se răzbună cele patru biete clase din Tironicium. încă acasă a simţit el blestemul inculturii. In casa Breuningilor se vorbea de atâtea lucruri frumoase şi el nu le înţelegea în întregime. Franz vorbea cu doamna von Breuning şi cu Lorchen despre poezie, citeau din Klopstok, din Goethe, din Hagedorn şi din Gellert, şi el nu înţelegea pe de-a’ntregul. Şi atunci când s’a citit din «Messias» a lui Klopstok şi atunci când s’a vorbit despre « Hamburgische Dramaturgie » a lui Lessing, lui a început să-i vâjâie capul şi n’a înţeles decât că e vorba acolo despre lucruri tare frumoase, dincolo de înţelegerea sa. (Oare Franz şi Lorchen să fi înţeles cu adevărat ceea ce vorbeau ? De multe ori, când aude tineri de seama lui, şi chiar oameni mai vârstnici, vor- bind lucruri grave, nu ştie de ce, i se pare că mai mult se fac că înţeleg decât înţeleg cu adevărat inima lucrurilor. Ei şi? Ce-i pasă lui de ei? Nu-i pasă decât de datoria lui de a şti. Atât!) Lasă că se pune el pe muncă. Tot aşa cum a ajuns cu răbdare şi cu muncă şi iar muncă şi răbdare, şi din nou învăţătură şi muncă, să meargă sigur pe drumul compoziţiei, care doar nu este, cum cred proştii, «inspiraţie », ci e gramatică, matematică şi geometrie a sem- PRELUDIU LA « BEETHOVEN » 317 nelor muzicale, tot aşa cum a învăţat şi va învăţa încă, muzica, din- colo de carcera titlurilor academice, tot aşa prin munca şi răbdarea de giuvaergiu migălos şi încăpăţânat îşi va şlefui mintea şi inima. Şi într’o bună zi va putea să stea alături de toţi domnii aceia îm- popoţonaţi şi gravi. Şi într’o zi, el, cu numai patru clase primare, Dumnezeu ştie cum sfârşite, în ce sărăcie şi cu câte greutăţi, el, băiatul servitoarei şi al beţivului, va vorbi tuturor oamenilor într’o limbă pentru care nu vor fi şcoli destule ca s’o înţeleagă. Dar nu pentru orgoliul van şi pentru îngâmfarea stearpă de ă-1 umili pe cei ce se cred în drept să-i umilească pe oamenii mai săraci decât ei, nu pentru asta se va căţăra el pe scările cerului, ca pe nişte uriaşe portative, ca să-i smulgă lui Dumnezeu toate misterele şi toate binefacerile, nu, ci ca să aducă de acolo oamenilor, chiar şi nenorociţilor de stăpâni ai vieţii, un strop de mângâiere şi de siguranţă pentru clipele când nu sunt nici ei decât nişte biete creaturi obosite şi înspăimântate în faţa oceanului furtunos dintre ţărmul vieţii şi al morţii. N’a mai scris scrisoarea. S’a ridicat dela masă. Şi-a împachetat lucrurile, şi-a numărat din nou banii, a lăsat lampa aprinsă şi s’a culcat îmbrăcat, ca să aştepte aşa până se va face ziuă. Gândurile aleargă, se încalecă, se încurcă, vin înapoi, se în- vălmăşesc. Da, e bine aşa... Nu-i scrie lui Mozart. De ce să fie ridicol? De două lucruri se teme doar: de ridicol şi de moarte. Doamna Heller îi va spune din gură lui Mozart ceea ce are de spus. Rău, rău a făcut că nu şi-a îngrijit din timp un loc în po- ştalion sau în diligenţă... Nu-i nimic... nu-i nimic. Va sta unde va găsi.,. poate să fie şi afară... e chiar mai bine afară... e mai ieftin şi poţi vedea tot drumul. In spatele diligenţei, sau sus... Acum, vara... ah... păduri, munţi şi văi... şi ape... La Augsburg... da, până la Augsburg... la Stein.,. Andreas Streicher... Schiller... Goethe... Beethoven... Ludwig van Beethoven... Wolfgang Amadeus Mozart... Joseph Haydn... Ludwig van Beethoven... Eleonora von Breuning, Eleonora van Beethoven... mama... mama... oh, numai de-ar găsi-o în viaţă. Eleonora von Breuning. Eleonora van Beethoven. Seara la Breuning... Lorchen citeşte' din nou cu glas scăzut «Elegie la mormântul tatei». Tânărul 318 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poet Christophe Holty a murit nu de mult. Şi Holty a fost bolnav de piept ca mama. Atunci, dacă mama are boala asta, e şi el bolnav şi va muri. Aşa cum e culcat acum, aşa va muri înainte de a se fi realizat, înainte de a fi spus tot ce are de spus. La fel cu tânărul poet Holty... Lorchen citeşte elegia lui Christophe Holty... Ea o citeşte pentru sufletul consilierului von Breuning, dar el o aude acum pentru mama, pentru mama, pentru buna, pentru sfânta Maria Magdalena Beethoven, născută Keverich... Selig alle die in Herrn einschliefen ! Selig, selig bist auch du ! Engel brachten dir den Kranz und riefen Und du gingst in Gottes Ruh. Wandelst liber Sternen Siehst den handvoll Staub, die Erde nicht Schwebst in Wink durch tausend Sonnenfernen Schauest Gottes Angesicht... Prin ferestruică intră aerul răcoros al zorilor. Lumina din odaie scade... scade. Fereastra e acum cenuşie şi lampa o pată ştearsă. # # # Cucurigu-u-u-u... Pânza cenuşie a zorilor şi liniştea au fost sfâşiate şi destrămate de un cucurigu-uuuu lung, prelung, venit din curtea vecină. Ludwig s’a trezit speriat şi a sărit din pat. Doamna Heller a bătut în uşe şi i-a adus o cană mare cu lapte cald, muls adineaori şi fiert acum. Uite şi bucata asta de pâine făcută de mâna ei; pâine de casă. S’o mănânce sănătos. (Aşa, tot aşa de darnică şi de bună e mama. O, Doamne, ţine-o sănă- toasă !) Doamna Heller îi dă o legătură cu mâncare. Să aibă la drum. Ludwig, copleşit îi sărută mâna. Doamna Heller o simte udă de lacrimi. Ce face ? E copil ? De ce plânge ? Lacrimile o podidesc şi pe ea. Iese repede. Ludwig nu se poate atinge de laptele de pe masă: aburul se ridică în răcoarea zorilor. PRELUDIU LA l BEETHOVEN • 319 Acum e gata de plecare. E la uşa doamnei Heller. O roagă din nou să se ducă azi la Mozart, să-i spună numai că a plecat si că se va întoarce curând. Dar chiar azi să se ducă. » — Da, azi. — Cu bine. — Cu bine. A ieşit. » Doamna Heller e la fereastră. A dat perdeaua laoparte şi priveşte jos în stradă, după el. Vântul flutură perdeaua albă ca o spumă, şi doamna Heller priveşte jos după Ludwig. Cu cutia mare într’o mână, cu legătura de mâncare în cea- laltă, Ludwig van Beethoven coboară încet, solemn, cu capul în jos, dealul spre Nussdorf, unde trebue să oprească diligenţa sau poştalionul pentru Germania. Dimineaţa e proaspătă şi limpede, iar în dreapta, departe, o namilă roşie, soarele, s’a agăţat de crucea Catedralei Sf. Ştefan. A rămas cu inima înfiptă în ea şi însângerează oraşul. URY BENADOR TRADUCERI DIN BAUDELAIRE IMN FRUMUSEŢII Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime, O, Frumuseţe? Ochiu-ţi, satanic şi divin, Revarsă laolaltă şi fericiri şi crime, Şi pot pentru aceasta să te compar c’ un vin. In ochii tăi stau zorii cu serile ’mpreună; Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-e gura; Şi când reverşi mirezme de-amurguri în furtună, Devine laş eroul, vitează stârpitura. Ieşi tu din hăul negru sau te cobori din astre ? Destinul ca un câine de poala ta se ţine; Imprăştii la ’ntâmplare plăcere şi dezastre; Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine. Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ; Ai juvaeruri multe şi Groaza dintre toate Nu-i cel mai slut, iar Crima e un breloc de preţ Pe pântecul tău mândru săltând cu voluptate. Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare, Slăvindu-te drept torţă când a ’nceput să ardă. Acel ce-şi strânge lacom iubita ’n braţe pare Un muribund ce ’n taină mormântul şi-l dezmiardă- TRADUCERI DIN BAUDELA1RE 321 Din cer, din iad, ce-mi "pasă de unde vii anume, O, Frumuseţe, monstru naiv şi fioros, Când ochiul tău, surâsul, piciorul tău mă ’ndrumă Spre-un infinit drag mie şi ’n veci misterios ? Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină, Ce-mi pasă, când tu — zână cu ochii de mătasă, Lucire, ritm, mireazmă, o, singura-mi regină! — Faci clipa mai uşoară şi lumea mai voioasă? Diseară ce vei spune, biet suflet solitar, Tu inimă, uscată pe vremuri, ce vei spune Fiinţei prea frumoase, prea scumpe şi prea bune Ai cărei ochi deodată te ’nviorează iar? — Vom pune-orgoliul nostru deapururi s’o slăvească; Poruncile-i domoale nepreţuite sânt; Cerescu-i trup revarsă mireazmă îngerească; Privirea ei ne ’mbracă în luminos veşmânt. Oricând, în toiul nopţii şi în singurătate Sau ziua ’n larma străzii şi-a omeneştii gloate, Fantasma ei în aer ca flacăra dansează. Iar câteodată spune: «Frumoasă sânt şi vreu De dragul meu Frumosul să-l îndrăgiţi mereu. Eu sânt Madona, Muza şi îngerul de pază.» 3 înmormântarea unui poet blestemat Dacă ’ntr’o noapte ’ntunecată ■ Vre-un bun creştin milostivit Lâng’o ruină ’ndepărtată îngroapă trupul tău slăvit, Când stelele sclipind sfioase îşi închid ochii albăstrui, Painjenii vor ţese plase Şi vipera va scoate pui; Tot anul asculta-vei peste Osânda bietei tale ţeste Hăulituri de lupi hoinari Şi vrăjitoare costelive, Hârjoana babelor lascive Şi sfatul negrilor coţcari. UNEI CERŞITOARE CU PĂR ROŞU Albă cu păr roşu fată, Rochia ta rupt’ arată Cât eşti de sărăcăcioasă Şi de frumoasă! Pentru mine, bard sfios, Trupul tău bolnăvicios Are, deşi cu pistrui, Farmecul lui. Porţi cu graţie mai fină Decât poartă o regină De roman pantofii ei Papucii grei. Dacă ’n loc de zdrenţe ai îmbrăca un falnic strai Şi o trenă ai purta In urma ta; In loc de-un ciorap plesnit Dacă, fin şi aurit, Un pumnal pe pulpă ţi-ar Străluci iar; Dac’ un şnur mai slab legat Ţi-ar dezveli spre păcat Sânii netezi şi sprinţari Ca doi ochi mari; 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă pentru dezbrăcat Braţul s’ar lăsa rugat Şi s’ar apăra alene De mâni viclene; '—Perle mari ţi s’ar trimite Şi sonete măestrite De Belleau s’ar tot cânta In cinstea ta; Robi ai farmecelor tale, Cu rimate trufandale Câţi poeţi n’ar aştepta La scara ta! Mulţi paji întreprinzători, Mulţi Ronsari şi mulţi seniori Pofticioşi ar da târcoale Odăii tale! N’ai avea la pat blazoane Dar săruturi milioane, Şi în lanţuri ai lua Chiar pe-un Valois! — Acum însă, cerşitoare Cauţi resturi de mâncare Adunate la vre-un prag De birt sărac; Pe furiş te uiţi cu jând La vre-un juvaer de rând Pe care nu pot să-l iau Şi să ţi-1 dau; Perlă, diamant, parfum, N’ai nici o podoab’ acum Decât goliciunea ta, Frumoasa mea! AL. PHILIPPIDE O SATIRA POLONA IMITATA DE ASACHI ŞI STAMATI Problema influenţei literaturii polone asupra celei române s’a ridicat relativ de curând în istoria literară. Cercetările amănunţite întreprinse în acest domeniu au fost îndreptate în cea mai mare parte înspre literatura românească veche, asupra cronicarilor: Grigorie Ureche, Miron şi Nicolae Costin, care s’au adăpat, după cum a dovedit d. P. P. Panaitescu, din izvoarele polone pentru a compune operele lor de căpetenie1). In epoca modernă a literaturii române însă, influenţele polone sunt mai puţin cercetate. Intr’o conferinţă, rămasă nepublicată, d. D. Caracostea atinsese problema înrâuririi lui Mickiewicz asupra lui Asachi 2), pronun- ţându-se asupra posibilităţii ei şi în studiul său: «Izvoarele lui Asachi» 3). Gh. Bogdan-Duică a comparat «Cântarea României» a lui Alecu Russo cu « Le livre de la nation polonaise et des pelerins polonais» a lui Mickiewicz 4 5 * *), iar d. Dan Simonescu a completat această comparaţie prin precizarea pasajelor imitate8). 1) P. P. Panaitescu: Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. Bucureşti, 1925. Vezi şi Cz. Chowaniec: Miron Costin en Pologne (în «închinare lui N. Iorga *, Cluj, 1931, pp. 113—24) şi Maria Kasterska: Szkice polsko-rumuAskie, Lwow, 1931, pp. 10—41. *) Comunicare făcută la «Institutul de Studii Sudesteuropene ». O dare de seamă publicată de G. Zalpachta în «Kurjer Warszawski * din 15 Martie 1928. s) Bucureşti, 1928, pp. 18—19. *) In «Convorbiri Literare», 1901, p. 631. 5) D. Simonescu: încercări istorico-literare,] I. Câmpulung, 1926, pp. 18— 24. Vezi şi St. Wşdkiewicz: Mickiewicz w literaturze rumu/iskiej. Ksişgi Narodu i Pielgrzymstva Polskiego Mickiewicza w Rumunji. (In « Czas *, 1921, Nr. 9 Ş* o notă în «Wiadomosci Polskie *, 1915, Nr. 56). 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S’a vorbit şi de influenţa lui Sienkiewicz în literatura română1), de legăturile lui Budai-Deleanu2), Mihail Cogălniceanu3) şi mai ales ale Hasdeilor4) cu cultura polonă.Toate acestea însă, numaiînmod sumar. Cercetându-se cu mai multă atenţie acest domeniu puţin bătătorit, se pot aduce contribuţiuni noi în istoria relaţiilor polono-române. Astfel, de pildă, este încă necunoscută în istoria literaturii române influenţa scriitorului polon'Krasicki, acest Lafontaine şi Boileau al Poloniei, asupra a doi scriitori români: Asachi şi Stamati, care, amândoi, au imitat foarte de aproape, fără a arăta însă izvorul (după obiceiul vremii), cunoscuta satiră a acestuia « Zona modna » (Soţia modernă). Operele lui Ignatie Krasicki (1735—1801) s’au bucurat de un mare succes şi au fost răspândite nu numai în Polonia, dar şi în alte ţări: încă în timpul vieţii autorului, unele din ele au fost traduse în nemţeşte şi în franţuzeşte. Satirele lui au apărut pentru prima dată la 1779 şi s’au reeditat de mai multe ori, fiind foarte gustate de publicul cititor polon. Mai multe generaţii au crescut în spiritul lui Krasicki şi, mai ales la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nici un scriitor nu era atât de citit în Polonia6). Era foarte natural ca Asachi, cu studiile făcute la Lwow toc- mai în această epocă, cu doctoratul în filozofie luat la Universi- tatea acestui oraş, să fi studiat şi el opera lui Krasicki, dela care pare a fi împrumutat chiar câteva trăsături caracteristice pentru întreaga sa operă. Dela început, observăm asemănarea izbi- St. Lukasik: H. Sienkiewicz w Rumunji, Krakow, 1928. *) St. Lukasik: Quelques contributions ă l’histoire des relations intellectueU.es entre Ies pays roumains et la Pologne au XlX-e sihle (în * * Archivum Neophi- lologicum», 1937, II, p. 54). *) Ibidem, pp. 57—58. *) I. Zalplachta: Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Polonia. Bucureşti, 1936. E. Dvoicenco: începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu. Bucureşti, 1936; M. Kasterska: Rodzina Hasdeu, (în « Szkice polsko-rumuăskie. Lw6w, 1931, pp. 42—76); St. Wşdkiewicz: Z dziejoui polonistyki w Rumunji, B. P. Hasdeu (In « Prace fii. », XII, 1927, pp. 474—488); St. Lukasik: op. cit., pp. 55—56, 59—65. *) Sub influenţa lui Krasicki se afla şi bunicul lui B. P. Hasdeu, Tadeu Hasdeu, născut şi crescut în Polonia, cât şi Budai Deleanu, care a petrecut sfârşitul vieţii sale în Galiţia. (Vezi St. Lukasic: Polska w kulturze runtuAskiej, Warszawa, pp, 11—12 şi Quelques contributions..., p. 54). O SATIRA polonă imitată de asachi şi stamati 327 toare dintre aceşti doi scriitori: aceeaşi diversitate a operei, ace- leaşi influenţe clasice, acelaşi conservatorism, alături de preţuirea curentelor literare noi, în opera lor întrezărindu-se influenţa lui Horaţiu alături de aceea a lui Ossian. In cazul de faţă, vom vedea că, din toate operele lui Krasicki,. pe Asachi l-a atras în special satira acestuia, în care ridiculizează obiceiurile noi: « Soţia modernă ». Scriitorul român n’a manifestat vocaţie pentru scrieri originale în acest gen: cele trei satire din opera lui sunt toate traduse sau imitate după autori străini. Prima: «Satira asupra omului» este imitată, după cum arată însuşi autorul, după Boileau, a doua: «Epigrama către unul ce juruia mult şi nu ’nplinea nimică » — după Marţial, iar a treia: «Soţia de modă», socotită până acum drept originală, după Krasicki. De ce oare Asachi, arătând izvorul pentru primele două sa- tire, ascunde modelul celei de a treia? Cred că în cazul acesta putem da aceeaşi explicaţie, pe care o găsim la d. D. Caracostea, în studiul d-sale: «Izvoarele lui Asachi», când vorbeşte de influenţa tăinuită a lui Mickiewicz asupra acestuia1): scriitorul moldo- vean a căutat să ascundă cu grijă influenţele polone de frica « urgiei ţarismului rusesc », neavând, probabil, nici un interes să-şi strice relaţiile bune cu cârmuirea rusească. > O altă caută a acestei ascunderi poate fi şi lupta împotriva tra- ducerilor, întreprinsă de către Mihail Cogălniceanu, Ale cu Russo ş. a., care s’au ridicat în mod hotărît împotriva traducătorilor ce inundau pe atunci literatura românească. Unii din colaboratorii lor, descurajându-se, au început să ascundă numele autorilor din care traduceau. Printre aceştia, pe lângă Asachi, îi putem numi pe C. Stamati şi Alexandru Donici. «Soţia de modă» a lui Asachi apare pentru prima dată în ediţia a doua, adăogită, a poeziilor lui (din 1854) 2). Iată textul lui Asachi paralel cu cel al lui Krasicki: *) D. Caracostea: op. cit., p. 19. 2) Iaşii, 1854, pp. 129—134. Cu toate că în ediţia a treia (1863) intervii» câteva schimbări (de altfel foarte mici şi neînsemnate; astfel, în loc de: «îl sărută *, scrie: «îl urează », « stanca » e înlocuită cu «gaiţă », « noi să fie în noul an 1» cu « bun să fie în noul an 1»), citez textul din ediţia a doua, reeditată de d, N. Iorga (Vălenii de Munte, 1908). 328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE KRASICKI SOŢIA MODERNĂ Şi fiindcă ai căpătat la ceea ce ai râvnit atâta, Te felicit, domnule Petre, că te-ai însurat deacum. — Mulţumesc ! — Dar ce înseamnă asta ? Mulţumeşti cu atâta răceală ? Sau această fericire a ta n’o înţelegi încă ? Ori te-ai plictisit de lanţurile căsniciei? — Chiar de tot nu; dar, de obicei, aşa se întâmplă • In luna de miere. — Eşti cumva cuprins de amărăciune ? — Şi încă cum ! — Frate, păstrează bine ce ai cucerit, Păstrează cu modestie, cu răbdate, şi taci, aşa cum au tăcut şi alţii, Care de fapt sunt slugile prea plecate ale nevestelor. Şi numai de ochii lumii sunt aleşi, pentru nume, Iar în casă e numai dumneaei comandantă şi cucoană. Poate tot asa e si cu a ta ? — Are talente admirabile: i t Am luat dela ea patru moşii, Frumoasă, cuminte, deşteaptă. — Cu atât mai bine ! — Cu atât mai rău ! Totul a ieşit prost şi mă va pierde în curând; Frumuseţea, talentul, sunt merite mari pentru o femeie, Dar ce folos dacă a fost crescută la oraş. — Dar ce, oraşul strică ? — Dar cine n’o ştie asta ? De aş fi avut soţie dela ţară ? — Dar dela oraş ? — Doamne ' fereşte! Răul l-am presimţit, când am văzut-o prima dată, Dar ceea ce am văzut, am căutat să-l explic spre binele ei. Legându-mă de pe acum şi nevoind nici să jignesc femeia, Ca Tyrsys bădăranul oftam după Filis a mea. Ciudate au fost strâmbăturile şi meşteşugitele ei graţii, Dar până ce am ajuns la nuntă şi la acordarea mâinii, O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 3*9 ASACHI SOŢIA DE MODĂ Un boier ce întâlnise dup’o lungă nevedere Pe un june, îl sărută, şi apoi îi zice: Vere, Când în cas’ ai azi odorul, ce atâta ai vânat, Te urez, al meu dorite: iat’ acum te-ai însurat! — Mulţămim. — Ce va să zică astă rece mulţămire, Nu ’nţelegi păn’ acum încă a ta ’nnaltă fericire? Nu cumva jugul lui Hymen nu-ţi se pare prea plăcut ? — Nu de tot, căci, cum se zice, măritişul la ’nceput In noian de miere ’nnoată. — Poate-amar acum îţi pare ? — Parc’aşa ! — Deci, vere, ţine ce-ai dorit cu înfocare, Sufere tiranul casnic; ce-ai căutat, acuma ai, Şi precum proverbul zice: supt pantoful ei să stai Mulţămeşte-te, o vere, ca acel bărbat ce-1 chiamă: Cavaler de ordini multe şi soţ de-o frumoasă damă. La alegerea Eforiei şi la visite boier, Dar tupil în casă şede ca paianjenu ’n ungher; Aşa-i poate şi la tine?—Talent are-a mea soţie, Am luat cu dânsa ’n zestre sate. trei şi-o răzăşie,, ' Delicată, frumuşică, învăţată. — Minunat! — Ba nici cum, ţi-oiu spune vere, c’asta chiar m’a desperat! Spre rău toate le aplică, şi mă tem că m’or răpune A’ ei graţii şi talente, ce s’admiră cu minune, Iată, de-ţi alegi femeie, ce ’n Europ’ a învăţat, Să trăiască acea fată ce-i crescută într’un sat! La ’nceput, când am văzut-o, inima cea fermecată Prin ai ei ochi fu străpunsă de-a Amorului săgeată. Ii ziceam că mi-i luceafăr şi-al vieţii mele odor, Atunci juram că păstra-voiu sentiment nemuritor. Intre graţii, vorbă dulce, suspinări şi fantasie Prin romantice-aventure am ajuns la cununie: 33° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE KRASICKI Orbăcăiam pe drumul romanelor; şi dacă zâmbeam, Sau mă tânguiam, dacă tăceam, ori vorbeam, ori oftam, Vedeam că nu făceam bine pe actorul: Moderna Filis privea de sus inima provincialului. Şi eu n’aş fi băgat-o în seamă; dar onoarea nu mă lăsa. Şi de ceea ce îmi pare rău mai mult este vraja zestrei, Satele acelea strămoşeşti, care se ’nvecinează cu ale mele Acelea m’au amăgit, m’au prins în aceste cătuşe fermecate. Am ajuns la contractul de căsătorie. Punctul întâi: că dumneaei Va locui în oraş cu o franţuzoaică adevărată, Care se pricepe să lecuiască mai bine, pentrucă e franţuzoaică, Ori de câte ori se va ivi vre-un caz de boală. Punctul al doilea: deşi sănătoasă, va sta un timp la ţară, Fiecare iarnă însă, va vizita capitala. Punctul al treilea: va avea trăsura ei proprie. Punctul al patrulea: să închirieze o casă mare şi largă, Adică încăperile elegante pentru oaspeţi, Una în dos pentru soţ, alta în faţă pentru dumneaei. Punctul al cincilea: Dar, Doamne fereşte! M’am speriat! — De ce? — <( Se întâmplă, spuneau neamurile, că, de comun acord, Sau se va rupe nodul, sau se vor despărţi»— — «Ce fel de nod?». — «Al căsniciei». — Le-am zis: «Acesta-I curmă doar moartea !»- Şi-au râs cu toţii de o judecată aşa de tâmpă, dela ţară. Şi iacă aşa, plătind cu libertatea flirtul meu pripit, După obişnuitul ceremonial, premergător faptului, Iată-mă prins în cercul fraţilor care oftează. Plecăm acasă. Dumneaei, plină de draci: — «Cu ce mergem?». —« Cu cupeul». —« Cum fără arcuri? » Fuga după arcuri. Din fericire, castelanul, Care a adus cupeul englezesc din străinătate, A pierdut la joc ultimul gologan. Atunci l-am cumpărat. Este timpul să plecăm- Dumneaei e indispusă. Deci călătoria trebuie s’o amânăm. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 331 ASACHI La acea zi şi-acea oară, ce în veci voiu blăstăma, De când viaţa mea senină se ’ncepu a turbura! Prea târziu văzându-mi cursa, eram să las toate cele, Dar parola şi... trei sate ce-s vecine cu-ale mele M’au făcut a ’nchide ochii, limba mea au ferecat: Am subscris cu mâna actul şi cerbicea ’n jug mi-am dat. Punctu’ întăiu: a mea mireasă a şedea nu vrea la ţară, Iama ’n Iaşi, la băi străine să petreacă toată vară; Punctu-al doilea: cerut-a s’aibă al ei faiton, O caretă cu livrele, un costum de amazon’, Casă comodă, nu ’ngustă, cabinete şi saloane, Şeminele, galerie, statuete şi coloane: Pentru dâns’ apartamentul chiar în faţă, luminos, Iar stăpânul casei aibă o camară cam în dos Un punct încă prevăzut-a, nu de plac pentru un mire: Să ’ntom zestrea cu dobândă la un cas de despărţire, încât prin cea legătură ce-mi menia un paradis, In cest timp de libertate, între sclavi mă văd înscris. Vine ziua să purcedem: doamna mea-i de rea umoare; Mă întreabă cu ce mergem ? — Cu-o caretă, pe resoare. — Pe resoarte! Nu pe arcuri ce acum s’au fabricat ? — Noroc că aşa trăsură în cărţi unul a jucat, Cumpărat-o-am, şi iată, să purcedem: dumisale • De odată nu-i prea bine, o apuc’ istericale. 332 REVISTĂ FUNDAŢIILOR REGALE KRASICKI Dumneaei e mai sănătoasă, trăsura englezească soseşte. Se aşează, iar lângă dânsa — căţeluşa favorită; Se încarcă lăzi, lădiţe, săculeţe şi pachete: Unele cu rachiuri parfumate, altele cu tabac, Aduc cutia cu bonete, un coş pentru mărunţişuri, Intr’o colivie un canar, care cântă melodiile ornicului, In alta o coţofană; pentru păsări mâncare în oale; Mai departe, pisica cu pisoii ei şi un şoarece cu lănţişor. Vreau să mă aşez, n’am loc: ca să nu amân plecarea, Am luat colivia la subţioară şi căţeluşa pe genunchi. Plecăm cu bine. Dumneaei stă îmbufnată. Eu tac, numai coţofana cea mintoasă cârâie. Dumneaei a rupt tăcerea. — « Dumneata ai bucătar ? » — « Am, odorule ! » — « Ptiu, ce vorbe din calendare: Odorule! Te rog, să nu mai întrebuinţezi vorbe de astea necioplite.» Am tăcut. E greu să vorbeşti, dar sa mai murmuri! Prin urmare, tac.Dumneaei din nou întreabă de bucătar: — « Am, doamnă. » — Dar argat ai ? » — «Iată-1, cel care mână». — «Acesta e vizitiul 1 Trebue de ochii lumii Să mai ai un altul. Pe bucătar poţi să-l cedezi Unei vecine. » — « Dar e destul de bun ». — « De unde e ? » — « E servul meu ». — « Acesta este de bună seamă nepreţuit, Trebue să priceapă bine să prepare plăcintă, tăiţei După gustul soţiei ispravnicului, domnişoarei stolnicese. Cedează-1, domnule: domnul Mateiaş va fi primit oriunde, Poate, o să-l întrebuinţeze parohul în timpul hramului; Dar specialistul în pateuri ? « — Ştia el să facă şi pateuri ». — « Crede-mă, domnule, dacă vrem să ne pregătim Pentru viaţa onorabilă, ia oameni de treabă, Bucătari străini, dibaci în pateuri moderne! Ne trebue şi un cofetar. Un serviciu de cristal Oare îl ai dumneata, şi apoi figuri mici, frumoase de porţelan ? O SATIRĂ POLONĂ IMITATA DE ASACHI ŞI STAMATI 333 ASACHI Am rămas pe ziu’ a doua: în trăsură s’a suit, Lângă dânsa se aşează căţeluşul favorit, Pun cutii, o toaletă, un vason cu floricele, Săculteţe, gavanoase, cutii două cu capele, Cuşculiţa cu o stâncă şi un cântăreţ canar, Un alb şoarec pe-alisidă, şi un bocal plin de nectar. Voiu să intru în caretă, dar tot locul este plin, Luai cuşca supţioară şi căţelu-1 pun în sin. Am purces, dar a mea doamnă şede ’n colţ posomorită. Eu tac, numai stanca ţine conversaţi’ amorţită. Dar, în urmă, doamna ’ntreabă: oare-avem bun bucătar? — Am, drăguţă L— Ce drăguţă ? Să-mi dai titlul ordinar 1 Te rog să n’aud de-acuma nişte asemene cuvinte, Ce a răzâşilor de ţară complimente aduc aminte. — Am tăcut, e grea tăcerea, dar mai rău a murmura, Insă ea de bucătarul iar începe a ’ntreba. — Ţigan este bucătarul, crescut în casă la noi. — Vai de mine, unde ajuns-am: să mănânc dela cioroiu! Să nu văd la mine ’n curte lighioanele spurcate; Un Frances îmi adu ’ndată să lucreze la bucate, Cotelete, blamanjele, după al lui Naudet plan, Peştele să ’nnoate ’n lapte, fript cu pene vreau fazan. Dar serviciul mesei este de Saxonia, Sevres, Chină, Ai cristale de Boemia pentru prânz şi pentru cină, Figurele, floricele de dragant şi de zăhar, Şi un templu unde Amorul arde inimi pe altar? 334 REVISTA FUNDAŢIILOR RpGALE KRASICKI — « Nu am ». — « Cum se poate asta ? Dar acum înţeleg Şi deşi nu cunosc încă traiul dela ţară, Ghieesc: la desert se servesc farfurii mari de tot, Acolo, în frumoasele piramide de tartine, brânză — Verdeţurile» tătăreşti în zahăr, cimbrul chinezesc îm miere, Iar pentru ca plăcerea să fie mai mare, ' In comete de hârtie chimion prăjit în zahăr, Iar pe deasupra turtă dulce şi aurită din Torun. Păcat să vorbeşti: asta e frumos, ales şi nostim de tot, Dar, mă iartă dumneata că te împiedic; Eu nu sunt demnă de aceste măreţii, de asemenea lucruri prea de tot». Am tăcut. Avea dreptul să glumească numai dumneaei. Intrăm deacum pe poartă, ea priveşte din trăsură: —«Ah, phi, domnule! Gard de nuiele 1 De ce nu e cu zăbrele ? » A coborît, şi cu dânsa căţeluşa, pisica şi şoarecele. L-a împins pe bătrânul chelar Francisek, Ii curgeau lacrimi din ochi, eu am oftat. Intră pe uşă. — « Acesta e parohul nostru ». — « Salut». — Domnul s’a încruntat. — « Unde e sala ? » — « Aici mâncăm ». — « Cine a mai văzut să mănânci asa? , t Odaia e prea mică: nu pot mânca patruzeci de persoane». S’a cutremurat Francisek, când a auzit astea, Iar cămărăşiţa a şi şters-o îndată de frică. Am rămas eu. Mergem mai departe. — «Aici e dormitorul». — « Dar odaia de distracţii ? » — « Acolo, unde e sufrageria ». — « Aceasta nu va fi niciodată ! Dar cabinetul ? »—« Mai departe. Aceasta va fi pentru d-voastră, iar aici vom dormi». — « Vom dormi ? Să pofteşti, domnule, în camerele d-tale! Eu trebuie să am singură un iatac, apoi odaie de toaletă, Odaie de cărţi, de muzică, de distracţii particulare, Pentru fetele din casă, pentru slugile mele cu simbrie. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 335 ASACHI — De acestea n’am niciuna... — înţeleg ce bucurie ! Eticheta provincială mă aşteaptă la moşie: Masa plină de pastramuri, lapte acru, caşcaval. Cu stafide, turtă dulce, vrei să-mi dai poate un bal? Insă iartă-mă, seignore, că o nobilă soţie Nu e vrednică de-onorul şi de aşa galanterie! Dup’ asemenea sarcasme, care foarte m’au pătruns, Iată ’n urmă către sară la moşie am ajuns: Casnicii ne ’ntâmpinară cu timpane şi alăute. Pe vătavul ea răspins-a, când vru mâna să-i sărute. Stăm la scară, doamna iese cu stâncă şi cu căţel; Recomand pe al nostru paroh: nici nu caută la el. — Unde-i sala ? Ce cămară! nu-i de prânz nici nu-i de cină, Nu încap aice oaspeţi de părechi nici o duzină, ... Iar salonul de concerte şi acel de convorbit ? Ian să mergem mai departe: unde-i acel de dormit? Cabinet de toaletă, altul pentru camerieră, Biblioteca mea unde-i să aşez un glob şi-o sferă? — După cântec, convorbire, în cămară ne-om culca. — De dormit, mă rog să aibă fiecare-odaia sa! — Iar grădina ? — E livadă, ce-a plantat a mea străbună. — Scoate pomii răzăşiei şi tufari din Angli’ adună: Un râu limpede prin iarbă s’aibă curs a murmura 33« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE KRASICKI Dar grădină ? » — « Sunt în ea straturi cu merişor şi lămâiţă ». — «Să fie nimicite! Nu ne trebueşte luxul de prisosi Asta-i modă nemţească! Lasă să fie boschete de chiparos, Murmurând prin pietricele, din loc în loc izvoraşe, Aici un chioşc, iar dincoace geamie mică, apoi bazinele olandeze. Ici chilia pustnicului, colo templul Dianei, Totul aşa, ca din întâmplare, ca din joacă; Un Belvedere micuţ, colivii pentru păsări, Aici privighetoarea să cânte drăgăstos la ureche, Turturica să ciripească, porumbelul să gungure, Iar eu să stau şi să visez printre chiparoşi, La nenorocirea Pamelei sau a Heloizei... )>. Am fugit, când dumneaei a început să se îndrăcească, N’am putut îndura mai mult aceste cazne, Am şters-o. Dumneaei trece la lucru. In casă zarvă multă Intr’o săptămână au plecat la Varşovia trei ştafete; Iar după două săptămâni casa n’o mai puteai recunoaşte! Dumneaei, cu belşug în născociri şi iute la înfăptuiri, Aruncând din sufragerie grinzile vechi, A făcut tavan, iar pe el s’a pictat jertfa Venerei. Alcovul e deacum aurit în camera de dormit, Din ghips s’a imitat marmora cabinetului de toaletă, S’au dus borcanele din dulapul cu doftorii, s’au dus dulceţurile Şi, după moda nouă şi noua arhitectură, Pe rafturile dulapului de mahon s’au pus o sumedenie de cărţi, Şi toate în franţuzeşte; un glob de măsuţă, Buduarul străluceşte de aur, o mulţime de porţelanuri, Mese de marmoră, pereţi de oglinzi. încât căsuţa mea a întrecut palatele din Varşovia, Iar eu într’un colţ, nenorocitul, când plâng, apoi plâng. Asta nu-i nimic! Când oaspeţii sosesc droaie, Cavaleri distinşi şi cuconiţe modeme, Balul, măşti, trompete, tobe, muzica mare, Domnul şambelan închină în sănătatea dumneaei, Domnul adjutant îmi gâlgâe vinul meu cel vechi, O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 337 ASACHI Ca în chioşc supt un vechiu platan, să pot dulce eu visa. lat’ a doua zi începe cu reforma radicală, Trei ştafete ’n ziu’ aceia a trimes în Capitală. Neputându-mă opune, de acasă am fugit, Iar cucoana se apucă de sfărmat şi de zidit. Toate cele le răstoarnă, din loc toate le strămută, Peste-o lună a mea casă în palat fu prefăcută: Pe păreţi tapete ’ntinde, şi covoare pe parchet, Draperia la fereastră pentru planul cel cochet; Noaptea ’n ziuă o preface, toată ziua parcă-i sară, încât ziua prin ’ntunerec, îmi plâng soarta mea amară! Nu-i de-ajuns: că iată cârdul de la Iaşi s’au adunat, Cavaleri fnjmoşi şi dame, dregători înalţi de Stat, Bal cu masce şi supele cu o muzică străină: Doamnei casei presidentul trei toaste le închină, Aghiotantul tot deşeartă vinul meu de la Cotnar, A şampaniei rebele dopurile ’n aer sar. Iar soţia mea, pe tronu-i, şi contesele străine, Văzându-mă cum mă zbucium, îşi fac semn şi râd de mine. Sara-i dau foc de-artificii, oaspeţii s’au îndesit La fereşti şi la balcoane; o rachetă a sărit 7 338 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE KRASICKI Iar dumneaei stă în colţ cu doamna prefect, Şi pe când eu mă îndeletnicesc cu treaba de slugă, Ea mă priveşte mereu, râde şi clipeşte. După cină, focuri de artificii. Oaspeţii privesc din sală A nimerit o scânteie în arie... arde o şură! Alerg, sting, scap tot şi plâng, Dar colo răsună din ce în ce mai tare trâmbiţaşii pentru toasturi. Mă întorc obosit mort dela pârjolul din curte, Din nou spirite, glume, batjocuri noi. Oaspeţii stau şi sosesc mereu din ce în ce mai mulţi, Ii arăt cheltuiala prea mare; sare dumneaei, Cu cele patru sate ale ei, rosteşte boereşte. — « Şi opt tot nu vă ajunge!» zic eu cu umilinţă. — « Atunci să ne întoarcem în oraş ! » — Am primit: să plecăm, Aici de câteva săptămâni ne facem de cap şi stăm Mereu... dar aşa-mi trebue, deşi disperarea mă frământă; Ce să fac ? In zadar mai plâng, cum se zice, după pagubă. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 339 ASACHI Şi aprins-a a mea arie, unde aveam girezi de grâne, Arvonite de Pandia cu o mie de ţechine; Alerg, focul să-l pot stânge; m’am ars, nasu-mi s’a umflat, Iar soţia mea, văzând’-mă, de râs mai c’a leşinat, Când trompetele şi toba un vivat din nou răsună! Oaspeţii ca nişte grauri pe moşia mea s’adună. Trecând larma, zic soţiei: — Cheltuiala a sporit, Iar ea, plină de mânie, de trei sate mi-a vorbit. — Dar nici nouă n’ar ajunge ! — De-i aşa pe voie-ţi fie, Să ne ’ntoarcem la Iaşi iară, să m’aşez p’ economie. Aşezatu-ne-am aice, însă, după bunul ton, Anul Nou nu poate naşte de nu-i faci revelion: Enig, Miculi descarcă de presente-a lor dughiană, Şi în casa mea s’adună de-oaspeţi vechi o caravană. Beau şampanie, s’urează: noi să fie’n noul an, Iar eu zic: cu-o Moldovancă, să rămân tot Moldovan! 7* 34° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In comparaţie cu textul lui Krasicki, pe care Asachi îl urmează, după cum am văzut, foarte de aproape, imitaţia poetului ro- mân prezintă unele schimbări, caracteristice, de altfel, întregii lui metode de imitaţie1). Astfel, rămânând credincios sistemului său de a adăoga şi a completa, Asachi începe şi sfârşeşte satira cu pasaje adăogate dela sine. Am văzut că în satira sa Krasicki ne introduce direct în dia- logul dintre doi prieteni, pe când Asachi începe cu un adaos descriptiv: «Un boier, ce întâlnise dup’ o lungă nevedere Pe un june, îl sărută, şi apoi îi zice: «Vere... » Şi la sfârşit încheie cu un pasaj original şi localizat: «Aşezatu-ne-am aice, însă, după bunul ton, Anul Nou nu poate naşte de nu-i faci revelion: Enig, Miculi descarcă de presente-a lor dughiană, Şi în casa mea s’adună de-oaspeţi vechi o caravană. Beau şampanie, s’ urează: noi să fie ’n noul an, Iar eu zic: cu-o Moldovancă, să rămân tot Moldovean!» Localizările sunt în general foarte caracteristice lui Asachi2). «La alegerea Eforiei şi la vizite boier... » spune el, opunând rolul soţului în societate cu situaţia lui umi- litoare de acasă. «Am luat cu dânsa ’n zestre sate trei şi o răzăşie » — în loc de patru moşii, din original. De câte ori e vorba de Varşovia sau de oraş în general, Asachi precizează : «Iaşii»; odată, când Krasicki opune creşterea fe- meilor din oraş celor din sat, Asachi înlocueste cuvântul « oraş » prin « Europa ». «Vorbele necioplite » din satira polonă, la Asachi sunt « cu- vinte ce a răzăşilor de ţară complimente aduc aminte ». * *) *) Felul cum imita Asachi a fost studiat pe larg de d. D. Caracostea în lucrarea citată. *) Ele, de altfel, sunt caracteristice şi întregii epoci căreia aparţinea Asachi, cunoscuta epocă a traducerilor şi a imitaţiilor în literatura românească, când localizările erau socotite ca ceva dela sine înţeles. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 341 Pe bucătar, Asachi îl face ţigan, zugrăvind — ceea ce lipseşte la Krasicki — groaza doamnei la gândul că va trebui să mănânce de!a un « cioroiu ». « Să nu văd la mine ’n curte lighioanele spurcate 1» strigă ea, cerând dela soţ un bucătar francez, care să ştie să prepare: « Cotelete, blamanjele, după al lui Naudet plan o, pe când la Krasicki este vorba pur si simplu de « bucătari străini, dibaci în pateuri modeme ». De asemenea şi descrierea serviciului de masă este la Asachi mai dezvoltată decât la Krasicki, iar menu-ul polonez este înlocuit, cum era şi de aşteptat, cu cel românesc: păstrămuri, lapte acru, caşcaval, stafide şi turtă dulce. , întâmpinarea casnicilor «cu timpane şi alăute» la sosirea doamnei, care lipseşte la Krasicki, este de asemenea un element românesc. Tot aşa şi în descrierea incendiului, Asachi adaogă amănunte localizate. Astfel, pe când la Krasicki e vorba de o simplă şură arsă, Asachi vorbeşte de o «... arie, unde aveam girezi de grâne, Arvonite de Pandia cu o mie de ţechine». In schimb, Asachi omite şi prescurtează unele lucruri din originalul polon. Astfel, nu mai găsim în traducerea lui pasajul unde, după sosirea furioasă a doamnei, « S’a cutremurat Francisek, când a auzit astea, « Iar cămărăsita a si sters-o îndată de frică ». > > » » Tot aşa prescurtează şi descrierea, plină de ironie, a viitoarei grădini, unde doamna doreşte să viseze « La nenorocirea Pamelei sau a Heloisei». La fel, procedează şi la înfăţişarea casei, prefăcută într’un palat, care la Krasicki este descrisă destul de amănunţit. Este foarte caracteristică pentru Asachi schimbarea ordinii de idei din original, atunci când i se pare că nu sunt tocmai po- trivite cu simetria didactică sau dacă lovesc în concepţiile sale morale x). Astfel, pentru a arăta pedanteria doamnei, Krasicki notează în camera ei prezenţa unui glob, şi o face atunci când descrie 1 1) D. Caracostea: op. cit., p. 62. 342 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prefacerea casei. Asachi însă, trecând peste amănuntele prefacerii, introduce acest element ceva mai înainte, când la sosirea ei, soţia întreabă de cameră pentru « Biblioteca mea unde-i, să aşez un glob şi-o sferă ». Tot aşa, la Krasicki, logodnicul jură credinţă până la moarte tocmai în momentul când s’a ridicat chestiunea posibilităţii des- părţirii soţilor. Asachi introduce scena jurământului cu mult mai înainte, la-prima declaraţie de dragoste, care este descrisă la poetul român cu totul diferit decât la Krasicki. Scriitorul polon nu idealizează de loc sentimentele logodnicului, foarte puţin sincere chiar dela început. « Ca Tyrsys bădăranul oftam după Filis a mea », spune el, şi mai departe: « Dar până ce am ajuns la nuntă... Orbăcăiam pe drumul romanelor; şi dacă zâmbeam, Sau mă tânguiam, dacă tăceam, ori vorbeam, ori oftam, Vedeam că nu făceam bine pe actorul». Acest fel de a simţi jigneşte probabil sentimentele morale ale lui Asachi, care găseşte mai potrivit ca dragostea eroului să nască spontan, cu ajutorul nelipsitului Amor, decât provocată pur şi simplu numai de faptul că moşiile fetei sunt vecine cu ale logodnicului. ■ La Krasicki: « Satele acelea Strămoşeşti, care se ’nvecinează cu' ale mele, Acelea m’au amăgit, m’au prins în aceste cătuşe fermecate!» La poetul român, însă: «Inima cea ferecată Prin ai ei ochi fu străpunsă de-a Amorului săgeată!» # # Influenţa lui Krasicki asupra lui Asachi nu ne surprinde deloc, poetul român având legături directe cu cultura polonă. Ea apare însă cu mult mai neaşteptată la alt scriitor ro- mân, basarabeanul Costache Stamati, care până acum fusese cunoscut ca imitator prin excelenţă al literaturii franceze şi ruse. Nu se cunosc alte traduceri ale lui din literatura polonă, în afară de această satiră a lui Krasicki. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI Şl STAMATI 343 Să fi cunoscut limba polonă ? Nu se ştie precis, fiind cunoscut numai că a doua lui soţie fusese bucovineancă şi, pare-se, ştia această limbă la perfecţie. Ar fi interesant, deci, de stabilit dacă Stamati a avut ca model chiar originalul polon sau vre-o traducere din Krasicki într’o altă limbă? Neavând însă posibilitatea să cercetăm traducerile lui Krasicki, care lipsesc din bibliotecile noastre, pentru a le compara cu imitaţia lui Stamati, nu putem, deocamdată, să ne pronunţăm, în această privinţă, sperând să revenim asupra acestei chestiuni, îndată ce vom avea la îndemână texte de comparat. Se mai pune şi o altă întrebare: cunoştea ori nu Stamati satira lui Asachi, apărută înainte de a lui ? x) Se pare că nu, căci a doua imitaţie a aceleiaşi bucăţi, fără ară- tarea izvorului, n’ar fi avut nici un sens 1 2). In afară de aceasta, comparând amândouă versiunile, vom observa atitudinea diferită a acestor doi scriitori -români faţă de izvor, precum şi lipsa aproape tuturor notelor originale din imi- taţia lui Asachi la Stamati. Chiar din titlul pe care-I dă Stamati satirei sale, prindem caracterul schimbărilor principale, pe care le va introduce în imitaţia sa scriitorul basarabean. In loc de «Soţia modernă», zice: «Dialogul unui holtei cu un boerinaş avut, însoţit cu o cucoană de înalt neam » 3). Această origine nobilă a soţiei va purta accentul în imi- taţia lui Stamati, în original fiind subliniat cu totul altceva: creşterea fetei la oraş (la Asachi, în Europa) ca pricina tuturor nenorocirilor soţului. La Stamati însă, toată tragedia rezultă din provenienţa soţiei dintr’un neam înalt. Urmărit de , această idee, Stamati o reia şi, după ce sfârşeşte bucata, adaogă, ca un fel de notă la satiră, povestea despre sfatul înţeleptului Solomon: 1) « Soţia de modă » a lui Asachi apare la 1854, imitaţia lui Stamati la 1868. («Muza Românească», pp. 218—232, Poezii şi proză, îngrij. de G. Bogdan- Duică, pp. 286—295). • a) Stamati putea s’o scrie chiar înaintea versiunii lui Asachi, având în vedere că cea mai mare parte din operele sale fusese compuse în prima jumă- tate a secolului al XlX-lea. 3) Schimbarea titlurilor imitaţiilor sale este foarte caracteristică lui Stamati, după cum am arătat pe larg în'lucrarea mea: Viaţa şi opera lui C. Sta- mati, Bucureşti (1933). 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Pe înţeleptul Solomon, — spune această poveste — l-a în- trebat odinioară un ministru al său ce voia să se însoare, pe care să ieie din trei mirese ce a găsit? Căci una este de înalt neam, a doua este cu avuţie, şi a treia săracă. Deci Solomon, fără a gândi mult, i-a răspuns: De vei lua pe cea de neam înalt, ea îţi va zice: «scoală tu, să şăd eu», de vei lua pe cea bogată, ea îţi va zice: «taci tu, să vorbesc eu », de vei lua pe cea săracă, ea îţi va zice: « cum îţi place, aşa voiu face ». In lucrarea mea despre Stamati1), am arătat că motivele per- sonale: căsătoria autorului cu o fată din neamul mare şi bogat al Ciureştilor şi neplăcerile pe care le-a avut cu socrul său din pri- cina zestrei au putut să aibă oarecare înrâurire asupra acestor pasaje din dialogul poetului basarabean. Nu stabilisem încă atunci, de unde fusese imitat acest dialog, bănuind totuşi un izvor slav, şi, de aceea, făcusem comparaţie numai între plăsmuirea lui Sta- mati şi cea a Iui Asachi. Arătasem câteva schimbări, adăogiri şi completări din textul scriitorului basarabean faţă de cel a lui Asachi, care, fiind cu mult mai concis, este şi mai aproape de original decât cel al lui Stamati. Acum, însă, cunoscând originalul ambelor plăsmuiri, putem vedea limpede atitudinea lui Stamati faţă de izvor şi deosebirea faţă de cea a lui Asachi 2). Astfel constatăm că scriitorul basarabean intră de-a-dreptul în dialog, fără a recurge la o introducere descriptivă, cum a făcut-o Asachi, şi încheie satira cu un adaos cu totul propriu. Neavând îndemânarea scriitorului ieşan, Stamati nu schimbă ordinea ideilor, când vine vorba de jurământul logodnicului, ci îl lasă tot acolo unde-1 găsise la Krasicki, cu toate că, după cum vom vedea mai departe, va poetiza, la fel cu Asachi, dragostea eroului. Tot aşa şi pasajele, omise sau prescurtate de Asachi, ca . de pildă: groaza servitorilor la sQsirea furtunoasă a cucoanei şi descrierea grădinii, le găsim imitate şi chiar amplificate la Stamati, de pildă astfel: x) Op. cit., p. 62. *) Nu citez în întregime dialogul lui Stamati, fiind prea întins şi mai puţin apropiat de original decât satira lui Asachi. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 345 La Krasicki: — « Dar grădină ? » — « Sunt în ea straturi cu merişor şi lămâită » t — « Să fie nimicite! Nu trebueşte luxul de prisos. Asta-i modă nemţească! Lasă să fie boschete de chiparos, Murmurând prin pietricele, din loc în loc izvoraşe, Aici un chioşc, iar dincoace geamie mică, apoi bazinele olandeze, Ici chilia pustnicului, colo templul Dianei, Totul aşa ca din întâmplare, ca din joacă! Un Belvedere micuţ, colivii pentru păsări: Aici privighetoarea să cânte drăgăstos la ureche, Turturica să ciripească, porumbelul să gungure, Iar eu să stau şi să visez, printre chiparoşi, La nenorocirea Pamelei sau a Heloisei... ». La Stamati: Cucoana: ...iată livadă, vezi. Boierul: Prea frumoasă de primblare. Cucoana: Nu cumva cu dumneta? Ah, Doamne, câte gândeşti 1 Bărbatul: Ii foarte cu rânduială şi prea minunat rodeşte. Cucoana: Poame de a dumitale nime nici vrea, nici pofteşte, Pentru că mult mai gustoase s’ar putea să se găsească, Iar la planul ei cel simplu cine poate să privească? Căci a grădinei podoabe trebue să fie multe, Aci, moale ca şi puful, văi cu brazde aşternute, Florării mirositoare, Dâmburi ademenitoare, Acolo fontaluri, tocmai ca stecla preveditoare, In care cerul albastru şi copacii de pe maluri Se prevăd ca în oglindă, palpitând pe a lui valuri; Iar peştişorii într’însul unul pe altul s’alungă; Şi acolo, pe aproape să fie frumoasă luncă; Aci alee umbrite, nepătrunse nici de soare, Unde turturica geme şi suspină păr ce moare; 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acolo, de supt o stâncă, o încântătoare zină, Izvorînd de cristal apă, focul inimii alină; Şi lângă care, o grotă umbra sa făgădueşte, Unde amorul şede cu degetul la guriţă, semn că tace şi păzeşte. Dar dumneata nu eşti vrednic de-aşa gusturi să ai parte, — De gustul grădinei mele, ci te mângâeşte, frate, Cu gusturi de un amor ordinar ca dumneata. O Dieu ! Şi de ce taci, fără a mă ’nştiinţa, Gata-i cătră arhitector curierul cu o scrisoare, Ca el să vie în grabă şi făr’ de zăbavă mare Să aducă meşteri, planuri pentru o curte câmpenească? Curând îţi zic, înadinsul*) îndată să se pornească ». In general, tendinţa spre dezvoltarea şi completarea origi- nalului este la Stamati mult mai pronunţată decât la Asachi. O trădează, după cum am arătat, însuşi titlul imitaţiei, de asemenea şi în text întâlnim cu numeroase adăogiri, neexistente nici în original, nici în plăsmuirea lui Asachi, ca de pildă desnodă- mântul satirei: despărţirea soţilor, vizite pe la rude ale soţilor după nuntă; introducerea personajelor noi: un «graf Lucescu», de care pomeneşte soţia, francezul cucoanei Jean Jacques, chemat la « gătire de purces », suspinele soţiei înaintea potretului prinţului, ş. a. In schimb, Stamati omite câteva scene, întrebuinţate şi chiar dezvoltate în imitaţia lui Asachi. i Astfel este scena cu bucătarul şi descrierea groazei cucoanei înaintea etichetei provinciale, la care Asachi adăogase şi pasa- jul cu perspectiva de a fi servită de bucătar ţigan. Era firesc ca la Stamati să lipsească şi un alt element personal a lui Asachi: întâmpinarea casnicilor cu timpane şi alăute, ceea ce încă o dată ne arată că Stamati nu cunoscuse, în tot cazul nu urmase, plăs- muirea scriitorului ieşan 2). *) Rusism. Traducerea servilă a cuvântului: « HapOMHUH ». a) Două amănunte par, însă, a fi în contrazicere cu părerea mea: şi la Asachi, şi la Stamati, soţul e rănit în urma incendiului, pe când la Krasicki e numai obosit mort. Dar aceasta poate fi o simplă coincidenţă, destul de neînsemnată ca să fie socotită hotărîtoare. Un alt element comun la Asachi şi la Stamati este întoarcerea zestrei în caz de despărţire, ceea ce nu reiese din satira lui Krasicki. O SATIRĂ POLONĂ IMITATĂ DE ASACHI ŞI STAMATI 347 O notă personală a lui Stamati se observă şi în ceea ce priveşte limba traducerii, plină de rusisme, caracteristice pentru un scriitor basarabean, de pildă: bufetcicul, butelcuţe, steclă, fontaluri, poclon, etc. # * # Există însă atâta afinitate între cei doi scriitori români, încât amândoi introduc involuntar note caracteristice comune în unele atitudini ale lor faţă de izvorul polon. Astfel şi Stamati, ca şi Asachi, caută oricum să poetizeze, ceea ce i se pare prea puţin romantic la Krasicki: felul cum se descrie dragostea eroului. Ca şi Asachi, poetul basarabean evită motivul principal al căsătoriei: vecinătatea satelor fetei cu cele ale logodnicului, motivul subliniat cu atâta luciditate de Krasicki. Aici Stamati merge chiar mai departe decât Asachi, care totuşi notează această împrejurare. Scriitorul basarabean însă o omite cu totul, descriind întâlnirea eroilor astfel: « Dar cum de-ai căzut în cursă, tu, cel atât de ferit ? » întreabă holteiul, iar însuratul răspunde: >. Şi mai departe: «Aceasta ne probează, că femeea desfrânată Ii hulită de lumea toată, Dar mişelul de bărbat t Este bun de împroşcat» EUFROSINA DVOICENCO NOCTURNĂ Treceau ca acuma umbrele ’n lumină Făşii de întuneric gol şi greu: Cum visul adunat în gândul meu Se ’nsenina pe fruntea ta senină Prea multă bucurie! De-ar fi fost Furtună ’nnebunită ca acum Aş fi rămas tovarăşul de drum Povestei începute fără rost. Vai! pacea de atunci aş vrea măcar Fărâmă să o pot avea pe veci, Să simt cum degetele tale reci Se încălzesc pe fruntea mea de jar. Ca-atunci! Aceeaşi mână de atunci Ce se juca cu clapele, un joc Ce începea c’un val de nenoroc Şi se ’nfrăţea cu soarele din lunci. Simt degetele apăsate iar Mai lungi ca visul pasării în zbor Ce bine-ar fi în vecii vecilor De amintirea-ar rămânea măcar. O, cerule sărac ! — Dacă ai şti Ce lungă-i bucuria unei clipe, Ce visuri cresc nădejdilor aripe, Ce sfântă e beţia celor vii, VERSURI 351 Ai coborî cu noaptea asta ’n vii Crescând măririi tale prea deşarte Fiorul degetelor ei, şi-ai şti Cum să răzbuni o inutilă moarte 1 PLOUĂ Liniştea visează, cerul se frământă, Dinspre miază-noapte norii se grăbesc, Se închid în frică ochii tăLde sfântă Şi din cerul lor negurile cresc. Pace ţie, frunte, alb cuib de tăcere! Mâinile învaţă semne şi dureri, Pace vouă buze, sărutate ieri Şi uitate astăzi fără mângâiere. Vino mai aproape, leagăn scump al meu, Infiripă-ţi gândul, dă-i fior de glas • Se va scurge cen ământul ars Şi-om vedea ’nspi gol, pe Dumnezeu. NOCTURNĂ In asfinţit e joc de soare rece Transfigurat pe cearcănul de nor, Mor umbrele si ’n nemurirea lor t Visează toamna umedă să plece. Nu-i chip să scapi de încercarea grea Plugu-şi ’ntoarce fiarele spre cer, Pământul proaspăt răscolit şi-o stea Păzesc distanţa ’n urne de mister. Poate că taina ’ncepe chiar acum, Sau poate că de mult s’a şi sfârşit. Aud păşind: nu-i nimenea pe drum Doar ceasul zăbovirea şi-a împlinit. Şi parcă Dumnezeu coboară ’n văi, Tăcerea-aprinde muguri de răşină Pe chipul lui, în jocul de văpăi, Tiveşte umbra pete de lumină 8 DEPARTE Departe bănuesc în timp furtuna întinsă ca şi sunetul pe strună. Se pare că în noaptea asta luna Ar vrea să uite-o dragoste nebună. Văd umbra ,mea cum suie şi se frânge Pe zidul alb-brumat; e prea târziu.. . Aş vrea să yit de-acuma tot ce ştiu Şi-aş vrea să ştiu ca altădată, a plânge. Va fi o noapte ca la despărţiri, Ştiu bine că va fi tot ca acum Când ne vom întâlni pe-acelaşi drum Ducând povara aceleiaşi iubiri. Vom merge împreună: ascultând Cum trece timpu ’n noi, nelămurit, Şi vom simţi ce tare ne-am iubit Când ne-om vedea pleoapele plângând. Şi vom tăcea-tăcerile adânci Ce plămădesc departe împăcarea. Din gânduri vechi, vom aduna în stânci, Piatră cu piatră, să zidim uitarea. IULIAN POPA CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA ŢĂRII ? Cum se naşte o capitală. Bucureştii, fosta capitală a principa- tului Ţării Româneşti, care a devenit prin Unirea dela 1859, apoi prin Unirea cea mare, capitala întregii Românii, este centrul cel mai populat al ţării şi aceasta nu numai ca o creaţiune artificială a centralizării politicie, ci şi din motive economice. Dacă acest oraş nu este în centrul geografic al ţării, rămâne însă în centrul economic, aproape de valea Prahovei, cu izvoarele de petrol şi de câmpia Dunării, cu cerealele, nu departe de acest fluviu, arteră comercială de transport, esenţială pentru noi. De aceea, oraşul acesta este cel mai populat şi, pe lângă aceasta, cel mai românesc dintre marile oraşe ale ţării. Proiectul, mult discutat în timpul din urmă, de a se schimba capitala ţării ar fi în aceste condiţiuini nefiresc. O capitală nu se mută, nu trebue mutată, printr’o ho- tărîre administrativă, înainte ca să se ţie seamă de complexul de influenţe economice şi demografice, care fac să se adune într’un anume loc populaţia mai numeroasă, atrăgând după dânsa şi autoritatea centrală. Capitalele, de obicei, sunt alese din motive economice, în primul rând, sau strategice, acolo unde se încrucişează drumurile de negoţ, unde e centrul regiunilor de producţie şi se adună în chip natural populaţia, sau în centre bine apărate, de unde se poate supraveghia ţara. Astfel, Parisul este un nod de comunicaţii fluviale, aşezat spre centrul bogăţiilor naturale ale Galiei (agri- cultură şi vii), Belgradul este un punct strategic, pe o înălţime ce domină vărsarea Savei în Dunăre, dar, în acelaşi timp, un centru al comunicaţiilor fluviale, aşezat în apropiere de regiunea minieră 8* 356 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dela Avala, exploatată încă din Evul Mediu. In sfârşit, se ştie că Petersburgul a fost clădit de Petre cel Mare pe Neva, pentrucă era «o fereastră spre Occident», cu ieşirea spre Marea Baltică. Sunt şi capitale nefireşti, care datează însă din epoca poli- tică raţionalistă contemporană. Washington, capitala Statelor- Unite, este o creaţie artificială, un oraş de importanţă secundară faţă de New-Yorksau Chicago; dar nu trebue să uităm că Statele- Unite sunt un stat federativ, în care viaţa provincială joacă un rol politic precumpănitor şi autoritatea centrală e de mai mică importanţă. De asemenea, Roma a fost aleasă, dela 1870, drept capitală a noului regat al Italiei, din cauza amintirilor istorice, deşi oraşele din regiunile bogate agricole şi industriale din Nord, în special Milanul, erau mai potrivite. Abia în zilele noastre, cu orientarea mediteraneană a Italiei şi cu expansiunea ei colonială, centrul de greutate al peninsulei s’a mutat din Nord spre Sud şi Roma a devenit cel mai important oraş al Italiei. Capitala noastră a fost, aşa dar, moştenită dela statul mai mic Ţara Românească, care a intrat în compunerea României de azi. Se pune întrebarea: de ce au ajuns Bucureştii capitala Ţării Ro- mâneşti, într’o vreme în care bogăţiile petrolifere nu erau încă exploatate şi Dunărea nu avea aceeaşi importanţă pentru comerţul internaţional ? întrebarea este legitimă, şi istoria, care nu este o simplă înşirare de anecdote, ci poate lămuri prin trecut cauzele care au adus la stările de azi, poate răspunde. Schimbarea capi- talelor Ţării Româneşti, Curtea-de-Argeş, Câmpu-Lung, Târ- govişte, Bucureşti, arată oscilări importante şi trebue să aflăm care a fost, în cele din urmă, necesitatea organică a Statului no- stru, pentru ca aici, şi nu în altă parte, să străjuiască peste ţară scaunul domniei. Vechile capitale ale Ţării Româneşti. Trebue să spunem mai întâi că erau în Evul-Mediu, în Europa, regiuni fără capitale. Stă- pânitorul se muta dela un loc la altul cu dregătorii săi, după nevoi, împărţind dreptatea şi luând măsuri într’un loc, plecând apoi mai departe, într’o călătorie continuă. Existenţa unei capitale înseamnă maturitate politică: o organizaţie administrativă cen- trală, bine alcătuită, cu organe locale, în legătură cu centrul, şi de asemenea, organizaţii judecătoreşti de încredere, cu o instanţă supremă, care nu se mută dela un loc la altul. CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA TARII ? 357 Am avut noi Românii această maturitate, această organizaţie înaintată în scara societăţilor omeneşti, sau au fost vechile noastre principate stătuleţe patriarhale, în care domnii trebuiau să-şi vadă mereu oblăduiţii, cutreerând prin toată ţara, ca să-i ţie în supunere ? Din cercetarea hrisoavelor, acte de proprietate date de domnii noştri, se vede că, din când în când, ei se deplasau cu dregătorii în anume oraşe, unde erau « curţi domneşti», în Moldova, dela Suceava şi Iaşi la Piatra, Vaslui, Bârlad, în Ţara Românească, dela Târgovişte şi Bucureşti la Gherghiţa şi Râmnicul-Vâlcea. Aceste deplasări au făcut pe unii istorici să conchidă că noi n’am avut capitale stabile, că domnii noştri, întocmai ca regii patriar- hali, se mutau din loc în loc. Nu s’a observat însă că dintre curţile domneşti, una singură era adevăratul «scaun » al domniei, că deplasările domnului erau fireşti, dar de scurtă durată, de obicei la anume perioade ale anului. Noi am avut concepţia unei capi- tale din cele mai vechi timpuri. ' In adevăr, Ia sfârşitul hrisoavelor domneşti, atunci când aceste hrisoave erau date în capitală, încă din veacul al XlV-lea găsim menţiunea «cetatea de scaun», termen însoţit câteodată şi de adjective: «în minunata ţi strălucita cetate de scaun). Aceste menţiuni lipseau totdeauna, când domnul dădea un act din Piteşti, Gherghiţa sau Râmnic. Era deci o capitală a ţării, care rămânea centrul Statului, fără legătură cu deplasările per- sonale ale domnului, ceea ce indică, încă dela începuturile noa- stre, o viaţă de stat aşezată şi bine orînduită, o treaptă mai înaltă a organizaţiei politice. • Cea mai veche capitală a Ţării Româneşti a fost la Argeş (Curtea de-Argeş, cum i s’a zis mai târziu); acolo a stat Basarab întemeietorul, într’acolo, spre « castrum Argis » zice cronica un- gurească, l-a urmărit oastea regelui Carol Robert şi desigur şi înaintaşii lui Basarab, de pe la 1250 (Seneslav şi Tihomir), tot acolo au stat. Era, la început, centrul unui mic voievodat, care nu cuprindea decât o parte a ţării de sub munţi, judeţele Argeş şi Muscel, şi care a devenit mai târziu capitala întregii ţări, dela Severin la Brăila, dela munte la Dunăre. Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul la 1330, deşi a fost apoi cumplit bătut de ostile româneşti, vechea capitală nu s’a mai putut ridica, şi 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Basarab, învingătorul mândrului rege, a mutat scaunul domniei la Câmpu-Lung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov. La Câmpu-Lung a murit Basarab şi fiul său Alexandru, al cărui mormânt, acoperit cu o frumoasă piatră săpată cu litere sla- vone, se află acolo în biserica zisă a lui Negru-Vodă. Abia al treilea domn al Ţării Româneşti, Vladislav, se mută din nou la Argeş, în vechea capitală reclădită. Tot la Argeş au stat şi urmaşii lui, până la Mircea cel Bătrân. Cele mai multe din actele marelui Mircea sunt date din Argeş, reşedinţa lui. Argeşul era însă excentric, un drum cotit şi greu ducea de acolo prin Ţara Loviştei spre Olt şi apoi spre Sibiu. Dar acest drum nu era o cale de comerţ principală pentru ţară; comerţul cu Braşovul şi la Dunăre erau mai importante ca acel cu Sibiul. De aceea, Argeşul a fost părăsit de Domnie şi zidurile vechi ale bi- sericilor şi ale curţilor bolovănite au rămas pustii şi pline de amintiri. Noua capitală a fost ^aşezată la Târgovişte, lângă Ialomiţa, târg mare şi bogat, cu mulţi negustori, pe drumul de negoţ ce ducea pe calea acestui râu, dela pasul Branului, la bălţile Du- nării bogate în peşte. Istoriografia noastră nu cunoştea până acum împrejurările acestei schimbări de capitală. Cel dintâi act dat de un domn muntean în scaunul dela Târgovişte este din 22 Iunie 1418, dela Mihai-Vodă, fiul şi urmaşul lui Mircea-cel- Bătrâh. Cum marele domn murise abia de câteva luni la această dată şi nu ştim unde a stat în ultimii ani ai domniei, suntem în drept să bănuim că Mircea a fost acela care a mutat capitala dela Argeş la Târgovişte, un act de chibzuială politică, ce se potriveşte cu înţelepciunea lui cunoscută. Târgovişte înseamnă «loc de târg », precum selişte înseamnă «loc de sat». Acest nume îl mai poartă şi alte două oraşe ale Slavilor de Sud, Târgovişte în Bulgaria, lângă Şumla, şi Târgovişte în Jugoslavia, vechiul nume al Novi- Pazarului, capitala sangiacatului cu acelaşi nume (pazar, bazar este traducerea turcească a cuvântului târg). Mutarea capitalei la Bucureşti. La Târgovişte a rămas capi- tala o jumătate de veac şi apoi s’a mutat la Bucureşti. Nici mutarea capitalei la Bucureşti, chiar din punct de vedere cronologic, nu este un fapt lămurit în istoriografia noastră. De obicei, istoricii CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA TĂRII? 3S9 socotesc că domnul care a mutat capitala ţării pe malurile fericite ale Dâmboviţei a fost Radu-cel-Frumos, supus al Turcilor şi luptător împotriva domnului Moldovei, Ştefan-cel-Mare. Cerce- tând vechile hrisoave slavone ale domnilor munteni din aceste vremi, am aflat însă că pe nedrept i se atribue frumosului Radu titlul de părinte al capitalei noastre, ci adevăratul părinte nu este altul decât cruntul făcător de dreptate Vlad Ţepeş. Cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie, datat din scaunul ţării, Bucureşti, este dela Vlad Ţepeş, din 20 Septemvrie 1459, după care urmează altul din 10 Februarie 1461, dat din acelaşi oraş (ambele inedite) <( Şi am scris eu, Costandin, după spusa domnului», scrie stră- moşul cel mai depărtat al funcţionarilor capitalei noastre 2). Atunci se clădeşte şi cetatea Bucureştilor sau a Dâmboviţei, « cetatea nouă », « noua cetate de scaun », scrie Basarab vodă cel Tânăr, la 1480. Cetatea care cuprindea curtea domnească şi unele din dea- lurile de pe Dâmboviţa s’a dărâmat la sfârşitul veacului al XVI-lea. Un cronicar sas (Ostermayer) aminteşte că, la 1545, Mircea Cio- banul, temându-se să fie atacat pe neaşteptate de boieri, ce se răsculaseră împotriva lui, « a poruncit să fie înconjuraţi Bucureştii cu pari mari de stejar ». Era poate o incintă lărgită a vechii cetăţi care înconjura curtea şi care trebue să fi fost de piatră sau de cărămidă. In aceste vremuri turburi, reşedinţa domnească a oscilat între Bucureşti şi Târgovişte, după vremi şi împrejurări econo- mice sau politice, unii domni întorcându-se din nou pentru scurt timp în vechea reşedinţă. Mihai Viteazul a stat la începutul dom- niei sale la Bucureşti, el a clădit pe Dâmboviţa podul care în secolul al XVII-lea îi poartă gumele, dar după ce acest oraş a fost ars de Turcii lui Sinan Paşa, s’a retras cu curtea şi oştenii lui din nou între vechile ziduri domneşti dela Târgovişte, unde era mai aproape de Ardeal şi mai departe de Turci. Abia în veacul *) Două acte în limba latină ale lui Vlad Ţepeş (13 Iunie 1458 şi 4 Iunie 1460) sunt date « lângă râul apei Dâmboviţa », de sigur, tot din Bu- cureşti. (I. Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, p. 320—321). Cele două acte menţionate mai sus sunt scrise în slavoneşte şi vor apărea în colecţia noastră de documente, sub tipar: Documentele Ţării Româ- neşti, I. 360 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al XVII-lea, Bucureştii devin capitala statornică a ţării. La 1626, Alexandru Vodă Coconul, vorbind într’un hrisov despre întoar- cerea sa dela Târgovişte la Bucureşti, spune: «Când am venit domnia mea dela Târgovişte, aici în scaunul domniei mele la Bucureştii, unde au stat şi alţi domni răposaţi, străbunul domniei mele, Alexandru voevod şi răposatul bunic al domniei mele, Mihnea voevod şi răposatul părinte al domniei mele, Io Radul voevod... ». Bucureştii erau acum scaunul consfinţit de tradiţie, Târgoviştea era socotită mai mult ca un fel de loc de exil. Cauzele ridicării Bucureştilor. Nu vom urmări aici istoria de glorie, poezie şi durere a urbei noastre, ci ne vom întoarce la în- trebarea pe care am pus-o la început: De ce au fost aleşi tocmai Bucureştii drept capitală, sau, mai bine zis, de ce s’au adunat în acest loc, pe malurile Dâmboviţei, lume multă, negustori, oşteni, ţărani, încât acest centru a atras atenţia domniei ca reşedinţă? Unii istorici, amintindu-şi de vechea poveste a descălecării de peste munţi, au spus că poporul cel des s’a coborît pe încetul dela munte spre Dunăre şi acest mers al populaţiei e însemnat cu mutarea treptată a capitalelor spre Sud: Argeş, Târgovişte, Bucureşti. Geograful german Traugot Tamm a emis această părere, văzând în ea o dovadă a continuităţii Românilor în Dacia, refugiaţi în timpul năvălirilor barbare în părţile muntoase. Dar azi nu mai admitem această coborîre a poporului întreg dela munţi; noi Românii n’am fugit din calea barbarilor, n’am lăsat duşmanilor pământul, am fost aici şi am rămas. Acesta este punctul de vedere solid al istoriografiei noastre de azi. S’au căutat şi alte explicaţii ale mutării capitalei. Alţi istorici au spus că suzeranitatea turcească a impus domnilor noştri să-şi aleagă o reşedinţă mai aproape de ţara padişahului şi în locul Argeşului şi a Târgoviştei, aşezate mai aproape de Ţara Ungu- rească, au fost siliţi să se aşeze la Bucureşti, lângă Dunăre, sub ochii Turcilor. In această părere este o parte de dreptate, dar în realitate nu poate fi vorba de o cauză politică; Turcii nu s’au amestecat în trebile interne ale domniei. Dacă am admite pe Radu cel Frumos, domn adus de Turci şi supus al lor, ca autor al acestui act, am fi înclinaţi să primim această părere drept bună. Dar am văzut mai sus că nu este aşa; CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA TĂRII? 361 tocmai Vlad Ţepeş, cel mai înverşunat duşman al Turcului, a mutat capitala ţării către sfârşitul domniei lui, adică atunci când încetase relaţiile cu păgânii. Locul unde sunt aşezaţi Bucureştii este o veche aşezare ome- nească; s’a dovedit că în aceste părţi, pe malurile lacurilor din jurul oraşului nostru, au fost numeroase localităţi preistorice. Erau locuri prielnice pentru viaţa omenească şi ferite de năvălirile prădalnice ale duşmanilor. In vechime, pe toată întinderea şesului muntean, până la mar- ginile stepei Bărăganului, se afla o mare pădure, întreruptă pe alocuri de luminişuri şi de luncile râurilor. Dela această pădure, din care au rămas azi numai întinderi relativ mici, în special în- spre Nord şi Nord-Est de Bucureşti (pădurea Snagovului, de pildă), au rămas numirile Teleormanului (pădure nebună), a Vlăsiei, care nu este altceva decât codrul Valahiei, adică al Ro- mâniei prin excelenţă. Codrul se întindea aproape neîntrerupt dela Olt până la Dâmboviţa (slav: râul stejarilor) şi Argeşul in- ferior. Rolul acestor codri uriaşi, azi culcaţi în mare parte la pă- mânt, a fost foarte însemnat în trecutul nostru. Codrul, care a dăinuit întreg până târziu în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea şi nu numai munţii, a fost un loc de apărare împotriva barbarilor din Evul-Mediu. Era, cu luminişurile sale si cu luncile râurilor, un rezervor de populaţie românească. Şi în istoria altor ţări, a Rusiei de pildă, codrii cu luminişuri au jucat un rol de apărare şi conservare a naţiunii în vremea ma- rilor năvălitori, Moscova este aşezată într’o astfel de regiune, şi decăderea Rusiei de Sud, « a stepelor», cu capitala la Kiev, înlo- cuirea ei cu Rusia codrilor dela Moscova, după năvălirea Tăta- rilor, este un fenomen bine studiat în istoria Rusiei, datorit mu- tării populaţiei spre aceste regiuni mai ferite. Pe linia ce despărţea odinioară regiunea codrilor mari din şesul dunărean de stepa deschisă popoarelor nomade (Bărăganul) se află oraşul Bucureşti. Această aşezare, chiar pe marginea pă- durii, este deosebit de favorabilă pentru schimbul care se făcea între produsele regiunii pădurilor şi aceea a câmpiilor. La mijlocul acestei linii, ce coboară dela munţi spre Dunăre, este o regiune de bălţi bogate, Snagovul, Căldăruşanii şi altele. In aceste părţi se ridicaseră din primele vremuri ale principatului 362 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muntean o serie de mănăstiri: Snagovul, pe o insulă a lacului, mănăstire pomenită încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, Bolintinul pe Argeş, numit în vechile hrisoave « mănăstirea Bo- lintinul din Pădurea cea Mare », întemeiată de un logofăt al ace- luiaşi domn, Strugalea, mai la Sud, aproape de Giurgiu, pome- nită tot sub Mircea, azi dispărută. Aceste mănăstiri, pe lângă rolul lor religios, aveau şi un rol comercial important; moşii în- tinse erau stăpânite de călugări, dăruite de domnii şi boierii evlaviosi. > In jurul lor şi în legătură cu ele, trăia o lume de negustori, cărăuşi, vătăşei de moşii. Produsele moşiilor mănăstireşti erau vândute pe bani buni şi aceste moşii se întindeau adesea în ju- deţe depărtate de mănăstirea proprietară. Astfel mănăstirile din Oltenia, ,Cozia în special, aveau în stăpânire bălţile bogate cu peşte dela Dunăre, la vărsarea Ialo- miţei. Şirurile nesfârşite de căruţe încărcate cu peşte sărat stră- bateau ţara dela un capăt la celălalt şi treceau şi peste graniţă, în special în Ardeal. Era firesc deci ca în acest centru important co- mercial, între mănăstirile bogate, să se ridice pe Dâmboviţa un loc de popas şi de târg, Bucureştii. Organizarea vechilor târguri. Trebue să lămurim acum, pe scurt, ce erau târgurile vechi. Un târg sau un oraş se deosebea de un sat prin aceea că era o aşezare de negustori şi meseriaşi în jurul unui bâlci sau iarmaroc. Dreptul de a ţine târg de vite sau de alte produse era un privilegiu, pe care-1 putea da numai domnul şi, de obicei, nu-1 dedea decât aşezărilor care erau proprie- tatea domniei. Cu alte cuvinte, oraş se putea numi o aşezare ome- nească cu privilegiu domnesc de târg şi care era de cele mai multe ori proprietate domnească, cu toate casele şi moşia târgului dim- prejur. Şi Bucureştii au fost proprietâtea domniei, locuitorii pu- teau avea case şi parte la moşia târgului, în schimbul unei dări speciale, pe care o plăteau domnului. In jurul Bucureştilor era o moşie domnească, folosită de târgoveţi, cuprinzând în veacul al XVIII-lea 12 sate. De această moşie domnul putea dispune şi putea face danii dintr’însa. Astfel Şerban Cantacuzino dărueşte la 1683 fratelui său Mihai, « ca să-i fie lui dar şi milă dela domnia mea, stânjeni 250 de moşie, care au fost domnească şi se începe lungul ei din capul oraşului Bucureştilor despre Târgul de Afară CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA ŢĂRII! 363 şi merge prin tufele oraşului, până ce dă capul moşiei în matca Colentinei, carea să şi hotărăşte din sus cu moşia mănăstirii Căl- dăruşanilor şi din jos cu moşia mănăstirii lui Mărcuţă... Este plină dă tufe şi dă mărăcini şi nu este nici de o hrană, nici aduce un venit domniei.» (Condica Fundenii Doamnei, la Creditul Rural). Capitala, ca şi alte târguri ale ţării, era deci moşia domniei. Avea o organizare municipală autonomă după chipul comunelor din Apus, cu un consiliu ales de târgoveţi, în frunte cu un judeţ şi cu 12 pârgari (biirger), dar şi cu pârcălabul, reprezentantul domniei. Târgul avea şi drept de a lua vamă, care era a domnului, o vamă mică pentru trecerea căruţelor cu marfă şi o vamă mare pentru desfacerea produselor în târg. De altfel, conform privi- legiilor domneşti din veacul al XV-lea, căruţelor încărcate ale mănăstirilor nu li se putea lua vamă, « nici de pârcălabii de oraşe, unde sunt târguri, nici de vornici». Aceste vămi la târguri s’au numit mai târziu accize, spre a le deosebi de vămile dela graniţe, şi erau mult mai importante decât cele dela marginea ţării, la păsurile munţilor sau la vadurile Dunării. Ele erau o adevărată bogăţie pentru visteria domnească. Aşa dar, pentru ca un oraş să fie înfloritor, trebuia să fie la mijlocul unui drum comercial, punct de trecere şi în acelaşi timp de desfacere a mărfurilor în iarmaroc. Un astfel de centru, dacă era proprietatea domniei, avea privilegiul de bâlci şi de orga- nizare autonomă. Situaţia înfloritoare era condiţionată de aşe- zarea la mijloc între centre de producţie diferită sau de drumuri de comerţ, ca să poată veni negustorii din ţinuturi deosebite, să cumpere şi să vândă. Bucureştii şi comerţul sud-dunărean. Multă vreme Târgoviştea a împlinit aceste condiţiuni. Era la mijloc pe drumul Ialomiţei, artera cea mai însemnată a comerţului muntean în veacurile al XlV-lea şi al XV-lea, care unea Braşovul, centru important al comerţului săsesc cu Orientul, prin pasul Branului, cel mai um- blat pas al Carpaţilor noştri pe atunci, cu Dunărea, la Târgul de Floci, care era târgul lânii mocanilor, la gura Ialomiţii, azi dispărut, şi mai la Nord, cu Brăila, unde veneau corăbiile de pe mare. 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe ce drum de comerţ era aşezat târgul Bucureştilor? Era mai întâi un drum bătătorit, care purta în documente numele de «Drumul Slatinei», pentru popasul dela Olt, drum ce trecea de-a-curmezişul ţării, din Oltenia spre balta Dunării. Era mai mult, cum am spus, un drum al carelor cu peşte şi în genere al mărfurilor mănăstirilor. "Un târg domnesc, aşezat pe acest drum, trebue să fi atras negustori mulţi şi să fi făcut afaceri mănoase. Dar aceasta nu era de ajuns ca să se ridice Bucureştii dea- supra Târgoviştei, oraşul bogat pe drumul mare al negoţului extern, pe lângă care Bucureştii apăreau până în secolul alXVI-lea ca un centru secundar, pe o linie laterală. Târgoviştenii aveau încă din vremea lui Dan II (1423—1431) privilegii domneşti speciale pentru negoţul lor, cu obligaţia negustorilor străini de a se opri în târgul lor. Ei întreţineau legături strânse cu Saşii din Braşov, aveau case de negustori raguzani dela Adriatica şi alţi occidentali, gru- paţi în jurul vechii biserici catolice. Ceea ce a produs căderea Târgoviştei şi înlocuirea ei cu Bu- cureştii a fost însă decăderea comerţului săsesc în principate şi suzeranitatea turcească. Oraşele săseşti din Ardeal au fost bogate, cât timp puteau face schimb între produsele Apusului, în special cele ale oraşelor hanseatice din Germania, si cele din Orient, aduse de Yeneţieni şi Genovezi pe mare. Când acest comerţ a încetat, când au decăzut, în veacul al XY-lea, şi oraşele hansea- tice, cât şi vestitele republici din Italia, când marile descoperiri geografice, călătoriile în jurul Africei şi în America au atras spre alte meleaguri pe negustori şi capitalişti, şi aceste colonii înaintate ale Germanilor din Ardeal au decăzut. De altă parte, suzeranitatea turcească lega strâns, nu numai politiceşte, ci şi economiceşte Ţara Românească de Imperiul Otoman. Principalele produse de atunci ale ţării, vitele, peştele grânele şi lemnele, încep să fie cumpărate în mare parte de Turci pentru aprovizionarea oastei, capitalei şi provinciilor întinsului lor imperiu. Prin aceste cumpărături, care fac din ţările noastre grânarul imperiului padişahului, se aduce desigur bănet în ţară, nu aşa de mult ca prin marele comerţ italian şi săsesc din Evul- Mediu, căci Turcii plătesc prost, dar totuşi acest negoţ devine principalul izvor de bogăţie adusă din afară, un stâlp al vieţii CUM AU AJUNS BUCUREŞTII CAPITALA TĂRII? 365 economice a ţării, într’o perioadă când această viaţă era, ce e drept, în decădere. Negustorii care se ocupau cu acest negoţ erau, în veacul al XVI-lea, în special Greci, care luaseră în mână în- treaga viaţă comercială a Imperiului Otoman. Astfel se explică, nu prin fuga lor Ia căderea Constantinopolului, influenţa gre- cească şi mulţimea de Greci care vin de atunci şi se aşează în ţara noastră. Comerţul cu imperiul turcesc e aşa de important la sfârşitul veacului al XVI-lea, avea o însemnătate asa de vitală pentru ţară, încât însuşi Mihai Viteazul e silit, în cursul vestitelor sale lupte cu Turcii, să încheie un moment dat pace cu sultanul, mai mult un armistiţiu, motivând această măsură faţă de împă- ratul nemţesc, aliatul său, prin aceea că ţara a sărăcit, nemai- putând face comerţ peste Dunăre şi are nevoie de un timp de răgaz, cu reluarea negoţului, spre a se reface. începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, comerţul nostru este în special sud-dunărean, ţara noastră face parte dintr’un organism economic balcanic, prin direcţia drumurilor, neamurile negusto- rilor şi felul mărfurilor, iar legăturile cu Occidentul şi centrul Europei slăbesc. Turcii aveau dincoace de Dunăre, în ţara noastră, câteva cetăţi întărite, care erau locuri de pază şi de trecere ale oştirii, dar şi ale negustorilor. Aceste cetăţi turceşti purtau numele de raiale. Cea mai importantă dintre raiale, din punct de vedere militar şi economic, era Giurgiu, pe unde trecea drumul cel mai scurt spre Constantinopol. Acolo era locul de scurgere a celei mai mari părţi a produselor cumpărate de Turci în ţară, şi pe la 1450 această cetate căzuse definitiv în stăpânirea otomană. Drumul Giurgiului devine principalul drum al comerţului nostru, în locul drumurilor spre Ardeal, treptat rămase pe planul al doilea. Bucureştii erau popasul principal, târgul cel mai mar^ pe acest drum al Giurgiului. întemeiat mai de mult, în legătură cu drumul peştelui şi cu mănăstirile dela marginea pădurii, el capătă, după luarea Giurgiului de către Turci şi după concen- trarea comerţului în această direcţie, o importanţă de prim ordin. Câtă vreme drumul Ialomiţei şi comerţul cu Ardealul a fost mai însemnat, Târgoviştea a rămas capitală şi multă vreme impor- tanţa celor două oraşe a stat în cumpănă, ceea ce se vede prin schimbările de reşedinţă. Când negoţul nostru se îndreaptă 366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE hotărît spre Dunăre şi cel săsesc decade, creşte importanţa Bucu- reştilor, care atrage pe toţi negustorii şi pe cei doritori de a se îmbogăţi, întrece ca populaţie Târgoviştea şi domnul îşi aşează aici scaunul. Este, aşa dar, adevărat că suzeranitatea turcească a făcut să se mute scaunul ţării, dar pricina schimbării a fost economică şi nu politică. Importanţa strategică. Nu trebue să pierdem însă din vedere nici importanţa politică sau, mai bine zis, strategică a aşezării Bucureştilor. In şesul muntean mijlociu, mlăştinos şi străbătut de râurile Dâmboviţa, Argeş şi Neajlov, este un punct mai înalt de pază la marginea pădurii. Bucureştii sunt clădiţi pe o serie de dealuri înalte. Azi aceste dealuri s’au tocit foarte mult de pe urma lucrărilor edilitare, dar odinioară se ridicau mândre, cu cetăţui în vârful lor, mitropolia, mănăstirile Mihai-Vodă, Radu-Vodă, înconjurate cu ziduri. Nu ştim pe care din aceste dealuri era ve- chea Cetate a Dâmboviţei din veacul al XV-lea, poate pe locul unde s’a ridicat mai târziu Mitropolia. In orice caz, Bucureştii erau pe un loc mai înalt şi mai ferit în şes, la marginea pădurilor, loc unde se puteau aduna locuitori mulţi, punct de pază pentru oşteni şi de observaţie spre Dunăre. Acolo, sub apărarea oştenilor, cinstiţii negustori puteau să se aşeze în jurul bisericilor închinate sfinţilor de către breslele lor, şi aceasta a contribuit la ridicarea oraşului şi la alegerea lui drept sediu al domniei. O evoluţie naturală a împrejurărilor economice şi situaţia strategică în câmpie au impus alegerea capitalei Ţării Româneşti. Această constatare are o importanţă deosebită pentru înţelegerea trecutului nostru în adevărata lui lumină. Trebue să vedem în istoria noastră mai veche, nu atât elementul personal al reformatorilor, cât evoluţia lentă, datorită cauzelor naturale, ce trebuesc cercetate cu atenţie. De altă parte, am văzut că existenţa unei capitale la noi, a unui centru politic, ce urmează centrul de greutate al vieţii economice a ţării, înseamnă o viaţă politică organizată pe o treaptă înaintată, şi acest fapt îşi are şi el importanţa lui. P. P. PANAITESCU NOI ÎNŢELEGERI ŞI VIZIUNI ÎN ESTETICA ŞI ŞTIINŢA ARTEI OBSERV AŢII ASUPRA CELUI DE AL II-LEA CONGRES INTER- NAŢIONAL DE ESTETICĂ ŞI DE ŞTIINŢA ARTEI — I. Observaţii generale asupra congresului. II. Estetica Generală. III. Rela- ţiile dintre Estetica Pură, Metafizica, Biologie şi Pragmatism. IV. Valori com- parate. V. Psihologie şi Sociologie. VI. Estetica Poeziei şi a celorlalte arte. VII. Arta contemporană. VIII. Observaţii finale. I Arta şi ştiinţele ei preocupă astăzi spiritele într’un mod cu totul altul decât odinioară. Poate niciodată arta nu a fost privită mai utilitarist şi mai meschin decât în vremea noastră, care a substituit instrucţiei frumoase şi libere un fel de propagandă pragmatistă, dar dincolo de acest declin, din care se înfruptă mai cu seamă acei care socotesc că valorile trebuesc aservite vieţii, parcă niciodată devoţiunea faţă de artă nu a fost mai pură şi mai nedesminţită. Fenomenul acesta nu este, de altfel, greu de înţeles. Yăzându-se ameninţată din toate unghiurile, spiritualitatea tre- buia să-şi întrunească toate forţele şi toate expresiile pentru a rezista cât mai deplin. Astăzi, cine crede în religie, crede şi în filosofie; cine iubeşte filosofia, iubeşte şi arta. Solidarizarea valo- rilor n’a fost parcă niciodată mai patetică şi mai dârză, căci sim- ţindu-se deopotrivă ameninţate de revărsarea forţelor telurice şi materiale, Adevărul, Binele şi Frumosul şi-au dat seama că au acelaşi destin, mai ales în faţa unei omeniri care dispreţueşte con- templaţia, îşi înghiaţă sensibilitatea şi îşi bate joc de raţiune. învăţătura aceasta nu este lipsită de ironie şi de tristeţe. Ra- ţiunea a minat Religia pentru a fi zdruncinată, la rândul ei, de 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Biologia pe care crezuse că o va stăpâni şi îndruma. Ştiinţa a ne- socotit arta în clipele-i de supremaţie pentu ca, apoi, să aibă un destin la fel de trist, «spiritul de trotuar» negând deopotrivă orice activitate gratuită şi generală. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au preamărit creaţiunile gândului şi ale sensibilităţii. Chiar secolul al XlX-lea încă avea.o încredere largă în inteli- genţă, în problemele adevărului, chiar dacă se orienta din ce în ce către eficienţa materială. Secolul nostru a ajuns să considere inteligenţa drept ceva nefast, iar arta drept activitatea unor maniaci inutili, care, fiind refuzaţi de viaţă, se refugiază într’un fel de visare, nu prea depărtată de cea a nebunilor sau a copiilor. De- sigur că şi odinioară mulţimile credeau în forţă, violenţă şi cuceriri fizice, dar niciodată până acum nu au avut trufia de a socoti că existenţa se rezumă la ele. Grecia, ca şi cetăţile italiene, a ştiut să deosebească şi să stim;ze pe marii generali ca şi pe marii artişti. Greşelile săvârşite fată de unii filosofi sau oameni de * * > > ştiinţă n’au fost acceptate niciodată de întreaga colectivitate. Măcar ulterior, conştiinţa păcatului pogora în sufletele osândi- torilor. Astăzi, Ignoranţa semeaţă este categorică în acţiunile-i obscurantiste, nemai păstrând nici măcar un dram de indulgenţă, lux pe care ea şi l-a îngăduit uneori în alte secole. Intr’o astfel de situaţie, nici o mirare că oamenii de ştiinţă, filosofii şi artiştii s’au apropiat între dânşii, căutând să se înţeleagă şi să facă un front comun împotriva acelora care dispreţuesc şi chiar înjosesc actele spiritului şi ale sensibilităţii. Caracteristica cea mai izbitoare pe care am constatat-o atât la Congresul Inter- naţional de Filosofie, cât şi la cel de Estetică şi Ştiinţa Artei, ce s’au succedat în vara anului 1937 la Paris, este tocmai această soli- darizare dintre teoreticieni şi artişti, această simpatie târzie şi nu lipsită de regrete, care, de o parte, pune accentul pe creativi- vitatea oricărui act spiritual, iar, de alta, îmbogăţeşte înţele- gerile şi viziunile tuturor. De bună seamă că, în ceea ce priveşte arta, de multă vreme teoreticienii au priceput că un studiu temeinic nu se poate face fără mărturiile şi descrierile artiştilor înşişi. Ştiinţa Artei s’a constituit cu ajutorul deopotrivă al teoreticienilor cât şi al artiştilor. Congresul de care ne ocupăm a accentuat însă această colaborare, 'care, ca semnificaţie, depăşeşte cadrul strict al ştiinţelor Frumosului şi Artei. noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 369 Solidarizarea dintre oamenii de ştiinţă, filosofi şi artişti s’a săvârşit nu numai pe temeiul necesităţilor interioare ştiinţelor acestea, ci şi din acea necesitate de a face front comun împotriva duşmanilor spiritului. Poate că o a treia explicaţie a acestui act de solidaritate s’ar desluşi dacă ne-am gândi la stilul humanist pe care din nou îl afirmă elitele intelectuale. Căci, contrar maselor care nu mai cred în cultură şi spirit, elitele intelectuale sau aristo- craţia aceea de vocaţie spirituală, care caută să salveze în faţa istoriei prestigiul timpului nostru, cultivă din nou humanismul, îmbrăţişând toate cunoaşterile şi experienţele fundamentale ce pot fi hărăzite unui om fecund. Şi poate tocmai datorită acestui stil humanist Jacques Maritain, Louis Lavelle sau E. Utitz au putut face comunicări la fel de interesante şi la Congresul de Filosofie şi la cel de Estetică. In acelaşi timp, o seamă dintre pictorii, arhitecţii, sculptorii şi muzicienii care s’au manifestat la Congresul de Estetică au dovedit că nu sunt străini de frământările şi căutările filosofiei contemporane. Şidintr’o parte, şi din alta, s’au ridicat punţi pentru o înţelegere mai întreagă şi mai variată. Specializarea sau profesia a devenit o chestiune de accent, nu de unilateralitate semeaţă. Dealtfel, însuşi chipul în care au fost desemnaţi conducătorii şi organiza- torii acestui Congres este semnificativ. Preşedinţia de onoare au avut-o d-nii Henri Bergson, Paul Valery şi Paul Claudel, trei glorii ale cunoaşterii creatoare, ale unui humanism care cinsteşte biata noastră vreme, glorii ce luminează şi mustră totodată. Preşedin- ţia efectivă a avut-o d. Victor Basch, care s’a bucurat de con- cursul d-lor Charles Lalo şi Raymond Bayer, acesta din urmă un excelent şi neobosit organizator, datorită căruia Congresul s’a ţinut în cele mai bune condiţii. Tot d. Bayer a îngrijit cu devoţiune şi pricepere de publicarea lucrărilor. Dacă, în genere, dintre cele aproape 250 de comunicări ţinute la cel de al II-lea Congres Internaţional dekEstetică şi Ştiinţa Artei, puţine au fost contribuţiile care au încercat vre-o modificare a teoriilor şi metodelor fundamentale ale Esteticei, în schimb greu de numărat simt comunicările ce au adus noi înţelegeri şi viziuni, generale sau particulare. Nu am asistat la un Congres câtuşi de puţin revoluţionar, în ceea ce priveşte concepţia şi ideea despre artă, ci la un Congres al unor serioase sforţări către o înţelegere 9 37° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai luminoasă, mai adâncă, mai corelată, fie că această înţelegere căuta să elucideze anumite concepţii sau metode, fie că se oprea asupra unor teme osebit de gingaşe şi specializate. In expunerea ce urmează, în care vom căuta să arătăm mai ales nuanţele şi accentele comunicărilor mai însemnate, precum şi tendinţa generală în care se angrenează ele, vom respecta clasi- ficarea făcută de înşişi organizatorii acestui Congres, în cadrul căreia au fost prezentate comunicările şi s’au tipărit cele două volume care le conţin în rezumat. Clasificarea însumează: i. Este- tica generală; 2. Psihologia; 3. Sociologia şi Cultura; 4. Istoria şi Critica; 5. Ştiinţa Artei şi Tehnicile şi 6. Arta contemporană x). II Lăsând pentru partea finală a expunerii discursurile liminare ale d-lor Paul Valery, Paul Claudel şi Victor Basch — şi asta pentru motivul că aceste discursuri rezumă oarecum caracterul Congresului — începem semnalările noastre cu comunicările gru- pate în jurul Esteticei generale 2). Aici găsim patru comunicări privind metoda generală, dintre care cea mai importantă ne pare aceea a d-lui F. Heinemann (Londra), intitulată: «Thesen und Postulate zur Grundlegung einer wisse?ischaftlichen Aestetik ». Este vorba de deosebirea dintre forma formans şi forma formata, prima fiind forma primordială a Artei şi a Frumosului, pe când cea de a doua rezultatul plin de sens al actului dătător de forme, o structurare concretă ce întru- neşte maximum de sens, o măsură interioară, o expresie şi o formă vie, adică opera de artă. D. Heinemann deduce pe baza tezelor sale fenomenologice următoarele postulate: 1. Necesitatea con- struirii unei Logici a Frumosului; 2. Necesitatea construirii unei Matematici (mathesis) a Frumosului; 3. Necesitatea construirii unei Fenomenologii a Frumosului şi 4. Necesitatea construirii l) Deuxiime Congres International d’Esthetique et de Science de l’Art, Paris, 1937, 2 voi., primul 369 pag., al doilea 527 pag. Librairie F£lix Alean. *) Despre discursurile liminare ţinute în şedinţa inaugurală, ca şi despre şedinţa de închidere, ne-am ocupat în cronica noastră « Lucrările celui de al II-lea Congres Internaţional de Estetică şi de Ştiinţa Artei », din numărul de 1 Aprilie 1938 al Revistei Fundaţiilor Regale, p. 216 şi urm. noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 371 unei Morfologii a Artei (adică studiul formelor posibile ale Artei). Astfel, fenomenele estetice îşi vor vedea analizate prin patru dis- cipline: 1. Sensul, 2. Măsura, 3. Aparenţa formală şi 4. Configuraţia sau structura, iar Estetica va putea depăşi stadiul « pre-coperni- cian » în care se află acum. O altă contribuţie metodologică pentru Estetică şi Ştiinţa Artei a dat-o, prin comunicarea sa, d. Edgar de Bruyne (Gând), care propune să se înţeleagă prin Estetică « ştiinţa, pozitivă şi filosofică, ce studiază structura anumitor acte ale conştiinţei comprehensive şi afective, raportându-se la orice formă trăită, în măsura în care este formă », iar prin Ştiinţa şi Filosofia Artei « disciplinele ce de- termină structura anumitor conţinuturi create de om în vederea valorii lor pur formale sau expresive ». Aceste două comunicări au meritul de a îmbrăţişa problemele Artei şi Frumosului într’un chip complet şi gradual, pornind dela actul spiritual la concretizarea obiectivă, precum şi solidarizând aspectul calitativ şi aspectul cantitativ, pentru a descrie cât mai relevant şi bogat posibil fenomenul estetic. Mai cu seamă, comu- nicarea d-lui Heinemann pare a constitui o variantă mai complexă a metodei fenomenologice, care, în ceea ce priveşte fenomenul estetic, desfăşură încă o puzderie de procedee, fără a fi ajuns încă la punctul ei final. Dar perspectiva deschisă de feno- menologie şi de filosofia existenţială este un bun definitiv câş- tigat, peste care nu se mai poate trece oricum, mai ales când este vorba de metodă. Acest adevăr reiese şi din altă comu- nicare susţinută de d. Maximilian Beck («Die Methode der objektivischen Aesthetik »), care priveşte Estetica drept o disciplină metafizică. De altfel, numărul, calitatea şi ţinuta comunicărilor ce inter- , pretează Estetica şi Arta din perspectivele Metafizicei depăşesc cu mult pe cele ale comunicărilor pozitiviste şi psihologice, care par acum doar nişte contribuţii palide şi cu totul minore. Revenirea la adevărata Filosofie, la Metafizică şi, în genere, la cunoaşterea pură, se resimte adânc şi în domeniul Esteticei. S’ar putea spune că noua înflorire a înţelegerii Frumosului şi Artei se datoreşte tocmai acestei eliberări din cătuşele grosolane ale Psihologiei empirice. Dimpotrivă, între filosofia pură şi artă sunt posibile atâtea relaţii fecunde, pe care numai o Estetică Pură le poate 9* 372 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înfăţişa cum se cuvine. Este ceea ce ne învederează un al doilea grup de probleme din cadrul Esteticei Generale, anume relaţiile dintre Estetica Pură şi Metafizică. III Douăzeci şi una de comunicări sunt concentrate asupra acestor relaţii, comunicări susţinute de personalităţi ca Louis Lavelle, Etienne Souriau, Roman Ingarden şi Jules Gaultier. Tot aici sunt orânduite şi comunicările d-lor Mihail Dragomirescu şi Eugeniu Sperantia, primul expunându-şi cunoscutul său sistem, sub titlul « Les Principes de l’Esthetique Integrale », iar al doilea formulând «Une exception vitaliste du Beau », unde ne este dat să aflăm astfel de afirmaţii: «spiritul însuşi este un compartiment al vieţii» şi «legile spiritului nu se pot deroga dela legile biologice fundamentale». In consecinţă, d. Sperantia crede că interesul şi preţuirea noastră faţă de artă este « un segment al interesului ce-1 purtăm faţă de însăşi viaţa ». Chiar dacă d. Sperantia atribue vieţii un sens finalist («pentrucă este tendinţă», spune d-sa), încă «legile spiritului» şi ale creaţiei artistice nu pot fi socotite ca atârnând de legile biologice fundamentale. Câţi artişti şi gân- ditori n’au refuzat viaţa în sens biologic ? Câţi nu au înfruntat-o, construind sisteme şi opere de artă însetate de transcendent, sau negându-i legile de conservare şi reproducere fizică ? Dela Plato, care ne-a arătat diferitele feluri de creaţie (pe care d. Sperantia pare a voi să le suprapuie, ca şi cum a procrea copii şi a construi opere de artă ar fi tot una), şi până la Max Scheler, care a definit pe om tocmai prin însuşirea-i de a se putea opune vieţii, de a putea spune « nu » legilor biologice, — identificarea vieţii şi a creaţiilor spirituale s’a dovedit un lucru imposibil. Numai în cadrul unei filosofii evoluţioniste, cu elan sau nu, viaţa este totul, din ea putând purcede sau «emerge» orice gândire, spirit, artă. Dar chiar şi aşa, arta care nu mulează viaţa va trebui condamnată în această perspectivă biologică. Nu a dispreţuit un mare critic francez stilul bizantin pe motivul că e stângaci şi încremenit şi socotindu-1 nerafinat şi grosolan, tocmai pentrucă şi acest critic confunda spiritualitatea cu viaţa? Iată unde se ajunge cu astfel de voite confundări între viaţă şi spirit: tocmai la anularea spiri- tualului şi a purităţilor lui. noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 373 De altfel, o altă comunicare a d-lui Gino Ferretti (Palermo), judecând relaţiile dintre viaţă şi esteticitate, arată destul de lim- pede imposibilitatea de a confunda viaţa şi arta. Viaţa, spune d-sa, decade, în fiece clipă, în obicei şi se rătăceşte în expresii formale «parţiale şi nesatisfacătoare», pe când arta «care pare o fugă din viaţă, reconstitue curajul pierdut al vieţii, dând vieţii simţu-i de libertate şi stimulând voinţa ca să o transforme pe de-a’ntregul în mod estetic, în fiece percepţie şi acţiune, pentru individ şi pentru toţi ceilalţi indivizi ai lumii sale ». Şi această reconstituire, care e mai viaţă decât viaţa, de unde poate veni decât dela spiritul pe care vitaliştii de tipul d-lui Sperantia îl socotesc doar ca un fel de « segment» (sau epifenomen) al vieţii ? Arta exprimă, de bună seamă, şi unele din necesităţile vieţii, fiind, ca şi spiritul, angrenată în dinamismul biologic, pe care de altfel îl potenţează, deschizându-i drumurile unei realităţi mai bogate şi concretizându-1 în aşa chip încât să înfrunte secolele. Dar, în primul rând, arta este expresia unei nevoi interioare, este rodul trăirii spirituale şi nu a simplei trăiri biologice. Arta este o realitate mai complexă decât viaţa şi îşi este scop sieşi, neputând fi, deci, confundată cu viaţa, chiar când ea îşi schimbă viziunile şi intuiţiile cosmice ca şi viaţa. «Weltanschaung-ul» artei ca şi cel al vieţii este orânduit de dialectica spiritului, întru- pată în timp şi spaţiu. In această direcţie, comunicarea d-lui Paul H. Rappolt-Fischer (Hamburg), intitulată «Die Wandlung der Aesthetik, ein Symbol fiir die Wandlung der Weltanschaung» accentuează calitatea spirituală a stilului (stilul este expresia spi- ritualizată a unui timp), care, în diferite epoci, ia o anumită formă proprie, prin care năzueşte, vede şi înţelege lumea. Tot pe laturea unui spiritualism metafizic, pe care de altfel s’a menţinut şi d. Mihail Dragomirescu (lucru care nu trebue uitat niciodată, oricâte rezerve ar impune cuiva sistemul său), se situează şi comunicarea d-lui Henri Serouya (Paris), care vede în artă «reflexul spiri- tualităţii », iar pe artist ca având « stofa unui adevărat metafizi- cian în viziunile sale îndreptate către absolut ». Căci « ca şi misticul sau ca şi metafizicianul, artistul discriminează, în ceea ce vede, lumea tăinuită, lumea inexprimabilă ». El întrupează « cel mai per- fect idealism subiectiv ». . 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Victorie asupra vieţii, arta este şi o înfrângere a timpului. Aceasta este tema comunicării « L’Art ou le Temps Vaincu », sus- ţinută de d. Louis Lavelle. Comunicare magistrală, ea înfăţişează elementele spirituale ale artei: «Arta posedă, ca şi veşnicia, o tinereţe ce nu se ofileşte, pentrucă ne descoperă, de-a-curmezişul fluxului sensibilului, o putere constantă a conştiinţei ce este tot- deauna gata să se exercite şi să ne mişte ». însăşi «inspiraţia este apariţia în timp a unei gândiri ce depăşeşte timpul». Operaţiile cunoaşterii pot fi mereu repetate, pe când «opera de artă, care este individuală şi inimitabilă, produce în conştiinţă sentimente pe care totdeauna credem că le încercăm pentru prima dată. Ea este o prezenţă actuală, pe care noi am ştiut să o ridicăm până la intemporal.., Pentru aceasta, se poate spune că arta ne îngădue să învingem timpul în interiorul lui însuşi, fie că ea eternizează clipa, fie că ea depăşeşte în timp, prin conjugare şi nu prin exclu- dere, dubla mişcare a gândirii noastre spre trecut şi spre viitor ... Ceea ce îngădue spiritului să întrezărească infinitatea putinţelor sale în cea mai mică parcelă a realului, odată ce arta a trans- figurat-o ». Pe aceeaşi linie, d. Etienne Souriau, în comunicarea sa (.L’Art et l’Existence », configurează existenţa ca un fel de trăire străluci- toare, asemeni unei opere de artă. Despre fecunditatea şi bogăţia «trăirii estetice » se ocupă şi d. Roman Ingarden (Lwow), a cărei desfăşurare complexă o analizează fenomenologic. Comunicările susţinute de d-niiDonald Brinkmann (Bale), Fritz Kaufmann (Lon- dra), F. Mirabent (Barcelona), B. Jasinowski (Wilno), împreună cu încă altele orânduite în acel capitol al Esteticei Generale, de- numit Estetică Pură şi Metafizică, promovează o similară înţele- gere a nobleţei artei, arătând cum istoria spirituală a omenirii tinde să se transforme într’o istorie a stilurilor (Jasinowski) şi cum arta înfăţişează constantele cele mai semnificative ale spiri- tului omenesc. In această privinţă, d. Jules de Gaultier (în comunicarea sa « L’Art comme substitution du rapport de representation au rapport de causalitâ ») îşi accentuează poziţia sa atât de apreciată, care vede în opera de artă o însuşire specific omenească (animalele ascultă de legile fundamentale ale biologiei, exprimă tendinţele vieţii, dar nu creează artă, nu-i aşa?) şi care întrebuinţează drept mijloc NOI ÎNŢELEGERI ŞI VIZIUNI în ESTETICĂ şi ŞTIINŢA ARTEI 37S raportul de reprezentare şi nicidecum raportul de cauzalitate utilitară. Aceasta deosebeşte opera de artă de toate celelalte mani- festări omeneşti. Prin opera de artă, omul îşi manifestă simţul său estetic, adică « puterea de a se bucura de lucruri fără a le poseda ». In general, comunicările menţionate până acum se disting printr’o lucidă şi fermă încredere că arta este un produs al spiri- tului şi o activitate nespus de nobilă şi de pură, care scapă oricărei înţelegeri pozitiviste, empirice şi, mai ales, utilitar iste. De aceea, când, ici, colo, mai întâlneşte câte o comunicare cu interpretări pragmatice sau utilitariste, nu-ţi poţi stăpâni surprinderea şi chiar surâsul, mai ales când este prezentată cu naivitatea şi pauper- tatea ideologică pe care le întâlnim, de pildă, în comunicarea d-lui H. M. Kallen (New-York) « Beauty and Use: A pragmatic interpretation ». Aici aflăm cu stupoare că «scopul artistului nu este frumuseţea, nici urîciunea. Ci un complex, în care se află şi aceste motive: eliberarea din tensiune, rezolvarea conflictelor, comunicarea simţirilor, ideilor, atitudinilor, dobândirea bogăţiei sau a faimei sau a iubirii i>. Voind să lege arta şi pe artist de viaţă şi de interacţiunile sociale, autorul ajunge la o serie de relaţii aproape economice, văzând în artist un producător, iar în spec- tator un consumator. Şi pentru ca această comunicare să constitue un adevărat scandal metafizic, d. Kallen nu se sfieşte să facă şi astfel de afirmaţii: « Se prea poate ca Frumuseţea să fie cea mai fundamentală dintre toate valorile, dar totodată ea este şi cea mai volatilă şi cea mai pieritoare ». Că acest pragmatist uită că poporul grec a rămas nemuritor mai ales prin arta şi gândirea lui, adică tocmai prin ceea ce d-sa consideră mai pieritor, nu ne miră. Dar dacă Frumuseţea este atât de volatilă şi de pieritoare, de ce susţine d-sa cu atâta înfocare necesitatea ca oamenii să folosească Frumuseţea şi Arta sau pe ce îşi întemeiază d-sa concluzia că « Frumuseţea este folosinţă, folosiţi Frumuseţea, — asta e tot ce ştim sau avem nevoie să ştim » ? , Ne-am oprit asupra acestei comunicări pentru motivul că ea simbolizează o atitudine astăzi perimată, dar care acum câteva decade era foarte răspândită în, cercurile oamenilor de ştiinţă şi, în genere, ale oamenilor serioşi. Mulţimile de astăzi împotriva cărora reacţionează elitele spirituale împărtăşesc ideile-strigoi ale d-Iui Kallen. Lucrul nu ne miră decât în raport cu atitudinile 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elitelor. Altfel, ele sunt foarte normale într’o epocă în care nu se mai pune mare preţ pe interioritate, pe visare, pe instrucţia fină şi liberă şi când, în multe părţi ale lumii, care odinioară s’au mândrit cu geniile şi creatorii pe care i-au dat, arta nu mai are drept la existenţă decât în măsura în care slujeşte politica, în care este utilă conjuncturii sociale. In rândurile elitelor intelectuale poziţia d-lui Kallen a devenit însă destul de rară, şi dacă ne amintim bine, din cele 250 de comunicări citite sau ascultate nu am găsit mai mult de 5 care să i se alăture. La acestea cinci am putea adăoga şi recenta declaraţie făcută într’un periodic românesc de un profesor împuternicit prin voturile colegilor săi să conducă un înalt aşezământ de educaţie studenţească şi care, întrebat dacă merge la teatru şi cum vede această artă, a răspuns că nu se ocupă cu astfel de lucruri futile. Acum douăzeci de ani un astfel de răspuns nu ar fi surprins pe nimeni, ca şi acum cincizeci de ani! Nici astăzi nu surprinde pe mulţi, dar curprinde pe toţi aceia care se ocupă cu arta, o creează sau o protejează. Şi onoarea epocii noastre stă tocmai în mâinile acestora din urmă. IV La capitolul «Valori comparate » găsim câteva contribuţii inte- resante datorită unor esteticieni italieni ca d-nii Domenico Antonio Cardone, Pietro Romano, Ugo Redano şi Augusto Guzzo, care cu toţii se disting printr’un respect şi o înţelegere firească faţă de artă. De altfel, mai toate contribuţiile esteticienilor italieni la acest Congres au fost remarcabile, nici unul netrădând gloria şi tradiţia artistică a patriei lor. O împăcare între natură şi artă, o interpretare a artei omeneşti ca o continuare a artei naturii, o personalizare a artei în funcţie de creatorul ei, iată temele co- municării d-lui Guzzo, care vede în artistul-om un umil şi inspirat adept al sensului creaţiunii dumnezeeşti. Tot către o concepţie ontologică a valorii, către o judecată fundamentală care să exprime o realitate valabilă este orientată şi comunicarea d-lui Pietro Romano. Una din cele mai serioase contribuţii la acest capitol al Esteticei Generale a dat-o d. Tudor Vianu, sub titlul «Sur l’Idee de noi Înţelegeri şi viziuni în estetică şi ştiinţa artei 377 Perfection dans VArt». Pornind dela o problemă evidenţiată de Istoria Esteticei, aceea a deosebirii dintre frumuseţe şi perfecţie, pe care anticii şi pre-kantienii le-au identificat pentru ca Ima- nuel Kant să le despartă, dând Frumuseţii o autonomie şi con- sfinţind astfel procesul izolării activităţii artistice de artizanat, proces inaugurat de Renaştere, — d. Vianu explică, astfel, de ce în timpul nostru ideea de perfecţie a devenit oarecum impopulară, preferându-i-se imperfecţia, flou-ul, neisprăvitul. Sunt însă semne, crede esteticianul român, că arta şi munca se vor reuni din nou, năzuind către perfecţie. Această tendinţă o justifică d-sa prin elanul constructiv al timpului nostru, cât şi prin lupta pe care o duc unele mari spirite, în primul rând Paul Valery, de a regăsi ideea de perfecţie « căzută în desuetudine, în clipa în care Kant o depărtează de ideea de artă ». Chiar dacă d. Vianu identifică perfecţia cu munca sau cu o tehnică stăruitoare, ceea ce rămâne discutabil mai ales când este vorba de artă (o fi fiind geniul facilitate, într’un anumit sens drag lui Paul Valery ca şi d-lui Vianu, dar prin aceasta el nu este şi imperfecţie; o fi fiind arta un fel de muncă, aşa cum crede d. Vianu, dar nu intensitatea lucrativă explică valoarea estetică) şi chiar dacă d-sa explică prin teoria kantiană despărţirea dintre tehnică şi artă, când pricina este mult mai complexă (individua- lismul, pozitivismul, materialismul sunt cauze mult mai profunde ale acestei despărţiri, pe care teoretic o exprimă, de sigur exemplar, Imanuel Kant), — comunicarea aceasta a pus, cu multă compe- tinţă şi pătrundere, una dintre cele mai importante probleme ale culturii şi civilizaţiei noastre. Tot acestui capitol al Esteticei Generale aparţine şi co- municarea făcută de noi, sub titlul «Les elements esthetiques de l’Ethique ». La capitolul categoriilor estetice întâlnim comunicările d-lor Lucien F’abre, Henri Gouhier (deosebirea dintre categoriile estetice şi categoriile dramatice), Tiburtius Denes (o comunicare în lati- neşte: «De tragico ut aesthetico genere i>) şi Romeo Vulcânescii («D’utie Esthetique des categories »). In deosebi, merituoasă ni se pare comunicarea d-lui V. Feldman (Paris) despre structurile formale ale urîtului, una dintre problemele cele mai spinoase ale Esteticei. 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE V Comunicările grupate sub titlul «Psihologie » au adus unele lămuriri de ordin pedagogic, precum şi unele înţelegeri mai amă- nunţite despre simţul estetic al copiilor şi al bolnavilor, făcându-se tot felul de consideraţii asupra patologiei unor artişti, consideraţii care, totuşi, explică atât de puţin semnificaţia estetică a unei lucrări. Doar comunicarea d-nei Frangoise Minkowska asupra lui Van Gogh şi a relaţiilor dintre viaţa, boala şi opera sa ne pare alcătuită într’un spirit mai larg şi mai puţin suficient decât posedă în genere lucrările de acest fel. Dintre Români, d. Coriolan Petranu (Cluj) a ţinut o comuni- care numită «L'Analyse des contenus psychiques dans Ies oeuvres d’art plastique», căutând să seziseze conţinutul fundamental al operei de artă, conţinutul fiind « expresia sufletului artistului» şi cunoscând mai multe categorii, după cum este o «emanaţie» a personalităţii unui om mare sau a unei personalităţi omeneşti, o voinţă de artă, un scop, o intenţie, etc. La capitolul de Psihologie generală menţionăm comunicările d-lor Herbert S. Langfeld (revenire asupra perimatei sau insufi- cientei teorii a însimţirii sau Einfuhlung), K. S. Laurilla (Helsinki), care a făcut o serie de revizuiri privind Estetica emoţionalistă; Raymond Bayer (Caen), care a analizat cu multă precizie şi sub- tilitate particularităţile judecăţii de gust, şi Herbert Read (London), un interesant cercetător al conceptului de inspiraţie, pe care l-a analizat cu multă fineţe psihologică, pornind dela daimon-ul antic şi ajungând la suprarealism. Comunicările de Sociologie şi Cultură s’au îndeletnicit cu rolul artei şi al artistului în societăţile primitive, cu deosebirile dintre mit si artă si mai cu seamă cu folklorul si artele naţionale. Semni- t t > > ficativă pentru mentalitatea timpului comunicarea d-lui A. E~ Brinkman (Berlin) privitoare la caracterele naţionale în istoria artei europene. E o încercare de a determina, prin studiul operelor de artă, « puterea spirituală şi originalitatea artistului şi totodată, caracterele naţionale ale poporului pe care-1 reprezintă ». Rezultatele acestei cercetări par mai puţin interesante decât planul ei de lucru. D. Charles Lalo (Paris) a prezentat o comunicare intitulată «Sur Ies valeurs culturelles et sociales des beaux-arts», în care noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 379 încearcă să ironizeze pe filosofii şi metafizicienii artei, pe motivul că tezele lor ar fi de neverificat sau contrarii faptelor. In schimb, d-sa enunţă o concepţie «polifonică» a Artei şi-a Frumosului, întrebuinţând o terminologie muzicală pentru ca să arate că «frumuseţea artistică rezultă întotdeauna dintr’un joc de com- binaţii quasi-contrapunctice între voci şi părţi» şi că ceea ce «deosebeşte înainte de toate jocurile, sporturile, problemele şi artele anestetice de cele care sunt estetice este absenţa sau prezenţa, sărăcia sau bogăţia unei polifonii organizate social». După cum se vede, d. Charles Lalo are pretenţia de a anula « utopiile esteticei filosofice », îmbrăcând câteva banalităţi de sociologie curentă în simboluri muzicale şi silindu-le să joace la o paradă de aproxima- tiv empirism social, în care interacţiunea psiho-socială este deghi- zată în costum de contrapunct. Dar ironia cea mai mare pe care se căzneşte să o emită acest radio al unui mult prea semeţ bun simţ vizează mai cu seamă pe esteticienii de talent. Pentru a nu se crede că plutim în vag cităm: « Metafizicienii şi metamoraliştii metaesteticei sunt sau fabulatori de talent, sau metahumorişti care se ignoră ». Ironia şi violenţele din această comunicare sunt pe cât de candide, pe atât de inutile, ca de altfel şi critica adusă împotriva unui Dessoir sau Utitz, care ar deprecia valorile specific estetice pe care d. Lalo este convins că le reabilitează cu ajutorul concepţiei polifonice. VI O dată cu volumul al doilea al lucrărilor congresului ajungem la partea de Istorie şi Critică, unde întâlnim câteva interpretări remarcabile asupra concepţiilor platoniene şi aristotelice, asupra teoriilor lui Michel Angelo, Shaftesbury, Berkeley, Hegel, Zimmer- mann, Ruskin, Dewey, Croce, — lucrări bine informate şi serios alcătuite, ce vor sluji, de bună seamă, Istoriei Esteticei. La capi- tolul de Critică Generală găsim comunicarea d-lui Pierre Abraham privitoare la critica experimentală, o contribuţie bine întemeiată, precum şi cea a d-lui D. Bartling (Utrecht), care încearcă să stabilească principiile criticei literare. Trecând la capitolul de Istorie şi Critică a Artelor întâlnim iarăşi multe contribuţii serioase asupra diferitelor stiluri şi modalităţi estetice. 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ştiinţa Artei şi Tehnicele constitue una din părţile cele mai importante ale activităţii Congresului. Aici găsim comunicarea d-lui Emil Utitz, care-şi dezvoltă unele aspecte ale concepţiei sale despre Frumos şi Artă, ca şi cea a d-lui Henri Fofillon, « Genea- logie de l'Vniquett, fragment dintr’o lucrare mai mare. Faptele istorice sunt amintiri, opera de artă este o evidenţă, — observă criticul, care elogiază unicitatea operei de artă. Esenţa poeziei constitue una dintre temele cele mai bine şi mai amplu dezbătute la acest Congres, mai ales dacă ţinem seama că asupra ei şi-au concentrat atenţia d. Jacques Maritain, d. Franfois Porche, d-na Ratsa Maritain şi d. Pius Servien, compatriotul nostru (Şerban Coculescu). D. Porche tratează despre relaţia dintre poezie şi limbaj, arătând că « orice poezie este liturgică. Arta poetului este o magie, o cabală, vreau să spun un limbaj combinat în vederea unor anumite efecte miraculoase... Poezia, trebue s’o mărturisim, este magie ». Limbajul curent şi limbajul poetic se îndreaptă în direcţii opuse. Istoria poeziei cunoaşte epoci când poezia se depărtează de limbajul comun, precum şi altele când, datorită anumitor presiuni, se apropie de el. «Astăzi, tendinţa de îndepărtare de limbajul comun este aceea pe care poezia franceză o manifestă cu multă tărie ». Despre deosebirea dintre limbajul liric şi limbajul ştiinţific s’a ocupat în comunicarea sa d. Pius Servien. Remarcabile observaţii conţine comunicarea d-nei Ratsa Mari- tain, «Sens et non-sens en Poesie». Două pilde. Prima: o operă poetică adevărată trebue să conţie o anumită inteligibilitate, dar şi o anumită obscuritate, căci « acestea mărturisesc originea operei concepută în acele profunzimi unde inteligenţa, dorinţa, intuiţia, sensibilitatea, imaginaţia şi dragostea îşi au izvorul comun; şi fiecare din aceste puteri îşi are felul ei de a ajunge la real şi de a-1 spune ». A doua: « Greşala suprarealismului a fost de a crede că adevărul substanţial al poeziei se exprimă prin automatism, luat ca sinonim al funcţionării reale a gândirii, precum şi că imaginea este suficientă pentru orice ». Una dintre contribuţiile cele mai însemnate, dacă nu chiar cea mai însemnată, o constitue comunicarea d-lui Jacques Maritain: «De la Connaissance Poetique ». Arta, spune d-sa, nu eşte o activi- tate de cunoaştere, ci de creaţie. Dar «tot ceea ce poetul dis- criminează şi ghiceşte în lucruri este inseparabil de el şi de NOI ÎNŢELEGERI ŞI VIZIUNI ÎN ESTETICĂ ŞI ŞTIINŢA ARTEI 381 emoţia sa... şi, ca şi cum pentru a-şi sezisa în mod obscur fiinţa sa proprie, el pare inseparabil de o cunoaştere ce nu se va de- săvârşi decât fiind creatoare ». Aceasta este cunoaşterea poetică, ale cărei însuşiri constau în aceea că ea nu este « prealabilă, nici presupusă activităţii creatoare, ci inviscerată în aceasta, consub- stanţială mişcării înspre operă ». Această « adâncire divinatorie » este însăşi poezia, iar cunoaşterea poetică este «tainica virtute vitală a acelui germen spiritual pe care cei vechi îl numeau ideea operei ». Este o cunoaştere apar mode d'instinct» sau de înclinaţie, prin « rezonanţa în subiect şi care purcede la crearea operei». La capitolul artei literare găsim iarăşi o contribuţie însemnată, aceea a d-lui Max Dessoir, « Die Rede als Kunstwerk », ce constitue poate cea mai profundă analiză fenomenologică a oratoriei. In forma ei concisă şi subtilă, este un tur de forţă de fineţe şi pătrun- dere. Interesante observaţii despre prezenţa leit-motivului în lite- ratură conţine comunicarea d-lui Leopold Silberstein (Praga). Tehnica leit-motivului a existat în literatură cu mult înaintea lui Wagner. Dintre comunicările despre muzică, menţionăm contribuţia d-lui Henry Prunieres despre simbolismul în creaţia muzicală. Dintre cele despre plastică, lucrarea d-lui Charles Lapique (Paris), intitulată « Coloarea picturală a cerului şi a pământului», apelul d-lui jfoachim Costa (Paris) ca sculptorii să-şi lucreze operele direct în piatră (la taille directe), renunţându-se pe viitor la sculptorul- gentleman şi revenindu-se la sculptorul-ţăran sau meşteşugar, care a făcut gloria Evului-Mediu. Subtile observaţii despre mo- dele găsim în comunicarea d-nei Chana Orloff: «Munca este săvârşită pe trei sferturi de model, fără exagerare. Şi de model depinde reuşita operei de artă ». Chiar dacă exagerarea subsistă, observaţiile ilustrei sculptoriţe nu sunt mai puţin interesante. La Arhitectură şi Urbanistică, menţionăm comunicarea d-lui Paul Lion, privitoare la arhitectura monumentală şi arhitectura urbană. Comunicările despre Teatru şi Cinematograf sunt remarcabile. Despre psihologia comedianului a făcut o comunicare d-na Du- sanne. Despre estetica scenei, cunoscutul istoric al teatrului, d. Joseph Gregor (Viena). Despre incompatibilitatea dintre ritmul cinematografic şi ritmul muzical, comunicarea d-lui Roland- Manuel (Paris). 38z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VII In sfârşit, ultima grupare a lucrărilor Congresului se ocupă cu Arta Contemporană, şi aici contribuţiile cele mai importante ^vin din partea unor creatori ca Albert Gleizes, Paul Eluard, Jean Lurţai, Jacques-Emile Blanche, Rudolf von Labati şi Serge Lifar. D. Albert Gleizes vede în cubism şi suprarealism două încer- cări de a redescoperi pe om, căci preocupările de tehnică, spune d-sa, sunt solidare cu criza spirituală. Cubismul s’a preocupat de mijloacele de expresie, pe când suprarealismul de lucrul ce trebuia exprimat. D. Paul Eluard a făcut o comunicare despre « fizica poeziei: Picasso, Ernst, Dali », arătând contribuţiile acestor artişti la îmbogăţirea cunoaşterii omului, chiar dacă pentru această îmbogăţire s’a făcut uz de cunoaşterea iraţională, bazată pe feno- mene delirante şi pe o sinteză cu aspecte paranoice. De altfel, asupra lui Picasso se ocupă mai mulţi dintre membrii Congresului, învederându-se astfel stima şi preţuirea de care se bucură acest pictor şi desenator, pe care Eugenio D’Ors îl socoteşte autorul unor numeroase «presque chef-d’oeuvres ». D. Jean Lurţat ex- plică omeneşte rebeliunea continuă a artiştilor cubişti şi abstracţi, precum şi caracterul de pură gratuitate al sforţărilor lor. Foarte instructivă comunicarea d-lui Paul Fierens (Liege) despre expre- sionismul septentrional, precum şi cea a d-lui Henry Valensi despre tendinţa muzicalistă în pictură. Arta predominantă actual- mente în Europa, susţine d-sa, este muzica. Noi am susţine că este ^cinematograful, dacă îl admitem ca artă. Temeinic documentată, comunicarea d-lui Jacques-Emile Blanche despre portret şi arta vie. Impresionismul nu a dat nici un maestru al portretului. Cezanne tratează figura umană ca un obiect sau ca un peisaj. Manet nu s’a preocupat de psihologia personajelor. De asemenea, epoca noastră, care este aceea a mul- ţimilor în acţiune şi care ar putea fi epoca picturii murale, cultivă doar portretul oficial, care are atât de puţin cu arta. Portretul semnificativ, în care crede J.-E. Blanche, a dispărut din îndelet- nicirile contemporanilor. Judecăţile despre pictura vremii, făcute de d. Waldemar George (Paris), se situează pe aceeaşi linie. Figura umană a cunoscut, în ultimele decade, o graduală desagregare în pictură. Manet a ignorat Noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 383 omul de totdeauna şi a făcut din personajele sale nişte figuri de ceară. Dansatoarele lui Degas par nişte păpuşi automate. Ma- tisse a redus omul la ornament. Bonnard l-a identificat cu mobilele. Picasso face figurile ca nişte angrenaje mecanice. Dali pictează monştri odioşi. Odinioară Delacroix, mai apoi Renoir şi actual- mente doar Berard au respctat şi respectă caracterul sacru al omului. Pentru aceştia corpul omenesc n’a devenit un gratuit joc de construcţii. Criza artei este şi criza omului şi numai un nou humanism ar putea salva arta din criza-i actuală. Dacă unii pictori şi critici cer o pictură umanizată, d. Henri Favier cere o arhitectură umanizată, care să stăvilească tendinţa actuală ce face din arhitect un inginer şi din casă o maşină de locuit. Despre dans, semnalăm comunicările d-lor Rolf de Mare, Pierre Tugal, animatorii unora din noile curente coregrafice şi iniţiatorii Arhivelor Internaţionale ale Dansului, precum şi acelea ale dansatorilor Rudolf von Laban (Frankfurt-am-Main) şi Serge Lifar. Drumurile spre o Estetică a Dansului sunt remarcabil configurate de d. Laban, care vede în dans exercitatarea unei îmbucurări pure (bucuria de a dansa). «Dansatorul dansează pentru sine, uneori cu alţii, foarte rar pentru alţii». D. Serge Lifar face istoricul marilor curente coregrafice din secolul al XX-lea, menţionând pe Isadora Duncan, pe Fokine, pe Jacques Dalcroze şi pe o seamă din protagoniştii Baletelor Ruseşti. îşi arată şi rolul său în dezvoltarea coregrafiei, dar uită să citeze măcar o singură dată numele lui Nijinski, care a revoluţiona^ pe la 1912, coregrafia, interiorizând şi dramatizând dansul. De asemenea, nu înţelegem bine caracterizarea baletelor Joos, când pomeneşte de « sforţările lor scolastice ». Comunicarea d-lui Serge Lifar, care s’a bucurat de o atenţie deosebită în cadrul Congresului, fiind citită de d. R. Bayer şi fiind exemplificată de autor în şedinţa de închidere a Congresului, şi asta în sala de festivităţi a Sorbonei, nu ne pare câtuşi de puţin obiectivă şi echitabilă, chiar dacă anunjite viziuni poetice şi idei inteligente nu lipsesc din această expunere istorică, făcută parcă mai mult pentru autor decât pentru iluştrii săi predecesori. 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VIII Din aceste semnalări şi accente, sperăm că s’au desprins, într’o oarecare măsură, atmosfera şi tendinţele teoreticienilor şi creato- rilor care au ţinut să-şi exprime viziunile şi înţelegerile lor asupra Frumosului şi Artei. Şi se cuvine să observăm că aproape în toate domeniile, în toate artele şi în toate preocupările s’au găsit oameni care să-şi spuie cuvântul. S’a putut, de asemenea, verifica opinia exprimată de d. Victor Basch că «în materie estetică, ultimul cuvânt trebue să aparţie nu teoreticienilor, ci creatorilor de artă, orice artă fiind esenţial- mente o tehnică şi această tehnică neputând fi judecată pertina- mente decât de către tehnicieni». Chiar dacă această afirmaţie trebue luată în mod relativ, căci, după cum s’a văzut, înţelegerea despre poezie a d-lui Jacques Maritain depăşeşte cu mult orice tentativă săvârşită de vre-un tehnician, când nu-i dublat de un teoretician, cum este d. Paul Valery, organizatorii Congresului au meritul de a fi dat o egală atenţie teoreticienilor şi creatorilor propriu zişi, căpătându-se astfel o seamă de concepţii, interpre- tări şi semnificaţii cu totul autentice. • Şedinţa inaugurală a constat din comunicările d-lor Paul Valery, Paul Claudel şi Victor Basch. S’au ales înadins doi artişti mari, dar care nu sunt străini nici de conştiinţa ştiinţifică a actului de creaţie, ca un omagiu pe care cercetătorii teoretici ai artei înţeleg să-l aducă obiectului lor de studiu, creatorul sau artistul. In discursul său, Paul Valery a profitat de această situaţie pentru a aminti esteticienilor că adeseori artistul trăieşte în inti- mitatea propriului său arbitrariu şi în aşteptarea propriei sale necesităţi; că ordinea la care ajunge artistul purcede dintr’o rela- tivă desordine; că adeseori el poate rupe legile şi regulile estetice de până la dânsul pentru a crea altele noi. Cu toate că spirit formalist şi geometric, poetul francez pare a nu accepta nici una din definţiile ştiinţifice ale Esteticei şi Artei drept un adevăr imuabil. Artistul neo-clasic care este Valery a susţinut că însăşi arta clasică, adică « arta potrivită Ideii de Frumos », trebue văzută, sau înţeleasă ca o singularitate şi nicidecum ca forma generală şi pură a Artei. Estetica propriu zis filosofică îi apare drept «tipul noi Înţelegeri $i viziuni In estetică şi ştiinţa artei 385 însuşi al unei dezvoltări abstracte, aplicată sau impusă unei di- versităţi infinite de impresii concrete şi complexe ». Cu alte cuvinte, raţionalistul şi formalistul eseist de odinioară, pentru care creaţia artistică însemna un fel de ordine luminoasă şi dedusă aproape ca o teoremă, face acum mai multă dreptate creaţiei decât ştiinţei, în sensul că acordă artei un caracter de permanentă surpriză, schimbare, înnoire. Discursul rostit la Paris constitue aşa dar o modificare a doctrinei lui Paul Valery, care acum nu mai identifică pe artist cu filosoful sau cu un riguros om de ştiinţă. De altfel, el însuşi recunoaşte această schimbare de poziţie mai ales în acest cate- goric pasaj: «Am crezut că văd în Leonardo un gânditor; în Spinoza un fel de poet sau arhitect. Fără îndoială, m’am înşelat. Mi s’a părut totuşi că forma expresiei exterioare a unei fiinţe era uneori mai puţin importantă decât natura dorinţei ei şi decât modul de înlănţuire a „gândurilor ei“.» Aceste semnificative pre- cizări, completate cu acelea din «Introduction ă la Poetique», definesc stadiul actual al concepţiei sale estetice, acum mult mai viu şi mai dinamic exprimată. Mesajul lui Paul Claudel, intitulat «Drumul în domeniul ideii şi în cel al artei», este un adevărat poem de o mare valoare artistică şi, totodată, un pretext pentru exprimarea unor obser- vaţii, simţiri şi viziuni cu totul grandioase. Păstrând mereu leit- motivul drumului sau al căii, idee atât de dominantă la Chinezi, Indieni şi Evrei, dar mai cu seamă simbolică pentru dinamismul şi neastâmpărul timpului nostru, Claudel, în calitate de călător, poet, înţelept şi, mai ales, catolic, configurează imaginile şi ipo- stazele cosmosului, sugerează perspectivele diferitelor epoci glo- rioase, cântă mişcarea şi schimbarea, desprinde căutarea şi aspira- ţiile omeneşti în spaţiu şi timp, evocă setea de mântuire. Dăm două citate concludente: «Fericirea de a fi catolic mi s’a înfă- ţişat mai întâi prin putinţa de a mă împărtăşi universului, de a fi solidar cu aceste elemente prime şi fundamentale: marea, pământul, cerul şi cuvântul lui Dumnezeu! şi, apoi, posesor al unui cap, al unei inimi, a două mâini şi două picioare, de a putea insulta, falnic, în faţă, timpul meu, arta, ştiinţa şi literatura timpului meu şi toată această civilizaţie laică, mecanică, materialistă, precum şi pe mine însumi». ...«Am străbătut tot 10 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceea ce putea să mă oprească!» « Nu mai este timp », spune oro- logiul. Ajunşi la bătrâneţe, simţim că am făcut cea mai mare parte a drumului nostru, cu urechile închise şi cu ochii rătăciţi». După cum se poate deduce chiar numai din aceste citate, Claudel a construit poemul paşilor omului prin viaţă, poemul amarelor rătăciri ca şi al zăpăcitei noastre trăiri, al timpului pierdut şi atâtor drumuri străbătute fără de întrebarea « încotro mergem ? » Rezultatele mari ale acestui sfat al gânditorilor şi artiştilor au şi fost arătate. In general, Frumosul şi Arta sunt astăzi privite de cugetele care contează şi care reprezintă în faţa istoriei timpul nostru, ca realităţi spirituale, ca activităţi culminante ale nobleţei omeneşti, ca esenţe, acte şi activităţi faţă de care nimeni nu se mai poate apropia decât cu o înţelegere profundă şi înţeleaptă şi cu o intuiţie deosebit de subtilă. Filosofii s’au apropiat de temele lor cu o vibrantă înţelegere; oamenii de viziune şi simţire cu o mare grijă faţă de logica lucru- rilor pe care voiau să le tălmăcească. Prin forţa împrejurărilor actuale, suntem martorii nu numai ai unei reconcilieri între gândi- tori, oameni de ştiinţă şi artişti, dar şi ai unei solidarizări creatoare, dela care se pot aştepta multe foloase şi înluminări. Artişti extremişti şi critici radicali au recunoscut că pricina crizei Artei se datoreşte îndepărtării timpului nostru de adevăratul humanism. Teoreticieni emeriţi au accentuat nevoia de devoţiune faţă de tehnică, faţă de meşteşugul artistic. Lipsurile şi neajunsurile au fost recunoscute adesea cu multă sinceritate şi dor de perfecţie. Şi aproape toate cele 250 de comunicări s’au ferit de lirisme de- plasate, de ode nesincere, de afirmaţii riscate. Şi teoreticienii, şi artiştii au cinstit, cum se cuvine, adevăratul spirit ştiinţific, chiar când meditaţiile lor planau în zonele cele mai pure şi mai inaccesibile. Tonul de frondă şi violenţa obişnuită novatorilor au lipsit în aceeaşi măsură ca şi suficienţa academică. In faţa artiştilor, teoreticienii, cu una sau două excepţii, de altfel menţionate mai sus, au căutat să se arate cât mai sensibili şi mai puţin distanţi. In faţa teoreticienilor, iarăşi cu puţine excepţii, artiştii s’au arătat stăpâni pe anumite abstracţii şi generalizări. Din toate părţile, s’au ridicat punţi de înţelegere şi simpatie. Ceea ce, desigur, că nu poate conduce decât la o inspirare şi stimulare reciprocă. noi Înţelegeri şi viziuni In estetică şi ştiinţa artei 387 Trebue să menţionăm, de asemenea, printre aceste semne îmbucurătoare, şi faptul că ţara noastră a fost reprezentată la acest Congres de un număr important de gânditori şi că unele din comunicările făcute de Români s’au bucurat de o deosebită atenţie. Dintre esteticienii noştri cel mai citat a fost d. Matila C. Ghika, pentru cercetările sale cu privire la estetica proporţiilor şi la «numărul de aur», d-sa bucurându-se de un excepţional prestigiu în rândurile multora dintre membrii Congresului. Cel de al II-lea Congres Internaţional de Estetică şi de Ştiinţa Artei, ţinut într’o perioadă când mulţimile nesocotesc spirituali- tatea şi arta, a avut marele merit de a întruni laolaltă şi de a-i face să se înfrăţească pe toţi apărătorii spiritualităţii şi artei. Dar alături de acest act atât de vrednic, câte din comunicările men- ţionate nu vor contribui la noi înţelegeri şi viziuni în studiile şi activităţile de mâine? Cooperaţia aceasta reală şi inspiratoare poate vesti viitorului, pe bună dreptate, zorile unei adevărate înfloriri a gândirii şi teh- nicei estetice. . PETRU COMARNESCU 10* POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU Intre poeţii noştri, cu faimă bine stabilită, ajunşi la maturi- tatea talentului, d. Adrian Maniu se poate azi bucura din plin de poziţiunea literară ce şi-a creat în cei aproape treizeci de ani de ac- tivitate poetică. Faţă de confraţii din aceeaşi generaţie, peste di- ferenţele de orientare estetică, d-sa contează printre primii, fiind, faţă de grupul tradiţionalist, în care i-a plăcut să se încadreze, cel mai însemnat. Şi lucru destul de curios pentru caracterul beligerant al pole- micelor literare din vremea pe care poetul a străbătut-o, noto- rietatea sa a avut fericitul destin să înflorească nestânjenită de o parte şi de alta a baricadelor sau, mai bine zis, deasupra lor. Nici- odată şi nicăeri, din vre-un loc autorizat, nu s’a putut isca vre-un început de contradicţie asupra înzestrării poetului, în care unii să vadă adevăr, alţii — minciună. Fie că a ştiut să privească prie- tenos în amândouă părţile, fie — ceea ce ni se pare nouă mai de crezut — că a fost sortită să răsară din liniştea crestelor ca floarea reginei, către care năzuesc în aceeaşi măsură grănicerii ambelor versante, poezia sa, ca să parafrazăm o veche vorbă cărturărească, nu s’a lovit de nici un lanţ pirineic: modernişti şi tradiţionalişti, prin d. Maniu, cred a fi învins deopotrivă. Şi, după cum se va ved.ea, au dreptate şi unii şi alţii. Cu asemenea gânduri şi sentimente, am terminat de citit volumul Versuri, întocmit ca « ediţie definitivă » de chiar autorul lui, în frumoasa colecţie specială a Fundaţiei pentru literatură şi artă «Regele Carol //>>. Spre deosebire de d. T. Arghezi, care, inaugurând seria, şi-a strâns la un loc mai toată producţia poe- tică, noul autor a înţeles să intervină criticist în compunerea ediţiei, înlăturând foarte numeroase poeme de tinereţe, dar şi POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 389 de mai târziu, ca prea felurite. încât avem a face nu cu o culegere ca în cazul Arghezi, ci cu o alegere, ale cărei criterii rămân să ni se limpezească ulterior. Este drept că «florilegiul» acesta, obţinut cu ceea ce singur poetul a crezut necesar să retipărească din volumele Lângă pământ, Drumul spre stele, Cântec de dragoste şi moarte şi Cartea ţării, îngădue încă desluşirea tuturor vârstelor poetice ale d-lui Maniu, dar numai pentru cunoscători, aşa cum anii stejarilor tăiaţi se înţeleg chiar dintr’o simplă roată din trunchiul lor, pentru pă- durarii de meserie. Cititorul obişnuit se va lămuri însă mai greu asupra cuprin- derii adevărate, asupra ramificaţiei şi bogăţiei acestui poet, a cărui carieră s’a dezvoltat cu mult mai interesant decât lasă să se vadă «ediţia definitivă ». Mai înainte dar de a-1 prezenta în forma de azi, vom face loc începuturilor sale, fără de care nici primirea poetului în toate taberele literare, nici abundenţa operei şi nici stadiul actual nu pot fi înţelese pe deplin. In 1912, pe copetja unui volumaş de poeme în proză, apare un nume literar nou, Adrian Maniu: Figurile de ceară. Această semnătură, până să se fixeze astfel, avea să devină când Adrian Gr. Maniu, când Adrian de Maniu. In revistele, unde debutează, Insula şi Simbolul, precum şi în Noua Revistă Română şi ziarul Seara, semna cu particula nobiliară străină sau cu iniţiala tatălui, din motive deosebite. Se înţelege că la a-şi zice de Maniu, ca şi cum se indica numirea vre-unui ţinut strămoşesc şi nu familia, îl îndemna în primul rând tinereţea; parada nobleţii de sânge a simboliştilor francezi, precum şi boieria vociferată a lui Bogdan- Piteşti erau exemplele acestei tinereţi. Cât priveşte iniţiala pă- rintească, ea apăruse ca necesară, deoarece autorilor de literatură înaintată, atunci ca şi azi, li se contesta in petto originea etnică, până ce venea împrejurarea să li se conteste în chip public. Iar d. Maniu a cunoscut o asemenea împrejurare. Fiind colaborator al Noii Reviste Române, i se încredinţase pentru câtva timp « cro- nica dramatică ». Aerul de rezervă globală în privinţa reprezentării Voichiţei lui Duiliu Zamfirescu şi mai ales insinuarea că piesa fusese primită să se joace .fiindcă autorul făcea parte din Comi- tetul teatrului aprinseră atât de mult pe elegantul academician, 390 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că îi răspunse cu cea mai neaşteptată vehemenţă. Printre altele, întrebând cine este îndrăzneţul necunoscut, ajunge să declare sumar că «trebue să fie jidan ». In contra-răspunsul ce însoţeşte scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu, pe aceeaşi pagină, după cum se obişnuia la foarte libera revistă a d-lui C. Rădulescu-Motru, tânărul poet îşi declară vechimea familiei, nobleţea transilvăneană, amin- teşte şi de bunicul «academician» şi semnează Adrian Gr. Maniu. ' Câtă vreme încă şovăia între cele trei feluri de a semna, d. Maniu tipărea în publicaţiile numite, cărora la scurt timp li se adaugă Flacăra şi Cronica, un fel de poezie scandalizantă. Era în totul un militantism glumeţ, un spirit de campanie rizibilă împotriva forme- lor clasice ale literaturii poetice: Muza poeziei fusese pusă, în loc să cânte cum ştia, să proclame groaza de banalitate, să teoretizeze printre versuri spiritul novator, să râdă de tot ce făcuseră alţii în numele ei până atunci, să batjocurească versul tradiţional, inspiraţia academică, retorismul şi ţinuta sentimentală; fusese îndemnată să batjocurească totul şi chiar să se şi batjocurească. Oricât, ca s’o înţelegem, am lega aceasţă apucătură de mica tradiţie a poeziei noi româneşti, începând dela Literatorul prin Linia Dreaptă până la Viaţa Nouă, ea rămâne neîncadrabilă în literatura noastră, neputându-se justifica nici în parte. Nimeni până la acea dată nu abuzase la noi de formele inspiraţiei clasice, ca să provoace tinerilor scriitori, pe cale de reacţiune normală, asemenea mişcări de eliberare. Astfel, nici versul liber şi nici dez- gustul de lirismul academic şi retoric nu pot fi privite ca produse fireşti ale acestei mecanice interne a literaturii noastre, deoarece poeţii români nu avuseseră timp suficient să se dezguste sincer de formele clasice. Metrul tradiţional îşi manifesta încă toată puterea, fie prin ritmurile pline ale lui Anghel din Fantazii, fie prin măsurile numărate fără greş, dar numai tipografic aşezate fantezist, ale d-lui Minulescu din Romanţe pentru mai târziu; academismul era atât de neistovit, încât furniza trăsătura distinc- tivă chiar unei poezii înnoitoare, cum se socotea poezia dela Viaţa Nouă; iar retorica abia îşi arătase virtuţile în volumul de Poezii al regretatului Goga. încât obiectivele campaniei lirice a d-lui Maniu nu se găseau în literatura noastră, care era încă departe de a fi stors temele tradiţionale de posibilităţile lor poetice. POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 391 In schimb, atitudinea de atunci devine în totul explicabilă, dacă o raportăm la un anume moment al literaturii franceze. Preocuparea de a discredita motivele lirice, expresiunile şi me- trica poeziei vechi, în Franţa, a apărut spontan şi cu oarecare îndreptăţire. Un lung exerciţiu, chiar secular întru cât priveşte academismul inspiraţiei, devitalizase acolo modul tradiţional, împotriva căruia se naşte momentul liric 1885. Printre factorii acelei stări de spirit înnoitoare, figurau la loc de cinste, printre alţii, Rimbaud şi Corbiâre, un ardenez şi un breton, care, fără să ştie unul de altul, încheindu-şi amândoi cariera poetică din 1873, îşi arătaseră saţul de Ceea ce primul numise « la vieillerie podtique ». Rimbaud fusese un revoltat nu numai împo- triva convenţiunilor literare, dar şi a celor sociale: un sălbatic, cum i s’a spus, care, intrând în casa lui Verlaine pentru întâia dată, îşi ştergea încălţămintea cu draperiile şi, spre indignarea soacrei Sărmanului Ldlian, întorcea pe dos portretele de familie de pe pereţi. Aceeaşi conduită avusese şi faţă de poezie: vrusese să bage bastonul cu şiş al lui Verlaine într’un poetastru, care îşi declama o producţiune patriotică; mormăise necuviinţe la adresa bătrâ- nului Hugo, care îl gratula cu un epitet în adevăr hugolian (aşa cum obişnuia el totdeauna când i se prezenta vre-un poet nou), iar dacă îi scrisese vreodată numele, îi adăugase în parentez câte un «pouah!»; experimentase toate modurile poetice, dela cele nevinovate şi picturale până la cele mai nocive şi simfonice, în fraze şi versuri, pe care, declarându-le banale mai înainte să le sfârşească, le întrerupea fără altă explicaţie; scrisese acele poeme în proză de inalterabilă frumuseţe, cum este Aube din lllumina- tions, precum şi- poezii pe drept cuvânt celebre ca Le faune şi Le bateau ivre, în rest împănându-şi literatura cu inovaţii teoretice, strânse la un loc mai târziu în Ualchimie du verbe din Saison en enfer, născocind versul liber şi spovedindu-şi dezgustul definitiv în cele din urmă pentru orice fel de literatură. O furie mai cum- plită a originalităţii, care să fi devastat un mai înzestrat poet, nu se cunoscuse până atunci şi nu se cunoaşte nici până azi. Tristan Corbiâre, având aceeaşi orientare generală a spiri- tului, nu atinsese înverşunarea lui Rimbaud, care cerea incendierea muzeelor ca singura eliberare efectivă de tirania artei vechi; dar dispreţuise egal gustul corectitudinii academice, cu versuri de felul 392 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acestuia: « L’art ne me connaît pas, je ne connais pas l’Art»; îşi răsese de mai multe ori de rezultatele retorismului patriotic, găsind pentru Hugo definiţia de « garde naţional epique »; şi se strâmbase în fel şi chipuri la sentimentalismul burghez, pe al cărui reprezentant (socotindu-1 pe Lamartine) îl poreclise «in- venteur de la larme ecrite ». In pornirea de a nimici clişeele poe- ziei, el nu pusese violenţă, ci numai putere de a le prezenta ca- ricatural. Sentimentul originalităţii depline îl îndepărtase chiar de literatura mai singulară a tuberculozei: Moreau —j’oubliais — H6g£sippe, Crfiateur de l’art-hâpital... Depuis j’ai la phtisie en grippe; Ce n’est plus mâine original... Şi, în sfârşit, nu se cruţase nici pe sine, când se surprinsese de atâtea ori academic, sentimental sau întrebuinţând orice alt clişeu al vremii. Cu deosebire, sentimentalismul şi-l semnalase prin întreruperea versurilor şi întoarcerea lor în ironie aspră, aşa cum proceda Rimbaud faţă de frazele banale proprii. Dar nu ne-a scutit Corbiere însuşi de a-1 caracteriza, compunându-şi un Mpitaphe ? II se tua d’ardeur et mourut de paresse. S’il vit, c’est par oubli; voici ce qu’il se laisse: Son seul regret făt de n’etre pas sa maitresse. II ne naquit par aucun bout, Făt toujours poussâ vent debout Et făt un arlequin-ragoăt, Mâlange adultere de tout. • Du je-ne-sais-quoi. — Mais sachant tout. De l’or, —mais avec pas le sou; Des nerfs, — mais sans nerf. Vigueur sans force, De l’âlan, avec une entorse. De l’âme, —et pas de violon; De l’amour, — mais pire Etalon; Trop de noms pour avoir un nom Pas poseur, — posant pour Vunique, Trop naîf, âtant trop cyniqUe; POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU ' 393 Ne croyant â rien, croyant â tout. — Son golit ătait dans le d£go&t Ci-gît, coeur sans coeur, mal plantă, Trop răussi comme rată. Acestor doi inovatori, pe care timpul şi-i propune ca maeştri, li se adaogă, dintre tinerii dela 1885, poetul de formaţie livrescă Jules Laforgue. Noul venit, participând la starea de spirit gene- rală, scrie versuri libere din propriu impuls, în necunoştinţă sigură de începutul făcut de Rimbaud; fire meditativă şi adânc sentimentală, se trage singur de mânecă, să se trezească, în felul lui Corbiere, al cărui lirism de contra-sens îl şi subţiază, îl şi adân- ceşte; în sfârşit, interpretează caricatural câteva personaje mito- logice şi literare, cum e Lohengrin, care, venind la chemarea frumoasei Elsa, pleacă văzând-o îmbătrânită, sau cum e Hamlet care, tot gândind asupra dramei răzbunătoare, cade la [patima de vanitate a scriitorilor. Răsucirea în deriziune a legendelor a stârnit atâta admiraţie că s’a prelungit ca direcţie literară şi arti- stică în Franţa până în gilele noastre: lucrări ca Jeanne-d'Arc a lui Delteil şi caricaturizarea pânzelor celebre de pictorii moder- nişti, răspund aceluiaşi exemplu Laforgue din Moralites Legen- daires. ■ Iată dar atmosfera literară care a hotărît inspiraţia de tinereţe a d-lui Adrian Maniu. Rimbaud, Corbiere şi Laforgue sunt poeţii a căror atitudine comună de inconformism declarat o vom regăsi câtva timp la poetul nostru. Nimic mai firesc, dacă le în- cadrăm în starea de spirit amintită, decât aceste maxime publi- cate sub titlul Cicatrizarea rănilor de lance pe pavăza lunei: S’a zis că e o ruşine să vrei să fii original; — e una mai mare: să nu vrei şi să nu poţi fi. * Toulouse Lautrec şi Rops, Jean Lorrain şi Ecuard au descris şi au de- senat atâtea subiecte pe care lumea le socoate imorale; —imorală e numai prostia, şi asta e departe de ei. Să nu specializăm sentimentele ca pe funcţio- nari. Prejudecăţile 'exprimării sunt identice cu ale moralei şi ale esteticei. Sunt ţări în care respectul se manifestă prin frdcarea nasului: nu ţin numai- decât la asta — nu ţin însă nici la altele. 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ... în concepţia raiului, îngerii nu au pantaloni — de ce unii au grije a pune frazelor pantaloni de baie şi paravanuri ? Dar pagina, în care d. Maniu şi-a condensat toată plăcerea de a-şi speria întâii cititori, este aceasta din D-nu Schelet: Am scos din ascunzătoarea ei o statuetă indiană şi o sărut, e statuia în. bronz negru a unei sfinte sau a unei dănţuitoare — statuia vine din India şi asta e pentru mulţi principalul. Dar nu o vede nimeni, fiindcă o ţin ascunsă de cei mulţi, — înaintea mea a iubit-o un englez care mi-a lăsat-o fiindcă îi plăceau poeziile mele. Sunt lucruri pe care ar trebui să nu le spun. Apoi am închis bine uşa. In frig vârtejul nehotărîrilor joacă şi mai mult. O înţepătură de argint în vâna braţului picură vechea obişnuinţă. Statuia indiană când o deschizi are tot ce trebue pentru o serie întreagă de plăceri — medicina religiilor antice ! Vederile îmi sunt acum luate. Simt cum raţiunea mi se desprinde şi cade în chaos aşa ca un fruct prea copt pe o ramură. Aud numai un zgomot ciudat ca şi când două din picioarele unui scaun vechi s’ar fi desprins şi ar umbla singure. Ah ! scaunele vechi se strică tot ca fi scaunele tinere! Pentru mine asta e o cugetare — cugetare nefiind decât o oboseală asupra căreia te opreşti mai mult — a, — dar a venit d-nu Schelet 1 L-am invitat pe scaun — mâinile lui nu se astâmpără şi tot vor să solfe- gieze pe masă. Eu îndepărtez statueta de bronz negru. Picioarele lui sunt arcuri de os pe care atârnă pantalonii de dril foarte mult călcaţi. Văd numai vârful ghetelor parcă sunt capete de şobolani. Vreau să vor- besc ca să nu înţeleagă că observ şi spui: D-le Schelet de ce ieşti schelet? El — nu eu sunt arta 1 Când viu sunt neînţeles, deci nu exist — când stau sunt înţeles. Observi: Imediat ce nu mai sunt neînţeles sunt înţeles fiind în- ţeles numaidecât un schelet fiindcă un lucru deja înţeles — deja prins în tine, nu mai are vre-o importanţă fiindcă e înţeles. Urmează o pauză în care falca lui căutând să revie la nemişcşre se clătina ca şi când ar mai mesteca în dreapta şi în stânga. Vrei să mănânci ceva ? — eşti foarte slab D-le Schelet. — Nu, eu mănânc vorbe. Ai văzut plante care prind muşte, tot aşa eu mă hrănesc cu suferinţe. Obiectai că asta îi stricase dinţii. îmi replică o frază pe care o ţin minte incomplet: Oscar Wilde şi-a vândut dinţii ca să aibă ce mânca cum mai mânca ha-ha-ha-ha (rimează). Nu mai putui să-l opresc — deschisese statueta indiană şi fără să mă întrebe, domnul Schelet îşi sumese mâneca braţului făcându-şi o injecţie într’o căpăţână de ciolan — îmi rupse din nebăgare de seamă ultimul ac şr acum Be uita la mine pentru greşeala ce voia să-i iert, îi spusesei să se uite POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 3 95 Ia statueta de bronz — mi-o dăruise un englez nebun şi milionar. Repetai, , nu era american era englez — şi îşi luase o orchestră din cei mai buni muzi- canţi pe iahtul lui care pleca în mare să-i cânte pe Beethoven în furtună — şi înţelegi, marea a scuipat într’o noapte clape de pian, ţimbale şi un joben negru (Are şi el un joben negru). După cât se vede, tânărul poet se imagina macabru şi umo- ristic, cam în felul copiilor dela ţară care, scobind pepenii de miez, compun din custură câte un cap de mort, cu boabe de fasole în gingii, şi luminându-1 pe dinăuntru — ies cu el prin sat, să sperie lumea. Copiii aceştia însă sunt perfect normali ca şi scriitorii prea tineri, ale căror încercări în genul macabru au ceva totuşi idilic. Dar dincolo de copilărie, debuturile d-lui Maniu conţin şi o anume orientare iconoclastică mai serioasă. Apărând mai întâi nu cu versuri, ci cu proze care aveau să sfideze solemnitatea clasică, d-sa ţinteşte la disocierea poeziei de valorile prozodice. Răsturnarea metricei îl preocupă în deosebi. Intr’o bucată, având ca titlu La Dame aux camelias, când fraza prinde să se înalţe pe alocuri până la tonul silabelor numărate, înfiripând măsuri şi ritmuri, urmează parentezul: « eureka, pentru versul liber ! ». Evi- dent, nu putea fi vorba de nici o descoperire, deoarece versul liber românesc avea la acea dată o vârstă apreciabilă. Exclamaţia aparţinea unui spirit prea identificat cu atmosfera dela 1885, din Franţa. Adevărul este numai că d. Maniu alterna, în cuprinsul aceleiaşi producţiuni, proza cu versul, ceea ce va mai face şi în schiţa de dramă lirică, Salomeea: Prin staulul unde-s paie rumegate şi bălegarul, cald mirositor, Mă plimb între cirezile bălţate S’aleg, o răsplătire, zeilor. — A I iată-1: atât de mândru că ar putea fi Dumnezeu. Atât de puternic, încât ar urni singur carul mare: trebue consultat Astrologul Mugeşte albul taur — nu-i prea mult? un taur pentru răzbunările femeii. Alteori, cu aceeaşi intenţie de a înlocui metrica tradiţională, poemele au dispunerea prozaică, deşi ritmul şi rima sunt pre- 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zente ca în Flori de Hârtie (Semne îngheţate pe lacul Qipnigiului) sau numai vag trezite ca în Rugăciunea de seară: Viu să mă culc la picioarele tale, cum un şarpe înconjură cu nemişcarea un cireş înflorit pentru toată noaptea. Se înţelege că, după Figurile de ceară şi după feluritele în- cercări de a promova proza la rang de instrument poetic, d. Maniu va experimenta totuşi arta versurilor, chiar a versurilor clasice uneori (Ţi-aduci aminte, Singurătate, După masă ş. a.) ca să do- vedească poate că dispreţul său nu este inaptitudine; mai tot timpul însă, capriciul punctuaţiei, al ortografiei şi al măsurilor, zbenguindu-se în jocurile cele mai naive, impune versificaţiei tot felul de îngenunchieri: e împiedicată şi nu odată se târăşte. Dar la această şcoală a umilinţei, versurile uită deprinderile retorice, învăţând, când autorul îl despiedică, să fie conversativ, familiar şi moderat: aşa cum a şi rămas până azi în volumele poetului nostru. Iconoclastia de tinereţe a d-lui Adrian Maniu nu era numai formală; deşteptată de exemplul poeţilor francezi amintiţi, ea îşi recomandă teoretic în felul lui Rimbaud: «Asa cum soarele trebue » să moară undeva spre a răsări în altă parte, — tu răstoarnă ideile ce sunt în agonie, spre a da drumul răsăriturilor — întoarce mă- nuşa frazelor pe dos, când s’a murdărit pe faţă ». Şi urmează în- tocmai : judecata devine « lenea de a memora », ruinele sunt « mur- dării-iscălituri», ghionoaia e întruparea dictonului «bate şi vei mânca », iubirea — «trebuinţa de a fi banal », primăvara — « vâr- sta ingrată », şi alte mănuşi întoarse pe dos. Ca Laforgue va carica- turiza figuri legendare cum sunt Orfeu şi Salomeea, dintre per- sonajele create de scriitori ridiculizând « Dama cu Camelii». Iar Sulamita va cunoaşte şi ea aceeaşi optică deformantă, în Cân- tarea încântărilor tale: Te voi desena din profil, — fiindcă nu ştiu să desenez bine şi fiindcă e mai greu să desenezi din faţă. Obrazul tău... Răsuflarea ta... Gura ta... • Triunghiul buzelor... Braţele tale..,. POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 397 Cu degetele poţi să-ţi coperi ochii şi sânii, şi chiar să desfaci valurile hainei. Şi haina o să-ţi înconjure picioarele ca un inel de argint. Tu ai să râzi, pentru cei ce în «iubire izolată » îţi chiamă gândul. (Şi râsul tău e semilună.) Pantoful ai să-l dai celor ce vor să i se închine. Şi cămaşa celor ce vor să o muşte. Şi batista celor ce vor să se sugrume. Iar ciorapii vor fi ca două piei de şarpe năpârlit, şi tuburile lor de mătase vor fi ideea însâmburată a unei reînvieri. Dar trăsătura cea mai de seamă a producţiunii de tinereţe o formează intervalele de luciditate ironică distribuite cu ştiinţă în cursul liric. Iar obiceiul de a întrerupe procesul firesc al sim- ţirii cu observări umoristice sau numai prozaice impune versului cotituri neaşteptate, un anumit fel de a se răsuci pe călcâie şi a da cu tifla cititorilor păcăliţi; e ceva clownesc în ţinuta acestei poezii, care nu râde numai de cititori, ci şi de sine; adevărată arlechinadă pe care d. Maniu o reuşea mai ales când, simţind că se sentimentalizează,' ca mijloc de trezire, se ciupea singur. Cum spusese Corbiere despre sine, poetul nostru avea « de l’elan », însă mai totdeauna « avec une entorse ». Dacă Salomeea îşi începe dansul cu doi paşi — « e în special admirat întâiul»; dacă e tristă de refuzul Sfântului Ion, ca să-i exprime tristeţea, va înlătura « ftizia câtorva frunze cu sânge de toamnă, necesare începutului obişnuitelor elegii»; după cum şi Orfeu fusese pus să suspine, la moartea Euridicei, «oh! sau dacă barem murea de ftizie — cu cât ar fi fost mai frumos în versuri!». Totul era întors în deri- ziune, cu intenţia de a ruina un credit obştesc. Cât priveşte ame- ţeala erotică, cenzura ironiei funcţionează fără milă. In Flori de hârtie (Poeme trupeşti, IV), la sfârşitul unei arzătoare petiţii se- xuale, luau loc versurile: — Cine cere n’o să moară dacă are nume bun Sau, mai concludent, în Rugăciune de seară: Vreau să fiu pentru tine un pahar de cleştar — aruncă-mă — soarele apune vreau să fiu pentru tine cântec—o notele de vioară false — trebuiau game. 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dă-mi iubirea pe care ţi-o dau. Chiamă împărăţia ciorilor Inchide-mi ochii în care te-am închis — şi zi servitorilor să dea afară trupul meu mort. Amin. Intr’un cuvânt, orientarea iconoclastică, sub forma ironiei, nu cruţa nimic din ce era al tradiţiei venerabile, atingându-şi chiar înţelesul propriu câteodată ca în Nocturna II, unde se putea citi: « Pe crucea de lângă jgheabul de salcie aplecată fiindcă s’au frecat de ea boii, pe crucea în care a fost vopsit Christos, — lău- dăros ca şi când numai el ar fi suferit pentru alţii, — etc.... ». D. Adrian Maniu îşi dispreţueşte azi această primă fază a talentului când, folosind experienţa poeţilor francezi, numiţi « fantezişti », a putut' scrie frumoasele versuri libere din Balada Spânzuratului, pe care n’a mai retipărit-o în nici un volum. Şi totuşi ce este mai bun în Corbi&re, trecut din Villon, se găseşte şi în bucata pe nedrept lăsată deoparte: E aşa frumos să râdă galeria. Durerea mea a ’nveselit întotdeauna. Râde şi luna şi frânghia. Clipeşte felinarul bucuria Eu, — firmă care ’n vânt se balansează — îmi leagăn dansul scârţâit înnebunit de infinit. Tu fată de pension — visează că te-am iubit Că tu ai fost de m’ai uitat sau eu te-am părăsit — în îndoială e inutil de discutat. Sunt aşezat < mai sus » ocup în fine « poziţiunea socială » ş’am isprăvit. Am scârţăit o discordanţă să râdă galeria, şi mormântu, şi aşteptarea. Când vântu, foarte cumsecade . îţi cântă ’n resemnare, resemnarea, şi funiei îi dă avântul POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 399 încet şi rar grav şi bizar subt felinar. «Poete — ex depit de ses vers», spusese Corbiere despre sine; poetul nostru ar putea, pe seamă proprie, să repete vorba. ) Dacă însă d-sa nu mai vrea să ştie de acea poezie a începu- turilor, în care totuşi timbrul elegiac şi schiţa macabră se com- binau adesea fericit cu forme de umor (peste voinţa autorului numai de a caricaturiza), în schimb tinerii poeţi de azi, cum este d. Emil Botta, arată a fi profitat de ea cu mult talent. Cum n’am găsit prilejul până acum să arătăm motivele medievale care îl preocupau în tinereţe, ne mulţumim să afirmăm că, alături de «fantezismul» d-lui Maniu, continuat azi în chipul cel mai in- teresant, inspiraţia medievală va reapare la tineri ca d. Eugen Jebeleanu, Simion Stolnicu şi Virgil Gheorghiu. Iar dacă ni se face astfel dovada despre vitalitatea acelor încercări de tinereţe, — cu atât mai mult, cu cât de altfel, la numeroşi poeţi de după răz- boi, putem urmări influenţa lor în noile motive lirice, în suma procedeelor tehnice ca şi în erupţiunea imagistică, părerea auto- rului nu mai decide. Dar iconoclastul de altădată este astăzi un iconodul. Tra- diţia poetică şi tradiţia românească au găsit în el un reprezentant, a cărui fervoare palinodică, provenind din direcţiuni pe care le vom semnala ulterior, vrea parcă să-i recâştige timpul pierdut. Versul simplu exprimă stări simple; orice privelişte din ţară, stâna, cătunul, motivele de basm, amănunte folklorice sau superstiţii întregi, totul capătă acum un fel de iradiaţie discretă de natura familiarităţii. Diminutivele, atât de prigonite pe vremuri de Maio- rescu, reintră în poezia cultă ca expresiuni ale unei gingăşii na- tive. Şi tocmai când îndrăzneala dinainte de război a poetului obţinea adeziuni mai numeroase, el prefera curajul să ridice în sfera poeziei grădinile de «zarzavat» sau pe bietul «măgar». La şcoala vechei auto-ironii, arăta că învăţase să fie duios fără dulcegărie, sentimental fără retorism şi banal fără banalitate. Ar fi o greşeală să credem că între modurile poetice ale d-lui Maniu, deşi evident opuse, n’ar exista totuşi o cauză ascunsă. Stângăcia de azi a versurilor e un rezultat de evoluţie subtilă şi nu 400 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE chiar rafinament artificial. Se înţelege că noi suntem în general dispuşi a vedea, în primitivismul la care ajung unii foşti poeţi de avangardă, ceva asemănător cu plăcerea orăşencelor care, le- pădând tocurile înalte, umblă puţin prin rouă, şchiopătând. Insă stângăcia exprimării d-lui Maniu este firească, se naşte când scrie, venindu-i nu ca un ultim capriciu de rafinament, ci din conştiinţa pe care versurile o mai păstrează încă despre piedicile din trecut. Nici picioarele omeneşti şi nici cele prozodice, după o lungă ţinere în cătuşe, nu mai nimeresc dintr’o dată pasul normal şi, cu atât mai puţin, pe cel de paradă. Ca să ni se explice frumuseţea simplă pe care a creat-o d. Maniu după război, exemplul prerafaeliştilor şi al lui Francis Jammes pare de prisos. Putem obţine cu asemenea asocieri cate- goria sensibilităţii primitiviste în artă, asupra căreia ne lămurim tot aşa de bine cu încrustările naive de pe stâncile Cantabriei. Dar poetul le va fi văzut ? Şi este nevoie să se meargă la Rossetti sau la schiţa rupestră, ca să aflăm izvoarele de simplitate, de graţie genuină si artă rudimentară ale poetului ? Nu este aici, la noi, patria artei primitiviste ? In afară de poezia populară, de posibi- lităţile smalţului şi de măiestriile casnice, la orice răspântie e o troiţă, în orice munte un schit şi oriunde o icoană veche. Nu prerafaelist, jammes-ist sau cantabric este caracterul puternic al <( tradiţionalismului» d-lui Maniu, ci numai iconăresc. Intuiţii locale a unor sfinte nedibăcii îi compun frumuseţea poetică. Dacă cititorul a răsfoit cumva «ediţia definitivă » va fi ob- servat desigur predilecţia pentru povestea călugărească, pentru mănăstirea din fundul lacului (despre care încă povestesc snago- venii), pentru troiţe şi tâmple de schituri, pentru linia sumară şi colorile nelegate între ele cu nuanţe (cum se mai văd în ştersele zugrăveli pe sticlă), într’un cuvânt — pentru tipicul vechii picturi bisericeşti. D. Maniu ştie de mult că acest tipic nu trebue înfrânt; ştie de când a scris poemul în proză Un sfânt, din Figurile de ceară, unde bătrânul călugăr muribund îşi certa învăţăcelul în ale iconăritului, care îşi îngăduise oarecare inovaţii, cu vorbele: « — Unde e mormâutul Domnului, — unde-s păzitorii? Vrei ca lumea să se închine la rodul mâinilor tale? Dar fecioara nu are haina asta în tipic, şi nu plânge ca femee ! Şi după ce se cunoaşte că e icoană ? Unde sunt păzitorii mormân- POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 401 tului? Sfinţii nu-s oameni. Nebunule, lasă-mă să mor, ia din faţa ochilor zugrăveala ta, care e afurisenie. Ai făcut munţi care se văd în toate zilele şi sfinte care sunt muieri. Blestem ţie!» Ce liniştit ar fi murit bătrânul meşter, dacă i se citea Primitiva d-lui Adrian Maniu: Icoana e gâlbue, e veche, spartă, mare L-au dat jos de pe cruce, şi lacrămi şi sudoare Inşuviţează părul pe tâmplele lui sfinte La orizont sunt codrii — sub cruce oseminte. Fecioara prea curată în desmierdări vorbeşte, Isus e mort, blând capul s’apleacă, şovăeşte Cu buzele albastre ca norii de furtună Şi maica iar îl roagă, — măcar o vorbă bună Sau un suspin, sau ochii să-i plângă I—s’a sfârşit... Şi-atunci înlăcrimată, obrazul obosit Şi-l culcă pe obrazul de viaţă părăsit. De altfel preocuparea de artă bisericească pe cât este de veche, atât a fost şi de perzistentă la poetul nostru nu numai în volumele de versuri, dar şi în alte opere. Pictorul Alexandru Satmary (1925) se numeşte opera de prezentare a cunoscutului maestru în arta respectivă, iar La Gravure sur bois en Roumanie, 50 bois originaux retrouves XVIII—XIX siecles (1929) e un album de xilografii călugăreşti, descoperite de autor prin mânăstirile Moldovei şi comentate. încât, fiind vorba de o adevărată pasiune, putem con- sidera pe drept cuvânt iconodulia actuală a d-lui Maniu ca ultim termen de evoluţie sufletească. Poate în vre-o revistă catolică, am citit cândva despre un liber- cugetător care, auzind de faima unei statui a Madonei, a intrat în ca- tedrală, fără nici o dispoziţie s’o admire; a privit-o din câteva părţi şi spunând ca pentru sine ceva care îi exprima nedumerirea, a vrut să iasă; dar un ministrant l-a reţinut, explicându-i că trebue să înge- nuncheze ca s’o poată admira; şi liber-cugetătorul, în genunchi, a avut revelaţia frumuseţii şi Revelaţia însăşi. Aproape acelaşi lucru de minune s’a întâmplat cu d. Adrian Maniu. Dela crucea de pe care un Christos suferind părea «lăudăros ca şi când numai el ar fi suferit pentru alţii» şi până la cercetarea schiturilor Mol>- dovei, de la invocarea «împărăţiei ciorilor» şi până la împără- răţia cerurilor, pronunţată bine şi simţită, s’a petrecut un fapt u 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deosebit. Noi nu ştim cine i-a spus cum trebuesc privite icoanele ca să fie frumoase; destul însă că poezia sa le-a copiat cu smerenie tipicul frumuseţii artistice, pătrunzându-se în acelaşi timp şi de fiorul frumuseţii lor morale. Căci poezia creştină din Lângă pământ şi Drumul spre stele nu este nici ea de derivaţie streină, claudelistâ sau rilkeană, cum arată aceea a confraţilor tradiţionalişti şi «ortodocşi». Călugării noştri iconari erau oameni din popor, cu felul de credinţă al po- porului, adică simplă şi nemărginită, dar dublată de vechi super- stiţii. O dată cu credinţa ce i s’a revelat din icoanele lor stângace, poetul şi-a însuşit întreg modul creştinesc popular, şi înţelegem bine de ce în traducerea la Gravure sur bois... doreşte să strângă odată şi « des bois dans lesquels la superstition apporte son pit- toresque ». Fără să urmărim această împletire de alb şi negru care există în opera sa, vom reproduce Taină de primăvară, viziune paradiziacă de Paşti, do o frăgezime rar întâlnită: In alb întregul pomişor e îmbrăcat Ca o fetiţă care mândră s’a gătit Să meargă la biserica din sat. (In săptămâna asta toţi copiii au postit). Altarul cerului de stele mici luceşte, Potir de-argint acuma luna se apleacă Şi buzele-i ating o tremurată creacă. In şoaptă, pomişorul alb se spovedeşte. Decât Dulgherul, inspiraţie biblică românească, alături de ceea ce a scris de asemeni d. Lucian Blaga, n’a dat nimic deo- potrivă. (Şi totuşi, ea nu figurează în « ediţia definitivă ».) In pimniţă soarele aruncă beteală Pe albul lemnului de rândea răzuit. Soarele risipeşte bani vechi de aur pe podeală, Şi din argint nou e părul bătrânului încreţit. Flămând fierăstrăul dinţii îşi împlântă Şi scuipă pulberea tărâţelor moi. Pruncul umblă de-a-buşelea în gunoi. Bătrânul dulgher ciopleşte şi cântă. Dulgherul încleieşte blăni şi le aşează să se usuce. El face ferestre luminii, şi întunericului cosciuge Iar pruncul care e mic încât mai suge Jucându-se a ştiut din două beţe să lege o cruce POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 4°3 Privirea lui e adâncă în nevinovăţie Când înalţă semnul trudei sale victorios, Abia poate crucea în mâini să o ţie Aşteptând să fie om, Christos. Pe-alocuri, în poezia religioasă a d-lui Adrian Maniu, e drept, se strecoară şi câte un gând curios despre «învierea care nu mai vine » şi despre moarte concepută necreştineşte. Din punctul de vedere al drepţilor credincioşi, această imixtiune este o nelegiuire dintre cele mai nemotivate. Căci e în adevăr aproape inexpli- cabil cum, într’o atmosferă de pură spiritualitate sacramentală, care pune peste tot nimburi de sfinţenie, poate fi vorba şi de me- lancolia morţii. Volumul Cântece de moarte şi dragoste, cu deo- sebire, exprimă starea gravă a modernilor în faţa morţii, care este pentru ei sfârşitul definitiv. Concepţia materialistă are mari asprimi pentru sufletul omenesc: ea alungă orice gând despre dăinuirea noastră dincolo de descompunerea materiei organice. Această profundă tristeţe modernă, făcută motiv liric de Edgar Poe, dar mai ales de Baudelaire, intervine din când în când, ca un reflex din tinereţe, când d. Maniu'convorbea cu D-nu Schelet. Astfel Fecioara Maria, în Târziu de tot, e văzută căutând ose- mintele Fiului printre acelea de rând ale muritorilor; şi poetul o îndeamnă la resemnare materialistă, la împăcarea cu ideea că L-au ros viermii, L-au supt « buruienile câmpului o, că buzele-I s’au făcut « praf de cisme călcat», osul Lui nemai deosebindu-se de « al străinului ». Mărie nu-ţi mai căuta băiatu Fiul tău a murit pentru noi toţi, Din mormânt nu poţi să-l mai scoţi, Nici tu, nici altul, că aşa e datu. Ce mai rămâne, dacă « aşa e datu », din sărbătoarea învierii ? Bătrânul călugăr care a murit blestemându-şi învăţăcelul pentru abaterea dela tipicul icoanelor, nici n’ar fi înţeles despre ce e vorba în astfel de vei'suri. In schimb însă, pentru câţi sunt atinşi de acelaşi gând modern, niciodată sentimentul morţii cu mai simple cuvinte n’a fost exprimat atât de covârşitor. încât poetul îşi răscumpără în frumuseţe contrazicerea dogmei. Studiată amănunţit, opera d-lui Maniu vădeşte, pe lângă vi- ziunea religioasă, o viziune folklorică şi una strict românească, formând poate cea mai rezistentă structură tradiţionalistă a 11* 4°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE liricei noastre actuale. Contribuţia poeziei populare, materialul superstiţiilor, motivele de istorie şi geografie naţională ar forma largi capitole într’un astfel de studiu. Din ceea ce s’a putut vedea până aici, ar rezulta că opera poe- tului nostru e una până în război şi alta după. Ideea totuşi nu corespunde pe de-a ’ntregul realităţii. Căci, dacă este adevărat că o schimbare radicală a intervenit în orientarea simţirii lui, fap- tul de a i se fi împărţit opera din această cauză în două cicluri distincte nu se poate proba. Anii voinţei frenetice de originalitate au avut momente din care prefacerile de mai târziu, pentru cine doreşte, devin descifrabile. E un material biblic încă de atunci, sunt încercări de a zugrăvi icoane, ceva stăruinţă de peisaj ist, oarecari treceri pe lângă superstiţii şi alte motive folklorice, care ne opresc a izola cu totul de restul operei producerile de tinereţe. De altfel, volumele care i-au câştigat faima de poet tradiţionalist, conţin bucăţi de acestea publicate, printre altele de cel mai înain- tat modernism, cu mulţi ani înainte. Aşa sunt Peisagiu (în Seara, 1913), Crucile Fântânilor (în Noua Revistă Română, 1913), Făt- Frumos (în Flacăra, 1916), etc... Observaţii asemănătoare înles- neşte şi perioada ultimă, când d. Maniu, cu volumele ce a crezut necesar să tipărească, s’a alipit în toate felurile de tradiţie. In aceste culegeri, cititorul descopere când şi când câte un poem, care nu se încadrează uşor în modul liric general. Aşa e Salomeea (din Drumul spre stele), care ţine de campania anti-lirică, fiind •publicată întâi, pe fragmente, în Seara (1914) şi apoi, ca plachetă, în 1915; aşa eBal Mascat (din Cântece de dragoste şi moarte), apărut ca Damul Morţii în Seara (1914), şi altele. încât, privit numai în vo- lumele tipărite, poetul nu va apărea făcând deodată schimbarea de direcţie, pe care ca sensibilitate şi aspiraţie generală a făcut-o totuşi. Volumele mai au apoi, ca să acopere cele două feluri de inspi- raţie, unitatea formală atât de specifică d-lui Adrian Maniu. Cu o comparaţie luată din arta picturii, pentru care d-sa a dovedit aplecări şi în poezie, arta atât din Salomeea şi poemele în proză ale tinereţii, cât şi din maniera cuminte a volumelor, ţine de frumuseţea « studiului » în câteva creioane şi nu a portretului; trăsătura nu defineşte neîntreruptă, ci indică sumar în câteva părţi conturul ideii. POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 4°S De altă parte, versul poetului a ocolit totdeauna, la început ca şi azi, tonul înalt, solemn sau protocolar, impunându-şi vorbi- rea zilnică: « ieşti », « ie » (adică « e »), « vântu », « mormântu f>, « băiatu », « datu » (soartă) şi altele sunt formele uzuale de con- versaţie intimă care apropie de noi toţi poezia, fie ea Balada Spânzuratului, fie Târziu de tot din Cântece de dragoste şi moarte. Arta încercată a crochiului şi versul îmbrăcat ca de toate zilele, pe lângă amestecul de motive dominante, fac cele două perioade ale poetului să semene între ele ca şi când prima n’ar fi fost cinică, ostensibilă şi aventuroasă, iar a doua — firească, reţinută şi cuminte. Dar nu numai cea mai instructivă palinodie etică este opera, văzută în toată desfăşurarea, a d-lui Adrian Maniu; semnificaţiile estetice care se leagă de mica abjurare, ce cuprinde, sunt poate mai interesante. Tradiţia poetică însăşi, desprinsă de tradiţionalis- mul naţional, a primit un sprijin neaşteptat de puternic. Căci, în ultimii cincisprezece ani, la noi, se răspândise ştirea «poeziei pure », adică acel ceva nou, despre care nimeni n’a putut spune ce e, ştiind însă toţi ce nu e; şi nu era între altele descripţie şi naraţiune. In acest timp, când poezia noastră se purifica până la a nu mai rămânea aproape nimic, d. Maniu făcea actul de curaj de a ridica din nou pastelul, balada şi simpla povestire în sfera lirismului. Cu aerul neştiinţei, versul său se compunea cu «iepu- raşi », cu « pomişori » şi « păsărici », vorbea de « măgar », de « vaci » şi « oi », descriind şi povestind. Datorim astfel peisajistului adevă- rate pânze, a căror frăgezime de tonuri, al căror realism în distri- buirea luminii şi putere curioasă asupra cuvintelor, ce le susţin, ne mută în faţa pictorului, uitând cu totul pe poet; datorim povestitorului versificări de mici drame călugăreşti, vânătoreşti, haiduceşti şi mai cu seamă erotice, cum sunt Povestea din sat şi Fata pândarului, aceasta din urmă având dreptul să devină cândva celebră; dar, în deosebi, tradiţia poetică datorează d-lui Maniu de a fi fost repusă în drepturile ei descriptive şi narative, tocmai când descripţia şi naraţiunea fuseseră alungate ca streine, din cuprinsul poeziei. Atât de adevărat este că talentului nu i se poate interzice nimic. încredinţarea dar că e nevoie, când cercetăm lirica d-lui Maniu, să-i refacem procesul în timp, o avem acum deplină. Despre factorii care i-au ajutat desfăşurarea e de sigur interesant 406 REVISTA FUNDAŢIILOR regale să se vorbească, deoarece vom vedea neîntârziat cum prin ei ne lămurim asupra criteriului de întocmire al « ediţiei definitive ». Cum s’a întâmplat ca un novator integral să dea, începând cu 1916, pe liniştitul poet de azi, înţelegem din cunoaşterea evoluţiei lui, din simţul măsurii, pe care vârsta îl aduce totdeauna scrii- torilor perzistenţi, precum şi dintr’o voinţă de încadrare în tra- diţie, care răspunde energic voinţei de originalitate a tinereţii. Cum însă, de prezenţa motivelor clasice în perioada dintâi, a mai fost vorba, vom lua în considerare numai ultimii doi factori: simţul măsurii şi voinţa de clasicizare a faptului însuşi. Astfel Vânătoarea, fiind tipărită de patru ori,—întâia dată în Seara (1913), apoi în Flacăra (1916), în volumul Lângă pământ şi acum în « edi- ţia definitivă »,—cu modificările ce i s’au adus ne dă scara pe care poetul a urcat către stadiul actual. Titlul a fost mai întâi Vână- toare mistică, la primele tipăriri; când originalitatea era atotstă- pânitoare, « mistică » va fi apărut ca un termen interesant în sine, deoarece e fără nici o legătură cu scena vânătorească medievală, ce întitula. Cu timpul însă a fost găsit fără rost şi suprimat. In Seara, versul întâi era Aoo, a-i, a-a, sunete imitând de sigur ecourile stârnite de bătăiaşi, care se repetau în mijlocul poemei: încă dela a doua publicare au fost scoase. «Privirile lascive » ale fetelor din alaiul vânătoresc, «priviri de ochi nervaţi pe aripe de fluturi » devin « priviri naive » în Lângă pământ şi « viclene » în ediţia definitivă, « albastre cum sunt ochii pe aripi de fluturi ». Se observă desigur cum simţul măsurii opera în originalităţile tine- reţii ca factor activ. Exemplele acestei temperări sunt nenumărate. Ele arată procesul de liniştire al unei vârste îndrăzneţe prin alta mai artistică, fiind mai cumpătată. Dar aceeaşi poemă, în corectările succesive, manifestă şi voinţa autorului de a se integra în tradiţia românească. Vânătoarea a fost concepută ca mică dramă cinegetică medievală: un Senior, cum noi n’am avut, întovărăşit de curtea toată, cu bufon, hăitaşi şi copoi, porneşte călare, având uliul în lănţuc prins de oblânc; fete de curte îmbrăcate în alb merg de o parte « câte două» ; săgeţile se înroşesc în fazani, cocoşi sălbatici şi ciute « cu ochi frumoşi pentru când mor o ; se anunţă din cornul care se recunoaşte în cornul lunii — înceta- rea; dar Seniorul nu mai vine; el a fost ucis nu se ştie de cine; e descoperit în pădure şi adus la castel «pe suliti ». POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 407 Până la punctul de unde începe naraţiunea, descrierea scenei vânătoreşti rivalizează în culoare, linie şi spaţiu cu celebrul tablou cinegetic al florentinului Uccello sau cu operele pictorilor anali- zaţi de Odobescu, în cunoscutul Pseudo-kinigeticos. Asemănarea este atât de izbitoare, încât se poate crede că poetul va fi admirat cândva asemenea picturi. Când însă s’a produs noua orientare tradiţionalistă în sensibilitatea d-lui Maniu, «Seniorul» a fost înlocuit cu « Voivodul» sau <& Domnul)), iar câteva neologisme — cu termeni arhaici. Voinţa dar de clasicizare şi românizare a jucat un rol pe care numai l-am sugerat aci, dar care se poate observa ca hotărîtor în toată opera. Poetul şi-a făcut, ca să zicem aşa, «toaleta » tradiţionalistă din an în an şi rezultatul tuturor sforţă- rilor sale în acest sens este « ediţia definitivă ». Conştiinciozitatea i-a mers atât de departe, că a înlăturat cu totul bucăţile care i s’au părut că stânjenesc în cea mai mică măsură ideea de venerabili- tate. Aşa este cazul cu netipărirea în volumul « definitiv » a unei foarte frumoase poezii, în care fiind vorba de un stareţ, în piv- niţa mănăstirii, cu gura la cană, nu mai poate deosebi ce anume atârnă de grinzi: « sunt şunci sau craci de draci? ». Oricum însă, d. Adrian Maniu este astăzi reprezentantul emi- nent al tradiţiei noastre pe care a îmbrăţişat-o în toate aspectele ei poetice, înzestrând literatura românească nouă cu opere de o înaltă frumuseţe. Prin 1914, d-sa imaginase pe Orfeu într’o societate snobă, care îi cerea să cânte ceva original; un tânăr, mai ales, se exprima cu toată impertinenţa despre poezia clasică şi Academie; dar o doamnă, numită Crisis, i se adresă: « — Râzi de academie... şi ca mâine te văd acolo... şi ai s? dai şi tu premii pentru cea mai bună lucrare asupra culturii viermilor de mătase sau a unui volu- minos compendiu despre viaţa râmelor sau a vieţii politice ! » — O, profeteasă Crisis, ce limpede ai văzut în viitorul tânărului! D. Adrian Maniu este în adevăr cel mai însemnat poet tradiţio- nalist actual, e laureat al unui mare premiu de poezie şi e mem- bru-corespondent al Academiei; noi îi urăm, spre cinstirea întreagă a nobilului său talent, să devină membru plin, cum ai prezis tu. O, profeteasă! VLADIMIR STREINU ASPECTE EPICE CONTEMPORANE i. Liviu Rebreanu: Gorilă] roman în 2 voi., Editura «Universala* Al- calay, 1938. — 2. G. Călinescu: Enigma Otiliei, roman în 2 voi., Editura « Naţionala-Ciornei *, 1938. — 3. Mircea Gesticone: Războiul micului Tristan, roman, Editura «Cultura Naţională», 1937. — 4. B. Jordan: Satele, roman, Editura «Cugetarea*, 1938. Noul roman al d-lui Liviu Rebreanu a fost aşteptat nu numai cu legitima curiozitate cuvenită producerilor celui mai însemnat romancier al nostru, dar şi cu o vie nerăbdare, datorită îndelun- gatei gestaţii a « Gorilei ». Au trecut, într’adevăr, patru ani încheiaţi dela apariţia romanului precedent al d-sale, « Jar ». In acest răstimp, numeroşi romancieri, răsăriţi de pe urma impulsului dat romanului nostru de autorul lui «Ion », au produs câte un roman, cu perio- dicitate anuală, testimoniu al unui nou ritm de creaţie. D. Liviu Rebreanu pare a nu voi să beneficieze de această nouă cadenţă cronologică; d-sa îşi elaborează operele după un ritm propriu, păstrându-şi-le pe şantier cât mai mult, spre a satisface instinc- tului său arhitectonic. Neînlesnit cu daruri naturale de scriitor, cu facilităţi de peniţă, care împrumută străluciri inconsistente, d-sa nu tinde către stil prin artificiu voluntar, dar compensează lipsa artei cuvântului prin frământarea, până la desăvârşire, a mate- rialului epic. Voluntar şi tenace, d. Liviu Rebreanu dă exemplul unei probităţi scriitoriceşti dintre cele mai rare, respingând creditul ce s’ar acorda înseşi improvizărilor sale, de publicul său credincios;, ceea ce urmăreşte d-sa, nu e însă succesul, ci realizarea. D-sa o obţine printr’o probitate profesională exem- plară şi printr’o disciplină neobişnuită. Astfel, însuşirea obiecti- vităţi care i se recunoaşte îndeobşte, oricât i-ar fi de structîtrală, nu ar reuşi să se proiecteze pe planul epic fără o nesfârşit de gin- ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 409 gaşe grije a amănuntului, în sinteza compoziţiei, fără o* dominare sigură a evenimentelor şi a personajelor. E o greşală de a crede că obiectivitatea, în înţeles de imparţialitate, ar fi o însuşire specific naturalistă: opţiunea şi atitudinea, simpatiile şi antipatiile nu lip- sesc romancierilor naturalişti. De asemenea să nu se creadă că Natura, ca entitate creatoare, ar fi indiferentă, imparţială şi obiec- tivă; justiţia ei, dimpotrivă, e nedreaptă, distribuirea bunurilor ei, arbitrară. Conceptul imparţialităţii, departe de a fi natural, este uman şi raţional, în opunere cu logica naturii. De aceea vom spune că d. Liviu Rebreanu, în dozarea pasiunilor omeneşti şi a răspunderilor ce le comportă faptele, este mai obiectiv decât natura, pe care o corectează. Noul său roman, cu sugestivul titlu ce şi l-a ales, are dimensiuni de frescă socială, pe măsura realită- ţilor noastre politice. încă înainte de apariţia sa, prin zvon public, cartea a fost etichetată ca un rechizitoriu al vieţii politice. Titulatură pare a defini sentimentul de repugnanţă al autorului, faţă de fenomenul politic în genere şi în special cu privire la acela românesc. Temperamentului apolitic al marelui romancier i s’a atribuit anticipativ o energică reacţiune subiectivă împo- triva imoralismului politic. La drept vorbind, alegerea titlului e îndestul de vorbitoare, ca să trădeze sentimentul autorului, în subiectivitatea sa. Structura imparţială a geniului epic rebreanist a adus însă un corectiv sau o frână, tendinţelor logicei sale afec- tive. La naturi scriitoriceşti de asemenea structură, a nu iubi politica nu înseamnă totodată a-şi da pe faţă impulsiunile; numai aşa se explică literariceşte contradicţia dintre conţinutul operei şi implicările titlului: « Gorila », din perspectiva frescei sociale, înfă- ţişează procesul dialectic al vieţii noastre politice din ajun, fără nici o tendinţă, nici detractoare, nici apologetică. Din faptul că autorul nu-şi manifestă nici. o preferinţă, pot decurge tot felul de confuziuni, deoarece romancierul poate fi socotit Guelf de Gibelini si invers, asa cum constata cu o resemnată ironie Mon- taigne, care nu se afiliase nici unei secte. Viaţa politică şi parla- mentară se reflectează în oglinzile autorului, fără efecte de îngro- şare ori diformare. S’ar spune că romancierul priveşte politica întocmai ca pe o răsfrângere omenească, fără să-şi îngădue un punct de vedere strict personal, o atitudine de autor. D-sa se vădeşte încă o dată mai grijuliu de a surprinde integrarea individului în colec- 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tivitate, prin procesul politic, decât de a face o profesiune de cre- dinţă. De n’ar fi o extraordinară putere de stăpânire de sine, înde- lung exercitată şi ajunsă la desăvârşire, i s’ar cuveni imputată autoru- lui indiferenţa ca o neizbutire, dar ea este în realitate un act de voinţă epică: a lăsa să vorbească faptele şi numai faptele. Politica, aşa cum este văzută de autor, dezvălue mai mult apetiturile individuale, decât eventuale credinţe programatice; ea este un teren de satisfacere a ambiţiei de parvenire, cu preţul concesiunilor şi al instabilităţii. Omul nu este însă la d. Liviu Rebreanu, un zoon politikon integral, desumanizat prin pasiune politică şi văzut pe o singură latură; dacă l-ar fi arătat astfel, am fi avut romanul politic pur, desigur spre mulţumirea unei perspective exclusiviste, dar şi în dauna adevărului. « Gorila » ne înfăţişează o galerie de tipuri, care se angajează politiceşte atât cât le trebue pentru dorita ascensiune, păstrându-şi însă disponibilităţi pentru alte pasiuni sau pofte. Mai fiecare din eroii comediei politice e situat în cadrul familiei* din care se sustrage fără scrupul. O seamă de aventuri extracon- jugale ne orientează asupra interesului pe care autorul îl poartă familiei. Nici în această perspectivă însă, nu putem surprinde la romancier o tendinţă precis moralizatoare. Mai adesea însă, con- statăm că d-sa pare a atribui bărbatului iniţiativa adulterului, rezer- vând femeii spiritul conservativ, dintr’o privire iarăşi imparţială. Romancierul obiectiv nu lipseşte de a schiţa, alături de simpaticele victime feminine ale datoriei, câte o vrednică soţie, funciar urî- cioasă, ca Niculina Herdelea, dominatoare, vulgară şi geloasă,— şi să noteze arbitrara mecanică a căsătoriei, datorită căreia funcţio- nează fără greş căminul lui Titu Herdelea, vechea noastră cuno- ştinţă. In optica d-lui Rebreanu, omul nu e nici bun, nici rău, şi instituţiile omeneşti îi seamănă, nefiind deplin rele sau bune. Aşa zisul său naturalism, mai curat decât cel de şcoală din epocă, îl îndeamnă să privească cu egală solicitudine, aspectele variabile ale naturii omeneşti, care nu se manifestă niciodată perfect odioasă sau incoruptibil ideală; societatea, considerată ca o totalitate de indivizi, pare a fi privită de asemenea fără idei preconcepute, care ar putea stârni autorului rolul de reformator sau de medic social. Motivul pentru care credem că structura obiectivă a d-lui Liviu Rebreanu nu l-a îndemnat să atace problema politicianismului cu toate consecinţele ei, este faptul că d-sa priveşte viţiile de inte- ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 411 grare a individului în ritmul social-politic, cu abdicări şi conce- siuni vinovate, ca un fenomen natural şi prin aceasta chiar necesar. D-sa constată şi nu condamnă, pentrucă socoteşte mecanica psi- hologică şi pe aceea socială, dintr’un unghi determinist, care nu îngădue individului sau grupărilor improvizate, putinţa de a pre- face într’un sens sau altul, stările naturale sau sociale, statornicite prin lucrarea biologiei sau a istoriei. Obiectivismul său epic are drept corolar social, considerarea politicei ca o funcţiune fireşte precară, mereu nedesăvârşită, adaptându-se situaţiilor şi corespunzând valenţelor etice ale socie- tăţii; este un empirism social, poate, fără ameţitoare ambiţii, dar şi ferit de dezamăgirile ce pândesc pe doctrinarii normativi. Fresca socială din « Gorila » nu se organizează însă în vederea unei per- spective autonome şi integrale a politicei noastre. Partidele, mini- ştrii şi parlamentele nu se perindă cu iuţeală, dar şi cu pretenţia de a da o privire sintetică şi perfect valabilă a recentelor noastre rea- lităţi politice; conştiinţa profesională a autorului nu s’ar fi satisfă- cut cu această rapidă filmare. D. Liviu Rebreanu şi-a depus toată puterea de concentrare asupra unui personaj central, în jurul căruia se mişcă oamenii şi evenimentele. « Gorila » este în primul rând romanul unui arivist politic şi numai în măsura în care era nevoie de un cadru larg pentru desfăşurarea ascensiunii sale, o frescă politică. D-sa a ales din realităţile noastre sociale un element foarte înzestrat, ivit dela ţară, trecut prin toate treptele învăţă- mântului şi prin proba de foc a războiului de întregire: Toma Popescu Pahonţu, cavaler al^ ordinului Mihai Viteazul, după ce a încercat să se afirme ca literat sau în cadrele magistraturii, s’a hotărît pentru calea mai iute a gazetăriei, servindu-se în sfârşit de politică pentru a sări cât mai grabnic etapele normale ale par- venirii. Tatăl său, muncitor clăcaş, şi-a câştigat porecla de Pahonţu pentrucă, din sărăcie, încercase toate meseriile. Toma, la rândul iui, a încercat de toate, dar într’un chip norocos, deoarece toate obstacolele se frâng în cale-i. Aciuiat la începutul romanului pe lângă influentul avocat şi politician Rotaru, ministeriabil, Pahonţu provoacă trecerea patronului său în partidul indicat la succesiune şi se alege deputat mulţumită protectorului său; întemeiază un jurnal, cu concursul aceluiaşi, îşi reia «independenţa », lansează jurnalul prin campanii violente, se pune în serviciul benevol al 412 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unei mişcări de primenire, pe care o combate ca să obţină mâna femeii iubite, şi sfârşeşte asasinat de foştii tovarăşi. Pahonţu e un Dinu Păturică în ediţie nouă, cu mijloacele de parvenire ale împrejurărilor de astăzi. « In vremile astea de atotputernicia presei » cum spune un personaj (I, 268), el parvine prin politică şi cu concesii de principii; căci, într’adevăr, Pahonţu a pornit în viaţă cu convingeri riguroase, dar şi le-a părăsit când a văzut că ele nu-1 duc nicăieri şi a făcut din schimbarea lor un procedeu tactic, fără greş. Idealist la început, Pahonţu <( avusese revelaţia între timp că politica este esenţa vieţii» (I, 58), dar mai ales trambulina cea mai potrivită arivismului. Ca mai toţi ariviştii, doritori numai să ajungă şi indiferenţi de a se realiza pe planul personalităţii inte- rioare, exemplarul d-lui Liviu Rebreanu e în esenţă un zevzec, care mestecă noţiunile ca o morişcă; piatra de încercare a inteli- genţei acestui fals intelectual este această frază: «Politica e arta de a prevedea (reminiscenţă notorie, n. r.), de a crea şi de sferici un popor sau lumea întreagă» (I, 128). Cu asemenea putere de gân- dire, nu e de mirare că Pahonţu şi-a ales calea cea mai oblică şi lesnicioasă totodată de parvenire. Dacă d. Liviu Rebreanu ar fi fost un romancier schematic şi doctrinar, de tendenţioasă înfăţi- şare a realităţii, Pahonţu ar fi reuşit până la urmă să-şi satisfacă toate ambiţiile fără să se încurce sentimentaliceşte. Am fi avut atunci icoana convenţională a arivistului pur, căruia o societate în decădere morală i-ar fi oferit piedestalul neclătinat. Potrivit însă subordonării sale la condiţia de complexitate a vieţii, romancie- rul i-a dăruit lui Pahonţu o pasiune, paralelă arivismului său, o patimă omenească, deoarece d-sa, după cum am mai spus, nu crede de cuviinţă a secătui forţele vitale, în folosul unei teze. Aşa dar iubirea se interpune între arivist şi interesele sale de parvenire, ca o obscură putere, dela care nu se poate sustrage nimeni. Prin- tr’o fericită' intuiţie epică, d. Liviu Rebreanu îl face pe Pahonţu să se îndrăgostească de o femeie foarte mândră, care privea rela- ţiile soţului ei de sus şi le întindea o mână rece. îndrăgostirea lui Pahonţu are deci, la punctul iniţial, atracţia obstacolului şi numai apoi se preschimbă într’o adevărată pasiune. Cât despre caracterul distant al Cristianei Belcineanu, el nu e decât o mască, în dosul căreia se ascunde dezamăgirea şi dorinţa fericirii. De bună seamă, amatorii romanului politic nu se vor ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 413 împăca uşor cu introducerea unui sentiment, care contrariază esenţa arivistului integral. Aceiaşi amatori de simetrii geometrice vor găsi poate contestabilă iubirea unei cucoane mari pentru un om din popor, nescrupulos în alegerea mijloacelor de parvenire şi în fond vulgar. Va trebui să se înţeleagă însă că, după cum pe Pahonţu l-a atras puternicul fluid al unei feminităţi reţinute şi concentrate, aşa şi pe Cristiana a sedus-o, distrăgând-o dela nefericirile-i conjugale, tenacitatea timidă şi respectuoasă a îndră- gostitului. In ceea ce ne priveşte, noi credem nu numai în perfecta congruenţă a acestei iubiri în economia romanului, dar îi acdrdă m o deosebită preţuire faţă de tipologia morală a arivistului şi de fresca politică din « Gorila ». O biruinţă de ordin psihologic, de astădată, încoronează romanul social al d-lui Liviu Rebreanu. Nu doar că nu am aprecia atât cât se cuvine valoarea portretului lui Toma Pahonţu, care este o foarte reuşită încarnare a parve- nitismului jurnalistico-politic. De altă parte, dacă vor fi unii pe care să-i indispună jaloanele reperabile ale unei anumite cronici a actualităţii, le vom atrage atenţia acelora pe buzele cărora stărue un nume prea cunoscut, ca prototip al lui Pahonţur că acest Pahonţu este în realitate subli- marea modelului său prezumat. Pahonţu, într’adevăr, nu e ari- vistul abject, doritor de înavuţire prin toate turpitudinile, ca nu ştiu care Sosie de răsunătoare celebritate; nu trampează în afaceri, îşi părăseşte soţia doar după ce i-a eliberat casa de ipoteca pusă cu prilejul scoaterii jurnalului şi nu are la pasivul său delicte sau măcar indelicateţi de ordin material, ci numai versatilităţi şi concesiuni de principii... E, aşa dar, arivistul care urmăreşte situa- ţiile din dorinţa gloriei; avem din nefericire alţii, de specie mai odioasă. Dar, până la urmă, gorila simbolică, politica îşi descle- ştează strânsoarea înnăbuşitoare şi îl redă pe Toma umanităţii necontingente, cu pasiunile ei mai puternice decât cele sociale şi mai necruţătoare. Soarta lui Toma, de a muri pentrucă a cedat iubirii, reintegrându-se omenescului pur, îl face până la urmă un personaj aproape simpatic. Şi dacă am crezut cu cale a ne îndoi că d. Liviu Rebreanu ar fi urmărit a fixa fresca vieţii noastre politice, cu tendinţă, vom adăoga că şi portretul arivistului d-sale, cu carea îmbogăţit caracterologia noastră autohtonă de parveniţi, este de aceeaşi esenţă obiectivă şi imparţială. Necorespunzând poate 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aşteptărilor titlului şi unui anumit sentiment public de curiozitate, « Gorila » e o viguroasă creaţie de ordin obiectiv, lărgind vechile cadre ale operei d-lui Rebreanu, cu perspectiva fenomenului social dela oraş. O operă de o asemenea amploare şi probitate poate înfrunta norocos timpul, care, cu un oarecare recul, va oferi cititorilor elemente morale dezbărate de efemeridele politicei instanţe cu semnificaţia lor permanentă, de ordin individual sau colectiv. * . * * înzestrat cu toate calităţile prisositoare criticului,—ceea ce nu e un fel de a insinua că i-ar lipsi totdeauna cele esenţiale, — d. G. Călinescu era predestinat unei cariere literare. De aceea nereuşita romanului său «Cartea nunţii» ni s’a părut provizorie şi necon- cludentă şi am aşteptat cu deplină securitate o reabilitare. « Enigma Otiliei» prinde pe cititor dela început, printr’un excelent debut balzacian, care este scena familiarizării Iui Felix Sima cu ciudatul decor al cartierului bucureştean de acum treizeci de ani şi mai ales al casei unchiului său, Constantin Giurgiuveanu. Tot atât de izbutită este scena imediat următoare, a tabloului familial, la joc de cărţi, tablou de interior flamand, cu o nuanţă perso- nală de umor. In prelungirea unei anumite vâne grase, din « Car- tea nunţii», din care au ieşit bătrânele mătuşi infernale, de astă dată cu un realism însă mai puţin îngroşat, autorul portretizează norocos familia Simion Tulea, colaterală lui «Moş Costache», formată din variate deficienţe, vitale şi sufleteşti; şi, ceea ce este vrednic de remarcat, se fereşte să exploateze într’un fel şarjat, această bogată teratologie. Perechea de verişori prin alianţă, Felix Sima şi Otilia Mărculescu, sunt protagoniştii principali, din per- spectiva romanţioasă a cărţii şi dragostea lor, de inegală intensi- tate, împrumută lucrării interesul propriu zis epic; dar figurile într’adevăr viabile sunt acelea ale Iui Moş Costache, tutorele, a Iui Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, şi a Iui Stănică Raţiu, ginerele Iui Simion Tulea. D. G. Călinescu conduce acţiunea romanului şi conturează personajele, ca un rutinat romancier, într’atât este de vădit că d-sa ştie să-şi asimileze metodele în variate direcţii spirituale, cu o uimitoare adaptabilitate. Dintre cele trei caractere bărbăteşti mai sus numite, acela al Iui Moş ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 415 Costache e o interesantă variantă a avarului de totdeauna, cu vioaie notaţii personale. Stănică Raţiu, secătură volubilă, imoral, dar umanizat, băiat bun uneori şi până la sfârşit lichea biruitoare, e .figura desigur mai şarjată decât se cuvenea, a romanului; în compensarea imoderaţiei sale, autorul ne dă un Pascalopol, mo- şierul între două vârste, adevărata creaţie a sa. Dragostea lui Pascalopol pentru Otilia, oarecum părintească, oarecum virilă, unită cu generozitate şi tact, aşteptând timpul să lucreze pentru ea, e un sentiment deosebit de gingaş, pe care autorul l-a trasat cu siguranţă. Ea ne apare chiar mai interesantă decât însăşi «enigma» Otiliei, care constă în oscilarea între bărbatul prea matur şi tânărul ei văr. In realitate, Otilia reprezintă mai mult un caz tipic decât individual şi anume dorinţa de viaţă luxoasă şi de aventură, a tinerei fete moderne, neadaptată căsniciei. Ceea ce o individuiază e nu ştiu ce farmec personal, făcut din impon- derabilele graţiei; sentimentul ei de camaraderie afectuoasă pentru Felix e însă generic tuturor fetelor iubite de tineri de aceeaşi vârstă. Romanul se construeşte pe fundamentul balzacian al inte- resului bănesc, care coalizează în jurul moştenirii lui Moş Costache, poftele surorii lui, Aglae şi ale nescrupulosului ei ginere. Vom mărturisi că o bună măsură din partea a doua a romanului, refe- ritoare la captarea acestei averi, cu asedierea casei şi scormo- nirea ei în timpul bolii bătrânului, sfârşeşte prin. a obosi pe ci- titor, prin lungimi oţioase. De asemenea specularea persona- jului gras, care este Stănică, şi creionarea în trei reprize a popii ■Ţuică, fenomene oarecum de specific românesc, încarcă romanul cu elemente neesenţiale. Intre psihologie şi pitoresc, preferăm pe cea dintâi, considerând că autorul se putea lipsi de anumite efecte mai facile, într’o lucrare de epică autenticitate. D. G. Călinescu pare însă a fi ispitit de un anumit comic al mahalalei, în surprinderea căreia aduce nu numai vioiciune, dar şi complezenţă. Schiţarea mahalalei, cu prilejul intrării imbeci- lului Titi în familia Sohaţchi care-i speculează naivitatea sau al procedărilor şmechereşti ale lui Stănică, faţă cu mătuşa sa Agri- pina sau unchiul senatorul denotă un ochi satiric pătrunzător, dar stăruinţa descriptivă în această direcţie e uneori primejdioasă. Spre a scoate în evidenţă, pe lângă remarcabilele însuşiri de ca- racterizare epică ale d-lui G. Călinescu, mijloacele sale de artist, 416 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atât de apreciabile şi la critic, ne vom face plăcerea să cităm o frumoasă pagină descriptivă, a Bărăganului. « Când brişcă trecea printre semănături de porumb zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte şi stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galbenă- verzue în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului. La încetarea porumbiştilor, reapăreau miriştile sau lanurile tot atât de lungi de ovăz cu paiul scurt şi aproape alb de uscăciune. Atunci din cauza inundării întregului şes cu ovăzuri, contururile priveliştei se rotunjeau şi proporţia între lucruri, din lipsa unei unităţi de măsură, devenea nebună. Prăjina unui puţ cu cumpănă îi urmări multă vreme din depărtare fără să-şi poată da seama dacă era o simplă prăjină sau un stâlp colosal. Un cal ieşit pe neaşteptate în marginea câmpurilor părea gigantic, copilul care-1 mâna din urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme lipsa desăvârşită a oricărei aşezări omeneşti dădea călătorilor im- presia ieşirii din orice margine posibilă a civlizaţiei şi diforma noţiunea de timp. Era un ceas numai de când coborîse din tren şi Felix se simţea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizaţie fusese distrusă de mult de soare şi de ierburi. Lanurile începură după câţiva kilometri să se întunece şi se ivi o pustietate stearpă de colburi negre cu o uşoară mălurire în depărtare » (I, ioi—102). Roman de respiraţie lungă, de bogată circulaţie vitală, de va- riate mijloace epice şi artistice, « Enigma Otiliei» e o operă care consacră pe autorul ei ca un romancier de acum înainte fără dificultăţi. D. G. Călinescu va avea numai să elimine şi să selec- teze cu mai multă luare aminte din recolta îmbelşugată, a obser- vaţiei şi fantasiei sale. # * # D. Mircea Gesticone e un tânăr debutant norocos, care dă, cu « Războiul micului Tristan », o alertă cronică, de factură pari- ziană, a ocupaţiei Bucureştilor. Intr’adevăr, mai pronunţat decât oricare din romanele noastre, cartea d-sale de o perfectă ingenio- zitate şi uşurinţă, este excentrică evoluţiei naturale a epicei ro- mâneşti. Ceea ce este spiritul bulevardier, în literatura dramatică, în nuvelistică şi în gazetărie, anume atingerea uşoară şi rapidă, ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 417 dialogul vioi, notarea spirituală, caracterizarea nestăruitoare, de- taşarea veselă, tot atâtea calităţi epidermice ale duhului galic, alcătuesc genul d-lui Mircea Gesticone. Scenele se succed într’un ritm iute, filmate de un regisor spiritual, în cadrele unui scenariu cu decupări precise, fără lungimi sau nedibăcii. Dacă în formaţia autorului se deslusesc lecturi de literatură franceză uşoară, tot atât de evidentă apare familiaritatea sa cu tehnica romanescă de aventuri şi în deosebi a romanului-detectiv. Ce este intriga cărţii sale, decât o uluitoare aventură galantă, împletită cu o dramă de spionaj ? Ea se petrece între un tânăr licean, dezgheţat ca semenii săi de pe malurile Senei, şi o actriţă germană, de ori- gine poloneză, care se nimereşte a fi nu numai în serviciul de contra-spionaj al înţelegerii, dar şi urmaşa străbunicii poloneze a lui Relu, deci îndepărtata sa verişoară. Identificarea începe a se face prin mijlocirea romanţioasă a portretului strămoaşei, a cărei privire a moştenit-o prea oportun pentru autor, Olly von Stein, născută Olenka Orlowski, într’o perfectă omonimie cu ascendenta. De bună seamă, aceste coincidenţe nu se cuvin a fi decât de resortul romanului de aventuri, ca şi lanţul de împre- jurări favorabile, care o aduc în casa cu portret, pe enigmatica stea de cinematograf şi o aruncă apoi, — altfel n’ar avea haz, — în braţele prea tânărului ei verişor. Avantajosul Relu e tot odată detectivul amator, care reuşeşte să descurce cifrul spioanei, cu oportunul concurs al unui prieten polonez şi să culeagă fărămi- turile dragostelor nu prea avariţioase ale vedetei. Să renunţăm însă a intra în compunerea romanului, care pierde la analiză tot ceea ce câştigă la lectură, constituind o savuroasă petrecere de câteva ore. D. Mircea Gesticone stăpâneşte o suficientă doză de ironie, ca să conducă iţele povestirii, fără să se angajeze direct. Intr’un singur loc ni se pare că d-sa e cât pe-aci să întoarcă nota badină în seriozitate, după consumarea aventurii lui Relu, care e dată ca « cel mai fericit ceas din viaţa lui »; dar autorul nu stărue decât cinci sau şase rânduri, ceea ce i se trece uşor cu vederea. Se în- ţelege că din perspectiva delectabilă a notărilor d-lui Gesticone, ocupaţia germană împrumută un caracter oarecum buf, spre a nu altera fizionomia generală a cărţii. Din această uşoară co- medie vom reproduce o scenă de rechiziţie, ca să dăm cititorilor, contactul direct cu umorul autorului. 12 4i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « — Tach ! Mahlzeit! Kiiss die Hand, gnădige Frâu ! Neamţul, i m. 98 înălţime, intrase, închinându-se ceremonios, urmat de d. Robescu şi de servitoare, care-1 privea cu ochii îngro- ziţi, facându-şi nenumărate cruci în buzunarul şorţului. Aşa namilă, nici Relu nu mai văzuse până atunci. îmbrăcat în mica ţinută de oraş, beretă, manta, cisme scurte şi tesac, uriaşul învă- luise masa, apoi întreaga încăpere într’o privire iscoditoare. Se apropie de bufet, scoţând în acelaşi timp de sub reverul mantalei, o vastă basma multicoloră, şi începu să aleagă: suporturile de ceai din colţul stâng, cele două sfeşnice « Empire », samovarul de Tuia, cele două zaharniţe de argint rusesc... Pe măsură ce alegea obiec- tele, le ciocănea cu unghia îndoliată a indexului, apoi le râcâia cu tăişul tesacului mormăind neîncetat: — Bronze, aha ! Gut, gut. Bronze, ja, Bronze ! — Silber, nicht Bronze, încercă să obiecteze d. Robescu, dar neamţul îşi continua imperturbabil, mormăitul: — Bronze, ja, ja, Bronze, doch, doch !.. Neamţul devalizase tot bufetul de argintării. In basma nu mai încăpea nimic. — Mahlzeit, Tach 1 Danke, Danke sehr ! Gnădige Frâu. Kiiss die Hand. Mahlzeit! Contrastul dintre politeţa vorbelor şi vandalismul faptelor era comic. Intre timp neamţul deschisese uşa dinspre antret, continuân- du-şi plecăciunile. Aruncând o ultimă privire în urma lui, se opri, apoi se întoarse din drum, scoţându-şi din nou tesacul. De abia acum observase tăvile de bronz din perete .» (pag. 152—153). «Romanul micului Tristan» e desigur un strălucit debut, scutit de orice dibuire şi inexperienţă, dar în a cărui consumată dibăcie pândeşte poate primejdia confecţiunii. Asemenea cărţi sunt delicioase ca unicate şi devin nesuferite în serie. Dela d. Mircea Gesticone, de curând onorat cu un premiu al S.S.R.-ului, pentru acest roman, suntem îndreptăţiţi să cerem o altă orientare, în substanţial. > * * * Romancierul « Normaliştilor », care păruse a-şi face o specia- litate din domeniul vieţii învăţătoreşti, atacă de această dată în ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 419 plin, « problema » satelor. Cu ambiţii de sociolog al vieţii rurale, tânărul romancier stă pe poziţia tradiţionalistă, ca un discipol al romanului tezist al d-lui Cezar Petrescu. Ca şi maestrul său, d. B. Jordan recomandă întoarcerea la vatră a fiilor de săteni plecaţi la învăţătură, ca un corectiv al « desrădăcinării», rezultate de exo- dul satelor la oraşe. D-sa nu se sfieşte să încerce, în proporţii de frescă, un fel de epopee rustică, pătrunsă de ideologie. Autorul pleacă fireşte dela preconceptul superiorităţii etice a satului asu- pra oraşului, potrivit mitului semănătorist. întâlnim, aşa dar, în rostul protagonistului care-i reprezintă ideile, vechile noastre cuno- ştinţe — locurile comune ale ideologiei venerabile: «Elementul orăşenesc s’a epuizat. Ţărănimea este rezervoriul de energie naţio- nală. Din acest rezervor vor trebui să se alimenteze şi oraşele, pen- tru înviorarea lor. Dar pentru ca rezervoriul acesta să nu sece şi el într’o zi, e nevoie să se creeze o serie de stări, care să-i întreţină vitalitatea. Satele trebuesc scoase din întuneric. Ne trebue o muncă destul de mare pentru aceasta şi elemente pregătite. Aspectul interior (?) al ţăranului să se desvolte în armonie cu aspectul exterior. Satul să devie un centru de viaţă gospodărească, casele să fie curate, curţile îngrijite, vitele sănătoase, uliţele aliniate şi îngrijite, cu pomi şi dacă se poate chiar pietruite. » (pag. 513). După cum se vede, d. B. Jordan e în stăpânirea unui program de politică economică, nu chiar inedit. Apostolatul său se însufle- ţeşte cu un robust optimism de clasă: «ţăranul este o potenţă extraordinară şi e capabil de lucruri mari, când este dirijat cum trebue » (pag. 512). Ţărănismul d-sale nu are însă temeiuri paseiste sentimentale, ca ale semănătoriştilor, ci se proiectează din prezent în viitor, practic şi pozitiv, « Satele », înainte de a privi realitatea prezentului, lichidează, în primele capitole, procesul istoric al boierimii latifundiare. Acţiunea e localizată într’un sat din Covur- lui, sat mare de două mii de case, Jorăşti, cu nume fictiv poate, dar topograficeşte încadrat între moşiile mari ale unor nume istorice. Cele două categorii sociale de supra-structură, boierii şi răzăşii, proveniţi prin decăderea celor dintâi, sunt reprezentate de familia Jora şi Sava Cernat, vrăjmăşite, ca Montecchi şi Capu- leţii shakespeareeni, fără însă ca până la urmă să se încuscrească. D. B. Jordan prezintă mărirea dinainte de război a vechilor stăpânitori ai pământului şi descrie prăbuşirea lor, ca urmare a 12* 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE împroprietăririi. O dată cu noile prefaceri, exponenţii regimului latifundiar sau numai răzăşesc cad în marasm şi apun odată cu împărţirea pământurilor. Un ciclu social se încheie şi altul nou începe, caracterizat prin reforma agrară şi votul obştesc. Pe cât esţe de solidar cu vii- torul ţărănimii, înlesnit de împroprietărire, pe atât autorul este de protivnic votului universal. La d-sa, nu mai e necesară vre-o dezbatere ca referitor la « Go- rila », pentru a fixa atitudinea scriitorului: nu, fără doar şi poate, d. B. Jordan e un duşman declarat al democraţiei egalitare ! Tână- rul autor crede categoric că ultimele două decenii au adus un mare rău ţărănimii, prin interesarea ei la luptele politice; ele au îndepărtat satele dela gospodărie şi au lăsat numai sărăcie Si destră- bălare. Cartea d-sale e în mare parte, tabloul dezastrelor produse de politicianism şi o rechemare la rosturile permanente, gospodă- reşti. Poate însă, laturea doctrinară a « Satelor », oricât de palpi- tant cronicărească şi vehement teoretică ar fi, să nu fie de vigoarea descripţiilor naturale şi a aspectelor de viaţă sătească, curăţate de ideologie. Din originea d-sale, probabil ţărănească, tânărul doctri- nar a păstrat simţul neviţiat al fenomenelor naturale şi viziunea directă a câmpului. Iată bunăoară viziunea vegetalului, la autorul nostru. « Drumul strâmt e chenăruit de aceste ciudate tufe de boz care-şi rotunjesc în aer pălăriile cu rod din mărgele negre şi ză- moase. Bozul acesta, cu mirosul lui crud şi ameţitor, e o podoabă stranie a câmpului moldovenesc. II întâlneşti pe marginea dru- mului, în lanul de grâu şi ’n fâneaţă. Cu zeama stânjenie, bătând în albastru a rodului său, îşi vopsesc copiii faţa şi cămăşile, ca să aibă pentru ce-i pedepsi părinţii. Tufele acestea mari, rămase după strânsul recoltei, sunt adevărate oaze câmpeneşti, prin care se ascund iepurii, şopârlele şi copiii. Bozul e planta cu cea mai lungă viaţă din an. Nimeni nu se atinge de el, nici chiar caprele, care preferă troscotul şi mohorul. In boz s’ascund potârnichile, sitarii fugiţi din baltă, raţele sălbatice şi vrăbiile. O panică inde- scriptibilă cuprinde toate vietăţile acestea, când cineva le turbură liniştea. Se produce atunci o învolburare şi fiecare tufă de boz aruncă un proiectil viu în aer. In urma exploziilor ciudate şi svâc- nite din inima tarlalei de boz, crengile se leagănă multă vreme, de ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 421 parcă ar fi animate de un regret. împărăţia bozului e o împărăţie sacrosantă. Nici o plantă nu îndrăzneşte să se împlânte cu viaţa ei acolo. Chiar scaiul şi hardalul o evită. Rochiţa rândunicei, cu micile ei clopote de horbotă albă străbătute de vinişoare roşii, îndrăzneşte uneori să-şi încolăcească trupul firav de tulpina bozu- lui robust, dar îmbrăţişarea moare la jumătate. Bozul e asasin şi tiran. Preferă libertatea absolută şi chiar pe om îl ameţeşte cu aroma lui crudă, ca un alcool tare. Crivăţul singur îi vine de hac. Tulpinele uscate se frâng sub puterea lui şi câmpul de boz devine o paragină, un cimitir pustiu. » (pag. 428—429). Cum s’ar spune în limbaj pedagogic, materialul aperceptiv al autorului îl serveşte mai bine decât locul comun teoretic sau cli- şeul psihologic de expresie, dacă se poate spune, cultă: « Lui Necu- lai Scarlat i-a intrat Catinca lui Cernat în sânge. Nopţile îi sunt populate cu imaginea ei carnală. i> (pag. 325). Neologismul e mânuit de d. B. Jordan cu improprietate: «picturi cu tenuri (în loc de ovaluri, n. r.) lungi » (pag. 260), termen care revine cu câteva rân- duri mai jos: «tenul clasic grec», sau incorect, ca substantivul repugnă (pag. 18), în loc de repugnanţă, ş. a. Scriitorul ar trebui să caute o adecvare între subiect şi expresie, evitând neologismul unde nu e nevoie, ca în expresia « butonii viţei» (pag. 326), în loc de mugurii viţei, ştiut fiind că butonii se poartă la manşetă. Ca o complementare a teoriilor sale social-politice, roman- cierul îşi pune ideologia în acţiune de două ori, o dată prin munca exemplară a lui Ion Caruz, prizonierul de război, târziu revenit la vatra părăginită şi apoi prin energica acţiune cooperatistă a fiu- lui său, Sandu Caruz, întors acasă dela învăţătură şi ajuns ridică- torul ţărănimii, prin muncă obştească. Acest Sandu Caruz mai este însă şi eroul unui roman disproporţionat, cu Elena, fiica marelui proprietar Grigore Jora; el se căsătoreşte chiar cu vlăsta- rul boieresc, după o gingaşe idilă, întreruptă când şi când de ispite nesănătoase, care se traduc în galimatias: ...«femeia- femeie, femeia-lotus crud la butoniera sufletului, femeia-vampir, femeia torţă aprinsă în sânge...» (pag. 427). Până la urmă, auto- rul are un reviriment de bun simţ, desfăcând căsnicia nepotrivită, redând-o pe Elena disponibilităţilor ei nedesluşite de citadină şi isprăvind cu reintegrarea lui Sandu Caruz în categoria rurală din care a ieşit. Nu vom încheia, înainte de a menţiona câteva epi- 423 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE soade bine schiţate, ca acela, emoţionant în simplitatea lui, al aju- torării Patiei lui Caruz de ţăranul din Vârlezi, şi cele următoare, până la reprimirea soţiei de către soţul legitim, precum şi zolista tratare a pornirii instinctive a lui Neculai Scarlat către Catinca, fiica răzeşului Sava Cemat, sau păţaniile lui Vanghele Guţă, beţivul, ce se sfârşesc cu lecuirea sa. Sunt pietrele de încercare ale unui romancier sătesc, mai preţioase decât ambiţiile ideologice» Oricare ar fi viitoarea orientare a scriitorului, prea vastele năzuinţe doctrinare din « Satele » îi vor servi desigur ca o experienţă folo- sitoare, de verificare a adevăratelor sale mijloace. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI NOTĂ LA O ANTOLOGIE DE CRITICĂ Sunt atât de numeroase reflecţiile la care ne invită recenta antologie de critică alcătuită de d. Perpessicius 1), sunt atât de diverse punctele de vedere pe care ni le impune sau ni le suge- rează, încât o recenzie propriu zisă ar fi un lucru şi prea insuficient, şi prea greu. Nu ne putem lăsa păcăliţi de modestul subtitlu al lucrării şi nu putem crede că avem înaintea noastră o simplă antologie, adică o simplă alegere de texte, căreia autorul i-a închinat doar gustul său de lectură şi pana sa de traducător. In realitate d. Per- pessicius ne dă una dintre cele mai subtile cărţi de critică din câte cunoaştem. Lectura ei este stimulatoare. Ea ne cheamă să me- dităm la o sumă de mici şi mari întrebări în legătură cu scrisul, cu creaţia literară, cu viaţa cărţilor, cu destinul artei. Foarte liber construită, cartea aceasta, care la prima vedere pare un dosar de texte răzleţe, se dovedeşte, când o cercetezi mai aproape, o lucrare bine încheiată şi cu materialul perfect distribuit. De-a-lungul întregii lecturi, ai impresia că te afli angajat într’o plimbare liberă, cu opriri şi plecări prin surpriză, dar, când ajungi la capăt, observi că drumul a fost măsurat din timp şi că opririle nu erau decât etape ale unui itinerar cu obiectiv precis. D. Perpessicius nu a vrut să dea culegerii sale de texte critice, nimic dogmatic, nimic demonstrativ. Intr’un loc (explicând pre- zenţa lui Villiers de l’Isle Adam într’o asemenea antologie) d-sa nu ezită a invoca «îndreptăţirea unui capriciu ». Intr’alt loc, dând o referinţă despre Victor Hugo, o face « cu titlu de curiozitate ». Foarte degajat, cu un aer de conversaţie nesilită în care în modul cel mai firesc se deschid parenteze, amintiri de lectură, analogii, întrebări, toate aruncate puţin neatent parcă, fără obli- gaţia de a fi soluţionate, ca şi cum scriitorul le-ar lăsa pe seama cititorului şi ar trece apoi mai departe spre alte gânduri, spre *) < Dela Chateaubriand Ia Mallarm^». Antologie de critică franceză literară. Traducere şi note de Perpessicius (Colecţia « Critica *, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II *). 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alte privelişti, d. Perpessicius este un ghid care nu trage concluzii, dar le indică şi le face posibile, chiar dacă nu le formulează răs- picat. Mai mult decât o antologie, cartea d-sale ni se pare o mo- nografie critică. Dacă termenul n’ar părea puţin pretenţios, aş spune: o monografie indirectă. Intr’adevăr, servindu-se de texte străine, şi cu aparenţa de a nu interveni de loc în succesiunea lor, ca şi cum — simplu traducător — ar sta de o parte şi ni le-ar înfăţişa pe rând, d. Perpessicius creează tabloul critic şi literar al secolului al XlX-lea francez. Cei 25 de autori pe care ni-i pre- zintă nu sunt în anumit sens decât personajele unei societăţi, pe care criticul român o evoacă, o înviază şi o defineşte, prin di- recta punere în joc a propriilor ei elemente constitutive. Intr’un fel, alegerea scriitorilor cuprinşi în această antologie este, poate, pentru autorul ei, o profesie de credinţă critică. In bătălia literară, în «neîntreruptul război al cărţilor » (cum spune foarte frumos, citându-1 pe Swift), d. Perpesiciuss merge din solidaritate de poet, spre tranşeele ocupate de critici artişti, nu de criticii profesionişti. Iată de ce în antologia sa este loc pentru Victor Hugo, dar nu pentru Sainte-Beuve; e loc pentru Baude- laire, dar nu pentru Taine. Nu numai criticii oficiali ai epocii, pe care asemenea i-a anulat cu desăvârşire şi al căror nume ni se pare astăzi atât de inutile, când le întâlnim într’o istorie literară (Emile Montegut, Edmond Scherer, Duvilliers-Fleury, Armând de Pontmartin...), dar şi marii universitari, marile autorităţi cri- tice — Weiss, Brunetiere, Sarcey — lipsesc din acest repertoriu, care, dimpotrivă, se deschide primitor pentru Banville, pentru Ver- laine, pentru Marcel Schwob şi în sfârşit — punct final al călă- toriei — pentru Mallarme. Fără să o formuleze direct, şi mai mult ca o consecinţă a pla- nului său de lucru, d. Perpessicius ridică astfel problema foarte veche, foarte delicată şi mereu iritantă a raporturilor dintre creaţie şi critică. Cearta e deschisă de prea multă vreme, ca să-i căutăm cu acest prilej o soluţie, şi de altfel nici d. Perpessicius nu are asemenea ambiţie. E destul că între cele două tagme, ca să nu spunem între cele două tabere, d-sa optează pentru a creatorilor, nu pentru a criticilor. Diferenţa dintre ele este o diferenţă de punct de vedere. Chiar când face critică, artistul priveşte fenomenul literar « de pe şan- tier », din inima lucrurilor, din intimitatea lor. E o critică la care participă în acelaşi timp experienţa sa de creaţie şi sensibilitatea sa de artist. Este pentru el o îndeletnicire* de gradul al doilea, un produs subsidiar al artei, o operaţie care vine pe urma actului creator, pentru a-i degaja semnificaţia, a-i explica mecanismul intim, a-i clarifica tendinţele şi ideile, ce au fost incluse în opera NOTĂ LA O ANTOLOGIE DE CRITICĂ 425 de artă, nu deliberat, nu în mod raţional, ci prin simpla ei creştere. Este în acest fel de critică un element personal de explicaţie, de confesiune. Este actul prin care un artist ia conştiinţă de sine, de înrudirile sale spirituale, de familia sa artistică. Adeziuni sau atacuri critice, toate nu sunt pentru el decât delimitări proprii, semnalmente ale identităţii sale. Dimpotrivă, criticul de profesiune, pentru care critica este îndeletnicire unică, priveşte fenomenul literar din afară, ceea ce îi deschide cu totul altă perspectivă, mai sistematică poate, mai ordonată poate, dar, desigur, mai puţin generoasă, mai puţin pa- sionată şi, de cele mai multe ori, mai puţin revelatoare. Intre aceste două genuri de critică, d. Perpessicius a ales de mult, şi prin opera sa poetică, şi prin activitatea sa de cronicar, de traducător, de istoricii terar, de eseist. Ultima sa lucrare nu face decât să afirme încă o dată o veche atitudine, ce apără astăzi ca şi altă dată « drepturile exclusive ale criticei de artişti, aşa cum apare ea din paginile prezentei antologii» (p. 199). Nicăieri mai mult ca în Franţa această « critică de artişti » nu se află într’un climat mai propice, şi — dacă excludem timpul nostru — în nici un alt timp decât în veacul al XlX-lea, mai ales în a doua lui jumătate, această critică nu a fost făcută într’un spirit mai combativ x). E un gen esenţialmente francez, şi prin spiritul de libertate pe care-1 presupune, şi prin jocul de idei pe care-1 provoacă. Franţa este patria examenelor de conştiinţă. In ultimă analiză, critica făcută de artişti nu este nici ea altceva decât tot un examen de conştiinţă, un efort al artei de a medita asupra propriilor ei se- crete. E o critică de intimitate. Ea se exercită mai puţin în ar- ticole, studii şi cărţi, şi mai mult în scrisori, în memorii, în con- versaţii, în jurnale. Tot ce este mai viu, mai agitat, mai neliniştit şi mai fecund într’o epocă literară, se refugiază în acest sector neoficial, neacademic, puţin anecdotic, care, mai mult decât culisele unei literaturi, reprezintă rezervele ei de creaţie. Ceea ce izbuteşte d. Perpessicius nu este numai să ne pună la dispoziţie câteva din cele mai sugestive documente literare ale veacului XIX francez, dar să reconstitue cu ajutorul acestor do- cumente, o întreagă viaţă literară, un întreg climat spiritual, o întreagă societate de artişti. *) *) II s’agit — spune Albert Thibaudet, într’un fel de post-scriptum la « Physiologie de la critique », apărut în N. R. F. Ianuarie 1933—du mou- vement critique qui, â partir du naturalisme, puis du symbolisme, a ătă suscită par Ies auteurs eux-mfimes autour de leurs oeuvres, soit une critique de manifestes, de prăsentation et de soutien... laquelle s’oppose ă cette critique objective et extărieure dontles universitaires ont eu, jusqu’au dăbut du XX-e siăcle, presque le monopole. 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Thibaudet a observat odată *) sensul social al literelor franceze. «Franţa — spunea el — nu este o insulă; literatura franceză este eminamente socială şi sociabilă. Chiar când un mare om este un solitar sau un mizantrop... destinul său literar, destinul nostru literar, îl constrânge la viaţa plurală, îl conjugă. » Fără să o mărturisească direct, antologia d-lui Perpessicius pune în valoare tocmai această «structură socială» a literaturii franceze. Autorii pe care îi înfăţişează sunt consideraţi mai^ales sub aspectul participării lor la tabloul general al epocii. Textele traduse par disparate: în fapt, ele subliniază punctele de jonc- ţiune între o generaţie şi alta, liniile de comunicaţie între diversele personalităţi ale timpului, influenţa ramificată a unei opere, ecourile pe care ea le trezeşte în activitatea celorlalţi scriitori. Din Balzac ni se dă memorabilul studiu despre Stendhal şi «La Chartreuse de Parme », dar din Stendhal, la rândul lui, ni se oferă nu mai puţin memorabila scrisoare către Balzac, aşa încât avem în acelaşi timp şi un gest şi replica lui. Aproape nimic nu este izolat în această carte, aparent făcută din fragmente. Totul este coordonat, totul îşi răspunde, se opune sau se completează. Baudelaire scrie despre Madame Bovary, dar Flaubert îi răspunde, iar Villiers de l’Isle Adam vorbeşte de- spre amândoi, pentru ca mai departe despre acest Villiers să scrie Paul Verlaine, care şi el va trece puţin mai târziu în scrisul lui Stephane Mallarme. Ca într’o nesfârşită serie de oglinzi, imaginile se transmit, se multiplică, se reflectează una pe alta. Preocupat să dea din fiecare scriitor un text reprezentativ, care să exprime şi stilul şi atitudinea sa distinctă, d. Perpessicius ţine în acelaşi timp ca fiecare text să fie încadrabil într’o serie comună de idei şi probleme, aşa încât în cele 25 de figuri scriito- riceşti prezentate, să se poată distinge un aer de familie, un spirit de epocă. I-a trebuit desigur pentru această operaţie, mulţumită căreia antologia sa ne oferă un « front de falangă compactă », i-a trebuit foarte multă discreţie (şi recunoaştem aici arta d-sale de a-şi instrui cititorul, fără a-i da impresia că-1 învaţă), dar mai ales i-a trebuit o cunoaştere şi o stăpânire a unui vast material isto- riografie, critic şi literar, pe care să-l selecteze, condus de câteva luminoase şi precise criterii. D. Perpessicius a alcătuit această antologie, aşa cum ar fi scris o vastă comedie literară a veacului XIX francez; numai că în loc să o scrie direct, a preferat să însufleţească înseşi vocile defuncte ale timpului şi să angajeze între ele un dialog mai viu decât un studiu critic, mai pitoresc şi mai sugestiv, dar nu mai puţin edificator. *) «Pour la glographie litt^raire » N. R. F. i-er Avril 1929. NOTĂ LA O ANTOLOGIE DE CRITICĂ 427 «Carte de libertăţi artistice», spune d. Perpessicius despre lucrarea sa. Desigur, — dar aceste libertăţi presupun o preala- bilă documentare minuţioasă şi, mai ales, o foarte clară precizare de obiectiv. Totul pare liber, nesilit şi aproape digresiv în această antologie, dar în fapt nimic nu este întâmplător, căci cele din urmă detalii contribue şi ele la definirea epocii literare, pe care criticul nostru a voit să ne-o prezinte, lăsând-o să ne vorbească singură. Scrisori, prefeţe, manifeste, pagini de jurnal intim, foiletoane, totul ne introduce în inima faptului literar, spre izvoarele creaţiei, spre tainele meseriei, spre destinul cărţilor. Antologia d-lui Perpessicius este o morfologie a literaturii. Ea surprinde munca scriitoricească întâi în faza ei de pregătire (consemnată în scrisori, în confesiuni intime), o urmăreşte pe drumul greu al elaborării şi în sfârşit o observă în soarta ei socială, civilă (relaţii cu editorii, cu publicul, cu critica...). Urmărind jocul de schimburi, de replici, de ecouri, de ad- versităţi şi simpatii, care se ţese între o carte şi alta, între un artist şi altul, între o generaţie şi alta, desenând căile de comunicaţie spirituală care se stabilesc în sânul unei epoci, antologia aceasta ne arată procesul lent şi complex, prin care se constitue o viaţă literară. D. Perpessicius nu este numai regisorul acestei comedii lite- rare, pe care o pune atât de ingenios în scenă. E adevărat că rolul pe care şi-l asumă este de simplu transcriitor de texte, şi că cu o perfectă discreţie ne lasă pe noi să tragem concluzii, pe care lucra- rea sa le pregăteşte şi le luminează. Niciodată cred.o antologie n’a fost mai plină de intenţii, de indicaţii, de idei, de puncte de vedere, dar toate acestea nu formulate expres, nu comunicate direct cititorului, ci implicate în planul general al lucrării şi lăsate să se desprindă singure, din confruntarea textelor. D. Perpessicius ar fi putut de exemplu să scrie un studiu despre problema morală în literatura veacului trecut şi să comenteze cele două răsunătoare procese — Madame Bovary şi Les Fleurs du mal — care au dus literatura în faţa tribunalelor, făcând printr’o gravă confuzie de criterii, dintr’o problemă de artă, un caz judiciar. In locul acestei expuneri directe, d-sa a preferat să ne pună la dispoziţie înseşi piesele dosarului, dar nu piesele oficiale pe care le va fi avut în vedere d. « avocat imperial » Emest Pinard, rostin- du-şi nefericitul şi în veci memorabilul său rechizitor din procesul Flaubert, ci elementele extrajudiciare ale cauzei, ecourile trezite în conştiinţa jignită a artistului şi în spiritul de solidaritate inte- lectuală a confraţilor săi. . Ceea ce izbuteşte această antologie este mai ales să încadreze un eveniment, un autor sau o operă, să le aşeze în ambianţa lite— REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 428 rară a timpului, să le urmărească în jocul de influenţe pe care le provoacă sau le reflectează. S’ar părea că este o operaţie impersonală, strict obiectivă, de simplă înregistrare. In realitate, alegerea textelor, decuparea lor, punerea lor laolaltă, revelează o atitudine critică, o clară luare de poziţie, pe care discreţia d-lui Perpessicius preferă să le implice în materialul lucrării, decât să le afirme în numele său propriu. Participarea d-sale nu este însă numai indirectă. Cititorul îl va găsi prezent pe d. Perpessicius nu numai în culisele acestei antologii, de unde îndreaptă reflectorul atenţiei spre texte şi docu- mente abil alăturate, ci şi în primul plan al scenei, unde intervine direct. Pentru cei 25 de scriitori cuprinşi în acest repertoriu cri- tic, d-sa a scris 25 de notiţe introductive, fiecare din ele fiind în acelaşi timp un portret, o schiţă bibliografică şi o concisă carac- terizare critică. Varietatea surselor utilizate dă acestor notiţe mai mult decât o serioasă valoare informativă. Cu o uşoară înclinare pentru «mica istorie literară» (ecouri, anecdote, scrisori, pole- mici), d. Perpessicius schiţează comunicativ, în trăsături adesea pitoreşti, aceste 25 de figuri literare, dar nu ne dă mai puţin jude- căţi substanţiale despre opera lor. E o rară bogăţie de referinţe biografice şi bibliografice în notiţele acestea. Scriitorii veacului trecut sunt aduşi în actualitate şi puşi în legătură cu cele mai re- cente lucrări despre epoca lor, aşa încât fiecare personalitate este privită nu numai sub raportul activităţii sale, ci şi în lumina semni- ficaţiilor, pe care trecerea timpului i le-a adăogat până astăzi. E un repertoriu critic ţinut — cum se zice — « la zi », şi desigur una din chestiunile pe care ne invită să le medităm este şi această schimbare de dimensiuni, de valoare şi de sens, pe care aceeaşi operă o suferă, dacă o consideri în -momentul apariţiei şi pe urmă, câteva decenii mai târziu. Lector pătimaş, pe mai multe fronturi, d. Perpessicius ne-a obişnuit de mult cu jocul trecerilor neaşteptate dela o literatură la alta, stabilind sau numai sugerând apropieri, analogii, puncte de contact, care dau geografiei literare mai mult spaţiu şi mai mult orizont. In antologia prezentă, sunt numeroase ocaziile în care d-sa, ştiind că se adresează cititorului român, arată rezonanţa pe care faptele literare franceze le-au deşteptat în scrisul românesc. Simple informaţii uneori, aceste arătări devin pe alocuri îndrăzneţe pre- supuneri sau seducătoare sugestii. Dacă, vorbind despre « Le Genie du Christianisme », consem- nează o traducere românească dela 1850 (« Geniul Hristianismu- lui de Chateaubriand, traducţie de arhimandritul Dionisie»), NOTĂ LA O ANTOLOGIE DE CRITICĂ 429 dând şi un savuros citat din prefaţa traducătorului, d-sa nu face altceva decât să ne comunice o informaţie desigur utilă. Când însă, fiind vorba despre Stendhal, îi găseşte la noi un « frate » în persoana lui Dinicu Golescu 1), nu ne mai transmite astfel o simplă informaţie de istorie literară, ci ne propune o analogie cu atât mai ingenioasă, cu cât e mai neaşteptată. Se înţelege, nimeni nu e ţinut să primească întocmai aceste sugestii, pe care autorul ni le oferă fără insistenţă şi a căror primă calitate este de a înlesni în timpul lecturii, o comunicare neîntre- ruptă între două literaturi. Stendhal — Dinicu Golescu, Maurice de Guerin — Grigore Alexandrescu2), nici d. Perpessicius nu face aceste apropieri fără sentimentul a tot ce este cutezător în ele, dar în orice analogie intră poate o fărîmă de adevăr şi o bună doză de îndrăzneală, ba poate chiar de glumă. Când într’un articol de George Sand, întâlneşte un vers din Fedra lui Racine, în loc de a-1 transcrie în franţuzeşte, sau de a-1 traduce d-sa însuşi, d. Perpessicius se adresează unei vechi tălmă- ciri a lui G. Sion, dela 1874, (Dieux, que ne suis-je assise â l’ombre des forets—O zei! cum nu mă aflu la umbră, în păduri!) — ba chiar cu acest prilej citează o frază din jurnalul lui Stendhal, în legătură cu acelaşi vers, astfel încât numele venerabil al lui G. Sion, pus între Racine, George Sand şi Stendhal, localizează puţin o prea îndepărtată de noi întâmplare literară. Asemenea referinţe la viaţa şi literatura românească, unele din ele date doar « cu titlu de curiozitate », sunt numeroase în antologia d-lui Perpessicius şi ele trebue socotite drept un element preţios al artei d-sale de traducător. A traduce nu este numai a trece un text dintr’o limbă într’alta, ci a-i şi reconstitui în noua limbă legă- turile pe care le avea înainte cu un întreg complex de fapte, cuno- ştinţe şi date. D. Perpessicius izbuteşte să creeze textelor pe care le traduce, un cadru familiar de date istorice, de indicaţii critice, aşa încât în versiunea lor românească aceste texte să nu pară nici înstrăinate, nici rătăcite. Dar ar fi în căderea unui articol anume scris pentru aceasta— şi îmi rezerv dreptul de a-1 face cândva — să arătăm care sunt darurile cu totul excepţionale ale d-lui Perpessicius în arta tra- ducerii. *) « Era firesc... ca Stendhal să se gândească la fericirea de a fi directorul unei reviste critice... dar nu avea să găsească capitalurile. Din fericire, postul de consul la Triest, la Trieştii lui Dinicu Golescu, acest frate de călătorie, european şi el, avea să-l smulgă, în 1830, acestor preo- cupări » (pag. 55). 2) 1). Concepută ca o operă de sinteză şi cu menirea de a informa străinătatea în privinţa manifestărilor semnificative ale spiritului românesc dela 1866 încoace, cartea d-lui Munteanu este mult mai mult decât o obişnuită istorie a literaturii şi, poate, într’a- ceasta şi constă cel dintâi merit al ei. Cadrele cărţii cuprind mai mult decât ceea ce se înţelege îndeobşte prin literatură, căci autorul ţine seama deopotrivă de creaţiile literare ca şi de curen- tele de idei, de constructorii de cărţi ca şi de însufleţitorii şi cri- ticii care fecundează şi orânduesc lumea literelor. Am putea spune, pe bună dreptate, că avem de a face mai cu- rând cu o istorie sistematică a spiritualităţii româneşti sau cu un fel de filosofie a culturii noastre, văzută prin toate activităţile ei capitale: filosofie, ideologie, critică, literatură. Dacă autorul s’ar fi referit şi la activitatea ştiinţifică, precum şi la celelalte creaţii spirituale, ca plastica şi muzica, o adevărată istorie a culturii noastre ar fi putut fi închegată în chipul cel mai semnificativ. In orice caz, ceea ce rămâne remarcabil cu privire la cartea aceasta, este tocmai lărgimea orizonturilor ei, relevate, de altfel, cu un rar simţ al perspectivelor şi al proporţiilor. J) B. Munteano, Litterature Roumaine, Colecţia «Panormas des Littdra- tures Contemporaines *, Editions du Sagittaire, Paris, 1938. CU PRIVIRE LA LITERATURA ROMÂNĂ 431 Văzută tot timpul ca o dialectică şi ca o confruntare de ati- tudini contrare sau măcar diverse, mişcarea literară românească apare nespus de viu şi de semnificativ. Viaţa reiese, cum este lesne de înţeles, din metoda comparativă a producţiilor literare, înfăţişate prin diferitele lor teme şi atitudini, care îşi răspund, se contrazic sau se întregesc. Semnificaţiile se vădesc tot din metodă: autorul înfăţişează şi judecă un scriitor sau o operă prin propriile lor date şi năzuinţi, prin condiţiile lor specifice, dar are mereu grija de a le compara cu celelalte date, condiţii şi idealuri ale vremii şi locului, ceea ce face ca metoda sa să fie dinamică, inteligentă, precisă. Dar dacă ne-am opri numai la aceste constatări, încă nu ain ■defini îndeajuns valabilitatea metodei şi perspectivei acestui critic literar, serios orientat în filosofie, estetică, istorie şi sociologie. Pentru a fi compleţi, se cuvine să arătăm încă două caracteristici -ale acestei lucrări, caracteristici ce garantează oarecum funcţio- narea metodei arătate într’un cuprins atât de larg şi de variat. Observaţiile şi judecăţile d-lui Munteanu caută să se menţie ^valabile prin următoarele procedee: valorile româneşti sunt mereu raportate la cele europene, comparaţia săvârşindu-se deci în cadrul unei maxime realităţi spirituale şi culturale; fenomenul artistic al operei literare este apreciat, în cele din urmă, după toate dife- renţierile şi comparaţiile, ca o realitate ireductibilă, căreia nu i se potrivesc decât propriile-i legi şi înţelegeri. Şi numai astfel se şi poate defini seria de fenomene literare şi artistice româneşti, fără .a cădea în exagerări, unilateralităţi sau în aprecieri pe cât de naive, pe atât de efemere. Producţiile literare româneşti sunt privite, prin urmare, în relaţie cu cele universale, acordându-li-se avan- tajul unei unităţi de măsură statornice şi sincere. Rezultatul unei astfel de operaţii critice nu putea fi decât o obiectivitate din acelea pline şi rodnice, relevante şi semnificative. Şi pentrucă suntem încă la răbojul calităţilor, putem spune că urmărind atitudinile d-lui Bazil Munteanu nu l-am găsit nici- odată nedrept. Dimpotrivă, socotim că d-sa este unul dintre foarte puţinii critici ai noştri, care să aibă intuiţia importanţei fiecărui scriitor. Iar ceea ce preţuim mai mult la d-sa, poate înainte de orice, este simţul său remarcabil pentru proporţie. Importanţa şi accentul date, în genere, diferiţilor autori pe care îi prezintă, sunt foarte juste. Chiar dacă am găsit şi unele cazuri când unui autor i-a dat prea multă sau prea puţină importanţă, aceste cazuri sunt adevărate excepţii şi sunt săvârşite totdeauna cu bună credinţă. In genere însă, această istorie sistematică a literaturii fcitiţi: a culturii) noastre este, poate, cea mai obiectivă, mai dreaptă şi mai respectuoasă faţă de adevăr din câte s’au scris la noi. Şi este opera unui adevărat critic tocmai findcă simţul proporţiilor 432 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi al accentelor nu este mai niciodată părăsit sau întunecat de patimă, prietenie şi complezenţă. In afară de aceste calităţi, pe cât de numeroase, pe atât de relevante, se cade să mai menţionăm încă o trăsătură de căpetenie a lucrării. D. Bazil Munteanu se dovedeşte un excelent stilist şi scriitor. Uneori portretele şi caracterizările sale sunt adevărate creaţii literare, fiind alcătuite cu patos, ironie sau devotată înţe- legere, după cum este cazul. Portretul ironic al lui Alexandru Macedonsky sau acela atât de patetic al lui Octavian Goga con- stituesc pilde de realizări maxime pentru un critic. Dar, în felul acesta, am ajuns la exemplificarea şi întemeierea concretă a descrierilor şi definiţiilor de mai sus, ce au căutat să configureze, general şi sumar, calităţile şi virtuţile unei valoroase opere de sinteză culturală. Este momentul de a ne opri la astfel de exemplificări, prin care sperăm să convingem pe cititor că elogiile de până acum nu au fost simple afirmaţii şi nici acte de gratuit entuziasm. Deşi cartea nu se îndeletniceşte decât cu cultura si literatura r » t m română de la 1866 încoace, d. Bazil Munteanu publică şi o in- troducere în care trasează sintetic desfăşurarea şi însuşirile istoriei spiritului românesc. Deşi scrisă mai ales pentru cititorii de for- maţie franceză, cartea aceasta nu măguleşte vechile metode de captaţie a simpatiei străinilor şi nici nu se sfieşte să arate comple- xitatea fiinţei noastre, «sinteză, unică în istorie, de latinitate şi slavism, pe un fond trac», cât şi avantajele şi neajunsurile poziţiei noastre de răscruce, care nu ne-a îngăduit niciodată rea- lizarea unui trai armonios şi a unei evoluţii depline. Introducerea d-lui Munteanu constitue o remarcabilă portretizare a însuşirilor şi defectelor noastre, a dificultăţilor, năzuinţelor şi virtualităţilor acestui pământ udat de atâta sânge şi lacrimi.. De aceea, adevă- rurile acestei cărţi emoţionează, interesează şi impun tuturor un amestec de admiraţie şi respect. Recunoaşterea neajunsurilor fatale istoriei noastre este tot atât de nobilă pe cât de adâncă, este încrederea în destinul nea- mului nostru. Patriotismul manifestat în aceste pagini de critică lucidă şi bine gradată este de cea mai bună calitate: acel patrio- tism care critică din dorinţa de mai bine şi pentru care indife- renţa şi minciuna prostească sunt cele mai mari păcate. D. Mun- teanu este un adevărat intelectual, deci un om care nu-şi poate permite să vadă simplu şi comod realităţi ce se definesc tocmai printr’o complexitate şi un dramatism, cu răsunet metafizic şi cu imperative de depăşire. Rolul naţional al literaturii noastre şi contribuţia ei la realizarea Statului nostru de astăzi nu-1 vor face să uite neajunsurile grave ale literaturii şi culturii româneşti. «Fără pregătire humanistă şi clasică, ea (literatura românească) CU PRIVIRE LA LITERATURA ROMÂNĂ 433 se va supune fără rezistenţă unui romantism găsit Ia noroc; fără pregătire romantică, ea a dat naştere unui modernism pe cât de precar, pe atât de cutezător». Ţăranul şi cărturarul sunt, pentru d. Munteanu, forţele au- tentice ale culturii noastre. Boierimii de odinioară îi acordă un rol destul de şters, iar burgheziei încă nici unul (pp. 14—16). Dacă socotim interesantă şi bine adusă relaţia constructivă dintre ţăran şi intelectual şi, astfel, depăşită vechea idolatrizare a pro- ducţiei colective şi anonime, căci numai prin această relaţie se pot explica fenomenele culturii superioare sau, de pildă, supe- rioritatea unui Eminescu faţă de folklorul nostru, — nu la fel putem privi noi nesocotirea rolului boierimii. Nu numai că fără intermediul boierimii noastre trecerea dela ţăran Ia intelectual nu ar fi fost posibilă, dar nici tradiţia bizantină din artă şi nici înce- puturile de humanism ale cronicarilor şi nici romantismul din secolul trecut nu ar fi fost posibile. Cum d. Munteanu nu este un extremist şi nu se scaldă nici în apele demagogiei, nici în cele ale reacţionarismului şi nici în cele ale cosmopolitanismului, la d-sa ne supără eliminarea boierimii şi chiar a burgheziei din ecuaţia forţelor constructive ale culturii româneşti,, chiar dacă suntem de acord că virtualităţile maxime ale culturii zac în ţărănime (cel puţin statistic) şi realizările maxime în intelectual şi artist (care chiar când este de provenienţă rurală încă trebue să-şi asi- mileze, măcar ca stare de spirit, o anumită boierie şi orăşenie, cum este în cazul unui Enescu, unui Pârvan sau chiar în al unui Brâncuşi, ca să nu mai vorbim de Eminescu, în care s’au contopit genial vocile oraşului şi ale satului, ale eternităţii universale şi ale tradiţiei româneşti). Altundeva, d. Munteanu semnalează mania noastră de a cri- tica, întrebuinţându-se mijloacele cele mai inegale (vehemenţa cea mai muşcătoare şi anihilantă), critica de acest fel devenind uneori « un scop în sine», şi nedesarmând niciodată. Fenomenul acesta tipic şi uneori atât de dăunător se explică şi prin faptul că intelectualii noştri dispreţuesc o anumită boierie pe care totuşi ţăranii, deveniţi intelectuali, ai altor neamuri ştiu să şi-o dobân- dească, spre fericirea lor. Dar din aceste obiecţii secundare nu am voi să lăsăm să se creadă că d. B. Munteanu ar nesocoti cultura şi civilizaţia citadină sau individualismul creator şi armonios. Dimpotrivă, d-sa ştie să accentueze minunat de luminos oriunde este o preocupare de cultură superioară sau de sinteză între datele primare şi un ideal universalist. Felul cum priveşte pe Titu Maiorescu, pe Hasdeu şi Xenopol este remarcabil. Cu acel simţ al proporţiilor pe care l-am sem- nalat, d-sa va acorda unui Creangă sau curentului semănătorist 13 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE locurile meritate, fără a se lăsa orbit de o anumită demagogie culturală, ce preamăreşte folklorul şi ruralismul în dauna culturii superioare. De asemenea, importanţa pe care o dă d-lui C. Rădu- lescu-Motru constitue un act senzaţional într’o istorie a literaturii româneşti, dar care în fond este o istorie sistematică a culturii noastre, deci deopotrivă a ideologiei şi artei noastre. Judecând calitativ şi semnificativ, d. Munteanu nu se sfieşte să vadă în poziţia d-lui C. Rădulescu-Motru o deschidere de orizonturi, mai im- portantă poate decât cea a sămănătorismului, sau în aceea a lui Ovid Densusianu o directivă autentică, chiar dacă impopulară. In orânduirea acestei lucrări, cititorul întâlneşte mereu o seamă de prezenţe noi şi senzaţionale, o seamă de reducţii şi măriri, o puzderie de diferenţieri, care toate laolaltă sparg vechile clişee, reproduse până acum în serie, fie din demagogie, fie din intimidare. Analizele diferitelor ideologii şi mişcări sunt făcute cu un remarcabil simţ al nuanţelor şi cu o judecată definitiv de matură. Critica adusă de Maiorescu, «excesivă în ceea ce pri- veşte trecutul..., era perfect valabilă pentru prezentul în care Statul depăşindu-şi grelele-i etape, exerciţiul unei ştiinţe şi al unui naţionalism respectuos faţă de principiile eterne devenea posibil» (p. 41). Deosebirea dintre Maiorescu şi Xenopol se re- zumă la aceea că « Maiorescu voieşte şi el o evoluţie, dar o evoluţie dirijată de raţiune, pe când Xenopol îi atribue un dinamism in- terior şi spontan. Pentru unul, literatura este o sforţare conştientă şi răbdătoare către compoziţie; pentru celălalt ea este un elan aproape mistic înspre creaţiune. In fond, două temperamente şi două şcoale. Dar aceasta nu justifică deloc acuzaţia de cosmopo- litanism pe care împreună cu atâţia alţii Xenopol a formulat-o împotriva Junimii şi a şefului ei. Văzute în perspectiva timpului, aceste două atitudini apar complementare, ca îndoitul sens al unei aceleiaşi sforţări: Maiorescu a dat o severă lecţie de stil, iar Xenopol o seducătoare lecţie de fond. Veni ca să-i puie de acord marele lor contemporan Eminescu » (p. 49). Iată o pildă a felului cum descrie şi judecă d. Munteanu. Fel pătrunzător, lucid, ştiinţific. Putere de analiză, de comparaţie, de valorificare. Constatând acestea, cititorul nu va mai fi mirat să găsească o admirabilă analiză şi definire a filosofiei lui Emi- nescu, « poet universal şi teoretician naţional », ale cărui atitudini atât de variate sunt, în cele din urmă, cuprinse în unitatea lor genială, criticul nostru făcând câteva tururi de forţă pentru a lega, de pildă, dispreţul poetului faţă de prezent şi de lume cu dragostea lui faţă de trecut (şi aceasta cu ajutorul «liniştii vătuite a amintirii» (p. 57) sau de neam, căci acest pesimist « pe care în- doiala îl asaltează din toate părţile posedă o mare certitudine: încrederea în rasa sa» (p. 65). Capitolul despre Eminescu con- CU PRIVIRE LA LITERATURA ROMÂNA 435 stitue, singur un exemplar eseu de pătrundere şi cuprindere exactă a unei opere, care este « un vast concert pe clar de lună ». Căci «lumina preferată a lui Eminescu este clarul de lună, ce patinează culorile, topeşte volumele, înceţoşează formele » (p. 61), conducând la un pesimism impersonal ce se va potoli în contem- plaţie (p. 63). Judecând pe teme şi realităţi spirituale, diferenţiind şi unifi- când aspectele esenţiale, comparând şi valorificând sub călău- zirea criteriilor pur estetice, d-lui Munteanu nu-i scapă nici jocul ideilor şi nici calităţile expresiei, .nici idealul şi nici stilul dintr’o operă literară. Vedeţi cum sunt descrişi şi judecaţi Caragiale, Brătescu-Voineşti, Macedonsky sau Anghel, cum este proiectat şi tălmăcit Lucian Blaga sau «ireductibilul» Arghezi, sau cum sunt corectate unele aprecieri curente faţă de opera unui Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu sau Camil Petrescu. Romanului românesc i se găsesc, în genere, mai multe calităţi de ordin se- cundar şi mai puţine de ordin esenţial, ca de altfel şi teatrului, care nu se bucură de o prea mare atenţie aici, ceea ce poate constitue o lacună (dramaturgi ca Sorbul sau Ion Marin Sadoveanu nefiind deloc pomeniţi în această vastă frescă, populată totuşi chiar şi cu nume de începători într’ale poeziei). Şi fiindcă am ajuns la socoteala obiecţiilor, trebue să mărtu- risim că am fost surprinşi constatând că unui Pârvan sau Zarifopol li s’au hărăzit locuri fără însemnătate, pe când unor discipoli sau popularizatori ai poziţiilor acestora li s’au acordat multe pa- gini şi rânduri. Mai ales că nu o dată d. Munteanu valorifică influenţele şi directivele unor intelectuali care nu au publicat prea multe opere. D-sa ştie bine că influenţa unor spirite nu este în proporţie cu cele scrise de ei, depăşindu-şi şi în această pri- vinţă pe mulţi dintre camarazii săi de critică literară. De asemenea, la capitolul neajunsuri trebue să înregistrăm şi faptul că faţă de tânăra generaţie de critici şi scriitori autorul nu se arată la fel de bine orientat ca faţă de celelalte generaţii. Lucrul este desigur explicabil, d-sa neavând la îndemână mate- rialul necesar şi fiind departe chiar de ecoul polemicilor şi luptelor de idei duse de cei tineri în ultimii zece ani. Desăvârşit de docu- mentat faţă de generaţiile de până la război, remarcabil de înţe- legător şi la curent cu producţiile tovarăşilor săi de generaţie, — faţă de generaţiile mai tinere, d. Munteanu se arată mai puţin sigur şi informat, cu toate că la tot pasul încearcă să fie la fel de înţelegător şi de binevoiotr faţă de « adevărurile » tinerilor, chiar dacă se simte, şi adesea pe bună dreptate, depărtat de poziţiile multora dintre dânşii. Ştie să vadă cu aceeaşi pătrundere şi luci- ditate absurdul, barbaria şi tensiunea unor exponenţi ai tinerilor. Iar judecăţile sale despre Mircea Eliade sau Emil. Cioran ni se 13* 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE par aproape totdeauna valabile. Dar aici d-sa nu mai-are putinţa de a confrunta şi compara pluralitatea divergentă în poziţii a generaţiei tinere, ci luând în seamă pe cei reprezentativi doar pentru o anumită poziţie, ce contrazice categoric crezurile şi con- cepţiile celorlalte generaţii, generalizează pe baza unor constatări parţiale, chiar dacă expresive şi originale. De aceea, interesantele sale concluzii despre tineret rămân doar parţial valabile. Le cităm pentru a arăta că şi aici d. Munteanu dovedeşte o cunoaştere temeinică, deşi nu valabilă pentru întreg obiectul ei. « Stăpânită de mari orizonturi, mişcată de ambiţii nemăsurate şi trăind în plină tensiune, tinerimea română de după război opune sforţării critice, pe care o socoteşte sterilă, spontaneitatea iraţională, pe care o socoteşte fecundă. Prin aceasta ea crede că se va îndestula la izvorele proaspete ale fiinţei şi, într’un elan de « barbarie crea- toare », va ajunge la unicitatea unui ideal imaculat. Fierbere şi frenezie, paroxism şi crispaţie: în toate astea trebue să vedem efectul unei enorme energii disponibile care, în lipsa unei între- buinţări precise, se cheltueşte pentru moment în visări metafizice şi revoluţionare » (p. 197). Niciodată pătimaş şi niciodată cu dinadinsul nedrept, ci dim- potrivă totdeauna deschis cunoaşterii şi înţelegerii, căutând să-şi orânduiască şi să definească intr’un chip cât mai substanţial obser- vaţiile şi judecăţile, autorul cărţii Litterature Roumaine a izbutit să prezinte străinilor cultura românească în toată varietatea şi semnificaţia ei. Străinilor, el li se arată ca un bun şi valoros Român, iar nouă ca un autentic European, prin a cărui comportare civi- lizată idealurile humaniste trădează un spirit ales. PETRU COMARNESCU UN SAVANT RUS DESPRE LITERATURA CHINEZĂ Aproape 11 ani după ce au fost rostite, cele şase conferinţe ale profesorului Basile Alexeiev ţinute la College de France, asu- pra literaturii chineze, au apărut în volum: La litterature chinoise (Annales du Musee Guimet, tome 52, Ed. Paul Geuthner, Paris I937> 232 Pag-» 36 fr.). O scurtă prefaţă avertizează cititorul că textul a rămas neschimbat; «mais la demi&re pârtie seule me paraît un peu vieillie », adaogă autorul. In această parte din urmă profesorul Alexeiev analizează cu multă vervă literatura tânără, * revoluţionară », pe care a inaugurat-o îndată după război, prin- tr’un manifest zgomotos şi un volum foarte discutat, tânărul reformator d. Hu Cheu. UN SAVANT RUS DESPRE LITERATURA CHINEZĂ 437 China a fost cea dintâi civilizaţie asiatică pe care a descoperit-o Occidentul. Şi, într’un anumit sens, se poate spune că a « dominat » chiar gândirea europeană, prin secolul al XVIII-lea, când încerca să-şi construiască Statul ideal conform cetăţeanului ideal, des- coperit de Rousseau şi Iluminism. Viaţa civilă a Chinei, desă- vârşirea umană înlăuntrul unui Stat « natural »— era o temă adesea folosită de moraliştii şi gânditorii politici europeni. China a interesat la început prin virtuţile ei civile şi morale. Apoi, după crearea orientalismului, filologii şi arheologii au cercetat cu pre- cădere istoria şi religia poporului chinez. Literatura a rămas totdeauna pe planul al doilea. Sinologia este în bună parte o ştiinţă franceză, dar nici unul dintre marii sinologi francezi — Edouard Chavannes, Henri Cordier, Paul Pelliot — n’a tradus opere literare. Chavannes a tradus acel grandios monument istoric, tratatele lui Sse Ma Tsien; Cordier a editat atâţia călători străini în China; Pelliot a scris despre tot ce se poate închipui în legătură cu China; sinologii mai tineri, Maspero şi M. Granet, au scris, din puncte de vedere deosebite, istoria civilizaţiei chineze. Şi totuşi, ştiinţa franceză nu are încă o istorie a literaturii chineze. De altfel, ceea ce este şi mai surprinzător, prima istorie a literaturii chineze a apărut în lume destul de curând; este A history of chi- neze literature a lui Herbert Giles, tipărită în 1928. Până atunci, după cum remarcă Giles, nu exista o asemenea istorie literară în nici o limbă, nici chiar în limba chineză... Este cu atât mai preţioasă cartea profesorului Alexeiev, cu cât autorul se întâmplă să fie nu numai un foarte serios savant, ci şi un om de gust, pasionat de fenomenul literar în sine. Sino- logii occidentali care au tradus opere literare chineze erau pre- ocupaţi, în primul rând, de valoarea filologică a textului şi de even- tualele lui comori etnografice. Un capitol întreg din cartea de faţă este închinat traducerilor şi traducătorilor. Discret, fără să precizeze nume, profesorul rus face o admirabilă lecţie maeştrilor şi colegilor săi europeni — care l-au învăţat meseria de sinolog — amintindu-le, între altele, că dacă unui traducător din Shelley sau Leopardi i se cere nu numai să cunoască limba din care şi în care traduce, ci, înainte de toate, i se cere să fie el însuşi poet, un traducător din limbile orientale, limbi infinit mai grele, şe mulţumeşte doar cu câteva cunoştinţe filologice şi un dicţionar biling. Se întâmplă cu limba şi cu literatura chineză ceea ce re- marcam cu un alt prilej, tot într’o cronică din R.F.R., relativ la limba şi literatura sanskrită. Sinologii, ca şi indianiştii, s’au recrutat dintre filologi şi istorici, care vedeau într’un text în primul rând aspectul său lingvistic şi valoarea lui documentară. De aceea, traducerea şi interpretarea scrierilor filosofice indiene a fost de- zastroasă. Iar în ceea ce priveşte traducerea operelor literaturii 43§ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sanskrite, să recunoaştem că, în majoritatea cazurilor, cititorul euro- pean se încăpăţânează şi se iluzionează că îi plac. De fapt, asemenea traduceri nu-1 încântă prin valoarea literară a textului, ci prin ceea ce adaogă el, inconştient: decor, fantastic, nostalgie, exotică, etc. Traducătorul unei opere filosofice orientale ar trebui să fie, evident, el însuşi un filosof, după cum tălmaciul unui Kalidâsa sau Tu Fu ar trebui să fie poet. Dreptul pe care şi-l ia orice orien- talist de a traduce un filosof sau un poet ar trebui să ne uimească întocmai după cum ne-ar uimi dreptul oricărui licenţiat în litere de a traduce pe Omer, sau al oricărui om cunoscător al limbii ger- mane de a traduce pe Hegel. Un profesor dela Universitatea din Peking, d. Hu Che, a scris în prefaţa unei cărţi asupra dez- voltării metodei logice în vechea Chină: « Nu înţeleg cum străinii, care sunt de abia în stare să citească un text chinez ordinar, au curajul să atace un text ca, bunăoară, cel al lui Chuang-tse». Afirmaţia aceasta, pe care o citează şi Alexeiev (p. 116), a pricinuit indignarea multor orientalişti europeni, şi atotştiutorul Paul Pelliot a răspuns profesorului dela Peking în revista sa T’oung Pao, amintindu-i, bineînţeles, că sinologia este o ştiinţă euro- peană şi că însăşi metoda pe care o aplică d. Hu Che în cartea sa este o descoperire europeană. Este adevărat. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu discuţia noastră; faptul că sinologia este o invenţie a spiritului critic şi a metodei europene nu justi- fică traducerea unui text filosofic sau a unei poezii chineze de un savant care nu are nici spirit filosofic, nici pricepere poetică. Este destul de semnificativ faptul că tocmai un savant rus reaminteşte maeştrilor si confraţilor săi din Occident aceste tru- > > t ) isme. Două capitole din cartea profesorului Alexeiev sunt închi- nate traducătorului şi cititorului de traduceri din literatura chi- neză. Pentrucă nu numai traducătorul are partea sa de vină în mediocra cunoaştere a literaturii chineze de către elitele occiden- tale. Cititorul european contribue şi el, indirect, la devalorizarea acestei literaturi mondiale. Cititorul care se aşteaptă să găsească în orice text oriental o anumită coloare exotică, o anumită « ciudă- ţenie », în conformitate cu tot ce şi-a închipuit şi a auzit el. Pentrucă, aşa cum remarcă prea bine Alexeiev, «l’exotique se nourrit exclu- sivement d’idees ultra-comprehensibles» (p. 112). Dar cititorul are nevoie de un exotic «al lui», nebulos, însă nu inaccesibil, decorativ, dar nu rebarbativ. Cititorul care ia în mână o traducere din literatura chineză vrea cu orice preţ să găsească acolo ceva nou. « Mais la vraie nouveaute, comme toujours d’ailleurs et par- tout, ne s’apprend pas sans une certaine revolution qui doit faire une place â l’idee nouvelle dans notre fonds de pensees muries et trop rigides » (p. 98). Cititorul comod e incapabil să desco- pere «noutatea» şi «geniul» poeziei chineze la prima lectură. I UN SAVANT RUS DESPRE LITERATURA CHINEZĂ 439 întocmai după cum nu izbuteşte să guste pe Dante, şi nici măcar să-l înţeleagă, dacă se mulţumeşte să-l citească superficial, igno- rând ceea ce se poate numi cu o formulă simplă «tradiţia medie- vală ». Sunt frumuseţi care se lasă anevoie pătrunse. Literatura orientală în marea ei majoritate, ca şi literatura greco-latină, presupune un c titor avertizat; care să cunoască adică «nor- mele » contemplaţiei estetice. Lucrul acesta a fost mai degrabă înţeles în domeniul artei orientale. Nici un monument artistic asiatic n’a fost «savurat» până n’a fost «înţeles». Templele indiene, bunăoară, au fost multă vreme privite ca un perfect exemplu de « artă barbară». A trebuit să se înţeleagă întâi canoa- nele esteticei indiene — de altfel foarte coerente şi inteligibile — pentru ca arhitectura şi sculptura indiană să « placă ». De asemenea, pictura japoneză nu poate fi apreciată fără o prealabilă « asceză »; adică, fără a cunoaşte principiile metafizice care i-au dat naştere, fără a se « purifica » de toate acele opacităţi create şi alimentate de intuiţia profană a spaţiului. Ceea ce s’a făcut pentru arta orientală nu s’a făcut încă pentru literatura orientală. Faptul e lesne de explicat; arta orientală a fost cercetată şi iubită de artişti, care au descoperit (ajutaţi de înţelegerea artei medievale) «normele»; literatura a fost însă inaccesibilă nespecialiştilor. Amatorii s’au mulţumit cu traduceri, cele mai multe mediocre, seci, strivite de note şi comentarii erudite. Evident, este foarte greu să mulţumeşti pe un cititor european, care îţi cere o pagină de « poezie pură », fără note, fără explicaţii. Poeţii chinezi — aşa cum arată într’un bogat capitol (p. 159—193) Alexeiev — nu scriau la întâmplare; nu scriau nici măcar într’un mediu şi cu o experienţă profană. Ca şi arta medievală europeană, arta orientală în totalitatea ei este canonică: adică metafizică, raţională, tradiţională. Un artist indian nu-şi începea lucrul fără o prealabilă «purificare », fără practici ascetice şi contemplative. Un poet chinez, ca să scrie un catren, se retrăgea la ţară, trăia singur multă vreme, contemplând, meditând. Aş vrea să ştiu ce-ar crede un poet lucid român despre toate preliminarele actului poetic de care vorbeşte Ssen-K’ong în «Categoriile poeziilor», pe care le rezumă şi traduce Alexeiev (p. 161 sq.). Lustraţia poetică atinge aici proporţii uluitoare. Poetul nu compune nimic până ce nu devine impersonal, până ce nu depăşeşte nivelul experienţelor umane. Intr’un cuvânt, actul poetic trebue să coincidă cu cel mai pur act metafizic: ieşirea din devenire, neu- tralizarea contrariilor, « totalizarea » realului. Actul artistic — atât în China, cât si în India — are aceeaşi funcţiune ca si ritualul sacru: este o adevărată « depăşire de nivel ». (Despre toate acestea am scris în Cosmical Homology and Yoga, « Journal of the Indian Society of Oriental Art», voi. V, 1937, p. 188—203.) 44° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’adevăr, după mărturisirea poeţilor şi poetologilor chinezi din secolul al Xl-lea în. d. Chr., creaţia artistică era unul din mijloacele de a realiza perfecţiunea absolută, «Calea» supremă (tao), care conduce întreg Universul. Poetul, ca şi înţeleptul, era dator să iasă din momentul istoric în care trăia, din « devenire », şi să încarneze acel inefabil tao. «L’individu sur qui reposait le tao eternei, n’etait pas un homme ordinaire, mais un surhomme: cheng. Ce surhomme ne venait sur terre que pour y etre maître et roi. Et il n’etait pas un roi, mais le roi, le roi parfait, qui gou- vernait le monde sans aucune activite, se suffisant â lui-meme, prototype de l’evidente perfection. II demeurait donc plonge en un etat de sereine beatitude et ne sortait point de son non-agir » (wou-wei; p. 12). Personificând acest principiu suprem tao, supra-omul (cheng) realiza « spontaneitatea absolută » (tseu-jan) care este «la parfaite harmonie de toute la nature, la nature hu- maine y comprise, harmonie qui ne connaît ni division ni separa- tion, et forme un bloc indissoluble. II n’y a donc, dans cette har- monie, ni oui ni non, ni bien ni mal, rien de ce qui constitue la vie humaine ordinaire » (ibid.). Metafizica aceasta taoistă a elaborat firesc o estetică în per- fectă conformitate cu «supra-omul», cu «regele» care întrupa «spontaneitatea absolută». Poetul crea «fără să acţioneze» (wou- wei), crea «spontan», reflectând în opera sa nu drama devenirii nesemnificative, ci normele lui tao. Confucius, ca şi întregul curent confucianist — care s’a opus în cursul istoriei chineze taoismului — critică poziţia aceasta radicală a înţeleptului şi a poetului însetaţi după o armonie în care să nu mai existe « nici bine, nici rău, nici da, nici nu ». Confucius găseşte în tradiţia scrisă, în documentele referitoare la cei dintâi regi ai Chinei, normele desăvârşirii umane. Este adevărat, spune Confucius, că omul perfect trebue să reali- zeze tao, dar acest tao este « drumul omului-rege ». Omul perfect este omul cu virtuţi regale, care face din el depozitarul virtuţii perfecte. Supra-omul (cheng) metafizicii taoiste, care a trăit «spon- tan » la începutul istoriei, este, pentru Confucius, eroul tradiţiei şi istoriei naţionale. Acest supra-om nu aparţine unei antichităţi ideale, ci antichităţii istorice, pe care documentele ne-o atestă (p. 18). Iată deci cele două curente fundamentale ale gândirii chineze, taoismul şi confucianismul, formulând fiecare în conformitate cu metafizica sa o estetică. Dar şi estetica confucianistă implică o lustraţie şi o asceză similară esteticei taoiste. Documentul istoric, care oglindeşte viaţa omului perfect din antichitate, trebue citit şi asimilat de artist cu aceeaşi veneraţie şi fervoare cu care se citeşte un text sacru. Acest « document» (wen) « n’est point un ecrit quelconque, mais l’Ecrit par excellence, grave et sacerdotal, UN SAVANT RUS DESPRE LITERATURA CHINEZĂ 441 sinon divin, qui exige de vous un office presque analogue â celui du pretre » (p. 22). ^ Trei mii de ani scriitorii chinezi au creat în conformitate cu aceste două metafizici, taoismul şi confucianismul. Splendida continuitate a poeziei chineze a fost întreruptă doar în anul 1920, prin apariţia volumului incendiar al tânărului d. Hu, volum pu- blicat în America sub titlul Eseuri (Tch’ ang che tsi) şi scris nu în limba tradiţională, literară, ci în «limba albă», folosită de colies şi analfabeţi. Profesorul Alexeiev închină ultimul capitol acestei revoluţii literare, pe care nu o apreciază câtuşi de puţin. Nu i se poate reproşa savantului rus o atitudine negativă şi sterilă, de belfer. Alexeiev nu e un simplu erudit, crescut în şcoala filo- logică. Profesor de limba şi literatura rusă la o Universitate chi- neză, Alexeiev a trăit foarte mulţi ani în China, a tradus o capo- doperă a literaturii neortodoxe chineze şi e un bun cunoscător al poeziei clasice şi moderne europene. Critica, discretă, dar de o ironie scăpărătoare, pe care o face d-lui Hu, vine deci din partea unui savant care nu cunoaşte numai pe Dante şi Byron, ci a citit pe Walt Whitman şi pe Essenin. Când d. Hu, în «limba albă », scrie următoarele versuri: Nu mă voi mai omorî primăvara, Nu voi mai fi trist toamna, . Iată jurământul meu de poet! Florile se veştejesc — foarte bine, Au să se scuture — tot bine. Luna e rotundă — admirabil, Soarele se duce — de ce să ne ’ntristăm ; profesorul Alexeiev înţelege, fără îndoială, de unde se inspiră revoluţionarul poet chinez. Pare-se, după câte afirmă, competent, Alexeiev, că această «limbă albă » în care scrie d. Hu este nu nu- mai cu desăvârşire improprie transmisiei gândirii precise şi ex- primării intuiţiei poetice, dar este, în acelaşi timp, ininteligibilă când e citită, prin marele număr de neologisme pe care d. Hu e silit să le întrebuinţeze ca să evite limbajul poetic tradiţional. In orice caz, revoluţia literară a «generaţiei^noi» chineze este extrem de interesantă pentru cel care vrea să înţeleagă spiritul Asiei contemporane. In Bengal, provincia indiană cu cea mai fru- moasă tradiţie literară şi artistică, s’au încercat dela Tagore în- coace foarte multe « revoluţii » literare. Evident, toate copiate sau inspirate după modele europene. Prin 1930 făcuse mare vâlvă în cercurile artistice din Calcutta apariţia unor capitole dintr’un nou roman al lui Achyntia Sen, care era o copie fidelă al lui Ulysse de James Joyce. Autorii contemporani anglo-saxoni care au in- 442 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fluenţat cel mai mult literatura tânără bengaleză sunt James Joyce, John dos Passos şi Aldous Huxley; exact scriitorii cu o tehnică improprie limbii bengaleze. Asia, după cum se vede şi din cartea profesorului Alexeiev, e în plină «criză profană». Artiştii tineri renunţă în conformitate cu cărţile dernier cri venite dela New-York şi Londra. Dar, din fericire, toate aceste « revo- luţii » sunt doar experienţe. Şi Tagore a debutat imitând poeţii englezi. Şi, apoi, două continente i-au imitat arta... MIRCEA ELIADE NOTĂ LA BERDIAEFF EUL ŞI FUNCŢIUNEA SOCIALĂ A SINGURĂTĂŢII Prometeică apare, în gândirea lui Berdiaeff, încercarea de rea- bilitare a eului. Nu este numai o critică a raţionalismului aceea pe care o încearcă filosoful rus, dar mai degrabă o demnă promovare a fiinţei umane, în raportul său necesar cu lumea dinafară. De modul cum idealismul raţionalist crezuse că rezolvă problema eului, depindeau o serie întreagă de consecinţe logice, toate con- ducând către înfrângerea subiectului de obiect, deşi oricare dintre gânditorii criticişti ai veacului trecut recunoştea, în planul iniţial al existenţei, primatul raţiunii omeneşti. Dar acest lucru nu era suficient pentru a da satisfacţiune omului, faţă cu reali- tatea contingenţă, circumstanţială. A explica, asemenea lui Fichte, şi în genere asemenea idealiştilor din şcoala romantică, prove- nienţa logică a eului, înseamnă în primul rând, a presupune existenţa obiectului în compoziţia elementară a eului. înrudirea genetică dintre subiectul gânditor şi non-eu, atât de transparentă şi de cauzal implicată de Fichte în determinarea nativă a eului, nu face decât să contamineze eul de «impurităţile » elemen- tare ale obiectului. Berdiaeff apare de-a-dreptul revoluţionar când încearcă să întemeieze existenţa eului în afară de logică. Eul nu este aşa cum s’a spus un subiect gânditor. Prin urmare nu facultatea logică, raţiunea, conştiinţa este trăsătura caracteristică, nativă şi determinantă a eului. Or, dealungul întregului criticism şi ab- solut toţi filosofii romantici admiteau ipoteza logică a eului. Eul era conştiinţă, era raţiune, era logică, şi acest lucru venea tocmai dela Descartes... Dar vorbeam despre « Consecinţele » care derivă din conside- rarea eului în plan logic. Dacă eul este din începuturi conştiinţă, adică raţiune, cum tiparele noastre de cunoaştere sunt sensibil determinate (în gândirea critică) de către stabilirea apriorică a NOTĂ LA BERDIAEFF 443 spaţiului şi a timpului în conştiinţă (ipoteza kantiană valabilă pentru toţi romanticii veacului trecut) — atunci trebue să admitem non-eul drept eficienţă a eului. Aici este inclus marele paradox! In gândirea raţionalismului idealist, eul a fost numit conşti- inţă, pură raţiune. Şi tocmai pur nu îi poate apărea lui Berdiaeff, de vreme în compoziţia elementară a conştiinţei (ra- ţiunea = eu, în şcoala criticistă) — aflăm existenţa apriorică a non-eului. Pur şi el însuşi, eul nu poate fi decât eliberat de orice predeterminare a sa de către non-eu şi această ipoteză este admi- sibilă numai renunţând a mai defini eul ca pură conştiinţă, ca exclusivă facultate logică. Aici intervine aspectul de-a-dreptul revoluţionar al metafizicei lui Berdiaeff — si care este unul nobil, prometeic, prin aceea că inversând vechile hipostaze acordă un imens credit subiectului şi afirmă ipoteza libertăţii iniţiale a eului şi proprietatea sa activă, geneticăt de autodeterminare. O adevărată eliberare de obsesia obiectului... Vom scrie deci despre eul activ şi originar, cum îl presupune gânditorul rus în « Esprit et Liberti » *) dar mai cu seamă în « Cinq meditations sur Vexistence » * 2). Cu deosebire în a «treia meditaţie » (Le moi, la solitude, la societe), cunoaştem cea mai nouă inter- pretare a eului din întreaga metafizică actuală. înaintea oricărei obiectivări, eul este, prin natura sa existenţială, libertate. Pentru că este iniţial, el nu este, elementar, gândire, conştiinţă. Conşti- inţă, gândire, devine mai târziu printr’o liberă şi intimă auto- funcţiune. A porni dela gândire sau dela conştiinţă, asemenea lui Descartes, înseamnă a neglija originile, începutul. Tăgăduind apostrofa carteziană (Cogito, ergo sum), Bediaeff crede a se referi într'adevăr la începuturi când scrie: «Exist, înconjurat de negu- rile infinitului, deci gândesc »... Prin natura lui, eul este deci iniţial şi primitiv. Nu trebue să începem cu conştiinţa, dar trebue să presupunem pe cineva ante- rior acesteia. Conştiinţa nu este ea însăşi decât un grad de obiec- tivare a eului. Ceea ce spunea şi Amiel cu destulă dreptate: fondul eului nu poate fi fapt obiectiv. - Apoi, cum am spus, conştiinţa eului nu se poate despărţi de un anumit sentiment de servitute şi de dependenţă faţă de non-eu. Ceea ce atenuează eul ca expresie originală, genetică a libertăţii, este tocmai conştiinţa de sine, ca grad de obiectivare a subiectului, mai precis, contaminarea eului de non-eu, constrângerea acestuia între perspectivele metodologice. In concepţia lui Berdiaeff, eul apare aşa dar el însuşi şi liber, pe deplin liber. Originar, eul şi absolutul nu se disting. Este mo- 0 >933> Paris, Ed. «Je sers ». 2) 1936, Paris, Ferdinand Aubier. 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mentul, pentru că am vorbit de absolut, să arătăm iarăşi cât de diametral opusă este concepţia lui Bediaeff de aceea a euluifichtean. Eul lui Fichte, scrie Berdiaeff, «nu este totuşi un eu, pentrucă nu este individual, dar universal». El nu întâlneşte, nici nu recu- noaşte un alt eu sau măcar conştiinţa de tine (« le toi»), dar, pur şi simplu, non eul. Mai lămurit, în gândirea fichteană, eul nu este decât o provenienţă a non-eului, o răsfrângere (apriorică) a ace- stuia şi, oarecum, o copie. XJn astfel de eu, lipsit de proprietate, de expresie genetică şi de valoare originară conduce în ultimă consecinţă, către primatul obiectului, al materiei. O dată cu compromiterea eului, explicat ca o derivaţiune a lumii fenomenale, orice nădejde a duhului uman devine inutilă. De aceea, am spus că îmi apare prometeică încercarea lui Berdiaeff de a elibera eul de impurităţile non-eului, înlăturând, mai întâi, obiectul, dela originea subiectului. Prin urmare, eul este originar, primitiv şi liber. Expresia lui Berdiaeff este într’adevăr frumoasă: « ceea ce numesc eul este exclusiv unul nesocializat, neobiectivat. Originar, eul şi totul, totul şi eul, nu se disting ». Descoperirea ulterioară a non-eului crispează şi contractă eul, « cu o sensibilitate dureroasă şi particulară ». Neexistând, originar, decât « unitatea nediferenţiată a eului şi a lumii», filosofia purcede dela eu, nu dela obiect. Filosoful nu este omul « conştiinţei colective generice ». El nu ar şti să pornească dela stadiul în care eul este obiectivat pe planul conştiinţei colective. Filosoful trăeşte mai întâi în spaţiul restrâns al solitudinei. In contact cu orizontul universal, îşi depăşeşte însă fiinţa nu printr’o viaţă (trăire) în conştiinţa colectivă (care este o formaţiune ulterioară), dar prin intermediul conştiinţei de tine, realizată pe planul solitudinei. Distincţiunea este foarte preţioasă. Dacă originar omul ar trăi în conştiinţa colectivă, a non-eului, atunci ne-am întoarce la carte- zianism, şi promovarea primatului eului ar deveni un non-sens. Eul se defineşte însă într’o manieră antinomică («l’immuable en train de changer ») şi această proprietate activă a eului, de auto- fecundare, marchează întreaga originalitate a concepţiei lui Ber- diaeff şi conduce către stabilirea raportului dintre eu şi societate, prin intermediul singurătăţii. * Dacă facultatea nativă a eului este devenirea prin propria activare de sine, dată fiind libertatea lui originară, e necesar să adăogăm că, în gândirea lui Berdieaff, această multiplicare, această dilatare a eului, nu rămâne în totul străină de cauzele extrinseci, cu toate că eul, cum am văzut, nu poate fi determinat de non-eu, de în afară. Dar «la orice acţiune extrinsecă, eul răspunde activ, determinându-se el însuşi». NOTĂ LA BERDIAEFF 445 Despre o izolare absolută nu poate fi vorba. Aceasta ar însemna distrugerea prin sine însuşi, iar nicidecum autocrearea eului, ori- ginar şi elementar, activ. Eul absolut, rece, mortificant, simte nevoia de conştiinţa de sine ca prim grad de comunicare a subiec- tului pe plan obiectiv. In stadiul conştiinţei de sine, infuziunea eului de non-eu, invadarea, non-eului în solitudinea subiectului sau, poate, evadarea eului în obiect, pare să fie fapt petrecut. Insă atracţia pe care orizontul universal o exercită asupra eului pri- mitiv, pur şi nedesluşit, activ deci în devenire, aduce suferinţa (singurătatea) eului. Această suferinţă este desigur în raport cu ceea ce filosofi ca Simmel, Tillich, Jaspers numesc « situaţia limită a omului». In contactul său dureros cu suferinţa, pe care o re- clamă luarea în considerare a altora, eul se transcende. Insistăm asupra acestei afirmaţii, pentrucă aici aflăm piatra de hotar a gân- dirii lui Berdiaeff. Aşa dar, eul nu se socializează, nu se obiectivează, dar se depă- şeşte, printr’o activare de sine, conducându-se el însuşi către stadiul solitudinei. Prin forţa existenţei sale intime, el iese din sine în planul singurătăţii pentru a merge către altul, către alţii, către tine, către aproapele tău, către lumea lui Dumnezeu. Minunată această concepţie a lui Berdiaeff despre funcţiunea socială a solitudinei! Plină de demnitate pentru fiinţa umană, pentrucă totul porneşte dela eu, dela forţa sa activă de a se trans- cende, prin suferinţa pe care i-o provoacă apropierea de obiect, de materie, de altul. Cum reacţionează eul? Printr’o febrilizare de sine, echivalentă cu singurătatea. Este starea de transcendere a eului, în care, depăşindu-te, înţelegi şi accepţi pe altul. « Nu este nimic mai odios decât un eu care nu se transcende », scrie Berdiaeff. In stadiul singurătăţii (consecinţa necesară a eului activ) simţi nevoia să comunici, să te aventurezi, nu în obiect, dar să te stabileşti o relaţiune afectivă cu «le toi», «le nous », cu lumea Domnului... Funcţiunea socială a singurătăţii şi sensul profund creştin al gândirii lui Berdiaeff este aici cu deosebire învederat. Nu ar fi posibilă o comunicare valabilă cu altul, cu ceilalţi, fără această transcendere a eului care îndeamnă către singurătate. Să nu confundăm singurătatea cu solipsismul. Singurătatea presupune existenţa altuia, către care forţele active ale eului se revarsă cald, comunicativ. Singurătatea absolută ar însemna infern, nefiinţă, negaţie. Departe de a fi negaţie a altora, a tuturor, ea este însă o activare a eului până la depăşire, ridicarea deasupra lumii generice, comune, obiective, materializate. O astfel de sin- gurătate nu ne desparte nici de Dumnezeu, nici de lumea Dom- nului, dar de ceea ce Berdiaeff numeşte «Le traintrain social», termen care exprimă lumea degenerată, obiectul. Şi « nici o relaţie cu obiectul nu formează comunitatea, comuniunea ». Cum spune 44® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Kierkegaard, singurătatea este contradicţie tragică, născută din pre- dispoziţia eului de a fi înţeles, de a se oferi afluent, înţelegerii altuia, de a comunica şi de a lua în consideraţie nu obiectiv pe altul, dar ca pe un alt subiect. Eul aspirând să fie afirmat şi confirmat în altul, obiectivitatea devine «forma extremă a subiectivităţii», iar cunoaşterea o dilatare extraordinară a eului şi a conştiinţei. In faţa obiectului, sau dacă nu-1 produce, eul rămâne închis, refractar, inaderent. Socializarea, obiectivarea eului ar însemna « precipitare în coti- dian », în materie. Recunoscând însă funcţiunea socială a singu- rătăţii, care nu este decât o fericită expresie de supraactivare a eului, instaurăm şi consolidăm scânteia prometeică din noi. « Dum- nezeu nu poate fi pentru mine un obiect », scrie Berdiaeff. Subiectul divin şi eul autentic îşi seamănă originar, iar singu- rătatea este stadiul în care eul, înfiorat de a se transcende, acceptă cu dragoste, pe altul, societatea. MIRCEA MATEESCU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE CONTRIBUŢII LA DEFINIŢIA EUROPEI Suntem de câţiva ani, de când am început redactarea acestei rubrici, în permanentă căutare a unor elemente care să defi- nească « fenomenul european ». Iată, pentru cronica de astăzi, unul ce ni se pare deosebit de caracterizant. Unul din faptele culturale cele mai specific europene este absenţa, pe continent, a instituţiei gangsterismului. Este în buna noastră bătrână Europă ceva care se opune implantării acestei odioase categorii penale noi. Problema cauzelor pentru care pământul nostru e impropriu înfloririi gangsterismului este o problemă pe care un singur autor — după cunoştinţa noastră — şi-a pus-o până acum (Wladimir Posner: Les Etats-Desunis) şi a căutat s’o rezolve cu ajutorul unui vast material de mărturii depuse de mii de oameni din cele mai variate straturi sociale. Aceste mărturii au făcut obiectul unei anchete care a durat un an întreg (1933-34), anchetă întreprinsă de o comisie a Senatului, prezidată de Sena- torul Copeland şi ale cărei rezultate au fost strânse şi publicate sub titlul: «Investigation on so-called rackets » (« racket » este numele celei mai tipice activităţi a gangsterului). Autorul francez citat e singurul care a încercat să afle de ce în Europa nu poate înflori racketismul. Decât, dacă în partea lor critică, argumentele d-lui Posner sunt excelente, în partea lor constructivă, ele ni se par, ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 447 după cum vom vedea, insuficiente. De aceea, vom încerca, la rându-ne, să propunem o explicaţie acestei ciudate absenţe, în Eu- ropa capitalistă, a unei categorii penale unanim recunoscute ca izvorînd direct din alcătuirea capitalistă. înainte de orice însă, ar trebui o sistematizare a materialului, o definţie mai metodică a conţinutului acestor «rackets». O ase- menea analiză nu am găsit-o până acum nicăeri. Cu ea, totuşi, trebue să se înceapă. Infracţiunea specifică a gangsterului este destul de complexă. Ea cuprinde un element de omucidere propriu zisă şi un element de furt clasic. Dar la acestea — care nu sunt cele mai importante — se adaogă altele. Şantajul este şi el reprezentat. Dar nu şantajul pur, adică vânzarea tăcerii, terorizarea victimei cu ameninţarea de a divulga un fapt reprehensibil al victimei însăşi. Victima racketu- lui nu e vinovată cu nimic şi nu are nimic de ascuns. Elementul esenţial al şantajului aici lipseşte. Totuşi meseria de gangster are cu aceea de şantajist un foarte însemnat punct comun, căci se bazează pe specularea nevoii de linişte a victimei, care cumpără dreptul de a evita tot soiul de neplăceri. O altă infracţiune cunoscută se găseşte cuprinsă în complexa categorie a racketului, şi anume delictul de rebeliune, la care se mai pot adăoga altele secundare şi înrudite, precum uzurparea de atribuţii şi insigne ale autorităţii publice (port clandestin de uniforme de poliţist sau de militar, etc.); căci una din caracteristicile gangsterilor este substituirea lor în locul autorităţilor constituite: judiciare, poliţieneşti, fiscale. O altă trăsătură specifică acestei infracţiuni este că aproape niciodată victima nu se plânge. Din ancheta citată de noi mai sus reiese că foarte rareori cei ce sunt exploataţi de gangsteri consimt a face cea mai mică mărturisire. S’ar crede că o altă notă proprie a racketului este răpirea de persoane, în scopul de a le « ransona ». In opinia populară — mai cu seamă în cea europeană — gangster şi« kidnapping » sunt aproape sinonime. Ceea ce e o profundă eroare. Nu se fură oameni în Ame- rica, şi încă mai puţin copiii; adică nu se răpesc persoane în pro- porţii mai mari decât aiurea, în scopul de a extorca preţuri de răscumpărare (« ranţons »). Situaţia reală e alta, şi mult mai cu- rioasă. W. Shoemaker, director al detectivilor din Departamentul Poliţiei oraşului Chicago (unul din centrele cele mai prospere ale industriei crimei) a declarat că aproape toate persoanele răpite erau ele însele de profesie « racketeers ». Faimosul kidnapping este un schimb de amabilităţi între indivizi aparţinând unor bande rivale. Sunt procedee delicate cu care se tratează gangsterii între ei. Dar victima propriu zisă a racketismului, adică omul de treabă ce ur- 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mează a fi jefuit, această victimă nu este <( răpită». Impresia contrară se datoreşte reclamei imense făcute în jurul afacerii Lind- berg-Hauptmann. încă o dată, nu se fac în America răpiri de oameni cumsecade, adică nu se fac mai mult ca aiurea. Şi, de altminteri, nici nu s’ar putea face. Căci materia e prin ea însăşi neinteresantă pentru gangsteri. O statistică americană referitoare la patru state pe o durată de trei ani arată că beneficiile brute ale delictului de răpire (inclusiv cazul Lindberg) s’au ridicat la abia un milion, iar pierderile au fost considerabile: 52 de condamnări la scaunul electric şi la puşcărie. In schimb, traficul de carne albă se soldează — numai pe o durată de un an şi numai pentru oraşul Chicago — la 15 milioane de dolari câştig. Spuneam, la început, că asasinatul clasic şi furtul propriu zis sunt elementele cele mai puţin esenţiale în industria gangsterismului. Acelaşi lucru şi cu delictul de răpire. Toate trei sunt neinteresante economiceşte. Omuciderea, la gangsteri, are drept victimă nu persoana ce urmează a fi jefuită, ci fie poliţistul de care vor să scape, fie colegul rival sau trădător. Cât despre furtul propriu zis, e de ajuns să amintim că totalitatea <( marilor furturi» (adică a spargerilor de bănci) din patru state pe o durată de trei ani au adus de abia ceva mai mult decât un milion de dolari. Dacă ar fi să căutăm gangsterismului elemente de analogie cu categoriile penale europene, ne-am gândi la două infracţiuni: delictul de speculă comercială ilicită şi delictul de mită, în deosebi mita politicianistă, având ca origine etatismul, imixtiunea exce- sivă a guvernelor în afacerile economice ale particularilor. Intr’adcvăr, acest etatism se traduce — în unele ţări europene — printr’o înmulţire a obstacolelor puse industriei şi comerţului pri- vat, obstacole care, pentru a fi înlăturate, necesită plata unor onorarii clandestine încasate de politiciani. Gangsterul procedează, la fel. Intr’o bună zi, el inventează greutăţi noi pentru cutare ramură de comerţ. De pildă toţi lăptarii vor constata că, pe drum, camionetele lor cu sticle destinate a fi distribuite clientelei sunt oprite, iar sticlele deşertate pe şosea. Iată un important obstacoL pentru o înfloritoare practicare a acestui negoţ. Important, dar evitabil, graţie unei mici sume de bani, vărsate regulat sub formă de taxă, bine înţeles clandestină. Este exact mecanismul eco- nomico-penal care prezidă bunăoară la regimul de înăsprire al condiţiilor de obţinere de permise de import sau de export în unele state europene. Şi sancţiunea, în caz de împotrivire la ase- menea reguli secrete, este, în ambele ipoteze, ruina întreprinderii care se încăpăţânează a nu se lăsa jefuită. Spuneam că şi delictul european de «speculă comercială ili- cită » prezintă analogii cu racketul american. Intr’adevăr, forma cea mai solidă şi mai caracteristică a exploatării comerciale exce- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 449 sive este aceea a trustului, a acaparării monopolistice. Ea permite — concurenţa micilor negustori izolaţi o dată distrusă prin dumping — să se impună preţuri ridicate, dictate discreţionar. Caracteristica racketului este, şi ea/ concentrarea marxistă. Există o incompati- bilitate între noţiunea de « gang » şi aceea de întreprinzător izo- lat. Gansterismul tinde la trust şi la monopol, în virtutea unei nece- sităţi naturale. In 1927, «faimosul A. Capone controla, personal, vreo 20.000 de depouri şi debite de alcool». Tot atât de concen- trat este şi comerţul caselor de prostiţuţie. « Curtea Supremă » din New-York a judecat, în Mai 1936, pe gangsterul Luciano, acuzat de a-şi fi asigurat, el şi banda lui, controlul aproape exclusiv asupra tuturor caselor de toleranţă din New-York. Banda era organizată după modelul unui « holding-trust» (adică centralizatori de acţiuni societare felurite). întreprinderea se compunea din patru trusturi relativ independente, care operau fiecare pe cont propriu, reunite, însă sub direcţia câtorva administratori comuni. * * * După această primă analiză a conţinutului infracţiunii de gang- sterism, ar fi interesant să-i urmărim evoluţia penală. Se poate observa o părăsire progresivă a infracţiunilor cla- sice (furt, brigandaj, răpire, ransonaj, asasinat, trafic de mărfuri prohibite) şi o îndrumare tot mai fermă spre exploatarea marelui şi largului comerţ de mărfuri permise. Am spus cum furtul (chiar cel de stil mare, adică jefuirea de bănci) este privit cu dispreţ, ca o categorie istorică apusă, ca o întreprindere ce « nu plăteşte » eforturile şi sacrificiile. Am amin- tit, de asemeni, cum asasinatul şi kidnappingul sunt şi ele elimi- nate din afacerea propriu zisă, păstrate fiind doar ca mijloace de apărare şi pedepsire împotriva colegilor rivali. In sfârşit, chiar şi traficul de mărfuri nepermise (prostituţia, jocul de noroc, stupefian- tele, alcoolul, etc.), care la un moment dat fuseseră în centrul preocupărilor gangstereşti, tind să scadă în importanţă, eclipsate de racketul pur, al cărui conţinut şi obiect e comerţul propriu zis, comerţul normal de mărfuri normale şi perfect permise, ca bunăoară pavarea străzilor, distribuţia sifoanelor, vânzarea cărbu- nelui, etc. Azi « principala ocupaţie a gangsterilor, aceea care, dela desfiin- ţarea prohibiţiei, costă cel mai scump pe poporul american, este racketul». «Originea cuvântului e obscură. Se pare că, pe la sfârşitul veacului trecut, unele cluburi din New-York (anglosaxonii au mania cluburilor) luaseră obiceiul de a da baluri — vaste chefuri ce se numeau «rackets». Principalul, dacă nu singurul izvor de venituri al acestor inocente petreceri era vânzarea biletelor de 14 45° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE intrare. A refuza să cumperi un asemenea bilet începu să fie con- siderat ca o ofensă adusă clubului. Iar persoanele care refuzau riscau sau, mai precis, mergeau la sigur că vor avea neplăceri. Cu timpul, cuvântul racket, care era numele balului, al petrecerii, devine numele metodei de difuziune a biletelor », devine numele procedeului, foarte sistematic organizat, al impunerii cumpărării de bilete. Pentru a înţelege esenţa şi simplicitatea noţiunii de racket, reproducem următoarea comparaţie făcută tot de Wladimir Posner: « E de ajuns să cităm următorul fapt divers. Biroul pentru pre- venţia crimei din New-York află că, într’o şcoală primară, băieţii de 12 ani storc câte 2 cenţi pe săptămână dela copiii mai mici pentru a-i apăra de bătaie împotriva celor mari. înlocuiţi pe aceşti protejaţi minori prin industriaşi sau comercianţi majori, înlocuiţi pe protectori prin gangsteri, multiplicaţi 2 cenţi cu ioo.ooo, şi veţi avea un racket.» Iată mecanismul tipic, limpede zugrăvit de raportul lui A. I. Smith, Secretarul Asociaţiei Juraţilor din Comitatul New-York. « O societate anonimă se constituise la Albany. Ea avea un preşedinte şi administratori, care angajară un director general. Acest domn director general avea ca funcţiune (el, precum şi impiegaţii săi subalterni) să se ducă să viziteze pe diverşi negu- stori şi să le propună, amabil, următoarea afacere: « Vă cerem să aderaţi la societatea noastră. Pentru asta, ne veţi vărsa atât la sută din veniturile întreprinderii d-voastră ». Dacă negustorul întreba: « Şi ce ne veţi da în schimb ? », i se răspundea: « Vă vom proteja. Dacă clienţii dv. nu vă plătesc marfa, vom avea noi grije să vă încasăm sumele datorate în locul d-voastră. Numai două condiţii vă punem: să nu vindeţi decât persoanelor membre ale societăţii noastre şi să vă folosiţi de serviciul nostru de camio- naj. Iar dacă nu acceptaţi propunerea noastră, ne veţi permite a vă atrage atenţiunea asupra celor întâmplate în Connecticut. » Incidentul la care se făcea aluzie era explozia unei faţade a unui luxos magazin de blănuri preţioase. « De asemeni — adăoga amabilul om de afaceri — ne vom lua îngăduinţa să vă împrospă- tăm memoria asupra faimosului incendiu din New-Jersey, sau asupra evenimentelor în legătură cu bombele pestilenţiale din strada 30 şi strada 40...». Astfel, delicvenţa în Statele-Unite evoluează înspre comerţul regulat, înspre vastul negoţ al mărfurilor curente. Furtul, asasi- natul, şantajul, răpirea — toate aceste delicte desuete sunt pri- vite de gangster ca netrebnice rămăşiţi medievale. Ceea ce-1 inte- resează pe el este — dacă se poate fără ironie spune—economia naţională. «Numai în oraşul New-York, următoarele industrii ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 451 erau supuse racketeerilor: vopsitoria, boiangeria, spălatul rufelor, băuturile gazoase, construcţia caselor, camionajul, pavarea stră- zilor, evacuarea gunoiului, vânzarea cărbunilor, sălile de spectacol şi trupele de spectacol, comerţul peştelui, al cărnii, al păsărilor, al fructelor, al laptelui». Este simptomatic faptul că evoluţia finală a gangsterismului prezintă analogii cu punctul de plecare al acestei instituţiuni. Intr’adevăr, gangsterismul apare la Chicago, în prima decadă a secolului nostru, cu ocazia rivalităţii dintre doi proprietari de jurnal: William Randolph Hearst (care azi câştigă aproape o jumă- tate de milion de lei pe zi) şi Joseph Patterson. Băieţaşii care vin- deau gazetele respective în chioşcuri aveau ordin dela patron să ia la bătaie pe copiii angajaţi de gazeta rivală. (Chioşcurile inamice erau alături, căci trebuia să fie instalate pe locurile «cu vad», adică pe trotoarul drept al răspântiilor de străzi, unde atât pietonii cât şi, mai ales, automobiliştii erau nevoiţi să încetineze mersul, şi aveau deci timp să cumpere jurnalul.) Lui Hearst îi vine atunci ideea genială să tocmească un boxeur adult (faimosul Mossy En- right), însărcinat să bată măr nu pe băieţaşii chioşcurilor inamice, ci pe băieţaşii lui Hearst, în cazul când ei s’ar fi lăsat bătuţi de rivali. (Era mult mai comod să-şi sancţioneze propriii săi salariaţi). Fireşte, Patterson tocmeşte şi el un bătăuş, destinat să bată pe bă- tăuşul lui Hearst. Acesta din urmă îşi ia ajutoare. Exemplul e imitat de partea adversă. Şi astfel, se constitue primele două bande, primele « gang »-uri (faimosul Al. Capone a fost ucenic în banda lui Enright), care încep să se întreucidă pentru foarte comercialul ideal ca cei doi directori de jurnal să-şi vândă mai bine gazeta. Astfel, prima manifestare a fenomenului are loc în legătură cu negoţul perfect licit al unei mărfi dintre cele mai normale. Iar azi, când fenomenul a atins punctul său de maturitate, el se leapădă de elementele adventice pe care a trebuit să şi le adaoge pe drum, şi se reîntoarce la forma pură dela care a plecat, generalizând-o. Aşa încât azi gangsterul nu mai este un hoţ în sensul clasic, ci un fel de controlor clandestin al întregii economii naţionale, sub- stituit prin contrabandă autorităţii poliţieneşti şi fiscale. Lucru curios, şi adânc îmbucurător pentru bătrâna noastră bună Europă, gangsterismul nu prinde pe vechiul continent. De ce ? Bau, ca să întoarcem întrebarea: care sunt cauzele apariţiei ' lui în Statele-Unite ? Cu drept cuvânt, d. Wladimir Posner observă că multe din cauzele propuse nu-s explicative. 14* 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Influenţa cinematografului, cu ale sale filme poliţiste, pline de « public enemies number one »? Dar asta există şi în Europa, Şi chiar dacă copiii de oameni săraci, în America, se joacă pe stradă de-a gangsterii, aceasta nu are nici o importanţă. « Milioane de copii s’au jucat de-a pieile roşii, fără ca pentru asta să fi scalpat vre-odată pe cineva ». S’a invocat mizeria generală şi şomajul. Dar şi ele există în Europa, unde totuşi gangsterul nu se poate implanta. Atunci d. Posner enumeră trei cauze, care i se par reale: 1. Dispreţul legalităţii. 2. Obiceiul şi gustul violenţei. 3. Cultul banului. Şi, pe toate aceste cauze, d-sa le fuzionează într’o explicaţie oarecum marxistă. Intr’adevăr, gangsterismul e posibil în America fiindcă acolo concurenţa între capitalişti este de o rară asprime. Capitalismul în Statele Unite se prezintă în stare pură, fără nici un amestec de supravieţuiri istorice (antice greco-romane, medievale, etc., ca în Europa) şi care l-ar mai putea tempera. Aşa se explică de ce negustorul victimă a racketeerului nu se plânge. « Există oameni de afaceri — scrie comisarul de poliţie Whalen din New-York — care acceptă să plătească un tribut racketeerului fiindcă un atare aranjament le este profitabil: procedând astfel, ei îşi ameliorează situaţia cu privire la concurenţii lor ». Şi, printr’o formulă pe cât de briliantă pe atât de justă, d. Wla- dimir Posner defineşte astfel situaţia: » > « Clausevitz spusese: «Războiul nu-i decât continuarea poli- ticii statului cu alte mijloace». Tot astfel: « Racketismul nu e decât continuarea concurenţei capitaliste, cu alte mijloace ». Decât, toate aceste explicaţii se lovesc de aceeaşi obiecţie de care se loveau explicaţiile pe care d. Posner tocmai le combătea: şi anume existenţa, şi în Europa, a aceloraşi fenomene. Literatura socialistă vorbeşte de cultul banului ca de o mentalitate universal capitalistă, şi nicidecum special americană. Iar gustul violenţei ar putea fi o cauză a criminalităţii şi a delicvenţei în general, şi nici- decum o cauză particulară a infracţiunii particulare de gen racket, cu atât mai mult cu cât, după cum am arătat mai sus, racke- tismul tocmai se îndepărtează dela formele clasice — şi mult mai brutale — ale infracţiunii, atentatul sanguinar fiind pe cât posibil înlocuit cu persuasiunea. Cât despre cea de a treia cauză, « dispreţul legalităţii», ar fi suficient să citim unele gazete europene, dela 1920 şi până în 1938, ca să vedem că această acuzaţie revine, în unele ţări euro- pene, cel puţin tot atât de des cât şi în Statele Unite. In cel mai bun caz pentru teza d-lui Posner, s’ar putea susţine ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 4S3 că cultul banului şi, poate şi celelalte două cauze invocate de d-sa se găsesc în America a fi mai intense decât aiurea. Decât, a funda existenţa unui fenomen aşa de important ca gangsterismul (precum şi absenţa lui în Europa) pe o simplă deosebire de grad, ni se pare cu totul insuficient. Trebue să căutăm, între America şi Europa, o altfel de deosebire, o deosebire de natură, o deosebire nu cantitativă, ci calitativă. Şi iată unde credem a o putea găsi. Ne amintim de o savantă lucrare — socotită ca cea mai serioasă asupra lumii americane — cartea profesorului Siegfried dela Ecole des Sciences Politiques: «Les Etats-Unis d’aujourd’hui». Autorul susţine, cu temeinice argumente, că Statele-Unite, în ciuda nume- lui lor, prezintă paradoxala particularitate de a fi o « societate fără Stat». Nu există Stat în Statele-Unite. Ceea ce noi numim guvern este acolo absent, şi, de asemenea, ceea ce numim în Europa « partide politice ». In America guvernează societatea privată. La alegerile fie parlamentare, fie prezidenţiale, cele două partide, democraţii şi republicanii (partide absolut identice ca recrutare şi ca ideologie, sau mai bine zis ca absenţă de ideologie), primesc stipendii dela diferite societăţi anonime, companies, corporations, associations, trusts, fondations, etc., societăţi comerciale, şcolare, culturale, cultuale, industriale, bancare, literare, sportive etc. Fiecare având reforme legislative de revendicat, « mizează » — cum zice Siegfried — pe unul din partide (câteodată, ca să fie sigure, mi- zează pe amândouă). Iar la urmă, când se constitue noul parla- ment şi noul guvern, ceea ce ar trebui să fie Statul nue decât o colecţie de capitole incoherente, un program cârpit din petece fără legătură ideologică. Puterea guvernului nu-i o putere proprie, o « suveranitate directă », ci o indirectă delegaţie venită dela sute de societăţi particulare. întreprinderea privată, ea este sursa de putere, ea e celula efectivă a vieţii sociale americane. Un exemplu tipic ne va lămuri. Dacă un caporal marinar şi un locotenent de marină, de pe acelaşi vas, se întâlnesc într’un local de noapte unde au făcut escală şi, certându-se, se iau la bătaie, nu se întâmplă nimic alt decât că cel mai slab primeşte mai mulţi pumni decât celălalt. Nici nu poate fi vorba de insultă sau lovire la adresa « superio- rului ». In schimb, dacă ei boxează în timpul serviciului, sunt aspru pedepsiţi amândoi, şi de obicei superiorul mai sever decât infe- riorul. Decât, aici pedeapsa provine nu din consideraţii de « Drept public », ci dintr’un « Drept economic » sacrosanct, Dreptul socie- tăţii private, al întreprinderii individuale. Ca probă: exact aceleaşi severe sancţiuni s’ar aplica în orice altă fabrică, uzină, bancă, în orice altă întreprindere civilă. « Dreptul constituţional» în Sta- tale-Unite emană dela celulă, dela unitatea economică, dela între- 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prinderea cu capital, lucrători şi clienţi. Ea dictează legile. Ea este Statul, sau mai precis ea înlocueşte Statul absent. Astfel se explică activitatea gangurilor, care nu e decât o vastă asumare, de către o asociaţie privată, a funcţiunilor fiscului, poli- ţiei şi justiţiei, funcţiuni de <( apărare » şi de « impunere » a cetă- ţenilor, funcţiuni care, în ţările europene, aparţin Statului, dar care în America, unde Statul există cât se poate de puţin, sunt oarecum disponibile şi confiscabile de cel înzestrat cu oarecare organizaţie socială, cum tocmai cazul gangsterilor este un tipic exemplu. D. I. SUCHIANU O ANCHETĂ MONOGRAFICĂ ASUPRA DEPOPULĂRII BANATULUI *) Observat de mai multă vreme, dar tratat cu o vinovată indi- ferenţă de organele noastre de Stat, fenomenul atât de îngri- jorător al depopulării Banatului, care ameninţă ca în mai puţin de un secol să provoace stingerea întregii populaţii româneşti din această regiune, şi-a găsit în fine răsunetul cuvenit în con- ştiinţa unui ales grup de intelectuali, care fac parte din Institutul Social Banat-Crişana şi care, în urma iniţiativei pe care au luat-o în cursul anului 1934 de a urmări, pe baza cercetărilor mono- grafice, cauzele ascunse ale acestui flagel social, au săvârşit o operă extrem de utilă pentru care nu se vor găsi cuvinte îndestulătoare spre a fi omagiată. Inspiraţi de un cald idealism şi de o adâncă iubire de ţară, membrii acestui valoros institut social au scoborît pe teren, urmând în această privinţă exemplul Institutului Social Român din Bucu- reşti aflat sub conducerea d-lui profesor D. Guşti, care este iniţiatorul acestei metode de investigaţie ştiinţifică şi care a întreprins pri- mele cercetări de acest gen la noi în ţară, rămase din nefericire nepublicate. înregistrând desigur faptele cu inima strânsă de durere, dar silindu-se să le redea cu cea mai strictă obiectivitate, întreprinzătorii cercetători bănăţeni au dat neamului cartea de care avea nevoie şi care, dacă nepăsarea organelor noastre de Stat nu se va menţine cumva şi mai departe, va însemna un îndrep- tar preţios în vederea viitoarelor măsuri de remediere ce vor *) Institutul Social Banat-Crişana: « Anchetă monografică în comuna Belinţ », Timişoara, 1938. O ANCHETĂ MONOGRAFICĂ ASUPRA DEPOPULĂRII BANATULUI 455 trebui luate împotriva unui rău atât de total şi cu consecinţe atât de nefaste pentru existenţa noastră ca neam. O cercetare monografică asupra depopulării Banatului avea mai întâi de învins diferitele prejudecăţi şi locuri comune care, în conversaţiile curente sau în vagi articole de ziar, erau acceptate ca satisfăcând nevoile intelectuale de explicare ale acestui feno- men social anormal. Trebuia depăşită ideea că depopularea românilor din Banat n’ar fi decât un fenomen de imitaţie socială, întemeiat pe acel «einKind System» sau «keine Kinder System» al Germanilor din Banat, idee care se bucura de o deosebită auto- ritate prezentându-se înaintea spiritului observatorului neîncercat cu acea putere de sugestivitate deformatoare pe care o dă unei formule preconcepute îndelunga ei circulaţie uzuală. O altă supoziţie, tot atât de parţială ca valoare şi comună ca practică, la ale cărei avantaje explicative trebuia de asemeni renunţat, deoarece avea tendinţa de a ocupa întregul orizont al gândirii şi de a exclude posibilitatea ipotezelor plurale, era aceea care consta în obiceiul de a considera factorul economic — respectiv lipsa mijloacelor de existenţă — drept cama movens a scăderii natalităţii, aşa dar, drept motiv al procesului de depopulare. Urma apoi ipoteza, nu mai puţin preconcepută şi ea, că moti- vul unic al depopulării Banatului ar fi slăbirea vitalităţii biologice a rasei, fie în urma unui fenomen de îmbătrânire şi de sterilitate naturală a populaţiei, fie datorită influenţei morbide pe care o exercită civilizaţia industrială, civilizaţie care în regiunea Bana- tului a atins o treaptă de infiltraţie mult mai adâncă decât în cele- lalte regiuni ale ţării. Oricare ar fi fost partea de adevăr pe care aceste afirmaţii o cuprindeau, dacă membrii Institutului Social Banat-Crişana le-ar fi acceptat fără spirit critic, în virtutea simplei autorităţi pe care le-o dădea o îndelungă şi necontestată recunoaştere publică, ele ar fi făcut superfluă orice investigaţie nouă şi ar fi îngreuiat cu mult posibilitatea de a descoperi cauza reală a acestui rău social şi a mijloacelor lui de remediere. Meritul iniţial al monografiştilor bănăţeni a fost acela de a fi ştiut să respingă toate comodităţile de gândire pe care le oferea accep- tarea fără rezerve a ipotezelor mai sus menţionate, care, înfăţi- şându-se spiritului cu o strălucitoare aparenţă de adevăr, prezen- tau pentru siguranţa cercetării o mare primejdie teoretică, cauzând pierderea libertăţii de gândire şi de observare, bunul cel mai preţios în efectuarea unei opere ştiinţifice. O dată salvată această libertate,activitatea membrilor monografişti ai Institutului s’a desfăşurat în condiţii ştiinţifice optime. In acest fel s’a ajuns a se vedea cum cauza reală, cauza profundă a depo- pulării Banatului — contrar supoziţiilor obişnuite — nu este urma- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 456 rea unui fenomen de imitaţie socială, ci are toate caracterele unui flagel social endemic, deoarece este însoţit de o serie de fenomene, sociale anormale, care lipsesc cu desăvârşire din organizarea socială a saşilor din Banat, unde domneşte principiul acelui aşa zis, « ein Kind » sau « keine Kinder System » (ceea ce îndreptăţeşte părerea că responsabile de fenomenul depopulării trebuesc ţinute tocmai acele fenomene sociale anormale, care îşi au o generaţiune proprie, iar nu o provenienţă de natură imitativă); că el nu e nici rezultatul unei scăderi al standardului de viaţă, că nu e aşa dar provocat de vicisitudinile factorului economic, deoarece comunitatea socială asupra căreia au fost localizate cercetările (comuna Belinţ, jud. Timiş) prezenta toate caracterele unei economii avansate şi a unei bune stări relative a populaţieix); că nu e nici efectul unei slăbiri a vitalităţii biologice a rasei, deoarece examinarea medi- cală a populaţiei aceleiaşi comune a arătat că ea nu prezintă o lipsă de vitalitate biologică în perpetuarea ei (aceasta e observaţia care se desprinde din majoritatea rapoartelor prezentate), ba chiar că se înfăţişează sub toate aspectele unei rase aflate în plină vitalitate. Acestea fiind constatările care s’au impus dela început obser- vatorilor obiectivi ai fenomenului depopulării, rămânea ca, o dată ipoteza cauzelor aparente înlăturată, să fie descoperită cauza lui reală, cauza lui profundă. Pe măsură ce se înmulţeau datele culese cu privire la viaţa socială a comunei cercetate se întărea tot mai mult convingerea anchetatorilor că factorul cauzal al fenomenului depopulării nu este de ordin biologic, fiziologic ori economic, într’un cuvânt nu este de ordin material ci de ordin moral, fiind rezultat anume din dezorganizarea familiei,— consecinţă imediată a slăbirii reli- giozităţii şi a simţului de moralitate a populaţiei bănăţene. « Banatul şi-a pierdut religiozitatea, observă d. dr. C. Grofşo- reanu în raportul său asupra anchetei etico-juridice, şi-a pierdut etica, şi-a pierdut morala şi idealismul, zbătându-se în ghiarele unui materialism cras şi feroce. In Banat se clatină sfinţenia fami- liei, se nărue iubirea copiilor faţă de părinţi şi dragostea părinţilor faţă de copii. Se prăbuşeşte principiul autorităţii înlăuntrul fami- liei şi se zdruncină simţul datoriei şi al disciplinei în afară de cadrele ei. » l) Fapt relevat de altfel şi în Franţa, ţara clasică a denatalităţii, unde s’a văzut că scăderea numărului copiilor nu presupune nicidecum un nivel economic infe- rior (ceea ce înseamnă că motivele depopulării nu sunt de ordin economic), deoarece acelaşi fenomen poate fi observat, ba încă în proporţii mult mai îngri- jorătoare, în rândurile categoriilor sociale mai înstărite. Doctorul francez Marţial scrie în revista « Le Mois * din 1 Febr. 1935 (citat de Dr. C. Grofşoreanu în pagi- nile cărţii pe care o analizăm acum) că depopularea Franţei a produs-o slăbirea religiozităţii şi a sentimentului familial, ceea ce după cum vom vedea este abso- lut adevărat şi pentru România. O ANCHETĂ MONOGRAFICĂ ASUPRA DEPOPULĂRII BANATULUI 457 Vom indica pe scurt câteva trăsături caracteristice din viaţa comunei Belinţ (una dintre cele mai reprezentative din Banat) şi vom vedea cum defecţiunea primordială a vieţii familiale, conse- cinţă a slăbirii religiozităţii şi a simţului de moralitate, îşi mani- festă efectul ei îndepărtat într’un accelerat proces de depo- pulare. Ceea ce izbeşte în primul rând în viaţa socială a acestei comune este totala lipsă de religiozitate a locuitorilor ei. întrebaţi, aceşti locuitori, dacă îşi fac rugăciunea, spune raportorul asupra vieţii religioase, răspunsurile obţinute au fost în majoritatea cazurilor foarte vagi; «D’apoi că ne ’nchinăm, cum să nu, Doamne, doar nu ni-s noi creştini ?..» Repetând însă întrebarea în alt fel: « Ce rugăciuni spuneţi când vă rugaţi ? » — nu o dată cel interogat a rămas încurcat, neştiind ce să răspundă. De altfel nici nu aveau ce să răspundă, pentrucă în Belinţ nu se ştie de majoritate decât o singură rugăciune: «Tatăl nostru», pe care cel puţin jumătate o spun greşit; iar în loc de «în numele Tatălui, al Fiului şi al sf. Duh » se rosteşte doar simpla formulă: « Doamne, Maică precistă». La altă întrebare pusă: «vă închinaţi când treceţi pe lângă un lăcaş sfânt ? », s’a răspuns negativ, ceea ce învederează că românul din Belinţ nu este deloc pătruns de sentimentul religios. De măr- turisit şi de cuminecat nu se îngrijesc decât în caz de boală: «Nu m’am spovedit şi precestuit, domnule, că m’a ţinut Dumnezeu tare ca fierul». Din 1500 locuitori interogaţi s’au spovedit anual circa 40, ceea ce echivalează cu un procent de 2,6%. Frecventarea bisericii este şi ea foarte redusă. Oamenii maturi aproape că nici nu calcă prin ea şi — ceea ce e şi mai trist — nici şcolarii nu o frecven- tează. Din 205 înscrişi la şcoală s’au observat 15 elevi în două Duminici (Marius Bucătură: Raport asupra vieţii religioase). Indiferenţa aceasta faţă de biserică şi faţă de cele sfinte merge până acolo că cimitirul este lăsat în părăginire, neîngrădit, cu nişte buruieni crescute până peste un metru. Lipsa de cinstire a mor- ţilor este o urmare directă a lipsei de religiozitate. Locul unde se află ruinele vechii biserici şi anume locul unde a fost altarul, loc sfinţit, se găseşte sub drumul de căruţe şi locuitorii trec peste el fără nici o teamă de sacrilegiu (I. Miloia: Raport istoric). Din această slăbire a simţului de religiozitate a rezultat apoi faptul că formele religioase au dispărut în mare parte dela încheie- rea căsătoriei, aceasta fiind considerată drept un simplu act con- tractual. Credinţa în sfinţenia căsătoriei a încetat şi o dată cu dânsa şi respectul legământului de fidelitate. In acest fel viciată în resor- turile ei intime, viaţa socială a comunei Belinţ a mers cu paşi repezi spre decadenţă. Anchetatorii constată că un sfert din populaţie începe convie- ţuirea în concubinaj, că numărul copiilor nelegitimi are o tendinţă 458 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de creştere, că divorţurile au atins indicele cel mai ridicat din ţara întreagă. Viaţă sexuală precoce, sensualitate morbidă, lux exa- gerat, desfrâu sexual şi adulter, concubinaj pe o scară întinsă, divorţuri multe, iată neagra mizerie morală în care se zbate această, comună. O condiţie umană mai rea nici că se poate- concepe! Rezultatul este că într’o perioadă de 65 de ani populaţia comu- nei Belinţ a scăzut la jumătate. Din 3.473 locuitori câţi erau în 1869, recensământul arată că în 1934 au fost găsiţi numai 1995, ceea ce înseamnă că populaţia a scăzut în acest interval de timp cu 43 la sută. Dacă situaţia aceasta se va menţine şi în viitor, observă d. prof. Emil Mihai, autorul raportului statistic, în timp de un secol această comună, din punct de vedere al populaţiei, va pieri cu totul. Nu mai încape nici o îndoială că depopularea comunei Belinţ, în a cărei situaţie se află încă multe alte aşezări sociale din Banat, este urmarea îndepărtată a unor fenomene sociale anormale, de genul acelora pomenite mai sus, rezultate din slăbirea autorităţii principiilor spirituale ale tradiţiei religioase, slăbire care şi-a pro- dus mai întâi efectele ei imediate în desorganizarea familiei. A pune capăt acestui proces social de decadenţă, a împiedica depopularea satelor şi oraşelor româneşti dela graniţa de Vest, iată problema care merită să atragă cel mai mult atenţia organelor noastre de Stat, aplicându-se măsurile urgente de profilaxie, fără de care este primejduită însăşi integritatea noastră teritorială. Să nu uităm că bogăţia cea mai de preţ a unei naţiuni este populaţia ei şi că bogăţia aceasta o dată pierdută, nici o forţă din lume nu poate să o mai restitue. In general, o populaţie piere atunci când şi-a pierdut sufletul. Populaţia bănăţeană, care depune tot zelul ei în scopul de a se distruge pe sine, în a descoperi şi a aplica mijloacele anticoncep- ţionale cele mai eficace, care nu mai simte nici nevoia, nici bucuria spirituală de a se supravieţui, de a se continua în urmaşi, pierzân- du-şi încrederea în ea însăşi, e pe cale de a-şi pierde viaţa. Să facem să renască însă încrederea acestui popor în el însuşi, să-i redăm sufletul (căci ne stă în putinţă), să-l smulgem de pe panta de moloşeală şi slăbiciune pe care a alunecat. Să-l trezim la viaţă, să-i redăm viaţa, trimiţând acolo preoţii cei mai buni, învăţătorii cei mai aleşi, punând în fruntea lui oamenii cei mai înzestraţi, elementele cele mai de frunte ale ţării, care să-i insufle un nou crez de viaţă şi o nouă voinţă de a se învinge pe sine, de a învinge obstacolele prin care trece, aşa cum poporul român a dovedit-o de atâtea ori în istorie că ştie să o facă. «Nu lăsaţi poporul bănăţean să piară », iată apelul desnădăj- duit care se înalţă din rândurile anchetei monografice întreprinse de Institutul Social Banat-Crişana. TRUCURILE IN CINEMATOGRAF 459 Să facem ca poporul bănăţean să-şi recapete mândria şi orgo- liul de a se afirma pe sine ca popor, trezindu-se iarăşi în el drago- stea pentru copil, fericirea de a se şti continuat de generaţiile viitoare, înlăturându-se astfel situaţia ruşinoasă de astăzi în care el consideră copilul drept o povară şi un obstacol în calea savurării egoiste a vieţii proprii. «Natalitatea nu e un factor natural, ci psihologic», scrie d. Adrian Brudariu în paginile raportului său. Intr’adevăr, dacă în Banat natalitatea e în descreştere, aceasta e numai şi numai din motive de ordin psihologic. In vederea înlăturării acestui fenomen social anormal să avem desigur grijă ca în Banat să fie împlinite toate condiţiile materiale ale vieţii, să ne îngrijim de o administraţie bună, să ridicăm nivelul de viaţă al locuitorilor, să înfiinţăm spitale şi să croim şosele (întrucât toate aceste elemente materiale îşi au partea lor de răspundere în organizarea unui proces social normal), dar să avem grijă în primul rând să trimitem acolo medici de suflete, căci Banatul şi-a pierdut sufletul şi el nu va putea fi salvat decât ajutându-1 să şi-l regăsească. CONSTANTIN MICU TRUCURILE ÎN CINEMATOGRAF Să spunem câteva cuvinte despre trucurile cele mai banale de care se serveşte tehnica cinematografului şi care, pe cât sunt dc simple, pe atât au necesitat o riguroasă punere la punct a mate- rialului întrebuinţat Ia executarea unui film. In filmele comice, se utilizează foarte des efectele hilariante produse de mişcările repezi, accelerate, ale personajelor, care se obţin cinematografiind scena într’un ritm mai lent decât cel obişnuit. In momentul când cinematografiem, manivela execută un număr mai redus de tururi, de unde rezultă că vor fi înregi- strate atitudini mai puţine. Atitudinile intermediare vor fi excluse, iar pe o fâşie de film, în loc să avem ioo de imagini, vom avea numai treizeci. Urmează că, la o filmare mai rapidă, aceste imagini se vor consuma imediat, lăsând impresia unei comice repe- ziciuni. Şi pentrucă n’au fost înregistrate toate imaginile conse- cutive într’o ordine normală, vom asista la contorsiuni bizare, la gesturi sacadate şi mecanice, cu un efect foarte preţuit în cinema- tograf. Uneori, se pot obţine situaţiuni comice, suprimând în fil- mul negativ anumite imagini sau chiar fâşii întregi. Astfel putem obţine trecerea unui personaj sau a unei mulţimi dela ritmuL normal la un ritm de adevărată nebunie. 460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu numai suprimând, dar şi adăogând, se pot obţine efecte interesante şi provocătoare de râs. Să ne închipuim următoarea scenă extrem de simplă: un om goleşte un pahar sau o sticlă; nimic mai elementar, mai uşor. După acest negativ să scoatem zece pozitive şi să le aşezăm cap la cap. Să filmăm. Vom obţine, evident, efectul extraordinar al unui om care goleşte într’un ritm, după voia noastră, zece pahare sau zece sticle una după alta. O nouă categorie de efecte surprin- zătoare se obţine, de asemeni, cu un truc foarte simplu şi anume filmând unele scene dela coadă la cap. Astfel, dacă scoatem un nega- tiv normal, înfăţişând un personaj care se pregăteşte să ia o baie (se dezbracă, îşi aşează hainele de jur-împrejur, merge lângă mal sau pe o trambulină şi sare în apă), iar apoi developăm pozi- tivul şi turnăm invers, vom privi amuzaţi un om, care ţâşneşte din apă pe mal, se îmbracă şi pleacă. Prin aceleaşi mijloace, putem să vedem un om sărind de jos tocmai la al treilea etaj, parcurgând o traiectorie impresionantă sau sărind pe culmea unui zid de cinci metri, când în toate cazurile el a executat mişcarea normală. Mai curios: ploaia se urcă la cer, sau un nor de fum din înaltul cerului se topeşte uşor, se subţiază, ia drumul pământului şi intră singur pe coş; fumul unei ţigări, răspândit în rotocoale, se adună şi rein- tră în ţigara, care pe măsură ce arde se măreşte; un pahar dus gol la gură se umple; o sticlă apropiată de un pahar plin se umple cu conţinutul acestuia, etc. O altă categorie de efecte senzaţionale se obţine prin întreruperea la un anumit moment a filmului sau prin întreruperea succesivă. Necesităţile filmului, spre pildă, impun incendierea unui edificiu. E dela sine înţeles că nu chiar edificiul va fi consumat de flăcări. Efectul se obţine, dacă, la un moment dat, se opreşte turnarea fil- mului şi operatorul se aşează în faţa unei machete, care repro- duce pe o scenă redusă edificiul, căruia i se dă foc sau este distrus cu un cartuş de dinamită. Iluzia este perfectă. Un accident de automobil se ia în felul următor: se cinemato- grafiază automobilul real, se opreşte turnarea, se înlocueşte auto- mobilul adevărat cu un simulacru cu manechine, se turnează un minut, se opreşte din nou, se face în mod artificial un nor de praf şi apoi se cinematografiază scena finală pregătită mai înainte şi reprezentând o grămadă de fiare, sfărâmăturile maşinii. Un om e aruncat pe fereastră şi publicul ştie că acţiunea se petrece la etajul al cincilea. Mare emoţie. In realitate actorul cade dela o jumătate de metru pe saltea într’un decor de carton. Operatorul se opreşte, îşi schimbă locul, turnează un manechin aruncat de data aceasta dela etaj, opreşte din nou manivela la momentul oportun şi reia scena, după ce actorul s’a crucificat pe pavaj într’o poziţiune dramatică. Se înţelege că unele imagini TRUCURI IN CINEMATOGRAF 461 trebuesc suprimate, după necesităţile reclamate de o corectă prezentare. Apariţiunile şi dispariţiunile neaşteptate, metamorfozele, depla- sările de obiecte, toate se realizează ca un simplu artificiu de întrerupere de manivelă. _ Sunt scene la care asistăm cu emoţie urmărind un personaj care se urcă pe un burlan al casei la înălţimi vertiginoase. întreaga emoţie s’ar risipi, dacă am asista la turnarea reală a scenei, care se reduce la un imens decor aşternut pe jos, pe care actorul, în plină siguranţă, se mişcă simulând tot soiul de dificultăţi. Operatorul, cu aparatul înclinat după un anumit unghi desăvârşeşte iluzia. Decorul aşezat orizontal poate, la rigoare, reprezenta chiar plafonul şi, în cazul acesta, personajul se plimbă pe plafon cu uşurinţa unei gângănii. Fireşte, candelabrul se află într’o poziţie conve- nabilă. Alte trucuri. Un şiret de pantofi se înnoadă singur. De fapt îl înnoadă o persoană, dar momentele în care intervine omul sunt suprimate şi nu sunt prinse decât diferitele poziţiuni carac- teristice şi necesare impresiei de înnodare. Desenurile animate, care sunt aşa de amuzante şi care uneori ating efecte de mare rafinament artistic, sunt obţinute prin luarea de imagini succesive executate de un artist pe o bucată de carton, sau de prinderea pe peliculă a unor imagini tăiate în carton, aşe- zate şi combinate în poziţiuni anumite. Desenurile animate necesită o mare muncă şi dexteritate, pen- trucă înseamnă o reeditare a aceloraşi siluete în mii de exemplare, uşor modificate, pentru ca, prin succesiunea lor, să dea acea impre- siune de mişcare comică şi extrem de ingenioasă în acelaşi timp. Desenurile animate din pricina prea numeroaselor schiţe pe care le reclamă sunt greu de făcut şi sunt, în general, filme scurte. Dar toate aceste metode se pretează la o infinitate de varia- ţiuni şi combinaţiuni, care rămân, în esenţa lor, de o simplicitate perfectă. Să fotografiem de aproape o sticlă, iar de departe un actor, cele două negative să le suprapunem şi să le developăm împreună, vom obţine un actor într’o sticlă. Sau putem, printr’un dispozitiv special, în momentul turnării, să astupăm, cu un mic paravan şi de forme variabile o parte din peliculă pe care s’o introducem din nou în aparat, iar pe partea neimprimată, de data aceasta, să înregistrăm, după fantezie, ima- ginile cele mai bizare; sau să cinematografiem fiare sălbatice, de o parte, şi de alta un grup de oameni făcând gesturi disperate, ca apoi din combinarea lor să obţinem efecte de groază; sau slujindu-ne de un aquarium, aşezat în faţa obiectivului, iar în spatele lui un personaj, se pot cu uşurinţă obţine noi efecte. 462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când două trenuri se ciocnesc, de fapt două trenuri jucărie se ciocnesc în studio. In sfârşit, scenele care se topesc unele în altele se obţin prin- tr’o imobilizare a personajelor, continuată cu o închidere treptată a diafragmei, deci cu o estompare a scenei, apoi cu o întrerupere a filmării şi executării procesului invers după ce s’a aşezat înain- tea obiectivului scena următoare. Niciodată nu se termină seria, adeseori de o ingeniozitate uimi- toare, care se poate înfăţişa în materie de trucuri. N’am dat aici decât o palidă idee de ceea ce se poate realiza, dar trebue să men- ţionăm că filmele conţin o cantitate enormă de trucuri pe care spectatorii cuprinşi în vraja acţiunii sunt departe de a le bănui. In măsura în care trucurile ţin de resorturile tehnicei cinemato- grafice, ne permitem — forţând puţin cadrele acestui articol, dar rămânând în aceeaşi ordine de idei — să întregim rândurile de faţă, atrăgând atenţia asupra unui vast şi interesant domeniu, acela al infinitului mic, în care deocamdată cinematograful n’a pătruns decât cu timiditate. In adevăr, industria cinematografică cultivă cu precădere filmul prelucrat după romane şi piese de teatru, de cele mai multe ori mediocrităţile genurilor. Se pare că literatura mediocră se pretează mai bine alcătuirii unui film şi că exigenţele publicului sunt mai bine acoperite. Socotim că s’a exagerat cu mult prea mult pe laturea filmului de duzină şi credem că şi publicul, care dictează în această chestiune, se simte obosit de filmele executate după aceeaşi reţetă. Aşa se explică faptul că marile case de cinematograf, considerând sărăcia artistică a fil- mului, adaogă subiectului propriu zis fie un fast de natură să covârşească impresia produsă de subiect, fie amănunte tehnice menite să surprindă şi să emoţioneze pe deasupra intrigii banale. Cu alte cuvinte, se caută o reîmprospătare a subiectelor banalizate, prin intermediul artificiilor de construcţie înlăuntrul cărora abundă trucurile. Din aceeaşi necesitate s’a produs în ultimul timp o infu- ziune puternică muzicală tuturor filmelor, iar marile staruri se şterg mereu mai mult pe fondul unui complex de amănunte, căutate cu grijă în scopul de a se face o prezentare reîmprospătată. Ne întrebăm: câtă vreme artificiul va putea ascunde de atâtea ori absenţa artei ? Dar nu este în intenţia noastră de a duce mai departe discuţiunea începută, ci vrem să arătăm că cinematograful are la îndemână un donţeniu întreg, în care până acum a pătruns numai cu timiditate, dar nu fără folos. Domeniul acesta îl pune la îndemână ansamblul cercetărilor ştiinţifice. Pe acest drum, cine- matograful este menit să joace un rol important şf de un interes îndoit: interesul pentru cercetătorii specialişti pentru care cine- RESTAURAREA ETALONULUI-AUR ? 463 matograful poate lămuri atâtea taine, interesul pentru marele public, care poate găsi în filmul documentar-ştiinţific un nepreţuit instrument de instrucţiune. De asemenea, ar fi de semnalat folosul neasemuit pe care îl poate aduce filmul documentar intro- dus efectiv în şcoli. Dar nu numai lumea şcolară poate suporta un film documentar, ci şi publicul care nu e numaidecât constrâns să se instruiască. Posibilităţile pe care le înfăţişează ştiinţa pentru cinematograful documentar sunt nesfârşite, mai ales astăzi când progresul realizat în toate ramurile de cunoştinţă exactă s’a desfăşurat într’un ritm neprevăzut. Astăzi ştiinţa deschide un nou capitol cinematografului, prin posibilitatea ce o dă de a pătrunde în infinitul mic. Infinitul mic, în opoziţie cu infinitul mare, este întreg acel domeniu care este interzis ochiului liber şi de care noi n’am luat cunoştinţă decât înarmaţi cu puternice instrumente de mărit: microscopul şi ultrascopul. Viaţa într’o picătură de apă, dezvoltarea şi "înmulţirea unei celule, lupta celulelor cu microbii, regenerarea unei răni, evoluţia unui mugure sau a unei seminţe, fecundarea în nenumărate cazuri, cristalizarea, studiul fenomenelor în lumina polarizată, iată numai un infim fragment din gama nesfârşită în acest domeniu în care ingeniozitatea, asociată de data aceasta cu trucul — în sensul de artificiu tehnic — poate da rezultate excepţionale. In acest nou spirit, în Franţa, s’au prezentat o serie de filme, în faţa unui public de elită, dovedindu-se că un asemenea film nu este numai extraordinar de interesant, dar se poate ridica până la cele mai subtile rafinamente ale artei. AL. MIRONESCU RESTAURAREA ETALONULUI-AUR ? Raportul Van Zeeland consemnează imposibilitatea actuală a întoarcerii la etalonul-aur internaţional. Evidenţiind acest lucru în cronica precedentă, făceam obiecţia că simpla constatare a imposibilităţii acesteia nu putea fi suficientă pentru o lucrare de importanţa şi semnificaţia raportului fostului premier belgian. Problema trebuia analizată. Pentru a se ajunge cel puţin la con- cluzia răspicată că ţările care cele dintâi au detaşat moneta lor de etalonul-aur, în vedere de a face o politică de echilibru a econo- miei proprii, au obligaţia de a reface condiţia monetară a echili- brului economic internaţional, şi că numai întru cât aceste ţări (Anglia şi America) ar voi şi ar putea realiza acordul paritar între liră şi dolar, am avea dreptul să nădăjduim la o reconstrucţie a ■economiei mondiale. In situaţia de astăzi, oricât de mică ar fi 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diferenţa între raportul liră-dolar şi raportul liră-aur, nu există o stabilitate normală între cele două monete. Caracteristica regimului monetelor detaşate de aur (dirijate) este absenţa unui standard comun absolut. Fluctuaţiuni ale unei monete naţionale, provocate de o modificare în mişcarea aurului între două ţări (deci de o modificare a ofertei de aur locală), pot fi neutralizate prin acţiunea fondului de egalizare (sau, după caz, a rezervei de aur inactiv, în absenţa fondului de egalizare instituit ca atare) — prin ajustarea nivelului ofertei cu ajutorul cumpă- rărilor masive de aur sau — invers — a reîntregirii disponibili- tăţii de aur pe piaţă. Este însă evident că ajustarea nu e de natură a produce efecte de acelaşi fel şi asupra raportului paritar dintre monetele dirijate, în discuţie, O depreciere a monetei dirijate a pieţei naţionale care pierde aur la un moment dat — aur care pe piaţa de acces nu produce efectul supraofertei de metal pre- ţios, din cauza intervenţiei corective a fondului de egalizare — este, substanţial, o apreciere a monetei naţionale a pieţei de re- fugiu a aurului expatriat, faţă cu moneta celeilalte ţări. Dar, din punct de vedere al necesităţilor comerţului interna- ţional, stabilitatea monetară înseamnă stabilitatea schimburilory stabilitatea raportului dintre nivelul cererii şi al ofertei de aur pe toate pieţele naţionale, adică stabilitatea parităţilor legale inter- monetare. In condiţii normale, această stabilitate a schimburilor există la paritatea ce rezultă din menţinerea unui raport legal determinat al fiecărei monete în parte, faţă de aur, în regim de circulaţie liberă, — raport din care implicit rezultă regimul pa- ritar plurilateral. In condiţii excepţionale, ca cele actuale, o rela- tivă şi precară stabilitate a schimburilor nu se poate avea decât ca o situaţie de fapt, mai mult sau mai puţin durabilă, la parităţi ale puterii de cumpărare realizată în condiţii specifice fiecărei monete naţionale. In cadrul acestui regim, paritatea-aur este o problemă de echilibru economic intern, distinctă de problema echilibrului paritar al schimburilor. Paritatea puterilor de cum- părare în domeniul schimburilor internaţionale este un mod de a exprima, printr’o noţiune teoretică, anumite stări de fapt care pot să difere dela moment la moment, între ele. Pentru ca o marfă să fie etalon monetar, ea trebue mai întâi să aibă valoare ca marfă. De ex: aurul. înlăturând etalonul-aur, vom avea stări de valoare ale căror raporturi paritare vor putea fi dirijate faţă cu valoarea aurului, dar nu, implicit, şi faţă cu va- loarea altor monete dirijate, fiecare monetă având şi fluctuaţiu- nile ei proprii faţă de aur. Vom avea parităţi de putere de cumpă- rare variabile. Stabilizând la o anumită paritate a puterii de cumpărare şi etalon ând moneta pe această bază, măsura presupune înlocuirea RESTABILIREA ETALONULUI-AUR 46S unităţii monetare egale cu o cantitate de aur fixă, dar cu valoare susceptibilă de variaţii, printr’o unitate monetară cu o putere de cumpărare fixă, însă egală cu o cantitate de aur variabilă. Cu alte cuvinte: se înlocueşte etalonul determinat şi exprimat ca preţ al aurului (al unei anumite mărfi!) — cu un etalon exprimat ca indice al preţurilor tuturor mărfurilor. Cunoaştem câte dificultăţi practice se leagă de ideea creării unui atare regim de etalonare monetară. Sistemul tabular al lui Jrving Fisher este impracticabil chiar pentru transacţiunile interne. A se încerca să se consacre o astfel de metodă abstractă în dome- niul schimburilor internaţionale este a se încerca o experienţă inadmisibilă, iluzorie. Preţurile mondiale pe care trebue să le aibă în vedere o metodă de formare a indexului puterii de cum- părare, nu sunt nici ele produsul vre-unei pieţe suprapuse totali- tăţii pieţelor naţionale. Ele sunt rezultatul legăturii dintre pieţele naţionale, legături, care graţie posibilităţilor mai mari sau mai mici de circulaţie, prin urmare de concurenţă relativă între pro- duse, permit să se înregistreze şi să se totalizeze oferta şi cererea de bunuri — în comerţ. Admiţând un moment că ideea organi- zării unui sistem de parităţi monetare plurilaterale, independent de aur, ar fi acceptată principial, dificultăţile tehnice de înregi- strare şi consacrare a variaţiunilor indexului general nu ar fi mai puţin grave. Dar chiar dacă le ignorăm un moment şi pe acestea, rămâne să ţinem seamă de imposibilitatea de a face să se admită în schimburile externe, un alt criteriu de circulaţie şi repartiţie in- ternaţională a aurului, acest semn de avuţie atât de puţin abstract. Aceasta pentru transacţiunile pe termen scurt, dar mai cu seamă pentru cele care implică credit pe termen lung, ca şi pentru pla- samentele externe de capitaluri. Să se observe că s’ar înlocui un regim de parităţi susceptibile de fluctuaţiuni, dar condiţionate de mişcarea internaţională a aurului, cu un regim de parităţi fixe (teoretice, parităţi de cont) care ar determina ele mişcarea aurului, schimbare fundamentală, ce ar ameninţa cu surparea actualelor baze ale raporturilor de credit în economia internaţională. In vreme ce preţul aurului ca bază de etalonare monetară este expresia economiei aurului, adică a economiei unei mărfi consacrate monetă pentru calităţi intrinsece, — un index general al preţurilor este de natură convenţională, — o instituţie ce nu ţine seamă de situaţiuni specifice, în fond singurele care interesează politica bogăţiei fiecărei naţiuni. ’ Concluzia ce se desprinde din cele de mai sus este următoarea: consacrarea unui etalon de valoare în economia mondială, fundat pe elemente convenţionale de statistică a preţurilor nu este deloc probabilă. Un etalon internaţional ca efect al stabilizării monetelor nu se va obţine decât tot prin raportarea tuturor monetelor la 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE preţul unei mărfi cu valoare intrinsecă, uşor de identificat: aurul. Etalon de valoare nu poate fi decât tot o valoare, în circulaţie. Problema se pune prin urmare ca idee de restaurare a etalonului- aur, bineînţeles la parităţi deocamdată greu de întrevăzut, dată fiind neprevizibilitatea condiţiilor de fapt ale momentului ce va permite cândva operaţia. Momentul acesta trebue socotit ca în- depărtat, mai ales dacă ţinem seamă de tendinţa depresivă a pre- ţurilor de pe piaţa americană, cu începere din Martie 1937 încoace. # * # O reîntoarcere la etalonul-aur nu poate fi problema simultană a tutoror statelor. Procesul e natural să comporte trepte evolu- tive. Primele faze urmează a se consuma pe principalele pieţe capitaliste (în prima linie, pieţele acordului monetar tripartit) — în cuprinsul cărora fenomenele monetare se conjugă, cu reper- cusiuni şi pentru celelalte monete. Sub acest raport, situaţia de fapt a fost necontenit dificilă: instabilitatea mişcărilor aurului datorită unor cauze caracteristice locale în Franţa a fost de pildă o sursă de variaţiuni ale ofertei de aur, de natură să facă cercurile responsabile ale politicii monetare în Anglia — temă- toare de o stabilizare în raport de aur. Au fost perioade când aceste cercuri au dorit o atare stabilizare, dar au fost silite de împreju- rări să schimbe de front şi să se gândească la o stabilizare în ra- port de dolar. Aceasta presupunea însă suficiente garanţii de sta- bilitate a dolarului. Din punct de vedere al utilităţii economice generale a deter- minării unei parităţi stabile liră-dolar, o atare stabilizare ar fi putut însemna un punct crucial în evoluţia stărilor economice internaţionale. Dar operaţia a fost de asemenea zădărnicită din cauza lipsei de echilibru financiar al pieţei americane — lucru cu atât mai regretabil, cu cât diferenţa între preţul-aur şi preţul- dolari al lirei sterline nu a fost prea mare. Stabilitatea lirei faţă de dolar fiind condiţionată de o stabili- tate a dolarului faţă de aur, depinde prin urmare, de echilibrul economiei americane, echilibru care nu există şi nici nu e probabil să existe într’un viitor apropiat, precum şi de încetarea curen- telor anormale de aur din Europa înspre America. In această di- recţie, este acum o notă aproape satisfăcătoare noua stabilizare a francului, tendinţa de repatriere a aurului în Franţa şi orientarea politicii economice a actualului guvern francez, pe baza ideii de refacere a încrederii şi a intensităţii economiei franceze. Existenţa şi buna funcţionare a fondurilor de egalizare, în- tr’un sens sau în altul, cu rezultatul pozitiv al înlăturării fluctua- ţiunilor monetelor faţă de aur, constituesc măsuri profitabile economiei ţărilor respective şi indirect economiei mondiale în RESTABILIREA ETALONULUI-AUR 467 general, pentrucă ele contribue la menţinerea unei stabilităţi relative a schimburilor în absenţa etalonului-aur. Nu trebuesă uităm însă că această stabilitate e o stabilitate în împrejurări de excepţie şi că un semn de autentică redresare a economiei inter- naţionale ar fi abia dispariţia totală a excrescenţelor de aur steril, <( inactiv ». Politica de neutralizare a aurului e o politică eficace în favoarea echilibrului monetar intern, dar existenţa ei este tocmai dovada prin excelenţă a unei anormale circulaţii a aurului. Este dovada dificultăţilor extraordinare ale schimbului internaţional. Toată politica fondului de egalizare englez a fost spre buna men- ţinere a valorii lirei ca monetă naţională, aceasta independent de situaţia celorlalte monete dirijate. De altă parte, stagnarea de pe piaţa americană întreţine astăzi o stare de deflaţie, chiar la un curs coborît al doi irului. Se încearcă a se populariza ideeacă faptul provine din cauza veloci- tăţii reduse a circulaţiei monetare. Ar urma că ceea ce interesează doctrina monetară nu este de a se avea o paritate-aur destul de coborîtă a dolarului, ci o paritate-optimă, adică un nivel de va- loare care să favorizeze în cea mai mare măsură viteza de circulaţie monetară. E o doctrină ce tinde la orientarea planului de dirijare a monetei după ide a administrării velocităţii monetei, iar nu a cantităţii ei, ca până acum. E, în orice caz, o soluţie de economie internă in izolare, iar nu de economie care voeşter să se lege normal cu piaţa internaţională, pentru a contribui la refacerea echili- brului economic general. Rezerva de capitaluri va rămânea mai departe în inactivitate, capacitatea de credit a Statelor-Unite — mare capacitate de finanţare externă — va fi mai departe steri- lizată, împreună cu o mare cantitate de aur (1.183 milioane do- lari) care va continua să facă funcţie de « fond inactiv ». Lipsa de velocitate a circulaţiei monetare poate fi un argu- ment pentru a se afirma că, principial, la orice curs ne putem găsi în faţa unei ambianţe de deflaţie. Dar acelaşi efect poate să fie în realitate rezultatul unor alte condiţii monetare specifice—pre- mergătoare lipsei unei viteze normale de circulaţie. In Statele- Unite doctrina care — în sprijinul actualei politice a Preşedin- telui — ţine să demonstreze că regimul de deflaţie trebue pus mai întâi în legătură cu viteza scăzută a circulaţiei instrumentelor monetare, şi numai în al doilea rând cu actualul curs al dolarului faţă de aur trebue — după părerea noastră — să fie considerată tezistă. Statele-Unite ţin în inactivitate o cantitate de aur şi prac- tică o puternică frână a creditului în interior, fără să mai vorbim de refuzul expansiunii creditului peste hotare. In acelaşi timp, politica Preşedintelui Roosevelt e o politică de indiferenţă faţă de soarta profiturilor în funcţie de stagnarea producţiei — dar de hotărîtă menţinere a salariilor la nivelul lor actual. E, prin ur- 15' 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mare, în total, un regim de neutralizare a unei părţi din capaci- tatea de credit a pieţei, şi de sterilizare parţială a circulaţiei. Iată condiţiuni care pot fi luate drept cauză primară a ambianţei deflaţioniste. Cât priveşte velocitatea redusă a circulaţiei instru- mentelor monetare pe piaţa americană — după o logică econo- mică strânsă — faptul poate fi considerat efect al condiţiilor de deflaţie mai curând, decât o cauză a acestora. Dacă instrumentele monetare nu se plasează în industrie şi comerţ, ci rămân sub formă de aur inactiv (sau chiar în efecte ale tezaurului), ele re- . prezintă deopotrivă o porţiune neutralizată — leneşă — a mijloa- celor de plată disponibile, având drept corelat, o situaţiune neeco- nomică, o stare de desechilibru. Nu vedem cum o politică de dirijare a monetei, cu părăsirea ideii de a se administra cantitatea instrumentelor monetare (cre- ditul) şi cu încercarea de a se opera direct şi singular asupra vi- tezei de circulaţie, ar putea să întoarcă ea procesul de deflaţie. # * • O refacere a echilibrului schimburilor interteritoriale nu se va putea obţine/atâta vreme cât legătura paritară în serie a monetelor nu va fi înfăptuită. Nu pentru motivul că Anglia a fost aceea care a derogat mai întâi dela standardul-aur, dar pentru faptul că pieţele ale căror relaţii externe sunt hotărîtoare pentru restul lumii economice sunt acelea care trebue să adopte mai întâi o paritate internaţională stabilă, — este de postulat că o refacere a etalo- nului monetar internaţional presupune o reciprocă paritate sta- bilă, cel puţin între liră şi dolar. Condiţiile actuale nu o fac posibilă. O piedică fundamentală este, în ultimă analiză, însăşi politica economică şi monetară actuală a Statelor-Unite. Chiar dacă pentru a se ajunge la crearea unei ambianţe favorabile stabilizării dolarului ar fi nevoie de o nouă devaluare a lui, pentru realizarea unui echilibru intern în economia americană, este, de bună seamă, preferabil ca fazele inevitabile să fie străbătute mai curând, decât mai târziu, sub influenţa sau în preajma cine ştie căror fenomene economice protivnice. EUGEN DEMETRESCU REVISTA REVISTELOR STRĂINE LA NOUVELLE REVUE FRANţAISE Anul 26 — Nr. 398 — 1 Iulie 1938 Sumarul revistei se deschide cu o lungă notă explicativă despre un « Co- legiu de sociologie *, care se pare că a fost de curând constituit în Franţa, de un grup de tineri intelectuali. Nu ni se dau prea multe amănunte despre orga- nizarea tehnică şi obiectivele de lucru ale acestui colegiu. Trei membri ai săi, d-nii Georges Bataille, Michel Leiris, Roger Caillois, publică trei studii, care ar urma probabil să definească pentru început punctele de plecare ale cercetărilor întreprinse sau cel puţin ale problemelor propuse. Toate aceste trei studii (L’apprenti sorcier; Le sacră dans la vie quotidienne; Le vent d’hiver) au însă o prea marcată factură literară, pentru a ne edifica asupra obiectivelor unui «colegiu de sociologie *. Sunt mai mult trei eseuri, cu unele pagini excelent scrise şi cu un accent personal, ce contrastează cu tonul dogmatic, explicativ, al notei introductive. Ni se pare util să reproducem programul, ce se găseşte schiţat în această introducere. In România, o comunitate care să-şi fi propus cercetarea vie a problemelor sociologice e constituită de mult, şi ea are astăzi legături prea puternice în viaţa noastră intelectuală, pentru ca iniţiativa unui < Colegiu de Sociologie » francez să nu ne intereseze, cel puţin cu titlu de document. < Preocuparea de a regăsi transpuse pe scara socială, aspiraţiunile şi con- flictele primordiale ale condiţiei individuale este la originea Colegiului de So- ciologie. Ea încheie textul ce notifică fundaţiunea acestui colegiu şi îi defineşte programul. E necesar de a-1 reproduce fără întârziere: 1. De îndată ce se atribue o importanţă particulară studiului structurilor sociale, se observă că cele câteva rezultate obţinute de ştiinţă în acest domeniu nu numai că sunt în genere ignorate, dar sunt în contrazicere directă cu ideile ce au curs asupra acestor subiecte. Aceste rezultate, astfel cum se prezintă, apar extrem de promiţătoare şi deschid perspective nebănuite pentru stu- diul comportării fiinţei omeneşti. Dar rămân timide şi incomplete, de o parte pentrucă ştiinţa s’a limitat prea mult la analiza structurilor societăţilor zise primitive, lăsându-le pe cele moderne, iar de altă parte pentrucă descope- ririle realizate nu au modificat atât de profund cât era de aşteptat, postula- tele şi spiritul cercetării. Se pare chiar că obstacole de natură particulară 47° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se opun la dezvoltarea unei cunoaşteri a elementelor vitale ale societăţii; de aceasta pare să fie responsabil caracterul necesarmente contagios şi activist al reprezentărilor pe care lucrul le pune în lumină. 2. Urmează de aici că trebue să se dezvolte între acei care vor să urmă- rească atât de departe cât e posibil, investigaţiile în acest sens, o comunitate morală, în parte deosebită de aceea care îi uneşte de obicei pe savanţi şi legată mai ales prin caracterul virulent al domeniului studiat şi al determinărilor ce se revelează încetul cu încetul în acest domeniu. Această comunitate nu va avea totuşi un acces mai puţin liber decât acel al ştiinţei constituite, şi oricine poate să aducă punctul său personal de vedere, indiferent de preocuparea particulară ce-1 îndeamnă să caute o cunoaştere mai precisă a aspectelor esenţiale ale existenţei sociale. Oricare ar fi originea şi scopul ei, considerăm că această preocupare este suficientă prin ea însăşi, ca să fundeze legăturile necesare unei acţiuni în comun. 3, Obiectul precis al activităţii proiectate poate să primească numele de’ sociologie sacrală («sociologie sacrăe *), întrucât implică studiul existenţei sociale în toate acele manifestări ale sale în care apare prezenţa activă a sa- crului («la prăsence active du sacră *), Ea îşi propune astfel să stabilească punctele de coincidenţă între tendinţele obsedante fundamentale ale psiho- logiei individuale şi structurile directoare ce prezidează organizarea socială şi îi comandă revoluţiile. Omul dă valoare extremă anumitor clipe rare, fugitive şi violente ale experienţei sale intime. Colegiul de Sociologie pleacă dela acest element şi se sileşte să identifice trepte echivalente, în însăşi inima existenţei sociale, în fenomenele elementare de atracţie şi de repulsie care o determină, cât şi în compoziţiunile cele mai acuzate, cele mai semnificative, ca bisericile, ar- matele, confreriile, societăţile secrete. Trei probleme principale domină acest studiu: a puterii, a sacrului, a mitului. Rezolvarea lor nu este numai o ches- tiune de informaţie şi de exegeză; e în plus necesar ca ea să îmbrăţişeze acti- vitatea totală a fiinţei. Desigur ea necesită o muncă întreprinsă în comun... Totuşi ea ascunde o speranţă de cu totul alt ordin şi care îi dă întreprinderii întregul ei sens: ambiţia ca această comunitate astfel formată să debordeze planul său iniţial, să alunece dela o voinţă de cunoaştere la o voinţă de putere, şi să devină nucleul unei vaste conjuraţii — calculul deliberat ca acest corp să-şi găsească un suflet. » REVUE DE PARIS • Anul 45—Nr. 11 — 1 Iunie 1938 O personalitate care semnează *** consacră un studiu important armatei germane şi Filhrerului, înfăţişându-1 pe d. Hitler sub noul său aspect de « Feldherr », * cătepenie a războiului ». Autorul dă o versiune nouă asupra eveni- mentelor dela 5 Februarie 1938, când a avut loc reorganizarea înaltului coman- dament militar german. Nu a fost niciodată vre-o neînţelegere între condu- cătorii Reichswehrului şi cancelar sau partidul naţional-socialist; deci nu poate fi vorba, propriu zis, de o criză a marelui comandament; cancelarul s’ar REVISTA REVISTELOR 471 fi hotărît însă să rezolve în termen cât mai scurt chestiunea austriacă şi, cum realizarea Anschlussului putea să aibă drept urmare un conflict armat, era necesar ca Germania să fie pregătită în toate domeniile : politic, militar şi economic, ca să susţie lupta şi să învingă. Era în deosebi necesar ca înaltul comandament politic, militar şi economic să fie unitar şi, de aceea, Fiirerul a crezut că e bine să-şi asume conducerea acestui comandament. « Pentru ca înaltul comandament să fie gata să demareze instantaneu, prin surprindere, fără cea mai mică piedică, fără cea mai mică fricţiune, trebuia, în primul rând, să existe o identitate absolută între înaltul comandament din timp de pace şi acela din timp de război. Trebuia, înainte de toate, ca însuşi cancelarul, căpetenia războiului, să fie şeful forţelor armate din timp de pace. » Astfel mareşalul von Blomberg, şeful ♦ Wehrmachtului», a fost nevoit să-şi cedeze locul Fiihrerului şi cum nu putea să-şi reia numai funcţiunile de şef al armatei de uscat, fără să se diminueze, a trebuit să se hotărască să plece. Ajungând comandant suprem al « Wehrmachtului», FUhrerul avea nevoie de un stat major care să-i execute hotărîrile, de un « Oberkommando * şi de un şef al acestuia. Generalul von Fritsch, comandantul armatei de uscat, şi generalii care comandaseră armate sau corpuri de armate nu puteau accepta aceste funcţii pur executive; astfel au fost constrânşi să se retragă din armată şi şeful lui « Oberkommando » a fost ales în rândul promoţiilor mai tinere, in persoana generalului Keitel. Orice s’ar spune, hotărîrile luate de Fiihrer la 5 Februarie au avut la bază iminenţa Anschlussului şi necesităţile superioare ale conducerii războiului eventual. Dela cine deţine d. Hitler con- cepţia necesităţii imperioase a unităţii politice, militare şi economice încă din timp de pace ? Dela Ludendorff, pe care l-a cunoscut la Miinchen, în primele timpuri ale mişcării naţional-socialiste. Fuhrerul nu este nicidecum un profet, un mistic sau un tribun însetat de orgoliu şi de putere: a ajuns căpetenia războiului, ♦ Feldherr *, în sensul cel mai complet al cuvântului, în sensul lui Frederic al II-lea, al lui Clausewitz, al lui Schlieffen, al lui Ludendorff. La sfârşitul războiului mondial, d. Hitler nu era decât un simplu cetăţean demobilizat, care ignora politica în proporţiile ei vaste, misiunea şi datoriile oamenilor politici, un soldat care suferise mult din cauza înfrângerii Germaniei, dar care era însufleţit de o credinţă vie în misiunea patriei sale. In decursul convorbirilor pe care le-au avut la Miin- chen, Ludendorff înfăţişase d-lui Hitler slăbiciunile poporului german şi ale conducătorilor săi din timpul războiului, şi îi dăduse sugestii cum trebuiau remediate; îi expusese concepţia sa asupra reînnoirii Germaniei; îl făcuse să înţeleagă esenţa războiului modern şi nevoile acestuia. Ii vorbise de Frederic al II-lea, de Clausewitz. D. Hitler, citind pe Frederic al II-lea, pe Clau- sevitz, pe Ludendorff şi luând act de conceptul şefului politic «total » şi de acela al < căpeteniei războiului *, îşi apropiă acest spirit. Autorul anonim al studiului citează un pasaj din Ludendorff şi unul din Mein Kampf, şi apro- pierea dintre ele este impresionantă: « Trebue, scrie Ludendorff, să învăţăm a înţelege că trăim o epocă răz- boinică. Războiul va fi încă ultimul şi singurul mijloc decisiv al politicei. 47a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Lumea nu se întemeiază decât pe o idee: în viaţa popoarelor, puterea creează dreptul şi naţiunea căreia îi aparţii este totul», Şi citându-1 pe Moltke tatăl: « Consider războiul ca unul din ultimele mijloace, dar ca un mijloc perfect îndreptăţit pentru a conserva existenţa, independenţa şi onoarea unui Stat *. In Mein Kampf, după ce afirmă că numai un spaţiu suficient de mare asigură unui popor libertarea existenţei, d. Hitler scrie: « Graniţele dela răsărit sunt create de oameni şi schimbate de oameni... Dreptul rezidă numai în puterea cuceritorului... După cum strămoşii no- ştri nu au primit în dar dela Cer pământul pe care trăim, tot astfel, în viitor, nu graţia populară ne va da pământul şi, prin urmare, viaţa pentru poporul nostru, ci numai puterea unei săbii victorioase...» «... Dreptul la pământ poate ajunge o datorie când, fără mărire teri- torială, un popor mare pare condamnat la ruină... ». Autorul studiului constată că cei doi conducători, Ludendorffi şi d. Hitler, se întâlnesc pe aceeaşi cale în ce priveşte scopul politicei lor şi mij- loacele de a-1 atinge: hegemonia teritorială a Europei şi războiul. D. Robert Lacour-Gayet tratează despre ideile financiare ale lui Napo- leon. împăratul considerase totdeauna că finanţele şi moneta sănătoase alcătuiau armătura esenţială a puterii unei naţiuni. In ce priveşte acest principiu, concepţia sa, care nu s’a schimbat niciodată, se înrudea de aproape cu principiile lui Richelieu. Până la sfârşitul domniei sale, Napoleon s’a străduit să realizeze echilibrul bugetar, fiind ostil risipei ba- nului public, însă aventurile în care s’a lăsat târît, începând cu războiul în Spania, minaseră pe nesimţite edificiul a cărui construcţie costase atâtea eforturi. Legăturile ce unesc politica financiară şi politica generală sunt indisolubile, şi nici un guvern nu li se poate sustrage. Napoleon a comis gre- şala imensă că a neglijat această lege inexorabilă: în ciuda geniului său, a fost incapabil să i se sustragă. Anul 45 —Nr. 12 —15 Iunie 1938 Criza europeană dela 21—22 Mai 1938 face obiectul unui important studiu semnat *** care, după câte se pare, se datoreşte unei personalităţi foarte bine informate asupra adevăratului caracter al evenimentelor pe care, în genere, popoarele nu le percep decât în efectele lor directe. La 21 şi 22 Mai Europa a fost foarte aproape de război. Criza latentă care dura de câteva luni şi se desluşea mai ales după Anschluss, era cât pe-aci să dege- nereze într’o conflagraţie generală. In orice caz, dacă primejdia unui război imediat a fost înlăturată, pericolul care ameninţă Europa persistă totuşi. Iată cum pune problema colaboratorul anonim al Revistei: Germania s’a gândit oare încă la 21 Mai la operaţii militare, împotriva Cehoslovaciei sau a dat înapoi la 22 Mai, aşa cum s’a spus în presă? Şi este de părere că faptele actualmente cunoscute nu permit să ne facem o idee definitivă asupra acestei REVISTA REVISTELOR 473 chestiuni, adăogând că Reichul nu luase nici o hotărîre in Mai împotriva Ceho- slovaciei după cum nu luase nici una împotriva Austriei în ajunul Anschlussului. « Politica germană se desfăşoară totdeauna în sensul liniei de minimă rezi- stenţă, şi marea putere a cancelarului Hitler a fost până acum faptul că a ştiut să evalueze riscurile cu o admirabilă siguranţă în judecată: în Martie, inexistenţa sentimentului, lipsa unei poziţii comune şi în prealabil definită între Franţa şi Anglia, împrejurarea şi mai mult subliniată prin criza mini- sterială dela Paris, au alcătuit elementele preponderente ale hotărîrii bru- scate a Germaniei. In Mai, atitudinea calmă şi hotărîtă dela Praha, acordul strâns şi acţiunea sincronizată între Londra şi Paris au produs efectul opus, fie că Germania a fost prin aceasta confirmată într’o atitudine de rezervă dinainte adoptată, fie că a fost nevoită să ajungă la asemenea atitudine prin acest ansamblu de rezistenţe. » Cu toate acestea, diferendul germano-ceh subsistă şi continuă să greveze politica europeană. Minoritatea germană din Cehoslovacia, care se ridică la peste 3 milioane de suflete, are mândria de a aparţine rasei care a atins, în Europa centrală, nivelul cel mai ridicat de civilizaţie; ea nu uită că, înainte de războiul mondial, poziţia ei în Statele coroanei boeme era privilegiată în comparaţie cu elementele slave, iar acum, când situaţia s’a inversat, când fosta minoritate provincială nu mai are sentimentul, ca în timpul dualismului habsburgic, de a fi avant-garda unei majorităţi imperiale, ea suferă şi-i consideră pe Cehi ca pe nişte usur- patori. Făcând abstracţie de revendicările de amănunt ale Germanilor sudeţi, problema se reduce la faptul că partizanii d-lui Henlein nu mai vor să fie tra- taţi de acum înainte în minoritate naţională, ci în Staatsvolk, adică în « popor -de Stat *, alcătuind împreună cu Cehii şi Slovacii o parte constitutivă şi organică a Republicei. Această revendicare, formulată în şase proiecte de legi depuse în Parlamentul cehoslovac în Aprilie 1937 şî" reluată în cele 14 puncte din discursul rostit de d. Kundt la congresul dela Karlovy-Vary, la 23 Aprilie 1938, se reduce la o concepţie foarte diferită de aceea pe care ne-am format-o asupra Statului. In loc ca Statul să fie o grupare de cetăţeni egali în drepturi, a căror majoritate dictează legea, partidul german din Sudeţi vrea ca Statul să fie alcătuit din juxtapunerea diferitelor grupe naţionale considerate fie- care ca o persoană morală bucurându-se din plin de dreptul juridic de egali- tate cu celelalte grupe naţionale. Din acest principiu decurge, în mod logic, o autonomie totală, concepută nu ca o delegaţie regională a puterii centrale, -ci ca un drept suveran. E uşor de înţeles la ce opoziţii de tendinţe, mai ales în materie politică externă, ar putea duce recunoaşterea sau consfinţirea .acestui principiu. Revenind la evenimentele dela 21 şi 22 Mai, în lumina informaţiilor din care unele, dacă erau poate exagerate, nu păreau totuşi neverosimile, mai ales în atmosfera_de insecuritate a anului 1938, autorul anonim constată că tempera- tura a scăzut; dacă alegerile municipale au putut să aibă loc în Cehoslovacia fără turburări grave, în*schimb însă tensiunea totuşi persistă. Chestiunea Germanilor .sudeţi e în ea însăşi de importanţă secundară, însă îşi trage toată gravitatea din faptul că întreaga Europă nu este decât un imens depozit de pulbere şi orice 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE incident poate sluji de motiv sau de pretext pentru război. De aceea nu se poate progresa pe calea împăcării fără să se ajungă la o reglementare generală a problemelor acute de politică externă, reglementare care nu se prea întrevede, ceea ce face ca perspectivele păcii să fie încă destul de întunecate. Baronul de Bourgoing publică amintirile inedite ale baronului Wessem- berg-Armpringen, diplomat austriac care l-a secondat pe Metternich în lupta sa împotriva Franţei. Aceste amintiri conţin note interesante asupra lui Tal- leyrand, datate din Londra dela 1831 la 1834, dintre care semnalăm o înfă- ţişare foarte pitorească a felulului cum îşi petrecea ziua răspopitul episcop de Autun. REVUE DES DEUX MONDES Anul 108 —Tomul 45 —Nr. 3 — 1 Iunie 1938 Sub titlul * Biserica din Spania şi Revoluţia », contele de Saint-Aulaire, fost ministru al Franţei la Bucureşti în timpul războiului, publică un articol în care ne înfăţişează bolşevismul ca răsturnător al tuturor valorilor reprezen- tate de creştinism. Bolşevismul este apusul religiei, dacă o religie se recunoaşte mai ales după următoarele trei semne: credinţă în supranatural, principiul de unire a oamenilor cu puterea divină şi, între oameni, grija de perfecţionare prin contactul unei morale asupra instinctelor; bolşevismul nu e însă mai puţin o imitaţie teratologică a religiilor în sensul că e altceva decât un sistem politic sau economic, un corp de doctrină şi o credinţă care pun stăpânire pe om, pe fiinţa sa intimă şi socială, şi care aspiră să cuprindă toată lumea. D. de Saint-Aulaire notează că bolşevismul este în contrazicere cu toate legile spirituale ca şi cu toate legile moralei individuale sau sociale, opu- nându-se creştinismului cu mai multă violenţă decât oricărei altei credinţe. « Autonomia ireductibilă a creştinismului şi a bolşevismului constă în opoziţia principiilor şi a scopurilor lor. Creştinismul se întemeiază pe credinţa în păcatul original şi pe mântuirea prin răscumpărarea păcatelor. Comunismul postulează dogma bunătăţii naturale a omului, a corupţiei sale prin religie şi societate, a mântuirii sale temporale prin negarea supranaturalului. Pentru cel ce spune: 1 împărăţia mea nu este în lumea aceasta », scopul ultim al omului este mai sus; pentru bolşevism, e aici pe pământ, cât mai jos posibil, în plăcerile cele mai vulgare *. Acest conflict între Christos şi Antichrist, între spirit şi materie, este şi conflictul dintre realitate şi chimeră, căci bolşevismul este material fără să fie positiv, în timp ce creştinismul, mai spiritualist decât idealist, este în acelaşi timp mistic şi realist, mistic prin unirea cu Dumnezeu, realist prin confor- mitatea sa cu aspiraţiile naturale ale sufletului omenesc şi cu necesităţile vieţii sociale. Bolşevismul are raţiunea sa de a fi înainte de toate în antica- tolicism, obiectivul său, revoluţia universală prin triumful materiei asupra spiritului, făcându-1 să claseze religiile după intensitatea vieţii lor spirituale, REVISTA REVISTELOR 475 după valoarea concursului pe care îl aduc cauzei de ordin universal, după gradul independenţii lor faţă de Stat. «Din acest punct de vedere diferite, superioritatea catolicismului este izbitoare. El trage din unitatea sa o incomparabilă bogăţie spirituală şi mai multă independenţă faţă de Stat. Când în Evul Mediu, Papalitatea a înfruntat adesea pe împărat, iar în timpurile moderne, ea e singura suveranitate care nu s’a închinat în faţa Cesarului, chiar când Cesarul era Napoleon, Biserica rusească era mai ales un instrument al birocraţiei ţatiste, mai degrabă aliată decât moderatoare a despotismului. . . * Anul 108 —Tomul —Nr. 45 —15 Iunie 1938 Cu ocazia vizitei Suveranilor Marii-Britanii la Paris, d. J. Coudrier de Chassaigne consacră un studiu documentat regelui George al Vl-lea şi re- ginei Elisabeta, studiu în care povesteşte cum s’a născut una din cele mai romantice idile. Tânărul duce de York făcea curte asiduă fiicei mezine a contelui de Strath- more, graţioasa şi veşnic surâzătoarea Elisabeth Dcwess-Lyon, care era cea mai sărbătorită din ţinerile fete din generaţia şi societatea ei. Numeroşi pretendenţi nu aveau altă dorinţă decât să pună la picioarele tinerei lady Elisabeth averea, numele şi coroana lor de pairi ai Angliei sau ai Scoţiei; veselă, vioaie, tânăra fată refuza totdeauna să se pronunţe între pretendenţi, care nu ajungeau să priceapă cauza insuccesului lor. Cel mai nefericit şi, adesea, cel mai desnădăjduit dintre toţi, era ducele de York. Lady Elisabeth ghicise de mult că regele şi regina doreau ca al doilea fiu al lor să se însoare după înclinarea inimii lui. La rândul ei, voia ca viitorul ei soţ să o ia de nevastă numai din dragoste, de bună voie, fără să fie încântat de cea mai mică influenţă străină, şi aştepta deci să fie cu totul sigură de puterea şi spontaneitatea sen- timentului pe care îl nutrea faţă de ea tânărul principe, totdeauna gata să-i fie cavalerul şi dansatorul titular la serbările şi festivităţile rearon-ului. Au trecut luni şi ani, până ce într’o zi regina Mary se hotărî să facă o vizită contesei de Strathmore, căreia îi ţinu următorul limbaj: «My dear, lucrurile nu mai pot continua astfel între Elisabeth şi Albert. îmi cunosc fiul. O să se îmbolnăvească. Ştii că o iubeşte pe Elisabeth. E bărbatul unicului amor. N’o s’o iubească niciodată decât pe ea. N’o să se căsătorească decât cu ea. Elisabeth trebue să se hotărască. Doresc din toată inima să fie: da *. Această intervenţie a reginei Mary a fost încununată de succes: Lady Eli- sabeth a răspuns: da. D. J. Coudrier de Chassaigne mărturiseşte că deţine aceste amănunte dela o vară a regelui George al V-lea care, ca şi întreaga familie regală, a găsit foarte reuşită această căsătorie din dragoste, acest live- match. Dacă ducele de York n’ar fi ajuns rege, această idilă emoţionantă nu ar fi fost cunoscută decât de familia regală, în care, încă din timpul re- ginei Victoria, căsătoriile de convenienţă nu mai sunt impuse principilor şi principeselor. Iată un portret interesant al reginei Angliei: « Regina Elisabeth este înainte de toate graţioasă, dar poate că datoreşte mai ales surâsului ei strălucirea care emană din ea. Amănunt amuzant — fa- 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE miliile regale seamănă ciudat intre ele, şi cei ce sunt amabili şi au caracter bun simt lesne criticaţi — nu se povestea la Londra, în preajma încoro- nării, că anumite persoane tinere, rude aproapiate ale reginei, îi recoman- dau cu prea multă energie « să nu surâdă în tot timpul ceremoniei şi chiar după încoronare, ca să aibă aerul serios *. Şi frumoasa suverană răspundea cu o candoare desarmantă: « Dar ce să fac ca să nu surâd ? » S’a străduit de altminteri cât a putut mai bine, şi îi văd încă, în cursul lungii ceremonii dela Westminster, faţa ei agreabilă încordată de o sforţare de concentrare interioară şi pe alocuri copleşită de emoţie, luând o expresie de supremă demnitate, despre care cei ce au contemplat-o în aceste clipe memorabile, au păstrat o amintire de neuitat. Cu ce bucurie însă, poporul ei atât de leal şi devotat, a văzut-o de atunci, surâzându-i afectuos cu acest aer de bunătate simplă şi sinceră care îi apropie toate inimile 1 ». « Ea are în dosul unor gene lungi negre, ochi mari albaştri cenuşii, cei mai amabili, cei mai râzători pe care îi poţi închipui, ceea ce nu împiedică ca în adâncul privirii ei să strălucească o scânteie de şiretenie. E, într’adevăr, foarte vioaie, aproape impetuoasă. Intr’o clipită a văzut tot, a înţeles tot. Are o repeziciune de gândire şi o facilitate de expresie, atât în limba engleză cât şi în franţuzeşte, destul de rare de cealaltă parte a Mânecii. E adevărat că în vinele ei curge sângele Stuarţilor, suveranii cei mai inteligenţi pe care i-a avut vre-odată Scoţia şi Anglia şi sângele unei străbunici franceze din veacul al XVIII-lea. Alt roman de dragoste. Din această aventură se ignorează aproape tot, afară că marchizul Wellesley — strămoş direct al reginei prin mama ei, contesa de Strathmore, născută Cavendisch-Bentick — s’a căsătorit în 1794 cu Hyacinthe-Gabrielle Rolland, unica fiică a lui Pierre Roland, despre care istoria nu reţine nimic. Insă tânăra burgheză franceză trebue să fi fost foarte seducătoare pentru ca Robert Wellesley, al doilea conte de Mornigton, viconte apoi marchiz de Wellesley, cavaler al Jaretierei, cavaler al St-Pa- trick, guvernator general al posesiunilor engleze în India şi învingătorul lui Tippoo Sahib, în două rânduri guvernator general al Irlandei, frate mai vârstnic al viitorului duce de Wellington, să o ia în căsătorie. Lady Mornigton a murit în 1816, iar soţul ei s’a recăsătorit după 9 ani, tot cu o străină, Ma- rianne Caton din Philadelphia, cumnata primei soţii a lui Jerâme Bonaparte. Sânge scoţian, irlandez, francez, e nevoie de altceva ca să explice simpatia spontană pe care regina Elisabeth o inspiră totdeauna Francezilor care au privilegiul să o apropie ? * Regina Elisabeth, colaboratoare incomparabilă a soţului ei, nu ar putea fi mai bine descrisă decât prin următorul pasaj din Scriptură, care se putea aplica în trecut reginei Mary, reginei Alexandra şi reginei Victoria: « Femeia virtuoasă preţueşte mai mult decât perlele; ea e cununa soţului ei *. MERCURE DE FRANCE Anul 49 — Nr. 959 — 1 Iunie 1938 D. Alexandre Haggerty Krappe consacră un studiu legendei lui Tannhâuser, despre care, acum vre-o 40 de ani, Gaston Paris semnala texte REVISTA REVISTELOR 477 medievale, în parte italieneşti, parte franţuzeşti, dintre care cel mai vechi e anterior celui mai vechi text german cunoscut al legendei. Gaston Paris ajunge la concluzia că era vorba de o legendă de origine italiană, transplantată de- vreme în Elveţia şi în Germania, unde a făcut epocă. Colaboratorul revistei nu admite nici ipoteza italiană a lui Gaston Paris, nici cea germanică a adver- sarilor acestuia/şi apropie de legenda luiTannhăuser un grup de poveşti răspân- dite pe la popoarele de limbă irlandeză, emiţând ipoteza că această legendă e originară din ţările celtice, din epoca desnaţionalizării vechii şi tolerantei Bisericii irlandeze. «Astfel se înţelege simpatia poetului necunoscut pentru Venus şi antipatia sa faţă de Papă şi disciplina eclesiastică. Nici antichitatea clasică, încă puţin cunoscută, nici păgânismul germanic, uitat de mult, nu-i puteau furnisa materia. Numai Celţii păstrau, în plin Ev Mediu, amin- tirea vechii lor religii. Numai Celţii cunoşteau Mag Meld, marea câmpie din ţinutul nemuririi populat cu bărbaţi eroici şi cu femei de o frumuseţe supra- naturală, ţinut în care dragostea nu e un păcat, unde se realiza adevărul care nu se poate tăgădui, leit-motivul legendei lui Tannhăuser: dragoste sen- suală, singura mare şi puternică. Anul 40—Nr. 960 — 15 Iunie 1938 D-na Eugenia Ravet consacră un articol educaţiei superioare a poporului din Londra, unde Consiliul comitatului a creat mai bine de 250 de institute serale, care constitue o operă de ansamblu educativă complexă, închinată mai ales clasei muncitoreşti şi care funcţionează la perfecţie. Deşi e cu nepu- tinţă de a aprecia la justa ei valoare influenţa socială pe care o exercită insti- tutele literare, este totuşi evident că o dată cu dezvoltarea educaţiei adulţilor, vor fi aduse modificări profunde conduitei vieţii individuale, familiare şi na- ţionale în Anglia, astfel încât poporul englez va ajunge în curând o demo- craţie educată şi progresivă. ROMÂNEŞTI VIATA BASARABIEI Anul 7 — Nr. 4—5 —Aprilie-Mai 1938 Interesant articolul d-lui N. Smochină despre « Basarabia şi Transnistria ». Autorul se serveşte de un material puţin cunoscut asupra existenţei Românilor de dincolo de Nistru şi face o expunere clară asupra aşezării lor istorice în acel ţinut, precum şi asupra statutului lor politic în Rusia de azi. U. G. I. R. Anul 16. — Nr. 4. — Aprilie 1938 Buletinul Uniunii Generale a Industriaşilor din România publică un mate- rial interesant economic, din care semnalăm: Pentru cât timp mai are România 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE petrol? de Ing. Th. Ficşinescu, Regimul devizelor în România de Dr. Radu Stoenescu, precum şi o monografie a întreprinderilor Grigore Alexandrescu. Emoţionant necrologul lui Anastase Guşti, « cu care ţara pierde pe unul din rarii ei specialişti în chestiunile de politică socială, care iau, pe zi ce trece, o atât de mare şi îngrijorătoare dezvoltare. Cu drept cuvânt se poate astăzi spune că An. Guşti a fost creatorul Ministerului Muncii şi al întregii legi- slaţii muncitoreşti în România *, « Studiile superioare şi le-a făcut şi încheiat la Paris. « In 1909, doctor în ştiinţele economice, publică o lucrare de un deosebit interes prin care mărturisea, încă de atunci, pasiunea pentru o specialitate căreia îi consacra puterile lui de muncă. « Contractul colectiv de muncă *, aşa sună titlul publicaţiei lui dintâi, într’o vreme în care studiul problemelor muncii era prea puţin încercat. « După război, An. Guşti organizează Ministerul Muncii. Director General al muncii în Ministerul creat prin efortul său, organizează în amănunt servi- ciile şi elaborează în 1920 primele legi muncitoreşti: legea sindicatelor pro- fesionale şi legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă. 1 însuşirile sale alese nu-i puteau mărgini cariera. In 1925 An. Guşti trece director al « Generalei * — marea societate de asigurări — iar mai târ- , ziu i se încredinţează direcţia generală a < Creditului ipotecar transitoriu » — posturi în care priceperea şi darurile sale de organizator aduc nepreţuite ser- vicii amânduror instituţii. « Solicitat, recent, de conducerea « Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa * să devie consilierul ei tehnic pentru problemele sociale, ridicate la utilizarea în aceste vaste întreprinderi a unei imense mase de lucrători, An. Guşti, în noua sa calitate de director al personalului « Reşiţei» capătă iniţiativa de a organiza şi îndruma în linişte şi împăciuire socială, munca unei armate de zeci de mii de funcţionari şi lucrători. « De o rară cultură şi de o rară probitate de caracter, An. Guşti punea atâta omenie, atâta politeţă şi amenitate în relaţiile sale în societate, încât moartea sa prematură seceră nu numai o minte aleasă, dar stinge şi un suflet de o rară nobleţă ». REVISTA DE DREPT PUBLIC Anul 13 — Nr. 1 — Ianuarie-Martie 1938 Organul Institutului Regal de ştiinţe administrative al României şi al Institutului de filosofie a dreptului şi de sociologie juridică prilejueşte apariţia a două studii substanţiale ale d-lui I. V. Gruia: Şeful Statului în U. R. S. S. şi Autarhia administrativă cât şi a unei documentări interesante asupra Consti- tuţiei date de Constantin Mavrocordato în 1740 şi publicată în Mercure de France în Iulie 1742. REVISTA GENERALĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Anul 26 — Nr. 3—4 — Martie-Aprilie 1938 D. profesor Rădulescu Motru într’un articol despre « Criza umanismului * se întreabă în ce măsură această criză pune în primejdie vechile valori ale REVISTA REVISTELOR 479 umanismului şi ajunge la concluzia că nu e vorba de o lichidare a lor, ci de un mare sens pe care ele îl capătă în timpul nostru. « Prin urmare, o reexaminare a problemei ne aduce la alte concluzii decât acelea după care viitorul umanismului apărea în colori negre. Cultul omului nu se înmormântează prin progresele ştiinţei. Dimpotrivă, el creşte mai înfloritor ca totdeauna. Criza umanismului de astăzi este o criză de creştere. Ea ne dă un avertisment şi un îndemn ca să lărgim idealul omenesc de până acum. Idealul omului antic este un exemplar; nu unicul; un exemplar între multe altele. Ştiinţa de astăzi nu mai crede în miracolul unui popor, fie el elin sau latin. Ea ne-a obişnuit să vedem în toate popoarele izvoare de spiritualităţi viitoare. Filosoful antic vedea viitoarea umanitate în aceea ce asemăna pe oameni între ei. Umanismul lui era în perspectiva universalismului. Omul de ştiinţă -de astăzi vede valoarea umanităţii în aceea ce este particular fiecărei naţiuni. Umanismul nou este îndrumat în perspectiva naţionalismului. Idealul omului antic era un ideal de contemplaţiune: Inpavidum ferient ruinae. Idealul omului de astăzi este un ideal de energie. Prin prevedere, la putere şi fericire. Călăuzită de idealul omului antic, lumea veche considera că este în firea lucrurilor ca unii oameni să muncească în robie, iar alţii să se bucure în li- bertate de însuşirile, cu care erau dotaţi dela natură; lumea nouă, călăuzită de un nou umanism, aşteaptă dela toţi oamenii o muncă potrivită cu aptitu- dinile lor. Idealul omului antic era altoit pe credinţa că fiecare om are un destin al său individual, pe când idealul omului de astăzi şi de mâine trebue să fie altoit pe credinţa că destinul omului individual dobândeşte înţeles prin con- topirea lui în destinul neamului întreg, din care face parte. > BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ Anul 66 — Nr. i—4—Ianuarie-Aprilie 1938 Numeroase studii, documente şi recenzii de istoriografie bisericească, de teologie, de drept canonic. Unele din ele pot fi citite cu folos şi de lectorii nespecialişti în materie. Remarcabil în acest sens studiul d-lui Dumitru L. Ioniţă despre « Biserica cu Sfinţi din Bucureşti *, frumoasa şi prea puţin cu- noscuta biserică ce se află şi azi în calea Moşilor, unde a fost pentru prima oară ridicată la sfârşitul veacului al XVII-lea de Popa Hierea. Autorul, sprijinit pe o bogată bibliografie în care sunt dominante lucrările d-lui N. Iorga, ne vorbeşte despre feluritele schimbări suferite de bătrâna bise- rică de-a-lungul timpului şi cercetează cu amănunţime pictura sa murală, cărţile sale vechi, pietrele de mormânt. Nu e numai o pagină de istorie bisericească, este o cronică a vechilor Bucureşti. 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ORIZONTURI Anul 1 — Nr. 4 — Mai 1938 Editată de * Asociaţia profesorilor secundari din Galaţi », revista aceasta aduce unele contribuţii de istorie literară, modeste, dar utile. Sunt de reţinut în acest sens articulul d-lui Ioan St. Botez despre « Cazul Macedonski» şi articolul d-lui G. O. Ursu despre Emil Gârleanu. Un traducător temerar, d. Ioan M. Gane, încearcă să dea în româneşte câteva din versurile cele mai dificil de tradus ale lui Mallarmă. < Briza marină 1 e de nerecunoscut. La chair est triste hălas et j’ai lâ tous Ies livres. Fuir 1 lă-bas fuir 1 Je sens que des oiseaux sont ivres D’âtre parmi l’ăcume inconnue et Ies cieux devine în versiunea d-lui Gane: Vai 1 trupul trist îmi este I Citit-am orice carte. Să fug 1 pe unde simt păsări mii, departe, Ferice că ’ntre spumă şi ceruri se avântă. CONVORBIRI LITERARE Anul 71—Nr. 1—5—Ianuarie—Mai 1938 Articole şi studii critice despre Octavian Goga şi opera sa semnează d-nii: I. Petrovici, C. Gerota, Eug. Ciuchi. D. Alexandru Marcu anunţă un «studiu asupra izvoarelor literare ale Ţiganiadei » şi publică deocamdată cu titlu preliminar o notă asupra influ- enţelor lui Dante în epopeea comică a lui Budai-Deleanu. Concluzia d-lui Marcu este că nu poate fi vorba de izvoare propriu zise, ci numai de anumite « coincidenţe tematice ». Budai-Deleanu nu-i foloseşte pe clasici şi, în speţă, pe Dante, «imitându-i cu textul alături, în toate detaliile, ci folosind reminiscenţele tematice din variatele sale lecturi». Care anume sunt aceste « coincidenţe » sau < reminiscenţe tematice », au- torul arată cu preciziune în decursul articolului său. Un amplu studiu de istorie — « Henri Pirenne şi originile Evului Mediu occidental * — poartă semnătura d-lui Mihai Berza. Versuri, cronici, recenzii, în mare parte datorite colaboratorilor tineri ai revistei, completează sumarul volumului. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P, C. FUNDĂŢEANU, Libertatea Mărilor fi prizele maritime....epuizat BIBLIOTECA «ENERGIA* H. CONSTANTIN-WEYER, Cavelier de la Salte, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN................................................................Lei 40 L. F. ROU QUETTE, In căutarea fericirei, traducere din limba fraceză de E. FLĂMÂNDA . » 40 ALAIN GERBAULT, Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU » 20 COLONEL T. E. LAWRENCE, Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)............................................................» 60 REN£ BAZIN, Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ......................................................» 30 MIHAIL SADOVEANU, Viaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a) ....................» 30 C. ARDELEANU, Domnul Tudor (Ediţia a Il-a)..............................» 30 R. P. HUC, Descoperirea Tkibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . » 30 HOMER, Odiseea, traducere In proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . » 60 JAKOB WASSERMANN, Viaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- CULESCU .........................................................................» 40 H. M. STANLEY, Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE . » 60 R. M. HUC, In thina, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ..................* 40 F. YEATS-BROWN, Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU .... * 40 JAKOB WASSERMANN, Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SÂN GIORGIU » 40 DEAN FARRAR. St, Winifred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W, şi C. NOICA ...................•......................................» 60 R. P. HUC, In Tartaria, traducere din limba franceză de Victor STOE .............* 40 L* F. ROUQUETTE, împărăţia tăcerii albe .............................................» 40 M. C. WEYER, Trecutul Domnului Monge, traducere din limba franceză de RADU BOUREANU » 40 L. F. ROUQUETTE, Epopeea albă, traducere din limba franceză de Victor STOE . . . . * 40 C. LEWIS, în zodia Săgetătorului, traducere din limba engleză de Constantin NOICA ...» 50 BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ » Ing. I. ORBONAŞ, Manual de atelier mecanic.............................Lei 80 H. STAHL şi DAMIAN P. Manual de paleografie slavo-romănă.............. » 140 A. I. BRĂTE3CU - VOINEŞTI, Tratat de pescuit................................... » 80 BIBLIOTECA « ARTISTICĂ » 0. HAN, Sculptorul D. Paciurea, cu 24 de planşe.......................Lei 60 AL. BUSUIOCEANU, Andreescu................................................* 120 G. OPRESCU, Pictura românească fn secolul al XlX-lea ...........................o 320 BIBLIOTECA «ORAŞE* MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe.............................. Lei 120 TUDOR ŞOIMARU, Constanţa, cu numeroase Ilustraţii fn text.............. » 80 OCTAV ŞULUŢIU, Braşov, cu numeroase ilustraţii în text..................» 100 BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ » CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, ediţia a Il-a, revăzută şl adăogită, cu numeroase ilustraţii !n text..........................................................Lei 200 Dr.. G. BANU, Sănătatea poporului român........................................ t> 200 I, SIMIONESCU, Ţara noastră.....................................................» 200 CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, II, două părţi ...........................» 260 AL. ROSETTI, Istoria limbii române, I. Limba latină .............................» 100 BARBU SLĂTINEANU, Ceramica românească............................................» 240 N. CARTO JAN, Cărţile populare româneşti II, cu 16 planşe afară din text.• . » 150 SCRIITORII ROMANI CONTEMPORANI Romane JOACHIM BOTEZ, însemnările unui Belfer..........................................Lei 60 C. GANE, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II cu numeroase ilustraţii în text .» 160 ADRIAN MANIU, Focurile primăverii şi flăcări de toamnă...........................* 60 SĂRMANUL KLOPŞTOCK, Feciorul lui Nenea Tacite Vameşul, II........................* 70 LUCIA DEMETRIUS, Tinereţe........................................................* 50 N. M. CONDIESCU, însemnările lui Safirim, I .................................. 6o P. M. CONDIESCU, Peste mări şi ţâri, cu 20 acuarele originale de S. MUTZNER .....» 800 T. ARGHEZI, Ce-ai cu mine vântule?...............................................» 80 G. BANEA, Zile de Lazaret .......................................................* 70 1. PETROVICI, Amintirile unui băiat de familie..................................* 50 Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL, Pentru arta literară ...........................................Lei 60 PERPESSICIUS, Menţiuni critice, II............................................ 80 G. M. CANTACUZINO, Isvoare şi popasuri.......................................... * 60 N. IORGA, Oameni cari au fost ................................................ 80 EM. CIOMAC, Viaţa şi operă lui Richatd Wagnet....................................* 60 M. D. RALEA, Valori.............................................................* 50 N. IORGA, Oameni cari au fost, II ..............................................* 9° ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre /. L. Caragiale şi Paul Zarifopol ţi9°5—12) • * 40 C. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, II, III.................................» 140 C. ANTONIADE, Renaşterea italiană. Trei figuri din ..............................* 7o N. IORGA, Oameni cari au fost, III.............................................. * 90 ALICE VOINESCU, Montaigne........................................................• 7© EM. CIOMAC, Poeţii armoniei, I...................................................* 60 G. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, IV şl V ................................* 160 PERPESSICIUS, Menţiuni Critice, II, III......................................... * 6<> DRAGOŞ PROTOPOPESCU, Fenomenul Englez............................................* bo N. IORGA, S/aluti pe întuneric........................................LA 60 ION PETROVICI, Figuri dispărute .......................................» 9» C. BANU, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician...........* 70 BAIG ACTERIAN, Shabcspeare ............................................» 90 ION SĂN-GIORGIU, Goctke.................................,............» 120 G CĂEINESCU, Viaţa lui Ton Creangă, cu 21 planşe afară din text......* go Versuri DBMOSTBNS BOTEZ, Cuvinte de dincolo...................................Bel 60 Z. STANCU, Antologia poeţilor tind, cu portrete de Margareta STERIAN.'■ • 60 G, BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU.......................* 40 G, GREGORIAN, La poarta din urmă...................................... » 6* ADRIAN MANIU, Cartea Ţării............................................ > 40 G. EESNEA, Cdntec deplin...............................................> 40 GEORGE Sil,VIU, Paisie psaltul spune...................................> 40 V. CIOCAETEU, Poesii.................................................. » 60 N. DAVIDESCU, Helada................................................. » 60 N. DAVIDESCU, Roma.....................................................> 60 ION POGAN, Zogat........................................................ 40 RADU BOUREANU, Golful Sdngelui........................................ > 30 ION MINUEESCU, Nu sunt ce par a ţi.................................... * 50 VIRGIE CARIANOFOE, Scrisori către plante.............................. > 40 ADRIAN MANIU, Poesii din Carmen Sylva..................................> 100 MIHAIE MOŞANDREI, Singurătăţi (poeme).................................... 40 CICERONE THEODORESCU, Clcftar (poeme) . . . .......................... 50 IEARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii..................................... 70 ANDREI TUDOR, Amor 1906 (poeme)....................................... > 40 V. VOICUEESCU, Urcuf...................................................... 60 ION PILEAT, Ţărm pierdut................................................. 60 N. DAVIDESCU, Evul Mediu..............................................> 60 Z. STANCU, Albe........................................................t 60 AE. O. TEODOREANU, Caiet................................................ 60 MIHAIE CEEARIAN, Flori fără pace.......................................* 30 MIRCEA STREINUL, Poeţii tineri Bucovineni..............................* 60 VIRGIE GHEORGHIU, Tărâmul celălalt.....................................» 40 EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI, Versuri................................................Eei 100 MATEIU I. CARAGIAEE, Opere............................................ » 150 EEENA FARAGO, Poesii...................................................» 100 ADRIAN MANIU, Versuri..................................................» no - SCRIITORII ROMANI UITAŢI ANGHEE DEMETRIESCU, Opere.............................................Eei r6o ŞTEFAN PETICĂ, Opere.................................................. * 160 SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI E. MADACH, Tragedia omului, traducere In versuri din limba maghiară de Oct, GOGA , • . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO, Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU . > 40 M, CHOROMANSKI, Gelozie ţi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . » 50 R. L. STEVENSON, Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU . » 30 BMILY BRONTg, La răscruce de vânturi, traducere din limba engleză de Mary POLIHRO- NIADE......................................................~............ * 60 COLONEL T. E. LAWRENCE, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, traducere din limba engleză de Petru COMARNESCU, ca 44 planşe şl 4 hărţi afară de test ................... 240 EMIL GULIAN, Poemele lui Edgar Poe .........................................* 50 SHAKESPEARE, Hamlet.........................................................» 60 BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ D. D. ROŞCA, Existenţa tragici................................................ Lei 60 T. VIANU, Estetici, voi. I.................,................................ • 100 PETRE PANDREA, Filosofia Politico-juridicâ a lui Simion Bărnuţiu............1 60 LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil............................................ . » 60 MIRCEA ELIADE, Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne . ....... . * 200 T. VIANU, Estetică, voi. Ii.................................................* 100 C. RĂDULESCU-MOTRU, Românismul, Catehismul unei noui spiritualităţi......... * 60 ALEXANDRU CLAUDIAN, Originea socială a filosofici lui Auguste Comte.............. 70 LUCIAN BLAGA, Geneza Metaforei..............................................» 60 CAMIL PETRESCU, Modalitatea estetică a teatrului............................ » 60 MIHAI D RALEA, Psihologie şi viaţă....................................... . . . » 60 BIBLIOTECĂ QUE D!HISTOIRE CONTEMPORAINE O. I. BRĂTIANU, Napoleon III et Ies nationalitis...........................Lei 60 COMPOZITORII ROMANI CONTEMPORANI P, CONSTANTINESCU, Sonatină pentru pian fi violină ........................Eei 120 MIHAIE JORA, 1 JJ cântece 1, pentru canto ţi piano, pe versuri de A. MANIU, G. BACOVIA şi Tudor ARGHEZI.............................................................180 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu tn toată ţara. CENTRALA EDITURILOR 22, Strada Lipscani, 22 — Bucureşti, I — Telefon 3-37-77 M. 0„ IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. SI.453-