REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V i MAI 1938 Ne. < LOUIS LAVELLE . . J. ERIC JACKSON . . N. DAVIDESCU . . . GH. BRĂESCU . . . AL. A. PHILIPPIDE . MAR CU BEZA . . . AL. T. STAMATIAD . OVIDIU CONSTANŢI NESCU ......... AUREL C. POPOVICI Arta ca, revelaţie................243 Supraomul în căutarea unei patrii 260 Din ciclul «Renaşterea». . . . 269 Primii şi ultimii paşi. ... 275 Seara cu fulgere..................291 In Galilea.............: . . . 293 Din poezia japoneză...............299 Interior . . 303 Politica austriacă a nationalită- ANTON DUMITRIU . PETRU COMARNESCU ţilor....................... . 316 . Ştiinţă şi previziune.............329 . Louis Lavelle şi dialectica par- VLADIMIR STREINU . ŞERB AN CIOCULESCU ticipării............ 341 . «Poemele lui Edgar Poe» în ro- mâneşte ........................373 . Aspecte lirice contemporane . 390 CRONICI CĂRŢILE LUPTĂTORILOR : «FATA MOARTĂ» DE I. MISSIR ŞI «ZILE DE LAZARET» DE G. BANEA de Camil Petrescu (407); O EDIŢIE ODO- BESCU de Vladimir Streinii (412); «LOCUM REFRIGERII». . . de Mircea Eliade (418); DEBUTURI IN REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de Miha.il Sebastian (422!; O CARTE CU POEME de Emil Gulian (428); CASA LUI GABRIELE D’ANNUNZIO de Al. Marcu (430); POEZIA BUCOVI- NEANĂ DE AZI de Mircea Streinul (434); ÎNRÂURIREA FRANCEZĂ IN FORMAŢIA PICTURII MODERNE ROMÂNEŞTI de K. H. Zambaccian (442); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gkeorghiu (447); «TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE ROMÂNEASCĂ» de Petru Cotnarnescu (454); DESTINUL EUROPEI de Victor Tufescu (459). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEI I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU lllIllllllllllllllllllllllllllllllllllllllilIlllllIIIH REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, S T R a’d A LIPSCANI, 22 TELEFON 5-37-77 llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ Redactor şef: PAUL ZARIFOfOL (i.I — 1.V.1934) Redactorii CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCD EDITATA DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V, No. 5, MAI 1938 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1938 ARTA CA REVELAŢIE i Printre toate creaţiile spiritului omenesc, arta are o situaţie excepţională. Dacă acceptăm să o privim în culmile ei, ea dă con- ştiinţei o satisfacţie gratuită şi perfectă, care-i întrece aşteptarea şi chiar speranţa. Ea pune în mişcare toate puterile ei interioare, care, în loc să se opună unele altora, îşi răspund, se susţin şi se unifică. Arta întrece în noi dorinţa, acea dorinţă pe care o tre- zeşte în străfundurile noastre, o descoperă şi o stârneşte. Dar, în acelaşi timp, o potoleşte şi o covârşeşte. In emoţia estetică, do- rinţa şi obiectul dorinţei sunt date în acelaşi timp, şi nu încetează să-şi răspundă într’o oscilaţie neîntreruptă, dar, în timp ce în viaţa de toate zilele, eu nu întâlnesc nici un obiect care să poată egala, după câte se pare, puterea mea de a dori, aici raporturile se gă- sesc deodată răsturnate. Ceea ce se poate dori este anterior dorinţei. Şi mă tem că nu este cândva în mine destulă dorinţă pentru a actualiza şi a poseda tot ceea ce se poate dori. Ceva mai mult, însuşirea firească a dorinţei este de a-mi dovedi totdeauna in- suficienţa realului şi de a mă duce dincolo de real; dar aici, dimpotrivă, realul pe care-1 avem sub ochi nu încetează de a nutri dorinţa, fără ca aceasta să ajungă să-l sleiască. Pentru aceasta a fost de ajuns fâlfâirea uşoară a activităţii omeneşti care, transpunând realul în opera de artă, i-a dat deodată o lumină neobişnuită, un imens fundal, o afinitate misterioasă cu noi. Arta ia naştere în clipa în care hiatul ce desparte realul de spiritul nostru este deodată desfiinţat, în clipa în care contradicţia între subiect şi obiect, între aspiraţie şi dat, este biruită, în clipa în care se produce între conştiinţă şi natură o comunicare neîncetată, astfel 1* 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încât fiecare nu conteneşte să alimenteze pe cealaltă, de parcă amândouă ar primi şi ar da, în acelaşi timp. Lumea ce mi-era o piedică devine acum o cale deschisă spi- ritului meu. Lucrurile încetează de a-mi mai fi opuse; descopăr între ele şi mine acea afinitate ce este obiectul unei posesiuni actuale, dar care rămâne totuşi şi o făgăduinţă şi o speranţă. Semnul emoţiei estetice este bucuria pe care o resimt, văzând că lucrurile sunt, într’adevăr, ceea ce sunt. Nu mă tem nicidecum că o să-mi scape, deoarece însuşirea firească a artei este de a le capta şi de a-mi da facultatea de a dispune de ele; dar n’am încetat niciodată de a dispune de ele; nici nu mă tem ca posesiunea lor să ia sfârşit şi să-mi închidă viitorul. Mai mult încă, nu e suficient ca emoţia estetică să nu înceteze de a se reînnoi şi de a se regenera ea însăşi în măsura în care se extinde şi se adânceşte; ea trebue să-şi în- mulţească motivele pe care le avem de a voi ca lucrurile să fie în- tocmai ceea ce ele sunt. Ea ne îngădue astfel să dăm timpului ade- vărata sa semnificaţie: căci timpul nu ne ia înapoi nimic din ceea ce avem şi, dacă ne angajează în viitor, e numai pentru a ne arăta plinătatea infinită a unei valori pe care o avem totuşi sub ochii noştri. In această privinţă, frumuseţea întrece, în acelaşi timp, a- devărul şi moralitatea: adevărul, dacă-mi dă bucuria de a-1 cunoaşte, nu-mi dă aceea de a-1 dori, deoarece nu acţionez niciodată decât pentru a-1 schimba, iar moralitatea rezidă numai în strădanie şi merit, şi nu-mi aduce niciodată un obiect pe care să-l pot îmbră- ţişa, nici poseda. Frumuseţea e o culme către care converg, deo- potrivă, adevărul, îndată ce pot să-l cunosc şi să-l vreau, în acelaşi timp, şi moralitatea, îndată ce acţiunea pe care mă obligă să o de- săvârşesc atinge un ultim punct, în care ea trezeşte contemplaţia şi coincide cu aceasta. Se înţelege deci bine de ce arta nu este, propriu zis, o pro- blemă propusă reflecţiei noastre: ceea ce pare evident, dacă ţinem seamă că orice reflecţie asupra artei întunecă natura ei, în loc să o lumineze, topeşte esenţa ei fină şi transpune pe un tărâm di- ferit, unde inteligenţa întreabă încă realul, răspunsul însuşi pe care arta i-1 furnizează. Ceea ce ne dovedeşte, într’adevăr, este cum spiritul ajunge să pătrundă realul, să şi-l facă prezent, să-i recunoască o semnificaţie, descoperind în el realizarea dorinţelor lui. Dar conştiinţa artistului este o problemă vie: ea măsoară ARTA CA REVELAŢIE 245 distanţa care desparte ceea ce i-e dat de ceea ce doreşte; ea igno- rează ceea ce doreşte, deoarece caută tocmai să şi-l reprezinte şi, lucru minunat, e suficient să şi-l reprezinte ca să-l obţie. E ca o solicitare adresată fără încetare realului care, deodată, i-o dă pe mână. Astfel, opera de artă este totdeauna o soluţie: anume soluţia pe care o căutăm în ea. Tocmai pentru a o înţelege mai' bine, ne întoarcem până Ia problema pe care o presupune, fără a uita că, în ce ne priveşte, aici soluţia lasă în urma ei problema. Meditând deci asupra artei ca soluţie, şi nu ca problemă, desco- perim adevărata sa natură. Sau, mai degrabă, soluţia ne desco- pere problema. Dincolo de aspiraţiile noastre estetice, arta ne arată cum, dacă spiritul se identifică totdeauna cu o întrebare pe care o punem asupra realului, aceasta poate fi satisfăcută prin- tr’un răspuns care să ne dea posesia ei. II Din capul locului, se poate spune că însuşirea firească a artei este de a ne descoperi prezenţa realului. Şi, fără îndoială, această aserţiune poate surprinde, deoarece realul este în faţa noastră, iar arta refuză, după câte se pare, să se mulţumească cu el, fie că ar căuta numai să-l reproducă, dar pe alt plan şi cu mijloace pe care-i aparţin, fie că ar întreprinde idealizarea lui. Cu toate acestea, înţelegerea realului nu este atât de simplă, nici atât de imediată, după cum s’ar putea crede; şi dacă comparăm felul în care realul se oferă dintr’o dată privirii, cu reprezentarea pe care arta ne-o dă despre el, vom vedea că vocaţia artei este tocmai de a ne aduce revelaţia lui. Intr’adevăr, realul este, înainte de toate, un spectacol familiar şi schimbător care se întinde în jurul nostru, pe care-1 regăsim în fiecare zi şi care ne dă un punct de sprijin paşilor noştri şi un scop mişcărilor noastre, ce prezintă tocmai destulă constanţă pentru a nu ne răpi toată siguranţa şi tocmai destulă mobilitate pentru a trezi în noi puterile vieţii şi a le obliga, în orice clipă, să se manifeste. Dar se poate spune că, în acest spectacol, realul ni se înfăţişează cu adevărat ? Există în noi o atenţie, un interes, care, legându-se de el, ne dă o ima- gine pură a lui ? Ce-i pretindem altceva decât să procure un drum activităţii şi un aliment nevoilor noastre ? In el însuşi, realul n’are încă pentru noi nici valoare, nici semnificaţie. Nu-1 întâlnim 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât la capătul unei acţiuni căreia îi furnizează, fie un obstacol, fie un vehicul. Nu încetăm de a-1 întreba, ca să recunoaştem ce ascunde în el, cât ne poate sluji sau strica. Nu considerăm nici- odată realul decât în raporturile lui, nu numai cu noi, dar cu uti- litatea noastră. Ajungând astfel un mijloc pentru noi, el ne as- cunde adevărata lui faţă. Se mlădie unui scop, care-i este străin, şi nu reţinem din el decât semnele care ne îngăduiesc să-l atin- gem. îndată ce aceste semne au fost recunoscute, încetăm oare- cum să-l vedem. Astfel, fie că nu ne poate sluji, fie că întrebuin- ţarea ce i-o dăm devine prea sigură, el se înfăşoară, puţin câte puţin, în vălurile obiectului, în dosul cărora bănuim prezenţa lui, fără să fim capabili să o realizăm. Arta rupe acest văl. Ea nimiceşte toate ecranurile dintre real şi noi. Ea întrerupe toate aceste reacţiuni prea cunoscute, pe care realul le trezeşte în noi şi care-1 ascund. Ea străbate toată grosi- mea reprezentărilor dobândite. Ne obligă să regăsim un contact absolut cu lucrurile. Ea distruge în ele utilitatea, împrăştie toate gândurile ascunse prin care noi raportăm lucrurile la un oare- care termen de comparaţie situat în afară de ele; am putea spune mai bine (cum se şi spune uneori), că arta face din lucruri un termen de comparaţie pentru tot restul, dacă prin aceasta n’ar însemna că împarte încă o gândire pe care ele trebue să o reţină în întregime şi care găseşte în contemplarea lor o mişcare care-i este de ajuns. Astfel arta restitue lucrurilor, starea lor de lucruri: ea ni le descoperă şi le dă un soi de prezenţă pură pe care, până atunci, nici nu o bănuisem. Ne obligă să le privim, să le luăm în seamă, aşa cum le-am vedea pentru prima dată, dacă privirea noa- stră ar fi destul de pătrunzătoare şi lucidă. Ea dă privirii desă- vârşita ei tinereţă, iar atmosferei ce învăluie realul, o transpa- renţă aproape supranaturală. Acest lucru se vede în strădania cu care artistul, preocupat de a uita tot trecutul său, toată ştiinţa sa, caută numai să scruteze realul, spre a-1 reţine, în acelaşi timp, la dispoziţia ochiului şi a mâinii: mijloacele tehnicei celei mai dibace n’au alt scop decât să obţină această îndoită coincidenţă şi să dispară în clipa în care se realizează. Dar atunci spectacolul lumii pierde familiaritatea sa anonimă, pentru a dobândi o fami- liaritate intimă şi personală, ca şi lucrurile ce nu erau pentru noi decât un obiect de uz şi de care ne-am slujit timp îndelungat, ARTA CA REVELAŢIE 247 iară să le fi observat şi care, atunci când le regăsim, după ce le-am pierdut din vedere, dobândesc, deodată, un relief viu şi incom- parabil. Mobilitatea diferitelor aspecte ale realului ne împiedica, de asemenea, de a le da o atenţie destul de serioasă: obişnuiţi să le vedem apărând şi dispărând, noi nu aşezăm pe faţa lor decât o gândire de-o clipă, ce se retrăgea, încă înainte ca ele să fi dispărut. Prin imobilitatea pe care le-o dă sau prin posibilitatea pe care ne-o dă de a reîncepe totdeauna o mişcare abolită, arta ne intro- duce în această prezenţă constantă, neatârnată totodată şi de timp şi de necesitate, dar totdeauna la nivel cu un spirit prezent lui însuşi şi care e gata să răspundă necurmat celor mai mici solici- tări ale ei. Arta trezeşte, prin urmare, în noi, o atenţie atât de deplină şi de ascultătoare, încât ne arată ca adevărat prezentă o realitate ce era totdeauna înaintea noastră, dar pe care n’o vă- zusem niciodată; ea obligă conştiinţa să şi-o însuşească, să reali- zeze împreună cu ea o percepţie actuală, ce iese în afara tuturor percepţiilor noastre obişnuite, totdeauna amortizate sau şterse, fie prin amintirea acelora pe care le-am şi avut, şi pe care le aco- peră, fie prin semnele vre-unui eveniment mai îndepărtat, pe care-1 căutăm în ele şi care ne abat dela ele. însuşirea firească a arti- stului este de a fi, prin urmare, un mediator între real şi noi; e suficient să ne gândim la pictorul peisajist sau portretist care ne dă din orizontul cel mai comun, din faţa pe care credem să o cunoaştem cum nu se poate mai bine, o reprezentare atât de adâncă şi, în acelaşi timp, atât de neaşteptată, pentru a ne da seamă că această viziune personală pe care ne-o aduce modifică viziunea noastră şi ne constrânge, pentru a spune astfel, să descoperim printre lucrurile pe care el nu le-a întâlnit decât poate numai o singură dată, chiar pe acelea pe care noi nu le-am părăsit nici- odată. III Totuşi emoţia estetică nu e suficientă pentru a ne da această prezenţă a lucrurilor fără ajutorul artei ? De ce trebue să intervie arta pentru a-i fi interpret ? înţelegem bine că artistul, îndată ce ajunge la o înţelegere atât de excepţională a realului, se gân- 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deşte să o fixeze astfel, încât să ne-o comunice, şi, prin urmare, să ne permită să o realizăm, la rândul nostru. Să fie aceasta unica semnificaţie a creaţiei artistice ? Nu are ea decât rolul de a capta şi a transmite această percepţie atentă şi desinteresată ce ne dă pe mână înseşi lucrurile, dincolo de obicei sau de uz ? Nici un ar- tist nu ar consimţi, fără îndoială, să facă o astfel de mărturisire. Căci artistul simte bine că însuşirea firească a artei nu e numai de a traduce o percepţie, pe care o şi are, ci de a o face posibilă, şi, pentru a spune astfel, de a o produce. Nu există percepţie directă, intrată în viaţa noastră de toate zilele, care să poată afecta caracterul unei contemplaţii pure: căci este prea încărcată de materie, e în legătură prea imediată cu trupul nostru, cu spaţiul şi cu timpul în care ni se deapănă dorinţele; ea e totodată prea rezistentă şi prea fragilă, prea plină, pentru noi, de ameninţări şi de făgăduieli; e amestecată în toate circumstanţele vieţii noa- stre practice. Ea face parte din această lume temporală, unde totdeauna avem vre-un interes mai mult sau mai puţin grabnic, în care nu încetăm să aşteptăm, să dorim, să ne temem, să riscăm, să ne apărăm şi care niciodată nu devine un adevărat spectacol pentru noi. Arta realizează tocmai această transformare a uni- versului în spectacol. Acest spectacol trebue să fie inutil pentru ca să nu fie decât contemplat. Nu că în această contemplare, voinţa ar fi absentă, căci, dimpotrivă, tocmai atunci avem aface cu o voinţă despuiată care vrea, după cum am spus, ca lucrurile să fie tocmai ceea ce sunt, şi nicidecum cu o voinţă de râvnă, care se gândeşte totdeauna la foloasele pe care le-ar putea trage. Ori- ginalitatea artei constă tocmai în putinţa de a crea acest spec- tacol inutil, care obligă spiritul să se purifice de orice gând egoist, pentru a dărui lucrurilor un gând care să nu le vadă decât pe ele şi care să le facă să răsară numaidecât în faţa noastră. De aici, rolul misterios jucat de imitaţie, care a fost atât de discutată şi în jurul căreia vedem renăscând fără încetare con- flictul dintre idealism şi realism. Totuşi, nu se poate spune că imi- taţia seacă toată taina creaţiei artistice, ci doar că ea ne îngăduie să-i înţelegem esenţa acestei creaţii. Fără îndoială, nu există nici o artă care să nu fi recurs la imitaţie, cel puţin într’o oarecare mă- sură, fără ca artele ce par întemeiate pe ea să lase, totuşi, un loc mai mic invenţiei decât celelalte. ARTA CA REVELAŢIE 249 Poate că nu există imitaţie, după cum se vede în manifestările ei cele mai spontane şi mai nereflectate, care să nu posede un caracter estetic. Ea goleşte obiectul de semnificaţia lui practică şi nu lasă să dăinuiască decât forma sa. De aceea se înţelege că poţi considera cu multă severitate imitaţia, afirmând că e’totdeauna servilă şi seacă, după cum o poţi judeca şi favorabil, susţinând că tocmai atunci când ea se arată mai probă şi mai fidelă, arta însăşi atinge cea mai înaltă perfecţie. Totuşi, virtutea estetică a imitaţiei nu se află acolo unde o socotim în general: ea nu constă în întrebuinţarea anumitor mijloce tehnice, ce ne îngăduie să reducem arta la o activitate specializată, prin care dispunem de real cu mai multă sau mai puţină ştiinţă şi îndemânare. Nu voim să spunem că această activitate ar putea fi neglijată; ci nu- mai că nu are valoare prin ea însăşi, ci prin rolul pe care este menită să-l împlinească. Acest rol este de a face posibilă o trans- formare a realului, din domeniul utilităţii într’un domeniu di- ferit, în care spiritul îşi croeşte reguli spre a face din ea un obiect de contemplaţie pură. Arta constă în însăşi această transpunere. Regulele cărora ea se supune, pentru a produce această trans- punere, n’au, după cum se crede, o semnificaţie estetică prin ele însele, ci numai pentrucă asigură posibilitatea acestei imitaţii « prin transpunere », ce substitue imaginii realităţii, realitatea unei ima- gini, şi converteşte un obiect, ce avea raporturi cu trupul nostru, într’un alt obiect ce nu mai are raporturi decât cu spiritul nostru. Această transmutare, această transfigurare ce dă lucrurilor un fel de prezenţă absolută, le şi învestmântează cu un caracter estetic. Ceea ce ajunge să explice trei lucruri: mai întâi, după cum s’a remarcat adesea, de ce lucrurile din natură nu produc în noi o emoţie estetică decât dacă reuşim cu ajutorul imaginaţiei să facem din ele, ca să spunem aşa, nişte tablouri; apoi, pentru ce, contrariu unei prejudecăţi idealiste, nici un lucru nu posedă vre-un privilegiu estetic, astfel încât cel mai umil dintre ele poate să se transforme într’o operă de artă, decât dacă imitaţia reuşeşte să izoleze repre- zentarea lui de orice întrebuinţare servilă; în sfârşit, pentru ce imitaţia exclude ea însăşi orice repetiţie, fiindcă trebue să ne dea realitatea însăşi a lucrului în unitatea lui concretă şi sensibilă, deoarece, pentru a-1 imita de două ori, trebue, în mod necesar, să o recreeze de două ori. 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De asemenea, nimeni n’a văzut mai adânc esenţa însăşi a artei decât Pascal în cugetarea sa atât de celebră şi totuşi atât de crudă: « Quelle vanite que la peinture qui attire l’admiration par la res- semblance des choses dont on n’admire point Ies originaux!» Nu vom căuta să-l combatem, căci îl aprobăm în totul, dar vom arăta că, dacă noi admirăm această asemănare, o facem tocmai pentrucă ea despoaie originalul de ceea ce avea în el momentan şi utilitar şi care ne împiedeca să-l vedem; ea ne învaţă să-l ad- mirăm, spunându-ne tocmai ceea ce este. IV înţelegem deci bine pentru ce arta a părut totdeauna purtând un fel de prestigiu şi chiar ca un fel de minune. Căci ea dă va- loare unor lucruri care, prin ele însele, păreau să n’aibănici una. Şi tocmai această valoare pare produsă prin însăşi acţiunea graţie căreia ajungem să le figurăm. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă arta nu şi-ar avea originea mai degrabă în puterea creatoare a spi- ritului, decât în facultatea ei contemplativă. Opera de artă, ce o avem sub ochi, acumulează în ea toate acţiunile care au trebuit să fie împlinite pentru a o crea, şi însuşirea firească a contempla- ţiei e numai că, dându-ni-le toate deodată, ne îngăduie să le re- găsim şi să le desăvârşim tot prin imaginaţie. Arta, ca şi poezia, ar consta, prin urmare, într’o activitate inventivă şi creatoare, prin care am ajunge până la izvorul însuşi unde lucrurile se nasc: arta ni le-ar înfăţişa în însăşi putinţa lor de a ieşi la iveală. Astfel s’ar explica întinerirea sau reînnoirea pe care arta o imprimă tu- turor lucrurilor, chiar celor mai banale şi mai uzate. Parcă le face să iasă din mâinile artistului, aşa cum au ieşit din mâinile Crea- torului. De aici, diferitele interpretări ce s’au putut da însăşi activităţii artistice, fie că o considerăm ca activitatea firească a omului, care introduce frumuseţea în lume în clipa în care o face să pătrundă într’o formă concepută de el; fie că o considerăm ca o activitate ce întrece activitatea noastră şi care, izvorîtă din negura inconştientului, ne obligă să regăsim în real chemarea unei vieţi adânci, aproape totdeauna mascată de experienţa zil- nică; fie că ne închipuim o înrudire între activitatea prin care se fac lucrurile şi aceea prin care le percepem, astfel încât pentru a le stăpâni suntem puşi în situaţia de a regăsi diferitele forme, de ARTA CA REVELAŢIE 25» a le figura şi a Ie multiplica. Caracterul original al artei ar fi atunci obligaţia ca noi să inventăm din nou lumea, să ne asociem cu această mişcare ce nu încetează a o produce şi a o însufleţi şi pe care e liberă încă să o prelungească şi să o devieze într’o infini- tate de chipuri. Nu poate fi vorba de a contesta acest element de invenţie şi de creaţie, fără de care arta n’ar putea produce nimic. Şi nici nu există ochi care să poată pătrunde mai adânc în esenţa însăşi a artei, decât acela care încearcă să o atingă în însuşi actul ce o face să fie; ceva mai mult, aici este o relaţie foarte strânsă între caracterul prin care am încercat să definim arta şi care constă în a da lucrurilor o prezenţă în totul nouă, şi acela care ne îngăduie să le privim în însăşi această desfăşurare creatoare ce le face să se nască fără încetare. Totuşi trebue să considerăm că o încer- care inventivă n’are prin ea însăşi o valoare estetică, fapt care nu poate fi atribuit nici creaţiunilor ştiinţei sau tehnicei şi chiar celor morale, decât printr’o extindere a termenilor, poate abusivă. Lu- crul de căpetenie este, într "adevăr, ca această creaţie să fie aceea a unui spectacol, care să poată fi contemplat. Lucrul acesta nu e tocmai cu putinţă decât dacă acest spectacol este obiectul privi- legiat al creaţiei noastre, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă ne preocupăm, nu de a produce efecte care se pot petrece în lume şi să-i schimbe, pentru a spune astfel, natura, ci de a produce un nou aspect al realităţii, liber de orice interes şi care să ne per- mită de a o sezisa în ea însăşi, făcând abstracţie de folosul pe care am putea să-l tragem din ea. Astfel încât aici acţiunea, în ciuda tuturor aparenţelor, nu e decât un mijloc pus în serviciul contem- plaţiei, în vreme ce, oriunde în altă parte, acţiunea creatoare va- lorează prin însăşi eficacitatea ei. Cu condiţia de a devia puţin cuvintele dela accepţia pe care le-a dat-o Aristotel, am mai putea exprima acestea, spunând că acţiunea artistului este în sens propriu poetică, dar că nu e niciodată practică. Ceva mai mult: dacă arta pare că sălăşlueşte, înainte de toate, într’o creaţie, aceasta nu e pentrucă ea adaogă lumii reale o altă lume în care imaginaţia şi sensibilitatea noastră găsesc o satisfacţie mai perfectă, ci pentrucă dă lumii reale un caracter de noutate, pentrucă ne obligă, în sfârşit, să o percepem, pentrucă ne-o arată astfel cum a fost totdeauna, fără să o fi ştiut niciodată. Este foarte 252 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adevărat că atunci ea apare în reprezentaţia noastră ca şi cum am produce-o noi. Totuşi în creaţie se află, în clipa în care ea însăşi iese din neant şi din întunerec, mister şi strădania unei smulgeri. Emoţia ce o însoţeşte este de alt ordin decât emoţia estetică: mai violentă şi mai turbure. Emoţia estetică însoţeşte însă creaţia; în ea e o posesie mai liniştită, mai domolită. Ea nu se naşte din jocul pasiunilor decât când, chiar în lăuntrul acestui joc, se stre- coară armonia şi securitatea. Dar atunci, caracterul de noutate inseparabilă a operei de artă schimbă de sens: departe de a ex- prima acest acces în fiinţa unei forme de existenţă până atunci necunoscută, departe de a traduce această mobilitate infinită, ce împiedică umanitatea de a călca pe urmele vechilor ei paşi, pare a fi, dimpotrivă, semnul unei reîntoarceri către o realitate pe care n’am părăsit-o, dar cu care am pierdut contactul şi pe care o regăsim deodată, cu oarecare uimire. Arta e lumea recunoscută; e aceeaşi lume ca şi aceea în care am trăit totdeauna, dar care încetează să ne mai fie străină, care răspunde tuturor facultă- ţilor sufletului nostru şi coincide cu exerciţiul lor. De aceea, e totdeauna nouă, neavând însă acea noutate instabilă sau nelini- ştită, care nu ne zguduie decât la suprafaţă, ci noutatea, atât de limpede şi adâncă, pe care o îmbracă de fiecare dată propria noastră casă, când am fost timp îndelungat despărţiţi de ea, şi pe care cel mai neînsemnat obiect ce-1 conţine dobândeşte în ochii noştri mai multă adâncime şi strălucire decât toate comorile din poveste. Astfel, arta nu inventă nimic; ci ne arată în cea mai mică părti- cică din ceea ce ne este dat, o bogăţie îndestulătoare spre a ne co- pleşi. Arta introduce chiar în timp dimensiunea eternităţii; ea dă fiecărui obiect, îndată ce l-a atins, o noutate inalterabilă. Astfel, oricare ar fi strădaniile invenţiei şi ale creaţiei artistului, pentru a depăşi lumea pe care o are sub ochi şi a ne face să pătrundem într’o lume care este opera sa, ele nu izbutesc decât dacă produc un spectacol în care regăsim realul, ce până atunci ne scăpase totdeauna, astfel încât toată invenţia trebue să se rezolve în des- coperirea însăşi a ceea ce este, şi orice creaţie, în prezenţa rea- lului care, deodată, ne este oferită. V Astfel, pentru noi tot misterul este de a şti de ce nu putem pune stăpânire pe lucruri decât prin mijlocirea acestei aparenţe ARTA CA REVELAŢIE 353 pe care o creăm şi care totuşi parcă ne îndepărtează de ele. Acum e momentul de a realiza sinteza acestor două caractere ce sunt iegate indisolubil în artă: anume, că ea desprinde spectacolul realului de toate servituţile sale, adică de obişnuinţă şi de tre- buinţă, iar, creând acest spectacol, îi dă o veşnicie totdeauna re- născândă. Din capul locului, putem spune că însuşirea firească a artei constă, într’adevăr, în a produce o aparenţă; vom da însă acestui cuvânt sensul său cel mai puternic. Numai în artă ne apare realul, dar pentru aceasta trebue să dăm acestei aparenţe o rea- litate separată: până acolo realul ne liniştea printr’o prezenţă ob- scură, pe care nu simţeam nevoia să o actualizăm; arta, dimpo- trivă, ne obligă să o facem. Ea izolează aparenţa lucrurilor, pentru a arăta că, într’adevăr, ele ne aparţin. Ceva mai mult, lucrurile nu ne sunt totdeauna prezente prin ele însele: şi ca să devie pre- zente, trebue să le facem noi înşine prezente. Chiar se poate spune că nu există altă prezenţă decât prezenţa însăşi a spiritului care se realizează printr’o activitate al cărei exerciţiu depinde de el însuşi. Prin această activitate, realitatea ne va deveni prezentă, la rândul ek Insă e nevoie de atenţia cea mai desinteresată şi cea mai pură. Ştim însă până la ce punct activitatea spiritului e şo- văitoare şi gata să se plece; ea se bizue pe obiect, îndată ce crede că l-a întâlnit, şi încetează să mai aplice asupră-i orice strădanie. Ea îl pierde aproape îndată ce l-a găsit. Nimic nu poate fi prezent însă pentru noi, decât în însuşi actul prin care realizăm această prezenţă. Dar acest act poate să rămâie pur interior ? Suntem gata să recunoaştem că la anumite spirite de o vigoare deosebită, la toţi oamenii, în anumite clipe fericite, la artist, în momentul încărcat de o emoţie fără seamăn în care posesiunea şi desfă- tarea realului au pentru el atâta plenitudine şi perfecţie, încât penelul îi cade din mână, — creaţia artistică poate să pară fragilă şi inutilă: prezenţa însăşi a realului ne este dată atunci fără inter- mediar, cu o frumuseţe ce prisoseşte şi ne răpeşte puterea de a mai acţiona. Numai că această revelaţie e ea însăşi rară şi pieri- toare; când ne lipseşte, căutăm să o trezim şi să o producem; şi căutăm să o menţinem atunci când începe să ne părăsească. Vrem s’o regăsim noi înşine, când am pierdut-o; vrem s’o su- gerăm celor ce nu o au şi să le împărtăşim un bun de care-i cre- dem chemaţi să se bucure împreună cu noi. Atunci, mâna vine 254 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în ajutorul spiritului. Dar tot atunci se produce un fenomen vrednic de laudă: mâna nu se mulţumeşte să prelungească ac- ţiunea spiritului, să imobilizeze viziunea realului pe care ne-a dat-o astfel ca să ne asigure o posesiune stabilă şi care să ne îngă- duiască a dispune de ea. Trebue să spunem că mâna obligă spi- ritul să-şi exercite toate puterile: ea îi trezeşte atenţia şi-l invită neîncetat să stea încordat: proectul pictorului, de a capta realul pe pânză ca un spectacol pur, îi înviorează privirea, îi dă mai multă pătrundere şi delicateţă şi îl constrânge să desprindă din real, însuşi spectacolul de care spiritul nu poate lua stăpânire decât într’un fel de circulaţie neîntreruptă în ochi şi mână, în care fiecare se îndreaptă spre celălalt şi-l incită să se depăşească. Se poate spune despre pictor, că ceea ce este el în stare să vadă, aceasta dă măsura de ceea ce este capabil să picteze. Dar lucrul invers este şi mai adevărat decât se crede, ceea ce justifică în parte pe toţi acei ce vor să reducă arta la tehnică. Astfel, nu e de mirare că viziunea realului ni se îmbogăţeşte chiar în decursul sforţărilor pe care le facem ca să o fixăm: de-a-lungul stângăciei în execuţie, recunoaştem şi insuficienţele viziunii şi, atât timp cât opera nu e terminată, ne pregătim să le reparăm. In opera de artă, spiritul s’a recunoscut; şi îşi dă în ea spec- tacolul despre el însuşi, în acelaşi timp cu spectacolul despre lu- cruri, perfecţia artei fiind atinsă în clipa în care aceste două spec- tacole nu mai fac decât una. Jocul emoţiei estetice este jocul coin- cidenţei lor, pe rând pierdută şi regăsită. Arta este mijlocul care îngădue spiritului să se oglindească, pentru a zice astfel, în real: şi, de aceea, realul devine inteligibil pentru spirit, şi nu numai de o inteligibilitate abstractă, ca aceea a ştiinţei care ne permite să-l stăpânim printr’o lege, dar acea inteligibilitate sensibilă prin care ajunge şi obiectul voinţei noastre şi expresia vieţii noastre. Compunând realul, arta îl cuprinde; dar, prin aceasta, arta face din real un lucru prezent, devenind ea însăşi prezentă în inima realului, astfel încât nu se mai poate preciza dacă şi l-a încorporat sau dacă i s’a încorporat lui. Căci realul nu mai este pentru artă decât spiritul realizat, ceea ce îngădue explicarea caracterului pe care l-am recunoscut dela început în opera de artă, acela de a ne da o satisfacţie ce ne copleşeşte: căci opera de artă este desă- vârşită în ea însăşi, dar ea reţine toată atenţiunea spiritului, care ARTA CA REVELAŢI 255 nu mai are de gând să o părăsească sau să evadeze din ea; care nu încetează de a circula în ea, pentrucă arta îşi reînnoieşte tot- deauna propria ei mişcare, fără să şi-o sece cândva. Opera de artă include infinitul în finit, şi, prin aceasta, ne arată cum spi- ritul şi realul ajung să coincidă: căci însuşirea realului este, după cum se vede, până şi în obiectul cel mai umil de a prilejui o multiplicitate infinită de viziuni diferite, şi de a le întrece însă pe toate. însuşirea firească a artei este însă de a nu realiza decât o singură viziune, de a ne propune o anume viziune particulară pe care cutare artist a avut-o în cutare împrejurare şi în cutare moment. Dar, în această viziune, spiritul a pus stăpânire pe real, şi ne revelează prezenţa acestuia (prezenţă care până atunci ne fusese refuzată). Prin mijlocirea viziunii altuia, arta ne descoperă viziunea noastră şi nu încetează a ne-o îmbogăţi. Mai mult, arta produce în conştiinţa spectatorului o multiplicitate infinită de sugestii diferite, ce pot merge totdeauna dincolo de ceea ce însuşi artistul a simţit, a gândit şi a voit. Astfel, ea este, în acelaşi timp, opera cea mai individuală şi prin obiectul ei şi prin geniul au- torului ei, care trezeşte maximum de rezonanţă în toate conştiin- ţele, având deci cea mai mare universalitate. Şi cum caracteri- stica unei schiţe este să ne lase destulă libertate ca să o putem împlini într’o infinitate de chipuri, însuşirea firească a operei de artă este de a-şi oferi aceeaşi libertate în perfecţiunea unei desăvârşiri, ce este departe de a o mărgini, pentrucă, dimpotrivă, nu va izbuti să o egaleze niciodată. VI Totuşi am văzut că arta trebue să compună realul pentru a ne oferi prezenţa sa. Nu înseamnă aceasta că aducem din nou esenţa artei la o stăruinţă inventivă si creatoare si că subordonăm y y * y în ea acţiunea contemplării ? Poate că s’ar putea însă demonstra că a compune realul, înseamnă mai puţin a fi în stare de a-1 pro- duce, decât de a-1 percepe. Sau, cel puţin, că noi nu ajungem să producem realul decât potrivit legilor care ne-au îngăduit să-l percepem. Căci, numai când am descoperit liniile structurii realului, suntem în stare să-l reconstruim, în lipsă de care însăşi construcţia noastră s’ar nărui. Ceva mai mult: realul prezintă pentru noi un caracter estetic, nu pentrucă este construit de noi; 856 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ci pentrucă, construindu-1, obligăm privirea să descopere propor- ţiile care-1 susţin şi care-i îngăduesc să persiste. In acest scop însă, ar fi bine să se studieze artele care nu sunt propriu zis arte de imitaţie, ca acelea cărora parcă le-am atri- buit până acum un fel de privilegiu, şi să considerăm, de pildă, arhitectura, poezia şi muzica, adică artele în care nu e vorba să ni se dea prezenţa unei realităţi preexistente, ci să se creeze o reali- tate nouă printr’o acţiune ce o precede şi care trebue, după câte se pare, să-i explice toate însuşirile şi, în deosebi, plăcerea este- tică pe care ne-o dă. Aici se discerne, mai bine ca în altă parte, rolul unei activităţi intelectuale şi voluntare care, compunând între ele raporturi pure, dă fiinţă edificiilor de piatră sau sune- telor ce n’au găsit nici un model în afară de spiritul nostru. Nu sunt alte arte mai instructive decât acestea pentru filosofie sau care să-i furnizeze un subiect atât de frumos de meditaţie, fiindcă în fiecare din ele vedem spiritul, căutând să pună în mişcare sensibilitatea şi, pentru a spune astfel, să dispună de ea, prin mişcarea proprie a spiritului şi prin combinaţiile pe care le inventează: căci spiritul calculează şi măsoară dinainte toate efectele pe care le va putea produce în sensibilitate. Ne gă- sim aici în însuşi miezul tuturor problemelor filosofice, în punctul în care menirea artei face corp comun cu aceea a omului şi a întregii civilizaţii, dacă este adevărat că totdeauna conştiinţa re- zultă din întâlnirea misterioasă a activităţii şi a pasivităţii din noi, şi că nu poate fi pentru ea cucerire mai mare decât aceea care ar consista din a nu mai accepta altă pasivitate decât aceea pe care şi-ar impune-o prin însăşi activitatea ei. Nu ne putem îndoi că aici s’ar afla, într’adevăr, scopul firesc al artei: această excepţională reuşită care ne îngădue, cu preţul multor strădanii, să împăcăm ceea ce vrem cu ceea ce simţim. Şi, de aceea, arta lumi- nează gândirea noastră, în loc să aibă nevoie să fie luminată ea. Aici e însă vorba de un caracter comun tuturor artelor şi nu nu- mai propriu unora. Căci artele de imitaţie pun şi ele în joc o ac- tivitate regulată, prin care caută să atingă sensibilitatea şi să emo- ţioneze, numai pentru a ne face să regăsim o prezenţă care, în arhitectură şi în muzică, nu va fi obiectul niciunei experienţe, ci, prin urmare, o prezenţă produsă de însăşi arta, o prezenţă creată. Ceea ce ne-ar permite să privim aceste arte drept mai pure ARTA CA REVELAŢIE 257 oarecum decât toate celelalte, fiindcă, în loc să ia natura ca punct de sprijin, ele nu cunosc altă natură decât aceea ai căror fauri sunt ele însele. Astfel, ne-am putea întreba dacă mai este cu putinţă să le privim ca o revelaţie a realului. In ele, totul depinde de intenţie şi de artificiu; iar sensibilitatea se face judecătorul activităţii care a produs cutare lucrare, fără să se întrebe în ce priveşte puterea ei de evocare, în legătură cu o realitate ce nu-i seamănă. Cu toate acestea, o asemenea opoziţie ne inspiră oarecare neîncredere, mai întâi pentrucă ar fi oneros de a rupe, în mod util, solidaritatea dintre diferitele arte, apoi pentrucă s’ar putea invoca (şi nu s’a întârziat să se invoce) existenţa uni picturi pure, ce ar trebui să ne aducă o satisfacţie independentă de orice relaţie cu obiectul ce i-a slujit de model; în sfârşit, pentrucă artele ce par că adaogă cel mai mult realităţii sunt tocmai acelea care sunt mai riguros supuse legilor. Ceea ce am înţelege, dacă ne-am gândi că pictura cea mai imperfectă şi cel mai prost desen reuşesc încă şi ele să evoce contururile realului, şi pot prezintă totdeauna unele aparenţe înşelătoare, în vreme ce un edificiu arhitectural sau muzical care nu ar ţine socoteala cea mai exactă de legile gravităţii sau de acelea ale urechii s’ar nărui fără să mai poată fi salvate. Să ne gândim că ele îşi pot dovedi supleţea lor, pot înşela, pot mărturisi că acţiunea lor se exercită chiar acolo unde parcă ar fi sfidate, asigu- rând totuşi soliditatea edificiului, care-i conferă caracterul real sau estetic. Şi numai când se dobândeşte un caracter estetic, ni se descoperă însăşi prezenţa acestor proporţii, care sunt ca o reţea în care realitatea se cere sezisată. Pietrele şi suntele nu mai sunt aici decât instrumente sau vehicule. Realitatea a cărei prezenţă ni se dă prin amestecul lor, este aceea a unei ordini despre care se poate spune că artistul o produce, dar despre care este şi mai adevărat să se spuie că el o descoperă, căutând numai să o ma- nifeste. Iată deci arte, care, cu toate că se adresează mai mult materiei şi sensibilului, sunt totuşi cele mai abstracte dintre toate, de vreme ce nu se referă decât la raporturi. Aici sezisăm activitatea spiritului în exerciţiul său pur, în puterea sa propriu zis inventivă, în facultatea ce o are de a introduce în lume, crea- ţiuni cu totul noi. Dar aici nu este decât o aparenţă. Sau, cel puţin, avem aface cu o conjugare subtilă a spiritului cu realul, 2 as 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care are drept rezultat faptul că invenţia cea mai îndrăzneaţă nu face decât una cu o descoperire obţinută şi că cea mai origi- nală creaţiune se desfăşură într’o necesitate contemplată. In această privinţă, se pot invoca mărturiile conştiinţei care inventează sau creează: atâta timp cât ea păstrează încă impresia de a adăoga ceva realului, asta înseamnă că nu l-a atins; ea este încă în perioada încercărilor şi nu a depăşit orizontul propriei sale subiectivităţi. Dar cei mai mari artişti ştiu bine că, atunci când găsesc realul, ei au mers dincolo de inventivitate însăşi. Expresiile: just, pur, perfect nu au alt sens decât să evoce o întâlnire a realului, care nu fusese încă apropiat şi care dă în sfârşit spiritului atâta securi- tate şi certitudine, pentrucă acesta percepe, în fine, în ceea ce este, însăşi raţiunea a ceea ce trebue să fie. VII Vedem acum limpede care este caracterul artei: acela de a ne da prezenţa însăşi a realului şi, prin urmare, de a ne aduce reve- laţia lui. Dar arta nu poate ajunge aici decât figurându-1, în acelaşi timp, pentrucă astfel va reuşi să-l libereze de toate pre- ocupările practice, care îl învăluesc şi îl ascund şi, apoi, să-l trans- forme într’un spectacol pur, şi pentrucă, pentru a-1 figura, spiritul se obligă să-l compună după legile interioare care-i permit să dăinuiască şi, prin aceasta, îl pătrunde şi pune stăpânire pe el. Se poate spune că în artă realul devine pe de-a’ntregul transpa- rent pentru spirit şi că nu rămâne nici unul din elementele sale care să nu fie un punct de aplicare pentru vre-una din operaţiunile sale. Realul devine aşa dar adevărata patrie a spiritului. Ceea ce e lesne de înţeles, dacă ne gândim, de o parte, că arta n’are existenţă decât pentru spirit şi în spirit, deoarece obiectul, care produce în noi emoţia estetică cea mai vie, poate să fie descris de un indiferent ca obiectul cel mai comun, fără ca nimic să-l fi diminuat, iar, de altă parte, acest obiect, de îndată ce arta îl părăseşte, se schimbă numaidecât într’un obstacol sau un mijloc, adică îşi pierde realitatea proprie şi nici nu mai poate fi cuprins ca un simplu spectacol. Dar acolo unde sunt şi realul şi spiritul nostru, acolo este şi adevărata noastră viaţă. Arta nu este deci o evaziune. Artistul o ştie bine, artistul care consideră viaţa comună ca neavând alt rol decât acela de a-i îngădui accesul într’o lume ARTA CA REVELAŢIE *59 mai luminoasă, unde lucrurile capătă relieful lor just şi adevă- rata lor valoare; căci nu există două vieţi despărţite, viaţa sa obiş- nuită fiind cu totul pătrunsă de cealalta, care nu exprimă decât suprema reuşită sau, pentru a spune astfel, punctul extrem. Cum nu este lumină fără umbră, şi arta este în contrast cu banalitatea sau cu urîţenia evenimentelor cotidiene; dar ea este nedespărţită de o privire care depinde de noi cum să o îndreptăm, de o acti- vitate care depinde de noi cum să o punem în funcţiune, de o răs- pundere care depinde de noi cum să ne-o asumăm, ţinând seamă de lume. Atunci nu mai este nimic real în lume care, descoperindu-şi nouă semnificaţia, să nu ne descopere şi frumuseţea lui. In mă- sura în care ne arată frumuseţea, lucrurile ne descoperă şi realitatea lor. Şi, de aceea, spiritul cel mai adânc este acela care vede în lume cele mai multe lucruri frumoase. Se vede deci cât de mult greşea Platon când voia să gonească poeţii din « Repu- blica » sa, imputându-le că înfrumuseţează lucrurile urîte. Căci poeţii nu schimbă aparenţa lucrurilor decât pentrucă le descoperă esenţa lor tainică. Şi dacă este zadarnic a voi să subordonăm arta moralităţii, ştim totuşi că există o frumuseţe morală în care bi- nele, încetând de a fi pură intenţiune a voinţei, devine şi el o pre- zenţă manifestată. x) LOUIS LAVELLE x) Acest articol a fost scris anume pentru R. F. R. 2» SUPRAOMUL ÎN CĂUTAREA UNEI PATRII Cartea Cei Şapte Stâlpi ai înţelepciunii povesteşte, mai ales cititorilor englezi, cum un Englez, învăţat să creadă în cultură, demnitate personală şi neatârnare, a încercat să găsească în răs- coala naţionalistă a Arabilor o libertate pe care nu o putuse găsi în propria lui patrie x). O povestire în care se împerechează, istoric şi geografic, două lumi, ne este înfăţişată cu un aer pe jumătate de scuză, ca venind dela un om disperat de strădania de-a con- topi două moralităţi şi două perspective; şi, totuşi, într’un chip foarte serios, deoarece este convins că încercarea săvârşită rămâne tot ceea ce putea face el mai bun. Şi poate unde este sigur că prin cartea sa aduce gândirii engleze un dar foarte trebuincios. Fără însă a căuta câtuşi de puţin să scoată din experienţa sa vre-o con- cluzie, fie morală sau politică, fie chiar filosofică. Autorul rămâne mereu un artist ştiinţific; un om de ştiinţă, la care investigaţiile obiective nu sunt niciodată separate de un idealism personal, si un artist care îsi alege subiectul — tot asa cum si-a ales si viata — pentru valoarea lui morală. Cartea nu a fost oferită oamenilor pentru a-i provoca numai decât. Totuşi, dela început şi până la sfârşit, atitudinea autorului *) *) Acest eseu, scris anume pentru revista noastră, este iscălit de un tânăr literat englez format atât la Oxford cât şi pe continentul european, unde, în cali- tate de profesor şi cercetător, a trăit, rând pe rând, în Spania, Germania, Franţa şi Italia, devenind un temeinic cunoscător al limbii, literaturii şi vieţii sociale din aceste ţări. Cartea despre care se ocupă d. J. Eric Jackson, « Cei Şapte Stâlpi ai înţelepciunii » de Colonelul T. E. Lawrence, este tradusă şi în româneşte, şi publicată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II ». SUPRAOMUL IN CĂUTAREA UNEI PATRII 261 se defineşte ca aceea a unui om, care, găsindu-şi cele mai înalte adevăruri şi singura sa integritate într’o acţiune disperată, dar fiind totodată conştient că gândirea nu i se potriveşte cu acţiunea, îşi înfăţişează îndoita experienţă a trupului şi a spiritului său ca un document, valoros şi în el însuşi, dar şi prin aceea că spiritele engleze ar putea-o folosi ca o oglindă în care să se privească sin- gure şi cât mai limpede. __ Fie că această interpretare a intenţiilor autorului este corectă sau nu, un cititor frământat de gânduri nu poate lua cartea aceasta decât drept o provocare sau un act de deşteptare. I Nu este o epopee, mai precis cartea aceasta nu este o poveste scrisă de un artist profesional pentru încântarea numeroaselor ceasuri de huzur ale unui grup de oameni care socot că lupta este nu numai o profesie, dar şi şcoala tuturor virtuţilor. Cartea aceasta este mai curând istorisirea experienţei unui savant care, din necesitate interioară a devenit, mai întâi, un exilat, apoi un soldat. Un om care voind să-şi facă o deprindere din a trăi în centrul nevralgic al unor forţe menite să-l prefacă şi pe el şi timpul său, a fost silit, în disperare, să se disciplineze, astfel încât să-şi înlă- ture orice deprindere. Şi care căutând să se poarte cu semenii săi în aşa fel, încât să-şi exprime sensul propriu despre nobleţea şi măreţia vieţii omeneşti, a fost silit, mai întâi, să se învestmân- teze cu rosturile, limbajul şi manierele unei alte naţiuni, iar, apoi, în propria lui patrie, să trăiască experienţa unui însingurat. Un aristocrat trăind, din propria sa voie, printre sclavi. Forţat să caute în acţiune ceea ce el ştia că aparţine numai artei. Dedicându-se cu voie mânuirii condeiului, deşi pe jumătate dispreţuindu-se tocmai pentru aceasta... Cetăţeanul unei ţări al cărei mare spirit niciodată nu a sălăşluit pe pământul ei decât pe jumătate şi unde astăzi, deşi aflată poate în cea mai deplină maturitate a puterii şi culturii ei, puterea şi spiritul creator sunt atât de despărţite. Lawrence a iubit această putere, această maturitate, âceastă bună dispoziţie, această toleranţă. Dar simţul său de măreţie (sau ceea ce Shaw ar numi « pasiunea lui morală ») a rămas nesatis- făcut. Lawrence a pornit în războiul arab cu acelaşi spirit cu z6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care Morris a mers la legendele medievale. Şi spunându-şi po- vestea, el a fost stăpânit, tot atât de deplin ca şi William Morris, de dorinţa de a da o icoană cât mai vie a libertăţii, a acelei liber- tăţi pe care socotea el că Anglia o uitase prea mult. Şi mai re- amintea pe William Morris prin chipul în care îşi alcătuia cartea sau îşi alegea literele, hârtia, legătura, prin bogăţia de ilustraţii minunate, .prin iniţialele acelea meşteşugit mărite, înfrumuseţând totul pe cât se putea. Dar dacă povestirea i-a concentrat la un moment dat atenţia, Lawrence nu voia nimic mai mult decât să separe această po- vestire de propria-i căutare spirituală. Stilul, oricare ar fi tema, nu ne îngăduie să uităm, măcar o clipă, pe acest puritan cultivat, neîncrezător în sine, lipsit de adăpost, care, conducând pe Arabi la răscoală, mergea cu dispe- rare către extremele acţiunii ca o cumpănire necesară a celorlalte extreme, unde sălăşluia o demnitate omenească, iscusită şi glu- meaţă, ce nu era decât obişnuita expresie a eului său de Oxford. Căci Lawrence era deplin lucid că în incomoda împerechere a atâtor elemente incompatibile nu se afla nimic exemplar, dar totodată era convins, şi pe bună dreptate, că măreţia pozitivă a experienţei, chiar dacă era depărtată de noi pentru a putea ad- mite o nouă imitaţie, posedă o calitate spirituală ce, tradusă în artă, va câştiga, prin sinceritatea-i concretă, ceea ce pierdea ca re- levanţă, din pricina distanţei. El s’a luat pe sine drept o păpuşă, pentru a învedera ironia destinului, cu toate că era un om prea credincios şi un scientist prea bun, pentru a întoarce această ironie împotriva compatrioţilor săi. El nu şi-a dispreţuit compatrioţii, ci doar ceea ce săvârşeau ei. Morala, dacă este vre-una, se arată singură. - II Dacă civilizaţia trăieşte prin adaptarea spiritului la creşterea şi prefacerea forţei în justiţie şi artă, care este atunci rostul pe lume al unei naţiuni ce se reînnoeşte mereu pe sine, doar prin aceea că cele mai vrednice spirite ale ei îşi cristalizează atitudi- nile din viaţă într’un fel de constrângere proprie (self-restraint) ? Lawrence a fost crescut şi educat prea mult sub călăuzirea acestui principiu al înfrânării-de-sine ca să fi putut deveni un SUPRAOMUL IN CĂUTAREA UNEI PATRII 263 mare artist creator. Şi totuşi el nu şi-a putut găsi vocaţia nici în virtuţile administrative si nici în umanitarismul social, aceste glorii petrificate ale maturităţii patriei sale. Fiind o natură atât de intens simţitoare faţă de noile valori ale vremii sale, La- wrence a putut înţelege că administraţia nu lasă prea mult loc justiţiei şi că umanitarismul se întemeiază prea mult pe milă, pe acea milă pe care el o dispreţuia atât de mult. Căutând o relaţie mai directă cu aceste valori noi, tăria simţirii sale l-a făcut să se arate nerăbdător în faţa teoriei. Iar idealul său, — acel respect - de-sine ce înseamnă deopotrivă independenţă, stăpânire-de-sine şi demnitate, — l-a ferit ca să încerce, măcar o singură dată, de a poseda lumea în idee. Ceea ce de sigur că a fost un neajuns, căci această idee i-ar fi eliberat spiritul din constanta neîncredere- în-sine. Dispreţuindu-se pe sine, din pricina acestei demnităţi, el a sfârşit prin a accepta demnitatea şi a renunţa la idee şi artă. Lawrence a fost un stoic fără voie, un stoic nedumerit. El a cunoscut avantajele metodei (lucru atât de rar în Anglia !) şi le-a întrebuinţat admirabil. Metoda i-a dăruit puterea de hotărîre şi directa viziune a lucrurilor; ea le-a eliberat pe de-a’ntregul de blestemul contemporanilor săi, ducându-1 dela sclavie la raţiune. Dar i-a lăsat totdeauna un văl (vizibil chiar şi pe faţa sa) între simţire (adevărul său cel mai mare) şi modul său de exprimare. Căci şi-a făcut din activitatea fizică o nevoie perpetuă. Nefiind în stare să-şi exprime intelectual decât o mică parte dintr’însul, a fost silit să se manifeste fizic. întreaga sa viaţă, Lawrence a rămas un mistic al acţiunii. Dar răscoala arabă nu a putut fi condusă şi îmbunătăţită, în aşa măsură, încât să devie mediul activ prin care Lawrence să-şi fi putut exprima în deajuns judecăţile sale despre timpul şi patria sa, să fi putut combate pe aceia care nu se încumetă să dea piept cu forţele timpului lor; pe aceia care nu au într’înşii nici destulă poezie şi nici destul suflet pentru a fi capabili de iniţiativă în ac- ţiune; pe savanţii formaţi prin tot felul de cercetări şi experi- mente şi care aşteaptă să ştie totul şi numai astfel să fie oameni imparţiali şi neutri. Şi totodată să-şi arate simţământul că timpul nostru are nevoie de soldaţi, care să posede mai mult decât cu- noaşterea algebrică şi mecanică a artei lor, precum şi de adminis- tratori cu un spirit diferit de acela al cultivatului şi foarte capa- 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bilului Storrs, care prefera graţiile unei vieţi civilizate unui exer- ciţiu al trupului şi al minţii, în vederea unei mari acţiuni naţionale. Să ne gândim la tristeţea cu care Lawrence privea pe cel mai tânăr dintre fraţii lui Feisal, un tânăr atât de fermecător şi de capabil, dar al cărui suflet, speriat de propria-i maturitate, murea înainte de trupul său, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre noi; dar să ne gândim şi la dragostea sa faţă de oamenii hotărîţi, care dispreţuiesc «îndoiala, această modernă cunună de spini *, precum şi la tainicul său dispreţ faţă de toţi slujitorii de profesie şi faţă de toate moliile. III Războiul a fost pentru el încercarea de a-şi construi casa libertăţii, — « casă nestemată în şapte stâlpi proptită » — o casă cu stâlpi de carne suplă, de galbene coline de nisip, ce se rotesc mereu, de mare şi ceruri; stâlpi de camaraderie, devoţiune şi curaj. Deşertul i-a oferit o expresie geografică pentru sine însuşi, mijlocul geografic de a face din relaţiile sale cu oamenii o legătură religioasă. Dar ceea ce a putut hărăzi deşertul actorului, nu a putut hărăzi şi oamenilor; ceea ce a putut el dărui unui filosof învăţat, nu a putut dărui tuturor Englezilor. In cazul cel mai bun, încercarea a izbutit doar pe jumătate. Şi asta, poate, din pricină că Lawrence nu a putut descoperi niciodată ceea ce se afla între spiritul său şi libertate. Interesul său în război şi reacţiunea sa în faţa experienţei lui au fost, mai curând, filosofice şi estetice, sau nişte acte personale izvorîte din curiozitate. Subiectiv, campania sa a fost visul realizat al unui artist. Căci se pare că totdeauna el a năzuit către o moralitate de epopee, în care să se găsească pe sine în chip cât mai desă- vârşit. Mintea sa analitică nu şi-a putut, însă, afla'liniştea în acţiune, cu oricâtă disperare şi-a condus trupul în acţiune, acel trup ce atârna de sine cu un nefericit zâmbet de ironie. De sigur că, în toate acestea, Lawrence voia să fie şi artist. Dar idealul său moral se interpunea mereu între el însuşi şi tema sa, tocmai din pricina că, în chip lucid, el se stăpânea pe sine, sub călăuzirea ideii că artistului profesionist îi este hărăzită o viaţă SUPRAOMUL lN CĂUTAREA UNEI PATRII 265 meschină şi sărmană. Aşa se explică de ce judecăţile sale asupra celorlalţi oameni se întorceau, în cele din urmă, asupra lui însuşi. Ca artist, el judeca moralitatea în acelaşi moment în care îşi dădea drumul închipuirii, pentru ca apoi să se judece şi pe sine, să se compare cu ceilalţi, şi astfel să se lase cuprins de dorul unei expresii active, unei evadări pentru realizarea idealului acela elusiv. Cât să împartă trupului, cât să dea sufletului ? Şi unde, pe drumul dintre ele, se afla, într'adevăr, sinceritatea intelectuală? Unde se afla adevărata libertate ? Căci Lawrence îşi dădea lim- pede seama că nu era liber. De aceea, poate că şi invidia «ab- solutul » feminin, văzând în el imaginea libertăţii artistului. Şi îşi mai dădea seama de primejdia rămânerii raţiunii separată de trupul său, de trupul ce se simţea depărtat şi înfricoşat în faţa raţiunii, totdeauna prea analitice. De fapt, se plângea pe sine, pentrucă spiritul său nu era în stare să înveţe adevărul pe care i-1 revela corpul. IV « Civilizaţia», grăia idealistul acţiunii către cel care voia să devină un artist, «plăteşte totdeauna spiritul din averea tru- pului ». Iar artistul răspundea soldatului: « Nu există nici o deo- sebire între trup şi suflet». Stranie împerechere de afirmări, amândouă profund încer- cate cu simţire, prima arătându-se celei de-a doua mai mult ca o dorinţă decât ca o credinţă. De altfel, neliniştea provenea mereu din conştiinţa că, în calitate de individ, — adică atunci când căuta să se exprime pe sine, — Lawrence vedea că trupul şi sufletul nu fac o unitate. Educat într’o cultură îmbibată de spiritul Greciei antice, de Michel Angelo, Mozart şi Rodin, şi în care într’adevăr trupul şi sufletul formaseră o unitate, Lawrence nu-şi putea găsi locul într’o Anglie, unde tocmai din pricină că nu era decât prea pu- ţină înţelegere pentru trup, abunda prea mult un fel de rău spirit: un spirit analitic, pus pe comparaţii şi lipsit de suflet. Dar în Arabia, asemeni Beduinilor, Lawrence a izbutit să surprindă taina deşertului mult prea bine pentru a o mai putea împărtăşi şi altora. 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deşertul i-a dat o nobleţe interioară ce l-a separat pentru tot- deauna de ceilalţi oameni. Şi care l-a sortit să nu-şi mai găsească niciodată un trup pentru gândul său, aşa cum nu şi-a mai găsit niciodată o patrie a sa. Ca individ, el a exprimat o necesitate a secolului al XX-lea, într’o lume care, potrivit calendarului nostru occidental, se men- ţinea încă în secolul al XlV-lea sau al XV-lea. înapoiat în Anglia, Lawrence a trebuit să plătească scump preţul acestei anacronice (poate, mai precis, arheologice) realizări-de-sine: a fost nevoit să-şi continue experienţa sa în singurătate, A învăţat că războiul poate fi o mare datorie a spiritului: o trezire în spirit a trupului omenesc. Simţimântul religios nu este departe de această trezire. Zeii se ridică din acţiune; nicio- dată dintr’o acţiune de amatori (ce fel de zeu este oare zeul spor- tului?), ci dintr’o acţiune necesară sau din nevoia unei comuni- tăţi de a lupta împotriva pământului, a mării şi a cerului, sau îm- potriva altor comunităţi. Şi poate nici un singur om n’ar putea năzui spre o soartă mai bună decât aceea de a fi fost încercat, atât fizic cât şi moral, până la limitele puterii lui. Şi cu toate că Lawrence nu a putut găsi nici o legătură între acel Lowes Dickinson din studiile cambridgeene şi faimosul Ulysse «jefuind cea mai lăuntrică citadelă a înverşunatei Troia», el nu a putut decât să simpatizeze cu teoreticienii păcii. Căci nu-şi dobândise scăparea din constrângerile argumentaţiei raţionale doar cu preţul acelor virtuţi pe care încercările grele şi dure îl învăţaseră să le aprecieze mai mult? V Acel « motto » de pe coperta cărţii ne arată cât de preocupat a fost Lawrence de a cumpăni cele două criterii. Cerurile Angliei fuseseră divinizate nu mai departe decât acum două secole şi jumătate. Ce şansă mai avea acum de a duce o curată viaţă fizică sub ele sau pe câmpiile al căror duh îl ajutaseră să iubească şi să priceapă deşertul ? Unde era oare adevăratul centru al Angliei; unde se mai păstra spiritul ei originar şi individualitatea ei cea mai conştientă ? Căci acum se desfăşura mai mult un spirit de emigraţie şi o năzuniţă imperială. Dar Lawrence căpătase simţul tradiţiei prin sânge, ca şi prin anii de şcoală şi de universitate. Silită SUPRAOMUL IN CĂUTAREA UNEI PATRII 267 însă să se întoarcă în trecut şi să se reînnoiască pe propriul ei pământ, tradiţia se schimbase. Instinctiv, Lawrence se lepădase de vechiul spirit, căci altfel cum ar fi putut să se apropie atât de intens şi să simpatizeze cu naţionalismul unei alte ţări, decât dându-şi seama că şi acolo era încă într’o ţară a sa ? Spiritul său, învăţat să se găsească pe sine oriunde era o ţară şi un suflet al Imperiului, trebuia să caute acum o nouă libertate chiar şi în Anglia. Lawrence devenise un atât de întreg «om universal» numai pentru a năzui să fie profetul libertăţii în pro- pria-i ţară. Căci libertatea (şi frumuseţea, ce de asemenea era un scop al lui Lawrence şi însemna poate acelaşi lucru) era ceva cu totul deosebit de comportarea raţională ca şi de bunătate. In anii de război, binele ca şi răul moral se redusese în ochii săi la o seamă de mici întâmplări, sau uneori la valoarea unui surâs sau a unei înjurături, — datorită constantei prezenţe a unei realităţi mai mari decât individul: datorită deşertului şi cerurilor şi necurmatelor vânturi. (La fel, în Roland, Biserica şi Statul sunt tot realităţi superioare individului, sau în Lusiadas, Odiseia şi Arancana, marea şi lumile noi.) Oamenii erau ca nişte « păpuşi pe scena lui Dum- nezeu », pe când libertatea asculta de directivele absolute ale scenei. Fiecare se poate întreba mereu dacă un lucru a fost bun sau rău, mai bun sau mai rău decât altul. Dar dacă el posedă putere, o hotărîre rapidă înseamnă cea mai bună parte a dreptăţii. Iar dacă nu are nici o putere, discuţia i se arată mai puţin folositoare decât ştiinţa şi mai puţin adevărată decât arta. Discuţia capătă valoare numai când este fructul acţiunii. Justiţia, ca şi frumuseţea sau libertatea, este răsplata unei răbdătoare şi iscusite acceptări a lumii ce o cunoaştem prin cele cinci simţuri ale noastre. Unii pot fi ispitiţi să-şi închipuie că, aşa cum spiritele altor genii au fost profetice, la fel a fost şi trupul lui Lawrence. Astfel, el a făcut mulţi paşi înaintea Angliei noastre, datorită acestui salt de pe scena gândirii profetice, convertind pe oameni la simţul răspunderii. VI Totuşi măreţia cărţii Cei Şapte Stâlpi ai înţelepciunii nu constă în calităţile ei profetice, oricâte ar avea ea. Buna primire ce i s’a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 268 făcut în cel puţin jumătate din căminurile Angliei este o dovadă suficientă a valorii ei în faţa contemporanilor. Sabia ridicată de un Englez printre Arabi constitue, poate, o puternică inspiraţie către libertate, în propria lui ţară ca şi în cea arabă. Căci aici, în cartea asta tot atât de voluminoasă ca şi Biblia şi mai captivantă decât un roman cu detectivi, se află, deopotrivă, descrierea tuturor virtuţilor cu care se mândreşte cel mai mult Englezul şi declaraţia de credinţă în puterea prezentă a Angliei, — şi asta în chipul cel mai îndrăgit de Englezi, adică prin acea măr- turisire a nesiguranţei şi a disperării,- Nu trebue decât să ni se spună astfel de lucruri, pentru a şi le recunoaşte şi a dori să le depăşim: că noi apărem un popor de molii incapabile de-a lua o hotărîre, un popor de minţi an- chilozate şi slabe, de trupuri necălite, de profesori care se adăpo- stesc din teamă de prezent în colţurile sigure ale Arheologiei, precum şi de artişti care cad între cele două scaune al portreti- zărilor cinice şi al mult prea logicelor Utopii; nu trebue decât să ni se reamintească toate acestea, pentru a recunoaşte deodată în noi pe acei strămoşi ai noştri, pe jumătate uitaţi, dela Maldon şi Cherry Chase la Kipling şi Rupert Brooks, dela Drake şi Ra- leigh la Rhodes şi Scott, sau să ni se spuie că marea este leagănul spiritului nostru, aşa cum spiritul Arabilor aparţine deşertului. Cunoaştem cu toţii pe Newcombe şi suntem bucuroşi să măr- şăluim cu el, ştiind că prospeţimea zilei ne va duce <( viitorul, ţâşnind din noi, fără nici o durere », Dar nota de disperare ne atinge mult mai tare şi Lawrence o face să răsune în forma cea mai tradiţională. Căci el ne amin- teşte de întristătoarele noastre incertitudini, de « metafizicele noa- stre dificultăţi, de frământările noastre introspective,... de şo- văitorul alai al unor nuanţe mai fine », numai pentru a ne arăta că evoluţia, oricât de dureroasă, nu înseamnă nici progres şi nici catastrofa, ci doar schimbare, de vreme ce «am învăţat că sunt spaime prea tăioase, dureri prea adânci, extazuri prea înalte, pentru ca eurile noastre finite să le poată înregistra ». Crezul deşertului în libertatea, ce reduce binele şi răul doar la un act, doar la un singur gest, ne aruncă, peste prezentele noastre necazuri, întări- toarea umbră a eternităţii. J. ERIC JACKSON DIN CICLUL «RENAŞTEREA» TAPISERIE A răsărit din gândul ei în sus Ca un cuvânt turburător de spus Şi mâna proaspătă-a lui de lumină A smuls din locul lui un trandafir, Şi ’n liniştea nocturnă de grădină I l-a lăsat ca mierea o albină In caldul sufletului ei potir. A dispărut cum a venit apoi Intr’un vârtej de simţiminte noi Destăinuite ’n gând cu dimineaţa, Şi fata copleşită s’a trezit Că-i luminează lacrimile faţa Şi că-i întunecă treptat viaţa Icoana visului ei risipit. S’a apucat de lucru-atunci cu dor Şi-a ’nsufleţit cu acu ’ntr’un covor Legenda unui prinţ c’o păstoriţă, Şi-a ’nvestmântat-o ’n cânepă pe ea Şi ’n purpură pe el ca pe-o domniţă Cu sufletul curat de porumbiţă Şi cu privirile ’n văzduh de stea. SCHIŢĂ PENTRU PETRARCA Petrarca ’ntors din Avignon Cu Laura ’n adânc înclină O frunte plină de lumină Pe-o balustradă de balcon. Ies stelele de-asupra lui Şi strălucesc bronzat în noapte Ca nişte portocale coapte Pe creştetul unei statui. Eternitatea ’n solzi de-azur încolăceşte ’ntreaga zare, Şi ’n adâncimea ei tresare Al gândurilor lui murmur. Surâde dragostea în el Şi ’n depărtare se prepară Din sufletul lui să răsară Ca din zăpadă-un ghiocel. Priveşte-apoi ca ’ntr’un vulcan, Ea floare şi el tresărire, A orelor destăinuire Pe-al soartei omului cadran. Surâsul lumii trece ’ncet Cu umbra-i de durere lungă Şi ’nseamnă ceasul cu o dungă De ’nţelepciune şi regret. ARLECHINADĂ Trec regine şi trec regi asemenea Cu-ai cărţilor de joc Şi privirea lor aruncă foc Ca fierul şi ca cremenea. îngeri în văzduh desfac aripele De puf de-argint şi nor, Şi-i surprinde soarele din zbor In trompeta lui, cu clipele. Sfinţi în negru şi seniori cu zările In aur de ’nmuiaţi Ies în mantii lungi de cruciaţi Şi ’mpânzesc cărările. Se desprind din evantalii mari domniţele De purpură şi ’n păr Cu coroanele de flori de măr Le râd în vânt şuviţele. Lebedele ’n zbor şi cu albinele, Fazani, vulturi, păuni, Fluturi, aurore şi lăstuni, îşi împletesc destinele. Maimuţe, negri, carnavalurile Păpuşi, prelaţi şi flori îşi desfăşură prin uliţi valurile De râset şi colori. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Curg cu lovituri apoi pumnalele In piepturi ca de fier, Şi deodată fulgerul pe cer Le ’nsângefează zalele. Judecaţi din urmă ies ca spicele Şi flăcări din infern In aureole roşii cern Intenţia cu bicele. Arlechini apoi cu pălăriile Salută toţi în vânt Şi e bucuria lor avânt Şi ’ndemn cu ciocârliile. ZORI Noaptea pier colorile vieţei In abstracţiile visului Şi, în marginile-abisului, Florile pe geam sunt ale gheţei. Ziua rosturile-şi iau din urmă Pe-a realităţii ramură Şi e flacăra lor flamură Insului reintegrat în turmă. Metafizica se rândueşte Singură ’n clasificările Sorocite ei de zările Gândurilor noastre, omeneşte. DUPĂ VENDETĂ Lumea s’a dat la o parte în faţa Mumei celui ce-şi dădea acum Ultima lui răsuflare ’n drum Şi ’n vendetă-şi mântuia viaţa. Străbătea ’n tăcere piaţa plină De cadavre ’n sânge şi ’n genunchi Apucă pe unul ca pe-un trunchi Şi scrută ’n privirea lui lumină. Ucigaşii ’n jur cu resemnare Aşteptau cu inimi de mişei Blestemul, înaripat al ei Şi cumplita lui înverşunare. Ea venise însă să obţină Dela fiul său iertarea lor Şi cu sufletul îndurător Să-i prepare-o moarte mai senină. A plecat apoi să-şi ocrotească Sub al Maicii Domnului cuvânt Cugetul ei bântuit de vânt In ambrozia lui creştinească. N. DAVIDESCU PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI Târguşorul Pietreşti se întindea pe o stradă principală, I. C. Brătianul, cunoscută, ca pe vremuri, tot de « Uliţa Mare » străjuită -de tei, tăiată în cruce de strada P. P. Carp ce ducea la gară. O biserică, municipiul (?), şcoala primară şi hăt, departe, la rohatcă — înţelegeţi barieră — unde, la Sf. Maria-Mică, se ţinea iarma- rocul, se profila pe un loc viran, liceul, neisprăvit, mare cât o ca- zarmă, fala urbei comunale. — Ai văzut mata liceul ? O farmacie-drogherie, o cafenea cu tavanuri joase, o frizerie cu «mizanpli », dormeau strânse în jurul grădinii publice, pă- trăţel regulat, cu bănci verzi, cu felinare verzi, cu chioşc verde, în care muzica militară, fila după contract, acelaşi vals « Noblesse * -dedicat de capelmaistru, onor soţiei domnului primar. Căsuţe albe cu cerdacuri înguste şi pălimare, retrase în dosul grădiniţelor, invitau la odihnă. Funcţionăraşi cu haine ponosite, plini de pofte, acriţi de sărăcie, băteau resemnaţi definitiv, acelaşi drum, schimbau aceleaşi vorbe pentru a se întâlni cu acelaşi schimb de vorbe, pe acelaşi drum. Răcoriţi de un vânt hoinar, parfumat cu liliac sau miros de garoafe, se gândeau la litruţa de vin ce-i aştepta afară, în prag, la băcănioara lui Moisă a Babei. Cucoane gospodine, scuturau, găteau, la aceleaşi ore, aceleaşi mâncări, pră- jituri, cu schimb de reţete şi probe. Erau prietene, se criticau, se pieptănau la fel, nu citeau nimic. Câte o carte — colecţia 3 lei — cu femei despuiate pe copertă, circula răvăşită, din mână în mână. Vara, prin ferestrele deschise, se auzeau rondouri copilăreşti, cân- tate trudit la un pian dezacordat de duduia Liana, grandemoazel, fata preotului Ilie Popârzan, — cu z — cum a prins a se iscăli Sfinţia Sa, după ce-a isprăvit seminarul, în loc de Popârţan. 276 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D. Gheorghe Popescu, burlac rezervat, directorul liceului, îşi ieşi din minţi. După o serie de game ascultate în treacăt, o luă de nevastă, hotărît, simplu, fără peţitori. Văzut şi plăcut. Părintele, bătrân cu barba fuior, ar fi dorit să lase biserica moştenire. Anunţase chiar în ziar: « fată cu parohie doreşte mariaj, teolog tânăr ». Dar, neavând încotro, se lăsă în voia Domnului. Nunta s’a făcut în saloanele primăriei. A fost invitat tot, tot târgul. « S’o pitrecut tari bini». Se şoptea totuşi că fata, care studiase filosofia la Iaşi, nu era de nasul lui. După nuntă, Liana îşi luă, cum se spune, hamul. Menajul îi ocupa vremea până la prânz. La dejun, după ce se sărutau cuviincios, se aşezau să mănânce. El povestea pretenţiile părin- ţilor, năzdrăvăniile elevilor, ea, cine a trecut pe la fereastră, ne- ghiobiile Marghioliţii, fetişcană desculţă, nătângă, adusă de pă- rintele dela mănăstirea Horaiţa, pe mâncare. Apoi se despărţeau, el grăbit să plece la liceu, ea rătăcea prin casă, printre mobila des- perecheată: bufet renaissance, scrin empire, oglindă veneţiană, cumpărate dela moştenitori în mizerie. Fredona de urît, înduioşător de fals, cuplete de revistă, auzite la Iaşi, sau se pieptăna în grabă, resfirând păr de aur vechi şi, abia pudrată, pleca fără pălărie, cu un lucruşor de mână, prin vecini. D. Popescu nutrea o ambiţie: să facă afaceri, să devină pro- prietar, să aibă maşină pe care s’o conducă singur. Nu era filosof. Socotind civilizaţia falimentară, devenise cinic. Sărac, luase ne- vastă frumoasă, croită parcă într’adins pentru propagandă electo- rală. Şeful partidului, oportunist-radical, bătrân afemeiat, văduv, avea reşedinţa politică la Bacău. După ce cunoscuse pe Liana, pro- movă pe d. Popescu cap de listă. Se vedea deputat, secretar ge- neral, în prima etapă. închizând ochii, lăsă Lianei frâu larg să zburde, să-şi satisfacă instinctele de lux şi plăceri. Aşteptând să sune ceasul partidului, sprijinit de părintele Popârzan — cu z — schimbă tactica. Se arăta pretutindeni. Democrat proaspăt, sta acum la un pahar de vin, juca table cu alegătorii influenţi, spe- rând să recolteze partizani. După ce se înapoia dela şcoală, pentru a combate obezitatea, Gică, cum îl alintase Liana, uda straturi de zarzavat, curăţa pomi, hrănea păsările, exilate în fundul curţii, găini ouătoare, bibilici gălăgioase, raţe cu capul verde, ce se re- PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 277 trăgeau să doarmă cu ciocul ascuns în pene, cu un ochi deschis la soare. > După masă, în zilele de grădină, se plimbau în jurul chioş- cului, luau îngheţată — vanilie şi lămâie — la terasa cofetăriei, în mijlocul drumului, luminată brutal cu acetilenă. O dată pe săp- tămână, Joia, aveau jour-fix, cu poker şi ceai, între colegi, cu pră- jituri făcute în casă. Seara, după scurte politeţi conjugale, oferite şi suportate cu resemnare, se culcau separat, Gică pe canapea, în antreu, din cauza căldurii. Liana nu găsise în el fiinţa complimentară, cerută misterios de legea speciilor şi care, în mintea fetelor ce se mărită, urmează să le aducă numaidecât fericirea. După nuntă, căutând să vadă ce s’a schimbat în viaţa ei, Liana constată, nu fără ironie, că nu era ce aşteptase. Devoţiunea, năzuinţele, toată ardoarea închipuirilor din pen- sion, zburau pe dinaintea ei, vâslind greu în aer, micşorându-se în- zare, ca nişte păsărele albe, rănite de moarte. înţelesese toată zădărnicia iluziilor, caricaturate de comedia amorului. Se cutremurase nu de fiorii dragostei, ci de dezamăgire. Totuşi nu se prăpădi cu firea. Resemnată în aparenţă, la adă- post de nevoile zilnice, se hotărî, subconştient, să aştepte trenul următor, de plăcere, spre staţia fericire. înfăţişarea luminoasă, trupul ei provocător chemau victorios, cu orice mişcare, amorul violent, lacom. Era făcută să iubească, să fie iubită, imperios, nu mai târziu, acum, imediat, cât era tânără. Prea puţin senti- mentală, se măritase ca să fie în rând cu lumea. Era o dezichili- brată cu aparenţă normală. Trecea fără tranziţie dela o dispoziţie la alta. Avea pentru bărbatul ei slăbiciuni trecătoare, neaşteptate, pentru a-i face plăcere. Apoi, descurajată, cădea, zile întregi, într’o indiferenţă totală. # # * Ionel, uşor încărunţit, devenise bărbat chipeş, plin de expe- rienţă. Cu Liana se întâlnea în fiecare zi, în centru, de unde plecau să se plimbe pe şoseaua umbrită de nuci seculari, ce ducea la gră- dina lui Miron, unde localnicii serbau Armindenul, cu miel fript şi pelin de Mai. Mergeau liniştiţi, alături, ea cu paşi elastici, le- gănând şolduri de baiaderă, el cu mers socotit de om cu răspun- 278 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dere. Făceau cunoştinţă, căutând să se ghicească, urmărind cu sfială, cu nerăbdare progresele apropierii lor. — Ce taci ? — Te privesc. — Nu mă cunoşti ? — Te studiez în amănunt, admir tot, seninătatea frunţii, reflexul ochilor, farmecul buzelor, paradisul sânilor. — Opreşte-te, să nu roşesc. — De ce eşti neîncrezătoare ? Sunt cuvinte de recunoştinţă, nu le-am învăţat pe de rost, nu le-am spus nici unei femei... — Să te cred ? — De ce aş minţi ? Elev, sublocotenent, am cunoscut femei de ocazie, am cules altele ce se ofereau, grăbite să se răzbune de meschinăria vieţii lor... Te plictisesc? — Mi-e frică, sunteţi vicleni, vulpoi domesticiţi, când doriţi o femeie şi după ce o scoateţi din minţi... — De unde ştii ?.. — Sunt măritată de doi ani... — Şi ne judeci pe toţi... — Sunteţi toţi la fel... Incapabili de a iubi fără minciuni, de a găsi fericire, în fericirea ce procuri. Nu ştiţi să meritaţi ale- gerea, nici să părăsiţi cuviincios o femeie care a încetat de a vă plăcea. — Coşul cu flori ?... — Recunoştinţă, pentru clipele de amor ce v’a dăruit. Soţ sau amant, înşelaţi toate aspiraţiunile sărmanei care s’a încrezut în voi. — Exagerezi. Nu te gândi la astfel de comedii. Te vreau mereu surâzătoare. Ochii oglindesc sufletul. Ai tăi sunt limpezi ca apele de munte. Lasă-mă să te iubesc... N’am pretenţia să fiu erou de roman. Mă cred însă capabil, vezi cât sunt de sincer, să întreţin un capriciu fără prea mari dezamăgiri. Iţi ofer un amor statornic, de care să-ţi aminteşti satisfăcută, când vei răscoli mai târziu, în ceasuri singuratice, amintirile. — Poet ?... — Oricine iubeşte e poet. Făgădueşte-mi. —'Poate... nu ştiu... mai târziu... să vedem... — Nu întârzia... Fericirea nu se amână... Te iubesc cu atâta stimă, cu atâta încredere... E o nebunie să stai la îndoială, după ce m’ai lăsat să sper prin destăinuirile ce mi-ai făcut... PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 279 — Să fi contractat oare obligaţiuni ? Apropo, mulţumesc pentru flori, sunt superbe, dar fii prudent... trimite mai rar... — Mulţumesc şi eu. — Pentru ? — Avem un secret. E un început de promisiune. Aştept. — Ce?... ’ — Să-ţi sărut buzele roşii ca un ardei... — Nu ţi-i frică matale ?... — Am făcut războiul. — Fii cuminte... Domnule Colonel... Dă-mi drumul că ţip... Nu te credeam aşa îndrăzneţ... — Iartă-mă sunt nebun... — Dacă ni vide cineva ?... Crezi că m’ai cucerit ? — Nu, sunt gata să mă predau... Foc, kamerad... — Intoarce-te. — Pentru ce ? — Iţi dau timp să te reculegi... Aşa, destul... Acum as- cultă condiţiunile de pace, trebue să juri... — Jur!.’.. ... pe Sf. Cruce... — Pe Sf. Cruce... ... că voi, iubi pe Liana... — Numai pe Liana... ... şi am s’o respect... — Ca pe o tradiţie. — Nu mă fă să râd... Zi, până oi muri... — Amin !... — Tot nu cred... Dar dacă mă vei înşela îţi scot ochii... Şi erau sinceri. Ionel o strânse la piept ca pe un obiect fragil, preţios, sărutându-i încetişor pleoapele, străvezii. — Mai stai, nu pleca... — Iti ajunge... Mâine. — Unde? — Am să-ţi fac o surpriză. Gică e numit în comisia de ba- calaureat. .. Eu plec la o mătuşă a me... Qui m’aime me suit!... — Până la capătul lumii. — Numai până la Bucureşti. — La ce oră ? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 280 — Rapidul de şase. — AII right... Ionel nu şovăi. Ceru concediu telegrafic, îşi revizui garderoba şi, înarmat cu o cerere de avans la cassa de credit, maximul permis — amorul ca şi războiul se poartă cu bani — se urcă, îmbrăcat civil, în vagonul Bacău-Bucureşti. Liana sosi în ultimul moment, sub arme: rochie scurtă cu gâtul gol, cu braţe goale, ciorapi de voal, socotindu-se «incognito» sub pălăria de organdi albastru agravată cu flori de mac, întinsă ca un parasol chinez. Nu-i şedea rău. Dimpotrivă, se înfăţişa fragedă, albă, plină de gropiţe ca un copil de lapte. îşi păstra portul ei marţial, decorativ, de ţarină în vizită la Paris. După ce-şi răspândi bagajele în fileu, răsplătind hamalul cu dărnicie pentru ca să afle cei dimprejur cu cine au de a face, Liana catadicsi, în fine, să observe pe Ionel. — încotro, colonele ?... şi îi întinse mâna albă, moale, cu degetele trase, carminate sinistru. — La Bucureşti. — Da ? Şi eu tot la Bucureşti!.. — Eee !.. Apoi tăcură încântaţi de diplomaţie. După un timp, după ce fumă o ţigară cu voie acordată protocolar, Ionel simţi că trebue să spună ceva. — Nu mergeţi în vagon-restaurant ?.. — Ba da. Când Liana, după copioase marafeturi, alese în fine locurile, se instalară faţă în faţă, asaltaţi de stat majorul dining-carului, care se grăbi să scuture, să deranjeze simetria solniţelor, să întrebe dulceag: — Doriţi să luaţi masa ? — Ce vrei ? o întrebă Ionel. — Şampanie, răspunse Liana cu demnitate. Personalul se retrase cu ploconeli, onoraţi de comandă. Ce dracu să-i spun ? se întreba Ionel intimidat de fasoanele Lianei. Dar militarul nu rămâne în drum. — Frumoasă pălărie !.. O nimerise în plin. — Iţi place ? E nouă! — S’o porţi sănătoasă! Vrei să mâncăm ceva? PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 281 — Cât e ceasul? — Aproape şapte... — Să mai aşteptăm ! Chelnerii prezentară şampania cu alai mare, rânduiţi după înălţime. Liana şterse cupa meticulos, o privi în zare, apoi o ciocni uşor, plină de spumă şi sorbi distins. Se uitau unul la altul, ea moleşită, trandafirie, el fumând fără răgaz ţigări « Ferdinand ». Distrat o întrebă din senin: — Ţii la Gicu ? — Mă iubeşte foarte mult, fac ce vreau. E tare deştept. Păcat că e leneş. Am încercat să-l iubesc, dar n’am izbutit. Totuşi nu-1 urăsc. Nu ne potrivim. E serios, programatic. Nu-mi plac oamenii serioşi... — De ce l-ai luat ? — Parcă am ştiut! Voiam să mă mărit, şă plec de acasă. N’a avut cine să mă iubească, n’am avut copilărie. După moartea mamei, am fost crescută de mătuşa mea, de ţaţa Uţica, văduvă sulemenită, care umbla în papuci, gătea tocătură, pârjoale, chif- teluţe, sărmăluţe, apoi se aşeza să croşeteze, pe scăunel, la poartă, să afle noutăţi dela trecători, să inventarieze lumea. Pe tot ce puneam mâna, pâinea, apa, hainele, miroseau a tămâie. Ţaţa nu mă iubea sau mă iubea în felul ei, mă chema în casă cu palme eftine, când jucam şodron cu copii de seama mea, pe trotuar. La masă n’aveam voie să vorbesc. Tata mânca tăcut, apoi citea cărţi groase, cu ochelari ce-i săpau nasul, trecuţi după urechi. Ii sărutam mâna, dimineaţa când luam laptele, seara când mă duceam la culcare... E rândul meu să te întreb.. . Te plictisesc? — Nu, spune, mă interesează... — Mă furişam, uneori, să văd cum se îngroapă morţii, ur- măream, sărind într’un picior, alaiul nunţilor, neliniştită, fără să ştiu de ce. Am sfârşit prin a trăi retrasă. Nu mă interesa gospo- dăria, nici credincioşii, nici clopotul bisericii, care suna cu dangăt, calic, subţirel, ca de pomană. Intr’o noapte, s’au certat nu ştiu pentru ce. Ţaţa s’a mutat dela noi. Şi-a cumpărat casă în Bucureşti. Ai s’o cunoşti, că poate trag la ea. După ce a plecat, ţaţa m’a internat la «Institutul Or- 282 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE todox » în Iaşi. Când am terminat, a venit războiul. Ţaţa s’a re- fugiat la mine. Eram studentă. împreună, ne duceam la spital să îngrijim răniţii. La început am dus-o greu, venise lume multă, nu se mai găseau alimente. Dar pe urmă... Dela o vreme, Ionel o lăsa să vorbească să-şi ameţească con- ştiinţa, despre flirturile ei inocente, să treacă în revistă pretendenţii, fără s’o asculte. II înnebunea cu ochii ei candizi, cu dinţii strălu- citori de lupoaică, cu făptura ei întreagă, sensuală, se vedea bine după buzele moţate, după tenul alb, străveziu, ce se împurpura subit. — Vrei să mâncăm? — Aş vrea o pară... Fructele fură prezentate magic, cu complicaţie de farfurii, cu arsenal de cuţitaşe — simili argint. Hotărîtă să calce alături, Liana, se arăta cu totul altfel, eman- cipată, exagerând vorbele, gesturile, să pară la curent. Diseca para mustoasă, înfipţă în furculiţă, cu preţiozitatea damelor de varieteu. Lui Ionel i se logodeau ochii. Priceput, stimulă amabilitatea conductorului, închise pe Liana într’un compartiment cu placă «rezervat» şi se făcu nevăzut, să doarmă, şezând, la locul lui. Pe la miezul nopţii, trenul încetepind mersul, sărea zgomotos peste macazuri, descoperind lampioane, luni pline ce răsăreau în capul stâlpilor de telegraf. — Apropo: unde mergem ? întrebă Ionel stingherit. — La otel, răspunse Liana fără ezitare. — Vrei ? — Şi mâine ne mutăm la mătuşa me... Escortaţi de hamali ca de o gardă personală, se îndreptau spre eşire, Liana sfidând mulţimea, Ionel ca şi cum n’ar fi avut pa- şaport. « Grand Hotel D. « Metropole ». « Continental». « Hotel Boulevard ». — Grand Hotel, hotărî Liana impresionată de şapca interpre- tului şi se aşeză la mijlocul autobuzului, să citească anunţurile, să inspecteze trotuarele, vexată că n’o salută nimeni. PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 283 Fu despăgubită de onoruri cu prisosinţă, în faţa otelului. Portar în uniformă de amiral, chasseuri de vitrine, sonerii de alarmă, cameriste cu boneţele albe, o coborîră de subţiori, îi urară bun venit în trei limbi, o ridicară pe scări, etajul I, două camere despărţite prin baie cu vedere la stradă. — Numele dumneavoastră ? — Doamna şi domnul Ionescu-Sinaia, declară cu sânge rece Liana. Rămaşi singuri, M-me Popescu, rezultat al « colecţiei, 3 lei», îi dete pe loc o probă de competenţă. Atârnându-se de gâtul lui Ionel, îi muşcă buzele până la sânge, punând stăpânire pe el. Sunt femei care te duc de nas. Liana avea să-l poarte, ca pe un pui de urs, legat de buze. Ionel se smulse greu, purpuriu, asfixiat ameninţat de apo- plexie. Cuprinzându-1 într’un surâs de milă, Liana nu-i dete răgaz. îşi înfipse colţii în obrajii lui, lăsându-1 inert, fără voinţă şi glas. — Iubeşti tu pe fetica ta ? — Unde luăm masa ? — Nicăeri, facem bae şi nani. — E încă vreme... — Plouă... — Mergem cu maşina. — Nu, mămicule, nu te supăra, eşti om gras. Ce vrei să-ţi vie rău ? Ionel cunoscu o noapte de tortură delicioasă, condamnat la supliciul amorului, inventat diabolic de rasa galbenă. Ora prânzului îl găsi aiurit, îngropat în aşternut ca de un obuz explodat în apropiere. Verde la faţă, cu buzele crăpate ca de friguri, cu obrajii plini de echimoze, părea un înnecat arun- cat de valurile voluptăţii printre pernele patului. Liana intră neaşteptat, albă, gătită fără urme de obo- seală. — Iţi place cum m’a ondulat? Am fost la coafor. Te-am lăsat să dormi... Şi, repezindu-se ca o leoaică, îşi înfipse unghiile în carnea lui de sensibilitate dureroasă, îl muşcă năucindu-1. Ionel se îmbrăcă grăbit să iasă la aer. — Unde mâncăm ?... 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu ţi-am spus? la ţaţa... Plecară pe jos. Liana se oglindea în vitrine, recolta ochiade, propuneri mute, dar elocvente, care fericesc femeia şi plictisesc pe însoţitorul ei, socotit totdeauna inferior de craii trotoarului. Ionel se ţinea scai. Se simţea slab, uşor, gata să se ridice ca un fulg, în aer. Trecea în revistă peripeţiile nopţii, ochii care îl fasci- naseră, părul despletit care îl învelea ca o pelerină, sânul în pa- radă ca o tribună oficială de 10 Mai. Unde să fi învăţat ?.. N’a avut cine, gândea el nedumerit. E provincială, măritată de curând... In piaţa teatrului, Liana se urcă, din proprie iniţiativă, într’un taximetru luxos, ochit de departe, şi răsturnându-se comod po- runci : Hiramului 39, trântind uşa scurt, poc! — E departe ? — Lângă mine trebue să-ţi pară aproape... şi, pentru a-1 pe- depsi se lipi de el, îl ciupi de braţ să-i stoarcă lacrimi. Maşina luneca fără zgomot, strecurându-se cu abilitate cri- minală printre vehicule. Alarmând pietonii, o luă pe Regală, pe Academiei, ieşi în Călăraşi, unde, găsind câmp de cursă, porni vertiginos oprindu-se în Hiramului, stradelă bulgăroasă, de două- zeci de metri, cu căsuţe vechi, poticnite, strânse familiar pentru a-şi sprijini bătrâneţele. Locatarii, moşnegi fără haină, ţaţe în papuci care curăţau zar- zavat la poartă, se ridicară să comenteze evenimentul. — Cine să fie ? — Intră la Mituleasca... > — O fi vre-una d’alea. Strecurându-se în curte, Liana urcă două trepte trăgându-1 pe Ionel de mână, deschise uşa cu autoritate şi strigă din prag: — Bonjour ! Ce ne dai să mâncăm, ţaţă Uţică ? Ţi-am adus musafiri... Deprinsă, se vede, cu astfel de « surprise-party », coana Uţica, după ce scuipă de deochi, răspunse fără să se turbure: — Ce s’o găsi, maică. Popa nu vine neanunţat la praznic. Ce mai faci ?... Vin să te sărut... Nu te-am văzut de mult. Ai fost bolnavă ? Când ai venit ? — Aseară... îmi dai voie să-ţi prezint pe domnul Colonel Smărăndescu... PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 285 — Bine faci... — E frumos, îţi place ? — Mie să-mi placă ?... In odaie mirosea a pisici. Se vedeau patru: un motan vărgat, chior, o corcitură cu Angora, şi doi pisici cu funtiţe albastre cu ochi isteţi ce se răsfăţau pe o canapea desfundată ameninţându-se cu laba.... Coana Uţica era o femeie grasă, cu părul claie, vopsit spre ştiinţa generală, cu mâini arse de leşie, cu un capod veteran, bun la toate. • — Ce ne dai să mâncăm, ţaţă ? I-am spus că am stat împreună la Iaşi în timpul ocupaţiei. Ce bine am trăit...,Nu e aşa, ţaţă? Aveam de toate, vin, cognac, ceai, jucam poker... îmi făcea curte tot un colonel... — Asta... cum îi zicea ?... Georgescu parcă !... exclamă bătrâna adunându-şi minţile... Ce om de treabă era... De câte ori câştiga îmi da câte un pol... A murit de santematic. — Mi-e foame, ce mâncăm ? — Apoi, ce să vă dau ? Am mâncare gătită, ouă... Vă iau un grătar, îmi daţi să vă iau şi vin, insinuă, prudentă, coana Uţica, prăjituri dacă vreţi... Este mai la vale o simigerie, tot de acolo cumpăr şi eu. — Noi am venit să stăm câteva zile la mata. Ai loc ? — Este, că chiriaşul meu a plecat. Poftiţi s’o vedeţi... Dacă v’o plăce. Camera era întunecoasă. Patul, aşezat în mijlocul odăii, părea catafalc şi acelaşi miros te strângea de nas, se lega de haine ca duhoarea de birt economic, îţi lăcrăma ochii. — Aici poţi dormi cât vrei, nu te supără nimeni. — Altă ieşire n’are ? întrebă Ionel îngrijorat. — N’avea grijă mata; chiriaşul, care stă la mine, face doi ani la toamnă şi e tare mulţumit... Nu mă mut dela mata, coană Uţică, zice, să-mi dai o mie de galbeni... Tot prin odaia mea trece... II mai îngădui şi eu cu chiria, ce să fac... Mă mai ajută şi el... E funţionar la primărie... Când veniţi din oraş, eu dorm... Dimineaţa când plecaţi, eu sunt sculată, că nu mă pot odihni din cauza rematiselor. — Găteşte curat... 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — De asta. .. — Aici nu te ştie nimeni... Nu puteam sta la otel, înţelegi, trecem să achităm nota şi venim aici... Aşa m’am înţeles cu Gică. Nu vreau să cheltueşti cu otelul. Cu banii ceia cumpărăm ţăţucăi un cadou. — Ba mai bine mi-i daţi să cumpăr lemne, că iaca vine iarna şi n’am palton. — Da M-me Georgescu ce face ? — E bine, stă alături. — Am cunoscut-o la Iaşi. Am să ţi-o prezint. E tare de treabă... — Lasă mai târziu, deocamdată... — Ii e foame... Hai, ţaţă Uţică, dă-ne să mâncăm... Aşa e că e drăguţ colonelul ? — E chipeş... nu seamănă cu cel dela Iaşi... Iubiţi-vă... Acum vă e timpul... Eu am fost o proastă. Uite cu cine mi-am mâncat viaţa, zise ea, arătând o fotografie decolorată în care se desluşea un domn pipernicit, în redingotă, cu barbeţi... Cinci mii de galbeni mi-a tocat, precum bine ştii, şi nici copii n’am avut, de mă necăjesc singură... Ionel era plictisit, urmărea cu groază mişcările gazdei care lua, de ici, de colo, târîndu-se greu, un pahar, o farfurie, pe care le ştergea cu mâneca, fără să lapede mucul de ţigare lipit în colţul gurii. Timid ca tată-său, n’avea curaj să protesteze. — Nu e frumos băeţelul meu ? întrebă din nou Liana, ca să-i alunge gândurile... şi fără să aştepte răspunsul ţaţei, îl sărută cu îndrăzneala neofiţilor, învineţindu-i faţa. — Poftiţi la masă... Bostănei umpluţi... de mine... v’aş da iaurt, dar n’am. Mâncau lacom, Liana pentru onoarea familiei, Ionel pentrucă era flămând, ca un câine, de pripas. Coana Uţica se scula de pe pat, pleca, venea, văietându-se de şale, să mai cumpere pâine, — brutăria era peste drum, chilu de vin portocaliu, sifonul clocit, o duzină de mititei negricioşi, în piramidă, pe o farfurie crăpată, apoi prăjituri, cornuri împletite, galbene, lipicioase, presărate zgârcit cu zahăr tos. — Papă, stai să-ţi [dea mama, îl alinta Liana, îndesându-i în gură carne tocată, rămasă din umplutură, făcută perişoare, săru- tându-1 cu buze unsuroase... Cum am trăit noi la Iaşi — Liana PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 287 ţinea la această amintire — să spună ţaţa,., Era un ofiţer francez care îmi făcea curte, ne procura de toate... * * # De câteva zile, Ionel se afla parcă pe altă lume. Păţise ce nu se aştepta. Se crezuse profesor. Dar Liana, cine şi-ar fi închipuit, îl întoarse la A,B,C.-ul amorului. Ii sorbea viaţa ca un liliac uriaş de tropice. Ii pecetluia buzele cu sărutări nesfârşite. Mâncau în pat, răcituri alese capricios de Liana, icre negre, roquefort, ciuperci fripte, şampanie. Apoi pe neaşteptate se îmbrăca, îl silea să se îmbrace, plecau, în văzul vecinilor la Şosea să mănânce peşte la Băneasa, într’o cârciumă deochiată, sau frigărui, spre ziuă, în Piaţa Mare la « Mitică Dona », In fiecare zi, găsea ceva nou. Intr’o seară exclamă fulgerată de inspiraţie: — Ştii ce? du-mă la Moşi. Merge şi ţaţa... Hai şi mata... — Arăcan de mine, da ci-s copchilă... Eu nu mai pot de chicioare şi tu îi dai cu Doamne-Ajută!, ,. Era Sf. Petre. Moşii se prelungiseră. Se adunase oameni din comuna Militari şi dealul Spirii, din Bolentin şi Grand. Străină în Bucureşti, Liana părea o furie deslănţuită. Juca dezordonat, la noroc, mizând pe nenumărate — pentru cinci douăzeci şi cinci — cu bani smulşi pătimaş, din buzunarul lui Ionel. învârtea la roate, trăgea la tir, mânca floricele, bea halbe gulerate, chinuind o raţă vie care protesta verticală, câştigată la loterie. Circulau anevoie, cu braţele încărcate de pahare aurite, de căni înflorate, în mijlocul unui vacarm, de scârţâitori, de tâv- loaie, de plesnitori, de tobe, vaer asurzitor, sarabandă infernală, dominată în răstimpuri de flaşnete mecanice, de ţipetele isterice ale femeilor, învălmăşite în trenul circular, ce scobora, huruind vertiginos, pante repezi, ameţiţi de reclama şarlatanilor: «Poftiţi, domnilor, să vizitaţi femeia cu corp de peşte... ce nu s’a văzut, ce nu s’a mai auzit, zice mamă, zice tată şi mănâncă ciocolată... » Intrară şi, în adevăr, Ionel văzu ce n’ar fi crezut, pe Simonette, în tricou de lame ce sfârşea scânteietor în coadă de peşte, aşezată între oglinzi, cu un ochi învineţit de mardeiaşul fercheş care o prezenta, gătit ca un dresor de lei: « nemai văzut, nemai auzit...» Au fost discreţi amândoi: ea măsură pe Liana, fără să-l re- cunoască. Ionel încercă să-i strecoare un bilet de o mie. Dar, în- 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cruntând sprincenele, curtezana îl opri. Victima artei înşelătoare, purtată ca un pai de vitregia soartei prin oteluri de lux şi man- sarde, trecută fără vreme de ospăţuri şi amoruri silnice, înţelese într’o clipă toată degradarea ei morală. Intorcându-se cu un gest de oboseală, îşi lăsă fruntea pe cristalul rece care strângea corpul ei serpentin, ca un mormânt. Refuzând ofranda lui Ionel, îşi aminti elevul care o dorise arzător într’un avânt de pasiune juvenilă. Era floricica « Nu mă uita » pe care nu voia s’o întineze, o păstra ofilită, însetată de dragoste curată, închisă în inima ei ca într’o carte veche. «Poftiţi, domnilor, nemai văzut, nemai auzit...» Vocea nu i se păru străină. Privind mardeiaşul cu atenţiune, Ionel recunoscu chelnerul, bucureşteanul şmecher, care îl servise la Iaşi, în varieteu, la Binder. Afară, după un moment de melancolie, intră din nou, în hora nebuniei colective. După ce se mai învârtiră, obositor, fără scop, flămânziţi de mirosul fripturilor, naufragiară la «Ochiul Dracului», cârciumă cu umbrar de ţară, cu vin servit în oale de lut. Fură întâmpinaţi de-o explozie de bucurie. Ridicat în picioare, între cetăţeni stacojii, un domn, cu monoclu, le făcea semne ge- sticulând ca un orator în pană. — Domnul General Cobzaru ! exclamă Liana... Era în adevăr generalul pe care nu l-ar fi recunoscut, dacă n’ar fi fost la acelaşi nivel de excitare, dacă n’ar fi purtat acelaşi fes conic, roş, de mag, cu stea şi semilună. Socoteala ! strigă furios generalul, bătând în masă... Domnilor, mă scuzaţi... Colonele cu dumneata am terminat! — Domnule General... — Dă-te într’o parte!... Doamnă,sunt la ordinele dumnea- voastră. Mergem la « Elefantul ». O maşină elegantă îl aşteaptă la poartă. — Treci lângă şofer. — Domnule General... — Haide, haide... II iertăm, ce ziceţi doamnă? — Iartă-1... — Te-am iertat... Dă-i drumul! PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 289 Cutreerară Bucureştiul ca nişte primari veniţi la congresul partidului. Dansară schimmy, sharlston, destupând şampanie la « Elefantul», la « Ursul Alb », la « Şoarecul Negru » în sunet în- fundat de jazz-uri, cu complicaţie de cocktailuri: wisky, pipper- ment Get and soda. Au dormit la otel, îmbrăcaţi în aceeaşi cameră. Când s’a trezit, Liana a cerut şampanie. Sta întinsă cu mâinile sub cap, albă, neobosită cu ochii în tavan. — Cum aţi dormit, domnule General ? — Ce femeie !... Ce bomboană ! răspunse generalul, prostit, şezând turceşte, cu părul rar, ales ciucurei, pe chelie. Aruncate la întâmplare, pe jos, pe mese zăceau trQfeele ne- buniilor din moşi. Răţoiul, sătul de a sta vertical, se aşternuse de veci, cu gâtul întins pe luciul parchetului ca pe oglinda, întu- necată, a iazului. Mândră, Liana se fudulea cu generalul, purtat la vizite, în alb strălucitor, încărcat de cadouri, dela coana Uţica la M-me Georgescu, care nu mai puteau de dragul lui. — Halal bărbat! nu ţi se mai urăşte cu el... Ionel nu se arătă gelos. S’a dus să-şi ia rămas bun. Rezemată de general, Liana i-a întins mâna cu un aer protector. Când a plecat, au condus-o împreună la gară, i-au aşezat bagajul în fileu, i-au oferit ca unei mirese, flori şi bomboane. Neştiind ce să-i mai spună, pândeau ceasul în faţa vagonului. Trenul se deslipi uşor cu regret de peron, îndepărtând pe Liana cu pălăria albastră, agravată cu flori de mac, cu braţele albe scoase pe fereastră. Generalul încremenise fluturând batista în urma trenului. — La revedere, monşer. — Domnule General.,. — Te-aş duce în oraş dar n’am dormit de trei zile... Ce fe- meie, domnule, ce bomboană !... Ionel s’a simţit uşurat. Ceru la minister mutarea. Amorul moare din exces de amor. Nu ştia cum să evite dragostea ei spas- modică. Nu-i da răgaz să răsufle. II afanisise călcându-1 pe sub masă, ciupindu-1 între uşi, muşcându-1 cu ochi rătăciţi. In aşteptare, când se întâlneau la Pietreşti pe stradă, cu domnul Popescu, se saluta ceremonios. Liana, care modificase relaţiunile lor cu diplomaţie feminină, răspundea aristocratic.., 4 29° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ionel o mai evoca uneori, cu mâinile sub cap, albă, cu ochii în tavan. Dar imaginea se umbrea pe ecranul amintirilor cu chipul Simonettei însufleţit de dragoste naivă, sinceră şi, cu timpul, dis- părură, ca tot ce-a fost drag, în neant. Ieşise din aventură cuminţit. Mărioara, fetiţa lui, se făcuse mărişoară. Trebuia să se gândească la viitorul ei. Cerceta anuarul. Militar bun, inteligent, capabil, era propus şi menţinut la înain- tare excepţională. Viitorul îi surâdea prietenos. AII right! exclamă el încurajându-se, după ce se judecă, spă- lându-se de păcate cu circumstanţe uşurătoare. GH. BRĂESCU E R R A T U M Fragmentul de roman al d-lui Gh. Brăescu, publicat în numărul pe April al R.F.R., a suferit o regretabilă deformare. Din cauza unei erori de paginaţie, două mari pasaje au fost puse unul în locul celuilalt. Ca să corespundă cu originalul, pasajul dela pagina 29, rândul 25 (Intre timp, Alecu rupsese tratativele cu Elisa) până la pagina 31, rândul 4 (...la şi- potul ce se deşira ca un fir de argint între reţelele de sârmă) trebuia să ocupe locul pasajului dela pagina 32, rândul 19 (Dar mai tăceţi, bre, să dormim o leacă) până la pagina 34, rândul 5 (... înfipte, răbdătoare, fără grai în mijlocul curţii) şi vice-versa. SEARĂ CU FULGERE Primeşte-acum această închinare A unor versuri crâncene si-amare » Cu strofele ca nişte drapele zdrenţuite In bătălia rimelor rebele Dezlănţuite Asemeni unor ploi de stele Pe ceru ’nchipuirii mele ! O, vino printre fulgere cu mine, Printre gheţari de nouri să ne croim un drum Şi de pe culmea serii bătută de furtună Să contemplăm un univers de scrum ! Odată mi-era frică de tăcere: Simţeam cum bate vremea ’n pieptul meu Şi-o zgomotoasă plasă de vorbe efemere M’acoperea cu vraja ei mereu. De-atuncea câte nu s’au lămurit şi câte N’au început a se nelămuri! Să mergem către zările urîte Şi să scăpăm de grija de-a dori! Ascultă tunetul, furtuna ’ncepe; Se clatină albaştrii văzduhului păreţi. — Trăim acum, dar nu ne vom pricepe Decât în viitoare lumi şi vieţi. 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In catedrala despletită-a ploaiei Declamă vântul imnul lui păgân, Şi visurile noastre răzleţite, Ca nişte păsări ameţite De vuetul furtunii, în urmă-ne rămân. Spălaţi de zgura vorbelor, amară, Când oare vom ajunge, plutind în nesfârşit, Să stăm în faţa noastră iară Cu suflet fără margini, limpezit Ca după ploaie un văzduh de vară? AL. PHILIPPIDE IN GALILEEA Cât poate absorbi dragostea pe cineva ! Duma Cegani judeca după sine-şi. Gândul fiinţei lăsate în urmă nu-1 părăsea, folosin- du-i şi de platoşă sigură împotriva ispitelor. Ba, când şi când, elanuri de iubire nebănuite îl cuprindeau. Din senin prindea să-i rostească numele: Anita, Anita, Anita ! — repeţirea însăşi având tăria de vrajă ce-i deschidea poarta unei lumi feerice, unde toate erau noi şi neobişnuite. Şi, găsindu-se în Ţara Sfântă, înţelegea deplin acum pe cavalerii-cruciaţi de odinioară; ca şi dânşii ar fi putut spune: «Lui Dumnezeu credinţa, iar frumoasei mele iubirea !» Cu ea în suflet ar fi fost vrednic de isprăvi eroice, să pornească entuziast în căutarea unui ideal ce-ar fi licărit tot aşa de îndepărtat şi nălucitor ca şi Graalul Sacru. Preţuitor al frumuseţilor câte le-a întruchipat fie natura, fie iscusinţa omenească, Duma Cegani se căznea în chip stăruitor şi pasionat să deosebească în ele trăsăturile mai caracteristic ră- săritene; fireşte, intrând în râvna sa şi un prilej de alegere a ceea ce ar fi împodobit şi ar fi încadrat mai bine pe Anita. Iacă un vestmânt de aur, strâmt în talie, ce lasă liber sânii între margi- nile bogat tivite. Ar părea ca o domniţă şi cu el ar merge cercei smălţuiţi în paneraşe suprapuse şi brăţări grele de aceeaşi me- şteşugire. Iar de jur-împrejur, Duma căuta să redea şi întreaga atmosferă potrivită: sofale nioi, perne multe şi covoare din acele neobişnuite, care în fastul de îmbinări colorate înfăţişau episoade legendare ale cuprinsurilor de unde veneau. înseşi numele ace- stora, aşa de melodios sunătoare, ca Bucara, Saruc, Hamadan, Sumaac, Siraz, aduceau un fior nostalgic, întărit şi de fumul aro- matelor ce ardeau în vase cu dinadinsul făurite. Şi zi de zi patima colecţionarului nu pregeta să tot adune. Ce de curiozităţi felurite ! 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce de rare scumpeturi! Bucăţi neasemuite de brocard; museli- nuri subţiri, ieşite ca din mâini măiestre; şaluri de Caşimir ori de Benares, muiate în flori de aur; văluri ce se desfăşurau curgând aburoase; oglinzi în diptihuri, migălos zugrăvite; foi de cărţi inluminate; cutii păstrătoare ale mirezmei cedrului, din care s’au fost lucrat; mlădioase horbote chipriote; harşale vrednice a fi puse în zid. Apoi talismanele... In tubuleţe de aur sau de argint se păstrau fâşii în pergament, scrise cu rânduri biblice: «Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn...» sau cu rugăciuni ale sabatului: « Oh, mântueşte-ne de legăturile pa- timilor prin tăria dreptei tale, rugămu-ne ţie, Dumnezeule a-tot-puternic...» Duma căuta să prindă înţelesurile figurilor cabalistice ori slovelor de împodobire coranică, tăinuite în plăci aninătoare la gât, în medalioane, în paftale, în sfinţite encolpii — toate spre aducerea norocului sau păzirea de rele, şi în care ne- încetată ţintire aveau nu puţin rost şi nestimatele. Duma le în- şira sub ochii săi miraţi: Hiacintul, împărtăşind cu topazul vir- tutea ademenirii somnului; granatul, de coloarea bobului rodiei, alungând duhurile necurate; mărgăritarul, simbol de albă nevi- novăţie; smaraldul şi safirul, în albastru-le senin ca cerul, fiind purtătoare de linişte şi răcorire sufletească; heliotropul, resfrân- gând lumina soarelui atât de miraculos; hematita, punctată cu roşu, oprind curgerea sângelui din nas; agata, care te face iubit de sexul potrivnic şi este totodată leac pentru muşcătura de şarpe. Ce piatră anume va fi lucit pe broasca măiastră, pomenită de Shakespeare, care «Urîtă şi otrăvicioasă, In capu-i totuşi poartă "Un giuvaer preţios ?... » iar aceea din ochii basiliscului, întâlnit cândva de Alexandru Machedon ? Intr’o zi, pătrunse Duma în tabăra beduină dinspre Gaza. Fete oacheşe îl înconjurară. Aveau la gât mărgeanuri în două şiruri, din care atârnau limbuliţe de argint — salbe de ferire, zi- ceau ele, împotriva deochiului. Anevoie putuse căpăta una, prin mijlocirea şeihului Hussein El-Miziad, care-1 pofti în cort. Şi IN GALILEEA 295 după ce-1 ospătă şi-i servi o cafea neagră aromatică, întreţinându-I o vreme, îi dete un frumos inel: «Iacă, adaose, în amintirea cli- pelor petrecute în cortul Şeihului Hussein El-Miziad.» Acest dar preţios al Şeihului îl înfăşură Cagani cu grijă, de-1 trimise Anitei, scriindu-i: 6 Februarie. Uită-te bine. S’a găsit în săpăturile de lângă vechiul Gaza. Piatra-i de cornalin are coloarea ochilor tăi şi în ea stă gravat un chip enigmatic: poartă lung vestmânt drapat, mâna stângă dată înapoi ţine tirsul, dreapta — o creangă, iar dinainte-i fumegă altarul păgân. Ce zeiţă o fi ? Şi acum să-ţi spun. Un suflu primăvăratic adie în ţara pro- feţilor şi, de-ai fi aici, te-aş chema în cuvintele poetului împă- rătesc : «Scoală, iubită, frumoasa mea, şi vino ! Căci iată iarna s’a trecut şi ploile deplin au încetat. Flori s’au ivit pe câmp, vre- mea cântării a sosit... i> Dar, neavându-te lângă mine într’aşa timp, neastâmpărul singurătăţii mă îndeamnă la ducă. Şi, pe unde străbat, cât ţine Iudeea, Samaria şi Galileea, totul apare în verde sărbătoresc; pomii cu flori şi mai ales migdalii, acoperiţi de bo- găţia horbotei rozalbe. In tresărirea sufletului dinaintea acestei frumuseţi, pătrunde şi un simţimânt trist, aproape dureros, că n’are să dăinuiască — curând, foarte curând se va păli, fără să lase nici un fir de iarbă în urmă. Cu nesaţ privesc la frageda ane- monă roşie. Ea-i floarea de căpetenie a Bibliei. Greşit s’a tălmăcit prin crinul câmpului. De anemonă, gândise Iisus, că nu osteneşte, nici nu toarce. Şi tot ea intrase drept podoabă de asemuire în Cântarea Cântărilor: «Sânul tău e cupă rotundă ce n’are tre- buinţă de vin aromatic; trupul tău spic de grâu, prins între fru- museţea crinilor de câmp ». De ce nu te-ai închipui şi tu o Su- lamită şi n’ai lua asupră-ţi, ca venită din parte-mi, adoraţia solo- monică ? 8 Februarie. Mergând de-a-lungul Mării Galileei, mă oprii puţin la Mag- dala. Deasupra locului, unde astăzi cresc banane şi palmieri, mi-apăru în lumină vedenia Măriei — ieşită din împreunarea fe- 2g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE luritelor imagini ale pânzelor ce mi-s cunoscute — nelămurită, aburoasă; şi, de aceea, ajutând la întrariparea fantaziei. Cum vor fi fost aevea ochii ei, părul parfumat, gura ispititoare, fiinţa-i întregită, adâncită o vreme în beţia voluptăţilor, nu ştim. Dar faptul unei vieţi turburi, neînfrânate, ne atrage mult, precum şi pe Iisus l-a atras. E foarte caracteristic că Iisus, în atingere cu femei păcătoase, a rostit unele din cele mai înălţătoare şi mai ne- preţuite adevăruri. Samariteana, găsită la Puţul lui Iacob, avuse înainte cinci bărbaţi, iar acela din urmă nu-i era bărbat, şi totuşi ei îi dezvălui Iisus: «Dumnezeu e spirit, şi cine se roagă lui, cuvine-se a se ruga în spirit şi în adevăr ». Şi iar, faţă de nenoro- cita făptură prinsă în adulter, nimeri Iisus ieşirea simplă ce aco- perise de ruşine pe necruţătorii dimprejur: «Cine n’a păcătuit aruncă întâiul piatra!» Apoi, când Maria Magdalena sfărâmă vasul scump de alabastru, de vărsă nardul, şi cu mătasea părului ei bogat îi şterse picioarele, înţelese Iisus, că singur acest gest era în stare de a-i răscumpăra Măriei toate rătăcirile trecutului. « Mult i se iartă, că mult a iubit ». Cine a rostit vre-odată o vorbă mai binefăcător de îngăduitoare ? Sub farmecul ei neasemuit, su- fletul întinat al Măriei se limpezi ca un potir de cristal, culegând în el tot harul a ceea ce move il sole e l'atre stelle. De-acum înainte va avea tăria să nu mai recadă în păcat, călăuzită numai de un ţel — grija de Iisus. Ea să-l urmeze în calea învăţăturii, ea să-i soarbă cuvintele însetată, ea să-i împăr- tăşească durerile osândei, ea să-i ungă trupul cu mirezme, ea să-l plângă şi tot ea să-l întâmpine după moarte ! 15 Februarie. De câteva zile sunt la Tabga, vechiul Eptapigon, adică Şapte Izvoare ce curg şi astăzi în preajma unei ospătării. Crucea de pe acoperiş mărturiseşte caracterul ei. Şi ce colţ de retragere tihnită lângă mare ! Pe întreaga-i faţadă atârnă bogomilia în vi- nete ghirlănzi; palmi o străjuesc şi un havuz îi trimite răcoarea apei jucăuşe. Stau la umbră şi, sorbind aroma lămâilor şi por- tocalilor acum în toi de îmbelşugată înflorire, mă uit lung în zarea Ghenezaretului, aşa de lin. Departe la dreapta se arată va- ÎN GALILEEA 297 poros Tiberiada, la stânga înverzită coastă ce ascunde Capernau- mul şi mai aproape Colina Fericirilor, unde Iisus şi-a ţinut în- tâia predică. O biserică bizantină păzea colo într’o vreme. Ştiută din scrisa călătorilor. Săpături, de curând întreprinse i-au dez- velit mai toată podeaua cu mozaicuri. îmbinări de vii colori măie- strite înfăţişează numeroase podoabe şi zburătoare din acele obiş- nuite a trece şi acum asupra lacului. Ades le urmăresc cu privirea: cufundătorul neastâmpărat, pândind în aer şi căzând ca un glonte în apă; cormoranul ce bate cu penele faţa lacului, de lasă în urmă-i lungă dâră; şi o altă pasăre, pe care n’o văzusem înainte. De un verde lucitor asemenea turcoasei, gâtu-i alb şi picioarele roşii, aruncă din zbor tânguiri scurte, grăbite, parcă ar fi în cău- tarea cuiva. Aflu că-i alchionul, pasărea ce poartă cu sine-şi vre- muri senine, zise alcheonice, în locurile, pe unde-şi face cuibul. N’a cântat-o Aleman, poetul grec contemporan cu Safo, n’a cân- tat-o la bătrâneţe, când îşi simţea picioarele foarte grele pentru danţ ? « De-aş fi, oh, de-aş fi fost unul din alchionii ce zboară pe floa- rea valurilor, fără de nici o grijă în suflet, rumăn-albastră pasăre primăvăratică a mării! ». Mi-amintesc şi de Lucian din Samosata, care pune în gura unuia Cherefon întrebarea: — Ce sunet fu acesta, Socrates? Veni dinspre ţărm colo, sub stâncă, şi părea îndepărtat. Şi cât de melodios ! Fu o pasăre cumva ? Credeam că toate păsările de mare sunt necântăreţe. — Hei, da... O pasăre de mare, alchionul. Are o notă plină de lacrămi... Şi Socrates povesteşte, cum odată şi odată alchionul era o fată muritoare, odrasla lui Eol; cum s’a însoţit cu Ceix, fiu al luceafărului, care, pierind în depărtări, ea porni să-l caute în che- mări tânguitoare, aşa precum face şi astăzi, după ce zeii au pre- schimbat-o în pasărea alchion. Uite, gândesc, poetul Aleman şi Lucian din Samosata, de câte secole nu s’au fost săvârşit! Totuşi îi evoc acum, pentru ceea ce ne-au lăsat vrednic. Cât mai vârtos Iisus! Bogăţia inspi- raţiei sale a prins-o în puţine graiuri scurte, părând a nu fi fost rostite, ci a fi existat din totdeauna; atât sună de profund şi totuşi foarte simplu. Ţi-i drag să ţi le spui singur cu voce tare, mai ales în originalul grecesc: 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Scurtă-i poarta şi îngust drumul, care duce la viaţă. — Cine se va înălţa pe sine-şi, se va smeri; şi cine se va smeri pe sine-şi, se va înălţa. — Mai lesne-i cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu. — Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. — Din prisosinţa inimii vorbeşte gura. — Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetatea să se ascundă, când stă deasupra muntelui». Aşa mai încolo. Au păstrat în tot frăgezimea expresiei, din vremea când s’au repetat întâi de noroadele ascultătoare. Ade- vărat, că aşezămintele omeneşti de-atunci au pierit. Vântul pu- stiirii a căzut pe Magdala, pe Eptapigon, pe Bethsaida, pe Ca- pernaum, pe Chorazin. Dar lacul neschimbat a rămas. E răscolit şi acum de neaşteptate furtuni; în amurguri senine, resfrânge şi acum în 'adânc munţii ce străbat văzduhul, împurpuraţi de lu- minile sfinţitului. Şi cuget că pe ţărmurile aceluiaşi lac Iisus a mărturisit despre euharistie: « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică ». Iar apostolii nu pricepeau, întrebându-se nedumeriţi: Cum e asta ? MARCU BEZA DIN POEZIA JAPONEZĂ FLACĂRA In inima mea, o dureroasă Flacără arde, dar Nici un fum nu se ’nalţă, Şi nimeni nu ştie. PRIVIREA Să te chem nu pot; Să-ţi fac semn nu pot; Nu-mi rămâne, să mă ’nţelegi, Decât privirea. MĂRTURISIRE Acolo, ceea ce vezi, E casa iubitului meu, Şi scump îmi este fumul Care se ’naltă. i IN ÎNTUNERIC Glasul ti-1 aud, dar Silueta nu ţi-o văd: Eşti ca şi greerele In ascunzişul său. NORUL Iubitule, vezi, acolo, Norul acela care dispare ? In curând şi tu vei dispare Tot aşa de iute. ÎNTREBARE Vii pentrucă mă iubeşti? Vii din obişnuinţă? Sau ca să-mi încerci Inima ? CEAŢĂ Ce păcat că ’n dimineaţa-aceasta Pânza nesfârşită de ceată * > îmi ascunde silueta Iubitului care pleacă! IZVORUL Din inima stâncii Murmură izvorul. Când oare Din inima Ei Va izvorî iubirea? CÂNTEC DE LEAGĂN Dormi, dormi fără grije, Nu s’au ivit încă zorile; Nu ştii că-odată cu ele Clopotul sună ?! FATA HANGIULUI Iată, corabia porneşte, Cu pânzele ridicate, grăbită: Şi fata hangiului, Din prag, o salută. MUNŢII Copleşit de tristeţe, Am ieşit să contemplu munţii, Dar fiecare din ei Era pierdut în ceaţă. NOCTURNĂ Ce lună strălucitoare ! Ce noapte liniştită! Şi ’n sufletul meu singuratic, Glasul de clopot. INCENDIU — Iată, muntele a ’nceput să ardă! Fazanule, de ce nu-ţi iei zborul ? — Cum aş putea să zbor Lăsându-mi puişorii? CRINUL Crinul plângea, cu tulpina-aplecată. — De ce plângi? l-am întrebat, Ridicându-1. Dar nu erau Decât stropii de rouă. MUNCITOAREA Biruită de somn, mă culc; Cum vine seara mă culc, dar Ierburile pe care ziua le tai, In vis, iarăşi le tai. FURTUNA Iată furtuna: furioase, valurile Se rostogolesc, se retrag; Din nou se rostogolesc, se retrag, Şi iarăşi se rostogolesc... NOAPTEA SUFLETULUI Când mă ’ntorc fără să-l fi văzut, Noaptea coboară în sufletul meu: Zadarnic luna străluceşte, Căci drumul nu-1 văd. PĂRĂSIT Pe mine, când voi muri, Nimeni n’o să mă plângă; Nimeni, decât corbul Şi cucul de munte! Traducere de AL.. T. STAMATIAD INTERIOR Aşteptând cafelele în biroul voalat de o lumină scăzută (era mohorîtă ziua de afarji, iar cerul avea resemnarea unei bancnote uzate), în care singuri pată clară o aducea bufniţa de porţelan alb aşezată într’o firidă a bibliotecii — o bufniţă cu ochi albaştri foarte trişti şi omeneşte îngânduraţi — Liana începu să vorbească despre Kirkegaard. De fiecare dată descoperă sau revine asupra unui alt scriitor—înlocuit din când în când de vre-un filosof, compozitor ori pictor. Acum câteva zile ne-a vorbit cu drag — utilizând ici şi colo şi puţin patos literar, care nu-i stă rău, ci dimpotrivă dă o vibrare strălucitoare de paiete negre pe o rochie de seară, ochilor ei prinşi ca într’un joc de aripi, între pleoape — despre El Greco. Adrian, de obicei, tace şi ascultă, pentru a ridica din când în când câte o obiecţie de prezident — deci, intransigent cu tot ce priveşte bunul adevăr. Utilizează foarte des întrebarea stărui- toare, spusă pe un ton grav, de bariton în recitative (cineva l-a sfătuit, chiar, să urmeze un curs de canto) — nu pentru a incita la analiză şi antrena în discuţie partenerul, cum ar fi dispus acesta să creadă, la început — ci pentru ca, prin aceste întrebări să-l aducă treptat, pe nesimţite, să-şi trădeze greşala, călcând pe ală- turi de linia dreaptă a demonstraţiei începute făr^-temei şi să ajungă, după ce a susţinut cine ştie ce năzdrăvane aserţiuni, să şi-o recunoască singur. Adrian îşi controla astfel părerea lui, verificând-o în stima sa proprie — părere pe care însă rareori se decide s’o exprime, dăruind-o celorlalţi. Numele lui Kirkegaard întâlneşte în mintea mea, de câte ori îl aud rostit, o veche impresie, graţioasă şi austeră în acelaşi timp, cea primită într’o zi, când am citit din fugă pe coperta unei cărţulii 3°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cenuşii din biroul unchiului meu, cu litere subţiri şi prelungi: Soeren Kirkegaard; deşi cunoaşteam numele şi ştiam că aparţine unui filosof, mi s’a părut că ar fi memoriile unei mici călugă- riţe « Soeur Kirkegaard» al cărei diminutiv, într’o limbă necu- noscută mie — poate daneză — ar fi « soeren » (cu toate că mi-am dat seama numaidecât a fi un lucru imposibil şi naiv), o călugă- riţă cu nume furat din cărţile lui Ibsen. Tocmai acum se auzi printre ciocniturile farfuriilor strânse de Ilonca, servitoarea scundă, cu un fin profil de prinţesă abi- siniană şi cu râsul alb şi veşnic bine dispus ca un « bun-venit», pornind din miezul unui perete, un geamăt neînsemnat, stins — ca al unui suflet zidit. Mă neliniştise şi în timpul mesei în câteva rânduri, şi, neputând să reperez locul de unde venea (duşu- meaua, terasa, bufetul ori uşa închisă ?), am încercat să-l pierd din atenţie. Acum devenise mai insistent însă, şi totuşi ceilalţi păreau a nu fi luat cunoştinţă de existenţa lui în apropiere. Tiptil i-am luat urma, ca un fir ţinut strâns în mână, către uşa dinspre scară, pe care am deschis-o apoi brusc, a surprindere. Valdy izbucni ca o enormă frunză împinsă de vânt în cameră. E un şoricar negru şi îşi târăşte una din lopeţile pitice, care-i ajută să vâslească, patruped, pe covoare. O poveste întreagă: iarna trecută, coborînd scara de serviciu în urma Ilonchii, a alunecat pe o treaptă mai îngheţată, răsucinduşi ca o mănuşe, un picior; scâncete disperate. Ilonca, în panică şi până să vină Liana din oraş, l-a oblojit cu o ceapă tăiată în jumătăţi (ştia că e bună pentru arsuri). Valdy, crezând-o mai pricepută decât el, n’a făcut nici o obiecţie şi poate chiar a crezut în puterea miraculoasă a jumătă- ţilor de mingie cu miros picant. In orice caz, a făcut mai puţină gălăgie, pentrucă Ilonca aştepta cu ochi atât de buni şi de con- vinşi potolirea durerilor, încât n’a vrut să o desamăgească; totuşi, din cauza mirosului usturător s’au prelins câteva lacrimi în lungul născiorului, şi Valdy le-a lăsat astfel, pentrucă nu cunoştea preţul lacrimilor pentru oameni. Au rămas câteva ceasuri privindu-se ochi în ochi — femeia bănuitoare, câinele cu ascunsă grijă. Liana, în prima clipă, sosind acasă, a fost foarte înduioşată. Valdy căpătase într’adevăr o figură umană, aşa cum era bufniţa de porţelan din firida bibliotecii: privirile se şterseseră într’o lu- mină ceţoasă şi căutau, interior, o anticipare. Privirea îngându- INTERIOR 305 rată a trandafirilor când stau să se ofilească. Telefonând pe la prietene, Liana a găsit adresa unui doctor cu inima blândă şi dragoste de animale. In maşina care-i transporta, pe ea şi pe rănit, la locuinţa acestuia, Valdy îşi lăsă durerile ascuţite şi mici să plângă încetişor, alintându-se şi cerând o mângâiere. Doctorul purta ochelari, fireşte — şi prin lentilele lor, ochii binevoitori îşi exa- gerau irişii, iar bunăvoinţa se prefăcea în sugestie de hipnotizator; cu toate acestea, Valdy nu şi-a putut stăpâni un strănut care a zburat în parte pe nasul doctorului. Acesta s’a şters cu indulgenţă şi fără silă, cu degete de femeie, a prins picioruşul fracturat între două scândurele. Câinele crezând că e o nouă joacă, aşa cum Adrian obişnuia să facă şepcuţe din hârtie şi să i Ie aşeze în cre- ştet, a privit la început cu atentă curiozitate, însă în maşină, enervat, a încercat să-şi desfacă legăturile cu dinţişorii, iar şi iar, până ce Liana s’a văzut nevoită să-I mustre «Valdy, am să te urechez!» Totuşi Valdy nici acum nu se poate sprijini suficient în picior: şi-l poartă resemnat ca un apendice nefolositor, însă necesar si- metriei trupeşti a câinilor. Isbucnind în odaie, căută înverşunat un semn de afecţiune dela fiecare din noi pe rând, până ce-şi găsi loc în fotoliul pe care şedea Liana: îşi lăsă labele încălţate cu pete castanii să atârne pe deasupra braţului de lemn al fotoliului, apoi, cu ochi chinuiţi, urmări cele mai neînsemnate gesturi ale noastre, pe care, dintr’o exagerată circumspecţie, le bănuia reac- ţiuni produse de neaşteptata şi sburdalnica lui intrare. Valdy avea o inimă de sperios prunc omenesc: o tristă necesitate de a primi demonstraţiuni de dragoste, de a se şti protejat. Pe deasupra, gelos ca un soţ bolnav şi mizantrop. Era persecutat de ideea că, de pretutindeni, îl pândeşte imaginea elegantă şi subtilă a Ţuchii— pisica favorită a casei până acum câtva timp, decăzută ca o ac- triţă bătrână, fostă divă a primului teatru, acum izgonită din rolurile titulare de o proaspătă premiată a Conservatorului—neagră şi subţire ca un drăcuşor scos din cazanul cu smoală, înfiltrân- du-se cu alintări rafinate în atenţia tuturor. Valdy însă era laş ca toate făpturile cu suflet bolnav: deşi Ţuca îl irita peste puterile ui de control şi stăpânire, cu nepăsarea ei de statuetă scumpă (fiindcă şi câinii îşi pot controla mişcările, şi, deci, cunosc di- simulaţiunea), şoricarul nu se încumeta a depăşi ocolul precaut, 5 3«6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de o anumită rază şi în centrul căruia, impasibilă, pisica îşi lingea cu superioară decenţă, laba. Avea deci Valdy de ce să fie în- dârjit. Astfel, pentru a-1 necăji, am luat o broderie neagră în braţe şi am mângâiat-o «Pisss-pisss». Valdy a tresărit şi a gemut sub- ţire şi disperat, privind cu durere la mototolul de dantelă din braţele mele. A sărit de pe fotoliu, s’a înălţat pe lopăţelele infe- rioare, voind să mă ajungă. De obicei, nu se manifesta cu atâta vehemenţă când, într’adevăr, pisica era de faţă. Deci ştia că în bra- ţele mele nu se află Ţuca. Era oare atât de bolnăvior de perpetuă suspiciune ? Căuta doar o sugestie — astfel cum soţul gelos caută cu înverşunare probe de infidelitate — că, de sigur, în braţele inele se găsea prea-urîta Ţucă, pentru a-şi da sie-şi ocazie de a cere satisfacţie, prin reproşuri şi neînţeleasă hulă, şi a-şi recâştiga propria stimă, pierdută prin nenumărate laşităţi ? Insă manevra căţelului era oarecum amuzantă, aşa că am continuat în voie să-l întărit. Intr’un rând, am lăsat pisica de dantelă pe un scaun. Valdy se agăţă de marginile acestuia şi aspiră aerul de jur împrejur, cu furie. Trebuia să cerceteze cu cel mai de încredere simţ al său, ne mai vrând să pună temei pe ochi. Apoi, decepţionat, îşi căută refugiul lângă Liana. îşi aplecă, veşted ca un vis, căpşorul. Ii urmării de-a-lungul aripile nasului uşor încovoiat, ca o veşnică şi rebelă protestare, ochii, încrustaţi ca nişte chihlibaruri negre în pleoapele înguste, urechile ca nişte minuscule sălcii plângă- toare. S’a mai chinuit puţin, a oftat şi s’a prefăcut că doarme, pentru a ne mai potoli interesul pentru el, şi a se găsi în singură- tate cu frământările lui. Liana şi-a adus aminte că Adrian ştie să cânte la vioară. Aprin- zându-şi ţigara, a încercat o rugăminte destul de sceptică, pen- trucă Adrian renunţase de mult să mai cânte, poate învins de nemăsuratul eforturilor pe care trebuia să le depună pentru a ajunge la o desăvârşire ce i se refuza mereu şi pentrucă, ambiţios, vroia această desăvârşire, sau nimic. — Numai fraza din sonata lui Cesar Frank. Numai atât. Adăogând şi dorinţa mea de a-1 asculta, Adrian se găsi dispus să accepte: era atmosfera prea tristă, era intimitatea şi înce- putul de trândăvie ce se stabileşte după orice masă bună şi în- destulată. O toropeală cu gust nesănătos, care cerea somnul ori INTERIOR 3°7 o activa bruscare, pentru a se desface repede din ceafă, ca o ce- nuşie şi hidoasă omidă. Adrian se duse într’o cămăruţă alăturată pentru a-şi căuta vioara; aici, cărţile refuzate de biblioteca prea înţesată se adunau încetul cu încetul în teancuri lângă aparatele necesare meşteşugului de fotograf artist-amator, pentrucă şi în orele de liberare din că- tuşa filelor tipărite, cei doi îşi cereau o activitate care să se apropie într’un fel sau altul de artă sau reminiscenţele acesteia. Şi într’a- devăr, fotografiile ieşite, după minuţioase farmece, din cămăruţa aceasta erau frumoase: munţi şi arbori cu nedefiniri aburite, de pastel, câte un râuleţ timid, ale cărui peticele de argint erau mi- nuţios detaliate — din când în când Liana într’un interior, acom- paniată de somnolenţa lui Valdy — sau reproduceri de tablouri celebre, fidele (chiar cu o oarecare preţiozitate, fiindcă nu urmă- reau linia generală, ci amănuntul erudit). Tot în cămăruţa aceasta se afla pe un perete o colecţie de naive icoane de lemn. Intre ele, ca un miez crud, îmi fixează totdeauna curiozitatea una în deosebi, cu un desen primitiv ca o sinteză copilărească. Un Christ cu braţele crucificate ca nişte aripi întinse, în dreapta cu Tatăl ca un Moş-Crăciun de abecedar şi în stânga un porumbel îmbrăcat în aureolă de var; apoi dintr’un colţ, înălţându-se cu mâinile împreunate, un prunc înfăşurat într’o mantie albastră cu cute rigide. « E Maica Domnului», mi-a ex- plicat Liana. O Maică sărmană şi mică, stinsă ca un opaiţ lângă flacăra unui copac, la picioarele Fiului. Fără meşteşug, neînde- mânatec chiar, zugravul modest şi anonim, care deslegase din gând formele şi colorile fără strălucire, îmi oferea mereu aceeaşi impresie, curată cu limpezime. Şi îi mulţumeam cu ochii sufletului deschişi şi umezi, ca două flori de rouă. Valdy a observat lipsa unuia dintre noi şi, neliniştit, sări jos din fotoliu, dovedind că până acum a stat la pândă, şi vroi să pornească în recunoaştere, cu acelaşi scâncet de animal părăsit, îngenunchind lângă el, l-am mângâiat, şi el se potoli, răsfă- ţându-şi căpşorul prelung în cutele hainei mele. Adrian intra pe uşa biroului, aducând fraza sonatei lui Cesar Frank în mâini. Densă, pasionată. Cu aspră spontaneitate, Valdy îşi săltă botul, ca declanşat, din mâneca hainei mele şi îl lungi ca o trompetă neagră, scâncind lugubru. Liana râse cu sur- 5* 3 ' alarmă. Valdy se revolta: se simţea atât de bine, lâncezind în mâ- neca hainei mele, ce nevoie avea de nostalgii negre şi opace ca blana lui ? Fraza sonatei continuă a închide sicriaşe mici şi pasionate. Stăpânul îi împrumutase sensibilitatea lui, înstrăinată puţin prin filiera studiului. El doar presimţea cele spuse de su- netele viorii; lemnul roşu cânta, deşi era fără viaţă. Insă Valdy simţea şi vroia să ne dea de veste că primprejur se învârteşte ca un hoţ, moartea. îmi amintii atunci, cu limpezimea unei oglinzi, de o scenă veche: nu îmi aparţinea, pentrucă o ascultasem doar povestită, era doar dedusă de imaginaţie. Eram într’o locali- tate de vară. Copil, îmi luasem tovarăş pe mopsul de care mă ata- şasem cu deosebire, Tupi; dormea afară între brazi. Insă într’o noapte, luna s’a aprins prea tare şi a căzut apoi, repede, ca un bec INTERIOR 3°9 în incandescenţă, între munţi. Tupi — noctambul — a urlat un timp, apoi a pornit s’o caute. Şi dus a fost; dimineaţa nu l-au mai găsit în curte. Pulsând repede, veacurile au trecut ca o clipă: erau acum câmpii vaste şi nedefinite, păduri grele de frunze. Câinele rătăcea căutând un ţel; până Ia urmă, şi-a găsit un stăpân. Undeva printre mărăcini îşi pierduse mama în agonie: cu botul desfăcut ca un muşchi cu tendoanele retezate, înghiţea aerul ca şi cum ar fi înghiţit păsări vii; un petec de spumă se lipise de născior. Puiul a căutat ajutor împrejur. Astfel l-a prins omul. Câinele a scâncit, cerându-i înţelegere; omul a smuls cu răutate o plantă şfichiui- toare. Animalul s’a supus. Valdy era un tragic Lucifer patruped. Spaimă şi revoltă. Pă- stor fiind, omul l-a fermecat cu un fluier, ca pe şerpi. Râuleţul •de muzică pornit din vioară cerea stăpânire. Iar vioara întreagă semăna cu o pisică roşcată. Adrian o strângea cu dragoste în braţe. Valdy era gelos: pisica de lemn, nepăsătoare, torcea sub- ţire şi cristalin. Am încercat să-l mângâi, dar nu se potoli. Nu mai era în- verşunare în urletul lui. Era şuvoiul expirant al unei inimi ce-şi goleşte conţinutul. O strună ce-şi rupe mijlocul într’o încăpere pustie. * Nostalgia orizontului, deschis fără veste unui mic ratat, unui anonim exilat în ţara comodă a traiului domestic. Adrian îi zâmbi distrat, conţinuându-şi cântecul; aceeaşi frază, singura pe care şi-o amintea din sonata lui Frank. Aceleiaşi su- nete se îmbulzeau prin portiţa mică a viorii, ca un roi de pe- tale asvârlit cu pumnul în cameră. Ilonca îi veni în ajutor lui Valdy, îl transportă în bucătărie; însă cum şi acolo câinele dădea semne de enervare şi asculta lângă uşe urmele cântecului, ca un bolnav ce-şi apasă mereu rana, cu nevoia de a simţi necontenit prezenţa durerii în trupul său, fata 11 izgoni în curte. In locul lui, se prelinse prin deschiderea uşii, ca o reptilă îm- blănită, Ţuca. Cu ochi de migdală verde, cu năsucul ca o petală de trandafir ciugulită, îşi luă în stăpânire, cu suveraneitate, locul preferat din faţa sobei. Pe ea n’o deranja vioara. O considera ca un atribut necesar atmosferei meditative din cameră, ce o în- 31° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE conjura ca un palat, sonor cu somptuozitate. Ţuca nu cerşeşte nimic; ia totul ca şi cum dela sine i-ar aparţine. Şi astfel im- pune. E aristocrată. Fraza sonatei însă îşi epuiză repede frumuseţea; Adrian se opri. Liana, bucuroasă că a izbutit acest început, căută în grabă prin rafturi prăfuite, note. Adrian prinse din zbor o foaie sin- guratecă, un madrigal subţirel şi neînsemnat, de care se plictisi repede. îmi spuse că am putea încerca să cântăm odată împreună, la pian şi vioară şi îmi întinse spre consultare un caiet cu sonate de Haendel. Intre timp el dădu o fugă prin sonatele lui Beethoven, mai de mult învăţate, drept care atestau şi notările cu creion, ale profesorului, în marginea portativelor. Şi fiecare din aceste portative purtau în jos, iscălitura cu puternică parafă a acestuia. Probabil un om care suferea de o timidă megalomanie şi căuta să-şi dea astfel o oarecare importanţă. Aveam colegi prin liceu care se iscăleau toată ziua şi pe orice, plăsmuind o viitoare sem- nătură cât mai originală, dacă nu caracteristică. Neapărat, ul- tima literă purta cercei încovoiaţi şi lungi, iar prima un penaj de linii aventuroase, ce se pierdeau uşor, ca fumul unei ţigări, către marginea de sus a hârtiei. Ştergând goana anilor şi trep- tele ierarhice încete ca nişte râme, din timpul ce avea să vie, visau de pe acum starea euforică a cabinetului directorial, în care sin- gurul semn de activitate e scârţâitul peniţei cu rezervor, desă- vârşind prin atotputernica iscălitură, autoritatea unei decizii. Şi răsfoind acum caietul cu note, ca nişte ochişori de vrabie privind printre sârmele de telegraf, m’am gândit la cel care, cu sârguinţă şi dragoste, a descifrat cuneiformele muzicii şi şi-a închis între file suflarea înţelegătoare, care acum, desprinsă o dată cu praful, se împrăştie fin în cameră. Cel care îl acompaniase pe Adrian odată, când el avea vârsta adolescentului care se re- găseşte în orice arhitectură a spiritului, în orice carte şi orice bu-r1 cată de muzică. Vârsta ce o simţeam că a rămas cu câţiva paşi în urma mea. Poate chiar fratele meu, mort anul trecut. Acum Adrian ajunsese la mijlocul caietului. Figura lui avea mici contracţiuni nervoase: îl supărau dificultăţile şi se lupta voiniceşte cu arcuşul. Un tril se desface, cu o sănătoasă muzicalitate, ca un stol de păsărele zburând din frunzişul unui arbore — spre soare; mi-am INTERIOR 311 reţinut respiraţia, vrând să ştiu cât avea să dureze. Liana îşi în- chisese ochii, adunându-şi genele în două dungi de cărbune — şi fuma cu o deplină şi convinsă fericire. Asimila laolaltă muzica (ce căpăta o valoare şi un farmec deosebit, emanând din ceea ce era mai dificil de prins în timbrul just la Adrian, sensibilitatea lui) şi ameţeala stranie şi uşoară a nicotinei. Dela trilul care s’a pierdut ca un oftat mic, am trecut la desenul din faţa mea, utilizând sunetele ca un acompaniament privirii. Era o femeie cu ovalul de păpuşe senzuală, al figurii, înclinat graţios pe umărul rotund ca un fruct. Câteva linii elip- tice cuprindeau decorativ întreg bustul, în felul acelui joc infantil ce se străduieşte să formeze chipuri din cifre îmbinate ingenios. Femeia din tablou avea ochi fini, ca un popas de funigei negri şi buze cărnoase. Câteva umbre şterse cu degetul îi dădeau un re- lativ relief. Insă ceea ce fixa nedumerirea, era părul format din împletituri sumare, care dădeau impresia, fie a unei peruci albe, fie a unei enorme cochilii de melc. Liniile aveau o puritate şi o subtilitate aproape abstractă. Fiecare în parte putea concentra frumuseţe şi exprima o astfel de încordare a sentimentelor. Clipa de acum, mă gândii, şi oricare alta are un echilibru, şi rostul lui se pierde în fără rostul celeilalte; sunt faţă în faţă ca două substanţe în stări diferite, una cristalină şi rece în cură- ţenia ei, cealaltă caldă şi spontană dar ceţoasă, poate dar fără conţinut, ca o gală pe o frunză de stejar. Fiindcă nu toate clipele isvorăsc spontan din inima ta. Sunt acelea care trec pe alături ca apele unui pârău, altele cu o viaţă factice ca a unui intestin de cauciuc. Ascult două sunete alternate ca mişcările unui uluitor leagăn, într’un tril, şi sunt fericit; privesc pe un desen o linie încordată ca un sentiment, şi sunt fericit, într’altfel şi totuşi aproape asemeni. Insă nu sunt eu. Sunetul şi linia îi sunt Străine. Şi eu ştiu din adânci experienţe că numai ceea ce porneşte din mine mă poate mulţumi cu deplinătate, chiar când îmi e potrivnic. Trilul şi linia unduioasă sunt doar aripile lui Icar. Dacă au plă- mădit o clipă înălţarea, obosesc şi ca învineţite de tăria aerului prea înalt. Apoi alte două sunete îmi scapă, aripile înjghebează un nou efort şi iar se înalţă către soarele unui alt sunet, prelungit ca o săgeată. Obosesc, sunt purtate apoi, inerte, ostenite, în dâra curenţilor de aer. Şi sunetele devin fluide. Nu sunt în miezul 312 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lor, ci deasupra ori dedesubt, ca o cochilie goală ce se arată, când la suprafaţă, când se clatină şi schiţeazîua prăbuşire în interiorul valului. Bolnav ce pluteşte între halucinaţie şi trezie. Cugetul e slab şi olog, iar simţurile nu sunt proaspete şi senine, decât un fragment de timp. Se afumă, se înnegresc ca geamurile unui orăşel plin de fabrici. Privesc un tablou, îl admir, şi, după cinci minute, îmi dau seama că nu mai înţeleg nimic. Citesc pentru a doua oară, sau a treia oară, un pasaj fermecător dintr’o carte, şi-mi ajunge înţelegerii din depărtare, abia perceptibil, sau se opacizează complet. Frumosul conştient e fărâmiţat în timp şi împreunat — ca o mână alteia — acestuia. Pentrucă mai este şi senzaţia repede, ca o clipire între miile de clipiri ale ochilor, în decursul unui ceas. Deci se pierde; ca şi cum n’ar fi fost. Un câştig nul. Fericirea mea e mocnită ca un şarpe în ascunziş. Mă sugrumă, pentrucă e prea violentă; o recunosc, astfel cum îmi recunosc de departe, într’o învălmăşeală, sora ori fratele. Dacă fericirea mea şi-ar desface aripile ei interioare, Icar s’ar prăbuşi în topirea cerii aripelor lui artificiale şi ar pluti ca o scândură pe valuri. Insă fericirea mea nu are un soare de lumină. E pulsatilă ca o nevralgie — întretăiată de golul îndoielilor. Sunt acum fericit? Nu. Doar somnolent. Inert, ca un braţ tăiat din care se scurge sângele odată cu viaţa. Ascult şi aştept ca o salvare — pe un altul să gândească pentru mine. Un om sau o vioară. Dacă restul ar înceta aş fi desechilibrat şi aş cădea în- tr’un somn fără vise. Un patefon, placid şi răguşit, ţipă ca un stol de gâşte care s’au rătăcit de gâscan. O muzică moartă, ca nişte cioburi; câteva zgomote grele ca nişte bocanci, în tavan. Nici Liana, nici Adrian nu se încruntară: erau obişnuiţi cu tărăboiul ce revenea cu re- gularitate zilnică dela etajul superior. Era un bătrân crai ce-şi amenajase o garsonieră pentru recepţii libidinoase, mai mult sau mai puţin discrete. Casa lui, cea în care îşi ţinea, ca un bibelou rezervat folosinţei personale, soţia, se găsea la câteva străzi de- părtare şi nu o vizita decât atunci când singurătatea îi devenea intolerabilă, ca un semn de bătrâneţe: o prispă pentru a respira aerul curat al demnităţii şi curăţeniei trupeşti de câteva ore —■ sau un decor în care juca pe familistul aşezat, cu tabieturi bine INTERIOR 313 stabilite şi îşi deslega acea nevoie cabotină a oricărui om, nevoia de a avea mai multe chipuri pe rând, cu periodicitate. Insă aici, în garsonieră, era ziua de sărbătoare a dorinţelor senile; budoarul slujnicuţelor tentate de ispita portmoneului magnanim ori de posibilitatea de a poseda, un timp neînsemnat, iluzoriu, un interior de « cucoană » cu toane. Iar bătrânelul avea, la rândul său, iluzia că e bărbat, deşi oglinda (păstrată în buzu- narul hainei laolaltă cu vre-o carte poştală scrisă cu creion chimic şi pătată de mâncare, prin care bucătăreasa durdă, recent cuce- rită la încrucişarea a două străzi, îl anunţa că « Duminică « boierii * au musafiri şi nu mai poate veni la întâlnire »), îi da mereu des- minţire, înfăţişându-i, de câte ori o privea, un portret de babă masculinizată. Pentrucă învechitul crai, stiindu-se frumos din timpul adolescenţei, a continuat să găsească perfect nasul pleoştit acum, ca o smoală încălzită, tot mai mult deasupra buzelor înghi- ţite în gingiile de cauciuc, şi seducători, ochii jilavi ca nişte flu- turi plouaţi. (Asaltul anilor e neputincios în faţa prejudecăţilor şi a vanităţii.) Bătrânul îşi citise vârsta în calendar şi o auzise ca o imputare ori o batjocură la ceilalţi. « Ei spun » — surâde superior şi incredul gândul lui, iar mâna începe un drum spre frunte, ca să-şi aranjeze freza, dar se opreşte la mijloc: a uitat că ţeasta îi e lustruită ca o piatră de râu. Carnea îşi are rădăcinile vitale retezate şi i se usucă treptat, ca o cocă uitată în cuptor, tinde să desvăluie tot mai mult forma scheletului. Insă bătrânul crai rămâne în reverie când citeşte despre cutare om vestit că a depăşit vârsta de nouă- zeci de ani «şi încă muncea mult», continuă gândul o Yeche obsesie. Slujnicuţele sunt decorul unui climat juvenil. Dacă ar judeca puţin ieftinul cuceritor de acum, ar trebui să recunoască o decadenţă: nemai având nici răbdarea, nici banii, nici gustul rafinat al colecţionarului de lux (ce a fost, poate, cândva), a trecut dela femeile « din societate », cucerite după toate regulile etichetei amoroase şi ale diplomaţiei şirete, la acele manicuriste cu ochii încercuiţi cu rimmel şi fardate sângeros, când visează la măsuţa cu ustensile fine un ciorap străveziu şi un pantof « de o mie de lei», iar de aici, printr’o nesimţită degringoladă, la servitoarele culese de prin casele amicilor, iar mai târziu direct •din piaţă, dacă nu le alegea chiar din birourile de plasare. Intra 3i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din când în când pe portiţa casei, de mână cu câte o fetişcană pudică. « La mine nu ai mult de lucru — numai două camere — apoi cucoana e plecată pentru un timp din Bucureşti, aşa că o să ai numai grija mea ». In urmă, totul se petrecea ca într’o ino- centă istorioară a lui Maupassant. Pe chiriaşul garsonierei îl văzusem mai de mult, la lumina nevolnică a felinarului din stradă, într’o seară când ieşeam cu Liana şi Adrian. Bătrânul a făcut o plecăciune exagerată şi a ro- stit un « sărut-mâna » adânc respectuos Lianei. Auzise că este o «femeie intelectuală» şi o respecta astfel, ca îndeplinitoare a unei fapte eroice (deoarece despre femei, în general, avea o idee foarte scăzută, ca toţi ieftinii don-juani, ce trăiesc numai pe su- prafaţa senzaţiilor) şi « sărut-mâna » avea o corectitudine de veneraţie. Astăzi am intrat o dată cu el pe poartă. La o fereastră a parte- rului se afla, melancolică, domnişoara Matilda, proprietăreasa casei. Bătrânul a salutat tot atât de plecat şi a spus acelaşi « sărut- mâna », însă cu o intonaţie plină de reticenţe semnificative şi cu o insistenţă ce ţinea să evidenţieze nu numai salutul prea banal, ci pe cel care-1 făcuse şi care, în acel moment, îşi săltase pieptul astmatic, în felul cocoşilor, când pornesc la plimbare prin ogradă. Domnişoara Matilda a răspuns cu indiferenţă şi a continuat să privească ultimele frunze ce îngheţau în pomişorul din faţa casei. E pulmonară şi-şi aşteaptă zilele de sfârşit, numărându-le ca în- tr’un calendar. Le ştie numărul cu precizia cu care un instrument ştie câte note are de cântat în partitura unei simfonii. Plămânii au ajuns la sfârşit, ca paharele goale în dimineaţa unei beţii. A prins de veste prea târziu, când totul devenise nefolositor. « Că- lătoreşte », i-au spus cunoştinţele cărora le-a mărturisit cu demn curaj totul, pentru că pe ea speranţele vagi pe care doctorul,, ostenit după o zi de consultaţii grele, vroise să i le dea, nu au putut-o înşela. La ce bun ? Acum deabia mai are putere să meargă dela scaun la fereastră. Vroia să-şi privească sfârşitul cu acea crudă curiozitate a omului care decapitează o pasăre şi-i priveşte, în- cordat, ultimele tresăriri. Şi ziua de astăzi era atât de palidă ! Iar domnişoara Matilda nu vroia să mintă pe nimeni cu o veselie factice. De altfel nici tristă nu e, ci total indiferentă. Zvâcnirile inimii se linişteau INTERIOR 315 tot mai mult ca şi cum ar fi fost reumatice. Pretutindeni erau cortine ce cădeau treptat, încet, tot mai încet. Seara, plecând, am văzut-o tot la fereastra larg deschisă, cu un pullover înfăşurat în jurul umerilor. Bătrânul se plimba cu păşi măsuraţi pe trotuar în faţa casei; speranţele lui întrevedeau poate o nouă cucerire. Mimând asemeni o amplă indiferenţă, o spiona doar, din când în când, cu coada ochiului. OVIDIU CONSTANTINESCU MOARTEA IMPERIULUI HABSBURGIC l) POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR Se vor împlini curând şase decenii de când s’a deslănţuit lupta naţionalităţilor pe teritoriul împărăţiei habsburgice. A bân- tuit şase decenii, întreruptă de pauze mai mici sau mai mari. Nici unul din statele europene cu minorităţi n’a avut de îndurat lupte naţionale atât de violente şi de nesfârşite, aşa cum a în- durat monarhia noastră pe întreg teritoriul ei, în urma apariţiei — după 1848 — a principiului naţional ieşit din adâncuri la lu- mină. Şi, cu toate măsurile luate pentru rezolvarea acestor con- flicte, situaţia naţional-politică a devenit pretutindeni în împă- răţie tot mai ameninţătoare. Situaţia se caracterizează astăzi la fel cu o descripţie de acum 36 de ani: «Partidele naţionale stau duşmănos faţă în faţă. Nu le des- parte numai o concepţie sau alta, un interes sau altul, ci însăşi părerea asupra esenţelor. Orice conflict de partid deslănţuie mânia naţională, fiecare luptă parlamentară ajunge uşor un învălmăşag disperat în care cad sau înving popoare întregi. Prin centralizare, Statul multiplică fără rost prilejurile unor întâlniri pline de ad- versitate, ajungând arena pasiunilor naţionale şi ringul de box al popoarelor sale înduşmănite. Şi deoarece Statul habsburgic nu *) Nota traducătorului. —Acest fragment formează capitolul II din opera lui Aurel C. Popovici intitulată « Die Vereinigten Staaten von Gross-Osterreich * f Leipzig, 1906) care va apărea în traducere românească în editura « Funda- ţiei pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II ». POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR 317 este zidit pe temelia unităţii etnice, ci pe o temelie polietnică, zguduirea păcii naţionale are ca urmare sfărâmarea sa, iar cen- tralizarea, în loc să fie mormântul certurilor intestine, a devenit mormântul fiinţei sale ». (Fischhof, Austria şi garanţiile existenţei sale. Viena, 1869, Wallishauser, p. 103). Intr'adevăr, experienţe felurite demonstrează la noi, ca şi aiurea în State cu structură mai mult sau mai puţin analogă, că, astăzi, un Stat cu o moştenire polietnică din vremuri necolorate cu problematică naţională nu se poate menţine decât pe două căi. Sau printr’o formă bine organizată de absolutism — indiferent dacă este exercitată de monarh sau de o naţiune dominantă, cu condiţia unei perspective de asimilare etnică a minori- tăţilor de către factorul privilegiat. Sau prin aplicarea prin- cipiilor federaliste în Constituţia Statului. Esenţa tuturor luptelor naţionale este de natură constituţională: acest lucru nu mai scapă nici unui observator imparţial al grelelor şi îndelungatelor lupte în Austro-Ungaria. In fapt, dela apariţia ideii naţionale, sistemele politice aplicate sau numai preconizate se mişcă înlăuntrul acestor graniţe constituţionale. Lupta naţionalităţilor are trei tendinţe pe care le găsim încă din anul furtunos al revoluţiei dela 1848: 1) curentul german-centralist; 2) tendinţa istoric-politică (având ca susţinere le centralisme dedouble germano-maghiar) şi 3) curentul etnic-naţional. (Dr. Rudolf Hermann von Herrnritt, Naţionali- tatea şi dreptul, după legislaţia austriacă şi străină. Viena, 1899, Manz, p. 43). Pe această linie se mişcă integral toate dorinţele, cererile şi tendinţele naţiunilor respective. După potolirea răscoalelor dela 1848, s’a aşteptat rezolvarea acestor probleme în epoca Ministrului Bach, prin introducerea unei « bune » birocraţii cu alure germanizatorice. In ceea ce pri- veşte această germanizare, istoricul român Alex. Papiu-Ilarian a caracterizat-o just, spunând că Bach a tradus în nemţeşte pro- gramul de maghiarizare al lui Kossuth. (A. Papiu-Ilarian, Inde- pendenţa constituţională a Transilvaniei. 1861, I, p. 36). Această opinie este înţeleasă mai lesne, dacă ne amintim de atitudinea cercurilor diriguitoare de atunci. La Viena s’au uitat repede frumoasele făgăduieli făcute na- ţiunilor împărăţiei înainte şi după revoluţie. 3i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu s’a realizat ideea împăratului dela 1848, nici programul dela Kremsier, nici proiectul dela 1849, ci principiul imperial romano-catolic al infailibilităţii absolutist-birocratice şi ideea im- perială germană au condus în fericită alternativă regimul lui Bach. {Rudolf Springer, în revista Hilfe a lui Naumann, Nr. 31, 1905). Ideea fantezistă a lui Schmerling despre o «împărăţie de na- ţiune germană cu 70.000.000 locuitori» nu lăsa spaţiul necesar pentru o rezolvare raţională a problemei minorităţilor, cu toată aparenţa unor forme mai mult sau mai puţin constituţională şi a unor concesiuni făcute de guvernul său. După acest provizorat, a sosit Beust care a tăiat nodul gordian austriac, printr’o îndrăzneaţă lovitură care a divizat în două state, împărăţia. Ideea în sine era bună. Totuşi s’a trecut cu vederea că, chiar dacă Maghiarii pretindeau zgomotos reînvierea vechii Consti- tuţii, identificându-se cu noţiunile «Ungaria şi Transilvania» — celelalte popoare nu voiau să recunoască noua Constituţie, cerând, în teritoriile lor, constituţii naţionale, în cadrul unui Stat federal austriac. înainte de promulgarea diplomei din Octomvrie «a învins tradiţia istorică şi viaţa etnică a trebuit să se acomodeze unei configuraţiuni teritoriale care a fost comparată, nu fără dreptate, cu o grădină zoologică, în care lupii şi mieii sunt puşi împreună. După acest sistem, o naţiune nu mai formează o unitate: gra- niţele provinciale zdrobesc naţiunile şi nu e de mirare că na- ţiunile vor să zdrobească provinciile ». (Rudolf Springer, Lupta naţiunilor austriace pentru Stat. Leipzig, Deuticke, 1902, p. 33). Actualele privilegii naţionale, acordate Ungurilor sub pre- textul drepturilor istorice, nu pot contribui în nici un caz la solu- ţionarea problemei naţionalităţilor. Prin introducerea dualismului, s’a obţinut un singur rezultat: în locul unui singur Stat polietnic s’au creat două în cuprinsul împărăţiei, accentuându-se confuzia şi pericolele chestiei naţio- jiale. In ceea ce priveşte, în special, încercarea lui Hohenwart să federalizeze numai Austria pe temeiul drepturilor constituţionale istorice, este neîndoielnic că, chiar dacă ar fi reuşit să introducă .acest soi de federalism de principii istorico-juridice, chestia na- POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR 319 "ţionalităţilor nu ar fi astăzi tranşată, după cum nu s’a tranşat nici după «sistemele» ulterioare lui Hohenwart sau după în- cercările de împăciuire lipsite de sistem. Graniţele istorice ale «împărăţiilor şi ale ţărilor » nu coincid cu graniţele naţionale şi etnografice. Această circumstanţă n’a fost luată niciodată în con- sideraţiune. Din această cauză, acest soi de federalism ar fi construit mai multe state naţionale în sânul monarhiei, dar — în acelaşi timp — luptele naţionale s’ar fi desfăşurat în perma- nenţă. Epoca Auersperg de dominaţie a partidului german-liberal n’a fost însufleţită nici de voinţă şi nici n’a avut înţelegerea necesară pentru a rezolva în mod serios această problemă. Lozincile fa- vorite despre îndreptăţită dominaţie a Germanilor, despre carac- terul german al împărăţiei, despre necesitatea stringentă a centra- lizării şi altă frazeologie doctrinară de acest fel, au demonstrat numai că liberalii germani n’au fost capabili să priceapă aceste importante probleme în specificul lor şi să le rezolve cum trebue. Lipsa de sistem a guvernării Taaffe, cu permanentele osci- laţiuni şi cu faimoasele tranzacţii şi oportunităţi, nu putea să ajungă la o soluţie. Prin ce s’a caracterizat politica lui Taaffe ? A acordat conce- siuni Cehilor, chiar în detrimentul minorităţilor germane din regiuni compacte. Dar aceste concesiuni sunt prea mici pentru a trăi şi prea mari pentru a muri, refuzându-se în acelaşi timp celorlalte naţionalităţi. Germanilor li s’au permis oarecum graniţe naţionale. Dar nu s’au îngăduit Rutenilor în Galiţia, Slovacilor în Stiria şi Carintia, Italienilor în Trentino, lăsându-se Rutenii sub hegemonia Polonezilor, Slovacii sub hegemonia Italienilor şi a Germanilor, iar Croaţii de pe litoralul Mării Adriatice au fost puşi sub epitropia Italienilor din oraşele res- pective. Concomitent se cultivau tot soiul de enclave şi insule naţionale. Ţelul principal al contelui Taaffe nu era federalismul, aşa cum se credea, ci potolirea naţionalităţilor de azi pe mâine. Bună- voinţa sa faţă de naţionalităţi face impresia politicii unioniste a Irlandei: Killing Home Rule by Kindness. S’ar face o nedreptate contelui Taaffe, dacă ar fi singur în- vinovăţit de toate aceste greşeli. N’a vrut sau n’a putut să aducă 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vre-o schimbare legilor constituţionale, deci a fost obligat să res- pecte pe cele existente. Articolul XIX al legilor fundamentale constituţionale spune r « Toate naţionalităţile Statului sunt egal îndreptăţite şi fiecare are dreptul indescriptibil de a-şi păstra şi cultiva naţionalitatea si limba ». » Din nefericire, naţionalităţile din Austria nu sunt cu grani- ţele fixate. Articolul XIX nu numeşte precis naţionalităţile şi provinciile respective. Interpretările variate îngăduiesc minori- tăţii cehe şi slovace să pretindă drepturi naţionale în teritorii cu majorităţi germane, şi se acordă drepturi naţionale exclusive mi- norităţii germane în teritorii româneşti, cum este, de pildă, Bu- covina. Aşa se explică pretenţia de înfiinţare a unor şcoli cehe în Viena şi chiar în Austria-de-Jos. Candidaţii cehi fac agitaţie electorală pentru aspiraţiile lor naţionale în Viena. S’au deschis şcoli slovace şi s’au acordat drepturi naţionale în Klagenfurt şi în oraşul Graz, adică în regiuni germane. Aşa s’a ajuns la o uni- versitate italienească în Innsbruck. Aşa pătrunde o naţionalitate în domeniul de compactă naţionalitate diferită, provocând haos şi luptă permanentă. Cehii care trăiesc în Viena şi-au întemeiat în anul 1895 cerin- ţele lor naţionale în modul următor: « Ne-am adunat într’o falangă independentă cei care trăim în Viena, pentru a lupta ca în Viena şi în Austria-de-Jos să fie li- nişte şi pentru ca un popor să nu asuprească pe altele. Până acum* noi Cehii băştinaşi şi alţi Slavi ne-am plâns şi ne plângem că egalitatea naţională n’a fost realizată. Deoarece nu aşteptăm o îmbunătăţire, în această privinţă, dela partidele germane şi dela deputaţii germani, nu vom duce lupta decât prin propriile noastre puteri şi mijloace. In special, tindem să se acorde şcoli cehe nu- meroasei populaţii cehe din Viena, iar limba cehă să fie întrebuin- ţată în biserică şi în administraţie, în conformitate cu articolul XIX din pactul fundamental. Partidele germane nu vor să ne acorde aceste drepturi. De aceea, fiecare vot pe care un Ceh îl acordă unui candidat german este o pagubă adusă sfintei noastre cauze naţionale. Compatrioţi! Fiţi conştienţi de faptul că noi suntem băştinaşi în această regiune şi că suntem atât de mulţi încât nici un candidat german nu se poate alege fără voia Cehilor, POLITICA AUSTRIACA A NAŢIONALITĂŢILOR 321 încât orice partid va fi silit să ceară ajutorul vostru ». (Manifestul alegătorilor cehi din Viena, în DeutscheZeitung, 25 Septemvrie 1895). La 19 Octomvrie 1905, au apărut primii Cehi în Camera de Comerţ din Reichenberg. Au fost Bohumir Matuschek şi Franz Pita, aleşi în locul decedaţilor germani Gebhardt şi Gârtner. Chiar din prima şedinţă, înlocuitorii au început să vorbească în limba cehă. Acest eveniment s’a petrecut în Reichenberg, care este o regiune eminamente germană. Evident, asemenea mişcare politică este provocantă pentru Germanii din Viena şi Austria germană şi, cu timpul, ar putea deveni periculoasă. Sentinţa justiţiei la plângerea Cehilor că li s’a interzis deschiderea unor şcoli publice în Viena a fost ne- gativă. (Neue Freie Presse, 24 Octomvrie 1904). Insă şi Cehii au dreptate, deoarece la o populaţie germană de 44.000 din Praga sunt 50 şcoli primare, în timp ce pentru 63.000 Cehi din Viena « nu există nici un drept, nici o lege, nici măcar legea pentru în- văţământul primar». (Cuvântarea deputatului ceh Horitza în şedinţa Camerei austriace din 22 Noemvrie 1899). Adevărul este că aceste plângeri nu s’ar face dacă naţionali- tăţile şi insulele etnice n’ar fi tratate, când pe picior de egalitate, când nedreptăţite. Die Deutsche Zeitung (11 Octonyvrie 1895) are dreptate când spune: « astăzi, nici o garanţie legală şi nici un re- script imperial nu păzeşte suficient nici o grupă de violentare na- ţională. Altminteri n’ar fi posibile şcoli poloneze, cehe şi slovace în oraşe germane ». Aşa este. Dar nici şcolile germane n’au justi- ficare în mijlocul unei populaţii compacte slave sau române, dacă vrem să creăm pacea în mod serios. Aşa izvorăsc confuzele probleme de limbă în mare parte din paragraful XIX al pactului fundamental. Plângerile reciproce de slavizare şi de germanizare sunt perfect îndreptăţite. Din neferi- cire, fiecare guvern austriac este nevoit, prin obligaţia pactului, să desăvârşească babilonia acestei panmixturi linguistice. Ar fi o grosolană iluzie credinţa că o stilizare mai precisă a acestui paragraf şi o împărţire teritorială a popoarelor ar putea să rezolve problema. Probabil că se va ajunge, cu asemenea mă- suri, în special cu împărţirea teritorială, la « o păstrare a patrimo- niului naţional» pentru Germani. Insă, pentru o soluţionare de- finitivă, este nevoie de alte măsuri. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3ii De asemenea, este o dovadă de lipsă de comprehensiune a problemei naţionalităţilor, când se crede că e vorba numai de o problemă a limbii naţionale. De sigur, această chestiune se află frec- vent pe primul plan al discuţiunilor politice, dar nu este unicul şi nici cel mai important inel din lanţul doleanţelor naţionalităţilor. Cehii pretind azi, ca totdeauna, întemeierea unui Stat al Boemiei. Cu toate drepturile primite, cu toate dispoziţiile mini- steriale în privinţa utilizării limbii cehe, sunt astăzi mai nemul- ţumiţi decât oricând şi mai iritaţi din punct de vedere naţional, arătându-şi ostentativ simpatiile ruseşti, pentru a vârî spaima în elementele germane. Germanii sunt scoşi din multe poziţii şi — aşa se pretinde — sunt ameninţaţi de valul slav din toate părţile. Totuşi cer mereu situaţia unei naţiuni dominante şi se opun unui federalism zis stânjenitor. Părăsesc domenii populate compact cu elemente ger- mane, aproape de graniţa austriacă, lăsându-le libere maghiari- zării — deşi se află sute de mii de Germani — răsturnând gu- verne pentru chestiuni neînsemnate, din punctul de vedere na- ţional german. Slovacii cer mereu autonomia şi despărţirea teritorială, ridi- când plângeri amare împotriva refuzării drepturilor lor naţio- nale din partea guvernelor austriace. Croaţii din Istria şi Dalmaţia se află în război declarat cu Italienii din oraşe şi pretind neîncetat să fie înglobaţi în Croaţia şi Slovenia «în baza dreptului constituţional croat». Mişcarea moderată ruteană, artificial creată de Polonezi, prin intermediul lui Iulian Lawrowskij, a dat faliment în timpul ini- ţiatorului ei. Rutenii din Galiţia cer graniţele lor geografice pentru a forma o individualitate autonomă şi pentru a scăpa de jugul Polonezilor, cărora nu le-au putut smulge până acum decât un gimnaziu rutean şi câteva locuri în dietă. Posibilitatea acordată Croaţilor austriaci de a fi angajaţi ca funcţionari în Austria dacă posedă diplome dela Universitatea din Agram a fost prezentată cu trâmbiţe şi surle ca o mare « con- cesiune » şi ca o gravă defavorizare a germanilor. Croaţii din Au- stria şi Croaţii din Ungaria, care doresc fierbinte să formeze o individualitate politică unitară, privesc această «concesiune» ca un început timid de recunoaştere a individualităţii lor. POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR 323 Italienii cer şi ei o autonomie pentru Trento. Nimeni nu -vrea să audă de aşa ceva, pentru a nu atinge « unitatea » şi «indivi- zibilitatea » individualităţii «istoric-politice» a Tirolului. In .schimb, se înfiinţează o facultate juridică italienească la Innsbruck, în capitala Tirolului, provocând lupte de stradă între italieni şi germani, devastându-se localul facultăţii. Pentru menţinerea or- dinii, s’a apelat la armată, s’a ajuns la atac de baionete, a curs sânge, au căzut răniţi şi chiar morţi. «De sigur, noul proiect al unei facultăţi la Innsbruck do- vedeşte intenţii bune », spune Villari, « şi ar putea fi primul pas pe drumul unei rezolvări definitive a înfiinţării unei universităţi la Triest. Din nefericire, această facultate nu pare a mulţumi pe nimeni. Studenţii italieni şi studenţii germani cad de acord asupra unui singur lucru: să nu accepte această facultate. Dacă aşa stau faptele, vor mai fi dezordini, Italienii având împotriva lor pe studenţii germani şi majoritatea populaţiei din Innsbruck. Presa noastră va protesta şi va învenina rănile trecutului. Stu- denţii italieni vor organiza demonstraţiuni inamicale. Presa au- striacă va ataca violent şi va spune că este total iredentistă şi fo- loseşte orice prilej pentru a conspira şi a arăta duşmănie mo- narhiei habsburgice şi Germaniei, cu care se află în alianţă. Din nou studenţii din Trient, Triest şi Istria vor emigra în Italia, trans- miţând altora iritaţia şi nemulţumirea lor. Cui foloseşte această .stare a lucrurilor ? Nimănui. Din nefericire, lumea nu este con- dusă de logică. » (Pasquale Villari, în polemica sa cu Triester Zei- tung asupra situaţiei Italienilor austriaci, Neue Freie Presse, 2 Noemvrie 1904). Şi să ne mai mirăm de « nefericita hartă a naţionalităţilor» şi de profundele rătăciri ale raţiunii de Stat? Sunt mulţumiţi numai Polonezii, care, alături de Maghiari, for- mează de multă vreme naţiunea cea mai privilegiată. Toate con- cesiunile acordate Polonezilor le-au primit cu deosebită plăcere, dar încă din anul 1863 au încercat să extindă revoluţia lor naţio- nală antirusă şi împotriva Austriei. In acest timp, linia de conduită a Rutenilor, abandonaţi pe mâna Polonezilor, a rămas în permanenţă fidelă şi leală monarhiei, sinceri devotaţi împărăţiei şi contribuind din răsputeri la unitatea monarhiei. (Gregor Kupczanko, Die Schick- sale der Ruthenen. Leipzig, Wilhelm Friedrich, 1887, p. 104). 6* 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deputatul Schmerling a caracterizat excelent această situaţie într’un discurs la Cameră: «Avem un nefericit talent — trebue s’o mărturisim cu umi- linţă — să ne adresăm sau să captăm favoarea acelor care nu sunt prietenii noştri. In Galiţia am făcut tot binele Polonezilor, deşi Rutenii s’au arătat mereu buni Austriaci, deşi ţărănimea galiţiană era fidelă în cel mai înalt grad monarhiei şi nu vrea să aibă nici în clin, nici în mânecă, şi nici un fel de raport cu guvernul local polonez. S’au făcut concesiuni inamicilor împărăţiei şi au fost jigniţi cei care erau credincioşi ei». (Schmerling, în şedinţa Camerei dela 21 Martie 1872). S’a concesionai Polonezilor întreaga Galiţie, inclusiv cei 3 Yz milioane de Ruteni, ca un domeniu pur naţional, cu o preţioasa autonomie. De sigur, este destul de plăcut mai ales când « delegaţia po- loneză » dă tonul în Adunarea dela Viena şi când Polonezii ajung în cele mai înalte slujbe financiare şi onorifice de Stat fără nici o greutate. In orice caz, avem de-aface cu un provizorat acceptabil până la reînvierea împărăţiei istoric-politice ! L’appetit vient en mangeant: Polonezii au îndrăznit să ceară introducerea limbii lor în gimnaziile din Bucovina, unde nu se găseşte populaţie poloneză, fiindcă puţinele mii de funcţionari polonezi, care au invadat această provincie a Coroanei de origine etnică româno-ruteană, nu formează o naţionalitate compactă. In genere, Bucovina se află în mâinile acestei birocraţii şi a evre- imii: cei doi stegari ai culturii! Să ne mai mirăm că germanismul a pierdut pretutindeni teren ? S’a înfiinţat la Cernăuţi o uni- versitate germană, în locul uneia româno-rutene, încât un străin nu poate ghici ce caută aici. On se demande ce qu’une Universite allemande a ă faire en Bucovine? (Louis Leger, Histoire de VAu- triche-Hongrie depuis Ies origines jusqu'â l'annee i88g. Ed. IIIr Paris, Hachette, 1899, p. 620). Această politică nesistematizată este responsabilă că s’au recunoscut drepturi naţionale cehe în regiuni pur germane, drep- turi germane în regiuni pur cehe, drepturi italiene în Dalmaţia, germane în regiunea Craina, poloneze în regiuni rutene şi ma- ghiare în Bucovina. In loc să se elimine sau să se micşoreze zonele cu conflicte, s’a pus consecvenţă în multiplicarea şi lărgirea lorr POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR 3*5 creându-se ridicole forme bastarde. Are poate Statul un interes raţional să transforme naţionalităţile în bastarzi degeneraţi ? Această politică lipsită de orice concepţie nu poate să ducă decât la di- soluţia tuturor naţionalităţilor. In loc să fim un adevărat im- perium să ajungem o cloaca gentium ? In fond, Constituţia din Decemvrie este de multă vreme sus- pendată. S’a aşteptat zadarnic o destindere în chestia luptelor naţionale prin introducerea celei de a cincea curii. Marele ziar vienez «liberal» Neue Freie Presse (i Ianuarie 1898) a scris atunci: «Deputaţii celei de a cincea curii au intrat în dietă şi s’a născut speranţa că în faţa problemelor sociale şi economice pe care le vor aduce noile straturi în Parlament, problemele naţionale vor pierde din intensitate şi vor trece pe al doilea plan. S’a întâmplat exact contrariul. Niciodată arena politică n’a fost dominată ca astăzi de lupta naţionalităţilor, de bătălia dintre slavism şi ger- manism. Niciodată nu s’a ajuns la asemenea excese. A zdruncinat totul: Parlamentul, Constituţia din Decemvrie, dualismul. » Aşa dar, încă o dată: nu sunt vinovate ultimele guverne au- atriace, dacă patrimoniul naţional al Germanilor din Austria este mereu micşorat, ci însăşi aşezarea constituţională. Şi pentru ase- menea Constituţie luptă Germanii? ' Mulţi dintre ei cred că sistemul centralist ar fi o garanţie pentru patrimoniul lor naţional, fără să-şi dea seama că tocmai -centralismul apărat din eroare cu atâta dârzenie de Germani a dus la starea actuală echivocă. Să fim limpezi: nici naţionalităţile, ci absoluta inutilitate a Gonstituţiei din Decemvrie şi a dualismului au provocat actuala situaţie catastrofală. Când Germanii din Austria se entuziasmează pentru cultul lui Bismarck şi pentru imnul «Wacht am Rhein» — sunt, orişi- cum, simptome neliniştitoare. Mai neliniştitoare ar trebui să ne pară sărbătorirea oaspeţilor ruşi şi francezi în Praga. In anul 1893, Dr. Ed. Gregr a spus la Cameră că ar trebui des- fiinţată actuala Constituţie şi introdusă una nouă. A adăogat apoi: -« după părerea deputatului Max Menger, aceasta ar fi înaltă tră- dare ». (Dr. Ed. Gregr în discursul său dela 24 Februarie 1893 din Camera austriacă). La rândul său d. Menger s’a plâns că orice 3*6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acţiune opoziţionistă a Germanilor este socotită ca înaltă tră- dare, ciumă prusacă, etc; (Dr. Max Menger, Der bohmische Aus- gleich, Stuttgart 1891, p. 46). După aproape şase decenii de lupte, am ajuns atât de departe în soluţionarea problemelor naţionale, încât Dr. Ulbrich, profesor de drept constituţional în Praga şi consilier aulic, într’o conferinţă asupra Boemiei, a încheiat cu concluzia disperată: «să lăsăm isto- riei ca să soluţioneze problema limbilor naţionale » !! (Profesor Ulbrich despre Chestia Boemiei în Neue Freie Presse, 6 Februarie 1904). Iată deci rezultatele politicii austriace a naţionalităţilor 1 Din nefericire, este valabil pentru Germanii austriaci, ceea ce Karl Peters spune despre Nemţi, în general: «la noi fiecare stă nemişcat şi hotărît la braţ cu micul său program, înjurând tot ceea ce iese din raza sa vizuală ». (Dr. Karl Peters, England und die Englănder, Ed. II. Berlin, Schwetschke, 1905, p. no). Probabil că Patzelt are dreptate când strigă: Germanii din Austria nu contribuesc de 20 ani decât cu... (?). (Julius Patzeltr Osterreichisches Jahrbuch, 1898, Wien, p. 177). Dar chiar şi chestia maghiară n’a fost şi nu este astăzi, în fond,, decât o chestie naţională. Se ştie cum s’a rezolvat. Ce valoare are această soluţie, se vede zilnic. Contribuţia fiecărei părţi se hotărăşte prin decrete-legi şi tot prin decrete se menţine uniunea vamală şi uniunea mo- netară. Ministrul de război al împărăţiei, Cavalerul de Pitreich, a atras atenţia de nenumărate ori, în comisiuni, că am rămas înapoiaţi din punct de vedere militar, din cauza falimentului dualismului,, în special din cauza recrutării defectuoase a contingentelor. Deşi lucrările pregătitoare pentru reforma legilor armatei sunt gata de multă vreme şi au fost înmânate celor două guverne, totuşi noile legi ale armatei au rămas pia desideria. Ministrul de război arată cu sinceritate cauzele acestei în- târzieri : «Luându-se prea mult în consideraţiune dificultăţile celor două guverne în privinţa armonizării diferendelor economice, s’au împiedecat tratativele şi s’a amânat sporirea contingentului de re- cruţi până la aducerea noilor legi militare » (Expozeul ministrului POLITICA AUSTRIACĂ A NAŢIONALITĂŢILOR 327 de război Cavaler de Pitreich, în delegaţia austriacă dela 12 Ia- nuarie 1904). De ce această amânare? Pentrucă Ungaria îşi sporeşte mereu pretenţiunile, pentrucă vrea să se despartă cu orice preţ de Au- stria, pentrucă a devenit mai şovinistă decât oricând. In acest timp, mişcarea separării de Ungaria a Austriei-Mici se accentuează mereu. Un german (R. Springer în revista Hilfe a lui Naumann, caietul 30, 1905) spune: « La prima vedere, rămâi uimit că ultra-patrioţii noştri, care şi-au luat misiunea să vegheze asupra intereselor germanismului în provinciile sudice, au dat Maghiarilor nu numai două milioane de nemţi, au renunţat fără condiţiuni nu numai ia corpul ofiţeresc şi la limba oficială în armată, ci vor să dăruiască acestui popor de invidiat două regate şi un ducat, Dalmaţia, Galiţia şi Buco- vina cu universitatea germană din Cernăuţi. După cum se vede, Georg Schonerer, paznicul virtuţilor naţionale, este gata să-şi ofere şi cămaşa Ungurilor, în timp ce suita sa cântă cu entusiasm: «Vrem ca patria să ni se micşoreze !» Vina acestui faliment generalizat n’o poartă atât chestia na- ţională, cât politica slăbănoagă, lipsită de voinţă şi feminină a Vienei, aflată prizonieră în iluzia nebună că acordul maghiar şi corolarul său, Constituţia din Decemvrie, sunt singurele mijloace pentru curmarea acestor pătimaşe lupte ale popoarelor. Se va răspunde că ne aflăm în preajma introducerii votului universal şi a aşa numitei «autonomii naţionale». Socotesc că aceste înnoiri vor agrava situaţia mai mult decât se crede. De sigur, votul universal trebuia acordat, dar în acelaşi timp ar trebui « octroyată » o reformă constituţională adâncă a împărăţiei. Spun intenţionat «octroyată» şi revin asupra acestei idei într’un ca- pitol separat. In ceea ce priveşte « autonomia naţională », voi face abstracţie de complexitatea şi de mecanismul ei greoi şi voi atrage atenţia numai asupra faptului că introducerea ei va ridica la rangul de sistem durabil ai babiloniei nefericita politică a en- clavelor. Amestecul etnic va crea situaţii anarhice pe care ni- meni nu le va mai putea ordona şi stăpâni. Macaulay a spus odată în Camera Comunelor, la discuţia asupra legii din 28 Februarie 1832, că una din cauzele principale de 3^8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dezordine interioară a statelor s’a aflat în toate timpurile, în faptul că n’a corespuns o haină legală împărţirii naturale a pu- terii, sau cu propriile sale cuvinte: « In all ages a chief cause of the intestine disorders of States has been that the natural distribution, of power and the legal distribu- tion of power have not corresponded with each other». (The miscel- laneous and speeches of Lord Macaulay, London, Longmans, Green, Reader & Dyer, 1882, p. 533. Un contemporan englez, Sir Rowland Blennerhasset, ne dă sfatul binevoitor să desfiinţăm complet Parlamentul, deoarece nu foloseşte la nimic; în numărul pe Aprilie al revistei Fortnightly Review, 1905). Cuvintele Iui Macaulay au valabilitate şi pentru noi. Traducere din limba germană de Petre Pandrea AUREL C. POPOVICI ŞTIINŢĂ ŞI PREVIZIUNE Ştiinţa a fost atacată de toate- părţile şi ar fi sucombat, poate, dacă nu ar fi avut arma aceasta viguroasă, care pune în încurcă- tură şi pe cei mai temuţi adversari ai ei: previziunea. Dacă ştiinţa nu ar fi chiar nimic, cum se face că totuşi ea reuşeşte, că legile pe care le stabileşte pot prevedea mersul Universului, pot să ne spună cu o exactitate uimitoare data când va avea loc o eclipsă, sau poziţia precisă a unui astru, etc ? Cum se face că ştiinţa de- ţine cheia tainicei schimbări viitoare a Universului, pe care o poate enunţa? Trebue să concedem că, pusă astfel, chestiunea im- presionează şi dă o valoare ştiinţei care nu poate fi umbrită de nici una din scăderile de care au acuzat-o filosofii. Unii au văzut chiar în puterea de previziune a ştiinţei valoarea ei epistemologică. E cazul lui P. Painleve. « A şti, înseamnă a putea, spune vechiul adagiu. Acest adagiu ar putea să se dezvolte astfel: a şti înseamnă a fi capabil de a prevedea, şi a fi capabil de a prevedea înseamnă a putea » 1). Intr’adevăr, nu s’ar părea că a cunoaşte procesul devenirii naturii, e a cunoaşte ceva din construcţia intimă a lumii? A în- lănţui mişcările adversarului, nu presupune că-i cunoşti bine aceste mişcări? Poate chiar din intenţiile care provoacă direcţia acestor mişcări ?... Sunt oameni de ştiinţă care legau adevărul de puterea de previziune a ştiinţei. Cum spunea Helmholtz: « Spunem că repre- zentările noastre despre lumea exterioară sunt adevărate când ele ne dau o indicaţie suficientă asupra consecinţelor actelor noa- stre raportate la această lume exterioară, şi când ele ne permit J) P. Painlevă, De la methode dans Ies Sciences, p. 74’ (Ed. F. Alean). 33° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să tragem concluzii exacte asupra modificărilor pe care le putem aştepta ». Ce magie exercită asupra spiritului puterea de a deduce vii- torul Universului, dacă ea poate fi substituită chiar adevărului. Ar fi într’adevăr un lucru minunat să poţi şti alura mersului naturii, să cunoşti sensul mişcării Universului, care s’ar reduce în felul acesta la un simplu mecanism de orologerie, al cărui an- grenaj ar fi cunoscut, şi prin aceasta am putea cunoaşte viitorul şi deduce trecutul Universului. Dar prin aceasta gânditorii asupra valorii ştiinţei au ajuns, fără să o vrea, la o concepţie metafizică a previziunii ştiinţifice. Vă voi indica un exemplu hotărîtor în această privinţă. Iată ce zice Emile Boutroux: «totuşi, cum omul nu este un stat în stat, cum nu numai că raţionamentele noastre reuşesc, dar că e natural să reuşească, este legitim să admitem că există în lucruri o tendinţă către ordine » 1). Astfel, faptul că ştiinţa prevede devine garanţia veracităţii ei, a obiectivităţii ei, a ordinii care există în natură. Valabilitatea teoriilor ştiinţifice, în definitiv a legilor, se rea- zemă exclusiv pe putinţa lor de a prevedea stările viitoare ale Universului. Restul este pură ipoteză * 2). Unii savanţi au crezut ca legile se acordă esenţial cu organizaţia exterioară a naturii; alţi filosofi cred că legile sunt pure definiţii nominale: simple ipoteze. Poincare conchide că ştiinţa este o convenţie, care totuşi ne face să cunoaştem raporturi reale 3), Iarăşi ipoteză, dacă nu credinţă romantică. Dar faptul că ea prevede, că ea anunţă rezul- tatele viitoare, ce se confirmă, aceasta nu mai poate fi o ipoteză, *) E. Boutroux, De l’idee de la loi naturelle, p. 20. (Librairie J. Vrin). s) G. Bachelard merge mai departe şi afirmă că previziunea formează fondul adevărurilor ştiinţifice. « De fapt, adevărul ştiinţific este o prevedere, mai mult încă, o predicaţie. Chemăm spiritele la o convergenţă unică, anun- ţând noutatea ştiinţifică, prin transmiterea deodată a unui gând şi a unei experienţe, legând gândirea de experienţă într’o verificaţie ». (Le nouvel esprit scientifique, p. 11. fid. Alean). 3) « Se va zice că ştiinţa nu e decât o clasificaţie, şi o clasificaţie nu poate să fie adevărată, ci comodă. Dar e adevărat că ea e comodă, e adevărat că este şi adevărată şi comodă, e adevărat că este nu numai pentru mine, ci pentru toţi oamenii; e adevărat că va rămânea comodă pentru descendenţii noştri; şi e adevărat, în sfârşit, că aceasta nu poate să fie din întâmplare. » (H. Poincară, La valeur de la Science, p. 271, Ed. Flammarion). ŞTIINŢA şi previziune 331 ci o certitudine fundată pe confirmarea experienţei. Când Lever- rier anunţă, în baza calculelor laborioase făcute în cabinetul său de lucru, că la cutare oră, dacă îndrepţi luneta spre un anumit punct cu cutare coordonate astronomice, se va găsi în acel punct o planetă nouă, Neptun, şi când acest minunat lucru se întâmplă exact cum fusese anunţat, nu se mai poate susţine că e o simplă coincidenţă sau hazard. Când Einstein afirmă că raza de lumină venind dela o stea şi trecând prin apropierea soarelui va fi deviată cu o câtime măsurată în secunde de arc, când observaţia con- firmă strălucit lucrul acesta, nu mai putem crede că teoria nu are nimic comun cu Universul. # * * Astfel, importanţa ştiinţei stă în ceea ce «nu poate fi prin hazard», cum zicea Poincare; predicţiunea stărilor viitoare ale Universului. Dar ce înseamnă, în definitiv, şi riguros, a prevedea viitorul ? Ce înţelege ştiinţa, în cel mai strict sens prin previziune ? Fiindcă nu putem să ne oprim la tot ceea ce în mod naiv oa- menii de ştiinţă numesc predicţiune. De exemplu, am văzut că enunţul « fosforul se topeşte la 440 » nu poate fi considerat ca o regulă care prevede viitorul, cum se înşelase Poincare, ci ca o proprietate care e legată constant de acest corp, în trecut, pre- zent şi viitor. Pentru a ne da seama precis de ceea ce înseamnă predicţiunea ştiinţifică, să considerăm bine cunoscutul pasaj al lui Laplace. « O inteligenţă care, la un moment dat, ar cunoaşte toate for- ţele de care este animată natura, şi situaţia respectivă a fiinţelor care o compun, dacă de altfel ar fi atât de vastă pentru a supune datele ei analizei, ar cuprinde într’aceeaşi formulă mişcările celor mai mari corpuri ale Universului şi acelea ale celui mai mic atom; nimic n’ar fi nesigur pentru ea, şi viitorul ca şi trecutul ar fi prezent în ochii săi. Spiritul omenesc, în perfecţia pe care a ştiut să o dea astronomiei, oferă o schiţă slabă a acestei inteligenţe.. . Toate sforţările ei în căutarea adevărului tind să se apropie fără limite de inteligenţa pe care am imaginat-o » 1). Aceste rânduri au fost cercetate mult de gânditori, mai mult în privinţa determinismului şi cauzalităţii absolute pe care le pre- ’) Laplace, în Essai philosophique sur Ies probabilitis. 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE supune că domină universul1). De altfel previziunea presupune determinismul, fiindcă determinismul s’ar putea numi mai co- rect predeterminism. Să lăsăm însă discuţia determinismului pentru mai târziu, şi să vedem ce sens are afirmaţia lui Laplace. Pentru a cunoaşte viitorul şi trecutul, după Laplace, trebue să cunoşti o infinitate de elemente la un moment dat. Dar aceasta t nu înseamnă să defineşti, într’un mod denaturat şi puţin explicit, tocmai imposibilitatea de a prevedea? Un matematician ca La- place ştia că Analiza matematică, căreia vrea să-i supună uni- versul astronomic, că o formulă matematică nu poate exista prin definiţie, decât între un număr finit de câtimi. Faţă de un număr infinit de elemente, Analiza noastră este neputin- cioasă, nici o ecuaţie diferenţială nu le poate lega. Nici chiar in- teligenţa aceea care ar «cunoaşte >> toate forţele din univers la un moment dat, nu ar putea să utilizeze Analiza, nu ar trebui să facă uz de ea, fiindcă Analiza este o creaţie ştiinţifică, adecuată limitărilor noastre umane. De aceea, spre exemplu, dacă consi- derăm universul unui gaz oarecare într’un recipient, sau dacă considerăm Calea Lactee care poate fi privită ca un gaz, cu o in- finitate de molecule-aştri, nu mai poate fi vorba de ecuaţii între indivizi, ci de o stare generală a gazului, considerat ca entitate particulară în care molecula şi-a pierdut individualitatea. Inteligenţa umană se răvăşeşte, se pulverizează, în faţa unui număr infinit de mare de elemente. Ea nu poate cunoaşte decât ceea ce implică un număr finit de elemente. Şi cu cât mai puţine elemente sunt necesare unei previziuni, cu atât mai precisă şi elegantă e formula care ne dă această previziune, Ştiinţa nu poate cunoaşte bine decât unde e de cunoscut foarte puţin... Aşa că tendinţa pe care o atribuia Laplace omului de ştiinţă 1) Dela Laplace, oamenii de ştiinţă n’au încetat să creadă în aceeaşi posi- bilitate teoretică de a prevedea viitorul cu exactitate. Iată ce spune H. Poincară, ceea ce e, în alte cuvinte, exact pasajul citat din Laplace: — * O cauză foarte mică ce ne scapă determină un efect considerabil pe care nu putem să nu-1 vedem, — şi atunci spunem că acest efect e datorit hazardului. Dacă am cunoaşte exact legile naturii şi situaţia Universului în clipa iniţială, am putea prezice exact situaţia aceluiaşi Univers într’o clipă ulterioară. » (H. Poincară, Science et Methode, p. 63. Ed. Flammarion). ŞTIINŢĂ ŞI PREVIZIUNE 33 3 de a se apropia de acea inteligenţă uriaşă care ar cunoaşte o in- finitate de date, ar însemna o depărtare de cunoştinţa ştiinţifică, de cunoaşterea care se poate face printr’un număr de elemente determinat x). Laplace ştia că determinarea viitorului este doar aproximativă în ştiinţă. El avea două posibilităţi deschise înaintea lui: sau să meargă pe aceeaşi linie până la limită şi să spună că, dacă ar cu- noaşte toate cauzele, ar putea cunoaşte şi viitorul complet, sau să spună că modul de determinare al stărilor viitoare este defec- tuos şi ar trebui căutat altuL esenţial deosebit. Ştiinţa modernă a infirmat atitudinea lui Laplace, fără însă să se oprească la a doua posibilitate; cu aceeaşi metodă, a datelor parţiale, ea vrea să de- termine doar aproximativ etapele viitoare ale universului. Ştiinţa epocii noastre a luat drept lucru fixat, o dată pentru totdeauna, că nu se poate determina cu exactitate nimic, adică a eludat di- ficultatea pe care Laplace avea meritul că o întrevăzuse, dar o rezolvase iluzoriu. Deja de pe la mijlocul secolului al XlX-lea, cu fondarea termodinamicei, ştiinţa ajunse să caute, nu legi care să prezică ceea ce se va întâmpla cu preciziune şi certitudine, ci ceea ce se va întâmpla în mod probabil. J) Philipp Franck crede, în Le principe de causalite et ses limites (p. 199. Ed. FJammarion), că poate stabili două feluri de previziuni: una care ar fi fondată pe întoarcerea aceloraşi stări, pe repetiţie, şi alta pe existenţa legilor. In realitate orice lege a naturii se bazează pe repetiţia fenomenelor, pe re- venirea aceloraşi stări, pe reeditarea unui eveniment, când se produc aceleaşi condiţii. Franck crede că prezicerile meteorologice, de exemplu, sunt simple credinţe în repetiţia evenimentelor, că tragem concluzia în acest caz despre stările consecutive A0, A1( Aa, A3... din faptul apariţiei anterioare a ace- leiaşi serii. De altă parte, problema prevederii unor fenomene mai depăr- tate de observaţia directă, cum ar fi, în meteorologie, poziţia şi viteza par- ticulelor de aer, « nu va putea permite previziuni unde să se conchidă dela observaţia directă a unui şir de stări, Ag, A1( A2, Aa, la repetiţia aceleiaşi serii, ci în realitate previziunile vor fi făcute în acest caz pe baza aplicaţiei legilor clasice ale mecanicei sau hidromecanicei *. In realitate, avem de a face aici cu putinţa unei preciziuni în previziunea ştiinţifică, şi care exista atunci când avem elemente discrete, un număr finit de factori cu care operăm. Dar când numărul acestora creşte la infinit, cum e cazul cu previziunile me- teorologice, nu mai putem cuprinde într’o formulă închisă evoluţia feno- menelor, şi atunci rămâne din lege, din natura ei, o singură notă, cea mai vagă şi generală, repetiţia. 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eddington spune, în acest sens: «Alături de superinteligenţa imaginată de Laplace, pentru care nimic nu ar fi nesigur, a luat loc o inteligenţă pentru care nimic nu ar fi sigur, dar anumite lucruri excesiv de probabile. Dacă am putea spune despre această ultimă fiinţă că ea cu- noaşte toate evenimentele viitorului cu o probabilitate excesiv de mare, am cădea în cel mai pur pedantism, dacă am voi să o di- stingem de fiinţa lui Laplace presupusă că poate cunoaşte totul cu certitudine » x). Dar Sir Arthur Eddington nu se opreşte şi, numind scop primar scopul definit de Laplace, numeşte scop secundar noul scop introdus în ştiinţă de termodinamică, şi le consideră di- stincte. In realitate, Laplace definise tacit scopul ştiinţei moderne, acela de a se apropia neîncetat, prin aproximaţii succesive, de o preciziune mai mare, indiferent dacă ideal ar exista sau nu o preciziune, care, de altfel, nu intră în calcule. Chiar Eddington, afirmând că inteligenţa laplaciană şi acea modernă, quantică aş spune, nu pot fi distincte, ne confirmă, contrazicându-se 2). Laplace a exprimat într’un mod clasic, ceea ce ştiinţa modernă enunţă în felul ei probabilistic. Ceea ce, poate, provoacă această curioasă confuzie la Eddington, este felul cum priveşte poziţia reciprocă a prezicerii probabile şi certe. « Predicţiunea a ceea ce se va întâmpla în mod probabil nu este o etapă în predicţiunea a ceea ce se va întâmpla în mod cert» 3). In realitate, ştiinţa actuală are o concepţie tocmai in- versă. Certitudinea nu este decât un caz limită a probabilităţii. Relaţiile probabile acoperă fenomenele, şi numai în unele ca- zuri particulare se reduc la certitudini, aparente şi acestea. Nu putem să interpretăm altfel atitudinea ştiinţifică modernă, fără a *) A. Eddington, Nouveaux Sentiers de la Science, p. 98. (Ed. Hermann). a) O problemă analoagă, cu privire la nedeterminism şi determinism, şi-a pus Lăon Brillouin. Exista chiar o opoziţie atât de radicală între punctul de vedere clasic, determinist, şi punctul de vedere al ştiinţei moderne, al nedeterminismului fenomenelor quantice ? Lăon Brillouin nu se poate de- cide pentru un răspuns precis. * Cât despre a şti care din cele două puncte de vedere este acela pentru care doza de necunoscut ce trebue s’o admitem este cea mai mare, pare foarte greu de răspuns *. (L. Brillouin, Reflexions sur l’infinement petit, Revue gănărale de l’ălectricită, Nov. 1934). s) A. Eddington, op, cit., p. 99. ŞTIINŢĂ SI PREVIZIUNE 335 scăpa sensul ei profund şi real. Astfel certifudinea nu a fost în ştiinţă decât o primă etapă, o concepţie grosieră, dela care s’a ajuns la concepţia mult mai vastă şi bogată a determinărilor probabile. Istoria ştiinţei ne arată că procesul ei merge dela certitudine la probabilitate, al cărei caz particular este. In concepţia previ- ziunii viitorului, certitudinea a fost o simplă etapă, nerealizată de altfel, în ideea mult mai complexă a previziunii statistice. De altfel, legile clasice nu sunt valabile decât atunci când numerile quantice sunt foarte mari. Dar aceasta este prima etapă, fiindcă este mai frapantă, şi mai uşor de realizat, în procesul determinării poziţiilor universului. A spune, cum afirmă Eddington, că proba- bilitatea este o primă aproximaţie, după care urmează o a doua aproximaţie, etc., pentru a ajunge la o soluţie valabilă, e să rămâi la punctul de vedere clasic, departe de semnificaţia reală a con- cepţiei ştiinţei moderne. Să punem problema în termeni riguroşi. In mecanica clasică, a determina starea unui sistem, la un mo- ment dat, înseamnă a-i determina condiţiile sale spaţio-temporale şi cele dinamice. De exemplu, dacă considerăm, un punct mobil de-a-lungul unei traectorii rectilinii, starea lui se individualizează, dacă la momentul t = o avem poziţia x şi viteza lui corespunzătoare sau ceea ce e acelaşi lucru cantitatea de mişcare p = m v (produsul vitezei prin masă). Dacă cunoaştem energia potenţială a forţei care lucrează asupra mobilului, cunoaşterea lui x şi p la momentul t = o va determina într’un mod unic valorile numerice ale ace- loraşi x şi p, penţru întreg trecutul şi viitorul lor. In mecanica quantică, poziţia nu se schirtlbă, însă la momentul t = o, mă- rimile x şi p, nu pot fi cunoscute cu preciziune, ci în anume li- mite de incertitudine pe care Heisenberg le fixează prin relaţia dintre erorile comise asupra lui x şi p, A x şi A p: Ax. Ap^h h fiind constanta lui Plane k. In mecanica clasică, x şi p puteau fi independent şi precis determinaţi, fie prin măsurători directe, fie prin valorile a două funcţiuni independente g (x, p) şi f (x, p) la momentul ţ = o, -care apoi dădeau pe x şi p. In noua mecanică, acest lucru nu mai 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e posibil şi măsurătorile lui x şi p nu mai sunt independente. Ceea ce e important, este că nu putem măsura în acelaşi timp cu preciziune absolută una din mărimile fizice x sau p sau o func- ţiune de ele, oarecare, g (x, p), fiindcă, cum arată relaţia lui Hei- senberg, creşterea în preciziune a determinării uneia aduce o ne- determinare mai mare a valorii celeilalte. Aşa dar alegerea funcţiunii g (x, p) influenţează determinarea unui sistem. ' Să punem acum problema previziunii, aşa cum e concepută de ştiinţa modernă. « Fiind dată o mărime fizică oarecare, G (x, p) este totdeauna posibil de a cunoaşte ce valoare va avea ea la un moment oare- care t — o, graţie unei experienţe convenabile, executată în timpul tj > o » x). Dar determinarea lui G (x, p) la momentul t = o, este numai probabilă, aşa cum arată relaţiile lui Heisen- berg. Deci şi viitorul lui G (x, p) Ia un moment oarecare tL va fi doar aproximativ. Nu putem intra în calculele pe care le necesită tratarea ma- tematică a chestiunii; concluzia riguroasă a problemei e că,în me- canica clasică, integrala primă a unei ecuaţii diferenţiale este o funcţie de coordonate, de moment şi timp, care rămân constante de-a-lungul evoluţiei sistemului. In mecanica ondulatorie, valo- rile coordonatelor şi a momentelor nu mai au decât expresii pro- babile. Să cităm concluziile importante la care ajunge Andre George, pe marginea memoriului lui Fermi: 1. Măsura exactă a unei mărimi conduce totdeauna la o va- loare determinată. Tot ce se poate şti despre starea unui sistem la un moment dat rămâne posibil ^ prevedea pentru un moment ulterior, printr’o experienţă apropriată. Nu se poate spune că in- determinarea se măreşte cu timpul. 2. Relaţiile lui Heisenberg probează imposibilitatea de a mă- sura riguros deodată două mărimi canonic conjugate. 3. Pentru o mărime determinată, se poate face la timpul zero, e adevărat, o măsură care să permită să cunoaştem ce valoare l l) Andrd George, Mecanique quantique et causaliti, p. 9. Ed. Hermann. Autorul analizează aici memoriul lui Enrico Fermi, apărut în Nuovo Ciment o în Decemvrie 1930. Evident nu e vorba decât de o cauzalitate în sensul de- terminării evenimentelor viitoare, pe care E. Meyerson a numit-o legalitate. ŞTIINŢĂ ŞI PREVIZIUNE 337 va lua această mărime la un moment dat. Dar dacă am vrea să ştim valoarea unei alte mărimi, ba chiar a aceleiaşi la un alt moment, ar trebui să facem la timpul zero o măsură diferită, în general in- compatibilă cu prima măsură 1). Aşa dar, ştiinţa actuală s’a oprit pe drumul lui Laplace şi a spus: inutil să mergem mai departe, fiindcă tot la valori aproxi- mative vom ajunge; deci în loc să facem teorii care să aibă «in- tenţia » unei rezolvări ideale, e mai profitabil să luăm lucrurile aşa cum sunt, şi asupra lor să aplicăm aparatul matematic. Pre- viziunea ştiinţei moderne depinde însă de experienţa făcută la timpul t = o. Doi observatori deosebiţi fac măsuri deosebite in- compatibile; atunci previziunile lor deosebite pot fi ele compa- tibile? Acelaşi observator nu obţine măsuri egale şi compatibile, dacă repetă experienţa. Se ştie că, în sensul acesta, principiul ne- determinării lui Heisenberg a suferit restricţii şi mai mari, apli- cându-se mecanicei quantice ideile relativităţii. După fizicienii Landau şi Peierls, o măsură posibilă poate să nu mai fie repetabilă. Dar când s’a demonstrat că dacă măsurăm la t = o valoarea funcţiunii G (x, p), putem prevedea valoarea i (x, p) la momen- tul t, înseamnă că se presupune că măsura anterioară este re- petabilă. Mai mult, cum momentul t = o este convenţional, şi pot face măsuri la oricare din momentele intermediare interva- lului t — tx urmează, că pentru fiecare măsură făcută la momentele t', t", t"', etc. voi obţine o altă valoare pentru i (x, p), şi deci pre- viziunea este iluzorie. Astfel valoarea lui i (x, p) depinde şi de modul cum e determinată măsurătoarea la momentul iniţial, dar depinde şi de timp, ca un parametru independent. In concluzie, nedeterminarea sistemului creşte cu timpul, şi nu rămâne aceeaşi cum voia citatul făcut. De sigur, teoria quan- tică relativistă ne va da o probabilitate pentru rezultatul expe- rienţei, dar este aceasta o previziune? O probabilitate este un enunţ negativ, cum negativă este şi relaţia lui Heisenberg. Ea nu prevede o valoare numerică a unei măsurători viitoare, ci li- mitează valorile pe care le poate lua. Dar această restrângere negativă a posibilităţilor unei măsurători nu are de aface nimic cu previziunea. J) Andr£ George, Op. cit., p. 16. 33* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ea are caracterul unui enunţ geometric, care leagă spaţial, nu temporal, anumite elemente. Când zic că relaţia acoperă toate măsurătorile microcosmice, nu prevăd nimic, ci enunţ o regulă constantă, de aceeaşi natură cu « fosforul se topeşte la 440 », adică, care însoţeşte constant evenimentele cuprinse în enunţ. A spune că relaţia lui Heisenberg prevede rezultatul unei mă- surători, este tot atât de iluzoriu ca şi afirmaţia lui Poincare că regula topirii fosforului îi prevedea faptul. O previziune trebue să aibă un caracter particular, să fie va- labilă numai pentru un anumit moment. De aceea, enunţul, de exemplu, că Saturn se mişcă în jurul soarelui astfel ca suma di- stanţelor la soare şi un alt punct fix să fie constantă, nu e o pre- viziune, deşi poate servi la o previziune, ca aceasta că, la cutare moment, va avea cutare valori pentru coordonate. Dar enunţu- rile probabile, fixând cadrul în care măsurătoarea nu poate cădea, nu poate fixa nici o particularizare a măsurii, şi deci nu poate pre- vedea. Oamenilor de ştiinţă li se pare curios că se poate anunţa o limită a erorilor, dar nu li se pare de loc curios că există o li- mită dincolo de care nu trece o naţiune, dincolo de care nu trece un fluviu, etc. Aşa există poate o coesiune şi între anumite fenomene, care formează o familie, în definitiv o grupă de numere, rezultatele eventualelor măsurători, un domeniu particular cu frontierele lui determinate, dincolo de care fenomenele considerate nu se răs- pândesc. Aceasta este singura indicaţie pe care o dă probabilitatea. Care este atunci diferenţa între previziunea laplaciană şi aceasta modernă care, în definitiv, numai previziune nu poate fi numită ? Laplace, împreună cu toţi oamenii ştiinţei clasice, credea că prevede, deşi, cum reiese din mărturisirea lui, necunoscând toate cauzele, nu stabilea decât tot intervale aproximative pentru ex- perienţe. Heisenberg şi toţi oamenii ştiinţei quantice ştiu că nu se poate determina cu preciziune viitorul, dar cred într’o proba- bilă previziune a lui. Cum am mai spus, noi nu vedem nici o di- ferenţă esenţială între aceste două poziţii x). Dar atitudinea psi- *) *) Aceasta vine, credem noi, dintr’o legătură mult mai intimă intre ştiinţa modernă şi cea clasică, pe care vom căuta s’o evidenţiem. De altfel, deşi sta- ŞTIINŢĂ ŞI PREVIZIUNE 339 hologică a unuia nu e identică cu a celuilalt. Laplace spune că o previziune reală ar fi posibilă, ceilalţi se mulţumesc cu o pre- viziune probabilă. In realitate, previziunile acestea nu sunt decât domenii efe- mere, în care înscriem evenimentele şi care se micşorează, îşi schimbă forma, uneori chiar şi natura, pentru a urmări mersul lor. Poziţia lui Laplace este cuprinsă implicit în poziţia lui Hei- •senberg, de care nu se deosebeşte decât prin sentimentalism. Cer- titudinea pe care o visa Laplace nu era o realitate decât pentru fiinţa fictivă, inteligenţa infinită, şi nu pentru ştiinţă. Laplace nu se gândea la domenii de probabilitate în măsurătorile pe care le făcea, fiindcă spera că erorile se vor restrânge tot timpul tinzând către o limită nulă. Acelaşi lucru îl vede şi Heisenberg. Doar că în afara calculelor nu face nici o profesie de credinţă, iar calculele nu indică o limită .zero, pentru erori. Dacă Laplace e un idealist, Heisenberg este un realist em- pirist. Ştiu că multora li se va părea de neîmpăcat concepţia lapla- ciană a determinării viitorului cu aceea pur indeterministă a ştiinţei actuale. Să fim atenţi însă la vorbe care maschează rea- litatea. Puţin importă ce credea Laplace şi ce afirmă Heisenberg. Calculele lor sunt în faţa noastră, teoriile lor sunt cunoscute, putem să le analizăm şi ele rămân mult în urma preferinţelor cu substrat psihologic, uşor de observat, ale fiecărui savant. Problema previziunii se pune actualmente astfel: «Vechea ştiinţă proclamase cu certitudine că natura nu poate să urmeze decât o singură cale, aceea trasată dela începutul la sfârşitul tim- purilor, prin lanţul continuu al efectelor şi al cauzelor: starea bilesc o barieră de netrecut intre ştiinţa clasică şi cea quantică, sunt oameni de ştiinţă care sunt obligaţi să recunoască unele filiaţii aparent ciudate. Iată ce spune Louis de Broglie: « Când s’a început a se dezvolta mate- maticeşte noua concepţie ondulatorie a Mecanicei, s’a văzut necesitatea de a se părăsi terenul relativist şi a se constitui o Mecanică ondulatorie, pro- moţie a Mecanicei lui Newton şi nu promoţie a Mecanicei lui Einstein. Acesta este un fapt într’adevăr ciudat, căci Mecanica ondulatorie părea astfel a-şi renega originea. » (L. de Broglie, Revue de Metaphisique et de Morale, p. 275, Septemvrie 1933). 7» 34° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A era inevitabil urmată de starea B. Până acum ştiinţa nouă a putut doar să spună că starea A ar putea să fie urmata de starea B, sau C, sau D, sau de o mulţime nenumărată de alte stări. Ea poate într’adevăr să adaoge că B este mai probabil decât C, C decât D şi aşa mai departe; ea poate chiar să indice probabilită- ţile relative ale stărilor B. C şi D. Dar tocmai pentrucă ar trebui să vorbească în termeni de probabilităţi, ea nu poate să prezică cu certitudine că starea cutare va urma cutăreia; acesta este se- cretul zeilor, oricari ar fi ei » 1). De sigur şi pentru Laplace « pre- dire avec certitude » era secretul zeilor, în speţă a acelei inteli- genţe perfecte pe care o imaginase. El ştia deci că previziunile, pe care le face, sunt doar aproximative. Sir Jeames Jeans nu- meşte previziunile acestea doar probabilităţi, fiindcă renunţă să urmărească acea inteligenţă ideală care-1 amăgea pe Laplace. Fă- când o teorie a acestor aproximaţii, ştiinţa modernă a ajuns la concepţia nedeterministă şi statistică a viitorului universului. ANTON DUMITRIU *) *) Jeames Jeans, Le Mysterieux Univers, P. 22, (Ed. Hermann) LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII I. Priviri generale asupra filosofiei lui Louis Lavelle. — II. Fiinţa. — III. Actul. — IV. Teoria participării. —V. Lumea ca umplere a intervalului. —VI. Dumnezeu şi Omul.—VII. Participarea estetică.—VIII. Observaţii finale. I Filosofia lui Louis Lavelle, despre care, după câte ştim, nu s’a scris până acum nimic în româneşte, iar în străinătate se scrie atât de rar şi de puţin, înseamnă, după modesta noastră părere, un moment hotărîtor în orientarea spiritualităţii şi cugetării con- temporane. Opera acestui gânditor francez, încă în maturitatea vârstei, este, de fapt, o reconstruire a întregii Metafizici printr’o cercetare, pe cât de personală pe atât de valabilă, a dificultăţilor capitale ce au fost dezbătute de toate marile spirite dela Plato şi Aristotel la Sfântul Augustin şi Sfântul Toma Aquinatul sau dela Parmenide la Leibniz şi Kant, precum şi mai încoace dela Hegel şi Fichte la Maurice Blondei şi Jacques Maritain. Ceea ce a între- prins Louis Lavelle în cărţile pe care le vom indica mai jos con- stitue o cercetare capitală a principiilor şi metodelor oricărei On- tologii şi Metafizici, dar nu cu scopul de a găsi şi semnala incon- gruenţele şi contradicţiile, ci, dimpotrivă, pentru a rezolva orice neajuns şi orice nepotrivire, printr’o înţelegere mai adâncă şi mai temeinică sau, altfel spus, printr’un sistem pe cât de cuprinzător, pe atât de consistent. De aceea, autorul acesta nici nu-şi priveşte opera ca o revizuire a altor gânditori, ci, mai curând, ca rezul- tatul unei meditaţii personale ce nu-şi propune să inoveze nimic, sau, spre a vorbi în stilul său, ca un act de împărtăşire, de pose- dare a acelei philosophia perennis, operă comună a umanităţii şi 3 43 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale cărei adevăruri produc în fiecare din noi o revelaţie cu totul particulară. In această privinţă, introducerea sa la cartea La Pre- settce Totale este îndeajuns de lămuritoare 1). Şi tot de aceea el citează foarte rar pe diferiţii filosofi, care au tratat aceleaşi pro- bleme şi s’au izbit de aceleaşi dificultăţi, căci ceea ce îl interesează este revelaţia şi răsunetul pe care anumite idei, ce cu timpul s’au impus ca adevăruri absolute, probabile sau posibile ale tuturor,, îl capătă în perspectiva sa proprie şi cum se leagă ele în nesecata-i dorinţă de o cunoaştere atotcuprinzătoare şi consistentă. Dacă acest erudit cugetător francez, la curent nu numai cu filosofia trecutului, dar şi cu rodnica gândire germană de astăzi, cu filosofia existenţialistă şi fenomenologică, sau, în fine, cu filo- sofia scandinavă, ce se bucură astăzi de un mare prestigiu, — nu caută cu dinadinsul să inoveze ceva, în schimb nu se fereşte de nici una din marile şi, aparent, ireconciliabilele dificultăţi ce îm- ping spiritul când spre idealism, când spre realism, când spre spiritualism, când spre scepticism, empirism şi materialism, tre- când însă peste toate cu ajutorul luminoasei şi complexei sale perspective, ce surprinde, până la urmă, prin dinamismul ei între- gitor, pornind dela tot şi ajungând la tot, după ce printr’o dialec- tică deductivă pe care o vom cerceta mai jos a analizat şi deosebit elementele şi modul lor de funcţionare. Legătura dintre infinit şi finit, corespondenţa orânduită între act şi dat, între transcen- denţă şi imanenţă, conjugarea subiectului şi obiectului, contra- dicţia dintre abstract şi concret: iată doar câteva din tezele cele mai grele ale Metafizicii pe care Louis Lavelle le consideră cu un calm kantian, dar şi cu certitudinea umilă şi devotată a unui cuge- tător scolastic, care este convins că acelui care caută lumina nu-i este dat să fie înşelat. Poate numai la Plato se mai poate găsi o astfel de încredere în lumina ideii. Dar, dacă vrem să fim compleţi în aceste compa- raţii, nu trebue să ne lepădăm de celelalte impresii complemen- tare, ci să spunem totodată că stilul limpede, elegant şi construit uneori cu o rigurozitate geometrică, alteori cu un neasemuit spirit de fineţe, ce nu poate veni decât dintr’o inimă generoasă, ne duce *) Louis Lavelle, La Presence Totale. Colecţia «Philosophie de l’Esprit V dirijată de L. Lavelle şi R. Le Senne. Femand Aubier, 1934, PP* 2o—21. LOUIS LAVELLE Şl DIALECTICA PARTICIPĂRII 343 cu gândul când la marele arhitect al ideilor Sfântul Toma Aquinatul, când la acea înflăcărare interioară a lui Pascal, virtuţi care nici astăzi nu sunt posibile decât tot unui Francez, în a cărui prezenţă spirituală s’au strâns şi trecutul greco-roman, şi reve- laţiile creştinismului, şi inspiraţiile acelui Nord dur şi substanţial. Dar toate acestea sunt topite, în cazul lui Louis Lavelle, într’o luminozitate fără seamăn, întărind, dacă mai este nevoie, adevărul că şi la propriu, şi la figurat el este un tip mediteranean, un apo- linic în spiritul căruia contradicţiile şi conflictele se armonizează, iar armele unei puteri dialectice ce i-o fi venind probabil dela Hegel, şi direct, şi prin Hamelin, nu slujesc pentru nimicire, ci pentru explorarea realului şi-şi ştiu limitele eficacităţii lor. S’ar mai cuveni să spunem, în sfârşit, încă un gând ce ne-a trecut prin minte pe când citeam paginile condensate de cugetare şi viziune, de lumină şi geometrie ale lui Lavelle: dacă Goethe ar trăi astăzi, când naturalismul naiv şi ştiinţifismul orgolios şi-au constatat neputinţa, el nu ar putea năzui să scrie o filosofie decât în sensul celeia de care ne ocupăm, o filosofie înseninătoare şi profund împăciuitoare, care să cuprindă şi să armonizeze dualis- mele şi să topească dialectica în acea contemplaţie vie a Totului care ne cere şi ne îngăduie participarea. Şi acum, înainte de a ne opri asupra tezelor esenţiale ale filo- sofici lui Louis Lavelle, să-i enumerăm lucrările. Prima sa carte, apărută în 1921 la Strassbourg, unde pe atunci era profesor la Liceul Fustei de Coulanges, este La Dialectique du Monde Sensible. Acea- sta este teza sa de doctorat, care îşi are drept întregire o altă carte, publicată în acelaşi an, La Perception Visuelle de la Profondeur. Chiar din aceste două cărţi, un cititor atent îşi poate da seama că, dintru început, filosoful poseda o concepţie limpede despre natura realităţii şi poate găsi în ele elementele şi operaţiunile spe- cifice pe care celelalte opere le vor dezvolta şi împlini. Prima lucrare este un studiu sistematic asupra calităţilor sen- sibile, ceea ce ar fi putut lesne constitui, după cum observa în prefaţă autorul, un capitol despre sensaţie dintr’un curs de Psi- hologie. Dar Lavelle nu putea debuta ca un psiholog empirist. Chiar din cel de al doilea paragraf ne arată că « noţiunea de fiinţă pură (Vetre pur) este obiectul primitiv al meditaţiunii filosofice », chiar dacă această noţiune pare unora inaccesibilă, iar altora « po- 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sedând un caracter general şi vid *. Dar « nici o doctrină nu poate evita noţiunea de Fiinţă absolută, nu atât pentrucă lumea apa- renţelor presupune o lume reală a cărei imagine este, ci mai ales pentrucă aparenţele ca atare posedă fiinţa cu acelaşi drept ca şi lucrurile, pe care uneori le socotim îndărătul lor », căci nu există grade ale fiinţei, noţiunea ei fiind univocă, oricâte deosebiri posi- bile de bogăţie şi de vrednicie am putea concepe între obiecte x). Iată, aşa dar, cum dela prima carte şi dela prima pagină a unei lucrări încă privind lumea calităţilor sensibile, Lavelle lasă în urmă empirismul şi psihologismul curent şi cum pentru a putea să ajungă la analiza simţurilor externe (văzul, auzul, gustul, mi- rosul şi pipăitul) şi a simţurilor interne (simţul termic, simţul mişcării, simţul sforţării, simţul organic şi simţul sexual), el simte nevoia ca în prima jumătate a cărţii să se ocupe cu deducerea datului, a întinderii, a duratei, a mişcării, a forţei şi a calităţii. Lavelle nu a evoluat şi nici nu s’a depăşit pe sine, în decursul activităţii sale ştiinţifice, căci La Dialectique du Monde Sensible pune aceleaşi probleme esenţiale pe care celelalte cărţi le vor relua mereu, doar pentru a le adânci şi împlini. Dela prima carte filosoful s’a dovedit frământat de problema esenţială a oricărei filosofii adevărate: cum eul poate să se opuie totului şi totuşi să comunice cu el?, întrebându-se «de ce întreaga lume nu are numai o faţă spirituală şi de ce ea nu pare epuizată de dialogul dintre individ şi inteligenţa pură », ajungând astfel la problema materiei, pe care această carte de început o va discuta şi rezolva cu ajutorul introspecţiunii şi al analizei, urcând până la concluzia că «lumea spiritului este figurată de către lumea materiei,“natura ei nepu- tând fi descoperită decât prin reculegere şi lumină interioară » 2). După cum în alte părţi va desbate aceeaşi problemă menţionată, rămânând în interiorul spiritului, analizând chipul în care fiinţa îşi desprinde individualitatea, cum apoi îşi găseşte în ea prezenţa unui principiu universal, a cărui expresie şi limitare este. Dacă ne-am oprit mai mult decât se cuvenea în acest moment de enumerare a lucrărilor filosofului, asupra acestei cărţi de debut, 1 1) Louis Lavelle, La Dialectique du Monde Sensible. Publications de la Fa- cilita des Lettres de l’Universită de Strassbourg, 1921, pp. XLV + 228. Aceste citate se găsesc la pag. IX, ‘) V. prefaţa numitei cărţi, în special pp. XIX, XXIII, XLIII. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 345 pe care o vom folosi din nou când ne vom opri la anumite teze pe care ea le tratează, am făcut-o pentru a semnala dela început orientarea esenţial spiritualistă a lui Lavelle: cum punându-şi problema materiei, el simte nevoia de a se întreba « de ce întreaga lume nu are numai o faţă spirituală ? », când, dacă ar fi fost altfel, ca marea majoritate a profesorilor şi chiar a contemporanilor săi dela 1921, ar fi fost mai firesc să se întrebe «oare lumea asta a noastră, lumea simţurilor si a materiei mai are si o altă fată ? ». Dar Lavelle este un adevărat filosof pentru care, deci, ideile şi intuiţiile esenţiale sunt mai sigure decât percepţia grosolană, decât empiria naturaliştilor şi a materialiştilor. Lavelle este în perma- nenţă preocupat de Ontologie şi Metafizică: iată ceva ce nu va mai fi nevoie de a repeta. Spiritul său este mereu orientat către fiinţă şi act, către esenţă şi existenţă sau către chipul în care inte- ligenţa fiinţei finite, care este « o inteligenţă de participare » se exercită, —judecând totul analitic, dar pornind din interiorul spi- ritului. Nici o mirare, aşa dar, că pentru el « faţa spirituală a lumii» este o realitate mai sigură decât lumea sensibilă sau că obiecti- vitatea este un miracol (în De VActe, p. 300, întâlnim expresia le miracle de l’objectivite), iar nu interioritatea sau actul. A treia lucrare în ordine cronologică a lui Louis Lavelle De 1't.tre 1), ce formează pr ima parte din La Dialectique de VEternei Present, constitue opera sa fundamentală împreună cu marele volum, apărut anul trecut, De VActe, a doua parte din această « dialectică a veşnicului prezent » * 2). De l’Stre şi De VActe sunt, aşa dar, culmile operei sale, dar între apariţia acestor două volume, Lavelle a mai publicat La Conscience de Soi 3), carte de Metafizică şi de Morală, accesibilă şi nespecialiştilor, fiind, poate, lucrarea sa cea mai vibrantă şi mai patetică şi pe care în multe privinţe, noi nu o putem situa decât pe linia sensibilului şi luminatului Pascal, chiar dacă altul este orizontul filosofic al moralistului con- temporan, precum şi volumul La Presence Totale 4), care nu este *) Paris, Alean, 1928. 2) Paris, Fernand Aubier, Editions Montaigne, Colecţia «Philosophie de l’Esprit», 1937. 3) Paris, Grasset, 1933. *) Paris, Fernand Aubier, Editions Montaigne, Colecţia «Philosophie de l’Esprit », 1934, 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât « o nouă expunere, concepută după un plan diferit » a tezelor cărţii De l'Etre, pentru a satisface şi pe cei cărora această carte le-a părut prea grea. In sfârşit, s’a mai vestit o nouă carte Le Moi et Son Destin. In continuarea Dialecticei Veşnicului Prezent, filo- soful lucrează la alte volume Du Temps et de VEtemite, De l’Âme humaine şi De la Sagesse, completând deci cărţile De l'Etre şi De VActe. In afară de cărţile apărute, ne vom mai sluji în expunerea ce urmează şi de comunicarea făcută la Congresul Descartes (Paris, 1937): « Principes generaux de toutephilosophie de laparticipation »J), de comunicarea făcută la cel de al II-lea Congres Internaţional de Estetică (Paris, 1937): « L’Art ou le Temps Vaincu » a), de cele două broşuri « Observations sur le Mal et sur la Souffrance» şi « Art et Vie Spirituelle » 1 * 3) şi, în fine, de studiul « Arta ca Reve- laţie », publicat de « Revista Fundaţiilor Regale » 4). Aceste două lucrări din urmă împreună cu comunicarea dela Congresul de Estetică ne vor îngădui să configurăm concepţia estetică a luL Louis Lavelle, concepţie atât de profundă şi de operantă, după. cum îşi poate lesne da seama oricine ceteşte excepţionalul studiu inedit cu care Lavelle a ţinut să cinstească « Revista Fundaţiilor Regale ». II Speculaţia filosofică nu-şi poate întemeia începuturile decât statornicind Fiinţa (l'Etre). Căci «punând Fiinţa la începutul speculaţiei filosofice noi nu orânduim câtuşi de puţin un obiect ce s’ar găsi în faţa eului şi faţă de care eul şi-ar rândui toţi paşii, ci un Tot din care eul face parte». Fiinţa depăşeşte eul şi timpul ce-1 susţine. «Nu există nici un termen care să poată fi afirmat de gândire fără ca să fie inclus în Fiinţă şi să nu-şi constitue astfel o determinaţie », Când noi spunem « că fiinţa îmi este prezentă şi că eu însumi particip la fiinţă, noi enunţăm tema unică a ori- 1) Travaux du JX-e Congres International de Philosophie. Voi IX, pp. 170 —176, Hermann et Cie, Paris, 1937. a) Deuxiime Congres d’Estketique et de la Science de V Art. Paris, 1937, Tome- I, pp. 48—si» Paris, Alean, 1937. 3) Aceste broşuri nu menţionează decât: Paris, Imprimerie~Chantenay. 4) Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 5> 1 Mai 1938. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 347 cărei meditaţii omeneşti». Experienţa iniţială şi care este impli- cată în toate celelalte experienţe, «acordând fiecăreia din ele gravitatea şi profunziunea ei» este tocmai această experienţă a prezenţei Fiinţei. Iar > Lavelle este că accentul primordial este pus pe existenţa Fiinţei şi nu pe gândirea noastră că Fiinţa există, — în această Meta- fizică gândirea fiind determinată de existenţă şi nicidecum exi- stenţa ca produs al gândirii. Filosof ia lui Lavelle este o Ontologie existenţială, existenţa fiind realitatea absolută, iar gândirea o realitate determinată de existenţă, chiar dacă, după cum vom. vedea mai încolo, gândirea îşi ia din existenţă putinţa de a îmbo- găţi experienţa limitată a eului, fără ca totuşi Fiinţa să fie îmbo- găţită mai mult decât este. Activitatea spiritului este posibilă numai pentrucă se înte- meiază pe existenţa Fiinţei, — operaţia inaugurală fiind intuirea Fiinţei, iar nu statornicirea primatului unui eu cugetător, care să facă din el însuşi dovada existenţii. Gândirea, fiind angajată în timp, pare a pretinde ca operaţia ei să fie socotită drept un început absolut, «drept o revelaţie, dela care pornind, geneza simultană a cunoaşterii şi a fiinţei să redevie posibilă ». Cogito-ul lui Descartes a fost, adesea, interpretat ca determi- nând existenţa din cugetare. Dar Lavelle susţine că formula ?48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «cuget, deci exist» ne pune deodată în prezenţa «unei duble participări: a eului la gândire şi a gândirii la Fiinţă, sau, mai curând, a eului la Fiinţă prin mijlocirea gândirii » 1). Căci, altfel, spune el altundeva, însăşi existenţa n’ar fi decât o idee şi n’ar mai fi existenţa ideii1 2). Chiar dacă această interpretare a cogito-n\\ii, ce încearcă să-l scoată pe Descartes din idealism, ar rămânea discutabilă, în orice caz, noi trebue să vedem aici încă o dovadă a perspectivei exi- stenţialiste a lui Lavelle, care mereu reconstrueşte elementele esenţiale ale acelei philosophia perenttis, potrivit cerinţelor ei. Dar nu-i mai puţin adevărat că filosoful contemporan caută mereu să depăşească şi idealismul, şi realismul arătându-le doar ca termeni ai unei dialectici ce îi cuprinde şi îi împlineşte. Şi asta chiar dacă uneori riscă să se confunde fie cu idealismul, fie cu un anumit panteism, fie cu imanentismul. Riscul aceasta la care ne vom referi în decursul acestei expuneri se dovedeşte mai întotdeauna spre folosul complectitudinii sistemului lui Lavelle. Să analizăm, acum, însăşi gândirea de Fiinţă, aşa cum se de- gajă din această Metafizică. Gândirea de Fiipţă, spune Lavelle, se deosebeşte de Fiinţă pentru a ne putea revela Fiinţa, dar tot- odată trebue să o considerăm ca posedând Fiinţa însăşi; ca fiind, prin urmare, o determinare a Fiinţei. Astfel, « deoarece gândirea de Fiinţă este ea însăşi o fiinţă, ea trebue să se bucure prin raport la obiectul ei de competenţă şi de un privilegiu pe care ideea de om nu o va avea niciodată, nu numai faţă de Fiinţă, dar şi faţă de om. Prin această caracteristică, gândirea de Fiinţă îşi primeşte, pe de o parte, puterea şi fecunditatea iar, pe de alta, deosebirea ei de toate celelalte gândiri particulare cărora ea trebue să le furni- zeze, în chip necesar, o garantare şi un punct de sprijin » 3). Aşa dar, în cazul ideii de Fiinţă, reprezentarea şi obiectul coincid în mod desăvârşit, fiind deopotrivă cu neputinţă « de a susţine că fiinţa este transcendentă gândirii şi că gândirea, rămânând în- chisă în ea însăşi, este incapabilă de a întâlni fiinţa, de vreme ce gândirea nu poate să se stabilească, fără să-şi stabilească fiinţa ei, 1) V. Comunicarea sa la Congresul Descartes, primul paragraf. 2) Lavelle, La Presence Totale, pp. 43 şi 69. 3) Ibid., p. 67. LOU1S LAVELLE Şl DIALECTICA PARTICIPĂRII 349 adică fără să-şi stabilească fiinţa indivizibilă pe care o deter- mină » 1). Acest privelig^u al ideii de Fiinţă explică de ce această idee conţine toate ideile particulare, care, la rândul lor, sunt şi ele fiinţe prin însăşi calitatea lor de aspecte ale Fiinţei, fiecare idee parti- culară fiind o specificare a Fiinţei Totale sau fiindu-i relativă. Existenţa şi realitatea se confundă în această Ontologie, Fiinţa nefiind o schemă abstractă, nici suma sau sinteza unor operaţiuni particulare de totalizare. Fiinţa este realitatea primitivă, ale cărei aspecte diferite le poţi descoperi prin analiză. Metoda lui Lavelle este aşa dar prin excelenţă analitică şi nicidecum sintetică, el pornind dela prezenţa totală, dela Fiinţă, dela această idee care este o determinare a Fiinţei, putând fi nu- mită şi gândirea totală. Căci prezenţa Totului este anterioară deosebirii dintre subiect şi obiect, pe care le cuprinde în ea sau (ca să ajungem la dialectica filosofului) cărora ea le îngădue să se nască, opunându-le şi acordându-le. Astfel, filosofia existenţială a lui Lavelle (care însă nu trebue confundată cu filosofia unui Kir- kegaard, Heidegger sau Jaspers, deşi uneori are anumite trăsături în comun), trece peste idealism şi realism, aşa cum în concepţia sa Fiinţa pură este anterioară deosebirii dintre subiect şi obiect, pe care le manifestă dialectic. Dar Fiinţa pură, care este totul, nu este nimic în particular, şi nici nu o putem vedea, căci « existenţa nu se vede, ci doar aspectele ei ». Fiinţa (sau Totul) nu este di- stinctă de obiectele particulare, ci le conţine pe toate. «Fiinţa conţine toate deosebirile şi le aboleşte pe toate ». Numai Fiinţa este sau există, pe când Neantul nu este şi nici nu există. Afir- maţia lui Parmenide este socotită aici drept singura afirmaţie metafizică de necontestat2). Unitatea Fiinţei se datoreşte faptului că Fiinţa conţine totul, realul şi aparenţa, inteligibilul şi sensibilul, actul şi datul, adevărul şi iluzia. Universalitatea Fiinţei are drept temelie univocitatea sa. Fiinţa fiecărui lucru este totalitatea caracterelor lui si care nu se ) i deosebeşte de înscrierea ei în Tot. Nu sunt mai multe grade ale Fiinţei. Intre Creator, creaţie şi creatură este univocitate. In ceea * *) l) L. Lavelle, De l’Stre, I, II, i; La Pre'sence Totale, p. 106, *) L. Lavelle, De l’£tre, I, III, 6. 350 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE •ce priveşte Fiinţa nu este nici o deosebire între Dumnezeu şi creaţiune *). Dacă luăm Fiinţa în totalitatea ei, ea nu există pentru nimeni •decât pentru sine şi prin sine. Dimpotrivă, fiinţele finite sunt părţi cărora Fiinţa li se dă, cărora Fiinţa le acordă existenţa pentru -a participa la tot. Cunoaşterea este o proprietate a fiinţelor finite şi pentrucă fiinţele finite trebue să deosebească Totul în care sunt aşezate operaţiunile prin care ele încearcă a-L sezisa, gândirea şi Fiinţa sunt, pentru ele, lucruri deosebite. Pentru ele această deosebire are un sens. Operaţiunile însăşi, prin care fiinţele finite încearcă să seziseze Totul, au o existenţă şi, de aceea, este la fel ■de adevărat de a spune « pe deoparte, că totul subsistă în afara gândirii individuale şi că aceasta nu izbuteşte niciodată să se identifice cu el, pe de alta, că gândirea noastră, dacă este împinsă până la punctul ei de desăvârşire, adică dacă ea s’ar putea împlini, ar ajunge să coincidă în mod riguros cu obiectul ei, în aşa fel încât obiectul însuşi să poată fi definit, ca fiind o gândire desă- vârşită, dar o gândire fără dualitate şi, prin urmare, fără con- ştiinţă »2 3). In acest mod, şi desigur deplin conştient, Lavelle consideră realismul absolut şi idealismul absolut ca două expre- siuni ale aceluiaşi adevăr 8). Aşezând la baza oricărei analize Fiinţa, şi asta nu numai pentrucă toate celelalte elemente o presupun, dar şi pentrucă Ea este un principiu de o bogăţie şi o fecunditate indefinită, — Fiinţa •nefiind un gen abstract şi inert, ci, dimpotrivă, concretul cel mai viu, mai dinamic şi mai desăvârşit în unitatea-i creatoare,—Lavelle îşi fundează dialectica într’un mod pe cât de concret pe atât de logic, aşa cum desigur au mai încercat şi alţi filosofi înainte de Kant (şi mai cu seamă Leibniz, cu a cărui ontologie monadolo- gică şi puncte de plecare nu puţine are în comun filosoful francez, •chiar dacă prin dialectica participării îi este cu putinţă să depă- şească remarcabila comprehensiune leibniziană, chiar când, apa- rent, riscă să cadă în panteism). *) Ibid, p. 69. s) L. Lavelle, La Presence Totale, pp. 115—116. 3) Ibid., p. 115, LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 351 III Pentru Lavelle, idealul unui sistem este de a ne arăta o sub- ordonare atât de perfectă a diferitelor aspecte ale lumii încât, oricare din aceste aspecte ar fi pus drept temelie, noi să putem găsi pe toate celelalte. «Aceasta înseamnă că, dacă noi rămânem mereu în contact cu realul, descoperim succesiv adevărurile ce se adaugă. Şi astfel trebue să se formeze, fără să vrei cu dinadinsul, un sistem care este acela al lucrurilor însăşi şi nicidecum un cadru fabricat de către mine şi în care să mutilez lucrurile pentru a le face să intre » 1). Credem că la un astfel de sistem a ajuns cugetă- torul francez, în clipa în care a depăşit limitele şi insuficienţele idealismului mutilator şi ale realismului atât de nesocotit prin naivitatea lui, precum şi din clipa în care a trecut dela dialectica contradicţiei la dialectica participării, cu ajutorul analizei creatoare. Această afirmaţie a noastră se va întemeia pe măsură ce vom constata mersul dialecticei lavelliene, adică arătând corelaţiile dintre Fiinţă şi Act şi ajungând la dialectica participării. După întemeierea existenţială a Ontologiei, ne este mai lesne să ne dumirim asupra articulaţiei interioare a acestei Ontologii, datorită în principal noţiunei de Act, ce alături de Fiinţă carac- terizează filosof ia lui Louis Lavelle. Actul este «principiul interior care pricinueşte tot ceea ce noi putem vedea, atinge sau simţi, pe care nu trebue să-l con- cepem câtuşi de puţin, ci să-l punem la lucru şi care, prin reuşita sau prin nereuşita operaţiei noastre, explică totdeodată experienţa ce-o avem în faţă şi destinul pe care ni-1 putem da nouă înşine » * 2). Filosoful preferă noţiunea de act celeia de acţiune pentru mai multe motive: noţiunea de act este concretă, actul fiind esenţa activităţii;'actul exprimă o îndeplinire, pe când acţiunea o posi- bilitate; actul îşi este propriul său generator, pe când acţiunea are nevoie de o zguduire exterioară pentru a se exercita; în fine, acti- vitatea îşi cheamă contrariul, care este pasivitatea, pe când actul nu îşi are contrariu, actele diferind unele de altele doar prin ame- stecul de activitate şi de pasivitate la care pot fi reduse 3). *) L. Lavelle, De l’Acte, p. 47- 2) Ibid., p. 9. 3) Ibid., p. 13. 352 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prin această noţiune de act, realitate invizibilă şi care nu ne este niciodată dată, dar care ni se învederează prin sarcinile şi lu- crurile pe care trebue să le realizăm, Lavelle explică determinarea tuturor obiectelor, actul fiind eficacitatea pură, şi, astfel, izvorul suprem al oricărei determinaţii şi valori. Ceea ce produce actul nu este un scop, căci actul îşi este scop sieşi, ci doar mărturia realităţii sale. Actul nu este nici lucrul produs şi nici operaţiunea ce-1 pro- duce, ci fiecare lucru produs este în act. Actul nu este decât Fiinţa ce se exercită pe sine, este o tensiune a Fiinţei, o articulare proprie sieşi, o eficacitate mereu prezentă, căci actul exclude timpul, căci dacă nu l-ar exclude atunci « am introduce în el pasivitatea cu privire la trecut şi indeterminarea cu privire la viitor ». Fiinţat care, după cum am văzut mai sus, nu este câtuşi de puţin inertă în concepţia lui Lavelle, nu-şi adaugă nimic ca să fie Act. Fiinţa este Actul, căci ea este « mişcarea pură » sau « mobilitatea perfectă ». Prin această perfectă identitate dintre Fiinţă şi Act, deci prin eficacitatea prezentă explică Lavelle creaţiunea. Reflexiunea con- stitue «luarea în posesie » a conştiinţei activităţii, care ne face să fim. Reflectând, noi parcurgem drumul ce ne conduce dela spontaneitatea naturală la spontaneitatea spirituală, adică ne creem pe noi înşine printr’un act de participaţie. Graţie ei, înţe- legem indisolubila legătură dintre eu şi univers. Intre Actul ab- solut şi actul participat se produce orice creaţie, adică se reali- zează posibilităţile printr’o determinare ce deosebeşte şi leagă eul de lume. Ca şi în cazul Fiinţei, noi sezisăm din fundul nostru Actul originar, de care atârnă tot ceea ce gândim şi tot ceea ce suntem, dându-ne seama în conştiinţa noastră de prezenţa unei voinţe aşezată deasupra oricărei determinări. In actul de « gândire a gândirei» noi pătrundem însăşi esenţa actului, ce se exprimă prin verb. «In verbul reflexiunii eu sezisez actul prin care se înte- meiază Fiinţa, nu numai individual, dar şi universal, în Sine şi nu numai în mine » 1). Din cele arătate până aici, s’a putut învedera caracterul dia- lecticei filosofului Fiinţei şi al Actului. Analiza Totului se exercită aici într’o puzderie de chipuri şi rămâne mereu deschisă şi altor ’) Ibid., p. 17. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 353 infinite interpretări, căci, întemeind sau punând Fiinţa şi Actul, eul cugetător nu inventează nimic, ci doar descoperă lumea, do- bândind o perspectivă proprie, prin care îşi constitue, totodată, fiinţa proprie. Totul pe care îl pune la temelia acestei Ontologii este, după cum am văzut, concret şi dinamic. Analizarea Iui este susceptibilă de o infinită îmbogăţire pentru noi, « dar nu şi pentru Tot, care nu este decât raţiunea sau posibilitatea veşnică». Origi- nalitatea acestei concepţii constă şi în aceea că Louis Lavelle nu consideră Totul nici ca un punct de plecare pentru analiză şi nici ca punct de sosire pentru sinteză. « Nu există cale care să pur- ceadă dela el, nici cale care să ducă la el. Dar în Tot sunt aşezate toate căile, şi fiecare fiinţă îşi creiază şi îşi stabileşte esenţa ei între acest punct de plecare şi acest punct de sosire, care, pentru ea, sunt naşterea şi moartea. însăşi viaţa ei este explorarea Fiinţei. Fiinţa îi este întotdeauna prezentă şi fiinţa creată nu rămâne distinctă de ea decât pentrucă participarea ei este întotdeauna mărginită şi imperfectă » *). Analiza pură se prezintă sub două forme diferite, dar care se acopăr: pe de o parte, ca o operaţie prin care noi discriminăm necurmat în lume elementele de. care avem trebuinţă pentru formarea vieţii noastre personale; pe de alta, ca o operaţie mai subtilă, prin care noi facem uz de diferitele puteri ce apar în act pentru ca să fie participat şi pe care participarea însăşi le creează ca puteri. Această îndoită analiză nu se poate desprinde de Tot, de unde ea purcede şi căruia i se aplică. Analiza aceasta reconstitue Totul, în primul caz, ca un sistem de elemente ce nu poate fi niciodată identificat cu Totul, dar care totuşi ne îngăduie să avem priză asupra Lui, prin gândire şi prin acţiune; iar, în al doilea caz, ca o dialectică vie, dar care înmulţeşte mijloacele de comunicare pe care putem să le avem cu toate aspectele uni- versului spiritual2). Analiza aceasta creatoare pentru noi, în sensul că ne îngăduie să ne constituim personalitatea, îşi are, în întreaga operă de care ne ocupăm, un mers cu totul subtil şi armonios, constituind o trecere dela dialectica contradicţiei la dialectica participării, şi *) Ibid., pp. 42—43. s) Ibid., p. 43. 8 3S+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE formând, astfel, încă una din tezele esenţiale ale teoriei acestui spirit luminos şi viu, care adânceşte elementele realului pentru a afla cum ele se îmbină în Fiinţa univocă şi nicidecum pentru a se opri la ceea ce le desbină în aparenţă, fiind sigur că din actul din care se deduce sau se creiază totul se poate, totodată, scoate şi condiţiile prin care spiritul nostru finit este în stare să parti- cipe la el, pentru a dobândi un mod adecvat de reprezentare a lumii. Căci « este identitate între actul prin care lumea este creată şi actul prin care eu însumi sunt chemat să particip la ea » 1). IV Ca şi în filosofia antică, problema participării constitue şi la Louis Lavelle «inima» filosofiei sale, precum şi «criteriul ce îngăduie de a aprecia deosebirile dintre doctrinele filosofice». Filosoful contemporan are o neţărmurită admiraţie pentru Par- menide, care a afirmat caracterul absolut al Fiinţei şi care «a refuzat cu o măreaţă vrednicie numele de Fiinţă la tot ceea ce vedem şi la tot ceea ce se schimbă », precum şi pentru Plato, care «a recurs la participare pentru a evita ruptura absolută între lumea Fiinţei adevărate şi lumea aparenţelor, spre a împăca astfel pe Parmenide, care nu are ochi decât pentru prima şi obşteasca opinie, care nu atribue existenţă decât celei de-a doua » * 2). Dacă pentru Plato participarea este imitarea lumii ideilor, pentru Lavelle, pe care A. D. Sertillanges îl numeşte undeva «acest Plato de astăzi», participarea înseamnă ceva mult mai complex şi totodată mai subtil. Căci numai participarea stator- niceşte « o legătură între pasivitatea eului meu psihologic şi Actul metafizic de care atârnă şi care întemeiază eul meu adevărat» 3). Participarea «nu încetează de a înmulţi şi diversifica la infinit formele particulare ale Fiinţei, prin dezvoltare personală şi îmbo- găţire mutuală, fără ca ea să adauge nimic Fiinţei însăşi» 4). Ea face «să izbucnească fecunditatea Fiinţei », consemnând astfel caracterul dinamic al Fiinţei sau Actualul Pur, deci al lui Dum- *) Ibid., p. 35- 2) Ibid., p. 168. 3) Ibid., p. 169. *) Ibid., p. 172. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECT» CA PARTICIPĂRII 355 -nezeu, pe care Aristotel l-a conceput insensibil şi indiferent. « Actul Pur », spune Lavelle, «este suveran imparţial, nu pentrucă este insensibil, ci pentrucă poartă în el toate valorile faţă de care oa- menii devin sensibili într’un mod preferenţial; el poartă în el toate diferenţele pe care oamenii le opun prin faptul însuşi al măr- ginirii lor » x). Participarea nu mai poate însemna, după toate cele arătate, o apartenenţă statică Ia un Tot din care facem parte, ci -o cooperare dinamică la un ideal pe care nu încetăm de a-1 pro- mova. Prin participare noi suntem mai mult, fără ca prin asta •să se adauge ceva actului infinit de care ea atârnă. Participarea, ca şi la Leibniz, are drept ideal formarea unei societăţi spirituale a părţilor între ele şi cu Totul. Participarea este fundamentul teoriei laveliene. Şi este firesc să fie inima unei teorii, ce pornind dela Totul din care facem parte şi cu care nu încetăm a comunica, priveşte lumea relaţional, fie pentru a orândui natura Totului, fie pentru a delimita posi- bilităţile eului. Dar, oricum le-ar deosebi şi defini, elementele acestea sunt veşnic corelate, primind înţeles şi lumină unul dela altul. Existenţa noastră capătă plinătate şi sens numai datorită •experienţii interioare, ce ne revelează că suntem o parte din Tot, din Fiinţa şi Actul, care prin natura lui suverană ne îngăduie să •existăm doar pentrucă participăm la el. Dialectica unei astfel de Ontologii nu poate fi decât una de participare, de corelaţie şi determinare armonioasă, iar nu o dia- lectică de segregaţie şi împotrivire, cum este dialectica contra- dicţiei. Este o dialectică de dragoste şi de înţelegere a Totului, iar nu una de orgoliu şi de violentări artificiale. In perspectiva spiritualistă a lui Lavelle lumea este privită -ca un « dialog între eu şi lume », iar nu ca un şir de contradicţii, « prin care negaţia este introdusă în inima realului pentru a ne prilejui bucuria depăşirii ei ». In largă măsură, multe metode au încercat să ne salveze din contradicţie, făcându-ne să participăm în mod progresiv Ia realităţile ce ne depăşeau. Dar chiar metoda analitică a lui Aristotel, metoda sintetică împrumutată dela mate- matici a lui Descartes şi metoda dialectică a lui Hegel, care au utilizat ideea participării, păcătuesc, crede Lavelle, prin aceea că *) Ibid., p. 173 şi urm. 8* 356 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE au descris mai curând mijloacele acestei participări decât esenţa ei adevărată x). Dialectica participării comportă, în mod necesar, trei etape: descrierea faptului primitiv al relaţiei prin care eul meu parti- cular este înserat sau înscris în Fiinţa Totală; descrierea acestei Fiinţe Totale; în fine, descrierea modalităţilor participării, după această stabilire a realităţii si a fundamentului ei. Aceste moda- > > lităţi trebuesc definite ca instrumentele prin care participarea este posibilă, învederându-se că participarea creiază o dublă corelaţie fundamentală, de o parte, între act şi datul ce îl limitează, dar care îi răspunde; de alta, între act şi putinţa ce îl presupune şi îl depăşeşte. Din deosebirea dintre act şi dat, din care derivă, ca o condiţie a realizării participării, deosebirea dintre tiinp şi spaţiu ; precum şi din deosebirea dintre putinţă şi act din care derivă, ca o formă de expresie, deosebirea dintre inteligenţa reprezentativă şi voinţa creatoare, — noi putem, spune Lavelle, să extragem ta- bloul schematic al operaţiilor primitive ale spiritului, căci odată cu participarea se nasc şi sunt implicate în ea categoriile. începând cu experienţa concretă a participării şi întrebuinţând relaţia dintre scopul şi mijloacele ce ea le presupune, procedăm, de fapt, la analiza categoriilor, « pe care este destul să le descrii pentru ca să-ţi apară, ele producând lumea astfel cum ne este reprezentată şi care exprimă fidel raportul dintre operaţia pe care noi o înde- plinim şi un dat pe care ea îl cheamă, dar pe care nu-1 creează. Ordinea între categorii este analitică, în ceea ce priveşte actul viu al participării de care ele depind şi pe care îl divizează în puteri separate; dar ordinea între categorii este sintetică, în ceea ce pri- veşte determinările particulare corelative unele la altele şi sistematic interdependente, dar al căror recensământ poate fi împins oricât de departe şi prin care actul şi datul se deosebesc şi îşi corespund »2), De sigur că nu este cu putinţă de a urmări în amănunţit miş- carea acestei dialectice a participării, pe care Lavelle o construeşte cu o remarcabilă consistenţă metafizică. Dar ne vom permite să înfăţişăm stadiile importante ale acestui proces constitutiv, ce se realizează graţie relaţiei dintre putinţă şi libertate, relaţie care * *) l) Ibtd., pp. 48—49. *) IKd; P- 5i- LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 357 -este, de fapt, taina participării. Putinţa (la puissance) umple in- tervalul dintre Actul pur şi actul participării. Ideia de putinţă •este singura în stare să stabilească o legătură între Infinit şi finit. « Actul Pur devine o putinţă infinită din faptul că ni se oferă ca participabil, ceea ce îngăduie, pe de o parte, univocităţii Fiinţei să nu se rupă câtuşi de puţin, iar, pe de alta, ca fiecare fiinţă par- ticulară să poarte cu sine partea ei de iniţiativă şi de răspundere personală în crearea întregului univers » 1). Dar în lume nu există putinţe decât pentru fiinţele particulare, care, potrivit centrului de perspectivă pe care îl ocupă, apar înăuntrul Fiinţei Totale ca o condiţie a propriei lor realizări. Intervalul în care se săvâr- şeşte participarea este infinit, căci «infinitul nu este caracterul Absolutului, ci el exprimă relaţia noastră cu Absolutul », asigu- rându-ne astfel independenţa. Ceea ce este propriu lui Lavelle în această îmbogăţire, prin precizie şi aprofundare relaţională strict interioară şi spirituală, a teoriei participării este, mai cu seamă, explicaţia plinătăţii şi dinamicei intervalului dintre Actul pur şi participarea noastră. Faţă de Plato şi de Leibniz, Lavelle dă un sens mai viu şi mai legat participării, atât prin aceea că la el îndrumarea vieţii noastre nu se produce înspre Fiinţa Totală, ci este în această Fiinţă, care nu se retrage niciodată din noi şi ne rămâne veşnic prezentă, chiar dacă noi nu ne putem învrednici de a lua în primire această prezenţă într’un chip desăvârşit, — cât şi prin mecanismul inter- valului, care, prin dubla dialectică a deosebirii şi a aproprierii, ne face pe noi, fiinţele mărginite, să fim susţinute şi inspirate în actele noastre particulare de Actul Pur şi, totuşi, să ne separăm de el, pentru a ne putea realiza mersul personal şi iniţiativele pro- prii. Căci Absolutul ni se dă, ca să vorbim în stilul lui Lavelle, nu ca un scop îndepărtat şi exterior nouă, ci ca o continuă hrană şi ca un necurmat sprijin, lăsându-ne totuşi libertatea de a ne crea pe noi. Căci omul este creat creator, şi această expresie, mi- nunat de luminoasă şi de încurajatoare, constitue leit-motivul teoriei participării, rezolvând conflictul dintre realitatea transcen- dentă, din care noi nu ajungem de a ne îndestula şi realitatea imanentă, care este rodul actelor noastre. 1) Ibid., p. 271. 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE V Conştiinţa distinge trei feluri de intervale, ce deosebesc şt apropie, totodată, Actul pur de participarea noastră, intervale ce caracterizează modurile de activitate ale noastre, consemnând reu- şita şi neizbutirile noastre: intervalul dintre act şi dat, intervalul spaţio-temporal şi intervalul dintre înţelegere şi voinţă. Noţiunea de participare este inseparabilă de noţiunea de interval, căci lumea este aceea care umple intervalul dintre Actul pur şi Actul parti- cipării. Intervalul dintre act şi dat (ladonnee) este specific participării,, căci ea este întotdeauna o întâlnire între actul participat şi un anumit dat. Dar orice dat este material, pe când «stările sufle- teşti nu sunt date pentrucă le trăiesc; gândurile mele nu sunt date, (pentrucă) ele luminează datul, adică îl fac posibil înainte de a-1 explica; inteligenţa nu este un fapt, ci un act. Forţa însăşi nu este un dat». Materia nu există decât pentru individ, fiind inteligenţa exercitată şi nicidecum inteligenţa pură sau inteli- genţa în exerciţiu, care este Dumnezeu. Cele două caracteristici fundamentale ale materiei, continuitatea şi distincţia, exprimă,, prima, universalitatea Fiinţei în calitate de dat, iar, a doua, acti- vitatea exercitată în sensibil de către Inteligenţa Universală 1). Lucrul pe care şi l-a propus filosoful în prima sa lucrare şi pe care apoi l-a dezvoltat în celelalte lucrări, a fost tocmai de a degaja raportul original dintre calitatea datului şi specificitatea operaţiei, arătând corespondenţa orânduită între act şi dat, între abstract şi concret, pentru a evidenţia că, într’adevăr, calitatea, ce se produce la graniţa dintre activitatea de participare şi acti- vitatea absolută, nu este nimic fără operaţia ce o stabileşte, chiar dacă operaţia se realizează în această calitate. Separaţiile dintre subiect şi obiect sau dintre concret şi abstract exprimă condiţiile participării, ce distinge şi leagă activitatea şi pasivitatea noastră,, între actele şi datele, care dacă îşi rezistă totodată îşi şi răspund. Datul este, într’un sens, limita actului, dar actul exercitându-se subtilizează şi face transparent datul 2). Intervalul ce separă actul de dat îşi găseşte condiţiunea obiec- * *) *) L. Lavelle, La Dialectique du Monde Sensible, pp. 2, 4, 7, 11. *) L. Lavelle, De l’Acte, pp. 288—310. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 359 tivă de realizare în timp şi spaţiu. Distanţa între evenimente şi distanţa între obiecte, adică timpul şi spaţiul, sunt două aspecte ale intervalului şi sunt la fel de inseparabile ca actul şi datul. Timpul este limita permanentă şi mobilă a independenţei noastre subiective, este o ordine subiectivă dirijată, activă şi finită1). Timpul cheamă în fiinţă pe toţi indivizii prin naştere, îi menţine în fiinţă prin durată, le împlineşte fiinţa chemându-i în sânul imens al trecutului, prin moarte. Dar timpul nu este Dumnezeu, ci doar mijlocul pe care El îl dărueşte tuturor pentru a se crea pe ei şi a-şi realiza destinul lor * 2 3). Timpul este totdeodată cel mai bun şi cel mai rău dintre lucruri, căci timpul face din an- samblul propriei noastre desvoltări un fel de lume închisă, dar, totodată, detaşându-ne de Tot pentru a funda individualitatea noastră, el este pricina tuturor mizeriilor s). Şi timpul şi spaţiul apar sub forma unui vid ce trebue umplut, adică sub forma unui interval. Materia umple intervalul spaţial, iar vieaţa intervalul temporal. Prin spaţiu şi timp, sau graţie lor, putem conjuga unitatea şi multiplicitatea, infinitul şi finitul. Tim- pul face posibil progresul conştiinţei prin convertirea viitorului în trecut, graţie legăturii în clipă a eternităţii actului cu fugăr- nicia aparenţei. Spaţiul realizează un fel de figurare a eternităţii 4). Forţa individualizează timpul, calitatea individualizează spaţiul. Timpul şi spaţiul domină dialectica lumii sensibile. Activitatea spiritului este străină spaţiului, dar, cum este finită, ea nu se poate manifesta decât creându-şi, prin propria-i mişcare, un mediu în care să se manifesteze: timpul. Timpul şi spaţiul nu ni se înfă- ţişează decât împreună, dar ele nu întâlnesc realitatea şi vieaţa decât în calitate, în calitatea prin care materia primeşte un ca- racter de soliditate, ce se şi topeşte în «catifelarea percepţiei ». Inserarea fiinţelor finite în lume nu este cu putinţă decât prin mijlocirea trupului, care deci este locul simţurilor şi mijlocul de înscriere al nostru în lume. Dacă prin actul intelectual orice spirit finit se uneşte cu spiritul divin şi află adevărul în această uniune, sensibil lui nu îi este posibil să vadă dintr’odată ceea ce Inteli- *) L. Lavelle, La Dialectique du Monde Sensible, p. 28. a) L. Lavelle, La Conscience de Soi, pp. 224 şi urm. 3) L. Lavelle, La Presence Totale, p. 221. 4) L. Lavelle, De l’Acte, pp. 250 şi urm. 36o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE genţa pură percepe dintr’o privire, ci fiinţa finită trebue să vadă totul într’o succesiune distinctă de priviri, această viziune distinctă îmbogăţind lumea 1). Dialectica lumii sensibile se fundează pe timp şi spaţiu, din care autorul deduce noţiunile intermediare ale forţei şi mişcării şi jocurile calităţii, acele simţuri interne şi externe, cărora Lavelle le evidenţiază toată transparenţa spirituală şi operaţiunea lor crea- toare, cu o subtilitate ce ne duce cu gândul la Bergson, chiar dacă orientarea este alta. In sfârşit, asupra celui de-al treilea interval, acela dintre în- ţelegere şi voinţă, nu vom putea arăta decât tot unele din opera- ţiile de participare pe care aceşti doi termeni le realizaeză. Diso- ciaţia dintre înţelegere şi voinţă este condiţia ce îngăduie spiri- tului să se constitue ca spirit, de a fi înzestrat cu iniţiativă şi de a poseda o existenţă autonomă. înţelegerea este virtuală; voinţa, modificatoare. Inteligenţa menţine legătura cu Totul, fiind, pentru acest motiv, universală şi îmbrăţişând integralitatea realului, dar numai în idee, astfel că realitatea este întodeauna dincolo de reprezentarea furnizată de inteligenţă. Dacă voinţa întemeiază eul nostru personal, fiind un aspect al actului creator, inteligenţa este aceea care înscrie eul personal în totalitatea Fiinţei. Căci inteligenţa este puterea de a pricepe Totul, obligându-ne ca atunci când statornicim un obiect să statornicim şi pe celelalte, pentru a le distinge şi a le uni. înţelegerea furnizează voinţei putinţa de a o actualiza. Opunerea dintre înţelegere şi voinţă îngăduie recunoaşterea deosebirii dintre Fiinţă, Idee şi Ideal. Graţie înţelegerii, care cugetă conceptul şi voinţei ce-1 pune la lucri^ sensibilul poate apare în intervalul ce le separă de Actul Pur. Voinţa nu se confundă cu libertatea, ci este punerea ei la lucru cu colaborarea intelectului şi a dragostei, voinţa definin- du-se prin intervalul ce separă intenţia de scopul ei. Voinţa converteşte actul în acţiune de-a curmezişul materiei* 2). Cunoaşterea este o analizare a Fiinţei, iar termenii pe care x) L. Lavelle, La Dialectique du Monde Sensible, pp. 104, 212 şi urm. (Ul- timele propoziţiuni şi fraze sunt reproduse aproape întocmai după] Lavelle). 2) L. Lavelle, De l’Acte, pp. 429—479. (Expunerea din acest paragraf este o concentrare făcută cu termenii şi expresiile proprii ale filosofului de care ne ocupăm). LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 361 ea îi deosebeşte sunt cu toţii efectele participării şi trebue să participe unii dela alţii, aşa cum se petrece în cazul judecăţii, problema judecăţii fiind o problemă de participare. Cunoaşterea, accentuiază din nou Lavelle, nu ne separă de Fiinţă, cum se sus- ţine în deobşte, căci cunoaşterea posedă Fiinţa, între cunoscător şi cunoscut postulându-se o identitate ce face posibilă însăşi viaţa gândirii x). Altundeva, filosoful ne-a arătat că gândirea nu se deosebeşte de Fiinţă decât prin nedesăvârşirea ei, gândirea de Fiinţă purtând într’însa Fiinţa pe care o gândeşte 2). Cunoaşterea se distinge de real şi totuşi îl presupune şi îl imită, dar « nu există cunoaştere decât când se exercită inteligenţa. In- teligenţa este în noi, dar ea vine de mai sus decât noi: ea produce în noi întotdeauna o nouă revelaţie. Noi putem să ne deschidem mai mult sau mai puţin acţiunii ei, dar această acţiune este în- totdeauna pentru conştiinţa ce o surprinde tot atât de fragedă ca şi cea dintâi zi, sau ca lumina pentru privire » 3). Expresia de revelaţie, ca şi aceea de participare, este foarte frecventă în limbajul lui Lavelle, revelaţia Fiinţei neputându-se deosebi de însăşi Fiinţa sau de cunoaşterea ei cu ajutorul inteli- genţei. Dar, spre deosebire de concept, «ce exprimă o lege de construcţie », ideea «traduce eficacitatea inepuizabilă a unui act de contemplaţie » — actul de a cugeta fiind intemporal iar «ter- menul gândirii fiind de a regăsi actul constitutiv al esenţelor eterne » 4). Cunoaşterea este revelaţia Fiinţei, Actului, Absolutului. VI Existenţa omului, în această Dialectică a Eternului Prezent, poate fi definită, în primul rând, ca o existenţă în sine, adică în Dumnezeu, considerat ca Inteligenţa Universală, conştiinţa reve- lându-ne fiinţa noastră adevărată şi prin aceasta însăşi partici- parea noastră la interioritatea Fiinţei Supreme sau consubstan- ţialitatea dintre Fiinţa Totală şi Fiinţa noastră mărginită. Dar, totodată, identificându-ne cu actul interior ce-1 realizăm, noi nu *) Ibid., p. 495. s) L. Lavelle, La Presence Totale, pp. 64 şi urm. 3) L. Lavelle, La Conscience de Soi, p. 36. *) L. Lavelle, De l’Acte, pp. 501, 5°3 Şi 5°4- 362 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mărturisim numai interioritatea Fiinţei şi deci suficienţa ei, dar şi prezenţa ei în sine, prezenţa ei în noi, precum şi că îi suntem, prezenţi. Astfel, descoperim şi desăvârşim marea taină a existenţii, aceea că suntem creaţi creatori. Intr’o astfel de perspectivă de activă spiritualitate, omul nu poate năzui decât către acea « stare a unei activităţi îmbucurătoare, desinteresată şi nevinovată, fecundă fără sforţare, şi întotdeauna radiantă şi comunicativă. Sunt fiinţe cărora această stare le este dăruită ca o graţie firească, altele care nu pot să o cunoască decât prin inteligenţă şi să o dobândească, decât printr’o izbândă asupra lor însăşi. Cele dintâi sunt modele pe care le admiri, celelalte meşteri pe care îi imiţi»1). Viaţa cea mai vrednică este, prin urmare, viaţa spirituală,, viaţa conştiinţei prin care sufletul individual participă la spiritul universal şi nu viaţa trupului, căci «trupul nu participă la con- ştiinţă, ci este dedesubtul ei, nefiind pentru ea decât un obiect» * 2). Cunoaşterea cea mai profundă şi mai binefăcătoare ce o putem dobândi constă în propriul nostru consimţământ de a fi, iar trăi- rea cea mai autentică este actul nostru participat, exercitarea fi- rească a participării, care datorită libertăţii şi inteligenţei noastre ne este o creaţiune proprie. Viaţa omenească se manifestă, însă, într’o grea luptă, căci fiind limitaţi şi întâlnind mereu rezistenţa materiei, fiecare din ele, şi sufletul, şi trupul, trebue să se depă- şească tot printr’o dialectică de deosebire şi de contopire în spiri- tualitatea Totului. Dar şi în această participare spirituală, în această etică teo- logică, Lavelle aduce accente şi nuanţe nespus de preţioase. De pildă, materia se arată aici docilă, căci dacă ea « rezistă celui ce a ia drept termen al activităţii sale şi care încearcă să o forţeze », dimpotrivă, celui care urmăreşte un plan spiritual ea i se înve- derează ca o <( slujitoare docilă ce răspunde dela sine dezidera- telor lui» 3). Nu ne putem împiedica de a nu menţiona şi acest tipic citat: « In momentul acţiunii, spiritul nu trebue să se întoarcă înspre materie ca în spre un vrăjmaş, pe care să încerce de a-1 reduce. Este şi imposibil ca spiritul să acţioneze vreodată asupra *) L. Lavelle, La Conscience de Soi, pp. 132—133. 2) Jbid., p. 290. _ 3) Jbid., p. 125. L0U1S LAVELLE SI DIALECTICA PARTICIPĂRII 363 materiei. El nu poate acţiona decât asupra lui însuşi, adică asupra propriilor lui idei: dar materia urmează. Spiritul nu încetează de a urmări o mişcare ce îi este proprie, producând astfel în lumea vizibilă efecte ce traduc toate reuşitele şi toate neizbânzile sale interioare » 1). La fel, şi voinţa nu este în această Metafizică o sforţare violentă şi orgolioasă, ca în cele mai multe sisteme morale recente, ci este o exercitare firească a activităţii noastre, un act de consimţământ, de acceptare firească asemeni unei luări de cunoştinţă, sau ca un « da » rostit din toată inima noastră. « Sin- gurul lucru ce aparţine propriu zis voinţei este de a accepta sau a refuza o chemare... Operaţia ei nu este nimic mai mult decât un consimţământ pur. Dacă pretinde să aibă o putere proprie, ea turbură ordinea lumii» * 2). 0 voire prea personală a binelui ne împiedică de a ajunge la el. Iar a fi tare însemnă a «trata fiin- ţele ca nişte lucruri». 1 > In această Etică a participării spirituale, vrednică de a fi aşezată, după cum am şi sugerat, în zona aceea elevată şi patetică stator- nicită de Pascal, forţa se cuvine să fie echilibrată de fineţe, căci forţa este prea interesată în efectele materiale, pe când fine- ţea este un «tact gingaş al diferenţelor, o sensibilitate faţă de schim- barea cea mai uşoară, o supleţe a gândirii şi a voinţii, o simpatie mereu născândă, dar care nu-şi pierde niciodată iniţiativa şi nu nu se lasă înşelată»3). Un om fin se cunoaşte si cunoaşte; de ase- menea sezisează nuanţele realului. Extremitatea fineţei ajunge la simplitate. Dar şi forţa are merite, nu numai neajunsuri, căci ea voieşte să salveze « curăţenia privirii » şi «rectitudinea intenţiei». Forţa trebue cumpănită de fineţă. « Renunţarea la forţă este adesea semnul unei forte si mai mari» 4). Etica lui Lavelle, ce se constitue mai ales în paginile acestei Conştiinţe-de-Sine, este o etică a armoniei active sau a participării creatoare. De aceea, el nu exaltă virtuţi ca măsura, sângele-rece şi stăpânirea-de-sine, căci adesea -acestea împiedică entuziasmul şi spontanietatea participatoare la Tot. Ele sunt «virtuţi de apă- *) Jbid., p. 126. a) Jbid., p. 118, precum şi pp. 102, 115, 117, 119, 122 şi urm.; de asemenea în De l’Acte, Cartea a IlI-a, părţile II şi III. 3) L. Lavelle, ha Conscience de Soi, p. 96. ‘) Jbid., pp. 97—98. 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rare, de prudenţă, de rezervă » şi adesea stăvilesc nu numai pa- siunile, dar şi dragostea. Ele capătă însă un rost numai dacă nu slujesc orgoliului sau amorul propriu, ci, sub călăuzirea con- templaţiei, ne fac să ne supunem legii Totului, în loc de a ne supune dorinţelor noastre. • Un anumit puritanism îşi face loc însă şi în această etică a dragostei intelectuale de Dumnezeu, atunci când filosoful con- damnă divertismentul nu numai carnal, dar şi divertismentul, ca să zicem aşa, de percepere a lumii. Gustul de călătorie este privit aici ca semnul vanităţii şi superficialităţii omeneşti, iar în ceea ce priveşte divertismentul trupesc, acesta este «întotdeauna o în- frângere a spiritului » 1). Divertismentul ar fi putut primi totuşi un corectiv dialectic, aşa cum au primit şi forţa, şi pasivitatea. Dar el este pur şi simplu respins din acest univers lavellian, aşa cum din cetatea ideală a lui Plato fuseseră izgoniţi artiştii, pentru acre, din fericire, filosoful contemporan are o remarcabilă înţe- legere, deşi mai exact este să spunem că nu faţă de artist sau de geniu îşi arată el marea preţuire cât faţă de artă. Căci, în treacăt, Lavelle ne spune că « ceea ce se numeşte geniu nu este adesea decât un divertisment strălucitor » 2). Divertismentul este un rău: este semnul unei rele conştiinţe şi al unei tristeţi interioare. In genere, activitatea etică este participarea la Fiinţa Totală prin descoperirea eului nostru spiritual, adică printr’o cunoaştere cât mai adecvată. Este o purificare pentru lumina contemplaţiei. Este uciderea amorului propriu pentru a poseda dragostea Totului. Ideea de Tot este centrul eului, ea determină mişcările, elanul &i scopul vieţii eului. In momentul morţii, omul renunţă la orice acţiune, aspirând doar la Contemplaţia pură şi, deci, identificân- du-se cu prezenţa Fiinţei pure. Dar şi în decursul vieţii rostul său este să încerce de a sesiza Fiinţa, legându-şi nimicnicia clipei lui de prezenţa veşnică ... « Se poate spune că spiritele cele mai tari sunt acelea care sezisează Fiinţa în simplitatea ei mai curând decât în varietatea ei; sunt spiritele care caută nu o cunoaştere în suprafaţă, care se dobândeşte parcurgând pentru a le reuni *) *) Ultimile citate se găsesc tot în Conscience de Soi, pp. 98, 100, 101, 109, 110 şi urm. s) L. Lavelle, La Conscience de Soi, p. 112. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 365 cel mai mare număr posibil de aspecte ale realului, ci o cunoaş- tere în profunzime, care se obţine lepădându-te de orice vană curiozitate, sălăşluind într’un fel de activitate imobilă ce îţi îngă- duie, dincolo de fiecare aspect al realului, chiar cel mai umil,, de a atinge obârşia concretă şi rădăcina comună a întregii diver- sităţi » 1). Raţiunea de a fi a existenţei noastre este Dumnezeu. Eul, acest « vehicul al participării» şi factor al determinării găseşte pe pământ un răgaz şi o cale către Dumnezeu. Lumea noastră ne descoperă transcendentul şi nu alta. Ca şi la Maurice Blondei, unul din marii înaintaşi ai spiritualităţii contemporane şi a cărui concepţie despre « acţiune » a constituit, la vremea ei, aceeaşi reve- laţie ca şi astăzi teoria participării la Fiinţă ca Act, minunat lumi- nată şi reconstruită de Lavelle, care îi aduce o adâncire şi o arti- culare mai complexă şi mai armonioasă, — imanenţa şi transcen- denţa nu sunt realităţi separate, ci în însăşi imanenţă noi găsim transcendenţa, căci «imanentul nu este decât instrumentul prin care se manifestă transcendentul » * 2 3). Transcendenţa are mai multe sensuri, după cum o privim dela Tot înspre noi sau dela noi înspre Tot. Considerat în sine, trans- cendentul este Absolutul; considerat în relaţie cu noi muritorii, este un infinit; iar considerat în activitatea lui eficace şi în sine, şi în noi, este o cauză a libertăţii. Credinţa în transcendent este actul interior ce întemeiază vieaţa noastră personală. Existenţa noastră propriu zisă este actul prin care ne detaşăm de Fiinţa pură pentru a găsi în ea esenţa noastră. Fără exercitarea acestui act, noi rămânem «în sânul lui Dumnezeu », adică nu existăm pro- priu zis. Existenţa pentru sine sau existenţa individuală nu este posibilă decât prin existenţa în sine, adică în Dumnezeu. Existenţa aparţine nu atât manifestării, ci principiului ce o produce. « Viaţa spirituală este esenţa mea regăsită, este ansamblul de demersuri prin care mă smulg existenţei şi descopăr cu intimitatea mea ade- vărată intimitatea a ceea ce este » 3). Esenţa « nu poate sălăşlui decât în actul prin care mă fac eu însumi ceea ce sunt» 4). *) L. Lavelle, La Presence Totale, p. 99- 2) L. Lavelle, De l’Acte, pp. 147 Ş* urm. 3) Ibid., pp. 103—104. 4) Ibid., p. 105. 3^6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dumnezeu este, în fond, existenţa esenţei, dar, altfel privit, este mai curând esenţa adevărată a tuturor fiinţelor şi « mai inte- rior mie decât îmi sunt eu însumi» x). Dumnezeu nu este « decât existenţă şi nu este decât esenţă: El nu este decât existenţă, deoa- rece totul în El este actual şi El actualizează tot ceea ce este; şi nu este decât esenţă deoarece nu există nimic exterior Lui însuşi şi El dă la tot ceea ce este interioritatea Sa » 2), Dumnezeu poate fi găsit în acea « acţiune imobilă », adică spi- rituală, uitându-ne pe noi, dezbărându-ne de amorul propriu şi de orice vanităţi, realizând putinţa de solitudine ce subsistă în noi. Dar pentru a ne realiza solitudinea, nu este nevoie de a părăsi societatea, ci doar să simţim «comunitatea destinelor noastre «meneşti». In această privinţă, Lavelle merge până la a nega utilitatea mănăstirilor, a căror fundare exprimă «mai puţin nevoia de a ridica o graniţă între lumea spirituală şi lumea materială, decât nevoia de a opune unei vieţi, ce ne-a fost propusă de Dumnezeu şi care este plină de greutăţi şi încercări pe care nu noi le-am ales, « viaţă ce ne pare mai simplă şi mai desăvârşită, dar care ascultă de regulile pe care singuri ni le-am dat». Filosoful nu aprobă în întemeierea mănăstirilor nici voinţa de separaţie între temporal şi spiritual, nici dorinţa de a ne sustrage cerinţelor cele mai co- mune. Căci « se cuvine să preferăm solitudinii mănăstirilor toate întâlnirile pe care Dumnezeu ni le pune în calea noastră într’o societate mai deschisă, unde toate existenţele sunt amestecate. Fiecare în ea îşi realizează vocaţia interioară pe căi mai profunde şi mai adevărate » 3). . Izvorul vieţii noastre spirituale este alternativa Binelui şi a Răului. Răul şi Binele sunt privite relaţional, căci nu pot fi gân- dite izolat unul de altul. Binele, care dă oricărui lucru valoarea, semnificaţia şi frumuseţea sa, cheamă Răul ca o condiţie a fiinţei sale. Răul nu poate fi definit ca ceva pozitiv, fiind doar o condiţie a libertăţii noastre prin care spiritul introduce valoarea în lume. Gradele de durere fizică prin care trece omenirea nu exprimă x) Ibid,, pp. 105 şi urm. a) Ibid., p. 108. 3) L. Lavelle, La Conscience de Soi, PP- I05 ŞÎ urm. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 367 decât limitarea noastră. Suferinţa morală sau spirituală, dimpo- trivă, este pricinuită de noi înşine ca un mijloc de propăşire spi- rituală, conştiinţa adâncindu-se, purificându-se şi eliberându-se astfel pentru a ajunge la spirit x). Experienţa etică apare, aşa dar, în această Metafizică drept o trăire cât mai deschisă şi mai deplină pentru a adânci şi realiza întâlnirea cu Dumnezeu, pentru a participa cât mai esenţial şi mai viu la transcendentul pe care imanentul îl relevă spiritului. VII Atitudinea estetică sau înţelegerea faţă de artă a acestui filosof ■este tot atât de limpede şi de subtil întemeiată ca şi restul siste- mului său. Studiul Arta ca Revelaţie din «Revista Fundaţiilor Regale » rezumă aproape tot ceea ce este esenţial în judecata lui Lavelle despre artă. Arta ne dă însăşi prezenţa realului, ne reve- lează realul, dând valoare unor lucruri care, prin ele însăşi, păreau să nu aibă nici una. Arta nu adaogă nimic realului, nu-i aduce o altă lume, dar dă acestui real un caracter de noutate, obligându-ne să-l privim cu alţi ochi, relevându-1 aşa cum nu l-am putut simţi şi percepe în experienţa noastră superficială şi grăbită. Arta imita într’un sens realitatea, pentrucă o transpune, substituind «ima- ginii realităţii realitatea unei imagini». Această «imitaţie », con- cepţie atât de discutată şi neînţeleasă dela Aristotel încoace, nu imită aspectul superficial al realităţii, ci elementele ei mai pro- funde, fixând pentru spectator sau privitor, transparenţa vie şi vibrantă a realităţii, trecând peste sau dincolo de vălul percepţiei cotidiene. Transpunând realul în opera de artă i se dă realului «o lumină extraordinară... şi o afinitate misterioasă cu noi». Căci « arta restitue lucrurilor starea lor de lucruri; ea ni le descoperă, ea le dă un fel de prezenţă pură, pe care până atunci nu o bă- nuisem. Ea ne sileşte să le privim, să le apercepem astfel cum le-am vedea pentru prima dată, dacă privirea noastră ar fi destul de pătrunzătoare şi destul de lucidă. Ea dă privirii perfecta ei tinereţe, iar aparenţei, ce învestmintează realul, o transparenţă aproape supranaturală » * 2). *) L. Lavelle, Observations sur le Mal et sur la Souffrance (broşură-extras). 2) L. Lavelle, Arta ca Revelaţie, în « Revista Fundaţiilor Regale », Nr. _5, 1 Mai, 1938. 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Arta preface universul în spectacolul pe care ea îl realizează. Şi acest « spectacol trebuia să fie numai decât inutil pentru a nu putea fi decât contemplat». « Originalitatea artei constă tocmai în crearea acestui spectacol inutil ce obligă spiritul să se purifice de orice gând egoist pentru a aplica lucrurilor o gândire care să nu le"’vadă decât pe ele şi care să le facă să răsară în faţa noastră » *). Dar tocmai prin activitatea artistului, «acest mediator între real şi noi», ajungem la o prezenţă constantă, independentă, tot- deodată, şi de timp şi de necesitate. « Arta ne îngădue să învin- gem timpul chiar în interiorul timpului însuşi, fie că ea eterni- zează clipa, fie că ea depăşeşte într’însul, prin conjugare şi nu prin excludere, dubla mişcare a gândirii noastre spre trecut şi spre viitor » * 2). Arta este « timpul învins ». Creaţia artistică « este un exemplu privilegiat, în care se învederează, în însăşi perfec- ţiunea finitului, un infinit prezent » 3). Contrar filosofiei, arta nu reduce simţirea la gândire, ci abo- leşte intervalul dintre gândire şi sensibilitate, în profitul celei din urmă. Pe când filosoful nu conteneşte de a descărna spiritul, ar- tistul nu conteneşte de a-1 întrupa, fără ca să reuşească niciodată îndeajuns. Reuşita o are numai geniul, «Le Genie est d'y reussir » 4 5). Arta ne învederează natura adevărată a contemplaţiei spiri- tuale. «De fapt, opera de artă, odată terminată, este un dar pe care artistul ni-1 face la toţi, un dar pe care-1 face din sine; dar nu se cuvine să uităm că arta este mai întâi un dar care îi este făcut lui însuşi. Artistul... solicită revelaţia ce i se arată, dar revelaţia îl surprinde întotdeauna şi pe el» s). VIII Participarea estetică reprezintă unul dintre cele mai rodnice moduri de aplicare a teoriei participării, ale cărei temelii, stabilite J) Ibid. 2) L. Lavelle, L’Art ou le Temps vaincu, în Deuxieme Congres Interna- tional d’Esthetique et de Science de l'Art. Paris, 1937, Tome I, p. 51. Paris, Alean. 3) L. Lavelle, De l’Acte, p. 247. *) L. Lavelle, Art et Vie Spirituelle (broşură-extras), p. 25- 5) Ibid., p. 47. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 369 în felul aici arătat, susţin o necurmată posibilitate de noi dez- voltări. Şi tocmai acesta este meritul principal al filosofiei lui Louis Lavelle: putinţa de a fi rezolvat printr’o dialectică de armo- nioasă conjugare elementele aparent disparate sau opuse ale rea- lităţii, dialectică întemeiată pe complexa realitate a Fiinţei sau Actului, în care şi dela care participă întreaga noastră lume, spri- jinită de Fiinţă şi mereu chemată de Act pentru a se realiza în felurite chipuri. Sistem bine întemeiat şi nespus de dinamic articulat, Ontologia şi Metafizica lui Lavelle rămân mereu deschise actuali- zării şi realizării lor de către eurile finite, fiind în stare de a primi noi analize relaţionale, noi deducţii creatoare, noi înţelegeri a esen- ţelor şi existenţelor particulare în legătura lor cu Fiinţa sau Actul. Intr’un sens, filosofia aceasta este vrednică de a fi simboli- zată ca o înluminare nu numai pentrucă lumina se desprinde ca un mit generator al gândirii lui Lavelle, fiind parcă un leit-motiv subconştient al explicaţiilor sale, dar şi pentrucă ea exprimă însăşi desfăşurarea dialecticei sale. Intr’un sens, a spune că Louis Lavelle este un filosof al luminii este mai mult decât a-1 defini ca un spiritualist intelectualist sau ca un filosof al participaţiei existen- ţiale. Căci analizarea are în această Metafizică caracterele şi pro- cedeele luminii, fiind şi izvorul şi viaţa obiectelor şi fiinţelor, pe care le colorează şi le face transparente şi pentru ea însăşi şi pentru ca obiectele să se vadă pe ele şi astfel să ajungă din nou la ea. Fără a voi să insistăm prea mult asupra structurii şi mişcării apolinice ale acestei filosofii, ne vom îngădui totuşi să întemeiem aceste afirmaţii ale noastre prin câteva citate din Lavelle, care, toate, exprimă acest leit motiv semnificativ al luminii. «Inteli- genţa este ca lumina: ea luminează lucrurile. Pe măsură ce ea îşi desfăşură câmpul de acţiune, ea detaşează ansamblurile şi le filtrează de-a-curmezişul elementelor. Ea este revelatoare. Dar lumina presupune o materie surdă, o diversitate în putinţă pe care o manifestă urmărindu-i contururile. Şi se poate admite că în univers există părţi veşnic obscure, aşa încât şi soarele nu-i decât o fiinţă particulară. .. .Astfel, pentrucă nu poţi evita ima- ginile împrumutate dela materie, se cuvine să socoteşti inteli- genţa ca o luminare şi luminarea ca o deosebire » 1). « Lumina J) L. Lavelle, La Dialectique du Monde Sensible, p. 5, 9 37° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu se vede mai mult decât inteligenţa. Lumina nu este un obiect vizibil, dar ea este actul vizibilului, aşa cum inteligenţa este actul realului. Precum noi nu sezisăm decât obiecte finite, în care inte- ligenţa se limitează şi se cristalizează în faţa noastră până acolo încât ele nu mai au existenţă decât pentru sensibilitatea noastră, la fel ochiul nu percepe lucrurile decât graţie unei luminări mij- locii, în aşa chip încât contrastul dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede te face să le vezi. Mai mult încă: liniile obscure sunt acelea care ne îngădue să deosebim părţile, când un obiect este luminat, astfel că aici sensibilul este încă o negaţie imper- fectă. Pentru a duce mai departe comparaţia, aşa cum în absenţa datelor sensibile nu sesizezi decât licăriri intelectuale fără fixitate Sau cadre dezgolite de realitate pe care înţelegerea şi le închipuie pentru a însera lucrurile, la fel, noaptea, nu poţi să percepi decât pâlpâiri de flăcări sau dispoziţiuni factice de clarităţi... » 1). « Te miri întotdeauna de violenţa mişcărilor amorului propriu, când compari micimea bunurilor pentru care se ceartă indivizii cu imen- sitatea acelora pe care ei le posedă în comun, ca fiinţa şi lumina » * 2 3). Iar pentru a lămuri şi mai limpede legătura dintre cunoaştere şi fiinţă, sau postulatul identităţii dintre cunoscător şi cunoscut, filosoful recurge, iarăşi, la comparaţia luminii cu cunoaşterea: « pe de o parte, lumina nu ne revelează niciodată decât anumite părţi ale lumii, tocmai acelea ce sunt luminate, cu toate că, în drept, noi o socotim în stare de a lumina tot ce este; iar, pe de altă parte, pe măsură ce cunoaşterea noastră despre lumea fizică se adânceşte, noi isprăvim prin a ne întreba dacă această lumină, ce părea că nu ne revelează decât suprafaţa unei lumi deosebite de ea, nu este, de asemenea, esenţa cea mai secretă a lumii. Astfel, măreţia inteligenţei provine din necesitatea însăşi din care ea tre- bue să recreeze lumea întreagă într’un chip virtual sau subiectiv pentru ca tocmai să întemeeze existenţa noastră personală printr’un act ce ne este propriu şi care, totuşi, este însuşi actul de care de- pinde lumea » s). Ar putea urma şi alte citate similare pentru a demonstra rostul de element inspirator şi expresiv al luminii în cadrul acestei filo- ‘) Ibid., pp. 123—124. 2) L. Lavelle, La Conscience de Soi, p. 146. 3I L. Lavelle, De l’Acte, p. 495. LOUIS LAVELLE ŞI DIALECTICA PARTICIPĂRII 37i sofii. Dar încheiem şirul acesta, amintind doar că în teza comple- mentară de doctorat, Louis Lavelle a dezvoltat pe larg percepţia luminii, şi a arătat, printre altele, că rolul colorii este de a opri privirea şi de a face, prin urmare, să se nască suprafaţa, pe când rolul luminii şi deci al transparenţei este de a lăsa privirea să treacă mai departe. « Transparenţa pură ar fi lumina fără coloare. Intensitatea luminii este aceea care dă colorilor strălucirea lor. Dar percepţia profunzimii este în mod esenţial percepţia luminii şi chiar dacă nu poţi sezisa profunzimea decât sub specia unei colori difuze, deosebirile de umbră şi de lumină ne îngădue să recunoaştem distanţele corpurilor şi relieful lor. Iar coloarea nu va contribui la aceasta decât în măsura în care ea însăsi va fi in- fluenţată de claritate sau de obscuritate » 1). Poate că aceste pilde finale au ilustrat destul de adecvat însuşi mersul dialecticei lavelliene, care, asemeni luminii, limpe- zeşte încheieturile realului, printr’o analiză mereu vie şi mereu relaţională, pătrunzând cele mai grele probleme şi diferenţiind -elemente până acum privite amorf sau solidar, precum şi unind altele socotite iremediabil separate. Aproape fiecare noţiune are înţelesuri şi raţiuni deosebite şi care, totuşi, sunt consistente. Aceasta pentrucă Louis Lavelle priveşte mereu Fiinţa, Actul, Esenţa, Existenţa, Eul, Lumea când din perspectiva Totului care îngădue şi cere participarea sau din cea a fiinţelor ce participă la Tot, fiind în El. Un astfel de sistem atât de plin în întemeierea lui şi atât de mobil prin jocul de perspective, poate lesne deso- rienta pe un spirit dogmatic, ca şi pe un spirit critic. Căci adesea şi unul şi altul asistă la distincţiuni inedite sau la confluenţe ne- aşteptate. Aşa cum la un moment dat, participarea laveliană iden- tifică realismul absolut cu idealismul absolut sau obiectul si su- > biectul, sau esenţa cu existenţa, depăşindu-le după ce le-a deosebit printr’un act de analiză pornită din Totul univoc în care toate acestea participă, la fel, autorul se expune mereu la tot felul de riscuri formale, putând fi, de pildă socotit uneori la o muchie p. ioo şi urm. 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spectivă: sunt «semplici strumenti per l’apprendimento delle opere originali, coi quali questi vengono praticamente analizzate e schiarite nei loro elementi verbali, preparando cosi l’ulteriore sintesi, che e da ricercare solo nella parola originale» — sau sunt «in se compiute», adică altceva, «perche esse, movendo dalia ri-creazione della poesia originale, l’accompagnano con gli altri sentimenti che sono in chi la riceve, il quale, per diversa con- dizionalitâ storica e per diversa personalitâ individuale, e diverso dall’autore,., », Pentru cazul sensibilităţilor consonante sau iden- tice, Croce este atât de radical, încât crede, prin urmare, că încer- carea de a exprima încă o dată un original nici nu poate avea loc, deoarece re-exprimarea întocmai ar trebui să reia chiar cuvintele originalului, Iată dar ideea mai nouă, cu care orice traducător are de susţinut o luptă serioasă, dacă ne gândim că scriitori, critici şi esteticieni îi acordă un credit nemărginit, Este azi izvorul cel mai însemnat de neîncredere faţă de opera traducătorilor, cărora — dacă pu- blicul nu le dă stima meritată, fiindcă « nu sunt originali », oamenii de litere şi esteticienii le-o retrag din principiu, fiindcă poezia nu poate fi niciodată «traducibilă integral», Şi literaţii ca literaţii, dar Croce are atâta autoritate în materie, încât e nespus de greu a-i opune vre-o obiecţie. Dacă însă am fi siguri că nimeni nu ne va lua aceasta în nume de rău, am încerca să sugerăm că ideea intraducibilităţii poeziei este oarecum tot o prejudecată, una doctă, adică prejudecată mai ales a acelora care cercetează procesul creaţiei poetice fără a-1 fi experimentat vre-odată, Termenii problemei sunt următorii: poezia nu poate fi tra- dusă, pentrucă traducătorul îi scade din cuprinsul propriu şi îi adaogă elemente, ce ţin de condiţionalitatea lui istorică; expri- marea încă odată a originalului întocmai e constrânsă pentru aceasta să întrebuinţeze aceleaşi cuvinte, adică să nu se mai producă. Acesta e miezul susţinerilor lui Croce. Pentru cine însă a fost el însuşi poet sau scriitor, pentru cine adică a tins să dea expresie unei stări de conştiinţă, un lucru e limpede: niciodată poetul nu ajunge să pună în cuvinte întreg freamătul de conştiinţă care îl stăpâneşte; sunt, în momentul creaţiei, intenţiuni, idei sau fru- museţi care cad pe de lături de opera creată şi nu cad ca netre- buincioase, cum se întâmplă cu aşchiile de lemn sau cioburile «POEMELE LUI EDGAR POE» IN ROMÂNEŞTE 377 de marmură din dalta sculptorului, ci rămân inexprimabile ca acel infim coeficient de aur în minereul spălat cu toate apele. Rezultă cumva din imposibilitatea poetului de a se exprima com- plet, constrângerea de a nu se mai exprima de loc, sub sancţiunea vreunei desconsiderări principiale ? Nicidecum. Noi credem chiar mai mult şi anume că însuşi acest minus constitutiv al oricărei creeaţii este secretul poeziei, care — dincolo de ceea ce comunică limpede, dispune de o bogăţie numai sugerabilă. Dar oricum ar fi, fapt este că aceea ce nu se poate obiecta poeziei însăşi, nu poate deveni rigoare numai pentru traducerea ei. Astfel încât chestiu- nea intraducibilităţii integrale, precum şi cealaltă, strâns legată de ea, a resemnării la original, nu se pune în deplină cunoaştere a procesului creaţiei. Cât priveşte adaosul inevitabil, adaos de personalitate indivi- duală şi condiţionalitate istorică, după expresia lui Croce, dela traducător la opera tradusă, nici această întâmpinare nu ni se pare mai înterheiată. Căci, plecând de data aceasta dela procesul de lectură, care, în felul lui, este şi el un proces de creaţie, e de observat că fiecare cititor, oricărei vremi ar aparţine, primeşte dela o operă dată aceleaşi sugestii despre ceea ce a rămas neex- primat în conştiinţa poetului, dar tot alte sugestii despre propria sa conştiinţă de cititor. Caracterul de <( opulenţă », cum zicea Poe, de «abundanţă », cum scria Maiorescu, al poeziei provine astfel din două direcţiuni deosebite: dela realitatea ei unică şi eternă, dar şi dela realitatea multiplă şi vremelincă a cititorului. Tot- deauna s’a citit cu ochii unui anumit cititor şi ai unei anumite epoci. Adăogăm cu toţii, chiar critici fiind, frumuseţii obiective â poeziei — frumuseţi particulare şi intransmisibile, care aparţin numai conştiinţei noastre individuale şi istorice: o falsificăm, aşa dar, cel puţin în aceeaşi măsură ca traducătorul. Rezultă cumva din adaosul firesc de lectură să nu se mai citească de loc ? sau ar fi rezultat în vre-un fel pentru Sainte-Beuve, care — comentând scrierile poeţilor, se declara singur cititor şi profesor de lectură, să nu mai fi comentat nici una ? Nicidecum, nicidecum. Reali- zarea abslutului este o erezie nu numai pentru poeţi, dar şi pentru doctrina literară, care vrea să se întemeieze pe asemenea zădărnicie. Nevoia dar de a mărgini creditul ideii de intraducibilitate se impune în chip evident. Căci dacă nu găsim adevărul în interzi- 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cerea principială de a traduce, nici în credinţa că traducătorii sunt cu desăvârşire liberi — nu-1 vom afla. Ei însă nu au dificultăţi de ordin teoretic; dacă întâmpină opuneri de neînvins, acestea provin din structura concretă a operelor poetice şi numai dintr’o anumită latură a lor. Astfel Corbul lui Edgar Poe este un sistem de frumuseţi concrete: cu perdele roşii şi obloane trase, cu focul pâlpâind în cămin, dar şi pe podele, e odaia sumbră a unui căr- turar, în miezul nopţii şi al iernei; e conştiinţa progresivă până la tragism despre prezenţa fără corporalitate a răposatei Lenore, conştiinţă ajutată să se realizeze de vizita neînţeleasă a corbului care nu-i va mai părăsi niciodată domiciliul; e seria de momente sufleteşti, când simplu melancolice, când sinistru-umoristice şi când de-a-dreptul tragice, care introduc pe traducător în comple- xitatea simţirii; e gravitatea funerară ca timbru al întregului poem; e măsura largă, aproape narativă, a versului de 16 silabe; e strofa originală, întocmită de poet, având cinci octametri, dintre care doi — întâiul şi al treilea — catalectici, iar trei — al doilea, al pa- trulea şi al cincilea — acatalectici, plus un tetrametru catalectic; e muzicalitatea verbală, neîntreruptă ca intensitate, pe care o pro- duce atât monorima impusă versurilor 2, 4, 5 şi 6 de refrenul nevermore, atât diversitatea rimelor interioare în toate versurile, atât repetarea anumitor cuvinte în acelaşi vers, cât şi reluarea unui emistih din versul 4 în versul 5; şi e limba engleză, care unifică totul. Se înţelege că, reducând astfel poemul, nu pose- dăm concretul artistic însuşi, pe care — dacă într’adevăr îl dorim, nu e altceva de făcut, decât să citim opera; dar posedăm toate direcţiile din care ne vin impresiunile de artă, reflectând în con- ştiinţa noastră critică sistemul de efecte estetice al poemului. Şi traducătorul, spre deosebire de poetul original, face totdeauna, în mod preliminar, această operaţie critică. Dar, ca să revenim la chestiunea noastră, care izvor de sugestii din cele arătate mai sus rămâne pentru el închis, orice ar face ? Talentul şi chiar geniul traducătorului fiind dat, este evident că estetica proprie a limbii engleze nu i se va ceda niciodată, după cum niciunui englez nu i se va ceda estetica proprie a limbii ro- mâne. Va trebui dar să renunţe dela început la ideea de a reda în româneşte plăcerea specifică a familiarităţii pe care în fiecare om o trezeşte limba lui; între atâtea alte efecte artistice din poem,. « POEMELE LUI EDGAR POE » ÎN ROMÂNEŞTE 379- care se pot foarte exact traduce, va înlătura — nu cu hotărîre anume, ci fiindcă nici nu le înregistrează — corespondenţele res- pective dintre înţeles şi sunet, care s’au ţesut organic între ele de veacuri (englezii ajungând să creadă despre fonemul raven, iar românii — despre corb, că ar conţine singura indicaţie sonoră mai potrivită înţelesului); va trece peste asociaţiile subconştiente sau ecourile ce, pentru sensibilitatea unui englez, vor fi formând trena fiecărui cuvânt rostit (pentru sensibilitatea noastră, cuvântul doină nu răsună el, poate fără să ştim, până în uitata transhu- manţă? iar acela de tei nu ne va fiind azi mai plăcut decât era altora înainte de a-1 cânta Eminescu?); şi va adopta întocmai refrenul nevermore. Şi ca să nu rămânem nici un moment în abstract, să examinăm aci traducerea d-lui Gulian, pe care — în versuri, o socotim cea mai reuşită din câte cunoaştem. Am urmărit traducerea aceluiaşi poem, proză sau versuri, în franţuzeşte (Baudelaire, Mallarme, Rollinat, Gabriel Mourey, Victor Orban, etc....), în româneşte (Iuliu Cezar Săvescu, A. Luca, Luca Ion Caragiale, d. G. Murnu, etc....) şi — una singură cunoscută nouă, în italieneşte (Frede- rico Olivera). Exceptând pe aceea în proză, în excepţională proză, a lui Mallarme, pe care d. Gulian o găseşte, pentru motive neîn- ţelese, « edulcorată şi palidă », ultima traducere românească ni se pare între toate de preferat. Cu rea voinţă filologică, evident, s’ar proceda juxtapunând originalul şi traducerea, ca de exemplu: Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary, Over jnany a quaint and curious volume of forgotten lore — While I nodded, nearly neapping, suddenly there came a tapping As of some one gently rapping — rapping at my chamber door. « ’Tis some visitor », I muttered, «tapping at my chamber door — Only this and nothing more. » Ah, distincly I remember, it was in the bleak December, And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor. Eagerly I wished the morrow; —vainly I had sought to borrow From my books surcease of sorrow — sorrow for the lost Lenore — For the rare and radiant maiden whom the angels name Lenore — Nameless here for nevermore. 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE si în traducerea d-lui Gulian: t Odată, într’un depărtat miez de noapte, pe când ascultam truditele şoapte Ale unor tonuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător, Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă îndreptai, auzind O foarte înceată bătae lovind în uşa camerii mele uşor. « E vrepn călător », zisei bombănind, « poate că el se trezi ciocănind în uşa camerii mele uşor — E numai atât, un călător. Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decemvrie cu reci morminte-, Fiece cărbune murind cuminte, şi-arunca spectrul albăstrui pe covor. Cu nerăbdare aşteptam dimineaţa; — în zadar încercasem, îm- părtăşind viaţa Cărţilor mele, să mai sfâşii ceaţa — tristeţii — pentru pierduta Lenore, Pentru rara, sglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore — Dar al când nume fu aici trecător. Luând pe rând sublinierile noastre, cu rea voinţă, s’ar spune: «depărtat» nu e dreary (lugubru); «pe când ascultam truditele şoapte» nu traduce pe while I pondered (când cântăream — în cumpăna minţii); «ce-mi spuneau că totul e trecător», acoperind pe of forgotten lore (de ştiinţă uitată, adică — tainică), e adăogat; «E numai atât, un călător », încarcă prin acel «călător » pe Otily this and nothing more (numai asta şi nimic mai mult); « cu reci morminte », în strofa a doua, este de prisos şi nepotrivit faţă de the bleak December (palidul-rece Decemvrie); « cuminte » nu se justifică; «încercasem, împărtăşind viaţa cărţilor mele, să mai sfâşii ceaţa — tristeţii...» e oarecum impropriu şi mai ales cu totul liber faţă de I had sought to borrow from my books surcease of sorrozo.,. (încercasem să împrumut, adică să obţin sau să capăt, dela cărţile mele amânarea suferinţii. ..); «sglobia fată» nu redă pe the radiant maiden (strălucitoarea, dacă nu sfânta fată); şi, în sfârşit, « Dar al cărui nume fu aici trecător », conţine prea puţin din Nameless here for nevermore (ne mai numită pe lume de acum niciodată). «POEMELE LUI EDGAR POE i IN ROMÂNEŞTE 38l Dar s’a observat că d. Gulian a dorit să menţină în tradu- cere felul de a rima al versurilor, monorima în or, sistemul rimelor interioare, adică mai toate dificultăţile de măestrie ale origina- lului, şi chiar versul povestitor, a cărui curgere domoală a lărgit-o prin tendinţa către verset; încât, evident că fără această ambiţie, care îl onorează totuşi, libertăţile semnalate faţă de text ar fi dispărut. Cu toate acestea, citind întreaga traducere românească a poemului, se vede bine că d. Gulian nu a nesocotit nici una din categoriile de efecte estetice câte constatam mai sus că se găsesc orhestrate în Corbul: cadru, anecdotă, dramatizarea simţirii, timbru, dificul- tăţi formale. Chiar întrebuinţarea refrenului original nevermore, după ce mai întâi introduce pe cititor, prin câteva quasi-echiva- lenţe, în sensul propriu, este o ingenioasă reuşită. Fiind cu neputinţă a reproduce un poem atât de lung, vom încerca totuşi să înlesnim cititorului o impresie directă. Corbul, de cum i s’a deschis fereastra, a pătruns în odaia poetului, aşe- zându-se trufaş, de-asupra uşii, pe bustul zeiţei Athena; după oarecare trist amuzament, poetul îl întreabă mai mult în glumă cum se numeşte şi i se răspunde «Nevermore»; uimit de vorbă, presupune că va fi deprins ca unele păsări acest unic cuvânt şi se asigură tare că neaşteptatul musafir îl va părăsi ca şi alţi prieteni, ca şi speranţele; dar primeşte iarăşi răspunsul «Ne- vermore ». Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică aşa de bine dată, « Sigur », spusei, « ce el rosteşte e toată învăţătura luată Dela un trist, obidit stăpân, pe care Nenorocul cel păgân II gonea repede, gonea hapsân, până ce cântecu-i rămase doar cu refrenul acesta întristător — Jalnicul bocet al Speranţelor lui cu refrenul groaznic, sfâşietor, Niciodată... «Nevermore» Iar după alte câteva repetări ale aceluiaşi răspuns, devenit din ce în ce mai semnificativ « Profetule ! » strigai, « crainic posac — totuşi profet, de eşti pasăre sau drac ! Pe cerul ce peste amândoi se ’ncovoae — pe Domnul ce iubim amândoi, te implor 382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeţi încărcat, Ya mai îmbrăţişa pe sfânta fată pe care îngerii o numesc Lenore — Ya mai îmbrăţişa slogbia fată pe care îngerii o numesc Lenore ? » Răspunse Corbul, « Nevermore » Şi, însfârşit, refrenul ajunge să funcţioneze simbolic: « Sa-ţi fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon, [el să ne separe ! Du-te îndărăt spre uraganul şi ţărmurile Nopţii lui Pluton în sbor ! Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care sufletu-ţi [scurmă! Lasă-mi sihăstria neprihănită! — de pe-a mea uşe pleacă [în sbor! Din inima mea pliscul ţi-1 trage, de pe-a mea uşă ia-ţi [chipul în sbor »! Răspunse Corbul, « Nevermore ». Traducerea d-lui Emil Gulian ne întăreşte astfel convingeea noastră despre traducibilitatea poeziei în toate elementele ei, afară de coeficientul estetic al limbii originale. Şi la Edgar Poe, mai ales pentru «ultimele poeme», creeate pe baza unui principiu muzical specific, estetica particulară a limbii engleze constitue singurul obstacol definitiv în calea traducătorilor, fără ca însă cunoaşterea temeinică a poeziei sale să fie pentru aceasta impo- sibilă. Alte dificultăţi principiale în problema traducerilor, decât cele strict legate de limba originală, noi nu vedem; toate celelalte sunt înfrânte prin talent. Iar măsura talentului, numai ea, ca şi în cazul poeţilor originali, este măsura stimei pentru opera tra- traducătorilor. De aceea n’am putut înţelege niciodată pe traducătorii, care încearcă să-şi depăşească destinul căutând să treacă în limba lor armoniile imitative, adică impresiunile de artă ce provin exclusiv din ermetismul estetic al altei limbi, după cum nici pe d. Gulian nu l-am înţeles, când a vrut să traducă The Bells. Poe a compus această poemă aproape în glumă. Biografii lui ne spun că poetul, .aflându-se în casa binefăcătoarei Marie-Luise Shew, era în cău- « POEMELE LUI EDGAR POE » ÎN ROMÂNEŞTE 3S3 tarea unui motiv oarecare, pentru a-şi îndeplini obligaţia să scrie un poem. Ii lipsea însă totul pentru a putea compune ceva. Prin ferestrele deschise, pătrundeau dangătele unei clopotniţi din apro- piere, care îl supărau. Atunci, ca subiect, M.-L. Shew i-a scris pe o hârtie: Clopotele de E.-A. Poe şi câteva cuvinte în chip de prim vers: Clopotele, clopoţeii de argint, iar poetul a dus până la capăt o strofă; binefăcătoarea a mai adăogat apoi : Clopotele grele de fier, pentru ca Poe să ducă până la capăt a doua strofă şi pentru ca, recopiind compunerea, să scrie sub titlu « de d-na M.-L. Shew». Aşa încât forma dintâi a poemului cuprindea numai două strofe, şaptesprezece versuri, mai uşor de tradus, decât forma pe care o cunoaştem, deoarece ambiţia imitativă nu se trezise complet în conştiinţa poetului. Cu timpul, după câteva refuzuri de a fi publicat, poemul a primit desvoltările formei definitive: clopotele au devenit de argint, ale copilăriei; — de aur, ale gloriei nupţiale; — de aramă, ale spaimei; — şi de fier, ale gândirii şi suferinţii, potrivit poate vre-unei sugestii din faimosul Lied der Glocke de Schiller. Dar intenţiunea de a-şi impersona- liza existenţa prin simbol, aşa cum şade bine în orice lucrare de artă, abia se ghiceşte, pe întâiul plan al compunerii fiind măe- stria aliteraţiilor şi a rimelor interioare, cu care ni se sugerează chiar calitatea de sunet a metalelor respective. Resursele de mu- zicalitate ale limbii engleze sunt folosite în aşa măsură, că îneacă orice altă intenţie artistică, traducerea fiind de aceea categoric imposibilă. Clinchetul săniilor, iarna, se evocă puternic prin izvo- rîrea Front the yingling and ilte tinkling of the bells, dar nu prin Clinchet, deliciu şi chin de clopote, unde « deliciu » e luat dintr’un vers prea mult anterior (... a crystalline delight), — unde « chin » este inventat şi nelalocul lui în cadrul voios al strofei, — şi unde irai ales calitatea sonoră a argintului nu ni se recheamă. Şi obser- vaţiuni asemănătoare putem face şi cu privire la sunetul aramei din In the clamour and the klangour of the bells oarecum salvat cu După vaer şi încaer, de glas de clopote, — şi cu privire la vibraţiile fierului din To the moaning and the groaning of the bells definitiv pierdute cu Mereu în urletul şi în dezolarea marilor clopote1). E mai *) *) Motivul poetic al clopotelor a trecut şi în poezia noastră prin d. I. Minuîescu în Leturghii barbare (Romanţe pentru mai târziu, 1908) precum 3«4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nimerit dar ca traducătorii să ocolească aceste ermetisme de mu- zicalitate linguistică — totdeauna, spre a nu alimenta ei înşişi, cu nereuşite fatale, prejudecata intraducibilităţii absolute a poe- ziei. Căci dincolo de estetica particulară a fiecărei limbi, în orice poem e un câmp foarte larg de posibilităţi .pentru talentul lor, ceea ce de altfel d. Gulian a dovedit cu atâtea alte traduceri din Poe. Consecvent punctului său de vedere, Croce împarte traduce- rile în urîte, dar fidele, — frumoase, dar infidele şi altele — şi urîte şi infidele, sau după vorba italienească: «brutte fedeli », «belle infedeli» şi «brutte infedeli». Am avea cuvânt să fim mulţumiţi, dacă cititorii au tras încheerea, din arătările noastre, că poate exista şi categoria «belle fedeli», căreia fără îndoială, după o anumită măsură, îi aparţine această BALADĂ NUPŢIALĂ Pe frunte am o cunună, în deget un inel, Pe umeri somptuosul costum; Mătăsuri şi giuvaere regeşti port pe el Şi sunt fericită acum. Căci Stăpânul meu mă iubeşte; Când el întâia oară făcu dorinţei drum, Simţii în pieptul meu bucuria cum creşte — Căci vorbele sunau ca de mort şi apoi sburau îngereşte, Iar vocea părea a celui care căzu vitejeşte In lupta din fundul văii Şi e fericit acum. El, ca să-mi dea încredere, aşa de blând îmi vorbi! Şi palida mea frunte o sărută — dar cum ? De o visare leneşe în mine se trezi Care spre ţintirim încet mă învârteji, Până ce eu, ca în vis, către cel de alături şoptii Crezând că este el, cel mort — d’Elormie, « Sunt, fericită acum ! ». ţi prin marele Caragiale, care a compus parodia Clopotele, litanii pentru sfârşitul lumii (Flacăra, 1912). Intenţiunile umoristice pier însă în efectele onomatopeice ale compunerii, mai puternice decât acelea din autorul parodiat. «POEMELE LUI EDGAR POE» IN ROMÂNEŞTE 385 Aşa fură iată spuse — aceste vorbe ce cântă Iată aşa fu dată făgăduiala de fum, Dar cu toate că-mi fu credinţa veche înfrântă Cu toate că si inima mea se trezi si ea toată frântă * 1 Inelul acesta de aur cuvântă Arată că sunt fericită acum! Domnul să nu mă fi amăgit! Căci parcă visez şi nu ştiu cum Sufletul îmi e desnădăjduit; Mi-e teamă să nu fac un pas greşit, — Mi-e teamă că cel mort — şi părăsit Nu e fericit acum. Traducerea este admirabilă, cu toate observaţiunile ce încă se pot face. Astfel « cununa » — the wreath, este mai exact cu si- tuaţia « cununie »; versul Are all at my command lipseşte din strofa întâia românească fără ca « Mătăsuri şi giuvaere regeşti port pe el» să-l implice; în strofa doua, traducerea se serveşte de « ... şi apoi sburau îngereşte », care nu există în text şi nici nu răspunde vre-unei necesităţi; «încet mă învârteji» e ilogic; iar «Domnul să nu mă fi amăgit » nu redă pe Would God I could awaken (Dea Dumnezeu, să mă pot trezi). Şi totuşi, în traducerea româ- nească, e acelaşi amestec tragic al ideii de nuntă şi moarte ca şi în original, exprimat cu vorbe simple de rară gingăşie. Astfel din munca de tot meritul a d-lui Gulian (pe care o punem alături de aceea a d-lui Zaharia Stancu 1), în traducerea minunată a căruia am dobândit pe Serghei Esenin) reies cu toată limpezimea trăsăturile de unicitate ale poeziei lui Edgar Poe: ele conferă o identitate literară, a cărei nouă putere de sugestie n’au micşorat-o nici imitaţiile şi nici asimilările simboliste fran- ceze J). Din rândul semnelor de suprafaţă ale acestei impresio- nante identităţi lirice, face parte mai întâi ştiinţa refrenului. Poe mânueşte astfel refrenul ca de fiecare dată să adâncească motivul fundamental sau să deschidă asupra lui o altă perspectivă. Acelaşi *) *) Serghei Esenin, 1934. s) Oarecare reflexe ale acestei poezii, dar participând la o altă sinteză lirică, regăsim şi la noi, în opera d-lui I. Barbu, Joc Secund (1930). 10 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE grup de sunete, un cuvânt, două sau cel mult trei, ajunge să emane atâtea înţelesuri, ca un corp radiant, câte strofe se servesc de el. Este folosit cu această funcţiune în Corbul, Annăbel Lee, Eldorado, Eulalie, Un vis în alt vis, Baladă Nupţială (cu deosebire în « ultimele poeme » şi « poeme de maturitate », după distribuirea lor, respectată de mai toţi traducătorii, din ediţia clasică John H. Ingram). Refrenul la Poe ţine şi de muzicismul verbal, facul- tate deosebită- a poeziei lui, pe care o realizează prin efecte de po- limetrie, prin aliteraţii, asonanţe, rime interioare şi, mai ales, prin reluarea aceluiaşi vers modificat cu numai un cuvânt sau două, c^re devin singure evidente în versul repetat, ca în Corbul, Clo- potele, Ulalume, Annăbel Lee, Anei etc. Lângă ştiinţa refrenului aflăm, aşa dar, ştiinţa cantilenei, căreia încă din tinereţe (1829) i se adresa în Romanţă cu vorbele: Romanţă, care-îndrăgeşti să cânţi legănându-te, Cu capul somnoros, în aripi strângându-te; Printre frunzele verzi care tremură, Departe, pe lacul umbrit, Ai fost pentru mine papagal vopsit, Pasăre mie-atât de familiară; Alfabetul după îndemnul tău l-am rostit, M’ai învăţat să spun prima vorbă clară Pe când trândăveam prin codri-ameţitori, Copil cu ochii de-atunci ştiutori. Ajuns la posesiunea deplină a mijloacelor sale eufonice, Poe îşi întrebuinţează resursele muzicale (cu toată strălucirea, cu o putere de-a-dreptul ameţitoare, putere de somn al conştiinţei, care operează în zonele turburi ale fiinţei noastre) într’adevăr mai cu stăruinţă în ultima perioadă a vieţii. Dar aceleaşi tendinţe muziciste, lipsite doar de aceeaşi frecvenţă, sunt vizibile din chiar « poemele de tinereţe #, putând fi urmărite cum se limpezesc şi se multiplică în « poeme de maturitate», pentru a deveni, în « ulti- mele poeme», trăsături de identitate poetică. încât sensul lor, dacă e să aibe neapărat unul, apare ca stăpânire progresivă a me- şteşugului propriu, interpretarea medicală, după care, în cazurile de vezanie », funcţiunea muzicală este mai rezistentă decât func- «POEMELE LUI EDGAR POE* ÎN ROMÂNEŞTE 387 ţiunile logice 1), dovedindu-se ipotetică şi oricum inutilă studiului literar. Semnalmentele muzicii verbale, văzute mai sus, introduc pe cititor într’o sensibilitate conformată specific. Cu efectul « som- noros » al cantilenei, Poe sugerează totdeauna o erotică necrofilă; iar frumuseţea sumbră a acesteia, ca să fie admirabilă, se dispen- sează şi ea de serviciul ipotezelor freudiste. E destul pentru ci- titor că motive mortuare întunecă mai toată erotica poetului, Lenore — Ulalume — Elena — Annabel Lee — Ana sau Eulalia fiind numele unor moarte scumpe; dar moarte turburător de fru- moase, ceea ce îi traducea o veche aplecare: Nu puteam să iubesc fără ca Moartea Să-şi amestece suflarea cu a Frumuseţii x) Cantilenă funebră este toată poezia erotică a lui Edgar Poe, fie că e vorba de rememorarea pierdutei Lenore (Corbul), fie — de marşul hipnotic sub pătrarul lunei, către neaşteptatul mor- mânt al Ulalumei (Ulalume), fie—de priveghiul la căpătâiul celei care doarme (Somnoroasa). Atracţia exercitată de ideea morţii asupra sensibilităţii sale amoroase, necrofilia lui, se bifurcă însă în serafism, speranţă reflectată dintr’un Eden populat cu sufletele iubitelor, — şi în macabru, impresie dobândită din contemplarea descompunerii materiei. Fără a vedea dipticul ascuns, pe care el şi-a scris poezia de dragoste (Eulalia — Viermele Cuceritor), nu putem pretinde a-i cunoaşte desvoltările organice ale bifurcării semnalate. Căci serafismul, cu credinţa de a-şi reîntâlni iubitele ca existenţe aeriene în eternitate, îl poartă către lumea astrelor, către obsesia zodiacă (devenită meditaţie cosmică, în Eureka), sufletul lui ascultând parcă de mecanica fluxului (Ţară de vis, Israfel) ; iar macabreria îi hrăneşte acele desnădăjduite mari simboluri ale Morţii, impersonalizări ale pro- priului destin, cum sunt Palatul Bântuit, Coliseul, Viermele Cuce- ritor, Valea Neodihnei etc. şi mai ales Cetatea din fundul mării. 1 ) Mărie Bonaparte, Edgar Poe, 1933. 3) Versurile sunt din prima formă a Romanţei, având ca titlu Introducere ţi fiind cu mult mai dezvoltată. D. Gulian n’a tradus, se înţelege, decât forma definitivă. 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nici un element al poeziei, nici o direcţie din care îşi trage efectele Poe, lipsind numai aceea a limbii engleze, de neînsuşit, ca a oricărei limbi originale, nu rămâne fără cercetare în tradu- cerea d-lui Gulian. De altfel d-sa, după cum reiese din Prefaţă, şi-a pus preliminar toate dificultăţile traducerii, învingând pe acelea pe care le învinge talentul şi luptându-se brav chiar cu celelalte. Fiindcă însă, în paginile de până acum, am urmărit traducerea d-lui Emil Gulian, pe cât s’a putut — în sine, dar şi ca sprijin concret în discuţia despre «intraducibilitatea poeziei», problema dificultăţii traducătorilor ne trezeşte pe aceea a dificultăţii de a-î judeca. Intr’adevăr, cine ar putea spune cu preciziune care este poziţia critică nimerită, din care să se aprecieze just o traducere i Când criticul nu cunoaşte originalul, este limpede că nu poate vorbi despre calitatea traducerii sau, dacă i se pare, din cât ştie, că nici un alt poet n’a mai emis timbrul nou pe care îl mijloceşte traducerea, va putea vorbi despre ea, dar va vorbi ca despre una din acelea « compiute in se », cum spune Croce. Am avut şi noi un asemenea caz cu Serghei Esenin al d-lui Zaharia Stancu, de- spre care unii critici, deşi streini de limba rusă, au scris cu mari elogii, ceea ce noi înşine, fără a şti ruseşte, credem a fi fost pe deplin meritat. Căci e în volumul d-lui Zaharia Stancu un aspru avânt ţărănesc, o vitalitate mujică, urnită greu de lângă ţarină, dar apoi aruncată cu' toată vigoarea către idealul social al uzinelor de pe Nipru, pentru a recădea elegiac pe stepa moştenească, lângă izbă; e o poezie nemaiîntâlnită despre care am scrie cu reală plăcere. Cât priveşte însă legătura de fidelitate cu origi- nalul, aceasta ne-ar împiedica desigur să adăugăm vre-un cuvânt anume; adică n’am judeca de fapt traducerea, necunoscând ori- ginalul, ci — o operă autonomă. Se înţelege, nu aceasta e poziţia cea mai prielnică a criticului. Logica ne împinge dar la contrariu: căci în negaţia « când criticul nu cunoaşte originalul, e limpede că nu poate vorbi despre calitatea traducerii» se cuprinde clar afirmaţia «când criticul cunoaşte originalul, e limpede că poate vorbi despre calitatea traducerii». E adevărat-logic, dar nu şi adevărat-real. In practică, niciodată criticul nu are libertatea deplină să judece; el se împie- I POEMELE LUI EDGAR POE » IN ROMÂNEŞTE 389 t Tu nu-mi laşi braţul aprig s’o culeagă Când cade de-aur dinaintea lui, Şi ’n dorul meu amar rămâne ’ntreagă, Ca fulgerul, ca para focului, (Floarea de sânge) Arta poetului s’a maturizat şi s’a împlinit, puternică, în me- şteşugul coloristului de variate nuanţe sufleteşti, unind taina cu limpezimea, claritatea cu echivocul, într’o bogată paletă. Epitetul -coloristic e mai frecvent decât imaginea sau metafora, păstrând autorului un loc original în constelaţia noastră lirică. Romantic prin temperament, sinceritate şi îndrăzneală, modern prin îmbi- nare de senzaţii, tradiţional prin limpezime şi despuere formală, d. Mihail Celarianu îşi desvălue o alcătuire neaşteptat de com- plexă şi armonioasă. Structura sa scriitoricească e sintetică; gin- găşia, discreţia şi timiditatea, ale delicatului poet din « Drumul», se regăsesc, compensate cu o aprinsă cromatică temperamentală, a unei sensualităţi grave şi triste. Poemele vrednice de citit şi de recitit închid o foarte bogată gamă de simţire, dela tonul familiar şi şăgalnic, la sentimentul grav al morţii, D, Mihail Celarianu a urmat o evoluţie foarte interesantă de artist, în sensul condensării, şi de temperament totodată, într’o îndrăzneaţă sinteză de simţire şi sensualitate. Poet de seră, de astădată, după poezia mai naturală din «Drumul», dar de seră caldă şi bogată, grădinărită cu patimă şi migală, în admirabila culegere « Flori fără pace ». * * * D, Radu Gyr e un fantezist şi un virtuoz, care dispune de o nesecată fântână arteziană de metafore şi imagini. Deşi neotra- ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 397 diţionalist, prin inventivitate verbală, d-sa corespunde într’o oare- care măsură, genului reprezentat printre ultramodernişti de d. Uarie Voronca. Cu noua culegere, d-sa se îndepărtează oarecum de materialul folkloric, folosit în primele culegeri şi de osten- tativul regionalism oltenesc al debuturilor. O scurtă « Ars poetica » Viperă scumpă, blestemată stemă, urcior de rouă, tiugă de venin, tu, cântec, adorată anaftemă, osândă sfântă, ocna mea de crin. nu reprezintă poate tocmai credincios adevărata formulă poetică a autorului, ale cărui plăsmuiri irup dintr’o exuberanţă euforică* iar nicidecum dintr’o dureroasă interiorizare, unită cu vreo trud- nică elaborare. De altfel, într’o poemă mai lungă, închinată « Ver- sului )>, accentul cade pe varietatea materialului figurativ, când vehement, când suav. La d. Radu Gyr însă, vehemenţa e mai mult de caracter voluntar, în timp ce suavitatea îi este consub- tantială. Pentru acest motiv de structură, ciclul «Grăd'vni » îl reprezintă mai bine, decât încercarea interesantă de realism in- timist, din gruparea de poeme « Creion ». In acest grup, d. Radu Gyr şi-a propus să descopere poezia halelor, a maidanelor şi a cheiurilor (dar de ce scrie d-sa cheul). In această curioasă tentativă, transfigurarea metaforică birue descripţia exactă a obiectului. Conştient de acest neajuns, au- torul îşi comandă cu umor, încetarea vervei imagistice: Hei, Gyr, opreşte fluxul imaginei diurn: urmează însă, îndată, contradictoriu, recomandarea inversă: răstoarnă curcubeul în geam de băcănie şi pe covrigi aprinde, într’o simigerie, — miniaturi multiple — inelul lui Saturn !... Ceea ce dovedeşte dificultatea disciplinei şi a frânei la poeţii fantezisti. i « Grădini »-le d-lui Radu Gyr reînnoesc norocos maniera de- corativă a lui Dimitrie Anghel. 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zorelele se 'nalţă cu trâmbiţe ’n lumină. Răsare ’n dimineaţă luceafăr de crăiţă. Cu cofele pe umăr, trec macii prin grădină, la mici răscruci trifoiul ridică o troiţă. Pentru lăcuste svelte, pe or’ce cărărue cârciumărese roşii cu hanurile lor. Şi de tresare flutur, lalele albe sue pe lujer, ca să-l vadă din micul lor pridvor. Intr’un picior stă crinul, pe gânduri, ca o barză. Balonul păpădiei se sparge în hurmuz. Şi mai departe, somnul răzoarelor cu varză, bostanii şi porumbul cu verdele-i havuz... Şi ’ntre pelin şi coacăzi, cu smeura şi macii, prin irişi şi prin lenea bostanilor din drum, alături de parfumul în care cad gândacii şi-alăturea de steaua ce urcă din parfum, poetul fermei voastre cu florile cuvântă, visează cu măceşii, cu irişii se frânge, sărută gura tristă a crinului şi cântă, încet îşi pleacă fruntea în palme reci şi plânge... (Aţi remarcat izvorul tradiţional de intuiţii, din care s’au prelins câteva icoane: « Cofele pe umăr », « o troiţă », « hanurile », « pridvorul » şi « cocostârcul » alecsandri-nian ?) Un element nou care ne atrage luarea aminte în acest ciclu, manieristic dar delectabil, e subiectivismul răzgâiat cu care se răsfaţă poetul, apărându-şi sie însuşi, ba « prinţul trist şi leneş », ba « Măria-Sa Voivodul », ba « palid senior » sau « zeu rănit » ori « alteţă în exil», narcisism ce se prelungeşte şi în ciclul următor « Cununi uscate», fie sub pretextul grădinilor care sunt pentru poet şi nu altmintrelea, fie cu prilejul înduioşării la gândul ado- lescenţii şi al tinereţilor risipite. Cum i-am face însă o vină truba- durului din subiectivismul care îi sade aşa de bine ? Căci iată, dacă ne-am manifesta preferinţa pentru câte o poemă mai gravă, ca « Taină » sau « Molimă », ne-am simţi vinovaţi de un perso- ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 399 lialism neîngăduit criticei şi care ar păcătui prin valorizarea a ceea ce nu este caracteristic poetului, în paguba specificităţii sale gra- ţioase. De altfel timbrul mai viril se presimte în această culegere, ca o indicaţie de viitor; dar nota personală a poetului, stărue a fi cochetăria cu inspiraţia florală şi stelară, familiaritatea cu ceea ce este gingăşie şi tenuitate, înclinarea spre funambulesc şi ştren- gărie; calităţi de prospeţime şi de graţie, care îl fixează pe poet în sectorul fantezismului. Am fi ispitiţi, cu acest prilej, să facem o disociere între fantastic şi fantezism. Cel dintâi implică un plan supra-real de viziune lirică, prin instinct poetic şi disciplină tehnică, dar şi sensul evadării, dintr’o sensibilitate neîmpăcată cu realitatea. Fantezismul este poate de aceeaşi esenţă, însă de o intensitate minoră, joc al închipuirii, pe trapeze, care se satis- face prin exerciţiul virtuozităţii. D. Radu Gyr este un astfel de gimnast al fanteziei, care va sfârşi de sigur printr’o altă fixare, după ce îşi va fi sleit focul bengal de irizări preţioase. « Cununi uscate» oferă cititorului un caleidoscop de ostroave fermecate, în care cercurile de nelinişte şi tremur, dela suprafaţă, nu tur- bură transparenţa lor senină. # * * Frecventatorii seminarului sau al institutului de literatură dra- gomirescian, încă de mai acum cincisprezece ani, erau făcuţi atenţi de imperiosul profesor şi preşedinte, asupra valorii deosebite a producerilor d-lui G. Talaz. Din primul d-sale volum («Flori O râmă lungită spre pulpele ei de bruni trandafiri. Ioana a zâmbit Şi spre râmă pe lut s’a Jiârşit Tremurând când recele râmei de ea s’a lipit. Tremurând că mişcările râmei le voieşte pe pântec Pământul capătă înţeles şi frumuseţă de cântec Şi soarele nu mai e pentru ea decât picături Prelinse prin sângele ei obosit de arsuri. Se remarcă lipsa de figuraţie poetică, stângăcia în alegerea termenilor proprii şi expresivi, dar nu se poate tăgădui frusta vigoare a întregului. Aceasta este poate formula poeziei d-lui Talaz: stângăcie în amănuntul formal, cioplire dură a întregului^ străbătut de o simţire elementară şi autentică. Chiar când pre- textul sau motivul nu e transfigurat poetic, o rază de idealism îi conferă oarecare prestigiu; pentrucă este în d. Talaz o aspi- raţie primară către ideal, o zvâcnire către lumină. ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 401 Acest idealism are la d. Talaz obârşia din sensul demnităţii noţiunii de om. Deşi un pesimism de esenţă naturalistă îi des- văluie deficienţele materialului omenesc, d-sa e atras irezistibil de taina ascunsă în semenul său şi de suferinţa lui materială. In viziunea sa fără iluzii, surprinde pe omul adormit «în scursori şi în gunoaie », pe omul flămând care-şi caută culcuş « pe moloz şi gunoiu spurcat de oraş », pe omul înjunghiat, care moare, sau fră- ţeşte, tine în braţele sale muribundul. Condiţia umană care este « Comuna durere », stăpâneşte planeta noastră. Un vaet s’a rupt în auz şi în noapte... Uliţa toată e fior, e scâncet şi şoapte ! Cine a rupt stăvilarul de plâns năbuşit Şi în noapte pe vaet strident s’a pornit? Toţi se întreabă si nimeni nu ştie... > 1 1 Bănuit fiecare de sine că poate să fie In uliţa asta om, ce să-şi rupă cu urlete plânsul Strânge ’n gâtlej şi înghite amar că poate fi dânsul. Dar ea pare a fi, la d. G. Talaz, şi in funcţie de condiţia so- cială. Intr’un contrast elementar şi uzual, alături de plânsul greu, neştiut de nimeni, se răsfaţă « hohote, râs şi cânt şi huzur » (i Poveste modernă»). Sunt semnele unei certe orientări către poezia socială, ca încheiere a unei evoluţii interioare, stăvilite până azi de alegorii, simboluri şi alte procedee indirecte, care i-au rămas statornice. In aşteptarea noului avatar, să ne mai oprim odată asupra unei poeme, de «solidaritate intimă cu natura», care i-a inspirat până acum realizările cele mai considerabile. In bozii, în cucută şi ’n pelin Cu miros tare ca şi drojdia de vin, Doarme Ion. Doarme somn dulce fără de vis Când mătrăguna floarea şi-a deschis. Pe malul hleios, In mustul de ploae dospit ca o pită Doarme Ion cu carnea lipită. De lutu ’n care rădăcini s’agaţă Şi sug prin mii de guri un strop de viaţă. li 4°2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Doarme şi sângele lui ca ’ntr’un blid; Vase cu somn în ele adânc îl închid, Cum iezăru ’nchide greaua lui guşă de apă Că tunet şi fulger nu pot să-i ridice o pleoapă; Şerpi şi gângănii mărunte-1 pândesc Dar de căldura lui se dogoresc Şi nu-1 muşcă, Ori cred că-i balaur şi-i stăpân Că fermecate ’n preajma lui rămân. (« Doarme Ion »). Este poate poezia cea mai izbutită din noua culegere. Că îl exprimă perfect pe autor, nu încape îndoială. Că îl şi limitează? aceasta e o întrebare, la care vom avea a răspunde la cercetarea viitoarelor produceri ale d-lui G. Talaz. Poezia d-lui Virgil Carianopol se desfăşoară în straturi largi de melopee şi cantilenă. In tânăra noastră lirică, autorul e ul- timul venit între elegiaci. Nu-i lipseşte decât un accent mai energic şi o varietate de ton, ca să redea acestui gen desuet de poezie, o reabilitare. Totul îi este acestui poet de firavă rezistenţă sufletească prilej de îngenunchiere şi resemnare. In recentul său volum, cu 0 titulatură cam manierată, autorul îşi picură şuviţa de lacrimi peste provincia sa natală, Oltenia, care n’a mai dat dela Traian Demetrescu, niciun elegiac. Ca o măsură a tonalităţii sale mono- corde, vom cita la întâmplare scurta poemă, de evocare filială: A rămas tot aşa, tot tristă, A plâns până i-au căzut ochii în batistă; I-au înegrit pe degete inelele şi anii Parcă i-au sfâşiat aşteptările şi vultanii. Din părul ei, toate vânturile stau să bată, Nu i se mai topeşte zăpada niciodată. 1 s’au făcut obrajii, ca în Octomvrie viile Şi-i umblă prin trecut, toate amintirile şi stihiile. ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 403 Când sântem duşi cine ştie pe unde, Inima ei, ne scoate prin toate colţurile de pe unde ne-ascunde... Când ne întoarcem de prin depărtări tustrei, Toate doinele şi fetele din sat sunt nurorile ei. Iar când e singură şi iarna îşi scutură liniştită cerceii, Ea, aude săniilor cu care umblăm prin lume, tocmai de peste Olt, clopoţeii. (« Mama ») E o poezie a resemnării, o litanie în care se topesc nostalgiile, regretele, neîmplinirile, scuturarea anilor. Acceptarea destinului e figurată de d. Virgil Carianopol în <( Plâns de servitor», unde sluga, deprinsă cu robia şi munca, se roagă de stăpânul defunct să-l ia lângă el, ca să trudească şi pe lumea cealaltă: Ia-mă boierule şi pe mine în cer Să mă dai slugă acolo altui boier, Să mătur prin lună, să şterg de praf soarele Şi să vă spăl rufele şi picioarele... (« Plâns de servitor »). Sub înrâurirea lui Serghei Esenin, autorul a fost solicitat şi de ambiţia poeziei sociale, pentru care s’a simţit însuşi inapt, din lipsă de nerv energetic (« Scrisori către plante », 1936, Fundaţia pentru Literatură şi Artă <1 Regele Carol II »). Lucid asupra limi- telor sale temperamentale, poetul elegiac îşi înhibă sentimentul de solidaritate cu categoria socială din care s’a ivit şi mai ales îndemnarea ei către răzvrătire: sau: Mă uit în ochii lor trişti şi adânci, La mâinile lor cari pot să sfarîme stânci Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean: Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran, Dar glasul meu se topeşte, e de ceară... (« Ţăranii ») Mă uit la ei, eu care le cunosc munţii si văile ' > * Care le sărut din zori până ’n seară dealurilor clăile ti' 404 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi fără să vreau, cu palmele astea aspre ca şi ale lor, Le-aşi lovi obrajii scofâlciţi, cântecul lor de servitor. Ei n’au înţeles că toate sunt ale lor, ale pământului, De ce se mai plâng veşnic aceloraşi doine şi vântului ? Au izvoare nesecate de aur, pământuri pline de brazi, Sufletul lor se ridică şi peste trecutul altor popoare şi peste azi. Pe cine mai aşteaptă, ce străini să le dea coasele ’n mâini ? Cine să le scoată luminile din fântâni? Frate, frate fără să plângeţi şi fără să vă revoltaţi, Când veţi învăţa să culegeţi şi voi, după unde araţi ? (« Pentru plugari») Sfârşitul versului penultim anulează însă accentul revolu- ţionar al cantilenei sociale. De unde rezultă că obstacolele de netrecut în artă, sunt însăşi alcătuirile scriitoriceşti, cu îngrădirile lor naturale. Privitor la esenţa elegiei, poeziile d-lui Virgil Ca- rianopol ne servesc exemplul unei fluidităţi remarcabile, care se dispensează bucuros de falşe podoabe formale, pentru captarea unei unde reale de simţire. In anii din urmă, s’a putut înregistra un spor apreciabil al poeziei sociale, în lirica noastră. Majoritatea acestei produceri co- boară direct din expresia sacadată şi colţuroasă a d-lui Aron Co- truş şi nu ni s’a părut până acum înzestrată cu calităţi de dife- renţiere, spre a fi luată în considerare. Din grupul de poeţi sociali ai revistei şi editurii «Şantier», poetul cu o personalitate mai pronunţată, se deosebeşte a fi d. Radu Bucov Emilian, remarcat de altfel şi de d. prof. N. Iorga în una din recentele d-sale incur- siuni în poezia tinerilor (« Cuget clar »). Poetul stăpâneşte prima condiţie a speciei prea arareori literare, şi anume dinamismul temperamentului. Un alt merit al d-sale este acela de a uni cre- dinţa într’un ideal social cu sentimentul euforic al maşinismului industrial, care caracterizează veacul. Din numeroasele sale poeme, de variată înfăţişare tipografică, vom transcrie un interesant co- lind muncitoresc: ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 405 Vin şi trec ca nişte strechi anii noi si mereu vechi. t Hăi, mânaţi, flăcăi, mânaţi! Anul vechi să-l îngropăm Hai cu noi bade Traian, să căutăm anul cel mai nou dela Adam. Nou ca un plâns ce zâmbeşte pentru prima oară, nou ca un strigăt ce sparge gurile muţilor, nou ca o gigantică primăvară, nou ca un soare coborît pe crestele munţilor. Mai mânaţi flăcăi! Hăi! Unde-i grâul treierat? surele ni l-au luat surele boierului făr’ de frica cerului. Auziţi cum hohoteşte > t cum se ’ngroaşe şi tot creşte la răscrucea căilor chiotul flăcăilor. Mai mânaţi, băieţi ! Hăi! 1 ’ Ne-om deschide gurile şi-om înghite surele. S’a prins de burţi lipite, s’a prins ca o iască foamea pitorească... 4C6 REVISTA FUNDAŢIILOR regale şi^frigul suflă prin ochi în suflet. Drumul ni-i ţepos ca o perie. Iară ceva negru — poate mizeria — hoinăreşte aşa din bordei în bordei. Mai mânaţi, flăcăi! Sculaţi-vă, oameni tari, mâine-i zi de sărbătoare . Hăi! Să smulgem viitorului o noimă. Noi nu vrem « anul nou » ci ani noi, mă! jLa mulţi ani! (« Anul nou »). Dotat cu netăgăduită vigoare temperamentală, dar pe viitor cu un instrument de mai puternică expresivitate, d. Radu Bucov Emilian este poate indicat să preia succesiunea d-lui Aron Cotruş şi s’o îmbogăţească. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI CĂRŢILE LUPTĂTORILOR: «FATA MOARTĂ» DE I. MISSIR ŞI «ZILE DE LAZARET» DE G.BANEA Când am citit acum foarte mulţi ani catalogul colecţiei « Com- batants Europeens », a fost pentru mine un motiv de stăruitoare tri- steţe. Erau acolo autori nemţi (deşi fost inamici), englezi, belgieni, italieni, cehi, ruşi, chiar şi portughezi. Lipsea doar combatantul român. Era aceeaşi mişcare sufletească iritată, ca şi atunci când în cărţile de istorie streine curente, văd că nu se face menţiune de prezenţa Românilor în războiul « ruso-turc » din 1877. îmi spuneam: să nu fie nimeni curios aiurea, să ştie cum a trecut războiul prin conştiinţa românească? Nu s’a găsit nimic în literatura românească de război ? Dar la o reflexiune adecuată am înţeles că întrebarea mea, în nedumerire, fusese greşit formu- lată. Nu era vorba de modul în care războiul a trecut prin con- ştiinţa românească, ci de modul în care conştiinţa românească a trecut prin război... Ceea ce e cu totul altceva, esenţial deosebit. Nu mai era vorba de o reflexie, de o oglindire, ci de o participare a spiritului în concretul lui. A trebuit să recunosc însă că asemenea lucruri nici n’ar fi putut fi tălmăcite, de vreme ce nici nu existau. Cărţi despre război câte vreţi, o imensă macu- latură, dar cărţi autentice, cărţi scrise de foşti luptători, ca un examen al conştiinţei lor ca atare, nu mi s’a părut să recunosc. Atunci am încercat un volum despre trăirea în război, mai mult pentru ca spiritul românesc să fie prezent în acest loc, în anume calitate. Dar iată că după zece ani aproape, mai vin, che- maţi de o poruncă întârziată, care părea abrogată, aproape în acelaşi timp, două lucrări noi să-şi ocupe locul în frontul gol, şi de altminteri invizibil mai ales pentru amintirea românească. Fata moartă e cartea de amintiri a unui ofiţer care are un îndoit motiv de preţuire. Mai întâi, d. I. Missir n’a lipsit de pe front, adică l-au găsit acolo, toate întâmplările regimentului său. Ceea ce e un caz de- stul de rar, şi-mi aduc aminte cu ce emoţie priveam în iarna lui 1917, noi foşti răniţi la întoarcere, pe camarazii noştri care lup- 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE taseră neîntrerupt până la finele lui Decemvrie. In nesfârşita lor mizerie fizică şi, vai, morală, de învinşi fugăriţi prin noroaie şi lapoviţă, năuciţi de artileria şi mitralierele inamice, martori înlănţuiţi implacabil tuturor măcelurilor în care intraseră în repetate rânduri şi în care cadravrele se înnoiau halucinant, dar ei rămâneau, (ca scăpaţi dintr’un infernal lanţ de ciocniri de tren succesive, una urmând alteia, înainte ca respiraţia să revie şi răniţii să poată fi adunaţi), extenuaţii aveau ceva supraomenesc. Lipsa de organizare a oştirii nu îngăduia o distribuire raţio- nală a unităţilor şi nici un răgaz (fie cât de scurt) adevărat, pre- văzut şi respectat. Regimentul d-lui I. Missir a fost neîntrerupt în linia întâi timp de 6 luni, ceea ce nu ştim dacă s’a mai întâmplat într’altă armată. Verdunul a fost, de sigur, un iad, dar nu matematic fără nici o perspectivă, ba chiar totul a fost pe timp oarecum de- terminat, schimbarea urmând-punctual, aşa încât s’a putut spune oficial şi hotărît că pe acolo a trecut toată armata franceză. Omul poate lupta cu sine, poate accepta şi condamnarea, definitivă, dar nu poate lupta cu imposibilul teoretic, pentrucă îl duce la demenţă. Şi sunt în Fata moartă pagini în care simţi plutind sensuri de nebunie. Fără nici o perspectivă, prezenţa neîntreruptă sub rafalele tunurilor şi mitralierelor, zi şi noapte, duce la o di- zolvare totală. Camaradul locotenent C. Opr., unul dintre eroii adevăraţi ai oştirii, întâmplător şi Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, a dezertat pur şi simplu în iarna lui 1917 de pe frontul dela Răcoasa... A fost descoperit peste câteva săptămâni trăind ca un Robinson într’o pădure, cu un sac de mălai şi cu o capră care-i da hrana lângă el. Cum se ştia ce poate şi cum toată lumea la regiment înţelegea istovirea lui nervoasă, întâmplarea a fost fără nici o urmare... De altfel, abia pe urmă isprăvile lui de sol- dat îndrăzneţ au fost şi mai preţioase. Negreşit, războiul ne-a găsit fabulos de nepregătiţi şi cu oştirea aproape dezarmată. Totuşi, încă mai gravă decât insufi- cienţa înarmării, a fost la vechii comandanţi, «limojaţi» în adevărate hecatombe, totala lor insuficienţă în cunoaşterea psihologiei soldatului... Micul număr de ofiţeri superiori ante- belici, păstraţi la comandament după întâia parte a campaniei, nu dispuseseră de un armament mai bogat, dar, în afară de câteva cazuri, dovediseră o mai bună cunoaştere a psihologiei soldatului. Ceea ce turbură în aceste două cărţi de război românesc, în deosebi, e de sigur şi marea sfâşiere fizică îndurată de nişte oameni istoviţi de marşuri grele, măcelăriţi de vijeliile de artilerie inamică, dar e mai ales istovitoarea suferinţă morală: atâtea greşeli de co- mandament intermediar, evidente până la fantezie în evidenţă şi stupiditate, care dădeau impresia că sacrificiile cerute erau şi inutile şi evitabile uneori. Aminteşte, cu oroare, după douăzeci de ani CĂRŢILE LUPTĂTORILOR 409 <3.1. Missir, de nenorocita concepţie a «economiei de muniţii» (ceea ■ce el traduce cu adevărat: «deci risipă de vieţi omeneşti»), de atacuri şi contraatacuri fără rost, de cote decisive (ca Măgura Caşinului, ca Momâia) părăsite de bună voie, ca să nu mai poată fi recucerite peste câteva zile nici cu neînchipuite sacrificii... Ce puteai pretinde unor oameni care se simţeau nu numai năpăstuiţi, dar şi nesocotiţi. Aş putea adăoga eu aici, că aveam adeseori sentimentul că unii comandanţi superiori parcă nu fă- ceau nici o deosebire între soldaţii inamici şi noi. Partida roşie, partida albastră la manevre, cu necaz parcă tot mai mult pe sol- daţii «amici», că sunt dobitoci şi laşi — aşa, toţi — de nu poate ieşi din, pricina lor, în evidenţă geniul militar al domnului comandant. Fata moartă te face să retrăeşti cu oroare timpurile acelea când la mai toate eşaloanele comandamentului până spre Corpul de armată soldatul şi, ofiţerul «inferior », se simţeau neîn- ţeleşi, suspectaţi, bruftuiţi, neîngrijiţi, duşmăniţi»... Gândiţi-vă numai la ce batjocură au însemnat de multe ori decoraţiile, această armă care în alte armate a făcut minuni.. Dar pentru asta se cere un contact permanent cu trupa, o cunoaştere apropriată, reală şi critică a împrejurărilor, rezistenţa în conştiinţă (o deco- raţie prost acordată e o concesie nenorocită, anulează totul), în- ţelegerea individuală a oamenilor. (E destul să arătăm că sub motiv că a părăsit «în mod laş » poziţia, locotenentul Missir abia a scăpat de curtea marţială, iar plutonierul său, năucit în palme, şi că numai dârzenia sa în restabilirea adevărului a întors apre- cierea.) Nu toane fără noimă, exces de tandreţă şi exces de dispreţ, în sfârşit nu literatura proastă, ci temperament inflexibil şi leal de şef, o adevărată cunoaştere a acelei regiuni precise care e psihologia soldatului în luptă menţin moralul unei oştiri. In acest sens, cărţile autentice, scrise cu luciditate şi demnitate ale foştilor luptători sunt un adevărat tezaur naţional pe care absolut nimic nu-l poate înlocui. Dacă am fi avut înainte de răz- boiul ultim (dar cum ?) asemenea cărţi, multe nu s’ar mai fi întâmplat cum s’au întâmplat. In orice caz, «Fata moartă» poate sta foarte bine alături de celebrele « Vijelii de oţel» ale lui Ernst Jung, mai ales dacă i s’ar atenua o anumită tonalitate. Cât de gravă, ruşinoasă şi dezolvantă era neînţelegerea foru- rilor militare, pentru combatanţi, ne-o arată şi Zilele de lazaret şi de spital a d-lui G. Banea, care ne înfăţişează alt povârniş al acestui bloc masiv de dispreţ pentru cei care au fost pe front. (Să nu ne înşele că avea să urmeze peste vreo doi ani un val de lite- ratură proastă, de delir admirativ pentru «cei ce au făcut răz- 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE boiul», manevră suspectă prin care foştii luptători n’au câştigat nici material, nici moral, nimic, dar s’a deschis larg sacul re- compenselor pentru cei care pretextau că au fost pe front, şi pentru ca pretextele «să poată trece » se lăbărţaseră la infinit limitele meritelor. Mereu neînţelegere gravă, numai că acum în sens întors.) Naratorul, în timpul debandadei strategice din Dobrogea 1916, când luptau «fără artileria românească » în ajutor, e rănit în cap de tot snopul unui şrapnel. Rămâne toată ziua, toată noap- tea, şi iar toată ziua următoare între cele două linii de foc. Vin patrule bulgăreşti, îl jefuiesc şi-l lovesc cu patul armei ca să termine cu el. Exasperaţi, inamicii îi trag un nou glonţ în umăr, apoi în ureche. « Cunoştinţa nu mi-am pierdut-o numaidecât.. . Auzeam tropotele sol- daţilor care fugeau toţi in goană nebună • ■ ■ • ...«Apoi, cum eram cu capul la vale şi sângele imi intra sărat in gură şi cenuşiu parcă în ochi, mi-am zis că-mi curg creierii... ...«Leşinul meu a ţinut până pe înnoptat—era 31 August... « Eu ceream (patrulelor) numai apă... Săptămâni întregi în urmă, setea mi-era tot nestinsă—pierdusem atâta sânge»... Până la urmă, e cules de o patrulă sârbească ori rusească şi dus într’un spital de front şi acolo bandajat. Dar până seara, spi- talul e cucerit de bulgari şi toţi răniţii sunt trântiţi în căruţe, mai mult unul peste altul, şi evacuaţi la Silistra. Acolo sunt bătuţi cu ciomegile de populaţia bulgară furioasă. Şi bătut a fost multă vreme nefericitul de rănit, cât timp a fost în acele barăci mizerabile, care erau spitalele improvizate pentru prizonieri. O paralizie consecutivă rănii îl face să nu se poată mişca nici măcar în pat, să nu se poată hrăni, să nu se poată apăra de muşte, măcar. După câteva luni, după ce uimise cercurile medicale bulgaro- germane cu «cazul său», fostul elev, comandant de pluton, îşi vede rănile închise şi paralizia atenuată. Poate umbla în cârji. E trimis într’un lagăr de prizonieri şi toată lumea ştie ce a însem- nat să fie prizonier la bulgari, mai ales în lagăr de represalii. Ei bine, un asemenea om se întoarce acasă, cu cel dintâi schimb de invalizi, şi ce găseşte ? Nu numai lipsuri (ceea ce e fi- resc într’o ţară care a trecut prin clipe grele), nu numai dificultăţi inerente situaţiei (fiindcă fusese publicat în listele oficiale ca mort, şi trebuia acum să-şi facă o nouă stare civilă), dar şi o du- reroasă şi brutală neînţelegere. Dar * ajutorul» lui (al comandantului de regiment) intră repede şi mă întrerupse. — « Domnule Colonel, uite ăsta a venit din captivitate. Dar la noi e trecut mort. Eu zic să-l trimitem la Curtea Marţială, să explice el acolo, cum a făcut, să fie trecut mort, când el s’a dat prizonier. CĂRŢILE LUPTĂTORILOR 411 Colonelul, întâmplător, e om de înţeles şi-l trimite doar la Co- misia medicală pentru clasare, iar tânărul se târăşte din oraş în oraş în căutarea acestei comisii. Când, în sfârşit, o găseşte, i se cer tot soiul de acte şi trebue să se târască într’alte oraşe ca să le găsească... E pus şi într’o celulă de alienaţi la Socola. In sfârşit, e judecat de Comisie care-i pune diagnosticul. « Pareza sciaticului popliteu extern drept, adică numai o tulburare func- ţională, care duce la concluzia: — Să-i facem analiza sângelui şi puncţia lombară, să vedem dacă nu e specific. » Omul care îndurase bombardamente, «trepanaţii » de şrapnel şi spitalul bulgăresc era acum suspectat ca şarlatan, bănuit ca sifilitic. Şi, în timpul acesta, nenumăraţi şarlatani adevăraţi care nici nu văzuseră frontul erau cu eleganţă clasaţi ca invalizi. Nu se poate face război decât cu sentimentul unei comunicări în faţa morţii. Ordinul în război trebue să apară ca o necesitate de neocolit a împrejurărilor şi, pentrucă explicaţii nu se pot da, e nevoie ca neapărat comandanţii să dea impresia că dau ordinele în cunoştinţă de cauză, că înainte de a le da nimic nu le-a scăpat, că nu confundă un erou luându-1 drept dezertor, ori, dimpotrivă, nu răsplătesc un fugar fiindcă nu ştiu ce-i cu el. Şi « inima bună » şi indulgenţa sunt aici deopotrivă de periculoase ca şi ignoranţa. E de altfel aici un nou aspect al acelei noocraţii care impune primatul inteligenţei, căci altfel nici o atitudine sentimentală nu poate remedia. E dureros să-ţi dai seama că, totuşi, aşa deprimată, armata ro- mână ar fi fost în 1916 într’un anume sens invincibilă... Dar trebuia înţeles soldatul şi ofiţerul comandant de mici unităţi. « Spiritul frontului» era o realitate în multe părţi, şi cărţile foştilor luptători îl dovedesc. N’ar fi fost prea greu de recunoscut. Hotărît, lucid, cu o doză de fatalism care transformă momen- tele cele mai dramatice în scene de glumă care îmbătau ca vinul. Şi o anumită caldă şi sfioasă năzuinţă de a fi recunoscut omul, în darul umil pe care-1 oferea al propriei lui vieţi. Intr’o vreme plutonul meu furniza mai toate patrulele batalionului, şi asta numai pentrucă nu dădeam «ordin» din capriciu niciodată. — Mă băieţi, e nevoie iar de o patrulă. Ce facem ?... Era o tăcere puţin cam prelungă şi eu îmi opream privirea pe câte-un caporal. — Domnule sublocotenent, eu mă duc... dacă ziceţi că e nevoie... — Ei, tot tu să te duci ?.. ai fost şi Vineri noaptea... Dar să vedem mai întâi dacă e nevoie neapărat... Am să întreb iar la regiment. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 412 — Domnule sublocotenent, ce să mai întrebaţi ? Mă duc eu... că Dogaruş e bolnav, Marin Gligore a fost azi noapte... Ce ne-o fi scris... e scris. — Atunci vedeţi-vă de arme... Când vă întoarceţi să vă facă Breslaru câte un ceai şi mă deşteptaţi dacă dorm, să fumăm câte-o ţigară, şi să-mi spuneţi cum a fost. — Să trăiţi, domnule sublocotenent... cu ţigarea aia nu ne-aţi nimerit prea rău... că n’am mai băut tutun de alaltăieri. Şi tristeţea e nemărginită când te gândeşti că războiul românesc stă pentru streinătate mai mult sub semnul Turtucaiei, decât sub al eroicei rezistenţe din Munţi, decât al Mărăşeştilor, şi când îţi dai seama că această Turtucaie se putea evita cu uşurinţă. Altfel, amândouă cărţile sunt excelent scris, aducând la iveală uimitoare zone noi ale realităţii văzute, cu un admirabil dis- cernământ şi cu o lealitate a cuvântului, care îţi aminteşte încă o dată acest pătrunzător « spirit al frontului » care alcătuia, el în- suşi, o aristocraţie, cea mai frumoasă, cea mai autentică pe care a dat-o poporul românesc în ultimele două sute de ani — şi poate şi mai de mult. Mânia care nu se putea descărca altfel şi bogăţia incidentelor comice constitue în amândouă operele zeci şi zeci de pagini de o vervă îndrăcită, care lasă mult în urmă cărţile profesionale ale umorului, şi pe care inima şi mintea de soldat le-au păstrat două- zeci de ani proaspete, ca o comoară adăpostită la rădăcini de copac. CAMIL PETRESCU O EDIŢIE ODOBESCU Opera lui Odobescu s’a tipărit, din timpul vieţii autorului, în două feluri de ediţii: opere complete, numai două, şi — dis- parate, acestea foarte numeroase. Prima ediţie completă este din 1887 (Scrieri Literare şi Isto- rice, 3 voi., ed. « Socec »), fiind supraveghiată de însuşi Odobescu; iar a doua — din 1906 - 1919 (Opere complete, 4 voi., ed. « Mi- nerva »), ocazionată de împlinirea în 1905 a zece ani dela moartea scriitorului şi îngrijită de 11. Chendi, E. Carcalechi (3 voi.) şi d. C. Damianovici (voi. 4). Dintre numeroasele ediţii de opere singuratice, notăm pe acelea din 1860 (Scene Istorice din Cronicele Româneşti, Mihnea- Vodă Cel Rău, Doamna Chiajna, ed. « Librăria A. Daniilopulo », Bucureşti), din 1874 QPEYAO-KYNHrETKOZ, epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea « Manualul Vânătorului >>, ed. « Tip. Statului ») şi din 1933 (Pseudo-Kineghetikos, ed. « Scrisul O EDIŢIE odobescu 413 Românesc», Craiova), ultima fiind comentată de d. Al. Busu- ioceanu 1). Din rândul acestora din urmă face parte şi Opere Literare (editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Cajrol II », 1938), ediţie critică, cu introducere, note şi variante de d. Scarlat Struţeanu. Editorul, folosind binevenita iniţiativă a Casei de a retipări pe clasicii noştri, a găsit de cuviinţă să grupeze sub titlul arătat aşa zisele « nuvele istorice », « falşul tratat de vânătoare » pre- cum şi 167 pagini de « corespondenţă » de familie şi, în covâr- şitoare proporţie, inedită, ceea ce dă culegerii caracter de ediţie originală. Dar tipul lucrării d-lui Struţeanu este de sigur ediţia savantă. D-sa a depus o stăruinţă câteodată prisositoare, adesea utilă şi totdeauna admirabilă în compunerea ei ca şi în cercetarea tex- telor de bază: a descoperit «junimismul» scriitorului mai nainte de a exista Junimea (pp. 16—36); a căutat genealogia literară a nuvelistului istoric, crezând a o fi găsit, după sugestia d-lui M. Beza, în The Bride of Lammermoor de Walter Scott (pp. 36—43 şi 63—80); a restabilit, cu scrupulozitate oarecum specialistă, toate datele istorice false din literatura lui Odobescu, punându-le la punct, după stadiul actual al cercetărilor respective, cu şirul exact al domniilor din vremea aceea, cu filiaţia justă, cu potrivirile de nume născătoare de confuzii, cu rivalităţile epocii pentru domnie, etc., etc. (pp. 44—52, şi 69—70); a completat cotele bibliografice câte se găsesc incomplete în operele reeditate, în felul următor, de exemplu: dacă Odobescu menţionează în josul textelor sale pe cronicarul Constantin Căpitanul, d. Struţeanu adaogă, între semne convenţionale, , sau dacă menţiunea este a Vornicului Ureche, edi- torul introduce la locul lui pe ; a rectificat anumite titluri din operele numite de scriitor ca , în loc de De re rustica, de Ter. Varronis, cum citează Odobescu; controlând textele de bază ale ediţiei sale, a înşiruit în pagini compacte toate variantele, frază cu frază, fie că se refereau la di- ferenţe ortografice, fie că proveneau din raţiuni estetice (pp. 500— 531); şi în sfârşit în notele finale (pp. 535—618), d. Struţeanu, ca să zicem aşa, a vărsat o ştiinţă, a cărei cuprindere enciclope- dică instrueşte fără îndoială, dar şi spăimântă. încât pe drept cuvânt munca editorului, dintre titlurile lui, este acela către care merge mai ales elogiul nostru. O întrebare, căreia prin urmare nu i-am putut răspunde, ni s’a pus în chip firesc, după ce am străbătut întregul stufăriş al *) *) V. bibliografia completă întocmită de d. Alex. Iordan (Convorbiri Literare, Iulie—Septemvrie 1934). 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ediţiei de faţă; şi anume, cărui tip de lucrare aparţine? Ediţie curentă nu poate fi, fiind prea încărcată; iar ediţie savantă, cum ar fi părut la prima vedere, de asemenea numeşte, stăruind prea mult în referinţe cunoscute. Am renunţat deci la o întrebare atât de incomodă pentru noi. Şi de aceea am rămas a ne interesa atunci de criteriul pe care l-a avut în vedere d. Struţeanu pentru a grupa în acelaşi volum textele comentate. Ni se prezintă, aşa dar, strânse laolaltă, într’o nouă ediţie: Mihnea-Vodă Cel Rău, Doamna Chiajna, Pseudo- Kinigetikos şi parte din Corespondenţa lui Odobescu. Scrisorile, cele mai multe inedite şi adresate Saşei Odobescu, afară de cinci adresate lui T. Maiorescu, J. A. Cantacuzene şi Anghel Deme- triescu, dintre care două retipărite, privesc viaţa scriitorului şi în măsură mai mică opera. Ne gândim de sigur la momentul când i se va publica întreaga corespondenţă, despre care am auzit că ar fi foarte întinsă. Ce viziune biografică va înlesni ea asupra omului solicitat deopotrivă de ştiinţă, de literatură, de politică, de cămin ca şi, în cele din urmă, de patimile lumeşti, care l-au şi răpus ! Pe cât de interesantă va fi corespondenţa adunată la un loc, pentru biograful viitor şi chiar pentru simplul cititor, pe atât însă de riscată, dintr’un anumit punct de vedere, este partea adăogată la ediţia de faţă. Căci din 99 de scrisori, dintre care 30 sunt retipăriri după Convorbiri Literare şi Cuget Clar, puţine privesc opera cu care au fost tipărite împreună. Riscul este, aşa dar, de natură critică, scrisorile nefăcând corp cu restul volu- mului. Chiar caracterul parţial de ediţie originală se putea sacrifica, pentru a pune în locul scrisorilor un material mai omogen, cum ar fi fost Călătoria din Paris la Londra (1852) şi însemnările des- pre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea (1860), publi- cate întâia oară de d. Tzigara-Samurcaş în Convorbiri Literare (Noemvrie—Decemvrie, 1915 şi Iulie—Septemvrie, 1934). In orice caz, dacă nu aceste călătorii, pe care noi le-am fi preferat ca mai puţin cunoscute între celelalte scrieri ale lui Odobescu, Câteva ore la Snagov, în care e vorba şi de Mihnea Cel Rău şi de Doamna Chiajna, având în acelaşi timp un fel identic de com- punere cu Pseudo-Kinigetikos, dar mai puţin stufos şi mai legat ie trecutul nostru naţional, ar fi salvat impresia de omogenitate a ediţiei. Cu atât mai plăcut ne este gândul retipăririi acestui cap de operă, cu cât, pentru motive greu de înţeles, tradiţia şcolară l-a înlăturat din învăţământ, dând întâietate « nuvelelor istorice » şi «falsului tratat de vânătoare ». Şi dacă, cu acesta din urmă, e de aceeaşi mare şi rară valoare, cu « nuvelele » nu poate fi com- parat fără pagubă pentru Scenele Istorice. Dar tradiţia didactică, după care Odobescu ţine de literatura noastră prin cele două O EDIŢIE ODOBESCU 41S naraţiuni istorice şi prin « mincinoasă carte de vânătoare » a bi- ruit şi în judecata literară a d-lui Struţeanu. Astfel că acest ori- ginal cap de operă n’a putut înlocui nici chiar cele 30 de scrisori reproduse, pentru ca, propunându-şi deplina frumuseţe citi- torilor, să nu răpească lucrării editorului nici caracterul parţial de ediţie originală. Introducând Câteva ore la Snagov în ediţia sa, pe lângă lu- mina meritată ce ar fi proiectat asupra nedreptăţitei produceri, d. Struţeanu ar fi profitat însuşi, risipindu-şi o nedumerire. Şi anume: după enumeraţia izvoarelor folosite de scriitor pentru Mihnea-Vodă Cel Rău şi arătate chiar de el, cum obişnuia tot- deauna, d-sa adaugă: «In afară de aceste izvoare, e probabil ca autorul nostru să fi consultat şi pe Paul din Alep »; iar în nota din josul paginei continuă: «Belfour, The travels of Macarius, Patriarh of Antiach, traducere după manuscrisul arab. O tradu- cere românească, pe care nu putea s’o utilizeze Al. Odobescu, fiindcă apare la 1865, este Călătoria arhidiaconului Paul de Alepp prin Moldova şi Ţara Românească, etc., etc. » (p. 44). De tradu- cerea românească, Odobescu n’avea nevoie, deoarece ştia engle- zeşte. Totuşi d. Struţeanu putea fi sigur că scriitorul nu consultase încă acest memorial de călătorie. Căci abia în Câteva ore la Snagov, la 1862 deci, se află următoarele rânduri: «Dacă toată lumea ar fi citit călătoria în ţară a patriarhului Macarie din Antiohia, scrisă arăbeşte şi tradusă numai englezeşte într’o ediţiune foarte rară şi foarte scumpă, dela 1836, toţi atunci într’adevăr ar fi ştiut că, în timpii trecuţi, peste balta Snagovului se afla un lung pod stătător ce ducea până la mănăstire » (p. 60, ed. Chendi). Şi cum îl citează aci, e sigur că l-ar fi citat, după obiceiul său nedesminţit, şi acolo, adică cu cinci ani mai nainte, în Mihnea-Vodă. Fiind vorba de izvoare, vom mai observa un lucru. D. Stru- ţeanu crede a identifica în Odobescu citate de « a doua mână »: « Deşi... citează de mai multe ori şi pe I. Chr. Engel, Al. Odo- bescu nu-1 întrebuinţează direct, ci prin intermediul lui Gh. Şincai». E posibil ca scriitorul să se fi slujit câteodată de citatele făcute de alţii, nu zicem, dar în ceea ce priveşte domnia răului Mihnea — nu este adevărat. Editorul, afirmând aceasta cate- goric, fără să aducă un început de dovadă, ne-a constrâns pe noi la control. Nevoie urgentă nu era, deoarece, pentru întâmpi- narea ce facem, ne-ar fi fost suficient să arătăm că Odobescu obişnuia să spună lămurit când i se întâmpla să nu folosească direct izvoarele. Şi mai mult decât indicaţia bibliografică din Doamna Chiajna: « Henricus Hilarius în Crusius: Turco-Graecia, citaţi de Şincai» (p. 151, ed. Struţeanu) — nu trebuia. Căci dacă Engel ar fi fost un izvor de «mâna a doua »în Mihnea- Vodă Cel Rău, am fi ştiut-o chiar dela autor. Nu; falsa erudiţie, sub nici o 4i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înfăţişare, nu intra în deprinderile scriitorului nostru. Cu toate acestea, ne-am repurtat şi la Şincai; urmărind, cu privire la viaţa lui Mihnea, tot ceea ce este citat din « prea vestitul Engel», cum i se spune totdeauna acolo, în comparaţie cu pasajele lui Odo- bescu, date de el însuşi pe seama aceluiaşi prin numeroase refe- rinţe bibliografice — am putut constata că în Şincai nu se gă- sesc o seamă de informaţii din câte foloseşte scriitorul nostru; lipseşte, de exemplu, fragmentul din elogiul alcătuit, spre slava lui Mihnea, de poetul latin Ioan Salius, pe care Odobescu îl arată ca provenind din Engel, după cum epitaful latinesc al voievodului, neîntrebuinţat de nuvelist, se află în Şincai, care îi indică aceeaşi provenienţă. E limpede, dar, că Odobescu nu întrebuinţa pe Engel « prin intermediul lui Gh. Şincai». Dacă ar fi să facem o prezentare fidelă a ediţiei d-luî Stru- ţeanu, ar trebui să luăm, cât de cât, în discuţie toate părţile In- troducerii sale. Şi n’am putea trece peste lungile excursuri isto- rice, în care d-sa face loc tuturor rectificărilor ulterioare pe care, pentru perioadele în chestiune, Istoria le-a adus Cronicilor. Din când în când însă, îşi răstoarnă singur munca, pe care poate economia ediţiei nu i-ar fi cerut-o. Aşa, de pildă, după ce amin- teşte de « prima dinastie a Ţării Româneşti», adică de Basarabi; după ce numeşte pe câţi dintre ei, până la Mircea cel Bătrân, n’au urmat la tron din tată în fiu, subliniind caracterul de uzur- pare al domniei lui Mircea, «fratele lui Dan I », acesta având de «moştenitor direct pe Dan III»; după ce arată de ce Dăne- ştilor li s’a zis pe nedrept numai lor Basarabeşti, iar Mirceştilor — Drăculeşti; după ce în sfârşit sunt numiţi toţi coborîtorii le- gitimi ai lui Mircea ca şi aceia ai lui Vlad Dracul, fără ca vreunuia să nu i se pună alături anii de domnie — d. Struţeanu, în nota din josul paginei 46, declarând descendenţa şi cronologia « apro- ximative » şi comunicându-ne chiar desacordul istoricilor asupra lor, îşi pune singur piedică mai ales cu rândurile: «Al. Odobescu, pe vremea sa, ştie şi mai puţin din puţinul care se ştie astăzi; ceea ce se ştie de mult însă, e această rivalitate dintre aşa zişii Basarabeşti şi Drăculeşti, pe care o utilizează autorul în naraţiunea ce ne interesează ». Greaua pagină de Istorie se răstoarnă astfel dintr’o dată ca inutilă. Daf sentimentul de a intra în materia pro- priu zisă mai întârzie totuşi, pentrucă avem încă de urmărit cum se desvoltă rivalităţile pentru domnie chiar între Drăculeşti, mai sunt date de restabilit, genealogii — de completat sau numai de corectat, etc.... O asemenea stăruinţă în atmosfera de tratat istoric ni s’a părut de prisos. De altfel digresiunea enciclopedică formează trăsătura cea mai puternică a ediţiei. Dacă «în The Bride of Lammermoor », care se crede a fi trezit oarecari ecouri în opera lui Odobescu, « acţiunea O EDIŢIE ODOBESCU 417 se petrece după detronarea lui Iacob al II-lea » urmează numai- decât nota lămuritoare asupra acestui rege al Angliei: «Iacob II a fost fiul lui Carol I. Se suie pe tron la 1685 şi rămâne până la 1688, când e detronat, fiindcă trecuse la catolicism ». Nici titlul romanului nu trece neadnotat: « The Bride of Lammermoor, ro- manul lui Walter Scott (1818), a fost prelucrat ca libret de operă de Salvatore Cammorano (1835). Muzica a fost scrisă de Doni- zetti. Traducerea în franţuzeşte a libretului se datoreşte lui Alph. Royer şi Gustave Waez sub titlul Lucie de Lammermoor (1837) >>. Iar dacă scriitorul a fost « ministru în cabinetul conservator pre- zidat de N. Creţulescu (1863) » ni se face în subsolul paginii res- pective o biografie succintă, dar completă a acestuia. Sunt şi părţi de critică literară în Introducerea d-lui Stru- ţeanu. Criticul a găsit necesar să ilustreze influenţa lui W. Scott asupra operelor lui Odobescu cu extrase comparative, pe care le rezumă astfel: «In ambele tratări, această scenă prezintă pe tânăr ca un salvator (la Al. Odobescu, Radu scăpase pe Ancuţa de furia boierilor răsculaţi; la Walter Scott, Edgar scăpase pe Lucy de furia unui taur ce fusese împuşcat în momentul când se repezise la fată); în ambele pasaje, tânărul ajută pe aceea care face parte din familia vrăjmaşe; în ambele fragmente, fata întâm- pină cu dragoste pe salvator, iar tânărul este la început pradă unei lupte între ura străveche şi iubirea care începe» (p. 71). Sau, mai concludent: « înaintea nunţii (o fată a Chiajnei era sor- tită unei căsătorii diplomatice n. r.), autorul zugrăveşte o întâl- nire între Radu Socol şi Anca, întâlnire în care Radu, care auzise de măritişul iubitei sale, vrea să-i înapoieze marama, zălogul iu- birii lor, pe care el i-o luase în ziua primei lor întâlniri lângă mor- mântul lui Mircea Ciobanul. Anca nu-1 primeşte, arătând iubitului ei, că totul e pus la cale fără voia ei... Această scenă aminteşte de un alt pasaj din The Bride of Lammermoor şi anume, acela din cap. XVIII, unde de asemeni jurământul de credinţă al celor doi tineri este concretizat prin frângerea unei monete de aur, fiecare luând în păstrare o jumătate; şi acela din cap. XXVII, unde Edgar, auzind că Lucy urmează să se căsătorească cu altul, vine să dea înapoi zălogul luat». Ce frumos ne pare abia acum scrupulul exactităţii d-lui Struţeanu în privinţa urmării voievo- zilor 1 De critica literară mai ţin de asemenea judecăţile formulate în jurul genului scrierilor lui Odobescu. Mihnea-Vodă Cel Râu şi Doamna Chiajna treceau până acum drept nuvele istorice; nu sunt, după noul editor, decât simple « romanţări istorice». Cât priveşte Pseudo-Kinigetikos, lucrarea aceasta ni se arată printr’un vag citat, pe care îl atestă numai semnele citării, ca fiind un « eseu ». Iar despre stilul celor trei scrieri, criticul distinge «acea speci- 12 418 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fică eufonoritmie », moştenită de Odobescu dela Bălcescu, « care la rândul său o deţinea dela învăţatul D. Cantemir ». Intre ope- rele lui Cantemir, noi bănuim ca mai « eufonoritmică » De vita Constantini Cantemyri! Credem astfel a fi înfăţişat cu toată fidelitatea ediţia ce d. Scarlat Struţeanu a făcut Scrierilor Literare ale lui Odobescu. Nu ne mai rămâne decât să-i urăm succesul de lectură pe care îl va merita totdeauna acest scriitor clasic al nostru, precum îl me- rită în măsură egală şi iniţiativa editurii de a-1 retipări. VLADIMIR STREINU « LOCUM REFRIGERII » ... Murind bogatul şi ajungând în iad, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Lazăr în sânul lui Avraam. «Atunci strigat-a el şi a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr, să-şi întingă în apă vârful degetului şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpae » (Luca, 16, 24). Pe o laminetta orfică, găsită în 1893 lângă Eleutherna, în Creta, stă scris: «Ard de sete şi mă prăpădesc...» In momentul cel mai solemn al liturghiei Bisericii romano- catolice, se aminteşte astfel sufletele morţilor: «Ipsis Domine et omnibus in Christo quiescentibus, locum refrigerii, lucis et pacis, ut indulgeas, deprecamur ». Şi cine nu cunoaşte rugăciunea din slujba morţilor, la cre- ştinii ortodocşi: «In loc de odihnă, în loc de verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit»? Un arheolog francez, Andre Parrot, a reluat de curând pro- blema acestui « loc de verdeaţă », într’un documentat studiu: Le « Refrigerium » dans l'au-delă (Ed. Paul Geuthner, 1937, 180 pag. gr. in 8°, numeroase figuri, 50 fr.). In patru mari capitole, au- torul cercetează concepţiile asupra « Refrigeriumului» în lumea babiloniană, cea anatoliană-siriană, în Egipt şi în creştinismul primitiv (Roma, Galia, Africa de Nord). Materialul documentar este în cea mai mare parte arheologic şi epigrafic. Andre Parrot a luat el însuşi parte la unele săpături arheologice în Mesopotamia, şi cartea de faţă dovedeşte în de ajuns informaţia sa solidă în tot ce priveşte arheologia babiloniană, siriană şi egipteană. Le «Refrigerium » dans l'au-delă poate fi rezumată în foarte puţine cuvinte: în toate religiile mai sus menţionate, s’a purtat de grijă ca sufletul mortului să nu sufere de sete pe lumea cea- laltă. Mortul îşi continua oarecum existenţa pământească pe tă- râmul celălalt. Trebuia să i se asigure — prin mijloace concrete, «LOCUM REFRIGERII »... 419 «au magic-simbolice — această viaţă de « dincolo ». Dar lucrul •cel mai important — mult mai important decât «alimentarea» lui — era să nu fie lăsat să sufere de sete. De aceea, mai ales în Babi- lonia şi Egipt, se făceau mici canale prin care apa să ajungă până în mormânt (p. 20 sq.). Apă care îi era vărsată prin libaţiuni, şi care avea o importanţă capitală în viaţa post-mortem. De asemenea, nenumărate sunt scenele în care se întâlneşte -aşa numitul «vas prea plin», motiv pe care l-a studiat, acum în urmă, Ed. van Buren în The flowitig vase and the God with streams (Berlin, 1933). Toate scenele acestea repetă până la ob- sesie «adăparea » zeilor, a oamenilor (sufletele morţilor), a ani- malelor dintr’un vas miraculos, din care se revarsă, îmbelşugat, apa. Motivul acesta — care se întâlneşte şi în iconografia indiană (« vasul plin », puma kalasa) — s’a transmis apoi, fie din centrele vest-asiatice (Babilonia, etc.), fie din India, în nenumărate tra- diţii ornamentale din Europa (şi în Renaştere) şi Persia (cf. A. Coomaraswamy, Yakşas, part II, Washington, 1931, pp. 62—63). Fără îndoială, aşa cum s’a spus de multă vreme, şi după cum observă şi Andre Parrot, «adăparea » aceasta are un sens reli- gios. «Apa» e considerată substanţă vitală prin excelenţă; cel care « bea » participă la realitate, la « viaţă ». Autorul nostru însă stăruie mai ales asupra valorii concrete a acestei « adăpări ». « Les enfers sont certainement, comme la terre des vivants, une region de grande chaleur et l’eau y est necessaire â la vie phy- sique qu’elle entretient et qu’elle prolonge sans doute, mais qu’elle conditionne avant tout. Mais cette autre idee s’y ajoute aussi: l’eau apaise la soif, qui est Ie partage de ceux qui habitent des pays de soleil et de deserts. Et cette preoccupation du « rafraîchis- sement» n’est pas la moins dominante. L’eau de vie ne pouvait etre que fraîche et pure » (op. cit., p. 53). Intr’adevăr, oamenii şi-au reprezentat aproape totdeauna «In- fernul » ca o totalizare a suferinţelor pământeşti. De altfel, aşa cum nădăjduim să demonstrăm pe îndelete într’un studiu spe- cial, atât istoria religiilor cât şi folklorul deosibesc două etape •(sau două « stări ») în condiţiunea post-mortem: supravieţuirea şi nemurirea. Sufletul mortului « supravieţuieşte » câtva timp (până la o re- încarnare, până la «judecata de apoi », etc.), apoi piere sau devine nemuritor (în termeni creştini). Supravieţuirea sufletelor morţilor înseamnă însă, aproape în toate religiile, prelungirea larvară a existenţei umane, dramatice. Formularea acestor «suferinţe», a .acestei «drame», se face totdeauna în termeni de experienţă concretă, umană. De aceea, în nordul Europei, unde suferinţa omenească se traduce în termeni de «temperatură scăzută » (frig, îngheţ, mlaştină rece, etc.) — Infernul este numit gzvern, « baltă », 12» 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi epitetele sale cele mai frecvente sunt oer, oerfel, «rece», sau rhew, «îngheţat » (cf. J. Vendry&s, L'Enfer glace, « Revue Celtique », 1929, t. 46, pp. 134—142, în special, p. 135; A. H. Krappe, Etudes de mythologie et de folklore germaniques, Paris 1928, p. 46, vorbind despre Infernul lui Snorn Sturluson). De asemenea, în timp ce în Orient şi în Europa mediteraneană cultul morţilor este atât de legat de libaţiunile «răcoritoare», Scandinavii cunosc o Walhalla, unde războinicii morţi se încăl- zesc «en buvant la liqueur capiteuse servi par Ies Walkyries »- (Cumont, citat de Parrot, op. cit., p. 170). Iar în Bretagne, mortul suferă de frig şi de singurătate ca şi în timpul vieţii. De aceea, «il revient s’asseoir dans l’âtre, chauffer ses pieds â la braise, converser avec Ies servantes », etc. (Anatole le Braz, La legende de la mort chez Ies Bretons armoricains, ed. IV definitivă, Paris, 1928, tom. I, p. LVI). întocmai, după cum în termeni de experienţă umană con- cretă — dragoste, nuntă, unire — se formulează toate experien- ţele mistice, tot aşa se traduc prin imagini concrete stările post- mortem. Am greşi însă, dacă am privi apa care se oferă mortului numai sub aspectul ei concret. Cunoaştem astăzi cu destulă preciziune sensurile magice şi «metafizice» ale Apei, atât în India cât şi în Mesopotamia (culturi care — mai ales sub acest aspect, al simbolismului acvatic — au avut relaţii protoistorice ne- îndoielnice). Coomaraswami (Yakţas, II; Elements of Buddhist Ico- nography, etc.) a arătat, cu o bogată documentare arheologică şi literară, prezenţa valorilor simbolice şi « metafizice » ale Apei în culturile indiană şi indo-mesopotamiană. De altfel, cu cât înain- tăm în timp şi ne apropiem de începuturile istoriei, cu atât avem de aface mai frecvent cu simbolul şi deci cu polivalenţa sensurilor unui semn sau unui rit. Mortul se reîntoarce într’o stare larvară, foarte apropiată cu a «seminţelor ». Afirmaţia aceasta nu trebue înţeleasă numai în sensul concret, agricol, pe care l-a avut, bunăoară, în Egipt sub influenţa religiei osiriene. (Parrot reproduce, op. cit., fig. 34, una din acele celebre figuri numite « paturile lui Osiris » sau « grădinile lui Osiris », care reprezintă o serie de spice răsărind din trupul mortului, spice care sunt udate printr’o libaţie funerară. Pe o stelă funerară păstrată la British Museum, defunctul adresează lui Râ această rugăciune: «ca trupul său să poată germina >>, Parrot, op. cit., p. 103, nota 3. Să remarcăm că Râ este zeul soa- relui, şi, cunoscându-se valoarea fertilizantă a soarelui şi a apei, mortul se roagă să aibă o soartă agricolă; să «încolţească », ase- menea seminţelor bine udate şi generos încălzite de razele soarelui.) Dar în afară de sensul « agricol» pe care îl au libaţiunile mor- tului în anumite religii (sau momente din istoria acestor religii), «LOCUM REFRIGERII ».,. 4Zi# se poate vorbi de starea larvară a mortului şi într’un sens mult mai general. Mortul se reîntoarce într’o stare oarecum amorfă (d. ex. îşi pierde memoria, în afară de « eroi », cf. Odiseia, cartea XI). Este deci, pe bună dreptate, solidarizat de condiţia amorfa, nemanifestată, a Apei. De aceea,se îngroapă mortul «gol»; adică, eliberat de orice «formă», de orice «limite». Solidarizarea magică sau mistică (botezul, în sensurile sale pre-creştine) a omului cu Apa, îi conferă noi posibilităţi de «germinare », de « nouă naştere ». Ioan Botezătorul boteza pe oameni cu apă, purificându-i de păcatele vechi, anihilându-le vechea lor personalitate, asigurân- du-le o « nouă naştere ». Apa are pretutindeni acest sens general -de stare primordială, nemanifestată, bogată în virtuţi germina- tive, adică în potenţe care îşi aşteaptă manifestarea. Sensul acesta se verifică mai ales în teoriile cosmologice formulate simbolic sau alfabetic în atâtea culturi indo-mesopotamiene. Creaţia în-: cepe din ape; se înalţă pe un temei aşezat deasupra apelor (sim- bolul lotusului plutind pe ape, etc.). Moartea poate fi deci socotită ca o reîntoarcere la anumite stări amorfe. In foarte multe culturi, o bună parte din om, trupul şi anumite «suflete» ale lui, se desprind definitiv în momentul morţii, întorcându-se în stările lor pre-formale. Li- baţiile funerare ar avea, fără îndoială, scopul de a facilita dezin- tegrarea aceasta a mortului în condiţia primordială, amorfă, care e simbolizată prin Ape. Această dezintegrare, evident, este ur- mată şi de o nădejde pozitivă, într’o mai bună reintegrare (în Osiris, în Dionysos, etc.). întocmai, după cum într’o iniţiere orfică, bunăoară, «omul» moare, se desface până la anihilare, ca să se poată identifica cu Dionysos, cu « Zeul », cu o stare supra- personală (impersonală). Neofitul, asta înseamnă: « plantă nouă », colţul verde care sfarmă şi anihilează sămânţa, atunci când e bine udată... Fireşte, toate lucrurile acestea, pe care autorul nostru nu Ie spune pentrucă se mulţumeşte să urmărească motivul concret al apei şi al «refrigeriumului», ar trebui discutate în amănunte pentru a-şi revela logica lor secretă. O vom face, poate, cu un alt prilej. Deocamdată, să remarcăm că setea care bântue pe celălalt tărâm, şi pe care Parrot a urmărit-o în monumente şi în texte, din cele mai vechi culturi mesopotamiene până la începuturile creştinismului romano-catolic, setea aceasta poate fi înţeleasă şi din alt punct de vedere decât cel realist. Condiţia umană, suferinţa, într’un cuvânt orice « experienţă » istorică, a fost pretutindeni exprimată prin «sete». Mesajele religioase şi mistice potolesc «setea» de viaţă a oamenilor, îi -« adapă » la izvoarele adevărului, etc. Maximul de suferinţă ome- nească a fost formulat întotdeauna prin « sete ». Cu cât omul su- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 422 feră mai mult, cu atât e mai însetat de Dumnezeu, de adevăr,, de linişte, de iubire. Apa, care în sensul magic şi religios reîntoarce pe om într’o- stare nediferenţială, amorfă, de « sămânţă », ajutându-1 în acelaşi timp să se « nască din nou », apa aceasta, în sens mistic, «po- toleşte » pe om, adică îi curmă experienţa, durerea. S’ar putea spune, fără paradox, că numai după ce a ajuns într’un « refri- gerium» şi s’a adăpat până la saţietate, mortul «moare» cu adevărat. Adică, depăşeşte ultimele etape ale condiţiei umane — topindu-se într’o stare impersonală, totală, nediferenţiată. Câtă vreme este «însetat » — rămâne o larvă sub-umană, dar chinuită încă de « experienţe ». Supravieţuirea aceasta nu este nici moartea adevărată, nici nemurirea. In sens mistic deci, apa care potoleşte setea mortului curmă experienţa, ajutându-1 să «moară» cu adevărat, să se desfacă definitiv de condiţia umană... MIRCEA ELIADE DEBUTURI ÎN REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trei din cărţile de proză ale acestui an, înainte de a fi tipărite în volum, au fost semnalate editurilor, criticii şi publicului ci- titor, de « Revista Fundaţiilor Regale ». Importante fragmente au apărut mai întâi în paginile Re- vistei, marcând astfel cu autoritate trei debuturi, pe care timpul s’a grăbit să le ratifice. E vorba de romanul d-nei Cella Serghi, «Pânza de păian- jen » 1), de jurnalul de captivitate al d-lui G. Banea, «Zile de lazaret» 2) şi de romanul d-lui Mircea Gesticone « Războiul mi- cului Tristan » 3). Dacă adăogăm acestor trei volume şi romanul d-rei Lucia Demetrius, «Marea fugă»*), pentru dublul motiv că de o parte, autoarea, dacă astăzi nu mai este o debutantă, şi-a făcut totuşi pe vremuri debutul tot în R.F.R. (1 Septemvrie 1934,. Anul I, Nr. IX), iar de altă parte, fragmente din noul său roman au apărut, de asemeni, în aceste pagini, atunci contribuţia Revistei, la activitatea acestui an literar, deschide un întreg ca- pitol, care merită să fie cercetat în mod special. De altfel cele patru nume citate mai sus nu sunt singurele *) Editura « Universala », Alcalay & Co. a) Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II *. a) Editura « Cultura Naţională ». 4) Editura * Naţionala », Ciornei. DEBUTURI IN REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 423 pe care « Revista Fundaţiilor Regale » le-a « descoperit » — cum se spune cu un termen obişnuit, dar care îşi capătă aici deplinul lui sens. Se găsesc în colecţia Revistei câteva debuturi de proză, la fel de interesante, chiar dacă ele n’au trecut încă până astăzi proba volumului tipărit. Nu ştim dacă cititorii au reţinut la timp numele d-lui Aurel Lambrino, autor a două admirabile schiţe, ce par a fi fragmente de roman, şi de asemeni nu ştim dacă au reţinut numele d-lui N. Aloman, care nu mai departe decât în numărul trecut, publica o nuvelă de foarte concisă notaţie psihologică, după ce cu doi ani înainte ne surprinsese cu o bucată de proză, ce nu avea nimic din ezitările unui debut, lata, aşa dar, şase scriitori noi în sensul cel mai strict al cuvântului, cărora « Revista Fundaţiilor Regale » le-a dat o iden- titate literară, acordându-le dela început autoritatea sa critică. Veţi conveni că un debut, în asemenea condiţii, presupune mai mult decât -o «încercare ». El nu cere numai simple indicaţii de talent, care pot fi suficiente pentru un debut curent, ci anu- mită definire de personalitate, anumită precizare a posibilităţilor de expresie. O mare revistă de cultură nu e făcută pentru a «încuraja » (cum se spune în mod obişnuit) pe începători. Rolul ei este să ateste şi să confirme. Aptitudinile literare confuze, nesigure, di- buitoare se vor clarifica într’un sector publicistic mai puţin exi- gent, mai puţin responsabil, şi numai când vor depăşi stadiul experienţelor preliminare, numai când vor reuşi să se definească îndeajuns, vor putea să bată la porţile mari ale literaturii. Debutanţii pe care i-a înfăţişat, în decursul celor cinci ani de apariţie, « Revista Fundaţiilor Regale » au reuşit să prezinte dela primele lor pagini, asigurarea că ne aflăm nu numai în faţa unor mari promisiuni, dar mai ales în faţa unor vocaţii literare diferenţiate. Acest lucru îl spunea, în cuvântul său de explicaţie redacţio- nală, d. Camil Petrescu, la începutul acestui an (« R.F.R. », Anul V, Nr. 1, 1 Ianuarie 1938). « N’a ezitat (Revista N. R.) să publice nici chiar proză şi versuri de scriitori strict debutanţi, deşi rostul unei asemenea masive publicaţii nu ar fi poate să încerce riscurile unor expe- rienţe. E drept că, în cazul acestor scriitori debutanţi, e vorba de însuşiri absolut excepţionale, ce anunţă cariere strălucite, dacă sensul iniţial va fi păstrat». In ce ne priveşte, avem convingerea că acest «sens iniţial »• nu va fi trădat şi că deci încercând astăzi să schiţăm calităţile acestui contingent de noi scriitori, pe care îi datorăm « Revistei 424 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fundaţiilor Regale », nu riscăm a fi desminţiţi de activitatea lor viitoare. * * # Sunt printre aceşti debutanţi, câţiva pentru care nota de faţă este cu totul insuficientă şi care impun de pe acum o cercetare specială. Este cazul d-lui G. Banea, al cărui volum a fost remarcat de întreaga critică şi despre care ne rezervăm dreptul să revenim într’un articol apropiat. Pentru moment, să observăm doar că ceea ce dă jurnalului de captivitate al d-lui Banea excepţionala sa valoare de document, nu este numai materialul său (oameni, peisaje, lucruri...), ci, cel puţin în egală măsură, sinceritatea şi stăpânirea cu care acest material este expus. D. Banea a publicat în « R.F.R. » două mari capitole de cărţi: « Fragment» (Anul IV, Nr. 7, 1 Iulie 1937) şi « Prin spitale, la Razgrad » (Anul V, Nr. 3, 1 Martie 1938). Era şi atâta de ajuns, pentru a pune în evidenţă interesul patetic al acestui jurnal, dar şi calităţile de prozator ale memorialistului. D. Banea scrie cu simplicitate, cu o proză liniară, nudă, fără ornamente, dar nu fără nuanţe. Rareori se poate întâlni o mai totală lipsă de artificiu literar. Ai impresia că e o relatare directă de fapte, făcută cu sin- gura grijă de a fi clară şi exactă. Dar acest fel de a scrie cu preciziune şi modestie nu scade cu nimic intensitatea povestirii. Faptele expuse lapidar, fără efuziune, fără lamentare, devin cu atât mai dramatice. Nu e de loc greu să simţi dincolo de această proză măsurată, un suflet zbuciumat, o mare suferinţă, o conştiinţă care îşi pune cu vocea scăzută, cu un surâs de resemnare, întrebările cele mai grave despre viaţă şi despre moarte. Şi peste toate acestea, trece un spirit ironic, maliţios, care încearcă să atenueze, încearcă să uite. Un amestec de intimitate şi detaşare dă paginilor d-lui Banea un sens de mesaj personal, dar şi o valoare de document obiectiv. Pentru amândouă aceste calităţi, intrarea d-sale în literatură ni se pare fericită. * * * N ici pentru d-na Cella Serghi, autoarea romanului «Pânza de păianjen », nota de faţă nu poate fi decât o prea sumară şi pro- vizorie schiţă. Cartea d-sale impune criticului răspunderi mai mari decât cele pe care le comportă o grăbită recomandare. Este incontestabil o « operă », în sensul cel mai greu al acestui cuvânt. De obicei, un debut — chiar şi un debut strălucit — are un anumit grad de inconsistenţă: calităţi încă nefixate, lipsă de or- ganizare, mari inegalităţi. Nimic din toate acestea nu i se pot DEBUTURI IN REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4*5 reproşa d-nei Cella Serghi. Romanul său este de o mare bogăţie şi diversitate epică (ceea ce este poate explicabil prin proverbiala nevoie a debutanţilor de « a spune tot»), dar e, în acelaşi timp, o carte unitară, scrisă cu un suflu egal, care nu cedează şi nu obo- seşte, o carte organizată ferm, ceea ce nu se mai explică decât prin instinctul artistic sigur al autoarei. Sunt unele încântătoare cărţi, scrise, oarecum, la întâmplare. Cartea d-nei Serghi nu este dintre ele. Dimpotrivă, totul arată în opera sa, că excepţionale daruri de sensibilitate şi expresie au fost aici dominate şi călăuzite de o voinţă proprie de a crea, peste orice improvizaţie, peste orice diletantism. In « Revista Fundaţiilor Regale», d-na Cella Serghi a pu- blicat două fragmente foarte deosebite ca mediu, căci o prezen- tau pe eroina sa la mari distanţe de viaţă: «Cele dintâi nedu- meriri » (« R.F.R, », Anul IV, Nr. 4, 1 Aprilie 1937) şi « Petre Barbu » (« R.F.R. », Anul IV, Nr. 9, 1 Septemvrie 1937). Totuşi, din ambele fragmente, se puteau desluşi aceleaşi ca- lităţi: un dar de observaţie minuţioasă, exactă, notată pregnant, cu o rară putere de a da viaţă şi relief ultimului detaliu, iar, în al doilea rând, un simţ de poezie, care trece dincolo de specta- colul imediat al vieţii şi proiectează o lumină emoţionantă peste cele mai derizorii fapte, gesturi sau lucruri. Din întâmplări mă- runte, scrise cu înşelătoarea neglijenţă a naturaleţei, din mici incidente povestite cu nu ştiu ce misterioasă frivolitate feminină, se degajă în fond un sentiment de mare tristeţe, care merge până pe pragul lacrimilor şi se opreşte acolo, din discreţie, din pudoare, din voinţa de a-şi salva totuşi singurătatea. Pentru a nu utiliza alte capitole decât cele tipărite în « R.F.R.». şi pentru a nu anticipa astfel asupra cronicii, pe care ne socotim îndatoraţi a o scrie despre acest roman, să amintim doar admira- bila evocare a Mangaliei, din capitolul «Petre Barbu », bogăţia . Vom sublinia, în schimb, pentrucă este mai în cadrul acestei note, apariţia d-lor Aurel Lambrino şi N. Aloman, care până azi nu ne-au dat încă posibilitatea să le verificăm pe întinderea unei cărţi întregi, chemarea literară, dar care ne-au convins prin bucăţile fragmentare publicate în Revistă, că această chemare nu poate fi în nici un caz pusă la îndoială. D. Lambrino a semnat pentru prima oară, în numărul din Iulie 1935 (Anul II, Nr. 7), o bucată de proză « Sorana », în care un lirism excesiv, neclar, puţin retoric, contrasta cu o notaţie incisivă, de o vigoare cu totul neobişnuită. O avalanşă de imagini surprinzătoare descoperea în acele pagini un fel personal de a privi lumea, de a înregistra senzaţiile, *) « Notă la un roman feminin », R.F.R., Anul III, Nr. 5, 1 Mai 1935. DEBUTURI IN REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 427 de a transmite gândurile. Amestec de solilocviu şi povestire, scrisul d-iui Lambrino avea ceva de jurnal intim şi de roman, cu schim- bări subite de ton, cu treceri scurte dela o serie de gânduri la altă serie, ca şi cum un nevăzut comutator le-ar f? intervertit mereu ordinea. Accente de emoţie si accente de sarcasm, un elan liric, fără îndoială puternic, întrerupt de o grimasă, care pe neaştep- tate ne duce spre caricatură, nu ştiu ce deliberată plăcere de a scandaliza, nu ştiu ce naivă bucurie de a deruta, totul arată în d. Lambrino bogate resurse, insuficient orientate, insuficient stă- pânite. Imaginile sale au abundenţa primelor pagini de pe vremuri ale d-lui Ionel Teodoreanu şi nu greşesc spunând că surpriza de a le cunoaşte este egală bucuriei pe care, cu atâţia ani în urmă, ne-o provocase scriitorul ieşean. In plus, d. Lambrino adaogă acestei ingeniozităţi de stil, o acuitate sensorială pe care scrisul său o înregistrează cu foarte fine nuanţe. Aceleaşi calităţi, le-am regăsit mai târziu în fragmentul « Pu- trezind » (« R.F.R. », Anul IV, Nr. 1, 1 Ianuarie 1937). La o distanţă de aproape doi ani, tânărul autor nu-şi pierduse nici una din sclipitoarele sale calităţi iniţiale, dar nici nu-şi atenua anumite naivităţi de atitudine literară. E anumită frondă moder- nistă, în care se complace d. Lanjbrino, şi, de sigur, greşeşte. Semnificativ de exemplu gustul d-sale, la urma urmelor nevinovat, deşi cu intenţii provocatoare, de a-şi adnota propriul său text, cu diverse reflecţii tipărite în notă, în jurul paginilor, dând astfel o nuanţă de persiflaj, pe care o suspectăm de a fi un simplu procedeu mecanic. Ne luăm libertatea de a recunoaşte în aceste procedee de stil, semnele unei vârste literare, nu ale unei concepţii definitive de artă. Vârsta va trece, dar talentul d-lui Lambrino se va despărţi de ea fără pagubă, căci oarecare disciplină nu-i va lua scrisului său nimic din tot ce are propriu şi autentic. In comparaţie cu d. Lambrino, d. N. Aloman nu aduce un la fel de puternic accent personal. Mai puţin liric, mai înclinat spre observaţie, d-sa nu are izbucnirea d-lui Lambrino, ritmul său precipitat, vocabularul pitoresc, sintaxa îndrăzneaţă, care ne intrigă, ne cuceresc şi ne îngrijorează, în aceeaşi măsură. D. Aloman scrie just, cumpătat, sigur, nu fără o undă de emoţie (mai ales în « Spitalul», «R.F.R. », Decemvrie 1936) şi nici fără anumite aptitudini de satiră, ba chiar de şarjă caricaturală, cum a dovedit în «Pascanaud », nuvela publicată luna trecută. Dar acest scris temperat, acest scris cuminte nu-1 împiedică pe autor să vadă lucrurile şi să le surprindă trăsăturile vii, expresive. Nu- velele sale ne înfăţişează o sumă de figuri secundare, foarte su- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ^28 festiv creionate şi contribuind să -dea personajului central, per- spective de roman, mai largi decât ar permite în mod obişnuit dimensiunile nuvelei. Intre cele două bucăţi pe care le-a publicat în « Revista Fun- daţiilor Regale», sunt atât de nete deosebiri de atmosferă, de mediu, de preocupare, şi ele reprezintă două peisaje psihologice atât de diferite, încât posibilităţile d-lui Aloman ni se par apre- ciabil de variate. Ele îl îndreptăţesc pe autor să treacă la expe- rienţa romanului, pentru care îl indică scrisul său matur şi dens. MIHAIL SEBASTIAN - O CARTE CU POEME Poemele, toate numai de câte două strofe, pe care d. Zaharia Stancu le-a cules în ultimul său volum *), ne-au făcut să ne amin- tim teoriile poetice care au susţinut de câtva timp încoace nece- sitatea pentru un poem de a fi scurt, pentru a putea menţine unitatea emoţiei. In celebrul său articol «Filosof ia compoziţiei» (cunoscut pe nedrept sub titlul « Geneza unui poem »), Edgar Allan Poe a fost primul poet care a formulat această regulă, între comen- tariile pe care le făcea celebrei sale poeme « Corbul >>. Plecând dela principiul că unitatea de impresie constitue o cerinţă abso- lută a emoţiei artistice şi că orice emoţie puternică este, prin natura ei, scurtă, Edgar Poe susţinea că o poemă lungă nu e, în genere, decât o succesiune de poeme scurte, adică de scurte efecte poetice, şi dădea ca exemplu « Paradisul pierdut» al lui Milton, care ar conţine o alternanţă inevitabilă de « excitaţii poetice » cu depresiuni, care îi strică mult. In acest fel, stabilind că o poemă trebue să fie atât de scurtă, încât să poată fi citită dintr’o dată, pretindea Poe că fixase dinainte lungimea « Corbului» şi anume că o fixase la... aproximativ o sută de versuri. Destul de mult. Au avut însă grije emulii, în frunte cu Mallarme, să strângă şi mai mult limita lungimii poe- mului. La noi — ca să nu vorbim de poemele într’un vers ale d-lui I. Pillat — aproape toţi « moderniştii » au scris numai poeme scurte şi foarte des numai de câte două strofe, din aceeaşi grije de concentrare a emoţiei, grije care se împăca foarte bine şi cu ceea ce s’a numit «hermetism», prin care înţelegem o necesi- tate interioară care căuta, cu spaimă de lirism şi cu pudoare, să ascundă emoţia. De sigur, când acest procedeu, care necesita o *) Zaharia Stancu: Albe, poeme. Fundaţia pentru literatură şi artă -4 Regele Carol II *. O CARTE CU POEME 4*9 emoţie nu numai existentă, ci, mai ales, intensă, nu avea în reali- tate ce să concentreze sau ce să ascundă, el devenea manieră, trădând, fie o prea scurtă respiraţie a poetului, fie un hermetism voit, venit nu dintr’o necesitate interioară, ci dintr’una de şcoală. D. Zaharia Stancu nu este şi n’a fost niciodată un hermetic. Şi totuşi, în felul arătat mai sus trebuesc înţelese poemele sale, toate de câte două strofe: ca izbucniri de emoţie puternică în momente intense, care, dacă s’ar prelungi, s’ar anula dela sine. Poezia sa s’ar putea asemăna din acest punct de vedere cu cea a. lui Bacovia, nu prin aceeaşi atmosferă apăsătoare de totală şi ire- mediabilă deprimare, dar, în tot cazul, printr’un strigăt ieşit din aceleaşi adâncuri animale ale subconştientului şi a cărui vigoare ameţeşte brusc în vis. Cum însă toate poemele d-lui Zaharia Stancu sunt cam din aceeaşi familie, propunem cititorului să nu ţină seamă de titlurile fiecăreia, decât cel mult ca de nişte explicaţii aproape niciodată necesare, şi să citească totul în continuare, oprindu-se cel mult la pauzele ciclurilor şi făcând astfel din tot volumul două trei poeme de amplă desfăşurare, care, departe de a părea îmbucă- tăţite, ar dezvălui — credem — cu mai multă bogăţie unui ochi neavizat, toată plinătatea cântecului d-lui Zaharia Stancu, care este cu siguranţă un poet. Dacă reuşim să ne dăm seama din citirea acestor poeme de vajnicul temperament pe care îl trădează şi îl valorifică d. Zaharia Stancu, înţelegem şi sinceritatea concentrării momentelor sale poetice. Ele nu sunt decât strigăte năvalnice duse la intensitate, chiar cu ultima răsuflare şi ieşite dintr’o ardere care lasă să se înţeleagă emoţii mai mari neexprimatc, poate ncexprimabile. E acel joc cu inefabilul care cere de sigur şi colaborarea c'ti- torului pentru a completa ceea ce poetul lasă doar să se înţeleagă. Căci, fără să înlăture cu totul anecdota, care rămâne comprimată numai în câteva notaţii punctate cu multă ştiinţă, poema lasă doar să se întrezărească ceva din actualitatea mereu prezentă a faptului sufletesc, care e generatorul emoţiei şi e, în acelaşi timp, împletit cu ea. Sinceritate şi meşteşug, iată două calităţi incontestabile ale poeziei d-lui Zaharia Stancu. Fie când ne înfăţişează peisaje cu reale calităţi de desen si de notatie — sau scene intimiste si y y y > graţioase de interior cu acelaşi bogat desen, dar cu o coloare şi o preciziune de stampă sau panou-gravuri vechi, cu ciudăţenii descriptive, reci, parnasiene, în care luna ia diferite aspecte ca într’un fel de temă dată,—fie când sculptează pregnante scene sensuale — scene de răscoliri ale subconştientului — notează amin- tiri fiziologice care dau un puternic schelet sentimentelor, d. Zaharia Stancu ştie să rotunjească cu artă toate aceste momente 430 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi să le construiască în aşa fel încât izbuteşte să redea un foarte curios efect de mişcare în static. Fiecare vers e lucrat cu o amă- nunţime de bijutier miniaturist, reuşind să redea cu atâta nete- zime ceea ce vrea să spună încât în această poezie, fără îndrăzneli prea mari, dar frumos distilată, fiecare vers oferă totuşi o sur- priză. Dar, cu toată această supraveghere sinceritatea de care vor- beam, sub forma unei admirabile ingenuităţi e mereu prezentă în întrebări, regrete, nelinişti şi răzvrătiri, în evocări, amintiri şi descrieri, într’un sensualism amintit sau visat, într’un cântec panteist, rareori şi bucolic, al tuturor lucrurilor, al întregii naturi agitate. E un cântec tare, «cântec de măduvă de trunchi», cum spune poetul, care însă ştie cum să învălue şi imaterialul sau irealul. Pentru ceea ce spunem acum e cu deosebire ilustrativ felul în care, în poezia d-lui Zaharia Stancu, femeia — uneori apropiată brutal — se proiectează alteori în întreaga natură sau cel puţin în peisaj, devenind inaccesibilă. Am vrut să cităm. Dar ar fi să ne deservim afirmaţiile. Suflul întreg al poeziei d-lui Zaharia Stancu trebue găsit în toată cartea, nu într’o singură faţetă dintre cele în care îi place să-şi fragmenteze darurile reale pe care le posedă. EMIL GULIAN CASA LUI GABRIELE D’ANNUNZIO Nu de mult a fost restaurată la Pescara casa în care s’a născut Gabriele D’Annunzio: o casă dosnică, modestă, nu veselă, în târguşorul provincial de pe malul adriatic, mai jos de Ancona, în linie, peste Apenini, cu Roma şi, peste Mare, cu Ragusa Dalma- ţiei. Asemeni unui orăşel ca Ascoli Piceno sau, cel mult, ca Rimini, Pescara nu se deosebeşte prin nimic în partea locului, dar te-ar putea reţine prin atâtea motive de interes, cercetând-o. Cel mai de seamă rămâne însă acesta de acum: Pescara este locul de naştere al lui Gabriele D’Annunzio. Târg de munte prelungit în plaja mării; aşezare de pescari şi de păstori cu oile sau caprele, dar şi cioplitori de îngeri în lemn sau meşteri iconari, vestiţi în toată lumea, pe care o colindă apoi ca să le vândă; ţară de soare şi stâncă, de primejdii pe mare şi de legende cu superstiţii: ca în pastorala Figlia di Iorio. E bine să porneşti într’acolo pe înserat, cu trenul, de-a-lungul plajelor abruzzeze, dincolo de Castellamare. Pinii marini îţi vor ieşi în cale rânduri-rânduri, din nisip. Viţa, asemeni. Valurile, în nisip. Bărcile, asemeni. N’ai văzut altă dată trandafiriu în violet şi alb, în verde şi albastru, în verde şi galben, topit în aer mai stră- CASA LUI GABRIELE D’ANNUNZIO 431 -veziu. Pânzele sunt roşii. In sus, dincoace de trenul de pe malul mării, pământul din dealuri e sterp, dar pomii se desfac în florile iarăşi albe. E ceasul când se întind plasele şi se ridică pânzele. Se pregătesc pescarii pentru larg. Vântul e bun. Aşa îţi apare pădurea de pini din Pescara, cu ultima lumină: neagră intens, în buchetele rotate ale frunzelor, pe cerul verde. In Pescara veche, «lungo il fiume » în care au stat peste zi pânzele imense, triunghiulare şi zugrăvite cu contururi de îngeri, casele sunt triste, sărace, dosnice, reci. Ca aceea în care a văzut lumina soarelui, acum şaptezeci şi cinci de ani, unul din marii colorişti ai literaturilor, în orice caz cel mai frenetic glorificator al vieţii eroice din câţi a cunoscut lirica modernă. Casă modestă, de stradă principală într’un târguşor de provincie: iată punctul de plecare al uneia din cele mai rafinate şi aristocratice existenţe. Ferestrele odăii scunde, care adăposteşte patul în care s’a născut poetul şi în care, apoi, i-a murit mama, dau înspre o piaţetă în 4:are au răsărit acum trei copăcei: un măslin, un migdal şi un laur. Singura notă caldă, meridională, în tristeţea locului. Totodată, atare podoabă vegetală dă valoare simbolică existenţei şi artei Poetului, în inspiraţia căruia graţia se îmbină cu patosul, vigoarea cu ambiţia de glorie, tragismul cu satisfacerea deplină. Interiorul casei părinteşti a fost păstrat întocmai cum a rămas . ...Lui Horia nu-i trebue deci o arhitectură savantă de argumente, când -poate spune foarte simplu, că iobagii nu mai-vor să existe nobilime. Revo- luţia a radicalizat aspiraţiile... Că revoluţia cuprinde şi descătuşarea naţională, nici nu se discută. Din caracterul ei social, se desvoltă faze de militare a ideii naţionale, întemeiată pe serioasă şi permanentă organizare de grup. Iobagul Horia dă, de o parte, imensei colectivităţi româneşti, o ţesătură solidă pentru viaţa publică, iar de altă parte, imprimă un spor de intensitate gândului şi conştiinţei de român... Aspectul naţional al mişcării e fixat de altfel şi prin componenţa etnică a taberilor în luptă. Imensa majoritate a iobagilor sunt români, iar proprie- tarii de pământ sunt străini. Numărul total al populaţiunii româneşti, numai din Transilvania, este la 1784 de 787.369 suflete, chiar după recensământul -oficial, cu toate falsurile lui, dintre care 70% sunt robotari pe pământurile -nobilimii, revenind de fiecare membru al aristocraţiei câte 30 iobagi. Iar ascuţişul naţional îl provoacă în primul rând nobilimea. Se petrece exact ceea ce se întâmplă în epoca modernă, clasa care deţinea puterea politică şi socială, constrânsă la concesiuni, se refugiază la diversiuni, făgăduind existenţa clasei exploatate şi atribuind mişcării o obârşie cu instigatori ima- ginari, vrăjmaşii Statului. Feudalii prezintă tendinţa de emancipare a ţără- nimii ca o încercare de dominaţie a românilor, iar guvernul, confirmând versiunea, mai adaogă la ea că nu e vorba de o acţiune cu revendicări juste, «ci de atentatele unor jefuitori. Domnetul şi guvernul urmăresc să pregătească 470 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atmosfera Ia curte pentru reprimarea mişcării, chiar de către împărat, ceea ce- au şi reuşit mai târziu, iar până la intervenţia lui Iosif al II-lea câştigaseră presa monarhistă dela Viena. Or, actele de presiune naţională asupra nobililor şi funcţionarilor maghiari sunt minore, Iobagii, trecând prin comuna Criscior, silesc pe fiica prim-pre- torului Mihai Pakott să treacă la ortodoxism, şi să se mărite pe loc, cu tâ- nărul iobag Ioan Sârbu. Apoi, in Ribiţa, forţează pe cele două fete ale fami- liei Emerik Nemeş să primească botezul, una din Rafaela ajungând Rafira, iar cealaltă, din Agneta, la pitorescul Reveica. Dar, trecând peste detalii, încordarea iobagilor nu are urzeala şi nesi- guranţa unei aventuri. Revoluţia ar fi putut pune stăpânire pe intreg terito- riul Transilvaniei, ducând la desfiinţarea privilegiilor nobilitare, incă de acum 153 de ani, dacă împăratul ar fi fost într’adevăr antifeudal şi dacă iobagii ar fi executat ei exproprierea, neaşteptând să o aplice Iosif al II-lea. Material, Horia n’a fost invins, ci trădat. Obiectiv, revoluţia nu s’a descompus din lipsă de forţe, ci prin insuficienţa amploarei. Insurecţia a avut lozinci, insă n’a fost înzestrată cu un program. Conducătorii au dat dovadă de un eroism impresionant, dar au rămas străini de două elemente esenţiale: stiategia şi tactica. Iobagii nu ştiau că o revoluţie trebue să paralizeze mai întâi centrele de acţiune ale clasei stăpânitoare, cetăţile, şi că o poziţie se menţine schimbând imediat şi radical profilul social al teritoriului ocupat. Or ei se mărginesc să incendieze conacurile domneşti, împurpurând noaptea văzduhurile, şi să bage groază în nobilime. După aceste isprăvi, îşi pun îmblăciii pe umeri, îşi trag căciula pe urechi şi pleacă mai departe. Latifundiile rămân intacte, aşteptându-se ca ele să fie împărţite mai târziu de împărat. In urma războiului civil, nu se lasă nici o stăpânire efectivă, nici o poziţie cucerită socialmente şi politic de popor. Forţele revoluţionare au conştiinţa de clasă, dar nu constituesc un partid revoluţionar pregătit să dizolve cu pro- priile lui mijloace regimul feudal. O asemenea transformare istorică a rămas în sarcina burgheziei. Or burghezia la 1784 e numai embrionară, aşa că io- bagii nu găsesc aliaţi, sprijinindu-se exclusiv pe ceea ce pot da ei cantitativ şi calitativ. Proprietatea liberă ţărănească întruneşte numai prefaţa dobân- dirii cu legile ei corespunzătoare. Un cuvânt de spus, ultimul cuvânt îl are împăratul. Şi în loc de o viaţă nouă, intervine contrazicerea dintre gându- rile monarhului şi aspiraţiile poporului. Iosif al II-lea îşi dă seama că trebue totuşi să procedeze politic spre a nu-şi pierde iremediabil popularitatea, după şapte luni dela sdrobirea cu roata a lui Horia. In vara anului 1785 ordonă desfiinţarea servajului. Scriind decretul, cu siguranţă, împăratul şi-a adus aminte de Horia. In prima fază a mişcării, iobagul cerea exact libertatea personală, acordată acum de monarh. Atunci împăratul ar fi fost cu un pas înaintea vremii. In 22 August se găseşte în urmă cu doi paşi. A fost depăşit de revoluţie caie, pe lângă libertatea personală, a aruncat sămânţa exproprierii. Dar Horia n’a strigat în nici un amvon al istoriei că este reformator. Nici n’a înscris în testament că revoluţia a fost exclusiv făcută şi cârmuită de po~ REVISTA REVISTELOR 471 por. Ţăranul a coborît in umbre misterioase, aşa precum a venit: cu tăcerea majestuoasă a caracterului pur.» Anul 30 —Nr. 3 —Martie 1938 D. G. Călinescu publică un fragment din lucrarea sa, în curs de apariţie, despre Creangă. Un foarte frumos «Cântec de noapte » scrie d. Al. Philippide: îmi plac cartierele băncilor seara, întunecate, stranii cartiere ! Cu ochi adânci ferestre pustii te urmăresc, Mirate, spălăcite şi severe. O, câte lucruri n’aş putea să spun Despre colţurile-ascunse ale marilor oraşe! Dar n’aş voi să mă încurce-acum Anevoioase ritmuri şi rime nărăvaşe. Aş vrea numai atât: să pot rosti In vorbe înţelese vraja acestor străzi Fioros de răsunătoare noaptea Şi spaima pe care ţi-o dau aceste clădiri Cu ferestre zăbrelite Ghemuite în umbră ca nişte bolizi gigantici, Mai mult îngrămădire de pietre decât case, Şi care parcă nu-s făcute pentru oameni Ci pentru nişte foarte vechi divinităţi Ameninţătoare şi răutăcioase, Ca monştrii din poveşti ascunşi în peşteri. Nici o vitrină nu surâde galben, • Chiar felinarele s’ascund prin colţuri, zgribulite. Pe-aici e bursa dragostei cu plată Şi raiul dezmierdărilor grăbite. La cârciuma Beţiei Albe S’adună neguroşii muşterii Şi în dispreţul Venerii venale Se pregătesc de reci călătorii Spre paradisele-artificiale. Dela o vreme însă, plictisite De larmă şi din somnul lor trezite, Marile clădiri zăbrelite Vor ridica labele lor de piatră. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 412 Anul XXX—Nr. 4—Aprilie 1938 D-na Hortensia Papadat Bengescu publică un prea scurt fragment de roman, pentru ca cititorii ce nu sunt familiarizaţi cu scrisul d-sale, să-l poată preţui just. In schimb, cine cunoaşte vastul roman pe care d-na Bengescu l-a în- ceput cu « Fecioarele despletite » şi l-a continuat cu « Concert din muzică de Bach * şi « Drumul ascuns *, va saluta în fragmentul de faţă reîntoarcerea unei eroine, căreia — se pare — autoarea îi dă în mersul.mai departe al operei un rol foarte însemnat. D-na Bengescu nu este însă o scriitoare care să poată fi citită fragmentar. Pagini de amintiri publică d. Const. Kiriţescu, iar scurte notaţii de drum, scrise cu humor, d-na Lucia Mantu. Remarcabil efortul d-nei Maria Holban de a transcrie în limba franceză două poeme de d. Al. Phillipide, poet atât de dificil de tradus. Cronici semnează d-nii G. Călinescu, Al. Graur, Const. Vişoianu, Gh. Oprescu. Cronica linguistică a d-lui Graur este dedicată amintirii lui Matei Nicolau, tânărul savant mort de curând. In fruntea sumarului, d. T. Arghezi ne dă în româneşte Albatrosul lui Charles Beaudelaire. Să adăugăm această piesă preţioasă, la dosarul versiunilor româneşti ale marelui poet francez: • Ca să petreacă după un obicei al lor Corăbierii Mării prind albatroşi din sbor. Aceşti giganţi ai zării, cu penele de săbii, Copilăroşi, în stoluri se ţin după corăbii. Răpit abia din slavă şi pus să umble, jos, Arhanghelul tăriei stângaci e şi sfios. Aripile-i atârnă şi zac şi nu-i ajung, Ca mânecile goale din umeri, unui ciung. Ce bleg e caraghiosul ceresc şi ce schilod Batjocură de glumă şi râs pentru norod ! Un om în plisc luleaua i-o vâră şi-l îngână împiedecat în straie cum şchiopătă pe-o rână. Poetul e de-o seamă cu pasărea frumoasă, înfruntă vijelia şi arcul şi nu-i pasă. Dar surghiunit cu chiot şi singur în restrişte, Aripa uriaşă nu-1 lasă să se mişte. SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ Anul 2—Nr. 11—12—Noemvrie—Decemvrie 1931 Plecând dela teoriile d-lui Lucian Blaga asupra satului, d. H. H. Stahl întreprinde o serie de cercetări pe care le numeşte sugestiv « plimbări agale de jur împrejurul satului românesc *. REVISTA REVISTELOR 473 Pare a fi un studiu de mai mare întindere, din care numărul de faţă al revistei ne oferă doar câteva consideraţii introductive în materie. Transcriem un fragment, care defineşte discuţia în raport cu lucrările -d-lui Blaga. « Dar pentru mai multa claritate a întregii discuţii, pe care de aci înainte ■vom purta-o, plecând deseori dela lucrările d-lui Blaga, dar, încă mai des, abătându-ne dela ele, socotesc că este necesar să fixăm dela început cadrul discuţiei şi poziţiile noastre. D. Lucian Blaga nu face sociologie. Cu alte cuvinte, d-sa nu caută să dea o descriere completă a fenomenelor sociale, analizându-le în acelaşi timp geneza. Ci, hotărît, îşi mărgineşte străduinţele la lămurirea unei probleme de filosofi» a culturii: problema stilului. D-sa afirmă că nu există un « vid stilistic *, adică vre-o faptă de a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, care să nu poarte pecetea unui stil. Acest stil -este efectul unor procese subconştiente. Iar analisa abisală a subconştientului îl duce la crearea unor adevărate «categorii » ale subconştientului. A purta deci cu d-sa o discuţie de sociologie, ar putea să pară abuziv, căci este abuz schimbarea terenului de discuţie, din ţinutul abisal al catego- riilor stilistice ales de d-sa, în ţinutul înfăptuirilor concrete de care ţine seama sociologia. Şi, cu toate acestea o discuţie sociologică a teoriilor d-lui Blaga se poate face, legitim, pentrucă deşi d-1 Blaga se. mărgineşte a construi un capitol de psihologie şi o teorie a filosofiei stilului, d-sa are, totuşi — măcar implicată, dacă nu afirmă răspicat şi o sociologie proprie. Sociologia modernă afirmă că orice fapt al vieţii sociale are un anumit fel de a fi din pricina unei serii întregi de factori: lume fizică înconjurătoare; porunci adânci ale biologicului; îndemnuri conştiente şi subconştiente, ale psihicului; armonizarea autonomă a diverselor fragmente sociale, care se .determină reciproc, fie după legile coexistenţei, fie după cele ale succesiunii în timp. Dimpotrivă, d. Blaga găseşte că fenomenul social are o singură lege: stilul, care izvorăşte dintr’o singură serie de factori: cei abisali. Sociologia pe care d-sa o face este deci o sociologie psihologică, o sociologie parţială, care adică nu ţine seama decât de o anume parte din totalul factorilor care -condiţionează viaţa socială ? Sau virtuţile explicării prin « stil» şi prin . O bogată cronică întregeşte noul volum. Cităm următoarele din «Autobiografia» scriitorului Petru Neagoe: < M’am născut în Ardeal, din părinţi români, pe vremea domniei lui Francisc Iosif. Mama îmi spunea adesea că am venit pe lume cu un cap prea voluminos chiar pentru un Neagoe: în familia noastră îndeletnicirile intelectuale erau în mare preţ. Cu toţii eram foarte patrioţi, mai ales tatăl meu. Dela vârsta de doisprezece ani eu purtam un brâu ţesut din fire roşii, galbene şi albastre, culorile drapelului român, în ciuda jandarmilor împărăteşti, pe care această provocare multă nu întârzia a-i irita. Intr’o bună zi am fost ameninţat că o să mi se ia brâul; tatăl meu s’a mulţumit să spună doar atât: « Să poftească să-l ia; o să vedem noi pe urmă », totuşi, încercarea nu s’a făcut niciodată. Fireşte, în timpul vacanţelor de vară, când eram acasă, nu purtam decât haine româneşti; la şcoală, în Sibiu, mă îmbrăcam orăşeneşte. Vacanţele mi le petreceam printre ţărani, sau în munţi, cu ciobanii. Tatăl meu era om priceput în legi; pe deasupra el cunoştea greaca, latina şi ebraica. Aceasta din urmă limbă o învăţase în tinereţe când era ofiţer. Stu- diase Talmudul şi Cabala şi aceste studii, spunea el, îi înlesneau înţelegerea Dreptului. Pe vremea copilăriei mele însă, el era notar al unui cerc, servin- du-se de cunoştinţele sale juridice pentru a rezolvi conflictele dintre ţărani, sau pentru a-i ajuta în încurcăturile lor de pe la judecătorii, fără altă răsplată decât un potop de mulţumiri şi, câteodată, câteva ocale de caş sau de unt. Din pricina învăţăturii, se bucura de mare trecere în faţa ţăranilor; am însă cuvinte să cred că puterea lui herculeană contribuia şi ea, în mare măsură, să inspire acest respect. Superioritatea lui fizică îi aducea izbândă oridecâteori dreptatea singură n’ar fi putut birui, oamenii aceia simpli având o credinţă destul de puternică în adevărul zicătoarei: « Mens sana in corpore sano ». In afară de timpul iernii, tatăl meu se scula o dată cu soarele, lucra în gră- dină cam două ceasuri, apoi, după o gustare compusă dintr’o felie de carne, stropită zdravăn cu vin, el se ducea la birou, şuerând. Iubea muzica şi dansa minunat. La vârsta de 17 ani am plecat la Bucureşti. Am studiat la Academia de arte frumoase, urmând totodată şi cursurile de filosofie la Universitate. La 20 de ani am plecat în America, fără a cere învoirea părinţilor, cu toată înflă- cărarea tinereţii. Eram lacom să cunosc lumea nouă; nădăjduiam să găsesc 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acolo libertatea şi un câmp de acţiune mai întins. M’am oprit însă la Miinchen unde am urmat, câtva timp, cursurile dela Şcoala politehnică. La New-York am continuat studiile mele artistice la Academia Naţională şi la Asociaţia studenţ’lor în artă, adâncindu-mă în acelaşi timp în literatura americană. începusem să scriu pentru ziare încă la Bucureşti. Cred că am fost întâiul care a tradus în româneşte două povestiri de Gorki (în 1905; eram un băe- ţandru pe vremea aceea), care au fost publicate în volum. (Pentru munca mea mă servii de o traducere germană). După un an petrecut în America, am compus, în englezeşte, un eseu asupra Geniului, pe care răposatul Hamilton Maybo, asociatul editorului lui < Out look » a avut indulgenţa de a-1 găsi remarcabil, adăogând însă că nu-1 poate publica. El mă invită să-l vizitez şi mă încurajă din răsputeri. Feli- -citându-mă pentru siguranţa mea în limba engleză, i-am spus că înainte de plecarea mea spre Statele-Unite, abia trei luni de zile dacă m’am ocupat de această limbă. In 1911 m’am însurat, fiindcă am izbutit să strâng 45 de dolari... cu totul. Tot timpul, nevasta mea şi cu mine, l-am închinat artelor frumoase, ceea ce-mi asigura un trai destul de larg; momentele de răgaz le întrebuin- ţam studiind şi scriind. Nevasta mea mă încuraja mereu (o face şi astăzi) şi din moment ce am putut pune de o parte o mică sumă, ea mă convinse sa renunţ la munca de mercenar şi să mă dedic cu totul studiului până când vom isprăvi de cheltuit tot ce am agonisit. Şi aşa s’a scurs an după an, între muncă şi studiu. Trăiam aproape fără întrerupere la New-York şi la o mică fermă pe care am cumpărat-o la Borshire Hills, o locuinţă încântătoare. Vecinii noştri însă, cultivatori în toată legea, ne socoteau nişte făpturi fără căpătâi, fiindcă, în loc de a munci pământul, noi ne îndeletniceam cu lucruri copilăreşti, ca pictura şi literatura. Ei îşi ziceau că doi oameni tineri, sănătoşi, ar avea de făcut ceva mai bun, decât să se ţină de nimicuri. Câteodată nevastă-mea îşi pierdea răbdarea, văzând această lipsă de înţe- legere, totuşi se arăta drăguţă faţă de ei. Mie, dimpotrivă, vecinii îmi plăceau peste măsură şi le dădeam şi eu o bună mână de ajutor la secerat, când se apropia furtuna. In serile de iarnă, jucam cărţi cu ei, bând vin de mere, iar când plecam spre casă, nevastă-mea era totdeauna mirată de veselia lor copi- lărească, căci, după părerea ei, nu făceam decât să pierdem vremea. Astăzi încă, ea priveşte viaţa cu mult mai serios decât mine. La începutul anului 1926, am plecat cu nevastă-mea în Franţa. La Paris lucram fără răgaz: ea picta, eu scriam. Pe vremuri când eu mai făceam încă pictură, ea se apucase de sculptură, de când însă eu am părăsit penelul pen- tru literatură, nevastă-mea nu s’a mai lăsat de paletă. Făcând parte din Indepen- denţi, ea expune în fiecare an la Salonul de toamnă la Tuilleris, < L’oeuvre unique * şi la alte grupări. Excelenta revistă < Transition *, editată de Eugăne Iolas, a fost cea dintâi ■care mi-a publicat lucrările din această vreme. Pe urmă proza mea a fost REVISTA REVISTELOR 477 primită în diferite magazine, britanice şi continentale. Mă felicit că mai multe reviste franceze remarcabile ca Europe, Crapouillot, Les Cahiers du Sud m’aw făcut cunoscut cititorilor lor *. OBSERVATORUL SOCIAL-ECONOMIC Anul 7—Nr. 3/4 Iulie—Decemvrie 1937 D. George Moroianu, care în anul 1919 a fost «ataşat pentru chestiunile româneşti pe lângă Departamentul de Propagandă» din Londra, publică amintiri personale despre preşedintele T. G. Masaryk, pe care l-a cunoscut în această calitate. Articole şi studii de politică economică şi socială semnează d-nii Victor Jinga, Dr. Alexandru Bărbat, Dr. Augustin Tătaru. Interesant prin subiect şi prin documentarea foarte variată, studiul d-lui Gheorghe Dragoş despre « Stadiul de desvoltar-e economică a societăţii ho- merice ». Sprijinit pe texte din Iliada şi Odiseia (texte la care se referă neîntre- rupt, cu bogate citate) autorul reconstitue cadrul geografic şi istoric al so- cietăţii homerice, fazele de evoluţie ale vieţii economice, agricultura, tehnica, agricolă, regimul proprietăţii, industria, regimul muncii circulaţia bunurilor, instrumentele de schimb. Reproducem concluziile studiului: « Societatea homerică iese din cadrul cercetat de istoricii antichităţii grece. Cunoaşterea ei este înlesnită numai de legende, textele homerice şi hesiodice, precum şi de străduinţele arheologice moderne. Totuşi se pot stabili fără de mari dificultăţi caracterele şi aspectele vieţii economice a acestei societăţi. Se ştie că lumea descrisă de Homer, deşi avea la baza existenţei sale acti- vitatea agricolă şi pastorală, totuşi se afla într’un stadiu de civilizaţie destul de desvoltată. Prin negura deceniilor şi veacurilor se strecurase până în această epocă o dâră dc lumină din vechile civilizaţii: cretană şi miceniană, care s’a resimţit în datini şi în diversele aspecte ale vieţii. Nu trebue să trecem cu vederea, că, între epoca de înflorire a Cietei şi Micenei şi cea homerică, di- stanţa de timp nu era mate şi că Eolienii şi Ionienii, emigraţi din Grecia şi stabiliţi pe coasta apuseană a Asiei Mici, sub presiunea invaziei doriene, au dus cu ei, au păstrat şi au transmis mai departe reminiscenţele civilizaţiei miceniene, împreună cu influenţele civilizaţiilor orientale. Baza societăţii homerice fiind agricultura, aceasta cu roadele pământului — cerealele, fructele, legumele, untdelemnul, vinul — şi cu produsele tur- melor sale îndestula necesităţile vieţii sobre a populaţiei. Tot aşa şi industria casnică, suficient de desvoltată a acelei vremi, satisfăcea nevoile de primul ordin ale vieţii. Dacă metalele se găseau în cantităţi mai mici şi produsele metalurgice acopereau mai mult trebuinţele claselor avute, în schimb grosul populaţiei se mulţumea cu produsele altor industrii, în special ale ceramicei, utilizând vase din lut. In ceea ce priveşte industria textilă, aceasta având condiţiuni prielnice de desvoltare, mulţumea îndeajuns necesităţile tuturor. Aşa fiind, schimbul interior era redus şi se făcea în natură dela o unitate economică Ia alta şi pe distanţe mici, aceasta şi din cauza piedicilor naturale 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ridicate în calea oricărei sforţări de a construi căi de comunicaţie terestre. Pe apă, de sigur că se practica navigaţia de-a-lungul coastelor, dar la distanţe mici. Nici cunoştinţele marinăreşti, nici construcţia corăbiilor nu permiteau transporturi pe distanţe mari şi depărtate de ţărm. Navigaţia era, deci, în- ■cepătoare, timidă şi sporadică, iar populaţia mai mult sedentară. Nici in- dustria, nici comerţul, nici transportul pe apă nu constituiau izvoare de profit pentru Grecii din societatea homerică. Obişnuinţa luxului şi dorinţa de a aduna alte bogăţii decât turmele de vite, ce a pătruns cu timpul în familiile căpeteniilor, a provocat un schimb ■exterior de articole de lux şi metale, dar un schimb pasiv, cu caracter de im- port. Cei care exercitau schimbul activ, cu caracter de export, colportând produsele industriei proprii şi bogăţiile altor popoare, erau Fenicienii. Ei brăzdau întinsul Mării Mediterane, împingând limitele cadrului domeniului comercial până în depărtări neatinse până atunci. Este adevărat, că chiar în epoca legendelor, s’au întâmplat emigraţiuni -de populaţii din Grecia şi colonizări pe coaste de Mare până în Rusia-Mică şi am putea presupune că aceste colonii desfăşurau o activitate comercial- maritimă desvoltată. Totuşi, acest fapt s’a întâmplat mult mai târziu, în epoca în care Miletul şi alte oraşe de ţărm au început expansiunea economică, în- fiinţând la rându-le o sumedenie de colonii până în depărtările Pontului Euxin şi ale apusului Mediteranei, Deocamdată coloniile grece aveau un caracter agricol pronunţat. In ceea ce priveşte instrumentele întrebuinţate ca mijloace de schimb şi măsurătoare de. valori, am amintit bunurile economice, în primul rând ani- malele, apoi în măsură mai redusă metalele, fie sub formă de pulbere, fie eub formă de obiecte sau lingouri, ceea ce de altfel constitue tot un troc, dar mai avansat. Am constatat, pe de altă parte, că societatea homerică se afla în faza de transiţie dintre « epoca trocului pur şi simplu şi cea a baterii mo- fetelor *. Nu peste mult însă, ca o consecinţă a imposibilităţii de a se mai hrăni pe teritoriul propriu — din cauza restrângerii terenului de cultură şi a în- mulţirii numărului lor — Grecii, îndemnaţi de altfel şi de aşezarea la coasta Mării îmbietoare, vor porni în largul lumii după un trai mai bun, părăsind vieaţa pastoral-agricolă şi intrând în faza de evoluţie comercială şi industrială. Puterea Fenicienilor va cădea şi se va ridica în viaţa omenirii steaua popo- rului grec, inovator în toate domeniile: economic, social, politic şi cultural. Va apune o lume de mit şi legende şi va răsări luminoasă peste veacuri, o lume nouă de temeinice realizări: lumea helenismului. » ARTĂ ŞI TEHNICĂ GRAFICĂ Anul i —Caietul 2 —Decemvrie 1937 D. Teofil Sidorovici defineşte astfel misiunea străjerului: « Străjeria, prin comandamentul ei unic, e o instituţie nu numai în le- gătură cu şcoala (faptul că s’a lucrat la început numai cu ea nu a însemnat decât o primă etapă), ci o instituţie de colaborare unde şcoala, armata, bi- REVISTA REVISTELOR 4'9 serica, sănătatea publică şi munca vin să desăvârşească opera de viitor a pre- gătirii tineretului. Omul de mai târziu nu se poate forma numai din litera cărţii. Cunoştinţele rămân capital nevalorificat, dacă nu sunt folosite în viaţa de toate zilele, iar omul nu-şi va îndeplini rostul social decât în momentul în care va pune în slujba comunităţii umane, suma experienţii şi a învăţăturii pe care le-a cules pe drumul vieţii. Constitue opera aceasta o încălcare a pre- rogativelor şcoalei ? Din contra, este o necesară întregire a ei. Constitue a- ceasta o ştirbire a rolului ce are învăţătorul sau profesorul ? Din contra, este o nouă operă cu care se mândreşte, căci tot el, învăţător sau profesor, diri- jează activitatea străjerească, împletind-o cu cea a şcoalei propriu zisă. « In sfârşit, pe lângă educaţia morală, naţional-patriotică şi fizică, s’a adăogat şi educaţia socială, prin care înţelegem, mai cu seamă, opera construc- tivă şi pozitivă pentru ridicarea satului prin muncă şi faptă, încoronare a ac- tivităţii străjereşti. Această poruncitoare grijă pentru celula de bază a orga- nismului acţiunii trebue înţeleasă şi făptuită fără întârziere. Satul nu trebue să mai rămână în starea de înapoiere în care se găseşte. Fără truda muncii în acest domeniu, mare lucru nu rămâne de pe urma celui mai deştept om. Străjerismul îşi va legitima înalta-i misiune, în măsura în care va şti să vin- dece rănile vieţii săteanului nostru. Dela cine putem aştepta aceasta, dacă nu dela cei ce s’au ridicat de lângă glie, dela cei ce înţeleg nevoia prestării de muncă în folosul colectivităţii ? Cine a înţeles mai adânc acest imperativ, decât însuşi întemeietorul Străjeriei, care nu numai într’un mod simbolic, dar în contactul viu şi permanent cu realităţile vieţii româneşti, a pus în mâi- nile Augustului Său vlăstar, sapa şi coarnele plugului, îndemnând, prin această pildă vie, toţi străjerii Ţării, să răscolească brazda din care vor ră- sare noile formule de viaţă ale acestui neam », Pr. prof. Nae Popescu publică un interesant articol despre colinde şi icoane, d. prof. Al. Tzigara-Samurcaş aduce aminte de alfabetul românesc al lui Zagoritz, iar d. prof. C. Moisil se ocupă de prima carte tipărită în România: Un liturghier slavonesc imprimate de călugărul-tipograf Macarie, în tipo- grafia dela Târgovişte, apărut la io Noemvrie 1508. LIBERTATEA Anul 6 —Nr. 6 —20 Martie 1938 Subtile « însemnări fără dată » publică d. Const. Banu, din care reprodu- cem câteva: Viaţa e mişcare şi plasticitate. Şi totuşi, crezi, sărmane Manlius, că o poţi încremeni în tiparul rigid al unei doctrine imuabile ? De câte ori trebile publice nu sunt încurcate de prostiile celor inteli- genţi. Noroc că bunul simţ al proştilor izbuteşte mai totdeauna să le descurce. împotriva ticăloşiilor celorlalţi, nimic nu ne revoltă ca propria noastră neputinţă de a le săvârşi. Nu totdeauna generozitatea e semnul unui suflet într’adevăr mare. De cele mai multe ori, nu e decât rezultatul unui calcul meschin sau al unei la- şităţi ipocrite. 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prostia e odihnitoare. Şi devotată. Şi confortabilă. Şi sigură. De aceea oamenii inteligenţi o şi preferă. E colţul lor de adăpost şi der linişte. REVISTA DE DREPT PUBLIC Anul 12—Nr. 3—Iulie—Septemvrie 1937 D. prof. M. A. Antonescu desbătând problema revizuirii tratatelor inter- naţionale, ajunge la următoarele concluzii: « Revizionismul este actualmente incompatibil ca orice regulă fundamen- tală a organizaţiei internaţionale. El nu este prevăzut nici organizat de Pactul Societăţii Naţiunilor. Şi consacrarea lui nu ar face decât să opereze nesta- bilitatea şi echivocul politicei internaţionale contemporane. «De aceea credem că, in starea actuală a dreptului internaţional, res- pectul tratatelor şi revizuibilitatea lor sunt doi termeni antinomici, printre- care e cu neputinţă să stabileşti o legătură oarecare. « Nici un sistem de organizaţie internaţională sau de securitate colectivă nu trebue să incerce să le impace, in situaţia actuală a vieţii internaţionale. In loc să aducă cu sine menţinerea tratatelor, o asemenea conciliere nu ar putea decât să le provoace moartea, căci revizionismul este şi rămâne calul troian al organizaţiei internaţionale ». U.G.I.R. Anul 16—Nr. 2—3—Februarie—Martie 1938 D. prof. Victor Slăvescu publică un studiu asupra industriei în calitatea ei de furnizoare a Statului, în care, relevând unele neînţelegeri survenite între întreprinderi şi autorităţile-cliente, precizează, în special, care e po- ziţia părţilor interesate în contractele de furnizori cu Statul. D. dr. Ernest Ene se ocupă de aprovizionarea raţională cu materii prime, arătând că până ce va să învingă libertatea comerţului internaţional de măr- furi şi devize, autorităţile competente trebue să găsească o soluţie provizorie a acestei probleme, pentru a uşura importul şi plata materiilor prime nece- sare industriei. Pe lângă nota interesantă a d-lui ing. C. Cassasovici asupra problemei ieftinirii bumbacului, revista 1 Uniunei Generale a Industriaşilor din Ro- mânia * cuprinde recenzii, note şi informaţii deosebit de interesante, cât şi două monografii ale întreprinderilor metalurgice Metalica şi Titan-Nadrag- Calan, interesând lucrarea la rece a fierului în România. FUNDAŢIA ŞI ARTĂ PENTRU LITERATURĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU, Libertatea mărilor şi prizele maritime...........epuiza BIBLIOTECA «ENERGIA» M. CONST ANTIN-WEYER, Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN.......................................................................Del 40 L. F. ROUQUETTE, In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA. . » 40 ALAIN GERBAULT, Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU * • 20 COLONEL T. E. LAWRENCE, Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)........................................................> 60 RENE BAZIN, Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ..................................................> 30 MIHAIL SADOVEANU, Viaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a).....................» 30 C. ARDELEANU, Domnul Tudor (Ediţia a Il-a).......................................* 30 R. P. HUC, Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . * 30 HOMER, Odiseea, traducere în proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . t 60 JAKOB WASSERMANN, Viaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- CULESCU ..............................................................................» 40 H. M. STANEEY, Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE • > 60 R. M. HUC, In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ..............* 40 F. YEATS-BROWN, Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU . . . . » 40 JAKOB WASSERMANN, Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SÂNGIORGIU » 40 DEAN FARRAR, St. Winifred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W, şi C. NOICA .................................................................» 60 R. P. HUC, In Tartaria, traducere din limba franceză de Victor STOE ........* 40 L. F. ROUQUETTE, împărăţia tăcerii albe ........................................ » 40 M. C. WEYER, Trecutul Domnului Monge, traducere din limba franceză de RADU BOUREANU » 40 BIBLIOTECA « INFORMATIVĂ * Ing, I. ORBONAŞ, Manual de atelier mecanic.......................................Lei 80 H. STAHL şi DAMIAN P. Manual de paleografie slavo-română........................ * 140 A. I. BRĂTESCU - VOINEŞTI, Tratat de pescuit..................................... > 80 BIBLIOTECA «ARTISTICĂ» O. HAN, Sculptorul D, Paciurea, cu 24 de planşe.................................Lei 60 AL. BUSUIOCEANU, Andreescu.......................................................> 120 G. OPRESCU, Pictura românească în secolul al XlX-lea ...........................* 32° BIBLIOTECA «ORAŞE» MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe........................................Lei 120 TUDOR ŞOIMARU, Constanţa, cu numeroase ilustraţii în text........................* 80 OCTAV ŞULUŢIU, Braşov, cu numeroase ilustraţii în text..............» 100 BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ » CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, 1, ediţia a Il-a, revăzută şl adăogită, cu numeroase ilustraţii în text...........................................................Lei 200 Dr, G. BANU, Sănătatea poporului român...........................................» 200 I. SIMIONESCU, Ţara noastră.....................................................» 200 CONST. C. GIURESCU Istoria Românilor, II, două părţi............................. >260 -AL. ROSETTI, Istoria limbii române, I. Limba latină............................. * 100 BARBU SLĂTINEANU, Ceramica româniasca............................................9 240 SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Romane . JOACHIM BOTEZ, însemnările unui Belfer...........................................Lei 60 C. GANE, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II cu numeroase ilustraţii in text .» 160 ADRIAN MANIU, Focurile primăverii şi flăcări de toamnă...........................» 60 ■SĂRMANUL KLOPŞTOCK, Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II........................» 7© LUCIA DEMETRIUS, Tinereţe........................................................ » 50 N. M. CONDIESCU, însemnările lui Safirim, I .............................................9 60 P. M. CONDIESCU, Peste mări şi ţări, cu 20 acuarele originale de S. MUTZNER .............& 800 T. ARGHEZI, Ce-ai cu mine vântule?........................................................9 80 G. BANEA, Zile de Lazaret ................................................................» 70 Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL, Pentru arta literară ....................................................Lei 60 PERPESSICIUS, Menţiuni critice, II........................................................» 80 G. M. CANTACUZINO, Isvoare şi popasuri....................................................* 8° N. IORGA, Oameni cari au fost ...........................................................9 80 EM. CIOMAC, Viaţa şi operă lui Richard Wagnei.............................................9 80 M. D. RALEA, Valori......................................................................» 50 N. IORGA, Oameni cari au fost, II .......................................................* 9° ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—12) . * 40 C. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, II, III..........................................* 140 C. ANTONIADE, Renaşterea italiană. Trei figuri •din Cinquecento...........................5 70 N. IORGA, Oameni cari au fost, III........................................................® 00 ALICE VOINESCU, Montaigne................................................................ * ■ 7o EM. CIOMAC, Poeţii armoniei, I............................................................9 60 G. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, IV şi V .........................» 150 PERPESSICIUS, Menţiuni Critice, II, III...................................................* 9° DRAGOŞ PROTOPOPESCU, Fenomenul Englez.....................................................» 100 N. IORGA, Sfaturi pe (ntunerec............................................................* 5° ION PETROVICI, Figuri dispărute.............................. C. BANU, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician. HAIG ACTERIAN, Shakespcare .................................. ION SÂN-GIORGIU, Goethe...................................... Versuri DEMOSTENE BOTEZ, Cuvinte de dincolo.......................... Z. STANCU, Antologia poeţilor tind, cu portrete de Margareta STERIAN G. BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU............. G. GREGORIAN, La poarta din urmă............................. ADRIAN MANIU, Cartea Ţării................................... G. EESNEA, Cântec deplin . . . -............................. GEORGE SILVIU, Paisie psaltul spune.......................... V. CIOCALTEU, Poesii......................................... N. DAVIDESCU, Helada......................................... N. DAVIDESCU, Roma........................................... ION POGAN, Zogar............................................. RADU BOUREANU, Golful Sângelui............................... ION MINULESCU, Nu sunt ce par a fi........................... VIRGIL CARIANOPOL, Scrisori către plante..................... ADRIAN MANIU, Poesii din Carmen Sylva........................ MIHAIL MOŞANDREI, Singurătăţi (poeme).............. . CICERONE THEODORESCU, Cleştar (poeme)..............’ . ILARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii......................... ANDREI TUDOR, Amor 1926 (poeme).................... V. VOICULESCU, Urcuş......................................... ION PILLAT, Ţărm pierdut..................................... N. DAVIDESCU, Evul Mediu..................................... Z. STANCU, Albe.............................................. AL. O. TEODOREANU, Caiet..................................... MIHAIL CELARIAN, Flori fără pace............................. MIRCEA STREINUL, Poeţii tineri Bucovineni.................... VIRGIL GHEORGHIU, Tărâmul celălalt........................... EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI, Versuri....................................... MATEIU I. CARAGIALE, Opere.............. . ELENA FARAGO, Poesii.................... SCRIITORII ROMANI UITAŢI ANGHEL DEMETRIESCU, Opere.........................................Lei 160 SCRIITORI ROMÂNI MODERNI BOGDAN PETRICEIC J-HASDEU, Scrieri literare, morale şi politice, Ediţia critică cu note şi variante de Mircea ELIADE (2 volume).......................Lei 280 SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI E. MADACH, Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct GOGA . . . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO, Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU . * 40 M. CHOROMANSKI, Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . > 50 R. L. STEVENSON, Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU . » 50 EMILY BRONTfi, La răscruce de vânturi, traducere din limba engleză de Mary POLIHRO- NIADE........................................................................... * 60 COLONEL T. E- LAWRENCE, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, traducere din limba engleză de Petru COMARNESCU, cu 44 planşe şi 4 hărţi afară de text......... 240 EMIL GULIAN, Poemele lui Edsar Poe ..................................................» 50 S1IAKESPEARE, Hamlet » 60 BIBLIOTECA DE FILQSOFIE ROMÂNEASCĂ D, D. ROŞCA, Existenţa tragică....................................... T. VIANU, Estetică, voi. I........................................... PETRE PANDREA, Filosofia politico-juridică a lui Simian Bărnuţiu . . LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil........................................ MIRCEA ELIADE, Voga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne . T. VIANU, Estetică. voi. Ir .... .....................•.............. C. RĂDULESCU-MOTRU, Românismul. Catehismul unei noui spiritualităţi ALEXANDRU CLAUDIAN, Originea socială a filosoiid lui Auguste Comte LUCIAN BLAGA, Geneza Metaforei....................................... CAMIL PETRBSCU, Modalitatea estetică a teatrului..................... MIHAI D RALEA, Psihologie şi viaţă................................... bibliothSque D’HISTOIRE contemporaine G, I. BRĂTIANU, Napoleon III ei Ies nationalitis................Lei 60 COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU, Sonatină pentru pian şi violinâ..............Lei 120 MIHAIL JORA, «15 cântece », pentru canto şi piano, pe versuri de A. MANIU, G. BACOVIA şi Tudor ARGHEZI.................................................... Lei 60 * ICO * 60 > 60 * 200 * 100 * 60 t 70 60 n 60 » 60 Lei 90 » 70 90 » 320 Lei 60 » 60 > 4® 1 60 » 40 * 40 » 40 > 60 » 60 » 60 > 40 » 50 » 50 > 40 » 100 » 40 9 50 9 70 » 40 » 60 > 60 » 60 * 60 » 60 # 50 60 40 Lei 100 150 » 300 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. CENTRALA editurilor 22, Strada lipscani, 22 — Bucureşti, I — Telefon 5-37-77 li. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. 50.555