REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V i APRILIE 1938 Nr. 4 N. ALOMAN................Pascanaud . . 3 N. CREVEDIA................Versuri.............................21 GH. BRĂESCU.Primii şi ultimii paşi . .26 TEODOR SCORŢESCU . . Fum.........................43 G. M. ZAMFIRESCU . . . Omul care s’a întors ... - 47 ANIŞOARA ODEANU . . . Versuri.....................55 TUDOR MUŞATESCU . . Suferinţele bătrânului Werther 65 MIHAI MOŞANDREI . . . Versuri .............. . 71 SEXTIL PUŞCARIU .... Gândirea linguistică şi gândirea filosofică.............................. 75 FRANZ BABINGER .... Originea şi fazele aesvoltării isto- riografiei otomane...........................94 JULIAN M. PETER .... Intre două veacuri ..... xo8 VLADIMIR STREINU . . . Recitind pe clasici: George Coşbuc ..............I27 ŞERBAN CIOCULESCU . Femeia în societatea balzaciană 146 CRONICI RAUDELAIRE IN ROMÂNEŞTE de Vladimir Streinu (163); RELIGIA EVREILOR NOMAZI de Mircea Eliade (17U; NO TĂ DESPRE LIT ERATURA DE EMIGRAŢIE de T. P. (176); NOTĂ LA « MODALITATEA ESTETICĂ A TEATRULUI » de Ion Radu Tomoiagă (182);.CRONICI ENGLEZE: UN NOU ROMAN DE H. G. WELLS de Dragoş Protopopescu (189); PROCESE CELEBRE IN RUSTA (103); CRONICA MUZICALĂ de Virgtl Gheorghiu (106) • ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (203); SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI de Constantin Micu (207); LUCRĂRILE CELUI DE-AL II-lea CONGRES INTERNAŢIONAL DE ESTETICĂ ŞI DE ŞTIINŢA ARTEI de Petru Comarnescu (216); ANTENA Şl ACUMULATORUL ELECTRIC de AL Mironescu (221). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R EVIS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIREC ŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RÂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 AD MINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, S T R a’d A LIPSCANI, 22 TELEFON 5-37-77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATA DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V, No. 4, APRILIE 1938 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1938 PASCANAUD O scrisoare oficială ne invita din partea direcţiei să poftim sâmbătă seara la o şedinţă intimă, la care va participa şi d. Director General, care venise dela Bucureşti. Se vor discuta chestiuni profesionale. Societatea se arăta deci sensibilă la nevoile inginerilor ei. Nu-i vorbă, — era un moment de impas, iar gestul de gentileţă, schiţat de societate, ne părea silit. Dar cum renunţaserăm de mult la orice urmă de ele- ganţă, în relaţiile dintre societate şi noi, lăsam la o parte acel minimum de prevenire, care e de aşteptat între gentlemeni şi ne mulţumeam cu intenţia forţată, care ni se dădea. Sâmbăta era totdeauna pentru noi o zi de sărbătoare. O aşteptam o săptămână întreagă, cum aşteaptă caravana din pustiu să ajungă la oaza de umbră şi răcoare, a cărei apropiere se simte de departe. In sâmbăta aceea însă, răbdarea noastră era anemiată de atâta înfrigurare. Ne uitam des la ceas şi când, în sfârşit, ajunserăm la gura minei, cu răbdarea sleită, soarele ne provocă un delir, a cărui dulceaţă nu se poate uita. Savuram clipele în care ne spălam şi ne pregăteam de masă. Căci sâmbăta, imediat după masă, trădam somnul şi începeam să ne îmbrăcăm ca la oraş. Altfel se simte omul în pantofi şi altfel în bocanci. Bocancii te trag în noroi şi te ţin la uşă, pe când cu pantofii şi cu hainele de oraş simţeam o dată pe săptămână refăcut dreptul nostru de a sta între oameni. Făceam sâmbăta o baie în şteampuri, la singura instalaţie existentă pentru cele câteva colonii de ingineri şi maeştri. Tot sâmbăta ne şi bărbieream. Marcu veni gătit. Coborîrăm fluerând pe şoseaua care duce printre dealuri împădurite, în colonia şteampurilor. Acolo era i* 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un fel de centru al regiunii miniere. Şteampurile şi morile măcinau cu un huruit neîntrerupt minereul scos de noi. Acolo era şi Consumul în care ne înglodam leafa, şi Cazina. Acolo şi numai acolo erau baia şi biblioteca. Cum era prea devreme ca să bem ceva, merserăm la biblio- tecă, după ce ne înscriseserăm la baie. Vlad era acolo, cercetând câteva cărţi. Nu vorbi nici cu Marcu nici cu mine. Ii şedea bine fără zeghe, dar fără eterna lui pălărie trasă pe nas, nu. Era chel! întâlnirăm în şteampuri şi alţi ingineri, cu toţii mai vechi şi mai importanţi. Dar atenţia îmi fu atrasă de un bărbat distins ce se îndrepta spre noi cu un zâmbet larg, puţin batjocuritor. Cu pardesiul pe mână, guler tare, părul brun, uns, salută imperceptibil. — Cunoşti pe d-rul Bazil Paşcanu ? mă întrebă Marcu. E şeful laboratorului. Marcu mă prezentă, apoi, conform unui spiritual obicei al lui, se retrase « pentru un moment», lăsându-mă să mă descurc ca vai de lume. Gluma lui nu reuşi, însă căci doctorul Paşcanu era un om ce ieşea din comun. — Vă place aici, d-le doctor ? întrebai. — Ţara mea este Franţa, îmi răspunse nostalgic. — Parcă vă numiţi Paşcanu. — Mais non, cher ami. Numele meu este Pedro. Bazil Pedro Pascanaud. Cu a, ii, d. Mama mea a fost marchiză. Catolic. Contemplai, fără să vreau, inelul lui cu coroană. Mare dis- tanţă între noi! Mă simţii foarte onorat. Paşcanu spuse câteva cuvinte franţuzeşti. — Poftim ? întrebai. — Scuză-mă că spun uneori vorbe neînţelese. Gândesc în franţuzeşte. Trecurăm podul peste Crişul alb, numit aşa probabil din cauza turburelei produse de mâlul dela şteampuri. Seara se anunţa plăcută. Cerul senin contrasta însă cu noroiul drumului rămas dela ploaia precedentă. Bătea un vânt uşor. — Asta-i climă, domnule ? îmi reproşa Paşcanu, scoţân- du-şi batista ca să strănute. PASCANAUD 5 Când m’am angajat mi-au promis că avem o climă dulce şi când colo uite ce mizerie. Răspunsei ceva, dar el nu luă deloc în seamă spusele mele. — Eram şeful unei uzine din Nord, continuă Paşcanu, şi am părăsit totul pentru a contribui cu slabele mele puteri la ridicarea patriei. Am venit aici să fac ştiinţă. . . . Dar Românul e agricultor. Dacă plouă nu-i nevoie de ştiinţă. Rămase câteva momente visător, apoi deodată râse. — De ce vorbim noi lucruri de astea înalte ? Mai bine hai să bem câte un şpriţ, coane, că doar suntem Români, ce dracu. Ajunserăm în vechiul orăşel minier pe străzile căruia au umblat desigur şi Dacii. Ploaia începuse meticuloasă, acoperind orăşelul cu o rugină neagră. Strada — mica stradă — ce-i drept, bifurcată — te duce de oriunde la Cazină. Un singur trotoar, înalt cât un dig, apără pietonii de noroi şi de inundaţii. O lume amestecată forfotea prin margine şi pe trotoarul înalt. Veselia celor ce se plimbau era pentru necazurile noastre ca sarea pe rană. Numai cu doi mineri nu poţi întrista un orăşel întreg. Mai era mult până la 9 seara, ora convocării. Ne plimbarăm câtva timp îngânduraţi. — In seara asta se rezolvă, spusei lui Paşcanu. — Sst! făcu el. Spion în faţă. Ionescu ne salută râzând. — Dincotro, doctore ? întrebă el fără să se oprească — Dinspre Sud-Est, răspunse Paşcanu sarcastic. — Ai primit şi d-ta scrisoarea ? întrebai după ce trecu Ionescu. Dar el nu luă în seamă întrebarea mea. — Spioni şi laşi, murmură Paşcanu. Crezi că ştie vre-unul franţuzeşte ? Arată-mi-1. Toţi sunt cu 146 de ani în urma mea, fiindcă nici unul n’a fost în ţara Revoluţiei. Ai să-i vezi deseară în faţa directorului. Dacă n’ar fi Paşcanu aici, ar fi o turmă de sclavi. Vieţi pierdute! Poţi să nu le fii superior ? Cum să te înţeleagă astfel de râme ? Eu nu-s prieten cu nici unul. Stau acasă, citesc şi scriu. Am scris câteva romane. Să vii, te rog, într’o zi să vezi biblioteca mea. Ai auzit de Blasco Ibanez ? 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Spun sincer: am auzit. — Bravo, să vii într’o zi pe la mine să ţi-1 arăt. — II ai acasă ? — Complet în piele. Şase volume. Paşcanu se gândi puţin, apoi zise cu indignare: — Să ştii despre Blasco Ibanez şi să stai în groapa asta ? Păcat de d-ta. Te iau cu mine în Occident. Te anunţ eu. — N’ai nici o legătură pe aici ? — Să-ţi spun un secret: sunt logodit cu fata lui Citroen. N’are blazon, dar o iubesc. Ne scriem zilnic. Am cunoscut-o la Monte-Carlo când am avut şi un conflict cu Rudolf Valen- tino. O să-ţi povestesc eu. .. Intrarăm în Cazină, unde inginerii erau deja adunaţi, şi ne aşezarăm la masa la care şedeau Urzică, Ionescu, Preda şi Mar cu. — Şani, zise Paşcanu chelnerului, adu-mi şi mie un neno- rocit de şpriţ. Dela venirea noastră, toată conversaţia se desfăşură în jurul doctorului Paşcanu. Dar, spre suprinderea mea, fiecare baga- teliza calităţile numeroase pe care eu le admiram la Paşcanu şi-l tachina cu uşurinţa. — De ce te-ai gătit aşa, coane Bazil ? îl întrebă Ionescu. Râsul lui Paşcanu flambă brusc. — Mi-am adus aminte că-s om, răspunse el numai cu o parte a gurii, cealaltă fiind crispată. Apoi se sculă dispreţuitor şi-l chemă pe Marcu în fran- ţuzeşte, ca să-i spue ceva. Marcu învăţase la Saint-Etienne. — Vrei să vorbim în patois ? întrebă Paşcanu. Şi făcând ochii mici se depărta în sală cu Marcu, susurând ca apaşii. In câteva minute cât se depărtaseră, colegii dela masă făcură lui Paşcanu un portret, care mi se păru mai degrabă o mâzgălire. Aflai astfel că Paşcanu greşea analizele în chip gro- solan. Mai bine ar fi titrat oricare dintre ei, aurul, din ochi, decât Paşcanu prin analiză. La două luni, Paşcanu cerea câte un concediu « pentru a se logodi ». Ultima oară plecase spunând că şi-a fracturat mâna şi că trebue să se trateze la sanatoriu. Fusese întâlnit însă pe Calea Victoriei fără bandaj la mână şi cu monoclu. PASCANAUD 7 E cineva la Bucureşti care-1 susţine, altfel... Cât despre cele cinci diplome pe care pretindea că le are, cine le văzuse ? In definitiv dacă ar fi nobil, ar scoate mănuşa când dă mâna cu oamenii. Unul fu de părere că Paşcanu trebue să fie ofiţer dat afară din armată. Ceva mai mult probabil că e ortodox. Când însă se întoarse Paşcanu, tăcură cu toţi şi duseră pa- harele la gură. Ionescu zise: — Ce-i cu măgarii ăia dela Banca Naţională, Doctore, de te contrazic ? — Să vorbim despre vagonete, răspunse Paşcanu stropşind. Ne pricepem mai bine. — Recunoşti ? — Uite ce-i, Costică, eu am cinci diplome dela Paris, iar tu una dela Timişoara. Tot diplome sunt, după cum — par- bleu! — cişmele sunt încălţăminte ca şi condurii de mătase. Iei un şpriţ, un mititel, ceva? — Scuză-mă, Bazil dragă, că insist, dar n’am înţeles bine. Ai cinci diplome dela Paris, sau la Paris ? — Credeam că vorbim între gentlemeni, răspunse Paşcanu, unde nu-i nevoie de documente. Sunt destui spioni aici, adăogă el, adresându-mi-se, care n’au dreptul să vorbească fără do- cumente. 11 aprobai cu privirea, dar auzind asistenţa râzând semnifi- cativ şi făcând haz, mă gândii că decât să suferi bănuiala tuturor, mai bine suferi desvinovăţirea, căci durează mai puţin. Rămăsei şi eu cu o rezervă faţă de doctorul Paşcanu, care şi fără con- cursul meu se singulariza prin ciudăţenia lui, chiar şi într’o adunare de oameni ciudaţi. Urzică nu vedea în Paşcanu decât ocazia de a petrece câteva momente de spectacol. La timp interveni şi spuse că diplomele nu se poartă în buzunar sau la butonieră şi că aceasta e o ches- tiune de resortul serviciului personalului. Ar fi mai interesant să spue doctorul când se logodeşte cu fata preşedintelui de Casaţie, dacă eventual, d-ra Citroen, pe care am dori s’o ve- dem aici, renunţă. Pe această temă, Urzică mai comandă un rând, iar când d. Iosef ne servi târîş, însemnă halbele în carnet. Paşcanu însă n’auzise decât ceea ce spunea Ionescu. N’auzeam 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuvinte tranşante, dar starea de incertitudine în care se afla discuţia era greu de suportat. Nu-şi mai luau ochii unul dela altul şi zâmbeau într’una, aproape rânjind. Paşcanu mârâia, pe când Ionescu răspundea sigur pe sine. Se scrijileau unul pe altul cu mult sânge rece. Avantajul lui Ionescu era că nu lua în serios nimic din ceea ce vorbea Paşcanu şi destul de puţin din ceea ce spunea el însuşi. — Eu mă sacrific că stau aici, spunea Paşcanu, ca atâţia alţi misionari. Dar nu mă plâng, propag ştiinţa şi demnitatea franceză. Francezul nu te ’ntreabă dacă eşti doctor sau inginer sau mecanic. Te întreabă dacă eşti un om. « Toi. . ,» — Ştiu, tu eşti un om neînţeles, un exilat, un Ovidiu între barbari. Eşti singurul Român « bon pour l’Occident ». — N’am venit aici muritor de foame. Am venit în condiţii > care nu depreciază pe om şi nici breasla din care face parte. Eu i-am spus-o şi directorului şi am să i-o mai spun. Dar voi aveţi nas să spuneţi directorului că jugul lui vă apasă ? Poate că nici nu vă apasă. Poate vă gâdilă. Când trebue să faci eforturi ca să stai vertical, a merge în patru labe e o plăcere. Urzică asculta cu atât mai, atent cu cât teoria lui Paşcanu i se părea mai falsă. Spre onoarea lui, Ionescu deveni serios şi întrebă cu gândul la dovezile absente: — Ce vrei să spui ? — Vorbeam şi eu aşa, zise Paşcanu. înţeleg să-ţi dai viaţa pentru o pâine, dar nu înţeleg să-ţi dai onoarea. Aici sunt oameni care-şi dau onoarea pentru o pâine, care admit să fie înjosiţi la funcţii incompatibile cu demnitatea de inginer. Şi în timp ce un ofiţer scos afară din armată e numit inginer, ei fac funcţia de maeştri mineri, obersteigeri sau spioni. In timp ce şef al uneia dintre mine e numit un oberşteiger ungur cu doi ingineri subalterni, Paşcanu, doctorul Paşcanu, e întrebat de diplomă. Urzică protestă blând, spunând că oamenii care n’au cu ce trăi, vând — după ce şi-au vândut hainele — rând pe rând proprietăţile lor abstracte. E tare rău să acuzi pe oameni care lucrează în aşa de aspre condiţii, că nu lucrează în mai bune. Vorba e că răzbat fără sprijinul familiei, fără sprijinul nimănui, d-le Bazile, şi chiar azi dacă suntem aici chemaţi de director se cheamă că suntem respectaţi şi — eventual — ascultaţi. PASCANAUD 9 — Tu, Urzică, ai un singur cusur, probabil incurabil: nu ştii franţuzeşte. Cum poate şti cineva ce-i pe lumea asta fără să ştie franţuzeşte. Ai auzit de Revoluţie ? — Am auzit. — Să zicem că aţi aflat şi la Rădăuţi despre Revoluţie sau la Târgovişte — prin porumbeii călători — că franţuzeşte nu ştiţi. Vorbiţi despre Drepturile Omului, va să zică, după ureche. Dar eu i-am respirat aerul, îl simt în plămâni şi în tot corpul, iar Drepturile Omului sunt biblia mea. Pe mine mă strânge nedreptatea ca o gheată prea strâmtă. întrebaţi în Occident, cine-i Bazil Pedro Pascanaud. — Asta să o spui acolo, făcu Ionescu, arătând sala de dans, în care trebuia să ţinem şedinţa. — Dragă d-le Ionescu, oricâte discuţii am avea, în faţa duş- manului nu vă las. Aveţi încredere în Paşcanu. Convivii bufniră în râs. Dar se opriră brusc şi se sculară cu mare zgomot de scaune. Intrase directorul urmat de câţiva aghiotanţi. Era un neamţ impunător, cu atitudinea masivă de ofiţer prusac. — Herr Urzică, zise el aproape răstit. Bitte! Herr Vlad, Herr Ionescu. Cei numiţi îl urmară încheindu-se din mers la toţi nasturii. Se făcu o tăcere ameţitoare. Noroc că directorul ieşi repede, în- soţit de aghiotanţii lui şi de cei strigaţi. Când putui să mă desţepenesc, să mă întorc şi să mă aşez, ob- servai că Paşcanu şedea pe scaun flegmatic. Nici nu se sculase. — Ascultă, zise el, tradu-mi şi mie ce a spus, că eu nu vreau să ştiu nemteste. ) » t — I-a chemat zisei, pe Urzică, pe Vlad şi pe Ionescu. S’or fi consfătuind. Pe d-ta nu te cheamă? — M’o fi chemat şi n’am înţeles. Adu-ţi te rog aminte... — Nu-mi amintesc. — Nu ne-a chemat, confirmă şi Preda. — Eu, es-tu sur, Marcu ? Traduis-mois la scene en franţais, car je ne comprends rien. Curând cei chemaţi se întoarseră, afară de Urzică. Dar fu cu neputinţă să aflăm dela ei ce s’a întâmplat. Furăm poftiţi în sala de dans, unde se aşezaseră scaune ca pentru spectacol. Şedeam prin colţuri în mici grupuri stinghere, IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE neştiind ce atitudine să luăm şi cum să ne ţinem mâinile. Cuvin- tele n’aveau nici o rezonanţă, pentrucă nu puteau anticipa nimic şi păreau fără sens ca nişte clopoţei de câlţi. încercară unii să facă câte o glumă, dar îi priveam cu o neatenţie jalnică. Un singur cuvânt ne interesa, căci cuprindea în el toate frământările noa- stre şi acel cuvânt nu-1 putea spune decât Directorul General, care parcă nu mai avea de gând să apară. Fu o bună inspiraţie în acele momente ideea direcţiunii de a ne trata cu câte un ţap de bere la sondă. D. Iosef şi Şani veni- seră cu câte o tavă, plină cu pahare de bere înalte, dar n’apucarăm să terminăm bine şi Directorul General apăru tras de un superb câine foxterier. Ajungând, trecu cureluşa Directorului şi neamţul o ţinu ca pe un sceptru. Nu-1 mai văzusem pe Directorul General, de aceea prima impresie fu ciudată. Deşi semăna perfect a om, ceva te făcea să te întrebi ce nu-i bine la el. Să fi fost impresia de umplutură cu câlţi a corpului, care totuşi se mişca cu eleganţă? Să fi fost cu- loarea de asbest a ochilor sau imobilitatea nenaturală în care că- zuse ? Nu-mi dau seama, şi totuşi am găsit defectul. Capul bine imitat — nu-i vorbă — nu era bine aşezat. 1-1 pusese mai pe spate şi nu-i făcuse gât. Se făcuse o mare greşeală la întocmirea lui, de aceea, cu toate că-1 văzuserăm mişcându-se, ne inspira neîn- credere. Avea chelie, monoclu şi tot ce-i trebue unui Director General, dar nu va putea vorbi, cu siguranţă! N’avea laringe. — Şedeţi! ne zise el privind în unghiul din faţă al tavanului, din cauza aşezării defecte a capului. La început nu ne conveni, dar trebui să cedăm, chiar dela a doua insistenţă. — înainte de a intra în subiectul conferinţei noastre, începu Directorul General, ţin să vă împărtăşesc o mare durere a mea; căci formăm cu toţii o mare familie şi durerea unuia dintre noi este durerea tuturor. Am avut nenorocirea să pierd câinele meu favorit — Pick — care împreună cu acesta de aici, mi-a fost tovarăş, mi-a salvat de două ori viaţa, spre binele meu şi al d-voastră. O dată când a lătrat dându-mi de veste că sunt hoţi în casă, şi nu trebue să intru, şi a doua oară când a murit, mân- când tartina mea cu icre care era stricată. Să ne ridicăm şi să pă- străm un minut tăcere, în memoria credinciosului Pick, căci tot PASCANAUD îl el m’a făcut să descopăr aceste mine bogate când l-am adus aci la aer. In amintirea lui voi da filqnului X cel mai bogat, nu- mele de filonul Pick şi voi decerna anual un premiu aceluia dintre ingineri sau familiei lui, care, din cauza străduinţelor sale, va suferi cel mai grav accident. Să ne ridicăm cu toţii şi să pă- străm un moment tăcere, pentru acest suflet credincios, cum rar întâlneşti printre oameni. Ne ridicarăm cu toţii şi ne plecarăm capetele în amintirea credinciosului Pick. Dar Tuck, care tace în momentele obişnuite, găsi cu cale că în momentele solemne trebue să latre şi ridicând flocosu-i cap, către candelabru, făcu de trei ori ham! Evenimentul pe noi ne făcu să zâmbim în barbă. Directorul General însă socoti că e un omagiu mişcător pe care-1 aduce căţelul fratelui său şi scoase batista cu care, după ce-şi tamponă ochii, şterse şi mono- clul aburit. Cei din spatele lui simţiră la fel. Trecând momentul pios, Directorul mărturisi în româneşte că e mişcat şi că de aceea nu se poate exprima bine. Va lua însă iniţiative ca prin contribuţia tuturor şi prin intermediul unui comitet să ridice în colonia şteampuri, un monument lui Pick. Momentele de solemnitate funerară trecură uşoare şi neplă- cute ca un fum de tămâie. Ne aflam în clipa în care ne era per- misă ameţitoarea favoare de a descifra tainele viitorului. Contactul cu destinul te înfioară chiar şi când te mângâie. Dar un sentiment cu totul straniu ne stăpânea pe noi, căci ne aflam în situaţia de a percepe destinul cu simţurile obişnuite în locul acelor iluzorii antene sufleteşti prin care îl pipăiserăm până atunci. Astfel de- ciziile pe care de obicei le aşteptam învăluite în aureola lor suprapământească le vedeam acuma închise într’o scăfârlie, aproape omenească din cauza cheliei si a monoclului, dacă n’ar fi avut gură de gumilastic şi mustăţi de smântână. — Acum, zise Directorul General, izbutind să-şi aducă capul mai la loc, vă voi vorbi despre « problema sufletească în între- prinderi ». Şi ca să nu credeţi că fac vre-o aluzie, voi lua un exemplu din străinătate... Ca să vorbească, Directorul General îşi întindea gura elastică în loc să o deschidă şi deforma din această cauză cuvintele, lă- ţindu-le. Dar ori şi cum ar fi vorbit, interesul pe care-1 provoca se dilatase până la paroxism, deşi, din cauza începutului lăturalnic, 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îl ascultam cu oarecare decepţie. Speranţa noastră însă era să ajungă şi să traverseze cu gândul regiunea care ne durea pe noi şi pe care la început o ocolea. — Am fost de curând, continuă el, într’un voiaj de studii la o mină din regiunea Sileziei superioare. Ştiţi cu toţii unde vine Silezia superioară ? Intrebându-ne cu glasul lui uniform, se întoarse uşor către cineva din suită, care ciocăni de două ori în podea cu un baston ce-1 avea la îndemână. Se făcu o linişte nelămurită. Tăcu şi Di- rectorul General şi parcă aştepta ceva. Deodată se făcu întuneric complet. Şi pe când ne întrebam cum se poate defecta lumina într’o sală plină de ingineri, un proiector pe care nu văzuserăm, începu să sfârâie, iar pe un ecran din faţa noastră neobservat până atunci, apăru schiţa Sileziei superioare. Bastonul lovi iarăşi în podea şi se făcu lumină. — Pentru a-ţi da seama de realităţi, trebue să le pătrunzi până jos, conferenţia Directorul General. Am luat deci contact cu lucrătorii. Oameni pricepuţi, dar înrăiţi, adevărate bestii, care nu s’au sfiit să facă haz de mine, în loc să mă ajute când alunecai pe o suitoare, şi care mi-au adus injuria de a arunca pe aceeaşi suitoare câteva pietre când coboram. Sindicate şi materialism ca pretutindeni. E suficient să vă spun că nu era nici unul mulţumit de salariul lui. Intr’un cuvânt şi acolo ca şi aici, lucrătorii sunt totdeauna de partea adversarilor între- prinderii. Iată un grup de lucrători subversivi din Silezia orientală. La aceste cuvinte bastonul bătu iarăşi în podea şi pe ecran văzurăm un grup de lucrători cu picioarele în sus. Bastonul se agită şi se făcu lumină. « Văzând acestea, spuse Directorul General cu voce de gumă, întrebai pe conducătorii întreprinderii care e secretul prosperităţii într’un mediu atât de ostil. Ei bine, d-lor, răspunsul a fost: inginerii. La ştiinţa lor de care sunt mândru, mi-a spus directorul acelei întreprinderi, adaogă munca şi devotamentul lor nelimitat şi vei găsi coordonatele succesului nostru. Sufletul inginerului este cheia de boltă a oricărei întreprinderi industriale. Noi, mi s’a spus în Silezia, avem norocul de a conta pe un corp ingineresc legat de întreprindere mai mult prin legături sufleteşti decât prin socoteli materialiste. PASCANAUD 13 Interesându-mă mai de aproape, am constatat că inginerii de acolo erau uniţi într’o asociaţie, în care se făcea comuniunea sufletească, discutându-se toate problemele ce se iveau în cursul săptămânii trecute. In asemenea condiţii, se poate lucra fără grija viitorului. In mâinile inginerului sunt şi lucrătorii şi instalaţiile. El le poate corecta orice defecţiune. Iată, mi-am zis, problema sufletească...» — Dar ce-i cu problema profesională ? întrebă Paşcanu fără să se scoale. Fu un moment de panică în suita Directorului General. Aghio- tanţii erau mai nenorociţi decât dacă vina ar fi fost a lor. Inginerii îşi întoarseră capetele spre Paşcanu şi-l priveau cu desaprobare. Directorul General tuşi, apoi întrebă: — Are cineva ceva de spus ? — Eu, d-le Director General, nu ştiu ce-i în Silezia, ştiu ce-i în Franţa. — Franţa, d-le Paşcanu, glumi directorul general, e neîn- trecută în parfumuri şi bune maniere. Dar când e vorba de mine... Gluma Directorului General ne cuceri şi reînvioră adunarea. ' Râserăm cu poftă, dându-ne pentru motive pur estetice de partea lui. Paşcanu însă se ridică drept în sus şi strigă: — Cine a bătut la Verdun şi Douaumont ? Cine ne-a ajutat în război ? A bas Ies boches. Vrem respectarea drepturilor omului. — D-le Paşcanu, vă dau cuvântul. Ce vreţi să spuneţi ? — Că un lucrător francez e mai bine plătit şi mai bine tratat decât un inginer român. Asta-i. Vă vorbesc ca dela om la om. — Domnu Paşcanu... interveni cineva din suită. » — Nu, nu, să lăsăm pe d. Paşcanu să vorbească, zise Direc- torul General, calm. — Nu vă vorbesc în numele meu, ci în numele tuturor ingi- nerilor de aici. Tratamentul ce ni-1 aplicaţi nu e în măsură să ne stimuleze devotamentul. Toţi câţi sunt aici, ingineri dela toate minele şi din şteampuri, vă spun prin glasul meu durerile lor. întrebaţi pe oricare dintre ei, întrebaţi pe cei pe care după cinci ani de Şcoală Politechnică i-aţi făcut maeştri minieri, întrebaţi pe Vlad pe care l-aţi avansat scăzându-i leafa cu două mii de lei pe lună, întrebaţi pe Preda care refuză o astfel de avansare, între- 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE baţi pe Marcu care lucrează pentru casă, masă şi o pereche de bocanci, întrebaţi pe cei ce s’au îmbolnăvit de tuberculoză... — Domnilor colegi, zise Directorul general, sunt sigur că d. Paşcanu a căzut victima temperamentului său şi că n’a exprimat decât o opinie personală. Totuşi, din respect pentru fiecare dintre d-voastră, o să vă dau cuvântul spre a vă spune cele ce le aveţi de spus, fără nici o sfială. Poate că toate străduinţele noastre de a vă crea un loc în viaţă şi de a vă proteja ca pe copiii noştri sunt nesocotite de d-voastră. Şi vom proceda în consecinţă. De pildă, d. Vlad are ceva de spus ? — D-le Director general, am venit aici să vă auzim pe dv. — D. Marcu ? — Nimic. — D. Preda ? — Nimic. — Cine vrea să ia cuvântul ? Toţi tăcură cu capul în jos. Paşcanu, gata să se prăbuşească, se sprijini de scaunul din faţă. Părul îi căzu pe ochi, umerii i se în- covoiaseră şi toată făptura aceea agresivă altădată se împleticea ca după o beţie. Fu un moment de tristeţă adâncă, de durere colectivă ca la o înmormântare. Paşcanu îşi ridică totuşi bărbă- tescu-i cap şi zise: — D-le Director general, eu mai puţin decât oricare altul am dreptul de a mă plânge. M’am ridicat pentru camaraderie şi pentru Franţa. V’am vorbit ca delegat al camarazilor mei care m’au trădat acum şi ca delegat al Occidentului, pe care nu-1 voi trăda niciodată. Ca om de onoare vă ofer reparaţia pe care o credeţi necesară. Martorii mei vă vor sta la dispoziţie. — D-le Paşcanu, răspunse Directorul general, voi decide în cazul d-tale până mâine seară. Suspend şi şedinţa până mâine seară. In seara următoare ne prezentarăm mult mai cuminte. Aştep- tam să ni se ofere o punte de împăcare sau un act prin care să facem dovada că meritam bunăvoinţa de a fi iertaţi. Avurăm destul timp ca să ne examinăm conştiinţa şi să ne găsim culpabili de multe gânduri nepermise care ne făcuseră să alunecăm spre insurecţie. Dar mai ales nu ne puteam ierta lipsa de cavalerism de a lupta un grup întreg de oameni civilizaţi împotriva unuia PASCANAUD 15 singur, care de-abia îşi purta cheia şi monoclul. Un proces su- fletesc identic se petrecu în sufletele tuturor făcându-ne să simţim nevoia pentru restabilirea echilibrului nostru interior, a unei penitenţe oarecare, mult mai uşoară de suportat decât generozita- tea. Clocotea în inima fiecăruia pornirea de a se îndrepta cât mai curând. Directorul general avu însă cruzimea de a nu ne mai pomeni nimic despre defecţiunea noastră. El ne trata ca pe copiii lui care greşesc şi se îndreaptă cu uşurinţă. Ne spuse cu blândeţe că se consideră, dacă îl acceptăm noi, ca un părinte, dacă nu, ca un frate mai mare. Că are de gând să fie în contact cu noi, neîntre- rupt, şi că în acest scop s’a gândit să înfiinţeze o asociaţie a ingi- nerilor mineri din acea regiune, pentru a ne reînnoi, a discuta probleme şi a ne cimenta astfel legăturile sufleteşti. In ceea ce priveşte chestiunea peofesională, aceasta e logic şi trebue să o recunoască oricine că nu se poate trata în bloc, fiind vorba de personalităţi. Răsplata meritelor este un criteriu bun sau nu ? — Da, răspunse adunarea. — Cine poate aprecia mai bine decât Societatea, serviciile pe care le aduceţi Societăţii. Ar fi o nedreptate izbitoare să avan- seze cel incapabil la rând cu cel merituos. Vom înlătura pe cei inapţi şi vom ridica pe cei ce-şi fac datoria. In privinţa d-lui dr. Bazil Paşcanu am luat hotărîrea de a-i ierta manifestaţia de ieri, absolut ne la locul ei. Direcţiunea locală însă independent de cele întâmplate a invitat pe d-1 dr. Bazil Paşcanu să-şi precizeze situaţia şi eu am aprobat acest punct de vedere. Am consimţit să fiu arbitru şi am dat termen până la plecarea mea care se va face la 13 noaptea. De altfel d. Paşcanu e aici şi poate vorbi. — N’am nimic de ascuns, d-le Director General. — Aşteptăm precisarea, răspunse Directorul General. Paşcanu însă se aşeză pe scaun. — Acum, termină Directorul general, eu mă voi retrage pentru a vă lăsa să vă alegeţi comitetul asociaţiei, neinfluenţaţi. înainte de a completa buletinul, cineva se ducea din om în om, din grup în grup şi spunea: — Vezi că după alegeri e masă la Pavilion. Sst! Toţi, afară dePaş- canu. Şi nu uita: alegem pe Directorul General. Să-i facem o surpriză. i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prin vot secret, Directorul General fu ales în unanimitate preşedinte al Asociaţiei. Directorul local, din lipsă de locuri, fu ales vice-preşedinte. O delegaţie de ingineri se duse să comunice rezultatul. Direc- torul general veni să ne mulţumească şi plecă, îndelung ovaţionat. Cântarăm: « O brad frumos » şi « Mulţi ani trăiască ». Pavilionul era vis-â-vis de Cazină. încet, încet ne furişarăm, pe neobservate, ca să nu vadă Paşcanu. Masa care se dădea în seara aceea a pus, în condiţii optime, faţă în faţă capacitatea de chef legendară a inginerilor mineri cil belşugul. Câte o etichetă ne indica scaunul la o distanţă de direcţie invers proporţională cu gradul. La ţuică, furăm înduioşaţi până la lacrimi, de un cor invizibil care cânta la fereastră afară, cântecul minerilor. O melodie mai puţin cunoscută decât cântecul luntraşilor de pe Volga, dar de o tristeţă supraomenească. Parcă vedeam cohorte de mineri, parcă ne vedeam pe noi, cu capul plecat, cu pasul rar, intrând zilnic şi lucrând toată viaţa, în viitorul mormânt. La lucru nu ne-ar fi impresionat deloc, nici nu-1 auzeam, dar la chef ne storcea lacrimi, cântecul acela al resemnării: « C’aşa e viaţa de miner ».. . In clipele acelea de reculegere senină, când bravam acordurile soartei zâmbind cu zâmbete filoxerate şi bând ţuică, avurăm o surpriză neplăcută. Paşcanu în palton negru şi cu fular alb intră în sală. Ostracizatul ne strica cheful. Spre norocul nostru, Direc- torul General nu observase, dar Directorul local se încruntă. Doi inşi dintre noi, dintre cei mai înalţi se duseră atunci la Paşcanu şi luându-1 fiecare de câte un braţ, îl duseră afară ca să îi spue ceva şi se întoarseră singuri. Situaţia era salvată. Ca după o mare încordare, sufletele noastre simţeau pasiunea de a se destinde, de a se lichefia, de a se împrăştia amestecându-se cu miasmele mesei şi cu vinul. Fericirea e un fenomen adiacent vieţii. In toiul luptei, o clipă de uitare de sine, superfluă, dar ne- cesară ca’o baie. Orchestra se ivi în coridor pe nesimţite, la timpul potrivit. Mă simţeam bine Ia capătul mesei, faţă în faţă cu Marcu, foarte serviabil cu mine, cu cei doi obersteigeri ungaro-germani care cu PASCANAUD 17 gulere solemne încheiau masa, şi cu el însuşi. Marcu însă avea ceva ce te roade, poate un bob de ghiaţă, poate un gând care în- ţeapă. Se răsucea în scaun şi se zbătea de câte ori trebuia să cioc- nească paharul cu mine şi cu cei doi obersteigeri ţepeni, care solemnizau fiecare pahar. — Avem onoarea, ziceau ei, ciocnind cu respect. Apoi gravi, închinau între ei în nemţeşte. — Prosit, Herr Franţ. — Prosit, Herr Hartmann. Când vrei să te relaxezi, înţepeneala anturajului din capătul mesei e destul de greu de suportat. Aveam în schimb plăcerea de a fi la maximum de distanţă de Direcţiune. Directorul General mi se părea la o depărtare mai mare decât depărtarea dela Pa- vilion până la Bucureşti, căci nu se putea micşora prin nici un mijloc de locomoţiune. Marcu însă era de altă părere. El se ri- dică, scuzându-se un moment şi se duse la Urzică să-i spue ceva. Şi cum era un scaun liber pe acolo, rămase în anturajul mai ma- rilor, printre care se simţea la locul său. După perioada de împăcare generală, veni timpul unei veselii accelerate. Spiritele scânteiau din ce în ce mai des, provocând centre de ilaritate izbucnite unde nu te aşteptai, ca exploziile. Atmosfera se ironiza; deveni acidă fosforescentă şi în cele din urmă epigramatică. Cel mai tăcut dintre ingineri, cel mai inert pe care-1 cunoscusem se ridică şi citi de pe colţul menu-ului următoarea epigramă: Frunză verde de sipică De s’o îmbăta Urzică Direcţia e vinovată Că dă vinul fără plată. Succesul a fost de nedescris. întreaga asistenţă aplaudă pe autor în picioare, iar Direcţiunea îl felicită personal, strângându-i mâna. Faptul produse un efect cu totul neprevăzut. Hazul încetă brusc, convorbirile fură suspendate, de ai fi crezut că cheful suferă de o sincopă. De fapt nu era decât un pas îndărăt, pentru a-şi lua un şi mai mare avânt. Convivii scoaseră cu toţii câte un creion şi toate listele de bucate şi şerveţelele de hârtie fură um- plute cu ştersături şi epigrame. Multe din ele fură citite în atenţia 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE generală; restul fură gustate numai în cercul autorului respectiv, dar succesul fu tot de partea celui mai taciturn şi mai inert dintre noi. Fapt e că din cauza epigramelor se produse în sală o eferves- cenţă care ne scula, ne amesteca şi ne da avânt. Orchestra fu şi ea trasă în vârtej şi începu un danţ violent. Se cântă apoi un tango pe care Marcu îl dansă cu Directorul General, în timp ce Direc- torul local îl dansa schiţând singur mişcări de baiaderă. In această învălmăşeală, un chelner veni şi-mi spuse că cineva mă cheamă până afară. Noţiunea de «afară» era atunci inexistentă pentru mine, dar refăcându-mi-o, ieşii în curte cu un neplăcut sentiment de contradicţie. Văzui o siluetă neagră, aproape imobilă ca şi copacii tăcuţi, condensând în ea parcă tristeţea nopţii umede, îngheţate şi aspre în care planau aşteptând răb- dătoare, toate grijile mele. Era Pascanu ostracizatul. > — Tu ca om inteligent, îmi spuse el luându-mă spre Cazină, eşti singurul care mă poate înţelege. Vino te rog să vorbim puţin. Sala de dans a Cazinei era goală şi luminată numai pe sfert. Pe scena întunecoasă dormeau în jurul mesei ţambalului unguresc instrumentele unei orchestre absente. Bătrânul aparat de radio mormăia într’un colţ necăjit. Murdăria, dezordinea şi pustiul sălii mă pătrunse până la oase. Ne aşezarăm la masă, eu încălzit dela petrecere, Paşcanu cu palton, fular alb şi gambetă. — Cum poţi să stai între laşi ? mă întrebă el. V’a dat să mân- caţi, vă îmbată, vă adoarme ultimele zvârcoliri ale onoarei. Ad- miră-mă că nu sunt printre ei. Ceea ce mă izolează de aceşti oa- meni este mândria de om. Când i-am spus astea mătuşii mele, Prinţesa, mi-a zis: «Oui, mon enfant, vous etes dans le vrai. Toujours dans le vrai». Am să-ţi arăt o scrisoare a Direcţiei, prin care în Occident toată inginerimea s’ar fi considerat jignită. Trebue să-mi promiţi că nu vei spune nimănui. Nu vreau să produc turburări. Scoase o scrisoare a direcţiei în care îi spunea: « Circulă zvonul că d-voastră n’aveţi cele cinci diplome pe care la angajare aţi declarat că le aveţi. Cum societatea n’are alte acte dela d-voastră decât certificate de serviciu şi cum dorim să PASCANAUD *9 spulberăm orice bănuială ce planează asupra angajaţilor noştri, vă rugăm ca în termen de io ore dela primirea acesteia să pre- zentaţi d-lui Director General certificatele d«voastră autentice. In caz de refuz, vom socoti că nu mai acceptaţi să fiţi în serviciul Societăţii noastre. » — E o injurie. E un ultraj adus corpului ingineresc. Cum adică, ştiinţa unui inginer nu-i destulă dovadă despre studiile sale ? Cum ? Nu ştiu chiar şi copiii că Paşcanu a fost 7 ani pre- şedintele studenţilor români din Franţa, laureat a cinci facultăţi, dintre care facultatea de drept făcută numai pentru a câştiga un pariu ? Dar mai presus de orice faptul că se îndoiesc de cuvântul meu mă petrifică. Nu pot să fac nimic... Aş fi vrut să citesc hârtia aceasta cu insulte domnilor care petrec, dar mi-e teamă că ori se revoltă, ori nu mă ajută. Ce zici ? — In relaţiile cu Dumnezeu şi cu Direcţiunea nu poţi să te bizui pe tovarăşi. Trebue să te prezinţi singur. — Trebue să ştii, dragă domnule, că Paşcanu nu se umileşte. — Arătă-le actele şi ai să-i umileşti pe ei. — Eu ? Fost şapte ani preşedinte al Societăţii studenţilor ro- mâni în Franţa, trebue să arăt acte ? După cinci ani de serviciu ? Nu, niciodată. Căutându-se în buzunarele de dedesubt Paşcanu scoase un sul împachetat şi-l puse pe masă. — Iată cele cinci diplome, îmi spuse el. Adu-mi te rog ofensa de a le controla. — Vai de mine, d-le doctor, cum ai putut să-ţi faci o astfel de părere despre mine ? Paşcanu îmi strânse mâna prelung. — Merci, spuse el, nu voi uita. Apoi desfăcu sulul, puse pe unul din colţuri o scrumieră şi scoţând un chibrit îl aprinse şi cu el aprinse certificatele. Zadarnic încercai să-l opresc. Se duse cu actele în flăcări la sobă şi ferindu-se de mine îşi păzi focul savurând în tăcere, combustiunea rapidă a titlurilor sale. N’avui timp decât să privesc şi eu fastuoasele inscripţii ale facultăţilor franceze, cu satisfacţia că eram singurul de acolo care putuse arunca ochii pe ele. Văzui tocmai diploma lui de doctor în chimie. 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar, citind-o, avui o cutremurătoare surpriză şi nu mă mai zbătui să le salvez. Adevăratul nume al doctorului era Vasile Popescu, născut în Paşcani. Trebue nimicit pentru totdeauna. Aproape arse, doctorul băgă hârtiile în sobă, apoi sculă pe d. Iosef care zăcea pe un scaun, la bucătărie şi comandă absint. Nu mai aveam nimic de spus nici el, nici eu. Paşcanu tăcu îndelung, pătimaş şi transportat. Se vedea singur pe malurile Senei. Când observă că nu-i singur mă întrebă: — Vrei să-ţi cânt ceva la vioară ? Cânt admirabil. Luă o vioară dela locul ei de pe scenă şi începu în adevăr să cânte, dar eu mă gândeam la lucruri care nu se aflau în sala prost luminată, în care şedeam singuri. Paşcanu termină «Souvenir», apoi veni mai aproape şi-mi zise: — Ascultă-1 te rog şi pe ăsta. Ai sa plângi.. . Ascultai. Era o melodie chinuită, cu note incerte şi tremurate din cauza arcu şului care aluneca strâmb. Paşcanu era transportat. Ochii închişi pe dinafară priveau probabil în propriile-i adâncimi, iar frumosu-i cap căzuse pe vioară. Văzui cum viaţa se retrăsese din el, ca apele care lasă la mal alge moarte şi cadavre înnecate în mâl, şi-mi veni în adevăr să plâng. N. ALOMAN ÎNVIEREA DE-APOI Aud şi-acum căderea porţilor — Apusu-acel de sânge nărânzat. Dă-mi apă, fată. Fată, am visat As’noapte, învierea morţilor. Făcea-se că-i aşa, în gura serii — Un Iunie albastru, ca şi-acum. Şi pe sub teii, bolnavi de parfum, Treceau îndrăgostiţii serii — serii. Apusul, vişiniu de parcă fals — Şi se făcea pe cer o primăvară... Cântau cu-alean grădinile de vară Şi universul, tot, era un vals Şi, suple, doamnele, ca nişte plante — Dar, când fu seara verde ca o joardă, Plesni pe cer un fulger, ca o coardă, Şi, primul, a ’nviat poetul Dante, Dintr’un cosciug de piatră, frumos scris. Cu faţa lungă, de coloarea cerii, Tot adormit părea Alighieri. Deschideţi-vă, gropi! — atât a zis. In cimitiru-alături, evreesc, Au ameţit pe dată chiparoşii — De-o dată, un apus cu pleoape roşii Şi ziduri, porţi, cupolele troznesc. 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi marginile lumii tot mai roşii Şi Lazăr avea pieptul cum e troaca — Şi liliecii ’n zbor loviră toaca, De se treziră, sfâşiaţi, cocoşii. In lături, grele, lespezile gri — Mormintele cu iarbă se crăpară Şi mii şi mii de morţi ieşiră-afară Că de schelete zarea se ’nnegri. Apoi, alt vuet lung, prelung şi surd. . . Şi alte cimitire se căscară — Ieşeau schelete ’nalte cât o scară Şi ’n gura gropii câte-un stârv mai scurt. Un răposat avea ţărână ’n gură Şi-i mai sticleau, de aur, lungi, caninii — Se frământau pe gârlă, negri, aninii Şi-amurgul se făcu aşa, de zgură. Câte-o ciubotă nouă şi-o dulamă De miroseau a câine şi-a prăştină Şi mi-i trezeau din crunta lor hodină Căprari isteţi cu săbii lungi de flamă. Răzmat de unul cu vestonul ros, Cu mâna ’n pansament făcută iască, Cu tidva găurită ca o cască, Un grenadir nu mai era frumos. Un iz năcrit de scoici şi untdelemn Iar de pe unii nici se luase huma Şi pruncii, spăimântaţi, fugeau de muma Cu-obraji de câlţ şi braţele de lemn. Şi morţii, dornici, rudele-şi cătau Dar rudele ’ntorceau cu silă nasul, Căci răsăreau strămoşii la tot pasul Şi morţii prea o mână rece dau. iNVIEREA DE-APOl *3 Dintr’o logodnă, numai nişte cârpe, Un pantofior, beteala, nişte ciucuri — Mireasa avea doar optsprezece muguri Şi mirele — toiag şi el şi gârbov. Cei roşi de glorii, ură şi de viţii îşi aduceau, sticloasă, devia ’n mâini Şi mulţi, c’au început să latre câinii Şi suspinau de gât îndrăgostiţii. Şi se lăsase ’n seara-aceea frig — Şi goi, şi trişti, sub lună, decedaţii, Că nu-i primeau nici mumele nici fraţii Şi luna — o fârâmă de covrig. Dar morţii, saţi de cele veşnice, Livizi şi verzi şi lucii, ca ulucii, îşi aruncau pe gârlă patul crucii, In foc şi pulberi, cele sfeşnice. Şi ţăndări îşi făceau sicriele — Să fi-auzit aplauze de oase Şi clopotele trase şi-aghioase, De nu le-aş mai putea descrie-le. Mai toarnă, fată, în cană drăgăşani! Să cânte muzicanţii geambaraua ! Câţi nu mai am decât un pumn de ani Şi-mi veţi lega la degete paraua. E scârbă viaţa, crâncen e să mori Dar şi mai groaznic apoi să revii — Deschideţi-vă iarba, gropilor, Şi ne ’nghiţiţi pre noi de vii. FRUMOASA, NOAPTEA NOASTRĂ. Frumoasa, noaptea noastră cea dintâi Când am rămas noi doi pe totdeauna — Ca după nuntă, pală, era luna Şi stele, lămâiţe, argintii. Am rătăcit în seara aceea albastră Până-i plesni şi lunii ’n Sud, păstaia — Şi-ţi murmuram şi ţi-am umplut odaia Cu munţii, micşunii, din faţa noastră. Fi-vrut-aş-fi să te păstrez tot floarea Reginei, pe-un picior curat de stâncă Amirosită doar de sfântul soare Şi nici de-un căprior cu zarea-adâncă. Dar ţi-ai lăsat privirile ’n pământ, Ţi-au înflorit răsurile ’n obraz Şi, toată, tremurai ca un talaz, înfiorat de aştri şi de vânt — Cu lacrimi mari, cât boabele de struguri, Plângeai, pierdute, flîiturele plete... Ce bine-i sade, lună, unei fete Când nu prea ştie ea unele lucruri. Căci n’au fecioare ’n candele mai sfânt Când mirii, seara, tandre, şi-întâmpin — Şi de-aia toate, vezi, ne merg în plin Şi de-aia, îndrăgostit, mereu te cânt. SIPICĂ Mă dau în vorbă tot de tine, Că ’n file iarăşi îmi răsai Tot sveltă, cât e un susai De care eu anin aldine. Când seara-i ca o mănăstire Şi-apusu ’n vii îşi varsă deca, Mie, mi’ntâmpină poteca Sipică 'naltă şi subţire. Şi te plivesc şi mi te ciump Şi sfoara ploii rog’ se lase De le-au dat buclelor mătasea, Tu, firul vieţi-mi, de porumb. Mărunţi, grăbiţi şi dulci, ca toaca, Iţi simt pe sub ferestre paşii — Egumen, ies în tinda casei, Să-ţi sorb pe gene promoroaca. Când, proaspăt cât o roză, urcă Pe cer, luceafărul de seară, Pe tine, galeşă povară, Mi te găseşte tot în cârcă. Şi noaptea, vrăjitoare, când Târzie, îşi adună corbii, Ne căutăm, bolnavi, ca orbii, La reverie, gând cu gând. N. CREVEDIA PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI I-a scos din încurcătură războiul. Războiul a împrăştiat lumea, a distrus căminul. Bătrâni, femei şi copii s’au refugiat, pentru a scăpa de urgie, în munţi şi la ţară. Margareta s’a retras la moşia ţinută în arendă de tatăl ei, în Oltenia. Aveam de luptat cu un inamic puternic, superior în număr şi arme, superior mai ales, prin experienţa a doi ani de lupte mo- derne. Dar Românul e brav, resemnat, gata de jertfă. Cu Dumnezeu înainte ! ziceau soldaţii înfrăţiţi de privaţiuni şi primejdii. Dorobanţii porneau la atac închinându-se, încrezători în steaua, de veacuri protectoare, a neamului. Entusiasmul cuprinsese poporul. După marşuri triumfale, după scrisori, din ce în ce mai rare, scrise cu creionul, în stil telegrafic, pe lada de campanie, Ionel n’a mai dat semne de viaţă. Dornic să se deosebească, solicita însărcinări grele. Copil crescut pe plaiuri, se orienta uşor. Statul major al diviziei îl între- buinţa, cu preferinţă, în misiuni delicate. Pleca în recunoaştei, conducea pe poziţii unităţi de jertfă, făcea incursiuni îndrăzneţe în liniile duşmane, de unde culegea prizonieri şi veşti preţioase. Dar pe măsură ce trecea timpul, inamicul îşi sporea efectivele, focul se înteţea, luptele deveneau crâncene. O propagandă subversivă, ticăloasă, abilă, împrăştia minciuni contradictorii, provocând ordine, contra-ordine. Spionajul, ne- bănuit, practicat de străini proaspăt încetăţeniţi, ce trăiau la fruntarii, exercitând profesiuni paşnice, zădărnicea orice mă- sură. In război, încrederea fără control te pedepseşte. PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 27 Ignorând vicleniile, trupe străbăteau târguri vrăşmaşe, fără a lua ostateci, urmărite de câini dresaţi, prietenoşi, trădate de posturi de semnalizare optică, de telefon, de telegrafie, ascunse în turla bisericilor sau în casele notabililor după ce primiseră soldaţii cu urări şi bani de aur. Ionel nu cântărea primejdia. Câştigase simpatia şi încrederea tuturor. Curajul este variat, se capătă la şcoala încercărilor grele, repetate. Ionel avea unitatea lui, alcătuită din răzleţiţi, soldaţi şovăitori, care‘Stimulaţi, îmbărbătaţi de exemplu, se transformau repede în oameni devotaţi, de nădejde, Intr’o noapte, o linie subţire atacată neaşteptat, se retrase. Panica se răspândi în coloane, ca focul printre clăile de paie. Fugarii alergau, exagerând pericolul, pentru a-şi micşora vina. Generalul, şeful de stat major, ofiţerii mari şi mici se sileau, prin ordine chibzuite, liniştitoare, să adune minţile. Paguba era mare. Inamicul pătrunsese prin golul poziţiilor părăsite şi înainta în- drăzneţ. O rezistenţă cât de slabă ar fi oprit ofensiva până la sosirea rezervelor cerute comandamentului. — Compania Smărăndescu ! propuse şeful de stat major. — Uuu ! ce idee. . . Chiamă-1 repede. — Sunt aici, domnule General. — Bravo, domnule, ia-ţi compania şi înaintează grabnic pe drumul de care... II vezi ?. . îl întrebă generalul, desfăşurând harta. . . Mergi trei,patru kilometri, ocupă dâmbul dela cota 890 şi, la primele mişcări ale inamicului, deschide un foc viu cu oamenii împrăştiaţi, să dai aparenţa unei trupe numerose. Dacă eşti atacat. . . — Nu mă retrag ! — Aaşa... Să rezişti cu orice preţ, până ce cu batalionul de pe dealul Soroca, voi cădea în flancul inamicului. Pleacă, nu pierde vreme ! Peste puţin, Ionel trecea în fruntea oamenilor, înarmaţi, cu granate de mână, prin faţa generalului. — Bagă de seamă ! — N’aveţi grijă. .. Şi dispăru în negură. . . REVISTA FUNPAŢIILOR REGALE *8 După câtva timp se opri, — I-ascultaţi, stai ! nu putem merge ca chiorii, vreau un gradat şi zece oameni curajoşi. Compania întreagă dete năvală. — Vă mulţumesc, camarazi, dar nu vreau să aleg. . . Număra- ţi-vă şi din trei în trei, să iasă un om înainte, ,. Aveţi să mergeţi pe cărare, trei pe stânga, trei pe dreapta, iar sergentul cu ceilalţi oameni, pe mijlocul drumului. Eu cu restul trupei, mă aflu la o sută de paşi în urma voastră, , , Plecaţi! încărcaţi armele ! După câtva timp de mers dibuitor, în brânci, împuşcături pornite dela inamic îi ţintuiră în loc. Se crăpa de ziuă. Intr’o clipă, Ionel risipi unitatea, trimiţând grupe în diferite direcţii. Focuri repezi, ţăcănituri de mitralieră, se auzeau din ce în ce mai apropiate. Rachete, semnale vrăjmaşe de legătură, înălţându-se luminoase, biruind întunericul, se revărsau în ploaie de aur şi stele colorate, neliniştind sufletele plugarilor. Un troznet de vreascuri uscate surprinse pe Ionel, — Cine-i ? Culcat, că trag ! — Sergentul Udrea, patrula de flanc a batalionului de pe dealul Soroca. — Unde e batalionul ? — Coboară în vale, — Şi inamicul ? — Se retrage, — Atunci, înainte, băieţi! Călăuzit de iscoade, Ionel porni pe urmele vrăjmaşului şi se întoarse cu treizeci de prizonieri, după ce le pricinuise pierderi însemnate, — Bravo, Smărăndescule ! Am să te propun pentru decorare. — Domnule General, sergentul Udrea s’a purtat admirabil. — Vă propun pe amândoi, răspunse generalul, îmbrăţişându-i, strângându-le mâna, # * # Războiul continua cu schimb' de zile bune şi rele, de odihnă plictisitoare şi oboseli nesfârşite, de victorii strălucite şî înfrângeri dureroase. Germanii contra-atacau puternic. Trupele noastre se îngră' mădeau în defileul Oltului, Tunuri grele băteau ţinutul, împră- PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 39 ştiind convoiurile, desorganizând unităţile. Oltul era încărcat de cai morţi, de căruţe sfărâmate, de vite înnecate. Oamenii îngroziţi, purtând în cârcă copii şi micul lor avut, înnotau în neştire. Proiec- tilele cădeau căutând, parcă, fiecare omul. Ordine severe încercau să restabilească disciplina. Dar nu era uşor. Disperarea populaţiunii civile descurajase trupele. Defetişti inconştienţi întreţineau svo- nuri pornite dela bucătării: trebue să ocupăm poziţia dela Tileşti, spuneau unii, ne retragem în Rusia, afirmau alţii. In pichetul Coţi, la sud de piatra de frontieră 226, se strânseseră ofiţerii regimentului. Colonelul, curajos, amărît de situaţie, dicta la lumina unei lămpi afumate, ordine pentru refacerea frontului. Ofiţerii obosiţi aşteptau fără somn. Lungiţi pe patul de scânduri, din pichet, îşi povesteau isprăvile, sfârşind prin a glumi între ei, copilăreşte. — Am adunat oamenii, spunea unul, am contra-atacat şi am respins un batalion de bavarezi. — Eu măi, ce să vă spun, când am venit cu compania şi am văzut dezastrul din defileu, am căutat să salvez convoiurile. Am găsit un tun de 53, am distrus câteva mitraliere... — Te-am văzut măi, tocmai treceam podul, dar mă băteau mitralierele până ce-ai tras tu cu tunuleţul... Va să zică tu erai acolo. — Eu, mă, eu... Tu cum ai scăpat, Basarabescule? — Eu, mă, să vedeţi... Intre timp, Alecu rupsese tratativele cu Eliza. « Nu-mi place fata iasta, prea face marafeturi», declară el defrizat. In realitate, sfios din fire, purtând în faţă povara unui nas absurd, ridicol cât o alună, nu se arăta deloc întreprinzător. Venea în fiecare seară la Ionel, reţinut la masă, la joc de cărţi. Rona îi zicea camaradereşte pe nume. Intr’o seară, sindrofia prelungin- du-se fără sfârşit probabil, Rona şopti lui Ionel că se duce să doarmă alături, în camera lui Alecu, rugându-1 să-l reţină până dimineaţă. Dar Alecu s’a strecurat nevăzut... Intâlnindu-se a doua zi, Ionel a întrebat pe Rona. — A fost cuminte Alecu ? — Vai, ce întrebare... Alecu însă l-a apostrofat, bâlbâindu-se, rămaşi între patru ochi. 3° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — I-ascultă, mă ticăloşiile, eşti om însurat, ce vrei să te faci turc, eu ţi-s prieten.. . M’am dus să te scap de încurcătură, să n’audă cei de acasă că trăeşti cu alta, păcătosule. Şi au continuat să împartă pe din două tot ce aveau. Când au plecat din nou pe front, Rona le-a oferit flori. Flutu- rând batista în urma lor, în semn prelung de adio, a strigat după ei: — Ionel, Alecule, să nu mă uitaţi ! — Nu, nu. — Să-mi scrieţi ! — Da, da. Mai târziu, Alecu a căzut pe când conducea o patrulă, sfârtecat de un obuz, ce J-a vânturat în zare. * * * Retragerea se isprăvise. Frontul se stabilizase, războiul devenise defensiv. Se dădeau lupte crâncene, cu granate, cu valuri de sânge, cu gaze ucigătoare, pentru a cuceri sau pierde o tranşee contra- atacată, recucerită din nou. Plugarii se obişnuiseră. Fatalişti, eroi, cu puteri de îndurare străbune, împletiţi ca un gard viu de-a-lungul tranşeelor, se înţe- legeau clătinând din cap, scuipând lung, privind aiurea, înrudiţi prin dragostea primitivă de copii, de ogor, de vatră, de aceleaşi îndeletniciri, cumetrii şi hore. Bărboşi, pământii, aşteptând de pretutindeni moartea, ţăranii dela Dunăre se încăpăţânau să trăiască. Se agăţau cu ochi înfri- guraţi de viaţa lor umilă, cu tresărirea taurului, ce se propteşte îndărătnic, cu ochi bolovănoşi, în poarta abatorului. Noaptea, când luna arginta, vrăjind cuprinsul, tătucii, cum îi botezaseră ofiţerii, se topeau de dorul satului. Mergeau tăcuţi, luptau orbeşte, aşteptau în şanţuri, murmurând rugăciuni simple. Deasupra lor se înălţa imens, ocrotitor, cerul înstelat. Aşteptau zorile, punând toată nădejdea lor în jocul de lumini şi ape. Dar dela o vreme, ziua sfârşea, desfăşurând aceleaşi văluri negre. Doborîţi de chin, de frig, de veghe, bărboşii adormeau în noroi, întinşi să-i surprindă moartea creştineşte, cu faţa în sus, cu mâinile împreunate. Când soarele înveselea natura, inamicii, la o sută de metri unii de alţii, corespundeau prin placate înfipte în prăjini, purtate PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 31 deasupra şanţurilor, cereau alimente, ofereau, tutun sau, înţeleşi, închizând ochii, se aprovizionau fără primejdie, la ore fixe, prin oameni de corvoade, la şipotul ce se deşira ca un fir de argint, între reţelele de sârmă. După acest scurt armistiţiu, duşmanii, cu câteva focuri trase în vânt, anunţau reluarea ostilităţilor. Ofiţerii le cunoşteau, le strigau pe nume. — Venişi, Catarino? — Am adus o găină, dacă vă face trebuinţă. — Vino ’ncoace ! , — Dar la ce să viu. — Să văd găina. — Păi aici n’o vezi ? — Vino la cancelarie. — Nu viu, nu. — Vin, fă, nu fii proastă. — Nu mă ţiu proastă, ce-mi dai ? — Cât ceri ? — N’o dau pe bani. — Da ce vrei ? Apropie-te că nu te mănânc. — Unde mă duci... Fără trei perechi de pingele n’o dau. Cu timpul, ofiţerii, erau invitaţi prin împrejurimi, la joc de cărţi, civilii la mese comune, organizate de ofiţeri ca şi cum n’ar fi fost primejdie de moarte. In cataclisme, controlul conştiinţei slăbeşte. însuraţi sau nu, tineri şi mai bătrâni, militarii promiteau căsătorii, se logodeau cu bună credinţă, bănuită de sigur, dar care salva aparenţele, ferea de vorbe, justifica slăbiciunile. La Streşnicul, Ionel legase cunoştinţă cu două domnişoare, Rona şi Eliza, refugiate sub ocrotirea mamei lor. Se pretindeau funcţionare. Eliza convenea lui Alecu, în timp ce Ionel se învârtea pe lângă Rona, ţigăncuşă sveltă, cu ochi verzi, cu păr sburat de abanos. Rupea franţuzeşte, era curată şi cochetă. Se vedeau des. Surorile complotau întâlniri, ferindu-se reciproc de surprinderi. Indulgentă, încrezătoare, bătrâna, coana Veta, mama fetelor, le oferea dulceaţă, cafea şi uneori chiar prăjituri. Ofiţerii răspundeau procurându-le zahăr, rom, slănină, cămăşi englezeşti, piei de căprioară luate pradă de război, mai de preţ atunci ca bijuteriile de azi. 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Rona, când vii să vezi unde stau ? — Dacă mă aduci înapoi... Au venit într’o noapte de iarnă, moartă de frică, înfăşurată într’un cojoc ciobănesc, urmăriţi de o haită de lupi, singuri într’o sanie, trasă de cai scheletici, ce alergau, lunecând, spre casă. Când a privit-o la lumina lămpii, Rona apăru lui Ionel ca o mireasă furată dela nuntă. Fetele erau cunoscute de toţi ofiţerii. Dar, în calitate de aghio- tant al regimentului, Ionel, avansat prin înalt ordin de zi căpitan, îndestula familia cu alimente. Fu admis, înaintat şi de Rona la avansare excepţională, în inima ei. Totuşi, fată înţeleaptă, nu scăpa din vedere viitorul. Războiul, cum bine îşi închipuia, n’avea să dureze cât lumea. Aflase, deza- măgită, că preferatul ei este însurat. De partea lui, cu timpul fără s’o urmărească, Ionel află şi el că Rona pusese ochii pe un locotenent de administraţie mai copticel. I se păru mai sigur. Dar continuau să se întâlnească, prefacându-se că nu ştiu nici unul ce ascunde celălalt. — Dar mai tăceţi, bre, să dormim o leacă... — Lasă, mă Alecule, că poate o da Dumnezeu şi-om dormi de veci... Spune mai bine cum ai scăpat... — Vă spun dacă vreţi, dar după mine să nu mai povestească nimeni. — Ia spune, Alecule 1 — Ieşisem din Băiţa şi mă îndreptam cu o mână de oameni spre defileu. Mă apropiasem de Olt şi mă gândeam cum să-l trec. Şi cum mă socoteam aşa, a trăznit o boambă şi m’a aruncat aici între voi... Şi acu să vă spun: La popa la poartă Zace-o mâţă moartă, Cine-o râde si-o vorbi S’o mănânce coaptă ! începuse retragerea. Regimentul lui Ionel, redus la trei patru sute de oameni, ajunsese la Streşnicul lângă Ploeşti, unde se opri pentru refacere, aşteptând echipament, hrană şi muniţiuni. PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 33 Pericolul se depărtase. Bombardamentul ajungea slăbit, reper- cutat de ecou, ca bubuiturile unei furtuni ce se potoleşte. Deprin- derile vieţii obişnuite ieşiră din nou la iveală. Ofiţerii, locotenenţi activi şi de rezervă, strânşi în cantonament de alarmă, se gospo- dăreau, scriau la cei dragi sau jucau cărţi. Era prin luna Noemvrie. Se ’nserase. In tovărăşia camarazilor, Ionel glumea vesel, bine dispus de un pahar de vin. In războiul modern alcoolul e mai necesar ca pâinea; te face să uiţi trecutul, înveseleşte prezentul, aureşte viitorul. Deodată se auziră focuri de armă, plesnituri de gloanţe, fluiere de alarmă. Toată lumea sări în picioare. — Să ştiţi, fraţilor, că am căzut prizonieri! Se împrăştiară, stingând lampa, îmbulzindu-se la uşă, pătrunşi de grija răspunderii, unde îi mâna datoria. Ionel, aghiotantul regimentului, se îndrepta spre locuinţa colonelului. In drum se întâlni cu sergentul Pâslaru care îl linişti: câţiva soldaţi îşi curăţau armele. Cum din cauza ploii armele ruginiseră şi neavând unsoare, oamenii, după cum învăţaseră la teorie, trăgeau câte un foc ca să şteargă rugina, provocând astfel un moment de panică. Liniştit, încântat că nu era ce bănuise, Ionel îşi aştepta cama- razii în mijlocul şoselii să-i pună la curent. Auzind paşi grăbiţi, recunoscu umbra prietenului său Alecu. O năzdrăvănie îi trecu prin minte. Pitulându-se în şanţul şoselei, strigă cu glas piţigăiat de neamţ: « Offizir, haiti». Efectul fu neaşteptat. Alecu căzu trăznit, dar sări ars, desme- ticit de râsul înnăbusit al lui Ionel. * — Ce faci glume de astea, idiotule... Mă boule, dacă te împuşcam... Pe front era acum linişte. Inamicul aştepta întăriri. Din când în când, se făcea între posturi schimb prevăzător de gloanţe, obişnuit pândărilor de vii, care descarcă puşca înainte de a se culca. In regimentul lui Ionel, perioada de refacere se prelungea. Viaţa se statornicise monotonă. Neavând ce face, ofiţerii rătăceau încoace, încolo, pe câmp, printre grădini, pe drumuri, împingând plimbările până în satele împrăştiate pe coaste. Dintr’o zi în alta, legau cunoştinţe cu familii refugiate, ce se transformau curând, firesc, în prietenii între- 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţinute de femei, cu atenţiuni drăgălaşe, pornite din chemarea sexului. Timizi la început, se mulţumeau cu ţărănci, care aduceau de vânzare câte un pui golaş, ţinut sub pestelcă, înfipte, răbdătoare, fără grai, în mijlocul curţii. * # # Ionel se purtase bine. Venit de curând la Iaşi, se prezenta rănit, decorat, călit de focul mitralierelor, de ger, de soare. Ofiţer superior, vorbea acuma rar, măsurat, definitiv. Şi dacă, subloco- tenent, plătea consumaţia tuturor, pentrucă era mic, acum achita tuturor socoteala fiindcă era cel mai mare, între ofiţerii mici, strânşi în jurul Iui. — Să vie un cotnar 1 — Un cotnar la domnul maior!.. repeta chelnerul refugiat din Bucureşti, care ştia să preţuiască clienţii. Daţi-mi voie mă rog... Care e paharul d-voastră? Dar maiorul nu auzea, nu vedea nimic, sau vedea numai pe Simonette. Apărută neaşteptat, miraculos pe scenă, cânta acum cu aceeaşi voce acrişoară, dar hotărîtă, gravă, cântece războinice, fluturând nostalgic tricolorul patriei sale înfrăţit cu al nostru. « Quand j’vois le drapeau de la France, Je renais â l’espdrance » Şi Simonette se retrăgea modestă, cu satisfacţia datoriei împli- nită, ovaţionată, încălzită de aplauze războinice. După ce termină cheta — il faut bien vivre — Simonette se opri în faţa lui Ionel: — Toi, vous? Exclamară amândoi, sărutându-se camaradereşte, în aliaţi. Amestecându-şi amintirile, Ionel îşi ceru scuze că a lipsit dela întâlnire, povestindu-i pe larg, cât a fost de nenorocit, implorând din nou iertare. Simonette îi păstra încă, se vede, un pic de supărare. — A l’âge que vous aviez, â votre place, j’aurais escalade le mur. ţa ne fait rien... Venez me voir demain, deux heures... — Pour aller au theatre ? întrebă semnificativ Ionel. PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 35 — Oui, mettre en scene le dernier acte de votre comedie. Nu-1 jucară. Dorită îndelung, arzător, Ionel se repezi flămând... şi căzu la examen. Nu trecu nici corigenţa. Subiectul nu era greu. II cunoştea ca pe apă. Dar, printr’o ciudată amnezie, nu şi-I amintea deloc. Ii venea să se împuşte. — Allons, j’aime autant... —îl consolă Simonette indulgentă, tu restera celui que je revais... mon amour de jeune fille... Opărit de ruşine, maiorul coborî scările, câte patru. Se lumina de ziuă. Acasă, servitoarea, femeie necăjită, cârnă cu poala în brâu, spăla scândurile în odaia lui. Surprinzător — nu se poate spune « ca prin farmec »... Ionel îşi regăsi memoria. # # # Cornistul francez dela Chemin des Dames sunase încetarea focului. Jocul masacrului se isprăvise. Un « uraaa ! » formidabil, clocotitor, neîntrerupt, înveseli globul dela răsărit la apus, dela miază-zi la miază-noapte. Trenuri, convoiuri de vagoane amestecate, aduceau la vetrele lor, flăcăi cu capelele înflorite, aprinşi de dorul căminului. Pe unii îi aşteptau veşti bune, pentru alţii, abia acum începeau neca- zurile. Ionel scăpase întreg. Rana se vindecase fără urme. Era bine apreciat de şefi. Viitorul i se anunţa prielnic. Dar nu este dat, se vede, omului să trăiască liniştit. Primi în timp de pace, loviturile de care îl ferise în război, norocul âau mai de grabă rugăciunile Margaretei. Soţie credincioasă îl aştepta închinându-se fierbinte, când se auzea clopotul bisericuţii din sat, cu Marioara lângă ea, îngenunchiate dinaintea icoanelor: « Doame, Doamne, adu pe tăticu sănătos, acasă ». Dumnezeu le-a ascultat ruga, dar i-a despărţit. Aşa a fost voia Lui. Ionel pierdu pe Margareta. După ea, s’a dus d. Vasile. D-na Smărăndescu s’a mai luptat câţiva ani cu viaţa. îşi primea mosafirii cu acelaşi tact, cu acelaşi ceremonial, tratându-i cu dul- ceaţă de sezon şi cafeluţe potrivite. S’a stins fără suferinţă ca un pui de găină. Rar se văzuse pereche mai potrivită. Regisor abil, 3* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d. Vasile, condusese din umbră căsnicia, sugerând iniţiative cu care ea se mândrea mai târziu între cucoane, ocupându-se de gospodărie, gătind, cu timpul, mâncări dumnezeeşti, al căror secret, bătrânele îl duc parcă cu ele pe cea lume. Taina acestei tovărăşii cinstite era simplă. Cei ce i-au cunoscut au înţeles-o, abia la moartea lor. Flutura poznaşă pe buzele lor de crin; se conduceau pe rând, ferindu-se de nesocotinţe, fără împotriviri făţişe. Ionel i-a plâns amar. Ii plânge şi azi. De câte ori trece pe locu- rile unde şi-a răsfăţat copilăria, încetineşte mersul. Fiecare pas dezgropă o amintire. Când vede Dunărea albastră se gândeşte înduioşat, că mama, îi lua apărarea de câte ori întârzia la scăldat cu ştrengarii de seama lui, că deşi nu prea învăţa carte, tata îl iubea, mândrindu-se că o trecea înnot la unsprezece ani. Pierzând tot ce-i fusese drag, instală pe Marioara la Notre- Dame în Bucureşti, se îndepărtă cu sufletul plin de jale. înaintat colonel, comanda acum un regiment cantonat în munţi, în târgu- şorul Pietreşti, cu însărcinarea de a tăia lemne pentru armată. Oamenii lucrau priveghiaţi de plutonieri. Ofiţerii controlau munca, organizau transporturile. Serviciul nu era greu, aerul sănătos, băieţii tineri. Seara o petreceau ascultând lăutarii sau « artistele » aduse de antreprenori şi de soartă, pe meleaguri sărace. O comisie engleză, din care făceau parte şi militari, afând de existenţa regi- mentului, a trimis o delegaţie, să se prezinte comandantului gar- nizoanei. întorcând vizita, colonelul a invitat comisia la o masă camaraderească şi fireşte, pe fruntaşii târgului, cu care până acum n’avusese nici în clin nici în mânecă. Drapele înfrăţite, argintărie împrumutată, bucătar special, peşti, fripturi, vinuri din belşug, de tot felul, lăutari aduşi costisitor cu trenul, aşteptau oaspeţii. Englezii nu vorbeau româneşte, Românii nu vorbeau engle- zeşte. La şampanie — coşuri de şampanie — se înţelegeau binişor, în franţuzeşte, prin semne. Ofiţerii români invitau pe Englezi la culesul viilor: « toi... venir... can marşon nous, struguri »... făcând mâna ciorchine, atârnată intuitiv de gâtul sticlei. Un căpitan englez, de marină, cântă neînţeles pe nas, în râsuri abia conţinute, o baladă, povestea unui scoţian ce-şi doinea dorul, în largul mărilor. — Să ne cânte domn Colonel.. . să ne... cân-te. PRIMII Şl ULTIMII PAŞI 37 Colonelul prinsese dela varieteu, cuplete, pe care le zicea ca Simonette cu voce plăcută, uşor voalată, ce semăna cu a lui nenea Ştefanache. Nu ambiţiona să spargă geamurile. Cântă frazat, melodios, sfârşind ultima strofa: « Et le parfum de ce bouquet « A fait mourir la marquise... . suit de toţi în slavă. — Admirabil, domnule Colonel, îl complimentă Liana — soţia directorului liceului — după ce se potoliră aplauzele, pornind să se plimbe amândoi. — Sunteţi prea indulgentă. — Dimpotrivă... N’am să te iert niciodată, de când eşti aici n’ai venit să ne vizitezi deloc. — După cât am constatat şi dumneavastră trăiţi retraşi... — Las’ mata — Liana era moldoveancă — crezi că noi nu te-am văzut la Bucureşti, la «Elefantul»? Era cât p’aci să te in- vităm la masa noastră, dar ne-a luat înainte o persoană. . . — Era... — Verisoara ! > — Da-ţi-mi voie. . ^ — Nu insist... Liana Popescu era o frumuseţe nordică. Avea ochi verzi, bust de împărăteasă. Râdea, cu capul pe spate, îngreunat de bucle blonde, lăsând să se întrevadă o linie albă ca o sprânceană de lumină arct că. Era îmbrăcată în negru, elegantă. Părea că-şi iubeşte bărbatul. Treceau pe stradă nedespărţiţi, invidiaţi de tineret. — Ştii mata, trăim retraşi. . . Gică e profesor de matematici. Altfel nu s’ar mai isprăvi cu stăruinţele. .. Dar să ne întoarcem la masă, se uită lumea la noi. Societatea devenea zgomotoasă. Englezii scoşi din ceaţă vorbeau mârâind, monosilabic, din colţul gurii, strângând pipa cu fălci criminale. — Vous ton permission de tans, mon colonel ? . — Olrai... muzic cearleston, porunci colonelul, minunat interior că ştie englezeşte... Permettez... Lady Popescu. Sir Tompson.. . — Medem. . . 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Plecară dansând. Rămaşi singuri, d. Popescu mărturisi colo- nelului : — E întâia oară când petrecem. . . Nu ne ducem nicăieri. . . Nevasta, ca orice moldoveancă, e cu nasul pe sus.. . — Are dreptate. .. Sunt atâtea intrigi... — Ştiu, dar de noi să nu vă feriţi. Englezul, roşu ca un drapel sovietic, aduse pe d-na Popescu. — Enchante, medem. — Merci... — Permettez,. . interveni colonelul, Sir Tompson, Sir Popescu. — Enchante 1 — Asemenea ! Rămaşi singuri, Liana râdea să moară. — Ce să-ţi spun, dragă, ai fost adorabil cu «asemenea». .. — Las’ că şi tu nu-1 mai scoteai din mersi. — Şi Colonelul cu Sir Popescu. Ghiaţa se rupsese. Ciocniră. Erau prieteni. — Vous tanse, Lady? — Ies. —i Dar nu ştiu decât valsul. — Nu se poate, m’ai invitat trebue să dansezi, nu este aşa Gicule ? — Domne colonel, nevastă-mea are dreptate 1. . — Serios că nu ştiu. . . — Să ’ncercăm. — Dacă vreţi să mă compromiteţi.. . — Vezi că merge ? — Nu vorbiţi că mă ’ncurc. . . Eu număr în gând... trei... unu, doi. . . trei. — Ha, ha, ha, eşti adorabil.. . Uite la Gică ce satisfăcut e că mă distrez. — Pe socoteala mea ?.. — Lasă că nu eşti aşa timid. .. Păstrează-ţi reputaţia... Când vii pe la noi? De ce nu eşti mai apropiat? — Aşa ? ! zise colonelul strângând-o uşor. — Nu tocmai, murmură ea blondă, îndoindu-se ca un snop legat prea tare, mersi.. . am făcut trei tururi. — Mă depărtezi ? — Nu, te apropii de soţul meu, protestă Liana, surâzând PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 39 enigmatic !.. Gicule, Colonelul ar fi dansat înainte dacă nu l-aş fi oprit. S’a mai îmblânzit. Hai să dansez şi cu tine. Petrecerea s’a isprăvit la ziuă. Când s’au dus la hotel, Englezii erau funebri. Colonelul a condus pe d-na şi d. Popescu, urându-şi în glumă noapte bună, Liana se întoarse către bărbatul ei. — Ştiu că-ţi place să joci table... Pofteşte pe domnul Colonel la masă... Acasă, colonelul găsi telegrama generalului, care-şi anunţa sosirea pentru ora zece. Desmeticindu-se, scrise imediat d-lui Popescu scuzându-se, cerând amânare. Răspunsul fu corect. « D-na şi d. Popescu roagă pe d. General să le facă onoarea...». In toate armatele sunt trei feluri de generali: generalul integru, serios, capabil, recunoscut de toţi, respectat de lume, nădejdea ţării; arivistul cel care «nu vrea să ştie nimic» şi nimic nu ştie; în fine, cel care devine popular prin toleranţă. Generalul Cobzaru era un specimen mai rar. Epicurian convins, purta înflorită, în faţă, deviza: nimic fără cupă, fără Cupidon, fără cuplete. Produs al războiului, bine în totul, spicuind franceza, era trâmbiţaşul scandalurilor din dormitoare, difuzorul anecdotelor, nădejdea chelnărilor, adorat de Magdalene, proclamat de cheflii « regele băieţilor de viaţă ». Singur, alintat de soartă, demobilizat de femei, după ce în lunga lui carieră cunoscuse un escadron, generalul ajunsese la un punct mort: era veşnic amorezat şi mahmur. Nu se mai putea îmbăta, nici trezi. Era cel mai autentic descendent al cavaleriei Iui Murat, capabil să înfrunte artileria, călărind o sticlă de şampanie, agitând în aer, cu chipiul pe ceafă, cu sabia de capul ei, pantoful lui Nutzi dela şantan, să moară proclamând: « Dieu et ma dame ». Când trenul se opri în staţie, punând în mişcare impiegatul, colonelul se prezentă generalului, care cobora treptele vagonului. — Ce faci, Smărăndescule ? — D-le General, serviciul în garnizoană... 4° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu fi prost... Eu te ’ntreb ce faci şi tu îi dai cu poiezeaua din serviciul interior. .. Porniră vorbind: — Te ştiam băiat deştept. . . Ascultă, monşer, eu am fugit din Bucureşti, să mă repauzez o zi, două, la tine. . . Aranjează un program în consecinţă, pentru ora zece. La prânz nu mănânc. La ora patru rogi ofiţerii să vină la cazarmă, vreau să le dau bună ziua... Răsfoiesc puţin temele cu aplicaţiuni pe hartă şi pe urmă sunt al tău. — Am înţeles. — Aşa. Acum: unde dorm? — La mine. — Bravo, mă !.. Dar nu cumva am deranjat-o... Ai ? — Nu sunt însurat. — Mersi, asta o ştiam eu. . . Ceva noutate.. . — In groapa asta ? — Să te cred, ori îmi ascunzi ceva ?.. Nu te-am văzut de mult la Bucureşti... Aici stai ?.. Mersi, monşer, atunci â quatre heures. Programul s’a executat întocmai. După ce vizită orăşelul, entuziasmându-se, ca orice bucureştean, în faţa unei căsuţe cu grădiniţă, declarând că pe onoare aici se retrage la pensie, generalul întrebă: — Dieseară luăm masa cu ofiţerii... şi pe urmă... — Domne General, am aceptat o invitaţie la masă... — Du-te sănătos, băiete. — Şi pentru dumneavoastră domnule General, fără nici o obligaţie. .. — Ai făcut tu asta ? Vin să te pup... Fără să vreau o să mă culc de vreme. Dacă luam masa în oraş, poate ne încurcam. Cât e ceasul? — Şase. — Bun. La cine mergem ? — La directorul liceului. — Flori găsim ? — Nu cred, eu am adus dela Bacău. — Am să-i trimet dela Bucureşti... Unde stă ? — Mai e puţin ! Erau aşteptaţi. Uşa se deschise numaidecât: — O, domnul Colonel. PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI 41 — Da-ţi-mi voie: d. G-ral Cobzaru, d-na Popescu. — Scumpă d-nă, colonelul, prietenul meu, mi-a comunicat amabila d-voastră invitaţie... — Şi ne bucurăm că aţi primit-o... Soţul meu. .. Gicule, d. General. .. — Foarte onorat. — Nu mai puţin... Ah, ce flori !.. Aveţi grădină? — Sunt dela d. Colonel. — Am să-l propun la excepţional... Cine doreşte flori admi- rabile şi femei adorabile, să le caute în provincie. Liana strălucea de fericire. Moldovencele sunt gospodine: Sărmăluţe de curcan, vin alb să te adoarmă, prepeliţe înfăşate, vin roş să trezească morţii, prăjituri... Generalul era în elementul lui. Povestea anecdote piperate, pe care Liana le asculta, plecând ochii feciorelnic. — Ai auzit, Gicule? Gicu le-auzea, râdea cu poftă, le nota cu gând să le plaseze. — Doamnă, încheie aprins Generalul, nu e vinul de vină, ci dumneavoastră divină. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, d-le Popescu.. — Noi vă rămânem recunoscători. — Să ştiţi, la Bucureşti, sunteţi invitaţii mei... îmi daţi un tele- fon şi sunt al dumneavoastră. Ne-am înţeles ? Vă duc la « Elefantul». — Am fost şi noi. — Cunoaşteţi localul ? — II ştie şi domnul colonel, l-am găsit acolo cu verişoara. — Bine, care vasăzică ne-am înţeles. — Tii! Ce bomboană, ce femeie, domnule!.. Ce femeie!., exclama în drum spre casă generalul. — Sunt foarte bine amândoi. — Fondantă, mă... Bravo, te pricepi. — Directorul, nu eu. — Aide, aide !.. Cu mine nu merge... Te papă cu ochii... — O cunosc abia de ieri... — Nu fi prost... Te cunoaşte ea mai de mult, dela « Elefantul », n’ai auzit? Era geloasă... Apropo, cu cine erai, cu Simonette? — Nu, s’a terminat. 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Parol ? Atunci va să zică... Stai unde bem o cafea, am chef de vorbă... Ce bomboană, mă, ce femeie ! Ea spune cu cine erai la « Elefantul » când te-a văzut ? — Zău dacă o cunoşteam. — Bun, am înţeles... Ai invitat-o ca s’o faci geloasă... Ei, nu scumpule, ce să-ţi spun, ai fost mitocan... Asemenea femeie nu trebue să aştepte... — Domnule General, credeţi-mă n’am nici un interes... A venit cu cheta şi a rămas, lângă mine... Pe d. Popescu l-am cunoscut ieri... — Dar pe Doamna ? — Tot ieri. — Ei, bine, monşer, eu nu mă laud cu ochiul câmpului, am însă viziunea patului. Iţi spun precis: e ceva putred în Danemarca lui Popescu... GH. BRAESCU FUM Viaţa este o strecurătoare cu găuri mărunte; numai oamenii mici o străbat cu uşurinţă. # # # Imaginaţia are doi mari profitori: ipohondria şi erotismul. # # # Pesimismul este migrena voluptoşilor. # # # Ceea ce mă jenează mai mult la servitori e că sunt oameni. # # # Este vre-o voluptate să fii pierde-vară într’o ţară unde aceasta e regula comună ?... # # # Când vorbeşti cu un prost, cauţi, din creştinească bunătate, să fii de o seamă cu dânsul. Din lipsă de obicei vei spune însă prostii atât de neaşteptate, încât prostul se va speria de prostia ta. # # # Auzind ce spun bărbaţii despre femei şi femeile despre băr- baţi, sfârşeşti prin a-i crede identici. * # # Ascensiunea unui barbar spre civilizaţie este un spectacol mai dizgraţios decât lunecarea unui civilizat spre barbarie. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tocmai oamenii cei mai materialistă, care nu ar putea face nici un gest gratuit în viaţa lor, nu vor să accepte finalitatea ace- stei mari întreprinderi: Universul, # * # Idealul unui sărac e mâncarea zilnică, ceea ce e realizabil. Idealul unui bogat este fericirea, ceea ce e irealizabil. Iată nenorocul săracului. # # # Femeia urîtă se plânge de asiduitatea bărbaţilor. Ea e tot- deauna gata de a face un roman dintr’o vorbă galantă, sau de a-ţi recomanda, faţă de lume, să fii mai puţin îndrăzneţ, când tu cu multă caznă i-ai spus un compliment inofensiv. # * # Accidentul merge mână în mână cu neîndemânarea şi cu virtuozitatea. # * # Un loc comun este o idee mediocră care a obţinut sufragiul universal. El este parola de recunoaştere a proştilor, # # # Visăm întotdeauna să strălucim tocmai unde ne lipseşte darul. # * * Iubirea pentru părinţi nu intră în prevederile naturii. De aceea ea formează una din poruncile Decalogului care a socotit de prisos să ne recomande iubirea pentru copii, # # # Rafinaţii scrisului pot să-şi permită libertăţi faţă de reguli, după cum un om cu perfectă educaţiune poate, fără să dea greş, să nesocotească « codul manierelor elegante », Neofiţilor însă atât scrisul cât şi politeţa le apar încadrate într’o disciplină de ca- zarmă ; şi e bine să fie aşa. # # # Femeile se bucură de o virginitate veşnică, bazată pe lipsa de memorie. # * * FUM 45 Sunt convins că Mesalina se credea o victimă a bărbaţilor. * # # Pentru un vânător de femei, fiecare cucerire înseamnă zece cuceriri pierdute. # # # Omul îndrăgeşte tocmai defectul care-1 pune iremediabil în inferioritate. Mâniosul se crede energic, leneşul—visător, mes- chinul — chibzuit, mitocanul — sincer, cocota — femeie de viaţă, şi chelul — intelectual. îngâmfarea e atât de flămândă încât mănâncă orice. # # * Burghezii care văd în Biserică numai un auxiliar al Jandar- meriei nu sunt mai aproape de Christos decât comuniştii. # * # Egoiştii plâng cu plăcere la cinematograf, ţa ne Ies engage â rien. * #• # Femeile sunt atât de obişnuite să se analizeze, încât cea mai proastă, vorbind despre dânsa, sfârşeşte prin a-ţi spune lucruri inteligente. * # # Singura iluzie care şi-a păstrat virginitatea de-a-lungul vre- murilor: Moartea. # # * Metafizica este un lacăt pe care îl deschidem cu cheile cele mai deosebite. # # * Pasiunea învechită devine nărav. Tehnica e în câştig, dar vraja dispare. # # # Broaştele: privighetori cu aripile rupte. *■ *• # 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sunt vechi familii cărora nu Ie-a venit niciodată nobleţă. Nu orice vin îmbătrânind prinde buchet. # # # Slăbiciunea deştepţilor: solidaritatea proştilor. # # * Străinul găseşte totdeauna că femeile din ţara în care se află sunt uşoare. îmi face plăcere gândul că şi prin ţara lui trec străini. # # # Ridicolul de a admira orbeşte aristocraţia are un echivalent: a o urî orbeşte. * # # # Spiritul omenesc e atât de mărginit, încât orice explicaţie me- tafizică este vicioasă prin faptul că el o poate înţelege. # # # Satan e un demagog: promite mai mult decât poate da. TEODOR SCORŢESCU OMUL CARE S’A ÎNTORS Am întâlnit un erou de roman: e hamal în hale, scrie versuri păgâne, cu stţicăciuni lumeşti şi iluminări, şi crede în Dumnezeu cu fanatism — o credinţă numai a lui, nu tocmai uşor de pătruns... Şovăi să-i spun pe nume. Ştiu că-mi urmăreşte scrisul. Ştiu, de asemeni, că e bolnăvicios de susceptibil. M’ar certa cu o pri- vire de câine bătut, la prima întâlnire, dacă i-aş scrie numele întreg, frumos şi românesc. Mi-a spus în ultima convorbire, presimţind parcă fapta de acum: mizeria pe care-o ’ndur n’o dezvălui nimănui! Eu i-am furat-o de sub cuvinte, din priviri şi din figura lui de rob iluminat şi scăpat de toate cătuşele... Ca să nu-1 demasc faţă de tovarăşii lui de muncă din hale, care nu l-ar mai crede, când le-ar vorbi de tainica înfrăţire cu duhul sfânt şi nici nu l-ar mai primi în mijlocul lor, dacă l-ar prinde că nu-i os curat din osul lor de haimanale ale oraşului — cel puţin aşa am fost asigurat — am să-i spun eroului meu de acum, convenţional: Stan. Un Stan pentru care se vor închide toate drumurile, în cu- rând, dacă va întârzia mâna care să-l smulgă din el şi din rătăcire... Acest Stan al meu şi al mizeriei era, acum zece-doisprezece ani, elevul unei şcoale elementare de comerţ. Sta în gazdă un- deva, într’o casă de oameni săraci de pe strada mea dela periferie. Stan mi-a adus, într’o după amiază de sărbătoare, nişte versuri. Scrise de el, versurile. Am aflat, atunci, că băiatul cu aventuri nepermise sub pologul muzelor e fecior de ţăran mort pe front, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 48 vitejeşte. Cu alte cuvinte, era orfan de război. Mi-a vorbit, cu destulă familiaritate, de câteva cucoane cu dare de mână din oraş. Ele îi purtau de grije. O dovadă: Stan le dispreţuia profund... Urmaşul celui căzut în luptă se voia elegant, învăţa foarte bine, avea freză şi visuri mari şi era obraznic. O obrăznicie de fecior dela ţară, deştept şi plin de el. O obrăznicie a lui, de mânz sănătos şi zburdalnic, care nu-i sta rău. Nu sta rău, mai ale9, nasului cârn şi în vânt. Versurile lui Stan cântau stângaci, după Alecsandri, satul, câmpul şi lunca, tălăngile, izvorul cu suspine, trilurile de pri- vighetoare, cocorii şi multe alte nimicuri la fel. Mai înainte de a începe lectura, autorul a ţinut să mă anunţe că nu se împacă deloc cu viitorul ce-i fusese ales de generoasele cucoane dela centru. Nu simpatiza comerţul, din principiu. — Qu pârlita asta de şcoală elementară, la care m’au dat babele din oraş, ce-am să fiu? Vânzător la un magazin... — Dacă nu te încântă perspectiva — puţin surâzătoare, e drept — n’ai decât să urmezi comerţul superior. Numai cap şi putere de muncă să ai... — Şi-aşa ce ajung ? Funcţionar la o bancă ! Mare scofală... Stan mă asigurase cu un gest de voinţă, care-1 smulsese din descurajarea lui de o clipă, că viitorul e o problemă pe care o s’o rezolve el singur şi sigur. Până una alta, se hotărîse să dea exa- menele de diferenţă, la liceu. In urmă, o să vadă el ce are de făcut! Oricum, asupra destinului se fixase. Nici o piedică nu mai era ! Timpul numai, anii aceştia care trec aşa de greu îl mai ţineau în frâu. Altminteri, Stan ar fi fost în stare să dea toate examenele o dată ! Vorbea de ele ca de nişte mărunţişuri, fireşte destul de plictisitoare şi de inutile. Nici nu venise la mine să se lamenteze şi cu atât mai puţin să-mi ceară sfaturi. Mă ruga să-i spun ce cred despre versurile lui şi atât! Un « atât » categoric, un fel de: fă bine şi nu te amesteca în afacerile mele particulare... Stan mă interesa. Iată, mi-am spus, alt individ predestinat să lege coarnele plugului de fracul impecabil al conaşului de mâine, să facă — din pâcla satului natal, în atmosfera preţioasă a salonului ciocoesc — un singur salt... OMUL CARE S’A ÎNTORS 49 Era înarmat destul de bine ca să parvină: calităţi puţine şi de medie, defecte multe şi mărturisite. Nu din stângăcie măr- turisite. Cu conştiinţa fermă a recunoaşterii şi valorificării lor. Cum nu era multă minte, ar fi fost necesar numai un dram de noroc... Au trecut ani, dela prima noastră întâlnire. Aflasem, între timp, că Stan al meu a luat câteva examene de diferenţă, la un liceu oarecare din provincie. Mai târziu, că e funcţionar şi continuă să înveţe, în particular. L-am aflat, după ce-şi făcuse stagiul militar, ajutor de arhivar la o judecătorie de peste munţi. Una din « babe » intervenise pentru el, la ministrul de atunci. Şi acum o lună, Stan a publicat o poezie cu păsărele şi crâng, într’o revistă pentru şcolari.. . Am spus, citind versurile, pentru Stan dela mine din gând: bravo, băiatule, frumos — versurile tot proaste au rămas, dar asta n’are nici o importanţă, din moment ce perseverezi şi pe celălalt drum, al parvenirii... Presimţisem că va veni să mă vadă — şi a venit. Era o zi de toamnă neurastenizantă — cum sunt toamnele la margine dc oraş. Ploua — nu mai ştiam de când — mărunt, pătrunzător, şi era în casă un frig de pivniţă. Tremuram lângă soba caldă, ca un bolnav pe care nu-1 mai doare nimic. Frigul se aduna şi urca parcă din noi, din tristeţe şi singurătate — o singurătate în care orice gând era ca un hulub cu aripa tăiată, ca să rămână legat de pământ. Noroiul de pe uliţele strâmbe acoperise bolovanii de piatră şi spărturile de cărămidă, puse din vreme şi din loc în loc, pe lângă uluci, ca să poată trece vecinii dela unul la altul sau dela un capăt la celălalt al străzii. Nu ştiai, plecând de acasă, dacă ajungi cu bine în oraş. Vântul smulsese ultimele frunze uscate din copaci şi încerca — năpustit şi ol o dată cu ploile, peste mahala — să încurce, să rupă crăcile şi ramurile pline de ghimpi şi parcă de bube, profilate pe cenuşiul uniform al cerului: negre, subţiri sau noduroase şi frânte, smu- cite într’o abatere fără popas. Parcă erau nişte suflete răsucite... 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cineva mi-a spus — era la prânz — că un necunoscut dă târcoale de mult peţa poartă. Un sărac în orice caz, pătruns de burniţă până la piele şi poate flămând. A vrut de câteva ori să intre şi n’a avut curaj. Un căruţaş sau un hamal, după îmbră- căminte. Un om destul de cumsecade, după felul cum priveşte şi cum se mişcă. Oricum, face impresia că pe mine mă caută, dar nu-i sigur dacă mai stau ori nu acolo. Fireşte că l-am chemat înăuntru. In adevăr : un hamal sau un căruţaş, după îmbrăcăminte. Plouat, murdar, peticit, plin de noroi de sus până jos. O mână mare, crăpată, umedă, soioasă şi o figură prelungă, palidă, biciuită de vânt — nu mai puţin murdară. Mosafirul a surâs amar — mai mult o strâmbătură — şi a îngânat: — Sigur, eram sigur că n’o să mă mai cunoaşteţi... Când l-am privit în ochi, atent, am avut o tresărire: — Stan, copilul cu freză şi cu visuri, de odinioară... Sta pe scaun şi îngâna fără rost — poate şi el tot aşa de im- presionat ca şi mine: — Să nu vă supăraţi I Să nu vă mire prezenţa mea şi « forma asta exterioară », în care mă prezint acum, dar... Nu îndrăzneam — de câteva ore umblu pela poartă şi nu îndrăzneam să viu şi să vă supăr... Vă cunosc de mult şi un om bun, care înţelege... Nu sunt eu primul şi nici ultimul care vine şi... La urma urmei, eu trebuia să viu I Nu ştiu de ce, dar trebuia... Căutase cuvintele. Căuta, mai ales, să se facă mic pe scaun — cât mai mic, mai strâns în el, dar şi mai stăpân pe glasul ce-i tre ura. Cum mi-era imposibil să spun ceva, Stan m’a privit lung, cercetător şi a ridicat din umeri, în cele din urmă, cu un gest de renunţare, de părăsire. — Uite, vedeţi, asta-i viaţa... Mă uitam la el, prin păinjenişul genelor umede. Ambiţiosul de altădată s’a simţit umilit, poate, de înduio- şarea pe care nu mi-o putusem stăpâni si s’a răsucit în el, nu fără efort. * — N’am venit — a continuat Stan, cu ochii în pământ — să vă cer un ajutor, sau... Nu mănânc, nu mi-e foame ! N’am venit OMUL CARE S'A ÎNTORS 51 să fiu poftit la masă. Aşa că: mersi, nu mănânc! Să nu credeţi că îndur mizerie, dacă mă vedeţi aşa şi.. . eu nu mă plâng ! Adevărat, am spus adineauri că: uite, aşa-i viaţa... ca să ne în- ţelegem că n’am nevoie să se amestece cineva unde nu-i fierbe oala ! La o adică, aşa-i soarta şi « destinul » omului — că eu, să vedeţi, pe drumuri multe am ajuns aici, la o fericire care.. . Tăcuse încurcat, cu gestul omului ce nu găseşte cuvântul care să exprime, integral, gândul ce-1 frământă. Brusc, a întors capul şi m’a întrebat, cu o flacăre mică şi repede în priviri: — Credeţi în Dumnezeu ? L-am întrebat, tot aşa de direct: — Dar dumneata crezi în mine ? Stan a tresărit, derutat. Nu se aştepta la aşa ceva. Bănuia că i-am întins o cursă. M’a privit pieziş. Târziu, abia deslipind buzele: — De ce ? — Pentrucă vreau să te rog să ai încredere în mine, ca într’un frate mai mare. Pentrucă vreau să te rog să renunţi la mândrie şi să-mi spui cinstit, fără jenă, fără gând ascuns, ca dela o inimă la alta inimă de om: ce-i cu dumneata ? Stan şi-a dus palma la frunte şi a tăcut — a tăcut cu încăpă- ţânare. Am încerca^ să-l trezesc în el pe copilul de altădată, pe ambiţiosul cu visuri mari, care mă asigurase că are viitorul în palmă. Voiam să găsesc în sufletul lui o coardă care să vibreze altfel, să-l cresc din amintiri pe adolescentul de ieri şi să-l pun faţă în faţă cu epava de acum. Speram că numai aşa o să-l pot smulge din muţenie şi din încremenire. L-am rugat, am căutat un cuvânt tare, care să-l rănească şi să-l oblige să reacţioneze. S’a mulţumit să îngâne vag: — Mai mult nu spun. .. Vara am de lucru în hală. Le dau ajutor la căruţaşi, să încarce sau să descarce, şi la negustori: să aşeze marfa pe tarabe şi în magazii. Sigur, toamna, cum e acum, şi iarna, mai ales, o duc mai greu. Ce să-i faci ? Soarta şi « de- stinul » omului, cum s’ar spune. Asta-i şi. . . mai mult nu spun. .. Peste câteva clipe şi din nou iluminat: — Pentru altceva venisem: să vă citesc nişte versuri personale. Se adunase tot în privire — o privire umedă, caldă, rugătoare: — Da ? Să vă citesc ? Mulţumesc. .. 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Stan s’a descheiat repede la haină şi a scos din sân, cu gesturi nervoase, pline de nerăbdare, un pachet legat cu sfoară multă şi în cruce. — Poeziile l Opera mea personală l Oriunde mă duc, pe orice vreme, le port cu mine. Mi-e frică să nu mi le fure cineva ! M’ar nenoroci... Jos, pe covor, din jurnalele desfăşurate, s’au adunat două grămezi de manuscrise: toate versuri, toate scrise frumos, rotund, cu grije. Numai cu atât rămăsese fostul elev dela şcoala elemen- tară de comerţ: cu gustul unei caligrafieri armonioase. Mă în- trebam, privind paginile înflorite: câte ore, furate din somnul lui trudit de câine al oraşului şi câtă încântare, câtă mulţumire de sine şi câtă dragoste de slovă, ca să mai poţi transcrie, cu o mână aspră şi murdară, butucănoasă, atâtea strofe în care ţi-ai presimţit şi-ţi crezi sufletul mărturisit în cristale şi armonii.. . Trece turma cu tălăngi, • Suflete de ce mai plângi? Omul de lângă mine începuse lectura cu un glas aspru, col- ţuros, de ceartă sau de imputare. Cu fiecare vers, parcă se lua de piept cu cineva, un duşman invizibil, deşi poeziile pe care mi le citea cântau, la fel, un sat cu lună, cu floricele suave şi drăgă- laşe, cu norişori ce plutesc lin, ca nişte lebede sau cu fântâni ale căror cumpene, fireşte, se profilau în zare. Când m’a întrebat ce cred, cu spaimă că opinia mea o să-i spulbere visul, dar şi cu un început de speranţă în lumina ce-i tremura pe figura prelungă, am avut impresia că toţi locatarii «Azilului de Noapte » s’au adunat, umăr la umăr, lângă Stan, şi l-am auzit — limpede şi aproape — pe bătrânul Luca: sufletul nu se poate vindeca totdeauna cu adevăr... L-am minţit pe Stan: — Foarte frumoase versuri; ai făcut progrese mari... L-am minţit cum aş fi lăsat, în trecere, un gologan în palma unui cerşetor... încurajat, Stan şi-a tras scaunul lângă mine şi mi-a spus că mai are ceva să-mi citească — fără îndoială, ceva mai frumos, mai serios şi mai profund: o poemă cu el şi Dumnezeu ! OMUL CARE S’A ÎNTORS 53 — Pentrucă, să vedeţi: eu m’am convins că Dumnezeu e tot şi noi nimic. Ştiţi cum a spusl'sus? Fericiţi cei săraci... Uce- nicii Lui au fost săraci ca mine. Nici nu se uitau bogaţii la ei, de frică să nu-i umple de păduchi. Tot aşa au făcut şi babele mele dela centru, când m’am dus să Ie spui că pe mine m’au ajutat până acum, dar pot să doarmă liniştite, de azi încolo, că nu mai am nevoie de ele. Adică, să vedeţi: a venit o servitoare şi mi-a spus: fugi, mă, că ne umpli de păduchi! Se face asta ? Nu se face! Nu m’am supărat. De ce să mă supăr? Am zis: fato, citeşte cuvântul Domnului, ca să nu te mai sperii de păduchi, că fericiţi sunt cei să- raci cu duhul — şi am plecat. Asta-i: Dumnezeu e tot şi noi ce sun- tem ? Spinoza afirmă că... Am o strofă, în poemă, în care-i răspund. Mi-a citit-o, o dată şi încă o dată, silabisind cuvintele, ca să le pot despica bine toate înţelesurile. — Nici nu poate fi altfel, pentrucă... O altă strofă-argument. — Deşi Spinoza, care — cum am spus eu în strofa asta... Stan îl amesteca pe filosoful evreu, cu... dar mai ales fără rost, în toate versurile lui, într’o împletire ciudată de iluminare şi încriminări, cu gândul în salturi şi tumbe surprinzătoare pe toate trapezele unei mistice elementare, smulsă nu numai din logică, dar şi din învăţătura limpede, învăluitoare, a Scripturii. In fie- care strofă era o alăturare bizară de cuvinte ce nu reuşeau să spună nimic în fond — un fel de bolboroseală în transă, în care Spi- noza apărea ca o obsesie. De unde-i rămăsese numele acesta în minte? — pentrucă, pentru Stan, nu era altceva decât un nume — din ce convorbire sau din ce pagină de carte, găsită prin rafturile cu carnete ale negustorilor din hale sau prin lada cu vechituri fără valoare, a unui anticar ? Niciodată nu citisem şi nici nu ascul- tasem aiureli aşa de goale şi de simptomatice. L-am prins de umeri şi l-am scuturat, m’am uitat în ochii lui atent, adânc — abia acum atent în adevăr Ia ce spune, Ia locul fără ţintă al privirilor şi la tremurul buzelor. Figura i se colţurase mai mult şi împrumutase parcă altă coloare — ceva care mi-a adus aminte de ţărână şi de descompunere. începusem să întrevăd drama... Am înţeles, mai ales, că l-am pierdut — că orice tentativă de salvare ar fi inutilă. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Viaţa mi-1 furase, ca să mi-1 întoarcă, după atâta vreme: epavă... Am lăsat, ca o renunţare, fruntea în palme şi l-am rugat să continue lectura. Trebuia să duc povestea până la sfârşit. In poema cu Stan, cu Baruch Spinoza şi cu Dumnezeu, e vorba de un copil dela ţară, orfan, care vine în marea cetate a pierzării. Eroul se visează cu stea în frunte şi crezând că « el e tot şi Dumnezeu nimic », pleacă dintr’o cetate a pierzării în alta, din desfrâu în desfrâu —«robit de viţii şi desfătări», Bolnav, în cele din urmă şi « distrus moralmente», copilul are norocul să întâlnească un mântuitor, sub vestmântul (destul de curios descris) al unui preot învăţat, care-1 va salva, vorbindu-i în câ- teva sute de versuri despre Dumnezeu şi făcându-1 responsabil pe Spinoza de toate nefericirile şi rătăcirile de până atunci, ale noului său discipol. Poema avea după cum era şi natural, o apoteoză: pocăit, spălat şi vindecat sufleteşte, eroul se face hamal în hale, pentrucă numai acolo e nevoie de cuvântul lui vestitor de minuni... Şi aşa, ascultându-1 Stan pe învăţat şi certându-se cu Spi- noza, s’a încurcat un fir de păr în rotiţele de sub frunte, , , GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU MINIATURĂ Păpuşa care a văzut cerul într’o seară A închis ochii înspăimântată Şi nu i-a mai deschis niciodată. La tâmple îi ard lumânări mari de ceară. Pe pleoapa ochiului închis Se lasă umbre de somn şi vis Din file de carte au coborît de veghe Feţi frumoşi cu haine colorate de hârtie Un miel-desen mătasa rochiei i-o sfâşie Moartea pe-un cal de lemn a străbătut mii de leghe Prin cimitire cu soldaţi de plumb eroi Să ducă sufletul păpuşii îngerilor înapoi. Dumnezeu, glumeţ ca Moş Crăciun A ieşit la poarta cerului în clinchet de uşi Şi a spus — cu zâmbetul Iui cel mai bun — Vestesc, ca să se ştie ’n alte dăţi Că nu e cerul casă de păpuşi. Cerul e-o peşteră mare şi rece Din care picură singurătăţi Şi numai pasul meu prin întunerec Dela ’nceput, încolo şi ’ncoace va trece... EV MEDIU I De ce s’a lăsat atâta linişte dintr’o dată? Unde mi-au fugit servitorii Cu ogarii vântului de Nord Ce toată iarna mi-au lătrat sub obloane ? Se face azi primăvară? Nu văd pasărea albă cu răvaşul în cioc. .. E oare multă vreme de când şoarecii Ronţăe portretele strămoşilor ? Unde sunt trubadurii ? Nu le aud pasul la marginea pădurii. . . Ronţ... ronţ... s’au dus în fundul pământului Să-şi culce la cald florile ochilor şi tainele Şi şoarecii le-au ros versurile şi hainele. . . Senioru-i plecat spre noi victorii. Se vor întoarce mai bărboşi decât au plecat El şi curtenii... Greere, n’ai văzut un paj blond Dând târcoale castelului ? Lună, mută-ţi trena mai departe... Florile din vale te aşteaptă. . . In noaptea asta Voi coborî iar pe scara de mătase. EV MEDIU 57 II Nu te supăra nobile soţ. Se repetă povestea de acum cinci sute de ani: Tu ţi-ai lustruit armele, Eu şi cu pisica mea Ne-am tors scările de mătasă. Aţi speriat pădurile cu tropotul cailor. După ce ai plecat tu Au venit doi soli să mă întrebe sfios: «Seniorul încearcă iar vitejia Bărboşilor din miază noapte ? » (Unul era tânăr şi frumos). Nobile soţ, eu nu mai văzusem iarba Din valea castelului Servitoarea mi-a spus că-i seamănă Catifeaua cu rochia mea de sărbătoare.. . Am socotit că nu e nici un rău s’o văd. Tu eşti atât de înţelept, trebuia să-mi spui Că, noaptea, haiducii cu plete blonde Gonesc pe caii întunericului. . . Eu credeam că luna şi-a sfâşiat trena în copaci. Nobile soţ, nu te supăra... M’am speriat de pisica din turnul castelului Credeam că am nimerit noaptea Când dracii mănâncă luna. Tu nu mi-ai spus care e noaptea aceea. . . Toate lucrurile nu s’ar fi întâmplat Dacă tu mi-ai fi vorbit mai mult. . . Eu nu ştiam... Cineva a venit să mă apere Şi a plecat. M’a rugat să-i întind a doua noapte scara Să vină să-mi deschidă odaia, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să nu intre spiriduşii câmpului Noaptea când las ferestrele deschise. M’am gândit că scara o am Şi că nu vreau să mă viziteze spiriduşii câmpului. Descântecul a ţinut mai multe seri. Râul s’a supărat pentrucă nu-1 mai lumina luna. (am rugat-o eu să se ascundă fiindcă mi-era frică) Să nu crezi râul, te-am rugat, bunul meu soţ... Tu totuşi te-ai supărat Şi ai ucis nemilos toţi puii pisicii» Care născuse în dimineaţa aceea. III Domniţă, descind din zilele tale... Mă recunoşti ? Tăcerile mele sunt pline De acel prelung geamăt de clopot ce vine Din cenuşiul nopţilor de burguri medievale. Râul dela poarta castelului tău îşi întoarce din moarte freamătul spre mine. Când oamenii mă lasă Nu ştiu pe unde intră şi-mi trece prin casă Procesiune tăcută de miresme streine, Asfinţitul îmi azvârle în fereastră Praf colorat de spulberate baldachine. Primăvara mea e ’nsingurată (Seniorului îi place să se bată) Afunci brodez lungi voaluri cu stele îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, Cu un stilet de aur zgârii în praful grădinii Versuri pe care mi le fură vântul Tinereţea mea se destramă în funigeii luminii,.. EV MEDIU 59 îmbătrânesc ca tine, domniţă tăcută, Cu florile albe ce se vestejesc în glastră, In melodii lente simt cum se sărută Cerul meu cu cerul din fereastră. Toamnele îmi flutură la geamuri prea devreme Steaguri ruginite de aramă. . . Câte un strămoş şi-aduce aminte de ceva Şi-mi bate cu degetul în portret să mă cheme. IV Vom ajunge o dată cu seara In burgul pustiu de peste păduri. Pe câmpiile acestea au trecut blonzii trubaduri Acordându-şi după ritmul stelelor luth-ul. Liniştitul drum fără oprire Pe care se odihneau din când în când, grele Umbre de porţi şi turnuri de castele. .. Ţările n’aveau hotar pentru cântecul Veşnicelor plecări. Cruciade fumurii se destrămau In ceaţa nopţilor venite prea de vreme Cavalerii adormiţi sub brazii ’nalţi visau Cupole de lilmină dinspre Soare Răsare. Domniţe palide cu fruntea închinată Sub aurul vechi prea greu al părului germanic . Şedeau ore lungi la fereastră •*— încremenite păsări de ceară — Privind cum adoarme dimineaţa ’n zi Şi ziua ’n seară. . . In pădurea cenuşie In care pasul nostru cade fără sunet, Dacă am zgâria scoarţa pietrelor, S’ar auzi iar tropotul oştilor şi dangătul clopotelor Din lupta ce s’a dat în anul una mie. TOAMNĂ Nu aştepta. Nimeni nu va veni să-ţi bată la uşă Nimeni în seara asta nu mai trece Pe potecile ude, prin ploaia rece Nimeni nu mai îndrăzneşte să treacă Prin dansul ciudat al frunzelor zgâlţâite de vânt. S’a făcut atât de frig în casa ta Ai uitat să închizi bine fereastra Şerpii singurătăţii s’au prelins pe sub ea. Singurătatea abureşte întâi oglinzile Să nu-ţi mai întoarcă imaginea Pentrucă ea ştie că Narcis a murit fericit Innecat în fundul fântânii. Ţi-e frică de propriile tale mâni Pe care le ţii una într’alta. • Ţi se pare că din ele un diavol a cioplit cu dalta Şerpi îngheţaţi, hapsâni. CÂNTEC Poţi să mergi oriunde — Nimeni nu te va întreba: Drumeţule, ce-ai făcut cu viaţa ta? Serile tale nimeni nu le cunoaşte Vracii bătrâni nu le citesc în zodiac Semnele cerului nu-s făcute Pentru mersul tău buimac. Singurătatea ta nimeni n’o ştie Vântul trece pe lângă ferestrele tale Spulberând frunzele. Vântul flueră de urît. Casele îşi trimit visul de fum spre cer Dar porţile cerului sunt de fier Şi fumul se cerne înapoi. Atunci se lasă noaptea peste copacii goi. .. Povestea lumii se ţese pe lângă tine O ţes nişte vrăjitoare străine. In plasa lor Capul tău nu va străluci ca un meteor. Oamenii gonesc pe drumuri pustii Fugind de moarte. Dar moartea îşi reflectă chipul în oglinda zărilor. Frunzelor nu le pasă că mor Sevele şerpuesc pe sub pământ speriate O pasăre a murit în zbor Şi corpul ei greu şi ud în uşa ta bate. 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A fost odată un prinţ hirsut Care n’a vrut să creadă în somnul pământului Sub biciul lui se spulberau copacii In cele patru zări ale vântului Azi şerpii şi-au făcut cuib în inima lui de lut. CĂLĂTORIE Florile sădite ’n semicerc Nu se simt bine în grădini. Visul lor le creşte în sălbateca poiană Unde salamandrele cu solzi de aur Vrăjesc în fiecare noapte luna Şi în fiecare noapte Vine-un călăreţ trimis de moarte Să le cosească, una câte una. Oamenii în fiecare noapte îşi fac bagajele şi pleacă... Trenuri negre fug peste câmpii Până le destramă zorile In prelungi eşarfe fumurii. Oamenii gonesc cu moartea ’n urmă Fiindcă fiecare noapte Oamenii se tem De un vechi blestem Care spune că, odată, după asfinţitul soarelui, . Toţi vor prinde rădăcini ca florile. La fiecare geam Ochii lor lucesc perechi ca ochii animalelor Trenul flueră prelung la cotituri... Pe porţile castelelor părăsite Ca nişte pajuri de zăpadă se desfac aripile îngerilor de strajă. Plopii văruiţi cu argint Luminează drumurile neumblate... De multe ori călătorii cuprinşi de vrajă, Uitând că au fugit de moarte, Coboară şi se ’nfundă cu paşi rari în nopţile brumate. M I T Pe care drum din Nord trece omul blond Cu plete arzând în amurgul de scrum al nopţii polare Ce urşi morocănoşi, adormiţi sub zăpadă S’au ridicat la cântecul lui în două picioare ? Care sunt cerbii cu ochi de nestemate Care-i păşesc în urmă cu paşi de câini ? Unde este regele tânăr, regele hai-hui Al cărui cântec se izbeşte ’n munţii îngheţaţi Şi cad cascade de cristale sfărâmate... Unde este regele tânăr din ţara amurgului etern? Nordul doarme adânc, deasupra lui Zăpezi nesfârşite, lente, luminoase, se cern... Laponii mici s’au ascuns ca cârtiţele sub pământ Coarnele renilor în lumina focului Trag pe pereţi umbre de crengi bătute de vânt. Gheţarii călătoresc spre Sud In procesiune tăcută, încruntată... Paşii omului blond în tăcere se aud Cum scârţâe în zăpada neumblată. O, spuneţi-mi pe care drum din Nord Trece omul blond care cântă victorios *■ Peste somnul trist al pământului Şi nu-i pasă că e singur? AN1ŞOARA ODEANU SUFERINŢELE BĂTRÂNULUI WERTHER — FRAGMENT — MAI, O MIE NOUĂ SUTE TREIZECI ŞI CEVA N’am de gând să-mi încep povestea, cu anii copilăriei. Mai întâi, pentrucă n’am avut ceea ce obişnuit se numeşte « copilărie », şi al doilea, pentrucă mi-ar trebui ani de zile ca să ajung la cei 37 pe care îi am azi. Azi, când, după o matură chibzuinţă — cum se zice (în realitate, după nesfârşite ezitări) — m’am hotărît să-mi notez « im- presiile » despre mine, despre alţii şi despre viaţă. Eu n’am scris în viaţa mea decât cărţi poştale ilustrate. In meseria pe care o am (arhitect N.R.) m’am exprimat totdeauna prin linii şi uneori prin cifre. Nu mă mir prin urmare, de ce mi se pare atât de curios să mă văd aşezat la biroul meu de pe care au dispărut planşetele de lemn semit (zic aşa, fiindcă e plin de pistruii «pionezelor» înfipte în el) ca să facă loc unui caiet de dictando cu 200 de file, cu scoarţe frumoase de carton şi cu eti- cheta rotunjită la colţuri şi lipită frumos Ia mijloc. Cu eticheta asta a fost o încurcătură întreagă. Nu ştiam ce să scriu pe ea. Să mă iscălesc pur şi simplu « Cristian Georgescu » (curios! pe o etichetă de caet de dictando nu m’aş putea totuşi iscăli decât « Georgescu N. Cristian ») sau să scriu mai întâi..» «Caiet pentru...» aşa cum scriam pe vremuri, pentru Limba Română, pentru Latină, sau Matematici... « Caiet pentru... ». Pentru ce, în fond? s 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce nume poate să aibă ceea ce va cuprinde caietul acesta, când va fi scris până la ultima filă ? Căci va fi scris până la ultima filă, chiar dacă ultima frază va fi ortografiată cu un punct de sânge închegat. Mă uit la ce-am scris şi constat că n’am fost destul de clar. N’am vrut să spun că în intenţia mea, azi — când debutez în faţa primei pagini (ce moale e pagina asta, peste teancul celor- lalte când dai, aşa, cu mâna pe ea!) — este să mă sinucid, sau să scriu până mă sinucid. Am vrut numai să spun că hotărîrea mea de a-mi scrie « Jurnalul» (am găsit ce să scriu pe etichetă: « Jur- nalul meu ») este foarte serioasă. Atâta tot. Chestia cu punctul de sânge mi-a venit aşa, nu ştiu de ce şi nu văd nici un inconve- nient, dacă — în loc de sânge — punctul o să fie de cerneală Antracen 4001 (cu de-asta scriu). * * * M’am oprit puţin din scris ca să-mi aprind o ţigară şi operaţia a durat cam mult, deoarece, — în ceasurile destinate, de-acum înainte, scrisului, — am decis să nu mai fumez decât ţigări răsu- cite, fiindcă aşa am auzit că fac toţi scriitorii când « compun s>. Asta pe care o fumez acum, e prima ţigară de acest gen şi nu sunt încântat de Ioc de ea. îmi trimite tot fumul în ochi. Va să zică, unde rămăsesem ? Dar parcă are vre-o importanţă unde-ai rămas şi ce urmează?! Când e voi ba de viaţă poţi să începi de unde vrei şi să continui de unde pofteşti. Ea (viaţa) e ca maimuţoii ăia de celuloid cu plumb în măruntae. Cum îi pui, tot în picioare vin... Ea, la fel... Ori de unde-o iei, tot viaţă e... (Cred că nu mă pricep la comparaţii. Am citit altele mult mai bine în Viky Baum.) A, da! Mi-am adus aminte, ideea cu care am pornit. Spuneam că n’am să-mi încep povestea cu anii copilăriei. Şi spuneam asta, tocmai ca să explic de ce o voi începe prin a povesti o amintire din copilărie. Una singură. De când aveam vre-o 12—13 ani. Eram la vie la noi, într’o seară pe la şase. Toată după-masa mă bătuse tata la table. (Asta a rămas până azi una din marile lui plăceri, dar azi îl bat eu, fiindcă el e bătrân şi ochelarii lui crapă de dioptrii şi eu fur la «luat» şi fac «porţi» când vreau şi citesc zarurile SUFERINŢELE BĂTRÂNULUI WERTHER 67 cum îmi convine. In zece ani, n’am dat o ghelă. Din ziua când a eşit el la pensie.) Mă bătuse fiindcă avea noroc şi eu nu eram deloc atent la joc. Mă gândeam tot timpul la Mariana, fata unui proprietar, vecin de moşie cu noi, unu Iancu Pavlovici, fost primar, fost pre- fect, fost deputat, fost senator... Omul ăsta era numai « fost». Avea lănţic de aur la ochelari, barbişon ca Doctorul Jugureanu, cupeu şi două fete. Pe Adela care era măritată la Paris şi pe Ma- riana care venise tot de acolo, să-şi petreacă vacanţa la ţară. D. Pavlovici, fiindcă era văduv şi trăia cu servitoarea (Sultana, care făcea mucenici buni şi avea şolduri mari), o dăduse pe Ma- riana la pension la Paris, ca să stea la sora ei şi să se « civilizeze », cum zicea el când venea pe la noi. Mariana avea 14 ani. Nici trestiile de lângă lacul lui Madam Pârâianu (care avea dinţi de platină şi moară cu motor) nu se mlădiau când le mângâia vântul, ca Mariana când mergea. Fiindcă ceea ce te izbea mai întâi la Mariana era mersul... Avea un mers aşaa... parcă nici nu mergea. Cred că par- fumul, dacă ar putea umbla, ar merge cu paşi ca ai ei. Mie — de câte ori o vedeam — îmi venea să mă fac mic, să mă lipesc de pământ şi să mă târăsc pe urmele ei ca un şarpe pe urmele unui cântec. O iubeam, ce mai încoace şi încolo! O iubeam de patru ani, dintr’a treia primară, şi ăsta era marele meu secret. Dar, la vârsta mea, dragostea — pe vremea aia — se trata cu untură de peşte. Aş putea, aşa dar, să spun că am iubit-o pe Ma- riana — din acest punct de vedere — kilograme întregi. Şi fără lămâe câteodată. Că la ţară se găseau greu şi, pe urmă, Tante Octavie, care şedea la noi că-şi pierduse banii la Monte-Carlo, fura lămâiile seara din sufragerie ca să se spele pe ochi cu zeama lor amestecată cu albuş de ou. (Tante Octavie mânca şi carne crudă tocată.) Dar, cu toată untura de peşte, eu tot slăbeam. Fiindcă mai era şi dorul care consuma tot ce câştigam dela ea. Dorul meu de Mariana, dorul care era numai al meu şi al fluturaşului ăluia care mi se zbătea captiv în piept, dorul care, fără ştirea lui Frâulein, trecea munţi şi ape şi frontiere şi prin odaia tatii şi-a mamei, — în fiecare seară, când, până să adorm, 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mă prefăceam că dorm, în pătucul meu cu trandafiri grimpanţi pe tăblie, în odăiţa mea cu muşama pe jos şi cu lumină de lună sleită în ferestre... * Dar, paralel cu dragostea mea, făcea progrese şi medicina. Şi, probabil, primul flacon de glicerofosfat de calciu, pe care l-am găsit într’o zi, în faţa tacâmului meu, la masă, — era pus acolo ca să mă vindece de dor. # # # Adevărat că se fumează mult când scrii. Mai mult ca la « bridge ». Am mai răsucit o ţigară. Am închis şi fereastra, fiindcă, de undeva, dinspre Bulevardul Brătianu sau poate dinspre Cometa, mi s’a părut că are de gând să treacă o trăsură, pe stradela mea. Şi nu suport nici măcar zgomotul unei trăsuri, când îmi aduc aminte de Mariana. Când mă gândesc la ea, parcă mă rog sau parcă ascult cum pocnesc mugurii într’un zarzăr care înfloreşte. Şi va să zică aşa. Tata da «duble» şi eu mă gândeam la Mariana. Mă gândeam fiindcă ieri plecase îndărăt la Paris şi fiindcă asta însemna încă un an de aşteptare (nu venea în ţară decât pentru vacanţele mari), încă un an de dragoste, cu untură de peşte şi de dor, cu glicero- fosfat de calciu. Şi de nopţi cu lună, cu zăpadă, cu ploaie şiruind pe burlane şi cu lacrimi topite în puful puişorului de pernă şi de zile, cu Frăulein (care avea o manie să nu te lase să bagi cuţitul în gură de-ţi venea să-l bagi de necaz, în ea) şi cu tata şi cu mama şi cu Doctorul Jugureanu, care mirosea a tinctură de iod şi cu frate-meu şi cu sora mea şi cu toată lumea.. . Numai cu Mariana, nu. « Să f ie a Dracului de viaţă », mi-am zis în gând (n’aveam voie să pronunţ pe «Dracul » tare), şi aproape m’am bucurat, deşi muream de necaz, când tata a dat un « epi-ec » şi mi-a luat partida. (Aveam, două cu două.) Am ieşit imediat în curte. Ca în fiecare zi, la ora aia soarele apunea în spatele podului dela Bănănăi, acolo unde Argeşul se vede numai ca un fir de beteală, însăilat printre dealuri. Apusurile « dela vie dela noi» nu le-am mai văzut niciodată, nicăieri. Până şi câinii se uitau la ele. Ai noştri, fiindcă erau «de casă», ieşeau, amândoi, numai până în capul scării. Şi încremen eau SUFERINŢELE bătrânului werther 69 Parcă erau ogari de porcelan. Mai întâi, erau albi ca zăpada din ţara lor cu stepe ninse. Pe urmă se făceau roz (parcă ar fi fost sculptaţi în şerbet de smeură pentru o expoziţie de cofetari). Apoi, albaştri ca paharele cele bune din sufragerie (şi atunci păreau suflaţi în sticlă), după asta verzui şi galbeni şi roşii (ca ochii d-lui Pavlovici când vorbea de guvern) şi în cele din urmă, când soarele se ghemuia la sfârşitul pământului, între nori şi umbre şi ierburi, ca un arici cu ţepi de aur lungite până’n cer şi târîte ca nişte râme de miere pe pământ, — câinii noştri păreau de bronz. Atunci venea tata şi-i da deoparte cu piciorul, că n’avea loc să treacă pe scară să-şi ia pardesiul din casă. Fiindcă, pentru el, apusul de soare însemna că trebue să-şi pue pardesiul pe umeri. In ziua aceea, nu mai ţin minte cum era apusul. Ştiu numai că m’am lungit în iarbă, pe burtă şi mi-am sprijinit capul în coate. Şi-am stat aşa, neclintit, cu ochii spre soare. Ca să mă uit la el şi să mă gândesc la Mariana, cu care privisem apusul, din acelaşi loc, în ajun. Şi m’am gândit, m’am gândit, m’am gândit, până când soarele a atins marginea pământului şi a rămas o clipă acolo, întreg, imens şi roşu, ca o lună răsărită. Şi-atunci s’a ’ntâmplat o minune. O minune, eu nu mint! Din aurul lui, din colorile lui, din depărtarea lui — înaintea ochilor mei vrăjiţi — au început să se alerge lumini şi linii, să se caute, să se ajungă, să se îmbine să se unduie şi să se subţieze, ca un joc de fumuri agitate de propria lor greutate, şi încet-încet să se contureze, din zbaterea lor, o imagine care îmi era dragă. Mariana mă privea din soare. Aşa cum o ştiam, aşa cum era, aşa cum era îmbrăcată ieri când mi-a întins mâna la gară. Da, da! Mariana mă privea din soare, cu toate că la 13 ani nu mai aveam dreptul să cred în minuni. Soarele fusese şi până atunci prietenul meu pe care îl iubeam şi îl admiram. Ba chiar îl şi stimam. Mi se părea că, deşi locuia în cer, era cea mai mare invenţie de pe pământ şi înţelegeam perfect de ce Egiptenii (ţineam minte de anul trecut când învă- ţasem Istoria Antică) i se închinau lui ca lui Dumnezeu. Şi pentru mine, ca şi pentru ei, el era lumina, puterea, taina, desăvâr- şirea. t 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru mine însă — spre deosebire de Egipteni — soarele era şi mai mult. Era viaţa. Nu ştiu de ce, dar asta era părerea mea. Dar atunci, în clipa când am văzut pe Mariana privindu-mă din el, când am văzut că peste înţelegerea mea şi peste înserarea lumii, Mariana, — plecând din el, începe să se apropie de mine, cu mersul ei de cântec şi de parfum, — mi-am dat seama că soa- rele, — din clipa aceea şi pentru totdeauna, — va însemna pentru mine poate şi mai mult decât « viaţa », sau poate numai altceva. Şi anume, dragostea... îmi simţeam mâinile şi sufletul ca o flacără. Mariana se apro- pia, se apropia.. . Paşii ei zburau peste dealuri, peste întinderi, peste logică. Peste moşia lui Pavlovici, peste via de alături, peste ulucile noastre. Era atât de aproape, încât simţeam parfumul şi auzeam cân- tecul paşilor ei. Nu mai aveam decât să întind mâna ca s’o ating... TUDOR MUŞATESCU D A N Ţ Oameni ce ’nţelegeţi lumea vie: Vioară plină într’un veşnic danţ, Alunecări de rochii aburite Pe cupe de cristaluri prinse ’n lanţ, Şi umeri decoltaţi în catifele Arpegii peste cai în riturnele Iubiri târzii cu păr de clematite Cernând în noapte palide inele. Dar floarea de argint pe sânii moi Vârtejul de oglinzi şi tinereţea, Din fundul vremii uriaş strigoi Le-aşteaptă ’n umbră lupul fometos Sub ziduri de ruină, bătrâneţea. O! renunţarea celor ce au fost Şi bucuria ultimelor toamne, Durerea reîncepută fără rost, îmbie trist a zilelor corvoadă. In zări un corb flămând- de adăpost Alunecă şi cade în zăpadă. NOTE DE FAGOT Cât de lin, Cât de răzleţ, Pierdutul cântec de fagot peste grădini, îmbrăcat în haine vechi de arlechin, Surâde acum cu zâmbetul glumeţ, Şi moare într’o rază de apus. De ce-au pornit ? De ce-a venit ? — In rama ştearsă de miozotis, La fel plângea odată, Iubirea-mi moartă, în alb pudrată, Dănţuitoare ?... Clown ucis... ? Aş vrea să-l chem, Aş vrea să-l strig, fagotul trist, Să-mi ţeasă iar mătasa sfâşiată’n dig... Dar a murit de-odată, ca şi-atunci, Peste grădini, Peste sulfini, In întunericul din lunci. SEARĂ OBOSITĂ Seara de vară Cade obpsită, cu-aripi de-opal, Ce pasăre s’a izbit cu trupul de geam ? De inima mea închisă ’n cristal ? De farul de veghe în nopţi de Pergam? Iluzii, Iluzii, Corăbii pornite cu pânzele întinse, Noaptea vă prinde pe ape tot goale, Pe apele lucii sihastre, pe apele stinse, Fără banchete, noroade şi svon de chimvale. Toate au fost, Toate domol au trecut ca rouă pe flori, Palate cu porţi de sidef în lacuri regale, Lebede închise în linii mlădii de viori. Şi seara aceeaşi aprinde tighele Şi vocea se pierde în braţele mării, Toiagul de orb rătăceşte prin stele, In urmă, prin noapte, liana Uitării. A H I L E In ceaţa ce ’nveleşte pomii, Ai pierdut lancia, curajul, Şi seara îţi coboară scutul... .,. Deasupra sângelui: Mirajul. Prin căştile turtite în mâl Prin suliţele rupte ’n soare, Livada îşi desface sânul, In floare crudă trecătoare. Spre creste tot mai blând e cerul, Pătată mâna şi cureaua, Dar apa zărilor mai clară, Iţi spală umărul şi zaua. mIhai mo;anereI GÂNDIREA LINGUISTICĂ ŞI GÂNDIREA FILOSOFICĂ Ministerul Educaţiei Naţionale, îngrijorat de pregătirea slabă la Limba română cu care candidaţii de profesori s’au prezentat la examenele de capacitate şi elevii la bacalaureat, a convocat o comisiune de profesori şi inspectori, care să cerceteze cauzele acestui rău. Dacă absolvenţii noştri de liceu nu sunt de multe ori în stare să facă analiza unei propoziţiuni simple şi scriu cu greşeli de ortografie, cauza este că pe profesorii lor nu i-a învăţat nimeni gramatica la universitate. De aceea profesorii secundari reduc la minimul posibil studiul gramaticii şi caută ca această reducere să fie consfinţită prin programele analitice oficiale. Răul s’ar putea remedia silind pe profesorii universitari să dea în cursurile şi seminariile lor atenţiunea cuvenită gramaticii. O asemenea măsură birocratică cred că ar aduce tot atât de puţin roadele dorite ca şi o simplă reformă a programelor analitice. Profesorii noştri de limba română în învăţământul superior sunt aproape toţi trecuţi de 50, unii chiar de 60 de ani. Aceasta însemnează că ei şi-au început cariera ştiinţifică acum 30 sau 40 de ani, când în studiul linguistic stăpânea istorismul. Ei continuă deci să facă, ca şi dascălii lor, cursuri de gramatică istorică. Cunoaşterea desvoltării unei limbi este desigur cel mai bun mijloc spre a elucida multe din aspectele ei, dar nu poate fi scopul linguisticei, precum cunoaşterea vieţii unui scriitor şi a mediului în care a trăit, deşi contribue în mare măsură la jude- carea operei lui, nu poate fi scopul criticei. Ca să înţelegem pe un poet trebue să încercăm să-i cunoaştem structura sufletească şi 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sensibilitatea artistică; ca să pătrundem în tainele unei limbi trebue să ştim care e structura ei şi să cunoaştem sensibilitatea linguistică a celor ce o vorbesc. Gramatica istorică mai presupune o cunoaştere prealabilă a gramaticii elementare, pe care studenţii universitari n’o aduc din liceu. Abia în timpul din urmă — de vre-o douăzeci de ani încoace — linguistică a început să dea o atenţie tot mai mare părţii struc- turale a limbii. Deşi procesul de fierbere în care ne găsim nu e încă încheiat şi încă nu s’a cristalizat o nouă «teorie linguistică », totuşi studii strălucite de sintaxă şi de stilistică au pus în circulaţie o mulţime de idei nouă, care au modificat « principiile de limbă » ale paleogramaticilor şi ale neogramaticilor. Ele au arătat înainte de toate, că linguistică trebue să-şi creeze mijloace proprii de in- vestigaţie şi nu mai poate trăi din împrumuturi dela alţii. Cei dintâi gramatici au fost filosofii, care au introdus gân- direa filosofică în linguistică. Dar limba îşi are logica ei, uneori aceeaşi ca logica filosofică, adesea însă fundamental diferită. Lucrul acesta a fost spus de multe ori în timpul din urmă, bună- oară de Theodor Kalepky în cunoscuta sa cărticică Neubau der Grammatik (Leipzig-Berlin, 1928) — scrisă cu mult temperament şi cu mare talent de persuaziune —, de Ferdinand Brunot în volu- minosul lui tratat intitulat La pensie et la langue (Paris, 1922) si de alţii. t f Când vorbesc despre un substantiv sau un verb lucrez cu noţiuni de natură linguistică. Oricine, chiar când n’are o pregă- tire filosofică, le poate înţelege printr’un proces simplu de abstrac- ţiune, pentru care l-a pregătit o instinctivă preocupare de a-şi organiza materialul linguistic, şi subconştienta observare continuă a limbii sale. Când însă vorbesc de subiect şi predicat intro- duc două noţiuni filosofice în gramatică. De cele mai multe ori, « su- biectul » e un « substantiv » şi « predicatul » un « verb »; în ase- menea cazuri transpunerea de pe terenul linguistic pe cel filosofic se face fără multă greutate; când însă aceasta nu mai e cazul şi când începem să facem distincţii între « subiect gramatical» şi «logic » sau « psihologic», atunci confuziile, mai ales în mintea fragedă şi însetată după distincţii clare a copilului, sunt aproape inevitabile. Profesorii secundari — şi din nenorocire şi mulţi profesori uni- versitari — ştiu că nu sunt rare cazurile de analiză ca: în pro- gAndirea linguistică şi gAndirea FILOSOFICA 77 poziţia copilul doarme, «copilul » e substantiv, iar «doarme» predicat, sau « copilul » e subiect, iar « doarme » verb. Trei sunt mai ales cauzele care fac ca între logică şi gramatică să existe o deosebire mare: Logica are nevoie de noţiuni clare, bine definite; cu noţiuni vagi, şterse, ea mj poate lucra. Limba operează însă mai ales cu elemente lipsite de preciziune absolută. «Limba n’are oase, ca să se mlădie după gând», zice proverbul popular. Cuvintele nu sunt calupuri în care gândul, făcut bucăţi-bucăţi, să încapă întocmai, ci ele reprezintă forme dintr’o materie maleabilă, care trebuesc mărite sau micşorate, după împrejurări. In general — şi asupra acestui lucru vom mai reveni — abia situaţia în care se gă- seşte vorbitorul şi interlocutorul său, contextul în care e aşezat cuvântul, precizează sensul lui exact. K. Ettmayer (Vber das Wesen der Dialektbildung, Wien, 1927, p. 7) face cu drept cuvânt deosebire între înţelesul («Sinn») şi însemnarea («Bedeutung») cuvântului, cel dintâi închegându-se în mintea noastră când auzim cuvântul pronunţat în mod izolat, cea de a doua variind după tovărăşia în care cuvântul ajunge în vorbire. Logicianul lucrează în laborator, distilând în retortele sale gândirea, spre a o prezenta pură, precum farmacistul îţi dă în sticle sau hapuri iodul sau vitamina C. Şi gramatica conţine de multe ori prescripţii ce se pot asemăna cu reţetele trimise la farmacie, dar rostul pro- fesorului de limba maternă e mai mult cel de eugenist decât de medic curant: el trebue să educe generaţiile tinere să-şi dozeze singure alimentaţia astfel, încât să nu le lipsească nici iodul, nici vitamina C. Această căutare neîntreruptă în tezaurul de cuvinte şi de forme ale limbii tradiţionale, spre a găsi totdeauna, pentru gând, cea mai corectă, mai clară, mai potrivită şi mai frumoasă expresie, trebue să devină, la elevul bine călăuzit, o necesitate şi o pasiune 1). 1) Pentru a evidenţia deosebirea între gramatic şi logician, K. Biihler în cartea sa atât de bogată în idei Sprachtheorie (Jena, 1934) dă următorul •xemplu: vine cineva la o masă rotundă şi zice: ♦ Masa asta e pătrată ». Gra- maticul tace, fiind pe deplin mulţumit. Logicianul strigă: «ce prostiei» şi corectează, pe latineşte, spre indignarea gramaticului: « hic tabulam sunt rotundum » (P. 67). Dacă ne-am lua după logică, ar trebui să zicem că vârim 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Gândirea logică e rece, ea face apel la raţiune şi lucrează cu argumente. Cea linguistică e adesea condusă de afect, apelează la sensibilitatea ascultătorului şi face uz de retorism. Când scriem, avem toată liniştea şi răgazul necesar, ca să clădim fraza după toate regulele gramaticale. Dar limba scrisă e numai o copie — adesea artificială — a limbii vii si veritabile, a cărei formă obişnuită e cea a dialogului şi al cărei stil e de obicei cel dramatic. Mecanismul gândirii noastre lucrează, în mod nor- mal, cu « sărituri» dela o idee la alta, fără ca gândul să străbată îndelete tot drumul care le uneşte: când stai seara pe terasa dela Sacre-Coeur şi priveşti î n jos la oraşul care se iluminează, e de ajuns să vezi, din distanţă în distanţă, câte un bec electric, pen- truca să ai imaginea străzilor, să zăreşti aprinzându-se reclamele luminoase, pentru ca să gâceşti şerpuirea bulevardelor. De obicei, în vorbirea de toate zilele, exteriorizăm graiul nostru intern în pro- poziţii necomplete, sărind de pe culme pe culme, jalonând oare- cum drumul ideilor noastre, fiindcă ne stau la dispoziţie gestul, tonul şi atâtea alte mijloace care lipsesc celui ce scrie. Un exemplu. Pe malul unui râu găseşte cineva o pălărie de copil şi o batistă cu numele «Ionel» cusut pe ea. La poliţie, funcţionarul însăr- cinat cu cercetarea cazului va începe Investigaţiile făcând cer- cetări la prăvăliile de pălării, cercetând listele de nume spre a şti câţi copii se numesc Ionel, căutând cu logica unui Sherlock Holmes să lege indiciile unul de altul ca verigile unui lanţ. Când află însă mama lui Ionel de găsirea pălăriei şi a batistei, jaloanele care indică mersul gândirii ei vor fi exclamaţiile: blestematele « ochiuri» (ale Oltului)!... De ce nu l-am lăsat să înveţe să înnoate ?... Nu trebuia să-l las cu undiţa!..., etc. A treia deosebire esenţială consistă în faptul că gândirea filo- sofică tine seamă de toate achiziţiile stiintei si se înnoeste pe mă- sură ce cunoştinţele umane se îmbogăţesc. Limba, dimpotrivă, e capul în căciulă şi degetul în inel deşi linguistic e bine numai: văr căciula în cap, inelul în deget, expresii perfect motivate pentru cel ce cunoaşte rolul prepoziţiei în. Adesea auzim pe cei ce fac distincţii logice când n’ar trebui să le facă, că nu e bine zis un pahar de apă, fiindcă paharul e « de sticlă » (ca şi când prepoziţia « de * ar arăta în româneşte numai materia nu şi conţi- nutul) şi că ar trebui să zicem un pahar cu apă (ca şi când ei zic vre-odată un litru cu vin). GÂNDIREA LINGUISTICĂ ŞI GÂNDIREA FILOSOFICĂ 79 în esenţa ei conservatoare; ea operează în general cu acelaşi aparat cu care au lucrat strămoşii noştri de acum o mie sau zece mii de ani şi priveşte lumea din jur cu aceiaşi ochi uimiţi şi naivi ca în vremea când omul locuia în peşteri şi vâna cu arcul şi săgeata. Pentru orice om cult, născut după Newton, a cădea însemnează « a fi atras de gravitaţiunea pământului ». Verbul acesta are deci un sens pasiv, în dependenţă de o forţă exterioară exercitată asupra celui ce cade. Dacă, în Dicţionarul Academiei, aş fi dat definiţia cuvântului cum ar face-o un om de ştiinţă — şi cum trebue dată într’o enciclopedie — n’aş fi fost în stare să explic desvoltările semantice ale acestui cuvânt. Pentru simţul nostru de limbă, a cădea e, ca şi pentru strămoşii noştri, un verb activ, exprimând o mişcare de sus în jos (după ce cuiva sau unui lucru i s’a luat sprijinul). Când un guvern « cade » nu însemnează că l-a atras pământul, ci că a fost lipsit de sprijinul de sus. Deci chiar când întrebuinţez, în mod figurat, pe a cădea în legătură cu o instituţie modernă, cum e guvernul parlamentar, gândesc, în fond, tot ca strămoşii mei din epoca de piatră. John Ries, în Was ist Satz?, arată că s’au dat propoziţiei până Ia apariţia cărţii sale, în 1931, nu mai puţin de 139 de definiţii, la care el adaogă o a o sută patruzecea. Cum poate înţelege însă un copil de 10 ani ceea ce n’au putut lămuri 140 de învăţaţi ? K. Biihler are dreptate, când observă că ideea propoziţiei există oare- cum în simţul tactil al linguistului1), numai că e enorm de greu să arăţi printr’o definiţie potrivită ceea ce simţi. Dar precum foneticienii n’au izbutit să dea până în ziua de azi o definiţie (şi nici măcar o explicare deplin satisfăcătoare) a silabei, şi totuşi orice copil din clasele primare ştie să silabisească, luându-se numai după simţul lui linguistic înnăscut, tot astfel ceea ce importă în învăţământ nu e să dai copilului o definiţie care întrece facultăţile lui de a pricepe, ci să-i arăţi, pe înţelesul lui, cum omul ajunge să vorbească în propoziţii. Voi încerca s’o fac în cele următoare desvoltând tot o idee a lui K. Biihler şi lămurind-o printr’o comparaţie pe care un copil modern, deprins să asculte la radio, va înţelege-o mai uşor. l) < Die im Fingerspitzengefiihl der Sprachforscher lebendige Satzidee ». 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vorbirea se poate asemăna cu radioemisiunea. Ea are un post de emisiune — vorbitorul — şi un post de recepţie — ascultăto- rul. Fără un vorbitor şi un ascultător nu există vorbire şi deci nici limbă 1). Pentru ca înţelegerea să se poată face, se cere aceeaşi « lungime de undă », se cere ca între vorbitor şi ascultător să existe consensul tacit de a întrebuinţa fiecare aceleaşi mijloace conven- ţionale de exprimare pe care le-ar folosi şi celălalt în situaţii ase- mănătoare; ca ascultătorul să fie pregătit să completeze din mate- rialul său propriu de limbă ceea ce vorbitorul n’a izbutit să ex- prime desăvârşit sau a crezut că e de prisos s’o facă, ştiind că interlocutorul său îl va « gâci » şi dacă întrebuinţează aluzii sau nu se desvoltă gândul până la ultimul amănunt. « Lungimea de undă » e ceea ce Leibniz numea « armonie prestabilită », ceea ce psihologii numesc «configuraţie» şi noi am numit mai sus « situaţie ». Postul de emisiune e plin de comunicări, postul de recepţie, dimpotrivă, e plin de întrebări. In studio trebue să existe un program organizat; faptul că cineva stă înaintea aparatului şi caută posturile denotă curiozitatea lui. Ceea ce se petrece la postul de recepţie e de o importanţă tot atât de mare ca şi ceea ce se întâmplă la postul de emisiune, căci acolo, la postul de recepţie, se face analiza şi interpre- tarea materialului de limbă. Aproape toată « semantica », adică marele capitol al gramaticei care tratează despre schimbările de sens, se explică prin această interpretare dată de auditor celor auzite. Dacă aparatul pe care tai lemne îl numesc capră, am a face cu o « metaforă » născută la postul de emisiune din necesitatea de a găsi o expresie pentru un obiect care nu avea nume şi din convingerea că asemănarea pe care o fac va fi înţeleasă de inter- locutorul meu. Dacă însă în loc de bărbie se zice în multe locuri barbă, această «metonimie» s’a născut la postul de recepţie: cel ce a auzit propoziţia: mi-am ras barba n’a priceput-o (aşa cum o înţelesese cel ce a spus-o) ca « mi-a m tăiat cu briciul perii de pe bărbie »; ci ca « mi-a m curăţat bărbia de peri», căci *) Monologul e ceva în afară de felul normal de a vorbi: spre a ajunge dela fereastră la uşă pot merge sărind într’un picior* totuşi mergerea presu- pune o păşire cu amândouă picioarele. GÂNDIREA linguistică şi gAndirea FILOSOFICĂ 8i verbul a rade se poate întrebuinţa în amândouă sensurile. Această « plurisemie » a lui a rade a putut duce la ecuaţia semantică barbă— bărbie. Wundt a arătat că procesul psihologic care se petrece atunci când aud o propoziţie se poate asemăna cu ceea ce se întâmplă cu cineva pe care-1 introduci din grădina bătută de soare într’o odaie cu storurile lăsate. In penumbra camerei, ochiul cu pupilele micşorate numai încetul cu încetul va începe să vadă. El va distinge mai întâi obiectele cunoscute: masa, scaunele, patul, apoi pe ce- lelalte mai puţin cunoscute, o etajeră, un tablou. Tot aşa omul ana- lizează din fraza întreagă' când o aude părţile componente, recunoscând mai întâi pe cele ce-i sunt familiare şi gâcind din context înţelesul celor nouă. Fraza nu este deci un « aglomerat» de propoziţii, ci propoziţia e o parte analizată din frază, iar cuvân- tul o parte din propoziţie. Nu putem stărui la acest loc mai mult asupra acestor lucruri, căci trebue să trecem la postul de emisiune, unde se clădeşte fraza. Scheletul unei comunicări — evit termenul « propoziţie » — îl formează în mod normal verbul (evit intenţionat termenul filo- sofic «predicat»). Verbul pe care-1 comunic ascultătorului meu e ca un avion care se ridică din aeroport şi sboară spre un punct depărtat. Dar plutind în aer, el dă adesea de viduri, care-1 atrag ca un sorb în ele. K. Biihler a fost cel ce a arătat că cele mai multe verbe au în jurul lor asemenea goluri, care trebuesc completate, dacă vrem să fim înţeleşi bine. Astfel verbele intransitive au de obicei un gol, cele transitive două sau chiar trei goluri. Lectorul (speaker-ul) dela radio nu poate anunţa numai va cânta, ci trebue să spună şi c i n e va cânta şi c e va cânta acel cineva: orchestra radio va cânta un vals. Tot astfel nu ajunge să comunic celui ce mă ascultă: mama a împrumutat o cratită, ci trebue să adaog: vecinei. Verbul a cânta are deci două goluri, unul înainte, care se umple prin arătarea celui dela care porneşte acţiunea exprimată de verb, făptuitorul, agentul, şi un gol în urmă, care trebue umplut cu arătarea obiectului. La verbul împrumuta mai avem, afară de aceste două goluri, şi al treilea gol, care trebue umplut cu ară- tarea celui interesat de acţiune: «vecina >>. Am evitat şi în acest caz termenii consacraţi de « subiect» şi « complement drept» şi « nedrept». De fapt, toate golurile au fost completate, deci toate n 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuvintele care le-au umplut, inclusiv ceea ce filosofia numeşte « subiect », sunt « complemente ». Atât că « subiectul » e comple- mentul «la nominativ », iar ceea ce atât de nepotrivit se numeşte complement « drept » şi « nedrept » sunt complemente la « acu- zativ » şi la « dativ». Deosebirea gramaticală dintre ele se vede numai după ce golurile din jurul verbului au fost împlinite: verbul e indiferent faţă de formele pe care le ia obiectul şi persoana interesată (va cânta şi împrumută rămân neschimbate şi atunci când e vorba de două valsuri sau de două cratiţe şi doi vecini), dar trebue să se acorde cu agentul: orchestrele vor cânta un vals. Că de fapt în toate aceste cazuri avem a face cu compliniri, se vede din împrejurarea că atunci când situaţia generală o permite sau când contextul nu poate da naştere la nici un echivoc, golurile nu se mai iscă. Astfel bunăoară verbele intransitive a veni, a dormi, a tuşi au în mod normal un gol înaintea lor care trebue împlinit prin arătarea agentului: primăvara a venit; cine are conştiinţă liniştită doarme bine ; tuberculoşii tuşesc. Sunt însă situaţiuni când golurile lipsesc. Intr’o gară lumea aşteaptă nerăbdătoare sosirea trenului, care are întârziere. Cineva anunţă: vine! El n’are nevoie să precizeze că ceea ce vine e trenul, căci toată lumea ştie că e vorba de el. Intr’o familie e un bolnav chinuit de dureri. Deodată se face linişte în camera bolnavului şi infirmiera iese şoptind: doarme ! Nimeni nu va întreba: cine ? Un pacient se plânge că îl doare pieptul. Medicul pune urechea la spate şi-i zice: tuşeşte ! Unii gramatici susţin că în asemenea cazuri avem a face cu propoziţii eliptice, din care subiectele trenul, bolnavul, tu au fost omise, ca dela sine înţelese. A susţine că în imperativul tuşeşte! subiectul tu a rămas neexprimat, ca dela sine înţeles, poate fi exact din punct de ve- dere filosofic, dar nu şi linguistic, căci nu s’a zis niciodată tuşeşte tu ! (decât doar când acest imperativ e pus în opoziţie cu să tu- şească el, ceea ce nu e cazul în exemplul nostru). Avem chiar verbe impersonale care nu suportă în general nici o complinire, căci ele sunt aşa zicând autonome, nu provoacă întrebări. Astfel, când zic: ninge nu ştiu — sau nu mă interesează — cine e agentul. A susţine, ca unii gramatici pedanţi, că ninge e o propoziţie elip- tică, născută din zăpada ninge e desigur greşit. Pentru Român zăpada nu « ninge », ci « cade ». Ca ninge avem o clasă întreagă GÂNDIREA L1NGUISTICÂ ŞI GÂNDIREA FILOSOFICA 83 de verbe, exprimând mai ales evenimente naturale elementare, precum: trăsneşte, plouă, se luminează (de ziuă), etc.1). Şi ideea ce şi-o fac unii despre elipsă se bazează pe o concepţie greşită, adusă de filosofi în linguistică. Elipsa nu trebue confun- dată cu brevilocvenţa, care e un fel cu totul obişnuit de a vorbi. Când citesc la geamul unui vagon de tren pentru nefumători sau la poarta unei case de vânzare, sau la intrarea unui hotel apă curgătoare ori ascensor, acest fel scurt de exprimare e perfect inteligibil. Cinci lei bucata, de-asupra unei lăzi cu portocale, nu e expresie eliptică, ci dacă s’ar scrie bucata costă cinci lei ar fi o poliloghie. O cifră de-asupra unei mărfi însemnează preţul ei. Mai mult decât atât, pot exprima prin cifre până şi un raport temporal. Dacă de-asupra unei perechi de ghete într’o vitrină, văd 630/490 însemnează: « aceste ghete au costat până acum 650 de lei; acum se vând cu 490 de lei». Când, în toiul verii, un moşier mângâie cu privirea belşugul l) Cu cele spuse despre impersonale stă — la aparenţă — în contrazicere faptul că în franţuzeşte ninge e redat prin 1 l neige, iar în nemţeşte prin e s schneit, deci cu golul de dinainte umplut printr’un pronume. Şi iarăşi, verbul a trăsni se poate construi cu golurile umplute: Sfântul Ilie trăsneşte. L-a trăsnit cu bâta în cap. I-a trăsnit prin minte. Tot aşa se poate zice: La ultima erupţie a Vezuviului a plouat cenuşă. In ceea ce priveşte pe il neige, il e, adevărat, la origine un pronume personal, dar astăzi, în legătură cu un verb, el şi-a pierdut cu totul rostul său originar şi a devenit un simplu instru- ment gramatical spre a indica — în lipsa altui element distinctiv — per- soana a treia. Şi precum în franţuzeşte nu se poate întrebuinţa neige simplu, tot astfel în nemţeşte verbul e însoţit totdeauna de er, sie, es, la origine tot pro- nume personale. Faptul că s’a ales tocmai neutrul es, eo dovadă mai mult că nu e vorba de un făptuitor, în sarcina căruia e pusă ninsoarea. Dacă fantezia populară face pe Sfântul Ilie răspunzător de trăsnete şi tunete, acest element mitologic e introdus ulterior. Nu trăsneşte a fost scurtat din Sfântul Ilie trăsneşte, ci cazul s’a petrecut în sens invers: la trăsneşte s’a adăogat com- plinirea Sfântul Ilie. Cât despre construcţiile lui trăsni cu un complement la acuzativ şi la dativ, ele se explică prin faptul că în cele două exemple citate, acest verb nu mai e întrebuinţat in sensul lui originar, ci într’un înţeles figurat, nu mai însemnează un eveniment elementar, ci în primul exemplu are însemnarea unui verb transitiv: «l-a lovit cu putere (precum loveşte trăsnetul) », iar în exemplul al doilea a unui verb intransitiv: «i-a trecut cu repeziciunea trăsnetului prin minte *. Tot aşa a ploua în a plouat cenuşă este întrebuinţat în mod figurat pentru a căzut. «• 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lanurilor sale de grâu şi de-odată vede la orizont un nor de lăcuste, atunci strigătul lăcustele! sau recolta! spune tot. A susţine că lăcustele e o frază eliptică, din care lipseşte verbul vin, e o inter- pretare dată la postul de recepţie, care poate fi cea adevărată; s’ar putea însă ca ideea care a fulgerat în mintea vorbitorului să fi fost cu totul alta, de exemplu: lăcustele îmi vor mânca tot grâul. Cine poate spune, dacă recolta e subiectul propoziţiei recolta e compromisă ori recolta nu-i asigurată, sau e complementul propo- ziţiei lăcustele îmi vor nimici recoltai Toate exemplele de brevi- locvenţă înşirate mai sus sunt comunicări înţelese de oricine. Sunt ele propoziţii ? Din punct de vedere filosofic o propo- ziţie trebue să aibă subiect, predicat şi obiect. Dar cinci lei bucata sau recolta n’au predicat, ninge n’are subiect, iar pentru nefumători n’are nici predicat nici subiect. Nu ne vom mira deci că linguiştii nu se pot înţelege asupra definiţiei ce trebue dată unei propoziţiuni. Limba şi gândirea logică sunt doi tovarăşi inseparabili de drum, care de multe ori îşi dau ajutor unul altuia, dar adesea se stânje- nesc unul pe altul în libera lor mişcare. Filosoful e silit să-şi toarne gândurile în tiparele moştenite ale graiului, atât de neîn- căpătoare adesea, încât trebue să inventeze termeni tehnici noi. Fără să vrea, el e influenţat, prin limba care şi-a creat clişee in- dispensabile, să calce pe urmele înaintaşilor, chiar când mintea l-ar purta prin sfere mai înalte. Tot astfel linguistul, făcând ştiinţă, nu poate gândi un gând până la sfârşit fără logică. Dar logica trebue să rămână un mijloc, un ajutor de ordin tehnic şi nu trebue să falsifice gândirea linguistică. Numai linguistul care ştie să se transpună în felul de a gândi al subiectelor vorbitoare va putea pătrunde în tainele limbii, numai profesorul care va şti să agerească şi să înnobileze simţul înnăscut pentru limba maternă a elevului, să ridice la conştiinţă şi înţelegere ceea ce se găsea latent în sub- conştientul lui, îşi îndeplineşte scopul. Compoziţia şi contra- punctul nu se învaţă umplând cuiva capul cu măsuri de unde sonore şi formule fizice, ci desvoltând talentul muzical, prin ex- puneri teoretice întemeiate tot pe sensibilitatea înnăscută. Deo- sebirea între contrapunct şi sintaxă e numai că nu oricine are « ureche », dar orice individ normal are o sensibilitate linguistică. Are oare linguistul un criteriu spre a distinge gândirea lin- guistică de cea logică, îi putem pune în mână un « cifru », care să-i GÂNDIREA LINGUISTICĂ ŞI GÂNDIREA FILOSOFICA 85 permită să recunoască categoriile linguistice, atunci când ele se deosebesc de cele filosofice ? Acest cifru e mai uşor de găsit decât s’ar crede, căci ni-1 dă limba însăsi. t Golurile care se nasc în jurul unui verb — şi nu numai în jurul verbelor, ci şi al substantivelor—nu se pot astupa numai cu răs- punsurile eu, mie, pe mine — nominativul, dativul şi acu- zativul — cu care satisfacem pe cel ce ne întreabă: cine ? cui ? şi pe cine ? La postul de recepţie curiozitatea e însă cu mult mai mare decât o arată aceste trei întrebări, ea se manifestă prin toată seria interogativelor. Pronumele şi adverbele întrebătoare ne arată care sunt catego- riile linguistice. Speaker-ul dela radio vesteşte: «Alo, alo, aici radio Bucureşti. Domnul X a cântat concertul lui Beethoven. Peste cinci minute urmează muzică uşoară». Acest «alo, alo » este apelul care atrage atenţia ascultătorului. Acestui apel îi co- respund în limbă interjecţiile (pe care gramatica nu prea ştie unde să le aşeze): iată! bre! etc. şi, dintre « formele » de decli- nare şi de conjugare, vocativul şi imperativul. « Aici radio Bucureşti» e o precizare absolut necesară pentru informaţia celor dela posturile de recepţie. Ideea de «loc » e atât de strâns legată de întregul nostru fel de a gândi, încât de această categorie a spaţiului, comună mentalităţii linguistice şi celei filosofice, trebue să ţină seamă orice vorbitor. «Peste cinci minute va cânta...» aduce cea de a doua orien- tare, în timp, care corespunde celei de a doua categorie filosofică şi linguistică. După unde? vine imediat întrebarea când? Limba răspunde la cele două întrebări cu întreaga serie de adverbe lo- cale şi temporale, întrebuinţează pentru precizarea în spaţiu şi în timp o mulţime de prepoziţii şi are o seamă de morfeme spre a arăta dacă cele exprimate prin verb trebue aşezate în timpul prezent, în trecut sau viitor. Unele limbi au, pentru precizarea în spaţiu, şi un caz de declinare: locativul. întrebările unde? şi când? deschid două goluri chiar şi în jurul verbelor impersonale, pe care nu Ie interesează nici cine? nici ce? nici cui? A nins ieri la munte. Şi pentru categorii ca acauzalităţii şi finalităţii, limba are particole întrebătoare (de ce ? pentru ce?), ceea ce dovedeşte: 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aceste categorii nu există numai în filosofie, ci şi în gândirea linguistică. Conjuncţiile pentrucâ, fiindcă, deoarece, etc. introduc răspunsurile la ele. Alături de asemenea întrebări există însă altele, care nu co- respund unor categorii filosofice.Ideea de proprietate a fost desigur una din preocupările de căpetenie ale omului din cele mai vechi timpuri. Dacă ţăranul şi azi e în stare âă facă omor pentru un petec' de pământ, desigur că omul din epoca întâielor înjghe- bări sociale şi-a apărat proprietatea cu îndârjire şi a învăţat din copilărie să distingă ceea ce e al lui de ce e al altora. La întrebarea a(l) cui? răspund în limbă pronumele posesive şi cazul genitiv (care pentru mentalitatea noastră linguistică este un caz al posesiunii). Altă categorie, care explică pluralul şi în parte colec- tivele, comparaţia, diminutivele şi augmentati- vele, e formată prin răspunsurile la întrebarea cât? Adver- bele modale şi gerundiile răspund la întrebarea cum? adjectivele la întrebarea care? etc. Dar nu continuăm, căci noi nu facem gramatică, ci vrem numai să arătăm cum s’ar putea scrie o gramatică pe înţelesul tuturor. Rostul unei gramatici româneşti nu poate fi să silească pe elevii români să înveţe de-a rostul definiţii, reguli şi paradigme, ci să fie un ghid sigur, care să le arate funcţiunea fiecărei părti- cele din mecanismul admirabil al limbii materne. Teoria «golurilor» şi recunoaşterea importanţei particolelor interogative, pe care am expus-o în cele precedente, ne ajută să trecem peste multe greutăţi de neînvins cu gândirea filosofică transmisă în linguistică. Când zic mă doare, am exprimat un gând, care, în anumite situaţii, poate fi complet şi deci nu mai are nevoie de nici o complinire. Dacă simt totuşi nevoia să precizez, pot adăoga mă doare gâtul. « Gâtul» e, din punct de vedere sin- tactic, subiectul propoziţiei. Noi i-am spus «complementul la nominativ ». Că de fapt acest « gâtul» e un complement, că are un rol accesoriu, secundar în comunicarea mea, se vede şi din faptul că nu e la începutul ei, nu umple golul dinaintea verbului (ca în omul răsuflă sau calul fuge), ci urmează după verb. Dar se vede mai ales din faptul că acelaşi lucru îl pot exprima prin altă GÂNDIREA LINGUISTICĂ ŞI GÂNDIREA FILOSOFICĂ 87 complinire (căre’a nimeni nu-i va tăgădui acest rol): mă doare în gât. In loc de întrebarea ce ? am întrebat unde ? In loc de comple- ment la nominativ— aşa zisul «subiect» — avem, pentru împlinirea golului, o complinire locală. Acelaşi lucru se întâmplă cu un verb ca îmi şade. In: haina îi şade bine (sau îi şade bine haina) , analiza gramaticală e uşoară: « haina » e subiect, «îi şade » pre- dicat. Acelaşi lucru în călătorului îi şade bine călătoria. Dar care e subiectul în: călătorului îi şade bine cu drumul? « Cu drumul», care înlocueşte cuvântul « călătorie »?*). Când vreau să comunic cuiva gândurile şi să-l interesez pentru preocupările mele, e ca şi când l-aş lua de pe stradă şi l-aş duce în casa mea. Se cuvine deci să-i dau toată ospitalitatea, să-l fac să se simtă bine, gâcindu-i gândurile şi dorinţele. Voi căuta să dau neîntrebat răspunsurile la întrebările pe care i le gâcesc din priviri. Aceste răspunsuri sunt oarecum mobilele cu care îi mobilez locuinţa. Răspunsul la întrebările cine? ce? cui? — iată masa, patul, scaunul. Dar omul nu stă acasă numai ca să mănânce, să doarmă şi să şadă, ci mai are nevoie şi de un fotoliu, de o pendulă, de o oglindă, de covoare, perdele, tablouri... Unde? când? cum? de ce? al cui? câţi? etc. Răspunzând şi la aceste şi alte chestiuni pe care presupun că mi le va pune — căci eu le-aş pune, dacă mi-ar vorbi altul — îi mobilez oaspelui meu locuinţa cu mobile şi chiar cu obiecte de lux, fără de care însă nu s’ar simţi bine. După cum patul nu poate fi pus pe dulap, nici scaunele pe x) Am ales acest exemplu — care e titlul unei cunoscute bucăţi lite- rare — fiindcă el a fost dat de d. N. Drăganu într’o şedinţă la Muzeul Limbii Române. Erau de faţă 12 profesori universitari—filologi şi filosofi—fără ca să poată răspunde precis la întrebarea pusă. Din faptul că ceea ce numim « subiect » nu e adesea decât o complinire făcută în ultimul moment, fiindcă ni se pare că verbul singur şi situaţia nu ajung spre a reda gândul nostru complet, se poate explica bunăoară uzul curios — cu tendinţe de generalizare în graiul bucureştean — de a acorda verbul la singular cu subiectul la plural. încep să-i comunic cuiva: mă doare. Rostind această formă îmi fulgeră prin minte că la dreptul vorbind ar trebui să spun şi ce mă doare. Atunci adaog: picioarele, fără să mai am timpul să modific construcţia, acordând corect: mă dor picioarele. Tot aşa se explică o frază ca: «Aici, oricum, poate pătrunde mai lesne: nu se cere anume aptitudini> (I. Botez, însemnările unui belfer, 192. Cf. Dacoromania III, p. 772—773, unde am vorbit de acest anacolut), 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pat, ci mobilele dintr’o odaie trebuesc aşezate după anumite rândueli, tot astfel trebue să fie orânduite cuvintele după regulele topicei. Anumite obiecte din casă, singure, nu au nici un rost indepen- dent; rostul lor începe în momentul când sunt puse în funcţie: cuiul din perete, când se acaţă în el oglinda sau hainele, soba, când se face foc în ea, lampa, când întorci comutatorul electric... Tot astfel sunt instrumentele gramaticale care arată anumite raporturi între cuvinte: prepoziţiile, pronumele relativ, etc. Conjuncţiile, care introduc propoziţiile secundare, se pot asemăna cu uşile care ne permit accesul dintr’o odaie într’alta. Nu trebue să uităm un lucru. Mijloacele noastre de percep- ţiune sunt cu mult mai perfecte decât cele de exprimare. La Operă eu văd ce se petrece pe scenă şi văd şi pe dirijorul orchestrei, aud pe cântăreţi, dar aud şi pe vecinul meu tuşind, îi miros par- fumul cu care şi-a stropit batista şi-i simt cotul în coastele mele; toate aceste impresii sunt simultane. Dacă vreau să le descriu, n’o pot face însă decât rând pe rând. Adevărat că uneori două imagini, care se suprapun în mintea mea, dau ceea ce în linguistică se numeşte contaminarea, care se poate asemăna cu acel truc al regisorilor de filme cinematografice, care ne face să vedem în acelaşi timp o bătrână şezând în fotoliu şi scenele din tinereţe de care-şi aduce aminte. Felul normal este cel de a vorbi în fraze: comunicările se urmează una după alta, însă ele sunt clădite ca locuinţele repartizate pe mai multe etaje ce comunică prin scări interioare. Ca să explic alte abstracţiuni gramaticale pe înţelesul tuturor, voi întrebuinţa alte comparaţii. Iată de exemplu articolul, unul din cele mai grele capitole ale sintaxei. La origine articolul a fost la noi, ca şi în cele mai multe limbi, un pronume demonstrativ. El înlocueşte un gest şi se poate deci asemăna cu acele semne în formă de mână cu degetul arătător întins, care indică călătorului, la răspântii, direcţia, sau cu acele tăbliţe care previn pe automobilist că drumul va face o cotitură, va trece peste şinele trenului, etc. De fapt, articolul n’are alt rost în limbă decât să prevină pe ascultător că nu trebue să se aştepte la un element nou introdus în vorbire, ci că e vorba de cineva sau ceva cunoscut de toată lumea (soarele, mitropolitul) sau cu- gAndirea linguistică şi gAndirea filosofica 89 noscut din cele precedente («A fost odată un împărat. împăratul avea doi fii»). Tot prin articol vorbitorul vrea să prevină pe ascul- tător că deşi va introduce un element nou, ascultătorul nu trebue să fie neliniştit, căci vor urma imediat precizări lămuritoare. (Buturuga mică răstoarnă carul mare). Precum călătorului i se arată pe tăbliţa dela intrarea într’o localitate, care e numele comunei şi cărei plăşi sau judeţ aparţine, iar la ieşire, prin altă tăbliţă, câţi chilometri mai are de făcut până în comuna urmă- toare, tot astfel articolul poate fi pus înaintea substantivului, ca în franţuzeşte, italieneşte, nemţeşte, etc. sau după sub- stantiv, ca în româneşte, în suedeză, albaneză, bulgară, etc. In cele precedente, am arătat cauzele pentru care absolvenţii şcoalelor noastre nu ştiu gramatică şi am căutat să indic în mod su- mar, cum s’ar putea face învăţământul gramaticii pe înţelesul tuturor. N’aş vrea însă să fiu rău înţeles. Ştiu prea bine că încercările ce s’au făcut, de a înlocui siste- mele gramaticii clasice prin sisteme nouă, «linguistice», n’au dat, cel puţin până acum, rezultate satisfăcătoare. Mai ştiu şi aceea că dacă am înlocui termenul « propoziţie » prin « comuni- care » sau «subiect» prin « complement la nominativ » sau prin « făptuitor » ori « agent », n’am izbutit ca în şcolile secundare să se ştie mai multă gramatică. Dimpotrivă, menţinerea unei termino- logii consacrate e necesară. Cu o condiţie însă: ca cei ce o între- buinţează s’o înţeleagă în sens linguistic, nu filosofic. îmi dau de asemenea seamă că asemănările pe care le-am făcut cu radio- emisiunea, cu avionul sorbit de vidurile din aer, cu casa mobilată sau cu tăbliţele indicatoare pe marginea drumului, pot fi lămuri- toare, dar după ce ele ne-au înlesnit înţelegerea, trebue să urmeze precizarea gândului în afară de figuri şi comparaţii. Nu sunt pentru ruperea legăturilor cu gramatica clasică, dar aceasta trebue pusă la curent cu achiziţiile ştiinţei şi ferită de greşelile din trecut, a căror provenienţă o cunoaştem acum. Măsura în care profe- sorul de limba română va face această îmbrăcare din nou a gra- maticii în respectabilul port vechi, e o chestiune de tact şi de talent pedagogic. Ceea ce aş mai vrea să accentuez este că ar fi o mare greşeală dacă, în nerăbdarea de a îndrepta un rău care dăinueşte de prea go REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE multă vreme, s’ar lua măsuri pripite. Mai bine un lucru bun, după o pregătire de câţiva ani, decât una din acele « reorganizări» făcute în grabă, care nu pot da rezultate bune. Cred că ceea ce este necesar, înainte de toate, este să avem o expunere amplă a limbii române, la curent cu ultimele cercetări pentru profesori. Nu pot cere profesorilor secundari să facă bine gramatică, dacă ei înşişi nu sunt destul de bine lămuriţi asupra ei. Dacă ar avea o asemenea carte, atunci cei ce n’ar vrea să ţină seamă de progresul ştiinţei ar putea fi sancţionaţi în ace- laşi fel ca un profesor de fizică care s’ar încăpăţâna să susţină că soarele se învârte în jurul pământului şi nu invers, pentru că aşa crede el, împreună cu atâtea capete luminate din vremurile apuse. Când o asemenea expunere ar exista şi ar fi la îndemâna tu- turor, s’ar putea constitui o comisie, din care să facă parte cel puţin un profesor universitar, unul secundar şi un inspector, care să examineze, conştiincios şi în afară de orice părtinire, ma- nuscrisele viitoarelor manuale de gramatică trimise cu numele autorilor în plic închis. Această comisie, după ce ar face triajul, ar alege trei din ele şi acestea s’ar publica de o editură a Mini- sterului Educaţiei Naţionale devenind manuale oficiale. Fiecare şcoală ar putea alege unul din cele trei manuale, care n’ar trebui • să se tipărească într’un număr prea mare de exemplare, pentru ca să permită, în răstimpuri scurte, ediţii nouă cu cât mai multe îndreptări şi completări. In ceea ce priveşte repartiţia studiului gramaticii pe ani, în şcoalele secundare, nu cutez să fac nici o propunere, căci n’am fost niciodată profesor secundar. O vor face desigur, cu com- petenţă, cei ce cunosc din practică ce poate primi cu plăcere, înţelege şi asimila fără greutate o minte de copil şi de adolescent. Totuşi ţin să atrag atenţia asupra unor lucruri. Mai întâi ar trebui ca în fiecare an să se dedice câteva lecţii — mai multe în anii dintâi, mai puţine în cei următori — ortogra- fiei şi ortoepiei. In alte ţări, cel ce face greşeli de ortografie trece drept incult şi societatea îl sancţionează, fie refuzîndu-i anumite posturi, fie bătându-şi joc de el. La noi s’a putut întâmpla anul trecut ca un absolvent al Facultăţii de Litere din Cluj să facă o cerere ca să-i fie restituită taxa de examene, fiindcă obţinuse gAndirea linguistică şi gAndirea filosofica 91 nota tnagna cum laude. In această cerere scrie: «Vă rog să-mi acorda-ţi... ». Ortografia noastră e una din cele mai simple, încât oricine şi-o poate însuşi în câteva ore. Mai rău stăm cu ortoepia. îndrep- tarea greşelilor de rostire trebue făcută mereu şi cu multă răbdare din partea profesorilor. Nu pretutindeni profesorii vor avea de îndreptat aceleaşi greşeli, căci fiecare provincie îşi are particularităţile ei de rostire şi abaterile ei dela construcţiile gramaticale corecte. Astfel un pro- fesor în Muntenia nu va avea să corecteze rostirile sară şi ţân, dar va trebui să fie bine băgător de seamă la acorduri greşite ca ei face. Căutând să corecteze astfel de greşeli regionale, din primii ani de studiu, profesorul va trebui s’o facă pe înţelesul minţii copilului. Va izbuti, dacă va şti să se transpună în mentalitatea lui linguistică. Să luăm un exemplu. Una din cele mai obişnuite greşeli de gramatică, în toate regiunile afară de Muntenia şi Ardealul sud- estic, e înlocuirea lui al, a, ale, ai prin a. Cunosc oameni în înalte funcţiuni sociale — şi chiar şi profesori universitari — care zic adesea (şi scriu chiar câte odată) caii albi a vecinului ; Convorbirile literare ale căror director a fost Iacob Negruzzi. Cum vom explica unui copil acordul corect al acestei particole, pe care unii o nu- mesc articol, alţii pronume? Regula pentru elevul începător trebue să fie simplă: acordul se face cu ceea ce are cineva nu cu cel ce are. Deci calul alb al vecinului, căci al nu se referă la «vecinul», care are calul, ci la «calul d pe care îl are vecinul. Regula aceasta, oricât de simplistă pare, corespunde exact felului de a gândi al Românului, pentru care genitivul exprimă un raport de posesiune. Dacă pe meu îl numim pronume posesiv nu numai când tata zice copilul meu, ci şi când copilul zice tatăl meu sau bolnavul boala mea, atunci şi genitivele copilului, trupului în tatăl copilului şi bolile trupului trebue considerate ca exprimând tot raporturi de posesiune. La Universitate ar trebui să se facă în fiecare an câte un curs de gramatică, de o oră pe săptămână, cu exerciţii de seminar, pe care ar fi obligaţi să-l urmeze toţi cei ce vor să fie profesori, deci 9a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi cei ce au înscris alte obiecte decât limba română şi cei dela Facultatea de Ştiinţe. Cu ţinerea acestui curs Ministerul Edu- caţiei Naţionale ar însărcina, după propunerea Facultăţii, la fie- care Universitate pe unul din profesorii sau conferenţiarii de limba română sau de linguistică, înscriind în buget o sumă echi- valentă cu cea cuvenită unui suplinitor. In general, dacă Mini- sterul Educaţiei Naţionale vrea în mod serios îmbunătăţirea stării actuale, trebue să aducă câteva sacrificii materiale, plătind suplinitorii profesorilor cărora li se acordă concediu în vederea pregătirii sau examinării de manuale, tipărind manuale auxiliare pentru profesori ş. a. In sfârşit mai trebue accentuat un lucru. Neglijarea studiului gramaticii pe de o parte şi individua- lismul nostru exagerat pe de altă parte, au făcut ca limba noastră să nu fie fixată. Avem o mulţime de rostiri şi de forme şovăitoare: accentuăm bolnav sau bolnav, profesor sau profesor, spunem la plural roate sau roţi, conjugăm ei miroase, ei miroasă sau ei miros-, zicem case nonă sau case noi ; rostim pâine, mâine; sau pâne, mâne nu prea ştim cum e pluralul dela ea însăşi zicem tot omul cu grijile ; lui sau cu grijile sale ? Până acum, în asemenea cazuri, alegeam fiecare forma care ne plăcea şi care de obicei era cea auzită în casa părintească, căutând argumente spre a motiva că ea e cea « bună » sau «corectă». In România care începe de acum, mentalitatea care se rezumă în lozinca « bun e ceea ce îmi place mie » începe, din norocire, să dispară. Necesitatea de organizare şi simţul de disciplină ne fac să nu ne mai întrebăm: « de ce vom zice aşa şi nu altfel ? » ci «cum am să zic ?». Dorinţa din ce în ce mai accentuată e azi, ca o autoritate recunoscută să-mi indice drumul pe care sunt dispus să merg bucuros, fără să mă neliniştească mult motivarea măsurii ce mi s’a impus.. Această autoritate nu poate fi decât Academia Română. Cred că Ministerul Educaţiei Naţionale ar trebui să între- prindă o anchetă la profesorii de limba română, care să arate, care sunt cazurile cele mai obişnuite de şovăiri de rostire şi de forme, şi de nesiguranţă în întrebuinţarea anumitor construcţii. Răs- punsurile ar trebui centralizate la Minister, care le-ar trimite apoi, selecţionate, Academiei Române, cerându-i ca ea să le discute gAndirea linguisticA şi gândirea filosofică 93 în secţia literară, unde sunt linguişti, filosofi şi literaţi reputaţi. Deciziile Academiei, care s’ar publica periodic în formă de co- municate şi s’ar trimite tuturor şcoalelor, ar deveni normative. Să nu uităm că unul din scopurile principale pentru care s’a creat Academia Română a fost alcătuirea unui Dicţionar şi a unei • Gramatici a limbii române. SEXTIL PUŞCARIU ORIGINEA ŞI FAZELE DEZVOLTĂRII ISTORIOGRAFIEI OTOMANE Astăzi, când suntem în stare să cuprindem destul de limpede istoriografia otomană dela începuturile ei până la prăbuşirea im- periului turcesc, simţim o dorinţă firească de a-i cunoaşte şi originea şi evoluţia. Greutatea unei atari încercări nu este neîn- semnată. Cunoaştem, e adevărat, în ediţii tipărite, o parte consi- derabilă cel puţin din lucrările istorice mai recente — deşi acestea nu corespund decât rareori cerinţelor ştiinţifice, deoarece ele nu se sprijină pe principiile criticei moderne a textelor şi, ce este mai important, nu au fost editate pe baza celor mai bune manuscrise rămase. Dacă ne gândim că, în Turcia, tiparul a fost introdus abia acum vreo 200 de ani şi că, în al doilea rând, cunoaştem vreo cinci sute de istoriografi otomani de valoare foarte neegală, ne putem da lesne seama cât de neînsemnate sunt străduinţele depuse până acum în această privinţă. La toate acestea trebue să adăugăm faptul că în Turcia tiparul s’a mărginit doar la lucrările mai noi, iar în ultimii ani, de când s’a introdus alfabetul latin, publicarea textelor scrise cu caractere arabe întâmpină piedici aproape de neînvins. Izvoarele cele mai vechi ale istoriei otomane au fost cercetate în chip ştiinţific numai după războiul cel mare, cu toate că unele dintre ele fuseseră făcute cunoscute încă de prin veacul al XVI-lea în traduceri germane, latine ori italieneşti, fără însă să se fi dat o mare importanţă cercetării izvoarelor. Cei interesaţi se mulţumeau doar să traducă unele dintre manuscrisele de cronici ORIGINEA $1 FAZELE DEZVOLTĂRII ISTORIOGRAFIEI OTOMANE 9S otomane aduse din Turcia, şi printre ei trebue menţionat, în primul rând, acel neobosit umanist Iohannes Leunclavius, care şi azi, încă, nu este îndeajuns de apreciat. La opera pomenită au participat şi dragomani francezi şi italieni în aşa măsură, încât nu putem decât regreta faptul că traducerile acestor njeunes de langues», rămase îngropate ca manuscrise în bibliotecile şi arhivele franceze, nu au fost date încă la iveală. Datorită strân- selor relaţii diplomatice dintre Franţa şi Austria şi imperiul oto- man, cunoaşterea limbii turceşti era foarte răspândită şi multe dintre traducerile existente în manuscris ar merita să vadă lumina tiparului. Când s’a introdus tiparul în Turcia — şi mult timp încă după aceea — era obiceiul să nu se acorde nici o valoare cro- nicelor redactate în stil arhaic şi greu de înţeles şi de aceea s’au dat la iveală numai scrierile pompoase ale istoriografiei moderne. Astfel se explică faptul că numai de vreo zece ani încoace ne putem ferma o imagine asupra naturii şi alcătuirii analelor celor mai vechi ale Osmanliilor. Până în timpurile relativ noi, însemnările evenimentelor, fă- cute de Osmanlii în formă de cronică, poartă caracterul unei ex- puneri neevoluate şi naive ca formă şi fond, aşa cum sunt încercările istoriografice ale popoarelor primitive. Spre deosebire de operele istorice ale Bizantinilor, care ni se prezintă totdeauna ca nişte creaţiuni artistice de reală valoare, meditate îndelung şi lucrate cu multă îngrijire, arătând pretutindeni înrâurirea unei şcoli străvechi, dela care scriitori au primit principii şi mijloace de lucru, operele istorice ale Otomanilor nu dovedesc urmele unei astfel de activităţi artistice. Expunerea este stângace şi necioplită. Evenimentele sunt înşirate aproape fără legătură între ele, într’un amestec naiv de istorie şi legendă, sau sunt legate unul de altul prin «motive tipic-epice ». Până la sfârşitul secolului al XV-lea nu putem observa vre-o nevoie spirituală cât de mică de a le concepe într’o unitate şi a întemeia mai adânc succesivitatea evenimentelor, cu alte cuvinte: de a căuta legătura internă a faptelor, adică « pragma ». In timp ce istoriografia bizantină era în plin apogeu, aceea otomană de abia începea. Fireşte, viaţa de toate zilele a acestor Osmanlii, un popor tipic de păstori, acomodat în cele din urmă la viaţa sedentară, se scurgea într’o înlănţuire aspră dela o generaţie la alta. In astfel 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de împrejurări, nu putea fi multă vreme vorba de o înţelegere a situaţiilor variabile în timp şi spaţiu şi, cu atât mai puţin, de o înţelegere mai adâncă a evenimentelor istorice. Numai destinul excepţional al stăpânitorului, care se înălţa deasupra masei, părea să aibă pentru acest popor o valoare generală omenească. Astfel se explică de ce vreme îndelungată, ca de astfel în toate istorio- grafiile primitive, sărbătorirea, transfigurarea personalităţii proe- minente a Emirului, constituie viaţa adevărată a amintirilor istorice din aceste veacuri. Nu este greu să descifrăm, la Osmanlii, miezul celor mai vechi tradiţii istorice din opere scrise mai târziu. Vechile legende ale triburilor, ce se vor fi moştenit din gură în gură, sub formă de cântece eroice, până ce au fost transpuse, în cele din urmă, pe hârtie, se pot recunoaşte cu uşurinţă. Cu siguranţă, că Turcii Osmanlii au adus în Anatolia cântecele epice din patria lor din fundul Asiei. Ştim că la curţile aşa numiţilor Selgiucizi din Rum, adică în Con ia, poeţii şi rapsozii preamăreau în cântece acompaniate de instrumente muzicale asemănătoare lăutei, faptele strămoşilor şi eroilor vestiţi. Dintre aceşti viteji proslăviţi prin cântări, cel mai sărbătorit era Oghuz, strămoşul cel mai înde- părtat şi primul stăpânitor al acelei seminţii, din care făceau parte, la origine, Turcii din Asia Mică. Deşi, după părerea mea, acest Oghuz a fost, într’adevăr, o personalitate istorică, învăluită apoi într’o cunună de legende, totuşi dacă este vorba de Oghuz-năme, lucrare care preamăreşte izbânzile sale şi cu care s’au ocupat mult, în ultima vreme, cercetările turceşti, cred că aceasta nu formează un izvor istoric ce poate fi întrebuinţat în mod ştiinţific. Din propriile lor opere istorice nu suntem aproape de loc informaţi despre cele mai vechi evenimente la Turcii otomani, a căror iiitrare în istorie se pune, de obicei, pe la anul 700 al Hegirei, corespunzând exact anului 1300 al erei noastre. Numai un singur arbore genealogic, rigid, care variază ici şi colo doar în ortografia unor numiţi, şi care se pierde în negura legendelor, ne transmite numele diferitelor căpetenii de triburi, părând să fie miezul celei mai vechi lucrări istorice otomane. Din această listă de nume, care nu poate fi controlată în amă- nunte, pare să iasă cea mai veche expunere cunoscută până azi a istoriei turceşti, doar după titlu şi anume: menăchib-ii lui Iahşi Fachîh. Relativ la viaţa acestuia nu ştim decât că a ORIGINEA ŞI FAZELE DEZVOLTĂRII TSTORIOGRAFIEI OTOMANE 97 fost fiul imamului O r h a n. Opera lui ajunge probabil până la anul 1389, adică până la moartea lui M u r ă d I, în nici un caz, însă, nu trece peste anul 1403. Din nefericire, nu a ieşit la iveală, până în zilele noastre, nici un manuscris al ei, astfel încât nu putem şti dacă această pierdere este de prea mare importanţă; mai mult, putem presupune că I a h ş i a fost copiat, aproape literal, de către istoricii ulteriori. Poate că ar fi vorba numai de o critică a textelor: separarea menachibilor lui Iahşi Fachîhde ceea ce se numesc, mai târziu, «tevărih-i ăl-i 'Osmăn ». Din motive uşor de înţeles, istoriografia otomană s’a prăbuşit îndată după năvala furtunoasă a lui Timur-lenc în Asia-Mică şi distrugerea imperiului Osmanliilor. In adevăr din anii plini de necontenite lupte fratricide care au urmat bătăliei dela Angora (1402), când statul otoman a trecut printr’o epocă extrem de critică, n’a ajuns până la noi nici un fel de lucrare istorică. Dar chiar dacă a existat ceva în acel timp, trebue să admitem că nu a putut avea decât un cuprins sărăcăcios. De abia sub Murăd al II-lea (1421—1451), a cărui domnie strălucită înlătură cu desăvârşire urmările înfrângerii dela Angora, par să se arate începuturile unei activităţi cronicăreşti. Este ceva surprinzător în faptul că în aşa zisele «tevărih-i ăl-i'Osman», adică istorii ale dinastiei lui 'Osman, povestirea evenimentelor începe totdeauna exact cu anul în care Murăd s’a urcat pe tronul strămoşilor săi (824/1421), fie că este vorba chiar de o cronică neînsemnată. Tot ce fost înainte de această dată ne este transmis cu nesiguranţă; de aici înainte întâmplările se pot urmări, an de an, în cronici. Ca atare, putem deduce de aici că toate datele din cronicile otomane anterioare lui Murad al II-lea nu rezistă unui examen serios, căci într’adevăr, acolo unde le putem controla cu izvoare occidentale contempo- rane, se dovedesc a fi inexacte. Astfel ne explicăm de ce datele oscilează cu totul în diferitele redactări din « tevărih-i ăl-i 'Osmăn », care par să se bazeze pe mai multe feluri de izvoare. Nu se poate preciza cu siguranţă cauza acestui lucru. Poate că am dreptate în presupunerea ce mi-am exprimat-o cu mulţi ani înainte, că datele au fost aşezate în anale o dată la începutul, altă dată la sfârşitul cutărui eveniment, — ceea ce ar explica măcar o de- viere de un an. Isbutim să obţinem câteva puncte fixe, datorită 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE faptului că anumite întâmplări din epoca pre-murădiană a istoriei otomane pot fi stabilite prin fenomene astronomice lesne de cal- culat cu exactitudine, precum eclipse de soare şi lună, toate fiind puse în legătură de istorici. Pe această cale s’a reuşit, acum vre-o zece ani, să se precizeze un eveniment atât de important cum e cucerirea Adrianopolului în anul 1361, pe când, până atunci se strecurase un gol de trei ani tocmai pe baza cronicilor otomane. Deşi ne putem sprijini pe date sigure dela Murăd al II-lea, se pare că, în timpul domniei lui, nu a existat o istoriografie propriu zisă, ceea ce pare un lucru cu atât mai curios, cu cât în celelalte ramuri ale literaturii otomane, tocmai epoca lui dovedeşte o în- florire bogată, lucru care ar merita să fie cercetat în întregime şi pus în valoare, căci este remarcabil numărul operelor dedicate lui Murăd ori apărute în urma dorinţei şi încurajării sale. De aceea suntem în drept să nădăjduim că cercetările viitoare vor putea distinge urme mai lămurite ale unei istoriografii otomane în răstimpul dintre 1421—1451. Cele mai vechi opere istorice otomane care ne sunt cunoscute până acum datează, aşa dar, din epoca lui Mehmed al II-lea cuceritorul Constantinopolului. Se pare că, la curtea din Adria- n o p o 1, strămutată în 1453 la S t a m b u 1, s’a dezvoltat un fel de şcoală istorică încurajată de faptele glorioase ale sultanilor din acest veac care dau neamului Osmanliilor o nouă epocă de glorie, după decăderea prin care trecuse. In Adrianopol a trăit Urudj, cel mai vechi analist cunoscut până în prezent şi a cărui cronică a fost descoperită şi tipărită abia acum zece ani. Acolo, după cum vom vedea, alţi cronicari s’au ocupat în dece- niile următoare, cu a transmite posterităţii faptele stăpânitorilor lor, şi tot acolo vor lua fiinţă şi cele dintâi «tevărîh-i ăl-i'Osmăn», adică acele vechi anale otomane, parvenite nouă fără numele vre- unui istoric şi ale căror redactări diferite nu au îngăduit, până acum, cercetătorilor de a le despărţi în mod distinct una de alta şi a scoate sâmburele originar. Domnia lui Mehmed al II-lea a fost o epocă strălucită pentru istoriografia otomană, căci foarte mare este numărul acelora care, fie din proprie iniţiativă, fie din porunca Sultanului, s’au străduit să însemneze faptele strămo- şilor ori ale stăpânitorului în viaţă. Limba în care au scris ei este simplă, modestă, o turcească pură. Faptul că şi Arabi şi Per- ORIGINEA ŞI FAZELE DEZVOLTĂRII ISTORIOGRAFIEI OTOMANE 99 sâni — ca, de pildă, eminentul şi originalul S u k r i — se exprimă în limba lor maternă, nu înseamnă prea mult faţă de mulţimea croniştilor care scriu în limba turcă. Afară de ei, există fireşte poeţi şi poetaştri care se ocupă cu punerea în versuri, mai mult ori mai puţin reuşite, a faptelor neamului lui ’ Osman. Unele dintre aceste cronici rimate s’au păstrat până în vremurile noastre, însă aceste producţii ale unei fantezii vii nu pot fi pentru noi un izvor serios pentru cunoaşterea trecutului Otomanilor. Aşa e cazul mai ales cu fraţii Hamzaşi Ahmed, care au glorificat în versuri nesfârşite pe Sultan, făcând să dispară în dosul tiradelor pom- poase adevăratele evenimente istorice. Fără îndoială, viitoarele cercetări vor scoate la iveală unii autori necunoscuţi ori puţin identificaţi până acum, ascunşi în cronicile transmise nouă sub titluri colective. Aceste anonime > In adevăr, nu numai în Franţa, dar si în România si în ţările neo-latine, Revoluţia franceză este considerată ca începutul unui nou ev al istoriei omenirii. Revoluţia a măturat vechiul regim, care este considerat ca o epocă de întuneric, şi a instaurat regimul 8 H4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE politic concretizat în faimoasele principii dela 1789. Nu trebue uitat că apariţia democraţiei în lume nu datează dela începutul secolului al XlX-lea, că există şi astăzi în Europa şi funcţionează ca un model neîntrecut, o democraţie multiseculară, Elveţia, care nu datorează aproape nimic principiilor stabilite de adunările revoluţionare dela Paris. Nu trebue uitat că data magică dela 1789 nu înseamnă pentru Anglia nici pentru Germania sau Austria o tăietură în cursul istoriei lor naţionale. Pentru Englezii de astăzi, precedente vechi de două sau mai multe secole sunt valabile şi astăzi. In sfârşit, nu trebue uitat că acelaşi drum nu este străbătut în acelaşi timp de toate popoarele din Europa. Sunt naţiuni care abia astăzi străbat etapele pe care alte naţiuni le-au trecut de mult. Bunăoară, abia acum păşeşte Germania spre unificarea şi centralizarea ei; numai de douăzeci de ani România şi-a realizat unitatea naţională şi se află în perioada de consolidare. Unificarea şi consolidarea naţională sunt binefaceri pe care Franţa şi Anglia le-au cucerit de secole şi pe care Italia le-a câştigat abia în secolul trecut. Din cele expuse mai sus, reiese că pentru a da o convenabilă reprezentare a fenomenelor care condiţionează ritmul istoriei, a trebuit să recurgem la comparaţii din domeniul biologiei sau al psihologiei, dar niciodată din domeniul logicei raţionaliste. Feno- menele economice intervin, fireşte, şi ele, dar sub formă de infra- stuctură obligatorie, cum pretinde şcoala materialistă. Prin urmare, necesara împărţire a istoriei în epoci sau perioade trebue să fie întemeiată mai mult pe criterii de psihologie sau de biologie socială, decât pe criterii pur raţionaliste, valabile doar pentru clasificările din ştiinţele pozitive. Nici evenimentul, câteodată neînsemnat în sine, care a provocat o schimbare importantă în mersul istoriei nu poate fi luat în seamă. Caracterul principal al unei epoci istorice trebue căutat în adâncime. • * # * Vom încerca să desprindem unele caractere care deosebesc secolul trecut de secolul nostru, din care, numericeşte a trecut o treime. Dacă vrem să delimităm, în timp, perioada în care a dominat o anumită concepţie socială sau politică, sau în care s’a desfăşurat Intre douA veacuri 115 un complex de fapte istorice care prezintă o unitate, de bună seamă nu putem admite anul 1800 ca începutul secolului al XlX-lea, considerat ca epocă istorică, nici anul 1900 pentru sfârşitul lui. Nici victoria dela Marengo, nici anexarea Irlandei de către Anglia, nici descoperirile făcute de Volta în domeniul electricităţii, fapte întâmplate în anul 1800, nu merită să fie hotare istorice. Aceste evenimente sunt episoadele unor acţiuni mai mari, începute înainte de această dată matematică. Cred că nici unul din contemporanii care în ziua de 31 Decem- vrie 1899, la ora 24, nu mai era copil, nu a avut impresia clară că se sfârşeşte o epocă şi începe alta. Mi-aduc aminte că în noaptea aceea, mă aflam în curtea catedralei Sf. Petru dela Geneva, unde în fiecare an se adună poporul să asculte clopotele catedralei care vestesc începutul anului nou. Mi-a trebuit o concentrare intelectuală datorită educaţiei şcolare, ca să-mi dau seama că acest sfârşit de an înseamnă trecerea dintr’un secol într’altul, că această clipă era pentru mine unică. Toţi contemporanii erau atât de pătrunşi de continuitatea formei de civilizaţie în care trăiau, încât impor- tanţa momentului apărea ca ceva convenţional, abstract. In adevăr nici ocuparea Pekingului de către trupele internaţionale care au strivit revolta Boxerilor, nici asasinatul regelui Carlos I şi instau- rarea republicii în Portugalia, nici războiul dus de Anglia împotriva Boerilor din Sudul Africei, nici Expoziţia universală dela Paris nu pot fi privite ca evenimente care prevestesc o schimbare de civilizaţie. Când în Mai 1789, Statele generale s’au adunat la Paris, pre- zintând caietele de revendicări, când în Iunie s’a constituit Adu- narea Constituantă, nimeni nu putea şti — nici chiar după luarea Bastiliei la 14 Iulie — dacă Revoluţia va depăşi dimensiunile unei simple manifestaţii de nemulţumire, cum au fost multe în istoria Franţei, dar care n’au adus vre-o schimbare esenţială în textura societăţii şi s’au sfârşit prin acordarea de reforme parţiale. Dimpotrivă, când la 10 August 1792 Adunarea legislativă suprimă regalitatea, când Comuna revoluţionară dela Paris arestează şi închide pe Ludovic XVI în închisoare, când cuvintele « rege » şi « regal » au fost şterse de pe monumentele publice, atunci oricine a simţit fiziceşte că începe o eră nouă. Istoriceşte secolul al XlX-lea a început în anul 1792. 8* 116 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noua rânduială s’a consolidat în Franţa, a câştigat, prin etape succesive, adeziunea altor naţiuni şi, ca o unda puternică, a făcut ocolul pământului, creând pretutindeni o mentalitate publică, un fel de a simţi şi de a trăi care a dăinuit până la războiul mondial din 1914-1918. Chiar în 1914, surprinşi în plină pace, n’am fost în stare să evaluăm proporţiile evenimentelor, şi am cugetat şi acţionat mai departe aşa cum am fost obişnuiţi. In timpul războiului, ne-a stăpânit spiritul frontului de luptă şi o singură voinţă: obţi- nerea victoriei. Abia după armistiţiul încheiat în Noemvrie 1918, oricine şi-a dat seama că am intrat într’o nouă eră istorică pe care am salutat-o ca o eră de pace veşnică şi universală. Iată deci o epocă numită secolul al XlX-lea care, deşi com- plexă, prezintă o unitate materială şi spirituală. Această epocă începe în vara anului 1792 şi sfârşeşte în toamna anului 1918. # # # Să căutăm acum să desprindem în câteva cuvinte trăsăturile politice esenţiale ale fizionomiei secolului trecut. Secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt caracterizate printr’o extraordinară stabilitate politică, şi constituesc consolidarea regi- mului cutumier şi pragmatic ieşit din lunga evoluţie care a început în secolul al XlII-lea. In aceste două sute de ani, n’au fost decât războaie dinastice, care nu atingeau întru nimic regimul politic dominant, nici textura societăţii. Dimpotrivă, secolul al XlX-lea în limitele în care a fost de- finit mai sus, se arată a fi o perioadă de intensă activitate politică. In acest interval de timp, absolut toate naţiunile europene şi-au schimbat organizarea politică sau regimul social; ce s’a clădit în decursul secolelor s’a năruit în câteva decenii. Principalele mo- mente seismice au fost anii 1792, 1814, 1830, 1848, 1855, 1859, 1871 şi 1914-1918. Secolul al XlX-lea începe o dată cu acţiunea Franţei revolu- ţionare şi cu acţiunea lui Napoleon, care se propagă, cu armele imperiale, în valuri succesive şi răstoarnă vechea rânduială. Acţiunea politică franceză se loveşte de trei centre de rezistenţă: Anglia, Austria şi Rusia care, în pofida înfrângerilor militare, şi-au păstrat regimul politic. Intre două veacuri U7 In 1814 se deslănţue o reacţiune generală care duce la restau- rarea vechilor dominaţii. Din nou, pretutindeni, monarhul guver- nează cu miniştrii lui, fără constituţie şi fără adunări reprezen- tative; chiar în Anglia, Parlamentul este, în practică, supus mini- ştrilor lui Pitt. Deci pretutindeni, guvern personal ca în secolul precedent. In jurul monarhului stau: aristocraţia marilor proprie- tari, clerul totdeauna partizan al unei autorităţi forte, funcţionarii şi, în sfârşit, armata, care, nefiind o miliţie naţională, ci un corp de oameni pentru care cariera armelor este o meserie, este un instrument de dominaţie. t Suveranii erau legaţi printr’o Sfântă Alianţă, imaginată de Metternich, în scopul de a menţine Europa în reacţiune. Opoziţia era alcătuită din burghezia puţin numeroasă, şi care nu se îmbo- găţise încă, muncitorii, tinerimea şi câţiva polemişti. Masa popo- rului era inertă şi ascultătoare. Totuşi militanţii Revoluţiei trăiesc, grupează pe nemulţumiţi, întreţin mistica revoluţionară, organizează peste tot comploturi, răscoale şi provoacă insurecţii naţionale în ţările unde diverse neamuri erau supuse jugului unei dominaţii străine. Atunci Sfânta Alianţă a guvernelor a deslănţuit un regim de persecuţie poliţienească. In realitate, obiectul luptei dintre guvern şi opoziţie era un principiu: cui aparţine în drept puterea suverană, principelui sau poporului ? Rivalitatea între opozanţi era circum- scrisă în jurul chestiunii de a şti cine în practică va executa această putere. Ideologiile contradictorii şi frământările sociale au creat principalele partide politice care au jucat un rol preponderent în conducerea statelor civilizate. Din acel moment începe o perioadă caracterizată prin domnia partidelor. Mai întâi apar cele patru partide principale de pură ideologie politică care acţionează în cadrul Statului naţional şi anume: 1. Partidul absolutist, care cere o monarhie neîngrădită, spri- jinită pe clasele privilegiate; marii proprietari rurali şi clerul înalt; 2. Partidul conservator constituţional, partizanul guvernului personal al monarhului, controlat de o adunare reprezentativă aleasă prin sufragiul censitar şi îngrădit printr’o chartă funda- mentală; REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Il8 In Anglia partidul Tory ilustrează această doctrină, iar în Franţa regimul zis Orleanist este un produs al partidului conser- vator constituţional. 3. Partidul liberal, profund burghez cere mai mult decât un regim constituţional, el cere un regim parlamentar care presupune nu echilibrul, ci preponderenţa adunării reprezentative şi suve- ranitatea poporului. Această doctrină apără libertăţile individuale clasice. Tendinţa liberală cucereşte puterea în 1830 şi o păstrează multă vreme; în Anglia această tendinţă este reprezentată prin partidul Whig; 4. Partidul radical, de stânga democratică, stăpânit de mistica egalitară, la care aderă mica burghezie, avocaţii, polemiştii demo- craţi şi muncitorii care nu sunt încă atraşi de teoriile socialiste. Acest partid cere, ca o consecinţă a suveranităţii poporului, des- fiinţarea censului, sufragiul universal, laicizarea Statului şi tinde către republică. Pentru partidele zise de dreapta, inegalitatea condiţiilor este un fapt natural, religia un stâlp al domniei, suveranitatea un atribut al monarhului, iar exerciţiul autorităţii se încredinţează pe cale de delegaţie. Pentru partidele zise de stânga, egalitatea cetăţenilor este un postulat logic, religia numai un fapt moral individual, suverani- tatea proprietatea naţiunii, iar autoritatea se exercită de jos în sus pe cale de alegeri. La aceste partide, care s’au format în mai toate Statele europene, se adaogă ulterior două partide internaţionale: partidul catolic conservator, care captează pe micii agricultori şi tinde a reînvia influenţa universală a Vaticanului, şi partidul socialist, care nu urmăreşte un scop politic, ci revoluţia socială mondială. Cele două partide internaţionale au aceeaşi caracteristică: ele consideră politica ca un instrument pentru a realiza un scop social internaţional. Tot în această epocă (1814—1830), s’au format partidele naţionale etnice care grupează indivizii ce vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi năzuinţi şi deseori aceeaşi origine. Scopul acestor partide este eliberarea naţiunii lor de sub dominaţia străină. Asemenea partide s’au constituit mai cu seamă în Austria, în Italia, în Germania. In Turcia ele erau constituite sub forme de Intre două veacuri H9 comitete. Partidele naţionale se găseau într’o firească alianţă cu partidele de opoziţie democratice, căci în mod instinctiv ele urmăreau slăbirea autorităţii centrale. Istoria politică a secolului al XlX-lea nu este altceva decât istoria lentei alunecări a autorităţii pe scara nuanţelor care duc dela regimurile autoritare la regimurile socializante, lunecare întreruptă de unele treziri trecătoare a principiului autoritar. In unele ţări această evoluţie s’a produs fără zbuciumări şi fără re- voluţii ; bunăoară în Anglia, Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia; în celelalte ţări mişcarea a fost punctată de furtuni politice, de revoluţii. Când principele dăruieşte o constituţie, regimul absolutist devine conservator constituţional, adică puterea suverană este ţărmurită; când principele ţine socoteală de opinia publică expri- mată prin vot pentru a forma guvernul, regimul devine parlamentar; când monarhul este expropriat de atributul suveranităţii, care trece în patrimoniul naţiunii, regimul devine liberal şi, în sfârşit, când egalitarismul devine o tendinţă activă şi când guvernul nu mai este privit decât ca o emanaţiune a adunării reprezentative, regimul radical s’a instalat până când va ceda locul unei formule socializante. Această continuă mişcare spre stânga începe de obicei prin formarea de coaliţii împotriva partidului care se află la putere; în general, partidele extremiste se ascund în dosul partidului moderat mai apropiat, şi împing prin dinamismul lor aripa stângă a tru- pelor partidelor care se află mai în centru. Când programul parti- dului moderat este realizat, acest partid în mod logic ar trebui să dispară, fiindcă şi-a îndeplinit misiunea; pentru a nu dispare, el se sileşte să capteze sufragiile alegătorilor, anexând programul unui partid situat mai la stânga, şi aşa mai departe până când anexează şi tendinţele extremiste; din momentul acesta partidul moderat dispare absorbit de elementele extremiste. Sunt partide puternice care scapă de această fatală evoluţie, rezemându-şi doctrina pe tradiţiile permanente ale naţiei şi pe o putere proprie de reînnoire lăuntrică. In ajunul anului 1830, partidele constituţionale liberale şi radicale erau în opoziţie şi partidele naţionale etnice au luat un caracter revoluţionar. In urma revoluţiei dela 1830, se instalează 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în Franţa regimul constituţional; în 1832, Anglia, printr’o evoluţie pacifică, adoptă regimul parlamentar, şi Elveţia regimul liberal. Franţa şi Anglia devin furnizoare de teorii politice pentru lumea civilizată. Numai în partea din Italia supusă Austriacilor, în Austria şi în Germania mişcarea spre constituţionalism a avortat. In 1848, partidul socialist intră în scenă şi organizează revoluţia care s’a propagat în Europa ca o undă seismică. Guvernele, un moment speriate, au admis sufragiul universal. In 1849, guvernele formează o nouă alianţă defensivă, forţele conservatoare reiau conducerea şi organizează o reacţiune menită să strivească prima manifestare puternică a socialismului internaţional. In Austria mişcarea patruzecioptistă a fost strivită cu ajutorul armelor ruse, Italia îşi vede teritoriul invadat, în Prusia mişcarea democratică este înăbuşită. Pretutindeni, afară de Anglia, Elveţia şi ţările scan- dinave, reacţiunea a triumfat momentan. Scânteia revoluţionară rămâne însă vie sub cenuşă. Războiul de eliberare a Italiei în 1859, Unirea Principatelor Române sub egida Franţei şi Angliei, strivirea Austriei în 1866, realizarea Imperiului german pe ruinele Imperiului napoleonian în 1871, reforma electorală democratică dela 1867 în Anglia sunt etapele principale ale restaurării regimului constituţional şi prima afirmare energică a principiului naţionalităţilor. In acelaşi timp, pretutindeni se observă o dezafecţiune din ce în ce mai pronunţată a populaţiunilor faţă de formulele autocratice, care atunci s’au năruit unele după altele şi s’au refugiat în Orient, în cele două monarhii autocratice: Rusia şi Turcia. Frontul con- stituţionalismului s’a mutat spre frontierele orientale ale Eu- ropei. In jumătatea a doua din secolul al XlX-lea, domnesc două for- mule: în Europa occidentală — democraţia parlamentară, în Europa centrală şi orientală — regimul constituţional. Sub aparenta unitate a textelor, Se ascund forţe care, în realitate, imprimă o pecete caracteristică pe constituţionalismul formulelor; ■ bunăoară în Germania, împăratul, cu funcţionarii şi armata, se serveşte de formele constituţionale pentru scopurile lui; în Spania, juntele militare sunt camuflate sub forma de partide; în Franţa, burghezia avută monopolizează aparatul politic, şi în România o puternică clasă de proprietari rurali deţine puterea politică reală. ÎNTRE DOUĂ VEACURI 121 In tarile creştine, curând eliberate de sub dominaţia turcească, se ciocnesc influenţele şi intrigile marilor puteri zise protectoare, şi se ivesc conflicte între tradiţiile naţionale şi teoriile politice importate. De o parte, acţiunea de eroziune continuă, datorită Inter- naţionalei socialiste, de altă parte, dezvoltarea socialismului, concentrarea populaţiunii în oraşele mari, prosperitatea economică reală care a existat în Europa în ultimele decenii înainte de război, favorizează lunecarea spre stânga. Legislaţia internă devine din ce în ce mai socialistă, partidul din extrema stângă îşi impune directivele fără a risca impopularitatea guvernării. Fac excepţie Statele unde Suveranul a rămas sef de armată si sfătuit de militari, de proprietari sau de birocraţi. • Dacă, în politica internă, triumful democraţiei radicale părea asigurat, în politica externă domnea vechea rânduială bazată pe suveranitatea absolută a fiecărui Stat, pe voinţa neîngrădită a fiecărui guvern şi pe prestigiul naţional. Crearea Ligii Naţiunilor după războiul mondial urma să realizeze în domeniul internaţional imperativele egalitare ale democraţiei. Momentul când, dela tribuna mondială dela Geneva, oratorii care reprezentau naţiunile asociate întrebuinţau regulele jocului parlamentar în relaţiunile internaţionale, a fost în adevăr momentul culminant al triumfului democraţiei, moment care încheie secolul al XlX-lea asa cum l-am definit mai sus. t * * * Intr’un articol precedent am avut ocaziunea să arăt că în orice societate politică stau, faţa în faţă, două forţe naturale anta- goniste, amândouă originare, amândouă elementare: forţa guver- namentală şi forţa populară reprezentată, prima prin « stăpânire », iar a doua prin « demos ». Fiecare din aceşti doi poli opuşi radiază teorii şi patimi politice. Din cele ce am expus mai sus, se poate afirma că secolul al XlX-lea este epoca luptei titanice între stăpânire şi demos, este epoca tocirii puterii sub orice formă, în orice domenii, epocă carac- terizată printr’un uriaş proces de degradare a autorităţii. Acest proces n’a fost împiedicat de coaliţiile ce s’au format în trei rân- duri (1815, 1831, 1849) între guvernele europene. 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Evoluţia s’a săvârşit în mod paşnic în unele ţări, prin explozii succesive în altele. Aceste explozii datorite în aparenţă unui fapt accidental, sunt numai, cum am explicat la început, semnele aparente ale unei mutaţiuni care ţâşneşte dintr’o lungă perioadă de incubaţie internă. Revoluţia dela 1830 a fost provocată în Franţa de un grup neînsemnat de democraţi, revoluţia dela 1848 a fost deslănţuită, tot în Franţa, de câţiva socialişti; atât în 1830 cât şi în 1848 aceşti agitatori n’ar fi izbutit, dacă n’ar fi existat, de o parte, un curent subjacent, şi de altă parte, lipsa de pregătire sau de curaj a regilor Carol X şi Ludovic Filip. Războiul dela 1870-1871, opera cancelarului Bismark, răz- boiul dela 1914-1918, opera guvernelor imperiilor centrale, primul în urma telegramei dela Ems, al doilea în urma asasinării lui Franz Ferdinand, sunt şi unul şi altul concluzinea naturală, nu zic logică, a unei lente incubaţii. Acţiunile personale şi acciden- tale polarizează brusc o mulţime de forţe nesimţite, fiind necoordonate. In secolele anterioare, sistemul politic era întemeiat pe o liniştită acceptare a faptelor naturale, regimul era o construcţie adăogită, modificată în decursul veacurilor, în urma necesităţilor constante. Relaţiunile între indivizi, între individ şi puterea publică, între grupuri, erau reglementate printr’un sistem de regule cutu- miere, venerabile şi respectate, deşi erau deosebiri complicate sau nelogice; credinţa creştină era un statut moral nediscutat. Secolul al XlX-lea rupe cu tradiţia; raţiunea umană, orgolioasă de progresele Ştiinţei, pretinde să" impună lumii sociale şi morale un cadru raţional şi rigid. Ceea ce nu este logic nu are drept la existenţă, ceea ce nu este încadrat într’un sistem preconceput este socotit primitiv. Se deschide epoca raţionalismului liber-cuge- tător. Nu putem să nu relevăm aici una din contradicţiile inerente siste- mului raţionalist. De o parte individualismul prin definiţie şi prin natura lui nu acceptă o comună măsură, de altă parte raţio- nalismul presupune o comună fnăsură care este tocmai raţiunea carteziană comună tuturor fiinţelor umane; logica clasică, o dată acceptată, impune tuturor aceleaşi concluziuni şi atitudini, deci va INTRE DOUĂ VEACURI 123 sfârşi prin a mecaniza viaţa socială şi, la sfârşit, împinge la forme socializante extreme care se află la polul opus individualismului. De altfel, nu trebue să confundăm raţionalismul cu spiritua- lismul; aceste două noţiuni nu sunt pe acelaşi plan. In rezumat, secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea constituesc epoca de strălucire a stăpânirii, iar secolul al XlX-lea este epoca triumfului demosului. Secolul al XX-lea se anunţă a fi epoca de revanşă a stăpânirii. Comuniştii se organizează peste tot în partid internaţional, situat fireşte la stânga partidului socialist, şi dau dovadă de un dinamism foarte pronunţat. Sub presiunea acestor partide, problema socială devine din ce în ce mai acută. In unele State, guvernul democratic- liberal încearcă să rezolve problema organizării muncii, însă nu găseşte în sine nici principiile, nici autoritatea, nici forţa necesară. Doctrina clasică cerea ca Statul să rămână neutru în conflictele dintre capital şi muncă, şi Statul intervenind fără convingere a scăpat iniţiativa mişcărilor, evenimentele au depăşit posibilităţile acestor guverne. Un sistem politic rezemat pe concepţiunea că poporul este o sumă de indivizi, având fiecare drepturi individuale, intangibile, pe care organizarea politică este datoare să le ocrotească, în orice caz, era dinainte pus în stare de inferioritate faţă de concep- ţiunile socializante. Atunci s’au născut doctrine politice întemeiate pte concepţiunea că naţiunea este o unitate organică, având drepturi şl datorii faţă de individ. Conform acestor doctrine, modalităţile producţiunii economice şi organizarea muncii interesează, în primul rând, naţiunea, deci puterea publică este datoare să intervină pentru a impune o organizare economică oficială. . Din moment ce scopul Statului nu mai constă exclusiv în a garanta individului o posibilitate optimă de dezvoltare, ci constă mai presus de toate în apărarea colectivităţii şi în promovarea intereselor ei, este natural că Statul nu mai poate tolera turburarea funcţiunilor politice sau economice prin ciocnirea intereselor indi- viduale sau de grupuri. Un Stat întemeiat pe noţiunea de colec- tivitate organică găseşte în propria lui concepţiune principiile şi posibilităţile unei intervenţiuni. Spiritul nou, atitudinea nouă, se manifestă la începutul secolului nostru în două feluri: la unele naţiuni prin totala reorganizare a Statului pe baze noi (Italia, Germania, U.R.S.S., Portugalia, 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Polonia, etc.), la alte naţiuni printr’o lentă adaptare a sistemului vechi la noile idei. Reorganizarea totală a societăţii politice se întemeiază astăzi pe trei doctrine principale: 1. Doctrina sovietică, care s’a identificat cu năzuinţele parti- delor de extrema stângă şi a transformat teoriile marxiste în prin- cipii de guvernământ; 2. Doctrina fascistă, care a integrat sindicatele şi corporaţiile în textura Statului şi consideră Statul naţional ca suprema entitate în slujba căreia stau indivizii şi grupurile; 3. Doctrina naţional-socialistă, care a reînviat vechile concepţii germanice de « Volksgemeinschaft » şi de « Genossenschaft» şi consideră comunitatea germanică ca singura titulară a drepturilor politice şi singurul izvor de norme sociale şi juridice, Statul fiind un simplu instrument destinat să realizeze destinul naţiunii ger- manice. Aceste trei doctrine sunt centre de emisiune de teorii, de credinţe, de unde pornesc valuri care străbat lumea civilizată şi dau loc la interferenţe, care anulează sau înmulţesc efectele lor după caz. Cele două doctrine din urmă sunt animate de o comună duş- mănie împotriva marxismului. In ţările rămase fidele vechii rânduieli, practica economiei dirijate, a decretelor legi, invocarea din ce în ce mai frecventă a dreptului de necesitate, care este un omagiu indirect la proeminenţa colectivităţii asupra individului, sunt concesiuni făcute spiritului nou. Aceste concesiuni schimbă, încetul cu încetul, înfăţişarea societăţii, încât astăzi nu mai recunoaştem fizionomia cunoscută cu care eram obişnuiţi şi nu desluşim încă fizionomia ce abia se desenează. In ţările unde textele au rămas neschimbate, se mai vorbeşte de democraţie parlamentară; aceste cuvinte acoperă însă o realitate pe care părinţii spirituali ai liberalismului democratic le-ar respinge cu oroare. Negreşit, între atâtea tendinţe opuse se va stabili un echilibru plastic, căci orice echilibru biologic sau sociologic este plastic, nu mecanic. Oricât de răvăşite sunt sedimentele trecutului, ele sunt materialul uman ce va intra în compunerea regimului politic ÎNTRE DOUĂ VEACURI I2S dominant care va caracteriza secolul al XX-lea. Acest regim se naşte sub semnul reînvierii autorităţii. Sfârşitul secolului al XlX-lea mai poate fi caracterizat prin accesul maselor, prin pătrunderea omului de pe stradă în toate domeniile, prin instaurarea unei discipline primitive, fără nuanţe, care nu admite altă cultură decât cea pur tehnică. Preponderenţa maselor duce inevitabil la dominaţia exclusivă şi tiranică a unui partid care, nimicind pe celelalte, tinde la mono- polul activităţii politice. Intre teoria enciclopediştilor, care consideră societatea politică ca o sumă de indivizi egali în valoare şi drepturi şi care admite că Statul nu este creat decât pentru garantarea drepturilor indivi- duale, şi teoria Colectivistă care consideră pe individ ca pe un grăunte de nisip despersonalizat, destinat să formeze un bloc social amorf şi fără viaţă lăuntrică, îşi face drum vechea teorie medievală, fireşte reînnoită, care consideră societatea ca un organism viu, compus dintr’un complex de grupuri ierarhizate şi articulate. Indivizii se integrează în aceste grupuri naturale, grupul ocro- teşte pe individ, iar Statul armonizează activitatea grupurilor, strângând toate forţele spre realizarea unui ţel comun, superior tuturor scopurilor urmărite de grupe sau de indivizi. Se caută o formulă de conciliaţiune între individualismul clasic şi simţul social astăzi ipertrofiat. Monarhia constituţională este fără îndoială una din cele mai fericite formule împăciuitoare. Problema adaptării vremurilor noi este mai uşoară pentru poporul român decât pentru alte naţiuni, căci tradiţiile lui îl scutesc de încercări cu rezultate neprevăzute şi permit trecerea pragului noului ev istoric, fără zdruncinare. Niciodată nu s’a împământenit, în România, ideea că o adunare deliberativă ieşită din alegeri are precădere asupra puterii guver- namentale. Dimpotrivă, Stăpânirea s’a bucurat totdeauna de pleni- tudinea prerogativelor ei. Niciodată concepţia atomică abstractă despre societatea politică, deşi strecurată prin imitaţie, în texte constituţionale, n’a fost acceptată. Totdeauna colectivitatea românească a fost considerată având o viaţă proprie, un destin şi o misiune istorică. Puterea guvernamentală a fost totdeauna considerată ca mijlocul cel mai REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 126 puternic de a promova interesele neamului şi numai în subsidiar a fost privită ca un instrument de apărare a intereselor individuale. Deci teoria clasică democratico-liberală se află la noi mai mult în texte decât în realitatea vieţii politice. Iar în ceea ce priveşte libertăţile individuale sau colective, ce interesează nu este democraţia ca atare, ci mijlocul de a traduce formulele în fapte şi încorporarea libertăţilor în instituţii concrete şi vii. Nu interesează o libertate teoretică prevăzută numai în formule, oricât de logice şi elegante ar fi ele. Intervenţia Statului în domeniul dreptului privat şi al econo- miei n’a stârnit la noi o împotrivire atât de pronunţată, cum a fost cazul în democraţiile occidentale, căci această intervenţie n’a încetat niciodată să se manifeste pe calea obiceiului pământului, deseori în contradicţie cu dreptul scris. Românii nu s’au închinat mitului materialist al supraproducţiunii care împinge la crearea de nevoi imaginare sau artificiale şi care face pe om să se creadă mai nenorocit decât este în realitate. Niciodată n’a fost admisă în România noţiunea de Stat laic întemeiat pe despărţirea Bisericii de Stat, căci, din adâncul vremu- rilor, Biserica a avut un caracter naţional şi a fost în toate întâm- plările o colaboratoare a Stăpânirii. Totdeauna Stăpânirea ca şi dreptul cutumier au avut la Români un caracter religios şi anume un caracter creştin. Prin urmare, nu este nevoie ca noul regim politic menit să realizeze la noi ideologia secolului nostru să se înfăptuiască prin împrumuturi masive luate dela alte popoare. Gândirea politică românească, curăţată de spoiala formelor care s’au dovedit nefolo- sitoare şi neadaptabile, va găsi, în geniul ei propriu, formula potri- vită acceptată de toţi. IULIAN M. PETER RECITIND PE CLASICII NOŞTRI GEORGE COŞBUC Când în 1915 George Coşbuc îşi înmormânta pe unicul fiu, mort într’un crunt accident, confraţii poetului au ţinut să nu-1 lase singur în această mare durere; ei s’au manifestat în grup, camaradereşte, alături de suferinţa mai marelui lor, pe care îl ştiau neobişnuit să sufere. « Şi iată că între atâtea feluri de a se vădi o respectuoasă compătimire, scria atunci d. N. Iorga (O descoperire literară, Drum drept, 1915), un scriitor a ales pe acela de a da durerii poetului glasul versurilor lui înseşix). La cetirea lor a trecut ca un fior prin inima acelor chiar cari le ştiau mai bine. Dar pentru mulţi, într’o vreme când se declamă produsele isterice ale şarlatanilor, vor fi fost ca o descoperire...» Sentimentul lucrului nou, recitind azi pe Coşbuc, ar trebui să fie cu atât mai puternic, cu cât de atunci poezia noastră a ocolit mereu, pe foarte departe, câmpenismul, etapa narativă şi mai ales clasicitatea formei, devenind speculativ-lirică, orăşenească şi verslibristă; nu — din « şarlatanism », cum noi nu credem, ci din constrângerea evoluţiei generale a lirismului modern. Pentru cine n’a părăsit nicio clipă, în ultimii douăzeci de ani, atmosfera lirică a poeziei noui, atmosferă strict interioară, de subtilităţi şi nu de stări masive sufleteşti, care, chiar existând, sunt toate de de- rivaţie urbană, poezia lui Coşbuc este o plăcere, de sigur, în felul plăcerii pe care orăşeanului i-o dă un week-end. Propunem citi- torilor rezultatele de plăcere ale acestei excursii la ţară, la noi, pe care am făcut-o recitind pe George Coşbuc. Sunt privelişti din ţara noastră acelea prin care poetul ne x) Probabil, scena înmormântării din Moartea lui Fulger (n. r.). 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îndeamnă să trecem. Chiar dela prima pagină a volumului său dintâi, respirăm aerul curat şi înalt, aşezarea liniştii şi som- nului, într’un sat românesc, din Noapte de vară; întunericul se furişează din codri înspre sat, scârţâitul carelor venite dela muncă, mugetul turmelor, voioşia flăcăilor întorşi dela câmp, neveste venind cu cofiţa dela râu, larmă de amurg sătesc înghiţită deo- dată de o mare linişte, care face măreţ spectacolul nopţii: Eat’o ! Plină despre munte Ese luna din brădet Şi se 'nalţă ’ncet-încet, Gânditoare ca o frunte De poet Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad, Ritmic valurile cad, Cum se sbate ’n dulce ropot Apa ’n vad. Dintr’un timp şi vântul tace; Satul doarme ca ’n mormânt — Totu-i plin de Duhul sfânt: Linişte ’n văzduh şi pace Pe pămâpt. In Prahova, pornim dela izvorul apei; nu e apă, e o copilă care se împiedecă de pietre; în dreptul Bucegilor, e fetişcană fru- moasă şi sălbatică şi e chiar fată mare, care la cântecul de vioară din Azuga joacă şi ea o chindie; dar deodată fuge de vale speriată de trenul-balaur, cu care, după plecăciunea la mănăstirea din Sinaia, spre Câmpina, se împrieteneşte şi merge alături; singura ei nelinişte ’de-acum încolo este cea amoroasă, la vederea Te- leajenului, mirele, cu care se împreunează sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu O noapte pe Caraiman, priveliştea Jepilor, Furnicii şi Vâr- fului cu Dor, ce se pierd în întuneric, ne trece în simili-veşnicie, deoarece totul la un anume moment se amestecă şi cu ceva im- presii de intelectual în vacanţă rupestră: RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 129 Aşa înaintea creării A fost tohu-bohu, socot; Plutea peste-adânc Sevaot, Şi, neştiutor al mişcării, Sta haosul tot. Dar în atingere cu cele veşnice venim mai ales trecând Prin Mehadia: Carul-mare scoborîse jos de tot spre Miazănoapte Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi; Lira ne ’nsoţea la dreapta, iar Antares după noi. Sub această protecţie, panorama Mehadiei şi întreagă valea Cernei se lămuresc treptat în răcoarea dimineţii şi sunet de tulnic. Altundeva, după ce ne-am înveselit de spectacolul Iemei pe uliţă, spectacol decorativ cu copii tăvăliţi prin zăpadă, dar pe care n’avem timp în plimbarea noastră repede să-i vedem şi înţepeniţi de ger, acasă, lângă o vatră cu două beţe, după aceasta primim cu exuberanţă rustică pe Vestitorii Primăverii; altădată, ascultăm orăşeneşte, cum stă bine unor adevăraţi excursionişti, Concertul Primăverii alcătuit cu « programă » în regulă, după care cucul e solist din flaut, mierla e cu naiul, graurii au cor, condus de ghio- noae, care va bate tactul în coaja unui copac — sunt şi « naţionale », cimpoae şi fluere au cintezoii şi pitpalacii, grangurii au taraf, iar sturzii — tilincă pentru hori; dar Furtuna Primăverii ne sur- prinde, fără să ne sperie, deoarece ca din adăpost sigur îi putem urmări toate fazele, cum repede vine ca o oaste năvălitoare con- dusă de regele-vânt, părăduind totul în calea ei, şi repede pleacă spre a ne putea să ne bucurăm din nou de «soarele lui Marte»; în sfârşit, iată-ne şi In miezul verii: pânza drumului printre holde, zăduf, câmpie arsă, fântână nemişcată, linişte Numai zumzetul de-albine, Fără ’ncepere şi-adaos, Curge ’ntruna, parcă vine Din adâncul firii pline De repaos. ' Totuşi o femeie, cu pruncul la piept, în această nemişcare, vine grăbit să-şi răcorească pe obraji copilul, să bea şi ea apă, pentru ca 9 13° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apoi, Madonă a câmpurilor, să se încadreze deplin, cu sfârşitul poe- ziei, acestui tablou de foc. Dar prea cald nu ne este nouă, după cum nu ne-a fost nici frig, privind Iama pe Uliţă, deşi am resimţit, la recitirea poeziilor amintite, o categorică plăcere de artă. Astfel încât, ieşind din atmosfera densă şi închisă a poeziei moderne, am respirat aer curat, ne-am bucurat de lărgirea orizontului, am trecut voioşi prin toate anotimpurile, în sfârşit ne-am îmbătat de un plenerism, pe care îl uitasem; plăcerea cea mare însă ne-a venit dela versurile de felul celor reproduse mai sus. Excursia însă nu s’a terminat. Peisajul, pe care de-acum înainte îl cunoaştem, încadrează de câteva ori cele mai fragede scene de idilism. Vântul este răsfăţatul fetelor, pe câmp, în al căror păr el se joacă îndrăzneţ şi nu întârzie să le umble chiar în sânul, pe care singure şi-l desfac; una dintre ele ajunge de ... stă la pieptul lui pierdută, Dintâi cu ochii la pământ. El zice-aşa câte-un cuvânt, Ea zice trei şi-l tot ajută, La urmă dânsul o sărută — Ei, vezi tu, fetele cum sunt. Dar nu numai cu vântul, ci cu toate elementele naturii câm- peneşti se drăgosteşte nevinovata lume a lui Coşbuc: cu soarele în Păstoriţa şi cu apele de munte în Pe Bistriţa cântând. Iar dacă idilism însemnează de asemenea orice deformare a naturii omului în sensul inocenţei, atunci excursia cea mai în- cântătoare, propusă de poet, o vom face în peisajul moral. Cu acest înţeles, idilic este instinctul sexual a cărui liberă manife- stare în om nu trezeşte nicio semnificaţie intelectuală; suntem idilici în iubire câtă vreme nu-i pricepem rostul final. întregul erotism coşbucian, ca un just complement al peisajului în care se desfăşoară, are acest farmec de elementaritate. Astfel, în Nu te-ai priceput, Sorin se află sufleteşte în desăvârşit idilism, când — nedând curs normal iubirii, i se lămureşte neînţelegerea de sine: Nu te-ai priceput I — Am fost rea şi n’aş fi vrut Să te las, ca altă fată, RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 131 Să mă strângi tu sărutată ? Dar mai întrebat vr’odată ! ? Mă ’nvingea să te sărut Eu pe tine ! Pe ’ntrecut Chip cătam cu viclenie Să te fac să ’ntrebi, şi mie Mi-a fost luni întregi mânie Că tu nu te-ai priceput. Fata Rea de plată, care se învoieşte ca un flăcău să-i ducă sacul dela moară acasă în schimbul unui număr de săruturi, nu ştie de ce trei, câte i se cere, şi nu unul, de îndată ce aceeaşi lipsă de semnificaţie are pentru ea ori trei, ori unul. Motivul revine în Scara, unde obligaţia săruturilor, pe care altă fată de asemenea nu o înţelege, este ca orice corvoadă din nou scăzută; învoiala de data aceasta este pe numărul fuşteilor dela scara, pe care o aduce un flăcău pentru ca fata să poată scoborî din prun. Dar specifică genului este mai ales bucata, atât de cunoscută, Pe lângă boi. Instinctul rămas neînţeles de sufletul în care se manifestă totuşi cu toată puterea, capătă expresie deplină. Cine nu-şi aminteşte: ea l-a recunoscut după pocnetul biciului şi a sărit dela război Şi-atâta tort mi-am încâlcit Şi ’n graba mare-am spart un geam, Ştiu eu ce mi-a venit! Am cap, dar parcă nu-1 mai am — Ce-aveam să-i spui ? Nimic n’aveam, Dar era ’n zori şi eu voiam Să ’ntreb cum a durmit. Este drept că modul erotic, propus de poezia lui Coşbuc, cu- prinde mai mult decât idila instinctului; e şi hârjoană sentimen- tală de tineri destul de lămuriţi asupra legăturilor lor ca în Sup- ţiricâ din vecini, La pârâu, Ispita, etc.; e şi pasiune turbure pe- alocuri ca în Cântecul fusului, pasiune vinovată ca în Fata mo- rarului, etc. Insă un abur de ingenuitate înconjoară ca un nimb chiar acest erotism consumat — în aşa fel, că aerul producţiunii întregi este de inocenţă pastorală. Cât priveşte plăcerea noastră, ca şi în cazul pastelismului coşbucian, ea se naşte fără îndoială 9* 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din contactul cu acea tinereţe naivă, atât de deosebită de ceea ce cunoaştem din viaţa de oraş şi din poezia modernă, dar având totdeauna ca izvor principal ştiinţa ritmică a poetului. Peisajul moral, după ce se lărgeşte cu sentimente sociale (dra- goste paternă — Trei, Doamne, şi toţi trei, dragoste filială — Mama, iubire de neam — Doina, Tricolorul, etc., etc., iubire de istoria naţională — Paşa Hassan, Voichiţa lui Ştefan, Cetatea Neamţului, Decebal către popor, etc.) ne duce spre tărâmul celălalt al legendei şi mitului popular. Vârsta baladică a sufletului românesc, la niciun poet n’o găsim săpată într’un material mai rezistent decât la George Coşbuc. Astfel Armingenii este o legendă « precând umbla Hristos prin ţară »; Crăiasa Zînelor pune în ritmuri noui străve- chea poveste amoroasă a fiului de împărat care pătrunde ca fată în palatul zînelor; altundeva, ne aflăm în vremea când curcubeul era Brâul Cosînzenii; întâlnim pe Sfânta Vineri şi pe Negură împărat în Ideal; pentru ca în sfârşit să retrăim în plin mitul popular, cu prinţi veniţi din « afund de Răsărit», cu nunţi abia cuprinse în « patru margini de pământ», cu bătrânul Gruiu, cu Ţinteş, Bardeş « din munţi sâlhui», crai şi crăese, cu Peneş şi Mugur împărat, ba chiar cu Barbă-cot, în Nunta Zamfirii; iar în Moartea lui Fulger cu aceeaşi suflare de basm etnicizat, dar în jurul misterului morţii — de data aceasta. Retrăim totul prin simplă regresiune memorială, deoarece Noi Românii ştim aceste, Că pe-aici ne-avurăm rost Când trăiau capcâni pe creste: Multe ştim, căci multă este Vremea de când ştim ce-a fost. Dar excursiunea, în care pornisem la început, a încetat la ivirea celuilalt tărâm. Impresia de rusticitate şi idilism a fost numai pragul poeziei lui Coşbuc, după care nu poate fi judecat exclusiv, cum s’a încercat. Privită încăodată, din eposul pe care îl conţine, ca panoramă — acum, opera lui primeşte alte lumini: este o întreagă viziune poetică, populară ca duh, însă asimilându-şi nesimţit modul idilic de percepţie al orăşeanului faţă de realită- ţile ţărăneşti ca şi măestria unui poet savant în ritmuri, fuziune de elemente rurale şi urbane, adică sinteză de spirit românesc. RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 133 Cu toate acestea, în adevărul propriu al operei, credem că încă nu ne găsim, oricât de puternic resimţim valorile ei româneşti. După cum am putut vedea că pastelul şi idila apar ca simple elemente în acea sinteză românească mai largă, vom putea de asemenea discerne cum etnicismul se subordonează caracterului epic. Nu este însă de prisos a mai stărui asupra conforma- ţiei epice a poetului ? Anecdotă, naraţiune, baladă, legendă şi fragment de epopee, toată gama epică e uşor de identificat în opera lui. Cu mult mai folositor ni se pare a dovedi că etnicitatea poe- ziei lui Coşbuc nu umple întreaga sferă a capacităţii sale epice. Materialul, căruia i-a dat o egală strălucire narativă în ritmuri atât de felurite, n’a fost omogen. Prizonier, materialul etnic nu l-a putut ţine. Cărturarul din el i-a ispitit talentul cu cele mai eterogene motive epice, care, adăugându-le la cele autohtone, numai împreună, i-au îndestulat capacitatea epică. încât, noi — români, putem prin liberă opţiune sau din instinct să acordăm preţul cel mare fireşte materialului românesc, dar realitatea operei întregi, fiind mai cuprinzătoare, critica nu poate s’o desconsidere. Şi această realitate arată că poetul nostru a mers cu gândul până la Bagdadul lui Ben-Omar, unde fata califului — Fatma se îndră- gosteşte de robul din Yemen — Nin-Musa (Fatma) ; a mers până a întâlnit, tot cam pe acolo, pe Ben-Ardun şi Raira (El- Zorab) ; a rătăcit spre India regelui Gupta şi a înţeleptului Rumi, care a înscenat demascarea necinstei tuturor femeilor, în frunte cu regina, de Anul-nou (Puntea lui Rumi) ; a găsit în susul isto- riei universale pe Carol IX, autorul nopţii Sfântului Barthelemy (Carol IX), iar mai departe în timp — pe Amulf, regele Ger- maniei, cu necredincioasa Hatursa (Somnul Codrilor), pe de- mentul Teodat asasinându-şi soţia — Amalasunda (Regina Ostro- goţilor). Şi nu menţionăm aci niciun motiv dintre cele împrumu- tate dela poeţi străini, de care de altfel s’au ocupat destul isto- ricii literari. Dar de oriunde îi vin motivele, fie din eposul nos- tru popular, fie din ştiinţa sa de cărturar, ceea ce le arată ca aparţinând lui Coşbuc este, pe lângă modul suveran al versifica- ţiei, aceeaşi concepţie epică. Aşa încât, dacă nota pastorală intră numai ca element în compunerea sintezei etnice coşbuciene, et- nicitatea la rândul ei se resoarbe în dominanta epică a vi- ziunii. 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De mai multe ori până acum, indicând câte un alt sector în cuprinsul poeziei lui Coşbuc, am ţinut de fiecare dată să afir- măm că izvorul principal de plăcere artistică stă în excelenţa versului. Dacă ar fi să inventariem motivele poeziei sale, am ob- serva o stăruinţă în şăgălnicia rustică, peste măsura frumosului, precum şi conduita de a se aproviziona cu teme din eposul po- pular, din istoria naţională, din istoria universală sau din dife- rite alte lecturi; şi simţindu-i astfel lipsa de invenţie, am găsi în- temeiată constatarea, de acum patruzeci şi doi de ani, a d-lui D. Evolceanu, care îşi îngăduia, ca admirator militant al poetului, să-i atragă luarea aminte asupra «afectării în cochetăria rurală », asupra unui oarecare « manierism » rustic, ca şi asupra «sărăciei fondului de idei şi sentimente » (Fire de tort de G. C. în Conv. Lit., 1896). In comparaţie cu numărul limitat de motive, faţă de quasi-absenţa invenţiunii epice, tehnica versificaţiei este co- pleşitoare. Bogăţia ritmurilor, raritatea, felurimea şi perfecţiunea lor fac din Coşbuc un poet unic la noi. Examinarea mai de aproape a înzestrării lui tehnice e foarte interesantă. Căci dela început ne surprinde un lucru destul de curios. Deşi ajungem repede la con- vingerea că plăcerea artistică, citindu-1, ne vine mai ales dela vir- tutea formală a poetului, versurile la cea dintâi privire ni se arată numai corecte: sunt bine numărate, defilează ordonat, rimează plin. Dar înţelegem, că dacă regularitatea place, nu încântă. Mai mult încă: versul lui Coşbuc e fără reliefuri deosebite, fără prea numeroase şi remarcabile imagini pentru ochi; un limbaj nud, propriu, prozastic îl compune. Reproducem aci ca exemplu prima strofă din Fata morarului: Sub plopii rari apele sună Şi plopii rari vâjâe ’n vânt Şi roata se ’nvârte nebună — Eu stau la covată şi cânt Şi singură nu ştiu ce cânt Şi ’n ochii mei lacrimi s’adună. E limpede că simpla bănuială a unei drame sentimentale în cadrul abia schiţat din această strofa nu poate fi raţiunea plăcerii noastre reale, Cât priveşte înfăţişarea versului, el spune direct RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 135 ce are de spus, ca în proză, fără preocuparea de a scoate din cu- vinte înţelesuri necunoscute întrebuinţării zilnice. Iar aceasta e ţinuta mai tuturor versurilor lui Coşbuc. Mijlocul său de evo- care cel mai frecvent este şi cel mai elementar în arta literară, personificarea: vântul — flăcău răsfăţat ca în Vântul şi hoinar, poet al câmpului, ca în Ştrengarul văilor, iar apa râurilor — fată sălbăticuţă, ca în Prahova. Numai cu posibilităţile poetice ale personificării ni se poate desfăta ochiul, citind pe Coşbuc. In schimb, preocuparea de imagini sonore domină mai fiecare vers în parte ca şi întregul sistem prozodic coşbucian. Referindu-ne chiar la strofa citată mai sus, compunerea ei este strict sonoră: apele sună, plopii vâjâe, roata morii umblă nehună, iar fata mo- rarului cântă. Impresiile acustice compensează astfel nuditatea aparentă a limbajului, ceea ce putem verifica nu numai cu strofa în chestiune, dar cu toată opera poetului. Faimoasa strofă a horei din Nunta Zamfirii are atât de mult aceeaşi structură sonică, încât — prinşi de plăcerile auzului, nicio clipă nu ne reţine im- posibilitatea logică a «tropotului în tact uşor ». Fata din Cântecul Fusului şi-a făcut un cântec fără să vrea, pentrucă i-a venit singur din sfârâitul fusului, din glasul roţii de moară, din freamătul plopilor, etc. Chiar tăcerea ni se evocă prin elemente sonore; în Miez de Noapte, prin lătratul răguşit al vr’unui câine, prin « glasul domol de clopot», « sunetul codrilor de brad », « căderea ritmică a valurilor » şi « ropotul apei în vad »; iar în Miez de vară, liniştea câmpiei sub arşiţă, pentru a deveni cosmică, se sonori- zează prin « zumzetul, fără ’ncepere şi-adaos, de albine ». De aceea efectele onomatopeice, obţinute cu jocul aliteraţiei şi asonanţei, sau acelea de repetiţie abundă în poezia lui Coşbuc. încât versul poetului nu mai poate acum părea nud; are un alt fel de a se îm- podobi, felul sonor. In această direcţie proprie, îşi creează Coşbuc şi sistemul prozodic. Varietatea ritmurilor dela poezie la poezie ca şi în curpinsul aceleiaşi strofe este Ia el amplificarea modului acustic de sugestie. Dacă, de exemplu, ne place să spunem cu glas auzit strofa de mai sus din Fata Morarului, plăcerea izvo- răşte mai ales din originalitatea absolută a metrului. Scheletul acelei strofe, iată-1; 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE . ^ ^ . ^ . — —— J s_x --- ) V-/ --- s_x J s_x -- > ^ --- , - w w, ------- w adică o combinaţie savantă de trohei, dactili, amfibrahi şi iambi, care îşi păstrează poziţiile până la sfârşitul bucăţii, vădind putere inventivă şi virtuozitate neîntâlnită la niciun alt poet. Noutatea ritmică dă şi Romanţei farmecul ei de dicţiune, fiind stabilit azi că motivul este împrumutat din Verrathene Liebe de Ad. von Chamisso. Totuşi, ea este a lui Coşbuc, dacă o ascultăm bine: Te-am strâns sărutându-te, Radă, T ârziu într’o noapte de-April — Azi mai fiecare copil Ne cântă iubirea pe stradă. Noul amestec are bază anapestică, versurile începând cu câte un iamb — | w ). Ce frumuseţe mai nouă găsim în Zobail, decât versificaţia însăşi ? La miez de noapte morţii ’n Cor îşi cântă jalnic imnul lor Şi albele giulgiuri bătute de vânturi Dau tact tânguioaselor cânturi Ritm ciudat precum şi întâmplarea fantastică este ciudată; şi ne interesează cu mult mai mult, decât romantismul tenebros al răsculării unor morţi împotriva regelui asasin, ceea ce poetul a putut găsi în lirica germană, creearea nefirescului în silabe spe- riate. Căci, după primele două versuri iambice, versul trei sare de- odată în patru amfibrahi, iar cel de-al patrulea — într’un iamb urmat de doi anapeşti, dându-ne într’adevăr sentimentul extra- ordinarului. Evident, nu se poate stărui asupra tuturor tipurilor metrice întrebuinţate de Coşbuc: sunt prea numeroase. Am in- dicat însă pe cele mai fanteziste pentru a cunoaşte limita până la care a mers ingeniozitatea ritmică a poetului. Cu George Coşbuc, din acest punct de vedere, ne aflăm în vremea prozodiilor glo- RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 137 rioase, după care un Horaţiu înperechea iambii cu dactilii, dac- tilii cu troheii si combina coriambii. » Dar geniul formei la poetul nostru nu se istoveşte în născo- cirea de ritmuri noui. Strofele sale, cine nu-şi aminteşte?, au ca dispoziţie tipografică o siluetă variată, cum de asemenea la niciun alt poet nu întâlnim. Astfel, în Hafis avem: De ştii tu băete, să bei si să taci, Haid, vino cu mine ! Ia cupa cea largă şi-ai grijă ce faci Ascunde o bine. Căci Mufti ni-o vede şi Mufti ni-o ia Şi Mufti la urmă să pune şi-o bea — Şi dăm de ruşine ! In Numai una: La vorbă ’n drum trei ceasuri trec — Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau în drum şi o petrec Cu ochii cât e zarea. Aşa cum e săracă ea, As vrea s’o iau ! Atât as vrea » t Dar oameni răi din lumea rea îmi tot închid cărarea. Şi în Recrutul: Eu o las în sama ta — Am să plec ! Şi parcă-mi moare Inima, să rupe ’n mine ! Nu de voi, tu ştii de cine ! Şi mă doare, De-aş ţipa. Am luat cu totul la întâmplare aceste strofe, din nenumărate altele, care toate sunt de alt tip. Dacă în Zabail poetul apro- ximează echivalentul românesc al strofei alcaice, sau în atâtea alte poeme — tipul safic, de cele mai multe ori — strofele sunt Strict originale. Profilul lor tipografic variază, evident, după I38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numărul versurilor reunite în aceeaşi strofă ca şi mai ales după măsura diferită a unora dintre ele. Felurimea măsurilor întrerupe monotonia posibilă a versurilor egale şi, intro- ducând o altă simetrie, sporeşte sugestia sonică a felurimii rit- murilor. Prin acest mijloc de a creea noui efecte de armonie, Coşbuc, alături de Haşdeu, a descompus ritmul clasic, fără a-1 nimici, până la unitatea metrică, pregătind poate la noi accep- tarea versului liber. In sfârşit, o încercare de a împleti ritmul ingenios şi măsura eterogenă aflăm pe alocuri în Scara. Dar chiar dacă poetul n’ar fi urmărit aceasta, din reexaminarea de până aci a mijloacelor de sugestie şi a posibilităţilor lui formale, am putut constata că la el emoţiile sunt traduse de obicei în figuri sonore, care în total compun cel mai cuprinzător univers acustic din literatura noastră. Virtutea formală e trăsătura sa de unicitate, din care ne tragem noi, când îl recitim, adevărata plăcere artistică. Izvorul acestei puteri specifice, ştim că e zadarnic a-1 căuta altundeva decât în structura intimă a lui Coşbuc; totuşi cunoaşterea amănunţită a poeziei clasice latineşti, din care încă dela vârsta şcolărească tra- ducea (v. N. Drăganu, George Coşbuc, poetul liceului grâniţeresc din Năsăud în Transilvania, 1921, conferinţa aceluiaşi publicată în Anuarul liceului grăniceresc din Năsăud 1925/26 şi volumul poetului, Romanţe şi Cântece întocmit de O. Minar) e de presupus că a jucat un rol precumpănitor. Căci dintre poeţii noştri, toţi aceia, care au petrecut un timp în intimitatea poetică a clasicităţii greco-latine, fac serie comună în privinţa perfecţiunii formei: Eminescu, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu. Urmând însă mai departe linia studiului nostru, chestiunea care se pune acum este a şti dacă sfera epică a viziunii coşbuciene coincide în totul cu sfera virtuozităţii tehnice, sau, dacă nu coin- cide decât parţial, care dintre ele se găseşte în raport de subor- donare. Convingerea noastră este că tehnica versificaţiei, văzută ca supremă vocaţie a poetului, îi înglobează epicismul. Coşbuc nu e poet liric, se înţelege; abia dacă îi putem schiţa atitudinea sufletească din lirismul obiectiv al câtorva bucăţi, pe care ar trebui să le privim în afară de ansamblul care le cuprinde; — precum şi din anumite versuri-proverbe, în care se proclamă porunca dragostei de viaţă. Dar în Cântecele dela sfârşitul volu- RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 139 mului Balade şi Idile, scrise în felul lui Anacreon, Catull, deşi fără patima acestuia, iar altele în felul lui Heine, ca şi în Sunt suflet din sufletul neamului meu lirism există. Interesul nostru merge totuş la forma exemplară. Ceea ce, pe cât se pare, ar în- semna că indiferent de natura materialului, căruia i se aplică poetul, — oricând, în pastel, idilă, în viziunea etnică, în epicism ca şi în lirismul întâmplător, constanta operii lui este excelenţa formală. De altfel, dacă mai e vreo îndoială, poetul însuşi ne spune undeva că, apucându-se să scrie, pornise cu gândul să al- cătuiască din basme, legende şi poveşti o epopee a sufletului nostru popular, dar că proiectul i-a fost zădărnicit de poli- metria părţilor. Noi credem că acela a fost momentul când vo- caţia epică, intrând în luptă cu vocaţia tehnică, a ieşit învinsă. Aşa încât, arhitectura operii lui Coşbuc, prin toate elementele ei, văzute de jos în sus, în ordine superioară: pastel, idilă, etnicitate şi epicism, susţine gloria clasică a geniului formal. Atât de lim- pede, între celelalte trăsături care ţin mai mult de complexitatea istorică a operei, ne apare azi această trăsătură constantă a voca- ţiei poetului, că ar fi mirare să nu fie încă desluşită. Nu tot astfel se putea vedea de la început. Chestiunea «plagiatului» şi arătarea lui Coşbuc ca «poetul ţărănimii» sunt, după noi, împrejurările de vitregie istorică ale gloriei lui. Tipărindu-i-se de Convorbiri Literare în 1889 Nunta Zamfirii, adică în chiar anul morţii lui Eminescu, impresia a fost enormă. Avem mărturii din epocă despre aceasta. Scriitorii ca şi oamenii de cultură ai vremii nu se întâmpinau decât cu întrebări despre noul poet. Satisfacţia era de natură consolantă: murise marele poet, dar apăruse un alt mare poet. Iar când, după prima poezie, mai urmară în aceiaşi revistă altele de o egală limpezime şi voioşie, mulţumirea dintâi deveni pozitivă: eminescianismului, adică molimei decepţioniste, vitalitatea neamului îi opunea plă- cerea de a trăi. Poetul a fost dar expus comentariilor pe latura originalităţii de simţire sau noului lirism. In această atmosferă, un Grigori N. Lazu fost co-director cu Hogaş şi alţii al revistei Asachi din P.-Neamţ şi trecut mai târziu la Arhiva lui Xenopol, poet obscur, dar traducător pasionat, publică broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc (1893), imediat după apariţia poetului în volum. Autorul susţinea că poetul 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’ar fi original, având în opera sa nenumărate motive slavice adaptate, şi că ar fi având obiceiul chiar să plagieze. Astfel Ro- manţa se indica a fi compusă după două poezii populare, una din Serbia, alta din Iliria; Nuşa — după Maşa de poetul rus Ul’Ianov şi după o poezie populară ungurească; cântecul XXII — după Hafiz; iar cântecul XXIII — după poetul indian Amaru. Şi mai spunea, autorul: « Mi-i grabă să sfârşesc: deci până a nu ajunge la conclusiune, voi spune că următoarele poezii ale d-lui Coşbuc, dacă sunt originale — şi o doresc din suflet — fac onoare literaturii noastre. Iată-le: Noapte de vară — Fatma — Nunta Zamfirii (mai ales); Baladă albaneză; Crăiasa zînelor; Rugămintea din urmă; Poet şi critic; Vestitorii primăverii; Trei, Doamne, şi toţi trei; Calul dracului; El-Zorab; Brâul Cosînzenei; Moartea lui Fulger... ; Prahova (foarte frumoasă); Un basm; din «Cân- tece » No. IX, X, XIII, XIV, XV, XVII, XXX, XXXII, XXXIV, XLI, XLV. Şi sunt şi altele, dar mă voi pronunţa-— nu asupra frumuseţii lor, căci sunt frumoase cele mai multe — dar asupra provenienţei lor, adică dacă sunt sau nu originale». La scurt timp, autorul revine cu o scrisoare în Arhiva (IV, 1893) şi arată că Bea câmpia ploi vărsate este tradusă după Anacreon, al cărui original îl reproduce. In 1894, la câteva luni după broşură, aceleaşi Lazu tipăreşte volumul 451 de traduceri libere..., prefaţat de A. D. Xenopol, volum în care nu odată felul poetic al lui Coşbuc se putea recu- noaşte. Convorbiri Literare a sărit numaidecât să-şi apere poetul, prin d. Evolceartu {Despre Balade şi Idile, No. 10 şi 11 din 1 Martie şi 1 Febr., 1894). Intuiţia critică a d-lui Evolceanu era foarte bine direcţionată, căzând pe însuşirile de formă ale poetului; numai că, trebuind ca bun apărător să şi atace, intră în ofensiva care trebuia să arate că Lazu, în anumite traduceri ale sale, spre a creea iluzia plagiatului, a adoptat — el, ca traducător — forma coşbu- ciană. Discuţia alunecând pe asemenea nuanţe, se înţelege că impresia mai puternică o făcea adversarul care afirmase ceva masiv, deşi dreptatea era de partea d-lui Evolceanu. De asemenea, d. N. Iorga atrage şi d-sa atenţia publicului tot prin simplă afir- maţie ca d. E., asupra originalităţii şi virtuţii formale a poetului {Poesiile d-lui Coşbuc, Familia, Nr. 23, 1894); dar cititorii au trebuit să reţină din acest articol atât de just părarea de rău despre RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 141 « neonestitatea » sau « mistificaţia » poetului ca şi afirmarea, dela care pornea autorul, că — după broşura lui Lazu, Cosbuc era « mai mult decât o personalitate literară îngropată ». Se întâmplă apoi că Lumea nouă ştiinţifică şi literară (Nr. 9, 1895) publică sub titlul Plagiatul Coşbuc, pe două coloane, fără alt comentar, Măd- chenrache, o poezie din «Fliegende Blâter» pe 1887, semnată A. G. şi Fatma 1) lui Coşbuc. Ba chiar Convorbiri Literare (Nr. 1, 1886), având surpriza să constate că poezioara Un cântec mic tu cum îl faci, publicată într’o «foiţă» a vremii, este tradusă fără nicio indicaţie din nemţeşte, apare cu o notă redacţională, Coşbuc şi Maria Ebner von Eschenbach, în care declară: «tot noi, care am fost cei dintâi la apărare, vom fi şi cei dintâi la acuzare, când vom dovedi că d. Cobuc traduce pur şi simplu poezii streine şi le dă ca originale. Şi din nenorocire dovada o avem ». (Urmează confruntarea cu originalul). Eroarea critică iniţială prinsese ră- dăcini de-a-binelea. Atmosfera nu putea fi decât defavorabilă. De altfel, chiar poetul îşi dăduse tot concursul ca atmosfera creeată să nu se schimbe, deoarece el îşi afirma glumeţ între prieteni dreptul de a-şi însuşi orice motiv. Ştim dela Slavici (Amintiri, 1923) că poezia Mama, după spusa lui Coşbuc, a fost compusă demonstrativ, ca să plagieze şi pe Eminescu; ceea ce însemna, pentru cei de atunci, că în orice caz ideea de prelucrare nu era streină de întreaga sa operă. Mai contribuise însuşi poetul şi cu nota. dela Fire de Tort (1896), unde găsea nimerit să spună: «Apoi am şi eu un păcat; îmi ţin într’o grozavă neregulă hârtiile şi sunt nepăsător, scriu şi public, ori scriu şi rup, tot una mi-e. Iar Ba- lade şi Idile s’au publicat aşa cam fără rând, fără interesarea mea directă şi s’a făcut o confusiune. Au ţipat atâţia şi m’au în- jurat cum le-a venit la gură; refrenul era «necinstea ». Această «confusiune», recunoscută chiar de Coşbuc, a slăbit interesul criticei de a privi în natura intimă a unui talent care nu era « ori- ginal », cum fusese prezentat la apariţie; iar, de altă parte, a asmuţit pe istoricii literari, de până la 1925, pe urma «izvoarelor » nedescoperite. Şi astfel d-nii E. Lovinescu (Sburătorul Nr. 1, 2 1) S’a dovedit mai târziu că Fatma este tradusă după o altă traducere nemţească a aceleaşi poezii ungureşti Haide a lui Sandor Endrodi. (Or. Leca Mcrariu, Flacăra, .VII, 1922). 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « şi 6, an. I, 1919; v. şi Critice, voi. «Revizuiri»), Leca Morariu (Flacăra, 1922) şi N. Drăganu (Anuarul Liceului Grânicesc din Năsăud 1925/26)) identifică traduceri, prelucrări sau numai simple apropieri, uitând cu totul că poetul este demn de studiat mai ales în clasicitatea formei. (D. Drăganu face chiar un inventar al tuturor motivelor coşbuciene identificate până la 1925). Aşa încât, iată ceea ce a făcut critica a), privitor la bunul confrate român al anticilor, timp de treizeci şi doi de ani (1893—1925), adică de când un nespecialist a provocat acest exagerat proces publicistic. Este drept însă că faima poetului, din cauza abaterii interesului critic dela natura talentului său, n’a avut să sufere nici în cea mai mică măsură. Greşala de a fi fost privit în ceea ce nu putea să fie al unei structuri exclusiv obiective şi formale, adică în ca- renţa «temelor», când el aducea literaturii noastre puterea de a născoci ritmuri, a fost un produs istoric şi tot istoria l-a absorbit: Coşbuc a rămas totdeauna, ca faimă, poetul cunoscut şi considerat, pe care îl ştim. La menţinerea gloriei lui, în chiar timpul când în contra ei lupta direcţia greşită a criticei, lucra o altă eroare critică: într’un lung studiu, jumătate critic, jumătate social, Do- brogeanu-Gherea îl prezentase ca « poetul ţărănimii ». Formula era cu atât mai sugestivă, cu cât momentul istorico-politic manifesta un interes susţinut pentru mişcările sufleteşti ale poporului. In- telectualitatea românească a vremii pornită spre romantismul so- cial, din care a ieşit mai întâi ţărănismul literar dela Semănătorul şi apoi ţărănismul politico-literar dela Viaţa Romînească, a prins această formulă şi cu ea a susţinut până azi, neatinsă de eroarea critică a lui Lazu, gloria poetului. Azi însă, Coşbuc, nu mari are nevoie de sprijinul lăturalnic al faimei de poet al ţărănimii; el poate fi văzut cu limpezime în adevărata sa înzestrare, în « mesajul » său tehnic — ca să întrebuinţăm cuvântul timpului nostru. Gherea putea scrie atunci: «Creaţiunea lui Coşbuc exprimă gândiri, sentimente, pasiuni, exprimă o viaţă întreagă străină nouă orăşenilor ». Nouă azi, poetul ne apare oarecum diferit. Cu deose- bire în chestiunea înfătiserii vieţii ţărăneşti, idilismul acesteia, l l) Teza de doctorat a d-nel Gonstanţa Marinescu este şi falsă şi neinte- resantă (n r). RECITIND PE CLASICII NOŞTRI 143 adică deformarea ei în sensul inocenţei, starea festivă sub care e văzută neîntrerupt, fericirea muncii şi a condiţiei generale ţără- neşti sunt elemente nu atât de străine «nouă orăşenilor»; ele se găsesc implicate în însuşi modul de a vedea pe ţăran — al in- telectualului orăşean. Cu~ aceiaşi ochi priveau câmpul şi syra- cusanii, pe gustul cărora scria Theocrit, — şi Curtea lui August, pe gustul căreia scria Virgil, — şi saloanele franceze, pentru a căror desfătare scria un Delille sau un Parny. Căci perspectiva bucolică se deschide de pe «trotoar» asupra vieţii rustice, dar nu şi din miezul acestei vieţi asupra ei înseşi. Poet al ţărănimii, Coşbuc nu putea fi mai întâi decât pentru un Katz. Pentru cine a trăit în vieaţa de sat, — acolo, pe lângă fericirea decorativă, sunt dureri şi patimi, aspiraţii şi înfrângeri de un egal patetism, ca în orice inimă omenească; nu sunt numai nazuri, cochetării sau cel mult turburări amoroase. Şi Coşbuc le cunoştea, nici vorbă; dar le filtra prin clasicismul structurii sale de poet voios şi mai ales prin gustul orăşenesc pentru care scria. Credem că nimeni, ca să susţină contrariul, nu se va gândi la Noi vrem pământ, deoarece nu este vorba în ceea ce spunem de revendicări materiale. Bucata aceasta, strict ocazională, este o petiţie ameninţătoare a clasei ţărăneşti, plăcută numai prin măestria versificaţiei, dar de o natură antipoetică. Slavici ne spune (op. cit.) că Maiorescu, primind numărul din Vatra, unde se tipărise Noi vrem pământ, a refuzat să mai primească revista. Dacă totuşi s’ar crede că această « poezie » dovedeşte participarea poetului la durerile ţărăneşti, vom aminti împrejurările care au provocat-o. Despre cum a fost scrisă, avem mai multe mărturii. O versiune este a lui Vlahuţă («Noi vrem pământ» în Luceafărul XIV, 1919). Aflăm dela Vlahuţă, cum Coşbuc, urcând dealul Paşcanilor, a auzit în spate o ţărancă cicălindu-şi bărbatul: că a vândut juncanii, că n’a plătit birul, că e dator la Herşcu, că îi plouă prin acoperiş, că nu pot să mărite fata etc.; iar bărbatul răspundea de fiecare dată când numai replicant, când tânguitor, când a blestem: N’avem pământ! «Şi pe când ei se adânceau în zare, din vechile lor suferinţi un cântec nou se urzea în marele suflet al poetului». Versiunea a doua este, după cunoscutul pu- blicist d. C. Graur (Adev. lit. şi art., 31 Aug. 1924) chiar a lui Coşbuc însuş: « Intr’o discuţie, ca să arate că Gherea se înşeală 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE când îi trece în inventarul sufletesc « Noi vrem pământ», Coşbuc a povestit în ce împrejurări a scris această poezie. Călătorind în Moldova, într’un vagon de clasa III, înţesat de ţărani, a intrat în vorbă cu dânşii, mai mult ca să culeagă cuvinte şi construcţii dialectale. Toţi s’au plâns de lipsa de pământ, iar unul dintre ei, un moşneag deştept şi de un rar temperament, i-a spus pe un ton foarte îndârjit tot ce regăsim în «Noi vrem pământ». Până şi strofa finală este a moşneagului. Coşbuc a găsit interesant acest strigăt de protestare şi l-a redat exact, dându-i numai forma li- terară şi poetică ». Şi, cum ni se comunică a fi spus poetul: « Ca să versific şi să literarizez o expunere făcută de altul era nevoie numai de îndemânare, nu şi de sufletul meu ». Fie una, fie alta, întru cât Coşbuc rămâne exterior cuprinsului de revoltă al poeziei, amândouă versiunile se confirmă prin arătările lui Slavici (op. cit.), dela care deţinem părerea că poetul n’a exprimat cu această ocazie vreo concepţie a sa. Dar a fi poet al ţărănimii se pare că însemnează a exprima atât realitatea întreagă a sentimentelor ţărăneşti, din care suferinţa din afara revendicărilor sociale şi realismul nu lipsesc, cât şi a fi simplu în expresie, a fi pe înţelesul ei. Experienţa, care s’a făcut cu Creangă (M. Sadoveanu, Ad. lit. şi art., 1937), am făcut-o noi cu Coşbuc. Am citit unor ţărani ceea ce este mai specific «ţărănesc » în Balade şi Idile; efectul a fost nul. Farmecul in- genuităţii primitive, idilismul şi câte încă mai desfată pe intelec- tualul de oraş nu făcea nicio impresie asupra acestei lumi « idilice », pe care am observat că o mai despărţea de poet savanta lui ver- sificaţie. In acest sens, poet al ţărănimii, cu adevărat, este numai ţărănimea însăşi prin autorii anonimi ai poeziei populare. Eşită din concepţia sociologică a unui critic străin nu numai de clasa ţărănească, dar şi de neam străin, formula lui Gherea, care este o eroare critică, a fost totuşi adoptată de ambianţa isto- rică a epocii şi folosită la susţinerea faimei lui Coşbuc până în zilele noastre. D. O. Goga o mai întrebuinţa încă la intrarea sa în Academie (Discursul de primire, Mai 1923), deşi d. N. Crainic (Luceafărul, Nr. 5, 1919) o respinsese sub cuvânt că pe poet «tipul rasei îl interesează şi nu tipul clasei ». Iar din susţinerile noastre rezultă că George Coşbuc, aplicându-se celui mai eterogen material epic, autohton şi exotic, îşi manifestă totdeauna interesul RECITIND PE CLASICII NOŞTRI *45 pentru tipul metricei. Gloria sa nu mai are nevoie azi de niciun sprijin lăturalnic. Atenţiunii critice, îl recomandă pentru viitor natura lui de geniu horaţian al versificaţiei. Aceasta trebue să fi fost şi «descoperirea» din 1915 a d-lui N. Iorga, a cărui intuiţie critică îl făcea să noteze: «Pare că ar fi trecut vieţi de om de când în soliditatea eternă a stilului clasic, dând cu muncă fiecărui cuvânt locul şi valoarea lui, George Coşbuc îşi scria legendele. Din epopee fericite arată sa vie aceste măreţe şi liniştite scene de epopee. Regreţi că n’ai trăit atunci când astfel era cântecul poetului, cast şi pios faţă de idealul fru- museţii eterne ». VLADIMIR STREINU 10 FEMEIA ÎN SOCIETATEA BALZACIANĂ Cititorii unei fracţiuni mai mici sau mai mari din opera lui Balzac (cine a citit-o în întregime?) sunt în stăpânirea unui adevăr fundamental, care poate scăpa doar acelora ce au despre scrierile lui cunoştinţe indirecte; — dacă şi-l formulează limpede sau îl presimt numai, aceasta este altceva. Şi anume, intuiţia balzaciană depăşeşte observaţia; ea se preschimbă de fiecare dată în imaginaţie creatoare. La părintele realismului şi al naturalismului, documen- tarea este un factor cu totul secundar, afară de împrejurări excep- ţionale, ca aceea a informării pe teren, pentru conceperea romanului de mai recentă istorie politică « Les Chouans ». Urmaşii săi se vor folosi de carneţelul cu note, «le calepin» al fraţilor Goncourt, spre a însemna necontenit impresii prinse « sur le vif » şi vor viza, cu un aparat documentar impresionant, către monografia vie. Este poate un paradox istoric-literar, o curioasă intervertire cro- nologică, existenţa unui Balzac, — creator intuitiv şi imaginar, făcând concurenţă stării civile, după cum spunea însuşi, — îna- intea seriei de scriitori, realişti şi naturalişti, care reiau în mic ceea ce făcuse el în mare. Nu i-a trebuit prin urmare să studieze societatea, cu procedee migăloase; i-a fost îndeajuns să o închipuiască, cu intuiţiile ge- niului. Societatea pe care a creat-o, trăieşte paralel cu aceea reală, parcă mai bogată şi mai vie, suferind fără pagubă, verificările istorice sau confruntările cu realitatea mijlocie. Incriminările nu o micşorează, şi se lipseşte de discriminări, rezistând confruntă- rilor cu cerinţele fiecărei generaţii. Miracolul de durată a gloriei balzaciene se lămureşte numai prin vitalitatea imaginaţiei plăs- muitoare, care nu se mai judecă pe măsura observaţiei sociale, ca la romancierii obişnuiţi. Criteriile nu mai sunt adevărul psihologic FEMEIA ÎN SOCIETATEA BALZACIANA 147 comun, verosimilul pe scara normală a temperaturii omeneşti, puricarea amănuntului de moravuri sau de analiză morală. In- tuiţia balzaciană este oarecum un simţ nou, o alta dimensiune, adaogată ordinii psihologice şi celei sociale, dincolo de factorul elementar: observaţia. Dacă aşa dar e îndeobşte ştiut că Balzac a fost un romancier de transcendere a realităţii imediate, ne vom opri asupra unei calităţi mai puţin cunoscute, a autorului « Comediei umane ». In lexicul critic francez, cuvântul « moralist» are înţelesul principal de zugră- vitor al moravurilor şi numai apoi, acela de judecător al mora- vurilor. înţelesul substanţial a trecut deci înaintea celui normativ. Este dela sine înţeles că romancierul de formulă realistă descrie fenomenul psihologic sau social, cu indiferenţa şi nepărtinirea istoricului şi a sociologului. El descrie şi nu judecă, constată şi nu condamnă, înregistrează şi nu recomandă. Moralităţile sale, când sunt, au un caracter implicit şi ascuns, ferindu-se de evidenţa tendinţei normative. Astfel Flaubert, în « Madame Bovary», duce din greşeală în greşeală, până la « ca- tastrofa », pe Emma, biet produs social al intoxicaţiei romantice, de sigur ca să ilustreze primejdiile nălucirilor romanţioase, pentru femeia măritată; romanul său nu se încheie însă cu concluzii exprese, de ordin social, care să trădeze prezenţa indiscretă a autorului. Spre deosebire de această metodă ortodox-realistă, Balzac e un teorician social cât se poate de ostentativ şi de categoric. El nu-şi ascunde ambiţia de a contribui hotărîtor prin moralităţile din romanele lui, la îndreptarea societăţii. Omul îşi are locul său în societate, rostul său pozitiv, la care trebue rechemat, dacă cumva s’a abătut dela el. Bărbatul, pare-se, e mai puţin obiectul atenţiei sale de moralist normativ, decât femeia. Spunându-şi mai adesea în serios «docteur es Sciences sociales», decât punând să i se spună în glumă « Monsieur le docteur es arts et Sciences conju- gales », el era încredinţat de o înaltă misiune, pe care şi-o ascunsese ca scriitor. De unde îi va fi venit această ambiţie ? Credem că ea ester datorită climatului spiritual romantic, de care nu s’a putut elibera cu totul. Dintr’o scrisoare, pe care o vom mai folosi şi în care relatează o convorbire cu George Sand, ne vom lămuri asupra misionarismului de natură romantică. 10* 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Nous avons discute avec un serieux, une bonne foi, une can- deur, une conscience, dignes des grands bergers qui menent Ies troupeaux d’hommes, Ies grandes questions du mariage et de la libert^. Car, comme elle le disait avec une immense fierţi (je n’aurais pas ose le penser de moi-meme): «Puisque par nos ecrits nous preparons une revolution pour Ies moeurs futures, je suis non moins frappee des inconvenients de l’un que de ceux de l’autre » (« Lettres â l’Etrang&re », 2 marş 1838). Scriitorul romantic se socotea un păstor omenesc, pentru viitorime măcar, dacă nu şi pentru prezent. Să ne oprim o clipă asupra interesantei paranteze a convorbitorului: « n’aş fi îndrăznit să gândesc aceasta eu însumi». Scrupulul e mai mult de ordin verbal: toată opera lui Balzac e străbătută de ambiţia reformatorului social. Direcţia sa nu este însă revoluţionară, ca aceea a d-nei George Sand, ci tradiţională: ea urmăreşte consolidarea aşeză- mintelor fundamentale, care ameninţă cu năruirea. In paginile care urmează, ne propunem a cerceta condiţia femeii, în societatea franceză, văzută de Balzac, precum şi solu- ţiunile conservatoare pe care le preconizează. * * * Din mărturia recentă a unui distins intelectual francez, stabilit la noi, d. Dupront, am reţinut jena contemporanului, faţă cu puţina înţelegere a lui Balzac, de către critica franceză (cel mai bun studiu despre Balzac, recunoştea d-sa, e datorit unui străin, Ernst Robert Curtius), Dintre erorile mai ales ale criticei franceze universitare, este şi aceea de a fi limitat câmpul viziunii sociale balzaciene. Astfel Emile Faguet, cu accentul corectitudinii, mâhnită în exerciţiul ei absolut, scria: « Acest pictor al omenirii nu-i decât pictorul, trebue să ne resemnăm a o spune, al burgheziei mijlocii din vremea lui Ludovic-Filip, cu amintiri din lumea militară a primului Imperiu; nimic mai mult; ceea ce nu-1 împiedică de a fi în primul rând al romancierilor pictori ai societăţii; dar nu trebue să exagerăm nimic» («Balzac», Hachette, 1913). Aşa dar, Balzac n’ar fi avut intuiţia ţărănimii, a burgheziei mici şi mari, şi a aristocraţiei. Cum însă le-a descris pe toate, judecata lui Faguet închide condamnarea sumară a trei pătrimi din viziunea socială balzaciană. FEMEIA IN SOCIETATEA BALZACIANĂ 149 In măsura în care este îngăduit unui străin de a revizui părerile unui compatriot, — după secţiunea longitudinală pe care am tras-o în opera lui Balzac, — suntem nevoiţi a nu împărtăşi aprecierea lui Faguet. Nu a cunoscut ţărănimea ? Dar romanul « Les paysans » rămâne, după aproape o sută de ani, neîntrecuta zugrăvire a categoriei sociale respective. Balzac a pus în conflict ţărănimea mărginaşe, deprinsă a ridica cu nemiluita vreascuri, a sustrage o parte din dijmă şi a face braconaj, cu noul stăpân, generalul conte de Montcornet. Tabloul colectivităţii este poate excesiv în tonalitatea întunecată a pasiunilor şi a duhului de nesupunere, aşa cum excesive sunt şi unele zugrăviri de indivizi. Nu se poate susţine însă neadevărul intuiţiei centrale, întemeiată şi pe starea sufletească a ţăranilor din alte ţinuturi, după cum atrage autorul luarea aminte a citi- torilor. Amintirea recentelor exproprieri, înfăptuite în vremea marii revoluţii, întreţinea în pătură ţărănească pofte şi revendicări aprinse. Excesivă va fi fiind şi viziunea nemiloasă a observatorului social, care nu se încântă cu iluzii bucolice. Ţăranii lui Balzac sunt văzuţi «în negru », şireţi, prefăcuţi, lacomi, călcători ai legilor, leneşi, viţioşi — şi n’am sleit cu aceste palide calificative, registrul de note sumbre al zugrăvirii balzaciene. Dar este îngăduit roman- cierului, de a interpreta, oricât de liber, cu condiţia doar a organi- cităţii de structură a viziunii, care e indiscutabilă. Virtuţile şi simţul moral sunt tăgăduite ţăranilor, dintr’o perspectivă pe care criticii sociologi ar numi-o burghezo-capi- talistă: « n’en deplaise aux faiseurs d’idylles et aux philanthropes, les gens de la campagne ont peu de notions sur certaines vertus; et, chez eux, les scrupules viennent d’une pensee interessee, et non d’un sentiment du bien et du beau; eleves en vue de la pau- vrete, du travail, constant, de la misere, cette perspective leur fait considerer tout ce qui peut les tirer de l’enfer de la faim et du labeur eternei comme permis, surtout quand la loi ne s’y oppose point. S’il y a des exceptions, elles sont rares. La vertu socialement par lanţ, est la compagnedu bien-etre et commence â l’instruction.» («La rabouilleuse », 1842). Ideea e reluată şi completată în «Les paysans»: «.. .Iespaysans n’ont, en fait de moeurs domestiques, aucune delicatesse. Ils n’invoquent la morale, â propos d’une de leur fille seduite, que 15° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE si le seducteur est riche et craintif. Les enfants, jusqu’â ce que l’Etat les leur arrache, sont des capitaux ou des instruments de bien-etre. L’interet est devenu surtout depuis 1789, le seul mobile de leurs idees; il ne s’agit jamais pour eux de savoir si une action est legale ou immorale, mais si elle est profitable. La moralite, qu’il ne faut pas confondre avec la religion, commence â l’aisance; comme on voit, dans la sphere superieure la delicatesse fleurir dans l’âme quand la Fortune a dore le mobilier. L’homme absolu- ment probe et moral est, dans la classe des paysans, une exception. » Ca şi în alte citate ce vor urma, şi unde nu vom menţiona personajul, aci vorbeşte autorul însuşi. Se va putea ridica obiecţia că intervenţiile romancierului sunt supărătoare, ca o derogare dela structura romanului obiectiv; nu spunem altfel, dar atragem atenţia că viaţa gâlgâe cu atâta putere în opera lui Balzac, încât comentariile autorului nu sunt în dauna ei, ca la povestitori de mediocră putere creatoare. Dacă aceasta este vederea lui Balzac asupra amoralităţii ţărăneşti, nu vom fi miraţi de alterarea eticei domestice. Personajul feminin reprezentativ este soţia braco- nierului Tonsard, «une espece de beaute champetre, grande et bien faite », care aduce prosperarea menajului, nealegând mijloa- cele. Iar soţul, bucuros de rezultate, închide ochii. « C’est la secrete transaction de la moitie des menages », lămureşte doctorul social, fără deosebire de categorie socială. Ca şi la oraş, femeile dela ţară realizează luxul, — care aci începe şi se sfârşeşte cu «la pro- prete » —, prin impuritate. Fetele Tonsard merg pe urmele mamei, ca să poarte rufe mai subţiri şi rochii mai frumoase, câştigate « Dieu sait comme ! ». Autorul stărue asupra caracterului tipic al acestui menaj, ca riu cumva să se creadă că ar fi excepţional. începând deci de pe treapta de jos a scării sociale, Balzac notează decăderea femeii, mânată de interes, când nu intervine plăcerea desfrâului. Spre deosebire însă de atitudinea sa în alte romane, el nu predică vir- tuţile familiale, deoarece cartea nu e destinată publicului ţărănesc. Ar fi, nu e aşa, predică în deşert. « Les paysans » este de altfel, opera unui romancier politic-social şi nu a unuia moralist. O curioasă creaţie, configurând demonismul feminin precoce, este mica Genevi&ve Niseron, zisă la Pechina, corcitură de sânge muntenegrean şi bourguignon, în prezentarea căreia autorul a FEMEIA IN SOCIETATEA BALZACIANĂ 151 depus tot atâta pasiune ca şi în plăsmuirea eroinelor sale predilecte. Natura ei pătimaşe, închisă într’un trup androgin, stârneşte poftele tânărului Tonsard şi ale bătrânului cămătar Rigou; rezi- stenţa fetii nu vine din virtute, ci din dragoste pretimpurie pentru Michaud, administratorul moşiei. Perfidia feminină nu e mai prejos la ţară ca la oraş; a doua din fetele Tonsard îşi denunţă bunica, vinovată de distrugerea pomilor dela moşie, pentru ca să împiedice înzestrarea surorii ei, de către d-na de Montcornet. Intr’un cuvânt, tabloul păcatelor dela ţară este complet şi nu am mai isprăvi cu amănunţirea lor. Asupra micii burghezii provinciale nu mai este de stăruit că Balzac a zugrăvit-o ca nimeni altul. Recunoscându-i meritul de a fi creatorul romanului provincial francez, Faguet îşi îndreaptă omisiunea din pasajul citat. Instrucţiunea şi buna creştere care sunt pentru autor, după cum am văzut, condiţia iniţială a mora- vurilor curate, nu mai lipsesc aci, ca la ţară. Opera lui Balzac abundă în tipuri de mici provinciale, cu sufletul curat, neatinse de ambiţia parvenirii. O întreagă şcoală a romanului francez burghez, pe linia Bourget, se trage astfel din Balzac, a cărui operă nu e decât izvorul viu al dezastrelor produse de pe urma dorinţei nesăbuite a transferului de clasă. Fericirea individuală ca şi securitatea familiei sunt sdruncinate în deosebi de mirajul urcării unei trepte sociale, ca urmare a îmbogăţirii prin muncă sau în mod ilicit. Cărţi socotite de mâna a doua sau a treia, în « Comedia umană », ca « Pierrette » şi preţuite la valoarea lor adevărată doar de fervenţii balzacieni, oferă comori neştiute, în această direcţie, a pasiunilor sociale. Cine ar sta să refacă, după lectura integrală a operei lui Balzac, graficul social al tuturor destinelor individuale, ar constata numărul nemăsurat al îmbogăţirilor şi al urcărilor sociale. Autorul s’a ivit într’un moment istoric de tranziţie, de prefaceri repezi, de ascensiuni grăbite, în folosul burgheziei de toate gradele. In timp ce numai aristocraţia ereditară se clatină sau piere, i se substitue o nouă aristocraţie, militară sau plutocrată, urmată de aproape de presiunea enormă a micii burghezii către burghezia mare. In această evoluţie socială precipitată, rolul femeii este hotărîtor. Când bărbatul nu e un ambiţios de clasă mare, soţia e pârghia de ascensiune a bărbatului ei. In vremuri de devălmăşie REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15* socială, cum a fost aceea a lui Balzac, femeia din popor, ţărancă sau mică burgheză se întâmplă să fie soţia câte unui nobil al imperiului sau al monarhiei din Iulie, şi prin am- biţia ei voluntară si tenace să determine înălţarea socială a soţului. > Sunt ambiţii mijlocii, care nu cer din partea femeii decât mici tranzacţii de cochetărie, cum e cazul d-nei Marneffe, pentru a face din soţul ei subşef de birou şi cavaler al legiunii de onoare. Ieşin- du-şi din matca îngăduită, ambiţiile sporitoare duc însă la toate concesiunile. Aceeaşi eroină vrând să-si promoveze soţul sef de birou şi ofiţer al ordinului numit, trebue să primească protecţia bătrânului baron Hulot, devenind concubina lui şi alunecă în desfrâu, din nevoia luxului. Luxuria feminină este de altfel coro- larul luxului, dela ţărăncuţă până la femeia de lume (la femme comme il faut); cazurile de conştiinţă ale femeii, scrupulele şi ezitările de ordin sentimental sunt florile rare ale unui venit de cincizeci de mii de franci aur. O concepţie întristător de materialistă poate fi imputată marelui romancier, dacă puterea sa de plăsmuire nu ar însufleţi-o. S’a spus despre Balzac că el a dat cel dintâi locul ce se cuvine banului şi puterii lui în societatea modernă. Constatarea e cât se poate de îndreptăţită. Dar nu s’a spus în deajuns cât considera el însuşi banul, vorbindu-se mai des de jena lui financiară, de pe urma unor mereu nefericite speculaţii. El punea pe acelaşi plan de stimă, pe omul de ştiinţă cu artistul şi cu financiarul. Regalitatea unui Rotschild i se părea tot atât de respectabilă ca aceea a geniului. Balzac nu avea simţul ierarhiilor spirituale, învederând aceeaşi prejudecată ca şi comerciantul îmbogăţit, Crevel, care mărturiseşte cu candoare: «eu onorez banul». Câte tranzacţii băneşti, mai tot atâtea tranzacţii de conştiinţă nutresc închipuirea sa înfierbântată. Despre cele dintâi, nu se pot aduce decât laude fostului « clerc de notaire » că a ştiut să facă simţită şi pipăită, problema modernă a banului; despre celelalte, am fi ispitiţi să le socotim prisositoare, dacă ne-am însuşi perspectiva morală a artei. Balzac şi-a luat însă precauţiile împotriva întâmpi- nărilor de acest ordin, printr’un procedeu literar şi printr’o ati- tudine de propriu moralist al zugrăvirilor lui, Vom începe cu pro- cedeul, care este de un gust perimat. FEMEIA IN SOCIETATEA BALZACIANĂ 153 Viţiile şi ticăloşiile acumulate monstruos, sunt sancţionate de romancier prin falimentul final al înfăptuitorului. Cu rare excepţii, ele rămân nepedepsite. Câteodată sancţiunea e de ordin etic, în pocăirea, fireşte consecutivă ruinii materiale, fizice sau sanc- ţiunii de ordin penal; mai niciodată problema de conştiinţă nu se pune eroilor săi, în mod autonom. Balzac consideră remuşcarea ca un epifenomen al sancţiunii sociale. De cele mai adeseori, prăbuşirea vine pe neaşteptate, distrugând individul fizic, în care nu-şi mai are loc conştiinţa. Amoralismul eroilor săi este aproape obştesc, în plăsmuirile sale bărbăteşti, dar caută să se compenseze prin idealitatea confe- rită cu precăderea femeii. Vom vedea că scriitorul s’a ridicat împotriva feminismului social, dar reţinem acum tratamentul de favoare acordat femeii. Ca o zestre a romantismului, menţionăm abuzul cu care Balzac decerne calificativele <( suflet mare », « suflet frumos », « suflet nobil », personajelor sale: trei sferturi din aceste decoraţii verbale sunt pentru eroinele lui. Sublimul moral e prea adeseori verbal la Balzac decât în faptă; se numără pe degete personajele sale feminine care nu sunt măcar odată, împodobite cu asemenea falsă beteală de aur. El a suferit poate ca niciunul din romancierii francezi ai seco- lului trecut, vraja «eternului feminin >>, în incarnaţiile lui cele mai variate. Poate că şi publicul cititor la care aspira cu pasiune, era acela feminin. Nu am întâlnit până acum în opera sa vreo mărturie expresă a pretenţiei lui de feminolog; dar suntem încre- dinţaţi că nu lipseşte. Dintre toate tipurile de femei, nu îi erau nesuferite decât aceea bărbată, le virago, şi fata bătrână, denunţând caracterul monstruos al virginităţii perpetue. In aceeaşi scrisoare către d-na Hanska, o descrie pe George Sand, nemăgulitor: « Elle est garţion, elle est artiste, elle est grande, genereuse, devouee, chaste; elle a Ies grands traits de l’homme; ergo, elle n’est pas femme. Je ne me suis pas plus senti qu’autrefois preş d’elle, en causant pendant trois jours â coeur ouvert, atteint de cette galanterie d’epiderme que l’on doit deployer en France et en Pologne pour toute espece de femme. Je causais avec un camarade... Enfin, c’est un homme, et d’autant plus un homme qu’elle veut l’etre, qu’elle est sortie du role de femme, et qu’elle n’est pas femme. La femme attire, et elle repousse, et, comme REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE >54 je suis tres homme, si elle me fait cet effet-lâ, elle doit le produire sur Ies hommes qui me sont similaires; elle sera toujours mal- heureuse. » Dintre toate speciile de femei, aceia care a produs asupra lui cea mai puternică impresie, a fost parisiana (la Balzac, cu majus- culă); toate tămâierile lui se urcă spre acest idol. Nici autorul nu spune altfel: « A Paris, et dans la plus haute compagnie, la femme est toujours femme; elle vit d’encens, de flatteries, d’honneurs...» (La Duchesse de Langeais). Până şi retrasă într’o mănăstire de carmelite, ducesa de Langeais, ascunsă vederilor, cântă din strană un solo de pasiuni lumeşti: «Toujours Parisienne, elle n’avait pas depouille sa coquetterie, quoiqu’elle eut quitte Ies parures du monde pour le bandeau, pour la dure etamine des carmelites ». Dar şi parisiana de jos, abia nubilă, e o « capodoperă vie », produs din «l’incessant concubinage du luxe et de la misere, du vice et de l’honnetete, du deşir reprime et de la tentation renaissante, qui rend cette viile l’heritiere de Ninive, de Babylone et de la Rome imperiale»(OlympeBijou în «La Cousine Bette »). Zece mii de doamne de Sevigne, la fel de rafinate, se găsesc în Parisul lui Balzac. Romancierul cunoaşte secretele de toaletă ale parisiencii, ca un autentic precursor al lui Bourget. Câteo exclamaţie nestăpânită îi trădează însă epatarea: « Quelle oeuvre d’art et de genie qu’une toilette ou une coiffure destinees a faire sensation» (La fausse maîtresse). Cam ca şi astăzi, parisiana lui Balzac mânca puţin, ca să-şi păstreze talia subţire, seara bea ceşti debilitante de ceai şi suferea de gastrită (moda zilei de azi e colita). Cochetă, calculată, temătoare de scandal, ea nu e însă incapabilă de pasiune. « Si Ies Parisiennes sont souvent fausses, ivres de vanite, personnelles, coquettes, froides, il est sur que, quand elles aiment reellement, elles sacrifient plus de sentiment que Ies autres femmes â leur passion; elles se grandissent de toutes leurs petitesses et deviennent sublimes» (asta este pentru d-na de Nucingen, fiica lui Pere Go- riot). Şi să se ia aminte că aceste sublimităţi se petrec în oraşul numit de autor «la grande maison de prostitution» (La fille aux yenx d’or). Admiraţia lui Balzac nu e refuzată nici uneia din categoriile de parisiene. îşi sue tonul, aşa dar, şi în cinstea marilor prostituate. FEMEIA ÎN SOCIETATEA BALZACIANĂ 155 Cea mai tipică dintre acestea, este Esther, fiica uzurarului Gobseck, în «Splendeurs et miseres des courtisanes». Ea întruneşte «cele treizeci faimoase perfecţiuni descrise în versuri persane » şi « ar fi câştigat premiul în serai ». Gazetarul Lousteau în trăsăturile căruia a fost identificat foiletonistul dramatic Jules Janin, îi recunoaşte această întâietate: « il n’y a pas de femme dans Paris qui puisse dire comme elle â l’Animal: « Sors !..» Et l’Animal quitte sa loge, et il se roule dans Ies exces !» Iar alt gazetar o compară cu La Dubarry, Ninon de Lenclos, Marion Delarme, Imperia şi Flora, — la belle Romaine, — din balada lui Villon, cu Laîs şi Rhodope egipteanca: «Toutes sont d’ailleurs la poesie des siecles ou elles ont vecu». Redevenită castă, din dragoste pentru Lucien de Rubempre, ea lasă nemân- gâiat roiul de adoratori, care i-ar fi dat un palat, o trăsură, lachei, toalete şi ar fi promovat-o şefă de cenaclu. Din tot Parisul însă, aristocrata a sedus mai puternic închipuirea lui Balzac. El a descris cartierul aristocraţiei, «le faubourg Saint- Germain », recentul ei centru, cu o adevărată chemare de eseist, în «La duchesse de Langeais ». Asupra iniţierii sale în această direcţie s’a înverşunat mai ales Faguet, pretinzând că «lumea sa mare seamănă cu o cameră de portar din cartierele sărace », pen- trucă o ducesă, care e de fapt vicontesa de Beauseant, îi spune vărului ei Eugene de Rastignac: « Hein ? » şi pentru alte două vorbe prea puţin « ancien regime ». Nu e însă decât o şicană de critic, care trage concluzii disproporţionate din amănunte nesemnifi- cative. Cine ar putea tăgădui intuiţia aristocraţiei după citirea neprevenită a micului roman « La paix du menage », care descrie un bal sub primul Imperiu ? Nicăieri nu retrăeşte atât de intens aristocraţia galantă a epocii, frământată sub masca impasibilităţii, de rivalităţi şi pasiuni. Intriga este vodevilescă, recăpătarea unui inel trecut prin mai multe mâini, dar intuiţia mondenităţii mari o răscumpără cu' prisosinţă. De altfel Balzac are şi câteva neuitate schiţări de doamne mari, a căror tinereţe s’a sbătut pe vremea lui Ludovic XV, şi Ludovic XVI, ca madame de Lansac (« La paix du menage »), marchiza de Listomere-Landon (« La femme de trente ans ») şi prinţesa de Blamont-Chauvry (« La duchesse de Langeais »), sfă- tuitoare de cuminţenie. Crepusculul categoriei «grande dame $ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 din veacul galanteriei, îl deplânge Balzac în «Autre etude de femme ». Intr’adevăr, nobilimea feminină a epocei balzaciene este fparte amestecată ca provenienţă şi expusă promiscuităţilor de care a fost ferit secolul apus. Intre burgheză şi aristocrată se situiază un fenomen nou, care este «la femme comme il faut», femeie de lume, dar în afară de faubourg Saint-Germain. Şi ea este prilejul unei adevărate disertaţii în « Autre etude de femme », de astădată încredinţată unui personaj. Stilul ei vestimentar ca şi genul ei de vieaţă sunt discrete, cu un « magique effet de profil» şi cu alte numeroase prestigii, care au dat lui Balzac prilejul uneia din cele mai complezente prezentări. Oricât am respinge deducerile dela operă la om, în critică, nu ne putem înăbuşi constatarea freamătului subiectiv care străbate în scrisul autorului şi sensualitatea strecurată aci. Iar când infer- nala cousine Bette îi făgădueşte lui Crevel o astfel de « femme comme il faut», ca să-l scoată din mrejele virtuoasei baroane Hulot, naivul « nouveau riche » al timpului, cere numele şi adresa Dulcineei, mărturisind: «.. .je n’ai jamais en de femme comme il faut, et la plus grande de mes ambitions, c’est d’en connaître une ». Atât de mare era prestigiul inaccesibilului asupra parvenitului şi nici de desconsiderat faţă chiar de autor. Spre a îndulci afirmaţia lui Faguet, vom recunoaşte însă că Balzac a fost cam speriat, ca orice provincial stabilit în primă generaţie la Paris, de noile aspecte ale feminităţii, descoperite în metropolă. Dar el a fost buimăcit şi de Paris, care-i apare ca un infern, aşteptându-şi un Dante, ceea ce n’a împiedecat însă ca să şi-l găsească chiar în Balzac, poetul în proză al cetăţii, după cum Baudelaire a fost marele ei cântăreţ în poezie. Nu este aşa dar incompatibilitate între neprevăzutul noutăţii, fie ea Parisul, aristocrata sau femeia de lume, şi intuirea lor ge- nială. Numai dintr’o prejudecată critică se poate deduce neobiş- nuinţa creatorului cu un câmp nou de intuiţie, din faptul unei origini provinciale şi de burghezie mijlocie. Că va fi pătruns sau nu în foburgul mondenităţii mari, închis scriitorilor şi artiştilor după Faguet, nu e hotărîtor pentru a judeca despre valoarea intuiţiilor sale, cărora le-a fost de ajuns o privire străpungătoare şi legătura lui sentimentală cu d-na de Castries, modelul ducesei de Langeais. FEMEIA In societatea balzaciană 157 Interesează aşa dar nu durata unei experienţe de autor, ci puterea intuiţiei sale, care a fost divinatorie iar nu documentară. * * * Sedus de fenomenul parisianismului feminin şi mai în genere de acela al feminităţii, zugrăvitor îndrăgostit de modelele sale sau de plăsmuirile interioare, deşi în aparenţă indulgent cu păcatul şi cazuistica lui, Balzac îşi păstrează sau îşi recâştigă până la urmă libertatea de judecată a « doctorului social ». Aşa cum a constatat baronul de Seilliere, necruţătorul critic al rătăcirilor romantice, autorul Comediei umane nu îşi pierde « vocea raţiunii, a experienţei şi a igienii sociale ». Căsătoria şi familia sunt instituţiile fundamentale, susţinute de Balzac. « Physiologie du mariage », lucrare de tinereţe (1824— 1829) şi de frondă, ţine mai curând de tradiţia « gauloise », a deni- grării căsătoriei. Ea a fost calificată ca o carte de scandal. Alcătuită din dialoguri, anecdote şi «axiome», opera îşi revendică însă intenţia pozitivă, de «a perfecţiona un ruaj », pentru a înlesni funcţionarea mai bună a maşinei. Doritor poate să strălucească în genul paradoxului, care nu îl prinde, Balzac dă mai mult dovadă de un cinism superficial, de care s’a desbărat în urmă. O altă carte, scrisă mai târziu (1830, 1839, 1840, 1845), «Petites miseres de la vie conjugale », îi serveşte de « pendant». Concluzia ei nu e mai puţin uşuratecă decât a precedentei. Ea recomandă complezenţa şi cadrilul conjugal. Dacă le socotim doar ca nişte distracţii de autor, din vâna care va da rabelaisienele « Contes drolatiques », ele nu strică unitatea vederilor sociale din romanele lui de moravuri contemporane. Consecvent cu sine, Balzac atacă celibatul, consacrându-i un loc în « Scenes de la vie de province >\ Aversiunea lui pentru fetele bătrâne s’a concretizat în d-ra Sophie Gamard, din « Le cure de Tours ». Invidioasă şi intrigantă, devotă şi bârfitoare, împreună cu alte nouă femei de felul ei, ea alcătueşte o congregaţie întemeiată pe ură. După obiceiul său, autorul ia cuvântul ca să vestejească această stare, contrară naturii şi societăţii. « Si tout, dans la societe, comme dans le monde, doit avoir une fin, il y a certes ici-bas quelques existences dont le but et l’utilite sont inexpliquables. La morale et REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ÎS» l’economie politique repoussent egalement l’individu qui consomme sans produire, qui tient une place sur terre sans r^pandre autour de lui ni bien ni mal; car le mal est sans doute un bien dont Ies resultats ne se manifestent pas immediatement. 11 est rare que Ies vieilles filles ne se rangent pas d’elles-memes dans la classe de ces etres improductifs... Les sentiments genereux, Ies qualites exquises de la femme ne se developpent que par leur constant exercice; en restant fille, une creature du sexe feminin n’est plus qu’un non-sens: egoiste et froide, elle fait horreur... Sans se bien rendre compte de leur dissemblance avec les autres femmes, elles finissent par l’apercevoir et par en souffrir. La jalousie est un sentiment indelebile dans les coeurs feminins. Les vieilles filles sont donc jalouses â vide. . .». O viguroasă creaţie realizează romancierul în « Pierrette », cu cele două « existente criptogamice » a fraţilor celibatari, Jerome- Denis şi Sylvie Rogron, retraşi din comerţ şi aspiranţi la burghezia mare din Provins. In vârstă de 42 de ani, Sylvie oscilează între dorinţa de a fi baroneasă si teama de a muri din naştere. Celibatul > t t prelungit o face lipsită de orice farmec. Surâsul către pretendentul ei « ressemblait assez â celui d’une «ogresse ». Fratele ei, sfârşeşte printr’o căsătorie nepotrivită, ale cărei secrete consecinţe sunt explicate de autor în prefaţă: «... si Rogron se mărie, il ne faut pas prendre son mariage comme un denoument, il reste Rogron, il n’a pas longtemps â vivre, le mariage le tue» (de unde reiese utilitatea prefeţelor, chiar când autorul se explică în cuprinsul textului). Celibatul dezvoltă monstruos egoismul şi este o excepţie, nefolositoare sau dăunătoare, pe care nu se poate sprijini societatea. Societatea trebue să se reazeme pe căsătorie, care întemeiază familia. Aceasta este axioma fundamentală, din dialectica socială balzaciană. In societatea modernă, căsătoriile convenţionale, pe bază de interes, viciază instituţia. Ele duc mai curând sau mai târziu la conflicte înăbuşite şi la divorţul moral, deoarece divorţul legal este interzis catolicilor. Dramele conjugale, spune Balzac, ar rămâne necunoscute, «.. .si l’avide scapel du XlX-e silele n’allait pas, conduit par la necessite de trouver du nouveau, fouiller les coins les plus obscurs du coeur, ou, si vous voulez, ceux que la pudeur des siecles precedents avaient respectes»(«La muse du departement»). FEMEIA IN SOCIETATEA BALZACIANĂ 159 Deşi Balzac a fost învinuit de imoralitate (prefaţa dela « Pier- rette », 1839, e scrisă pro domo), el nu a mers prea departe în anali- zele dramelor alcovului, folosindu-se uneori de modul suggestiv. Ducesa de Langeais e o soţie « grav ofensată » şi nimic mai mult. Căsătoria ei a fost tipică. « Ce mariage de convention avait en le sort assez habituel de ces pactes de familie. Les deux caractâres Ies plus ajitipathiques du monde s’etaient trouves en presence, s’e- taient froisses secretement, secretement blesses, desunis â jamais. » Remediul acestui neajuns este căsătoria din înclinare reciprocă, ca aceea a soţilor Desmarets din «Ferragus ». Pasiunea lor « resi- stait au mariage ». O căsătorie din dragoste a contractat şi Julie în « La femme de trente ans », dar cu o iubire nechibzuită, spre a descoperi îndată apoi nulitatea soţului. E de altfel propriul fetei tinere, la Balzac de a se înşela în alegerea bărbatului, neconsultând sau neascultând de sfatul înţelept al părinţilor. De pe atunci cu veleităţi de independenţă şi de alegere liberă, voluntară şi doritoare de dominaţie, prefigurând-o pe urmaşa ei de astăzi, fata tânără a lui Balzac are de suferit urmările emancipării ei de sub tutela autorităţii paterne sdruncinate. Adversar al regimului pe care codul civil al lui Napoleon l-a instaurat de curând, autorul rămâne legat de spiritul vechi al familiei, al cărei doctrinar a fost Bonald. Din două tinere prietene, eroinele romanului «Memoires de deux jeunes mariees >>, una care l-a citit pe Bonald şi s’a măritat în vederea maternităţii, îşi găseşte fericirea în căsnicie, câtă vreme cealaltă, care a citit « Corinne » şi şi-a căutat fericirea, prin două căsătorii din dragoste sfârşeşte ca victimă a erorilor ei. Acest roman, dintre cele mai palide ca realizare de fiinţe vii este totuşi cea mai instructivă lectură pentru cunoaşterea doctrinei matrimoniale a lui Balzac. Ea este poate apologia cea mai caldă a maternităţii şi cel mai sever avertisment împotriva iniţiativelor matrimoniale ale fetelor. Alegerea soţului trebue să rămână în răspunderea părin- ţilor, care cunosc mai bine rostul căsătoriei. El este devotamentul şi abnegaţia, renunţarea la fantezie şi crearea de urmaşi. Balzac ca tradiţionalist convins, preconiza chiar lipsa la dreptul de moştenire, în folosul primului născut, după sistemul englezesc, pentru păstrarea neştirbită a patrimoniului şi chiar desmoştenirea fetelor, ca să se curme goana după zestre. Ca o replică a feminis- mului sentimental, din romanele d-nei George Sand, el a scris i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « La femme de trente ans ». Julie d’Aiglemont e o răsvrătită, dar numai o veleitară, care se consumă în revoltă verbală. Ea respinge asistenţa pe care i-o oferă biserica, numeşte căsătoria, aşa cum se practică,« o prostituţie legală » şi îşi reneagă copilul, fruct« al datoriei şi al hazardului ». Ea nu are curajul gesturilor hotărîte şi adulterul ei clandestin va fi pedepsit prin rătăcirile şi crimele copiilor ei. De sigur posteritatea lui Balzac simte falsitatea procedeelor acumulative de dezastre, care amintesc prea mult obârşia lor melodramatică, dar ea înţelege şi voinţa sociologului de a restaura moravurile prin sancţionări exemplare. Să enumerăm astfel, pentru cine nu mai are curajul de a citi « La femme de trente ans », nenorocirile ce s’au abătut asupra femeii adulterine: Helene, fiica ei legitimă, împinge pe Charles, «l’enfant d’amour», în râul Bievre; ea fuge cu un criminal, care ajunge pirat, crede a gusta «un bonheur celeste » în tovărăşia lui, dar sfârşeşte rău, cu aceste ultime cuvinte (ultimele cuvinte ale păcă- toşilor sunt totdeauna edificatoare, la Balzac): « Le bonheur ne se trouve jamaisendehors des lois... Moina... tu...» (d-na d’Aigle- mont transmite fiicei ei mai mici, Moina, mesajul surorii, între- rupt prin moarte: «Ta soeur voulait sans doute te dire... que le bonheur ne se trouve jamais, pour une fille, dans une vie roma- nesque, en dehors des idees recues, et, surtout, loin de sa mere); la rândul ei Moina se îndrăgosteşte de fiul amantului mamei ei şi la mustrările acesteia îi răspunde cu aceste cuvinte cinice: « Maman, je ne te croyais jalouse que du pere », cuvinte care o ucid. Astfel pedepsită, femeia adulterină, deşteptată din leşin, sfârşeşte cu un gând plin de delicateţe faţă de fiica ei nerespectuoasă: « N’effrayez pas ma fille » şi moare. Nu mai este nimeni care să admire astăzi aceste moralităţi forţate, spre a pune de acord arta cu morala şi sublimul care atinge ridicolul. Sancţionarea adulterului feminin îl duce pe Balzac la asemenea greşeli de gust, par acquit de conscience. Tot atât de dăunător societăţii este şi concubinajul, care în romanul «Une double familie » este urmarea sumbrei bigoţii a soţiei, prilejuind romancierului o dublă moralitate, împotriva femeii bigote şi a soţului vinovat. Din perspectiva actuală a cititorilor, obiecţia ce se poate aduce mai îndreptăţit romancierului, chiar dacă i s’ar împărtăşi sănă- FEMEIA IN SOCIETATEA BALZACIANĂ 161 toasele vederi sociale, este sacrificarea individului, fără temeiul unei etice transcendente. Balzac vrea să impună legile sociale, în loc să facă apel la resorturile morale ale individului. Ordinea socială este şi rămâne şubredă, dacă îi lipseşte consimţământul conştiinţei individuale, de ordin laic sau religios. Religia nu e însă pentru Balzac un factor sufletesc; iar Biserica nu este decât o instituţie de utilitate socială. De aceea opera lui poate fi adoptată de şcoala pozitivă şi tradiţionalistă Bourget et C-nie, ca un preţios auxiliar de propagandă, dar tezele lui sociale credem că nu servesc ca lecţii de vieaţă. Ele nu pot crea prozeliţi, fiindcă nu sunt însu- fleţite de o credinţă spirituală. Neocatolicii şi-au făcut din Balzac un aliat de oportunitate, înşelându-se asupra eficacităţii predicilor sale, esenţial laice şi utilitare. Este de sigur o greşeală, de cartel politic. Ca şi în asocierile politice, aliaţii se recrutează nu , după criteriul ortodoxiei progra- matice, ci în vederea numai a sporirii puterilor, prin adiţionare. * * # Care este explicaţia dogmatismului social, balzacian ? Roman- cierul s’a ivit şi a creat în plină epocă romantică. Poeţii romantici au avut norocul, ca o consacrare oficială din partea societăţii, să fie ridicaţi la onoruri şi ranguri politice, sub monarhia din Iulie şi au apelat la sufragiile populare în 1848. Ei credeau în funcţiunea socială a artei şi se socoteau luminătorii poporului. Apostolatul şi misionarismul au operat şi asupra lui Balzac, candidat respins la deputăţie, care s’a hotărît să-şi expună mesajul politic şi social în opera sa de imaginaţie. Judecată pe măsura comună, infiltraţia aceasta poate fi condamnată, ca dăunătoare condiţiei romanului. Ea prilejueşte intervenţii de autor, care nu pot fi socotite exemplare pentru tehnica romanului. Privită însă în sinteza operii balzaciene, organism inatacabil prin circulaţia neobişnuită de vieaţă, ea se adaugă ca un element pozitiv şi o îmbogăţeşte. Mai trebue să avem în vedere faptul că epoca de transformări sociale l-a ispitit pe Balzac la incursiuni sociologice, care nu soli- cită pe scriitori în epocile de stabilitate şi de perfectă ordine socială. El a împărtăşit nobila iluzie a majorităţii scriitorilor din timpul său, în eficacitatea cuvântului asupra evoluţiei sociale. Ca în toate vremurile de tranziţie, când perspectiva scurtă înfăţişează răstur- 11 11 i6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nări de valori, fără viziunea ordinei viitoare, ce se construeşte nevăzut, artistul şi scriitorul cred de datoria lor să-şi aducă spri- jinul în reformarea societăţii. Ca şi Stendhal, el preţuia energia, ca agent motor al resortului sufletesc masculin, ca generator de faptă îndrăsneaţă. In bascula socială, el simţea nevoia unei garanţii de stabilitate, unui factor de conservare, care să echilibreze energia, deslănţuită în necunoscut, a bărbatului. Acest factor de echilibru avea să fie femeia, ale cărei virtuţi domestice conservă societatea, împotriva tuturor experienţelor aleatorii. Balzac a avut curajul să desemneze femeii un rol de abnegaţie şi sacrificiu, deşi tempe- ramentul său intim îl îndemna să-i măgulească toate fanteziile. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI BAUDELAIRE ÎN ROMÂNEŞTE Poet el însuşi dintre cei adevăraţi şi totuşi iubitor sincer al poeziei altora, d. Ion Pillat este tocmai de aceea în primul rând un admirabil exemplu de camaraderie literară. Căci împotriva regulei după care poeţii lirici, închişi în cultul propriu, trăind adică numai din afirmaţia de sine, nu se încălzesc de simpatie pentru aspiraţiile poetice ale confraţilor, d-sa a putut să se simtă disponibil sufleteşte de atâtea ori, căutând să înlesnească destinul literar al câtorva contemporani foarte feluriţi în natura lor. Numai aşa se înţelege cum d. Pillat, cu toată abundenţa materială a operei sale, a găsit în sine şi ceea ce era necesar pentru ca un poet lăsător, dar unic, cum este d. G. Bacovia, să nu lipsească, încă din 1916, din librării şi pentru ca alţii, de asemenea fără nici o grijă de apa- riţia în volum, cum a fost d. T. Arghezi până la 1927 şi cum a rămas până azi d. I. Vinea, să se afle colecţionaţi, din vremea fiecăruia de modestă periodicitate, în sertare sigure. Iar dacă ştim că nici o asemănare cu sine nu-1 atrăgea spre aceştia, e limpede că d. Pillat participa la soarta confraţilor din îndemnul celei mai nobile camaraderii, — conduită care ne vorbeşte în deosebi despre o etică scriitoricească superioară, în numele căreia un poet nu va fi niciodată lăudat peste măsură. Solicitudine remarcabilă a manifestat d-sa şi pentru confraţii străini de mai pretutindeni. Şi tot fără interesul ascuns al vre-unei afinităţi, care să-l facă a se iubi în alţii, acest poet generos ne-a prezentat într’o serie de conferinţe publice pe Goethe, Hugo, Yeats, Baudelaire, Hofmannsthal, Valery, Rilke, Claudel, Whitman, Jammes, George, Romains, Sandburg, Peguy, Robinson, etc... (v. Portrete Lirice, 1936), pe care, pe unii dintre ei ca şi pe alţii nenumiţi, s’a ostenit să-i cunoaştem chiar în versiune româ- nească. Nimeni din generaţia de scriitori a d-lui Pillat nu s’a depăşit cu interesul pentru opere străine, traducând atât de mult, ca d-sa. Şi cu astfel de traduceri, care n’au pornit din nici un simţimânt de rudenie, neîntreţinute adică de dragostea indirectă de sine, ne aflăm fără îndoială în faţa unei minunate purtări literare, asupra dezinteresului căreia ne place să atragem atenţia. 11* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 164 Este drept că gustul, cu aşa de frumoasă semnificaţie, ce are d. Pillat pentru traduceri ar putea fi explicat mai din scurt prin consideraţiuni care ţin de natura talentului său. Critica noastră a ajuns în privinţa operei d-lui Pillat Ia o concluzie neîndoioasă: fără o diversitate prea mare de măsuri, ea vădeşte, ca plăcere şi facultate principală a autorului, corectitudinea formală; rămânând încă departe de arta inginerească, poetul nostru întrebuinţează totuşi rigla şi compasul în vederea simetriilor sale; aspiră la perfec- ţiunea versului, pe care o şi realizează mai ales în tipul versului de patrusprezece silabe; cea mai mare parte a producţiunii sale lirice e un lung, răbdător şi nobil exerciţiu formal; iar dacă d. Pillat este cu toate acestea un poet de preţ nu numai în volumul Pe Argeş în sus (1923), în care puterea lirică intră în echilibru cu iscusinţa de a versifica, dar şi în celelalte volume, aceasta o dato- rează ştiinţei prozodice, fiind cunoscut azi că, după cum inspiraţia poetică duce la versuri perfecte, artizanatul formal poate suscita la rândul său starea de poezie. Dar fără nici o grijă de ceea ce s’ar mai putea spune în această chestiune, fapt este că d. Pillat repre- zintă la noi interesantul caz de mai mare capacitate versificantă, decât lirică: e poetul nostru cu cel mai mare număr de versuri disponibile. Atât de mult i-au prisosit metrii în cariera sa, încât din surplusul lor a alcătuit cel puţin volumul Poeme într’un vers (1936). Aşa stând lucrurile, ce era mai firesc decât ca un talent formal să-şi angajeze disponibilităţile în traduceri? In însăşi structura personalităţii artistice a d-lui Pillat se ascunde un destin paralel de traducător, independent oarecum de idealul poetic personal, pe care îşi îngădue de multe ori chiar să-l contrazică. Şi astfel s’a putut întâmpla acest lucru incredibil, despre care ne vom ocupa în cronica de faţă, şi anume că un poet, cum este d. Pillat, pornit din bucolica şi idilismul lui Alecsandri şi atins numai de uşoara melancolie horaţiană a timpului ireversibil, a ajuns să traducă pe însuşi poetul modern al metropolei cosmo- polite, sufletul cel mai sucit şi răsucit în drame de conştiinţă, — pe Baudelaire. Din poetul francez al înăcrelii urbane şi al propriei sale naturi angelice căptuşită de demonism au mai tradus la noi în vremea din urmă d-nii Alexandru Westfried (Fleurs du Mal— Tălmăciri, cu o prefaţă de Tudor Arghezi, 1932), Al. T. Stamatiad (Pagini din Baudelaire: Cugetări şi Impresii — Poeme în Proză — Desenuri — Manuscrise — Autografe, 1934) şi Al. A. Philippide (Flori alese din Les Fleurs du Mal, 1934). Traducătorii fără volum sunt mai mulţi, dar nu-i menţionăm aci, rezervându-ne să-i numim într’un studiu anume care va urmări procesul de infiltraţie al operei lui Baudelaire în literatura noastră, fie sub formă de traduceri, fie — de BAUDELAIRE ÎN ROMÂNEŞTE 165 influenţă lirică. Nici pe d. Westfried, deşi cu volum, nu l-am fi numit, după cum n’am numit nici pe d. A. Luca, autor al unei mici eulegeri de Poeme în proză (colecţia «Lumen»), atât ni se pare de neînzestrată traducerea sa, dacă nu s’ar fi bucurat de prefaţa amicală, dar nemeritată a d-lui Arghezi. Cum a putut d. Arghezi, dela care noi încă aşteptăm versiunea românească a Florilor Bolnave, după modelul de putere al neuitatei Prefeţe (Cu- getul Românesc, 1922), să aprecieze atât de binevoitor sforţarea fără rezultate a d-lui Westfried, e pentru noi de neînţeles. Despre d. Al. T. Stamatiad ca traducător al lui Baudelaire am scris la timpul potrivit. Am arătat atunci, întemeindu-mi afirmaţiile pe texte, că prozele marelui poet francez, traduse în româneşte, au fost destul de încercate şi ele. Principiul muzical, din care izvorîseră în originalul lor, devenise în traducere cu totul exclusivist, eliminând orice altfel de mijloace evocative; mai exact vorbind, limbajul întrebuinţat de traducător, fiind silit să se muzicalizeze peste măsură, se dematerializase, devenise abstract, adică nepoetic. Operaţia de devitalizare a originalului reuşise pe deplin. Iar în afară de aceste mici observări, reprobam cum se cuvine anumite omisiuni voite pe care d. Stamatiad le făcuse, în cuprinsul poemelor traduse, după criterii personale, fără să trec însă cu vederea peste meritul d-sale de vechi, înverşunat şi chiar fanatic credincios al cultului baudelaire-ian, la noi. Despre rezultatele obţinute de d. Al. A. Philippide ca traducător al aceluiaşi poet, de asemenea ne-am pronunţat la timp. Era dintr’odată evident că autorul Aurului Sterp, cel puţin în privinţa poemelor O călătorie în Cytera, Albatrosul, Frumuseţea, Balconul, Stârvul şi Potriviri (Correspondances), lucrase în adevărate echi- valenţe verbale româneşti, surprinzând chiar specificitatea lirică a textului original. Aceste traduceri «reprezintă cu fidelitate, scriam atunci, momentele respective de simţire, într’o exprimare pe care cu oarecari aproximaţii — ştiu eu — ar fi ales-o însuşi Baudelaire, român fiind ». Găseam totuşi, că, în general, traducă- torul izbutise cu deosebire în bucăţile de lirism infuz, adică în acelea de o mai bogată exterioritate; în cele simbolice, dar fără să se menţină la acelaşi nivel în cele direct sau fluent lirice; că adesea, din neobservare, sentimentalizase pe alocuri pe acest poet duşman al romanţioşilor, punându-1 să se exprime în « doruri» şi « fioruri »; şi că, în sfârşit, d. Philippide a tradus numai din latura satanică a operei lui Baudelaire, neprezentându-1, aşa dar, cititorului român în întregimea sa morală, care e făcută şi din sfinţenie catolică. Această ultimă obiecţie ne exprima mai mult părerea de rău personală că un traducător atât de meşter nu propagase la noi cu talentul său şi partea de suavitate şi sfinţenie a unei opere, care era cunoscută numai ca morbidă, abjectă şi demonică. i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O astfel de greşeală critică, în examinarea premergătoare a poetului, d. I. Pillat, noul traducător, nu face. Din conferinţa Actualitatea lui Baudelaire, cuprinsă în volumul, citat mai sus, de Portrete Lirice, se vede limpede că d-sa a reflectat, mai înainte de a traduce, la dubla înfăţişare a poetului francez, la oscilările lui între Dumnezeu şi Lucifer — în ordinea teologală, între d-na Sabatier şi Jeanne Duval — în ordinea erotică; d. Pillat a reflectat, la antinomia structurală a poetului, fie singur, fie ajutat de un Gonzague de Reynold care formulează paralelismul dintre Florile Bolnave şi Divina Comedie, de un Stanislas Fumet, care descopere în opera lui cele mai patetice « chemări» ale Divinităţii din toată poezia lirică franceză a secolului al XlX-lea, sau de un Jean Royere, care îi arată puterea aceluiaşi misticism catolic. Aşa că traducerea d-lui Pillat era de aşteptat să întregească, din acest punct de vedere, pe cele anterioare. Şi chestiunea interesează publicul românesc cu atât mai mult cu cât d. Constantin Stelian, cunoscutul poet, anunţă că va întocmi în curând cartea de traduceri « Florile Răului — prezentare antologică a volumului complet». Suntem astfel siguri că, după citirea antologiei d-lui Stelian, Baudelaire nu va mai apărea nimănui ca sperietoare a cercurilor educative, ci va străluci şi în toate aspiraţiile curate ale conştiinţei sale osândite Ia păcat; citi- torii în româneşte ai poetului vor înainta în cunoaşterea lui. Din ce îndemn a pornit traducerea d-lui I. Pillat ? Ne-o spune traducătorul singur: « Această culegere de tălmăciri din Baudelaire îşi găseşte obârşia, dar şi justificarea, în râvna de a împământeni şi la noi opera marelui poet al sufletului european. Ea mai izvo- răşte şi din dorinţa de a încerca puterile plastice şi posibilităţile muzicale ale graiului şi versului românesc, în strădania lor să reclădească în alt material, dar într’o formă cât mai apropiată, catedrala atotcuprinzătoare cu care ne place să comparăm arhi- tectura tainică şi armonia secretă a poeziei baudelairiane. Deşi ne dăm seama că « Les Fleurs du Mal » constitue un tot organic — cam în felul « Divinei Comedii » a lui Dante sau a « Testamentelor » lui Villon — n’am urmărit o traducere a cărţii întregi. Ne mulţumim să propunem cititorului de versuri româneşti, ca şi îndrăgostitului de poezie franceză, un buchet de patruzeci şi cinci bucăţi lirice, — care cu excepţia numai a trei din ele: « La servante au grand coeur...», « A une dame creole >> şi « La ranţon » — nu-şi găsiseră încă tălmăcitor. Le oferim ca un exerciţiu de echivalenţe poetice, cu credinţa de a contribui la soluţia unei probleme, care de câtva timp ispiteşte pe mulţi poeţi, din cei mai buni, şi cu nădejdea de a înteţi şi la alţii iniţiative asemănătoare, fericite pentru mlă- dierea expresiei şi îmbogăţirea versului românesc». Ceea ce îl interesează în deosebi pe d. Pillat este, de sigur, ceea ce repetă: să încerce « puterile plastice şi posibilităţile muzi- BAUDELAIRE ÎN ROMÂNEŞTE 167 cale ale graiului şi versului românesc », sau să facă « un exerciţiu de echivalenţe poetice », sau să contribue «la soluţia unei pro- bleme », să provoace «iniţiative asemănătoare, fericite pentru mlădierea expresiei şi îmbogăţirea versului românesc ». II intere- sează dar o chestiune pur tehnică. Surprinde acest lucru pe cineva ? Nu, deoarece poetul nostru se aşează în chiar natura talentului propriu — talent formal. Şi de aceea anumite neobservări, dizar- monii sau dificultăţi la un virtuoz ca d. Pillat izbesc mai neplăcut decât la alţii. Strofa întâi din Causerie Vous âtes un beau ciel d’automne, clair et rose ! Mais la tristesse en moi monte comme la mer, El laisse, en refluant, sur ma lăvre morose Le souvenir cuisant de son limon amer. devine în traducere Eşti cer de toamnă, mândru şi limpede şi roz ! Dar întristarea urcăv în mine ca o mare, Şi-mi lasă, când se scurge, pe buză drept moloz, Mâlită amintire, înnisipări amare. Versurile 3 şi 4, trecând peste acel « moloz » născocit de tra- ducător în vederea rimei, sunt de cea mai urîtă dificultate şi dizar- monie. La Priâre d’un Paten începe cu versurile Ah 1 ne ralentis pas tes flammes; Râchauffes mon coeur engourdi, Voluptă, torture des âmes 1 Diva ! Supplicem exaudi! care în româneşte sună astfel Ah ! flăcările nu-ţi opri; In inimă să-mi laşi căldură, O, voluptate ! o, tortură 1 Diva ! supplicem exaudi ! Să lăsăm de o parte versul 2 care nu păstrează nimic din puterea celui franţuzesc; dar pentru ca « opri » să rimeze cu « exaudi», aşa cum pare a fi vrut d. Pillat, cuvântul latinesc trebue să-l pro- nunţăm ca francezii: exodi (rima din textul original este «en- gourdi »). Tot aşa, adoptând pronunţia franceză, poetul nostru ortografiază titlul comediei Heautontimorumenos a lui Terenţiu, care este şi titlul unei poezii a lui Baudelaire, cu totul curios: Heotontimorumenos. E şi oarecare grabă inexplicabilă uneori. Primele versuri din Paysage sunt acestea: i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Je veux, pour composer chastement mes ăglogues, Coucher auprăs du ciel, comme Ies astrologues, Et, voisin des clochers, ăcouter en râvant Leurs hymnes solennels emportăs par le vent. Graba le preface în Vreau, ca să pot compune, cast, versurile-eglogii, Să stau întins sub ceruri la fel cu astrologii, Şi-aproape de clopotniţi, s’ascult tăcut visând, Solemnele lor imnuri răpite lin de vânt. Versul i nu e posibil; modelul francez îl arată ca incult, vrem să spunem — colţuros, barbar; versul 2 e tradus fără raportare la intenţia poetului de a-şi petrece noaptea într’o mansardă, intenţie exprimată în alte versuri de mai jos ale poeziei şi care, numai această intenţie, face cu putinţă comparaţia «cu astrologii»; versul 3 cu « s’ascult tăcut, visând », după o regulă franţuzească e cacofonic; iar versul 4 îşi nimiceşte posibila frumuseţe cu îm- preunarea nefericită a două idei contrazicătoare: «răpite lin». Cu ştiinţa sa de a versifica, ce nu putea face d. Pillat, dacă nu se grăbea? Orice condei, oricât de inexpert, poate pune oarecare armonie în aceste versuri, făcând modificări de bun simţ. De exemplu, în loc de incultul Vreau, ca să pot compune, cast, ver- surile-eglogii — mai armoniosul Să pot compune, caste, măsurile eglogii; în loc de aproximativul Să stau întins sub ceruri la fel cu astrologii — mai fidelul Dormi-voi, mai aproape de cer ca astrologii ; în loc de cacofonicul Şi-aproape de clopotniţi, s’ascult tăcut, visând — mai cuviinciosul Vecin cu mari clopotniţi, voi asculta visând; şi în sfârşit, în loc de ilogicul Solemnele lor imnuri răpite lin de vânt — mai firescul Solemnele lor imnuri răpite ’n sbor de vânt. încât, am dobândi cu multă uşurinţă: Să pot compune, caste, măsurile eglogii, Dormi-voi mai aproape de cer ca astrologii; Vecin cu mari clopotniţi, voi asculta visând Solemnele lor imnuri răpite ’n sbor de vânt. Acea religioasă prosternare în faţa, probabil, a d-nei Sabatier Je t’adore â l’ăgal de la voute nocturne, O vase de tristesse, 6 grande taciturne, Et t’aime d’autant plus, belle, que tu me fuis, Et que tu me parais, ornements de mes nuits, Plus ironiquement accumuler Ies lieues Qui săparet mes bras des immensităs bleues. capătă în grabă forma de nerecunoscut: BAUDELAIRE lN ROMÂNEŞTE 169 Te-ador asemeni vastei bolţi nocturne, Vas de tristeţe, mare taciturnă, Şi te iubesc, frumoaso, cu-atât mai mult că pieri, Că îmi apari în noapte drept tainic giuvaer, Că ’n râset depărtarea o ştii statornici Ce îmi desparte braţul de-albastrele stihii. Puternica strofă din Le Guignon Loin des s^pultures c£16bres, Vers un cimetiăre isolă, Mon coeur comme un tambour voilă Va battant des marches funăbres trece în româneşte Fugind de gropile slăvite Spre-un cimitir necunoscut, Pe darabane învelite, îmi bate inima tăcut Intr’altă privinţă, d. Pillat traduce când prea literal, când prea liber. Astfel versul J’aime le souvenir de ces epoques nues, care este şi titlul bucăţii respective, sună în româneşte Mi-e dragă amintirea acestor vremuri goale; «goale» lângă «vremuri» însemnează «vremuri deşerte, pustii», cum n’a vrut Baudelaire să înţeleagă; în orice caz « vremuri goale » nu sugerează ideea de goliciune tru- pească a oamenilor primitivi, pe care o cere poezia. In La Vie Antirieure poetul îşi reaminteşte că a trăit altădată în sudul greco-latin, pe marginea Mediteranei: C’est lâ que j’ai văcu dans Ies voluptos calmes, Au milieu de l’azur, des vagues, des splendeurs Et des esclaves nus, tout imprăgnă d’odeurs, Qui me rafraichissait le front avec des palmes Et dont l’unique soin ătait d’approfondir Le secret douloureux qui me faisait languir Terţetul 2, în traducere, are o libertate care îi denaturează înţelesul: îmi răcoriră fruntea cu frunze largi de palmă, Având unica ţintă să scormone adânc Durerea rarei taine ce mă făcea să plâng. Cu toate că nici « ţintă » nu ni se pare a reda « soin » care e mai delicat, ne oprim numai asupra cuvintelor să «scormone adânc». Alta este nuanţa textului francez: «approfondir * în 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sensul de « a afla » şi nu de « a adânci», « a scormoni » sau « a întărâta». Sclavii nu puteau avea ca «grijă unică» sadismul de « a scormoni» rana stăpânului lor, ci de a-i afla «taina dureroasă care îi da lingoare », pentru a i-o alina sau a i-o afla pur şi simplu. In Chatîment de L’Orgueil, Baudelaire întrebuinţează cuvântul de «doctor» potrivit etimologiei lui; d. Pillat traduce «doctor» (medic ?), deşi trebuia evident « cărturar » sau « învăţat ». «Les hanches de l’Antiope» din Les Bijoux devin «cosiţa Antiopei». Adresându-se unei curtezane, Baudelaire scrie: Tu mettrais Vunivers entier dans ta ruelle, iar d. Pillat traduce: Ţi-ai pune universul întreg în bătătură. « Ruelle » însemnează, evident, « stră- duţă » şi dela stradă până la curte e puţin; până la «bătătura» ţărănească e însă ceva mai mult; dar « ruelle » mai însemnează şi locul dintre marginea patului şi perete şi mai însemna, în Franţa secolului al XVII-lea, locul din dormitor, unde femeile nobile obi- şnuiau adesea să invite pe câte cineva, înainte de a se coborî din pat. Aceasta înţelegea Baudelaire prin « ruelle », când se adresa acelei curtezane, înţelegea « lângă pat», dar nu în « bătătură » ! In sfârşit, pentru poetul francez, miorlăitul cotoiului său din Le Chat îl bucură « comme un philtre », ceea ce pentru d. Pillat este «...ca o beteală»!; «â l’abri des ombreuses retraites» din A une creole se traduce prin «... în taină de tânără umbrire»; «.. .L’Amour dans sa guerite » din Sonnet d’Automne este « Amorul din gheretă », ceea ce nu exprimă del oc «ascunzişul» unde stă Amor şi nu Amorul; «La conscience dans le Mal» din LTrreme- diable dă în româneşte «Tu, cunoştinţă în Păcat» în loc de « con- ştiinţă»; tot «Amorul» numeşte d. Pillat şi «Iubirea creştina», iubirea aproapelui din La Rangon; etc... Impresia generală este de grabă şi e gravă pentru artistul consumat al versului, despre a cărui traducere vorbim. Noi ştim că a traduce este tot atât de dificil lucru cât şi a creea, dacă nu mai mult. Croce, în ultima sa lucrare — Poezia (1937) nici nu crede că un poet poate fi tradus. Aceasta — în condiţiuni optime, când şi traducătorul este nu numai un poet adevărat, dar dispune chiar de o sensibilitate consonantă. Ce să se mai zică de cazul când poetul tradus şi traducătorul nu se ating nici într’un punct al creaţiei lor ? Unul — urban, realist, putrid, satanic şi angelic în acelaşi timp etc...; iar celalt — bu- colic, domestic, sensibilitate convenabilă, fără drame de conştiinţă etc... D. Pillat, cu traducerile din Baudelaire, a încercat o aven- tură foarte îndrăzneaţă. Dar drept este că ultimele poezii din volum mai răscumpără pe cititor de câte poate observa la celelalte. Heautontimorumenos, Privelişte (jumătatea a doua), Soarele, Sfârşit de seară, De dragul RELIGIA EVREILOR NOMAZI 171 minciunii, Bătrânei slujitoare, Alegorie şi Visul unui curios sunt traduse atent şi mai cu răbdare. Iată, de exemplu, La servante au gr and coeur: Bătrânei slujitoare de care-ai fost geloasă, Şi care-şi doarme somnul umil sub iarba joasă, S’ar cuveni să-i ducem în dar câteva flori. Cei morţi, şi ei sărmanii, îşi au durerea lor, Şi când brumarul suflă, rupând din crengi uscate, Lung crivăţul său jalnic prin marmure surpate, Ei judecă pe semne că viii sunt ingraţi Să doarmă la căldură cum fac, împăturaţi, Pe când cadavre roase de negre reverii, In pat făr’ de tovarăş, ne mai putând grăi, Schelete vechi muncite de viermi, de ploi pătrunse, Simt iernile trecute tot picurând ascunse, Cum veacul li se scurge, cum nimeni n’o să vie Să schimbe sdreanţa prinsă de piatra lor pustie. Când şueră căminul şi cântă, de ’nserează, Dacă-aş vedea-o, calmă, pe scaun că s’aşează, Dacă ’ntr’o noapte-albastră şi rece de Ghenar, Pitită aş găsi-o în camera mea iar, Tăcut venind, din fundul culcuşului etern, Copilul să-l vegheze cu ochiul ei matern, Cucernicului suflet ce i-aş putea răspunde Privind cum lasă lacrimi orbitele-i profunde î Rămânem dar la aceeaşi admiraţie iniţială pentru d. I. Pillat, care de-a-lungul carierei sale a înţeles să celebreze de două ori Poezia: odată în versurile proprii, iar a doua oară în numeroasele traduceri ce a făcut chiar din poeţi deosebiţi cu totul de d-sa. VLADIMIR STREINU RELIGIA EVREILOR NOMAZI Săpăturile arheologice din ţările biblice şi Mesopotamia au luminat atâtea sectoare obscure din originile religioase ale lui Israel, încât în ultimii ani se tipăresc foarte multe monografii asupra acestui subiect. Am avut prilejul, în cronicele noastre, să stăruim asupra câtorva din rezultatele şi expunerile sintetice privind protoistoria şi istoria judaismului. De data ceasta, cartea despre care scriem este construită pe un plan mult mai vast şi îşi propune să îmbrăţişeze, într’o ambiţioasă sinteză, toate aspectele 173 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi toate etapele evoluţiei religioase a lui Israel. Este vorba despre La Religion des Hebreux nomades (Ed. Paul Geuthner, Paris 1937, 370 pag. gr. in 8°, 125 fr.) a lui E. Dhorme, primul volum dintr’o serie bogată: L’evolution religieuse d'Israel. Edouard Dhorme este unul dintre foarte puţinii savanţi contemporani care-şi poate lua, cu toate garanţiile, sarcina de a scrie o întinsă istorie a religiei israelite. Nu numai pentrucă este un ebraizant autorizat, cola- borator de aproape 35 de ani la Revue Biblique, traducător emerit al câtorva cărţi din Vechiul Testament (Les livres de Samuel, 1910; Le livre de Job, 1926) şi propunându-şi să tălmăcească într’o lim- pede limbă franceză întreaga «Biblie ebraică» (volumul I, La Genise, de aproape 350 pagini —traducere şi comentar — este sub tipar). Ci şi pentru faptul că E. Dhorme se mişcă cu aceeaşi siguranţă în toate sectoarele filologiei semite. A debutat ca asi- riolog, şi primele sale cărţi — Choix de textes religieux assyro- babyloniens (1907) şi La religion assyro-babylonienne (1910) — se bucură şi astăzi de o mare autoritate. S’a ocupat, apoi, de relaţiile între ţările biblice şi marele imperiu asirian {Les pays bibliques et l'Assyrie, 1911) şi a publicat lucrări fundamentale în semitologie (L’emploi metaphorique des noms de parties du corps en hebreu et en accadien, 1923; Langues et icritures semitiques, 1930). Penultima sa lucrare sintetică, La poesie biblique (1931), precizează încotro se îndreaptă toate eforturile venerabilului orientalist: spre înţele- gerea atentă, şi din toate punctele de vedere, a Vechiului Testament. Filologia semită, în care Dhorme poate fi considerat un desă- vârşit maestru, nu constitue totuşi instrumentul principal şi ex- clusiv pentru înţelegerea, interpretarea şi traducerea textelor biblice. Arheologia orientală — dacă n’a « revoluţionat» sensul Vechiului Testament, aşa cum a revoluţionat istoria şi semnificaţia culturală a Egiptului şi Mesopotamiei — a adus totuşi nenumărate verificări, corectări şi preciziuni în tot ce priveşte trecutul poporului Israelit şi al vecinilor săi. Dhorme are şi acest merit de a îi urmărit rezultatele săpăturilor arheologice şi de a fi luat parte personal la descifrarea şi comentarea textelor dela Ugarit (Ras Shamra). Nu este un savant de cabinet. A trăit vreme îndelungată în Orient, cunoaşte idiomele semite moderne, şi nu rareori întâlnim în această erudită La Religion des Mbreux nomades amintiri şi verificări personale în legătură cu triburile arabe şi obiceiurile contemporane de pe malurile Tigrului şi Eufratului. Ca atâţia savanţi francezi, Dhorme izbuteşte să scrie o carte erudită şi cu multe contribuţii personale, fără ca s’o facă inacce- sibilă nespecialiştilor. Este, aceasta, una din durabilele şi mult lăudatele virtuţi ale geniului francez. Ca şi Adolphe Lods, maestrul strălucit al studiilor iudaice, E. Dhorme nu se pierde niciodată în labirintul faptelor şi în pulberea amănuntelor. Nu se pierde — RELIGIA EVREILOR NOMAZI dar nici nu le evită. Cartea aceasta e solidă, şi oricine poate constata soliditatea temeliilor. Pornind la un drum lung — evoluţia religioasă a lui Israel, poporul cel mai « religios » — autorul străbate cu prudenţă toate etapele prealabile. Primele patru capitole sunt dedicate textului şi compoziţiei Bibliei, utilizării izvoarelor şi originii Evreilor. In deosebi în al treilea capitol — utilizarea izvoarelor de informaţie asupra religiei iudaice — se găsesc elementele metodei pe care înţelege s’o aplice E. Dhorme în vasta lui cercetare. Biblia, în textul ei prezent, este rezultatul unor prelungite compilaţii şi purificări. « Le travail du critique est de dissocier ces divers ele- ments, de discerner sous Ies couches amoncelees par le temps le vieux fond des recits ou des lois, de reconnaître la main des pretres ou des scribes qui ont retouche et remanie Ies plus anciennes tra- ditions, de saisir, en un mot, Ies survivances d’une religion qui resistait, malgre tout, â l’action des hommes et des siecles » (p. 57). Metoda aceasta, evident, nu e nouă; dar este o metodă sigură, pe care au accpptat-o chiar apologeţii catolici. Unul din aspectele cele mai tragice ale vieţii religioase a lui Israel este tocmai această rezistenţă a elementelor pre-mozaice împotriva monoteismului iar, mai târziu, împotriva profetismului. Cum spuneam, cu alt prilej, într’o cronică similară, poporul israelit n’a descoperit cu necesitate — cum voia Renan — monoteismul. Dimpotrivă, şi-a asimilat aproape toate structurile religioase ale timpurilor şi vecinilor; a cunoscut un zeu al furtunii, o zeiţă a fertilităţii, o divinitate a lunii, etc. E. Dhorme aminteşte şi demonstrează încă o dată toate aceste lucruri — cuceriri relativ recente ale erudiţiei europene — îmbogăţind considerabil rubricile « influenţelor » şi « resturilor » păstrate din străvechile etape religioase pre-mozaice. De altfel, propunându-şi, în acest prim volum, să reconsti- tuiască religia evreilor nomazi, autorul nu putea trece repede peste aceste « influenţe » şi« resturi». Rezistenţa împotriva mesajului lui Moise a făcut posibile o sumă de « sopravivenze ». Istoria religioasă a evreilor nomazi ne-a fost păstrată, fragmentar, se înţelege, chiar de aceşti evrei, după ce părăsiseră nomadismul. Tot ce orien- talismul şi arheologia ne-a învăţat despre trecutul marilor civilizaţii mesopotamiene şi siriene ne ajută să reconstruim religia evreilor nomazi. Au supravieţuit, în Biblie, numai palide reminiscenţe — dar conturul şi semnificaţia lor s’a păstrat precisă. Chiar onomastica şi topografia biblică se verifică, continuu, prin săpăturile din Mesopotamia şi Canaan. Lucrul acesta am avut şi noi prilejul să-l subliniem, într’o cronică publicată tot în R.F.R., vorbind despre « Ugarid şi Vechiul Testament». Alte trei capitole sunt închinate originii Evreilor şi celor două neamuri cu care aceştia au stat îndelungat în legătură: Arameenii şi *74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Canaanenii. Un nimerit prilej pentru E. Dhorme, stăpân pe atâtea ştiinţe, să sublinieze asemănările, influenţele şi împrumu- turile, care pot fi lesne scoase la iveală, între aceste trei «neamuri». Câteva observaţii asupra semiţilor în general sunt făcute de pe acum, deşi ele îşi aşteaptă dezvoltarea în capitole sau volume următoare. Bunăoară, preocuparea pe care o dovedesc evreii, şi în general semiţii, « de pouvoir remonter sans interruption jusqu’â la source premiere de leur sang » (p. 78). In ceea ce priveşte sensul numelui de « evreu », Dhorme mărturiseşte că «tous Ies faits con- vergent vers une meme conclusion, â savoir que babiri n’est pas un ethnique, mais un appellatif » (p. 81), însuşindu-şi explicaţia lui Landsberger; care, e util să precizăm, nu e unanim împărtăşită de semitizanţi. « Evrei » ar însemna, deci, «tovarăşi » (p. 82). Faptul că numele de « Evrei» nu are o valoare etnică, ci una apelativă, nu trebue însă interpretat greşit. Puritatea rasei, instinct păstrat cu eroism de toţi semiţii (ibidem, p. 78), şi conştiinţa aparte- nenţii la un neam deosebit de toate celelalte, sunt elemente esenţiale în religia evreilor nomazi, şi s’au păstrat în tot cursul istoriei. Trecând în revistă informaţiile referitoare la Arameeni şi la Canaaneni, în legătură cu subiectul său, E. Dhorme arată urmele cultului lunar la toate popoarele cu care Evreii au venit în contact, dela Ur din Chaldeea, până la Fenicieni (p. 87 şi urm.). «A cote des images du dieu-lune Ies Hebreux auront sans cesse sous Ies yeux celles du dieu de la foudre dans leur marche â travers Ies territoires d’Aram. Dans le concept qu’ils elaboreront peu â peu de leur dieu ils ne pourront echapper â l’impression produite sur leur esprit par ce double aspect de la divinite » (p. 102). Ar fi multe de spus asupra acestei ultime afirmaţii. Intr’un cuvânt, putem aminti autorului că «originile monoteismului» nu stau într’o elaborare îndelungată şi obositoare a «conceptului» de Dumnezeu. Dimpotrivă, tot ce ştim din istoria religiilor ne în- deamnă să credem că monoteismul apare brusc, de obicei într’o etapă foarte depărtată, şi intuiţia unui Dumnezeu unic exclude pe rând celalte imagini politeiste. Nu e vorba, deci, de o elaborare din mai multe fragmente, ci de o excludere brutală şi intolerantă a unui întreg Pantheon, în folosul unui singur zeu. Dar discuţia acestei concepţii ne-ar duce prea departe. Din îndelungatul lor contact cu populaţiile din Canaan, Evreii împrumută alfabetul şi o sumă de obiceiuri şi credinţe (p. no sq.). Dar în afară de aceste împrumuturi, Evreii din timpurile pre-mozaice, ca orice alt neam semit — şi, în general, ca foarte multe populaţii egeene şi mediteraneene — aveau o religie naturistă, proprie, ale cărei ecouri se păstrează până la Profeţi. Multe din elementele de cult pre-mozaice se păstrează, «transfigurate», în mozaism; RELIGIA EVREILOR NOMAZI 175 întocmai după cum foarte multe reminiscenţe păgâneşti sunt asimilate de creştinism. Dar această «asimilare » este, în acelaşi timp, şi o fructificare; vechile superstiţii şi culte capătă un nou sens, mai adânc şi mai roditor. Astfel, E. Dhorme închină lungi şi copioase capitole «locu- rilor cultului » (pp. 125—148), arborilor şi pietrelor sacre (pp. 149—168), înălţimilor sacre (pp. 169—185), apelor sacre (pp. 187—199), etc. Sunt pagini bine nutrite, cu o bibliografie de cele mai multe ori bogată, fără a fi exhaustivă. In general, lipsesc lucră- rile savanţilor scandinavi şi germani. La capitolul despre arborele sacru, sunt obligatorii cărţile lui Uno Holmerg, Der Baum des Lebens(Helsinski, 1923) şi Fino-Ugric Mythology (Boston, 1927). Despre pietrele sacre, multă informaţie suplimentară în Robert Eisler, Weltenmantel und Himmelszelt (voi. II, p. 581 sq.), Kuba- Kybele («Philologus », voi. 68, 1909, pp. 118—151, 161—209). Despre turnul sacru conceput ca vârful muntelui cosmic, lipsesc lucrările fundamentale ale lui Theodor Dombart, Der Sakral- turm (Miinchen, 1920) şi Der babylonische Turm (Leipzig, 1930); Gressmann, The tower of Babei (New-York, 1928); A. J. Weusink, The ideas of the Western Semites concerning the Navei of the Earth (Amsterdam, 1918); fără a mai aminti de monumentala operă a lui P. Mus, Barabudur. In general, asupra acestor simboluri arhaice, pe care le-au cunoscut fără îndoială şi Evreii, cititorul poate găsi informaţie şi texte suplimentare în cartea noastră Cosmologie şi alchimie babiloniană (Bucureşti, 1937). Alte capitole din volumul lui E. Dhorme cercetează personalul sacru, timpurile consacrate, familia, circumcizia, profanul şi sacrul, străinii, etc. Ultima sută de pagini e închinată concepţiilor şi numelor divine la Israeliţii pre-mozaici. Autorul încearcă să urmă- rească toate etapele lui Iahve, toate « aspectele » sale care — după opinia sa — sunt reminiscenţe din istoria religioasă a acestui Orient străbătut de Evrei: « Iahve a suivi l’evolution de son peuple » (p. 362). Este închisă, în această afirmaţie, o întreagă concepţie istoricistă pe care nu o putem accepta. Se poate spune, cel mult, că Iahve a îndurat evoluţia religioasă a poporului ales; că « istoria » a rezistat cu furie « mesajului »; că monoteismul cunoaşte etape pentrucă «trăirea » intuiţiei monoteiste a fost imperfectă. Să aşteptăm însă apariţia celorlalte volume din această operă, pentru a relua discuţia. MIRCEA ELIADE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 176 NOTĂ DESPRE LITERATURA DE EMIGRAŢIE Literatura poate trăi în exil? întrebarea ne-o sugerează lectura unei cărţi recente, scrisă de tânărul romancier german Ernst Erich Noth 1), dar ea depă- şeşte un caz personal şi devine astăzi o adevărată problemă de istorie literară. Cazuri izolate de expatriere, această istorie a cunoscut tot- deauna. Dela Ovidiu la Dante, dela Dante la Victor Hugo, dela Hugo la Blasco Ibanez, dela Ibanez la Ldon Daudet, nu puţini au fost scriitorii care, din proprie voinţă sau din constrângere, au părăsit cetatea şi au trăit în afară de ea. Considerat ca o dramă individuală, exilul poate fi nu numai o suferinţă, dar şi un moment de adâncire personală, ca tot ce este grav, ca tot ce este provocător de răspundere morală, ca tot ce-1 obligă pe om să-şi facă un examen de conştiinţă şi să-şi pună întrebări decisive despre sine şi despre lume. Singurătatea este proba de foc. Nu însă acest aspect individual al chestiunii ne interesează în nota de faţă. Timpul nostru a trimis de câteva ori în exil, nu un scriitor, doi sau trei, vizaţi personal, ci întregi generaţii lite- rare, puse global în situaţia de a se rupe de colectivitatea căreia aparţineau şi de a lua drumul străinătăţii. Prin bruscă schimbare de condiţie politică şi mai ales prin bruscă schimbare de atmosferă morală, literatura, considerată ca fenomen organizat, a fost de câteva ori silită să înceteze. In primul rând, pentrucă i s’au distrus condiţiile materiale de existenţă: activitate editorială, publicaţii periodice, public cititor format, adică tot ceea ce face în mod practic posibilă o producţie literară regulată. Aproape toate revoluţiile politice de azi au provocat în artă un moment de sincopă. Acestui moment de sincopă — care nu era numai unul de buimăceală, ci de veritabilă suspendare a for- ţelor de creaţie — i-a urmat un proces de secesiune. Din vechile valori, revoluţia opreşte numai ce i se pare conform criteriilor ei. Pentru rest, singura soluţie este emigraţia, dacă nu suprimarea. Ee ceea ce s’a întâmplat în Rusia la 1918. E ceea ce s’a în- tâmplat mai puţin în Italia la 1922 2). Este în sfârşit ceea ce s’a întâmplat cu violenţă în Germania la 1933. l) Ernst Erich Noth, La voie barrie. Roman. Librairie Pion. Paris. *) Spuneam « mai puţin * *, pentrucă, într’adevăr, fascismul nu a reprimat in materie de artă, decât tendinţele care ii erau politiceşte contrarii. Altminteri, indiferenţii, oamenii care nu aderă au putut rămânea şi lucra mai departe. De aceea, nici nu se poate vorbi propriu zis de o literatură italiană de emigraţie. Plecările au fost izolate. NOTĂ DESPRE LITERATURA DE EMIGRAŢIE 177 Noul curs politic scindează, mai ales în Rusia şi Germania, viaţa literară, făcând-o să se desfăşure mai departe pe două pla- nuri, şi geografic şi moral, deosebite: în patrie şi în exil. E o adevărată despărţire de fluvii, care îşi vor continua drumul diferit, fără să se poată spune când vor mai avea să se întâlnească, reintegrate în acelaşi destin. Sunt două literaturi de aceeaşi limbă, dar nu de acelaşi spirit, obligate să se dezvolte paralel, fără putinţă de comunicare între ele, în condiţiuni exact contrarii, la poluri opuse. * * * Evident, pe urmele unei revoluţii, o literatură se reface greu. Nu mai greu totuşi decât o agricultură sau o industrie. Este şi în artă, ca în orice alt domeniu de muncă, un element de organizare care de multe ori poate suplini lipsa elanului intim de creaţie. Un regim politic, decis să-şi creeze o artă oficială, dispune de prea multe mijloace tehnice şi materiale, pentru a nu reuşi. Ceea ce s’a petrecut în Rusia sovietică este edificator. Producţia lite- rară, teatrală şi artistică a fost organizată ca producţia grâului sau a fierului. O presă de stat, un teatru de stat, edituri şi ateliere de stat au creat — în chip artificial, cel puţin la început — noi contingente de scriitori, artişti plastici, compozitori şi dramaturgi. Procedeul era de sigur mecanic, exterior, fals, dar el trebuia să ducă neapărat la o producţie literară şi artistică regulată, care să poată furniza anual un anumit număr de cărţi, spectacole şi expoziţii. Cu acelaşi sistem, dispunând de resurse materiale cel puţin egale, regimul naţional-socialist încearcă, dela instaurarea sa, să-şi constitue o artă proprie, o literatură, o muzică şi o plastică oficială. Care e valoarea reală a unei asemenea productivităţi, artifi- cial provocată, care e puterea ei de creaţie şi care sunt şansele ei de supravieţuire — iată întrebări de alt ordin. Dacă am încerca să le răspundem, ele ne-ar abate dela obiectul acestei note. Să constatăm doar că suprimând o cultură pe care şi-o consideră Un Gugliemo Ferrero, în exil, reeditează exilul lui Ibafiez, al lui Unamuno — adică un exil de semnificaţie personală. Fascismul n’a suportat în artă şi literatură poziţiile făţiş adverse, mili- tant adverse, dar a tolerat operele şi activităţile autonome. De altfel, tot ceea ce era insurect în literatura şi arta italiană de imediat după război, a fost ratificat de fascism, aşa încât revoluţia a reuşit mai de- grabă să încadreze elementele de frondă, decât să le elimine. Astăzi încă, deşi regimul tinde să transforme din ce în ce mai mult arta într’un instrument de propagandă, activităţile singuratice nu sunt excluse. Un Alberto Moravia poate foarte bine să scrie disperatele sale cărţi, neaprobat de sigur de oficialitate, dar nici stingherit de ea, 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE duşmană, o revoluţie are putinţa de a-şi constitui, dacă nu o ade- vărată cultură proprie (care cere timp şi creştere organică, na- turală), cel puţin forme şi cadre. Existenţa lor materială e un fapt. Spiritul poate veni mai târziu să anime aceste schele, al căror noroc este de a fi ridicate pe un pământ propriu şi sub un cer cunoscut, şi de a avea astfel ceea ce se chiamă cu un cuvânt foarte simplu: o patrie. Ce se întâmplă dincolo de patrie, este mai dificil şi desigur mai dramatic. O cultură poate, cel mult, şi cu mari greutăţi, să se menţină în exil. Poate ea însă să ducă o viaţă proprie, să evolueze, să dea roade ? întrebarea pusă mai scurt sună astfel: emigraţia este creatoare ? Sunt tot felul de obstacole ce trebue luate în seamă, înainte de a răspunde. Obstacole de ordin material, obstacole de ordin spiritual, cele dintâi mai puţin esenţiale decât cele din urmă, dar nu lipsite totuşi de gravitate. O cultură în refugiu trebue să-şi refacă în primul rând un minim de posibilităţi practice de existenţă, ca o familie în refugiu. Va trebui deci să-şi găsească în primul rând instrumentele elementare de comunicaţie si difuziune: edituri, teatre, săli de expoziţie, presă, şi, pentru toate acestea, va trebui înainte de orice să-şi găsească publicul cu care să comunice. Căci nu e vorba de activităţi individuale, izolate, răspândite pe glob, în câteva mansarde, bune pentru a adăposti singură- tatea unui pribeag aplecat deasupra unui manuscris, ci e vorba de o activitate de ansamblu, care să se susţină coerentă si care să facă posibilă circulaţia valorilor, circulaţia ideilor, confruntarea lor, reciproca lor fecundare. Tot acest aparat ce constitue suportul material, cadrul unei culturi, sau — pentru a limita chestiunea — cadrul unei vieţi lite- rare organizate, emigraţia nu-1 poate crea decât foarte rar şi foarte greu. Dacă, dela 1918 până azi, literatura rusească nu a reuşit să creeze aproape nimic în exil, dacă această literatură de emigraţie se stinge fără a lăsa nici o mare operă în urma ei, ea ar putea să invoace condiţiile de mizerie ce i-au stat în cale. Izolat, scriitorii ruşi în refugiu — Bunin, Kuprin, Merejkowski, Amfiteatrov — au continuat să-şi scrie cărţile lor, dar fără acel dublu contact între ei şi cu publicul, care face ca un număr de fapte literare, izolate, să formeze la un loc o literatură, un climat intelectual, o lume constituită. Nu cele câteva zeci sau chiar sute de mii de ruşi fugiţi în lume şi luptând cu mizeria şi declasarea ar fi putut să alcătuiască o societate capabilă a primi şi a susţine o literatură a emigraţiei. NOTĂ DESPRE LITERATURA DE EMIGRAŢIE 179 Iar alt public, alt mediu decât această mulţime destrămată, scriitorii ruşi în refugiu n’au avut. Publicul din patrie le era in- accesibil, iar cel din exil nu era propriu zis un public. Totuşi, fără a ignora gravitatea acestor dificultăţi materiale, rămâne de văzut dacă ele sunt suficiente pentru a explica ste- rilitatea literară a emigraţiei. Presupunând că ar fi găsit un cadru mai primitor şi condiţii de existenţă mai puţin aspre, presupunând că şi-ar fi putut or- ganiza o viaţă literară oarecum regulată şi deci ar fi rezolvat toate problemele de ordin strict tehnic, ce se pun unei literaturi, este oare de crezut că destinul literar al emigraţiei ruseşti ar fi fost altul ? Literatura germană a avut, de sigur, mai puţine greutăţi de a-şi organiza refugiul. Şi ea şi-a pierdut în 1933 poziţiile câştigate în patrie, dar i-a fost mai uşor să şi le refacă, cel puţin parţial, în exil. In primul rând, pentrucă limba germană — spre deosebire de cea rusă — este o limbă de circulaţie europeană. In al doilea rând, pentrucă populaţii întregi de limbă, cultură şi sensibilitate ger- mană se află răspândite în numeroase ţări streine. Dacă n’ar fi fost decât Austria, Elveţia şi Cehoslovacia (pentru a nu mai so- coti ţările scadninave şi pe cele baltice), şi încă ar fi fost deajuns, pentru ca literatura germană de emigraţie să-şi găsească dincolo de hotarele patriei părăsite, un mediu propice de existenţă. In relativ scurtă vreme, scriitorii pribegi au izbutit, într’adevăr, să-şi refacă pe pământ străin, condiţiile obiective de lucru, deocam- dată pe cele strict necesare. Câteva ziare, câteva reviste, câteva case de editură formează primele cadre în care o cultură de exil să poată trăi şi să-şi poată menţine conştiinţa unităţii. La Viena, Praga, Ziirich şi Amsterdam, s’au creat mici centre literare, al căror prestigiu şi a căror forţă de radiaţie sunt considerabile. Pentru a nu da decât un singur exemplu: Querido-Verlag din Amsterdam este astăzi una din cele mai celebre edituri mondiale. Este timpul însă să ne întrebăm dacă, soluţionând problemele sale pur materiale — de altfel nici ele complet înlăturate (şi pe care — după cum am văzut — refugiul rus nu izbutise să le re- zolve de loc), emigraţia germană îşi asigură prin aceasta, în do- meniul artei şi al literaturii, şanse de creaţie. Cu alte cuvinte, e de văzut dacă în afara impedimentelor de ordin tehnic şi ma- terial ce stau în calea unei literaturi de emigraţie, nu sunt alte impiedimente de ordin intim, de ordin spiritual, mai grave şi mai dificil de învins. Ar fi mult prea devreme pentru un bilanţ al literaturii ger- mane de emigraţie. Istoria ei este prea scurtă pentru a fi încheiată. In cinci ani de zbucium şi căutare — pierduţi în mare parte în ceea ce se chiamă «lupta pentru existenţă » — această literatură 12* i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de exil ne-a dat câteva opere de valoare. E mai mult decât i se putea cere. Temerile noastre nu se referă însă la anii care au trecut, ci la anii care vin. Emigraţia germană îşi va putea păstra de aici încolo o figură unitară, în mediu de cultură, o fiinţă spirituală proprie ? E adevărat că, la 1933, ea a absorbit tot ce era mai viu şi mai valoros în literatura ţării. Când o emigraţie cuprinde pe Wassermann, pe Thomas şi Heinrich Mann, pe Alfred Doblin, pe Ernst Glăser, pe Erich Maria Remarque, pe Alfred Kerr, pe Ernst Erich Noth, pe atâţia alţii în fine — ea încetează a fi o disidenţă, pentru a forma în realitate o întreagă istorie literară. Dar nu valoarea individuală a oamenilor e în discuţie, ci de- stinul acestor valori într’un lung regim de pribegie. Primul caracter al unei literaturi de emigraţie este faptul de a trăi din amintiri. Ea priveşte înapoi. Ea încearcă să nu piardă ultimul contact cu pământul ce i-a fost rupt şi cu lumea de care a fost violent desprinsă. Observaţi că cele mai multe din romanele germane publicate în străinătate, dela 1933 (Remarque, Glăser, Noth), evocă tocmai această perioadă a căderii Repubicii. Aproape toate se opresc cu un sentiment de stupoare la acel desnodământ, pe care nici astăzi nu şi-l explică, nu-1 acceptă, nu-1 uită. Drama centrală a emigraţiei germane rămâne ziua de 30 Ianuarie 1933. Este obsesia, întrebarea unică, remuşcarea perpetuă, suferinţa fără leac a căr- ţilor de exil. > # Această întoarcere, această oprire în loc, această veşnică re- luare a dramei, îi dă literaturii din refugiu un caracter desigur patetic, dar, în acelaşi timp, o limitează. Va avea ea oare cândva curajul sau libertatea să se desfacă din aceste amintiri ? E greu. Greu, fiindcă o altă Germanie decât cea părăsită, emigraţia nu cunoaşte. Iar a renunţa şi la această ultimă Ger- manie, înseamnă a o părăsi încă o dată, pentru totdeauna — ceea ce, de sigur, nu se poate, fără un sentiment de mutilare. Legea de viaţă a unei literaturi în exil este să-şi menţină con- tactul cu ţara pierdută. E o lege teribilă, căci ea condamnă la un fel de inerţie. De vreme ce contactul direct cu ţara vie, cu mul- ţimea care trăieşte, cu atmosfera care se schimbă e interzis, de vreme ce orice comunicare e imposibilă, de vreme ce toate dru- murile sunt « barate » (aşa cum spune şi titlul cărţii lui Noth), singurul fel de a regăsi patria este de a o căuta în memorie, aşa cum ultima imagine a despărţirei a oprit-o. Dar poate această imagine, pe care timpul în mod fatal o va decolora, poate ea să constitue material suficient al unei litera- turi vii? NOTĂ DESPRE LITERATURA DE EMIGRAŢIE 181 E una din marile noastre îndoieli privitoare la destinul litera- turilor emigrate. Şi nu e singura îndoială. Nu e singurul «baraj» pe care-1 ridică acest destin. O literatură de emigraţie este o literatură de opoziţie. Fie că vrea, fie că nu, ea este un instrument de luptă. Spiritul ei este protestatar — şi nici nu poate fi altfel. Dar «a protesta» nu este o atitudine de creator, ci una de combatant. Nobilă atitudine, eroică, uneori, dar lipsită de îm- păcare şi lipsită de acel repaos care face posibil actul de creaţie. Emigraţia este o stare de război şi ea cere în mod necesar o literatură luptătoare. Un spirit critic acerb animă orice cultură de exil, care nici nu poate trăi decât pentru un ideal de reparaţie, de restabilire, de restaurare. Este într’o astfel de cultură un sen- timent de provizorat, care suspendă marile opere, barează orizon- turile prea depărtate. Tot ceea ce se face are un caracter de ur- genţă. Eternitatea îşi va recâştiga mai târziu drepturile. Genul literar care găseşte în exil un mediu prielnic este pam- fletul. Poesia şi romanul se adaptează mai greu pribegiei. Ele cer anumită stabilitate morală, un sentiment de durată, pe care refugiul le anulează din primul moment. Există, de sigur, în această lipsă de securitate, în această stare de alarmă, un principiu de suferinţă, care nu poate fi inutil. Emi- graţia este un mediu febril şi agitat, ea cere un mare efort nervos, dar tocmai din cauza acestei atmosfere de febră şi de zbucium ea nu izbuteşte a fi un teren fertil de cultură. «Teren fertil». Trebue să redăm acestor cuvinte sensul lor cel mai strict, pentru a înţelege că, într’adevăr, ceea ce-i lipseşte unei literaturi de emigraţie este un teren: un pământ. Romanul lui Ernst Erich Noth, dela care am plecat şi la care ar trebui să revenim altădată (pentrucă într’adevăr cartea merită să ne ocupăm de ea), ridică şi ne sugerează problemele de mai sus, nu în modul abstract în care le-am înfăţişat, ci prin prisma unei drame sufleteşti personale. Noth înţelege că primejdia emigraţiei este un fel de ezitare între un trecut care n’a fost încă lichidat şi un viitor care încă n’a început. E un fel de viaţă suspendată, fără timp, fără patrie — un fel de veşnică aşteptare. Soluţii individuale pentru această dramă există poate. Noth însuşi va fi găsit poate o soluţie, în micul orăşel din Provence, unde, de câţiva ani, trăeşte aproape împăcat. Global însă problema rămâne insolubilă ca o rană veşnic deschisă. T. P. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 182 NOTĂ LA « MODALITATEA ESTETICĂ A TEATRULUI» x) Interesul teoretic pentru teatru nu s’a manifestat la noi aproape nicicând pe un plan principal, major în economia cercetărilor noologice * 2), Abia cartea din urmă a d-lui Camil Petrescu vine să umple, dacă nu un vid absolut, în orice caz un mare gol, re- simţit penibil în stadiul actual al culturii noastre, Apariţia unei asemenea lucrări nu trebue să surprindă în cazul unui creator, pe lângă altele şi dramatic3), dublat de un teoretician (filosof, estetician şi critic) 4), Formulând în prima tinereţe « Substan- ') Camil Petrescu, Modalitatea estetică a teatrului, Fundaţia pentru lite- ratură şi artă «Regele Carol II *, Ianuarie 1938. 2) Ce e drept — dar constatarea n\i infirmă modul categoric al afirmaţiei iniţiale —cronica dramatică s’a practicat de vre-o sută de ani încoace; era însă un gen ocazional şi minor, găzduit de cele mai dese ori în foiletonul literar al diverselor gazete, Este apoi de sigur interesant să reamintim împre- jurarea că din opera completă a lui Eminescu, undeva la periferie, nu lipsesc câteva cronici dramatice, conţinând, în limitele bunului simţ, şi preţioase observaţii tehnice asupra interpretării, Cât despre pasftinea instinctivă şi precoce a poetului pentru viaţa de teatru, toţi biografii au pus-o în relief. Dacă marele liric ar mai fi trăit, fără îndoială că ne-ar fi lăsat vreo câteva drame şi un volum teoretic despre teatru. (Personal, nu ne sfiim să exprimăm opinia că, la 50 de ani, Eminescu ar fi scris o lucrare — nu tocmai mediocră — de teoria cunoaşterii), Literatura noastră a cunoscut şi volume de cronici dra- matice. Ne mărginim să cităm, cu titlu de exemplu, culegerile d-lor Mihail Dragomirescu (Critică dramatică, Bucureşti, H. Steinberg, 1904), Corneliu Moldovanu (Autori şi actori, Pagini de critică dramatică, Bucureşti, Stein- berg, 1921) şi Ion Marin Sadoveanu (Dramă şi teatru, studii şi cronici, Arad, Librăria diecezană, 1926); —din 1931, d. I. M. Sadoveanu ţine şi un apreciat ciclu de conferinţe despre literatura dramatică la Teatrul Naţional din Bucu- reşti. In categoria celor trei lucrări menţionate mai sus, ar intra şi un referat redactat de Pompiliu Eliade, în calitatea de director general al teatrelor (Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—J909, Raport către d. Ministru al Instrucţiunii, Bucureşti, Voinţa Naţională, 1909). Cercetătorul prin a cărui contribuţie interesul pentru teatru s’a lărgit întru câtva, deplasându-se dela dramă, exclusiv, şi asupra celorlalte arte din complexul artistic atât de bogat: dramă, joc actoricesc, decoraţie scenică, regie —este d, Tudor Vianu (în Arta actorului, Bucureşti, Vremea, 1932). Accentuând meritul istoric-literar al lucrării d-lui T. Vianu, nu putem trece subt tăcere cusururile ei: întâi, o lucrare de proporţii foarte reduse şi ocazipnală, pe urmă, o apropiere prea servilă de eclectismul lui Kjerbull-Petersen, în sfârşit, o îndemânare psihologică neobişnuit de fină a autorului, extrem de avantajoasă în unele privinţe, dar atrăgând ca revers constant al medaliei, neputinţa de a intui şi de a descrie, dincolo de un anumit prag, esenţa unei structuri. 8) V. Jocul Ielelor, Suflete tari, Mioara, Act veneţian. Mitică Popescu, Danton. 4) V. Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, Caietele Cetăţii literare, 1933 şi compacta culegere mai recentă, Teze şi Antiteze, Cultura Naţională, 1935, —în deosebi Prefaţa despre critică, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Despre noocraţia necesară şi Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici. NOTĂ LA t MODALITATEA ESTETICĂ A TEATRULUI* 183 ţialismul», o filosofie fenomenologică personală (şi sub forma iniţială încă inedită), înainte de a fi cunoscut fenomenologia ger- mană, d. Camil Petrescu a devenit, după ce a cunoscut-o, primul — şi până în prezent singurul — fenomenolog român: un feno- menolog obsedat, unul « născut, iar nu făcut». In « Modalitatea estetică a teatrului», primul volum dintr’un ciclu eventual (N.B. eventual numai) de 5 sau 6 lucrări, autorul încearcă descrierea fenomenologică a artelor subsumate concep- tului de teatru, rezervând pentru cercetări viitoare modalitatea psihologică, socială şi tehnică. Dacă modul -de exprimare ne este îngăduit, vom spune că lucrarea d-lui Camil Petrescu bate în clipa când apare recordul mondial de filosoficitate în cadrul unei foarte bogate literaturi de specialitate despre teatru. De aceea este aproape inutil să precizăm că profanilor întru spiritul şi lim- bajul filosofic lucrarea aceasta a d-lui Camil Petrescu le-ar fi cu greu accesibilă. Dând peste « quidditate » încă dela prima pagină, cei mai mulţi vor închide cartea descurajaţi... Ferindu-ne să rezumăm lucrarea d-lui Camil Petrescu, de vreme ce socotim rezumatul drept o operaţie a priori ratată pentru finalitatea unei recenzii, vom selecta într’o ordine critică subli- niată 1) vederile metodologice, 2) contribuţiile relative la estetica teatrului şi estetica generală şi 3) concluziile aporetice dela sfâr- şitul cărţii. I. Conjugând metoda intuirii pure a semnificaţiilor cu exa- menul istoric, îngrădit de « momentele fenomenologice », autorul schiţează o istorie sui generis a teatrului integral, din antichitate şi până în zilele noastre. « Procedeul (nostru) e mai curând inspirat de metoda fenomenologică, deoarece aceasta, defşi impune desluşirea esenţei într’o intuiţie pură, reco- mandă în estetică măcar (folosim aici opinia lui M. Geiger) şi un examen istoric, anume ca un exerciţiu, ca o pregătire teoretică prin stăpânirea datelor documentare, şi mai ales ca o verificare ulterioară a discriminării intuitive ». (P- 8). . . .... « Lucrarea de faţă nu este o istorie a teatrului, ci o tipologie a concep- telor istorice privind numai reprezentaţia dramatică şi numai în esenţiali- tatea ei, aceasta hotărînd de altfel ordinea materialului, nu cronologia fap- telor * (p. 14). « Repetăm că aici nu ne interesează devenirea istorică pur şi simplu, ci evoluţia intuirii esenţei * (p. 167). Cu ajutorul citatelor următoare, vom continua să punem în lumină particularitatea metodei întrebuinţate. «A explica un concept nu înseamnă a-1 dizolva în totalitatea concretă, unde orice afirmaţie e tot aşa de valabilă ca şi negaţia ei, ci a-1 determina 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE strict intelectual *. « Mai mult afli despre esenţa şi specificitatea vieţii animale din studiul unei pantere, decât din studiul unui coral. Greşala metodei genetic-istorice vine din superstiţia evoluţiei treptate dela simplu la complex, azi când, în forma aceasta, teoria evoluţionistă e oarecum abandonată. Nu cazurile simple explică pe cele complicate, ci dimpotrivă. Funcţia nutriţiei se observă mai bine la stejar decât la lichen şi mai bine la animale decât la plante. Metoda istorică nu dă roade nu numai fiindcă ordinea apariţiei istorice nu este ordinea esenţială, ci şi fiindcă istoria poate fi o serie întreruptă de cazuri de degenerare, nu e adică o serie strict ascendentă* (p. 21). « Structurile obiective au în genere un caracter de permanenţă; variază doar fixarea momentului fenomenologic, adică intrarea în conştiinţa speciei, în spiritul obiectiv (şi doar în sensul influenţei conştiinţei limitate, poate fi vorba de noutate). In lumina acestei păreri nu mai căutăm să înţelegem pre- zentul prin trecut, ci, dimpotrivă, trecutul se explică numai prin prezent şi nu poate fi socotit istoric decât acel care poate descifra realitatea actuală fără să condiţioneze aceasta de pretinsul beneficiu obiectiv al « perspectivei istorice » (p. 12—13). « O singură condiţie se impune însă ca rejudecata să fie posibilă, anume ca toate semnificaţiile să fie de origine concretă ». « Iată de ce de pildă citatele date în lucrarea prezentă sunt extrem de numeroase în structura lor proprie tradusă şi de ce, expunând, o concepţie, nu am parafrazat, cum se obişnueşte, pe autor, rezumându-1, ci am căutat în textul său formulările reprezentative, căci de obicei se întâlnesc în orice lucrare pasagii în care autorii îşi concen- trează gândirea lapidar* (p. 13—14; v. şi p. 94 nota). (Iată şi de ce, regretând doar că fenomenologia nu este o boală mai molipsitoare, în simptomele ei grave, citatele noastre de mai sus sunt aşa de numeroase.) Legând uneori citat de citat, paginile d-lui C. P. despre Gordon Craig, mai ales, alcătuesc o capodoperă de referat. Nu putem arăta mai bine modul în care înţelege d. C. P. să cerceteze o structură, decât oferind încă trei citate. « înainte de a arăta cum apare ceva, e de sigur firesc să se arate ce apare supus judecăţii noastre » (p. 15). « Negreşit descrierea analitică e o metodă excelentă, cu condiţia să fie sistematică, strict fenomenologică. Aceasta înseamnă o orientare esenţială, nu incidentală, examen formal precis şi permanenţă fenomenologică, adică preocuparea despre modalitatea esenţialităţilor * (p. 22, v. continuarea). « Se înţelege că atât propunerea modalităţii practice, cât şi selecţionarea bibliografică nu sunt întâmplătoare, ci motivate de conceptul axiologic; de altfel ni se pare necesar să precizăm încă odată că această condiţie a esen- ţialităţii axiologice este temeiul însuşi al acestei lucrări * (p. 26-27, v. con- textul). Cu ajutorul acestei schelării metodologice, d. C. P. poate construi o definiţie (aporetică după însăşi mărturisirea autorului) care, dacă nu satisface deplin, este totuşi cea mai bună care se poate da astăzi: « Reprezentaţia teatrală este o exhibiţie organizată, al cărei obiect este o întâmplare reprodusă în faţa unei mulţimi anume adunate » (p. 169). II. Vom sublinia pe rând principalele contribuţii ale d-lui C. P. pentru estetica teatrului, precizând, în prealabil, că dezba- terea mai multor probleme interesează, direct sau indirect, şi estetica generală. NOTĂ LA «MODALITATEA ESTETICĂ A TEATRULUI» 185 a) Remarcăm, din capul locului, o contribuţie de-o origina- litate şi de-o îndrăzneală extraordinară: denunţarea confuziei milenare care atribuia dramei ca obiect acţiunea, în locul actului. « Identificându-se textul cu teatrul, iar teatrul cu drama, şi desghiocân- du-se sensul etimologic al cuvântului, drama este identificată cu acţiunea şi în mod firesc criteriul de ierarhizare al lucrărilor destinate teatrului devine acţiunea... O dramă este autentică dacă are o multă şi vie «acţiune ». Con- secinţele acestei grave confuzii (de care e posibil să fie responsabil Aristotel) şi nejustificate identificări, au fost de o enormă importanţă pentru istoria teatrului, fiindcă acest criteriu al acţiunii, aplicat cu stricteţe, elimina din teatru autorii autentici, creatorii, dacă lucrările lor nu erau bogate în acţiune, şi dimpotrivă promova nenumăraţi falşi autori care excelau într’o intrigă activ complicată. Confuzia milenară dintre act şi acţiune a falsificat cu totul criteriile dramaturgiei. Astfel Musset a fost lăsat de o parte timp de o ju- mătate de secol, în beneficiul lui Dumas, Ponsard ori Scribe, fiindcă teatrul acestora era un teatru de acţiune»... (p. 53—54). b) Nu numai că obiectul dramei nu este acţiunea, ci actul (în « Metafizica » aristotelică, actul este fenomenul ieşit din posi- bilitate sau latenţă, şi aflat pe calea realizării sale dinamice), dar acesta nu se întrupează prin intermediul «caracterelor»; este o altă contribuţie tot aşa de îndrăzneaţă, dar mai zgârcit conturată x): « întregind pe Aristotel, Hagemann crede că o dramă este o acţiune cu ajutorul «caracterelor *. Noi credem însă că un « caracter » nu are valoare artistică şi (ulterior din vina noastră) găsim o dublă confirmare a punctului nostru de vedere într’o lucrare de specialitate (Wemer Ziegenfuss, Die phăno- menologische Aesthetik. A. Collignon Verlag, 1928, p. 106), care afirmă aceeaşi judecată, aducând şi părerea remarcabil precizată a dramaturgului G. Haupt- mann: — « Ceea ce se numeşte caracter este o formă, care e numai în privitor. Cu cât mai intuitivă e privirea, cu cât ajunge mai în adâncul esenţial, cu atât mai puţin caracteristic descopere » (p. 177). c) Un al treilea atentat masiv la pudoarea gândirii tradiţio- nale este contestarea valorii estetice deosebite a fanteziei: « Fantezia, în exerciţiul ei însăşi, nu ni se pare că implică activitatea spi- rituală care i se atribue doar dintr’o atitudine negativ-metaforică. Fantezia nu creează nimic, ci numai solicită şi cel mult combină facil, cu elemente ştiute........ Un animal nou cu adevărat, ( ea ) n’a realizat în basme; ridicarea corpului omenesc în aer, e naivă în toate invenţiile fanteziei care, în genere, sunt procedee simpliste, iar un peisaj care să nu fie petecit din date ştiute, ea n’a realizat încă. Ar fi de crezut în puterea de creaţie a fanteziei, numai dacă ar realiza de pe acum, real, exclusiv prin ea însăşi, momentul originei mişcării în univers, marginile acestui univers, lucrul în sine. Altfel rămâne o facultate ajutătoare, utilă, dar creaţia rămâne pentru noi tot facul- tatea de reconstituire a realităţii interioare şi exterioare » (p. 139—140; v. continuarea). *) Cf. pentru dezvoltări mai întinse Teze şi Antiteze, Noua structură şi opera lui Marcel Proust. 186 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d) Recomandăm unei atenţii apropriate substanţialele pagini în legătură cu «imitaţia» în artă (p. 33—35, 76—82, 88—91, 137—140, 146—148). înlocuind prudent tonul apodictic prin cel aporetic — mai critic în împrejurarea de faţă — d. C. P. discută amplu problema, obţinând unele rezultate pozitive. D-sa convine că formularea aristotelică a tezei imitaţiei era inadecvată şi, practic, irealizabilă. Cum a putut dăinui atunci milenii de-a-rândul cre- dinţa în imitaţie ? Răspunsul este ingenios: « E un decalaj între intenţia teoretică şi faptă, provocat din imposibili- tatea traducerii principiului fals formulat, în act adecvat ». « Dacă un lucru nu e posibil în artă, aşa cum a fost formulat, oamenii fac altceva, fac ceea ce pot, cu convingerea însă că izbutesc ceea ce gândeau » (p. 34—35). Totuşi între artă şi natură este un raport incontestabil. Ce face arta ? « Imită » natura ? o « reproduce »? D. C. P. se opreşte la termenul de « re-constituire », de « recreaţie » (v. pp. 63, 82 şi 140), care implică un plus de activitate spirituală creatoare, faţă de primii doi. (Dar şi « re-creaţia » este la d. C. P. un concept provizoriu). Odată ni se spune: « Procesul de elaborare e autentic spiritual şi tehnica operei de artă nu este imitativă, ci mai curând o tehnică semnificatoare * (p. 90). In legătură cu «imitaţia» — dar şi cu efortul în artă — se analizează abil anecdota lui Esop, a ţăranului cu purcelul la bâlci; sunt alte trei pagini (146—148) care trebue citite foarte atent. Semnalăm de asemeni discuţia contribuţiei lui M. Geiger la pro- blema în chestiune (v. p. 88—81); d. C. P. demonstrează că propoziţia acestui estetician fenomenolog despre « imitaţia esenţei » este improprie şi ea. Nu intrăm în amănunte: problema imitaţiei este atât de in- grată, încât numai tăcând asupra ei, izbuteşti să rămâi filosof.. . e) Credincios unei metafizici personale mai vechi, d. C. P. tăgădueşte' posibilitatea sesizării absolutului transcendent pentru cunoaşterea omenească, şi consideră înfăţişarea acestui absolut prin artă drept o întreprindere incapabilă să depăşească faza nă- zuinţei fără obiect accesibil. La îndemâna cunoaşterii şi artei omeneşti, stă numai absolutul psihologicx) (cf. p. 140—141). f) D. C. P. respinge net opinia că arta redusă la efort, la « das technische Konnen », este cu necesitate şi arta superioară. (Vizat e în deosebi Paul Valery): *) In eseul nostru Ars Catolica, R. F. R. II, 1937, am exprimat alte păreri. Vom admite aici că arta catolică nu închide în sine absolutul trans- cendent ca realitate, ci numai ca aspiraţie. Vom păstra însă credinţa în su- perioritatea extraestetică a artei catolice faţă de arta psihologică, fie ea chiar a unui Marcel Proust. NOTĂ LA « MODALITATEA ESTETICĂ A TEATRULUI » 187 « E oare de presupus că deoarece Hamlet a fost scris intr’un singur an, e mai lipsit de valoare decât unele tragedii academice la care autorii lor au lucrat o viaţă întreagă ? E de preferat acela care a desenat chipul unui rege, scriind ocolit versetele Evangheliei înghesuite pe cuprinsul unei singure mărci poştale, fiindcă a învins dificultăţi mai mari decât Rafael pictând o Madonă ? • (p. 147). g) Profesând o estetică « expresivistă », autorul denunţă, aluziv dar vizibil ostil, convenţionalismul (p. 45) sau formalismul calofil (p. 52); desprindem şi o formulare explicită: « Expresia nu are « adevăr şi frumuseţe » ci este o intenţie totalitară, con- cretă* (p. 37; v, contextul—în care se depreciază «declamaţia»). h) D. C. P. ^ibsumează improvizaţia unei tehnice de con- centrare intenţională-selectivă, arătând deci o incontestabilă pre- ferinţă textului (v. p. 143—146). Pe tema improvizaţiei, dovedită iluzorie, Pirandello este aspru certat. (De altfel d. C. Petrescu are faţă de Luigi Pirandello şi de Paul Valery o veche aversiune intelectuală... ) i) Impune prin originalitate precizarea despre realitatea gloriei marelui actor şi avantajul unic al înregistrării ei fără posibilitate de revizuire din partea posterităţii (v. pp. 10—12). j) Dramele, ne spune d. C. P., nu se citesc «sub specie theatri ». « Ideea lui (— Kjerbull-Petersen) însă, că însăşi lectura textelor dramatice se face sub « specie theatri » este eronată, fiindcă în realitate este vorba de o reprezentare sub specia actului în sensul strict al cuvântului, al prezentării ideale, aşa cum e de altfel lectura oricărui roman, ale cărui personaje citi- torul «le vede» (p. 155). k) Normalizând pe departe, d. C. P. arată superioritatea tehnicei actoriceşti interioare, controlată prin centrii intelectuali, faţă de tehnica exterioară sau fiziologică (v. p. 63—66, mai ales nota de pe ultimele 2 pagini). l) S’ar părea că de-a-lungul întregii sale lucrări, d. C. P. s’a străduit să normalizeze relaţia dintre opera dramatică, jocul actoricesc şi regie (artă căreia îi deschide zări largi; — v. p. 180—181), într’un echilibru funcţional cât mai perfect, necom- promis prin greutatea accentului pus pevre-una sau alta dintre cele trei arte, menite să colaboreze armonic întreolaltă. « Sunt foarte numeroase opiniile care văd esenţa artei teatrului într’o unitate superioară, la care colaborează deopotrivă textul şi arta actorului, cu egală îndreptăţire. E adevărat că această înţelegere apare tocmai ca un câştig al încercărilor extreme care au turburat viaţa teatrală între 1910—1920, dar nu se poate spune că reprezintă un punct de vedere arbitrar » (p. 150; subli- nierea e a noastră, N. R.). i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La sfârşitul cercetării, d-sa lasă fără răspuns explicit între- barea dacă: «Activitatea regizorului (a se adăuga şi activitatea actorului, N. R.) este un spor de creaţie, ori e numai o tălmăcire în fapte scenice şi o coordonare? » (p. 177). După noi, din spiritul cărţii reiese că activitatea actorului şi a regisorului este şi trebue să fie o adecvată tălmăcire în spectacol a textului dramatic. D. C. P. pare a vedea problemele teatrului prin prisma unui autor dramatic, şi pare a cugeta cam astfel: « D-lor actori şi d-le regisor, eu am scris drama aceasta, reali- zând-o — ca orice alt autor — pe plan intelectual-conceptual; interpretând-o, d-voastre o veţi traduce1) pe plan corporal şi au- ditiv, ţinând riguros seama de virtualităţile ei. Ceea ce veţi face este o traducere, care va deveni creaţie în măsura în care va fi adecvată. Eu vă voi supraveghea de aceea toată vremea la repe- tiţii, pentrucă nu mi-ar conveni de fel ca publicul, văzând la pre- mieră o traducere proastă, să spună că e prost şi originalul meu »... Pentru emiterea unor asemenea afirmaţii, ne îndreptăţeşte, nu numai ne vine în ajutor, supărarea pe actori şi regisori, copios expusă n Falsul Tratat din Teze şi Antiteze. In «Modalitatea estetică a teatrului» nu mai răzbat decât resentimente sublimate faţă de actorii care păcătuesc prin nerespectarea virtualităţilor unei opere dramatice. Găsim ulterior în convorbirile lui Firmin Gemier2), unul dintre cei mai mari actori şi regisori ai timpului nostru, un actor în sfârşit despre care cu greu s’ar putea spune că e lipsit de conştiinţa şi mândria artei sale, o nepreţuită justificare a po- ziţiei şi a «supărării» d-lui Camil Petrescu: « La premidre, la seule qualitd pour un acteur est de se montrer aussi fiddle que possible ă la pensde de l’dcrivain * * {op. cit., p. 37). 1 Principe fondamental (du thdâtre): Respect absolu du texte. Le metteur en sc&ne doit traduire le texte en images et le faire vivre. Mais il ne doit jamais le depasser. L’auteur a toujours raison contre le metteur en seine qui cherche â substituer sa propre fantaisie aux exigences du texte * {op. cit., p. 75; N. R. sublinierea ne aparţine). III. In «Recapitulările aporetice» prin care se încheie lu- crarea, autorul mărturiseşte neputinţa de a da mai mult decât s’a învrednicit să dea, atâta vreme cât epistemologia şi estetica sunt imperfect constituite, cât haosul domneşte încă în ele. Problema artei în genere şi a teatrului în deosebi, nu pot fi rezolvate, ca părţi, fără rezolvarea problemei lumii, ca tot: l) Problema artelor de tălmăcire nu este chiar aşa de simplă. Poate vom scrie odată despre ea. *) Gdmier, Le Thiătre, Entretiens rdunis par Paul Gsell. Paris, B. Grasset, i9-e_ddition. UN NOU ROMAN DE H. G. WELLS 189 « Atât cât putem să ne arătăm bănuiala despre cele ce se vor realiza, credem că o explicaţie a unui obiect artistic, nu atât de complex ca o reprezentaţie dramatică, dar nici măcar un fţagment scenic, ori un tablou — creaţie ade- vărată, nu se va obţine niciodată prin cercetări de specialitate, ci se vor de- duce numai din structura organică a unei viziuni integrale despre lume, din acea solidaritate semnificativă, care dă elementelor înţeles din înţelesul to- tului. Vrem să spunem că explicaţia fenomenului artistic nu poate fi decât o parte din lămurirea sistematică imitară a lumii * (p. 180) # * * «Modalitatea estetică a teatrului» a fost susţinută de către autor în Aprilie 1937 ca teză de doctorat în filosofie la Univer- sitatea din Bucureşti. Bănuim că recenzia noastră a pus în valoare originalitatea lucrării; erudiţia ei doctorală, cititorii s’o aprecieze singuri. Re- cenzentul mărturiseşte însă că recitind această carte, a constatat că devine şi el un fel de doctor în materie de teatru... ION RADU TOMOIAGĂ CRONICI ENGLEZE: UN NOU ROMAN DE H. G. WELLS In numere recente din revista The London Mercury, marele scriitor englez Herbert George Wells a publicat noul său roman: Star begotten (Conceput de o stea), pe care după aceea l-a tras într’un mic volum cu acelaşi nume. Un nou roman — sau fie şi o nuvelă mai mare, cum se prezintă opera de faţă — a celui mai mare nume din literatura engleză actuală alături de George Bernard Shaw, este un eveniment. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, împărţit în ultimii ani între speculaţii economico-sociologice asupra crizei actuale, preocupări educative, amintiri auto-biografice şi conferinţe în America, autorul Maşinii de măsurat timpul nu ne-a mai dat de mult un roman. Ba încă de pe vremea lui Tono Bungay, romanul semi- autobiografic şi, după părerea mea, cel mai mare lucru pe care l-a scris, s’a arătat atras mai mult de problemele pozitive ale vremii, absorbit într’un profetism ştiinţific pe care îl observă şi Andre Maurois, în populara sa carte: Profeţi şi magicieni, şi reuşind tot mai slab cu câteva romane scrise între 1916 şi 1925. Cu nuvela-roman numită frumos: Star begotten (Conceput de o stea), iată însă că maestrul englez se întoarce la genul care l-a făcut celebru încă din anul 1895, şi ne dă ceea ce însuşi numeşte în subtitlu: « o fantezie biologică o. 193 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intre 1895, anul Maşinii de măsurat timpul, şi I937> an^ , Conceput de o stea, o viaţă de om s’a scurs, şi câteva lumi s’au prăbuşit. • S’a prăbuşit lumea lui Oscar Wilde, lumea esteţilor-deca- denţi dela 1896, din care se trăgea, fără să facă parte, şi Wells; şi din care astăzi singur, prin farmecul geniului, mai supravieţueşte poetul irlandez William Butler Yeats. S’a prăbuşit lumea georgiană, lumea lui George V, o lume de satisfăcuţi şi de comozi, care sugea In linişte elegantă la ultimul uger rămas de pe urma inteligentului şi ştiinţificului veac al XlX-lea; s’a prăbuşit această lume, împreună cu aproape o în- treagă civilizaţie, în braţele hainului război din urmă. Şi chiar lumea de după acest război, lumea tratatelor şi a Genevei în care a crezut şi Wells, se prăbuşeşte sub ochii noştri, se prăbuşeşte mai ales sub ochii romancierului, care, ca un căpitan de vas, singur, mai rămâne pe poziţie, crezând încă, din mijlocul naufragiului, în puterea ideii şi viitorul civilizaţiei. E, prin urmare, şi o puternică notă de lirism la acest din urmă roman al lui Wells, egală în patetism — dacă ni se acordă compa- raţia — cu tâmplele cărunte la un vechi şi ireductibil Don Juan... Wells a fost într’adevăr un Don Juan al ideii. Cineva l-a numit Scheherazada romanului ştiinţific ! Şi aceasta, din pricina patosului nesfârşit, a neostenitei verbalităţi cu care, către începutul veacului acestuia, umilul pedagog în ştiinţele fizico-chimice, astronomie, biologie şi geologie, ajuns jurnalist, se pornea să povestească lumii visul lui ştiinţific, desfăşurat în zeci de viziuni anticipative, parcă menite să distragă omenirea dela măcelul care — odată cu 1914 — se apropia, aşa cum curtezana din O mie şi una de nopţi arabe înşira poveste cu poveste, ca să amâne mania ucigătoare a sul- tanului ... De modestă, foarte modestă extracţie, înnobilându-şi sângele cu patima precoce a cititului, convertit de tânăr la iluminismul veacu- lui alXIX-lea şi, de fapt, un continuator al ideii de progres, cultură şi civilizaţie fără care acest veac nu s’ar concepe, acest mare auto- didact, ajuns om de ştiinţă prin persuaziune, a unit pe realistul dintr’însul cu poetul, dând, precum se ştie, dela primele sale romane, un fel de compendiu fantastic al civilizaţiei ce va să vină, — noi mijloace de locomoţiune şi de luptă, experimente nevisate în domeniul medicinei, fizicei, biologiei, invenţii mecanice de revolu- ţionară substanţă, noi directive sociologico-economice, noi îmbu- nătăţiri şi perfecţionări ale rasei şi existenţei omeneşti. Meliorismul (progresismul) ştiinţific al veacului XIX, atins de fantezia poetului, cocea, am zice, febril în romanele lui Wells, parcă prevestindu-şi dezastrul dela 1914 şi grăbindu-se să dea lumii, pe aripa de viteză a visului, tot ceea ce gura tunului, ca UN NOU ROMAN DE H. G. WELLS igi un telescop întors dela cer, avea să trântească şi să înmormânteze în ţărână. Ca să dăm câteva exemple: In Maşina Timpului, care aminteşte ca subiect Maşina care tunde norii a lui Jules Verne, dânsul creează romanţa unui «aparat de călătorit de-a-lungul timpului». In Omul Invizibil, Griffin, eroul, născoceşte un sistem de a decolora sângele din corp şi de a reduce indicele de refracţie al celorlalte substanţe din noi, la o valoare egală cu aceea a aerului, astfel ca printr’o simplă aplicare a acestei analize asupra unui om, el să devină invizibil. Ultima invenţie a veacului, razele care omoară dela distanţă, oare nu-şi au ideea în romanul acesta de tinereţe al lui Wells ? In Hrana Zeilor, savanţii Redwood şi Bensington descoperă că creşterea din trup e datorită unor anume elemente ale sângelui, şi se apucă să fabrice pe cale chimică aceste elemente, să le pună în comerţ. O nouă omenire se formează, de giganţi de patruzeci de picioare înălţime, viespi mari cât găinile, şoareci cât dulăii, lume care luptă cu cea veche, într’un duel plin de tâlc şi de haz, din care ies mai ales şifonaţi aşa zişii Titani ai lumii moderne, în lumea cea nouă reduşi la valori derizorii. In Cel dintâi om în lună, Cavor inventă un scut opac faţă de puterea gravităţii, şi cu care deci se poate urca în lună. In Insula D-rului Moreau, Dr. Moreau, un fel de Prospero modern, retras pe o insulă, readuce la viaţă un neam de brute, ale căror instincte le combate pe masa de operaţii, prin incizii în carnea vie. Până ce doctorul e omorît, şi instinctele combătute revin cu şi mai multă furie, în brutele eliberate. Dar nuvelele sale, mai ales cele din serie cu Ţara orbilor, care fac dintr’însul maestrul nuvelei engleze moderne? In Ţara Orbilor, există o republică în Anzi, de oameni izolaţi printr’un cutremur şi ajunşi printr’un proces al aerului, orbi. Un ghid peruvian cade în mijlocul lor şi ajunge rege; dar ca să se con- state mult inferior orbilor, ajunşi prin chiar defectul lor, de o mare acuitate interioară. Vrând să se însoare, i se pune condiţia să renunţe la cele două protuberanţe de sub frunte, — ochii ! Acceptă, dar n’are curajul să-şi scoată ochii, şi fuge ! Aşa cum în Bacilul furat, anarhistul care a furat o eprubetă de microbi dela un bacteriolog şi vrea să otrăvească apa Londrei, sub imperiul panicei sfârşeşte ironic prin a bea el conţinutul 1 In toate aceste romane ştiinţifice — fiindcă pe cele pedagogice şi realiste le lăsăm la o parte, mai ales că sunt mai puţin reuşite — ca şi în Tono Bungay (un fel de panoptic al civilizaţiei moderne), asistăm la un poet care, retras în laborator, cu câteva ştiinţe la îndemână, experimentează asupra viitorului, uneori cu un succes de prezicere nemaipomenit, ca în Războiul în aer. 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Revenind la aceste mituri de tinereţe, mituri ştiinţifice, în ultimul său roman, abia apărut, Wells se ocupă cu altă poveste: povestea aşa ziselor raze cosmice. In Conceput de o stea, scriitorul James Davis, un fel de Wells, — numai că puţin surmenat de lucru — se găseşte în preajma de a avea un moştenitor. Cum porneşte după dejun spre clubul căruia aparţine, Planetarium Club, alcătuit din oameni de ştiinţă şi litere, pe drum meditând asupra soţiei sale, şi-aduce aminte că a fost totdeauna, dar mai ales de câtva timp o scoţiană enigmatică ! Parcă totdeauna din altă lume 1 Oare copilul... n’o ieşi la fel ? Tocmai bine intră la club că, la masa favorită se încinge o dicuţie asupra razelor cosmice. Lumea e o ondulaţie univer- sală,— putem spune azi: şi permanentă! Un ce care se dilată şi contractă de unde multiforme, « o lume cu care Dumnezeu, parcă ar cânta din acordeon » ! Vin neutroni, electroni, protoni, posi- troni, fotoni, din toate părţile. Şi creează pe pământ, în oameni şi evenimente, ceea ce se cheamă: mutaţii. Desele prefaceri din ultima vreme, pe pământ, dela monştri la genii, dela marile victorii la marile dezastre, sunt sub influenţa feluritelor raze cosmice, mai probabil razele din Marte, cea mai veche dintre planetele populate, unde uzul vechi al inteligenţii şi trecutului a creeat oameni cu cap mare, memorie nesfârşită şi minte exagerată, — oameni care îndreaptă, poate chiar prin aparate anume, asupra omenirei pe pământ, aceste influenţe radiale. Sunt anume pe lume oameni de tip marţian. Poate asta e un Goering, un Mussolini. Dar dacă şi copilul meu, mai ales că şi mama lui pare ciudată, va fi de tipul marţian ? Dacă va ieşi un geniu, dacă va ieşi un imbecil ?.. Ideea va pune stăpânire pe el: James Davis se va duce la doc- torul casei, care-1 asigură că naşterea se anunţă a fi din cele mai normale. Se va duce la biologi şi fizicieni de seamă. împreună cu ei, convertit la ideea oamenilor marţieni,va da naştere unei ade- vărate teorii. Intre timp copilul naşte perfect normal. James Davis e încă urmărit de idee. Copilul lui poate cu timpul se va dovedi ca nefiind al lui. Ca fiind copilul unei stele ! Copil din Marte ! Dezvăluind odată soţiei zbuciumul său interior, aceasta îl priveşte lung şi îi spune: Dragă James, omul din Marte eşti tu ! Tu trăeşti sub influenţa planetei Marte ! Cuvântul cade bine ! O întreagă revoluţie se face în el. Da, cine ştie de unde venim ? Sub ce influenţe trăim. « Adesea, cu greu putem spune că suntem de pe lumea asta!» Tot ce se poate preciza e imprecizia; tot ce se poate stabili e instabilitatea: mutaţia permanentă... Şi oare de ce ne-am plânge ? De ce ne-am teme de prefaceri ? De ce lumea n’ar naşte mereu din nou, chiar dacă Marte s’ar amesteca şi ne-ar schimba copiii!.. PROCESE CELEBRE ÎN RUSIA 193 E o admirabilă fantasmagorie, pe tema marţiană dela care pleacă şi în primul său roman, Maşina Timpului, numai că aici tema e adâncită cu un sens înfiorat al existenţei, aureolată cu cea mai sănătoasă ironie, scăldată într’o baie de umanitate. In toate romanele citate — vai, aşa de succint — până acum, am văzut o idee ştiinţifică pusă în mişcare, însufleţită cu un sens adânc al vieţii, încorporată unei omeniri întregi, implicată într’un fel de nouă soartă a pământului. E ceea ce s’a numit romanul utopic al lui Wells, romanul unei noi mitologii, al mitologiei ştiinţifice, căreia acest incorigibil fiu al secolului al XlX-lea se încăpăţânează să aparţină. II vedem acum revenind la predilecţia tinereţii, şi, cu însuşirile în floare, la vârsta de 72 de ani, pe tema rece a razelor x, într’un roman de adâncă, patetică şi caldă umanitate, redevenind poeticul fabricant de mituri care a fost mai înainte. DRAGOŞ PROTOPOPESCU PROCESE CELEBRE ÎN RUSIA Istoria Rusiei e plină de procese politice. Printre ele sunt câteva care au rezumat în structura lor o epocă întreagă. W. Soukhomlin, în cartea sa «Les procis celibres de la Russie » aruncă o lumină puternică asupra acestor conflicte, cu ajutorul documentelor găsite în 1930 în arhiva sovietică secretă. El n’a avut însă pretenţia să scrie o istorie politică. A ales în diferitele epoci mai multe procese prezentând un interes particular, fie prin caracterul lor dramatic, fie prin momentele istorice în care ele îşi găseau explicaţia, fie, în sfârşit, prin anumite trăsături carac- teristice ale vieţii sociale ruseşti. Fiecare proces zugrăvit în acest volum împacă într’o oarecare măsură una din aceste trei condiţiuni. * In procesul ţareviciului Alexis (1718) conflictul între Rusia veche şi cea nouă ia forma şi intensitatea unei tragedii unice în istorie. Lupta tragică dintre Petru cel Mare şi fiul său personifica oarecum forţele care se înfruntau în această epocă decisivă în istoria rusă: de o parte Moscova somnolentă şi inertă, supersti- ţioasă mai curând decât mistică, credincioasă tradiţiei, dar inca- pabilă să lupte pentru ea; de cealaltă parte Rusia nouă, imperială, îndârjită de voinţa despotică a unui autocrat revoluţionar « civi- lizând » ţara prin mijloace barbare. W. Sukhomlin: Les Proces c61febres de la Russie (Payot-Paris), 18 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Incapacitatea organică a ţareviciului de a se adapta politic şi social funcţiei «divine» şi-a găsit desnodământul într’o baie de sânge şi o succesiune crâncenă de execuţiuni dintre care aceea a lui Alexis nu a fost poate cea mai zguduitoare. Iată cum descrie Pleyel, ambasadorul Austriei în Rusia, o parte din aceste execuţiuni într’un raport trimis împăratului Carol: « Cu două zile înainte de plecarea mea din Petersburg au avut loc execuţii capitale la Moscova: Ştefan Glebov a suferit o tortură oribilă: a fost bătut cu cnutul stând cu picioarele pe cărbuni aprinşi şi ars cu fierul roşu. Cu toate acestea n’a făcut nici o mărturisire. După 24 ore, a murit în chinuri. Luni 28/17 Martie episcopul din Rostov, stareţul mănăstirii Suzdal, unde era închisă fosta ţarină, a fost tras pe roată; după ce a murit, a fost decapitat; i s’a ars corpul şi i s’a înfipt capul într’o ţeapă. Ale- xandru Kikin, fostul favorit al Ţarului, a fost de asemenea tras pe roată. A treia victimă e fostul duhovnic al Ţarinei, care i-1 prezentase pe Glebov. Capul i-a fost tăiat şi înfipt într’o prăjină, iar corpul ars. A patra victimă este un scriitor care l-a apostrofat pe Ţar în public la biserică, prezentându-i o cerere şi acuzându-1 că şi-a înlăturat fiul dela tron. A fost tras pe roată. In toiul chi- nurilor, a spus că are ceva foarte important de mărturisit ţarului. Adus în faţa Ţarului, nu a putut articula nici un cuvânt din cauza slăbiciunii. A fost decapitat şi capul a fost înfipt în ţeapă, iar corpul pus din nou pe roată. In afară de aceste execuţii, mai mulţi au fost bătuţi cu cnutul, altora li s’a tăiat nasul şi mulţi au fost trimişi în Siberia...» Ţareviciul Alexis a fost condamnat la moarte, învinuit de a fi conspirat să uzurpe tronul tatălui său. Două zile după darea sentinţei, a murit în închisoare. Se spune că a fost otrăvit. * Procesul regicizilor (1881) corespunde punctului culminant al luptei dintre elita intelectuală şi absolutism, duel tragic care a durat tot secolul al XlX-lea în prezenţa maselor tăcute şi indi- ferente. De el se leagă atentatul dramatic împotriva împăratului Alexandru II, ucis în timp ce se ducea să asiste la parada regi- mentului său favorit. Afacerea Schmidt a fost unul din episoadele cele mai drama- tice şi cele mai celebre ale revoluţiei din 1905. In acelaşi timp ea este povestea dureroasă a unui suflet omenesc, o impresionantă tragedie intimă. Fire timidă, poetică, Schmidt devine fără voia lui aproape cel mai popular om din Rusia, erijându-se în apărător al mulţimilor, cu prilejul unui conflict între marinari şi ofiţeri. Arestat şi tradus în faţa Consiliului de război, e apărat de cei mai mari avocaţi ai imperiului. In cursul procesului, Schmidt pronunţă PROCESE CELEBRE IN RUSIA 195 un mare discurs. Tribunalul, ofiţerii, avocaţii îl ascultară într’o tăcere religioasă: « Nu am atentat la viaţa nimănui, nu sunt membrul nici unui partid republican şi convingerile mele sunt ale celor o sută de milioane de ruşi. Această conformitate a idealului şi aspiraţiilor mele cu idealul şi aspiraţiile poporului rus constitue particula- ritatea acestui proces. Dintre toate programele şi nuanţele gân- dirii politice ruseşti, am fost totdeauna atras de această formulă: Ţarul şi poporul. Şi nu spun asta dintr’un sentimentalism po- litic, ci pentrucă sunt adânc convins că un om public nu trebue să se inspire dintr’o doctrină, oricât de seducătoare ar fi ea, ci trebue să fie purtătorul de cuvânt al idealului politic întregului popor sau al marii lui majorităţi. Or, poporul crede în suveranul lui. Poporul inconştient la început, conştient apoi, încearcă să dărâme zidul care l-a despărţit prea multă vreme de împăratul lui. » Cu toate intervenţiile făcute pe lângă Ţar, chiar de împără- teasa Maria Feodorovna ca şi de preşedintele Consiliului de miniştri, Schmidt a fost executat. * Sectele mistice au jucat totdeauna şi joacă încă şi acum un rol covârşitor în viaţa religioasă rusă. Aceea a scopiţilor este, de sigur, cea mai ciudată. Primul proces al scopiţilor a avut loc în 1772 şi ultimul, după cât afirmă Soukhomlin, în 1930, înaintea tribunalului sovietic din Leningrad. Extraordinara şi paradoxala vitalitate a acestei secte care atacă principiile înseşi ale vieţii « ca să se mântuie » este un ciudat exemplu al rătăcirilor şi contrazicerilor sufletului rusesc. Emascularea rituală a existat însă şi la anumite popoare orientale din antichitate, de exemplu la cel din Cibelia, transportat la Roma sub împăratul Claudiu. . Fondatorul acestei secte, un anume Danilo Filipov, ţăran din Kostroma, a stabilit următoarele 12 porunci, care constitue ca- techismul comunităţii. « 1. Sunt Dumnezeul anunţat de profeţi; am coborît din cer pe pământ ca să salvez sufletul oamenilor; nu există alt Dumnezeu afară de mine; 2. Nu există altă învăţătură afară de a mea; nu căutaţi; 3. Păziţi cu sfinţenie preceptele care v’au fost predate; 4. Păziţi poruncile Dumnezeului şi veţi fi păzitorii Universului; nu beţi băuturi alcoolice şi nu păcătuiţi trupeşte; 6. Nu vă că- sătoriţi. Dacă eşti însurat trăieşte cu soţia ta cum trăieşti cu o soră; celibatari, nu vă însuraţi: căsătoriţi, divorţaţi; 7. Nu înjuraţi şi nu pronunţaţi cuvinte urîte; nu asistaţi la nunţi şi la botezuri; 9. Nu furaţi: 10. Faceţi o taină din aceste porunci; nu le destăinuiţi părinţilor voştri chiar dacă veţi fi biciuiţi sau arşi cu fierul roşu. Răbdaţi. Acel care va răbda şi va fi credincios va intra în Impă- 13* ig6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE răţia cerurilor şi va cunoaşte pe pământ bucuria Spiritului; ii. Fiţi buni, iubiţi-vă unii pe alţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu; 12. Fiţi credincioşi Sfântului Spirit.» Metodele prin care sunt recrutaţi castraţii şi propaganda care se face sunt următoarele: « 1. Propagarea textelor Evangheliei şi Bibliei care preconi- zează castrarea; 2. Castrarea copiilor; 3. Violenţa morală asupra persoanei debitorilor; 4. Persoanelor care consimt a se lăsa muti- late li se vor da bani; 5. întrebuinţarea mutilaţilor şi mutilatelor la recrutarea de noi membri, mai ales din rândurile tinerimii. » După statisticile oficiale, în 1930, erau în Rusia aproape o mie de membri activi. Se presupune că de atunci numărul lor a crescut. CRONICA MUZICALĂ Revenirea d-lui Alfred Alessandrescu la pupitrul Filarmonicei e semnul mult îmbucurător că valorile româneşti sunt preţuite cum se cuvine, şi nu sunt ţinute, după cum legenda spune, la index. Dacă d. Jora e un viu animator de orchestră, posedând un talent excepţional al conducerii, întunecat doar de o lipsă de ru- tină explicabilă, pentrucă dirijează rar, d. Alessandrescu ne apare şi stăruie în amintirea noastră ca un poet al nuanţelor, răsfrânt în propria lui feerie. Lăsând altora dragul de profunziuni emotive, d. Alessandrescu creează pure incantaţii, rămânând în cursul stricteţilor formale, preferând totdeauna ţărmurile îmbălsămate în locul plăcerilor incerte... E un dar extrem de rar întâlnit la mu- zicianii noştri, această grijă de amănuntul exterior şi fineţe în de- scrierile sonore. De multe ori, într’o singură notă, d. Alessan- drescu concentrează tâlcuri întregi. Şi mai ales ar trebui să stimăm floarea aristocratică a graţiei şi eleganţei, bunul gust şi claritatea în desfăşurarea de linii melodice, merite franceze ale distinsului nostru dirijor, şi care să o recunoaştem, la noi în ţară nu se gă- sesc decât în unic exemplar... D. Alessandrescu a deschis clasic concertul simfonic cu in- spirata şi populara uvertură la << Mireasa Vândută o de Smetana. Elev al lui Frantz Liszt, Bedric Smetana şi-a însuşit dela pro- fesorul său tehnica de a scrie cu puternic colorit orhestral, dând iluzia plenitudinii acolo unde nu e decât o modestă expunere sonoră. Seva folklorului circulă cu putere în operele lui Smetana. Istoria naţiunii cehe se oglindeşte în cele mai elementare fraze muzicale, direct, nestăvilită de o conştiinţă artistică analizatoare. Poate din această cauză, Smetana este considerat, şi pe drept cu- CRONICA MUZICALĂ 197 vânt, părintele muzicii cehe. Talentul dramatic a sporit faima lui. Aproape cu aceleaşi preocupări, urmaşul lui Smetana Anton, Dvorak, vrea să demonstreze că arta naţională poate să se pre- teze formelor culte, înalte. Pornind dela acest principiu, astăzi speculat de toate şcolile naţionale, el scrie simfonii, muzică de cameră şi concerte. Celebrul său concert de violoncel a fost cântat de d. Adolf Steiner, muzician german. Tonul d-lui Steiner este cald, învăluitor. Cel puţin pentru o seară, şi graţie unui instrument perfect, el s’a adaptat ideal limbajului sentimental al lui Dvorak. Muzică de cucerit publicul, concertul plin de lirism de cele mai multe ori ieftin, au găsit în auditorii noştri un bun teren pentru entuziasm. D. Adolf Steiner la rândul său a ştiut că trebue să profite de situaţie şi, de aceea, nu şi-a lăsat niciun moment sufletul să odihnească. Intr’o continuă tensiune patetică, d-sa a arătat în adevăr ce trebue să devină în solistică violoncelul: glas vibrant ca dragostea, destăinuire discretă ca frea- mătul amurgului. D. Alfred Alessandrescu, pentru a susţine ni- velul de poezie a serii, a dat o interpretare expresivă « Simfoniei Domestice» de Richard Strauss. Fecundul compozitor german a cărui glorie umbreşte pe toţi contemporanii şi-a propus să-şi trădeze intimătăţile printr’o lucrare muzicală. După cum a de- clarat el odată cu orgoliu editorului său, că se găseşte tot atât de interesant în viaţa particulară ca şi Napoleon sau Alexandru Machedon, Strauss se şi aşterne pe lucru, cu obişnuita-i dispoziţie programatică. In prima parte a simfoniei, expune personaje familiare: tatăl, soţia şi copilul, fiecare cu leit-motivul respectiv. Soţia are însă aici două teme: una capricioasă şi alta pasională. Bărbatul, mai complex, se ramifică în trei motive: unul plin de spirit şi voioşie, al doilea visător, şi al treilea de luptă, de acţiune. Copilul a primit un singur motiv, naiv, fără importanţă la în- ceput, dar care în desvoltare va căpăta un vădit interes. Asistăm la o reuniune familiară cu unchi şi mătuşe, eterna familie ome- nească. Se discută despre asemănările părinţilor cu unchiul şi mătuşa. Partea a doua a simfoniei este un scherzo consacrat co- pilului, care sburdă şi face să răsune casa de jocurile lui. Totul e aici sgomotos, brutal, masiv. Copilul pare să aibă vreo 70 de chilo- grame şi o forţă de taur. Duşumelele duduie sub el. Suntem exact la antipodul subtilelor «scene de copii o a lui Schumann şi a tandrelor Childen’s Corner a lui Debussy... Copilul adoarme, e legănat. După încheerea zilei, cade noaptea cu visuri şi scene de iubire. Apoi deşteptarea. Apare o dublă fugă, două teme, a soţului şi a soţiei, întrecându-se. Bărbatul triumfă. Simfonia con- clude prin tradiţionala apoteoză a copilului şi a vieţii casnice, vibrând de optimism, bucurie, sensualitate. Acelaşi spirit bufon, isonic, burlesc abundă în paginele Simfoniei Domestice ig8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca şi în « Till » sau Heldenleben Dar e ceva mai mult aici. E o reverie, o gravitate cu prilejul temei copilului şi în Adagio-ul nopţii. Scrisul lui Strauss în Domestica e de o mare virtuo- zitate, iar Finalul fugat poate fi considerat drept una din cele mai strălucite pagini din muzica simfonică actuală, în care găsim urmele adevăratului succesor al lui Richard Wagner. Concertul următor l-a condus d. Egizzio Massini. Ceea ce-1 ca- racterizează pe d. Massini, atunci când interpretează un program simfonic, este acel aer de improvizaţie, de libertate, de natura-, leţe, pe care îl imprimă pieselor de orice natură şi stil ar fi ele. Pretenţioşii spun că e diletantism, arta aceasta a evadării de sub formule severe. D. Egizzio Massini e tocmai adversarul genului academic de dirijare, unde se măsoară simetric gradările şi de- gradările de nuanţe şi se uzează contrastele de forte-piano, stil «conservator». Dar emancipările d-lui Massini dau uneori re- zultate bune şi, mărturisesc, o personalitate dornică de sensuri noui. Astfel a fost înţeles « Stenka Razin », şi Simfonia I de Igor Strawinsky. Cuminţea lucrare a ruso-francezului Strawinsky a găsit în d. E. Massini un admirabil tălmăcitor, un priceput distri- buitor de clasice efecte. Operă de tinereţe, unde nu se resimt aproape de loc elementele de revoluţie ritmică şi armonică a ma- relui rus modern, simfonia în mi bemol se poate alătura oricărei alte simfonii din patrimoniul universal şi consacrat al genului. Ea este construită şi echilibrată după toate prescripţiile clasice. Instrumentaţia simfoniei este însă de o mare bogăţie polifonică. Solistul concertului a fost un tânăr, un foarte tânăr violoncelist italian, d. Antonio Janigro, o descoperire a ^maestrului Gcorge Enescu la expoziţia internaţională din Paris, ca şi d-ra Ger- maine Leroux. Deşi numai în vârstă de 20 de ani, d. Janigro e stăpânul unei tehnice depline, rezultat a unui studiu serios şi inteligent. Ceea ce e şi mai uimitor, e că d-1 Antonio Janigro nu se mărgineşte ca orice june în contactul proaspăt cu gloria, în a epata sala cu virtuozitate şi cadenţe. D-sa e un gânditor ai meşteşugului pe strune şi mai ales urmăreşte cu litre sensibil emo- ţiei pur muzicale. Pentru dovedirea acestor calităţi candidatul italian la o necontestată celebritate s’a prezentat cu un concert de Vivaldi, această rudă sufletească a lui Sebastian Bach în care violoncelistul a căutat mai mult decât o strălucire, o cale inte- rioară. D. Janigro, pentru uzul aplauzelor şi-a risipit mijloacele di- gitale, executând cu abilitate de încercat maestru concertul de violoncel de Saint Saens. In Saint Saens nu trebue să căutăm pate- ticul. Adeseaori virtuoşii, din exces de zel diformează arta de- licată sonoră a acestui compozitor apropiat de Mendelssohn prin eleganţă şi farmec, şi-l fac din agreabil şi descriptiv cum e dânsul CRONICA MUZICALĂ 199 în realitate, un grandios. Violoncelistul a diferenţiat arta de ara- bescuri şi detalii a lui Saint Saens, de domeniile abstracte şi suflul de tragedie, unde adeseaori instrumentiştii îl aşează pe graţiosul compozitor francez. D. Massini a susţinut un acompaniament discret şi de o exemplară muzicalitate. Din când în când ne sosesc din străinătate dirijori cari ne lasă amintiri de neşters, ca Abendroth ori Scherchen. De astă- dată vecina noastră aliată Cehoslovacia ne-a trimis un asemenea artist de valoare, pe d. Vaclav Talich, conducătorul concertelor simfonice din Praga. D. Talich e un muzician desăvârşit, care preschimbă orhestra într’un singur instrument de o puritate ce- rească. Filarmonica noastră suferise un avatar fericit ne mai în- tâmplat dela George Enescu, atunci când directorul din Praga a trecut pentru o seară pe la pupitrul dela Ateneul Român. Câtă omogenitate, ce colaborare prietenească a membrilor orhestrei noastre. Fiecare se străduia să cânte cât mai frumos, cât mai clar, arătând prin aceasta o dragoste de muzică care există în toţi executanţii Filarmonicei, dar contestată şi nerelevată de acei care tocmai ar fi obligaţi să o desvolte mai departe. Alămurile erau juste, suflătorii limpezi, fără sâsâituri, coardele ample, netede. Ce miracol se înfăptuise ? Simpla mână a d-lui Vaclav Talich sau frumoasele explicaţii dela cele două repetiţii au impus res- pect orhestrei şi au stimulat-o să dea un maximum de randament artistic? Programul concertului a împăcat toate gusturile diverse a auditorilor, niciodată mulţumiţi cu ce li se oferă. Un concerto grosso de Vivaldi-Silotti, Psiche, poem de Cesar Franck, Vltava de Smetana şi Simfonia a 5-a («Lumea Nouă») de Dvorak. In ordinea lui, programul arată o trecere dela piese cu un pro- nunţat caracter interior la ultimele două, decorative, uşor acce- sibile. E un calculat aranjament al d-lui Talich şi el vădeşte din partea dirijorului o cunoaştere exactă a publicului, care după emoţii presupus încercate, simte nevoia de un repaos sufletesc, ascul- tând piese fără nelinişte şi fără misticism. Dirijorul ceh a dat concertului de Vivaldi accentul lui de nobleţe şi de gândire ele- vată. Compoziţia maestrului veneţian, deşi cunoscută la noi, părea o primă audiţie. A plăcut mai mult muzica fluidă, aeriană a lui C&ar Franck, poemul simfonic Psiche, unde fantasia genialului francez naşte o atmosferă de basm. Pro-Arte s’a ocupat într’o conferinţă trecută de Claude De- bussy. Alegerea vorbitorului a fost în sfârşit demnă de laudă. Mulţumim Domnului că n’a mai apărut la estradă d. George Cocea cu mica lui broşură biografică. A apărut, spre bucuria noa- stră, d. Mircea Vulcănescu, care a sistematizat într’o jumătate de oră un material al vieţii şi operei impresionistului din St. Ger- main en Laye, făcându-1 interesant şi putând fi urmărit fără 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eforturi. D. Yulcănescu fără să-şi expună subiectul cu pretenţii de erudit, a scos însă esenţialul din banalităţi, găsind caracteristici în fapte arhicunoscute. D. Yulcănescu l-a observat pe Debussy cu insistenţe de istoric, a stabilit raporturi subtile dintre viaţă şi operă şi s’a apropiat mult de obiectivitate, rămânând în drumul citaţiilor celor mai autorizate. Anul acesta, exceptând conferinţa d-lui Emanoil Ciomac, Pro-Arte n’a avut decât un singur vorbitor de calitate: pe d. Mircea Vulcănescu. Programul artistic a căzut pe de-a’ntregul în răspunderea profesorilor Conservatorului d-lui George Cocea, cari s’au achitat cu toţii în mod onorabil şi reu- şind să evoce în linii mari umbra lui Debussy. Deschizătorul de miracol solistic a fost d. Miron Şoarec, tânărul talent româ- nesc, absolvent al Academiei noastre la clasa d-nei Aurelia Cionca. Ceea ce a realizat d-1 Miron Şoarec până acum în direcţia studiilor sale e numai datorită lui însuşi, deoarece d-sa nu a trecut graniţa pentru a se perfecţiona cu maeştri străini mai buni ca fosta lui profesoară. Deşi efortul d-lui Şoarec e lăudabil, cu privire la «tehnica brută » modernă, mâinile d-sale nu sunt încă destul de suple pentru finul arabesc debussyst şi strică iţele de năluciri când s’a iscat tocmai un contur. Ceea ce are d. Miron Şoarec din belşug, e inteligenţa muzicală, «sensibilitatea lucidă». Dar mâinile îi sunt grele pentru moment, nu-1 ajută oricât de frumoase intenţii ar avea. De aceea atât « Gradus ad Parnassum » cât şi «Poissons d’or» erau, respectiv, prima un adevărat chin de şcolar, şi a doua, mai degrabă nişte păstrăvi ameţiţi gata să cadă la fundul apei. O repet d. Şoarec e un talent real, dar in- suficient format. Are încă nevoie îndelungă de studii pentru a îmbrăţişa o carieră de solist. Ar fi recomandabil pentru câtva timp să nu mai cânte în public. Să părăsească pentru binele său propriu poziţia discutabilă de conceritst. Astfel va putea ajunge ceea ce visează, şi va trebui să învingă, pentrucă e înzestrat. D. Constantin Stroescu în Pelleas. Aceste cuvinte devin o identitate. Nu-1 mai pot imagina altfel pe maestrul Stroescu, decât întrupând pe acest erou al lui Maeterlinck. D. Stroescu a cântat? Puţin ne interesează acest lucru. Cert este că a fost Pelleas, adevăratul Pelleas. D-sa n’a făcut nici lirism, şi nici nu a dat accente wagneriene rolului său de trei scene. După cum afirmă Vincent D’Indy, muzica în sine nu joacă aici un rol prea impor- tant. Ceea ce e mai însemnat e textul, admirabil adaptat inflexiu- nilor de limbaj, şi scăldat în unde muzicale diferit colorate, care descopăr sensul ascuns măresc expresia, lăsând cuvântul să trans- pară tot deauna prin fluidul element care-1 înfăşură.. . Melisanda, d-na Simone Bungescu e o elevă de mult talent a conservatorului Pro-Arte, a înţeles graţie profesorului său cum trebue să-şi mo- deleze vocea şi să o distribue, urmărind în primul rând emiterea CRONICA MUZICALĂ 201 clară a frazelor, deoarece pierderea unui singur cuvânt din poe- mul lui Maeterlinck, întunecă şi muzica. Melisanda dela sala Dalles n’a fost de sigur o Mary Garden, dar d-na Bungescu posedă aşa cum şi Debussy apreciase pe întâia interpretă în 1906 « une douce voix secretement entendue, avec cette tendresse defail- lante...» Audiţia reuşită despre Debussy s’a încheiat cu sonata pentru violină şi pian, în execuţia ireproşabilă a d-lui Alexandru Teodorescu şi a d-lui Miron Şoarec. D. Teodorescu e un vio- lonist de mare muzicalitate. Cred cu multă convingere că dacă d-sa nu se consacra Filarmonicei ar fi devenit cel mai bun vio- lonist român, poate imediat după George Enescu. Ton pur şi in- sinuant, expunerea totdeauna clară, nimic superficial, melodia reeşind limpede, neforţat, o tehnică solidă unde nu observi niciun efort, iată calităţile d-lui Teodorescu. Violonistul a repurtat un frumos succes, şi cu toate că d-sa a cântat la sfârşitul progra- mului, l-am mai fi ascultat oricât. II aşteptăm pe maestrul Teo- dorescu într’un concert de sonate sau chiar mai multe alături de acompaniatorul său preferat, d. I. Filionescu. Nu ştiu cine a interpretat la 8 Februarie concertul în si bemol minor de Ceaikowsky: d-na Irma D’Olivo sau Xenia Makowsky ? Revista Radio Adevărul anunţa pe ambele pianiste, dar de sigur că microfonul, mai bine informat nu a lăsat să cânte decât pe una singură. Cu atât mai bine că trebue să judec în incertitudine de nume. Char dacă a fost d-na Makowsky, o bună instrumen- tistă relevată în studio cu ocazia concertului în la minor de Grieg acum un an sau doi, nu mă sfiesc să afirm că în Ceaikowsky d-sa a fost cât se poate de ştearsă ca solistă şi nu a rezistat de loc dramaticelor replici ale orhestrei. Fără energie în acordurile iniţiale şi marşurile pompoase ale octavelor din partea I, luând mişcări prea rare în pasajele de bravură, necunoscuta pianistă dela microfon a făcut din întreg concertul o mixtură melodică ca în penibil caracter de romanţă variată. Intre dirijorii mai vechi dela postul nostru de Radiodifuziune, menţionez pe d. Theodor Rogalschi, căruia rutina de orhestră, chiar cu valsuri vieneze şi «potpouriuri mari» i-a ajutat foarte mult. D. Rogalschi e astăzi un specialist al studio-ului. Ii cunoaşte toate secretele, bine înţeles cu privire la rezonanţe de ordin pur muzical şi la modul de creştere şi descreştere a nuanţelor pe grupe de instrumente. Faţă de mediocrele concerte pe care d. Rogalschi, de sigur din necesitate materială, le oferea auditorilor de radio, acum câţiva ani, d-sa astăzi e în simţitor progres. Acest lucru se observă imediat ce tânărul conducător se încumetă să interpre- teze o piesă simfonică sau să acompanieze un solist. Lucrările mu- zicale capătă un contur net, sunt mai stilate şi părţile unei simfonii 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sunt legate parcă de o gândire. Aşa ne-a apărut simfonia 2-a de Borodin şi acompaniamentul concertului de Bocherini, pentru violoncelistul Adolf Steiner. Astfel cum e, d. Rogalschi, evoluat, destul de responsabil pentru o conducere oficială, e păcat că nu i se încredinţează pentru un singur concert bagheta Filarmonicei. In aceeaşi situaţie se găseşte şi d. N. Brânzeu, dirijor fără orhestră, cât şi d-nii Paul Constantinescu, Silvestri, Agârbi- ceanu, înşirare tristă de elemente incontestabil dotate, dar destul de tinere ca să nu aibă încă drept de glorie. Cuartetul Fundaţiei Regale îşi continuă cu statornicie concer- tele la sala Dalles. Lumea auditoare: şcolarii de ambele sexe a câtorva licee din Capitală, viitorul public meloman dela Ateneu. Publicul « matur » absentează dela aceste şedinţe de popularizare a muzicii de cameră. Motivul adevărat cred că e preţul extrem de redus pentru intrare. E o mentalitate curentă că tot ceea ce e de bună calitate se plăteşte scump. D. Sarvaş, muzician entuziast, concertmaestru al Filarmonicei, cântă pentru copii... Chiar dacă nu e nimeni să te înţeleagă, totuşi e frumoasă misiunea. Critica oficială nu şi-a dat părerea nici favorabil şi nici altfel cu privire la după-amiezile d-lui Adrian Sarvaş. Ca toţi artiştii desinteresaţi, d. Sarvaş a luptat un an întreg pentru un ideal superior. El va trebui continuat însă. In- diferenţa publicului şi a presei să nu-1 descurajeze. Câte exemple sunt în trecut care îţi dau tăria să te împotriveşti nedreptăţilor şi relei înţelegeri... S’au distins între soliştii cari au dat concursul cuartetului Fun- daţiilor Regale, d. Şerban Tassian, d-na Valentina Creţoiu- Tassian şi d. Iosef Pruner-junior, pianist de talent, în care s’au pus mari nădejdi. O grupare de muzică de cameră formată din trei muzicanţi •cu experienţă e trio-ul Teodoru-Filionescu-Lupu. Aici colabo- rează simţirea tehnică şi eleganţa. Sunt artişti împliniţi în trium- viratul acesta. D. Filionescu, pianist de mari posibilităţi, sensibil, fermecător în muzica impresionistă, d. Teodoru, violonist în- drăgostit de exactităţile stilistice şi d. Teodor Lupu, putere vio- loncelistică ajunsă la maturitate, cântăreţ elegiac al coardei, poet al tehnicei. înfrăţirea sunetelor lor e o biruinţă în formaţiile ro- mâneşti de muzică. Interpretarea trio-ului Nr. 2 în sol major de Beethoven a demonstrat ce resurse de înţelegere posedă aceşti muziciani şi de ce mijloace de virtuozitate dispun. D-na Silvia Şerbescu la microfon. De sigur a început cu Bach, partita în do minor. Sonorităţile păreau de catedrală. Stil reli- gios, evlavie pianistică. Pe urmă a venit surpriza. Chopin, eternul Chopin. D-na Şerbescu şi-a schimbat subit maniera. S’a subţiat ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 203 la lovire în taste, a devenit romantică. Se cunoştea trecutul, dar efectul era frumos. A urmat studiu eolian, balada a IlI-a şi nocturna în fa minor. Intre concertele din ultimele săptămâni la Dalles e de re- marcat interesanta seară de sonate a d-nei Nina Alessandrescu şi concertul d-lui Drăghici, la violoncel. La Pro-Arte (despre Enescu) s’a distins tânărul pianist Radu Mihail, un muzicant care studiază cu seriozitate ca şi cum ar mai fi încă şcolar. Viitorul e numai al acestor artişti minuţioşi, analişti şi conştiincioşi. D. Radu Mihail poate fi o pildă pentru ginta românească de pia- nişti diletanţi, care cântă o mie de piese mediocru şi nu sunt în stare să aibă o tehnică egală la ambele mâini. VIRGIL GHEORGHIU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE IDEILE LUI CHARLES MORGAN Proust spunea că un roman care ar conţine teorii şi idei filo- sofice este ca un dar pe care ar atârna eticheta preţului dela librărie. Şi este drept că teoriile, într’o poveste, sunt ca nişte bo- lovani care poticnesc cursul faptelor. Discursurile pline de idei pe care le debitează cutare per- sonaj de nuvelă, oricât de caracteristice aceste idei ar fi pentru psihologia personajului, apar ca umpluturi supărătoare. In ro- manele unor Thomas Mann, Huxley, Wasserman, scriitori de o mare înălţime, pasajele cu discuţii teoretice sunt totuşi insuporta- bile şi sfătuim pe cititor să procedeze ca şi noi: să-şi ude un deget _ şi să întoarcă foile, până reîntâlneşte iarăşi povestea propriu zisă. Adăogăm însă că în mod excepţional, nu e nevoie să facă asta pentru cartea lui Charles Morgan: «Fântâna», despre care vrem să vorbim puţin aici. Căci în romanul acesta cititorul trebue să cunoască teoriile eroului; altminteri pasionantele întâmplări ce ni se povestesc nu s’ar mai putea înţelege. Dar faptul că aceste pasaje de doctrină sunt indispensabile lectorului, nu înseamnă că ele nu sunt tot atât de plicticoase ca şi peroraţiile lui Settembrini din « Zauberberg » sau ale doctorului Kerkhoven din « Etzel Ander- gast». Charles Morgan n’a rezolvat delicata problemă de tehnică literară a alianţei dintre filosofie şi povestire, dintre teorii şi eve- nimente. Cele două elemente nu sunt fuzionate, ci stângaci ame- stecate. Numai doi oameni au ştiut să le contopească perfect. Anatole France si Marcel Proust. Charles Morgan n’a parvenit. Dar tot a izbutit ceva. Ideile filosofice ale lui Levis Alison, eroul din «Fântâna» sunt idei 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «trăite» de erou, trăite cu faptele, suferinţele şi bucuriile care ni se povestesc. E drept că ori de câte ori trecem dela stilul po- vestirii la acela al expunerii filosofice, avem o senzaţie supără- toare de oprire în loc, de stagnare. Simţim o dorinţă grăbită să se termine cu ideile şi să reînceapă faptele. Morgan nu ştie cum să topească ideile în fapte şi faptele în idei, astfel încât ele să facă «una», adică aşa cum lucrurile se petrec în viaţa cea adevărată. De sigur că, în viaţa adevărată, nu toţi oamenii au idei. Dar, în măsura în care cineva citeşte, observă şi cugetă asupra celor citite ori văzute, în măsura deci în care cineva este un «intelectual», devine pentru el imposibil să nu amestece necontenit trăirile concrete cu gândurile personale. Şi una din cele mai spinoase sarcini ale romancierului — care trebue să descrie realităţi — este de a descrie şi această realitate. Lewis este un tânăr burghez, foarte cultivat şi care, în ajunul războiului, trebue să-şi întrerupă studiile la Oxford ca să se ocupe de o casă de editură, moştenită dela tatăl său, mort de curând. Ofiţer de rezervă în marina britanică, Lewis este, în primele luni ale războiului, făcut prizonier, închis într’o fortăreaţă în Olanda şi apoi lăsat liber « pe cuvânt», — îngăduindu-i-se a locui la un castel al unui mare proprietar olandez, Pyeter van der Leyde, care se căsătorise cu o englezoaică pe care Lewis o cunoscuse deja în Englitera. Fusese vecin cu primul ei soţ şi dase lecţii fetiţei ace- stora, un copil înfocat care se îndrăgostise, cu candoare şi pa- siune, de tânărul şi frumosul profesor care ştia să-i explice atâtea lucruri. Fetiţa de atunci era acum o femeie frumoasă şi se numea Julia von Norwitz, căsătorită cu un conte german plecat pe front. Lewis se complace în viaţa de prizonier. Căci această existenţă care pentru alţii înseamnă izolare şi astupare de orizont, pentru el înseamnă, dimpotrivă, lărgirea, până la ultimele limite, a ori- zontului său interior, a vastelor câmpii ale gândirii şi găsirii de sine. Şi Lewis, în mijlocul unui ocean de cărţi alese de el cu grije şi aduse din Anglia, se gândea să adâncească o problemă care pe el îl pasiona de mult: problema vieţii contemplative. Felul cum alţii o rezolvaseră deja i se părea fals. Contemplaţia a fost tot- deauna socotită sinonimă cu renunţarea şi cu ascetismul. Buddhis- mul şi viaţa monahală — cu superlativul ei: mentalitatea misti- cului martir — au fost privite ca exemple tipice ale acestei vieţi contemplative. Lewis găseşte că toate aceste soluţii sunt soluţii de slăbiciune şi de laşitate. Viaţa, cu ispitele ei, nu trebue evi- tată, ci dominată. Şi el căuta « invulnerabilitatea » — cuvânt care revine neîncetat în vorbirea şi în reflecţiile lui. Dar o invulnera- bilitate obţinută nu aşa, în mod ieftin, trăgând zăvorul unei porţi de mănăstire, şi rămânând în mijlocul arenei, în mijlocul luptei, angajându-te curajos în primejdiile iubirii pasionate sau în neca- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 20 S zurile pasionale ale vieţii cotidiene, sau în dulceţile artei, în vo- luptăţile de tot soiul. Dacă, şi numai dacă, pe deasupra zbuciu- murilor unei existenţe de pasiune şi complicaţii, omul atinge pacea contemplaţiei şi invulnerabilitatea, numai atunci poate zice că a reuşit fără să trişeze. Viaţa contemplativă, după eroul nostru, este nici mai mult nici mai puţin decât o prefacere a însăşi substanţei timpului. Este, dacă nu chiar oprirea lui în loc, în tot cazul abaterea lui dela curgerea liniară şi derivarea lui spre o mişcare în formă de cerc, de «cerc vrăjit». «Suntem închişi într’un cerc» — repetă el mereu Juliei, pe când dragostea lor devenise un vulcan aprins. Şi această idee a lui Lewis aminteşte un studiu foarte subtil al filosofului Simmel, care tot aşa vorbea de o învârtire în loc a fluviului vieţii abătut dela cursul^ său în linie dreaptă. Cursul drept e existenţa normală. Cursul in cerc e ceea ce Simmel nu- meşte aventură. Lewis însă înţelegea că orice aventură trebuia să fie până la urmă « asimilată», asimilată vieţii normale. Să avem — zicea el — curajul de a ne azvârli în orice aventură; dar să avem şi curajul de a trece din nou, cu toate aventurile noastre trecute, în viaţa de toate zilele. Sunt două idei în această concepţie a lui Lewis. Ideea de pace, seninătate, obţinută în mijlocul pasiunilor celor mai fre- netice şi a mărunţişurilor celor mai plictisitoare — cu corolarul ei: ideea de invulnerabilitate, de călire sufletească ce face pe om imun faţă de orice atac din afară. Şi mai este şi o a doua idee, aceea de « asimilare »: aventura, insulă mică şi scurtă, accident în curge- rea liniară a vieţii, trebuc asimilată vieţii. Asimilată nu ca o amin- tire pentru bătrâneţe, ci ca punct de plecare pentru prezent şi maturitate. Ştiţi cum se numesc ultimile două capitole din « Fântâna »? Când amorul cel supra pământesc dintre Lewis şi Julia trebue să se termine; când cercul vrăjit în care ei trăiau este rupt, spart,— capitolul unde ni se povestesc toate acestea poartă, cum e şi na- tural, titlul: «Sfârşitul». Dar capitolul următor poartă titlul « începutul ». De ce ? Lewis a avut prilejul să ne-o spună multă vreme înainte, pe când trăia încă în izolarea cercului fermecat al amorului cu Julia. «Există miracole — zicea el — în toate basmele cu zâne şi îm- păraţi; minuni în conflict unele cu altele, cele bune în conflict cu cele rele. Numai când minunile iau sfârşit, atunci când prinţul şi prinţesa se regăsesc a fi redevenit bărbat şi femeie, numai atunci povestitorul spune: «Şi au trăit ani mulţi şi fericiţi». Rareori autorul admite că după asta se vor mai întâmpla minuni care să-i mai ajute ca altădată. Totuşi miracolul, farmecele, sorti- Jegiile n’au fost adăogite povestirii pentru a o înzorzona fără 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE motiv. Ele fac parte din concluzie. Un deochi este conjurat prin îndeplinirea unor isprăvi determinate, în genere imposibile fără concursul altor minuni de sens invers... ». Minunea, miracolul există — gândeşte Lewis. Şi are dreptate. Sunt momente în viaţa noastră, în deosebi acelea pe care le dau marile amoruri, unde totul pare a ţine de Miraculos — şi chiar este acest miraculos. E acel episod pe care îl numim aventură, unde orice ni se pare accesibil puterilor noastre, unde timpul este ca suspendat, oprit din albia lui normală şi dilatat într’o formă vrăjită de prezent enorm şi plin; «das einige Nun» — cum zic poeţii germani. Pe urmă însă, aventura trebue să fie « asi- milată » în viaţa cea largă, care continuă. Numai prin această asi- milare omul se dovedeşte vrednic de a fi avut aventura miraculoasă pe care a trăit-o. « Chiar minunile cele mai fericite — spune Lewis — iau sfârşit când şi-au împlinit scopul. In haosul clasic, unul din cei trei fraţi scapă ocazia ce i se oferă, pentrucă nu cunoaşte pe zână în per- soana cerşetoarei de pe marginea drumului; cel de al doilea pen- trucă în graba lui de a se duce la afacerile sale, nu o vede; iar cel de al treilea o recunoaşte, o serveşte şi primeşte în schimb favo- rurile ei. Dar şi dânsul şi-ar pierde răsplata dacă şi-ar pierde cuminţenia şi dacă noua lui fericire n’ar şti să şi-o asimileze. Când el părăseşte locul vrăjit ducând răsplata cu dânsul, îi este interzis să se uite înapoi; n’are dreptul să ia cu el decât ceea ce avusese; cu alte cuvinte el trebue să se ducă drept spre lume, spre lumea normală pe care o va regăsi oricum ar fi ea. încheierea autorului «Şi au trăit ani mulţi şi fericiţi» e pusă pentru a ne readuce pe pământ, pentru a ne face atenţi că o nouă poveste începe cu sfârşitul celei anterioare. Şi atunci un nou capitol din viaţa lor începe, în care vor uni imaginaţia cu experienţa, iluzia cu necesitatea; şi vor fi în stare s’o facă, graţie învăţămintelor pe care le dau miraculosul şi suferinţa... ». Acestea sunt teoriile lui Lewis Alison. Idealul omului este viaţa contemplativă, dar nu în felul mistic monahal, ci în sensul unei căutări a liniştei, păcii, în mijlocul luptei şi zbuciumărilor, de care nu trebue să fugim. Numai o invulnerabilitate aşa obţinută îşi merită numele. Ea este posibilă « graţie suferinţei şi a minunilor >>. Căci minunea este o realitate. Se întâmplă intermitent, înlăuntrul acelor episoade de « aven- tură » când actorii ei se simt ca vrăjiţi. Dar cercul magic are un sfârşit. Şi minunea trăită trebue transformată în viaţa cotidiană care continuă. Minunea trebue luată cu sine şi asimilată vieţii normale, nu păstrată secret ca o amintire dulce de tinereţe pierdută. SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI 207 Ideile lui Lewis ocupă puţine pagini. Cea mai mare parte a romanului conţine descrierea amănunţită a minunii. Minunea e dragostea dintre un bărbat şi o femeie, între Julia şi Lewis. Şi poate că, dela Romeo şi Julietta, este cea mai meşteră povestire a unui amor. In deosebi ni se arată cum ceea ce azi părea evident celor doi amanţi, a doua zi devine fals — de totdeauna fals. Mi- nunea se sparge. Şi cei doi, ducând cu ei experienţa vieţii de exal- tare pe care au trăit-o, pleacă, liniştiţi, spre o viaţă burgheză. Iată de ce ultimul capitol al basmului se cheamă «începutul». D. I. SUCHIANU SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI Rezultatele noilor cercetări din domeniul filosofiei stilului şi al morfologiei culturii sunt incontestabil dintre cele mai fe- cunde. Dacă n’ar fi decât faptul că ele au atras atenţia asupra înrudirilor morfologice care există între diferitele genuri de mani- festare ale activităţii umane din cadrul unei cristalizări culturale date, precum şi faptul — de o importanţă covârşitoare — că orice mare cultură este o formă unică de structură unică, având rădă- cinile adânc înfipte în rasă şi în elementele diferenţiale ale psiho- logiei popoarelor (şi nu rezultatul unui aşa zis «progres » uni- liniar al omenirii înţeleasă ca o entitate abstractă şi vagă), încă ar fi de ajuns să justifice convingerea că investigaţiile teoretice săvârşite în acest domeniu s’au desfăşurat, dintru început, sub semnul celor mai bune auspicii. Aportul lor pozitiv se cuvine deci relevat şi cinstit la justa lui valoare şi o facem cu atât mai mult, cu cât fiind vorba în cele ce urmează de a contesta îndreptă- ţirea unor concluziuni, pe care teoreticieni de frunte chiar ai acestor noi discipline le-au dedus în mod pripit din unele fapte examinate, nu am vrea nicidecum ca marile principii de bază, care le-au servit drept călăuză şi pe care le-au consacrat apoi prin numeroase observaţii, să mai poată fi puse cumva în discuţie. Socotim drept un bun definitiv câştigat de cercetările de mor- fologie a culturii, postulatul necontinuităţii istorice a culturilor (fiecare cultură este expresia unei atitudini spirituale unice în felul ei, ea rămâne închisă în sine, vorbind o limbă misterioasă a sentimentului cosmic care nu poate fi înţeleasă decât de su- fletul aparţinând acelei culturi; culturile nu trebuesc înţelese în dependenţa lor reciprocă — influenţele dintre culturi sunt numai aparente şi neesenţiale — ele nu formează o evoluţie continuă, lineară, experienţa unei culturi nu serveşte celeilalte, fiecare fiind determinată de peisajul ei interior, de rasa şi de 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE destinul său), precum tot aşa de dovedită socotim constatarea, derivată din cele de mai sus, că orice cultură autentică, crescută pe un fond etnic omogen, poartă pecetea singularizatoare a unui anumit stil înzestrat cu puteri originare, care, prin mijlocirea datelor sale apriorice, organizează şi face posibilă obiectivarea ra- porturilor umane cu spiritul absolut, tot aşa cum — pe un alt plan şi anume pe acel al cunoaşterii — categoriile intelectului şi intuiţiile pure de spaţiu şi timp ordonează materialul sensibil al cunoştinţei, făcând posibilă experienţa şi obiectele ei ca fenomene. Aceste descoperiri capitale, care pun într’o lumină nouă şi aplică într’un spirit nou teza kantiană a apriorismului, care reac- tualizează metoda goetheană a fenomenului originar, făcându-i posibile aplicaţiuni nebănuite în domeniul total al ştiinţelor, aplicaţiuni ce pot duce la reconstituirea şi înţelegerea unor întregi epoci ale trecutului uman, nu pot fi îndeajuns de preţuite. Faţă de aceste precizări, se va înţelege că observaţiile noastre nu tind să angajeze câtuşi de puţin autoritatea nici unuia dintre principiile de bază ale cercetărilor menţionate, ci doar ţinem a respinge o anumită concluziune laterală a lor, de a cărei acceptare sau respingere nu depindea întru nimic soarta doctrinei însăşi, dar care numai din spirit de sistem şi dintr’o deformatoare perspec- tivă critică a fost socotită ca fiindu-i organic implicată. Prin aceasta, confuzia care s’a făcut nu o socotim totuşi mai puţin gravă şi dacă ne grăbim de a o semnala, e pentrucă avem credinţa că denun- ţarea ei, departe de a prejudecia marilor principii de bază ale filo- sofici culturii, o va ajuta, dimpotrivă, să-şi câştige o mai largă zonă de cercetare, încorporând, iar nu excluzând din problematica ei, domeniul vast şi îndeaproape înrudit al faptelor de civilizaţie. Cu aceste cuvinte, obiectul discuţiunii noastre a fost oarecum fixat în termenii ei proprii. Vrem anume să combatem punctul de vedere al unora (am putea spune al celor mai mulţi) dintre teoreticienii filosofiei stilului şi ai morfologiei culturii, care au încercat să prezinte faptele de civilizaţie ca fiind în opoziţie cu faptele de cultură, fie într’o opoziţie istorică, fie, mai cu seamă, într’una ontologică. Să începem cu punctul de vedere istoric. Este punctul de ve- dere al lui Spengler la care ideea opoziţiei fatale şi ireductibile dintre cultură şi civilizaţie are un pronunţat caracter tragic. Cul- tura e viul, organicul, spiritualul. Civilizaţia inertul, mecanicul, materialul. Intre cultură şi civilizaţie se află o prăpastie de ne- trecut care se adânceşte până acolo că orice mare cultură riscă, la apogeul dezvoltării ei, să moară prin civilizaţie. O cultură naşte, spune Spengler, într’un celebru pasaj din « der Untergang des Abendlandes », în momentul când un mare suflet se trezeşte, se detaşează din starea psihică primară de eternă SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI 2C9 copilărie umană, formă ieşită din inform, limită şi caducitate ieşită din infinit şi din durată. O cultură moare când sufletul a realizat suma întreagă a posi- bilităţilor lui, când cantitatea totală a posibilităţilor interioare, realizându-se în afară focul sufletului, se stinge brusc, devine civilizaţie. Este ceea ce noi simţim şi înţelegem prin cuvintele egiptianism, bizantinism, mandarinism. Arbore gigantic ros de timp în pădurea virgină, ea (civilizaţia) poate întinde încă timp de secole şi de milenii ramurile sale viermănoase. Vedem aceasta în China, în India şi lumea Islamică. Acesta e sensul tuturor de- cimelor în istorie, sensul epuizării interioare şi exterioare, acela al sfârşitului care ameninţă toate culturile vii. Comparată cu cele- lalte culturi, cultura noastră occidentală se află la sfârşitul toamnei, aproape de moartea ei, adică în momentul în care trecerea dela stadiul de cultură la acel de civilizaţie s’a efectuat. Nu s’ar putea nega: problema ridicată de Spengler e deosebit de importantă. A explica pentruce culturile decad şi a înfăţişa simptomele caracteristice care însoţesc decadenţa lor, iată nodul central al gândirii lui. Cu proprii săi termeni, am spune că opera sa e o încercare de explicare a sensului declinelor în istorie. încercare deosebit de spinoasă, dar nu mai puţin, seducătoare prin intensitatea cu care se înfăţişează spiritului. Este marea problemă ridicată de autorul inegalităţii raselor umane, contele de Gobineau, într’o privinţă problemă specific modernă, căci noi, modernii, suntem primii care ştim că orice aglomeraţie de oameni şi modul de cultură intelectuală care rezultă din ea tre- bue să piară. Epocele precedente n’au ştiut aceasta şi până în pragul morţii lor nu s’au îndoit nici o clipă că vor fi eterne. Dar pentru că am derivat preocuparea lui Spengler de a des- cifra sensul declinelor în istorie din aceea a lui Gobineau, so- cotim că nu ar fi lipsit de interes un citat din «Eseul asupra inegalităţii raselor umane» care a desvoltat cel dintâi această temă. Sunt chiar cuvintele cu care Gobineau îşi începe opera sa: «Căderea civilizaţiilor este cel mai izbitor şi în acelaşi timp cel mai obscur dintre toate fenomenele istoriei. înspăimântând spiritul, această nenorocire cuprinde ceva atât de misterios şi atât de grandios, încât gânditorul nu oboseşte să o ia în consi- deraţie, să o studieze, să se aplece cu nelinişte asupra secretului său. Fără nici o îndoială, naşterea şi formarea popoarelor înfă- ţişează examinării observaţiuni foarte remarcabile: dezvoltarea succesivă a societăţilor, succesele, cucerirele lor au cu ce să iz- bească viu imaginaţia şi să o stăpânească; dar toate aceste fapte, oricât de mari le-am presupune, par a se explica uşor; le accepţi ca simplele consecinţe ale aptitudinilor intelectuale ale omului; o dată aceste aptitudini recunoscute, rezultatele lor nu mai uimesc; 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prin chiar faptul existenţei lor, ele explică lucrurile mari al căror izvor sunt. Astfel, în această privinţă nu încape nici o dificultate şi nici o îndoială. Dar când, după un timp de forţă şi de glorie, observi că toate societăţile omeneşti au declinul şi căderea lor, toate, spun, şi nu cutare sau cutare; când remarci cu ce muţenie teribilă ne arată pământul, risipite pe suprafaţa sa, resturile civi- lizaţiilor care au precedat-o pe a noastră, şi nu numai a civili- zaţiilor cunoscute, ci încă a multor altora, cărora nu le cunoaştem decât numele, şi a câtorva care, zăcând în schelete de piatră în fundul pădurilor aproape contemporane cu începutul lumii, nu ne-au transmis nici măcar această umbră de amintire; când, în- torcându-te cu gândul asupra statelor moderne, îţi mărturiseşti, dându-ţi seama de tinereţea lor extremă, că abia începute ieri, câteva dintre ele sunt deja caduce; atunci recunoşti, nu fără o oarecare spaimă filosofică, rigoarea cu care cuvântul profeţilor asupra instabilităţii lucrurilor, se aplică civilizaţiilor ca şi popoa- relor, popoarelor ca şi statelor, statelor ca şi indivizilor, şi eşti constrâns să constaţi că orice comunitate umană, chiar proteguită de complicaţia cea mai ingenioasă a legilor sociale, contractă, în chiar ziua în care ia fiinţă (ascuns printre elementele sale de viaţă) principiul unei morţi inevitabile. « Dar care e acest principiu ? Este el uniform ca şi rezultatul pe care-1 produce, şi toate civilizaţiile dispar printr’o cauză identică ? « La prima vedere eşti ispitit să dai un răspuns negativ; căci s’au văzut căzând mulţime de imperii: Asiria, Egiptul, Grecia, Roma, în ciocniri de circumstanţe care nu se asemănau. Cu toate acestea, dând la o parte scoarţa aparenţelor, descoperi îndată, în chiar această necesitate a sfârşitului care apasă imperios asupra tuturor societăţilor fără excepţie, existenţa irecuzabilă, deşi latentă, a unei cauze generale (de decadenţă); plecând apoi dela acest principiu sigur al morţii naturale, independente de toate cazurile de moarte violentă, îţi dai seama că toate civilizaţiile, după o existenţă oarecare, înfăţişează observaţiei tulburări intime, greu de definit, dar nu mai puţin greu de negat, care au în toate locurile şi în toate timpurile un caracter analog ; în sfârşit, relevând o diferenţă evi- dentă între ruina statelor şi aceea a civilizaţiilor, văzând aceeaşi specie de cultură, perzistând o dată într’o ţară sub o dominaţie străină, bravând evenimentele cele mai îngrozitoare, iar altădată, din contra, în faţa unor nenorociri neînsemnate, dispărând sau transform ându-se, te opreşti din ce în ce mai mult la această idee că principiul morţii, vizibil în adâncul tuturor societăţilor, este nu numai aderent la viaţa fiecăreia în parte, ci şi uniform ţi acelaţi pentru toate » (« Essai sur l’indgalitd des races humaines », PP- i— 3)- SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI 21 I Ideea aceasta a uniformităţii cauzelor de decadenţă a civili- zaţiilor a dezvoltat-o Gobineau în toată adâncimea ei în opera sa cu drept cuvânt monumentală. Spengler reia această idee, dar în loc de a o mai atribui corupţiei principiului etnic, ca la Gobineau, care făcuse din această constatare cheia de bolta a întregei sale filosofii a istoriei, o atribue unei creşteri organice inevitabile, care face ca fiecare cultură, traversând fazele de evoluţie ale omului în particular: copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, să ajungă inevitabil în pragul final al morţii, care nu e altul decât stadiul civilizaţiei pure, anunţătoare a secătuirii şi epuizării totale a culturii. Teza lui Spengler nu poate fi însă susţinută. In afară de faptul că ea nu are nicio şansă de a se aplica timpului nostru în care nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că stadiul civilizaţiei pure, înţeles ca triumf al vieţii citadine cosmopolite, al oraşului anorganic asupra câmpului organic, ar putea să se producă vreodată în mod absolut (putem prevede de pe acum că evoluţia istorică a Europei va fi alta decât aceea descrisă de Spengler. Pretutindeni se văd tendinţe puternice de reacţiune împotriva a ceea ce Spengler nu- meşte stadiul de civilizaţie anorganică. Afirmarea principiului naţional în cele mai multe ţări de veche tradiţie culturală dove- deşte că suntem departe, foarte departe de ipotetica domnie a oraşului citadin cosmopolit), dar oricum am privi fenomenele istorice ale trecutului veedm că ceea ce Spengler numeşte stadiul morbid al civilizaţiei pure, nu e o stare de civilizaţie ci o stare de decadenţă izvorîtă din cu totul alte cauze decât din fatalitatea unei evoluţii organice inevitabile a sufletului cultural spre ter- menul final al declinului său. Decadenţa culturilor vine nu din -înlocuirea lor prin civilizaţie (nu înţelegem cum aceasta s’ar putea întâmpla: valorile civilizaţiei sunt contemporane cu acele ale culturii, ele nu îşi succed în timp ci se susţin şi îşi corespund reciproc prin tainice şi profunde relaţii de structură şi de stil). Civilizaţia nu poate înlocui cultura căci omul nu poate să înce- teze a mai fi creator de cultură fără a înceta de a mai exista pur şi simplu ca om. Omul nu poate renunţa la cultură fără a renunţa la sine însuşi, la omenia sa, şi renunţând la sine el se prăbuşeşte în neant. A admite că omul ar mai putea întreţine o civilizaţie fără cul- tură înseamnă a admite că el ar mai putea crea ceva perzându-şi sufletul. Civilizaţia sa are o pecete culturală sau nu e nimic. Prin faptul că omul e creator de cultură (şi e creator prin structura sa, prin felul său de a fi) se întâmplă că oriunde el dă naştere unei civilizaţii o face să se desfăşure în cadrul unui anumit stil cul- tural. Nicăieri nu s’a văzut o civilizaţie supraveţuind culturii, căci omul nu-şi poate supravieţui propriei sale morţi. Civilizaţia e 14* 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE consubstanţială culturii, pentru că omul e consubstanţial spiri- tului, şi ceea ce rămâne după moartea unei culturi nu e civi- lizaţie, ci barbarie, e cenuşa care rămâne după foc, e moartea însăşi. A numi acest moment al declinului culturii civilizaţie, în- seamnă a scoborî peste limita oricărei îngăduinţe posibile sensul civilizaţiei, înseamnă a ne juca cu vorbele şi a nu înţelege nimic din ceea ce face trăsătura specifică a civilizaţiei umane. Trecem acum la analiza unui alt punct de vedere cu privire la opoziţia civilizaţiei şi a culturii (nu mai puţin excesiv şi ne- justificat ca şi primul) şi anume la analiza punctului de vedere al lui Alfred Weber şi în parte al lui Lucian Blaga, care a enunţat totuşi ideea opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie cu mai multe rezerve şi cu o plină de tact moderaţiune. Alfred Weber, cerce- tător din domeniul sociologii culturii şi al filosofiei istoriei, i-a dat însă forme mai tranşante. Weber stabileşte unitatea fundamentală a. procesului de civi- lizaţie (Cf. «Ideen zur Staats und Kultursoziologie », Karlsruhe 1927; «Kultursoziologische Versuche. Der Alte Aegypten und Babylonen » 1926; « Kulturgeschichte als Kultursoziologie », 1935). Civilizaţia este una de-alungul istoriei. Faptele de civilizaţie sunt universale şi transmisibile spre deosebire de faptele de cultură care sunt intransmisibile, unice. Cultura singură e revelarea a ceea ce e specific uman în om, umanul în sine. Civilizaţia fiind dimpotrivă potenţarea, afirmarea formelor de manifestare a funcţiunilor animalice din om este, pentru aceasta, internaţională, e simplă unealtă tehnică, nu cunoaşte nicio deosebire, nicio gra- niţă între popoare. La aceste afirmaţii obiectăm: că faptele de civilizaţie nu sunt numai expresiuni ale funcţiunilor animalice din om, că ele nu sunt absolut universale şi transmisibile şi că ele măsoară şi indică treapta de spiritualitate a creatorilor lor. Prima afirmaţie a lui Weber: tot ce e fapt de civilizaţie are un caracter de animalitate e cum nu se poate mai riscată, căci nevoi strict materiale nu există pentru om. Nevoia îmbrăcămintei, a adăpostului, a hranei chiar, nu sunt în societatea omenească nevoi strict animalice. In societatea omenească, fie ea oricât de elementară, nevoile materiale cuprind în ele un element cultural. Omul fiind creator de cultură, având adică putinţa obiectivării de raporturi cu spiritul absolut, se supune în activitatea sa socială valorilor revelate de cultură, încât funcţiile sale animalice înce- tează prin acest singur fapt de a fi stricte obiectivări animalice, iar faptele de civilizaţie închid prin aceasta oa numită semnifi- caţie spirituală, care le face să fie mai mult decât stricte obiecti- vări materiale în ordinea imediatului şi a utilului. SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI 213 Afirmaţia opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie nu se poate susţine nici cu privire la universalitatea şi transmisibilitatea abso- lută a faptelor de civilizaţie, ca rezultat al strictei lor materialităţi, spre deosebire de intransmisibilitatea şi incomunicabilitatea faptelor de cultură, căci numeroase observaţii ne îndreptăţesc să credem că faptele de civilizaţie nu sunt transmisibile decât acolo unde faptele de cultură însăşi pot fi transmise (adică între po- poare cu un nivel spiritual la fel de ridicat). Nu numai faptele de cultură poartă o amprentă singulariza- toare, sunt apanagiul unor anumite structuri etnice, unice în felul lor, obiectivarea celui mai secret şi mai intim fond al sufletului lor, dar şi faptele de civilizaţie reflectă adâncimii spirituale, sunt obiectivări ale unui fond etnic şi spiritual fără de care ele nu pot însemna nimic. Să luăm exemplul organizărilor sociale şi a formaţiilor politice de Stat (căci fără nici o îndoială ele fac parte din domeniul faptelor de civilizaţie). După Weber ele ar trebui să fie universale, transmisibile, stricte obiectivări de raporturi materiale. Este însă aşa cu adevărat? S’au văzut vreodată valori sociale cu valabilitate universală, comune patrimoniului tuturor popoa- relor, funcţionând pretutindeni la fel şi dând pretutindeni aceleaşi rezultate? Aşa ar trebui să se întâmple dacă organizările sociale şi formele politice de Stat ar fi simple obiectivări de raporturi materiale. Căci raporturile materiale ale oamenilor sunt pretu- tindeni aceleaşi şi ar trebui să se producă pretutindeni sub forme comune, să fie adică aceleaşi pentru întreaga specie umană, aşa cum organizaţia materială a termitelor, a furnicilor şi albinelor e una şi aceeaşi pentru toate formaţiile speciei respective. Ceea ce constitue însă nota deosebitoare a corpului social uman faţă de organizările natural animale şi ceea ce face ca civi- lizaţia umană să fie mai mult decât organizare în vederea imedia- tului şi a utilului este, între altele, şi elementul politic care pentru prima oară în natură dă posibilitatea unei organizări şi înrâuriiri conştiente a societăţii. Existenţa elementului politic în viaţa societăţilor umane face ca societatea să fie ridicată deasupra automatismului stric- telor necesităţi, ca ea să dispună de un mijloc de a face să trăiască în societate valori transcendentale, căci funcţia primordială a po- liticei aceasta este (şi nu aceea de simplă unealtă tehnică în servi- ciul unui pretins determinism economic, cum afirmă marxismul). Răspunzând unui anumit suflet interior, fiind expresia unui substrat etnic şi a unor anumite atitudini culturale în faţa lumii şi a vieţii, realizările din domeniul organizării sociale şi a forma- ţiilor politice de Stat sunt intransmisibile ca şi valorile culturii, ele nu pot trece dincolo de limitele fiinţei spirituale a grupului 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE % uman care le-a dat naştere. Civilizaţia e legată şi ea de sufletul popoarelor, rădăcinele ei sunt mult mai adânci decât se crede, ea se ancorează prin unele din elementele ei în absolut, în ideal. Realizările din domeniul civilizaţiei se pot preta, e drept, la împrumuturi. Ele au această aptitudine de a putea fi adoptate formal de oricine. Dar numai formal, căci există un spirit al civi- lizaţiei care nu poate fi împrumutat şi care face de o pildă ca aceeaşi unealtă tehnică să fie bună sau rea, să dea rezultate bune nu nefaste, demne de fiinţa umană sau dimpotrivă degradatoare, după felul cum e condusă şi folosită. Această particularitate a vieţii sociale umane, faptul că pro- dusele ei, de cel mai elementar ordin, pot îmbrăţişa totuşi o va- loare, pot fi valorificate într’un anumit fel prin raport cu prin- cipiile justiţiei, cu ale frumosului sau ale binelui, l-a făcut pe d. Traian Herseni să afirme: câmpul de extensiune al realizărilor vieţii sociale trece dincolo de real în ideal. « Viaţa socială, — observă autorul « Realităţii sociale », — nu are numai o semnificaţie reală, ci şi una ideală. Semnificaţia ei trece dincolo de ceea ce este şi se situează în idealurile pe care tinde să le realizeze. Fără rapor- tare la ideal, noi n’am înţelege mai nimic din vieaţa oamenilor, prin urmare nici din vieaţa societăţilor. Umanitatea nu este numai o stare ci şi o veşnică devenire, o goană istorică după sine însăşi. La un capăt se află omul pornit pe calea actualizării virtualităţilor sale, la celălalt capăt idealul, realitatea maximă a omului ca om, între ele mulţimea formelor care se apropie din ce în ce de ţinta finală (sublinierea e a noastră). înţelegerea deplină nu ne vine decât dela examenul procesului întreg. In afară de înţelegerea obiec- tivă, sociologia va trebui să procedeze şi prin raportare la ideal, să întrebuinţeze adică şi înţelegerea etică. Etica socială nu este decât capitolul final al sociologiei, cum susţine cu multă dreptate d. profesor D. Guşti» (« Realitatea socială. încercare de ontologie regională», pag. 108). Este momentul să amintim acum că, aparţine sistemului de sociologie iniţiat de profesorul Dimitrie Guşti, meritul de a fi dus la o înţelegere mai largă a vieţii sociale dincolo de strâm- teţea specifică a punctului de vedere determinist (geografic, eco- nomic, materialist, istoric, etc.) foarte en vogue la unii cercetători din veacul trecut, cari mărgineau în acest fel sensul şi suprimau autonomia vieţii sociale. Acei care reduc sensul faptelor de civilizaţie la rolul de simplă unealtă tehnică, de mijloc de acomodare în vederea imediatului, a confortului şi a utilului, într’un cuvânt acei cari atribue civili- zaţiei o exclusivă finalitate pragmatică ar trebui să ia cunoştinţă de nouile rezultate ale sociologiei şi să mediteze asupra faptului că pentru sociologi realitatea socială, luată în ansamblul său, are o SEMNIFICAŢIA IDEALĂ A CIVILIZAŢIEI 215 semnificaţie spirituală, care vine de acolo că societatea e spirit obiectivat, puntea de legătură a valorilor culturii şi civilizaţiei, asvârlită între om şi spirit. Faptul că omul a devenit, sau mai bine zis faptul că el este, creator de cultură nu a putut rămâne fără consecinţe şi în existenţa sa biologică. Fiind, omul, creator de cultură funcţiunile sale vitale au suferit o inobilare şi o înfrumuseţare care se resimte în chiar creaţiunile sale de ordin material, care nu sunt simple înfăptuiri materiale, ci poartă în totdeauna un tainic şi îndepărtat reflex idealizator. Numai pentru fiinţele inferioare omului, faptele de civili- zaţie (creaţiunile de unelte, organizarea socială, etc.) stau sub unghiul necesităţilor vitale şi au o strictă finalitate pragmatică. Pentru om, chiar atunci când producţiile activităţii sale au între- buinţare practică, sunt creaţii în ordinea spiritului. Faptele umane de civilizaţie tind să încarneze valori transcendente, de- păşind stricta utilitate practică. Dacă ar fi să o considerăm numai din unghiul utilităţii practice, civilizaţia umană nu realizează un progres esenţial faţă de societăţile animale atât de uimitor com- plicate. Astfel privit sensul efortului uman ne scapă, precum şi posibilitatea enunţării unui criteriu sigur de diferenţiere între om şi restul lumii animale. Spunând că omul se deosebeşte de animal prin aceea că e creator de cultură încă n’am spus totul. Mai trebue să adăugăm că omul se deosebeşte de restul lumii animale şi prin aceea că civi- lizaţia sa are o semnificaţie ideală. Omul se sileşte să transcendă imediatul nu numai prin creaţiunile de ordin cultural ci şi prin acelea din domeniul civilizaţiei. Chiar atunci când omul rămâne legat de pământ el caută să înalţe, să înobileze starea sa, să o facă aptă a reflecta, oricât de vag şi oricât de palid, dar în fine să re- flecte luminile care îi vin de sus, luminele pe care cultura i le reve- lează din lumea spiritului. Desigur materia e rebelă, ea se lasă greu pătrunsă de spirit. Dar tocmai în această dificultate stă sensul efortului uman şi întreaga sa civilizaţie trebue înţeleasă în acest fel ca o îndelungată şi neistovită aspiraţie a omului de a stăpâni ma- teria şi a o face aptă să cuprindă un sens spiritual. Se poate face aci observaţia că, în vederea acestui scop suprem, s’a săvârşit în corpul omenirii o imensă specializare, în felul că unele popoare îşi îndreaptă efortul lor mai mult pe planul civi- lizaţiei (Chinejii, popoarele vechii Italii, Romanii), iar altele cul- tivă mai mult însuşirele lor mistice şi supranaturale, realizându-se astfel cu strălucire pe planul culturii (Hinduşii, popoarele ve- chiului Egipt, acelea din Asiria, vechii Greci, etc.). Dacă preocu- pările spirituale ale popoarelor care lucrează pe planul culturii nu pot fi puse la îndoială, nu trebue să pierdem din vedere faptul zi6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că şi în efortul popoarelor care lucrează pe planul civilizaţiei se poate găsi o semnificaţie ideală. Fie că lucrează pe planul culturii, fie că lucrează pe planul civilizaţiei omul se află întotdeauna cu faţa îndreptată spre ideal. CONSTANTIN MICU LUCRĂRILE CELUI DE AL II-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE ESTETICĂ ŞI DE ŞTIINŢA ARTEI Deşi am participat la şedinţele celui de al II-lea Congres Internaţional de Estetică şi de Ştiinţa Artei, ţinut la Paris între 7 şi ii August 1937, nu am putut face până acum o dare de seamă completă şi controlabilă, deoarece nu apăruseră încă lucrările tipărite ale acestui sfat al filosofilor şi artiştilor preocupaţi de adevărurile realităţii artistice. In sine, Congresul nu a fost izbutit, cu toată truda, vrednică de laudă, a organizatorilor ei. Mulţi filosofi şi artişti şi-au trimis comunicările lor, fără a mai veni să le susţie în faţa publicului. Dar chiar publicul nu s’a arătat prea curios faţă de cercetările anunţate la congres. Era în toi de vară, atunci; călduri mari, lume obosită. Apoi, Congresul de Estetică urma imediat Con- gresului Internaţional de Filosofie (Congresul Descartes) şi, prin urmare, atenţia pasionaţilor de idei şi înţelegeri mai adânci (sau măcar mai noi) slăbise sau se blazase în chip firesc. Dar pe deasupra acestor neajunsuri de circumstanţă, trebue să ţinem seama şi de altceva mult mai trist şi îngrijorător: lipsa generală de interes faţă de cultură, faţă de filosofie şi de artă pe care timpul nostru o mărturiseşte, din ce în ce mai brutal. Am semnalat, în cronicile noastre privitoare la Congresul Descartes, insuficientul răsunet trezit de nobila adunare a unora dintre cele mai luminate minţi ale vremii. Am arătat cum nici publicul, nici presa care cam în acelaşi timp, consacra numeroase coloane vizitei actorului de cinema Robert Taylor în Europa sau plecării şi «şanselor» boxeurului Thill în America, nu au dat cuvenita importanţă măcar comunicărilor unui Bergson, Valery, Samuel, Broglie, nume care totuşi odinioară puteau con- stitui obiecte de informaţie până în ţările înapoiate. De data aceasta, presa franceză abia a pomenit de deschiderea acestor două congrese internaţionale, negăsind spaţiu pentru a rezuma, după cuviinţă, ideile de seamă manifestate cu aceste prilejuri. Hotărît lucru, trăim într’o epocă aculturală şi puerilă, în care interesul LUCRĂRILE CONGRESULUI INTERNATIONAL DE ESTETICĂ pentru marile valori, interes ce a constituit gloria Evului-Mediu, a Renaşterii şi a Barocului, este păsăsit pentru tot felul de sensaţii brutale şi grosolane. Nici o mirare, aşa dar, că o mare parte din filosofii şi artiştii care şi-au trimis Congresului de Estetică şi de Ştiinţă a Artei comunicările, nu au mai venit să le înfăţişeze personal. Ei s’au mulţumit să-şi formuleze ideile şi poziţiile, spre a fi tipărite în cele două volume mari ce conţin toate lucrările Congresului, ştiind bine că astăzi omul de cultură şi de simţire superioară nu poate decât să-şi înregistreze ideile şi să le lase mărturie viitorului, acelui viitor problematic ce poate va reveni, totuşi, la cultul va- lorilor supreme. Deocamdată, nimic mai mult decât simplul act de a-ţi rosti adevărul tău propriu, de a-1 striga într’un imens deşert intelectual, păstrând o vagă şi îndoelnică nădejde că măcar, în faţa posterităţii, prestigiul timpului nostru va fi salvat de această mână de oameni, care par acum doar nişte simpli maniaci, stă- ruind cu o neînţeleasă încăpăţânare în credinţa că operele de artă şi de cugetare sunt totuşi lucrurile cele mai puţin pieritoare şi, totodată, elementele constitutive ale gloriei unei epoci, unui neam, unui continent. Şedinţele celui de-al II-lea Congres Internaţional de Estetică s’au ţinut la Sorbona. Lucrările lui au fost grupate pe secţii ce lucrau concomitent. Estetica Generală, Psihologia, Sociologia şi Cultura, Istoria şi Critica, Ştiinţa Artei şi Tehnicile şi, în sfârşit, Arta Contemporană sunt diviziunile ştiinţifice ale lucrărilor Con- gresului. Fiecare secţiune studia una din aceste teme, iar volu- mele cuprinzând totalitatea lucrărilor trimise Congresului, fie că au fost sau nu susţinute personal de autorii lor, au respectat aceeaşi ordine. » Dar dacă şedinţele Congresului au fost lipsite de o atmosferă vie şi pasionată, cum ne puteam aştepta totuşi să fie o adunare în care oamenii cei mai sensibili îşi confruntă atitudinele; dacă numai arareori au urmat după Comunicări discuţii cu adevărat interesante şi care aduceau ceva în plus, la rândul lor nici vo- lumele cu actele Congresului, apărute abia în preajma Crăciu- nului, nu sunt scutite de unele neajunsuri. Deşi laolaltă conţin aproape 900 de pagini mari, aceste volume prezintă comunicările doar în rezumat, e drept în rezumate destul de ample — trei- patru pagini fiecare — dar nu mai puţin rezumate. Şi aceasta rămâne un neajuns pentrucă, mai ales în materie de observaţii şi de judecăţi estetice şi artistice, uneori interesează mai mult nuanţele şi amănuntele decât ideile fundamentale, aşa cum alteori felul de prezentare, stilul, şi nu simplul rezumat, fireşte nere- levant din acest punct de vedere. Facem aceste observaţii gân- dindu-ne şi la faptul că alături de filosofi deprinşi cu un stil concis 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi riguros, la acest congres s’au manifestat şi numeroşi artişti — pictori, arhitecţi, muzicieni, dansatori, poeţi — care, în genere, întrebuinţează alte modalităţi de expresie. In întregime nu au fost publicate decât discursurile « liminare » (ţinute în şedinţa de deschidere) ale d-lor Paul Valery, Paul Claudel şi Victor Basch. Dacă discursul celui din urmă nu ar fi pierdut nimic substan- ţial în cazul unui rezumat, nu tot astfel s’ar fi întâmplat cu Paul ValSry şi, mai ales cu Paul Claudel, care ne-a dat o adevărată operă de artă atât ca formă, cât şi prin conţinut. Numărul comunicărilor şi deci al filosofilor, criticilor şi arti- ştilor care şi-au înfăţişat ideile, intuiţiile şi poziţiile la acest Con- gres organizat sub preşedinţia de onoare a d-lor Henri Bergson, Paul Claudel şi Paul VaPry şi sub preşedinţia efectivă a d-lui Victor Basch, având concursul d-lor Charles Lado şi Raytnond Bayer, este impunător, ridicându-se la aproape 250. Dovadă eminentă că timpul nostru nu este lipsit de oameni devotaţi va- lorilor, chiar dacă sforţările şi dumeririle lor nu au nici o trecere în ochii contemporanilor; 250 de comunicări, aşa dar, desigur de valoare inegală, dar care dela prima până la cea din urmă recunosc Frumosului şi Artei o realitate desăvârşită şi autentică. In cronica aceasta şi cea următoare ne vom opri asupra comu- nicărilor mai importante din fiecare despărţământ de studiu al Congresului, urmând ordinea însăşi a volumelor, în care mate- rialul este înşiruit într’o remarcabilă continuitate ideologică. Dar înainte de a ne opri la comunicările diferitelor secţiuni, se cuvine să amintim de cele două şedinţe plenare, cea de deschidere şi cea de închidere, fiecare din ele semnificativă în felul ei. Şedinţa inaugurală a constat din comunicările d-lor Paul Va- Ury, Paul Claudel şi Victor Basch, S’au ales înadins doi artişti mari, dar care nu sunt străini nici de conştiinţa ştiinţifică a actului de creaţie, ca un omagiu pe care cercetătorii teoretici ai artei înţeleg să-l aducă obiectului lor de studiu, creatorul sau ar- tistul. In discursul său, Paul Valery a profitat de această situaţie pentru a aminti esteticienilor că adeseori artistul trăieşte în intimi- tatea propriului său arbitrari şi în aşteptarea propriei sale ne- cesităţi; că ordinea la care ajunge artistul purcede dintr’o rela- tivă desordine; că adeseori el poate rupe legile şi regulile estetice de până la dânsul pentru a crea altele noi. Cu toate că spirit formalist şi geometric, poetul francez pare a nu accepta nici una din definiţiile ştiinţifice ale ‘ steticii şi Artei drept adevăr imuabil. Artistul neo-clasic care este Valery a susţinut că însăşi arta clasică, adică «arta potrivită Ideii de Frumos» tiebue văzută sau înţe- leasă ca o singularitate şi nicidecum ca forma generală şi pură a Artei. Estetica propriu zis filosofică îi apare drept «tipul însuşi LUCRĂRILE CONGRESULUI INTERNAŢIONAL DE ESTETICĂ 219 al unei desvoltări abstracte, aplicată sau impusă unei diversităţi infinite de impresii concrete şi complexe ». Cu alte cuvinte, raţionalistul şi formalistul eseist de odinioară, pentru care creaţia artistică însemna un fel de ordine luminoasă şi dedusă aproape ca o teoremă, face acum mai multă dreptate creaţiei decât ştiinţei, în sensul că acordă artei un caracter de permanentă surpriză, schimbare, înnoire. Discursul rostit la Paris constitue, aşa dar, o modificare a doctrinei lui Paul Valery, care acum nu mai identifică pe artist cu filosoful sau cu un riguros om de ştiinţă. De altfel, el însuşi recunoaşte această schimbare de poziţie mai ales în acest cate- goric pasaj: «Am crezut că văd în Leonardo un gânditor; în Spinoza un fel de poet sau arhitect. Fără îndoială, că m’am în- şelat. Mi s’a părut, totuşi, că forma expresiei exterioare a unei fiinţi era uneori mai puţin importantă decât natura dorinţei ei şi decât modul de înlănţuire a « gândurilor ei f>. Mesagiul lui Paul Claudel, intitulat «Drumul în domeniul ideii şi în cel al artei», este un adevărat poem de o mare valoare artistică şi, totodată, un pretext pentru exprimarea unor observaţii, simţiri şi viziuni cu totul grandioase. Păstrând mereu leit-mo- tivul drumului sau al căii, idee atât de dominantă la Chinezi, Indieni şi Evrei, dar mai cu seamă simbolică pentru dinamismul şi neastâmpărul timpului nostru, Claudel, în calitate de călător, poet, înţelept şi, mai ales catolic, configurează imaginile şi ipo- stazele cosmosului, suggerează perspectivele diferitelor epoci glo- rioase, cântă mişcarea şi schimbarea, desprinde căutarea şi aspi- raţiile omeneşti în spaţiu şi timp, evocă setea de mântuire. Dăm două citate concludente: «Fericirea de a fi catolic mi s’a înfă- ţişat mai întâi prin putinţa de a mă împărtăşi universului, de a fi solid împreună cu aceste elemente prime şi fundamentale: marea, pământul, cerul şi cuvântul lui Dumnezeu! şi, apoi, posesor al unui cap, al unei inimi, a două mâini şi două picioare, de a putea insulta, falnic, în faţă, timpul meu, arta, ştiinţa şi literatura timpului meu şi toată această civilizaţie laică, mecanică, materialistă, precum şi pe mine însumi». ...«Am străbătut tot ceea ce putea să mă oprească !» « Nu mai este timp», spune oro- logiul. Ajunşi la bătrâneţe, simţim că am făcut cea mai mare parte a drumului nostru, cti urechile închise şi cu ochii rătăciţi». După cum se poate deduce chiar numai din aceste citate, Claudel a construit poemul paşilor omului prin viaţă, poemul amarelor rătăciri ca şi al zăpăcitei noastre trăiri, al timpului pierdut şi atâtor drumuri, străbătute fără de întrebarea « încotro mergem ? ». Ultimul vorbitor la şedinţa de deschidere a fost esteticianul profesor Victor Basch, care a căutat să schiţeze cadrul teoretic în care s’ar putea dezbate lucrările congresului. Recunoscând că 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Estetica este o ştiinţă descriptivă, având drept domeniu propriu sfera spectatorului şi sfera creatorului, vorbitorul a făcut o seamă de consideraţiuni asupra contemplaţiei, act de cunoaştere dar şi de împăcare a antinomiilor, asupra libertăţii actului de creaţie, asupra binecuvântatei regiuni a Frumosului şi a Artei, «în care orice realitate brutală este proscrisă ». Urmând liniile concepţiei kantiene, esteticianul dela Paris a deschis prin cuvântarea sa calea cercetărilor din diferitele şedinţe ale Congresului, cercetări uneori excepţional de personale, alteori extrem de ingenioase, totdeauna însă instructive. Comunicări în franţuzeşte, nemţeşte, englezeşte, italieneşte şi chiar în limba latină au dat Congresului o coloratură deopotrivă internaţională şi humanistă. Căci, dincolo de aspectul cosmopolit, s’a închegat o atmosferă unitară, năzuind către un humanism de cea mai demnă calitate. In cronica următoare vom analiza contribuţiile diferitelor personalităţi, care, în cap cu J. Maritain, Louis Lavelle, E. Sou- riau, Jules de Gaultier, E. Utitz, Max Dessoir, W. P. Montague, H. S. Langfeld, Ch. Lalo, R. Bayer, H. Focillon, Paul Eluard, A. Gleizes, au adus atâtea interpretări şi explicaţii remarcabile. Nu vom uita să menţionăm nici chipul impresionant în care unele ţări, cum este cazul Italiei, s’au manifestat la acest sfat internaţional, dovedind un stadiu de înflorire a preocupărilor lor faţă de artă, nici contribuţiile esteticienilor români, prezenţi în număr destul de impunător. Congresul s’a încheiat nu cu obişnuita şi interminabila serie de discursuri de mulţumire din partea delegaţilor diferitelor state, ci într’un mod mult mai original şi totodată mai potrivit circumstanţelor: anume cu un recital de dans. Profesorul R. Bayer a cetit textul conferinţei cunoscutului dansator şi coregraf Serge Lifar privind «marile curente ale dansului academic», pe care ilustrul artist a ilustrat-o împreună cu d-rele Lorcia, Darsonval şi Chauvre. Şi aşa cum Congresul s’a deschis sub veghea inspiraţiei lui Paul Valery şi Paul Claudel, s’a închis tot sub vraja Artei. In sala mare a Sorbonei, după ce cate- dra a fost luată de pe podium, numerosul public a putut urmări sub academica pictură murală a lui Puvis de Chavannes întruparea marilor momente ale dansului academic, Lifar şi par- tenerele sale interpretând fragmente din Giselle (1841), Le Lac des Cygnes (1895, choreautor: Petipa-Ivanov), Daphnis et Chloâ (1912, choreautor: Fokine), David Triomphaant (1936, chore- autor: Serge Lifar), balete celebre şi care fiecare a marcat o nouă formulă estetică în devenirea dansului teatral. Recitalul s’a în- cheiat cu un exemplu de dans folkloristic, un ceardaş, care totuşi a distonat cu ţinuta majoră a celorlalte dansuri, în care artiştii ANTENA ŞI ACUMULATORUL ELECTRIC 221 s’au întrecut pe ei înşişi. (Asupra ideilor d-lui Lifar ne vom opri odată cu observaţiile noastre asupra comunicărilor privind arta contemporană). Astfel, Congresul Internaţional de Estetică şi de Ştiinţă a Artei a început şi a sfârşit prin a da artistului şi nu teoreticianului locul de cinste, confirmând cele declarate de preşedintele efectiv al Congresului: «ultimul cuvânt în materie estetică trebue să aparţie nu teoreticianilor, ci creatorilor de artă, orice artă fiind nu în chip unic, dar în chip esenţial, o technică. Şi această teh- nică nu poate să fie judecată pertinamente decât de tehni- cieni ... Se cuvine ca artiştii să fie judecătorii, în ciuda rivali- tăţilor, geloziilor şi părtinirii de şcoală de care dau dovadă, pen- trucă ei cunosc codul, adică tehnica artei lor». Rămâne ca în cronica viitoare să arătăm şi înţelegerile teoreticienilor care indi- ferent dacă sunt sau nu de acord cu acest fel de a vedea, au ajuns adeseori la profunde înţelegeri şi semnificaţii pe care numai foarte puţini creatori le-au putut doar bănui. PETRU COMARNESCU ANTENA ŞI ACUMULATORUL ELECTRIC Când pronunţam altădată cuvântul de antenă, ne duceam imediat cu gândul la acele fire subţiri tentaculare, pe care le poartă micile insecte şi pe care le agită necontenit scotocind restrânsul lor univers. Cercetări mai recente sunt pe punctul să arate că micile fiinţe purtătoare de antene capătă relaţiuni prin acestea nu numai despre imediata lor vecinătate, ci culeg anumite ştiri pe o rază considerabilă. Astăzi, cuvântul antenă este strâns legat de radio. Omul şi-a construit la rândul său acest fir metalic, întins în văzduh ca să adune undele minunate. Antena este mai cu seamă un organ de recepţionare a undelor împrăştiate astăzi pretutindeni. Am spus mai cu seamă, pentrucă şi posturile de emisiune au o antenă emiţătoare. Iată dar două antene faţă în faţă. Ele străbat prin posturile respective şi sunt apoi puse în comunicaţie cu pământul, pentru ca astfel să se închidă un circuit complet. In adevăr, cele două antene se împreună: sus prin intermediul undelor, jos prin inter- mediul pământului, care este cel mai bun conductor. Pentru a înţelege mai bine cum se petrec lucrurile între cele două antene, ne vom sluji de o comparaţie şi de o experienţă cu- noscută de toată lumea. Să împrumutăm domeniului muzical lămuririle de care avem nevoie. Imaginaţi-vă şapte coarde întinse pe un aparat şi capabile 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să dea fiecare tonurile gamei muzicale. Să luăm un alt aparat, pe care să întindem o singură coardă, capabilă să dea nota la şi să acordăm cele două coarde la ale aparatelor, aşa cum se acordă două instrumente muzicale. Operaţia o dată terminată, să facem un pas mai departe. Să lăsăm liniştit primul aparat cu cele şapte coarde şi să tragem cu arcuşul pe coarda întinsă pe al doilea aparat. Coarda va vibra şi va scoate o notă limpede, nota la. Constatăm că în aceste condiţiuni va începe să vibreze şi cealaltă coardă dând nota la, fără să ne fi atins de ea; celelalte coarde rămân insensibile. Undele produse s’au comunicat, iar cele două coarde, contaminate de simpatie, au vibrat. Fenomenul poartă denumirea de sintonie, iar coardele se numesc sintonizate. Energia vibratorie s’a comunicat dela una la cealaltă. Ceva analog se petrece şi în cazul antenelor. Antena transmiţăroare vibrează electric şi produce unde electrice, care interceptează antena primitoare în care se vor produce de asemenea vibraţiuni electrice. Cu o condiţiune, şi anume să acordăm, să sintonizăm, antena primitoare cu cea emiţătoare. Dacă în cazul coardelor muzicale, acordul se efectua cu uşurinţă, întin- zând sau destinzând una din coarde, în cazul antenelor, fenomenul este mai complicat, natura vibraţiunilor electrice fiind extrem de delicată. Antenele vor fi perfect acordate în momentul când vor fi absolut identice. O identitate riguros exactă însă nu e cu putinţă, practic vorbind. Mai este o dificultate. Există o relaţiune între lungimea antenei şi lungimea de undă, pe care o produce antena, anume: lungimea undei emise este de patru ori mai mare decât antena însăşi. Or, cum posturile transmiţătoare, pe consideraţiuni care nu interesează deocamdată, au adoptat antene în jurul lui o sută de metri, ar urma ca la rândul lor posturile primitoare să fie înze- strate cu antene montate în condiţiuni identice. Dacă această dificultate de ordin tehnic nu s’ar fi putut eluda, atunci nu am fi putut asista astăzi la enorma răspândire a radio-comunicaţiei. S’a recurs cu succes la o bobină de seif-inducţie, care nu este altceva decât o bucată de carton, pe care s’au înfăşurat nenumărate spire de sârmă, iar totul s’a pus în legătură cu un condensator electric. Cu alte cuvinte, s’a adăogat un supliment de antenă. Se înţelege cu uşurinţă că, mărind sau micşorând numărul spirelor, vom realiza o sintonizare a antenelor, care ne interesează. Cu ajutorul unui buton aparent şi a unui cadran, pe care sunt notate numere corespunzătoare lungimilor de undă, ne dăm seama ime- de acordul pe care l-am obţinut şi deci postul dela care primim. Nici în cazul acesta nu se poate vorbi de un acord, de o sinto- nizare perfectă. Ceea ce putem afirma e că am creeat în antena noastră o « preferinţă i> pentru o anumită lungime de undă. Şi e suficient. ANTENA ŞI ACUMULATORUL ELECTRIC 223 In legătură cu antena, să cercetăm puţin şi chestiunea undelor dirijate. Am făcut cu alt prilej o comparaţiune între diferitele unde cunoscute şi stabilisem atunci că există o asemănare între undele luminoase şi cele electrice. Găseam însă o deosebire fundamentală în lungimea lor de undă. Analogiile între cele două unde au în- demnat pe cercetători să ia în consideraţiune dirijarea undelor electrice. Se cunoştea încă de multă vreme semnalizarea luminoasă. Intre anumite distanţe, uneori apreciabile, razele de lumină sunt îndreptate precis către un anumit loc, reflectându-le cu ajutorul unei oglinzi. Oricine poate experimenta şi verifica cum cu ajutorul unei oglinzi de câţiva centimetri pătraţi, razele de lumină sunt aruncate în spaţiu după o anumită direcţie. In cazul razelor de lumină, lucrul este posibil, pentrucă ele având o lungime de undă extrem de mică, pe suprafaţă de câţiva centimetrii pătraţi ai oglinzii se primeşte un important fascicol de raze, prin urmare de unde. Ceea ce e foarte simplu pentru raza de lumină, este imposibil pentru unda electrică, mărimea ei fiind de ordinul zecilor şi sutelor de metri. In asemenea condiţiuni, ar fi necesare oglinzi de un diametru enorm de greu de realizat şi, în orice caz, imposibil de mânuit. Dar în domeniul ştiinţelor exacte, dificultăţile n’au drept corespondent renunţarea, ci, dimpotrivă, o nouă îndârjire cu scopul de a obţine neapărat rezultate. Cum construcţiunea unor oglinzi de dimensiuni uriaşe e ceva cu totul nepractic, problema rămâne să fie atacată de partea cealaltă şi anume, de partea lungimii de undă. In adevăr, astăzi cercetările cele mai numeroase sunt îndreptate în sensul transmisiunilor pe unde scurte, cât mai scurte, căutând să se stabilească folosul pe care ar putea să-l prezinte o asemenea transmisiune. Să ne grăbim să adăogăm că rezultatele sunt dintre cele mai interesante şi că e foarte probabil ca mai de vreme decât bănuim, să utilizăm o perfecţionare în plus, datorită undelor scurte. In momentul în care transmisiunile cu unde extrem de scurte vor fi posibile, şi dirijarea undelor va aparţine fenomenelor curente, pentrucă asemenea unde scurte vor putea fi primite în cantitate suficientă pe o oglindă metalică şi apoi reflectate după voie. Se va realiza astfel, în primul rând, secretul transmisiunilor. In materie de radio-comunicaţie, cu certitudine, viitorul ne rezervă evenimente importante. * * * Vom căuta să lămurim, în rândurile de mai jos, fenomenul care permite acumularea curentului electric, fapt care a permis o vastă întrebuinţare a lui la automobile, telegrafie fără fir şi radio. Ideea acumulatorului electric îşi are originea într’o curioasă şi simplă observaţie, făcută în legătură cu electroliza apei. 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prin electroliză se înţelege, în general, descompunerea unei substanţe cu ajutorul curentului electric. In speţă, electroliza apei este descompunerea acestui lichid în elementele care îl compun, hidrogen şi oxigen, prin intermediul curentului electric. Operaţia are loc într’un aparat extrem de simplu, care poartă numele de voltametru. El se compune dintr’un pahar de sticlă străbătut, în fund, de două lame de platină, care sunt puse în legă- tură cu cei doi electrozi ai unei pile electrice. Deasupra fiecărei lame de platin se poate aşeza câte o eprubetă, cu gura în jos. In voltametru se toarnă apă distilată, la care se adaogă câteva picături de acid sulfuric. Rostul acidului sulfuric e de a transporta curentul electric în interiorul lichidului, printr’un fenomen de disociaţie electrolitică. Să lăsăm să treacă curentul electric produs de un generator electric. Vom observa că în cele două eprubete se dezvoltă un gaz, care se ridică în eprubete, golindu-le încetul cu încetul şi de sus în jos. In eprubetă aşezată peste polul negativ, volumul gazului este de două ori mai mare decât volumul de gaz corespunzător polului pozitiv. In prima eprubetă se constată, după proprietăţile pe care le prezintă, că gazul este hidrogenul. In a doua se dezvoltă oxigenul. Iată dar că pe măsură ce curentul electric traversează lichidul, eprubetele se umplu cu gaz. Să întrerupem experienţa şi să scoatem, generatorul electric din circuit, iar în locul lui să aşezăm un galva- nometru, care să indice prezenţa sau absenţa curentului. Se observă, cu o mare surprindere, că în loc să înceteze, curentul electric continuă să treacă. In adevăr privind cu atenţie remarcăm devierea acului dela galvanometru şi mai băgăm de seamă că volumele de gaz descresc în eprubete. Apa descompusă se recompune şi energia electrică întrebuinţată pentru descompunerea apei, este eliminată prin procesul de reconstituire al apei. Acest al doilea curent, care ia naştere în voltametru, s’a numit curent secundar şi curge în sens invers curentului iniţial, care era curentul primar. Pentrucă un asemenea curent secundar ia naştere într’un acumu- lator, acumulatorul mai este numit şi pilă secundară. Urmează dar, că în electroliza apei, în anume condiţiuni, poate lua naştere un curent electric,chiar după ce am suprimat izvorul de electricitate. Faptul acesta era de o deosebită importanţă şi nu se putea să rămână neîntrebuinţat. După numeroase şi laborioase cercetări, s’a ajuns la formula acu- mulatorului electric de o universală întrebuinţare în zilele noastre. Un acumulator electric este alcătuit dintr’un vas, de dimensiuni variabile, în care se află numeroase plăci de plumh împlântate în apă distilată acidulată uşor cu acid sulfuric. Plăcile de plumb sunt legate, cu ajutorul unei bare tot de plumb, numerile pare deoparte, numerile impare de altă parte. j ANTENA ŞI ACUMULATORUL ELECTRIC 225 La început, acumulatorul este într’o perfectă stare de neutra- litate electrică, pentrucă plăcile de plumb, deşi împlântate în apă acidulată, sunt confecţionate din acelaşi material. Se spune că cei doi poli sunt la acelaşi nivel, la acelaşi potenţial electric. Rea- mintim că pila cea mai simplă, capabilă să creeze un curent electric, este formată dintr’un vas care conţine apă acidulată şi două plăci metalice diferite. Metalele deosebite fiind la nivele deosebite electrice energia care ia naştere curge dela unul la altul. In acumulator toate plăcile fiind de plumb, deşi sunt legate deosebit, cum am arătat mai sus, nu se produce o curgere de curent. Să cercetăm puţin mai amănunţit cum stau lucrurile. De fapt suprafeţele plăcilor de plumb nu sunt chiar de plumb curat, pentrucă în contact cu aerul şi cu umezeala au suferit o modificare şi anume s’au acoperit cu un strat de sub-oxid de plumb. Adică plumbul se află uşor oxidat. Aceasta este situaţia iniţială. Să legăm acum cei doi poli ai acumulatorului, cu polii unei baterii electrice. Curentul are să circule, iar în interiorul acumulatorului se va produce un fenomen de electroliză a apei. Apa va fi treptat, treptat desfăcută în componentele sale: hidrogenul şi oxigenul. Bulele de gaz de hidrogen se vor duce şi se vor îngrămădi pe plăcile de plumb, care formează polul negativ. Aici hidrogenul va produce o modificare şi anume, va lua din oxigenul suboxidului de plumb, reducându-1 în plumb curat, iar oxigenul care se acumulează pe polul pozitiv se va combina de asemeni cu suboxidul de plumb şi-l va transforma în oxid de plumb. Aceste două procese se petrec continuu şi paralel, atâta timp cât durează încărcarea acumula- torului. Dar ce s’a petrecut, acum când acumulatorul este încărcat ? E limpede. Cei doi poli, care erau la început identici, s’au trans- format unul în plumb şi altul în oxid de plumb. Cu alte cuvinte am ajuns în condiţiunile unei pile electrice capabile să desvolte un curent electric, pentrucă avem de data aceasta împlântaţi în apa acidulată doi poli diferiţi, plumbul şi oxidul de plumb, care, prin natura lor. diferită sunt şi la un nivel electric deosebit. In asemenea condiţiuni, va lua naştere un curent electric născut din chiar acumulatorul electric, care devine o pilă secundară. In procesul de descărcare fenomenul este invers, adică hidro- genul şi oxigenul părăsesc polii respectivi spre a se recombina şi a da apa, iar polii tind să se regenereze şi să revină la sub-oxidul de plumb. Iată dar prezentat fenomenul de încărcare şi descărcare a acumulatorului în linia cea mai simplă, pentrucă în realitate reacţiunile chimice sunt ceva mai complicate din cauza acidului sulfuric. Oricum, schematic, lucrurile rămân aşa cum le-am arătat. Acumulatorii cu plumb prezintă un inconvenient, mai ales cei mari sunt foarte grei. In practică li s’au adus oarecari modi- 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ficări, fără să se poată înlocui cu acelaşi succes plumbul, care ră- mâne suveran. Acesta e acumulatorul care permite pornirea automată la automobile sau contribue în mod fericit la răspândirea pe o scară întinsă a aparatului de radio, acolo unde priza electrică lipseşte. AL. MIRONESCU REVISTA REVISTELOR STRĂINE LA NOUVELLE REVUE FRANţAISE Anul a6 — Nr. 293. — 1 Fevruarie 1938 D. Andrâ Suarâs reia cazul Tolstoi, pe care publicarea recentă a jurnalului său l>a reactualizat in Franţa şi pe care nu de mult l-a comentat şi d. Henri de Montherlant intr’un mic eseu scris pentru Revista Fundaţiilor Regale. D. Suares încearcă să fie mai nepărtinitor cu cei doi protagonişti ai dramei conjugale, pe care timp de jumătate veac au trăit-o soţii Tolstoi. Totuşi, in ciuda aporturilor sale de nepărtinire, simpatia sa merge în mod vizibil către bărbat — lucru ce se vede şi din titlul eseului: Un mare om în infern. Reţinem câteva pasaje concludente: « Orice femeie de oarecare nobleţă aspiră să aibă un bărbat în afară de comun... Dacă-1 întâlneşte, el o va face nefericită. Ea suferă prea mult pen- tru ca să admită acest lucru. Dar in curând adevărul se va lumina: bărbatul! excepţional şi femeia sunt duşmani. Orice femeie este o femeie obişnuită şi nici nu poate fi altfel. Ea se naşte şi rămâne astfel. ... Marea artă a bărbatului excepţional este de a nu sacrifica inima sa, spiritului său. Şi cu cât e mai mare spiritul, cu atât trebue să fie mai dorit spre a nu răni atotputernica fragilitate a inimii, esenţa vieţii, E aşa de uşor să ucizi cel mai suav parfum al celei mai frumoase flori. De vreme ce nu trebue să o sacrifice cu voinţă operei sale, pe femeia care îi este victimă, trebue să sufere. Suferinţa nu răscumpără nimic; dar ea ridică pe cel ce o alege... Aceasta este asceza necesară unui mare suflet. El plăteşte pentru răscumpărare. De vreme ce în mod fatal trebue să facă victime, cel puţin să nu ignoreze acest lucru; iar dacă îşi acceptă soarta, să-şi plătească în mod cinstit datoria; funesta lui grandoare o plăteşte cu propria lui fericire. Tolstoi nu scapă niciodată acestei conştiinţe, şi nici remuşcărilor ei. Un Dostoiewsky este unic; el este atât de adânc în toate sensurile, că e mai mult femeie cu femeile, decât îşi permite să fie bărbat. Devine el însuşi victimă, pentru ca să nu le facă pe ele victimele lui. Dar nici lui Tolstoi, nu-i putem cere să fie un Dostoiewsky. 15* 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sunt oameni care nu trebue să se lege niciodată intr’o căsnicie. Dacă o fac, e ca şi cum nici n’ar fi. Vocaţia geniului şi aceea a speciei sunt contrarii. Când vor să se confunde, devin duşmane. In raport cu viaţa ordinară, oame- nii in afară de serie sunt nişte monştri. Căsnicia nu e făcută pentru ei şi ei nu sunt făcuţi pentru căsnicie. . .. Există oameni care nu pot să abdice. Niciodată un spirit puternic nu abdică. Un adevărat om mare se păstrează pentru opera sa şi nu se lasă atins; cu cât încearcă mai mult, cu atât ieşuiază. .. Nu există mizerie mai tristă decât aceea in care voinţa de a repara răul intervine fără incetare şi încearcă să împace totul. Totul se poate adormi şi ascunde, afară de conştiinţa datoriei vitale pe care spiritul o are faţă de sine însuşi. E preferabil să faci ca Tolstoi şi să cedezi în mod josnic naturii timp de un sfert de secol, împărţit în zece mii de ore şi să te predai pe urmă adevăratului tău destin: opera ta. Dar ce urît e acest compromis, ce eroare criminală, căreea femeia îi cade victimă 1 şi cum să te ierţi, faţă de ea, de a fi amestecat noroiul cel mai gros şi mai grosolan cu iubirea ? Căci iubirea este totul pentru ea; şi sub orice fard s’ar ascunde, ea nu vede cu adevărat decât în această realitate. Există oare vre-un mare om, fie el căsătorit de zece ori, care să nu fi trăit cu femeile, ca un celibatar? Cei mai de admirat rămân totdeauna singuri: Pascal, Descartes, Beethoven, Michel Angelo, Spinoza, Beaudelaire, mai ştiu eu cine ? atâţia alţii, cei mai buni ca şi cei mai egoişti, fac din soţiile lor nişte văduve temporare sau perpetue: astfel Shakespeare, Montaigne, Goethe şi modelul lor al tuturora, Dante: tovarăşa lui este Ideea, în cer: cu ce strivitor dispreţ îl ceartă ea de a o fi trădat pentru o fiinţă terestră. Toţi sunt celi- batari : femeile lor nici nu au nume. * REVUE DE PARIS Anul 45 —Nr. 4 — 15 Februarie 1938 D. J. Benoist-Măchin evocă « putsch-ul » din Miinchen din 1923, prima bătălie importantă dată de partidul Naţional-Socialist, în care d. Adolf Hitler şi generalul Ludendorff au luptat cot la cot. La o distanţă de 15 ani, aven- tura încercată de partidul minuscul pe atunci îşi păstrează tot interesul, mai ales dacă ne gândim la drumul parcurs în acest timp şi la faptul că autorul de căpetenie al putsch-ului, învinsul dela 9 Noemvrie 1923, este astăzi conducătorul celui de-al treilea Reich. Se ştie cum generalul von Seeckt, şeful lui Heersleitung a prevenit şi a reprimat tentativele de răscoală a extremiştilor de dreapta şi de stânga împo- triva regimului dela Weimar. Asociaţia « Reichswehrul negru » a maiorului Buchrucher, care voia să instaureze în Septemvrie 1923 o dictatură militară, a fost propriu zis lichidată de Reichswehrul legal, la Kiistrin, lângă frontiera poloneză. Mai târziu, răscoalele sângeroase dela Hamburg au fost repri- mate cu o energie necruţătoare, iar revolta comunistă din Saxonia a fost şi ea înnăbuşită cu asprime. La Dresda, lupta a fost condusă de generalul Miiller. La 29 Octomvrie 1923, regimentele Reichswehrului cu garnizoana REVISTA REVISTELOR 229 în Dresda treceau prin oraş, cu muzica în frunte, pe lângă diferitele mini- stere. In faţa fiecărui minister, o companie de gardă se desprindea din grosul trupei şi pătrundea în imobil, după ce asigura, în prealabil, paza tuturor ieşirilor. Iar şefii de detaşamente irumpeau în birourile miniştrilor, somându-i ca în cinci minute să evacueze locul. Cei mai mulţi s’au supus protestând, fără să opună nici o rezistenţă; ceilalţi au fost expulzaţi mânu militari. începută la ora 2 şi 15 minute după amiază, operaţia luase sfârşit la ora 2 şi 30, când muzica Reichswehrului reintegra cazarma. Intr’un sfert de oră, ministerul saxon, infeudat extremei stângi, încetase de a mai exista. La Miinchen, lucrurile s’au petrecut altfel. Aici trei grupe rivale îşi dis- putau puterea: naţional-socialiştii d-lui Adolf Hitler, naţionaliştii bavarezi ai d-lui von Kahr, care militau pentru principele Rupprecht de Bavaria, şi forţele militare comandate de generalul von Lossow, şeful « Wehrkreis-ului VII », care refuza să execute ordinele pe care i le dădea generalul von Seeckt în numele puterii centrale. Aceste trei elemente erau, când aliate, când în luptă între ele. La 8 Noemvrie 1923, d. A. Hitler, sprijinit de generalul Lu- dendorff se hotărî să dea a doua zi lovitura decisivă. In cursul unei întruniri publice, îl surprinse pe von Kahr şi pe locotenenţii acestuia şi-i obligă să-şi ia angajamentul de a face tot ce le va sta în putinţă ca să-i sprijine mişcarea. Von Kahr şi ai săi i-au dat cuvântul de onoare să respecte acest pact, dar au profitat de o scurtă absenţă a Fiihrerului naţional-socialist ca să scăpe de el şi au organizat rezistenţa în cazarma regimentului 19 de Reishwehr. La 9 Noemvrie, la 11 dimineaţa, coloana naţional-socialistă se pune în mers. D. Hitler e în rândul întâi, având lângă el pe Ludendorff, Scheubner- Richter şi Ulrich Graff, iar de cealaltă parte pe dr. Weber Gottfried Feder şi locotenent-colonelul Kriebel. In rândul al doilea se aflau Goering, Rosen- berg, Anton Drexler, şefii şi subşefii partidului. Coloana apare în Marien- platz şi intră în Residenzstrasse fără să-şi dea seama că strada e barată. In- stantaneu agenţii de poliţie se desfăşoară de-a-Iatul străzii şi ridică armele împotriva manifestanţilor, trăgând o salvă. Ulrich Graff cade grav rănit, tâ- rând după el pe d. Hitler care-şi luxează braţul; Scheubner-Richter se prăbuşeşte mort, iar port-drapelul Bauriedl e rănit de moarte, stropind cu sângele său stindardul cu crucea încârligată. (Goering, şi el grav rănit, reu- şeşte să se târască în dosul leului de pe Feldhemnhall. « Când am deschis ochii, scrie Ulrich Greff, am văzut în juru-mi numai cadavre... Numai Ludendorff, impasibil, cu mâinile în buzunar, continua să înainteze. Trecu prin cordonul poliţiei şi îl pierdui din vedere ». D. A. Hitler se ridică cu mare greutate şi, cu un gest al braţului său încă valid, porunceşte oamenilor săi să înceteze focul. « Putschul * din Miinchen nu reuşise... D. de Roussy de Sales studiază aşa zisa < rechute amdricaine ». Contrariu prevederilor făcute de preşedintele Roosevelt acum un an, deficitele buge- tare nu vor putea fi împlinite într’un viitor apropiat şi datoria publică a Sta- telor-Unite va continua să crească. Or, ceea ce se numeşte « regresiunea * econo- mică este sigură; indicele general al producţiei a scăzut dela 118 în primă- 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vară, la 78 la începutul lunei Ianuarie, în timp ce scăderea neîntreruptă a va- lorilor bursiere reprezintă o scădere de 42% între mijlocul lunei August şi finele anului 1937, —scădere mai verticală decât aceea din 1929 sau din 1931. Şi şomajul este în acelaşi stadiu. Una din cauzele materiale ale crizei este că repriza din 1933 care era în bună parte sănătoasă, dar a fost mai ales alimentată financiar de Stat, conform teoriei «amorsării pompei *, în vreme ce capitalul particular nu a participat decât într’o măsură foarte redusă la această politică de Stat. Anul 45 —Nr. 5 —1 Martie 1938 Mareşalul Ciang Kai Cek, care susţine de multe luni o luptă disperată împotriva Japoniei, este, incontestabil, după Sun Yat Sen, figura cea mai impresionantă, a Chinei de astăzi. Revtie de Paris îi consacră câteva pagini de mare interes. Portretul său e făcut de d. Maurice Pernot, iar d-na Ciang Kai Cek narează lovitura de Stat din Decemvrie 1936, când mareşalul a fost reţinut paisprezece zile de mareşalul Cian Sue Liang şi de trupele revoltate din Ciansi; urmează apoi extrase din jurnalul mareşalului din timpul când a fost reţinut prizonier la Sianfu. Printre acestea se află şi notele asupra întrevederii generalisimului cu mareşalul Ciang Sue Liang, care ne îngăduesc să ne facem o părere precisă asupra celor doi bărbaţi de Stat. D. Maurice Pernot povesteşte cariera prodigioasă a lui Ciang Kai Cek, care, născut în 1888 într’un mic sat lângă Fenghua, în provincia Cekiang, datoreşte solicitudinii inteligente şi pline de dragoste a mamei sale, prima sa formaţiune morală. La vârsta de 14 ani intră în şcoala militară a provin- ciei sale, apoi urmează Academia dela Paoting Fu, de unde iese în 1906 cu gradul de sublocotenent. Anul următor se duce la Tokio pentru a-şi completa studiile militare şi petrece astfel 4 ani în Japonia. Cariera sa se desenează de-abia cu începere din 1924. Sun Yat Sen îl trimite la Moscova ca să stu- dieze la faţa locului organizaţia armatei sovietice şi să recruteze instructori pentru armata chineză. La întoarcere, i se încredinţează organizarea unei şcoale de cădeţi la Wampoa, iar la 1926 începe marea luptă împotriva forţelor comuniste, pe timpul când comandă o parte din armata naţională, cealaltă fiind comandată de generalul creştin Feng Yu' Siang. D. Maurice Pernot notează că dacă, din peripeţiile istoriei celei mai recente a Chinei, am încerca să desprindem câteva trăsături caracteristice ale aceluia care, rând pe rând, le-a condus sau a avut să le suporte consecinţele, descoperim la Ciang Kai Cek un amestec ciudat de îndrăsneală şi prudenţă, de impulsivitate şi reflecţie calmă. Astăzi un calcul minuţios şi complicat reţine acţiunea cea mai opor- tună, iar mâine o emoţie o declanşează brusc. Câteodată, momentele în care se îndoieşte de el însuşi sunt tocmai acelea în care succesul său pare mai bine asigurat. Manevrează opinia publică şi presa cu o stăpânire incomparabilă, dar, în fiecare clipă, îşi alienează şi una şi alta, fie printr’o hătărîre bruscă şi neaşteptată, fie prin tărăgănări iritante. £ stăpân pe sine, neînfricat în faţa primejdiei, dar accesibil descurajării şi desgustului. Cetindu-i scrierile, apare ca lin chinez din timpurile vechi, pătruns de o dulce filosofie, de cuminţenie REVISTA REVISTELOR 331 şi înţelepciune fină, punctual şi ceremonios. Dar în el sunt multe contradicţii. S’a convertit la creştinism fără să renunţe întru nimic la religia sa tradiţio- nală; comunismul, distrugător al familiei şi corupător al moralei, îi inspiră 0 repulsiune instinctivă, dar nu e mai puţin adevărat că admiră Rusia So- vietelor, organizarea ei şi spiritul ei politic. In ce priveşte d-na Ciang Kai Cek, care a avut o parte atât de emoţio- nantă în drama dela Sian, ea are un temperament de eroină şi un suflet de apostol. Alături de soţul ei, a jucat un rol de primă însemnătate în re- voluţia naţională, căci a fost însufleţitoarea «mişcării pentru viaţa nouă *, a acţiunii morale care a însoţit şi a fecundat strădanile politice a lui Sun Yat Sen şi a lui Ciang Kai Cek. In scrierile şi în discursurile ei, ea propovădueşte compatrioţilor ei regularitatea, curăţenia, simplicitatea, promptitudinea,, di- ligenţa şi sinceritatea. Ea le recomandă patru virtuţi vechi: Li (curtenia), 1 (datoria), Liert (cinstea) şi Si (onoarea). Pentru a indica femeilor locul lor în noua societate chineză, găseşte accente simple şi înălţătoare, şi în toate mediile, se strădueşte să scuture egoismul şi indiferenţa acelor care n’au în- ţeles încă, că binele tuturor trebue să fie preferat fericirii unui singur in- divid. Istoria loviturii de Stat din Sian trebue cetită în întregime căci în- lănţuirea faptelor dau icoana cea mai vie a acestei femei în totul admirabilă. Amintirile lui Paul Laboulaye care a fost însărcinatul cu afaceri al Franţei la Bruxelles în 1870—1871 sunt foarte interesante, şi ne raportează asupra unui demers pe care l-a făcut Victor Hugo şi prietenii săi refugiaţi la 19 Au- gust la Legaţia Franţei, pentru a obţine paşapoarte' ca să se întoarcă în patrie. D. de Laboulaye s’a pus numaidecât la dispoziţia poetului. «Mai întâi, îi spuse Victor Hugo, simt nevoia să protestez împotriva regimului impe- rial care timp de 19 ani. ....*. însărcinatul cu afaceri îl întrerupe, spunân- du-i că aceste critici trec de-asupra capului său şi, ca atare, nu le va asculta. « Dar nu ştiţi, exclamă Hugo, cât am fost persecutat de poliţie ! » Şi luând mărturie dosarele din rafturile de pe pereţi: «Aceste cartoane conţin, de sigur, dosare în care figurează numele meu.........» Atunci d. de Laboulaye răs- punse pe un ton cum nu se poate mai amabil: « Dar, d-le Victor Hugo, nu- mele d-voastră este pretutindeni 1 # Pe loc, poetul îşi recapătă liniştea şi îi mulţumeşte pentru acest compliment banal. Reprezentantul Franţei a pus la dispoziţia poetului şi prietenilor săi, încă a doua zi, paşapoartele ce- rute — dar autorul lui Ruy Blas nu a părăsit Belgia decât la 4 Septemvrie. REVUE DES DEUX MONDES Anul 108—Volumul 42—Nr. 4 — 15 Februarie 1938 D-na M. Pourpoint publică scrisorile inedite pe care Louis-Philippe d’Orlăans, conte de Paris, le-a adresat lui Jean-Adolphe Asseline, din Iulie 1870 până în Februarie 1871. Contele de Paris suferea de pe urma nenoro- cirilor care se abătuseră asupra Franţei şi regreta amar că nu fusese dat prin- cipilor din familia sa să joace un rol activ în slujba patriei. La 15 Octomvrie 1870 scria lui J.-A. Asseline: 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Insistenţa cu care reveniţi asupra unei anumite idei îmi dă mult de gândit şi nu neglijez nici o ocazie să exprim aceluia (ducele d’Aumale) pe care-1 priveşte direct. In acea persoană s’a cuibărit însă o hotărîre bine cum- pănită, cred, de a nu ieşi în calea imenselor răspunderi pe care mulţi ar voi să i le impună astăzi, în ultimul ceas. Acei care, prin indiferenţă sau calcul, au contribuit sistematic să ne ţie în afară de Franţa, până în această clipă nu pot să ne ceară să apărem, astăzi când toate lucrurile merg cum nu se poate mai rău, aşa zicând ca să-i salvăm. Dacă cred că ar fi un interes atât de mare, în această privinţă, de ce nu se găseşte reflexul acestei păreri în ziare ? Să-l exprime de sus, invitând publicul să o susţină, să se ralieze ei, şi atunci lucru- rile ar sta altfel. Niciunul din noi nu ar veni să trezească turburarea şi diviziunea Franţei şi faptele la care faceţi o vagă aluzie şi asupra cărora eu însumi nu pot insista, sunt de natură să ne abată de a încerca un demers leal, singurul compatibil cu sentimentele noastre de Francezi. In ceea ce mă priveşte, n’am, pentru moment, decât un regret: de a nu mă putea asocia, cu titlul cel mai umil, apărării naţionale, ca să pot spune, chiar dacă această apărare nu ar duce decât la o lovitură a soartei: «Am fost şi eu acolo ». Principele se gândea să se retragă definitiv în Statele-Unite. Iată cum îşi explică intenţia în scrisoarea datată la i Noemvrie 1870: « In reflexiile pe care am destul timp ca să le fac, a trebuit să îmbrăţişez tot felul de consideraţiuni. Ţin cu pasiune să fiu Francez, dar nu mă voi resemna totdeauna la viaţa de aşteptare pe care o duc de douăzeci şi doi de ani. Pot să-mi creez încă o existenţă activă, şi sunt hotărît să iau o decizie irevocabilă în această privinţă, încă înainte de un an. Dacă nu se poate altfel, voi emigra, fără să mai gândesc la întoarcere; copiii mei, la vârsta lor tânără, vor putea să-şi schimbe naţionalitatea fără să-şi dea seama; iar eu îmi voi schimba pielea, devenind cetăţean al marei Republici. Insă, înainte de a lua această hotărîre extremă, voi încerca imposibilul, pentru a-mi recuceri drepturile de cetăţean francez şi a le asigura copiilor mei. In acest scop, dacă locul al cincizecilea mi-ar fi oferit, l-aş primi, nu mă tem, nicicum, mărturisesc, de un loc secundar care, în anumite împre- jurări, mi-ar uşura propriile mele dibuiri; nu aş fi mai eclipsat decât dacă n’aş fi nimic ». Contele revine după trei zile: ' « In ce priveşte proiectele noastre de plecare, e lucru serios, m’am gândit matur cu soţia mea; hotărîrea noastră e luată. Dacă ne putem întoarce în Franţa, oricum ar fi, în termen de un an, ne vom întoarce. Dar dacă Franţa primeşte un nou contract de arendă cu Bonaparţii, sau dacă e guvernată de aceşti republicani care anunţă sus şi tare intenţia de a menţine legile exi- lului, vom părăsi Europa şi ne vom instala în California. Intr’un fel sau altul, perioada de aşteptare va lua sfârşit anul viitor », Contele de Paris avea cuvinte grele în ce priveşte atitudinea Angliei li- berale şi a Europei. « Europa este şi va fi totdeauna, scria el, ţara egoismului REVISTA REVISTELOR 233 neprevăzător şi a laşităţii politice. Nădăjduesc că Franţa va da pilda con- trarie, pe care numai ea poate să o dea. Dacă Franţa n’ar exista în Europa, aceasta ar fi cea mai demnă de dispreţuit dintre cele cinci părţi ale lumii *. Nu era mai puţin aspru, nici cu prietenii săi politici. La 24 Decemvrie 1870, scria: < Ştiţi că nu am privit niciodată ceea ce se numeşte luaţi în masă ♦ prie- tenii noştri * ca un punct de sprijin serios pentru noi, dar n’aş fi crezut nici- odată să ajung să-i privesc, aproape fără excepţie, ca o adunătură de spirite egoiste, strâmte, incapabile de a înţelege un sentiment desinteresat şi care nu sunt decât o greutate moartă pentru cei de care se lipesc. Fac excepţie pentru cei ce se bat...» Auul 1908 — Voi 43 — Nr. 1 — 1 Martie 1938 D, Robert d’Harcourt discută criza germană dela 4 Februarie, iar d. Maurice Falăologue începe publicarea unui studiu despre Nicolae I, ţarul Rusiei, a cărui concepţie asupra puterii supreme a fost determinată de tra- gedia sângeroasă dela 26 Decemvrie 1825, când a izbucnit răscoala în aceeaşi zi în care armata trebuia să depue jurământ urmaşului lui Alexandru I. Noul împărat n’a uitat niciodată, în timpul domniei sale de 29 de ani, că singurul punct asupra căruia s’au putut pune de acord conspiratorii, era hotărîrea de a extermina în bloc familia imperială, împreună cu toţi copiii. Din acest punct de vedere, bolşevicii revoluţiei din Octomvrie 1917 au rămas în chip sinistru în tradiţia revoluţionară a « decembriştilor » din 1825. MERCURE DE FRANCE Anul 49 —Nr. 951 —1 Februarie 1938 Doctorul Raoul Blondei publică amintiri interesante cu privire la în- ceputurile Republicei Cehoslovace. Autorul făcuse cunoştinţă în 1916 cu profesorul Masaryk, bătrân cu barbă căruntă, de o impasibilitate de statuă şi cu privirea fixă care ţâşnea din sticla ochelarilor. Era vorba de a prezenta pe Masaryk lui Paul Deschanel, preşedintele Adunării Deputaţilor, pentru a-1 in- teresa la cauza Cehilor. Demersurile întreprinse au avut rezultate mai de giabă înşelătoare şi prietenii profesorului Masaryk au fost de părere că era mai utilă câştigarea simpatiei lui Philippe Berthelot care ar fi adus cu sine dobândirea unor puncte de sprijin serioase din anturajul lui Briand. Doctorul Blondei a întrunit la un dejun, Ia 16 Februarie 1916, pe Masaryk, Galion, doctorul Chatin, doctorul Helme şi Andră Chăradame, şi la această masă s’a închinat, pentru prima oară, toată asistenţa în picioare, pentru Republica Cehă. Cu această ocazie, preşedintele Masaryk, vădit emoţionat, a declarat că acest 16 Februarie, în care Republica Cehă a fost aclamată, într’o societatea agrea- bilă care unea Francezi şi Cehi la aceeaşi masă, va rămâne pentru el o dată în istoria ţării sale. Anul 49 —Nr. 952 — 15 Februarie 1938 D-l Julien Thiercelin consacră un articol interesant lui Jules Vallăs şi Aurălien Scholl, după corespondenţa autorului lui Jacques Vingtras, evocând timpul când Aurdlien Scholl era directorul revistei Voltaire, la care Vallăs, 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în exil, colabora. Vallăs măgulea pe Scholl, făcând complimente gazetarului: 30 » 30 > 60 > 40 » 60 > 40 > 40 » 40 60 » 40 40 » 40 Lei 80 > 140 Lei 60 » Z20 9 320 Lei 120 » 80 • 100 Lei 200 » 20c s 20c » 260 > 100 » 240 Lei 60 160 60 > 70 » 50 1 60 > 800 » 80 7o Lei 60 80 60 > 80 60 > 50 > 90 40 140 70 > 90 » 70 > 60 150 » 90 100 50 ION PETROVICI, Figuri dispărute .....................................Lei 90 C. BANU, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician...........» 70 HAIG ACTERIAN, Shakespcare ............................................» 90 ION SÂN-GIORGIU, Gocihe................................................» 120 Au apărut: Versuri DEMOSTENE BOTEZ, Cuvinte de dincolo...................................Lei 60 Z, STANCU, Antologia poeţilor tinei, cu portrete de Margareta STERIAN..* 60 G, BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU...................... *• 4© G. GREGORIAN, La Poarta din urmă...................................... * 60 ADRIAN MANIU, Cartea Ţârii.............................................> 40 G. LESNE A, Cântec deplin............................................. » 40 GEORGE SILVIU, Paisie psaltul spune....................................* 40 V. CIOCÂLTEU, Poesii...................................................> 60 N. DAVIDESCU, Helada.................................................. * 60 N. DAVIDESCU, Roma.....................................................* 60 ION POGAN, Zogar.......................................................» 40 RADU BOUREANU, Golful Sângelui......................................... 50 ION MINULESCU, Nu sunt ce par a fi.................................... » 50 VIRGIL CARIANOPOL, Scrisori către plante.............................. » 40 ADRIAN MANIU, Poesii din Carmen Sylva................................. * 100 MIHAIL MOŞANDREI, Singurătăţi (poeme).................................... 40 CICERONE THEODORESCU, Cleştar (poeme)................................ . » 50 ILARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii ..................................« 70 ANDREI TUDOR, Amor ig2â (poeme)....................................... 9 40 V. VOICULESCU, Urcuş.................................................. * 60 ION PILLAT. Ţărm pierdut...............................................* 60 N. DAVIDESCU, Evul Mediu...............................................o 60 Z. STANCU, Albe........................................................* 60 AL. O. TEODOREANU, Caiet.............................................. » 60 MIHAIL CELARIAN, Flori fără pace......................................’> 50 MIRCEA STREINUL, Poeţii tineri Bucovineni..............................» 60 VIRGIL GHEORGHIU, Tărâmul celalalt.....................................» 40 • BOIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI, Versuri................................................Lei 100 MATEIU I. CARAGIALE, Opere............................................ » 150 ELENA FARAGO, Poesii.................................................. » 100 SCRIITORII ROMÂNI UITAŢI ANGHEL DEMETRIESCU, Opere.............................................Lei 160 A aparat: SCRIITORI ROMÂNI MODERNI BOGDAN FETRICEICU-HASDEU, Scrieri literare, morale şi politice, Ediţia critică cu note şi variante de Mircea ELIADE (2 volume)...............................Lei 260 SCRIITORII STRÂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărui: ' E. MADACH, Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct GOGA . . . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO, Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU . » 40 M. CHOROMANSKI, Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . > 50 R. L. STEVENSON, Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU . > 50 EMILY BRONTS, La răscruce de vânturi, traducere din limba engleză de Mary POLIHRO- NIADE......................................................................... » 60 COLONEL T. E- LAWRENCE, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, traducere din limba engleză de Petru COMARNESCU, cu 44 planşe şi 4 hărţi afară de text.....................a 240 EMIL GULIAN, Poemele lui Edgar Poe ..........................................9 50 Au apărut: BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ. D. D. ROŞCA, Existenţa tragică . .......................................... Lei 60 T. VIANU, Estetică, voi. I........................................................ » 100 PETRE PANDREA, Filosofia Politico-juridică a lui Simion Bamuţiu....................* 60 LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil............................................ . . n 60 MIRCEA ELIADE, Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne................* 200 T. VIANU, Estetică, voi. Ir............................................... 1 -oo C. RĂDULESCU-MOTRU, Românismul. Catehismul unei noul spiritualităţi............... 9 60 ALEXANDRU CLAUDIAN, Originea socială a filosofici lui Auguste Comte................- 7o LUCIAN BLAGA, Geneza Metaforei.....................................................» 60 CAMIL PETRESCU, Modalitatea estetică a teatrului.................................... & 60 MIHAI D. RALEA, Psihologie şi vieaţă........................................ & 60 A apărut: bibliothSQUE D’HISTOIRB contemporaine G. I. BRÂTIANU, Napoleon III et Ies nationaliUs.............................Lei 60 •w^jsiFOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU, Sonatină pentru pian şi violină........................Lei 120 MIHAIL JORA, «15 cântece», pentru canto şi piano, pe versuri de A. MANIU, G. BACOVIA şi Tador ARGHEZI...............................................................* 180 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. CENTRALA EDITURILOR 22, Strada lipscani, 22 — Bucureşti, I — Telefon 5-37-77 M, O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. 50.514