REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V i DECEMVRIE 1938 Nr. 12 C. P..................întâiul popas ..................483 T. ARGHEZI............Versuri ........................485 EMILE BREHIER.........Reflecţii asupra platonismului 493 E. LOVINESCU..........Acord final (I).................510 C. BALMUŞ.............Homer; Iliada, Cântul VI . . 531 MIHAIL CELARIANU . . Printre culmile albastre . . . 544 IOAN D. GHEREA .... Copilărie........... • • ■ • 552 NECULAI PARINCEA . . . Tonalitate sau atonalism? (II) 561 ION BIBERI ...........Critica literară şi «noua» struc- tură . . . ...................................573 MIHAIL SEBASTIAN . . . Corespondenţa lui Marcel Proust (IV)..................607 PETRU COMARNESCU . . Misiunea Socială a Fundaţiei « Principele Carol »■ .... 636 CRONICI O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNEŞTI DE ASTĂZI IN LIMBA FRAN- CEZĂ de Em. Bucuţa (645); DESPRE «ACTUAL» ŞI «DOCUMENTAR» de Mi- hail Sebastian (650); LATURA CULTURALĂ A «SERVICIULUI SOCIAL» de Vladimir Streinii (653); P. CERNA de Constantin Stelian (656); ACTUALI- TĂŢI SLAVE de Tr. Ionescu-Nişcov (662); ASPECTE CARACTERISTICE DIN ITALIA de Constantin Micu (666); CRONICA MUZICALĂ de Virgil Gheorghiu (670); PATRU CĂRŢI DESPRE ARTA DELA NOI de Petru Comarnescu (675); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suckianu (682); CERCETĂRILE CARREL-LINDBERGH de Al. Mironescu (686); RETROSPECTIVĂ, Redacţia (691). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI— 2 5 L E I R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE t I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢA, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIW REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 22, STRADA LIPSCANI, 22 TELEFON 5 " 37 - 77 IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (1.1 — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU EDITATA DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL V, Nr. 12, DECEMVRIE 1938 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1938 ÎNTÂIUL POPAS Cinci ani de apariţie punctuală nu înseamnă pentru o cultură veche cine ştie ce, dar nu se poate tăgădui că menţinerea unui ritm amplu şi sigur de el e un semn îmbucurător pentru o cul- tură mai tânără. E încă o dovadă că începe un proces de închegare a structurilor, o organizare ramificată pe liniile valorilor durabile. Cu alte cuvinte, că spiritul românesc se obiectivează nu numai în sensul unor apariţii sporadice, oricât de strălucite de până acum, ci prin creşterea şi devenirea firească a virtualităţilor lui. Aşa a fost gândită această revistă de Suveranul ctitor şi pro- tector, în mişcătoarea «închinare» augurală din 1934. « Porneşte este drept pe o cale lungă şi anevoioasă, o cale spinoasă de luptă pentru un ideal şi o fermă credinţă în forţa de producţie a culturii româneştii. Ideea de continuitate e prezentă chiar din prima pagină care a deschis pe cele 15.000 ce au urmat, de vreme ce Iniţiatorul însuşi arată că gândul de a dărui o asemenea revistă majoră neamului românesc a fost, dintâi, al Regelui Ferdinand cel întregitor de neam, care plănuia o publicaţie menită să fie « mărturia intelectua- lităţii poporului nostru şi a afirmării entităţii culturale româneşti în faţa lumii civilizate ». In această colaborare creatoare a spiritului şi a timpului, realitatea concretă se construeşte dela sine, în aşa măsură că va- nitatea individuală până la urmă tot ar fi învinsă, totuşi în struc- tura transcendentală însăşi e implicat, esenţial credem noi, prin- cipiul directiv noocratic. Devenirea e rodnică numai pe direcţii autentice, şi abia în urmă se încheagă jocul valenţelor specifice. Ideea de direcţie catali- l« 484 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zatoare, primatul valorii şi, ajutător, cerinţele unui climat cultural prielnic producţiei valorilor au fost comandamentele acestei reviste. E uşor de văzut că aceste principii sunt de altfel cele care că- lăuzesc noul regim instaurat de, Suveran şi în acest sens « Revista Fundaţiilor Regale » îşi face un merit din a fi pe linia spiritului rector al românismului şi din a se găsi integrată ritmului său creator. E tot ceea ce noi, puşi sub cumpăna vremii, putem năzui lucid şi fără şovăială. Deasupra noastră este însă legea posibilităţilor căreia nu îi putem porunci şi legea istoricului însuşi căruia nu i ne putem sustrage. Mângâierea noastră este că mult-puţinul pe care îl realizăm e o verigă din lanţul devenirilor, că alte generaţii vor fi mai norocoase şi ne mulţumim numai să nădăjduim că în lumina realizărilor ulterioare se va preţui truda noastră de a dura, stăruind modest pe unele linii directive, care, ca nucii, dau rod doar pentru cei care vin din urmă. Această ţinută nu e numai cea esenţială, ci e şi cea care îngăduie unei atât de mari publicaţii ca Revista Fundaţiilor Regale să depăşească punctele de vedere militant şi partizan dogmatic, necesare adesea, dar sortite unei vremelnice treceri. CAMIL PETRESCU INTR’UN LAC Intr’un lac alb, de lumină, A ieşit o lună plină. Ce mai caută şi luna Tot în lacuri totdeauna? Limpezeşte şi îşi spală, Noaptea, farfuria goală, Porţelanu-având o pată De argint necurăţată. Azi, în Iacul îngheţat Blidul nu i-a mai intrat Şi-i atârnă ’n ceaţa sură Vătămat de-o ştirbitură. DOI COPII S’AU DUS Doi copii s’au dus de mână Colindând o săptămână După scoici, după ghioace. Vrând cu marea să se joace, Ea, pierdută ’n hora ei, Nu s’a prins la rând cu ei, Aţâţată să-şi dăstrame Păturile de năframe. Se dezbracă şi se ’mbracă, Singură ca să se placă, Fermecată să se scalde In sidefuri si smaralde. » Nu ştiu ce le-a căşunat Pe la ceasul înnoptat, Că pe un drumeac stingher S’au pierdut, intrând în cer... IESE VATRA Iese-o vatră şi se varsă, Mare, din negura arsă: Aur crud, fierturi de jar, Dintr’un fund ca de altar. Trestiile prin unghere Par aprinse la ’Nviere. Intr’o scorbură de strană Şade-o maică ’ntr’o icoană. Sălciile se închină, Babe mici, din rădăcină, Şi fieştecare trunchi De răchită stă ’n genunchi. Geme ’n papuri câteodată O cădelniţă ’ngropată Şi din bălţi, adânc şi rar, Toacă ’n gol un clopotar. Unde cauţi, rugă, şoapte Şi biserici, zi şi noapte. LUNA S’A... Luna s’a suit în zare Din pământ, cât o căldare, Şi pe cât se tot ridică Moara, jos, se face mică. La iazul de platină Cumpăna se clatină. Şi cred că-i un meşteşug Luna prinsă de belciug. Cobiliţa ’n cer se urcă, Sprijinită ’n crac de furcă, Pe când moara, strânsă glugă, Ţine loc de buturugă. IN PERDEA In perdeaua de atlaz Noaptea i-a intrat de-un ceas. Sfertul lunii de apus S’a urcat niţel mai sus. Un foc alb din cer s’a rupt Şi se-anină dedesubt. Seară nouă ’n vreme veche. Deget fraged în inel, Luna-i vine în ureche Şi luceafăru ’n cercel. CRUCEA VECHE Crucea veche dela drum Este cum s’a pomenit, Cu Hristos cel răstignit, Zugrăvit cu terci de fum. Turmele şi carele, Vremea, vântul, trec şi pier. Ea stă singură la cer, Cu Acela Carele... Lemnul i se tot dă vângă, Zugrăveala se mănâncă. Trupul se cunoaşte încă, Povâmit pc mâna stângă. Toamna, grija nu ştiu cui Mai bate şi ea un cui Şi c’un deget sau cu două Trage albăstreală nouă. BÂLCI IN ALDEBARAN Hai mărgele ! la mărgele ! Cerul meu e plin de ele. Giuvaere, cruci, podoabe, Câte trei şi patru boabe, Cu scântei mai tari, mai slabe. Vând şi un mărgăritar, Cinci ocale la cântar. Dar păcat de greutate, Că scade la jumătate Şi pierde câte-o câtime De crâmpei din îngustime. Vineri seara, la lucarne, O să-l am cu două coarne. Dar aduce şi noroc Că se face iar la loc... Toată noaptea ţiu deschis: Vând pe dragoste şi vis Şi numai pe datorie. Plata de Sfânta Mărie, Ori la un soroc, ştiu eu? Când o vrea şi Dumnezeu. Ia numai un pumn şi du-te: Intr’o palmă ţii opt sute. Dacă merge bine treaba Dau şi Carul Mic — degeaba. 49* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când lumina se aciua, In oblon se face ziuă. Incui uşa pe la clanţă Şi strâng bolta ’n tărăboanţă Şi o car tiptil acasă: Zorile să nu mă vază, Vântul să nu mă miroasă. Azi, mi-a mai rămas o stea. Fetelor, care o ia? T. ARGHEZI REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI Nu e vorba aici de un studiu istoric asupra platonismului, şi s’ar putea ca unii să susţie că articolul nostru vorbeşte prea puţin despre Platon, cu toate că el izvorăşte dintr’o seamă de reflecţii asupra lui Platon. Aceste reflecţii ne-au condus însă, în mod firesc, la o seamă de reflecţii actuale faţă de ale căror po- ziţii ele pot cel puţin să arunce o oarecare lumină. Conţinutul esenţial al platonismului este o teorie a fiinţei şi o teorie a formelor sau ideilor; fiinţa e înrudită cu Binele şi cu Frumosul şi are la Platon o valoare; formele sau ideile indică structuri absolut reale care scapă devenirii. Că Fiinţa are prin ea însăşi o valoare, că există în lucruri structuri stabile, iată două afirmaţii spre care pare să tindă filosofia modernă. Ne ocupăm aici mai ales de teoria fiinţei; urmând însă ca ultimul paragraf să-l consacrăm teoriei formelor. I. PLATON SAU PROTAGORAS ? Există un «tragic al fiinţei», scrie P. Festugiere cu privire la Platon x): tragicul constă în a ne întemeia viaţa, cunoaşterea, purtarea noastră, pe o realitate despre care credem mai întâi că «este» şi de care ne dăm în urmă seama că «nu este»; iar tra- gicul e absolut şi fără izbăvire dacă nu există nici o fiinţă care să nu fie minciună şi aparenţă; e chestiunea vie şi practică pe care o pune orice minciună, primejdia pentru noi de a vedea cum nu izbuteşte nici o acţiune, nici un gând, datorită faptului că le-am potrivit cu o apaj^nţă, cu o iluzie, primejdia de a fi stăpânit de ') In minunata sa carte Contemplation et vie contemplative cheu Platon, Paris, Vrin, 1936. 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acei care se slujesc de minciună ca de o armă pentru a înşela lumea. ' Trebue să deosebim minciuna de iluzie; minciuna activă a sofistului care ne face să credem că nefiinţa este fiinţă, iluzia prizonierilor din peşteri care iau umbrele drept realităţi, pre- stigiul convenţiilor care nu sunt decât forţă şi pe care noi le cre- dem justiţie, încrederea înşelată în durata trecătoare «care tot- deauna se iveşte şi piere ». Putem oare scăpa de aceste prestigii şi iluzii ? Dar, mai întâi, e de dorit să scăpăm de ele? Ceea ce ne interesează cu ade- vărat pe noi oamenii, e mai puţin adevărul însuşi decât un semn pe care-1 poate avea comun cu altceva decât adevărul, constanţa; o lege a naturii sau o regulă socială, pentrucă sunt constante, pot să echivaleze în ochii noştri cu adevărul, deoarece se însoţesc într’o aşteptare ce nu este niciodată înşelată şi căreia putem astfel să ne adaptăm perfect. Ce importanţă are dacă numim justiţie o convenţie care durează, legătură de cauzalitate — o secvenţă constantă, dacă astfel ne putem conforma lor? Pentru a măsura lucrurile, noi avem obiceiuri care reuşesc: de ce să avem pre- tenţii mai mari? Nu e oare primejdios să cerem mai mult? Oare Protagoras nu are dreptate împotriva lui Platon? Nu există, aşa cum se exprimau sofiştii dela sfârşitul veacului al XlX-lea, « min- ciuni vitale», indispensabile omului ? Ceva mai mult, nu trebue să susţinem, împreună cu Nietzsche, principele antiplatonicienilor, că adevărul însuşi este o iluzie care dovedeşte numai un oare- care ritm vital? O vedere obtuză în ceea ce priveşte deosebirile o inerţie în perceperea schimbării, totul asociat cu o teamă de noutate, constanţa aparentă nefiind decât într’o viziune, ea însăşi născută din decadenţa, voinţei de putere, — iată izvoarele acestei noţiuni a adevărului care ne linişteşte printr’o soliditate aparentă. Tragicul fiinţei ar fi poate un tragic fals pe care-1 închipuim prin analogie cu fapte de nivel mai scăzut. Există iluzii ale sim- ţurilor de care ne dăm seamă; există imagini nereale ale obiec- telor sensibile «în oglinzi sau pe apă»; înţelegem de minune raportul dintre aceste imagini şi obiectele lor, y pentrucă putem sezisa pe unele şi altele, precum şi relaţiile dintre unele şi altele. Artificiul lui Platon este de a imagina anumite realităţi care sunt faţă de obiecte ceea ce sunt obiectele faţă de imagini; însă aceste REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 49S realităţi fixe care se găsesc în sferele supracereşti, el nu le sezi- sează sau, mai de grabă, nu le creează decât prin această analogie, ducând la limita ei o stabilitate, pe care o percepţie iluzorie ne face să o vedem în ceea ce numim lucruri' sau obiecte. Există ase- menea Idei cu raporturi imuabile, după cum există acele « distincţii sociale » din care Confucienii în China făceau, cam îm aceeaşi epocă, condiţia păcii în societate. Astfel, potrivit unui procedeu firesc al percepţiei şi al inteli- genţei noastre, numim iluzie fluxul de devenire fizică şi socială care este adevărul, şi adevăr «feliile » pe care le considerăm în flux şi le imobilizăm; însă, propriu zis, acest adevăr este iluzie; e inadmisibil să judecăm devenirea stăvilind-o în aceste forme şi punând pe seama vre-unui principiu răufăcător acest flux ne- încetat care îl împiedică să se fixeze. Minciuna şi iluzia s’ar afla în partea opusă aceleia în care le-am văzut la început: omul ar fi ca un copil pe care o minciună îl linişteşte. Protagoras numeşte iluzie ceea ce Platon numeşte adevăr, şi invers. Adevărul este experienţa imediată în fluxul ei; iluzia e alcătuită din acele esenţe fixe care opresc arbitrar acest flux la un anumit moment. Sau, mai de grabă (căci protagorismul nu neagă nimic, nici măcar lucrul stabil), lucrul stabil e ca un joc al devenirii; e datorit unui echilibru de forţe, unui schimb regulat care poate să dobândească oarecare durată în fiinţa vie; lucrurile durabile, fiinţele vii, speciile, sunt ca nişte noduri ale devenirii pe care le-am considera pe nedrept ca pe nişte nece- sităţi absolute. Şi astfel tragedia fiinţei ar avea o sumedenie de soluţii, însă toate aparente, deşi, în mod practic, suficiente: pragmatism, oportunism, violenţă, arbitrar. Filosofia modernă e oare legată de protagorism ? Mai întâi însă, e atât de uşor să ştim ce este această filosofie? II. ANTIC ŞI MODERN Trecerea dela filosofia antică Ia acea modernă, în Occidentul nostru creştin, poate că a dat naştere, în ce priveşte noţiunea însăşi de filosofie, unui echivoc de care nu am scăpat încă pe de-a-’ntregul. Printr’un fel de deplasare şi de strămutare, funcţiile date până atunci pe seama filosofiei au fost trecute asupra re- ligiei, fără ca totuşi poziţia filosofiei să fi fost în totul limpede, 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără ca atribuţiile uneia şi alteia să fi fost perfect distincte. Proiec- tăm multe din felul nostru de a vedea modern asupra filosofiei elene, când facem din ea un fel de raţionalism liber: liber de ce? Era singură şi nu avea să dea socoteală nimănui. Dacă pri- vim filosofia elenă în raporturile ei cu omul din acele timpuri, vom vedea că-i propunea, sub o formă oricât de diferită am vrea să o luăm, aceleaşi servicii pe care i le făcea, mai târziu, religia: problema care o interesa, dela cel mai vechi pythagorism până la ultimile şcoli neoplatoniciene, era transformarea intimă a omului; să-l cureţe în contactul său cu trupul, să-l facă să-şi stăpânească pasiunile prin dezvoltarea raţiunii, să-l facă cât se poate mai asemănător Zeilor prin contemplaţie, să facă din el un înţelept care să fie egalul Zeilor, să-l facă să comunice cu Binele, să atingă fericirea. Iată tot atâtea ambiţii care privesc menirea şi scopul suprem al omului. Profesia de filosof statorniceşte pe acesta la o parte de societate, prin felul său de viaţă, câteodată chiar prin vestmântul său. Epictet trata despre vocaţia filosofului (ca şi Platon în Phedon) cu accente atât de serioase şi adânci, ce ne fac să ne gândim la o vocaţie sacerdotală: filosofia este un apel la Divinitate, filosoful e « martorul », « martirul » ei, un intermediar între Divinitate şi oameni. Lucian din Samosata batjocoreşte la filosofi tocmai acest lucru, nicidecum doctrina sau învăţătura lor, care nu-1 interesează, ci contrastul dintre învăţătură şi viaţa lor, între parada ambiţiilor şi moravurile lor. Sectele dispar: clerul le înlocueşte, Biserica are de acum înainte conducerea spirituală a omului: mai înrudită, totuşi, cu tainele, cu clerul şi cu regulele ei, pentru a atinge sfârşitul supranatural, cu cultele misterioase decât cu filosofii (care, de altminteri, se apropiaseră în multe rânduri de aceste culte, nu numai la plato- nicieni, ci şi la stoici şi chiar la Aristot), ea păstrează, orice s’ar întâmpla, o putere de afinitate cu filosofia; şi asta în teologia ei, care are gustul şi chiar pasiunea de a argumenta, primind, în această privinţă, totul dela filosofia antică. Ce devine atunci această filosofie, în măsura în care nu se asimilează cu substanţa doctrinei creştine? După cum se întâmplă, dispare sau se sub- ordonează: dispare ca învăţătură ostilă Bisericii, ca autoritate superioară în stare să-l conducă pe om: nimeni nu mai susţine o asemenea ambiţie după ce heresiologii veacului al III-lea au REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 497 dovedit (teză de altminteri neexactă) că toate ereziile îşi aveau izvorul în filosofia elenă, după ce Reformele din veacul al XVI-lea şi, mai ales Calvin, urmând curentele generate de Sf. Augustin şi de Evul Mediu, au văzut în înţelepciunea antică rodul orgo- liului şi al presumpţiei; ea persistă, dimpotrivă, în partea ei teh- nică, în calitate de cunoaştere a mijloacelor de raţionament, a făpturilor naturii, şi chiar a omului şi a lui Dumnezeu, însă cu condiţia să nu se pronunţe în nici un fel asupra scopului supra- natural al omului; se subordonează deci şi ajunge sluga teologiei; îşi are locul, care nu mai e tot locul ei, şi care este foarte mărginit şi contestat, în marea întreprindere de mântuire universală: Biserica. Insă aici nu trebue să ne înşele vocabularul: într’un sens, epoca păgână a cunoscut regimul philosophia ancilla theologiae; filosofii au condamnat totdeauna ca un viciu, ca o curiozitate deşartă, gustul cunoaşterii pentru ea însăşi, dincolo de ceea ce era indispensabil pentru scopul oamenilor buni: de altminteri, erau confundaţi în aceeaşi osândire, sofistul, care înlocuia avântul moral interior prin erudiţie, şi astronomul care nu avea con- sideraţie pentru această speţă de cer religios şi mistic, elementul unui sistem al lumii indispensabil înţelepciunii; dezbaterile sunt continue, către sfârşitul Antichităţii în ce priveşte deosebirea care trebue făcută, într’o aceeaşi chestiune, între filosof şi specialist, matematician, astronom sau medic. Totuşi, Antichitatea ignorase totdeauna linia de despărţire ce se stabileşte atunci între viaţa religioasă şi o activitate pur spe- culativă, între viaţa religioasă, care transformă fiinţa, şi o acti- vitate teoretică, ce dezvoltă cunoaşterea pentru ea însăşi şi după legile ei proprii: ea cunoştea, de bună seamă, deosebirea dintre contemplativ şi practic; însă contemplaţia nu desemnează numai desfăşurarea imanentă a ştiinţei, ci contactul cu fiinţa, şi, în acest sens (ca şi contemplaţia mistică în creştinism), ea face parte din scopul oamenilor buni şi conduce la îmbunătăţirea fiinţei; nu are nimic comun cu atitudinea speculativă, în sensul kantian al cuvântului, cu acea strădanie către obiectivitate, acea strădanie către cunoaşterea pură, ce caracterizează ştiinţa modernă şi con- stitue temelia tehnicei. Speculativă şi tehnică, aşa este deci filosofia când se izolează de teologie; speculativă şi tehnică şi nicidecum contemplativă şi 2 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE practică, căutând să asigure omului puterea sa asupra naturii, prin cunoaşterea legilor, iar nicidecum să se unească cu fiinţa prin contemplare şi virtuţi active. Aceasta este, sau, mai degrabă, aceasta tinde să fie filosofia la Bacon şi la Descartes, care o des- parte cu grijă de căutarea ultimelor ţeluri, pentru care numai religia e competentă. Aici e însă vorba de o situaţie foarte ne- stabilă şi care nu există, dacă se poate spune, în stare pură; în- tr’adevăr, dacă filosofia păstrează caracterul mărginit care i-a fost desemnat de teologie, nu e mai puţin adevărat că, în mod pa- radoxal, în epoca Renaşterii, fără să iasă din aceste margini, ea vrea să întâlnească filosofia antică în ambiţia ei de a fi o viaţă spirituală totală. Şi atât stoicismul cât şi platonismul Renaşterii se continuă, până la un anumit punct, în cartesianismul care ajunge la o morală filosofică şi la o teorie a destinului, în timp ce filo- sofia veacului al XVIII-lea, rămânând pur teoretică, se laudă că rezolvă în întregime toate problemele teoretice şi practice care se pun omului. III. SENSUL ANTIINTELECTUALISMULUI Se va recunoaşte cu uşurinţă aici originea istorică a proble- melor care agită epoca noastră: încrederea unora într’o filosofie intelectualistă pe care o cred în stare să răspundă tuturor năzuin- ţelor nu numai intelectuale, dar şi morale şi estetice ale omului, şi că ele sunt un principiu de viaţă spirituală totală; iar la alţii, un sentiment al deficienţei unei filosofii pur speculative care se afirmă ca totală, dar care, cel mult nu e în stare să_contribue decât la amenajarea tehnică a Universului în folosul dorinţelor omeneşti; şi, cu toată divergenţa extremă între felul de a umple aceste de- ficienţe, fără îndoială că există un punct comun tuturor, anume că acestea introduc din nou, dincolo de speculaţia pură, contem- plaţia sau acţiunea, în scopul de a găsi prin ele o aderenţă la fiinţa autentică, pe care speculaţia, cu obiectivitatea ei pură, nu o dă: astfel sunt toate doctrinele care au urmat reacţiunea antiintelec- tuală a veacului al XVIII-lea; astfel sunt filosofiile germane cu intuiţia lui Schelling sau dialectica lui Hegel a cărei ramură este materialismul dialectic al lui Marx, care, şi el, este o filosofie a omului total; astfel este filosofia pozitivistă care sfârşeşte în medi- taţie asupra Marii Fiinţe. Fie că filosofia învaţă pe om că numai REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 499 prin acţiunea adâncă se va acorda el cu intimitatea fiinţei, fie că e în căutarea unei intuiţii-acţiuni care-şi atinge culmea în con- templarea mistică, vedem aceeaşi strădanie pentru a regăsi o fi- losofie care să nu fie numai o frântură subordonată a vieţii spi- rituale; şi însuşi neotomismul, recomandând o filosof ie intelec- tualistă (aceea a lui Aristotel), însă de un intelectualism neprimej- dios, dat fiind că inteligenţa e pentru ea fără iniţiativă şi se măr- gineşte să claseze datul, recunoaşte, prin însăşi aceasta, că o fi- losofie, al cărei autor este o fiinţă tot atât de deficientă (după ea) ca raţiunea omenească, nu poate decât să se subordoneze autorităţii revelaţiei. Astfel pretutindeni se caută să se reconstitue o filosof ie orientală cu totul altfel decât raţionalismul; să nu spunem că vrea să «depăşească» inteligenţa; căci cum ar putea să o « depăşească », fără să fi ajuns până la capăt ? Şi cum ar putea să aibă ambiţia să ajungă până la capătul ştiinţelor al căror pro- gres continuu duce la invenţii care nu se pot prevedea şi care sunt datorite geniilor cele mai înalte şi cele mai rare, şi presupun o muncă colectivă şi specializată care nu îngădue nimănui să vadă ansamblul? Antiintelectualiştii nu ar trebui să-şi îngăduiască să definească inteligenţa, ca şi cum natura şi ţinta ei ar putea să fie cunoscute independent de opera pe care o săvârşeşte. Să spunem numai că există o orientare diferită şi să căutăm să înţelegem semnifi- caţia faptului. IV. CELE DOUĂ PROBLEME ALE LUI PLATON La Platon găsim două soiuri de probleme: problemele de felul acelora pe care le rezolvă dialectica dragostei din Banchetul şi probleme ca aceea a lui Menon: să se găsească un triunghi care să poată fi înscris într’un cerc dat. Prima este, dacă vrem, inversa problemei hranei, însă de aceeaşi natură: în hrană este un proces închis care începe printr’o dorinţă şi o poftă şi sfâr- şeşte prin asimilarea unui aliment care face să înceteze pofta de mâncare şi, împreună cu ea, problema; între amândouă, are loc căutarea alimentului, care poate să dea loc unei activităţi intelec- tuale şi practice foarte complexă. Dialectica lui Eros, astfel cum e înfăţişată de Diotima în Banchetul, alcătueşte şi ea un proces închis; la temelia ei, presupune pofta sau pe Eros care vrea să 2* 500 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se satisfacă prin contemplarea Frumosului; şi sfârşeşte cu afun- darea în «marea nesfârşită şi imensă a Frumosului»; însă aici, în loc să ne asimilăm un aliment, asimilăm Frumosul, sau, mai degrabă, Frumosul ne asimilează în el; scopul omului este, cum se spune în Theetete, asimilarea cu Divinitatea; în calea ur- cuşului către Frumos, în loc să introducem lucrurile în noi, din ce în ce mai mult ieşim din noi înşine; Eros este dorinţa de a zămisli în etern, adică să ne imortalizăm în măsura în care e îngăduit unei făpturi omeneşti. Intre început şi sfârşit, căutarea Frumosului se traduce prin activităţi intelectuale şi morale com- plexe şi variate; «căutare de trupuri frumoase, de ocupaţii fru- moase, de ştiinţe frumoase»; la sfârşit, dorinţa Frumosului e satisfăcută, şi Eros încetează să fie nevoiaşul în căutare de ceea ce îi lipseşte. Problema înscrierii triunghiului într’un cerc nu comportă un proces închis; a fost sugerată lui Platon de construcţiile pe care Socrate le desenase pe nisip ca să dezvăluiască unui sclav soluţia altei probleme, construcţia unui pătrat îndoit al unui pătrat dat; în înseşi textele lui Platon, ea sugerează probleme noi,; acelea ale construirii hiperbolei şi elipsei, adică este în principiul acestei «analize a Anticilor », faţă de care însuşi Descartes, în Discours sur la Methode, e de părere că vesteşte analiza modernă fără să o atingă totuşi. Face parte dintr’un lanţ, şi ceea ce interesează, nu e inelul final, ci soliditatea graţie căreia asigură legătura între precedentele şi cele care s’ar mai putea adăoga; nu este nici în- ceput, nici sfârşit, şi numai înlănţuirea trebue ţinută în seamă. De aceea, soluţia descoperită nu ne face să uităm nicidecum mij- loacele care au condus spiritul inventiv; căci progresul mijloa- celor e mai important aici decât însăşi soluţia. La începutul Geo- metriei sale, Descartes îşi dădea soluţia la problema lui Pappus ca o probă a metodei sale; era un fel de a arăta că putea « să meargă mai departe » decât geometrii din Antichitate; şi nu era, după cum nu era nici soluţia problemei lui Menon, un scop asupra căruia s’ar fi putut opri. E necesar să despărţim aceste două feluri de probleme: dacă în problemele de al doilea fel, problema poate fi rezolvată, este pentrucă ea e « determinată », adică soluţia ei este conţinută în înseşi datele ei din care e de ajuns să o extragi (aceste date pot REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 501 fi de altminteri ipotetice sau dependente de experienţă; asta nu ar modifica însă natura soluţiei). Problemele de felul întâi trebue să fie nedeterminate, sub pedeapsă de a nu avea nici un sens ca atare: dorinţa de a şti presupune lipsa de ştiinţă. Satisfacerea dorinţei este mai puţin soluţia decât înlăturarea problemei, care ia naştere când se reflectează asupra mijloacelor de a o satisface. Obiectul însuşi al unei dorinţe nu poate fi, ca atare, construit de inteligenţă (reprezentarea se desparte aici de realitate), ci în- cercat în experienţa satisfacerii: « Nu se poate încerca o afecţiune, spune Plotin comentându-1 pe Platon, dacă nu se posedă obiectul care o produce; nu se poate încerca plăcerea prezenţei copilului său, atunci când el este absent,... sau gusta plăcerile mesei fără să se mănânce ». Această certitudine e deosebită de aceea pe care o caută Platon, geometrul din Menon, deosebită şi de aceea pe care o căuta Des- cartes, ca şi de certitudinile false pe care le supunea criticei în îndoiala sa metodică: nu este certitudinea unui obiect sensibil exterior fiinţei mele, nu e certitudinea raporturilor fixe şi imua- bile ca acelea care fac obiectul matematicilor, nu e certitudinea fiinţei mele proprii (ca în Gândesc, deci sunt); ci e experienţa unei deficienţe înlocuite, a unei deficienţe a fiinţei care nu poate fi umplută decât de fiinţă şi care, prin urmare, nu poate fi în- şelătoare; ea introduce între noi şi fiinţă un raport imediat care nu e de ordin intelectual şi care, pentru acest motiv, scapă criticei. V. FIINŢA ŞI REPREZENTAREA Nu numai că astfel se ajunge fiinţa, dar nu se poate nădăjdui să fie ajunsă în alt chip. Descartes a încercat, în dovezile sale privind existenţa Dumnezeirii, să depăşească fiinţa momentană şi punctuală pe care i-o dă, în fiecare clipă, acel Cogito, şi să meargă, pe o cale pur intelectuală, până la fiinţa reală şi funda- mentală: e vorba să se treacă dela reprezentarea sau dela ideea de Dumnezeu, la realitatea sa, ca şi cum, în exemplul dat de Plotin, imaginea copilului putea să ţie loc realităţii ei, ca şi cum imaginea Binelui putea să ne dea iluzia însăşi a acestui Bine. Adevărul este că, în această trecere dela ideea de Dumnezeu la existenţa sa, în acest salt primejdios dela gândire la fiinţă, rămânem, ca şi mai înainte, în reprezentare; Dumnezeul « real» al lui Descartes, 502 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca şi ideea sa despre Dumnezeu, este un Dumnezeu reprezentat, deoarece nu avem cu el decât raportul dela subiect la obiect. Necesitatea de a exista, inerentă fiinţei perfecte, este de acelaşi fel ca şi necesitatea unui triunghi de a avea unghiurile egale cu două unghiuri drepte; ea e de ordin conceptual şi nu este cu- noscută decât în mod ideal; cum ar fi cu putinţă să fie scutită de incertitudinea pe care îndoiala metodică o face să planeze asupra oricărei realităţi necesare din acest ordin ? Metafizica carteziană e cel mai memorabil exemplu al meta- fizicilor care au încercat să reducă problemele de felul întâi la probleme de felul al doilea. Nu este însă singura: în această pri- privinţă, ea nu e prea deosebită de metafizica aristotelică, ce a plăcut în Evul Mediu tocmai pentrucă putea să fie o filosofie în sens restrâns şi care nu mai avea nici o pornire să încalce cre- dinţa. Pentru Aristot, poziţia fiinţei în sensul tare, a fiinţei care se satisface singură, a substanţei, este însuşi tipul afirmării ra- ţionale. Substanţa este condiţia oricărei gândiri logice: ea este legată de însuşi principiul contradicţiei, deoarece ar fi contradic- toriu să afirmi aparenţa fără să o raportezi la o realitate sub- stanţială. Insă, când e vorba să-şi reprezinte această substanţă, să o considere ca obiect, Aristotel nu reuşeşte nicidecum: el osci- lează între o substanţă care nu e nimic şi o esenţă care nu e sub- stanţă; ceea ce este subiect, loc de inerenţă a atributelor, este o materie cu desăvârşire nedeterminată; iar ceea ce e determinat, esenţa, caracterele fixe ale unei fiinţe, nu posedă prin sine sub- stanţialitate; substanţa aristotelică nu poate deci scăpa de cri- tica lui Locke, care fusese deja formulată de Plotin; e o gră- madă de calităţi care n’are fiinţă adevărată. VI. REAL ŞI OBIECTIV Fiinţa adevărată n’ar putea, într’adevăr, să se confunde cu obiectivitatea singură. Cu toate că se îndoia de existenţa lucrurilor exterioare, Descartes le-a lăsat «realitatea lor obiectivă», adică realitatea lor întru cât sunt obiecte ale gândirii; însă această reali- tate obiectivă ar putea să fie, aşa cum a arătat Kant, aceea a unei lumi exterioare nouă, dacă obiectivitatea desemnează un caracter în totul intelectual, acela al universalităţii şi al necesităţii: re- prezentări care, luate fiecare în ea însăşi şi în praful lor, nu ar REFLECT» ASUPRA PLATONISMULUI 503 fi decât nişte moduri subiective ale spiritului şi care ar alcătui atunci, prin contextura lor necesară în timp şi în spaţiu, o rea- litate adevărată, aceea a lumii exterioare. Insă, de altă parte, Kant a demonstrat că obiectul astfel alcătuit nu ar putea fi o rea- litate în sens propriu; eul însuşi, pe care Descartes credea că-1 sezisează ca o fiinţă veritabilă prin Cogito, n’are altă realitate decât aceea a lumii exterioare; şi el nu este decât reprezentarea pe care o avem despre noi înşine. Nu trebue deci să căutăm din- spre partea « Obiectivităţii» fiinţa adevărată; ci în acţiunea mo- rală, după liant, în ceea ce este mai adânc personal în noi, omul atinge realitatea adevărată, fiinţa în sine. Kant a definit expe- rienţa astfel încât, în sistemul său, conştiinţa datoriei nu poate fi numită experienţă: totuşi, această conştiinţă conţine, într’un registru diferit, aceleaşi elemente ca şi dialectica platonifiană a Frumosului: conştiinţa datoriei presupune sentimentul abaterii între ceea ce suntem şi fiinţa veritabilă; această abatere nu va putea fi diminuată, această deficienţă nu va putea fi înlocuită, decât dacă avem o bunăvoinţă, adică o voinţă care ascultă de imperativul categoric: printr’o transformare interioară (care poate fi numită experienţă), ne sezisăm deci pe noi înşine ca fiinţă şi sezisăm fiinţa în sine. Fichte a adâncit cu adevărat în acest sens gândirea kantiană, când a arătat că, în conştiinţa morală, este o strădanie de asimilare a non-eului cu eul, deci o deficienţă pe cale să se umple; asimilare care nu s’a sfârşit niciodată, defi- cienţă totdeauna reînnoită, în care fiinţa este pusă la infinit ca o identitate a eului si a non-eului, ca intuiţia către care tindem fără să o atingem. Găsim deci, în toate marile metafizici, o problemă a fiinţei, diferită de problema obiectivităţii; întâlnim analogia temei pla- toniciene a deficienţei, legată de căutarea şi de apetitul fiinţei: fiinţa nu poate să fie niciodată pentru om o dată, un punct de plecare; ea trebue căutată. Soluţia platoniciană nu e, de altmin- teri, singura ieşire a acestei cercetări: fiinţa pe care metafizicianul o descopere poate să nu fie Binele şi Frumosul, ci Răul; e un punct de vedere al spiritului pe care « ens et bonum convertuntur »; sau poate că, în această căutare nu ajungem să fim decât o fiinţă precară, ca înconjurată de neant: fiinţa nu este în mod necesar Providenţa pe care se sprijină înţeleptul stoic. Prin această de- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 504 ficienţă radicală şi absolută care e durerea, Schopenhauer a des- coperit fiinţa lumii într’o voinţă de a trăi, oarbă şi fără scop, cu neputinţă de satisfăcut, iar, mai în adâncime, el găseşte însăşi fiinţa sau echivalentul ei în negarea acestei voinţe care satisface oarecum dorinţa, fără să o copleşească, ci suprimând-o până în rădăcini. Toată filosof ia lui Heidegger presupune şi ea o cău- tare pasionată a fiinţei care se izbeşte pretutindeni de neant: contrastul între această căutare şi acest insucces produce senti- mentul fundamental de nelinişte, de lipsă de siguranţă radicală, legat de însăşi structura fiinţei. Problema fiinţei nu apare nicăieri ca o problemă speculativă (în sensul unei probleme care ar putea fi tratată cu date obiective); soluţia ei nu poate fi găsită decât într’un soi de contact al fiinţei cu fiinţa, de pătrundere, sau, de intuiţie; şi nu poate fi pusă, nu poate să aibă sens, decât în măsura în care există o aspiraţie către acest contact şi către această abatere faţă de noi înşine în raport cu fiinţa. Adică fiinţa nu poate fi descoperită fără să se încerce, în acelaşi timp, valoarea ei pozitivă sau negativă; des- coperirea ei este ceea ce creează, la acel Socrate din Phedon, o viaţă spirituală despărţită de viaţa trupului, pentrucă el însuşi este cea mai înaltă valoare spirituală; dacă Schopenhauer desco- peră că fiinţa adevărată ascunsă sub fenomene, voinţa de a trăi, nu se poate manifesta decât sub forma unor indivizi luptând fără preget unu împotriva celorlalţi şi trăind în durere, această descoperire va fi şi începutul unei vieţi spirituale noi, unei vieţi în care omul se desprinde, în acelaşi timp, de trupul său şi de propria-i individualitate. Astfel, nu există descoperire a fiinţei fără afirmarea valorii şi fără transformarea intimă a noastră înşine. VII. CRITICI ŞI RĂSPUNSURI Amestecul consideraţiilor referitoare la cunoaştere şi afecti- vitate, la realitate şi valoare, face suspecte cercetările de acest soi; pentru mulţi, ele nu exprimă decât iluzii sau feluri personale de a vedea: unii se identifică cu uşurinţă afectivul cu subiectivul, iar metafizicul parcă ar fi atunci povestea impresiilor noastre. Se mai spune că judecata de valoare e distinctă de judecarea Tea- REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 505 lităţii, şi exprimă mai puţin lucrurile însele decât raportul lor accidental pe care emoţiile, tendinţele, pasiunile noastre ni le creează împreună cu ele; cel mai bun mijloc de a atinge adevărul este tocmai de a despuia lucrurile de aceste valori, de a anula efectul perspectivei sub care le vedem, după cum adevăratul si- stem al Universului a fost găsit atunci când Copernic a observat că mişcarea soarelui are o aparenţă datorită unor condiţii subiec- tive. Se susţine că o asemenea metafizică şi, în deosebi dialectica Diotimei are în mod necesar forma unui mit; această căutare a fiinţei sau a frumosului presupune mai mult sau mai puţin mitul sufletului din Phedru\ ea e povestea întoarcerii sufletului spre Bine dela care s’a abătut la început; mitul căderii şi al întoar- cerii se citeşte limpede în metafizicele cele mai abstracte (ne- liniştea, la Heidegger, de pildă, nu e decât sentimentul unei reîntoarceri imposibile, iar mântuirea schopenhaueriană este re- întoarcerea voinţei la starea de tăcere şi de pace în care era înainte de a deveni voinţă de a trăi). Mitul lui Eros are, întrucâtva, două feţe: printr’una este povestea figurată a vieţii unui suflet care are pasiunea ştiinţei: ea nu priveşte ştiinţa însăşi, nici me- toda de a o dobândi, ci povesteşte zguduirea pe care o produce căutarea sa într’un suflet bine înzestrat; nu descrie decât stări subiective; — printr’altă faţă, e credinţa în realitatea acestor me- tafore, pictura unei drame reale ai cărei actori sau pacienţi ne închipuim că suntem. Platonismul este interpretat diferit, după cum se observă una sau alta din aceste feţe. Dar Platon mate- maticianul şi savantul nu suportă, se spune, a doua interpretare; problema lui Menon dezvăluie adevăratul gând al lui Platon; discursul profetesei din Mantinea este numai expresia minunată a emoţiilor care însoţesc şi scandează căutarea adevărului: pentru Platon nu există decât un singur fel de probleme, acela al cărui tip e problema lui Menon. Suntem aici în prezenţa uneia dintre acele chestiuni îngro- zitoare în care viitorul omului e în joc: ni se pare însă că aceste critici se întorc împotriva acelora care le fac; printr’o ciudată ră- sturnare dialectică, căutarea sinceră şi necondiţionată a obiecti- vităţii reuşeşte să noteze cu subiectivitate toate cunoştinţele ome- neşti; o cercetare atentă, obiectivă, a firii omeneşti la Hume va face să fie considerate ca subiective principiile înseşi pe care se 506 REVISTA FUNDAŢIILOR regale întemeiază căutarea obiectivităţii. La urma urmei, obiectivitatea nu este decât un sistem de corespondenţă: savantul înlocueşte realitatea dată cu o construcţie conceptuală, lege sau teorie, im- punându-i condiţia ca să îngăduie prevederea acestui dat, şi pentru ca, în fiecare clipă, să putem citi acest dat în această construcţie. Obiectivitatea nu constă nici în construcţie, care nu e reală, nici în dat, care e alcătuit din impresii subiective şi schimbătoare, ci numai în corespondenţa lor. Dacă se spune că ştiinţa noastră e adevărată pentrucă e de acord cu « realul», e pentrucă această percepţie schimbătpare e considerată drept ceva real; de altă parte însă, acesta e tocmai defectul de realitate al acestei per- cepţii, inconsistenţa ei, incoherenţa ei, într’un cuvânt, subiecti- vitatea ei, care ne obligă să căutăm într’o lume construită, o rea- litate cu totul coherentă, o constanţă fără greş; obiectivitatea se află la capătul unei căutări care nu s’a sfârşit niciodată şi care tinde la o corespondenţă totdeauna mai perfectă. Insă obiectivitatea nu este realitate, după cum subiectivul nu este irealul; confuzia între ele a avut loc atunci când s’a crezut că filosofia, în sens restrâns, astfel cum era ea definită de limitele care-i fuseseră impuse în Evul Mediu, era făcută pentru preocupările pe care le aborda filosofia în sensul larg, când s’a pus speculaţia în locul contemplaţiei, tehnica în locul acţiunii, fapt ce s’a întâmplat mai ales în veacul al XVIII-lea. Se caută, într’adevăr, să se desprindă din ştiinţa pozitivă tot conţinutul ei de spiritualitate, luând-o mai puţin în rezultatele ei şi în întrebuinţarea ei decât în însu- şirile de iniţiativă spirituală pe care le presupune la inventatorii ei; se spune că moralitatea şi arta îşi au izvorul în această con- strucţie liberă intelectuală a cărei fecunditate ne-o arată de partea ei, fizica matematică. In acest sens însă, ştiinţa e luată mai puţin în funcţia ei, ca cercetare obiectivă, decât în esenţa ei, ca activi- tate mintală; iar luată în acest sens, trebue să ne aducem aminte că ştiinţele ocupau un loc important în dialectica Diotimei, ca şi în educaţia filosofului, cercetătorului fiinţei, în cartea a Vil-a din Republica, cu titlu de etapă în căutarea fiinţei; ştiinţele ne-ar apro- pia astfel de fiinţă, mai puţin prin rezultatele pe care ni le dau decât prin calitatea spiritului ce o creează în noi. REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 507 VIII. PROBLEMA FORMELOR In ultimii ani ai veacului al XlX-lea, un filosof s’ar fi ruşinat întrucâtva dacă nu ar fi fost «relativist»; reieşea cu un fel de evidenţă că orice realitate şi orice propunere cu privire la reali- tate nu erau decât aspecte sau momente ale unei evoluţii fizice sau biologice, individuală sau socială, şi ele nu existau, nici nu aveau semnificaţie decât cu acest titlu; lumea era extrem de sen- sibilă la descoperirile ştiinţelor devenirii, în deosebi a ştiinţelor umane care, prin istorie şi antropologie, făceau cunoscut un câmp necontenit sporit, de credinţe, moravuri, obiceiuri şi aduceau legii evoluţiei o materie totdeauna nouă. Greutăţi de tot soiul, din ce în ce mai turburătoare, se opun astăzi acestui continuism evoluţionist şi relativist care a fost, multă vreme, postulatul cercetărilor filosofice. Astăzi, de pildă, e cu totul imposibil să se puie pe aceeaşi linie de evoluţie « men- talitatea primitivă » şi mentalitatea civilizată, ca şi cum cea de-a doua ar trebui să purceadă din cea dintâi prin simplă transfor- mare: aceste mentalităţi sunt impermeabile una alteia şi, prin principiile lor, exclusive una alteia, chiar dacă pot să se înveci- neze şi să se juxtapună, fără să se confunde, în acelaşi spirit. Astfel, chiar şi în individ, mentalitatea adultă înlocueşte menta- litatea copilărească, dar nu se vede nicidecum născându-se una din cealaltă. In toate domeniile, fizic, biologic, psihologic sau social, se caută în zadar stările de trecere care trebue să conducă gradual dela o formă de__realitate la alta: experienţa a dovedit, dimpotrivă, discontinuitatea până şi acolo unde ne aşteptam mai puţin, şi unde se credea, cu siguranţă, că se poate afirma a priori o devenire continuă, adică în emisiunea energiei; constituţia granu- lară a energiei ca şi a materiei face din ceea ce părea să fie faze ale unei deveniri, tot atâtea absoluturi ivindu-se succesiv în exi- stenţă. Continuitatea devenirii este o aparenţă, care purcede din cunoaşterea confuză; după cum se vede la Platon, devenirea poate să fie subiectul unui mit: singura realitate şi singurul obiect de cunoaştere adevărată e forma. Fizica continuităţii era aceea a mecanismului, al cărei tip, cel mai pur, a rămas mecanismul cartesian: prin mijlocirea ne- determinării radicale a materiei, care nu e altceva decât întin- derea cu trei dimensiuni, obiect al geometrului şi în care nu se REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 508 pot concepe alte modificări decât mişcările relative între mărimi ce sunt tăiate în afară arbitrar, trebue să se admită că universul trebue să treacă printr’o infinitate de forme, astfel încât, spre marea scandalizare a lui Leibniz, toate lucrurile posibile (şi sunt o infinitate) trebue să se realizeze în el; urmează de aici că ac- ţiunea omenească asupra universului şi chiar asupra omului, în- tru cât depinde de trupul său (adică în bună parte de omul moral şi chiar social) este teoretic nemărginită: principiile generale ale mecanismului, principii de conservare şi legi de şoc, dau minimul de determinare, care îngăduie acţiunea fără să-i limiteze nici- decum rezultatul: însuşi « omul », « forma o omenească, esenţa omului, s’ar fi pierdut în acest ocean de posibilităţi, dacă dua- lismul sufletului şi al trupului, aliat cu credinţele religioase şi morale ale lui Descartes, n’ar fi rezervat întrucâtva cazul per- soanei umane. Se pare că suntem foarte departe, sub un anumit raport, de acest determinism amorf care e mecanismul cartesian. Acţiunea noastră e alcătuită din înfrângerile pe care le întâmpină acest mecanism, deoarece e nevoită să se adapteze structurilor realului, fiind departe de a putea să le producă. Şi aceste structuri, struc- tura granulară a corpurilor brute, a energiei, structura speciilor chimice sau vii, structurile mentale sau sociale, sunt datele ex- perienţii ireductibile. Realitatea fizică pe care o descoperă pro- gresiv astronomul sau pe care o construeşte fizica relativităţii, este un univers care are o structură în acelaşi fel ca şi atomul; nicăieri nu se întâlneşte amorful, nici nu se imaginează o combi- naţie ce ar îngădui să se treacă dela acest amorf imaginar la struc- turile realului. Se va spune că nu sunt opace decât pentru noi, că aceste opriri nu sunt decât provizorii, că formele, a căror ire- ductibilitate o înfăţişa după Auguste Comte, Boutroux, în minu- nata sa lucrare Contingence des Lois de la Nature, vor fi puţin câte puţin reduse, că cel puţin cartesianismul indică un ideal? Să spunem, mai degrabă, că mecanismul universal închipuit de Descartes a fost susţinerea provizorie a ceea ce a rămas viu în doctrina sa, a acestei fizici matematice pe care, din eroare, a cre- zut-o solidară cu teoria sa asupra materiei, dar care, dimpotrivă, în dezvoltarea ei din veacul nostru, nu se acomodează mai puţin decât pythagorismul şi platonismul cu existenţa formelor. REFLECŢII ASUPRA PLATONISMULUI 5° 9 Astfel apare din nou, corespunzând unor nevoi din nou resim- ţite de civilizaţia noastră, ceea ce este esenţial în platonism, o teorie a fiinţei şi o teorie a formelor, care, şi una şi alta, acceptă prezenţa unui absolut în interiorul experienţei noastre x). EMILE BRfîHIER *) Acest studiu al ilustrului filosof şi profesor la Sorbonna este scris anume pentru Revista Fundaţiilor Regale. , ACORD FINAL ROMAN I Deschizând a doua zi dimineaţă un ziar, Bizu dădu peste un articol, care, sub titlul: Tragicul « accident» al doamnei Lică Scumpu, cuprindea următoarele: «Aseară, pe la orele zece, doamna Emilia Scumpu, soţia ministrului de domenii, d. Lică Scumpu, a fost victima unui dureros, dacă nu şi tragic accident de circulaţie. In momentul când voia, fie să traverseze bulevardul Elisabeta prin dreptul liceului Lazăr, cum cred unii, fie să se urce în tramvaiul nr. 14, aflat în staţie, cum cred alţii (versiune mai puţin probabilă), maşina s’a pus brusc în mişcare, cu lipsa de precauţiune obişnuită vatmanilor noştri, de unde şi numărul mare al accidentelor. In ţipetele de groază ale trecătorilor, o doamnă a fost prinsă sub roţile vagonului care, în sfârşit, a stopat — prea târziu pentru a evita o nenorocire, destul de devreme pentru a nu produce o moarte pe loc, încă una din nesfârşita serie a morţilor pricinuite de tramvaiele asasine. In clipa când doamna se apropiase de vagonul urnit din loc, voind să o reţină şi apucând-o de mână, un trecător, d. Anton Ciurescu, a rămas doar cu poşeta, din care s’a putut uşor constata identitatea victimei, care a fost transportată cu un furgon al « Salvării» de d. doctor Ilie Carpen, aflat întâmplător de faţă, la sanatoriul dela şosea Mântuirea al profesorului Teofil Barnabu. Starea doamnei Scumpu este gravă dar nu şi desperată. Vom re- veni, de altfel, la ediţia viitoare cu toate amănuntele. » La citirea acestor rânduri, Bizu se simţi deodată golit de orice conţinut sufletesc; un aparat numai de percepere, de înregistrare, ACORD FINAL 5II fără putinţă însă de reluare a amănuntelor date, de cernere, de coordonare, pentru a reconstitui mintal întâmplarea în liniile ei probabile, dacă nu şi sigure. Mili... «accidentul», tramvaiul « asasin »... trecătorul cu poşeta.. . furgonul Salvării... sana- toriul doctorului Teofil Barnabu... erau, negreşit, noţiuni pre- cise, pe care le înregistra şi le delimita, dar nu izbutea să le inte- greze într’o situaţie trăită şi poate tragică. Erau atât de străine de rânduiala lucrurilor cunoscute, încât nu-i puteau trezi un ră- sunet în sensibilitate. Ce avea să caute Mili pe la zece în dreptul liceului Lazăr, când el o însoţise la maşină încă dela nouă ? Cum avea să se urce în tramvaiul nr. 14, când nu se urcase, probabil, niciodată în tramvai ? Descifrând din nou articolul, ca pe o parti- tură muzicală greu de descifrat, totul i se păru absurd. Sensaţia lui obişnuită de lipsă de realitate a faptelor exterioare, ori numai de incoerenţă, o avu acum şi mai puternic. Privea la ziar cu senti- mentul îndoielii propriei sale existenţe; sensul cuvintelor porni a se desprinde de sonoritatea lor ca o ultimă suflare de pe nişte buze gata să se închidă pentru totdeauna. Era vorba de un « ac- cident » — dar ce înseamnă un accident ? Cuvântul era însoţit de un semn de întrebare pus în paranteze; în loc să vadă într’însul o intenţie sau o insinuare, în turburarea lui, trase concluzia lipsei de autenticitate a faptului însuşi. Nu există accidente; şi nici ziare, care să le înregistreze realitatea. Mototolind foaia, îi simţi, dur, prezenţa; îşi murdărise degetele cu cerneală. Nu era totuşi o dovadă că, dincolo de rândurile tipărite, faptul povestit nu e absurd. Cum avea să fie cu putinţă ca din milioanele de femei tocmai Mili să traverseze bulevardul Elisabeta, la un ceas anume, din seria nesfârşită a tuturor ceasurilor, la zece precis, şi să se în- tâlnească cu un tramvai, unul din miile ce străbat zi şi noapte, suprafaţa globului, pentru a se produce un « accident » — de care însuşi ziarul părea a se îndoi ? Seria coincidenţelor dovedea absurdi- tatea informaţiei. Ideea verificării ei i se puse totuşi ca o datorie de obiectivitate. Trimise să i se aducă celelalte ziare de dimineaţă şi le citi uluit. Toate povesteau «accidentul» cu aceleaşi amănunte şi indignări împotriva «tramvaielor asasine», câteva cu fotografia « victimei » şi referinţe la situaţia ei socială; unul pomenea în trea- căt că « doamna Scumpu se afla în instanţă de divorţ cu bărbatul ei, ministrul domeniilor», fără alt comentariu. Fu silit deci să REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*2 tragă concluzia posibilităţii întâmplării: întâia biruinţă a reali- tăţii asupra refuzului principial de a o recunoaşte, fără a o înţelege însă şi fără a-i face loc în plasa unei emotivităţi ce re- zista adevărului, după cum rezistă o aţă subţire de paiajen sfor- ţării muştei de a o rupe. Veştile din ziare, cu titluri şi subtitluri, cu aldine şi cursive, cu amănunte umflate şi cu făgăduieli de amă- nunte, cu notiţe biografice în nuanţe de necrolog, nu izbuteau să spargă reţeaua convingerii lui asupra lipsei de semnificare a unui fapt petrecut într’un domeniu de acţiune pură, de întâmplare gratuită, ca un spectacol îndepărtat văzut printr’un ochean în- tors, fără ca realitatea lui să-i fi pătruns adânc în conştiinţă şi să fi produs dislocarea de masse afective, obişnuită în astfel de împrejurări. I-a trebuit, astfel, câtva timp pentru ca incredulitatea dela început să se prefacă în nedumerire pasivă şi pentru ca, la urmă, să i se impună ca un adevăr. Nu mai era vorba să explice cum din milioanele de femei se întâmplase să fie tocmai Mili şi cum, din milioanele de momente, se nimerise tocmai momentul în care ea trecea bulevardul;—nu era vorba să explice de ce se aflase în faţa liceului Lazăr, când ar fi trebuit să fie de mult acasă, ci de a constata accidentul în sine, ca o realitate neîn- doioasă. Numai după ce străbătu straturile de scepticism şi de uimire, noţiunea accidentului i se împlântă în conştiinţa activă ca o secure într’un trunchi de copac. Mili se afla într’o primejdie de moarte, iată realitatea ce se înălţa dur într’un câmp de umbre, de năluci, de îndoieli şi de presupuneri. Amănuntele şi orele puteau fi greşite, faptul era sigur. Din liniştea ce i-o dăduse până acum convingerea absurdităţii accidentului, se trezi deodată cuprins de un sentiment de panică; pierduse un prilej; trebuia să se urce într’un tren şi sosise tocmai în momentul plecării lui; alerga acum după dânsul ca să-l apuce din mers; în zelul lui se amesteca şi remuşcarea de a fi înţeles atât de greu. Ca într’un vis zbuciumat, voia să câştige vremea pierdută alergând, dar picioa- rele i se muiau de spaima ce-1 cuprinsese. Telefonă în Popa Soare, la Alecu Urdăreanu, la « moş Alecu », şi i se răspunse că doamna era la Sanatoriu, unde se afla şi « domnul»; dela Mân- tuirea glasul categoric al unei femei îi confirmă faptul fără amă- nunte şi cu enervarea de a trebui să răspundă unei întrebări prea des repetate. Nu-i rămăsese decât să se ducă la şosea. Se îmbrăcă ACORD FINAL SI3 repede, ca şi cum totul ar fi atârnat de dânsul, de iuţeala, cu care va ajunge la căpătâiul ei, de destoinicia lui medicală; zorindu-1, remuşcarea îl împiedeca să isprăvească mai iute. Afară o dulce lumină de sfârşit de Aprilie poleia uliţa; arhiepiscopia catolică zâmbea din sumbrele ei ogive, ce-şi îngustau îmbrăţişarea; puterea fragedă a soarelui de dimineaţă îşi arunca crini, prin cornişe şi rozace, încununa piatra cenuşie a clădirii masive. Timpul nu-şi desminţea destinul. Viaţa tânără mustea în mugurii plăpânzi ai copacilor şi o mireasmă uşoară trăda prezenţa primelor crenguţe de liliac din fundul curţilor. Seva primăverii i se urcă în vine din întreaga natură, din Cişmigiul apropiat, pe ale cărui efluvii le-aducea boarea dimineţii din iarba ce se deşteptase sub pietre. Realitatea accidentului i se destrămă din nou; ideea morţii nu se putea încadra în mijlocul unei expresii atât de dârze a vieţii; un tramvai pornind, o femeie lunecând sub roţi, un uruit de fie- rărie oprită în mers nu se armonizau în afirmaţia dreptului vieţii. «Născociri de ziare», încercă el să-şi scuture spaima ce-i tăia glesnele. « Cum avea să fie la zece în dreptul liceului Lazăr ?» Din clipa în care nu putea găsi un răspuns la o întrebare prelimi- nară, restul urma să fie doar o « născocire », ieşită dintr’o compli- citate universală. « S’au înţeles cu toţii », îşi spuse el zbârlit încă în faţa evidenţei. Evidenţa? Mirosul de pământ reavăn, de sevă grasă, de muguri gata să plesnească nu constituiau oare o evidenţă şi mai puternică ? Un tramvai nu putea măcelări un om în biruinţa primăverii. Presupunerea că Mili ar fi voit să ia tramvaiul i se păru nu numai neverosimilă, ci şi jignitoare; cu obiceiuri simple în ce-1 privea, avea susceptibilităţi pentru alţii. Se pierdea în amănunte fără importanţă. La un chioşc din Schitul Măgureanu cumpără un număr din ziarul ce făgăduise noi amănunte la ediţia următoare; foaia era tot aceea; nici n’avea cum să fi ieşit o nouă ediţie. O străbătu totuşi cu satisfacţie, ca şi cum ar fi găsit o confirmare a îndoielilor lui. « Nu mai au nimic de spus şi poate că nici nu ştiu cum să retracteze ceea ce au apucat să afirme». Era absurd; îi trebui totuşi câteva clipe până să-şi dea seama de nerozia de a suprima din simplu instinct de con- servare o realitate. Voi să ia o trăsură; negăsind-o la îndemână, intră în Cişmi- giu, fără să-i dea în gând că intrase poate din aceeaşi teamă faţă 3 514 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de realitate; se lăsă instinctiv în voia incertitudinii, în sânul căreia imaginaţia putea construi în libertate probabilităţi. Era şi prea devreme, îşi zise: nouă ceasuri, oră la care nu se îngăduiau vizite; îşi adormea conştiinţa prin motive din afară şi amâna o certitudine, pe care o simţea totuşi umblându-i prin vine. In grădină găsi în prezenţa vie a preumblării făcute împreună, încă o dovadă că accidentul nu se întâmplase. «Aseară eram cu ea pe aleea asta », aruncă el moneda de aur pe masa de marmură a unui zaraf ce se îndoia de calitatea metalului. Pentru a-şi dovedi valoarea ar- gumentului, refăcu drumul; coborî pe aleea mai singuratică dinspre Schitul Măgureanu, evocând amintirea perechilor din boschetele lăturalnice, aşezate pe trunchiuri de copaci, ori umblând sub poleiala lunii pline. In masivul copacilor din dosul liceului, pri- vighetorile îndrăgostite se îngânau încă pe o octavă sumară re- luată mereu. Nu-şi mai aminti însă gestul, cu care o smulsese de sub pulberea muzicală ce se lăsa peste toţi; gest de ocrotire a femeii şi de conservare a propriei lui dragoste; nu-şi mai aminti nici de floarea, pe care o culesesd de pe peluză şi i-o oferise pentru a-i abate atenţia; ocoli capătul lacului dinspre bulevard, unde se arătă o barcă, din multele ce-1 străbăteau aseară; ieşi prin aleea Zalomit, unde se despărţiseră, după ce-i făgăduise că va veni să o vadă a doua zi. I se păru că adunase destule argumente împotriva spaimei ce se înălţa tot mai mult într’însul. Abia plecase Mili şi dăduse peste Silvia; se încruntase, cu ochii în pământ, ca atunci când nemulţumirea nu-şi găsea ieşirea în cuvinte, dar ea i-o luase înainte. — Nu te bucuri că mă vezi... ? — Când îmi vii din spate, nu. — Mă preferi numai din faţă, încercase ea să glumească. — Trebue să încetezi cu urmărirea asta; e o atitudine nevrednică. — Te-am turburat, poate, în primblarea sentimentală cu « coana domnului Ministru »? răspunse ea cu o îmbufnare de copil, ce o prindea la fel şi când spunea lucruri cuminţi şi când se alinta ca să ascundă tot ce era nelimpede şi feminin în fiinţa ei echivocă. — «Coana domnului Ministru» n’are nici un amestec între noi; te rog să o laşi în pace. — Cum îţi pomenesc de dânsa te enervezi; uiţi că la ora asta trebuia să ne întâlnim. ACORD FINAL 515 — întâlnirea nu era în Aleea Zalomit, ci acasă. — Am fost fireşte şi acolo. Ana mi-a spus că ai ieşit. Am crezut că te pot ajunge şi te-am ajuns, dar erai în tovărăşie sentimentală. — Te rog încă o dată să nu-mi mai vorbeşti de doamna Scumpu în tonul ăsta. Silvia îl luase uşor de braţ şi-i potolise dintr’o dată mânia, ce se urcase într’însul. Ştia să-l aţâţe, dar să-l şi mângâie cu o singură atingere fluidă. — Să încheiem un armistiţiu, se alintase ea, cu o sărutare preliminară, şi apoi pacea cu o condiţie. — Mai pui şi condiţii, mormăise el de formă, când ai obiceiuri atât de urîte? — Condiţia mea e să ocolim mai întâi lacul şi, ajunşi la poarta dinspre Schitul Măgureanu, să refacem drumul. — Pentru ce ? — Nu 1-ati făcut asa cum merită. 1 > — Adică ? — Când v’am văzut împreună, mi-a sărit inima — semn că am o inimă, ce sare când eşti cu alta. Am fost geloasă. — Puteai fi mai degrabă recunoscătoare. — Nu văd de ce ? — Ne înţelesesem să vin de Paşti la Balomireşti, iar a treia zi, de Sânta Maria, la hramul bisericii dela Rădeana, moşia fa- miliei Bârzu, unde n’am mai fost din copilărie. Cum ne-am ho- tărît în urmă să mergem împreună la Buşteni, a trebuit să arunc vina excursiei noastre în socoteala lui Corbescu şi a chimiştilor dela Oficiu, fără să ştiu că pe când eu minţeam din pricina ta, tu mă urmăreai dela spate cu atâta lipsă de demnitate. Acum îmi mai pui şi condiţii. — Şi ţin la ele. Primblarea trebue refăcută după cerinţa deco- rului. Mergeaţi ca doi străini, fiecare de partea lui, cu gândul lui. Era poate supărată că nu mai vii la Rădeana. In boschetul unde cântau privighetorile, mi-am ţinut respiraţia de teama sce- nei fatale. Ai fost mai tare decât dânsa. Când era gata să-ţi cadă pe umăr, ţi-am văzut gestul cu care te-ai ferit; te-ai aplecat apoi pe peluză şi i-ai oferit o floare. Vorbea cu o gingăşie copilărească în care mimica şi alintul glasului risipeau asprimea atitudinii. El o privea ca şi când n’ar 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 516 asculta-o; se deprinsese cu micile ei scene făcute numai pentru a stimula plăcerea, apărând-o de primejdii închipuite. — Trebue să refacem drumul şi să ne oprim cum se cu- vine la toate popasurile dragostei, stăruise ea, dând ca totdeauna o întorsătură glumeaţă scenelor ei, pricină de noi încântări. La poarta dinspre Schitul Măgureanu, îi petrecuse braţul după mij- loc, iar ea îşi lăsase capul, după rit, pe umărul lui; refacuseră drumul, şi de oricâte ori luna se arăta înfiptă într’un copac, se sărutaseră la fel cu toate perechile din jur; dela aleea Zalomit se întorseseră iarăşi pe acelaşi drum şi poposiseră pe un trunchi rete- zat în boschetul de lângă liceul Lazăr, unde vocalizau cele două privighetori, «capela Sixtina» cum o numise Silvia. Bizu retrăi toate momentele plimblării lui cu Mili, fără să-şi amintească însă şi de întâlnirea cu Silvia, pe care o considera din altă categorie de fapte nelegate de frământările lui de acum. Dacă Mili exista pentru Silvia, ca simplu pretext de variaţiuni sentimentale, Silvia nu exista în nici un fel pentru Mili; relaţiunile Iui cu dânsele n’aveau cum să se întretaie într’un punct comun. Deşi scenele Silviei i-ar fi putut deschide ochii asupra realităţii, el nu văzuse nimic. Dragostea îl învelise într’o pânză de indife- renţă egoistă faţă de tot ce ar fi putut-o turbura. Oricât i-ar fi părut de ciudat un accident în locuri unde nu avea ce căuta, nu-1 punea totuşi în legătură cu primblarea prin Cişmigiu. Nici semnul de întrebare adăogat cuvântului de accident nu-i trezise vre-o bănuială. Refăcuse drumul străbătut împreună cu Mili mai întâi din dorinţa ascunsă de a-şi dovedi absurditatea informaţiei, dar se lăsă pe încetul copleşit de un sentiment de duioşie, ca şi cum s’ar fi întors în locuri, unde nu vor mai merge împreună, senti- ment de ireversibilitate ce-i biciui amorţirea, în care se scufundase. Ocolise prin Cişmigiu ca să fugă de certitudine; îşi găsise pricini de a întârzia momentul limpezirii. Anunţă mai întâi la Oficiu că împrejurări cu totul neprevăzute îl împiedecau de a veni la laborator şi, din acelaşi instinct al refuzului de a lua contact cu realitatea, se abătu în Popa Soare. Conu Alecu era la sanatoriu; Nae, feciorul, dădea din cap, nepătruns, şi îngăima vorbe fără şir; în schimb, Roza bocea pe «biata duduia noastră '>, ca pe o moartă. Nu ştia anume nimic, dar avea convingeri anticipate; soarta stăpâne-sei i se părea hotărîtă. Asistase de mult la un ACORD FINAL 517 «accident» de tramvai în piaţa Brătianu şi vibra şi acum de emoţie. — Accident ? Femeia se aruncase singură în faţa maşinii. Priveam tocmai pe geam, şi am văzut cum s’a repezit de pe tro- tuar. Am ţipat, de s’au speriat toţi. Când s’a oprit tramvaiul, am fugit ca o nebună, măcar că nici n’apucasem să iau bilet. Am citit a doua zi în « Universul» că fusese o guvernantă părăsită... Şi la Chitila odată, la câteva sute de metri de gară, s’a aruncat tot din dragoste un tânăr înaintea maşinii; trenul s’a oprit, iar eu am luat-o iarăşi la goană pe câmp. Se puse din nou să bocească. Nu credea în accidente. Omul se aruncă numai din dragoste şi maşina îl prinde în braţele ei de fier şi-l măcelăreşte. Mili nu putea fi decât moartă, ca guvernanta dela statuia lui Brătianu sau ca tânărul dela Chitila. — Odată la noi, la Balomireşti, se pomi ea din nou să poves- tească ... — Eşti din Balomireşti? o întrebă Bizu ca să-i abată vorba. — Apoi, nu mă cunoşti? se miră ea. N’o cunoştea; ştia doar că Mili o adusese din Batişte şi că era de mulţi ani în serviciul ei. O femeiuşcă de vreo patruzeci de ani, de-un blond spălăcit, cu ochi albaştri, puţin cam scuturată, cu o mască visătoare pe un obraz palid, fin încă. — Nu mă cunoşti, reluă ea după ce-i trecu necazul, dar eu pot zice că te cunosc de vreo treizeci de ani. — Atunci m’ai văzut la doică, glumi el. — Ba te-am purtat şi în braţe. Eu sunt Roza Schneider. — Schneider ? dădu el din umeri. — Fata tâmplarului din uliţa Nemţească. — II ştiu. » — Domnul Fritz, tatăl matale, venea des pe la atelier, la noi. Erau şi în comitetul bisericii şi, la sărbători, mergeau în fruntea procesiunilor cu prapuri şi steaguri. — Mi-amintesc foarte bine. — Cum eram zece copii, a trebuit să apucăm care încotro. Eu am crescut de mică în casa lui conu Grigore; când s’a măritat duduia cu domnul Ministru m’a luat la Bucureşti. Şi acum... Aducându-şi aminte de accident, se puse din nou să bocească. «I-am văzut eu privirea desperată şi n’am să o uit niciodată * REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE SI8 repeta ea, amestecând lucrurile, obsedată de imaginea femeii dela statuia lui Brătianu. Nu îndrăznea, fireşte, să pomenească, şi de « duduia », dar din jocul expresiv al figurii ei sentimentale, din dispreţul cu care vorbea de versiunea ziarelor: «ce ştiu domnii dela ziare ? », se vedea bine că în minte îşi făurise o interpretare personală a scenei, a «accidentului», care nu răspundea deloc celor publicate. Roza avea, de altfel, o mare pasiune înnăbuşită pentru domnul Lică. — Bărbat ca dumnealui nu mai e în ţara noastră 1 suspina ea mereu admirativ. Nu o dată Lică o luase de bărbie aruncându-i mai mult din principiu, pentru a nu trece pe lângă o femeie fără a-i face pro- puneri : — Când te hotărăşti, Rozo, la pasul cel mare ? Ea tăcea, aşteptând poate. Cum Lică nu stăruia, Roza îşi închipuia însă că-i rezista din devotament faţă de « duduia» şi din respect faţă de o feciorie prelungită. In mintea ei, Lică repre- zenta totuşi bărbatul ideal; aflase, fireşte, de multe din legăturile lui, dar în loc ca nestatornicia să i-1 îndepărteze de cugetul curat, ea îl idealizase, dimpotrivă, într’un tip masculin fatal, voluntar şi cuceritor, căreia femeia trebuia să i se arate supusă. II admira şi pentru că era din Balomireşti. «Şi el e tot dela noi», repeta cu trufia locului. Chiar şi faptul că-1 cunoscuse şi pe Conu State cel sucit, cum îi spuneau oamenii, nu-i micşorase admiraţia. Plecarea şi divorţul « duduii» îi treceau peste măsura înţelegerii; nu-şi putea închipui că o femeie îl poate părăsi pe Lică. Mili nu-i dăduse nici o lămurire, aşa că, din lipsă de amănunte, Roza clădise un roman. Duduia nu mai putea de dragoste şi era geloasă de femeile ce se ţineau de dânsul, deşi unui bărbat nu-i şedea rău să placă şi altora, dacă îşi împlineşte datoriile de soţ. Se răsfaţă, îşi zicea ea adese. Când părăsise casa din Batiste, văzuse că lu- crurile se înăspriseră, că nu era numai răsfăţ. Bănuise că Diana era de vină şi nu se dumerea cum putea fi geloasă pe o biată «funcţionară». Roza avea respectul ierarhiilor sociale, aşa că tinereţea şi frumuseţea fetei nu atârnau deloc în faţa « duduii lui Conu Grigore Bârzu »... II părăsise pe Lică din gelozie dar tocmai asta îi dovedea că-1 iubea «la nebunie » şi se aruncase, desigur, din desperare sub roţile tramvaiului. Nu-i spuse nimic ACORD FINAL 519 lui Bizu din bănuielile ei; n’avea nici o încredere în omul ce se făcuse că n’o recunoaşte, deşi părinţii lor fuseseră prieteni; se boierise; nu merita să fie sinceră cu dânsul. Din suspine, din mimica expresivă a figurii, a ochilor lâncezi puteai însă reconstitui uşor romanul de amor al imaginaţiei ei. După ce o jelise pe duduia ca pe o moartă, cu reticenţe ce spuneau şi mai mult decât vorbele, Roza începu a se înduioşa şi asupra soartei lui Lică. — Ce lovitură şi pentru domnul Ministru, pentru un bărbat ca dumnealui, — suspină ea apăsând mistic pe cuvântul « băr- bat ». Domnul Ministru a iubit-o mult pe duduia, dar şi duduia îl iubea, şi l-a părăsit numai din gelozie. Prea era « ambiţioasă »; ambiţia strică omului. Duduia suferea; de când a plecat din Ba- tiste, o vedeam tot îngândurată şi singură; îi părea rău de ce fă- cuse. Se închidea zile întregi cu storurile trase; se îmbrăca şi se dezbrăca la oglindă, parcă ar fi voit să-l câştige din nou. Bizu asculta aiurit; trăise o viaţă întreagă pe lângă Mili, şi iată ce-i înţelesese din suflet; peste realitate, din sentimentalismul ei de fată bătrână, Roza crease un roman de dragoste, o dramă a geloziei şi a ambiţiei. In faţa mutismului lui uluit, ea îşi închipui că vorbise poate prea mult. îşi plecă ochii în pământ. — De fapt nu ştiu nimic; spun şi eu cum mă taie capul. Poate că ştiu mai mult domnii dela gazetă; ei au fost la faţa locului şi au văzut cu ochii lor cum s’a întâmplat nenorocirea. Furată de şuvoiul imaginaţiei ei romantice, se lăsă apoi din nou în voia vorbei şi a ciudei. — Numai dacă ar fi fost de faţă! Cum s’au nimerit tocmai în dreptul liceului Lazăr? Au venit pe urmă şi au scris ce au auzit dela alţii ori ce şi-au închipuit. Numai eu cunosc ce suflet delicat şi mândru avea duduia noastră. Iubea şi suferea. Şedea ceasuri întregi cu ochii în tavan, ca şi cum ar citi ceva acolo. Ambiţia i-a fost însă mai tare; a răpus-o. — Mă duc, Rozo, la sanatoriu, izbuti Bizu să se desprindă cu dezgust de năvala de vorbe a fetei. — Du-te cel puţin mata, dacă nu mă pot duce eu, încheie ea cu o familiaritate îngăduită de amintirea comună a Balomi- reştilor copilăriei lor. 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II Bizu se văzu bucuros afară, în stradă; nu aflase nimic din ce ar fi voit asupra accidentului, decât doar că e o realitate de netă- găduit, dar în jurul căreia începeau să se adune tot felul de ceţe de nori ca în jurul unui pisc înalt, îmbrobodit. Născocirile romantice ale Rozei îl uluiseră. Mili se aruncase sub vagonul tramvaiului pentrucă o părăsise Lică! Iată ce-şi închipuia femeia care-i cercetase ceas cu ceas, ca un observator atent, duşman poate, urmele dragostei ei nefericite pentru Lică... Se mâhni şi-i fu silă. îşi aduse deodată aminte de semnul de întrebare pus alături de cuvântul «accident» de un ziar şi de indelicateţa altuia de a pomeni de divorţ. Luă din nou dela un chioşc ziarele şi se aşeză pe banca unei grădiniţe apropiate. Intr’unul găsi chiar din titlu: « Tragicul accident (?) al Doamnei Lică Scumpu », iar la urmă: « vom reveni cu toate amănuntele privitoare şi la victimă şi la ancheta asupra condiţiilor, în care s’a întâmplat «ac- cidentul »(?)». Semnul întrebării apărea în două locuri. Nu băgase de seamă dela întâia lectură. Nici ziaristul nu se mulţumea cu un simplu accident de circulaţie, ci presupunea o sinucidere; defor- maţia romanţioasă a Rozei era înlocuită printr’o deformaţie pro- fesională, deoarece, pentru aţâţarea curiozităţii publicului, o sinu- cidere e mai binevenită decât un accident. Deşi ştia bine că nu putea fi vorba de o sinucidere, ziaristul o insinua totuşi printr’un simplu semn tipografic. Aiurea insinuarea era şi mai limpede: « Accidentul din dreptul liceului Lazăr e cu atât mai semnificativ cu cât se ştie că doamna Scumpu e în instanţă de divorţ cu soţul ei, d. Ministru Lică Scumpu, şi că foarte curând avea să se ros- tească sentinţa ». Ca şi cum şi-ar fi luat informaţiile dela Roza Schneider, din Balomireşti, fecioara de patruzeci de ani, plină de admiraţie pentru d. Ministru Lică Scumpu, şi ziaristul explica toate accidentele prin drame sentimentale. Nu afirma nimic, dar alăturarea «accidentului» de «divorţ» trezea sugestii de cauză şi efect. Coincidenţa i se păruse «semnificativă», şi «plină de înţelesuri » — ca şi cum nu i-ar fi ajuns un singur înţeles. Meseria îi cerea să întreţină în sufletul cititorilor flacăra impură a curio- zităţii, dând întâmplărilor celor mai simple mobiluri sensaţionale. Ro- manţa înflorea pe fundul inimii tuturor. Mototoli ziarele şi le aruncă sub bancă. ACORD FINAL 581 Se făcuse zece şi putea merge la sanatoriu, se gândi el, ca şi cum ora l-ar fi putut împiedeca. Nu luă totuşi nici trăsura, nici maşina, ci tăie bulevardul Pake, spre Foişorul de foc. Sanatoriul era necunoscutul şi necunoscutul i se părea ameninţător. In ce stare se afla Mili ? Serioasă dar nu şi gravă, spuneau ziarele. Iar potriveală de cuvinte: aţâţau atenţia fără să provoace panica; se temeau de desminţirea evenimentelor. Roza, cel puţin, era mai sinceră: o credea pierdută; vorbea de «duduia* ca de o moartă, cu comentarii stropite cu lacrimi şi păreri de rău. « De-ar fi ascul- tat-o pe dânsa 1 Nu s’ar fi întâmplat nimic *, repetase ea, ridicând braţele în sus ca să se apere de orice răspundere, ca şi cum i-ar fi dat sfaturi bune, dar «ambiţia» n’o lăsase să o asculte. Când se gândi la Roza, se scutură ca de o omidă. Un ţigănuş strigă ziarele; ciuli urechea cu gândul la ediţia specială. Nu ieşise încă; era oare semn că nu se mai întâmplase nimic nou ? Incertitudinea îl chinuia. Cerea o soluţie. Nu voise la început să primească rea- litatea accidentului, şi iată că începea să treacă la extremitatea cealaltă a convingerii absolute; ori nu se întâmplase nimic, ori accidentul nu putea fi decât mortal. Nu admisese evidenţa şi, după o scurtă tăgadă, presupunea consecinţile ultime, ca doctorul care vede într’un semn toate posibilităţile. Când se simţea bolnav nu voia la început să o recunoască, iar după câtva timp se credea pe moarte. Se întindea ca bătrânul Anchise după arderea Troiei şi îşi aştepta senin sfârşitul în sentimentul zădărniciei oricărei împotriviri. Nu-i trebuise decât două ceasuri pentru ca şi acum să se izbească de zidul morţii ca o maşină scăpată de sub controlul mânii. Cu cât înainta prin străzile lăturalnice, încurcându-se ca de obicei în ghemul lor încâlcit, pe atât se organiza într’însul ideea morţii lui Mili. Abia acum retrăia accidentul în toate amă- nuntele. O vedea încercând să traverseze bulevardul fără să bage de seamă ochii roşi ai maşinii ce scobora dinspre Calea Victoriei; auzea rumoarea înfiorată a lumii şi graba trecătorului ce se repezise la dânsa ca să o oprească; nu-i rămăsese în mână decât poşeta, în timp ce vagonul îşi huruise fierăria peste trupul zdrobit. In faţa acestei viziuni precise, simţi groaza momentului. Se trase un pas îndărăt, cu fruntea îmbrobonată; nu-şi mai putea stăpâni nervii şi imaginaţia ce-şi luase vânt. Ziarele nu pomeneau nimic despre moarte; nu îndrăzniseră sau o strecuraseră poate printre rânduri. 522 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trebuiau controlate vorbă cu vorbă. Prin dreptul grădinii Icoanei cumpără din nou câteva şi le răsfoi cu înfrigurare pe o bancă. « Starea victimei, afirma unul, e gravă; tragem nădejdea să nu fie şi desperată ». Nu era, fireşte, vorba de moarte, dar expresiile i se părură suspecte; «tragem nădejde» arăta doar un optimism convenţional, o pregătire pentru ştiri mai rele, o cruţare poate a familiei. Nu era de scos o concluzie definitivă, dar situaţia se vestea rău. Altele erau evazive şi contradictorii. «Până la ora, la care închidem pagina, nu se poate stabili încă un pronostic asupra stării victimei». « Oricât de gravă i-ar fi rana, putem afirma că viaţa doamnei Scumpu e în afară de orice primejdie » — se arăta mai categoric o altă foaie guvernamentală, ce se simţea, poate, îndatorată să cruţe durerea Ministrului. Pretutindeni acelaşi ton convenţional, cerut de împrejurări şi de simţul răspunderii. Lăsă pe bancă gazetele cetite pentru a treia oară, şi porni din nou spre şosea... Abia străbătuse fcâteva străzi şi se gândi că, pentru a apărea la ora şapte, ziarele trebuiau să închidă cel puţin la trei- patru; trecuseră prin urmare vreo şapte-opt ceasuri şi veştile erau întârziate; nu se putea lua după ediţiile de dimineaţă. Cercetă la un chioşc, dar altele nu apăruseră. Iarăşi semn bun; poate că ediţiile speciale nu ies pentru un simplu accident, fie şi mortal. Se îmbrobonă. Păşea încet ca după mort în ritmul unui marş funebru; mergea cu greutatea unui condamnat spre zidul certi- tudinii. Ii venea să se întoarcă. Dar dacă mai e cu putinţă o scăpare sau măcar o prelungire ? Dacă ar avea să-i comunice ceva, vre-o dorinţă înainte de moarte ? Prezenţa lui putea fi încă de folos. Zăbovise trei ceasuri sub fel de fel de cuvinte, acum tăgăduind accidentul, acum socotindu-1 mortal, se abătuse fără rost prin Popa Soare, lenevise pe băncile grădinilor, recetind de nenumă- rate ori ziarele, pentru a căuta înţelesuri ascunse printre rânduri, îşi târîse picioarele ca după un car funebru, întrebându-se dacă mai era nevoie să se ducă la sanatoriu, şi, iată, că deodată se ruşina de zăbava de până acum. Mili îl aştepta; avea să-i vorbească. Se gândise la orice; nu şi la un lucru atâta de firesc. Se dojeni; ca totdeauna nu avusese intuiţia rapidă a situaţiilor complica şi ocolea instinctiv soluţia cea mai simplă. Se enervă. Drumul până la sanatoriu i se păru nesfârşit; se credea aşteptat. N’o mai vedea grămadă, însângerată, ci palidă de sângele pierdut, ACORD FINAL 523 între cearşafuri albe de sanatoriu... Neliniştea îl cuprinse. Căută o trăsură şi n’o găsi; se repezi asupra unei maşini în mers care era să-l răstoarne. Ii păru rău că nu trecuse peste dânsul. « Ce bine e să mori », îşi spuse ca totdeauna şi acum şi mai mult, în lu- mina complicaţiilor ivite. Aşteptă într’o staţie cu enervare; fiecare secundă de întârziere i se părea o nenorocire cu răscoliri adânci în sensibilitate. Pot oamenii muri fără să le sari în ajutor, din lipsa de organizaţie a circulaţiei. Găsi, în sfârşit, o maşină; dădu adresa sanatoriului. Se miră că şoferul i-o mai ceruse, ca şi cum ar fi putut merge altundeva... Cunoştea sanatoriul Mântuirea dela Şosea pentrucă-1 vizitase adese cu prilejul operaţiei unei rude din provincie, tot pe o vreme ca acum, în mireasma liliacului înflorit din grădiniţa cu alei fru- moase, cu bănci misterioase pentru convalescenţii în halate albe. Profesorul Teofil Barnabu, directorul sanatoriului, era un om masiv, blond, încruntat şi brutal, cu mişcări încete, dar categorice, cu un prestigiu şi autoritate ieşite din nu ştiu ce atitudine hur- suză, care hotăra lucrurile fără discuţie; replicei nici nu-şi dădea osteneala să-i răspundă; tăceai ca să nu pară că vorbeşti singur. Cum îţi spunea numai cât voia, era zadarnic să mai încerci să afli mai multe. Bizu sări din maşină alungat parcă din spate. Nu văzu nicăieri un semn negru; respiră uşurat, ca şi cum la sanatorii s’ar pune doliu. O soră de caritate, Irina, îi tăie drumul; îl recunoscu şi se opri voioasă. O întrebă de doamna Scumpu; nu ştia nimic; era din alta secţie; avea totuşi poftă de vorbă şi ţinea să-i comunice noutăţile dela sanatoriu. — Iţi mai aduci aminte de Aurica ? Nu-şi mai amintea. — Fata aia înaltă, trupeşă, cam deşălată şi spanchie. Amănuntul i-o readuse în memorie, dar nu şi în interes. — S’a măritat. — Da? — Ghiceşte cu cine ? — Nu-mi dă în gând. — In fundul sălii, la cincisprezece, ştii că era un tânăr armean cu pneumotorax, Nefian. 524 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Mi-aduc aminte, se prefăcu el. — Se dăduseră în dragoste chiar de pe atunci, dar cine să bănuiască ce avea să iasă ? Armeanul e milionar. Numai de s’ar îngriji de testament, că altfel se întoarce iarăşi la sanatoriu. El nu ştia cum să scape; fata îl ţinea în loc, gata să dea dru- mul vorbelor ce-i înţepau limba, când se auzi un glas mat, fără sunet: — Treci, Irino, la douăzeci cu punga de ghiaţă şi balonul de oxigen. Pe uşa se arătase un tânăr doctor spânatic şi străveziu; un sche- let proiectat pe o placă radiografică, într’un halat alb, ce se mişca tăcut ca un paiajen pe o aţă invizibilă. — Doctorul Braşcu, se prezintă el. — Aş dori, domnule doctor, să cunosc starea sănătăţii doamnei Scumpu. — Nu e în secţia mea, răspunse rece tânărul. Nu cred totuşi să fie prea rea. A ieşit adineaori de acolo profesorul şi nu ne-a spus nimic. Din moment ce nu e în secţia lui, se gândi amar el, nu-1 in- teresa. Viaţa, boala, moartea, toate păreau aici fără însemnătate... Pe când stătea stângaci, uitat într’un colţ, neştiind pe cine să-l mai întrebe, auzi din spate un glas patetic, sonor: — Ce nenorocire 1 şi înainte de a se desmetici i se prăbuşi în braţe un om în lacrimi, în care recunoscu pe Lică, cu figura descompusă, cu părul vâlvoi, cu ochii înlăcrămaţi. — Ce nenorocire! Cu tot pateticul înfăţişării şi al glasului, durerea părea sinceră. Accidentul îl zguduise adânc; se uita fireşte şi circular, ca omul ce se ştie centrul atenţiei tuturor; doctorul Braşcu se trăsese puţin la o parte, iar pe la uşă se şi arătaseră Irina şi alte câteva fete din personal pentru a-1 vedea pe « domnul Ministru ». Lică îl luă de braţ şi-l scoase în grădiniţă cu liliac înflorit. — Ce nenorocire 1 repetă el cu fălcile încleştate, ca şi cum n’ar fi fost în stare să spună altceva. Bizu îl privi mirat, uluit. îşi în- chipuise că-1 cunoaşte în toate aspectele psihologiei lui împletită din ambiţie, vanitate, poză; nu-1 văzuse niciodată depăşind un egoism sumar pus în serviciul unui aprig instinct de dominaţie, cu aparenţe uneori şi de mărinimie, dictate însă numai de un ACORD FINAL 5a5 interes fie el cât de îndepărtat şi nezărit de ochiul liber; şi iată că, deodată, egoistul teatral, cu suflet de smochin sterp într’un peisaj de sulf, se arăta un om sguduit în fibrele sensibilită- ţii lui. — In ce stare e ? îl întrebă cuprins şi el de aceeiaş emoţie. — Bună, sper că bună, vreau să sper că bună, gradă încă destul de teatral Lică, deşi sinceritatea era evidentă. — Ce nenorocire l reveni el în cercul obsesiei. In izbucnirea durerii lui, Bizu nu găsi numai un motiv de uluire, ci şi de umilinţă personală. Pe când Lică răspunsese ime- diat Ja chemarea tăcută a suferinţei lui Mili, căci nu putea fi vorba de dragoste sau de vre-un interes, întrucât divorţul se apropia de sfârşit, — el întârziase jumătate de zi până să vină la sanatoriu, cetise ziare pe băncile grădinilor, pentru a se informa, îşi pierduse vremea stând de vorbă cu Roza, tăgăduise accidentul pe motive ridicole pentru a sări deodată la celălalt capăt al presupunerilor, privind moartea lui Mili ca o certitudine, — totul, instinctiv, dintr’o nepăsare faţă de alţii, dintr’un egoism ce-şi caută îndreptă- ţirea în analize şi scrupule. Se simţi umilit şi mizerabil în faţa superiorităţii omului, pe care îl dispreţuise totdeauna. Pe când Lică plângea, gâtuit de emoţie, retras în boschetul de liliac, fără obişnuitele lui priviri circulare spre spectatori închipuiţi sau reali, — el nu găsise într’însul nici o lacrimă, nici o vorbă de părere de rău, nicî un semn al durerii, pe care o simţea totuşi în suflet. Aşa fusese totdeauna, incapabil să-şi exprime sentimentele. Senti- mentele ? Se îndoia acum şi de ele. Pe cine iubise în viaţă ? Pe taică-su ? Ii trecu prin minte scene din copilărie; ciocnirile lor continui; neputinţa bătrânului de a-i câştiga sufletul, tăcerea lui încăpăţânată în faţa încercărilor de a se apropia de dânsul; de relaţiile lor la Miinchen în timpul boalei. Nimic nu-i dezgheţase; se despărţiseră ca doi indiferenţi, dacă nu ca doi duşmani; erau de fapt la fel de închişi în ei, zidiţi. Nici maică-sa nu-1 iubise; murise, de altfel, de mult, pe când era copil şi avea dela ea numai impresii neplăcute, certuri, mustrări, dar mai ales indiferenţă. Din întreaga-i copilărie n’ar fi stors nici o amintire pură, fra- gedă, nici de acasă, nici de la şcoală. Nu iubise nici un profesor, nici un camarad; stătuse în viaţa de internat hursuz, harnic, preţuit dar neiubit de nimeni; nu se destinsese, nu se discordase din ten- 5*6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE siunea vieţii lui solitare. Cât despre femei, îi era şi ruşine să-şi amintească; relaţii întâmplătoare, fără avânt, fără uitare de sine, cu un sentiment de egoism, corect de altfel, dar îngust. In faţa unei nenorociri atât de mari, se arătase şi acum tot atât de rece şi cu aceeaşi dorinţă intimă ca totul să se rezolve fără prezenţa lui. De ce se credea atunci mai presus de Lică? — Ce spune profesorul Barnabu ? întrebă el, căzând brusc din podul preocupărilor lui dureroase. — Barnabu e optimist, cât se poate de optimist, reluă el, repetându-şi, ca de obicei, cuvintele pentru a le da mai mult relief. A scăpat ca prin minune; nu şi-o poate nici el explica. Două fracturi ale fluerului piciorului drept, e sigur; contuziuni, fireşte, multe; o inciziune puternică la sânul stâng; ameninţări de viitor, posibilitatea unei emoragii interne... Deşi îşi rezervă diagnosticul peste câteva zile, Barnabu mă asigură totuşi că nu se va întâmpla nimic, afară de cazul unor complicaţii neprevăzute. Sperietori doftoriceşti, presupuneri extreme, pentru a impresiona. O să ne alegem poate numai cu o spaimă, dar ce spaimă! Mă bucur c’ai venit să o vezi; o să-i pară bine, când va afla. Acum nu poate primi pe nimeni. Povesti apoi întretăiat întâmplarea. Se afla la o serată, când i se anunţase dela sanatoriu accidentul. A plecat aşa cum se găsise şi, în adevăr, era în haine negre. — Iţi poţi închipui panica; am venit într’un suflet. Mili era în nesimţire şi a rămas toată noaptea aşa; efect al comoţiunii, mai mult decât al leziunilor. Barnabu nu venise; greu de găsit şi de urnit. Dintr’o examinare sumară a constatat totuşi că nu e nimic > grav; o lună două de pat şi de ghips, şi mai ales de linişte, de teama unei complicaţii nervoase. Am petrecut noaptea aici. N’am închis ochii. Trebue să mă duc acasă să mă odihnesc şi să mă schimb. N’am văzut-o decât la început în nesimţire; pe urmă nu m’au mai lăsat să intru; e într’o stare de prostraţie; nu recunoaşte pe nimeni, nu spune nimic. N’a scos o vorbă până acum. — Aşa dar, n’o pot vedea ? îngăimă Bizu cu sila de a face o întrebare de prisos. — In nici un caz acum. Poate peste câteva zile. Trebue ferită de amintirea accidentului; fractura şi leziunile sunt mai puţin primejdioase decât emoţiile. ACORD FINAL 527 In jurul boschetului un necunoscut dădea târcoale şi-i urmăria cu o oprivire insistentă. De teama unei solicitări, Lică îi întoarse spatele. Necunoscutul se încovoia mereu, respectuos, aşteptându-şi parcă rândul audienţii. — Ce doreşti, domnule ? îl bruscă Lică. — Scuzaţi, domnule Ministru, eu sunt Anton Ciurescu. Lică dădu nepăsător din umeri. — Eu sunt, domnule Ministru, trecătorul, care... Poate aţi citit din ziare... — A, dumneata eşti ? se repezi voios la dânsul ca să-i strângă mâna. Am citit prin ziare şi mi s’a spus şi la sanatoriu de purtarea dumitale. Iţi mulţumesc şi fii sigur că n’am să uit. Dumneata eşti funcţionar, mi se pare. — La interne, domnule Ministru. — Cum s’a întâmplat, nenorocirea ? — Apoi să vedeţi, domnule Ministru, eu am văzut... am fost de faţă, se bâlbâi el emoţionat. Cum să vă spun ? Eram tocmai prin dreptul liceului Lazăr, când am băgat de seamă... ori, ştiu eu ? mi s’a părut numai că o doamnă voia să ia tramvaiul numărul 14... ori să traverseze bulevardul... ştiu eu? Tramvaiul se pusese în mişcare... M’am repezit să o opresc; am apucat-o de mână, dar doamna s’a smuls, lăsându-mi doar poşeta. Tramvaiul a prins-o sub roţi, ştiu eu? că n’am mai văzut nimic de groază. S’a adunat lume; am căutat în poşetă, i-am aflat numele; am te- lefonat apoi la Salvare, şi asta e tot, încheie el uşurat ca de o mare povară. — Iţi mulţumesc încă o dată, domnule Ciurescu. — Am ieşit înainte dela birou ca să mă interesez de sănătatea doamnei. — Nu e nimic grav şi ţi-o datoreşte şi dumitale. Omul se apără. — Destul că ai ţinut-o pe loc o secundă, altfel ar fi prins-o roţile vagonului. — Am mai venit şi pentru altceva. — Anume ? — Din învălmăşeală am rămas cu o poşetă; am adus-o la sana- toriu ; ori să v’o dau mai bine dumneavoastră, domnule Ministru ? Trase din buzunar un sac mic de piele maron şi i-o întinse. 528 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — O iau, negreşit, şi-ţi mulţumesc, spuse Lică, deschizând-o, ca şi cum ar fi voit să vadă dacă era a ei; scoase o mică oglindă în ramă de argint cizelat, un bastonaş de roş, o batistă de dantelă şi un breloc de aur cu un medalion, pe care îl deschise cu obişnuita lui indiscreţie. Fără să-şi schimbe vre-o trăsătură a feţei, i-1 trecu: — Uite şi fotografia ta. Crezu că glumise dar, galben, recunoscu o veche fotografie a lui de pe biroul din casa Gheuculesei dela Balomireşti. La stân- jenirea de până acum, se adaose şi o emoţie nouă, o spaimă, un tremur nervos. Cum de ajunsese fotografia lui de la Balomireşti în poşeta lui Mili? Nedumerirea îi încleştă gura. Lică îl lovi prietenos pe umăr. — Când îţi spuneam că ţine la tine, nu mă credeai; îţi închi- puiai că născocesc; iată dovada. 11 îmbrăţişă apoi, scutură mâna lui Ciurescu şi se urcă în maşină. — Nu te iau cu mine; ştiu că nu-ţi place, râse el ca odinioară. Bizu rămase uluit; prezenţa fotografiei în poşeta lui Mili îi ridicase putinţa oricărei reacţiuni, a oricărui gând precis şi legat. Băgă de seamă omul de alături rămas încă cu pălăria în mână. — Anton Klentze, se prezintă el, negăsind altceva să-i spună. — Anton... ? ca şi pe mine, zâmbi celălalt ca şi cum coincidenţa ar fi avut vre-o însemnătate. Făcură câţiva paşi spre poarta sana- toriului; din spate Irina îi strigă: — Mai vino pe la noi; am să-ţi povestesc o mulţime de lucruri. — Vin, negreşit, mormăi el, împingând portiţa. — Domnule Klentze, porni celălalt, aş avea să-ţi fac o mărtu- risire. — Mie ? îngăimă Bizu fără să-l îndemne să vorbească; totul îi era indiferent, afară de medalionul cu fotografia. — Ministrului nu i-am spus totul, îşi luă vânt Ciurescu; m’am intimidat şi m’am bâlbâit şi nici nu ştiam cum să-i ascund ade- vărul; nu mă aşteptasem să-l întâlnesc şi nu-mi pregătisem cuvintele. — Să-i ascunzi adevărul ? Nu înţeleg ce adevăr aveai să-i ascunzi ? Omul lăsă privirea în jos, ruşinat parcă. — Nu puteam să i-o spun tocmai lui. — Ce nu puteai să-i spui, domnule Ciurescu ? ACORD FINAL 5*9 — Că n’a fost un accident, ci o încercare de sinucidere. — O încercare de sinucidere ? ţipă sugrumat Bizu. Atent la cele ce se pregătea să spună, omul nu băgă de seamă emoţia neobişnuită a tovarăşului său. — N’am nici o îndoială, începu el simplu şi metodic, asupra intenţiei de sinucidere. Nu puteam să i-o spun domnului Ministru. Situaţia e prea delicată. Chiar dela început mi-am exprimat con- vingerea că e o sinucidere, de unde au şi ieşit zvonuri, ba un ziar a pus un semn de întrebare lângă cuvântul de « accident». Când am aflat cine era doamna şi mi-am dat seama de răul ce puteam face cu afirmaţia mea, n’am mai spus nimănui nimic. Am înţeles că aş fi luat asupra mea o mare răspundere, mai ales că nimeni nu cunoaşte adevărul în afară de mine. Au încercat ziariştii azi dimineaţă să-mi scoată declaraţii «senzaţionale» — dar nu s’au ales cu nimic. Le-am declarat că-i un accident şi că nu ştiu de- cât cele ce le-am spus de la început. Şi de unde ai convingerea că e vorba de o sinucidere? se sforţă Bizu să întrebe. — Apoi să vezi: doamna mi-a atras atenţia încă dela intrarea Zalomit. Avea ceva ciudat în ea. Mă aflam din întâmplare în spa- tele ei, mirat că ocoleşte aleele principale. « Aşteaptă pe cineva », mi-am zis. Deodată s’a oprit şi s’a ascuns după un copac; în faţă, o pereche de tineri se uitau, ţinându-se de mijloc, pe apa lacului; se sărutau, fireşte, ca toate perechile... Doamna se puse pe urma lor, şi se pitea după copaci, când se opreau. Perechea s’a îndreptat spre boschetul dinspre liceul Lazăr, unde cântau nişte privighe- tori; s’au aşezat aici pe un trunchi de copac. Doamna s’a oprit şi ea o clipă; lividă, descompusă la faţă, s’a abătut apoi pe altă cărare pentru a ieşi pe poarta dinspre Măgureanu; atitudinea ei mi s’a părut ciudată şi m’am luat după dânsa; mergea fără să vadă în jur, drept înainte, cu ochi deschişi şi orbi. Am urmărit-o spre bulevard şi am văzut-o uitându-se lung la tramvai; pregătea ceva. Ca să ştie că e observată i-am spus: « uite, doamnă, vine numărul 14». Nu mi-a răspuns. «Repede că pleacă», i-am adăogat. Voiam să se urce, pentru ca o dată înăuntru, printre oameni, să-şi revină în fire. Părea sub acţiunea unui şoc nervos şi că nu ştie ce face; trebuia abătută dela preocuparea ei. Nu venise cu intenţii rele, dar ceea ce văzuse în Cişmigiu o zguduise atât de puternic, încât 4 53° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu mai avea direcţia mişcărilor. N’am izbutit. Ca o somnambulă s’a aruncat înaintea vagonului ce se pusese în mişcare. Iată ade- vărul. Se lăsă între ei o lungă clipă de tăcere. — Dacă nu l-am spus nimănui, nici ziariştilor, nici domnului Ministru şi nu l-aş spune nici chiar în faţa unei anchete judiciare, ai fi în drept să mă întrebi, de ce ţi l-am spus tocmai dumitale, deşi nu mi-ai cerut-o şi nu te-am cunoscut până adineaori. Bizu tăcu. — Iată pentru ce, reluă celălalt calm: în medalionul din poşetă te-am recunoscut, de îndată ce te-am văzut cu domnul Ministru, şi te-am identificat şi în tânărul de aseară din Cişmigiu — pe care doamna l-a urmărit cu atâta încordare şi zbucium. Dacă domnul Ministru nu e bine să ştie adevărul, cred că d-ta eşti sin- gurul om, care trebuia să-l cunoască. Iată de ce ţi l-am spus şi nu-1 voi mai repeta nimănui. Ii strânse apoi mâna şi apucă pe o alee lăturalnică. Privind din întâmplare îndărăt, îl zări însă pe Bizu răzimat de un copac, ca şi cum s’ar sprijini să nu cadă. — Ce s’a întâmplat ? întrebă el speriat. — Mi-e rău, îngăimă celălalt palid ca un mort. — N’ai dori să te conduc acasă? — Dacă poţi... Opriră o maşină; vântul uşor îi răcori sudoarea ce-1 îmbro- bonase. — Domnule Ciurescu, îşi reveni el în fire, îţi mulţumesc că m’ai condus. Te-aş invita înăuntru, dar e şi târziu şi sunt şi obosit. Am nevoie de linişte. Ţin să-ţi mulţumesc pentru revelaţiile du- mitale, care ar putea părea indiscreţii, deşi nu sunt. Ai arătat, dimpotrivă, un tact ce-ţi face cinste. Ai judecat bine cui să le faci şi cui nu. Pentru mine sunt esenţiale; trebuia să cunosc ade- vărul. Nu mă îndoiesc şi de discreţia dumitale viitoare; nu trebue mai ales să afle domnul Ministru. — Fii fără grijă; nu face nimeni răul de plăcere şi, pe urmă, n’am nici o dovadă; numai dumneata eşti în măsură să mă contro- lezi; oricui altuia i-aş spune-o, ar putea să nu mă creadă, aşa că... — Iţi mulţumesc încă o dată. Eşti un om cu tact şi de inimă. (urmează) E. LOVINESCU HOMER: ILIADA, CÂNTUL VI’) Invălmăşala cumplită dintre Troieni şi Ahei rămase numai la puterile lor. Pe alocuri lupta se încingea tot mai aprig pe câmpie; unii împotriva altora asvârleau cu suliţi ferecate ’n aramă, între Simois si undele râului Xantos. t Aias Telamonianul, scutul Aheilor, rupse cel dintâi rândurile Troienilor şi dădu tovarăşilor săi o rază de nădejde, trântind la pământ pe bărbatul cel mai viteaz dintre Traci, pe fiul lui Eusoros, pe Acâmas cel vrednic şi trupeş. El, cel dintâi, îl izbi în creasta coifului împodobit cu coamă de cal, îi înfipse suliţa ’n frunte şi, vârful de aramă îi străpunse osul: negura morţii i se lăsă pe ochi. Diomede cel tare la chiot de luptă ucise pe Âxilos, fiul lui Teutras, care era de loc din Arlsbe, oraşul cu trainice ziduri. Trăise acolo în bielşug, şi era iubit de oameni, căci, având casa la drum, pe toţi îi primea la el cu drag. Dar atunci nimeni nu i se aşeză în faţă, ca să-l ferească de jalnica moarte. Diomede îi răpi viaţa şi acestuia şi tovarăşului său Calesios, care mâna caii la car. Şi-i înghiţi pământul pe amândoi. Eurialos doborî pe Dresos şi pe Ofeltios. Se îndreptă apoi spre Alsepos şi spre Pedasos, pe care zâna apelor Abarbarea i-i născuse cândva lui Bucollon cel fără cusur. Bucolion era feciorul falnicului Laomedon, feciorul cel mai în vârstă, pe care maică-sa îl născuse într’ascuns. Pe când îşi păştea turma de oi, Bucollon se îndră- gosti de zână şi iubindu-se cu ea, zâna născu doi gemeni. Eurialos, *) Fragment din traducerea Iliadei care va apărea în volum, în editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II ». 4* 532 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiul lui Mechistes, le tăie avântul şi le zdrobi frumoasele picioare; după aceea le smulse armele de pe umeri. Viteazul războinic Polipoites ucise pe Astlalos; Odiseu îl do- borî cu suliţa sa de aramă pe Pidltes Percosianul, iar Teucros pe minunatul Aretâon. Antllohos, fiul lui Nestor, îl omorî pe Âbleros cu lancea-i strălucitoare, iar căpitanul de oşti Agamemnon pe Elatos, care era de loc din Pedasos, oraş aşezat pe înălţime, pe malul râului Satniois, cel cu unde frumoase. Leitos voinicul îi luă viaţa lui Fllacos, pe când acesta căuta să fugă. Eurlpilos doborî pe Melântios. După aceea, Menelau cel tare la chiot de luptă îl prinse de viu pe Âdrestos. Caii îşi făcură spaimă pe câmp şi în goana lor, împiedecându-se de o tufa de cătină, capătul oiştei dela car se rupse; ei o luară atunci la fugă spre cetate, pe unde alergau spe- riaţi şi alţi cai. Âdrestos se prăbuşi din car, pe lângă o roată, cu capul înainte şi gura ’n ţărână. Dar, se apropie de el Atride Me- nelau, cu lunga-i suliţă ’n mână. Âdrestos îi cuprinse genunchii şi i se rugă fierbinte: « Lasă-mi viaţa, fiu al lui Atreu, şi primeşte răsplata ce ţi se cuvine. In casa bogată a tatălui meu sunt multe lucruri de preţ: aramă şi aur şi fier bine lucrat, din care tata ţi-ar dărui bucuros o nepreţuită răsplată, când m’ar şti viu şi nevătămat la corăbiile Aheilor. » Astfel vorbi Âdrestos si cu aceste cuvinte îi mişcă inima ’n » t piept lui Menelau. Voia tocmai să-l dea slujitorului său ca să-l ducă la corăbiile Aheilor, dar veni Agamemnon în grabă şi strigă la el ocărîndu-1: «A! Menelau, om slab ce eşti! Ce ţi-i milă de oamenii ăştia ? Mult bine ai mai avut de pe urma Troleuilor acasă la tine? Nici- unul din ei să nu scape de moartea năprasnică, niciunul să nu ne fugă din mâini, nici pruncul din pântecele maică-sei, nici cel ce ar încerca să fugă 1 Piară odată cu toţii cei dela Troia, neplânşi de nimeni şi fără de urmă!» Astfel vorbi viteazul şi schimbă gândul fratelui său, ca unul ce-1 sfătuise de bine. Menelau atunci îl împinse la o parte cu mâna pe viteazul Âdrestos, iar regele Agamemnon îl izbi subt coastă şi el căzu pe spate; Atride îi puse piciorul în piept şi scoase din el suliţa de frasin. HOMER: ILIADA, CÂNTUL VI 533 Nestor atunci îi îmbărbăta pe Argieni strigându-le tare: « Dragii mei viteji Danai, slujitori ai lui Ares ! Acuma nimeni să nu mai rămână în urmă cu gândul la pradă, ca să ducă cât mai mult la corăbii. Hai să ucidem duşmanii, iar după aceea veţi jefui, în toată voia, leşurile celor căzuţi pe câmpie. » Aşa le grăi Nestor şi aţâţă în fiecare dorul aprig de luptă. Şi atunci Troienii, copleşiţi iarăşi de Aheii cei dragi lui Ares, s’ar fi dat înapoi până sus la Ilion în cetate, sleiţi de puteri, dacă He- lenos, fiul lui Priam, cel mai bun dintre ghicitori, nu s’ar fi apro- piat de Eneas şi de Hector şi nu le-ar fi spus: « Eneas şi tu Hector, căci, dintre Troieni şi Licieni, pe umerii voştri mai ales apasă tot greul luptei, ca unii ce sunteţi, ori de ce v’apucaţi, cei mai vrednici la luptă ca şi la sfat, staţi pe loc şi opriţi pe oşteni înaintea porţilor, cutreerând gloatele, înainte ca în mişelnica lor fugă, să cadă în braţele soţiilor şi să ajungă de râsul duşmanilor. Apoi, după ce veţi îmbărbăta toate şirurile oştii, noi, care rămânem aci, ne vom lupta cu Danaii, oricât de rupţi am fi de-oboseală, căci ne împinge nevoia. Tu, Hector, dute ’n cetate şi spune mamei noastre să adune cinstitele Doamne, sus la cetăţuie, în templul Atenei, zeiţa cu ochii albaştri, să deschidă cu cheia porţile lăcaşului sfânt, şi ducând acolo veşmântul ce-i va părea că-i cel mai frumos şi mai mare din palatul ei şi care-i place mai mult, să-l pună pe genunchii zeiţei Atena cea cu fru- moase cosiţe, şi să jurue că-i va jertfi în templu douăsprezece junei de-un an, care nu ştiu ce-i strămurarea, dacă se va ’ndura de oraş, de soţiile şi de bieţii copii ai Troienilor, şi dacă va ţine departe de Troia cea sfântă pe fiul lui Tideu, sălbaticul luptător, straşnic de priceput să-şi pună duşmanii pe fugă, despre care eu cred că-i cel mai tare dintre Ahei. Nu ne-am temut atâta nici de Ahile, căpitan de viteji, care se zice că-i fiul unei zeiţe. Dar acela-i turbat de mânie şi nimeni nu poate să se măsoare cu el în puterea şi avântu-i războinic. » Aşa grăi H£lenos, şi Hector ascultă îndată de sfatul fratelui său. Intr’o clipă sări jos din car, cu arme cu tot, şi, învârtindu-şi ascuţitele suliţi, cutreeră oştirea şi-o aţâţă la luptă, de stârni o învălmăşală cumplită. Troienii se întoarseră şi ţinură piept Aheilor. Argienii se dădură înapoi şi încetară măcelul. Ei credeau că unul dintre nemuritori venise din cerul înstelat ca să-i ajute pe Troieni: 53+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aşa de repede se ’ntoarseră aceştia! Hector atunci îi îndemnă pe Troieni strigându-le tare: « Troieni prea viteji şi voi prea slăviţi tovarăşi de arme ! fiţi bărbaţi, o prieteni, şi amintiţi-vă de năprasnica voastră tărie, în timp ce eu mă duc la îlion să spun şi bătrânilor din adunare şi soţiilor noastre să se roage la zei şi să le juruiască hecatombe. » Astfel vorbi Hector cel cu coif lucitor şi îndată plecă. Iar în mers îl bătea la gleznă şi la ceafă cureaua neagră care tivea mar- ginea scutului său rotunjit. Iată că Glaucos, fiul lui Hipolohos, şi Diomede fiul lui Tideu se întâlniră în mijlocul oştilor arzând amândoi să se bată. Şi când se apropiară unul de altul, vorbi mai întâi Diomede cel tare la chiot de luptă: «Cine eşti tu dintre oameni, voinice ? căci nu te-am văzut niciodată mai înainte în lupta ce ridică ’n slavă bărbaţii. Dar acum o iei înainte cu mult tuturora cu îndrăzneala-ţi, de vreme ce aştepţi fără frică lunga mea lance ? Nefericiţi au să fie părinţii ai căror feciori cutează să-mi înfrunte mânia ! De-i fi cumva vre-unul dintre nemuritori coborît din cer, eu cu zeii cereşti la luptă n’am să mă iau. Nici fiul lui Drias, vânjosul Licurg, n’a mai avut zile multe de când s’a pus de pricină cu zeii cereşti. Fugărise odată prin plaiurile sfinte ale Nişei doicele lui Dionisos, zeul cel ameţit de beţie. Acelea cu toatele îşi aruncară tirsurile la pământ atinse de strămurarea ucigătorului de oameni Licurg; iar Dibnisos, de spaimă, se cufundă în valurile mării, unde zeiţa T6tis îl primi în braţe; şi era speriat, căci îl apucase un straşnic tremur la răcnetul acelui bărbat. Dar zeii care duc vieaţă lină se mâniară pe dânsul, şi fiul lui Cronos îl orbi; şi, nici aşa, n’a mai trăit mult, căci ajun- sese să fie urît de toţi zeii nemuritori. De aceea, nici eu n’aş vrea să mă iau la luptă cu zeii cei fericiţi. Insă de eşti unul dintre mu- ritorii cari se hrănesc cu rodul gliei, vin’ mai aproape, ca să cazi mai degrabă în laţul morţii. » Chipeşul fiu al lui Hipolohos atunci îi răspunse: « Viteze Tidide, de ce mă întrebi din ce neam mă trag ? Cum e cu frunzele, aşa-i şi cu oamenii. Frunzele, unele cad la pământ risipite de vânturi, altele cresc în pădurea ’nverzită, când vine primăvara. Tot aşa-i şi cu oamenii: unii se nasc şi alţii se duc. Totuşi, de vrei să afli şi asta, ca să-mi cunoşti bine neamul — îl HOMER: 1LIADA, CÂNTUL VI 535 ştie doar multă lume — ascultă. In fundul ţinutului Argos, cel bogat în cai, ^e un oraş, Efire. Acolo a trăit Slsifos, care a fost cel mai viclean dintre oameni, Slsifos fiul lui Eol. El l-a avut pe Glaucos de fiu, iar Glaucos a fost tatăl lui Belerofonte cel fără cusur, căruia zeii îi dăruiră şi frumuseţe şi bărbăţie fermecătoare. Dar Proitos îi urzi, în sufletul său, nenorocirea, şi-l alungă din ţară, din Argos, ca unul ce era cu mult mai puternic, căci Zeus i-1 pusese sub stăpânire. Frumoasa Ânteia, soţia lui Prbitos, fu cuprinsă de pătimaşa dorinţă să se drăgostească în taină cu dânsul, dar nu izbuti să-l bage ’n ispită pe omul cu gânduri curate, pe cumintele Belerofonte. Ea atunci, născocind o minciună, îi spuse regelui Proitos: «Mai bine să te văd mort, Proitos, dacă nu-1 ucizi pe Belerofonte, care a voit să m’apuce în braţe cu sila». Aşa vorbi, şi pe rege îl cuprinse mânia, când auzi aceasta. Prbitos se feri să facă omor, căci nu-1 lăsa inima, dar îl trimese pe Belero- fonte în Licia, dându-i în mână nişte semne de moarte: scrisese pe o placă îndoită mai multe semne ce aveau să-i aducă pieirea, şi-i porunci să le arăte socrului său, ca prin ele să-şi găsească moartea la dânsul. Deci Belerofonte se duse în Licia subt ocro- tirea fără de greş a zeilor. Şi când ajunse în Licia, la râul Xantos, regele întinsei Licii îl cinsti cu toată bunăvoinţa: nouă zile îl ospătă şi junghiă nouă boi pentru el. Iar când, în ziua a zecea, se iviră zorile trandafirii, atunci îl întrebă, şi-i ceru să vadă semnul pe care i-1 aducea din partea ginerelui său Proitos. Cum primi , semnul acela rău dela ginere, mai întâi îi porunci lui Belerofonte să ucidă Himera, dihania aceea tnebiruită, care era odraslă de zeu, nu de oameni: în faţă leu, la spate balaur şi la mijloc capră, scotea pe gură flăcări de grozavă mânie. Totuşi el a ucis-o, încre- zându-se ’n semnele zeilor. Pe urmă s’a luptat cu vestiţii Solimi, şi spunea că aceea a fost cu adevărat cea mai crâncenă luptă în care se încăierase cu oameni. In al treilea rând, apoi, a măcelărit pe Amazoane, femei tot atât de viteze ca şi bărbaţii. Dar, la în- toarcere, regele-i întinse o cursă meşteşugită: alese bărbaţii cei mai voinici din larga Licie, şi-i puse la pândă. Aceia însă nu se mai întoarseră acasă, căci pe toţi îi ucise Belerofonte cel fără cusur. Regele, când se dumeri că acela era vlăstarul destoinic al unui zeu, îl ţinu la el, îi dădu de soţie pe fiică-sa şi-i dărui jumătate din toată cinstea regească. Licienii, apoi, îi hotărniciră o moşie 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai răsărită decât celelalte, frumoasă, cu loc de livadă şi cu lanuri de grâu. Soţia-i născu trei copii cumintelui Belerofonte: pe îsandros, pe Hipblohos şi pe Laodamla. înţeleptul Zeus se iubi cu Laodamla, şi ea născu un fiu asemănător la chip cu un zeu, pe Sarpedon cel cu coiful de aramă. Iar când şi Belerofonte ajunse să fie urît de toţi zeii, rătăcea singur prin câmpia Alee, cu inima roasă de jale, ferindu-se din calea oamenilor. Ares nesăturatul de lupte i-1 doborî pe îsandros în lupta cu vestiţii Solimi, iar Ârtemis cea cu hăţuri de aur, mâniată, îi ucise fiica. Hipolohos mi-i tată, iar eu sunt fiul lui. Şi când mă trimese la Troia, tare mă mai sfătui să fiu mereu cel dintâi şi să-i întrec pe ceilalţi, să nu fac de ruşine neamul părinţilor mei, care au fost cei mai viteji în Efire şi în larga Licie. Iată din ce neam şi sânge mă fălesc eu că mă trag.» Aşa vorbi Glaucos, şi Diomede cel tare la chiot de luptă se bucură. îşi înfipse lancea în pământul cel roditor, şi se îndreptă către păstorul de gloate cu aceste blânde cuvinte: « In adevăr, tu-mi eşti, prin străbuni, un vechi prieten. Mă- ritul Oineus l-a găzduit odată în palatul său pe Belerofonte cel fără cusur şi-l ţinu la el douăzeci de zile. Ba, îşi făcură unul altuia şi daruri frumoase de prietenie. Oineus îi dărui o cingătoare mândră de purpură, iar Belerofonte o cupă de aur cu două torţi, pe care am lăsat-o acasă în ziua plecării. Pe Tideu nu-1 ţin minte, căci m’a lăsat mic de tot, atunci când pieri la Teba oastea Aheilor. Astfel, deacum încolo, eu am să te primesc ca pe un oaspe drag în Argos, iar tu pe mine în Licia, când am să viu prin ţara aceea. Să ne ferim dar unul de lancea celuilalt, chiar şi ’n vălmăşeala luptei! Am eu de ucis mulţi Troieni şi vestiţi tovarăşi de-ai lor, dacă vre-un zeu mi-i scoate în cale şi dacă-i ajung din urmă. Şi tu ai mulţi Ahei de răpus, dacă poţi. Hai să schimbăm deci armele unul cu altul ca să vadă şi cei de pe aici că ne leagă prieteni o străbun’ ospeţie. » După ce-şi vorbiră astfel, săriră din care, şi, strângându-şi mâna, se prinseră că-şi vor ţine cuvântul. Dar atunci Zeus, fiul lui Cronos, îi luă mintea lui Glaucos, care, schimbând armele cu Diomede, fiul lui Tideu, îi dădu arme de aur pe arme de-aramă, arme în preţ de o sută de boi pe altele numai de nouă. HOMER: ILIADA, CÂNTUL VI 537 In timpul acesta, Hector ajunse la zidul cetăţii şi la porţile Schee. împrejurul lui se strânseră ’n grabă soţiile şi fetele Troie- nilor, să ’ntrebe de fii şi de fraţi, de rude şi de bărbaţii lor. Iar el le îndemna pe rând să se roage toate la zei, căci pe multe le aştepta întristarea. Când ajunse însă la palatul măreţ al lui Priam, împodobit cu pridvoare lustruite — înăuntru erau cincizeci de iatacuri zidite din piatră cioplită unul lângă altul, unde dormeau feciorii lui Priam lângă soţiile lor legiuite; de partea cealaltă, în faţă, înăun- trul curţii, erau douăsprezece iatacuri ale fetelor, iatacuri aco- perite, zidite din piatră cioplită unul lângă altul, în care dormeau ginerii lui Priam lângă cinstitele lor soţii — acolo îi ieşi înainte dulcea lui mamă, care se ducea la Laodlce, cea mai frumoasă dintre fiicele ei. Ea îl apucă strâns de mână şi-i spuse chemându-1 pe nume: «Fiule, de ce-ai lăsat lupta turbată şi ai venit aici? De bună seamă, ne răzbesc blestemaţii de fii ai Aheilor, luptând pe la ziduri, şi te-a împins inima să vii aici, ca, de sus dela cetăţuie, să-ţi înalţi rugătoare braţele către Zeus. Stai, să-ţi aduc vin dulce ca mierea, să închini mai întâi părintelui Zeus şi celorlalţi ne- muritori, pe urmă vei bea şi tu şi vei prinde putere, că vinul grozav sporeşte avântul ostaşului istovit, iar tu te-ai trudit aju- tându-ţi tovarăşii. » Hcctor cel cu coif lucitor îi răspunse: « Cinstită mamă, nu-mi da vin dulce ca mierea, ca să nu-mi tai avântul, şi nu cumva să-mi pierd tăria. Iar lui Zeus mă tem să-i închin, cu mâni întinate, vin ce bate ’n roşu ca focul: nu se cuvine să înalţi rugăciuni lui Cronide, întunecatul de nouri, când eşti mânjit de sânge şi de noroi. Ci, mai de grabă, strânge Doamnele şi du-te cu jertfe la templul Atenei, adunătoarea de pradă. Ia-ţi, apoi, veşmântul cel mai frumos şi mai mare din palat, şi care-ţi place mai mult, pune-1 pe genunchii Atenei cea cu frumoase cosiţe, şi făgădueşte-i că-i vei jertfi în templu douăsprezece junei de-un an, care nu ştiu ce-i strămurarea, dacă se va ’ndura de oraş, de soţiile şi de bieţii copii ai Troienilor, şi dacă va ţine departe de Troia cea sfântă pe fiul lui Tideu, sălbaticul luptător, straşnic de priceput să-şi pună duşmanii pe fugă. Du-te, dar, la templul Atenei, adunătoarea de pradă, iar eu mă voiu duce după Paris, 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să-l chem, dac’o să vrea să m’asculte ce-i spun. O ! de s’ar des- chide pământul subt dânsul! Zeus olimpianul îl crescu să fie o mare nenorocire pentru Troieni, pentru Priam cel mare la suflet şi pentru copiii lui Priam. Când l-aş vedea coborînd în Hades, mi s’ar părea că, în inima mea, am uitat cu totul necazul!» Astfel vorbi Hector, iar mama lui se duse în palat şi porunci slujitoarelor, care adunară pe Doamne de prin cetate. Ea însăşi coborî în cămara cea plină de miresme, unde erau veşmintele împodobite cu tot felul de cusături, lucrate de femeile sidoniene, pe care Paris Alexandros cel deopotrivă cu zeii le adusese dela Sidon, străbătând întinsuri de ape, când aduse la Troia pe Elena cea din părinţi vestiţi. Hecuba luă unul din acele veşminte, ca să-l ducă în dar zeiţei Atena: era cel mai frumos, după podoaba-i de cusături, şi cel mai mare; strălucea ca o stea, şi era aşezat jos de tot, subt celelalte. Ea porni, şi după dânsa veneau o mulţime de Doamne. Când ajunseră la templul Atenei, pe înălţime Ia cetăţuie, îndată le deschise poarta Tean6 cea cu obrajii frumoşi, fiica lui Chises, soţia lui Antenor, călăreţul neîntrecut, pe care Troienii o făcuseră preoteasa zeiţei Atena. Tânguitoare, toate îşi întinseră braţele către Atena. Tean6 cea cu obrajii frumoşi luă veşmântul, îl puse pe genunchii Atenei cea cu frumoase cosiţe, şi se rugă cu umi- linţă de fiica marelui Zeus: «Mărită Atena, ocrotitoarea cetăţii, cea mai falnică dintre zeiţe, frânge odată suliţa lui Diomede, iar pe dânsul dă-1 peste cap în faţa porţilor Schee, ca îndată să-ţi jertfim în templu-ţi douăsprezece junei de-un an, care nu ştiu ce-i strămurarea, dacă te ’nduri de oraş, de soţiile şi de bieţii copii ai Troienilor. » Aşa se rugă ea, dar Palas Atena n’o ascultă. Şi pe când femeile troiene se rugau de fiica marelui Zeus, Hector se duse ’n palatul frumos al lui Alexandros, pe care-1 clă- dise chiar el împreună cu meşterii cei mai destoinici pe vremea aceea, în ţinutul cel rodnic al Troiei. Aceştia îi zidiră iatacul, sala şi curtea, sus la cetăţuie, drept lângă palatul lui Priam şi Hector. Acolo intră Hector cel drag lui Zeus. Ţinea în mână o suliţă de unsprezece coţi cu vârful strălucitor de aramă, şi strânsă cu o verigă de aur. II găsi pe Alexandros în odaie, lustruindu-şi fru- moasele arme, scutul şi platoşa, şi cercându-şi arcul încovoiat. HOMER: ILIADA, CANTUL VI S39 Elena Argiana şedea între roabele ei şi le îndemna să lucreze ţesături minunate. Hector, cum îl văzu, îl dojeni cu cuvinte de- ocară: « Nenorocitule ! nu te mânia în sufletul tău, căci nu-i drept şi cu cale. Oştenii ne cad luptând primprejurul cetăţii şi al zidului ei cel înalt, şi din pricina ta freamătă ’n jurul oraşului vuetul luptei. Tu ai fi în stare să-l cerţi pe oricine, de l-ai vedea contenind din îngrozitoarea bătaie. Scoală, deci, să nu ardă îndată cetatea în focul mistuitor!» Alexandros cel la chip ca un zeu îi răspunse: « Hectore, fiindcă pe drept m’ai mustrat, iar nu pe nedrept, de aceea am să-ţi răspund. Dar, şi tu, bagă de seamă şi ascultă. Acasă n’am rămas eu atât din mânie sau din ciudă pe Troieni, cât din dorinţa de a mă lăsa în voia durerii. Acum însă soţia m’a ’nduplecat cu vorbe blajine şi m’a pornit la război. Mi se pare şi mie că are să fie mai bine aşa, căci biruinţa trece dela unul la altul. Stai, deci, puţin, să-mi pun armele de luptă; sau du-te, căci vin eu din urmă, şi am să te-ajung. » Aşa vorbi Paris, iar Hector cel cu coif lucitor nu-i răspunse nimic. Elena însă se îndreptă către Hector cu aceste blânde cu- vinte : « Cumnate, dreptu-i că sunt o neruşinată şi o uneltitoare de rele, de te trec fiorii de groază, nu alta. Mai bine, în ziua în care m’a născut maică-mea, m’ar fi luat o vijelie cumplită şi m’ar fi asvârlit pe-un munte sau în valurile mării mult vuitoare, care m’ar fi înghiţit mai înainte să se fi întâmplat aceste nenorociri. Iar dacă zeii ne-au rânduit astfel aceste dureri, de ce n’am avut parte atunci de-un bărbat mai cu inimă, care să simtă mânia şi bârfelile multe ale oamenilor ? Dar el n’are inimă bărbată în el nici acum, şi nici mai târziu n’o să aibă, de aceea cred c’o să-şi culeagă ’n curând roadele purtării lui. Dar, aide! vino înăuntru, cumnate, şi te-aşează pe scaun, că mai ales pe tine te-apasă pe suflet grija războiului, din pricina neruşinatei de mine şi a ne- buniei lui Paris. Zeus ne-a dat o soartă amară, ca mai târziu să fim slăviţi în cântece de oamenii viitorimii. » Marele Hector cel cu coif lucitor îi răspunse: « Eleno, nu-mi spune să şed, căci, oricât eşti tu de bună, n’ai să mă ’ndupleci. Inima mă împinge să ajut pe Troieni, care tare-mi 540 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE duc dorul. Tu, însă, porneşte-1 pe ăsta, apoi să se grăbească şi el, să m’ajungă cât zăbovesc în oraş. Eu am să trec pe-acasă, să-mi văd slujitorul şi soţia-mi iubită şi copilaşul, că nu ştiu dacă am să mă mai întorc la ei, sau dacă zeii n’au să mă răpună îndată cu braţul Aheilor. » Astfel grăi Hector cel cu coif lucitor şi plecă. Ajunse îndată la locuinţa-i încăpătoare, dar n’o găsi acasă pe Andromaha, soţia-i cu braţele albe. Ea se suise pe turn cu copilul şi cu o slujitoare frumos îmbrăcată, şi acolo se tânguia şi plângea. Hector, cum nu-şi găsi acasă soţia cea fără cusur, se opri în prag şi începu să vorbească cu şerbele: « Ei, şerbelor ! ia spuneţi-mi adevărat, unde s’a dus din palat Andromaha cea cu braţele albe ? S’o fi dus la surorile mele sau la soţiile frumos îmbrăcate ale fraţilor mei, sau la templul Atenei, unde alte Troiene cu mândre cosiţe încearcă să îmbuneze pe grozava zeiţă ? » Harnica îngrijitoare a casei lui atunci îi răspunse: « Hectore, fiindcă îmi porunceşti să-ţi spun adevărul, Andro- maha nu s’a dus nici la surorile tale, nici la soţiile frumos îmbră- cate ale fraţilor tăi, şi nici la templul Atenei, unde alte Troiene cu mândre cosiţe încearcă să îmbuneze pe grozava zeiţă, ci s’a dus la turnul cel mare al Ilionului, căci a aflat că Troienii sunt prăpădiţi şi că-i mare acum biruinţa Aheilor. A pornit spre ziduri în goană, ca o nebună, şi de bună seamă c’a şi ajuns; doica îi duce copilul. » Astfel vorbi gospodina, iar Hector ieşi în grabă din casă, şi o luă pe acelaşi drum, în jos, pe uliţile frumos pietruite. Străbătu marea cetate, şi când ajunse la porţile Schee, tocmai pe unde avea să dea în câmpie, acolo-i ieşi în cale alergând soţia-i bogat înzestrată, Andromaha, fiica lui Eetlon cel mare la suflet, a lui Eetlon care locuia la poalele muntelui Plâcos cel păduros, la Teba hipoplaciană, şi care domnea peste Cilicieni. Fiica acestuia se mărită cu Hector cel cu coiful de-aramă. Ea îi ieşi dar înainte, şi, împreună cu dânsa, mergea slujitoarea care-i ţinea în braţe copilul fraged, încă micuţ, fecioraşul drăguţ al lui Hector, ase- menea unei stele frumoase, pe care Hector îl numea Scamandrios, iar ceilalţi Astianax, căci Hector singur apăra Ilionul. Cum îşi văzu copilul, Hector zâmbi şi nu spuse nimic. Dar Andromaha HOMER: ILIADA, CÂNTUL VI S4I se apropie de el cu ochii scăldaţi în lacrimi, îl apucă strâns de mână şi-i spuse, chemându-1 pe nume: « Sărmane ! vitejia ta te va pierde, şi nu ţi-i milă nici de copi- lu-ţi aşa de mic şi nici de biata de mine, care în curând am să rămân văduvită, căci Aheii au să se năpustească îndată cu toţii asupră-ţi şi au să te omoare; iar pentru mine, dacă te pierd mai bine ar fi să intru ’n pământ, căci altă bucurie n’o să mai am, când ţi s’o împlini ce ţi-e scris, ci numai amaruri! Nu-mi mai trăieşte nici tata, nici cinstita mea mamă. Pe tata mi l-a ucis dumnezeescul Ahile, în ziua când a dărâmat cetatea încăpătoare a Cilicilor, Teba cu porţile-i nalte. Pe tată-meu, Eetlon l-a ucis el, dar de arme nu l-a jefuit, că nu l-a lăsat inima; l-a ars pe rug, cu armele lui frumos lucrate, pe urmă i-a înălţat un mor- mânt, iar primprejur i-au sădit ulmi zânele munţilor, copilele împlătoşatului Zeus. Şapte fraţi am avut acasă, şi într’o singură zi s’au dus în Hades cu toţii, căci pe toţi i-a ucis sprintenul, dum- nezeescul Ahile, pe aproape de boii ce-şi strâmbă picioarele ’n mers şi de oile albe. Pe mama, care a fost regină la poalele mun- telui Placos cel păduros, a adus-o aici dimpreună cu celelalte prăzi, şi-a slobozit-o el, primind în schimb o mulţime de daruri, dar a fulgerat-o în palatul tatălului ei Ârtemis săgetătoarea. Hector 1 tu-mi eşti deci si tată si mamă cinstită si frate, tu-mi eşti bărbatul în floare. Aide 1 fie-ţi dar milă şi rămâi aicea pe turn, nu-ţi lăsa copilul orfan şi soţia vădană! Opreşte-ţi oştirea aproape de smochinul sălbatic, pe unde-i urcuşul uşor spre cetate şi zidul mai lesne de cucerit. De trei ori veniră pe acolo să încerce cei mai viteji dintre ei, cei din jurul celor doi Aias şi a vestitului Idome- neus, cei ce aveau în frunte pe Atrizi, şi cei dimprejurul năvalni- cului fiu al lui Tideus, fie că le spuse vreunul iscusit în proorocii, fie că inima lor îi împinse şi-i puse la cale. » Marele Hector cu coif lucitor atunci îi răspunse: « Femeie 1 toate grijile astea mă rod şi pe mine, dar mi-i ruşine grozav de Troieni şi de Troienele cu lungi veşminte, la gândul să stau, ca mişelul, departe de luptă. Nici inima nu mă îmbie la asta, căci am învăţat să fiu oricând viteaz şi să mă bat printre cei dintâi luptători ai Troienilor, ca să apăr faima tatălui meu şi a mea. Nu-i vorbă, o ştiu eu bine în cugetul şi ’n inima mea: are să vie ziua, când are să piară Ilios^ cetatea cea sfântă, şi Priam 542 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi norodul lui Priam cel priceput în lupta cu lancea. Dar, din câte au să vină, nu mă îngrijesc atâta nici de durerea Troienilor, nici de a Hecubei, nici de a regelui Priam, nici de aceea a fraţilor mei, care, mulţi şi viteji, loviţi de vrăjmaşi, au să cadă ’n ţărână, cât mi-i în grijă de tine, când vei fi prinsă de vreunul dintre Aheii cei cu platoşă de-aramă şi vei fi dusă plângând în robie ! Acolo, la Argos, ai să ţeşi poate pânză la porunca alteia, şi-ai să aduci apă cu sila dela Mes£is sau Hiperâia, căci tare o să te-apese nevoia. Şi când te-o vedea cineva vărsând şiroaie de lacrimi, are să spună: « Asta-i soţia lui Hector, viteazul cel mai de frunte dintre Troieni, pe timpul luptei din jurul cetăţii îlion ». Aşa o să spună, şi-o nouă durere te va cuprinde, că-ţi va lipsi bărbatul vrednic să ţină departe de tine ziua robirii. Dar mai bine să mor şi să m'acopere ţărâna, decât să-ţi aud strigătul jalnic şi să te văd târîtă ’n ro- bie ! » Cum spuse aceste cuvinte, măreţul Hector îşi întinse braţele către copil, dar copilul, ţipând, îşi ascunse faţa la sânul doicii cu cingătoarea frumoasă, înspăimântat la vederea tatălui său: se sperie cum văzu luciul aramei şi coama de cal fluturând groaznic în vârful coifului. Râse de asta şi tatăl şi slăvită lui mamă. Mă- reţul Hector îşi scoase îndată din cap coiful, orbitor de lumină, şi-l puse jos, pe pământ. îşi sărută apoi copilul şi-l legănă ’n braţe, iar după aceea zise, înălţând rugă lui Zeus şi celorlalţi zei: « Zeus şi voi toţi ceilalţi zei! faceţi ca şi băiatul acesta al meu să ajungă tot aşa de voinic ca şi mine, cel mai de vază printre Troieni, şi să domnească puternic în îlion ! Şi despre el, când s’o întoarce din luptă, să poată spune oricine: «Ăsta-i cu mult mai viteaz decât tată-său! » S’aducă prăzile pline de sânge dela duşmanul ucis, si maică-sa să se bucure în sufletul ei! » Astfel grăi, şi dădu copilul în braţele soţiei lui dragi. Ea îl primi la sânu-i plin de mireasmă, râzând printre lacrimi. Băr- batul ei, cum o văzu, se ’nduioşă, o mângâie cu mâna, şi-i spuse, chemând-o pe nume: «Nu-ţi strica inima din cale-afară, biată femeie! Nimeni, împotriva ursitei, n’o să mă trimeată în Hades, căci nimeni, ţi-o spun, mişel ori viteaz, nu scapă de ce-i este scris, de ’ndată ce vine pe lume. Du-te acasă şi vezi-ţi de trebile tale, de război şi de furcă, şi porunceşte şerbelor să se ţină de lucru, iar grija luptei HOMER: ILIADA, CÂNTUL VI 543 au s’o aibă bărbaţii toţi câţi au văzut în Uion lumina zilei, şi eu mai cu seamă ! » Astfel îi spuse măreţul Hector, şi-şi luă de jos coiful împo- dobit cu coadă de cal. Soţia lui dragă porni acasă întorcându-şi capul înapoi, cu privire înnecată în lacrimi. Ajunse îndată la casa încăpătoare a lui Hector ucigătorul de oameni, şi găsi înăuntru multe şerbe, care, văzând-o, se porniră toate pe plâns şi suspinuri. II jeleau pe Hector încă în viaţă, în casa lui, şi nu mai credeau c’o să se întoarcă dela războiu, scăpând de puterea şi braţele Aheilor. " Nici Paris nu zăbovi în palatu-i înalt. De îndată ce-şi puse frumoasele arme lucrate ’n aramă, se porni în goană prin cetate, bizuindu-se’n picioarele-i sprintene. Şi întocmai cum un cal ţinut multă vreme închis şi hrănit bine cu orz la iesle, dacă-şi rupe căpăstrul, o ia la goană tropotind prin câmpie, deprins să se scalde în apa frumos curgătoare a unui râu, şi-i falnic, cu capul pe sus şi coama fluturătoare pe umeri, şi, mândru de frumuseţea lui, e purtat de picioarele-i repezi spre păşunele unde pasc alţi cai, tot astfel porni sburdalnic de sus dela Pergam în vale şi Paris, fiul lui Priam, în armele lui, strălucitor ca un soare: picioarele-1 duceau iute, şi îndată-1 ajunse pe Hector, slăvitul său frate, tocmai când era gata să plece din locul unde îşi mângâiase soţia. A16- xandros cel la chip ca un zeu îi spuse atunci, el cel dintâi: > a unui om matur, dar care mai are vie în minte amintirea copilăriei. * # # Ajunge să observi cum se joacă puii de animale ca să înţelegi care e rostul biologic al jocurilor; mulţumită lor, animalul în- vaţă acţiunile, procedeele, de care va avea nevoie mai târziu, în lupta pentru trai. Jucându-se, puii se luptă între ei şi se fugăresc; or, tocmai acestea sunt comportările în care viitorul animal va trebui să fie cât mai abil: animalul sălbatic trebue să poată ur- mări şi prinde prada, să poată scăpa când e urmărit la rândul lui, să poată da lupta cu succes, când nu o poate evita. Evident, jocul învaţă pe pui meseria de animal sălbatic; căci natura pare a şti că, în ce priveşte pe cea de animal domestic, omul va face pe profesorul. învăţarea aceasta a meseriei prin joc coboară până la amănunte: viitoarea pisică se preface că prinde o pradă mică şi agilă, puii de castor construesc canale etc. Astfel jocurile puilor mimează dinainte obiceiurile si felul de trai ale animalelor, si, în această privinţă, ele indică unele caracteristice esenţiale ale speciei. Dar dacă e aşa, atunci jocurile copiilor ar putea să ne dez- văluie ce e mai caracteristic omului, ce distinge esenţial omul COPILĂRIE 557 de celelalte specii. Să vedem într’adevăr. In jocurile copiilor constaţi, în primul rând un «fond» identic jocurilor de animale: şi copiii se luptă şi se fugăresc, şi nu încape îndoială că lupta şi fuga erau lucrurile cele mai utile omului primitiv. Dar să vedem ce găsim în plus la copii faţă de ceilalfî pui. Copiii îşi fac unelte de joc (arce, zmee, etc.), construesc case din pietre, diguri din nisip. Lucrul era de prevăzut: după cum spune Bergson, horno faber e o definiţie mai bună a omului decât homo sapiens. Dar se adaogă ceva şi mai caracteristic: în jocurile copiilor găsim elemente in- telectuale, ficţiuni, «fabulaţiuni». Ei bine, cred că toate aceste elemente pot fi rezumate în următoarea formulă: copilul se ima- ginează pe sine ca fiind altul decât în realitate. In timpul jocului, copilul se crede cal, ori călăreţ, ori leu, bandit, poliţist, locomo- tivă, ofiţer, soldat etc. şi la aceasta se reduce toată partea de fan- tezie din jocul copilului. Ni s’ar putea răspunde că, cu imaginaţia, copilul nu se schimbă numai pe sine, ci şi tot ce-1 înconjoară; dar singură transformarea de sine e esenţială. Spre exemplu, plăcerea ca şi rostul unui joc e, pentru copil, să se considere pe sine călăreţ; ca să se considere astfel trebue să facă din băţ cal, dar această transformare nu e scop, ci mijloc, şi singură nu i-ar face nici o plăcere. Tendinţa de a se preface în altul e exclusiv omenească; puii de castor construesc canale, puii de orangutan îşi fac bastoane cu care se bat şi în care se reazimă; dar niciodată, de pildă, un pisoi nu s’a prefăcut că e urs. Se poate spune deci că ceea ce ca- racterizează omul faţă de animale e capacitatea de a se închipui în pielea altuia. Dar acesta e singurul mijloc de a cunoaşte stările de conştiinţă ale altuia, ba chiar singurul mijloc de a şti despre existenţa lor. O fiinţă care nu-şi închipuie niciodată sentimentele celuilalt are toate şansele nici să nu ştie că acesta există. Şi în- tr’adevăr, nu observi mai niciodată semne că animalele (în spe- cial cele sălbatice) îşi dau seama de realitatea unor stări de con- ştiinţă altele decât ale lor. Fie că vrea să prindă un şoarece, un fulg mişcat de vânt sau un ciucure dela perdea, pisica ia aceleaşi precauţii. E probabil că un instinct i le impune şi nu gândul că prada urmărită poate simţi frica şi ar putea încerca să scape. In- teresant de asemenea e felul de a se comporta a diverselor ani- male înainte şi în timpul împrecherii: nici un moment n’ai impresia REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 558 că masculul şi femelele se consideră reciproc ca indivizi conştienţi, ca fiinţe vii. Doar în relaţiile lor cu oamenii, unele animale se arată « humanisate », par a bănui alte conştiinţe paralele cu a lor. Am ajuns deci la următoarea definiţie: omul e fiinţa care e în stare să se pună în piefea altuia. Această definiţie pare para- doxală; totuşi nu e atât de deosebită cât s’ar crede de definiţiile şi caracterizările general admise. Să considerăm într'adevăr in- teligenţa, acest atribut atât de distinctiv, atât de caracteristic pentru om. După unii, inteligenţă înseamnă supunere faţă de obiect, obiectivitate, capacitate de a enunţa judecăţi universal valabile. Ce înseamnă judecăţi universal valabile ? Ţi se prezintă o porţie de mazăre; constaţi că e fierbinte, verde şi apetisantă. O tendinţă naturală te-ar îndemna să atribui aceste trei însuşiri în chip egal mazărei. O judecată universal valabilă afirmă însă că temperatura şi coloarea aparţin obiectului, pe când apetitul trebue pus pe seama subiectului. O conştiinţă închisă în sine, o conştiinţă care n’ar avea noţiunea celorlalţi cu care să se poată compara, n’ar putea face nici o distincţie de acest fel între însuşi- rile ce i le prezintă un obiect. Pe când omul constată că pentru toţi ceilalţi oameni mazărea e fierbinte şi verde, dar că pentru mulţi din ei ea nu e apetisantă, deci « mazărea e apetisantă » nu e o judecată obiectivă. Unii pretind că putem ajunge pe altă cale la aceeaşi concluzie, fără apel la « ceilalţi», ajunge să constaţi că aceeaşi mazăre e când apetisantă, când nu (după cum eşti sătul sau flămând), ca să con- chizi că atributul acesta nu se cuvine mazărei. Dar cine vorbeşte i astfel nu bagă de seamă că temperatura mazărei e tot atât de variabilă: mazărea e fierbinte acum, va fi rece mai târziu, poate deveni din nou fierbinte, dacă o pun iar la foc etc.; şi totuşi fier- binţeala trebue atribuită mazărei şi nu celui ce o percepe, pentrucă de câte ori mi se prezintă ca fierbinte mie, se prezintă la fel tu- turor semenilor mei. Putem zice: orice conştiinţă e un punct de vedere asupra lumii, dacă, pe lângă acel ce ţi-e dat prin firea lucrurilor, eşti în stare să adopţi multe altele (în imaginaţie), ai mai multe şanse să ştii adevărul despre lume. Nu e vorba de o medie a multiplelor puncte de vedere (media corespunde banalităţii, simţului comun), ci de o rectificare reciprocă a lor. Aşa dar, obiectivitatea implică COPILĂRIE 559 un mare număr de subiectivităţi. E o artă şi o ştiinţă, amândouă grele, să desprinzi din complexul inform al impresiilor tale, miezul obiectiv. Lucrurile nu sunt totdeauna atât de simple ca în exem- plul cu mazărea. Ni s’ar putea obiecta, spre pildă, că un adevăr matematic complicat nu e înţeles decât de foarte puţini oameni, de matematicieni, şi totuşi e universal valabil. Dar adevărul acela, ca orice adevăr matematic, se deduce din axiome evidente pentru toată lumea, iar deducţia se face conform unor principii iarăşi evidente pentru toţi (principii logice sau special matematice, ca raţionamentul prin recurenţă); e tot ce trebue ca adevărul să fie universal valabil. De altfel «universal valabil» înseamnă valabil pentru orice inteligenţă şi presupune deci multiplicitatea con- ştiinţelor. Este iarăşi evident că pentru a judeca un lucru obiectiv nu e nevoie să-l consideri efectiv cu ochii altora: ajunge să cunoşti unele reguli, unele criterii, sau să ai intuiţia lor. Tot astfel când omul primitiv concepe primele numere, îi sunt indispensabile anumite imagini sau modele materiale (două pietre, trei degete, etc.); pe când omul civilizat, familiarizându-se cu legea formării nu- merelor, poate concepe numere (ca un trilion) care sunt inima- ginabile, şi la care n’ar avea timp să ajungă numărând. E adevărat că nu toţi definesc inteligenţa cum am definit-o aici. E definită uneori ca facultatea de a găsi soluţia unei pro- bleme; şi atunci am întâlni inteligenţa şi la animale, mult infe- rioară celei omeneşti, bine înţeles. Dar lucru foarte semnificativ, inteligenţa astfel definită nu mai implică multiplicitatea conştiin- ţelor. Prin urmare numai implicând ideea de « ceilalţi» vei obţine o «inteligenţă » specific omenească. La o concluzie asemănătoare am ajunge în privinţa altui privilegiu human, a celui etic. O fiinţă care nu şi-ar cunoaşte semenii, n’ar cunoaşte nici morala. Singur omul e sensibil la sentimentele, interesele, suferinţele şi bucu- riile celorlalţi, iar omul ideal (din punct de vedere etic) nu numai s’ar şti, dar s’ar şi simţi egal îndreptăţit cu toţi semenii săi. Din cele ce preced se pot scoate şi concluzii practice. Rostul jocului fiind să scoată din copil un « om adevărat», utilitatea lui e enormă. Deci: lăsaţi copiii să se joace! Probabil că pedagogia viitorului va asimila, pe cât se poate, învăţătura unui joc. Până atunci ar trebui introdus mai mult joc în şcoală. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 Se citează adesea diverse fapte tinzând să arate că ţăranii, şi în genere oamenii din clasele inferioare, sunt mult mai brutali şi mai «neomenoşi» (sic) decât cei din clasele avute; această « neomenie » (în măsura în care nu e inventată) se datorează, de- sigur, şi faptului că copiii din clasele inferioare sunt siliţi să mun- cească în loc să se joace, şi astfel nu pot învăţa cum trebue meseria de om. De altfel lucrul e foarte natural. Lăsat liber, copilul de- ţăran ar face între altele, « pe calul», şi astfel s’ar exercita să-şi imagineze sentimentele calului; dacă îl împiedici dela acest exer- ciţiu, îi vor fi indiferente suferinţele animalelor sale de muncă şi va fi brutal cu ele. IO AN D. GHEREA TONALITATE SAU ATONALISM ? ii Am arătat cum desvoltarea excezivă a armoniei a dus, în mod necesar, la negarea tonalităţii. Muzica atonală a apărut în pragul secolului nostru mai peste tot. Am pomenit de Debussy şi de Scriabin, ceea ce — alături de Schoenberg — ar fi suficient pentru evidenţierea caracterului general al acestui fenomen. Dar nu trebue să se creadă că operele compozitorilor atonali sunt toate si ale tuturor la fel. t Aşa, de exemplu, atonalismul lui Debussy, care este un colorist prin excelenţă, menţine încă acordul ca element principal al con- strucţiei muzicale. Aici sunt puternice influenţele bitonale şi poli- tonale, care dau impresia unei supreme sforţări de menţinere a edificiului acordic prin concentrarea elementelor mai simple — şi deci viguroase încă — din două şi trei tonalităţi diferite. In ce-1 priveşte pe Scriabin, misticismul lui, înclinarea meta- fizică, imposibilitatea găsirii unui reazăm în realitate, refugierea într’o lume extatică închipuită, caracteristică veacurilor care mor, îşi găsesc expresia cea mai potrivită în acordurile cu şase, opt si mai multe sunete. Iată una din formele caracteristice acestui t compozitor, deşi departe de a fi cea mai complicată: * o TT 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56a Ne aflăm în faţa unui acord cu fundamentala sol, cu cvinta re, de două ori alterată, şi cu septimă mică şi nonă mare. Darn’ar putea fi interpretat acest acord ca o formă enarmonică a unui acord de nonă clădit pe re bemol sau do diez? Fireşte că da. Iată cum s’ar înfăţişa în acest caz acordul: P Mai mult. Acelaşi acord poate fi o formă travestită a unui acord de nonă cu fundamentala si: ^ IM° -----------------------^ a -i. \»_M ' i* J ---v»- * f sau a unui acord cu fundamentala la: fa ---n- v \) 4 .r * r---%y-1---*- o / sau fa: b-e- TONALITATE SAU ATONALISM? 563 sau mi bemol: jr- , b 0 ■ A _rVK_ L 0 vyt?-n- _do_ TV- 1 ii )h _ Iată deci dintr’odată nu mai puţin de şase forme — şi în ace- laşi timp şase funcţiuni tonale — ale unuia şi acelaşi acord, la care fiecare sunet poate fi pe rând: fundamentală, terţă mare, cvintă alterată în coborîre sau în suire, septimă mică şi nonă mare. E uşor de înţeles că înşirând numai câteva asemenea acorduri, la care urechea nu parvine niciodată să deosebească unde este fundamentala, unde este contactul cu lumea materială, ne aflăm pe tărâmuri care au din ce în ce mai puţin de a face cu tonalitatea. Să privim puţin mai de aproape materialul din care e alcătuit oricare din acordurile date drept exemplu: vom vedea că dacă scriem succesiv sunetele componente, obţinem o gamă de 6 tonuri întregi, aşa cum întâlnim la tot pasul, mai cu seamă în muzica iui Debussy;^=^[.0 o » "i'” Şi după cum în acord nici unul din sunete nu-şi impunea ca- racterul de fundamentală, tot aşa în gama tonurilor întregi nu putem distinge nici o diferenţiere funcţională, toate treptele fiind lipsite de orice caracteristică personală, de orice veleitate domina- toare. O astfel de gamă poate începe şi sfârşi cu oricare din trepte, fără ca sentimentul unităţii ei să fie sporit sau micşorat. Dacă Debussy este meşter în procurarea sensaţiilor celor mai rafinate prin combinaţii armonice nemaiauzite, prin dozajul subtil al sonorităţilor, în schimb la Scriabin avem de a face cu o atitudine spirituală caracterizată prin fuga de tot ce ar putea părea sensual, pământesc. Acordurile lui permanent frământate, îmbinate cu o ritmică ameţitoare, sugerează o beţie, un dans al întregii firi cuprinse de extazul trecerii ei în neant. 6* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S64 De sigur, momente extra-muzicale conlucrează — şi încă în prim plan — la conturarea fizionomiei artistice a lui Debussy, Scriabin, Schoenberg. Nu e o întâmplare că motivele lor de in- spiraţie sunt « L’apr&s-midi d’un faune », « Po&mes de l’extase », « Pierrot lunaire ». Dar ceea ce ne interesează în cadrul fixat dela început, nu e personalitatea unor artişti, ci un anumit proces mu- zical. De altfel, contingenţele sociale şi intelectuale explică de ce tocmai aceşti artişti şi nu alţii (să zicem: D’Indy, Strauss, Gla- zunov) au devenit termenii extremi ai unei evoluţii răsturnătoare de valori. In cele ce urmează, analiza noastră va privi cu deosebire pe Arnold Schoenberg şi grupul influenţat de el, deoarece aceasta este poziţia care se identifică cu fenomenul zis atonal. In tratatul lui de armonie.— oricât ar părea de paradoxal, Schoenberg a scris unul — citim: «Dacă apropierea ne arată diversitatea, depărtarea ne arată comunitatea. Prezentul scoate în evidenţă divergenţele personalită- ţilor, iar o depărtare relativă — asemănarea mijloacelor artistice. In schimb distanţa mare accentuează din nou ambele, reliefează per- sonalităţile în diversitatea lor şi evidenţiază ceea ce le leagă realmente ». Nimic nu confirmă mai strălucit aceste observaţii decât cazul autorului lor. Cu tot scandalul provocat la primele audiţii ale operelor lui, gratificate cu... insulta: muzica viitorului, rădăci- nile lui Arnold Schoenberg sunt înfipte în secolul XlX-lea. Mai ales în «Tristan şi Isolda ». «Vina» lui este numai aceea de «a fi tras ultimele consecinţe ». Iar această consecvenţă a lui Schoen- berg i-a dat muzicii lui un aspect de o noutate atât de brutală, încât criticii şi publicul n’au recunoscut filiaţiunea ei wagneriană. Ba, ca să spunem lucrurilor pe nume, primele lucrări, de ex. cuartetul de coarde în fa diez minor (reţineţi bine: fa diez minor !) sunt încă mai evident tonale decât frământatul preludiu la « Tri- stan ». Abia cu sextetul «Verklaerte Nacht» începe seria «con- secinţelor », care — vom vedea mai jos — oricât de departe îl vor duce pe compozitor, nu vor izbuti să-l despartă de climatul spiritual din care-şi trage seva: romantismul târziu dela sfârşitul veacului trecut. Dar să aruncăm o privire asupra teoriei armonice a lui Schoen- berg. TONALITATE SAU ATONALISM? 5<>5 Deşi se declară adversar făţiş al oricărei teorii (una din carac- teristicele lui este un oarecare anarhism, căruia îi lipseşte puţin ca să fie el însuşi ridicat la rangul de teorie), totuşi Schoenberg are una proprie. Ea este o teorie a muzicii, a artei în genere şi aproape un crez filosofic. Titlul « Harmonielehre » n’are altă justi- ficare, decât că totul este văzut prin prisma armoniei. Ceea ce nu e de mirare. Deşi scrie mai mult polifonic, Schoenberg concepe muzica, armonic. Un tratat de contrapunct n’a alcătuit niciodată. In cel de armonie s’a exprimat în întregime (deşi datează din 1911, când autorul lui n’avea decât 37 de ani). Dela început trebue să spunem că tratatul acesta, cu toată pretenţia lui de a servi elevilor, este o extrem de interesantă pole- mică cu dogmatismul «teoreticienilor », care foloseşte de minune... profesorilor, acelora — bineînţeles — care nu se lasă târâţi pe drumul păcatului dela cealaltă extremă: anarhismul teoretic. «Sper că elevii mei vor căuta», spune Schoenberg în prefaţă, « Fiindcă vor fi ştiind că se caută numai de dragul căutatului. Că găsirea, chiar dacă e ţinta, poate foarte uşor să devină sfârşitul străduinţei ». » Cu tot acest caracter speculativ al operei teoretice (şi practice) a lui Schoenberg, sunt multe şi însemnate părţi pozitive de sem- nalat. Acest căutător neastâmpărat a şi găsit multe — probabil spre regretul lui... Dela primul capitol, care tratează despre consonanţe şi diso- nanţe, cetitorul face cunoştinţă cu puterea de pătrundere a lui Schoenberg, care, analizând fenomenul armonicelor, trage con- cluzia cât se poate de justă ştiinţificeşte, că nu există consonanţe I y—-^= ■ = şi disonanţe, toate sunetele făcând parte din şirul armonicelor unui fundamental, şi fiind aşezate mai aproape sau mai departe de acest fundamental, cum se vede în exemplul alăturat. Că deci, 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu suntem în faţa unei opoziţii calitative, ci a unei diferenţe cantitative. Că impresia de consonanţă provine din simplicitatea raportului numeric care stă la baza intervalului, ceea ce face ca el să poată fi înţeles uşor. Că, dimpotrivă, impresia de disonanţă se datoreşte unui raport numeric mai mult sau mai puţin com- plicat, care are drept urmare o înţelegere mai grea, sau — pentru urechile « debile » — cu totul imposibilă. De unde rezultă justificarea principială a oricărei « disonanţe », a oricărei combi- naţii armonice. Ce e drept, ideea nu e cu totul nouă la Schoenberg, căci dela experienţele lui Helmholtz se cunosc proprietăţile armonicelor. Dar în care alt tratat de armonie, fie şi după 1911, se «trag con- secinţe » atât de îndrăzneţe dintr’un fapt natural la îndemâna tuturor ? x) Călăuzit de convingerea acestei justificări egale pentru orice « disonanţă » (în treacăt fie zis, valabilă numai din punct de vedere fizic, nu şi practic muzicaliceşte, din moment ce nu toate urechile o «înţeleg»), Schoenberg, conform destinului lui implacabil, «trage toate consecinţele », indiferent dacă ceata celor care-1 ur- mează se împuţinează sau dispare cu totul. (Schoenberg vorbeşte chiar de o ştiinţă secretă — Geheimwissenschaft — pe care nu merită s’o cunoască toată lumea. . .) Un exemplu de asemenea consecvenţă, spăimântătoare pentru cei slabi de înger, este capitolul «Sunete străine de armonie» (« Harmoniefremde Tone »), noţiune admisă în absolut toate con- servatoarele din lume, căreia îi corespunde în româneşte termenul tehnic « disonanţe neconstitutive », sau « note străine ». Pasajul nu e lipsit de savoare polemică. Schoenberg remarcă: *) E necesar să amintim aici cercetările lui Ferruccio Busoni, cu treimea şi şăsimea de ton, şi mai ales acelea ale Cehoslovacului Alois Haba, cu sfertul de ton, cercetări care au determinat construirea unui pian cu sferturi de ton. Acesta din urmă a şi scris o serie de compoziţii pentru pian, coarde, cor, etc. utilizând materialul sonor al celor 24 de sferturi de ton din care se compune o octavă. E indiscutabil că împărţirea octavei în intervale mai mici decât semitonul este în ultimă analiză o operaţie care decurge în mod cât se poate de firesc din acelaşi fenomen natural al armonicelor, fenomen care e la originea mai mult sau mai puţin îndepărtată a oricărui fapt muzical, fiind identic cu fenomenul pro- ducerii sunetului. TONALITATE SAU ATONALISM? 567 « E curios că n’a observat încă nimeni: ştiinţa armoniei se ocupă cu sunete străine de armonie! Chestiunile străine de armonie se po- trivesc într’un tratat de armonie tot atât de puţin cât se potrivesc cele străine de medicină într'un manual de medicină! Tot ce se gă- seşte într’o asemenea carte, se găseşte tocmai fiindcă nu e străin de medicină, căci altfel nu s’ar găsi ». Iar spre sfârşitul capitolului, concluzia: «Sunete străine de armonie nu există, căci armonie înseamnă consonanţă (Zusammenklang). Sunetele străine de armonie sunt doar acelea pe care teoreticienii n’au fost în stare să le cuprindă în sistemul lor armonic ». Schoenberg predică atonalismul în tratatul său ? Câtuşi de puţin. El se mărgineşte doar să demonstreze că tonalitatea nu e o lege muzicală eternă, ci doar un procedeu artistic şi călăuzeşte pe cetitorul muzician, nu spun pe elev — pe acesta mai curând îl rătăceşte — până la «graniţele tonalităţii», dincolo de care nu sfătueşte pe nimeni să treacă. Fiindcă, zice el: cine poate, va trece şi fără îndemnul cuiva. Cine nu — mai bine să stea pe loc. Am spus că «tratatul de armonie » al lui Schoenberg e mult mai mult decât un tratat de armonie: e expunerea unei întregi concepţii a artei şi a rostului artistului. Iată un pasaj care arată nivelul spiritual ridicat al acestei cărţi: « Munca de pregătire este începutul. Dar în progres, care înseamnă cucerire, se cuprinde şi mutica de pregătire. Dacă nu cu toate părţile ei componente, cel puţin cu cele mai însemnate. Iar pe scara evoluţiei, orice progres nu e decât muncă pregătitoare. De aceea nici nu există culmi de nedepăşit. Căci însăşi culmea nu e decât un raport numeric faţă de culmile deja depăşite. Astfel eu nu cred în decadenţa inevi- tabilă a popoarelor. Nu cred că Romanii n’ar fi putut să-şi depă- şească propria lor culme de desvoltare, dacă n'ar fi intervenit un eveniment cu totul din afara factorilor care contează în desvoltarea unei culturi: năvălirile barbarilor. De sigur, forţa unei naţiuni se putea manifesta pe atunci, mai ales în capacitatea războinică. Dar să nu se uite: o cultură a fost învinsă de barbarie. Nu cultura a eşuat, a devenit inproductivă, uzată, trebuind să fie înlăturată. Această înlăturare s’ar fi putut face în interiorul organismului, în forma unei revoluţii, care să elimine organele putrezite, salvând în- tregul organism. Dar năvălirile barbarilor ar trebui privite tocmai 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca o urmare a super-culturii romane, dacă am vrea să atribuim di- strugerea Romei forţei în decădere a naţiunii. Şi atât de departe nu vor merge pesimiştii, care adulmecă decadenţa pretutindeni unde cei curagioşi simt forţe noi. Decadenţa modurilor bisericeşti este acel proces de descompunere necesar, din care a ţâşnit viaţa nouă a tona- lităţilor majore şi minore. Şi dacă tonalitatea noastră se dizolvă, ea poartă în sine germenul fenomenului artistic următor. Nimic nu e definitiv în cultură. Totul este pregătire pentru o treaptă supe- rioară de evoluţie, pentru un viitor deocamdată numai bănuit. Evo- luţia nu s’a sfârşit, culmea na fost depăşită. Ea începe abia, şi abia va veni, sau nu va veni niciodată, fiindcă va fi întotdeauna depăşită. Iată ultimul val, i-a spus odată Gustav Mahler — arătând spre un râu — lui Brahms, care, într'o dispoziţie pesimistă, vorbea de o culme a muzicii, pe care o socotea ultima ». Pasajul, acesta atât de frumos şi care vădeşte o gândire atât de pătrunzătoare, se găseşte în capitolul «Tonalitatea minoră». Urmează cu tonul cel mai natural din lume: « Aşa dar, minorul nostru actual este vechiul eolian »... Este interesant să vedem care sunt repercusiunile pulverizării tonalităţii asupra tehnicii muzicale şi asupra organizării materia- lului sonor, adică asupra formei. In ce priveşte tehnica lui Schoenberg şi a compozitorilor direct influenţaţi de el, e de observat o complicare a contrapunc- tului, nu atât în sensul înmulţirii liniilor, cât în sensul indepen- denţei lor totale, una faţă de alta. E întru câtva o situaţie asemă- nătoare cu aceea a polifoniei anterioare conceptului armonic, când vocile nu ascultau în jocul lor decât de legile intervalelor conso- nante şi disonante. Numai că la Schoenberg asemenea «legi» nu mai există, liniile urmându-şi fiecare implacabil logica ei, ca o cometă căreia puţin îi pasă de orbita celorlalte corpuri cereşti. Se spune că prin anii din preajma lui 1910, la repetiţia gene- rală a unei noi compoziţii de Schoenberg, la care fuseseră invitaţi ca la o experienţă senzaţională numeroşi compozitori şi critici, autorul, care urmărea din sală, cu partitura în mână, străduinţele muzicanţilor, şi făcea la tot pasul observaţiile cele mai preten- ţioase, a fost deodată întrebat de unul din executanţi: — Maestre, văd aici cheia lui do. Până acuma ce cheie era? — A lui sol, vezi bine. TONALITATE SAU ATONALISM? S69 — Dar eu am cântat tot timpul în cheia lui do. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs. Aşa dar autorul însuşi, care pretinde respectarea nuanţelor celor mai rafinate şi mai exagerate, S’a observat, desigur, că armonicele sunt dispuse la intervale din ce în ce mai mici, pe măsură ce se îndepărtează de fundamental. Ordinea lor este: octava, cvinta, cvarta, terţa mare, terţa mică, secunda mare, secunda mică, etc. Dacă urmărim progresia mai departe, întâlnim tocmai treimea de ton, sfertul de ton ş. a. m. d. Să nu uităm că muzica a străbătut o epocă în care intervalele mai mici decât tonul întreg nu erau practicate. Aşa dar, utilizarea intervalului de sfert de ton este astăzi tot atât de justificată cum a fost altă dată încetăţenirea semitonului. De altfel, treimea şi sfertul de ton se găsesc în muzica populară din multe ţări, printre care şi ţara noastră. Iată de ce Haba are perfectă drep- tate când afirmă: « Ca idee şi concret (ideell und sachlich) sistemul sferturilor de ton este completarea sistemului jumătăţilor de ton ». Urmează de aici că trebue şi putem merge şi mai departe cu împărţirea to- nului în subdiviziuni ? In mod logic, de sigur că da. Practic însă, totul trebue să aibă o limită. Căci însuşi Haba recunoaşte: «Nu noutatea, nu complicaţia, ci claritatea şi preciziunea reprezentărilor sonore ar trebui să fie criteriul principal al creaţiei muzicale ». De unde reiese că putem merge atât de departe cât ne permite urechea, care îşi are limitele ei. Care sunt aceste limite, e greu de pre- văzut, căci urechea evoluează şi ea. E cert că sunt încă şi astăzi oameni care nu deosebesc diferenţele nu numai de sfert de ton, dar chiar pe cele de semiton. De altă parte, oricine a vizitat, fie chiar numai o singură dată, un laborator de experienţe de felul celor lui Haba, având astfel ocazia să asculte intervale de sfert de ton, a constatat abia în urmă, cu surprindere, ce interval mare este o jumătate de ton. Iar cele mai noi experienţe făcute în Germania şi în U.R.S.S. cu producerea sunetului pe cale electrică au dovedit că sunt urechi care pot distinge până la zecimea de ton ! Haba nu se opreşte la împărţirea octavei în Z4 de sferturi de ton. El a înţeles că din această operaţie decurg o seamă de transformări gramaticale (a şi scris un tratat de armonie, bazat pe sistemul sferturilor de ton) şi stilistice. Asupra acestor probleme nu putem insista în această paranteză. Sperăm să avem altă dată ocazia. Deocamdată ne mărginim Bă dăm cititorului imaginea grafică a unui fragment muzical de Haba. 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’a băgat de seamă că viola a cântat toată vremea cu o septimă mai jos decât prevede partitura! Şi toată lumea a tras concluzia că Schoenberg e un şarlatan, cu toate protestele lui că înălţimea absolută a sunetelor nu-1 interesează, ci numai logica liniilor. întâmplarea aceasta e instructivă. Ea evidenţiază demateria- lizarea sunetului la Schoenberg, dematerializare din care decurg: atenuarea până la dispariţie a contrastelor şi tratarea tuturor instru- mentelor, inclusiv vocea omenească, în mod uniform. Dacă în ce priveşte instrumentele se desvoltă, în acelaşi timp — ca o urmare a stilului polifon — tendinţa tratării lor solistice, în schimb vocea omenească este scoborîtă de pe soclul pe care fusese urcată de totdeauna, pentru a se pierde în masa executanţilor — un instru- ment mai mult. Nimicydin ce eram deprinşi să socotim ca propriu muzicii vocale nu întâlnim în partiturile lui Schoenberg. Inter- valele cele mai imposibile nu-1 sperie, ritmurile cele mai compli- cate — de asemenea. Nu mai sunt notate decât limitele extreme între care urcă şi coboară după bunul lui simţ cântăreţul. E ceea ce s’a numit: melodie vorbită (Sprechmelodie). Cât priveşte forma, avem şi aici a face cu momente noi, de sigur mai mult interesante decât rodnice. După cum crista- lizarea tonalităţii s’a răsfrânt în formele muzicale prin crearea de noi genuri, tot aşa moartea tonalităţii trebuia în mod necesar să se facă simţită în sens negativ. Din contrapunctul secolului al XV-lea, care începe să fie străbătut de suflul miraculos al ca- denţei, a ieşit fuga. Din amplificarea grandioasă a cadenţei, această cvintesenţă a raporturilor tonale, s’a născut în secolul al XVIII-lea sonata. Fuga şi sonata, cele mai minunate creaţii muzicale, care au cunoscut secoje de glorie, îşi au izvoarele în tonalitate. Cum consideră Schoenberg aceste forme ? Tot aşa cum priveşte şi procedeul care le-a născut. Din clipa când tonalitatea a încetat de a mai fi un sistem viu, formele create în cadrul lui intră în muzeul istoriei. Fugi atonale ? Sonate atonale ? Ar fi nişte plăs- muiri artificiale, neviabile. Din egalizarea materialului sonor al celor douăsprezece sunete ale sistemului temperat trebue să iasă alte forme. Şi Schoenberg procedează sistematic, consecvent. Mult prea sistematic şi prea consecvent. El îşi propune singur legile fiecărei TONALITATE SAU ATONALISM? 57* compoziţii după un criteriu cât se poate de logic: un motiv (Grund- gestalt), format din câteva sunete, constitue ca să zicem aşa for- mula concentrată a întregii bucăţi. Căci din intervalele lui privite dela coadă la cap (Krebskanon), amplificate sau diminuate, răstur- nate, se alcătueşte întreaga compoziţie. « Iată !», spune Schoenberg la o conferinţă. «Pălăria aceasta, fie că o privesc de sus, de jos, dinainte, dinapoi, din stânga, sau din dreapta, este ţi rămâne o pă- lărie, chiar dacă văzută de sus apare altfel decât de jos ». Şi cu asta Schoenberg crede a fi găsit ceva nou în locul valorilor pierdute. Am putea obiecta că dacă cineva ar ieşi la plimbare cu pălăria pusă pe dos, ar râde lumea de el. Metoda aceasta logică şi cât se poate de « consecventă » de a găsi noi forme muzicale întor- când o « Grundgestalt» pe faţă şi pe dos e cât se poate de sim- plistă. Iar rezultatul ei, bucata « compusă » astfel, este — situaţie paradoxală — pe cât de primitivă, pe atât de complicată. O altă formulă se naşte în laboratorul lui Schoenberg: din moment ce totul se reduce la prefacerea în fel şi chip a unui material de numai câteva sunete, de ce nu s’ar dărui toate transformările acestea simultan auzului, realizându-se o cât mai mare conciziune formală ? Şi astfel apar bucăţile de pian de câte şase măsuri, care se termină înainte ca publicul să fi băgat de seamă că « s’a început ». Ce ar putea să mai urmeze ? O concentrare şi mai mare, poate într’un singur acord extrem de încărcat care să conţină nu se ştie ce «frumuseţi» abstracte, resimţite numai de compozitor şi de nimeni altul. Cine este omul din public sau chiar muzicianul încercat, care într’o clipă să sesizeze «farmecul» unui astfel de exerciţiu de calculat, care nu mai are nimic comun cu viaţa, cu mişcarea, cu simţul proporţiilor şi al ritmului? Ajuns în acest punct, Schoenberg şi cu discipolii lui se află fără îndoială într’un impas. Persistenţa le va fi fatală. Ei nu vor mai ieşi niciodată la capăt. Ceea ce dovedeşte că logica omenească, cu cât e mai « consecventă », e şi mai rigidă. Că această metodă de gândire se depărtează până la aberaţie de realitatea dialectică. Şi vor persista. Pentrucă atât Schoenberg, cât şi elevii lui: Alban Berg, Anton von Webern şi alţi câţiva, chiar din cei mai tineri, ţin cu întreaga lor structură intelectuală de secolul roman- tismului, de trecut. Da! Schoenberg, al cărui nume este atât de REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 57* strâns legat de fenomenul atonalismului răsturnător de valori şi deschizător de drumuri noi, Schoenberg este totuşi omul tre- cutului. Schoenberg a demonstrat că nu există o opoziţie calitativă: disonanţă — consonanţă, ci numai diferenţe cantitative între con- sonanţe. Acest adevăr poate fi lărgit, după cum credem că a reieşit din expunerea de faţă: « atonalismul» (lui Schoenberg şi al ele- vilor lui) nu este opus muzicii tonale. El este numai un stadiu în procesul de dezagregare a tonalităţii şi anume stadiul final. Privit în perspectiva generaţiei de după război, el apare doar ca un stadiu intermediar între muzica tonală si cea cu adevărat > atonală, ale cărei premize le conţine. De pe culmea cea mai înaltă a muzicii «atonale» se deschide perspectiva neaşteptată a altor căi, mereu suitoare. Şi vor trebui să vină alţii — poate că Paul Hindemith, Bela Bartok, Mossolow şi alţii sunt cei aşteptaţi —în care pulsează o sevă nouă, un ritm viguros pentru a porni cu curaj la urcuş mai departe. Polifonia se trezeşte la o viaţă nouă după un somn lung de trei sute de ani. Tonalitatea, care a rodit-o câtva timp, pentru ca apoi s’o copleşească sub greutatea acordurilor cu legile lor ine- xorabile, a murit sfărîmată de ciocnirea propriilor ei forţe. Nu mai e nici o barieră în calea melodiei. In aripile ei e nădejdea mu- zicii de mâine. Şi dacă va şti să se avânte tot mai sus, fără să piardă din vedere brazda din care a ieşit si din care, sub forma cântecului popular, ţâşneşte mereu melodie nouă şi ritm viguros, atunci se vor plămădi cu siguranţă acele forme muzicale mai măreţe, mai încântătoare decât oricând. NECULAIPĂRINCEA CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ» După o lungă perioadă de latenţă sau de înrâurire subterană asupra vieţii spirituale contemporane, romantismul german devine obiectul unei cercetări critice atente din partea unei întregi gene- raţii de literaţi, vădindu-se a fi în acelaşi timp unul din izvoarele importante ale sensibilităţii moderne. Actualitatea pe care acest curent de simţire o are în mişcarea literară a timpului nostru depăşeşte deci limitele unui simplu interes istoric; ea dovedeşte în realitate o corespondenţă directă între viaţa spirituală a celor două epoci. Dincolo de raţionalismul excesiv al ultimului secol, de ştiinţismul materialist, refractar relativismului şi unui anumit agnosticism al cunoaşterii care defineşte pe mulţi dintre gânditorii actuali, se afirmă din nou o formă de sensibilitate şi o înţelegere a lumii care pun accentul pe zonele adânci ale sufletului şi pe facultăţile lui intuitive. Universului măsurabil, ce se rezolvă prin analiză de raporturi cantitative, i se suprapune, fără să o nege de altminteri, o lume de presentiment şi anticipare, prin simplă viziune şi inspiraţie poetică; vieţii sufleteşti, înţeleasă ca un me- canism strict, analog sistemelor fizice exterioare, i se substitue, de data aceasta negând-o, o concepţie dinamică, postulând com- plexitatea de structură şi importanţa vieţii subconştiente, iraţionale, emancipată de logică şi de simetria gândirii conştiente. Se pot urmări în perindarea şcolilor poetice şi în operele ma- rilor precursori ai poeziei contemporane, rădăcinile acestei evoluţii spirituale, a acestei adânciri a izvoarelor de inspiraţie şi a acestei eliberări progresive din canoanele gândirii logice. Dela roman- tismul francez, retoric şi declamator, reprezentând de altminteri, după Jean-Jacques, o primă eliberare din simetria clasicismului, 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sugrumat apoi în formele rigide ale parnasianismului, până la transcrierea automată, fără control critic, a tuturor aluviunilor su- fleteşti ce se perindă în devenirea neîncetată a vieţii subliminale, urmărite de suprarealişti, avem, trecând prin lunga filieră Bau- delaire, Rimbaud, Lautreamont, şcoala simbolistă, Apollinaire, dadaiştii, fără să uităm pe singuraticul Gerard de Nerval, la o desfăşurare afirmând din ce în ce mai apăsat primatul iraţionalului, nevoia interioară de eliberare de sub constrângeri şi mai cu deose- bire ridicarea viziunii poetice la rangul unui instrument metafizic de cunoaştere. Urmărind ascendent filonul acestei atitudini, îi vom întâlni ramificaţiile în operele romantismului german şi chiar în mistica swedenborgiană sau în sectele care se dezvoltaseră în secolul luminilor, mergând paralel cu tendinţa raţionalistă şi me- canistă a vremii; asistăm, în această desfăşurare, la aceeaşi tendinţă de interiorizare excesivă a insului, la aceeaşi exaltare a puterilor latente ale sufletului, la aceeaşi subliniere a importanţei cardinale pe care o are somnul, presentimentul şi extazul în viaţa interioară*^ desprindem deopotrivă, în întreaga această filieră poetică, năzuinţa de contopire a sufletului cu lumea, o corespondenţă a planului interior cu cel din afară, ca şi putinţa metafizică de orientare în real, cu ajutorul indiciilor fugitive ale semnelor interioare; ajungem astfel nesimţit la înrudirea poeziei cu viziunea profetică, la conto- pirea lor chiar, în aceeaşi atitudine de iluminare şi transă. Acest proces de adâncire interioară şi de eliberare din deprin- derile raţionaliste şi obiective de gândire nu-şi află o limită pre- cisă în timp; el a fost pregătit de nenumăraţi precursori, iar zona lui de înrâurire asupra sensibilităţii contemporane nu s’a lărgit decât progresiv. Limitat la început la cercuri restrânse de esteţi sau admiratori ai câte unui mare izolat, acest curent de sensibi- litate şi-a anexat un public din ce în ce mai larg. împrejurări de ordin diferit au contribuit în măsură inegală la întărirea şi afirmarea lui, uneori prin înrâuriri indirecte sau prin înmănun- cheri de manifestări înrudite. Condiţii de ordin social, ca şi im- pasul grav pe care îl traversa ştiinţa către sfârşitul secolului trecut, când s’a vorbit de « falimentul» ei, cărora le-a urmat relativismul nuanţat a lui Poincare, muzica wagneriană sau pictura impre- sionistă, diferitele experienţe artistice din anii ce au precedat războiul, au contribuit la afirmarea noii sensibilităţi. Dar ceea ce CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ» 575 dăinuia oarectim virtual, greu definit, abia formulat şi, orice s’ar spune, limitat la cercuri restrânse, a prins contur şi s’a deslănţuit în preajma marelui război: schimbării totale de aşezăminte so- ciale i se adăogao accelerarea ritmului de viaţă a întregii societăţi; progreselor tehnice şi industriale îi urmau schimbări prgfunde în felul de viaţă şi gândire a omului modern; experienţa cotidiană a morţii trăită în timpul războiului a schimbat optica interioară a vieţii umane, simţul valorii existenţei omeneşti, după cum a dat o ascuţime nouă dramei interioare, spaimei metafizice a sufle- tului în faţa vieţii, desperării gândului în faţa neantului. Adâncirea vieţii interioare şi accentul dramatic şi grav al trăirii se suprapun unei schimbări totale de perspectivă a valorilor şi cadrelor de cu- noaştere a lumii, datorite perfecţionării tehnicii modeme ale cărei progrese au apărut şi mai vădite către această epocă: ima- ginea spaţiului a fost schimbată prin rapiditatea mijloacelor de transport, iar conştiinţa timpului s’a modificat o dată cu instan- taneitatea difuzării ştirilor; scurtarea distanţelor şi punţile de unire aruncate între oameni prin radiofonie au întărit firul de solidaritate umană izvorît din conştiinţa unei omenii ce fusese nesocotită în timpul măcelului, conducând nesimţit la «unani- mismul » de gândire şi expresie a scriitorului, care nu mai gândeşte izolat, ci sincron cu vasta umanitate în care se integrează; pro- gresul tehnicii cinematografice, conducând la substituirea ideii prin imagine, sau importanţa telegrafului, presupunând un stil eliptic şi nervos, au prilejuit ecloziunea unei noi expresii, mai directă şi mai sobră, a unui fond de simţire atât de diferenţiat şi de evoluat. Acei care la douăzeci de ani, la vârsta în care se trăiesc cu ade- ziune maximă şi cu înţelegere imediată toate dramele spirituale ale epocii, au trăit neliniştea şi efervescenţa anilor ce au urmat imediat războiului, vor fi participat cu toată fiinţa lor la ecloziunea vieţii ce se înfiripa în acest timp în ei şi în jurul lor. Un suflu de regenerare interioară, o transfigurare, o emancipare totată a gân- dului şi fiinţei umane de sub limitări, a animat o întreagă gene- raţie, înfiorând-o de nelinişti şi crispând-o într’o dramă dureroasă. Aceşti oameni erau desigur conştienţi de prefacerea pe care o trăia lumea în acel moment, de mutaţia socială şi spirituală la care asistau. Mărturii numeroase (şi ne gândim cu deosebire la pa- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 576 ginile patetice ale lui Franz Werfel) vădesc adâncimea acestui tremur de conştiinţă şi semnificaţia lui adânc omenească pentru generaţia războiului. Se statorniceşte în acest mod prin limita separatoare a anilor de război, o piatră de hotar între două concepţii de lume şi de viaţă, între două ritmuri de sensibilitate profund diferite. Di- ferenţele nu apar însă decât în momentul când raportăm fiziono- miile generale ale celor două epoci, care au precedat şi au urmat războiului, dar ele se atenuează când examinăm prelungirea unor tendinţe ce preexistau în mod limitat la anume cercuri de intelec- tuali şi care, sub incitaţia evenimentului din 1914, a cuprins aproape totalitatea vieţii contemporane. Fără să nege, prin urmare, rădăcinile adânci ale acestei for- mule de gândire şi sensibilitate, care se pot urmări în urmă cu numeroase decade, « noua structură » a omului se desăvârşeşte în epoca imediat post-belică. Intre noua formulă şi vechile poziţii nu se află o opoziţie ca- tegorică, ireductibilă. După cum precizează d. Camil Petrescu 1), noua structură nu indică decât o « depăşire a vechiului raţionalism ». Asistăm mai degrabă la încorporarea vieţii subconştiente şi a atitudinii iraţionale şi mistice, structurii noastre de viaţă. Fără a anula total supra-structura logică şi înţelegerea discursivă, viaţa spirituală a timpului va urmări izvoarele acestor structuri până în condiţionările lor adânci, subliminale. Aceasta nu exclude, desigur, exagerările poziţiilor extreme, care afirmă una din ati- tudini cu excluderea celeilalte. In genere însă, operele filosofice şi literare ale vremii, chiar când reprezintă şi apără una din po- ziţii, prezintă nu numai în structura, dar chiar în spiritul lor in- filtrări în dozări variabile din amândouă doctrinele. Opera lui Bergson se sprijină pe o armătură ştiinţifică, precisă, biologică, matematică sau neurologică, deşi asupra acestei ultime discipline s’au ridicat critici pertinente (Savoureux), iar intelectualismul lui Paul Valery îmbină, în opera poetică, gândirea abstractă cu fondul muzical, ideea cu incantaţia. Epoca noastră nu neagă deci revoluţionar formele de viaţă *) Camil Petrescu, Teze şi Antiteze. Noua structură şi opera lui Marcel . Proust. Vezi mai ales distincţia din nota dela pag. 30. CRITICA LITERARĂ ŞI « NOUA STRUCTURĂ » 577 ale secolului trecut, ci le adânceşte, prelungindu-le semnificaţia. Adâncirea este însă aşa de notabilă şi schimbarea de perspectivă aşa de radicală, prin depăşirea vechilor poziţii, încât cu drept cuvânt s’a putut observa că între anii 1870—1880 s’a produs o adevărată mutaţie în felul de gândire şi sensibilitatea elitei po- poarelor occidentale. Această schimbare de ritm îşi află desăvâr- şirea şi închegarea o dată cu primii ani după încheierea păcii. I Diferenţa de viziune şi sensibilitate a celor două epoci astfel înfăţişate se va răsfrânge în tehnica diferitelor genuri literare şi mai cu deosebire a romanului. Dar şi aici opoziţia nu apare totală, privită fiind în generalitatea manifestărilor literare: între pre- cursori se află personalităţi artistice care au înfăptuit în opera lor o prefigurare exactă şi adesea nedepăşită a romanului actual (Balzac, Dostoiewski), după cum printre romancierii timpului de faţă vom avea de înregistrat aceeaşi viziune limitată a realităţii, aceeaşi înţelegere simplistă a psihologiei eroilor, aceeaşi tehnică rudi- mentară ce definea pe majoritatea romancierilor dinaintea răz- boiului. Dacă în primul caz, marii creatori citaţi alcătuiau adevă- rate excepţii, al căror exemplu nu era urmat şi adesea nici înţeles, noutatea viziunii lor fiind privilegiul unei structuri sufleteşti ex- cepţionale, în al doilea caz, al romancierilor incapabili de a-şi sincroniza producţia cu ritmul vieţii contemporane, nu asistăm decât la prelungirea tardivă şi nesemnificativă a unei tehnici care a sfârşit prin a deveni reţetă şi convenţie şi a unei sensibilităţi cu care elita cetitorilor nu mai are nici o comunicare. Transpunerea realităţii obiective în romanul veacului trecut ne apare ca o acumulare de notaţii conştiincios săvârşite, ca o transcriere cu năzuinţi de exactitate ştiinţifică a vieţii exterioare, înainte de a scrie « Salammbo », Flaubert a făcut studii arheologice şi a întreprins călătorii în Africa; Zola avea în permanenţă asupra-i carnetul de însemnări, pentru a fixa în crochiuri repezi aspectele vieţii pe care avea să le descrie mai târziu în romanele sale. Nă- zuinţa ştiinţistă, exactitatea descrierii obiective a ştiinţelor natu- rale s’au resfrânt astfel teoretic în metoda de elaborare conştientă a romanului naturalist. Desigur, alături de această elaborare vo- luntară şi diriguită se cuvine să menţionăm, în procesul de creaţie 7 7 578 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al acestor romancieri, imponderabilul subconştient, prelungirea în gând a ecoului lumii exterioare, care-şi aveau, adesea fără ştirea autorului, un corespondent în opera de artă. S’a putut astfel vorbi de un lirism al lui Zola şi se poate în orice operă naturalistă des- prinde coeficientul individual din năzuinţa expunerii cenuşii şi descrierii metodice. Nefiind fotografie şi reproducere mecanică a lumii exterioare, şi fiind nu numai alegere, ci şi creaţie, opera naturalistă va depăşi în realizarea ei intenţia primă a teoreticianului. Dar această disciplinare metodică a creaţiei şi această supu- nere credincioasă realităţii exterioare conducea la o reconstruire pe plan pur fizic a lumii din afară. Multiplicitatea de structură a realului era săvârşită şi redusă la o singură dimensie, iar structura plurală, polifonică a realităţii, investirea ei cu sensuri noi, pre- lungirile inefabile ale lumii în sensibilitate, participarea intimă, totală, a sufletului la lucruri, permanenta circulaţie de efluvii între om şi lume, erau inhibate printr’o vedere teoretică rigidă, care reducea structura lumii la o descriere uscată şi cu un maximum de chezăşii de exactitate. Răsfrângerea asupra tehnicii romanului a acestei viziuni limi- tate se poate vedea în înjghebarea lineară a operelor, săvârşită pe un singur plan al acţiunii, în descrierea pură şi simplă a ca- drului exterior, în progresiunea regulată a desfăşurării afabulaţiei, comportând o curbă evolutivă bine arcuită şi o anumită simetrie de structură interioară. După exemplul descrierii din ştiinţele naturale, faptele erau amănunţite în caracterele lor distinctive, în înlănţuirile lor cauzale, în devenirea lor obiectivă; neprevăzutul, evocarea, sugestia, presentimentul, mirajul difuz al vrajei poetice erau, pe cât se poate, înlăturate dintr’o expunere ce se reclama, înainte de toate, din obiectivitatea rece a cercetătorului. Concepţia mecanistă a naturii îşi vădea astfel prezenţa mascată în creaţia romancierului, imprimând tehnicii şi structurii romanului un contur şi un echilibru care îl îndepărtau de spontaneitatea vieţii, pe care totuşi creatorul îşi propunea să o reconstruiască, şi o să- răcire de substanţă care reducea la schemă şi desen linear o bo- găţie ce nu putea fi cuprinsă în nici un caz cu mijloacele restrânse ale unei simple descrieri de suprafaţă. In această concepţie de creaţie, noi vedem, în primul rând, rezultatul unei înţelegeri raţionaliste şi mecaniste a realităţii, a CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ * 579 unei atitudini ce se refuză, principial şi voluntar, expansiunilor turburi ale sufletului, chemării misterului, experienţei mistice, deschiderii largi a fiinţei umane inefabilului vieţii. Această artă era mai mult rodul unei înţelegeri lucide decât al unei adeziuni intuitive la viaţă, rezultatul unui efort de voinţă şi al unei con- strucţii simetrice, decât al unei eliberări şi a unei părăsiri dina- mismului propriu al creaţiei, efectul unei simplificări a lumii şi a unei raportări la coordonatele logicii, decât a unei cuprinderi intuitive a realităţii în varietatea ei de înfăţişare şi a îmbogăţirii ei prin sensuri subiective. înţelegerea psihologică a acestor romancieri prezenta caractere asemănătoare. Sufletul uman era o realitate coherentă, unitară, excluzând contradicţia, ambivalenţa sentimentelor, gratuitatea ac- tului. Psihologia clasică, presupunând o convergenţă a tuturor trăsăturilor morale pentru definirea unei fizionomii interioare uni- tare, în care să nu coexiste nici un disparat şi nici o contradicţie, domină încă înţelegerea vieţii interioare. Eroii romanelor ruseşti erau mai degrabă socotiţi ca reprezentanţi a unei psihologii etnice bine diferenţiate, iar conflictele morale înfăţişate de teatrul nordic au întâmpinat nu numai în public, dar chiar printre criticii de autoritate formaţi exclusiv la izvoarele culturii clasice, o incom- prehensiune care astăzi poate surprinde. Intr’un cuvânt, psiho- logia dominantă a producţiei literare curente în a doua jumătate a secolului trecut era în măsură hotărîtoare tributară înţelegerii psihologice moştenite dela clasici, care punea precumpănitor ac- centul pe viaţa raţională, luminată de logică, controlată de voinţa reflectată, necunoscând aproape desăvârşit puterile latente ale sufletului, zona de penumbră a vieţii sufleteşti cu nesiguranţele, dramele şi iraţionalul ei. Romanele lui Bourget, de pildă, cu toată înţelegerea uneori evoluată pe care acest autor o avea asupra vieţii morale a eroilor săi, reprezintă atari construcţii în care viaţa interioară a eroilor se desfăşură pe un plan sufletesc superficial, pe linii de descărcare drepte, nesinuoase şi respectând o cauza- litate interioară strictă. Se poate desprinde în această concepţie psihologică, înrâurirea doctrinei deterministe şi mecaniste răsfrânte ■în psihologie, al cărei domeniu, în loc să fie considerat ca o de- venire continuă şi ca un dinamism în veşnică desfăşurare, era asimilat fără vrere concepţiei spaţiale şi mecanice. 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 580 Această concepţie dominantă avea să evolueze nesimţit sub înrâuriri diferite, dintre care va trebui să cităm cu deosebire filosofia bergsoniană, către un orizont psihologic mult mai vast şi mai adâncit, către o vedere mai adaptată a vieţii interioare con- siderate în esenţa ei calitativă. In atare condiţii, romanul ajungea în secolul nostru într’un impas, care reclama o schimbare de orientare atât a tehnicii cât şi o altă înţelegere psihologică a conflictelor pe care le înfăţişa. In ţările cele mai diferite au apărut, la scurte intervale, lucrări care aveau să primenească hotărîtor arta romanului, indicându-i în acelaşi timp noi orientări şi orizonturi. Thomas Mann, James Joyce, Virginia Woolf, Valery Larbaud, Andre Gide, Huxley, pentru a nu cita decât pe marii novatori, au întreprins hotărît această reînnoire. Trecând peste amănunte şi diferenţe de viziune personală proprie fiecărui artist, am putea reduce efortul tuturor acestor creatori la emanciparea romanului de sub egida raţiona- lismului, întinderea zonei de realitate ce era până atunci prezen- tată în roman la domenii mult mai vaste, depăşind simpla descriere a concretului, anexarea vieţii subconştiente în structura vieţii in- terioare a eroilor şi substituirea concepţiei psihologiei clasice printr’o înţelegere mai nuanţată şi mai evoluată a vieţii interioare, dispunerea realităţii reconstruite de roman nu pe un singur plan şi după o progresiune măsurată şi simetrică, ci pe o multiplicitate de planuri şi după o aparenţă, la prima vedere, haotică. Remarca lui Edmond Jaloux asupra romanului post-belic este de o rară pătrundere: realitatea exterioară a vieţii sociale, concrete, singura care făcea obiectul de prezentare a romanului ante-belic se îiife- bogăţeşte printr’o suprapunere şi, uneori, o îmbinare inextricabilă, cu decantarea poetică, cu universul interior al unei creaţii su- biective simbolice ce coexista vieţii concrete, cu fiorul premoni- ţiunii, al presentimentului, al ocultului. Prezentării unitare a realului, reduse la dimensia concretului i se adaogă acum, ca într’un panopticum, o etajare de zone variate, în care realitatea este cuprinsă în totalitatea izvoarelor ei, în pluralitatea ei de mani- festări, iar prelungirile pe care lucrurile exterioare le produc în suflete nu mai apar ca un ecou singuratic, ci ca o coexistenţă de armonice muzicale. Intre suflet şi lume se schimbă efluvii, lumea CRITICA LITERARĂ ŞI INOUA STRUCTURĂ# 581 se îmbogăţeşte prin proiectările imaginaţiei şi prin procesele in- terioare ale creatorului, iar opera devine expresia şi locul de în- tâlnire al artistului cu lumea. O atare bogăţie de conţinut nu mai putea fi, desigur, redată prin mijloacele tehnice tradiţionale ale romanului. Acestea erau nu numai neîndestulătoare, dar total improprii traducerii unei coexistenţe atât de impetuoase şi unei vitalităţi aşa de explosive. Progresia lineară, conducerea măsurată, etapă cu etapă a unei povestiri dela început către desnodământ, devine un cadru pe care efervescenţa plină de sevă a romanului modem îl sparge şi-l depăşeşte. Tehnica se adaptează acestui conţinut. Autorul se stră- dueşte să găsească noi mijloace de expunere pentru a exprima nenumăratele valenţe interioare pe care îşi propune să le amănun- ţească. Progresiunea unitară îşi frânge linia, se multiplică în alter- nanţe sau schimbări brusce de perspectivă ca în exemplul litera- turii lui Joyce, prin trecerea aparent nemotivată, dar conducând în realitate la adâncirea prin o nouă dimensie, interioară, a ex- punerii, dela descripţia directă la monologul interior; acesta din urmă, tinzând să exprime direct procesul mental în ecloziunea lui primitivă, se îmbină expunerii impersonale, sau alternează cu crâmpeie de jurnal intim (Gide), înmulţind în acest mod unghiu- rile de incidenţă ale cetitorului cu universul înjghebat de creator; timpul îşi interverteşte scurgerea, unitatea desfăşurării dispare, înlocuită fiind, fie cu o alăturare de momente disparate, risipite în epoci diferite, destinate ca prin sinteză să dea o imagine mai veridică a devenirilor (Huxley), fie prin accelerarea scurgerii şi prin concentrarea într’un singur personaj a unui şirag de eroi ce se perindă pe mai multe secole (W. Woolf). Regulele fixe ale romanului, aşa cum au fost respectate şi statornicite în cursul secolului trecut, sunt înlocuite cu o tehnică suplă, aptă de a tra- duce bogăţia de structură a vieţii. Concretul e depăşit, descrierea simplă întâlneşte construcţia interioară a unei lumi simbolice, dominată de valori proprii fie- cărui autor; atmosfera cotidiană a cărei restituire se străduia să o redea vechiul roman, devine evocarea unui climat nou, a unui regim de realitate specific, care învăluie, în urzeala lui, lucrurile şi oamenii; întocmai ca în universul povestirilor hoffmanneşti, această literatură este infiltrată de un suflu care confinează cu REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 582 fantasticul şi care prelungeşte ecourile lumii din jur într’un inefabil de vrajă. înjghebarea această realizează, cu materialele cotidianului, o lume care transcende prin rezonanţe şi ecouri structura pur fizică a vieţii exterioare. Denumirea de « realism magic » ce a fost dată unor opere atât de variate, reprezintă, în acelaşi timp, o de- finiţie fericită a acestei elaborări care conduce la o îmbogăţire a universului concret prin prelungiri subiective. In «Muntele vrăjit» a lui Thomas Mann avem, de pildă, descrierea paralelă a cotidianului, a vieţii sociale văzute în varie- tatea manifestărilor ei esenţiale, a vieţii interioare, a metamorfo- zelor lăuntrice, a zonei oculte ce înconjură realitatea vizibilă, ca şi adierea vieţii de apoi sau a presentimentului morţii; şi, în acelaşi timp, planând ca o prezenţă, impunându-se tiranic sufletelor şi dominându-le, se vădeşte pretutindeni, în fiecare pagină, sensul inefabil al destinului. Se concentrează deci într’un colţ de lume limitat, devenirea întregii societăţi actuale, se dispun în straturi îmbinate octavele de realitate cele mai diferite, din a căror îmbi- nare rezultă o lume proprie care îşi e suficientă sie-şi, pentrucă ea cuprinde în structura ei zonele cele mai opuse ale vieţii din afară ca şi a celei interioare. Cât de săracă şi de nesemnificativă apare în comparaţie struc- tura unitară a romanelor al căror obiect se reduce la transcrierea unei singure dimensiuni a vieţii exterioare şi care inundă încă pro- ducţia literară curentă ! Schimbarea de optică a romancierilor şi evoluţia romanului către un nou echilibru sunt deci netăgăduite; evoluţia tehnicii nu mai apare ca un simplu capriciu al spiritului, ci ca o necesitate de metodă impusă de natura şi belşugul con- ţinutului ce va trebui exprimat; depăşirea vechilor reguli, a căror justificare nu o oferă de altminteri decât o obişnuinţă gregară, este condiţionată de varierea şi multiplicarea perspectivelor pe care le prezintă romanul modern. Care este însă dispoziţia su- biectivă, sau, mai precis, în ce constă mutaţia interioară a creato- rului, care i-a îngăduit să treacă dela opera lineară şi cursivă la construcţia etajată şi plurală ? A fost, desigur, eliberarea lăuntrică de sub servituţile canoanelor raţionaliste, depăşirea regulelor fixate de logică, părăsirea lui totală elanului creator, fără dorinţă de inhibiţie sau de diriguire, voinţa de expresie integrală a năzuin- ţelor sufleteşti mai înainte reprimate, punerea în vibrare a tuturor CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ* 583 antenelor lăuntrice pentru captarea ecourilor realului, deci, în ultimă analiză, o depăşire a raţionalului, o înmulţire a valenţelor spirituale şi o cuprindere a tuturor undelor de simţire ale vieţii subliminale. Pe plan interior, înţelegerea romancierilor moderni oferă faţă de predecesorii lor, acelaşi exemplu de diferenţiere ca şi în pri- vinţa viziunii generale asupra lumii. Intuiţionismul bergsonian sau psihologia revelată de scrierile autorilor ruşi şi în deosebi de Dostoiewski au pregătit nesimţit o nouă concepţie asupra sufletului. Experienţa războiului a revelat de altă parte zonele refulate sau necunoscute ale vieţii interioare; neliniştea, spaima, tensiunea nervoasă au prilejuit în acelaşi timp o scrutare mai atentă a vieţii interioare. Introspecţia nu mai era astfel o metodă de analiză, ci a devenit o nevoie permanentă de adâncire în sine, de răsfrângere asupra propriei vieţi. Viaţa individului a devenit mai interiorizată, iar luarea aminte cu care erau urmărite propriile drame de conştiinţă avea în sine o nuanţă de nelinişte. Această deplasare a accentului vital, dela interesul pentru lumea din afară către propriile procese lăuntrice, explică în acelaşi timp curiozi- tatea cu care au fost întâmpinate teoriile psihologice care şi-au făcut drum în conştiinţa publicului. Psihanaliza era statornicită ca metodă de cercetare, cel puţin în domeniul psihiatric şi psi- hologic, care de fapt este esenţial, cu mulţi ani înaintea războiului. Totuşi consacrarea, sau, mai precis, succesul în marele public, nu a venit decât după război, adică într’o perioadă în care înţele- gerea acestor teorii repauza pe un fundament de neliniştită căutare de sine. Doctrinele care îşi împărţeau atenţia publicului în acest timp postulau o concepţie psihologică fundamental diferită de vechea concepţie clasică. O stăruire asupra acestui punct ni se pare inutilă; vom sublinia însă înrâurirea şi, în unele cazuri, simpla coinci- denţă între învăţământul doctrinal al acestei psihologii şi intuiţia pe care au vădit-o în operele lor diferiţi romancieri, începând cu Marcel Proust. Psihologia acestor romancieri depăşea deopotrivă unitatea si- metrică a psihologiei clasice, înfăţişând oameni vii, contradictorii şi hărţuiţi, dar şi zona vieţii conştiente, explorând cu ascuţime viaţa subliminală. Tabloul precis conturat al unor personaje 584 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bine definite în poziţii delimitate este completat cu o evocare amănunţită, îmbinată din lumini şi umbre, din date disparate, uneori contradictorii, din trăsături fugitive, în care arbitrarul, discontinuitatea, gratuitul, imponderabilul urzesc ţesătura unei vieţi complexe. Prin această anexare a subconştientului şi prin adâncirea înţelegerii sufletului uman, romancierii epocii noastre au depăşit hotărît limitele trase de scriitorii veacului trecut. Literatura proustiană oferă exemplul cel mai caracteristic al acestei descoperiri brusce a unui univers interior nou şi nebănuit. Sensibilitatea lui nuanţată până la preţiozitate şi exasperată până la morbid, complexiunea lui psihologică de o excepţională putere de vibrare şi mai ales o memorie cu o miraculoasă precizie de evocare şi de un deconcertant dar de reînviere a trecutului cu toate particularităţile lui şi cu toate efluviile care îi defineau atmosfera specifică au revelat o nouă viziune a vieţii. Varietatea, abundenţa şi bogăţia sensaţiilor pe care le descrie, importanţa pe care o are imponderabilul, fugitivul, insesisabilul în viaţa lăuntrică, împletirea intimă în stări de suflet complexe a amintirilor, trăirea timpului interior în desfăşurarea lui, dar mai ales notarea multi- plicităţii stărilor de conştiinţă care coexistă în noi la un moment dat (element fundamental în înţelegerea vieţii psihologice, revelat de câţiva cercetători, asupra căruia am insistat la rându-ne într’o lucrare recentă) au vădit, într’o desfăşurare amplă şi densă, o înţelegere nouă a vieţii interioare. Suntem departe de simplificarea rectilinie şi simetrică a psihologiei clasice; depăşite sunt de ase- menea reconstruirile morale în jurul unei singure axe centrale de cristalizare. Fiinţa umană e pulverizată în imponderabile, viaţa lăuntrică îşi întinde suprafaţa, se scobeşte în adâncimi, întâlnind astfel lumea sensaţiilor multiple, a trăirii integrale a individului, acea zonă a vieţii care ţine în acelaşi timp de instinct şi de halu- cinare, pe care formula şi descrierea nu o pot fixa şi reda. Prin acumularea datelor, prin înmulţirea rezonanţelor interioare, prin evocarea ecourilor prelungite în conştiinţă şi pe care o memorie intactă şi sigură le desprinde din timp, şi în aceeaşi vreme prin- tr’un stil de o sugestie muzicală, fluid, învăluitor, «numeros», în care cuvântul serveşte adesea ca vehicul de magie şi transpunere muzicală, Proust a dat introspecţiei în literatură o nouă viaţă şi o nouă semnificaţie. Subconştientul prelungeşte în acest mod CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ* 585 viaţa de suprafaţă, lumea sentimentului apare în toate ramifi- caţiile ei, viaţa somnului îşi dezvălue o parte din mistere, iar viaţa pură, primitivă, iraţională, se substitue formelor logice. Literatura lui Proust este, am putea spune, o tentativă supra umană de a capta viaţa în esenţa ei pură, calitativă. Exemplul literaturii proustiene se vădi în scurtă vreme a fi fecund. înrâuriţi de el, direct sau indirect, suferind în orice caz iradierea unei stări de spirit ce plutea în atmosfera literară a vremii, scriitorii de prim plan ai epocii au desvăluit în operele lor noi valori su- fleteşti, au dovedit o înţelegere mai nuanţată a vieţii interioare, au redescoperit şi şi-au însuşit introspecţia chinuitoare, plină de pătrundere şi înţelegere umană a scriitorilor anteriori şi cu deose- .bire a romancierilor ruşi. Gratuitatea, indeterminismul, negaţia cauzalităţii sufleteşti sub forma didactică şi simplistă a «moti- vării » acţiunilor şi a manifestărilor exterioare a conduitei unui personaj, îmbogăţirea, densificarea, dacă ni se îngădue ter- menul, a vieţii lăuntrice, înfăţişarea ei pe mai multe planuri co- existente oferă tot atâtea eforturi de reînnoire a introspecţiei literare. Andre Gide stărue asupra acţiunilor gratuite, Jean-Richard Bloch, într’o operă remarcabilă, închipueşte printr’un artificiu tehnic din cele mai îndrăzneţe şi mai sugestive un dialog prestigios în care alătură în coloane paralele, vorbele, gândurile şi visurile celor două personaje într’o corespondenţă subtilă, James Joyce urmând ' exemplul lui Dujardin şi Schnitzler, rotunjeşte, urmat de numeroşi alţi scriitori, tehnica monologului interior. Experienţe tehnice, cău- tări febrile a unor metode de introspecţie mai fine şi mai pătrun- zătoare, varierea mijloacelor de expresie, toate acestea dovedesc stăruinţa romancierilor moderni de a se coborî în însăşi fluxul vieţii interioare, de a-i cuprinde substanţa şi a-i putea reda sem- nificaţia. > Cuprinderea subconştientului şi a iraţionalului nu se limitează însă la această introspecţie stăruitoare a propriilor fenomene su- fleteşti; literatura nu se reduce la o notaţie minuţioasă şi atentă, uneori, cum e cazul adesea la Marcel Proust, cu o aparenţă de rigoare ştiinţifică, ci evadează în vis şi fabulă, în vagabondajul imaginativ lipsit de frână şi control. In această depăşire a realului, în această negare a rigidităţii lumii fizice ca şi a ordonanţelor vieţii conştiente care traduc legile exterioare, trebue să vedem 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe lângă nevoia iresistibilă de evadare, o regăsire a unui iraţional fantezist, esenţial infantil, care prelungeşte viaţa cotidianului în reverie şi basm. Având ca centru de iradiere apropiat romanul lui Alain Fournier, o bogată efervescenţă literară îşi face apariţia câţiva ani după terminarea războiului. Feeria şi basmul, visul de obârşie infantila, fantasticul acestei literaturi, nu fac în realitate decât să întâlnească filoane exploatate fecund în toate literaturile: în Anglia, cu deosebire, producţie preromantică, Radcliffe şi Lewis, în Germania fantasticul romantic şi hoffmannesc, în Orient povestirea arabă. Cu toate diferenţele de structură interioară, aceste producţii au totuşi o semnificaţie echivalentă: ele definesc o depăşire a zonelor raţionale şi o cufundare a spiritului într’o zonă de irealitate, de negaţie a legilor fizice şi a limitărilor logice. Direcţiile indicate de diferitele manifestări literare ale vremii sunt, după cum vedem, convergente. Ele dau romanului epocii noastre o configurare, dacă nu unitară, cel puţin cu o predomi- nanţă vădită a factorului inconştient şi iraţional. Procesul de adâncire în subliminar şi de emancipare de sub controlul facultăţilor discursive va fi mai evident în mişcarea poetică decât în operele în proză. Cercetarea critică limitată la -simpla analiză a operelor confirmă această observaţie. Intervine însă în poezia contemporană un fapt care a strămutat pe o poziţie doctrinară şi de manifest literar, elaborarea intimă a poemului de către creator. Deveniţi teoreticieni, poeţii au căutat să sur- prindă procesul genetic al propriilor opere, proclamând putinţa creatorului de a-şi explica starea de graţie poetică. In acest mo- ment, problema a deviat: ea nu s’a mai limitat la examenul ope- relor, ci s’a complicat cu luarea în considerare a manifestului poetic. Din această dublă incidenţă, a izvorît o confuzie asupra esenţei poeziei ca şi linia de despărţire a două atitudini poetice opuse. Vom putea sub această lumină urmări ascendenţa a două mari şcoli: de o parte, o doctrină care vede ecloziunea vrajei poetice în concentrarea atentă şi lucidă a raţiunii, de alta o atitudine pasivă, o părăsire propriilor efervescenţe şi elanuri, o scufundare în vis; prima direcţie presupune deci ieşire în afară de sine, călăuzire în univers, limpezime şi calcul, a doua cufundare în sine, desinteres CRITICA LITERARA ŞI «NOUA STRUCTURĂ» 587 pentru lume, expresia propriei spontaneităţi, care va întâlni, totuşi, prin predestinarea unei identităţi între ins1 şi cosmos, armoniile din afară; Edgar Poe, Baudelaire, Mallarme şi Valery reprezentând prima tendinţă, Rimbaud, Lautreamont, Apollinaire, dadaiştii şi suprarealiştii năzuind să întrupeze în poem o expresie credincioasă a propriei lor vieţi sufleteşti. Astfel înfăţişate, poziţiile par bine circumscrise, iar doctrinele respective ireconciliabile. Ele sunt acceptate ca atare de esteţii contemporani. In realitate opoziţia e artificială. Ea nu se sprijină decât pe decretări teoretice, cărora li se adaogă o vedere incom- pletă sau viciată de judecăţi anticipate asupra operelor poetice respective. Punctul de plecare a acestei despărţiri de poziţii este desigur articolul Geneza unui poem, în care Edgar Poe încearcă să do- vedească analitic că poezia sa Corbul nu este decât rezultatul unei elaborări conştiente, precise, oarecum geometrice, a tuturor datelor poetice, reuşind astfel printr’o convergenţă savantă de efecte abil urmărite să creeze o stare poetică pură. Poe reduce deci geneza poemului la o simplă combinaţie lucidă a facultăţilor raţionale, excluzând «inspiraţia », « delirul » platonician, partici- parea vieţii subconştiente şi a stărilor vagi, iraţionale. Dar această amănunţire a procesului creaţiei nu epuizează nicidecum estetica lui Edgar Poe. Poetul american trebue să fie mai degrabă considerat ca partizanul unui «misticism estetic» după expresia lui G. Seailles, despărţind cu hotărîre domeniul poeziei, deci al frumosului, de lumea ideilor, deci a adevărului. Atitudinea poetului va fi prin urmare opusă cercetătorului: «II doit etre bien aveugle celui qui ne saisit pas Ies differences radi- cales, abyssales, entre Ies modes d’action de la verite et de la poesie», scrie Poe (în traducerea lui Rene Lalou *)). Poezia îşi are obârşia într’o «exaltantă excitaţie a sufletului», în momente scurte de extaz şi răscolire emotivă. Suntem deci departe de com- binarea calculată şi rece de elemente, din a căror,, alăturare şi interacţiune să rezulte starea poetică. Poziţia apărată în Geneza poemului e deci neesenţială gândirii şi fiinţei psihologice a lui Edgar Poe, adică a unei complexiuni sufleteşti torturate, rând *) Vezi E. A. Poe, Trois manifestes. Simon Kra. Paris 1926, pag. 21. 588 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe rând, iluminate de extaze revelatorii şi prăbuşite sub depre- siuni de neînvins, a unui spirit esenţial emotiv, brăzdat de ilumi- nări, dar capabil de concentrări de atenţie şi de lucidităţi supra- umane, dominat de pasiuni morbide şi de înclinări irezistibile, ce l-au condus de altminteri, pe plan teoretic, să facă la începutul nuvelei Demonul Perversităţii, o admirabilă formulare a indeter- minismului şi gratuităţii actului voluntar. Artist minuţios şi intransigent, Poe a redus deci în Geneza unui poem actul poetic la procesul lui ultim, de cizelare conştientă, de rotunjire şi perfecţie formală, neglijând stările sufleteşti pri- mitive, singurele esenţiale, pentrucă sunt dinamice şi de natură emotivă, din care izvorăşte iniţial ritmul, esenţa şi viaţa poemului. Conţinutul articolului Geneza unui poem va primi deci o dublă desminţire din partea poetului însuşi: de o parte o contradicţie doctrinară, prin precizările opuse, făcute în studiul său Principiul poetic, iar de alta prin natura emotivă şi muzicală a operei lui poetice. Poetica lui Baudelaire nu e, în substanţă, decât o reluare şi o amplificare a doctrinelor poetice a lui Poe, exprimate mai ales în Principiul poetic *). Vedem deci cum poziţia intelectualistă a poeziei moderne se sprijină pe o cercetare neîndestulătoare a textelor; Poe şi Baude- laire se consideră ca reprezentanţi ai unui raţionalism fără con- cesiuni, atunci când în realitate ei au ilustrat tocmai doctrina con- trară. In gândirea şi operele lui Mallarme şi Valery, întâlnim în realitate o îmbinare a abstracţiei lucide (mai puţin conturată la primul) cu decantarea esenţelor poetice. Poezia lor e departe de a se reduce la o simplă gândire raţională. Obscuritatea lui Mal- larm£ e, desigur, rezultatul reacţiei împotriva logicei clasice, co- herente şi închegate, şi înlocuirea ei printr’o juxtapunere de ima- gini discontinui, aparent disparate, realizând totuşi o gândire eliptică, în timp ce gândirea lui Valery apare în opera lui poetică oarecum suprapusă fondului adânc al poemului. *) Pentru a nu amplifica expunerea printr’o digresiune prea lungă, vom trimite asupra acestui ultim punct la teza amănunţită a lui Andrâ Ferran, V esthitique de Baudelaire. Hachette, 1933. PP- *57—212. CRITICA LITERARA ŞI «NOUA STRUCTURĂ* 589 Contradicţia dintre cele două şcoli poetice pe care le semna- lează toţi cercetătorii asupra poeziei moderne e deci aparentă şi neesenţială. După cum remarcă Rolland de Reneville, şi împreună cu el Edmond Jaloux, cele două metode opuse se unesc în înfăp- tuirea poemului. E de altminteri caracteristic că discursul Abatelui Bremond asupra poeziei pure începe cu evocarea celor patru poeţi, în acelaşi timp teoreticieni ai propriei lor arte. Natura muzicală a poemului şi mai ales privilegiul acestei forme de expresie de a reda drama interioară a creatorului în imediatul ei, explică emanciparea poeziei de sub formele rigide ale conştiinţei clare şi raţionalismului, într’o epocă în care celelalte forme ale expresiei scrise erau încă tributare a ceea ce am putea numi vechea structură. Poezia lui Baudelaire trebue să fie consi- derată astfel, dacă nu ca o piatră de hotar, cel puţin ca o etapă decisivă a unei orientări poetice. Dar fie că vom indica acest început de evoluţie în lirica lui Baudelaire, fie că l-am fixa, îm- preună cu Raymond, în preromantism şi Jean-Jacques, vom de- fini această schimbare de semn a experienţei poetice printr’o diriguire către viaţa subliminară şi « aventura » ocultă sau mistică. Ceea ce defineşte noua poezie, ale cărei origini trebuesc cău- tate în operele lui Baudelaire-Rimbaud, Mallarme-Appollinaire, este, credem, o schimbare totală de atitudine spirituală a poetului faţă de lume şi faţă de el însuşi: faţă de lume, prin părăsirea vi- ziunii clare şi a înţelegerii discursive şi analitice, prin identificarea cu realitatea exterioară şi participarea lui intimă la substanţa ei ascunsă, prin năzuinţa de a depăşi aparenţele şi a adera total la realitatea ei secundă, care îi serveşte de substrat; faţă de el însuşi, prin renunţare la logică şi despicare analitică şi prin negarea des- nădăjduită a normelor, pentru a obţine o eliberare a tuturor for- ţelor intuitive şi primitive ale sufletului, care singure îi îngăduiau o apropiere de esenţa inefabilă a lumii. Această depăşire a raţiona- lului conduce nesimţit către o stare de suflet esenţial primitivă, în care legile participării sau a coexistenţei contrariilor capătă validitate, în care gândirea devine analogică, iar năzuinţa de a se apropia de lucruri se rezolvă într’o atitudine vecină atitudinii magice. Poezia nouă redescopere în acest mod un univers pri- 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mitiv, în care lucrurile nu se mai izolează după caracterele lor distinctive, ci se contopesc după legea subiectivă a «corespon- denţelor »; universul apare ca o « pădure de simboluri », iar poetul nu mai primeşte pasiv ecourile lumii fizice, ci reconstrueşte pe aceasta din urmă după structura lui de creator, dibuind după o imagine ideală, oarecum platoniciană şi intangibilă a realului. Poetica lui Baudelaire, formulată doctrinal de însuşi poe- tul, prin punerea în primul plan a principiului «coresponden- ţelor » dintre lucruri, vădeşte importanţa coeficientului subli- minal al creatorului, care în faţa lumii nu mai are o atitudine de înţelegere raţionalistă, ci una esenţial primitivă, care conto- peşte lucrurile şi le înmănunche după legile lui subiective; după cum primitivul asimilează un fenomen nou şi necunoscut unuia vechi si cunoscut, denumindu-le în acelaşi fel si acordându-ie aceeaşi semnificaţie, tot astfel poetica baudelairiană, acceptând validitatea aceleiaşi atitudini, stabileşte corespondenţe şi supra- puneri între lucrurile lumii după criterii pur lăuntrice. Această schimbare de atitudine spirituală a poetului a avut consecinţe hotărîtoare asupra destinului poeziei: poezia a devenit un instrument de cunoaştere, dar nu de cunoaştere raţională, obiec- tivă, ci iraţională. Contactul cu lumea exterioară se face pe cale intuitivă, directă; lumea nu mai e cunoscută în limitările desprinse de către logică, ci surprinsă în continuitatea şi imediatul ei; pro- cesul de cunoaştere al poeziei nu este cercetarea obiectivă, ci se rezolvă în tendinţa de a arunca punţi de legătură între lucrurile cele mai diferite ale lumii şi între acestea şi sufletul poetului, con- ducând astfel la gândirea analogică şi la corolarul acesteia: funcţia majoră şi esenţială a metaforei în gândirea poetică; instrumentul de expresie poetic capătă noi valenţe, capătă o nouă supleţe şi fluiditate: cuvântul îşi adânceşte rezonanţele prin valori sugestive si muzicalitate. t Dar schimbarea de atitudine a poetului avea să determine în acelaşi timp o nouă semnificaţie în funcţia poeziei. Poemul de- venea dintr’o dată o activitate esenţială, semn al unei drame in- terioare, al unei realităţi de suflet care reprezenta pentru poet zona centrală şi accentul hotărîtor al vieţii lui interioare. In acest chip, adâncită şi transfigurată, poezia alcătuia o expresie a unui străfund de viaţă, pe care înaintea actului creaţiei, poetul însuşi CRITICA LITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ* 59* îl necunoştea. (Căci se pare că elementul hotărîtor, diferenţial, al activităţii poetice este tocmai această coincidenţă între actul creaţiei şi trăirea gândului poetic, spre deosebire de experienţa mistică sau practica magică. Sau, cum rezumă Marcel de Coste: «Le poeme est simultani â l'exp&ience poăique»). Poezia lui Baudelaire este, de sigur, o experienţă hotărîtoare, indicând un început de drum, dar ea e departe de a epuiza ex- perienţa poetică. Aderenţa intuitivă la cosmos şi statornicirea de corespondenţe între lucruri reprezentau, fireşte, un rod al unei sensibilităţi particulare, date dela început în structura de viaţă a poetului. Actul poetic nu putea rămâne însă aici. Un alt poet avea să încerce o evadare desnădăjduită din propriile lui limite, pentru a-şi crea antene noui de o ascuţime pe care fiinţa umană nu le cunoscuse mai înainte, pentru a putea cu ajutorul lor să cuprindă lumea. Arthur Rimbaud săvârşeşte această tentativă de evadare. El postulează un fel de multiplicare a eului, o înmulţire a valenţelor lui spirituale, o rătăcire, « un dereglement» a tuturor simţurilor sale, pentru ca, prin nebănuite metamorfoze de gând să cuprindă o nouă vibraţie de lume. Este experienţa poetică extremă, ce conduce la profetism. Această interpretare a poeziei rimbaldiene, datorită lui Rolland de Reneville, e bazată pe textul a două scrisori a lui Rimbaud în care poetul expune, într’o ilu- minare, noile căi ale cunoaşterii poetice. Filiera acestei poezii se prelungeşte cu avatare diferite prin Apollinaire până la supra- realiştii postbelici, care au statornicit odată, cu scrierea automată, un mijloc inedit de expresie poetică şi de revelare a vieţii sub- conştiente. Gândirea poetică a vremii noastre este deci, în filoanele ei de inspiraţie cele mai autentice, esenţial primitivă, magică şi mi- stică *); ea depăşeşte hotărît cadrele discursive şi zonele raţionale *) Asupra raporturilor dintre poezie şi magie, de o parte, şi poezie şi mistică, de alta, nu putem insista aci. Vom cita spre orientare, asupra primului punct: studiile din revista Hermes, juin 1936 şi cu deosebire articolul lui Marcel de Coste: Connexions et oppositions de la poâsie et de la magie, pp. 53—59, asupra celui de al doilea: Marcel Raymond, De Baudelaire au sur- râalisme, 1933. CorrSa. passim; cf. studiul lui Albert Băguin, Podsie et mystique din Prăsence, II annâe, No. 3, pp. 42—51; cf. numărul III (premiăre sărie) din Hermes consacrat în întregime aceleiaşi probleme, etc.... 59* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale psihismului, conducând către o liberare şi o expresie integrală a vieţii subconştiente; ea tinde către stabilirea unui instrument iraţional de cunoaştere a lumii, prin mijlocirea metaforei, imaginii şi verbului, ceea ce presupune implicit o credinţă în putinţa de corespondenţă a insului cu realul, de aderenţă totală a celor două planuri, dacă nu chiar la o identitate originară. Năzuinţa lui Paul Valery de a concilia fluiditatea muzicală a versului cu gândirea abstractă nu derogă în nici un fel dela linia centrală a poeziei moderne. Dacă elementul abstract, ideea, poate părea preponderent în unele poeme, fondul muzical alcătueşte un principiu esenţial al esteticei valeriene. Elaborarea lucidă a poemului năzueşte, prin mijlocirea îmbinărilor verbale, mai de- grabă către o armonie muzicală decât o formulare filosofică. De- păşind pe Mallarme, prin introducerea elementului intelectual, Valery a ştiut, totuşi, să nu-i sacrifice linia muzicală. Poezia lui poate fi deci considerată sub dublul său aspect, organic legat în înjghebarea creaţei, dar eterogen prin structură: val afectiv, muzical, şi abstracţie rece. A izola unul din termeni, a reduce de pildă poezia lui Valery la un conţinut pur intelectual, înseamnă, desigur, o amputare a acestei poezii. Intelectualismul poetului nu neagă laturea iraţională şi muzicală, ci o întregeşte; ideea nu covârşeşte inefabilul, ci îl prelungeşte. Dar dincolo de Idee, şi independent de ea, poemul lui Valery are o existenţă de sine stătătoare, un echilibru propriu ce nu e condiţionat de armatura lui logică. Esenţa poemului, efectul lui incantatoriu, e deci in- dependent de această armatură, iar explicaţia, transpunerea în proză şi formule logice a poemului nu va reuşi, după mărturia însăşi a poetului, să-i epuizeze adevărata sa substanţă. Deşi, poate, aparent lăturalnic evoluţiei poeziei contemporane, opera poetică a lui Paul Valery i se integrează, obţinând în această devenire un loc aparte. Din multiplicitatea de tendinţe şi orientări care defineşte orice epocă, se desprinde deci în timpul nostru, o direcţie literară bine definită care ne apare ca o manifestare de totalitate a individualităţii umane şi cu deosebire a forţelor sale adânci, instinctive, iraţionale. O analiză amănunţită ar putea vădi această tendinţă în toate do- meniile producţiei spirituale şi artistice contemporane. Spiritul CRITICA IITERARĂ ŞI «NOUA STRUCTURĂ» 593 ce se desprinde din romanul şi poezia modernă întâlneşte astfel restul artelor, fie a celor specifice timpului nostru, ca cinematograful, fie artele reînnoite şi adaptate noilor năzuinţe interioare, în primul rând pictura, sculptura şi arta decorativă. Pretutindeni aceeaşi eliberare din vechile moduri de gândire sau redare plastică, pre- tutindeni aceeaşi eliberare din vechile tehnici. In arta plastică suprarealistă, mai ales, această tendinţă de evadare se manifestă nu numai cu hotărîre, dar chiar cu violenţă şi ostentaţie, care produc uneori perplexitatea. Viziunea comună a lumii este com- plect refăcută: nu asistăm numai la o timidă strămutare de per- spective sau la o uşoară deplasare de planuri; deprinderile noastre obiective de cuprindere a lumii sunt anulate; se construeşte în acest mod, fantezist, liber, şi chiar delirant, imaginea unei noi lumi desprinsă din toate încheieturile rigide ale simetriei noastre de înţelegere. Artistul se părăseşte propriilor viziuni fără a în- cerca să le diriguiască sau să Ie inhibe. Actul de creaţie plastică nu mai ascultă deci de idealul îndelung elaborat, care a primit secundar sancţiunea logicii şi raţiunii, ci se desprinde nemijlocit din jocul obscur al creaţiei subconştiente. Se înţelege deci că, în această dăruire integrală creaţiei, artiştii au depăşit nu numai zonele subliminale ale psihismului normal, dar au făcut apel la resursele morbide şi delirante. Din spiritul interpretativ şi con- structiv al paranoiei, Salvator Dali a preconizat o nouă metodă de creaţie, dar şi de cunoaştere iraţională, pe care a definit-o: «Activite parano'iaque-critique: methode spontanee de connais- sance irrationnelle basee sur l’association interpretative-critique des phenomenes delirants » '). Se poate vedea deci cum, până la exagerare şi conducere până la ultimele consecinţe ale metodei, aceşti artişti au înţeles să ex- prime în artă, viaţa de adâncime a individului. In teatru, asistăm la o manifestare echivalentă. Atât prin psi- hologia personajelor cât şi prin datele temei şi conflictului, suntem departe de simplificarea lineară a vechilor dramaturgi. Tehnica punerii în scenă oferă de asemeni exemple de adâncire a resurselor teatrale prin raportarea la formele gândirii primitive. Sensului l) Salvator Dali, La conquâte de l’irrattonnel, Editions surrdalistes, 1935, p. 16. 8 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE raţional, cuprinsului logic al operei, i s’a adăogat, uneori în dozări măsurate, alteori cu exagerări ce mergeau până la o înnăbuşire şi trecere pe al doilea plan al textului, un fel de magie sugestivă, amestec de incantaţie, de joc de lumini, de artificii tehnice, menite să creeze o atmosferă proprie învăluirii prin sugestie, apropiind astfel teatrul modern de misterul primitiv. Arta timpului nostru vădeşte în manifestările ei caracteristice o reclamare dela zonele subliminale ale sufletului şi tinde în acelaşi timp, pentru a întrebuinţa expresia lui Salvador Dali, către o «cucerire a iraţionalului»; ea devine un mijloc de cunoaştere iraţională a lumii şi un mijloc de revelare a subconştientului, considerat în conflictele şi dramele lui cele mai tăinuite. II Care este poziţia criticei literare în faţa acestei schimbări de orientare ce a condus, începând cu mijlocul secolului trecut, în acelaşi timp la o atitudine nouă faţă de univers şi la descoperirea subconştientului şi iraţionalului ? Instrumentul critic esenţial, aşa cum a fost practicat de marii maeştri ai epocii, a fost în primul rând cercetarea explicativă şi definirea individualităţii autorului prin metoda convergentă a biografiei individuale, a analizei sociale a mediului sau a operei, examen ajungând, în acelaşi timp, la stabilirea de filiaţii între « fa- milii de spirite » sau, mai târziu, între « genuri » literare. Un spirit sistematic şi generalizator mai accentuat a adăogat acestei metode, prin introducerea unor vederi strict deterministe şi în acelaşi timp simplificatoare a psihologiei, năzuinţa de explicaţie a creatorului, operei, sau unei întregi literaturi, prin încrucişarea unor condi- ţionări strict exterioare, neglijând prin aceasta specificul adânc şi ireductibil al artiştilor; desprinzându-se parţial de această con- cepţie care cuprindea faptele în generalitatea lor, sacrificând prea adesea caracterele lor distinctive, critica s’a limitat, prin aruncarea lestului împovărător al biografiei ce ajungea uneori la o colecţie profuză de fapte lipsite de semnificaţie, la analiza atentă, lucidă şi minuţioasă a operei ce tindea către un «preparat anatomic»; la care am putea adăoga înşiruirea elegantă, descusută, de consi- deraţii pătrunzătoare şi subtile în jurul operei, creionări fugitive CRITICA LITERARĂ ŞI « NOUA STRUCTURĂ » 595 făcute în cursul lecturii, « disocieri» şi reflexii în care opera lite- rară nu servea decât de pretext pentru oglindirea criticului. In tot acest răstimp, critica a fost reprezentată prin spirite care, cu toate deosebirile lor, au recunoscut aceeaşi formaţie intelectuală. După Sainte-Beuve, şi începând cu Taine, critica normaliană a durat până în preajma războiului. Va trebui să observăm în această echipă de scriitori o trăsătură de suflet comună, care a comandat calitatea şi orientarea criticei lor: spiritul discursiv, viaţa lor interioară centrată pe viaţa raţională şi lucidă. Scriind aceasta nu ne referim numai la Taine care a împins, desigur, această atitudine până la exagerările unui spirit riguros şi siste- matic, ce simplifica în schemă şi formulă devenirea flotantă a vieţii şi se străduia să explice viaţa interioară printr’o singură facultate centrală, generatoare. Sainte-Beuve însuşi, cu toată mlă- dierea spiritului său, cu toată comprehensiunea lui plurală, cu toată deschiderea sa intelectuală neaservită nici unei teorii tiranice, şi deşi format la romantismul unui Wordsworth, a sacrificat acestei metode. S’a petrecut în evoluţia criticei lui Sainte-Beuve un fapt curios: sub influenţa succesului sistemului tainian şi sub pre- siunea prestigiului ştiinţismului, criticul a evoluat nesimţit dela înţelegerea liberă şi intuitivă a unei vieţi sau a unei opere, către o metodă precisă de cercetare, postulând căutarea unei «calităţi principale », capabilă să explice fiinţa unui scriitor, şi către stabilirea unei « genealogii literare », a unei « familii de spirite », cercetare ce dovedea părăsirea scrutării exclusive a unui autor şi voinţa de a construi dacă nu un sistem, cel puţin de a dovedi spirit lor personală, ei au schimbat rolurile, afirmând cu seninătate « descoperirea » noilor valori. Textele sunt însă clare şi probante: ele condamnă schimbarea de orientare a criticilor, dovedind-o ca fiind o simplă adaptare de strategie literară. Astfel, în 1913 Paul Souday «descoperă» pe Marcel Proust. Foiletonul său x) nu dovedeşte însă decât o totală incomprehen- siune critică, la care se adaogă câteva aprecieri generale vagi şi care nu angajau întru nimic responsabilitatea criticului. Primul contact cu scrisul lui Proust nu prilejueşte lui Souday decât o înseilare de lucruri comune: consideraţii asupra stilului bogat în incidente, relevarea câtorva incorecţii şi solecisme, la care se adaogă recunoaşterea unei « imaginaţii luxuriante » şi a unei « sen- sibilităţi foarte fine», lipsite însă de ordonanţă şi simplificare; câteva citate ajută criticului să fixeze calitatea impresiilor pur sensoriale pe care e clădită psihologia proustiană, ca şi calitatea ruskiniană a descrierilor. Toate acestea nu sunt desigur « positi- vement ennuyeux, mais un peu banal», ceea ce îngădue lui Souday să aştepte cu « simpatie » volumul doi, în care nădăjdueşte să gă- sească «mai multă ordine, mai multă sobrietate şi un stil mai îngrijit». Se poate obiecta că un prim contact cu o operă aşa de revolu- ţionară nu poate îngădui o descoperire a întregii ei adâncimi şi semnificaţii. Obiecţia îşi pierde însă valoarea, dacă vom recunoaşte x) Vezi Paul Souday, Les livres du temps (Deuxiăme serie) £mile-Paul fr. 1914, pp. 383—389, reprodus după război împreună cu alte articole în vo- lumul publicat la Kra. CRITICA LITERARĂ ŞI l NOUA STRUCTURĂ » 6oi că Souday a avut prilejul unei noi lecturi a acestui volum, că a putut continua examenul operei pe măsura publicării ei şi con- frunta impresiile cu numeroasele mărturii sau analize ale con- temporanilor, şi, mai ales, că a trăit într’o epocă a cărei viaţă spirituală uşura în mod incontestabil înţelegerea operei proustiene. Totuşi, aceste texte nu dovedesc nici o corespondenţă cu literatura lui Proust şi nici intuirea semnificaţiei revoluţionare a acestui scris în literatura universală. Limitat în vederi, împiedecat la fie- care pas de observaţii mărunte şi insemnificative, bagatelizat în ticuri didactice, Paul Souday se mărgineşte la locuri comune ge- nerale, făcând o critică neutră, deşi pe alocuri binevoitoare, dar fără căldură şi pătrundere. In asemenea condiţii, dacă ascuţimea critică a lui Souday a fost deficientă faţă de o operă în proză a cărei intuire ni se pare acum facilă, cu toată subtilitatea ei psihologică, se înţelege cum contactul criticului cu poezia şi mai ales cum atitudinea lui spiri- tuală a putut fi total inaderentă la esenţa intimă a poemului. Pentru a nu înmulţi exemplele, vom cita în această privinţă polemica lui Souday cu Abatele Bremond, în care criticul raţio- nalist a fost pus într’o poziţie din cele mai penibile J). Falimentul criticei raţionaliste a avut însă pe nedrept, credem, răsfrângeri asupra destinului întregei critice. încrederea în efi- cienţa criticei s’a risipit în spiritul literaţilor contemporani. în- trebat fiind de un reporter literar (Maurice Rouzaud): — « Oii va la critique ?», Paul Valery a răspuns fără şovăială: — « Mais â sa perte, j’espâre !» Iar Rainer-Maria Rilke scria încă din 1903 unui tânăr poet cu care era în corespondenţă: « Mit nichts kann man ein Kunstwerk so wenig beriihren als mit kritischen Worten: es kommt dabei immer auf mehr oder minder gliickliche Miss- verstăndnisse heraus ». Carenţa criticei literare faţă de producţia literară actuală ce depăşeşte un anumit nivel şi o anumită complexitate se va vădi în primul rând printr’o neînţelegere a conflictelor şi proceselor logice pe care această artă le evocă. Criticul, credincios vechii psihologii raţinaoliste, va condamna fără apel capriciul şi bizareria *) Vezi primele două capitole din Henri Brămond, La poesie pure. Grasset, 1926. 6(32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unei vieţi psihologice care îi scapă, neînţelegând că prin aceasta el îşi dovedeşte propria-i lipsă de pătrundere psihologică. El va pretinde autorului crearea de personaje coherente, cu o motivare interioară suficientă, cu o consecvenţă desăvârşită în conduită. O acţiune neîndestulător justificată de autor nărue echilibrul în- tregei lui creaţii, o evadare în gratuitate şi fantezie primejdueşte, în credinţa lui, arhitectonica şi validitatea «artistică» a operei. Criticul va refuza deci structural tot ce depăşeşte o anumită si- metrie şi simplicitate interioară, tot ceea ce nu rezistă examenului raţiunii sau ceea ce depăşeşte bunul simţ al experienţei curente. Vom cita, în această privinţă, obiecţia pe care un critic român o făcea unui autor care atribuia unei eroine sentimente simultane de ură şi iubire faţă de acelaşi personaj. Criticul protesta împotriva acestei neverosimilităţi, încheind că psihologia personajelor au- torului ar fi fantezistă şi artificială. In realitate, el nu făcea decât să trădeze, o dată cu o regretabilă necunoaştere a lui Freud, care insistă adesea asupra sentimentelor ambivalenţe, o lipsă de in- tuiţie psihologică elementară, pe care simpla experienţă cotidiană i-ar fi putut-o oferi. Criticul condamna deci o psihologie al cărei adevăr ar fi trebuit în realitate să-l sublinieze. Neaderenţa psihologică la operele analizate, având nevoie de o motivare, criticul raţionalist a recurs la o explicaţie în acelaşi timp comodă şi elegantă: autorul îşi rătăceşte personajele în do- meniul patologic. Explicaţia e de sigur un subterfugiu: se ascunde sub o etichetă stereotipă o insuficienţă de înţelegere şi explică totdeodată şovăiala criticului de a bătători cărări aşa de întorto- chiate... Un cuvânt însă, o formulă verbală, nu explică nimic; cu atât mai puţin nu scutesc pe critic de a explica şi înţelege. Enunţarea sensibilităţii maladive a lui Marcel Proust nu epuizează viaţa interioară a scriitorului şi nu-i explică opera, după cum, decenii în urmă, examenul patologic al lui Poe sau Baudelaire nu putea defini fiorul de sensibilitate pe care aceste opere l-au dat la iveală. Cum vedem, recurgerea la explicaţia patologicului e mai de grabă o mărturisire indirectă de carenţă psihologică a criticului, ce se repetă la fiecare operă de puternică originalitate, decât o nevoie de definire şi situare. Neaderenţei psihologice se adaogă o scădere mult mai gravă: necuprinderea semnificaţiei simbolice a operelor. Aceasta expri- CRITICA LITERARĂ ŞI « NOUA STRUCTURĂ • 603 mând în genere o viaţă sufletească adâncă, ce depăşeşte zona de suprafaţă a logicei vor întâlni prin semnificaţia lor manifestările vieţii primitive, care este esenţial simbolică. Subconştientul înve- cinează astfel, prin creaţiile lui spontane, viaţa primitivă, care nu a ajuns încă la stadiul de înţelegere obiectivă a universului, ci s’a oprit la stabilirea de raporturi subiective, bazate pe analogii între lucrurile lumii. Operele acestor creatori care au ştiut să dezvălue adâncurile primitive ale sufletului vor exprima valori simbolice. Literatura modernă, chiar când va prezenta o înfăţişare de totală gratuitate, va cuprinde totuşi o semnificaţie mai largă pe care artistul a fixat-o în structura ei, în mod nereflectat şi spontan. O operă fantastică mai ales va exprima cu mai multă putere acest fond simbolic. Această semnificaţie este uneori în- făţişată cu claritate, reductibilă la un mit, alteori ea este nebuloasă, confuză, refractară explicitării şi interpretării logice. Critica raţionalistă a rămas veşnic în afară de* aceste valori simbolice şi de această lume de semnificaţii dezvăluite de opera de artă. Ea s’a oprit numai la ţesătura concretă a operei, a amă- nunţit-o analitic, a desfăcut-o din încheieturile ei arhitectonice, crezând că va epuiza prin aceasta însuşi sâmburele operei de artă. Criticul raţionalist încadrează, aşa dar, opera prin mijlocirea unor anumite canoane logice, care nu pot surprinde însă conţinutul adânc al creaţiei analizate; el se fixează pe «subiectul» operei sau îşi îndreaptă atenţia spre viaţa de suprafaţă a personajelor descrise, nebănuind că se menţine ^prin aceasta în afara vieţii intime a operei, în accidental şi accesoriu; el aplică operei reguli de simetrie, logică şi claritate, uitând că tuturor creatorilor de mare suflu de o sută de ani încoace, dela Balzac la Proust, li s’a obiectat de critică, obscuritatea, confuzia şi caracterul inform, aparent nestructurat şi neechilibrat al creaţiei; el condamnă o operă pentru « compoziţia » sa aparent defectuoasă, deci contra- zicând regulile consacrate ale genului, după exemplul lui Brune- tiere care nega valoarea operei lui Flaubert « La Tentation de Saint Antoine » pentru compoziţia ei « ciudată, plictisitoare şi informă »; astfel procedând, criticul va invoca invariabil criteriul « artistic », rotunjimea de contur a artei şi alte asemenea principii cardinale, uitând că se referă la principii fără conţinut stabil şi că marii creatori au fost toţi (Wagner, Delacroix, Proust), repudiaţi în 6 04 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numele aceleiaşi « arte » nesocotite. (Invocarea « artei » şi afirmarea că operele novatoare ale epocii reprezintă o ştirbire, o nesocotire a acestui principiu socotit ca fix şi imuabil, devine un loc comun a întregii critice raţionaliste de câteva decenii; o revedere a textelor dovedeşte această repetată transpunere a discuţiei pe un teren vag şi general.) Criticul se situează deci nu numai în afara liniei marii arte a timpului, întârziind cu una sau două generaţii recunoaşterea scriitorilor care imprimă un ritm epocii lor, dar şi în afara aderenţei lor la esenţa intimă şi la cuprinderea semnificaţiei adânci a ope- relor studiate. Ajungem astfel la paradoxul că ceea ce un critic format în lecturi îndelungi nu poate cuprinde cu metoda lui analistă, este înţeles direct şi imediat de un cititor simplu şi neprevenit, care participă totuşi sufleteşte la viaţa operei. Prin aceasta critica raţionalistă îşi diminuează singur^ eficienţa: căci dacă nu-i putem cere a avea aceeaşi supleţe de comprehensiune faţă de operele contemporane ca tinerii de douăzeci de ani, care, crescuţi fiind în atmosfera epocii, aderă fără efort la creaţiile re- voluţionare ale timpului, îi putem totuşi cere să nu dezorienteze voluntar spiritul public, care are uneori îndestulătoare elasticitate spirituală pentru a intui obscur valorile contemporane. Faţă de producţia poetică, critica literară a dovedit aceeaşi neadiacenţă, agravată din cauza naturii esenţial muzicale a poe- mului. Divergenţa dintre instrumentul analitic al criticei şi planul iraţional al poeziei este şi mai accentuată. Neputând deci ajunge direct la viaţa intimă a poemului care e dincolo de cuvinte şi de sensul lor noţional, critica a viciat însuşi conceptul de poezie, reducând-o la o creaţie voluntară şi atribuindu-i o semnificaţie pur raţională. Discuţia teoretică datând de mai multe decenii, reluată în urmă cu prilejul desbaterii asupra «Poeziei pure » şi continuată fără întrerupere, dacă nu a reuşit să împrăştie diver- genţele, a stabilit totuşi datele generale ale problemei. Fără să excludă existenţa unui sens logic încorporat structurii lui, poemul îsi datoreste forţa de iradiere si sugestie unui fond muzical ine- fabil şi refractar traducerii logice. Plan raţional şi stare muzicală coexistă în poem fără a se condiţiona şi a se presupune. Asocierea lor e accidentală, îmbinarea lor nu are un caracter organic, deşi ea poate contribui la echilibrul poemului. Cele două planuri de viaţă au deci în structura operei o existenţă separată, dar singura CRITICA LITERARĂ ŞI « NOUA STRUCTURĂ t 605 esenţială pentru viaţa poemului este vibraţia lui muzicală. în- ţelegerea structurii logice care îi este asociată nu conduce în nici un caz la comunicarea spirituală cu esenţa poetică; cu atât mai mult tendinţa de a reduce esenţa poemului la planul raţional nu poate fi o atitudine critică eficace. « Reduire la poesie aux demarches de la connaissance rationnelle, du discours, c’est aller contre la nature meme, c’est vouloir un cercle carrd» 1). Intre structura logică şi abstractă a înţelegerii critice şi esenţa muzicală a poe- mului se săvârşeşte deci o adâncă separare de nivel. Vom înţelege deci zădărnicia efortului critic de a «înţelege » poezia, deci de a o interpreta logic, de a o analiza cu mijloacele raţiunii. Neputând intui poezia în planul ei propriu, criticul are nevoie de pârghii logice, vrea să statornicească reperuri şi să dea interpretări, tinde, prin comentarii, să o expliciteze. Este cu- noscută, în literatura noastră, incomprehensiunea unui critic, care în faţa unui poem al cărui sens îi scapă, să invite autorul să se explice; am putut de asemeni nota în mai multe rânduri tendinţa unui alt critic de a traduce pe plan logic sensul poemelor exami- nate. Această operaţie de definire şi clasificare logică a unui fond obscur este desigur legitimă, dacă ţinem seamă de faptul coexi- stenţei a două planuri de creaţie în opera poetică. De altminteri existenţa unei întregi literaturi de comentarii asupra poemelor reputate obscure 2) pot justifica aceste exerciţii logice, delimitân- du-le în acelaşi timp semnificaţia. Căci aceste comentarii nu vor putea nici epuiza esenţa poemului, nici conduce în centrul creaţiei poetice. In această privinţă, misticul Bremond şi intelectualistul Valery se unesc: « .. .pour lire un po&me, scrie Bremond în studiul citat (pag. 18), il ne suffit pas, et, d’ailleurs, il n’est pas toujours *) H. Bremond, La poesie pure, Grasset, 1926, p, 22. 2) Vezi de ex. asupra poemului « Le cimetiere marin » de Paul Valery in- terpretarea lui G. Cohen (Gallimard, Ed. 1933) împreună cu bibliografia; asupra poemului La jeune parque comentariul lui Alain (Gallimard, 1936), cf. E. Noulet: Paul Valery. Grasset, 1938, pp. 81—109; asupra Elegiilor dela Duino de Rainer-Maria Rilke vezi comentariul lui Angelloz (Paul Hartmann, Ed. 1936), sau comentariul lui Heinrch Cămmerer, R. M, Rilkes Duineser Elegien, Stuttgart. 1937. Metzleresche Verlagsbuchhandlung etc. Alţi autori şi-au comentat singuri poemele: vezi Jean Wahl, Poemes commentes. «Her- mes » No. III (premiere serie) etc. 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ndcessaire d’en saisir le sens ». Iar Paul Valery scrie în chiar pre- faţa comentariului lui Gustave Cohen (pp. 22—23): « Resumer, mettre en prose un poeme c’est tout simplement meconnaître l’essence d’un art. La necessite poetique est inseparable de la forme sensible, et Ies pensees enoncees ou suggerees par un texte de po&me ne sont pas du tout l’objet unique et capital du discours, mais des moyens qui concourent âgalement avec Ies sons, Ies ca- dences, le nombre et Ies ornements, â provoquer, â soutenir une certaine tension ou exaltation, â engendrer en nous un monde, ou un mode d’existence tout harmonique. » Comentariul critic se limitează deci exclusiv la sensul logic al poemului, neputând con- duce la intuirea noului « mod de existenţă » presupus de poem. Critica se situează astfel în afara esenţei poemului, excepţie făcând, desigur, critica interpretativ-genetică, în care criticul, plecând dela intuirea stării sufleteşti primare a poetului, reface etapele creaţiei, raportând elementele concrete ale poemului în starea lui de suflet (cum a procedat d. Şerban Cioculescu faţă de poezia d-lui I. Vinea). Diferenţa de plan, interzicând o luare de contact eficace, între critica şi arta contemporană, va putea fi ilustrată prin nedumerirea omului de bunăvoinţă care, la ultima expoziţie suprarealistă din Paris, la rugămintea de a i se « explica » sensul unei opere, a primit răspunsul laconic al unui expozant: «Arta nu e o chestiune de înţelegere ». Aceste consideraţii nu neagă totuşi o oarecare utilitate criticei raţionaliste, dar îi limitează acţiunea la explicarea operelor clasice şi a poeziei gnomice, servind, prin aceasta, la orientarea marelui public şi cu deosebire a tineretului şcolar. ION BIBERI CORESPONDENŢA LUI MARCEL PROUST Lui Gheorghe Nettifior I. Introducere şi bibliografie. — II. Caractere generale ale corespondenţei. — III. Elemente de biografie. — IV. Mama lui Marcel Proust în opera şi corespondenţa sa. —V, Pregătirea şi construcţia operei.— VI. Probleme de stil, tehnică şi morală. —VII. Izvoare şi « chei ». —VIII. Strategie literară. — IX. Concluzii. VII Problema care, în materie de critică şi exegeză proustiană, a dat naştere la cele mai aprinse discuţii şi a pătruns până în rân- durile largi ale publicului cititor, unde chestiunile de critică li- terară propriu zisă sunt de obicei primite cu mai multă indiferenţă, a fost de a se şti dacă, şi în ce măsură, A la recherche du temps perdu este un « roman cu cheie ». Sunt eroii lui Proust nişte fiinţe reale, luate din viaţa ade- vărată, ş^ trecute în roman cu numele schimbat? Toată această operă nu este ea nimic mai mult decât o lungă autobiografie? Nimic mai mult decât o vastă cronică a unor fapte într’adevăr întâmplate ? Galeria de personaje atât de diverse, ce populează romanul, este o simplă prezentare de figuri reale, mai mult sau mai puţin travestite, mai mult sau mai puţin camuflate? Iată întrebări pe care istoria literară nu le pune pentru prima oară. Orice mare operă a trebuit să le suporte şi uneori să le răs- pundă. Romanele lui Stendhal, Balzac şi Flaubert au făcut pe rând obiectul celor mai minuţioase investigaţii, pentru a se stabili identitatea fiecăruia din eroii lor. 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A pătrunde în culisele unei opere, a forţa micile ei secrete, a deschide cu chei potrivite porţile ei închise, rămâne pasiunea ci- titorului de literatură. Pasiune inferioară, dacă vreţi, căci nu vi- zează şi nu desleagă nimic din esenţa unei opere, dar pasiune per- manentă, care însufleţeşte în bună parte, dacă nu istoria literară, cel puţin anecdotica literară, care este şi ea un sector al acestei istorii. Totuşi puţini romancieri au deşteptat, în această privinţă, prin opera lor, mai multă curiozitate şi mai multă indiscreţie decât Marcel Proust. Nu e personaj al său care să nu fi fost pus sub observaţie, pentru a divulga «modelul» adevărat, pe care se presupunea că-1 ascunde; nu e situaţie din roman care să nu-i fi fost atri- buită lui Proust personal şi vieţii sale intime. 0 întreagă reţea de presupuneri şi investigaţii s’a ţesut în jurul lui şi al cărţilor sale. Nu trebue totuşi să judecăm prea sever această curiozitate literară. Ea nu e totdeauna şi mai ales nu în mod exclusiv, un semn de indiscreţie. Poate că de multe ori efortul de a intra în aceste secrete de culise, este o încercare de intimitate, de apro- piere şi de cunoaştere. Marcel Proust este pentru cititorii săi mai mult decât un autor preferat: e un prieten. El face parte din acei rari scriitori (Montaigne, Stendhal...) a căror literatură de- vine un fapt de solidaritate morală, un legământ de prietenie, un pact de înţelegere mutuală. In tovărăşia unui astfel de autor, nu eşti niciodată singur. Prezenţa lui Marcel Proust e atât de vie în paginile sale, încât e poate legitim să-i ceri confidenţe pe care romancierul le refuză. Desigur, este totuşi ceva indiscret în acest joc de enigme des- legate, este un gust regretabil pentru anecdote, zvonuri şi can- canuri, este, în sfârşit, un mod inferior de a privi literatura «prin gaura cheii ». In cazul lui Proust, gustul de indiscreţie a fost agravat de circumstanţe speciale. Tot ce era în gloria scriitorului, snobism şi scandal monden, toată rumoarea ipocrită sau intrigată men- ţinută în jurul romanului şi al autorului, tot ce era turbure, ne- cunoscut şi puţin misterios în viaţa acestui om fantomatic, pe care nimeni nu-1 văzuse şi despre care circulau cele mai stranii legende, era de naturăsă aprindă curiozităţile, să încurajeze zvonurile. CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST 609 Cititorul va înţelege că nu pentru asemenea motive de simplă curiozitate literară, ne-am decis să dedicăm în studiul de faţă, un capitol întreg problemei « cheilor » proustiene. Ar fi şi prea târziu. Marcel Proust a încetat din fericire să mai fie un « caz » actual şi a trecut în regiunile mai puţin aventuroase ale istoriei literare. A clarifica anumite «chei», a deschide anumite porţi, este pentru noi o încercare de a cunoaşte mai de aproape metoda de lucru a scriitorului. Care este în opera lui hotarul dintre ficţiune şi realitate, în ce măsură spiritul de invenţie colaborează cu spi- ritul de observaţie, prin ce transformări trece un fapt autentic, pentru a deveni un element de roman, care este unghiul de re- fracţie ce deplasează în literatură imaginile luate din viaţă — iată atâtea întrebări delicate ce se referă la mecanismul intim al actului creator. Marcel Proust însuşi, care, după cum vom arăta, îşi apăra cu îndârjire secretele operei lui, era totuşi preocupat în diversele lui lecturi, de găsirea « cheilor » — şi nu o dată în scrisorile sale, după citirea unei cărţi, solicită autorului deslegarea tainelor. « Desigur aş fi fost mulţumit să cunosc cheile (pe care de altfel cred că le ghicesc... * 1). ...cât de mult m’ar amuza să pot înţelege mai bine unele din articolele d-voastră, graţie cheilor pe care mi le-aţi da. De sigur nu sper să vă smulg numele lui Georges Pheynier. Acest straniu personaj respiră prea multă au- tenticitate pentru ca să îndrăznesc a vă cere numele lui adevărat, care trebue să fie numele cuiva pe care îl cunoaşteţi bine *2). Aş vrea să ştiu cine este ducesa de Padova, născută Bruat, şi pianistul care vorbeşte despre Chopin ca un negustor de peşte, după cum aş vrea să ştiu... cine este ducesa de Longeais şi femeia părăsită (pagina 321 din Recueil) şi de asemeni cine este marchiza... şi principesa coborîtoare din Louis XIV * 3). * Cine este palidul miliardar bizantin şi socialist ? Cine prinţul (cred că trebue să fie A. sau T.) care se reangajează? Cine vărul englez fascinat de Germania ? Cine M-me Stern invitată de principesa de Saxa-Meiningen (nu e Ernesta ?) ... ? *) Corr. Gen. Voi. I p. 71. 2) Ibid., p. 123. 3) Ibid., p. 183. 0 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cine englezii desemnaţi prin iniţiale... ? Cine H..., deputatul socialist? Cine ataşatul de ambasadă al Germaniei, care locueşte aproape de Dieppe P*1 *) Toate aceste citate (primele trei din corespondenţa cu Montes- quiou, ultimul dintr’o scrisoare către Jacques Emile Blanche) arată cât de mult se interesa Marcel Proust de culisele literaturii şi justi- fică postum, faţă de memoria lui, propriile noastre încercări de a descifra anumite secrete, pe care desigur el n’ar fi consimţit niciodată să ni le încredinţeze. # Marcel Proust s’a explicat de câteva ori asupra cheilor roma- nului său. N’a făcut-o însă niciodată de bună voie, ci mai mult silit de împrejurări, pentru a desminţi anumite zvonuri, pentru a protesta împotriva lor şi pentru a cere scuze oamenilor puşi în cauză. El încearcă să nege în mod absolut orice caracter de cronică adevărată, orice element de realitate. Ar vrea ca romanul său să fie considerat drept o operă de pură imaginaţie, de strictă ficţiune. « .. .această carte in care nu există nici un singur fapt care să nu fie fictiv, in care nu există nici un singur personaj < cu cheie » şi în care totul a fost in- ventat de mine... » a). Sunt însă desminţiri care desmint prea mult, sunt proteste care protestează prea puternic — şi care tocmai, prin excesul lor, devin neplauzibile. Marcel Proust îi poate afirma d-nei Straus într’o scrisoare că «nu există nicâeri nici chei, nici portrete» 3 4 *), dar nu poate să repete acest lucru, când e pus în faţa unor coin- cidenţe prea vizibile, pentru ca să mai fie integral negate. In ase- menea împrejurări, tot ce poate face este să confirme cât mai puţin, să ascundă cât mai mult. t Abia dacă există două sau trei chei şi care nici ele nu se potrivesc decât o singură clipă » *). * Sunt poate singurele două lucruri din toată opera mea pe care nu le-am «inventat * în întregime » 6). a) Le Temps Retrouvi I, p. 207. а) Corr. Gen. Voi. III, PP. 107—108. 3) Corr. Gen. Voi. VI, p. 167. 4) Corr. Gen. Voi. I, p. 281. б) Corr. Gin. Voi. III, P- 219. CORESPONDENTA lui marcel proust 6i i O dată pornit însă pe calea recunoaşterilor şi a retractărilor, vine un moment în care discuţia nu mai poate fi susţinută dela caz la caz, ci trebue îndreptată spre sensul general al lucrurilor, încercarea lui Proust de a nega, pur şi simplu, orice legătură între romanul şi viaţa sa, a fost şi grea şi inutilă. Grea pentrucă era contrarie evidenţei. Inutilă, pentrucă apăra o cauză greşită. In fond, interesant nu e de ştiut dacă într’un roman se găsesc sau nu fapte luate direct din viaţă, trăsături şi gesturi desprinse din realitate şi trecute în literatură. Toate romanele se scriu cu materialul pe care viaţa le pune la îndemâna scriitorului. In operele cele mai arbitrar fanteziste, ca şi în cele mai sever obiective, rămâne o bună parte de cronică şi de confesiune. Dar nu elementele directe de realitate, de care se serveşte un roman- cier interesează, ci semnificaţia pe care le-o dă el în cadrul operei sale. Oamenii străinii de creaţia literară îşi fac o idee cu totul sim- plistă de modul în care se creează un personaj. Ei îşi închipuesc că e de ajuns ca un romancier să-şi aleagă un model din viaţa reală şi să-l descrie cu fidelitate, pentru ca astfel să dea naştere unui erou de carte. « Cheia » unui personaj li se pare că deschide toate misterele. Când în locul unui nume fictiv pot să pună un nume real, când pe Bergotte îl pot înlocui în Anatole France, pe Berma cu Sarah Bernhard, pe Charlus cu Montesquiou, au credinţa că au rezolvat o adevărată problemă literară. Marcel Proust, care cunoştea mai bine ca oricine complexi- tatea problemei, era indignat de acest fel grosolan de a vedea lucrurile. < Prin temperament, nu cred că un artist ar consimţi să facă dintr’o operă de artă o simplă copie a vieţii şi să pună într’o operă de imaginaţie, pe d. X... sau pe d. Y... » *). In fapt, chiar când originea unui personaj de roman este un model din viaţă (lucru ce se întâmplă în cele mai multe cazuri), chiar când punctul de plecare al unei situaţii de roman este real, desfăşurarea lor ulterioară capătă cu totul alte direcţii. Intr’o operă vie, personajele se desprind în mod inevitabil de modelul *) Corr. Gin. Voi. I, p. 196. 9* 6l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lor iniţial şi dobândesc o personalitate distinctă, o identitate proprie. Dacă n’ar fi decât elementara dorinţă a romancierului de a camufla modelele, de care se serveşte, schimb ându-le numele, profesiunea, oarecare trăsături fizice — şi încă o copie strictă după natură n’ar fi posibilă. Un camuflaj plauzibil nu poate să rămână exterior. El are inevitabile consecinţe în structura intimă a per- sonajelor. Orice amănunt schimbat antrenează o serie de modificări corespunzătoare, şi din toate aceste schimbări se constitue o fiinţă nouă, cu o voinţă proprie de vieaţă, mai puternică şi decât mo- delul real dela care pleacă şi decât planurile romancierului, pe care uneori le depăşeşte. E o greşală să se creadă că un romancier poate să dispună în mod nelimitat de eroii săi — şi că aceşti eroi nu sunt decât nişte fantoşe docile în mâinile lui. S’a spus că sub personajul lui Swann se ascunde ori Charles Haas, ori Charles Ephrussi, doi parizieni defa finele veacului trecut. Vom reveni mai departe asupra acestei chestiuni, dar de pe acum trebue să spunem că ea ni se pare fără reală importanţă. Swann nu e nici unul, nici altul. Swann este el însuşi. El are o personalitate şi un destin, atât de puternic definite, încât nici Proust nu i le poate schimba. Intr’o scrisoare adresată unei admiratoare, care deplora faptul că Swann intră dela un anumit punct al cărţii în declin, roman- cierul îşi defineşte poziţia sa faţă de proprii săi eroi. « Mi se pare că vreţi să spuneţi prin aceasta, considerându-1 pe Swann ca pe o fiinţă vie, că aţi fost decepţionată, văzându-1 devenind mai puţin simpatic şi chiar ridicul. Vă asigur că şi eu am fost foarte întristat de aceste transformări. Da nu sunt liber să merg împotriva adevărului şi să ascund legile ca- racterelor. Amicus Swann, sed magis amica Veritas. Oamenii cei mai drăguţi au adesea perioade odioase. Vă asigur că în volumul următor... Swann reîncepe să fie simpatic. Din nefericire, şi sunt foarte mâhnit, va muri în al patrulea volum. Personajul principal al cărţii nu e el. Aş fi vrut să fie. Dar arta este un neîncetat sacrificiu al sentimentului faţă de adevăr» 1). Ceea ce e dominant într’un personaj proustian nu sunt ele- mentele anecdotice din care e construit, ci linia caracterului său. *) *) Corr. Gen. Voi. III, p. io. CORESPONDENTA lui marcel proust 613 Aceste elemente anecdotice romancierul le ia uneori direct din viaţă, dar atribuindu-le unui personaj le dă o nouă semnificaţie. « Intr’o zi, veţi vedea în al doilea volum din Swann cum un lucru adevărat se transformă în roman. 11 veţi recunoaşte * x). Din păcate nu putem şti la ce anume se referă Proust aici şi care este pasajul vizat de el, dar, cu ajutorul corespondenţei, putem găsi nenumărate incidente din viaţa sa personală, pe care mai târziu le-a povestit în roman. Punând alături faptele aşa cum s’au petrecut în realitate şi aşa cum se află transformate în carte, ajungem să măsurăm distanţa pe care au parcurs-o ele, spre a trece din viaţă în ficţiune. Vom da un exemplu, care ni se pare tipic. In timpul afacerii Dreyfuss, în 1899, Marcel Proust face pe lângă d-na Straus un demers pentru a obţine semnătura d-lui d’Haussonville pe o adresă în favoarea colonelului Piquart. Iată un fragment din scrisoarea pe care o trimite cu acest prilej d-nei Straus: « D. France, la cererea d-lui Labori, ar dori ca unele personalităţi însem- nate să semneze o adresă pentru Piquart, d. Labori fiind de părere că aceasta ar putea să-i impresioneze pe judecători... I-am promis d-lui France să mă adresez d-voastră pentru domnul d’Haussonville... Poate că domnul d’Haus- sonville, care are atâta inimă şi înălţime de spirit, nu vă va refuza » *). Trebue să precizăm că d-na Straus a considerat demersul lui Proust «himeric» şi l-a refuzat. Ei bine, acest incident se află povestit întocmai în roman, fără nici o schimbare de situaţie, dar cu o surprinzătoare înlocuire de persoane. Demersul pe care în viaţă îl făcea Marcel Proust însuşi, în roman îl face cel mai antipatic personaj al său: Bloch. « Swann îl interesă mult pe Bloch, spunându-i că prinţul de Guermantes era dreyfusard. — «Ar trebui să-i ceri să semneze listele noastre pentru Piquart: cu un nume ca al lui, ar face un efect formidabil ». Dar Swann. .. refuză să-l autorizeze pe Bloch să-i trimeată prinţului... o circulară de semnat. —«Asta nu poate s’o facă, nu trebue să-i cerem impos bilul, repeta Swann.. .*3) * 2 3 x) Corr. Gen. Voi. V, p. 260. 2) Corr. Gân. Voi. VI, p. 16. 3) Sodome et Gomorrke II, voi. 1, p. 116. 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din confruntarea celor două texte, se poate vedea că în această situaţie domnul d’Haussonville a fost înlocuit cu prinţul de Guer- mantes, doamna Strauss cu Swann, iar Marcel Proust însuşi cu odiosul Bloch. E una din cele mai neaşteptate substituiri. în- treaga întâmplare e povestită în roman cu un aer reprobator şi ironic, care — dacă n’ar fi fost scrisoarea de mai sus — nu ne-ar fi lăsat niciodată să bănuim că, în gafa lui Bloch, se ascunde o veche gafă a Iui Proust. Iată o cheie, pe care nimeni nu s’ar fi gândit s’o încerce. Astfel de «chei o care deschid anumite episoade din roman şi ne arată că ele corespund unor fapte autentice din viaţă, se pot găsi în mare număr la o lectură paralelă a scrisorilor şi a operei lui Proust. ' In ce ne priveşte, am identificat în roman foarte multe situaţii şi incidente din corespondenţă. In volumul prim din « Le cote de Guermantes o, naratorul îi solicită d-lui de Norpois un vot pentru alegerea tatălui său la Academia de Ştiinţe Morale * *) D. de Norpois refuză şi, puţin mai târziu, acordă sprijinul său unui alt candidat, prinţul de Faffen- heim, care este într’adevăr ales2). Această alegere academică n’a fost inventată de Proust, căci o găsim incidental relatată într’o scrisoare către doamna Straus. « M’am gândit că aţi fost mulţumită de alegerea d-lui d’Eichtal la Institut, căci ştiu că ţineţi mult la el. Şi eu am fost mulţumit, dar cu puţină melan- colie, pentrucă mi-am adus aminte de ambiţia tatălui meu, pe care n’a putut să şi-o realizaze, pentru aceeaşi Academie. Fusese concurentul d-lui d’Eich- tal » 3). (Să observăm în treacăt, că transpunând faptul în roman, autorul a simţit aici nevoia să păstreze oarecare legătură cu eroul adevărat al întâmplării şi că, în locul numelui de «Eichtal», a căutat tot un nume de rezonanţă germană: Faffenheim). Uneori nu regăsim în roman un personaj, sau o situaţie din *) « . . .je revins un instant vers le vieux diplomate et lui glissai un mot d’un fauteuil acadămique pour mon pâre * Le c6ti des Guermantes I, p. 201. *) Ibid., pp. 230—236. CORESPONDENTA lui marcel proust 6x5 corespondenţă, ci un obiect, ceea ce ni se pare că face şi mai fa- miliară legătura dintre scrisori şi operă. « Fata, despre care ţi-am vorbit, mi-a cerut un mic nâcessaire de luat cu ea, cu ceas de email albastru, etc. M’am gândit că ar fi atât de scump la bi- jutierul Cartier, încât l-am comandat la bijutierul W... Poţi să-mi spui exact cum trebue să fie ? O fată poate să-l poarte cu ea în automobil ? la dineu ? la călărie ? la ţară ? » *) Acest nâcessaire, despre care Marcel Proust îi cere atâtea amă- nunte lui Lucien Daudet, îl găsim în roman, în mâinile Albertinei. «Albertine... se uita într’o oglindă, scoasă dintr’un nâcessaire de aur, pe care îl lua mereu cu ea. Intr’adevăr... după ce cerusem telegrafic d-lui de Charlus indicaţii asupra a tot ce se făcea mai elegant în această privinţă, comandasem la Cartier un nâcessaire, care era bucuria Albertinei şi a mea >2 3). Este în mod neîndoielnic acelaşi nâcessaire din scrisoarea către Lucien Daudet, dar dacă în roman îl poartă Albertine, nu putem şti cine l-a purtat cu adevărat în viaţă 8). Sunt în schimb alte amănunte, pe care corespondenţa ni le dă cu o perfectă preciziune. Aflăm de exemplu că cele două rochii pe care în roman le poartă într’o seară la Opera Mare, principesa de Guermantes 4 * б) şi ducesa de Guermantes B), au fost efectiv purtate de două prietene ale lui Proust, într’o seară din 1908, la o re- prezentaţie a Operei din Monte-Carlo. « Aţi văzut oare anul acesta, în toalete asemănătoare celor ce se poartă la Operă, pe d-na S... (D-na Standish. N.R.) şi pe D-naG... într’o seară de reprezentaţie italiană la Monte-Carlo? D-na G... mă luase la Operă cu d-na S... şi am avut impresia a două feluri de a înţelege toaleta, ele- ganţa, foarte diferite, foarte opuse... Aş vrea ca nici una, nici alta să nu ştie că acest lucru mă interesează. •. fiindcă cele două femei pe care le voi îm- brăca — cum aş îmbrăca două manechine — cu rochiile lor, nu au nici o legătură cu ele, căci romanul meu nu are nici o cheie, şi dacă le-aş vorbi 9 Lucien Daudet, op. cit., pp. 165—266. а) Sodome et Gomorrhe II, voi. 3, p. 109. 3) De altfel, în scrisoarea imediat următoare, Proust neagă că ar fi vorba de o persoană reală: « Renunţ la nâcessaire. Nu ştiu dacă am fost destul de clar: nu mă gândeam să-l dau altcuiva decât t eroinei * mele. * (Lucien Daudet, op. cit., p. 167). *) Le câtâ de Guermantes^1, p. 37. б) Ibid., p. 48. 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE despre asta, iar mai târziu personajele mele ar deveni otrăvitoare sau in- cestuoase, sau nu importă cum, ar putea crede că tot despre ele e vorba ! » 1). Se poate vedea din această scrisoare, din câte elemente dispa- rate se construeşte un personaj. Autorul grupează o sumă de fapte mărunte, văzute în viaţă, în diverse împrejurări, la diverşi oameni, şi le atribue unui singur erou al său, care devine astfel o fiinţă unitară, făcută din amănunte organic întrunite. In pasajul citat, Oriane de Guermantes poartă, după cum s’a văzut, o rochie a doamnei Standish. In altă împrejurare, în ce- lebrul episod al rochiei roşii cu pantofi negri 2 3), va purta o rochie a doamnei Straus s). In sfârşit,- într’un al treilea episod, va fi eroina unui incident sentimental, care de fapt i s’a întâmplat — fără ştirea ei de altfel — doamnei Gaston de Caillavet 4). Iată dar trei « chei» care se potrivesc aceluiaşi personaj, fără totuşi ca nici una din ele şi nici toate trei la un loc să ni-1 poată explica în întregime. Găsim în Oriana de Guermantes trăsături care o fac să semene, în anumite împrejurări, când cu d-na Stan- dish, când cu d-na Straus, când cu d-na de Caillavet, dar aceste trăsături nu mai au nici un raport cu modelul iniţial, căci s’au integrat definitiv în personalitatea nouă şi distinctă a Orianei. In fiecare personaj al lui Marcel Proust există anumite « par- cele de realitate », cum spunea cineva, şi pentru fiecare personaj se pot găsi, nu un singur model, ci câteva. *) Corr. Gen. Voi. IV, p. 125. s) Le citi de Guermantes II, p. 151. 3) « ...vai! rochia d-voastră roşie şi pantofii roşii nu vor fi în primul volum, ci abia în al doilea, căci ducesa de Guermantes nu apare decât o clipă în volumul prim». {Corr. Gen., voi. VI, p. 134). *) Este vorba de episodul plecării naratorului la Donciferes, pentru a ob- ţine prin Saint-Loup o fotografie a Orianei de Guermantes. (Le citi de Guer- mantes I, p. 92). Această fotografie trebue să fi aparţinut în realitate d-nei Gaston de Cail- lavet, amor de tinereţe al lui Marcel Proust, dela care — după cum mărtu- riseşte mai târziu către fiica acesteia — n’a reuşit să obţină mult căutata fotografie: « Când eram îndrăgostit de mama d-tale, am făcut lucruri prodigioase ca să am fotografia ei. Dar a fost în zadar. Şi astăzi mai primesc de anul nou cărţi de vizită dela diverşi Perigurdini, cu care am intrat în relaţie, numai ca să încerc să capăt această fotografie ». (Corr. Gin., voi. IV, pp J41—142). CORESPONDENŢA LUI MARCEL PROUST 617 «Nu există chei pentru personajele acestei cărţi sau, dacă există, sunt câte opt sau zece pentru unul singur » — spune Proust într’o celebră dedicaţie dată lui Jacques de Lacretelle 1). Corespondenţa confirmă această mărturisire, căci ne oferă ma- teria primă a operei şi ne lasă să reconstituim pentru aproape fie- care personaj din roman, o întreagă serie de fapte răzleţe, reunite mai târziu într’o expresie unitară. Proust procedează ca un pictor, care, înainte de a ataca o mare lucrare de ansamblu, face o serie de schiţe şi crochiuri pentru fiecare gest, pentru fiecare coloare, aşa încât gestul şi coloarea fixate pe pânză devin expresia sintetică a tuturor experienţelor prealabile, care, prin eliminări şi adăogiri succesive, l-au dus spre soluţia finală. « Literatul îl invidiază pe pictor; ar dori şi el să ia crochiuri şi note; e pierdut dacă o face. Dar când scrie, nu există nici un gest al personajelor sale, nici un tic, nici un accent care să nu fi fost dăruit inspiraţiei sale de memoria sa; nu există nici un nume de personaj inventat, sub care să nu poată pune şaizeci de nume de personaje văzute, dintre care unul a pozat pentru grimasă, altul pentru monoclu, cutare pentru un sentiment de mânie, cutare pentru o mişcare a braţului. Şi atunci scriitorul observă că dacă visul său de a fi pictor nu era realizabil într’un mod conştient şi voluntar, acest vis a fost totuşi realizat şi că, fără a-şi da seama, şi-a făcut şi el carnetul lui de cro- chiuri * 2 3 * * *). Acest « carnet de crochiuri» al lui Marcel Proust îl găsim în corespondenţa sa. Cu ajutorul ei am identificat un impresionant număr de fapte, gesturi, cuvinte, ba chiar fraze întregi, care din scrisori şi din viaţă au trecut în roman. • Am dat mai sus câteva exemple şi am mai putea da altele la fel de sugestive, dar ne-ar fi imposibil să utilizăm în studiul de faţă, întreg materialul pe care-1 avem în fişe 8). Din acest material se poate vedea cât e de complexă creaţia proustiană şi prin ce complicat proces de disocieri şi aliaje se *) t Hommage ă Marcel Proust» N. R. F., p. 190. a) Le Temps Retrouvi II, pp. 54—55. 3) E un material care ar putea eventual servi la alcătuirea unui repertoriu de «izvoare şi chei* —în genul celor două repertorii publicate până astăzi de d-nii Charles Daudet (R&pertoire despersonnages) şi Raoul Celly (R&per- toire des thimes). 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE construeşte un tip sau o situaţie în opera lui Marcel Proust. Limbaj, îmbrăcăminte, trăsături fizice, defecte de vorbire sau de mers, un surâs, o frunte, un nas — toate au fost reţinute la timp de memoria scriitorului, ca într’un adevărat « carnet de schiţe », şi utilizat mai târziu pentru descrierea fizică sau morală a unui personaj de carte 1). Unele din aceste amintiri se desprind din cea mai depărtată tinereţe a scriitorului. Este emoţionant să observi cum ele au supra- vieţuit timpului, au învins uitarea şi, străbătând anii, au răsărit miraculos de vii, exact în momentul în care romancierul avea nevoie de ele. Plimbarea lui Odette de Crecy, «aux Acacias », care rămâne 1) Iată, de exemplu, cum descrie, într’o scrisoare din 1905, către Georges de Leyris, nasul unui domn ridicul, pe care îl cunoscuse in ajun: « Si Ies yeux sont d’un penseur, le nez s’affirme celui d’un muscadin. Ce nez se redresse, se rebiffe, se răvolte, s’ămancipe; il ătait le nez d’un moujik, ăpată et gros, il veut âtre le nez d’un patricien. C’est un nez qui a de la distinction, de la tenue, volontiers de la hauteur; du reste original, malicieux, ce nez dans la figure fait bande â part... Du reste, depuis quel- ques mois, conscient de son importance et de son existence propre, ce nez a pensă qu’il pourrait se payer un gros bouton k lui, qui brillerait paisiblement sur une colline... Et il l’a accrochă k gauche, un peu de câtă, sur le bout, k la russe * *. (Revue de Paris, 15 Juin 1938, p. 756). . Este, in acest pasaj de scrisoare, o adevărată schiţă in creion, un adevărat « croquis * desenat in grabă pe o foaie de bloc. Este un desen de atelier, un «studiu de nas*, făcut la întâmplare. Ei bine, peste câţiva ani, când va scrie « Sodome et Gomorrhe *, Proust va utiliza această schiţă pe care desigur o uitase (căci nu păstra copii după scrisori). El regăseşte in memorie nasul dela 1905, şi făcând portretul unui erou al său, domnul de Cambremer, il întregeşte cu acest nas autentic. * Mais son nez avait choisi pour venir se placer de travers au dessus de sa bouche, peut-Stre la seule ligne oblique, entre tant d’autres, qu’on n’eut en l’idăe de tracer sur ce visage, et qui signifiait une bâtise vulgaire, aggravăe encore par le voisinage d’un teint normand... .. .Par une transposition de sens, M. de Cambremer vous regardait avec son nez. Ce nez de M. de Cambremer n’ătait pas laid, plutât un peu trop beau, trop fort, trop fier de son importance. Busquă, astiquă, luisant, flam- bant et neuf, il ătait tout disposă k compenser l’insuffisance spirituelle du regard. Malheureusement, si Ies yeux sont quelquefois l’organe oii se răvkle l’intelligence, le nez... est gănăralement l’organe oii s’ătale le plus vivement la bâtise. (Sodome et Gomorrhe II, voi. a, pp. 168—169). corespondenta lui marcel proust 619 printre cele mai strălucite pagini ale lui Proust 1), o găsim schiţată cu 30 de ani înainte de apariţia în volum, într’o scrisoare din 1888, către Robert Dreyfus. Marcel Proust avea în momentul acela 17 ani şi, desigur, era departe de a avea presentimentul viitoarei lui opere şi cu atât mai departe de a-şi închipui că femeia pe care o urmărea « en voiture aux Acacias » îi va servi într’o zi un surâs pentru eroina lui. «... colţul buzelor este acelaşi ca la fecioarele naive ale lui Luini (Ber- nardino) sau Botticelli »a). Este surâsul boticellian al lui Odette de Crecy, acel surâs despre care romancierul a scris atâtea pagini memorabile 8) şi pe care pentru prima oară îl întâlnea într’o dimineaţă de Septemvrie 1888 şi tot pentru prima oară îl fixa într’o scrisoare din aceeaşi zi. Din asemenea emoţii, trăsături si amintiri fără nume, creaţia literară îşi construeşte o lume proprie, fără să se poată spune exact unde e limita dintre real şi fictiv. « O carte este un mare cimitir, în care, pe cele mai multe din morminte, nu se mai pot citi numele şterse. » * * 4 *) * * * Totuşi nu toate numele sunt şterse — şi mai ales nu complet şterse. Pe unele din ele le putem încă descifra. De vreme ce am stabilit în prealabil valoarea relativă a « cheilor » proustiene, de vreme ce am precizat că niciodată o singură « cheie » nu e suficientă pentru a deslega în întregime un personaj, putem să luăm în cercetare câteva din numele cele mai curent citate în această privinţă şi să le examinăm în lumina corespondenţei. Toată lumea e de acord că baronul Charlus este imaginea fidelă a lui Robert de Montesquiou 6 *). Avem în această privinţă, *) Jeunes filles en fleurs, voi. II, pp. 52—53. *) Corr. Gen. voi. IV, p. 178. 3) Du câţi de chez Swann, v. II, pp. 13—77. Jeunes Filles en fleurs, p. 27. *) Le Temps Retrouvi, voi. II, p. 59. 6) « .. .on frdmit: l’homme mSme vous traverse. Son visage... ses gestes, ses tics... on Ies revoit. Ses rdcits... on Ies retrouve; sa voix mSme on l’en- tend. Grâce k Proust nous possdd ns (barbouilld naturellement de quelques couleurs dtrang&res) le portrait en pied que mdritait ce donneur des derni&res fetes... *. (Andrd Germain, De Proust ă Dada, p. 25). 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai mult decât indicii: avem probe. Corespondenţa ni le oferă cu abundenţă. Se înţelege că Proust n’a încetat totuşi să protesteze şi să desmintă. « Am reînceput să-i scriu scrisori cu atât mai gentile, cu cât unii au avut absurditatea de a spune că l-am pictat in Charlus. Ceea ce ar fi cu atât mai rău, cu cât, dacă am cunoscut în lume un număr enorm de invertiţi, pe care nimeni nu-i bănuia, niciodată de atâţia şi atâţia ani, de când il cunosc pe Montesquiou, nu l-am văzut nici la el acasă, nici in lume, nicăeri in sfârşit, să dea cel mai mic semn despre aceasta. Totuşi, cred că-şi imaginează că am vrut să-l pictez... Tocmai de aceea gentileţea scrisorilor lui mă mar- tirizează * x). De câteva ori, încearcă să-l convingă pe Montesquiou că Charlus este un personaj complet fictiv şi că chiar dacă unele trăsături ar fi reale, ele au fost împrumutate dela cu totul alte modele. < In toată opera... abia dacă există două sau trei chei şi care nici ele nu se potrivesc decât o singură clipă... ... Dacă vă amintiţi vag de A l’ombre des jeuties filles en fleurs... în mo- mentul în care domnul de Charlus mă priveşte fix şi distrat aproape de Ca- zino, m’am gândit o clipă la răposatul baron D. . . obişnuit al salonului Au- bernon... Dar l-am părăsit pe urmă şi am construit un Charlus mult mai vast şi în întregime inventat » a). Aceste afirmaţii nu-1 puteau desigur linişti pe Montesquiou (lucru ce se vede lămurit din scrisorile lui iritate) şi nici nu ne pot convinge pe noi. Chestiunea e atât de evidentă, încât mi se pare inutil să ex- punem probele, pe care ni le oferă corespondenţa. E deajuns să spunem că totul în corespondenţa Montesquiou-Proust, — ton, vocabular, atitudini, reverenţe, indignări, — totul este identic re- laţiilor pe care le păstrează, în roman, naratorul cu baronul de Charlus. Confruntaţi de exemplu o scrisoare din 1904 a lui Marcel Proust către contesa de Noailles, în care îi povesteşte o plimbare a sa cu Montesquiou 8), confruntaţi această scrisoare cu cele zece * 3 *) Corr. Gin., Voi. III, p. 255. a) Corr. Gen., Voi. I, pp. 281—282. 3) Corr. Gin., voi. II, pp. ioo—102. CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST 621 pagini din Le câte de Guermantes, în care e povestită plimbarea naratorului cu Charlus, după o serată la d-na de Villeparisis x) — şi identitatea personajelor va fi neîndoielnică. De altfel, chestiunea e atât de clară, încât interesant ar fi nu să arătăm în ce măsură Charlus seamănă cu Montesquiou, ci în ce măsură nu seamănă. Intr’adevăr, sunt anumite pasaje în care, prin aceeaşi operaţie surprinzătoare de « substituire de persoane », pe care am mai remarcat-o, Proust îi împrumută lui Charlus unele trăsături, fapte şi cuvinte, care îi aparţin lui personal. De exemplu, toate opiniile pe care le expune Charlus în Le Temps Retrouvâ asupra războiului cu Germania, sunt propriile idei ale lui Proust, de nenumărate ori exprimate în scrisori. De asemeni accesul de afazie pe care îl suferă Charlus spre sfârşitul vieţii 2) este de fapt accesul de afazie pe care l-a suferit Proust în 1918 3). Din aceste amănunte se poate încă o dată vedea că romancierul chiar atunci când se foloseşte de un model, îi corectează şi îi amplifică portretul cu trăsături luate dela alte surse. Am menţionat deja cele două «chei» propuse pentru Swann: Charles Haas şi Charles Ephrussi. Este Swann, Charles Haas? Proust afirmă că nu, dar desigur mărturia lui în asemenea chestiuni este recuzabilă. « .. .cel pe care îl numiţi Swann-Haas (deşi nu e Haas şi nu există ni- căieri nici chei, nici portrete » 4). Montesquiou, care bănuise într’un timp că e vorba de Ephrussi, înclină mai târziu tot pentru Haas. « .. .îmi convine mai mult decât Charles Ephrussi în Swann; Haas se potriveşte infinit mai mult şi voi reciti volumul cu această ideie » 5 б). *) Le c6ti de Guermantes voi. I, pp. 255—265. а) « M. de Charlus... passait son temps â se plaindre qu’il allait â l’aphasie, qu’il prononyait constamment un mot, une lettre pour une autre » (Le Temps retrouvS voi. I, p. 230). 3) « Les Straus out du te dire Ies troubles de la parole dout je souffre et qui me font craindre de mourir aphasique comme ma pauvre maman *. (Corr. Gen. Voi. IV, p. 264). *) Corr. Gen., Voi. VI, p. 163. б) G. de Clermont Tonnerre, op. cit., p. 223. 6zz REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De fapt, Swann e un personaj creat din elemente mult mai răzleţe decât Charlus. Intră în personalitatea lui o bună parte din propria personalitate a lui Marcel Proust, modificată desigur cu anumite trăsături împrumutate, când dela Haas, când dela Ephrussi, cu amândoi Swann având cel puţin numele de botez comun: Charles. Cât despre numele de « Swann », el e vizibil inspirat de « Haas », dublul a fiind înlocuit cu un dublu v. Este un procedeu obişnuit al lui Proust de a păstra măcar un indiciu, măcar o slabă legătură cu modelul utilizat 1). Ar fi imposibil să arătăm ce anume din personalitatea lui Swann îi aparţine lui Haas şi ce îi aparţine lui Ephrussi. Putem totuşi preciza că un episod important al romanului i-a fost fără îndoială sugerat lui Proust de amintirea lui Charles Ephrussi. Este vorba de începutul primului volum din Le Temps Retrouve, unde naratorul găseşte câteva pagini inedite din jurnalul fraţilor Goncourt (acţmirabil pastişate de Proust), în care figurează câţiva din proprii săi eroi. « II y a lâ Cottard, le docteur et sa femme, le sculpteur polonais Virado- betzki, Swann le collectioneur... » 2). Această idee ingenioasă de a-şi deplasa eroii din câmpul său de vedere într’un câmp de vedere străin şi de a-i privi, printr’o schimbare de perspectivă, aşa cum i-ar fi privit Edmond de Gon- court, se sprijină cred pe o pagină autentică din jurnalul acestuia, în care într’adevăr e vorba de Charles Ephrussi, recte de Charles Swann. « Des invităs que je connais, M-me de Nadaillac, le comte de Nieuwer- kerke... Delaunay de l’Institut, Lambert l’aquarelliste des chiens et des chats, Charles Ephrussi... » 3). Un alt personaj, pentru care — cel puţin în privinţa unui episod al romanului — corespondenţa ne oferă o « cheie » cu totul plauzibilă, este Odette de Crecy. Scrisorile lui Proust către doamna ’) Vezi mai sus rezonanţa comună a numelor Eichtal şi Faffenheim. Vezi de asemeni, mai departe, observaţiile despre Odette de Crăcy şi despre Rachel. *) Le Temps Retrouvi, voi. I, p. z6. 8) Edmond et Jules de Goncourt, Journal. Tome septiăme, p. 35. CORESPONDENTA lui marcel proust 623 Laure Haymann x) arată destul de precis, că această doamnă i-a servit autorului drept model pentru prima parte din viaţa Odettei. E deajuns să recitim în Du cote de chez Szuann vizita « doamnei în roz » la unchiul Adolphe * 2) şi să o comparăm cu aceste scrisori pentru ca identitatea persoanelor să fie clară. Doamna Laure Haymann şi-a dat seama de acest lucru, la prima lectură a romanului, şi i s’a plâns autorului într’o scrisoare probabil revoltată, la care Proust a răspuns, ca de obicei, cu desminţiri şi proteste. « Dar de vreme ce persoane, al căror nume nu mi-1 spui, au fost destul de răutăcioase pentru ca să reinventeze această fabulă şi d-ta. . . destul de lipsită de spirit critic, pentru a-i da crezare, sunt silit a răspunde ca să pro- testez încă o dată, nu cu mai mult succes, dar dintr’un sentiment de onoare. Odette de Crăcy nu numai că nu eşti d-ta, dar este exact contrariul d-tale » 3). Protest absolut, pe care îl desmint însă fără voie toate scri- sorile anterioare şi pe care de asemeni îl face îndoielnic, o scri- soare pe care, în aceeaşi zi, Proust o trimite lui Gaston Gallimard: « O femeie pe care am iubit-o acum 30 de ani îmi scrie o scrisoare furi- bundă, pentru a-mi spune că Odette de Crăcy este ea şi că eu sunt un mon- stru. Asemenea scrisori (şi răspunsurile) iată ce-mi omoară tot lucrul, ca să nu mai vorbesc de plăcerea de a lucra; de multă vreme am renunţat la ea » 4 *). Nu vom insista nici de astădată asupra probelor, care con- firmă identitatea mai sus stabilită. Să menţionăm doar un singur indiciu — nu din cele mai concludente, dar din cele mai sugestive. Doamna Laure Haymann locuia într’un hotel din Rue Lape- rouse B). Ei bine, Odette de Crecy locueşte pe o stradă cu acelaşi nume, căruia autorul îi schimbă numai ortografia: Rue La Pe- rouse 6). încă o dată e de remarcat cum Marcel Proust, care se sileşte să încurce cât mai mult pistele şi să suprime orice legături directe 4) Corr. Gen., Voi. V, pp. 210—223. 2) Du câtâ de chez Sivann. Voi. I, pp. 113—118. 3) Corr. Gen. Voi. V, p. 220. 4) Lettres â la N. R. F., pp. 213—214. 6) Corr. Gen. Voi. I, p. 221. ') Du c6ti de chez Sivann, voi. I, p. 314. 624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE între eroii săi şi modelele dela care pleacă, păstrează totuşi uneori, în mod inexplicabil, câte un indiciu sigur de identitate. Dacă scrisorile către d-na Haymann ne-o descoperă pe Odette, scrisorile către d-ra Louisa de Mornand x), ne-o indică pe Rachel. Sunt povestite în aceste scrisori câteva legături sentimentale, în care Marcel Proust joacă exact rolul pe care îl are în roman, în conflictele amoroase dintre Saint-Loup şi Rachel: rol de mesager, de sfătuitor, de prieten desinteresat. Toate aceste scrisori au un humor special pentru cine cunoaşte A la recherche du temps perdu şi multe din ele se suprapun perfect situaţiilor din roman. Cu ani în urmă, cu prilejul punerii în vânzare publică a unei părţi din corespondenţa lui Proust, d-ra de Mornand a protestat, într’un articol din Les Nouvelles litteraires împotriva acestei interpretări. « Dar ceea ce m’a decis în sfârşit, au fost anumite zvonuri care au început să circule, de îndată ce s’a anunţat publicarea scrisorilor, pe care le primisem dela Marcel. Se spunea că s’ar fi inspirat dela mine, pentru a schiţa personajul lui Rachel... In ochii oamenilor care-1 citiseră, nu-mi era deloc agreabil să mă văd asimilată cu această mică Rachel, ale cărei debuturi supărătoare şi aven- turi scabroase se cunosc. » Eroarea d-rei Louisa de Mornand — ca de altfel a tuturor persoanelor puse în cauză în legătură cu « cheile » proustiene — era de a crede că similitudinea dintre personajul din roman şi modelul din viaţă trebue să fie totală. In realitate, d-ra de Mor- nand i-a dat lui Marcel Proust nu numai incontestabile elemente pentru personajul lui Rachel, dar şi unele trăsături pentru alte personaje. Cred, de exemplu, că incidentul povestit în scrisoarea XX din volumul V al corespondenţei (p. 174) i-a sugerat Iui Proust vizita nocturnă a Albertinei din primul volum din Sodome et Gomorrhe II (pp. 142—146). Cititorul, care se interesează de chestiune, va putea verifica singur textele, pe care renunţăm a le mai cita aici. ’ Iată dar că acelaşi model poate juca într’un episod al roma- nului rolul Albertinei, deşi în linie generală joacă rolul Iui Rachel *) Corr. Gin. Voi. V, pp. 149—207. CORESPONDENTA lui marcel proust 623 Să adăogăm că numele lui Rachel trebue să-i fi fost sugerat ui Proust tot de d-ra Louisa de Mornand. Intr’adevăr, reiese dintr’o scrisoare că o persoană din aproprierea d-sale — secretară sau cameristă — purta acest nume x) ? Din imprudenţă, Marcel Proust lăsa şi aici întredeschisă poarta identificărilor viitoare. # Ne e imposibil să continuăm în cadrul studiului de faţă exa- menul individual al tuturor eroilor romanului şi să repetăm pentru celelalte personaje cercetarea pe care am făcut-o în parte pentru Charlus, Swann, Odette şi Rachel. Materialul pe care ni-1 pune la îndemână corespondenţa, în această direcţie, e atât de vast, încât ar putea servi la scrierea unui volum special dedicat ex- clusiv izvoarelor şi cheilor. Suntem departe de a fi indicat toate isvoarele, dar intenţia noastră n’a fost să epuizăm aici materialul informativ al problemei, ci să-i degajăm semnificaţia şi să pătrundem mai adânc în in- timitatea procesului de creaţie, care a dat naştere operei lui Proust. Toate modelele de care s’a servit romancierul n’au intrat de fapt în câmpul său de vedere, decât în măsura în care reprezentau o realitate generală — sau, cum spune el undeva 2), în măsura în care erau «purtătorii de cuvânt ai unei legi psihologice». Ceea ce a putut constitui la un moment dat un motiv de cu- riozitate, de indiscreţie şi de scandal, se va resorbi cu vremea în eternitatea operei. VIII Unul din cele mai naive, mai pitoreşti şi mai mişcătoare ca- pitole ale corespondenţei lui Marcel Proust, este cel privitor la relaţiile sale cu editorii, cu publicul cititor, cu ziarele, cu pu- blicitatea, în sfârşit capitolul privitor la tot ce s’ar putea numi « strategia literară ». Omul acesta bolnav, singuratec şi iritant de modest, a cheltuit ultimele sale resurse de energie, de stăruinţă şi de inventivitate, *) Ibid. p. 181. a) Le Temps Retrouvd II, p. 55-? 10 626 REVISTA FUNDAŢILOR REGALE pentru a impune opera sa în atenţia publică şi pentru a-i asigura o cât mai largă difuziune. Dacă Marcel Proust n’a făcut absolut nici o concesie de ordin artistic, dacă n’a căutat să menajeze prin scrisul său nici preju- decăţile societăţii, nici susceptibilitatea prietenilor, nici gustul comun al cititorilor, dacă nu s’a temut să contrazică prin opera sa clişeele critice şi să deruteze aşteptările lectorilor, în schimb n’a cruţat nici un efort şi nu s’a dat în lături dela nici un demers, pentru ca, o dată scris, romanul său să fie cu insistenţă, ba chiar cu indiscreţie, susţinut în reviste, ziare şi librării. Debutul Iui Proust este extrem de dificil. Manuscrisul romanului său a circulat din editură în editură, fără să poată obţine atenţia cuiva. Această dureroasă pribegie se află povestită în zeci de scrisori, pe care întinderea neprevăzut de mare a prezentului studiu nu ne mai permite să le cităm. Fapt e că, rând pe rând, Proust a primit şi a suportat refuzul tuturor editorilor cărora li s’a adresat, începând cu Nouvelle Revue Frangaise şi sfârşind cu Fasquelle, până ce, în lipsă de altă soluţie, s’a decis să-şi publice opera pe cheltuiala sa proprie, în editura Grasset. Proust, făcând anticameră, solicitând audienţe, încercând să pledeze, să convingă, suportând tot felul de amânări, minciuni şi pretexte — nimic nu trebue să-l fi rănit mai mult pe acest om sensibil, care se resemnase totuşi, la orice umilinţă « din de- votament pentru opera mea», cum spune într’o scrisoare către Gallimard 1). Primul contract de editură pe care îl semnează Proust cu Bernard Grasset2) este un document emoţionant tocmai prin clauzele jignitoare care-i erau impuse. Un scriitor nu poate citi acest contract, decât cu un sentiment împărţit de jenă, de amă- răciune şi de satisfacţie. In eternul război amical dintre scriitori şi editori, documentul acesta este o răzbunare ironică a destinului. « Fericiţi cei care sunt victime ale erorilor judiciare sau altor erori. Sunt singurii oameni pentru care există revanşe şi reparaţii» s). * 8 *) Lettres ă la N. R. F., p. 18. !) Vezi amănunte complete în Lettres de Marcel Proust â Reni Blum, Ber- nard Grasset et Louis Brun. 8) Corr. Gin., voi. VI, p. 48. CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST 627 Revanşa lui Proust a fost copleşitoarea sa glorie de mai târziu, în contrast violent cu mizerabilele condiţii de editură ale debu- tului. . Chestiuni de tipar, tiraj, drepturi de autor şi publicitate sunt minuţios descrise în corespondenţă. Ele formează întregul me- canism tehnic al lansării romanului şi ne dau destinul literar al Iui Marcel Proust, sub aspectul sugestiv al cifrelor. Din toate acestea, se desprinde îndârjita voinţă a scriitorului de a străbate în marele public. Nu-1 interesa pe Proust publicul monden, căruia i se adresase până atunci, ci straturile largi şi profunde ale cititorilor anonimi. «... căci numai acolo hazardul va putea să pună în prezenţa cuvintelor noastre, inima frăţească şi în veci necunoscută, care va şti să le resimtă * 1). De aceea, şi cu mari sacrificii materiale, ţine ca romanul său să fie o carte ieftină, uşor accesibilă, larg difuzată. « .. .îmi place să mă adresez unui public mai vast, oamenilor care umblă cu trenul şi înainte de a se urca în vagon, cumpără un volum prost tipărit » s), « Grasset mi-a cerut mai întâi să facem volumele a 10 franci. Mi-ar fi dat 4 franci de exemplar şi, în felul acesta, zicea că voi putea încasa cheltuielile făcute, în timp ce cu o carte de 3,50... nu va fi posibil. Dar n’am vrut ca gândirea mea să fie rezervată numai oamenilor care cheltuiesc 10 franci pentru 0 carte şi care, în genere, sunt mai proşti decât cei care cumpără volumele de 3 franci... » 8). Dar nu numai la început, ci şi mai târziu, când e în plină celebritate, Marcel Proust se ocupă de răspândirea cărţilor sale — şi o face uneori cu o copilărie fără seamăn. Are mereu impresia că e sabotat, că volumele sale nu sunt expuse în librării, că nu 1 se face destulă reclamă. Din camera sa de bolnav, trimite emisari prin toate cartierele Parisului, spre a se convinge dacă o nouă ediţie, abia apărută, e distribuită în toate librăriile şi, când vo- lumul lipseşte dintr’o vitrină, se plânge imediat editorului. « .. .nu pot să vă spun librăriile care n’au primit încă «Jeunes Filles en * * 8 *) Corr. Gen., voi. IV, p. 45. 2) Corr. Gen., Voi. VI, p. 141. 8) Lettres de Marcel Proust ă Reni Blum etc., p. 53. 10* 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fleurs », opt zile dela punerea în vânzare; îmi amintesc de o librărie din Place du Trocadero, alta din Avenue Mozart, dar mai sunt multe altele »'). In 1922, când numele lui străbate glorios continentele şi când moartea aşteaptă la căpătâi (căci într’adevăr trei luni mai târziu va muri), în momentul în care apare « Sodome et Gomorrhe », grija mare a lui Proust este ca nu cumva noua lui carte să fie mai puţin răspândită decât cartea tânărului său prieten Paul Morand ! Iată ce-i scrie în această privinţă lui Gallimard, « Am un frate chirurg care mă iubeşte mult. A venit la întoarcerea sa să mă vadă şi mi-a spus: « Pretutindeni am văzut cartea lui Morand (ceea ce i-a făcut plăcere, ca şi mie). In toate gările, şi am făcut un drum enorm, am întrebat de Sodome. In nici una n’am găsit-o. Te poţi lăuda că ai un editor care nu-ţi face nici de un ban publicitate » Nici o reclamă nu i se pare prea zgomotoasă, pentru a atrage atenţia publicului. El care se temea atât de mult ca romanul său să nu provoace scandal, ar vrea acum ca laturea turbure a subiec- tului pe care îl tratează să fie exploatată ca un motiv în plus de reclamă şi îi cere editorului să dea într’o revistă de modă femi- nină o reclamă naiv de provocatoare: A ne pas laisser lire aux jeunes filles! * 3). Este textul unei reclame care apărea în acelaşi timp pentru cărţile lui Paul Morand, « mare favorit al grajdului «N. R. F. », cum spune Proust cu humor, cu prietenie, dar şi cu amărăciune. E cu totul curprinzător să aflăm cât de mult l-a obsedat pe Marcel Proust gândul de a cuceri o mare notorietate literară. Presa a avut totdeauna pentru acest om sortit gloriei, ceva fascinant. Trăise prea de aproape în viaţa literară a timpului său, pentru ca să nu-şi dea seama de vanitatea laudelor şi de lipsa de importanţă a criticelor — şi totuşi, până la moarte, a păstrat şi pentru unele şi pentru celelalte, o sensibilitate exagerată. Laudele îl făceau fericit — chiar când simula cu bună credinţă indiferenţa — iar atacurile critice îl făceau să sufere copilăreşte. N’a fost ecou răutăcios tipărit în cine ştie ce obscură şi vul- ') Lettres â la N. R. F., p. 127. *) Ibid,, p. 249. 3) Ibid., p. 237. CORESPONDENTA ltti marcel proust 629 gară foaie de scandal, care să nu-1 alarmeze; n’a fost elogiu anodin, aruncat în cine ştie ce rubrică necitită, care să nu-1 măgulească. Glumele care apăreau în « Carnet de la Semaine » sau în « Ca- nard Enchaîne » :) îl indignau. Ar fi vrut să protesteze, să des- mintă, să rectifice. El, care avea atâta humor, atâta scepticism şi mai ales atâta oboseală, nu găsea pentru aceste mizerii inevitabile şi mai ales inofensive ale vieţii literare, zâmbetul de nepăsare pe care îl meritau. Era mereu în aşteptarea morţii, şi totuşi nu lăsa să treacă cea mai neînsemnata notă de ziar, fără să ceară explicaţii. « .. .cine a scris sub semnătura Les Treize o notă despre Le câte de Guer- mantes în l’Intransigeant? « .. .cine a scris în Le Sourire despre decoraţia mea şi despre Ritz, o notă atât de precisă ? » a), S’ar zice că în această importanţă excesivă pe care o acordă ziarelor, cronicilor şi informaţiilor literare, supravieţueşte ceva din timiditatea de pe vremuri a debutantului. Multă vreme Marcel Proust fusese ţinut de fapt la periferia literelor. Suspectat de mondenitate şi snobism, el vedea închizându-se înaintea lui porţile editurilor, coloanele marilor reviste, înţelegerea adevăratelor cercuri de scriitori. I se părea că niciodată nu le va putea cuceri şi că reputaţia sa de diletant, pe care o simţea atât de injustă, îl face pentru totdeauna prizonierul ei. Se temea că va păstra mereu în literatură aceeaşi situaţie nesigură şi dispreţuită de « amator » şi invidia cu naivitate pe amicii săi, care reuşiseră să-şi facă între timp un « nume ». «Tu eşti redactor la Figaro şi eu nu ! » — i se plângea în 1909 lui Robert Dreyfus * 2 3). A avea o « carte de redactor » i se părea o adevărată glorie. Număra în ziare de câte ori era citat numele unui prieten, poate nu totdeauna cu invidie, dar oricum cu puţină tristeţe. « ...numele tău de 16 ori în pagina întâia şi de 7 ori într’a doua»4). *) V. Lettres ă la N, R. F., p. 181. 2) Ibid., pp. 134—135. “) Corr. Gen. Voi. IV, p. 240. 4) Ibid., p. 244. 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lui Jean Louis Vaudoyer, pe care îl consultă asupra câtorva chestiuni de editură, îi scrie în 1912: «Am văzut că publici un roman în Revue de Paris... Te invidiez că poţi avea, atât de tânăr, o tribună * 1). Câţiva ani mai târziu, Marcel Proust ar fi putut surâde de aceste vechi naivităţi. Premiat al Academiei Goncourt, tradus în câteva limbi, comentat în Universităţi, obiect general de entuziasm sau cel puţin de curiozitate, — cât era de departe de vremea în care visa o carte de redactor la Figaro ! Ar fi trebuit ca toată această glorie, care îl găsea în pragul morţii, să-i fie indiferentă, — şi totuşi face cele mai extenuante şi mai puerile eforturi ca să o menţină şi s’o alimenteze. Marcel Proust este agentul de presă al propriei sale celebri- tăţi. îşi organizează publicitatea, îşi recrutează recenzenţii, pune la punct până în cele mai mici amănunte apariţia articolelor elogioase despre cărţile lui, fixând şi rubrica unde să fie paginate şi ziua în care să apară. Dacă se întâmplă ca un foileton al lui Souday să apară în «Le Temps» din 1 Ianuarie, Proust deplânge într’o scrisoare acest lucru 2 3), căci data i se pare «nefastă» şi se teme că arti- colul nu va fi suficient de citit. Altă dată intervine în scris pe lângă redacţia ziarului «Echo de Paris», să se amâne publicarea unei recenzii binevoitoare despre el, până după sărbătorile de Paşti, ca nu cumva articolul să cadă într’o perioadă de vacanţă, când lumea nu prea citeşte ziarele8). • * La apariţia fiecărui articol sau studiu despre o carte a sa, Proust îşi mobilizează toate relaţiile de care dispune în redacţiile pariziene, pentru ca faptul să fie cât mai larg comentat. Când Jacques Riviere publică în N. R. F. studiul său « Marcel Proust şi tradiţia clasică», Proust intervine pe lângă Souday ca acest studiu să fie analizat în «Le Temps». « Dacă nu se poate o analiză, să fie semnalat, să se facă o aluzie * 4). *) Ibid., p. 44. a) Cort. Gin. Voi. III, p. 76. 3) Lettres ă Rene Blum etc., p. 114. *) Corr Gin., Voi. III, p. 78. CORESPONDENTA lui marcel proust 631 Când Mauriac publică în « Revue Hebdomadaire » un articol despre « Sodome et Gomorrhe», Proust se adresează criticului Jacques Boulanger, cerându-i ca un fragment din acest articol (şi precizează care anume fragment) să fie reprodus în ziarul «L’Opinion », la o anumită rubrică, pe care de asemeni nu uită să o precizeze x). Aceeaşi rugăminte o repetă câteva săptămâni mai târziu, pentru un articol al lui Gide. « .. .L’Opinion să citeze un pasaj dintr’un încântător « Billet â Angăle t de Gide, despre mine, apărut în ultimul N. R. F. * * a). Este un demers pe care Proust îl face de nenumărate ori şi pe care îl găsim consemnat în corespondenţă aproape totdeauna în aceeaşi termeni. < Nu s’ar putea ca Gil Blas să dea un larg extras din frumosul articol pe care mi-1 consacră Jacques Blanche în Echo de Paris * de azi dimineaţă ? I •). Uneori, pentru a simplifica sau grăbi lucrurile, Proust nu ezită să redacteze chiar el notele elogioase, pe care le trimite zia- relor şi în care este vorba despre « eminentul nostru colaborator d. Marcel Proust». < Le-am scris pe două foi... Contez însă pe amabilitatea d-tale să Ie recopiezi. N’aş vrea să se ştie că le-am scris eu 1 *). Când într’o redacţie nu are legături personale sau se teme să nu abuzeze, atunci notele şi extrasele le dă prin administraţie, plătindu-le după tariful de publicitate. « ...ar trebui ca fără întârziere să daţi un extras cu plată din articolul lui Schlumberger (şi fără ca acest lucru să aibă aerul că vine din partea mea) pentru « Revista Presei » din Action Franţaise * s). Este uluitoare vigilenţa cu care Marcel Proust muribund, ci- teşte tot ce se scria despre el, ţine sub observaţie toate poziţiile strategice ale vieţii literare, urmăreşte şi controlează întreaga presă. *) Ibid., p. 231. a) Ibid., p. 242. a) Lettres ă Rene Blum etc., p. 118. *) Ibid., p. 127. s) Lettres ă la N. R. F., p. 232. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 63* Dacă în «Nouvelle Revue Franţaise» se citează un articol scris de Leon Daudet despre Paul Morand, Proust nu pierde prilejul de a se considera nedreptăţit. * Dar acelaşi Daudet a făcut mai mult de treizeci de articole despre mine şi niciodată Jacques (Jacques Riviere, N. R.) n’a voit să citeze măcar o singură linie » 1), Ar mai fi de menţionat, tot în legătură cu ceea ce am numit «strategia literară » a lui Marcel Proust, câteva incidente şi tră- sături la fel de pitoreşti, unele privitoare la premiul Gojicourt, pe care după cum se ştie l-a obţinut în 1918, avându-1 de contra- candidat pe Roland Dorgelâs, altele la rozeta Legiunii de Onoare, obţinută un an mai târziu. In ambele împrejurări, Proust a arătat acelaşi amestec de vanitate şi copilărie, cu totul neaşteptat pentru un om care avea aşa de precis conştiinţa unui destin pe cât de tragic, pe atât de mare. Scrisorile sale din această epocă cuprind, despre premiul şi decoraţia ce-i fuseseră date, amănunte dezarmant de naive. Ar fi însă o greşală să considerăm strategia literară a lui Marcel Proust, oricât ar fi ea de combinativă, agitată şi pătimaşe, drept un semn de deşertăciune. Omul acesta generos, modest, de o paralizantă delicateţă în toate împrejurările vieţii, simţea că toată soarta lui se joacă pe singura şansă a operei sale de scriitor. « Pour moi elle est tout! » 2) Este în această propoziţiune aproape un strigăt de desnădejde. Ea explică şi justifică tot ceea ce a în- cercat Proust să facă pentru cărţile sale, ca să le apere, să le im- pună şi să le răspândească. Aceste cărţi sunt singura lui legătură cu lumea. Cu cât raza lor de influenţă va fi mai întinsă, cu atât viaţa lui personală va avea mai multe ferestre deschise spre viaţă, spre această viaţă care îi este interzisă. Discreţia lui Proust, simţul lui de pudoare, extrema lui mo- destie, trebue să fi suferit pentru toată agitaţia şi reclama din jurul operei (şi acest lucru se simte în scrisori, din atâtea reti- cenţe, din atâtea ezitări. ..), dar dincolo de ele era poate senti- mentul că nu e vorba de o bătălie literară ce trebue câştigată, ci de un destin care mai poate fi într’un fel salvat. !) Jbid; 208. a) Lettres â Ren6 Blum, etc., p. 210. CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST 633 « .. .am pentru tot ce priveşte cartea mea, o prevedere de albină, care merge chiar dincolo de moartea mea, probabil puţin depărtată * *). « Am atât de mult impresia că o operă este un lucru care, o dată desprins de noi înşine, valorează totuşi mai mult decât noi, încât găsesc foarte na- tural să mă agit pentru ea, ca un tată pentru copilul lui » 2). «Alţii... se pot bucura de întreg universul. Mie nu-mi rămâne nici mişcarea, nici vorbirea, nici gândirea, nici simpla favoare de a nu suferi. Astfel, expulzat, ca să zic aşa, din mine însumi, mă refugiez în tomurile mele pe care le pipăi, nemai putând să le citesc... Ghemuit... lipsit de totul, nu mă mai ocup decât să le dau, cel puţin lor în lumea spiritelor, expansiunea care mie mi-a fost refuzată » 3). Ultimele cuvinte ne dau dreptul şă ne întrebăm dacă, în stra- tegia literară a lui Proust, nu intră mai mult abnegaţie şi eroism, decât simplă vanitate literară. Sunt cuvinte scrise în chiar săp- tămâna agoniei, câteva zile înainte de moarte şi, în simplicitatea lor, obosită, este o resemnare de testament. IX Ajunşi la capătul acestui prea lung studiu, vom observa din nou, dar de astădată sprijiniţi pe întreg materialul cercetat, că interesul prim al corespondenţei lui Marcel Proust este de ordin documentar. Numai în măsura în care această corespondenţă ne oferă clemente, fie pentru cunoaşterea vieţii scriitorului, fie pentru explicarea operelor sale, ea poate constitui un obiect de cercetare. După cum s’a văzut din economia lucrării noastre, pe noi ne-a interesat aproape în mod exclusiv acest singur punct de vedere. Corespondenţa lui Marcel Proust nu este o manifestare in- telectuală de repaos, în care scriitorul să-şi găsească un nou mod de expresie. Ea nu a fost scrisă cu conştiinţa, şi cu atât mai puţin cu intenţia, de a se adresa posterităţii sau istoriei, dincolo de persoana imediată a titularului fiecărei scrisori. Oricât de intim ar fi caracterul unui jurnal sau al unei co- respondenţe, când un scriitor începe să-şi dea seama că paginile ') Ibid., p. 177. 2) Corr. Gen., Voi. VI, p. 143. *) Lettres ă la N. i?. F.. p. 289. 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sale de jurnal sau de corespondenţă vor deveni într’o zi publice, el ia prin acest simplu fapt o anumită atitudine « avantajoasă» în faţa posterităţii. Se poate spune cu certitudine că Marcel Proust n’a avut nici un moment bănuiala că scrisorile sale îi vor supravieţui. Acest gând ar fi fost pentru el insuportabil. Prevenit de soarta lor viitoare, poate că Proust nu le-ar fi scris şi, în orice caz, e sigur că nu le-ar fi scris cu graba, cu dezor- dinea, cu totala lipsă de control al stilului, care nouă ni se pare azi emoţionant în neglijenţa lui nervoasă, fiindcă păstrează ceva din suflul lui viu, dar care ar fi rănit orgoliul lui de artist şi dis- creţia lui de om. Sunt în corespondenţa lui Marcel Proust pagini admirabile, pagini ce pot figura în cea mai severă antologie proustiană. Nu le-am menţionat în mod special, pentrucă — repet — obiectivul nostru a fost nu atât să cercetăm corespondenţa în sine, cât să o punem în legătură cu opera lui Proust, pentru ca, din lectura lor paralelă şi din confruntarea lor, să desprindem anumite fapte, privind arta scriitorului. Lucrarea noastră se adresează — şi poate că e inutil să o mai spunem acum la sfârşit — cititorilor care sunt în prealabil fami- liarizaţi cu romanul lui Marcel Proust. N’am vrut să facem o introducere la cunoaşterea acestei opere, ci mai mult un comen- tariu de anumită preciziune pe marginea sa. De altfel, credinţa noastră este că numai un cititor al lui Proust poate urmări cu interes şi cu folos imensa Iui corespondenţă, care nici nu este de altfel decât un vast şantier, în care se pot recunoaşte în stare primă materialele ca i-au servit artistului şi uneltele pe care Ie-a întrebuinţat. Altă preocupare esenţială decât opera sa, Marcel Proust n’a avut. Viaţa, lumea, celebritatea încercau uneori să-l sustragă dela acest destin, dar el nu putea răspunde decât cu mândrul şi poate tristul cuvânt al unui vechi erou, plecat pe un drum fără întoarcere: Nan possum descendere, magnum opus fado 1). Rămân totuşi în corespondenţă anumite capitole secundare ce nu sunt în strictă legătură cu opera şi pe care le menţionăm *) *) Lettres â la N. R. F., p. 174. CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST 635 cu intenţia de a le relua poate cândva într’un post-scriptum al acestui studiu. Sunt unele observaţii despre muzică, despre pic- tură, despre politică, interesante şi ele, mai puţin prin valoarea lor obiectivă, cât prin faptul că-i aparţin lui Marcel Proust şi că definesc o dată mai mult complexa lui personalitate. Nu ne putem niciodată despărţi de cărţile lui şi de amintirea lui, decât cu sentimentul că această despărţire e trecătoare şi că într’o zi nu prea depărtată, le vom regăsi. La sfârşitul prezentei lucrări, o privire înapoi spre drumul parcurs se termină tot cu un gând de revenire. MIHAIL SEBASTIAN MISIUNEA SOCIALA A FUN- DAŢIEI «PRINCIPELE CAROL» Prin înfiinţarea Serviciului Social, cu a cărui aplicare este însărcinată Fundaţia Culturală Regală « Principele Carol », potrivit Legii publicate în « Monitorul Oficial » din 18 Octomvrie 1938, se organizează în mod definitiv, într’o instituţie unitară şi completă, o seamă de iniţiative şi mişcări sociale ce au fost încercate şi veri- ficate în ultimii optsprezece ani, In acest chip, misiunea de însu- fleţire şi ridicare a ţărănimii româneşti la o stare de multă vreme meritată devine o realitate. Munca de reorganizare a satelor «înţe- leasă ca o obligaţiune cetăţenească şi naţională», după cum se exprimă însăşi noua Lege, capătă acum caracterul de imperativ unanim recunoscut şi ascultat. Imperativul etic este acum trecut într’o vastă acţiune socială, urmând să fie concretizat printr’o seamă de metode şi organe de execuţie care-şi vor găsi un permanent izvor de inspiraţie şi călăuzire în înseşi directivele şi aspiraţiile Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, ctitorul şi însufleţitorul întregii mişcări de nouă viaţă socială dela noi. In această privinţă, cuvântarea Majestăţii Sale Regelui la inaugurarea celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studen- ţeşti (6 Iunie 1938) cuprinde principiile şi spiritul noii opere, Vorbind despre progresele muncii săvârşite de Fundaţia «Prin- cipele Carol» şi de echipele studenţeşti, Majestatea Sa a rostit următoarele constatări şi deziderate nespus de semnificative: «Pornită dintr’un gând curat, de a ajuta, fără mari pretenţii, constat că această operă devine una din problemele covârşitoare ale înălţării ţării noastre. .. .Noi nu am pornit la drum cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca nişte dascăli MISIUNEA SOCIALĂ A FUNDAŢIEI « PRINCIPELE CAROL • 637 cu intenţiunea de a face şcoală cu elevii minori. Noi am venit să învăţăm noi înşine, şi învăţăceii care au fost echipierii noştri la început au devenit dascălii ţării. Aici este baza mare a acestei opere şi temelia ei morală. Din noianul de credinţe, care s’au răspândit în ultimii ani în această ţară, cea care corespunde mai mult chemării unui tineret, plin de avânt şi de dragoste, nu este aceea de a veni şi a învăţa pe alţii, ci aceea d& a învăţa tineretul dela ceilalţi, pentru ca din sufletul acestui popor să se răspândească astfel un suflu nou în ţara românească» 1). Serviciul social înseamnă, aşa dar, să înveţi pentru a învăţa pe alţii; să răspunzi nevoilor reale; să ajuţi cunoscând întâi tu însuţi bine ceea ce trebue să ajuţi. Opera întemeiată şi organizată defi- nitiv de Suveran este, aşa dar, un răspuns dat de un înţelept şi un om care-şi iubeşte neamul; este o iniţiativă bazată pe cerin- ţele realităţii, este o acţiune fundată pe cunoaşterea realităţii adevărat româneşti, iar nicidecum o directivă unilateral voită. Actul de devoţiune definitiv sancţionat şi orânduit înseamnă o legare temeinică între conducător şi conduşi, o împărtăşire reci- procă sau bilaterală între ideal şi realitate, între ceea ce trebue să fie şi ceea ce a ajuns să fie până acum. Dacă sunt idealuri pe care realitatea le năzueşte mereu, aceste idealuri nu se pot realiza fără o acţiune energică din partea celor luminaţi. Nevoile mulţimilor sunt trăite real, dar nu lucid. Se trăiesc, dar nu se corectează sin- gure. Mai mult încă: nevoile, idealurile şi dorinţele superioare sunt atât de risipite şi de vagi în fiecare individ ce compune socie- tatea, încât mulţimile singure nu ar putea niciodată să se organizeze astfel ca să-şi reformeze starea lor, pe care uneori o îndură cu resemnare, alteori cu tragism. Cârmuitorul luminat, înţeleptul voitor de bine obstesc este acela care constată virtualitătile si > > > nevoile, însuşirile si năzuinţele, si el dărueste mulţimilor conştiinţa propriei lor fiinţe — ceea ce sunt, ceea ce trebue să aibă, ceea ce trebue să fie — actualizând astfel, cu mintea şi inima sa, sensul superior al realităţii. Cuvintele regale de mai sus pornesc dela această înţelegere ştiinţifică. Ele sunt ecoul întărit şi purificat al unor cerinţe seculare, l) In volumul Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934—193&> pp. VII şi urm. 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cerinţe filtrate printr’o înţelegere superioară şi care se întorc acum ca nişte chemări. Chemări atât de puternice şi de limpezi, încât mi- nunează şi pe cei care le-au murmurat într’o doară şi într’o nădejde. Instituţia Serviciului Social are menirea de a pregăti şi conduce tineretul de ambele sexe, pe absolvenţii din toate categoriile de scoale, în munca de reorganizare a satelor, având ca organ de exe- cuţie Căminul Cultural, dar totodată el are menirea de a organiza şi conduce opera de cunoaştere a ţării, prin cercetări monografice, care vor forma temelia lucrărilor acestei instituţii. Prin urmare, scop îndoit şi interdependent: acţiune şi ştiinţă; călăuzire şi cunoa- ştere. Organizarea satului prin proprii lui locuitori, care vor trebui educaţi în vederea unei vieţi noi centrate în jurul Căminului Cultural, unde vor conlucra cu toţii. Educaţi de tinerii care vor urma şcoale anume create pentru acest scop. Cursul acestei comunicări sau interacţiuni sociale îşi are un sens dublu şi reciproc. Dela conducătorii culturali la conduşi, dar şi dela conduşi la conducătorii lor. Ordine plină de armonie şi eficienţă! In fiecare sat se va înfiinţa un Cămin Cultural, care « este o unitate de lucru, alcătuită şi condusă de localnici, săteni, intelec- tuali şi fii ai satului plecaţi din sat ». Căminul Cultural este organul de execuţie al Serviciului Social. Clădirea acestui cămin va adă- posti «în despărţiri distincte, cele trei secţii: i. Sanitară (dispensar şi farmacie, baie, maternitate); 2. Economică (cooperative, bru- tărie, măcelărie, remiză de unelte agricole, etc.); 3. Culturală (sală de festivităţi, conferinţe, radio, etc., bibliotecă cu sală de lectură, muzeu, sală pentru şcoli ţărăneşti, cu ateliere de ţesătorie şi meşte- şuguri ţărăneşti). (Art. 10 din Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social). Importanţa acestei reforme consistă nu numai în meritul de a contribui, în chip hotărîtor, la îmbunătăţirea sănătăţii şi stării materiale a satului — şi acestea, desigur, deziderate capitale pentru consolidarea neamului nostru — dar, mai ales, în faptul că toate aceste mijloace materiale şi metode de lucru ţintesc la scopul suprem de a face din sat o realitate organică, armonioasă, suficientă sieşi. Satul nu va mai fi, ca până acum, doar un loc de evadare a energiilor către oraşe, ci cadrul demn şi viguros în care să se construiască o viaţă adevărată şi mulţumitoare. MISIUNEA SOCIALA A FUNDAŢIEI «PRINCIPELE CAROL* 639 Satul acesta nou, cu maternitate şi băi, cu săli de lectură şi cu cărţi, cu radio şi unelte întrebuinţate în spirit cooperatist va fi, aşa cum este satul danez, un loc de înflorire spirituală şi materială, un cadru de mulţumire şi creaţie, de muncă şi inspiraţie. Satul nou va însemna dezvoltarea în pas cu vremea şi cu anume progrese, din nefericire, mai mult tehnice, a vechiului sat românesc, unde s’au păstrat virtuţile elementare ale neamului. In măsura în care se va realiza noul plan cultural românesc, statornicit de M. S. Regele şi de Fundaţia Sa, în această măsură România va scăpa de plaga dezrădăcinaţilor, adică de acei oameni care au încetat de a mai fi ţărani şi nu izbutesc de a fi orăşeni, de acei oameni care pierd totul şi nu câştigă nimic, uitând omenia şi demnitatea ţărănească şi nefiind în stare să dobândească civili- tatea şi comprehensiunea orăşenească. O viaţă mai autentică, mai ierarhizată pe temeiul însuşirilor şi totodată mai armonizată în diferenţierile ei reale va fi asigurată Statului românesc. In loc de ura şi violenţa de până acum, în loc de acea nesocotire a meritului şi a valorii, în loc de acea demagogie care cultiva, din laşitate sau interes, doar forţele brute şi grosolane, — satul va avea parte de o atmosferă mai demnă şi mai deschisă adevăratei selecţii a valorilor. Datorită Căminului Cultural, satul îşi va cunoaşte bine oamenii şi puterile lor. Căminul Cultural va oferi tuturor condiţii egale sociale, economice şi culturale pentru ca acei mai înzestraţi de natură să se afirme, să se evidenţieze, să ajungă în frunte. Egalitate de condiţii în vederea unei ierarhii fundată pe calităţi. In fond, o aristocratizare a maselor; o recunoaştere sinceră şi dreaptă a deosebirii calitative între oameni, tot atât de evidentă ca şi deose- birea dintre un spic mare şi un spic mic, amândouă chemate să rodească, dar bucurându-se de o preţuire deosebită. Căminul Cultural va încerca oamenii şi-i va stimula. Dar în mod firesc îi va deosebi şi judeca, făcându-i să-şi recunoască singuri şi cu dragoste însuşirile şi neajunsurile, — exact cum se întâmplă într’o familie demnă şi dreaptă. E imaginea şi ideea Ctito- rului noii instituţii, care într’o recentă cuvântare a rostit şi următoarele: «Luând drept pildă viaţa, ea (Fundaţia, n. r.) a organizat celula, — şi celulele, prin care trebue să svâcnească sufletul conducătorilor, sunt tocmai aceste cămine. Dar căminele nu sunt numai celule, ele formează chiar familia satului. Aici este 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un teren unde nu poate fi ură, ci numai dragoste, râvnă de muncă şi ochii aţintiţi spre un viitor mai frumos şi mai puternic » *). Opera Serviciului Social, cu a cărui aplicare este însărcinată Fundaţia Culturală Regală « Principele Carol », desăvârşeşte astfel un gând şi o acţiune pornite acum optsprezece ani şi care şi-au urmat cursul lor înfloritor de-a-Iungul acestor ani pentru a putea ajunge acum la această realizare unitară şi completă. Opera aceasta a fost concepută o dată cu întemeierea Fundaţiei «Principele Carol». La 19 Mai 1934, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea şi-a definit astfel concepţia realizată atât de falnic mai ales în ultimii opt ani: « Când în anul 1920, Mi-a venit gândul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundaţiune, am fost mânat de ideeacăîn urma marilor reforme, împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc, mai era un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea şi aşezarea acestei ţări, acolo unde trebue. «Am fost convins, că numai prin drepturi politice şi printr’o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite şi, de aceea, întemeind această Fundaţie, am dorit să pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de în- drumare zi de zi, ceas cu ceas, ca să putem ajunge să ne fălim şi noi, cum se fălesc alte ţări, cu sate — nu numai pitoreşti — dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase. «Este adevărat că adesea acest gând nu a fost priceput. A fost o luptă grea. Dar am convingerea că sufletul şi tinereţea, pe care le-am pus atunci în această operă, vor fi cea mai sigură chezăşie a reuşitei sale » 2). Dintre Fundaţiile Culturale Regale, Fundaţiei «Principele Carol» i-a revenit, aşa dar, dintru început misiunea de a organiza viaţa ţărănească, adică cele 15.201 de sate ale ţării, ce reprezintă 79,9% din populaţia totală dela noi. Dezvoltarea culturii în masa mare a naţiunii şi crearea unei vieţi noi pentru sat este misiunea esenţială a acestei Fundaţii, aşa cum misiunea celorlalte Fundaţii Culturale Regale este crearea şi dezvoltarea culturii superioare, a *) Cuvântarea Majestăţii Sale Regelui la al IV-lea Congres al Căminelor Culturale (7 Iunie 1938 —Arenele Romane), în volumul Fundaţia Culturală Regală « Principele Carol*, 1934—1938, p. XIX. a) In acelaşi volum, menţionat mai înainte. MISIUNEA SOCIALĂ A FUNDAŢIEI « PRINCIPELE CAROL » 641 literaturii şi artei, a cugetării pure şi a ştiinţei, a istoriei şi a cu- noaşterii generale, în acest fel constituindu-se mereu o completare şi o cooperare constructivă, care slujeşte nevoile întregii realităţi româneşti, oraşul ca şi satul, pe oamenii spiritului ca şi pe acei ai naturii, burghezia şi muncitorimea ca şi ţărănimea, în vederea unei obşteşti aristocratizări spirituale şi a unui trai mai demn şi mai prosper. Desigur că misiunea fiecărei Fundaţii Culturale Regale este răspunsul la câte una din acele necesităţi capitale, fără de care spi- ritul şi viaţa poporului nostru ar lâncezi sau întârzia în dezvoltarea lor. Dar alături de activitatea şi scopul ei distinct şi specializat, fiecare Fundaţie este o punte de legătură cu celelalte instituţii regale, atât pentrucă sunt însufleţite şi călăuzite de acelaşi spirit, cât şi pentrucă, în ultimă analiză, urmăresc scopul suprem al creării unei Românii care, printr’o laborioasă şi autentică exprimare specifică, să ajungă să-şi ocupe locul ce-1 merită în univers, slujin- du-şi propria sa fiinţă ca şi omenirea. Şi aceasta n’ar fi fost cu putinţă fără de prezenţa metodei ştiinţifice şi a unui ideal de cul- tură peste tot instaurate, chiar şi acolo, sau mai ales acolo, unde acţiunea şi fapta vie sunt la fel de accentuate ca şi cunoaşterea pură. In acest chip, am ajuns la elementele ştiinţifice şi la concepţiile culturale care, de-a-lungul acestor ani, s’au dezvoltat la noi spre a coopera şi a se încadra în misiunea supremă a celei mai sociale dintre Fundaţiile Culturale Regale, Fundaţia « Principele Carol». Dacă acţiunea Echipelor Regale Studenţeşti a propăşit uimitor în ultimii patru ani x) şi dacă viaţa nouă realizată prin Căminele Cul- turale 2) se află într’o falnică dezvoltare, — aceasta se datoreşte înţelegerii ştiinţifice şi încrederii pe care Insufleţitorul Suprem a *) Fundaţia « Principele Carol * * a organizat un număr total de 160 Echipe studenţeşti în decursul ultimilor patru ani încheiaţi. Numărul total de stu- denţi care au lucrat în echipe a fost 1.144, la care se adaogă 557 de specialişti, tehnicieni încercaţi, şi 258 de echipieri benevoli. Vezi Cataloagele şi publi- caţiile scoase cu prilejul celor patru Expoziţii ale Echipelor Regale Studen- ţeşti. *) La începutul anului 1934 nu existau decât 419 Cămine Culturale, pe când, la începutul anului 1938, numărul lor s’a ridicat la 2.034, — numărul lor crescând mereu până ce, potrivit noii legi, fiecare sat îşi va avea Căminul său. 11 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acordat-o acelor concepţii şi experienţe culturale româneşti care şi-au dovedit vrednicia, meritul şi creativitatea. Dintre aceste concepţii şi experienţe ştiinţifice cea mai impor- tantă şi mai folositoare este metoda monografică a d-lui profesor Dimitrie Guşti, Directorul General al Fundaţiei Culturale Regale <( Principele Carol », al cărui sistem ştiinţific, dezvoltat şi aplicat mai întâi prin Universitate, apoi prin Institutul Social Român şi prin publicaţii de valoarea şi ţinuta «Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială » pentru ca să ajungă, apoi, la acele cercetări pe teren, faimoasele campanii monografice din diferitele regiuni ale ţării, — a găsit în cadrul şi în finalitatea Fundaţiei Regale suprema recunoaştere şi încununare şi, totodată, putinţa celei mai ample realizări. Acţiunea socială a Fundaţiei Culturale Regale « Principele Carol » se întemeiază pe concepţia şi metoda d-lui profesor Guşti, căruia îi este dată acum şi aplicarea Serviciului Social prevăzută de noua Lege. Concepţia «realist-critică constructivă» a d-lui profesor D. Guşti este acum bine cunoscută de toţi intelectualii noştri, chiar dacă rezultatele ei sunt mai bine cunoscute şi, fireşte, mai direct simţite în satele unde s’a lucrat sub conducerea sa decât în Bucureşti, după cum singur constata într’una din cuvântările sale. De aceea, nu vom mai insista asupra acestei concepţii cu aplicare practică şi cu un profund finalism etic, ci ne vom mărgini aici de-a arăta cum leagă d-sa cunoaşterea de acţiune, ştiinţa de naţiune, pentru a desprinde astfel doctrina şi acţiunea Fundaţiei« Principele Carol». Intr’o serie de articole noi, grupate sub titlul « Gânduri de Te- melie pentru Munca Echipelor Studenţeşti», găsim interesante date în această privinţă. « Acum ajung la o altă regulă care vrea să for- muleze o datorie socială a omului de stiintă, o datorie socială a intelectualului, de a practica cultul ştiinţei pentru ştiinţă, dar de a cultiva în acelaşi timp şi ştiinţa pentru ţară». ... «Am practicat idealismul dar totdeauna izvorît şi legat de însuşirile fireşti, de nevoile fireşti, ale firii. Şi am ieşit în largul vieţii. Dar unde ? In largul vieţii sociale româneşti»....« Şi atunci iată-mă de atâţia ani de zile împreună cu iubiţii mei studenţi din seminar, câte o lună, o lună şi jumătate într’un sat din atâtea şi atâtea regiuni, regiuni deosebite ale ţării, pentru a verifica întâi ştiinţa dobândită pe catedră şi în bibliotecă, şi pentru a aplica apoi această ştiinţă, pentru a crea MISIUNEA SOCIALĂ A FUNDAŢIEI^» PRINCIPELE CAROL * 643 ceea ce numim noi sociologia naţiunii româneşti, ştiinţa naţiunii româneşti », ...« Adevăratul patriotism nu este patriotismul verbal sau patriotismul legislativ, ci este patriotismul acesta serios, temeinic, când faci ştiinţă românească şi pe baza ştiinţei româneşti propui reforme româneşti ». ...« Ca o adăogire la obligativitatea cercetării naţiunii române, am păşit iarăşi cu îndrăzneală la o altă formulă, o altă obligativitate, de natură etică şi politică-socială, anume: serviciul social obligator la sate pentru oricine vrea să profeseze în ţara românească; pentru doctori înainte de a practica medicina; pentru preoţi înainte de a căpăta parohie, pentru în- văţători şi profesori înainte de a obţine catedra, pentru orice licenţiat, dela orice facultate, pentru toată lumea» 1). Aceste citate definesc deplin legătura dintre ştiinţă şi acţiune, dintre gând şi faptă a aceluia ales să dea o nouă viaţă societăţii noastre, sub inspiraţia şi călăuzirea supremă a Voevodului Culturii, Şi în acest chip, am putut, credem, sugera, alături de finalitatea socială a operei regale, metoda şi concepţia ce-au fost, pe bună dreptate, alese s’o slujească. In cuvântarea rostită la a IV-a Expo- ziţie a Echipelor Regale Studenţeşti (6 Iunie 1938), d. Profesor D. Guşti şi-a definit astfel activitatea: «Interesul faţă de lucrările Fundaţiei este atât de viu pentrucă ea aduce o doctrină proprie, a experimentat o metodă originală şi a creat un instrument de exe- cuţie, care este numai al său... Doctrina noastră se poate rezuma în formula foarte simplă: organizarea satului prin sine însuşi.., Metoda noastră este cuprinsă în două adevăruri tot atât de simple: cunoaşterea directă pe teren a realităţii româneşti şi, numai reze- mată pe ea, acţiunea directă de înviorare şi de îmbunătăţire, prin deşteptarea puterilor proprii ale satului » 2). înfăptuirile Echipelor Regale Studenţeşti şi ale Căminelor Cul- turale sunt consemnate în tipăriturile Fundaţiei şi ele dovedesc eficienţa acestei « ştiinţe a organizării » pusă în mişcare de Fundaţia Dimitrie Guşti: « Gânduri de Temelie pentru Munca Echipelor Studen- ţeşti *, articolul intitulat « Reguli călăuzitoare pentru viaţa şi pentru ceasul de azi al României * în volumul Cartea Echipelor, Fundaţia Culturală Regală «Principele Carol *, 1937, pp. 25 şi urm. a) Cuvântarea d-lui Profesor D, Guşti se află în volumul Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 138, pp. IX şi U934—i9rm. 11» 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Regală întru realizarea misiunii ei prin excelenţă socială x). Opera şi mişcarea aceasta socială sunt într’un măreţ curs de dezvoltare, iar foloasele au început să se arate pe toate tărâmurile, cum era şi firesc, fiind acel răspuns atât de vrednic şi atât de mult aşteptat de realitatea românească. PETRU COMARNESCU J) In afară de realizările arătate mai sus în aspectul lor general, menţionăm o parte din publicaţiile Fundaţiei Principele Carol: revista populară « Albina *, colecţia « Cartea Satului *, care are drept scop de a publica pentru bibliotecile populare cărţile necesare, colecţia « Biblioteca Albinei *, conţinând cărţi de format mic destinate bibliotecii ţăranului însuşi, precum şi revistele de pro- vincie ale regionalelor din Basarabia şi Oltenia « Cuvânt Moldovenesc» şi « Vatra * sau acele publicaţii care au drept scop educarea tehnică a conducă- torilor Căminelor Culturale, « Căminul Cultural * şi « Cartea) Căminului Cul- tural * şi, în fine, i Curierul Echipelor ». Rezultatele obţinute de Echipele Regale Studenţeşti şi de metoda ştiin- ţifică activă a Profesorului Guşti nu pot fi menţionate într’un singur articol. . Dar, cu titlul de exemplu, amintim că s’au dat la sate 237.294 consultaţii medi- cale, s’au făcut 11.038 analize, 91.238 injecţii, 24.594 intervenţii de mică chirurgie. S’au ameliorat 435 hectare de pădure şi 51 ha. de plantaţii, precum şi 1.364 ha. de câmpie. S’au cultivat 6.205 ha. de agricultură-model. Pentru organizarea muncii menajere, s’au făcut 6.600 demonstraţii, 24.628 lecţii practice, 26 şcoale speciale. Spiritul de asociaţie sătească a fost stimulat şi călăuzit prin 327 conferinţe şi 35 cooperative. Ca lucrări edilitare s’au făcut 163 de construcţii noi, 207.447 m. de drumuri, 496 poduri, construite sau numai reparate, 8.101 m. de canalizare, 822 fântâni construite sau asanate. Pentru educaţia intelectuală a satelor echipele Fundaţiei Principele Carol şi conducătorii lor au procurat 8.367 volume pentru biblioteci, 2.218 obiecte pentru muzeele săteşti şi au distribuit ţăranilor 20.229 cărţi şi reviste. Au organizat, de asemenea, 874 şezători, 1.050 audiţii radiofonice şi au jucat 456 piese de teatru, etc. Problema educaţiei morale şi religioase s’a manifestat şi şi-a dat roadele prin construirea a 401 monumente şi cruci monumentale, prin dăruirea a 5.171 icoane, prin 2.224 predici şi lecţii, prin repararea a 96 de biserici, prin 4.463 şezători corale şi prin 3.774 producţii corale publice, etc. Astfel înfăptuirile Fundaţiei «Principele Carol» şi ale organelor ei de execuţie au izbutit să cuprindă şi să fie folositoare, deopotrivă, sănătăţii publice, muncii obşteşti ca şi educaţiei religioase, morale, intelectuale şi artistice. CRONICI O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNEŞTI DE ASTĂZI ÎN LIMBA FRANCEZĂ Istoria oricărei literaturi, care se tipăreşte într’o altă limbă decât a fost scrisă acea literatură, are sarcinile ei proprii necu- noscute celeilalte. Nume şi opere, pline de răsunet Ia ele acasă, aici nu spun aproape sau chiar nimic. Trimiterile, de care un asemenea text se foloseşte din belşug, n’au pentru o limbă mai mult izolată şi de mică circulaţie nici un înţeles. Istoricul literar trebue atunci să descopere un fel deosebit de prezentare, pentru ca materialul său de ştiri, atât de puţin vorbitor prin sine, să capete în cele de pe urmă un drept de cetăţenie. Iar cel care-i urmăreşte încercarea se simte îndemnat să-l judece, tot pe atât din punctul de vedere al stăpânirii informaţiei, cât şi din acela al artei, mult mai personale, de călăuzire printr’o ţară nouă. La aceasta mă gândeam, cu oarecare teamă, pe când tăiam zilele trecute foile puternicului volum despre literatura română, publicat de d. Basil Munteanu la Paris, pentru francezi şi cititorii limbii lor. Noi înşine n’avem pentru noi o carte cu acest cuprins, şi uşor de mânuit, şi de toată încrederea. Ne putem lăuda cu lucrări monumentale, nesfârşite în documentare şi sugestii şi îmbrăţişând literatura de-a-valma cu tot scrisul nostru, dela întâia slovă cali- grafiată într’o scrisoare sau pe un hrisov până Ia jocurile secunde şi la proza supra-realistă de astăzi. Am avut parte de priviri gene- rale, pe răstimpuri mai scurte şi cu fapte literare anume alese sau scoase în lumină ca să ducă Ia anume încheieri. Cunoaştem studii cu un caracter didactic, ferindu-se de orice ar putea să semene cu o atitudine. Dar ceva la fel cu încercarea d-lui Basil Munteanu, care se mişcă printre celelalte, lăsând ceea ce au prea mult şi punând dela el ceea ce le lipseşte, avem mult mai puţin. Parcă între Români tocmai scrisul frumos, mânat cum este de dorul creaţiei, nu-şi găseşte răgazul privirilor îndărăt şi al studiilor necesare. D. Basil Munteanu avea de scris o istorie a literaturii 'române din zilele noastre. II îndatorau la aceasta nu numai pregătirea şi înclinarea proprie, dar şi colecţia care-1 adăpostea, Panorame ale literaturilor contemporane, cu un comitet de patronaj alcătuit, între alţii, din Paul Valery, Georges Duhamel, Andre Maurois şi Jules Romains, scriitori pătrunşi de vremea lor şi dornici s’o cunoască oriunde şi sub orice înfăţişare. Colecţia ea însăşi punea în rând prin opere tipărite până acum şi prin istoricii literari care le semnaseră, motive mai mult de stare la îndoială decât de îndemn 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru cercetătorul român, scos deodată din camera lui de studiu, nu numai ca să-şi arate cunoştinţele strânse şi meditate cu anii, dar ca să vorbească în numele ţării şi al scriitorilor ei. Pot s’o spun dela început, după o citire cu toată luarea aminte a cărţii, că d. Basil Munteanu a răspuns la amândouă aceste aşteptări cu o deopotrivă pricepere şi isteţime. Din punctul de vedere al informaţiei, planul urmat este limpede şi uşor de însuşit. Istoria literaturii române contemporane are două părţi: une de pregătire a înţelegerii şi de arătare a legăturilor între ceea ce a fost numaidecât înainte şi se frământă astăzi şi a doua, de silinţă creatoare sub ochii noştri. Partea întâia se întinde dela 1866 până în preajma războiului. Istoricul a botezat-o, pe drept cuvânt, cu numele de Renaştere, nu în înţelesul istoriei pragmatice, de înnoire prin descoperirea unei lumi uitate sau de dezrobire a tuturor puterilor din om, ci în înţelesul mai restrâns de dezvoltare largă şi neoprită a unei vieţi naţionale. Partea a doua începe cu sfârşitul războiului nostru din 1916. Ştim că împărţirile acestea, după date de calendar, n’au, când e vorba de mişcări spirituale, nici un temei convingător, pentrucă n’au nici o realitate. In tot cazul, de vreme ce nu ne putem lipsi de nişte semne de ajutor, este mai bine ca în domeniul literar ele să fie luate din istoria literaturii şi nu din istoria politică, chiar dacă, şi eu aş fi pornit să spun: cu atât mai mult dacă uneori cele două ramuri de istorie se suprapun. Eu aş fi ales aici, de pildă, sau anul înfiinţării Junimii, care este mai vechi, sau anul apariţiei revistei ei, «Convorbiri literare», care este ceva mai dincoace. Lucrul nu putea fi necunoscut nici istoricului, dovadă că întâiul capitol al acestei părţi, şi care se chiamă: creaţie şi critică: epoca lui Eminescu, nu o ia dela 1866, an politic, foarte însemnat, dar într’un alt domeniu, ci dela 1867, an literar, al apariţiei studiului critic despre poezia română, al lui Titu Maiorescu. Al doilea capitol vorbeşte despre deosebirea în curente şi doctrine dintre 1885 şi 1916, cu idealul socialist şi studiul ştiinţific al literaturii din jurul lui Dobrogeanu-Gherea, cu poporanismul şi pornirile lui literare dela «Viaţa Românească», cu Rădulescu-Motru şi filosofia culturii, cu Iorga şi cruciada naţionalismului, cu Densu- sianu, ca teoretician al simbolismului, cu Mihail Dragomirescu esteticianul integral. Al treilea şi al patrulea capitol se întorc la creatorii individuali, unul la înflorirea nuvelei si naşterea romanului, adică la viaţa prozei, şi celălalt la înnoirea poetică, adică la viaţa versului. Cele trei capitole din urmă, care alcătuiesc trupul părţii a doua, reiau aceeaşi schemă de gândire: Poziţii, ceea ce înseamnă direcţii de preocupări, avântul romanului şi, în sfârşit, marele sbor al lirismului. Formele şi făgaşele sunt aceleaşi; numai cuprinsul care năvăleşte în ele este altul. Lozinca de aşezat şi peste aceste O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNEŞTI 647 vremuri schimbate ar putea fi tot a unui poet vechi: alte măşti, aceeaşi piesă. Noi am încercat numai o mutare de termeni, nu de substanţă. Cele două părţi ale istoriei române contemporane, care sunt în acelaşi timp două epoci, sunt premerse de o introducere şi sunt încheiate, tocmai că prin firea lor nu pot avea o încheiere, de nişte Perspective. Ele fac parte, cea dintâi cu totul, iar cele din urmă, mai puţin, din birul pe care cartea, ieşind dincolo de hotare şi pentru străini, trebuia să-l plătească. Românul, subiectul, cu mar- gini cam nelămurite, al literaturii, şi mai slab cunoscute decât el, trebuia să apară în prag. Este ca un prolog în cer. II vedem repede, în unele popasuri ale istoriei şi cu câteva trăsături şi destine, care sunt, când ale autorului, când ale unor cărţi la îndemâna publicului francez sau internaţional. El trebuia să rămână pe întâiul plan numai atât, vreo 20 de pagini cursive, cât să dea fiorul existenţei unui întreg popor, al cărui cântec de viaţă va prinde numaidecât să se audă. Ceea ce urmează este o privire asupra începuturilor literare româneşti, cu opriri la cărţile sfinte, la cronicari, la lite- ratura populară, la întâlnirea, în scriitorii care arătau tot mai pă- trunşi de rostul lor, a Răsăritului cu Apusul. Este ca un prolog pe pământ, după care se poate dezvolta în voie, cu ceva de Faust în ea, povestea scrisului românesc mai nou, unde Mefisto, dătă- torul de tinereţe, de îndemnuri şi de mulţumiri, dar şi primejdia cu abaterea dela propria fire şi cu Iadul, ar fi tocmai acel Apus. Perspectivele aduc un fel de linişte, cu zarea lor larg deschisă literaturii viitorului. Se pare că trăsătura ei de căpetenie este lirismul, o căutare fără preget în propriile măruntaie, mai mult decât în măruntaiele lucrurilor, şi un zbor de întrecere pe sine şi de liberare. De 15 ani acest lirism strecurat în toate, nu numai în poezie, dar şi în proza epică şi filozofantă, s’a lăsat prea mult furat de marile întrebări şi de metafizică. Ar fi timpul, îşi sfârşeşte istoricul literar cercetarea, unei întoarceri la izvoarele neprihănite ale adevărului. Osteneala după atâtea silinţe nu este un semn de istovire, ci de trebuinţă a unei schimbări. Din punctul de vedere al prezentării în sine, d. Basil Mun- teanu aducea îndemânarea unui om de studiu trăit ani îndelungaţi în streinătatea, căreia primea acum sarcina să-i dezvălue ceea ce are mai al său şi mai adânc sufletul propriului neam. înrâurit, pe de o parte, de spiritul contemporan, aşa cum fierbe şi se disti- lează el în Franţa tuturor încercărilor, iar, pe de alta, legat acasă de curentele tradiţionaliste, care-şi fac ele însele loc printre atâtea înrâuriri, istoricul literar fusese parcă anume pregătit ca să îmbine cele două cerinţe de temelie ale unei asemenea expuneri. O des- criere limpede, cu clasificări, analize şi caracterizări uşor de prins şi de păstrat şi o aducere de departe ca a unei presimţiri de lume 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi de răsuflare nouă. Dacă cercetătorul s’a mişcat într’adevăr străbătând manifestările literaturii româneşti de astăzi printre făpturi lirice, aşa cum ne-a spus-o la sfârşitul cărţii, ceva din ceea ce alcătuia miezul lor nu se putea să nu se strecoare şi în cuvântul lui. In multe pagini sunt adevărate accente de imn şi de odă, imn pentru ţară şi puterile ei zămislitoare, şi odă pentru scriitorii care o împodobesc. Lucrarea d-lui Basil Munteanu nu este numai o carte bună, ci este şi o carte frumoasă. Tonalitatea mai înaltă, cu două, trei trepte mai sus, care ar trebui scăzute poate, la o traducere în româneşte, nu este o urmare a unei intenţii de propagandă, ci a unei călduri fireşti la ridicarea, ca a unui potir de cuminecare, a scrisului înstelat al poeţilor şi scriitorilor noştri înaintea străinătăţii luătoare aminte. întâiul meşteşug al scriito- rului a fost compoziţia şi stilul în care şi-a înveşmântat opera. Ea se aşează fără nici o greutate în rând cu orice lucrare vrednică de citit din literatura de istorie şi de critică literară a limbii în care apărea. N’avea exotic decât subiectul. Şi nici el cu totul. Din loc în loc se deschideau privelişti de înălţime sau de răspântie spre alte literaturi, şi mai cu seamă spre literatura franceză, care ca o apă roditoare, s’a revărsat la anumite răstimpuri peste scrisul român, tot pe atât ca o deşteptare la spiritul nou cât şi ca o înteţire a latinismului nostru, umbrit de văluri balcanice. Scriitorul de departe se putea face ascultat ca un glas cunoscut. Pricepător nu numai al literaturii de acasă, dar mânuitor şi al metodelor de literatură comparată, el dădea cu această carte şi un examen în specialitatea lui, pe care l-a trecut cu strălucire. Pentru puterea de caracterizare, care scoate în relief ca într’o medalie trăsătura fundamentală şi profilul sigur, voi da ca pildă scurtele formule uneori cuprinzătoare, în atâtea dăţi originale şi totdeauna sugestive, puse dela început alături aproape de fiecare scriitor. Analizele în sprijin, atunci când ele se numără cu zecile, se pot şterge sau intra unele în altele, pentru cititorul grăbit, dar formula se păstrează şi urmăreşte. Ea ajută ca să se regăsească, la o întoarcere în urmă, drumurile încurcate. Iar în cursul citirii atrag şi încântă, prin numărul şi felurimea lor. Informaţia curentă, pentru care interesul ar mai putea tânji, se urmăreşte cu băgare de seamă tocmai de dragul acestor caracterizări, ca să nu se scape printre rânduri vreuna, cu mirarea mereu vie faţă de ce ar mai fi în stare să născocească nou autorul. Aşa, când căutăm melci rari sau monede de aur, în pietrişul unui ţărm de mare, îl mărunţim şi îl pipăim cu grijă, îl vânturăm şi îl reluăm, de teamă să nu ne alunece printre degete tocmai materialul preţios. Alecsandri e o figură de trecere, Maiorescu, un profesor de disciplină, Eminescu, un poet universal şi un teoretician naţional, Creangă şi Odobescu sunt doi creatori de stil, Caragiale înseamnă O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNEŞTI 649 realismul comic, Delavrancea realismul unui romantic, Brătescu- Yoineşti, drama selecţiei naturale, Ylahuţă ne aduce pe poetul misionar, Coşbuc e expresia rasei, Goga iredentismul profetic, Iosif, nostalgiile, Cerna optimismul patetic, Macedonschi ar trebui să fie marele premergător dela Parnas la simbolism, Duiliu Zamfi- rescu sau poezia savantă, Anghel sau poetul transparenţelor, Ralea sau liberalismul şi raţionalismul, Rădulescu-Motru şi româ- nismul lui, Blaga metafizicianul misterului şi filozoful culturii. Puse la un loc formulele acestea sunt aproape prea numeroase şi dzsvălue mai mult un secret de atelier şi o ştiinţă a folosirii fişei decât o cristalizare dela sine la popasuri a textului. Găsite acolo însă, la o întoarcere obişnuită de pagină ele îşi păstrează tot far- mecul şi întreaga prospeţime. Ascultaţi-le mai departe. Izvorul lor nu s’a oprit: Sadoveanu şi magia amintirii, Agârbiceanu şi realităţile ardeleneşti, Rebreanu spectatorul neturburat, Cezar Petrescu spectatorul amărît, d-na Papadat Bengescu sau anatomia sufletelor, Gib Mihăescu sau psihologia demonstrativă, Camil Petrescu şi viaţa obscură, Ionel Teodoreanu sau analiza metaforică, Minulescu sau simbolismul de vorbe mari, Bacovia sau simbolismul fără muzică, Vinea sau avangarda elegiacă, Demostene Botez un pesimist, Philippide un panteist, Barbu poetul geometru, Pillat sau frumuseţile senine, Voiculescu sau tragicul creştin, Maniu primi- tivul rafinat, Blaga poetul misterului cosmic. Ceea ce întrece toate aceste şi alte meşteşuguri de prezentare înfăţişând mai curând occidentalismul şi modernismul cercetă- torului, cu o socoteală mai mult chibzuită şi rece chiar când are sclipiri şi avânturi, este altceva, mai al nostru şi mai puternic, întâia purtare aduce aminte de « Gândirea Europeană », discursivă şi diplomatică, cercul de conferinţe, însufleţit de Elena Văcărescu, alături de care d. Basil Munteanu a lucrat mulţi ani, iar a doua de « Gândirea » pur şi simplu, revistă cu garda ei de scriitori ai pămân- tului, între care se lasă aşezat şi se simte bine şi autorul nostru. El însuşi, ca personalitate literară, merge spre o împăcare în propria fiinţă spirituală dintre apus şi răsărit şi este firesc să caute aceeaşi cumpănă ideală şi în literatura pe care o cercetează. D. Basil Munteanu încheie capitolul al treilea al cărţii sale cu următoarele cuvinte: «Prin scrisul acestor povestitori România însăşi se mărturiseşte fără sfârşit». Cartea pe care o avem înainte nu face, dela întâiul ei rând până la cel din urmă, nimic altceva, decât să urmărească şi să dezvălue, în visurile visătorilor lui, viaţa şi năzuinţele unui neam. Citire bogată, răscolire prin arhive, meditare asupra fenomenului literar, nu sunt decât desenul şi motivul isteţ urmărite din ac în flori şi păsări colorate. Ochiul se apleacă deasupra lor cu toată luarea aminte şi uimirea. Dar urzeala tare, care a primit toată această podoabă a veacurilor şi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 650 a anilor şi aşteaptă în taină înfloririle viitoare, este făptura însăşi a unui întreg popor, cântându-şi păsurile şi dorurile pe pămân- turile dintre Carpaţi şi Marea Neagră, în graiul dăruit de strămoşi şi lustruit mereu din trecerea din gură în gură şi din scriitor în- zestrat, în scriitor înzestrat, din zilele de întuneric ale istoriei până astăzi. Această legătură neîntreruptă cu izvorul colectiv şi anonim al creaţiei face mai cu seamă puternică şi frumoasă istoria literaturii ro- mâne contemporane. Este însuşirea ei cea mai de preţ care se stre- coară fără voie în suflete şi face prieteni. Lucrarea ostenitorului literar se dovedeşte astfel nu numai o carte de cunoaştere, dar şi o carte de iubire. Este poezia ascunsă care suflă prin pagine. Avem tot dreptul să ne bucurăm de o asemenea lucrare, care ar fi fost bine venită chiar menită nouă, ţăranilor dela Dunăre, şi este cu atât mai mult acolo peste hotare, unde vorbeşte şi luptă pentru noi. Datori suntem să trimitem alcătuitorului ei de pe malurile Senei o frăţească mulţumire. EMANOIL BUCUŢA DESPRE „ACTUAL” ŞI „DOCUMENTAR” NOTĂ PE MARGINEA COLECŢIEI „REVISTEI FUNDAŢIILOR REGALE” O privire asupra celor 60 de volume ce formează colecţia de până azi a Revistei Fundaţiilor Regale îi poate da cititorului prilejul nu numai să recapituleze activitatea acestei reviste, dar să se vadă întreaga noastră mişcare culturală pe ultimii cinci ani. Nu cred că « Revista Fundaţiilor Regale » a avut vreodată în mod deliberat intenţia de a fi o publicaţie de caracter informativ. Totuşi, răsfoindu-i colecţia, ne dăm seama că ea reprezintă de pe acum, şi fără îndoială va reprezenta în viitor, un vast material docu- mentar, care va deveni cu atât mai preţios cu cât va fi cercetat după o mai lungă trecere de vreme. Fără intenţia de a face propriu zis un bilanţ, am revăzut de curând întreaga colecţie a revistei, oprindu-ne cu deosebire asupra rubricilor sale regulate şi în genere asupra materialului său de cronică. Este poate sectorul în care se poate urmări mai clar struc- tura acestei reviste, care de obicei a evitat declaraţiile progra- matice şi a preferat să-şi definească fiinţa, pe măsura împlinirii ei. Se desprinde din sensul general al acestor cronici, un refuz de principiu a tot ceea ce formează de obicei într’o publicaţie curentă, partea de actualitate. Există un anumit material revuistic, al cărui unic interes este de a fi actual. Cărţi, evenimente şi idei sunt luate în consideraţie, numai pentrucă sunt imediat prezente şi pentrucă intră în acel circuit de agitaţie şi curiozitate, care constitue « actuali- tatea » unui moment dat. DESPRE „ACTUAL" ŞI „DOCUMENTAR" 651 Niciodată ca în vremea noastră, viaţa culturală — şi nu numai dela noi, ci de pretutindeni — n’a trăit atât de mult sub presiunea actualităţii. Este unul din cele mai regretabile semne de decădere intelectuală, acest gust exagerat pentru « ultima noutate ». Nu se poate tăgădui că presa zilnică a adus culturii mari servicii de răs- pândire, dar în acelaşi timp a creat, cel puţin la periferia ei, o anumită mentalitate de grabă, de zgomot, de uşurinţă, care zdrun- cină tot ce e mai nobil, mai durabil şi mai dezinteresat într’o adevărată activitate de artă şi ştiinţă. Accesul în cultură a devenit poate mai facil, posibilităţile ei de difuzare au devenit desigur mai rapide şi mai numeroase, dar toate aceste înlesniri de ordin material se plătesc cu foarte grave renunţări de ordin intelectual. Pe măsură ce literatura şi arta au devenit un obiect de reportaj, cucerind în presă importante rubrici zilnice, ba chiar creându-şi o presă proprie de specialitate, au fost silite să accepte legile jurna- lismului. Presa este o uzină complicată, care nu funcţionează decât consumând în cantităţi enorme material de actualitate, ca un fel de combustibil ce întreţine apariţia regulată a tuturor rubricilor. Sub această lege implacabilă, e greu să se exercite un control critic eficace, e greu să se impună anumită ierarhie a valorilor, e mai ales greu să se oprească circulaţia valorilor false. Copleşit de materialul pe care îl consumă zilnic cu un fel de aviditate mecanică, jurnalismul n’are timp să aleagă. Niciodată mai mult ca în timpul nostru — mai ales de când s’a inventat formula atât de populară a marilor reviste săptămânale politico-literare, cu sute de mii de cititori în toată Europa — literatura n’a avut atâtea cronici şi rubrici dedicate exclusiv ei. Câtă vreme aceste rubricf nu îndeplinesc decât un oficiu de simplă informaţie, ele sunt desigur utile. De obicei însă informaţia îşi depăşeşte rolul ei modest de înregistrare şi îşi asumă funcţiunea mult mai delicată de a judeca, de a impune, de a interzice, de a ataca — toate sub pavăza anonimă, şi fără răspundere, a reportajului, cu nesfârşitele lui variante. S’a format astfel cu vremea un tip de presă literară « vioaie », făcută aproape în întregime din ecouri, aluzii, polemici, anchete, redactate în genere sugestiv, colorat, cu vervă, dar neavând nici ambiţia, nici posibilitatea de a prezenta altceva decât aspectele cotidiane ale vieţii culturale, micile ei evenimente, micile ei anec- dote, amuzante uneori, dar aproape totdeauna nesemnificative. Serviciile pe care aceste rubrici de « bazar » cultural le-au adus literaturii sunt evidente: ele au dat oarecare vioiciune zilnică faptelor literare şi au atras poate astfel un anumit număr de cititori, pe care i-a sedus prin tot ce este pitoresc într’o agitaţie polemică şi anecdotică. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 652 In schimb, primejdia pe care o reprezintă acest gen de jurna- lism cultural, chiar dacă e mai puţin vizibilă, e mult mai gravă. El reduce problemele de gândire sau de artă la măsura rubricii respective. In cele mai serioase chestiuni, trebue să descopere o «poantă», din care să poată face o notă, un ecou, o informaţie sau un subiect de anchetă. Lucrul e cu atât mai uşor, cu cât lipsa semnăturii îndepărtează şi ultimele resturi de responsabilitate intelectuală. Conştiinţa de a scrie pentru o singură zi, ba chiar pentru mai puţin, pentru o oră, pentru câteva minute — căci un ziar nu trăieşte mai mult — conştiinţa aceasta de provizoriu, de inutil îndepărtează în mod firesc ultimele scrupule. Ar trebui prea mult eroism, sau un prea riguros simţ de răspundere personală, pentru ca să se învestească mai multă muncă şi mai multă serio- zitate, decât se cere. Cine ar putea spune din câte trucuri intelec- tuale se construeşte ceea ce se chiamă o « rubrică vioaie »? Citate fără indicarea surselor, verdicte critice fără cunoaşterea directă a lucruri- lor, cărţi necitite, judecăţi improvizate, idei reproduse din auzite... Cu puţină îndemânare de a traduce şi răstălmăci, cu puţin exerciţiu de a pune tipografic în valoare un text, se poate face din acest ma- terial pestriţ, o pagină nu numai vizibilă, dar chiar atrăgătoare... Cititoru^ s’a obişnuit atât de mult cu acest gen de presă literară, urmărită de obsesia actualităţii, încât reviste de cea mai severă ţinută, s’au văzut cu timpul silite să facă oarecare concesii şi să rezerve o parte din cuprinsul lor faptelor diverse. Până şi admi- rabila « Nouvelle Revue Franţaise », în paginile căreia pe vremuri o notă polemică ar fi părut frivolă, iar o aluzie la evenimentele curente ar fi fost un atc de îndrăzneală, consacră de vreo doi ani în mod regulat un număr de pagini actualităţilor. Credinţa noastră este că nimic nu piere mai repede şi nu devine mai inexpresiv, decât aceste « actualităţi ». La o depărtare de câteva luni, ceea ce un moment a părut orbitor de viu se stinge şi se uită. Lucrurile durabile sunt mai puţin atrăgătoare la prima vedere. Ele au timpul să aştepte. Nimic nu poate fi întâmplător într’o publicaţie ca «Revista Fundaţiilor Regale» şi desigur că absenţa oricărui material de <( bazar revuistic » nu este nici Ură semnificaţie. Anumită severitate este implicată în întreaga ţinută a acestei reviste, care a îndepărtat sistematic din cuprinsul său orice element de polemică, de anchetă, ba chiar de simplă recenzie — afirmând astfel că actualitatea ca atare nu intră neapărat în câmpul său de vedere. Prin faptul că este « actuală », « pasionantă », «la ordinea zilei », o carte, o problemă, sau o idee nu câştigă automat dreptul de a fi menţionate, dar nici măcar pe acela de a fi combătută, în aceste pagini. Se înţelege că atitudinea polemică este mai atrăgătoare decât o atitudine critică austeră şi că o' publicaţie care discută orice şi pe LATUREA CULTURALĂ A „SERVICIULUI SOCIAL" 653 oricine, poate să pară mai diversă, decât o publicaţie care selec- tează cu anumită asprime, obiectivele dezbaterilor sale «... am primit şi reproşul stupefiant că R. F. R. (cu cele 240 de pagine lunar) publică eseuri şi studii austere şi nu e o revistă vioaie...». Rândurile acestea pe care le publica d.CamilPetrescu în articolul de lămuriri redacţionale, din primul număr al anului acesta, *) arătau cu câtă hotărîre acceptase conducerea revistei toate dificultăţile şi răspunderile ce decurg dintr’un tip de revistă, care contrazice poate gustul public curent, tocmai pentrucă funcţionarea sa esenţială este nu de a corespunde acestui public, ci de a-1 controla şi orienta. In viaţa noastră culturală, « Revista Fundaţiilor Regale » ope- rează într’o zonă, ce presupune un lung proces de eliminări prea- labile. Ea merge prin însuşi sensul existenţei sale, spre ceea ce este esenţial ca manifestare sau ca semnificaţie. > > # Nu i se poate cere unei astfel de reviste să îndeplinească un simplu oficiu de informaţie, util desigur, dar prea elementar. Când un eveniment sau o problemăau ajuns în sfera de preocupări a revis- tei, se presupune că au străbătut mai întâi etapele intermediare. Tocmai în această austeritate de criterii, în acest refuz continuu al faptului divers, în această căutare a valorilor semnificative, constă contribuţia pe care « Revista Fundaţiilor Regale » o oferă de pe acum şi o va oferi mai ales în viitor, istoriei literare şi în genere istoriei noastre culturale. Colecţia revistei cuprinde un material documentar fără lest. Ceea ce a fost neglijabil a fost din capul locului exclus. Poate de aceea, la capătul acestor cinci ani, totul ni se pare, la o nouă lectură, neuzat de trecerea timpului. MIHAIL SEBASTIAN LATUREA CULTURALĂ A „SERVICIULUI SOCIAL” O lege recentă înfiinţează noua instituţie căreia i s’a zis « Ser- viciul Social », După cum însăşi denumirea o arată, noua instituţie va avea în grija sa viaţa societăţii româneşti, cu formele ei ca- racteristice, cu mişcările ei durabile. Se înţelege că, aceasta fiindu-i orientarea generală, ţărănimea, ca parte mai însemnată a morfo- logiei sociale româneşti, este aceea către care merge toată atenţia activă a legii. Temelia şi justificarea noii înfăptuiri o formează un lung şir de oameni din trecutul nostru, personalităţi culturale şi politice, dintre care câteva, cu strălucire istorică, au tins la ceea ce se realizează abia acum. Menţionăm astfel, după timpul fiecăruia, pe înflăcăratul Bălcescu, pe Ion Ionescu dela Brad, pe marele Kogălniceanu, pe Spiru Haret, oameni de cultură şi oameni politici în acelaşi timp — dintre morţi, iar dintre cei încă 1) Revista Fundaţiilor Regale, Anul V, No. 1. Ianuarie 1938. 654 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în viaţă — pe d. N. Iorga, al cărui profesorat aprins crease singur, într’o vreme, ceea ce s’ar putea numi sensibilitatea ţărănistă. Cum mai toţi intelectualii noştri de până spre 1920 fuseseră plămădiţi de ilustrul profesor, exista atunci şi mulţi ani încă după acea dată, când noii oameni se apropiaseră de cârma treburilor publice, un romantism social, în favoarea ţărănimii, de care trebue să amintim, dacă vrem a indica rădăcinile puternice ale Serviciului Social. Căci învăţătura d-lui N. Iorga avea să încercuiască toate posturile de comandă în Stat, devenind oficială, chiar dacă ajun- gând să fie şi aplicată, aveau s’o aplice alţii; dar mai cu seamă se infiltrase adânc în caracterul vlăstarului regesc însuşi, Prinţul Carol, a cărui creştere spirituală fusese încredinţată d-sale. Pe baza acestei sensibilităţi şi în atmosfera romantică de atunci, ia fiinţă o Fundaţie Culturală, care era privită, de cine nu vrea să înţeleagă dintr’o dată, ca simplă generozitate princiară. Semni- ficaţia întreagă a Fundaţiei « Principele Carol » avea să se lămu- rească pentru toţi mai târziu, odată cu desvoltările ce le va lua ea, precum si mai ales din anumite cuvântări ale M. S. Regelui Carol II. ’ Iată astfel un mic fragment dintr’un discurs regal, oglindeşte o concepţie şi anticipează un viitor. « Când în anul 1920, a spus M. S. Regele într’o împrejurare, Mi-a venit gândul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundaţiune, am fost mânat de ideea că în urma marilor reforme, împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc, mai era şi un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea şi aşezarea acestei ţări acolo unde trebue. Am fost convins că numai prin drepturile şi printr’o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, şi de aceea, întemeind această Fundaţie, am dorit să pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare, zi de zi, ceas de ceas, ca să putem ajunge să ne fălim şi noi, cum se fălesc şi alte ţări, cu sate — nu numai pitoreşti — dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase ». In nobila cadenţă a gândirii Prinţului de atunci, nu era aşa dar numai fervoare naţionalistă şi generozitate romantică pentru ţără- nime, ci şi imaginea unui viitor al ţării reformate, imagine sprijinită pe o puternică intuiţie sociologică. Acestei iniţiative, ce ieşise din scrutarea structurii însăşi a Statului nostru, îi lipsea deocamdată sociologul, spiritul realist, care să dea un conţinut de viaţă so- cială viziunii tânărului Prinţ; îi lipsea, deşi exista. El lucra pe atunci ca profesor al Universităţii din Bucureşti, abia venit dela Iaşi; era de curând membru activ al Academiei Române, numai la un an după ce primise calitatea de membru corespondent; fusese elevul şi colaboratorul solicitat al celebrilor învăţaţi Wundt, Schmoller, Karl Bucher, von Liszt, Lamprecht, LATUREA CULTyRALĂ A „SERVICIULUI SOCIAL** 655 lucrând după aceştia şi cu Durckheim; paralel cu activitatea noii Fundaţii, el înfiinţa Institutul Social Român, făcând să apară, ca organ al acestuia, «Arhiva pentru Ştiinţă şi Reforma Socială»; iniţia la noi metoda monografică de cunoaştere sociologică, pu- nând bazele unei şcoli proprii; în sfârşit era sortit prin activitatea ce desfăşura să conducă opera la care viza Fundaţia «Principele Carol ». Căci ori pe unde a trecut până să i se încredinţeze această conducere, pe la Societatea de Radio-Difuziune, pe la Oficiul Naţional al Cooperaţiei, pe la Casa Autonomă a Monopolurilor, pe la Decanatul Universităţii de Litere şi Filosofie, ca şi pe Ia Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, ca titular, a dezvoltat o acţiune, ale cărei forme, aparent disparate, s’au inspirat numai din realităţile româneşti. E destul să amintim că, pe tot întinsul ţării, Casa Autonomă a Monopolurilor păstrează încă reţeaua cultu- rală a căminelor înfiinţate de el. Acesta era profesorul Dimitrie Guşti. La conducerea unei instituţii cum era Fundaţia «Principele Carol», care da forma aproape oficială cercetărilor d-sale paralele deşi de aceeaşi natură îl mâna aşa dar destinul propriu. Şi în adevăr Fundaţia, condusă de d. Guşti, capătă o dezvoltare care îi îngădue să creeze în ţară două mii de Cămine Culturale săteşti, câteva zeci de echipe studenţeşti, trei periodice (Albina, Căminul Cultural, Curierul Echipelor) precum şi o colecţie de tipărituri (Cartea Satului), menită culturii populare. Astfel s’a studiat, ani de zile, ca într’un seminar special, s’a experimentat pe o scară redusă ca într’un laborator posibilitatea de a reforma celula de bază a societăţii româneşti. Şi numai în urma rezultatelor de atâtea ori consfinţite prin glasul de ctitor alM. S. Regelui, Fundaţia «Prin- cipele Carol» a primit puterea de a-şi extinde în mod oficial acţiunea. Azi legea Serviciului Social îi dă această posibilitate. In comunicarea dela radio din 27 Octomvrie 1938, d. profesor Guşti a expus şi comentat cuprinsul noii legi, care va generaliza concepţia instituţiei experimentale printr’o instituţie de Stat. « Prima caracteristică a legii Serviciului Social, a spus autorul, este elasticitatea şi realismul ei. Legea nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realităţii actuale. Ea nu impune şi nu inventează nimic, ci pre- conizează descoperirea nevoilor satelor, pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul ştiinţific. Intr’adevăr, satele ro- mâneşti, dacă sunt asemănătoare nu sunt niciodată identice. Gre- şala fundamentală a legislaţiei româneşti a fost tocmai presu- punerea unui sat egal cu el însuşi, acelaşi pe toată ţara. Cercetările monografice (pe care şcoala sociologică din Bucureşti le practică de peste 15 ani) au dovedit cu prisosinţă aceasta, răscolind până în adâncime realitatea sătească şi constatând cât de mare este prăpastia între ţara reală şi ţara legală. Ţara legală trebue să se 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE clădească pe ţara reală, şi nu dimpotrivă, cum pare că se credea până acum.. . ». In acest scop, legea prevede crearea unui Institut de Cercetări Sociale al României, a câte unui Cămin Cultural de fiecare sat şi oraş, a unui număr cu mult mai mare de Echipe Regale Studenţeşti, care să lucreze pe tot întinsul ţării, şi a unei şcoli de echipieri sau de conducători de cămine, care să pregătească noile elemente. După cât se poate vedea legea Serviciului Social este o aplicare a concepţiei care stă la baza lucrării fundamentale a d-lui pro- fesor Guşti — Sociologia Militam. Căci acolo găsim însemnerea următoare: « cultura creează naţiunea ». Această lege reprezintă hotărîrea de a reforma Statul prin cultură; dar prin acea cultură care « este facultatea câştigată ca din punctul în care omul este fixat de natură şi soartă, să se regăsească pe el însăşi în realitatea în care trăieşte şi să-şi clădească o lume spirituală proprie ». Nu o pedagogie obişnuită preconizează astfel d. profesor Guşti, ci o andragogie, care să garanteze devenirile de mâine ale Statului nostru, făcând normală trecerea de la sat la oraş, şi de la starea de incultură la aceea de cultură. Acţiunea d-sale se încadrează » aşa dar în marea concepţie care, dela Eminescu, Maiorescu, Petre Carp şi Caragiale, dintre oamenii noştri de cultură şi oamenii, politici, până la direcţiunea spirituală a regimului actual, care dă acestei concepţii realitatea politică, urmăreşte o dezvoltare ar- monioasă şi organică, adică din ea însăşi, a societăţii româneşti. ’ ’ VLADIMIR STREINU P. CER NA NOTE PE MARGINEA CELOR DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI DELA MOARTEA POETULUI In ziua de 12 Mai, Societatea Prietenii Istoriei Literare a pri- lejuit d-lui Capitanov, avocat şi scriitor bulgar din Bazargic, o comunicare despre P. Cerna, asupra căruia conferenţiarul a publi- cat o simplă bibliografie. Este demnă de toată luarea aminte acea- stă şedinţă a menţionatei societăţi pentrucă ea redeschide şi defi- nitivează un proces destul de important referitor la regretatul poet dobrogean, dispărut atât de pretimpuriu, în 1913. Este vorba de stabilirea originei lui P. Cerna, în primul rând. Ocupându-ne timp de zece ani de viaţa şi opera poetului dobro- gean, am ajuns la concluzia că atât după tată, cât şi după mamă, P. Cerna este bulgar. Când am afirmat lucrul acesta cu şase ani în urmă (în Adevărul Literar şi România Literară), am fost acuzat de lipsă de informaţie şi, mai ales, de lipsă de patriotism. Ne întrebăm: cu cât prestigiul nostru etnic poate scădea, dacă Panait Cerna este bulgar după ambii părinţi. Credem că înregistrăm un caz de asimilare unic în literatura universală. P. CERNA 657 A asimila un străin cu totul etnicităţii şi culturii tale, făcându-1 exponent de gândire şi simţire românească, dovedeşte rara şi puternica posibilitate de asimilare de care dispune poporul nostru, tocmai prin spiritul de ospitalitate de care şi-a câştigat o adevă- rată faimă. Cu aceste consideraţii, purcedem la o succintă trecere în revistă a poeziei lui P. Cerna, căutând câteva puncte de plecare pentru o viitoare şi completă fixare a regretatului poet, dela a cărui moarte se împlineşte un sfert de veac şi pe marginea operei căruia s’a scris atât de contrastant. Voind să defineşti poezia lui P. Cerna, după ce i-ai citit opera şi bibliografia răsărită împrejurul acesteia, ajungi la concluzia că poetul dobrogean constitue un « caz » în literatura noastră. Intr’adevăr, P. Cerna este un caz cu două perspective: aceea a vieţii şi aceea a operei. Prima, întru cât asimilarea acestui suflet distins, în cultura şi naţia românească, s’a făcut direct, spontan, fără ca nici, cel puţin, o generaţie să fi făcut trecerea dela etnici- tatea bulgară la cea română. Ce a de a doua, pentrucă P. Cerna apare ca una din cele mai mari strădanii de emancipare a poeziei româneşti, din prima decadă a secolului XX, din puternica domi- naţie eminesciană, fără ca să aducă un aport cât de redus în ceea ce priveşte lexicul şi tehnica. Dacă procesul de asimilare etnică merge aproape până la desă- vârşire, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel literar. Mai toate poeziile lui Cerna sunt pline de influenţe a căror proeminenţă se prezintă foarte străveziu: Dar cum te pierzi întunecată, Apune trist a mea scânteie — Cu raza ta se nasc deodată Cu dânsa viaţa-mi se încheie (Ideal) Dela pesimismul covârşitoarei influenţe eminesciene, Cerna trece la un optimism manierat, prin filiera didacticismului vlahu- ţian. Poezia Ecouri este edificatoare din acest punct de vedere: Şi dacă ’n clipa fermecată Asemeni zeilor păreţi E că trăiţi ca ’n vis, deodată • Atâtea mii şi mii de vieţi. care ne dă impresia că Cerna, făcând un compromis între poeziile Iubire şi In fericire ale lui Vlăhuţă, transpune în aceeaşi formă, atitudinea sentimentală dela persoana întâia, la cea de a treia; din actor, poetul devenind spectator. 12 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Numai amintind de poeziile Noapte, Şoapte, Chemare şi alte câteva, putem vorbi despre o independenţă, de o factură cemiană, mai mult sau mai puţin. Dar, că P. Cerna realizează emanciparea de sub tutela maestru- lui-parţial, de sigur vom constata numai referindu-ne la aceste poezii, în deosebi, pentru lirica erotică. In poezia socială, însă, poetul rămâne tributar, până când şi lui Bolintineanu: Cine trece pe poteca dintre moarte şi viaţă? (Poporul) sau: Pe leul care geme în robie Când ar putea c’ un răcnet de mânie, etc. (Adam) ' ca să nu mai vorbim de filiaţiile ce le are în aceeaşi bucată şi cu Octavian Goga (Clacaţii): Proptit în coasă l-am văzut odată Cu pieptul gol, cu fruntea ’nnourată, etc. (Idem ) Chiar în poezia Către Pace, unde pare mai original, ideologia este tot de împrumut: O, zee 1 Dacă sceptru-ţi va fi să ’ncremenească In formele de astăzi viaţa pământească, Rămâi cu bine ’n lumea visării ne ’mplinite ! Ce bine-aduci tu, oare, mulţimii oropsite ? etc. Este Grigore Alexandrescu din Anul 1840. Până când şi mult comentata şi lăudata poezie Floare ţi Genune îşi are într’o largă măsură izvorul în Floarea Oceanului a lui Yasile Alecsandri. Nu mai vorbim de idee, identică aceleea Bardului dela Mirceşti; dar versuri ca: Alături de genuni răsai, o floare, Şi pari a fericirilor icoană... Asupra ta, prin neguri şi furtuni Al morţii duh adesea a trecut — Ce farmece te-au ocrotit, ce scut, De n’a putut nici el să te răpună? Ca un răspuns al lumii pământeşti La zâmbetul de stele al tăriei, Tu te ridici din lumea vijeliei, Priveşti văzduhul, cerul, — şi ’nfloreşti. P. CERNA 659 relevă cu certitudine împrumutul poeziei lui Vasile Alecsandri, până când, chiar, şi în atitudine şi imagini: Pe vârful aprig acestor maluri O floare mică a răsărit Şi între ceruri şi între valuri E clătinată de vânt cumplit. Naltă e stânca, marea-i adâncă I Spumegă valul jos clocotind; Dar floricica sus, de pe stâncă Zâmbeşte vesel, la cer privind. In zadar vântul vrea să o sboare Ca s’o arunce cruntului val; Ea îşi deschide inima ’n soare Şi ’nveseleşte aprigul mal. la care urmează reflexii de care, de asemenea, Cerna s’a servit, de sigur, în completarea poeziei sale. Precum vedem, procedeul este mai peste tot acelaşi. Când motivul izvorului de inspiraţie se găseşte la persoana treia, la Cerna îl găsim la persoana a doua, a întâia sau invers. Dar faptul n’ar prezenta decât o foarte mică importanţă sau, chiar, nici una, dacă Cerna ar aduce un aport original în ceea ce priveşte realizarea estetică. Cele dintâi însuşiri care se pretind unui poet sunt imaginaţia şi sensibilitatea. Ori, prima calitate este aproape absentă sau foarte anemică la Cerna. Cercetând chiar cele mai bune poezii ale sale, constatăm o pauperitate de metafore şi, chiar de imagini, până la uluire. Ideea se sintetizează în parafrazări, iar sensibilitatea, deşi este foarte intensă, se frământă mult până să se exteriorizeze, şi atunci e redată în fraze retorice, nu arareori, de peste zece versuri. Iată poezia Noapte: N’ai somn în astă noapte de -aşteptare I... Nici pace n’ai: din soarele de eri, O rază, un mănunchi de scânteieri, A ’ntârziat în ochi, tremurătoare Şi nu se ’nchid pleoapele-arzătoare... Ţi-i inima numai de visuri plină... Ca ’ntr’o biserică strălucitoare, Când se aprind făcliile la denii, Aşa, deodată, s’a făcut lumină, In sufletul neadormit, pe care Se scutură un stol de dulci vedenii... 12' 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Va să zică, pentru a exprima stare de nerăbdare sufletească în vederea întâlnirii dintre iubiţi, care s’ar fi putut reda plastic în, maximum, două versuri, printr’o metaforă plastică şi lapidară, Cerna se strădueşte în două fraze, de unsprezece versuri, în cadrul cărora nu realizează decât o singură imagine şi a'ceea, improprie. Căci ce efect mai poate produce aprinderea luminilor, dacă bise- rica e strălucitoare ? Ca să nu mai vorbim de prozaisme vecine cu platitudinea: . .. De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos; El a făcut păcatul atâta de frumos: Un farmec, o beţie ce ’n veci în tine-o porţi Pe clipa rătăcirii îndur şi mii de morţi. . . Dar prea e crudă legea, ca fiul să spăşească De-apururi, fără vină, greşala părintească. . . (Plânsul lui Adam) unde, poetul nu aduce nici, cel puţin, aportul unei idei noi. Exemple, în acest sens, sunt destule şi ele pot fi servite ori- când din belşug. Ar urma, în felul acesta, să conchidem că P. Cerna este un poet minor, dacă nu de o rară mediocritate. Sunt, însă, în opera sa şi suficiente exemple pentru a demonstra însuşirile unui poet de marcă şi dintre acestea vom cita câteva, tocmai dintre versurile prin care Cerna excelează, ca sensibilitate: ... Aş vrea să cânt, să cuget, dar nu mă ’ndemn... nu pot O rază de m’atinge eu mă cutremur tot. . . (Din depărtare) . . . N’ai fost a mea, dar tremur de parcă te-am pierdut Şi ’nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut. . . (Idem) unde, deşi, metafora şi chiar, imaginea lipsesc, totuşi starea sufle- tească e redată cu o discreţie şi o fineţe de sensitivă. Tot astfel, larga viziune, prin care cosmosul participă la feri- cirea poetului: . Şi tainic stelele au prins cuvântul Şi-l repetară ’n crânguri cântăreţii — Şi din adânc a tresărit Pământul, Simţind din nou în el scânteia vieţii. ( Chemare) Pe motive de acestea, susţinute într’un cadru quasi epic, se susţin cele mai bune poezii ale lui Cerna. P. CERNA 661 Precum se vede: sărac în lexic, lipsit de imaginaţie, tehnica poetului dobrogean constă numai într’un retorism care transpiră un puternic elan vitalist. Substratul este, însă, intensitatea de sim- ţire. Aici rezidă taina vieţii şi duratei poeziei cerniene. Mai mult poet decât artist, precum s’a mai spus. Şi aceasta, în erotică, în care excelează mai mult. Tematic, aici se dovedeşte adevăratul şi incontestabilul aport. Cerna apare, în majoritatea cazurilor, diametral opus Iui Eminescu. Pe când maestrul găseşte în «iubire » un lung prilej pentru durere, «un instinct atât de van », pentru Cerna, aceasta e rostul, farmecul, elixirul vieţii. Deşi nu arareori asocierea dintre durere şi iubire o întâlnim şi la Cerna — chiar şi până la fuziune — el nu rămâne copleşit sau îmbătat ca Eminescu — într’un dor metafizic de reintegrare în natură — ci, sublimându-şi starea afectivă, face din iubire motivarea existenţei, favoarei, fericirii de a trăi. Chiar acolo unde situaţiile sufleteşti se interjectează, unghiu- rile formează o adiacenţă foarte interesantă de emotivitate. Ace- stora, ne pare că numai d. Mihail Dragomirescu le-a'găsit o defi- nire salutară: «Eminescu e nenorocit până şi în momentele cele mai fericite; Cerna este, până şi în momentele cele mai nenorocite, fericit» (Dela Misticism la Raţionalism). Nu mai puţin fericită ni se pare şi precizarea d-lui Ion Pillat, pentru aceeaşi latură a poeziei lui Panait Cerna: « Nu e iubirea dureros de dulce a lui Eminescu, îmbătată de însăşi vraja suferinţii şi care caută într’însa să uite o clipă simţă- mântul acela de neant care-1 domina, acel gust de cenuşe, lăsat de toate roadele vieţii din care guşti. Nu e iubirea idilică, promptă ca un cer de primăvară a flăcăiilor şi fetelor lui Coşbuc — e un imn măreţ, care se înalţă puternic spre ceruri. Dar ca imnul bucuriei din simfonia a IX-a a lui Beethoven, impresia totală de seninătate se desprinde din aceste parţiale de durere sfâşietoare » (Poezia lui P. Cerna). Aceeaşi originalitate tematică, ideologică, predomină şi într’u- nele poezii filosofice şi social-patriotice. Zile de durere şi După Furtună prezintă, cu aceste însuşiri, şi o discreţie deosebită. Dacă am face o comparaţie între cei doi mari lirici ai secolului al XIX, din ţările învecinate, Ungaria şi România, între Petofi şi Eminescu, am constata la autorul Luceafărului o superioritate nu numai intelectuală, dar şi artistică. Petofi este, mai presus de toate temperamental şi, într’o foarte redusă măsură, artist; Eminescu — se ştie — este artist până la desăvârşire. Nu vrem, prin aceasta, să aducem o scădere marelui poet maghiar, poate că dacă ar fi ajuns vârsta genialului nostru liric, şi-ar fi desăvârşit şi el arta. Alăturarea făcută de noi urmă- 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reşte alt tâlc. Voim să spunem că poezia se poate realiza şi trăi numai şi prin intensitatea de simţire, când cel ce o scrie dispune de o excelentă putere de concentrare a sentimentelor ce-1 frământă. Şi este cazul lui Petofi, la Unguri; al lui Withman, la Americani; al lui Esenin, la Ruşi. Pe această linie îl socotim şi pe Cerna — bineînţeles, păstrând proporţiile. Viaţa acestui nefericit poet s’a frânt prea timpuriu, la o vârstă când se mai putea încă spera mult dela vigurozitatea unui tempe- rament poetic aşa cum l-a dovedit el. Dar valorile estetice, fireşte, se cântăresc prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce puteau fi. CONSTANTIN STELIAN ACTUALITĂŢI SLAVE Proza poloneză s’a îmbogăţit anul trecut cu două romane, Discul olimpic şi Cerul în flăcări, ale scriitorului J. Paran- dowski, preşedintele P.E.N.Clubului polonez şi unul dintre cei mai înzestraţi scriitori din Republica slavă dela Nord. După Regele ■vieţii şi pe lângă romanul-biografic despre Oscar Wilde, cu care a depăşit într’o mare măsură moda europeană a acestui gen, Parandowski completează cu aceste două romane un ciclu de trei, a căror întinsă acţiune cuprinde totuşi un nerv central: cultul şi idealul omului antic. In «Discul olimpic » e vorba de frumosul elin scăldat în lumina soarelui atic, de căutarea armoniilor clasice. Bucuria cea mare a vieţii antice era lupta pentru înfăptuirea unui echilibru armonic între corp şi suflet, pe care autorul o urmăreşte în animaţia concursurilor din Olimpia, unde Elinii se întreceau pentru câştigarea întâietăţii. Un sat elin, situat într’o regiune pito- rească, asistă cu nerăbdarea caracteristică oamenilor sudici, la desfăşurarea unor mari concursuri olimpice: sosirea participan- ţilor, antrenamentul, pregătirile pentru sărbătoarea întrecerilor, sta- dionul şi toată agitaţia din preziua jocurilor constitue prima parte a romanului, în care ritmul domol dela începutul acţiunii culmi- nează apoi într’un final rapid şi vibrant. Autorul care, faţă de acest fel de preocupări, are o atitudine de superioară înţelegere omenească, desprinde din tumultul mulţimii concurenţa îndârjită a doi jucători: Ikk şi Sotion. Două caractere deosebite, două tipuri de oameni cu concepţii felurite despre misiunea şi rostul concursurilor. Izbânda aduce lauri pe fruntea celui dintâi. Cinstea sportivă şi generoasă e învinsă de forţa tehnicei, cultivată cu socoteală şi sânge rece. Oamenii au săvârşit păcate chiar şi atunci când se întreceau în căutarea frumosului antic. Discul olimpic, lipsit de tendinţe şi alegorii, este o convingătoare ple- doarie în favoarea libertăţii şi sportului de azi. ACTUALITĂŢI SLAVE 663 Cu o altă structură se înfăţişează « Cerul în flăcări». O pro- blemă psihologică şi autobiografică, în care elementul principal îl constitue criza sufletească a unui adolescent. De astă dată Pa- randowski se lasă ademenit de unul din multele ecouri proustiene: în căutarea timpului pierdut. Autorul ne introduce în casa unui funcţionar superior din gubernia Lembergului. Un mediu fami- liar care evocă viaţa oricărui funcţionar înstărit dinaintea răz- boiului. Eroul romanului, un elev de liceu, trăeşte adânc o hotărî- toare criză religioasă. Cursul frământărilor sufleteşti ale adole- scentului nu se deosebesc cu nimic de cele pe care le-au trăit înaintaşii şi contemporanii săi. îndoielile care îi copleşesc sufletul în orele de religie, preferinţele pentru literatura polemistă în- dreptată împotriva bisericii, revelaţiile scânteietoare în timpul unei lecturi întâmplătoare din Renan, conflictul cu catehetul şcoalei şi nesfârşitele discuţii cu tatăl său, sporesc desorientarea şi încarcă existenţa acestui elev îndrăzneţ cu ceva apăsător şi greu. Neliniştile adolescentului, cuprins de febra îndoielii, ispitesc pe autor să stăruie asupra discuţiilor filosofice. E un prilej, în care digresiunile ar fi putut răpi cu desăvârşire esenţa literară a ro- manului. Parandowski însă ocoleşte această primejdie cu îndemâ- nare meşteşugită. De altfel, nici un moment nu simţim că discu- ţiile, argumentele ca şi rostul fiecărui cuvânt e să lumineze stră- fundurile sufleteşti ale tânărului ateu. Necredinţa tânărului pre- coce e confruntată aici cu necesitatea vie a sentimentului religios, de care e stăpânit colegul său răpus de ftizie. Un catehet sim- patic, câţiva preoţi iubitori de viaţă, un profesor de filologie clasică, Rojek, obosit de şcoală şi viaţă, care în întâlnirile cu sen- sibilitatea adolescentului ateu se interesa cu entusiasm de tot ceea ce e frumos şi nu intra în preocupările obiectului său, un astronom, Kalin, în vârstă, care nu renunţa cu nici un chip la principiile lui de ştiinţă pozitivă, completează galeria personajelor acestui roman. Ele se mişcă pe linii sigure şi juste. Alături de criza religioasă, pivotul central al romanului, se grupează şi alte situaţii de importanţă secundară: raporturile elevului cu părinţii şi prietenii, prima lui iubire şi noua concepţie a noţiunii de «patrie», care alcătuesc acordul final al romanului în sunetele sinistre din preajma războiului mondial. Romanul se termină în momentul când tânărul, plecat cu familia în vacanţă, trec prin Viena şi asistă la manifestaţiile patrioţilor care cer bătrânului habsburg să umilească semeţia mândriei sârbeşti. Cu «Cerul în flăcări» Parandowski se situează pe bună dreptate în fruntea romancierilor polonezi. # * * Literatura rusă de după război e foarte puţin cunoscută la noi. Pricinile, multe la număr, nu le vom arăta acum, ci asigurăm 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cititorii că vom înregistra la timp tot ceea ce merită să fie cuno- scut dela vecinii noştri de peste Nistru. O bună parte din litera- tura şi artele sovietice au stăruit mai ales asupra revoluţiei octombriste şi războaielor civile, în timpul cărora tovarăşii roşii şi albi s’au ucis fără milă. Episoade întregi, întâmplate aevea, au trecut în paginile romanelor sau pe pânza albă a cinematografelor sonore. Odată cu acestea s’au lămurit multe împrejurări şi pri- cini, care au colaborat la îndărătnicia acelor vremuri. Aici se cuvin amintite romanul lui V. Katajev, Pânza albă dela orizont, şi jurnalul Alexandrei Rachmannov, Studenţi, dragoste, ceka şi moarte. Katajev, cunoscut până acum ca dramaturg şi romancier, răscoleşte în forfota amintirilor din copilărie, evocând figuri şi întâmplări dintr’o lume prevestitoare de nenorociri. Eroul romanului său e un copil de opt ani, P6ta Bacej, a cărui copilărie înfloreşte în vremuri de prefaceri sociale: portul Odessa, locul de naştere al lui Bacej, fierbea de nemulţumirile mateloţilor, iar burghezia rusă, aruncată fără voia ei în războiul cu Japonia la 1905, simţea cum se adânceşte tot mai mult spărtura în demni- tatea şi prestigiul ţarismului rus. Chiar şi Bacej începuse să înţe- leagă că în Rusia « nu e totul în regulă ». In timp ce şcoala căuta să înveţe copiii că ţara lor e « cea mai frumoasă, cea mai mulţumită şi cea mai puternică din lume » şi că nici o altă fiinţă « nu e mai fără păcate şi mai sfântă decât ţarul», acasă, în clipe de jeluire şi şi protest, auzeau din gura părinţilor tocmai contrariul. închi- sorile erau pline cu oameni, despre care copiii aflau că sunt « cei mai onorabili, cei mai instruiţi şi cei mai hâtri» dintre cetă- ţeni. Din această dilemă se cerea o ieşire. încotro? Fiii burghezilor mai răsăriţi au învăţat foarte repede « să urască », în timp ce ca- marazii lor proletari, din familii sărmane de lucrători şi pescari, îşi strângeau rândurile în jurul organizaţiilor secrete, revoluţio- nare. Pe acest fond, brăzdat de idei şi contraste, de umbre şi lumini şi-a construit Katajev fresca romanului său. In prima parte suntem conduşi pe drumurile încâlcite ale copilăriei lui Peta, cu jocurile idilice, cu visurile şi naivităţile acestuia până la întâmplările sângeroase ale revoluţiei din 1905. Peta e autoportretul lui Katajev, fără tendinţă de idealizare, însă plastic şi expresiv. Curând însă pe planul întâi al acţiunii apare un camarad al acestuia, Gavrik, pornit dintr’o colibă de pescari de pe ţărmul mării. Gavrik e, în adevăr, un tip de roman. Vir- tutea exemplară şi demnă de antologie, bravura, răbdarea, îndă- rătnicia şi curajul acestui copil de muncitori, cu care ştie să înfrunte mizeriile vieţii, lăsând în umbră figura băiatului de pro- fesor, împrumută acţiunii un ritm deosebit. Jocul liric al imagina- ţiei copilăreşti şi întâmplările pierdute în ceaţa nedesluşită a pri- milor ani, îi mână pe aceşti camarazi involuntar spre încăierările ACTUALITĂŢI SLAVE 665 de pe baricade. Din forfota agitaţiei revoluţionare se desprind câteva figuri, care mărturisesc meşteşugul portretist al lui Ka- tajev: un bătrân pescar unchiul lui Gavrik, lucrătorul Terentije, un marinar fugit de pe vasul «Potemkin », un agent de poliţie, o vânzătoare bătrână şi gospodina Dunja. Nu destul de clar apare ici, colo, tatăl lui Peta, profesor secundar şi « consilier de colegiu » şi numai într’o foarte mică măsură se iveşte mătuşa lui Peta, ca o luptătoare neînfricată pentru libertatea constituţională. Pentru descifrarea spiritului rus, cu toate incertitudinile lui dinaintea războiului, romanul lui Katajev prezintă un deosebit interes. Ca un adaos, pornit de pe o poziţie cu totul contrară, a apărut în acelaşi timp o carte în ale cărei pagini revoluţia dela 1917 e văzută cu alţi ochi, cu alte simţuri decât ale lui Peta Bacej. Alexandra Rachmannov, autoarea jurnalului «Studenţi, iubire, ceka şi moarte o, apărut în limba germană la Salzburg (Studenten, Liebe, Tscheka und Tod. Tagebuch einer russischen Studentin), făcea parte dintr’o familie bogată. Din textul cărţii aflăm că au- toarea şi-a trimis jurnalul în primii ani de după război, printr’un ostatec german, în străinătate, în ţări mai libere, ca un strigăt din ţara «libertăţii». Opera aceasta, scrisă ca un document zilnic, mărturiseşte totuşi în construcţia ei totală aspiraţii artistice. Se pare însă că forma jurnalului a fost aleasă tocmai fiindcă era mai aproape de sufletul autoarei şi cuprinde întâmplările din Sep- temvrie 1917 şi până în aceeaşi lună a anului 1920. Tânăra stu- dentă a unei universităţi provinciale şi fiica unui medic bogat a fost surprinsă de revoluţie, şi de aceea nu înţelegea rostul cioc- nirilor dintre colegii săi de universitate. Bunătatea idealistă a Alexandrei Rachmannov a suferit experienţe dureroase şi nu-şi poate ascunde un sentiment de sfială, ori de câte ori, îmbrăcată cu o blană scumpă, se afla faţă în faţă cu dovezile sdrobitoare ale mizeriei şi disperării. Crescută într’un mediu cu prejudecăţi se- vere, cultivate cu grije de societatea înaltă, autoarea şi-a trăit adolescenţa printre reprezentanţii regimului dispărut. Familia tată- lui ei — un medic filantrop — a fost despoiată de către mânia de- monică a revoluţiei de toate bunurile materiale, ca întreaga bur- ghezie rusă. Autoarea descrie faptele sângeroase săvârşite de neomenia bol- şevicilor, care în «anii comunismului războinic» se răzbunau pentru toate împilaţiile trecutului. Luptele dintre albi şi roşii trec prin faţa noastră ca într’un film. Apucând drumurile albe ale Si- beriei, Alexandra Rachmannov nu putea să înţeleagă pricinile pentru care populaţia sărmană se bucura* de venirea « armatelor roşii» ca în faţa unei intervenţii salvatoare. In acelaşi timp, nu pricepea de ce fugarii bogaţi erau huiduiţi şi blestemaţi. După îndelungate suferinţi şi lipsuri grele, autoarea împreună cu fa- 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE milia a început să se obşnuiască cu noua aşezare politică, iar ma- nuscrisul însemnărilor sale l-a trimis în Germania, ca un protest împotriva samavolniciilor bolşevice. Clasa socială, din care făcea parte, fusese umilită. însemnările Alexandrei Rachmannov se succed cronologic, dezvăluind realităţi şi accente de caldă şi tar- divă umanitate. Printre aceste însemnări despre ură şi moarte, se furişează spovedania unui sentiment de iubire pentru Vadin, co- legul Alexandrei, mort în luptele civile. Cu toate diferenţele de poziţii, aceste opere literare apar ca două capitole din istoria Rusiei, văzute de nişte ochi tineri. Ob- servatorii au stat în diagonală şi tocmai de aceea se completează. Anii de revoluţie, 1905 şi 1917, au schimbat doar rolurile celor porniţi spre porţile închisorilor şi celor care au luat calea victoriei. Sângele şi cruzimile au îngrozit cu atât mai mult ochii tinerilor cu cât aceştia erau mai puţin pregătiţi să vadă adevărul şi realitatea. TR. IONESCU-NIŞCOV ASPECTE CARACTERISTICE DIN ITALIA înconjurată aproape în întregime de mare, strânsă la Nord de un înalt zid de munţi, străbătută în toată lungimea ei de lanţul apenin, brăzdată de nenumărate râuri, Italia prezintă până şi în structura fizică a pământului ei caracteristicele unui profund di- namism, care e trăsătura cea mai de seamă a sufletului poporului ei. Marea mereu schimbătoare şi etern răscolită, muntele încordat, superb înălţat către cer, cursul apelor impetuos, clocotitor rosto- golit din înaltele văi ale munţilor spre câmpie, exercită asupra sufletului italian o acţiune modelatoare de o importanţă capitală, provoacă şi întreţine în el o stare dinamică pură, stimulează in- conştient dar profund spiritul său de activitate, de combativitate, de cucerire, nevoia sa de progres şi de mişcare care este adânc înrădăcinată în structura sa psihică. Spre deosebire de infinitele câmpii ale Europei Orientale, ale Asiei, ale Africei sau ale Americei, plate, uniforme, monotone, care, prin nesfârşita lor imobilitate, provoacă în sufletul omului sentimentul nulităţii propriului eu, a inutilităţii unei activităţi intens creatoare, de unde derivă acel adânc simţ al fatalităţii, acea abulie specifică oamenilor şi popoarelor acelor locuri, pământul italian, prin continua lui diversitate, prin ritmul apelor sale, prin mişcarea neliniştită, necontenită a mării, care sintetizează sensul mişcării, a efortului, a necunoscutului şi a departelui, provoacă în sufletul omului un profund spirit de dinamism, o nevoie de a învinge obstacolele, de a domina cu propria forţă forţele naturii, ASPECTE CARACTERISTICE DIN ITALIA 667 de a menţine activitatea spiritului într’o continuă stare de mişcare şi de forţă. La această natură fizică atât de polimorfă se adaogă o viaţă vegetală uimitor de multiformă şi de policromă. Nu peisajul uniform; nu pădurea ecuatorială verde, exasperant de verde; nu tundra presărată cu arbori cu toţii egali; nu stepa acoperită de mărăcini şi de abia punctată de sărmani arbuşti răsuciţi şi firavi; ci o polifonie de forme vegetale şi de colori diverse, dela pădurile de conifere cu trunchiurile bătând în roşu până la măslinii argintii; dela pădurile de stejar până la livezile constelate cu flori; dela orgia de colori a înălţimilor alpine până la magnificienţa tonurilor calde, verzi, purpurale, galbene a frunzelor de viţă, care îmbracă dulcile coline şi a lanurilor aurite care se leagănă sub mângâierea vântului sau se clatină sub loviturile furtunei. Toată această minunată armonie de colori şi lumini, toată această varietate de forme atât de perfect acordate, a făcut să se nască în sufletul italian cultul frumosului, bucuria vieţii, căutarea armoniei formelor şi a actelor, totalul ataşament de natură care îi este profund caracteristic. Inspirându-se din aceste forme şi din aceste colori artele fi- gurative au dat în Italia capodoperile lor. Adoraţia luminii, a colorii, a formei, exaltaţia naturii, negarea colorii închise, poso- morite, iată câteva cuvinte care rezumă particularitatea acestei arte. Nicăieri în Italia arta figurativă nu e aspră, rigidă, sau cerebrală, ci în ea se găseşte totdeauna sufletul, sufletul care cântă, care cântă natura, acea natură pe care sfântul Francisco din Assisi, cel mai italian dintre sfinţii italieni, a iubit-o cum nimeni altul nu a iubit-o ca dânsul. Simţul artistic, dublat de o profundă iubire a pământului şi de o lucidă aderenţă la realitate este tot ceea ce poate fi mai caracte- ristic sufletului italian. Avântat spre înălţimi, el ştie totuşi să rămână pe planul realităţilor. «Italianul este acela care priveşte în sus, după ce şi-a fixat bine picioarele pe pământ», în aceşti termeni definea cineva specificul italian. Vorbind despre Giotto, care este una dintre cele mai proemi- nente figuri ale artei italiene, un distins critic de artă, Mario Ţinti, spunea că « cerul lui Giotto nu neagă niciodată pământul». Această excepţională armonie între dimensiunile spiritului şi acele ale realităţii constitue o coordonată fundamentală a sufletului italian. Nu e greu de a ghici în aceste trăsături sufleteşti nota de per- manenţă a caracterelor romanităţii. Pe acelaşi pământ continuă să se dezvolte aceeaşi civilizaţie pe care structura psihologică a populaţiei italiene a făcut-o să se perpetueze aproape neştirbită în trăsăturile ei generale de-a-lungul veacurilor. Roman este spiritul arhitectonic al acestui popor care construeşte totdeauna 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru eternitate, romană este voinţa sa actuală de a se realiza cu maximum de strălucire şi de glorie, după cum romană este de pildă această lozincă a d-lui Mussolini pe care străbătând Italia ai ocazia să o citeşti afişată pretutindeni: « Noi avem mai întâi datorii şi pe urmă drepturi». Simţul datoriei şi simţul răspunderii este tot ceea ce poate fi mai fundamental caracteristic spiritului italian. Numai popoarele la care simţul moral nu a suferit nici o viciaţie esenţială se pot ridica până la o atât de superioară etică de viaţă. Cu un spirit moral atât de sănătos, un popor poate înfrunta cutezător viitorul. Şi poporul italian arată că ştie "Să-l înfrunte. Ca dovadă stă extra- ordinara atenţie faţă de copil — care reprezintă imaginea cea mai fidelă şi mai concretă a viitorului — şi care impresionează cel mai mult pe observatorul care străbate astăzi Italia. Copilul, iată o mare bogăţie a Italiei. Accentul este pus în această ţară pe elementul uman, atât cantitativ cât şi calitativ, prin creaţiunea unei generaţii noi cât mai mare ca număr şi cât mai oţelită sufleteşte, capabilă — în urma unei raţionale şi me- todice educaţii fizice şi intelectuale—să înfrunte toate obstacolele. In Italia atenţia generală este îndreptată spre viitor. A crea o naţiune puternică, strâns unită în jurul unei conduceri unice şi profund pătrunsă de comandamentele unei etice superioare, iată scopul suprem al eforturilor ei colective. Pe primul plan al bogăţiilor naţionale a fost de aceea situat omul. Desăvârşirea morală şi spirituală a omului este socotită în această ţară drept condiţia centrală a puterii ei materiale. In acest sens, vechea tradiţie romană a cultivării forţei morale a caracterului trăieşte astăzi în Italia în toată vigoarea şi strălucirea ei antică. In mod necesar, o naţiune care are în vedere în primul rând desvoltarea ei viitoare trebuia să considere copilul drept bogăţia ei cea mai de seamă. Copilul este puntea de legătură aruncată între prezent şi viitor şi a pune energia naţiunii în serviciul cre- şterii şi desăvârşirii lui fizice şi intelectuale înseamnă a anticipa asupra istoriei şi a trasa dinainte cadrul în care se va desfăşura dezvoltarea viitoare a naţiunii. Maternitatea este în Italia foarte mult respectată şi este o mare cinste pentru o femeie să fie mamă. Tabloul cel mai familiar pe străzile oraşelor italiene este acela al mamelor care trec fericite cu copilul în braţe sau de mână. In felul acesta femeile cresc la sân viitorul ţării lor. înmulţirea populaţiei şi înălţarea ei morală, iată cele două puncte cardinale ale politicei italiene. A contribui la fortificarea fizică şi morală a individului înseamnă în spiritul concepţiei pro- fund umaniste a regimului a asigura naţiunii baza ei vitală necesară. ASPECTE CARACTERISTICE DIN ITALIA 669 In acest sens, cultul omului, care era trăsătura cea mai de seamă a Renaşterii, e astăzi tot atât de viu în Italia. După cum vie este o altă moştenire a trecutului, cu mult mai veche decât aceasta: tradiţia romană a drumurilor. Rar popor care să mai fi avut ca Romanii într’o măsură atât de dezvoltată înţelegerea faţă de considerabila importanţă politică şi socială a drumului. Romanii au folosit drumul ca un element politic, eco- nomic şi social de prim ordin. Tradiţia aceasta a drumurilor s’a păstrat întotdeauna în Italia, dar astăzi e mai vie decât oricând, dat fiind că fascismul, care e fenomenul italian cel mai specific roman dela Renaştere încoace, a preluat cu mai multă energie asupra sa glorioasa moştenire a trecutului. «Noi nu creăm o Italie nouă, a spus Mussolini, ci punem în marş Italia antică ». Perfecta unitate etnică a naţiunii italiene poate fi considerată ca datorându-se în mare parte funcţiei unificatoare a drumurilor. Astăzi Italia este ţara cu cea mai întinsă reţea de autostrade din lume, cum este de altfel şi ţara cu cea mai întinsă reţea de căi ferate electrice. Tipul autostradelor moderne s’a născut mai întâi în Italia, de unde s’a extins apoi cu repeziciune asupra întregii lumi civilizate. Importanţa practică şi culturală a drumurilor nu mai poate fi astăzi nesocotită în nici o ţară. Ele asigură întregii vieţi naţionale o supleţă, o coeziune, o intensitate şi un dinamism, fără de care dezvoltarea normală a naţiunii nici nu poate fi con- cepută. Caracteristice pentru Italia sunt de asemeni o serie întreagă de activităţi speciale, care, desfăşurate în timpul verii, în vederea ameliorării fizice a rasei, a educaţiei artistice şi a înălţării spiri- tuale a poporului, fac ca vara italiană să capete o fizionomie cu totul aparte. Evident colonii de vară pentru copii şi pentru tineret sunt pretutindeni în restul lumii. Dar pe plajele şi în munţii Penin- sulei ele se desfăşură cu o amploare cu totul deosebită. Extinzând la toţi fiii poporului bucuria vilegiaturii, care altă- dată era doar un privilegiu al câtorva categorii sociale, coloniile de vară fac să crească în popor sentimentul de a nu mai fi exclus ca în trecut dela avantajele civilizaţiei, tot aşa cum o altă măsură a regimului, trenurile populare, care în fiecare an între Iunie şi Septemvrie transportă cu preţuri extrem de reduse sute de mii de excursionişti dela un capăt la altul al Peninsulei pe lângă că ajută la a întări şi mai mult spiritul unitar al poporului italian prin mijlocul unei mai intime cunoaşteri reciproce a oamenilor, dar oferă tuturor claselor societăţii posibilitatea de a voiaja, plăcerea de a cunoaşte marile oraşe, locurile celebre prin amintiri istorice ori prin interese arheologice, precum şi frumuseţile naturale cele mai încântătoare ale Patriei. 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar aspectul cel mai original, cel mai sugestiv, cel mai im- punător al verii italiene este acela pe care îl oferă spectacolele lirice ori teatrale date în aer liber în cadrul maestos şi solemn al măreţelor ruine ale trecutului, care prin unicitatea şi incom- parabila lor frumuseţe contribue la a face din aceste spectacole forma de manifestare artistică cea mai caracteristică şi mai tipic italiană. Născut în antichitatea greacă şi romană în aer liber şi pentru popor, teatrul se întoarce victorios spre forma lui originară în Italia, care mai mult decât oricare altă ţară din Europa oferă prin condiţiile ei de climă şi de peisaj posibilităţi infinite de specta- cole în scenarii naturale de o mare valoare sugestivă: fie în anti- cele teatre grece şi romane, fie în mijlocul ruinelor impunătoare ale latinităţii, fie în curţile palatelor patriciene, fie în pieţe şi parcuri, pe ţărmul mării şi a lacurilor. . Concepute pentru a apropia de cele mai înalte şi sublime creaţiuni ale geniului muzical şi teatral toate acele mulţimi pe care motive economice ori lipsa absolută de spaţiu le ţinea departe de spectacolele date în teatrele închise şi cu o disponibilitate de locuri limitată, teatrele în aer liber, care s’au generalizat acum în toată Italia, aducând arta în contact cu marile mulţimi fac ca teatrul să recapete antica lui funcţiune educativă, realizându-se ca o mare forţă etică şi ca un puternic mijloc de acţiune asupra sufle- tului colectiv. Acesta e pe scurt tabloul Italiei moderne, care este în acelaşi timp tabloul Italiei eterne. Ceea ce impresionează cu deosebire în această ţară, putând servi ca o admirabilă lecţie oferită umanităţii, este faptul că po- porul său, deşi dornic şi capabil — ca puţine alte popoare — de progres şi de mişcare, reuşeşte totuşi să se menţină în toate oca- ziile pe linia glorioasă a tradiţiei lui milenare, realizând astfel o excepţională şi fericită sinteză între exigenţele variabile şi trecă- toare ale evoluţiei istorice şi comandamentele permanente şi du- rabile ale sufletului său atât de înzestrat. CONSTANTIN MICU CRONICA MUZICALĂ FILARMONICA: 4 CONCERTE SIMFONICE. — TRISTAN ŞI ISOLDA.— CLAUDIO ARRAU—GEORGE MANOLIU.—EF. FLIOMEN—„PRO ARTE” Intru amintirea neasemuitei şi nobilei Regine Maria, întâiul concert simfonic al Filarmonicei a fost închinat Marii Dispărute, Suveranei Sacre cu sufletul de poetă şi muziciană. CRONICA MUZICALĂ 671 Alegerea pe care a făcut-o maestrul George Georgescu a fost sin- gura posibilitate de celebrare prin sunete a memoriei Reginei care o- dihneşte în cripta dela Curtea de Argeş. Ofranda instrumentală a suit la ceruri, ridicată pe aripile muzicii Requiemului de Faure şi a Sim- foniei Eroica. Seninătate şi iertare, acestea sunt sentimentele caracteristice ale liturghiei lui Faure. D. Georgescu a dat melodiilor nota lor simplă de rugăciune, ajutat de admirabilul Cor al societăţii « Carmen », care s’a menţinut în liniile potolite, pure şi senine ale răspunsurilor. Mai ales tehnica vocală a ansamblului Carmen s’a dovedit bună în canonul din « Ofertoriu » unde se împletesc glasurile tenorilor şi ale contralţilor. Idealitatea serafică a ultimei părţi «In Paradisum » realizată de orchestra Filarmonicei într’o lumină de timbre clare, angelice, ca un ecou de armonii venit din pajiştile Elizee, «Agnus Dei», cu patetica Iui rugăciune, cu un decorativ contur melodic care aduce tema principală în re minor printr’un crescendo, au arătat încă odată marile calităţi de interpret ale d-lui George Georgescu şi de pătrunzător al operelor unde muzicalitatea, stilul auster şi nobleţea domină. Am simţit totuşi la execuţia Recviemului lipsa unei orgi. «Armonium-ul» de pe scena Ateneului n’a sugerat umbra unei arcade şi portic de templu ci un fronton de mucava. D. Georgescu a condus simfonia Eroica, ceremonios, într’un stil grav, cu o durere concentrată în forme pure şi de o nobilă expresiune. Un sentiment de tristeţă elevată stăpâneşte paginile de glorificare a lui Napoleon. Tot eroismul pare stins sub coroanele marşului funebru. Finalul simfoniei este întreg construit cu o temă fugată, pe care Beethoven brodează altele două extrase din motivul principal; una dintre ele e de o graţie şi frumuseţe unică. După expuneri elegiace, compozitorul îşi reia aerul olimpic, perorând strălucitor şi readucând gloria, triumfalul imn de slavă a eroului. Al doilea concert simfonic a interesat prin apariţia în cadrul său a d-nei Silvia Şerbescu buna pianistă română şi dacă nu ne-ar fi teamă de unele superlative şi de supărarea tăcută a confraţilor, am afirma: « cea mai bună ». Spre deosebire de obiş- nuitul repertoriu în care se complace d-na Şerbescu, repertoriu de bravură şi virtuţi transcendentale pianistice, d-sa a făcut o uşoară concesie felului său de a fi (ceea ce în treacăt adăogăm, trebuia făcut mai de mult) revenind la punctul de plecare al oricărui pianist: regăsirea în poezie muzicală. Două lucrări des cântate au restabilit reputaţia de interpretă sensibilă a d-nei Silvia Şerbescu, cum de fapt totdeauna d-sa a fost, însă căzută victimă naturii bar- bare a repertoriului, pe care singură şi l-a ales în trecut. Prin el s’a afirmat numai ca o tehniciană de prim ordin. Variaţiile simfonice de Franck au verificat însă şi darurile de fineţă, ascunse sub şarja 672 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nemiloasă a pieselor de forţă. D-na Şerbescu a părăsit poziţia de simplă virtuoză, arătându-ne că poate cânta cu personale contri- buţii lirice, emotiv şi adânc. Dialogul pianului cu orchestra s’a menţinut în Variaţiile de Franck şi în « Nopţi în grădinile Spaniei» intens, egal, ca poezie pasională şi trecând regresiv, conform naturii pieselor, dela durere şi elan apoteotic la pastel impresionist. Din dorinţa de a satisface pretenţiile moderniste ale auditorilor, d. Georgescu s’a adresat operelor lui Roussel. Selecţia merită elogii. Simfonia a IV-a mărturiseşte un spirit arhitectural, o since- ritate mare a expresiei şi o intensă viaţă ritmică a frumuseţii. Deşi sistemul tonalităţii nu e bine definit în simfonie, instrumentaţia lucrării se bizue pe un solid « bas » clasic; impresia de haotic şi desordine e astfel readusă la unitate. Ceea ce se desprinde dintr’o compoziţie de Roussel a mai puţin bucuria de a se destăinui decât intenţia de a zugrăvi şi de a exprima icoanele perfecte ale lumii înconjurătoare. Suntem îndreptăţiţi să cerem d-lui Georgescu o reluare a simfoniei a IV-a şi o cunoaştere mai vastă a operei neo-clasicului francez: La Fete de Printemps, La Viile Rose, Le Festin de l’a- raignde. Pentru încheiere, într’o amabilă şi tandră execuţie, idilic şi pastoral, ni s’a servit muzica de balet sub formă de suită a lui Ravel, Daphnis şi Chloe. Flautul lui Pan străbate această naivă legendă muzicală, dar unde instrumentaţia se istoveşte în infinite rafinamente. D. Vasile Jianu, flautist al cărui meşteşug vrăjeşte, a liberat o dată cu prizoniera Chloe din mâinile bandiţilor, însăşi muzica cu M mare, din faşa exerciţiilor stilate cu care ne-au deprins suflătorii noştri. > Aducând un program inedit, d. Alfred Alessandrescu a condus al treilea concert simfonic, cu graţia şi preocuparea pentru amănunt pe care i-o cunoaştem. Atât numai că misiunea d-sale de a varia puţin stereotipia repertoriului n’a fost încoronată de succes. Frecvenţii Ateneului au absentat. Probabil că nu au voit să-l admită pe Wagner în programele simfonice, despărţit de artele auxiliare; decor şi mimică. Uvertura Tannhâuser, Preludiul actului III la « Maeştrii cântăreţi » au fost conduse cu o neobişnuită putere dramatică, energic şi grav, vioi şi resemnat, purtând acest con- trast până la principiu de dualism, de combativitate tematică, până la conflict sufletesc, aşa cum el izbucneşte în aproape toate operele lui Wagner, opoziţie vie dintre avântul aprins de formele existenţei şi iubirii şi filosofica meditaţie; Wotan şi Siegfried laolaltă, cele două feţe lirice ale zeului din Bayreuth. Având solist pe d. Ştefănescu-Goangă, singurul interpret wagnerian care cunoaşte stilul declamat şi cântat, care ştie cum să-l CRONICA MUZICALĂ 673 gradeze şi să-l topească într’un fir nesfârşit de melodie conformă vorbirii şi fluxului natural, sincer, de sentimente, concertul a inte- resat, Un blam suav a fost adus indirect şi maestrului George Enescu, Suita a doua în do major n’a avut auditori decât pe acasă, la radio. E mai comod să asculţi acasă. Fiecare parcă şi-a spus: dar ce, parcă George Enescu o să vie la concert? In adevăr, n’a venit, dar de aflat cam câtă lume s’a deranjat pentru d-sa tot o fi ajuns la urechile sale. Lumea muzicală bucureşteană e mică şi se aude iute faptul neplăcut, D-ra Clara Hasckil a revenit la Ateneu cu un concert de Mozart (mi bemol). Execuţia a suferit de monotonie. Fără’ lumină şi bucurie, Mozart pare o expoziţie de arpegii şi game. Renumitei pianiste franceze îi convin mai mult romanticii, unde fantazia d-sale sburdă liber. Din nenorocire, ocazia i-a lipsit, căci modificându-se programul, concertul de Liszt nu s’a mai executat. Ceea ce d-ra Hasckil are din belşug e siguranţa lovirii; se cunoaşte că lucrează serios. E o lucrătoare a muzicii, un robot al pianului. D-sa a fost încadrată între Prokofiew şi Strawinsky. Simfonia clasică a lui Prokofiew a fost scrisă probabil pentru a «pătrunde». Concesie de modern care, amărît că merge prea departe, se preface că uită chemarea, devenind elementar şi anacronic. Galantă, cu pudră şi volanuri, lucrarea avantgardistului rus «a mers la inimă», cum se spune în mod firesc despre ceva facil. Şi în adevăr muzica simfoniei e de o revoltătoare facilitate, de o falsă şi dulceagă inspiraţie. Salvarea audiţiei a fost Sacre du Prin- temps de Strawinsky. Trepidaţia coregrafică, nevroza atonală, convulsiile frumuseţii ritmice a tablourilor ruseşti puse în relief cu vigoare şi temperament de orchestra Filarmonicei în colaborarea perfectă a intenţiilor d-lui G. Georgescu, au dimit pe spectatori mai mult decât i-au convertit la arta delirantă, eliberată de preju- decăţile armoniei şi formulelor, a magicianului Igor Strawinsky. Lumea nu s’a repezit brusc la garderobă. Fascinată o clipă ca o pasăre de un şarpe, a stat o clipă în suspensie după « Imnul Regal ». E destul să amintesc că aplauzele au ropotit din nou şi nu din complezenţă. Premiera Operei Române « Tristan », a readus la pupitru pe d, I, Perlea, şi acest eveniment este unul de seamă. Interpreţii s’au menţinut onorabil, într’un joc scenic expresiv, în caracterul per- sonajelor legendare. D-na Elena Basarab (Isolda), a cântat cu toată pasiunea şi aceste sincere şi calde poemul de dragoste iar unica noastră cântăreaţă dramatică, cu o voce de rară calitate şi înfăţi- şare hieratică, d. Apostolescu a fost un interpret just al dramei cântate: şi în actul I, unde băutura iubirii îl transfigurează şi în actul III când se uneşte în moarte cu Isolda, a ştiut prin modul 13 13 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE distribuirii vocii şi printr’o declamaţiune sinceră să ne emoţioneze. Decorativa d-lui Feodorof a fost remarcabilă prin tonurile de vis. Claudio Arrau pianistul chilian şi-a adus aminte că în România a fost primit timp de zece ani cu simpatie de un public indul- gent cu orice celebritate artistică. Evoluat, împlinit ca tehnică şi mai « clarificat» d-sa a revenit să ne arate noile maniere de interpretare pianistică, necesare într’o carieră internaţională. Mărtu- risim că aceste feluri de interpretare le cunoaştem dela Muenzer şi alţii. Programul ales cu precădere spre romantici l-a oprit însă pe d. Arrau să devină prea « virtuoz ». D-sa a reînviat pe senti- mentalul de odinioară; în Concertul în mi de Chopin, a realizat feerii sonore în partea I a Concertului în sol de Beethoven şi a cucerit cu ieftina melodie a Concertului de Ceaikowsky restul de auditori refractari muzicii nobile şi inspirate a poetului polonez. In recitalul său d. Arrau a excelat în sonata de Liszt, dramatizată şi prinsă într’o personală concepţie, şi în siluetele dansante ale Carnavalului de Schumann. Dintre tinerii muzicanţi români, d. Efim Fliomen şi George Manoliu, violonişti bine înzestraţi nu s’au sfiit să concerteze la sala Dalles. Insă mai rutinat, d. Fliomen a cântat mai puţin nervos; tehnica d-sale e aproape completă. Dacă ar gândi mai mult şi ar deosebi stilurile, neconfundând pe Saint-Saens cu Grieg, d. Fliomen ar fi vrednic să treacă mai departe în carieră, dincolo de funcţia Filarmonicei, unde ar merita în orice caz locul de solist. D. Manoliu emoţionându-se, devine fals. Nu-1 sfătuim deo- camdată decât să cânte cât mai des ca să se deprindă cu scena. Dacă în adevăr e chemat, nimeni nu-1 va împiedeca să răzbească în mărăcinişul de glorie. In viitor, d-sa va trebui să cânte însă concertul de Bach mai amplu, iar în Franck să fiemai reţinut, mai grav. « Pro-Arte » a reuşit în două conferinţe. La întâia, închinată lui Vivaldi Scarlatti, d. Francesco Madrid a vorbit frumos, informativ, despre clasicii italieni, şi d. Ovid Drimba a interpretat cu seriozitate şi stil sonate de Scarlatti. Mai documentată, conferinţa d-lui Ciomac despre Couperin Rameau era logic să cheme lume mai puţină. Eminentul critic a interesat în cele douăzeci de minute de expunere (timpul părea scurt) auditorul prin expunerea clară, arătând caracteristicele muzicii lui Rameau şi Couperin şi interesând prin modul lipsit de preţiozitate al debitării de cunoştinţe speciale. Partea muzicală a fost susţinută de d-nii Vasile Jianu, G. Cocea, N. Rădulescu şi d-na R. B. Rădulescu (canto) care au executat onorabil muzică veche de canto şi arii cu acompaniament de cu clavecin. . VIRGIL GHEORGHIU PATRU CĂRŢI DESPRE ARTA DELA NOI 675 PATRU CĂRŢI DESPRE ARTA DELA NOI In ultima vreme, au apărut la noi câteva lucrări cu remarcabile preocupări de artă şi de cultură, care, laolaltă cu celelalte mai vechi, izbutesc să menţină vii şi ispititoare o seamă de îndeletniciri şi înţelegeri faţă de care epoca noastră nu arată un interes deosebit. Cărţile de acest fel, însă, vor interesa din ce în ce mai mult, pe măsură ce pragmatismul, grosolănia sufletească şi brutalitatea epocii noastre vor descreşte şi vor face loc, vrând, nevrând, unei alte lumi mai inspirate, mai largi, mai generoase. Până atunci lu- crări şi activităţi de felul celora de care ne vom otfupa mai jos rămân doar jaloane şi pârtii ce se furişează şi se statornicesc în ciuda vânturilor şi furtunilor mari ale vremii. Desigur că pentru iubitorii de artă şi mai ales pentru cei din străinătate este un lucru important completarea şi precizarea da- telor privitoare la opera unui pictor de semnii icaţia lui El Greco, acest geniu din ce în ce mai preţuit pentru viziunea sa atât de dramatică şi de grandioasă, pentru misticismul său halucinant, în care mai sunt urme din măreţia hieratică a stilului bizantin, dar într’o proiectare omenească atât de turburătoare şi de dina- mizată spiritual, încât comparaţiile cu patetismul baroc sau cu expresionismul gotic sunt deplin întemeiate. Şi tocmai aceasta şi-a propus d. Al. Busuioceanu în lucrarea Les Tableaux du Greco de la Collection Royale de Roumanie, publicată în condiţii magni- fice şi conţinând în afară de studiul criticului român douăzeci şi patru de planşe, ce reproduc, în total şi în fragmente, cele nouă tablouri de El Greco, aflate în colecţia M. S. Regelui Car ol al II-lea, tablouri care au stârnit anul trecut atâta admiraţie la Paris, unde au fost expuse în cadrul manifestărilor de artă ale Expoziţiei internaţionale 1). Aceste tablouri au preocupat şi în trecut pe diferiţii critici şi oameni de ştiinţă, care s’au îndeletnicit cu clasificarea şi inter- pretarea operii marelui pictor, dar ele nu au fost văzute de majo- ritatea acestora, care astfel s’au mulţumit cu referinţe de mâna a doua sau cu unele date greşit consemnate de Leo Bachelin în catalogul colecţiei regale. De aceea, d. Busuioceanu caută să aducă o seamă de precizări şi corectări, deosebit de preţioase mai ales din pricină că opera lui El Greco este încă insuficient de cu- noscută, iar o parte din lucrările sale, dispărute sau neştiute, sunt *) Les Tableaux du Greco de la Collection Royale de Roumanie, avec une £tude de Al. Busuioceanu, în colecţia « Les Grandes Oeuvres d’Art. », Edi- tions de la Connaissance, Bruxelles şi Editions d'Historie et d’Art, Paris. 13* 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE căutate cu un viu interes. De asemenea, încă este discuţie asupra ordinei cronologice sau măcar a perioadei în care unele lucrări au fost executate de meşterul dela Toledo. Criticul român aduce o seamă de argumente şi observaţii îndemânatece, fundate adesea pe comparaţii cu celelalte lucrări ale pictorului sau pe consideraţii de stil şi epocă. Astfel, d-sa susţine că portretul dela Peleş care înfăţişează pe un savant, cu privirea iscoditoare şi căutând parcă adâncurile lumii, în timp ce-şi odih- neşte mâinile pe o carte deschisă, ce-i transmite totodată o nouă putere şi întărire, n’ar reprezenta pe Don Diego Covarrubias, profesorul dela Salamanca, identificat de Leo Bachelin, ci mai cu- rând pe Canonicul Bosio, al cărui nume este trecut pe paginile cărţii. Stilul acestui portret, excepţional de expresiv şi de impre- sionant, este asemănător aceluia al portretului lui Covarrubias, păstrat la Toledo. E o operă de ultima epocă a maestrului şi face parte dintre cele mai însemnate portrete ale lui. Interesante sunt şi precizările privitoare la tabloul «Logodna Fecioarei» (din castelul Foişor). D. Busuioceanu infirmă ipoteza lui Cossio şi Mayer, potrivit căreia acest tablou ar face parte din acelea pictate între 1603 şi 1606 pentru altarul bisericii unui spital de lângă Madrid. Nici prin stil, nici prin dimensiuni, tabloul nu se potriveşte cu celelalte picturi ale altarului dela Caridad d’Illescas Tabloul acesta, de altfel neisprăvit, este iarăşi o operă dela sfârşitul vieţii Grecului care s’a oploşit, nu se ştie cum şi în ce condiţii, la Toledo. Şi asupra celorlalte şapte tablouri ale lui Domenico Theoto- copuli, zis şi El Greco, găsim aici amănunte preţioase, pe care reproducerile atât de desăvârşite le învederează de minune. Ex- plicaţiile din studiul amintit şi, mai ales, minunatele reproduceri, vor contribui la cunoaşterea operii Grecului dela Toledo, care adesea a lucrat acelaşi subiect în mai multe variante, cum este, de pildă, cazul «Sfântului Martin călare» (greşit catalogat de Bachelin ca Don Carlos) din ale cărui variante am văzut şi noi unele în străinătate. El Greco este astăzi atât de preţuit în ţări ca Statele-Unite, Franţa şi Germania, încât prezentarea corectă şir elevantă a co- lecţiei M. S. Regelui Carol al II-lea se dovedeşte un act de mare utilitate, prin care de altfel se întăresc şi legăturile culturale dintre ţara noastră şi străinătate. • O altă lucrare recentă, care desigur că va stârni un mare interes peste hotare ca şi la noi, este aceea a d-lui Barbu Slătineanu, Ceramica Românească, remarcabil documentată printr’o serie de PATRU CĂRŢI DESPRE ARTA DELA NOI 677 desene, reproduceri şi planşe colorate 1). Arta ceramicei, atât de specifică ijeamului nostru, nu a fost studiată până acum decât sporadic, deşi atât poporul cât şi boierimea au cultivat-o de-a- lungul veacurilor, izbutind să creeze sau să obţină lucrări pe cât de expresive pe atât de originale. Generaţiile trecute, cu unele excepţii cunoscute, nu au dat cuvenita atenţie rămăşiţelor de ceramică aflate cu prilejul săpăturilor sau descoperirilor urmelor din trecut. Doar câţiva istorici, printre care mai cu seamă regre- tatul Gh. Balş şi d. V. Drăghiceanu, precum şi câţiva colecţio- nari, preocupaţi mai cu seamă de frumuseţea obiectelor decât de problematica lor istorică şi tehnică, s’au interesat de această artă totuşi atât de proprie ţării noastre. In lucrarea de faţă, autorul se ocupă numai cu ceramica dela înjghebarea Principatelor noastre şi până în prezent, deci cu ceramica Evului Mediu şi cea a timpurilor noi, căci aceasta este propriu zis românească, lăsând la o parte ceramica anterioară acestor epoci sau pe cea preistorică. Procedând cât mai ştiinţific, d. Slătineanu caută să schiţeze evoluţia stilurilor ceramicei româ- neşti, stabilind o serie de influenţe venite din diferite regiuni pentru ca, apoi, după ce a rezolvat problema în funcţie de timp, să încerce o grupare a stilurilor pe centre spaţiale, prin frecvenţa motivelor şi tehnicilor. Metoda aceasta susţinută tot timpul pe observaţie, analiză şi comparaţie, izbuteşte să dea cetitorului nu numai o înţelegere a formelor sub care s’a desvoltat arta ceramicei în ţările noastre, dar accentuează contribuţiile originale ale Românilor faţă de celelalte popoare. Ultimele capitole ale lucrării tratează despre tehnica olăriei şi despre diferite aşezăminte şi obiceiuri legate de ea. In acest chip, cunoaşterea ştiinţifică este întregită cu o călău- zire practică atât de necesară astăzi, când ceramica este o artă adesea exploatată fără înţelegere, pricepere şi gust de o seamă de comercianţi care ignoră trecutul nostru, cât şi ceea ce înseamnă artă. Este nevoie de o nouă educare a poporului prin şcoli şi studii speciale pentru ca firul tradiţiei şi al bunului gust românesc să nu se rupă în favoarea unor inovaţii de tristă inspiraţie. Prin na- tura lor, oala sau farfuria, vasul de flori sau sfeşnicul nu se pre- tează la imagini cu hore sau la reliefuri cu amănunte prearealiste, ci ele pot purta mai mult o podoabă liniară (fie florală, fie geo- metrică) şi un restrâns joc de colori. Aceste adevăruri pe care le-au ştiut odinioară orice ţăran-olar sau orice boier care-şi împo- dobea casa cu plăci de terra'-cotă sunt astăzi în mare măsură ig- norate de fabricanţii şi cumpărătorii de ceramică. De aceea, uti- *) Barbu Slătineanu, Ceramica Românească, cu 74 de figuri în text, 5 planşe colorate şi 3 hărţi în afară de text. Bucureşti, Fundaţia pentru Lite- ratură şi Artă * Regele Carol II *, 1938. 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE litatea cărţii d-lui Slătineanu este incomensurabilă, pentru popor ca şi pentru iubitorii de artă, care în viitor vor putea mai lesne distinge elementele preistorice, romane şi bizantine din olăria noastră, precum şi acele influenţe străine care au adus uneori modificări, alteori inspiraţii sintezei româneşti, pe care încă nu ştim să o apreciem la justa-i valoare. # # # Tot îndreptată spre o cunoaştere ştiinţifică, dar slujind totodată şi aprecierii estetice este şi o altă lucrare ce valorifică o existenţă însemnată pentru trecutul românesc, anume monografia d-lui Barbu Theodorescu, despre Constantin Lecca. 1) Biografia şi activitatea multilaterală a acestui profesor, tipo- graf, literat şi pictor, care mai ales la Craiova a desfăşurat o acti- vitate de însufleţitor comparată de altfel cu aceea a lui Heliade- Rădulescu la Bucureşti şi cu a lui Asaki la Iaşi, sunt expuse şi comentate cu o abundenţă de date, care de sigur că măresc va- loarea lucrării, mai ales că d. Theodorescu se întemeiază mereu pe documente şi referinţe certe şi controlabile. Cum aici ne ocupăm de elementele relevante pentru istoria artei şi pentru punctul de vedere estetic, ne oprim la activitatea de pictor a lui Constantin Lecca, pe care d. Barbu Theodorescu îl socoteşte, desigur cronologic şi nu ca valoare artistică, «întâiul pictor român modem » (p. 4). Acest pictor de biserici, care a rupt cu tradiţia bizantină (ca de altfel şi Tătărăscu şi chiar Grigorescu cel dela Agapia) şi care rămâne mai ales prin portretele sale, unele înfăţişând pe eroii istoriei româneşti, altele diferite tipuri contemporane, este clasificat de d. G. Oprescu (în Roumanian Art from 1800 to our days, editor John Kroon, Malmo, p. 16 şi urm.) printre «primitivi şi pioneri», iar nicidecum printre membrii « şcoalei moderne ». Noi socotim, însă, că aşa cum Lecca nu este un primitiv, nu este nici întâiul pictor român modern. Pictor modern, de sigur. Pioner, iarăşi de sigur. Dar nu e întâiul pictor modem pentrucă Lecca (1810—1887) vine după Asaki (1788—1869) şi este născut doar cu trei ani înainte de Carol Popp de Satmary (1813—1888), care rămâne de văzut dacă nu a început a se manifesta ca pictor exact în aceiaşi ani ca şi Lecca. De sigur că această întâietate cronologică are doar o importanţă cu totul redusă. Dar e bine de ştiut că în anul când Lecca avea doi ani, Asaki lucra la un portret vădit influenţat de maeştrii Renaşterii şi care poate fi văzut la Pinacoteca din Iaşi împreună cu alte lucrări inspirate şi influenţate de arhitectonica italiană şi mai ales de spiritul Romei mult iubite şi că acest Asaki, desigur *) *) Barbu Theodorescu, Constantin Lecca, Academia Română, Publica- ţiile Fondului Elena Simu, Bucureşti, 1938. PATRU CÂRTI DESPRE ARTA DELA NOI 679 diletant, dar nu diletant «lipsit de talent şi de gust f>, cum îl so- coate d. G. Oprescu (op. cit., p. 21) are tot acolo, pe lângă unele compoziţii relativ bine echilibrate şi simetrice, un peisaj clar- obscur destul de îndemânatec lucrat, care îl arată superior multor dintre pictorii noştri academişti de mai târziu. Cât priveşte pe Constantin Lecca nu suntem siguri că acest artist format la Buda, la Roma şi la Viena (d. Theodorescu discută cu argumente bine întemeiate călătoriile pictorului în străinătate) n’ar datora nimic, după cum susţine d. Theodorescu, picturii franceze, « cu atât mai mult cu cât educaţia sa germană îl făcea refractar culturii franceze » (p. 44). Chiar dacă operele sale vă- desc limpede influenţa germană, în anumite portrete (de pildă în portretul de bărbat dela pag. VI şi în cel de femeie dela pag. XI) ni se pare că se află şi ceva din spiritul romantic al picturii franceze sau din neo-clasicismul lui David şi Ingres, a căror per- sonalitate a radiat dincolo de graniţele patriei lor. Chiar dacă încă destul de convenţionale şi de rigide, portretele lui Lecca ocazionează un început de redare psihologică a per- sonajelor, sau altfel spus, în ele mijeşte ceea ce d. J. E. Blanche va numi « portretul semnificativ ». Departe de a fi un pictor « pri- mitiv », el este printre primii pictori români moderni, a cărui operă merită atenţia esteticienilor. Distinsul bibliograf, d. Barbu Theodorescu, a adus astfel un serios serviciu tuturor acelora care se interesează la noi nu numai de evoluţia culturii, dar şi de valoarea diferitelor manifestări ale trecutului. Grigoresco, lucrarea d-lui Francisc Şirato este analiza critică a unui artist despre un alt artist, sau, mai precis, actul de judecare a unui artist care n’a fost niciodată un cerebral de către un alt artist, care ştie la fel de bine să cugete şi să picteze *). întâlnirea aceasta nu se întâmplă decât rareori în istoria artelor şi chiar şi atunci când se întâmplă încă leagă două spirite îndreptate către aceleaşi concepţii şi preferinţi. Dar iată că pictorul din instinct şi din intuiţie, Grigorescu este judecat acum nu de nişte literaţi entusiaşti, care puţin ştiu ce-i arta picturii, nici de vre-un profesor cu ştiinţă, dar fără sensibilitate, nici de vre-un critic cu sensibi- litate, dar fără ştiinţă, ci de un artist şi de un intelectual aflat pe poziţii opuse. Din această pricină cartea d-lui Şirato constitue aproape un act sensaţional şi prin punctele-i de plecare şi prin rezultatele la care ajunge. Căci, trebue s’o spunem cât mai repede, lucidul x) Francisc Şirato, Grigoresco, Collection Apollo, Art Roumain Moderne, avec 33 reproductions. Editions de la Connaissance, Bruxelles. 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi iscoditorul Şirato, poate cel mai de seamă cap critic pe care-1 are critica de artă dela noi, admiră şi înţelege pe Grigorescu aşa cum nu au putut-o face nici admiratorii săi de odinioară şi aşa cum nu o pot face artiştii şi criticii tineri, care pentru o seamă de motive, se simt depărtaţi de poetul drumurilor de ţară bătă- torite de faimoasele care cu boi. Ultimele generaţii îi preferă în mod sincer pe coloristul vibrant şi de o nobilă duioşie, Luchian, sau pe realistul cu viziune măreaţă, Andreescu, socotind, spre scandalizarea celor din generaţiile mai înaintate, că Grigorescu a creat o artă facilă, fără tristeţe şi fără măreţie, o artă plăcută, dar care pe nimeni nu poate mişca şi nu poate încânta până în adâncurile fiinţei lui. Admiraţia d-lui Şirato pentru Grigorescu nu este o admi- raţie naivă, nici convenţională. Este mai curând o înţelegere du- ioasă a unui intelectual: artist, care ştie să cumpănească firile ome- neşti, să le judece în structura lor intima, dar şi în legătură cu vremea şi cu condiţiile în care s’au manifestat. Adevărat eseu critic, de sigur cu elemente biografice şi cu consideraţii istorice, lucrarea d-lui Francisc Şirato este desăvâr- şită în felul ei pentrucă artistul şi arta sunt privite până în adân- curile realităţii lor, ajungându-se la ceea ce au ele ireductibil şi unic. Şi, iarăşi, lucrarea este un model de eseu critic pentrucă niciodată sentimentul nu predomină faţă de judecată, iar judecata nu ucide simţirea. Şi, apoi, nu ştim mulţi critici în stare să spuie atât de mult şi atât de semnificativ numai pe patruzeci de pagini, lăsându-ne să aflăm, printre altele, concepţia şi viziunea artistică a lui Grigorescu, dar şi concepţia d-lui Şirato despre artă; este- tica grigoresceană, dar şi estetica opusă; măsura în care pictorul a fost influenţat de şcoala dela Barbizon, dar şi cât a devenit el impresionist; cât de aproape, dar şi cât de departe este el de un Corot, Courbet, Monet. In fine, mai sunt în acest volum, care de fapt, este o revizuire şi o adâncire sintetică a tuturor opiniilor şi judecăţilor făcute în privinţa maestrului, o încercare de defi- nire a elementului românesc din arta lui, precum şi o interesantă pledoarie în favoarea ultimei faze a operii pictorului, fază care, după d. Şirato, constituie un punct culminant al artei româneşti, în timp ce pentru alţii a însemnat un declin al artei grigoresciene. De necrezut că pe patruzeci de pagini se pot atinge, adânci şi răspunde magistral la atâtea chestiuni. Dar acesta este secretul de creator al criticului Şirato, pe care pictorul dintr’însul l-a în- văţat că într’o compoziţie chiar de proporţii restrânse se poate închide esenţa unui cosmos întreg. Iată cum apare N. Grigorescu în concepţia d-lui Şirato: un om care a avut intuiţia naturii sale şi care, deci nu s’a angajat în di- recţii unde ar fi eşuat. « El s’a lăsat dela început în voia pornirii PATRU CÂRTI DESPRE ARTA DELA NOI 681 sale naturale, care l-a dus departe de orice disciplină şi de orice constrângere intelectuală. Temperamentul său se revolta prin toată-i fiinţa împotriva oricărei construcţii logice prin excelenţă ». Cumpănit, tăcut şi muncitor, el nu a cunoscut excesul bucuriei sau al tristeţei, ci s’a consacrat reprezentării realităţii, pentru el tot una cu natura, luându-şi drept călăuze pe pictorii cu tendinţă naturalistă, dela Barbizon, care, sub impulsul operii lui Con- stable, au creat peisajul numit intim. « Ceea ce l-a interesat, în primul rând, a fost să înveţe să vadă natura... Este o realitate humanizată, adaptată proporţiilor omului normal. Peisajul intim este natura nestilizată, este o reproducere pe cât de direct posibilă a modelului... ». Dintre marii pictori, Rousseau şi Millet îl vor învăţa desenul şi construcţia, Diaz coloarea, iar Corot arta subtilă a valorilor. Dar numai atât va lua el dela Corot, căci reprezentanţii « peisa- jului intim » caută aspectul cel mai banal şi mai simplu al reali- tăţii, nepoetizând natura. De Corot se va apropia şi mai târziu, dar nu trebue văzut cumva vre-o asemănare de concepţie sau de temperament intre cei doi artişti. Grigorescu lasă obiectelor volumul lor întreg, in- dependent de lumina care inundă motivul, pe când Corot di- fuzează motivul şi transfigurează obiectele. «Coloarea lui Gri- gorescu afectează o tonalitate clară, luminoasă, cu nuanţe net exprimate, care fără să se confunde cu tonul general, îi sunt doar consonante ». In expoziţia dela 1891 apare şi influenţa impresionismului, dar la Grigorescu structura formală sau formele obiectului încă sunt respectate, nefiind pulverizate ca la Monnet sau slăbite ca la Manet, iar planurile sunt determinate cu preciziune. Totuşi, impresionistul Grigorescu sacrifică acum anumite concepţii rea- liste căpătate la Barbizon, renunţând la amănuntul veridic menit să individualizeze obiectul. «In ultima fază a activităţii sale, Gri- gorescu se detaşează de formele particulare, individuale, proprii obiectelor; el le confundă şi le integrează în orchestrarea colorilor ce generalizează forma aspectului total». (Iată deci cum îşi înte- meiază d. Şirato pledoaria în favoarea reabilitării fazei finale a operii grigoresciene). Stilul său devine din obiectiv, subiectiv, accentuând lirismul său şi ajungând astfel la un anumit rafina- ment impresionist. In cadrul realităţii româneşti, Grigorescu are meritul de a fi fost primul artist care a părăsit atelierul pentru lucrul în aer liber, îmbogăţindu-şi astfel paleta şi putând mai bine sluji acelui « cult al sentimentului naturii», care, după el însuşi, este scopul artei româneşti. Grigorescu este precursorul sămănătorismului, dar, observă d. Şirato « ceea ce deosebeşte pe promotorii Sămănă- 68a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE torului de Grigorescu este că primii, deşi militau pentru o viaţă rurală, continuau să locuiască la oraş, pe când Grigorescu a trăit întreaga-i viaţă în contact intim şi cotidian cu pământul şi cu locuitorii săi». Distincţie interesantă şi foarte semnificativă, la care se cuvine să adăogăm şi pe aceea că pe când sămănătoriştii au întrebuinţat o tehnică minoră şi o formă firavă, Grigorescu a exprimat româneşte, sentimentul naturii, întrebuinţând o teh- nică şi o formă, într’o oarecare măsură, valabilă universal. Am consemnat observaţiile, revizuirile, adâncirile şi judecăţile d-lui Şirato pentru a putea acum susţine următoarea afirmaţie finală: eseul acesta despre Grigorescu este tot ce s’a scris până acum la noi mai adânc şi mai desăvârşit despre vre-un pictor. E lucrarea care mâine va fi socotită drept un model, clasic. Şi tot- odată, probabil, actul de* judecare definitivă, sub specia eterni- tăţii, a mult admiratului, dar puţin înţelesului Grigorescu. D. Francisc Şirato, care din nefericire scrie aşa de rar şi aşa de puţin, a schimbat, prin cartea de faţă un rit gpl şi absurd într’o înţelegere vie, sinceră, demnă. E soarta cea mai vrednică pe care o putea aştepta un artist adevărat şi sincer ca Grigorescu. Şi este totodată supremul omagiu ce se poate aduce unei societăţi scăpată din primitivism şi' ajunsă la un stadiu de adevărată cultură. PETRU COMARNESCU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE DREPTUL LA CULTURĂ AL MUNCITORULUI Judecând bine, putem spune că niciodată muncitorii n’au avut un adevărat drept la cultură. Abia acum, târziu, în zilele noastre, începe a se înfiripa un asemenea drept. Fără îndoială că şi acum o sută-două de ani, dacă un lucrător, în loc să se ducă la treburile meseriei sale, lua o carte şi începea să citească, nu venea poliţia să-l aresteze. Dar erau alte lucruri care-1 împiedicau, mult mai sever şi mai sigur decât jandarmul. întreaga societate era clădită astfel încât muncitorului să-i fie închis drumul spre cultură. Dacă el ar fi încercat să înveţe, să dobândească cunoştinţe înalte de cărturar, ar fi murit de foame. Gustul pentru îndeletnicirile acestea ale cunoaşterii şi ale sentimentului se pedepseau cu moartea în clasa lui, de vreme ce o zi petrecută astfel însemna o zi de ne- lucru şi deci de lipsă. Numai în clasele înstărite, cu avere pusă deoparte, copiii îşi puteau îngădui luxul de a petrece câţiva ani fără a avea nevoie să câştige bani şi erau cu adevărat liberi să-şi întrebuinţeze vremea câştigând bunuri de celelalte, bunuri su- fleteşti, culturale. Dacă vre-odată, când şi când, în clasa munci- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 683 torească, câte vre-un tânăr cu suflet mai îndârjit se îndărătnicea împotriva tuturor greutăţilor şi, în loc să se odihnească noaptea, buchisea la cărţi pricepute de el cu uriaşe sforţări, — un asemenea om avea într’însul oarecum ceva de hoţ, căci se fura pe el însuşi, îşi fura din somn, din odihnă, din sănătate, din viaţa sa însăşi. Şi apoi câţi oare puteau face asta ? Trebuia să se nimerească, în- tr’un acelaşi om, râvnă la învăţătură, putere trupească supraome- nească, deşteptăciune deosebită, şi multe alte însuşiri. Cam greu ca toate acestea să-şi dea des întâlnire într’un singur om. In ase- menea împrejurări, cum am putea vorbi de un drept la cultură? Se poate numi « drept » ceva îngăduit doar la câte unul din o mie ? Drept adevărat este numai acela de care toţi deopotrivă se pot folosi. Multă vreme, şi într’o anumită măsură şi azi, în clasa muncitorului care trăieşte doar din banul câştigat zi de zi, s’a putut zice: cine învaţă nu mănâncă. Dar, cum spuneam, lucrurile par azi a începe să se schimbe. Acum câteva zeci de ani, din ţara aceea a tuturor minunilor şi a tuturor avânturilor, din Franţa cea mare, a venit o lege care pe urmă s’a răspândit cu iuţeală neaşteptată în toată lumea. Este legea prin care şcoala ajungea nu numai un drept pentru toţi, dar şi o îndatorire, a cărei călcare atrăgea pedeapsă. Decât, această instituţie a învăţământului primar obligator nu era încă şi în- tr’adevăr «cultură». Era doară o primă pregătire spre cultură, aşa precum copilul nou născut, dacă are două picioare, nu în- seamnă că prin asta chiar şi poate umbla. Trebue de sigur să ştii citi şi scrie ca să te poţi cândva cul- tiva. Dar cultura este cu totul altceva. Şi dacă azi, din fericire, domneşte, în cugetele multor oameni, o cinstită dorinţă şi plăcere de a vedea norodul ridicându-se la o treaptă 'de cultură cât de înaltă, trebue să fim totuşi cu ochii în patru ca nu cumva această cultivare să se facă greşit, dând astfel prilej vrăjmaşilor poporului să triumfe zicând: « Vedeţi! încercările voastre dea lumina pe cei de jos nu pot să izbândească! Nu e oricine făcut pentru ase- menea lucruri subţiri. Asta e treabă bună pentru noi, care suntem făcuţi pentru ea. Pentru « ei» însă, ea nu poate duce la nimic. Ii poate doar face să vorbească pocit, schimonosit; le poate da un fel de a gândi caraghios şi fără folos, nici pentru dânşii nici pentru ţară ». Sunt mulţi acei care cugetă astfel. Şi trebue să ne silim a-i împedeca să aibă dreptate. Căci ei tocmai n’au dreptate. Simplul muncitor, omul care n’a citit în viaţa lui o carte, este totuşi întocmai tot atât de primitor şi înţelegător la toate acele lucruri « subţiri » cât toţi acei ce socot că subţirimea e făcută numai pentru dânşii, cei câţiva aleşi. Ba chiar se poate spune că adesea omul zis « de jos » este în stare a se simţi mişcat în faţa frumuseţii, în 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE faţa adevărurilor ascunse îndărătul tainelor care ne împresoară, sau în faţa bunătăţii pe care o dezveleşte cutare purtare omenească, mult mai mişcat, zic, decât atâţia feciori de bani gata care nu au trândăvit atâţia ani prin şcoli decât pentru ca, la urmă, să ştie doar a întrebuinţa cum nu trebue cuvinte noi şi în schimb să nu priceapă nimica din ce e cu adevărat adânc în această lume. Dar tocmai pentru că e greşit a se preţui mai prejos decât este subţirimea sufletească a omului zis «de jos», trebue să-l ferim de a cădea în cursă, să-l ferim de toate acele împrejurări care dau prilej duşmanilor săi de a părea că au dreptate împotriva lui. Din nefericire, aceste prilejuri azi sunt multe. Căci « cultura maselor », aşa cum e ea practicată acum, nu poate duce pe muncitor la cultură, ci la o spoială caraghioasă, căpătată cu sforţări isto- vitoare. Mai întâi de toate, ar fi bine să luptăm împotriva unui vechi şi prost obicei de a se socoti lucrătorul ca un fel de copil mai în vârstă, căruia, chiar când vrei să-l luminezi, trebue să-i ser- veşti lucruri uşoare, ca pentru o minte uşoară de minor necopt. Aţi văzut desigur câte vre-unul din acei mii de proşti, care, când vorbesc cu copiii, se cred obligaţi să-şi miorlăiască vocea şi să pronunţe dinadins peltic. Copiii, în faţa acestor caraghioşi bătrâni, se silesc să-şi ascundă un zâmbet batjocoritor şi un simţământ de dispreţ. Copilului îi place să fie «luat în serios », aşa cum el însuşi ia cele mai multe din lucrurile şi faptele de pe acest pă- mânt. Tot astfel şi muncitorul. El e învăţat cu lucruri grele şi grave, cu probleme serioase şi necruţătoare. El are — cum zic cărturarii — «o concepţie tragică a existenţei», adică îi place să privească partea adâncă şi grea a vieţii. Scamatoriile, şurubăriile şi panglicăriile îl interesează prea puţin. Iar atunci când vre-un isteţ din pătura cultă se trudeşte să-i vorbească, chipurile, pe înţelesul lui, arătându-i că două şi cu două fac patru, omul din popor clipeşte dintr’un ochi către prietenii lui, râzând sub mustaţă. Cât despre cultură, e de prisos să spunem că nu poate fi vorba de aşa ceva aici. Pe lângă acest greşit obicei de a prosti învăţătura pentru a o face « pe înţelesul prostimii », mai este şi un altul, tot atât de rău, acela de a amesteca împreună două lucruri foarte deosebite, anume cultura, cu educaţia profesională. îmi amintesc de un fapt care mi s’a întâmplat de zeci de ori, aproape ori de câte ori vor- besc unui om, mă rog, « cult » despre dorinţa mea de a înfiinţa biblioteci sau cinematograf pentru muncitori. —«Da, de sigur (îmi spune atunci acel om foarte, foarte cult), excelentă idee; vezi, ar fi interesant să alegi filme anume pentru ei, de pildă ceva cu fabrici, cu maşini, cu industrie, cu muncă în uzină, să înveţe şi ei ceva. Nu filme de acelea cu amor, ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 685 sau cu psihologie, bune pentru noi, care înţelegem lucrurile astea. Pentru muncitorime, trebue găsite filme care să le completeze instrucţiunea profesională, ceva care să îi rămână. Nu poveşti, pe care omul de rând le uită, cinci minute după aceea. » Aşa — aproape cuvânt cu cuvânt — mi-au vorbit foarte mulţi. Şi în această vorbire a lor se află, grămădită, toată neînţelegerea oamenilor faţă de pătura muncitorească. Filme cu fabrici, cu tehnică, cu unelte? Cum? De abia a scăpat dela lucru şi să-i dăm iarăşi să vadă ciocane şi maşini, şi toate cele de care el este sătul până în gât? Să nu-i dăm poveşti, nu-i aşa? Dar de ce? El le înţelege mai bine ca oricine altul. Muncitorul este doară părintele poveştii. Basmul, legenda, s’au născut în ceasurile de liniştire între două munci, ca o odihnă a gândului care, ţintuit toată ziua de pământ, cată să zboare, o clipă, pe aripile închi- puirii. Poveşti —■ mai ziceau domnii aceia foarte culţi — poveşti pe care muncitorul le «uită » numaidecât. Şi de ce nu ? Unde este scris că numai bogătaşul are voie să uite ? Dar să nu ne mirăm. Este, din păcate, prea adevărat că dreptul de a uita e un drept pe care veacuri întregi muncitorul nu l-a avut şi care — cum vedeţi bine — chiar şi azi se încearcă a i se tăgădui. In- chipuiţi-vă, o clipă, pe lucrătorul care în timp ce face coadă în faţa unei fabrici unde se cere mână de lucru, se apucă a privi, la cer, cum o pasăre se aşează pe o cracă înflorită de pom. Nu bagă de seamă că un altul i-a luat rândul şi a intrat înaintea lui, în biroul fabricii. Iar când soseşte în fine şi dânsul în faţa funcţio- narului uzinei, i se spune că nu mai este nevoie de el. O singură clipă de uitare de sine, şi o zi întreagă de nemâncare îi va urma, pentru dânsul şi toţi ai lui. Sau închipui ţi-vă pe muncitor lucrând cu uneltele şi maşinile. Pe când învârteşte la roată sau întoarce şuruburi, mintea lui călătoreşte spre cine ştie ce amintire de altă- dată. Un moment, îşi uită de leviere, de menghine şi .de roţi din- ţate, zâmbind trecutului. Dar roţile, ele, nu uită şi nu iartă. Roata îi prinde mâna şi i-o sfarămă. Şi iată-1 osândit la mizerie, multă vreme, pe el şi familia lui. De ani de zile, de veacuri, lucrătorul n’a avut dreptul să uite, decât sub pedeapsa schilodirii sau a foamei. Azi trebue să i se dea acest lucru nespus de dulce, dreptul de a mai uita din când în când să tot stea încordat deasupra vieţii, dreptul de a uita orice ar vrea el să uite, de a ţine minte numai ce-i face lui plăcere să ţină minte. Ştiţi cum a botezat cuvântul cultură un mare şi înţelept gânditor francez ? « Cultura — spunea el — e ceea ce-ţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat». Pare ciudată această definiţiune la prima vedere. Nouă, însă, cugetarea cărtu- rarului francez nu poate să ne pară ciudată şi nici să ne mire. înţelegem foarte bine că a fi cult nu înseamnă a ţine minte tot, 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca un papagal. Ce poate fi mai supărător decât acei ţepeni cara- ghioşi care ştiu tot ce ştiu, ca o lecţie spusă pe dinafară ? Cultura, ca să placă celui care te ascultă, trebue să ni se înfăţişeze ca ieşind dinăuntru, din fundul miilor de lucruri uitate, ca o mireasmă care a stat ascunsă si acum a izvorît din nou, strecurându-se unduitoare printre crăpăturile şi surpăturile amintirii. Cultura nu ne face atotştiutori. Toată ştiinţa din lume adunată în capul unui om nu-1 poate, totuşi, face atotşiutor. Cultura însă tot poate da un fel de atotştiinţă, căci dă deprinderea de a învăţa şi apoi de a uita, lăsând toate cunoştinţele să lunece la fund şi să se to- pească într’un fel de cocă moale din care, când va fi nevoie, vom scoate tocmai ce trebue pentru împrejurarea care trebue. înţe- lepţii şi marii învăţaţi s’au născut, până azi, mereu în clasa avută fiindcă numai acolo se putea învăţa înţelepciunea, — şi asta fiindcă numai acolo omul avea răgaz să uite, o clipă, ceea ce învăţase. Dreptul acesta de a uita, pe care lucrătorul nu l-a avut nici- odată, iată că azi i se tăgădueşte din nou, când i se spune: citeşte, du-te la teatru, la cinematograf; dar să ţii minte, cu sfinţenie, tot ce ţi se va spune. Căci altminteri vom zice că nu meriţi cultură şi că degeaba ne străduim pentru tine. Nu. Nu e bine aşa. Nu trebue aplicată cultura aşa cum se administrează o doctorie sau cum se predă o lecţie de meşteşug. Cultura nu e instrucţiune profesională. Aceasta din urmă e bună şi ea, dar e altceva. Cultura, la pătura muncitorească, trebue să fie întocmai cum ea este în clasa avută, adică, o seamă de cu- noştinţe culese la întâmplare, răzleţe şi neasemănătoare, ca plă- cerile presărate de-a-lungul unei plimbări, plăceri care, dacă le uităm numaidecât după, este pentru ca ele să răbufnească mai' tare, în amintirea noastră mai târziu, îmbogăţite cu miile de alte lucruri uitate. Acest drept de a învăţa lucruri de toate soiurile şi de a le uita când vrem şi câtă vreme vrem această învăţătură slobodă şi fe- lurită, ea este adevărata cultură pe care noi, cei dela « Muncă şi Voie bună», vrem să o prefacem într’un drept al muncitorimii. Un drept pe care, o mai spunem încă o dată, muncitorimea nu l-a prea avut încă. D. I. SUCHIANU CERCETĂRILE CAR RE L-LIN D BE RGH Fantezia publicului, alimentată de notele sumare apărute în presă şi impresionată de participarea unui personaj legendar la cercetări în directă legătură cu viaţa, a învăluit aceste lucrări cu o pânză de mister. CERCETĂRILE CARREL-LINDBERGH 687 Mulţi aşteaptă, desigur în taină, să iasă din această colabo- rare un elixir al vieţii, care să acorde nevrednicilor oameni ne- murirea. Minunile ştiinţei sunt prea numeroase şi prea evidente ca să nu justifice în mintea naivilor un exces de fantezie. Prezenţa lui Lindbergh este, pentru mulţi, o garanţie că o nouă minune se va întâmpla. Socotim, în asemenea condiţiuni, utile câteva lămuriri în legătură cu lucrările celor doi asociaţi Carrel-Lindbergh. E necesar să spunem, din capul locului, că doctorul Carrel a făcut apel la geniul de constructor al lui Lindbergh, şi astfel serviciile pe care le aduce ilustrul aviator sunt de ordin strict tehnic, după cum vom avea prilejul să arătăm. învăţatul biologist francez, titular al premiului Nobel pentru medicină, încă din anul 1912, s’a gândit la o colaborare cu Lind- bergh, pentrucă împrejurările îl aduseseră să cunoască ingenio- zitatea, priceperea fără de pereche, a « mecanicianului». Şi doc- torul Carrel nu s’a înşelat. In adevăr, Lindbergh a reuşit să construiască şi să perfec- ţioneze un aparat de întreţinere a ţesuturilor vii, menit să aducă laboratorului servicii incalculabile. De un aparat asemănător se servea, mai de mult, şi doctorul Carrel, dar aparatul său era departe de a-1 mulţumi. Intervenţia lui Lindbergh s’a dovedit a fi fost fericită, pen- trucă aparatul construit de el este considerat drept ultimul cuvânt al perfecţiunii. Prin intermediul lui Lindbergh, cercetările lui Carrel au făcut un pas simţitor înainte, iar noile condiţiuni de lucru îndreptăţesc speranţele savanţilor de a aduce o clarificare în noianul de pro- bleme pe care le ridică viaţa, şi care — este inutil să mai sub- liniem — sunt de o extremă complexitate. Dar să vedem în ce cadru anume se situează preocupările doctorului Carrel. Pentru biologistul modern, una din problemele de căpetenie este celula vie, acest minunat laborator în care, cu mijloacele cele mai simple, se realizează prefacerile cele mai subtile şi sin- tezele cele mai uluitoare. Studiul celulei vii şi, mai ales, studiul proprietăţilor fiziologice care deosebesc între ele feluritele tipuri de celule, care alcătuesc ţesuturile animale, trebuiau făcute în condiţiuni cât mai apro- piate de realitate. In acelaşi timp, se cerea ca experienţele să per- mită o variaţie a condiţiunilor de desvoltare a celulei, astfel încât să se cunoască reacţiunile celulei şi în împrejurările care se abat dela viaţa ei normală. 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un asemenea examen — cercetătorii şi-au dat seama numai decât — nu era cu putinţă decât asupra culturilor pure de ţe- suturi. Problema fusese pusă acum o sută şi mai bine de ani de Le Gallois, care preconiza aşezarea ţesutului viu într’un sistem ase- mănător celui real, în care să circule un lichid analog sângelui. Cyon în anul 1866 a reuşit să menţină în viaţă timp de pa- truzeci şi opt de ore o inimă de broască şi să arate că ficatul, in- jectat cu ser artificial, continuă să elimine uree. Aplicând injecţii artificiale de sânge unui cap tăiat, Brown-Sequard a arătat că anumite funcţiuni cerebrale pot fi restabilite. Experienţele acestea extrem de interesante şi emoţionante erau însă departe de un studiu metodic, singurul care în ştiinţă conduce la rezultate fecunde. O primă dificultate, care a apărut dela început şi care a în- târziat cercetarea pe acest drum, a fost imposibilitatea de a pune la adăpost organul sau ţesutul studiat de o infecţiune microbiană. O asemenea experienţă reclamă condiţiuni aseptice incom- parabil superioare acelora pe care le necesită cea mai delicată operaţie chirurgicală. . Problema se complica şi prin faptul că organul trebuind să fie întreţinut cu sânge arterial, oxigenat în cursul ciclului, posi- bilităţile de infectare se multiplicau. întreg sistemul se cerea organizat în interiorul unei camere, care să fie ferită de primejdia atât de mare a injecţiei. Metodele vechi de extracţie şi întreţinere nu îngăduiseră — de pildă — să se întreţină mai mult de câteva ceasuri o glandă endocrină, care murea astfel repede intoxicată. Iar când doctorul Carrel a reuşit să transplanteze un rinichi de câine la un alt câine, faptul a fost înregistrat ca o mare victorie. Calitatea de conducător al ambulanţei şi al laboratorului instalat la Compiegne, în timpul războiului, a permis doctorului Carrel să perfecţioneze asepsia rănilor. Tot la Compiegne a reuşit să întreţină viaţa unui fragment de arteră timp de mai multe luni; dar un segment de arteră nu putea fi comparat, nici pe de- parte, cu structura complexă a unui organ. Dar cercetările şi chiar o parte din rezultatele interesante ale doctorului Carrel se situează înainte de perioada războiului, care nu a făcut decât să sporească informaţiile învăţatului şi mai ales să-l familiarizeze cu o tehnică operatorie care se cerea să fie desăvârşită. In adevăr, el întreţinea viu un fragment de inimă de pui încă din anul 1912. Cei câţiva milimetri pătraţi de inimă de pui trăesc şi astăzi, graţie unnor îngrijiri speciale şi dacă nu intervine un cutremur care să dărâme institutul Rochefeller sau vre-un accident regre- CERCETĂRILE CARREL-LINDBERGH 689 tabil de manipulare, viaţa acestui fragment de inimă va înfrunta eternitatea. Bucăţica de inimă de pui este conservată vie într’un aparat de sticlă sub privegherea unui asistent, care intervine la fiecare două zile şi dă îngrijirile necesare acestui fragment de carne ne- muritor. Constatările, care se impun, sunt deosebit de interesante. Astfel, deşi bucăţica de inimă nu mai are nici o legătură cu sis- temul nervos continuă să bată — să se contracte şi să se dilate — în ritmul unei adevărate inimi de pui. Fenomenul se petrece ca şi cum celulele, care alcătuesc mi- nusculul ţesut, ar fi înzestrate cu o memorie excelentă, carp le reaminteşte necontenit funcţiunea lor. Complect izolate, ele se comportă totuşi ca şi cum ar face parte dintr’un organism întreg şi ar funcţiona la locul pe care li l-au atribuit natura. Este drept că fără îngrijiri cu totul particulare, ţesutul ar înceta să mai pulseze după cinci-şase săptămâni, pentrucă ce- lulele conjonctive ar sufoca celulele musculare, împiedecând contracţiunile cardiace. Proliferarea acestor celule are loc într’un ritm atât de ver- tiginos, încât procesul de kario-kinesă (de dedublare necon- tenită a fiecărei celule) ar conduce în decursul unui an la acu- mulare unui material viu, al cărui volum, calculat, ar fi de mai multe sute de sextilioane de ori volumul Soarelui. Se înţelege uşor necesitatea intervenţiei acelui asistent, care se ocupă de întreţinerea ţesutului. Cultivarea ţesutului, în afară de celelalte precauţiuni pe care le-am semnalat, n’ar fi fost posibilă, dacă doctorul Carrel n’ar fi reuşit să prepare un lichid nutritiv, cu proprietăţi particulare. Iată cum se obţine acest miraculos lichid. Se ia embrionul unui ou, care a fost în prealabil clocit zece zile şi se trece prin sită. Ceea ce a trecut prin sită se diluează cu o anumită cantitate de soluţie salină, de o compoziţie complexă. Apoi se filtrează, iar lichidul centrifugat se decantează. Sucul obţinut este lichidul nutritiv al lui Carrel, şi nici un alt produs nu l-a putut înlocui. Atragem încă odată atenţiunea că fiecare amănunt operatoriu reclamă o tehnică desăvârşită, şi, până astăzi, din această cauză, numai câteva laboratorii, în întreaga lume, au reuşit să realizeze culturi de ţesuturi. Tehnica aceasta, repetăm, de o gingăşie neînchipuită, întrece cu mult meşteşugul celui mai mare chirurg şi a celui mai abil chimist. 14 14 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înainte de întrebuinţare, sucului nutritiv i se adaogă o pi- cătură de plasmă, preparată din sângele de găină, prin eliminarea globulelor roşii şi albe. Observăm că, pentru cultivarea ţesuturilor vii, laboratorul a fost constrâns să recurgă la acele substanţe pe care numai viaţa le poate pune la îndemână, interzicându-ne astfel a vorbi de vre-o sinteză în legătură cu fenomenele vieţii. împrejurarea nu micşorează valoarea rezultatelor şi nici nu anulează vre-una din speranţele, pe care le legitimează natura acestor cercetări. Importanţa lor o fixează însuşi doctorul Carrel în următorul pasaj: «Sarcina noii ştiinţe a vieţii celulare este de a desco- peri proprietăţile fiziologice care caracterizează fiecare tip celular. Este imposibil a începe studiul acestor proprietăţi printr’o altă metodă decât aceea a culturilor pure. Ele singure permit de a modifica cu preciziune condiţiunile de viaţă ale coloniilor celulare şi de a pune în lumină potenţialităţile celulelor care rămân, de cele mai multe ori, ascunse în timpul vieţii lor normale ». Cu alte cuvinte, după cum culturile microbiene, inaugurate de Pasteur, au îngăduit cercetări şi rezultate de o importanţă covârşitoare, tot astfel culturile de ţesuturi (analogia de metodă este evidentă) trebue să conducă la consecinţe din cele mai în- semnate. Dela început apar mai multe semne de întrebare. Căror circumstanţe se datoreşte degenerarea sau înmulţirea peste măsură (cazul cancerului) a feluritelor ţesuturi? Cum se explică păstrarea funcţiunilor, chiar când ţesutul nu mai stă în legătură cu sistemul nervos şi nici cu celelalte organe cu care în mod normal se află într’o strânsă dependenţă? Pentru ce o celulă izolată nu se mai înmulţeşte, aşa cum continuă să se înmulţească un microb? Pentru ce viaţa în colonie este absolut indispensabilă dez- voltării celulare? « Totul se petrece ca şi cum ar exista un spirit al ţesutului, asemănător cu ceea ce numeşte Materlink: Spiritul Stupului, care asigură atât de perfect coeziunea societăţilor de albine ». Iată numai câteva din problemele fundamentale, care se ridică în acest domeniu al cercetărilor vieţii celulare. Odată cla- rificat asupra condiţiunilor în care se pot întreţine vii ţesuturile animale, Doctorul Carrel a lărgit regiunea preocupărilor sale şi şi-a propus să studieze nu un ţesut, ci un organ întreg, şi să sta- bilească modul lui specific de comportare. Cu titlu particular, învăţatul îşi propune să lămurească mis- terul care înconjoară funcţionarea glandelor endocrine, care, prin intermediul hormonilor, joacă un rol decisiv în funcţionarea orga- RETROSPECTIVĂ 691 nismului animal. Asociatul doctorului Carrel, ingeniosul Lind- bergh, a intervenit în preocupările ilustrului om de ştiinţă, tocmai în momentul în care acesta reflecta la un aparat, care să asigure cultura unui organ întreg. Ochiul învăţatului nu s’a înşelat. Din puterea de muncă, din răbdarea şi din puterea de in- venţie a lui Lindbergh a ieşit la iveală un aparat, care din anul 1931 până în anul 1935 a suferit numeroase modificări, dar care a atins însfârşit perfecţiunea. Descrierea lui este cu mult prea complicată, deşi, în aparenţă, el pare destul de simplu. Să ne mulţumim să constatăm că această colaborare a fost fecundă şi se îndreaptă către rezultate excepţionale. Dacă un organ este o colonie de ţesuturi şi dacă fiinţa vie este, în ansamblul ei, o colonie de organe, oricine va putea măsura cu uşurinţă perspectivele extraordinar de interesante pe care le deschid cei doi cercetători, asociaţi în numele adevărului. AL. MIRONESCU RETROSPECTIVĂ . In năzuinţa ei de a concretiza augustul program, expus în fruntea primului număr, Revista Fundaţiilor Regale şi-a propus dintru început să fie un organ de sinteză al culturii române. De bună seamă, ciclul lustral, parcurs până astăzi, nu îngădue per- spectiva unei judecăţi definitive, asupra realizărilor. Asemenea bilanţuri se închee, în deobşte, fie la o dată jubiliară mai ex- presivă, fie la încetarea periodicului: atunci intervine privirea festivă sau criticistă a istoricilor, spre a releva meritele ori lip- surile. O simplă străbatere a sumarelor anuale, la îndemâna oricărui co- lecţionar al revistei, îngădue însă uşor verificarea activului. Căci ea oferă perspectiva diversă a planurilor de cultură, reprezentate: economie politică, sociologie, drept administrativ şi internaţional, ştiinţă pozitivă, linguistică, filosofie, estetică, arte plastice, muzică, istorie literară şi informaţii culturale străine. Autorităţilor gân- dirii şi ştiinţei naţionale, care sunt d-nii N. Iorga, C. Rădulescu- Motru, I. Simionescu, P. P. Negulescu, I. Petro viei,. Sextil Puş- cariu, V. Vâlcovici, Ştefan Lupaşcu, D. Caracostea, Dan Rădulescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu, G.Călinescu, N. Petrescu, Ioan C. Filitti, Z. Pâclişanu, s’au alăturat câteva nume noi, cu contribuţii foarte pătrunzătoare, ca d. Julian Peter, în direcţia dreptului admini- strativ, d. Eugen Demetrescu, prin studii economice, d. I. Budu, cu portrete de economişti români uitaţi, d. K. H. Zambaccian, cu 14* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 692 eseuri de plastică străină şi română, d. G. Sofronie, cu studii de drept public internaţional, d. Al. Graur, cu cercetări linguistice, d. Ion Biberi, cu eseuri asupra subconştientului etc. In acest cadru, literatura îşi are locul cuvenit,dar nu exclu- sivitatea. Structura revistei răspunde dela sine pretenţiilor citito- rilor cu deosebire beletristici, adică doritori de literatură şi nu- mai de literatură. Nici un moment, organul Fundaţiilor Cultu- rale Regale nu a trecut cu vederea măsura justificată a li- teraturii, ca exponent al culturii naţionale; el nu s’a crezut însă îndreptăţit să deroge dela funcţiunea sintetică ce-i fusese încredinţată. Fără o sistematizare vădită, şi prin aceasta stridentă, revista a cuprins oarecum totalitatea sensurilor culturale. Intr’o ţară ca a noastră, în care interesul pentru literatură nu constitue o puternică tradiţie, se iveşte paradoxal exclusivismul literaturist, ca un fenomen de pitorească excepţie. De bună seamă însă, o problemă mai hotărîtoare decât satisfacerea amatorismului literar este aceea a deschiderii şi dezvoltării interesului public pentru totalitatea sferei culturale. Şi în acest sens Revista Fun- daţiilor Regale cată să cheme la colaborare reprezentanţii celor mai felurite discipline. De altă parte, se întâmplă ca momentul nostru istoric să se insereze unui • moment de criză a culturii şi politicii universale, în care se reexaminează valorile într’un spirit pronunţat de ne- linişte. In această îndoită împrejurare, deosebit de dramatică, în care soluţiile par a se sustrage iniţiativelor conştiente, în folosul hazardului sau al noilor stări de fapte, prin răsturnări neaştep- tate, rolul culturii naţionale sporeşte în raport direct cu urgenţa primejdiilor. Din perspectiva scepticilor sau anarhicilor, s’ar părea, dimpotrivă, că a venit momentul când decide catastrofa, cu pu- terile covârşitoare ale neprevăzutului, înlăturând orice putere organizată, fie ea şi aceea a culturii. In asemenea dispoziţii de psihoză, anarhia şi scepticismul zdruncină spiritele cele mai aşe- zate, prin unele desminţiri pe care faptele sociale cu ondulaţie lungă le aduc ideii de continuitate a culturii. Străbătând cele mai numeroase din periodicele străine sau interne, se poate urmări duhul de neîncredere în cultură care pustieşte pretutindeni. Cu atât mai imperioasă apare misiunea acestui organ, de a opune o stavilă tendinţelor destructive şi de a restabili încrederea în conceptele permanente ale culturii şi în vitalitatea lor. Evenimentele dau mai mult ca oricând drep- tate înaltului gând, care, într’un ceas mai liniştit parcă, acum cinci ani, trăgea linia de activitate a periodicului. Numai prin cercetarea senină şi serioasă a problemelor spiri- tuale ale vremii noastre în cadrul realităţilor naţionale, se poate îndeplini educaţia publică, — şi pe toate planurile culturii. RETROSPECTIVĂ 693 Când totul este de refăcut, chiar în ţările de veche aşezare, cu atât mai grav se vădeşte îndemnul regal, căruia i se dă ascultare în paginile acestei reviste. Tânăra noastră cultură nu se poate organiza decât prin conştiinţa de sine, care este însăşi raţiunea de a fi a Revistei Fundaţiilor Regale. # * * Un concept cultural comun este acela al interdependenţei dintre scriitor şi timpul său. Născocitorul acestei «legi » a fost, pare-se, istoricul literar francez Villemain. El a fost cel dintâi, măcar, care a formulat-o, chiar dacă ea fusese oarecum implici- tată de epoca iluministă, care a dat pe primii scriitori militanţi, «ideologi». In trăsăturile ei largi, legea este justă în sensul că nici un scriitor nu poate fi cu totul desfăcut de momentul istoric, cu proprii rădăcini, desprinse din solul cultural al naţiunii sale. Potenţarea raportului dintre creator şi societate este însă infinit variabilă şi nu îngădue decât cu foarte rare excepţii afirmarea unei identităţi desăvârşite. De altă parte, prin varietatea aspectelor culturale ale momentului istoric, înşişi creatorii cu netede cores- pondenţe la mediul cultural nu se pot încadra decât unuia sau unui număr redus de aspecte ale societăţii, nefiind aşa dar oglin- direa timpului lor decât fragmentar. Astfel se pot aduce amendări pozitive conceptului uzual, care vrea să încadreze pe toţi artiştii, integral, epocii lor. Vom mai atrage atenţia asupra unui mod particular în care se produc repercusiunile sociale, în sensibilitatea artiştilor. Ortodoxia interdependenţionistă postulează caracterul imediat contemporan, între structura societăţii şi spiritualitatea creatorilor. Cu un caracter oarecum automatic, s’ar produce aderenţa dintre timpul său şi artist, care îl reprezintă instantaneu şi cu o absolută fidelitate. Confruntarea dintre istoria politico-socială şi istoria literară duce însă la constatarea unui alt ritm, tăgăduind supra- punerea exactă dintre cei doi termeni. Semănătorismul bunăoară, prin idilismul său tradiţional, e o mişcare spirituală către un trecut romantic, neverificat istoriceşte sau chiar protivnic istoriei, deoarece pleacă dela premiza greşită, a echităţii sociale, din vremea patriarhală, când n’ar fi existat serbia, adică diferenţele de clasă; prin locul central pe care-1 ocupă ţăranul în acest curent literar, semănătorismul pregăteşte oarecum viitorul social, adică exproprierea şi împroprietărirea; el este deci mai mult orientat către un trecut fictiv şi spre un viitor apropiat, decât în prezent, neîncadrându-se ortodox în legea de contem- poraneitate a scriitorului. Ne mărginim la acest exemplu din trecut, ca să ajungem la aşa zi- sul anarhism literar din prezent. Socotit, printr’un efect de miopie a observatorilor, ca un fenomen morbid al momentului, pretinsul anar- 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE hism literar e în ceasul de faţă un fenomen de mai mulţi ani încheiat. El se naşte îndată după război şi se dezvoltă prin simplă repetiţie, adică neorganic, timp de zece sau cincisprezece ani, până dispare. Modelele sale sunt străine, ca dadaismul şi supra- realismul. Aderenţii săi se recrutează cu exclusivitate dintre scrii- torii de extremă juvenilitate şi revoluţia lor rămâne pur formală, vădindu-se a nu fi în definitiv decât o experienţă pe propriul risc, cum a observat E. Lovinescu. Prin alte cuvinte, mişcarea de dezagre- gare a sintaxei şi a versului, în care constă aşa numitul anarhism lite- rar, nu reuşeşte nici o clipă a primejdui structura limbii noastre şi tradiţia noastră literară, ea mărginindu-se la un psittacism, dău- nător numai propriei deveniri a adepţilor ei, cu această com- pensare firească, a experienţei negative de care beneficiază mai curând sau mai târziu fiecare din militanţi, la capătul unei za- darnice încercări. Ca fenomen periferic sau de suprafaţă al culturii noastre, ultra-modernismul sau avantgardismul sunt experienţe ce se soldează cu un propriu deficit, nereuşind să atace organele vitale ale literaturii, nici ceea ce ar fi fost un folos real, să dea opere durabile. încă înainte de a se produce ofensiva contra acestei mişcări dezagregante, ea pierise din lipsă proprie de vitalitate, iar lupta s’a exercitat împotriva unor învinşi, ei înşişi deza- gregaţi. . ... . In lipsa, aşa dar, a unui obiectiv precis şi puternic, care ar fi fost un ultra-modernism viabil si ofensiv, militanţii tradiţiei se- mănătoriste au înglobat campaniei lor o altă serie de scriitori, învinuiţi de a reprezenta seetorul morbid şi corupător al lite- raturii noastre. Rămaşi la tradiţia primului ceas al semănătoris- mului, cruciaţii se învederau străini de o prefacere vitală, operată totuşi alături, în câmpul de viziune al observatorului literar atent. Fenomenul vital de care vorbim se săvârşise în cele două decenii de după război, în sânul însuşi al poeziei moderniste. Scriitori şi în deosebi poeţi de diversă formaţie modernă, unii derivaţi din succesivele faze ale simbolismului francez, alţii din expresionismul german, după dibuiri de tot felul, s’au întors pe căi proprii la matca tradiţiei, reînnoind-o şi vivificând-o. Ei aduceau un registru mai bogat de impresii poetice şi de notaţii, adaptându-le însă peisajului nostru, folklorului nostru şi problemelor spirituali- tăţii moderne. Fără să se fi sfătuit între dânşii, întoarcerea lor la izvoarele simţirii naţionale, cu mijloace personale de expresie şi de sensibilitate, s’a operat oarecum convergent. Un Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, şi Adrian Maniu cu evidenţă, au eliminat fiecare elementele cosmopolite din com- ponenţa primelor lor avatare lirice, înfăţişându-se ca piloane ale unei noi tradiţii lirice, îmbogăţite. Chiar poeţi de extremă ex- RETROSPECTIVĂ 695 perimentare a noului limbaj liric, « constructivist», ca I. Vinea, sunt astăzi încadraţi tradiţiei noastre lirice, împrospătată prin peisajele rurale atât de personale şi prin neaderenţa interioară la fenomenul urbanist, preconizat programatic. Trecând la poeţii mai tineri, dintre cei a căror experienţă ultra-modernistă nu i-a secătuit, întorcându-se procesul de deza- gragare împotrivă-le, atâtea dintre numele ce au început a se fixa în atenţia publică, provin dintre vechii «anarhici ». Ne este de ajuns să cităm pe d-nii Virgil Gheorghiu, Virgil Carianopol şi Simion Stolnicu (d-sa a publicat în Revistă admirabilul poem: «Pod eleat»), ale căror mai recente produceri vădesc părăsirea atitudinilor militante de frondă, experimentate fără însă a-i uza. Spre a răspunde unor învinuiri polemice sectare, care vor să reducă restul tentativei moderniste la acela al unei înstrăi- nări, ocult organizate de directive străine, vom menţiona că ex- perienţele ultra-moderniste nu au lipsit nici în organele de tra- diţie naţionalistă. Astfel, în revista « Junimea literară » dela Cer- năuţi, păstrând încă pe copertă direcţia d-lui I. Nistor, dar efectiv redactată de mănunchiul din care aveau să se desprindă « iconarii », se pot urmări cele mai riscate experienţe ale limbajului poetic. Ne referim cu deosebire la foarte tânărul, pe atunci, d. Neculai Roşea, care mallarmiza şi barbiza delirant, cu o notabilă improprietate a termenilor abstracţi, neologistici, înainte de a-şi da în vileag mai de curând în paginile Revistei Fundaţiilor Regale, simţul real al limbii, cu interesantele tălmăciri baudelairiene. S’ar putea admite oare ipoteza că tânărul grup dela Cernăuţi, pe vremea experimentelor moderniste, s’ar fi făcut unealta unui ocult spirit internaţionalist, sau este mai aproape de adevăr să considerăm experienţele sale ca un moment de criză a lirismului nostru, de care nu a fost nici el scutit ? Anarhismul literar dela noi, cu caracterul său epidermic, s’a dezvoltat în primii ani de după război, când, printr’o fericită ilu- zionare, pacea ne readusese sentimentul de linişte şi prosperitate. El nu s’a produs ca un corolar al crizei economice şi al anarhiei spirituale din ultimii zece ani, de când asistăm la prăbuşirea va- lorilor economice şi spirituale ale omenirii. Iată dar încă un fenomen de precedenţă în timp, a unui soi de reală sau presupusă anarhizare, care nu-şi găseşte corespondenţa exactă cu momentul social, politic şi cultural. Când în 1928 sau în 1929 a izbucnit marea criză economică, cu consecinţa prăbuşirii liberalismului economic, momentul social de criză, începător, se solda la activ cu lichidarea experienţelor literare, ratate. Este un nou exemplu de neracordare perfect sincronică a fenomenului istoric (social-politic), cu cel literar şi artistic. Tot aşa s’ar putea arăta cum în plastică cubismul a fost un fenomen 696 REVISTA FUNDAŢILOR REGALE de asemenea de precedenţă revoluţionară, dimpreună cu muzica nevertebrată, care n’a aşteptat pentru a lua naştere, momentul istoric de criză şi de răsturnări. La lumina acestor exemple se cuvine să privim cu multă precauţiune pretenţiile filosofiei cul- turale care pune în dependenţă şi subordonare factorul artistic, când mai adesea el se dovedeşte originar şi autonom, precedând sau urmând cu un grafic capricios, pretinsele corespondenţe istorice. Din aceste verificări rezultă limpede că actul creaţiei rămâne mai strâns legat de personalitatea artistului, decât de legalitatea istorică. Departe de a îndreptăţi vreodată restrângerea libertăţii creatoare şi constrângerea artistului, istoria politică şi istoria li- terară trebue să recomande autonomia artistului ca o condiţie esenţială a realizării de sine. In acest spirit larg şi fecund de în- ţelegere a indeterminării artistului, au fost convocaţi literaţii la Revisţa Fundaţiilor Regale. Scriitori de netăgăduită notorietate ca d-nii N. Iorga, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. Simionescu, Ion Pe- trovici, S. Mehedinţi, Ion Agârbiceanu, I. A. Basarabescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, N. M. Condiescu, E. Lovinescu, T. Vianu, Em. Bucuţa, Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Minulescu, Gala Galaction, G. Brăescu, Al. O. Teodoreanu, Victor Ion Popa, Adrian Maniu, Ion Pillat, Al. Philippide, N. Davidescu, V. Voiculescu, Aron Cotruş, G. Grego- rian, regretaţii Octavian Goga, Paul Zarifopol, Gib I. Mihăescu, G. Topîrceanu şi Anton Holban, — şi nu avem pretenţia de a fi încheiat, fără omisiuni, strălucita serie, — au oferit contribuţia benevolă a domniilor lor, conferind un deosebit prestigiu ţinutei literare a revistei. Din multilaterala contribuţie a d-lui N. Iorga, totdeauna de puternic răsunet evocator, impresiile de călătorie aruncă o armo- nioasă punte către strălucitele d-sale debuturi, în acelaşi gen, care vor împlini, peste câţiva ani, o jumătate de veac de carieră literară şi ştiinţifică. De un alt timbru personal sunt amintirile şi descrierile d-lui Ion Petrovici, a cărui activitate profesională nu-i comprimă vechea consonanţă literară. Ca să ne menţinem în acelaşi sector, nu vom trece cu vederea însemnările de călătorie, fermecătoare, cu toată supravegherea elanului liric, ale d-lui Al. Rosetti, care ne-ar bucura să dea o urmare mai dezvoltată înclinărilor sale literare. Ne îngăduim să atragem atenţia că d. G. Brăescu, reputatul autor al schiţelor umoristice, care au părut a-i defini şi circumscrie talentul, şi-a arătat o nebănuită faţă de memorialist, în admira- bilele d-sale «Amintiri», aşa că revista se onorează de a-i fi dat prilejul destăinuirii unei nebănuite structuri scriitoriceşti. Tot d-sa, cu « Primii şi ultimii paşi», povestire apărută în şase numere RETROSPECTIVĂ 697 consecutive ale revistei, din acest an, şi-a reînnoit, dacă se poate spune, maniera, dovedind la dreptul vorbind, multiplele sale posibilităţi. Unul din titlurile de mândrie ale organului Fundaţiilor Re- gale este de a fi dat la lumină în primul său an de existenţă, sur- prinzătoarele « Amintiri » ale colonelului Lăcusteanu, care oglin- desc cronica renaşterii noastre naţionale, din veacul trecut. Lipsită de caracter propriu-zis literar, scrierea este o mărturie cu atât mai autentică, îndreptăţind şi confirmând una din credinţele scumpe d-lui Camil Petrescu, în valoarea de mărturie umană a scrisului substanţial, neliteraturizat. In domeniul memorialistic, deosebit de remarcate au fost amin- tirile diplomatice ale d-lui Em. Al. Lahovary, cu neaşteptate perspective asupra configuraţiei europene, din epoca antebelică. Revelatoare a fost de asemenea publicarea de către d. Em. Bucuţa, a corespondenţei dintre Duiliu Zamfirescu şi Titu Maio- rescu; cu acest prilej s’a putut aprecia bogăţia de structură a poetului şi romancierului, care stăpânea o sensibilitate completă de artist şi o curiozitate intelectuală din cele mai rare. Curând apoi, editorul însemnărilor zilnice şi executorul testamentar al lui Titu Maiorescu, d. I. Rădulescu-Pogoneanu, a publicat în Revista Fundaţiilor Regale studiul introductiv la postuma scriere a marelui profesor, în care s’a destăinuit uluitor pretimpuria închegare intelectuală a gânditorului şi mai ales zbuciumele morale, nebă- nuite, sub masca « olimpianismului >>, S’a răsturnat astfel, dela o zi la alta, prejudecata ce era legată de figura morală, presupusă glacială, a autorului « Logicei » şi « Criticelor », Dintre scriitorii, prea de vreme curmaţi, în plin avânt creator, Gib I. Mihăescu încredinţase revistei, în ajunul sfârşitului său, puternica povestire « Noaptea focurilor », atât de substanţială înfă- ţişare fragmentară a atmosferei răscoalelor ţărăneşti din 1907, cu pecetea sa personală, de maestru al obsesiilor. Nu credem a ne înşela, recunoscând şi în bucata regretatului Anton Holban, « Bunica se pregăteşte să moară», una din cele mai reprezentative scrieri ale sale, — pe lângă «Cu Dania la telefon », fragmentul de roman, care urmează să fie publicat. S’ar putea afirma, în linie generală, că un gând a călăuzit în deosebi selecţia bogatei materii literare încredinţate publicării. Acest gând se concretizează în concepţia literară, care priveşte în deosebi epicul ca o anchetă severă a sufletului omenesc. Prin marele avânt pe care l-a luat romanul în decursul unui secol, el şi-a adiţionat o sumă de interese multiple şi în aparenţă foarte divergente, anexându-şi oarecum totalitatea preocupărilor spiri- tuale. Măsura valorii sale nu mai poate fi puritatea genului, de- oarece şi-a depăşit structura povestirii şi a obiectivităţii exterioare. 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se înţelege că, spre a-şi păstra cu fiecare număr un caracter de sine stătător, revista nu şi-a putut îngădui publicarea completă a unor romane. începând însă cu romanul de învăpăiată evocare lirică a d-lui Gala Galaction, «La răspântie de veacuri», şi urmând cu fragmente bine conturate din romanele maeştrilor şi ale tinerilor, criteriul de alegere nu a fost acela al agrementului, ci al substanţialităţii. Seriozitatea romanului, ca şi a literaturii în genere, e în funcţie de perspectivele noi ce le deschide asupra structurii morale a omului, — aşa cum a fost definită în eseul de orientare « Noua structură şi opera lui Marcel Proust» (Noem- vrie 1935). Acesta este rolul educativ al artei; în sensul cunoaş- terii intuitive a sufletului, iar nu ca o finalitate pedagogică. S’au examinat, nu cu bunăvoinţa condescendentă a unor redactori încruntaţi, ci cu pasionata dorinţă de pătrundere în spiritul şi frământările noilor generaţii, scrierile tinerilor. In mare măsură, contribuţiile literare din Revista Fundaţiilor Regale reprezintă descoperirea şi consacrarea unor valori lite- rare cu totul necunoscute. Din această categorie, vom cita pe d-nii G. Banea (« Zile de lazaret », tipărite la Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, după apariţia fragmentară în revistă, carte de război, poate nemeşteşugită, dar de puternic ecou moral), Mircea Gesticone, Ovidiu Constantinescu, N. Aloman, Nicolae al Lupului, A. Lambrino, d-nele Christiana Livia Serghi (cu fragmente din romanul «Pânza de păianjen») şi Ştefana Velisar, ale cărei fine notaţii nu par încă a o destina roma- nului şi d-rele Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu şi Sorana Gurian. In oricare altă revistă decât aceea a Fundaţiilor Regale, participarea tineretului este nesemnificativă, considerând mai ales că marea majoritate a efemerelor periodice literare sunt înjghebate chiar de tineri; primirea lor atât de caldă însă în acest organ, care nu-şi poate îngădui orice riscuri, ia caracterul unui nou spi- rit de organizare a muncii intelectuale, orientată spre viitor. Pe cât de uşor ar fi fost conducerii revistei să nu se înfăţişeze decât cu numele respectabile ale scriitorilor consacraţi, a căror iscălitură con- stitue o garanţie suficientă, pe atât de greu se învederează alegerea valabilă a talentelor nucleare şi nediferenţiate. Această dificul- tate a fost înfruntată pieptiş, cu un spirit de rezoluţie întemeiat pe scrutarea atentă a tinerelor latenţe şi pe încrederea în va- lenţele de creaţie ale noii generaţii. Astfel producţia lirică a revistei a fost reprezentată în mare măsură de generaţia cea tânără. De bună seamă poezia cea nouă, fără să privim sub această denumire o firmă de avangardă, parti- cipă la un îndoit proces de dificilă formaţie. De o parte, stilul liricei europene, de o jumătate de veac încoace, izolează fenomenul RETROSPECTIVĂ 699 liric de limbajul comun, printr’un curios proces de structură. Nu se mai poate numi un fenomen de modă literară, ceea ce se vădeşte a fi statornicirea liricei într’o nouă tradiţie. Mai mult decât toate artele, poezia, care, după observaţia lui Benedetto Croce, tinde a se constitui într’o artă proprie, e expresia cea mai pronun- ţată a individualismului. Limbajul nu mai este pentru poet o zestre comună a societăţii, prin care doreşte să se facă ascultat şi înţeles, ci tinde a fi un teren de proprii experimente, adeseori mai cu totul incomunicabile. Chiar când ea nu tinde către subiectivismul absolut, poezia încearcă să se dezinsereze din realitate şi din social. Temeiul etic nu lipseşte acestei poezii, dar ea se îndepărtează de realismul social, printr’o spiritualizare individualistă. De altă parte, făcând pentru un moment abstracţie de climatul european al liricei (al cărei precursor este însă ameri- canul Edgar Allan Poe), însuşi procesul de devenire al fiecărui poet implică grafice capricioase, adeseori de ordinea absurdităţii. Divinaţia redacţională sau critică este mult mai hazardată în câmpul începuturilor poetice, decât în acela al prozei literare. Imi- taţia, simularea, confecţiunea, se învecinează cu autenticitatea, întunecând-o adeseori şi mai nu îngădue vederea limpede în haosul care poate fi farsă, dar şi organicitate nedesluşită. S’a observat adeseori fenomenul unui stil comun, în câte o revistă literară, în care operează prestigiul exclusiv, fie al unui maestru autentic sau fals, fie al unei formule sterilizante. Pentru observatorul acestui fenomen literar, diagnoza precisă e foarte încărcată de riscuri, deoarece s’au văzut în nenumărate rânduri tineri poeţi jucându-se pe socoteala lor şi mistificând, cu tot talentul real ce şi l-au evi- denţiat ulterior şi dimpotrivă, fenomenul invers al unei bune augurări de seriozitate şi originalitate, rămasă fără urmare, la bunele «promisiuni» ale începuturilor. Din aceste considerente, bizuirea pe colaborările tinerilor poeţi e totdeauna un act de curaj şi generozitate, când redacţia cunoaşte caracterul îndeosebi aleatoriu, al debuturilor lirice. Ca şi privitor la proză, colaborările poeţilor consacraţi au convieţuit cu acelea ale numelor noi (d-nii Cicerone Teodorescu, Horia Stamatu, Virgil Gheorghiu, Emil Suhan, Virgil Carianopol, Simion Stol- nicul, Mircea Streinul, Em. Giurgiuca, Teofil Lianu), din care urmează ca viitorul să culeagă valorile permanente. Să ne gândim de pildă la o revistă de istoricitatea « Convor- birilor literare », care, netăgăduit, este periodicul cel mai glorios al culturii noastre moderne. Şi să ne închipuim că un singur nume ar lipsi din acest periodic, anume acela al lui Eminescu. Când i s’a primit prima poezie, de bună seamă, Eminescu nu manifesta plenar genialitatea de care avea să dea dovadă peste şapte sau opt ani (şi care de altfel i-a mai fost contestată încă alţi 700 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE douăzeci de ani mai târziu). Pentru o bună parte din poeziile lui, chiar şi acelea de inspiraţie adânc naţională ca «Doina» (1883), redacţia revistei a avut să întâmpine ironizările permanente ale superficialilor, precum şi categoricele rezerve ale unei persona- lităţi de valoarea lui Hasdeu. Dacă prin absurd am presupune că Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi n’ar fi avut într’înşii atâta rezistenţă morală, de a trece peste « ce se spune », Eminescu putea fi pur şi simplu concediat, ca un încurcă-lume. Să ne mai în- chipuim încă, iarăşi prin absurd, că o revistă cu norocul marii directive maioresciene, nu s’ar fi bucurat de colaborarea unui alt tânăr fără nume, cum era I. L. Caragiale în 1879, sau de aceea a notoriului institutor, dar cu totul necunoscut scriitor, Ioan Creangă. Care ar mai fi fost bilanţul epocii de glorie a marii reviste juni- miste ? Ea ar fi contat doar ca o valoroasă revistă de directivă culturală, ceea ce înseamnă desigur ceva, şi n’ar fi ieşit din ca- racterul de culturalitate al « Curierului românesc ». Meritul co- vârşitor al unei reviste de sinteză culturală, cum au fost si « Con- vorbirile literare », rămâne însă literatura cea mare, creaţia origi- nală cu care a contribuit la progresul naţional. Din acest punct de vedere, desigur, un termen de viaţă ca acela al Revistei Fundaţiilor Regale, nu îngădue, după cum spu- neam la început, judecata definitivă. * # # E limpede pentru oricine a urmărit cronicele ei, că formaţia criticilor literari dela Revista Fundaţiilor Regale a fost scutită de idei preconcepute sau de spiritul de coterie, atât de preju- diciabil criticei. Operele literare au fost examinate într’un spirit de înţelegere şi cu simpatia care se cuvine să însoţească pasiunea literară. Fără să îşi exprime patetic, doctrinar sau strategic, adeziunea la vre-unul din curentele literaturii militante, critica nu a trecut cu vederea nici una din manifestările, vrednice de reţinut, ale producţiei li- terare. Prin studii analitice, articole, de sinteză şi eseuri, s’au cer- cetat producerile izolate şi activităţile globale ale întregei literaturi contemporane. S’a procedat de asemenea la reexaminarea valorilor trecutului, cu o strânsă documentare, care nu a exclus judecata de valoare, întrucât sensul propriu al criticei, dacă nu este axio- logic, nu îşi realizează menirea. Cu un ton neutru şi liniştit de altfel, care este garanţia imparţialităţii obiective, se vădeşte pu- tinţa valorizărilor şi a ierarhizărilor întru totul neofensatoare. Mai adeseori odioasă producătorilor, care se complac a-şi spune creatori, chiar când nu sunt decât veleitari, critica nu reuşeşte să li se facă plăcută decât prin demisia dela luciditate, spre a le oferi servicii complezente de publicitate şi reclamă. Refuzându-se dela această degradare, critica trebue să se resemneze a fi impopu- RETROSPECTIVĂ 701 Iară şi să-şi tragă satisfacţia din exerciţiul rigorii spirituale, iar compensaţia detractării ei, în încântările procurate de autenticele creaţii literare. S’a încredinţat o deosebită atenţie traducerilor din domeniul liricei care se vădeşte dintre cele mai grele întreprinderi ale schimbului intelectual. Cu o nestinsă pasiune de tălmăcitor încercat şi ilustru, până la nesocotirea propriei d-sale chemări poetice, d. George Murnu a dăruit o serie interesantă de traduceri din lirica modernă universală (printre care, o neîntrecută transpunere a celebrei poeme baudelairiene <1 Une charogne»). Totodată, ver- siunile germane din poezia eminesciană, datorite d-lui Lau- rentie Tomoiagă, într’o suculentă limbă, au fost primite cu o vie curiozitate. Una din cele mai îndrăzneţe inovări ale Revistei Fundaţiilor Regale a constat în colaborările directe ale unor reputaţi gânditori din străinătate, ca filozofii Viscount Samuel, Maurice Blondei, Louis Lavelle, Jules de Gaultier şi R. T. Fleweling, filosofii reli- gioşi Jacques Maritain şi N. Berdiaeff, fizicianul Werner Heisen- berg, linguiştii Viggo Brondal şi Giulio Bertoni; dintre scriitorii şi eseiştii reputaţi, Henry de Montherlant, Lucien Dubech şi Daniel Rops; şi chiar, dintre mai tinerii scriitori, Jacques Lassaigne şi J. Eric Jackson. Prin aceste contribuţii, s’a realizat un contact nemijlocit cu problematica străină, care a fost de altfel una din preocupările cardinale ale revistei şi care va fi continuat cu in- tenţia de a interesa mai târziu pe aceşti gânditori străini pentru însuşi procesul de creaţie al culturii româneşti. Spre amintire, vom menţiona rubricele permanente: cronica plastică (M. G. Cantacuzino şi K. H. Zambaccian), muzicală (Radu Georgescu şi Virgil Gheorghiu), cronica politicei externe (R. Hil- lard), cronica filosofică (C. Noica şi Petru Comarnescu), econo- mică (Eugen Demetrescu), actualităţi culturale europene (D. I. Suchianu) actualităţi italiene (Al Marcu) şi actualităţi franceze (regretatul Al. Vianu şi Ion I. Cantacuzino); dacă adăogămaces- tora eseurile ştiinţifice ale d-lui Al. Mironescu şi informarea ori- entalistă a d-lui Mircea Eliade, care completează studiile în di- recţia feluritelor discipline din corpul revistei, vom avea o fugară privire asupra sintezei culturale, realizată de Revista Fundaţiilor Regale. Dintre criticii literari, vom numi întâi pe d. Şerban Ciocu- lescu, ale cărui cronici literare, de o erudiţie certă, tind din ce în ce mai spre eseul cărturăresc a cărui lipsă era atât de mult simţită în scrisul românesc de azi. Foarte preţioasă e, fără îndoială, colaborarea d-lui Vladimir Streinu, ale cărui articole din seria «Recitind pe clasicii noştri» şi eseurile asupra poeziei şi poeţi- lor au conturat imaginea fermă a unui critic de riguroasă in- tuiţie. Afirmarea d-sale critică e cu atât mai remarcabilă, cu REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 70a cât formaţia sa originară a fost aceea a unui poet, de severă disci- plină modernistă. Cum însă calităţile dominante ale poetului s’au în- vederat la d-sa luciditatea şi autocontrolul, nu a fost de mirare orientarea aceloraşi calităţi intelectualiste către judecarea obiec- tivă a fenomenului literar, cu sprijinul unei documentări întinse şi al unei dialectice strânse. Menţionăm de asemenea interpre- tările literare agere şi vioae ale d-lui Mihail Sebastian, cu rapor- tări cuprinzătoare la situaţia romanului occidental, — neuitând cu acest prilej că la d-sa derivarea din literatura de imaginaţie epică, în care s’a remarcat, îl califica în mod deosebit, pentru aceste studii, ca recentul eseu despre « Corespondenţa lui Marcel Proust». Se poate vorbi de un stil critic al revistei, — valabil şi în alte planuri decât ale criticei literare propriu-zise, care s’a afirmat printr’o netă diferenţiere de un anumit scris liric euforic, de osten- taţie şi dezorientare foiletonistică, prea răspândit dela război încoace; acest stil critic se întemeiază pe consultarea directă a izvoarelor, până la sleirea lor, pe verificarea datelor de cunoaştere, pe revizuirea valorilor de circulaţie curentă. De acest stil se leagă sensul poziţiei criticiste a Revistei Fundaţiilor Regale. După cum întâiul nostru gând s’a îndreptat către înaltul ini- ţiator al acestui organ de sinteză culturală, care i-a dat fiinţă, să ne fie îngăduit ca gândul din urmă să se închine înaintea amin- tirii veşnic neuitatului Paul Zarifopol, care a fost primul înfăp- tuitor. De incomparabila sa sclipire intelectuală şi de afabilitatea sa aleasă se leagă aducerea noastră aminte, la capătul unei etape, ce nu i-a fost îngăduit să o realizeze. REDACŢIA REVISTA REVISTELOR STRĂINE REVUE DE PARIS Anul 45 — Nr. 20 — 15 Octomvrie 1938 Primejdia de război care a ameninţat acum două luni continentul nostru conferă un mare interes studiului d-lui Pierre Faure consacrat aviaţiei de vână- toare şi aviaţiei de bombardament. Dacă nu ne place să vorbim despre anumite lucruri, trebue totuşi să ne gândim la ele, mai ales când vrem să ştim ce este războiul modern şi să cunoaştem primejdiile la care acesta expune, in dosul frontului de luptă, populaţia marilor oraşe şi a centrelor industriale. Numai când işi vor da seama in tot amănuntul de ceea ce reprezintă războiul modem, de efectele îngrozitoare ale armelor distructive create de geniul omenesc, popoarele vor putea să-şi afirme cu eficienţă dorinţa şi voinţa lor de pace. D. Pierre Faure examinează mai întâi cele două doctrine care se înfruntă astăzi, între care autoritatea cu răspundere va trebui să aleagă. Una rezervă un loc important, in ce priveşte armata aeriană, acţiunii defensive, preconizând o aviaţie de vânătoare numeroasă, menită să oprească, în măsura posibilului, incursiunile aeriene eventuale. Cealaltă recunoaşte ofensivei o eficacitate supe- rioară, susceptibilă să influenţeze mai cu folos deciziunea, presupunând, prin urmare, o aviaţie de bombardament puternică. « E vorba de a şti dacă răz- boiul, când este impus unui popor, trebue să consiste în a rezista cât mai mult cu putinţă atacurilor inamicului, sau dacă unicul scop final trebue să fie izbânda ». Şi autorul invocă spusele lui Nietzsche: « Nu vă sfătuesc pentru pace, ci pentru victorie *. Colaboratorul revistei vrea să demonstreze că, atât din punct de vedere spiritual cât şi din punct de vedere material, teoria defen- sivă nu poate fi susţinută, de vreme ce numai ofensiva e aducătoare de victorie. De aceea, e de părere să se stabilească acţiunea şi posibilităţile aviaţiei de vână- toare, armă defensivă, .şi să se formuleze la ce ne putem aştepta în mod practic dela aviaţia de bombardament, armă ofensivă, cu scopul de a întocmi o adevărată scară a valorilor militare practice. Potrivit tezei sale, bugetul con- sacrat materialului şi personalului armatei de aer fiind limitat, datoria ne impune să cercetăm care sunt tipurile de avioane susceptibile să influenţeze în bună măsură soarta unui război eventual, pentru a se preciza sensul efor- turilor tehnice şi industriale ce urmează a fi făcute. 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rolul aviaţiei de vânătoare fiind mărginit la distrugerea aviaţiei de bom- bardament, ea nu ameninţă pe agresor decât cu un risc restrâns, în vreme ce cel ce dispune de un material contra-ofensiv capabil să provoace incendii şi distrugeri pe însuşi teritoriul agresorului, va avea dreptul să aştepte fără teamă şi slăbiciune atacurile posibile, căci cei ce ameninţă cu o grindină de fier şi de oţel trebue să ştie că aceeaşi grindină îi poate atinge şi pe ei. Astfel, în cazul unei acţiuni de represalii, riscul agresorului este aproape nemărginit. Autorul e de părere că eficacitatea aviaţiei de vânătoare e problematică, expe- rienţa şi raţiunea fiind de acord în a recunoaşte că acţiunea aviaţiei de vână- toare, de o oarecare eficacitate în timpul zilei, este aproape nulă în timpul nopţii. De altă parte, evoluţia ştiinţei şi a construcţiei aeronautice a dus la realizarea unor aparate de bombardament aproape tot atât de rapide ca şi avioanele de vânătoare. Şi citează exemplul acţiunii diurne, de acum mai bine de un an, a avionului rusesc de bombardament 2-Katiouchka, a cărui viteză întrecea 400 km. pe oră, din care au fost trimese multe exemplare republicanilor spanioli, şi care a ţinut în şah pe « vânătorii t> generalului Franco, care dispuneau de avioane de vânătoare Heinkel, Arado şi Fiat, a căror viteză nu era întru nimic superioară. Actualmente, materialul naţionaliştilor spanioli, în mare parte italienesc, depăşeşte cu adevărat aviaţia de vânătoare guverna- mentală, şi aceasta numai datorită superiorităţii vitezei. D. Pierre Faure desprinde de aici faptul că sporirea de viteză pentru avioanele « grele * schimbă în mod radical problema aviaţiei de vânătoare. Astfel susţine că vânătoarea de noapte, chiar însoţită de un serviciu perfect de pândă şi de informaţie, acordând aviaţiei de vânătoare o superioritate sensibilă în viteză, va fi cât pe aici neoperantă. «Acei care, ca şi mine, au efectuat bombardamente de noapte, vor putea spune cât de propice e întunerecul bombardierului, chiar dacă viteza lui ar fi cu mult inferioară aceleia a vânătorului, căci în zborul de noapte, dacă vizibilitatea solului este felativ bună, e foarte greu unui avion în zbor să deceleze în aer prezenţa unui adversar. Acesta constitue un fapt dovedit de experienţă pe care nici o teorie nu-1 poate infirma ». Autorul arată că atacul aerian dispune de trei arme principale: torpila explosivă, bomba incendiară şi bomba cu gaze. Efectele torpilelor explosive de 1.000 kgr., întrebuinţate de curând de naţionaliştii spanioli ca să bombardeze Barcelona, sunt atât de puternice, încât pivniţele betonate Şi adăposturile se arată puţin eficace. O torpilă de 1.000 kgr., cu explozie întârziată, pătrunde până în subsolul unui imobil şi explodează atunci cu o violenţă atât de mare, încât nu se poate descrie ce mai poate subsista dintr’un grup de case lovite de proiectil. Cu un număr suficient de aparate, se pot arunca zoo şi 300 de torpile de o tonă. De altă parte, bombele incendiare pot modifica profund aspectul unui bombardament aerian şi sunt în măsură să răstoarne toată tactica. încă în 1918, Germanii prevedeau întrebuinţarea bombei cu electronul de un kg, capabile să degajeze o căldură intensă într’un timp suficient ca să producă combustia materialului alcătuind un imobil urban —şi pe semne că au continuat cu studiul acestei chestiuni. « Trebue să ne gândim ce reprezintă atacul unui oraş important numai cu 100 de avioane, ducând fiecare 3.000 de REVISTA REVISTELOR 7°5 kg.bombe incendiare. Oraşul ar avea de suferit efectul a vre-o 100.000 de focare de incendiu, —spaţiile construite fiind în medie de 30%, —despre care ar fi mai bine să nu mai vorbim. In ce mă priveşte, sunt şi rămân convins că atacul unui oraş mare, cu un număr de avioane suficient, însă totuşi modest, armate cu bombe incendiare, cu torpile explosive de 1.000 kg şi cu bombe încărcate cu gaz (acestea din urmă fiind mai puţin primejdioase), ar da agresorului posibilitatea să-şi impue voinţa *. De aici concluzia că aviaţia de vânătoare ar trebui limitată, dezvoltându-se aviaţia de bombardament, a cărei eficacitate şi putere de distrugere pot fi împinse atât de departe, în cât ar interzice poate oamenilor să recurgă la război şi să pună în mişcare asemenea unelte mortale. Anul 45 — Nr. 21 — 1 Noemvrie 1938 Desfăşurarea raporturilor dintre d. Kurt von Schuschnigg şi arhiducele Otto de Habsburg, pe care d. Martin Fuchs, diplomat austriac, le descrie cu mare lux de amănunte, constitue o contribuţie interesantă la istoria ultimilor ani ai Austriei, din care reiese că problema care se punea pentru mica Repu- blică se putea rezuma în formula: Anschluss sau restaurarea monarhiei. In acelaşi timp, se desprinde că fostul cancelar federal, cu toate că în principiu era partizan al restaurării Habsburgilor, considera această restaurare ca « ultima carte » pentru ţara sa, pe care nu a îndrăznit niciodată să o joace, de frică să nu dea Germaniei vre-un pretext să intervie cu armele în Austria. In Ianuarie 1938, D. Kurt von Schuschnigg spunea unuia din colaboratorii săi intimi: « Dată fiind atitudinea Germaniei, a face astăzi restaurarea ar în- semna o politică pe care aş califica-o nesăbuită şi care ar echivala cu o sinuci- dere ». Ameninţarea unei intervenţii armate germane era coşmarul fostului cancelar federal încă din iama 1936—37. Singurul chip de a scăpa de o in- vazie i se părea că ar fi să nu ofere Reichului nici un pretext de intervenţie şi să folosească, cât timp va fi cu putinţă, influenţa Italiei în acest scop. De altfel era fixat în ce priveşte intenţiile Berlinului: în toamna 1936, mareşalul Goering spusese doar ministrului Austriei la Belgrad: « In caz de restaurare, intrăm în Austria*. Iar d-lui Tauschitz îi declarase cândva: «Spuneţi cancelarului d-voastră că nu vom suferi sub nici un pretext o restaurare în Austria, fie că domnul s’ar numi Otto de Habsburg sau altfel *. In decursul aceleiaşi toamne 1936, câteva luni după acordul austro-german din 11 Iulie, care stipula anga- jamentul de neimixtiune în afacerile austriace, mareşalul Goering declarase tot d-lui Tauschitz: « Diviziile care vor ocupa Austria în caz de restauraţie sunt deja desemnate *. Şi d. von Schuschnigg avea cunoştinţă de existenţa unor convenţii între Reich şi Iugoslavia împotriva întoarcerii Habsburgilor. De aceea profesa doctrina: « Nu am renunţat, de sigur, la restaurare şi nu vom renunţa la ea în viitor, însă trebue să considerăm această eventualitate ca ultima noastră carte ». D. Martin Fuchs care, după câte se pare, pledează după mărturii aflate în dosarul legitimist, e de părere că toate argumentele de politică internă şi de poli- tică externă justificau şi comandau restaurarea. Astfel mişcarea legitimistă, ca o 15 15 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reacţiune împotriva naţional-socialiştilor, s’a transformat într’o mişcare popu- lară pur austriacă. Organizaţiile legitimiste erau mai active şi mai puternice decât acelea ale « Frontului patriotic ». Cancelarul federal văzuse totdeauna în legitimismul austriac un aliat, de care se slujea ca să respingă eventualele exigenţe germane, ori de câte ori Germania căuta să intervie energic ca să schimbe cursul politicei austriace, d. von Schuschnigg acorda o mai mare libertate propagandei legitimiste; şi îndată ce presiunea se atenua, frâna mişca- rea în favoarea Habsburgilor. In August 1936, cancelarul federal a avut o întrevedere cu arhiducele Otto, pe care-1 mai întâlnise în Septemvrie 1935. D. von Schuschnigg declarase în acel timp că obiecţia cea mai gravă împotriva restaurării venea din partea d-lui Mussolini care i se opunea. Arhiducele Otto care avea alte informaţii, a propus să fie trimis la Roma omul său de încredere, baronul Wiesner, ceea ce cancelarul a consimţit. Călătoria a avut loc între 3 şi 5 Noemvrie şi Ducele a declarat în substanţă baronului Wiesner: « Sunt legitimist şi monarhist şi împărtăşesc această credinţă şi când e vorba de toate ţările. Dacă n’aş fi convins de nece- sitatea şi de utilitatea monarhiei ca instituţie durabilă, aş fi putut — şi aici făcu un gest expresiv cu mâna, măturându-şi masa la care lucra — să dau la o parte chiar Casa de Savoia în Italia *. D. Mussolini nu vedea decât o sin- gură piedică în drumul restaurării austriace: chestiunea croată. Se arăta destul de dispreţuitor în ce priveşte puterea reală a celui de-al treilea Reich şi era de părere că Germania nu va mişca dacă Iugoslavia putea fi neutralizată. Contele Ciano a vorbit baronului Wiesner în acelaşi sens. Fostul ministru al afacerilor străine austriace, d. Guido Schmidt, fusese şi el primit de arhi- ducele Otto, în Septemvrie 1936. Arhiducele luase poziţie puternică împo- triva oricărei participări a Austriei la vre-un plan de împărţire a Cehoslovaciei pe calea armelor. Teza d-lui Guido Schmidt era că se putea obţine consimţi- mântul Germaniei şi poate chiar concursul ei la restaurare, cu condiţia ca aceasta să fie îndreptată împotriva Micii înţelegeri. Arhiducele Otto înlătură însă numaidecât asemenea combinaţie. După călătoria la Roma, a baronului Wiesner, şansele legitimismului sporiseră în Austria. După câtva timp, d. Guido Schmidt se duse la Berlin. « Să fi vorbit la Berlin de întrevederea pe care o avusese cu arhiducele şi de misiunea la Roma a baronului Wiesner ? Oricum ar fi, a fost prezent la întâlnirea care a avut loc mai târziu între can- celar şi arhiduce, în. Ianuarie 1937, şi s’a arătat foarte puţin comunicativ *. Data eventuală a unei restaurări la Viena fusese fixată pentru toamna anului 1937 şi guvernul, în aşteptarea acestui eveniment, tolera avântul pro- pagandei legitimiste. Berlinul trebue să fi fost pus la curent cu acest proiect, şi d. Martin Fuchs nu ştie dacă a fost înştiinţat prin intermediul d-lui Guido Schmidt sau prin prietenul său, consilierul Wolf, sau prin spionii partidului naţional-socialist care mişunau în jurul Preşedinţiei Consiliului. Oricum ar fi, scurt timp după întâlnirea dintre d. von Schuschnigg şi arhiducele Otto, presa germană a declanşat o ofensivă puternică împotriva restauraţiei. Şi reacţiunea Germaniei la Roma a fost foarte sensibilă, unde s'a dat a înţelege că Reichul consimte să garanteze independenţa Austriei în cadrul acordului din 11 Iu- REVISTA REVISTELOR 707 lie, însă cu condiţia ca Ducele să nu sprijine la Viena reîntoarcerea monar- hiei. După întrevederea Hitler-Schuschnigg dela Berchtesgaden, lucrurile au luat o întorsătură tragică. La 17 Februarie, arhiducele scria d-lui von Schu- schnigg ca să-i expuie felul cum vedea situaţia, prezicând cancelarului federal noi ameninţări naţ ional-socialiste care vor duce la năruirea Austriei şi exprimându-i teama că, în faţa unor noi presiuni, cancelarul va fi obligat să renunţe la rezistenţă, lăsând mâini libere naziştilor. Arhiducele propunea, în acest caz, ca d. von Schuschnigg să-i transmită puterea, nu sub forma unei restaurări a monarhiei, cu neputinţă de realizat în împrejurările de atunci, ci astfel ca arhiducele să poată exercita funcţia de cancelar federal în cadrul Constituţiei în vigoare şi fără nici o modificare a formei de Stat. In această calitate, se declara dispus să apere independenţa Austriei prin toate mijloacele. D. von Schuschnigg răspunse la z Martie susţinând că dacă ar fi obligată să provoace un război pentru apărarea existenţei ei, Austria ar trăda prin aceasta misiunea ei de pace. In mod implicit, mărturisea că nu concepea o rezistenţă energică, şi că nimeni nu trebuia să se gândească într’un viitor apropiat la re- staurare. In ce priveşte propunerile concrete-ale arhiducelui, cancelarul nu le-a dat nici un răspuns. Din acest moment, cercurile legitimiste s’au hotărît să se pue în mişcare în Austria. Pregătirea diplomatică în exterior fusese dusă destul de departe şi cu sycces. In interior, legitimiştii, creştinii sociali de veche şcoală, catolicii însufleţiţi de un spirit anti-nazist şi, mai ales, muncitorii, erau gata de luptă. La începutul lunii Martie, se presupunea că a doua lovitură provocată de Germania va avea loc în luna Mai, numaidecât după vizita anunţată a d-lui Hitler la Roma. Acţiunea germană trebuia deci preîntâmpinată, şi o schimbare de guvern fu prevăzută pentru începutul lui Mai. Legitimiştii erau con- vinşi că drumul urmat de d. von Schuschnigg ducea Ia catastrofă, însă în acelaşi timp îşi dădeau seama că această catastrofă putea să fie provocată dacă porneau la acţiune împotriva voinţei cancelarului federal. D. Martin Fuchs încheie: « Cu toate ameninţările ei, desigur că Germania n’ar fi recurs la invazie, dacă Schuschnigg ar fi făcut restauraţia în timpul voit, căci unitatea naţională ar fi fost cimentată, şi împotriva blocului austriac unit — numărul militanţilor nazişti nu alcătuia decât o mică minoritate — violarea dreptului n’ar fi putut birui. Insă o restauraţie împotriva voinţei lui Schuschnigg ar fi îndemnat îndată Germania să intervie, sub pretextul de a ajuta guvernul legal cu care era legat printr’un acord. In aceste împrejurări, s’ar fi putut reproşa legitimiştilor că n’au fost în stare să aştepte desfăşurarea normală a evenimentelor, şi întreaga lume ar fi pus în seama lor, povara desnodă- mântului lor funest », Astfel, «ultima carte » a Austriei independente — aceea a restaurării Habsburgilor — nu a fost jucată. D. Jacques Chastenet desprinde învăţămintele ce s’au putut trage din recenta criză internaţională. După ce aminteşte cum, la origine, pacea din 1919, pacea Aliaţilor, implica principii diferite şi adesea contradictorii, arată 15* 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum Franţa, având în vedere abţinerea sau reaua voinţă a foştilor ei aliaţi, n’a putut să îndeplinească sarcina grea de a menţine Germania în starea în care o adusese înfrângerea ei, şi cum au fost pierdute ocaziile, care s’au pre- zintat, de a face experienţa altei politici, străduindu-se să se îndrumeze dina- mismul renăscând al Germaniei, să-l canalizeze, să-l dirijeze, să-l integreze în organismul viu şi imediat al Europei noi. învăţămintele pe care autorul le trage din acordul dela Miinchen sunt că Franţa trebue să recunoască că, fără să fie primejduită, nu mai poate rămâne legată infinit prin tratate şi pacte de alianţă şi de asistenţă mutuală care ar expune-o să fie primul obiectiv al unei agresiuni germane şi care apar, de altminteri, contradictorii; ea trebue să se străduiască să strângă legăturile care o unesc cu Marea-Britanie, ale cărei interese sunt identice cu ale ei; trebue să-şi regăsească sensul imperial şi să fie gata să rostească un nu categoric şi definitiv oricărei revendicări germane asupra coloniilor care i-au fost luate prin tratatul dela Versailles şi pe care strădania franceză le-a transformat radical. Asemenea politică de concentrare nu înseamnă nicidecum o politică de abandon. Dacă ar practica-o, Franţa nu şi-ar interzice să intervie în Europa, în mod liber şi în momentul ales de ea. Numai că ar renunţa să intervie automat în Europa, la nevoie împotriva intereselor ei, la nevoie împotriva voinţei majorităţii cetăţenilor ei, în mo- mentul determinat de adversarii ei. REVUE DES DEUX MONDES Anul 108 —Tomul 47 —Nr. 4 — 15 Octomvrie 1938 Contele Charles de Chambrun care, înainte de a fi fost ambasador la Roma, reprezenta Franţa la Ankara, povesteşte în pagini pitoreşti şi de fină observaţie, prima sa întrevedere cu Ghazi Mustapha Kemal, — regretatul şi de curând dispărutul preşedinte al Republicii turceşti, — creatorul şi orga- nizatorul unui Stat cu totul nou. Iată portretul pe care-1 creionează ambasa- dorul: «Privirea sa, care parcă depăşea viziunea lucrurilor omeneşti când se pierdea în depărtare, se îmbuna în chip ciudat îndreptată spre interlocutor. O frunte îndărătnică, încadrată cu păr roşcat, domina faţa ai cărei pomeţi proe- minenţi îmbrăcau în marmură osatura nervoasă. Buza superioară, fină, arcuită, voluntară, acoperea o buză inferioară aproape invizibilă. Numai nările lui largi fremătau. Muschiulos, zdravăn, ca un soldat care a dus trai greu, fără să se teme de arşiţa deşertului sau de zăpezile din Armenia, avea umeri destul de largi ca să-şi asume toate răspunderile. Acest bărbat era în stare să susţie victoria cu modestie. * Ghaziul Mustapha Kemal a avut o viaţă tumultoasă şi foarte aventuroasă: « La câte lupte nu a luat parte acest copil al Salonicului, din clipa în care a ales, încă de tânăr, meşteşugul armelor 1 Cu ce nesaţ căuta câmpul de luptă, frecventând în acelaşi timp şi comitetele revoluţionare 1 Admirat pentru talen- tele sale militare care se impuneau, temut pentru ideile sale politice care pro- vocau îngrijorări, e arestat, judecat şi trimis departe. E îmbarcat noaptea: REVISTA REVISTELOR 709 n’are decât să se ducă la Damasc ca să combată pe Druzii răsculaţi ! Gloanţele îl ignoră, steaua lui îl readuce acasă. Şef de stat major al trupelor din Salonic care au detronat pe sultanul Abdul-Hamid, se strecoară în Tripolitania împo- triva Italienilor; în 1912, luptă împotriva Bulgarilor; în 1913, intră cel dintâi în fruntea regimentului său în Adrianopolul recucerit; în 1915, pe coasta de Apus a peninsulei Galipoli, opreşte înaintarea Australienilor în faţa înăl- ţimilor dela Anafarta; în 1917, respinge pe Ruşii demoralizaţi în fundul Arme- niei; armistiţiul îl găseşte la Nord de Alep, protejând retragerea Turcilor spre defileul munţilor Taurus. Acest bărbat extraordinar care accepta irepa- rabilul şi-şi întorcea cu hotărîre privirile spre viitor, refugiindu-se în Anatolia, hotărăşte să-şi salveze dela dezastru poporul, a cărui abnegaţie împinsă până la sacrificiu o cunoaşte. Prin voinţa sa de neînfrânt şi graţie contagiunii pildei sale, pe ruinele trecutului s’a născut un Stat naţional al cărui animator, mode- rator şi liberator a fost el. Acum îşi încunună opera, îndrumând Tprcia spre destine noi. » Contele de Chambrun notează că, într’o discuţie în care Ghaziul îi înfăţişa vederile sale asupra organizării păcii, îi spuse: « Vorbiţi ca d. Briand ». La care Ataturk răspunse: < Şi cine vă spune că nu gândesc ca el ? ». Meditaţiile sale îl o- rientau către Franţa civilizatoare, simpatiile sale mergeau către Franţa, pecare o admira, 'şi care se sprijină pe o armată pe care o văzuse la manevrele din 1910, când fusese în Franţa, şi, lucru ciudat, găsind că fesul i-e incomod şi prea bătător la ochi, îşi cumpără la Paris prima pălărie — o pălărie care a făcut mai târziu pui. In conversaţii familiare cu d. de Chambrun, Ataturk ataca subiectele cele mai diferite: politică, gramatică, istorie, preistorie, Darwin, Lloyd George, nimic nu-i era indiferent. Câteodată vorbea despre campaniile sale. După el, arta militară e o chestiune simplă de bun simţ. Planurile lup- telor sale nu puteau fi altfel decât fuseseră. « Am atacat la Afiun-Karahissar, punct de joncţiune al liniei dela Smyrna şi al căii ferate de Bagdad, pentrucă acolo trebuia să atac. îndată ce tranşeele au fost ocupate de soldaţii mei care mărşăluiseră toată noaptea ca să surprindă pe inamic în zorii zilei, — puţine trupe sunt în stare să atace cu 50 de kilometri în spinare, —am aruncat cava- leria mea asupra armatei greceşti, o Aţi încercat, îl întrebă d. de Chambrun, să-i întoarceţi aripa dreaptă ? ». — « Nu, răspunse Ataturk, încercam o manevră mai largă, învăluirea totală, pe care am putut-o realiza ». Şi adăogă în şoapte: « Manevra lui Annibal la Cannae ». Anul 108 —Tomul 48 —Nr. 1 —1 Noemvrie 1938 La fi Noemvrie, s’au împlinit douăzeci de ani dela semnarea armistiţiului care a pus capăt marelui război şi a însemnat încheierea celei mai mari epopee în Istorie. Generalul Weygand încearcă să fixeze în mod definitiv acest eve- niment capital al cărui martor a fost, şi studiul său, foarte documentat, este de cel mai mare interes, stabilind cu toată preciziunea adevăratul rol al mare- şalului Foch şi răspunzând întrebării pe care multă lume şi-o pune încă şi astăzi: victoria indiscutabilă a Aliaţilor fost-a exploatată aşa cum ar trebui 7X0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să fie şi condiţiile în care au fost încheiat armistiţiul dela ii Noemvrie 1918 nu sunt oare cauza iniţială a tuturor necazurilor îndurate până în prezent? «Acest armistiţiu nu s’a încheiat prea devreme ? Clauzele lui fost-au destul de riguroase ? Unii sunt de părere că armistiţiul n’ar fi trebuit semnat decât la Berlin, sau, cel puţin, după ce ofensiva pregătită în Lorraine pentru 14 Noemvrie ar fi dat rezultatele care se aşteptau dela ea, pentru a grăbi năruirea puterii militare germane. Alţii afirmă că clauzele lui, mai ales în ceea ce pri- veşte dezarmarea Germaniei, au fost insuficient de severe. In sfârşit, s’a scris, şi se crede în mod curent, că generalisimul armatelor Aliate a fost «stăpânul momentului *. N’ar fi depins decât de el ca cererea de armistiţiu să fie accep- tată sau respinsă. Memoria lui e astfel încărcată cu erori săvârşite atunci, care ar fi la baza răului de care suferim astăzi o. Generalul Weygand e de părere că, pentru a judeca în mod echitabil condiţiile în care s’a hotărît armistiţiul şi s’au pus la cale clauzele lui, nu trebue să ne mulţumim nici cu anecdote, nici cu o expunere fragmentară a discuţiilor care l-au precedat, nici cu po- vestirea evenimentelor întâmplate în luminişul dela Răthondes, care n’au fost decât un rezultat. Dimpotrivă, e indispensabil să urmărim negocierile, dela început până la sfârşit; şi îşi asumă tocmai această sarcină, cu o înaltă conştiinţă de istoric, plecând dela cererea de pace şi de armistiţiu pe care d. de Romberg, ministrul Germaniei la Berna, a remis-o la 4 Octomvrie 1918 şefului departamentului politic federal ca să fie transmisă preşedintelui Wilson. MERCURE t)E FRANCE Anul 49 —Nr. 968 — 15 Octomvrie 1938 D-na Louise Faure-Făvrier publică un scenariu curios pentru un film având ca subiect pe Jeatt Racine, viaţa şi opera sa. Nu e vorba de o viaţă ro- manţată, ci de o viaţă conformă adevărului istoric, în care scenele, decorurile şi textul îşi trag originea din corespondenţa lui Jean Racine, din memoriile lui Louis Racine şi din documente autentice. LE MOIS Anul 8 — Nr. 93 — 5 Octomvrie 1938 Oricât de numeroase ar fi limbile vorbite pe glob, fiecare are caracterul şi particularităţile ei; lucrul acesta se poate afirma, spunând că există frontiere linguistice. Pentru a trece dintr’o ţară la alta, trebue să străbaţi o frontieră. Trecerea unei frontiere linguistice se numeşte traducere. Traducerile slujesc să exprime aceleaşi lucruri în limbi diferite. Dacă e vorba de monetă, tradu- cerea ia numele de schimb. Traducătorii şi zarafii sunt deci elemente cu atât mai utile cu cât numărul limbilor uzuale şi al monetelor care circulă sunt mai numeroase. D. Florian Delhorbe arată însă că şi în interiorul unei ţări, între oameni care vorbesc sau care cred că vorbesc aceeaşi limbă, există o neînţelegere apreciabilă, când e vorba de principiile vieţiiJpublice sau parti* REVISTA REVISTELOR 711 culare. Insă linguiştii şi traducătorii sunt atât absorbiţi de munca lor sub- terană, de cercetarea rădăcinilor, încât un fenomen esenţial scapă inves- tigaţiilor lor, anume faptul că toate popoarele lumii, în diversitatea lor, vor- besc simultan patru limbi: limba economică, limba socială, limba morală şi limba politică. Dat fiind un sol şi o populaţie, economicul ştie foarte bine cum se produce grâul în cele mai bune condiţii. Totul se reduce la o chestiune de randament şi la preţul de cost. Nici un ukaz capitalist sau bolşevic nu se poate opune condiţiilor economice. Una din condiţiile de căpetenie este că pămâptul trebue să fie cultivat de cei mai capabili. Pământul e indiferent regimului proprietăţii, şi nu-1 interesează dacă ţăranul e proprietar, arendaş, embaticar. Pământul vorbeşte un limbaj economic. Pe acest pământ semănat cu grâu care are o limbaj propriu, populaţia, oricare ar fi ea, vorbeşte o limbă cu totul diferită. Randamentul şi preţul de cost sunt, de sigur, elemente destul de însemnate, însă ocupă un plan secundar, şi a face loc altor preocupări. înainte de a şti ce produce pământul, e vorba de a şti cui îi aparţine. Avem astfel dreptul primului ocupant, dreptul cuceri- torului, dreptul de moştenire, dreptul celui mai puternic şi celui mai bogat. De aici izvorăsc neînţelegeri ce nu mai contenesc. Omul pretinde să exercite un comandament asupra pământului, însă în timp ce pământul vorbeşte un limbaj economic, populaţia vorbeşte o limbă socială. Potrivit acestui voca- bular, proprietatea pământului nu e atribuită celui mai capabil, ci celui mai puternic. Şi în această privinţă se iveşte o nouă complicaţie. Şi morala are de spus un cuvânt pe limba ei. Ea nu admite ca proprietatea să fie atribuită celui mai puternic, căci îi este milă de cei slabi şi incapabili, şi ar vrea ca fiecare să-şi aibe partea. Ce parte ? Trebue să se ţie seama de bunele intenţii, de merite şi de virtuţi. Nu e drept ca unii să stăpânească totul şi ceilalţi nimic. Dumnezeu n’a vrut aceasta. Insă dacă am întreba pe moralişti care a fost voinţa lui Dum- nezeu, vor fi obligaţi să răspundă că aceasta depinde de timp şi de loc. Căci morala vorbeşte o limbă sentimentală şi sentimentele variază dela popor la popor şi dela un veac la altul. In limbajul economic, pământul e cultivat de cei mai capabili, în cel social aparţine celor puternici, în cel sentimental e repartizat între cei mai meritoşi. La acestea se mai adaogă limba politică care e fiscală şi pretoriană sau elec- torală. Oricare ar fi randamentul pământului şi regimul funciar, oricare ar fi variaţiile lor, partea care deţine puterea politică spune: « Faceţi cum veţi şti, mie îmi trebue atâta pe an să trăiesc; de altminteri, iată jandarmii ». In epoci normale, adică în timpuri de echilibru relativ, se stabileşte un echilibru aproape automat între producţie şi consumaţie, între clasele sociale, între drepturi şi datorii, între opinia publică şi puterea politică, în ce priveşte termenii celor patru limbajuri fundamentale. Şi sarcina traducătorilor e foarte mult uşurată. Decretele administrative reglementează dificultăţile pe măsură ce se ivesc. Juriştii şi jandarmii tranşează diferendele. In anumite cazuri în- doelnice, moralistul e chemat să dea o consultaţie. Actorii şi spectatorii jocului 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE complicat al schimburilor sfârşesc prin a pierde din vedere realitatea diferită a lucrurilor, mişcându-se într’un sistem organizat de părţi bine închegate. E destul dacă se ung cu puţin undelemn rotiţele marelui mecanism. Insă când se rupe echilibrul dintre organele marelui mecanism, diversitatea iese la iveală. In toate războaiele, adversarii caută să se distrugă reciproc. Economicul vrea să ucidă socialul, socialul vrea să distrugă economicul. Or lucrul acesta nu e cu putinţă, cât timp există pământul şi populaţia care nu pot ţine decât următorul limbaj: « Nici voi fără mine, nici eu fără voi *. Şi cum se ciocnesc mai multe limbi, trebue să le cunoşti, şi ca să le cunoşti, trebue să le înveţi. Trecerea dela o limbă la alta se numeşte traducere, care slujeşte să exprime acelaşi lucru în limbi diferite. Meseria de traducător devine în acest caz una din cele mai importante. Arta traducerii ne învaţă că exprimă o colaborare care stabilindu-se sub direcţia unei elite reconciliate, dă satisfacţie pentru un timp sentimentului de dreptate al numărului celui mai mare. Cele patru limbi trebuesc aduse mai întâi la un numărător comun. Morala traduce o stare, provizorie şi precară, de echilibru. REVUE POLITIQUE ET PARLEMENTAIRE Anul 45 —Nr. 527 — 10 Octomvrie 1938 Studiind condiţia rezervată femeii în regimul naţional socialist, d. Jacques Lebegue conchide că naţional-socialismul a desfăşurat toate strădaniile sale ca să desprindă femeia de influenţa industrializării şi a americanizării, pentru a o readuce la menirea ei firească. In acest sens, naţional-socialismul a făcut o operă universală. Femeia a redevenit egală cu bărbatul: bărbatul şi femeia, sănătoşi fizic şi moralmente, mergând în acelaşi pas, mână în mână, devotaţi operei vieţii şi creşterii naţiunii, « Gleichklang »: în aceeaşi cadenţă. Imaginea e frumoasă, principiul e omenesc şi etern. Insă ca atâtea reali- zări germane, această imagine şi acest principiu sunt oarecum lipsite de spon- taneitate, şi, foarte curând, femeia şi bărbatul, eliberaţi prin unirea lor în egalitate, cad din nou sub jugul unui suveran absolut care pretinde nu numai să fie stăpânul activităţii lor, dar şi al gândurilor lor. Naţional-socialismul pretinde să creeze o nouă rasă, « ein neues Geschlecht *, însă nu pentru feri- cirea oamenilor, ci în slujba exclusivă a Statului. Datoria femeii se defineşte în cadrul Statului. Femeia creează şi « menţine » familia ca o celulă primitivă a Statului. Prin ţinuta ei în gospodărie şi gestiunea bugetului familial, trebue să participe la urmărirea scopurilor economice ale Statului. îndatorirea ei cea mai sfântă în mistica naţional-socialistă este păstrarea purităţii sângelui germanic, în ea însăşi şi în copiii ei. Ţăranca, « legată de pământ * este cea mai sigură garanţie că solul german va fi totdeauna cultivat. « Femeile sunt inima naţiunii. Credinţa lor e credinţa naţiunii. Vai de popoarele ale căror femei au pierdut credinţa *. Urmând pilda femeii din triburile vechi germanice, femeia germană devine iarăşi « egală cu bărbatul REVISTA REVISTELOR 71? în drept». Femeia mai are şi o datorie naţională: să fie susţinătoarea război- nicului. Hitler şi toţi scriitorii şi apologeţii naţional-socialismului, Gunther, Stellrecht, von Metzsch au proclamat trădarea celor din dosul frontului şi a femeii în timpul războiului mondial. Astăzi, naţional-socialismul aşează « femeia în tovarăşe a bărbatului, egală în muncă şi primejdie, şi care trebue să sufere tot atât ca şi el, în pace cât şi în război ». Vindecată de « otrava liberală *, femeia germană nu a căzut oare în altă robie ? ROMÂNEŞTI VIAŢA ROMÂNEASCĂ Anul 30—Nr. 11.—Noemvrie 1938 In sumar, în afara cronicarilor titulari, semnează proză şi versuri, d-nii Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, C. Kiritzescu, Tudor Măinescu. Un foarte frumos « Cântec din anii blestemaţi * publică d. Al. Philippide. Este o bucată ce poate fi trecută prin cele mai bune poeme ale sale. D. Lazăr Iliescu traduce din Baudelaire şi nu ezită să «atace » Confession, L’Horloge şi Danse Ma- cabre. Transcriem două strofe spre a le alătura originalului. Tout â coup au milieu de l'intimită libre Eclose ă la pâle clartă De vous, riche et sonore instrument ou ne vibre Que ,1a radieuse gaiţă. De vous, claire et joyeuse ainsi qu’une fanfare Dans le matin ătincelant, Une note plaintive, une note bizarre l’ăchappa tout en chancelant. Deodată ’n mijlocul apropierii care Sub palid cer se ’nfiripa, Din dumneata asemenea unei fanfare Ce ’n zori, voios ar răsuna, Din dumneata ce eşti o veselă vioară Cu sunet plin şi minunat, Ca din senin o notă jalnică, bizară, Fricoasă ţi s’a furişat. D-na Cella Serghi publică o bucată de proză (probabil un fragment de roman) în care marile calităţi de sensibilitate şi de nuanţată psihologie feme- nină, dovedite în * Pânza de păianjen *, se regăsesc în chip strălucit. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 7H PAGINI LITERARE Anul S — Nr. 9—10 — Septemvrie—Octomvrie 1938. Revista apare cu relativă regularitate la Turda, Învingând probabil difi- cultăţi materiale, ce dau o şi mai frumoasă semnificaţie acestei apariţii. O bună parte din tinerii scriitori ardeleni găsesc aici mai mult decât posibilitatea de a fi publicaţi, prilejul de a constitui un obiect de cercetare critică. Cronicarul literar al revistei, d. Romulus Demetriescu scrie în ultimul număr despre camarazii săi Teodor Mureşeanu şi Mihai Beniuc, articole critice cumpănite, cu o vizibilă simpatie, dar cu măsură şi mai ales fără acel exces admirativ, care dă de obicei publicaţiilor juvenile un aer de prea mare naivitate. E îmbucurător să constatăm că viaţa noastră literară se organizează pe sectoare distincte, căci numai astfel e posibilă o selecţiune naturală a valorilor şi o promovare a lor. ÎNSEMNĂRI IEŞENE Anul 3 —Voi. 8 —Nr. 11. —1 Noemvrie 1938 O admirabilă schiţă cu pescari dunăreni, semnată de d. Mihail Sadoveanu (şi care de altminteri, prin dimensiuni, s’ar putea să nu fie propriu zis o schiţă, ci un fragment de roman sau de mare povestire) deschide un sumar bogat, divers şi inegal, în care o insuficientă alegere lasă să apară într’o vecinătate lipsită de criterii, pagini excelente şi pagini regretabile. D. Mihai Codreanu publică un poem de meditaţie abstractă, în genul cunoscut al poeziei sale filosofice. FAMILIA Seria III. —Anul 5 Nr. 8. —Septemvrie, 1938 D. Nicolae Roşu scrie un « potreto critic * al d-lui N. M. Condiescu, în care îşi propune să cerceteze întreaga operă a scriitorului. Este o scurtă trecere în revistă a volumelor * Peste mări şi ţări », • Conu Enake » şi * însemnările lui Safirim » — ceea ce dă paginilor d-lui Roşu un caracter de schiţă sumară, nu de studiu critic propriu zis. Lipseşte de altfel din articolul d-lui Roşu volumul de « Schiţe » apărut în Biblioteca pentru toţi, volum care n’ar trebui totuşi trecut cu vederea, într’o cercetare de ansamblu a operei d-lui Con- diescu. Cităm din restul sumarului amintirile d-lui Septimiu Popa din viaţa stu- denţească a Blajului, dinainte de Unire, care merită a fi cetite cu titlul de docu- ment. Articolul • Balcicul în lirica şi arta contimporană * semnat de d. Costin I. Murgescu, e interesant ca temă, dar insuficient prin materialul utilizat. Un astfel de subiect ar putea să fie tratat într’o adevărată monografie critică. REVISTA REVISTELOR 715 SYMPOSION Anul I—Nr. 1.—Octomvrie 1938 O nouă revistă ardeleană. Alături de < Familia » dela Oradea, < Pagini literare » dela Turda şi < Gând Românesc » dela .Cluj, < Symposion » care apare tot la Cluj, sporeşte numărul marilor publicaţii literare din Transil- vania. Caracterul său nu este de altfel strict literar. Sumarul primului număr indică o egală preocupare pentru poezie şi filosofie. REVISTA SCRIITOARELOR ŞI SCRIITORILOR ROMÂNI Anul 12 — Nr. 9—10 Număr special in memoria Reginei Maria. Pagini pioase semnate de cola- boratoarele revistei. D-na Claudia Milian scrie un poem de evocare. D. profesor Rădulescu-Motru aminteşte împrejurările în care — d-sa fiind director al Teatrului Naţional — s’a reprezentat pentru prima oară Ilderim, D. Emanoil Bucuţa arată partea activă pe care Regina o lua la activitatea P.E.N.-Clubului şi a Comitetului premiului Femina. Secretar al celor două organizaţii, d. Bucuţa a avut norocul să lucreze în apropierea Reginei Maria şi păstrează din această colaborare preţioase amintiri. Cităm un fragment din articolul d-lui profesor Motru. « Cu douăzeci de ani în urmă, în anul imediat după războiul mondial, timp de câteva luni, am fost delegat să îndeplinesc funcţiunea de director al Teatrului Naţional din Bucureşti. In această calitate am avut rara fericire să cunosc dispoziţiile în care neuitata noastră Regina Maria concepea creaţiunile teatrale. < In 1915, se publicase în traducere română de d-ra Marg. Miller-Verghy, Ilderim, poveste în umbră şi lumină, scrisă în englezeşte de Maria, Regina României şi dedicată «lui Carol, băiatul meu cel mare *. Povestea Ilderim mi-a fost adusă spre a fi prelucrată în vederea reprezentării ei pe scena teatrului. Am încercat eu însumi prelucrarea, pe care am supus-o apoi autoarei lui Ilderim, într’o lungă audienţă acordată în luna Noemvrie 1918, la Palatul Cotroceni. In această audienţă am prins ocazia să-mi luminez un mic colţişor din sufletul plin de comori artistice pe care îl avea marea Regină. < Pentru autorea lui Ilderim, conflictul de pasiuni al povestei trebuia redat în înfăţişarea lui pe scenă, ca un constrast de colori. Razele Vii ale soarelui în luptă cu umbrele negre ale morţii. Richard Wagner simţea pasiunile în identificarea lor cu tonurile. Regina Maria în identificarea lor cu colorile. Pentru Dânsa în raze de lumină vibrează căldura emoţiunii. Scenele teatrale sunt transformate astfel într’o mare frescă picturală. Aceea ce ar fi dorit ea să obţină, prin reprezentarea lui Ilderim, era tragicul pe care îl dă jocul de lumină ». 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ARTĂ ŞI TEHNICĂ GRAFICĂ Buletinul Imprimeriilor Statului Caietul special 4—5 —Iunie—Septemvrie 1938 Număr dublu, Închinat artei româneşti. Studii şi planşe prezintă evoluţia picturii şi sculpturii noastre dela Începuturile sale până azi. Se reproduc studii istorice şi critice cu privire la plastica românească scrise de Octavian Goga (Arta plastică a poporului român) şi de d. profesor Iorga (Arta populară şi arta istorică a Românilor). O importantă contribuţie a criticilor de artă franceză, care semnează dife- rite studii şi articole, indică in ce măsură arta românească a trecut hotarele şi se integrează in mişcarea artistică europeană. De reţinut articolele d-lor Henri Focillon, Jacques Lassaigne, Jean Alazard şi Andră Villaboeuf, toate dovedind o intimă cunoaştere a problemelor plastice româneşti. D-nii Andrieşescu, Scarlat Lambrino, Victor Brătulescu, Tzigara-Samurcaş, Francisc Şirato prezintă diverse aspecte ale aceloraşi probleme. D-na Olga Greceanu scrie despre « începuturile picturii în România o, iar d. profesor Gh. Oprescu despre « Pictura românească nouă *. Nouăsprezece planşe, executate în strălucite condiţiuni tehnice, ne oferă câteva din capodoperele picturii noastre. E o adevărată antologie, care dă volumului o dublă valoare de izbândă grafică şi de alegere documentară. Studiul d-lui profesor Tudor Vianu despre « Sculptura românească » este mai mult decât o introducere în acest domeniu. Profesorul de estetică, eseistul şi criticul au colaborat deopotrivă la această expunere. Cităm un magistral paragraf dedicat operei lui Brâncuşi. « Duhul neliniştii inspira pe Paciurea. Acela al liniştii şi al eternităţii con- stitue geniul lui Brâncuşi. Paciurea este un individualist, o natură concentrată şi singuratecă... Teroarea îl stăpâneşte mai tot timpul. Vântul vremelniciei suflă peste formele pe care le consideră, topindu-le consistenţa şi transfor- mându-le într’un joc înşelător de aparenţe. Brâncuşi trăieşte însă într’o lume de certitudini solide, pe care şi le apropie prin tactilitate, adevăratul organ al .proprietăţii. Universul lui Brâncuşi se compune din structuri inalterabile, din formele pure pe care hărnicia sa se complace a le descoperi din accidentalul lucrurilor văzute. Acolo unde cercetarea lui încetează, el nu se sfieşte să lase a vorbi materia însăşi, care nu este amorfă decât pentru cine nu se pricepe să recunoască în ea rezultatul unei lucrări plastice infinit mai perfecte decât a omului, aceea a Naturii. Lunga şi răbdătoarea aplicaţie a căutărorului de forme şi sentiftientul entusiast al materiei au produs uneori impresia că, în firea acestui fiu al poporului, trăiesc îndepărtatele tradiţii şi virtuţi ale unui lung şir de meşteri ţărani. Şi de fapt, judecându-1 după tipul muncii sale, Brâncuşi nu reproduce figura atât de răspândită a artistului modern, boem prin destădăcinare, aşteptând dela jocul capricios al inspiraţiei rezultate mai preţioase decât acele pe care le poate cuceri temeinicia unei munci sprijinită de o pasionată vocaţie profesională. In mijlocul Parisului modern, Brâncuşi readuce astfel imagina şi virtuţile unui meşter din alte timpuri, stăpân pe toate datoriile tehnice ale meşteşugului său, iubind lucrul mâinilor sale atât de REVISTA REVISTELOR 717 mult, încât nici un amănunt al execuţiei, până în clipa în care opera se înfă- ţişează privirilor noastre, nu este încredinţat vre-unui tehnician străin, Arta se întoarce cu Brâncuşi în artizanat, dar pentru a găsi aici un cadru al creaţiei şi valori expresive de un mare interes. « Admiratorii operelor lui Brâncuşi obişnuesc să le distribue în două cate- gorii, una naturalistă întinzându-se până în primii ani ai instalării sale la Paris, cealaltă abstractă, datând de mai târziu, Aceasta nu vrea să spună altceva decât că, în prima sa fază, artistul porneşte dela observaţia atentă a unui model. Formaţia lui Brâncuşi a trecut în adevăr, prin studiul aplicat al naturii şi chiar printr’o solidă iniţiere anatomică, după cum o dovedeşte mode- lajul unui jupuit (6corchă) care se păstrează la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în laboratorul d-rului C. Gerota. Chiar sub aceste auspicii şi în aceste preocupări, primele opere ale lui Brâncuşi ştiu să susţină descrierea formelor exact observate prin intuiţia sensului lor ideal mai adânc. Cine priveşte de pildă capul de copil, executat în piatră, formele lui indecise şi parcă neînchegate, urechea faunenă, ochiul abia crăpat pentru a privi în lume cu o expresie în care nu s’a aprins nici un înţeles, este cu neputinţă să nu-şi spună că ne găsim aici în faţa unei schiţe a natuiii ei, că măestria artistului a stat în a surprinde, dibuirile ei, munca ei penibilă şi nedesăvârşită în lucrarea de organizare a materiei vii. .. «.. .Maniera abstractă şi mai recentă a artei lui Brâncuşi a găsit deopotrivă admiratori fanatici şi detractori. Pentru dreapta ei judecată, se cuvine însă a nu o izola de tot ce i-a premers şi a pregătit-o. Totdeauna Brâncuşi a fost un cercetător al substratului, un convingător al adâncimii. Numai că dacă altădată i se părea că sub învelişul aparenţelor se desvoltă neîncetat un proces de agre- gări şi desfaceri, pe care a ştiut să le evoce cu o neasemănată intuiţie, privirea lui matură descopere acum forma statică şi eternă sub jocul aparenţelor pieri- toare. Tehnica sa constă în a îndepărta tot ce este accidental în înfăţişarea unei fiinţe, ba chiar tot ce ţine de expresia emoţiilor superficiale, până în clipa în care întâlneşte forma tipică şi simbolică pe care a luat-o viaţa acolo.. . Artistul taie lemnul sau piatra, bate metalul, rotunjeşte o formă şi mângâie o suprafaţă cu o aplicaţie care durează luni sau ani şi care vrea să atingă într’un răstimp limitat al vieţii, ceea ce obţine natura milenară în elaborarea formelor ei pure. Această artă fără strălucire, stoică şi răbdătoare rivalizează cu un model înalt. Exemplul lui Brâncuşi a impus. In stabilirea directivelor contemporane ale abstractismului, contribuţia sa a fost a unui iniţiator şi a unui maestru *. LIBERTATEA Anul 6 —Nr. 21 —5 Noemvrie 1938 Cu ocazia aniversării A. S. R. Marelui Voevod de Alba-Iulia, d. G. Strat publică un articol foarte emoţionant pe care-1 reproducem în întregime: «întreaga naţiune a sărbătorit aniversarea zilei onomastice a moşteni- torului Coroanei, cu o bucurie în care dragostea pentru Rege şi Dinastie se 7i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE împleteşte cu duioşia suavă, cu afecţiunea cea mai pură pentru tânărul vlăstar regesc, care poartă cel mai scump şi mai prestigios nume al istoriei româ- neşti. « Copilul blând şi dulce, născut acum 17 ani pe pământul întregit al unei Românii ce sângerase la toate hotarele sale pentru a strânge laolaltă ramurile fiinţei noastre naţionale, a văzut lumina zilei într’o ţară nouă, în care frigurile eliberării atâtor fraţi din cele 4 zări vrăjmaşe nu se ostoiseră, o ţară în care ecoul marilor suferinţe ale războiului nu se stinsese şi în care numele eroului dela Călugăreni strălucea în toate conştiinţele ca un adevărat astru protector al românismului victorios. « Numele de Mihai, chintezenţă a însăşi unităţii noastre naţionale, patron al victoriei româneşti, avea să împodobească fiinţa tânărului nostru Prinţ, în care ne-am obişnuit să vedem dela însăşi naşterea sa, depozitarul virtuţilor Dinastiei noastre, purtătorul mai departe miruit de Dumnezeu al destinului nostru naţional, , « Au trecut ani după ani, copilul sfios şi cuminte a crescut, a muncit şi învăţat, devenind un flăcău voinic şi mândru ce păşeşte cu paşi siguri spre ţelurile pe care zânele cele bune al neamului nostru i le-au hărăzit încă din leagăn şi pentru care osteneala şi grija de fiecare clipă a regescului Său Părinte îl pregătesc fără odihnă. « Avem astfel înaintea ochilor noştri umeziţi de dragoste şi duioşie unul din cele mai emoţionante aspecte ale muncii de consolidare a Statului din partea Suveranului nostru slăvit, căci pregătind în persoana fiului Său iubit, un adevărat conducător de oaste şi popor, Majestatea Sa Regele făureşte cu propriile sale mâini, viitorul însuşi al neamului nostru. « Crescut în şcoala aspră a datoriei, care nu cunoaşte niciun fel de rezervă, educat laolaltă cu copii de vârsta Sa, din toate categoriile sociale ale poporului peste care e chemat într’o zi să domnească, respirând din plin aerul ţării Sale, Voevodul Mihai, e în adevăr un Prinţ al ţării aceştia, înfrăţit ca o tulpină autentic românească cu solul nostru, cu cerul şi plaiurile noastre, cu inima şi sufletul poporului nostru. Străjer şi ostaş, Moştenitorul Coroanei e deopo- trivă iubit şi preţuit pentru distinţia Sa sufletească, pentru cunoştinţele sale bine rânduite, pentru maturitatea judecăţii sale sigure, pentru curajul cu care înfruntă viaţa şi pentru nobleţea cu adevărat regală a caracterului Său. Este iubit de tot tineretul ţării Sale pentru farmecul şi puritatea sufletului Său şi este adorat de întreaga oştire al cărui vestmânt îl poartă din leagăn nu ca o hlamidă sărbătorească ci, cum a spus Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea la încorporarea Sa ca ofiţer, ca o zea a credinţei şi a datoriei. « Incredinţându-1 oştirei, cea mai desăvârşită şcoală de egalitate a naţiunii, cum o numeşte atât de frumos slăvitul său Părinte, Marele Voevod Mihai se aşează încă din primii ani ai adolescenţei Sale în slujba Statului peste care va fi chemat să domnească în ziua hotărîtă de soartă. « Dragostea profundă a întregului popor românesc care-1 înconjoară dela naştere, cu cele mai mişcătoare şi mai autentice dovezi de preţuire, să-i fie imbold şi încurajare în munca grea, anevoioasă şi regala Sa ucenicie. REVISTA REVISTELOR 719 t Păşind cu aceeaş vigoare şi cu acelaşi noroc pe drumul deschis de glo- rioşii Săi înaintaşi şi pe care-1 conduce astăzi cu părintească grijă şi rară înţe- lepciune mâna fermă a slăvitului nostru Rege, Măria Sa Marele Voevod Mihai de Alba Iulia va duce mai departe moştenirea strămoşilor Săi pentru gloria Dinastiei şi fericirea cât mai durabilă a României. « E urarea ce se înalţă, curată şi fierbinte, din toate piepturile româneşti, în ziua aceasta de sărbătoare a iubitului nostru Voevod Mihai. REVISTA GENERALĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Anul 26—Nr. 5—6—Mai—Iunie 1938 D. August Caliani publică un documentat articol despre învăţământul minoritar în România, din care desprindem următoarele date cantitative: Minoritatea maghiară şi secuiască are în România 795 şcoli primare, inclusiv grădinile de copii, şi 108 şcoli primare de Stat cu limba de predare maghiară, iar în 145 şcoli primare de Stat se predă limba maghiară ca obiect de studiu. Pe lângă aceasta, are 52 şcoli secundare particulare, 3 secţii şi un gimnaziu de Stat, cu limba de predare maghiară, iar în 9 şcoli secundare de Stat, limba maghiară se predă ca obiect de studiu. Minoritatea germană are 411 şcoli primare particulare, inclusiv gră- dinile de copii mici, 147 şcoli şi secţii de şcoli primare ale Statului cu limba de predare germană, iar în 73 de şcoli primare se predă limba germană ca obiect de studiu. Minoritatea bulgară are 7 şcoli primare şi 7 şcoli secundare particulare cu limba de predare bulgară, iar în 4 şcoli primare ale Statului, se predă limba bulgară, ca obiect de studiu. In afară de aceste categorii de şcoli, mai funcţionează în România o seamă de şcoli primare şi secundare pe seama fiilor supuşilor altor ţări (ita- liene şi eline) patronate de ţările respective. Minoritatea armeană are 2 grădini de copii şi 4 şcoli primare particulare, cu limba de predare armeană. Minoritatea turcă are 5 şcoli primare particulare, cu limba de predare turcă, iar în 109 şcoli primare şi în 2 secundare ale Statului, se predă limba turcă ca obiect de studiu. Minoritatea evreească are 37 şcoli primare particulare şi 5 şcoli secundare particulare cu limba de predare ebraică; în 100 şcoli primare particulare şi în 22 şcoli secundare particulare, limba ebraică se predă ca obietft de studiu. Minoritatea polonă are. 12 şcoli primare cu limba de predare polonă şi o şcoală primară în care limba polonă e predată ca obiect de studiu. Osebit de acestea, mai are un gimnaziu cu limba de predare polonă şi o şcoală normală în care polona se predă ca limbă de învăţământ, iar la Bucureşti sunt două licee în care limba polonă se predă ca obiect de învăţământ. Legile de învăţământ ale României asigură minorităţilor dreptul la învă- ţământul în limba maternă minoritară atât în cursul primar cât şi în cel se- cundar. Numărul considerabil de şcoli minoritare face dovadă că Statul român 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este înţelegător şi îngăduitor faţă de cultura fiecărei minorităţi, dînd posibi- litate legală fiecărei minorităţi ca, prin învăţământ, să se iniţieze în limba sa maternă şi să-şi însuşească elementele unei culturi, proprii fiinţei sale etnice, convins fiind că această îngăduinţă serveşte la crearea unei atmosfere de înţelegere din partea minorităţilor etnice faţă cu interesele generale ale ma- jorităţii şi ale Statului. TABLA DE MATERII PE ANUL V : i IANUARIE — i DECEMVRIE 1938 1) I ARTICOLE, STUDII, ESEURI, Etc. Babinger Franz Berdiaeff Nicolae Biberi Ion Blondel Maurice BrShier Emile Călinescu G, Caracostea D. Chirnoagă Virgil Cioculescu Şerban » » » » » » » » » » » » » » Originea şi fazele desvoltării istoriografiei otomane, IV, 94. Filosoful şi existenţa, X, 10. Critica literară şi «noua» structură, XII, 573- Aspecte actuale ale problemei transcenden- ţei, VI, 485. Reflecţii asupra platonismului, XII, 493. Poezia lui D. Bolintineanu (III), I, 87, Eminescu faţă de Leopardi, II, 335. Pregătirea financiară a războiului, VI, 609. Aspecte epice contemporane, I, 142; VIII, 408. Aspecte lirice contemporane, V, 390. Aspecte sociale din opera lui Caragiale, III, 663. Caragiale şi Eminescu, X, 163. Femeia în societatea balzaciană, IV, 146. In marginea lui Caragiale, VI, 627. Literatura noastră într’o prezintare străină IX, 642. Octavian Goga, VII, 142, Poemul ciclic al d-lui N. Davidescu, II, 4°5- . Romanul d-nei Papadat-Bengescu, XI, 409. *) Cifrele romane indică numărul in care se află lucrarea respectivă, iar cifrele arabe — pagina din acel număr, la care începe lucrarea. II REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE COMARNESCU PETRU » » » » C. P. Dima Al. Dubech Lucien Dumitriu Anton » » Dumitriu-Pauseşti Al. Dvoicenco Eufrosina Eliade Mircea » » Fleweling T. R. Gaultier Jules (de) » » » Georgescu Ioan Gherea D. Ion Gorovei Artur Graur Al. Heisenberg Werner Hodoş Al. Al. Iancu Victor Ionescu-Nişcov Traian IORGA N. » » » » Jackson J. Eric Lassaigne Jacques Lavelle Louis Marcel Gabriel Marcu Al. Măritain Jacques Louis Lavelle şi dialectica participării, V,34i. Misiunea socială a Fundaţiei «Principele Carol», XII, 636. ' Noi înţelegeri şi viziuni în Estetică şi Ştiinţa Artei, VIII, 367. întâiul popas XII, 483. Consideraţiuni asupra formei în arta popu- lară, X, 119. Teatrul francez contemporan, VIII, 250. Disciplina spirituală, XI, 309. Ştiinţă şi previziune, V, 329. Jorik-Karl Huysmans în lumina actualită- ţii, VII, 100. O satiră polonă imitată de Asachi şi Sta- mati, VIII, 325. Alegorie sau «limbaj secret»?, III, 616. « Limbajele secrete », I, 142. Filosofia unui personalist, III, 483. Tema bovarysmului în operele lui Flaubert X, 18. Trei eseuri despre Flaubert, II, 265. Din corespondenţa lui Iosif Vulcan cu Titu Maiorescu, IX, 604. Copilărie, XII, 552. Pe vremea dreptului canonic, VII, 56. Limbi artificiale şi internaţionale, VI, 578. Modificări recente în princiipiile fundamen- tale ale ştiinţelor naturale exacte, VII, 85. Cea dintâi pagină din viaţa lui Avram Iancu, I, 39. Frank Wedekind, precursor al expresio- nismului dramatic, II, 360. Contribuţii la relaţiile româno-cehoslovace, III, 607. ' Carnete de drum, II, 243. Doamna noastră Maria în mărturisirile su- fletului ei, VIII, 1. Instantanee veneţiane, IX, 483. Supraomul în căutarea unei patrii, V. 260. Arta americană, IX, 599. Arta cu revelaţie, V, 243. Apartenenţă şi disponibilitate, IX, 494. Epica Renaşterii, III, 584. Conflictul dintre esenţă şi existenţă în fi- losofia cartesiană, I, 3. TABLA DE MATERII III Montherlant Henry (de) Cu privire la « Jurnalul intim » al lui Tol- stoi (1910), I, 11. Filosofia d-lui Lucian Blaga după trilogia Culturii, II, 388. De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate, ? VI, 560. De ce au ajuns Bucureştii capitala Ţării ? VIII, 3SS- . . Din viziunea folklorică: Destinul, III, Noica C. Panaitescu P. P. » » Papadima Ovidiu Parincea Neculai Peter M. Julian » » Petrescu Camil Petrescu Nicolae » » » » Popovici C. Aurel Puşcariu Sextil Rădulescu-Motru C. Rops Daniel Rosetti Al. Samuel Viscount Sebastian Mihail Slătineanu Barbu Streinu Vladimir » » » » » » Theodorescu Barbu Vârtosu Ion 597- Tonalism sau atonalitate?, XI, 356; XII, S61- . . Dante şi Monarhia, II, 376. Intre două veacuri, IV, 108. Octavian Goga, VI, 483. Constituţia Statelor-Unite, I, 103. Justiţia în Statele-Unite, IX, 581. Presa engleză, VI, 541. Politica austriacă a naţionalităţilor, V, 316. Gândirea linguistică şi gândirea filosofică, IV> 75- . . . . . Menirea unui institut naţional de psiholo- gie, VI, 532. Chartres şi simbolul său, VIII, 243. Note din Grecia, X, 48. Analiza indeterminismului, II, 258. Corespondenţa lui Marcel Proust, IX, 608, X, 130; XI, 370; XII, 607. Ceramica din Cotnari, X, 100. « Poemele lui Edgar Poe » în româneşte, V, 373. Poezia d-lui Adrian Maniu, VIII, 388. Recetind pe clasicii noştri: Gh. Coşbuc, IV, 127. Recetind pe clasicii noştri: Ion Creangă, IX, 623; X, 149; XI, 394. Recetind pe clasicii noştri: A. I. Odo- bescu, VII, 122. Evoluţia bibliografiei române şi problemele ei actuale, XI, 339. După focul din 1830, VII, 117. IV REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II PROZA LITERARĂ Aloman N. Arghezi T. Banea G. » » Benador Ury Beza Marcu Brăescu Gh. Celarianu Mihail CONSTANTINESCU OVIDIU » » Dauş Ludovic Demetrius Lucia Gurian Sorana » » Lovinescu E. Iovescu Ion Muşatescu Tudor Scarlat Teodor » » Scorţescu Teodor » • » ' Tamasi Aron Velisar Ştefana » » » » » » » » » » Vesper Iulian Zamfirescu M. G. Pascanaud, IV, 3. Bilete de papagal, X, 3; X, 242. Gligore, XI, 258. Prin spitale, la Razgrad, III, 549, Preludiu la « Beethoven», VIII, 283. In Galilea, VI, 293. Primii şi ultimii paşi, I, 17; II, 284; III, 525; IV, 26; V, 275. Printre culmile albastre, XII, 544. Fundaţia «Stella Neagoe», VII, 29. Interior, V, 303. Când veni ceasul Nataliţei Micşunescu, VIII, 257. Generaţii, I, 71. Medalionul, XI, 282. Narcoza, XI, 296. Acord final, XII, 510. Vătăşelul Drăgoi, X, 54- Suferinţele bătrânului Werther, IV, 65. Prima răspântie, X, 92. «Viaţa la’ntâmplare », VI, 5X9- Concina prădată, III» 492, Fum, IV, 43. Două mere şi o pară, II, 3XX* Biţi - Biţi, VII, 13. Cloşca cu pui, IX, 521. Maica Olga, II, 326. Niţă berbecul, VII, 19. Ţaţa Catinca, II, 330. Zorka, VII, 8. Oameni din Vorojeni, IX, 546. Omul care s’a întors, IV, 47- Arghezi T. Blaga Lucian Cosma Maria Crevedia N. III VERSURI Versuri, XII, 485. Versuri, XI, 253. închinare, VII, 1. Versuri, II, 32U III IV *. 21 ’ VI’ 59‘ TABLA DE MATERII V Davidescu N. Eftimiu Victor Jebeleanu Eugen Lianu Teofil Minulescu Ion Moşandrei Mihai Odeanu Anişoara Philippide A, Al. » » » Popa Iulian Stancu Zaharia Streinu Mircea Teodorescu Cicerone VoiCULESCU V. Balmuş C. Murnu G, Niculescu I. Const. Philippide A. Al. Roşca Neculai Stamatiad T. Al, » » » Tomoiagă Laurentie # # * # * Andreescu I. Const. Bucuţa Em, » » » » » » C. P. Cantacuzino I. Ion Din ciclul «Renaşterea», V, 289; X, 41. Binecuvântare, II, 282. Versuri, IX, 574. Versuri, VIII, 274. Romanţa inimii, VI, 495, Versuri, IV, 71. Versuri, IV, 55; VII, 44. Seara cu fulgere, V, 291. Versuri, IX, 514. Versuri, VIII, 350. Cântece, VI, 509, Bucolică, XI, 306, Ciclu din «Cleştar», I, 31. Versuri, III, 320; VII, 3. IV TRADUCERI Homer: Uiada, cântul VI, XII, 531. Traduceri din Carducci, Keats, Rilke, Bau- delaire şi L. Porfyra, X, 80. Din lirica latină, VII, 23, Traduceri din Baudelaire, VIII, 320, Poeme din Ch. Baudelaire, I, 52. Din poezia chineză, II, 299; XI, 272. Din poezia japoneză, V, 299. Eminescu în versiune germană, III, 541; IX, 537- V CRONICI In memoria d-rului Cantacuzino, III, 692. Procese celebre în Rusia, IV, 193. Continuitatea Românilor în Dacia din nou în discuţie, I, 180. Oameni de stiintă, apărători de graniţă, VI’ 455- ’ ' . ‘ . O istorie a literaturii româneşti de aştăzi în limba franceză, XII, 645. Paznicul unui clasic, XI, 440. Un Muzeu al cărţii, III, 671, Edmund Husserl, VI, 650 Pe marginea unor premii literare, III, 658, VI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE COMARNESCU PETRU » » » » Constant George Constante C. Dima Al. Demetrescu Eugen » » » » Eliade Mircea » » » » Fântâneru Constantin Galaction Gala Gheorghiu Virgil Golescu Maria Graur Al. Gulian Emil Doi călători englezi: Halişi Sitwell, despre România de astăzi, X, 211. Lucrările celui de-al doilea Congres Inter- national de Estetică şi Ştiinta Artei, IV, 216. ’ Note despre Maurice Blondei, VI, 650. Observaţiile şi judecăţile d-lui B. Munteanu cu privire la literatura română, VIII, 430. Olimpicele lui Montherlant sau poezia spor- tului, VII, 177. Parisul, centrul plasticei contemporane, I, 176. Patru cărţi despre arta dela noi, XII, 675, « Tradiţie şi actualitate românească », V, 454. Un urmaş al lui Bossuet şi Peguy: eseistul Daniel Rops, IX, 664. In jurul versiunii latine a « Letopiseţului » lui Miron Costin, VII, 195. Oameni şi întâmplări: Un certificat de ro- manitate, X, 223. Probleme ardeleneşti, III, 675; VII, 182. Capitalismul în dilemă, III, 699. Fenomenele şi tendinţele economice aci- clice, I, 202. Notă la evoluţia preţurilor, II, 460. Raportul lui Van Zeeland, VI, 689. Restaurarea etalonului-aur ?, VIII, 463. Cu prilejul unui Shakespeare, III, 650. «D’Annunzio necunoscut», VII, 166. «Locum refrigerii...», V, 418. Lucian Blaga şi sensul culturii, I, 162. Religia evreilor nomazi, IV, 171. Un amănunt din Parsifal, II, 422. Un savant rus despre literatura chineză, VIII, 437. Viaţa unui «maestru » tibetan, VI, 668. Un caz de «cruzime ingenioasă», X, 194. Plecând dela cartea lui Zenovie Pâclisanu, X, 186. Cronica muzicală, 1,188; II, 684; IV, 196; V, 447; VI, 678; XII, 670. Noua stagiune muzicală, XI, 454. Scholie lascholia: Colinda cerbului,VI, 666. O gramatică a limbii române, III, 667. O carte cu poeme, V, 428. TABLA DE MATERII VII Hillard Richard Ionescu-Niscov Traian )> » » Lupului Nicolae (Al) Marcu Al. » » Mateescu Mircea M. B. Micu Constantin » » Mironescu Al » » » » » » » i> » » » » Noica C. Petraşincu Dan Petrescu Camil Popescu Ion Protopopescu Dragoş Redacţia Riegler-Dinu Emil Sebastian Mihail « Conflictul » din Extremul-Orient, I, 200. Actualităţi slave, IX, 674. Noutăţi slave, X, 202, XII, 662. Oameni şi întâmplări: O judecată pe munte, IX, 693. Casa lui Gabriele d’Annunzio, V, 430. înmormântarea lui d’Annunzio, VI, 660. Notă la Berdiaeff, VIII, 442. Hanslick, premergător al unei estetice fe- nomenologice, VII, 185. Aspecte caracteristice din Italia, XII, 666. O anchetă monografică asupra depopulării Banatului, VIII, 545. Observaţii cu privire la «Estetica trans- cendentală» a lui Kant, IX, 679. Semnificaţia ideală a civilizaţiei, IV, 207. Antena şi acumulatorul electric, IV, 221. Cercetările Carrel-Lindbergh, XII, 686. Cinematograful sonor şi vorbitor, VI, 685. Filmul colorat, VII, 215. Lampa cu trei electrozi, II, 456. Stratosfera, IX, 688. Trucurile în cinematograf, VIII, 459. Undele şi acţiunea soarelui asupra emisiu- nilor, III, 694. Vitamine şi avitaminoze, X, 218. O cărticică a d-lui M. Ralea, III, 662. O definiţie a romancierului, I, 171. Cărţile luptătorilor: «Fata moartă» de I. Missir şi «Zile de lazaret» de G. Banea, V, 407. Cărţilor luptătorilor: «In vâltoarea răz- boiului » de Constantin Turtureanu, XI, 429. Cuvânt, I, 159. Contribuţiile Institutului Social Român din Basarabia, VII, 206. Cronici engleze IV, 189. Retrospectivă, XII, 691. Aniversarea bisericii Sfânta Sofia, II, 44*l Caragiale, cronicar dramatic, XI, 449. Debuturi în Revista Fundaţiilor Regale, V, 422. _ Despre «actual» şi « documentar » XII, 650. Notă despre Balcic, VI, 644. Viii REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sebastian Mihail » » » » » » Stelian Constantin Streinu Vladimir » » » » » » Streinul Mircea Suchianu I. D. Theodorescu Barbu Tomoiagă Radu Ion T. P. Tufescu Victor Vasiliu-Piatra V. Vizirescu M. Pan Zambaccian H. K, Notă despre o carte de călătorie, VII, 159. Notă despre teatrul francez contemporan, IX, 660. Notă Ia o antologie de critică, VIII, 423. Notă la o carte de humor, III, 654, Notă la « Sparkenbrooke », II, 426, Pe marginea unei cărţi de teatru, X, 190. Un scriitor uitat şi regăsit: Anghel Deme- triescu, I, 166. P. Cema, XII, 656. Baudelaire în româneşte, IV, 163. Figuri literare de Pompiliu Constantinescu, •^I> 445- Latura culturală a servicului social, XII, 653. O ediţie de Odobescu, V, 412. Poezia bucovineană de azi, V, 434. Actualităţi culturale europene: I, 197; II, 451; III, 678; IV, 672; VII, 189; VIII, 446; IX, 670; X, 205; XI, 461; XII, 682. Alecsandri şi Italia, VII, 171, Notă la «Modalitatea estetică a teatrului », IV, 182. Notă despre literatura de emigraţie, IV, 176, Destinul Europei, V, 459. Oameni şi întâmplări: Vechiul calendar, VII, 219. Despre o poezie a marilor cântări, II, 431. înrâurirea franceză în formaţia picturii mo- derne româneşti, V, 442. FUNDAŢIA ŞI ARTĂ PENTRU LITERATURĂ «REGELE CAROL II» CPT*-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU, Libertatea mărilor şi prizele maritime.epuizat BIBLIOTECA « ENERGIA » M. CONSTANTIN-WEYER, Cavelier de la Salte, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN..............................................................................Lei 40 L. F. ROUQUETTE, In căutarea f ericirei, traducere din limba fraceză de E. FLĂMÂNDA . » 40 ALAIN GERBAULT, Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU » 20 COLONEE T. E. LAWRENCE, Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mlrcea ELIADE, cu o hartă (2 volume)................................................1 60 RENE BAZIN, Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ..........................................................» 3° MIHAIL SADOVEANU, Viaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a)..............................» 30 C. ARDELEANU, Domnul Tudor (Ediţia a Il-a) ...............................................* 30 R. P. BUC, Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Aprillana MEDIANU . . » 30 HOMER, Odiseea, traducere In proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . » 60 JAKOB WASSERMANN, Viaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- CULESCU .............................................................................» 40 H. M. STANLEY, Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE . » 60 R. M. HUC, In China (Ediţia a Il-a), traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ . * 40 F. YEATS-BROWN, Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU . * 40 JAKOB WASSERMANN, CAr«s/o/or Columb, traducere din limba germană de I. SÂNGIORGIU » 40 . DEAN FARRAR. St. Winijred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W, şi C. NOICA .........................................................................» 60 R, P. HUC, In Tartaria, traducere din limba franceză de Victor STOE ......................» 40 L. F. ROUQUETTE, împărăţia tăcerii albe .................................................> 40 M. C. WEYER, Trecutul Domnului Monge, traducere din limba franceză de RADU BOUREANU » 40 L. F. ROUQUETTE, Epopeea albă, traducere din limba franceză de Victor STOE ... * * 40 C. LEWIS, In zodia Săgetătorului, traducere din limba engleză de Constantin NOICA ...» 50 BIBLIOTECA « INFORMATIVĂ » Ing, I. ORBONAŞ, Manual de atelier mecanic.............................................. Le 80 H. STAHL şi DAMIAN P, Manual de paleografie slavo-română................................ » 140 A. I. BRĂTESCU - VOINEŞTI, Tratat de pescuit............................................. » 80 N. PETRESCU, Anglia..................................................................... » i20 Arh. GRIGORE IONESCU, Bucureşti, Ghid artistic şi istoric ............................... » 200 BIBLIOTECA «ARTISTICĂ» O. HAN, Sculptorul Dt Paciurea, cu 24 de planşe..................... . Lei 60 AL. BUSUIOCEANU, Andreescu................................................* 120 G. OPRESCU, Pictura românească (n secolul al XlX-lea ......................... 320 BIBLIOTECA 4 ORAŞE» ' MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe.................................Lei 120 TUDOR ŞOIMARU, Constanţa, cu numeroase ilustraţii In text.................................» 80 OCTAV ŞULUŢIU, Braşov, cu numeroase ilustraţii in text....................................» 100 BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ > CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, ediţia a Il-a, revăzută şl adăogită, cu numeroase ilustraţii !n text...................................................Lei 200 Dr G. BANU, Sănătatea poporului român.................................................... > 200 I. SIMIONESCU, Ţara noastră (Ediţia a Il-a)..............................................> 200 CONST. C. GIURESCU Istoria Românilor, II, două părţi .....................................» 260 AL. ROSETTl, Istoria limbii române, I. Limba latină ........................... zoo BARBU SLĂTINEANU, Ceramica românească.....................................................» 240 N. CARTO JAN, Cărţile populare româneşti II, cu 16 planşe afară din text.. . » 150 SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Romane JOACHIM BOTEZ, însemnările unui Belfer......................... C. GANE, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II cu numeroase ilustraţii in text ADRIAN MANIU, Focurile primăverii şi flăcări de toamnă......... . SĂRMANUL KLOPŞTOCK, Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II ...... LUCIA DEMETRIUS, Tinereţe...................................... N. M. CONDIESCU, însemnările lui Safirim, 1 ................... P. M. CONDIESCU, Peste mări şi ţări, cu 20 acuarele originale de S. MUTZNER T. ARGHEZI, Ce-ai cu mine vântule?............................. G. BANEA, Zile de Lazaret ..................................... I. PETROVICI, Amintirile unui băiat de familie................. IULIAN VESPER, Primăvara in Ţara Fagilor....................... PAVEL DAN, Urcan bătrânul, nuvele.............................. Esseurl, Critică PAUL ZARIFOPOL, Pentru arta literară ................ PERPESSICIUS, Menţiuni critice, II............................. G. M. CANTACUZINO, Isvoare şi popasuri...............!!!!!! N. IORGA, Oameni cari au fost ....................* ........... EM. CIOMAC, Viaţa şi operă lui Richard Wagnet......*.*.*.*.*.* .* * .* Ld 60 » 160 * 60 » 70 » 50 60 800 > 80 » 70 » 50 50 » 80 Lei 60 * 80 > 60 » 80 > 60 M. D. RALEA, Valori........................................................Lei 50 N. IORGA, Oameni cari au fost, II .........................................* 90 ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarijopol (1905—12) . » 40 C. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, II, III............................... 140 C. ANTONIADE, Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquecento..............» 70 N. IORGA, Oameni cari au fost, III..........................................» 9# ALICE VOINESCU, Montaigne...................................................... 70 EM. CIOMAC, Poeţii armoniei, I..............................................* 60 G. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, IVşiV .............................> 160 PERPESSICIUS, Menţiuni Critice, II, III.....................................» 60 DRAGOŞ PROTOPOPESCU, Fenomenul Englez.......................................» 60 N. IORGA, Sfaturi petnlunerec...............................................* 60 ION PETROVICI, Figuri dispărute ............................................* 90 C. BANU, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician...............» 70 HAIG ACTERIAN, Shakespeare .................................................* ge ION SÂN-GIORGIU, Goethe.....................................................» 120 G. CĂLINESCU, Viaţa lui Ion Creangă, cu 21 planşe afară din text............» go V e r 8 u r i DBMOSTENE BOTEZ, Cuvinte de dincolo....................................... Lei 60 Z. STANCU, Antologia poeţilor tinei, cu portrete de Margareta STERIAN.......» 60 G. BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU............................* 40 G. GREGORIAN, La Poarta din urmă............................................» 60 ADRIAN MANIU, Cartea Ţării..................................................> 40 G. LESNEA, Cântec deplin....................................................> 40 GEORGE SILVIU, Paisie psaliul spune.........................................> 40 V, CIOCÂLTEU, Poesii........................................................* 60 N. DAVIDESCU, Helada........................................................» 60 N. DAVIDESCU, Roma..........................................................> 60 ION POGAN, Zogar............................................................► 40 RADU BOUREANU, Golful Sângelui..............................................» 50 ION MINULESCU, Nu sunt ce par a fi......................................... » 50 VIRGIL CARIANOPOL, Scrisori către plante....................................> 40 ADRIAN MANIU, Poesii din Carmen Sylva ,.....................................> 100 MIHAIL MOŞ ANDREI, Singurătăţi (poeme)......................................9 40 CICERONE THEODORESCU, Cleştar (poeme).......................................9 50 ILARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii........................................... 70 ANDREI TUDOR, Amor 1926 (poeme)............................................... 40 V. VOICULESCU, Urcuş........................................................* 60 ION PILLAT, Ţărm pierdut.............................................* . . * 60 N. DAVIDESCU, Evul Mediu....................................................» 60 Z. STANCU. Albe.............................................................» 60 AL. O. TEODOREANU, Caiet....................................................> 60 MIHAIL CELARIAN, Flori fără pace............................................* 50 MIRCEA STREINUL, Poeţii tineri Bucovineni...................................* 60 VIRGIL GHEORGHIU, Tărâmul celălalt..........................................» 60 LUCIAN BLAGA, La curţile dorului............................................» 40 EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI, Versuri.....................................................Lcl 120 MATRIU I CARAGIALE, Opere.................................................. » 150 ELENA FARAGO, Poeţii........................................................* 100 ADRIAN MANIU, Versuri.......................................................> 100 SCRIITORII ROMÂNI UITAŢI ANGHEL DEMETRIESCU, Opere..................................................Lei 160 ŞTEFAN PETICĂ, Opere....................................................... » i6« BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ , D. D. ROŞCA, Existenţa tragică .......................................... Lei 60 T. VIANU, Estetică, voi. I..................................................* 100 PETRE PANDREA, Filosof ia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu ....» 60 LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil...............................................> 60 MIRCEA ELIADE» Yoga, Essai sur Ies origines de la mystique indienne.» 300 T. VIANU, Estetici, voi. Ir..........................-......................» xoo C. RĂDULESCU'MOTRU, Românismul. Catehismul unei noui spiritualităţi (Ediţia a Il-a). > 60 ALEXANDRU CLAUDIAN, Originea socială a filosofici lui Auguste Comte.........> 7o LUCIAN BLAGA, Geneza Metaforei..............................................> 60 CAMIL PETRESCU, Modalitatea estetică a teatrului............................> 60 MIHAI D. RALEA, Psihologie şi viaţă........................................ * 60 ^ I. BIBERI, Funcţiunile creatoare ale subconştientului .....................» roo* J. D. GHEREA, Le moi et le monde ..........................................» 100 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării flgOj din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu In toată ţara. 4P*^ CENTRALA EDITURILOR 32, Strada Lipscani, 22 — Bucureşti, I — Telefon 5*37-77 c. ja.ijft. M. O., IMPRIMERIA NAŢIONAIÂ — BUCUREŞTI