FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IV. i MARTIE 1937 Nr. 3. LUCIA DEMETRIUS . . . Chipuri din Hotelul Saint Guy 483 G. MURNU...........................................Traduceri.503 I. PELTZ.................................Moartea tinereţelor.512 ŞERBAN BASCOVICI . . . Versuri.530 ION PETROVICI .........Două cuiburi istorice: Siena şi Parma..........................542 TEODOR SCARLAT . . . Versuri.562 NICOLAE PETRESCU . . Alegeri preşedinţiale în Statele- Unite..........................565 JULIAN M. PETER . . . Libertate legală şi libertate reală 585 PETRU COMARNESCU . . Neo-clasicismul lui Eugene O’Neill........................596 TUDOR VIANU...............Construcţia obiectului în estetică 629 ŞERBAN CIOCULESCU . . Centenarul luiî Creangă . . . 640 CRONICI ÎNAINTE ŞI DUPĂ «MIRACOLUL BIBLIC* de Mireea Eliade (657); POEŢII ŞI CRIZA POEZIEI de Al. Dima (661); NOTĂ DESPRE UN POET ŞI — PUŢIN — DESPRE POEZIE IN GENERE de Mihail Sebastian (666); MOZART, BOIERII ŞI DIVINITATEA de I. D. Gherea (672); KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI de Constantin Noica (675); CRO- NICI ENGLEZE: CRIZA ROMANULUI ŞI ALTE CRIZE de Dragoş Protopopescu (683); CUVINTE PENTRU MOARTEA LUI PIRANDELLO de Alexandru Marcu (690); MIRCEA DAMIAN: ÎNCĂ O CARTE A AMBIŢIEI de Silviu Cernea (694); ACTUALITĂŢI CULTURALE EURO- PENE de D. I. Suchianu (699); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Ion I. Cantacuzino (704). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R EVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE : I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 2, S T R A d’a C. A. R O S E T T I, 2 TELEFON 3-35-66 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IV, No. 3. MARTIE I937 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY Julienne depăna sculul pe care Tony, aşezat pe jos, pe o pernă mare, i-1 întindea, pe mâinile lui mari, ridicate. — Dacă te-ai muta la hotelul St. Guy, urma — Tony uniform, fără ridicări de glas, — n’ai mai face mai întâi acest menaj stupid. De ce ai venit la Paris dela Dijon ? Ca să înveţi carte sau să faci gospodărie ? — îmi ia aşa de puţin timp 1 Julienne ar fi vrut să spue că, dacă nu mai călca nici la Sor- bona, nici la Academia de pictură, nu era pentru cele câteva ceşti pe care şi le spăla seara, nici pentru cele cinci minute când ştergea praful, dar că era atât de ocupată să-l aştepte pe Tony, să stea cu Tony, să fie tristă şi incapabilă de orice gând în afara lui, să fie disperată şi să se dispreţuiască pentru fiecare moment — şi erau multe—în care gândul lui Tony o uita, că nu mai fusese în stare nici să vrea să mai citească un curs, nici să facă un ceas de studiu. Ii trebuia pictură-filozofie? Ce să facă cu ele? Pe Tony îl putea iubi în afara lor. Şi acum, când Tony pleca, ce avea să rămâe în viaţă? Studiu? Muncă? Nimic. Rămânea o largă posi- bilitate de moarte. Tony întindea sculul roşu şi îşi urma încăpăţânat gândul. — Trăieşti prea singură aici. Te plictiseşti. De asta te şi doare aşa de rău capul. De asta eşti şi nervoasă. Juliennei îi veni să râdă, dar se stăpâni. Nu pentrucă citise pe faţa ei, dar pentrucă acuzarea lui era nedreaptă, şi era firesc ca Julienne să răspundă ceva, să protesteze. Tony se înfurie de înghiţirea asta în tăcere a Unei protestări fireşti. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ce ? Nu eşti nervoasă ? Tu poate crezi că eşti calmă ? Vrei să spui asta ? — Nu vreau să spun nimic. — Ba da, dar te stăpâneşti. Pentrucă nu ţipi şi nu spargi, crezi că nu eşti nervoasă ? Dar tăceri de astea de mobilă, ce crezi că sunt ? Tot o manifestare nervoasă. Tu crezi că nu se vede, când eşti furioasă şi mă deteşti sau când îţi stăpâneşti o ocară, o ieşire. — Ce-mi reproşezi acum, Tony ? Că nu fac scene, că n’am ieşiri ? — Da, îţi creezi o atitudine de superioritate, te construeşti înţeleaptă şi pentrucă nu ţi-e firesc, suferi. — Bine, Tony, altădată am să ţip. Nu ţine firul, dă-i drumul. Ghemul se rotunjea sub degetele Juliennei, care tremurau puţin. Tăcură. Julienne se gândea că, dacă tăcerea se prelungeşte, se stabileşte mai ascuţită şi prezintă atmosfera de ostilitate, de conflict. Dar ce putea spune, să nu fie întors duşmănos de Tony ? De ce era enervat el? Era poate trist. Venise trist, şi ea, nedibaci, îl întărâtase. Era singur în hotel, cu nesiguranţa, cu febra plecării, avea nevoie de ea, şi ea, ca şi cum n’ar fi înţeles nevoia lui şi ar fi fost păcălită de încercările lui copilăreşti s’o facă să creadă că pentru binele ei o roagă să se mute la St. Guy, discutase cu el acele avantaje inventate, luându-le în serios. Totuşi nu voia să se mute acolo, n’avea s’o facă şi trebuia să-i întoarcă acum lui Tony gândurile spre altceva, ca să ocolească o discuţie care punea între ei spini. — Ştii ceva nou despre plecarea în America ? — Ce vrei să ştiu ? Nu ţi-aş fi spus ? Tony răsfrânsese buzele dezgustat. — Ultima dată când ai vorbit cu domnişoara Aldon, ce spu- nea ? — continuă Julienne, care îşi înfigea ace şi fulgere în piept, de câte ori era vorba de plecarea lui Tony. Ocolea gândul cu grije când era singură, tăcea lângă el încăpăţânat, când el îi vorbea de asta şi recurgea la el în cazuri disperate numai, când îl simţea pe Tony plictisit şi voia să-l învioreze. Atât timp cât mai erau împreună, Tony nu trebuia să se plictisească lângă ea, şi ca să n’o părăsească a doua zi scurt şi fără nostalgie, şi ca să salveze cât orgoliu îi mai rămăsese. CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 485 — Ea, domnişoara Aldon, crede că vei pleca ? — La ce ne foloseşte că suntem singuri şi eu şi ea ? Astăzi chiar, de-ar fi să plec, n’aş putea. Cu ce vrei să plec? Spune şi tu. — Cât îţi mai trebue ţie pentru biletul de drum ? Poate îţi mai trebue şi pentru acolo, primele zile, nu ? — Nu, acolo dela început trec la Broadway, într’un bungalow al asociaţiei, şi sunt plătit, dar până acolo ? Tony era pornit. Se ridicase pe genunchi, i se deşteptase privirea, vorbea repede. Julienne se simţi deodată ca secată de mă- runtaie, de sânge, ca şi cum toată viaţa ei trecuse în Tony. Ghemul îi scăpa des din mână, ca viu. — Mă gândeam şi zilele astea ce aş putea vinde, dacă ar fi să plec. Ce spui tu ?.. ştii medalionul rămas dela mama ? E foarte vechi şi safirele frumos tăiate. Ai văzut cum e lucrat? Azi nu se mai lucrează aşa bijuteriile. E o artă care s’a pierdut. Aş fi vrut să-l păstrez totdeauna. Mama îl purtase cu o zi înainte de moartea ei, îmi aduc aminte, ieşise seara cu tata şi venise la patul meu să mă sărute. Se aplecase tare. Avea gâtul aşa de alb, aşa de înalt, avea o rochie albastră, medalionul atârna de pe pieptul ei, cum stătea aplecată, de-asupra patului meu, mi se plimba pe obraz. M’am agăţat cu mâinile de el, ca să nu plece mama. Ea râdea şi-mi desfăcea degetele. Julienne se gândea la râsul frumos al frumoasei mame a lui Tony, care murise a doua zi la vânătoare, la degetele mici şi groase ale lui Tony încleştate pe medalionul, pe care îl ştie. Tony mic, blond, cu breton scurt ca în fotografia aceea pe care i-o dase ei, şi femeia frumoasă, înaltă, sub luminile candelabrului, în rochie de seară. Tony voia să vândă acum medalionul. II iubea totuşi foarte mult, i-1 arătase şi i-1 descrisese amănunţit, ţinându-1 pe palma lui mare, aşa cum ştie el să vorbească despre un tablou sau un om. ■ — Şi vrei să-l vinzi ? — Spune şi tu, ce să fac ? Mi-e foarte greu să mă despart de el, dar ce să fac ? Când o întreba aşa, copilăreşte, ce trebue să facă şi dacă e bine lucrul pe care l-a hotărît, Julienne era fericită şi se simţea înţeleaptă şi maternă lângă Tony, deşi ştia că sfatul ei nu putea să 486 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fie decât o încurajare. Când nu era, Tony se supăra, se certa şi făcea tot ceea ce dinainte hotărîse. — Crezi tu că dacă mama ar trăi şi n’ar avea alţi bani, nu l-ar vinde pentru plecarea mea în America ? Asta decide doar de viaţa mea. Julienne înţelese după ton, că pentru Tony, de un minut, odată hotărîrea luată, medalionul era ca şi vândut. Renunţase la el, îl schimbase în bani, cumpărase bilet de vapor. Era plecat Tony cu gândul şi cu trupul, cu trupul lui în care viaţa era mai prezentă şi mai conştientă decât în gând, în fapte. Se desprindea ca o pasăre, cu indiferenţa, cu uşurinţa cu care ar părăsi o ramură. Ea rămânea aici, cocârjată ca o frunză, bolnavă. 11 privi. Dureau înăuntru toate, când se uita la Tony. Unde era fericirea apropierii lui ? Asta era o poveste, o invenţie literară. — Cât crezi tu că pot lua pe el ? — Nu ştiu, n’am avut niciodată bijuterii, dar îmi închipui că mult; e foarte frumos. — Şi dacă încasez şi banii pe care mi-i datorează Belmont, am chiar mai mult decât îmi trebue. Julienne îi trecea pe mâini încă un scul. Tony socotea în gând: — Nu vrei mai bine să iei un creion Julienne, şi să socoteşti pe hârtie ? In uşă bătu cineva. Era Violette Darieux, vecina de apartament a Juliennei, care venea să ceară o carte. Julienne îşi simţi inima încetinindu-şi bătaia. Când mai era cineva de faţă, mai ales dacă era o femeie, Tony devenea agresiv şi ironic, ca să se vadă bine raporturile lui cu ea, să se vadă că era iubit şi indiferent, şi ca să crească, cabotin şi vanitos, în ochii străinei. Era singurul lui cabotinaj, dar umilitor pentru ea, şi pentrucă o punea într’o situaţie jignitoare, şi pen- trucă Tony se micşora cu asta, lacom de spectacole şi pentru oricine. Când Violette Darieux intră în odaie, Julienne rămase locului pe divan, nemulţumită, cu un slab surâs, care trebuia să ţină loc de orice altă politeţe. Tony se ridică, scoase mâna dreaptă din scul, strânse şi sărută mâna albă şi grăsuţă a Violettei, ridicat într’un genunchi, cu un picior în pământ. — Dar ridică-te, dragă! îi spuse Juliennei aproape aspru. CHIPURI DiN HOTELUL SAINT GUY 487 Julienne se îngălbeni. Calculată matematic, la ivirea unui străin, grosolănia lui Tony, totdeauna delicat şi lipsit de groso- lănie în fond, trebuia să vie. — Uite, Violette, pe raftul ăsta sunt cărţile franţuzeşti. Ia ce vrei. Ar fi fost bucuroasă Violette să-şi ia cartea şi să plece, dar fata simţise privirea lui Ţony cercetătoare şi grea de sensualitate, şi se încălzea la ea ca la un foc, înaltă şi cochetă. Râsul i se muiase. Ridică braţul să-şi ia o carte din raft şi mâneca halatului subţire îi lunecă. — Uite-te, Julie, ce braţe are domnişoara Violette, ce cot, ca un piept de rândunică, rotund şi alb. Tony îşi trecu degetele uşor pe cotul fetei, care râse şi se zăpăci puţin. Julienne se rezemă de scrin. Ce era asta ? Nimic pe lângă tot ce cheltuia Tony în afara ei, totuşi acea mângâiere uşoară, acea atenţie acordată fetiţei intrată pentru o clipă în odaie, era ca o crispare a ghiarei, care era Tony înăuntrul ei. Fiecare bucată din carnea ei, care cunoştea mâna lui Tony, ţipa furată, durea. Orice putea atrage atenţia lui Tony, putea să-i placă. Tot ce-i plăcea era chin, era sărăcire, amputare a ei. Ii venea să ia fata de umeri şi s’o dea afară, sau ea însăşi să alerge la fereastră s’o spargă cu fruntea, şi să se repeadă în jos, pe trotuar. Să apuce mâna lui Tony şi s’o rupă, să se arunce la pământ, mai jos, mai adânc, îşi muşcă puternic buza, îşi încleştă mâinile una în alta cu unghiile spre palmă. Vocea Violettei răsuna tare şi fără înţeles ca printr’un geam o maşină de scris, pe urmă Violette plecă, îi spuse ei chiar bună seara, pe când ea cu ochii în pământ urmărea pe covor paşii ei, şi la fiecare bucată de duşumea părăsită simţea ca o undiţă, ieşindu-i încet din piept. Când uşa se închise, Julienne se uită la Tony, la odaie, şi nu-şi pricepu criza de disperare ascuţită de adineaori. Nu se petrecuse nimic extraordinar. Ea nu era în gene- ral geloasă de lucruri mai serioase, ce se întâmplase acum? Se trânti pe divan, cu faţa în jos. In odaie se făcuse întuneric. Tony înţelese ce se petrecuse adineaori. Ii fu milă de Julienne. Ii era ruşine de o revenire şi, în fond, dela ce să revie ? Vina lui putea fi simţită, dar nu exprimată, fiindcă era de nuanţe, nu de fapte. Nu trebuia deci să repare prin cuvinte, şi aşa era mai puţin greu. 488 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se întinse şi el lângă ea, cu faţa în sus, fără s’o privească, închi- zând pleoapele, cu mâinile încrucişate pe piept, ca şi cum nu remarcase ce se petrecuse în Julienne, şi era ostenit cum o presupu- nea şi pe ea. După un moment se întoarse către ea, îi ridică umerii cu un braţ şi îşi lipi gura toată, groasă, moale şi umedă de buzele ei strânse peste dinţii încleştaţi. Ca o floare adâncă şi udă, cu netezimi şi crispări ciudate, ca o floare carnivoră, lacomă se des- chidea şi se strângea avidă gura de-asupra gurii ei. Julienne simţi în tot trupul răspunsul pe care ar fi vrut să-l oprească, unda caldă a bucuriei fiecărui muşchi care se prelungea ca un fulger, a fie- cărui nerv care se făcea săgeată în continuu mers fără oprire, cântecul ca de ghioc, trezit în ea toată. încercă să-şi stăpânească mâinile să nu îmbrăţişeze, să se ţie lângă ea, coapsele să nu cheme, picioarele să nu se facă şerpi pentru copacul tânăr de lângă ea. învelită în braţe, cu pieptul dezgolit întâlnind pieptul larg, cald şi cunoscut al lui Tony, cu şoldurile tari şi muşchiuloase, Julienne gândi iar cu tot sângele: Viaţăl şi se topi în matca ei. Rămase apoi culcată de-a-lungul lui, cu faţa ascunsă sub bra- ţul lui îndoit. Tony fuma. De câte ori se sălta pe perne, Julienne se temea cu tot trupul că vrea să se ridice şi îşi încorda strângerea braţului cu care îl încercuise. Ii era preţioasă, ca ruptă din ea, fiecare bucată din Tony, din carnea lui, din haina lui. Ar fi vrut să stea aşa, culcată de-a-lungul lui, lipită de el, simţindu-i căldura, la nesfârşit; să se epuizeze, să se stingă acolo, lângă el, tăcând, îmbrăţişându-1. Ştia că peste o clipă are să se scoale, să se piep- tene în faţa oglinzii, să-şi puie pardesiul, s’o sărute cu un aer de mare prietenie şi să plece. I se părea iar acea plecare o rupere, o moarte. Nici un mijloc, nimic cu care să-l mai ţie. Când Tony voia să plece, nu-i puteai spune nimic, nu puteai inventa nimic să-i schimbe nu hotărîrea, dar dorinţa să plece. Şi dacă rămânea, dorinţa lui de a fi nu aici, ci în altă parte, era atât de evidentă, indiferenţa şi enervarea că a rămas atât de clare, că Julienne, jignită, nu ştia cum să-l facă să plece mai repede. Şi aşa cum se petrecuseră lucrurile în gândul ei, Tony stinse ţigara, se ridică, se pieptănă în faţa oglinzii şi îşi puse pardesiul. O sărută, luându-i faţa în palme şi Julienne, palidă, surâse. Ajunse Ia uşe. — Mi-am uitat fularul, Julie. CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 4*9 Julienne se întoarse în odaie, îl găsi pe scaun. II ridică spre obraz cu amândouă mâinile, şi întârzie, cu faţa în el, pe când Tony aştepta pe sală. Fularul mirosea a Tony. Julienne simţi o mare slăbiciune, ca un leşin, ca un gol în dreptul pântecului. Se rezemă de scrin. Mai aspiră odată mirosul basmalei de mătase, şi un gând care venea din trup parcă i se formulă într’o clipă. Ieşi pe sală. — Viu mâine la hotel, Tony, să văd camera; dacă îmi place, o iau. Eşti treaz la zece? La revedere. Coborît în stradă, Tony îşi dădu seama că îi e foame. Ar fi fost drăguţ dacă ar fi luat-o şi pe Julienne cu el, să mănânce îm- preună la « Le Pommier Normand », unde îi plăcuse aşa de mult, sau în altă parte, să n’o lase singură, aşa de greu desfăcută din el. Mai putea să se întoarcă, sigur că stătea încă în mijlocul casei, cu ochii pe uşe, dacă nu alergase la fereastră, să se uite în urma lui. Ar fi veselă, s’ar îmbrăca grăbit, cu mâini tremurătoare, gândea mai departe Tony cotind strada şi aşezându-şi pălăria într’o oglindă care-i trimese puţin aplecată imaginea, s’ar mira grozav de întoarcerea mea, dar nu şi-ar vădi mirarea, pentrucă se pre- face totdeauna că primeşte orice dela mine ca şi cum ar fi normal, vrând să-mi dea libertatea să mă port oricum, şi să-mi fie bine lângă ea. Ar fi fericită dacă m’aş întoarce. Tony trecu drumul. De ce să se mai întoarcă ? Ştia aşa de bine ce ar face Julienne, şi pe urmă ar fi vrut altceva, altfel decât până acum. N’avea să intre să mănânce numaidecât, să se mai plimbe. Ocoli străzile cu multă circulaţie, se depărtă de centru. Ii făcea plăcere să meargă, să-l bată vântul rece care se pornise brusc. Julienne îi spusese că merge legănat. îşi urmări mersul, îl schimbă, îşi făcu paşii foarte largi, apoi mărunţi, îşi îndreptă spatele, pe urmă îl cocoşă, se gândi la mersul lui Hamlet, al lui Oswald, al lui Napoleon şi le merse pe rând, preocupat de ele, în zgomotul străzii. Simţi deo-> dată cât îi era de dor de scenă de joc, cât îi era de dor să se puie în alţii, să fie pe rând zece oameni, nu unul, că nu se mai cuprin- dea, că scăpa din el însuşi. Cuvinte, gesturi pe care Tony Bracinski nu făcea şi nu le putea face niciodată, umblau în el ca fulgere, o nevoie de a suferi sau de a mima o suferinţă adâncă, care să coboare apoi în el, să-l încălzească şi să-l mistue, din care să iasă 490 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca dintr’o baie de viaţă, îl chinuia. Să-şi audă glasul, să-l coboare, să-l urce, să rostească altfel vorbele de toate zilele, să le redea sensul proaspăt, ca şi cum atunci, când le-ar rosti el, Tony Bra- cinski, le-ar crea, grele de înţeles şi sonoritate. Să simtă, sub lumina scenei ca izolat sub un clopot de sticlă, aşa cum nu poţi să simţi în zilele egale şi uniformizante, să simtă deodată că el, Hamlet sau Henric IV, e o realitate mai vie decât orice lucru animat, sensibilă şi conştientă cu fiecare fibră. Respinsese idiot angajamentul la Empire, ar fi jucat cel puţin un rol până acum şi, în momentul plecării în America, i-ar fi salu- tat respectuos pe domnii aceia. Şi ei sunt destul de incorecţi, când le convine, ca să nu facă el exces de conştiinţă cu ei. Amărît, Tony îşi vârî adânc mâinile în buzunare şi căută repede un gând, o evadare, un mijloc de a uita, ceva bun, repede. Intră într’o cafenea să dea un telefon Măriei. Era acasă, era singură, îl aştepta. După ce închise, Tony refăcu în gând asprimea glasului ei. Nu mai fusese la ea de patru zile, nici nu telefonase. Avea, fără. îndoială, să-i facă reproşuri, să-l certe, Mărie nu lasă nimic să treacă, nu iartă nimic. Ce dracu mai vrea dela el? Să-l crească a doua oară? Să-l lase în pace. N’o să se ducă în seara asta, să se deprindă să-şi modifice tonul şi să renunţe la mustrări. El era aşa şi nu altfel. Aşa cum era îl iubea, şi pe el, nu pe altul. Are să-i spună că nu mâncase când i-a telefonat şi că după ce a mân- cat, s’a făcut prea târziu. Să se întoarcă la Julienne ? Nu, îl plictisea atâta calm şi îngăduinţă. Orice fantezie era inutilă, pentrucă era dinainte acceptată. Se afla acum într’un cartier nou, cu vile albe, un parc parce- lat şi sădit cu case cub, o insulă în mijlocul Parisului cenuşiu şi vechi. Totuşi era o impoliteţă grozavă s’o lase pe Mărie să-l aştepte. O să se ducă. Trebue să caute staţia de metro. Erau frumoase casele astea care se clădeau acum. Un bloc alb în faţa lui avea brâie lungi de geam necurmate de stinghii, ca şi cum ar fi fost şerpuit, încins de ape. La fel blocuri bine aşezate pe pământ înconjurau squarul liniştit. Lumina tare a becurilor, agăţate ca nişte fructe ciudate de stâlpii înalţi care înconjurau peticul de iarbă din mijlocul pieţii, cădeau florile sângerii, de un roşu violent, le schimba parcă şi materia şi coloarea, le dădea ceva de flori de basm şi de blestem. In dosul Unui geam larg şi CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 491 alb, un vas rotund de cristal cu violete sau alte flori ca de catifea, cu o perdea amplă, moale. Dincolo de ea trebue să se fi întins o odaie scundă, mare. Lampa din tavanul ei se vedea, de cristal lăptos. Trebue să aibă odaia mobile lucioase, să fie şi un pian într’un colţ, şi oamenii elegant îmbrăcaţi. Miros de ţigări scumpe, cald şi fericire. Tony ar fi vrut să fie acolo, ar fi vrut să fie şi ală- turi, în cealaltă casă cu poartă de fier răsucit, cu zăbrele de fier răsucit la geamuri, care pe dinăuntru trebue să fi fost căptuşite cu draperii grele, zidurile cu biblioteci înalte. Lumina era mică, acolo, sigur că era o lampă de birou, birou Bidermayer, o lampă cu abajur care aruncă lumina pe o carte, carte cu foi groase, cu chenar şi litere înflorate. Să stea acolo, să citească un Missel, să-şi ridice ochii pe căminul în care arde — e destul de răcoare afară — jar albastru. In odaia de alături e lumină albastră, tapetul care se vede prin perdelele date la o parte e înflorat. Acolo e o odaie de dormit, rândueşte Tony. Un copil stă pe jos, pe un covor gros cu mult albastru şi roz în el. Se joacă. Pe uşe intră o cucoană, e mama copilului, miroase a frig, blana dela gât a violete. Se aşează jos lângă el, Tony e copilul şi cucoana e maică-sa. îşi vâră capul la pieptul ei, soarbe mirosul de pudră, de parfum, de rece de afară. Se prinde de gâtul ei înalt. Şi nu mai ştie de loc, peste o clipă dacă vrea să fie în odaia cu pian, în faţa biroului, din camera cu bibliotecă sau să rămână cu faţa îngropat în blana dela gâtul mai- că-si. Şi mai sus, în mansardă n’ar fi rău, cu o femeie altfel decât Mărie, altfel decât Julie, altfel decât Jakie alături, care să-l pri- vească cu ochii noi, să-i vorbească cu glas nou. Atâtea case în care nu trăieşte, atâţia oameni în dosul ferestre- lor ăstora pe care nu-i cunoaşte, atâtea femei care nu-1 iubesc, pentrucă nu-1 cunosc. In fiecare din casele astea poate să fie bine, în dosul fiecărei ferestre luminate e altă atmosferă, ca o muzică nouă, pe care n’ai descifrat-o încă şi care îţi stă dinainte, într’un caiet închis. Şi el stă numai la Saint Guy, trebue să se în- toarcă în seara asta la Saint Guy, să-i vadă pe Rend, Yvonne, Guy, Joujou. Are să înnebunească între ei. Bine că pleacă în America, să se termine şi cu toţi oamenii ăştia de aici. Avea să cunoască acolo altă lume, alte case, alte străzi. Oraşe, avea să cunoască alte oraşe. Şi aici, în Paris sunt încă atâtea lucruri de 492 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE văzut. Pentru început avea să mănânce în fiecare zi în alt cartier, în alt birt. O să anunţe la hotel că nu mai ia masa niciodată acolo. Sări într’un autobus, intră înăuntru pentrucă era rece. Prin fere- stre se vedeau casele îngrămădite, magazinele luminoase. Alte autobuse prin îngustimea străzilor treceau în sens opus, aproape atingându-se de acesta. In fiecare avea aerul să fie cald, şi lumea liniştită şi bine aşezată, ca la sfat, mulţumită. In fiecare era mai bine ca în autobusul lui, Tony bucuros ar fi sărit jos să se urce în celelalte. Henri îi urcă cele două valize mari şi Heliot ajutat de şofer, cufărul. Tony venea în urmă cu un pachet rotund ca un buchet învelit în foiţă: lampa mică, galbenă. Odaia era mai scundă decât odaia lui Tony, cu uşe tot spre balcon, la un cat mai sus. Pe tape- tul roz, alergau sănii albe cu birjari albi pe capre ondulate. Tony desfăcu, hârtia lămpii, o puse pe masă, îi aranjă abajurul de hârtie galbenă cu bucheţele mici de trandafiri. — Julienne, eu mă duc la mine în odaie, sunt destul de negli- jent ca să te încurc, dacă aş vrea să-ţi dau o mână de ajutor. Când isprăveşti, cobori la mine şi mergem amândoi la masă. O mângâie cu podul palmei pe gură, o sărută pe păr şi ieşi. Julienne rămase cu mâinile moi, în picioare. Odaia era o odaie străină, plină cu geamantane închise, cu un tapet pe care alergau sănii ondulate albe. Ce căuta ea aici ? De alături se auzeau voci, pe balcon paşi. Pe scrin era praf. Tonny plecase. Ar fi putut să mai stea un moment, s’o ajute să facă a ei odaia asta străină, în care insistase aşa de mult să se mute. Se mutase ca să fie cu el, şi uite că acum plecase. Imbecilă fusese când îşi închipuise că distanţa materială te poate apropia de Tonny, poţi să fii în camera lui, aproape de el cum îi e cămaşa şi să-i fii departe, să nu vrea să se gândească la tine, să nu vrea, să faci eforturi disperate, să-i vor- beşti, să-l strigi, să-ţi răspundă chiar, şi din glasul lui să lipsească el, Tonriy, şi ochii albi pe care şi-i aşează pe tine să fie aşa de neprimitori de imaginea ta şi goi, încât să vrei să-l strângi de gât. De ce îşi lăsase apartamentul din Rue D’Assas şi venise aici ? Acolo era bine, era la ea, aici e o odaie oribilă, străină, cu tapet închis, îmbâcsit înconjurată de toate părţile de odăi în care stau străinii, li se aud vocile reci şi neplăcute. Acolo era între pereţi CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 493 ştiuţi, casa era a ei, lucrurile domesticite şi amicale. N’avea să mai fie niciodată în odaia cu mobile albe, cuverturi cenuşii deschis şi covor roşu. Au să intre alţi oameni în odaia aceea, au să pue stăpânire pe lucruri, fizionomia odăii are să se schimbe, o să se înstrăineze, ca un obraz drag, pe care în vis îl vezi ciudat de schim- bat şi alterat. Vasul de pe scrinul alb, acum pe scrinul ăsta —uite, e praf pe el, i s’a luat pe deget — n’o să mai fie acolo. E urît să-şi deschidă valizele, să-si încredinţeze lucrurile odăii acesteia dus- mane, să nu le mai recunoască. Nu poate să se aşeze pe pat, cuver- tura e parcă îmbâcsită de alte atingeri, de alte mirosuri. Şi urît să se aşeze şi pe scaun, cu spatele la perete, cu privirea spre uşa care dă pe balcon, cu geamurile ei prin care oricine poate privi în odaie, mai ales când o să fie lampa aprinsă înăuntru. Cum o să se culce diseară, cum o să-i apară odaia, când o să stingă lampa ? O să poată dormi ? Şi cum o să se trezească mâine ? Şi ce o să facă mâine ? Ce o să facă de azi înainte ? Nu zău, ce o să facă? Tonny va pleca, ea rămâne aici, în odaia străină. Ce mai e bun, ce mai poate fi bun, la ce să se gândească, care să nu fie dezgustător şl trist ? Stă în picioare, obosită, cu braţele grele, sfârşită de un dezgust greu şi moale şi generalizat în ea toată, ca o greaţă! Acolo, la ea acasă nu se mai poate întoarce, aci nu e acasă, nu la Tonny, nu e nicăieri, şi încă o zi, un ceas, zece minute aici sunt de nesuportat. Ştia bine, o să aibă răbdare, o să se deprindă, impresia de acum o să se şteargă, dar ar vrea «ă n’aibă totuşi răbdare, să nu treacă mai departe, să isprăvească acum, cu tot. Şi Julienne începe să deschidă cuferele, să încerce să mobi- leze odaia, să umple sertarele şi dulapul. De sub capac răsare batista de mătase pe care o pune pe noptieră şi bolul de cristal alb. Poate că Tonny a plecat în oraş. Şi-a spus: Julienne are treabă, când lucrează e conştiincioasă şi atentă, nu se mai gândeşte Ia nimic, am timp să văd un film, să mă duc la Mărie sau să fac un ocol în Montparnasse. Julie e liniştită şi lipsită de bănuieli, are treabă. Dacă şi-ar lua acum geamantanele şi ar pleca în alt cartier, în Passy, în alt oraş, oriunde? Şi ce contează? Trei săptămâni aici, lângă un Tonny care are să-şi facă bagajele, n’o să aibă în gând şi pe buze decât «America », plecarea, şi ea o să rămâie aici pe urmă, în acest hotel, plăcut când vii să-l vezi pe Tonny, pentrucă e ciudat, 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dar în care e greu şi antipatic să trăeşti, cum i-ar fi greu să trăiască într’un veşnic carnaval sau în culise. Yvonne care s’a uitat la ea saşiu pe scară, sigur că s’a culcat şi ea vreodată cu Tonny, Guy cleios şi amabil, mahalagiu ca o precupeaţă. Uite, Tonny trebue să fi împachetat aşa sticla de colonie în halatul de baie. Dacă îl scotea de glugă fără să bănuiască ce înveleşte, o spărgea. Se aude prin podea o bătaie surdă şi regulată, se întrerupe şi începe iar, cu altă sonoritate, ca şi cum s’ar fi schimbat obiectul care se bate. Cine o fi stând dedesubt şi de ce bate? Julienne îşi reface în minte planul hotelului; bine, dar odaia dedesubt e odaia lui Tonny, dă tot spre balcon, ca şi asta, dar cu geamul, nu cu uşa. Are o uşiţă mică spre un culoar, e tot la capătul balco- nului, ca şi asta. Cum de nu şi-a dat seama la început? Pentrucă odaia lui arăta atât de altfel,' e aşa de plină de dezordinea, de coloa- rea, de neaşteptatul care e în Tonny şi camera asta e moartă, ina- nimată. In podea bate iar. Ce o fi bătând Tonny aşa de sus ? Sigur că agaţă crucifixul pe care i l-a dat ea adineauri, când adunau lucrurile din apartament. Tonny e acasă, n’a plecat, stă în odaie şi îşi atârnă crucifixul pe perete, sus, în dreptul patului, după colţul din care se aude bătaia. Julienne se aşeză pe podea, se culcă, îşi lipeşte urechea de pardoseală. Nu se aude decât, impersonală, lovitura ciocanului. Doamne, dacă odaia ei ar fi fost dedesubtul aceleia a lui, l-ar fi auzit mergând, l-ar fi urmărit dela un capăt la altul al camerei, i-ar fi auzit paşii ca peste trupul ei, una cu bătăile inimii. Dar şi aşa e bine, dacă lipeşte bine urechea de podea, îl aude când mută un scaun, când cântă, ca acum. A întârziat, se întunecă, o să sune de masă, şi ea nici n’a des- făcut lucrurile. Să se grăbească, poate lui Tonny îi e foame. Albi- turile încap foarte bine aici. Sertarele sunt bune, largi. Era târziu. In faţa pianului, Tony, aplecat adânc la stânga şi la dreapta, cânta pentru Julie, strânsă lângă el, cântecele vechi poloneze pe care i le cânta, când era mic, mama lui, şi se înto- vărăşi pentru ea cu voce surdă, caldă. Julie îl asculta, cu privirea atentă îi urmărea mâinile largi, tandre pe clape. Din fund, din sufragerie se auziră scaune scârţâind pe podea, vocile ridicându-se, apropiindu-se. Isprăvise masa întârziată familia de germani, venită cu o zi înainte, şi acum invada hallul. Fredonând se apropiară CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 495 de pian cei doi băieţi mari, blonzi şi înalţi, cu figuri osoase şi păr ţeapăn şi scurt şi se rezemară pe coate aproape de Tony. Veni şi al treilea, care semăna leit cu ei, mai tânăr, şi cei doi mici cu şosete şi bretele verzi cu flori, cu capetele aşa de halucinant identice cu ale celor mari, încât aduceau aminte de cutiile la fel, pe care le scot scamatorii unele din altele, din ce în ce mai mici. Tony îi şopti Julienei: « să vezi că au să scoată din buzunar unul mic de tot, la fel cu ei şi au să-l puie pe pian ». Julie îşi muşcă buza să nu râdă. Tony încetini cântecul cu gândul să-l întrerupă de tot, dar unul din băieţi îi bătu nerăbdător tactul cu palma în pian, şi fredonă tare, subliniat, ca să-l antreneze. Tony se sfii şi cântă mai tare. Apoi începură să cânte toţi în cor, cu voci tari şi zgrunţuroase, foarte veseli, nestingheriţi, un cântec nemţesc, îndemnându-1 pe Tony, cu ochii şi mimica să-i întovărăşească, pentrucă erau prea antrenaţi, ca să-l roage cu vorbe. Tony prinse melodia şi o încercă. La zgomotul fericiţilor nemţi, coborîse de sus Joujou fără guler, cu un şal galben, moale, legat neglijent în jurul gâtului, Rene Martin cu o figură de deşteptat dintr’un somn greu. Venise din oraş Martin Dubos şi, pentrucă îl văzuse la pian pe Tony, se oprise interesat pe laviţa de lângă perete, departe de ceata aşezată la întâmplare pe covor, rezemată strâmb de pian. îşi pusese pe genunchi pălăria cu mănuşile pe bor, îşi ştergea monoclul şi surâdea corect şi uşor către ceata de flăcăi cu păr de paie, cu ochi de smalţ albastru, cu glasuri aspre şi vesele. Bătrâ- nul care trebue să fi fost tatăl tuturor copiilor ăstora, un om scurt, gros, roşu, cu guler tare, desfăcut în faţă şi cu colţurile întoarse peste papillon, fără nici o asemănare cu ei, dar totuşi la fel de fericit ca expresie, se dusese la culcare facându-le moale semne cu mâna. Venise şi'Petroff din odaia lui şi asculta şi el, legănân- du-se în scaunul cu basculă. Căţeii lui Carlos se treziseră şi se ascunseseră în cabina telefonică. Julie se strânsese lângă Tony. Fiecare neamţ avea un cântec de cerut şi toţi îl urmau cu entu- ziasm. Tony se însufleţise în ritm cu ei. Probabil că Yvonne Wal- ter nu era acasă, de vreme ce nu trimisese încă vorbă sau nu stri- gase chiar ea din capul scării, că asta e vreme de dormit şi cine vrea să cânte să plece la cârciumă. Henri, chemat afară de cineva a cărui tăcere prin hali rămăsese nebăgată în seamă, un şofer pe- semne, se întorcea acum cu o valiză pe umăr. Grupul în jurul 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pianului trebui să se strângă la trecerea unei doamne cu multe haine pe ea, care se foia greu printre scaune şi trupurile întinse pe jos. Ajunsă la scară, ca o curcă mare, înfoiată, colorată, cucoana începu să suie încet şi precaut. Pentru că avea pene la pălărie, pentrucă trecuse important şi greoi, pentrucă era bătrână poate, şi toţi cei de faţă erau prea tineri, sau poate numai pentrucă râsul plutea de mult în atmosferă şi nu fusese încă râs, unul dintre băieţii blonzi pufni, altul îi urmă şi un fel de şuier lăsară să se audă şi ceilalţi, care încercau să se stăpânească. — Cântă, cântă un marş funebru! — încercă să glumească Joujou încet, dar, cum se făcuse tăcere, gluma se auzi tare. Doamna care ajunsese la capul scării se opri, se rezemă de balustradă, se întoarse spre hali. In clipa aceea Tony şi Julienne îi văzură chipul. Avea o figură albă, cu trăsături drepte, cu pielea veştejită, cu ochii enormi, deschişi, încercănaţi, arzători, profunzi. Privirea acelor ochi, înălţarea pe gâtul crescut din blăni a acelui cap regal, îi îngheţă. Privirea doamnei părea că n’are să se mai mute, nici să se stingă. Că va curge mereu, aşa tristă şi adâncă, fără mustrări, dar fără iertare. Pe banca lui şi Martin Dubos se înfiorase, şi alături, pe cea din urmă treaptă, pierdut în grăsimea şi hainele lui, Rene Martin, îşi simţise inima înceată bătând tare. Apoi Petroff, care nu văzuse nimic, spuse ceva, doamna se întoarse si sui iar, si băieţii înalţi si veseli cântară altceva. Carlos veni din oraş şi povesti că Argentina fusese admirabilă în seara asta, căţeii dădură un adevărat spectacol când îşi văzură stăpânul şi toată lumea se duse la culcare. Târziu, după ce transcrisese în altă octavă o bucată muzicală, Rene auzi în odaia de alături un zgomot repetat cu un hârâit de clanţă care nu vrea să se deschidă. Odaia de alături o ştia goală. Stăteau poate oameni noi în ea, cineva din familia germană venită în ajun. Clănţănitul surd, enervat se repetă. Rene se pre- gătea să stingă şi să se culce. îşi pusese pijamaua cafenie cu carouri galbene, se încinsese peste talia lui groasă şi învelită în cercuri de grăsime, cu un şnur, şi ezitase cinci minute, dacă să-şi spele mâinile sau nu, gândindu-se la răceala apei şi la lipsa de impor- tanţă ce avea faptul că intra în pat cu mâinile murdare, de vreme ce tot avea să doarmă. îşi privea sub lampă mâinile scurte şi groase ca nişte şobolani de brutărie, cu unghii mici şi negre, şi începuse CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 497 să sforăie aproape, cu ochii întredeschişi şi gura căscată. Zgomotul alături deveni disperat. Rene îşi făcu socoteala că tot n’are să poată dormi din pricina lui, se gândi că i se întâmpla poate ceva rău omului închis înăuntru, care vrea cu orice preţ să iasă, şi ieşi şi el pe galerie să-i ajute. In odaie era lumină, dar perdeaua trasă. Rene se opri la uşă şi întrebă încet: — Ce se întâmplă, vă rog ? Nu puteţi deschide ? Un glas de femeie, sonor şi cald, ostenit dar limpede răspunse: — Vreau să ies, domnule, şi nu pot să descui. Fii dumneata bun, îţi dau cheia pe geam, deschide, te rog, pe din afară. O mână slabă şi lungă dădu prin geamul deschis, înlăturând perdeaua, cheia. Rene se trudi puţin şi descuiă. De partea cealaltă a uşii sta bătrâna doamnă, care venise în seara aceea. Era îmbră- cată într’un capot amplu, lung de mătase roz, cu un fel de trenă care îi prelungea silueta. Pe cap, în loc de bonetă de noapte, o tocă de pene. Pe mâinile lungi, cu piele uscată şi albă ca o hârtie şifonată, inele luminoase. Mişcarea ei, acum scăpată de greutatea hainelor, era simplă, măreaţă şi istovită. — Iartă-mă, te rog domnule, că te-am trezit cu larma. Ii întinse mâna. Abia atunci Rene îşi dădu seama că intrase în odaie, stătea sub lumină şi era în pijama de noapte. Se sfii, se răsuci greoi, se înroşi. — Gilberte Lagardelle. Cum? era Gilberte Lagardelle? Şi de ea, când suise scara, de Gilberte Lagardelle, o ceată de copii prost crescuţi răsese ca de un om beat sau de un clown. Privirea asta adâncă şi luminoasă şi amară era privirea ei, din care ţâşnise ca sub o lumină, şuvoiul poeziei ciudate şi frumoase a maestrului ştiut de oricine pe din afară. — Eram singură, nu puteam dormi, nu pot de loc dormi, şi voiam să ies pe balcon. Ieşiră amândoi, se rezemară de rampa de fier înflorat. — E îngrozitoare o noapte nedormită în întregime. Sunt îngro- zitoare gândurile care îţi pot veni atunci, prea clare, prea lucide. Aplecase capul strâns de toca de pene lucitoare, faldurile rochiei se ondulau puţin de vânt. — Aştepţi ziua, să-ţi mai dai, faţă de tine chiar, un aer de acti- vitate, de necesar, de util, să te iei în serios. Mâine dimineaţă 32 32 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE am să am cu totul alte gânduri, am să fiu ocupată, grăbită, prinsă de ritmul Parisului. De asta şi vin la Hotelul St. Guy, e plin de ecoul Parisului. In adevăr, se gândea Rend, aici la St. Guy trebue să vii ca să te prindă pofta noastră de a trăi, de a sări, ca la curse, peste obsta- cole, cu graba şi foamea zilei de mâine, cu indiferenţă pentru tot ce pierzi pe drum, cu siguranţa că mâine e mai bogat ca azi. Aşa trăiesc toţi aici, şi nimeni nu-şi simte infirmităţile. Şi ţie are să-ţi fie aici mai bine, ai să-şi dormi, fiindcă ai să te culci obosită. Şi Gilberte Lagardelle se gândea, privind la omul scund de ângă ea: ce fel de viaţă o fi având tânărul ăsta? Dizgraţios şi aiurit cum e, îi trebue multă inconştienţă ca să nu se ştie şi să meargă mai departe. — Cu ce te ocupi dumneata ? — Sunt muzicant, pianist, doamnă. — Dar nu cântai dumneata, când am venit eu, cânta alt domn. Cânta frumos, dar indiferent. Ce simplă trebue să-i fie viaţa omului aceluia, asta se cunoaşte după două acorduri. II înţelesese pe Tony după câteva acorduri, gândea Rene. Va să zică e adevărat tot ce se spunea despre inteligenţa acestei femei, aşa de mult iubită, aşa de absurd părăsită, la sfârşitul vieţii, în ochii întregului Paris, mai mult chiar, cine din lumea care citeşte în Europa, nu le cunoscuse dragostea ? Memoriile ei, apărute acum câţiva ani, erau şi în biblioteca de jos, din hali. — Studiezi încă sau concertezi chiar ? — Am de gând să dau un concert la toamnă, dar am să stu- diez încă multă vreme, toată viaţa. Doamna oftă, se rezemă mai apăsat de balustradă, ostenise. — Mi-e aşa de dor câteodată de scenă! Nu cunosc ceva mai minunat ca exhibiţia. E voluptatea cea mai mare. Dă un concert la toamnă, mai curând chiary ai să vezi, n’ai să te mai poţi lipsi de exhibiţie, de expunerea ta, cu tot ce ai mai intim, în faţa publi- cului. Despărţirea de el e îngrozitoare. De asta scriu, de când nu mai joc, ca să mă spovedesc încă, să mă expun, să vorbesc despre mine. E un viciu, nu te poţi vindeca. Rene o privea prin ochelarii lui cu sticlă groasă, grăsoasă. Suferea şi ea, ca toţi cei din Hotelul Saint Guy de acest viciu care era şi al lui, al omului tăcut şi şters. Voia şi el să vorbească CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 499 prin cântec de el, altfel părea modest, n’avea ce spune, încurca locul. Oftă, tăcu. Doamna îşi strânse capotul la gât. — Să mai vezi o noapte cu stele, să mai scrii o pagină, să mai trăieşti o zi. Mai închid ochii în fata unei evidente, mă fac că nu văd încă o piedică, mai vreau o carte, un drum la Paris, încă o primăvară. Dumneata ai viaţa înainte. — Şi aşa de puţin pentru ea... — îngăimă Ren6, dar nu întregi nici măcar în gând. N’avea nevoie să ştie clar ce îi lipsea. Tăcură, ridicară ochii să privească cerul, unul lângă altul, femeia înaltă, frumoasă, ofilită şi tristă, şi bărbatul scund, negru, fără gât şi fără picioare parcă, cum stătea în pijamaua lui cadri- lată, proptit de balcon ca un sac plin. Cu capul pe pieptul Juliei, cu mâna ei pe frunte, cu trupul alături în aşternutul cald, neacoperit sub lumina lunii, Tonny cânta încet, cu voce groasă, silindu-se să fie răguşită, s’o imite pe Yvonne Walter. Trecea dintr’un cântec în altul, apăsa tactul cu degetele pe braţul Juliei şi nu se gândea la nimic precis. Din când în când îi răsărea un gând, îl arunca în două vorbe şi cânta iar. — Julie, tu ce rochie îmbraci la serată ? — Cea albă, — şueră Julie, ca să nu-şi lase Tony cântecul. Mărie avea să vie şi ea. Au să se întâlnească, Mărie şi Julie. Ei, acum nu e nimic, sigur că e deprinsă Julie cu gândul că Tony pleacă cu Mărie, ştie doar de mult. El o să fie drăguţ cu amândouă, să nu se simtă nici una prost. Mărie are să vie şigur, foarte frumos îmbrăcată. Poate că era mai bine dacă s’ar fi cunoscut dinainte. Mărie o zărise o dată de mult, şi Julie îi văzuse pe amândoi la masă la Wikings şi plecase repede din local. Ciudat cum Mărie îl văzuse şi remarcase înainte de a-1 cunoaşte. Care să fi fost ziua aceea când era cu Julie astă toamnă la Dome ? întrerupse iar cântecul şi vorbi cu voce clară, vocea lui. — Julie, tu îţi aduci aminte de o zi din toamna trecută când eram, înainte de prânz, la Dome, pe terasă, era soare, tu aveai taiorul maron şi eu pardesiul bleumarine ? — In dimineaţa când veneai dela Pitoeff sau când fusesem întâi la Expoziţia Des Ind^pendants şi tu ai râs de a trebuit să plecăm ? 32' Soo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când fuseseră dimineţile astea ? După Independants fuseseră la- Dome ? — A fost soare de amândouă dăţile şi tu la fel îmbrăcată? —■ Da, dar când ai fost la Pitoeff tu aveai fularul galben la gât. Cine îşi mai putea aduce aminte ? Trebuia memoria Juliei, biata ei memorie afectivă, de femeie îndrăgostită. Tony se simţi deodată foarte tare şi începu iar cântecul lăsat în drum. Julie îşi aducea aminte. Când pusese fularul galben, Tony era bine dispus şi venise dela Georges Pitoeff şi mai vesel. Se înţele- seseră perfect. Ţinea minte zi de zi, toate zilele cu Tony. Cum s’ar putea confunda o zi cu alta ? Fiecare avusese altă lumină, Tony spusese alte cuvinte, avusese alte gânduri. Şi dimineaţa în care traversaseră Plac^ du Tairtre şi Tony se uitase mult la o fată înaltă, brună, dimineaţa în care ea fusese tot timpul tristă şi îl plictisise pe Tony; mâncaseră pe urmă într’un birt mic, ca să facă economie, şi lui Tony îi displăcuse grozav mâncarea. Se duseseră apoi la cimitirul Montmartre, le fusese în drum; şi ziua plină de soare la La Varenne în care stătuseră într’o barcă pe Marna toată dimineaţa şi înnotaseră. Tony, care e aşa de sprin- ten şi vioi totdeauna, în apă era greoi, stângaci şi prudent, aşa că pentru prima oară se simţise ea tare şi veselă lângă el, dar când ieşiseră din apă şi Tony îşi îmbrăcase pulloverul verde, fără mâneci, peste cămaşa albă cu guler răsfrânt, şi-şi înălţase pe gâtul puter- nic, capul mare, cu piele roşie-aurie, păr cenuşiu şi ochi albi, Julie simţi iar cealaltă fericire zilnică, de-a fi mică lângă Tony şi uluită de el. Când trecuseră spre autobus, la o cârciumă, la răspântie era o nuntă. înăuntru se chefuia şi mireasa ieşise în capul scării şi, plictisită, rezemată de un stâlp, se uita pe şosea. Şi zilele toate în Luxembourg, deosebite una de alta ca un chip omenesc de altul, deşi la fel făcută ziua când Tony şi pusese hai- nele cenuşii, seara în care maşinile erau dense si violete, ireale, pe cerul galben şi Tony, ţinând-o de umeri cu un braţ, amuţise de frumuseţe şi melancolie. Pe urmă intraseră alături la «Le Pommier Normand», băuseră cidru, Tony povestise mult de acasă, dela Varşovia, de când era mic, şi ea se trudise să şi-l închi- puie mic, alb, cu ochi luminoşi, deştept şi ciudat. Venise pe urmă un ghicitor bătrân în local, râseseră mult de el, râdeau şi chelnă- riţele în restaurantul rămas gol, şi la un moment ea singură nu CHIPURI DIN HOTELUL SAINT GUY 501 pricepuse, cu palma deschisă în mâinile bătrânului despre ce e vorba, pe când Tony hohotea şi chelnăriţele ruşinate se ascun- sesem după tejghea, în fund. Ghicitorul avea o manta mare, cafenie si ochi frumoşi si obosiţi: mai mâncaseră si altădată acolo, ştia când, cum fusese şi ziua în care pentru prima dată Tony 0 sărutase pe stradă, când să se urce în autobus, de mult, şi ei 1 se păruse că cea mai mare fericire e să fii necuviincios; şi serile lor de cafenea, toate, pe fiecare o ştie. Şi dimineţile la Louvre, şi singurele lacrămi ale lui Tony, pe care le-a văzut vreodată, când i se păruse că zgâriase un Breughel Le Vieux, vrând să-i arate ei un amănunt; şi dimineaţa atroce, când din sală în sală îl ajutase să-i strecoare unei cucoane păzită de bărbatu-său, un bilet, surâzând mereu spunând că jocul o amuză, spunându-şi în gând că inevitabilul trebue acceptat în linişte, că Tony e altfel făcut decât ceilalţi oameni. Cucoana era puţin ostenită şi trecută şi foarte frumos îmbrăcată. « Când te gândeşti ce fericită ar putea să fie ea cu mine, săraca! Nu vezi că e bătrână!» spusese Tony şi ziua... — Nu te doare Julie ? — întrebă Tony săltând capul şi schim- bând locul. Mai cântă în glumă câtva, cu buzele lipite de pieptul ei, şi se ridică apoi pe pernă, lângă ea. — Mi-e somn. Cu ochii închişi, îşi învârtea în jurul degetului o şuviţă de păr, cum îi povestise că făcea şi când era mic, imediat ce-1 cuprindea somnul. Luna se ascunsese după hornul casei din faţă, cobora. Lumina ei încă umplea odaia. Julienne se ridică, trase deasupra lor pătura subţire. Tony îşi înfundase faţa în pernă cu o mână sub gât. Şi ei îi era somn. — Bei puţină apă, Tony ? — Nu, mă trezeşte. — Vrei să mergem mâine să vedem Expoziţia de flori din Bois ?.. Tony, dormi ?.. — Da. Ştii ce văd, Julie ? (între un cuvânt şi altul făcea pauze mari, începea neclar vorbea şters). Uite o odaie galbenă, cu o fereastră mare de atelier. Intră un domn bătrân, în haine albe si face cu mâna. » — Face cu mâna ? La cine ? — Face spre mine. E soare şi nişte flori albastre de pe masă au... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 503 In visul lui Tony, florile se deschideau deodată ca nişte pumni şi domnul se apleca de-asupra lor, pe urmă o voce striga de afară şi Julie căuta ceva la geam. Julie închisese şi ea ochii peste odaia galbenă şi domnul în haine albe ridicase capul şi era Guy, dar peste o clipă făcea semn cu mâna şi era Tonny, şi intrau amândoi alături, într’o sală din Louvre să dea ceva... să ia ceva... LUCIA DEMETRIUS TRADU CERI BAUDELAIRE FRUMUSEŢA O, muritori, ca visul de piatră mi-i decorul Şi sânu-mi, unde oricine de moarte s’a zbătut, Făcut e să insufle poetului amorul întocmai ca materia de veşnic şi tăcut. Sfinx ne’nţeles, mă ’nscaun în slăvile luminii, Ca lebăda de albă mi-e inima de nea; Urăsc mişcări ce schimbă din loc contur şi linii; Nu plânge niciodată, nici râde faţa meâ. Poeţii, la vederea ţinutei mândre-a mele Ce parcă-mi iau din cele mai falnice statui Şi-or mistui viaţa în studii aspre, grele; Căci am, pe-aceşti ibovnici fideli ca să-i supui, Vrăjite-oglinzi curate ce fac minuni din toate, Sunt ochii-mi largi deapururi splendori ne’ntunecate. IMNUL FRUMUSEŢII Vii tu din sfera naltă sau vii din adâncime, O, Frumuseţe ? Darul din ochii tăi, divin Sau infernal, i-amestec de bunuri şi de crime Şi pot să te aseamăn cu cel mai tare vin. Şi zori şi asfinţire cuprinzi în uitătură, Miresme dulci împrăştii ca noaptea ’n vijelii. Un filtru-i sărutarea-ţi şi-o amfor’ a ta gură, Prefaci în laşi eroii şi ’mbărbătezi copii. Răsări din hăul negru sau te cobori din astre? Destinul ca un câne vrăjit e ’n urma ta, Tu semeni la ’ntâmplare şi chiot şi dezastre Şi cârmueşti o lume şi seamă n’ai cui da... Tu peste morţi în hohot de râs te porţi în cale, Nici groaza nu-i scumpetu-ţi cel mai puţin de preţ Şi-omorul, printre cele mai dragi podoabe-a tale, înamorat îţi joacă pe pântecul semeţ: Spre tine, o lumânare, orbit un flutur zboară Şi zice arzând: «Văpaie, eu bine te cuvânt». Şi găfuind amantul ce mândra-şi împresoară Pare-un murind ce ’n braţe-i desmiard’ a lui mormânt. TRADUCERI SOS De-mi vii din cer sau vii din iad, ce-mi pasă mie, Superb colos de monstru cumplit, o candid lut, Când ochiul tău, surâsul, piciorul tău mă ’mbie, Spre poarta Infinitului meu drag, necunoscut? Eşti duh de sus sau demon, un înger sau mireasă Sirenică? Ce-mi pasă, când tu cu ochi blajini, Parfum, lumină, cântec, o unica-mi crăiasă, Faci lumea mai frumoasă şi clipele-mi alini ? ALBATROS Adesea marinarii un joc îndatinează Când pe-albatroşi pun mâna. Sunt pasări mari de mare Tovarăşi leneşi care pe drumul lor urmează Corabia ce-alunecă peste genuni amare... Abia-i slobod pe scânduri şi ei ce urcă falnic, Domnind pe-azur, acuma stângaci şi caraghioji, Perechi de aripi albe şi lungi îşi lasă jalnic Ca vâsle trăgănate alături de matroji... Nedumirit, nevolnic drumeţul care zboară, Frumos odinioară, ce slut e şi rebel! II scot din fire unii cu fumul de ţigară, Maimuţărindu-1 alţii tot şchioapătă ca el. Aşa-i poetul, rege care ’nfrăţit cu norii, S’aţine ’n vijelie, de arc îşi bate joc, Dar exilat pe glie îl hue muritorii, Giganticele-i aripi ţin mersul lui în loc. LAUDA IUBITEI Ce-ai zice ’n seara asta, o suflete-oropsite, Biet suflet care odată te-ai veştejit de chin, Preabunei, preafrumoasei şi celei mai iubite Ce te-a ’nflorit deodată cu zâmbetu-i divin ? — Mândria mi-o voi pune s’o laud în tropare; Nimic mai bun ca gestul de stăpânire-al ei, .Spiritual e trupu-i, parfum de înger are, Cu ochii ei ne ’mbracă în strai de cald polei. Oriunde o fi, în noapte sau în singurătate, Ori merge ea pe stradă ori prin mulţimi străbate Fantasma-i joacă ’n aer ca para de făclie. Ea zice: « Sunt frumoasă şi dragostea-mi ordonă De dragul meu Frumosul în toate drag să-ţi fie, Sunt îngerul de pază şi muză şi madonă ». HOITUL Ţi-aduci aminte, scumpo, cum într’o dimineaţă De vară blândă şi senină, Cotind cărarea singur, noi am văzut în faţă Pe-o albie de pietre plină Cu gaibe ’n vânt, asemeni unei femei obscene, Arzând de-otravă şi sudoare Un leş care deschise cu o sfruntată lene Un pântec, ciumă de duhoare. Sufla cuptor dş soare pe-această putrejune Parcă s’o fiarbă ’ncet şi lin Şi însutit să ’ntoarcă Naturii mari şi bune Ce ea ’nchegase pe deplin. Privea din slavă cerul schelura minunată Ca floarea ’nvoaltă din grădini. Ţi-a fost aşa de tare mirosul, că deodată Era pe iarbă să leşini. Foia un roi de muşte pe pântecul, de unde Se îmbulzeau cernite ordii De larve scurse ca un lichid ce creşte ’n unde De-a-lungul astor zdrenţe vii. Şi tot zorea puhoiul să sue, să coboare Ori s’avânta clocotitor. Credeai că trupul putred, bolfit de-o surdă boare, Trăia cu mii de vieţi în spor. TRADUCERI 5°9 Şi auzeai din toate o muzică bizară Ca de-un izvor sau adiere De vânt, ca ritmu ’n care se vântură la ţară Grăunţe, pleavă din panere. Vedeai doar forme sterse, un vis rămas, schiţare Ce-abia pe un tablou uitat O ’nsăilase artistul şi-acum îi da urmare Numai pe sine răzemat. Pe după stânci, pândind, o căţea neodihnită Ciudos privea ca din culise Şi aştepta răgazul s’apuce iar tihnită Bucata ce o părăsise. Şi tu vei fi tot astfel epavă ca din stele, Gunoi şi molimă cumplită, Tu ochilor mei astru, tu soare-al vieţii mele, Tu înger, idol de iubită. O, da, vei fi tot astfel, regina mea de graţii, Când tu, sfinţită ’n taine sfinte, Vei merge adânc sub iarbă, sub grase vegetaţii Să mucezeşti prin osăminte. Atunci, frumoaso, spune-i când lacoma vermină Te va ’mbuca în sărutare, Că am păstrat esenţa şi forma cea divină A mândrei adorate care Dispare ’n putregai şi tină. VERLAINE CÂNTEC DE TOAMNĂ Ton de plânsori Lungi de viori, Toamnă târzie, Lâncezi fiori, Viers ce mă dori Ca de-o vecie. Palid mâhnit Stau înlemnit; Când ora-mi sună, Sinea-mi, de-ascult Glasuri de mult, Plânge nebună. Şi merg hoinar, Un cânt amar De vânt mă poartă Pe jos, pe sus, Oriunde dus Ca frunza moartă. . PĂDURE AMICALĂ Duşi numai de gânduri preacurate, Noi am mers de-a-lungul drum de Mai, Mână ’n mână, alături fără grai, Singuri printre florile ’nserate. Ne ’ndrumam ca doi logodnici buni Prin amurg, în noapte verde de livadă, Ne-ospătam de-a feeriilor rotundă nadă, Luna cea prielnică celor nebuni. Peste muşchi apoi am răposat deodată, Singuri, prea departe ’n umbra fermecată De pădure apropiată şi cu murmur blând, Şi ’n lumina cea imensă de mistere Ne-am găsit pe noi acolo sus plângând, O scump al meu tovarăş de tăcere. MOARTEA TINEREŢELOR Balconul ornamentează casa şi-i dă un aer de vechime şi de oarecare poezie bătrânească. E de lemn, mâncat pe alocurea de timp ca de pelagră şi destul de cuprins. Din când în când şi mai cu seamă în nopţi ca acestea de vară târzie, Ioachim îşi trage scaunul de paie după dânsul ca o povară şi se aşează să privească de sus, strada, felinarele ftizice cu lumina lor de spaimă, amin- tind aventuri de mult consumate, oamenii care se întorc, prăpă- diţi, acasă ca urmăriţi de vedenii, fetele şi nevestele cartierului. E un cartier obscur în care s’a mutat de curând, cu multe câr- ciumi la modă cu zeci de ani în urmă, cu bărbaţi mustăcioşi şi bărboşi, cum se văd doar în vitrinele fotografilor provinciali, cu neveste late în spate şi îmbrobodite în orice anotimp, temătoare de răceli şi de boli. Bărbierii sunt fr^ţi de cruce cu muşteriii care seamănă la chip şi la vorbă cu dânşii, îşi fac vâjit cu evantaie imense, comandă, în gura mare, băutura băiatului în şorţ verde de peste drum şi sunt totdeauna cei dintâi la încăierările iscate des prin curţi întunecoase. Ei pomenesc cu evlavie de isteţimea popii şi de înţelepciunea mătuşii, cred în diavol şi în farmece şi sunt pătrunşi de misterul vieţii care începe şi sfârşeşte acolo în faţa dughenii. Ioachim priveşte lumea din balcon şi se simte singur şi trist în marea noapte a stelelor, revărsată peste oraş. Are aproape pa- truzeci de ani, un cap deformat de meditaţii, o nevastă grijulie de gospodăria casei şi doi copii, două fete. De unde vine izolarea asta cumplită de tot ce-1 înconjoară, buba asta fără leac care-i covârşeşte sufletul şi-l roade, tristeţea care îl sfâşie pe dinăuntru şi-i umezeşte ochii? Nu ştie şi nici nu încearcă. Se aşează pe MOARTEA TINEREŢELOR 513 scaunul de paie şi priveşte; atât mai e în stare: să privească spectacolul vieţii, incapabil să mai participe la el, incapabil să mai fie el însuşi actor pe vasta scenă a existenţei înfrigurate. In casă, iată, se sting luminile. Nevasta i-a culcat plozii şi acum se pregăteşte şi ea de somn. O vede, din profil, măruntă, obosită, dezamăgită parcă... Era, cu cincisprezece ani în urmă, sprintenă ca o veveriţă şi neastâmpărată ca un mânz, în rochia ei colorată, totdeauna cu flori în mână şi surâzătoare, prea surâ- zătoare, poate... Aştepta în fiecare dimineaţă tramvaiul cu cai care o ducea la biroul fabricei de cărămidă, unde trebuia să în- semneze într’un registru uriaş vânzările şi cumpărările zilnice Şi îşi trăia frenetic viaţa. Privea obrazul galben al bătrânului slujbaş şi nu-i venea să plângă, la vârsta aceea, nici de brazdele care i se adânceau sub nările nasului, nici de clătinarea prea deasă a capului istovit, pregătit să şi-l culce curând-curând în cosciug. Nu-i venea, de altfel, să plângă de nimeni şi de nimic. E obosită, constată el, şi e firesc să fie aşa, după anii cenuşii petrecuţi în mărunte hărţuieli cu viaţa, şi e şi dezamăgită din aceleaşi pricini. Fata cea mare i-a moştenit privirea adâncă a ochilor căprui şi toate neliniştile. Acum e încă zveltă şi încă în stare să dea piept cu vrăjmaşii tăinuiţi pretutindeni. Vor trece anii şi fata asta, cam grăsană, cam bondoacă, se va subţia, se va întrista şi va sfârşi, resemnată, nevastă cu copii, la rându-i, cheltuindu-şi anii ca banii mărunţi, într’o existenţă cenuşie întocmai ca mă-sa... Numai ca mă-sa ? Nu: întocmai ca şi tata, ca toate fetele de pretutindeni... Fata cealaltă e încă legată de păpuşi, hoinărind în paradisul zânelor de cârpă şi al urşilor de ciocolată. Ridică spre dânsul doi ochi de cărbune, umezi, miraţi şi vii... ochii pe care nu-i va păstra mult timp, ochi curaţi de copil, nejertfiţi încă vieţii. Femeia îi bate în geam. — Nu te culci ? Iar are să te doară capul! De câte ori întârzie în balcon, se scoală cu o amărăciune groaz- nică în gură şi cu o puternică durere de cap. Şi nu face nimic altceva, îşi spune, decât să privească viaţa: nici o sforţare, nici o risipă de energie. Atentă, nevastă-sa îi bate din nou în geam. Are o figură plictisită. — Hai, culcă-te, — îi şopteşte ea, — ai nevoie de somn! 33 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5H De când are atâta nevoie de somn ? De când oboseşte atât de uşor, i se înverzesc ochii şi-l copleşesc gândurile, singurătăţile şi tristeţile? El dă din cap şi-i face semn cu mâna, în chip de răspuns: bine, bine, am să mă culc îndată. Femeia deschide uşa balconului şi capul i se înfăţişează, ne- căjit, în lumina săracă a felinarului de-alături şi a stelelor. — Leia, — şopteşte dânsa, — a ieşit iar verde! M’am uitat de câteva ori în oală!... Ar trebui să chemăm doctorul. De-o săptămână nodul ăsta, copilul cel mic, se zbate în fri- guri, pe picioare, şi se luptă cu duhurile rele. E un braţ de carne, un moft de suflet într’un trup istovit şi mic cât un degetar. Din toată făptura puţină a fetii, numai ochii ei mari, negri, care se miră şi întreabă, trăiesc cu adevărat. — O să chemăm doctorul! — consimte el, moale. E ca şi când ar spune: o să chemăm şi doctorul, —fie! Şi-acu’ mai vrei ceva? Gata, o să-l chemăm! închide uşa şi lasă-mă să privesc viaţa din balcon, viaţa din care am fost smuls sau din care fără să vreau m’am smuls, spectacolul din care nu mai fac parte, lumea cealaltă, sprintenă, veselă, grăbită, ahtiată de lu- mină si de cântec. » Femeia stărue în prag. Clatină iar capul, aşa cum face numai de un an-doi şi iar şopteşte ceva. Ah, murmurul ăsta monoton, vocea asta egală, vorbele astea care seamănă una cu alta, atât de mult, parcă ar fi gemene... Şi ieri şi alaltăieri şi răsalaltăieri le-a rostit şi are să le mai rostească încă azi şi mâine... — Ai să răceşti. Să-ţi aduc şalul? Intr’adevăr, e şubred de câtva timp şi oftează în somn ca bătrânii. II scutură un fior ca o prevestire rea. Să fie, cu adevărat, vârsta? Dar n’are nici patruzeci de ani. Poate oricând spune: am treizeci şi... Prin urmare: nu patru- zeci! înainte întârzia noapte după noapte şi se înapoia acasă în zorii zilei, foarte puţin obosit şi gata să reînceapă. Şi nici pe atunci nu se simţea prea tare. Ce era însă în dânsul care-1 făcea po- trivnic oboselii, oboselii acesteia mortale pe care începe s’o cunoască de câtva timp, care îi moaie picioarele şi-i voalează ochii şi-l face mai calm şi mai resemnat ? Poate că tinereţea •.. gândi el fără curaj. MOARTEA TINEREŢELOR _ SIS — Nu, n’am nevoie de şal! Nu-i frig! Culcă-te! Femeia îl privi cu ochii mici. Nu, nu mai era aceeaşi! Nu, viaţa nu schimbă, devastează! Ieri, aceşti ochi erau încă argint viu, acest trup încă trestie, acest glas încă agitat... Ieri, îi săruta ceafa şi ea râdea zgomotos, toată uliţa se obişnuise cu râsul ei tare, prelung, înviorător! Şi ce s’a întâmplat, în câţiva ani numai, după cununia şi după ivirea copiilor, ce s’a întâmplat, sub acelaşi cer al cetăţii, în aceeaşi uliţă, negreşind cu nimic nimănui, ce s’a întâmplat că fata de ieri e astăzi nevasta obosită ca şi dânsul, greoaie în mişcări şi începând să dispreţuiască strada, lumea, fericirea ce- lorlalţi? Nu s’a întâmplat nimic! E vârsta! Dar a întâlnit bă- trâne cu pasul zglobiu şi hotărîte să înfrunte viaţa, şi a văzut bătrâni, cu capul nins, dar plini de elan. I-a văzut nu numai în filmele englezeşti, în teatru şi în romane, nu! — se scutură el ca de o învinuire nemeritată, — i-a văzut în viaţă! Ah, ce-o mai fi făcând voluminoasa nevastă a proprietarului de mine din Ploeşti, o femeie foarte trecută, cu tâmplele de argint şi cu dantura falsă, . care petrecea laolaltă cu dânşii, cu mânjii, în Bucureştii de acum douăzeci de ani? Ii murise bărbatul la o vârstă matusale- mică (o luase, pretindea, copilă de cincisprezece ani) şi n’avusese nici o mângâiere, cum singură spunea în tot timpul căsniciei. Femeie trecută, dar veşnic gata să-şi trăiască destinul, nici o clipă obosită! Se poate deci înfrânge vârsta şi nu e cuvânt că la treizeci şi opt de ani trebue să fii, neapărat, obosit, atât de o-bo-sit! Ioachim cască, leneş, şi se bate cu palma peste gură. A, stai, îşi spune dumerit, dar cine a văzut-o bine pe văduva proprieta- rului de mine ? Cine a privit-o lăuntric, cu ochii înţelegători, pe atunci, la vârsta tuturor certitudinilor? Acum, acum de-abia, după douăzed^de ani, Ioachim o vede cum era, şi o vede ciudat, altfel: din când în când o grimasă a gurii, din când în când un suspin ucis cu hotărîre, din când în când o lacrimă în ochi. Ei erau nişte animale vesele, nişte dihănii în libertate, nişte cai sălbateci lăsaţi de capul lor pe întinsurile stepei... Cui să-i trăznească măcar prin cap să-şi privească adânc în ochi partenera de-o noapte sau de zece? Femeia care venea la dânşii îşi căuta tinereţile duse, voia, cu tot dinadinsul, să le regăsească, să le păstreze câtva timp, cât de 33 5>6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puţin, o zi, un ceas, o clipă, tinereţele care nu se mai întorc totuşi nicicând. Asta căuta ea în ţipătul tânăr al băieţilor înfierbântaţi de vârstă şi de băutură, asta căuta ea în strânsoarea, în răsuflarea, în privirea lor. — Săraca! — murmură el, — după douăzeci de ani, cât de naivi,’ cât de neînţelegători suntem!... Bătrânii cu elan, învingătorii fericiţi ai reumatismelor şi ai bronşitelor, în tandreţe cu fete tinere, dansând la balurile celor- lalţi şi vânând viaţa ca pe o pasăre ?... Cine le-a privit şi lor în ochi, adânc, sincer, dezgolindu-i de tot ce era artificial şi izmeneală? Ah, zbârciturile frunţii şi tre- murul uşor al mâinii... Trupul amorţit după noaptea cheltuită la cabaret, oasele ruginite... bătrâneţea care-i ţine în pat, în fotoliu, la fereastră, zile întregi după aventură, luni întregi şi, poate, le grăbeşte cununia cu veşniciile... El a văzut numai aparenţele, numai spoiala, numai ceea ce se dorea expus. Din casă se aud scâncete. Copilul s’a trezit din somnul în care de-abia se înfundase şi se lupta încă, speriat, cu diavolii. Era atât de palidă fetiţa asta, atât de slabă, avea pieliţa obrazului ca de foiţă, gata să se distrame. Ioachim se ridică şi intră în cameră. E întuneric, dar el deslu- şeşte, la căpătâiul patului, trupul neveste-si aplecat asupra ţân- cului bolnav. — Şşş! Şşş! — face dânsa, cu degetul la gură. La lumina lunii şi a stelelor se vede bine, se vede întocmai ca într’un vis adevărat, când poţi pipăi oamenii şi faptele şi când, trezit, ţi-e greu să te împaci cu vietăţile celelalte, din juru-ţi, de pe stradă, din restaurant, de pretutindeni, şi încerci o răscolitoare părere de rău, care te moleşeşte şi-ţi acreşte existenţa, după făp- turile dispărute o dată cu deschiderea ochilor. — A ieşit iar; — şopteşte femeia, a făcut pe ea, sărăcuţa! — Da ? — se pomeneşte şi el şoptind, foarte mişcat de întâm- plare, înduioşat şi alarmat în acelaşi timp de starea rea a copilului. — Şi tot verde! Auzi? Tot verde! Trebue să chemăm doc- torul! De când ţi-am spus eu? Trebue s’o vadă cineva! — Foarte bine! Vrei să-l aduc acum ? MOARTEA TINERETELOR 517 Nevasta îl priveşte, zâmbind cu amărăciune. O fi obosit, o fi având ochii împăienjeniţi, cum i se întâmplă adesea la câte un concert, la câte o reprezentaţie teatrală, la câte un film, o fi pă- rând sleit, incapabil de cea mai mică sforţare. Are, adesea, un cap neverosimil ca din altă lume. — Ce zici ? Să mă duc ? Femeia clatină din cap, potrivnic. — Nu! Azi nu e nevoie! Mâine! Cotrobăeşte prin pat, curăţă şezutul fetii, apoi îşi apropie faţa de copil. In clipa asta e atâta lumină, încât Ioachim vede cum nevastă-sa ridică mereu din sprâncene şi clipeşte din ochi. Ciudat, în felul acesta ridică din sprâncene şi clipesc numai femeile tre- cute, femeile care se apropie de vârsta renunţărilor. Şi doar, ea este încă tânără! Are un cap rotund de copil!.. . Intâiaşi dată a ridicat aşa din sprâncene şi a clipit ca acum, după fuga lui de- acasă. Ioachim nu vrea să-şi amintească, în clipa de faţă, nimic. Gândul îl munceşte însă şi nu i se poate împotrivi. Da: atunci, la întoarcerea lui acasă a observat ticul neveste-si. Are să-i treacă! Şi-a spus! N’are nici o importanţă! E adevărat, n’a mai privit-o de mult.. . N’a avut prilej. Acum, iat-o ridicând din sprâncene şi clipind din ochi. S’a apropiat şi el de pat şi încearcă să mângâie faţa copilului, caldă, aproape fierbinte. — Are febră! — constată el. — Are puţină febră! — întări femeia. Se poate să-i treacă până mâine! — Se poate! Ioachim îşi plimbă mâna peste obrazul subţire al fetei şi se înfioră fără să-şi dea seama de ce. Are, de câţiva ani, o mână poto- lită, cuminte, blândă, făcută parcă să mângâie copiii. De când i-a crescut primul copil, de când i s’a ivit al doilea, de când îşi sărută şi îşi mângâie puii, simte într’însul o moliciune nouă, o înfrângere parcă, o capitulare în faţa vieţii. Da, o capitulare! Bărbaţii care au vocaţie de tată pierd calităţile de amant şi parcă n’ar exista taţi tineri! La vârsta de patruzeci de ani, prietenii săi, raşi proaspeţi în fiecare zi şi subţiri, purtând ştrengăreşte pălăria pe ceafă, sunt încă băieţi. La treizeci de ani, cei însuraţi au capul întunecat, o gravitate în mişcări şi un aer vetust: se cunoaşte, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*8 dela distanţă, că-i urmăreşte imaginea plozilor de-acasă. Cum să mângâie tatăl, cât de tănăr să fie, obrazul femeii libere, tremurând sub apăsarea braţului bărbătesc şi surâzând cu gura plină? Mâna care până atunci s’a învoit atât de bine cu părul fetiţei şi cu obră- jorii ei galbeni de mică bolnavă nu mai poate umbla printre fu- stele codanelor iubeţe sau ale curtezanelor, fără a şovăi. Buzele tatei care au simţit tot timpul căldura gurii prichindelului, cum să se lipească de obrazul meşterit al femeilor, de carnea lor aprinsă, de sânii lor vijelioşi? Fruntea lui, fruntea tatii, nu se mai poate apleca peste gura roşie a frumoaselor nesăţioase. Fiinţa lui e alta, mâna lui e prea slabă, sărutul lui prea cuminte. A întârziat, adesea, în camere scunde, alături de femei isteţe în dragoste şi pofticioase. Ii plăcea trupul înalt şi mlădios al curtezanei şi privirea ei pe jumătate rea, pe jumătate îmbietoare, cu care se stăpânesc bărbaţii şi fia- rele. Odată alături de ea, goală, albă şi descătuşată de rochii, centură şi ciorapi, Ioachim se simţea înduioşat. Acest trup a fost şi el odată mic, întocmai ca al fetei lui de-acasă; a fost şi el să- rutat de o mamă, de un tată, altfel decât astăzi şi, mângâiat; a pricinuit temeri şi bucurii părinţilor veşnic cu ochii spre copil... Se pomenea sărutând părinteşte fruntea femeii şi întrebând-o de părinţi, de viaţa care i s’a scurs cine ştie când, cine ştie unde, într’o casă burgheză — tata a fost profesor, medic sau fabricant cuprins — sau într’un fund de provincie, unde mamele se întreţin cu Dumnezeu înainte de culcare şi fetele de seama ei sunt obligate să se roage frumos şi să creadă în preţuirea şi răsplătirea virtu- ţilor. A fost amăgitor, desigur! A plecat cu dânsul. A înşelat-o. I-a dezgolit, o dată cu trupul, şi sufletul şi a lăsat-o apoi pradă vieţii. Asta e întâmplarea ei — şi a mai tuturor. Ioachim se înduioşa din ce în ce mai adânc de acest fragment de roman melodramatic şi se întreba dacă viaţa nu întrece cu mult fabula? Deştepţii şi scepticii nu-şi complică existenţa cu asemenea probleme şi râd sănătos de romanţele cântate sau trăite de naivi. Dar el, Ioachim, e tată, înainte de orice. Se îmbracă, repede, ru- şinat de ochii lui umezi şi de surâsul batjocoritor al fetei. — Câţi ani ai, scumpule? — îl întrebă ea, căutându-şi fusta. MOARTEA TINEREŢELOR 519 Are vocea îngroşată, oarecum mirată, oarecum jignită. — Aproape patruzeci! — răspunde el, sfios, silindu-se zadarnic să-şi reprime mila pe care o încearcă faţă de acest trup nevoit să se culce cu primul întâlnit, consimţind să împlinească toate poftele. ■— Aproape patruzeci! — îl îngână ea. Şi, iată-te, şi moşulică! — glumeşte fata care nu se poate menţine mult în melodramă. Ioa- chim părăseşte casa, pe furiş, şi, odată în stradă, se urcă în primul automobil, cu gândul trimis, fulgerător, în chip de mesaj, acasă, la copii. E atât de stingher, în asemenea împrejurări, cu fetele care îl adastă în prag, atât de scârbit de sine însuşi ca de altul, ca de un ins oarecare din turmă, robit cărnii. Fetele îi strâng mâi- nile, îi înlănţue gâtul, cea mică îi şopteşte, fără pauze, două si- labe, repetate la infinit: ta-tă! ta-tă! ta-ta! ta-tă! ta-ta! Şi e veselă de ispravă şi bate din palme şi dă capul pe spate înfăţişându-i dinţi mici. El îşi aminteşte că întâi l-a chemat pe dânsul şi apoi pe nevastă-sa. îşi lăsa şi atunci capul pe spate şi râdea şi atunci cu o gură ştirbă. Ta-ta! articula ea, veselă, de câte ori îl zărea intrând sau ieşind din odaie. Gura ei ştirbă şi râsul ei îl reţineau zile întregi în casă. Afară urla crivăţul, viscolea, în camera lui mică un nod de carne îl striga ta-tă şi râdea şi nu ştia ce ierni cumplite îl aşteaptă mâine-poimâine, când trupul i se va împlini şi va ajunge aidoma femeilor de toată mâna, femeilor de pretu- tindeni, aidoma oamenilor! Nevastă-sa clipeşte mereu din ochi şi ridică din sprâncene. Da, da, aşa a văzut-o atunci, când s’a înapoiat după o scurtă ab- senţă, acasă. S’au certat, vocea femeii devenise cruntă, obrajii i se congestionaseră, ochii de asemenea. Se simţea prost. Ioachim, încătuşat, osândit la o existenţă de vierme, fără însemnări, fără urcuşuri, fărăt poezie. Asemenea viaţă îi da greaţă. începuse de pe atunci s’o vadă trăită de unchii lui, de mătuşi, de rubedenii îndepărtate, de cunoscuţi şi necunoscuţi şi se întreba, cu groază, dacă va fi şi el nevoit să bată mereu drumul de-acasă, dintr’o casă oarecare de mic burghez fericit că-şi poate încălţa nevasta şi o duce Duminecă seara la restaurantul din cartier, cu lăutari evrei şi mititei spanioli, la slujbă şi de-acolo înapoi şi dacă la atât se va reduce trecerea lui printre cei vii. O trecere banală ca prin- tr’un gang fără ascensiuni, fără scoborîri, fără surprize, fără catastrofe. Ioachim îşi spunea că n’ar fi în stare să izbutească o 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE astfel de viaţă-standard. I-a mărturisit-o şi ei, domnişoarei rotunde cu ochii mari şi blajini, în preajma căsătoriei. El e altfel construit, trebue s’o ştie şi s’o priceapă! Dar pe atunci primăvara invadase oraşul, grădinile, casele, sufletele şi ei o purtau în ochi, o pro- clamau ca pe o victorie a lor, o purtau cu dânşii, ca şi tinereţele. Vorbeau două limbi deosebite şi nu-şi dădeau seama. După cei dintâi ani de căsnicie, lemne de cu vreme îngrijite, pentru iarnă, murăthri, moaşe, doctorii, scâncete şi suspine, cerul s’a sco- borît în casa joasă, stelele s’au stins, ochiul s’a închis peisajului din afară şi s’a deschis tot mai înfricoşat dezastrului din lăuntru. învins şi războinic, a încercat evadarea. A rătăcit prin casele ti- nereţii încă nelichidate, şi-a purtat geamantanul şi nepăsarea voită prin hoteluri şi a vrut să uite, să uite de ce e dincolo, nă- molul vieţii obişnuite... Şi-a închipuit că poate relua colindatul uliţelor, în tovărăşia vechilor cheflii, rămaşi toţi în afară de ţară, zgomotoşi şi liberi. A întârziat câteva nopţi la mese vesele, în aşteptarea dimineţilor de altădată, când se înapoia, beat şi fericit în casa mătuşii. A dormit cu fetele cunoscute dinainte (parcă au mai crescut în şolduri şi s’au mai urîţit!) şi n’a gustat mireasma tare a sărutului lor isteţ ca pe o băutură tare, aşa cum presupunea. Se făcea adânc golul dintr’însul şi-l obosea. Iată-1 înapoiat deci, acasă lângă nevastă şi copii. Era cea dintâi fugă, cea dintâi iz- bândă şi cea dintâi înfrângere. Nevastă-sa l-a primit resemnată, aproape sigură că se va înapoia. Unde să mai fugă zburătoarea închisă în dosul gratiilor? A uitat cu desăvârşire beţia înaltului şi lupta cu surprizele, şi o vezi că se întoarce cuminte şi speriată în colivie. Femeile se conduc ca orbii de simţimântul lor tăinuit — fără nume — şi prevăd toate. — Ştiam, — i-a spus, — că ai să vii! Şi-apoi a tăcut câteva clipe. El a privit-o şi atunci a văzut cum încruntă sprâncenele şi cum clipeşte din ochi. A văzut-o îmbătrânind clipă cu clipă, după cum susţin unii că au văzut florile crescând. — Vrei să bei un ceai? Uite, eşti vânăt!... şi mai slăbit. S’a ridicat să înteţească focul. Odaia mică îl încălzeşte repede. Ar vrea să doarmă. Acum, dincolo de ferestre, în strada înghe- ţată, ceilalţi continuă să cutreere oraşul, să cânte, să iubească... Nu, n’are nici un regret. Nu mai poate zbura, îi sunt aripile grele. MOARTEA TINERE TELOR 5*1 — Uite, bea puţin ceai! Ţi-am făcut şi patul! Ţi-e somn, aşa-i că ţi-e somn? Da, încuviinţează el, îi e într’adevăr somn. De atunci s’au scurs anii, egali, cenuşii, ani consimţiţi de dânsul, fără număr, fără împotrivire. S’a mai răzvrătit o dată, a ţipat, răguşit, ochii i-au ieşit din orbite şi singur nu ştia împotriva cui a izbucnit. Fata mai vârstnică s’a speriat, obrazul i s’a îngălbenit şi mai mult şi i-a căzut în genunchi: — Tată, iartâ-ne, tată! Lui i se făcu milă de obrazul atât de galben al fetei şi de ru- găciunea ei: pe cine să ierte, şi de ce ? Ea îi cerea să le ierte: pe nevastă-sa, adică, şi pe dânsa. Şi s’a înverşunat, şi a continuat să ţipe. Apoi şi-a împins femeia în stradă: să iasă cu copilul, să nu le mai vadă! Şi lacrămile îi zguduiau umerii, îi gâtuiau vocea. Le-a deschis, iar, uşa, le-a chemat înăuntru şi s’a culcat cu faţa la perete, plângând cu sughiţuri. — E foarte bun ceaiul! — a spus. Mulţumesc, nu mai vreau zahăr!. .. Aşa s’a petrecut, a doua dimineaţă, întocmai ca atunci. — Aşteptăm până mâine,—repetă femeia,—s’ar putea să-i treacă. — Da, da, s’ar putea... repetă el vorbele ei, îngândurat. — Eşti obosit, — observă femeia, — nu vezi ? Culcă-te mai bine! Culcă-te mai bine! Să renunţe, adică, şi la balcon şi la spectacol, după ce a renunţat la viaţa de-acolo, de jos, febrilă ? — Nu, nu, — se apără el. Nu sunt obosit. Ce idee! Iese repede în balcon şi trage uşa după el, cu zgomot, ca şi când ar fi vrut să se despartă măcar în chipul acesta de tot ce e dincoace, ca şi când ar fi vrut să facă să înţeleagă că e hotărît să se eternizeze pe scaunul de paie, imun ostenelii şi somnului. Ce idee! El... — Ţine şalul, ai să răceşti! Femeia a deschis pe nesiipţite, uşa balconului. Ii întinde întâi şalul şi, cum Ioachim rămâne mai departe nemişcat, se apropie de dânsul şi i-1 pune pe umeri. — Aşa!—face dânsa mulţumită. Bate vântul, e sfârşit de vară şi tu cu bronşita ta... 522 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O asculta vorbind şi i se părea că aude alt glas care aducea numai cu al ei. Au vorbit astfel de sute de ori, în seri târzii de vară, pe banca verde din curtea lor mică. Era o fată rumenă şi cu râsul uşor, izbucnind din te miri ce. N’aştepta să termine niciodată cuvântul şi-i răspundea, zgomotos, punctând mai fie- care silabă cu hohote victorioase de râs. Când a venit întâiaşi dată în casa lor, tot într’o seară târzie, cum spune dânsa, purta nişte pantaloni albaştri, comici, de lampagiu sau de lucrător de fabrică. Era subţirel şi palid şi părul, prea mare, îi cădea pe ochi. Pantalonii albaştri au stârnit hazul ei şi al familiei. — E original! — spuse cineva. De unde să bănuiască lumea că"~tinereţei nu-i pasă întot- deauna de vestminte şi că se simte în orice haină bine? Ea l-a poftit într’o odaie cu mobilele înghesuite şi cu multe chipuri patriarhale în cadre vechi. — Ăsta, — spunea dânsa, — e tata-mare şi asta o mătuşe, plecată de douzeci de ani în America şi devenită miliardară! Ăla cu barbă e moşul mamii. Are un magazin de haine la Târgovişte şi-i plac mult câinii. Curtea lui e plină de lighioane, câini ciobăneşti, mopşi boiereşti, de toate neamurile! El se mira mult de figura gravă a lui tata-mare şi de norocul mătuşii miliardare. Aşa se petrec lucrurile în America, trebui să constate, pleci fără nici un rost şi izbuteşti să aduci aur cu găleata. Ii plăcu, de asemenea, şi destinul moşului care ziua vinde haine provincialilor burtoşi şi seara se întreţine, în lungi dezbateri filozofice, cu câinii sub luna înflorită de Dumnezeu tocmai dea- supra casei. A venit, apoi, mama ei, o bătrână cu ochii sperioşi şi cu faţa zbârcită. A fost o frumuseţe pe vremea ei! mărturisi fata. S’au răz- boit pentru dânsa zeci de bărbaţi şi toţi cu stare. Unul e azi ban- cher si altul blănar. > Intr'adevăr, e de mirare cum a reuşit tânărul slujbaş de mâna a treia s’o ia de nevastă. S’au aşezat la masă. In dreapta şi în stânga se aflau, în picioare, celelalte două surori: o şatenă mirată de întâmplare, de curând căsătorită cu un farmacist şchiop şi poet fără noroc, şi o lungană MOARTEA TINERETELOR 523 care vorbea mult şi fără motiv. A mai intrat, la al doilea pahar de vin, un unchi burtos care ştia turceşte şi se dovedea foarte călătorit prin ţări depărtate, şi altul, proaspăt picat din Indii. Primul era însurat, avea copii mari, o fabrică, o pereche de mu- stăţi, ceas de aur şi ghete cu nasturi. Al doilea holtei, la vârsta lui de cincizeci de ani, tânăr candidat, totuşi, la mâna unei fe- cioare de patruzeci de ani care îl aşteaptă răbdătoare, de un sfert de veac. Au dansat şi ea a râs de stângăcia lui. Se pretindea mare dan- sator, aventurier, expert în ale vieţii de noapte şi în băuturi com- plicate. Cânta şi gramofonul, ferestrele erau deschise şi vara — târzie ca şi azi — intra în casă şi punea bujori de căldură pe fe- ţele tuturor. După ceaiuri multe, au ieşit în curte, pe banca verde, cum- părată de ocazie de tata... I se părea atât de înalt cerul, vorba lui atât de înflorită, viaţa începea chiar în clipa aceea... — Pe atunci, — spune el încet, — nu vorbeam despre bronşită şi nici despre răceli. Nevastă-sa era mereu lângă dânsul. Ii pusese şalul pe umeri şi mâna ei stăruia încă lângă dânsul. — Cum ?—se miră ea, neînţelegând. Ioachim îi privi obrazul. E totuşi al ei, precum a ei e şi vocea, mai gravă, poate mai domoală astăzi. — Cum ? — repetă ea. — Nimic! Mă gândeam la seara aceea... ştii... când am venit pentru întâia dată la voi! E mult de-atunci ? Să fie, într’adevăr, numai cincisprezece ani ? Şi unde este tânărul subţire şi palid, pletos şi amorezat de atunci ? — Aşaa ? — se lămuri femeia. Apoi îl întrebă dacă nu bate prea tare vântul. E sfârşit de vară, spunea dânsa, cum ar spune că e sfârşit de viaţă. — Nu, nu bate vântul, e tocmai bine de stat acum în balcon. Foarte bine, consimte dânsa, n’are decât să rămâie în balcon, dacă-i place. Ea se simte ostenită şi ar vrea să doarmă! — Ai uitat să-mi aduci pilulele! mai adăogă, moale. Uitase. — Le cumpăr mâine! 524 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Să nu uiţi! Am nevoie de ele. Făcu o pauză de câteva clipe. — Şi tu, — continuă ea, — ar fi bine să iei una înainte de cul- care! N’ai idee cât de bine face la stomac! El clătină capul, bătrâneşte. O aprobă, adică, şi îşi simte gâtul congestionat. II covârşeşte o nevoie cumplită de plâns. Ar vrea să ţipe, să-şi zgârie faţa, să-şi dea cu pumnii în cap, în capul lui prematur obosit, să scuipe din adânc viaţa, cu bronşitele ei, cu laxativele ei, cu verile astea târzii în care se priveşte din balcon iureşul de jos şi aventura altora, numai a altora. — Tu,— o întreabă dânsul, râzând ştirb ca de o idee năstruş- nică, prea ciudată, ca de-o nebunie,— ce-ar fi să luăm o trăsură, să mergem la şosea, într’o grădină? Ii plăceau totdeauna plimbările de acest fel, mai ales în primii ani ai căsniciei, când întârziau într’un boschet sau la o masă de restaurant de vară. Avea într’însa, femeia asta, o poftă de viaţă fără saţ. — Aaşi 1 — căscă ea. Nu mă duc. Mi-e somn! Cum au schimbat-o anii, gândi Ioachim, cum au făcut dintr’o făptură veselă, dornică să-şi risipească elanul pretutindeni, în dans, în călătorii, în petreceri, o femeie ca toate, o mamă robită copiilor, privind cu groază şezutul ţâncului şi aplecată asupra oalei de noapte: a ieşit, iar, verde! Şi cum l-au schimbat şi pe el anii: o plimbare cu trăsura la şosea se transformă într’o aventură, într’un proiect nebunesc, într’o expediţie teribilă. — Bine, culcă-te 1 — Să nu uiţi mâine de lemne 1 Sunt mai ieftine acum. Pe urmă se scumpesc! Şi dacă poţi, interesează-te şi de cărbuni. Ştii: vreau să fac economie 1.. Da, da, are să se îngrijească mâine de lemne şi de cărbuni — de ce nu ? — şi de cartofi, chiar... Se pricepe. Iarna vine, hoţeşte, şi puii lui au nevoie de căldură şi de hrană... E atât de slabă fetiţa mică, gândi el, atât de puţintică la trup şi veşnic în luptă cu bolile. In primăvară a zăcut de friguri, în vară a tuşit, toamna trecută era cât pe-aci să se stingă, iarna de-abia a scăpat teafără... — Ce zici, nu te culci şi tu? Ai să te scoli obosit, are să te doară capul! MOARTEA TINERETELOR 5*5 Ah, tonul acesta protector, aproape matern! Nu, n’are să-l doară capul. Pe vremuri făcea nopţi albe în şir şi nici că-i păsa. Pe vremuri! clătină femeia din cap, ca şi când ar spune: ehe, s’au dus, toate s’au dus! Şi nopţile albe, în şir, şi viaţa şi tine- reţele... — De ce te îngrijeşti aşa de mine ? Sunt chiar atât de şubred ? Hai ? Ia spune-mi! Vorbise în gând, mişcând însă buzele. — Ce-i cu tine ? Parcă ai filma! — Am întrebat ceva... am vrut să ştiu dacă par bolnav î — Nu, n’am spus asta, nu pari bolnav! Eşti obosit, asta-i tot, şi ar trebui să te culci, să dormi mai mult! Altădată ar fi râs puternic cu mâna la gură şi închizând puţin un ochi ştrengăreşte. Acum însă, rămâne îngândurat. Are drep- tate nevastă-sa: e foarte obosit! — Bine, — răspunde el, — am să mă culc. Mai stau puţin şi mă culc. Du-te: tu eşti obosită! Se şi vede! Femeia închide uşa balconului în urma unor paşi care se târau alene prin odaie. Ioachim privea în stradă: seara târzie a schimbat-o cu totul. E parcă altă stradă, din altă lume, din altă vreme... Tramvaie răzleţe transportă pasageri tăcuţi, bătrâni şi femei cernite spre case de mahala. De unde vin, unde se duc şi de ce, figurile astea cadaverice, nedumerite sau istovite? Tramvaiele străzii, tramvaiele vieţii... Se opresc o clipă-două în staţii, cineva co- boară, vagoanele gem şi apoi iar pornesc zănatece. Se vor mai opri, vor mai urca şi vor mai coborî aceiaşi pasageri muţi până la ultima staţie... Alţii le vor lua locul, la început zgomotoşi, zburdând ca mânjii, din ce în ce mai tăcuţi apoi, spre a sfârşi în- tocmai ca înaintaşii, ca moşii si strămoşii lor... > ' » » » Cine i-a schimbat şi lui capul şi ceea ce proştii numesc su- fletul, şi cum? De-asupra patului din dormitorul lor sărac atârnă o fotografie mărită: sunt amândoi, acolo, surâzători în faţa obiectivului, în chiar ziua nunţii. FI are o faţă lăutărească, o frizură uriaşă, nişte ochi mari, proaspeţi, ochi care de-abia încep să privească. Ea e rotundă şi surâzătoare, în aşteptarea buchetului de flori ale vieţii, neastâmpărată să se isprăvească repede pregătirile fotografului. 5z6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De câte ori îşi priveşte chipul din perete, Ioachim e cutre- murat de un fior care îl oboseşte ca o iarnă interioară, coborîtă brusc într’însul... Toate s’au petrecut altfel decât a crezut că au să se întâmple, viaţa însăşi i-a râs în faţă şi i-a făcut în pofidă. In adolescenţă, s’a luptat cu foamea, cu visul, cu sine însuşi. La douăzeci de ani, îşi spunea, va fi învingător: va avea bani, măcar ce-i trebue şi cât îi trebue. La treizeci de ani, nu va mai goni după un gologan, după o haină, după un adăpost... La patruzeci... Ioachim îşi îngroapă capul în palme... La douăzeci de ani, după întâile înfrângeri, s’a hotărît: dacă în zece ani nu izbândeşte, va sfârşi cu viaţa! La treizeci de ani, a mai amânat cu cinci ani împlinirea hotărîrii. Şi-acum... acum trăeşte, tot sărac, tot în- frânt, tot în adăstarea miracolului. Ce are să facă mâine, Doamne, când drumul se va aspri pentru pasul lui din ce în ce mai bătrân şi mai nevolnic, mâine când fetele, împlinite, vor fi două femei ca atâtea în mahala şi în Cetate, când ochii vor slăbi ? Ioachim nu-şi poate răspunde. Jos, sub balcon, e o grădină de vară cu lume veselă, cu tineret de cartier, în deosebi. E noapte, foarte târziu. Tramvaiele au amuţit undeva, la o margine de oraş şi de lume. Ţiganii cântă pentru ultima duzină de cheflii şi oftatul lor, la ceasul ăsta care prevesteşte dimineaţa în drum spre oraş, e adevărat, smuls dintr’înşii ca o fâşie de carne de pe trup. La ieşire, în strada, câţiva tineri, două femei şi o ceată de lăutari se opresc. Una din femei, înaltă şi spătoasă, e beată şi se agită mult, cu gura şi cu mâinile. Vorbeşte repede, răsuflând greu. Se ceartă parcă sau impută cuiva o mare greşeală. Ce gre- şeli se pot face la o asemenea vârstă? se întreabă Ioachim. Fe- meia asta are douăzeci-douăzeci şi cinci de ani: totul îi este, prin urmare, îngăduit. Ii vine să se aplece peste balcon şi să-i strige : — Nu, n’ai greşit, nici dumneata, nici dumneaei, nici dum- nealor. Greşelile astea ale tinereţelor dezlănţuite n’o să le regre- taţi niciodată. O să regretaţi anii neştinţ.u, anii care au fost şi pe care i-aţi ignorat! Pentrucă mai toţi ignorăm tinereţele şi le chel- tuim în neştire, distraţi cum am cheltui moneta măruntă! Lasă-1 pe tânăr, lâs’o pe prietena voastră, lasă-i pe toţi să râdă şi să fluiere. E tot ce au mai bun de făcut! Şi râzi şi tu, râdeţi cu toţii: aveţi atât de puţin timp înaintea voastră, ani atât de scurţi! Cu- rând-curând veţi fi şi voi spectatori, din balcon, ai vieţii... MOARTEA TINEREŢELOR 5*7 Doar Ioachim nu mişca, obosit cum se afla, după ceasurile de singurătate şi de meditaţie petrecute în balcon. — Mă, cioară, mă, — striga unul din faţa agitatei, — cântă ceva mai frumos, tâlharule 1 Cântă-ne ceva de amar! Oacheşul le zâmbi (ce bine i se vede, de-acolo de sus, dan- tura, în bătaia lunii, puternică, imensă, dominatoare) şi născoci pe loc cântecul... Ioachim nu mai e de mult atent. II biruise oboseala, tristeţea, resemnarea şi se voia cât mai repede în pat, ca într’un mormânt în care se poate uita totul, toate, viaţa de ieri... viaţa într’un cuvânt. Iţi poţi spune, odată plapuma trasă până sub bărbie, că nimic nu se va mai petrece nicăieri. Mâine nu vor mai fi străzi cu caldarâmul încins pe care să goneşti, tramvaie înghesuite cu cărnuri osânzoase şi asudate, patroni de birouri, burtoşi şi câi- noşi, cărora le pute şi mâna şi sufletul, nu va mai fi nevoie de o pâine, de o tocană, nimeni nu-1 va întreba nimic — nici copiii, nici nevasta — pentrucă nu vor mai fi: nimeni şi nimic nu va mai fi! E aproape vesel, Ioachim. Hotărît, există încă un mijloc de scăpare: patul, somnul, fie el şi la ceasul răfuielilor cu Dumnezeu. Ioachim s’a ridicat, nesigur pe picioarele-i slabe, şi a dat să intre în casă. Dar lăutarul tocmai sfârşea cântecul şi urechea lui înregistra refrenul: Tinereţele mele, tinereţele mele... Ce-am făcut cu ele? Ce-am făcut din ele? se vălta ţiganul. Ioachim se întoarse, alarmat, agitat. Ţiganul ăsta i se adre- sează lui. Privi din balcon câteva clipe stăruitor spre lăutar. Acum se afla cu capul gol (era chel) şi i se vedeau bine cutele din obraz. Era trecut de patruzeci de ani. Tinereţele mele, tinereţele mele... Ce-am făcut cu ele? Ce-am făcut din ele? continua să se vaete lăutarul. 5*8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Frate! —îi venea să strige cu vocea gâtuită,—frate, toţi ne-am irosit tinereţele, toţi am uitat ce-am făcut cu ele, ceam făcutdin ele 1 — Măă, — strigă tânărul beat, stârnit de femeia gureşe, — mă, isprăveşte 1 Auzi tu ? Isprăveşte! Eu ţi-am spus să-mi cânţi ceva de amor şi tu... boceşti! Lăutarul încercă să se dezvinovăţească. Mişca umil capul şi zâmbea cu toată dantura-i albă în lumina lunii. — Nu! — se înverşună tânărul cu înfăţişarea de măcelar care iubeşte cinstit şi pute cinstit şi trăeşte cinstit. Nu! Nu! Ţi-am poruncit ceva de amor. Trebuiai să-mi cânţi ceva de amor\ Atunci se petrecu în Ioachim o dramă nebănuită. Voia să mai audă cântecul, refrenul cântecului, în deosebi. Pornirea măcelarului îl privea pe dânsul, aşa i se părea, întocmai ca pe lăutar. Ioachim se strecură călcând pe vârful degetelor, în cameră. Nevastă-sa dormea adânc, răsuflând prea tare. Copiii, înlăn- ţuiţi, gură lângă gură, zâmbeau în somn vârstei... tinereţelor care au să vină... vieţii. El se apropie, mereu îngrijorat să nu tre- zească pe nimeni, de fata cea mică şi o sărută cu buze uscate. Avea obiceiul s’o sărute în somn. Nevastă-sa pretindea că o răs- faţă prea mult. S’o iubească n’are nimic împotrivă, cât de mult, dar puştanca nu trebuie să bănuiască nimic. îşi căută haina, o puse pe umeri, grăbit şi ieşi în stradă. — Domnilor,— se adresă el grupului,— lăsaţi-1 să cânte ce vrea! Mă, frăţioare, ţine o sută, ţine două, ia mai spune de tinereţe... Cei doi tineri îl priviră, dintru ’ntâi miraţi. Cine o mai fi şi ăsta, ivit la spartul chefului şi al nopţii, în capul gol şi în pa- puci de casă şi hotărît să poruncească lăutarului ce să cânte ? Apoi, măcelarul se supără. — Hai, coreii! — rosti el, scurt. Aici noi comandăm! — Dom’lor, fraţilor,— şe rugă Ioachim,— lăsaţi-1 să cânte! Eu plătesc! Voi nu ştiţi încă nimic... nu ştiţi ce ’nsemnează asta: «tinereţele mele... ». Ridică ochii spre ceasul tot mai nesigur, între noaptea sfârşită şi dimineaţa pornită pe drum şi cântă încet: Tinereţele mele, tinereţele mele... Ce-am făcut cu ele, ce-am făcut din ele! MOARTEA TINEREŢELOR 5*9 Una din fete, cea mai înaltă şi mai trupeşă îi zâmbi. — Băieţi, — spuse ea, — lăsaţi-1 cu noi! Tânărul cu înfăţişarea de măcelar părea mereu nedumerit, — Bine, dar cine mă-sa e ? Celălalt, pletos, surâzător şi beat se alătură fetii. — Oricine o fi, să-l lăsăm, băieţi! (Spunea tuturor: băieţi, şi lăutarului şi femeilor, fericit că se află acolo, după noaptea con- sumată în grădină). Măcelarul ridică din umeri, plictisit. Bine, vroia să spuie, să rămâe, n’are decât, nu se împotriveşte. — O masă, scaune, o sticlă cu vin! — porunci el, apoi, chelne- rului gata de plecare. — Poftim ? — se miră acesta. Era în haină neagră, cu pălăria pe cap şi cu umbrela subţioară. — Ce poftim, mă ? Care poftim ? Se răţoi măcelarul. Sau ai vată în ureche, sau vrei să te fac mai scurt de un cap ? O masă, scaune şi o sticlă de vin! Nu s’aude? Chelnerul se întoarse cu năduf în cârciumă. Reveni, însoţit de patron, o namilă mustăcioasă şi fioroasă. — S’a închis, nu vă supăraţi, — vorbi proprietarul grădinei, — cum vedeţi: s’a făcut ziuă! II descoperi pe Ioachim şi-i întinse mâna. — Da unde fuseşi, vecine ? Ioachim îi strânse laba păroasă şi-l rugă să le mai facă pofta: numai o sticlă, nu se supără nimeni, până la ziuă mai e! Unde a fost până acum ? Sus, în balcon, ca de obicei, privind jos, ca de obicei. Ai lui ? Ai lui dorm... — Hm! — făcu patronul. - Privi încă o dată spre măcelar, spre cele două fete, din care una, cea înaltă şi trupeşă îi surâdea blajin, şi repetă: — Hm! ’ Porunci apoi scurt: — Raţă, fă-le damblaua!! Raţă, chelnerul, oftă, se întoarse în cârciumă, de unde reveni în şorţ alb, cu braţul încărcat. Le întocmi masă, turnă vinul în pahare şi reflectă: — Aşa e tinereţea! Ioachim îl bătu pe umăr. 34 53° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Vezi? Vezi? — Ce să vadă ? — strigă măcelarul. — Ştie el ce vede! Ioachim rugă pe lăutar să-i cânte. — Ceva de amor! — pretinse măcelarul. Fata îl zgâlţâi de umeri. — Lasă-1 mă, să cânte ce vrea domnu! Şi privi cu ochii muiaţi în miere pe Ioachim. Acesta se prezentă corect. Află că pe domnişoara înaltă o cheamă Ninette şi e vânzătoare în Lipscani. A iubit un coleg, unul dintre cei mai bine pregătiţi funcţionari din cartierul co- mercial, franţuzit şi elegant cum altul nu se mai află. — Şi avea părul mătăsos! — suspina ea, beată, — şi citea cărţi groase străine, pe onoarea mea! I-a făgăduit că se însoară cu ea, nu înţelegea ca atâţia alţii s’o aibă o noapte sau două, nu! O vrea nevastă, acasă, cu- coană şi, dacă i-o învrednici Dumnezeu, mamă. Are s’o şi plimbe la Paris, Cunoaşte lumea cum îşi cunoaşte prăvălia. Are prieteni, pretutindeni, şi primeşte scrisori când din Franţa, când din Anglia... Ea l-a crezut. Şi azi l-ar crede, orice i-ar spune. Vorbeşte atât de cald, e atât de sincer când îi prinde mâna între ale lui (mâini îngrijite de prinţ) şi când o priveşte adânc în ochi! Toate s’au dovedit zădărnicii. El s’a însurat cu verişoara ne- gustorului, a plecat, într’adevăr, la Paris, dar cu cealaltă, şi astăzi d’abea-i mai răspunde la salut. In primele zile după ca- tastrofă, Ninette a vrut să se otrăvească. A aflat că sunt flori care ucid şi i se părea frumos să moară, în odaia ei din subsol, în patul alb, întinsă ca la teatru eroina din tragedia antică; o scrisoare parfumată va mărturisi pricina plecării ei în alte lumi, în lumi albastre în care nimeni nu minte, unde nu sunt funcţionari ele- ganţi şi franţuziţi, vânători de zestre... Dar n’a avut curaj. «Puteam, la urma urmei, să întrebuinţez mangal!» adaose ea, cu nepăsare. Unde scrie că trebuia neapărat să te otrăveşti sau să miroşi flori? A renunţat. Umblă acum, noapte după noapte, din local în local, cu băieţi şi veşnic întovărăşită de prie- tena ei, Renee; n’o cunoşti pe Renee? MOARTEA TINEREŢELOR 531 Cealaltă fată, aproape tot atât de înaltă, dar mai puţin trupeşă, se ridică şi-i întinse mâna. — Mândreanu! — se prezentă ea, simplu. încântată!... Ah, romanul ei e şi mai interesant! A înşelat-o un bărbat matur, aproape bătrân: avea patruzeci şi cinci de ani în cap! Şi a lăsat-o fără sfanţ, într’un oraş de provincie, oraş de Dunăre, cu marinari şi cu vapoare. — Totdeauna i-a plăcut apa! — glumi măcelarul. Ioachim surâse din complezenţă. Aflase că Renee ştia să bea mai bine decât toţi, fără să se îmbete, fără să se ameţească măcar, şi proaspătă şi vioaie după trei zile de chef, gata să reîn- ceapă, cu puteri noi... Bărbatul care a înşelat-o venea la dânsa noaptea şi sărea gardul: era foarte sprinten ticălosul! De ce sărea gardul, de ce nu intra ca oamenii? Pentrucă ea, Renee, era pre- văzătoare şi se încuia cu şapte lacăte. Oraş de Dunăre, pri- cepe el ?... Odată a urmărit-o legitima. I-a venit în casă, cu doi copii de mână şi a trezit mahalaua. — Ţi-1 dau, madam, n’am ce face cu el! — a strigat Renee. Şi n’a mai vrut să-l primească! Dar ticălosul sărea gardul şi i se vâra, apoi, cu de-a-sila sub plapumă. Credea, sincer, că o iubeşte. După ce-a părăsit-o, ce să facă singură într’un oraş de Dunăre? A intrat ca funcţionară într’un cabaret. Să nu-şi închipuie cumva cine ştie ce... Funcţionară, asta a fost acolo! Şi marinarii se îmbătau şi se înhăita şi ea la băutură cu dânşii. De-atunci s’a deprins cu băuturile tari, de-atunci s’a stricat, cum se zice. A fost fără voia ei. Are douăzeci şi trei de ani şi parcă ar fi trăit zece vieţi. — Gata! — porunci măcelarul. O să ne văicărim cu toţii! O să facem o înmormântare clasa I! O să înmormântăm tinereţele! — Nu! — sări, cuprins de febră, Ioachim. Nu! Tinereţele nu trebuesc îngropate! Se aprinsese la faţă! Măcelarul râse cu poftă. — Ce te pornişi, dom’le ? Am glumit ? Nu se mai poate glumi aci ? De unde ai mai picat şi d-ta ? — Dom’le, fraţilor, — se adresă el întâi măcelarului, apoi am- bilor tineri, — iertaţi-mă! Sunt foarte amărît! II laşi să ne cânte ? Ce zici? 84 532 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lăutarul nu mai aşteptă învoirea şi începu spovedania lui, tremurată: Tinereţele mele, tinereţele mele.. . Ce-am făcut cu ele, ce-am făcut din ele? Tinereţele mele. .. Ioachim tremura uşor. Vântul dimineţii care venea curând îi bătea obrajii şi-l răscolea lăuntric. Aşa, întocmai ca astăzi, a mai apucat el şi alte dimineţi. Tot cu femei, cu lăutari, cu noaptea înghiţită pe nerăsuflate... Niciodată însă n’a trăit puternic cheful, aventura, tinereţele. . . Niciodată n’a fost, asemenea mă- celarului, în afară de gând, cu mintea pură şi liberă. .. Ehe, fra- ţilor, îi venea să spuie, altădată nu mi-era frig, n’aveam o ne- vastă care să-mi poarte grija bronşitei şi a reumatismului, n’a- veam doi copii care să se trezească în miezul nopţii, dintr’un vis prelungit aevea în viaţă, şi să ceară prezenţa tatei lângă patul lor ca un scut... Altădată avea şi el douăzeci de ani şi nimeni nu l-a cutremurat, nimeni nu i-a spus: evadează din tine, smul- ge-ţi cătuşele gândului care te frige şi te copleşeşte acum, numai acum ai tinereţele în tine şi n’au să dureze prea mult şi n’au să revie. .. Luna asta, sub care îţi pleci capul ca sub sabie, va stră- luci de-asupra altor frunţi, stelele vor însufleţi banchetele altora, parfumul florilor şi al femeilor şi mirajul lor... al altora va fi. Repede-repede şi din plin trăieşte-ţi anii fără înţelepciune, fără târguieli! Nimeni nu i-a spus nimic. — Ascultă, îţi place cântecul ăsta ? — se miră Ninetta. El nu-i putea răspunde. Cum să găsească, în clipa asta, cuvântul cu înţeles deplin care să înfăţişeze tot ce-i evocă romanţa oftată de ţigan? Cum să-i spuie că e viaţa lui care tremură pe buzele lău- tarului, că e toată părerea lui de rău, imensă, ucigătoare pentru anii duşi, pentru anii noştri? — Da, e viaţa mea, toată viaţa mea în cântecul ăsta! Măcelarul rânji cu gura deschisă ca o pivniţă. Era frumos, pretindea, la balul boieresc din oraş, unde a cutreerat, cu mâna dibace pe sub toate fustele dansatoarelor şi a dat zece întâlniri muierilor aprinse de bărbăţia lui dezlănţuită. — Numai că le atingeam,—se lăuda,—şi luau foc! Cioclovine păcătoase! Bărbaţii lor poartă sticlă ’n ochi, dar sunt slabi în MOARTEA TINEREŢELOR 533 balamale! Degeaba le îmbuibă cu icre negre şi le stropesc cu kilograme de parfum, dacă n’au... Celălalt tânăr lăsă capul în pământ stingherit. — Ce te ruşinaşi, bădie ? Ce-am spus ? Am spus ce e, aşa-i dom’Ie ? Ioachim nu pricepea şi n’auzea mai nimic. El goleşte la pa- hare, fără pauze, amestecă vinurile şi oftează. Atât ştie că n’a cunoscut niciodată, adânc, virtuţile femeilor de noapte şi nici dulceaţa lor hărăzită altora. A fost şi el ca ăştia, a avut şi el, adică, douăzeci de ani, dar parcă nu i-a avut, parcă n’a fost subţire şi tânăr şi aprins. — E foarte adevărat!—murmură el. Rostind răspunsul aşteptat de măcelar, el se întreba ce anume e adevărat? — Dom’lor, — izbucni el, — să dăm drumul lăutarului! Pică de somn, e galben şi supt, o fi bolnav! Ţine, frăţioare, cumpără haine copiilor. Ai copii? — Am, să’u’ mâna, cinci şi al şaselea e pe drum de seară! Măcelarul se împotrivi lui Ioachim. — Nu-i dăm drumu’ nici mort! Ce vorbă-i asta să-i dăm drumu’? Eu mă întorc dimineaţa cu muzică. Bag în sperieţi ma- halaua, trezesc babele, stârnesc puştanii uliţei, îmi fac damblaua! Cum vrei să-l las pe ţigan? Numai de necazul gazdei şi tot îl iau cu mine! Avea o gazdă rea de gură şi de muscă măcelarul şi ţinea s’o sperie cât mai des. O acrea, o supăra, o înverşuna din te miri ce. — Să moară baba de necaz! — spunea el, râzând fără ură. Lăutarul băgă banii în buzunarul de sus al hainei, îşi făcu două cruci mari şi-i mulţumi printr’o grimasă a gurii, pe jumă- tate zâmbet, pe jumătate rânjet. — M’aş duce, săr’ mâna, boierilor, că sunt ostenit, mânca-v’aş... Ninette interveni, miloasă. — Lasă-1, cocoşelule, nu vezi că-i mort ? Renee se întovărăşi prietenei: — Zău, lasă-1, te rog! Măcelarul le privi crunt. Adresându-se apoi lui Ioachim, mormăi: — Le vezi ? Numai gura e de ele! Se topesc ca osânza.,, Bătu cu pumnul în masă: 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu! Nu-1 las! Vreau să viu cu muzică acasă! Nu-mi pasă de nimeni! Am bani, am poftă s’o fac latăl Privi câteva clipe, ca trăznit, figura lui Ioachim şi izbucni: — Dar tu, mă, dumneata, cine mai eşti! De unde venişi? Cin’ te-aduse? Ioachim băuse mult şi avea obrazul roşu. — Eu sunt viezurele din poveste! — şopti el, cu degetul la gură, în chip de taină. Să nu mă spui! Fetele chiotiră scurt. — Cine eşti ?—se miră măcelarul şi îşi scutură capul de-o insectă. — Viezurele din poveste! — repetă Ioachim. Apoi se urcă pe masă, sprijinindu-se de Ninette şi rosti o cuvântare de bună întâmpinare zorilor. — A căpiat! — hotărî măcelarul. ‘ înjură printre dinţi pe lăutar: — Şterge-o! — îi porunci el furios. Scoase un oftat. îşi simţea trupul greoi şi capul încins ca după o baie de aburi. — Te înţeleg! —zbieră el. Eu te înţeleg. Ţine, cioară, şi dela mine peste\ Se făcu lumină. începea dansul vieţii, uruitul roţilor prin fabrici, zgomotul surd din străzi curând-curând străbătut de vechile manechine însufleţite. La o mansardă, o lucrătoare scria ceva. Lampa de gaz îi transfigura obrajii, privirea... Scrie, desigur, logodnicului. Prin mii şi mii de mansarde, aici şi aiurea, în toate oraşele lumii, sunt lucrătoare cu chipul ei, trezite în zori de zi spre a încheia ultimele rânduri cuvenite lui. Prin mii şi mii de case tinereţea se trezeşte, în lumina zilei. Ioachim se ridică să plece. La ceasul ăsta se trezesc şi copiii. Fata mai vârstnică se pregăteşte de şcoală. O vede, ca prin ceaţă, cotrobăind prin ghiozdanul doldora de cărţi şi de caiete. Cea- laltă îi zâmbeşte cu ochii şireţi (ce ochi şireţi are copilul mic şi cât îi e milă de ochii ăştia care presupun că păcălesc viaţa!) şi o întreabă de tata! Ciudat obicei: în fiecare dimineaţă, ţâncul îl cheamă pe dânsul! Nevastă-sa e îmbufnată: prea îşi răzgâie puii, n’are nici un rost să fie atât de moale cu nişte puştance! Copiii trebuesc ţinuţi în frâu. Să-i iubeşti, dar să nu le-o arăţi prea stăruitor! Fetiţa va întreba de dânsul... Ah, glasul mic, ascuţit şi ofensat al Liei! Repede, nu mai e timp de pierdut! MOARTEA TINEREŢELOR 535 Ninette s’a ridicat şi ea. Cei doi tineri se îmbrăţişează şi se sărută. Dintr’o curte, din apropiere, se aude o armonică. Este calfa de croitor, aproape orb, care chinueşte o melodie şi e fericit că izbuteşte. » Ioachim îl cunoaşte bine pe chior. A fost destinat, pretinde el, să ajungă muzicant. A răcit însă şi s’a îmbolnăvit de gât şi cum n’a avut niciodată mijloace nu s’a putut căuta. A trebuit să înveţe croitoria. Măcar de ar avea ochii buni. Dar beteşugul îi face pozne; arde ştofa, greşeşte cusătura, amărăşte pe patron. Cât e ziua de mare e blestemat şi înghiontat. Se trezeşte, de-aceea, odată cu pasările şi cântă din armonică. In acest chip, uită. Ioachim sărută mâna Ninettei. îşi însemnă adresa ei şi-i fă- gădui s’o vadă curând. Mâna fetei era rece, ochii ei trişti. — Sunt atât de sigură!—mărturisi ea, simplu... I. I. PELTZ CÂNTEC DIN VUETUL VÂNTULUI Veni un vânt vâslind din ramuri, fără veste, Sus pe-ale brazilor tăcute creste... Şi mai afund, din buciumu-i sunând, Tot mai^afund din cetini clătinând, Mă freamătă din tălpi şi până ’n frunte, In mine crengi de rouă scuturând... # El a sosit din calde văi atât de gol Că-şi ţese-acum suind pe scări de munte Veşminte lungi de ploi, ca şi un sol Purtând spre vârfuri jerbii de sulf ine... Nu-1 pot urma, ci frânt pe căi mărunte, De dor se ’nchid pleoape reci în mine... # Şi ’n zvonul vântului ce vântură păduri, Cum poţi să cânţi, tu, păsărică ’n tremur De-o creangă ţintuită, şi să ’nduri Furtuna care-ţi pare un cutremur Şi-un trăznet rece fiecare strop ?... Doar eu în scorburi spaima mi-o îngrop... # VERSURI 537 In valuri mari te ’nneacă parcă vântul, Dar tu le treci cu-o sveltă luntre, cântul. .. Chiar de te smulg, aripile-ţi, desfaci Şi ’n alte cetini cânţi, nu poţi să taci.. . Prin vânt pe mine cine-o să mă treacă Acuma când tăcerea-mi doar mă ’nneacă ?. . * Dar vuetu ’ncetează când şi când, Şi stai şi tu mirată ’n foi tăcând.. . Mai mult ca zvonul pacea te ’nspăimântă. .. De ce să taci ? Nu-i încă timpul. . . Iată Pădurea iar de vânt e ’nvolburată. .. De ce să tac când toate încă mă frământă? NOI OAMENII Noi oamenii suntem cu toţi o apă... Curg repezi între ţărmuri undele... O, Doamne, de furtună Tu le scapă, Cu-albastni'ţi scut păzeşte-le şi-ascunde-le, Căci toate-şi amintesc câte-un izvor, Chiar dacă-şi duc cu ele mâlul Uitând să-l lase ’n matca lor... Le-ai stors ca lacrimi de sub creste, Le-ai turburat când le-ai sporit prin văi curgând, Şi le-ai ursit să-şi împletească susurând Din firul clipelor,— cum poate fiecare, — Zorită lor poveste... Astfel noi oamenii ne ducem valuri-valuri, Când laolaltă, când în destrămare, Gemând pe stânci, muşcând din maluri, Neştiutori că Tu, cu genele ’nnorate Şi mâini de vânt Ne-arăţi cum undele ce şerpuesc pe-acest pământ Pustii se pierd în mare toate... Şi încă noi nu vrem să ştim că mâinile-Ţi divine Au risipit şi pe pământ frânturi de rai... Ştim doar atât că tot ce-ai vrut să dai Ar fi doar pentru noi, şi fără Tine... Că zvon şi stele şi tăceri şi flori Găsesc oglinzi şi clopote şi glastre In valurile noastre... VERSURI S39 Că toate undele ce ne ’nsoţesc ne sunt surori Crezând că ’n toate pune soarele comori... Că noi, iubito, undă-am fost şi ’n braţul meu tu undă, Ca în cleştarul lor să-şi înflorească luna Doar pentru noi cununa... Şi că din tot, nu vrem nimic să ni s’ascundă... Dar, Doamne, sună-Ţi clopotul de-azur, Să cadă ’n jur Zvoniri de pasări şi de vânt, năvod de soare Să prindă valurile noastre călătoare, Să ştim că robii suntem noi, Că ciugulim anevoios din jur risipa Şi că ne fericeşte numai clipa... Că fără soare orice val ar fi un sloi, Că unda-i moartă fără zbor de rândunele, Că ’n mlaştinile fără stele N’ar fi decât noroi... Dar că nu-s ele zămislite pentru noi, Ci noi am fost sortiţi să le-oglindim... Şi eu, şi voi, şi tu oricare,— dacă poţi! Noi oamenii suntem o apă toţi... BRONZ DE TOAMNĂ Foi după foi Pălind de frigurile-atâtor ploi, Aştern prin reci grădini, pe-al străzii hău, Păreri de bronz, păreri de rău... Zadarnic vrei, cu paşi de lut, cu braţe grele, Să afli cine-a secerat în drumul tău Atâtea foi ce se visau în cer atunci când ele Credeau că licuricii lor sunt stele... De ce tot freamătul e-un foşnet azi de coasă. De ce învinsă vara ’n zări s’a rezemat De scutul soarelui însângerat... Culege frunza de pe jos, cea mai fricoasă Şi strânge-o ’n mâna ta săracă... Te vei simţi că eşti de bronz şi tu ca ea... Că toate sunt făcute ca să treacă... Dar chiar când peste veştedele foi căzute S’aştem uitările zăpezii mute, Tu încă nu uita Că după tine alţii-or înflori în primăveri cu Cum n’or uita să spargă ghiaţa ghioceii... Azi însă tinde-ţi mâna’n toamnă... un adio De caterinci oraşul pare plâns... Şi în grădină, ca pe-o moartă ce-ar slăvi-o, Foi unde ’n jerbii reci de bronz s’au strâns.. Dar alte bronzuri, sfetnici gravi şi cărturari, Surâd pe socluri, către cine... unde ? VERSURI 54» Şi când o frunză le mai stărue pe guri, s’ascunde Surâsul oamenilor mari... Acolo, doar sub brazde şi în clisă S’a dus cu frunza bronzul lor adevărat, De-acolo doar, grădina lor închisă Ne înfloreşte, căci în noi doar a brăzdat Cutitul inimii cu care au arat... i Şi-or înflori ca noi mulţi alţii încă Pe urma desfrunzirilor de azi... O, suflete, aruncă Ce-i veşted tot, dar nu cumva să cazi Cu toamna ’n scăpătarea ei adâncă... Ia-ţi dela ea doar clipa scuturării, Şi roagă-te când vezi îngenunchieri De frunze până ’n fundul plin de rugi al zării, Căci bronzuri nu sunt nicăieri... Şi-atuncia doar din zvonul stins al frunzelor Urzeşte ’n tine-un clopot viu de bronz uşor, Şi sună ’n toamnă, petrecându-ţi fraţii duşi, cocorii, Când îi închide ’n reci sicrie norii... Şi taci când cade ’nmărmurind pe la răscruci Zăpada cu tăceri de cruci... Şi ’n primăvara cu-argintate glorii Crezând că numai frunzele de bronz ne mint Să-ţi făureşti un clopot nou de-argint... ŞERBAN BASCOVICI DOUA CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA Norocul m’a ajutat să pot vedea oraşul toscan Siena, într’una din cele două zile ale anului, când uliţele lui înguste clocotesc de valuri de mulţime voioasă, năvălită de prin toată Italia, la sărbătoarea locală: Palio,— o reconstituire scrupuloasă a unor obiceiuri seculare, în costume pitoreşti de epocă, de sigur mult mai potrivite decât îmbrăcămintea noastră incoloră, între zidurile acestui municipiu istoric, rămas neverosimil de nemodificat, mai ales în cartierele lui centrale, apărându-ţi ca un fel de Pompei medieval, conservat la perfecţie, dezgropat şi repus în funcţiune. In ajunul zilei de 16 August mă aşez într’un autobus special, care porneşte de dimineaţă din Montecatini, cu destule locuri goale, atât din cauza vremii îndoielnice, cât şi pentru motivul că cei mai mulţi preferau să plece chiar în ziua festivităţii, pentru a evita problema găzduirii în Siena. Câtva timp călătorim, cu inima neliniştită, sub un cer posomorit, unde norii se desfac şi se refac într’una, iar razele de soare, când evadează o clipă din tainiţa lor întunecată, încing ferestrele vehiculului nostru, cu o insuportabilă dogoreală, ce pare o sigură prevestire de ploaie cu băşici. Şi totuşi, dela o vreme, se întăresc speranţele de înseninare. Parcă o putere nevăzută spulberă straturile grele de vapori, norii se supţiază într’una, pentru ca să adaoge în cele din urmă abia o nuanţă lăptoasă azurului reînviat. Câmpiile sunt acum inundate de aurul luminii, iar căldura de sub geamlâcul autobusului, fără a fi prea blândă, devine parcă normală. Când apare în depărtări, pe sprinceana lui pitorească, dincolo de jumătatea drumului, celebrul burg San Gimignano, unde cu DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA S43 toată dorinţa vie, nu voi putea să mă abat, vremea e deplin în- dreptată, şi vegetaţia înviorată de două zile de ploaie, zâmbeşte prietenoasă şi părtaşă la bucuria noastră... Foarte greu, hotelul Continental, unde toate camerele erau reţinute, îmi cedează pe una din ele, numai până a doua zi la prânz, când urma să se prezinte mosafirul anunţat prin telegramă. La urma urmei voi avea unde pune capul la noapte, fiindcă în timpul zilei nu venisem să stau în odaie. Şi totuşi constat suin- du-mă o clipă, că mica şi curata încăpere era o lojă minunată, ca să îmbrăţişez dela fereastra ei dominantă, o parte întinsă a oraşului, răspândit în neregulă pe o coastă, şi să-mi plimb ochii mulţumit pe o vastă perspectivă care urcă din râpi prăpăstioase şi cu aspecte rustice, până la construcţia roşie a Domului, ce se vede tronând în punctul cel mai înalt al priveliştei. Este drept că ce vedeam din Siena, nu erau cartierele ei principale, cu excep- ţia siluetei Domului, care totuşi nu te dispensează întru nimic de cercetarea lui nemijlocită. Insă tabloul e de toată frumuseţea şi îl privesc îndelung, mai puţin pentru scopuri didactice de orientare, cât pentru a mă impregna de acea vastă măreţie, care încântă şi linişteşte de orice frământări... Am încă timp până la ora dejunului să fac o primă recunoaştere şi iată-mă în Via Cavour, unde dă faţada hotelului Continental. Drept la ieşire, am înaintea ochilor, ca o firidă în patru muchii, o piaţetă minunată, care lărgeşte pe mica ei porţiune spaţiul îngust al străzii Cavour, şi care ne prezintă pe cele trei laturi clădite, palate din veacul al XV-lea, cu nici un semn de bătrâneţe, bucu- roase parcă să se prindă în hora împrejurărilor de azi. încep a ridica apoi panta străzii, strâmtă ca un coridor de casă, pavată cu lespezi late şi fără loc de trotuar, uliţă sufo- cantă, capcană în puterea cuvântului, căci parcă simţi de sub arcadele răscrucilor şi de după parapetele răspântiilor, cum se vor fi repezit noaptea asasinii, în spatele aceluia sortit să dispară. Dar acum s’au învăţat şi automobilele să le străbată, răpindu-le orice taină şi, cu toată fantastica îngustime, reuşind să nu facă victime printre trecători. Te uimeşte dibăcia şoferilor, care îşi strecoară vehiculele fără stopări numeroase, şi fără să arate vre-o emoţie deosebită, când traversează puhoaiele de lume, ce n’au 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unde să se retragă din mijlocul străzii! La un loc, greutatea cir- culaţiei mai este sporită şi de-o cauză specială. Un pictor cu picioa- rele zdrobite s’a aşezat în centrul stradei, cu o cutie de creioane colorate, transformând dreptunghiul unei lespezi, în pânză ad hoc. Trecătorii se îmbulzesc în jurul lui, admirând divinul chip al unei madone într’o clipă zugrăvită, fiecare lăsând discret o monetă pe piatra vecină, în scurt devenită casetă de bani. Ce tragedie obscură va fi în viaţa acestui om care îşi iroseşte talentul, pe pietrele pavajului -Sienei, câştigându-şi existenţa cu o speţă de cerşetorie prea puţin deghizată ?! Merg înainte pe dunga uliţii, care îşi schimbă dela o vreme numele, fără a-şi pierde individualitatea, şi aproape uit dezavan- tajele îngustimii, văzând că toată lumea e bine dispusă, dar mai ales ameţit de frontul neîntrerupt de vechi palate, superbe mărturii de viaţă patriciană, de averi fabuloase, de cult intens pentru artă... La o cotitură mă izbesc de o vastă galerie de piatră, sprijinită pe stâlpi marmoreeni, « Loggia della Marcanzia », cu rămăşiţe de gotic, îmblânzite de liniile mai calme ale Renaşterii italiene. De aci mă abat pe alte ulicioare pentru a coborî în « Piazza del Campo », unde împrejmuesc alte palate şi unde vor avea loc alaiul istoric şi alergările de mâine. Celebra piaţă, în formă de scoică, e în plină efervescenţă. Se pregătesc tribune, ce nu vor deservi însă decât o mică parte din azistenţă, fiindcă toate balcoanele palatelor, care dau în incinta pieţii, se organizează şi dânsele cu locuri de vânzare. Să nu mai vorbim de gloata care va privi în picioare dintr’un ocol, în centrul rotondei, delimitat cu un grilaj ad hoc, sau de acei care vor sta pe acoperişuri, unde câţiva fac de astăzi repetiţie generală... Caut să fac abstracţie de neorânduiala momentului, de forfo- tul lucrătorilor, de materialul de construcţie care zace încă neîn- trebuinţat, pentru a-mi întipări în suflet centura de palate, dintre care vre o trei în piatră roşie, cu o cunună de crenele, ce le împinge dintr’o dată în epoci care s’au stins de mult. De sigur acel mai impresionant din toate rămâne acel al Primăriei (Palatul Public) care tronează aproape singur pe o lăture a pieţii, terminat « grosso modo» la începutul secolului al XlV-lea. E flancat de un turn DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 545 de peste o sută de metri, construit câţiva ani mai târziu, foarte asemănător cu acel dela Florenţa, de pe edificiul cu acelaşi nume, însă mai degajat şi mai liber, mai puţin gâtuit de masa clădirii, care acolo se ridică mai sus. La piciorul sveltului turn, ca o biju- terie prinsă de glesnă, se rotunjeşte o capelă deschisă şi micuţă, adaosă tot în veacul al XlV-lea, drept recunoştinţă pentru stin- gerea unei epidemii care pustiise groaznic oraşul încercat. Nu mă pot împotrivi, cu toată ora înaintată, ispitei de-a vizita interio- rul acestei clădiri monumentale. Un şirag impunător de saloane, cu valoarea sporită de picturile şcolii sieneze, destoinică mai cu seamă în subiecte religioase. Cele mai multe sunt opera pictorului Sodoma, şcolarul lui Leonardo da Vinci. In aşa denumita sală a păcii, un meşter din veacul al XlV-lea, Lorenzetti, iese în evidenţă prin tema profană a picturii sale, aproape neobişnuită în acea perioadă, când se credea că i se dăruise omului meşteşugul artistic, pentru a-şi depăşi fiinţa sa imperfectă, proslăvind cu exclusivitate pe sfinţi şi pe Dumnezeu. In epocile mai recente, subiectele profane evident se înmul- ţesc şi, de sigur, n’ar surprinde pe nimeni că meşteri din secolul al XlX-lea au împodobit o sală de aici — care probabil rămăsese nepictată — cu frescuri înşirând evenimentele din viaţa regelui Victor-Emanuel al II-lea. Atâta numai că apariţia acestui monarh neapărat cu merite covârşitoare, dar aşa de apropiat de noi, într’un edificiu medieval, din ale cărui unghere — cu toată buna între- ţinere— nu s’au retras fantomele, pare puţin cam anacronică. Este drept că în Italia mai toate clădirile monumentale s’au desă- vârşit prin colaborarea mai multor veacuri dar, oricum, orice operă arhitectonică se cuvine să-şi păstreze individualitatea, tre- buind să aparţie, prin caracterele ei, unei singure epoci şi nu tuturor, ferindu-se a deveni un bazar de stiluri variate şi să oglin- dească isprăvile a tot felul de vremuri. Rămân câteva minute în faţa minunatului grilaj care desparte o capelă interioară, de restul sălilor spaţioase, admirând din prag altarul, orga, superbele jeţuri de lemn, în sfârşit, picturile, dintre cele mai izbutite. După asta părăsesc palatul cu un fel de îmbătare sufletească, mulţumit să mă fi întors fără procedee ocultiste, la 1400, găsind cadrul păstrat aevea şi acomodându-mă până la ameţeală, cu 36 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elocventa lui atmosferă. Dar într’un colţ al conştiinţei desluşesc parcă şi o amărăciune, constatând că, în anumite privinţe, veacu- rile următoare, cu mult cântata lor evoluţie, n’au realizat absolut nici un progres. Până seara cutreer într’una oraşul, de-al cărui colorit specific nu mă mai pot sătura. Iată-mă ajuns sus, în piaţa Domului, în careul incomparabilei incinte, şi mă simt deodată aşa de fascinat de tot ce se fixează în câmpul viziunii mele, că mă gândesc ca la o perspectivă ademeni- toare, să fiu arestat câteva zile, urmând însă a-mi face pedeapsa aici. Căci îmi dau seamă că mi-ar trebui vreme îndelungată să mă bucur pe îndelete de toate splendorile îngrămădite şi mai ales să epuizez cunoaşterea deplină a domului, din care nu e de negli- jat nici o frântură şi care mi se anunţă dela intrare, ca cea mai bogată în dumnezeeşti perfecţii, din toate bisericile italiene. Pe ce să-ţi opreşti ochii mai înainte: pe minunea de ansamblu, sau asupra fiecărei linii în parte, numai în aparenţă simple, fiind de fapt oricare din ele un microcosm de sculpturi migăloase ? Plănuită încă şi mai vastă, construcţia acestei catedrale a durat mai bine de un secol (din întâia jumătate a secolului al XlV-lea până într’a doua a veacului următor), bucurându-se şi de adăogiri ulterioare, cu păstrarea perfectă a unităţii, care domină, triumfă- toare, puzderia bogăţiilor ide amănunt. Portalul cu cele trei uşi de bronz, încununate cu sprincene grele de arcuri în piatră, pe care la rândul lor le încalecă, întocmai ca o altă sprinceană, câte un circumflex ascuţit, cu laturi crestate; frontispiciul cu dantela lui de colonade gingaşe, cu turnuri svelte, cu ochiul lui rotund de sticlă colorată; profuzia de statuete albe, distribuită simetric pe toată faţada, mobilizând în ordine figurile de seamă ale creştinismului; în sfârşit, alternanţa de coloare a marmorei, aci roşie, aci albă pură sau vărgată cu dungi negre,— toate îţi dau o impresie profundă, încât îţi vine să crezi că dacă un vânt pustiitor ţi-ar stinge din memorie toate suvenirile, ima- ginea catedralei din Siena va rezista cea mai tare şi va fi cea mai greu de izgonit... Dar aceasta nu este încă nimic, faţă de risipa de bogăţii a lăuntrului, faţă de comori care nu numai te asediază compact DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA S47 de pretutindeni, dar pe care şi calci cu piciorul, fiindcă podelele de marmură sunt şi ele sculptate, cu reliefuri albe, care povestesc în amănunte scene din istoria sfântă. Sub raportul acesta, vizita interiorului e extrem de obositoare, neputându-ţi odihni înregi- strarea nici atunci când îţi cobori ochii în pământ,— aşa cum o poţi face la alte biserici bogate, unde privirea în jos, pe lespezi, îţi slujea ca derivativ... • Totuşi, din acest vârtej de splendori, pentru care cei doi ochi sunt fereşti prea înguste, iar unicitatea conştiinţei parcă o belea, în această revărsare de artă variată: statui, bronzuri, fresce, mozaicuri, morminte, candelabre etc., ajung să detaşaz câteva picturi de Pinturicchio şi statui de Michel-Angelo şi Donatelo. Dar povestea vrăjilor acestui muzeu-catedrală nu este încă terminată, căci o uşă în faţa căreia se strânsese mulţime de vizi- tatori te conduce într’o încăpere spaţioasă şi unică: Biblioteca Piccolomini. Biblioteca aceasta a aparţinut lui Aeneas Sylvius Piccolomini, mare erudit italian de loc din Siena, ajuns papă sub numele de Piu al II-lea. Creaţia sălii se datoreşte Papei Piu al III-lea, care era din aceeaşi spiţă cu înaintaşul său. (Familia sieneză Piccolomini a mai dat istoriei şi buni generali, care au lup- tat în armatele imperiale, în războiul de treizeci de ani, fiind nemu- riţi mai târziu de Schiller într’una dintre cele trei drame din trilogia Wallenstein.) Zidurile acestei încăperi magnifice sunt împodobite cu fresce de Pinturicchio — dintre cele mai frumoase din câte am văzut în acest sens — unde ni se înfăţişează treptat viaţa lui Piu al II-lea în diferitele ei ipostaze: trimiteri în misiune ca amba- sador, încununarea sa ca poet de împăratul Frideric al III-lea, alegerea lui de Cardinal, investirea ca Papă, predica sa pentru Cruciadă... De jur împrejur, dedesubtul minunatelor fresce, se înşiruie fronturi de volume, fiind lăsate mai la îndemână unele tomuri masive, scrise cu mâna şi împodobite la fiecare pagină cu admi- rabile desenuri colorate. Cel puţin aici am putut înfrunta impre- sia cu suficient orgoliu naţional, întru cât mănăstirile noastre din Moldova şi Bucovina posedă şi ele cărţi religioase tot aşa de meşter scrise si la fel de artistic desenate. i i 35* 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot într’una din clădirile incintei se cuprinde şi muzeul, îmbrăţişând trei secole de picturi bisericeşti sieneze, până la al XV-lea inclusiv. Şcoala din Siena îţi dezmiardă ochii cu un colorit dintre cele mai plăcute. Fireşte desenul este încă primitiv, deşi poate superior acelui bisericesc de aiurea, la aceeaşi epocă. Totuşi întâlnim şi aici sfinţi cu picioare de palmipede, madone plinuţe şi plictisite, ţinând în braţe prunci dolofani. Ce să mai vor- besc de naivitatea — de sigur adorabilă şi în consonanţă cu mito- logia timpului — ce caracterizează compoziţiile mai vaste 1 In paradis e o aglomeraţie sufocantă,— ca pe străzile Sienei la săr- bătoarea « Palio »,— de parcă n’ai şti cum să te strecori mai repede, oricât un îngeraş suav şi-ar acorda vioara, promiţându-ţi melodii cereşti, sau te-ar pironi spectacolul unei oiţe savante, care sila- biseşte într’o carte, ce-o ţine deschisă Dumnezeu tatăl, pe divinii săi genunchi. D’apoi scena învierii din morţi, cu un Iisus ce se ridică în aer, făcând semne ironice legionarilor buimăciţi de somn şi de priveliştea mormântului gol ? Parcă dela o vreme te saturi de-această autodivinizare a omu- lui, care s’a transportat orgolios în transcendent, cu aspectul său din epoca pastorală — îmbrăcat cu haine, dar fără încălţăminte — pentru a se adora şi a-şi crea indirect avantaje, în lumea aceasta terestră. In orice caz, reprezentanţii pământeşti ai transcenden- tului — mai ales în lumea catolică — s’au bucurat de beneficii fabuloase, aşa că nu e de mirare că unii sceptici s’au întrebat, în vremuri de frondă revoluţionară, dacă nu cumva nu s’a creat transcendentul acesta, numai pentru acreditaţii lui pe pământ. Cele câteva portrete profane cu care se prelungeşte pina- coteca religioasă (Carol Quintul, Regina Elisabeta, etc.), le întâm- pin cu sentimentul intrării într’un port, după o lungă vagabon- dare pe valurile văzduhului, unde nici măcar n’am avut surpriza să găsesc altceva decât propria noastră imagine,— în forme poate mai rudimentare. Privesc cu plăcere, în seria quasi-profană, pe Francesco d’Assisi înfăţişat ca om, trăind în veacul lui, lângă un craniu de schelet, preferindu-1 cu mult mai tare astfel, decât să-l văd cu cine ştie ce aripioare la supţiori, sau amestecat de-a-valma — aşa cum l-am găsit la alte muzee — într’un grup amical cu Mama Mân- tuitorului, care-şi ţinea pruncul în braţe. DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA S49 (De altfel, acelaşi anacronic amestec la o pictură din colecţia de-aici: Cina cea de taină, imitată vizibil după aceea a lui Leo- nardo, numai că de o parte şi de alta a mesei unde sta Mântuito- rul în mijlocul Apostolilor săi, s’au adăogat ca paznici sau gură- cască, câte un pluton de călugări dominicani. Este drept că în transcendent timpul nu mai există, dar aci era vorba de un eve- niment istoric, anterior suirii lui Iisus la cer, şi înainte de-a se fi întemeiat o biserică creştină cu preoţi şi tagme călugăreşti.) Mai am răgaz până la ora amurgului să vizitez casa Sfintei Caterina, fiica unui meseriaş sienez din secolul al XlV-lea, cano- nizată după moarte pentru marile ei merite religioase. Se pare că, datorită influenţei sale, care transmitea mesgje dumnezeeşti, Papa Grigore al XI-lea a strămutat iarăşi Scaunul pontifical dela Avi- gnon la Roma, punând capăt acelei ruşinoase robii babilonice care-a umilit atât autoritatea papală. ' E interesant de observat că, deşi după lege biserica e aceea care mijloceşte între Dumnezeu şi oameni, iar în această calitate, clericii ar trebui să fie dânşii sârmele bune conducătoare de divin, totuşi, când e vorba ca Autorul lumii să comunice cu netrebnicii săi fii, nu-şi fulgeră lumina poruncilor sale în spiritul pregătit al preoţilor, ci-şi alege conştiinţa umilă a unei fiinţe din popor. Neglijarea organelor intermediare e un fapt caracteristic pentru toate mesajele extraordinare care vin din tăriile albastre. Oare nu se pun cu asta în discuţie pretenţiile şi valoarea inter- mediarilor ? Ce s’ar zice de un comandant de armată care şi-ar trimite instrucţiile de-a-dreptul la caporali şi la soldaţi ? Aş fi preferat, de sigur, să găsesc casa Sfintei Caterina cu mobi- lierul de odinioară şi cu ceva din atmosfera în care ea a vieţuit. Interiorul e însă transformat în casă de rugăciune (oratoriu), cu frescuri, pânze şi sculpturi în lemn, mai toate raportându-se la diferite momente din viaţa extatică a sfintei, întoarsă de timpuriu cu faţa către cer. Printre atâtea lucruri făurite de mână de meşter, dar care reprezintă numai un cult postum, pare să existe şi un obiect contemporan cu sfânta, de care şi-a rezimat cândva coatele, în timp ce îşi urmărea cu ochii minţii vedeniile ei supraumane: o masă unde şade acuma un nobil şi frumos crucifix. In vecinătatea acestei locuinţe, canonizată si ea în felul ei, tronează tot pe-o uliţă pitorească, mai în vale de Dom, biserica 550 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S, Dominico, o majestuoasă construcţie gotică, la care s’a lucrat — pare-se — tot un secol întreg. Sub raportul picturilor, ea pare închinată tot Sfintei Caterina, întru cât majoritatea lor tratează subiecte în legătură cu dânsa, dând prilej geniului lui Sodoma, să se întreacă pe sine. De altfel craniul sfintei se păstrează tot aici. Nu-mi trebue mult să-mi dau seama că şi această biserică rară, cu un nepreţuit tezaur de opere de artă, m’ar fi răscolit sufleteşte mai adânc, dacă n’aş fi trecut mai înainte pe la Dom şi, în general, dacă Domul ar fi fost în alt oraş... * Inserarea mă găseşte în grădina publică « Lizza » la marginea oraşului, în cartierul cel nou, cu artere mai spaţioase, dar cu farmecul sensibil mai redus. Dincolo de grădină se înşiră pavi- lioanele unei expoziţii de vinuri, mărturisind în această Sienă visătoare, plină de febra aşteptării pentru restaurările istorice de mâni, prezenţa simultană în sufletul italian a două mari însu- şiri divergente: o lăture romantică-teatrală şi o alta comercială- realistă... A doua zi pe la trei după amiază, părăsesc hallul hotelului Con- tinental (din odaie fusesem evacuat dela prânz, conform înţelegerii), întovărăşit de un « piccolo » sprinten şi isteţ care trebuia să mă scoată în Piazza del Campo, prin locuri necunoscute mie, întru cât scaunul din care urma să privesc festivitatea, era într’un balcon de casă, unde se pătrundea printr’o uliţă laterală. Mi se arată de junele meu tovarăş uşa unei cofetării, la nivelul stradei, spunându-mi-se să intru şi să traversez. Mă execut întoc- mai, prezentând cofetarului biletul, care-mi arată balconul, în fundul prăvălioarei sale, cu o uşă larg deschisă ce aspira lumină. Surpriza mi-a fost de sigur mai mică văzând că, în raport cu piaţa mă aflam la al doilea etaj, cât observând că şuviţa de odaie pe care o străbătusem, era de fapt încorporată într’un splendid palat cu crenele, care pe din afară îşi păstra întreaga lui măreţie. Balconul pe care se amenajase un şirag de scaune comode, dar a cărui veche balustradă îţi cam dădea peste genunchi, se găsea în conul de umbră, drept în faţa Palatului Comunal şi, dominând nivelul pieţii, îţi oferea în toate direcţiile posibilitatea unei cuprinderi vaste şi întregi. Cerul era de un albastru sigur care nu îngădue nouraşi nici în glumă. Temperatura ideală, DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 551 dispoziţia morală excelentă, pe care o văd şi la alţii aşa cum era la mine. . Deşi venit cu un ceas mai de vreme, nu sunt nici singurul, nici cel dintâi. Se găsea încă destulă lume şi în tribune şi la alte balcoane, dar mai ales la locurile mai ieftine, în parterul din mij- locul pieţii, unde spectatorii trecuseră chiar dincolo de linia îngă- duită, invadând momentan şi spaţiul destinat alaiului istoric. Este aşa de pitorească priveliştea şi atâtea schimbări distractive se produc, când ici, când colo, în masa mobilă a publicului, încât nu bag seama când trece vremea, şi abia am timp să răsfoesc câteva pagini care fac istoricul acestei festivităţi. « La Corsa del Palio » îşi are originea în Evul-Mediu. Existau în Siena o seamă de corporaţii (Le Contrade), cu caracter religios, civil şi militar, care-şi aveau steagul, rânduiala, şefii şi biserica lor proprie. Odinioară aceste corporaţii erau adevărate facţiuni, care-şi împingeau rivalitatea până la lupta fratricidă, fiind în nota unor moravuri care dacă erau creştine în aparenţă, rămă- seseră barbare în fond. Perioada sfâşierilor intestine fiind termi- nată, luptele s’au înlocuit cu simulări de luptă, cu întreceri ambi- ţioase, dar oarecum amicale. La un moment, sub înrâurirea spa- niolă, care îşi întinsese tentaculele pe pământul Italiei divizate, corporaţiile acestea se exercitau şi la luptele de tauri, care însă n’au putut prinde rădăcini. Ceea ce a rămas până astăzi, sunt cursele de cai, care se fac de două ori pe an, în această piaţă, cu participarea a câte zece corporaţii, prin câte un călăreţ-delegat. întrecerea aceasta -aduce învingătorului câştigul unui steag oferit de municipiu, acest « palio » care e un fel de prapur cu format şi desenuri religioase. Spectacolul acestei alergări, care nu înconjură piaţa decât o singură dată, n’ar depăşi poate cinci minute, dar tradiţia face să se preceadă cursa propriu zisă de o defilare a tuturor corporaţiilor în costume de epocă, scurgere ce durează vreme îndelungă. Acest alai istoric e de fapt partea cea mai importantă a festivităţii şi pentru el se deplasează atâta puzderie de lume, chiar dacă în spi- ritul datinei locale accentul se pune mai mult pe întrecere şi se face mare caz de calul biruitor. In orice caz, Siena îmbracă haine de sărbătoare şi, cu toate că astăzi acele corporaţii sunt numai simple cadre pentru activitatea 552 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tineretului sportiv, dată fiind însă vechimea tradiţiei şi sensul ei de altădată, toate autorităţile oraşului iau o parte zeloasă, dela patronajul primăriei care se întinde asupra tuturor deopotrivă, la acel al bisericii, care destină pentru fiecare partidă luptătoare câte un locaş deosebit, unde preotul binecuvintează de pe trepte, şi calul şi călăreţul, în preajma intrării lor în arenă. Se scursese aproape o oră. Umbra se lăţise, cucerind tribună cu tribună, suprimând cu aceasta dezavantajele iniţiale ale celor care stăteau cu capul în soare. Numai gloata imensă din centrul pieţii, aceasta fremăta bucurându-se fără nici o preocupare de confort. Cu puţin înainte de ora 5, pe când mă întrebam, văzând piaţa în întregime invadată, pe unde va mai trece cortegiul, un rând compact de jandarmi, ţinându-se de mână şi înaintând domol, fără a brutaliza, dar fireşte fără a îngădui, începu să cureţe de lume un spaţiu inelar, pe care îl goli bucată cu bucată, în timp ce. mulţimea se retrăgea. Intr’un sfert de ceas, cu metoda aceasta sistematică şi decisă, dar fără nici un răcnet sau ameninţare, s’a eliberat porţiunea destinată alaiului şi cursei, iar spectacolul putea acum să înceapă, în faţa unei azistenţe care depăşea de câteva ori ca număr, popu- laţia normală a Sienei. > încă nu mişca nimica în arenă, când din înălţimi pe care n’am putut să le identific dintr’o dată, izbucniră sonorităţi de trompete, cu fast de operă wagneriană. întoarceri numeroase de capete, răsuciri de gâturi, până ce în sfârşit se precizează locul de unde se revărsa sunetul de fanfare: de pe crenelele celui mai înalt dintre palatele incintei, faţă în faţă cu acel al primăriei. Se face o tăcere religioasă şi, din culise meşter ascunse, apar cele dintâi costume, şi cele dintâi flamuri strălucitoare. începea defilarea cortegiului, în alternanţe pitoreşti de colori variate şi în formaţii anacronice, dar în care ochiul găseşte o bucurie proaspătă. Rând pe rând, se scurg toate corporaţiile, fiecare cuprinzând o grupă osebită de căpitani, paji, slujitori, stegari şi măscărici,— aceştia căutând să amuze publicul cu jonglerii acrobatice, tot- deauna izbutite. Publicul aplaudă mulţumit de această superbă evocare şi, de pe acum, încearcă să clasifice partidele, cântărind frumuseţea veşmintelor şi mai ales mândreţea ţinutei. Corpora- ţiile se reţin cu uşurinţă în minte, atât prin nuanţele lor cromatice, DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 553 cât şi prin emblema lor distinctă, vizibilă la mari distanţe: un şoim, un delfin, o panteră, un dragon, o girafă, o lupoaică, etc., aşezate în chenare de un splendit colorit. Durează multă vreme acest original convoi, care ocoleşte piaţa în ritmul viguros al fanfarelor, şi după ce elemente din toate « contradele » iau loc pe o estradă anume rezervată, alcătuind un amfiteatru nespus de înflorit, urmează o clipă de tăcere, pentru aranjamentul alergării. Zece cai se aşează în linie, în dreptul unei frânghii şi, cu emoţie obştească, se aşteaptă semnalul. In sfârşit, iată-1 că s’a produs şi deodată o năvală vijelioasă se dezlănţue, iar spaţiul destinat alergării e parcurs cu iuţeala fulgerului. N’a fost timp nici măcar să oscileze succesul şi calul care-a luat-o din capul locului în frunte, s’a menţinut până la urmă, ajungând învingător. In timp ce publicul aclama în picioare, reprezentantul municipiului Sienei oferă biruitorului, ca premiu, prapurul tra- diţional ... In drum spre casă, reflectam la delectarea de care ne împăr- tăşim cu toţii faţă de această reconstituire a trecutului, în forme cât mai adecvate şi mai vii. Se obişnueşte mereu a se spune că trecutul se încorporează în prezent, că el continuă din ascunzişurile sale să imprime direcţii, actualităţii. Insă măcar, din când în când, parcă ar vrea şi prezentul să-şi ia revanşa, încorporându-se şi el în trecut, făcând calea întoarsă, măcar cu exhibiţii iluzorii de felul alaiului dela Siena. E parcă un mijloc de verificare a continuităţii dintre ce-a fost şi ce este, parcurgându-se drumul şi înapoi, chiar dacă această răsturnare de direcţii nu se poate face decât sporadic şi mai mult cu metode de autoamăgire... # * # La înapoierea în ţară, pe linia Bolonia—Milan, întrerup o zi călătoria pentru a vizita oraşul Parma. Fără să-mi închipui că această oprire ar putea provoca nedumeriri, socotesc totuşi oportun să enunţ o serie de motive care au determinat hotărîrea mea. In primul loc, la Parma se afla săptămânile acelea o expoziţie a pân- zelor lui Correggio, venite din toate părţile Italiei. Apoi numele oraşului îmi evoca parfumul celebrelor violete ce poartă acelaşi nume, precum şi una din lecturile de temei ale tinereţii: roma- nul lui Stendhal. In sfârşit, fostă capitală de ducat independent, 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Parma a văzut perindându-se pe tronul său efemer, personalităţi istorice si familii ilustre, — iar astăzi e o reşedinţă de scaun a artei muzicale, având opera cea mai vestită, alături de Scala din Milano. Sosesc la un ceas, la care lumina e scăzută chiar în toiul verii, necum la sfârşit de August, când noaptea coboară mai curând. Străbat oraşul în trăsură până la hotelul Croce Bianca, desluşind în faţa gării un semicerc măreţ de colonade, ce protejează spatele unei statui de bronz monumentale, statuia compozitorului Verdi, care-mi rămâne s’o cercetez pe lumină de soare; apoi o stradă rectilinie frumoasă, dar cu linişte provincială, răsunând nestân- jenit de glasul aparatelor de radio, pe care nu le estompează nici o altă mişcare citadină, nici măcar un zumzet cât de slab. Fereastra camerei mele dă pe o uliţă îngustă — gen Siena — dar cu mult mai modernă în clădirile sale, pe care globurile elec- trice le desenează limpede, dimpreună cu pustiul stradei fără viaţă. N’am nimic de privit deocamdată şi mă folosesc de con- junctură pentru a răsfoi ziare şi a-mi scrie corespondenţa. Cea dintâi vizită a doua zi de dimineaţă a fost la un monu- ment foarte apropiat de locul găzduirii mele: biserica « Madona della Steccata », din secolul al XVI-lea, de o frumoasă şi rotundă arhitectură, combinându-se armonic inspiraţii greceşti şi occi- dentale, ceea ce dovedeşte că se pot unifica mai lesne răsăritul şi apusul, în stilul arhitectonic, decât în ritualul şi tipicul lor religios,— acesta rămânând intransigent şi fanatic, şi de-o parte şi de alta. Biserica aceasta, instalată în centrul oraşului, la obârşia pieţii Garibaldi, nu are cine ştie ce proporţii, dar îţi câştigă admiraţia, dela intrare, prin câteva statui minunate: O madonă desnădăj- duită care ridică pe jumătate, trupul divinului său fiu, coborît inert de pe cruce şi, mai ales, mormântul contelui de Neipperg, cel de-al doilea bărbat al împărătesei Maria Luiza, ajunsă în cele din urmă suverană la Parma, unde a adus cu sine pe acest nobil austriac, care primise ordinul s’o consoleze, încă mai înainte de moartea primului ei soţ, imperatorul de geniu, dar fără sânge albastru, Napoleon I. Mormântul lui Neipperg, ridicat din iniţiativa soţiei sale, care urma de altfel să-l uite tot aşa de repede ca şi pe întâiul ei DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA SSS bărbat, este de o frumuseţe aparte şi de un gust impresionant. Dacă facem abstracţie de un Apollo, tăiat în marmora criptei fără rost, însă calul şi îmbrăcămintea mortului, obiecte rămase fără stăpân şi prezentate de dalta meşterului, într’o postură delă- sată, sunt de un efect considerabil, atât prin noutatea inspiraţiei, cât şi prin desăvârşita execuţie a ideii. Ţinând-o drept pe strada Garibaldi, care duce întins la gară, şi pe care o mai străbătusem în ajun, îmi reţin luarea aminte două mari palate galbene, aşezate unul lângă altul şi comunicând între ele printr’o galerie, la etaj: Unul este Opera din Parma, iar celălalt palatul Prefecturii, fost cândva reşedinţă ducală. Ambele edificii — fără ornamente exterioare şi fără chiar veleităţi de artă—■ s’au construit tot în vremea Măriei Luiza, care fusese învăţată dela curtea din Viena şi cu fastul şi cu producţiile muzicale. Pare-se chiar că muzica a fost pentru zănateca mamă a Regelui Romei (nefericitul « Aiglon ») o adevărată pasiune, şi biografii acestei prin- cipese afirmă că nu era seară în care să nu fi străbătut galeria, pentru a azista măcar o oră, din loja ei ducală, la spectacolul de operă, legănându-se fericită de cadenţa ariilor cântate. De altfel pare-se că ultima ei aventură, când trecuse de cincizeci de ani, a fost un tenor care juca la Parma şi care, scandalos de indiscret în bucuria unei aşa de înalte izbânde, a umplut lumea, anunţând-o, că a fost şi el, măcar în treacăt, succesorul lui Napoleon. Opera din Parma a rămas până astăzi o scenă de consacrare, şi mi s’a spus că în timpul stagiunii aleargă lume din toate cen- trele italiene, compensând numărul prea restrâns al populaţiei autohtone, care n’ar putea să întreţină singură, viaţa şi presti- giul unui teatru aşa de vast. Mi-ar fi făcut plăcere să vizitez sala Operei şi anexele ei, dar sezonul era impropriu, osebit de faptul că se mai făceau şi unele reparaţiuni. Nu-mi rămâne decât să trec înainte, până când fundalul unei străzi care apucă spre dreapta mă pironeşte în loc, prin grandioasa perspectivă a unui dom străvechi, flancat de o campanilă, şi completat la mică distanţă de un baptisteriu, neapărat în stilul celorlalte de-aiurea, dar parcă mai frumos decât toate câte le văzusem până acum. Adevărat decor de teatru de cel mai autentic Ev Mediu, întru nimic mai puţin expresiv decât monumentele 55& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sienii,— atât numai că aci, în Parma, era vorba numai de-o splen- didă enclavă, în cuprinderea unui oraş, de înfăţişare mult mai nouă, mult mai aproape de noi. In câteva minute am străbătut strada laterală şi iată-mă în preajma acestor clădiri religioase. Portalul Domului, cu acoperişul în formă de circumflex, are de-a-latul său, de-asupra celor trei uşi dela intrare, trei rânduri de colonade elegante: cele două de jos, orizontale, iar ultimul de sus, urmând frântura liniei acoperişului, alcătueşte şi dânsul un cir- cumflex, care tiveşte pe celălalt. Domul acesta, construit în secolul al Xl-lea (numai Campa- nila a fost adăogită două veacuri mai târziu) nu are peron, aşa că se păşeşte în biserică, dela nivelul trotuarului. In schimb, scări excesiv de înalte avem în faţa altarului central, care este prin mijlocul acesta ridicat în nori şi separat de restul interiorului, poate mai tare decât prin tâmpla despărţitoare la bisericile ortodoxe. Altfel lăuntrul domului e plin de măreţie şi-ţi dă puternice impresii de artă, cu şiragurile de coloane, la niveluri diferite, încheindu-se sus, cu delicate arcade mai mărunte, care amintesc de S. Apollinaris din Ravenna. Picturile sunt şi ele de rară calitate, culminând cu fresca din escavaţia cupolei, lumi- nată permanent de becuri electrice, unde privitorul poate vedea, cu perspectiva fericită a extazului, o operă celebră de Correggio, ce pare a se integra de-a-dreptul în regiunile cerului imaculat... Senzaţie deosebită îţi produce şi tumul octagonal al Bapti- steriului, din nemijlocita vecinătate, înălţat din marmură roşie şi încercuit de bănci de marmură albă, care au dobândit de vechime tonuri înnegrite ca păcura. Exteriorul n’are nici o monotonie, fie- care faţă a octogonului având câte cinci şiruri orizontale de firide, în timp ce muchiile clădirii se încheie sus cu turnuleţe, cu câte o cruce în vârf. Interiorul Baptisteriului, bogat în frescuri, sculpturi şi firide, poartă totuşi urmele unei construcţii care n’a fost nicicând ter- minată deplin. Neisprăvirea iniţială şi-a dat mâna peste veacuri, cu deteriorarea bătrâneţii, trecându-se lin dela una la alta, nemai fiind trebuinţă ca dintele timpului să macine etapa dela mijloc, a realizărilor perfecte, care nu se pot din nefericire menţine la nfinit. Aşa că acum, pentru părţile de cărămidă netencuită care DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 557 abundă în interior, eşti în nedumerire asupra originii lor adevă- rate, şi parcă ai prefera să aibă drept cauză ruina, ce se poate la urma urmei repara, decât neisprăvirea originară, care după şase veacuri încheiate, nu se mai poate astăzi, decât lăsa cum a fost. Pinancoteca din Parma e dintre cele mai reputate, adăogân- du-se de data aceasta coeficientul de atracţie al expoziţiei pân- zelor lui Correggio, deşi majoritatea lor se poate vedea oricând în colecţia locală. > Mă îndrept spre « Palazzo Pillota », — destinat cândva familiei Farnese, care a domnit şi dânsa în Parma,— o vastă hardughie cu multe curţi interioare, dar fără să-i pot găsi nicăiri o faţadă. Nici această clădire nu pare să fi fost vreodată — cel puţin pe din afară — isprăvită complet. Astăzi adăposteşte diverse colecţii de muzeu, şi voi avea curând prilejul să constat că sălile interioare corespund celor mai pretenţioase cerinţe ale tehnicei. Sunt captivat dela cei dintâi paşi, de valoarea pânzelor, bine luminate şi orânduite cu pricepere deosebită. Mijlocul sălilor este ocupat de câte o statue-două, printre care reţin pe Hercule şi Bacchus, coloşi care au fost găsiţi pe muntele Palatin, la Roma, precum şi statuia, fireşte mult mai delicată a Măriei Luiza, care încep a mă convinge, că în localitate, nu este de loc hulită, cum e în conştiinţa lumii întregi de-aiurea. Multe picturi de maeştri celebri, ca Murillo, Ribera, Hol- bein, Van Dyck, Tintoretto, Carraccio etc., de şi nu toate pân- zele amuţesc orice critică, fiindcă n’am putut cu toată bunăvoinţa admira tabloul unei Marii pântecoase care se logodeşte cu o ruină de om, nici acea compoziţie — îmi pare a lui Tintoretto — care amestecă de-a-valma, pe acelaşi plan de realitate, pe Fecioara cu pruncul la sân, un călugăr franciscan, şi un nobil cavaler cu gule- rul de dantelă, ridicat ca o pâlnie. Ansamblul Correggio îţi lasă o impresie globală de exterio- rizări sufleteşti dintre cele mai subtile, într’un colorit de o dul- ceaţă care greu se poate defini. Subiecte religioase admirabil prezentate, cu exemplarele lor de umanitate superioară: femei adormite, cu gândul nevinovat, al căror sân parcă mişcă de rit- mul respirării; scena coborîrii de pe cruce cu suferinţa mamei, într’o exteriorizare de desnădejde căreia nu i s’ar mai putea adăoga REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 558 nimic,— şi altele, şi altele, la acelaşi nivel de perfecţiune şi în aceeaşi unică gingăşie de tenuri. Excelent se înfăţişează şi pictura mai nouă, acea a secolului al XlX-lea, când aruncările de pensulă te obligă — ce e dreptul — să te îndepărtezi puţin de pânză, dar nu ajung niciodată la ciudă- ţeniile caricaturale ale modernismului de ultimă oră. «Savonarola în închisoare » de Ignazio Affani; « O mamă care-şi lăptează copi- lul » sau « Femeia în faţa oglinzii» de Preti; «Psiche şi amor » de Scaramizza,— sunt realizări de artă care vor vrăji multe rân- duri de privitori. De asemeni se va preţui de orice adevărat cuno- scător, sala fraţilor Marchessi, unde apar pe pânză, interioare de biserici şi de mănăstiri, pline de sugestie şi de umbră,— ori sala lui Cecrope Barelli, cu caracterizări definitive, în numeroase por- trete şi scene ca: o bătrână, un călugăraş cu ochi de viezure, un cap de frumuseţe, o femeie leşinată în timp ce răufăcătorii cotro- băesc prin casă... In încăperi deosebite, aparte de restul galeriei, se află Biblio- teca, unde ţi se arată o frescă de Correggio, pe care e bine să o priveşti printr’un fel de ochiană, dacă vrei să-i observi toate nuan- ţele. Intr’o altă odaie, mai puţin spaţioasă, atârnă de pereţi, în rânduri dese, şi în ordine cronologică, suveranii oraşului şi ai hinterlandului, câtă vreme Parma a fost ducat independent. Seria se termină cu principii de Bourbon-Parma, ultima dinastie a ducatului, o ramură expatriată a Bourbonilor francezi, descin- zând dintr’un nepot de fiu al lui Ludovic al XlV-lea, instalat de acesta, cu mari sacrificii, rege în Madrid. Dar în timp ce ramura rămasă acasă se stingea treptat din slabă natalitate (osebit de alte vicisitudini şi peripeţii), acea înstreinată se dovedea uimi- tor de prolifică, deservind cu vlăstarele ei, mai multe tronuri vremelnice: al Spaniei, al celor două Sicilii, al ducatului de Parma. Ultimul portret care încheie întreg şiragul istoric este al unui băieţandru, care nu e altul decât părintele ex-împărătesei Zita, agitata pionieră a restaurării habsburgice. Se pare că această prin- cipesă consideră, în conversaţiile sale, refacerea monarhiei austro- ungare, ca o revenire la normal. O! dacă ar contempla această odaie cu portrete, şi-ar aminti probabil mai viu, că într’o vreme şi independenţa ducatului Parmei părea un lucru normal, tot atât cât şi existenţa unei Austrii poliglote, după care ar conchide DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 559 poate că « normalul» este şi el în funcţie de epocă şi de evoluţia ideilor cârmuitoare! Nu puteam să sfârşesc într’un chip mai neuitat vizitarea pala- tului Pillota, decât cu sala teatrului Famese, de o originalitate care te intrighează şi care te face să exclami. Teatrul este o vastă construcţie de lemn, cu estrade, balustrade, scăriţe, grinzi şi firide, având mai mult conformaţie de circ, cu toate că există şi o scenă. Cele trei secole care au trecut dela ingenioasa lui întocmire, au curbat şi subţiat peste tot lemnul garniturii, până la punctul de a-ţi trezi mereu asociaţii mintale cu firile pânzii de păiajin. Aceeaşi •senzaţie de fragilitate o mai avusesem de altfel şi la vechea sală de anatomie, a Universităţii din Padova, unde lemnul încăperii, a ajuns şi dânsul străveziu. Ca şi acolo, şi dincoace binecuvântez în gând prilejul de a fi văzut acest mărgăritar la vreme, aşa cum încă se păstrează, şi poate încă să-ţi procure o impresie de far- mec neobişnuit. După amiază îmi continui raitele, vrând să cunosc cât mai multe lucruri şi să-mi întipăresc cât mai multe colţuri din oraş. Descopăr nu departe de «Croce Bianca», pătratul unei vaste pieţe, cu parter de cafenele elegante şi, de sigur, nu fără clientelă, după şirele de scaune împinse până în stradă. De aci nimeresc artera prăvăliilor principale, cu vitrine luxoase, unde sticlesc într’una — ai zice cu caracter de emblemă — etalaje de parfu- muri, din esenţa violetelor de Parma. Violetele însele, pe care mă aşteptam să le găsesc cu îmbelşugare, au alt sezon, primăvara. Dar parcă tot locurile evocatoare sunt acelea care mă atrag mai puternic, aşa că nu întârziu în cartierele mondene, şi mă îndrept spre fosta mănăstire S. Paulo, unde se găseşte «camera lui Cor- reggio ». N’am văzut însă mare lucru şi mai ales n’am simţit prea tare adierea trecutului în încăperea goală în care am fost condus, unde o profuzie de becuri, ascunse cu iscusinţă, proiectau văpăi aeriene, pe nişte frescuri mitologice de valoare relativă... La ieşire un birjar cu părul şi mustăţile cărunte, cu pălăria « melon » îndesată pe-o ureche, se oferă să mă plimbe prin oraş. Cădem uşor la învoială, şi în câteva momente mă încredinţez că nimerisem bine, având pe lângă perspectiva de-a fi purtat prin locuri, pe care altfel nu le-aş fi cunoscut, să iau contact cu un REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 exemplar caracteristic al iscusinţei populare, în exuberanţa ei cam guralivă, dar oricum destoinică să-mi procure preţioase informatiuni. > Trăsura mă trece pe sub gangurile palatului Farnese, scoţân- du-mă, după traversarea a vreo două incinte, pe splaiul unei ape cu cheiuri elegante: torentul Parma, care taie în părţi neegale rotocolul oraşului. Dincolo de podul cu luxoase lampadare, se desenează plină de ademenire, îngrămădeala verde a arborilor unui parc, către care birjarul grăbeşte, explicându-mi că aceasta e pro- menada preferată a mai tuturor localnicilor (cum ar fi Şoseaua la Bucureşti). Parcul ocupă o vastă întindere şi are drumuri numeroase printre copacii seculari, oferind nu numai pietonilor, dar şi vehi- culelor, posibilitatea să cutreere vreme îndelungă pe sub boitele de umbră, pe care foarfecă grădinarului le rotunjeşte neobosit. — Ce este palatul acela galben, cu jaluzele verzi ? — întreb birjarul, arătându-i la o margine a parcului, un mare edificiu cam greoi, în genul castelului dela Schonbrunn. — Acum e şcoală militară. Pe vremuri era palatul ducal de vară, după cum parcul acesta public, rămas de atunci, a fost cândva grădina curţii ducale. Toate acestea le-a făcut din câmp pustiu — adăogă birjarul — Maria Luiza, fosta împărăteasă a lui Napoleon... Hotărît lucru, această femeie aspru osândită de istorie, pare să-şi aibă până astăzi în Parma o vază de sinceră slavă şi de pioasă recu- noştinţă. Aţâţat cu întrebări de mine, birjarul îmi dă bogate amă- nunte. îmi enumeră tot ce a rămas ca podoabă a oraşului dela această suverană, care, în cadrul mărunt al ducatului, s’a dovedit o gospo- dină ambiţioasă şi plină de iniţiative,— pe cât în cadrul feeric al Parisului, alături de imperialul ei soţ, se arătase de inferioară şi de nulă. Aici a făcut intensă operă edilitară, a deschis străzi, a construit grădini, a înălţat edificii, a creat un teatru de operă, care s’a menţinut la acelaşi nivel până în zilele noastre, în sfâr- şit, informatorul meu nu uită să-mi mai spue, că nu de mult actua- lul rege al Italiei, fiind primit la Parma, a rămas extaziat de argin- tăria unică, dela masa care i s’a oferit de Prefectura locală, şi care era tot moştenire dela aceeaşi cârmuitoare providenţială, Maria-Luiza. ' DOUĂ CUIBURI ISTORICE: SIENA ŞI PARMA 561 Faţă de aceste binefaceri care s’au revărsat abundent asupra oraşului, ce le pasă locuitorilor săi, de alte laturi morale ale ace- stei femei, chiar dacă ele, faţă de conştiinţa obştească, atârnă atât de greu şi merită aşa de puţină iertare ? Pentru dânşii reali- zările durabile ale acestei ducese, îi dau dreptul la cădelniţă recu- noscătoare a generaţiilor — a acelor din localitate — şi trebue să spun, acum când îmi totalizez impresiile, că unul din aspectele cele mai originale ale oraşului violetelor este şi acest cult, cu totul singular, nefiind sortit să găsească nicicând şi nicăirea ecou. ION PETROVICI 38 CASA BĂTRÂNEASCĂ Aici era o grădină cu trifoi, pe unde luna se plimba în fiecare noapte, tristă, ca mama după ce a plecat tata în război. La mijloc sta — într’o rână — casa rămasă dela bunici, şi soarele — când da să apună — o ’nfăşura pe toată în arnici, de parcă vrea s’o fure... Şi mi-era frică — în urmă — când vedeam că oborul fuge, cu lunca, să se culce în pădure — şi tăcerea ’n bătătură scurmă. De atunci au trecut mulţi ani... Când viu, câteodată, să-mi regăsesc copilăria mă ’mpiedic de amintiri, ca de nişte bolovani şi în faţă îmi joacă, mereu, începutul de dimineaţă în care, pentru mine, zările şi-au pus zăvoare... Doamne, pentru cine să aprind aici o lumânare! STARE DE FAPT Trist şi încovoiat, ca o umbră bătrână — merg prin seara cu drumuri ascunse şi reci. O aiurare de vânt mă duce de mână pe neştiute şi alunecoase poteci. O, ce departe viorile vieţii răsună!.. CĂLĂTORIE ÎN MUNŢI I Neguri se ’nchiagă — groase, peste adâncuri seci, în care dorm ecouri şi putrezesc lumini, înfioraţi de zonă stăm şi-ascultăm — străini, cum peste noi respiră seninurile reci... Urcăm suişuri grele şi ne mâhnim că nu e în sufletele noastre-un cuib de sori, să curăţe văzduhul de teamă şi răcori ca să vedem cum cerul aripile îşi suie... II Mai negri — peste muchii de turle diafane — coboară — vulturi — norii, când brazii îşi frământă o nostalgie albă, de tulpane — şi obosesc spre noi, gătiţi de nuntă... Robiţi de ne ’nţelesul ce chiuie ’mprejur vom adormi în poala cascadelor. Apoi, când ne-om trezi din vise — în asfinţitul sur, legenda va rămâne, cu munţii, în cimpoi. TEODOR SCARLAT ALEGERI PREŞEDINŢtALE IN STATELE-UNITE i. In ziua de 3 Noembrie 1936, poporul american a reales, cu o majoritate fără precedent, pe al 32-lea Preşedinte, Franklin Roosevelt. Candidatul datorează succesul în bună parte împreju- rărilor excepţionale în care se află Statele-Unite. Dar înainte de a vorbi despre acestea, să arătăm cum se face o alegere de Preşedinte în marea republică de peste Ocean. Constituţia Statelor-Unite,— cea mai veche constituţie scrisă în vigoare,—stipulează condiţiile alegerii de Preşedinte. Preocu- parea făuritorilor acestui document a fost de a da o cât mai mare preciziune mecanismului ce trebue să funcţioneze într’o asemenea împrejurare. Cu o populaţie eterogenă şi fără tradiţii comune şi într’o societate democratizată prin însăşi condiţiile în care se organizase dela început, era necesar a preveni orice obstrucţie, care ar fi zădărnicit alegerea normală a magistratului suprem. Articolul 2, sec. 1 şi Amendamentul XII din Constituţia ame- ricană se ocupă cu această alegere. Textul este explicit în ceea ce priveşte principiile, lăsând aplicarea lor pe seama legislaţiei fie- cărui stat din Uniune. Alegerea se face prin intermediul unui corp special de electori, adică aleşi numai pentru a îndeplini votarea candidatului la Preşedinţie. Numărul lor este egal cu acela al deputaţilor şi senatorilor din Congresul (Parlamentul) federal. In prezent, acest număr este de 531, adică 435 deputaţi şi 96 senatori. Cum vedem, alegerea Preşedintelui este «dublă», aşa cum se proceda pe vremuri la alegerea împăratului Ger- 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE maniei*). Autorii Constituţiei, hotărîndu-se pentru această metodă, au fost călăuziţi de o consideraţie practică şi de o concepţie teo- retică. Dacă alegerea ar fi fost lăsată direct pe seama poporului, atunci s’ar fi încurajat demagogia şi frământările inerente unei ţări democrate. Dacă alegerea ar fi fost încredinţată Parlamentu- lui, ca în Franţa, atunci s’ar fi pus puterea executivă la discreţia puterii legislative, ceea ce ar fi constituit o violare a principiului separării puterilor, atât de scump constituanţilor americani dela 1787. Se credea că, în acest din urmă caz, Preşedintele ar fi devenit alesul partidului mai puternic reprezentat în Congres şi astfel nu ar fi putut trece drept alesul poporului. Cu timpul însă, toate aceste scrupule s’au dovedit inutile, cum vom vedea îndată. Mai departe, Constituţia stipulează că electorii se vor întruni în statele respective pentru a vota în scris pe candidatul la Pre- şedinţie şi Vice-Preşedinţie. La început, persoana care întrunea cele mai multe voturi era aleasă Preşedinte, iar aceea care avea imediat un număr mai mic de voturi, ieşea ca Vice-Preşedinte. Pentru a evita unele confusii din această votare laolaltă a celor doi candidaţi, Amendamentul al XH-lea din 1804 hotăra că ale- gerea fiecăruia trebue să fie înregistrată prin voturi separate. O majoritate absolută a întregului corp de electori este necesară. Dacă o asemenea majoritate nu e obţinută de nici un candidat, atunci alegerea este decisă de Cameră (Ilouse of Representatives), care declară ales pe candidatul cu cele mai multe voturi. O deo- sebire este de reţinut în această privinţă. In Cameră, voturile sunt numărate pe state. Astfel, o majoritate aici este alcătuită din cel puţin 25 voturi din numărul total de 48 state ale Uniunii. Trecerea alegerii dela colegiul electoral la Cameră se întâmplă însă foarte rar. De fapt, numai în două rânduri, în 1800 şi 1824, alegerea a fost decisă de Cameră. Legi ordinare prevedeau mai târziu unele măsuri speciale. Alegerea are loc în prima Marţi după 1 Noembrie, înainte de J) Se pare că acest sistem a fost adoptat din Constituţia statului Maryland, care prevedea pentru alegerea de senatori locali un corp de electori, aleşi prin vot popular. Cum acest stat era atunci o colonie cu populaţie catolică, se pre- supune că sistemul fusese inspirat din Colegiul Cardinalilor, care alege pe Papă. ALEGERI PREŞEDINŢIALE IN STATELE-UNITE 567 expirarea termenului de patru ani ai Preşedintelui (Martie în anul următor). In urma unei legi, trecută nu de mult, termenul e fixat acum la 20 Ianuarie. Preşedintele Roosevelt a propus această modificare, pentru a nu lăsa Congresul inactiv din Ianua- rie, când este convocat, şi până la inaugurarea din 4 Martie, cum se obişnuia până acum. Măsura aceasta scurtează al doilea termen al Preşedintelui Roosevelt cu aproape o lună jumătate, căci magi- stratura sa va lua sfârşit la 20 Ianuarie în loc de 4 Martie 1941. înainte de această schimbare, mecanismul alegerii de Preşedinte era mai complicat. Astfel, după constituirea aşa numitului electo- ral college şi alegerea din Noembrie, proclamarea aleşilor nu se producea decât în luna Ianuarie (în a doua Luni). Atunci electorii dădeau votul lor în scris pentru Preşedinte şi Vice-Preşedinte în trei copii, semnate de guvernatorul fiecărui stat şi sigilate. Una din copii era predată judecătorului federal din capitala statului respectiv, iar a doua şi a treia erau trimise Preşedintelui Senatului (în acelaşi timp Vice-Preşedintele Statelor-Unite) la Washington, una prin poştă şi alta prin curier. In a doua Miercurii lunii Februa- rie, se deschidea de Preşedintele Senatului şi în prezenţa ambelor Camere ale Congresului, listele cu voturi ale tuturor statelor. Iar la 4 Martie avea loc, cum am pomenit, inaugurarea formală a Preşedintelui. In ziua aceasta, Preşedintele depune jurământul în faţa Congresului şi a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie a Statelor-Unite. Jurământul constă din rostirea următoarelor cuvinte : « Jur (sau « afirm ») solemn că voi îndeplini cu credinţă oficiul de Preşedinte al Statelor-Unite şi, după cea mai bună pricepere, voi păstra, proteja şi apăra Constituţia Statelor-Unite ». Obiceiul s’a încetăţenit, deşi nici o lege nu-1 formulează, ca Preşe- dintele să sărute Biblia. Tot obiceiul cere ca, după jurământ, Preşedintele să ţină o cuvântare sau mesaj (inaugural address), la care însă Congresul nu răspunde. Constituţia mai prevede că Preşedintele trebue să fie cetă- ţean american născut în Statele-Unite, să aibă vârsta de cel puţin 35 ani şi să fi trăit 14 ani în cuprinsul ţării. El este ales pe termen de patru ani. Deşi Constituţia spune că un Preşedinte poate fi reales, fără a specifica de câte ori, totuşi, în urma refuzului lui Washington de a candida a treia oară, s’a încetăţenit obiceiul de a respecta exemplul dat de întâiul Preşedinte, 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Preşedintele Statelor-Unite nu este numai şeful Statului ame- rican, dar în acelaşi timp şeful Guvernului. De aici decurge rolul lui efectiv în exercitarea puterii executive, precum şi covârşitoa- rea lui influenţă în guvernarea ţării. Ceva mai mult, el poate guverna chiar cu un Congres a cărui majoritate nu face parte din Partidul său. Fiind ales pe termen fix, el nu e obligat să demisioneze în cazul când proiectele lui de legi sau alte măsuri nu întrunesc aprobarea celor două Camere legislative. Congresul poate să-i facă obstrucţii, ba chiar să-i zădărnicească dreptul de veto la o lege, dar nu-1 poate disloca. Numai în caz de incapacitate sau de incorectitudine, el poate fi demis. De multe ori Preşedintele ţine să se adreseze direct poporului pentru a câştiga adeziunea unui Congres rebel, ştiind că aprobarea poporului se va resfrânge şi asupra reprezentanţilor lui, în Cameră şi Senat. Intr’un cuvânt, Preşedintele Statelor-Unite se simte răspunzător numai în faţa poporului, care l-a ales, şi în faţa opiniei publice, care-1 urmăreşte zilnic, iar nu înaintea Congresului, de care este independent prin litera şi spiritul Constituţiei. Această independenţă se observă şi mai bine în relaţia ce există între Preşedinte şi colaboratorii săi, Miniştri sau «Secretari de Stat». Aceştia sunt răspunzători direct lui şi numai din când în când şi în calitatea lor de funcţionari publici, au de dat seamă Congresului. Ei nu fac parte din Congres, ci sunt numiţi de Pre- şedinte, cu aprobarea Senatului. Ei nu formează ceea ce se înţe- lege în Europa «un minister », fiind numai «un consiliu parti- cular ». Congresul nu poate obliga pe Preşedinte de a primi în Cabinet vre-o persoană, cu care el nu voeşte să lucreze *). Astfel, Preşedintele Statelor-Unite este un Prim Ministru ales de popor pe timp de patru ani. El poate guverna liniştit în cursul acestui termen, fără a se preocupa de configuraţia politică a Congresului. Acest rol secundar al Secretarilor de Stat sau al Miniştrilor americani vine oarecum în contrazicere cu dreptul pe care li-1 acordă legea din 1886, de a figura în ordinea de succesiune la Preşedinţie şi Vice-Preşedinţie în caz de moarte sau descalificare a titularilor acestor posturi. In asemenea caz succe- siunea este observată în ordinea următoare: Secretarul de Stat (Ministrul de Externe), Secretarul Tezaurului, al Războiului, al Justiţiei, al Poştelor, al Marinei, al Internelor. ALEGERI PREŞEDINŢIALE IN STATELE-UNITE 569 Independenţa lui este şi mai mare în cazul când este reales, căci atunci el nu mai are nici un motiv de a menaja susceptibilităţile şi interesele partizanilor. 2. S’ar părea că, în urma creării unui corp special de electori, orice agitaţie politică este exclusă la o alegere preşidinţială. Cum am pomenit, acesta era scopul, pe care trebuia, după socoteala făuritorilor Constituţiei, să-l servească formarea unui colegiu elec- toral. Realitatea e însă alta. Prin organizarea partidelor politice, alegerile de Preşedinte deveneau cu timpul adevărate întreprin- deri, în care politicianii îşi desfăşurau priceperea în captarea maselor. Electorii sunt de fapt aleşi totdeauna dintre oamenii care vor vota cu siguranţă pe candidatul propus de partid. Faptul că ei sunt liberi, la rândul lor, de a alege pe cine vor, ar putea da naştere la surprize. Aşa ceva se întâmplă însă rareori, fiindcă «maşina» partidului lucrează atât de bine, încât electorii aleg mai totdeauna pe candidatul partidului. Astfel « voinţa poporului », exprimată la alegerea electorilor, se transmite mai departe la ale- gerea Preşedintelui. Se ştie că, înainte de această alegere au loc diferite întruniri de partid în toată ţara. Cu această ocazie se studiază de aproape posibilităţile de propagandă, se stabileşte legătura candidaţilor cu masele si se calculează sansele de reuşită. In asemenea condiţii, se poate prevedea mai totdeauna, cu oarecare probabilitate, cine va ieşi Preşedinte şi Vice-Preşedinte la numărarea voturilor. S’a întâmplat totuşi în trecut, ca rezultatul alegerilor de Preşedinte să nu corespundă cu rezultatul alegerilor de electori. Aşa s’au petrecut lucrurile la alegerea Preşedinţilor John Quencey Adams, Polk, Taylor, Buchanan, Lincoln, Hayes, Garfield, Harrison şi, mai recent, cu Wilson în 1912. Reuşita candidatului propus atârnă mai mult de organizarea partidului, decât de judecata opiniei publice. E drept că opinia publică în Statele-Unite e o forţă reală, dar nu mai puţin influen- ţabilă, ca tot ce este omenesc. Toată atenţia partidelor este con- centrată asupra mijloacelor de persuasiune pe care le oferă socie- tatea americană, cu legile, obiceiurile şi prejudecăţile ei. In privinţa organizării, Partidele americane au comitete în fiecare oraş, conduse de câţiva politiciani de meserie, în frunte S7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu un boss 1). Acesta e mai mult decât un preşedinte efectiv de organizaţie locală, stăpânind oamenii prin curaj, energie şi putere de invenţie. Priceperea sa excelează cu deosebire în a folosi « opor- tunităţile » zilei. La întrunirile locale- se discută situaţia, se iau măsurile de propagandă electorală şi se mobilizează forţele parti- dului. In aşa numitele primaries, care sunt un fel de repetiţii gene- rale pentru alegeri, se numesc candidaţii. Atunci se pun la cale toate combinaţiile pentru asigurarea reuşitei.Politicianii mai îndrăz- neţi sau, cum li se mai zice, «trăgători de sfoară » (wire-pullers) intră în rol, speculând naivitatea şi pasiunile oamenilor. Tot în alegerile preliminare se fixează delegaţii la convenţiile naţionale (naţional conventions), în număr de doi pentru fiecare reprezen- tant în cele două Camere ale Congresului federal. In aceste con- venţii se pun candidaturile la Preşedinţie 2). De obicei, propaganda (canvass) pentru alegerile preşedin- ţiale durează vre-o patru luni, începând prin luna Iulie, când cele două mari Partide (Republican şi Democrat) îşi anunţă candi- daţii, şi terminându-se în Noembrie, când au loc alegerile. Can- didatul face o declaraţie în scris că primeşte să figureze pe lista Partidului, schiţând în acelaşi timp politica sa faţă de problemele la ordinea zilei. Aceasta formează, împreună cu platforma adop- tată de convenţia Partidului, materialul din care se va inspira propaganda. Manager-ul campaniei electorale are grije să organizeze între- prinderea în amănunte. El este de multe ori un personaj mai important decât însuşi candidatul. El strânge fondurile dela dife- ritele corporaţii şi dela partizani. El stabileşte programul campa- niei şi turneul electoral. In sfârşit, el răspândeşte reclama în presa din provincie şi are grije de tot ce poate contribui la victoria Par- tidului. Fondurile cele mai multe si oratorii cei mai de seamă t *) Cuvântul « boss * * vine dela bass, care în limba olandezi înseamnă bur- ghez, stăpân, patron. Pentru întâia oară termenul s’a întrebuinţat de politi- cianii faimoasei organizaţii a Partidului Democrat din New-York, Tammany Hali. *) Listele de alegeri (ballot) în Statele-Unite sunt prevăzute cu figuri pentru fiecare Partid, sub care stau scrise numele candidaţilor. Partidul Repu- blican are un vultur, Partidul Democrat un cocoş şi Partidul Socialist două mâini care se strâng. ALEGERI PREŞEDINŢIALE ÎN STATELE-UNITE 571 sunt îndreptaţi în statele aşa numite «îndoielnice », unde maşiua Partidului trebue să lucreze mai intens *). Candidatul la Preşedinţie trebue să participe trup şi suflet la campanie. El trebue să vorbească în fiecare centru mai însemnat. Uneori, trenul care-1 duce dela un capăt la altul al ţării se opreşte la o mică staţie pentru câteva minute, şi din pragul vagonului el vorbeşte unei adunări de cetăţeni rurali. Alteori, el ia parte la recepţii, unde trebue să dea mâna cu mii de cetăţeni şi cetăţene. Căci acest contact personal e considerat în Statele-Unite ca cel mai eficace mijloc de persuasiune. Dar poate nici un instrument de propagandă nu e mai speculat ca acela al publicităţii. Difuziunea discursurilor se făcea altădată numai prin broşuri şi ziare locale. Acum ea se face şi prin radio. Candidatul vorbeşte la microfon pentru a fi auzit de întreaga naţiune. Publicitatea prin presă ocupă însă şi astăzi un loc de frunte într’o campanie preşedinţială. Toate ziarele de partid şi chiar ace- lea aşa numite « neutre » sau «independente » publică articole de fond şi ştiri asupra mersului propagandei. Mai apar apoi reclame în corpul ziarelor, cu fotografia candidaţilor şi date biografice prezentate în aşa fel, ca să atragă cât mai mult simpatia publi- cului. Reclamele se văd şi pe străzi, la teatre şi cinematografe, fiind destinate, bine înţeles, pentru a ţine trează atenţia cetăţenilor, a căror bunăvoinţă trebue captată. Invectivele personale, altădată atât de mult întrebuinţate în combaterea adversarului, se întâl- nesc rareori astăzi. Ele sunt acum numai insinuate sau desprinse din expunerea unor fapte, care pot fi, fireşte, colorate în vederea scopului urmărit. Numai în scrisorile adresate directorilor de ziare din partea diverşilor cetăţeni, scrisori care sunt publicate pe pagina editorială, nota personală în aprecierea candidatului favorit sau în condamnarea adversarului apare pe faţă. Ziarele mai înregistrează voturile de «amatori», al căror rezultat e privit ca o indicaţie pentru ceea ce se va întâmpla în ziua alegerilor. x) O campanie electorală pentru alegerea de Preşedinte costa altădată între patruzeci şi şaizeci mii dollari. La ultimele alegeri, după calculele făcut^ de presă {The New York Times din 18 Oct. 1936), costul s’ar fi ridicat la suma de 5.500.000 dollari, aproape cu două milioane mai mult decât la alegerile din 1928. Cheltuielile cele mai mari sunt pentru radiodifuziune, tipărituri, călă- torii şi manufacturarea aşa numiţilor < nasturi», care se împart partizanilor. 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De multe ori se pariază cu bani asupra candidaţilor, deşi un ase- menea joc este oprit de lege în unele state. In sfârşit, manifestaţiile în public, prin întruniri zgomotoase şi defilări ale partizanilor pe stradă, fac parte de asemenea din propaganda unei campanii preşedinţiale. In toată această desfăşurare de energie, cetăţeanul din mul- ţime se simte că participă efectiv la cel mai important eveniment în guvernarea ţării. Politicianii, care sunt de obicei buni cuno- scători ai psihologiei maselor, nu sacrifică nimic pentru a inculca poporului această convingere. De aceea, în exaltarea entuziasmu- lui popular, nici o jertfă nu e prea mare sau prea scump plătită. Candidatul la Preşedinţie poate fi ales, fie numai ca om al Partidului, fie pentru meritele sale personale, fie ca exponentul soluţiilor la problemele, care frământă societatea în preajma aler gerilor. In cazul întâi, candidatul e o simplă unealtă a Partidului şi, ca atare, nu are nevoie să fie o personalitate. Marele public aude pentru întâia oară de el, când este anunţat pe lista Partidului. Dar propaganda are grije, timp de patru luni, să-l popularizeze şi astfel nimic nu mai apare extraordinar. Mulţi Preşedinţi ai Statelor-Unite au fost recrutaţi din această categorie. In cazul când candidatul este o personalitate, cunoscută şi apreciată, lucru- rile nu diferă mult. El trebue să aparţină unui Partid, căci alegerea lui atârnă în bună parte de resursele electorale de care dispune Partidul său. Numai primii trei Preşedinţi, George Washington, John Adams şi Thomas Jefferson au fost aleşi ca personalităţi, fiindcă pe vremea aceea nu existau încă partide organizate. Astăzi, personalitatea unui candidat vine în cumpănă numai la o reale- gere, adică atunci când e vorba de a aspira la al doilea termen al magistraturii. Cu această ocazie, poporul poate să-l judece mai bine, ţinând seamă de ceea ce a înfăptuit pe timpul primului termen. In cazul când candidatul este ales ca exponent al problemelor zilei, votul este determinat, în primul rând, de convingerea ce inspiră el poporului ca fiind singurul cetăţean capabil de a stă- pâni situaţia. Acesta a fost cazul cu alegerea lui Lincoln, pe tim- pul când naţiunea americană era frământată de problema spla- viei. Aşa a fost reales în 1916 Wilson, când se punea chestiunea dacă Statele-Unite trebue să rămână neutre faţă de marele conflict ALEGERI PREŞEDINŢIALE ÎN STATELE-UN1TE 573 european. Aceeaşi situaţie excepţională a determinat realegerea Preşedintelui Franklin Roosevelt. Problema reorganizării şi reajus- tării economice, cu care se identificase prin legiuirile sale din 1933-36, l-a indicat drept omul cel mai potrivit să domine împrejurările. 3. Am spus că Preşedintele Roosevelt a fost reales într’un moment excepţional pentru poporul american. Suferinţele create de criza economică nu dispăruseră în ultimii patru ani, ci fuse- seră numai atenuate. Ţara se afla în faţa unor probleme, de a căror soluţionare atârnă liniştea ei internă. Tot ceea ce fusese înfăptuit în această privinţă trebuia continuat pentru a duce opera înce- pută la bun sfârşit. Politica de New Deal, deşi combătută de unele categorii de cetăţeni şi respinsă în parte de Curtea Supremă de Justiţie ca neconstituţională, s’a bucurat totuşi de aprobarea majo- rităţii poporului american. Categoriile de cetăţeni, care se folosi- seră mai mult de pe urma legilor economice şi sociale în ultimii trei ani au fost fermierii şi muncitorii1). Aceştia formează de fapt cea mai mare parte a populaţiei în Statele-Unite. In cursul campaniei electorale se mai adăogau şi alte categorii de cetăţeni, în deosebi micii proprietari industriali şi chiar unii mari financiari, care vedeau acum realegerea Preşedintelui Roosevelt ca o garan- ţie pentru normalizarea vieţii economice a ţării. Campania preşedinţială din toamna anului 1936 a fost condusă cu tot entuziasmul cu care este de obicei însoţită o asemenea manifestare electorală. Preşedintele Roosevelt, cu toată popula- ritatea sa, a avut de luptat împotriva propagandei desfăşurate cu dibăcie şi perseverenţă de Partidul Republican. Acest Partid, cunoscut în general ca exponent al intereselor marii finanţe şi industrii, punea candidatura lui Landon, guvernatorul statului Kansas, cunoscut până atunci numai în politica locală. Un al treilea candidat, Norman Thomas, a fost pus de Partidul Socialist, care ţinea şi de data aceasta să ia parte la alegeri, mai mult ca o manifestaţie a principiilor în numele cărora se ridică, decât cu speranţa de a-şi impune omul la cârma Statului. Căci în Statele- Unite, deşi există o mişcare muncitorească foarte înaintată, socia- x) Pentru amănunte asupra reformelor în această privinţă, vezi studiul nostru, « Noi Concepţii de Organizare în Statele-Unite », în Revista Fundaţiilor Regale, Octomvrie 1935, p. 59—79- 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lismul nu are rădăcini destul de puternice pentru a influenţa politica ţării. Printre oponenţii Preşedintelui Roosevelt se mai aflau şi alte persoane cunoscute prin propaganda lor gălăgioasă. Astfel William Lemke, un republican, deputat din statul North Dakota, anunţase organizarea unui nou Partid (Union Party), în numele căruia candida la Preşedinţie. El era unul din autorii * i legii asupra hipotecilor fermierilor (Frazer Lemke Farm Mort- gage Bill), pe care Curtea Supremă de Justiţie o declarase necon- stituţională. Candidatura lui Lemke era speculată de Republicani mai mult ca un mijloc de a rupe voturi dela Democraţi. Mai era printre adversari Părintele catolic Coughlin (supranumit the radio priest) cu asociaţia care se crease între timp (National Union for Social Justice) pentru combaterea legilor Preşedintelui Roosevelt. In sfârşit, partizanii aşa numitei Townsend old-age pension scheme şi urmaşii decedatului Senator Huey Long, cu Liga Share Our Wealth, contau de asemenea să smulgă cetăţenilor multe voturi. Asupra obţinerii unei majorităţi de voturi la colegiul elec- toral în favoarea Preşedintelui Roosevelt, nu era nici o îndoială. In ultimele săptămâni premergătoare alegerii din 3 Noembrie, opinia publică americană era definitiv fixată, în această privinţă. Chestiunea era numai a se şti asupra câtimii votului care va hotărî majoritatea. Practica tradiţională este a se da întregul vot electoral al unui stat Partidului care obţine la urne cele mai multe voturi pe ţară. Acest obicei are de rezultat că de multe ori un Preşe- dinte poate fi ales cu « minoritate ». Din aceeaşi practică, se explică silinţa politicianilor care conduc o campanie presedinţială, de a crea state aşa numite «pivotale », adică state în care un vot în colegiul electoral poate schimba majoritatea dela un Partid la altul. In cazul de faţă, statele din Noua Anglie (New England) erau considerate ca pivotale. Aceste state, situate pe coasta de Nord a Atlanticului, sunt prin tradiţie republicane. Ca atare era de presupus că ele vor vota împotriva candidatului democrat. Preşedintele Roosevelt a făcut un turneu special în aceste state, pentru a înlătura o eventuală alegere cu «minoritate ». 4. Adversarii cei mai de temut rămâneau, fireşte, Republi- canii. Candidatul lor, Guvernatorul Landon, părea la începutul campaniei că va izbuti să învingă. In turneul său electoral, el a ALEGERI PREŞEDINŢIALE ÎN STATELE-UNITE S7S ţinut o serie de cuvântări, în care ataca violent politica economică a Preşedintelui Roosevelt. Obiecţiunea principală era că această politică e neconstituţională şi neamericană şi că ea se depărtează dela principiile liberalismului, care aduseseră altădată prosperi- tatea şi mulţumirea cetăţenilor. In cuvântarea ţinută în Octom- brie la Chicago, el denunţa aceeaşi politică pentru « risipa a 25 miliarde dollari în trei ani şi jumătate », adăogând că acest regim a umflat datoria publică dela 21 miliarde la 34 miliarde dollari. La adversarii Preşedintelui Roosevelt se raliaseră şi două perso- nalităţi din Partidul Democrat, Alfred Smith, candidatul demo- crat la alegerile de Preşedinte din 1928, şi Lewis Douglas, fostul director al Bugetului din Administraţia lui Roosevelt. Cel dintâi susţinea că, deşi democrat, nu poate urma Partidul, fiindcă poli- tica de New Deal a fost plină de extravaganţe şi de promisiuni nerealizate. Lewis Douglas acuza aceeaşi Administraţie că ar fi introdus o birocraţie exagerată şi costisitoare şi că ar fi creat, în acelaşi timp, « privilegii, subsidii şi monopoluri », necunoscute în istoria poporului american. In sfârşit, unul din argumentele de predilecţie ale adversarilor mai era că Preşedintele Roosevelt «a întrerupt continuitatea în viaţa naţională », deşi toată lumea ştia că marea criză economică fusese dezlănţuită în 1929, adică pe timpul Administraţiei Republicane a Preşedintelui Hoover. întreaga propagandă a Republicanilor a fost de fapt o încer- care de a reînvia vechiul sistem individualist, susţinând că orice control din partea Statului se exercită numai cu preţul pierderii libertăţilor individuale. Răspunsul Democraţilor nu era greu de găsit. Ei arătau că sunt forme de asemenea control, care singure pot asigura libertăţile individului în societatea de azi şi că, în domeniul economic, un liberalism nelimitat duce la anarhie. Asupra atacului pe care-1 îndreptau Republicanii împotriva legislaţiei sociale a Preşedintelui Roosevelt, se cuvine să insistăm puţin. Acest atac a fost considerat de ei ca cel mai puternic argu- ment în campania lor, deşi el a fost lina din cele mai grave gre- şeli de tactică. Luând poziţie făţişă împotriva unei legislaţii desti- nate să amelioreze viaţa muncitorilor, Republicanii îşi înstrăi- nau dintr’o dată un grup numeros de alegători. Atacul fusese însă pregătit cu oarecari calcule. Lăsându-1 până în ultimele zile ale campaniei, Republicanii contau pe un succes sigur. Ei aminteau REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 576 muncitorilor că dela 1 Ianuarie 1937, salariile lor săptămânale vor fi reduse din cauza sumei de contribuţie forţată la asigurarea prevăzută de legea trecută de Congres din îndemnul şi iniţiativa Preşedintelui. Avantajele legii erau trecute sub tăcere. Că toate contribuţiile vor primi beneficii, de pe urma cărora asiguraţii se vor bucura, nu pomenea nimeni. Ceva mai mult, Republicanii insinuau că fondul de asigurare va deveni o parte din resursele generale ale Tezaurului public şi că astfel sumele vărsate vor fi pierdute cu timpul. Această notă demagogică în campania Republicanilor părea la început că-şi atinge scopul. Presa vorbea de o modificare a opiniei publice în favoarea Partidului Republican. Cunoscuta revistă, The Literary Digest, instituind o aşa numită «alegere de paie », dădea ca pronostic alegerea cu majoritate a candidatului republi- can x). Republicanii s’au mai folosit şi de alte mijloace pentru a influenţa votul alegătorilor. Aşa, 400 preoţi negri din statul Maryland primeau din partea Comitetului Republican Central câte o donaţie de cinci dollari pentru fondul bisericilor, împreună cu mulţumiri « pentru serviciile pe care le-aţi dat» 2). Iar Preşe- dintele Roosevelt, într’un discurs, declara că mulţi proprietari {le uzină inserau broşuri de propagandă în plicurile care conţineau cecul salariului săptămânal al muncitorilor. Privită mai de aproape, lupta se dădea între capital şi muncă, între liberalism şi intervenţionism, sau între economia veche de laissez-faire şi noua economie dirijată de Stat. Intre cele două categorii de interese se aflau fermierii care, deşi ataşaţi vechiului sistem de economie şi în bună parte republicani, aveau tot inte- resul să sprijine politica de New Deal, care îi scăpase dela ruină. Aşa numitul «A. A .A.» (Agricullural Adjustment) Act, cheia de boltă a politicii de reajustare economică a Preşedintelui Roosevelt, fusese declarată neconstituţională de Curtea Supremă de Justiţie abia în Ianuarie 1936. De pe urma acestei legi, fermierii benefi- ciasem larg, primind din Tezaurul public milioane de dollari *) *) Informaţiile acestei Reviste au fost totdeauna acurate cu ocazia altor alegeri. De data aceasta însă, prevederile ei s’au dovedit cu desăvârşire eronate. Căci ele arătau că Landon va obţine 370 din 531 voturi în colegiul electoral, câştigând 32 din 48 state şi astfel va învinge pe Roosevelt. ') The Times din Londra, 30 Octomvrie 1936. ALEGERI PREŞEDINŢIALE ÎN STATELE-UNITE 577 ca o compensaţie pentru reducerea culturii pământului. Statele din Middle West, cu populaţia lor în majoritate agricolă, nu puteau să nu sprijine pe Preşedintele Roosevelt, şi din alte socoteli prac- tice. Politica sa adusese un oarecare echilibru între preţurile pro- duselor agricole şi acelea ale produselor industriale,— un echi- libru pe care candidatul Republicanilor, susţinut de interesele marilor financiari şi industriaşi, cu greu ar fi fost dispus să-l menţină. Preşedintele Roosevelt avea, în această privinţă, o întreagă legislaţie la activul său, iar contrastul între condiţiile prezente şi acelea din timpul Administraţiei Republicane, care-1 precedase, era prea viu, pentru a nu decide pe fermieri în favoarea candi- datului democrat. Argumentul neconstituţionalităţii, atât de spe- culat de Republicani, trecea pe planul teoretic al discuţiei, faţă de realitatea faptelor. 5. Triumful Preşedintelui Roosevelt a fost, cum am spus, fără precedent în analele alegerilor americanex). In ce pri- veşte numărul de voturi pe cetăţeni, victoria era poate mai puţin extraordinară decât din punctul de vedere al numărului de electori pe state. In adevăr, Preşedintele Roosevelt a fost reales cu 22.809.193 voturi contra 14.216.063 voturi ale candi- datului republican. In colegiul electoral însă, Preşedintele Roose- velt a obţinut 523 din 531 voturi, pe când Guvernatorul Landon avea numai opt voturi. Pe state distribuită, alegerea însemna 46 state pentru cel dintâi şi numai două state (Mâine şi Vermont) pentru Landon, care a fost bătut în propriul său stat, Kansas. Can- didatul Partidului Uniunii, William Lemke, a obţinut numai 387.947 voturi, pe când candidatul socialist, Norman Thomas, abia a smuls un mic număr de voturi 2). Imediat după cunoaşterea rezultatului, Guvernatorul Landon telegrafiază Preşedintelui Roosevelt următoarele cuvinte : « Naţiunea a vorbit. Fiecare american va accepta verdictul şi va lucra pentru *) *) James Monroe fusese ales Preşedinte în 1820 cu aproape unanimitatea, dar succesul acesta era datorit faptului că unul din cele două Partide mari, dezbinându-se în preajma alegerilor, pusese doi candidaţi. *) Numărul total de votanţi înregistraţi a fost 55.427.000, dar numai vreo 45.000.000 cetăţeni au votat. Numărul acesta reprezintă totuşi vreo cinci milioane votanţi mai mult decât la alegerile din 1932. 37 57» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cauza comună a binelui ţării. Acesta este spiritul democraţiei. Aveţi felicitările mele sincere ». La această telegramă, Preşedintele Roosevelt răspunde: « Toţi din noi, Americani, vor pune umerii pentru binele comun ». In aceeaşi zi s’a votat şi pentru alegerile la Cameră şi Senat. Partidul Democrat a repurtat o victorie şi în această privinţă. In Senat (totalul membrilor fiind 96, câte doi de fiecare stat al Uniu- nii), Democraţii au 75 mandate faţă de 70 înainte, iar Republi- canii 17 în loc de 23 înainte. S’au mai ales în Senat 2 Fermieri Laburişti, 1 Progresist şi 1 Independent. In noua Cameră (totalul mandatelor 435) au fost aleşi 335 Democraţi, 88 Republicani, 5 Fer- mieri Laburişti şi 7 Progresişti, faţă de 321 Democraţi, 104 Repu- blicani, 3 Fermieri Laburişti şi 7 Progresişti în vechea Cameră *). Realegerea Preşedintelui Roosevelt a fost de fapt un succes personal, înainte de a fi un succes de Partid. El a fost, în adevăr, reales pentru meritele sale, pentru politica sa şi, mai ales, pentru curajul, de care dăduse dovadă în cursul Administraţiei sale şi pe timpul celei mai mari crize economice, prin care trecuse popo- rul american. Deşi luptând împotriva unui Partid de opoziţie bine organizat şi susţinut de marea finanţă a ţării, şi cu toate că aproape patru cincimi din presă îi era ostilă, Preşedintele Roose- velt a ştiut să câştige încrederea marii mase de cetăţeni. Impor- tanţa acestei victorii stă în faptul că, pentru întâia oară, poporul american, în marea lui majoritate, s’a declarat categoric împotriva oamenilor de afaceri, discernând limpede între interesele generale şi interesele unei categorii de cetăţeni. Tradusă în practică, această hotărîre însemna că, de acum înainte, Guvernul Federal trebue să reprezinte interesele majorităţii, lărgind beneficiile economice dela cei puţini la cei mulţi. Prin aceasta se înţelege că la democraţia politică trebue să se adaoge democraţia economică, ambele for- mând un întreg organic în complexul societăţii de azi. Afirmarea poporului american pentru o asemenea concepţie înseamnă în acelaşi timp o atitudine conştientă împotriva reac- tiunii, care în cazul de fată echivalează cu revenirea la vechiul sistem 9 9 Caracteristic e faptul că, printre senatorii republicani care au căzut la alegeri, se află şi cei mai neîmpăcaţi oponenţi ai politicei de New Deal, ca Barbour din New Jersey, Matcalf din Rhode Island şi Hastings din Delaware. ALEGERI PREŞED1NŢIALE lN STATELE-UKITE 579 al liberalismului economic si al individualismului nelimitat. Adver- » sării noilor forme de organizare,— oameni bogaţi şi cu interese substanţiale în menţinerea vechii ordine de lucruri,— au invocat argumente prea puţin concrete pentru a fi impresionat poporul american, deprins cu realităţi. Neconstituţionalitate, înregimentare, birocratism, călcarea libertăţilor tradiţionale, neamericanism,— toate aceste obiecţiuni au rămas cuvinte goale faţă de necesită- ţile urgente pe care politica Preşedintelui Roosevelt încercase să le satisfacă. 6. Semnificaţia realegerii Preşedintelui Roosevelt pentru con- diţiile de azi în Statele-Unite, nu poate scăpa nimănui. Situaţia economică a ţării va cere intervenţia Statului într’o măsură şi mai largă decât până acum. Poate cea mai dificilă problemă de mânuit o formează neliniştea muncitorilor. Căci, în ciuda măsu- rilor luate în ultimii trei ani, şomajul nu a fost înlăturat. Grevele s’au înmulţit în ultimul timp. Iar tendinţa proprietarilor de uzină de a nu observa regulele impuse de Guvernul Federal complică şi mai mult situaţia. E foarte probabil că Preşedintele Roosevelt va continua politica sa împotriva oamenilor de afaceri, cu aceeaşi energie ca şi în ultimii patru ani. Măsurile luate de el în această privinţă (the tax-bill din 1935 sau the corporate-surplus tax bill din 1936) ne îndreptăţesc să facem o asemenea afirmaţie. Dar nici un om nu ar fi fost mai chemat, prin experienţa şi prestigiul său să înfrunte asemenea dificultăţi, ca Preşedintele Roosevelt. Cu succesul obţinut în alegeri şi cu un Congres alcă- tuit în majoritate din membri aparţinând Partidului Democrat, şeful Statului American dispune azi de resurse mult mai mari decât pe timpul primului său termen de magistratură. Libertatea sa de mişcare va fi acum mai puţin stânjenită de interesele de par- tid sau de preocuparea unei noi realegeri. In mesajul din 6 Ianuarie a. c, adresat cu ocazia convocării noului Congres, Preşedintele Roosevelt anunţa mai multe reforme, care vor determina activitatea guvernării sale în viitor. Programul său cuprinde o continuare a măsurilor economice şi sociale, pe care le-a luat în ultimii patru ani. In mod precis, Preşedintele Roo- sevelt arăta că preocuparea sa de căpetenie va fi: 1) o largă reor- ganizare administrativă; 2) un program rural de construcţii de 37 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 580 locuinţe moderne şi igienice; 3) ajutorarea fermierilor-arendaşi; 4) un vast sistem de asigurări sociale, întemeiat pe o politică nouă, care să combată şomajul mai efectiv decât a fost posibil până acum. In acelaşi timp, Preşedintele amintea că invalidarea de Curtea Supremă de Justiţie a aşa numitului « Act al Refacerii Naţionale » (National Recovery Act), nu a înlăturat problemele pe care încer- case să le soluţioneze o asemenea lege. O revenire, cel puţin în parte, la măsurile prevăzute de numitul Act se impune din cauza condiţiilor economice ale ţării. Cum va fi cu putinţă o astfel de revenire, după decizia Curţii- Supreme, rămâne de văzut. Un amendament al Constituţiei, care să-i uşureze sarcina în această privinţă, nu pare să intre în vederile Preşedintelui Roose- velt. Mecanismul pentru o asemenea modificare este complicat, cerând cel puţin două treimi de voturi în ambele Camere ale Con- gresului şi ratificarea a trei pătrimi a tuturor statelor din Uniune 1). Preşedintele Roosevelt îşi exprima însă părerea că « nevoia vitală nu este o alterare a legii fundamentale, ci o vedere luminată a ei», adăogând că trebue să se găsească mijloace de adaptare a for- melor legale la interpretarea Constituţiei, după condiţiile prezente ale societăţii americane. Evident, această concepţie e mult prea largă şi oarecum vagă pentru a fi aplicabilă la o constituţie atât de rigidă, cum este Constituţia Statelor-Unite. De altfel, o parte din presa americană a şi început să o considere ca implicând pericolul de subordonare a puterii judecătoreşti — puterii exe- cutive. Căci unul din principiile de bază, pe care le afirmă şi le susţine consecvent Constituţia americană, este separarea puterilor. 7. Realegerea Preşedintelui Roosevelt prezintă o importanţă care depăşeşte treburile interne ale Statelor-Unite. Influenţa ei se va exercita, fără îndoială, şi în politica externă. Părerile şefului Statului American despre necesitatea unei colaborări internaţio- nale cât mai strânse sunt cunoscute încă din timpul primei sale guvernări. E drept că ele au fost considerate de adversarii săi *) *) Un alt mod de a introduce un amendament la Constituţie este următorul: Legislaturile a două treimi din state pot cere Congresului Federal sa cheme o Convenţie Constituantă pentru a discuta amendamentul propus. Dacă acesta e ratificat de trei pătrimi din statele Uniunii, atunci el este încorporat în Constituţie. ALEGERI PREŞEDINŢIALE IN STATELE-UNITE 581 politici ca utopice şi ca implicând Statele-Unite în frământările Europei. Dar majoritatea poporului american îşi dă seama că nu mai poate rămâne, în condiţiile de interdependenţă ale lumii de azi, la sfatul lui Washington, care spunea că Statele-Unite trebue să aibă cât mai puţin posibil relaţii politice cu naţiunile streine x). Preşedintele Roosevelt a răspuns la timp acestor obiecţiuni, amin- tind că acei care sunt împotriva unei asemenea colaborări au profitat mai mult de pe urma lor. Aluzia era că pe timpul războiu- lui mondial, mulţi financiari şi industriaşi americani au realizat imense sume de bani de pe urma relaţiilor cu ţările din Europa. Preşedintele Roosevelt este însă un partizan al colaborării internaţionale, pentru motive care se leagă nemijlocit de stările actuale din Statele-Unite. Astăzi interesele economice ale popo- rului american atârnă de posibilităţile de export, într’o măsură mai largă decât altădată. Aceste interese nu pot fi satisfăcute decât prin extinderea relaţiilor comerciale cu lumea din afară. Iar o asemenea extindere, pentru a fi continuă şi susţinută, presupune la rândul ei o stare de linişte sau condiţii normale de schimb. j • > Astfel, atenţia Preşedintelui Roosevelt pentru menţinerea rela- ţiilor internaţionale se sprijină până la urmă tot pe o politică de realităţi * *)). Din punctul de vedere al păcii generale şi al intereselor întregii omeniri, această politică urmăreşte de fapt un scop moral. Căci şi aici «materialismul» american, atât de rău înţeles de cei mai mulţi străini, apare numai ca un mijloc de promovare al unui ideal. Atitudinea Preşedintelui Roosevelt faţă de problema păcii se desemna încă din primele zile după realegerea sa. Ea merită de asemenea a fi cunoscută. Anunţându-şi participarea personală l) In « Fareviell Address » din 17 Septemvrie 1796. *) De altfel, Legea Tratatelor de Comerţ Reciproc (The Reciprocal Trade Treaties Act), atât de combătută de adversarii Preşedintelui Roosevelt ca fiind neconstituţională, pare a primi aprobarea Curţii Supreme de Justiţie, care nu de mult recunoştea dreptul Preşedintelui de a negocia asemenea înţelegeri internaţionale, fără consimţământul Senatului, dacă acestea, bine înţeles, nu sunt tratate în sensul definit de Constituţie. Interpretarea Curţii Supreme intră în linia de gândire a lui Thomas Jefferson, doctrinarul Constituţiei americane dela începutul secolului trecut. El susţinea că transacţiile de afaceri cu naţiunile streine ţin de puterea executivă. 582 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la Conferinţa Pan-Americană din Buenos Aires, şeful Statului American voia să arate, şi pe această cale, solicitudinea sa pentru pacea şi colaborarea internaţională. In discursul rostit acolo în ziua de 1 Decembrie 1936, în mijlocul reprezentanţilor tuturor Statelor din emisferul de Vest, el se întreba: «Putem noi, Repu- blicele Lumii Noi, să ajutăm Lumea Veche să evite catastrofa, care se arată la orizont ?» La care răspundea singur: «Da, eu sunt încredinţat că putem ». TVIai caracteristic pentru viziunea sa largă erau cuvintele care sintetizau starea de spirit din politica celor mai multe ţări civilizate de azi: «Eu sunt adânc convins, zicea el, că poporul pretutindeni în lumea civilizată doreşte astăzi să trăiască în pace cu fiecare. Şi totuşi, conducători şi gu- verne recurg la război... Dacă geniul omenirii, care a inventat uneltele morţii, nu poate să descopere mijloace de a păstra pacea, atunci civilizaţia, asa cum o cunoaştem noi, trăeste o zi rea ». Asemenea cuvinte din partea unui Preşedinte american nu au mai fost auzite din timpul marelui război, când Preşedintele Wilson se străduia cu râvnă de misionar al pacifismului, «să facă lumea sigură pentru democraţie » şi să aducă forţa şi prestigiul Statelor-Unite în organizarea Societăţii Naţiunilor. Neputând să anticipeze prea mult şi gândindu-se la opoziţia pe care a întâmpinat-o Wilson în această privinţă din partea Sena- tului american, Preşedintele Roosevelt se mulţumeşte, pentru moment, să limiteze problema organizării păcii internaţionale la noul continent. El este convins, în adevăr, de necesitatea unei Ligi a Naţiunilor Americane, care să servească de model întregii omeniri. Ideea preconizată de şeful Statelor-Unite este de a sta- bili mai întâi o înţelegere între toate Republicele americane, în ceea ce priveşte conduita de urmat într’un război european. Aceasta ar însemna, din punct de vedere practic, refuzul colectiv al tuturor Statelor din noul continent de a contribui, într’un fel sau altul (bani, arme, muniţiuni, alimente), la susţinerea şi pre- lungirea războiuluix). Cu toată limitarea ei la emisferul de Vest, *) *) Chiar în prima zi a sesiunii actuale (6 Ianuarie 1937), Congresul a votat prohibirea exportului de arme pentru Spania. Măsura a fost salutată de majori- tatea poporului american ca o dovadă de consecvenţă a noii guvernări a Preşedintelui Roosevelt. ALEGERI PREŞEDINŢIALE lN STATELE-UNITE 583 înţelegerea nu poate să nu influenţeze restul lumii. Prin însăşi obligaţia luată de a nu sprijini un conflict armat, oriunde s’ar produce el, Statele Americane promovează pacea. Căci numai faptul că ele nu vor mai furniza de acum încolo beligeranţilor material de război, pacifismul este câştigat pentru o bună parte a lumii civilizate. In tot cazul, Proiectul de Tratat supus Conferinţei Pan-Ameri- cane din Buenos Aires, din partea Statelor-Unite, trebue consi- derat ca un început în politica de cooperare internaţională sus- ţinută de Preşedintele Roosevelt. De fapt, prin Tratatul formulat în Decembrie 1936, cele 21 Republice Americane se obligă de a lichida orice conflict prin diplomaţie, mediaţie, conciliere, arbi- traj sau prin decizia curţilor de justiţie, declarând în acelaşi timp voinţa lor de a renunţa cu desăvârşire la război ca mijloc de afir- mare politică. Pentru întâia oară în istoria noului continent, pan-america- nismul devine o realitate acceptabilă tuturor naţiunilor ameri- cane. Se ştie că vechea aplicare unilaterală a doctrinei lui Monroe, care însemna imperialism economic, financiar şi chiar militar din partea Statelor-Unite, ţinuse în rezervă pe cele mai multe din Republicele latine din America dela o colaborare mai strânsă în domeniul politicii internaţionale. Acum însă pan-americanismul primeşte o garanţie substanţială, fiind destinat să raţionalizeze şi să cultive relaţiile economice şi politice în beneficiul tuturor Statelor Americane. Singura dificultate care se ridică în funcţionarea Tratatului din Buenos Aires este faptul că, cele mai multe din Republicele Sud-Americane sunt membre ale Ligii Naţiunilor dela Geneva. Se ştie că, după Articolul 16 din Pactul Internaţional, Statele membre sunt obligate să participe cu represiuni împotriva agre- sorului, cum s’a întâmplat de fapt în conflictul italo-abisinian. Argentina, care este membră a Ligii Naţiunilor, a obiectat în această privinţă că Tratatul propus institue un concurent al Ligii, cu o altă metodă de acţiune, în loc să formeze o înţelegere regio- nală în armonie cu Societatea Naţiunilor. O asemenea dificultate nu poate fi înlăturată decât, fie prin retragerea Republicelor Sud-Americane, fie prin aderarea Statelor- Unite şi a celorlalte State Americane la Societatea Naţiunilor, 584 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prima ipoteză pare mai , probabilă. Dar această chestiune nu interesează încă direct pe Statele-Unite. Dacă Senatul american şi Legislaturile celorlalte State Americane vor ratifica Tratatul propus la Conferinţa dela Buenos Aires şi toate popoarele din noul continent îl vor respecta în litera şi spiritul lui, atunci Preşe- dintele Roosevelt va înscrie la meritele sale şi pe acela de a fi servit pacea lumii. NICOLAE PETRESCU LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ Problema libertăţii se pune astăzi cu o deosebită acuitate, cum de altfel s’a pus întotdeauna în momentele hotărîtoare ale istoriei omenirii. In aceste câteva rânduri, ne propunem să cercetăm numai una din nenumăratele feţe ale problemei şi anume rela- ţiunile între libertate şi ideologie. I In prealabil, vom netezi terenul, evocând unele noţiuni tradi- ţionale, şi vom delimita câmpul de cercetare. Montesquieu în «L’esprit des Lois» defineşte libertatea: dreptul de a face tot ce permite legea. Articolul 4 din Declaraţia Drepturilor Omului, votată de Adu- narea Constituantă în 1789 şi integrată în Constituţia dela 3 Sep- temvrie 1791, sună astfel: « Libertatea constă în a putea face tot ce nu vatămă altuia: «astfel, exerciţiul drepturilor naturale fiecărui om nu are alte «limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii « folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate « decât prin lege ». Aceste definiţii date de părinţii Revoluţiei, precum şi toate definiţiile ulterioare date de constituţionaliştii liberali clasici, sunt toate negative şi legate de teoria dominaţiei legii. In lagărul adversarilor Revoluţiei, Rivarol în «Jurnalul po- litic » (1790), spune: «libertatea nu se defineşte, se simte ». Vrând 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să combată tendinţa raţionaliştilor din şcoala enciclopediştilor de a îmbrăca toate noţiunile politice şi morale în formule rigide, el a transformat noţiunea de libertate într’un vag sentiment care scapă oricărei definiţii. Dacă pătrundem dincolo de definiţiile neputincioase şi privim realitatea, observăm că noţiunea de libertate presupune că legea scrisă sau nescrisă (cutuma), că îngrădirile impuse de natură şi de necesităţile vieţii în comun lasă individului o zonă de auto- nomie, în care se exercită nestânjenită suveranitatea lui. înţelegem prin suveranitate calitatea unei puteri de a fi superioară oricărei alteia. Ajungem astfel la o noţiune pozitivă despre libertate, consi- derată ca exerciţiul suveranităţii individuale înlăuntrul unei zone în care activitatea individului este supusă numai voinţei proprii. Ca toate realităţile, această zonă de autonomie are limite. Prima limită pe care fiinţa cea mai primitivă o întâlneşte, este împotrivirea forţelor naturii, în acelaşi timp cu slăbiciunea forţelor fizice ale omului. Omul modern, înarmat cu minunata tehnică contemporană, a ştiut să domesticească în parte forţele naturii, obligându-le să-l slujească. Astfel omul a putut să lărgească con- siderabil zona lui de autonomie faţă de natură. Necesitatea de a exprima sentimentele şi ideile prin grai sau semne grafice impune individului prima disciplină a gândirii, prin urmare o limită. Omul cult, având la îndemână un instrument mai perfecţionat, se bucură de o mai largă zonă de acţiune per- sonală decât omul primitiv şi incult care foloseşte un vocabular sărac şi neprecis. Existenţa fiinţei desemnată prin pronumele «tu», dotată şi ea cu o zonă de autonomie, impune fiinţei numită « eu» o serie de compromisuri zilnice care alcătuesc o frontieră necontenit variabilă între cele două domenii de libertate. Mediul social, necesităţile vieţii în comun, supunerea indivi- dului la scopul comun impun un conformism social, juridic şi politic fără de care nici o societate nu poate exista. Acest confor- mism impune activităţii individului limite foarte rigide, garantate prin sancţiuni energice. Este aci locul să combatem o prejudecată foarte răspândită, care pretinde că omul primitiv era mai liber decât omul civilizat. Profundă eroare, omul primitiv, înconjurat LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ 587 de o reţea încâlcită de credinţe, de superstiţii, de tabuuri înto- vărăşite de ceremonii şi rituri complicate, terorizat de zei, de de- moni, de vraci, era fiinţa cea mai puţin liberă cu putinţă. Şi astăzi opinia semenilor, educaţia poruncilor legilor, con- venţiile sociale, riturile politice sunt atâtea piedici eficace în calea libertăţii individuale. In fine, regulile morale, credinţele religioase, riturile sociale ţărmuresc şi ele zona de liberă acţionare a individului. Marile curente de opinii, misticile sociale care tind a se con- cretiza în sisteme politice, prin caracterul lor contagios, prin pre- siunea morală pe care o exercită, constituesc o energică limitare. Chiar dacă regimul politic întemeiat pe o mistică socială puter- nică nu intervine direct în domeniul rezervat liberei activităţi a individului, totuşi această zonă este colorată prin lumina specială pe care o radiază această mistică. Actele socotite libere sunt polarizate. Mediul social în care vieţuiesc indivizii cu zonele lor de auto- nomie este din când în când primenit de mari curente care in- fluenţează celula socială cea mai măruntă şi lasă sedimente succesive. Regimurile zise totalitare, care reglementează aproape întreaga activitate umană, lasă, fireşte, individului numai o mică zonă de autonomie. Evenimentele din urmă au demonstrat însă că o to- tală absorbire a zonelor de libertate individuală, adică o desă- vârşită mecanizare a vieţii sociale, este cu neputinţă. Mărimea zonei de autonomie mai depinde şi de temperamentul, de complexiunea individului. Sunt indivizi lipsiţi de voinţă, care îşi limitează singuri posibilităţile lor de liberă afirmare, sunt in- divizi care, dorind înainte de toate comoditatea unei vieţi tihnite, se mulţumesc cu o libertate scăzută. Fiecare din forţele limitative examinate mai sus are o inten- sitate variabilă, care depinde de o mie de cauze diverse. In zona de autonomie individuală astfel delimitată, se manifestă o ten- dinţă dinamică, instinctivă, primordială, tendinţa la o cât mai mare libertate, care împinge pe om să se împotrivească limitărilor de tot felul. Nu vom studia problema limitării libertăţii în toată comple- xitatea ei, vom examina numai un fel de limitare şi anume limi- tarea impusă de diversele sisteme juridice în care puterea publică este îmbrăcată. 588 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II Nu ne vom ocupa de concepţiunea antică despre libertate, căci această concepţiune n’a lăsat urme în societatea contempo- rană; atunci libertatea putea fi un obiect de transacţie, era un comerţ. Ne vom ocupa însă de libertatea sub domnia dreptului cutumier vechi, căci acest drept ne influenţează şi astăzi. Nu- mim vechiul regim, epoca care începe cu feudalitatea şi sfârşeşte în Occident în 1789. In decursul acestei lungi epoci, relaţiunile juridice între indivizi sau între indivizi şi puterea publică erau reglementate prin dreptul cutumier, nescris până în secolul al XlV-lea, apoi codificat. Abia în secolul al XVII-lea ordonanţele regilor devin izvoare de drept public normativ. Sub domnia dreptului cutumier, libertatea nu era considerată ca un principiu abstract transcendent, ci era privită ca un fapt social concret si natural. O zonă elastică de libertate mare sau t mică întovărăşea pe individ după cum atmosfera întovărăşeşte pământul în mişcările lui. Libertăţii, fenomen natural, i se făcea un loc în raport cu circumstanţele de fapt şi cu calitatea per- soanei. Libertatea nu era îngrădită printr’un principiu general aprio- ristic, ci fiecare forţă socială sau politică era limitată în mod con- cret în manifestaţiile ei, prin cutume adecuate, fixe, acceptate şi respectate de toţi. Fiecare ştia precis, în orice împrejurare, până unde se întindea domeniul său de autonomie. Libertatea, deşi va- riabilă dela om la om şi dela o categorie de indivizi la alta, era reală şi respectată, căci regulele cutumiere au o putere de limi- tare mult mai eficace decât textele edictate de o putere politică neîngrădită sau votate de o adunare reprezentativă. In cazul drep- tului cutumier, poporul în întregime este propriul său legislator şi normele juridice se formează pe nesimţite prin însuşi jocul vieţii sociale. > Dela contractul feudal, atât de individual, până la reglemen- tarea colectivă a corporaţiilor şi la determinarea minuţioasă a drepturilor patrimoniale, dreptul cutumier alcătueşte un sistem juridic organic, nuanţat, practic, adaptat la scop în fiecare caz. Acest sistem este supus unei lente evoluţii care, prin transiţii, me- najează interesele indivizilor şi ale grupurilor. Această evoluţie LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ 589 nu era întreruptă prin brusca erupţie a unui capriciu legislativ care, deodată, răstoarnă toate situaţiile individuale. Puterea zisă absolută a regelui Franţei, bunăoară, deşi nu era limitată prin nici un text, era un fapt serios şi real îngrădită prin aşa zisele « mari constituţiuni ale regatului», care nu sunt altceva decât tradiţii respectate cu sfinţenie, şi prin dreptul cutumier comun care se impunea regelui ca şi ciobanului. Defectul principal al regimului juridic cutumier este o exa- gerată stabilitate, care menţine câteodată forme vechi care încă- tuşează idei noi, sau păstrează în viaţă forme fosilizate care nu mai corespund cu o realitate socială vie. Acest defect, sensibil la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu mai prezintă astăzi nici o gravitate, căci progresele tehnicei, dezvol- tarea comunicaţiilor şi răspândirea instrucţiunii elementare au imprimat un ritm mai vioi evoluţiei sociale. Astăzi prin telefon, radio, ziare şi automobil, cel mai îndepărtat cătun şi individul cel mai ostil progresului sunt, vrând, nevrând, atinşi de valurile schimbătoare ale vieţii contemporane. Fireşte, sub vechiul regim ca şi astăzi, răsărea, din când în când, câte un geniu reformator. Astăzi acest geniu reformator are la îndemână un aparat politic perfecţionat (adunări dispuse să voteze legile cele mai năzdrăvane), deci are posibilitatea să rea- lizeze numaidecât reformele lui şi să schimbe brusc aspectul şi textura societăţii. Sub vechiul regim, acţiunea reformatorului era frânată de mii de rezistenţe concrete şi eficace cum sunt obice- iurile şi credinţele legate de ele. Sub vechiul regim, libertatea gravita în jurul unor corpuri constituite, unor instituţii care s’au născut tocmai din compromi- surile realizate în cursul ciocnirilor între necesitatea organi- zării societăţii politice şi cerinţele libertăţii. Corporaţiile, universităţile, municipalităţile, statele generale şi parlamentele au afirmat şi au organizat libertăţile cutumiere. III III Regimului cutumier i-a succedat regimul legal, adică regimul textelor votate de o adunare reprezentativă şi promulgate de capul Statului, sau regimul textelor edictate de puterea guvernamentală 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (edicte imperiale capitulare, ordonanţe regale, decrete-legi, etc.). Trecerea dela un regim la celălalt n’a avut loc la aceeaşi epocă pretutindeni. In general, se spune,că regimul cutumier constitue o fază mai primitivă din viaţa juridică a poporului şi că regimul legal constitue un progres. Din punct de vedere al organizării Statului, această opinie este incontestabil justă. Vom vedea însă că din punct de vedere al garantării libertăţilor individuale şi co- lective, regimul cutumier este superior. Liberalismul legal, izvorît din principiile Revoluţiei franceze, consideră libertatea nu ca un fapt social, ci ca un principiu trans- cendent, deci abstract; noţiunea de libertate este nedespărţită de ideea de domnie a legii. Am văzut la început că această asimi- lere ne dă o definiţie pur negativă a libertăţii. Această concepţiune ne duce printr’o pantă fatală, dela no- ţiunea de libertate transcendentală şi abstractă, la ideea concretă de libertate considerată ca un dar făcut de Stat individului. Li- bertatea legală presupune că domeniul activităţii individuale pre- zintă lacune, în care puterea Statului nu pătrunde; ne aflăm astfel în faţa problemei limitării puterii Statului. Germanii, în general, n’au admis altă limitare a puterii Statului decât propria lui voinţă (teoria auto-limitării), iar doctrinarii francezi si englezi, pentru a evita această consecinţă, au invocat o limită de natură transcen- dentală preexistentă (drept natural, drept social obiectiv, ordine nominativă, etc.). Această limită, mutată în sfera abstracţiunilor, lasă individului o zonă în care se manifestă libera lui voinţă. Prag- matismul politic englez, ca şi liberalismul francez, acordă indivi- dului chiar drepturi faţă de Stat. Pe de o parte, pornită ca o mişcare de protestare împotriva abu- zurilor vechiului regim, adică mai precis contra «Ies mauvaises cou- tumes », pe de altă parte, fructal raţionalismului enciclopediştilor şi al criticismului englez, doctrina liberală pretinde că nu există altă libertate decât aceea definită de dreptul natural, anterior şi superior dreptului pozitiv. Cum însă atât raţionalismul enciclopediştilor cât mai cu seamă spiritul secolului al XlX-lea, au la bază credinţa nezdrun- cinată în progresul nelimitat al ştiinţei şi au pretenţia să desco- pere legi în toate domeniile, chiar în cele sociale şi morale, ur- mează ca dreptul natural să fie supus şi el unor reguli fixe. LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ 591 Raţionalismul generalizat duce la determinism, care exclude libertatea sau, în cel mai bun caz, îi lasă un loc foarte strâmt. Ce este bunăoară faimoasa regulă a economiştilor liberali: «laissez faire, laissez passer » decât supunerea la legile invariabile care or- donează fenomenele economice, deci supunerea omului la un fapt predestinat. Mentalitatea raţionalistă a inspirat sistemele de mecanică so- cială ale lui August Comte şi Cournot în Franţa şi a lui Spiru Haret în România. Teoria echilibrului care reduce viaţa la un sistem de legi şi de ecuaţii nu poate privi libertatea decât ca o concesiune făcută de raţiune, imperfecţiunii cunoştinţelor umane. Nici domeniul politic n’a scăpat de încercările de sistemati- zare ale raţionaliştilor; s’au conceput astfel sisteme savant echi- librate, fireşte pe hârtie, în care adunările deliberative reprezen- tative, deţinătoarele puterii supreme de a înrama viaţa politică a unui popor în texte legislative rigide, şi inspirate de suprema înţelepciune care o dă sufragiul popular, stau alături de puterea guvernamentală, redusă la rolul de agent executiv al adunărilor. In realitate, presupusa voinţă generală, era înlocuită prin voinţa concretă a majorităţii unei adunări atotputernice. Atunci liber- tatea se reduce la ceea ce binevoiesc să lase individului, comi- tetele restrânse care ştiu să canalizeze opinia majorităţii. Aceste majorităţi fluctuante, deseori capricioase, câteodată despotice, supuse unor influenţe contrarii, se pronunţă în toate domeniile vieţii sociale sau individuale, edictează norme succesive legate de oportunitatea momentului, modifică statutul libertă- ţilor, cu o rapiditate uimitoare. Reglementările şi îngrădirile care nu corespund cu o necesitate socială evidentă, sau care variază prea repede şi pe neaşteptate, nu mai sunt respectate, căci ritmul lent al evoluţiei sociale şi al obiceiurilor nu poate să urmeze cadenţa lucrărilor unei adunări care îşi măsoară importanţa după cantitatea textelor votate. Atunci se produce divorţul între starea juridică legală şi starea socială reală, căci există o libertate legală foarte variabilă, micşorată, şi o libertate cutumieră, mai statornică şi mai largă. Această coexistenţă a două regimuri este caracteristică vre- murilor de intensă şi prea rapidă legiferare. Concepţia jacobină impune o al tălimitare la libertatea individuală, aceea izvorîtă din REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 592 principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, în faţa fiscului şi, în general, în faţa manifestărilor puterii publice. Această egalitate îţi interzice să pretinzi obţinerea de privilegii, îţi închide activitatea în limitele prescrise de canoanele democraţiei teoretice (căci ştim ce a devenit în fapt egalitatea în democraţia practică). Celebra formulă « Libertate, Egalitate, Fraternitate » se dove- deşte a fi găunoasă, căci adevărata libertate nu rabdă nici egalitatea, nici frăţia, iar egalitatea limitează libertatea şi o exclude câteodată, şi practica fraternităţii îţi creează obligaţii care nu pot fi decât stânjenite de practica unei desăvârşite libertăţi. Formula conţine mai mult o reciprocă ţărmurire a celor trei sentimente decât afirmarea lor ca principii politice absolute. Secolul al XlX-lea şi primul sfert din secolul nostru au cul- tivat mitul evoluţiei; progresul omenirii era figurat printr’o spirală ascendentă fără sfârşit; politica burgheză era întemeiată pe solida credinţă în existenţa legilor sociale şi pe utopia unei mate- matici sociale. Curba algebrică, zeificată de Auguste Comte, a rămas idealul reformatorilor sociali şi politici, al căror vis este definitiva înlocuire a plasticităţii naturale printr’o rigiditate geo- metrică generalizată şi persecutarea a tot ce nu poate fi cuprins într’o formulă. Hotărît, sistemul legalist nu este favorabil liber- tăţii, redusă doar la o necesitate sentimentală. IV IV Forma hipertrofică, am putea spune patologică, a sistemului legal, este noul mit contemporan: Planul. Raţionalismului clasic burghez i-a succedat epoca planificării, a propagandei, a publi- cităţii, a cuvintelor de ordine. Planul, cu toate consecinţele lui, este instrumentul de predilecţie al regimurilor totalitare. Liberalismul n’are dreptul să critice dictatura, decât dacă asi- gură o libertate reală, mai fecundă decât constrângerea; am con- statat că, sub regimul determinismului liberal, voinţa zeiţei« Legea » este făurită de o majoritate electorală, care poate constitui o dicta- tură anonimă despotică. Nu trebuesc asimilate, prin comparaţii pur verbale, dictatura cu crima, disciplina cu brutalitatea şi polarizarea energiilor cu LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ 593 caporalismul. Nu se pot combate formule noi prin formule gău- noase. Trebue să ne ferim de preziceri grăbite, în ceea ce priveşte viitorul unor experienţe de vaste dimensiuni şi care, cel puţin în ceea ce priveşte Italia, Germania, Portugalia şi Austria, sunt acceptate de cei de acasă. Dar, o constatare se impune, — şi nu o tăgăduesc nici parti- zanii dictaturii, — aceea că Planul şi-a găsit o limită, care este spiritul uman. S’a constatat că acest schematism care se numeşte Plan nu poate crea o cultură, în sensul nobil al cuvântului, nici o artă ade- vărată. Planul poate ajuta la propagarea unei instrucţiuni elemen- tare, atâta tot. Opinia dirijată nu poate sili geniul creator să producă conform calapoadelor oficiale. Unde regimul liberal s’a fosilizat, gândirea s’a deslipit de realitatea concretă şi se învârteşte într’o lume de idei, de abstracţii în care şi-a găsit o libertate formală şi iluzorie: libertatea de a alege şi a diseca formule retorice. Căutarea precedentelor, colec- ţionarea citatelor, tălmăcirea operelor pontifilor sunt o renunţare la libertate. Mania de a căuta legi în toate domeniile, nu pentru a cunoaşte realitatea şi a găsi o normă morală, un ţel final, ci numai în scopul de a sistematiza, de a încătuşa, duce la un fatalism spi- ritual, asemănător cu fatalismul religios al Musulmanilor. Acest stadiu al gândirii este triumful exegezei şi al dialecticei. Noţiunea de Evoluţie este forma modernă a anticei fatalităţi, care ne reduce la conformismul riguros şi superstiţios din timpurile primitive. Sub regimul totalitar, spiritul, sau se supune forţei politice, şi atunci abdică dela misiunea lui şi devine un simplu instrument de propagandă, sau se afirmă ca o forţă opoziţionistă în lupta împotriva politiei puterii. Gândirea nu este o superstructură a vieţii economice, nici o anexă a puterii politice. Din această constatare reiese necesitatea pentru regimul politic de a capta adeziunea spi- ritului, ceea ce nu se poate obţine decât lăsând gândirii o zonă de libertate. Valoarea creaţiunilor inteligenţei stă în raport cu con- cepţia unei finalităţi etice sau religioase, în orice caz transcendentale. Planul constitue o finalitate fragmentară, materialistă, care constitue o etapă a finalităţii ultime pe care şi-o propune regimul. Această finalitate compusă din eşaloane materialiste nu poate fi decât 38 S94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE materialistă. Planul conduce la devalorizarea noţiunii de finalitate, planul este o noţiune care nu poate fi concepută sub un regim cutumier. V Sunt spirite care îşi micşorează în mod voluntar zona lor de libertate, care, urmărind liniştea, confortul, îndepărtarea nepre- văzutului, se supun cu desăvârşire conformismului social şi politic, nu contrazic niciodată pe puternicii zilei şi se mulţumesc cu o libertate micşorată. Ei ştiu că libertatea presupune o trudă ne- contenită, luptă, riscuri. Cei mai mulţi se găsesc în faţa unei situaţiii sau unei probleme noi şi caută instinctiv sprijinul unei convenţii, tiparul unei formule oficiale sau măcar un proverb. In căutarea unei analogii, a unui precedent, a unui cuvânt de ordine, turma anonimilor şi mediocrilor renunţă de bună voie la o libertate, care nu corespunde pentru ei unei necesităţi organice. Alţii, mânaţi de demonul neastâmpărului, invoacă libertatea ca un drept la o permanentă răzvrătire împotriva ordinei stabilite. Pentru revoluţionari, revendicarea libertăţii este un instrument de destrămare a autorităţii, de jmarhizare a societăţii. Cum au cucerit puterea, revoluţionarii se grăbesc să sugrume libertatea, privind-o ca o simplă unealtă de luptă socială. Pentru mulţi intelectuali, libertatea de gândire este întemeiată pe credinţa că ideile sunt independente de fapte. In realitate, mâ- nuirea ideilor, construirea sistemelor ideologice, nu sunt jocuri inofensive, căci ideile tind totdeauna, mai de vreme sau mai târziu, a avea efecte concrete, deci exerciţiul libertăţii de exprimare al gândirii nu poate fi absolut liber. Regimul politic marxist, bunăoară, s’a realizat în urma libertăţii de exprimare şi de propagare a gândirii, încuviinţate de guvernele slabe sau sclave unor formule. Iată motivele pentru care sistemele politice totalitare îşi rezervă monopolul propagandei. Orgoliul unor spirite care se pretind de- taşate de contingenţele lumii concrete nu poate justifica o toleranţă nemărginită. Din cele expuse mai sus, se desprinde destul de clar că libertatea nu poate fi întemeiată pe instituţii, ci, dimpotrivă, instituţiile trebue LIBERTATE LEGALĂ ŞI LIBERTATE REALĂ 595 să fie inspirate de cerinţele rezonabile ale spiritului de libertate. Zona de libertate nu depinde atât de forma regimului politic (nu se poate afirma, bunăoară, că forma republicană este cea mai favo- rabilă ideii de libertate), nici de forma juridică a reglementării, ci mai mult de calitatea acestei reglementări, de intenţiunile guvernanţilor. In această materie, nu este nevoie de a invoca principii supe- rioare dogmatice. De fapt, există tendinţe, forţe naturale şi sociale; principiile au fost inventate a posteriori de oameni, în special de teoreticianii dreptului; aceste principii reflectează credinţele unei epoci. Niciodată oamenii n’au fost mai nenorociţi decât atunci când au fost guvernaţi prin sisteme abstracte. Libertatea nu se împacă, nici cu negaţiunea autorităţii, nici cu o concepţie istorică a autorităţii; ea se împacă cu un regim care realizează armonia între idee (mistică guvernamentală), exprimarea ei (legea), faptele sociale şi tradiţii. Trebue să existe un acord între firea poporului şi legislaţia formală. Nu se poate tăgădui că sub regimul cutumier acest acord ar exista. Cum a spus într’o zi d. prof. N. Iorga: legea îngrădeşte, cutuma susţine. Intr’o societate organizată, te simţi liber când limitările şi constrângerile nu au un caracter arbitrar, când ele sunt bine cunoscute, cât mai puţin varia- bile ; atunci educaţia le transformă în obiceiuri şi reflexe, care devin o a doua natură. Dimpotrivă, când limitările şi constrângerile sunt capricioase, când ele se schimbă prea des, atunci ai o impresie de silă, de violare a libertăţii. Inerţia mediului social este o forţă care nu trebue nesocotită, căci ea se împleteşte cu continuitatea intereselor parti- culare şi cu comoditatea vieţii în comun. Deci sentimentul de libertate este independent de formula politică, el depinde mai mult de stabilitatea limitelor impuse şi de spiritul în care funcţionează instituţiile politice. Libertatea mai are un înţeles eroic, căci presupune responsa- bilitate. Cine a îndepărtat orice risc din viaţa lui, a renunţat la libertate. Libertatea nu este o granată destinată să facă să explodeze ordinea stabilită, libertatea nu este o buruiană din care se face o tizană emolientă, nici o partitură de violoncel; libertatea este ca aerul tare de munte care prăpădeşte pe cei slabi şi întăreşte pe cei vrednici. JULIAN M. PETER 38* NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL1) VIII Trilogia Mourning becomes Electr a constitue cel mai interesant caz de actualizare a teatrului antic grecesc în lumea noastră şi totodată una din dovezile maxime ale geniului lui Eugene O’Neill. Căci, după cum vom vedea îndată, actualizarea aceasta înseamnă o adevărată reîncarnare a unor principii eterne, dar şi o speci- fică depăşire a lor în multe privinţe. Titlul trilogiei ar veni pe româneşte Jelind, devine Electr a sau Din jale se întrupează Electr a. Vom întrebuinţa cea din urmă expresie, întru cât o socotim mai aproape de spiritul autorului, inspirat de Eschyle, Sofocle şi Euri- pide, care cu toţii au descris tragedia Electrei, cea menită « să-şi plângă soarta, să-şi bocească pe cei morţi», cea care singură va şti că: « Nu-i chip să se vindece rana-mi, Deci fără încetare voi geme, Etern va fi bocetul meu ». (Sofocle, Electra, traducerea G. Murnu). Spre deosebire de Straniul Interludiu, acţiunea trilogiei se petrece într’un timp şi într’un spaţiu concentrat. Cele trei piese, care for- mează laolaltă Din jale se întrupează Electra, se petrec în primă- vara sau vara anilor 1865 şi 1866, într’o epocă importantă în istoria !) Vezi Drama vieţii şi a cunoaşterii la Eugene O’Neill, în « R.F.R. * Nr. 2 (Februarie 1937). NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 597 Statelor-Unite ale Americii, datorită războiului civil sau de sece- siune, care se termină cu izbânda unificatoare şi rânduitoare a Nordului democratic şi progresist, faţă de Sudul conservatist şi reacţionar, dar şi cu neaşteptata şi absurda asasinare a Preşedin- telui Lincoln. Locul acţiunii este în faţa şi înăuntrul impunătoarei reşedinţe a familiei Mannon, ridicată într’unul din orăşelele dela mare ale Noii Anglii, centrul tradiţionalismului american. Un singur act din cele treisprezece se petrece în portul din apropiere, pe puntea unui vapor al aceleiaşi familii. Casa Mannonilor apare ca un templu antic, aşa cum sunt şi astăzi casele cu aer tradiţionalist ale Americanilor, care con- tinuă un stil foarte răspândit în prima parte a secolului al XlX-lea şi mai înainte. Cu două etaje, reşedinţa se înalţă pe un şir de trepte, de pe care şase coloane se ridică până sub frontonul triunghiular. La etajul de sus, cinci ferestre cu obloane par nişte ochi deschişi printre coloane. La etajul de jos, intrarea şi patru ferestre. Albul faţadei contrastează cu întinsa suprafaţă verde din faţa casei şi cu arborii şi florile dindărătul ei. In primul plan, strada cu ulmi, separată de curte printr’un gard cu două porţi. Ca şi în trilogia lui Eschyle Orestiile (compusă din Agamemnon, Choeforele şi Eumenidele), care a constituit modelul suprem al noii trilogii, şi aici e vorba de tragedia unui neam mare şi ble- stemat; de blestemul ursit asupra unei case. Dincolo, neamul Atrizilor asupra căruia apasă fărădelegile lui Tantal şi Atreu, şi pe care le vor plăti urmaşii lor, Agamemnon şi copiii săi: Ifigenia, Electra şi Oreste, acestuia din urmă fiindu-i dat să ucidă pe Cly- temnestra, soţia ucigătoare de soţ, şi pe amantul ei, Egist. Din- coace, neamul Mannonilor, care a pus totdeauna de-asupra tutu- ror simţămintelor omeneşti, mândria şi orgoliul. Războaiele care preced acţiunile ambelor trilogii îşi continuă duhul lor de ură, răzbunare, crimă, pedeapsă. Eugene O’Neill a ales un moment expresiv din istoria patriei sale, pentru a-şi legitima deplin atmo- sfera aceea groaznic de apăsătoare, precum şi gesturile violente ale eroilor săi, care altfel ar părea ireali, în vremea noastră cu o biologie mai controlată şi mai stăpânită faţă de cea primitivă sau de cea antică. Acţiunea celor trei piese ale lui O’Neill este mult mai dinamică şi mai vie decât cea a lui Eschyle, considerată astăzi destul de 59» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE statică. Sub călăuzirea unei estetici activiste, care începe, de altfel, cu Aristoteles, şi mai ales pătruns de dinamismul secolului maşinilor şi al unei ritmici mai vitale, dramaturgul american înfă- ţişează tragedia neamului Mannonilor într’un ritm uluitor de rapid, precis, simbolic. Aproape nici un cuvânt şi nici un gest nu sunt de prisos. . Dacă dela Eschyle a luat ideea disciplinării materialului său în forma trilogiei, precum şi alte mari sugestii, care vor reieşi în decursul expunerii, în ceea ce priveşte personajele, O’Neill a urmat mai curând pe Sofocle, care a întrupat în Electra centrul conflictelor şi nu în Oreste, aşa cum a făcut Eschyle. Fără a ajunge la concesiuni faţă de concret ca Euripide, care rezolvă tragedia Atrizilor printr’un happy-end, asemănător, ca artificialitate, fina- lurilor din filmele curente, Eugene O’Neill a mers pe calea dintre concepţia lui Eschyle şi aceea a lui Sofocle. A redus metafizicul exterior şi puterea fatalităţii, umanizându-le, întrupându-le în caracterele eroilor, şi mai puţin în acele forţe exterioare care plu- tesc de-a-lungul celor trei piese ale lui Eschyle. Ca şi la Sofocle, în trilogia lui Eugene O’Neill, omul luptă şi se simte răspunzător de faptele sale, chiar dacă adesea e aţâţat de anumite puteri ce-1 depăşesc. Principiul acţiunii rezidă în voinţa umană, şi la Sofocle şi la O’Neill, pe când la Eschyle în jocul destinului, de care ascultă până şi zeii. Răspunderea faptelor lui Orest cade în Eumenide asupra lui Apollo, care porunceşte corului, ce-1 învinovăţeşte, « să respecte oracolele lui Jupiter şi ale lui Apollo » şi să « nu le facă inutile » (Eumenidele, actul V, scena II). Dacă în Straniul Interludiu, monologul interior semnifica viaţa interioară, iar dialogurile viaţa socială, constituind oarecum o polaritate similară celeia dintre eroi şi cor din teatrul antic, în trilogia Din jale se întrupează Electra relaţiile dintre inferioritate şi exterioritate vor fi altfel rezolvate. (Aici nu mai întâlnim mono- logul interior şi nici măştile.) Pregătirea atmosferei, informarea spectatorilor şi judecarea faptelor săvârşite, vor fi făcute de un cor restrâns, nu unul numeros ca în Lazăr râdea. Rostul corului, atât de important la Eschyle şi mult mai redus la Sofocle, va fi îndeplinit la O’Neill de câteva personaje, simbolizând cleveteala şi opinia publică a vecinătăţii. Servitorii şi oamenii simpli din orăşel vor spiona tot timpul cele ce se petrec în tainica locuinţă a NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 599 Mannonilor, oameni prea mândri ca să-şi rezolve conflictele în public. Negrul Seth, bătrânul slujitor a trei generaţii de Mannoni, va împărtăşi celorlalţi, în limbajul său pocit şi umil, părerea despre stăpânul casei: « E destoinic Ezra Mannon. Oamenii spun că e nepăsător şi fudul, pen- trucă nu stă cu nimeni Ia taifas. Dar aşa-s Mannonii. Sunt, de vreo două sute de ani, mărimile ţinutului şi nu Iasă pe nimeni să uite lucrul ăsta ». Dar comentariile acestui cor modern, redus ca proporţii, vor diferi după poziţia socială a comentatorilor. Iată o nouă pildă de ajustare îndemânatecă a unei tehnici vechi la caracterul diferen- ţiat, orânduit pe clase, al societăţii noastre. O’Neill n’a renunţat la cor, aşa cum a procedat Racine în dramele sale, care reîntru- pau antichitatea cu un mare adaos de construcţie psihologică, ci, luând câţiva indivizi, i-a ridicat la tipuri exprimând clase şi men- talităţi specifice, potrivit Psihologiei Sociale a timpului nostru. Iată forma corului din trilogia modernă, spre deosebire de corul uniform şi global al tragediei antice. In ceea ce priveşte măştile, feţele eroilor capătă adesea înfă- ţişarea de mască şi metamorfozele lor fizice reliefează treptat stările sufleteşti prin care îi poartă destinul crud şi neîndurător, însăşi casa Mannonilor va căpăta uneori o înfăţişare nefirească, devenind şi ea o mască, purtată parcă de strigoii ce-i surpă fiinţa. Căci reşedinţa ilustrei familii, ca şi palatul Atrizilor din drama eschyliană, simbolizează un permanent focar al destinului, cuibul durat de-o ură şi o răzbunare din care zboară orice viaţă şi care, la urmă, rămâne prada stafiilor şi a morţii. Partea întâi a trilogiei, numită Homecoming (înapoierea acasă), descrie urmările întoarcerii din război a Generalului Ezra Mannon, capul familiei, pe care, ca şi pe Agamemnon, îl aşteaptă o soartă cruntă. Acţiunea extrem de rapidă şi de vie ne aduce, după câteva scurte comentarii ale celor ce semnifică în cadrul unei tehnici mo- deme corul, conflictul dintre soţia şi fiica lui Ezra. In timp ce soţul şi fiul erau la război, Christine Mannon se îndrăgostise de Căpitanul de marină Adam Brant, pe care-1 iubea şi îl dorea ca soţ si Lavinia, fiica lui Ezra si a Christinei. Lavinia este o fiinţă stra- nie, îndărătnică şi voluntară, care, deşi seamănă mult ca mamă-sa, nu are nimic din feminitatea-i profund fermecătoare. Lavinia 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păstrează caracterul aspru şi neîmpăciuitor al Mannonilor. Ca la toţi bărbaţii din neamul acesta, pasiunea va fi şi la ea tăinuită, disimulată, îngenunchiată, chiar dacă o va robi şi îi va distruge întreaga viaţă. Lavinia se va comporta totdeauna sub călăuzirea unor motive exterioare, a unor principii artificiale şi inumane. Ca toţi Mannonii, ea nu va avea curajul să-şi găsească propriile-i adevăruri, motivele carnale ce o stăpânesc deplin. In sângele Mannonilor s’au împreunat instincte şi tendinţe care nu se pot împăca. Femeile de alt sânge au adus mereu pasiune, căldură, inimă, contrazicând astfel tăria de fier a adevăraţilor Man- noni, cărora le este teamă de tot ce-i afecţiune. Pentru ei, pasiunea înseamnă slăbiciune, decădere, nimicire. înţeleg să asculte în actele lor reci şi inumane doar de criteriile datoriei şi ale orgoliului. Intruşii se vor răzvrăti împotriva acestei terori a adevăraţilor Mannoni, ajungând până la necesitatea urii şi a răzbunării. Dar cum şi sângele adevăraţilor Mannoni conţine în el antiteza moşte- nită dela intruşi, şi Erza Mannon, generalul şi fostul judecător, şi Lavinia, fiica sa, vor fi mereu robii pasiunii pe care o nesoco- tesc. Anti-Mannonii din familia Mannon vor căuta mereu o eva- dare, o eliberare de sub teroare, şi asta prin orice mijloc: ură, răzbunare, crimă. Christine îsi urăşte soţul si fiica, de-a căror răceală s’a lovit timp de-atâţia ani. Singura alinare i-a fost Orin, fiul plecat la război împotriva voinţei ei.I l-a luat soţul din poale pentru a face şi din el un Mannon adevărat. Lipsită astfel de singura oază de mângâiere, Christine Mannon simte nevoia unei afecţiuni, şi de aceea întreţine legături de dragoste cu Adam Brant, primit în casă drept peţitor al Laviniei. Fecioara îndură o nouă suferinţă, o nouă deziluzie. Mamă-sa îi răpeşte mereu orice afecţiune îndrep- tată în spre dânsa. După ce prin frumuseţea şi căldura ei îi stă- pânea tatăl şi fratele, îi fură acum peţitorul. Ura împotriva mamei creşte până la paroxism. Dar Lavinia nu-şi va mărturisi adevă- ratul motiv al urii ei, ci va acţiona ca şi cum ar apăra numai onoa- rea tatălui şi a familiei. Dragostea Christinei Mannon pentru căpitanul de marină Adam Brant nu este un simplu adulter. înşelăciunea e motivată de faptul că Ezra nu-i arăta dragostea ce i-o purta, asuprindu-i firea-i sensibilă cu spiritul său tiranic, aspru, conformist. Prin NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 6oi jocul destinului, se întâmplă că şi Adam Brant căuta o răzbunare identică. Adam era şi dânsul un Mannon, dar un Mannon pri- gonit, care-şi reneagă sângele strămoşesc. Era fiul unei slujitoare a bunicului Laviniei, Mărie Brantome, femeia care a turburat şi a adus duşmănie între doi fraţi. Când bunicul a aflat că Mărie şi-a dat dragostea fratelui său, a izgonit-o din casă şi şi-a neno- rocit fratele, care a decăzut în mizerie, împreună cu femeia iubită şi cu fiul lor. Ura aceasta a continuat-o şi Ezra Mannon. Când Mărie se stingea în mizerie, iar fiul ei Adam rătăcea pe mări, ca un Mannon blestemat şi prigonit, a cerut ajutorul respectabilului Ezra. Scrisoarea Măriei nu a primit niciodată răspuns. Adam Brant avea de răzbunat această prigoană nedreaptă, el, rodul pasiu- nii de care se fereau atâta, Mannonii cei adevăraţi. Christine şi Adam se ştiau legaţi nu numai prin dragoste, dar şi prin necesitatea răzbunării împotriva Mannonilor, întrupaţi de Ezra si de Lavinia. Intre mamă si fiică adevărurile se dezvăluesc » » brutal şi ameninţător. Lavinia ştie să smulgă tainele. Dar şi Chri- stine ştie să mintă, să ascundă. In cele din urmă însă, găseşte că rostirea adevărului e mai prielnică. « M’ai înţelege, Lavinia, dacă şi tu ai fi nevasta unui om pe care-1 urăşti». Dar Electra aceasta modernă aruncă şi ea noii Clytemnestre cuvinte tari: «Adam nu te iubeşte. Nu eşti decât răzbunarea lui împotriva tatei». Lavinia ar putea împărtăşi tatălui întregul adevăr. Dar îl iubeşte prea mult pentru a-i pricinui o suferinţă atât de crudă. Se teme şi de viaţa lui, căci Ezra suferă de inimă. Câine de pază, Lavinia cere Christinei să se despartă de Brant şi să redevie cre- dincioasă soţului. « Ştiu ce înşelătorie săvârşeşti când îmi vorbeşti de tatăl tău şi de da- toria ta ! O, nu neg că voieşti să-i salvezi mândria şi, iarăşi, ştiu bine cât te strădueşti să-ţi fereşti familia de încă un scandal ! Şi totuşi, nu asta-i pri- cina pentru care mă cruţi!.. . Tu însăţi l-ai dorit pe Adam Braţ pentru tine... Şi acum când ştii că nu mai poţi să-l ai, te-ai decis să mă lipseşti şi pe mine de dânsul!... Te cunosc, Vinnie, te-am observat de când erai mică şi când încercai să faci aceleaşi lucruri ca şi acum 1 Ai încercat să ajungi ne- vasta tatălui tău şi mama lui Orin ! Totdeauna ai meşteşugit să-mi furi locul! » Christine se arată neînduplecată în ura-i contra Mannonilor, ca şi Adam. Nădăjduise ca Ezra să fie ucis în război şi astfel să se poată mărita cu Adam, redându-i proprietăţile de care fusese 6o2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deposedat. Dar războiul s’a% sfârşit şi Ezra Mannon trebue să se întoarcă acasă. Christine se hotărăşte să-l ucidă, şi-i cere lui Adam să-i procure otrava. «Otrava este mijlocul mişelului», îi spune fiul Măriei Brantome. Dar răzbunătoarea şi haina Christine nu vrea să piardă vremea, şi convinge pe Adam să nu se mai poarte ca un amant furişat pe scara de din dos. Destinul Generalului Ezra Mannon, fostul judecător, mare bogătaş şi proprietar de vapoare, e pecetluit. Lavinia presimte ceva rău şi stă mereu de veghe, ca un câine credincios. Nu se va mărita cu Peter, candidu-i curtezan şi prieten vechi, a cărui soră Hazel este îndrăgostită, până la naivitate, de Orin, Lavinia trebue să-şi îndeplinească datoria faţă de tată. Atâta ştie acum această fecioară, care duce pe umerii ei uscaţi şi duri povara orgoliului unui neam întreg. Pe o noapte ireală, în care Lavinia pare o lunatecă, aşa cum străjueşte împrejurimile casei, soseşte acasă Generalul. E întâm- pinat de fiică, dar Erza se grăbeşte să-şi vadă nevasta, care, rece şi demnă, coboară cu încetineală treptele casei.Pe ea o interesează veştile despre Orin. Află că fiul a fost rănit la cap şi va sosi peste câteva zile acasă. « Doresc să nu-1 mai dădăceşti, Christine, când s’o înapoia acasă». — «Nu-ţi fie teamă. S’au isprăvit toate de când m’a părăsit! » Lavinia îl întreabă cum o duce cu inima, dar Ezra o trimite la culcare, căci e nerăbdător să rămâie singur cu Chri- stine, pe care o dorise atâta vreme. Mannon e fermecat de Christine mai mult decât oricând. Războiul l-a făcut parcă mai docil şi mai comunicativ pe acest urs bătrân. Dar mărturisirile patetice ale acestui suflet de obicei încuiat sunt zadarnice, căci el se destăi- nueşte unui duşman. Omul acesta dur a iubit-o nebuneşte pe Christine, deşi mereu o putere neînţeleasă l-a împiedicat să-şi arate fundul sufletului. Teama de moarte, pe care i-a împlântat-o războiul, l-a schimbat. Ar dori să trăiască de acum încolo adevă- rat, prin iubirea soţiei. Ultimul act al părţii întâia din trilogie se petrece în dormitorul soţilor, în zorii zilei următoare. O bună parte din noapte, Lavinia şi-a purtat paşii prin faţa casei, ca o sentinelă îngrijorată. Ezra zgândăreşte sentimentele nevestei. Christine nu se mai poate ascunde şi-i aruncă în cel mai crud chip, adevărul. Ii strigă unui om bolnav de inimă, obosit de lupte, sfârtecat de chinurile dragostei, NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 603 toată pasiunea ei pentru Adam Brant. Ura, răzbunarea, cinismul se împletesc cu dorinţa asasinării. Ezra are un atac la inimă. Ii cere gâfâind doctoria. Dar Christine îi toarnă în pahar o parte din conţinutul unei cutii. Ezra nu poate observa nimic. Bea, şi de-odată faţa-i exprimă o cruntă teroare. Chiamă în ajutor pe Lavinia. Fata apare într’o mantie neagră. Mannon nu poate decât să ridice un deget de aGuzare în spre Christine şi să rostească: « Ea-i vinovată, nu doctoria ». Mama explică fiicei cum Ezra a avut criza pentrucă i-a mărturisit tot adevărul. « I l-ai spus pentrucă ştiai că-i bolnav de inimă 1 Ai făcut-o dinadins 1 Tu l-ai ucis 1 » La care fioroasa Christine răspunde: «Nu, e vina ta, tu l-ai făcut bănuitor. Nu mi-a vorbit tot timpul decât de viaţă şi moarte. El m’a silit să i-o spun >. Partea a doua a trilogiei: The Hunted, e drama prigonirii Christinii de către Lavinia. Bocindu-şi tatăl şi soarta nemiloasă a Mannonilor, reîntrupata Electră trebue să pedepsească moartea tatălui, mişeleasca lui ucidere în acest templu al urii şi al răzbu- nării. Din jale se întrupează Electra... Moartea Generalului e interpretată diferit de lumea din oraş. O femeie vede în trista întâmplare nu mâna destinului, ci pedeapsa lui Dumnezeu, care umileşte orgoliul păcătos al Mannonilor. Ac- ţiunea se petrece tot seara, două zile după uciderea lui Ezra. Lavinia nu a scos nici o vorbă de când i-a murit tatăl, nu răspunde Christinii, dar o urmăreşte pas cu pas. întoarcerea din război a lui Orin va pricinui dezlănţuirea unui nou conflict între cele două femei. Lavinia doreşte să-şi răzbune tatăl cu ajutorul lui Orin, Ore- stele lui O’Neill. Dar Orin îşi iubeşte nespus mama, pentru a şti altceva decât să se repeadă în braţele ei. Orin este fiul mamei; e o fire pasională, pe de-a ’ntregul încătuşată de dragostea mamei. A suferit că, în tot decursul războiului, mama nu i-a scris decât de două ori. E neliniştit de prezenţa lui Adam Brant pe care i-o vestise, dar fură precizie, Lavinia în scrisorile-i insinuante. Dar în faţa mamei e din nou supus şi vrăjit. Ca o nouă Fedră, Christine îi spune nevinovatului Orin : « Simt că tu eşti într’adevăr, carnea şi sângele meu. Lavinia nu-i. Ea este fiica tatălui ei. Dar tu eşti o parte din mine... Doresc să fii răsplătit pentru toată nedreptatea pe care ai suferit-o din mâinile tatălui tău. E greu de spus aşa ceva despre un mort, dar el era gelos pe tine. Te ura pentrucă ştia că ţin la tine mai mult decât la orice pe lume *. 604 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Orin nu regretă moartea tatălui. Crede că Lavinia aiurează şi trebue dusă într’un azil. Un singur lucru însă, nu poate uita: legătura mamei cu Adam Brant. Gelozia aceasta constitue un complex freudian, destul de curent şi în tragediile antice, şi pe această gelozie îşi va ridica Lavinia planul de răzbunare împo- triva Christinei. Christine ademenise pe Orin de cum intrase în casă. Se şi ţesuse între mamă şi fiu iluzia unui paradis al viitorului. Dar tocmai în momentul acela, Lavinia apare între ei şi insistă din nou, cu un glas tot atât de poruncitor ca al Generalului, ca Orin să se ducă la catafalcul tatălui. Orin ascultă. Christine se crede salvată şi i-o spune Laviniei, sfidând-o. Dar Lavinia va şti cum să izbândească. In camera mortuară, fecioara nimiceşte treptat rezistenţa lui Orin, care, la început, nici nu voia s’o asculte. Lavinia îi arată până şi cutia cu otrăvuri. Orin i-o smulge. Dar Lavinia nu se lasă învinsă. « Dacă nu pot să te fac să-ţi vezi datoria în chipul acesta, atunci te voi face s’o vezi într’altul. Dacă nu voieşti să mi-ajuţi s’o pedepsesc, sper că nu eşti totuşi atât de mişel ca să-i laşi amantul teafăr *. Lavinia îi oferă lui Orin putinţa de a se convinge de infideli- tatea Christinei. Intre cei doi fraţi se încheie un pact. Dacă Orin va avea dovada trădării, atunci va ucide pe Brant. E tot ce aşteaptă Lavinia dela un fiu îndrăgostit, fără să-şi dea seama, de mamă-sa. Actul al IV-lea al părţii a doua se petrece pe puntea vaporului comandat de Adam Brant. Acesta se căeşte că şi-a răzbunat mama într’un chip atât de mişelesc. Trebuia să se fi luptat făţiş cu Ezra. « Dar se vede că port în mine sângele mişelesc al tatălui meu *. Christine însă îl vrăjeşte din nou şi amândoi plănuesc să fugă departe, pe-o insulă cu sălbateci, unde să-şi afle liniştea şi fericirea. Rămas singur pe punte, Adam Brant este ucis de Orin. Egist pedepsit de Oreste. Lavinia, această vestală a morţii, rosteşte lângă cadavrul lui Adam: « Dumnezeu să-i ierte păcatele. Odihnească-se în pace sufletul vărului nostru, Adam Mannon 1 * NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O'NEILL 6oS Prigonirea Christinei se încheie o dată cu partea a doua a tri- logiei, numită The Hunted. Mama află din gura fiului vestea uciderii amantului. Se simte singură acum, fără nici un sprijin. Orin încearcă să redevie copilul dornic de alintările mamei. Ii spune că a ucis pe Brant din dragostea ce i-o poartă. Lavinia urlă că, în sfârşit, dreptatea a fost împlinită. Christine îşi părăseşte copiii şi, din cealaltă cameră, se aud detunăturile pistolului cu care se sinucide. Lavinia vesteşte prin servitori că mamă-sa s’a împuşcat din durere şi dragoste pentru soţ. Lumea din afară nu trebue să ştie ceea ce se petrece înăuntrul casei mândrilor Mannoni. Partea ultimă a trilogiei americane trebue să rezolve soarta Laviniei şi a lui Orin, cei din urmă Mannoni. E drama unei case în care oamenii s’au împuţinat, iar strigoii s’au înmulţit. Strigoii, care acum vrăjesc casa, îi poartă nenorocul, îi surpă temeliile. De aceea, ultima parte se şi numeşte The Hunted. Aflăm din gura oamenilor din orăşel că reşedinţa Mannonilor e umblată de stafii. A stat închisă un an de zile, după întâmplarea relelor, Lavinia şi Orin plecând într’o călătorie în depărtări. Peter şi Hazel, prietenii, vin să deschidă casa bântuită de strigoi, căci s’a vestit sosirea celor doi fraţi Mannon. Bătrânul Seth spune celor doi tineri să-şi sfătuiască prietenii să nu mai locuiască în locul acesta blestemat, clădit pe ură şi răzbunare. Lavinia revine ca o altă fiinţă. Acum e frumoasă, dezvoltată şi atrăgătoare ca mama ei. In schimb, Orin e slăbit, şovăielnic în mişcări, are o faţă de mască şi în totul păstrează, parcă, ţinuta de statuă a tatălui său. E torturat de moartea mamei, de care se simte vinovat. O caută prin casă, dar nu găseşte decât severele chipuri ale Mannonilor, atârnate pe pereţi. «Ei sunt peste tot, iar ea s’a dus pentru totdeauna. Nu mă va ierta niciodată!» Lavi- nia se strădueste să-l domine si să-l liniştească, mai ales din teamă să nu divulge secretul crimelor întâmplate. Lavinia socoate că totul s’ar linişti, dacă ea s’ar căsători cu Peter, iar Orin cu Hazel. Dar Orin a ajuns o biată epavă. încearcă să lupte cu Lavinia, care acum caută să întrupeze pe Christine. Ar voi s’o pedep- sească, dar acest Hamlet modem este, ca şi Orestele lui Eschyle, slab şi nehotărît. Pe insula cu sălbateci, unde au poposit în răstimpul anului ce s’a scurs dela săvârşirea crimelor şi grozăviilor, Lavinia, fecioara 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR regale seacă şi sălcie, a devenit femeie, a învins viaţa prin viaţă. Orin, aproape, divulgă idila ei cu un bărbat de pe insulă. Orin nu voeşte ca Electra sa fie fericită alături de Peter, căci fericirea aceasta ar fi dobândită cu preţul atâtor fărădelegi. Ii spune Laviniei că a consemnat într’o scrisoare tot adevărul: « Cel mai mult am scris despre tine. Te-am găsit că eşti criminalul cel mai interesant dintre noi toţi!» E convins că fecioara l-a aţâţat împotriva mamei sale pentru a răzbuna pierderea lui Brant. Acest copil, stăpânit de un complex freudian şi ajuns criminal din pasiune, nu poate ierta surorii sale noile-i apucături de curtezană. « Nu vezi că acum eu sunt în locul tatei, iar tu în al mamei ? Iată crudul destin pe care nu l-aş fi bănuit niciodată ! Eu sunt Mannonul de care eşti legată... Eu te urmăresc. Şi te previn că nu voi îngădui să mă părăseşti pentru Peter. Voi încredinţa confesiunile mele în nişte mâini sigure, să fie citite îh caz că te măriţi cu dânsul sau mor eu ». Şi, într’adevăr, încredinţează plicul în care dezvăluia toate grozăviile săvârşite, candidei Hazel, care-1 iubea nespus de mult. II încredinţează, după ce-i spune că adevăratul Orin a murit în război şi că dânsul nu este decât strigoiul lui Orin. « Nu trebue să mă mai iubeşti. Singura dragoste pe care o pot cunoaşte acum e dragostea de învinuire pentru învinuire, şi care aduce din ce în ce mai multă învinuire — atât de adâncă, încât să ajungă până în fundul infer- nului, unde să nu poţi cădea mai jos şi să rămâi încremenit în linişte ». Orin ar voi să se spovedească lumii, dar voinţa îi este prea slabă în faţa Laviniei, care-i spune pe ton poruncitor: «Nu-i nimic de mărturisit. A fost numai justiţie în tot ce s’a întâmplat! » Când vede însă că Orin rămâne totuşi o piedică permanentă pentru liniştea ei, Lavinia nu pregetă să-i infiltreze gândul sinu- ciderii. «Te urăsc! Aş dori mai bine să fii mort! Eşti prea decăzut pentru ca să trăeşti! Te-ai omorî singur, dacă n’ai fi atât de mişel! i> Orin simte în glasul Laviniei porunca mamei sale şi se sinucide, în timp ce sora şovăeşte în braţele lui Peter (care nu înţelege ce se petrece), între a-1 opri sau a-1 lăsa pradă morţii. Şi îngână în braţele viitorului soţ: « Fiecare trebue să-şi aibă pacea, nimeni nu are dreptul de a opri pe altul să-şi afle pacea ! * NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 607 Lavinia nu se mai teme de divulgarea tainelor. Plicul e în mâinile ei. II smulsese dela Hazel, chiar în faţa lui Orin. Nădăj- dueşte ca, măritându-se cu Peter Niles, să uite totul şi să părăsească templul urii şi al răzbunării. Dar acum Hazel se împotriveşte la căsătoria fratelui ei. Căci toţi simt cum Lavinia nimiceşte vieţile celorlalţi. « Nu te vei mărita cu Peter, să-i nimiceşti şi lui viaţa 1 Dacă-1 iubeşti cu adevărat, trebue să ţii seamă de fericirea lui!... La urmă, şi Peter va ajunge să te urască... Ai faţă de dânsul datoria să-l laşi să citească cele scrise de Orin în plicul acela... I-am spus lui Peter, Vinnie ! * Morţii nu lasă pe Lavinia în pace. Strigoii o prigonesc mereu. E blestemată să nu ajungă niciodată la putinţa de evadare, la linişte, la fericire. Lavinia mai luptă încă. Ar dori măcar o clipă de fericire cu Peter, căruia zăpăcită îi cere : « Doreşte-mă. Ia-mă, Adam!» Pre- zenta celor morţi o chinue mereu. Noua Electră îsi dă seama că e > » t femeia strigoilor. Renunţă în sfârşit la Peter, sfătuindu-1 să se însoare cu alta. «Mie nu-mi este dată dragostea! Morţii sunt prea tari!» Şi trilogia Din jale se întrupează Electra se încheie cu hotărîrea Laviniei de a rămânea singură în casa bântuită de stafii, în casa fermecată, luându-şi asupra ei suferinţa şi blestemele ce apasă asupra păcătosului neam al Mannonilor. înainte de a porunci lui Seth să tragă obloanele templului morţii şi să arunce din casă toate florile, Lavinia rosteşte aceste adevăruri supreme: « Nu voi lua calea pe care au mers mama şi Orin. Aceasta ar însemna să fug de pedeapsă. Dar n’a mai rămas nimeni care să mă pedepsească. Sunt ultimul Mannon. Trebue să mă pedepsesc singură ! Trăind aici împreună cu morţii este un act de dreptate mai crunt decât moartea sau temniţa 1 Nu voi mai ieşi niciodată de aici şi nu voi mai vedea pe nimeni! Voi ţintui obloanele ca lumina soarelui să nu pătrundă niciodată înăuntru ! Voi trăi singură cu morţii, şi le voi păstra tainele, şi mă voi lăsa călcată de ei. . . Ştiu că vor dori să trăiesc cât mai mult! Mannonii trebue să se pedepsească singuri pentrucă s’au născut ». IX IX Niciodată în ultima sută de ani, nu s’a scris o tragedie ma măreaţă şi mai organică decât Din jale se întrupează Electra. Com- punând-o, Eugene O’Neill a distrus o părere destul de acceptată 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în Filozofia Culturii, potrivit căreia timpul nostru nu ar mai fi prielnic pentru elaborarea tragediilor. Intr’adevăr, se părea că vremea noastră sceptică, incredulă, relativistă oferea numai con- diţii protivnice oricărei dezvoltări grandioase a pasiunilor şi sen- timentelor. S’a spus că metoda ştiinţifică a ucis tragedia, aşa cum, la un moment, se crezuse că a nimicit şi religia. Civilizaţia noastră extremistă părea a fi pozitivizat spiritul, aducându-i o cunoaştere cu ajutorul căreia omul să-şi poată înfrâna şi stăpâni temperamentul sau corecta caracterul. Apoi, însuşi individualismul modem, cu egocentrismul şi interiorizarea lui, cu tăinuirea sensaţiilor şi sen- timentelor, cu ipocrizia şi censura-i specifică, părea a reduce intensitatea şi dimensiunile conflictelor dintre oameni. Excesul de civilizaţie mecanizase şi potolise avânturile pasionale, redu- cându-le, cel mult, la nişte interioare chinuri romantice. Firile simţitoare se închideau în ele; firile grosolane îşi impuseseră o morală materialistă, burgheză, prudentă ce condamna pe cei care s’ar fi lăsat în voia pasiunilor. Cunoaşterea raţionalistă, la rându-i, condamna drept nevrednice de umanitate, sentimente ca ura, răzbunarea, orgoliul, mândria, invidia. De asemenea, izgonise credinţa în destin, în jocul capricios şi absurd al soartei, în pute- rea forţelor elementare şi iraţionale. Este evident că într’un astfel de univers civilizat, raţionalizat şi potolit, tragedia nu mai era cu putinţă. Căci tragedia prinde formă numai din conflictul dintre pasiuni şi destin, dintre voinţa omenească, puternic afirmată, şi forţele iraţionale. > > Tragedia nu este posibilă decât când omul are conştiinţa dem- nităţii sale şi răspunderea propriilor sale fapte. Când se simte numai o părticică iresponsabilă din jocul forţelor naturii, tragedia nu mai este posibilă. Şi asta era situaţia ultimului veac, evoluţio- nist şi materialist, cu care, din fericire, timpul nostru începe să lichideze. In această privinţă, un distins eseist englez, F. McEachran, a adus, printre alţii, o serie de precizări foarte judicioase în stu- diul The Roots of Tragedy (Rădăcinile tragediei), pornind dela concepţia humanistă a profesorului american Irving Babbitt. După Babbitt, omul poate trăi, din punct de vedere etic, numai în trei planuri: în planul religios, în cel humanist şi în cel natu- ralist. F. McEachran a căutat să demonstreze că tragedia este NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 609 posibilă numai în epocile humaniste, epoci în care omul intere- sează în primul rând, şi nu forţele celelalte. Intr’adevăr, în epocile humaniste, omul este înţeles ca o unitate răspunzătoare de pro- priile-i gânduri şi fapte, şi el se socoate pe acelaşi plan cu forţele care-1 copleşesc. Dimpotrivă, în epocile religioase, omul apare doar ca un instrument al Dumnezeirii şi umilinţa lui nu se poate decât pleca, iar nicidecum să dea vre-o luptă. La fel, în epocile natu- raliste, omul se socoate o biată părticică neputincioasă, care pentru a trăi trebue să se supue realităţilor exterioare. Chiar stoicii, cei mai nobili dintre naturalişti, rezolvau tragismul vieţii prin înţe- lepciune, care înseamnă împăcarea, şi nu lupta omului cu natura. Teza eseistului englez ne apare confirmată şi de Istoria Cul- turii. Intr’adevăr, tragediile mari ale omenirii s’au scris în epoci humaniste. Dimpotrivă, în Evul-Mediu, epoca religiei, nu s’au scris tragedii tipice, cum nu s’au scris nici în epocile naturaliste, ca ultimele secole ale imperiului roman sau în secolele imediat anterioare nouă. Potrivit concepţiei arătate, epoca noastră nu îngăduia tragedia, pentrucă nu era o epocă humanistă, ci una naturalistă, în care omul îşi pierduse conştiinţa demnităţii sale, socotindu-se victima instinctelor şi încrezându-se peste măsură în puterea ştiinţei. In epocile în care şi-au scris operele Eschyle, Sophocles, Euripidc, Shakcspcarc sau Racinc, cultura şi etica omenească realizau un nivel humanist. La fel, lumea germană, în care şi-a scris Gcethe Faust, realiza, în chip excepţional faţă de alte ţări, un nivel humanist. Totuşi această teză nu poate fi acceptată fără o precizare în plus. Credem că tragismul este posibil numai în perioadele de început ale epocilor humaniste. Numai când omul se priveşte în integralitatea lui de pasiuni, sentimente şi raţiune, când viaţa nu este artificializată şi raţiunea nu este încă pe de-a ’ntregul stăpână şi censor al simţurilor. Căci altfel, chiar în cadrul unei epoci humaniste, odată ce raţiunea este deplin stăpână, ea nimiceşte vibraţia vieţii şi reduce complexitatea experienţei ome- neşti. Tragicii greci au trăit înainte de momentul culminant al humanismului grecesc, semnificat de epoca lui Socrate, Plato şi Aristotcles. Tragicii greci au apucat încă primitivismul grec, cu vitalitatea-i debordantă, precum şi începuturile idealismului raţio- nalist, care apoi va triumfa în dauna vieţii. Plinătatea tragediilor 89 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE antice o înţelegem tocmai prin concursul acesta de forţe vii, prin conflictul dintre raţionalism şi iraţionalism, prin recunoaşterea forţei destinului ca şi a ideilor, a ursitei ca şi a voinţei umane. Măreţia epopeelor homerice, în care bântue necontenit un vânt tragic, constă în demnitatea eroilor care ajung la cunoaştere numai prin experienţă vie, prin ciocniri cu viaţa. Concluzia noastră este că tragedia nu este posibilă decât când omul activează în întrea- ga-i complexitate, punând la loc egal pasiunile şi raţiunea, erois- mul şi destinul. Şi aceasta nu se întâmplă decât la începutul epo- cilor humaniste, când înţelepciunea, calitatea esenţială a huma- nismului, nu anulează încă eroismul energetic. A izbutit O’Neill să creeze o tragedie pentrucă epoca noastră devine humanistă ? A defini complexa şi eterogena noastră epocă este o sarcină ce ne pare a depăşi putinţele actuale. Dar este cert că anii de după războiul mondial au adus o efervescenţă vitalistă şi o nudă recunoaştere a biologiei, ducând trăirea biologică până la o conştiinţă metafizică destul de largă pentru a ne crea, datorită ei, o bogată perspectivă de trăire şi cunoaştere. Natura umană a devenit din nou izvorul adevărurilor. Sinceritatea si autentici- i tatea sentimentelor au ajuns iarăşi la preţ. Subconştientul a deve- nit o inepuizabilă sursă de cunoaştere. Dar nu numai naturalis- mul decadelor precedente a fost umanizat, ci şi cunoaşterea care, acum, valorează în măsura în care este încercată viu, pe propriul risc al omului. In astfel de cadre, viaţa omenească a ajuns la preţ, reliefată poate şi de drama războiului, de teama de moarte, de triumfurile inteligenţei. Arta s’a revitalizat: în muzică—jazzul, pulsând a viaţă; în pictură —jocul viu al colorilor libere; în sculp- tură — predilecţia pentru volum şi forme cât mai sensibile şi mai puternice; în literatură — confesia şi romanele-biografii; în poezie — lirismul cât mai adâncit-; în cinematograf—mişcarea cât mai dina- mică şi mai ritmată; în teatru — expresionismul cu proiecţiile venite dinăuntrul omului. In totul: viaţa pe acelaşi plan cu cunoaşterea; omul la acelaşi nivel cu celelalte forte ale existentei. In astfel de t i i condiţii, în care primitivismul se mişcă alături de humanism, biologia alături de metafizică, acţiunea alături de cunoaştere, disponibilitatea alături de aventură, tragedia se putea constitui. Şi aceasta a săvârşit-o cu intuiţia geniului său, dar şi printr’o în- delungă perfecţionare tehnică, Eugene O’Neill. NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 611 Intr’o astfel de perspectivă, jocul atât de intens al pasiunilor şi prezenţa necurmată a urii şi a răzbunării nu ne mai par un non- sens. Ceea ce nu ar fi fost posibil într’o perspectivă creştină sau într’o epocă materialistă, care neagă dragostei şi opusului ei, forţa şi importanţa ce le pot avea în cadrele humaniste, este astăzi din nou cu putinţă. Mai ales, când drama Mannonilor ne este înfă- ţişată ca o prelungire a Unui război civil, ea nu mai apare artifi- cială, ci un proces motivat. Geniul lui O’Neill a plasat acţiunea nu numai ca o continuare a războiului, veşnic reînvietor de ener- getism şi cruzime, dar şi în sânul unei familii aristocrate, unde cultul onoarei şi grija mândriei sunt elemente esenţiale. Aşa dar, încă o motivare pentru întrebuinţarea unui material excepţional de înfiorător şi de crud. Să mai adăogăm la acestea revolta sub- conştientului ? Sau recunoaşterea pe care societatea actuală începe să o redea iraţionalului, mitului şi supranaturalului, realităţi care îndreptăţesc, din nou, înţelegerea destinului ? Iată o serie de cadre care justifică deplin revenirea teatrului la forma tragediei de mari proporţii. Şi Straniul Interludiu şi Din jale se întrupează Electra cuprind viaţa omenească până la limitele ei. Biologia Ninei sau a neamului Mannonilor aduce ecourile heredităţii şi vestirile morţii, dc z- voltând în ambele sensuri biologia până în metafizic. Ceea ce motivează şi aţâţă acţiunile fiecărui personaj din aceste piese este viata si nevoile ei de satisfacţie si echilibrare autentică. Dar t t t * viaţa recunoscută în integralitatea-i de bine şi de rău, de spiri- tual si fizic, de conştient si inconştient, de raţional si iraţional. La oricâtă cunoaştere şi înţelegere finală ajung eroii lui O’Neill (oricare din ei: Yank, Jones, Brown, Anna Christie, Jim, Robert Mayo, Nina Leeds, Doctor Darrell, Christine Mannon, Lavinia), toţi voiesc să-şi schimbe trăirea lor prezentă cu o alta mai potrivită spiritului şi fizicului lor. Ei acţionează împinşi de viaţă pentru o altă viaţă. Tragicul apare în vieţile lor din tot felul de pricini, dar care toate pot fi reduse la vrăjmăşia destinului, la faptul că destinul sau le depăşeşte putinţele de realizare, sau le satisface năzuinţele în contra-timp. Aşa cum în Romeo şi jfulieta a lui Shakespeare fericirea celor doi amanţi nu se realizează doar pentrucă, pradă unor greşeli de cunoaştere şi de comunicare, Romeo se omoară prea de vreme, iar Julieta se trezeşte prea 39 6l2 EeVISTA fUNbAŢlILOR REGALE târziu din somnu-i socotit moarte de către Romeo, la fel în tragedia Din jale se întrupează Electr a nimeni nu-şi poate satisface simţirea decât prea târziu, după ce în numele ei se săvârşise nelegiuirile atotnimicitoare. Generalul Ezra Mannon îşi dezvălueşte prea târ- ziu simţirea şi sentimentalitatea, când soarta lui fusese hotărîtă de Christine, revoltată tocmai pentrucă el îşi ascunsese această sim- ţire ani de-a-rândul. Conflictul trilogiei rezidă, în mare măsură, în contra-timpul exteriorizărilor simţirii şi sentimentelor. In timp ce unii îşi tăinuesc simţirea, alţii nu trăiesc decât în numele ei şi urăsc pe cei care îngenunchiază viaţa sub stăpânirea unor prin- cipii apriorice. In Straniul Interludiu, toate suferinţele şi conflic- tele provin din aceea că Nina Leeds nu şi-a putut satisface nece- sităţile biologice. Ascultând de nişte principii de moralitate pro- tivnică vieţii, ea nu a profitat de clipele în care Gordon Shaw era încă în viaţă. Dacă Nina ar fi cunoscut măcar o noapte de dragoste cu Gordon, ea ar fi suferit infinit mai puţin de pe urma morţii lui în război. > Scrutând motivele care dezlănţuesc dramele în opera lui Eugene O’Neill, putem spune că toate pornesc dela biologie. Leit-motivele acestui Richard Wagner al teatrului sunt biologice. Fireşte, dacă prin biologie înţelegem orice problematică de viaţă, nu numai sexualitatea si simţirea. Viata cu toate mobilele ei, viata care se cere trăită în experienţe cât mai autentice şi mai largi. Deci viaţa devenită experienţă, adică exprimată în fiinţe vii, .bine individua- lizate, bine încercuite în constituţiile lor. Dar atunci se mai poate vorbi de humanism la O’Neill, drama- turgul vitalismului sau biologismului, atât de stăpân în vremea noastră ? Spiritul universului creat de dramaturg este totuşi humanist, în sensul în care am încercat să modificăm, mai sus, teoria lui F. Mc Eachran. E vorba de un humanism de început, încă dominat de viaţă şi mai puţin de raţiune. In humanismul deplin realizat, omul, care nu mai e măsura tuturor lucrurilor, se supune raţiunii şi criteriilor ei, ajungând la o obiectivitate desă- vârşită. Acţiunile lui sunt toate călăuzite de raţiune; au un scop limpede şi distinct. înţelepciunea pe care o dobândeşte omul humanismului înseamnă, adesea, renunţare la viaţă. In epocile humaniste, oamenii acţionează cu un profund simţ al binelui şi al răului. Dimpotrivă, în epocile de început de huma- NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 613 nism, omul pune pe acelaşi plan viaţa şi cunoaşterea şi, plin de vitalitate, deci primitiv, el va ajunge la cunoaştere prin viaţă, prin experienţa directă şi personală. Timpurile noastre par a fi expresia unui astfel de humanism, fie că vitalismul prezent s’a suprapus civilizaţiei anterioare, fie că vesteşte o altă civilizaţie. Drama lui O’Neill este posibilă şi organică vremii tocmai pentrucă a dat vieţii acea întâietate în teatru, pe care ea o căpătase în ştiinţă, filozofie şi mai ales în realitatea socială şi politică. Eroii lui sunt elementari, ca nişte forţe ale vieţii, iar cunoaşterea la care ajung, prin experienţele lor profunde şi de mari proporţii, nu îi salvează, ci le dă o profundă înţelegere a destinului lor. X Tragedia este aşa dar din nou o expresie posibilă în Istorie, şi timpul nostru, prin Eugene O’Neill, ne-a dovedit această putinţă în câteva opere semnificative ca Straniul Interludiu şi, mai ales, Din jale se întrupează Electra. Rămâne să judecăm, acitm, forma şi materialul noii trilogii, pentru a vedea în ce constă contribuţia specifică a dramaturgului american. Trilogia lui Eugene O’Neill nu este nici o reversiune şi nici o localizare sau o actualizare temporală a tragediei antice. Rever- siune ar fi numai schimbarea formei, a versiunii, lăsând fondul neatins. Astfel au procedat adesea cei vechi, repetând, în forme diferite, aceleaşi teme patetice, dar pentru aceeaşi lume cu aceeaşi mentalitate şi sensibilitate. Localizarea şi actualizarea în sens tem- poral înseamnă numai o ajustare grosolană a materialului. E atunci trilogia lui O’Neill o adaptare a unei teme vechi pentru o sensi- bilitate modernă, şi de sigur diferenţiată faţă de cea antică? De sigur că este şi adaptare, aşa cum este şi reversiune, aşa cum este şi ajustare spaţială şi temporală. Dar toate acestea laolaltă încă nu ajung să definească operaţiunea estetică a dramaturgului con- temporan. Intr’o interesantă conferinţă experimentală despre adaptările teatrale, rostită la 25 Martie 1934, istoricul şi criticul teatrului universal d. Ion Marin Sadoveanu, a definit adaptarea teatrală şi a ilustrat-o tocmai printr’o altă Electră, aceea a lui Hugo von 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hoffmanstahl, marele liric şi şlefuitor de limbă literară. Poetul vienez a luat tema antică şi a făcut din ea, după cum ne-a arătat d. Sadoveanu, un imens monolog, în care Electra expune într’un stil de baladă, nefericitele întâmplări. Piesa lui Hoffmanstahl face din demna fecioară antică o fiinţă modernă, isterizată şi interio- rizată până la cel mai individualist subiectivism. Nu e vorba în această adaptare de o dramă vie, cu conflicte şi eroi bine construiţi, ci de o atmosferă cu mare strălucire verbală, în care cuvintele şi mişcările posedă muzicalitate şi plastică, ceea ce a reliefat de altfel şi regisorul, după cât ne amintim. E tot ce putea produce un poet decadent, care încarna sfârşitul de veac trecut şi care, nemai având forţa de a crea, relua teme din toate epocile pentru a le filtra printr’o sensibilitate rafinată şi aristocrată. Printr’un crâmpei din monologul Electrei, luat din traducerea în care s’a jucat piesa pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, —aceea a d-lui Em. Ciomac,— conferenţiarul ne-a arătat strălucirea verbală a adaptării lui Hoffmanstahl: Tată! Vreau iarăşi să te văd. Nu mă lăsa ! Arată-ţi numai umbra Acolo în colţul zidului, ca ieri ! O, va veni şi ziua ta. .. Precum Cad dintre stele vremuiile toate Aşa cădea-va pe mormântul tău Din sute de grumazuri sângele ! Iţi vom jertfi şi caii casei tale ! Ţi-i vom aduce la mormânt să sufle . Şi să necheze în văzduhul morţii; Şi-ţi vom omorî Şi câinii toţi, căci ei se trag din câinii Ce au vânat cu tine şi ţi-au lins Picioarele şi cărora le azvârleai îmbucături de carne şi de aceea Va trebui să curgă sângele lor jos, Să te slujească dincolo de viaţă. Dincolo de toate aceste procedee, dramaturgul american a făcut o operă de autentică re-creaţiune. Din jale se întrupează Electra este o construcţie inspirată şi de forma şi de materialul antic, dar cu o forţă de-sine-stătătoare, care, modificând si forma si con- ţinutul, a reuşit uneori chiar să le depăşească. N’avem decât NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 615 să comparăm cele trei Electre antice cu trilogia lui Eugene O’Neill, pentru a ne convinge de aceasta. Să urmărim ceea ce se aseamănă si ceea ce se deosebeşte în ele. * > Şi la antici şi la dramaturgul contemporan, asupra familiilor Atrizilor şi Mannonilor apasă greşeli ce trebuesc plătite. Tatăl lui Agamemnon, Atreu, şi-a prigonit fratele, pe Thyest, care e şi tatăl lui Egist, iar mai apoi la un ospăţ l-a făcut să guste din carnea propriilor săi copii. Datorită acestei grozăvii, neamul Atri- zilor fusese condamnat la aspre suferinţe. Asupra lui mai apăsa şi păcatele lui Tantal.însuşi Agamemnon nu e nevinovat. Şi-a sacri- ficat pe una din fiice, Ifigenia, ca să obţie vânt prielnic pentru corăbiile sale. Iar din războiul Troiei nu se înapoiază singur (în Agamemnonul lui Eschyle), ci vine întovărăşit de o sclavă, Casan- dra. Generalul Ezra Mannon pare mai curat. Revine îndrăgostit de Christine şi dornic să-şi schimbe purtarea-i aspră. Tatăl său a păcătuit faţă de părinţii lui Adam Brant, şi Ezra doar a continuat ura tatălui său împotriva Măriei Brantome, pe care Adam, noul Egist, o va răzbuna. S’a purtat rău ca om, prin firea lui rece şi formalistă, nesocotind sensibilitatea soţiei şi dragostea pentru fiul luat la război. Dar aceste cusururi ţin de caracter, nu de-o viclenie voită. Şi Agamemnon şi Ezra sunt demni, viteji, oameni ai datoriei, iar când greşesc, greşesc omeneşte, contrar părinţilor lor. Haina Clytemnestra e mai grosolan construită decât Christine Mannon. Clytemnestra are şi ea un motiv de răzbunare împotriva soţului, sacrificarea Ifigeniei. Numai în Euripide apare ea mai umană, ca o mamă bună şi ca o criminală prin fatalitate. In Eschyle şi Sofocle e, mai curând, numai o soţie adulteră, care voeşte să scape de prezenţa soţului, şi la care sacrificarea Ifigeniei rămâne doar un pretext. Până la plecarea în război a lui Orin, Christine Mannon a fost cinstită, chiar dacă şi-a urît soţul. întâlnirea cu Adam Brant îi dă tăria de a cuteza cea mai cruntă răzbunare. Christine are un motiv direct să-şi ucidă soţul: faptul că i-a lovit mereu simţirea. Dar motivul acesta nu e destul de puternic pen- tru a duce la asasinat. Intr’o măsură oarecare, şi Christine, ca şi Clytemnestra, este unealta oarbă a Destinului, care cere pedep- sirea soţului. Femeile acestea sunt menite să continue acea cruntă > lege a talionului, atât de suverană la antici, ca şi la toţi contempo- ranii noştri lipsiţi de raţiune şi dreptate. Iar la rândul lor, vor 6x6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE suferi urmările aceleiaşi legi, pe care corul din Choeforele lui Eschy’e o invocă astfel: « Omorul trebue să fie răzbunat prin omor ! cel care loveşte trebue să fie lovit! Aceasta-i cea mai veche dintre legi !» (actul II, scena II). Şi nu e fără semnificaţie faptul că tocmai femeile de alt sânge decât cel al familiilor blestemate sunt uneltele ce pedepsesc, din porunca Destinului, pe descendenţii direcţi. Corul din Electr a lui Sofocle recunoaşte nu numai aplicarea legii talionului dela indi- vid la individ, ci dela destin la o familie întreagă: Tu al lui Pelops neam făr’ de noroc, ţi-e scris Să pieri în ziua de astăzi şi pierdut să fii. (actul V, scena II) Dacă şi Egist şi Adam Brant au motive de răzbunare împo- triva celor doi şefi de familie, motivul lui Brant apare mai direct decât al corelatului său antic. Brant este dornic’să se răzbune bărbăteşte pe Ezra, care i-a lăsat mama să se stingă în mizerie. Se căeşte că s’a răzbunat mişeleşte, procurând Christinei otrava ucigătoare. Dar el e din Mannonii cei slabi, victimele pasiunii, nu ale datoriei. Egist, deşi poartă ură, în numele tatălui său, apare un amant şters şi dominat tot timpul de Clytemnestra. Iar în Euripide, unde Clytemnestra e umanizată, apare şi infidel. La Eschyle şi Euripide, Egist moare înaintea Clytemnestrei, ca şi Adam Brant înainte de Christine. Numai la Sofocle, Clytemnestra e ucisă înainte de noul ei soţ. Sofocle uşurează astfel evoluţia crimelor. Euripide o face mai omenească. Eschyle păstrează linia implacabilă a destinului. Iar O’Neill o modifică mai plauzibil, conducând la sinuciderea Christinei, pe care Orin nu ar fi putut-o ucide niciodată pentrucă o iubea, iar Lavinia pentrucă nu avea curajul faptei directe. Dacă, construind pe Adam Brant, dramaturgul american l-a de- păşit pe anticul Egist, cu Orin îi va fi lesne să depăşească pe Sofocle, unde Oreste nu e personajul central, ci Electra, şi chiar pc Euri- pide, dar mai greu pe Eschyle, a cărui trilogie Orestiile pare a da mai mare atenţie fiului răzbunător decât fiicei. Oreste al lui Eschyle este de o mare complexitate, ca şi Orin. Un Hamlet antic, Oreste NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 617 posedă dorinţa răzbunării, dar pentru a săvârşi răzbunarea mereu are nevoie de forţe care să-i nimicească şovăirile. E îndemnat de oracolul lui Apollo. «Vocea sa mi-a detunat până în fundul inimii, vestindu-mi cumplite nenorociri, dacă nu voi urmări pe asasinii tatălui meu *. Mamă-sa l-a urît, ca şi pe Electra, care trebue să-l aţâţe mereu. In faţa Clytemnestrei, şovăeşte să-i împlânte sabia, căci e milos şi nu poate rămânea împietrit în faţa rugilor mamei. Trebue ca Pylade, prietenjl, să-i anvntească de porunca ora- colului pentru ca Oreste să ucidă (Choeforele, actul IV, sceua V). In Electra lui Euripide, Oreste şi-a, ucis mama, trăgându-şi mantaua peste ochi şi ajutat de Electra, care a apăsat pumnalul împreună cu dânsul. Pradă furiilor, chemate de duhul Clytemne- strei, Oreste al lui Eschyle va cunoaşte cele mai crunte suferinţe, şi le va lua asupră-şi, supunându-se judecăţii societăţii, care cu greu, şi numai prin voia zeilor, îl iartă de pedeapsă, scoţându-1 din legea talionului, pe care acum s’ar fi cuvenit s’o aplice obştea. Eumenidele şi întreaga trilogie a lui Eschyle se încheie prin absol- virea lui Oreste, care va lua tronul părintelui răzbunat. Neamul Atrizilor e salvat prin voia zeilor, după ce toate relele au fost sancţionate. Deşi condus de zei, uneltele unui Destin prielnic, Oreste al lui Eschyle a trăit omeneşte toată răspunderea faptelor sale. Eroul lui Euripide va fi mult mai dependent de forţele supe- rioare, contrar aceluia al lui Sofocle, unde Oreste acţionează prin voinţa sa şi paralel cu Electra, care-1 aţâţă, dar nu-1 determină să se răzbune. Şi la Sofocle încheierea absolvă, odată cu Oreste, si neamul atât de încercat al Atrizilor: > O neam al lui Atreu, ce-ai suferit Până s’ajungi la libertate Şi la limanul dorit Prin lovitura cea de-acum ! Orin porneşte din Oreste al lui Eschyle, dar este mult mai complex. E un copil bun, afectuos, care şi-a iubit mama şi a fost iubit de mamă. Dela sine nu ar fi săvârşit nici o crimă, dacă haina şi vicleana Lavinia nu l-ar fi stăpânit şi aţâţat, slujindu-se de adul- terul mamei cu Adam Brant, singurul lucru pe care noul Hypolit 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu-1 putea îngădui. II omoară pe Brant din gelozie, dar continuă să-şi iubească mama. Prin sinuciderea Christinei, Orin este lăsat pradă remuşcărilor conştiinţei, aceste Eumenide moderne, şi devine o epavă menită să dispară. E slab şi şovăielnic acest tânăr cu sufle- tul curat, chemat ca şi Hamlet la o misiune ce-i depăşeşte forţa. Ajunge criminal prin destinul a cărui unealtă a fost, dela început, Lavinia. Dar cât de interiorizat şi de întreg este Orin, cât de uman faţă de Oreste, mai ales după moartea mamei sale, când îşi dă seama că Lavinia este, dintre toţi Mannonii, criminala cea mai interesantă. Destinul său trist îşi are o logică pe care, în alt chip, o are şi Oreste atât de simplificat al lui Sofocle. Dar drama lui Orin e interioară; biologja îi este oracolul, iar conştiinţa, Eumeni- dele. Singur şi cu Fatalitatea, fără intermediul zeilor care l-ar putea salva. Are şi el un stăpân, pe Lavinia, dar aceasta nu-1 poate împinge decât la rău, nu şi la bine. In faţa Destinului e singur, ca şi Hamlet sau Hypolit cu care se înfrăţeşte, prin nobleţea pri- mului şi candoarea celuilalt. Personajul central al trilogiei dramaturgului contemporan rămâne Lavinia, care, prin dârzenia şi tăria ei, repetă pe Electra lui Eschyle, dar o şi întrece. Căci Electrele antice sunt neputin- cioase fără ajutorul fratelui lor. Şi Lavinia nu poate săvârşi, din feminitate şi viclenie, crimele pe care le pune la cale, dar ea este necontenit motorul moral al urii şi răzbunării. Ea cultivă aceste sentimente groaznice. Ea, fecioara care simte mereu că viaţa însăşi este o nedreptate ce nu-şi poate găsi răsplata decât în moarte, ajungând la urmă să constate, asemeni înţelepciunii antice, că marele rău al vieţii este chiar faptul de a fi fost născuţi. Lavinia lucrează sub imperiul a două realităţi, datoria morală obiectivă (şi aici O’Neill urmează pe Grecii antici), dar şi datoria faţă de propria-i fiinţă, care-şi vede stăvilit dreptul la iubire prin uneltirile mamei sale. Lavinia e fiică, dar şi femeie. Trăeşte con- ştient şi subconştient, intervenind cu umanitatea-i specifică in datoria de a apăra onoarea familiei. Privită în total, ea nu mai este fecioara pură, hieratică şi ari- stocrată a lui Eschyle, nici acel caracter uniliniar din Sofocle, şi mai puţin burgheza, uneori vicleană şi puţin vulgară, a lui Euri- pide, cum nu poate fi nici romantica isterică a lui Hugo von Hoff- manstahl. Electra lui Eugene O’Neill nu mai e pură, căci se va NEOCLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 6:9 răzbuna şi din pricină că mamă-sa i-a luat pe Brant, care-o va obseda şi atunci când se va refugia în braţele lui Peter Niles. Nu mai e hieratică, pentrucă va trăi stările sufleteşti cele mai opuse, redevenind la urmă o femeie atrăgătoare cu apucături de curtezană, simbolizând prefacerea vieţii şi nesfârşitele-i meta- morfoze. Şi aristocraţia şi-o pierde până la un punct Lavinia, când lasă pe Orin să se sinucidă pentru a-şi asigura o tihnă ilu- zorie. Dar această decădere din aristocraţie este compensată la O’Neill cu grija Laviniei de a ascunde înăuntrul casei toate fără- delegile săvârşite, ocolind răsunetul lor în public. Şi este înno- bilată, ca nici o altă Electră, de hotărîrea finală de a se pedepsi singură şi în chipul cel mai groaznic. Pe când Escjiyle şi Sofocle nu ne arată cum sfârşeşte eroina lor, iar Euripide îi rezolvă tra- gedia printr’o căsătorie cu Pylade, sfârşit naiv şi artificial ca acel happy-end al operetelor şi filmelor de duzină, Lavinia rămâne singură cu strigoii, pedepsindu-se prin viaţă şi aşteptând moartea ce va întârzia. Este evident că eroii lui O’Neill sunt infinit mai complecşi decât cei antici, chiar dacă au meniri şi destine asemănătoare. Destinul este aici incarnat, cuprinzând întreaga fiinţă spirituală şi fizică a oamenilor, speranţele şi desnădejdile, eliberările provi- zorii şi decăderile capitale. Şi aceasta fără a sacrifica elementele de căpetenie ale anticilor: grandoarea şi forţa. Fatalitatea inexo- rabilă e prezentă la O’Neill ca şi la Eschyle. Concentrarea voli- ţională, ca şi la Sofocle. Umanizarea începută de Euripide este dezvoltată pe o linie mai firească. Dar alături de antici, O’Neill a învăţat atâtea dela psiholo- gismul clasicilor francezi, dela marele Racine «iubitorul de suflete » mai ales, ca şi dela Shakespeare, dramaturgul care a pătruns cel mai adânc în sufletul omenesc. Sunt atâtea momente shakespea- reene în trilogie, ca şi altele raciniene, ibseniene, strindbergiene. Christine nu apare în noaptea asasinării soţului ca o Lady Macbeth şi mai apoi ca o Fedră? Orin nu are din caracterul lui Hamlet şi al lui Hypolit? Lavinia nu vrea să fie, la un moment dat, o femeie a mării ? Strigoii şi furiile nu sunt tot atât de tari ca în Strindberg ? Prăbuşirea eroilor nu-i afectată şi de un pragmatism ce le minează puritatea, în sensul lui William James, Nietzsche şi Freud? Fiecare erou vrea să fie tare, satisfăcându-şi binele 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE subiectiv, care se dovedeşte a fi încă una din uneltele Destinului şi slăbiciunile omului. Şi asta în mai toate operele lui Eugene O’Neill. Cu mijloacele multiple de care dispune un spirit al veacului nostru, dramaturgul american a surprins şi mai adânc semnifi- caţia etică a tragediei antice. Justiţia era simplă la antici şi de sigur mai impersonală. Moartea se pedepseşte prin moarte. Oame- nii, oricât s’ar strădui, sunt nişte biete jucării în mâna Destinului, care însă nu lucrează întotdeauna orbeşte. In genere, toţi sun- tem de plâns. Următoarea scenă din Choeforele lui Eschyle exprimă în mod exemplar ethosul antic: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CLYTEMNESTRA: ORESTE: CORUL: Ţi-am crescut tinereţea, cruţă-mi bătrâneţea mea. Mi-ai omorît pe tata, putea-voi să mai trăiesc lângă tine ? Fiul meu, destinul le-a făcut pe toate. Tot destinul e acela care-ţi va dărui moartea. Fiule, ascultă rugile unei mame. Tu, care m’ai lăsat pradă nenorocirilor. N’am făcut decât să te încredinţez unor oameni credincioşi. M’ai vândut, pe mine, fiul unui tată liber. Şi unde mi-i preţul dobândit? Preţul ! Aş roşi spunându-1. . . Spune-1, dar arată şi infidelităţile tatălui tău. Ţi-era căderea, ca din palatul acesta, să acuzi un erou din depărtări ? Fiul meu, vrei într’adevăr să-ţi ucizi mama ? Nu eu, tu singură te-ai condamnat. Ia aminte: câinii hămesiţi vor răzbuna o mamă. N’ar răzbuna ei şi un tată, dacă l-aş uita ? Zădarnic plâng în preajma mormântului deschis. Destinul tatei ţi-a hotărît soarta. Vai, mie. Am născut şi crescut un şarpe la sânul meu. Vis groaznic, nu erai decât prea adevărat! Vinovată de un paricid, un paricid te pedepseşte. (O trage pe Clytemnestra afară din scenă). Să plângem şi pe unul şi pe celălalt. Iar dacă nefericitul Oreste este silit să verse atâta sânge, să dorim cel puţin ca flacăra acestui neam să nu se stingă niciodată ! (Choeforele, actul IV) NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEII.L 621 Aceasta este Etica tragediei antice, care la Eugene O’Neill se complică datorită unui relativism personal, subiectiv, individual, aşa cum îl trăieşte epoca noastră. Dar şi astăzi oamenii nu sunt mai puţin de plâns, ci, dimpotrivă, pentrucă înţelegem mai deplin cât sunt de limitaţi, cât sunt de ţintuiţi în imperfecţie de biata condiţie umană, cât de amară le este cunoaşterea, cât de eroică le este ridicarea până la obiectivitate şi până la perspectiva uni- versală, ei, nişte biete monade cu ferestrele astupate şi îndreptate doar către Dumnezeul la care se roagă plini de disperare şi de confuzii. Nimeni nu e nevinovat şi nimeni nu e vinovat cu totul. Cau- zalitatea învinovăţirilor ne prinde pe toţi laolaltă, dar mai ales pe omul care nu raţionează, care rămâne închis în eul său imper- fect. Aceasta e tragedia lui Yank, a lui Robert Mayo, a lui Jones, a lui Tiberiu, a Ninei Leeds, a Christinei, a Laviniei şi a mai tuturor personajelor din universul dramaturgului american, care cu toţii par a-şi găsi salvarea în linişte şi moarte, căci, aşa cum spune Hrisotemis în Electra lui Sofocle: Nu moartea-i răul cel mai greu de suferit, Ci neputinţa de-a muri, când vrei să mori. Ca tehnică, Eugene O’Neill a plecat, ca şi clasicii, dela situaţii concrete, dela sentimente mari şi generale, accentuând luptele eroilor cu forţe exterioare şi cu fiinţe concrete ca şi dânşii. Această procedare clasică a fost însă combinată şi cu descripţia caracte- relor, a psihologiei lor nuanţate, a unor stări sufleteşti cazuale, elemente proprii timpului nostru. îmbogăţind baza expresiei antice, şi în formă, şi în fond, dramaturgul a creat o operă autonomă, bine închegată, de o nespusă grandoare şi de o forţă rară. Universul său e plin de firi complexe şi bogate, puse în situaţii esenţiale, atât de obiective şi de universale, încât pot fi pricepute de toată lumea şi pot rămânea realităţi estetice care să înfrunte veacurile. Sinteză de situaţii patetice şi de eroi în care vibrează pasiunea şi viaţa, opera culminantă a acestui geniu nu poate fi denumită decât neo- clasică, înţelegând prin aceasta: stilul-sinteză a tradiţiei esenţiale şi a inovaţiilor valabile, evoluţia şi revoluţia laolaltă a experienţei noastre morale şi artistice. 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE XI Dacă admitem aceste observaţii si concluzii, atunci o seamă din » * 7 obiecţiile aduse lui Eugene O’Neill cad dela sine. S’a spus, dela primele sale piese, că dramaturgul vede pe om ca o parte subor- donată naturii, ca o victimă pasivă şi fără ajutor. Că înfăţişează pe om suferind veşnic înfrângeri interne şi externe. Că temele sale preferate sunt degradarea şi destrămarea caracterului. Alţii au ironizat valul de crime, sinucideri şi înnebuniri din opera sa. S’au găsit unii care să facă statistica morţilor în teatrul lui Eugene O’Neill. Din cele 35 de piese, numai 5 nu conţin nici un caz de moarte, crimă, sinucidere sau nebunie. In celelalte 30 se găsesc: 6 sinucideri, 6 cazuri de nebunie, 10 crime şi 19 decese. In fine, menţionăm obiecţiile mult mai serioase ale criticului Ludwig Lewisohn, potrivit cărora O’Neill n’ar fi construit nici o dramă care să-şi aibă o finalitate proprie; ar fi lipsit de seninătatea şi blân- deţea pe care le-ai putea aştepta dela forţa sa; nu şi-ar iubi eroii care menifestă o dragoste fără tandreţă şi o ură fără ardoare. In fine, Lewisohn, care recunoaşte şi multe merite autorului, îi impută că, în concepţia sa, lumea e plină de un egoism necruţător, de invidie şi de rea voinţă, nevăzând că şi opusul acestor realităţi există. Şi că personajele sale sunt sumbre şi lipsite de inimă, ca şi de orice pasiune adevărată. Fără a susţine, fireşte, că opera aceasta nu ar fi criticabilă din unele puncte de vedere, ţinem să ne arătăm părerea că multe din aceste obiecţii provin, pe de o parte, din neînţelegerea caracteru- lui dramei, în general, şi al tragediei, în special, iar, pe de alta, din neînţelegerea timpului nostru. Eroii acestui univers nu sunt nişte victime pasive şi fără aju- tor, nişte părticele neputincioase ale naturii. Chiar dacă la urmă sunt înfrânţi, ei luptă, având, în piesele de început, conştiinţa forţei lor elementare, iar în piesele de maturitate, demnitatea con- diţiei lor umane. Şi chiar când nu luptă destul, ei încă trăiesc nespus de intens viziunile vieţii şi sufăr de pe urma năzuinţelor nerealizate (Beyond the Horizon). Pe măsură ce dramaturgul contemporan a evoluat, eroii săi sunt din ce în ce mai vii, mai tari, mai neînfricaţi, mai oameni. Dar chiar în etapele de început, când autorul era considerat naturalist, încă şi atunci, eroii săi, NEO-CLASICISMUL LUI EUGENE O’NEILL 623 marinarii sau fermierii aceia, amestec de brute şi visători, purtau anumite trăsături humaniste, căci nu se mulţumeau cu realitatea lor imediată, opunându-i una crescută din spiritul lor. Oriunde există un dualism de forţe socotite egale, nu mai poate fi vorba de naturalism, care înseamnă supunere necondiţionată unei puteri cu care te confunzi, prin resemnare sau prin slăbiciune. Ci e vorba de humanism, chiar dacă viaţa şi cunoaşterea, realitatea încon- jurătoare şi realitatea pe care vrei s’o ajungi prin aventură, nu sunt încă în deajuns de opuse. Eroii sunt, de cele mai multe ori, degradaţi şi dezintegraţi către capătul experienţei lor. Dar degradarea prin experienţa vieţii con- stitue, adesea, o înnobilare a cunoaşterii şi astfel o etică plină de înţeles. Asa cum cu fiecare individ viata creste si moare, la fel eroii lui O’Neill cresc, luptă şi mor. Dar nu-i asta, oare, însăşi devenirea tragică ? Nu-i această arătare « a jertfirii celei mai nobile umanităţi, Destinului, care stă la pândă » tocmai scopul tragediei ? Datorită unui Nietzsche şi altor câţiva filozofi ai culturii, esenţa tragicului este în deajuns de cunoscută astăzi pentru a mai fi confundată cu alte realităţi. Criticii care obiectează lui O’Neill destrămarea caracterelor şi vieţii, par a nu accepta tragedia însăşi. Şi asta e altceva, care depăşeşte discuţia actuală. Dar, chiar şi aşa, încă un Lazăr sau un Ponce de Lion mor altfel decât Yank sau Robert Mayo. De ce criticii nu văd decât un singur sens al dramei şi nu ambele ? Uneori, este drept, caracterele se dezintegrează, dar alteori, ca în Straniul Interludiu şi Din jale se întrupează Electra, eroii principali posedă o tărie crescândă, o consecventă dusă dincolo de limitele fireşti, asa cum este cazul Ninei Leeds sau al Laviniei Mannon. Ca un adevărat scriitor tragic, Eugene O’Neill urmăreşte, după cum am arătat, viaţa în toată complexitatea ei, dusă până în cadrul metafizic. Astfel fiind, de sigur că viaţa, oricât de tare, de dinamică şi de afirmată ar fi, nu poate să nu se degradeze până la fine. Dar astfel se constitue însăşi fiinţa tragediei, care relie- fează conflictul dintre măreţia omului şi puterea celorlalte reali- tăţi ale existenţei. Cum tot din substanţa ei grandioasă şi tristă fac parte şi dualismul vieţii şi morţii, dualismul simţirii şi raţiunii, dualismul vieţii şi cunoaşterii. Cine critică prezenţa frecventă a morţii în tragedie nu înţelege sau nu acceptă tragedia însăşi. 624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Statistica deceselor, crimelor şi nebuniilor poate găsi date şi mai bogate la tragicii antici sau la Shakespeare. S’ar putea ca tocmai faptul că i se obiectează 'abundenţa de crime şi decese să dovedească neaderenţa spiritului contemporan la tragedie. Această chestiune rămâne deschisă; şi după chipul în care o va rezolva posteritatea, se va vedea dacă Eugene O’Neill a fost un geniu cu viziune singulară sau un precursor al reînvierii tragediei. Cei care posedă însă mai temeinic conştiinţa timpului nostru pot crede că O’Neill a avut, printre cei dintâi, intuiţia unui viitor care va poseda din nou, într’o suficientă măsură, simţul tragic al existenţei. Dacă admitem tragedia, precum şi concluziile vitaliste şi expe- renţialiste de mai sus, atunci cad şi unele din obiecţiile criticului Lewisohn. Atunci nu se mai poate spune că dramele nu au fina- litate. Nu au o finalitate imanentă şi imediată, raţională şi conve- nabilă, dar au una care se confundă cu însăşi viaţa individuală şi anume scopul de a trăi cât mai intens şi mai deplin viaţa, de a cunoaşte trăind, de a lua cunoştinţă de tine, de realitatea ta esenţială prin încercări cât mai vii, cât mai autentice, cât mai sincere. Unei astfel de finalităţi, de sigur că îi vor lipsi gingăşiile şi nuanţele ce apar numai la suprafaţa apelor cu fundul liniştit. Dar unde e torent, unde e forţă debordantă, unde e viaţa dezlăn- ţuită în toată complexitatea ei, nu mai e loc pentru nuanţe, pentru blândeţe, pentru patetisme mărunte. In acest sens, O’Neill e depăr- tat de subtilităţile, rafinamentele şi disociaţiile cu care ne deprin- sese literatura ultimelor secole, adesea atât de inteligentă şi de fină, dar lipsită de forţă vitală şi de înţelegeri esenţiale. In acest sens, dramaturgul american poate scandaliza firile contemplative şi deli- cate, care disecau nuanţele unui sentiment, ajungând la o inteli- genţă a sensaţiilor infime. Căci aceste firi delicate şi potolite, uitaseră de forţa integrală a urii şi răzbunării, cunoscând doar derivaţiile lor devitalizate şi subtilizate. Readucerea marilor sen- timente, în proporţiile tragice pe care le-am văzut, poate părea unora, cu destulă motivare, grosolănie şi barbarizare. Nu ştim dacă Ludwig Lewisohn face parte din rândul acestor spirite rafi- nate şi artificializate. Dar într’unele din obiecţiile arătate se face de sigur ecoul lor. NEO-CLASICISMUL LUI EUGFNE O’NEILL 625 Un alt argument din cele aduse împotriva lui Eugene O’Neill ne interesează în deosebi, anume lipsa de dragoste a autorului faţă de eroii săi. Acest argument face parte dintr’o altă categorie, natura lui fiind tipic creştină, căci creştinismul (şi chiar Plato şi Aristoteles) vede salvarea omului prin dragoste. Obiecţia aceasta a lui Lewisohn este, de fapt, replica unui creştin în faţa antichi- tăţii. Tragicii greci procedaseră ca şi O’Neill, neîncălzindu-şi eroii cu dragostea lor; arătându-se necruţători şi aspri cu bietele fiinţe ' omeneşti. Ei îsi urmăreau eroii cu o fatalitate necruţătoare, fără milă, fără putinţă de mântuire. Dragostea, aşa cum o cere criticul american, e dragostea creştină care înţelege şi iartă; dragostea care suferă alături de păcătos şi caută să-l mântue. Dar am arătat, cu ajutorul teoriei eseistului McEachran, că tragedia nu e posi- bilă pe plan religios, aşa cum nu e posibilă nici pe plan naturalist. Această obiecţiune poate rămânea totuşi ca un deziderat pen- tru o viitoare lucrare diferită. Calde elanuri lirice şi momente de elevată poezie nu lipsesc din nici una din lucrările aici analizate, cum nu lipseşte nici un viguros şi profund psihologism, ceea ce dovedeşte că dacă autorul nu a fost mai bun cu eroii săi şi nu a simpatizat mai mult cu suferinţele lor, acestea au fost un act intenţional. Căci, în cadrul marii drame şi a tragediei, a simpatiza cu eroii înseamnă a slăbi povara destinului nemilos, pe care fiecare îl poartă pe umerii săi; înseamnă a stânjeni putinţa de încarnare a tuturor ravajJor sortite omului. Demonul de a duce, până la ultimele consecinţe, sensul greu şi sfâşietor al unor pasiuni contra- dictorii a ispitit pe creatorul O’Neill mai mult decât mila, mân- tuirea sau dejucarea destinului. Luat fiecare erou în parte, poate că nu găsim un ethos atât de nobil prin care să-l simpatizăm pe de-a ’ntregul. Personaj le lui O’Neill nu posedă conştiinţa obiectivă a binelui şi răului şi adevărul a priori. Dacă le-ar poseda, probabil că nu s’ar mai întâmpla nimic şi toţi eroii s’ar împăca într’un spirit de toleranţă. Marele creator a înţeles că tragedia nu arată binele în personajele, care mai curând luptă pentru binele lor, pentru ceea ce socot ele că e bine, ci în întreaga-i ţesătură dramatică. Şi cu atât mai apa- rent şerpuitoare va fi linia ethosului într’o tragedie, care păstrând formele speciei îi adaogă un material relativist, egocentric şi cazual, atât de tipic pentru omul modern. Materialul biologic nu neagă 40 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE binele şi nu cultivă deliberat răul. Dar le relativizează, ascunzând în mişcarea-i estetică binele adevărat şi veşnic până la finalul care întregeşte semnificaţia, asemeni torenţilor ce inundă câmpiile mănoase, pustiindu-le pentru moment, dar făcându-le şi mai rod- nice la sfârşit. Trăirea aceasta intensă şi crâncenă, care cotropeşte oamenii din dramele şi tragediile lui Eugene O’Neill, este de-a- lungul ei un act de cunoaştere, ce se lasă întrevăzut şi semnificat numai la fine, după ce viaţa s’a scurs şi mişcarea s’a potolit. Cunoaştere, aşa dar, prin viaţă şi moarte, adică topire a tot ce-i viu până la imaterialitatea Ideii! XII Privind, în totalitatea ei, opera dramatică a lui Eugene O’Neill, ne întrebăm dacă în cont^nua-i creştere şi dezvoltare, în necurmata-i trecere prin atâtea forme şi conţinuturi, se găseşte o linie con- stantă care să o poată defini dela început şi până la sfârşit. Am arătat că anii de început dezvăluesc un constructor impresionist, care, apoi, trece la îndrăzneaţă tehnică expresionistă. începând cu împăratul Jones şi culminând în Straniu Interludiu, expresionis- mul este epuizat în tot ceea ce putea da nou în teatru. In fine, în trilogia Din jale se întrupează Electra, dramaturgul american re- creează în chip exemplar, tragedia antică, deşi chiar Straniu Inter- ludiu este tot o tragedie, dar cu un material mai curând expresio- nist. Aparent, prin urmare, întâlnim în opera lui Eugene O’Neill cel puţin trei stiluri. Dacă urmărim însă structura tuturor lucrărilor dramatice, constatăm că, dintru început, acest creator de lumi noi a respec- tat, în aceeaşi măsură, grija formei ca şi expresivitatea conţinutului. Nu s’a lăsat niciodată depăşit de material, şi nici pradă răbufni- rilor subiective. Mereu stăpân şi pe formă, şi pe materie, autorul a procedat ca un clasic, compunând cu ajutorul tuturor facultă- ţilor creatoare de care dispune un spirit adevărat. Simţirea ridi- cată uneori pe culmi de mare şi profundă sentimentalitate, ima- ginaţia prefăcută până în miturile şi simbolurile cele mai semnifi- cative, raţiunea cea veşnic disciplinatoare, au contribuit tot- deauna la creaţia oniliană. Eroii săi au trecut prin toate stadiile NE0-CLAS1CISMUL LUI EUGENE O’NEILL 627 existenţei, dela nişte fiinţe aproape vegetative Ia oameni cu aspi- raţii dincolo de orizontul lor, dela nişte robi ai instinctelor pri- mare la luptătorii aprigi în numele celor mai adânci sentimente şi datorii. Universul umanităţii lui Eugene O’Neill a luminat toate moda- lităţile de trăire, având drept coordonate viaţa şi moartea, şi împingându-ne mereu către cunoaşterea semnificativă a vieţii prin viaţă. Cu astfel de conţinuturi, opera sa ar fi putut ajunge la o destrămare formală; forţa ar fi putut nimici forma. Dar lucrul acesta nu s’a întâmplat niciodată, chiar când expresionismul răscolea interioritatea omenească şi o proiecta în adevăruri haluci- nante, stranii, acidulate. O’Neill nu a căzut niciodată în greşelile romantismului şi nu a decăzut în baroc, acest stil în care găsim mai mult ecoul forţei decât forţa însăsi. Dacă întâlnim elevatiuni t ti t romantice, năzuinţi de evadare personală, aspiraţiuni care fug de realitate,— toate acestea sunt disciplinate şi obiectivate în situa- ţiuni pe care logica realităţii, fie ea raţională sau fatală, le echili- brează, în ciuda tuturor răscolirilor. Spiritual şi formal, întreaga operă este clasică, pentrucă acţiunile sunt obiectivate sau puse în situaţii concrete, pentrucă se dezvoltă realist (în sens filozofic, nu literar), pentrucă sunt cumpănite într’o construcţie suverană. Dar, pe de altă parte, după cum am văzut, dramaturgul a revo- luţionat adesea tehnica şi a turnat în compoziţiile sale o seamă de realităţi omeneşti vii, dinamice, debordante, pentru cuprin- derea cărora a fost nevoie de o schimbare a proporţiilor dramei, de o intensificare a fondului ei, de o ridicare până la compoziţia monumentală a tragediei. Forţa acestui creator a avut nevoie de noi forme, şi de aceea, a recurs la cea mai încăpătoare şi com- plexă formă dramatică, trilogia, pe care marele Eschyle a creat-o cel dintâi. A turnat în aceste forme gigantice nu numai realităţi omeneşti până acum insuficient dezvoltate, ci şi noi tehnici secundare, noi metode de expresie, bunuri şi sugestii tipice epocii noastre, care a schimbat şi a revoluţionat multe în spiritua- litatea umană. Toate acestea au forţat vechile forme, cerându-le modificarea. In fond, opera dramatică a lui Eugene O’Neill este o sinteză a celui mai viu humanism, a acelui humanism de început, în care viaţa şi cunoaşterea sunt două corelate egale. Termenul de creator 40 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE clasic are cusurul de a nu spune totul, de a lăsa tocmai aspectul revoluţionar, reformator, inedit afară. Dar dacă numim opera aceasta neo-clasică, socotim că exprimăm destul de nimerit stilul sintetic al acestui humanist atât de viu. Căci neo-clasicismul înseamnă respectul elementelor permanent valabile din trecut şi introducerea inovaţiilor prezentului. E formula cea mai încăpă- toare şi, totodată, unitară, posibilă vremii noastre, în care se încearcă a se disciplina marile libertăţi ale creaţiunii artistice în cadre potrivite lor, dar şi regulelor fundamentale ale expresivităţii omeneşti. • . Definind astfel stilul operei lui Eugene O’Neill, socotim că ne-am apropiat şi de substanţa ei şi de linia constantă a dezvol- tării ei, atât de uluitoare şi de măreaţă. Şi nădăjduim că viitorul nu ne va dezminţi, deşi, pentru moment, nu am avut, fireşte, perspectiva necesară unei judecăţi depline, căci şi vremurile noa- stre, şi creatorul acesta genial sunt încă în curs de definire, se află într’o devenire pe care nu o putem acum decât bănui. Ca în toate forţele uluitoare şi capabile de mari variaţiuni, unii văd prea mult, iar alţii prea puţin. Nădăjduim că, încercând să vedem cât mai mult într’o operă atât de grandioasă, creatoare de o lume nouă în ţinutul spiritului, nu am văzut totuşi prea puţin. PETRU COMARNESCU CONSTRUCŢIA OBIECTULUI Cititorul care străbate textele noi ale esteticii fenomenologice nu poate evita impresia că silinţele care le animă decurg într’un curios paralelism cu acele care însufleţeau altădată reforma pozi- tivistă. De o parte şi de alta aceeaşi voinţă agnostică, aceeaşi ten- dinţă de a te refuza cauzelor şi substanţelor, pentru a te menţine în regiunea exclusivă a fenomenelor. Nu încape îndoială că cu- prinsul, aşa zicând pozitiv, al noţiunii de fenomen, adică suma notelor afirmate în acest cuprins, a putut varia în decursul între- buinţării care i s’a dat. Totuşi, considerată în limitele, rezistenţele şi opoziţiile ei, noţiunea de fenomen reprezintă o semnificaţie omogenă, oricare ar fi gânditorul care o foloseşte. Ori de câte ori un cugetător a declarat că înţelege să studieze fenomene şi nimic altceva, el a vrut să spună că refuză să se întrebe care este geneza lor sau realitatea transcendentă care se manifestă prin ele. Aşa au făcut pozitiviştii de toate nuanţele. Aşa fac acum fenomeno- logii. Astfel când M. Geiger declară că « estetica înţeleasă ca o disciplină filosofică se comportă faţă de ştiinţa particulară a este- ticii, întocmai ca filozofia naturii faţă de ştiinţele naturale» (Zu- gânge zur Aesthetik, pag. 155), suntem în drept a recunoaşte aci vechea relaţie afirmată de Auguste Comte între metafizică şi dis- ciplinele pozitive, adică între stadiul al doilea şi al treilea al între- prinderii omeneşti a cunoaşterii. Din toate mărturiile lui Geiger, se desprinde convingerea că a sosit timpul de a renunţa la ipoteze cu privire la firea adâncă sau la modul de producere al fenome- nului estetic, pentru a-1 considera în el însuşi şi a-1 descrie în alcătuirea lui. Autonomizarea esteticii, constituirea ei ca p djsci- IN 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE plină particulară independentă, un proces despre care ni se spune că nu e posibil decât cu ajutorul metodei fenomenologice, amin- teşte de aproape pozitivarea ştiinţelor, reclamată altădată de Au- guste Comte. Estetica fenomenologică este pozitivistă într’o mă- sură mult mai largă decât Filozofia Artei a lui H. Taine, care nu era totuşi străin de gândul că aplică în estetică programul lui Comte. Punctul de vedere fenomenologic în cercetările esteticii re- prezintă, fără îndoială, un progres considerabil. Mai întâi din anumite motive psihologice, care nu pot fi trecute cu vederea. Căci atâta vreme cât preocuparea de a explica trăgea în cumpănă mai greu decât aceea de a descrie, şi cercetarea cauzelor fenome- nului estetic umbrea pe aceea a alcătuirii lui, direcţia studiilor de estetică putea rămâne în mâna unor savanţi care nu făcuseră în legătură cu arta şi frumosul decât experienţe cu totul vagi sau inadecuate. A specula asupra motivelor psihologice sau sociale ale activităţii creatoare a artistului sau asupra semnificaţiei etice şi metafizice a artei, dispensa adeseori de grija de a examina de aproape şi de a descrie cu exactitate ce fel de lucru este arta şi valoarea estetică, ce trăsături le disting cu dinadinsul de celelalte obiecte ale realităţii şi de celelalte valori ale spiritului. Aceasta este însă cea dintâi întrebare pe care o estetică readusă la con- ştiinţa obiectului ei propriu trebue să şi-o pună, dacă nu vrea să rişte situaţia, atât de nepotrivită, care constă în cercetarea meca- nismului genetic sau a semnificaţiei profunde a unor lucruri des- pre care n’avem decât reprezentări cu totul nebuloase. Anatole France spunea odată că «teologii sunt oamenii care vorbesc în detaliu despre Necunoscut». Această definiţie se potriveşte multora dintre esteticienii moderni. Veacul al XlX-lea a văzut înmulţindu-se la nesfârşit numărul psihologilor şi sociologilor, al etnografilor, economiştilor, fiziologilor şi psihiatrilor care aduceau contribuţia lor în luminarea motivelor şi a mecanismului creaţiei artistice şi a emoţiei estetice. Multe din aceste cercetări savante porneau însă dela o reprezentare cu totul sumară şi imperfectă a obiectului pe care îl explicau, încât se ajungea la situaţia cu totul paradoxală că se tindea la explicarea unor fenomene, care în ele însele rămâneau obscure. Estetica fenomenologică a însemnat o reacţie faţă de această stare de lucruri. Ea marchează momentul CONSTRUCŢIA OBIECTULUI IN ESTETICĂ 631 în care direcţia studiilor de estetică trece din nou în mâna unor oameni care au experienţa apropiată şi familiară a realităţilor estetice, adică a unor cercetători pentru care cunoştinţa vie a acestora din urmă nu se înneacă în preocuparea de a le găsi cau- zele empirice sau semnificaţia filozofică. Din acest punct de ve- dere, se poate spune că estetica fenomenologică regăseşte, peste veacul al XlX-lea şi mult înapoia lui, stilul de cercetare al vea- cului a XVII-lea, al Renaşterii şi al Antichităţii, când tehnicele şi structurile speciale ale artelor erau Investigate cu o atenţie care a slăbit considerabil în momentul în care s’a impus interesul pentru procesul lor genetic sau pentru semnificaţia lor filozofică. Dar estetica fenomenologică vine să-şi rostească cuvântul său susţinută şi de un alt drept. Preocuparea de a explica arta, adică de a afla motivele şi cauzele ei permanente, substitue varietăţii nesfârşite a manifestărilor ei, un număr limitat de relaţii simple şi statornice. Cine se întreabă, de pildă, cum a apărut expresia muzicală, şi răspunde că lucrul se datoreşte dezvoltării laturii emoţionale a limbajului sau selecţiei sexuale sau nevoii de a or- ganjza munca prin ritm, uită de cele mai multe ori că există forme numeroase şi felurite ale muzicii, începând cu melopeea incanta- torie a primitivului şi sfârşind cu savanta muzică simfonică a epocii noastre şi că, mai înainte de a cerceta modul producerii lor, este necesar a le descrie cu preciziune şi a le grupa după afi- nităţi. Cercetătorii cauzelor vorbesc însă despre muzică şi poezie, decoraţie, dans şi plastică în genere, ascunzându-şi varietatea lor de fapt. Cercetarea fenomenologică restitue bogăţiei realităţii drepturile ei, punctul ei de vedere înclină către un pluralism necesar chiar lucrării de nuanţare a explicaţiei. Adeseori, urmărind pe biologii, psihologii sau sociologii artei, avem impresia că ipo- tezele lor suferă de un simplism, care provine din faptul că pro- cesele elementare pe care ei le descoperă la temeliile artei sunt insuficiente pentru a explica întreaga ei bogăţie. Nu cumva atunci, cunoscând mai bine abundenţa fenomenologică a uneia din arte, mulţimea formelor şi tipurilor ei în elementele lor ire- ductibile, ne îndrumăm şi către o cunoştinţă jaai profundă şi mai completă a cauzelor? Căci este cu neputinţă a atribui unei com- poziţii de Hândel acelaşi substrat genetic ca şi unui umil cântec de luntraşi primitivi. îndată ce cunoaştem structura specifică a 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE compoziţiei lui Hăndel, pe care cercetătorii o atribue azi tipului baroc al muzicii, ni se relevă în geneza ei o nevoie de a repre- zenta, un patetism scenic care era al fastuoaselor curţi ale veacului al XVIII-lea, dar nu şi ale sărmanelor femei maorichene care cântă în timp ce strivesc boabele de grâu. Estetica fenomenolo- gică deschide deci orizonturi noi esteticei genetice şi explicative şi deosebirea dintre ele nu trebue interpretată ca o opoziţie ire- ductibilă, aşa cum s’a afirmat uneori în focul polemicelor. In ce mă priveşte am căutat, în « Estetica » mea, să pun la contribuţie ambele metode, înfruntând acea învinuire de eclectism metodo- logic, care nu mi se pare însă apăsătoare pentru cine doreşte să cuprindă un câmp cât mai larg. Dar cu toate meritele metodei fenomenologice în estetică, pe care cu greutate le mai poate tăgădui astăzi cineva, există o nevoie tot atât de evidentă de a întregi perspectiva ei. Căci estetica feno- menologică presupune că valoarea şi feluritele structuri artistice sunt nişte realităţi de sine stătătoare, pe care este suficient să-şi propună a le descrie, pentru ca spiritul să le găsească gata făcute, oferindu-se atenţiei investigatoare. Fenomenologii primesc, fără discuţie, adevărul că există o valoare estetică generală şi felurite structuri artistice speciale, cum ar fi aceea a tragicului, a comi- cului şi a sublimului, a baladei, a dramei şi a romanului, a portre- tului sau a peisajului, a monumentului sau a basso-reliefului, a palatului sau a vilei, a liedului, a simfoniei sau a cântului liturgic, etc. Şi de fapt trebue să presupunem existenţa tuturor acestor structuri obiective, dacă nu vrem să lăsăm neexplicat nu numai faptul că, într’o operă de artă oarecare, recunoâştem un tip general de artă, dar şi împrejurarea mult mai instructivă că, în faţa anu- mitor opere speciale, ne dăm seama că tipul lor a fost înfrânt, că nu s’a realizat şi că, din această pricină, opera respectivă su- feră de o caducitate esenţială. Lucrul se întâmplă, ori de câte ori trebue să recunoaştem că o anumită lucrare dramatică nu este teatru adevărat sau că o anumită construcţie arhitecturală nu este chiar un palat. Se ştie că întreaga critică a clasicismului pornea dela ideea unui anumit realism al genurilor, ale căror condiţii sta- tornice erau verificate dela caz la caz. Mai târziu, aşa numitele «genuri» au apărut şi ele ca nişte produse evolutive, capabile să-şi modifice structura în orice moment şi, prin urmare, lipsite CONSTRUCŢIA obiectului In estetică 633 de orice forţă constrângătoare cât priveşte exemplarele indivi- duale care cad în categoria lor. Dar cu toate că varietăţile teatrului şi ale arhitecturii publice s’au schimbat necontenit din vremea clasicismului şi până astăzi, continuăm încă să resimţim că unele compuneri dialogate sunt lipsite de adevăratul dramatism şi că unele clădiri, în care nici proporţiile, nici podoabele n’au fost economisite, n’au atins totuşi adevărata condiţie a palatelor. Cre- dinţa fenomenologilor în structurile obiective ale artei reia deci punctul de vedere al realismului genurilor, cu îndreptăţirea pe care le-o dă o experienţă care se reface în ciuda incontestabilului mobilism istoric. Realitatea structurilor obiective ale artei nu mi se pare discu- tabilă, ci numai faptul că spiritul găsindu-le gata făcute, poate să le cerceteze în orice moment al dezvoltării lui. Unul din faptele cele mai caracteristice pe care ni le pune la îndemână istoria doc- trinelor de estetică, este împrejurarea că există o ordine a proble- melor şi'o variaţie a accentului de însemnătate care le însoţeşte. Nu încape îndoială că structura sublimului conţine în sine ceva permanent, căci altfel n’am putea recunoaşte falsele opere su- blime, dezvoltate dintr’o simplă veleitate nerealizată. Ceea ce a evoluat n’a fost decât interesul în legătură cu sublimul, care a putut exista uneori mai atenuat şi alteori mai puternic şi mai viu. Această stare de lucruri explică faptul că problema sublimului s’a impus numai în anumite momente cu o intensitate mai mare, de pildă la finele antichităţii când este compus tratatul atribuit multă vreme lui Longin sau în timpul clasicismului francez, când Boileau îi consacră renumitele sale «Reflecţiuni». Tot astfel, în toate timpurile au existat opere de artă muzicale şi chiar gândire teoretică în legătură cu ele. Totuşi, niciodată ca în ro- mantism, muzica nu a căpătat o importanţă atât de mare, accentul însemnătăţii ei n’a crescut niciodată cu o vigoare asemănătoare. Acestei împrejurări îi datorim faptul că esteticienii romantici au putut descoperi în muzică valori care multă vreme au rămas în- văluite. Dacă alăturăm, de pildă, paginile pe care le-a consacrat muzicii un Schopenhauer sau un Hegel, cu acele care s’au scris înaintea lor, fie chiar de Batteux sau Lessing, este cu neputinţă să nu găsim că acestea din urmă sunt sărace şi superficiale, com- parate cu cele dintâi. Structurile obiective ale artei sunt deci 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE permanente, dar interesul în legătură cu ele se îndepărtează sau se apropie, slăbeşte sau se intensifică. Această condiţie explică existenţa unei istorii a esteticii şi garantează progresul în legătură cu unele din problemele ei. Structurile obiective ale artei nu sunt deci nişte simple existenţe, pe care spiritul le poate cerceta în orice moment şi cu un egal succes. Perspectiva deschisă către aceste structuri, valoarea şi semnificaţia lor sunt fapte care variază şi care atârnă de chipul în care spiritul se situează în raport cu ele. Din acest punct de vedere, se poate spune că dacă spiritul nu îşi creează în întregime obiectele sale estetice, în tot cazul le condiţionează, putând proiecta asupra lor lumina care le este mai proprie. Con- strucţia obiectului estetic, o problemă puţin examinată până acum, este deci rezultatul unei îndoite serii de factori, dintre care unii atârnă de structurile obiective ale artei, iar ceilalţi de situaţia istorică sau de alte determinări ale spiritului care reflec- taază asupra artei. Când, aşa dar, fenomenologia propune studiul valorii estetice sau a tuturor structurilor obiective în care arta se cristalizează, ea uită că lucrul nu este posibil în această formă generală şi că, pentru a da cercetării întreaga ei eficacitate, este necesar a surprinde, pentru fiecare problemă, momentul coinci- denţei despre care am vorbit. Socotim că observaţia, pe care o facem, pune bine în lumină limitele fenomenologiei estetice şi nevoia de a o amenda prin spiritul idealismului istoric, adică al acelei atitudini filozofice care porneşte dela postulatul acţiunii creatoare a spiritului în decursul dezvoltării lui. Problema construcţiei obiectului esteticei oferă cercetării un întins domeniu. Rezolvarea ei va aduce înţelegerea mai deplină şi justificarea necesară chipului în care cugetarea estetică a variat şi uneori s’a aflat pe poziţii deosebite. Abia când vom cunoaşte normele care călăuzesc construcţia obiectului în estetică, vom înţelege şi legitimitatea acelei oscilări a gândirii în legătură cu arta şi frumosul, de care se frânge de obicei încrederea acordată ştiinţei noastre. Căci atunci când vom şti sub imperiul căror con- diţii filozofia artei şi a frumosului a ajuns a susţine teze atât de variate, vom înţelege că istoria esteticei nu este un lanţ de con- traziceri, ci încercarea repetată şi neostenită de a prinde realitatea estetică în cristalizări deosebite şi la lumina unor împrejurări variate ale spiritului. Dacă obiectul estetic ar fi unul singur sau CONSTRUCŢIA OBIECTULUI ÎN ESTETICA 635 dacă el ar avea limite bine închegate şi precise, ca un lucru pe care l-am găsi constituit în faţa noastră, oscilaţia părerilor cu privire la el ar fi un neajuns peste care nu s’ar putea trece. Cum însă obiectul esteticei nu este dat în întregime, ci produs în parte, se înţelege că felul deosebit în care apare, este însuşi reflexul acţiunii istorice care îl constitue. Varietatea tezelor estetice este o conse- cinţă necesară a faptului că spiritul este ceva viu, că el trăeşte şi se dezvoltă. Argumentul cel mai grav care s’ar putea invoca împotriva ştiinţei noastre nu este deci acela că ea însumează păreri deosebite. Argumentul hotărîtor împotriva esteticei ar fi acela că opiniile ei nu variază şi nu indică vre-un sens evolutiv, căci în cazul acesta ar trebui să constatăm că spiritul a încetat să mai însufle- ţească cercetările ei şi că lucrarea ei actuală nu mai e decât repe- tiţia mecanică şi moartă a unor vederi care s’au impus altă dată. împrejurarea s’a produs de câteva ori în acele epoci de dogmatism obstinat, care sunt de fapt punctele moarte din istoria esteticei. N’am vrea să trecem la ultimele consideraţii pe care ni le-am propus în acest articol, înainte de a accentua faptul că ceea ce am numit oscilaţia tezelor de estetică provine, cel puţin în parte, din aceea că ele privesc obiecte felurite ale cercetării. Aşa, de pildă, împrejurarea că natura sau arta au fost obiectele succesive ale investigaţiei estetice, explică o bună parte din divergenţele şi ten- siunile care pot fi descoperite de-a-lungul îndepărtatului trecut al ştiinţei noastre. Această dualitate a obiectului estetic a fost plină de consecinţe pentru întreaga dezvoltare a disciplinei, care a urmărit uneori să afle care sunt relaţiile formale ale naturii fru- moase şi, alteori, care sunt semnificaţiile adânci ale artei. Con- trastul dintre formalism şi idealism îşi are originea în faptul că cele două curente şi-au câştigat noţiunile lor esenţiale din considerarea câte unui alt obiect. Evident, de-a-lungul dezvoltării doctrinelor de estetică, există contaminări între punctele de vedere, extinderi a vederilor câştigate în studiul unui domeniu asupra domeniului învecinat, tot atâtea procedee pe care un studiu complet al chi- pului în care se constitue obiectul estetic trebue să le analizeze cu grije. Sistemele idealiste ale veacului trecut, de pildă uriaşa construcţia a lui Vischer, au părţi masive consacrate frumuseţii naturii, după cum sistemul formalist al lui Zimmermann nu ne- socoteşte existenţa artei. Cu toate acestea formalismul unui 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Herbart şi Zimmermann dezvoltă vederile kantiene în legătură cu frumuseţea naturii, pe când idealismul lui Schelling sau Hegel se putea autoriza dela tezele lui Kant cu privire la artă. Lucrul a fost destul de bine pus în lumină de Ed. von Hartmann, la începutul cunoscutei sale « Die deutsche Aesthetik seit Kant», care a arătat cum în « Critica Judecăţii » se găsesc toate temeiurile dezvoltărilor de mai târziu ale esteticei şi chiar ale contrastelor care au divizat pe susţinătorii ei. Frumuseţea naturii, arăta Kant, nu presupune nici un concept, ea este o simplă organizaţie formală, care nu se modelează după vre-un ideal; pe când frumuseţea artei provine din reprezentarea ideii normale a omului. Oricine poate recunoaşte în aceste formulări prefiguraţia tezelor de mai târziu ale formalismului şi idealismului. Contrastul dintre aceste poziţii provine deci din faptul de a-i fi dat o aplicare mai largă decât o îngăduia obiectul limitat care le prilejuise. O substituire de obiect subliniază şi Ed. von Hartmann, atunci când remarcând felul deosebit în care este preţuită fru- museţea formală de un Kant şi Schelling, scrie: « Felurita preţuire a frumuseţii formale la Kant şi Schelling este în primul rând da- torită faptului că Im. Kant, construind teoria sa despre frumos, avea în vedere în primul rând frumuseţea neintenţionată a naturii, în timp ce, Schelling se referă la frumuseţea artei, singura pe care o admite, alături de aceea a organismului, nu însă şi a naturii anorganice » (op. cit., pag. 29). Schelling arată în adevăr că fru- museţea formală în artă este o condiţie necesară, dar insuficientă, de vreme ce formele frumoase, pentru a întregi o operă de artă, trebue să fie şi purtătoarele unor semnificaţii ideale. Lipsită de această semnificaţie şi redusă la simple raporturi formale, arta manifestă un vid lăuntric, care compromite orice impresie estetică. Este evident încă că Schelling n’ar fi putut face aceste observaţii, de altfel foarte îndreptăţite, dacă ar fi observat că formalismul, în întruparea exemplară pe care i-a dat-o Kant, nu este o soluţie în legătură cu frumuseţea artei, ci cu aceea a naturii. Exemplele se pot de altfel înmulţi pentru a produce dovada că la temelia atâtora din controversele ştiinţei noastre se regăseşte o problemă în legătură cu constituirea obiectului. Chiar atunci când cercetarea a avut în vedere arta, tezele este- tice s’au putut afla într’o opoziţie pe care o explică împrejurarea CONSTRUCŢIA OBIECTULUI iN ESTETICA. 637 că obiectele artistice asupra cărora generalizau savanţii aparţineau unor tipuri cu totul diferite. Dacă arta a putut fi înfăţişată ca re- prezentarea generalului sau a individualului, aşa cum lucrul a fost afirmat rând pe rând de un Schopenhauer sau Bergson, această deosebire atât de izbitoare de vederi provine din structurile artistice felurite luate în cercetare. După câte ştim, nimeni n’a întreprins analiza izvoarelor artistice ale feluriţilor esteticieni, studiul modelelor care se găsesc la temelia con- strucţiilor lor. O astfel de anchetă este însă indispensabilă pentru a surprinde resortul mai adânc al oscilaţiilor pe care le înregistrează istoria doctrinelor de estetică. In ce-1 priveşte pe Schopenhauer, identificarea izvoarelor artistice care inspiră şi susţin teoriile sale este uşurată prin aceea că ideile îi sunt tot timpul ilustrate de exemple împrumutate istoriei artelor. Urmărind aceste exemple, ne putem convinge că spiritul clasicismului şi barocului inspiră viziunea estetică a lui Schopenhauer, într’o măsură mai mare decât ne puteam aştepta la un autor care îşi aşternea reflecţiile sale puţin înainte de 1820. Observaţia nu prejudiciază întru nimic consta- tarea de mai sus în legătură cu accentuarea romantică a importanţei muzicii, în capitolele pe care Schopenhauer le consacră acestei arte. In paginile consacrate poeziei, poeţii romantici germani nu sunt însă citaţi niciodată; geniul tutelar al acestor pagini este Goethe, a cărui regalitate nu este împărţită decât cu barocul lui Shakespeare şi Calderon, cu Byron în fine, singurul romantic, poeţi a căror creaţie este pătrunsă de numeroase valori intelectuale. Tot astfel, în dezvoltările sale aupra artelor plastice, Schopenhauer citează totdeauna artişti de factură clasică sau barocă, greci, italieni sau francezi, Phidias, Praxiteles, Scopas, Corregio, Annibale Caracci, Poussin, etc. Mai grea este, fireşte, identificarea obiectului estetic al lui Bergson, ale cărui consideraţii generale asupra artei în «Les donnees immediates » sau în « Le Rire » nu s unt întovărăşite de nici o exemplificare. Totuşi, considerând momentul istoric în care aceste pagini au apărut, este permisă ipoteza că experienţa impre- sionistă contemporană le-a inspirat în mare măsură. Arta ca re- prezentare a individualului este o formulă pe care n’o autori- zează decât creaţia impresionistă, adică acea formă de artă construită din materia sensaţiilor şi nu a ideilor şi care, la finele veacului 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trecut, a însemnat unul din momentele reacţiei antiintelectualiste. Cu câtă siguranţă putem vorbi despre fundamentul impresionist al esteticei lui Bergson, ne putem convinge urmărind cum este prezentată în Proust arta marelui pictor impresionist Elstir, per- sonaj fictiv, dar caracteristic pentru unele din tendinţele artistice ale vremii. Ceea ce Elstir pictează nu sunt lucrurile, ci aparenţa lor, curăţată de tot ceea ce intelectul şi memoria automatizată şi socială le adaogă. Pânzele lui Elstir operează « o întoarcere sinceră către rădăcina însăşi a impresiei» {Le Coti de Guermantes, II, pag. iox). Bergsonismul lui Elstir a fost observat uneori de criticii lui Proust, de pildă de un Et. Burnet, care scrie: «Impresionismul lui Elstir îşi are originea în paginile din «Datele imediate ale conştiinţei» asupra sentimentului estetic, a duratei reale şi a celor două aspecte ale eului » (Essences, pag. 189). Cum însă paginile lui Bergson apar în 1889, adică într’un moment când impresio- nismul îşi dăduse măsura, pentrucă puţin înainte de această dată Manet, Degas, Monet, Cezanne, Rodin făcuseră cunoscute unele din pânzele lor mai importante, putem vorbi nu numai de o influenţă a bergsonismului asupra impresionismului tardiv, dar şi de o influenţă a primului impresionism asupra esteticei bergsoniene. Mişcarea impresionistă nu va fi fost deci fără răsunet asupra con- stituirii obiectului esteticei lui Bergson. Ideile acestuia asupra artei se referă la structurile impresioniste ale artei. S’ar putea spune că cele două teze amintite, fiind inconciliabile, cercetarea trebue să cumpănească bine motivele fiecăreia din ele şi să se decidă pentru una singură. Cine gândeşte însă astfel, trece cu uşurinţă asupra împrejurării că obiectul esteticei nu este în- totdeauna acelaşi. Adevărul pe care ne-am străduit a-1 pune în lumină este că acest obiect variază necontenit, paralel cu sforţarea spiritului de a-şi apropria una sau alta din structurile obiective ale artei. Intre feluritele teze ale esteticei nu este deci contradicţie propriu zisă, căci aceasta presupune invariabilitatea obiectului. Istoria esteticei nu este aceea a contradicţiilor ei, ci istoria con- ştiinţei umane în lucrarea de a cuceri forme cât mai numeroase şi mai variate ale artei. Meritul esteticei fenomenologice stă în redescoperirea adevărului că există structuri obiective ale artei şi în îndrumarea cercetării către studiul lor descriptiv. Limitele acestui curent apar însă în momentul când se recomandă inven- CONSTRUCŢIA obiectului In estetică 639 tariarea, într’un spirit oarecum alexandrin, a tuturor acestor struc- turi. O năzuinţă care se izbeşte de constatarea faptului că există o ordine a problemelor, paralelă cu lucrarea de constituire a obiec- tului şi de împrejurarea că estetica nu poate fi azi, decât ceea ce a fost totdeauna: reflecţie teoretică alimentată din experienţa vie a unei forme particulare a artei. Ştiinţa şi conştiinţa estetică sunt termenii unui raport activ a cărui destrămare nici nu trebue râv- nită şi nici nu este posibilă. TUDOR VIANU CENTENARUL LUI CREANGĂ Destinul amintirii lui Ioan Creangă este dintre cele mai ciu- date. Nu vom face prea mare caz de faptul că până astăzi opera nu şi-a găsit monografistul de care este vrednică. Această lipsă caracterizează starea actuală de precaritate a istoriografiei şi a criticei noastre literare. Intr’adevăr, cu excepţia lucrărilor d-lui E. Lovinescu despre Grigore Alexandrescu, Constantin Negruzzi şi Gheorghe Asachi, şi în afară de cercetările copioase despre Emi- nescu, întreprinse de d. G. Călinescu, nu avem încă studiile cu- venite, asupra clasicilor noştri. De altfel, încercările viitoare de sinteză, biografică şi critică, referitoare la scriitorii din veacul trecut, se vor lovi de neajunsul puţinătăţii materialului infor- mativ. Rămâi uimit, de câte ori încerci să te documentezi asupra unei chestiuni literare de până mai acum cincizeci de ani, înaintea pustiului documentar care ţi se aşterne înainte. In ceea ce îl pri- veşte însă pe Creangă, putem vorbi de un adevărat paradox de ordin critic şi istoriografie. Pe acest scriitor, care înfăţişează în simţământul public sinteza sufletului nostru etnic (expresia apar- ţine contemporanului său Gruber), l-a cuprins într’o cercetare mai întinsă, un străin, d. Jean Boutiere, din îndemnul profeso- rului Mario Roques. Nu s’a găsit aşa dar un compatriot, care să înalţe marelui povestitor moldovean, monumentul spiritual pe care îl merita. Cât despre pomenirea pioasă, din iniţiativa oficia- lităţii, nu putem vorbi fără amărăciune. Mormântul său din Ci- mitirul Eternitatea dela Iaşi a rămas fără cruce vreo douăzeci şi doi de ani; a fost îngrădit abia după un sfert de veac; nu ştim prin ce minune s’a înălţat şi un bust modest pe acel loc. O mai grozavă părăsire nu se poate închipui. Bojdeuca din mahalaua CENTENARUL LUI CREANGĂ 641 Ţicăului dela Iaşi, în care autorul Poveştilor a locuit ultimii săi optsprezece ani de viaţă, a fost restaurată tocmai în 1918, din grija Universităţii ieşene. încăperile ei începuseră a se prăbuşi, potrivit tradiţiei mizerabile care a lăsat în voia soartei, atâta vreme, conacul dela Mirceşti sau casa lui Cuza dela Galaţi. Nu mai puţin jalnică apare nesprijinirea îndemnului unui mănunchi de admi- ratori, care au luat iniţiativa ridicării unui monument încă din anul 1902, nereuşind să-şi realizeze gândul decât mai acum patru ani (bustul lui Creangă făurit de sculptorul Dumitriu-Bârlad, în Grădina Copou). Unul din cei mai credincioşi păstrători ai me- moriei lui Creangă, d. Mihail Sadoveanu, putea, în aceste împre- jurări dureroase, să exclame: « Noi, tinerii, îi vom ridica un monument în inimele noastre i>. Generaţia lui însă l-a lăsat uitării şi pe el, a lăsat uitării şi tot ce se lega de el («In amintirea lui Creangă », Un instigator, Bu- cureşti, 1912). A trebuit să treacă, aşa dar, aproape 6 jumătate de veac dela moartea lui Creangă, ca să se înjghebe, din iniţiativă particulară, cele câteva gesturi de milostenie pentru amintirea unuia din cei mai de seamă scriitori ai noştri. Din această dureroasă tărăgănare se cuvine măcar să ne alegem cu un învăţământ de viitor. Oricum, să nădăjduim că faptele de vinovată lăsare în părăsire, rămân ca semnele unui trecut ce nu se va repeta. Zările deschise, la care ne-am putea aştepta după atâta pa- ragină în jurul casei, mormântului şi amintirii lui Creangă, nu se luminează încă. Iată, când scriem aceste rânduri, n’au ajuns încă la ştirea noastră zvonurile unei reabilitări ale oficialităţii. Oare se j 5 pregăteşte ceva în vederea datei care va însemna un moment săr- bătoresc în conştiinţa tuturor Românilor, ştiutori de carte? Căci într’adevăr, centenarul naşterii lui Creangă nu e sortit să tre- zească ecouri doar în cercurile restrânse ale cărturarilor. Creangă nu cade în lotul exclusiv al oamenilor de aşa zisă cultură supe- rioară. El este al tuturor, de pe toată scara, dela gânguritorii al- fabetului şi până la treapta cea mai de sus a filologiei şi a lite- raturii, în înţelesul deplin al artei. Nu cunoaştem un imbold mai nimerit de înfrăţire întru sărbătoare culturală si naţională, decât pomenirea răzeşului înzestrat cu daruri minunate, care a fost Ioan Creangă. Prin împletirea gândului simplu cu arta meşte- 41 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şugită din Amintirile şi basmele sale, el este al poporului întreg. Totodată, prin înfăptuirile sale de învăţător, care a dat ţării sale cele dintâi bune abecedare şi pilda unui învăţământ luminat, el este unul din marii îndrumători ai instrucţiei noastre primare. Creangă, povestitorul ivit din părţile Neamţului, artistul — in- stinctiv sau conştient, aceasta se va vedea mai departe — impus din sânul « Junimii» şi institutorul care a lăsat o dâră de lumină, se cuvine, pentru întâia oară, răsplătit de societatea, care îi rămâne datoare de atâta vreme şi care nu s’a plătit de dânsul mai cu nimic. A venit deci ceasul să dăm amintirii lui Creangă, adevăratul caracter al unui cult obştesc. Numai astfel se va preface în faptă enunţul monografistului francez, care îşi încheia studiul cu afirmarea pentru noi nedovedită, după care « Creangă se bucură în sfârşit deplin, în toată România, de gloria la care era aşa de îndreptăţit». # Din nevoia de unitate a spiritului, care închide substanţa vie a creaţiei în formule moarte, decurge şi imaginea simplificatoare pe care ne-o facem despre creator. Pare-se că puţine personali- tăţi au suferit de o mai violentă simplificare a icoanei lor ome- neşti, decât Ioan Creangă. Prietenii săi de o seamă cu dânsul, institutori şi preoţi, din generaţia sa sau imediat următori, au ţesut în jurul chipului său o grosolană plasă anecdotică. De bună seamă, gesturile, atitudinile şi cuvintele ce i s’au atribuit au lăsat posterităţii un Creangă de esenţă proverbială. Oricât ne-am îm- potrivi acestei moşteniri, care este o realitate considerabilă în bio- grafia lui Creangă şi oricât ne-am sili să reducem anecdoticul la măsura adevărului, nu vom reuşi. Aceasta este răzbunarea poz- naşe a lui Creangă, împotriva vinovatei purtări faţă de dânsul, a urmaşilor. Fireşte că, în lipsa serioaselor cercetări biografice, s’a putut isca o adevărată legendă în jurul povestitorului. Legenda are măcar meritul de a fi lucrat la stabilirea unei atmosfere de simpatie durabilă, ba chiar a unui mic cult de bisericuţă, pentru perifericii culturii. Orişicât ar fi operat compensator, această ţe- sătură legendară, faţă de indiferenţa publică, noi suntem datori să risipim falsele miraje şi să contribuim cât de puţin la resta- bilirea figurii sale adevărate, fie şi în dauna unui pitoresc în esenţa sa facil. Să încercăm întâi să nu ne lăsăm influenţaţi de icoana CeNteNArOl lUi creangă 643 mediului său familiar, din bojdeuca sa ţărănească, unde-şi ducea traiul lângă o ţiitoare şi între o duzină de pisici. Că Ioan Creangă a trăit până la sfârşit ţărăneşte, aceasta nu dovedeşte că a rămas, în structura sa morală, nepătruns vre-unei infiltrări de cultură. Condiţiile noastre de trai au însemnat multă vreme o linie de evoluţie foarte înceată şi o stăruinţă îndărătnică spre regres, în ciuda progresului formal. Abia în ultimii cincisprezece ani, orga- nizarea urbanistică a început a impune un standard civilizat de locuinţă. Astăzi mahalagiul sau orăşanul prin transfer brusc de clasă e aşezat fără voie în condiţii de viaţă la care ar fi ajuns prin evoluţie firească peste câteva generaţii. însăşi mica burghezie a satelor evoluiază surprinzător, prin prestigiul pe care îl are civilizaţia orăşenească asupra ei. Tradiţionaliştii şi artiştii deplâng părăsirea portului ţărănesc, a industriilor casnice, a limbii neîm- pestriţate, într’un cuvânt imitaţia formelor orăşeneşti, care tri- vializează structura şi înfăţişarea veche a ţăranilor. Pe vremea lui Creangă, procesul de imitaţie lucra numai asupra târgoveţilor şi nu se întinsese încă asupra vieţii dela ţară. In acest fel, s’a putut crede până deunăzi că satele noastre oferă structuri inalterabile, opunându-se pentru totdeauna formelor nouă. Un Ioan Creangă, fost diacon, institutor cu renume şi scriitor preţuit de câţiva, purtat prin adunări publice, prin cercuri literare şi chiar prin saloane, rezistând unei cât de uşoare şi în- găduite transformări în îmbrăcăminte şi felul de trai, reprezintă în realitate ceva din ultimul moment de stabilitate a tipului rural din civilizaţia noastră. Omul se purta în strae groase de şiac, cu un băţ noduros, dormea pe prispa casei din primăvară până la începutul anotimpului aspru, îşi primea prietenii învelit într’un cearşaf şi se râcâia cu o lopeţică ascuţită pe spinare. Ce a urmat de aci? D. N. Iorga, teoretician uneori romantic al permanenţei structurii ţărăneşti, a văzut în Creangă « un ţăran ca toţi ceilalţi, mai isteţ doar şi căzut între boieri, cărora le plăceau « prostiile » lui» («Ceva despre Ion Creangă», 17 Ianuarie 1910, Oameni cari au fost, I). Prin alte cuvinte, d-sa tăgădueşte străbaterea vre-unui element eterogen în alcătuirea morală a marelui institutor şi po- vestitor. In această concepţie a d-lui N. Iorga, atitudinea d-sale teoretică interpretează logic elementele de suprafaţă din înfă- ţişarea materială şi morală a lui Creangă. Aproape nu mai este 41 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nevoie să arătăm că acest fel de a vedea corespunde pe deplin sensibilităţii şi ideologiei semănătoriste, care au văzut în Creangă un exemplar pur al categoriei sale sociale. Aşa dar imaginea ţărănească a lui Creangă corespunde unui concept de puritate. Aci stă şi tăria, dar şi şubrezenia lucrului, deoarece realitatea desminte conceptele curate. Dacă părăsim perspectiva teoretică şi personalitatea covârşitor dogmatică a d-lui N. Iorga, pe un plan inferior de înţelegere culturală, întâlnim confuzia dintre apa- renţă şi esenţă. Până şi colaboratorii didactici ai lui Creangă şi-au făcut despre genialul lor prieten uneori mai necioplit decât dânşii, în purtările sale, o idee dintre cele mai strâmbe. Astfel preotul şi institutorul Ienăchescu, înşelat de grosolănia aparentă a lui Creangă, îl credea datornic Tincăi Vartic, în înjghebările sale literare. Iar institutorul C. Grigoriu (sau Grigorescu) era încredinţat că aspra migală artistică a lui Creangă se datora unei instrucţii insuficiente (fireşte, de vreme ce el, mai isteţ, era în stare să redacteze din fuga condeiului!). In zilele noastre, cea mai barocă prezentare a lui Ioan Creangă se datoreşte d-lui G. Căli- nescu. D-sa înainte de a fi un abundent critic si un harnic isto- » riograf literar, este un talentat scriitor, ispitit să scrie sub îndem- nul celei mai libere fantazii. Numai aşa se explică faptul că d-sa, cu o delectabilă vervă imaginativă, a văzut în Creangă ba un «bivol nămolos», mânat de o « voluptate a regresiunii spre pă- dure », ba un « fabulos Flămânzilă », ba un « geniu al bordeiului ». In dosul acestor ingenioase formulări, nu se ascunde însă un conţinut sufletesc verificabil. Creangă nu este ceea ce sugeră prin înfăţişarea sa fizică şi prin traiul său ţărănesc. In Creangă ne interesează resursele ascunse, care i-au îngăduit să transforme prin creaţie, un material folkloric şi de impresii, la îndemâna oricărui ţăran. Cum însă prefacerea acestui material nu mai este la îndemâna fiecăruia, ne preocupăm, nu de elementele nivela- toare, neinteresante, ci de elementele diferenţiatoare. Nu ni se pare că d. G. Călinescu ar aduce vre-o lămurire în acest sens, când crede ca şi Ienăchescu, că Ioan Creangă ar fi fost « nu prea deştept». Va trebui deci să recunoaştem coexistenţa omului Creangă (poate mai «necioplit» decât alţi răzeşi humuleşteni, trecuţi la oraş) cu scriitorul Creangă, care înfăţişează un salt unic în evo- CENTENARUL LUI CREANGĂ 645 luţia noastră culturală. Puşi în opoziţie, cei doi Creangă oferă o antiteză dintre cele mai speculabile în vederea unor efecte uşoare. Aducerea lor la acelaşi numitor, în felul pornirii semănătoriste, este de asemenea o eroare, deoarece scriitorul nu prelungeşte pe om decât pe planul unei armonii prestabilite. Personalitatea exte- rioară a lui Creangă rămâne deci legată de complexul structurii ţărăneşti trecute, fără ca să prejudece asupra alcătuirii sale spi- rituale. De altfel, elementele portretistice ale lui Creangă ne-au parvenit prin două oglinzi paralele. Una este aceea a tovarăşilor şi învăţăceilor săi didactici. Cei dintâi (Ienăchescu şi Grigo- rescu) au văzut într’însul un ţărănoi sfătos, poate că inferior faţă de ei, prin cultură, Ceilalţi (Artur Gorovei, Th. D. Sperantia), urmaşi în ale folklorului, nu şi-au explicat natura geniului lui Creangă şi au căutat să-i dea o tâlcuire simplistă, prin identifi- carea structurii omului, cu structura operei. Şi unii şi alţii, mai rău sau mai bine intenţionaţi, au rămas, fie covârşiţi de icoana dezamăgitoare a omului, fie entuziasmaţi prin efectul perspectivei, de ceaţa legendară, pe care au îngroşat-o şi dânşii cu naivitate. Astfel, oglinda didactico-folklorică ne-a lăsat icoana când pejo- rativă, când fabuloasă, a unui ţăran ca oricare altul, sau a ţăra- nului ideal. Oglinda unora dintre junimişti nu reflectează o ima- gine prea diferită. G. Panu este, de sigur, exponentul cel mai caracteristic al felului în care era văzut Creangă de majoritatea junimiştilor. Iritat de succesul povestitorului, Panu vede în Creangă pe ruralul trecut pe la « Borta-Rece », care a fonografiat poveştile populare. Tăgăduindu-i orice originalitate de povestitor, recu- noscându-i doar meritul de a fi scris cu oarecare personalitate Amintirile, Panu oglindeşte mentalitatea tipului urban, sâcâit de ceea ce socotea a fi lăfăirea unui ţăran, spre marele haz al boierilor. Aci se cam întâlneşte impresia d-lui N. Iorga cu aceea a lui Panu, când d-sa crede că junimiştii dela Convorbiri Literare nu făceau decât să încurajeze pe un amuzor. Noi preconizăm o mai limpede privire asupra omului, care nu a fost nici ţăranul ideal, de concept pur, nici bivolul nămolos al fantaziei critice, ci o mlădiţă a trunchiului ţărănesc, care a refuzat să se transplanteze după modul evoluţiei sociale de astăzi. Creangă este ultimul reprezentant al inadaptării ţărăneşti la unele forme de viaţă târgoveţe. Aspectul său vestimentar şi bojdeuca 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din Ţicău, sunt fenomene de rezistenţă împotriva unui anume progres. Inadaptarea sa nu ia însă un caracter totalitar şi nu se colorează dramatic. O mai atentă examinare a vieţii şi operei sale îl arată mai maleabil în structura sa sufletească, deschis ideilor politice înaintate, metodelor pedagogice noi şi artist literar în scrierile sale de tot felul. * * * Viaţa şi opera lui Ioan Creangă comportă în rezultatele lor o înfrângere şi două biruinţe. Sau altminteri zis, nu i-a fost dat să se realizeze într’o direcţie, dar a creat cu prisosinţă în alte două domenii ale culturii. Destinat preoţiei din cea mai fragedă vârstă, de pe urma am- biţiei materne, Creangă a ajuns preot la vârsta de douăzeci şi doi de ani. La drept vorbind a fost şi a rămas diacon, până la cate- risire (1859—1872). Timp de nouă ani, activitatea sa preoţească, de bine, de rău, a urmat un curs liniştit. Până la 1868, se pare că nu a avut nici o ciocnire cu mai marii săi din tagma preoţească. Cu toate acestea, încă din aceste vremuri, diaconul Creangă îşi caută o altă întrebuinţare. Cercetează cursurile preparandiale dela Institutul Vasile-Lupu, de sub conducerea tânărului profesor Titu Maiorescu. Râvna cu care Creangă urmează în anii 1864 şi 1865 aceste cursuri pedagogice, obţinând premiul întâi în pri- mul an şi numirea sa de institutor înainte de absolvirea anului al dpilea, arată că şi-a descoperit adevărata chemare. Un asemenea zel, pe de altă parte nu ştim să-l fi depus în timpul preoţiei sale şi în direcţia bisericească. I se atribue un studiu despre îndato- ririle preotului, dar care, dacă este de Creangă, a fost conceput ca un fel de justificare, tocmai după ce fusese suspendat din preoţie în 1871. Orişicât, se pune o întrebare: cu ce s’a manifestat în chip deosebit Creangă ca diacon ? Ce iniţiativă duhovnicească a avut în timpul celor doisprezece sau treisprezece ani de păstorie ? Se pare că nici una. De aci urmează foarte limpede că Ioan Creangă n’a fost învestit decât formal cu harul preoţiei. Intre 1868 şi 1871, Creangă se pune sistematic în conflict cu superiorii săi. Larga îngăduinţă de judecată, care ne caracteri- zează ca popor în cele bisericeşti, a soluţionat problema conflic- tului dintre Creangă şi Biserică, în favoarea celui dintâi, Per- CENTENARUL LUI CREANGĂ 647 spectiva timpului nostru, care a văzut modernizarea preoţească, nu îl poate condamna pe Creangă pentru vina de a-şi fi tăiat coada, de a-şi fi potrivit barba şi mustăţile, de a-şi fi pus o pălărie moale în locul potcapului, de a fi mers la un spectacol teatral cuviincios şi de a fi tras cu puşca în ciorile din curtea bisericii. Afară de acest ultim amănunt care stârneşte hazul, celelalte purtări revoluţio- nare ale lui Creangă au ajuns a fi adoptate cu timpul de întreaga tagmă preoţească dela noi. Dacă ne punem însă în perspectiva momentului, va trebui să recunoaştem că abaterile lui Creangă au fost destul de grave, de vreme ce au atras împotrivă-i prote- stările întregului cler ieşan. Autorităţile bisericeşti l-au graţiat o dată, au clasat afacerea a doua oară, cu rezoluţia « se va avea în vedere » şi l-au suspendat a treia oară, în lipsă, la a doua convo- care. Suspendarea lăsa deschisă portiţa îndreptării, este drept printr’o redactare confuză, care a făcut ocolul «Junimii», ca o mostră de neghiobie: Creangă era «oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna, până când va da probare de îndreptare ». For- mularea era desigur stupidă, dar Creangă trebuia să înţeleagă că i se da un termen de îndreptare de un an. In loc să primească această formulă, destul de onorabilă, Creangă a lepădat rasa preo- ţească, despopindu-se singur. Faţă de recalcitranţa sa, autorită- ţile bisericeşti l-au caterisit şi, ca urmare a raportului lor, Mini- sterul Instrucţiunii l-a suspendat din învăţământ. Amândouă aceste pedepse sunt îndeobşte dezaprobate de opinia publică de astăzi. Creangă apare ca o victima a unui spirit duhovnicesc îna- poiat şi a zelului autorităţii şcolare. Opinia publică judecă oarecum sentimental conflictul dintre Creangă şi Biserică. Răspopirea sa apare ca un anacronism. Problema trebue însă privită obiectiv şi cu un simţ al istoricităţii. Să fi fost Creangă într’adevăr un persecutat? De partea lui nu va fi fost nici o vină? Fără să exagerăm gravitatea abaterilor sale disciplinare, trebue măcar să le constatăm. Şi mai departe să avem în vedere că institutorul Creangă, în timp de peste douăzeci de ani de carieră efectivă, a ştiut să nu se facă vinovat de nici o abatere cât de mică, dove- dind că se putea supune unei discipline. De altă parte, nici unul din biografii români ai lui Creangă nu a întins cercetarea, pentru lămurirea indisciplinei sale, ca diacon. Explicaţia este de ordin psihologic: Creangă nu avea chemarea harului preoţesc. 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Credinţa sa religioasă, probabil călduţă, nu îl susţinea în- deajuns pentru păstrarea unei discipline cuviincioase. De-ar fi fost altfel, ar fi lăsat urme de înfăptuire şi în direcţia aceasta. II vedem însă pe Creangă activând cu spor pentru redactarea unor manuale didactice, în timp ce îşi făcea datoria duhovnicească, fără mare tragere de inimă. Două din cele mai bune lucrări di- dactice ale sale apar în aceşti ani de criză: Metodă nouă de scriere şi cetire, în 1868, şi învăţătorul copiilor, în 1871. Tot în acea vreme, Creangă a făcut cu destulă intensitate « şi ceva politicale », după propriile sale cuvinte. El milita, cum se spune astăzi, în Frac- ţiunea liberă şi independentă, influenţată de ideile social-politice ale lui Simion Bamuţiu, profesorul ardelean de drept constitu- ţional, care predica utopia de pe catedra universitară dela Iaşi, şi anume: lupta cu tendinţe republicane, contra Domnitorului străin, şi o înaintată democraţie, preconizând după tipul alcă- tuirii sociale romane, sufragiul unic şi împroprietărirea. Am vrea să ştim în ce fel istoriografii literari tradiţionalişti vor putea împăca convenţionala lor reprezentare a răzeşului ideal, cu vederile sale politice aşa de puţin conforme cu tradiţiona- lismul firesc al clasei ţărăneşti. Să se ţină seama mai ales că Ioan Creangă nu a fost surprins în naivitatea sa de tânăr neexperi- mentat, cam aşa cum mai tânărul Ioan L. Caragiale, pe la 1870, se lăsa târît în aventura dela Ploeşti a lui Candiano-Popescu. Nu se poate stabili nici o asemănare între aceste două cazuri, foarte deosebite. Caragiale a fost luat de un val de entuziasm, dar şi-a venit curând în fire şi, în afară de propria sa mărturie, care ni-1 arată ispitit şi năucit de retorica « roşilor », nu îl ştim că ar fi ac- tivat la drept vorbind. Ioan Creangă era preot, avea aproape treizeci de ani în 1866 şi totuşi nu s’a mulţumit să fie doar un spectator încălzit al întrunirilor fracţioniste. Lua cuvântul, pro- paga programul înaintat al fracţionaliştilor şi înfrunta zeflemelele adversarilor. Deşi era îndatorat lui Maiorescu, care îi deschisese orizontul pedagogiei şi îi înlesnise intrarea în învăţământ, insti- tutorul era propagandistul înfocat al stângii liberale. Iacob Negruzzi îl poreclise Popa Smântână, şi în cupletele sale Electorale, din Copii de pe natură (Bucureşti, Socec 1874), îi punea pe seamă o atitudine dezmăţată, cuvinte goale şi o politică preo- ţească : . CENTENARUL LUI CREANGĂ 649 < Fraţi iubiţi, eu ştiu de sigur că voi toţi gândiţi ca mine Că ’n iubita noastră ţară, n’ar fi rău să fie bine. Pentru asta, fără ură şi cu gând impăcăcios Cum stă scris în Evanghelii c’a zis chiar Domnul Christos Să fim toţi cu înfrăţire şi ca fraţi să ne ’nţelegem, Dintre noi pe cel mai vrednic, deputat ca să-l alegem. Insă pentru a-I cunoaşte, nu voim a cerceta Vârsta lui şi meseria, ci de-şi ţine legea sa Cum stă scris, dacă posteşte şi de s’a spovăduit, Dacă dă de paraclisuri şi se ’nchină umilit. Căci trăim ca ’n vremi păgâne, oamenii nu mai sunt buni, Nu mai au credinţa vechie ca odată la străbuni. Preoţii prea mică leafă au, bisericile toate Chiar în zi de sărbătoare rămân astăzi deşertate, Discul gol e pân în funduri >, etc., etc. Ne place să ne îndoim de veracitatea proverbialei baliverne din versul al doilea, după cum credem că şi cele ce urmează sunt pură invenţie. De altfel peste patruzeci de ani aproape, acelaşi Iacob Negruzzi ne va încredinţa despre realul talent oratoric al lui Ioan Creangă: « ...Creangă... era unul din oratorii cei mai iubiţi ai în- trunirilor publice din Iaşi, fie politice, fie de orice altă natură. .. .Frazele curgeau repede, pline de spirit şi de bun simţ din gura acestui bărbat înţelept, inteligent şi vesel» (O scrisoare, de Iacob Negruzzi, în Revista Ion Creangă, II, 12, Decemvrie 1909). In acelaşi an, 1866, al turburărilor politice împotriva Domni- torului Carol, Creangă e remarcat la o întrunire electorală de o gazetă junimistă, care îi menţionează fizionomia vioaie şi inter- venţia sa, pentru «învăţătura elementară, care până astăzi nu este încă destul de bine organizată » (după art. citat al d-lui N. Iorga). Interesanta descoperire a d-lui N. Iorga aduce o rectificare nece- sară versurilor satirice ale lui Iacob Negruzzi. Se vede de aci că electoralul Creangă nu venea cu revendicări şi îndemnuri preo- ţeşti, ci cu preocupări profesionale de institutor. Amănuntul este revelator. El mai dovedeşte că politicianul, cucerit de pro- gramul utopic al şcoalei barnuţiene, era capabil de un simţ dez- voltat al realităţilor, în direcţia didactică. Permeabilitatea sa faţă de noutăţile strigătoare, care rupeau atât cu tradiţia şcolară, cât şi cu aşezările politice conservatoare, îl indică pe Ioan Creangă ca pe un spirit foarte mobil şi receptiv. 650 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne este uşor să înţelegem adeziunea sa la noile metode pedagogice când cunoaştem, din Amintirile sale, felul în care el arătase rutina didactică. Din copilărie, Creangă va fi păstrat ura pentru mij- loacele mecanice de instrucţie, în care a fost crescut. îmbrăţi- şarea noii pedagogii are rădăcini în experienţa dezamăgită a co- pilăriei. Insă receptivitatea sa faţă de unele idei politice care nu au răsărit din realităţile noastre sociale, ni-1 înfăţişează şi ca pe un progresist în ale politicei. Iar neadaptarea sa la disciplina tagmei preoţeşti îndreptăţeşte ipoteza, după care Ioan Creangă ar fi fost un agent al progresului şi în ale preoţiei. Din manualele sale didactice mai vedem că progresul mecanic al omenirii îi stâr- neşte o dispoziţie favorabilă. Spre deosebire de conservatorul doctrinar care este Eminescu, refractar progresului tehnic, nemul- ţumit de înfiinţarea căii ferate, Creangă are o atitudine opusă, grăbindu-se să dea copiilor amănunţita descriere a noii invenţii » şi punându-şi la contribuţie modesta inspiraţie poetică spre a scorni versuri pe această temă. Ca « alegător naţionalist », cum îşi spunea, Creangă era antisemit, reprezentând o reacţiune de ordin economic. Iar ca institutor, el recomandă în consecinţă direcţia meseriilor şi a negoţului. In învăţătorul copiilor, credem a-i putea atribui cele două bucăţi întitulate: învăţaţi meserii şi Faceţi-vâ comer- cianţi. Bogăţia comparaţiilor şi a proverbelor, viguroasa structură periodică şi peroraţiile avântate (mai ales în textul din ediţia I), îl indică pe Creangă ca autor probabil al bucăţilor. Gânditorul practic în domeniul economic, cu soluţii pozitive pentru întărirea economică a elementului etnic, se dezvălue în cele două bucăţi de lectură. In părăsirea de bună voie a tagmei preoţeşti, au intrat aşa dar în cumpănă nepotrivirea temperamentală, ideile progresiste, câşti- gate în activitatea politică şi puternicul îndemn al vocaţiei învă- ţătoreşti. Cine, în afară de cercul specialiştilor, mai are astăzi cuno- ştinţă de ce a însemnat Creangă în istoria învăţământului nostru primar ? Prea puţini. Au ajuns la urechile tuturor, pe calea anec- dotică, păţaniile sale preoţeşti, dar s’a stins aproape faima încer- catului pedagog şi a neîntrecutului autor de manuale didactice. Pătruns de duhul prelegerilor lui Maiorescu, Creangă a pus în aplicare principiile călăuzitoare ale pedagogiei moderne şi a dat CENTENARUL LUI CREANGĂ 651 la iveală cele mai bune manuale din timpul său. Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, introdusă aproape în toate şcolile, folosită şi la cursurile de adulţi şi în iniţierea sol- daţilor analfabeţi, a cunoscut un succes fără pereche. Cartea a tras în douăzeci şi cinci de ani (1868—1893), douăzeci şi trei de ediţii şi 527.000 de exemplare, după arătările de pe copertă. învă- ţătorul copiilor, carte de lectură pentru întreg cursul primar, a cunoscut zece ediţii în douăzeci şi doi de ani (1871—1893) şi un tiraj probabil de 120.000 exemplare. In România mică de cinci sau şase milioane de locuitori, manualele lui Creangă, înlocuind vechile cărţi de şcoală ieşite din uz, au stat la temelia învăţă- mântului primar modern. In acelaşi timp, metoda institutorului Creangă, legografică, intuitivă, socratică, recreativă şi pătrunsă de omenie, l-a reco- mandat ca pe cel mai bun pedagog al timpului său. Titu Maio- rescu, apreciind aceste însuşiri, i-a dat însărcinarea să alcătuiască un manual: Povăţuitor la cetire prin scriere, după sistema fonetică (1876), pentru folosinţa învăţătorilor, şi să dea o răspândire prin- cipiilor gramaticeşti maioresciene, în Regalele limbei române (1880). Creangă a mai redactat Geografia judeţului Iaşi (1879) şi Harta judeţului Iaşi. învinuit de plagiat, a răspuns cu succes criticelor nedrepte ale lui Ioan Pop Florantin. Lucrările sale didactice, prin cota sa de autor, i-au asigurat independenţa materială şi un trai tihnit. Dar mai ales, prin excelenţa lor, i-au făurit un mare renume de autor didactic. Elevii şcoalelor din Iaşi erau aduşi să asiste la lecţiile sale model, la clasa întâi. Nu vom trece peste prezentarea sumară a acestei activităţi, fără să amintim că Ioan Creangă va înfrunta timpul ca scriitor scolastic, prin girul lui Eminescu, într’unul din faimoasele sale rapoarte (1876) de revizor şcolar. Rândurile călduroase şi ferme ale raportului sunt până astăzi cea mai bună analiză a metodei didactice a lui Creangă. De atunci încoace, ne lipseşte studiul adâncit, de specialitate, asupra activităţii sale didactice şi pedagogice. Intr’o viitoare cer- cetare completă a operei sale, acest studiu e neapărat trebuincios. Data intrării lui Creangă la Junimea, nu este încă bine sta- bilită. După Iacob Negruzzi, Eminescu l-ar fi adus pe Creangă la şezătorile literare ale Junimii. Titu Maiorescu, în Istoria con- temporană a României, îl arată pe Creangă frecventând socie- 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tatea literară încă din anul 1871. Oricum ar fi, Creangă a început să publice poveştile sale în 1875, stârnit de citirea nuvelei Budulea Taichii a lui Ion Slavici. Până atunci, scrisese numai câteva mici povestiri pentru uzul şcolarilor şi versificări neînsemnate. Iacob Negruzzi spune cu bună dreptate în scrisoarea citată, din 1909: « Totuşi Ion Creangă era timid de natură şi poate n’ar fi cu- tezat să scrie niciodată altceva decât cărţi didactice elementare, de n’ar fi trăit în atmosfera Junimii, dacă n’ar fi fost încurajat de această societate şi de nu era într’una îmboldit de directorul Convorbirilor Literare ». Gheorghe Panu a văzut în încurajarea producerilor popu- lare ale lui Ioan Creangă, de către Junimea, «un fel de sport» şi o modă. A fost însă spre cinstea lui Titu Maiorescu, spiritus rector al Juni?nii, şi a lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor Literare, descoperirea marelui talent de povestitor al lui Creangă. Cu perspectiva istorică de care beneficiem, ne este uşor să recu- noaştem, prin puzderia de colaborări literare ale grupării, crea- ţiile literare ale lui Eminescu, Creangă şi Caragiale, care au dat justificarea existenţei artistice a nouii direcţii. Creangă nu aducea numai simpla reproducere credincioasă a basmelor, din comoara folklorică nemţeană, aşa cum credea G. Panu. El lucra sub îndemnul unei puternice conştiinţe artistice, care îl făcuse suspect de nepregătire intelectuală înaintea lui C. Grigorescu. Iacob Negruzzi cunoştea frământările artistului: « Când citeşti proza poveştilor şi amintirilor, ai crede că ea a curs deodată şi neschimbat dela sine, aşa cum autorul o avea în gând. Totuşi puţini scriitori au lucrat aşa de încet şi au schimbat textul aşa de mult şi aşa de des ca Ion Creangă. Fiecare frază sau parte de frază era începută şi reîncepută în cinci, şase feluri până le căpăta forma definitivă aşa de frumoasă şi în aparenţă aşa de naivă» (loc. cit.). Mai sus menţionatul Grigorescu arată că scriitorul stiliza îndelungat, atât în scrierile sale literare cât şi în cele didactice. Amănuntul este de mare preţ, deoarece confirmă anterioritatea scrupulului artistic la Creangă, autorul didactic, care nu mani- festa pe atunci nici un fel de ambiţie literară. Tot Grigorescu arată că Ioan Creangă punea colaboratorilor săi la îndemână, în alcă- tuirea bucăţilor didactice, o mare bogăţie lexicală, din care îi CENTENARUL LUI CREANGĂ 653 lăsa să aleagă cuvintele trebuitoare. Cu atât mai mare este me- ritul selectiv al lui Creangă, în redactarea personală a poveştilor. Neîncrezător în sine, ca toţi marii artişti, Creangă alegea totuşi cu greu din comoara lexicală de care dispunea. Cercetătorii manuscriselor sale, în vederea editării postume a lui Creangă, confirmă de asemenea imensa muncă de şantier, a scriitorului. Manuscrisele sale, pe petice inegale de hârtie, con- semnau tot ce îi trecea prin cap, dar redactările literare erau în- cărcate de trimiteri şi ştersături, întocmai ca manuscrisele lui Eminescu şi Caragiale. Unul din aceşti cercetători, Gruber, prac- ticant al psihologiei experimentale, l-a rânduit printre tipii sen- suali şi auditivi, scriind sub lucrarea unqi puternice emoţii, râzând singur, lăcrămând, transpirând şi făcând mişcări reflexe, auzindu-şi personajele şi totuşi ştergând neîncetat până la redactarea defi- nitivă. Dela d. Artur Gorovei aflăm că scriitorul «judeca bucăţile literare după efectul acustic», scandând frazele. Am putea în- mulţi aceste mărturii, dacă n’am avea impresia că am stăruit prea mult asupra acestui punct. Cercetarea textelor lui Creangă con- firmă de altfel mărturiile contemporanilor şi verifică gradul de conştiinţă artistică a lui Creangă. Cercetători străini ca d. Jean Boutiere, sau defunctul romanist dela Lipsea, dr. G. Weigand, stărue deosebit asupra eminentei valori artistice a producerilor sale populare. D. Jean Boutiere îl asemueşte pentru grija perfec- ţiunii, cu clasicul francez al basmului, Charles Perrault, iar Wei- gand, după ce îl arată ca un întrupător al geniului rasei, adaugă: «... ein Kiinstler, ein uniibertroffener Meister in der Kunst des Erzăhlens; niemand vor oder nach ihm hat in so genialer Weise verstanden sich in der Volkssprache ausdriicken wie er (prefaţa la Ion Creangă's Harap Alb, Leipzig, 1910). Cu prilejul sărbătoririi a douăzeci de ani dela moartea lui Ioan Creangă s’a ridicat de către d. N. Iorga un glas răzleţ în contra preţuirii artistice a povestitorului. Mesajul de protestare al d-sale suna în acest chip: « Orice încercare de a face din Creangă o personalitate literară în afară de caracterul său reprezentativ, de om de popor care a ştiut să nu fie decât poporul, aşa de simplu şi prin aceasta, aşa de mare, e o greşală, de care d-voastră aţi ştiut să vă feriţi» (In revista Ioan Creangă, Decemvrie 1909). 654 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cuvintele subliniate de noi, vădesc un poporanism de esenţă romantică. Rămâne de văzut însă dacă nu se poate face din Creangă « o personalitate literară », păstrându-i-se « caracterul său repre- zentativ de om de popor». Termenii nu se exclud, când e vorba de Creangă. Rămânând « om de popor », Creangă a ajuns o « per- sonalitate literară » prin extraordinarul său simţ artistic. Această ecuaţie, fireşte rară, face preţul deosebit al personalităţii lui Creangă. De ce crede d. N. Iorga în recenta lucrare Istoria literaturii ro- mâneşti contemporane, că Amintirile sunt « de o perfectă sinceri- tate nemeşteşugită, de un pitoresc spontaneu»? Aceasta e de-a- dreptul uimitor. Şi de unde deduce superioritatea lui Slavici ca povestitor, aceasta ne-ar rămânea neînţeles, dacă n’am şti că sub- stratul etic al literaturii lui Slavici a determinat preţuirea d-sale deosebită. Este adevărat că povestitorul Creangă nu a fost că- lăuzit de principii etice. Absenţa tendinţei morale este de altfel unul din caracterele literaturii populare. Creangă a fost un amo- ralist, sănătos ca însăşi firea poporului şi uneori destul de piperat (se pomenesc de către cunoscătorii manuscriselor două povestiri cari nici nu sunt imprimabile). In povestirile şi amintirile sale se răsfrânge sănătatea morală ţărănească, fără constrângeri de ordin etic. Bucata sa literară cu aluzii mai libere, Moş Nichifor Coţcarul, a fost pe drept cuvânt lăudată pentru caracterele ei nuvelistice. Măestriei artistice a povestirii, i se datorează măsura în tratarea părţii oarecum riscate. Nu este în intenţia noastră de a modifica esenţial preţuirea artistică a poveştilor şi Amintirilor. Rânduindu-ne alături de aproape unanimitatea opiniei literare, socotim că poveştile sale, prin pe- cetea individuală a tratării, sunt adevărate creaţii. D. Jean Bou- tiere a dovedit cu prisosinţă originalitatea povestitorului, care a dat pentru prima dată la noi, variantele unor teme de largă răs- pândire, cu poveştile: Soacra cu trei nurori, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Stan Păţitul, Ivan Turbincă şi Prostia omenească; versiunea lui Harap-Alb e foarte deosebită de cele existente la noi şi mult superioară, doar Povestea porcului, Fata babei şi Fata moşneagului şi Făt-Frumos, fiul iepei sunt mai înrudite cu redac- tările anterioare, dovedind un fond comun. Cercetătorul francez, specializat în studiul comparativ al basmelor, din literaturile indo- europenfe, a rămas covârşit de originalitatea lui Creangă, ca autor CENTENARUL LUI CREANGĂ <>55 folkloric şi ca artist. D-sa încheie cu o afirmare capitală: «această transformare a poveştii populare în operă de artă e un fapt care nu se constată la multe naţiuni». Iar cititorul Amintirilor măr- turiseşte neputinţa analizei de a tălmăci farmecul lor neasemuit. Ar fi o neiertată greşală din partea noastră să ne mărginim a vedea în Creangă pe un ţăran ca oricare altul, care a dat expresie firească unui tezaur folkloric la îndemâna orişicui. Pedagogul înnoitor şi oratorul popular cu vederi îndrăzneţe, care a fost Creangă, şi-a scuturat ceva din încărcătura preţioasă a pregătirii sale. Scriin- du-şi poveştile şi Amintirile, şi-a refăcut candoarea primordială. Acesta este încă un semn al unei geniale intuiţii artistice. Este în însăşi condiţia creatorului de a-şi lepăda pieile şi de a percepe cu simţuri proaspete, ca să surprindă sensaţii nemijlocite. Po- vestitorul şi-a redobândit frăgezimea, în vederea creaţiei. De aci nu urmează însă că Ioan Creangă, în alcătuirea sa morală com- pletă, a fost un simplu ţăran reprezentativ, lipsit de personali- tate. Marea sa biruinţă literară, care l-a aşezat alături de Emi- nescu şi Caragiale, nu îşi poate găsi o explicare suficientă în con- siderentul geniului etnic. Creangă realizează opera de artă prin voinţă, prin condensare, prin închegare, prin eliminarea zgurei. Supuse analizei amănunţite, textele sale dau revelaţia cristali- zării, care e rezultatul unei discipline aspre. « Nu mi-ar fi ciudă încalţe, când ai fi si tu ceva si de te miri unde, îmi zice cugetul meu; dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită din sat dela noi şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale ». Aşa începe bunăoară fragmentul III din Amintiri. Examinarea atentă a acestor patru rânduri limpezi arată grija topicei, a selecţiunii lexicale, a impresiei euritmice. «Ţărânii», de bună seamă, în materialitatea brută, dar topite la flacăra unei conştiinţe artistice, care depăşeşte tehnica elementară a artelor populare. Ioan Creangă a găsit în «Junimea » altceva decât bunăvoinţa unor boieri faţă de pitorescul natural al unei manifestări rustice pitoreşti: o şcoală literară, în care munca artistică era o dogmă. Alături de Eminescu şi Caragiale, el înfăţişează o biruinţă de ordin artistic, câştigată cu mare trudă. Fiecare din operele acestor trei mari creatori e elaborare strictă şi avară. Eminescu a lăsat 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai puţin de o sută de poezii redactate definitiv, dintr’o muncă uriaşă de şantier. Caragiale îşi condensează realizările într’un volum de comedii, deşi poartă într’însul materiale pentru nenu- mărate înjghebări dramatice. Iar Creangă, comoară de folklor şi de impresii personale, filtrează numai ce i se pare bun, în câteva poveşti şi în patru fragmente autobiografice. învăţământul maio- rescian şi creaţiile celor trei mari artişti dela Convorbiri Literare îngădue raportarea şcoalei literare dela Iaşi, ca moment cultural, la clasicismul francez (grupul Boileau, Racine, Moliere şi La Fontaine, din generaţia dela 1660). Acelaşi cult clasic al formei şi al adevărului psihologic, acelaş criticism fecund în rezultate însufleţeşte mişcarea artistică, prezidată de cumpăna dreaptă a lui Titu Maiorescu. Ne este îngăduit să deducem, din covârşi- toarea influenţă exercitată de profesorul de pedagogie asupra diaconului ce se iniţia în ale şcoalei, că Ioan Creangă, sub aceeaşi binefăcătoare înrâurire a spiritului maiorescian şi-a desăvârşit la limita extremă a perfecţiunii, scrupulul artistic înnăscut. Vremea, care roade falsele prestigii literare, va lucra în fo- losul operei lui Creangă. Treptat se va lămuri confuzia care îi ştirbeşte personalitatea, reducându-1 la exponentul instinctiv al categoriei sale. Topind micile asperităţi ale particularismului re- gional, manifestat lexical, timpul va desăvârşi clasicitatea operei sale. Netezind trăsăturile fabuloase ale portretului său moral, dedus din anecdotică, va mări faima meşterului care a dat sclipiri cristaline geniului nedesluşit al poporului. In umorul, în duioşia, în sfătoşenia sa aşa de evocativă, se vor desluşi muchile agere ale cleştarului, care răsfrânge şi sporeşte lumina, iar nu apele do- moale ale părăului, care oglindeşte, fără să aleagă. Când vom înceta de a-1 privi pe Creangă ca o medie a sensibilităţii româ- neşti, de obârşie ţărănească, îi vom fi dat ceea ce i se cuvine. Atunci se va destăinui secretul artei sale, de nuanţe, de semi- tonuri, de umbre şi lumini, ce se refuză simţirii neartistice sau preconceptelor doctrinare. Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul din Humuleşti, născut la 1 Martie 1837, va fi reintegrat atunci în drepturile geniului său, care realizează într’adevăr o sinteză a geniului nostru etnic, cu o coloratură însă puternic individuală. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI ÎNAINTE ŞI DUPĂ «MIRACOLUL BIBLIC Nu rămâne nici o îndoială că, alături de « miracolul grec », a existat un «miracol ebraic», magnific înflorit în mesianism şi depăşit în mesajul lui Christos. Dar asemenea « miracole » au apărut ele deodată în lumea afrasiană şi mediteraneană? Intr’o cronică precedentă (înainte de miracolul grec, « R.F.R. », Mai 1936), amin- team câte civilizaţii şi câte sensibilităţi au colaborat la ecloziunea uluitoare a culturii elenice. «Miracolul grec» nu rămâne întru nimic ştirbit, după toate descoperirile arheologice şi interpre- tările stilistice din ultimii treizeci de ani. Dar acum îi putem în- ţelege mai bine «istoria »; îi găsim originile, îi fixăm etapele, îi precizăm originalitatea. Studii asemănătoare s’au făcut şi în ceea ce priveşte « miracolul ebraic ». Unii orientalişti au exagerat chiar probabilele influenţe exercitate de cultura şi gândirea babiloniană, egipteană şi iraniană asupra dezvoltării conştiinţei morale şi reli- gioase iudaice. După cele dintâi mari revelaţii arhitectonice ale Mesopotamiei, s’a crezut chiar că monumentele babiloniene şi asiriene vor schimba toată perspectiva modernă asupra Bibliei. Lucrurile nu s’au petrecut întocmai. Descoperirile din Mesopo- tamia, alături de progresele egiptologiei, au contribuit într’o mare măsură la înţelegerea « miracolului ebraic ». Dar perspectiva mo- dernă asupra Bibliei n’a fost fundamental schimbată. « Miracolul» a rămas neştirbit. Este adevărat că un orientalist ca James Henry Breasted afirmă într’o carte excepţional de interesantă: «Orga- nizarea socială şi dezvoltarea morală a umanităţii în Valea Nilului, care e cu trei mii de ani mai veche decât cea a Evreilor, a con- tribuit esenţial la formarea acelei literaturi ebraice pe care noi o numim Vechiul Testament. Moştenirea noastră morală derivă aşa dar dintr’un trecut uman mai larg, şi cu mult mai vechi decât acela al Evreilor, şi mai de grabă se poate spune că ne-a venit prin ei decât dela ei»... (The dawn of conscience, New-York, I933» P' XV). Lucrul este adevărat, dar numai în parte. Foarte multe intuiţii religioase înalte şi noţiuni morale precise au fost descoperite pe Valea Nilului, cu două mii de ani înainte de pri- 42 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mele texte biblice. Dar gândirea şi sensibilitatea egipteană au cunoscut, apoi, etapele finale ale oricărei culturi: sterilitate, dog- matism, moarte. Deşi a existat un «imperialism egiptean» sub Thutmes III şi deşi un Amenophis IV încearcă introducerea un ui monoteism sui-generis, cultura egipteană nu-şi câştigă acele valenţe universale de care dă dovadă «miracolul biblic». Numai în cazul când acceptăm fascinantele teze ale lui George Elliot-Smith şi ale elevilor săi, Jackson şi Perry, putem vorbi despre caracterul universal al culturii egiptene. Lucrul acesta nu-1 face un egiptolog atât de precaut ca Breasted. El încearcă însă, în magnifica sa carte Aurora conştiinţei, o sinteză a tuturor cuno- ştinţelor noastre despre Egipteni, Mesopotamieni şi Iranieni, prin care să dovedească validitatea morală, filozofică şi religioasă a omenirii pre-biblice. Acelaşi scop şi-l propune şi Charles Jean, în al treilea şi ul- timul volum din lucrarea sa Le Milieu Biblique avant Jesus-Christ, în care se ocupă tocmai despre: Les idees religieuses et morales (Paris, 1936, Librairie orientaliste Paul Geuthner, XC + 728 pag., gr. in — 8°, cu 80 planşe, 130 fr.). Profesorul Charles Jean este un orientalist specializat în problemele sumeriene şi babiloniene, do- menii în care a publicat câteva cărţi fundamentale (Shumer et Akkad, Paris 1923; La litterature des Babyloniens et des Assyriens, Paris 1924; Le peche chez les Babyloniens et les Assyriens, 1925; La religion sumerienne, 1931, toate în editura Paul Geuthner; am amintit numai cărţile care nu sunt de strictă specialitate, căci Ch. Jean este şi un emerit editor şi traducător de texte cu- neiforme, în special religioase şi juridice). Nu cunosc primele două volume din această importantă lucrare; ele se ocupă cu Istoria şi Civilizaţia (350 pag., 1922) şi Literatura (650 pag., 1923) popoarelor care au intrat în contact cu Evreii. Cel dintâi volum a fost, în anumite cercuri, criticat cu destulă violenţă. I se reproşa profesorului Charles Jean lipsa de perspectivă istorică în subiec- tele pe care le tratează. De abia acum, în prefaţa celui de al treilea volum, înţelegem precis planul şi intenţiile acestui vast tratat de aproape două mii de pagini. Profesorul Charles Jean şi-a publicat cursul universitar despre antichităţile biblice; redactat fără gândul de a vedea vreodată lumina tiparului, acest curs cuprindea, fără îndoială, inevitabile repeţiri şi oarecare fluenţă. Aceste vicii sunt considerabil atenuate în volumul de faţă. (Deşi, şi aici, repeţirile sunt uneori abuzive; d. p. aceleaşi rânduri, despre Saduceeni şi Farisei, se întâlnesc şi la pag. 569—570, şi la pag. 673). Totuşi tratatul profesorului Charles Jean este menit să aducă mari fo- loase celor care voiesc să cunoască rezultatele ultime ale orien- talisticei şi arheologiei biblice. Le Milieu Biblique este publicat mai ales pentru nespecialişti, deşi autorul citează de cele mai ÎNAINTE ŞI DUPĂ «MIRACOLUL BIBLICI 659 multe ori din original şi face cuvenitele trimiteri chiar la colec- ţiile de documente egiptene şi mesopotamiene. Aşa cum a fost redactată, această carte va avea rolul pe care l-a avut o generaţie întreagă tratatul lui Felten asupra Epocii Noului Testament. Poate că planul întregii lucrări nu este tocmai fericit ales. Le Milieu Biblique este împărţit pe epoci istorice: Les hommes de la prehistoire (pag. 3—34); Depuis Vaurore de l'histoire jusqu'au Il-e millenaire (pag. 37—258); Depuis les temps mosaîques jusqu’â la captiviU de Babylone (pag. 263—414); Depuis la captivitl de Babylone jusqu’â la domination romaine (417—614); Quelques con- cepts communs aux populations du milieu biblique. Conclusions (617—686). Fiecare din aceste mari epoci istorice este la rândul ei împărţită în mai multe capitole (Egiptul, Babilonia, ludea, Fenicia, Grecia, etc.), iar capitolele cuprind paragrafe speciale despre fiecare zeu în parte, despre obiceiuri, rituale, idei morale, etc. Lectura cărţii este, aşa dar, îngreuiată din cauza excesului de compartimente. Cum datarea documentelor cuneiforme nu este încă bine precizată, anumiţi zei sau anumite concepţii religioase sunt aproximativ fixate într’un paragraf sau altul. Repetiţiile sunt deci inevitabile. Căci, se întâmplă ca numele unui zeu babilonian să apară într’o anumită epocă fără nici o altă explicaţie suplimen- tară; zeul acela capătă importanţă numai câteva sute de ani în urmă, când docunlentele vorbesc precis de cultul lui şi de locul lui în ierarhia divină. Pentru a se păstra cât mai aproape de « ade- vărul istoric », autorul dedică un scurt paragraf zeului îndată ce numele lui apare în documente, apoi revine cu amănunte într’un paragraf ulterior, când documentele îi permit să-i reconstituiască profilul religios şi cultural, şi aşa mai departe, până la sfârşitul cărţii. Nu sunt deci numai cinci sau şase «fluvii mentale» (sensibilitatea şi dogma religioasă a Egiptului, Babilonului, etc.) a căror istorie trebue s’o urmărească, ci autorul are sub ochi o sută-două de râuleţe, ale căror coturi şi albii anevoie de fixat e silit să le precizeze pagină cu pagină, pas cu pas. Lectura este, firesc, îngreunată. Insă cartea câştigă imens în poezie. Bogatul parter de note şi trimiteri transformă fiecare paragraf într’o mică monografie. Dacă cititorul iese puţin uluit din această carte stu- foasă, el ştie totuşi unde să se reîntoarcă pentru a-şi preciza, până în cele mai mici amănunte, istoria unui zeu sau cronologia unei idei morale. Cartea lui Breasted, pe care am menţionat-o la începutul acestei cronici, este perfect construită, şi o singură lectură e suficientă pentru ca cititorul nespecialist să-şi «facă o părere » asupra civilizaţiilor pre-biblice. Charles Jean, dimpotrivă, pare că dispreţueşte această simplificare a materialului, această excesivă « construcţie », la care colaborează, cu sau fără voie, ima- ginaţia şi logica autorului. El scrie pentru nespecialişti, oferă 42* 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate informaţiile pe care le ştie, dar nu se grăbeşte să dea şi scheme perfecte. încurajează pe cititor să-şi facă el singur o schemă, o « sinteză ». Fireşte, la capătul acestui lung şi dificil periplu, autorul vor- beşte despre câteva concepte comune ale mediului biblic. Nici el nu neagă influenţa egipteană asupra lui Moise, după cum nu pune la îndoială influenţele cananeene şi babiloniene asupra for- mării religiei iudaice. Concluziile sale sunt chiar răspicat mărtu- risite: «De ce qui precede, il resulte qu’Israel n’etait pas moins enclin au polytheisme et â la vie facile que Ies autres Semites; et, par suite, la source du Monotheisme que son elite religieuse se transmit de generation en generation ne peut s’expliquer par un instinct religieux specifique qui aurait caracterise ce peuple» (pag. 662). Moise, de asemenea, nu putea ignora monoteismul egiptean, pe care, optzeci de ani înainte, încercase să-l impună Amenophis IV (pag. 667). Celelalte culte semitice sunt cunoscute şi influenţează iudaismul în toate fazele sale. «Ainsi, â aucune epoque, l’Israel palestinien n’a ete entierement â l’abri et dans l’ignorance des croyances, legendes, idees, cultes, moeurs, des peuples qui l’environnaient, avec lesquels il eut d’ailleurs des rapports spontanes ou dont il subit l’hegemonie » (pag. 672). Intr’adevăr, legenda creaţiei omului se găseşte şi în Babilon la o epocă mult mai veche {op. cit., pag. 184 şi urm.); tristeţea psalmistului se întâlneşte în anumite texte egiptene din mileniul XX în. Hr. (pag. 255, etc.); asemănarea între cartea egipteană numită înţelepciunea lui Amenope şi Jeremia şi Proverbele este atât de turburătoare şi de precisă, încât textul egiptean a servit chiar la amendarea versiunii biblice (cf. Breasted, op. cit., pag. 288 sq.). încă din epoca sumeriană se admitea că fiecare om are o soartă, că omul e predestinat (Charles Jean, op. cit., pag. 372 sq.); încă de prin 2700 în. Chr., cu şapte secole înainte de Abra- ham, în Egipt îşi făceau drum (în urma anarhiei sociale şi po- litice) anumite sentimente pe care le socoteam, până acum, expe- rimentate întâi pe lume de poporul iudeu: «De acolo nimeni nu se mai întoarce», spune textul egiptean, «nimeni nu se mai întoarce ca să ne spună forma lor (a faraonilor morţi), ca să ne spună soarta lor, ca să se bucure inima noastră până în ceasul când vom ajunge şi noi acolo unde s’au dus ei» {ibid., pag. 679; pag. 252 sq.). Un sfat moral asirian spune, între altele: «Să nu faci nici un rău duşmanului tău ! Celui care-ţi face rău, fa-i bine ! » {ibid., pag. 681). In Egipt, un text ne spune: «El a dat pâine celui înfometat, şi apă celui însetat, şi vestminte celui care era gol!» (pag. 681). Şi asemenea citate cu rezonanţă biblică sau chiar evanghelică, pot fi amintite într’un număr şi mai mare. Toate acestea dovedesc unitatea morală şi spirituală pe care o aţin- POEŢII ŞI CRIZA POEZIEI 661 sese lumea afrasiană, mai ales după campaniile lui Thutmes III. Dovedesc, de asemenea, că etapele conştiinţei umane sunt cam pretutindeni aceleaşi. Şi dacă spiritul grec a putut impune o anu- mită unitate lumii mediteraniene, duhul religios al culturilor afrasiatice izbutise şi el să obţină o serie de valori cu valenţe uni- versale. «Miracolul biblic» rămâne totuşi un semn de întrebare; pen- trucă, în timp ce în Egipt şi în Babilonia existau idei morale şi idei religioase perfecte, poporul iudeu a transformat aceste idei într’o experienţă religioasă excesiv de fertilă. După cum notează Charles Jean, nimic nu silea pe Evrei să fie monotheişti, profeţi, mesianici. O explicaţie prin rasă, prin mediu, prin împrejurări sociale, prin influenţe exterioare — e insuficientă. Unele idei biblice fuseseră descoperite; o viaţă religioasă de tensiunea şi densitatea vieţii biblice, a trăit numai poporul evreesc. .. Interesante şi « actuale » sunt meditaţiile asupra sincretismului religios, din epoca alexandrină. Anevoie te poţi împotrivi gân- dului de a asemăna sincretismul alexandrin cu epoca noastră. Şi atunci, şi acum, în toate părţile se observă o sete de a accepta idei, forme de viaţă şi de sensibilitate, ori de unde ar fi. Astăzi, aşteptăm şi asimilăm asemenea idei şi forme ca o salvare; ni se impun cu o teribilă urgenţă, şi le primim cu speranţa că ne vor rezolva crizele economice, culturale şi spirituale. Atunci, în epoca sincretismului religios, oamenii aşteptau cu o egală nerăbdare şi nelinişte, idei şi sensibilităţi religioase, gnostice, morale, care să le rezolve problemele lor personale (problema răului, a cunoa- şterii). Dar şi atunci, ca şi acum, aşteptarea şi acceptarea era o salvare; se dădea un sens existenţei, se căpăta o demnitate umană. Mesajul lui Christos n’a fost pregătit numai în Cer; a fost pre- gătit şi pe pământ. Oamenii ajunseră destul de izolaţi, de trişti şi de dezorientaţi, ca să nu-şi revendice libertatea deplină a con- ştiinţei şi actelor lor. Această libertate a dus pe oameni la Christos, iar mai târziu la Pavel. Oamenii erau liberi să se piardă, sau să se mântuie. Victoria mesajului creştin a fost posibilă, atât de repede, prin libertatea spirituală a omului. MIRCEA ELIADE POEŢII ŞI CRIZA POEZIEI Despre o anume « decadenţă » a poeziei se vorbeşte tot mai insistent în zilele noastre, în străinătate1'ca si la noi. Generala criză spirituală prin care trecem şi-a manifestat efectele maxime asupra tărâmului de vis şi muzică al poeziei, mai ales. Cu o precisă regularitate, cărţile^de studii, articolele de revistă şi din ziare, 66a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE constată cu durere trista soartă a poeziei contemporane şi încearcă disperate apeluri întru mântuirea ei. Trăim fără îndoială o criză a poeziei evidentă printr’un îndoit simptom: o receptivitate publică de-o anemie ce creşte mereu pe de o parte, o îndreptare a creatorului poetic către alte specii literare pe de alta. încercări lăudabile de a depăşi criza se ivesc uneori. Premiile de pildă ce se acordă poeziei de Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II», se situează printre nobilele acte de preţuire ale visului românesc. In afara lor însă, editorul refuză cu hotărîre a tipări avânturi poetice fără ecou în sensibilitatea publică. O atare întristătoare situaţie se cere a fi cu intenţie cercetată, explicată şi, dacă e posibil, remediată. Să ne întrebăm dar: care motive determină cu o stăruinţă atât de crudă producerea şi per- manentizarea crizei poetice contemporane şi dacă este apoi cu putinţă, o înlăturare organică a lor? Ne răsar în minte fireşte — mai întâi — explicaţiuni de ordin cu totul general, privind orientările contemporane ale societăţii către — cum s’ar spune — un « materialism cras », un « maşinism ucigător al spiritului », o idolatrie a cantităţii împotriva calităţii şi alte calificări banale de acest fel, care duc în fond la observaţia că poezia constitue astăzi un anacronism, o îndeletnicire ce nu cadrează cu « stilul » de viaţă actual, că o reînviere a ei ar însemna o notă stridentă într’un concret de un aspect — ce e drept — meca- nic, dar consonant sentimentului colectiv al vremii. Explicarea şi, am adăoga de îndată, condamnarea reactualizării valorii poetice par atât de întemeiate, hotărîte şi grave, încât orice obiecţie ar putea face impresia că sună inutil. încercările de reînviere a poe- ziei se înfăţişează în acest caz ca înduioşătoare gesturi de genero- zitate postumă, artificiale şi fără eficacitate deci. Felul acestei motivări e totuşi prea simplist spre a da o lămu- rire asupra fenomenului. «Stilul » vremii noastre — dacă mai e posibilă utilizarea acestui termen unificator de opoziţii — nu ne apare atât de « maşinist» cum s’a crezut, ci, tocmai dimpotrivă, valurile mişcărilor mistice de pildă, de orice nuanţă ar fi ele, mani- festă un exces explosiv de spiritualitate în sensul unei mari, uneori şi adânci, tensiuni sufleteşti. Mica receptivitate publică faţă de operele spiritului şi în speţă ale poeziei nu s’ar explica dar prin orientarea exclusiv mecanicistă a sufletului contemporan. Numai în parte explicarea aceasta poate fi valabilă şi anume priveşte pe acele structuri ce sunt interior şi organic îndemnate spre « maşi- nism » şi care de altfel în nici o altă epocă a culturii n’ar urmări vre-un alt drum. Motivele crizei poetice trebuesc căutate deci şi alte direcţiuni şi voi cere în primul rând poeţilor învoirea de a-mi îngădui să descopăr unele pricini ale răului şi aş spune cele cardinale chiar, POEŢII ŞI CRIZA POEZIEI 663 în opera lor însăşi. Prea multă hulă s’a zvârlit totdeauna asupra bietului cititor de poezie fără să fie, de cele mai multe ori, vinovat. Vom vedea de îndată câtă vină şi responsabilitate apasă pe umerii poeziei însăşi. Intr’adevăr nu suntem cei dintâi care să observăm că între creaţia poetică a vremii şi sensibilitatea receptivă a publicului o consonanţă nu se mai poate realiza pentrucă poezia se izolează ea însăşi tot mai mult în «turnul de fildeş » al esoterismului, în păienjenişul combinaţiilor imagiste, în alhimia formelor bizare cu chei magice, într’un estetism în sfârşit a cărui subtilitate doar preoţii noului cult o pot pătrunde. Un abis se cască între poezie şi viaţă, între creatorul şi contemplatorul artei poetice. Situaţia aceasta nu e fireşte exclusiv specifică vremii noastre. Ea cunoaşte în istoria poeziei şi a artei, momente iniţiate — în epoca modernă — din renaştere chiar, dar cu o frecvenţă deosebită în veacul al XlX-lea. Unii romantici, Flaubert mai târziu, simbolişti apoi, cultivau cu preferinţă această direcţie. Flaubert mai ales urmărea cu luciditate crearea unei poezii artistice, stilizate cu migală de bijutier, scăldate în spuma dantelăriilor formale. O deplină eva- dare de pe meleagurile vieţii îşi propunea el când scria cu o per- fectă consecvenţă: Artistul trebue să se aranjeze astfel încât să facă posteritatea să creadă că n'a trăit (« Correspondance », Febr. 1852). Dar dacă estetismul poetic cuprindea altădată regiuni mai puţin întinse ale poeziei vremii, forma lui contemporană ne apare ca exclusivistă. Aşa se explică vâlva şi adesiunea entuziastă a poe- ţilor la teoria poeziei pe care o dezvolta de pildă abatele Bremond condamnând «impurităţile poeziei » atunci când scria: este impur tot ceea ce poetul a vrut să exprime şi a exprimat în adevăr, e subiec- tul sau anecdota poemului, dar de asemeni sensul fiecărei fraze, înşirarea logică a ideilor, progresul povestirii, detaliul descripţiilor până şi emoţiile direct excitate. Poezia era redusă în această con- cepţie la un inefabil muzical ce se pierdea în cele din urmă în murmurul mistic al rugăciunii. Cu astfel de vederi ce teoretizau pe de o parte unele stări de fapt ale poeziei, dar îndrumau în ace- laşi timp pe acest drum şi pe altele ce nu-1 străbătuseră încă, poezia contemporană trebuia să se îndepărteze tot mai mult de viaţa şi formele ei, să se complacă într’un rafinament plastic sau muzical pentru care se cere un îndelung exerciţiu accesibil adeseori creatorilor de poezie numai. Se producea astfel un fenomen ce nu se încadra de fapt între preocupările generale ale vremii care şi în ştiinţă ca şi în filosofie cunosc dimpotrivă o adevărată întoarcere spre autenticitatea vieţii. Anacronismul poeziei aci trebue căutat, ci nu aiurea. Intr’o astfel de situaţie, receptivitatea publică oricât de bine- voitoare s’ar arăta, nu are capacitatea de a se iniţia în secretele 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE magiei poetice. Poezia îi rămâne astfel străină ca o enigmă ce nu poate fi nici când deslegată. Soluţiunea se oferă dar dela sine şi remedierea crizei poetice trebueşte obţinută dela poeţi chiar, printr’un apel călduros la refacerea legăturilor poeziei cu viaţa şi formele ei. Numai în mod accidental, prin exces de rafinament, poezia s’a construit din firele fragile ale beteliei estetiste. In marile şi sguduitoarele ei realizări, poezia a fost totdeauna o expresie a vieţii însăşi. Cele două vechi direcţiuni ale poeziei care sunt în acelaşi timp şi cele două eterne structuri ale sufletului uman — clasicismul şi romantismul — au socotit deopotrivă că misiunea poeziei va trebui să se înalţe pe schelele nobile ale vieţii. Repre- zentând atitudinea clasică, Goethe scria în « Discuţiunea cu Ecker- mann » (18 Sept. 1823): Lumea este atât de mare şi bogată şi viaţa atât de variată încât niciodată nu vor lipsi prilejurile pentrupoezie. Toate poeziile trebue să fie ocazionale, adică realitatea trebue să le ofere prilejul şi materialul. Exprimând punctul, de vedere roman- tic, după ce prescrisese poeziei cu infinitul capriciu al firii sale tot felul de norme, Friederich Schlegel ajunge în cele din urmă şi la formula : Misiunea poeziei romantice nu este numai să reunească toate formele despărţite ale poeziei şi să lege poezia cu filosofia şi retorica, ea trebue când să amestece, când să topească laolaltă poezia cu proza, genealitatea cu critica, poezia cultă cu cea populară, să facă poezia vie şi sociabilă, viaţa şi societatea poetică. E în această definiţie normativă a poeziei romantice atât entuziasm pentru relaţia reciprocă dintre poezie şi viaţă şi o atât de mare apropiere faţă de concepţia clasicului Goethe, încât însemnătatea vorbelor lui Fr. Schlegel nu poate fi în deajuns de subliniată şi cu oportu- nitate, citată astăzi. Luminate de două spirite cu formaţiune şi structură deosebită, puterile poeziei ne apar crescute din adâncul valurilor vieţii, ci nu din câmpul construcţiei artificiale ale spiri- tului alhimist. Misiunea poeziei a depăşit de altfel — în unele sublime concepţiuni ale ei —r realizarea satisfacţiei pur estetice şi în nobilul ei efort de coborîre spre fântânile vieţii, s’a dovedit a putea luneca ispitită de demonul cunoaşterii până în miezul ascuns al lucrurilor. Acolo unde ştiinţa şi filosofia, ba chiar reli- gia, n’au mai pătruns, acolo unde un ignorabimus implacabil înce- puse să răsune, poezia — după concepţia unora dintre romantici — era singura fulgerare prin care omul avea putinţa să lumineze o clipă cel puţin, abisul ignoranţei sale. Să ne fie îngăduit să evo- căm cu acest prilej filosofia asemănătoare cu un poem a unui Schelling, pentru care funcţiunea artistică era actul suprem al subiectului cunoscător, procesul hotărîtor în deslegarea enigmelor lumii: Arta îi deschide filosofului — scria Schelling la 1800 — întrucâtva sanctuarul unde arde pentru a spune astfel cu o singură flacără într’o unire eternă şi primordială, ceea ce este separat în POEŢII ŞI CRIZA POEZIEI 665 natură ţi istorie, ceea ce în viaţă, acţiune ţi gândire trebue să se urmărească ţi să se gonească pe veci. Absolutul schellingian numai prin artă a putut fi pătruns şi se înţelege implicit prin poezie, despre care filosoful german spunea că va supravieţui tuturor ştiinţelor şi artelor, iar romanticul din aceeaşi vreme Novalis, că ea constitue esenţa lumii însăşi. O artă şi o poezie care să ser- vească scopurile înalte ale cunoaşterii — o concepţie pe care o militează la noi d. Camil Petrescu — iată o perspectivă şi omi- siune turburătoare pe care estetismul poetic contemporan o igno- rează cu desăvârşire. Dar mai aproape de nevoile practice ale vieţii, într’o sferă mai accesibilă marelui public, poezia romantică s’a socotit nu odată ca o adevărată educatoare a omenirii, aşa cum o califica de pildă acelaşi Schelling. Poeţii romantici s’au apropiat adesea de sufletul răscolit de furtuni al mulţimii, i-au exprimat sbuciumul istoric şi au devenit profeţii lui. Insuşindu-şi funcţiuni de ordin social, poezia acestora a trebuit să trezească ecouri adânci în sensibilitatea publică. Şi e absolut important să observăm că solidarizarea poeziei cu formele tulburătoare ale vieţii n’a însem- nat la un Goethe sau la romantici o abdicare dela înaltele coman- damente ale artei. Creându-şi poezia din «realitatea » care i-a oferit «prilejul şi materialul », Goethe n’a trădat o clipă valorile estetice ale operii sale. Dacă situaţia se prezintă în aceste condiţiuni, dacă deschi- zându-se poeziei noi perspective către peisajele variate ale vie- ţii — idealul estetic nu ne apare de loc profanat, dacă în sfârşit se pot oferi poeziei misiuni ce întrec simplele satisfacţiuni ale unor emoţii efemere şi se angajează adânc setea noastră de cunoa- ştere, posibilitatea de remediere a crizei poetice începe a ne câştiga încrederea. Legându-se din nou de multiplele forme ale vieţii din care şi către care purcede, părăsind prin urmare deserturile estetismului pur şi steril, umanizându-se deci, poezia îşi va recu- ceri locul printre creaţiunile preferite ale publicului fără a-şi trăda — în acelaşi timp — idealurile. Privite în cadrul românesc, toate consideraţiunile de mai sus îşi găsesc o aplicare fireşte mai intensă. Intre creatorul de poezie românească şi contemplatorul ei, distanţa ia adeseori proporţii astronomice. Pe când poetul se adaptează la noi cu o elasticitate şi abilitate neîntrecută ultimului moment literar european, pe care adesea cu snobism îl şi depăşeşte, cititorul cuprins de valurile unei vieţi sociale active nu este solicitat de nici o afinitate cu o poezie ce s’a izolat singură în îngheţurile unor fantastice frumu- seţi polare. Intr’o societate în continuă şi grăbită devenire, cu atâtea aspecte de pitoresc şi de înaltă cultură, prezenţa unei poe- zii expresive pentru sbaterile ei, cu misiunea de a-i uşura cunoa- şterea şi într’o măsură a-i îndruma evoluţia, se face tot mai sim- 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţită. Realizând-o în cadrele unei estetici «normale » adică istori- ceşte verificată prin atâtea opere reprezentative, poezia româ- nească îşi va regăsi publicul ei de odinioară, transformând într’un vis urît de care ea însăşi a fost vinovată, spectrul crizei de astăzi. AL. DIMA NOTĂ DESPRE UN POET ŞI — PUŢIN — DESPRE POEZIE ÎN GENERE *) Am scris cândva că e foarte uşor astăzi a avea talent în poezie, înţelegeam, prin această afirmaţie, în aparenţă paradoxală, că există un întreg arsenal de instrumente poetice, care circulă cu atâta uşurinţă, încât oricine şi le poate însuşi. Sunt anumite forme de expresie, anumite tipare de versificaţie, anumite tipuri de ima- gine, jocuri de ritm şi efecte de rimă, care dau poeziei tinere din ultimii ani o înfăţişare surprinzător de egală, în ciuda cutezanţelor ei de stil. De altfel, trebue să remarcăm că aceste cutezanţe nu sunt tocmai cutezanţe. Prin uz şi abuz, orice originalitate de ex- presie devine cuminte. Nimeni nu se mai sperie astăzi, sper, de formele sintactice «bizare», pe care le cultivă tinerii poeţi, cu sentimentul de a făptui mari vitejii literare. Era un timp când asemenea exerciţii şi solfegii de expresie abstractă provocau stupoarea cititorului cumpătat şi uneori ad- miraţia de principiu a criticului imprudent. Astăzi limbajul poetic a rezolvat o sumă de mici probleme de vocabular, de sintaxă şi de prozodie, iar soluţia lor stă la îndemâna oricărui scriitor de versuri. In sensul acesta, spuneam că e uşor să ai talent. O literatură care a trăit experienţa Arghezi, experienţa Ion Barbu, experienţa Blaga, Maniu, Bacovia şi Baltazar, şi care a sfârşit prin a-şi încor- pora elementele lor de sensibilitate şi de expresie, dispune de un material pe care poeţii de zona a doua îl pot folosi cu uşurinţă. Sunt, cu un termen juridic, «jurisprudenţele» poeziei româ- neşti de astăzi — şi aproape că nu este debutant care să nu le invoace în sprijinul cântecului său începător. Nu ştiu dacă nu fac o indiscreţie, referindu-mă la manuscrisele, pe care recent le-am cercetat în comitetul de premiere al tinerilor scriitori, dar acest examen critic a fost unul din cele mai instruc- tive cu putinţă. Am cetit acolo nu mai puţin de 106 volume de versuri în manuscris, ceea ce îmi permite să am o privire de l l) Cicerone Theodorescu: «Cleştar*. Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II *. NOTĂ DESPRE UN POET ŞI — PUŢIN — DESPRE POEZIE lN GENERE 667 ansamblu asupra tinerei poezii, surprinsă chiar la izvoarele ei. Ei, bine ceea ce e de mirare în această bogată recoltă lirică, este calitatea ei medie interesantă. Se desprinde de acolo o anumită abilitate de a versifica, pe care majoritatea concurenţilor o posedă, versurile lor dovedind influenţe poetice asimilate şi un nivel sti- listic în genere ridicat. Ciudăţeniile sintactice argheziene — care pe vremuri aveau o aşa de personală savoare, concizia eliptică a versului, care la d. Ion Barbu păţea derutată până la paradă, abundă acum în scrisul tinerilor poeţi, care le găsesc «în aer », cum se spune despre ideile şi despre vorbele de mare circulaţie. Toate acestea au devenit de sigur astăzi locuri comune, dar locuri comune care nu şi-au pierdut încă nici tot misterul, nici tot pre- stigiul. Printr’un proces de infiltraţie, ele au devenit elemente consti- tutive ale limbajului poetic. Tânărul scriitor de versuri ajunge la ele fără obstacol, fără efort personal, fără căutare. De aceea îi este aşa de uşor să aibă talent. Nu neg că această judecată are ceva de paradox. Ca orice paradox, ea poate fi răsturnată. S’ar putea anume spune că astăzi, mai mult ca oricând, e foarte greu să ai talent — şi aceasta tocmai pentru motivele de mai sus. Intr’adevăr, dacă experienţele poetice anterioare (Arghezi, Barbu, etc.) exercită o atât de mare presiune asupra sensibilităţii lirice şi asupra limbajului poetic de astăzi, condiţia de manifestare a unui nou talent nu este mai aspră? Pentru a-şi zări drumul său personal, pentru a discerne vocaţia sa distinctă, el va trebui nu numai să se caute pe sine, dar mai ales să reziste chemărilor străine. Pe cât e de uşor să accepţi influenţe, pe care momentul literar le impune, în mod firesc, pe atât de greu este să refuzi aceste in- fluenţe şi să le domini. Trebue într’adevăr un act de proprie se- veritate literară, pentru ca să nu urmezi o pantă deseori foarte ademenitoare. Prin atâtea strălucite tipare, prin aşa de glorioase formule gata făcute, ce greu este să străbată un glas care să-şi spună propriile lui secrete! Şi ce greu este prin urmare, în ase- menea condiţii, să ai talent... * * * D. Cicerone Theodorescu nu este de sigur un poet care să se fi sustras din primul moment şi cu uşurinţă dela influenţele lirice inevitabile ale timpului, în care a început să scrie. In orice caz, volumul său « Cleştar » nu este o carte fără rădăcini livreşti. El reprezintă de altfel o etapă, pe care scriitorul a depăşit-o — căci ni se dau aici poeme scrise de-a-lungul unui deceniu, fără a ni se 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE da în acelaşi timp poemele recente, care sa reprezinte etapa actuală a evoluţiei sale literare. Condiţiile materiale ale poeziei sunt din nefericire de aşa na- tură la noi, încât un poet — chiar când poartă un nume atât de preţuit ca al acestui subtil literat — nu poate să-şi ţină tipăriturile în pas cu mersul scrisului său. Sunt în « Cleştar » poeme pe care le cunosc din 1927 sau 1928 şi nu se poate să nu regret că abia după zece ani dela prima lor apariţie, suntem puşi în situaţia de a judeca în cadrul întregitor al unui volum — încât e de văzut în ce măsură judecata noastră îl priveşte pe d. Cicerone Theodorescu de astăzi. Că sunt vizibile influenţe în « Cleştar », nu e de mirare. Ceea ce interesează este cum sub aceste influenţe pulsează o adevărată vocaţie de poet şi cum ea izbuteşte să se elibereze din cleştele amintirilor literare spre a se realiza pe sine, cu o putere mai mare decât a lor. Este totdeauna ceva dramatic în căutarea de sine a unui scriitor. Unul din ciclurile volumului de faţă se numeşte «Sunete întâlnite». Expresia are de sigur alt înţeles pentru d. Cicerone Theodorescu. Dacă ne-ar lăsa însă să o răstălmăcim puţin, am spune că într’adevăr am identificat în « Cleştar » câteva « sunete întâl- nite ». Unde anume le-am întâlnit ? In Arghezi, în Camil Petrescu, puţin în Barbu şi mai puţin în Camil Baltazar. Argheziene sunt multe din ritmurile d-lui Cicerone Theodo- rescu, şi de asemeni unele expresii, unele tipice construcţii de sin- taxă, precum şi următoarea strofă de accent familiar, amintindu-ne precis un moment din « Cuvinte potrivite »: Am şi-o dragoste ’ntr'aceste: Dumneata ... Svârle-mi, rogu-te, o veste Porumbiel a flutura Peste râuri, văi şi creste Rogu-te, nu mă uita {pag. 48). Din d. Camil Petrescu un singur poem, dar în întregime sub influenţa sa, dela titlu la temă, şi de la temă la expresie: poemul « Punct transcendental », scris de sigur cu amintirea vie a ciclului « Transcedentalia ». Intru cât priveşte influenţa poeziei d-lui Barbu ea nu poate fi aşa de precis localizată. N’aş putea indica decât versuri izolate, care mi-1 amintesc, dar influenţa sa e mai mult implicată în ma- niera ermetică a poemelor, în stilul lor uneori eliptic. Cât despre d. Camil Baltazar, o singură strofă atestă că undeva în camera obscură unde s’a developat poezia de început a d-lui Cicerone Theodorescu, a fost şi d-sa prezent cu o amintire: este NOTĂ DESPRE UN POET ŞI — PUŢIN — DESPRE POEZIE IN GENERE 669 prima strofa din « Moartea Olguţei» (pag. 43), patru versuri ce evocă foarte de aproape un punct din « Vecernii ». De altfel, însuşi acest din urmă poem, arată din ce timp de adolescenţă literară fac parte unele din paginile volumului, căci de sigur d. Cicerone Theodorescu n’ar mai scrie o elegie pentru Olguţa Deleanu, eroina din Medelenii d-lui Ionel Teodoreanu. E inutil acest poem căci el fixează data adevărată a cărţii, epoca în care a fost scrisă — şi astfel explică şi legitimează diversele reminiscenţe, pe care le-am observat, poate cu o prea severă atenţie de registrator. Nu este singurul lucru care « datează » în cartea d-lui Cice- rone Theodorescu. Sunt în ea unele preocupări prozodice, unele virtuozităţi de rimă, care astăzi cu siguranţă nu-1 mai pot interesa în acelaş grad. Se vede bine că ele au o valoare de exerciţiu: este o pregătire de arme, o verificare de posibilităţi. Era un timp în care jocul rimei avea în poezia noastră mo- dernă un interes aproape autonom. Cele mai pitoreşti îndrăzneli de versificare în această ordine s’au încercat. Cât ne încânta (şi ne încântă şi acum!) ingeniozitatea rimelor d-lui Perpesicius, deşi ştiam bine că farmecul real al poeziei sale era de ordin mult superior acestui joc: Dintr’o sută ale lui, De-i erau de marcă, O să-i dea schilodului Mai ales că-i clar că: Două mâini valide.. . etc. Rima « marcă — clar că » ne surprinde prin bruscheţe, prin neaşteptată sonoritate, prin scurtă rupere de frază. Asemenea exerciţii ingenioase de rimă, d. Cicerone Theo- dorescu ne oferă numeroase, unele din ele dovedind în d-sa un virtuos al versului: In cartea ’nchisă, astăzi acolo unde semn e S’a rătăcit rănită încoace... Greu pesemne (Pag. 27). De suferinţa ce ’nflorea, gălbuie Vânt înserat se-apropie, a lui e (Pag. 119). Locului saltă, albă, inima Nespornic joc de curbe linii m’a prins.. . etc. (Pag. 139). 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De unde se vede îndemânare, stăpânire a versului — dar şi o trăsătură de humor, căci sunt convins, un poet de calitatea d-lui Theodorescu nu se lasă antrenat într’un astfel de joc verbal, fără a înţelege că în ultimă esenţă el rămâne exterior poeziei. Dacă insist asupra acestei observaţii, este pentru a indica încă odată vârsta adevărată a cărţii. * # # Deşi în genere expresia d-lui Cicerone Theodorescu este în- chisă, abstractă, ermetică, d-sa nu este totuşi un poet «făcut». Poezia sa nu este o construcţie rece, voluntară, punct al unui travaliu intelectual, din care emoţia este absentă. Dimpotrivă, au- torul acestui « cleştar » este un emotiv, un poet sensibil şi — dacă ne-ar ierta că o spunem — un sentimental. Dovadă însăşi acea elogie scrisă la «Moartea Olguţei», puţin naivă ca intenţie, dar asa de discret melancolică, asa de suav tristă: Ascult cartea — pasăre galbenă la subţioară — Cântecul ei înnăbuşit, prietenul meu, Vin prin vânt şi prin zăpadă murdară întâmplarea asta gândind-o mereu. De câteva ori cititorul va surprinde în acest poet de stil dificil, edificatoare accente de simplicitate şi de emoţie directă. Este acolo un sentimental, care nu mai suportă a fi mereu reprimat: Nu am prieten nici un om Te-ascunzi, prietenia ta o caut. Din crengile înaltului tău pom Ajută-mă să tai un flaut. Sau: (Pag. 10) Să-ţi cadă aurie pe umăru ’n mătasă Laşi umbreluţa tristă — o aripioară ruptă. Şi ’n mine e o larmă de aripi şi o luptă. .. Treci, leneş, pe la poartă, ca să te văd frumoasă. ' (Pag. 27) Ultimul vers este graţios ca un sfârşit de madrigal. Dar nu trebue să vă lăsaţi înşelaţi de citatele mele. Ele prezintă un aspect secundar al poeziei d-lui Cicerone Theodorescu, aspect pe care îl cred însă semnificativ. Eu văd în autorul « Cleştarului» un poet înclinat în chip firesc spre cântec, spre baladă şi spre elegie, dar care îşi interzice, din scrupul artistic, aceste drumuri NOTĂ DESPRE UN POET ŞI — PUŢIN — DESPRE POEZIE IN GENERE 671 şi îşi impune o expresie mai aspră, mai reflectată, mai lipsită de abandon. « Cleştar » este de aceea o lectură poetică, al cărei prim acces e dificil. Cartea nu se predă dela întâia lectură. Sunt pagini — cele mai multe — care trebue descifrate, pagini care cer « mâini dibace », cum spune poetul într’un scurt poem, ce mi se pare a fi fost scris pro domo. « Didactice » se numeşte acest poem şi el închide în şase versuri o mică artă poetică: Nu sparge tu cutia vinovată Ne ’nţelegându-i sunetele. Din Vioara, de o parte, care trece, Ea melodia cea adevărată Vibrare de adânc şi de suspin, Răspunde numai mâinilor dibace. Astfel prevenit, criticul se teme — din modestie — a spune că « melodia cea adevărată » a acestui volum, i-a răspuns. * * * «Melodia cea adevărată». Fără îndoială, d. Cicerone Theo- dorescu spre această melodie merge. Dincolo de ezitările pri- melor solfegii lirice, dincolo de influenţele pe care le transpune de altfel cu o reală graţie personală, dincolo în sfârşit de exerci- ţiile sale ingenioase de tehnică prozodică, dincolo de acestea toate şi la capătul lor, d-sa realizează câteva admirabile poeme, în care dă măsura resurselor sale cu totul proprii, resurse de emoţie pro- fundă şi de expresie concisă fără a fi obscură, limpede fără a fi explicativă. Totul are în aceste poeme un echilibru, o adâncime, o puritate de material poetic şi o substanţă emoţională densă, care arata prin contrast, ce dificil trebue să fi fost drumul interior al acestei poezii, până ce s’a liberat de exerciţiile ei preliminare, întreg ciclul « Mesaj » ar trebui citat pentru admirabila lui unitate de nivel artistic. In corpul volumului, acest ciclu se desparte net de celelalte patru (Uvertură, Adolescenţă, Sunete întâlnite, Cleştar). Nu vreau să spun că nu se găsesc momente de egală calitate şi în acestea: dar nu sunt decât momente, adică lucruri fragmentar izbutite, în timp ce poemele « Mesajului » ne impun prin valoarea lor unitară. Cu cea mai avară selectare a textelor, m’aş simţi obligat să transcriu în întregime cel puţin trei poeme: Veghe (pag. 77), Grădini (pag. 91) şi Reamintită (pag. 95). Dar cum pe de o parte această notă nu-şi poate permite să devină ea însăşi un fel de plachetă de versuri, iar cum pe de altă parte aş socoti-o cu totul 67a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE incompletă, dacă nu ar înfăţişa cetitorului cel puţin un aspect al ciclului « Mesaj » — voi opri ultima strofă din « Reamintită » şi-mi voi acorda bucuria de a vă comunica apoi întreg poemul « Veghe »: Dar ne ’ntâlnim şi-acolo: Ca umbrele pe geam Te răspândeşti pe mine cum pe pământ e noapte. Prezenţa ta, de-ar pune sigiliul unei fapte In mângâierea asta, de-a-pururea s’o am. Versul al treilea mi se pare de o extraordinară putere plastică. Nu ezit să spun că e unul din cele mai frumoase, din câte ne-a dat tânăra poezie românească. Şi în sfârşit iată făgăduita « Veghe »: Odaia se cuprinde la mijloc, albă, toată , Acolo unde ’ncepe şi ’ndată s’a sfârşit. Puterea ce vroise la dus nu vrea să poată Şi ’ntoarcerea o clipă a cursului oprit. Neslobodă în moarte, tu râul în îngheţ, Foşnirile din funduri ce până sus pătrund Zadarnice auzul le simte, fără preţ E cursul mai departe, al râului, la fund. In alb, pereţii patru, ies — stafii — din pământ Stând umăr lângă umăr cu spatele la noi. A ta singurătatea, închis, aş vrea s’o cânt — Şi să mă duci în cântec, ca mărilor un sloi. Numai o îndelungată intimitate cu arta versului, o minuţioasă cunoaştere a secretelor ei, şi o severă alegere a materialului poe- tic, poate duce la scrierea unui poem de puritatea acestuia. Cât priveşte suflul dramatic interior al acestei poezii, el vine mai de departe şi e mai greu de explicat. Un poet adevărat nu se ex- plică niciodată. MIHAIL SEBASTIAN MOZART, BOIERII ŞI DIVINITATEA Intr’o seară, pe când se afla la o petrecere, Charles Swann auzi pe un prieten spunând vorbele următoare (nu mai ţin minte în legătură cu ce): «îl a £te massacre par des sauvages ». Pe loc simţi un dor adânc, o durere misterioasă, cu totul inexplicabilă, la prima vedere. Curând însă îşi dădu seama de originea senti- MOZART, BOIERII ŞI DIVINITATEA 673 mentelor tainice: femeia pe care o iubea locuia în strada La Perouse, şi acesta e numele unui navigator din secolul al 18-lea care a fost masacrat de sălbateci. Astfel, dacă n’ar fi ştiut lucrul dinainte, durerea revelatoare ar fi putut să-l facă pe Swann să descopere dragostea lui pentru Odeta. La fel, sentimentele estetice pot să trădeze uneori fapte cu totul neaşteptate. O impresie, o intuiţie ades palidă şi fugitivă devine un indiciu preţios care te conduce din aproape în aproape la cine ştie ce realităţi ascunse sau legături neobservate. * Sunt puţini compositori atât de personali ca Mozart, poate nici unul. Cu unica excepţie a lui Ph. E. Bach, singurul care l-a influenţat cu adevărat pe Mozart, e o prăpastie între acesta şi toţi ceilalţi compositori. Bineînţeles că nu poţi spera să redai exact nuanţa muzicală « Mozart », oricât ai descri-o; ea corespunde unei intuiţii tot atât de simple ca acea a unei colori. Totuşi, pătrunşi de intuiţia nuanţei « Mozart », să încercăm să o delimităm cât mai precis, acumulând calificativele. Muzica mozartiană e tandră şi copilăroasă, posedă simplicitate, aristocraţie şi naturaleţe (poleite însă cu un fel specific de sensualitate), o nobleţe de o graţie admi- rabilă şi care pare a se juca, în fine... e de o superficialitate puerilă, boierească şi divină. Şi cred că această din urmă formulă va mul- ţumi mai curând decât oricare alta pe mozartianul în căutarea unei ‘caracterizări scurte a compositorului său preferat. Trebue de altfel să aducem o precizie, cel puţin în ce priveşte ultimul calificativ. «Divin» a luat de câtva timp un înţeles mitocănesc în care înseamnă « admirabil», cu o nuanţă vulgar declamatoare. Aci trebue luat în sens propriu : « care ţine de natura Dumnezeirii». Lucru curios! Cum se potrivesc şi cum se împacă într’o singură intuiţie idei atât de opuse, cum pot convieţui în muzica lui Mozart superficialitatea şi copilăria cu dumnezeirea? întrebarea aceasta, credem, deschide o mică problemă filosofică. Am spus‘că muzica lui Mozart are un caracter precis aristo- cratic. Lucrul nu e de mirare, dacă ne amintim epoca în care a fost compusă: ades o perioadă istorică e rezumată şi exprimată în chipul cel mai adecvat prin mari opere de artă, aceasta tocmai în pragul sfârşitului acelei epoci; şi doar ultimul sfert din al 18-lea veac a auzit cântecul de lebădă al epocii boierilor. Dar aristocra- tismul merge oare cu superficialitatea şi copilăria ? Nu numai că merge, dar acestea îi sunt chiar note esenţiale, după cum se arată îndată, dacă analizezi cât de puţin tipul « boierului ». « Boierul» e omul care posedă din strămoşi bunurile cele mai dorite: averea şi puterea; în consecinţă are mult timp liber şi multă energie liberă (pe care ceilalţi le întrebuinţează spre a obţine cât mai multă avere şi putere). După o lege generală biologică, 43 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «boierul» cheltueşte vremea şi energia de prisos cu jocuri, în sensul larg al cuvântului. Jocul poate consista în intrigi, în viaţă mondenă, în lux, în artă, .fără a-şi pierde caracterul esenţial. Jocul e deci pentru « boierul» tipic un lucru necesar şi important, spre deosebire de celelalte clase în care el ia un aspect dispreţuit, nu e decât un « passe-temps ». Boierul e opusul parvenitului: sentimentul că nu are nevoie să dea din coate ca să obţie ceva i-a intrat în carne şi în oase, căci s’a născut şi a crescut în atmosfera celor ce posedă de-a gata. Faptul e esenţial pentru fizionomia morală a «boierului». Ce poate fi, spre pildă, politeţea, decât expresia în gesturi şi vorbe a convingerii instinctive că nu trebue să dea pe ceilalţi la o parte şi să le ia înainte. Iar rostul educaţiei (întru cât tinde să te înveţe « bunele maniere ») este să te facă pe cât se poate mai asemănător cu « boierii» (căci e totdeauna extrem de util să pătrunzi în socie- tatea celor puternici, sau măcar să fii luat drept unul din ei). Prin urmare boierul tipic n’are de ce să facă sforţări penibile în nici o direcţie; şi aceasta îl condamnă la superficialitatea esen- ţială. Profunzimea e o laborioasă calitate plebeie. Chiar noţiunea şi sentimentul de «seriozitate» sunt alterate cu totul în clasa boierilor. Complexul de date afective care constitue « gravitatea », «seriozitatea », e în legătură organică, mai mult sau mai puţin directă, cu grija zilei de mâine, cu «lupta pentru existenţă » sub toate formele ei. Pentru cine nu cunoaşte această luptă, senti- mentul seriozităţii e tot atât de puţin autentic ca şi la copii. Copiii pot fi foarte gravi, dar numai atunci când se joacă, într’un fel sau altul, de-a oamenii mari. Seriozitatea devine deci joc la copii ca şi la tipul «boierului» şi, mai ales, ca şi în... muzica lui Mozart. Astfel toate caracterele muzicii lui Mozart, naivitatea, superfi- cialitatea, nobleţea, copilăria etc., toate îşi găsesc semnificaţia în aceea că Mozart exprimă natura clasei aristocrate. Bineînţeles, nu e vorba numai de aristocraţia din secolul al XVIII-lea, ci de aristocraţia de totdeauna, căci însuşirile de care am vorbit decurg chiar din esenţa, din definiţia acestei clase. • * Rămâne problema divinităţii.— S’ar crede că Zeii au tot atât de puţin (sau de mult) a face cu boierii ca şi cu celelalte clase sociale. Dar nu e astfel. Dacă facem abstracţie de sensurile pe care filosofii le dau cuvântului « Dumnezeu », ne rămâne o semnificaţie ce nu poate fi decât antropomorfică. A spus-o Nietzche şi alţii înaintea lui: Nu Zeii l-au creat pe om după chipul şi asemănarea lor, ci invers: omul i-a imaginat pe Zei asemenea cu sine însuşi. — Dar KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI 673 Zeul nu e chiar un om ca toţi oamenii. E un om a-totputernic, căruia totul îi aparţine (inclusiv noi), care porunceşte tuturor şi nu ascultă de nimeni. E clar că Zeul e un om exagerat, în sensul boieriei, până la limită, boierul ideal. Ar fi logic ca toate însuşirile Zeului (a oricărui zeu) să fie însuşiri aristocratice exagerate. Lucrul se verifică adesea în diverse mitologii. Astfel în cea greacă zeii au în general un caracter co- pilăros, dezinteresat, superficial şi nobil. Aşa apar zeii, spre pildă în luptele dintre ei, care seamănă grozav cu jocuri copilăreşti de-a războiul. După cum se vede, era fatal ca muzica lui Mozart să fie « dum- nezeiască » (în sensul precizat). Ca totdeauna intuiţia a avut drep- tate, trebuia doar interpretată. # După unii viitorul ne rezervă o societate în care, mulţumită enormei productivităţi a muncii, se va lucra relativ puţin şi se va trăi bine. E evident că într’o astfel de societate condiţiile care determină « boierul» (mult timp liber, lipsă de griji şi inulitate de-a da din coate), se vor generaliza. Aristocratul de azi ar fi atunci tipul viitorului. Poate Mozart şi un Wagner a compus adevărata Zukunftsmusik. I. D. GHEREA KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI Pentru întâia oară, cultura filosofică românească ne face im- presia că se apropie de maturitate, acum când avem în faţă « Viaţa şi Opera lui Kant» scrisă de d. prof. Ion Petrovici. O ase- menea lucrare nu putea apărea pe vremea lui Titu Maiorescu; terminologia noastră filosofică era pe atunci şovăitoare (acum încă sunt destule de făcut în această materie), iar înţelegerea sistemelor era şi ea discutabilă. O asemenea lucrare însă nu putea fi între- prinsă nici astăzi de către orişicine, ci doar un gânditor de valoarea şi ajuns la vârsta d-lui Petrovici era îndreptăţit — am zice: era dator — s’o dea. Căci, în ciuda aparenţelor, a scrie despre « Viaţa şi opera » unui filosof nu presupune numai o înţelegere deosebită, înţelegerea aceea pe care de cele mai multe ori nu ţi-o dau decât anii; ea presupune şi stăpânirea unui punct de ve- dere propriu, fără de care poţi înregistra lumina unei gândiri, dar e o întrebare dacă o poţi şi reflecta. 43* 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înzestrat cu aceste atribute, d, Petrovici era prin urmare cât se poate de îndreptăţit să întreprindă o istorie a filosofiei de tip major, aşa cum este restaurarea personalităţii şi gândirii unui mare filosof. Istoria filosofiei l-a interesat destul de des pe d-sa. In afară de cercetările originale din materia logicii sau metafizicii, de pildă cele din «Teoria noţiunilor», unde sub cuvânt că se cerce- tează un simplu capitol de logică, se trece în revistă mai toată disciplina aceasta şi se sugerează o mulţime de precizări când nu chiar de înnoiri; sau în afară, de pildă, de acea «Introducere la Metafizică » unde, uneori sub forma unei critici a bergsonismului, alteori independent de aceasta, se schiţează un adevărat raţiona- lism, — autorul s’a oprit asupra câte unei perioade, a unei influenţe ori a unui autor, pentru a desprinde un înţeles istoric. Trebue totuşi să regretăm împrejurarea că, dintr’o puternică simpatie faţă de contemporaneitate, d. Petrovici a discutat şi limpezit mai de grabă problemele şi învăţătura autorilor de astăzi decât pe cele ale autorilor clasici. Şi regretăm lucrul acesta nu atât pentru noi, care, ca cercetători filosofici, avem de folosit oriunde şi-ar fi exercitat domnia sa puterea minţii; ci o regretăm pentru autor însuşi, deoarece, în măsura în care gânditorii contemporani dis- cutaţi îşi pierd din. actualitate, este sortit să-şi piardă şi cel care s’a trudit să-i înţeleagă, să-i combată sau să le deslege proble- mele. Paralelismul psiho-fizic poate fi şi astăzi, nici vorbă, o problemă a filosofiei. Cu cât mai arzătoare însă nu era această problemă în 1905, când îşi trecea doctoratul, cu o astfel de teză, d. Petrovici? De asemenea evoluţionismul lui Spencer, filosofia ştiinţifică a lui H. Poincare, gândirea lui Alfred Fouillee şi sistemul lui Bergson sunt încă, până la un punct, probleme de actualitate. Dar este actualitatea lor de astăzi cea de ieri şi, mai ales, este ea o actualitate de totdeauna? In felul lor însă, fiecare din aceste studii a rodit, a folosit altora şi a desăvârşit propria gândire a autorului, astfel încât nu ne putem închipui astăzi activitatea d-lui Petrovici deosebită de cea care a fost. Şi, de altfel, darea la iveală a unui « Kant», după activitatea desfăşurată şi la vârsta aceasta, ni se pare şi ea firească: autorul nostru, chiar dacă nu a publicat studii speciale de exegeză kantiană, se va fi îndeletnicit întotdeauna cu gândirea şi problemele unui filosof a cărui figură ştie s’o înfăţişeze cu atâta siguranţă şi meşteşug în ultima d-sale lucrare. E curios excesul de modestie al autorului care, pe coperta chiar a lucrării sale asupra lui Kant, se simte dator să pună, în paranteză, dedesubtul titlului, « două- sprezece lecţiuni universitare». Nu sunt aceste lecţiuni expresia unei gândiri încercate şi care s’a deprins de multă vreme cu cercetarea criticismului? Opera lui Hamelin asupra lui Descartes nu este nici ea, se ştie, decât o culegere de lecţiuni; dar de ce KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI 677 preţ, lecţiunile acestea ! Şi te întrebi dacă acel fără de pereche tratat al lui Hermann Cohen, anume « Kant’s Theorie der Erfah- rung », gândit de-a-lungul câtorva decenii, nu a format şi el, în unele din părţile sale, obiectul lecţiunilor predate de profesorul dela Marburg. D. Petrovici se putea mulţumi, prin urmare, cu lămuririle pe care le dă în prefaţa lucrării. De altfel d-sa însuşi afirmă că lucrarea ce dă la iveală va putea fi consultată cu folos nu numai de amatori, ci şi de specialişti, îmboldiţi de afirmarea aceasta, am străbătut cu atenţie sporită opera, încredinţându-ne, după numărul interpretărilor noi sau măcar al accentelor noi în interpretarea d-lui Petrovici, că afir- marea fusese îndreptăţită. Avem chiar impresiunea că, din simpla trecere în revistă a elementelor care ni se par rostite într’un chip personal, putem constitui o prezentare a întregii lucrări de faţă. E ceea ce, în orice caz, vom încerca, spre a nu recădea în acele lucruri prea cunoscute despre care autorul însuşi spune, pe drept cuvânt, că sunt sortite să aparţină oricăror monografii cu acelaşi subiect. întâiul capitol spune lucruri prea generale spre a putea aduce material nou. El încearcă să schiţeze trăsăturile caracterului german, pentru a justifica apariţia lui Kant în cadrul culturii germane. Reţinem, din acest capitol, afirmaţia că filosofia kantiană este « o adevărată categorie apriorică a conştiinţei filosofice contemporane », afirmaţie făcută de autor în cursul unui studiu anterior, şi care ni se pare deosebit de sugestivă; precum şi, în altă ordine de idei, mărturisirea incidentală a autorului, care a rămas acelaşi raţionalist din tinereţe, cum că indeterminismul fizicii actuale i se pare o simplă « criză trecătoare ». — Al doilea capitol, în schimb, din simpla înfăţişare a caracterelor generale pe care le desprinde din criticism d. Petrovici, ne încredinţează că avem de aface cu o interpretare stăpână pe sine, adânc înţelegătoare şi, în unele rânduri, personală. Mărturisim cu desăvârşită sinceritate a nu fi întâlnit prea des pagini atât de frumoase de interpretare kantiană, frumoase în înţelesul că nu se lasă robite nici de litera textului kantian, nici de clipa istorică în care se iveşte învăţătura sa, ci privesc lucrurile dela o înălţime care-i şade bine interpretului — când poate — s’o atingă. In număr de şase sunt punctele care determină conturul ge- neral al filosofiei lui Kant, aşa cum o vede, în acest al doilea ca- pitol, d. Petrovici. In primul- rând vine îndeplinirea funcţiunii critice, funcţiune pe care Kant însuşi o prescrie filosofiei sale. Nu vom stărui asupra acestui aspect, prea cunoscut. O nedumerire însă. Arătând chipul în care ajunge Kant să se întrebe «cum e posibilă ştiinţa », moment principal al criticismului — d. Petrovici afirmă că Descartes nu-şi pusese o astfel de întrebare, deoarece 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu ţinea destul socoteală de faptul existenţei ştiinţei, pe care o punea la îndoială, dimpreună cu toate celelalte lucruri. Dar, în- afară de observaţia că ştiinţa lui Descartes era mult sub ştiinţa lui Kant, de vreme ce Newton nu apăruse încă — observaţie ce nu putea scăpa d-lui Petrovici, dar la care nu era locul să răs- pundă— s’ar putea întreba: este procedeul de a pune la îndoială ştiinţa ceva chiar atât de nelegitim, când astăzi încă fenomenologia lui Husserl găseşte potrivit să întrebuinţeze un acelaşi principiu metodic, deşi Husserl crede în ştiinţă tot atât de mult, în definitiv, pe cât credea şi Kant ? — Al doilea caracter al criticismului este, după d. Petrovici, punerea în lumină a faptului că spiritul nostru nu primeşte cunoştinţele gata făcute, ci ere, ază chiar el formă cu- noaşterii, organizând materialul pe care i-1 oferă sensibilitatea. Şi acest caracter era prea evident, spre a nu sări în ochi tuturor interpreţilor lui Kant. Cel de al treilea caracter însă, arătarea însemnătăţii pe care o acordă filosofia kantiană matematicilor, nu este pus întotdeauna în lumina potrivită, şi comentatorul român ne pare a dovedi aci multă adâncime în interpretarea sa, aşezându-1 pe acelaşi plan cu cele dinainte. Kant, după cum prea bine ni se arată, nu a fost un inventator în ale matematici* nici chiar, s’ar putea adăoga, un excepţional cunoscător al lor; dar a ştiut să vadă, în principiile lor, temeliile certitudinii omeneşti, iar din instrumentul lor a înţeles să facă un mijloc de progres în materie de ştiinţă. Mai mult încă, idealismul kantian este de tip matematic, căci vede aci, după cum ne spune comentatorul român, <1 mărturiile cele mai vii» ale spontaneităţii spiritului omenesc. Un asemenea aspect este prea des pierdut din vedere, spre a nu releva punerea lui la un loc de cinste, aşa cum se întâmplă în lucrarea d-lui Petrovici. împreună cu menţionarea însemnătăţii matematicilor, cel de-al patrulea caracter, pus în lumină de către comentator, ne pare a dovedi din plin valoarea interpretării. Este caracterul strict omenesc al cunoştinţelor noastre. Faptul că adevărurile sunt în funcţie de om şi valabile numai pentru conştiinţa sa, nu are nicăieri mai multă pregnanţă decât în filosofia lui Kant. Antropologismul ei iese foarte adesea la iveală; filosoful nu scapă aproape nici un prilej pentru a semnala că o conştiinţă divină, de pildă, ar vedea într’altfel lucrurile decât le vede conştiinţa umană. Interpreţii totuşi lasă la o parte, în unele cazuri, un caracter atât de impre- sionant al filosofiei studiate, pentru a se rătăci în urmărirea trăsă- turilor ei mai mărunte şi nu întotdeauna deosebit de semnificative, cum ar fi, de pildă, chestiunea apriorităţii unora dintre cunoştinţele noastre. — Ultimele două caractere ale criticismului sunt ceva mai atent puse în lumină de către toată lumea, şi nu puteau lipsi nici din interpretarea d-lui Petrovici. Ele sunt, în primul rând, elimi- narea ideii de divinitate din explicarea faptelor naturii, eliminare KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI 679 ce numai prin filosofia lui Kant este desăvârşită; iar în al doilea rând — şi abia aci — semnalarea rolului de" mijlocitor al criti- cismului, de pildă de mijlocitor între raţionalism şi empirism. Pe drept cuvânt aşează comentatorul abia aci caracterul acesta, deoarece, chiar dacă importanţa lui istorică e mare, puterea lui de semnificaţie nu întrece pe cele dinainte, aşa cum au socotit mulţi alţi comentatori. Dela H. Vaihinger, cu « Comentariul la Critica Raţiunii Pure a lui Kant », cel mai impresionant monument, poate, pe care l-a ridicat vreodată un comentator filosofului studiat, dela Vaihinger care punea în lumină, cu multă stăruinţă, rolul de mijlocitor al criticismului, felul acesta de a-1 privi nu a încetat să întreacă alte caracterizări. Dar d. Petrovici ştie să nu-i acorde decât însemnătatea pe care cu adevărat pare a o avea. Şi astfel, în interpretarea ce ni se propune, vedem filosofia lui Kant răs- punzând mai multor probleme şi întrunind o varietate de caractere, dintre care nici unul nu este precumpănitor; căci nimic mai bine decât ideea unui complex de probleme, răspunzând când unui interes, când altuia, nu poate sugera bogăţia filosofiei kantiene, mai plină în valenţe decât oricare alta. Dacă, acum, trecem împreună cu autorul la cercetarea mai amănunţită a filosofiei criticiste, nu vom înceta să găsim, la locul lor — adică acolo unde interpretările obişnuite nu aruncă destulă lumină — câteva interpretări, unele originale, altele doar mai puţin curente, care, toate, dovedesc că filosofia expusă a fost gândită din nou şi bine cântărită de către comentatorul ei. Astfel, un lucru care de asemenea se uită des şi pe care d. Petrovici îl pune în lumină, este ambiţiunea criticismului de a nu face simplă operă de teorie a cunoaşterii, cu alte cuvinte de măsurare a puterii spiritului omenesc, ci şi de a duce la o adevărată metafizică. Filo- soful poate să nu o fi atins şi să nu fie în stare a o urmări, cu -ajutorul raţiunii speculative, aşa cum făgăduia la începutul acti- vităţii sale criticiste; el nu şi-a vestit mai puţin intenţiunea de a reclădi metafizica, iar filosofia sa nu trebue mai puţin înţeleasă ca intenţionând spre aceasta. Noi putem lua astăzi ce vroim din Kant şi ne putem deci mărgini la câmpul epistemologiei. Dacă vroim totuşi să căpătăm o înţelegere exactă a sistemului kantian, nu trebue să uităm că el făcea sau năzuia mai mult decât atât. In sfârşit, în acelaşi capitol intitulat « Lămurirea unor termeni esenţiali» mai avem de semnalat distincţia, bună întotdeauna de făcut când cercetezi pe Kant, între un apriorism psihologic şi unul logic (materie în care meritele şcoalei dela Marburg sunt cunoscute) precum şi, în ce priveşte lămurirea termenului de idealism transcendental, precizarea cum că idealismul adevărat presupune că totul e imanent conştiinţei şi că, în acest înţeles, Platon nu ar putea fi numit un idealist, cum se face obişnuit. 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce iarăşi mai fusese spus, dar era foarte înţelept să fie rea- mintit. Pentru expunerea propriu zisă a filosofiei kantiene, comen- tatorul român urmează ordinea obişnuită din lucrările filosofului. El începe aşa dar cu înfăţişarea apriorităţii şi idealităţii spaţiului şi timpului, rezumând la început, arătând dificultăţile concep- ţiilor kantiene, după aceea, şi încheind prin semnalarea meritelor lor. Sunt interesante aci, pentru cercetătorul de specialitate, notele pe care le pune d. Petrovici, note concise dar din care se poate profita îndeajuns, cum este de pildă nota unde se fixează înţe- lesul noţiunii de apercepţie la Kant şi urmaşii săi. De pe acum trebue semnalată, de asemenea, convingerea personală a comen- tatorului, cum că aprioritatea nu trebue să însemne imediat şi idealitate, în sensul că s’ar putea foarte bine ca formele care se întâlnesc în spiritul omenesc, înainte de orişice contact cu reali- tatea, să aibă totuşi un suport în realitate, — deşi comentatorul nu pregetă să arate foloasele explicative ce se pot trage deopotrivă din recunoaşterea idealităţii spaţiului ca şi cea a timpului. Capitolul asupra categoriilor şi cel următor aduc materialul cel mai original din lucrarea d-lui Petrovici. După ce arată parti- cipaţia spiritului la cunoaştere, d. Petrovici înfăţişează tabla categoriilor kantiene — categorii care constituesc elementele cele mai doveditoare ale intervenţiei spiritului — şi reţine dintre ele numai două, substanţa şi cauzalitatea, pe exemplul cărora poate arăta însemnătatea concepţiei lui Kant. O notă specială, şi cât se poate de interesantă, este totuşi consacrată categoriei de « exi- stenţă », comentatorul arătând că, de vreme ce şi existenţa este trecută printre formele apriorice ale minţii omeneşti, forme care nu ne autoriză să cunoaştem decât fenomenele nu şi lucrurile în sine, reiese de aci că, pentru Kant, lumea fenomenală este lumea propriu zis existentă, în timp ce la alţi gânditori, la Schopenhauer de pildă, lumea lucrurilor în sine va fi cea cu adevărat existentă, iar fenomenele înfăţişează un simplu vis. Numai că această subtilă afirmaţie a d-lui Petrovici ridică unele nedumeriri. Se ştie, şi comentatorul român el însuşi o arată ceva mai târziu, că lucrul în sine şi fenomenul nu sunt la Kant decât o singură realitate, în două ipostaze diferite. De aci am fi ispitiţi să deducem mai de grabă că lucrul în sine, singur, are existenţă, fenomenul nefiind decât un mod de cunoaştere; spre deosebire de d. Petrovici, care socoate că despre lucrul în sine kantian nu putem afirma că există. E drept că existenţa este cuprinsă printre formele minţii omeneşti. Insă aceste forme nu au nici un înţeles dincolo de cu- noaştere, dincolo de planul epistemologiei. A le acorda o valoare ontologică, înseamnă a le folosi mai mult, poate, decât îngădue ele. De aceea « fenomenul» kantian nu are nici un înţeles dincolo KANT VĂZUT DE PROFESORUL PETROVICI 68l de cunoaştere şi el nu se opune lucrului în sine în măsura în care există, ci doar în măsura în care este cunoscut, spre deosebire de acela. Ce ar fi atunci « existenţa » lucrului în sine ? Ar fi o simplă presupoziţie a sistemului, aşa cum au arătat mulţi comentatori; dar o presupoziţie legitimată prin aceea că fără de ea criticismul nu s’ar putea constitui. Dar în capitolul intitulat «Ideile Raţiunii şi Antinomiile» apar mai pe larg vederile originale ale d-lui Petrovici. După ce arătase că raţiunea speculativă nu poate, după doctrina lui Kant, depăşi lumea experienţei la a cărei întemeiere participă, comen- tatorul se întreabă dacă osânda pe care o aruncă filosoful german asupra speculaţiei noastre teoretice este îndreptăţită şi dacă nu cumva, principial, avea mai multă dreptate Disertaţia inaugurală a lui Kant dela 1770, în care ni se arăta că raţiunea poate încă să se ridice la cunoştinţe metafizice. Spre a sugera aceasta, d. Petrovici începe prin a relua deosebirea dintre aprioritate şi ideali- tate, arătând că una nu implică pe cealaltă şi că aprioritatea unei cunoştinţe nu exclude că ea poate exista în acelaşi timp şi în afară de noi (pag. 147). Intr’o ordine de idei asemănătoare, comen- tatorul ne arată mai departe că este greu să susţinem, despre lucrul în sine, cum că ne este cu desăvârşire străin; noi putem bănui, măcar, că există în el un soi anumit de ordine, această ordine absolută fiind chiar cea care ne impune ordinea noastră din lumea fenomenală. De altfel, spune d. Petrovici textual, « nu poţi trage hotarul între două domenii fără a vedea ceva din fiecare ». « Formele gândirii noastre nu sunt complet neputincioase la explorarea transcendentului, cel puţin în ţinuturile lui limitrofe». Răspunsul care s’ar putea aduce acestei observaţii a d-lui Petrovici tinzând să arate că filosoful se contrazice când admite un lucru în sine, pe care nu-1 cunoaştem, dar asupra căruia sfârşim prin a afirma câte ceva, — s’ar putea întreprinde folosind, aşa cum face şi comentatorul, o comparaţie. D-sa spune, pe drept cuvânt, că nu poţi trage un hotar fără să vezi ceva din fiecare domeniu despărţit. Numai că, în ciuda afirmaţiilor sale repetate, nu este vorba, la Kant, de un hotar pe care mintea noastră îl trage, ci de unul pe care îl poartă cu sine. Este vorba de orizontul minţii noastre, a cărui linie nu ne stă niciodată la îndemână ci se mişcă odată cu propria noastră mişcare. Purtând ch noi orizontul, de-a- lungul întinderilor pe care le străbatem, noi putem şti, cu mai multă sau mai puţină precizie, ce se găseşte în cuprinsul lui; dar nu vom şti niciodată ce se află dincolo de marginea lui. Nu este, aceasta, sensul idealismului kantian, spre deosebire de realismul în care vor să-l împingă unii dintre comentatorii săi? Căci s’ar putea spune, la urma urmei, despre Kant, cum că admite lucrul în sine ca existând în realitate. Dar în nici un caz nu poate fi vorba 682 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aci de un realism al cunoaşterii, ci de o simplă presupoziţie realistă a ei. — Tot astfel s’ar putea răspunde celeilalte afirmaţii a d-lui Petrovici, prin care se tinde să se afirme existenţa unui plan absolut al adevărului. Ştiinţa noastră, spune d-sa încercând aci să depă- şească vederile lui Kant, nu este şi ea decât « o versiune a adevărului etern ». Numai că, tot Kant ne-a învăţat să nu ştim ce este aceea un adevăr etern şi prin ce criterii poate fi el asigurat. De ce, în detinitiv, cunoştinţele noastre să fie altceva decât o simplă ver- siune, o versiune — oricât de paradoxal ar părea aceasta — care în ea însăşi să fie adevărul, fără a trebui să se raporte la un pro- totip ideal ? Dar care ar fi atunci îndreptăţirea adevărului nostru omenesc, în prefacere şi el însă neatingând niciodată absolutvtl ? Ar fi ceea ce tot Kant a prescris: faptul obiectivităţii sale. Insă aceste întrebări pe care le ridică interpretarea d-lui Pe- trovici sunt cât se poate de fireşti, de vreme ce filosofia lui Kant însuşi ridică nenumărate întrebări şi nedumeriri. Expunerea d-lui Petrovici continuă, încercând să deslege aceea ce se poate deslega şi lăsând în suspensie majoritatea problemelor pe care Kant însuşi nu le-a putut duce prea bine la capăt. Este de altfel un merit de interpretare, în comentariul ce discutăm, faptul că nu ni se ascund greutăţile criticismului, iar uneori se reiau chiar tezele combătute de Kant, aşa cum se întâmplă cu argumentul cosmologic, pe care d. Petrovici îl socoate în vigoare încă, deşi filosoful german şi-a închipuit a-1 fi scos din circulaţie. Ba, într’o foarte instructivă notă dela pagina 204, comentatorul ne arată părerea sa personală că însăşi nemurirea sufletului i se pare susceptibilă de atins pe calea cunoştinţei teoretice şi făgădueşte să îndeplinească, mai târziu, acest proiect pe care Kant îl declara de neîndeplinit. Ajungând la expunerea filosofiei practice, d. Petrovici nu se va mulţumi cu înfăţişarea ideilor lui Kant, ci va arăta cum se leagă şi cum se deosebesc cele două Critici, precum şi dacă şi măsura în care e adevărat că raţiunea practică pătrunde mai adânc în realitate decât o făcea raţiunea speculativă. Cu aceeaşi sinceritate, d-sa arată că între cele două Critici nu se poate spune că există « o joncţiune organică ». Trecând peste expunerea ideilor kantiene cu privire la drept şi lumea istorică sau politică, expunere unde din nou ni se arată că nu tot ce este kantian e şi convingător, ne oprim la capitolul privitor la ultima Critică a lui Kant, Critica puterii de judecată. D. Petrovici ştie, de sigur, câtă însemnătate dau unii dintre comentatori acestei Critici si cum încearcă, nu atât prin ideea de frumos cât prin cea de finalitate, să întregească viziunea criticistă. In sensul acesta, observaţia dela pag. 227 cum că titlul de « Critica gustului» ar fi fost mai expresiv decât cel de Critica puterii de judecată, ni se pare a nu ţine seamă de faptul că idea de finalitate,^atât de însemnată pentru sistemul kantian, CRONICI ENGLEZE: CRIZA ROMANULUI ŞI ALTE CRIZE 683 nu poate în nici un caz fi trecută sub rubrica gustului. Vom remarca, din acest capitol, tocmai stăruinţa cu care arată comen- tatorul că « gustul» kantian sau, mai propriu vorbind, sentimentul se întovărăşeşte cu un element intelectual, spre a putea fi ridicat la un rang de universalitate, aşa după cum voinţa morală nu era la Kant simplă voinţă, ci o adevărată raţiune, amintita raţiune practică, «Aliajiul intelectual», despre care ne vorbeşte aci d, Petrovici, este încă un accent dintre cele mai fericite ale interpre- tării d-sale, interpretare ce nu pare a vieţui la umbra nici unui alt comentator. Ultimele pagini ne aduc o frumoasă şi de asemenea originală schiţă, prin care se cântăreşte capacitatea criticismului de a sprijini o religie şi deci de a înlocui, pentru lumea contemporană, aristo- telismul lumii medievale. Comentariul sfârşeşte prin uimare aşa cum începuse: privind de sus lucrurile, de parcă cel care le lua în consideraţie nu s’ar fi aflat niciodată în mijlocul lor turburat. Nu ştim, acum, ce soartă va avea în cultura românească lu- crarea d-lui Petrovici. Nici vorbă că ea va ajuta la înţelegerea textelor kantiene, sporind astfel interesul, şi aşa destul de mare, pentru filosofia criticistă. Va reuşi însă să deştepte, în' cineva de aci, puterea de a duce mai departe unele din ideile lui Kant? Cartea este, în chip simbolic poate, închinată « d-lui C. Rădulescu Motru, cel dintâi român care a clădit o concepţie filosofică personală pe temeliile idealismului kantian». Nu dorim d-lui Petrovici să fie cel de al doilea: d-sa este prea mult un metafi- zician — şi un metafizician prins de propriile d-sale probleme — pentru a-şi construi un sistem sub zodia lui Kant. Dar îi dorim să descopere pe acest al doilea, pentru însufleţirea căruia nici una din însuşiri nu lipseşte cărţii d-sale. CONSTANTIN NOICA ACTUALITĂŢI ENGLEZE: CRIZA ROMANULUI, ŞI ALTE CRIZE ’ Privite din afară, literele engleze par streinului neversat o afacere de club închis, în care se pătrunde numai după un con- semn anumit şi se poate rămânea numai într’o anume ţinută. Din- colo de acestea, eşti expus să fii, tu cititor sau scriitor, dat afară din club sau, rămânând, să te plictiseşti. Aerul de acolo nu pri- meşte mai nici o adiere; zefirul ideilor şi inovaţiilor se loveşte de Canalul Mânecii ca de un frigorifer; până să ajungă în ţară a devenit brumă, a îngheţat... 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Englezii, nici în vremi de mari temperaturi literare, nu s’au agitat ideologic. La Francezi, literatura ia cronic un caracter de epidemie; bântue, cu un nou curent, cu o nouă scarlatină de idei. Veacurile 18 şi 19 sunt pline pe continent de mişcări abstracte, şcoli literare, teorii şi manifeste. Romantismul n’a dezlănţuit bătălii de stradă la Paris, şi — ceea ce pentru englez e cam tot una — o întreagă metafizică în Germania ? Simbolismul, impre- sionismul, expresionismul, suprarealismul n’au făcut la fel ? In Anglia însă, trecerea dela clasicismul veacului 18 la roman- tismul veacului 19 se face cu o simplă Prefaţă la ediţia a doua (din 1800) a Baladelor Lirice pe care Worsdworth şi Coleridge le sco- sese împreună, în 1798, şi Prefaţa la ediţia din 1815 a Poemelor lui Wordsworth. Cine le citeşte azi vede că toată revoluţia consta în proclamarea Imaginaţiei ca adevărata putere de «creaţie poe- tică » (în stare să reveleze lumii viaţa de taină a Naturii) şi pro- clamarea «dicţiunii poetice » ca nefiind departe de aceea a pro- zei,— adevăruri latente care nu veneau cu pretenţia nici unei dărâ- mări de idoli. Coleridge, în Biographia Literaria, la acestea va adăoga ecouri de şcoală schlegeliană, dar nu ca să treacă dincolo de ideea de « fantezie » şi «imaginaţie », ca surse poetice. Prerafaeliţii, apoi, în a doua jumătate a veacului trecut — oricât de avântaţi — dacă au reformat poezia engleză, au făcut-o fără revoluţie; şi cu o teorie ce nu depăşeşte principiul «aderenţei complete la simplicitatea Naturii ». A trebuit să vină un strein, Ruskin, ca în marginea mişcării lor să-şi lanseze faimoasa religie a frumosului. Către sfârşitul veacului, Mişcarea Estetică, echivalentă cu zgo- motosul, infernalul Simbolism, în Franţa, nu se învredniceşte decât cu criticismul lui Walter Pater, care, mare critic cum rămâne, nu adaogă la noutatea literară decât fraza: «menirea artei este de a adăoga frumosului, ciudăţenie ». In sfârşit poezia georgiană, a începutului de veac — străbătut în Franţa şi Germania de vre o cinci-şase şcoli revoluţionare, n’are nici un manifest şi nici un mentor critic. Iar poeţii englezi de ultimă oră, atât de deosebiţi de Geor- gieni, au derivat iarăşi lent, din poezia lui Hopkins şi Eliot, fără teorie şi gălăgie. Insist, cu un ochi întors şi spre scriitorul român: Canalul Mânecii este pentru englez mai mult decât o apă; în materie de idei este un cordon de castitate. II păstrează virgin de promiscuitatea ideilor. De metafizică, în general, în care dânsul vede un bonbynans in vactio, o goană în vid după cuvinte. Metafizica e ştiinţa termenilor, e termino- logie. Englezul se pare că a avut toată viaţa lui ceva mai bun de făcut decât să pună etichete. CRONICI ENGLEZE: CRIZA ROMANULUI ŞI ALTE CRIZE 68S Emil Cioran, un filosof liric — şi e drept, singura filosofie valabilă e filosofia lirică, promotoare de o nouă umanitate — în substanţiala şi frumoasa lui Schimbare la Faţă a României, în linie mai ales cu Germanii, neagă englezului participarea la cultura mare — (sper să-i acorde, deşi n’o spune, puţină... cultură mică) — pe motiv că n’are metafizică. Englezul are ceva mai mult decât metafizică: are anti-meta- fizică. Şi e poarta lui secretă pe care intră în cultura mare. Metafizica este sterilizarea culturii în oţiu cerebral. Metafizicianul e un om fără destin. Nici un metafizician n’a modificat cu o iotă omenirea, n’a schimbat cu un milimetru cursul istoriei. Metafizicianul nu face istorie. Poetul care, după fraza celebră, e tot aşa de inutil societăţii ca şi jucătorul de popice, trebue să fie un fost metafi- zician ... Metafizica e floarea de cactus pe gura vulcanului. Pocneşte şi ea din când în când. Dar explozia-i dinăuntru. Şi e cu lavă, nu cu seminţe. Emil Cioran, care în rara lui carte termină cu toate culturile — şi mai ales cu Englezii — fără să ne spună ce e aceea cultură, face loc culturii germane în istorie, pe motivul că e antinomică. «Evenimentele importante ale Germaniei sunt o succesiune de anti... încât te întrebi în ce fel se definea ea în lume, dacă nu era papalitatea, catolicismul, raţionalismul şi clasicismul, împo- triva cărora ea să reacţioneze ». O serie de anti- e şi cultura engleză. Dar mai ales unul mare: anti-metafizicismul. Care pe scurt s’ar numi: umplerea tuturor formelor de cultură cu imense valori omeneşti. Dacă aceasta nu e cultură mare, trebue să decizi că aşa numita cultură înseamnă formă şi nu fond. In concepţia mea, Englezul e fără discuţie cel mai cult dintre neamuri. Refractar mişcărilor de idei, clubul închis, care e literatura engleză, e şi mai refractar influenţelor streine. Literatura engleză este şi rămâne dintre literaturile europene de sigur cea mai rasială. Dar refractarism nu înseamnă chinezism. Vitalitatea scrisului englez e prea mare ca să nu-şi facă tentacule. Mecanismul lui interior e prea complicat ca în afară să nu-şi găsească aderenţe. E acel dicotomism de rasă al englezului — împăcarea extremelor, adaptarea perfectă a materiei la spirit — care face ca şi literatura cea mai particularistă să fie cea mai cosmopolită, aşa după cum scrisul cel mai refractar ideilor să fie uneori tot o idee. Şi e de sigur şi unul din efectele războiului, cu marea criză dela 1930, faptul că literatura engleză, din acel club al îndestu- 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE laţilor care a fost mai ales în prospera epocă victoriană, devine un club al nemulţumiţilor. Cine răsfoeşte cataloagele şi revistele engleze e impresionat de puterea de absorbţie a literaturii engleze. Dela Japonezi şi Chinezi — atât de prezenţi mai ales în poe- zia nouă — la Indieni; şi dela aceştia la Sud-Americani, trecând prin folklorul tuturor triburilor pacifice şi africane, în cititorul ca şi scriitorul englez, numele exotic se găseşte la el acasă. Totuşi, scrisul francez pare cel mai aderent cu mentalitatea literară engleză la ora actuală. Flaubert, Bergson şi Proust au influenţat romanul englez cum numai Zola îl influenţase în veacul lui Gissing şi Hardy; aşa cum nuvela şi drama au căzut sub suge- stia lui Cehov; iar poezia sub aceea a lui Baudelaire şiValery. Traduceri şi comentarii din aceştia se găsesc pe primul plan al atenţiei literare. t Iată-1 pe Havelock Ellis, unul din cei mai mari nemulţumiţi, ocupând o treime din noua lui carte: Frotn Rousseau to Proust, cu părintele romantismului; şi după eseuri de autoritate dedi- cate unor: Restif de la Breton, Alexandre de Tilly sau Besenval, oprindu-se cu dexteritate la romancieri francezi de penultimă oră, în special favoritul său, regretatul de toţi Alain Fournier. Iată pe David Gascoyne, poet supra-realist el însuşi, dându-ne o istorie a supra-realismului francez în: A Short Survey of Sur- realism; aşa cum Milton Stransburg, în French Novelist to-day, în 14 pătrunzătoare eseuri, prezintă publicului mare englez noul roman francez, evoluat dela ceea ce dânsul numeşte « eroul Gidian », la virtuozităţile galice ale lui Giraudoux şi virilitatea lui MacOrlan, gravitatea lui Roger Martin du Gard, strălucirea lui Cocteau, Malraux, De Montherlant, Drieu de la Rochelle. Dela noul studiu al d-rei Sackville West asupra Fecioarei din Orlâans, la noua traducere a Florilor răului sau a lui Bouvard şi Pâcuchet, literatura engleză, cu glorii pe ea de regină, « daignează » pare că azi mai mult ca oricând să-şi aplece corsajul în faţa reve- renţelor de graţie tot mai insistentă, ale spiritului galic... După influenţele străine, invazia de idei e a doua notă atrac- tivă a scrisului englez de azi. Cea dintâi notă ia, precum am văzut, forma unui cosmopolitism nu lipsit pe alocurea de snobism. Cea de a doua ia forma unui humanism, nu lipsit uneori de pedantism. In orice caz: cosmopolitism şi humanism, iată cei doi poli de atracţie ai literaturii engleze actuale. • Dacă de cel dintâi ne-am putut da seama uşor din citarea câtorva cărţi, pentru al doilea îmi trebue o cronică specială. Până atunci să mă mulţumesc să spun că dela Plato şi Epicur la intelectualismul lui Toma D’Aquinus, şi dela Lucretius la Dialogurile lui Diderot sau Scrisorile lui Voltaire şi până la teo- CRONICI ENGLEZE: CRIZA ROMANULUI ŞI ALTE CRIZE 687 riile abatelui Bremond (Rugăciune şi Poezie), ale abatelui Przywara (Polaritate) sau ale humanismul lui Jacques Maritain, câmpul lite- relor engleze e răscolit cuminte de tot ce e mai sănătos în gândirea europeană. Dubla răscolire: de influenţe şi idei, de cosmopolitism şi huma- nism, sădeşte şi în solul literaturii aşa zise beletristice, un germen de nemulţumire. Câtă deosebire şi sub acest unghi, între proza şi poezia epocii Victoriane — atât de satisfăcute în ele însele — şi proza şi poezia Georgiană, sau mai ales post-Georgiană! Să notez în fruntea acestui club al nemulţumiţilor de frumos pe: T. S. Eliot, de sigur figura cea mai învoaltă a literelor engleze actuale, mare poet, mare critic, umanist şi, în acelaşi timp, spiritul ei cel mai iscoditor; Wyndham Lezvis, romancier, critic de artă şi idei, proustianul Clive Bell, consacrat cu volumul de acum şapte ani despre marele romancier francez, şi cu altă carte mare: Civilization; John Middleton Murry (fostul bărbat al Caterinei Mansfield), critic de anvergură, shakespeareanist, fruntaş al stân- gii literare engleze aşa cum Eliot este al dreptei; doctul şi liberul filosof Havelock Ellis, critici, romancieri şi poeţi ca William Nuttal, Herhert Read, John Gould Fletcher, R. A. Scott-James, Miss Edith Sitwell sau mai tinerii: Mac Niece, Spender, Auden, Grigson, Bottral, Empson, genialul Dylan Thomas. Şi să notez şi citadelele din incinta cărora se dă lupta literară a Angliei de azi: The Criterion, de sub direcţia lui T. S. Eliot, pandant al frumoasei Nouvelle Revue Francaise, cu mult cea mai bună revistă engleză; The London Mercury, fundată de poetul John Squire, actualmente sub direcţia lui R. A. Scott-James; The Adelphi (Middleton-Murry), Scrutiny, Purpose, Colosseum, Summary, The Arts Today, etc. De pe urma nemulţumirii, primul compartiment ce suferă este, se pare, romanul. I se reproşează că şi-a pierdut personalitatea şi, cum ar spune Eliot: religia. A fost primită cu oarecare suspine cartea lui Maurois despre Profeţi §i Magicieni, apărută în englezeşte sub titlul diminuat: Prophets and Poets. De ce ? Fiindcă mulţi critici englezi de azi, în frunte cu Scott- James, socot că profeţii au fost în literatura engleză; iar cât despre magicieni, cei mai mulţi sunt magicieni fără « mesaj », fără misiune pentru vremea lor. Anunţând « moartea profeţilor » directorul lui London Mercury face constatarea că « Anglia dintre 1918—1930 e pe atât de lipsită de profeţi, pe cât era de saturată Anglia dintre 1900—1914». 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 Dânsul spune: 1930, şi nu 1936; fiindcă — mărturiseşte sin- gur — « dela 1930 la 1936 sunt semne de reacţiune, semnele unor mişcări ce nu se pot defini încă ». Să ieşim în calea acestor semne; să ne oprim la câteva ţipete ce s’au făcut de curând auzite în locuinţa aşezată a literelor engleze. Intr’o carte bine scrisă, Percy Lubbock, discutând Tehnica Romanului (The Craft of fiction), recunoaşte că interesul romanu- lui englez a rămas azi în , — raportat la acţiunea din volumul prezent, titlul acesta este total lipsit de semnificaţie. Este un titlu care se poate pune pe coperta oricărei cărţi, fără să-i prejudicieze, dar şi fără să spună nimic. Dela banderola şi titlul celuilalt roman — «O ambiţie » şi «Dea- curmezişul»— în perfectă concordanţă cu acţiunea, Mircea Da- mian trece la un titlu care, cred că nu-şi are justificare decât în măsura în care serveşte un echivoc, în măsura în care lasă să se creadă că se continuă acţiunea din Deacurmezişul. MIRCEA DAMIAN: ÎNCĂ O CARTE A AMBIŢIEI 695 Om este însă un roman care, în esenţă, n’are nimic comun cu prima carte în gen a lui Mircea Damian, şi care, mai ales, nu conţine mai multe elemente autobiografice decât orice altă asemenea carte. Ceea ce interesează însă, este măsura în care Mircea Damian a reuşit să realizeze o carte despre dragoste. Pentrucă tema pare cu totul străină de autor. Şi dacă ar fi să ne referim la afirmaţiile din primul roman, afirmaţii care îl privesc direct, întrucât Dea- ctirmezişul este sută la sută autobiografic, faptul apărea normal: Marin Dogaru, Mircea Damian deci, n’a cunoscut niciodată emoţia. Cum să realizezi, în asemenea condiţii, o carte despre dragoste ? Iată, în calea realizării acestei cărţi, primul obstacol; pe care autorul îl escaladează, chiar fără voie, trecând, firesc, deasupra temei iniţiale. In Om, ca în toate celelalte cărţi ale sale, Mircea Damian nu literaturizează nimic; nu poate literaturiza. Din pricina acestei imposibilităţi, în romanul de faţă, Mircea Damian a confundat tema. I • s’a părut la început — şi cred chiar că părerea aceasta s’a transformat într’o falsă convingere care dăinueşte, că romanul se învârteşte în jurul unui fapt precis: felul de a fi, de fiecare dată altul, al unei femei. Pe canavaua aceasta a pornit să brodeze acţiunea din Om. Romanul de faţă este cu totul altceva decât realizarea acestei teme. Am putea spune că Mircea Damian şi-a trădat — fără voie, de sigur — în timpul lucrului, tema pe care îşi propusese s’o rezolve, iar cartea s’a închegat exact aşa cum ar fi trebuit. Cu o afirmaţie puţin plată, s’ar putea spune că arta d-lui Mircea Damian s’a refuzat tendinţei pe care el încerca să i-o imprime. Şi a rezultat nu o carte de dragoste puţin dulceagă, ci un roman în care se încearcă justificarea neaderenţei la sentiment. Cu alte cuvinte tocmai ce nu voia autorul, dar, ceea ce fatal trebuia să rezulte: # * * Este interesant de constatat că acest al doilea roman al lui Mircea Damian repetă un fenomen petrecut, în literatura noa- stră, abia anul trecut. Repetă fenomenul închegat de Ury Be- nador în Subiect banal şi Hilda. Fără îndoială că paralelismul este exagerat. Ţine să dove- dească însă că Mircea Damian a făcut — fără voinţă şi numai într’o anumită măsură, ceea ce Ury Benador făcuse, cu un an înainte, voit. 696 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deosebirea este, repet, esenţială; ea vrea numai să faciliteze înţelegerea integrală a eroilor din « Om » şi să ilustreze afirmaţia de mai sus: imposibilitatea de a literaturiza a scriitorului acestuia. Fenomenul este realizat în moduri total deosebite: la Ury Be- nador, este voit; la Mircea Damian este complet în afara voinţii lui. La primul, el este rezultatul dorinţei — exprimate — de lite- raturizare, mai puţin poate, al nevoii de a completa; în cel de al doilea caz, este consecinţa firească a felului de a fi al scriitorului, consecinţă care subliniază imposibilitatea lui de literaturizare. Şi dacă vom considera tema acestui roman, sau mai precis, ceea ce i s’a părut lui Mircea Damian că este tema romanului, vom constata că Ioana Catrina este, pe plan femenin, exact — sau aproape — ceea ce este, pe celălalt plan, Marin Dogaru din Deacurmezişul. « Ceea ce îl nedumerea pe Tudor Zamfir şi-l descuraja adesea, erau schim- bările ei de atitudine. Deşi se despărţeau ca doi prieteni şi ca doi îndrăgo- stiţi, a doua zi sau peste trei-patru zile, Ioana Catrina părea indiferentă, străină, îndepărtată. O femeie de lume, corectă, politicoasă, aproape rece ». Iată în jurul cărui fapt pornise să se închege acţiunea. Dar noutatea aceasta a femeii nu trebue să^fie nativă. Prăvălit pe to- boganul creaţiei, Mircea Damian a fost silit să renunţe la temă şi noutatea eroinei lui a apărut oarecum de esenţă voliţională. Ioana-Catrina, este, într’un fel victima aceleiaşi ambiţii al cărei erou era, în Deacurmezişul, Marin Dogaru. Ioana-Catrina ca şi el, se refuză sentimentelor şi faptul acesta, ambiţia aceasta, este nota dominantă a cărţii. Ea declanşează atitudinile mereu noi ale femeii şi devine punct central, trecând pe plan secund tema primă: « Ea înţelegea iubirea ca şi el: torent şi vâlvătăi. Nu fusese încă învol- burată de apele iubirii, nici chinuită de flăcările ei. Deci nu iubea. Limpede. Omul o atrăgea însă. Se gândea la el cu plăcere, cu bucurie, uneori îi era dor să-l vadă, să se plimbe cu el, să vorbească. Nu-i displăcuse sărutarea lui, nu o enervase mângâierea lui*. Ioana-Catrina se refuză sentimentelor, conştient. înţelege iu- birea, îşi dă seama că omul o atrage, dar se refuză iubirii care nu e încă nici torent, nici vâlvătăi. (Marin Dogaru lua dela viaţă ori tot, ori nimica): « Fiindcă ea are temperament. Ştie că are. îşi dă bine seama, că de-ar iubi vreodată, iubirea ei ar arde şi ar topi întocmai cum aide şi topeşte iu- birea lui Tudor Zamfir *. MIRCEA DAMIAN: ÎNCĂ O CARTE A AMBIŢIEI 697 Aşa dar, Ioana-Catrina îşi dă seama, că iubeşte. Dar ea aşteaptă totul, nu se poate mulţumi cu frânturi: «L-ar putea iubi, recunoaşte. Vrea însă vârtejul acela, care ameţeşte şi înneacă ». Ambiţia este cu mult prea puternică şi Ioana-Catrina se re- fuză sentimentului fracţionat sau numai iniţial. Neputând însă să nege existenţa sentimentului este nevoită să-şi compună, în afară, o mască mereu nouă. Ioana-Catrina nu se vrea înfrântă; şi acceptarea iubirii lui Tudor Zamfir, ar în- semna o înfrângere. Ea aşteaptă ca sentimentul să devină torent, vâlvătăi şi s’o cutropească dinlăuntru în afară. Ioana Catrina trebue să ascundă sub o mască veşnic nouă chiar acest început de înfrângere care rezidă în recunoaşterea, în adâncuri, că «l-or putea» iubi pe Tudor Zamfir, pe care: « II uluia mereu, i se părea mereu nouă, parcă o vedea pentru întâia oară în fiecare zi # # # Ioana-Catrina a fost realizată deci, împotriva voinţei auto- rului. A fost realizată, cu alte cuvinte, aşa cum trebuia. Ioana-Catrina e mereu conştientă, mereu trează prin ambiţie. Prin ambiţie, se refuză dragostei. Şi în sensul acesta putem spune acum că Mircea Damian — trebue să ne amintim mereu de Marin Dogaru care n’a fost niciodată emoţionat — a realizat o carte de dragoste. In sensul justificării unei non-aderenţe. Ioana-Catrina nu acceptă dragostea, de teama înfrângerii, din ambiţia de a recolta victorii cât de neînsemnate: « A, nu, stai niţel domnule Tudor Zamfir, am şi eu niţică ambiţie, niţică mândrie, ce Dumnezeu ». Şi mai departe: ♦ Dar vezi că sunt şi eu bărbat puţin aşa, vreau să am şi eu biruinţa mea, plăcerea mea, voluptatea mea ». Eroina lui Mircea Damian — « bărbat, puţin aşa » — este dârză. Chiar atunci când trebue să cedeze — trebue, din moment ce neaderenţa la dragostea lui Tudor Zamfir este numai aparent totală — încearcă să salveze ce mai e posibil, să mascheze, în parte, înfrângerea aceasta: ♦ O avu întreagă acuma, cu tot trupul, cu tot sufletul. Era vie de data asta, se svârcolea sub el, îi înfipsese unghiile în umeri, trăia, va să zică, trăia mo- mentul ăsta, faptul ăsta... Vru s’o sărute pe buze. — Nu, te rog, nu vreau, Asta nu, cu nici un chip ». 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă Ioana-Catrina ar fi fost realizată aşa cum voia autorul, încăpăţânarea aceasta ar fi fost de domeniul ridicolului; aşa cum a fost plămădită de artist, fără voinţa omului, ea este firească. Este eroina lui Mircea Damian, numai a lui. Ioana-Catrina nu spune niciodată nu pot, ci nu vreau. Chiar încăpăţânarea — exasperantă uneori — de a nu-i spune lui Tudor Zamfir tu ci Dumneata, încăpăţânare care iar, ar părea ridicolă raportată la eroul unui alt autor, Ioana-Catrina nu şi-o justifică în niciun fel. Sau, simplu: — Nu vreau. Există în cartea aceasta un personaj secundar, unul din acele personaje-tampon — Paulina — care nu face decât să exprime Ioanei-Catrina, gândurile Ioanei-Catrina, s’o completeze, s’o si- tueze mai precis pe linia lui Marin Dogaru: — Şi te iubeşte foarte serios, continuă Paulina, fără să se sinchisească de râsul ei. Pare un om dintr’o bucată, unul dintre oamenii aceia care iubesc odată şi mor odată ». Şi în altă parte: « Ioana-Catrina se gândi că omul ăsta ştie să vrea. îşi aduse aminte iar de vorbele Paulinei: « un om dintr’o bucată, unul din oamenii aceia care iubesc odată şi mor odată ». Dar vorbele acestea care ar părea că-1 privesc pe Tudor Zamfir, caracterizează, în realitate, pe Ioana-Catrina. Tudor Zamfir este un erou ca oricare altul. Consideraţiile despre el o caracterizează pe Ioana-Catrina. Pentrucă, Paulina, Ioana-Catrina-Marin Do- garu, sunt, la un loc, Mircea Damian. Chiar sfârşitul cărţii — Tudor Zamfir se căsătoreşte cu o femee pe care nici n’o cunoaşte bine — sfârşit care echivalează cu înfrângerea totală a lui Tudor Zamfir, scoate — prin contrast — şi mai mult în evidenţă realizarea pe plan femenin a lui Marin Dogaru: Ioana Catrina. * * * Eroii lui Mircea Damian, par, dela prima vedere, predesti- naţi prin nume. Nu numai eroii acestei cărţi. Toţi eroii din cărţile lui Mircea Damian. Există în volumul « Două şi-un căţel», un copil sâcâitor, pisălog, enervant; un copil pe care nu-1 putea chema decât Virgilică. Pe eroul din Deacurmezisul nu l-ar fi putut chema altfel decât Marin Dogaru pentrucă n’ar fi eviden- ţiat apropierea până la identitate, Marin Dogaru-Mircea Damian. ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 699 In fine, pe eroina ultimei cărţi, pe femeea aceasta dârză, po- trivnică celorlalţi — de aci, capricioasă într’o măsură şi totuşi aristocrată — trebuia s’o cheme Ioana-Catrina. Luat singur, nu- mele creează o cu totul altă imagine decât a femeii din cartea lui Mircea Damian. In carte însă, Ioana-Catrina nu putea fi decât Ioana-Catrina. In privinţa stilului, Mircea Damian a rămas la aceeaşi frază scurtă, colţuroasă, la acelaşi stil ferm, chiar când vrea să exprime duioşia. Rarele scăpări — inerente de altfel — sunt dulcegării care distonează cu ansamblul: « Mi-a fost dor de tine, fetiţo ». Simţi cum n’au loc în pagină, cuvintele acestea. N’au loc în forma obişnuită a acestui scriitor care rezolvă lucrurile «pur ţi simplu D : — De ce m’ai întrebat dacă sunt sentimentală ? — Pur şi simplu... Ca să ne cunoaştem. Sau: * O privi năucit: păi dfe ! să nu-i dai peste gută cu dosul palmei?» Sau, câteva rânduri mai sus: « El o înjură în gând, dar fără necaz, fără ură, cu toată prăbuşirea asta, ci mai mult aşa de năduf». Paradoxal, Mircea Damian a realizat un minunat roman de dragoste. O carte, în care neaderenţa la sentiment este admi- rabil justificată. SILVIU CERNEA ACTUALITĂŢI CULTURALA EUROPENE Un savant francez, Dossier, a făcut (numele lui constitue o amuzantă coincidenţă) un fel de dosar, de repertoriu impersonal al tuturor observaţiilor profesorului Rabaudrelative la biologia animalelor, şi le-a reunit într’un volum (Introduction â la Zoo- logie, Î937). ... ............... Rabaud este unul din cei mai de seamă biologi ai timpului nostru. El a insistat să se studieze fiinţele vii nu numai aşa, ca la şcoală, făcându-se portretul câinelui, biografia păpădiei, romanul 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE termitelor, anatomia şi fiziologia fiecărei speţe. Alături de aceste gravuri particulare, Rabaud a cerut înfiinţarea unei biologii zoo- logice şi a unei biologii botanice, unde să se descrie mecanismele generale ale vieţii tuturor animalelor sau ale tuturor plantelor. întreprinderea are, între altele, o utilitate ca să zicem aşa anti- romanescă. Biologia e plină de romantism. Ştiinţa vieţii se con- sideră obligată să se considere pe ea însăşi ca ceva plin de mi- stere, plin de mecanisme miraculoase. A rămânea fără explicaţie, mut de admiraţiune — biologii cred că asta e cea mai pozitivistă definiţie a ştiinţei biologice. Ce e adaptarea? Amestec de nou şi vechi, o turburare nouă din afară aducând o soluţie nouă de răspuns, prin care se inovează, în scop de a conserva ceea ce fusese. Cum se face adaptarea, această alianţă de invenţie crea- toare şi păstrare relativ, intactă? Niciodată nu vom putea răs- punde deplin. Dar evoluţia? Dar reacţia de apărare? Dar con- curenţa şi selecţiunea naturală? Dar ereditatea? Mistere, inson- dabile mistere. Viaţa e elan. 11 constatăm, ne minunăm, şi atâta tot. Această prea poetică concepţiune, la care nu cu puţin a con- tribuit mandolina metafizicei bergsoniene, se sprijină pe ceva foarte curios, se sprijină pe propriul ei adversar. Adaptare, evo- luţie, ereditate, sunt fenomene misterioase, pentru simplul motiv că, dându-li-se o importanţă pe care nu o au, ele au apărut a răs- punde insuficient la ceea ce li se cerea. Inchipuiţi-vă un fizician care ar atribui gravităţii virtutea de a explica diversitatea colo- rilor spectrului şi care, constatând apoi că gravitaţia nu explică spectrul, deduce că ea e un fenomen plin de mister, de impene- trabile enigme. Opera, de zeci de ani, a lui Rabaud a fost de a combate vita- lismul sub toate formele, darwiniene, lamarckiene şi mixte. Bio- logul are tendinţa de a atribui tendinţe întregii naturi. Aceasta se chiamă antropomorfism. Ideea de adaptare şi apărare, de luptă cu selecţie, victorie şi înfrângere, exprimă perfect acest mod epic de a concepe ştiinţele naturale. Medicii, în deosebi, văd pretu- tindeni soldaţi care luptă şi apără, reacţii defensive şi planuri de campanie, unde anticorpi, fagocite şi alte lighioane minuscule desfăşură o muncă quasi-concertată. Şi această filosofie se înco- ronează, apoteotic, printr’un fel de elogiu liric adus instinctului, citându-se până la saţietate câteva artropode cu miraculoase ta- lente de chirurg, capabile să opereze unde trebue, exact în locul unde trebue, injecţii sau simple înţepături, pentru a paraliza prada şi a o putea mânca, vie, în toată tihna dezirabilă. Unul câte unul, Rabaud spulberă aceste mituri. Experienţa arată că multe înţepături sunt făcute de geaba; că uneori, când se află într’o anumită poziţie, insecta nu înţeapă de loc; că alteori, înţeapă prea mult, incoerent şi pentru simpla utilitate de a în- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 701 ţepa. Tot astfel şi cu acea misterioasă creştere a organismelor într’o anumită direcţie determinată, conducând la o formă pre- cisă. Nu-i nici un mister la mijloc. Creşterea se face totdeauna conform cu mediul. Dacă acesta se schimbă, creşterea ia forme deosebite. In cazurile simple, se poate observa, experimental, cum acelaşi animal duce, potrivit ambianţei, la o fqrmă foarte deosebită de cea normală. Totul este — cum repetă Rabaud la fiecare pas — o chestiune de «organism mediu». Noţiunile de selecţie naturală şi adaptare utilă sunt simplă poezie: «Toate dispoziţiile dintr’un organism derivă dela mediu. Nu toate însă realizează un avantaj special. Multe din ele sunt indi- ferente; altele pricinuesc chiar neajunsuri. Perzistenţa lor ţine, dacă vreţi, de un proces de selecţiune. Dar trebue să ne înţele- gem bine asupra acestei noţiuni. Când vrem să apreciem valoarea relativă a unei dispoziţii morfologice sau funcţionale şi avantajul pe care îl procură, facem asta raportând totul la conceptele noastre personale, comiţând erori de care ştiinţele naturale sunt tixite. In fond, dacă comparăm între ele organismele şi le raportăm la mijloacele lor de existenţă, ajungem la concluzia că, orice disc- poziţie, orice ruaj funcţional, fără a fi vreodată indispensabile, sunt uneori utile, adeseori inutile, indiferente şi, câteodată chiar, jenante, atingând graniţele nocivităţii. Nu s’a pomenit nici un fel de travaliu de selecţiune lăsând să subziste pe cei mai buni. De fapt, dintre toate sistemele posibile, singure dispar cele categoric in- compatibile cu existenţa. Ar fi, la urma urmelor, un fel de selec- ţiune; dar ea se mărgineşte a suprima ceea ce-i din cale afara de rău (elle se borne â supprimer le pire) ». Celula e sediul unor procese chimice care se cunosc perfect, şi care au, drept agent general, mediul exterior. Evoluţia, creşterea, oglindeşte un proces fizic de un determinism impecabil. Biologii, când în nevoia lor de fantezie, observă că, în domeniul vieţii, aceeaşi cauză produce efecte diferite sau că pricini diverse pot produce un efect identic, confundă în fond agentul variaţiei cu acţiunea însăşi, cel dintâi ţinând exclusiv de mediu, celălalt fiind totdeauna o combinaţie mediu x organism. Un biolog foarte poet, fiul lui Edmond şi fratele lui Maurice Rostand, Jean Rostand publica, acum câţiva ani, un curios articol întitulat « L’evolution est-elle revolue ? » — adică « evoluţia e oare pe sfârşite ? » — eseu care oglindeşte perfect mentalitatea romantică din ştiinţele naturale. Până acum — spune autotul — am avut dreptul să ne schimbăm, să sărim dela un animal la altul, să ne mai variem fiziologia. De aci înainte, o groaznică monotonie ne aşteaptă. Priviţi bine speţele existente. Altele nu vor mai fi. De ce? Foarte simplu. Ca să existe variaţie, trebue să existe un anumit mecanism al acestei variaţii. Unii s’au gândit la selecţie. 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alţii la ereditate a caracterelor dobândite. Alţii la mutaţii brusce. Dar,- observă Rostand, toate acestea sau nu stau în picioare, sau explică doar micile variaţii de neînsemnate amănunte. Ergo: trebue să fi existat, odinioară, un mecanism de variaţie care azi nu mai există — de vreme ce nu-1 mai putem repera în fenome- nologia biologică. Viaţa deci, după o perioadă de creaţii prestigioase, a intrat într’o fază de simplă conservare burgheză şi fără orizont. Toate aceste raţionamente traduc în mod elocvent concepţia aceea lirică a biologilor despre care vorbeam. Se începe prin a se atribui conceptelor metafizicei biologice nişte puteri exorbitante. Pe urmă, se constată că ele în fond nu au aceste puteri. Şi atunci, în loc să se nege cauza eronată a fenomenului, se neagă, curajos, fenomenul însuşi. Concepţia lui Rabaud, încă o dată, ne readuce la realitate. Orice proces organic depinde de felul cum mediul acţionează asupra organismului. O mică modificare, tracto tempore, antrenează schimbări colosale şi incalculabile. Acest simplu fapt e capabil să explice, fără nici o tăgadă posibilă, variaţii de o sută de ori mai radicale decât modesta diversitate a speciilor animale şi vegetale ăe pe acest al nostru modest pământ. In rezumat, vitalismul, adică toate teoriile cu factori, tendinţe si alte misterioase intenţii, este ceva fals si nociv. «Intre substanţa vie şi substanţa anorganică — spune Rabaud, şi cu el foarte mulţi biologi — nu există nici o deosebire apreciabilă ». Vitalismul nu e decât apucătura naivă numită antropomorfism, dorinţa de a atribui naturii gânduri la fel cu ale noastre. # # # Am căutat a aduna toate săgeţile cu care se poate ucide antro- pomorfismul, înadins, pentru a putea acum face «machine en arriere » şi a încerca să demonstrez, nu că vitalismul e nevinovat de antropomorfism, ci anume că antropomorfismul este, el, ne- vinovat, pur şi simplu; ba ceva mai mult: că este indispensabil pentru înţelegerea faptelor de biologie. Fireşte, vitalismul, aşa cum se practică acum, e inadmisibil. Dar nici concluzia reprodusă mai sus, aceea a identităţii generale între substanţa organică şi anorganică, nu este suficientă. Fără îndoială, identitatea semnalată e reală. Diferenţele dintre cele două materii ţine doar de gradul lor de complexitate moleculară şi supramoleculară. Molecula de proteină, cu sutele ei de atomi, micellile, lipoizii, toate aceste aranjamente savante şi fragile ex- primă, prin deosebiri de grad, originalitatea materiei «organi- zate ». Dar nu e deajuns. Ar trebui ca această complexitate şi această fragilitate să fie studiate ca atare. Ce anume le face posi- bile? Unde duc, care e rostul lor aparent? ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 7°3 Cred că s’ar putea, măcar provizoriu, răspunde la aceste în- trebări astfel. Complicaţia de aranjamente materiale, moleculare şi supra- moleculare, supracelulare, etc., duce, fără excepţie, la psihism. De ce? la asta nu vom putea răspunde niociodată. Cum? nici asta nu comportă vre-un răspuns valabil, psihicul şi fizicul fiind de natură radical deosebită şi însăşi existenţa vre-unui raport între ele fiind ireprezentabilă pentru închipuirea omenească. Trebue să ne mărginim doar a constata faptul. Acolo unde e complicaţie organică, este şi posibilitate de manifestări psihice. Activitatea sufletească apare odată cu insuficienţa de adaptare materială a unui organism foarte diferenţiat şi care tocmai este păgubit de pe urma acestei diferenţieri excesive. Ca să înţelegem mai bine fe- nomenul, să ne gândim la cea mai delicată dintre diferenţieri: aparatul nervos. Este un fapt de experienţă că activitatea sufle- tească are loc în legătură cu funcţiunea nervoasă, şi încă cu cea centrală. Decât este oarecum fals a se spune că mentalul « acom- paniază » cerebralul, sau îl «traduce », sau este « efectul » acestuia. Asemenea expresii sunt, prin definiţie, fără sens. Experienţa ne arată aparatul nervos central funcţionând. Câteodată fără, alteori cu concomitant psihic. Fără — atunci când funcţionează bine şi lesne. Când funcţionează prost, apare psihismul. De ce? Fiindcă sistemul nervos, adică aparatul de solidarizare organică generală, funcţionează defectuos ? Poate. In tot cazul acestea sunt faptele. Ele se prezintă ca o căutare de solidarităţi organice, din ce în ce mai fine şi mai delicate; la capătul fragilităţii, şi cu ocazia eşecului funcţional produs de această fragilitate, apare psihismul. Cu alte cuvinte, mentalul defineşte organicul. Se numeşte organism acel sistem de aranjamente moleculare care, prin soli- darităţile lui din ce în ce mai complexe şi mai fragile, duce, ajunge şi tinde la psihism. Psihismul nu e un element al vieţii, ci un fel de punct ter- minus al oricărei solidarităţi organice. Acolo unde complicaţia funcţională nu mai poate merge înainte, complicându-se încă, acolo e un punct final, unde găsim psihismul. El defineşte cali- tativ lumea organică, raportându-se la particularitatea cantita- tivă a acesteia, la gradele de complicaţie a elementelor materiale constitutive. Şi astfel, revenim la un fel de antropomorfism. Căci în fond acesta nu este decât transpunerea, în lumea reacţiilor fizico-chimice, a unui limbaj valabil numai în lumea psihică. Şi noi tocmai am arătat că o definiţie riguros ştiinţifică şi experimentală a substanţei vii este definiţia prin psihism, acesta luat, nu ca element consti- tutiv, ci ca indiciu de direcţie, de sensul procesului şi de locul exact unde procesul se curmă dela sine. D. I. SUCHIANU 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ACTUALITĂŢI FRANCEZE Acum 300 de ani, în 1637, apărea în Olanda, la Leyda, o carte care avea drept titlu: «Discurs asupra metodei pentru a-şi conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţă». Autorul acestei lucrări, — care era doar prima parte a unui tratat în patru părţi cu titlul general « Essays philosophiques », celelalte trei părţi cuprin- zând respectiv studii asupra Dioptricei, Meteorilor şi Geome- triei — se numea Reni Descartes. Prin lucrarea sa, el punea tot- odată bazele ale unei noi ştiinţe, care avea să fie geometria ana- litică, şi a unei noi concepţiuni filosofice, care avea să fie Carte- zianismul. Din clipa aceea, o epocă nouă luase naştere în istoria gândirii. Din clipa aceea. începea de fapt filosofia modernă. De aceea, data acestei publicaţiuni capitale a lui Descartes, ce repre- zintă şi data naşterii sistemului său, şi dela care se împlinesc trei secole, va fi comemorată în Franţa, în acest an, ca un omagiu pentru un moment culminant al gândirii franceze. Născut la 31 Martie 1596, Descartes făcuse studii îngrijite în care predilecţiunea sa pentru matematică se vădise curând. Elev al iezuiţilor, el învăţase fizica şi filosofia după sistemul scolastic. Dar la ieşirea din şcoală — după cum mărturisea mai târziu în chiar « Discursul asupra metodei» — nimic din tot ce învăţase nu îl mulţumea. In afară de metoda riguroasă a matematicilor, toate faptele şi gândurile pe care le învăţase dela alţii i se păreau inutile. Trecând printr’o criză de adolescenţă, el hotărî să studieze atunci marea carte a vieţii, şi anii următori îi petrecu în tovărăşia unor prieteni tineri, în vârtejul vieţii din Paris. Apoi se angajă în armată, luând parte la războiul de 30 de ani. Avea 24 de ani, când, într’o clipă de răgaz a campaniei militare, descoperi « cu- prins de entuziasm... fundamentele unei ştiinţe admirabile». Era metoda pe care, abia 17 ani mai târziu, avea s’o aducă la cu- noştinţa lumii, în scris. Până atunci, el dezvoltă, încetul cu încetul, sistemul său, în timp ce viaţa îl purta din nou în Franţa — după sfârşitul campaniilor la care luă parte în Ungaria şi Boemia — şi apoi în Olanda, unde avea să se stabilească definitiv, până la ultimul an al vieţii. «Metoda» sa porneşte dela ideea că imperfecţiunea ştiinţei noastre provine din cauza influenţelor nenumărate şi a judecă- ţilor contradictorii pe care mintea noastră le suportă şi le adoptă, sub imperiul autorităţii savanţilor, profesorilor şi a oamenilor de specialitate. Pentru a scăpa de această imperfecţiune, singura so- luţiune este să te îndoeşti de adevărul a tot ceea ce e cuprins în cărţile ştiinţei tradiţionale. Dubito, iată primul lucru neîndoielnic. Pe terenul astfel curăţat, vom înălţa un edificiu nou şi personal, în care nu vom primi decât ceea ce este cu putinţă să fie gândit ACTUALITĂŢI FRANCEZE 7°5 ca un lucru clar şi lămurit. Orice dificultate, orice lucru complex, vor fi descompuse în părţile lor cele mai simple şi mai uşor de înţeles, şi prin recompunerea acestor elemente simple, clare şi distincte, vom ajunge la făurirea unei ştiinţe noui şi sigure. Aceasta este metoda analitică, ale cărei principii generale sunt valabile pentru tot ce este gândire omenească şi ale cărei aplicaţii particulare îl duc pe Descartes la idei proprii în toate ştiinţele de care se ocupă. Şi, în primul rând, în domeniul matematicei, al astronomiei, al psihologiei şi al fizicei. Cea mai strălucită aplicare a metodei este de sigur cea din domeniul matematicei, în care el concepe ideea unei ştiinţe mai generale decât ştiinţele matema- tice particulare, ideea unei ştiinţe care trebuia să se ocupe de ra- poarte şi proporţii în general, fie ele între figuri, numere, sau alte mărimi. Este o teorie generală a mărimilor şi a funcţiunilor, pe care o formulează în geometria analitică, creată de el. In do- meniul teologiei şi al metafizicei, metoda sa 'se formulează în lucrarea de mai târziu « Meditaţiuni», după cum teoria sa asupra genezei lumii, în care reîntâlneşte pe Kopernik, o va formula în «Principiile Filosofiei». Ultima lucrare a lui Descartes, tratatul despre emoţii întitulat «Pasiunile Sufletului», apăru în 1649, un an înainte de moartea lui la Stockholm, unde se dusese să înveţe filosofie pe Regina Cristina. Viaţa, caracterul şi opera lui Descartes formează un ansamblu unitar, în care trăsătura principală este dragostea de studiu, de gândire, căreia îi subordonează totul. Dorinţa de a lăsa lucrul şi opera sa pe primul plan, i-a fost uşurată de independenţa sa, care i-a permis să-şi conducă viaţa după plac. Tot ei îi datoreşte carac- terul lui Descartes şi ceea ce a fost considerat de unii ca o scădere, acea teamă de certuri şi complicaţiuni, acea dorinţă de a evita orice i-ar turbura pacea, pe care o regăsim în fuga lui de Paris, în momentul în care Parlamentul Francez interzicea sub pedeapsă de moarte de a profesa alte păreri decât ale teologiei oficiale, şi care, tot ea, îl făcea să renunţe la publicarea unui tratat cuprin- zând aceleaşi idei cu Galileu şi Kopernik, în clipa în care Inchi- ziţia condamna aceste teorii. Sunt câteva trăsături de caracter care îl înrudesc, în mod curios şi interesant, cu celălalt mare gânditor, rtiort acum 400 de ani, Erasm din Rotterdam, care a lăsat şi el posterităţii aceeaşi imagine a intelectualului temător pentru li- niştea lui şi care caută să evite orişice ar putea, din gândirea lui, să ducă pe alţii — sau să-l silească pe el — la fapte violente. Ca gânditor, însă, aceste trăsături de caracter se estompează în faţa importanţei operei sale, ale cărei merite principale sunt facultatea de a distinge elementele esenţiale şi reducerea clară la puncte de vedere simple. După lunga epocă de arbitrar şi fantezie filosofică în care gândirea scolastică se diluase la sfârşitul Evului 45 jo6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mediu, această nouă rigoare dogmatică a adus un imens serviciu gândirii omeneşti. Chiar dacă excesul ei raţionalist a degenerat în opera urmaşilor săi, apăsând multă vreme asupra filosofiei şi asupra concepţiei de viaţă a oamenilor, cu greaua ipotecă a pri- matului raţiunii, — astăzi din fericire scuturat, — Descartes ră- mâne gânditorul cel mai reprezentativ al filosofiei franceze din • toate veacurile. # * # In umbra acestui important tricentenar, istoria literaturii fran- ceze a însemnat pe răbojul ei, la 19 Ianuarie, amintirea a 200 de ani dela naşterea lui Bernardin de Saint-Pierre. Este un prilej de a aminti ciudata şi interesanta personalitate a autorului lui « Paul şi Virginia », care şi-a asigurat, prin idila eroilor săi, o ne- murire căutată de el timp de 50 de ani, cu înfrigurare, în tot felul de domenii. In tinereţea sa, Bernardin de Saint-Pierre visase să fie un mare călător, un mare explorator. Sub impresia puternică a « Robinson »-ului lui Daniel de Foe, care constituia atunci ul- tima noutate senzaţională, acest adolescent ambiţios, sensibil, plin de imaginaţie şi mânat de dorul tuturor aventurilor, se visa şi el stăpân al unei insule îndepărtate, în care să înfiinţeze o colonie cârmuită de legi făcute de el, cuminţi şi drepte, şi în care sub bagheta sa de conducător şi de magician să trăiască o omenire perfectă şi fericită. Pornirea aceasta el încercă să o realizeze în nenumărate rânduri, neîntâlnind însă decât decepţii. O călătorie, ca adolescent, în insula Martinica, începută cu sufletul plin de nădejde, sfârşi însă cu o grabnică întoarcere, după ce iluziile se înnecaseră cu încetul de-a-lungul călătoriei lungi şi a răului de mare perzistent. Mai târziu, inginer în serviciul armatei, el ajunse până în Rusia, unde nădăjduia că împărăteasa Caterina îi va acorda o provincie ca să-şi facă acolo experienţele sale de utopist. Dar Rusia nu era încă ţara utopiei şi nici un răspuns nu-i veni la memoriul înaintat ţarinei... După încă un episod romantic în Polonia revoluţionară, porni din nou, călător neobosit, către cealaltă parte a lumii, în Ile de France, insula Mauriciu de astăzi. Acolo încercă în sfârşit aplicarea planurilor sale de îndreptare a umanităţii. Dar după trei ani, dezgustat de dificultăţi şi neînţe- legeri cu administraţia, se întoarse în Franţa, unde în 1773, Ia 46 de ani, publică prima sa lucrare de literatură: « Călătoria la Ile de France a unui ofiţer al Regelui». Pretinsul savant, deist şi finalist convins, — care susţinea că pepenele galben e împărţit dela sine în felii, fiindcă e făcut să fie mâncat în familie, — dis- păruse definitiv, făcând loc scriitorului care, la 51 de ani, în 1788 avea să dobândească în sfârşit celebritatea mult dorită, prin publicarea romanului: «Paul şi Virginie». Anul următor, cu ACTUALITĂŢI FRANCEZE 707 desăvârşire cuminţit, el se însură cu o tânără de 22 de ani, care îi dădu un fiu şi o fiică, prenumiţi respectiv, bineînţeles, Paul şi Virginie... # # # Vitrina librăriilor franceze adăposteşte de curând o serie de cărţi în care sunt mărturisite impresiunile câtorva scriitori notorii ai Franţei, în urma călătoriilor lor în Rusia. In primul plan stă cartea lui Andre Gide, «întoarcere din U.R.S.S. ». Se ştie că acum trei ani, Andre Gide, veşnicul însetat de noi experienţe, marele teoretician al aventurii, îşi proclamase cu zgomot încrederea şi nădejdea pusă în Rusia nouă. Această aderare a reprezentat, de sigur, un argument important pentru partizanii din alte ţări ai ideii comuniste, ca şi pentru cei care aplicau această idee în Ru- sia însăşi. Şi aderarea aceasta era cu atât mai importantă, cu cât, pentru ultimele generaţii de tineri, Gide a fost deseori un izvor de mari influenţe. Influenţe uneori contradictorii, de altfel, căci unii vedeau în Gide mai ales pe omul ostil dogmelor, pe teore- ticianul aventurii şi poetul bucuriei de a trăi, în timp ce pe alţii îi fermeca Gide, apologetul împlinirii datoriei şi exegetul sacri- ficiului. De aceea nu e de mirare că aderarea lui Gide a fost speculată şi subliniată, de comuniştii din Franţa în special. In ajunul alege- rilor din Aprilie 1936, Partidul comunist francez a publicat, de pildă, o broşură bogat ilustrată întitulată « Comunismul, nădejdea ţării», în care pe pagina consacrată «Inteligenţei franceze », ală- turi de fotografia lui Romain Rolland şi a lui Barbusse, figura şi a lui Andre Gide, cu legenda: «Unul din reprezentanţii cei mai iluştri al gândirii contemporane s’a încadrat în mod stră- lucit printre rândurile apărătorilor U.R.S.S.-ului». In acelaşi timp, organul oficial al partidului, « L’Humanite », scria: «Tot comu- nismul a trecut în gândirea lui Gide, de mult pregătită să-l pri- mească » (17 Noemvrie 1935), iar ziarul « Tineretului Comunist» îl numea « Marele nostru prieten »... (« L’Avant-garde », 11 Noemvrie 1936). Aşa fiind, impresiunile lui Gide, reîntors dintr’o călătorie făcută în vara trecută în Rusia, reprezintă o mărturie greu de recuzat. Cu atât mai mult cu cât Gide continuă să-şi afirme în cartea sa dragostea pentru U.R.S.S. şi împleteşte, cu fiecare reproş, un regret că e silit să-l aducă. De bună seamă, în cărţulia lui Gide sunt şi pasaje favo- rabile, în care îşi exprimă bucuria şi plăcerea resimţită în dife- rite ocazii ale călătoriei sale. Bucuria de a vedea o activitate soldată, în domeniul industrial, cu rezultate incontestabile, plă- cerea de a întâlni adesea oameni deschişi, sinceri, şi naturali. 45' 7o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar, în acelaşi timp, — şi într’o proporţie mult mai mare, — paginile lui Gide cuprind bilanţul unei mari decepţii. Decepţii pe toate planurile esenţiale, pe care revoluţia se putea justifica, pe toate planurile liberării individuale şi ale bunei stări a fiecărui. Decepţii născute din confruntarea visurilor lui Gide, cu reali- tatea sovietică. Libertate individuală ? Dar cetăţeanul sovietic nu are nici dreptul să călătorească după plac dincolo de frontierele U.R.S.S.- ului. Şi Gide dă explicaţia acestui lucru: «Important este să con- vingi pe oameni că sunt atât de fericiţi cât pot să fie pentru mo- ment; să-i convingi că pretutindeni în alte părţi oamenii sunt mai puţin fericiţi decât ei. Şi nu poţi ajunge la aceasta decât îm- piedecând cu grijă orice comunicare dincolo de frontieră » (pag. 50). De aceea Gide constată cu uimire, că: «Cetăţeanul sovietic este cu totul neştiutor de ce se petrece în străinătate » (pag. 52) • • • « Oamenii surâd cu scepticism, când aud că Parisul are şi el un Metropolitan. Avem cel puţin tramwaie şi omnibuse ?... Cineva întreabă (şi nu mai este un copil, ci un lucrător instruit) dacă avem şi noi şcoli în Franţa »... (pag. 34). Stare ciudată de opre- siune a personalităţii, care duce la obscurantism obligatoriu, ex- presie a unei lipse de libertăţi individuale care nu se mai află în nici o tară din lume. > Bună stare a fiecăruia? Abolirea proprietăţii private ar fi fost justificată dacă acest lucru era realizat. Dar atunci ar fi trebuit să nu mai existe sărăcie în Rusia. Gide însă află acolo mizeria colectivă. « Cum să nu fii lovit de dispreţul sau cel puţin indiferenţa pe care cei care sunt sau se simt « de partea cea bună » o vădesc faţă de inferiori, de servitori, de salahori, de oamenii şi femeile cu ziua, şi era să zic de săraci. Nu mai sunt clase în U.R.S.S., e adevărat. Dar sunt săraci. Sunt prea mulţi, mult prea mulţi. Speram totuşi să nu-i mai văd, sau mai exact: ca să nu-i mai văd venisem în U.R.S.S.... Adăogaţi la aceasta că filantropia nu mai are curs, nici chiar simpla milă. Statul se însărcinează cu aceasta, se însărcinează cu totul şi bineînţeles nu mai e nevoie să ajuţi pe nimeni. De aci oarecare răceală în raporturile dintre oameni, în ciuda oricărei camaraderii »... (pag. 65). Aceste două critici, pe două elemente esenţiale, ale ideologiei comuniste, ar fi suficiente ca să justifice supărarea pe care Rusia a manifestat-o în urma publicării cărţii lui Gide. Mai trebue însă adăogate la acestea multe alte fapte relevate de Gide: numărul imens al copiilor părăsiţi care rătăcesc pe stradă fără haine şi fără hrană (pag. 123—125), transformarea principiului libertăţii religioase în luptă împotriva religiei, pe care însuşi ateul care este Gide, o desaprobă, când vede lucruri ca acestea: «Muzeul arheologic din Kerson alături de Sevastopol este şi el instalat ACTUALITĂŢI FRANCEZE 709 într’o biserică. Picturile de pe pereţi au fost respectate, de sigur din cauza urîţeniei lor provocătoare. Dar s’au adăogat pancarte explicative. Dedesubtul unui chip al lui Christ stă scris: « Per- sonaj legendar, care n’a existat niciodată» (pag. xxo). Este apoi senzaţia de opresiune generală care rezultă din toate acestea şi pe care Gide o rezumă în fraza: «Frunţile n’au fost niciodată mai plecate » (pag. 74). Toate aceste critici sunt făcute, am spus, cu menţiunea unui regret şi cu mărturisirea că sunt izvorîte numai dintr’o dragoste îndurerată. Ele n’au fost însă înţelese în acest sens, pe cât se pare, de cei cărora li se adresau, căci U.R.S.S.-ul â început, în urma acestei cărţi, o mare ofensivă împotriva lui Gide. In « Pravda » dela 6 Ianuarie, scriitorul exilat din Germania Lion Feuchtwanger a publicat un răspuns, în care caută să arate că toate criticile lui Gide se îndreaptă numai spre amănunte, fără importanţă, relevând lipsuri de gust sau de măsură: D. Gide este un parizian ironic, cu gusturile prea fine, a cărui atenţie a fost atrasă de câteva mici greşeli de gust». . . Rămâne de văzut, însă, întru cât protestantul ascetic care este Gide poate fi asi- milat cu un scriitor bulevardier, cu un ironist de cafenea, şi întru cât acest răspuns micşorează valoarea observaţiilor sale. Pentru moment, aceste observaţii îşi găsesc confirmarea în cele ale altor doi scriitori francezi: Rolland Dorgeles şi Louis-Ferdinand Celine, acesta din urmă considerat, până în ultimul timp, ca un adept înfocat al credinţelor de extremă stângă. Şi totuşi, în fruntea ultimei sale cărţi, el publică sub titlul de «Mea Culpa» vreo 3 o de pagini care nu sunt decât un lung strigăt de revoltă, decepţie şi reproş, pamflet ale cărui fraze lirice par transcrierea, pe alt mod, a fie- cărui argument din cartea — mai rece şi măsurată, dar tot atât de aspră — a lui Gide. ION I. CANTACUZINO REVISTA REVISTELOR STREINE LA NOUVELLE REVUE FRANţAISE Anul 25, No. 280 — 1 Ianuarie 1937 Un articol de interes mai mult documentar, semnează d. A. M. Petitjean despre «Disponibilitatea tinerimii actuale franceze ». Numele autorului e ne- cunoscut, iar tonul articolului este uneori naiv programatic. Avem în mod vizibil de aface cu un tânăr din cea mai tânără generaţitme de intelectuali fran- cezi, solicitată de diverse probleme sociale gândite cu sinceritate, dar confuz. Articolul este dezorientat ca linie generală, dar cuprinde câteva formule deosebit de fericite. D. Petitjean nu întrebuinţează termenul « disponibi- litate » în sensul lui Gide, sens pe care îl dezaprobă ironic: «la vacance gidienne, cette nonchalance nerveuse et pleine de răceptivită, assez proche encore du spleen baudelairien *. Disponibilitatea este pentru tânărul autor al articolului «un aflux de conştiinţă care nu şi-a găsit încă întrebuinţarea ». După o critică foarte violentă şi uneori just formulată a rolului pe care societatea franceză l-a rezervat tinerimii până astăzi (o tinerime de « laureaţi, amanţi, tenismani şi juni primi »), d. Petitjean se simte îndreptăţit a vorbi despre generaţia sa ca despre întâia generaţie cu adevărat tânără, dela război încoace. « Telle la jeunesse de France depuis cent cinquante ans. Mais la nou- velle — la mienne — tranche. D’abord, la guerre ayant fauchă celle d’il y a vingt ans, on compte de nos jours, malgră Ies « classes creuses » une propor- tion anormalement forte de jeunes gens, comme d’ailleurs de vieillards, dont on montrerait aisăment qu’ils se retrouvent, sur le dos des hommes de qua- rante ou de cinquante ans. Surtout elle est la premiere depuis la Guerre â prendre et â avoir le temps de se former en tant que gănăration. . .Et —Ies gănărations de nos jours se prăcipitent comme Ies ăvănements — celle des hommes de quarante ans, qui n’eurent pas de jeunesse, dăfor- măs autant par Ies rigueurs de la guerre que par Ies facilitds de la paix con- clue, tămoigne de la plus dăplorable instabilită mentale, morale mâme, et n’use de son intelligence, certaine, que pour voler au secours de la victoire, de l’aventure ou de l’ăvănement, non pour faire de l’histoire, REVISTA REVISTELOR 711 Au contraire, la gănăration actuelle est en retard d’ăvănement. II se peut qu’elle soit orientăe, faţonăe mSme par l’obsession d’une guerre future: elle est franche en tout cas de la guerre passăe, et, si dramatique soit-il, si dăter- min^ par la concurrence des frănăsies ătrangăres, c’est du moins un avenir qu’elle porte devant soi *. Se înţelege că toate aceste consideraţii ale d-lui Petitjean au ceva excla- mativ, global şi retoric, dar dacă menţionăm articolul său este pentrucă el răspunde unor dezbateri care multă vreme au agitat şi la noi publicistica tânără. Din acelaşi număr, trebue menţionate poemele d-lui Jules Supervielle, poetul inspirat, aşa de puţin cunoscut la noi. Ne surprinde în poemele prezente o simplicitate de tip Francis Jammes, pe care poezia anterioară a d-lui Supervielle n’o avea, fiind mult mai ab- stractă, mai concisă ca expresie, mai severă în alegerea temelor ei. Transcriem frumosul poem « Museaux » — nu însă fără a remarca ce mult ne aminteşte de unele elegii şi rugăciuni ale lui Jammes, în special de ne- uitata «Rugăciune pentru a merge împreună cu măgarii în Paradis»: « Visages des animaux Si bien modelăs du dedans â cause de tout ce que vous n’avez pu dire Tant de propositions, tant d'exclamations, de surprise bien contenue, Et tant de secrets gardăs et tant d’aveux sans formule, Tout cela devenu poil ou plumes et museaux bien â leur place, Et humidită de l’oeuil, Visages toujours sans prăcădent tant ils occupent l’air hardiment. Qui dira Ies mots non sortis des vaches, des limaţons et des serpents Et Ies pronoms relatifs des petits et grands ălăphants Mais avez-vous besoin de mots, visages non bourdonnants Et n’est-ce pas le silence qui vous donne votre sereine profondeur, Et ces espaces intărieurs qui font qu’il y a des vaches sacrăes et des tigres sucrăs. Oh ! je sais que vous aboyez, vous beuglez et vous mugissez Mais vous gardez pour vous vos nuances et la source de votre espărance Sans laquelle vous ne sauriez faire un seul pas ni respirer. Oreilles des chevaux, mes compagnons, oreilles en comets Qui paraissez si bien faites pour recevoir nos confidences Et Ies mener en lieu sur Par votre chaud entonnoir qui longe â droite et â gauche. Ah ! pourquoi ne peut-on dire des vers â l’oreille de son cheval Sans voir s’ouvrir devant soi Ies portes de l’hâpital Chevaux, quand donc ferez-vous un clin d’oeuil de connivence Oii un gest de la patte ? Mais quelle gfine, quelle envie de courir â toutes jambes cela produirait dans le monde. 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Anul 25, No. 281 — 1 Februarie 1937 D. Paul Valăry publică o lungă meditaţie sub titlul « L’homme et Ia co- quille *. E un eseu din care nu se pot face citaţii fragmentare, dar care trebue reţinut în întregime, pentru strălucitele lui calităţi de stil. Mai mult pitoresc decât informativ, mai mult excentric decât documentar este articolul d-lui Andră Breton: « Limites non frontiăres du surrăalisme », care expune stadiul actual al mişcării suprarealiste. Noi considerăm această mişcare terminată. Succesul ei de extravaganţă s’a stins de mult —iar alte succese nu ştim să fi avut. Se pare însă că suprarealismul, departe de a se considera terminat, are ambiţia de a constitui o nouă viziune a lumii, viziune complexă, căci arta, politica şi problemele sociale îşi găsesc prin aceeaşi for- mulă soluţia. Un suprarealist dogmatic este o apariţie destul de curioasă. D. Andră Breton încearcă să explice fundamentele filosofice ale suprarealismului — şi face acest lucru cu o erudiţie grăbită şi cu o certitudine intolerantă, ce dau studiului său un humor, pe care nu ştim dacă autorul l-a voit. Cum pretextul articolului este o recentă expoziţie internaţională a supra- realismului, care a avut loc la Londra, cităm un pasaj referitor la această expoziţie: « Dans une păfiode si trouble, ou l’Europe — qui sait, le monde — risque d’un instant â l’autre de ne plus faire qu’un seul brasier, il est trop aisă de comprendre que, potir beaucoup de ceux qui en jugent de l’exterieur, une exposition comme celle de Londres prăsente un cotă « Bal des Ardents » et suscite une curiosită des plus suspectes. Aussi bien ne concluons-nous pas â sa pleine răussite du fait que cette curiosită se soit ătendue â vingt miile visiteurs, ni que la presse anglaise y ait fait la plus tumultueux echo. Cette răuŞsite est ailleurs: elle tient â la rigueur et â l’ampleur de la dămonstration qu’elle a comportăe, â savoir que le surrăalisme tend â unifier aujourd’hui sur son nom Ies aspirations des ăcrivains et des artistes novateurs de tous Ies pays — Ies exposants ressortissaient en effet, â quatorze nations diffă- rentes: encore avait-il fallu renoncer â certaines collaborations particuliă- rement importantes, comme la collaboration japonaise — cette unification, loin d’âtre seulement une unification de style, răfondant â une nouvelle prise de conscience commune de la vie ». REVUE DE PARIS Anul 44 — Nr. 1 D-na Henriette Psichari publică un studiu substanţial asupra ciornelor lui Renan, din care a ales câteva cazuri tipice, menite să indice metodele obiş- nuite ale scriitorului sau să arunce o lumină nouă asupra firii sale. încă dela începutul carierii sale, «Renan circumscrie temele pe care vrea să le atace, care vor fi acelea ale vieţii lui, şi opera sa apare încă de atunci ca o desfăşurare voită a concepţiilor pe care le avea la vârsta de 20 de ani... Printre aceste proiecte ale tinereţii, nici unul n’a preocupat mai mult pe Renan REVISTA REVISTELOR 713 ca studiul miturilor... In mijlocul acestui dedal, se deosebeşte totuşi firul conducător, ideea dominantă, cercetarea analogiei între religii: este însăşi esenţa Originilor Creştinismului, punctul de plecare al Vieţii lui lisus. Privită sub unghiul linguistic, graţie numeroaselor exemple de gramatică comparată, sprijinită pe texte şi fapte istorice, ideea contagiunii « împrumutului *, cum se exprimă însuşi Renan, se desprinde în mod personal şi permanentă în notele sale risipite...». * In ce măsură consultă Renan aceste note luate astfel la întâmplare şi în sbor ? Odată scrise, printr’un joc retrospectiv al memoriei vizuale, ele i se ivesc în spirit la momentul oportun. Desordinea aparentă a ciornelor, în care ebraica se învecinează cu istoria Evului Mediu, nu este contradictorie cu clasamentul care-i îngăduia să « culeagă * fraze sau nomenclaturi răsleţe şi să le însereze într’o desvoltare. Renan considera mulţimea acestor foi ca o piatră unghiulară a muncii sale *.. . « Este foarte probabil că marea supleţă a stilului renanian, această voce cristalină ce se ridică deodată din paginile cele mai austere, pentru a evoca o impresie emoţionantă (de pildă, Viitorul Ştiinţei), se explică, graţie acestui soi de canevas interior, jalonat cu expresii fericite, desăvârşindu-se fără nicio grabă, la întâmplarea anilor. Adesea, recitind corecturi, Renan plimba pe marginea lor tocul, nu ca să facă corecturi tipografice, ci pentrucă un text îi inspiră un strigăt fantezist, o satisfacţie artistică...». In acest ocean de note, de fraze neterminate, de teme nedesvoltate, se poate urmări gândirea lui Renan, în răstimp de o jumătate de veac. Din ele se des- prind felul de a scrie, compunerea unui capitol, căutarea expresiei, şi indi- ferenţa desăvârşită a lui Renan în ceea ce priveşte repetarea cuvintelor. Nici repetarea ideilor nu-i repugna, de altminteri. Anul 44 — Nr. z « Europa e sortită să ajungă ceea ce este ea în realitate, adică un mic cap al continentului asiatic ? Sau Europa va rămâne ceea ce pare, adică partea pre- ţioasă a Universului, perla sferei, creierul unui corp vast ? ». Plecând dela această problemă pusă de Paul Valăry, d. Jacque Chastenet studiază problema destinului Europei. Incontestabil că « spiritul european » s’a stins. Acest spirit s’a născut din pacea romană şi a supravieţuit în noaptea întunecoasă a Evului Mediu, pen- trucă s’a rezumat, în întregime, în sentimentul adânc al creştinătăţii. Când războaiele religioase au frânt creştinătatea, care nu şi-a mai putut regăsi vechea-i splendoare şi unitate morală, spiritul european, în ciuda luptelor între dinastii, a răsturnării pricinuite de Revoluţia franceză şi a eşecului final al lui Napoleon, în încercarea sa de a restaura Imperiul occidental, a supra- vieţuit totuşi, sub forma « concertului european », căruia i s’a datorit o epocă extraordinară de prosperitate. Insă războiul din 1914—1918 a pus capăt acestui * concert» şi omenirea s’a străduit să-l transpună pe un plan mondial, sub forma Societăţii Naţiunilor. Se ştie care este astăzi situaţia organului 7M REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE genevez, şi faptul că tensiunea politică se agravează pe zi ce trece nu scapă celui mai placid observator. Iată cele trei cauze ale acestei stări de lucruri: mai întâi, < voinţa de pu- tere » a Germaniei; apoi, elementul perturbator adus în jocul european de Internaţionala a IlI-a; în sfârşit, nehotărîrea marilor puteri. Naţional-socialismul, nu numai că urmăreşte distrugerea Tratatului dela Versailles, dar vrea să aşeze Germania în afară de orice solidaritate europeană, într’o situaţie de incontestabilă preeminenţă. Cu principiile ei, care sunt în contrazicere directă cu acelea pe care se întemeiază civilizaţia apuseană, In- ternaţionala a IlI-a apare ca una din primejdiile cele mai stăruitoare care au ameninţat vre-odată Europa. Nehotărîrea şi şovăielile marilor puteri, « pi- laştri nesiguri », odată cu ruperea frontului dela Stresa, insuficienţa pregă- tire militară britanică şi vicisitudinile politicei interne franceze, au avut drept urmare faptul că puterile mijlocii şi mici, care-şi puseseră toate nădejdile în Societatea Naţiunilor, au fost nevoite să-şi reexamineze politica lor. Războiul civil care însângerează Spania şi expansiunea sistematică a Japoniei, care pune probleme grave în Pacific şi în Extremul Orient, completează acest tablou impresionant. Numai proporţiei cataclismului pe care l-ar deslănţui un război, se dato- reşte ezitarea guvernelor, oricare ar fi ele, în pragul unor hotăriri care ar atrage după ele ireparabilul. Anul 44 — Nr. 3 D. Paul Claudel publică un eseu emoţionant asupra lui Paul Verlaine, « poet al naturii şi poet creştin », intrând în materie printr’o amintire din ti- nereţe : « Când eram student şi trotuarul lung al străzii Gay-Lussac prelungea pentru mine alunecuşurile glorioase spre viitorul şcolarului uluit, mi se în- tâmpla adesea să întâlnesc, în cursul aceleiaşi plimbări, doi şchiopi. Unul, era un omuleţ cu o bărbiţă ascuţită, cu o tichie pe cap şi nasul încălecat de ochelari, care îmi înfăţişa, în chip puţin confortabil, amintirea profesorilor mei dela Louis-le-Grand. Celălalt, cu mult mai interesant pentru mine, cu barba sa nepieptenată de hoţ de drum, piciorul său care cosea şi ochiul său insolent şi visător, care, cu un baston gros în mână, se îndrepta, acolo, lângă Luxembourg, spre cafeneaua Franţois Premier, pentru a-şi aromi visurile: Dans le flot sans konneur de quelque noir milange. * Unul din ei se numea Pasteur şi celălalt Paul Verlaine *. Amintind că Verlaine era ardennez şi evocând timpul petrecut în închi- soarea dela Mons, d. Paul Claudel arată că aici, în închisoare, s’a produs conversiunea poetului, când directorul închisorii îi aduce sentinţa care-1 va despărţi de o femeie prea iubită. Incontestabil că şi înaintea lui Verlaine, Franţa a cunoscut o poesie cre- ştină. Insă originalitatea lui Verlaine constă în faptul că « sentimentul creştin, REVISTA REVISTELOR 7IS dogma creştină, n’au fost pentru el o temă care să dea ocazie la desvoltări şi la declamaţii, ci alimentul esenţial al sufletului său, al inimei şi al cugetului său, şi nu un desert amar sau zaharisit, insă pâinea, umila pâine de toate zi- lele... Verlaine n’a fost nici contradictorul plin de arţag, nici «Elveţianul» împodobit cu pene care, în fruntea procesiunii bate în pământ cu halebarda sa imperioasă, ci publicanul din colţul cel mai murdar al Bisericii şi păcă- tosul înlăcrămat care mărturiseşte ».. . D. Joseph Barthâlemy tratează asupra agoniei libertăţii. Este adevărat că libertatea — mai ales libertatea de spirit — e pe moarte, într’o lume care nu mai vrea să cunoască decât disciplina numărului. A fi liberal, este o stare sufletească şi o stare de spirit, în acelaşi timp. Cu toate acestea, liberalismul nu mai este la modă. «In ochii generaţiei care se ridică, pare a fi« vieux genre *, ca polka; demodat, ca un vals în trei timpi; desuet, ca o crinolină şi chiar oarecum ridicol, ca politeţea. Liberalismul pare a fi un semn de bătrâneţe, un simptom de scleroză, un sistem de sterilă şi neputincioasă resemnare ». D. J. Barthâlemy convine 'că e greu să reuşeşti să faci din liberalism o mistică care să înflăcăreze tineretul şi să entuziasmeze masele; însă faţă de excesul din ce în ce mai ruinător al etatismului, îi vine adesea pofta să wtjame — dintr’un spirit de apărare, şi nu de provocare — « Trăiască libertatea, dom- nule 1 ». O ţară e menită pieirii din ziua în care nu mai e guvernată de elita ei. Su- frajul universal defectează dela menirea lui, când renunţă să dea posibilităţi de manifestare acestei elite, căci masele n’au nici gestul, nici simţul, nici concepţia libertăţii. REVUE DES DEUX MONDES Anul 107 —Tomul 37 —Nr. 2 Venerabila revistă publică o serie nouă de « Carnete * ale lui Ludovic Ha- lăvy, în care se găsesc notaţii interesante şi observaţii, adesea, amare. Alegem, la întâmplare, o notă cu data din 1 Octomvrie 1872, cu privire la camera lui Victor Hugo, care merită să fie citată ca un lucru trăit: « Zăresc o tăbliţă, 66, rue de La Rochefoucauld. Văd arbori în fundul curţii. Intru. . . « E şi o grădină? — Nu, îmi răspunde portarul, dar aparta- mentul e foarte frumos. E al d-lui Victor Hugo ». Era foarte ispititor. Hai să încercăm. Urc. Minunat efect. De 6.000 de franci, de altminteri. Vedere într’o grădină şi încă într’o foarte frunoasă grădină. încăperi enorme, pline de mobile vechi. Proporţii mari. Sufragerie, salon, camera d-nei Charles Hugo. Mi se spusese că erau cinci dormitoare. îmi lipseau două. Mi se deschide prima uşă. Zăresc un soi de coridor. ♦ E doar o cameră de servitori 1 — E camera d-lui Victor Hugo, îmi spune portarul. — A d-lui Victor Hugo ? — Nu dormea decât aici. Aici a primit pe ducele d’Aumale ». Privesc. Era atroce, însă era, în mod evident atâta îngrijire şi atâta muncă în dărăpănarea şi în REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 716 mizeria acestei camere. Parchetul nu fusese niciodată frecat, iar ferestrele niciodată spălate. Tapetul atârna în mai multe locuri şi era acoperit de pete. Un pat de fier ignobil — un pat de 15 franci — pe pat, aruncat cu neglijenţă, un pled, pătat, sdrenţuit. Pe cămin nimic, nimic decât o carafă şi un pahar. Un scaun de paie, acela al ducelui d’Aumale. încremenisem. « Spui că dor- mea aici ? — Da, dormea aici.. — Şi unde lucra ? — Acolo *. . . Altă uşă.. . Altă cameră goală şi mizerabilă. Şi aceasta, lângă somptuosul aparatament de 6.000 de franci, plin cu bibelouri minunate. O masă de lemn care se clă- tina. O canapea, o mobilă din acelea abominabile, pe jumătate pat, pe jumă- tate canapea ». « Lucra aici şi primea aici. Ce comedie !. . . Să scrii Ies feuilles d’automne, Ruy Blas, Ies Chătiments, şi să cazi în asemenea lugubre bufonerii. Să faci pe democratul, să ai pentru tine un apartament frumos, cu covoare şi oglinzi, şi să nu te arăţi decât în asemenea sdrenţe ! Iată unde duce pasiunes popu- larităţii ! Am ieşit de acolo uimit ». Achille Denis, secretarul general al teatrului Italian, povestea lui Ludovic Halevy următoarea anecdotă asupra lui Victor Hugo. Denis trimisese pe Verger, directorul teatrului, şi pe tenorul Freschini, la Hugo, ca să obţină dela el, autorizaţia de a juca o operă, pe care un compozitor italian o scrisese după Ruy Blas. Ajunşi în faţa lui Hugo, Freschini începe a săruta mâna poe- tului, care acceptă această manifestare omagială. Se vedea că era obişnuit astfel, căci, când întrevederea luă sfârşit, ridică, în modul cel mai natural, mâna la nivelul buzelor lui Freschini. Insă Hugo refuză să admită o operă scoasă după Ruy Blas. « Să nu mutilăm basso-reliefurile lui Phidias », spuse el, frază pe care o repetă de mai multe ori. Când i se obiectă cu Otello, ex- clamă: « Dacă aş fi avut în mână partitura lui Rossini, aş fi aruncat-o în foc, din respect pentru Shakespeare ». Phidias şi Shakespeare erau punctele lui de reper. Când i se cită Traviata, răspunse: « Ah 1 nu-mi mai pomeniţi de d. Dumas. E catolic, câtă vreme eu nu sunt». Această vorbă a încântat pe Dumas, care se credea într’adevăr, catolic. In ce priveşte refuzul poetului, Denis îl explica prin faptul că, într’una din prefeţele sale, Hugo scrisese că orice operă, care se pretează la muzică, este o operă inferioară, şi de aici furia lui când îşi da seama că toate dramele sale ajungeau subiecte de operă. Verax face un portret excelent al d-lui Motta, preşedintele Confederaţiei elvetice, pe care îl defineşte « un caracter atât de armonios în linia sa, atât de credincios sie însuşi şi crezului său, atât de perfect adaptat situaţiei pe care o ocupă, încât, în primul moment ai ezita să-l aşezi în cadrul prea strâmt al unei cronologii convenţionale ». Intr’un articol asupra Preşedintelui Roosevelt şi Europa, d. Firmin Roz, unul din cei mai buni cunoscători ai Statelor-Unite, conchide că marea Re- publică trebue readusă în făgaşul ei, pentru a relua opera Preşedintelui Wilson, evitând însă erorile comise de acesta, care i-au compromis succesul. REVISTA REVISTELOR 717 ROMÂNEŞTI REVISTA OFICIULUI NATIONAL DE TURISM Anul II, Nr. 1 — Ianuarie 1937 Condiţiile grafice în care apare acest buletin de propagandă turistică sunt excepţionale. Fotografiile pe care ni le oferă cu fiecare nou număr sunt o încântare a ochiului, nu numai prin buna alegere a temelor, dar şi prin execuţia lor tehnică. Texte de prezentare a peisajului românesc semnează d-na Claudia Milian şi d-nii Cezar Petrescu, Demostene Botez, Dragoş Vrânceanu. Singura observaţie ce se'poate face e că nu se insistă suficient asupra rolului informativ şi documentar al unei astfel de publicaţii. Ar trebui să se pună la îndemâna publicului un material bogat de informaţie asupra regiunilor necunoscute, susceptibile de a deveni centre de turism. « Oficiul Naţional de Turism » are putinţa şi datoria de a ne da prin această excelentă publi- caţie, pe care o editează, nu numai o revistă literară şi fotografică, ci, în acelaşi timp, un adevărat ghid de drumeţie. AZI Nr. 26 — Ianuarie 1937 Nu ştim dacă Anton Hollan — mort atât de tragic şi de neaşteptat — şi-a terminat lungul său studiu despre Marcel Proust, pe care întreprinsese de mult să-l scrie. Ultimul nujnăr al revistei « Azi » ne aduce continuarea notelor sale de lectură — note ce dovedeau uneori numai o foarte minuţioasă citire a operei proustiene, dar alteori ne dau surprinzătoare observaţii şi adnotări personale. Ni se pare cu totul semnificativ — astăzi mai ales, după moartea lui Hol- lan — fragmentul ce se referă la decesul Albertinei. Transcriem: « Extraordinară inovaţie: Albertine a murit ! şi apoi: Albertine trăeşte ! Parcă e în Racine la care Proust face de atâtea ori aluzie. In Racine, se pre- supune moartea lui Tezeu, pentru ca Phedra să aibă curajul să-şi mărturi- sească dragostea pentru fiul vitreg Hipolit, şi pentru ca să nu facă impresia că e monstruoasă. • . Dar Proust nu profită artistic de aceste întâmplări. Moartea sau viaţa Albertinei sunt nişte fapte extraordinare, sufletul lui Marcel nu este influenţat cu nimic. Deci, moartea nu aduce nici o încetare a suferinţei sau cel puţin a transformare a acelei suferinţe. . . Este de neînchipuit ce vitalitate au Francezii, ce incapabili sunt să aibă în ei gustul de distrugere. Ampel este un exemplu rar, într’o ţară în care abundă literatura, deci creaţiile de viaţă. Albertina a murit ? Proust nu găseşte prilejul să se înfioare de perspectivele morţii ? De aspectele ei ? De putrezire, de miros ? De oasele dela urmă ? Şi Proust, în momentul când scria, el însuşi este bolnav, întrerup ându-şi munca pentru ca să respire. Iar Albertine, carne şi instincte, transformată în oase ! ?i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE . . .Albertine a murit. Dar cuvântul «moarte* este exterior preocupă- rilor lui Proust. Te întrebi chiar de ce mai este utilizat. Preocupările lui Marcel de a reconstitui pe Albertine nu variază. De sigur, gelozia poate subsista şi după moarte. Dar nici o intenţie de a ierta sau de a fi satisfăcut de această moarte. Nici o aluzie că ar voi să se ducă, înfricoşat -sau cu delicii, să viziteze mormântul. Numai o analiză lucidă a acelei întâmplări. Marcel nu se gândeşte nici o clipă că el trăeşte, în timp ce iubita lui, dela care a avut atâtea voluptăţi se distramă. Peste acest capitol nu pluteşte nici o aripă funebră ». Din restul numărului, sunt de remarcat paginile de poezie, pe care le sem- nează d-nii Zaharia Stancu, V. Voiculescu, H. Bonciu şi Mihail Celarianu. De o clară melancolie, de o tristeţe uşor desuetă ni se pare poemul « Ră- mâi * al d-lui V. Voiculescu: « Pe suflet chiciuri se abat Şi-i vânt ca sus peste muncele Când sună ’n noi şi ’n văi se sbat Păduri de vechi violoncele. De ce să pleci ? Numai de-aici S’aud o limpede cântare; Ajunge ochii să ridici Un plai de aburi curge ’n zare întind a doua oară flori Pe ramuri încă svelte merii ? Zâmbeşte toamna uneori Ca un strigoi al primăverii. . . Pe urme-adânci de cerb te ’ndoi Şi sui plecat pe carabină Calci curcubee mari de foi ? Te ’ntinzi pe sdrenţe de lumină? Curând frunzarele-s gunoi Se strâng podoabele puzderii. . . Stai... vine iarna peste noi Cu toată fauna durerii. GÂNDIREA Anul XVI, Nr. 2 — Februarie 1937 D. Lucian Blaga publică un eseu « Despre o semnificaţie metafizică a culturii » — un fragment din viitoarea sa carte, al treilea şi ultimul volum din « Trilogia culturii *. In continuarea lucrărilor sale anterioare despre stil şi cultură, d. Blaga încearcă o «încoronare metafizică * a lor. « Ispita ce ne taie drumul este în adevăr aceea de a încorona expunerile noastre cu o viziune despre o semnificaţie metafizică a culturii. .. O viziune metafizică răspunde unor necesităţi spirituale prezente în primul rând în autorul ei, şi reprezintă de obicei un salt acuzat în incontrolabil. O viziune metafizică e întotdeauna însoţită de strigătul artificial sugrumat al autorului: sunt prezent 1 Orice afirmaţie metafizică face, înainte de toate, vizibilă o pre- senţă autorică. Metafizica este afirmarea unui spirit, a unei personalităţi, REVISTA REVISTELOR 719 pe platoul unui suprem compromis între creaţie şi răspundere. Cu orice afirmaţie metafizică, autorul pare a spune: Stau aici, nu pot altfel ! », Vocabularul filosofic al d-lui Lucian Blaga este prea personal, termenii săi preferaţi sunt prea specifici, pentru a încerca să-i rezumăm gândirea. Preferăm a desprinde un fragment, ce constitue punctul central al eseului de faţă şi poate al întregului volum din care acest eseu face parte: « Stilul prin toate aspectele sale categoriale, reprezintă neapărat o încer- care de salt în nou imediat; dar acelaşi stil cu categoriile sale de bază, repre- zintă şi un mânunchi de « frâne », care împiedecă atingerea pozitivă a nou- imediatului, sau a misterului. E locul să subliniem, prin urmare, că stilul apare la intersecţia a două finalităţi. De o parte omul crede că prin plăsmuiri stilistice izbuteşte să întruchipeze, să reveleze misterele, şi să depăşească astfel efectiv imediatul. Cert, stilul înseamnă o încercare de a depăşi ime- diatul, dar, în acelaşi timp, stilul reprezintă /prin categoriile de temelie, şi o frână abătută asupra omului în setea de a revela misterele. In măsura în care stilul posedă semnificaţia unei depăşiri a imediatului, el înseamnă şi un izo- lator care ne desparte de mistere şi de absolut. Acest antagonism interior de finalitate, al stilului, e de sigur deconcertant. Să nu ne lăsăm însă înspăi- mântaţi de aspecte antinomice. Să privim situaţia bărbăteşte într’un mare şi cosmic ansamblu. Vom înţelege atunci degrabă un fapt esenţial, vom în- ţelege anume, că numai datorită acestei duble finalităţi a stilului, poate fi salvat destinul creator al omului. Marele Anonim se pare că avea să-l ţină pe om în permanentă stare creeatoare, de aceea se acordă omului perspectiva şi posibilitatea de a depăşi imediatul prin întruchipări stilistice. De notat este însă că prin aceleaşi cadre stilistice i se pun omului, ca un fel de frâne, care îl împiedecă de a creea pe plan absolut, adică de a recreea misterele. Marele Anonim a înzestrat pe om cu un destin creeator, dar prin frânele transcedente el a luat măsura ca omul să nu i se poată substitui. Cu aceasta viziunea noastră, despre semnificaţia ultimă a stilului s’a rotunjit. Concluzii accesorii ? Marele Anonim e suprastilistic: absolutul n’are stil. Omul rămâne pe dinafară de mistere, de absolut, tocmai prin ceea ce el are convingerea structurală că le ajunge şi le revelează: prin stil. . . Stilul, care sub unghi uman înseamnă singura depăşire posibilă a con- diţiilor imediatului şi suprema satisfacţie dată capacităţii noastre existenţiale, este totodată şi o frână transcendentă. Semnificaţia metafizică, ce-o atribuim stilului şi culturii, acest sens ultim, nu s’ar putea spune că nu ar fi reconfor- tant pentru spiritul nostru. Această semnificaţie conferă un rost, nu tâlc, tocmai relativităţii produselor şi plăsmuirilor umane. Stilul nu poate fi ab- solut. « Stilul absolut * e o contradiţie in adjecto. In faptul « stil » se între- taie două rândueli: una este aceea a destinului uman pus în slujba creeaţiei şi a transcenderii: cealaltă este aceea a Marelui Anonim, care se apără şi re- glementează. Stilul poate fi privit ca o inspiraţie înfrânată spre revelaţia absolută. O aspiraţie la absolut este stilul prin luminoasă vrednicie umană: înfrânarea vine din iniţiativă transcendentă, sau din marea grijă boltită peste noi ». 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CONVORBIRI LITERARE LXIX, ii—12—Noemvrie—Decemvrie 1936 Schimbându-şi încă o dată cu acest număr echipa de colaboratori, preţi- oasa şi vechea revistă îşi păstrează caracterul ei obişnuit de publicaţie literară legată de trecutul cultural al ţării, dar în acelaşi timp dispusă să ia cu- noştinţă de noile forme de sensibilitate şi de expresie ale generaţiilor mai tinere. 70 de ani de apariţie regulată formează o moştenire, pe care numai un spirit cumpănit şi un puternic sentiment de continuitate o pot menţine şi duce mai departe. In numărul ultim, d. Cezar Petrescu publică un fragment din romanul «1907» sub un titlu sugestiv: «România, ţară eminamente agricolă». Remarcabil prin eleganţa ţinutei, micul eseu al d-lui C. Noica « Istorie şi pierdere de timp ». ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC Anul XVII, Seria III, Nr. 844—7 Februarie 1937 Reorganizat ca format şi număr de pagini, « Adevărul Literar » îşi pă- strează în fond aceleaşi colaborări şi acelaş material. Criticul revistei, d. G. Călinescu scrie un remarcabil articol despre Ion Creangă, dela a cărui naştere se împlinesc în curând o sută de ani. D. Călinescu cere cu acest prilej mai multă atenţie pentru clasicii noştri, neglijaţi în folosul unei actualităţi abuzive. « Să vie odată în presa noastră literară — spune d-sa — simţul istoric care priveşte mai de sus ». Cât despre Creangă, d. Călinescu schiţează următorul portret intelectual, la fel de fericit ca şi cel pe care ni-1 prezentase acum câţiva ani în « Viaţa lui Eminescu »: « După unii, Creangă ar fi un ţăran. Ţăran şi nu prea. Anume corespon- denţă a lui descoperă un mânuitor sigur de idei într’o limbă tehnică fără pată. Creangă e mai deştept decât pare. Ceea ce-i lipseşte e o cultură com- plexă, ramificată, dar cât ştie, ştie bine. Creangă nu e autodidact, fiindcă nu se vâră acolo unde n’are pregătirea trebuitoare. Creangă e un om deştept, luminat cu puţine cărţi, înţelegând mai bine decât cei cu multe cărţi şi pă- strând doar o slovă exagerată pentru cei mai învăţaţi. Creangă e un şiret patriarhal ca şi Niculae, care şi acela vorbeşte de « firea lui cea proastă » deşi o crede deşteaptă. Cu el vechea mentalitate patriarhală a înţelepciunii cu o carte îşi arată puterea faţă de noua mentalitate de cărturari. De aceea humorul lui ia mai de grabă forma gestului, ca în înţelepciunea orientală, decât a jo- cului de cuvinte ». FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU. Libertatea mărilor şi prizele maritime.epuizat Au apărut: BIBLIOTECA < ENERGIA » M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN ............................................................ L. F. ROUQUETTE. In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA. . ALAIN GERBAXJLT. Singur străbătând A tlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume).............................................. RENE BAZIN. Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ........................................ . MI HAI SADOVEANU. Viaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a)........... C. ARDELEANU. Domnul Tudor (Ediţia a Il-a)............................. R. P. HUC. Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . HOMER, Odiseea, traducere în proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . JAKOB WASSERMANN. • Viaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- culescu..................f.........%............................... H. M. STANLEY. Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE . R. M. HUC. In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ.... F. YEATS-BROWN. Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU .... JAKOB WASSERMANN. Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SÂNGIORGIU DEAN FARRAR. St. Winifred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W. şi C. NOICA ....................................................... R. P. HUC. In Tartaria, traducere din limba franceză de Victor STOE ... A apărut: BIBLIOTECA « INFORMATIVĂ » Ing. I. ORBONAŞ. Manual de atelier mecanic............................. H. STAHL şi DAMIAN P. Manual de paleografie slavo-romdnă............... Au apărut: BIBLIOTECA « ARTISTICĂ O. HAN. Sculptorul D. Paciurea, cu 24 de planşe .. AL. BUSUIOCEANU. Andreescu........................ Au apărut: BIBLIOTECA <( ORAŞE • MIRCEA DAMIAN. Bucureşti, cu 48 de planşe............................... TUDOR ŞOIMARU. Constanţa, cu numeroase ilustraţii In text............... Au apărut: BIBLIOTECA « DOCUMENTARĂ » Amintirile Colonelului Ldcusteanu, publicate de RADU CRUTZESCU.......... ELENA G-ral PERTICARI-DAVILA. Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila .... E. DVOICENCO. începuturile literare ale lui B. P, Hasdeu ............... Au apărut: BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ * CONST. C. GIURESCU. Istoria Românilor, I, ediţia Il-a, revăzută şi adăogită, cu numeroase ilustraţii în text................................................... Dr. G. BANU. Sănătatea poporului rotnân................................. I. SIMIONESCU. Ţara noastră.............................................. SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Au apărut: Romane JOACHIM BOTEZ. însemnările unui Belfer.................................. C. GANE. Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text .... ADRIAN MANIU. Focurile primăverii şi flăcări de toamnă.................. SĂRMANUL KLOPŞTOCK. Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II................ LUCIA DEMETRIUS. Tinereţe............................................... N. M. CONDIESCU. însemnările lui Safirim, I............................. N. M. CONDIESCU. Peste mări şi ţări, cu 20 acuarele originale de S. MtÎTZNER .... Au apărut: Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară.................................... PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II...................................... G. M. CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri.................................. N. IORGA. Oameni cari au fost........................................... EM. CIOMAC. Viaţa şi opera lui Richard Wagner......................... . M. D. RALEA. Valori..................................................... N. IORGA, Oameni cari au fost, II....................................... ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol {1905—îs) G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, II, III........................ C. ANTONIADE. Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquecento.......... N. IORGA. Oameni cari au fost, III...................................... ALICE VOINESCU. Montaigne............................................... EM, CIOMAC. Poeţii armoniei, I.......................................... G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, IV şi V........................ PERPESSICIUS. Menţiuni Critice III....................................... DRAGOŞ PROTOPOPESCU. Fenomenul Englez.................................... N. IORGA. Sfaturi Pe întunerec........................................... Lei 40 > 40 • 20 • 60 » 30 » 30 » 30 » 30 » 60 » 40 » 60 • 40 » 4* » 40 » 60 » 40 Lei 80 » î4o Lei 60 » 120 Lei z2o > 80 Lei 70 » 200 > 60 Lei 200 l 200 » 200 Lei 60 » 160 » 60 » 70 * 50 * 60 > 800 Lei 60 1 80 * 60 » 80 * ' 60 > 50 » 90 » 40 » 140 » 70 » 90 * 70 » 60 * 150 * 90 > 100 1 90 Versori Au apărut 0EMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo....................................Lei 60 Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.> 60 Q. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU . . •.................* 4*> G. GREGORIAN. La poarta din urmă . . . ................................* 60 ADRIAN MANIU. Cartea Ţării.............................................» 40 G. LESNEA. Cântec deplin................. . . . .......................* 40 GEORGE SILVIU. Paisie psaltul spune....■ . ............................> 40 V. CIOCALTEU. Poesii...................o...............................» 60 N. DAVJ.DESCU. Helada..................................................» 60 N. DAVIDESCU. Roma..................................................... * 60 ' XbN POGAN. Zogar.......................................................» 40 ILA'DU BOUREANU. Golful Sângelui.......................................» 50 iO-ft MINULESCU. Nu sunt ce par a fi................................... » 50 VIRJ5IL CARIANOPOL. Scrisori către plante............................. » 40 ADRIAN MANIU. Poesii din Carmen Sylva..................................* 100 MIHAIL 'MOŞANDREI. Singurătăţi (poeme).................................» 40 CICERONE THEODORESCU. Cleştar (poeme)..................................■> 50 1LARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii ..................................* 70 SCIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI. Versuri.................................................W ioo MATEIU I. CARAGIALE, Opere............................................. >150 TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU <4. apărut: & GA^A GALACTION Cântarea cântărilor..................................................gratuit Cartea lui Iov........................................*................ 6 Elemente............................................................... * Eclesiastul şi Cântarea Deborei........................................ * SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut: E. MADACH. Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct. GOGA . . . Lei 40 LTJIGI PIRANDELLO, Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU . * 40 M. CHOROMANSKI. Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . * 50 R. L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU. » 50 Au apărut ■ BIBLIOTECA DE FILOSOFIB ROMÂNEASCĂ D. D. ROŞCA. Existenţa tragică.........................................« Lei 60 T. VIANU. Estetică, voi. I...............................................6 100 PETRE PANDREA. Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu.........> 60 EUCIAN BLAGA. Orizont şi stil............................................» 60 MIRCEA ELIADE. Yoga, Essai sur Ies origines de la mysiique indienne......* 200 T. VIANU. Estetică, voi. II..............................................* «o C. RĂDULESCU-MOTRU. Românismul, Catehismul unei noui spiritualităţi......* 60 ALEXANDRU CLAUDIAN. Originea socială a filosof iei lui Augustie Comte....* 7° BIBUOTHfiQUE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut: G. I. BRĂTIANU, Napoleon UI et Ies naiionaliUs..........................Lei 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI, i934> J935 Şi 1936 Au apărut: VLADIMIR CAVARNALI. Poesii..............................................Lei *o EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme..................................* 4° HORIA STAMATU. Memnon, versuri........................................... 4° DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri........................ '■ 4° EMIL CIORAN. Pe culmile disperării...................................... * 5° CONSTANTIN NOICA. Mathesis.............................................. » 40 ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr.....................................* oo VIRGIL GHEORGHIU. Marea vânătoare........................................» do SIMION STOLNICU. Pod eleat.............................................. » ION BIBERI. Thanatos.....................................................» 60 V. GEORGESCU. Drept şi viaţi............................................. 4° AL. DIMA. Zăcăminte lolklorice in poesia noastră contemporană............* 4° ST. TEODORESCU. Spre un nou umanism..................................... ” 3° COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU. Sonatină pentru pian şi violini.....................Lei 120 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CARQL II» 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 — Bucureşti, I — Telefon 240-70 206-40 M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. 43.260