9 ANUL IV. i OCTOMVRIE 1937 Nr. io. V. VOICULESCU . . MIRCEA GESTICONE JULIAN POPA. ... ERASTIA PERETZ . MIRCEA STREINUL EMIL GULIAN ... G. M. CANTACUZINO E. DVOICENCO . . . . ŞTEFAN LUPAŞCU . . . . Dr. ION I. CANTACUZINO VLADIMIR STREINU . . . AL. MIRONESCU . . . . ŞERBAN CIOCULESCU . . . Versuri............3 . Războiul micului Tristan . 8 . Purificare . ............ . 38 . La pescuit.....................39 . Moartea ’n pădure .... 47 . Balul din han ....... 48 Prizonierii ........ 53 - ŞLaz . ........................59 . Influenţa lui Puşkin asupra scriitorilor români ... 67 . Experienţa fizico-biologică şi infinitul...................88 . Higiena şi profilaxia mintală în România............ . 101 . Recitind pe Calistrat Hogaş . 122 . Homo sapiens..................136 . O « Ediţie critică » .... 156 CRONICI PAPINI, ISTORIC AL LITERATURII ITALIENE de Mircea Eîiaâe 075)* NOTA DE TEATRU dt Mihail Sebastian (180); NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS de Constantin Gulian (185); FESTIVALUL ’ INTERNA- ŢIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 de Rudolf Kastner (192); ANUL MUZICAL 1936—1937 de Virgil Gheorghiu (202): ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (210); ASPECTELE CON- GRESULUI INTERNAŢIONAL DE -FILOSOFIE DIN PARIS de Petru Coma*nescu (214); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Ion I. Cantacuzino (221) REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şeft PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTII III 3g, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 2, S T R A d’a C. A. R O S E T T I, 2 TELEFON 3-33-66 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25' LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPpiAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE RE&ALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IV, No. io, OCTOMBRIE 1937 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI I M P R I M E R11 L E STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DUDUL Mi ’ncărunţeşte basmul şi raiul e bătrân, De-acuma pentru carne e prea cuminte visul, Pe zapisele lumii s’a şters sub lacrimi scrisul: De-am moştenit viaţa, n’am moştenit stăpân. Nici flori, nici fruct. Şi totuşi înfipt în lutul gros Dârz plămădii azurul în sucuri de iluzii Cum îşi urzesc mătasea în foaia crudă duzii... Veniră viermii limpezi ai gândului la ros. Că azi nu mă cutremur la orice fir de vânt Şi nu mă plec furtunii în foşnet de căinţă ? Bat slava cu nuiele, n’am umbră pe pământ Şi-abia mai pipăi cerul cu cionturi de credinţă. Se va ’mbrăca o lume în seva mea domnească... Eu mă tot duc în negrul afund fără de vad, Căci jefuit din frunte de frunza mea cerească Cu rădăcina caut un paradis în iad. DUPĂ PLOAIE lui N. M. CONDIESCU Sub pintenul de fulger a nechezat un nor Şi s’a pornit un ropot din zarea cânepie Aleargă ’n larguri ploaia măreaţă pe câmpie Iuţi herghelii de ape cu vaste cozi fuior. Dar trec... Şi cerul proaspăt priveşte ’n urma lor. Pe-un minaret de raze urcat ca o solie Stă muezinul slavei, senina ciocârlie, Şi pâlpâe ’n albastru un cântec suitor. Arome lungi, pestriţe se ţes moi ca o lână Velinţe de parfumuri pe limpedea ţărână Şi-un curcubeu de izuri zbucneşte împrejur, Cu lanuri de miresme sădite ’n şesul pur Jos. dela gravul miros de lut dospit şi până La recea şi înalta mireasmă de azur. VRAJA Fugarul suflet se’ntoarce acasă... Carne, primeşte-ţi lunatecul domn, Fii slugă vicleană, suavă mireasă Şi varsă-te, rece urcior de uitare, Spală-i tot praful de vis pe picioare Şterge-1 cu-a pletelor turbure floare Alină-1 cu lene şi pune-i în cale Minunea vâlcelelor tale... Prinde-1 cu braţe de dulce dojană Deschide-ţi adâncul de albă capcană Fă-i-te umbră, fa-i-te hrană Intinde-i ispite şi-l du în prihană. Ca ’n alba ta raclă să uite ce-1 doare Să-şi curme prigoana zănatecul domn Şi ’n lumea nebună să nu mai se ’ntoarne, Ucide lumina ce-ţi stărue ’n geană, Dâ-i carne cu vrajă şi ’n urmă, tu carne, Preschimbă-te ’n plumb şi dă-i somn. VICTIMA Roabă ’n veriga braţului meu tare In închisoarea nopţii te-am ţinut Lung plumb topit fu orice sărutare Şi n’a rămas' un nerv fără sărut. N’ai mădular neprihănit martiră, N’ai os nestrâns de mâinile-mi, văpăi, Suavele torturi te ’mpodobiră Cu salbe şi brăţări de vânătăi. ... Calci spre osânda dulce a iubirii... Alb eşafod înaltul puf surâde. Cum şovăi iar în pragul izbăvirii Te iau pe sus, eu fericitul gâde. Ajunşi, te nărui jertfă zâmbitoare Laşi coapsele nălucilor durerii Te-ascunzi sub pleoape şi fremătătoare Aştepţi să cazi sub paloşul plăcerii. IARNA IN ODAIA CU SCOARŢE OLTENEŞTI ... Cai verzi • Pe pereţi... Am adus în casă pajiştile-albastre... Un perete-mi umple codrul plin de cuci Că-mi afund privirea ’n sihlele sihastre Unde ’ntind prin ramuri flinte vechi, haiduci. îmi anin în cuie mândrele privelişti Şi desfăşur ţara singur în bârlog: Stau în scaun şi, pe-un fără de oprelişti Şipot de chenare, urc pe Topolog. Ici e dimineaţă, colo murgul serii, Câmpul, de-un sălbatec roşu ’mpărătesc, Scoate în lumină caii verzi ai verii Dar cu botu ’n frunze caii poposesc. Cresc lăstare 'nalte, sucuri de coclauri, Foi încovoiate ’n limbi de iatagan Şi spărgând odaia cu amiezi de aur Râuri lungi de spice duc spre Bărăgan. * Peste tot în juru-mi limpezi zări de floare Pupeze moţate răsădite ’n pom, Cerbi ciuliţi a fugă spăimântaţi de-o boare Ies din lumea unde nu e pas de om. Din surghiun vin păsări mlădioase. Ieri le îngheţase ciocul, prinse de zăpezi... Azi din lunci de scoarţe mă desmiardă mierle Şi ’ntre vrăji de lână umblu prin livezi. , V. VOICULESCU RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN PARTEA II I REVERSUL MEDALIEI Abajurul trandafiriu al lămpii îşi revărsa lumina surâzătoare peste o masă tristă. Relu şi Niky nu rostiseră nici un cuvânt în tot timpul mesei, care se prelungea lâncezind. Familia Troteanu părăsise Capitala în ziua de 21 Octomvrie. Se împlineau deci trei zile dela dureroasa dublă despărţire. Servitoarea, care aducea compotul, anunţă în acelaşi timp dela usă: * — Coniţă, a venit Domnu Ginăral. Vestea neaşteptată îi făcu pe toţi să sară de pe scaun, iar masa fu lăsată în părăsire. Generalului Radovici i se dăduse de două săptămâni o comandă efectivă pe front. Ei îl credeau la Predeal, unde comunicatul oficial arăta că au avut loc ultimele lupte. Trecură în salon. Generalul îi sărută pe toţi. Era ceva mai slab ca de obicei, dar'elegant ca totdeauna. — Ce-i cu tine, Alecule dragă ? îl întrebă d. Robescu pe când îl îmbrăţişa. Cum o duci ? — Binişor. Am o scurtă însărcinare în Bucureşti. Peste două zile, sper să pot pleca din nou. • Dar voi eraţi încă la masă, dragii mei. Natalio dragă, treci măcar tu cu copiii să-şi termine masa. (Intr’adevăr, prin uşa, sufrageriei, pe care în graba lor o lăsaseră deschisă, sub lumina RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 9 proiectată de abajurul scoborît al lămpii prin transparenţa striată a vasului de cristal, compotul strălucea auriu şi intact.) — Până terminaţi voi masa, mie o să-mi ţină George de urît. PoateJ'mai avem de aranjat câte ceva. # * * Niky măsura cu paşi gravi distanţa dintre uşă şi fereastră. Era prea enervat ca să se mai poată aşeza la masă. Relu înghiţea în silă a doua caisă, când servitoarea intră din nou: — Conaşu Niky! Vă pofteşte Conaşu puţin în birău. Niky ieşi în grabă după servitoare. Rămas numai cu d-na Robescu, Relu nu-şi mai putea găsi astâmpăr. Ar fi plecat şi el să asculte pe la uşi, dar nu-i venea s’o lase singură pe mamă-sa. Servitoarea, care apăruse din nou, îl scoase din încurcătură. — Coniţă, nu mi se taie şerbetul. Ii pun lămâie, ori poftiţi d-voastră ?.. D-na Robescu plecă după servitoare. Relu ieşi din sufragerie şi nu se opri decât în faţa uşii dela birou, de care-şi lipi urechea, emoţionat. Vorbea numai Generalul Radovici: — Situaţia rămâne gravă. Ceea ce-i mai prost e că Ruşii nu mişcă. Iar culmea, Austro-Germanii au găsit cu cale să proclame de Câteva zile reconstituirea Poloniei în Regat autonom. Guver- natorul provinciei, von Besseler, acordase mai demult oraşelor cu peste douăzeci mii locuitori, drepturi de alegeri municipale. Lempicki, şeful nominal al noului Stat, bine înţeles că vrând- nevrând, e o simplă jucărie în mâinile Puterilor Centrale. Pentru Austro-Germani o astfel de Polonie este o aliată care va putea ridica trupe şi întări contingentele dela graniţă. Iţi închipui că Ruşii, care s’au agăţat totdeauna de orice motiv, ca să ne saboteze, acum când nu mai e vorba de un simplu pretext, ci de o complicaţie serioasă pentru ei, fără îndoială că se vor grăbi să invoace noua stare de lucruri, pentru a justifica de ce nu ne mai acordă şi puţinul ce ne-au promis. In chestiunea polo- neză, care în sine e foarte complexă, Puterile Centrale lucrează astăzi numai din interes. Iată însă că Polonezii profită. IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (Lui Relu i se păru că distinge în glasul unchiului Alexandru o nuanţă de voioşie, atunci când acesta vorbea despre reconstituirea neprevăzută a Poloniei. Fără voie îşi aminti de portretul fermecător al tinerei străbunici poloneze din hallul casei Radovici.) Generalul urmă cu o voce gravă: — Mie mi-e teamă de o lovitură neaşteptată la Sud. Aceasta ar însemna dezastrul, căci de-a-lungul Dunării nu avem. aproape nimic. — Prin urmare, cei ce pleacă ştiu ei ce fac !.. conchise vocea d-lui Robescu. După o scurtă pauză, unchiul Alexandru urmă: — Bucureştenii, care nu au mari posibilităţi materiale pentru a se refugia, — şi pe timpurile astea mă întreb ce garanţie mai pot prezenta hârtiile de bancă, — sau care nu au cel puţin locuinţe sau vre-un rost oarecare în Moldova, fac o greşeală de neiertat părăsind Bucureştii. Căci, dacă armata va fi nevoită să se retragă în Moldova, Capitala va fi părăsită fără lupte. Şi apoi, dacă, ferească Dumnezeu, duşmanii vor pătrunde şi în Moldova, unde se va mai refugia populaţia? Pentru femei, bătrâni, copii, refugiul e o cala- mitate. — Dragă George, tu te-ai gândit până acum la această even- tualitate ? — Mă frământă de mult. Ce mă sfătueşti ? — Sfatul meu sincer este că voi doi şi cu Ylad trebue să ră- mâneţi pe loc, orice s’ar întâmpla. In ce priveşte pe Niky, cred că el ar trebui să plece cât mai curând. Acum cel puţin ar putea pleca în condiţiuni relativ bune. In cazul când lucrurile nu se îndreaptă, ar putea fi nevoit să plece pe jos. Părerea mea e ca Niky să plece chiar săptămâna viitoare la Focşani. Ya locui la cumnată-mea Ştefania. Emma şi Corina pleacă Miercuri. Ar putea călători împreună. Ar fi bine să prepari din timp pe Natalia. Eu am să trec şi mâine pe la ceasurile zece ca să vă mai văd... # # # — Ai dormit, Niky? — Nu, dragă. Ai să-mi spui ceva ? — Ştii... că am auzit tot ce a vorbit aseară unchiul Alexandru. Eram în salon. Mami ştie ? RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN II — Nu cred. Doar dacă i-o fi spus astăseară tata. — Ascultă, Niky. Am să-ţi spun ceva foarte serios. — Spune. .. — Tu crezi că unchiul Alexandru a avut dreptate când v’a spus că trebue şi eu să rămân ?. . Dacă se evacuează Ministerul de Război ? !.. — Nu spui nimic, Niky? — Dragă Relu. Iţi mai aminteşti ce m’ai rugat în noaptea de 14 August? — înţeleg, Niky. Totuşi, ca cercetaş, datoria mea n’ar fi să plec şi eu ?.. Dacă se evacuează Ministerul de Război... — Datoria ta, Relule, e una singură. Trebue să rămâi cu mami. Niky aprinse lampa. îşi căută ţigările. Aprinse una. — Lasă, Relule. Nu trebue să te întristezi de pe acum. Toate se vor termina până la urmă cu bine. O să fie greu de tot, şi pentru voi şi pentru mine. .. Dar vezi? Nimic nu mă poate strămuta din convingerea că toate vor trece, şi că vom fi iar, cât de curând, împreună. Relu nu răspundea nimic. îşi înfundase capul adânc în pernă. — Tu caută să stai tot timpul pe lângă mami, urmă Niky. Unchiul Alexandru ştie ce spune. Chiar dacă ar cădea Bucureştii, nu vi se poate întâmpla nimic.. . Dar spune, Relule dragă, dacă ar fi să ne pierdem aşa repede firea, unde am ajunge ?.. Şi apoi, în definitiv, mai întâi că nu se poate şti încă nimic. Slavă Domnului 1 Bucureştii n’au căzut încă... II TANTIRINEL Niky părăsise de două zile Capitala, însoţind la Focşani pe mătuşa şi pe verişoara lui. îşi amânaseră plecarea în două rânduri cu câte-o săptămână, dar tot plecaseră... In casa generalului Radovici, unde nu rămăsese decât o servitoare, avea să se mute sora acestuia, d-na Irina Gheorghiu, tante Ir&ne, sau « Tantirinel » cum îi spuneau copiii în glumă, tamburinizându-i diminutivul franco-român, scornit de Corina, una din nepoate. O aşteptau dintr’o zi într’alta, trebuind să sosească dela Piteşti, care era pe cale de a fi evacuat. IZ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Instalat la biroul d-lui Robescu, Relu citea ultimul comunicat oficial. Vremea mohorîtă de afară îl silise să aprindă lampa, deşi nu erau decât ceasurile patru. Rămăsese singur în toată casa, căci părinţii erau plecaţi în oraş după cumpărăturile de iarnă. Odăile pustii pe care le colindase îngândurat îl făceau să resimtă şi mai dureros singurătatea pricinuită de plecarea fratelui. «15 Noemvrie 1916. « Ziua de ieri fără lupte. Numai la extrema dreaptă inamicul « a bombardat cu artilerie grea, iar la aripa stângă au fost acţiuni « fără importanţă. » ' Comunicatul sibilic nu spunea mai nimic. Relu ştia însă,. din cercurile Ministerului de Război, care se pregăteau de plecare, şi unde el nu mai făcea acum serviciu decât dimineaţa, că Giurgiul fusese ocupat şi că se evacuează Piteştii. Ieşi în balcon. Era frig şi ploua mărunt. In depărtare se auzeau necontenit bubuituri surde, ce se repetau cu regularitate, în interval de câteva secunde. De două zile nu mai contenise tunul. O trăsură cu coşul ridicat se opri în faţa casei. Relu crezu că i se întorceau părinţii. O doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru, scoborî, cu pasul şovăitor, din trăsură. — Tantirinel 1 Relu alergă pe scări ca să ajute mătuşii la urcat. # * * Relu aprinse toate lămpile din salon. Tantirinel îl mai sărută o dată pe frunte. Nu-1 mai văzuse de aproape un an. — Ia să te văd mai bine, Relule. Ce mare te-ai făcut! Tu o să semeni cu oncle Alee. Când te-am văzut jos întâi, credeam că e Niky. El ce face ? — A plecat la Focşani de acum trei zile cu Tanti-Emma şi Corina. — Când se întoarce ? — A plecat la Focşani! ţipă Relu, reuşind în sfârşit să-i ex- plice. Tantirinel era surdă. # # RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 13 Mătuşa lui Relu mai avea o infirmitate: Era foarte fricoasă. De aceea, d-na Robescu hotărî ca Relu să se culce prima noapte în camera Corinei, pentru a ţine de urît mătuşii. Casa Generalului Radovici era situată tot pe Bulevard, la mică distanţă de locuinţa lor. Clădirea, foarte veche, — moştenire gospodărească a Tanti- Emme?, — fusese modernizată în anul 1896 în stilul pompos, plin de coloane şi cariatide, la modă în acea epocă, de tinerii soţi Radovici, care-i mai adăogaseră un etaj. j Dela vremile patriarhale, când i se pusese temeliile, casa moştenise o seamă de calităţi: ziduri de cetăţuie, încăperi uriaşe, grădină de flori şi fructe întinsă cât o livadă, dar şi destule defecte: bucătăria, cămara şi odăile slugilor erau retrase în fundul curţii, în rând cu grajdul, recent transformat în magazie de lemne şi garaj. Arhitectul care făcuse transformarea căutase a remedia acest neajuns, anexând în stânga sufrageriei o nouă bucătărie, în care dormise, până a nu părăsi capitala, una din ordonanţe, ţigan bucătar în civilitate, profesiune pe care continuase a şi-o exercita şi sub arme. Ceea ce fusese odinioară grădina, — mândria şi pasiunea Generalului Radovici, — ajunsese numai după câteva luni de părăsire un adevărat maidan, plin de băltoace, orătenii în libertate şi străchini hârbuite. (Lucrul era de altfel foarte explicabil, de vreme ce Anica servitoarea, după plecarea bărbatului ei, — fostul grădinar în civilitate ca şi în miliţie al Generalului, începând a călca în străchini cu un sergent de pompieri cu serviciul în cazarma de peste drum, îşi luase obiceiul de a lăsa toată gospodăria baltă.) In afară de hall-ul vast, unde Generalul îşi păstra faimoasa colecţie de instrumente muzicale, la parter se mai aflau: sufrageria, două « salonaşe » în care ar fi putut să valseze un întreg escadron, şi biroul, ce servea unchiului Alexandru şi de iatac în nopţile când, lucrând până târziu, nu mai vroia să turbure somnul soţiei sale, căci Tanti-Emma se culca o dată cu găinile. In acest scop, arhitectul realizase, prin spargerea unei părţi a zidului dintre biblioteci, o firidă, destinată divanului, adăogând în acelaşi timp lângă birou şi o cameră de baie. «Alcovul lui papa», cum îl botezase Corina (care-i confec- ţionase ea însăşi perdelele de atlas vişiniu, în aceeaşi nuanţă cu *4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fondul covorului de pe divan), era colţul favorit unde Relu, de câte ori venea pe la unchiul său, îşi petrecea ore întregi răsfoind colecţiile revistelor Illustration, Je sais tout, The Studio şi Die Woche. La etaj se aflau odăile de culcare ale soţilor Radovici şi ale copiilor, precum şi două camere de musafiri. Casa unchiului Alexandru îi era lui Relu foarte dragă. Din cea mai fragedă copi- lărie, pentru el cea mai frumoasă zi a săptămânii fusese Sâmbăta, căci în această zi mergeau cu toţii regulat în vizită la unchiul Ale- xandru. <• Intr’adevăr, pentru Relu, acolo era un adevărat paradis, în care totul şi toate îl fermecau: grădina cu cireşi, trandafiri şi scrân- ciob, grajdul cu cei patru cai « d’adevăraţi », jucăriile lui Mircea şi ale Corinei, chipiurile şi săbiile unchiului Alexandru, cărţile şi re- vistele pline cu poze şi, în sfârşit, nenumăratele « viori », de toate formele şi dimensiunile, ce împodobeau pereţii îmbrăcaţi în mătase albastră ai « salonului cel mare ». In primii ani ai copilăriei, oridecâteori în basmul d-nei Robescu era vorba de vre-un castel fermecat, de atâtea ori Relu o întrerupea pe mama lui din povestire: — Si ela fumos palatu ? — Minunat de frumos. — Mai frumos ca a lu Unchiu Alesandu ? Adevărul e că aşa cum se afla, casa Generalului Radovici nu era lipsită de oarecare măreţie, căci arhitectul realizase un surprin- zător efect decorativ, printr’o vastă terasă mărginită de coloane şi cariatide, ce se întindea în unghi drept peste «cârpelile» dela parter. # * * Tantirinel, care călătorise aproape o zi întreagă, se culcase de mult. Relu se afla în hali cu părinţii, primind dela ei ultimele instrucţiuni. — Tu ai să dormi mai des pe aici, îi spuse d-na Robescu. N’o putem lăsa aşa, singură, pe biata Irene. Cel puţin deocam- dată, până s’o hotărî într’un fel. Anica intră în odaie. — Coniţă, conaşu Relu unde doarme ? RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 15 — In birou ! decretă Relu în locul mamei, care se grăbi să protesteze: — Nu se poate, Relu. Atunci de ce-ai mai venit ? Ai să faci domnişorului patul în odaia d-şoarei Corina. # * * — Conaş Relu, v’am făcut patu. Când vă urcaţi sus la culcare, aveţi dumnievoastă grijă să ’nturnaţi botonu, îi spuse Anica din uşă, cu obrajii aprinşi, zorită să plece în odaia ei din fundul curţii, unde Niţă pompierul o aştepta de un ceas, ca să-i stingă. Dar lui Relu nu-i era somn deloc. D-na şi d. Robescu plecaseră de vre-un sfert de ceas. Rămas singur, se apropie de fereastră şi, dând la o parte perdeaua, privi cerul timp îndelungat. La interval de câteva secunde simţea vibraţia rece a geamului de care-şi reze- mase fruntea. Părăsind fereastra, privi distrat lucrurile din odaie. In afară de Pleyelul unchiului Alexandru, paravanul japonez, scrinul dintre negri, divanul şi cele patru fotolii bătrâneşti, îmbrăcate în aceeaşi catifea albastră, decolorată de vreme, hallul nu mai avea alte mobile. Dar nenumăratele viori, violoncelul, chitara şi alte câteva instrumente exotice cu denumiri, pentru Relu, obscure, făceau ca hallul să pară prea încărcat. Cufundat într’unul din fotolii, rămase câteva clipe cu privirea aţintită asupra portretului străbunicei poloneze ce părea că-1 priveşte stăruitor. Intre paloarea mată a frunţii şi strălucirea de văpaie a părului, de un blond metalic, având parcă în somptuoasa ondulare a bu- clelor, ceva din opulenţa capricios cizelată a unui coif de bronz damaschin, contrastul era atât de impresionant, încât imprima întregului chip un relief aproape straniu, cu sculpturale lumino- zităţi policrome, ca de email. Sub arcuirea mirată a sprincenelor scrise, ochii visători ai portretului păreau stropiţi cu o pulbere fină de aur. Ovalul figurei şi linia molatec arcuită a buzelor, în care se ghicea parcă un început de zâmbet, dădeau blondei stră- bunici din perete un aer aproape copilăresc. Chipul străbunicului lui Relu, căpitanul de lăncieri domneşti Ştefan Radovici, din centrul peretelui opus, semăna aidoma cu portretul unchiului Alexandru de pe pian, fotografia unui tânăr i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE locotenent strâns în redingota unui regiment de artilerie prusian. In dreapta acestei fotografii, se afla o alta, de aceeaşi mărime, reprezentând profilul ilustrului compozitor Richard Strauss, cu o elogioasă dedicaţie în autograf. Cele două fotografii purtau aceeaşi dată: August 1894. Gene- ralul ar fi dorit ca soţia lui să ducă în Moldova aceste amintiri din tinereţe, dar Corina, cu spiritul ei practic, impusese ca ele să rămână pe pian: — Aceste fotografii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-or păzi casa de furia duşmanului mai bine decât o sută de Tantirene. Ceasul bătrânesc de pe scrin bătu de unsprezece ori. Relu trebuia să plece la culcare. Dar, cum tot nu-i era încă somn, trecu în birou, să-şi aleagă ceva de citit. După ce aprinse lampa, se apropie de bibliotecă, cercetând distrat rafturile îndoite sub povara vrafurilor de cărţi şi reviste. Bogăţia legăturii unui volum îmbrăcat în marochin vişiniu, îi atrase privirea din primul moment: Histoire de l’Insurrection Polonaise par M. Mochnacki. Scoase cartea din raft ca să o poată cerceta mai de aproape. Pe prima pagină de sub copertă se aflau scrise de mână câteva cuvinte, cu o cerneală atât de ştearsă de vreme, încât, la lumina singurei lămpi pe care o aprinsese, Relu nu putu să distingă decât anul: 1852. Aşa dar, cartea pe care o ţinea în mână era bătrână de peste 60 de ani. Intrigat, se apropie cu cartea de birou şi aprinzând lampa de masă, reuşi să descifreze în sfârşit cuvintele de pe prima pagină: A Mademoiselle Olenka Orlowska, Vienne 1852 Ştefan Radovici Relu continuă să răsfoiască volumul, ale cărui pagini uşor îngălbenite erau ilustrate cu numeroase gravuri din istoria Polo- niei. La pagina 100, descoperi, la unul din colţurile de sus, impri- marea, în acelaşi violet şters, a unei peceţi rombice în care citi inscripţia: EX LIBRIS MEIS, iar mai jos în caractere mult mai mărunte: « Boje chran Polska >>. In centrul rombului, între cele două fraze, se afla imprimat pro- filul unei coase, iar sub pecete o iscălitură aproape ştearsă de vreme, dar totuşi perfect citeaţă: RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 17 Olenka Radovici — Jassy 1853. După câteva minute de gândire, Relu începu să priceapă tâlcul acelei iscălituri: Cartea era un dar făcut în anul 1852 de străbunicul său, Căpitanul Ştefan Radovici, logodnicei sale, d-şoara Olenka Orlowska, ce avea să devină în anul următor d-na Olenka Radovici. Nu pricepea însă cuvintele «Boje chran Polska» şi mai cu seamă era nedumerit asupra rostului acelei coase din centrul pecetei. Rămase timp îndelungat cu privirea aţintită asupra ei. După câteva minute, simţi trecându-1 un fior. Ceea ce îi dăduse acest fior semăna parcă a frică. Zâmbi ruşinat, dându-şi seama totuşi că fiorul lui nu era de frică, ci de frig, căci în birou nu se mai făcuse focul de câteva săptămâni. Hotărît nu ! Nu-i era frică deloc. Nici n’ar fi avut de ce să-i fie... E drept că nu se aflau în această casă veche, decât el şi Tantirinel; dar chiar dacă s’ar fi aflat numai el singur, trecuse de mult de vârsta când te mai temi de arătări. Fără a lăsa cartea din mână, se ridică de pe fotoliul dela birou şi, după ce stinse lămpile, trecu din nou în hali. In soba uriaşă de zid, focul ardea troznind, dar în odaie era tot frig. Relu deschise uşa dela sobă şi, instalându-se în fotoliul cel mai apropiat, se cufundă în lectură. * ■ * * Bătaia prelungă a ornicului de pe scrin, care arăta ora unu, îl făcu să tresară. Citise aproape două ceasuri. Trebuia să se hotărască în sfârşit să plece şi el la culcare. Se ridică de pe fotoliu şi stinse lampa. In momentul când puse mâna pe clanţa uşei dela antret, sgomotul pricinuit de prăvălirea scânteietoare a unui morman de jăratec în soba uitată de el deschisă îl făcu să-şi întoarcă brusc privirea înapoi. Flăcările pâlpâitoare ale focului, aruncau în pere- tele din faţă roşiatice văpăi jucăuşe, fâlfâind pe fondul de întu- neric, ca aripile unui fluture uriaş. Din uşă, Relu privi câteva clipe nemişcat chipul străbunicei din perete, căreia lumina vie a focului din sobă îi dădea un relief extraordinar. Aurul somptuosului coif damaschin al pletelor devenise incandescent. In liniştea casei de mult adormite, bubuiturile se auzeau din ce în ce mai dese şi parcă tot mai apropiate. 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE III PÂNĂ ’NTR’UN CEAS I-AVEŢI — încotro, camarade ? Drept orice răspuns, umbra învineţită, îmbrăcată în zdrenţe verzui, ce-şi târâia şchiopătând fragmentele de bocanci prin ciulamaua cenuşie de pe aleea foştilor trandafiri din Cişmigiu, se mulţumi să iscodească pe Relu cu o privire sticloasă de câine gonit cu piatra. • — Crezi că ai să mai poţi încă fugi ? insistă Relu. — Cum o vrea Dumnezeu, domnişorule... Ne tragem spre Urziceni. Aşa e ordenu. — Din ce regiment eşti dumneata ? — Zece călăraşi. — Dar calul unde-ţi este ? — A crăpat, săracu, acu două zile, când ne-a răzbitără la Ne- buna. .. — Duşmanul e aproape tare ? — Auz că două reghimente au şi trecut bariera pe la Bragadiru. Până ’ntr’un ceas i-aveţi. împins de curiozitate, Relu îl urmărea dela distanţă. Ajuns în Bulevard, fugarul se urcase în căruţa unui brutar. Vizitiul îi dăduse o pâine, pe care ostaşul o devora acum cu dinţi de lup, cu cotul sprijinit în ţeava carabinei. Ca să-şi poată continua urmă- rirea, Relu se căţărase pe scara din faţă a unui tramvai « numărul 14 ». Ca cercetaş, avea permis pe toate liniile. La « Carpaţi» căruţa o cotise la dreapta, pe strada Doamnei. Relu sări din tramvai şi începu să alerge după căruţă. După câteva zeci de metri îşi încetini mersul, dezorientat. O pierduse din ochi. Afişul cu ordonanţa Generalului Mustaţă, aducând la cunoştinţa populaţiei dispozi- ţiile Prefecturei, în legătură cu predarea oraşului, îl reţinu câteva minute ţintuit pe loc, pe trotuarul din faţa Bursei. îşi continuă din nou drumul la pas, apoi se opri. Căruţa cu pâini staţiona în faţa mezelăriei Abeles, iar ostaşul îşi continua drumul pe jos, şchiopă- tând parcă din ce în ce mai tare. Tramvaiul cu cai de pe linia «Teilor» tocmai se punea în mişcare. Ostaşul se urcase pe plat- forma din faţă şi acum vorbea cu vizitiul. Alergând după tramvai, Relu reuşi să-l prindă abia în dreptul Spitalului Colţea. Rămase RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 19 pe platforma din spate. In interiorul vagonului nu se aflau decât: un comisionar, o babă îmbrobodită până peste nas şi taxatorul. Relu se strădui de câteva ori să deschidă uşa. Clanţa era defectă. Taxatorul îi veni în ajutor, dar Relu rămase pe platformă. Voia numai să vadă ce se petrece pe platforma din faţă, dar trebui să închidă, căci baba sărise cu gura: «închide, maică, bat’o ciorili dă uşe, că se face corent şi mă trage dela picere ». Intre timp taxatorul ieşise să-l taxeze. Relu se legitimă. Tram- vaiul o cotea acum la stânga, spre piaţa Rosetti. Privind din nou spre platforma din faţă, Relu rămase surprins. Pasagerul de lângă vizitiu dispăruse. Se vede că sărise din mers, căci tramvaiul nu avusese nici o oprire. Relu începu din nou să scuture de clanţă; voia să afle dela vizitiu ce se petrecuse. Taxatorul se opinti în clanţă şi, după o smucitură violentă, uşa se deschise cu un duduit de oblon. Relu tresări de surprindere. La picioarele comisionarului cavaleristul şedea pitulat în tiraliori, cu ţeava carabinei rezemată de bucceaua babei. Alături de el, în aceeaşi poziţie, un caporal de geniu, cu braţul bandajat în cârpe murdare şi cu ochii pe jumă- tate închişi. Buzele lui vinete se mişcau în tăcere ca pentru o rugă- ciune, în timp ce comisionarul îi sfătuia cu glas tainic: «Dân Lizeanu, daţi în Maica Domnului, ieşiţi din Tei, şi-o tuliţi pă Colentina cât v’o ţinea picerele ». # # * Relu ieşi pe platforma din faţă. I se părea că tramvaiul de abia se urneşte. Atitudinea placidă a vizitiului, care-şi mâna telegarii călare pe şeaua mobilă de piele de pe platformă, bătând tactul cu potcoava bocancului în clopotul hodorogit din podea, îl enerva până la exasperare. Relu sări din mers, şi se căţără imediat pe platforma din spate a tramvaiului electric, care tocmai ocolea piaţa Rosetti, cu direcţia Cotroceni. # * # — Oare ce-o fi cu Relu de nu mai vine ? — L’o fi oprit Irena la masă. E tare îngrozită de toate câte se mai aud. S’o fi predat oare oraşul? Uşa se deschise smucit şi Relu intră în odaie. 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — O scrisoare dela Niky... Am primit-o de câteva minute dela Căpitanul du Vergier. A adus-o ckiar el cu avionul. Relu vorbea pe nerăsuflate gâfâind de emoţie şi oboseală, căci după ce citise scrisoarea în poarta Cişmigiului, din faţa Aleei Carmen- Sylva, alergase într’un suflet acasă, urcând scările două câte două. — Am avut un noroc extraordinar întâlnindu-1. A fost doar o întâmplare. El nu mai putea să rămână nici o clipă în Bucureşti. A plecat cu automobilul spre Urziceni. Nemţii sunt la barieră. Un regiment de ulani a şi intrat pe Calea Rahovei. Eu nu i-am văzut. Mi-a spus un comisar... Relu continuă să povestească amănunţit întâlnirea lui cu franţuzul. II văzuse ieşind din Aleea Carmen-Sylva, unde lăsase o scrisoare a familiei Troteanu, pentru Sabina Nicolau. Cum căpitanul nu mai avea nici o clipă de pierdut, şi cum nu cunoştea adresa de pe plicul lui Niky, se pregătea să încredinţeze scrisoarea servitoarei care-1 conducea la automobil, când îl zărise Relu, ce-şi făcea zilnica lui plimbare melancolică prin preajma aleei părăsite. De bucurie, franţuzul îl sărutase pe amândoi obrajii, şi în timp ce automobilul se punea în mişcare îi strigase voios: — A bientot, mon petit. Et â bas Ies Boches!.. * * * După masă, Relu ar fi dorit să iasă în recunoaştere prin oraş, dar d-na Robescu, căreia scrisoarea lui Niky îi provocase o nouă criză de lacrimi, îl rugase să rămână lângă ea. întâlnirea cu ofiţerul francez îl mai îmbărbătase. Jovialul optimism al căpitanului îi dăduse o neclintită încredere în viitor. Şi apoi, revăzându-1, Relu retrăise câteva din] clipele fericirii lui de odinioară: festivalul, ceaiul dela d-na Troteanu, valsul pe terasa scăldată în argintul razelor de lună... In sărutarea şi vorbele lui bune, Căpitanul du Vergier îndeplinise parcă un mandat dela cei dragi din Moldova... Un vuiet frământat de copite şi fier îl trezi din visare. Ieşi în balcon. In pâcla vânătă a amurgului, Relu văzu primii soldaţi germani, un escadron de ulani cenuşii, ca şi ploaia ce le spăla căştile, armele şi caii. Deşi uzi până la oase şi epuizaţi până la amorţire, totul era impunător, înalt şi semeţ în aceşti călăreţi: oamenii, caii, lăncile. RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 21 învins de dorinţa neaşteptată, irezistibilă, de a vedea totul Relu cutreera de vre-un ceas străzile din centru. O ştersese pe furiş. Ştiind că părinţii l-ar fi oprit în casă, se strecurase pe uşa de ser- viciu, cu şapca şi mantaua sub braţ. Se îmbrăcase pe scară, apoi ajuns în Bulevard, sărise în primul tramvai. In vagon o patrulă de vânători bavarezi, cu coifurile învelite în pânză cenuşie, ocupase primele şase bănci din faţă. Fiecare neamţ ocupa singur, cu echipamentul lui de război, câte o bancă întreagă. Nici unul nu vorbea. Doi fumau din pipe lungi, cu capace de metal şi ciucuri verzi de lână. Altul mânca o enormă felie de pâine cu marmeladă. Al patrulea îşi curăţa cu briceagul un măr. In sfârşit, ultimii doi aţipiseră de-a-binelea, cu coifurile rezemate în raniţe. La Cercul Militar, Relu sărise din mers, având ocazia să asiste la solemnitatea primei schimbări a gărzii de seară. Pe terasa Cercului se şi insta- laseră ţărcatele gherete cu pajuri imperiale, străjuite de câte două mitraliere, cu ţevile îndreptate spre Bulevard şi calea Victoriei. Trotuarele forfoteau de lume. Grosul trupelor se retrăsese de mult spre Cotroceni; în schimb nenumărate grupuri de ofiţeri germani şi austriaci, însoţiţi de surori de caritate, se vedeau pretutindeni, staţionând la colţurile străzilor, colindând magazinele, umplând restaurantele, cafenelele, şi cofetăriile. La «Foto-Excelsior» în vitrină, se şi puteau admira portretele învingătorilor: In primul plan, încadrat într’o ramă de argint, împodobită cu ramuri de brad, bustul împăratului Wilhelm II, în ţinută de campanie. In planul al doilea, un tablou în colori, reprezentând portretul în mărime naturală al Generalului von Mackensen, în mare ţinută de huzar al morţii, cu bastonul de mareşal înfipt în şold. # # # — Coniţă. Coniţa Iren ’ce că conaşu Relu nu mearje azi la dumnieei la culcare? — Spune-i că vine îndată. Acum e la masă. Coniţa Iren să fie liniştită, că n’o să i se întâmple nimic. # * * In dormitorul alb al Corinei, Relu visa cu ochii deschişi la umbrele cenuşii ale acestei prime zile petrecute sub călcâiul duşman. Se simţea parcă revoltat împotriva lui însuşi, fiindcă putuse suporta 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atât de uşor această zi grozavă. Fiindcă nu putea să doarmă, des- chise din nou tomul luat cu câteva zile în urmă din biblioteca generalului Radovici. Privirea îi rămăsese aţintită fără voie câteva clipe asupra coasei din mijlocul pecetei. Olenka Radovici? Jassy 1852 . « Boje chran Polska ». Acest cuvinte neînţelese îl obsedau. Relu îi continuă cu atenţie lectura, dela pagina unde rămăsese cu o seară în urmă. Citi aproape un ceas. Deodată, faţa i se lumină. Ajungând la ultimele pagini, desco- perise o gravură în colori, reprezentând un grup de voluntari de ai Generalului Kosciuszko. Din cuprinsul explicaţiei, lămuri şi înţelesul cuvintelor « Boje chram Polska » (Doamne, apără Polonia). Era strigătul de luptă cu care aceşti cosaşi ai morţii plecau tot- deauna la atac. Cu satisfacţia de a fi pătruns o taină, Relu stinse lampa. După câteva minute se deşteptă tresărind. In visul lui de câteva clipe, ulanii cenuşii fuseseră toţi înarmaţi cu coase. IV IV HEIDENSTAMM REDIVIVUS — Conaş Reeelu ! Or vinit nieşche Niemţ. Coniţa Iren ’ce că să poftiţi dumnievoastă jos-un salon, că dumnieii nu se poate ’nţăleajă cu ii. Conaş Reeeeelu ! Relu se deşteptă buimăcit. Bătăi violente cu pumnul în uşă însoţeau cuvintele servitoarei care ţipa din sală, cât o ţineau ră- runchii, ca şi cum cei pe care-i anunţa ar fi venit s’o taie. (Anica era îngrozită, şi cu drept cuvânt. Intr’adevăr, cu o seară înainte, ibovnicul ei, Niţă pompierul, în elanul de sinceritate ce succedase unui acces de frenezie erotică, o prevenise cu glasul sugrumat de emoţie « că Nemţii aveau să-i taie ţâţele ».) — Bine-bine. Am auzit. Nu mai ţipa de geaba. Scobor îndată. * * # In timp ce Relu îşi făcea toaleta în fugă, cei doi « Niemţ », un maior de ulani şi un locotenent de infanterie aşteptau în hali, RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 83 instalaţi în câte un fotoliu. Comisarul român care-i călăuzise aştepta în picioare, lângă uşă. După sforţări îndelungate, rămase fără nici un rezultat, cei doi ofiţeri germani renunţaseră definitiv la orice încercare de a se înţelege cu gazda. Nu-şi puteau însă explica dificultatea primelor parlamentări, de vreme ce atât gazda (ce-şi petrecuse copilăria şi • adolescenţa printre maicile dela Notre-Dame) cât şi maiorul (fost ani de zile în diferite misiuni, mai mult sau mai puţin oficiale în Belgia şi Franţa) vorbeau o franţuzească ireproşabilă. Comi- sarul se pregătea să facă o supremă tentativă, când apăru Relu. — Monsieur le Baron. Permettez que je vous presente mon neveu, Vlad Robesco. J’espere qu’avec lui vous allez vous en- tendre. « Baronul» examină pe Relu cu o privire severă, de un albastru aproape cenuşiu. Bănuind că d-na simulează numai, că nu pricepea ceea ce i se spune, pentru a-1 sili să plece, maiorul îşi stăpânea cu greu ener- varea, căci apartamentul îi plăcuse din primul moment, fiind hotărît cu orice preţ să rămână. Relu îi explică în franţuzeşte că mătuşa lui nu aude bine. Figura maiorului se însenină imediat şi ridicân- du-se de pe fotoliu înaintă doi paşi spre Relu, întinzându-i mâna. — Otto von Stein. # * * Locotenentul şi comisarul însărcinat cu încartiruirea baronului von Stein, terminându-şi formalităţile, plecaseră de câteva minute. Relu vroia să se retragă la rândul său, dar maiorul îl rugă zâmbind să-i facă plăcerea de a mai rămâne câteva minute. începu apoi să-l descoase metodic: A cui e casa ? Câte persoane mai locuesc în ea ? Ce fel de nepot îi e Relu gazdei? Aflând că unchiul lui e general, păru viu inte- resat, cerând numeroase amănunte. Amintindu-şi de recoman- darea Corinei, Relu găsi de cuviinţă să istorisească maiorului legenda fotografiilor de pe pian. Cu cât privea mai bine pe baron, care-1 ascultase cu o atenţie binevoitoare, cu atât se întărea mai mult în mintea lui impresia că mai văzuse undeva această figură, cu trăsături viguroase şi totuşi fine, aceşti ochi de un albastru cenuşiu şi dur ca al oţelului, «4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în care totuşi, uneori, străluceau parcă schimbătoare ape verzui, ce dădeau în răstimpuri privirii o expresie de nesfârşită tristeţe. # * * Baronul plecase abia de câteva minute. Relu trecu în birou, să-şi ia rămas bun dela bibliotecă. Această odaie avea să fie dormitorul şi camera de lucru a noului oaspete. Maiorul declarase modest că nu avea nevoie decât de această singură cameră şi de un colţişor oricât de mic pentru una din ordonanţe, dar Tantirinel, impresionată de politeţa, înfăţişarea, dar mai cu seamă de numele şi titlul noului venit, şi în groaza ei de a nu fi ameninţată de alte vizite mai neplăcute, transmisese prin Relu baronului că îi ţine toată casa la dispoziţie. Rămăsese aşa dar stabilit că maiorul Otto Baron von Stein va ocupa întregul apartament dela parter? Tantirinel fusese foarte satisfăcută de această soluţie. Sufrageria nu-i mai era ei de mult de nici un folos, căci reumatismele de care suferea o făcuseră dela început să renunţe a mai scoborî pentru masă. Anica îi ducea sus în camera ei dejunul, în tradiţionalul sefertaş smălţuit albastru al familiei generalului Radovici, care, ca a oricărui militar ce se respectă, păstra în vesela ei această ingenioasă unealtă culinară în trei etaje, — străveche amintire din epoca în care tânărul menaj mânca dela popotă. Relu începu să răsfoiască distrat teancurile de reviste din primul raft al bibliotecii. Nu o făcea pentru interesul lecturii, ci dintr’un sentiment de copilărească înduioşare. Un număr din anul 1905 al revistei l’Illu- stration reuşi să-i reţie atenţia câteva minute. Reproducerea unui episod al bătăliei navale dela Port Arthur, de către desenatorul Georges Scott, îi aminti o seară de iarnă, în care se amuzase a completa opera artististului, colorând în albastru cu creioanele lui Lefranc valurile mării de pe această pagină a revistei împru- mutate dela unchiul Alexandru. D. Robescu vroind să aplice o drastică sancţiune pentru delictul de abuz de încredere tânărului artist pictor, însăşi partea lezată îi luase apărarea, pledându-i cauza râzând, astfel că Relu scăpase cu obraz curat. Continuând a răsfoi mai departe colecţia de reviste, dădu peste un supliment literar din Petite Illustration: Le Baron de Heidenstamm, Roman, par Wilhelm Meyer-Foerster. RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN as Relu avu o mişcare de surprindere, recunoscând în gravurile desenatorului Simont din textul romanului Le Baron de Heiden- stamm, statura, trăsăturile şi uniforma baronului Otto von Stein. Iată cu cine semăna maiorul. îşi explică în sfârşit simpatia ne- aşteptată pe care i-o insuflase din primul moment baronul Otto von Stein. Printr’o obscură asociaţie de imagini, Relu identificase inconştient pe Otto cu eroul simpatic, generos şi nefericit al roma- nului Iui Foerster, pe care el îl citise până atunci de vre-o trei ori, atât de mult îi plăcuse această carte, regăsind în ea aceeaşi atmosferă de tineresc şi idealist entusiasm ce-1 fermecase la neuitatele repre- zentaţii ale faimosului « Heidelberg de altă dată ». Relu avu ocazia să mai verifice încă o dată remarcabila asemă- nare dintre ei. Intr’adevăr, cei doi baroni, von Heidenstamm şi von Stein, aveau amândoi aceeaşi privire melancolică, aceeaşi talie sveltă, aceeaşi manta lungă şi cenuşie. Printr’o bizară coincidenţă, până şi galbenul dela cascheta de ulan a lui Otto era de aceeaşi nuanţă cu cel al caschetei baronului von Heidenstamm, pe care tot Relu îl colorase într’o altă seară de iarnă, când nu putuse rezista tentaţiei de a cădea în recidivă, V MAHLZEIT D-na Robescu trăia sub teroarea soneriei. In cele trei zile scurse dela intrarea nemţilor, îi sărise inima din loc în vre-o zece rânduri: — Coniţă, a venit un comisar !.. — Coniţă, or vinit doi Nemţi!.. — Coniţă, sărjentu întreabă că dicie-i, stânsă lamba di pe scară ?.. Totuşi scăpaseră până atunci cu obraz curat. E drept, că scara, de felul ei cam întunecoasă, de cum amurgea, devenea impracticabilă. Ideea fusese a lui Relu. , — Să scoatem o siguranţă, mami, propusese el în prima seară. Lovindu-se de refuzul net al tatălui, care nici nu vroia să audă de aşa ceva, Relu îşi pusese singur planul în execuţie: tăiase pur şi simplu cu un briceag firul electric de pe scară, în două locuri şi anume la intersecţia lui cu derivaţia spre cutia contorului, şi la câţiva milimetri deasupra comutatorului. Ca să nu se observe REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE z6 nimic, întinsese apoi firul la maximum, fixându-1 cu două ţinte, astfel ca cele două extremităţi să intre sub lădiţa contorului şi sub dulia de porţelan a comutatorului. Explicaţia accidentului, pe care tot el o scornise, era destul de plauzibilă: pur şi simplu, se arsese probabil becul. Cum era fixat tocmai în tavanul scării, la vreo opt metri înălţime, înlocuirea lui devenea o problemă, deocamdată aproape imposibil de soluţionat. Planul lui Relu îşi atinsese ţinta. Din primele cinci încercări de încartiruire, numai ultima fusese pe punctul de a face să i se descopere trucul. Servitoarea fusese silită să scoată scara din pod. Din fericire era prea scurtă. Ca să ajungă până la înălţimea becului, i-ar mai fi trebuit încă vre-o cinci trepte. Neamţul, — un subofiţer bondoc, cu mustăţile pucioase, — se încăpăţânase, ordonând servitoarei să caute o scară mai lungă prin vecini, căci pusese ochii pe dormitor şi birou pentru un căpitan aviator austriac. In cele din urmă, renunţase însă, căci căpitanul nimerise, între timp, la d-na Fălticeanu. Dând ochii cu Cezar Zielensky, aviatorul scosese o exclamaţie de surprindere şi ordonase vistavoiului să-i scoboare imediat bagajele din maşină, după care îşi fixase pe loc cartea de vizită pe cutia de scrisori a d-nei Fălticeanu: Hauptmann Leopold Tadăus Kaminsky apoi începură să vorbească leşeşte între ei. Leopold Tadăus Kaminsky şi Iulius Cezar Zielensky se gă- siseră veri. * # * D-na Robescu tresări. Soneria se auzise din nou, parcă mai insistentă ca oricând. Relu lăsă cuţitul şi furculiţa din mâini, şi, ridicându-se dela masă, se apropie de uşa din spre antret, ciulind urechia. D. Robescu îşi împături în grabă al treilea număr al Gazetei Bucureştilor şi aşteptă. Uşa dela antret se deschise brusc. — Coniţă ! Un Neamţ ! — Ce vrea ? — Ce sciu io ce ?! D. Robescu ieşi după servitoare. # RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN *7 — Tach ! Mahlzeit! Kuss die Hand, gnâdige Frâu ! Neamţul, i m. 98 înălţime, intrase, înclinându-se ceremonios, urmat de d. Robescu şi de servitoare, care-1 privea cu ochii în- groziţi, facându-şi nenumărate cruci în buzunarul şorţului. Aşa namilă, nici Relu nu mai văzuse până atunci. îmbrăcat în mica ţinută de oraş, beretă, manta, cisme scurte şi tesac, uriaşul învă- luise masa, apoi întreaga încăpere într’o privire iscoditoare. Se apropie de bufet, scoţând în acelaşi timp de sub reverul mantalei, o vastă basma multicoloră, şi începu să aleagă: suporturile de ceai din colţul stâng, cele două sfeşnice « Empire », samovarul de Tuia, cele două zaharniţe de argint rusesc... Pe măsură ce alegea obiec- tele, le ciocănea cu unghia îndoliată a indexului, apoi le râcâia cu tăişul tesacului mormăind neîncetat: — Bronze, aha 1 Gut, gut. Bronze, ja, Bronze 1 — Silber, nicht Bronze, încercă să obiecteze d. Robescu, dar neamţul îşi continua imperturbabil, mormăitul: — Bronze, ja, ja, Bronze, doch, doch 1.. # * * Neamţul devalizase tot bufetul de argintării. In basma nu mai încăpea nimic. —«Mahlzeit, Tach! Danke, danke sehr! Gnâdige Frâu. Kuss die Hand. Mahlzeit 1 Contrastul dintre politeţa vorbelor şi vandalismul faptelor era comic. Intre timp neamţul deschisese uşa din spre antret, continuân- du-şi plecăciunile. Aruncând o ultimă privire în urma Iui, se opri, apoi se întoarse din drum, scoţându-şi din nou tesacul. De abia acum observase tăvile de bronz din perete. VI VI STILLE NACHT... HEILIGE NACHT... — Oare ce-o mai fi făcând biata Irene ? N’am mai văzut-o de Joi. — Ar putea să se repeadă Relu să vadă ce mai face. Relu, care citea la gura sobei volumul al III-lea din Potopul lui Szienkiewitz, se prefăcea că nu a auzit cuvintele d-lui Robescu, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deşi le auzise perfect. Capitolul era pasionant şi nu se îndura să-şi întrerupă lectura. « L’Histoire de l’insurrection polonaise » a lui Mochnacki, pe care o citise din scoarţă în scoarţă, îl făcuse curios a reciti trilogia eroică a polonezului Szienkiewicz. — Ai auzit, Relu? zise d-na Robescu. Ai să te duci chiar acum la Tante-Irene să vezi ce mai face. Relu închise cartea oftând. — Nu e nevoie să stai prea mult. O întrebi de sănătate. Ii spui că o dorim şi că o să mergem cu toţii cât de curând s’o vedem. Caută şi nu întârzia dela masă. La opt să fii înapoi. # # # In ceaţa densă şi albăstruie a amurgului, Relu întâlni de-a- lungul Bulevardului grupuri-grupuri de infanterişti germani, în ţinută de oraş, târâindu-şi agale cişmele scurte, prin zăpada proaspăt căzută. Fiecare din ei purta câte un pachet voluminos la sub- ţioară. In fruntea fiecărui grup, câte un subofiţer purta cu un gest triumfal de portdrapel tradiţionalul Tannenbaum, împo- dobit cu nuci aurite şi panglici de foiţă colorate. Vocile bărbăteşti ale soldaţilor, ce intonau în cor solemnul imn al bradului sfânt, contrastau cu expresia de bucurie copilărească a privirilor albastre. Ca nişte copii se bucurau într’adevăr de darurile primite chiar atunci, căci după stilul cel nou era ajunul Crăciunului. # * # Relu trebui să sune de trei ori, până se îndură Anica să-i des- chidă. In lipsa baronului, care plecase dela ora cinci, servitoarea, rămasă singură cu ordonanţa, în elanul de recunoştinţă provocat de generozitatea cu care acesta o împărtăşise din darurile recent primite, era pe punctul de a ceda în sfârşit stăruitoarelor lui in- sistenţe. Intr’adevăr, « Domnu-Friţz » îi făcea de două săptămâni o curte asiduă, folosind în acest scop un limbaj foarte caracteristic, împrumutat parte din semnalizarea optică sistem Morse, parte din alfabetul surdo-muţilor, cu originale şi sugestive inovaţii personale. îngrozită în prima seară de un gest foarte elocvent, ce păruse a confirma aprehensiunile lui Niţă, Anica se încuiase tremurând în odaia ei; dar, în zilele următoare, privirile languroase RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 29 din duioşii ochi albaştri ai d-lui Fritz, izbutiseră să o încredinţeze încetul cu încetul, că atacul lui asasin din prima seară nu avusese scopuri atât de sanguine. In cele din urmă, permanenta prezenţă a căştii cenuşii, cu rombică escrescenţă, a ulanului din casă, făcu să se şteargă din inima Anicăi amintirea celei cu strălucitoare creastă de alamă a lui Niţă pompierul, pe care providenţa plă- pândei idile născânde dintre d. Fritz şi servitoare voise să fie « vărsat » la postul Cometa. # * * Relu pătrunse neobservat în camera Tante-Irenei, care, aple- cată peste măsuţa de lângă fereastră, şi absorbită într’o pasienţă interminabilă, nu-i remarcă prezenţa decât după câteva minute, când, cu un suspin de satisfacţie fiindcă tăiase cu succes ultima figură, întoarse capul spre uşă. — Cum te mai împaci cu Baronul, Tantirinel dragă? ţipă Relu după ce sărută mâna mătuşei. — II est charmant. Priveşte ce-am căpătat chiar astăzi dela el. Pe măsuţa de lângă fereastră, Relu zări o respectabilă cutie de ceai colonial, a cărei etichetă portocalie se armoniza superb cu tonurile, de un cald rubiniu-rose, ale celor două butelii de «Ja- maica prima I ce o încadrau. — N’am vrut să primesc, dar a insistat atâta, încât n’am avut încotro. Tout de meme, il a fallu que j'accepte. Inchipuieşte-ţi dragă... M’a ameninţat că dacă-i refuz aceste daruri de Crăciun, se mută din casă, şi-mi trimite în loc un escadron întreg « y com- pris Ies chevaux ». — Relule dragă, tu ai să iei un ceai, nu? Trebue să inaugurăm cutia baronului. Trimite-mi, te rog, pe Anica. Soneria e stricată de câteva zile şi văd că d. Fritz nu se prea grăbeşte să mi-o repare, malgre qu’il se pretend electricien brevete. # # # Pentru a ajunge Ia bucătărie, Relu trebui să traverseze hallul, luminat a giorno prin îngrijirea d-lui Fritz, căci brevetatul vistavoi al baronului, pentru a pregăti acestuia o surpriză la întoarcere, înlocuise toate becurile lămpilor dela parter cu cele mai puternice, pe care parvenise să le rechiziţioneze din comerţ. Aranjamentul 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mobilierului suferise câteva modificări. Divanul fusese mutat dela locul lui, pentru a face loc unei voluminoase case de fier, ce fusese adusă a doua zi după instalarea maiorului, iar pianul fusese împins spre unul din pereţi, pentru a lăsa spaţiul necesar unei mese simple de brad, pe care se afla aşezată o planşetă imensă, ciuruită de nenumărate înţepături de punaise şi împestriţată pe toată su- prafaţa cu numeroase pete negre şi roşii de cerneală uscată. Relu se opri din drum. Imaginaţia lui, fecundă în absurdităţi, pe care ultimele evenimente erau departe de a i-o fi alterat, func- ţionă şi de astă dată de minune: Punaise egal ploşniţă. Petele negre egal urmele de sânge închegat ale pişcăturilor vechi. Petele roşii egal pişcături recente. Ce caută planşeta lângă casa de fier? Răs- punsul nu e greu de găsit. Baronul von Stein lucrează aici în hali. Premizele absurde ale raţionamentului său îl conduceau la o concluzie, pe cât de senzaţională, pe atât de probabil reală... Aici, în casa unchiului Alexandru, chiar în această cameră se făureau planuri ale luptelor de pe frontul românesc. Evident, închipuirea lui Relu nu se putea opri aici... Creierul lui ^urex- pitat continuă să brodeze; şi după câteva minute liniile mari ale unui senzaţional roman de aventuri şi spionaj erau trasate. Dacă printr’o întâmplare ar găsi cheia dela casa de fier? Ce absurditate ! ?.. Şi totuşi, în nuvela « La lettre volee », această capodoperă a literaturii poliţiste, scrisoarea pe care toţi o credeau intrată în pământ, nu se afla pur şi simplu pe o masă, printre alte hârtii fără însemnătate ? Relu începu să măsoare cu paşi mari odaia, căutând cu privirea în dreapta şi în stânga. ' In faţa scrinului de sub portretul străbunicei poloneze, se opri surprins, metamorfozându-se pe neaşteptate din erou de roman într’un simplu copil extaziat în faţa unui pom de Crăciun mi- nuscul ... împodobit numai cu lumânări albe, fulgi de bumbac şi sloiuri de sticlă, brăduţul baronului era într’adevăr fermecător şi atât de mic, încât galleul Tanti-Emmei, ce-i servea drept suport, părea disproporţionat faţă cu dimensiunile ramurilor lui dese şi perfect regulate. Apropiindu-se mai mult de el, spre a-1 putea mângâia nu numai cu ochii dar şi cu mâinile, privirea lui Relu fu atrasă de o fotografie portret, pe care o vedea pentru prima oară. Rezemată de rama de fildeş a tabloului din spate, şi în parte RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 3» ascunsă de ramurile brăduleţului, fotografia reprezenta chipul unei femei blonde, îmbrăcată într’o rochie de seară, de coloare închisă, cu braţele şi umerii goi. După ce-i privi îndelung trăsă- turile fine, Relu îşi ridică instinctiv privirea spre portretul stră- bunicei din perete. Intre fotografie şi portret era o asemănare izbitoare. Intrigat de noua lui descoperire, mută din loc vasul cu brăduleţul şi examină cu luare aminte fotografia. Asemănarea era într’adevăr extra- ordinară ... Acelaşi oval, aceeaşi privire, acelaşi păr, aceeaşi umeri, acelaşi zâmbet. In primul moment, îşi închipui că se sugestionase singur, din obişnuita lui manie de a căuta pretutindeni asemănări şi com- paraţii, manie care-1 făcuse în prima zi să asemuiască pe Otto cu Baronul de Heidenstamm. De astădată era cu totul altceva. Nu mai era vorba de o asemănare, ci de o adevărată identificare. Lui Relu i se părea că visează. Pe vremea străbunicii existau oare fotografii? Dar aceasta se cunoştea, după albeaţa impecabilă a cadrului de carton marmorat că era o fotografie nouă. Cum marginea de jos a cadrului era încă ascunsă de una din ramurile brăduleţului, în căutarea unui indiciu care să-i lămurească taina, mută fotografia din loc. Pe porţiunea dezvăluită se aflau scrise câteva cuvinte în caractere prelungi şi foarte citeţe pe care le citi împietrit: . • A mon cousin Otto OUy von Stein VII VII MIGRENE — De ce-ai întârziat atât ? întrebă d-na Robescu împăturin- du-şi şervetul, în timp ce servitoarea aşeza pe masă farfuria cu supă, dinaintea lui Relu. — ?.. — Ce face Tantirinel ? — Bine... — Mănâncă, Relu. Dar ce-i cu tine? Sorbind prima lingură de supă, Relu avusese o tresărire. 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Te-ai fript tare? Mănâncă încet. Nu te zoreşte nimeni. D-na Robescu se înşela. Deşi trimisă din nou la încălzit, supa era aproape rece, căci focul se stinsese de mult la bucă- tărie. — Povesteşte ce spunea Tantirenel. — F sănătoasă... — Altceva ? Nu ţi-a spus nimic ? — Baronul e foarte cum se cade... I-a făcut şi cadouri. — Ce cadouri ? — Poftim ? — Ai spus că i-a făcut cadouri... — A da! O cutie de ceai si două sticle de rom. * # # * Fie că romul baronului, turnat din abundenţă de mâna distrată a Anicăi în ceaşca lui Relu, fusese într’adevăr foarte concentrat, fie că în memoria lecturilor lui romantice reminiscenţele infaili- bilului pretext al migrenelor stăruiau obsedante, fapt este că ime- diat după masă, el se simţi cuprins de o durere de cap rebelă, pe care o invocă pentru a-şi justifica fantezia de a ieşi din casă, «pentru a face puţină mişcare ». — Zău, mami dragă. Numai până în Cişmigiu şi înapoi. Ajuns în Bulevard, Relu uită îndată obiectivul mărturisit al plimbării lui, căci, frământat de gânduri chinuitoare, nici nu-şi dădu seama când ajunse în faţa Cercului Militar. Amintirea foto- grafiei străbunicei, adică a celei ce-i semăna atât de extraordinar, nu-i mai ieşea din minte. Olly von Stein verişoara baronului? Ce fel de verişoară ? Poartă acelaşi nume... Otto von Stein... Olly von Stein. Locuieşte la Berlin. (In spatele cartonului pe care era fixată fotografia descoperise o etichetă aurie al cărei text nu-i mai ieşea nici acum din minte: Studio Rex Kunstphoto, Kaiser Wil- helmstrasse, Berlin). Se afla cu fotografia în mână, când auzise îngrozit pe coridor sgomotul pintenilor lui Otto, care intrase în casă fără să mai sune, căci descuiase singur uşa cu cheia dela Yale. Relu de abia avusese timpul să aşeze fotografia la loc, răstur- nând din grabă brăduleţul pe o coastă. Indreptându-I cu înfri- gurare, observase îngrozit pe covor trei lumânărele căzute de pe o ramură. Fugise înspăimântat, fără să le mai ridice, şi traversând RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 33 sufrageria, dăduse busna în bucătărie, transmiţând panica lui Anicăi şi d-lui Fritz care-şi făceau pe muteşte confidenţe senti- mentale reciproce. * * * Ajuns în faţa pasajului Comoedia, găsi o diversiune neaşteptată în amintirea festivalului dela începutul lunei Septemvrie, pe care-1 retrăi intens, în cele mai mici amănunte. Contrastul dintre atmosfera de atunci şi cea pe care o trăia îi readuse în minte pentru a treia oară imaginea străbunicii din portret, reînviată în chipul minunatei fotografii a verişoarei baro- nului. In faţa vitrinelor luminate ale Cinematografului Select, o nouă diversiune: In locul caricaturii împăratului Wilhelm, care provocase hohotul de râs al lui Radu şi surâsul fin al Lilianei, cu patru luni în urmă, se etala acum portretul real în mărime naturală al aceluiaşi împărat, căruia două bogate ghirlande de brad îi apo- teozau glorios ascuţişurile agresive ale mustăţilor şi gurguiului din creştetul coifului, iar în locul fostei hărţi a viitoarei Românii Mari, un afiş multicolor, reprezentând o scenă de harem, în care trei cadâne cu ochi albaştri şi blonde cosiţe de Gretchen îşi disputau stăruitor şi lasciv favorurile unui sultan de operetă, a cărui bărbie spână şi voluntară îţi evoca mai degrabă profilul energic al unui aviator imperial travestit pentru un bal costumat. Explicaţiunea anomaliilor capilare şi de tentă de pe feericul panou oriental « made in Germany» era redată în nemţeşte şi româneşte: Misterele Orientului; 8 mari acte cu frumoasa Mia May şi simpaticul Harry Liedtke, răsfăţaţii publicului berlinez. Program Extraordinar de Crăciun. Afară din program: Vizita Majestăţii Sale Imperiale Kaiser Wilhelm II pe frontul Oriental. Biletele de favoare strict suspendate. Privirea de adolescent sportiv şi cast a lui Relu se opri involuntar câteva clipe asupra formelor pline ale cadânelor saxone; trecu apoi mai departe, ruşinat parcă de umbra de dorinţă ce-1 ţintuise instinctiv în faţa afişului de cinematograf, ameste- cându-se în mulţimea animată a curioşilor, ce umpleau trotuarul Căei Victoriei. Sunetele impunătoare ale unei fanfare ce se apropia străbătură prin vuietul de claxoane şi conversaţii însufleţite în limba germană, 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale flaneurilor militari şi civili. (Toţi foştii internaţi austro-germani, umpleau zilnic străzile din centru exultând de entuziasm.) In faţa Cofetăriei Riegler, Relu avu impresia că recunoaşte pe locotenentul german care asistase la instalarea lui Otto, încadrat între două Schwestere ce discutau cu însufleţire, ronţăind dul- ciuri. îşi continuă drumul distrat câtva timp, apoi se opri fără voia lui, căci în faţa Palatului Regal circulaţia era întreruptă. Patru şiruri de căşti cenuşii, încremenite într’o' aliniere uluitoare, stră- juiau ca nişte ziduri sumbre feeria de bronz şi argint a sutelor de trâmbiţe şi surle, de toate formele şi mărimile, luminate de văpăile roşiatice ale zecilor de torţe ce pâlpâiau scăpărând. Mulţimea imensă ce înţesea trotuarele părea că aşteaptă ceva. Deodată, un murmur armonios şi solemn porni dintre zidurile cenuşii, înfiorând încremenirea aşteptării. Dela primele accente, Relu recunoscuse melodia, şi totuşi i se părea că o aude pentru întâia oară. Fiorul de emoţie aproape înspăimântată cu care asculta această muzică dumnezeiască nu-1 mai resimţise vreodată. Oştirile împă- ratului Wilhelm îşi sărbătoreau victoria în această noapte sfântă a Crăciunului, în wagnerienele acorduri ale Uverturii la Tann- hăuser. # # # Admiraţia pe care i-o provoca execuţia grandioasă a Uverturii nu izbutea să-i adoarmă conştiinţa, că ascultând-o se făcea vinovat de o laşitate ruşinoasă. Şi totuşi, rămânea ţintuit locului, fascinat de torentul de armonii uluitoare ce-1 învăluiau. Pentru a-şi justifica slăbiciunea, * încercă să se dezvinovăţească în faţa propriei lui judecăţi, invocând pasiunea lui de totdeauna pentru muzică. Şi totuşi, simţea el însuşi că argumentul n’avea tăria de a-1 convinge. In procesul lui sufletesc, măreţia trufaşă a spectacolului la care asista, şi pe care, — cu toată oroarea ce simţea că ar fi trebuit să i-o inspire, nu se putea opri de a-1 admira, — constituia cel mai fulgerător şi brutal rechizitoriu. ' Un val de sânge i se urcă în obraji. închise ochii. Cel puţin să nu mai vadă.. • Apele aurii şi roşcate, pe care lumina torţelor continua să i le imprime pe retina închisă sub perdeaua pleoapelor, se fugăreau vertiginos în ritmul năvalnic al simfoniei. In orgia de sunete a RĂZBOIUL MICULUI TRIST AN 35 întregii fanfare deslănţuite, ochii închişi a lui Relu avură năluciri stranii. La început o strălucire blândă, geană îndepărtată de fulger rătăcit în zarea unei nopţi de vară, cu miresme înnăbuşitoare de tei prea înflorit. Apoi o viziune mai precisă: Fâlfâirea unor aripi de umbră şi lumină, învăluind un colţ de interior... scrinul, bradul şi portretul. In închipuirea lui Relu, zâmbetul blondei străbunici din portret se confunda din nou cu cel al fotografiei de lângă brad. Olenka Orlowska? Olly von Stein? Un vuiet năprasnic —■ tunete de aplauze şi sălbatice strigăte de entusiasm îl smulseră din visare, readucându-1 la penibila realitate. Ultimile accente ale Uverturei fuseseră acoperite de acelaşi strigăt imens, pornit din sute de piepturi: Hoch ! Hoch! Hoch ! Relu fugi îngrozit mai departe. Era târziu. Se hotărî să-şi continue drumul până la Atheneu, şi apoi să se întoarcă spre casă, traversând Cişmigiul. O înduioşare neaşteptată îl îndemnă spre Aleea Carmen-Sylva. întunericul străzii Ştirbey Vodă, pe care o scoborî aproape în fugă, îl făcu să se scufunde din nou în gândurile lui chinuite de aceleaşi întrebări fără răspuns. Fotografia de lângă brad... A mon cousin Otto, Olly von Stein. Oare Otto observase asemănarea dintre fotografie şi por- tret ? Olly von Stein... Olenka Orlowska... Olly-Olenka. Cele două nume începeau cu aceleaşi litere. Bizar... Relu simţi un îndemn imperios de a revedea fotografia. In primul moment luă hotărîrea de a trece chiar a doua zi pe la Tante Irene... Totuşi s’ar fi putut întâlni cu Otto, care, de sigur, trebue să fi observat că-i răvăşise cineva lucrurile de pe scrin. Era mai prudent să nu se ducă. Trebuia să mai aştepte câteva zile. Dar amânându-şi vizita, şansele de a găsi încă fotografia pe scrin i se împuţinau. Frământat de aceste gânduri, intrase pe poarta Cişmi- giului, uitând de alee. Zidul despărţitor, pe a cărui creastă un strat gros de zăpadă sclipea discret în lumina gălbuie a unui felinar anemic, îl făcu să se oprească, ruşinat parcă de nesimţirea lui. Intorcându-se din drum, ieşi din grădină. Ferestrele casei Troteanu erau luminate. Claxonul unui luxos automobil care intra pe alee îl sili să urce 8* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe trotuarul opus. Din limuzina care se oprise în faţa intrării, scoborîră cu pas sprinten doi tineri ofiţeri austriaci. Contrar obi- ceiului ei, servitoarea le deschise uşa prompt, după primul apel al soneriei. Urechea lui Relu distinse îndată melodia valsului din Văduva veselă, ieşind în efluviile marţial armonioase ale unei muzici militare, prin uşa întredeschisă. împins de o temerară curiozitate, Relu urcă în grabă cele câteva trepte dela intrarea casei de peste drum. In saloanele casei Troteanu, petrecerea era în toi. Nenumăratele uniforme germane şi austriace dansau însufleţite, cu tinere doamne, în mari toalete de bal. După câteva clipe, Relu recunoscu rochia bleu-turquoise a d-nei Sabina Nicolau, care dansa îmbujorată, la pieptul unui chipeş colonel de husari ai morţii. Odată cu suava nuanţă a toaletei Relu recunoscuse şi nu mai puţin suavul zâmbet al celei ce-o purta. Era acelaşi surâs încântător, ce însoţise fraza adresată cu patru luni în urmă vecinului ei de masă: « Cher Commandant! Du rouge ou du noir ? ». Hotărît, amazoana neagră nu ţinea deloc să desmintă faima legendarei ospitalităţi româneşti, faţă de cavalerul ei din astăseară, ale cărui impecabile mustăţi acajou rivalizau cu cele ale cuira- sierului imperial din caricatură. * * • — Bea-ţi ceaiul, Relule, cât e fierbinte. Iar nu te-ai învelit ca lumea. Capul te mai doare ? — Puţin. Ascultă, mami dragă... Cum o chema pe bunica ta. — Maria. Dar de ce mă ’ntrebi ? — Nuu... Pe bunica ta poloneză. — Olenka. — Mai avea fraţi sau surori ? — Da. Dai- de ce mă ’ntrebi ? — Unde au trăit rudele bunicei tale ? — Nu mai ştiu dragă. Moşu-tău Alexandru păstra într’o geantă o mulţime de hârţoage vechi de ale familiei Orlowsky. El le ştia tot firul... Dar ţie ce-ţi veni aşa deodată să mă întrebi de toate astea ? RĂZBOIUL MICULUI TRISTAN 37 Relu păstră câteva clipe de tăcere. Era gata să destăinuiască d-nei Robescu descoperirea ciudatei fotografii de lângă brad, dar, în ultimul moment, se răzgândi. — Am descoperit în biblioteca unchiului Alexandru o carte veche iscălită Olenka Orlowska şi asta m’a făcut curios. Bănuisem că trebue să fie rămasă dela bunica ta... dar am vrut să mă con- ving. .. — Aşa? Stai să te învelesc mai bine. Tu ai să mai citeşti? — Mami. Bunica ta a fost frumoasă ? — Foarte... Mă mir de ce mă mai întrebi. Nu-i ştii portretul ? Tablou-i semăna leit. Cel puţin aşa ne spunea bunicul. Nu de- geaba-1 plătise pictorului dela Viena cu treizeci de galbeni... — Dar tu nu ţi-o mai aminteşti ? — Nici tata nu ştiu dacă şi-o mai amintea. A murit tânără de tot. — De ce a murit ? — Nu mai ştiu dragă. De-acum gata... că ne apucă dimi- neaţa. Noapte bună. — Noapte bună.. * (urmează) MIRCEA GESTICONE PURIFICARE Vai, nu e vina mea... Din noaptea asta n’am luat cu mine Decât doar licărirea dintr’o stea Ce-a tremurat din cer pe buza ta Cum tremură grădinile prea pline. La margine de noapte ştiu un drum Ce se desparte ’n două zile noi Tu du-te unde umbra e mai deasă Iar eu mă voi întoarce înapoi. Şi-aş vrea: Să nu te poţi urni de ploi cu ceaţă Şi gândul tău să nu aibă cuvânt Nici carnea ta răgaz la o povaţă. Să-ţi fiarbă ’n sânge seva pe pământ. Rodul din pomi să nu poţi să-l culegi Când vei simţi că gura-ţi e uscată Şi soarele neiertător te bată Pe tâmplele ce s’au făcut cărunte, Desculţă, gârbovită să alergi Lângă izvor cu apă dela munte. Sa nu poţi bea — să plângi şi iar s’alergi Până ce carnea-ţi va cădea pe oase Cum cade fructul muced de pe crengi. Şi apoi când ochii-ţi vor muri în orbite Şi sufletul înjunghiat în vârf de coasă, Intoarce-te în haină de mireasă, Mă vei găsi cu gânduri împlinite Strângând fiorul restignit de-o stea — La margine de viaţă ştiu o casă In care arde amintirea ta. IULIAN POPA LA PESCUIT... O dimineaţă însorită, de o linişte împăciuitoare, cu tremurat uşor de frunze şi ierburi. Părintele Glicherie a luat în spate o rasă veche, a sprijinit pe umăr undiţa şi a plecat spre iaz, la pescuit. Ocoleşte grădina, apucă pe o cărare abia zărită, printre buruieni şi începe să coboare. E bătrân părintele Glicherie. Are o barbă albă, lungă şi din plete împleteşte la ceafă o codiţă argintie pe care o sumete şi o leagă o dată pe săptămână, Sâmbătă seara, când se spală. Pe cap poartă azi un fes de lână pământie: comănacul de toate zilele. Părintele îl aşează în fiecare seară după uşa chiliei, în cui, şi dimi- neaţa îl ia şi se acopere cu el. De când se ştie, părintele a avut aceleaşi două rase: una de lucru şi alta de sărbătoare. Amândouă sunt vechi. Glicherie nici nu le mai ţine socoteala anilor. Se poartă plin de milă şi dragoste cu ele. I se potrivesc atât de bine! I-au luat toate formele trupului; îndoiturile şi creţurile se nimeresc întocmai cu mişcările părintelui Glicherie. De sus dela rasa de lucru lipsesc nasturii. Dar n’are a face... Barba călugărului aco- pere partea dezgolită, îl gâdilă plăcut pe pielea gâtului şi ţine şi cald. Glicherie e bătrân şi nu vede să coasă. Şi-a cumpărat dela târg acum câţiva ani, o pereche de ochelari cu ramă de metal subţire. Pe atunci desluşea bine când şi-i aşeza pe şaua nasului. De un timp încoace nu se mai potrivesc cu vederea lui, dar pă- rintele nu se deslipeşte de ei, căci s’a obişnuit să şi-i simtă sub sprincene. Acum îi lasă în jos, spre vârful nasului şi priveşte pe deasupra lor, ce bruma mai poate vedea. La amândouă capetele i-a legat cu câte un fir de lână roşie. Ii scăpase odată jos şi baierele nu mai ţineau. Glicherie a tras o aţă din cuvertura patului şi i-a dres. 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Călugăreşte ! cum spune el cu oarecare mândrie. Părintele a ajuns aproape. îşi fereşte picioarele goale de nişte mărăcini ţepoşi. — Bine-cuvântează... su-fle-te-al-meu... pre Dom-nul..., molfăie el printre gingii încercând să dea glas mai puternic psal- mului. — Mâr, mâr! se aude în iarbă. Pâsoanca se strecoară ţâşnind printre burieni, cu un şoarece cenuşiu şi mic în bot. II ţine de ceafa, binişor, să nu-i vatăme blăniţa. După ce s’a jucat bine cu el, l-a strâns de gât. Acum îl duce lui Pâsache, copilul ei. — He-he-he! râde părintele Glicherie, scuipând-o de deochi. Da harnică ai mai fost, Pâsoanco ! He-he-he ! Căci zis-au Domnul: « Lenea te face a cădea în adormire şi sufletul leneş va flămânzi! » Pâsoanca l-a lăsat în urmă. Goneşte spre casă. Cunoaşte drumul. Urcă scara putredă de lemn şi se opreşte în ceardac. Sus, pe masă, unde părintele a aşternut ca să-şi bea ceaiul, lângă pahar şi bucata de pâine, doarme Pasache. — Mâr, mâr ! face Pâsoanca. — Mmm! răspunde Pasache şi întinde câteşipatru lăbuţele până-i troznesc. — Mâr, mâr! Vino jos! parcă spune Pâsoanca. Ţi-am adus ceva bun! A lăsat şorecuţul pe duşumea. II priveşte, întinde o labă .şi dă să-l ia iar la joc. Şoricelul stă nemişcat, cu lăbuţele în sus, cu coada întinsă. A deschis un botişor trandafiriu şi printre fărâmele albe ale dinţişorilor se prelinge un fir subţire de sânge, roşu ca lâna dela' ochelarii părintelui Glicherie. Pâsoanca îşi trage laba înapoi şi îşi întoarce ochii în altă parte. E mort. Nu mai face de ea. E numai bun pentru Pasache, copil neîndemânatec, care nu ştie să vâneze. Nu ştie decât să-l mănânce adus de-a gata. — Mmm! face Pasache şi sare de pe masă pe scaun şi de acolo jos, drept lângă şoricel. II înşfacă, mârâind, şi se vâră cu el sub scaunul părintelui, privind duşmănos şi cu teamă în toate părţile, să nu i-1 ia cineva. Pâsoanca s’a aşezat într’o dâră de soare şi mulţumită de sine şi de Pasache, îşi spală labele şi botul. I-a rămas în mustaţă puţin LA PESCUIT 41 sânge închegat şi Pâsoanca îşi udă laba cu limba apoi freacă, freacă, cu ochii închişi, ţeapănă pe trei picioare, gata să înceapă din nou, unde l-a lăsat, firul torsului întrerupt. — Năs-că-ă-toa-re-e-e-e de-e Dum-ne-e-e-e-ze-e-eu nă-dej- dea tu-u-u-u-tu-u-u-u-ro-o-o-o-or creş-ti-i-i-ni-i-i-lo-or... Părintele Glicherie s’a aşezat Ia pescuit şi a început să cânte nesfârşitele irmoase ale sfântului Macarie. A luat o râmă din cutie, a rupt-o în două şi a tras o jumătate prin acul undiţei. A şfichiuit pe deasupra capului sfoara şi a aplecat mânerul spre apă. Acul cu râmă a străpuns iazul cu un plescăit subţire, aţa s’a tras la fund şi pluta a înţepenit pe faţa de masă verde a apei. Acum, părintele aşteaptă. El a făcut, singur, iazul, în spatele casei lui. A pus peşti acum un an. E întâia oară când pescuieşte. Mâine, de ziua părintelui stareţ, Glicherie vrea să-i ducă un dar dela el. Are şi călugărul socotelile Iui. De mult timp se tot dă bine pe lângă prea sfinţia sa stareţul, doar l-o pune în vre-o slujbă mănăstirească. Econom, bibliotecar, chelar, mai mare la arhondaric... Şi apoi: « dar din dar se face raiul ». Mai dăunăzi i-a dăruit stareţului nişte fire de «Mâna Maicii Domnului», pe care i Ie adusese alt frate dela Sfântul Munte. Acum, când îi va duce peşte crescut şi grijit cu mâna Iui, nu se poate prea sfinţitul să nu-I petreacă cu vorbe bune. Toată mănăstirea ştie că nimeni, nici chiar el, n’a gustat din carnea cleanilor din iaz. Părintele Glicherie i-a şi afu- risit, punând anatema pe capul celor ce vor îndrăzni să vâneze din iazul Iui. Se cutremură Ia gândul unei astfel de nelegiuiri. Ca să se stăpânească începe iar: — A-co-o-pe-re a-a-a-pă-ră pă-ă-ă-ze-e-eş-te pre-e-e..-., dar se întrerupe. Dacă face zgomot, sperie peştele. Glicherie amorţeşte în nemişcare. Priveşte pe deasupra ochelarilor ţintă la bucata de plută tremurând, uşoară, pe apă. Căldura paşnică a soarelui de dimineaţă alunecă pieziş spre el, de sus din înălţime, ca o mân- gâiere. Iazul e azi mai liniştit ca niciodată. Şi aerul atât de limpede, că părintele poate privi pe deasupra ochelarilor până dincolo, în marginea cealaltă a iazului. — O minune dumnezeiască, gândeşte el. Dă să-şi facă cruce, dar nu-i vine să lase cotorul undiţei din mână. — Dar dacă e o ispită diavolească ? se îngrozeşte el. In viaţa Iui de călugărie a dat de multe ori de astfel de obide. Diavolii sunt 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vicleni şi e mai uşor să crezi în vre-o încercare de-a lor, decât într’o minune sfântă. Dumnezeu nu-şi mai arată puterea prin fapte peste fire, căci nu mai sunt oamenii vrednici să-i primească măreţia. Părintele Glicherie închide ochii, apoi ridică pleoapele şi priveşte din nou, drept în faţă, pe malul iazului. Lucru nemai auzit! Vede bine ! Nu aşa limpede ca în tinereţe, dar vede ! Pe deasupra oche- larilor vede tremurul străveziu al apei, unduirea buruienilor scăl- date în soare, luciul sidefiu al solzilor peştelui care sare, fermecat de bucuria de a trăi. — Ispitire diavolească ! Glicherie se înfioară. îşi adună baierele creţe ale gurii şi începe cu glas înfundat: — Să se scoale Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii şi să fugă dela faţa lui cei ce-1 urăsc pre Dânsul. Precum se stinge fumul, să se stingă, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcă- toşii dela faţa lui Dumnezeu ... O tremurare bruscă a plutei îi încremeneşte părintelui Glicherie psalmul pe buze. Călugărul repede undiţa în sus. In bătaia soarelui se zbate un clean argintiu. Acul undiţei i-a străpuns o nară şi i-a sângerat botul lunecos şi firişoarele de mustăţi. Glicherie îl ia în mână, îl desprinde frumuşel şi-l aşează în ulcica de pământ, lângă el, pe iarbă. Din ochii rotunzi ai peştelui porneşte o luminiţă care ţinteşte drept în sus, în albastru. Cască botişorul sfărâmat şi cearcă să-l închidă. Nu ştie bine ce s’a întâmplat cu el. E întâia oară cânâ simte durerea. Cu ochii fără pleoape priveşte şi nu pri- cepe de ce s’a pomenit în gaura asta, neagră şi tare. împinge cu aripioarele şi se izbeşte de pereţii oalei. Plescăie cu coada de fundul aspru al vasului. Desface iar botul şi se zbate, stăruind cu înnotă- toarele trandafirii. Ii e durerea fierbinte în capul teşit şi micşor. Ar vrea să poată trage perdeaua pleoapelor peste ochii rotunzi ca doi bumbi. Zvâcneşte în el suferinţa şi groaza şi înţeleneşte acolo, jos, pe fundul oalei negre, aşteptând. — Păcatul lăcomiei, taică, vorbeşte Glicherie cu peştişorul. Ai făcut şi tu ca Israeliţii în pustie, care nesăturându-se de mana ce le-o trimetea Dumnezeu, au cârtit. Şi au zis Domnul: «Vă voi da carne să mâncaţi până ce vă va ieşi pe nas ». Şi aşa au făcut. Iar de mare şi hâlpavă lăcomie, au murit mulţi. Şi s’au îngropat, în pustie în locul ce se chiamă Kibrot-Taava, adică: mormintele LA PESCUIT 43 lăcomiei. Iată, aceasta este ţie, peşte nesocotit! Tu prin lăcomia ta ai pierit spre folosinţa noastră ! îl mustră părintele Glicherie, privind cleanul care-şi zvârcoleşte zalele de solzi argintii, pe fundul oalei. Peştişorul ştie acum că vor înceta toate durerile. In capul lui teşit şi cenuşiu vede frânturi dintr’o viaţă a lui... Alta !.. care va fi de acum înainte... când se va vindeca... şi va porni... şi va înnota din nou... uşor, uşor, unduindu-şi trupul elastic, într’o apă lină şi răcoroasă... cu lumini albastre, verzi, galbene, aurii. Trestiile vor avea rădăcini dulci şi parfumate. Nămolul va fi pufos şi cald. Va fi linişte. Va găsi hrană multă. Şi apa, apa lui, viaţa lui, răsufletul lui... Acolo... se va întinde cu botul înainte.. . si va adormi... încet... încet... acolo... într’o lume bună... t fără ispite... fără dureri... Peştişorul a amortit în întunericul veşnic. Părintele Glicherie ti f i îşi îndreaptă ochelarii, rânjeşte în mustăţi şi începe să-l dojenească iar! — Lăcomia, taică ! Lăcomia, de ! In cea din urmă clipire de viaţă, peştişorul abia mai poate să privească dihania aceea necunoscută şi înfiorătoare pentru care moare acum. Al doilea peştişor a căzut peste el, zvâcnind însângerat. Celălalt a murit. Numai un ochi i-a rămas, rotund şi nemişcat cu o rotogoală de sidef lucitor în mijloc, în care s’a strecurat toată cicoarea cerului şi tot aurul dimineţii. Pâsoanca e o pisică frumoasă. Are un trup mlădios şi puternic. Labe groase cu tălpi trandafirii şi moi ca nişte perniţe. Nici n’o auzi când păşeşte. Blana ei, albă pe alocuri, e pătată cu cenuşiu şi portocaliu. Parcă s’au desprins din înaltul cerului şi au căzut pe trupul ei bucăţi de soare roşu şi nori vineţi dintr’un asfinţit de toamnă. Un botişor ca o floare de zambilă tăiată în două: cu nări micuţe, dar cu mirosul sigur. Ochi lungi şi largi ca două tipsii de aur. Urechi ca două mânecuţe de catifea. Mustăţi albe, lungi, cu firul drept, se înfoaie când se supără sau cască. Dar Pâsoanca nu ştie că e frumoasă. Ştie numai că trebue să fie curată. De aceea se păzeşte de ploaie, care-i lipeşte firişoarele de păr, mănunchiuri, unele lângă altele. De vânt, care i-1 răscoleşte în toate părţile. De noroi, care i se încleiază în blană şi o trage de păr. La cea mai mică turburare în rânduiala firelor hainei ei, Pâsoanca se linge. Limba aspră şi ţepoasă îi foloseşte uneori de pieptene des. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când simte vre-un purece, îl mătură, îl aduce binişor spre vârful botului şi, cu dinţişorii din faţă, îl sfărâmă, bucăţele. Şi pe Pasache îl linge. Aşa e datina neamului mâţelor dela începutul începutului. Numai o ciudă are Pâsoanca: nu poate să se spele sub bărbie şi pe ceafa. Tocmai acolo unde i-ar plăcea ei mai mult. De aceea, când părintele Glicherie îi trece degetele pe după cap, Pâsoanca toarce adânc şi se trânteşte jos, de plăcere. Părintele Glicherie e vesel. A prins şase peşti. O să-i ducă îndată după toacă, stareţului. Toată mănăstirea o să afle de un dar atât de însemnat. Glicherie ţine la peştii lui ca la nimic pe lume. Vine dela iaz cu undiţa pe umăr şi cu ulcica în mână. îm- pinge portiţa, ia cheia din cui şi deschide. Pâsoanca sare de pe masă şi începe să i se frece de pulpana hainei. — Ce e, taică ? Ţi-e foame ? — Mrr! — Nu te ’ntinde la ulcică! Ai vrea tu să te ’nfrupţi din peştii mei din iaz. Hei! Astea-s bucate alese... nici eu nu-i gust. He... he... ăştia nu-s de nasul nostru, Pâsoanco ! Părintele stareţ le-a sti de ştire... > > Glicherie se opreşte deodată, înnăbuşit de mirare şi furie. Pasache a ieşit de sub scaun târâind după el, în bot, un peştişor. — Ce e asta blestematule ! se repede părintele. Pasache mârâie şi dă să fugă. — Peştele meu ?! Ticălosule ! Munca mea de-un an întreg !.. Părintele lasă ulcica pe masă şi apucă mâţoiul de ceafă. Ii trage din dinţi peştele cu nerăbdare. — Clean !.. E clean din cleanii mei din iaz, bătu-te-ar... Dar se opreşte. Nici cuvinte nu mai găseşte de mânie. — Lovi-te-ar... Doamne, iartă-mă, că era să cad în păcat. Ptiu !.. Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire în jurul buzelor mele... Pasache miorlăe jalnic după vânatul lui şi se freacă de picioarele călugărului, să-l îmbuneze. Pâsoanca a sărit pe masă, lângă oala cu peşti. — Zât! de-acolo, cotorlă ! strigă la ea părintele. Mâţa sare jos, coboară scările şi iese în curte. Prin geamurile parmaclâcului, părintele o vede strecurându-se printre buruieni, ocolind bălţile LA PESCUIT 45 şi noroaiele, farămiţind între dinţi câte un fir de iarbă, pe alese, apoi cu burta lipită de pământ, trecând printr’o gaură pe sub por- tiţă în spre iaz. Părintele lasă cleanul să-i cadă din mână. Pasache îşi repede colţii în frăgezimea spatelui lui, se trage sub masă şi îşi urmează prânzul întrerupt. Părintele, desculţ, cu melesteul în mână s’a luat după Pâsoanca. Sare portiţa, ocoleşte tufărişul de trestii şi se apropie. Mâţa nu-1 simte. Stă tupilată între ier- buri, la un loc pe unde se primeneşte apa iazului. E un şanţ în- gust, cu apă puţină şi limpede. Pâsoanca a întins gâtul, a ciulit urechile, ochii îi sunt mari# deschişi, mustăţile zbârlite şi ar părea zugrăvită dacâ vârful cozii n’ar undui încetişor dintr’o parte în alta. Părintele a ajuns în spatele ei. Ar putea să-i croiască una cu melesteul chiar acum, aşa cum stă fără să ştie ce-o aşteaptă. — S’o Tas întâi să bea apă, îngăduie părintele. Dar mâţa nici nu gândeşte să aplece botul spre apă. — O fi văzut vre-un bou de baltă, cugetă Glicherie. Deodată şoldurile Pâsoancei încep să se frământe. Coada frea- mătă. E gata să sară. Glicherie se apleacă. Mânat de apă, un clean argintiu s’a apropiat a joacă, s’a tras lângă mal şi scoate un vârf de bot să prindă un firicel de iarbă. Mâţa aşteaptă, neclintită, iar peştişorul se leagănă şi se pregăteşte să treacă dincolo de locul de pândă al pisicii, Părintelui îi vâjâie urechile de încordare. Cleanul îşi arcueşte trupul, bate din aripioare... O zvâcnitură, o labă întinsă ca de un resort şi mâţa trage iute, cu ghiarele, hrana la mal. Ii vâră repede colţii în ceafa. Peştele amorţeşte. II apucă cu băgare de seamă şi cu capul ridicat să nu-1 lovească de ierburi, porneşte spre casă. Părintele a încremenit acolo pe loc, cu tălpile goale încleiate în glod, cu melesteul în mână, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, sucindu-şi gâtul după mâţă. — Pisică prinzând peşte!.. se miră Glicherie. Mari sunt minunile tale, Doamne ! Iată, eu, un nesocotit, am îngropat talantul meu. Căci nici pentru mine n’a rodit, nici altui frate n’a fost de folos. Ci Domnul mi-a arătat astăzi marea Sa înţelepciune. Căci lăcomia mea cea grozavă şi zgârcenia m’au făcut de am afurisit pe acel ce s’ar atinge de peştele meu. Şi eu însumi, de câte ori nu m’am înfrânat, dorind măcar o dată, să gust din el. Şi iată, 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nişte mâţe fără minte şi învăţătură se hrănesc din munca mea de cine ştie când... Glicherie s’a întors târziu acasă. A lăsat melesteul pe masă şi n’a mai gonit pisicile. Ba dimpotrivă. Le-a chemat să le dea lapte. Apoi le-a luat în poală şi le-a scărpinat în jurul urechilor şi sub bărbie. I-au tors în .braţe până la vecernie. Apoi părintele le-a dat jos, s’a spălat, a luat ulcica cu peşte şi tot gânditor i-a pus la fiert în bucătărie, pe plită. Iar seara, la masa de obşte, a cerut îngăduinţă şi a ridicat blestemul de pe iaz şi l-a făcut danie tuturor călugărilor să-l stăpânească în devălmăşie. De atunci au pescuit toţi fraţii din iazul părintelui Glicherie. Ba i-a ajutat şi Pasache care s’a făcut mare şi a învăţat să vâneze ca şi mamă-sa. Dar părintele n’a mai prăsit alţi cleani, nici n’a mai îngrijit să se primenească apa. Şi odată ce s’au astupat şanţu- rile, a secat apa şi au prins a se face mormoloci şi broaşte. Iar vara, pe înserate, e o hărmălaie şi un orăcăit fără capăt în spatele casei părintelui. Pisicile au început să prindă broaşte care şi ele sunt gustoase. Iar Glicherie, de câte ori le vede cu câte-o lighioană verde în bot, oftează, le cheamă să le dea lapte şi începe să le spue pilda talantului îngropat: — Căci după cum un om plecând departe, chemă slugile sale şi le dete avuţia sa. Şi unuia îi dete cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea sa... ERASTIA PERETZ MOARTE *N PĂDURE In ploi de verde luminiş aleargă cerbii mai albi ca luna ’n versurile mele; Diana junghie ’n culcuşul cald al ierbii grumajii ciutelor cu ochi de stele. Pândesc săgetătorii chiotul să vină, zvâcnind în aer ca o inimă în sânge; Diana, goală, -şi scutură din păr lumina şi ’n ţarc tăcerea paşii mătăsoşi şi-i strânge. Amantul refuzat ia arcul si-1 struneşte; năierii turbură cu râsul lor frunzarele; pe dealuri, toarnă Pan în struguri soarele, pe când săgeata ţinta şi-o loveşte. O clipă a tăcut pădurea; doar ogoarele treceau cu ierburile ’n naiul vântului; apoi, cu fluierul, porni Pan iar izvoarele — şi iar răsună ’n nalturi cântecul pământului. M. STREINUL BALUL DIN HAN Banda mergea cântând, dar, de cum ieşise din sat, şoseaua dispăruse în întuneric. Se zăreau numai grupurile care se formaseră, în care fiecare mergea aproape sărind, presimţind la toţi ceilalţi o bucurie aţâţătoare ca de animale tinere, cărora li s’a dat drumul după ce stătuseră mult timp închise, cum stătuseră ei atât timp, în acel sat uitat de munte. In sfârşit, în seara asta mergeau să danseze... Cel puţin douăzeci de persoane se adunaseră pe islazul din centrul Poartei, din cele câteva pensiuni şi dela cofetărie. Erau fete din familii de ţară, cu câteva clase de liceu, dornice de amoruri cu lună; studente care n'avuseseră bani să meargă în alte staţiuni şi-şi lăsaseră mamele bătrâne singure ca să vină cu orice preţ la aer, ba chiar şi vizitatori mai răsăriţi, demni de orice bal adevărat, dar care căutau aici linişte. Trecură un pod, un han neaşteptat care răsări deodată din întuneric, un muntean care întârziase noaptea pe drum. Livezile ştiute de cu ziua se bănuiau doar împrejur, căci pomii, deşi or fi fost la fel de verzi, acum erau toţi învălmăşiţi în aceeaşi umbră neagră. Doar câtorva case răsfirate li se vedeau punctele de lumină, mici, în depărtare, dar parcă în alt loc decât unde le ştiai. Toate doar se ghiceau, pasul era nesigur, uneori se părea că se pierde orientarea. Doar şoseaua simţită cu piciorul conducea mereu. Sentimentul că înfruntă un vag pericol, faptul că nu ştia bine lungimea drumului, mărea agitaţia grupului. Se auzeau râsete, se bănuiau câteva strângeri în braţe pe care ceilalţi le tolerau cu indulgenţă. Apoi câte un ţipăt scurt de femeie, sau o lanternă care-şi arunca fâşia luminoasă doar la câţiva paşi înainte. BALUL DIN HAN 49 Marele han căutat apăru, târziu părând că stă chiar în mijlocul drumului, din cauza unei cotituri care înşela. Părea şi el un ghem inform, asemenea tuturor celorlalte de pe câmpie. Abia apropriin- du-te, băgai de seamă un gard înalt, de care trecând intrai într’o curte pustie, în care o scară joasă ducea la un pridvor larg, făcut din scânduri tăiate cu ornamente de oraş. Grupul dădu ocol curţii, în care se păreg că nu-1 aşteaptă nimeni. Câţiva urcară scara ce nu inspira încredere. Printre scân- duri nu se zărea nicăieri nici o dungă de lumină. Hanul pustiu părea asediat de o haită de lupi care nu îndrăzneau să se apropie, dar care nici nu plecau şi se iveau tot mai mulţi de după toate colţurile. Deodată se desfăcu un oblon într’un loc unde te-ai fi aşteptat mai puţin şi intrară cu toţii într’o sală mare, abia luminată cu un opaiţ, unde bănci lungi cât mesele din faţa lor erau înşirate pe lângă pereţi. Scândurile duşumelei se îndoiau la fiecare pas, ceea ce arăta că dedesubt era pivniţă, sau un gol ridicat cu mult dela pământ pe o temelie de piatră. Intr’un perete de lemn se desfăcea o uşe şi lângă ea o fereastră mare prin care moşul şi femeia lui spionau duşmănos dintr’o cameră mai bine luminată, şi supra- veghiau ca dela o tejghea consumaţia pe care o servea un băiat slăbănog. In camera lor se vedea şi patul pe al cărui colţ stăteau turceşte, şi gura pivniţei de unde au trimes repede, trăgând nişte linii pe o hârtie şi urmărind cu ochi curioşi efectul, cel mai amarnic vin. Patefonul apăru ca din pământ. Pentru el, luaseră tot drumul. Câteva plăci vechi, hârâite, aduceau vagi amintiri de bal de gală. Dar sala părea mai întunecată decât câmpul dimprejur, din cauza opaiţelor slabe. Totuşi, câteva perechi începură să se învârtească încet, şi să împrăştie noaptea cu rochiile de vară ale fetelor. Pe la mesele lungi se împărţise vin în pahare. Mihai, ca un uriaş blând, îl gusta cu un zâmbet îndepărtat care abia se ghicea. Alin ar fi vrut mult să se apropie de Ana nestânjenit şi să-i vor- bească aşa, ca şi cum nu i-ar fi apăsat pe nici unul nimic pe suflet. Dar se simţea privit de toţi fie că era aşa, fie că i se părea doar. E adevărat că înfăţişarea lui de om din stele — pentru ei — sub a cărui frunte nu sunt decât «teorii» şi visuri lunatice, îi făcea pe ceilalţi să-l urmărească mai atent în acest bal aşa de curios, 4 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care îl arăta abia acum ochilor uimiţi ai tuturor — pe el cu dra- gostea lui — mai potrivit ca oricând luminii de mister a serii acesteia câmpeneşti. De altfel, el, mai mult absent, îşi aducea aminte, plin de calm, că e iubit, că ştie asta, că şi Ana ştie, deşi nu şi-au spus-o lămurit niciodată, apoi că totul se va termina iremediabil peste câteva zile, prin plecarea ei. Un timid elan cuprins de moale melancolie îl încuraja totuşi să nu strice cu griji şi prejudecăţi balul din han, ce se anunţa ca o unică seară de fericire. O brumă de lumină se răspândea pe cele câteva perechi care dansau în locul lăsat gol la mijlocul sălii. Pe pereţi umbrele, când se măreau prea mult, când se micşorau până să dispară. In unele colţuri ale marii odăi, lumina acestei oaze ciudate se pierdea de tot, până se topea prin ferestrele oarbe în noaptea nesfârşită de afară. . Alin porni spre Ana. I se părea că face un ocol, că întârziază şi că o mulţime dintre cei apropiaţi au tresărit. Când se înclină, zâmbetele tuturor formaseră un curent de simpatie pentru dra- gostea din ce în ce mai vizibil nestăpânită a celor doi. O rumoare abia simţită plutea plină de o uşoară irtvidie admirativă pentru ceva ce simţea vag că îi depăşeşte. Invitând-o întâi pe Ana, tovarăşa de plimbări de fiecare zi, Alin nu se ascunsese nici acum, nici în faţa lui Mihai şi, cu un zâmbet de mulţumire ocrotitoare, o luase uşor, ca pe ceva al lui, cunoscut şi fragil. Faptul a fost în secret aplaudat de toată lumea. Unirea lor care nu mai cunoştea piedici impunea tuturor şi îi trăgea după ei pe toţi ca după trena unui cortej de nuntă, cu acel val de generozitate care cuprinde uneori pe oameni când sunt mulţumiţi deodată cu toţii, în rare ocazii ale vieţii. Şi Mihai părea mulţumit, urmărindu-i cu o uşoară îngăduinţă ironică pentru ceilalţi, dar cu o lucidă înţelegere pentru cei doi, pe care îi supra- veghea cu convingerea din ce în ce întărită, care îl cuprindea ca o umină, că murind o lasă pe Ana în mâini bune. Văzându-1 venind, Ana schimbă cu d-ra Lenuţa câteva cuvinte care nu s’au înţeles. Apoi îi zâmbi lui Alin cu oarecare cochetărie — pentru lume, îşi zicea — lipindu-se cu una din acele apropieri nesimţite, pe care nimeni nu le observă, dar care ca o tremurare uneşte mai mult două corpuri decât orice strângere, — atentă la BALUL DIN HAN SI fiecare adiere a dansului lor interior care se legăna o dată cu păru-i uşor, cu pasul cuminte. Ce minunat lucru, ce nou, era în dragostea lor acest alt aspect, cu care nu erau obişnuiţi. El uită că se vor despărţi peste câteva zile. îşi închipui noi scene din viitor, în care ei doi erau eroii principali, sau scene din viaţa ei de toate zilele care, până acum, îi fusese cu totul necunoscută. Asta îl ajuta să creadă că o cunoaşte bine, că dragostea lor e ceva natural, cotidian, intrat în normal, şi care se poate prelungi liniştit fără zbucium şi surprinderi chinuitoare, fără nesiguranţă şi spaima sfârşitului. Ii povestise Ana o dată cum în orăşelul ei de provincie se ducea uneori la bal. Nu ştia de ce, dar îşi închipuia un oraş mic şi înde- părtat cu străzile prost luminate, pe unde o trăsură o ducea într’o sală goală de mobilă, dar foarte luminată, de cerc militar. O vedea acolo îmbrăcată cu rochia care îi stă cel mai bine, decoltată, cu înfăţişarea ei de fetiţă neliniştită şi mirată păşind radioasă, cu cochetării puţin provinciale... îşi închipuia cum s’ar duce el mai târziu să o vadă acolo. Acum între paharele care se ciocnesc, în învălmăşeala care s’a produs se văd un moment iar scândurile goale în locul unde fusese dânsul. îşi dete iar seama că peste câteva zile o va pierde şi că tot acest bal, toată această fericire nu era decât un adio frumos. Şi, cum îşi desfăcuseră braţele, o văzu cum aşteaptă atentă, parcă o mişcare sau un ordin, care nu mai are rost să vină. Era luminată numai pe jumătate de lampă, dreaptă, foarte aproape, pri- vindu-1 mereu, căci toţi ceilalţi iar se desinteresau de ei, con- centrată dar senină, cu nespusă iubire şi calmă înduioşare, dar cu o mişcare ca de ocrotire, cu care să-şi păzească pentru ceilalţi, visul. Numai dragostea lor exista şi se întindea mare, atotcuprin- zătoare peste toată încăperea, mai presus de orice alt gând, de orice teamă şi chin. De ce mai încearcă să lămurească ce se întâmplă, el care nu e decât un biet om de ştiinţă, intrat fără apărare într’o nebunească aventură de dragoste ? Dansul se repetă, la început între multe perechi vesele şi nestăpânite, apoi încetul cu încetul una câte una începând să se aşeze până ce fac cu toţii cerc, privindu-i tăcut numai pe el cum dansează şi crezând că înţeleg fără să-şi dea seama decât că acolo se petrece altceva decât o simpatie trupească obişnuită, care 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5* uneşte doi parteneri de dans, că arde undeva ca un foc pe câmpul întunecos, o flacăre luminoasă care, dintre toţi, doar lor le pune aureolă. Ce seară de bal într’un han — putea să gândească Alin — ce tristă şi frumoasă seară de bal de adio ! O şi vedea rămasă în urmă, departe, în mijlocul unei nopţi, în jurul unei lămpi cu gaz şi a câtorva mese lungi de lemn, dintr’o sală de bârne 1 PRIZONIERII Despărţirea venise dintr’o ameninţare, o realitate simţită deodată, fără dubiu, tot aşa de adevărată în forme şi în colori, cum îţi e odaia, neaşteptată, când te deştepţi în mijlocul zilei, din somn, deşi credeai că e dimineaţă. Tot aşa de adevărată ca această masă de cafenea la care stau ei acum faţă în faţă aşteptând ora plecării, ca această sală goală în care îşi frâng în ei mâinile, se chinuie mai mult ca oricând, cu vorbe, cu priviri, în care se pot atinge, se pot auzi, dar nu mai pot înţelege nimic, aşa cum stau între masele indiferente aşezate cu o regularitate exasperantă. — Ana, trebue să fi a mea ! Fraza sună de această dată aşa de precisă, acum când nu se pot îmbrăţişa şi înnebuni prin simţuri, încât pare aproape pro- punerea unui târg. Dar aşa trebue. Timpul trece. E ceva care l-a uluit totdeauna, ce n’a înţeles niciodată Alin, — timpul. Sub teroarea lui ştie că n’a putut realiza niciodată nimic, a făcut numai greşeli. — Ana nu ne vom mai vedea niciodată, poate că peste puţin ne vom uita până şi trăsăturile. O priveşte aşa de pătrunzător ca şi cum peste câteva clipe ar trebui să fie moartă şi, înainte de a o fi coborît în mormânt, ar vrea să mai sărute odată, să o aibă cel puţin acum, să o păstreze în simţurile care nu uită. îşi dă seama că trebue neapărat să se întâmple asta, că abia acum, gândeşte bine pentru prima oară. Acum, îşi zice, se rezolvă totul, acum trebue să fie stăpân pe mine, hotărît... « Omul hotărît »■ ■ ■ Un alt personaj din el poate să se depărteze pentru prima oară şi să vadă cum stau ei doi la o masă de cafenea şi .dezbat o 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE problemă de conştiinţă. Vede toată scena izolată, ca prin apa de sticlă a unei lupe, şi din ea se desfăşoară, ca pentru cel care e aproape să se înnece, o succesiune de alte întâmplări ca într’un film. Nu înţelege la ce mai e bună inteligenţa dacă nu poate găsi o soluţie, dacă nu poate înlătura o piedică de neînvins în afară, chiar când amândoi înăuntrul lor sunt de acord, pentruca amândoi să aibă mai târziu siguranţa şi mândria de a şti că au putut numai prin voinţa lor să ajungă la un fel de absolut ce părea imposibil şi care nu va mai fi întâlnit, poate niciodată ! ? Ana se uită cu ochii speriaţi împrejur, cu privirile acelea învă- luitoare pe care le au femeile când vor să păstreze cu tot dina- dinsul un decor care le-a fost drag şi în care au fost fericite. Lacrimile îi curg pe obraz, e cu gândul aiurea şi tresare cu spaimă de câte ori întrebarea trebue să revină. Face eforturi, cât poate, dar nu poate spune un « da ». Un « da », vorbă atât de simplă, spusă atât de des, ţinută de astădată de nişte fire dinăuntrul ei care o dor. Toată fiinţa ei, chinuită groaznic, imploră să nu mai fie chi- nuită. Ochii îi sunt din ce în ce mai îndureraţi. II priveşte lung, lung, cu infinită tristeţe, şi-şi clatină capul într’un gest care nu mai vrea să însemne «nu », ci e numai un semn de neputinţă. Are ochii în lacrimi şi ştie că-1 pierderii pare rău dar nu poate spune un « da». Ii ia mâinile, îi mângâie braţul atât cât poate acolo, la masă (chelnerii, când dau să intre, pleacă imediat afară la această scenă neaşteptată), îl roagă frumos să nu mai fie crud cu ea, să n’o mai îndurereze... ' Nu există nici o explicaţie. Nu este poate decât un destin potrivnic. Poate că de multe ori nu facem ceva tocmai fiindcă dorim mai mult să-l facem. Poate că ne e teamă de fericire ca de un sfârşit şi ne mângâiem mai mult cu posibilitatea ei. Poate că feminitatea Anei făcută din vis şi ficţiuni se îngrozeşte de faptul că un sec şi raţionalizat « da » e în stare să deslănţuiască umbre şi lumini, lumile de dincolo de minte, viaţa adevărată, adâncă. Dar nu spune totuşi nimic din toate astea şi plânge. Poate că în ea e numai un imens gol, poate că nu mai credea în nimic, nu mai poate crede nici în dragostea lui, îi e teamă că dacă s’ar dărui atât de întreagă cum cere el şi cum vrea ea, s’ar întâmpla o neno- rocire neaşteptată, sau s’ar mistui în momentul acela în cenuşe şi s’ar duce vânturilor. PRIZONIERII 55 « îmi e greu să cred — îi spusese mai de mult — dar sunt de multe ori absurdă. Pot face multe chiar când nu cred. » Numai că acum nu face, nu e absurdă. Plânge mereu şi-l îmbrăţişează şi se apropie timpul când trebue să se despartă. Se aduce ca prin vis maşina, pornesc împreună spre gară, se uită cu groază la figura lui împietrită şi parcă dispreţuitoare, crudă, neîndurătoare, aşa cum stă în colţul din stânga al maşinii, departe de ea. încearcă să se apropie, să se lipească de el, ar vrea să se alinte, să fie alintată de acest om care a devenit deodată stană de piatră şi pe care nu-1 mai recunoaşte. Să-i implore milă, poate să i se dea acolo, sub privirile tuturor, dacă el ar da un semn cât de mic de înduplecare. E îngrozită, îşi ţine mâna la gură temându-se parcă să nu ţipe, dar nu poate spune « da », acel « da ». Maşina se apropie de gară. Tocmai acum când ceva din ea pornise să se ofere, în timp ce încă- păţânarea de a nu spune « da », rămâne din ce în ce mai în urmă. Poate că va face un semn, se va oferi, îl va opri. Dar îi e teamă de hotel, de toaţă mizeria... La gară aleargă halucinaţi prin sala cea mare dela intrare spre casă. Mai sunt numai câteva minute. Ii trebue un bilet direct scris de mână, dar nu mai e timp să i-1 aducă. Se întoarce spre Alin albă ca varul. Un moment se gândesc amândoi că toată graba automobilulului, toată goana pentru a ajunge la timp şi a se depărţi, toate chinurile dinainte, nu fuseseră poate decât o fugă febrilă spre ceea ce urma să fie acum. S’ar fi putut să le fi fost hărăzită numai ca o simplă formalitate această venire la gară, cu unicul scop de a afla că trenul plecase, pentru ca să aibă cu asta pretextul de a fi liberi. Ar fi fost poate bine aşa. Alin se gândi un moment să renunţe la tot, la toate ideile, la toată frumuseţea visată, şi să uzeze de un subterfugiu cât de nedemn, să-i mintă ora trenului următor, să o facă să-l piardă, să o ia aşa cum era de pierdută şi să o ducă. Numai să o aibă ! Cu orice preţ ! Fusese până atunci terorizat de cuvinte, poate nu ştiuse să vadă, să insiste. Ii ceruse să i se dea cu mintea întreagă ca şi cum acest lucru se poate face aşa şi nu e prin el însuşi o nebunie. Un gând crud pentru amândoi fusese acela care îl făcuse să creadă că nici măcar nu trebue să provoace atmosfera necesară (şi ce uşor ar fi fost să-i spună nebunii ameţitoare), mai ales că tot ce i-ar fi putut spune ar fi fost adevărat. Ar fi trebuit să renunţe la asta, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 să o ia acum, să se termine tot. N’avea s’o mai vadă niciodată, o iubea nebuneşte, era obosit. Sau poate că, şi de astă dată, se manifesta mai îngrozitor ca oricând incapacitatea lui de a voi, sau acel sentiment al zădărniciei, acel «la ce bun ?», care apărea uneori ca o forţă din aftă lume neagră. La ce bun dacă faci una sau alta ? La ce bun când tot nu înţelegi nimic, când nu poţi să înţelegi un om care tace sau chiar care nu tace? Ştia că numai luptând în orice fel, luptând orbeşte, animalic, fără să gândească nimic, ar fi rezolvat totul. De ce voia dela ea gesturi hotărîte, bărbăteşti (din nevoia de a o simţi egală lui), când ea era doar o scumpă femeie dezorientată ? O considera prea puţin femeie, fiindcă ea părea că vrea să fie aşa, independentă, francă. Dar ea era tot femeie, el era tot încleştat în idei. « Tot sau nimic» îl ucidea încă o dată, fiindcă îi lua putinţa de a vedea clar, de astă dată nu numai realităţile exterioare, ci chiar psihologia femeii, romantismul ei călduţ... în definitiv destul de bun de dispreţuit. Asta îi lipsea — îşi zicea — îi lipsea acea mică doză atât de obişnuită bărbaţilor, de dispreţ pentru femei... Aşa cum ieşea din dosul grilajului de fier dela casă şi se în- drepta acum fără graba dinainte, spre el: Un pas, doi... i se părea că o descopere din nou, dar cu mişcări de mic animal graţios. Aşa, atât, ar fi trebuit să o vadă totdeauna. Dar ea se arăta tocmai atunci, mai sinceră, mai umană decât oricând, aşa cum era în fundul sufletului ei, în momentul acela. Se dăruia toată, se des- yăluia. Totul îi fusese împotrivă. Oboseala o cuprinsese şi pe ea. Cerea dela el să înţeleagă, să ierte. Se vedea, în acel moment, acea rugăminte mută, uneori inconştientă sau nemărturisită, a femeii, de a fi luată, care e în acelaşi timp şi o admirabilă slăbiciune, dar şi un fel de franc, independent, de a arăta că se dă, că vrea să se dea. Mâinile îi căzuseră de-a-lungul trupului într’un gest de neputinţă de parcă ar fi zis: «iartă-mă, am făcut ce am putut, am luptat, m’am chinuit, dar sunt a ta ». Dar nici nu spunea asta, nici nu simţea nevoia să ia vre-o hotărîre. Se lăsa dusă fără să se revolte. Se lăsa întâmplării. El ar fi putut-o lua de mână şi duce oriunde. I-ar fi fost de ajuns numai să deschidă braţele şi să o susţie, să o ducă încet, să facă ce vrea cu ea... PRIZONIERII 57 Hamalul aştepta cu geamantanele în mâini. Rotiţele pornite înainte trebuiau angrenate. Şi atunci el, deodată, fără a-şi ascunde mândria, dădu soluţia: — Poţi lua un bilet gata până la Ploeşti, şi acolo, unde ai timp să schimbi trenul, iei altul. Un aer glacial îl cuprinsese. Nu ştia dacă o mai iubeşte. Pro- babil că fusese numai o criză de nebunie trecătoare, dacă nu fusese în stare nici acum să o reţină. O cruzime nebănuită se deşteptase în el. Nu voise să primească pomana hazardului. Poate un viţiu al inteligenţei înnebunite de goana « spre absolut» îl făcuse să-şi dea seama cu tristeţe că totul, datorindu-se doar întâmplării, îşi pierde preţul. Poate că în realitate nici nu o doreşte acest om care nu face decât să-şi exalte răceala constitutivă. Poate că în realitate nu avea nevoie de această dovadă materială de dragoste decât pentru ca să nu i se pară mai târziu că a visat, că totul a fost un fluid înnebunitor care i-a scăpat printre degete. îşi pregătea amintirile. Pentru el sensualismul era doar un ajutor în desperare de cauză — atunci când simţea că începe să plutească prea mult în gol — de care îşi dădea seama că e o minciună, dacă nu vine dintr’un impuls de dragoste. Crezuse că pentru tot ce fusese îşi datoresc unul altuia această minciună, doar pentru ca să nu le rămână mai târziu gustul neantului. Ar fi vrut acum să se isprăvească mai repede, să se fi răzbunat, să o facă să sufere. Ca o compensare a faptului că de multe ori era complicat şi chinuit, întâlnea uneori şi momente în care nu mai avea ascunzişuri, vorbea deschis, nu vedea decât o singură soluţie şi era incapabil de a înţelege alta. Aceasta se întâmpla de obicei în momentele de mare importanţă pentru el şi soluţia era aşa, nu atât fiindcă era ieşită din multe experienţe sau dintr’o intransigentă concepţie despre viaţă, ci dintr’un larg dor de a înlătura compromisurile, sau uneori chiar din încăpăţânare. Nu se întreba niciodată când se va pleca şi va înţelege că de cele mai multe ori calea de mijloc e cea mai bună... De cum se urcaseră în maşină, simţise în realitate lămurit că trebue să o conducă, că trebue să o pedepsească, că totuşi el are dreptate. N’avea ea impresia că o gonea? O ura, o ura. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 Ana se simţea singură, însă acum stăpână pe ea şi mândră de sacrificiul pe care-1 făcuse un moment, prin felul franc şi inde- pendent, deşi fără vorbe, pe care îl găsise, de a se da. Plină toată de un zâmbet cald şi plin de drag pentru el. Nu i se dăduse ea încă de acolo — lângă apă? Ii păruse că e singură pe lume cu el. De ce n’a înţeles că era a lui de atunci, că nu mai trebuia să o ceară, ci să o ia, să uite nevoia lui blestemată de a întreba mereu lămurit, când ea nu simţea decât nelămuritele legănări ale apei ! Dar gândul îi veni numai o clipă. Când se întoarse şi îl văzu în faţă grav şi hotărît, înţelese că nimic nu se mai putea îndrepta. Nu-i rămânea decât să se repeadă la casă, să ia biletul. Iarăşi alergă hamâlul cu geamantanele după ei. E o nevoie grabnică de a face ceva, de a realiza cel puţin această plecare. Abia pe culoarul vagonului, desmeticindu-se, Alin o strânge nebuneşte în braţe. O îmbrăţişare halucinată, sălbatecă, o sărutare din care nu mai putea să scape, până când începu să-i fie iar silă. — înţelegi cât de absurdă e situaţia noastră ? înţelegi ? Trenul pornise. Alerga încă după el cu mâna întinsă ca pentru un salut în eternitate. Ii mai văzu numai capul puţin aplecat pe fereastră, moleşit ca o anemonă de aur. Apoi intră în sala de aştep- tare unde oamenii stropeau şi măturau. începură să-i curgă la- crămi... De ce ? De ce suntem prizonierii propriilor noastre gânduri ? EMIL GULIAN Ş I R A Z « Les mortels vivent de fleurs fanles » Lucien Fabre Câteodată e tare greu să pleci. E greu să părăseşti o grădină abia înflorită. E greu să părăseşti casa unui prieten. Această dimineaţă a plecării noastre către Şiraz a fost nespus de tristă. Lumina era fără vlagă, lucrurile fără colori, iar cerul era gol... neţărmurit de gol. Un soi de doliu apăsa peste toate. Trecutul era sterp, iar vii- torul părea cu neputinţă. Niciodată nu mă simţisem mai aproape de moarte ca în dimineaţa aceea. Deşertul îmi subţiase viaţa. Simbolurile mele spirituale pieriseră şi o noapte fără stele se deschi- sese peste şubreda înjghebare a credinţelor vechi. In faţa ochilor mei, deşertul fără flori reîncepea încă o dată. Or mai fi oare grădini la Şiraz? Câte raiuri pierdute de-a-lungul drumului meu, câte raiuri pierdute de-a-lungul vieţii 1 # * # Ca o coloană răsturnată, drumul suie drept pe cetăţile muntelui Kuh-Sufy. Nu privesc înapoi spre Isfahan. Ştiu că în urma mea se întinde o privelişte minunată până dincolo de văi. Până dincolo de crezare, un oraş de lapis şi de jad, minte sufletul cu făgăduieli de neţinut. Simt că n’o să mă mai întorc niciodată la Isfahan, iar pleoapele au căzut peste privirea amintirii. Drumul alb şerpueşte printre stâncile cenuşii. Şi păsările s’au împuţinat în cer. După un timp, lungim o vale între două lanţuri 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de munţi care se înşiră ca valuri într’o furtună. Monotonia acestei dezordini geologice n’are sfârşit. Lumina arde ochii şi praful gura. Lipsa de coloare mă nelinişteşte. Pe unele piscuri a mai rămas ceva din zăpezile iernii. Două sau trei sate fac una cu pământul. De nu s’ar ivi stridenţa unui dom albastru, nici n’am şti de ele. Suim' şi coborîm până la zăpezi de mai multe ori. Mereu aceeaşi zare stâncoasă şi haotică. Lumina nu corespunde orelor, şi timpul pluteşte parcă între zi şi noapte. La începutul după amiezii, un zid natural ne opreşte pe ne- aşteptate, iar o rază îngustă ca o spadă de foc deschide norii. Câteva lalele sălbatice se ivesc printre pietre, aruncând umbra lor fină vopsită cu tuş pe granitul albastru. Intrăm în cetatea Parsului. Decorul se schimbă. E mai cald. Aerul s’a umezit şi miresme scăpate din cine ştie ce grădină de- părtată au ajuns până la noi. Prin zidul de stânci roşii, drumul urmează albia unui pârău secat. Munţii urcă spre cer în terase regulate. S’a isprăvit cu for- mele chinuite ale zării. Toată natura aici e potolită şi armonică, ca în aşteptarea unor temple. Stânci se înalţă pe terase, materiale gata pregătite pentru daltă. La o cotitură, întâlnim câteva coloane şi temeliile unui portal. Deodată terasele titanice ale Persepolisului, cu neîntrecutele lor scări, proptesc munţii. Dar şoseaua care duce la Şiraz ne de- părtează de ruinele achemenide. Va fi pentru o altă zi. In astă seară suntem aşteptaţi în oraşul grădinilor şi discul solar s’a rezemat pe zare. In câteva clipe a şi dispărut. Luciul întins al unei bălţi oglindeşte un cer de zmaragd cu munţii violeţi, pe când o lună roşie lasă să picure sânge pe linişte apelor. Iar turme coboară din munţi, târând noaptea cu el. După o zi atât de aspră, prea multe culori, prea multe parfu- muri! O poartă de cetate ne opreşte. Santinele ne cer legitimaţia. Pe când ne supunem acestei vămi, în dosul arcului înalt, zărim un drum care coboară spre o vale luminată de blândeţea razelor lunii, o vale din ceaţa căreia se înalţă minarete, domuri şi chiparoşi, pe când tremură câteva felinare ca stele căzute. ŞIRAZ 61 Aici a fost odată belşug. Fructele erau mai mari ca oriunde, florile mai frumoase, vinul mai dulce. Iar nicăieri viaţa n’a fost preţuită cu mai multă blândeţe decât la Şiraz. Blândeţea... iată spiritul locului. Nimic tragic chiar în ruine. Şi moartea e firească aici, cât e de firească umbra luminii. Nici o putere directoare n’a condus destinul acestui oraş. Viaţa a trecut aici lină ca o apă fără răgaz şi fără stăvilare. Lucrurile s’au dispus în mod natural unele lângă altele, fără vre-un gând prestabilit. Totul e uşor şi parfumat. Totul e viu şi vesel. Un veşnic vânt de primăvară trece prin flora plăpândă a faianţelor curţii moscheii, în care am intrat. Bazinul dreptunghiular e lung şi îngust. Prin arcadele ogivale văd cum se pierd în umbră coloane. Nici un om care se roagă, nici un cerşetor. In exedrul mirha- . mului se desemnează cu mişcări vioaie, pe un fond galben, motivul unui pom chinuit ca o literă arabă. In mijlocul acestei decoraţiuni, el trăeşte aparte mai bogat în linii, mai sărac în flori. Pe când în celelalte firide, toate păsările pământului, toate florile raiului dragi lui Hafiz şi lui Saadi compun jocul celei mai neînchipuite fantezii, copacul mirhamului simboli- zează răsădirea sufletului într’o nouă grădină. 2i Martie e întâia zi de primăvară. Dincolo de faianţe, văd munţii cu zăpadă şi între ei legănatul uşor al unor cireşi înfloriţi. Calc încet pe lespezile curţii printre bucăţile de zmalţuri trântite aici de ultimul vânt. înainte de a ieşi, mă întorc încă o dată. Pe cenuşiul acestei zile ploioase, privesc curtea pătrată înconjurată de arcade, bazinul ca o oglindă veche şi fina mlădiere a crengilor care ţin prinse în ele taina acestui loc. Pe străzi, ţăranii trec în haine albastre, călări pe măgari de coloarea munţilor şi a cerului. La intrarea în bazar, sunt aşezaţi pe un rând scriitorii publici, aşteptând cu resemnare clientela. In faţa lor, pe un pupitru mic, sunt întinse coli de hârtie cu chenare de aur şi flori albastre. Mi se spune că aceste hârtii sunt anume înfrumuseţate pentru scrisori de dragoste. Aleg aceea care are cel mai frumos chenar şi îl rog prin mijlocirea unui tâlmaci să scrie un răvaş. Cui? Bine înţeles celei mai iubite. Pe o astfel de coală, nici nu se poate scrie altcuiva. încet, dar uşor, fără nici un tremurat, el desemnează litere dintre care una mai înaltă seamănă 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în mod straniu cu arborele din firida de faianţă. Când a isprăvit, îmi întinde coala. Pare nespus de mulţumit. O babă îmi vinde o cornalină în formă de inimă. E întâia zi de primăvară. Cer ca să mi se citească răvaşul. Traducerea sună cam astfel: i «Nici în inima ta, nici în inima mea, să pătrunză vreodată uitarea ». Când intru în bazar, un clopot sună. E ora chebapului. Mirosul de grăsime şi de usturoi atrage toată lumea spre cârciumi. Măgarii au rămas singuri între dugheni. Ei închid ochii plictisiţi. Câţiva s’au culcat. Ceaicanalele sunt pline şi ele. Ceaiul se bea în ceşti albastre. Iaurtul în aceleaşi ceşti e şi mai alb. Cumpăr o cărticică cu versurile lui Hafiz şi un pumnal. Prin bolţile în formă de stup filtrează o lumină îmbogăţită de irizaţiile fumului şi ale prafului. Nori albăstrii ies din atelierelor fierarilor si ale căldărarilor. Ciocă- i nitul metalelor se adaugă ţipetelor. Un tâmplar dă la rândea scân- duri de chiparos. O ciudată aromă iese din acest lemn de coloarea trandafirilor tineri. O mare veselie mă cuprinde. Pentru prima oară o resimt în Persia. Pe când privesc marfa unui vânzător de pături, un măgar îşi trece capul sub braţul meu. Copii în zdrenţe se joacă printre butoaie de seu. Undeva, departe, s’a auzit un strigăt. E chemarea la rugăciune. Totuşi zgomotul creşte în bazar. In ceaicanale şi cafenele se aud jocuri de table. Mă simt purtat de vâltoarea bazarului. Am lăsat să aţipească voinţa, mă plimb cu mâinile în buzunare şi nu mai cumpăr nimic, dar mă uit la toate. Nimeni nu pare a mă vedea. Nimeni nu mă cheamă. Singur un armean în haină neagră, care lăsa să cază arginţii într’o pungă de piele, şi-a oprit numărătoarea când am trecut pe lângă dânsul, încetul cu încetul, mirajul bazarului operează asupra spiritului meu. Orice lucru de nimic ia înfăţişarea unui juvaer, orice stofă e scumpă. încep a obosi. M’am pierdut prin atâtea galerii. Mă duc in- stinctiv spre lumină şi deodată mă găsesc în curtea părăsită a unei Madrasale în ruină. In mirham creşte un copac. Galeriile sunt în bună parte prăbuşite. Iarba se iveşte printre lespezi. Bazinul e uscat. Pe jos, în loc de flori, sunt presărate fragmente de faianţă. Pe când eram în bazar, soarele a ieşit din ceţurile dimineţii. Colorile încep a păli şi umbre negre adâncesc două arcade în faţa mea, asemenea orbitelor unui craniu. ŞIRAZ 63 Sunt singur. Iată prima grădină văzută la Şiraz. Primăvara încearcă să imite faianţele cu florile unui cais. Prin iarbă o cărămidă smălţuită e tocmai de albastrul acestui colţ de cer care s’a deschis deasupra mea. Sus, într’o firidă, a înflorit primul mac... picătură purpurie de sânge. # # # Mă duc să văd o altă grădină zidită. Vreau să vorbesc de ma- drasaua Aba-Beba-Khan, unde a trăit şi a povăţuit Hafiz. Acolo bazinul n’a secat. Umbra bogată a unui portocal dă apei adâncimi de zmaragd. Galeriile nu sunt în ruine, firidele sunt însă locuite. Tineri cu frunţi plecate, citesc plimbându-se sub arcade. Această grădină închisă e de o monahală reculegere. Unii din discipoli îngână o rugăciune. Ceilalţi s’au oprit din mers. Urmează o lungă tăcere. Pe lespezi am auzit căzând un fruct! * # # Astăzi nu vreau să văd decât grădini închise. Mâine voi cu- noaşte parcurile. Astăzi vreau să văd în amănunt aceste cetăţi ale tăcerii, în care s’a adăpostit sufletul Persiei, în care acest suflet încearcă să scape drepturile câştigate în împărăţiile visului şi a legendelor. In mijlocul Şirazului, un zid ocru frumos lucrat înconjoară una din aceste grădini. Zidurile sunt uşor aplecate înăuntru. Turnuri masive păzesc colţurile. E casa în care pe vremuri trăia Vakilu, adică acela care gospodărea oraşul în numele depărtatei stăpâniri. Acolo nu poţi intra decât aplecându-te. In curte stăpâ- neşte o desăvârşită tăcere. Chenarul de piatră înălţat deasupra lespezilor dă apei un luciu nebănuit. Pe latura cea mai îngustă din faţa intrării, un fronton şi două coloane de lemn vopsite în roşu sunt singurele aluzii arhitecturale. Pe urmă, de-a-lungul zidurilor care le depăşesc, numai locuinţe albe. Doi chiparoşi mici sunt la capătul bazinului. Florile n’au răsărit încă. Vântul se joacă în perdeaua galbenă a loggiei. Nu e nimeni. Rezemat de zid, privesc cerul, apa, casa. Aici într’adevăr mă simt departe. Şi asta, nu 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din cauza decorului simplu, care, dimpotrivă, mi-e aproape. Simt însă că aici timpul înseamnă altceva decât pentru noi, că între noi, cei febrili, munciţi până la moarte de transformări lăun- trici voite nu şi cei care au trăit aici într’o statică linişte, se întind mări adânci de veacuri, cu alte scripturi. In această curte, nu mai poate fi vorba de estetică, de artă, de stil. Nici un pitoresc, nimic « frumos », doar cerul, apa şi tăcerea. Dar tocmai cerul, apa şi tăcerea într’o armonie pur spirituală, dincolo de forme, au eliberat sufletul printr’o simplicitate pri- mordială. Şi atunci, din adâncul faldurilor conştiinţei, vine reculegerea. Nici viitor, nici trecut, doar clipa de faţă. Nici umbre, nici mi- resme, doar dureroasa noţiune a fiinţei. Nici culori, nici forme, doar cerul, apa şi timpul. După ce am ieşit din grădina Vakilului, n’am mai putut privi nimic în ziua aceea. Primul parc în care m’am plimbat, se chema Bar-I-Aram, sau grădina tihnei. Un izvor canalizat, constituie axul compoziţiei. Pe terasa supe- rioară a unui teren uşor înclinat, se găseşte o locuinţă nu prea mare, înconjurată de cerdacuri şi împodobită cu faianţe. La par- terul acestui pavilion, se găseşte un vestibul, sau cameră răco- roasă, unde ajunge şi este captată apa pârâului. De acolo ea curge printr’un mic canal de zmalţuri albastre într’un bazin dreptun- ghiular, în care se oglindeşte casa. Prinosul apei acestui bazin ajunge, printr’o serie de cascade, într’un mic lac artificial. De acolo pleacă o serie de canale, care se vor ramifica până la ultimul colţ al grădinei, pe când o parte din apă se prelinge pe lespezi lucioase în mijlocul unei înalte alei de chiparoşi. Intre fiecare din copacii întunecoşi, îşi face Ioc pata de un verde strident a câte un portocal. La dreapta şi Ia stânga acestei alei centrale, coboară odată cu dânsa două şiruri de pini, având în mijlocul lor catifeaua unui lung covor de iarbă. Această întreită colonadă de copaci are o lungime de trei sute de metri. In josul coborîşului, apele care n’au fost băute de grădină se adună iar într’un bazin pătrat, de unde trec într’un alt pavilion ŞIRAZ 65 mai mic. De acolo apa se resfiră în irigaţiile bostanului, adică a grădinii de fructe şi zarzavaturi. Apa este întrebuinţată pentru viaţa grădinii. Schema geometrică a desemnului, se impune din cauza sistemului de irigaţii a canalelor. De aici forma rectilină a planului. Dar apa mai este întrebuinţată ca element decorativ şi pentru răcoarea şi zgomotul ei. Ea este elementul scump al grădinii, din care nimic nu trebue să se piardă.. • # # # Am fost şi la Gol-Schamul sau Gol-I-Stanul, adică grădina florilor. I se mai zice Afi-e-Abad sau locul mulţumirii. Proporţiile aici sunt altele. Pavilionul e mult mai mare. Două aripi de colo- nade se întind pe o sută de metri la dreapta şi la stânga unui cerdac. Totul este oglindit într’un bazin în jurul căruia se întinde o terasă. Din mijlocul bazinului pleacă un drum de ape, care trece printr’o îndoită alternanţă de pini şi de plopi. Acelaşi gând de a avea un frunziş mai deschis alăturea de pini ori chiparoşi. Această alee se îngustează până a deveni un loc umbrit şi tainic, de unde se poate privi tot parcul în desfăşurarea lui. Preocuparea de contrasturi între spaţii mari şi mici, e mult mai mare aicea. Se simte un punct de vedere mai teatral şi un decor în vederea fastului. * # # Ultima grădină pe care am cunoscut-o, a fost aceea a dervişilor. Ea se găseşte pe drumul pietros, care duce la mormântul lui Hafiz şi a lui Saadi. Oamenii din partea locului, îl cheamă Cehel-Tarn. Forma acestei grădini e aceea a unui mormânt. Un zid îl în- conjoară. Grădina priveşte spre răsărit. O casă se reazimă în fundul gră- dinii de latura mai îngustă a dreptunghiului, înălţată ca spătarul unui pat. Cehel-Tarn se vede de departe căci pinii şi chiparoşii lui sunt cei mai bătrâni din toată valea. Fiecare din copaci are chiar un nume şi o legendă. Amintirea poeţilor e legată de ei. Se aude ciri- pitul a mii de păsări. O bună parte a grădinii e acoperită de crengile unui pin uriaş, care pătrunde cerul. El face una cu dânsul. Stabilind deosebiri 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de adâncimi, îl face şi mai mare, dând cu forma lui definită impresia neţărmuririi. Prin umbre, lemnul viu ia coloarea sângelui, pe când la soare e trandafiriu. Stropi de răşină lucesc prin ceaţa acelor verzi. Pinul are o mişcare înceată. Toată făptura lui se leagănă dela slobozirea rădăcinilor, până la cea mai mlădioasă ramură. Trunchiul frumos ca un corp, cald ca un corp, viu ca un corp, se apleacă uşor când spre apus, când spre răsărit. Chiparoşii rămân într’o nemişcare de stâncă. Ierburile au crescut în valuri peste câteva sarcofage. Viaţa vibrează în jurul meu. Un derviş orb cântă încet în loggia casei, încet, de teamă să nu sperie păsările. N’am înţeles cuvintele îngânate de dânsul şi nu era nimeni să mi le traducă. Era poate aceeaşi care plăcuse atât lui Tod: Trezeşte pe cei răi; Nepăsarea lor pentru bine nu e decât un somn; Lasă uşa casei tale deschisă; Lasă mâna ta deschisă; Lasă inima ta deschisă; Să n’ai amintiri pentru suferinţi; Şi amintirile să nu turbure ziua de azi; Fii blând; Dar să nu închizi ochii când se apropie o primejdie; Fii treaz cât timp e soarele pe cer; Orice oră a zilei dată somnului îţi va fi socotită; Fii treaz... răutatea nu e decât un somn; Fii bun şi frumuseţea zilei te ya răsplăti. Dervişul orb îşi ritma cântecul după legănatul pinului. Cel puţin aşa îmi părea. Totuşi lucrul era cu neputinţă; bătrânul nu vedea, copacul nu scotea din fibrele sale nici un geamăt. Dar în ziua aceea adierile primăverii erau în toate inimile. G. M. CANTACUZINO INFLUENŢA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMÂNI « Nu, nu voi muri în întregime. Sufle- tu-mi în lira sfântă Va supravieţui trupului şi nu va putrezi, Şi voi fi celebru, cât timp în lumea această Vre-un poet va mai trăi! o (Puşkin: «Exegi monumentum», 1836). 1) Se pare că România a fost cea dintâi din ţările Sud-Est eu- ropene, care a început să traducă pe Puşkin, chiar înaintea Sâr- bilor şi Bulgarilor, care se aflau sub influenţa culturii ruse înaintea Românilor 2). La 1837 — anul morţii poetului — apar în tipografia lui Eliad « Ţiganii» în traducerea lui Alexandru Donici, iar în « Cu- rierul de ambe sexe » — « Şalul negru » şi « Kirdjali », tălmăcite de Costache Negruzzi. *) Textul rusesc: „H-fen., BeCb a He yMpyl Ţyrna bt> 3aB-feTHoa jiap-fe Moh npaxt nepewHBen. h TjrfeHba yâ-twarb. H cnaBeHi» 6yAy a, aokojh. bt> no/piyHHOM'b Mip-fe )Khbi> Cy^eTL xotb orhht> nian.!“ (IlyiUKHH-b: «Exegi monumentum », 1836) *) Vezi „A. C. IlyuiKHH-b Bt KJWHO-CJiaBHHCKHX’b jiaTepaTypax’b" (A. S. Puşkin, în literatura Slavilor de Sud). C6opHHK’b CTaTea nOA’b peA. Hrana (Culegere de articole sub îngrijirea lui Jagifc). 5* * 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Astfel, în anul acesta, când se comemorează poetul rus, se împlineşte şi centenarul primelor traduceri din operele sale în româneşte. In istoria literaturii române persistă legenda că Donici debu- tase cu traducerea poeziei lui Puşkin «Căruţa poştei», traducere care însă n’a apărut niciodată, şi nici nu ştim dacă se află undeva în manuscris. De aceea e greu de stabilit anume care poezie a lui Puşkin fusese tălmăcită, de vreme ce nu există nici o poezie a poe- tului rus cu acest titlu şi'subiect. Puşkin e autorul unei scurte poezii lirice « Căruţa vieţii», scrisă în timpul şederii lui în Basarabia, dar ea nu descrie căruţa moldovenească astfel cum e redată în « Căruţa poştei» a lui Donici, după cum afirmă Sion. «Puşkin în Basarabia căuta distractiuni», — mărturiseşte Sion,— «spre a sparge urîtul exilului. Dar cefei de distracţiuni ? Cea mai mare plăcere a lui era de a cutreera ţara în lung şi în larg, călătorind însă totdeauna cu primitiva căruţă de poştă moldovenească. Fuga cailor iuţi ai Basarabiei, scârţiitura roatelor exagoane şi neunse, dar mai ales răcnetele originale ale surugiilor, pentru dânsul con- stituiau deliciul cel mai viu. Această plăcere într’o zi îi dădu su- biectul pentru o frumoasă elegie (sic!), întitulată: « Căruţa poştei ». El o arătă lui Donici la prima întâlnire J). Acesta se simţi atât de fericit văzând pe un poet rus că tratează un subiect naţional românesc, încât, în exaltaţiunea sa, voi cu orice preţ s’o facă cu- noscută amicilor săi dela Iaşi; se apucă îndată de o traduse, dar, în această lucrare, versificarea îi veni pe nesimţite, şi, în fine, reuşi a face cele mai bune versuri! Copiile sburară repede din mână peste Prut şi chiar peste Milcov; lăutarii completară a popula- riza cu cel mai mare succes cântarea aceasta, care se ascultă cu plăcere şi până astăzi. Acest debut fu pentru Donici un ade- vărat succes. El primi felicitări şi ovaţiuni la care nici se aştepta » 2). --------,--------- !) Donici şi Puşkin nu s’au întâlnit niciodată în Basarabia. S’a dovedit că Donici lipsea din Basarabia tocmai în timpul când Puşkin locuia acolo. (Vezi A, Epure: Influenţa fabulistului rus Crâlov asupra fabuliştilor noştri A. Donici şi C. Siamaii, Iaşi, 1915). *) Sion, Alexandru Donici (Viaţa şi operele sale). Discurs în şedinţa XXVIII a Soc. Acad. Rom. din 6 Septemvrie 1870. (An. Soc. Ac. Rom., Seria I; f. I—X. Buc., 1878, p. s7). INFLUENTA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMÂNI 69 Din cele spuse de Sion, rezultă că ar fi existat o elegie «Căruţa poştei », scrisă de Puşkin în timpul şederii lui în Basarabia, care a rămas însă necunoscută literaturii ruse. O descriere a căruţei moldoveneşti de către Puşkin există, dar numai în câteva rânduri de proză, în povestirea «Kirdjali», scrisă de Puşkin după ple- carea lui din Basarabia. « Poate că dumneavoastră nu ştiţi ce inseamnă o căruţă», se adresează el cetitorului. « E o telegă joasă, cu loitre de nuiele împletite, la care, încă nu de mult, se înhămau, de obicei, dela şase până la opt mârţoage. Un mol- dovean mustăcios, cu o cuşmă de oaie în cap, stând călare pe una, deodată răcnea şi pocnea din bici, şi mârţoagele sale porneau într’un treapăd destul de întins. Dacă una din ele începea să se lase pe tânjală, o deshăma, afuri- sind-o groaznic, şi o lăsa în drum fără nici o grijă de soarta ei. « La întoarcere, era sigur că o va găsi pe acelaşi loc, păscând tihnită pe câm- pul verde. Deseori se întâmpla, că drumeţul, plecând dintr’o staţie cu opt cai, sosea la cea următoare cu o pereche. Astfel era acum cinsprezece ani în urmă. Astăzi, în Basarabia rusificată s’a imitat înhămarea rusească ». Poate tocmai aceste rânduri să fi fost versificate în româneşte de Donici ? Traducerea aceasta însă n’a parvenit posterităţii, şi de aceea nu poate fi comparată şi analizată. Rămâne o altă traducere a lui Donici din Puşkin: « Ţiganii», pe care încă din 1835 o semnala Alexandru Hasdeu în articolul său despre scriitorii basarabeni, publicat în revista rusească « Te- lescop »1). In poemul său, Puşkin intercalase o mică poezie despre «Pă- sărică lui Dumnezeu », care s’a publicat şi separat, şi ajunsese atât de populară în Rusia, încât nu exista copil care să nu o ştie pe de rost. Traducerea acestor rânduri de către Donici s’a bucurat de acelaşi succes în România, fiind adoptată în cărţile de citire pen- tru clasele începătoare ale şcoalei primare, fără specificarea nu- melui autorului şi al traducătorului. Fără să-şi dea seama de *) *) AjieKcaHflpi. Xawfley: „Eeccapa6cKie-JiHTepaTopbi“ (Literaţii basara- beni) în „TeaeCKOm.", 1835, partea 25, Nr. 41, p. 610—614. Ţradus în româneşte de L. Marian, în Contribuţiile la istoria literaturii române din veacul al XlX-lea. Chişinău, 1927, p. 29—33. 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE originea poeziei, mii de copii români repetă stihurile lui Puşkin traduse acum o sută de ani de Donici: < Păsărică mică Tu nu ştii de rău, Nimenea nu-ţi strică Cuibuşorul tău. Pe crenguţă creşti, Soarele răsare, Iar tu cu cântare Lumea veseleşti. Primăvara trece, Vine toamna rece, Oamenii urăsc, Oamenii jălesc. Păsărică dulce La loc cald se duce, Şade ’n altă ţară ' Pân’ de primăvară * 1). Poezia aceasta, mai mult imitată decât tradusă fidel de Donici, e probabil cea mai răspândită din tot ce a scris poetul moldovean. Aici, ca şi în restul «Ţiganilor», Donici arătase măestria sa de traducător, neîntrecută de nimeni până astăzi, cu toate nenumă- ratele traduceri ale « Ţiganilor » din zilele noastre 2). x) Textul lui Puşkin: „IlrHHKa Bowîh He 8Haen> Hh aafioTti, hh Tpyna; XjionOTJiHBO He CBHBaen> floiirOB-fcHHaro rH-feana. Bt> ROJiry HOHb Ha B-feTK-fe RpeMJien,. CojiHiţe KpaCHoe BSOHRerb, IlTHHKa macy Bora BHejuien>, BcTpeneHeTCH h noen>. 3a BeCHOiî, KpacoS npupoRU, JI'feTO SHOHHOe npo3flen> — H TyMaHi», h Henoroffbi OceHb noaAHHH Hecen>: JIlOHHMT, CKyHHO, rOpe IlTHHKa B-b RajIbHÎH CTpaHU Bt. Teiuibiă Kpafi, sa cmie Mope yjieTaen> «o BecHbi“. *) Traducerea d-lor A. Bortkievici şi C. Iordăchescu (în Adevărul Literart 1924, dela 30 Martie, p. 4); Ion Buzdugan, în Gândirea, 1935, Nr. 6, pp. 295—*991 Nr. 7, pp. 371—374; C. Popovici, Chişinău, 1933 (?). Dintre acestea, cea mai bună e aceea a d-lui Ion Buzdugan. INFLUENTA lui puşkin asupra scriitorilor români 71 Schimbările, înlocuirile şi omisiunile, criticate atât de aspru de A. Epure x) nu ne împiedică să gustăm atmosfera redată de Puşkin mai bine decât în traducerile posterioare: Iată, de pildă, pasajul dela început: Donici: * Cu şatrele din loc în loc Ţiganii prin Bugeac se poartă, Neprihănind al lor noroc Sau nestatornica sa soartă; Ei astăzi iată au rămas La mal de apă pentru mas. Cu ţoluri rupte, afumate, Căruţele le învălesc Pe deasupra până la roate; Apoi femeile gătesc Mâncare proastă şi se pun Buluci pe lângă ceaun. In depărtare se privede Cum caii pasc la iarbă verde, Iar după şetre, deslegaţi, Şăd urşii bine învăţaţi. Gâlcevi şi vorbe şi strigare Amestecate cu cântare Şi sunetul de fierării Asurdă locul în câmpii». Bortkievici ţi Iordăchescu: «Prin Basarabia gonesc Ţigani ’n laie sgomotoasă. Acuma, iată-i poposesc Pe-un ţărm, în corturi sdrenţuroase. Sub coviltirile de ţol, Şi printre roate ferecate, Popasul, somnul lor domol, Sunt dulci ca sfânta libertate. Bătrânii cina fierb, umblând In jurul focului din vatră; Căiuţii pasc, iar ursul blând întins e,,alene lângă şatră. 2 2) A. Epure, Poema * Ţiganii o tradusă de Donici în comparaţie cu origi- nalul rusesc. (Arhiva, 1931, XXXVIII, Nr. 2, 3, 4; pp. 107—140). 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In stepe, totu-i viu acum: Şi pasul iute, grijuliu Al celor pururea pe drum, Cântări, a pruncilor scânceală, Şi zăngănit de nicovală <. Ion Buzdugan: « Ţigani în tabere, cu larmă, Prin Basarabia colindă, Azi poposesc, la râu, să doarmă, Sub sdrenţe şatra să-i cuprindă. Voios şi vesel e ’n câmpie Popasul lor în libertate, Când somnul dulce îi îmbie Sub coviltire afumate. In jurul focului, la vatră, Fac de mâncare anevoie, Pe câmp pasc caii. După şatră Un pui de urs se joacă ’n voie. Frumoasă-i noaptea în câmpii; Foiesc ţiganii grijulii, Căci mâni, cu zorii, iar pe cale, In cânt de danci, plâns de copii Şi zăngănit de nicovală » *). Simţ artistic a dovedit Donici şi când a introdus în traducerea sa a «Ţiganilor», originalul cântecului popular «Arde-mă, fri- l l) Textul lui Puşkin : „Lţbiraiie iuyMHOio tojuioh IIo Beccapafiiii KOnyiOT’b. Ohii cerOflHH HaflT> p-fenoB Bt> iuaTpaxT) n30flpaHHbixi» HOnyioTt., Kaia. BOyibHOCTfa Beceat hxt> HOv^em. H MHpHbiB corn» nouţ HebecaMH. Mewny KOJiecaMH Teji-fcrb noay — 3aB'kuiaHHbIX'b KOBpaMH ropHTT. OrOHbî CeMbH KpyrOMT> rOTOBHTT> yWHHT); BT> HHCTOiWb nOJI'fe naCyTCR KOHH ; 3a UiaTpOMT> PyHHOH MeflB"bAb JieHCHTT) Ha BOJI'fe. Bce HaiBO nocpeflH CTenefi. 3a6oTbi MHpHbiH ceMefi, roTOBbix-b ci. yTpoM-b bt> nyTb HenajibHifi, H irbcHH HteHi>, h kphkt. n'bTefl, H 3B0HT» nOXOflHOH HaKOBajIbHH.“ INFLUENTA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMANI 73 ge-mă»— cântec transpus de Puşkin din româneşte în ruseşte, în poemul său — aşa cum se mai găsea în gura poporului, fără să-l mai retraducă din ruseşte, cum au făcut alţi tălmăcitori. «Anume acest cântec, Puşkin în a sa alcătuire l-au prefăcut în limba Rossienească», spune Donici în nota explicativă, dân- du-ne această primă variantă a cântecului «Arde-mă, frige-mă », de care s’au ocupat mai târziu: V. Alecsandri x), A. Iaţimirscbi2 * 4 * * *) şi T. Inculeţ8). Iată textul lui Donici: « Arde-mă, frige-mă In foc vânăt pune-mă. De m’ei frige pe cărbune, Ibovnicu nu-ţi voi spune, Că el este tinerel, Drăgălaş şi frumuşel; Iar pe tine, bărbat rău, Eu de -acum nu te mai vreu, Şi tu măcar pân la moarte De m’ai bate, de m’ai arde Şi bucăţi de m’âi tăia, Tot voi face cum voi vrea * *). *) Vasile Alecsandri, Poeziile populare ale Românilor, Bucureşti, 1866, p. 334. XI, Hora ţigănească. *) A. Iaţimirschi: „n-fccHa 3aM^Hpu bt> „IffciraHaxt" A. IlyiiiKHHa h RbiraHCKaa xopa“ (Cântecul Zamfirei din poemul lui Puşkin «Ţiganii» şi hora ţigănească), în „Hsb. OTfl. pycCK. H3. H CJIOB. Hmii. Ak. HayKT>“, 1899, voi. IV. *) Vezi Negovschi, Elementul românesc în opera lui Puşkin, în « Viaţa Ba- sarabiei *, 1937, Nr. 1—2, p. 75. 4) Textul lui Puşkin. „CTapblH MyWb, rpOSHblH My>KT>, P-fejKb MeHH, )Km MeHa: 91 TBepua, He 6oiocb Hh Howa HH OTHH. HeHaBwwy Te6a; Ilpeaupaio Te6a; 91 flpyroro jiio6jiio, yMnpaio mo6n. P'fewb MeHa, wra MeHa; He CKawy HHaero; CTapbiă My»n>, rpoaHbiS Mywb, 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Traducerea «Ţiganilor » a avut răsunet nu numai în Princi- pate, dar şi în Basarabia: Al. Haşdeu vorbeşte despre ea în articolul său din «Telescop », iar un alt basarabean, Iacob Hinculov (Hâncu), lector de limba română la Universitatea din Petersburg, alcătuind o crestomaţie moldovenească pentru elevii săi1), intro- duce, printre textele culese din Asachi, Stamati şi Negruzzi — şi alături de fabulele lui Donici — trei fragmente din traducerea «Ţiganilor». Iar romancierul basarabean Radul Curalescu, pu- blicând în acelaşi an povestirea sa despre hoţul Tundza 2), inter- calează în textul rusesc, cântecul românesc « Arde-mă » punându-1 în gura ţigăncei Stesea 3). Cu traducerile din Puşkin debutează şi un alt scriitor român, deşi nu basarabean, dar legat întru câtva de această provincie, prin moşii şi rude. E vorba de Costache Negruzzi, care a avut ocazie să-l cunoască personal pe marele poet rus, în timpul şederii acestuia în Basara- bia, la 1821, când tânărul Negruzzi, silit, din cauza Eteriei, să ia drumul pribegiei, se afla şi el împreună cu tatăl său în această provincie. La Chişinău, îl întâlnea pe Puşkin în grădina publică şi la curtezana Calipso. — «Puşkin mă iubea », îşi aminteşte Negruzzi în nuvela sa * * Calipso *, * şi găsea mare plăcere de a-mi îndrepta greşalile ce făceam vorbind cu el He y3Haeuib ero. Oht» CB'fejK'fee BecHbi, >Kapne ji-fe-riraro ahh ; KaKT» OHT. MOJIOflT. H CMkjIT., KaKT» OHT. JH06hTT> MeHH l KaKi> Jiacitana ero îl BT> HOHHOH THUIHH'fe 1 Kani» CM'feanHCb Torfla Mbi TBoeft c-feAHirfe!" • *) I. Hinculov: „XpecTOMaTia" (CofipaHiecoHHHeHia H nepeBO/ţOBT. bt> CTHxaxT. h npo3% ffiiH ynpaxtHeHia bt> Banaxo-Mo^flaBCKOMT. H3biK-fe). (Crestomaţie. O culegere de opere şi traduceri în poezie şi în proză pentru exerciţii în limba Valaho-Moldovenească). S. Petersburg, 1840. *) „OaecCKi» AnbMaHaxT» Ha 1840 ro/ţT.“ (Almanahul din Odesa pentru anul 1840), pp. 66—67. *) A. Iaţimirschi, op. cit., p. 30a. INFLUENTA lui puşkin asupra scriitorilor romani 75 franţuzeşte. Câteodată venea şi ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceşte. Apoi începea a-mi recita niscai versuri de ale lui, pe cari mi le traducea. Dar după o lună, m’am dus din Chişinău, şi, în primăvara anului 1823, m’am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când citeam poeziile ma- relui poet rus, şi mai ales « Şalul negru o, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceam aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse »1). La 1837, Negruzzi află de sfârşitul tragic al poetului rus, pentru care avea atâta admiraţie şi, în acelaşi an, debutează în «Curierul de ambe sexe» cu traducerea «Şalului negru». Debutul acesta i-a adus lui Negruzzi atât succes, încât a ră- mas pentru contemporanii săi, nu numai prozatorul clasic pe care-1 cunoaştem cu toţii, dar şi «poetul jalnic şi emoţionant, a cărui poesie La şalul negru era pe toate buzele»* 2 *). Despre traducerea şi originea « Şalului negru » s’a scris şi s’a discutat mult, în ultimul timp. Se ştie că această poezie a lui Puşkin nu e altceva decât traducerea unui cântec moldovenesc 8), auzit de poetul rus dela o moldoveancă, servitoare la cârciuma « Verde » din Chişinău 4 * *), sau, după cum afirmă prietenul lui Puşkin, Li- prandi 8) şi A. Iaţimirschi •) — dela lăutari, în casa boierului Varfolomeu. S’a dovedit că acest cântec este de origine cărtu- rărească,— o romanţă de dragoste, compusă de un anonim într’un mediu cult, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XlX-lea, şi trecută pe urmă în gura lăutarilor şi a poporului de jos 7). S’au găsit însă unii care susţin că subiectul « Şalului negru », « extrem de sângeros şi crud, nu cadrează cu sufletul blajinului *) C. Negruzzi, Păcatele tinereţilor, Bucureşti, 1872, pp. 218—219. 2) G. Panu, Amintiri dela Junimea din Iaşi, Bucureşti, 1908, voi. I, p. 276. a) La început titlul poeziei era: „MojlAaBCKaa irfeCHH". (Cântec mol- dovenesc). ‘) „3annCKH TenJIHKOBa" (însemnările lui Tepliakov), în OSmeaaHHMa- TejIbHblH B'feCTHHK'b1*, 1857, Nr. 6. *) I. Liprandi, Jurnalul intim, în „PycCKiă ApxHBT>“, 1866. •) A. Iaţimirschi: HepHaa rnajib IlyiiiKHHa h pyM. irkCHfl (Şalul negru a lui Puşkin şi cântecul românesc) în H3B. OTfl. PyC. H3. H CU.“, 1899, p. 301. ’) Al. David, Contribuţii la vechea lirică românească, în « Viaţa Basarabiei », 1934, Nr. 1—2. 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Moldovean, ci, neîndoios că aparţine unor colonişti basarabeni de origine balcanică, bine cunoscuţi în literatura populară do- brogeană, tocmai prin ferocitatea acţiunilor care îi inspiră»1), sau că acest cântec ar fi de origine greceascăl 2 *). Oricum ar fi, era răspândit în societatea moldovenească de pe atunci. « Cititorii pioşi ai vechii literaturi moldoveneşti», spune d. N. Iorga, «ştiu pe de rost acel început puternic»! ' « La şalul cel negru mă uit în tăcere Şi al mieu suflet rece e nemângâiat, Pentrucă, de jale, de chin şi durere El e sfărâmat» s). . La 1899, învăţatul rus A. Iaţimirschi culesese la Iaşi o altă variantă a acestui cântec 4 *), mai apropiată de textul lui Puşkin decât traducerea lui Negruzzi, care de fapt e o imitaţie cu adaosuri personale şi amplificări greoaie. Faptul că traducerea lui Negruzzi se depărtează de original a făcut pe unii să creadă că Negruzzi nu ştia bine ruseşte, ci tra- dusese «Şalul negru» după o traducere franţuzească6) sau îl va fi prelucrat direct din româneşte6). O altă dovadă a necu- noaşterii limbii ruse ar fi că « Negruzzi nu traduce din Puşkin decât două bucăţi: « Şalul negru » şi « Kirdiali »— tocmai bu- căţile pe care Puşkin le tradusese din româneşte »7). Dar dacă acest lucru este sigur în ce priveşte « Şalul negru », altfel stau lucrurile cu « Kirdjali», pe care Puşkin nu o tradusese din româneşte, ci o auzise dela un funcţionar rus, martorul întâmplării, şi îi adăogise multe amintiri şi reflexii personale cum sunt, de pildă, cele despre Eterie. In afară de aceasta, sunt şi alte imitaţii ale lui Negruzzi din Puşkin, socotite printre poeziile lui originale. E vorba de « Ge- lozia» (1893), prelucrată după o elegie a lui Puşkin: „IIpoCTHillî.- l) Mih. Pricopie, în « Convorbiri Literare », 1933, Octomvrie—Noem- vrie, p. 851 . *) Ştefan Ciobanu. 8) N. Iorga, Istoria Literaturii Române a secolului al • XlX-lea, Bucureşti, 1907, voi. I, p. 248. *) A. Iaţimirschi, op. cit., p. 301. : *) După Le Glaneur moldo-valaque, 1841, pp. 82—83. *) Al. David, op. cit., p. 81. 7) Ibidem. INFLUENTA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMÂNI 77 Jiu MH^ peBHHBbiH AieHThi" (Mi-ai ierta tu visul meu gelos), scrisă la 1823, şi de o altă bucată lirică a lui Negruzzi «La Maria » (1839), imitată după o poezie a lui Puşkin fără titlu, scrisă in Basarabia la 1821 şi dedicată probabil aceleaşi Calipso. Ea începe cu următoarele cuvinte: « Draga mea, sunt uitate urmele anilor trecuţi» 1), şi conţine acelaşi subiect ca şi la Negruzzi: poetul se adresează iubitei, cu rugămintea să nu-1 întrebe de trecutul său şi de cauza tristeţii lui, ci să se mulţumească cu dragostea lui pentru ea. — «De ce vrei să asculţi a nebuniilor şi a patimilor Poveste neatrăgăroare ?»* 2 3), scrie Puşkin, — De ce voieşti să afli cumplitul meu necaz ?», exclamă Negruzzi. Puşkin: Nu mă întreba de lucruri ce nu mai sunt»8). Negruzzi: «Nu ’ntreba pricina ce darm’ a mea junie ». — «Nu gust pe deplin plăcerile lumeşti»4), se plânge Puşkin. — «Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti», repetă poetul moldovean. Imitând pe Puşkin, Negruzzi găseşte totdeauna necesar să adaoge multe reflexiuni proprii şi repetări împovărătoare. Prin aceasta, imi- taţiile lui pierd sobrietatea, armonia, vigoarea, care disting originalul. Cu toate acestea, prima din aceste imitaţii, « Şalul negru », a avut o mare răspândire în publicul românesc, găsind şi imitatori. Astfel, la 1880, Duiliu Zamfirescu debutează în «Literatorul» cu prelucrarea aceluiaşi motiv în « Levante şi Kalavryta », dezvol- tând acţiunea, pe care o transportă în Grecia, şi schimbând na- ţionalitatea unora din personaje: Armeanul din « Şalul negru» devine Englez, iar eroul povestirii, Moldovean — frumosul le- vantin. Finalul povestei de asemenea este modificat: Levante împuşcă (nu taie ca în « Şalul negru ») pe rivalul său, lăsând pe iubita lui în viaţă, iar el înnebuneşte. Pare-se că strofa originală a « Şalului negru » al lui Negruzzi e întrebuinţată de Alecsandri în poezia sa « Groza », conţinutul fiind, de altfel, cu totul diferit. *) »Moh flpyrb, 3a6biTbi mho8 cji-feflu MHHyBiuHXT, ji-fe-n,". *) »Kt> neiwy Te6t BHiiMaTb 6e3yMCTBa h CTpaCTeă He3aHHMaT£HbHyio nOB-feCTb?" 3) „He cnpamiiBaH mchh o tomt>, nero y>Kt Him» 1“ *) „IlyCKaB a paflocra BKyuiaio He Bnojm-fe...“ 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prietenia lui Alecsandri cu Costache Negruzzi şi Alecu Donici l-a apropiat şi pe el de marele poet rus. Cunoscuse « Ţiganii », pe care, zice-se, că Alecsandri însuşi îi tradusese în franţuzeşte1), găsind şi o altă versiune la cântecul popular «Arde-mă»* 2 *). Al treilea scriitor care are meritul de a fi făcut cunoscut pe Puşkin Românilor, prin traduceri, este basarabeanul C. Stamati, care şi el cunoscuse personal pe marele poet rus, în timpul exilului acestuia în Basarabia. După o versiune, păstrată în Basarabia, Puşkin schiţase înce- putul poemului său « Ţiganii» în casa poetului moldovean, unde se refugiase, speriat de o ceată de ţigani care s’ar fi repezit la el cerşindu-i pomană. Amândoi poeţii, după mărturisirea lui Liprandi, se întâlneau adesea în casa boierului Rali şi a generalului rus Bo- logovski, căruia îi plăcea să întrunească la el persoane din toate straturile sociale din Chişinău8). Liprandi redă conversaţiile lui Puşkin cu Stamati, care recita tălmăcirile sale din «Fedra», vrând să arate poetului rus armonia limbii moldoveneşti. Se zice că ar fi păstrat şi corespondenţa lui Stamati cu Puşkin. De altfel, s’a publicat de curând un autograf a lui Puşkin, con- ţinând lista cunoscuţilor săi din Basarabia, în care figurează şi numele poetului moldovean 4 * * *). Influenţa lui Puşkin asupra lui Stamati s’a manifestat, în pri- mul rând, în traducerea poemului « Prizonierul din Caucaz» (KaBKasCKÎS iui'hHHHK'b) sub titlul: «Prizonierul la Cerchezi», scris de poetul rus în timpul şederii lui în Basarabia la 1821. Felul în care poetul român a tradus acest poem, a fost studiat de d. P. V. Haneş în lucrarea sa «Scriitorii basarabeni»: « Ca să judecăm munca scriitorului basarabean *, spune autorul, « trebue să ţinem seamă că limba literară de atunci din Basarabia nu-i oferea atâtea cu- vinte, expresiuni şi construcţii, ca să redea bogăţia limbii ruseşti şi, în deosebi, *) L. Marian, op. cit., p. 85. N’am putut însă găsi nicăieri această tradu- cere a lui Alecsandri, care, de altfel, citează numeroase fragmente din « Ţi- ganii * lui Donici în opera sa Istoria unui galben. Influenţa lui Puşkin asupra lui Alecsandri pare a fi studiată de curând într’o lucrare de seminar, de d-şoara Tatiana Poncet. 2) V. Alecsandri, op. cit. *) Liprandi, op. cit., şi Memoriile inedite, în „TlyuiKHHt. JleTOmiCb Tocyfl. JIht. MyaeH“ (Cronica muzeului de lit. de Stat), Moscova, 1936. *) „PyKOio IlyuiKHHa. Hecoâpamibie h HeonyâiiHKOBaHHbie TeKCTu“. (Cu mâna lui Puşkin. Textele inedite). Ediţia Academia, Moscova—Lenin- grad, 1935, p. 296. INFLUENTA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMÂNI 79 din vremea romantismului. Apoi sufletul însuşi al lui Stamati nu cuprindea atâta poezie, încât să simtă toate nuanţele şi modulaţiunile sentimentelor lui Puşkin. Şi, în sfârşit, originalul era ceva trăit, ca şi Child Harold al lui Byron... Intre sufletul lui Stamati însă şi între fondul poemei era mult mai puţină legătură. Basarabeanul era omul liniştit, aşezat, măsurat în toate şi necunoscător al vieţii aventuroase şi al patimilor bolnăvicioase. Nu putea deci simţi atâta povestirea lui Puşkin şi deci încă o pricină pentru care nu s’a ridicat la fru- museţile şi avântul originalului * 1). . Totuşi Stamati reuşeşte uneori să se apropie întrucâtva de fru- museţile stilistice ale lui Puşkin, mai cu seamă în descrieri de peisaje şi povestiri de luptă. «In orice caz a adus mari servicii limbii noastre literare în Basarabia, supunând-o la un exerciţiu de mare folos pentru mersul ei înainte » * 2 *). Stamati nu numai traduce din Puşkin, dar se şi inspiră din el, împrumutându-i unele subiecte. Astfel, în «Roman din Vrancea» se simte o oarecare influenţă a « Ţiganilor », « Găfiţa blestemată de părinţi» pare a fi imitată după «Poştarul» (CT3HU,iOHHblH CMOTpHTeJlb), iar oda lui Stamati « Napoleon » a izvorît din com- binaţia odei lui Puşkin cu altele dedicate lui Napoleon de scrii- torii ruşi şi francezi 8). Foarte multe elemente: scene, descrieri şi chiar subiecte, le împrumută Stamati dela Puşkin şi în poemele sale «Ciubăr- Vodă » şi « Dragoş ». Poemul « Ciubăr-Vodă », fiind socotit un « Orlando Furioso » moldovenesc 4 5), seamănă mai ales cu poemul lui Puşkin « Ruslan şi Liudmila», care, la rândul său, trece drept un «Orlando Furioso » rusesc. Pentru prima dată în Rusia, Puşkin introduce în acest poem basmele populare ruseşti, pe care i le povestise bă- trâna sa doică; Stamati a fost şi el «întâiul poet moldovean (în Muntenia cântăreţul jalei «Amărîtei turturele», Ienăchiţă Văcărescu, îi apucase înainte), la care se simte influenţa poeziei populare » 6), şi care introduce în « Ciubăr-Vodă » basmele româ- neşti, pe care i le povestise bătrânul chelar. *) P. V. Haneş, Scriitorii basarabeni, Bucureşti, 1920, pp.214—215. *) Ibidem, p. 217. a) E. Dvoicenco, Viaţa ţi opera lui C. Stamati, Bucureşti (1933)» P- 24- *) Ch. Drouhet, Cavalerul Stamati (în « Viaţa Romînească *, 1921, No- emvrie, p. 180. 5) Ibidem, p. 198. 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Influenţa lui Puşkin asupra poemei lui Stamati «Ciubăr- Vodă » a fost analizată de d. P. V. Haneş, care indică episoadele din operele lui Puşkin, asemănătoare cu acelea din «Ciubăr- Vodă » (« Povestea Povestelor »). «Ici şi colo» scrie d. P. V. Haneş, «găsim asemănări cu poetul rus Puşkin, care a scris şi el poveşti ca : «Ruslan şi Liudmila», «Basmul cu regele Saltan >, «Basmul cu regina moartă », « Basmul cu cocoşul de aur», « Basmul cu pescarul şi peştele » ş. a. In « Ruslan şi Liudmila », unul din eroi, Ratmir, plecat in căutarea Liudmilei furate de smeu, întâlneşte în cale un palat fermecat, la poarta căruia îi ies înainte zânele. In < Pove- stea Povestelor», Bogdan dă şi el de un palat fermecat, e primit şi el la poaită de zâne; şi descrierea primirii se face în linii generale de Stamati la fel ca la Puşkin. In lipsa lui Ruslan, Chievul este atacat de Pecenegi. In lipsa lui Bogdan, Moldovenii sunt atacaşi de Tătari. Ruslan scapă Chievul, sosind tocmai în toiul luptei. Bogdan scapă pe Moldoveni în împrejurări asemănătoare. In Basmul cu regina moartă al lui Puşkin, Elysei, eroul principal, întreabă soarele despre iubita sa, ca şi Bogdan în «Povestea Povestelor». Soarele îl trimite la lună, aceasta la vânt. Acelaşi lucru cu Bogdan. Scena cu bătrâna Ţigancă aducând un măr frumos la prisacă, la zâna lui Bogdan, se găseşte şi în «Basmul cu regina moartă». In amândouă poveştile apare în scena aceasta şi câinele credin- cios, care moare muşcând din mărul frumos şi otrăvit. Episodul cu oglinda vorbitoare se găseşte de asemenea în amândouă poveştile » ‘). Şi tot în ele, aş adăoga, intervine aceeaşi colibă din pădure, în care îşi găsesc adăpost şi zâna lui Bogdan, la Stamati, şi regina din basmul lui Puşkin. La comparaţiile d-lui P. V. Haneş îmi mai rămâne să adaog încă un mic episod, care corespunde cu unul identic la Puşkin, în poezia sa «Sora şi fraţii». Eroul lui Puşkin leagă pe soţia sa rea de cozile unei perechi de cai, cărora le dă drumul peste râpi şi stânci. Acelaşi lucru îl face şi Bogdan cu soţia lui, ţigancă, în « Ciubăr-Vodă » a lui Stamati. Influenţa lui « Ruslan şi Liudmila» poate fi simţită şi în poe- mul lui Stamati «Dragoş», subiectele fiind înrudite: şi aici şi acolo, mireasa este răpită de un vrăjitor rău şi salvată de mirele ei de sub stăpânirea şi vraja farmecelor vraciului. Şi, după cum Puşkin introduce acţiunea în epoca întemeierii Rusiei, tot aşa şi Stamati alege, pentru poemul său, epoca în- temeierii Principatelor. ') P. V. Haneş, op. cit., p. 242. INFLUENTA lui puşkin asupra scriitorilor ROMÂNI 8i Dela aceşti primi traducători ai lui Puşkin: Donici, Negruzzi şi Stamati şi până la apariţia basarabeanului B, P. Hasdeu, se pare că nici unul dintre scriitorii români nu s’a inspirat din Puşkin, E drept că la 1854 apare în « Calendariul pentru ducatul Bu- covinei », tipărit la Lemberg, o nuvelă sub titlul «Rătăcire. O poveste din veacul trecut», care, după cum a stabilit d. L. Marian, nu este altceva decât o prelucrare după «Viforul» (MflTeJib) lui Puşkin, dar povestirea nu este semnată, cu toate că autorul ei pare a fi « un prozator de talent », care, după spusele d-lui Marian, «în împrejurări mai prielnice s’ar fi putut ridica poate până la înăl- ţimea unui Costache Negruzzi » x), Hasdeu, crescut în Rusia tocmai în vremea când influenţa lui Puşkin în literatura rusă ajunsese să fie covârşitoare, fusese, împreună cu tatăl său, Alexandru Hasdeu — poet şi el — unul din cei mai mari admiratori ai genialului poet. II imită foarte fidel în începuturile lui literare în ruseşte, mai ales în « Domniţa Voi- chiţa», plină de reminiscenţe din «Pultava», «Ruslan şi Liud- mila », « Eugeniu Onieghin » şi « Fântâna din Bahcisarai ». Iată una din reminiscenţele autobiografice din «Domniţa Voichiţa », unde autorul, vorbind de moartea ostaşilor pe câmpul de luptă, işi doreşte şi lui aceeaşi moarte, fiindcă: « Un astfel de sfârşit... e mai bun ca viaţa Fără de ţel, fără de deşărtăciunile lumeşti, In cercul pizmaşilor vicleni, In mijlocul prietenilor trădători, Printre rivalii de nimic, Printre nesimţitori făr’ de recunoştinţă Şi oameni neîncrezători»* 2). *) L. Marian, op. cit., p. 92. 2) Textul rusesc. „... TaKoB KOHeiţ... jiynme >kh3hh Ee3i» ivfejiH, 6e3-b cyen» MipcKHxt, Bt> Kpyry saBHCTHHKOBi. KOBapHtix'b, CpepH HaM’bHHHBwx'b flpyaeîî, Bt» TOjnrb conepHHKOBi, 6e3RapHbixi>, Ee3HyBCTBeHHbiXT>, He6aaro/ţapHbix'b H HeflOB-fepHHBMXT. aiofleB!... “ (B. P. Hasdeu, Domniţa Voichiţa, în « începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu», Bucureşti, 1936, pp. 150—152). 6 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE seamănă cu strofele lui Puşkin în «Eugeniu Onieghin », în care şi acesta se plânge de viaţa searbădă: «Printre închipuiţi fără de suflet, Şi oamenii de o prostie strălucitoare, Printre şireţi şi laşi, Nebuni ca nişte copii stricaţi, Printre acei ridicoli, răi, searbăzi, etc.. . . »1) Descrierea tristeţei lui Ştefan din «Domniţa Voichiţa», în- gândurat după ce aprins-o pe Voichiţa, începe aproape cu aceleaşi cuvinte ca şi descrierea tristeţei lui Ghirai, după ce a luat în cap- tivitate pe Maria, în « Fântâna din Bahcisarai» a lui Puşkin, cu întrebarea: la B. P. Hasdeu: « Ce putea dori mai mult ? La ce se gândeşte din nou ?... . .. De ce e trist ? » * 2) la Puşkin: « Ce turbură acest suflet mândru ? « Ce gând îl preocupă ? * s). Iar Voichiţa, înlăcrămată înaintea sfintei icoane, în temniţa ei, se deosebeşte foarte puţin de eroina lui Puşkin, Maria din « Fân- *) Textul rusesc. ... „CpeflH 6e3flyLUHbix-i. ropaeiţOBT., CpeflH 6jmcTaTejibHiJXT> rJiyniţOBT., CpeflH jiyKaBbixT», MOJiOflyiuHuxT., LUajibHbix'b, 6ajiOBaHHbixT> fl'feTeă, 3n0pfctWb H CM'felUHblXT. H CKyBHUXT.... etc“ («Eug. Onieghin», ed. I, cap. VI). 2) Textul rusesc. «Mero-we 6ojibine oht. «ejiaen»? „O HeMT» OHT. CHOBa nOMbHIIJIHeTT. ?... „.. .O neMT. rpycTHTi.?“ (« Domniţa Voichiţa », în op. cit., p. 152). s) Textul rusesc. „Hto flBHwen. ropfloio nymoio? KaKOK) MblCAbK) saHHTT. OHT, ?“ INFLUENTA lui puşkin asupra SCRIITORILOR ROMANI 83 tâna din Bahcisarai », care şi ea, în captivitate, « e tristă şi plânge... înaintea icoanei Sfintei Fecioare »1). Comparaţia lui Ştefan cu tunetul şi fulgerul e făcută de B. P. Hasdeu probabil tot sub influenţa lui Puşkin, care, descriind în « Pultava » pe Petru cel Mare, spune: «E frumos! E ca o furtună dumnezeiască!»2). Tot asemănă- toare e şi descrierea calului lui Ştefan şi a calului lui Petru cel Mare din « Pultava ». Influenţa lui Puşkin se simte şi în unele pasaje din « Dom- niţa Roxana» (versiunea rusească), unde monologul lui Vasile Lupu seamănă cu cele din « Boris Godunov » şi « Cavalerul avar » ale lui Puşkin. Hasdeu nu-1 uită pe marele poet rus nici după ce părăseşte Rusia si se stabileşte în România. > > E curios, cum, la Iaşi, fiind învinuit de atentat la bunele mo- ravuri pentru nuvela sa «Duduca mămuca» (mai târziu, înti- tulată «Micuţa»), Hasdeu, răspunzând la atacurile acuzatorilor, întrebuinţează aceeaşi armă de care s’a slujit odată Puşkin, când a dat o replică unor critici ce-1 acuzau de lipsă de moralitate în «Contele Nulin ». Şi Puşkin şi Hasdeu evocă, în sprijinul lor, operele licenţioase ale poeţilor antici şi contemporani, numai că Hasdeu înlocueşte pe scriitorii ruşi: Fonvizin, Dmitriev şi Crylov, invocaţi de Puşkin, prin scriitori români: Conachi, Beldiman, Bolintineanu ş. a. Cercetarea atentă poate găsi şi în « Răzvan şi Vidra » urmele influenţii lui Puşkin (« Boris Godunov »), motivul din « Ursita » pare a fi suggerat de « Cântecul despre năzdrăvanul Oleg » („HfecHb O B'felţeATb Ojierfe") a lui Puşkin, iar poezia lui Hasdeu: «Ade- văratul poet» aminteşte de rândurile lui Puşkin despre menirea şi soarta poetului, în câteva poesii dedicate acestui subiect: «Poet şi gloata » („n03Tt H nepHb") ş. a. *) *) Textul rusesc. „Mapia njianerb h rpyCTHn»... ...lipeai» JIHKOMT> fl-feBM IIpeCBHTOfi 1“ a) Textul rusesc. „...Ohi» npeKpaceHt, Oht> Becb, Kam> Eonda rpoaa!“ «• 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nici la bătrâneţe nu-1 uită Hasdeu pe marele poet rus, tipă- rind în «Sic cogito » autograful spiritului lui Puşkin în ruseşte. Terminând cu poeţii români, basarabeni de origină, sau cu le- gături strânse cu Basarabia, cum era Costache Negruzzi, ră- mâne să cercetăm opera a doi mari gânditori români, din Prin- cipate, la care nu intenţionăm să stabilim o influenţă directă a lui Puşkin, ci doar să relevăm atitudinea lor faţă de operele marelui poet rus. E vorba de Mihail Eminescu si Vasile Conta. Amândoi, din curiozitate, iau în mână volumul cu poeziile lui Puşkin, unul în timpul şederii sale la Odesa, trimis acolo de prietenii săi ieşeni pentru o cură în stabilimentul Doctorului Iakimovici1), altul răs- foind o traducere franţuzească din marele poet rus. Şi amândoi se minunează: unul de « spontaneitatea, frăgezimea ş: inspiraţia», altul de «poezia şi sublima cugetare», ce ascund operele lirice ale lui Puşkin. * De trei zile frunzăresc poeziile lui Puşkin », scrie Eminescu profesorului Novleanu la Iaşi, « fără nici o sforţare şi cu o plăcere care mă face să uit de plictiseala ucigătoare de aici. Acum, să-ţi spun drept, nu mă mai simt aşa de singur, mi-am găsit un tovarăş, un mare tovarăş, care, deşi îmi grăeşte într’o limbă pe care nu o pot gusta încă, dar îi bănuesc minunata lui creaţiune poetică » 1 2). Şi Eminescu, cu ajutorul dicţionarului şi capacităţilor sale lin- guistice, ajunge atât de repede să înţeleagă textul rusesc a lui Puşkin, încât uimeşte pe profesorii săi improvizaţi de limba rusă, doctorul Iakimovici şi fiica acestuia. — i Nu ştii ce să admiri în lirica lui Puşkin, spontană şi plină de fră- gezime şi de inspiraţie », exclamă marele poet român. «Te cuprinde un fior de mulţumire şi deodată nervii se liniştesc. Sunt copleşit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau, cum o spune dânsul: sânge sălbatec de negru în vinele unui mare visător » 3). Şi traducând în româneşte un fragment din oda lui Puşkin « Către Ovidiu », Eminescu îl trimite prietenilor săi la Iaşi ca o 1) Octav Minar, Puşkin şi Eminescu, în « Cele trei Crişuri », 1936, Nr. 1—2, p. 21. 2) Ibidem. ■ 3) Ibidem, p. 22. INFLUENŢA LUI PUŞKIN ASUPRA SCRIITORILOR ROMANI 85 dovadă de admiraţia lui faţă de «acest romantic desăvârşit», cum îl califică pe poetul rus. «Poţi să-i citeşti lui Burla », scrie el mai departe, « traducerea liberă şi imperfectă, pe care o trimit (să nu râdeţi de mine, căci mă coc fn glod de 30 grade Răaumur şi totuşi îmi arde de poezie). Vedeţi, aşa dar, că prietenul Puşkin (poeţii se împrietenesc şi dincolo de mormânt) a avut grozava putere să mă silească să uit de neplăcerile boalei şi a timpului nefavorabil care mă disperase. Iată documentul, pe care m’am căznit să-l traduc pentru voi, inculţilor : « Afându-mă aicea, te recitesc * *) Din nou şi caut ca priveliştele zugrăvite de tine să le întâlnesc, Aşa cum odată cântat-ai în elegii Dar nicăiri n’am întâlnit pe întinsele câmpii Tristeţa ta, sălbateci oameni — dimpotrivă: veselii. Poate, obişnuit cu frigul şi zăpada imaculată, Mă simt în acest surghiun mai bine ca niciodată. Un cer de peruzea şi ierni foarte puţine, Nectar ce te ’nfioară din viţa de vie Verde, adusă din Scyţia — Sud fierbinte şi albastru. In stepele ruseşti Decemvrie e posomorit de nor Când e zăpada multă. Aici e un soare arzător, E primăvară, flori multe, Pe lunci o iarbă deasă, ţăranul E voios, de timpuriu cu plugul în bătătură, Şi lacuri liniştite; poezie, aleanul încet te fură * s). *) In această poezie, Puşkin se adresează lui Ovidiu, pe care-1 socotea atunci exilat în Basarabia. *) Textul lui Puşkin. „ . . . 3^-feCb, OHtHBHBT. T060H MCHTbl B006pa>KeHbH, H nOBTOpHJI-b TBOH, OBMpiS, irfeCHOirfeHbH, H hxt. nenajibHbiH KapraHbi noB-fcpsun.; Ho B30pi> 06MaHyTblMT) MeHTaHbHMT) H3Mi>HHJl'b. H3maHie TBoe nji'bHsmo BTaîiHe ohh, IIpHBbiKuiia kt. CH'feraMT. yrpiOMOH nonyHOHH. 3A"bcb flojiro CB'feTHTCH HeSecHaa aa3ypb; 3fl-fecb KpaTKO uapCTByeTT. iKecroKOCTb shmhhxt. 6ypb. Ha CKH9CKHXT. fieperaxi. nepeceneHep-b HOBbiă, CbiHi. rara, BHHOrpaAi. 6aaCTaeTb nypnypoBbiS, ' y>KT> nocMypHbiă AeKa6pb Ha pyccKie ayra CnosiMH pa3CTHJiajn> nyniHCTbie CH-bra; 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iar filosoful român Vasile Conta, citind cunoscuta poezie a lui Puşkin « Profetul » (ripopOKT>), exclamă: « Nu credeam ca Ruşii să cugete atât de adânc în scrierile lor! Câta poezie şi ce sublima cugetare adumbreşte aceste rânduri!» Şi Vasile Conta traduce astfel, din franţuzeşte, cuprinsul poeziei: « însetat şi stors de oboseală M’am dus într’un deşert întunecos, Crezând că acolo voi regăsi izvorul dătător de viaţă. In drum mi-a apărut un serafim Cu aripile întinse. M’a privit, şi cu degetele sale subţiri Atingându-mi ochii, Ei recăpătară umezeala şi vederea pătrunzătoare a vulturului. Atingându-mi urechile, Ele se umplură de sgomot şi glasuri neînţelese. In clipa aceea, am zărit palatul etern a lui Dumnezeu Cu îngerii, care sburau în juru-i, împrăştiind din cădelniţe de aur mirezme îmbătătoare. Apoi m’am cufundat cu privirea In adâncul oceanelor, Unde monştrii îngrozitori domneau peste miriade de leghioane, Tot atât de îngrozitoare ca şi dânşii, înspăimântat, căzui la pământ. Serafimul se aplecă, îmi scoate limba păcătoasa şi clevetitoare Şi mi-o străpunge cu o suliţă înveninată. Apoi cu sabia dela brâu îmi deschise pieptul Şi în locul inimei a pus Un cărbune mai strălucitor decât soarele. Eram să-mi dau duhul, Când auzii o voce divină: Scoală-te, profetule, priveşte, Ascultă şi inspiră-te de voinţa mea, Străbate pământul, 3m«a u ui ana TaMt; a ct Beumefi TeiuiOTOio 3fl-fecb cojiHue HCHoe KaTunocb Ha#o mhoio ; Mjianoio sejieHbio necrp-kn-b yBHflmifi jiyrb; CBoSoflHbm no jia B3pbiBam> y>KT> paHHiă nnyn.; Hyrb B-fearn. B-feTepoKt, nofl-b Benep-b xoaofl-fea; EflBa npo3panHbiH neflt, Ha/ţ-b 03epoM-b TyCKH'fea, KpiiCTaMOMT. noKpbiBam. HenBH>KHbiH CTpyn. % BCnOMHiui'b onbiTbi HecM-hnbie tboh, ..“ (kt. „OBHfliio“, 1821) INFLUENTA lui puşkin asupra scriitorilor români 87 Şi cu vorba ta înflăcărează inimile oamenilor, însetaţi ca şi tine de adevăr şi dreptate »1). « Sub inspiraţia lui Puşkin *, încheie Vasile Conta, « m’am dus cu mintea în vremile trecute, unde profeţii cei mari erau omorîţi cu pietre de mulţime. Azi vremile s’au schimbat. Critica şi invidia contemporană nu omoară, dar ofilesc, desgustă şi fac dintr’o viaţă ideală un calvar » 2). Cuvintele lui Conta parcă se referă anume Ia autorul «Profe- tului », care, după cum se ştie, a murit urmărit tocmai de « critica şi invidia contemporană ». E. DVOICENCO 2) Textul lui Puşkin. „AyxOBHOÎi «ancora tomhmt>, Bt> nyCTLiH'b MpanHoB a Bjiaanjica, M uieCTHKpbiabiB cepa$HMi> Ha nepenyTbH MH'k aBiuica. IlepcTaMH jierKHMH, Kaicb coht>, Mohxt> sbHHipb KOCHyaca ohi>: OTBepaaaCb Bbuţia abHHijbi, KaKT> y HCnyraHHofi opjiHiţbi. Mohxt> yuiefi KOCHyaca oht>, H HXT> HanOAHHAl» UiyMT> H 3B0H1»: H BHajii> a He6a coAporaHbe, H ropm'B aHrejiOBi» noaerb, H raAT> mopckhxi> noABOAHbiS xo/ţT», H AaabHeft jioau npoaaSaHbe. H OHT> KT> yCTaMT> MOHMl> IipHHHK'b, H BbipBaa-b rp'feuiHbiB moh a3biKi>, H npasAHOcaOBHbift h jiyKaBbiB, H acano MyApua SMbn Bi> yCTa saMepuiia moh BjIOHMJI'b AOCHHIţeiO KpOBaBOH. H oht> MH’b rpyiţb pa3cbKi> MeaOMT>, H cepfliţe TpeneTHoe BbiHyjn,, M yrjib, nbuiaraiiţiM omeMi», Bo rpy/ţb OTBepCTyio BOflBHHya"b. KaKi> Tpym> b-l nyerbiHb a n&K?ui'b. H Bora rnacx ko MHb B033Baai>: „B03CTaHb, npOpOK"b, H BHÎKAb H BHGM/IH, HcnoAHHCb Bojieio Moefl, H, o6xoah noaa h 3eMJiH, raaroaOMT> wrH cepAiţa jnoAefl!“ J) V. Conta, Poezii fi cugetări postume, Bucureşti (1910), p. 45. EXPERIENŢA FIZICO- BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL1) Dacă părăsim acum universul matematic, ne vom trezi în faţa a ceea ce se numeşte, în chip mai specific, experienţă, altfel zis în faţa experienţei sensibile. Ea poate fi împărţită în două mari clase, cea a experienţei fenomenelor fizico-chimice sau pur şi simplu fizice, şi cea a fenomenelor vieţii sau, într’un înţeles general, a celor biologice. Că experienţa materiei neorganice este totdeauna finită, nimeni nu se îndoieşte de aceasta. Totuşi calculul infinitesimal, totuşi infinitul matematic, se aplică acolo şi reuşesc. Fizica se matematizează, chiar, în chip progresiv, după cum se ştie. Dar atunci când un fapt fizic ascultă, de pildă, de calculul integral, înseamnă aceasta că realitatea fizică poate fi socotită ca alcătuindu-se din elemente reale, din elemente actuale infinit de mici ? Care este materia fizicianului? O eterogeneitate de fapte, în principiu infinită, un dat analitic, de aşa fel, încât, în măsura în care e trăit, experimentat, elementele sale nu sunt niciodată ace- leaşi şi comportă o felurime căreia i se poate spori, după voinţă, la nesfârşit, inventarul, pe care nimic n’o curmă, afară doar de anumite operaţiuni ale spiritului, abstrăgând anumite caractere, legându-le cu altele, prin analogie, şi producând astfel genera- lizări, ce vor îngădui să nu se ţină seamă de această eterogeneitate de fapte, virtual nelimitată, a lumii percepute. 1) Studiul de faţă trebue înţeles ca o urmare a studiului t Infinitul şi experienţa » care a apărut în numărul precedent al R. F. R. EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 89 Dar nu se află aci punctul însuşi de plecare, pe plan mate- matic, al construcţiei algebrice? De aceea, matematica ce se va aplica datelor fizice va fi sin- tetică, va desăvârşi înălţarea, în dosul faptelor brute, percepute de fizician, a unei lumi teoretice de înfăţişare sintetică, ai cărei invarianţi, legături constante, ale cărei permanenţe, a cărei virtute identificatoare, vor izvorî dintr’o valoare logică inversă şi contradictorie celei a faptelor în chestiune, adică cea a etero- geneităţilor analitice, a non-identităţii lor. Fenomenul fizic se înfăţişează şi el, aşa dar, drept un fenomen finit, alcătuit prin două direcţii contradictorii, virtual infinite, şi care se îngrădesc reciproc. Căci, în fapt, nimic nu curmă analiza diversificatoare a faptelor, dacă nu puterea de sinteză a spiritului, şi nimic nu curmă această putere de sinteză, dacă nu amploarea cercetării analitice, iscând necontenit eterogeneităţi noi. Pe acest plan al cunoaşterii ştiinţifice, întocmai ca pe planul matematic, deducţia pregăteşte inducţia, şi invers. Plecând dela un fapt fizic, adică dela un eveniment sensibil, cuprins în cadrul logic de interpretare, se construeşte o teorie fizico-matematică sau, mai degrabă, o ipoteză sintetică de ordin logico-matematic, şi aceasta e inducţia. Dar ea nu e cu putinţă decât prin actuali- zarea unui proces care îi e invers: confruntarea unei atitudini explicative (de ordin sintetic sau identificator) a spiritului cu ex- perienţa sensibilă, confruntare ce pune în lumină, la un moment dat al acestei operaţii deductive, faptul nou, eterogen, care impune o schimbare de ipoteză, înălţarea unei noi sinteze. Iar o dată aceasta încheiată, adică indusă, inducţiunea va da naştere unei porniri deductive, şi, în felul acesta, ciclul o va lua întruna dela început. E ceea ce alcătueşte conflictul rodnic şi indispensabil al cunoaşterii fizico-matematice. Pornirile spiritului nu sunt deo- sebite de cele care condiţionează activitatea matematică. Totuşi, se află aici o deosebire de grad dintre cele mai semnificative. De- ducţia nu poate merge prea departe, în fizică, fără ca o inducţie să devină necesară; oscilaţia direcţiilor potrivnice ale gândirii este mai activă, mai folositoare, aici, şi de asemenea mai solidară cu experienţa fizică. Nu ne putem depărta pentru prea mult timp de aceasta din urmă; trebuie să revenim la ea necontenit, pentru a pleca din nou de aici; conflictul este, în cazul de faţă, mai acut 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât în câmpul matematicilor. Astfel încât ordinea analitică, ordinea nedeterminată a contingentului, a diversului infinit, Ia fel ca ordinea sintetică, a identităţii, a determinatului, nu vor apărea drept infinite decât în putere; iar dacă iau înfăţişarea actualităţii, a realităţii, în măsura în care sunt infinite nu vor face aşa ceva decât matematizându-se, decât în sânul algoritmului. De aceea un fizician cu filosofie empiristă le va socoti drept simple artificii de calcul, sau atunci drept un anumit exces con- ceptual, de care singură gândirea matematică e în stare, în aşa zisa ei libertate privitoare la experienţă. Şi, într’adevăr, istoria fizicei arată hotărât, în ce măsură orice înlăturare a controlului constant al experienţii, adică a acestei zone enigmatice în care conflictele nu se mai sfârşesc, în ce mă- sură se însoţeşte ea de o înflorire constructivă, în care infinitul, sub aspecte multiple, ia înfăţişarea realităţii. E bine de semnalat că infinitul acesta e, şi aici, de natură sintetică, isvorând din va- loarea logică de identitate. Infinitul diversului nu este decât infinitul, mai mult sau mai puţin în putere, al lumii sensibile, pe care fizicianul îl socotea o pură aparenţă sau un epifenomen, mai înainte ca Relativitatea să-l lege de subiect, de sistemul de referinţe infinit de variat şi arbitrar, în principiu, de observatorul prin raport la un obiect, la o realitate fizico-matematică sinte- tică, alcătuind structura reală a universului. Dar această construcţie sintetică n’a întârziat să apară drept izvorîtă dintr’o experienţă macroscopică, altfel zis care nesoco- teşte anumite analize mai amănunţite, punând în evidenţă o ordine de lucruri ce nu se mai supun principiilor, cadrelor mate- matice care îngăduiseră succesul construcţiei. Şi iată-ne acum înaintea finitului cuantelor, înaintea acestei misterioase entităţi hv, unde cele două litere simbolizează două ordini contradictorii, cea a lui h şi cea a lui v, ca stânjenindu-se reciproc; ca închi- zându-se una pe alta într’o finitate ce va răsturna Mecanica cla- sică, ieşită din Algebră şi întemeiată pe calculul infinitesimal. După cum a spus d. L. de Broglie: <( Dacă h ar fi infinit de mic, firul mişcărilor privilegiate ar alcătui un şir continuu de mişcări clasice; pe de altă parte (într’un anumit sens, se poate... spune că, pentru numerile cuantice mari, mişcările cuantiafite tind să EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 91 alcătuiască un şir continuu, apropiindu-se de şirul continuu al mişcărilor clasice » 1). Niciodată mai mult decât astăzi, nu a fost fizica sediul fini- tului, şi prin aceasta al contradictoriului, al dualităţii, al discon- tinuului şi, în cele din urmă, al unei coexistenţe, cu reciprocă stânjenire, a determinismului şi indeterminismului, traduc ân- du-se printr’o fenomenalitate fizică de aspect statistic, a cărei cuprindere e încercată cu ajutorul unui soi de matematică pro- babilistă. Şi ceea ce e curios în cel mai înalt grad, este că toată răsturnarea derivă din finitul fizic amintit, care pricinueşte sau manifestă această natură contradictorie şi acel conflict dua- listic. Pentrucă experienţa nu îngăduie să se infinizeze, nu îngădue aplicarea infinitului în matematică, de aceea există o criză a cu- noaşterii fizice. Asistăm aici, în chip neîndoios, la neputinţa de transcendere a unei ordine prin cea contradictorie, de unde ne- putinţa de virtualizare pentru una şi de actualizare pentru cea- laltă, de unde turburarea reciprocă a subiectului şi obiectului, de unde, în sfârşit, neputinţa, la fel de limpede, de a face să reiasă o ordine de pură contingenţă analitică, cât şi o ordine de strict determinism sintetic. E cu neputinţă de actualizat, ca în Relativitate, în sânul subiectului, diversitatea arbitrară, spre a înnălţa un univers conceptual de obiectivitate sintetică, deoarece experienţa vădeşte, în obiectivitatea ei, un anumit indeterminism; e de asemenea cu neputinţă, la rigoare, să se atribue doar actua- lizării subiectului, pornirii sale deductive, ordinea aceasta alge- brico-sintetică, deoarece aceeaşi experienţă vădeşte, în aceeaşi obiectivitate, identităţi, sinteze, ce coexistă în chip contradictoriu cu eterogeneitatea nedeterminată şi imprevizibilă. Intr’o carte ce stă să apară a), cercetăm geneza complexă a acestei încurcături. Arătăm astfel că, în fond, deducţia, aplicarea excesivă a matematicii algebrico-sintetiste la experienţa fizică, e cea care ne-a adus aci. Excesele ce sunt îngăduite în Matematici (cu toate că aduc, şi în acest domeniu, consecinţe grele de acceptat) duc la crize grave în Fizică. Negreşit nu este aici decât o chestie Louis de Broglie, La Theorie de la quantification dans la nouvelle Mi- canique, p. XXVI, Hermann, 1932. 2) Semnificaţia filosofică a microfizicei contemporane. 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de grad, dar una capitală. Şi ajungem la încheierea că o activitate ştiinţifică mai pragmatică, aşa cum de altfel se şi elaborează una azi, va autoriza inducţii noi, începând de unde sinteze noi vor răsări, probabil. Nici vorbă că, în felul acesta, se vor isca noi crize, dar aceasta nu dovedeşte decât vitalitatea însăşi a spiritului omenesc. Dar să fie vorba de o împotrivire între o ordine matematică, de pildă, de natură sintetică, ordine omenească, şi o alta ireduc- tibilă, de contingenţă analitică a lumii exterioare, sau invers ? Nicidecum. Şi tocmai din pricina acestui invers. Există în subiect contingenţă (fizica relativistă, spre a nu cita decât această ştiinţă exactă, face din ea unul din stâlpii sintezii ei măreţe), iar în obiect determinism, mai general identitate, după cum există o ireduc- tibilitate de indeterminism în acelaşi obiect si identitate în su- i > biect. Conflictul are loc totdeauna între aceste două ordini, virtual infinite, şi depăşeşte categoriile noastre de lume exte- rioară şi lume subiectivă, pe care, de altfel, tot el le produce. Ceea ce actualizăm, ne apare totdeauna subiectiv, ordinea con- tradictorie pe care o virtualizăm bucurându-se, prin acest fapt, de un aspect de exterioritate conceptuală, de obiectivitate şi chiar de realitate sau de veracitate 1). Ca şi în matematică, în fizică experienţa este conflictul, iar spi- ritul uman este în inima aceluiaşi conflict de ordini logice, a căror infinitate contradictorie nu îngădue decât finitul: dar trans- cenderea acestui finit, prin trecerea către act a uneia, din ordini având, ca urmare logică şi de fapt, virtualizarea celeilalte, înseamnă viaţa însăşi a spiritului. Totuşi, suprimarea uneia prin excesul celeilalte, aduce cu sine dispariţia, fără îndoială asimptotică, a însăşi acestei vieţi a spiritului. Şi, de altfel, după cum am văzut, deducţia, indispensabilă în măsura în care face necesară inducţia, duce totdeauna la încurcături, încurcături folositoare, dar care pot deveni serioase, dacă această deducţie se dovedeşte stă- pânitoare. Spiritul omenesc trebui, într’un anumit sens, să facă experienţa diversului şi să înalţe sinteze conceptuale potrivite, dar nu poate, în acelaşi chip, cu aceeaşi libertate, să trăiască, să actualizeze sinteze, fără a se folosi de o analiză care nu numai *) *) A se vedea lucrarea noastră: Essai d'une nouvelle Theorie de la connais- sattce, Vrin, 1935. EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 93 că se vrea infinită şi din ce în ce mai contingenţă, mai indetermi- nabilă, dar şi de aspect obiectiv. Ceea ce hotărăşte aici sunt, poate, condiţiile însăşi ale vieţii. De aceea, socotim că biologia, studiul comportărilor omului, mai general ale materiei vii, este de mai mare însemnătate pentru epistemologie, pentru înţelegerea activităţii ştiinţifice a spiritului, decât cea, la fel de necesară fără îndoială, a ştiinţelor imediat îmbrăţişate de critica filosofică. Când se vorbeşte de experienţă, se înţelege prin ea, în genere, acel contact al spiritului cu lumea sensibilă; altfel zis, activitatea, atitudinile, comportările ce se raportă la acea dUrioasă serie de evenimente a datelor sensoriale, a senzaţiei şi percepţiei. Este atunci de mirare faptul că atenţia epistemologului nu se îndreaptă, în primul rând, asupra ordinului de fapte în chestiune, ce reies mai ales din biologie. Universul perceput e iscat de operaţiile complexe şi speci- fice ale materiei vii. Structura oricărei ştiinţe, a oricărei elabo- rări ştiinţifice, având un sprijin oricât de mic în experienţă (luată în accepţia curentă a termenului, dela începutul acestui paragraf), va fi condiţionată nu atât, cum se crede puţin prea simplu, de o anumită ordine empirică a unui univers, oarecare exterior spiri- tului omenesc, cât mai ales de caracterul, de cerinţele feno- menelor biologice. Care sunt aceste cerinţe? Se cunosc prea bine controversele teoretice care despart pe biologi. Până azi, nici mecanistul, nici finalistul, n’au înfrânt pe celălalt, iar fiecare îşi păstrează — se poate spune fără exagerare — nădejdea şi credinţa sa, cu o sinceritate şi o competenţă, de o parte şi de alta, egale. Un fapt este totuşi de netăgăduit. Evoluţioniştii l-au pus în chip limpede şi definitiv în evidenţă: procesul materiei vii e un proces de eterogeneizare progresivă. Dacă acest proces provine dintr’o cauzalitate de natură fizico-chimică, sau dacă ascultă de o anumită teleologie, iată o altă chestiune, pe care o cercetare cu adevărat nepărtinitoare n’ar şti s’o scoată la capăt deocamdată. Au avut loc încercări renumite şi stăruitoare, şi ele au loc încă, spre a dezvălui, într’un fel sau altul, firea chestiunii. 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Oricum ar sta lucrurile, viaţa, materia zisă vie, se înfaţişază ca o diferenţiere uluitoare şi de aşa natură, încât nu s’ar putea opri de a se schimba, fără să intre într’un proces de moarte, adică de integrare în ordinea fenomenală, numită brută ori fizico-chi- mică. Şi într’adevăr, după o perioadă de actualizare progresivă a acestui potenţial de schimbare ce-I posedă germenul, fiinţa vie scăpând, la un moment dat al desvoltării ei, atât de posibilitatea de prevedere cauzală cât şi de cea teleologică, se caracteri- zează printr’o îngreunare crescând în ce priveşte schimbarea şi. până Ia urmă, prin moarte, în sânul căreia cadavrul ei, materia sa fizico-chimică, se supune legilor naturale. Pentru fizician şi, mai departe îndărătul său, pentru simplul om de bun simţ, universul perceput, oricât de diferenţiat ar fi, este nu numai stăpânit de legi cauzale, dar alcătuit în chip adânc de această categorie de permanenţe şi identităţi obiective, pe care Ie descoperă sau Ielegiferează fizica matematică. Aspectul par- ticular, schimbător la infinit, iraţional, al lumii concrete, nu e decât o iluzie sau, cel puţin, doar o consecinţă subiectivă a sim- ţurilor noastre. Şi, de altfel, multe fenomene se comportă ca şi cum eterogeneitatea lor, virtual infinită, cât de bogată şi de in- comensurabilă am voi-o, n’ar juca nici un rol în mersul obiectiv al evenimentelor, pe care nu face decât să-l acopere cu un fel de joc nevinovat de lumini ciudate, iar ele sunt fenomenele fi- zice. Chiar pentru termo dinamică, întemeiată pe o anumită finalitate, de vreme ce, potrivit celui de-al doilea principiu al ei, fenomenele îndură o orientare, cea a sporirii entropiei, etero- geneitatea fizică, fără îndoială indispensabilă existenţii sale în- săşi, merge neutralizându-se progresiv, până Ia desăvârşita dis- pariţie viitoare: ea nu va fi fost, astfel, decât o perturbare, un dezechilibru iniţial, pe cât de misterios pe atât de accidental. Astfel încât chiar dacă termodinamica e cea care hotărăşte de întreaga fizică (în ipoteza pe care unii o apără cu destulă pu- tere, astăzi încă), eterogeneitatea s’ar anihila puţin câte puţin, ar fi ca şi învinsă de o identificare în creştere de-a-lungul istoriei materiei. Cel puţin aşa se înfăţişează privirii, fenomenele sau, mai de grabă, viziunii teoretice a fizicianului. Bineînţeles, nu putem stărui aici asupra complexităţii discuţiilor pe care punctele noastre EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 95 de vedere le ridică 1). Ceea ce am voi să subliniem, este faptul că eterogeneitatea empirică e de atribuit subiectului, organelor simţurilor, de majoritatea fizicienilor; şi că, atunci chiar când ea ar presupune, ca pentru energetişti, o obiectivitate care să nu aibă nimic sensorial, s’ar dovedi totuşi purtătoare a unei deveniri orientate către suprimarea sa. Fie deci că e o aparenţă sensorială sau una simbolică, a unei anumite realităţi exterioare, ea nu e esenţială (cu toate că, poate, reprezintă un accident real al istoriei), pentru materia zisă brută. Şi am văzut că posibilitatea, manifestată de cuante, ca lucrurile să se petreacă altfel, ca un anumit indeterminism, care vrea să spună schimbare de nepre- văzut şi ireductibilă la schemele abstracte şi structurale ale cau- zalităţii riguroase, să aibe o anumită obiectivitate, făcea ştiinţa să se oprească într’una din crizele ei cele mai turburătoare. Dar, pentru omul de laborator, pentru observatorul care cer- cetează, acum, materia vie, lucrurile au aerul să se petreacă tocmai pe dos. Diferenţierea devine capitală. Vieaţa este, înainte de toate, diversificare neîncetată şi neorientată; iar dacă ea are o îndru- mare neîndoioasă, e vorba de una inversă celei de care pomeneşte mai ales termodinamica, o orientare către propria sa desfă- şurare ca atare; desfăşurare ce s’ar voi infinită, dacă nu s’ar lovi de o limitare exercitată tocmai de ordinul acesta de fenomene fizice, în care, anume, identificarea e stăpânitoare. Negreşit, sarcodul este constituit din substanţe fizico-chimice, pe care le cunoaştem şi care, ca atare, trebuesc să se supună me- canismului. Negreşit sarcodul constitue un soi de entitate în sânul căreia aceste substanţe sunt, ca să zicem aşa, smulse treptat legilor naturale ambiante, până la un anumit punct, şi astfel o finalitate pare a se manifesta aci. Dar ceea ce caracterizează, după noi, acest element vital, este puterea sa de diferenţiere, aceea ce se împotriveşte, în el, mediului şi chiar substanţelor prelungind acest mediu, care-1 compun, este tocmai potenţialul de diferenţiere, întru câtva pentru ea însăşi, care se âctualizează pe măsură ce elementul se desvoltă şi trăeşte. Iar de aceea el iese *) *) A se vedea lucrarea noastră: La physique macroscopique et sa porţie Philosophique (Paris, Vrin, 1935). 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din cadrele raţionale ale fizicii clasice ca şi din teleologie, care nu concepe diferenţierea pentru ea însăşi, ci ca un mijloc în vederea unui scop raţional, a unei sinteze, a unei permanenţe identifi- catoare. Totuşi, un ordin dominat de eterogeneitate nu are mai mult nevoie de o finalitate decât ordinul fizic, stăpânit de inva- rianţi şi de identităţi, dacă se acceptă realitatea diversităţii, aşa cum se acceptă cea a identităţii. Alături de cauzalitatea eficientă raţională, unde trebue să se regăsească în efect aceea ce era în cauză, în dauna sau pe dea- supra eterogeneităţii cauzei şi efectului, poate să fiinţeze o cau- zalitate eficientă (şi totdeodată oarbă), astfel încât să nu se regă- sească în efect aceeea ce era în cauză, şi astfel încât eterogenei- tatea cauzei şi a efectului să stea deasupra identităţii lor; ar fi, ca să spunem aşa, cauzalitatea eficientă iraţională, contradictorie faţă de cea raţională, şi astfel, întocmai ca aceasta, purced ând din acelaşi fond logic de antagonism dualistic; ar fi noua cauza- litate adecuată materiei vii, în conflict cu cauzalitatea fizică şi stăpânind-o pe aceasta. Viaţa trădează cu adevărat un asemenea conflict. Nicăieri nu se întâlneşte o luptă mai necurmată, mai vădită şi mai necesară. Şi cine ar putea tăgădui că se află aici domeniul schimbării şi al diversităţii, al nimicirii oricărei permanenţe, că sinteza şi iden- titatea nu sunt decât edificii trecătoare, ruinate, desagregate, luate pe sus de vijelia schimbării vitale, astfel încât, din punctul acesta de vedere, sinteza şi identitatea să treacă acum drept nişte aparenţe. Un proces vital este o izbucnire analitică teoretic nelimitată. Ceea ce o curmă, nu e un soi de zid, esenţial exterior, un soi de ordin pasiv şi independent, de elemente neanalizabile, ci o activitate potrivnică de sinteză şi de permanenţă, de inhibiţie a schimbării şi diferenţieirii. Activitate pe care o desvăluim înăun- trul chiar al fiinţei vii şi care este totuşi în comunicare directă cu universul înconjurător; astfel încât se poate ajunge, prin acti- vitatea reflexă şi tropism, la însăşi rânduiala fizico-chimică. E ceea ce explică încercarea făcută în sensul de a raporta, odată cu comportările vitale, toată structura materiei vii la cea a materiei brute. Dar mişcarea fundamentală, primordială, specifică feno- menului vital, nu e cea pe care o semnalează reflexul, ci acea a EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 97 analizorului sau organ al simţurilor, după expresia atât de po- trivită a lui Pavlov. Puterea de discernământ, de deosebire ana- litică, a sistemului nervos, e cea care condiţionează apariţia şi formaţia reflexului. Această putere evoluează, se îmbogăţeşte ne- contenit. Pe măsură ce fiinţa vie se complică, diversitatea datelor ei analitice sporeşte, iar permanenţele reflexe se prefac în reflexe mai efemere şi mai nuanţate, reflexele condiţionale. Activitatea sintetică este aci un soi de replică la activitatea analitică, iar stabilitatea sau identitatea elementelor, care se întâlneşte la ca- pătul acestei cercetări analitice, nu reprezintă decât obstacolul pe care-1 pune înainte, la un moment dat, împotriva acestei fide- renţieri nelimitate în principiu, puterea de sinteză. De aceea, analiza făcută devieaţănu e niciodată încheiată; ea e un dinamism ce se actualizează asupra unei refulări continue a ceea ce vrea să rămână constant şi identic. Insă ceea ce cunoaştem, ceea ce per- cepe organul simţurilor sau analizorul, ceea ce avem înaintea ochilor, nu e activitatea aceasta analitică deosebitoare la infinit, dar ceea ce rezistă, ca identitate, la un anumit grad de cercetare, ceea ce dinamismul de eterogeneizare, care se actualizează prin organul simţurilor, nu poate respinge, deocamdată, încă mai departe. Iar atunci suntem conştienţi de un obiect exterior, de o realitate obiectivă. Dar ea nu rămâne multă vreme aceeaşi, iar noi vom fi siliţi s’o modificăm neîncetat. Şi în chipul acesta, se constitue, reprezentarea noastră, cu privire la lumea exterioară, iar aceasta este experienţa lumii percepute. Acelaşi conflict, între aceleaşi ordine dinamice şi contradic- torii, cum erau cele ce stăpâneau experienţe matematică. Şi există experienţă, aici încă şi mai ales, atunci când există trans- cendenţă a unui ordin asupra celuilalt, datorită actualizării unuia prin virtualizarea celuilalt. Numai că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în lumea cugetată, analiza deosebitoare e cea care domină sinteza iden- tificatoare. După cum am încercat să suggerăm, fără a putea des- volta mai mult în paginile acestea punctul nostru de vedepe, universul cel gândit, cu identitate obiectivă fundamentală, nici- odată atins, dar care e idealul oricărei elaborări ştiinţifice, se vă- deşte a fi limita evoluţiei noastre eterogeneizatoare, a ceea ce dominăm, refulăm, neîncetat, aceea ce întâlneşte acţiunea noa- 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stră analitică sub şi înaintea paşilor ei. Este duşmanul căruia, în măsura în care suntem un proces vital, ne împotrivim. Şi de aceea nu-1 băgăm de seamă decât pe el, iar nu ceea ce actualizăm. Astfel se înţelege de ce o ştiinţă fizico-matematică, având un un fundament de identitate, neîncetat ghicit şi totuşi niciodată atins, ştiinţă jalonată de sinteze, înnălţate din ce în ce mai abstract în dosul diversităţii fenomenale trăite, a putut fi concepută, tocmai de fiinţa vie cea mai complexă, mai instabilă şi mai bogată în diferenţieri, de experienţa trăită unde stăpâneşte, sub pedeapsă de moarte, schimbarea necurmată; precum se înţelege de ce şi felul în care o asemenea ştiinţă a reuşit. Bunul simţ şi desăvârşirea sa, fizica matematică, iată schema, schiţa topografică, harta simbolică a realităţilor sintetice care re- zistă încă pornirii noastre vitale, contradictorii, de analiză deose- bitoare. Fără îndoială, o ştiinţă biologică nouă poate fi concepută, cu un aparat matematic întemeiat pe infinitul analitic, cu un calcul infinitesimal invers celui sintetic, care şi-a trecut atât de strălucit examenele în elaborarea ştiinţelor, întemeiate pe o lo- gică a identităţii. Este ea realizabilă ? In strictă matematică, poate, dacă s’ar pleca dela o axiomatică, în sens contrar de cele înălţate până azi. Ar putea ea da naşteri unei biologii matematice noi, de o reală eficacitate? Iată o problemă care va constitui obiectul trudei noastre viitoare, şi pentru .deslegarea căreia facem, de pe acum, apel pe lângă cei competenţi deopotrivă în matematici şi în biologie. Pentru a reveni la problema despre care tratează articolul acesta, să încheiăm spunând că, într’adevăr, experienţa este cea care interzice posibilitatea oricărui infinit riguros actual, real, dar, în primul rând, că această experienţă se întâlneşte de-a- lungul tuturor planurilor existenţii noastre, dela lumea sensibilă cea mai elementară, la lumea matematică cea mai abstractă, şi, în al doilea rând, că se întâmplă aşa, pentrucă orice experienţă e un conflict, şi orice conflict este, în chip necesar, încercarea de trans- cendere a unei dualităţi contradictorii de dinamisme logice, prin actualizarea unuia şi virtualizarea celuilalt, dându-se în prin- cipiu ca infinite. Ca fiinţe vii, actualizăm infinitul analitic, iar EXPERIENŢA FIZICO-BIOLOGICĂ ŞI INFINITUL 99 de aceea el scapă cunoaşterii noastre conceptuale, şi virtualizăm, stăpânindu-1, respingându-1, infinitul sintetic, iar de aceea îl cunoaştem, îl observăm înaintea noastră şi ca fiind în afară de noi, în universul, totdeodată obiectiv şi teoretic. Dar nici unul, nici celălalt, nu pot apărea, prin aceasta chiar, drept cu desăvâr- şire non-contradictorii, nici unul, nici celălalt, nu pot fi cu totul actuali sau cu totul virtuali şi deci să se dea drept o realitate rigu- roasă sau drept una strict posibilă, drept aparenţă lipsită de orice temeiu. Constituţia lor logică contradictorie face infiniturile să fie susceptibile de o serie de valori infinite în principiu, le face să nu poată asculta de cele două valori: da şi nu, adevărat sau fals, ale logicei clasice de non contradicţie; ele pot fi din ce în ce mai adevărate sau din ce în ce mai false, deoarece infinitul care se virtualizează, iarăşi mai mult sau mai puţin, apare ca din ce în ce mai obiectiv, mai real şi adevărat, cel care se actualizează, din nou mai mult sau mai puţin, luând caracterul subiectivităţii ireale şi înşelătoare, şi deoarece o actualizare absolută, aducând cu sine o virtualizare absolută, este cu neputinţă, prin însăşi nece- sitatea logică (singură necesitate absolută), a contradicţiei lor constitutive. Totuşi, se va spune, între un conflict matematic, aşa cum l-am schiţat, şi unul concret, trebuie să fie o deosebire. E un fapt ce nu poate fi tăgăduit. Dar e vorba de o deosebire în natura conţi- nutului acestor ordini formale ale contradicţiei logice. Conflictul din sânul lumii ce se numeşte concretă, conflict mai ascuţit decât cel ce este, în egală măsură, sufletul matematicilor, fără ca pentru aceasta esenţa lor să se deosebească, este mai bogat cu un dat ce se dovedeşte a nu fi nici finit, nici infinit, nici interior, nici exterior, care scapă oricărei categorii inteligibile: un dat afectiv. Nu putem desbate problema aceasta nouă, care de altfel ar ieşi din cadrul articolului de faţă, şi ne vedem siliţi să trimitem din nou cititorul, pe care aceste încercări l-ar interesa, la cele două lucrări ale noastre citate mai sus şi care sunt legate printr’un titlu general: Du devenir logique et de VajjectvdU. Infinitul matematic este, după cum se spune uneori, unul al logosului. Dar ce oare nu este logos? El nu are nimic fictiv; prefigurează, în sânul oricărei experienţe, devenirea sa formală. Ceea ce e logos astăzi va fi realitate într’o zi sau într’alta. Sim- r 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bolul matematic, cu tot conflictul său, există deja în senzaţie, care e deja un simbol (ce este mai simbolic, între senzaţia fiziolo- gică, realitatea fizică ce vibrează, şi numărul matematic ce o mă- soară?), dar afectivitatea senzaţiei nu se mai găseşte aproape de loc în simbolul matematic. Pe măsură ce logicul se actuali- zează, conflictul se închide, am zice, pentru afectivitate. Pe mă- sură ce devenirea (care nu poate fi decât logică, după înţelesul ce dăm acestui termen) se efectuează, afectivitatea se retrage, am zice, din spirit. Iar capătul, asimptotic fără îndoială, al expri- mării matematice a spiritului omenesc, ce ia progresiv în stăpâ- nire, după cum se ştie, fenomenele, ar fi probabil un conflict gol de orice afectivitate, datorit actualizării absolute, imposibilă în fapt, a infiniturilor contradictorii care-1 întemeiază. ŞTEFAN LUPAŞCU HIGIENA ŞI PROFILAXIA MINTALĂ IN ROMÂNIA i Este un fapt cert că societatea modernă se preocupă tot mai mult de sănătatea ei. Factori multipli contribue la această dezvol- tare a unui nou interes. Progresele extraordinare făcute în tehnica anumitor ramuri ale medicinei, prin cercetările ultime de labo- rator, prin descoperirea şi folosirea razelor X, prin întrebuin- ţarea terapeutică nouă a undelor, a electricităţii, a căldurii, sunt pentru o bună parte în această apropiere încrezătoare a marelui public de tainele artei de a vindeca. Ideea atât de mult vânturată de « rasă » a stimulat şi ea, dincolo de patima discuţiei politice, acelaşi interes ce se deşteaptă. Noţiunea purificării sau a îmbună- tăţirii rasei, adică eugenia, şi-a făcut astfel un culcuş nou în spiritul marelui public. In fine, în păturile largi ale tineretului, practica sporturilor, — oricât ar fi de discutabilă prin excesele ei, — a avut cel puţin acest efect incontestabil de a trezi şi întreţine dorul unei depline sănătăţi trupeşti. încetul cu încetul, marele public, stimulat prin cărţi, rubrici din ziare şi reviste, conferinţe, etc., începe să-şi dea seama de interesul pe care îl are de a se îngriji din vreme de orice afecţiune, cât de banală, spre a nu-i îngădui să fie izvorul unei periculoase complicaţii. Mai mult, publicul înţelege pe zi ce trece valoarea profilaxiei faţă de terapeutică. De aceea, medicina de azi tinde, tot mai mult şi în toate domeniile ei, să devină o medicină pre- ventivă, depăşind stadiul ei de până azi, de medicină curativă. Căci şi publicul şi medicii cei preocupaţi cu chestiunile sociale 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi dau seama că e mai lesne, mai economic şi mai folositor să fereşti pe om, — prin aşezarea într’un mediu prielnic, prin între- buinţarea lui într’o profesiune adecuată şi prin condiţiuni de higienă generală, — de atingerea bolilor, decât să-l vindeci şi să-l redai vieţii active şi productive, după ce boala i-a zdruncinat organismul şi forţa. Din această credinţă, au luat naştere toate noile organizaţii profilactice, toate «ligile împotriva...» şi toată mişcarea inedită din domeniul profilaxiei diferitelor boli. Orientarea aceasta nouă de care beneficiază majoritatea mala- diilor, — fie ele infecţioase sau contagioase, al căror câmp e tot mai restrâns de întrebuinţarea serurilor şi vaccinurilor, fie ele integrate în categoria marilor flagele sociale, ca tuberculoza şi sifilisul, — nu a ajuns încă să influenţeze în mod egal cu acestea un alt vast şi important compartiment al suferinţelor omeneşti: bolile mintale. Cauza primordială a acestei inferiorităţi rezidă în însăşi condi- ţiile vieţii moderne. Dezvoltarea civilizaţiei a pus în serviciul medicinei o mare parte din cuceririle făcute, influenţând, — prin progresele higienei şi prin transformare treptată a vieţii într’o viaţă urbană, — lupta medicinei împotriva unor boli care pe vremuri erau adevărate flagele. Viaţa în oraşe, oferind omului condiţii higienice noi, l-a pus la adăpost de nenumărate atingeri ale sănătăţii sale. Uşurându-i viaţa, i-â permis să-şi păstreze un organism mai rezistent la atingerea bolii. Punându-i la îndemână, în spitale şi laboratoare, toate cuceririle ştiinţei, i-a permis să lupte cu succes atunci când maladia îl loveşte. Dar, de toate aceste avantaje, numai bolile mintale nu s’au putut bucura. Căci tot ceea ce, prin civilizaţie, serveşte omului să-şi păstreze corpul intact, îl deserveşte în ceea ce priveşte sufletul său. In adevăr, munca simţurilor omeneşti a fost uşurată treptat prin cuceririle ştiinţei, care au înlocuit adesea cu elemente mecanice activitatea funcţiunilor noastre. Singură funcţiunea nervoasă este pusă tot mai greu la încercare, cu fiecare etapă nouă a progresului. Căci fiecare etapă a acestui progres înseamnă o accentuare a ritmului vieţii noastre şi pune astfel la o muncă tot mai grea func- ţiunile noastre nervoase. Trebue să considerăm, în acelaşi timp, că, în ansamblul organismului omenesc, creierul, dacă este sediul acestei funcţiuni nervoase, este în acelaşi timp şi centrul care HIGIENA ŞI PROFILAXIA MINTALĂ lN ROMÂNIA 103 coordonează acţiunea tuturor organelor. El suferă deci, din cauza acestui rol al său, influenţa tuturor organelor pe care le comandă. Orice turburare din organism se răsfrânge asupra sa. Astfel func- ţiunea nervoasă nu are numai riscul propriilor sale sdruncinări dar şi riscul răsfrângerii asupra sa a sdruncinărilor ivite în toate celelalte funcţiuni. Activitatea sa este din cauza aceasta aproape neîncetată. Şi lucrul este cu atât mai important, cu cât funcţia mintală, fiind cea mai nouă în scara evoluţiei biologice, este, în acelaşi timp, şi cea mai puţin solidă. Cu atât mai gravă ne apare deci situaţia în care se află omenirea de astăzi, ajunsă într’un stadiu în care invenţiunile ştiinţei au oferit muritorilor confort şi uşurinţă, simplificând activitatea tuturor funcţiunilor noastre, dar, în acelaşi timp, îngreunând, în mod nesocotit, activitatea mintală ! Ştiinţa a ajuns să supună materia, dar a lăsat sufletul în părăsire. De aceea unul din cei mai mari savanţi ai epocii noastre, doctorul Carell, a putut să spună că « avansul enorm al ştiinţelor asupra oamenilor este unul din eveni- mentele cele mai tragice ale istoriei. Mediul construit de inteligenţa şi invenţiile noastre nu este făcut nici pe talia, nici pe măsura noastră. El nu ni se potriveşte, în el suntem nefericiţi, din cauza lui mintea şi sufletul nostru degenerează. » Acest proces, de o necontestată gravitate, se arată în mod tragic prin creşterea tot mai mare a numărului alienaţilor. Este mărturia sdruncinării funcţiunilor mintale şi a vieţii sufleteşti a oamenilor de azi. Astfel, o statistică recentă stabilea că în Europa există, în afară de Peninsula Balcanică şi Rusia, un număr de 553.622 ■ de alienaţi internaţi 1). Cifra aceasta este în ea însăşi elocventă. Raportul între ritmul vieţii şi proporţia alienaţilor se înve- derează de asemeni dacă studiem, de pildă, progresiunea dela an la an şi în aceeaşi ţară a numărului de alienaţi trataţi în azile. Astfel, în Franţa, numărul acestora se ridica, în 1871, la 40.589. In 1881, erau 63.000. In 1890, erau 73.641. In 1900, 87.428. In 1910, 98.477. In 1926, numărul se ridica la 106.061 2), cheltuielile lor de întreţinere reprezentând anual circa 20.000.000 franci. *) Dr. M. P. Bersat, La statistique des aliinis en Europe. — («Annales m^dico-psychologiques * *. Juin 1936). *) V. Annuaire statistique de la France. 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aşa dar cifra alienaţilor creşte necontenit, pe măsură ce ritmul vieţii devine mai trepidant. In acest sens, este elocvent şi faptul că numărul alienaţilor creşte cu atât mai mult cu cât ţara respectivă este aşezată mai sus pe scara industrializării. Dacă în Franţa, Italia şi Austria numărul alienaţilor variază între 15 şi 25 la 10.000 de locuitori, în Anglia şi Germania el se ridică la peste 40 la io.coo locuitori, iar în Statele Unite trece de 100. De asemeni proporţia alienaţilor este mult mai ridicată în mediul urban. In regiunea Parisului (departamentul Senei), numărul alienaţilor, internaţi se ridică la 15.000, reprezentând un procent de aproape 15 la sută din totalul alienaţilor internaţi din Franţa. Dacă ne gândim că pentru toţi bolnavii, de toate categoriile (chirurgie, maternitate, boli interne, etc.), nu există în toate spitalele din Paris decât 54.000 de paturi, constatăm că cei 15.000 de alienaţi, reprezintă, pentru această singură boală: nebunia, mai mult decât un sfert din toate bolile la un loc. Aceste cifre pun destul de precis în evidenţă importanţa pe care trebue să o dăm, din punct de vedere social, manifestărilor psihopatice. Ele constitue ceea ce am putea numi argumentul statistic în favoarea operii de profilaxie mintală. Un alt argument este cel de ordin eugenie. Trebue să subliniem deci că manifestările de psihopatie, nerecensate, necunoscute şi netratate, sunt tocmai cele mai primejdioase. Prin ereditatea încărcată pe care o transmit urmaşilor, aceşti bolnavi neştiuţi compromit, în fiecare clipă, viitorul rasei de mâine. Este deci o operă de eugenie necesară pe care o întreprinde profilaxia mintală. Iată apoi argumentul juridic: Prin faptul că nu sunt desco- periţi şi trataţi din vreme, aceşti alienaţi în putere sunt în fiecare clipă o ameninţare pentru liniştea publică şi pentru semenii lor. O adevărată operă de profilaxie mintală trebue deci să descopere pe cei bolnavi înainte de a se manifestat, fie prin tentative de sinu- cidere (care sunt în mare parte manifestări de ordin psihopatie), fie printr’un delict sau o crimă. Astfel se vor evita, nu numai pierderile umane şi dezordinele sociale importante pe care le determină psihopaţii, dar se vor suprima şi importantele cheltueli de judecată, care, — în ansamblul cheltuelilor justiţiei represive, — privesc în mare parte delicvenţi care nu sunt decât bolnavi mintali, şi la care delictul putea fi evitat. HIGIENA ŞI PROFILAXIA MINTALĂ lN ROMÂNIA 105 Cu aceasta atingem argumentul economic, care evidenţiază de asemeni importanţa socială a psihopaţilor. Psihopatiile, — în cadrul cărora alienaţia este doar un caz, — numără forme nenu- mărate şi variate de turburări psihice. Chiar într’un grad foarte slab, asemenea turburări micşorează capacitatea profesională a celor atinşi. Deseori această micşorare merge până Ia nevoia inter- venţiei organelor de asistenţă. Astfel, de pe urma psihopaţilor netrataţi apasă sarcini directe şi grele asupra bugetelor asistenţei şi nasc pierderi importante, în cadrul producţiunii şi mişcării economice, prin scăderea randamentului uman pe o scară întinsă. In sfârşit, voi menţiona argumentul moral. Pentru o societate bine organizată, mulţimea tuturor alienaţilor şi jumătate nebunilor, a anormalilor, perverşilor, toxicomanilor, pervertiţilor sexuali, a alcoolicilor cronici, etc., reprezintă o masă care tinde necontenit să sgudue temelia morală a colectivităţii şi formează un factor de dezordine în viaţa regulată pe care o cere activitatea producătoare. Cred că această scurtă schiţare a problemei arată totuşi precis marea importanţă socială a bolilor mintale, adică nu numai a alienaţilor internabili, ci a tuturor categoriilor de psihopaţi. Astfel se justifică necesitatea urgentă a unei opere de profilaxie mintală. De sigur, dacă vom compara statisticele asupra alienaţilor din alte ţări pe care le-am citat maî sus şi cifrele oficiale din ţara noastră vom găsi pentru România un număr de alienaţi internaţi mult mai mic. Astfel în 1934 erau în toată ţara 5.368 de alienaţi internaţi, ceea ce reprezintă o proporţie de aproximativ 3 Ia 10.000 de locuitori, proporţie în mare creştere faţă de cifra din din 1904 când, în Vechiul Regat era internat un alienat la 10.000 de locui- tori x). Cu toată această creştere este vădit că cifra alienaţilor din ţara noastră nu corespunde cu aceea Ia care ar trebui să ne aşteptăm în mod logic a). Dacă în Franţa, Ia o populaţie de circa 40.000.000 locuitori, există peste 100.000 de alienaţi internaţi, cifra Ia care ar * *) *) Vezi: G.Banu, Sănătatea Poporului Român (Ed. Fund. «Regele CaroIII»), *) Am întreprins de curând o anchetă personală, pentru a stabili o statistică nouă a alienaţilor din România. Rezultatele nu sunt complete încă, dar, din cifrele de care dispunem azi, se vede că, — în 1936, — au fost internaţi în spitalele de boli mintale (afară de Iaşi şi Cluj) 7.140 de bolnavi. Cifra este deci în creştere cu circa 50% faţă de 1924, dar e încă mult sub nivelul normal. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trebui să ne aşteptăm pentru o populaţie de circa 20.000.000, ca a ţării noastre s’ar situa în jurul lui 50.000. Distanţa atât de mare între această cifră şi cei 5.000 existenţi trebue atribuită la trei cauze, lesne de descoperit: a) In primul rând faptului că în ţara noastră proporţia aglo- merărilor urbane faţă de cele rurale e mai mică şi, în acelaşi timp, ritmul industrializării mai scăzut decât în alte ţări. Am văzut că există între aceşti factori şi numărul alienaţilor o proporţie directă. Este o răscumpărare a procesului civilizaţiei tehnice, care impune oamenilor un ritm social mai accelerat, fenomene de adaptare mai dificile şi condiţii de existenţă mai grele, creând mai uşor fenomenele de dezechilibru ce duc la psihopatie. In această pri- vinţă, trebue să ne bucurăm că ţara noastră are acest avantaj, dar trebue în acelaşi timp să profităm de el, pentru a ne apăra din vreme de primejdia unei evoluţii asemănătoare; b) A >. Tovarăşul de drum, suportând greu peripeţiile excursiei, este luat în râs cărturăreşte, numindu-1 « gingaş Adonis », « frumos Tele- mac », «june şi graţios Faun », « preacinstită Pasifae » etc... Alt- undeva, o femeie, suava Floricica, fiind «cufundată în acul şi aţa ei », i se pare că este « Venera împletind la colţun ...». Exem- plele sunt fără număr. Amintiri dintr’o călătorie » şi In Munţii Neamţului ne propun un suflet de drumeţ cultivat care, fugind de sine, se întâlneşte aşa cum e: orăşean, intelectual, cărturar, chiar în creierii munţilor. Aşa fiind, homerismul însuşi al lui Calistrat Hogaş, ca trăsă- tură morală, este ca şi primitivismul lui un rezultat critic deductiv, adică exterior. Se poate crede că oarecare rol în această privinţă l-a jucat deprinderea scriitorului de a apela la antichitate şi, în - special, la eroii vechilor epopei, pentru a ironiza oameni, a reliefa situaţii sau numai ca să-şi satisfacă spiritul de cărturar. Şi, după cum din aspectele sălbatice ale naturii muntoase, pe care a descris-o, i s’a dedus «firea primitivă», în acelaşi chip din materialul inte- lectual de relaţii cu lumea Uiadei i s’a imaginat « homerismul». Este adevărat că mai la fiecare pagină din notele sale de drum dăm peste cuvinte ca « măreţ », « imens », « colosal », « gigantic », etc....; într’o strachină ej/< un ocean de borş », o « coajă pre- historică » de pâine ar putea lua în munţi proporţiile unui « ospăţ vitellian»; câte un cioban are «o imensă căciulă neagră», «pi- cioare nemăsurat de lungi şi arcuite... cu gigantice mişcări de compas », « o ghioagă groasă şi lungă fără sf ârşit », « chip uriaş » etc. Pentru noi, Hogaş în aplecarea lui constantă către grandi- locvenţă, către beţia literară a naturii, este un scriitor poate ho- merizant, ne dând adică sentimentul unei dimensionalităţi eroice, dar nu homeric, aşa cum, cu vorbe simple şi numai cu puterea viziunii sale, a fost la noi Ion Creangă. De altfel, de marele Ion Creangă îl desparte mai totul: limbaj, viziune, umor. Vocabularul lui Hogaş este eteroclit şi cultivat, 9* 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE am putea spune chiar artificial, fie când spune că picioarele ca- prelor sunt « etice >>, fie când vorbeşte, ca în ţinutul Neamţului, ca să-l înţeleagă un Sgribincea sau câte o Axinie; dar este şi mai cuprinzător decât al lui Creangă, prin tot ceea ce îi vine din zona neologistică. Cât priveşte viziunea lui, după arătările de mai sus, este de prisos să mai stăruim: când e ţărănească, e ostensibil ţărănească, mai adeseaori însă fiindu-i de calitate intelectuală. Nici prin umor, aceşti doi scriitori nu pot fi puşi alături. In toată opera lui Hogaş, am găsit numai două, trei vorbe glumeţe pe care le-ar fi putut scrie Creangă. Astfel, faţă de un naturalist care cerceta flora Ceahlăului, el se declară venit prin aceleaşi locuri... « de teleleu-Tănasă»; altădată, înfricoşat de codrii deşi, reflec- tează : <( Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia... Cea dintâi era veşnic cu mine, cea de a doua... mai pe apucate »; şi când tovarăşul din Amintiri, nemai răbdând asprimile excursiei, îi cere marşrutul, el îi răspunde: «.. .încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă asară n’a fost bine, cred că va fi mai rău desară...». Aceste singure vorbe de inalterabilă voie-bună amintesc, este drept, tipul glumelor lui Creangă, care ptitea spune că « nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m’am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n’am fost !» Dar peste tot, în rest, Hogaş obţine efecte de umor mai complicat, umor cu deosebire livresc, rezultat din opunerea oamenilor şi întâmplărilor zilnice faţă de chipurile lor ideale din literaturile străine şi, mai adesea, antice. Chiar grandi- locvenţa lui obişnuită, în replici care e firesc să nu fie declamate şi în caracterizările solemne, pe care le aplică la împrejurări mo- deste, este sursă nu de homerism, ci tot de umor şi de acelaşi fel de umor. încât, dacă Creangă i-a fost alăturat mai totdeauna ca scriitor înrudit, e de crezut că totul se datorează aceluiaşi cadru natural din opera amândorora, Cetăţii Neamţului, Pipirigului, Ozanei, Agapiei, locurilor şi localităţilor în care însă Creangă a copilărit, iar prin care Hogaş, fără să umble chiar... «de teleleu- Tănasă », a rătăcit ca turist, ca excepţional turist, dar numai ca turist. In prefaţa care trebuia să apară la ediţia arsă (publicată în ziarul Avântul din Piatra —1930, şi în cartea citată a d-lui RECITIND PE C“VLISTRAT HOGAŞ 133 Dimitrie L. Stăhiescu), autorul însuşi ne spune: « Aşa dar, eu am început a scrie cu gândul de a îmbrânci literatura călătoriilor din drumul obiectiv didactic şi aproape geografic de până acum, pe drumul subiectiv, pe care trebue să meargă, după socotinţa mea, acest gen de literatură ». Literatură de călătorie recreativă, literatură turistică a vrut şi a făcut Calistrat Hogaş. Şi într’adevăr, după ce se ospătează la un preot Ionică, el se şi îndreaptă « către înălţimile sumeţe ale Hălăucei»; când este întrebat întâmplător unde vrea să meargă, răspunde ca un adevărat turist: « — Ţi-am spus, mo- şule, că ştiu de unde vin; dar unde mă duc, mai nu ştiu nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc»; el însuşi, aflându-se într’o ascensiune îndrăzneaţă, se crede dăruit cu « cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit alpinist», după chipul căruia de altfel se şi comportă; căci, ajuns pe o creastă primejdioasă de stâncă, aflăm despre el următoarele: «Mă lungii într’un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţi împotriva stavi- lelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le rădicase în cale, aprinsei o ţigare, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale lui Dumnezeu ». Acestei literaturi a drumeţiei, făcută cu puterea de a ispiti şi pe cetitori cu tainele munţilor, e curios lucru a i se cere «inteligenţă ordonatoare», cum pare a-i pretinde d. N. Davidescu în recensia menţionată, deoarece frumuseţea ei creşte tocmai din perindarea fără normă a peisajelor, film tăcut care întreţine vagabondarea spiritului; « inteligenţa ordonatoare » este defectul constitutiv, cu forţă vitală în el, fără de care Hogaş n’ar fi mai scris literatură turistică, adică pagini în care tablourile vegetale, noaptea şi ziua, răsăriturile, amiezele şi amurgurile, furtuna şi timpul senin, în sfârşit întregul ciclu de frumuseţi estivale în munte, se urmează fără limita eco- nomiei artistice, fără unitate strânsă şi numai spre a crea iluzia călătoriei însăşi. Sunt în impresiile fără itinerar ale scriitorului nostru pagini cu adevărat puternice, găsim în ele peisaje interpretate de un spirit îndelung cultivat, dar nici un fragment în parte al călă- toriei, oricât de artistic ar fi organizat, dacă s’ar putea aşa ceva, nu echivalează cu ceea ce s’ar numi deslânarea cărţii întregi, cu plăcerea de a pluti peste toate aspectele naturii evocate în volumul întreg, alături de care mai bănuim un munte, necercetat încă de autor. Literatură haotică, dacă vrea d. N. Iorga să-i zică astfel, 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dar impresia de vălmăşag rezultă din însăşi virtutea specifică a genului. In sprijinul lui Calistrat Hogaş, putem aduce acel ferme- cător şi clasic eseu Pseudo-Kinegeticos, cap de gen în eseistica românească. Este şi în opera lui Odobescu o îngrămădire de materie eterogenă, căreia i s’ar putea zice tot «haos», sunt divagaţii peisagiste, hoinăreală erudită şi scufundări în folklor, elemente a căror lipsă de unitate strictă nu numai că nu răpeşte operei întregi ceva din complexa ei beţie, dar o condiţionează. De altfel, din literatura noastră, Odobescu este singurul scriitor clasic cu care Hogaş se află în legături de familie spirituală. Amândoi peisagişti pasionaţi, spirite cultivate umanistic, împă- nându-şi literatura descriptivă cu aluzii mitologice, cu versuri din poeţii latini şi din « divinul Dante », orăşeni cu acelaşi umor livresc, deşi cu simpatia pornită spre arta populară, cunoscând adânc limba cărţilor ca şi limba ţărănească, Odobescu şi Hogaş formează în cadrul marei generaţii a lui Eminescu, perechea clasică a litera- turii descriptive. Oriunde, din opera unuia într’a celuilalt, am putea introduce aspecte de natură fără să observăm intercalarea, dacă numele locurilor descrise de fiecare n’ar fi altele. Am cetit de mai multe ori, printre altele, începutul capitolului X din Pseudo- Kinegeticos. Odobescu porneşte călare dela schitul Găvanul la Bisoca, îndrumat până acolo de un « voinic bisocean », « un fel de oacheş Apolon muntenesc»: «In spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău, şi pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale unei scări de urieşi, plaiul Războiului, munţii Nehamiţa, ambele Muşe, Măcieşul, Brezeul, Piatra-Penei, Carâmbul şi multele mai aşezate; dar drept în faţa noastră, adă- postite sub piscurile semeţe ale Furului şi ale Steşicului, se înălţau ca nişte păreţi suri şi măcinaţi d’alungul unei perdele de brădet, stâncele Năculelor, la poalele cărora se aşternea, întocmai ca un lăicer verde şi înflorat, o poiană largă şi desfătată ». Despre « înăl- ţimele sumeţe» ale Hălăucei, celălalt scriitor, moldoveanul, nu ne vorbeşte altfel. Nici stilul lor, de obicei periodic, lucrat în inversiuni şi cumul de epitete ornante, nu se deosebeşte. « Astfel, scrie Hogaş, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oţel, în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene răci, un izvor de scântei luminoase, şi când, RECITIND PE CALISTRAT HOGAŞ 135 mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se rădice în sus fumul negru şi înăbuşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scă- părat cu amânarul şi cel mai iute şi îndemânatic, etc....». Aceeaşi abundenţă de epitete cu deosebire adjectivale, şi la Odobescu: «La poalele lor (ale movilelor Neaoşului şi Vulturului, de pe Bărăgan, n. r.) cuibează vulturii falnici cu late pene negre, precum şi cei suri, al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe ». înrudit de aproape din mai toate privinţele cu contemporanul său Odobescu, Calistrat Hogaş este, în acelaşi timp, părintele literar imediat din care a descins printre noi autorul însemnărilor unui belfer (1934), d. Ioachim Botez. Devoţiunea [acestuia pentru me- moria literară a lui Hogaş, consemnată în câteva articole, este de calitate filială, şi e legitimă. Ca să încheiem aci, ne exprimăm mirarea că nu s’a găsit până azi putinţa de a se tipări în «Opere complete» toate scrierile fostului profesor din Piatra. Cu atât mai necesar ar fi să-l avem întreg, cu cât caracterele literaturii sale ar reieşi mai limpede din însemnările de călătorie, aşa cum le-a scris el şi nu cum, ca să-l poată edita « Viaţa Românească», le-a selectat Ibrăileanu. Ne încunoştiinţa despre această reducere însuşi scriitorul în prefaţa, pro- babil interzisă să apară la ediţia din 1914. «Află, aşa dar, spune acolo Hogaş, adresându-se cetitorului, că cuprinsul acestei scrieri, de-ar fi rămas numai pe socoteala mea, apoi, în loc de un singur volum, te-aş fi asasinat măcar cu cinci. Cum, însă, sunt unele fericiri, care s’ar putea numi negative, apoi din pricina lor, te afli de multe ori în primejdie de a ţi se ciunti gloria şi nemurirea. Cam aşa ceva mi se întâmplă mie cu dilectul meu amic G. Ibrăileanu. După ce singur el m’a îmboldit, în mare parte, să năzuesc la glorii literare, apoi tot el singur, cu o astuţie de gustul unui fagure de miere, s’a oferit să-şi jertfească mare parte din preţiosul său timp, spre a-mi amenda... pe ici pe colea... operele mele » (subl. aut.). Ştim că manuscrisele toate se află la d-na Sidonia Hogaş. Dar să aşteptăm centenarul naşterii sale, numai peste zece ani, care poate îi va găsi operele tipărite cum le-a scris el însuşi. VLADIMIR STREINU HOMO SAPIENS * Car enfin, qu’est-ce que l’homme dans la nature ? Un n£ant â l’£gard de l’infini, un tout â l’ggard du n£ant, un milieu entre rien et tout». Pascal Scopul acestui studiu este acela de a introduce un minimum de informaţie exactă într’o chestiune, care pare a fi, cel puţin pentru unii dintre oameni, o preocupare dominantă, dar despre care, lumea în general, nu posedă nici chiar .noţiunile funda- mentale. Această chestiune va îngloba aici feluritele probleme, care se ridică în legătură cu specia umană. Efortul nostru de limpezire şi de simplificare va rămâne, cum este şi firesc într’o examinare strict ştiinţifică, complet străină de orice consideraţie sentimentală. Aluatul nostru sentimental nu se cade să impieteze niciodată asupra metodei ştiinţifice, pen- trucă, numai cu preţul acestei permanente distincţiuni, rezultatele la care ajungem poartă garanţia adevărului universal valabil. Şi, aceasta trebue să rămână scopul suprem al oricărei cercetări ştiinţifice. » > Dela început, nu vom ascunde complexitatea unei asemenea probleme, nici dificultăţile, care aşează de multe ori pe cercetător în imposibilitate de a aduce un răspuns mulţumitor legitimei noastre curiozităţi. Dar omul de ştiinţă trăieşte cu conştiinţa că ‘ ceea ce n’a fost posibil astăzi, va fi posibil mâine, astfel încât, de fapt, producerea unei soluţii trebue conexată cu răbdarea. HOMO SAPIENS 137 Necesitatea de a opera o clasificare în domeniile variate ale lumii materiale înconjurătoare este una din nevoile primordiale ale spiritului omenesc, care a fost lung utilizată, cu un succes categoric. Ea corespunde, pe alt plan şi mai în adâncime, meca- nismului însuşi de formare a noţiunilor. Clasificarea nu este însă o operaţie uşoară, şi greutatea de a o întocmi devine evidentă, când trecem dela categoria obiectelor la categoria fiinţelor. Realitatea însufleţită refuză a fi înghesuită în tipare fixe şi perfect distincte, plasticitatea şi evoluţia fiind două însuşiri esen- ţiale ale materiei vii. întreg universul material evoluează, dar acest continuu proces de transformare este infinit mai lent înlăuntrul materiei inerte; de unde înlesnirea aparentă a unei clasificări pe acest teren cu aspecte mai ferme. Materialul viu oferă o gamă mult mai variată şi mai mobilă. Atributele particulare sporesc cu cât fiinţa este mai complicată şi atinge, de sigur, un punct culminant în fiinţa omenească. O încercare de clasificare a oamenilor se împiedică la fiecare pas de numeroase caractere distinctive, care, de multe ori, parti- cipă cu titlu de amănunt, dar care pot să fie de o importanţă co- vârşitoare. Este extrem de greu să se găsească, printre amănuntele care se adună în număr impresionant la o examinare atentă, un criteriu general de clasificare. Amănuntul particular şi important barează mereu drumul. Păstratk la liniile mari, clasificarea riscă să rămână neconclu- dentă şi neinteresantă. De altfel este şi o imposibilitate de a izgoni din câmpul de observaţie miile de lucrări, pe care le acumulează cercetarea, si care ne comandă tiranic să ţinem seamă de ele. j y Oamenii de-a-lungul multi-milenarei lor evoluţii nu s’au simţit de loc obligaţi să ia în consideraţie cu anticipaţie, eventuala nevoie a strănepoţilor de a întocmi o clasificare. Oameni s’au amestecat între ei, inocent şi capricios, şi, de aceea, noi ne găsim acum într’o serioasă încurcătură, când vrem să dăm la iveală firul încâlcit al acelor relaţii şi împrejurări, după urma cărora a rezultat umanitatea de azi. Ne aflăm astăzi în prezenţa unor clişee, pe care s’au suprapus mai multe imagini. Liniile se întretaie şi formează împreună o ţesătură complicată. Imaginea fundamentală este greu sau e cu 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE neputinţă de relevat. Imagini mai recente apasă conturul lor, în detrimentul originalului, iar ochiul nostru iscoditor, plimbat peste linii şi planuri, înregistrează numai impresiuni asemănătoare cu acelea dintr’un caleidoscop. Tipul omenesc se multiplică şi diversifică necontenit; me- diul, condiţiunile de viaţă şi ereditatea, în Ioc să-l conserve, îl destramă şi-I recompun mereu. Condiţiunilor naturale se adaogă condiţiunile născocite de însăşi fiinţa omenească, mărind labirintul în care suntem invitaţi să ne mişcăm. Aspectul fizic şi materialul moral al omului sunt angajate şi solicitate să se adapteze acestor noi şi complicate condiţiuni, care operează în adâncime. Transformarea lor însă nu este nici paralelă, nici continuă. Examenul devine cu atât mai spinos şi clasificarea cu atât mai anevoioasă. Pentru clasificarea animalelor, care iau loc pe treptele scobo- rînde, s’a propus, încă mai de mult, noţiunea de specie, al cărei conţinut este destul de greu de precizat. Specia, într’o clasificare biologică, este o unitate elementară. Sub semnul ei pot fi adunate fiinţele asemănătoare. Termenii acestei propoziţiuni sunt evasivi. Ei închid dela început acea teamă firească de a nu brutaliza un material fragil; sau un material care nu se lasă încercuit. O definiţie, a speciei, clasică, de ţinută ştiinţifică, în fond însă destul de neprecisă, este dată de Cuvier în termenii următori: « Une collection de tous Ies corps organises nes Ies uns des autres ou de parents communs et de ceux qui leurs ressemblent autant qu’ils se rassemblent entre eux». Această definiţie împreună cu altele, — toate variaţii pe aceeaşi temă, — se izbesc de imposi- bilitatea de a dărui un conţinut precis sau de a putea indica limi- tele ideii de « asemănare ». Se ştie, de pildă, că unii peşti nasc pui vii, adică nu se reproduc prin icre, ca marea majoritate a peştilor. Toţi peştii însă seamănă între ei ca două picături de apă. Totuşi un peşte, care naşte pui vii, se desparte categoric de lotul în care a fost aruncat din eroare. In adevăr, recurgând la un exemplu precis şi spunând că delfinul sau balena seamănă mai mult cu un cal sau cu o maimuţă, decât cu un crap sau o ştiucă, paradoxul devine sfidător; şi, poate HOMO SAPIENS 139 că unei clasificări nu-i este îngăduit să meargă împotriva marilor evidenţe. Dar nu este numai atât. Definiţia dată de Cuvier presupune o fixitate a caracterelor care delimitează specia; ceea ce nu se în- tâmplă. Părăsind scara obişnuită de observaţie şi integrând specia în dimensiunile uriaşe ale timpului conexat cu evoluţia, fixitatea caracterelor devine o simplă absurditate. Caracterele comune, este drept, evoluează lent, raportate la măsura noastră omenească, dar de aici şi până la fixitate este o cale, care nu se poate străbate. Adevărul dominant este următorul: toate fiinţele organizate sunt într’o continuă transformare. Dar urmărind mai departe examinarea, de data aceasta din punct de vedere al criteriilor de alegere, dificultăţile se înmulţesc. O listă a speciilor, care să întrunească o aprobare unanimă, este cu neputinţă de întocmit, pentrucă alegerea unui criteriu conţine totdeauna ceva arbitrar sau un element susceptibil de revizuire. Un exemplu pentru a ilustra o dificultate de acest ordin. Fecunditatea nelimitată a fost considerată o condiţiune esen- ţială, pe temeiul căreia era posibilă delimitarea speciei. S’a spus astfel: «.. .l’ensemble des etres qui donnent entre eux des pro- duits feconds constitue une espece ». Absenţa fecundităţii nelimitate indica prezenţa a două specii diferite. Se întâmplă însă că încrucişările au o limită, care trece de multe ori dincolo de limitele speciei, cu păstrarea caracterului de fecunditate (ex. împerecherea între câine şi lup rămâne fecundă). Varietăţile care se obţin fixează anumite elemente care devin caracteristice pentru o rasă. Rasa ar fi aşa dar « une variation de l’espece plus ou moins fixee par l’heredite » sau, cu alte cuvinte, «la race eSt une espece dans l’espâce ». Este inutil a cerceta cu amănunţime conţinutul noţiunii de rasă. Ar fi să întreprindem una din acele zadarnice « querelle de langage », care nu conduce la nici un rezultat pozitiv. Observaţiile pe care le-am făcut cu privire la «specie» se aplică şi noţiunii de « rasă », distincţiunea între ele fiind de natură convenţională. 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cine, totuşi, este amator de disociaţii cu orice preţ, va găsi în rândurile de mai sus o vagă linie de demarcaţie, pe unde evoluţiile în abstract se pot strecura. Părăsind, acum, nivelul zoologic obişnuit, şi urcând pe ultima şi nobila treaptă pe care se găseşte omul, vom pătrunde într'o nouă serie de complicaţiuni. întemeiaţi pe numeroasele asemănări morfologice şi pe nume- roasele încrucişări fecunde între oamenii actuali de origină foarte diversă, cercetătorii afirmă că toţi oamenii de astăzi pot fi grupaţi sub semnul unei singure specii: Homo Sapiens. Evidenţa aceste afirmaţiuni s’ar cuveni, poate, amendată, deşi spiritul se declară de acord cu ideea de unitate a familiei ome- neşti, iar argumentele obiective atârnă greu, înclinând hotărît cumpăna de partea aceleiaşi idei de unitate. Ne gândim însă o clipă la problemele pe care le ridică omul fosilă. Cercetătorii, examinând numeroasele fosile omeneşti, s’au socotit îndreptăţiţi să deosebească mai multe specii: Pithecan- tropus erectus din Java, Sinanthropus Pekinensis din China, Homo Heidelbergensis şi Homo Dawsoni din Pleistocenul inferior şi Homo Neanderthalensis din Pleistocenul mijlociu. Ar fi de sigur interesant să trecem în revistă teoriile legate de fundamentarea acestor specii, teorii clădite uneori pe existenţa şi forma unui singur maxilar, dar pentru economia studiului nostru informativ este bine să nu ne risipim în amănunte. Ne vom mulţumi să constatăm existenţa unor serioase şi grele argumente care pledează pentru unitatea familiei omeneşti de astăzi şi pentru specia pe care o înglobează: Homo Sapiens. Unitatea fundamentală a speciei omeneşti este susţinută, nu numai de forţa sdrobitoare a asemănărilor organice, dar pentru această unitate fundamentală pledează emoţionant şi conţinutul moral al omului de totdeauna. In adevăr, oamenii, deşi au apărut simultan în diferite puncte pe suprafaţa pământului şi au fost multă vreme fără putinţă de comunicaţie şi fără ştiinţă unii despre alţii, ne-au lăsat moştenire numeroase semne vizibile, care mărturisesc: un aluat comun, o zestre morală identică, o croială superpozabilă, în sfârşit, aceleaşi intenţiuni. Acest argument psihologic ne pare a fi de primul ordin, deşi prin el, nu ştim dacă analiza noastră pătrunde în fondul HOMO SAPIENS 141 lucrurilor. Cu cât timpurile sunt mai îndepărtate, cu atât ceaţa, care le învălue, le ascunde iscodirii noastre, iar afirmaţiunile devin mai aproximative. Pentru timpurile acestea foarte îndepărtate, nu avem elemente suficiente şi nici termenii de comparaţie pe care îi posedăm astăzi, pentru a urmări, în deplină cunoştinţă de cauză, gradul de asemănare şi de deosebire între oamenii de atunci. Se pare totuşi, repetăm, că o aceeaşi substanţă stă la temelia speciei omeneşti, deşi oamenii au apărut deodată în puncte răsleţe pe suprafaţa planetară. In acel moment foarte îndepărtat, oamenii au putut constitui grupuri omogene; insule omeneşti bine definite, caracterizate printr’un ansamblu bogat de elemente definite şi pure. Un argument peremptoriu nu se poate invoca, dar propozi- ţiunea de mai sus nu conţine nimic inadmisibil. De atunci, însă, oamenii s’au înmulţit, s’au întâlnit, s’au ame- stecat, s’au risipit în peisaje deosebite (nici o altă specie zoologică nu este răspândită ca specia om, care îmbrăţişează întreg pă- mântul), au suferit influenţe contradictorii. In aluatul fundamental au apărut deosebiri esenţiale; ele s’au încrustat adânc. Conţinutul omului a sporit inegal; tipul fundamental s’a diversificat; aspectele sale s’au multiplicat. Pentrucă stă în natura vieţii să se altoiască, să se interpătrundă, să adune în acelaşi punct, pe canale deosebite, influenţe deosebite. încă de acum două sute de ani Buffon spunea: « Tout concourt â prouver qu’il n’y a eu originellement qu’une seule espece d’Homme, qui, s’etant multipliee et repandue sur toute la surface de la terre, a subi differents changements par l’influence du climat, par la difference de la nourriture, par celle de la maniere de vivre, par Ies maladies epidemiques et aussi par le melange varie des individus plus ou moins ressemblants ». Este aici, însuşi secretul posibilităţilor infinite de creaţie. O temă fundamentală există totuşi, dar se întâmplă să fie cu mult mai semnificativ adaosul. Ceea ce a primit omul în decursul zecilor de mii de ani pre- valează asupra conţinutului iniţial. Făcând, acum, un salt uriaş şi vertiginos peste prăpăstiile întunecate ale vremurilor, şi poposind în prezentul cel mai 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mediat, să rotim cu ochi atent şi înţelegător de jur împrejurul nostru. Grupările omeneşti ne vor apărea, atunci, în primul rând, drept grupări geografice, segmentate după importanţă, în naţiuni, popoare, triburi. Cercetate mai atent, aceste grupări omeneşti conţin totdeauna, în împărţirea lor, ceva arbitrar. Limba, obiceiurile, cultura, se găsesc amestecate în modurile cele mai ciudate. Suprafeţele de repartiţie a limbilor, a ciclurilor de cultură, a raselor — să spunem — nu se acoperă unele pe altele; ele nu coincid nici chiar cu grupările geografice, care sunt totuşi atât de încăpătoare. Aşa, de pildă, cazul Etiopiei ne oferă un exemplu semnificativ si instructiv. $ Etiopia este o regiune delimitată precis, dar ea formează un Stat care nu prezintă nici unitate de limbă, nici unitate de religie, nici de rasă. Astfel Abisinienii, care sunt creştini, vorbesc o limbă semită, amharica; Galaii, care sunt musulmani sau păgâni, vor- besc o limbă cuşitica; şi în sfârşit, o a treia parte din populaţie vorbeşte felurite limbi. In ansamblul ei, Etiopia este populată de oameni de rasă etiopiană, semănată cu fragmente de rasă neagră. Iată dar, în ce măsură lucrurile se complică în momentul în care păşim pe terenul realităţilor. Numai o singură porţiune de pământ considerată în detaliu este în stare să ridice problemele cele mai complicate. Dar o clasificare şi, prin urmare o ordine, în materialul ome- nesc, nu se poate realiza printr’o generalizare pripită a unor împre- jurări, care oricum rămân de suprafaţă, ci se cuvine să procedăm Ia o cercetare cât mai amănunţită, pentru ca documentele să fie cât mai numeroase şi informaţia cât mai amplă. Lumea ştiinţifică, vom vedea, este neobosită în adunarea de material si în necesitate de exactitudine. $ Examinând aşa numitele caractere rasiale, cercetătorii le-au repartizat în două mari categorii: caractere descriptive, care se exprimă prin cuvinte şi sunt într’o largă măsură în sarcina capa- cităţii de apreciere a cercetătorului şi în caractere măsurabile, care se exprimă prin cifre şi, evident, gradul lor de obiectivitate este mult sporit. HOMO SAPIENS 143 Intre caracterele descriptive vom enumăra următoarele: 1. Coloraţia pielii. Coloarea pielii este datorită unor pigmenţi care se găsesc în stratul lui Malpighi. Coloarea pielii nu se datoreşte, cum se crede de obicei, pre- zenţii de tegumente a unor substanţe diferit colorate, ci unui singur pigment negricios, melanină, a cărui singură cantitate este variabilă. Densitatea pigmentară împrumută pielii coloarea. Densitatea pigmentară variind, creează o gamă întreagă de nuanţe. Prezenţa acestora, la europeni, este abia evidenţiată; la mon- goloizi pigmentaţia este mai abundentă; iar la negri ea atinge un maximum de densitate. Aerul, căldura, lumina, în special radiaţiunile ultraviolete sunt în strânsă legătură cu pigmentaţia pielii, şi nu este exagerat să com- pletăm şi să spunem că între ele se găsesc relaţiuni de cauză şi efect. Coloarea pielii, deşi este un caracter rasial minor, totuşi a format obiectul a numeroase studii. Broca, în Franţa, şi Luschan, în Germania, au întocmit, separat, două scări numerotate, sub forma de gamă cromatică, la care, pentru o mai mare preciziune, se poate raporta coloarea pielii. 2. Coloarea şi forma părului. Coloarea părului este repartizată între negru, brun, blond şi şaten. Forma părului este caracterizată prin expresiunile: păr drept, lins, ondulat, frizat, creţ, păr în formă de boabe de piper. 3. Sistemul pilos cunoaşte grade deosebite de desvoltare. De asemeni au fost studiate meticulos: forma şi coloarea ochilor, forma nasului, a buzelor, a urechilor, prognatismul, sânul femeilor, forma organelor sexuale atât la femei cât şi la bărbaţi, repartiţia grăsimii, etc. Un amănunt. La Boşimani şi la Hotentoţi, grăsimea se acumulează de preferinţă în regiunea fesieră şi fenomenul poartă numele de steatofigie. Pentru a ilustra acest nou gen de frumuseţe corporală, Muzeul de Istorie naturală din Paris conservă cu grijă renumita «Venus Hotentotă », care face pandantul prea celebrei «Venus din Milo». Am întrerupt înşirarea numerică a caracterelor descriptive, precum şi detalierea lor separat, pentrucă o asemenea îndelet- nicire ar fi fost străină de obiectivul principal al acestui sumar studiu. 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne-am mulţumit să indicăm lectorului drumul cercetătorului şi grija acestuia de a căpăta o informaţie cât mai bogată. Să trecem mai departe la caracterele rasiale măsurabile. Capul — cutia craniană — a format încă de mult obiectul a numeroase şi migăloase cercetări. Nu este în această permanentă preocupare, de sigur, o simplă întâmplare. Cutia craniană, care adăposteşte nobila materie cenuşie a omului, reprezintă — lăsând la o parte orice orgoliu — semnul nostru cel mai distinctiv. Capul prelungeşte şi termină poziţia noastră verticală. Capul omenesc încheie o îndelungată şi, de ce n’am spune, misterioasă evoluţie. In această cutie de oase, se adună o seamă de atribute, care taie o linie netă de demarcaţie între om şi restul zoologiei. Craniul, în sfârşit, este acea parte din schelet, pe care cerce- tătorii au întâlnit-o mai des şi care a permis, pe urmele lui, să se întrevadă o dâră de lumină sfredelitoare de întunecimi îndepărtate. încă din 1845, Retzius a studiat indicele cefalic orizontal, care se traduce prin raportul dintre diametrul transversal maxim şi diametrul antero-posterior, stabilind cele 3 categorii cunoscute: dolicocefal, mesocefal, brahicefal. S’au adăogat apoi indicele facial, raportul centesimal între lărgimea şi înălţimea feţii, precum şi indicele nasal, care este exprimat printr’un raport identic. Oricât de importante ar fi aceste indicaţiuni numerice, şi sunt efectiv, ele nu conduc la rezultate atât de simple, aşa cum am fi înclinaţi să credem, examinând superficial o înşirare statistică. Semnele de întrebare apar fără întârziere de-a-lungul unei cercetări scrupuloase. Astfel s’a observat o creştere a indicelui mijlociu brahicefalic, cu alte cuvinte o tendinţă de brahicefalizare, la populaţia din Londra, din Savoye, din Polonia, la descendenţii portughezilor fixaţi de multă vreme în India. S’a observat, dimpotrivă, o descreştere a indicelui cefalic, la evreii ruşi imigraţi la Boston. Şi ceea ce este fără îndoială foarte curios, s’a observat, în condiţiuni analoage, că descendenţii evreilor din Europa Centrală şi ai acelora din Sicilia, imigraţi în Statele Unite, prezentau: primii un indice brahicefalic mai scăzut decât ascendenţii lor, iar ceilalţi un indice dolicocefalic scăzut. Cazurile de brahicefalizare progresivă, înlăuntrul rasei albe, sunt destul de numeroase si interesante. » HOMO SAPIENS 145 Fenomenul a fost considerat drept o consecinţă a desvoltării intelectuale care, lucrând direct asupra materiei cenuşii a creierului, impietează indirect şi asupra formei cutiei craniene, ridicându-i caracterul de fixitate. S’a crezut că, în urma activităţii intelectuale, masa creierului ar suferi o creştere, iar cum sfera este forma geometrică cea mai încăpătoare, s’a atribuit craniului o tendinţă către forma sferică, sub presiunea constantă a materiei cenuşii. Viaţa civilizată, s’a spus, ajută în acest sens modificarea cutiei craniene, pentrucă de viaţa civilizată se leagă desvoltarea facultă- ţilor intelectuale (adăpostite în regiunea anterioară), în detrimentul facultăţilor sensoriale (adăpostite mai ales în regiunea posterioară a cutiei craniene), ceea ce se traduce printr’o creştere a diametrului transversal şi o micşorare a diametrului longitudinal. Explicaţia este de o logică perfectă. Existenţa primitivă, dominată de activitatea sensorială, ar impune craniului o tendinţă spre forma dolicocefală, cu fruntea teşită, ascuţită, şi o lărgire a regiunii posterioare a cutiei craniene. Dimpotrivă, existenţa civilizată promovează lobii frontali şi parietali. Construcţia aceasta teoretică şi impecabilă se clatină, dacă o confruntăm până la capăt cu întreg ansamblul de realităţi. In adevăr, creierul, după datele adunate, nu pare să fi crescut în greutate, cel puţin în ultimii 50 de ani, corespunzători obser- vaţiilor de brahicefalizare. Iar în privinţa raporturilor, care ar exista între cultură şi forma craniului, este cazul să formulăm cele mai categorice rezerve. Astfel, în vreme ce locuitorii Asiei Centrale, care figurează pe treptele inferioare ale culturii, marchează cel mai mare indice brachicefalic, Anglo-Saxonii şi Scandinavii sunt dolicocefali. Mai mult, craniile care s’au găsit în straturile paleoliticului superior şi care, nu mai e necesar să o spunem, nu se asociază în spiritul nostru de loc cu ideea de cultură, sunt de asemenea brahicefale. Problema, în concluzie, rămâne deschisă. Un alt element rasial măsurabil, este talia care a fost inventa- riată în cinci categorii: foarte mare (peste 1,80 m.), mare (1,70— 1,79), mijlocie (1,60—1,69), mică (150—1,59) şi foarte mică (sub 1,49). 10 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nici talia nu are un caracter de fixitate. Ea pare a fi în strânsă legătură cu alimentaţia şi, în general, cu condiţiunile de viaţă. S’a observat de nenumărate ori în Rusia, că, în urma perioa- delor de foamete, media taliei scade pentru un număr oarecare de ani. Sunt însă numeroase fapte care dovedesc că ar fi o eroare să punem variaţia taliei omeneşti sau variaţia ei în sânul aceluiaşi grup etnic, exclusiv pe seama hranei. • Alţi factori intervin într’o egală măsură să modifice jocul creşterii sau micşorării taliei omeneşti. De pildă, încrucişările au un rol foarte important. Copiii, rezultaţi din încrucişarea părinţilor deosebiţi, sunt mai înalţi. Amestecul de sânge provoacă o creştere generală a vitalităţii şi, odată cu ea, o creştere a taliei. S’a remarcat de asemeni, pentru unele popoare, o creştere progresivă a taliei. In Danemarca talia a crescut în 50 de ani cu treizeci şi şapte de milimetri; în Norvegia, cu un centimetru; în Suedia şi Elveţia, se întâmplă acelaşi lucru. In sfârşit, proporţia între corp şi membre este şi ea o câtime variabilă şi într’o oarecare măsură caracteristică pentru feluritele grupe omeneşti. In prima copilărie, la unii se desvoltă mai mult membrele, la alţii mai mult trunchiul; în a doua copilărie, pro- cesul este invers. Inima, rinichii, ficatul, splina nu cresc nici ele la fel şi variază după tipul omenesc. Greutatea noilor născuţi este şi ea diferită: între albi, pruncul evreu este cel mai uşor. Pe rând, toate organele au fost studiate comparativ. Structura muşchilor şi forma papilelor limbii; lungimea intestinului subţire (Japonezii 777 cm., Finlandezii 760; Chinezii 747; Americanii albi 630; Hinduşii 600); lungimea apendicelui; ficatul, care s’a găsit a fi mai greu la rasa albă decât la rasele de coloare; splina; glanda tiroidă; temperatura corpului, mirosul, etc. Mirosul este şi el o caracteristică rasială. Este în deobşte cu- noscut că Galbenii şi, mai ales, Negrii au un miros special. Ceea ce însă nu se prea ştie este că Albii, la rândul lor, au un miros carac- teristic, care se pare, este departe de a fi plăcut. Albii ar poseda un miros înţepător şi rânced, dulceag sau amar, după individ, mai accentuat la adolescent şi, mai ales, la femei. Mirosul poate fi uneori atât de puternic încât să « umple o cameră o, HOMO SAPIENS 147 iar unii oameni de coloare iau act pe cale olfactivă de prezenţa unui alb. cu cea mai mare uşurinţă. 9 » f Singurii oameni, care nu au nici un miros, sunt indigenii din America. S’a studiat de asemeni variaţia vârstei de maturitatea sexuală la femei şi s’a găsit, pentru continentul European, că liniile vârstei de maturitate sexuală coincid cu izotermele. Se vede clar, chiar numai din prezentarea noastră succintă a materialului de observaţie, cât este de imens şi de spinos, în acelaşi timp, câmpul ştiinţific' acoperit de problemele speciei omeneşti. Cercetătorii depun necontenit o activitate iscusită şi prodi- gioasă. Cunoştinţa noastră despre Homo Sapiens, care închide de pe acum mii şi mii de studii, sporeşte necontenit. Nu e prea multă vreme de când bravii oameni de ştiinţă au deschis un nou capitol, care trebue adăogat la lista acelora pe care le-am enumerat sau le-am schiţat în studiul de faţă. Acest capitol nu numai pasionant, dar, prin perspectivele extraordinare care le deschide, de o importanţă covârşitoare, este acela al sângelui. Sângele prezintă o serie de caractere constituţionale ereditare de o dublă valoare: individuală şi rasială. Se ştie încă mai de mult că pot exista deosebiri de sânge între animalele care nu aparţin aceleiaşi specii: deosebiri morfologice, privind forma şi dimensiunile globulelor roşii, sau deosebiri chimice, privind pigmentul respiratoriu. De asemeni se ştia că în cursul vieţii unui individ pot să apară în sânge elemente noi, prin formarea şi acumularea de anti-corpi, datoriţi măsurilor de apărare pe care le ia organismul împotriva feluritelor maladii. Sângele unui animal este strâns legat, în acelaşi timp, de două entităţi: aceea a rasei şi aceea a individului. El creează o autonomie individuală, dar, în acelaşi timp, conservă şi caracterele generale, care depăşesc individul. Sângele este comparabil cu un tratat de istorie comprimat, după cum poate fi comparabil cu o oglindă în care se reflectă, în întregime şi în intimitate, individul. Sângele scaldă şi pătrunde în cele mai mărunte cute ale orga- nismului. El poartă hrană pretutindeni şi primeşte secreţiuni. 10* 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE El este agentul de schimburi interne, fără de care viaţa nu este posibilă. El leagă şi desleagă viaţa în intimitatea ei; înnoadă şi rezolvă problemele cele mai delicate. El participă şi urmăreşte credincios toate variaţiile pe care le suferă organismul, astfel încât nu este de mirare ca în el să se răsfrângă diferenţele indivi- duale si deosebirile rasiale. » Sângele tuturor vertebratelor este format dintr’un mare număr de celule, globulele, care înnoată într’un lichid numit plasmă. Globulele sunt de două feluri: globulele albe sau leucocitele şi globulele roşii sau hematiile. Plasma este alcătuită dintr’o parte lichidă, serul, şi din o sumă de substanţe albuminoide, care se găsesc disolvate. In mod normal, globulele roşii înnoată în acest lichid fără să adere unele la altele. Se întâmplă însă, ca sub acţiunea agenţilor streini, hematiile să se prindă între ele şi să producă fenomenul cunoscut sub numele de aglutinare. Numeroasele studii întreprinse asupra fenomenului de aglu- tinare îşi au origina în operaţiunile de transfuzie, care s’au prac- ticat, cu rezultate dezastruoase atunci, încă din secolul al XV-lea. In 1874 Landois a arătat că serul unui animal aglutinează globulele sângelui animalelor din altă specie. Cu alte cuvinte, sângele a două animale de specii deosebite refuză sa se amestece. Mai târziu, operaţiunile de transfuzie s’au reluat, cercetându-se de data aceasta, insistent, sângele omenesc. Rezultatele au fost fericite în unele cazuri, dar în alte cazuri s’au înregistrat accidente grave şi uneori mortale. Ideea transfuziunii a trebuit să fie părăsită. La începutul secolului nostru, Landsteiner a reluat cercetările şi a constatat că, amestecând sângele a două persoane perfect sănătoase, uneori se produce o aglutinare, alteori nu. Pe urma acestor experienţe fundamentale, s’a născut ideea că trebue să existe mai multe categorii de sânge şi deci posibilitatea de a stabili mai multe grupe printre oameni, din punct de vedere al proprietăţilor sanguine. Sute de studii au fost întreprinse în acest sens. Cercetările continuă cu o râvnă neobişnuită, pentrucă lumea ştiinţifică este de acord a considera sângele drept o problemă esenţială. Sângele închide o sumă de taine, de a căror deslegare depinde răspunsul la o serie nesfârşită de întrebări capitale. Fenomenul aglutinării se explică, astăzi, în felul următor: HOMO SAPIENS 149 Aglutinarea se atribuie prezenţei în sânge a două substanţe chimice, încă neidentificate, una conţinută de hematii si numită aglutinogen, o alta conţinută de ser şi numită aglutinină. Analiza dovedeşte existenţa a cel puţin două substanţe aglutinogene, care au şi fost însemnate prin literile A şi B. Aceste substanţe pot fi conţinute de hematii în mod separat, sau împreună, sau pot să lipsească cu desăvârşire. Pe temeiul lor s’au stabilit patru grupe sanguine umane: 1) Format de oamenii care posedă aglutinogenul A; 2) Aceia care posedă aglutinogenul B; 3) Aceia care posedă ambele substanţe, prin urmare grupul A-B; 4) Grupul O, care este lipsit de aceste substanţe. Formula fiecărui grup sanguin trebue însă completată, pentrucă, după cum am spus, aglutinoge- nului din globule îi corespunde, în ser, o aglutinină. Aglutininele au fost însemnate prin a (anti-A) şi prin b (anti-B). Un acelaşi sânge nu posedă, fireşte, niciodată aglutinină activă faţă de pro- priile-i hematii. Cu acest nou adaos, formulele grupelor sanguine devin: A b, B a, AB, (acesta nu are nici aglutinină a nici b) şi O ab. Amestecând sângele a două persoane deosebite, care aparţin aceluiaşi grup sanguin, nu se va produce nimic anormal. Sângele se amestecă perfect. In momentul de faţă, transfuzinea este definitiv rezolvată şi mijloacele de laborator permit înlăturarea certă a oricărui accident. Am întârziat mai îndelung asupra acestui nou capitol, pentrucă proprietăţile sanguine au o stabilitate cu totul remarcabilă şi, ca atare, ele pot fi folosite mai bine şi mai sigur drept termen de comparaţie. Astfel, un om nu schimbă niciodată grupul sanguin, căruia îi aparţine, oricare ar fi condiţiunile de viaţă; vârsta nu modifică nici ea reacţiunile sângelui; nici condiţiunile fiziologice. Bolile, medicamentele, razele X, tratamentul cu radiu, stupe- fiantele, etc., sunt fără acţiune asupra caracteristicilor sanguine; ceea ce ne îndreptăţeşte să credem în valoarea lor absolută. încercările de a stabili o legătură între proprietăţile sanguine şi diversele caractere morfologice ale corpului omenesc au condus la rezultate, de asemeni, negative. Caracterele sanguine apar de timpuriu (sunt semnalate chiar în viaţa intre-uterină), se menţin -de-a-lungul vieţii şi se transmit REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 150 mai departe. Legătura cu un anumit grup sanguin este un fapt ereditar. Antropologii, cum era şi firesc, au utilizat aceste date pentru ştiinţa lor. Ei au observat că proporţia între grupele san- guine, înlăuntrul unei populaţii, are un caracter oarecum fix. S’au stabilit astfel trei categorii: prima caracterizată printr’un procent ridicat de indivizi din grupul A şi un procent scăzut de indivizi din grupul B (aici intră majoritatea raselor europene); a doua categorie prezintă un procentaj invers (aici iau loc mongo- loizii şi etiopienii de tip asiatico-african); o a treia categorie în care grupele A şi B sunt repartizate în mod egal (Ruşii, Turcii, Arabii şi Evreii de tip intermediar). Modul acesta de grupare, căruia Hirszfeld i-a dat chiar o expresiune matematică nu este complet în afară de orice obiecţiune. Imposibilitatea de a inventaria rigid materialul omenesc apare şi aici, ca pretutindeni. S’a încercat atunci un alt mod de grupare mai coprinzător, stabilindu-se şapte tipuri sero-etnice. 1) Tipul sero-etnic care cuprinde aproape exclusiv indivizi din grupul O (Indienii din America, Filipinienii şi Eschimoşii, care sunt consideraţi rase pure); 2) Tipul australian bogat în A; 3) Tipul european occidental extrem de bogat în A; 4) Tipul în care A şi B se repartizează egal (Negrii, Melanesienii, sud-asiaticii); 5) Tipul Orientului apropiat cu un procent ridicat de A şi un procent mijlociu de B (Ruşii şi Cehii); 6) Tipul în care A este foarte ridicat şi B depăşeşte media (o parte din Chinezi, din Coreeni, Japonezii, iar în Europa: Polo- nezii, Ucrainienii, Ungurii; 7) Tipul cel mai bogat în B (Hinduşii, Chinezii de Nord, Mandciurienii, Ţiganii). Este interesant de sub- liniat deosebirea categorică de sânge între Europeni şi Hinduşi, fapt care infirmă teoria după care leagănul ramurilor europene a fost aşezat în Asia. Se pare, de altfel, în urma studiilor serioase care s’au între- prins, că aşa numita rasă ariană este doar o născocire, o abstrac- ţiune de cabinet, inventată pentru a explica unele asemănări de limbă. Se admite din ce în ce mai mult că numai o eronată interpretare a datelor linguistice a hrănit atâta vreme o asemenea concepţie greşită. ' Studiul grupelor sanguine aduce, în acest sens, un argument peremptoriu. Ceea ce se mai desprinde din examinarea grupelor HOMO SAPIENS 151 sanguine — şi regretăm că spaţiul nu ne îngădue o analiză minu- ţioasă — este convingerea că Evreii nu constituesc o rasă verita- bilă, ci un ansamblu de comunităţi etnice disparate, legate numai în planul spiritual, religios. Unitatea, pe care o formează Evreii, este, în primul rând, o unitate ■ religioasă, sângele lor repartizându-se, în mod variabil, între grupele sanguine existente. In sfârşit, pe baza caracterelor sanguine, s’au emis diverse păreri privind originea şi evoluţia speciei omeneşti. S’a spus astfel că grupul O trebue considerat grupul iniţial care, în de- cursul zecilor de mii de ani, s’a diferenţiat prin apariţia agluti- nogenului A în Europa şi a aglutinogenului B în Asia (grupul A pare să fi precedat grupul B). S’a emis de asemeni părerea că specia omenească are o origine dublă. Dar precum se vede, pe această cale ne afundăm în domeniul confuz al ipotezelor, pentrucă faptele nu permit încă o viziune clară. In totalitatea lor, observaţiile şi studiile de laborator nu justifică nici un punct de vedere particular. Numeroasele excepţii şi capricii ale naturii dărâmă numaidecât orice construcţiune arbitrară. Orice închegare teoretică tendenţioasă se năruie la primul con- tact cu realităţile, care sunt de o complexitate uluitoare. Ceea ce se desprinde mai limpede, pledează pentru un necon- tenit amestec, pe care l-au operat împrejurările vieţii în mod permanent, amestec care continuă să se producă, pe o scară infinit mai întinsă, sub ochii noştrii, în afară de orice posibilităţi de inter- venţie omenească. Omul încetează de a mai putea interveni în imensul registru de stare civilă al universului, unde forţele gigantice şi fundamentale îşi dau întâlnire pentru promovarea vieţii, după legile esenţiale ale creaţiei. Cu titlu de curiozitate, vom adăoga aici că proprietăţile de aglutinare, pe care le-am examinat în legătură cu sângele, nu aparţin în exclusivitate acestuia. Ele îmbracă un aspect general, găsindu-se în aceeaşi măsură în secreţiuni, în salivă, în sucul, gas- tric, în bilă, în lapte, în spermă şi chiar în sucul celulelor sdrobite. Proprietăţile de aglutinare aparţin organismului în totalitatea lui şi sunt, aşa dar, o însuşire constituţională. Sângele oferă cercetării numai o cale mai lesnicioasă. 152 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Odată în posesia acestor elemente, să ne întoarcem la ideea de clasificare înlăuntrul speciei omeneşti. O clasificare trebue să ţină seamă de anumite norme generale, metodologice, pentrucă o comparaţie între diferitele tipuri ome- neşti nu se poate face dincolo de o serie de măsuri, care să pună omul de ştiinţă la adăpost de erori grosolane. Astfel, comparaţia e necesar să se facă între indivizi de acelaşi sex, adulţi, neselecţionaţi; indivizii studiaţi să fie în număr cât mai mare; să fie consideraţi în ansamblu; să se aplice criterii identice; continuitatea tipului omenesc să fie persistentă, etc. Ţinând seamă de toate aceste elemente şi pe consideraţiuni de ordin somatic specia omenească a fost repartizată în patru grupe: i) grupul Pigmeilor; 2) grupul Negrilor; 3) grupul Galbenilor; 4) grupul Albilor. In fiecare grup, s’au diferenţiat mai multe rase. Aşa de pildă grupul Negrilor cuprinde rasele: tasmaniană, melaneziană, neagră, dravidiană, australiană, etiopiană. Grupul Galbenilor cuprinde rasele: ameridiană, eschimoasă, paleo-siberiană, mongolă şi tura- niană. Grupul Albilor, rasele: laponă, ainu, nordică, alpină, medi- teraneană, indonesiană, pe fond mediteranian, polinesiană (popu- laţia insuleleor Mariane, Caroline, Hawai, Noua Zeelandă, Samoa, Pastelor). Toate aceste grupuri şi rase prezintă caractere distinctive aproximative şi o clasificare n’ar fi fost cu putinţă, dacă nu se lăr- geau la maximum noţiunile de grup şi de rasă. Oamenii alcătuesc o ţesătură continuă, o gamă neîntreruptă. Intre grupuri şi rase se găsesc tipuri intermediare, şi numai hotă- rîrea de a pune totuşi o ordine în acest material, atât de divers şi atât de unitar în acelaşi timp, a putut conduce în cele din urmă la o clasificare. O clasificare lasă totdeauna în urma ei suprimări arbitrare, iar efortul de grupare poartă totdeauna semnele exce- selor. O clasificare a materialului viu, trebue să repetăm, este totdeauna fructul unei brutalizări. Tipuri mai curate, care să indice o puritate de rasă, nu s’au putut păstra decât acolo unde oamenii au trăit izolaţi, pe o insulă, în deşert, în locuri mlăştinoase greu' accesibile; sau unde instituţiunile sociale au înlăturat încrucişările; unde n’a existat sclavia; unde n’au avut loc deplasări de mase omeneşti, năvăliri, etc. HOMO SAPIENS *53 In aceste condiţiuni însă, pare, a nu se fi găsit decât Austra- lienii şi Boşimanii. Clasificarea, pe care am schiţat-o, aşa aproximativă cum este, nu trebue să ne facem vre-o iluzie, multă vreme nu va rămâne în picioare. Caracterele rasiale, cărora, pentru circumstanţă, le-am acordat o oarecare fixitate, sunt, în realitate, foarte labile. Ele se modifică dincolo de limitele timpului scurt în care le observăm, sub in- fluenţă dublă a încrucişărilor şi a mediului, iar forma sub care le-am înregistrat nu poate fi decât un moment izolat al evoluţiei. Până în prezent, este incontestabil, că încrucişările au jucat un rol imens înlăuntrul speciei umane. Un mare antropologist spune: « L’homme a toujours ete migrateur, et quand deux races se ren- contrent, elles se battent parfois, mais s’accouplent toujours ». Este o concepţie absolut falsă aceea care atribuie încrucişărilor un rol nefast, considerându-le drept un motiv al degenerării. întreaga istorie stă mărturie şi ne arată că rasele mai curate n’au lăsat nici o urmă demnă de a fi luată în considerare şi, dimpo- trivă, marile opere omeneşti au fost fructul popoarelor de o ere- ditate complexă. Aşa de pildă Grecii, popor uluitor, care a lăsat un material de meditaţie pentru două mii de ani, au fost un amestec complicat de navigatori veniţi din Africa şi din Asia, de semiţi, de mediteranieni, de năvălitori alpini şi nordici. De asemeni, proporţia oamenilor de geniu, străini de popoarele pe care le-am ilustrat, este copleşitoare. Şi pentrucă am vorbit de Antichitate este cazul să notăm că nici Horaţiu, nici Virgil, nici Terenţiu, nici Seneca, nici Marţial, nici Catul, n’au fost romani puri. Adevărul indiscutabil, confirmat permanent, iar în zilele noastre verificabil pe o scară impresionantă, este următorul: tipurile omeneşti cele mai strălucite sunt compozite, în partea lor vie şi-au dat întâlnire influenţe divergente, s’au acumulat însuşiri şi defecte multiple, venite pe drumuri rasiale deosebite. Ne ispiteşte ideea că acel conflict interior, spiritual şi subtil, care stă la temelia marilor acte de creaţie, nu este altceva decât reflexul unui conflict de sânge. Cu alte cuvinte, suntem înclinaţi a crede că amestecul de sânge este, pur şi simplu, o condiţiune esenţială a actului de creaţie. «54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Leagănul civilizaţiei noastre unice, toată lumea este de acord, a fost de jurîmprejurul Mediteranei şi împrejurarea nu constitue o întâmplare. Aici au fost posibile relaţiunile intime între oameni, aici s’a putut produce acea topire împreună a tipurilor omeneşti cele mai variate, aici s’au aliat, în mod fericit, însuşirile raselor care s’au întâlnit. Pe aceste temelii omeneşti a crescut şi s’a desvoltat civilizaţia noastră europeană. Tendinţa de a stabili o ierarhie între rase, între popoare sau între clasele sociale ale aceluiaşi popor, este o îndeletnicire stră- veche, care s’a practicat pretutindeni. Un orgoliu omenesc, lesne de înţeles, a încărcat pe umerii unui grup naţional, considerat etnic, toate calităţile superioare ale umanităţii, ridicând grupurilor în subordine sau străine dreptul de a se împodobi cu virtuţi identice. O coincidenţă bizară ne arată însă că susţinătorii unui asemenea punct de vedere, în mod invariabil, fac parte din grupul, care cumulează, printr’un capriciu al destinului, totalitatea însuşirilor excepţionale. Trebuie să observăm, în acelaşi timp, şi într’un spirit perfect obiectiv, că pretenţiunea de a pune un fragment din specia ome- nească la adăpost de încrucişările fireşti este excesivă şi tardivă, dacă ne gândim că cel puţin două sute de mii de ani natura singură a prezidat raporturile intime dintre oameni. Astfel gândul de a fixa limite, fatal arbitrare, procesului de în- cuscrire, ne apare absurd şi inoperant. Cu atât mai mult, cu cât la tendinţele naturii vin să se asocieze condiţiunile create necontenit de întreaga civilizaţie, condiţiuni care slujesc şi amplifică cu generozitate intenţiunile naturale. Ne stăpâneşte convingerea că natura, ajutată efectiv de civili- zaţia, care se lăţeşte peste tot pământul, va reuşi să uniformizeze tipul omenesc, prin suprimarea distincţiunilor de ordin fizic şi prin ridicarea nivelului mediu al conţinutului moral. Abolind deosebirile superficiale, care sunt uneori iritante şi topind mereu un om în altul, natura va promova un nou tip ome- nesc, mai general şi mai înavuţit, în ordinea spirituală. Dacă oamenii nu-şi cunosc totdeauna interesele lor majore, natura, în schimb, şi-a luat toate măsurile, conforme cu normele HOMO SAPIENS 155 fundamentale ale creaţiei, să-i împiedece de a comite erori ireparabile. _ . Şi ne amintim, încheind, gândul seninului Goethe: «Lăsaţi să se consume invidia şi lipsa de graţie; ele nu vor putea să împiedice binele, căci, slavă Domnului, este un vechi obicei ca soarele să încălzească tot atât de departe pe cât străluceşte ». AL. MIRONESCU O «EDIŢIE CRITICA» Poezii de Mihail Eminescu, ediţie critică de Mihail Dragomirescu, Edi- tura « Universul», 1937; pe coperta interioară: Ediţia Institutului de Lite- ratură de sub direcţia d-lui Mihail Dragomirescu. Ediţia critică prezentată de d. Mihail Dragomirescu ca o lucrare colectivă a Institutului de Literatură, corespunde unui vechi gând al d-sale. încă din anul 1909, cu prilejul ediţiei critice a lui Ion Scurtu, căreia i-a făcut o primire foarte aspră (Convorbiri Critice, anul III, «Revista Critică», I, Poezia. 1. Lirica. Poezii de Eminescu, ediţia I. Scurtu, Bucureşti, ed. « Minerva », 1908), d-sa încheia cu acest deziderat: « Şi totuşi o ediţie cum se cade a lui Eminescu trebue făcută; în nici într’un caz însă, nu de puricătorii mărginiţi şi fără gust ca editorul ediţiei « Minerva ». Primul pas pentru realizarea acestei intenţii a fost publicarea, în colaborare cu d-na dr. Constanţa Marinescu, a liricei erotice eminesciene (Căminul, Biblioteca literară, ştiinţifică, Nr. 31—31 bis, editura Librăriei H. Steinberg, Bucureşti I; Poezii de dragoste şi Nr. 44, II, Poeme de dragoste, 1916). Deşi « revăzute, clasificate şi comple- tate », aceste poezii nu erau însoţite de aparatul critic al unei ediţii ştiinţifice. Proiectul rămas în suspensie, n’a fost însă niciodată părăsit. D. Mihail Dragomirescu a crezut nimerit să-l ducă la îndeplinire în colaborare cu asistenţii săi universitari. Iată cum justifică d-sa zăbovirea întreprinderii: «Institutul de literatură » a avut de multă vreme pregătită o asemenea ediţie, dar n’â căutat s’o publice decât după ce au ieşit de sub tipar toate ediţiile care făgăduiau ceva nou şi definitiv. El îşi face o datorie să publice această ediţie, după ce toate speranţele au fost înşelate (« Prefaţă »). Aşa dar, ediţia Institutului de Literatură îşi mărturiseşte pre- tenţia de a aduce corectivele necesare, precedentelor încercări O «EDIŢIE CRITICĂ* 157 similare si de a rosti ultimul cuvânt în chestiune. D. Mihail Dra- t gomirescu posedă de altfel vechi şi numeroase titluri în cunoaşterea poeziei eminesciene. D-sa a debutat, după cum se ştie, cu o solidă disertaţie despre « Critica ştienţifică şi Eminescu (Studiu de cri- tică generală, Bucureşti, 1895) ». In această viguroasă polemică împotriva studiilor anonimului dela Blaj, d-rul Grama, ale lui Aron Densusianu si ale lui I. Gherea, tânărul critic si-a fixat atitu- dinea viitoare, împotriva metodelor istorice în literatură, prevestind de pe atunci o poziţie strict estetizantă. Mai târziu ca profesor universitar, d-sa a fost un statornic comentator, pios şi entuziast, al liricei lui Eminescu. Timp de trei sau patru decenii, d-sa a for- mat toate generaţiile universitare, în cultul eminescian. In timp ce un alt centru universitar, ca Iaşii, întreţinea flacăra aceluiaşi cult din considerente, fie sentimental-romantice, fie politic-socio- logice, seminarul universitar şi apoi Institutul de literatură drago- mirescian menţineau pasiunea pentru poezia lui Eminescu, pe centrul de interes estetic. D. Mihail Dragomirescu este deci unul din principalii factori ai păstrării şi creşterii cultului eminescian. Ostil preocupărilor lăturalnice artei, ca psihologismul, istorismul, sociologismul şi alte « isme » extraliterare, d-sa a păstrat, cu o ardoare admirabilă, atât intransigenţa ortodoxiei estetice, cât şi devoţiunea faţă de poezia lui Eminescu. O asemenea recunoaştere dreaptă trebue să preceadă examinării ediţiei critice de curând apărute. * • * In «Prefaţă», d. Mihail Dragomirescu fixează criteriile care i-au călăuzit lucrarea. Ele sunt următoarele: 1. Publicarea poeziilor de tinereţe, lipsite de valoare artistică, la sfârşitul volumului şi însoţite de critica lor negativă; 2. Regruparea poeziilor mai slabe, trecute de alţi editori printre capodoperile poetului; 3. Publicarea la sfârşit a poeziilor fragmentare; 4. înlăturarea ordinei cronolo- gice; 5. Scoaterea versurilor introduse în text de unii editori, după manuscrise şi examinarea lor estetică în note; 6. Adoptarea unei ortografii (d. M. Dragomirescu scrie «ortoepie»), con- formă cu evoluţia pronunţării poetului; 7. Introducerea unei noi clasificări a materialului; 8. întregirea «totalului capodoperelor» cu două postume, « Mitologicale » şi « Sonetul ceardacului », rele- vate de d-na dr. Constanţa Marinescu cu prilejul tezei d-sale despre « Postumele lui Eminescu ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ÎS» Din formularea acestor criterii, reiese că editorul s’a condus de preocupări didactic-estetice. Interesul filologic propriu zis, cu referire la uniformizarea limbii eminesciene, nu a lipsit, dar a fost covârşit de planul didactic al editării. Potrivit ierarhizărilor sale bine cunoscute, d. Mihail Dragomirescu împarte materialul editat în trei compartimente: capodopere, opere de talent şi opere de virtuozitate. Prin virtuozitate, d-sa înţelege simpla îndemânare a începătorului Eminescu, în perioada dela 1866 la 1870. Dintr’o perspectivă didactică, felul în care d-sa a făcut distri- buirea materialului este acceptabil. înlăturarea ordinei cronolo- gice trebuia însă măcar însoţită cu menţiunea datei apariţiei şi a periodicului respectiv, pentru a scuti cititorii studioşi de cer- cetări suplimentare. De asemenea, versurile din text trebuiau numerotate, ca în ediţiile G. Bogdan-Duică şi C. Botez. Rubricile « observări critice-asupra câtorva poezii ale lui Eminescu » şi « cri- tica poeziilor de tinereţe ale lui Eminescu », redactate de d. Mihail Dragomirescu, sunt de folos pentru cititorii din straturile şcolare. Ele reprezintă o parte numai din evaluările critice ale profesorului şi ale preşedintelui «Institutului de Literatură ». In schimb, d-sa a lăsat pe seama d-nei dr. Constanţa Marinescu, şef de lucrări al seminarului de literatură şi a asistenţilor săi universitari, toaleta textelor eminesciene şi redactarea «notelor critice», menite să justifice selecţia lecţiunilor, după ediţiile critice existente sau din manuscrise. Dacă, aşa dar, d. Mihail Dragomirescu şi-a rezervat comentariul, d-sa a încredinţat partea cea mai grea a ediţiei critice, colaboratorilor săi. De bună seamă că tot d-sa a dat unele directive privitoare la alegerea lecţiunilor mai bune. Deoarece aceste cri- terii se cuvin lămurite, le vom desprinde din examinarea atentă a « notelor critice ». Dintr’o notă (la « Crăiasa din poveşti », p. 225, nota 3), aflăm că editorii s’au folosit de « punctuaţia curentă fran- ceză ». In realitate, punctuaţia excesiv de analitică este departe de a reprezenta sistemul econom de punctuaţie francez. Deşi ediţia Institutului de literatură pare a da o mare grije punctuaţiei, ea sufere de «virgulită». Virgula se vâră adeseori unde nu trebue, ca în exemplul: « Sunt sătul de aşa viaţă... nu, sorbind a ei pahară » (Scrisoarea IV, v. 97). O «EDIŢIE critică* 159 unde prisoseşte, stricând înţelesul: «... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară ». Ea se interpune sistematic, între un cuvânt şi următorul, legate prin trăsură de unire, ridicând dificultăţi de lectură, ca în acest exemplu tipic: « In zidirea-i cea antică, sus în frunte, -i turnul maur;» (Egi- petul, versul 55). Eroarea se agravează, când trăsura de unire este despărţită de cuvântul care o precede, prin punct şi virgulă: « A vieţii sclipitoare; -a popoarelor ecouri...» (împărat şi proletar, v. 184) De asemenea, apostroful este pus adeseori fără rost, în cuvinte prescurtate, care la Eminescu au o existenţă autonomă, necondi- ţionată de cuvântul precedent (ca: nainte, nalt, etc.). Editorii păstrează apostroful chiar când cuvântul n’a pierdut doar vocala iniţială, ci prefixul: «Cufundat în întuneric lâng’o cruce ’mărmurită». . (înger şi demon, v. 13J. Arbitrarul culminează în trecerea iniţialei majuscule asupra literei a doua cu care începe cuvântul, după elisiunea celei dintâi: « — Da, ’Mpărate î (Scrisoarea III v. 75). Sau când editorii se joacă de-a apostroful, unde măsura ver- sului nu cere economia unei silabe, pentru a zăpăci pe cetitor: «Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin ’n urma lui un lanţ...» (Călin, v. 251) Apostroful mai are rostul, în această ediţie, de a însemna pluralul abreviat al câte unui verb; nu fără scăpări, ca: « Turmele-1 urc » (Sara pe deal, v. 2); « Şi luceferii, ce tremur » (Scrisoarea IV, v. 75); «Dar se scutur» (Criticilor mei, v. 4); «In zadar caut» (Egipetul, v. 33), şi altele. O bună inovaţie în această ediţie este însă înlocuirea apostro- fului la cuvântul întâi, când următorul începe cu o vocală, prin trăsura de unire, — metodă care îndulceşte textul. Vom da câteva exemple: i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «O auzi cum cheamâ-acuma » (Povestea codrului, v. 35); «Te desfaci cu-o dulce silă» (Lasâ-ţi lumea ta uitată, v. 25); «Să nu se stingâ-asemeni...» (Despărţire, v. 6); «Cu-a Iui umedă-adân- cime...» (Scrisoarea IV, v. 68), etc. Editorii n’au aplicat însă cu consecvenţă această metodă, pă- strând adeseori inestetica apostrofa, în cazuri asemănătoare: « Şi-atunci sufletul visează toat’ istoria străveche » (Egipetul, v. 76) In acest vers ei s’au mulţumit să transforme textul respingător la vedere şi neeufonic: « Ş’atunci...» în «Şi-atunci». Dar şi această lecţiune frumoasă este desminţită prin incon- secvente, ca transcrierea tradiţională: « Ş’o să-i placă...» (Scrisoarea V, v. 83); «Hai, s’om fugi în lume» (Luceafărul, v. 250), ş. a. m. d. Am crezut a întrezări de asemenea intenţia bună de a înlocui formele supărătoare la vedere şi auz, ca: or’ce, or’cum, vr’un, cu lecţiunile evoluate: orice, oricum, vreun. Şi de rândul acesta sforţarea lăudabilă s’a soldat cu numeroase scăpări, lăsând textului eminescian, un regim dublu (am întâlnit şi grafia prozaică vrun, în versul: « Care s’o ’ncerca s'arate că n’ai fost vrun lucru mare » (Scrisoarea I, v. 129) în locul grafiei eminesciene vr’un). D. Mihail Dragomirescu respinge în regulă generală pro- vincialismele şi arhaismele, care furnică în textul eminescian, — cu excepţia celor literare, care dau un anumit farmec versului eminescian. Principiul este bun, dar aplicarea sa deosebit de gingaşe. Menţiunea «formă particulară» stilului lui Eminescu, revine adeseori în «note critice», dar nu este totdeauna con- vingătoare, pentru acceptarea excepţiilor. De fapt toate provin- cialismele sunt forme particulare, pledând înaintea unor editori habotnic moldovenizanţi, ca defunctul C. Botez, pentru păstrarea lor. Autorii asociaţi ai «notelor critice» nu s’au pus de acord, în prealabil, asupra unor lecţiuni comune. Inconsecvenţele izbesc la tot pasul. Să ne oprim asupra verbului « a stinge », care are la Eminescu forma provincială « a stânge ». Unul din colaboratori se pronunţă O «EDIŢIE CRITICĂ» 161 categoric: Nu e nicio raţiune să primim forma provincială « stăns » (« Note critice », la « Venere şi Madonă », nota 4, p. 209). Acelaşi sau altul este de aceeaşi părere şi notează: Deşi forma « stângă», în loc de « stingă» rimează mai bine cu «plângă», forma din urmă e mai literară şi e de preferat (« Note critice » la « De ce nu-mi vii », nota 3). . Un altul e însă în divergenţă cu precedentul sau precedenţii: « Stânge» (se stânge, N. R.), provincialism introdus cu succes de Eminescu în poezie (« Note critice », la « Călin », nota 30). De aceeaşi părere este autorul unei alte note: « Stâng » în loc de « sting » formă eminesciană («Note critice», la «Mortua est », nota 4). Contra- dicţia se repetă cu forma « a rumpe », admisă principial numai în rimă, dar pe care o regăsim şi în text, în mijlocul versului. Această constatare şi altele similare ne duc la concluzia că ediţia critică n’a fixat norme stabile pentru primirea sau respingerea provin- cialismelor eminesciene. Chestiunea rămâne nesolutionată. » Condamnabilă este neglijenţa de care s’au arătat vinovaţi redac- torii notelor. Uneori lipsesc în text cifrele de trimitere la notele din rubrica «Note critice», (la «Venere şi Madonă» şi «Te duci»). Alteori, ordinea notelor din text nu corespunde cu aceea din « Note critice » (« Epigonii »). De neiertat este însă nepotrivirea dintre însemnările dela « Note critice » şi text. Nota propune o anumită lecţiune, iar textul oferă o lecţiune diferită. Asemenea inadvertenţe sunt foarte numeroase în ediţia Institutului de literatură. » Nota 1 din «Note critice» la «Epigonii», p. 219: Glas cu durere («Conv. lit. », Ms. 2257) e mai poetic şi mai eufonic decât « glas de durere » (Ms. Sc.). Text: «...glas de durere», Epigonii, v. 8. Nota 2 din «Note critice» la «Epigonii»: Forma « Cantimir » (Ibrăileanu) are ceva vulgar deşi e arhaică. Text: «Cantimir», ... «Epigonii», v. 11. Nota 8 din «Note critice» la «Epigonii»: Forma « minte » în loc de « mite » (« mituri») e o greşeală de tipar. Text: «Adevăr scăldat în minte...», «Epigonii», v. 21. Nota 9 din «Note critice» la «Epigonii»: Formele «cânta» («Conv. lit.») şi «cântă» (Sc. M.) sunt defectuoase: Adevărata formă nu e imperfectul, ci indicativul. 11 l6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Cântă » se potriveşte cu verbele următoare « cheamă», «vră- j eşte », « stinge ». Text: « Boliac cânta...», «Epigonii», vers 25. Notele 12, 15, 18, şi 19, de la «Note critice», «Epigonii», pledează pentru lecţiunile: «blondă», «mergeţi», («cu accentul schimbat pe e») «cel ce-o vrea a descifra» şi «azi noi, mâni în ruină», la versurile 52» 84, 105 şi 112. In text, regăsim lecţiunile « combătute »: « blândă », « mergeţi», cel ce vrea a descifra», «azi în noi, mâine ’n ruină». Ne oprim cu aceste opt exemple, luate dintr’o singură poemă, pentru a ilustra lipsa de coordonare între text şi note. Intr’o ediţie critică, făcută în colaborare, munca este divizată, dar cată să fie bine coordonată. Cititorul trebue să aibă încredere în lecţiunea textelor, conştiincios stabilită; el nu este ţinut să verifice mereu şi să facă, pentru uzul său, o nouă purificare a tex- telor : ediţie critică la ediţie critică! O singură nepotrivire dintre note şi text se cuvine a fi fără rezervă felicitată... pentrucă nota cu pricina e de o înaltă fantazie: « Am adoptat pentru accentuarea perfectului simplu, accentul circonflex. In povestire adeseori, din pricina că formele de indicativ nu sunt deosebite de cele de perfect, trebue să cetim de două ori textul până nimerim adevărata formă (nota 12, la «Note critice», la «Egi- petul», p. 218). Repurtându-ne la text, am citit cu o adevărată uşurare «El intră», «Egipetul» v. 29, în loc de lecţiunea con- secventă cu principiul inventat, « El intrâ ». Autorul notei se va fi lăsat păgubaş de aplicarea principiului său! Lectura notelor este adeseori amuzantă, ca în cazurile: « Reboj » din (« Conv. literare )>) e o chestie ortografică» (nota 5 dela « Note critice » la « Scrisoarea I », p. 222) sau mai ales: « Am adoptat forma «braţă» care rimează cu «dulceaţă» nu atât pentrucă rimează bine cât pentrucă forma « braţă » are o armonică mai mult decât forma « braţe », mai prozaică (nota 10 dela « Note critice » la « Făt Frumos din teiu », p. 225) ». De fapt, cel care are o « armonică mai mult», este redactorul anonim al notei. Poate că d. Mihail Dragomirescu a avut dreptate în criteriul eliminator al versurilor fragmentar introduse de I. Scurtu în unele poeme. Trebuia făcut însă o excepţie pentru cele trei strofe din « Luceafărul» în redactarea integrală din Almanahul « României O IEDIŢIE critică» 163 June » dela Viena, 1883. Ele sunt admirabile şi excluderea lor n’are nici un temei estetic. Ce să spunem însă de «t metoda» de lucru a editorilor, care, din neglijenţă vinovată, au lăsat să sară din text, versuri sau strofe întregi 1 Astfel lipsesc: « Copilă cuprinsă de dor şi de taină » («înger de pază », v. 5) « Ah ! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii ’mbrăcate Cu-a lui Dumnezeu numire — astăzi toate-s îndreptate Contra inimei murinde, sufletul vor să-i sugrume». (« înger şi Demon », strofa 21) « El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte, Al ei suflet se răpeşte De închide a ei pleoape ». («Făt-Frumos din teiu» strofa 15) «Inima-i svâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune.. .» («Călin», v. 190—191) Aceste versuri se găsesc în toate ediţiile de până acum ale poe- ziilor lui Eminescu. Numeroase sunt de asemenea versurile în care măsura este stricată, prin omisiunea trăsurii de unire ori a apostrofului sau prin punerea lor când nu trebue, şi prin sărirea unei litere sau a unui cuvânt, lungind sau scurtând versul cu una sau mai multe silabe: « Ne-om rezema capetele unul de altul» (« Sara pe deal», v. 21) « Şi, de-aceea, tot ce mişcă în ţara-asta, râul, ramul (« Scrisoarea III », v. 130) «A statelor greoae cară trebue împinse» (« împărat şi proletar », v. 23) «Astfel ai trecut de-al lumii hotar» (« Mortua est», v. 4) ll* 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Noaptea-adâncă a veşniciei...» (« Scrisoarea I », v. 36) «Vreo (în loc de «vre o»)... (Ibid., v. 108) « La steaua, care a răsărit» (« La steaua », v. 1) « Iar (în loc de iară) inima-i se împle... (« Făt-Frumos din teiu », v. 55) « Şi nu pot să-ţi spun odată (cât, lipseşte din text, N. R.) — ah ! cât mi-eşti de dragă ». (« Călin », v. 100) « Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-und' (pentru de-unde) să ’nceapă » (Ibid., v. 101) «Iată vine nunta ’ntreagă, vornicel e un greerel» (Ibid., v. 245) « După chip şi asemănare... (« Cugetările sărmanului Dionis », v. 46). « Când dorul meu e-atâta de-adânc şi atât de sfânt» («Nu mă ’nţelegi, v. 19) «Luceferi (în loc de luceferii) de foc » (« Iar când voiu fi pământ », strofa finală) « Cununa cea de laur, ce sfântă se împleteşte » («La Heliade », v. 11) « Ce-o suflă un crivăţ printre pustii » (« Amicului F. I. ») « Arald nebun se uită, — cu ochii o înghiţea » (« Strigoii », v. 173) « Acuma (îi* loc de acum) o armonie de-amor şi voluptate » (Ibid., v. 194) « Când gurile ’nsetate în sărutări se împreun' » (Ibid., v. 250) O «EDIŢIE CRITICĂ* 165 Lecţiunile cele bune, — în versurile necorectate de noi, — ale cuvintelor cu caractere cursive, sunt următoarele: capetele- unul, mişcă ’n ţara asta, trebue ’mpinse, de al, adâncă-a sau adânc'a, care-a, e-un, şi-asemănare, şi-atât, se ’mpleteşte, suflă-un sau sufl’un, o ’nshiţea şi se 'mpreun'. Greşelile de tipar, ca mai în toate tipăriturile noastre, nu lip- sesc. Vom releva numai câteva, mai grave, care nu pot fi îndreptate de cititorul atent: « Scântee ’n » (în loc de « Scârţie ’n », « Sara pe deal», v. 11); « Văzându-se » (în loc de « Visându-se »), «De câte ori iubito * v. 11; « Să cufunde » în loc de « Să confunde ». « Scri- soarea V», v. 89; ...« ce îmbarcă» (în loc de îmbracă), « împărat şi proletar», v. 185; «...or câte» (în loc de « ori cât»), «De ce \nu-mi vii», v. 15; «.. .iarba » (în loc de umbra), « Scrisoarea V », v. 100; în titlu, la text, note şi tabla de materii «Ta twamsi», în loc de « Ta twam asi »; « Răsfăţatul» (în loc de « Resfiratul»), « Călin », v. 25; «...cu săgeţi» (în loc de «ca săgeţi», «Kamadeva», v. 10; «... sint pe acasă» (în loc de «suit pe casă», « Intre păsări», v. 13). Editorii au făcut numeroase îndreptări în text. O parte din ele îşi caută justificarea în însemnările dela note critice. Din această categorie fac parte următoarele «corectări»: «pânză» în loc de «pânze», «Melancolie», v. 4; «serii» în loc de «sării», « Mai am un singur dor », v. 2; «.. .prin a ei putere » în loc de « la a ei putere » sau « cu a ei putere », « împărat şi proletar », v. 32; «.. .sie-şi în loc de « sie », « Călin », v. 54; « Dară, dac’or » în loc de «Dar, dacă ar», ibid. v. 121; «Purceluş» în loc de pluralul «Purceluşi», ibid., v. 177; «Prin el în loc de «Prin ei», ibid., v. 127. Aceste rectificări, faţă de toate ediţiile şi neinspirate de lecţiunile manuscriselor eminesciene, urmăresc o mai mare pro- prietate gramaticală. Sunt însă şi corectări gramaticale nefericite, ca: «El îi pune pe-a lui frunte mândru diadem de stele» (în loc de «pe-a ei frunte», fiind vorba de «o umbră dulce», «cu zâm- birea de virgină»). («Epigonii», v. 58). sau: «Dedicând broşuri la dame, ai căror hărbaţi»... (« Scrisoarea II», v. 25) în loc de vechia lecţiune eminesciană, a, prescurtare, pentru ale. i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O altă serie de îndreptări sunt făcute prin consultarea indirectă a manuscriselor, după « Note şi variante » din ediţia C. Botez. In unele din acestea, se citează manuscrisul şi ediţia Scurtu, care a făcut primele modificări de acest fel; în altele însă, se citează numai manuscrisele, fără a se arăta izvorul ediţiei Scurtu (dar asupra utilizării lui Scurtu vom reveni). Ediţia se foloseşte de asemenea de mai toate rectificările aduse de ediţia G. Ibrăileanu si C. Botez, fără însă a-i numi. Sunt însă şi scăpări notabile, de lecţiuni mai bune ale precedenţilor, ca: «.. .heinizând duios la lună», «Cuge- tările sărmanului Dionis », v. 40, restabilire în locul lecţiunii de non-sens «hemizând», păstrată şi în ediţia Institutului de literatură. Proporţia corecturilor gramaticale sau după manuscrise şi susţinute în « note critice » este însă foarte mică faţă de numărul schimbărilor în text, nemărturisite şi nemotivate. Am calculat acest număr care se ridică la circa 140 lecţiuni noi. Această cer- cetare, am făcut-o prin confruntare cu ediţiile Titu Maiorescu (a IlI-a, 1888), Ion Scurtu, G. Bogdan-Duică, — care reproduce textele din periodicele respective, — G. Ibrăileanu şi Constantin Botez. Sunt, aşa dar, lecţiuni noi faţă de toate ediţiile critice pre- cedente. Inşirarea tuturor modificărilor, nemărturisite şi nemoti- vate de ediţia Institutului de literatură, ar fi din cale afară fasti- dioasă. Ne vom limita să dăm câteva exemple: «Azi nici măcar nu-mi pare rău Că treci cu mult mai rar... » (« Pe lângă plopii fără soţ », v. 33—34) în loc de: «Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar » Lecţiunea versului 33 este mai puţin frumoasă prin această corectare, iar a versului următor, incorectă, deoarece se referă la poet, şi nu la iubita lui. Sau: «.. .iar de coate nici nu-mi pasă » (« Cugetării sărmanului Dionis », v. 10) O «EDIŢIE critică» 167 în loc de: «.. .iar de coate nici că-mi pasă » lecţiunea autentică, specific eminesciană şi superioară modificării, prozaice. Ori: «Amorţită-Ze durerea...» (« Scrisoarea I », v. 148) pentru: « Amorţită li-i durerea » care oferă iarăşi o formă eminesciană caracteristică. Din aceeaşi ordine de corectări, mai notăm: «Mă ’i ţinea de subţioară », « Floare-albastră », v. 39, în loc de: « Mi-i ţinea »; «Ce mi-e vremea...», «Revedere», v. 23, în loc de «Ce mi-i vremea ». Câte o îndreptare, dacă nu cumva trebue să o socotim greşeală de tipar, are ca efect desacordul gramatical: «Din umbra falnicilor (în loc de falnicelor) bolţi» (« Luceafărul », v. 9) sau: «Ţesând cu recele-i (în loc de recile-i) scântei» (ibid., v. 31) când nu denaturează înţelesul cuvântului: «.. .firile...» (în loc de firele) (« Călin », v. 43) De neadmis sunt mai ales substituirile de cuvinte cu totul străine textului eminescian: « Capul (în loc de Pieptul) de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină » (« Sara pe deal», v. 8) «Sunt zidiri (în loc de gândiri) arhitectonici...» (« Egipetul», v. 16) « Se ’nmulţesc faptele (în loc de semnele) rele...» {Ibid., v. 32) <1.. .dulce-a (în loc de lunga) genelor maramă» («Călin», v. 186) z68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Te înşeli (pentru îmbeţi) ... (« Scrisoarea V », v. 9) « Şi visând o ’ntreagâ lume Mai (în loc de Tot) nu poate să adoarmă». (« Lasă-ţi lumea ta uitată », v. 36) « Răsare mândra (în loc de blânda) lună » (« Când amintirile », v. 10) Editorii şi-au luat libertăţi nelimitate pentru modificarea pre- poziţiilor, defectând însă proprietatea textului eminescian: « Cu ochii tăi întunecaţi Renăscători de (pentru din) moarte » (« S’a dus amorul», v. 24) « Şi întorcându-ţi faţa pe (în loc de spre) umărul tău stâng » (« Din valurile vremii », v. 7) « Pe cărarea de (în loc de spre) izvor » (« Revedere », v. 15) Au inversat poziţa cuvintelor, au suprimat şi au adăogat cuvinte, au modificat articularea substantivelor, au «corectat» consecuţia timpurilor, întocmai ca în lucrările scrise, de şcoală. Cantitatea excesivă a modificărilor, nemenţionate în «Note critice», aduce o alterare structurală, textului eminescian. Ediţia Institutului de literatură este o adevărată contrafacere. Lectorul care nu va avea răbdarea de a verifica vers cu vers poeziile lui Eminescu, este pus înaintea unei neîngăduite măsluiri lexicale, morfologice, topice şi sintactice. Se cuvenea în această temerară întreprindere, ca editorii să aibă măcar corectitudinea de a-şi mărturisi metoda — dacă cumva au avut vre-una — şi de a aduce, în «Note critice», îndreptăţirea procedării lor. Destinaţia acestor note critice a fost însă abătută spre alte scopuri. De o parte, ei au ţinut să se arate în lumina avantajoasă a unor cercetători care şi-au alcătuit ediţia, prin re- cursul direct la manuscrise, ceea ce în realitate nu au făcut. Pe de alta, ei s’au dedat unor polemici postume şi zadarnice cu pre- cedenţii editori, relevându-le până şi greşelile de tipar, de care O «EDIŢIE CRITICA* 169 ediţia lor prisoseşte şi, în deosebi, s’au războit cu ediţia I. Scurtu. Am extras din « note critice », toate recursurile la această ediţie, spre a constata că marea lor majoritate se înverşunează împotriva lecţiunilor sale. Aceasta ne obligă să facem un popas nedorit şi să redeschidem un proces pe care îl credeam încheiat. * * # Rareori am cetit o critică mai severă decât aceea consacrată de d. Mihail Dragomirescu, ediţiei critice a lui Ion Scurtu. D-sa contesta textului restabilit cu migală după manuscrise, orice interes ştiinţific, literar şi estetic. Scurtu adoptase ordinea crono- logică, începând cu poeziile lui Eminescu din «întâia tinereţe o. Combătând această prezentare care dă prioritate în volum poe- melor începătorului, directorul « Convorbirilor critice » ajungea la concluzia că editorul «nu trebuia să publice acele nenorocite bucăţi slabe ale copilăriei marelui poet». D-sa mai învinovăţea pe Scurtu de publicarea «ca bucăţi principale» a unor «variante imperfecte (prima formă din 1875 a poemei« Făt-Frumos din teiu »), de introducerea unor strofe prozaice în poezia « Singurătate » şi de clasificări arbitrare. Cu o mare cruzime, d-sa persifla « restabi- lirea textelor » după manuscrise, deducând din trei sau patru greşeli de lecţiune, şubrezenia întregii întreprinderi. Criticul mai reco- manda trimeterea la anexă sau la « Postume )>, a unui grup de poezii. Situaţia ediţiei Scurtu faţă de celelalte ediţii era astfel judecată: «.. .poate cea mai rea dintre toate ediţiile lui Eminescu de până acum. Căci dacă celelalte ediţii ce-au urmat aceleia a d-lui Maio- rescu, au fost rele, ele au fost rele pur şi simplu, fără a induce şi altfel pe public în eroare; pe când ediţia de care vorbesc a căutat să consfinţească toate greşelile, toate defectele neiertate pe care le are, printr’un aparat pedantic, cu aparenţă ştiinţifică ce va face mult mai grea munca de a le rectifica cu succes şi de a reda lui Eminescu adevărata-i fizionomie ». Execuţia, de tot sumară, a făcut autoritate faţă de succesivele generaţii studenţeşti ale profesorului, lăsându-ne şi pe noi să credem că lucrarea lui I. Scurtu, ar fi fost lipsită de orice merit «ştiinţific, literar şi estetic». Verificarea pe care am făcut-o, cu prilejul ediţiei Institutului de literatură, ne-a dus însă la alte 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE concluzii. Poate că Ion Scurtu n’a dat o bună clasificare materialului editat. Dar <( puricătorul mărginit şi fără gust», cum spunea d. Mihail Dragomirescu, a dus mai departe cu un pas apreciabil, editarea textelor eminesciene. Ediţia sa are fireşte unele greşeli de tipar şi altele de lecţiune, dar ea aduce numeroase lecţiuni excelente. Dovada cea mai bună a afirmaţiei noastre stă în faptul că editorii recenţi, din sânul Institutului de literatură, slujindu-se de o ediţie Titu Maiorescu, de textul <( Convorbirilor literare » şi de ediţia Scurtu, au luat ca adevărată bază pe aceasta din urmă. Ei au făcut-o însă cu nesinceritate, respingând în <( note critice » de câte ori le venea bine lecţiunile lui I. Scurtu, adoptându-le expres mai arareori şi însuşindu-şi-le mai adesea, fără să-l numească. Vom împărţi aceste împrumuturi nemărturisite, după natura lor. Astfel, la paragraful numeroaselor schimbări în text, nemăr- turisite şi nemotivate, de care am pomenit, se cuvin adaose circa treizeci, datorite lui Ion Scurtu. Le-am scăzut, după cum se cu- venea, din totalul rectificărilor pe care le atribuisem întâi ediţiei Institutului de literatură, înainte de a o fi confruntat cu ediţia Scurtu. Deşi enumerarea lor e obositoare, o voi face mai jos: <(...şi pe frunte-mi (la editorii precedenţi frunte) în mijloc» (<( Noaptea », v. 15); « Ca un stâlp eu stau (pentru stăm) în lună », <( Floare-albastră », v. 50; <( Căci iarăşi este umbra iubirii cei de veci», (în loc de «Căci este umbra blând’a iubirii cei de veci», «Apari să dai lumină», v. 35; «...stelele din cer (în loc de «ceriu»), Ibid., v. 37; «Dacă visez, te’ndură, priveşte’n ochii-mi drept » (în loc de « Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept», Ibid., v. 65; «Peste vârfuri trece luna (în loc de lună), «Peste vârfuri», v. 1; « N’or să te vadă (în loc de vază), «Te duci », v. 2; «...— Ai venit (în loc de am venit), « Scrisoarea III», v. 75); «...creer (pentru creeri de copil»), Ibid., v. 261; «Par’că i-ar fi tot alene...» (în loc de « Pare că i-ar fi tot lene ti), v. 26; «După ce-amar muncirăţi mişei...» (în loc de « miseri»), «îm- părat şi proletar », v. 34; « Le-a ’mbrăcat...» (pentru «l-a ’mbră- cat •..»), «Egipetul», v. 18; «.. .şi ’nlăuntru...» (în loc de «şi ’năuntru » sau şi «înuntru»), ibid.) v. 27; «Şi astfel Bolintineanu şi ’ncepu...» (în loc de începu), «Epigonii», v. 36; «...lângă arcul din (în loc de în) perete », « înger şi Demon », v. 5; « Mâna care-a (în loc de care-au)...», «Scrisoarea I, v. 119; «Şi apa, O «EDIŢIE CRITICA» 171 unde-a fost căzut» (în loc de unde-au), « Luceafărul », v. ...; «Se stinse de (în loc de cu) durere», ibid., v. 110; «Alunecând pe-o rază » (în loc de pe), ibid., v. 178; « La izbânzi făcându-şi punte» (în loc de «La izbândă făcând punte»), « Glossa », v. 50; «...ea licăreşte...» (în loc de licăreşte), «Călin», v. 17; «Când pui capul tău...» (în loc de tu), ibid., v. 91; «...din raclă pe pământ» (în loc de la pământ), «Strigoii», v. 7; «...pe sânu-ţi porţi tu...» (în loc de «tu porţi» sau «porţi»), ibid., v. 223; «.. .sunt ei...» (în loc de ei sunt), ibid., v. 254; «.. -nu temeţi...» (în loc de nu tem ei), « Cugetările sărmanului Dionis», v. 52; « De ce doreşti singurătatea » (în loc de singurătate), « Diana », v. 17; «Când e-o înamorare...» (în loc de e o’namorare), «Nu mă ’nţelegi », v. 21; « Trec şi se sting » (în loc de stâng), « Stelele ’n cer », v. 32. Iar din schimbările motivate, în «note critice», sunt luate iarăşi după Scurtu, nemărturisit, ca: «.. .Să blestem? Să plâng?» (în loc de «.. .Să-t blestem? Să-t plâng? »), « Mortua est », v. 64. Aşa dar, lecţiuni în interiorul versului sau de versuri cu altă înfăţişare, din ediţia Ion Scurtu, introduse pentru întâia oară şi diferite de toate ediţiile precedente, sunt adoptate în textul Insti- tutului de literatură, fără vre-o menţiune în « note critice ». Pro- cedeul este neaşteptat de puţin corect. Tot atât de puţin corectă este şi folosirea textului Scurtu, fără a-1 numi, aruncând praf în ochii cetitorilor, prin pedantica, cum ar spune d. Mihail Dragomirescu, desbatere a lecţiunilor din manuscrise, în « note critice ». « Nota 1 la « De câte ori iubito ». Varianta Maiorescu si « Conv. > literare », « Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte » este impropriu. « Năzare » din Ms. 2279 este adevăratul cuvânt ce trebue între- buinţat (p. 211). Lucrul este discutabil, de vreme ce verbul «a năzări», cere complement indirect: îmi năzare, ş. a. m. d. Oricum ar fi, lecţiunea este luată din Scurtu, care a dat-o cel dintâi, din consultarea directă a manuscriselor. Procedeul se repetă la nota 5, Scrisoarea V, p. 215: «şi că geme» (Ms. 2282) se leagă cu versul următor. E forma corectă în loc de « care geme » (Maiorescu şi « Conv. lit.»); la nota 3: « Lăcrămoasele » (Ms. 2282) dela «lacrămi» e mai corectă decât «lăcrimoasele» («Conv. lit.») şi la notele 8 şi 9, 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE p. 216, referitoare la versurile 59 şi 655 într’o singură poemă (dar folosirea manuscriselor, fără numirea lui Scurtu, se generalizează). Metoda aproprierii lucrului altuia se transformă la editori, într’un naiv simţ posesiv. Se folosesc de texte străine, dar au aerul în câte o notă, de a fi fost spoliaţi de editorii precedenţi: «...Maior. şi Scurtu au adoptat forma din textul nostru ». Autentic! (nota 4 la «Luceafărul», p. 223). Lucrurile, aşa dar, se limpezesc şi rămân fără replică. Nu ediţia Institutului de literatură s’a condus după Scurtu, ci ediţia Scurtu (1908) a copiat ediţia recentă. Mult batjocoritul Scurtu este şi primul editor care a adus unele retuşe necesare ortografiei rămasă anacronică şi provincialis- melor necaracterizante, modificabile fără pagubă. Editori ulteriori, moldovenii G. Ibrăileanu şi, în deosebi, C. Botez, dintr’o ortodoxie provincialistă, au revenit asupra vechilor lecţiuni, îngreunând lectura textului. Şi în această privinţă, ediţia Institutului de lite- ratură, mergând pe urmele lui Scurtu, îi este îndatorată. Nu am fi făcut această analiză digresivă, dacă aparatul de note critice ale ediţiei de faţă nu ar fi manifestat o aşa patentă rea cre- dinţă, jefuind ediţia Scurtu şi combătând-o totodată. # # # Este vădit că notele critice nu aparţin 3-lui Mihail Dragomi- rescu, care a semnat contribuţia d-sale personală. Ele sunt « opera » asistenţilor universitari ai profesorului prea încrezător în conştiin- ciozitatea colaboratorilor-săi. Buna d-sale credinţă a fost înşelată. Fiindcă economia articolului nostru nu ne-a îngăduit prezentarea întregului material de greşeli — am fost siliţi. să cruţăm citi- torii noştri de înşirarea completă a erorilor — vom examina mai jos scoriile din două poeme, numai. Textul din « Cugetările sărmanului Dionis » a fost îngrijit după « Convorbiri literare » şi ediţia Scurtu, aşa cum reiese din note. Editorii au ales, după criteriul gustului, când lecţiunea din revistă, când aceea din volum. Sunt însă numeroase lecţiunile comune, periodicului şi lui Scurtu. Ele garantează identitatea dintre manuscris şi prima publicare. Drept aceea, se cuvin respectate. Editorii aduc multe schimbări acestui text comun, fără să facă menţiune în note. O ediţie critică e însă datoare să avertizeze pe cititori de orice modi- ficare şi să o motiveze. Unele « corectări » ale ediţiei Institutului de O «EDIŢIE CRITICA» 173 literatură, par de mai mică însemnătate, ca: seul, în loc de săul (v. 2), scârţâe în loc de scârţie (v. 6), ah în loc de uh (v. 9), păinjen pentru painjen (v. 17), biată-mi pentru biata-mi (v. 19), Cea ce ’nconjură pentru Cea ce ’ncunjură şi e-o în loc de i-o (v. 24), « codeşte—un negru purec », în loc de codeşte-un (linia în locul trăsurii de unire adaugă o silabă versului 25), ode, ’nalte în loc de ode nalte şi Gar- rich în loc de Garrick (v. 38), veşnic în loc de vecinie (v. 41), şi asemănare în loc de şi-asemănare (v. 46), îl desfăşură, ’nainte!, cu virgula de prisos şi schimbând înţelesul versului 51; incailea în loc de încalea la versul 60; iar după versul 53 se cuvenea păstrat semnul de întrebare, care a fost schimbat cu o virgulă. Modifică- rile, în aparenţă indiferente, strică uneori măsura, alteori rima sau chiar înţelesul. Dar iată şi alte modificări mai grele de consecinţe : « Eu cerc vremea să se ’nmoae », în loc de « eu cerc vremea de se ’nmoae », v. 12, ţi-e în loc de ţi-i, specific eminescian, v. 18, « greu li-i din mindir... », în loc de « greu li-i de mindir... 9, v. 19, mi-e frig în loc de mi-i frig, v. 25, mine în loc de mână, v. 25, Om hain în loc de O motani, v. 55, « O, acopere-mi fiinţa în loc de «O, acopere fiinţa-mi» v. 61, De-om în loc de de-oi, v. 63. Pentru simplificarea înşirării, vom renunţa la modificările mărunte aduse de editori, aceloraşi lecţiuni comune din « Strigoii », ■ mărginindu-ne a arăta pe cele mai importante. Cum în loc de căci (v. 65), bătrân în loc de păgân (v. 92), să vadă în loc de să şadă (v. 122), raza în loc de steaua (v. 142), Să ’ngheţe în loc de Să'nchege (v. 149), buza în loc de buze (v. 163), «Cm mâinile » în loc de «Cu mâinile-i» (v. 164), o înghiţea în loc de o ’nghiţea (v. 173), rămâne, ’n veci în loc de rămâne ’n veci (v. 180), Rege, — a venit în loc de Rege-a venit, (v. 185), ucigător în loc de ucizâtor (v. 190), cu pete, în loc de ca pete (v. 197), sălbatec şi sin- guratec în loc de sălbatic şi singuratic, la versurile 198 şi 199 (stri- când rima cu jeratic şi opunându-se criteriului din « note critice », după care terminaţiile în ec sunt respinse ca « manierate »), « mar- mur negre » în loc de « marmuri negre » (v. 201), par'că în în loc de pare că'n (v. 205), ochii-iîn loc de ochii (v. 219), «s'apleacă'n sărutări » în loc de « se pleacă ’n sărutări » (v. 234), fără în loc de făr’ de (v. 266) şi « Şi ’n două laturi deschide-z lui portale i> în loc de Şi’n două laturi templul deschise-a. lui portaluri » (v. 280). 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din această disecare a textului, pe cadavrul a două poeme eminesciene, oricine îşi va face o idee justă despre metoda de lucru a învăţăceilor Institutului de literatură. Ei au comis un abuz de încredere faţă de conducătorul lor. Printr’o muncă grăbită şi ne- coordonată au stâlcit textul poeziilor lui Eminescu, care trebuia să rămână incoruptibil. Nepregătirea editorilor» pentru o atare lucrare filologică, este evidentă. Incapacitatea se uneşte însă cu prezumţia şi înşelăciunea, în aparatul de «note critice», viţiate de un polemism bolnăvicios, când nu este harţă puerilă. Imparţia- litatea, obiectivitatea si buna credinţă sunt condiţiile care nu trebue să lipsească unui editor de texte. Acesta este ţinut să prezinte în note, stările succesive ale lecţiunilor din edi- ţiile precedente şi să motiveze cu seriozitate fiecare din pro- priile-i lecţiuni. Nu îi este îngăduit să facă omisiuni voluntare sau să se împăuneze cu lecţiuni care nu îi aparţin. Deoarece edi- torii au dispus de materialul variantelor din ediţia Botez, ei erau datori să arate că s’au folosit de acea lucrare. încercând să uzurpe un prestigiu de erudiţi cercetători ai manuscriselor eminesciene, în paguba defunctului I. Scurtu, a cărui muncă onestă a fost batjocorită, deşi folosită ca temeiu principal, editorii ne-au silit să procedăm la demascarea lor. Cu toată părerea de rău pe care o simţim la gândul că fostul nostru profesor şi-a pus girul pe această lucrare, ne-am socotit datori să nu ocolim adevărul. Textul eminescian, nesupraveghiat direct de d. Mihail Dragomirescu şi « notele critice » redactate de alţii nu pot să atragă răspunderea d-sale. Circumscrisă la contribuţia personală a d-lui M. Drago- mirescu, ediţia Institutului de literatură îşi păstrează utilitatea, prin clasificările şi ierarhizările potrivite, pentru tineretul secundar şi universitar. Lecţiunea textelor, mai defectuoasă decât în oricare din ediţiile precedente, îi ridică însuşirea de «ediţie critică». Ceea ce era de dovedit, cu preţul plictisirii cetitorului de ne- specialitate. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI PAPINI, ISTORIC AL LITERATURII ITALIENE Destinul lui Giovanni Papini e destul de ciudat. Când toată lumea aştepta dela el de mult făgăduita operă Adamo (sau Rapporto sugli Uomini), Papini publică, în 1929, volumul asupra Sfântului Augustin şi Gli operai della vigna. Cărţile acestea continuau, într’o măsură oarecare, convertirea la creştinism — a lui, şi a ceti- torilor — începută, opt-nouă ani mai înainte, cu Storia di Cristo. Papini părea definitiv, şi tot mai sincer, asimilat unor anumite cercuri catolice. Colabora la revistele religioase, edita antologii pentru uzul seminariilor, îngrijea colecţii de mistici, prefaţa poeţi catolici şi conferenţia în cercuri tomiste. Gog (1931) a căzut, în mijlocul unei (aparent) desăvârşite activităţi pastorale, ca un trăz- net. Neîmblânzitul Papini relua, pe un portativ coborît, temele din «Dicţionarul omului sălbatec» (1923); care, după cum se ştie, nu conveniseră întru totul superiorilor săi eclesiastici. In loc de invectivă şi pamflet, Papini folosea de astă dată sarcasmul şi fantezia. Aceeaşi ură împotriva lumii moderne, anticreştine, diavoleşti, mărturisită însă prin fragmente de viaţa imbecilă, neurotică şi desperată a melancolicului Gog. Surpriza s’a repetat doi ani mai târziu, în 1933, când amânân- du-şi iar făgăduiala, Papini publică Dante Vivo şi volumaşul II sacco dell’orco, împreună cu placheta asupra lui Ardengo Soffici. Dante Vivo a însemnat, într’adevăr, o nouă dovadă de forţa de creaţie, cultura şi puterea de muncă a neobositului Papini. Poate este cea mai izbutită carte a sa după « Un om sfârşit», cea mai întreagă, în orice caz, cea mai organică. Au urmat însă reeditarea câtorva pamflete şi studii — La pietra infernale (1934) şi Gran- dezze di Carducci (1935) — care dovedeau, cel puţin pentru citi- torul neavizat, o oarecare oboseală. Un scriitor de vigoarea şi maturitatea lui Giovanni Papini nu-şi mai adună în volume studii şi articole recente, când a făgăduit, de douăzeci de ani, un opus magnum: Adamo. Şi poate nici el n’ar fi făcut-o, dacă anul 1935 n’ar fi fost «un anno brutto e penoso per Papini», cum mărturiseşte Viviani în Papini aneddotico (Roma, 1937)- Un an 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în care vederea, de mult ameninţată, i s’a stins aproape cu desă- vârşire. Cititorul român cunoaşte, din câteva articole ale d-lui Alexandru Marcu, aceste ultime întâmplări tragice, care au întunecat viaţa celui mai erudit dintre scriitorii italieni. Un an întreg, Papini n’a putut citi, nici scrie. In Ianuarie 1936 a fost internat într’o clinică pentru o foarte dificilă operaţie; care, din fericire pentru Italia şi pentru el, a reuşit. La sfârşitul anului 1936 Papini şi-a putut relua lucrul. Iar în Iunie 1937 apare, pe neaşteptate, acest prim volum din Storia della letteratura italiana (Vallecchi ed., 500 pag., 20 lire). E greu de ştiut, după atâtea surprize, dacă şi când va apare Adamo, acea formidabilă carte din care Papini scrisese, până prin 1929, vre-o două mii de pagini (cf. prefaţa la «Lucrătorii Viei»); Adamo, prin care autorul «Povestei lui Christos » năzuieşte să ajungă sus de tot în literatura universală, alături de Shakespeare, Dante şi Tolstoi. Papini amână încă odată împlinirea acestei cărţi, ca să poată scrie în linişte « Istoria literaturii italiene ». întoarcerea lui la realităţile italiene este astăzi desăvârşită şi definitivă. Papini a început de mult, de prin 1910—1911, să redescopere Toscana, sufletul italian şi « patria ». Criza lui religioasă, după ce l-a purtat vre-o câţiva ani prin literatura mistică şi catolică universală, l-a abandonat, definitiv, Toscanei şi Italiei. Papini n’a devenit numai un perfect « italian »; a devenit un « patriot », un zelot, şi în cartea sus amintită a lui Viviani (Papini aneddotico, p. 89—90) se găseşte publicată o conversaţie aproape uluitoare, în care autorul « Pove- stei lui Christos » mărturiseşte (în preajma « sancţiunilor » engleze, pe vremea războiului italo-etiopian) că e gata să se înroleze volun- tar, dacă se declară mobilizarea. . . • Pentru cineva care a urmărit gândirea şi geniul creator al lui Papini dela Lionardo încoace, o asemenea afirmaţie nu e de loc uluitoare. Un creştin şi un artist care iubeşte în primul rând «cetatea», prin care e posibilă viaţa civilă şi existenţa omului ca atare (în afară de « cetate », omul e « bestie »), este dator să lupte pentru apărarea « cetăţii»; chiar dacă această luptă contra- zice, provizoriu, credinţele sale non-violente. In orice caz, ade- renţa lui Papini la fenomenul italian contemporan este totală. Istoria literaturii italiene este, de altfel, închinată lui Benito Mus- solini. Pe de altă parte, tânăra generaţie italiană se reîntoarce la Papini, în care-şi recunoaşte adevăratul precursor. Aproape toate cărţile lui Papini se retipăresc, cele mai multe în colecţia « Opere Complete » pe care editorul Valecchi a început-o din Noemvrie 1932. In acelaşi timp, se publică nenumărate studii critice şi monografii asupra vieţii şi operii lui Papini; în ultimii 12 ani au apărut şapte sau opt volume închinate operii acestui prodigios scriitor... PAP INI, ISTORIC AL LITERATURII ITALIENE 177 Puţini scriitori ar fi putut începe o istorie a literaturii patriei lor cu mai mulţi sorţi de izbândă ca Giovanni Papini. In afară de faptul că Papini a fost şi a rămas până în ultimul timp un citi- tor de universală curiozitate, el a făcut, ani de-a-rândul, muncă de istoric literar şi de editor de texte clasice italieneşti, când con- ducea colecţiile Cultura delVanima şi Scriitori noştri. Până în ulti- mii ani, a îngrijit antologii de poezie religioasă italiană, a dat ediţii din Sf. Francisc, Jacapone da Todi, Manzoni, etc. Meritul său de editor este enorm, deşi Croce, încolţit prin 1913 de câteva recenzii şi pamflete ale lui Papini, i-a criticat aspru o retipărire a poeziilor lui Campanella. Obişnuit de douăzeci şi cinci de ani cu critica textelor, lector îndrăgostit de poezia clasică toscană, autor al unui foarte frumos volum asupra lui Dante şi a nu ştiu câte studii asupra lui Jacopone da Todi, Bocaccio, Petrarca, etc., nu cred că i-a fost prea mare munca pentru acest prim volum al « Istoriei literaturii italiene », care cuprinde secolele XIII—XIV. Dacă îmi amintesc bine, dintre scriitorii discutaţi în acest volum numai asupra lui Guido Cavalcanti, Cecco Angiolieri, Dino Com- pagni şi Franco Sacchetti, n’a scris până acum Papini. Asupra celorlalţi, a scris de mai multe ori, şi a scris totdeauna cu miez, bine informat, original. «Nu i-a fost prea mare munca»; asta înseamnă că n’a fost nevoit, acum, să facă îndelungi cercetări de erudiţie şi să-şi « pre- gătească » materialul. Asupra acestui material meditează Papini de foarte mulţi ani. Bunăoară asupra lui Dante atenţia şi dragostea lui durează din 1910, de când a compilat volumul La leggenda di Dante, iar cu câţiva ani mai înainte scrisese studii asupra lui Baccio şi Petrarca. Istoria literaturii italiene nu repetă, totuşi, nimic din tot ceea ce a scris şi publicat Papini în ultimii treizeci de ani. Aici stă de altfel şi unul din meritele ei de frunte. Este o carte nouă, în care toate ideile şi toate pasiunile lui Papini sunt topite într’un ultim efort de sinteză. Era destul de greu să mai spui altceva asupra lui Dante, când, numai cu trei-patru ani în urmă, ai dedicat acestui autor un volum de peste patru sute de pagini. Şi cu toate acestea, Papini izbuteşte un asemenea miracol. Ceea ce scrie asupra lui Dante în Istoria literaturii poartă pecetea desăvârşirii. Nu numai pentrucă depune un efort neobişnuit de sinteză, încercând într’o sută şi ceva de pagini să cuprindă toate operele lui Dante, să lumineze sensul Comediei şi să-i valorifice miracolul literar; nu numai pentrucă găseşte alte chei de boltă acestei uriaşe opere de artă (bunăoară, originea Comediei în obsesia morţii, care l-a macerat pe Dante, p. 188—190), dar şi pentru vigoarea mentală, sigu- ranţa gustului, precizia expresiei, de care dă dovadă Papini, vor- bind despre gloriosul său concetăţean. Puţini oameni au iubit 12 178 • REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi au înţeles mai adânc pe Dante. Cartea sa Dante vivo era cea mai convingătoare dovadă. Dar parcă în Istoria literaturii s’a întrecut pe sine până la neverosimil. Fără să-şi contrazică vechiul portret, Papini crează un alt Dante, accentuând, fireşte, asupra valorii estetice a operei sale. Dacă putem nădăjdui vre-odată ca cetitorii români să se îndrăgostească de Divina Comedie sau măcar de Vita Nova, apoi numai cartea lui Papini le-ar putea sădi această pasiune... Fireşte, regăsim şi aici, măcar în parte, « metoda » lui Papini de a interpreta simbolic numele, data naşterilor, etc., de a preciza corespondenţe între epoci, regi, papi, scriitori, de a instaura omo- logii între Cosmos, istorie, artă, etc. Este, acesta, un vechi obi- cei al său, rămas, fără îndoială, din timpul primei tinereţi şi al aventurilor «magice», dar care nu dăunează câtuşi de puţin operei. Un portret capătă şi mai multă viaţă, o judecată pare mai pregnanţă, când este susţinută de o « corespondenţă » sau este lumi- nată prin tălmăcirea unui simbol. Nu stă în căderea noastră să arătăm care sunt meritele ştiin- ţifice ale acestei noi istorii a literaturii italiene. Destul să spunem că Papini se deosebeşte de consensul general, adesea, şi încearcă să-şi argumenteze teza cu precizie deşi fără să alunece în diva- gaţie erudită. Bunăoară, împotriva opiniei curente, el consideră cele- brul sonet al lui Guido Cavalcanti, Perch’i non spero di tomar giammai..., drept o operă de tinereţe, iar nu scris în preajma morţii (p. 83—84). De asemenea, tot despre Guido, afirmă că adevărata lui valoare literară e evidentă mai ales în sonetele « opti- miste », în care cântă primăvara şi natura, iar nu în poeziile care îl arată «sdegnoso e solitario » (p. 86). Tot ce spune, apoi, despre Cecco Angiolieri (p. 95 sq.) se deosebeşte de verdictul dat, încă de acum optzeci de ani, de istoria literară. « Original» se dovedeşte Papini în amănunte de exegeză dantescă; chiar dacă nu este totdeauna singurul sau printre cei dintâi care să fi spus acest lucru « original » (cf. p. 208, despre influenţa lui Gioacchino da Fiore asupra lui Dante). Dar marea valoare a acestei Istorii nu stă, fireşte, în asemenea « descoperiri», mai mari sau mici. In fiecare an se tipăresc cel puţin o jumătate duzină de cărţi, în care sunt revelate anumite descoperiri de istorie literară. Papini a încercat, şi a izbutit, un lucru incontestabil mai măreţ şi mai preţios. El a încercat să scrie o istorie a literaturii italiene pe alte temeiuri şi cu o altă tehnică decât cea obişnuită. El însuşi scriitor — « de-al casei », cum măr- turiseşte în prefaţă — crede că are drepturi mai certe de a com- pune istoria artei sale decât cutare pedant sau filozof, care se apropie de fenomenul literar venind din afară, şi judecă acest fenomen prin idiosincraziile sale istoriografice sau estetizante. PAPINI, ISTORIC AL LITERATURII ITALIENE 179 Nu e locul aici să discutăm dacă şi în ce împrejurări un bun scrii- tor poate fi şi un bun critic literar sau un istoric literar obiectiv. In orice caz, lucrul acesta nu e cu neputinţă. Dacă un bun scriitor poate fi în acelaşi timp un excelent matematician sau un perfect erudit, el poate fi şi istoric literar de seamă. Judecăţile literare nedrepte sau exagerate pe care le întâlnim la un mare scriitor asupra altor autori nu dovedesc, în speţă, aproape nimic; gre- şeli cam tot atât de mari se întâlnesc şi la critici celebri. Thackeray, care avea de altminteri un gust foarte sigur, a scris pagini exce- lente asupra literaturii engleze, dar a acuzat de «latent corrup- tion » şi «impure presence o un geniu ca Laurence Sterne. Asta, nu pentrucă era « scriitor », ci pur şi simplu pentrucă, om fiind, a greşit. O greşală identică a făcut Taine, care abia dedică lui Sterne câteva pagini, în cele 3.000 de pagini ale Istoriei Literaturii Engleze, carte, de altminteri, excelentă. Aşa că, principial, întâmplarea de a fi scriitor nu exclude posi- bilitatea de a deveni un mare istoric literar. Şi Papini năzuieşte să fie un asemenea mare istoric literar. Nu numai pentrucă puterea lui de muncă nu e întrecută decât de a unui gigant ca Arturo Farinelli, dar şi pentrucă se ştie învestit cu un dar mult mai preţios: gustul literar. De aceea una din inovaţiile Istoriei sale este lăsarea la o parte a autorilor care n’au fost decât întâmplător scrii- tori (Vico, Botta, Ghiberti, etc.), precum şi a tuturor autorilor lipsiţi de orice valoare literară personală, şi care nu-şi au locul decât într’o istorie a culturii, ca unii care au contribuit la răspân- direa şi promovarea valorilor create de adevăraţii artişti. Este semnificativ efortul de « obiectivizare » realizat de Papini în acest prim volum al Istoriei. Valoarea riguros literară a unui autor trece, acum, înaintea oricărei alte virtuţi. Iată, bunăoară, cazul lui Jacapone da Todi. Intr’un articol din 1923, republicat în Lucrătorii Viei, Papini accepta total opera poetico-mistică a acestui frenetic franciscan. Chiar ura sa împotriva lumii şi vieţii, i se părea lui Papini — proaspăt convertit — atitudinea normală a unui «creştin perfect». Pentrucă, cel care a ales Cerul, cum ar mai putea oare să se lase păcălit de valorile pă- mânteşti ? In Istoria literaturii italiene, însă, Papini îşi îmblânzeşte jude- cata. Jacapone rămâne un scriitor viguros (deşi un mistic fără valoare şi un teolog mediocru), dar Papini nu-i mai scuză ura sa înspăimântătoare împotriva oamenilor, a cetăţii, a vieţii. Recu- noaşte, chiar, că această ură este aproape anti-creştină, fiind egoistă şi atacând valoarea cea mai de seamă a mesagiului creştin: Viaţa. Pe de altă parte, Papini cercetează în Istorie mai ales valoarea literară a poeziilor lui Jacapone, şi ştie să deosebească tumultul inspiraţiei frenetice de perfecţiunea artistică. ia* i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Scrisă într’o limbă desăvârşită, riguroasă şi bogată Istoria literaturii italiene este, fără îndoială, una din cărţile mari ale acestui secol. Papini nu mai apare, aici, eruditul, fantasticul sau bătăiosul scriitor din 1912 sau 1922. Nu-1 mai ispiteşte paradoxul, nu mai vrea să convingă, nici să neliniştească şi, cu atât mai puţin, să exas- pereze. Istoria aceasta este o carte gândită, construită şi scrisă, nu la « rece », ci la mari altitudini, acolo unde tensiunea nu mai înseamnă despletire şi frenezie. Scriind-o, Papini a încercat să slujească numai pe adevăraţii creatori ai literaturii italiene, ară- tând cetitorilor ce înseamnă un geniu şi cum trebue asimilată o capod’operă. Că s’a gândit şi la sine scriind această Istorie, nu mai încape nici o îndoială. Dar cartea este într’adevăr opera unui « maestru...». MIRCEA ELIADE NOTĂ DE TEATRU - S’a svonit că un regisor parizian, d. Gaston Baty, ar avea intenţia de a extrage din opera lui Marcel Proust material pentru o piesă de teatru. « Du cote de chez Swann » ar deveni o comedie în câteva acte 1). Vestea (care de altfel s’a dovedit mai târziu inexactă) a fost primită la început cu ironie, iar pe urmă cu indignare. Unii ad- miratori ai lui Proust văd într’o astfel de experienţă un act de impietate. Ei se tem că încercarea nu ar putea da decât un lucru hibrid şi că ar fi o adevărată trădare a operei proustiene, care nu are nimic de câştigat, ci, dimpotrivă, totul de pierdut, sub focurile rampei. Proust este un autor neteatral. Structura romanului său este fundamental nedramatică: desfăşurare lentă, digresivă, cu pauze mari, cu reveniri prolixe. Pentru a dramatiza acest material de roman, d. Baty ar trebui să simplifice şi deci să trădeze, căci un Proust simplificat nu mai este Proust. Pe masa de operaţie a omului de teatru, va pieri tot ce este mai profund şi mai personal în geniul romancierului. Totuşi, în ciuda acestei obiecţii de principiu, experienţa nu ar fi lipsită de semnificaţie. *) *) Ulterior, d. Gaston Baty a desminţit această intenţie care i s’a atribuit. Consideraţiile colaboratorului nostru nu rămân insă mai puţin justificate. N. R, NOTĂ DE TEATRU 181 D. Baty jiu este un vulgar scenarist în căutare de material. El nu este un profanator de texte, din specia scenariştilor ameri- cani a căror tristă meserie este să ajusteze literatura universală la cerinţele caselor de filme. Ceea ce l-ar putea apropia de Proust este de sigur o pasiune de ordin artistic şi o curiozitate de ordin tehnic. Problema este foarte dificilă, dacă nu insolubilă. Cel puţin prin această dificultate, ea merită un moment de meditaţie. Un moment de meditaţie este totdeauna preferabil unui refuz prin- cipial. # * # Transformând opera lui Marcel Proust pentru scenă, d. Baty n’ar fi la prima experienţă de acest gen. De curând, ne-a dat o versiune teatrală a lui Flaubert, mai de mult o versiune a lui Dostoiewsky. Unul din cele mai bune spectacole ale teatrului său a fost pe vremuri « La cavaliere Elsa )> de Mac-Orlan, piesă care a început prin a fi un roman şi abia mai târziu a fost transcrisă pentru teatru. Nu cred că o simplă întâmplare a făcut ca repertoriul d-lui Baty să se adreseze atât de des romanului. Teatrul este poate într’un moment greu, de vreme ce are nevoie de asemenea infuziuni. El nu mai reuşeşte să-şi acopere prin propriile lui puteri, necesităţile repertoriului. E nevoit să se adreseze altor domenii de creaţie şi să le solicite ajutorul. Falsa productivitate a literaturii dramatice franceze de astăzi nu trebue să ne înşele. E adevărat că se scriu, se joacă şi se tipă- resc în Franţa zeci de piese pe an. Nu este însă greu de văzut că această abundenţă este numai formală şi că ea nu răspunde unui ritm natural de creaţie. Numărului mare de lucrări dramatice, îi corespunde un număr foarte restrâns de idei şi teme originale, întreg teatrul francez curent trăeşte pe o singură schemă de piesă şi pe câteva locuri comune de psihologie, care sunt utilizate cu cu mai multă sau mai puţină abilitate de toţi autorii ce lucrează pentru satisfacerea producţiei anuale. Este o producţie de serie. Acelaşi tip de piesă, este repetat în diverse exemplare uşor modi- ficate. Speciile sunt bine determinate, ca tipurile de mobilă în marile fabrici de artă decorativă. Subiecte, personaje şi conflicte sunt reluate dela piesă la piesă, dela autor la autor, cu modificări minime de situaţie şi decor. Aproape toate lucrările dramatice din ultimii ani pot fi grupate în două mari familii: comedia politică şi comedia sentimen- tală. Se poate adăoga cel mult încă un tip de piesă: comedia psihologică. 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru comedia politică, modelul cel mai strălucit ni-1 oferă Marcel Pagnol. Pentru comedia sentimentală, Marcel Achard. Pentru ceea ce am numit, în sfârşit, comedia psihologică, St&ve Passeur sau Denys Amiel. «Topaze» a dat naştere la o întreagă literatură dramatică, trăind prin exploatarea aceleiaşi teme. Sunt fără număr comediile care au găsit, în conrupţia politică, singura lor resursă de humor, de imaginaţie, de satiră, de invenţie dramatică. (Observaţi că numai la noi, în trecuta stagiune, au fost prezentate nu mai puţin de trei piese franţuzeşti care descind ca preocupare şi ca stil din comedia lui Pagnol: « Fiu-meu domnul ministru », « Ora H » şi « Om de încredere »). Când se vorbeşte despre criza teatrului, se înţelege o criză de ordin comercial. In realitate criza cea mai acută — şi de altfel singura importantă — este criza literaturii dramatice, căci este o criză de orientare şi de creaţie. Sărăcia de idei ce bântue în teatrul francez de azi este atât de mare, încât un industriaş dramatic de specia lui Henri Bernstein, poate să treacă drept un inovator, un autor cu probleme, un psiholog al timpului nostru. Vechea schemă a piesei în trei acte, vechile conflicte de amor, au dat tot ce au putut da. Nici calităţile personale de humor, de subtilitate, de fantezie ale unui Marcel Achard, nu mai pot des- coperi lucruri noi pe acest teren uzat. . Mi se pare cu totul semnificativ că dintre toate piesele anului trecut, una care a întrunit la Paris elogii critice speciale a fost «Pamplemousse » de Andre Birabeau, remorcată mai ales pentru « originalitatea situaţiei». Ei bine, originalitatea aceasta era obţi- nută prin introducerea unui negru într’o familie de albi, efect pe care înainte de război îl utilizase — dacă ţineţi minte — o inocentă comedie nemţească « Punctul negru ». Iâtă ce întoarceri înapoi trebue să facă un autor din 1937, pentru a descoperi un subiect « original » de teatru. Literatura dramatică trece printr’un foarte greu moment. In Anglia, refugiul cel mai sigur îl oferă piesele istorice (bazate pe pitoresc, consecinţă teatrală a «vieţilor romanţate») sau ro- manele dramatizate (vezi piesele d-nei Margareth Kennedy). In Germania, odată cu lichidarea ultimelor experienţe expresio- niste, teatrul a intrat într’o perioadă cuminte şi mediocră. In Austria, bântue comedia muzicală, care — fie şi fără muzică — duce mai departe stupiditatea optimistă a vechilor operete austro- ungare. E greu de formulat, într’o simplă notă ocazională, caracterele generale ale crizei prin care trece în acest moment literatura dra- NOTĂ DE TEATRU 183 matică. E o criză de structură, de idei, de material, de tehnică, pe care cinematograful n’a făcut altceva decât să o sublinieze. In orice caz, chiar şi fără formidabila lărgime de orizont pe care a adus-o ecranul, teatrul s’ar fi sufocat în tradiţionalele lui trei acte, în tradiţionalele lui drame de alcov. Când un om de teatru caută în lumea romanului noi elemente pentru arta sa, poate că în acest simplu fapt este o mărturisire de insuficienţă. Romanul e un gen mai complex, mai divers, mai bogat ca material, mai puţin convenţional ca procedee. El poate furniza scenei altceva decât conflicte de serie. In locul eroilor de teatru, cu tot ce este convenit şi arbitrar în lumea lor, romanul îi poate da scenei oameni cu suflet complex, aşa cum comedia modernă n’a mai cunoscut de mult. încercarea de a da teatrului un Nicolae Stavroghin sau o Emma Bovary nu este — cum s’a zis cu superficialitate — o trădare a teatrului, ci, dimpotrivă, o reîntoarcere a sa spre marile întrebări, spre marile nelinişti. E prea multă securitate, prea mult confort în comedia mo- dernă, pentru ca ea să poată fi creatoare. Cu spirit, cu abilitate tehnică, cu inteligenţă, cu puţină emoţie, se mai pot face oarecare lucruri în acest domeniu, dar ele nu vor depăşi anumită mediocri- tate agreabilă. E adevărat că un risc de hibriditate este în orice experienţă, care încearcă să împace două genuri de artă, două moduri de expresie. O operă care trece dela roman la teatru, poate deveni ceva inform, mutilat. Dar aceasta este o chestiune ce urmează a fi judecată dela caz la caz. Când Jean Giraudoux a transcris pentru scenă romanul său « Siegfried et le Limousin », nu numai că a dat o nouă operă la la fel de fericită ca şi opera iniţială, dar a avut revelaţia unei vocaţii teatrale, care este astăzi un lucru preţios în teatrul european. Partizanii teatrului autonom şi ai romanului autonom, care refuză din principiu orice comunicare între cele două genuri de creaţie, ar trebui să vadă în cazul din Giraudoux un fapt capabil să turbure puţin bigotismul genurilor « pure ». # * * Se înţelege că, pentru Marcel Proust, problema este în mod special dificilă. Sunt în opera lui lucruri în mod absolut intra- ductibile în limbajul teatrului, şi poate că tocmai ele definesc geniul acestui scriitor. 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Există o poezie proustiană, pentru care teatrul nu are mijloace de expresie, căci este poezia şi drama singurătăţii. Nici un dialog, nici o « situaţie » nu ne vor da vre-odată echivalentul de emoţie al paginilor de melancolie şi visare din «Căutarea timpului pierdut». Ceea ce face ca transpunerea scenică a operei sale să ni se pară aproape imposibilă, este de altfel şi dificultatea pur tehnică a operaţiei. ' Desfăşurarea lucrurilor în romanul lui Proust se face în două timpuri de calitate diferită. Cel mai neînsemnat eveniment are două serii de dimensiuni: el se petrece întâi în lumea exterioară, « obiectivă » (deşi un astfel de termen e cu totul fals în psihologia proustiană), şi pe urmă se petrece încă odată în lumea interioară a eroului, dar cu alt ritm, cu alte semnificaţii, cu alte proporţii. Sunt două serii de imagini pentru acelaşi fapt, şi ele nu sunt sin- cronice. E ca şi cum, în acelaşi timp, filmul aceluiaşi eveniment ar rula pe două ecrane alăturate, dar pe un ecran proiectat cu viteza « normală », iar pe celălalt cu încetinitorul. Sunt elemente dramatizabile în romanul lui Proust? Cred că da. Că ele nu sunt specific proustiene, că ele nu sunt centrale în opera sa, e altă chestiune. Dar nu putem interzice unui om de teatru, să reţină din « Timpul pierdut» tocmai aceste elemente cu care poate lucra. Există o comedie socială proustiană. Omul de teatru poate găsi acolo un material uman divers, pitoresc, viu, o lume variată, plină de mişcare, plină de farmec. Ce admirabil mediu de comedie neuitatul Combray! Câte tipuri gata schiţate, care nu aşteaptă decât să fie chemate la lumina scenei. Tante Leonie, Franşoise, Eulalie ar face un triunghi de bătrâne, care ele singure pot însufleţi trei acte de teatru. In genere, toate personajele de plan secund din opera lui Proust, sunt susceptibile de a fi utilizate scenic. Trădarea ar începe cu personajele centrale: Swann, Charlus şi mai ales cu acel erou unic, care este povestitorul însuşi. Dar atâta vreme cât omul de teatru se va limita la anumite mici episoade, atâta timp cât nu va avea grava imprudenţă de a voi să cuprindă liniile mari ale operii, câmpul său de lucru va fi plin de surprize şi îi va oferi o extraordinară bogăţie de material. Cu anumite scene din Combray, cu anumite momente din cercul Verdurin, se poate face o comedie excelentă. Faţă de opera lui Proust, această comedie nu va valora nici cât o pagină, dar faţă de teatrul de astăzi va fi o adevărată des- coperire, căci îi va dărui o nouă lume. MIHAIL SEBASTIAN NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS 185 NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS Şi în epoca sa, şi mai târziu, Huysmans a rămas o figură de izolat. Totdeauna cărţile lui au fost puţin citite; iar dintre c titorii lui, mulţi au fost interesaţi de convertitul, catolicul sau misticul Huysmans. Există o întreagă literatură informativă, referitoare la conversiunea lui Huysmans, dar sunt foarte rare, cărţile care încearcă să precizeze, în istoria literaturii franceze, poziţia acestui mare artist literar. Convertirea lui Huysmans a fost un subiect copios pentru toţi cei preocupaţi de experienţe religioase, de psiho-patologie, de satanism chiar, sau de alte diverse lucruri atrăgătoare, care în opera scriitorului, rămân secundare. Cât de viguroase erau aptitudinile artistice ale scriitorului, se vede din orice pagină, luată la întâmplare, din « Les foules de Lourdes», carte scrisă în plină fervoare catolică, definită cam sumar de Henri Bachelin: « hagiografie artistică ». Parenteze catolice sunt în această carte; dar pasiunea invec- tivei, care denunţă estetica de bâlci specifică artei religioase din Lourdes, dovedeşte rafinamentul înnăscut şi tiranic al artistului, care nu cedează pietăţii religioase, fie ea cât de sinceră. Chiar dintre contemporanii scriitorului, prea puţini l-au urmărit cu atenţie şi l-au apreciat just. Mulţi l-au înglobat, cu grosolană neatenţie, în ceata natura- liştilor de duzină, fără să observe că scrisul lui Huysmans aducea rafinament şi nuanţe, nepotrivite intenţiilor unui curent literar. Dintre rarii admiratori, Remy de Gourmont, literat cu gust sigur şi duşman al naturalismului comun, îl separa net pe Huys- mans de « echipa naturalistă », subliniind: « Aprâs avoir fait du naturalisme supdrieur, meme en la stricte formule imposee, â celui de M. Zola, il se fâcha, jeta ses frâres â l’eau, et libera, en deployant avec «A rebours », toute une litterature neuve qui dtouffait, dcrasee sous un tas d’immon- dices ». Prin laudele lui precise, Gourmont este un izolat. Foarte clar se vede poziţia de solitar a lui Huysmans, răs- foind celebra «Anchetă asupra evoluţiei literare », pe care zia- ristul Jules Huret o întreprinsese acum vre-o patruzeci de ani. Din peste şaizeci de scriitori anchetaţi asupra naturalismului şi simbolismului, şi imbiaţi să desemneze talentele tinere, nimeni, cu excepţia câtorva naturalişti prieteni, nu pomeneşte numele lui Huysmans. Oameni la ordinea zilei, prin 1894, erau France, Barrâs şi Bourget, care, din felurite motive, se grăbeau să în- groape naturalismului lui Zola, fără să aibe o atenţie specială pentru Huysmans, ale cărui cărţi urmau, câţiva ani mai târziu, să-l încânte pe un excelent critic tânăr: Paul Valery. i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pare curios că Anatole France nu s’a interesat în deaproape de opera lui Huysmans. Şi-ar fi recunoscut, în « Lâ-bas », « En route » sau « La cathedrale », gustul şi erudiţia în materie de artă religioasă, istoria bisericii, bibliografie sau pictură flamandă. Dar cred că trebue să fim mulţumiţi, cei care îl admirăm pe France literatul, că a manifestat pentru Huysmans simplă indi- ferenţă. Clasicismul îndărătnic al lui France ar fi putut reacţiona violent în faţa prozei «germanice » în care stăruia Huysmans, spre groaza şi neplăcerea puriştilor. Pentru Flaubert, care era ceva mai francez, France arătase neînţelegere şi răutate memorabilă. Oricum, Huysmans a scăpat uşor. * Cărţi cu subiect naturalist, dar într’o metodă artistică nouă, Huysmans a scris până la « A rebours », care îl izolează brusc de cei care pornise împreună în « Serile din Medan $>. Chiar în această carte-manifest, care voia să ilustreze doctrina, — « filosofia », spune sentenţios Zola, — printr’o exemplificare colectivă, anumite trăsături proprii lui Huysmans sunt uşor vizibile. Intre cele sase nuvele-sablon « Sac au dos 1>, deşi reia scene din războiul din 1870, se diferenţiază de proza uniform ternă a lui Zola, Maupassant, Alexis; este o povestire rapidă în stil nou şi viguros. Romanele naturaliste următoare nu s’au depărtat, prin eroi şi decoruri, de predilecţiile fraţilor Goncourt: eroi mediocri sau triviali, viaţa străzilor sordide ale Parisului, artişti şi scriitori rataţi, care fac profesii de credinţă normal pesimiste. Când scria « A rebours », pe Huysmans nu-1 mai mulţumeau cărţile anterioare. Era un cap lucid, care observase cât de sărace şi inutile erau ambiţiile naturaliste, venite în urma realizărilor strălucite ale realismului lui Flaubert. Flaubert epuizase aproape, specularea satirică a burghezului; Homais, Bouvard şi Pecuchet, erau figuri definitiv realizate şi modele greu imitabile. Banalul arid ale vieţii cotidiene, atmosfera placidă de mediocritate şi ratare, — asupra căreia stăruiau ne- obosiţi naturaliştii, — o realizase magistral iarăşi Flaubert în « Educaţia sentimentală ». Desableau, mic burghez din romanul «En menage », este o copie palidă) după Homais. Şi să notăm, fiindcă este excepţional şi izolat, acest pasaj dintr’un discurs al lui Desabeau, care sună fals. Desableau, subşef de birou, imbecil şi ridicul, se indignează de mediocra imoralitate a soţului nepoatei sale: «... mais cet homme n’avait pas la hardiesse du vice. II y a des gredins qui atteignent par l’intensite de leurs forfaits â une sorte de gran- deur... Andră possede un vice si banal qu’il vous repugne.. NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS 187 Consideraţiile acestea despre viţiu, trebue să recunoaştem că îşi au rostul în şirul reveriilor lui Des Esseintes; rătăcite în discur- surile obişnuit neroade şi în ton fad ale lui Desableau, ele denotă o intenţie de caricatural, ratată. Nici ceilalţi eroi din «En menage » nu scapă unor vizibile apropieri cu modelele flaubertiene: Berthe e o siluetă bovariană, Andr6 îl reaminteşte pe blazatul Frdddric Moreau. Numai boemul Cyprien are o vervă colorată, vibrantă, proprie mâniilor lui Huysmans. Dintre primele cărţi ale lui Huysmans, «En menage » este cea mai caracteristică şi cea mai reuşită. Am insistat asupra unor greşeli izolate, care evidenţiază însă noutatea specifică scrisului lui Huysmans. In general, stilul acestor prime cărţi naturaliste, este un stil de cinism şi de splendidă vigoare verbală. Vocabularul extrem de bogat în cuvinte şi expresii plebee, corespunde subiectelor cărţilor; e un «naturalism superior», cum îl numise just Gour- mont; artistic, cum îl numim noi, azi. In « En menage » se găsesc însă şi unele fraze de felul acesteia: «Puis, comme pendant une messe funebre une voix se lfeve, douce et triste, dans le silence de l’^glise, quand l’orgue s’est tu, une voix l’^lanţa plaintive dans l’aneantissement de son âme, implorant de vagues misericordes, d’incertaines pities, couverte bientot, comme par la reprise des grandes orgues, par la v6h6- mence de la crise juponniere qui Relata debridant Ies plaies, Ies ouvrant toutes larges, arrachant Ies pansements poses par Jeanne » (P- 273); . ... . . Analismul insistent, imaginile materiale, vizuale şi auditive prin care sunt redate stările sufleteşti, construcţia frazei în sfârşit, inaugurează o metodă artistică care anticipă admirabil arta lui Proust. Până la « A rebours », metoda aceasta « proustiană » se arată prin exemple rare; în cărţile următoare, frazele analitice egalează naturalismul verbal pe care Huysmans l-a continuat cu virtuozi- tate extremă. ’ - * * * Şi noutatea subiectului era pentru Huysmans o obsesie con- stantă; credea că Balzac şi Flaubert epuizaseră, pentru multă vreme, orice subiect posibil. Poate de aceea s’a hotărît Huysmans să scrie o carte fără eroi, fără fişe documentare şi fără psihologie. Era o încercare îndrăzneaţă, pe care o justifica ambiţia veri- tabilului artist: «je voulais ă tout prix faire du neuf », scrie ca o concluzie, în prefaţa cărţii « A rebours ». i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest «nou» e dintr’odată creat, fiindcă «A rebours », spre deosebire de romanul francez de până atunci, e o carte a vieţii exclusiv interioare. (Nu a vieţii interioare, în sensul actual al cuvântului, care-i un sens special egotist: nelinişti, crize ale orgoliului şi registru intern al « experienţelor ». Literatura ideo- logici modernă a schimbat sensul vechi al « vieţii interioare », sens pe care, cred, îl reabilitează o singură operă contemporană « Ulysse »). Pentru Des Esseintes, viaţa interioară a omului singur se arată în toată bogăţia ei diversă; şi fiindcă sunt visările unui artist, « A rebours » tratează despre experienţele sensoriate. « Des Esseintes pensait que chaque sens etait susceptible par suite d’une disposition naturelle et d’une trudite culture, de perşevoir des impressions nouvelles, de Ies decupler, de Ies coordonner, d’en composer tout ce qui constitue une oeuvre ». Simţul literar al lui Des Esseintes nu mai găseşte plăcere decât în versurile lui Baudelaire, Verlaine şi Mallarme, proza lui Flaubert sau a decadenţilor latini. In pictură, iubeşte fantasticul şi dispreţueşte tot ce-i comun, simplist, academic; din muzică îl interesează mai ales acel «plain-chant» medieval, care îi satisface şi curiozitatea religioasă. Pe oamenii obişnuit deştepţi şi cultivaţi, rar îi fericeşte na- tura cu funcţionarea sigură a simţului muzical sau plastic; şi mai rar, cu cel literar. Des Esseintes are gustul şi priceperea florilor, dar numai acele flori îl atrag, care, pierzându-şi naturaleţa şi caracterul de fiinţe vegetale, imită artificial membrele interioare ale animalelor sau putreziciunea cărnurilor bolnave. Colorile în sine şi pietrele preţioase îi captează ochiul prin dificultatea armonizării lor în tonuri discrete, în apropieri neîncercate. Dar Des Esseintes încearcă şi o experienţă pe care azi, am numi-o imoralistă: pe un adolescent găsit în stradă, îl obişnueşte cu luxul şi viţiul, suportând intenţionat cheltuielile escapadelor nocturne, pe un timp limitat. Când viţiul îi va deveni strict ne- cesar, gândeşte Des Esseintes, lipsa banilor îl va decide să fure şi, poate, să omoare... Apropierea aceasta, esenţial modernă, între etică şi estetică, avea să o realizeze mai complet un alt scriitor, ceva mai târziu; «Dorian Gray» apare în 1890. Asemănările între Des Esseintes şi Dorian Gray merg uneori până la identitate; Wilde ducea însă estetismul până la limitele lui extreme, realizând în viaţă caracterele operei de artă. Valery admira în cărţile lui Huysmans, intensitatea vieţii interioare, care, după părerea lui, înnoia romanul francez. Viaţa această interioară, pe care eroii lui Huysmans şi-o apără NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS 189 cu înverşunare de atingerea intruşilor, îmi pare în directă legă- tură cu lumea interioară din memorialul autoanalitic al lui Proust. Iar din alt sens: cine ar vrea să stabilească mai precis filiaţia lui Lafcadio, nu-1 poate uita pe Dorian Gray şi nici nesocoti pe Des Esseintes. Pe Zola, capriciile neînţelese ale bizarului Des Esseintes, l-au mirat şi l-au indispus: făptura eroului nu era reală. Zola i-a reproşat cu mâhnire lui Huysmans, trădarea doctrinei lor: o carte artificială şi rafinată, compusă armonic din visări şi inter- pretări artistice şi religioase şi care se susţinea fără « documente umane », era o deviare nebunească a unei minţi absurde. Huys- mans a fost conjurat să renunţe cât mai repede la acel drum pe care apucase de capul lui şi să se apuce grabnic de un roman normal, după fişe catalogate. Dar în faţa purităţii doctrinei naturaliste, Huysmans a păcătuit mai departe. # * # « Lâ-bas » scandalizează clerul catolic şi multe suflete curate laice. Huysmans acumulase în această carte grozăvii multiple, prin desvoltări asupra magiei negre şi a satanismului practic; el stăruia convingător să arate că anumite practici de maleficiu şi slujbe religioase impure se perpetuau din Fvul IVediu, în inima Parisului chiar, sfidând inocenţa neştiutoare a drept credincioşilor. In sfârşit: Durtal, eroul-literat din « Lâ-bas », se ocupă cu o monografie asupra lui Gilles de Rais, vestitul înaintaş al mar- chizului de Sade. Durtal are prieteni, subtili cunoscători ai practicelor magice medievale; în convorbirile cu ei, sau în re- veriile proprii, el reînvie atmosfera istorică a veacului XV, veacul Ioanei d’Arc şi al lui Gilles de Rais. Medievalul acesta care îl atrage pe Durtal, e o stranie figură, un rar aliaj de mistic şi brută. Bibliofil pasionat, colecţionar de artă priceput, fost tovarăş de arme al Ioanei d’Arc, Gilles se dedă alchimiei, satanismului şi exceselor criminale. El violează şi ucide sute de copii din pură plăcere; are bucuria de artist să omoare prin mijloace cât mai diverse, să dea suferinţă prin chinuri încă neprevăzute: e un rafinat în arta răului, pe care îl poate pricepe numai Des Esseintes. Ororile acestea trecute, pe care le însufleţeşte imaginaţia lui Durtal, alternează, în « Lâ-bas », cu descrierea unei slujbe negre, oficiată în cinstea Celui-Rău, într’un cerc de satanici. Mai ales această slujbă pângăritoare i-a turburat pe cetitorii candizi care s’au nimerit să cetească « Lâ-bas ». 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ştim însă, din mărturiile lui Gourmont, care însuşi a făcut cercetări pentru documentarea cărţii, că multe din grozăviile scrise, au fost imaginate de Huysmans. Scriitorul nu inten- ţiona o carte de scandal, ci realizarea cât mai completă a vre- murilor medievale, în care înflorise misticismul şi aberaţiile lui. Farmecul cărţii « Lâ-bas » este integrarea evenimentelor reale din viaţa lui Durtal, în atmosfera anacronică a preocupărilor lui. E o delicată anulare a timpului dintre două epoci: cea imaginată capătă relief, iar cea reală se colorează sumbru şi fantastic. Nu de puţine ori, « Lâ-bas » mi-a amintit « Golemul », cartea de vrajă a lui Meyrink. Cercetarea artei religioase şi a literaturii mistice l-a condus pe Huysmans la convertire religioasă; e un drum dela estetic la ideologic pe care l-au mai făcut şi alţi moderni, cu mai puţine avantaje. In cazul lui Huysmans, convertirea religioasă i-a în- găduit o înnoire a subiectelor, fărăsă-i stânjenească aptitudinile artistice. «En route », de pildă, nu interesează prin psihologia convertirii, deşi notaţia analitică e mai abundentă decât în alte cărţi. Paginile despre «slujbe în diferite biserici», interpretarea literaturii mistice sau analizele, în manieră proustiană, a stărilor sufleteşti prin care trece Durtal, egalează nuanţările ameţitoare din « A rebours ». # încă înainte de «A rebours», Huysmans îl neliniştise pe Zola, prin stilul său ciudat, care nu semăna prozei cenuşii a romanului naturalist obişnuit. Zola aprobă metoda primelor romane naturaliste cu care debutase Huysmans, dar făcea semnificativa rezervă: «il y a un abus de mots rares qui enlevent par moment, â ses meilleures analyses, leur air vecu » (« Le roman experimental »). Acel «air vecu», indispensabil romanelor oneste din toate timpurile, n’a intrat printre preocupările lui Huysmans: abuzului de cuvinte rare, el s’a dedat însă, fără scrupule. Stilul din « En menage » sau « A rebours » era o siluire sin- tactică a frazei calme, lineare, care se practică obişnuit. Nu mai era cadenţa muzicală a frazei lui Flaubert, ci o desmembrare în propoziţiuni care se încălcau unele pe altele, urmând un desen analitic interior. Fraza se sfârşea uneori brusc («forfecată», — după expresia lui Leon Bloy), cu un cuvânt final suspendat, ceea ce supăra urechea deprinsă cu simetria tradiţională a prozei franceze. împotriva acestui stil, de multe ori direct precursor frazei monstruoase specială tehnicei lui Proust, protestările au fost NOTE DESPRE ARTA LUI HUYSMANS 191 unanime. Bloy, independentul, ca şi Jules Lemaître, profesorul, s’au indignat cu egală vehemenţă. Dar stilul lui Huysmans aducea şi o violenţă verbală, o coloare puternică, care exprima pamfletul şi invectiva nestăpânită. Prietenii lui Huysmans povesteau cum acesta avea plăcere să înjure scriitori, cărţi, idei,—vechi sau noi, — chiar când sentimentele lui reale erau mult mai blânde. Se complăcea însă în tonul pamfletului continuu, fiindcă măestria înjurăturii îi devenise o voluptate necesară. Şi aventurile sexuale le povestea în limbaj cu totul naturalist; pasiunea pentru expresiile brutale, crude, jenau uneori pe interlocutori; pasiunea aceasta e explicabilă prin exces de rafinament. In ochii profesorilor şi criticilor literari, Huysmans mai păcă- tuise şi altfel: el nu avea de loc respect şi dragoste pentru clasici; nici pentru cei latini, nici pentru cei naţionali. Despre Horaţiu, graţiosul epicureu, Des Esseintes spunea: «Ies grâces elephan- tines d’Horace, le babillage de ce desesperant pataud qui minaude avec des gaudrioles plâtrees de vieux clown In mânuitorul stilului acesta expresiv, cu note de grotesc şi umor, mulţi l-au recunoscut pe admiratorul pasionat al picturii flamande. Dar imaginile lui Huysmans sunt uneori de o spontaneitate care aminteşte impresionismul lui Renard: «...un moine qui avait une barbe en varech plantd en bas d’une figure en poire.. sau au aluziile mitologice, pe care avea să le îndrăgească Proust, uneori până la exces. De pildă: pe omul însărcinat să îngrijească mulţimea lumânărilor aprinse în grota dela Lourdes, după ce îl descrie ca pe un « grădinar ce îngrijeşte florăria de foc », Huys- mans se amuză să-l vadă: « Cette Vestale en pantalon est donc aussi une Danaide en culotte, car cette grotte est un puits de flammes sans fonds ». Simţul imaginii concrete îl îndemna pe Huysmans să ma- terializeze pe cât posibil redarea stărilor sufleteşti; analismul steril « â la Stendhal» îi era nesuferit. De aceea, una din crizele de îndoială, prin care trece Durtal din « En route » (în drum spre convertire), Huysmans o materializează vizual: «.. .dans un jour d'eclipse, dans un air rarefid, il aperşevait au fond de soi le panorama de son âme, un crepuscule desert, aux horizons rapproches de nuit; et, c’dtait, sous cette lumi&re louche, quelque chose comme une lande rasee, comme un mare- cage comble de gravats et de cendres; la place des pdchds arra- ches par le confesseur restait visible, mais, sauf une ivraie de vices s&che qui rampait encore, rien ne passait». Simţul vizual plastic redă cu virtuozitate sensaţiile auditive: exemplele sunt foarte numeroase şi rămâne numai greutatea alegerii: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 192 «.. .ces vices d’enfant tendues jusqu’â eclater, ces voix claires et douces mettaient dans la tenebre du chant des blancheurs d’aube.. In «A rebours », Des Esseintes se gândeşte să creeze o muzică ca băuturile spirtoase, înlocuind sunetele prin sensaţii, iar instru- mentele muzicale prin diverse licheruri. Urmează o transpunere a sensaţiilor de gust prin sensaţii auditive: . .le curaţao sec correspondait â la clarinette dont le chant est aigrelet et veloutd; ...le kirsch sonne furieusement de la trompette; le gin et le wisky emportent le palais avec leurs stridents dclats de pistons et de trombons ». # * * Literatura căutată azi, chiar de cititorii cu gustul mai des- voltat, e cea ideologică, sau aproape. Huysmans e numai artist literar şi are vechime: dublu motiv ca să fie ignorat. Intr’un referatx) despre «Voyage au bout de la nuit *, Paul Zarifopol a arătat cum Celine reînvie un naturalism artistic pe care Huysmans îl realizase cu patru decenii înainte. Dar cartea lui Celine a aprins entusiasmul multora, fiindcă e recentă şi are filosofie sumbra şi cinică; imaginile lui Caline au, de sigur, mai puţină valoare. Cine caută pesimism cu orice preţ, îl poate găsi şi în Huys- mans, ce-i dreptul, cam prea atenuat; dar nu înţeleg de ce nu ne-am informa dela sursă? CONSTANTIN GULIAN FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE MUZICĂ NOUĂ —PARIS 1937 In vara anului 1922 s’au întrunit la Salzburg câţiva muzicologi şi critici muzicali, — Rudolf Reti, iniţiatorul de fapt al mişcării, apoi cercetătorul mozartian englez Edvard I. Dent, Paul Ştefan (Viena), Adolf Weismann şi Rudolf Kastner (Berlin), precum şi compozitorul şi orientologul muzical Egon Wellesz, — şi au întemeiat «Societatea Internaţională pentru Muzica Noua», reuşind să ralieze în jurul lor vre-o sută de simpatizanţi ai ideii. De atunci şi până astăzi, noua Societate a întreprins o activă, intensă şi practică propagandă pentru muzica nouă, organizând Festivaluri care au avut loc la Salzburg, de trei ori, la Praga, de *) Paul Zarifopol: * Roman naturalist ?» (Revista Fundaţiilor Regale, Ianuarie 1934)- FESTIVALUL INTERNATIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 1 93 două ori, la Ziirich, Veneţia, Frankfurt, Liege, Siena, Bruxelles, Oxford, Viena şi Barcelona. Anul acesta, festivalul obişnuit a avut loc la Paris, într’un cadru cu totul sărbătoresc, sub patronajul Preşedintelui Republicii, d. Albert Lebrun şi a multor miniştri în exerciţiu, cărora li s’a alăturat şi d. Edouard Herriot care alături de Stresemann ţinuse la Congresul de muzică din Frankfurt (1929) o conferinţă de neuitat despre Beethoven. De-asupra vitregiei timpurilor cu atmosfera ei de ură şi sfadă, Societatea Internaţională pentru Muzica Nouă a rămas credin- cioasă principiului ei cardinal: înţelegerea şi înfrăţirea popoarelor prin muzică, şi scopului ei suprem: de a executa lucrări de muzică nouă, în măsură să ofere o imagine a creaţiei internaţionale în acest domeniu. Cu toate acestea, S. I. M. C. nu a putut să împiedece ca secţia germană, condusă cu multă pricepere şi avânt de Hermann Springer, bibliotecarul muzical al bibliotecii de Stat prusiene, să fie dizolvată în 1933. In fiecare an, un juriu, compus de 4—5 membri aleşi dintre reprezentanţii tuturor popoarelor, examinează lucrările prezintate de compozitori din întreg universul. In acest juriu a figurat în mai multe rânduri compozitorul polonez Karel Szymanowsky, care a activat şi în cadrul festivalurilor cu multă însufleţire şi competenţă. Dispariţia lui prematură şi lipsa lui din juriu în- seamnă pentru Societate o pierdere tot atât de mare şi ireparabilă ca şi aceea a lui Alban Berg... Cele şase concerte festive propriu zise, — din care trei au avut loc la Comedie des Champs filisees şi trei în sala minunată a Centrului Marcellin Berthelot, impozantă clădire a institutului de chimie al Franţei,— au fost consacrate muzicei contemporane din 15 State europene şi transoceanice. Pe lângă compozitori consacraţi ca Albert Roussel, Karel Szymanowsky, Florent Schmitt, Arthur Honegger, Darius Milhaud, Francesco Malipiero şi alţii, au fost executaţi o seamă de tineri: japoneza Mitchiko Toyama cu un ciclu de cântece, irlandeza Elizabeth Maconchy, englezul Alan Bush, cehul Karel Reiner (dela Teatrul muzical de avantgardă D 37 al lui E. F. Burian din Praga), sasul tran- silvănean Norbert von Hannenheim (adeptul lui Schonberg din al III-lea Reich), ungurul ardelean Sandor Veress, olandezul Henk Badings, — cel mai puternic talent contemporan al Ţărilor-de- Jos, — vienezul E. H. Apostel, — elev al lui Schonberg, — fran- cezul Andre Souris, Hans Eisler, — din ramura « colectivistă » a şcoalei lui Schonberg, — suedezul Hilding Rosenberg, spaniolul Joaquin Homs, argentinianul Juan Carlos Paz, elveţianul Conrad Beck, francezul Jean Franţaix, în sfârşit, jugoslavii Miloje Milo- jevitsch şi Demetrij Zebre şi italianul Luigi Dallapiccola. Sin- 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gurul german care-şi anunţase participarea cu o lucrare proprie, Peter Schacht, a fost retras la timp, invocându-se anumite difi- cultăţi valutare. Inşirarea acestor nume indică, în acelaşi timp, şi caracterul şi orizontul cu adevărat internaţional al Festivalului şi al Societăţii care l-a organizat. * * * înainte de a examina substanţa, valoarea şi semnificaţia lucrări- lor prezentate în cadrul celor şase concerte amintite, e bine să amin- tim concertele de muzică veche organizate paralel, la care o ţară cu o veche tradiţie muzicală ca Franţa nu putea să renunţe şi care nu au însemnat numai un deliciu pentru musafirii Festivalului veniţi să asculte exclusiv muzică « nouă », dar au oferit şi o ocazie interesantă şi plină de învăţăminte, în ce priveşte confruntarea producţiei de astăzi cu cea de odinioară. începutul l-a făcut concertul dela Abbaye de Rayaumont, situată într’o poziţie din cele mai romantice la Chantilly, proprie- tatea d-lui Gouin, mare prieten al artelor. In aceste boite onorabile, de o acustică uimitor de bună, în care li se oferă parizienilor amatori de muzică bună, concerte istorice cum nu se poate închipui mai bine organizate, a răsunat muzica lui Bach, Haendel şi Rameau, căreia i s’a alăturat, nicidecum însă spre avantajul lor, partituri de Marcel Delaunoy, Florent Schmitt şi Darius Milhaud. Până şi omului de lume Rameau, incursiunea în biserică nu-i reuşeşte decât ca o experienţă, ca o excursie într’o atmosferă pe care o poate realiza numai artistic, căci nici pe departe nu-i e dat să atingă aici perfecţiunea lumească a formelor sale geniale: sonată şi danţ. Nici lui Delaunoy, nici lui Schmitt nu le stă bine vest- mântul muzical al liturghiei. Cu atât mai puţin nu-1 prinde pe Darius Milhaud, al cărui extaz spiritual, în sensul cel mai bun, e inspirat şi asimilat oriental. Ar trebui să se studieze şi să se scrie odată temeinic de unde purcede şi unde va să ne ducă faptul că aţâţi muzicanţi din toate timpurile consideră muzica bisericească ca o arenă comodă şi accesibilă a posibilităţilor lor: ce lesne născocesc ei o discuţie muzicală interesantă pe text latin, punând la contribuţie to- nalităţi vechi şi solemne, multe quinte, oarecare extaz, puţină tămâie sonoră, pentru a-şi regăsi desăvârşita linişte şi mulţumire dacă pot încheia sau ajunge la capăt cu un Aleluja, un Amin, cu sau fără coloratură de cor... Acest concert dela Abbaye de Royaumont, în programul căruia Haendel şi Rameau figurau alături de amin- tiţii compozitori francezi contemporani, s’a încheiat cu transcripţia pentru orchestră a celebrei fugi pe 6 voci din «Sacrificiul muzical» al lui Bach, prelucrare datorită hipersensibilului afori- stician al muzicii, vienezul Anton von Webem, care încearcă să facă FESTIVALUL INTERNATIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 195 accesibil urechei moderne, într’o instrumentaţie solistică quasi- rafinată, misterul nesfârşit al acestui contrapunct spiritualizat; ce belşug de sonorităţi originale între pizzicaturile corzilor* adierea şoptită a suflătorilor în lemn şi harpa cumpănită plină de semnificaţii. Dar nu se depărtează prin aceasta Webern şi fuga de caracterul monahal şi ascetic al nemuritoarei partituri, fun- damentală pentru întreaga creaţie muzicală a posterităţii? Cu toate că nu a fost destul de bine pusă la punct, executarea acestei fugi sub bagheta lui Charles Muench a dovedit în acelaşi timp calităţile puţin obişnuite ale acestui dirijor cu o sensibilitate atât de ascuţită. In minunata curte a mănăstirii dela Royaumont, arhitectura, — în care un gotic de toată frumuseţea se îmbină cu romanul, — şi natura au oferit ecoul «interior » autentic al viziunilor de nepătruns a lui Bach. O privire nu mai puţin interesantă asupra comorilor muzicii vechi, o oază binefăcătoare în mijlocul avalanşei de muzică nouă a acestui festival, ne-a prilejuit concertul oferit de « Societe des Concerts de Versailles » în sala Marelui Trianon; cu privirea îndreptată spre copacii seculari ai parcului, sub umbra cărora compozitorii acestor partituri se preumblau odinioară alături de Regii lor, parcă se însufleţeau comorile veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea, ale lui Couperin le Grand, Destouches, de Clerambault şi ale genialului şi pe nedrept prea puţin preţuitului Andre Campra. Fragmentele executate aici din «Idomeneo » de Campra, una din cele -20 de opere ale sale, şi aria de coloratură a Elisabethei Jaquet de la Guerre, acel copil minune din timpul lui Ludovic al XlV-lea, au impresionat şi au încântat congresiştii orientaţi istoric, graţie frumuseţii şi îndrăznelii lor. Bătrânul dar încă activul cembalist Paul Brunold, reductorul nemuritorului Couperin — în editura neobositei mecene Mrs. Dyer — a executat pagini minunate din Couperin. Acestor excursii pline de învăţământ la Chantilly şi Versailles, solul unde a crescut si a rodit muzica veche franceză, care con- tinuă să se manifeste până în ziua de astăzi, cel puţin în mod formal, i-a urmat un concert strălucit al «Gardei Republicane», care, fără îndoială, este, alături de banda municipală din Milano şi Barcelona, cea mai grandioasă orchestră de suflători din lume: corurile ei de clarinete, oboiele şi alămurile ei, mai cu seamă, sunt neîntrecute. E cu totul remarcabil ceea ce pot realiza membrii ei sub conducerea Maiorului Dupont: când e vorba de « Till Eulenspiegel » de Strauss sau de partiturile compuse anume pentru ei de Roussel, Schmitt, Casella, neapolitanul E. Lovreglio, ş. a., concurează cu orice orchestră mixtă, în ce priveşte virtuozitatea ritmică şi sonoră. Acest ansamblu ar trebui să încerce odată să execute şi lucrări de Hindemith, Toch, Dessau, iar compozitorii noştri contemporani 13* 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ar putea să dea frâu liber umorului — dacă-1 posedă — şi vânei lor groteşti, întru însufleţirea lui. Ce impresie ciudată fac printre suflători, cei doi contrabaşi şi singuratica, lirica şi melancolica harpă, la care totuşi nu se poate renunţa ! Un concert al tradiţionalei Orhestre Colonne sub conduce- rea- lui Paul Paray ne-a oferit un rezumat valoros al creaţiei simfonice şi impresioniste franceze, cu partituri de Dukas, Ravel, d’Indy, Schmitt şi Chabrier, în care se întâlneau ultimele sclipiri ale veacului al XlX-lea şi rezonanţele lor în cel de-al XX-lea. Cea mai înaltă expresie a spiritului muzical francez a ţâşnit din recitalul Debussy-Ravel pe care ni l-au oferit d-nele Janine Weill şi Janine Micheau, — priviri splendide în grădinile sonore ale fundamentalei şi noii lirici pianistice a acestor doi meşteri. Criticul şi muzicologul Emile Vuillermoz a ţinut o conferinţă de mare claritate, pentru a introduce pe auditor în acest univers plin de poezie senină. • • Festivalul Internaţional pentru Muzică Nouă a însemnat, de sigur, un succes important al «ideii în sine », cu toate că rezultat ul său pozitiv este minimal. In cel mai bun caz, mai bine de jumă- tate din lucrările executate au reprezentat numai dovezi firave de talent, s’au învârtit în jurul unor lucruri neproblematice, ne-au chinuit cu contrapunctul lor rigid, a cărui întindere şi persistenţă stăruitoare era în raport invers cu inspiraţia şi invenţia. Juriul nu poate găsi scuze şi invoca circumstanţe atenunante pentru bucăţile alese; mai de grabă ar fi trebuit un triaj mai sever, renunţându-se la două concerte. Sunt lucruri pe care le repet de atâta timp ! Este ciudată constatarea că autorii din ţările sudice scriu adesea mai sec şi mai pe înţelesul tuturor decât colegii lor dela Nord. Se constată în genere un amalgam al tuturor elementelor rasiale sau etnografice contrarii, iar Festivalul ia aspectul unui loc de întâlnire al unui fel de-a compune, mai de grabă doc- trinar, constructiv, lipsit de fizionomie şi anemic. Iată la întâmplare, câteva exemple lapidare: jugoslavul Demetrij 2e br6, în vârstă de 24 de ani, prezintă o Toccata pentru orchestră, care are momente bune, în ce priveşte ritmul şi instrumentaţia, dar ce monstruozitate sub raport lungime, comparatibilă, din acest punct de vedere, cu forma ei înrudită, Passacaglia a argentinianului Juan-Carlos Paz 1 Hotărît lucru, acesta este un «tip » dela care trebue să aşteptăm multe lucruri bune. Cu toate că Passacaglia lui şerpueşte grotesc, în forma ei de o prolixitate exagerată, ea conţine sumedenie de idei spirituale şi originale de esenţă formal-sonoră sau ritmică. Căci Paz nu e numai un imitator al sistemului atonal FESTIVALUL INTERNATIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 197 sau al celuia în dousprezece tonuri 1), ci dovedeşte mult curaj în abordarea urâtului şi realisticului în expresie şi colorit, în armonia lui adesea ciudată. Insă nenumărate spaţii goale, întinderi prolixe, unele acorduri hipertrofice, dau ocazia unui public needucat cu această muzică, să fluiere asemenea experienţe. Este firesc ca această lucrare, din multe puncte de vedere interesantă, să fi deslănţuit o deosebire de păreri îndoit de penibilă. Cu atât mai ieftin a fost succesul Concertului pentru pian, spumos, însă neîngăduit de searbăd şi scris parcă pentru salon, al lui Jean Franşaix, care, cu toată interpretarea într’adevăr virtuoasă a autorului, a demascat lipsa de gust şi superficialitatea acestui fel de a compune. Ce are de aface această partitură cu « muzica nouă » şi încă la asemenea Festival ? Ce agreabilă în schimb Serenada pentru flaut, clarinet şi orhe- stră de coarde a elveţianului Conrad Beck care, cu toată lipsa ei de problematică, constitue o muzică bine închegată, susţinută şi de cea mai bună inspiraţie, mai ales în «largo». Austriacul Hans Eisler, ca totdeauna, e amuzant şi vaporos în Suita sa pentru orchestră, partea a doua e un amestec încântător de poezie şi ironie; iar marşul şi rondo final sunt pline de avânt şi sonoritate. Cu toate acestea, Suita lui nu constitue profesiunea sa de cre- dinţă. Aceasta ar fi fost mai de grabă acea « Symphonie allemande » x) Prin sistemul în douăsprezece tonuri trebue înţeleasă metoda de a compune pe care au ales-o acum zece ari Jos. Math. Hauer şi Amold Schon- berg, aproape simultan şi independent unul de celălalt. El se deosebeşte de aşa numita t atonalitate* (descătuşarea conştientă de tonalităţile definite), prin aceea că adoptă un şir anumit din cele douăsprezece tonuri ale gamei cromatice, şir care trebue utilizat necontenit în compoziţii. (Tonurile răzleţe nu trebuesc repetate în temă). Prin mutarea, transformarea, răsturnarea şi adaptarea temei la toate posibilităţile armonice (în quarte, quinte, sexte, etc.j, rezultă un belşug nesfârşit, un fond inepuizabil de imagini tematice şi motivice. Astfel partiţiunile operei lui Schonberg, « Von heute auf morgen *, a operei lui Alban Berg, * Lulu *, şi acelei a lui Kfenek, * Karl V. », sunt scrise în acest sistem de douăsprezece tonuri. Şi « Lulu » ne-a dovedit că, — chiar în cazul când auditorul, fie el om de specialitate sau laic, nu e în stare să-şi dea seama, să constate acest lucru, — sistemul face posibilă o muzică mare şi sguduitoare, o muzică « în sine », la a cărei putere de expresie, frumuseţe şi caracteristică, problema sistemului în care e compusă nici nu se pune, nici nu prezintă vre-o importanţă, după cum nu importă dacă Simfonia a V-a a lui Beethoven e scrisă în do minor, sau «Eroica » sa în mi-bemol major, întrebarea dacă compozitorii ce utilizează sistemul celor douăsprezece tonuri ar fi realizat efecte tot atât de puternice, întrebuinţând sistemul diatonic legat de tonalitate, constitue o temă de discuţie care ar duce prea departe; ne propunem s’o tratăm cu altă ocazie în această Revistă, în legătură cu problema dacă melodia şi motivul sunt pe de-a’ntregul epuizate în toate posibilităţile lor, în felul de până acum de a compune, dacă după întrebuinţarea lor de-a-lungul ultimelor trei veacuri şi având în vedere miile de imagini la care au dat naştere cele douăsprezece tonuri legate diatonic şi tonal, mai pot oferi încă un material original compozitorilor contemporani. 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acceptată de juriu şi care figurând la început în programul Festi- valului, a fost retrasă ulterior din motive de curtenie pentru Germania pe motivul că ar fi conţinând un text oarecum critic la adresa stărilor de astăzi din Reichul al III-lea. Spaniol prin naştere, însă francez prin asimilare, Josep Valls, elevul lui Vincent d’Indy, prezintă un Concert pentru două viori, alto, violoncel şi orchestră, plin de conţinut, oarecum prea compact şi încă nu pe de-a’ntregul deslegat în contrastele sonore tocmai aici realizabile, însă de cea mai bună ţinută şi cu un « andante tran- quillo $ de adâncă respiraţie şi saturat de melodie. Divertismentul pentru orchestră de cameră a suedezului L. Erik Larsson e palid, inofensiv, schematic: muzică inutilă. Al doilea concert a debutat printr’o lovitură în plin: uvertura <( Universul nou » de Alois Hdba, în care acest ideolog şi pionier vrea să înfăţişeze « credinţa entusiastă în victoria muncii colective » şi într’un viitor mai bun al omenirii. Chiar acela ce nu urmă- reşte în această lucrare tare, înflăcărată, în această muzică plină de sevă, al cărei ethos este cum nu se poate mai convingător, sistemul tonal întrebuinţat cu serii de 12 tonuri, format din quarte, terţe, septime, este încătuşat de elanul lor, de plastica grupării lor, de construcţia lor care culminează în crescendo-uri orbitoare. Karl Ancerl din Praga a dirijat partitura lui Hdba cu o tehnică suverană, frumos articulată şi cu transparenţă sonoră. Restul progra- mului al acestui de-al doilea concert, incontestabil interesant, a fost condus de Charles Muench. Acest dirijor înţelept, cumpătat, unul dintre cei mai eleganţi şi valoroşi şefi de orchestră tineri, a fost solicitat de multe situaţii ingrate şi a fost nevoit să se strecoare tăcut prin sumedenie de dificultăţi. Şi a reuşit graţie obiectivităţii sale stoice, sub care se ascundea mai multă ştiinţă şi darul de a pătrunde spiritul partiturilor, decât felul său moderat şi lipsit de sensaţional de a dirija. Quartetul Broşa a executat Concertul pentru două viori, alto, violoncel şi orchestră de Valls, iar doi excelenţi artişti parizieni au tălmăcit Serenada pentru flaut, clarinet şi orchestră de coarde de Beck. In ce priveşte muzica de cameră, ni s’a oferit, între altele: un Quartet de coarde al prea talentatei irlandeze Elizabeth Maconchy, muzică nobilă şi bine asimilată, formal bine exprimată, care distribue materialul ei nobil tematic în mod ideal celor patru părţi ale partiturii şi dovedeşte experienţă în arta de a le echilibra. Dacă nu e o muzică sensaţională, nici neapărat una « nouă », în schimb e legitimată în sine prin ţinuta şi substanţa ei. Pianista Liza Fuchs din Belgrad a prezintat cu multă virtuo- zitate şi devotament «Grimasele ritmice» ale sârbului Miloje Milojevitch, oarecum aglomerate în înşirarea lor şi prea simetrice, cu toate că pe alocuri nu lipsite de interes. Apoi nu mai puţin FESTIVALUL INTERNATIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 1 99 de trei pianişti — Marussia Orloff, Alfredo Casella şi Luigi Dalla- piccola — au executat « Hymenul» celui din urmă, al cărui con- trapunct sec şi rigid ar fi putut fi ciocănit cu egal succes numai pe un singur pian. Florentinul Dallapiccola a scris lucruri cu mult mai bune. Iar Yvonne Lefebure a executat minunatele variaţiuni ale lui Paul Dukas pe o temă de Rameau. Quartetul de coarde în trei părţi al lui Honegger: aici fiecare notă e necesară şi la locul ei. E partitura cea mai interiorizată pe care o cunosc din literatura lui Honegger. Cu toate că nu are la dispoziţie mijloacele orbitoare, seducătoare, din « Roi David », în schimb dovedeşte o încordare sufletească emoţionantă şi convingă- toare, o platiscă matură a ideilor şi a construcţiei lor formale, care se manifestă chiar în partea întâia, bogată în evenimente, pe alocuri lirico-tragică, şi ajung la o concentrare maximă în «adagio», care nu acuză lipsă de substanţă, nici măcar într’o sin- gură şi rătăcită măsură: măestrie inspirată de criteriu. Ca şi la Beethoven, în « final» sunt acumulate toate mijloacele sonore, atât de dramatic e condusă acţiunea. Quartetul de coarde maghiar şi-a creat, cu partitura lui Honegger, care a avut un succes autentic şi desăvârşit, viitoarea sa reputaţie de unul din cele mai bune quartete europene. Japoneza Miţchiko Toyama, cehul Karel Reiner (Nonet pentru corzi şi suflători) şi spaniolul Joaquin Homs s’au dovedit mai mult sau mai puţin ca talente în muzica lor de cameră, mai ales Reiner, despre care se va vorbi mult când se va discuta muzica în sferturi de ton. Mai adânc ca concepţie, compozitorul londonez Alan Bush, cu un Concert pentru violoncel şi pian pe care Palotai (Budapesta) l-a executat admirabil, însă prea rezervat. Aici se întâlnesc din cele mai bune idei tematice de ansamblu, deşi din păcate proporţiile degenerează în exces. O revizuire a acestei valoroase partituri ar fi cum nu se poate mai bine venită. Un alt matineu de muzică de cameră a prilejuit aspră desiluzie, cu al nouălea ( !) Quartet de corzi al lui Darius Milhaud, care în primele sale părţi e o gravură muzicală cizelată cu măestrie, în timp ce în ultimele inspiraţia şi concluzia defectează obositor. Aceasta nu diminuează însă poziţia eminentă a lui Milhaud în muzica franceză contemporană. Nici în creaţie nu e în fiecare zi Duminecă I Ungurul transilvănean Sandor Veress este incontestabil un mare talent care se pierde însă în tehnica virtuoasă a frazei ca scop în sine. Numele lui trebue ţinut minte şi mă gândeam, în legătură cu acesta, la alt ungur, la Alexandru Jemnitz care se ţine încă de multă vreme departe de Festivaluri. Henk Badings, eminentul compozitor olandez, ne-a interesat mai mult în alte lutrări decât în Trio pentru vioară, violoncel şi pian, care de abia către finele partiturii manifestă câteva sclipiri de spirit, în vreme 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce, în rest, vioara şi violoncelul deapănă un dialog muzical destul de incongruent. Iată rândul lui Hans Erich Apostel, cel mai înzestrat elev al lui Schonberg, pentru care sistemul în 12 tonuri reprezintă materialul cel mai firesc când e vorba de idee şi formă. Apostel transpune în acorduri ciudate patru poezii de Rainer Maria Rilke pentru voce de mezzo-soprano. Muzica sa e atât de originală şi puternică în expresie, interval şi armonie, încât poate îndrăzni să atace poezia lui Rilke, reuşind să creeze frumuseţii ei fruste şi adâncimii ei sfioase, un ecou adecuat şi o oglindire substanţială în sunet. Iar interpretarea d-nei Hertha Glatz din Viena, una din cele mai frumoase voci contemporane, de o gravitate solemnă şi plină de însufleţire, constitue în sine un eveniment. Iată-ne ajunşi la marele concert de orchestră al Festivalului, al cărui punct pozitiv a fost Simfonia a IV-a a lui Karel Szyma- nowsky, care şi-a construit partitura într’un dialog concertant între pian şi orchestră. O abundenţă de fantazie şi artă formală, de bogăţie sonoră fascinantă şi ritmică vitală, ţine atenţia încordată de-a-lungul celor patru părţi. Aici se manifestă activitatea unui spirit, care ar putea să ne aline durerea pe care ne-a produs-o pierderea sa timpurie... In schimb ce tern, convulsiv, încă- tuşat şi lipsita de spirit, Concertul pentru orhestră în re-minor al rusului Starakadomsky. Fantazia pentru orhestră de coarde a sasului transilvănean Hannenheim (care a debutat atât de bine cu muzica de cameră), sau Concertul pentru vioară şi orhestră, deconcertant şi lipsit de inspiraţie, al lui Jerzy Fitelberg, o pădure de spini, de muzică desgustătoare împotriva instrumentului solo. Şi suedezul Hilding Rosenberg ne interesează numai scurtă vreme, căci iată că-şi inundă pastorala şi bine stilată sa Simfonie concertantă într’o insignifiantă complezenţă şi cuviinţă burgheză. Mai activ şi captivant e celălalt suedez, Lars-Erik Larsson, al cărui Divertisment pentru orhestră de cameră e inspirat şi respiră spiritul timpului. Un meşter ca Francesco Malipiero are de sigur mult mai mult de spus; părţi întregi din a sa « Simfonie elegiacă » în trei părţi captivează prin conţinutul ei nobil şi atmosfera ei înaltă, însă în final defectează inspiraţia şi puterea. Restul audiţiei e numai umplutură. In acelaşi concert, humorul furios al partiţiunii primitive « Hommage a. Baboeuf» a supra-realistului belgian Andre Souris a răsunat în sensul unui marş proletarian, aprinzător al marii revoluţii. Tehnica de « plein-airism » a acestei muzici colorate de suflători în lemn şi alămuri cu instrumente de percuţie, în care primitivitatea se împerechează cu ironia, a răspândit un aer ozonat în atmosfera de laborator a celorlalte lucrări. Şeful de orchestră Gregor Fitelberg şi-a dovedit încă odată capacitatea deosebită mai ales în concertul de Symanowsky. Şi Souris e un dirijor FESTIVALUL INTERNATIONAL DE MUZICĂ NOUĂ—PARIS 1937 201 care ştie ce vrea, Nino Sonzogno n’a dat o interpretare definitivă lui Malipiero, iar Charles Muench a ocupat o poziţie pierdută cu Hannenheim. In cadrul Festivalului ni s’a oferit şi o şedinţă de muzică de cameră poloneză la care s’a manifestat ca o apariţie puternică Roman Palester cu o Sonatină pentru trei clarineţi, destul de gro- tesc instrumentată. Muzica lui are contur aspru, precizie şi plastică. Insă şi ceilalţi polonezi, aproape toţi în vârstă de 30 de ani: Bo- leslaw Wojtowicz (Trio pentru flaut, clarinet şi fagot), Roman Maciejewski (Concert pentru două piane, — o îmbucurătoare reînsufleţire a acestui gen de mult neglijat), un frumos Quartet de coarde de Antoni Szalowski şi valoroasa Sonatină pentru vioară şi piano de Alfred Gradstein au reuşit să ne înfăţişeze nivelul relativ destul de ridicat al avantgardei din Varşovia. Referatul asupra acestui Festival internaţional ar fi incom- plet, dacă nu am menţiona şi cele două concerte de muzică româ- nească care au avut loc în acelaşi timp,jşi care ne-au făcut cunoscute câteva lucrări ale lui George Enescu, dirijate de el însuşi, precum şi ale altor compozitori români: Sabin Drăgoi, D. Cuclin, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Alfred Alessandrescu, Stan Golestan, Ionel Perlea, Dinu Lipatti şi Ion Nona Otescu. Despre aceste concerte vom scrie cu altă ocazie, E însă de neînţeles de ce compozitorii români nu au fost reprezentaţi în cadrul interna- ţional al Muzicii Noi, — întrebare la care poate răspunde numai juriul. Nu ar fi nimerit ca toate ţările să fie invitate direct, chiar dacă sporadic, de Societatea Internaţională pentru Muzica Nouă, să participe la festivalurile ei, trimiţând la timp lucrările naţiona- lilor lor, pentru a fi examinate de juriu ? * # # Experienţa cea mai interesantă a Festivalului, cu toate că nu a figurat dinainte în programul acestuia, ci i-a fost încorporat tocmai la urmă, a fost matineul cu muzică în sferturi de ton, ba chiar în şesimi de ton, al grupului ceh din jurul lui Alois Hâba. încă de acum 10 ani când s’au ivit primele încercări ale lui Hâba la Musikhochschule dela Berlin, m’am străduit obiectiv să pătrund valoarea pozitivă şi efectivă a muzicii în sferturi de ton. Din păcate însă nu cu mare plăcere. Prin rotaţia şi planarea în sferturi de ton se realizează pentru moment o aşa zisă îmbogăţire sferică interesantă, utilizabilă mai ales când e vorba de desfăşurarea unei bucăţi în ce priveşte tehnica intervalelor sau modulaţiile armo- nice, Ea nu rezistă însă multă vreme, ba chiar oboseşte destul 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de tare nervii auzului, încordează capacitatea receptivă a audito- rului, fie el chiar contemporan, (care e cu totul altfel orientată şi dispusă decât aceea din generaţiile trecute. Efectul ei e în acelaşi timp mai de grabă fizic decât psihologic. Totuşi am constatat cu mirare, atât la Suita mică pentru alto- solo a lui J. Kowalski, cât şi în liedurile în deosebi ale talentatului Karl Reiner, efecte intensive, pe care nici muzica « normală » nu le-ar putea realiza mai puternic. Chiar în eroicul Duo pentru două viori (op. 49, în cinci părţi), compus în şesimi de ton de impenitentul experimentator şi om de atitudine Alois Hâba, găsim foarte multă « muzică ca muzică», In rezumat, trebue să avem răbdare şi să nu urmărim nici cu lipsă de curaj, nici cu aroganţă, desvoltarea pe care o va lua muzica nouă, prin atonalitate, sisteme în 12 tonuri, sferturi sau şesimi de ton. Lupta dintre arta sufletelor primitive şi aceea experi- mentală, mecanistă şi dinamică nu se va decide de noi, ci de generaţiile viitoare 1). ' RUDOLF KASTNER ANUL MUZICAL 1936—1937 Câteodată părerile întârziate ajută în materie de artă obiecti- vităţii, imposibilă de atins în cursul unei stagiuni de concerte, prin cronici rapide. Evenimentele muzicale, rămase în urmă, capătă ca priveliştile mai multă perspectivă, iar judecata noastră, pe măsură ce timpul trece, îşi intensifică puterea sau dispare definitiv, după debitul sau deficitul de energie emotivă radiată de muziciani. Argumentele, prin care am demonstrat pentru ce cutare virtuos nu a plăcut şi nu ne face să vibrăm, cad şi ele în uitare. Cât despre acele recitaluri revelatoare, rare, cum a fost bunăoară seria Kempff sau Rubinstein, le-am iubit prea tare, încât nu au mai avut atunci nevoie de motivări calitative; de obicei demonstrăm ceva ca să ne arătăm antipatia sau indiferenţa. Pasiunea nu are nevoie de ple- doarie. De aceea cred că ar fi de cuviinţă ca artiştilor de măsura lui Casals, Enescu, Rubinstein, Kempff, să nu li se mai facă dări de seamă •obişnuite şi inutile. Imnuri, poeme şi purtare pe braţe, atât. Cât pri- veşte criticile de gazetă, înregistrările cronicăreşti a serilor sonore, imediat după încheierea ultimului acord, ele cuprind considerente de impresie, îndepărtate de justa valoare a artistului aplaudat. Cum de obicei nu se mai revine asupra lor, publicul auditor şi chiar cititor rămâne cu suggestiile vechi, aprecierile de moment ţinând loc de realitate permanentă. Suma acestor verdicte a zia- Acest referat a fost scris anume pentru R. F. R, ANUL MUZICAL 1936—1937 203 relor dă rezultatul global a unei treceri celebre, măsurată după bune sau rele dispoziţii, de « forma » virtuosului şi accesivitatea repertoriului. Schimbul de păreri din pauzele concertelor, pimen- tate cu spiritele muzicianilor oficiali ori derivând din loji opulente, reflectează şi ele o varietate de nuanţe pe conştiinţa cronicarilor de muzică. Neutralitatea lor este turburată de replici autorizate în fumoar, visul de audiţie diletantă necesar începutului de emoţie, bruscat de comentatorii specialişti în materie. Se pot observa de asemenea la recitalurile de pian cum deţinătorii de rubrici muzi- cale caută compania pianiştilor, în pauză. E o prudenţă de a nu bate şesurile, scriind prostii a doua zi, dar care duce la obişnuinţa de a nu mai avea nici o părere proprie despre nici un pianist. Ace- laşi lucru se repetă la violonişti, dirijori, etc., afară de cazul când cronicarul nu e însuşi un executant căruia să-i fi trecut piesele prin mâini, ceea ce trebue s’o recunoaştem, e preferabil. Dar câte fapte, în aparenţă neînsemnate, cum de ex. interesele şi ideologia gazetei la care scrii, menajamentele pentru artiştii importaţi pe cale diplomatică, nu modifică sensul adevărat al însemnărilor critice? Cât despre curajul de a fi sincer, toată lumea cunoaşte avantajele imului care spune fără ocol gândul lui. Dela Berlioz şi până astăzi, nimic nu s’a schimbat şi nici nu se va mai schimba niciodată. La noi, actualmente, domneşte o linişte aparentă în imperiul muzicii. împăcarea dintre critici şi muziciani e semnul rău (sau bun, dacă vreţi) că şi-au concesionat unii altora ambiţiile, crezurile, pretenţiile. Criticii nu au ce să înfiereze în muziciani (noutate fie dânsa chiar aberată). La rând- dul lor, muzicianii nu au să reproşeze nici o îndrăzneală criticilor, blajini şi tradiţionali. Vreme fără de polemici şi revolte. Totul se petrece necombativ şi întunecat. Steagurile de ideal sunt sdrenţe carnavaleşti, rândul eventual de energie profetică ridi- culizat. Nicăieri nu e nici o ţintă de lovit. Nimeni nu e atât de mare, încât să ne robească sau să ne desguste. Ne frământăm între noi, cu formule de stil arhicunoscute, fricoşi de consecinţele unei expresii mai aspre, dar mai tămăduitoare. Ceea ce ni se poate ierta, e numai ideea scrisă cu entusiasm, pentru apărarea cauzei tinere; a generaţiei moarte de aşteptare înainte de a rodi. Astăzi mă reîntorc spre contururile şterse spre a le afirma şi mai mult tăria. Nu vreau să revizuesc nimic însă din ceea ce altădată mi se păruse irevocabilă sentinţă. Chiar dacă aş nega şi aş contrazice propriile mele formulări, erorile mari vor trona totuşi perpetuu, dincolo de ideea tipărită şi de precizarea subtilă. Oricât aş scrie astăzi bunăoară: d-şoara Grete Novak nu e o pianistă mediocră, nota de justeţe lăuntrică a cronicei mele după concertul dela sala «Arta » mai vibrează. Rectificarea poate fi numai formală. Sin- gura realitate în timp e această rezonanţă a emoţiilor stinse. Pentru 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ele singure nu există un tablou comparativ. Nu văd o altă pedeapsă mai grea pentru un muzicant, decât să-l fi ascultat, să fi fremătat fugitiv în apropierea liricei sale aproximative şi să-l fi uitat apoi cu desăvârşire, după cum nici o expresie critică nu întrece în elogiu simpla chemare a unui nume de piesă şi apariţia în vis a mâinilor artistului cu armoniile încremenite sub ele; sau invers, numele artistului se leagă etern de o sonată scrisă parcă numai pentru dânsul. Când şoptesc «Enescu », Enescu din toamna trecută ca şi din toţi anii copilăriei mele, sună la majorul sonatei Kreutzer, poemul nefericitului Chausson, şi apar arcadele cu viţă de lacrimi a concertului în re de Beethoven. Şi Enescu a rezolvat chestia obiectivităţii, fiind subiectiv cu fiecare, adresându-se fiecăruia cu absolutul lui estetic, ca o lege divină. Singura dată în întreaga stagiune, toată suflarea critică a fost de acord. Unele obiecţii în surdină, că tremurul prelungit al unor triluri era mascarea unei oboseli de vârstă, s’au contopit cu valul de omagii şi ele, s’au pierdut în farmecul de elevată poezie a serilor de sonate şi conducere exemplară a Filarmonicei noastre, în deo- sebi vigurosul mod de interpretare a lui Wagner, uvertura Tann- hăuser; era aproape un contact material cu eroul rapsod, o trăire cotidiană a clocotului omenesc, blestemat şi pur, în acelaşi timp. Magie sensuală şi sanctitudine prin iubire dusă până la jertfi, până la salvare. Alături de titanii fără moarte, G. Enescu a pre- zentat lucrarea romantică a d-lui M. Mihalovici, « Cortegiul divi- nităţilor infernale», amestec bine închegat de Oberoni demenţi, « Robins des bois» melancolici sau îngroziţi, zeităţi hinduse cu grandoarea fulgerată; mic panopticum mitologic cu lentilele uşor sparte, conform dorinţelor de viziune modernă. Lucrarea d-lui Mihalovici ţine interesul auditorilor permanent treaz şi, în ciuda căutărilor modulative disonante, sună destul de «frumos». De sigur optez pentru producţia puţină şi de bună calitate. Nu trebue totuşi ca un compozitor să lase impresia însă că e prea rar frecventat de Muze. Cred că preocuparea continuă pentru ceva înrâureşte şi concentrează forţele tainice împrejurul visului tău. Omul de « meserie », creatorul, care-şi cunoaşte mijloacele, domină «inci- dentalul ». Iată de ce nu salut cu plăcere un compozitor sprijinit numai în coatele a două compoziţii. Şi dacă nu mă înşel, d. Mi- halovici mai are aici în ţară foarte mulţi adepţi ai sistemului de reţinere componistică. George Enescu, la venirea d-sale în ţară, a dat încă odată dovadă că pricepe la perfecţie situaţia pianistică românească. Părăsind metoda pianistului monopol, Enescu a făcut apel la toate valorile clavirului autohton. Prin aceasta, marele violonist a aplanat multe neînţelegeri şi a distrus în germen o sumedenie de gelozii, inerente carierii de acompaniatori. S’au relevat ca autentice muziciane, d-na Muza Ciomac, şi ca un ad- ANUL MUZICAL 1936—1937 205 mirabil artist pătrunzător al intenţiilor genialului maestru, d. Alfred Alessandrescu. De sigur, pentru păstrarea unui echilibru, George Enescu şi-a întovărăşit geniul cu tinereţea d-lui Dinu Lipatti şi cu buna rutină a d-lui Ionel Gherea. A mai lipsit d. I. Filionescu, care e în adevăr singurul acompaniator din pleiada tânără de talente cu însuşiri autentice de muzicalitate, de nerv şi prezenţă de spirit, unite cu remarcabile posibilităţi tehnice. Ca în toţi anii, violonistul Nathan Milstein, bucurându-se de un faimos serviciu de presă şi impresariat, descinde în Bucureşti cuce- ritor şi bine dispus. America i-a limpezit idealul artistic, l-a des- tinat bucuriilor, clarităţii, simplificării. Totul la Milstein e solid construit şi ameţitor ca un sgârie-nori. Cântecul său n’are ascun- zişuri, dantelării, rafinamente, « festons, astragales ». Mortar drept, sufletul lui creşte arhitectural printre coardele violinei, caută liniar lumina. Sincer, d. Milstein urăşte penumbrele, reveria cu trucuri, cantilena de arhaică provenienţă poetică care intră imediat în mijloacele- de cucerire ale artiştilor patetici. Acest simptom de modernizare a reapărut şi s’a adaptat lesne temperamentului d-sale rece prin esenţă, la d. Fritz Kreisler, alt violonist al demonstraţiilor exterioare, unde primează mâna şi nu duhul interior. O altă gre- şeală a d-lui Kreisler este de a fi considerat publicul meloman bucu- reştean iubitor de facilităţi şi sentimentalism ieftin. Succesul pe care d. Kreisler l-a avut n’a fost decât o probă mai mult de bună creşterea noastră latină; aplauzele la iubitorii noştri de muzică neînsemnând nimic altceva decât un relativ act de prezenţă. Revin asupra gestului caritabil făcut de ilustrul vienez pentru ajutorarea muzicanţilor şomeri. Repet aici: acest gest nu trebue să tenteze decât pe George Enescu. In orice caz, Sindicatul Artiştilor Instrumentişti are şi el o parte de vină că nu a refuzat streina bonomie a lui Fritz Kreisler, dintr’o mândrie care nu se poate justifica, nici prin scris şi nici prin vorbă. Din aceeaşi familie de preocupaţi ai liricei muzicale, de adâncime sonoră întâlnită la George Enescu, d. Bronislav Hubermann ne-a oferit un concert de înălţătoare şi emotivă artă violonistică. In aceeaşi stagiune simfonică am ascultat doi consacraţi violo- nişti francezi, dintre care unul în vag declin, celălalt în plină ascen- siune: d-nii Thibaud şi Francescatti. Primul ar fi trebuit să sufere consecinţele proastei execuţiuni înainte ca lumea să fi cumpărat bilete pentru audiţia extrem de slabă a concertului în re de Brahms, întocmai ca Henri Marteau. D. Zino Francescatti sârguitor şi bine dotat s’a prezentat la rampa Ateneului Român cu Simfonia Spaniolă de Lalo, executând-o curat şi tinereşte în partea I şi final, şi de o meridională îngândurare în partea IV-a. Cunoscând meşteşugul efectelor de contrast, a sonorităţilor voalate şi pier- dute una într’alta legat, d. Francescatti a stârnit entuziasmul celor 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai pretenţioşi melomani, saturaţi de redarea şablonată a simfoniei în re, unde romantizarea exagerată ademeneşte la fiecare pasaj pe violoniştii obişnuiţi. In recitalul d-sale, d. Francescatti a cântat sonata cu adâncimi religioase de Cesar Franck. Au vibrat armonii de orgă, solitudini şi angelusuri triste în recitativ. Partea I însă, violonistul francez a cântat-o mai repede decât cere sensul ei medi- tativ, ceea ce i-a distrus o însemnată parte de emoţie. încă odată şi aici, d. Ion Filionescu s’a distins ca pianist inteligent şi cu un pronunţat gust ales şi personal. Partea pianului, d-sa a susţinut-o fără proverbialele acorduri arpegiate în rondoul final, întârzieri care răvăşesc unitatea melodică şi dau impresia efortului fizic, a greutăţii. Deasemeni allegro, murmurat ca o ritmică de ape sufle- teşti, a legănat linia simplă patetică a violinei, neacoperind-o în vâltorile de forte şi de strigăte. Dacă parada maeştrilor arcuşului cu unele scăderi a pierdut şi mai mult din strălucire prin apariţia stemei lui George Enescu, ciclul pianiştilor abundent n’a înşelat ca în anii trecuţi aşteptările. Datorită unei scrupuloase selecţii, direcţia Filarmonicei a oferit audiţii incomparabile publicului de Joi seara; mediocrităţile n’au mai ocupat afişele. Serkin a dispărut, bunăoară. Am ascultat în schimb pe Claudio Arrau trecut, convertit pe nesimţite dela manie- rismul vâscos, de meduză, a impresionismului pianistic, la pietrifi- carea sănătoasă a stilurilor severe. Neştiind încă din pricina recentei transformări de maturizare să-şi adapteze resursele vechi de moli- ciuni şi graţii, noului atac viguros, d. Arrau a eşuat în Concertul în la de Schumann, diformându-i în sinuozităţi şterse accentele eroice şi speranţele închise în acest imn pentru Clara, şi preschim- bând melancoliile şi înnegurarea într’o precisă lucire, într’o pers- pectivă tranşantă, contrarie vaporaşului romantic, de care e im- pregnată piesa marelui damnat din Zwickau. începutul stagiunii simfonice a fost promovat de d. Dinu Lipatti, mezinul şi excepţionalul pianisticei româneşti, care pro- cedează foarte bine stând cât mai multă vreme la Paris. Intre ple- cări, d-sa îşi oferă concursul sau primeşte invitaţia să cânte cu Filar- monica. Dacă n’ar fi timiditatea excesivă a d-lui Lipatti, ne-am da seama în întregime de puterile tehnice şi muzicale a d-sale. Tracul îl anesteziază complet în faţa pianului, aşa încât prima parte a unui concert executat trebuie considerată dinainte ratată. Dar ce reabilitare admirabilă urmează ! Astfel de parţială decolo- rare a suferit concertul în re minor de Mozart. Lipsă de sonoritate, atmosferă de cântec mortuar. Eram în regiunile de cavou, în sferele lui Chopin. Reconfortat de aplauzele din loji, şi de toţi acei care îi stimăm talentul, d. Lipatti şi-a scuturat nedesluşirile în capri- ciul de Strawinsky. Transfigurat, devenit subit dinamic, ca redeş- teptat la viaţă, d. Dinu Lipatti a convorbit răspicat cu orchestra, ANUL MUZICAL 1936 — 1937 207 dând şi primind replici brutale şi caline, nervoase şi sălbatice. D-lui Lipatti îi recomand (bineînţeles numai dacă ar putea să urmeze), unul din sfaturile pianistei Magda Tagliaferro: să facă puţin sport, cu alte cuvinte, să prindă mai multă putere. Cu siguranţă că atunci ar fi şi mai stăpân pe sine, şi ar căpăta un brio mai convingător, complectând şi gama de nuanţe până la isbucnirile barbare de fortissimo, atât de frecvente în com- poziţiile moderne. De o aceeaşi importanţă şi trezindu-ne o identică bucurie cu venirea lui George Enescu în ţară, a fost apariţia lui Wilhelm Kempff ca solist al Filarmonicei. Despre Wilhelm Kempff se cade să epuizezi întreg registrul de laude, să inventezi altele, sau să-ţi asculţi amintirea. Kempff cântă la pian elementar ca Natura. Face şi desface minuni ca un zeu, te loveşte când vrea în inimă şi te invită ca reculegere să admiri. EI îţi cântă tristeţea şi-ţi măreşte speranţa. Străbate toate formele gândului, încearcă toate arabescurile, meandrele sentimentului sub semnul inspirat al clipei, deoarece Wilhelm Kempff crează în faţa clavia- turii ca poetul în faţa hârtiei. Concertul de Brahms, unul din concertele cele mai dificile pentru pian, ni s’a părut sub mâinile genialului artist de-o uşu- rinţă copilărească, aproape o glumă. Măestria lui Kempff e supra- omenească şi nu-i poţi găsi o explicaţie logică. Ai crede că o astfel de extenzie şi de legătură totuşi a mâinilor între ele nu e datorită numai studiului, ci şi unui fluid curios căpătat prin formule de cabală. Astfel trebue să fi cântat Liszt în anii apogeului. Arthur Ru- binstein alt, corifeu diabolic al pianului, a cântat cu orchestra Radio, Ceaikowsky, Chopin şi Rachmaninoff, concertele în si bemol, mi şi do minor. Luptând ca un posedat cu pasajele, Rubinstein iese totdeauna învingător, indiferent unde «loveşte» şi cât de original realizează. Această « abandonare » e semnul adevăratului maestru, care nu-şi calculează matematic rezultatele. Doza de «inconştient» de « negândire » indică o stare poetică a muzicia- nului, o eşire din norma şi preocupările de estetism cu orice preţ, care devine adversar visului urmărit; estetismul îl întrerupe, îl pierde, în simetriile execuţiunii «ad-literam» şi a exactităţilor prescrise. Un triumf similar celui repurtat de Kempff, a avut pianistul Brailowsky cu Dansul Morţilor de Liszt şi concertul în mi de Chopin. Termenul potrivit d-lui Brailowsky e: foarte interesant. Atât. In expresia aceasta mai încap stările de uimire pentru îndrăs- nelile de răsturnare a tradiţiei romantice, dorinţa de a discuta cu d-sa problemele de tehnică a pianului atât de ingenios rezolvate, şi tentaţia de a-1 avea ca profesor! D-na Omella Santo-Liquido, cea mai pasionată interpretă a compozitorilor italieni, şi-a făcut o bună reputaţie în Bucureşti, 2o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unde a cântat şi la o şedinţă a Conservatorului « Pro-Arte ». Fiind sigură de un public credincios, d-na Santo-Liquido n’a avut nimic de riscat reapărând printre noi. Cu atât mai bine că a cântat cu grijă şi în caracterul, în spiritul noilor compozitori prezentaţi. Strunită de Mollinari, d-na Santo-Liquido s’a magnetizat de o dispoziţie muzicală uşor transmisibilă, cum de altfel se întâmplă totdeauna când dirijorul depăşeşte în valoare solistul. Intre violon- celiştii demni de toată atenţia, citez pe Pierre Fournier, visător sen- sibil, adecuat instrumentului făurit anume pentru farmece intime, şi Bonucci, tânăr de reale promisiuni care a stârnit admiraţia publi- cului exigent al Ateneului. Anul 1936—1937 trebue însemnat cu litere de aur în istoria pianisticei româneşti: porţile Filarmonicei s’au deschis unui element tânăr din generaţia răbdătoare şi fără glorie. Gest frumos, act înălţător pentru această instituţie care îşi cunoaşte menirea şi nu rămâne indiferentă la bătăile în poartă. Că d. Ovid Drâmba nu a putut să facă din această intrare în oficiali- tate un succes, aceasta e cu totul altceva. O decepţie şi nimic mai mult. Considerăm tracul d-lui Drâmba o piedică primă a slabei execuţiuni dela Ateneu. Concertul de Schumann, o piesă mult prea grea pentru d-sa, e al doilea motiv al eşecului. Dar cum d. Ovid Drâmba, talent autentic, va persevera în ciuda acestor rân- duri fără înconjur, socotim şi scontăm o mai deplină reuşită, când vre-un conducător de orchestră va bine voi să-l invite în viitor, cum a făcut d. Mihail Jora, artistul de inimă cu o experienţă de bătrân şi cu elanuri de adolescent. Concerte slabe, ne-a procurat Şaliapin. Din respectul pentru trecutul lui nu e drept să-l acuzăm că a speculat cu preţuri fabuloase o voce trecută. Mirajul apogeului nu piere atât de repede la o celebritate de talia lui Şaliapin şi nici nu se poate renunţa uşor la aplauze când ştii că numele tău mai poate atrage lumea, şi când mai ales impresarul ştie mai bine decât concertistul cum se speculează avântul unui artist de geniu în declin. Alt pianist dărâmător de poezie şi emoţii, Ignatz Friedman. Bombarde, catapulte şi lipsă de piozitate. Răsboinic teuton. Euterpe de spaimă a intrat în pământ. Lume de sunete barbare, artificii, rachete, plumb topit în urechi. Şi totuşi există un public care îl elogiază şi are puterea să-l rabde până la sfârşitul unui concert! Dar după cum Kempff poate fi comparat cu Liszt al vremurilor moderne, Alfred Cortot dela sine caută alăturare de Chopin. Emo- tivul pianist francez a interpretat concertul în fa de Chopin, cum numai el ştie să-i exprime rolurile de suferinţă ascunsă, de plânsuri întrerupte de o revedere, de o plecare sfâşietoare. Alfred Cortot este însăşi esenţa romantică a poeziei pianului, emoţia în ANUL MUZICAL 1036—1937 209 stadiul pur, cristalizarea ei definitivă. De o aceeaşi intensitate artis- tică şi elevaţie a fost recitalul d-sale de piano, când a executat Sonata în si minor şi studiile. Prin Enescu, Cortot şi Kempff, stagiunea simfonică şi-a menţinut un nivel superior, prin nimic diminuat de cele câteva puncte slabe. In activitatea muzicală din ţară lucrurile au stagnat. Emulaţia lipseşte. Artiştii români duc o viaţă de funcţionari cuminţi. E păcat. Mulţi dintre ei nu-şi merită această nenorocită soartă. Nimeni nu s’a mai ridicat dintre vechii susţinători de idealuri cu o pre- tenţie mai salvatoare. E o împotmolire apropiată morţii. Cineva ar trebui să dea semnalul renaşterii proorocite de douăzeci de ani încoace. Lipseşte încă animatorul desinteresat şi bine pregătit care să se sacrifice cauzei artei noastre. Dela d. George Cocea se aşteaptă multe speranţe şi am fi îndrep- tăţiţi s’o credem. Poate că Pro-Arte a fost prima etapă a unei reno- vări. Rămâne ca totdeauna să mai aşteptăm, că nu ne vom opri la această încercare. Soliştii români, uniform, au închiriat ca în toţi anii sala Dalles. Cu slabe reprezentanţe de impresariat, reclamă puţină, aerul prea familiar al concertelor, audiţiile lor au fost consumate între cunos- cuţi, între rubedenii şi din obligaţii colegiale. Valoarea concertiş- tilor e îndeajuns cunoscută, clasată, şi n’aş putea aici decât să repet aceleaşi aprecieri din toate revistele şi ziarele unde am scris despre dânşii. Uşoare desamăgiri ne-a prilejuit d. Radu Mihail. D-ra Elvira Loebe, nepreparată suficient, a biruit numai cu talentul; d-ra Nadia Chebap, rămasă aceeaşi sensitivă, încă neofilită. D. Sandu Albu, cel mai conştiincios violonist român, a cântat la Ateneu cu d. Ion Nona Otescu, care a dirijat mai bine ca niciodată, iar d. Sandu Albu, în schimbul acompaniamentului de orchestră muzi- cal susţinut, a pus toată bunăvoinţa şi arta interpretării în serviciul execuţiei piesei «Farmecele Armidei», compoziţie cu ciudate vrăji sonore a distinsului nostru rector de Academie. D. Sandu Albu a dat atunci dovadă de varietatea însuşirilor sale violonistice, trecând dela stilul grav al concertului de Bach în mi major, la dantelăria graţioasă şi melodică banală a concertului de Ceaikowsky, fără discontinuităţi şi opintiri, cu o uşurinţă pe care o dăruie numai meşteşugul, munca serioasă. Dintre cântăreţii noştri exhibaţi la estradă, singur d. Constantin Stroescu merită o atenţie deosebită. Cu aceeaşi voce mică şi insinuantă totuşi, d-sa, din cele mai neînsemnate accente, inflexiuni şi urme de nuanţe născocea inedite prilejuri de reverie, scotea farmece rare ca dintr’o cutie cu surprize. VIRGIL GHEORGHIU 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE ACTUALITĂŢI SENZAŢIONALE ŞI ACTUALITATE CULTURALĂ Cronicarul de simple actualităţi are o sarcină relativ uşoară. Priveşte în juru-i, şi consemnează faptele importante. Fără îndoială el nu e un simplu aparat de înregistrare. Talentul discernământului şi acel al alegerii intervin şi ele. Dar această discriminare se exer- cită asupra unor întâmplări cu contururi nete: o crimă, un record, o catastrofă fizică sau morală, lista nu-i numai explicativă ci, în fond, şi limitativă. Reporterul are această listă în capul lui, ca un compendiu şi ca un vade mecum. Ştie ce categorie de fapte îl interesează, şi aceste categorii sunt puţine la număr. Decât mai există şi o altă familie de actualităţi, mai subtile şi mai ascunse. Inchipuiţi-vă că un înnotător ar fi reuşit în anul acesta să parcurgă suta de metri în 56 de secunde (în loc de 57, cât era recordul mondial). Iată o ştire sensaţională şi actuală. De o actuali- tate foarte pură, căci frizează instantaneitatea. Intr’adevăr, două, trei zile ea ocupă, cu mare pompă, paginile de frunte ale gazetelor celor cinci continente. Imediat după, încetează de a mai fi actuală, încetează chiar de a mai fi o ştire. O ştire este ceva prin definiţie scurt, atât sub raportul conţinutului cât şi al duratei. Inchipuiţi-vă acum un intelectual oarecare, de pildă un pro- fesor secundar, eventual obez, care, la auzul acestei performanţe, s’ar indigna cumplit şi ar publica un articol fulminant împotriva acestei blestemate manii sportive care a cuprins generaţia con- temporană. ’ Revolta acestui intelectual este şi ea un fapt actual, ba chiar de două ori actual: întâi pentrucă articolul a apărut să zicem azi sau ieri, şi al doilea pentrucă acest articol oglindeşte lupta între două curente, opoziţia dintre stilul secolului al XlX-lea, cu idealu- rile sale excesiv spirituale, şi stilul secolului al XX-lea, cu exage- rările lui în sens contrar, solicitudinea uneori disproporţionată pentru educaţia corporală în detrimentul celorlalte două, inte- lectuală şi morală. Articolul presupus de noi reflectează un moment al acestui conflit dintre două mentalităţi, şi anume: momentul actual. Decât, cine nu vede deosebirea dintre caracterul de actualitate al ştirii cu recordul nautic de 56 de secunde, şi caracterul de actua- litate ale eseului prin care un cetăţean îşi exprima indignarea împotriva epocei noastre? Această din urmă actualitate nu e in- stantanee, şi nu are nimic dintr’o «ştire» autonomă şi scurtă. Este cu totul altceva. Indignarea profesorului are, în spatele ei, un şir lung de fapte istorice; ea ne deschide ochii asupra unui proces vechi, cu rădăcini bătrâne; trezeşte, în amintirea noastră, ACTUALITATI CULTURALE EUROPENE 2ti războiul cu mii de manifestări dintre două mentalităţi, amândouă puternice, amândouă bine garnisite cu argumente logice şi popu- laritate în opinia publică. Eu nu ştiu ce conţine în detaliu acest articol, a cărui exi- stenţă este, de altminteri, datorită unei simple convenţii de ima- ginaţie între mine şi cititor. Dar dacă am apucat această cale a presupunerii şi a ipotezelor, să ne închipuim că acest articol cu- prinde argumente multe, unele zdrobitoare, altele strălucite dar false, altele evident naive, altele, în fine, de vădită rea credinţă. Un reporter obişnuit n’ar putea scoate nimic dintr’un asemenea articol. Nici măcar nu i-ar trece prin gând să-l socoată a fi o « ştire ». Pentru a merita asemenea onoare, evenimentul trebue să aibă acea acuitate, acea autonomie, acea instantaneitate pe care o au catastrofele precise, recordurile clare, scandalurile bine de- terminate. Un simplu articol « de doctrină » lasă pe reporter total indiferent. Acolo însă unde reporterul întoarce privirea, cronicarul de actualităţi culturale şi-o ascute pe a lui. Indignarea profesorului nostru împotriva brutalităţii epocei excesiv materialiste pe care o trăim poate preta la comentarii nespus de instructive. Fiecare argument invocat de el, apoi felul de a argumenta, felul cum îşi alege exemplele, felul cum greşeşte, precum şi felul cum are drep- tate, toate acestea pot fi tot atâtea simboluri ale unui anumit spirit, care însufleţeşte publicul contemporan, un indiciu al mo- dului său de a gândi, un simptom arătător al cotiturii strict actuale pe care o face, în drumul ei evolutiv, mentalitatea contemporană. Am spus «simptom»; adăogăm: «prodrom». Căci un elaborat de cugetare, cum este un eseu cu conţinut protestatar, poate uneori să dea în lături perdeaua care masca viitorul, luminându-ne astfel, din fapte prezente şi trecute, asupra situaţiei probabile de mai târziu. Acest gen de actualitate nu are puritatea simplelor ştiri scurte anunţând bunăoară existenţa în Massachussets a unei bărbi de 1,90 m., sau a unui pescar de perle havaian care a stat şase minute sub apă. Nu are această acurateţă în actualitate, de vreme ce pre- zentul, după cum am explicat, deschide trapa amintirii etapelor anterioare şi orizont asupra etapelor de mâine. Este un prezent foarte amestecat cu trecut şi cu viitor. Decât poate tocmai de aceea este el prezent mai veritabil. Căci, în fond, prezentul e punctul matematic de intersecţie între trecut şi viitor. Actualitatea este actualitate plină, nu când biciueşte atenţia în mod brutal, ci când dă de gândit îndelung. Afară de aceasta, actualitatea gen « ştire » apare şi moare aproape simultan cu naşterea. Actualitatea — să-i zicem « culturală » — n’are dimensiuni proprii, ci doar funcţiune conjunctivă. Ea «leagă ». Sudează, pe 14' 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE durata unei clipe, un trecut vechi de un viitor lung. Ieri şi mâine, înrudite prin conţinut — căci e vorba de trecutul şi viitorul cu- tărui fenomen determinat, cutărui curent, cutărui proces istoric — se lipsesc unul de altul şi totodată se mută în timp; căci fiecare moment nou îngroaşă trecutul cu încă un eveniment şi lărgeşte viitorul cu încă o desvăluire. Cronicarul de actualităţi culturale trebue să caute caracteristice care să oglindească tocmai această împreunare a ceea ce-a-fost cu ceea ce-va-fi. Dacă se poate spune, el are funcţiunea de a fotografia evoluţia. De a traduce fugitivul în limbaj de instantaneitate; de a opri ceea ce curge, fără a împiedeca însă curgerea mai departe. Lucrul e posibil. Căci oprirea se face numai cu gândul. Spiritul nostru — cum ar zice Bergson — decupează simultaneităţi în suc- cesiune ; taie momente în fluiditatea întrepătrunzătoare a lucrurilor. De aceea, alegerile operate de el diferă de ale reporterului. El nu caută sensaţionalul, ci simptomaticul. Adesea faptele reperate de dânsul par, la prima vedere, anodine şi neimportante. Socotite însă, ele liberează un potop de perspective, înainte şi îndărăt. Fapte umile, care sub lupa cronicarului îşi arată bogăţiile lor suggestive. Veştile sensaţionale sunt clădite pe hazard, pe o înaintare oarbă a evenimentelor. Actualităţile culturale, faptele aparent neînsem- nate şi, în fond, profund evocatoare, nu sunt rezultatul mecanic al întâmplării, ci sunt parcă alese, chibzuit, de un fel de înţelepciune istorică imanentă. Ceva mai ciudat: actualităţile acestea culturale sunt totdeauna mai multe. Nu sunt unice. In procesul de evoluţie pe care-1 luam adineaori ca exemplu: conflictul dintre mentalitatea filosportivă şi aceea sportivofobă, cronicarul a găsit un fapt carac- teristic : articolul de jurnal sau de revistă al unui profesor indignat. Dar mai putea găsi şi altele. De pildă un răspuns al unui licean, apoi răspunsul foarte deosebit al altui licean, apoi un pasaj din discursul unui ministru al instrucţiunii, sau un fragment de con- versaţie dintre două mame, etc. etc. Cronicarul poate alege unul din aceste două fapte diverse, sau mai multe, sau pe toate, fuzio- nându-le într’o actualitate condensată. Această artă de a fabrica actualitate din materialele în curgere ale timpului este arta specifică a istoricului, atât a istoricului pro- priu zis — care cercetează trecutul — cât şi a cronicarului (stră- bunic legitim al ştiinţei istoriei). Amândoi procedează la fel, cro- nicarul privind prezentul cu acel « recul » — cum spun Francezii — pe care îl avem când considerăm trecutul, şi, viceversa, istoricul privind trecutul cu aceeaşi animaţie palpitantă care prezidă la trăirea prezentului. Literatura istorică oferă adesea exemple de această ultimă categorie. Unul, deosebit de strălucit, este acel al lui Jakob Burkhardt, cunoscutul istoric din a doua jumătate a ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 213 veacului trecut, ilustru prin a sa Istorie a Renaşterii italiene. Burkhardt are faţă de Quadrocento exact atitudinea cronicarului faţă de societatea din care face el însuşi parte. Cartea sa — carte totodată clasică şi nedepăşită încă — este un curios amestec de sociologie şi anecdotă. Viziuni de ansamblu asupra fenomenologiei politice, morale, artistice, sociale din acea epocă, întretăiate cu mici fapte diverse profund simptomatice. Adică în fond exact ceea ce face un contemporan. Contemporanul nu înregistrează faptele în mod simplist cronologic, ci le priveşte intens, face teorii asupra lor, notează câte o întâmplare privilegiată, ce-i pare lui mai cu deosebire caracteristic zugrăvitoare a timpului. Vrând să arate cât de ciudat era amestecul de rafinată civilizaţie şi de inumană brutalitate la aceşti curioşi cetăţeni ai Renaşterii, Burkhardt povesteşte următoarea întâmplare. Exista la Florenţa o vestită curtezană, a cărei bogăţie se traducea, fireşte, printr’un palat de un lux sclipitor. Intr’o zi, ea primi vizita unui elegant senior din localitate. In timp ce cleveteau şi discutau belle- arte, distinsului oaspe i-a venit să scuipe. Ceea ce l-a reţinut un moment dela aceasta a fost — veţi zice — prezenţa unei doamne. Ar fi să judecăm un om din 1500 cu mintea noastră din 1937. Nobilul amic al fruipoasei doamne fu jenat de alt soi de scrupule. Ii venea greu să scuipe într’un decor atât de artistic şi de somptuos. Dar n’a renunţat, ci, mult mai raţionalist, a căutat. Şi-a rotit ochii prin vastele încăperi ale graţioasei gazde. Pretutindeni numai aur, fildeş, lemn fin sculptat, oglinzi, sidef, onix, picturi murale, covoare, draperii grele de mătăsuri scumpe. Imposibil de scuipat pe asemenea comori de artă. Dar tot n’a renunţat. Şi-a mai rotit odată ochii. A cântărit bine ce anume era mai urît în odaie. Şi a găsit. Ce credeţi că era ? Foarte intere- sant : figura imbecilă a unui lacheu. i. Un fapt perfect nesensaţional: un om stupeşte pe obrazul unui servitor. Dar acest mic fapt — care nici nu se poate numi un eveniment — oglindeşte o sumedenie de lucruri şi caracterizează, dintr’o singură lovitură, o epocă încărcată cu trecut şi grea de viitor. Amestec de primitivitate şi civilizaţie, scrupule de monden şi reflexe de bădăran, o mare sensibilitate artistică şi o totală ane- stezie umanitară, toată grosolănia Evului Mediu sudată la cultu- ralitatea, ţinuta şi decenţa timpurilor de mai târziu, toate aceste stocuri masive de trecut şi viitor reunite pe muchea subţire a unei linii de întretăiere, momentul scurt şi la prima vedere ne- însemnat al unei fapte individuale, care nici măcar nu are sub- stanţialitatea epică destul de redusă a unei anecdote. Şi nici nu este anecdotă. Nu se poate numi nici eveniment. Nici întâmplare sensaţională. Este altceva. Este o « actualitate culturală ». Istoricul, descriind-o, s’a făcut cronicar, comentator animat al epocei aceleia, REVISTA FUNpAŢIILOR REGALE -214 exact ca şi când epoca aceea ar fi fost a sa. Ceea ce învederează că acest caracter de « actualitate » este indiferent de distanţa în timp dintre obiect şi subiect, dintre cel ce priveşte şi lucrurile ce sunt privite. Şi mai învederează, toate aceste explicaţii, cât de interesantă e sarcina cronicarului, adnotator de mici fapte diverse revelatoare, dintr’odată, a unui trecut lung care se conjugă cu un viitor mai lung încă. Cetitorul a putut observa cum, în această rubrică, am căutat totdeauna să ne conformăm unui program de lucru în genul celui schiţat adineaori. Este o foarte interesantă, distractivă şi instructivă operaţie, acestă vânătoare de «actualităţi culturale», această descurcare, de desubtul aparenţei neînsemnătăţii, a marilor forţe care conduc trecerea timpului istoric şi desfăşurarea — fără nici o îndoială: preconcepută şi inteligentă — a evenimentelor. Printre procesele evoluţiei cultu ralecontemporane europene există unul ce ni se pare deosebit de fascinant. Este rolul pe care îl joacă azi criticul estetic, criticul de literatură, de teatru, de cine- matograf, de arte plastice şi muzicale. Rolul său diferă de cel de altădată şi-l pregăteşte pe cel de mâine. Iată, am în faţa mea acum, un articol scris, într’o revistă franceză, de un cronicar contem- poran. Am fost izbit de conţinutul lui, unde am găsit deslegarea multor procesus-uri surde şi subterane ale culturii actuale. Am vrut să-l comentez. Dar mai înainte de aceasta, am vrut să explic în ce spirit voi face aceste comentarii. Şi explicaţiile, lungindu-se, au acaparat întreaga cronică. Nu însă şi pe cele viitoare, D, I. SUCHIANU ASPECTELE CONGRESULUI INTERNAŢIONAL DE FILOSOFIE DIN PARIS La începutul lunii August, a avut loc la Paris cel de al IX-lea Congres Internaţional de Filosofie. Dacă data ţinerii lui a fost micşorată cu un an, aceasta se datoreşte dorinţei unanim împăr- tăşite acum trei ani la Praga, cu prilejul celuilalt Congres Inter- naţional de Filosofie, ca să se comemoreze cu atenţia cuvenită împlinirea a trei sute de ani dela publicarea Discursului asupra Metodei. In acest scop, Congresul a şi fost intitulat «Con- gresul Descartes», iar o bună parte din comunicări a fost dedicată studiului operei carteziene. Astfel din cele 320 de co- municări prezentate Congresului, 66 au tratat despre diferitele aspecte ale operei lui Descartes. Congresul a lucrat în numeroase secţiuni şi alături de secţiunile ce se îndeletniceau cu studiile ASPECTELE CONGRESULUI INTERNATIONAL DE FILOSOFIE DIN PARIS 215 carteziene, altele discutau şi lămureau probleme ca Unitatea Ştiinţei (metoda şi metodele), Relaţia dintre Logică şi Matematici, Cauzalitatea şi Determinismul, Analiza reflexivă şi Transcendenţa, Valoarea (Normele şi Realitatea). Dimineţile au avut loc şedinţele plenare, iar după amiezele şedinţele secţiunilor. De sigur1 că într’o cronică, prin firea ei restrânsă, nu putem să arătăm decât configuraţia generală a Congresului şi aspectele lui mai importante. In acest scop, după ce vom face câteva considera- ţiuni generale, vom trece la principalele probleme discutate, sub- liniind pe cât se poate contribuţiile cele mai de seamă, pentru ca la urmă să încercăm a desprinde tendinţele semnificative ale acestui sfat al învăţaţilor, deci ideile şi concepţiile proeminente şi cu şansă de a influenţa mersul ştiinţei şi al omenirii. Congresul s’a deschis în ziua de 31 Iulie 1937, în amfiteatrul cel mare al Sorbonei. Un public numeros a salutat pe Preşedinţii Lebrun şi Herriot. Au făcut elogiul lui Descartes, d-nii Jean Zay, ministrul Educaţiei Naţionale, Paul Valery, în numele Aca- demiei Franceze, Bergson, printr’o scrisoare cetită de profesorul Brehier, preşedintele Congresului, Lordul Herbert Samuel, pre- şedintele Asociaţiei filosofice din Anglia, care a vorbit în numele participanţilor străini, Profesorii L. Brunschwicg şi E. Brehier, aceştia din urmă omagiind şi pe unii filosofi recent decedaţi, care începuseră să lucreze pentru actualul congres. D. Jean Zay a accentuat actualitatea doctrinei carteziene şi mai ales a principiului că gândirea nu trebue să primească nimic fără o cercetare prealabilă. Totul trebue pus în discuţie şi luminat de raţiune; iată principiul călăuzitor veşnic valabil. D. Paul Valery a ţinut un inspirat discurs, în care a vorbit şi despre con- structorul unui univers geometric, despre relaţia carteziană dintre cugetare şi matematică, făcând totodată şi unele observaţii ironice la adresa marelui filosof, care, dacă se îndoia de propria-i existenţă, pare a nu se fi îndoit niciodată de valoarea sa. Descartes porneşte mereu dela «je » şi « moi», ceea ce de sigur că unui spirit clasici- zant ca Valery nu-i poate plăcea. Scrisoarea lui Bergson a fost patetică şi de o mare ţinută literară. Autorul «Evoluţiunii Creatoare» numeşte pe Descartes primul turist mondial, îl descrie ca pe un cercetător nelivresc, îi admiră claritatea, dar încearcă să pragmatizeze substanţa operei sale. Bergson susţine că numai eficacitatea practică deosebeşte, în ultimă analiză, ideile clare şi distincte de celelalte. Scrisoarea se încheie cu o fericită formulă în care filosoful intuiţionist caută să rezume doctrina carteziană astfel: «să activezi ca om de gândire şi să gândeşti ca om de acţiune». ' ■ Filosoful şi omul de ştiinţă englez, Onorabilul Lord Herbert Samuel a omagiat spiritul lui Descartes, având grijă să pomenească 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi de Bacon, care în unele privinţi a fost un precursor al lui Des- cartes. (Dacă Americanii au obsesia grandoarii şi vor să posede lucrurile cele mai mari din lume », Englezii şi Francezii au mania de a-şi disputa întâietatea sau vechimea când este vorba de valori). Alocuţiunea Lordului Samuel a fost mult gustată din pricina humo- rului şi a bunului simţ filosofic cuprinse în ea. A încheiat cerând înţelepţilor să dea omenirii o filosofie simplă şi curajoasă care să o călăuzească într’adevăr, scoţând-o din prezenta confuzie şi barbarie. Şi acum să trecem la lucrările diferitelor secţiuni asupra pro- blemelor mai sus arătate. Doctrina carteziană a fost discutată de o seamă de personalităţi de seamă printre care Jacques Maritain, Jacques Chevalier, J. Segond, A. Rey, E. Dupreel, R, T. Flewelling, S. V. Keeling şi Boyer. Ne vom opri numai asupra câtorva din aceste comunicări, deşi numeroase au fost interesante, unele din ele aducând precizări şi nuanţe noi asupra unor aspecte ignorate sau insuficient studiate. Alături de prezentarea unor generalităţi asupra doctrinei carteziene, s’a analizat metafizica lui Descartes, s’au apreciat aspectele ei matematice, precum, totodată, s’a făcut şi istoria formaţiunii cugetării ilustrului filosof. In timp ce Jacques Chevalier a căutat să dovedească unitatea filosofiei lui Descartes şi desăvârşita ei coerenţă, Jacques Maritain a adus o seamă de obiecţii venite de pe o poziţie tomistă. Maritain a susţinut că Descartes a rupt legătura dintre esenţă şi existenţă, accentuând cunoaşterea până la o apropiere de idealismul plato- nian. Pentru a ajunge din nou la realitate, la existenţă, Descartes a fost nevoit să violenteze raţiunea, să săvârşească un act de voinţă, îndeplinind astfel « un coup de force existentiel». Cogito-ul marelui filosof nu este o deducţiune, nici descoperirea unei esenţe, ci descoperirea intuitivă a unei existenţe pe această cale forţată. Comunicarea tomistului Maritain a impresionat prin claritatea şi consistenţa ei, chiar dacă unii au privit altfel relaţiunea carteziană dintre cugetare şi realitate, dintre esenţă şi existenţă. In prima parte a comunicării sale, ţinută- în cadrul altei teme, filosoful Lavelle a accentuat o interpretare opusă celeia a lui Maritain, deşi amândoi se află cam pe aceeaşi poziţie ideologică, anume realismul spiri- tualist. Lavelle a susţinut că formula lui Descartes: «cuget, deci exist», ne introduce deodată şi în conştiinţă şi în existenţă, pu- nându-ne în postura unei îndoite participări, participarea eului în Fiinţa supremă prin intermediul gândirii. J. Segond a comparat înţelepciunea carteziană cu cea antică, V. Basch a argumentat că doctrina lui Descartes conţine şi elemen- tele unei Estetici, E. Dupreel a schiţat locul momentului cartezian în istoria gândirii morale, Keeling a definit idealismul cartezian, iar Flewelling a arătat influenţa filosofiei chineze asupra cartezia- nismului din faza de mai târziu. ASPECTELE CONGRESULUI INTERNATIONAL DE FILOSOFIE DIN PARIS 217 Tema «Unitatea Ştiinţei: metoda şi metodele» a fost tratată în comunicările unor personalităţi ca F. Enriques, N. Berdiaev, H. Reichenbach, R. Carnap, L. Robin. Aici s’au accentuat serioase opoziţii între spiritualism şi pozitivism şi tocmai din acest punct de vedere comunicarea filosofului rus Berdiaev ni s’a părut cea mai semnificativă. Sub titlul «Filosofia Existenţei», acest gânditor creştin, poate cel mai strălucit reprezentant al ortodoxismului, a com- bătut acea cunoaştere pretins obiectivă, care se înstrăinează de om şi de viaţa lui interioară. A formulat, apoi, o teorie umanistă a cunoaşterii, a acelei cunoaşteri omeneşti existenţiale, ce reflectă fiinţa divină. Deci un umanism nu antropocentric, ci teocentric, aşa cum este cel ortodox. Problemele cunoaşterii trebue să înceapă dela cunoaşterea-de-sine, aşa cum şi-a dat cel dintâi seama Socrate. Dar comunicaţia şi comuniunea dintre oameni ne arată că, totodată, cunoaşterea posedă şi un caracter social. înţelepciunea adevărată constă în a ajunge la o cunoaştere integrală, în care gân- ditorul este implicat ca şi întreaga sa existenţă. Deci o reacţiune împotriva naturalismului şi empirismului şi care, vom vedea mai jos, nu a fost câtuşi de puţin izolată de ten- dinţa principală a ideologiei Congresului, ci dimpotrivă se situează în însăşi inima preocupărilor şi dezideratelor lui. Tema «Logica şi Matematicile » a prilejuit 34 de comunicări, unele din ele deosebit de aprofundate în specialitatea lor. Au făcut comunicări asupra acestei teme F. Orestano (noi vederi logice, în care e vorba de două logici, una pură şi universală, alta ontologică şi legată de realitatea experimentală), J. Cavailles (re- flecţiuni asupra temeliei matematicilor), D. Riabucinsky (conceptul trecerii la limită) şi mulţi alţi specialişti. Cauzalitatea şi Determinismul au constituit una din temele cele mai viu discutate la Congres. Asupra acestei teme au făcut comunicări fraţii Louis şi Maurice de Broglie, Lordul Herbert Samuel, F. C. S. Schiller, — aceştia referindu-se la fizica mo- dernă, W. P. Montague, A. C. Ewing, Et. Souriau privind legătura dintre Fizică şi Filosofie. Iar dintre Români, despre a căror prezenţă vom vorbi la urmă, d. Ştefan Lupaşcu a ţinut o remarcabilă comunicare în legătură cu biologia. După cum se ştie, filosofia contemporană pune un mare preţ pe concluziile Fizicei, întemeindu-şi viziunea ontologică şi meta- fizică tocmai pe aceste concluzii. Ori, iată că, în anumite concepţii fizice, determinismul este exclus, ceea ce nu convine anumitor filosofii normative şi finaliste. In savanta sa comunicare despre indeterminism în Fizica quantică, Louis de Broglie a susţinut că dacă în această Fizică nu mai este determinism, se poate spune, însă, că încă există cauzalitate. Iar Maurice de Broglie a subliniat 2i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că teoriile moderne ştiinţifice posedă adesea un caracter decon- certant, pentrucă sunt nevoite să-şi ia ca baze anumite principii a căror natură rămâne încă misterioasă chiar pentru oamenii de ştiinţă. In analiza sa asupra indeterminismului, Lordul Samuel a căutat să argumenteze că nu toţi marii fizicieni acceptă indeter- minismul. Nici Planck, descoperitorul quantelor şi nici Einstein nu acceptă indeterminismul. Fapt care, de bună seamă, că prieşte tuturor filosofiilor normative şi finaliste. Tema «Analiza reflexivă şi Transcendenţa» a ocazionat lui Maurice Blondei să facă o comunicare ce s’a bucurat poate de cel mai semnificativ răsunet în cadrul Congresului, discuţiile asupra ideilor emise prelungindu-se şi în după amiaza zilei în care a fost prezentată comunicarea. Reacţionând împotriva naturalismului, pozitivismului şi unei anumite filosofii spinoziste, foarte apreciată la Sorbona, Maurice Blondei a susţinut că transcendenţa şi imanenţa, adică ceea ce este dincolo de lumea noastră şi ceea ce este în lumea noastră nu sunt două elemente ce se exclud, odată ce nu le mai consideri în abstracţia lor raţională, ci le priveşti ca date concrete. Trăirea lor reală este posibilă şi transcendentul poate fi aflat chiar în însăşi imanentul nostru. Lumea în care ne desfăşurăm expe- rienţa şi acţiunea nu are sens decât dacă este implicată în trans- cendent, singura realitate necesară. Relativul lumii noastre nu are înţeles decât prin necesitatea absolută a transcendentului. Părăsind, aşa dar, perspectiva pur raţionalistă, Blondei a arătat că supranaturalul nu este o cale închisă omenirii, ci, dimpotrivă, singura cale de realizare a unor acţiuni constructive şi etern valabile. Leit-motivul expunerii sale poate fi definit prin următorul paradox; «afirmarea transcendenţei se sprijină pe ordinea ima- nentă, dar totodată o depăşeşte, dându-i principiul şi soliditatea- infinală ». Această comunicare de o substanţială elevaţiune creştinească conţine şi anumite aluzii la evenimentele prezente, căci creştinul şi realistul Blondei se ridică împotriva acelor «specii ostile şi fratricide » care sunt totalitarismele politice, deoarece aceste totali- tarisme nesocotesc esenţialul, căutând să acapareze întregul adevăr, când, de fapt, nu slujesc decât unor interese trecătoare şi uni- laterale. «Le Tout! mot cruellement trompeur quand on exclut Vessentiel, la norme supreme, la fidelite â la parole donnee, et au droit qui ne se ramene pas plus â la nicessite que le devoir â Vinteret. Suprimde la transcendence, supprimees la conscience, la verite, la droiture dans Ies relations entre Ies personnes et Ies nations ». Iată concluziile comunicării lui Maurice Blondei, filosoful acţiunii creatoare, care, în ceasul celei mai groaznice îndepărtări a mulţi- milor faţă de tot ce este spirit, vine să propovăduească, pe temeiul unei concepţii splendid argumentate, pacea, cooperarea şi iubirea ASPECTELE CONGRESULUI INTERNATIONAL DE FILOSOFIE DIN PARIS 219 între oameni. In acest fel, deşi actualul congres nu a primit co- municări privind problemele politice şi sociale (contrar preceden- tului Congres de la Praga), filosoful Blondei a arătat indirect şi atitudinea adevăraţilor filosofi faţă de mentalitatea politică şi socială a vremii. Tot de relaţia dintre imanenţă şi transcendenţă s’au ocupat şi filosoful Leon Brunschzoicg, dar privind întreaga problemă ex- terior şi teoretic, sau Jean Wahl şi Gabriel Marcel, primul pe linia unui academism steril, celălalt, dimpotrivă, afirmând unele idei vibrante şi pline de semnificaţie. Profesorul Ion Petrovici a ţinut tot în cadrul acestei teme o comunicare despre «Ideea de Dumnezeu în faţa raţiunii», asupra căreia ne vom opri mai jos. Ultima temă importantă cu care s’au îndeletnicit lucrările Congresului a fost problema valorilor şi a normelor şi aici au trimis sau prezentat comunicări filosoful englez S. Alexander, A. Liebert, F. Heinemann, N. Lossky, J. E. Boodin, Jules de Gaultier, Emil XJtitz, G. Gurvici, iar dintre Români d. Tudor Vianu. înainte de a încheia, voim să mai accentuăm două elemente. Primul priveşte contribuţia românească la lucrările acestui congres. Al doilea se referă la concluziile şi tendinţele ce s’au degajat din atitudinile filosofice cele mai de seamă. Dintre Români au ţinut comunicări d-nii Ion Petrovici, Marin Ştefănescu, Tudor Vianu, E. Sperantia, Matei Peucescu, Ştefan Lupaşcu, Pius Servien (Şerban N. Coculescu) şi subsemnatul, iar d. G. D. Scraba a trimis o comunicare. Profesorul Ion Petrovici a tratat despre «Ideea de Dumnezeu în faţa raţiunii», arătând că filosofia modernă acordă o importanţă redusă inteligenţei, când e vorba de experienţa religioasă, de cău- tarea lui Dumnezeu. Pentru Descartes, totuşi, existenţa lui Dum- nezeu era demonstrabilă pe cale raţională. După ce analizează şi combate obiecţiile kantienilor împotriva argumentului cosmologic, profesorul dela Iaşi susţine că dacă raţiunea nu aduce decât un caracter de probabilitate, şi nu unul de necesitate, problemei existenţei divine, argumentarea intelectuală nu e lipsită, totuşi, de un anumit rost, probabilităţile ei putându-se transforma în certi- tudini. De asemenea, profesorul Petrovici a participat la discuţiile ce au urmat comunicărilor lui Maritain, Orestane şi Reichenbach, pe acesta din urmă combătându-1 în numele spiritualismului raţionalist. D. Tudor Vianu a făcut o comunicare despre «Originea şi Validitatea Valorilor ». Constatând că filosofia valorilor se împarte, în ultimă analiză, în două concepţii opuse, subiectivismul şi obiec- tivismul axiologic, d-sa s’a pronunţat pentru o poziţie intermediară 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE între subiectivism şi obiectivism, după ce a argumentat, în mod remarcabil, că până şi sentimentul cel mai individual al valorii poartă în sine măsură validităţii valorii. Comunicarea d-lui Ştefan Lupaşcu « Dubla cauzalitate. Pro- blema celor două materii», ne-a părut excepţional de interesantă şi de personală. Pornind dela rezultatele filosofiei ştiinţelor, d-sa a arătat că trebuesc deosebite două feluri de cauzalitate: una care domneşte peste fenomenele fizico-chimice şi care este ca- racterizată prin tendinţa către invariabilitate; alta care domneşte peste fenomenele vitale şi care tinde către variabilitate. Aceste două cauzalităţi produc procese inverse, dar acţionând unele asupra altora într’un determinism « sinalagmatic ». Deosebirile şi implica- ţiile acestei comunicări ni se par de o importanţă crucială. D. Plus Servien a deosebit şi a pus în contrast, în comunicarea sa «Limbajul Ştiinţelor şi metoda Esteticei», limbajul ştiinţific care e traductibil şi admite echivalente, şi limbajul liric, ce posedă calităţi contrarii. D. Eugeniu Sperantia a susţinut că metafizica este implicată în postulatele oricărei gândiri posibile. Dintre Români, numai subsemnatul a făcut o comunicare asupra lui Descartes, tratând despre chipul în care marele filosof concepea societatea şi normele ei etice. (In prima ei formă, comunicarea noastră a apărut în numărul de Iunie al acestei Reviste). In genere, comunicările Românilor au fost mai mult decât onorabile, iar unii din noi am avut cinstea de a primi fie observaţii, fie completări de mare importanţă. Şi acum, înainte de a încheia, ţinem să accentuăm faptul că tendinţa cea mai semnificativă a lucrărilor Congresului constă în orientarea către spiritualitate, către un realism ontologic, către o cunoaştere integrală. Linia Blondel-Maritain-Berdiaev-Lavelle- Gonseth formează semnul orientării maxime a cugetului contem- poran. Materialismul nu mai este susţinut astăzi de nici un filosof, chiar dacă mulţimile din unele ţări fac o politică materialistă, iar pozitivismul şi empirismul se bucură din ce în ce de o favoare mai mică. In faţa valului de confuzie publică şi de negare a valorilor, filo- sofii lumii întruniţi la Paris au dovedit o nobilă solidaritate şi devoţiune faţă de adevărurile eterne şi esenţiale şi au precizat realul sens al existenţei. Chiar dacă pentru moment, ideile şi teo- riile lor nu au o prea directă şi eficientă influenţă asupra maselor, aceste idei şi teorii vor salva reputaţia secolului nostru în istorie şi tot ele pregătesc înţelegerea — s’o sperăm mai demnă şi mai autentică — a lumii de mâine. PETRU COMARNESCU ACTUALITĂŢI FRANCEZE 221 ACTUALITĂŢI FRANCEZE De curând liceul de băeţi din micul orăşel Bourges a luat nu- mele de « Liceul Alain-Fournier » şi, pe o placă de marmoră prinsă în zidurile sale, o frază a acestui mare scriitor a fost pecetluită, ca să primească de acum încolo, cu un salut de dincolo de moarte, pe micii şcolari: «Am iubit pe cei care erau atât de curaţi şi de iluminaţi încât păreau că ştiu să creeze în jurul lor o lume necu- noscută ». ’ Solemnitatea prilejuită astfel a întrunit, în locurile în care a copilărit Alain-Fournier o seamă de scriitori, — printre care în primul rând Jean Giraudoux a ţinut să aducă un omagiu pornit dela cel mai autentic continuator al liniei literare începută de Alain- Fournier, — şi alături de care oficialitatea, de astă dată, n’a lipsit, în clipa în care se statornicea importanţa, în istoria culturei con- timporane franceze, a unuia din cei mari rari scriitori. Astfel Alain-Fournier a reintrat pentru o clipă în actualitatea, din care desigur nu ieşise, căci actual rămâne totdeauna un scrii- tor de un răsunet şi de o influenţă atât de mare ca a lui. Dar pri- lejul acesta ne-a îngăduit, tuturor celor care încă recitim paginile din « Le grand Meaulnes », să reînprospătăm şi amintirea vieţii sale. In destinul acestui scriitor, găsim în adevăr, un exemplu excep- ţional, aproape miraculos, de ce înseamnă o viaţă destinată şi închi- nată creaţiunei literare. Născut în Octombrie 1886, într’un mic sătuleţ de lângă Bourges, copilăria lui Henri Alain-Fournier s’a petrecut toată, în calmul orăşel cu nume cântător, Epineuil-le- Fleuriel, unde părinţii săi erau institutori. Aici a adunat el amin- tirile « acestui paradis pe pământ, pe care-1 văzuse, căruia se dorea credincios toată viaţa, a cărui realitate nu îngăduia să ai aerul că o suspectezi, pe care simţea că unica sa vocaţie este să-l amin- tească şi să-l desvăluiască, şi căruia i-a păstrat totdeauna, înrădă- cinate, amintirea şi nostalgia ». După ce urmă câtva timp cursurile de liceu la Paris, el pleacă la Brest cu gândul să prepare şcoala navală. Dar mirajul orizonturilor îndepărtate care desigur îl atră- sese, mai mult decât o adevărată vocaţie de marinar, către această carieră, se risipi curând în lumea nouă în care se simţea desrădă- cinat şi Alain-Fournier, în 1903, reveni să-şi sfârşească studiile de filozofie la liceul din Bourges care-i poartă astăzi numele. Apoi iarăşi Parisul, unde face acum cunoştinţa lui Jacques Riviere, acel spirit din a cărui flacără s’au hrănit aţâţi scriitori din marea pleiadă dinaintea războiului, în primul rând Proust şi Fournier. împreună ei descoperă simbolismul, pe Francis Jammes, pe De- bussy, atâtea mesaje din care tânărul Henri Fournier înţelegea că lumea a cărei pecete o păstrase din copilăria sa nu era numai rodul unei imaginaţii fără consistenţă, ci întruchiparea unui uni- 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vers real, din a cărui exprimare îi era deci acum, îngăduit să-şi facă un ideal. Tot la Paris a avut loc aventura care, pe lângă amintirile din copilărie, avea să determine, — prin atmosfera ei romantică şi ireală, — cealaltă mare componentă a operei literare de mai târziu. Povestea acestei întâlniri a intrat în istoria literaturei. înaltă, blondă şi subţire, îmbrăcată într’o haină lungă cafenie, o fată îl privi într’o zi cu doi ochi albaştri care păreau să întrebe: «Cine eşti, ce faci şi de ce mi se pare că te cunosc? » Iar când, aflându-i nu- mele, el provocă o altă întâlnire, primele cuvinte pe care i le spuse fără s’o cunoască, au fost chiar cuvintele de Grand Meaulnes « Eşti frumoasă»..........Doar câteva întâlniri, urmate de o despărţire definitivă, atunci când tânăra fată părăsi Parisul, şi totuşi fu dea- juns, după cum spunea Jacques Riviere, pentru ca această aventură, atât de discretă, să fie « aventura capitală din viaţa lui Alain-Four- nier şi aceea ce l-a hrănit până la urmă cu pasiune, tristeţe şi extaz ». In 1907 apare în « La Grande Revue », sub semnătura lui Alain- Fournier, primul său eseu. De acum drumul îi era fixat, drumul pe care avea să meargă cu încetul, dar cu siguranţă, publicând mai multe povestiri şi scriind în ziare. Până în ziua când, crescută cu încetul, rodind din amintiri şi din visuri, hrănită din extazul unei mari iubiri de adolescenţă, reconstruind « această lume parti- culară a sufletului său în care toate realităţile sunt curate ca şi ideile», evocând toate peisajele iubite din Sologne şi pusă sub semnul copilăriei, el realiză acea incomparabilă povestire în care simţi trecând în anumite clipe « o teamă ca de moarte, un calm şi o tăcere îngrozitoare, ca ale omului deodată părăsit de corpul său pe marginea unei lumi misterioase», «Le grand Meaulnes». Romanul acesta, apărut mai întâi în «La Nouvelle Revue Franţaise», — pe care o conducea pe atunci Jacques Copeau, din Iulie până în Noembrie 1913, nu izbuti totuşi, nici după uns- prezece repetări ale votului, să smulgă premiul Goncourt, pe care-1 cuceri în acel an Marc Elder. Dar toată lumea înţelesese că o carte unică se născuse.... Acelaşi an avea să fie ultimul din viaţa lui Alain-Fournier. La 4 August 1914, el se prezenta la regimentul său. La 24, divizia lui se angaja în luptă pentru prima oară. La 22 Septembrie, în timpul unei recunoaşteri şi fără ca vre-odată să i se fi putut regăsi trupul, căzu în fruntea oamenilor săi. De atunci cartea aceasta, unică de două ori, — fiindcă e sin- gura pe care a lăsat-o definitivă, şi fiindcă din ea pentru prima oară, au izvorît toate chemările din care literatura nouă s’a hrănit, către vis şi fantezie, către aventură şi curăţenie copilărească, — a devenit cartea de căpătâi a tuturor celor în sufletul cărora poezia n’a murit încă. Influenţa ei asupra literaturei contemporane e greu de definit, atât este de mare, dar prezenţa ei este reală, aproape în tot ce s’a ACTUALITĂŢI FRANCEZE 223 scris bun în ultimii ani. Şi aceasta fără voia nimănui, fără coman- damente de doctrină, nici justificări de teorie, doar prin simpla putere de suggestie pe care paginile acestea le au asupra oricui le-a cetit o singură dată şi poate printr’un miracol asemenea celor din a căror substanţă Alain-Fournier el însuşi şi-a făcut cartea.... # # # Această atât de exemplară viaţă de scriitor, care pare toată să tindă doar către realizarea « operei » şi care, atunci când aceasta a ţâşnit din adâncuri, se stinge şi dispare ca viaţa unui erou al imaginaţiei, ne îndreaptă fără voie către însăşi problema creaţiunei literare. Cu atât mai mult cu cât problema aceasta a fost readusă şi ea în actualitate, prin apariţia unei excelente traduceri, — înto- vărăşită de anumite « Reflecţiuni asupra vieţii creatoare », făcute chiar de traducător, de Bernard Grasset, — a unor « Scrisori către un tânăr poet» ale lui Rainer Maria Rilke. Scrisorile acestea au fost adresate de marele poet, — care a iubit atât de mult Franţa unde şi-a trăit ultimii ani şi pe care Franţa îl descoperă tot mai adânc, — între anii 1903 şi 1908, unui tânăr, d. Franz Kappus, care mai târziu a devenit ofiţer în armata austriacă şi care astăzi trăeşte la Berlin, scriind romane. Cerând lui Rilke un sfat asupra unor versuri de tinereţe pe care i le trimisese să le citească, Rilke i-a însemnat sfaturile sale într’o serie de scrisori în care, depăşind cu mult obiectul lor imediat, nu numai că aruncă, — prin elementul de mărturisire pe care-1 cuprind, — lumini preţioase asupra pro- priului său suflet de creator, dar realizează şi o incomparabilă lecţiune asupra a ceea ce Grasset a numit, în reflecţiunile sale, « viaţa creatoare ». «Mă’ntrebi dacă versurile d-tale sunt bune, spune Rilke. Mă’ntrebi pe mine. Ai întrebat mai înainte pe alţii. Le trimeţi la reviste. Le compari cu alte poeme şi te alarmezi când unele redacţii înlătură speranţele d-tale poetice. De azi încolo (fiindcă mi-ai îngă- duit să-ţi dau un sfat) te rog să renunţi la toate acestea. Privirea d-tale e îndreptată doar în afară; aceasta, mai ales, este ceea ce nu trebue să mai faci de acum încolo. Nimeni nu-ţi poate da ajutor sau sfat, nimeni. Nu e decât un singur drum. Pătrunde în dumneata însuţi, caută nevoia care te face să scrii, examinează dacă ea îşi duce rădăcinile până în adâncurile inimei d-tale.....Intreabă-te dacă ai muri în clipa în care ţi-ar fi interzis să mai scrii»... Iată în adevăr, în fraze lapidare, definiţia însăşi a vocaţiunei scriitorului. Importanţa aceasta a « operei», care trece pe primul plan, e sin- gurul « test » al adevăratei pasiuni de a scrie. Numai pentru această operă sunt de înţeles sacrificiile unei vieţi închinată literaturei. Căci dintr’o asemenea viaţă, şi astăzi mai ales, sacrificiile rămân pe primul plan. Iar răscumpărarea lor vine numai din bucuria 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aceasta de a realiza o funcţiune pentru care te simţi chemat, care-ţi este necesară ca şi soarele sau aerul. Despre condiţiunea scrisului a publicat de altfel, de curând, şi Georges Duhamel câteva reflecţiuni pline de adevăr, într’o carte intitulată «Doi patroni» şi în care, cu prilejul a două conferinţe închinate lui Erasm şi lui Cervantes, el defineşte perfect limitele, tristeţile şi măreţia acestei funcţiuni a scrisului. Vorbind despre Erasm din Rotterdam, dela a cărui moarte tocmai s’au împlinit anul trecut 400 de ani, Duhamel spune undeva: «Erasm... a debutat în carieră ca scriitor-servitor. Dacă funcţiunea nu mai există astăzi, ca atare, cel puţin, recunoaşte totuşi că există altele echivalente sau analoage. Condiţiunea intelectualului sărac, în secolul al XX-lea, rămâne extrem de mizerabilă şi de precară. Există anumite forme ale gazetăriei care se pot compara destul de crud cu poziţiunea umanistului cu leafă... Exemplul lui Erasm este totodată strălucitor şi anormal. Din mizerabilul valet cu condei, el a făcut, prin puterea geniului său, un rege al lumii, un rege neîn- coronat, dar recunoscut, onorat, temut, sărbătorit pe un întreg continent. Pentru demonstraţia aceasta, chiar excepţională, noi îi datorăm multă recunoştinţă şi trebue să regretăm că povestea sa nu-i mai bine cunoscută. Când întâlnesc un tânăr cu ochiul stră- lucitor, cu faţa pălită de veghe, unul din aceşti tineri intelectuali, arşi de gânduri, chiar confuze, chiar nesigure, mă gândesc în mine însumi: « Iată poate un viitor Erasm », şi-l salut în taina inimei mele ». Şi, în adevăr, în conştiinţa acestei puteri a gândului şi a scri- sului stă şi singura răsplată a celor care, recunoscând în ei înşişi chemarea unei vocaţiuni: aşa cum o defineşte Rilke, ştiu să-i con- sacre întreaga lor existenţă, aşa cum a făcut Alain-Fournier, în nădejdea de a putea lăsa, ca şi el, omenirei, un mesaj care să nu piară. • * . Am semnalat, în diferite rânduri, în cronicile acestea, lucrările scrise de români în cadrul literaturei franceze. De astă dată trebue să subliniez în mod deosebit un roman, de curând apărut, intitulat « Mirages » şi semnat de d-na Atanasiu-Benisti. Autoarea, stabilită în Franţa dinainte de război, şi-a cucerit acolo, ca medic, o repu- taţie vecină cu celebritatea. In ultimii ani, s’a dedicat literaturei, — răspunzând poate unor afinităţi tainice între aceste discipline, ce vor fi făcut din atâţia medici, literaţi de talia unui Duhamel, Jules Romains, Louis-Ferdinand Celinâ, Luc Durtain, Bedel, etc., şi s’a semnalat printr’un prim roman, cu tema îndrăzneaţă şi stilul colorat şi dens «La Femme et le dictateur». Acest de al doilea roman, publicat mai întâi în foiletonul răs- pânditei reviste « Choc », unde a fost prezentat publicului francez ACTUALITĂŢI FRANCEZE 225 printr’o scrisoare plină de entuziasm a d-rei Elena Văcărescu, s’a bucurat, la recenta sa apariţie în volum, de o cronică elogioasă a lui Andre Therive, criticul literar dela «Le Temps». « Mirages » este o carte densă şi aspră, pasionată şi amară. Este romanul deziluziilor, al neputinţei de a te realiza. Destinul eroinei, — aceasta Anne pe care cu plăcere o descoperim româncă, — începe . cu o mare durere: moartea soţului ei, în care — după multe cău- tări,— nădăjduise să găsească întruchiparea iubirii. Din pierderea aceasta, un singur lucru o ajută să se ridice, cariera sa. In pagini pline de viaţă şi admirabil documentate, ne este evocată viaţa de internă şi apoi cea de medic. Dar mirajul acesta se risipeşte şi el în faţa realităţei. Calitatea, munca, priceperea Anei sunt învinse de invidia, intrigile şi interesele colegilor ei. Paginile în care sunt descrise izolarea ei, neputinţa de a lupta cu cleştele de meschinărie ce se închide treptat, sunt pline de vigoare. După cum este plină de suc rustic şi patriarhal evocarea provinciei româneşti în care Ana, dezamăgită, caută să regăsească încrederea în viaţă. încredere pe care însă, nu o află, singura evadare din această luptă inegală între miraje şi realităţi rămân doar moartea. Cartea d-nei Ata- nasiu-Benisti, pe care tonul autentic o înscrie în ceea ce Mircea Eliade ar numi literatura « experienţialistă », ne reprezintă demn în faţa cititorului francez. ION I. CANTACUZINO 15 REVISTA REVISTELOR STREINE LA NOUVELLE REVUE FRANQAISE Anul 25. — No. 287. — 1 August 1937 D. Jean Prăvost termină în acest număr romanul său La ehasse du matin, a cărui publicare a început în Februarie. Este o operă de interes nu numai literar, ci în acelaşi timp social şi po- litic. Eroii romanului sunt în genere foarte tineri, băieţi ce fac primii paşi în viaţă, plecând la < vânătoarea de dimineaţă*, dezorientaţi, gata pentru revoltă, pentru insurecţie, neliniştiţi, întrebători, violenţi. Vremea îi cumin- ţeşte şi aduce neliniştii lor răspunsuri vechi: obişnuinţa, renunţarea, accep- tarea vieţii. Prin temă, romanul d-lui Prâvost nu e de sigur nou. Ceea ce îi dă însă un accent de actualitate, este momentul şi cadrul social în care se desfăşoară. Unul din episoadele povestei se petrece în ziua de 6 Februarie 1934 — zi de agitaţie pe care viaţa politică franceză n’a uitat-o încă. D. Jean Prâvost romanţează acest 6 Februarie, care capătă astfel semnificaţie, nu numai în politica ci şi în literatura franceză. O coincidenţă face ca, în acelaşi timp, un alt romancier — d. Abel Her- mant —să scrie un episod plasat în aceeaşi zi de 6 Februarie 1934 (La fin de M. Courpiăre)—întâmplare care poate că nu este un simplu accident. Ea arată cât de mult literatura franceză de azi se află sub influenţa proble- melor de ordin social în politică. De remarcat, în acelaşi număr al revistei franceze, un frumos studiu de- spre poezia lui Jules Laforgue, semnat de d-na M. Saint Clair — studiu cu accente de devoţiune emoţionată, puţin prea lirică în prima parte, dar re- marcabil ca pătrundere critică în partea finală. Transcriem câteva pasaje din această parte: «A-l aborda pe Laforgue însemna a intra într’o provincie necunoscută: plânsul lui, surâsul, spiritul, judecăţile lui au un accent unic. 11 recunoşti în cea mai mică trăsătură. Nu numai că este în mod firesc original, dar vrea să fie original prin reacţiune faţă de tot ce l-a precedat. REVISTA REVISTELOR 227 «Versurile lui Laforgue sunt portretul sufletului său, sau mai bine zis schiţa sa: schiţă cu trăsături nervoase, insistente, mereu reluate pentru a strânge mai de aproape asemănarea. Este adevărul său cotidian şi cenuşiu, tremurând de tristeţe şi de singurătate sub masca ironiei. «Proza lui (Les Moraltâs Ligendaires) este luxul imaginaţiei sale, al fan- teziei, lucrarea amuzantă a spiritului său asupra noii mari teme. Sunt trans- punerile bine compuse, minuţios lucrate, încărcate de intenţiuni, în care se amestecă simbolul şi trăsătura personală. Totul este fardat, grimat, deghizat, parodiat cu un simţ psihologic profund şi cu o libertate înaripată. E ceva care ţine de povestirea filozofică, de comedia poetică, de operetă. Va trebui să apară Giraudoux pentru a juca atât de frumos acelaşi joc... « Arta lui Laforgue constă în contraste, care sunt însăşi execuţia fiinţei lui: nu există aici procedeu. Sunetul atât de particular pe care ni-1 dă este făcut din armonice distante, care se nasc spontan potrivit raporturilor constante şi curioase ale acestei naturi sentimentală şi filozofică, tandră şi ironică: me- lancolie sfâşietoare, de o coloare ce nu-i aparţine decât lui, dar a cărei esenţă este de ordin general: cuvinte uşoare şi perspective grave...» « Cu un rar sentiment al resursei, pe care dorim (cum spune Gide) s’o numim geniu, şi o deplină libertate faţă de obişnuinţele limbajului şi faţă de convenţiunile spiritului, el trece dela familiaritate la extravaganţă, dela nepăsare la artificiu, dela patetic la burlesc... « Deşi inconştientul este pentru el izvorul esenţial, nimic nu este mai puţin întâmplător decât scrisul lui Laforgue: este, dimpotrivă, un scris deliberat, concertat, lucrat.. . Ni-1 imaginăm... refuzând tot ce nu este o strictă ale- gere, deşi se joacă de-a neglijenţa. « Nimeni n’a fost mai sincer şi, în acelaşi timp. nimeni n’a dus mai departe artificiul, într’adins, din dezgust de realism. «Etre particulier, scrie el, disposer d’un metier adequat ă sa personnalite. Dacă a fost un insurect, n’a fost decât din raţiuni profunde, din nevoie de sinceritate. I se întâmplă să se cabreze cu o exagerare inutilă, să se facă pre- ţios până la afectare sau să vrea să ne descumpănească cu orice preţ; totuşi îi iertăm orice pentru bucuria de neînlocuit a surprizei, pe care ne-o oferă la fiecare ocol şi de care simţim că el însuşi s’a amuzat. «El care e atât de discret, de fluturător în sensibilitate, ne dă sentimentul unui fel de putere în domeniul verbului. Stăpânesc limba, spune el într’o scrisoare, într’un fel mai minuţios, mai clownesc. Nu se poate o expresie mai justă. El pare a se juca cu limbajul, încearcă combinaţii, poziţii periculoase, acro- batice. Vede dintr’odată toate posibilităţile cuvintelor, istoria lor, ce au în- semnat în trecut şi ce poţi obţine dela ele. Nu sunt decât aluziuni, paranteze, deschideri neaşteptate, întrebuinţări neobişnuite. E plin de invenţii şi trou- vailles-uri. El soarbe dela izvoarele limbajului (să-i aplicăm această fericită formulă a lui Valăry) şi, cum nici un cuvânt nu este pentru el fixat într’o for- mulă definitivă, concepe între ele corespondenţe neaşteptate, atât prin su- fletul cât şi prin sunetul lor, afinităţi susceptibile de a le modifica. » 15 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVUE DE DEUX MONDES Anul 107 —Volumul 40 —Nr. 3 — 1 August 1937 Intr’un articol despre aviaţie şi armată, un colaborator anonim al Re- vistei pune problema dacă, după ce a deţinut mult timp o superioritate indiscu- tabilă în acest domeniu asupra adversarilor săi eventuali, armata franceză ar mai dispune încă astăzi, în caz de conflict, de un număr suficient de esca- drile, perfect echipate în scopul misiunii lor, corect instruite şi bine cunoscute de comandamentul terestru care va trebui să le utilizeze ? Autorul arată că un studiu serios al realităţii indică o primejdioasă rupere a legăturilor care ar trebui să unească, în orice timp, aviaţia şi comandamentul terestru care va urma să o întrebuinţeze. Teza scriitorului anonim este că necesitatea unei aviaţii perfect antrenate şi la dispoziţia imediată a comandamentului se va afirma încă la izbucnirea conflictului, şi, în primul rând, pentru a soluţiona problema capitală a infor- maţiilor asupra inamicului. Informaţiile precise şi rapide, pe care numai aviaţia i le va putea da în condiţii determinate, vor îngădui comandantului de corp de armată să facă faţă evenimentelor, « nu o aviaţia bazată numai pe rezervişti mai mult sau mai puţin antrenaţi şi mobilizaţi cu un material de «linia a doua », ci escadrile active, echipate cu avioane moderne şi perfect pregătite pentru greutăţile misiunilor lor. La eşalonul armatei, aviaţia va trebui să facă faţă unor exigenţe noi, consecinţa apariţiei marilor unităţi motorizate. Aceste exigenţe nu pot fi satisfăcute decât cu escadrile de mare recunoaştere specia- lizate. De altă parte, se impune să stăpâneşti aerul pe frontul de luptă. Trebuie deci să dispui de escadrile de vânătoare destul de numeroase pentru ca esca- drilele de recunoaştere şi observaţie Să nu rişte să fie aruncate de inamic departe de frontul de luptă. Acţiunea ecadrilelor de bombardamanet necesită şi ea, la rândul ei, unitatea de comandament aer-pământ. Colaboratorul re- vistei vrea să demonstreze tocmai necesitatea imperioasă a acestei unităţi de comandament. O armată modernă nu va fi în măsură să înfrunte cu succes războiul decât dacă dispune de o aviaţie numeroasă, perfect echipată şi instruită în vederea misiunilor speciale ce o aşteaptă, în legătură directă cu tru- pele, şi bine cunoscută de şefii care vor fi chemaţi să o comande în luptă. Autorul nu crede a putea afirma că aceste condiţii ar fi actualmente realizate şi e de părere că, în aşteptarea a ceea ce numeşte realizarea ce nu se poate înlătura, a unui comandament unic aer-pământ, trebuiesc restabilite, la toate eşaloanele, legăturile care n’ar fi trebuit niciodată să înceteze de a exista, între aviaţie şi comandamentul terestru, pentru a da acestuia mijloacele de a cunoaşte unităţile care îi sunt destinate în timp de războiu, de a interveni în pregătirea lor tactică şi de a urmări evoluţia posibilităţilor lor. La contactul direct cu aviaţia, comandanţii de armată vor dobândi sentimentul exact al nevoilor lor. Apoi trebuiesc revizuite anumite idei, afirmându-se, în primul rând, însemnătatea capitală a luptei terestre, al cărei rezultat va decide soarta ţării şi dotând, prin urmare, armatele cu aviaţia de calitate care le va fi indispensabilă pentru a fi victorioase. REVISTA REVISTELOR 229 In continuarea studiului său remarcabil asupra Franţei şi lui Napoleon al III-lea, d. Octave Aubry arată cum împăratul Francezilor a fost mânat de amintirile, de visurile şi de temerile sale, să intervină în Italia: «La 22 Martie 1860, Modena, Parma, Toscana, Legaţiunile sunt încor- porate Piemontului. La finele lui Aprilie, printr’un plebiscit aproape unanim, Savoia şi Nice devin franceze. Napoleon al III-lea a obţinut prin aceasta marele succes tangibil al domniei sale. Insă nu l-a obţinut decât cu preţul unei reale scăderi morale, printr’un joc turbure şi iritant, care a deziluzionat şi pe cei mai buni prieteni ai săi. Neştiind într’adevăr nici să dea, nici să refuze, nici să se ţină de făgăduială, nici să se opuie şantajului, a pierdut cea mai mare parte din prestigiul strălucitor dobândit în primii ani ai domniei sale. Şampion al independenţei italiene, o trădează; sprijin al religiei, îşi spo- liază Pontiful; paznic al securităţii franceze, dă naştere în coasta ei unui Stat nou şi mare care nu are pentru noi, nici recunoştinţă, nici prietenie. în- treaga Europă îl consideră ca un element periculos. Alianţa engleză, temelia politicei sale exterioare, este ruptă în mod practic şi nu se va reface niciodată. In Franţa, se desfac de el catolicii, adevăratul nucleu al forţei sale. Pentru a o înlocui, se va găsi nevoit să consimtă elementelor potrivnice o serie de concesiuni care vor transforma caracterul însuşi al guvernării sale şi îl vor mâna către noi prăpăstii. « Este istoria ucenicului vrăjitor care, graţie cuvintelor magice pe care le-a surprins, pune în mişcare puteri oarbe pe care nu va mai fi în stare să le stă- pânească. Şi Napoleon al III-lea a rostit cuvinte obscure, îngrozitoare: liberarea popoarelor, dreptul naţionalităţilor. . . şi lumea s’a cutremurat, crăpăturile s’au ivit, o cascadă de evenimente s’a precipitat, al cărei vârtej încearcă degeaba să-l oprească. In ciuda strădaniilor sale, el s’a abătut, asvârlit de un val de neînvins, şi trebuie să asiste, plictisit, plin de regrete, la desfă- şurarea consecinţelor dezastruoase pe care primul său act, primul său gest le conţineau, fără ca el să le fi prevăzut. * Anul 107—Volumul 40—Nr. 4 — 15 August 1937 Generalul Armengaud discută învăţămintele ce trebuesc trase din războiul care însângerează Spania. Plecând dela principiul că trebue să fi foarte prudent când îţi propui să degajezi din evenimentele unui război sui-generis, concluzii cu de o valabilitate generală, — căci sunt diferenţe fundamentale între ca- racterul particular al războiului din Spania şi acela prin care ne închipuim războiul la care suntem susceptibili de a participa odată,—generalul Armengaud arată că Italienii şi Germanii exploatează războiul din Spania cu bună ştiinţă, inteligenţă şi metodă, ca un câmp de manevră şi de tir asupra inamicilor şi ţelurilor reale. Italienii pun la bătaie, în formaţii constituite, materialul lor de linie şi modul de întrebuinţare reglementar al acestuia. Germanii îşi în- cearcă materialul lor nou, luând toate dispoziţiile pentru a evita orice indis- creţie. . . « Se ştie că cele două ţări ce alcatuesc axa Roma-Berlin au grija cea mai atentă de a-şi pregăti armatele pentru orice eventualitate; se ştie că 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE au accelerat într’o măsură excepţională producţia industrială a armelor lor de război, fără îndoială pentru a-şi asigura beneficiul cantităţii. Ei găsesc în Spania o ocazie excepţională de a forma mâna profesioniştilor, tehnicie- nilor şi specialiştilor lor şi de a ameliora calitatea armamentului lor, în urma experienţei *. Ruşii fac acelaşi lucru de partea guvernamentalilor spanioli, urmând metoda lor proprie şi nefiindu-le teamă de a pune în linie materialul lor cel mai modern. Cu totul alta este poziţia Franţei şi a Angliei, puteri care se găsesc în inferioritate faţă de Italieni, Germani şi Ruşi, în ce priveşte be- neficiul de a trage învăţămintele posibile din războiul spaniol şi de a le utiliza neîntârziat. Pe cât se poate, această inferioritate trebue remediată printr’o organizare perfectă a culegerii de informaţii asupra armamentelor, efectivelor şi urmările progresului pe care le realizează. Urmărind diferitele faze ale războiului spaniol, generalul Armengaud exa- minează posibilitatea unei decisive rapide la începutul campaniei, restabilirea rapidă a apărării după primele săptămâni de luptă şi, mai ales, extinderea războiului aerian în decursul conflictului. Autorul este de părere că războiul aerian în Spania e în deosebi de instructiv, în ce priveşte instrumentele sale şi forma sa, şi adaogă că protecţia împotriva armatelor terestre apare din ce în ce mai imperativă pentru aviaţie, căci tunurile antiaeriene au doborît un număr mare de avioane, iar tunurile mici automate interzic practic văzduhul până la o înălţime mijlocie, în limita zonei lor de acţiune. In ce priveşte coo- peraţia aviaţiei cu lupta navală sau terestră, aviaţia naţionalistă a jucat un rol capital în lupta împotriva vaselor de război rău protejate şi în stabilirea unei comunicaţii libere între Maroc şi Spania. In Biscaya, ea a dovedit apti- tudinea de a întreprinde şi a reuşi orice în luptă, când nu e contrariată de o aviaţie adversă suficientă sau de apărarea antiaeriană. Aviaţia guvernamentală a găsit o ocazie oportună de a interveni cu mare succes împotriva unui atac masiv cu care de asalt, şi a jucat astfel un rol eminent în contra-atacul dela Guadalajara. In sfârşit, nu trebuiesc neglijate acţiunile masive ale grupărilor care însumează câte o sută de avioane, care repetă de mai multe ori pe zi ope- raţiile lor, şi influenţează prin aceasta serios lupta terestră. Din învăţămintele ce se pot trage din războiul spaniol, rezultă că de calitatea aviaţiei naţionale depinde securitatea ţării şi a păcii europene. REVUE POLITIQUE ET PARLEMENTAIRE Anul 44 — Nr. 511 — 10 Iunie 1937 Contele de Romanones care a ocupat în Monarhia spaniolă posturi de înaltă conducere — preşedinte al Senatului, preşedinte al Consiliului de miniştri, ministru al Afacerilor străine — îndepărtat dela conducerea Statului odată cu instituirea regimului republican în Spania, s’a dedicat cercetărilor istorice şi a publicat de curând o interesantă lucrare despre « Domnia lui Amedeu de Savoia şi originea spaniolă a războiului din 1870 o, din care Revue Politique et Parlamentohe publică extrase interesante, REVISTA REVISTELOR 231 Spania, care detronase in 1868 pe Regina Isabella a II-a, rămăsese un regat fără Rege. Intr’adevăr, la 1 Iunie 1869, Cortezii votaseră o nouă Constituţie, care păstra forma monarhică de guvernământ, şi numiseră pe mareşalul Ser- rano, duce de la Torre, Regent al regatului, însă cu titlu provizoriu. In acelaşi timp, guvernul spaniol începu să facă demersuri pentru a găsi un nou rege, sarcină grea, care a avut drept urmare candidatura principelui Leopold de Hohenzollem la tronul Spaniei, cauză determinantă a războiului din 1870. Lucrarea contelui de Romanones povesteşte cu multă bogăţie de amănunte încurcăturile la care au dat naştere încercările generalului Prim, ministru de război şi animatorul concurenţii dintre candidaţii la tronul Spaniei, pentru a găsi persoana nimerită de care Spania avea nevoie. Domnia efemeră şi pito- rescă a lui Amedeu de Savoia a fost epilogul acestei aventuri, de care sunt legate originele războiului franco-german din 1870. Evenimentele, parcă ar fi fost puse în mişcare de o mână diabolică, sunt de un interes pasionant, cu atât mai mult cu cât este pentru întâia oară că, în controversele iscate de mai bine de 60 de ani, asupra originei războiului din 1870, apar mărturii spaniole. Şi acestea sunt de o mare valoare istorică, dat fiind că se întemeiază pe extrase din corespondenţa diplomatică care a avut loc între Sagasta, ministrul Afaceriloe străine spaniole şi ambasadorii Spaniei la Paris şi Londra şi miniştrii Spaniei la Berlin şi Viena, corespon- denţă încredinţată de familia Sagasta, contelui de Romanones. In cadrul cronicii politicii externe, d. Marc Lombard examinează textul legii asupra neutralităţii — Peace Bill — votat de Corpurile Legiuitoare ale Statelor-Unite. încă din 1918, opinia publică americană a rămas împărţită în ce priveşte neutralitatea Statelor Unite în timp de război. De o parte, se manifesta tendinţă cercurilor exportatoare care pretindeau, înainte de toate, libertatea tradiţională a mărilor şi protecţia prin forţă a acestei liberătăţi, adică vechea neutralitate, aşa cum o concepea guvernul dela Washington. Altă tendinţă era aceea a pacifismului «latrans », care are oroare de război oriunde s’ar produce şi oricare i-ar fi pretextul, fără să admită măcar o încercare de a-1 preveni sau a-1 împiedica. In sfârşit, a treia tendinţă, aceea a partizanilor unei cooperaţiuni moderate cu puterile paşnice şi cu instituţiile internaţionale. Intre aceste trei curente de idei, lupta a rămas deschisă şi învierşunată. Războiul din Etiopia, şi războiul civil din Spania nu au avut alt rezultat decât să învenineze discuţiile, furnizându-le un aliment cotidian prin noutatea sau ciudăţenia * cazurilor » ce se puneau. Cu ocazia vo'nrii Peace Billului a învins tendinţa pacifiştilor < latrans t. Substanţa legii e următoarea: Preşedintele S.atelor-Unite are misiunea de a proclama existenţa stării de război între două sau mai multe State străine sau a unei stări de război civil. Odată această stare proclamată, este interzis exportul armelor, muniţiilor şi a materialului de război cu destinaţia vre-unui Stat menţionat în proclamaţie sau a vre-unui alt Stat neutru, în Scopul de a le transborda sau a le pune la dispoziţia Statului beligerant. “ 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E interzis a se cumpăra, vinde sau schimba bonurile, valorile sau alte obligaţiuni emise posterior proclamării, de un Stat beligerant sau în stare de război civil, designat de Preşedinte. E interzis a se acorda vre-un împrumut sau a se deschide vre-un credit unor asemenea State, subdiviziuni politice, facţiuni, pretinse guverne sau persoane, a solicita sau a primi vre-o contribuţie pentru asemenea guverne, subdivi- ziuni politice, facţiuni, pretinse guverne sau persoane. Vasele de comerţ americane care transportă mărfuri destinate beligeran- ţilor nu vor trebui să fie armate. Congresul lasă la discreţia Preşedintelui grija de: a interzice vaselor ame- ricane să transporte anumite produse destinate beligeranţilor; a decreta că transferul titlurilor de proprietate a mărfurilor destinate beligeranţilor va trebui să fie făcut cetăţenilor neamericani, înainte ca aceste mărfuri să fi părăsit Statele-Unite; a impune restricţii la intrarea submarinelor beligeran- ţilor şi a vaselor lor comerciale armate în apele teritoriale americane. Legea nu se va aplica uneia sau mai multor republici americane ce ar susţine un război împotriva unuia sau mai multor State neamericane, cu condiţia ca Republica americană să nu cooperze cu unul sau mai multe State neamericane în acest război. Dacă am aplica în teorie, unui conflict european eventual, consecinţele Peace Billului, este incontestabil că democraţiile occidentale, Marea-Britania, Franţa şi aliaţii lor, sunt beneficiarii acestei noi legiuri. Intr’adevăr, Peace Billul suspendă toate posibilităţile de aprovizionare în arme, muniţii, bani şi alte produse, din Statele-Unite, în prejudiciul tuturor Statelor beligerante. Sub masca egalităţii, legea americană favorizează deci puterile care-şi pot asigura, în beneficiul lor, libertatea mărilor şi care dispun, încă dela începutul conflictului, de resurse financiare şi de materii prime acumulate pe teritoriul sau în imperiul lor. De altă parte, în practică, textele cele mai formale şi categorice se aplică astfel cum le înţeleg oamenii care le mânuiesc. încredinţând Preşedintelui Roosevelt aplicarea Peace Billului, lărgindu-i puterile în caz de conflict inter- naţional şi constrângându-1 să ia atitudine, în vreme ce Wilson era liber să hotărască sau nu, să legifereze sau nu, Congresul îşi dă seama că nu face decât să favorizeze, la nevoie, Marea Britanie şi Franţa. Căci orice s’ar spune, afini- tăţile Preşedintelui Roosevelt concordă cu politica franco-britanică. x Anul 44 —Nr. 513 — 10 August 1937 D. J. M. Goblet consacră pagini de aleasă informaţie conferinţei impe- riale britanice a încoronării, în care precizează cum imperiul britanic se consideră pe el însuşi şi cum îşi concepe rolul său mondial. D. Edouard Bonnefons publică un studiu important asupra evoluţiei panamericanismului. In concluzie arată că rolul adevărat al panamericanismului este de a înmulţi legăturile care nu exclud alte influenţe, fără sisteme închise, fără să izoleze lumea nouă, şi de a fi o sforţare de coordonare care trebue să se integreze în tentativele de colaborare universală. REVISTA REVISTELOR 233 REVUE DE PARIS Anul 44 — Nr. 14 — 15 Iulie 1937 D. Jean Massip analizează politica externă a Marei-Britanii, al cărei întreit obiectiv este: apărarea Angliei, protecţia Imperiului şi susţinerea Societăţii Naţiunilor. Sub ameninţarea primejdiilor comune, Marea Britanie şi Dominioanele sunt pe cale să degajeze din fapte o politică externă comună sau să-şi coordoneze politicile lor externe, adaptându-le una alteia. Cheia acestei probleme primordiale de coordonare politică este la Geneva. Chiar acei care nu sunt dispuşi să treacă cu vederea desiluziile pe care le-a provocat organul genevez, sunt de părere că Societatea Naţiunilor este o instituţie de o utilitate de nepreţuit, care trebue menţinută orice s’ar întâmpla. De ce ? Pentrucă Societatea Naţiunilor exprimă o idee morală, o idee religioasă, o idee creştină, iar în lumea anglo-saxonă aspiraţiile politice ale poporului sunt întemeiate pe elemente morale; pentrucă eşecurile din trecut ale Societăţii Naţiunilor nu implică în mod fatal că ea va fi totdeauna neputincioasă, şi tocmai ' lecţiile experienţii, căreia Englezii se mândresc a fi docili, trebuie tocmai să permită de a-i modifica mecanismul, pentrucă în viitor, să funcţioneze cu succes; pentrucă acele coaliţii care se vor înjgheba în viitor, pentru a face front împo- triva unui agresor, trebuie să rezulte din consideraţii de interes, ele vor trage din sancţiunea Genevei o virtute morală care le va da o mai mare putere de atracţie; pentrucă Marea-Britanie, înlăturând, în ceea ce o priveşte, ideea unui război de agresiune, şi Imperiul fiind în măsură să aţâţe multe pofte, interesul ei constă în a nu pierde beneficiul eventual al asistenţii mutuale, prin acţiune colectivă; pentrucă poporul englez, încă nevindecat de credinţa sa himerică în virtuţile desarmării, se supune cu smerenie sacrificiilor bugetare indispen- sabile care au drept scop să sporească securitatea naţională şi eficacitatea Societăţii Naţiunilor; pentrucă Dominioanele, care participă la lucrările Societăţii Naţiunilor cu titlu egal cu Marea-Britanie, vor putea subscrie în deplină suveranitate la o politică externă comună, pe care opinia lor publică ar accepta-o numai cu greutate, dacă ar urma să fie elaborată în birourile dela Whitehall. Cât timp nu va fi la Londra un Minister al Afacerilor streine al Commonwealthului, şi eventualitatea aceasta nu pare a fi prea apropiată, numai Societatea Naţiunilor va putea să-l înlocuiască fără să atingă principiul de egalitate al statutului dela Westminster. D. Camille Mauclair închină un articol emoţionant amintirii lui Jules Laforgue al cărui semicentenar dela moartea sa a fost comemorat în luna Iulie. Jules Laforgue s’a născut la 16 August 1860 la Montevideo, unde tatăl său înfiinţase un liceu francez. Familia, de origină bretonă, se stabilise mai întâi la Tarbes. Jules era al doilea din unsprezece copii. Adus în Franţa la vârsta de şase ani, şi-a făcut studiile la Tarbes, la liceul Thăophile-Gauthier, până în 1876, împreună cu fratele său mai vârstnic, Emile, care avea înclinări la pictură. Aici a avut ca profesor pe Theophile Delcasse, viitorul ministru de externe al Franţei, pe atunci obscur dascăl de provincie. Apoi a urmat doi ani la liceul Fontanes, la Paris (actualul liceu Condorcet), unde a fost elevul 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Henri Bergson. In 1877, moare mamă-sa, iar tatăl său se întoarce la locul său de baştină, în departamentul Hautes-Pyrănăes, lăsând în voia soartei, aproape lipsiţi de mijloace, pe Emile şi pe Jules. Primul a început să-şi câştige existenţa ca desenator industrial, iar celălalt a suferit mult din cauza izolării şi a lipsurilor care pe semne că au contribuit la moartea sa prematură. Jules făcu cunoştiinţa lui Charles Ephrussi care-1 luă ca secretar la Gazette des Beaux-Arts, pe care o conducea. După trei luni, iată că se prezintă o ocazie fericită. Se căuta un tânăr literat pentru a înlocui pe un oarecare Amădăe Pigeon în calitate de lector francez pe lângă împărăteasa Germaniei, Augusta. Charles Ephrussi se strădui să-l facă agreat pe Jules Laforgue, ajutat de Paul Bourget, în timpul acela un debutant, în preziua publicării volumului său Ies Adieux. Scrisorile lui Laforgue dovedesc admiraţia şi recunoştinţa pe care le purta lui Bourget. Din 1881 până în toamna anului 1886, Laforgue funcţionă pe lângă împă- răteasa Augusta, fie la Berlin, fie în diferitele staţiuni climaterice din Germania: Baden, Coblentz, Hamburg, Ems sau Wiesbaden. Vacanţele şi le petrecea la Tarbes, unde era fericit să o găsească pe soră-sa, Mărie Labat, care i-a înţeles chemarea şi căreia îi scria pagini emoţionante. Jules Laforgue a trăit destul de confortabil în Germania. Insă se plictisea de moarte, cu toate că făcea excursii şi vizita cu nesaţ muzeele. Caracterul german îi era neplăcut şi exilul îl apăsa; mai ales, începea să scrie cu pasiune. Oricât de rare au fost vizitele sale la Paris, legase totuşi prietenie cu câţiva impresionişti şi simbo- lişti care îi lăudau poemele. Numele său era destul de cunoscut în cenacluri; putea să spere într’o strălucită carieră literară, cel puţin credea acest lucru cu ingenuitate. Când şi-a întâlnit logodnica, a renunţat la situaţia pe care o de- ţinea la Curtea germană, părăsind cu plăcere Prusia a cărei climă nu-i era prielnică, şi se instală la Paris, înarmat cu proiecte mari de activitate şi visuri şi mai mari. Dar sănătatea lasă pe zi ce trece de dorit. Bourget şi profesorul Robin au avut intenţia să-l trimeată în Algeria; era însă prea târziu. Nouă luni după instalarea sa la Paris, la 20 August 1887, Jules Laforgue moare în urma unei hemoptizii, în vârstă de 27 de ani şi trei zile, într’un modest aparta- ment din rue de Comaille. Cu 11 luni înainte, se însurase cu o tânără institu- toare engleză, miss Leah Lee, care nu i-a supravieţuit decât un an, răpusă de aceeaşi boală care nu iartă pe unii, mai ales pe cei buni. Anul 44 — Nr. 16 — 1 August 1937 După d. Hitler, generalul Goering este incontestabil, figura cea mai carac- teristică, omul cel mai important al celui de al IlI-lea Reich. D. Renă Lauret îi consacră un studiu interesant, în care aspectele cele mai impresionante ale acestei personalităţi puternice sunt admirabil puse în valoare. In primul rând, generalul Goering este omul de încredere al Fuhrerului. încă din timpul putschului dela Miinchen, din 1923, între ei domneşte o încredere reciprocă absolută. Ce l-a putut atrage pe Goering în rândurile partidului naţional-socialist ? Sunt cunoscute cariera sa militară — a fost unul REVISTA REVISTELOR 235 din « aşii » aviaţiei germane în timpul războiului mondial — şi romanul său de dragoste în urma căruia s’a căsătorit cu o tânără suedeză, Carin von Fock, a cărei nobleţă de caracter şi spirit de sacrificiu l-au influenţat puternic şi durabil. D. Hermann Goering a fost de sigur sedus de personalitatea d-lui Hitler, de perspectiva de a juca un rol într’o mişcare tânără, pe linia aspira- ţiilor sale. « Soldat de carieră şi soldat prin suflet, Goering nu putea decât să urască regimul republicei weimariene care, pentru oamenii de rândul său, întruchipa renegarea tuturor tradiţiilor militare, regimul înfrângerii. Dorea o Germanie mare: naţional-socialismul i-a părut pe semne instrumentul ni- merit să contribuie la ridicarea ţării sale răpuse. Nici politician, nici doctrinar, nu putea să aibe decât un interes mediocru pentru rasism, pentru teoriile economice ale noului partid; graţie originii sale burgheze, prin gustul său de autoritate şi fast, nu putea să aibe o înclinare pentru tendinţele sociale ale partidului. Dimpotrivă, sistemul de dictatură pe care programul nu-1 formula limpede, dar care era în intenţia redactorilor săi, era conform dorinţelor adânci ale unui temperament voluntar, lacom să comande ». Generalul Goering e un soi de factotum al regimului. Ii place să se in- tereseze de toate, să se arate sub toate aspectele sale. Gustul lui pentru uni- forme şi decoraţii e pronunţat; îi place luxul, dă recepţii fastuoase, colecţio- nează tablouri, primeşte cu multă plăcere. Pe lângă acestea, e unul din cei mai buni oratori ai Reichului. Dacă nu exercită aceeaşi putere de convin- gere şi fascinaţie asupra mulţimilor ca Fuhrerul, calitatea sa dominantă, energia, se manifestă în toate discursurile sale, mai ales când sentimentele ome- neşti, pofta sa de dominaţie şi ura sa violentă o susţin. Generalul Goering este trăsătura de unire între partidul naţional-socialist şi cercurile înaltei burghezii, militare, aristocratice, din care a purces. Rolul său izvorăşte mai de grabă din relaţiile sale cu aceste cercuri decât din popularitatea sa, oarecum me- diocră. « Dacă clasele posedante şi-au reocupat locul în al III-lea Reich, dacă fii lor deţin încă numeroase funcţiuni în Stat, cu toată năvala parveni- ţilor din partid, dacă acesta rămâne în termeni buni cu familia imperială, este în bună parte graţie generalului Goering, prietenul tuturor oamenilor sus puşi, fie că locuesc la Berlin, la Doom sau la Roma. .. ». Generalul Goering este considerat «moştenitorul» celui de al treilea Reich, « moştenitor * cu patru ani mai tânăr decât « suveranul * zilei, şi ale cărui şanse de succesiune par, ca atare, îndepărtate; dar ne putem cu drept cuvânt întreba dacă, în cazul când soarta l-ar înălţa în rândul întâi, nu ar căuta să consolideze regimul, revenind la anumite tradiţii, şi dacă nu va fi împins la aceasta de armată, dictatura fiind o stare intermediară care duce în mod fatal la monarhie. D. Ren<5 Laurent este de părere că această perspectivă, cu cât se îndepărtează, cu atât devine mai îndoelnică. Revue de Paris începe publicarea amintirilor contelui Kokovtzov, fost iprim ministru al Rusiei imperiale dela 1911 la 1914. Găsim pagini foarte nteresante asupra lui Rasputin, care i-a făcut numaidecât impresia lui Ko- kovtzov de a fi exemplarul tipic al vagabonzilor siberieni. Ministrul n’a ascuns 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE suveranului său impresia nefavorabilă pe care Rasputin i-a făcut-o, dar Ţarul l-a ascultat cu atenţie distrată şi nu i-a mai vorbit niciodată preşedintelui său de consiliu de acela căruia îi spunea « micul mujic ». Anul 44 — Nr. 16 — 15 August 1937 D. Renă Lalou scrie un studiu important asupra lui Roger Martin du Gard. încă în primele fraze ale acestui articol, criticul defineşte termenii problemei particulară pe care o pune autorul lui Jean Barois istoriografilor literari: « Este extrem de semnificativ faptul că Rogert Martin du Gard n’a publicat niciodată nici o lucrare teoretică, nici un manifest. Nu numai că el descurajează pe amatorii de indiscreţii, dar susţine că artistul dă tot ce are mai bun din el, în operile sale, păstrând în schimb dreptul de a-şi apăra viaţa particulară împotriva tuturor curiozităţilor. Insă din ură împotriva exhibi- ţionismului la care au cedat aţâţi scriitori, el a extins această pudoare până şi în domeniul vieţii sale intelectuale. Atitudinea sa e prea nobilă ca să nu ne inspire respectul pe care o merită o carieră urmărită de treizeci de ani cu o atât de perfectă demnitate. Ea va mări însă sorţii noştri de a cădea în eroare, când vom încerca să grupăm câteva trăsături răsleţe în lucrările sale, pentru a compune din ele o figură de ansamblu ». Criticul şi-a propus tocmai să compună această figură de ansamblu, amal- gamând în toată libertatea portretul scriitorului şi analiza lucrărilor sale, de-a-lungul studiului său de douăzeci şi cinci de pagini. Informaţiuni pre'cise şi amintiri personale confirmă sau nuanţează impresiile cetitorului şi apropie- rile pe care i le suggerează diferitele opere ale romancierului. Desprindem următoarea încheiere care corespunde problemei formulate încă la începutul studiului şi rezumă temele principale ale operei lui Roger Martin du Gard : « Tot ce am de spus, trece automat în Thibault, scria Roger Martin du Gard lui Jean Paulhan la începutul Confidenţei africane. Dacă a fost emoţionat de sacrificiul lui Lauro de Bosis, nu o putem ghici decât prin sfârşitul tragic al lui Jacques Thibault. A încredinţat aidoma personajelor sale, ceea ce a crezut necesar să exprime asupra problemelor ştiinţei şi a religiei, a vieţii şi a adevărului. Unica sa ambiţie va fi fost de a face să trăiască fiinţe hrănite din substanţa lui, independente totuşi de el. In catedrala istoriei a vrut să edifice destinuri, cerând fiecărui personaj să-şi recunoască numai propria-i lege. * Lucrul cel mai greu, spunea Bemard Grosdidier, este să fii tu însuţi cu destulă hotărîre şi destul de1 mult timp, pentru a descoperi formula sin- cerităţii tale ». Sub o altă formă, Jacques Thibault va primi din partea lui Jalicourt acelaşi avertisment: * Dacă ai o fărâmă de geniu, nu vei putea creşte decât dinăuntru, sub presiunea propriilor tale puteri *. Toate personajele importante din opera lui Martin du Gard aspiră astfel să ia conştiinţă de actele şi virtualităţile lor. Prin aceasta se justifică belşugul de conversaţii în romanele sale: interlocuitorii se caută, se definesc, se încearcă. Fără nici un dogmatism, Roger Martin du Gard a compus o panoramă de resurse umane, o vastă şcoală a cunoaşterii-de-sine *. REVISTA REVISTELOR *37 Totuşi n’a uitat niciodată cuvântul pe care Woldsmuth o raporta ca fiind unul din ultimele vorbe ale eroicului Luce: « Să nu ne lăsăm orbiţi de indi- vidual ». Deasupra acestei vieţi personale la care el dorea ca « fiecare din noi să consimtă », Luce evoca desfăşurarea generaţiilor din care fiecare are datoria « de a merge cât de departe poate, în sensul adevărului *. De-a-lungul atâtor exemplare de umanitate, Roger Martin du Gard vrea să atingă omul etern, după exemplul lui Montaigne şi al lui Tolstoi. Iată de ce Les Thihault alcă- tuesc de fapt un tot unitar. Criticii anului 2000 nu-1 vor judeca după cutare sau cutare episod, după cum nu-1 judecăm nici noi astfel în 1937. Ei vor citi diferitele fragmente exact în felul nostru, cu o atenţie mai mult sau mai puţin pasionată, după resonanţele pe care le vor trezi în gândul lor, şi într’un ritm a cărui viteză sau încetineală meditativă vor informa cum nu se poate mai precis un spectator ideal asupra propriilor lor preocupări. Căci dincolo de actorii săi vizibili, opera lui Roger Martin du Gard cuprinde o eroină pe care doctorul Barris încearcă să o definească micului Jean, când îi spunea: « Viaţa e o victorie care durează ». Istoric, Roger Martin du Gard n’ar fi fost decât naratorul unei epoci limitate. Romancier, este martorul izbânzii vieţii care durează de-a-curmezişul înfrângerilor patetice şi a victoriilor preţioase ale oamenilor şi generaţiilor. D. Paul Vignaux publică un studiu asupra Confederaţiei franceze a lu- crătorilor creştini, în care autorul încheie că, între patronat, de o parte, şi masele afiliate Confederaţiei Generale a Muncii (C. G. T.) de alta, care prin influenţa liberalismului şi a marxismului, li se înfăţişează ca două « forţe materialiste », sindicaliştii creştini vor găsi funcţia lor în « ordinea nouă * şi pot alcătui, ca atare, un element de echlibru. Publicarea amintirilor contelui Kokovtzov în continuare conţin amănunte însemnate asupra activităţii cel puţin ciudate a ministrului de război, ge- neralul Sukhomniloff, care exercita o influenţă mare personală asupra Ţa- rului şi al cărui rol a fost cum nu se poate mai nefast în pregătirea războiului mondial. Contele Kokovtzov raportează că în Noemvrie 1912, când criza balcanică era în toi, a fost avizat de generalul Sukhomlinoff că Ţarul i-a cerut să vie să-l vadă, însoţit de Sazonoff, ministrul afacerilor streine, Rukhloff, ministrul căilor de comunicaţii şi generalul Gilinsky, şeful statului major. Nici unul din ei nu bănuia măcar despre ce ar putea fi vorba în această audienţă la împărat, şi generalul Sukhomlinoff declară că suveranul nu îi dăduse nici o explicaţie. Când au fost introduşi la Ţar, preşedintele consiliului şi ministrul afacerilor străine au fost surprinşi de a afla că, sub pretextul de a remedia slăbiciunea numerică a infanteriei ruse, în comparaţie cu puterea infanteriei austriace la graniţa ambelor state, Ţarul şi sfetnicii săi militari, la suggestia însuşi a ministrului de război, luaseră hotărîrea de a pregăti mobilizarea în regiunea Kiew şi Odessa... Contele Kokovtzov nu putu să-şi stăpâ- nească indignarea şi încercă să arate suveranului că sfetnicii săi militari nu-i puseseră de sigur în vedere că îl împingeau de-a-dreptul la un război împotriva Germaniei şi a Austriei. Nicolae al II-lea protestă numaidecât că nici nu 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE admitea măcar să se gândească la război, pentru care Rusia nici nu era pre- gătită. < Nu e vorba de război, afirmă el, ci de o simplă măsură de precauţie. E vorba de a completa pe frontieră efectivele armatei noastre slabe şi de a apropia puţin de frontieră unităţile care fuseseră ţinute prea departe de graniţă ». împăratul sublimase, încă dela început, că nu era vorba decât de graniţa austriacă şi că nu avea nicidecum intenţia să întreprindă ceva la frontiera ruso-germană. Contele Kokovtzov îi răspunse că nu se pot considera separat Austria şi Germania, între ele existând un tratat care supunea pe cea dintâi celei de a doua. De altminteri, mobilizând unităţi ale armatei ruse, guvernul Ţarului ar lua responsabilităţi grele faţă de Franţa căci, în virtutea convenţiei militare franco-ruse, Rusia nu avea dreptul să întreprindă nimic fără o prealabilă înţelegere cu aliata ei. ♦ Fără să iau nici o precauţie oratorică, scrie fostul pre- şedinte de consiliu, am adăogat că sfetnicii împăratului nu înţeleseseră această situaţie, •că procedând astfel cum crezuseră ei că este posibil de a acţiona, ar distruge pur şi simplu convenţia militară şi ar da Franţei dreptul să se derobeze *. Ţarul sfârşi prin a se ralia suggestiei contelui Kokovtzov, care propunea înlocuirea mobilizării în regiunile Kiev şi Odesa printr’o simplă măsură admi- nistrativă, în virtutea unui articol al legii militare în vigoare, menţinând sub drapel, pentru o perioadă de 6 luni, contingentul liberabil. In ceea ce-1 pri- veşte pe generalul Sukhomlinoff, acesta fu obligat să dea dispoziţii ca mobi- lizarea care era dinainte hotărîtă să nu fie efectuată. Acest episod ne dă măsura uşurinţei cu care erau -tratate anumite probleme de consilierii militari ai Ţa- rului. Când contele Kokovtzov şi Sazonoff îi reproşau că se joacă astfel cu soarta suveranului şi a ţării, făcându-1 să înţeleagă că uşurinţa sa ar fi fost ireparabilă dacă împăratul nu şi-ar fi convocat miniştri pentru a-i discuta suggestia, generalul Sukhomlinoff răspunse liniştit: «Şi cine altul decât mine a propus împăratului să vă întrunească astăzi la el ? Dacă n’aş fi găsit că e folositor, mobilizarea ar fi de mult în curs şi nu ar însemna nicidecum un lucru rău. Oricum ar fi, nu putem evita războiul. Şi ar fi mai avantajos pentru noi să-l începem mai de vreme ». Amintirile contelui Kokovtzov cuprind pagini interesante cu privire la întrevederile pe care fostul preşedinte de consiliu le-a avut cu Poincară şi cu mareşalul Joffre în 1912, şi amănunte asupra lui Wilhelm al II-lea, cu ocazia întrevederii ambilor împăraţi dela Port-Baltique, în vara aceluiaşi an. Mai târziu, întorcându-se dela Paris, contele Kokovtzov şi directorul can- celariei creditului rus, Davydoff, au fost musafirii Kaiserului la Potsdam, la o cină. In timpul conversaţiei, Wilhelm al II-lea spuse lui Davydoff: «Vor- biţi de un conflict al germanismului cu lumea slavă, şi aveţi aerul de a pre- supune că germanismul va deschide ostilităţile. Dacă războiul ar deveni ine- vitabil, după mine nu are nici o importanţă de a şti care popor îl va începe *. Şi mai departe: «Mi se pare că apreciem evenimentele în mod deosebit. Ele ne preocupă mult şi vă spun, fără înconjur, că războiul poate deveni pur şi simplu inevitabil. Vă vorbesc despre aceasta, pentrucă, în general, REVISTA REVISTELOR 239 prefer să stau de vorbă cu financiarii care sunt mai bine informaţi şi ştiu să spună ceea ce gândesc, pe când domnii diplomaţi nu sunt capabili decât să creeze complicaţii inutile, Credeţi-mă, nu exagerez nimic *, Convorbirea avea loe în Noemvrie 1913.., LE TEMPS Anul 67 — Nr, 27,741 — 22 August 1937 Intr’un articol consacrat artelor plastice în pavilioanele străine ale Expo- ziţiei din Paris, d, Renă Jean face următoarele aprecieri asupra felului în care a fost reprezentată arta românească: «România reclamă moştenirea Byzanţului. Pe laturile pavilionului ei îmbietor, o galerie e împodobită cu tablouri în mozaic de sticlă sau aur, care n’are încă patina vremii şi nu e încă în armonia sa, Geneza ne e povestită ca în vechile imagini; o vânătoare princiară se desfăşoară, în care caii, cu picioarele lor fine, parcă ar fi împrumutaţi dintr’o miniatură persană; Legenda Ileanei Cosânzeana ne târăşte în nu ştiu ce ţară din Soare-răsare, cu calul ei înaripat şi personajele ei încoronate. România din veacul al XX-lea ? Se prea poate, în sufletul poporului său şi în inimile poeţilor ei. Să fim recunoscători că ni se aduce aminte. « Dacă treci poarta, eşti întâmpinat de marea statuă oficială a M, S, Regele Carol. Mai întâi ţi se semnalează istoria întemeierii Moldovei şi a Unificării ţării de după război, în frize compuse cu dibăcie de d, Jalea, în timp ce de-asupra scării, cartoane mari prezintă personaje istorice, grupate cu o so- lemnitate care aici, ca şi aiurea, e adesea generatoare de plictiseală. Mari compoziţii datorite *d-lor Stork, Petrescu, Constantinescu, împodo- besc pavilionul, care, la etajul superior, prezintă o galerie de artă, în care şcoala românească, fiica şcoalei franceze, îşi afirmă vitalitatea ei originală. Găsim pe d, Pallady, odinioară foarte aproape de pictorii defunctei « Sociătă nouvelle », compunând astăzi tablouri agreabile pe game de colori asemănă- toare acelora lui Henri-Matisse; vedem pe d, Vasile Popescu complăcându-se în tablouri subtile cu colorituri vioaie şi cu d-nii Iser şi Stoenescu regăsim obişnuiţii Saloanelor pariziene. Dintre artiştii de aici trebue să reţinem nu- mele d-lor Catargi, Medrea, Lavrillier-Cosăceanu şi Militza Petraşcu, printre emulii şi rivalii lor, cu toţii foarte apropiaţi şi asociaţi cu ceea ce se poate numi şcoala pariziană. ROMÂNEŞTI VIAŢA ROMÂNEASCĂ Anul XXIX, — Nr, 8—9 — August-Septemvrie 1937 D. Al, O, Teodoreanu publică inspirate pagini despre Creangă, de un humor şi de o emoţie surâzătoare în care Creangă ar fi recunoscut bucuros un scriitor din familia lui artistică. Desprindem un pasaj privitor la stilul marelui povestitor dela Humuleşti. 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Am asistat mai demult la un curs de limba română, unde un profesor, în jurul căruia se făcuse o inexplicabilă vâlvă, comenta în faţa elevilor opera lui Creangă. Ca mulţi colegi de-ai lui şi, în conformitate de altfel cu învăţul oficial de atunci, profesorul vedea în Creangă un povestitor popular, adică pentru popor. Tot secretul artei lui fără pereche era pus pe seama faptului că Ion Creangă ar fi scris cum vorbea, tot aşa cum am susţine că, în rapor- turile lor cu semenii şi în trebile casnice, Virgil se exprima în hexametri şi Heredia exclusiv în îndecasilabe. O cât de superficială examinare a biografiei povestitorului e suficientă pentru a nărui această şubredă nerozie şi o cât de deficitară sensibilitate artistică ajunge pentru a ne da seama că literatura lui Creangă se adresează tot atât de puţin prostimii, cât şi fabulele lui La Fontaine copiilor. Pentru înţelegerea atât a unuia, cât şi a celuilalt, se pre- supun minţi coapte şi spirite plivite. Dar acel om al şcoalei avea credinţa că inspiraţia artistică e o stare quasi-hipnotică şi că volumele se scriu singure, oarecum peste capul autorilor. El îşi închipuia că stilul acela pur şi curgător ţâşnise dela sine şi fără sforţare din pana meşterului, aşa cum apa Ozanei, în tare se scălda în copilărie tutorul Amintirilor, izvorăşte din stânca ei de sub munte. « In adevăr, în opera lui Creangă aproape nu întâlnim neologisme. Pro- fesorului Weigand, (despre care învăţatul filolog profesorul Alexandru Phi- lippide scria că weigandeşte), nu i-a trebuit mult timp să le numere. Cine nu ştia, afle dar că nu se puteau găsi decât vre-o duzină. Pentru cine vede cât de cât ceva mai departe de i m, 50 nu este imposibil să-şi dea seama că-i cu neputinţă ca un om de oarecare cultură să vorbească aşa fără să cadă în preţiozitate şi pedanterie puristă. Un artist cum era Creangă resimte acea oroare firească a oricărui artist adevărat faţă de farisei şi necărturari. Cu simţul măsurii şi cu bunul lui gust, el nu se putea înrola voluntar în tagma caraghioşilor. Stilul lui, fără să aibă aerul — şi ca să nu aibă aerul — căznit (asta e cea mai mare a lui virtute), presupune, pentru cine are minte să pri- ceapă, o migăloasă trudă de atelier, sataniceşti unelte şi complicate scule. Dacă cetim corespondenţa lui Creangă, găsim, cum este şi firesc, neologisme sumedenii. Se ştie doar că în corespondenţă, afară de cazul când acel ce scrie e un maniac literaturizant, fiecare îşi păstrează tonul curent şi limba cea de toate zilele, limba vie, limba vorbită în cercurile în care vieţueşte. In scrisori, omul scrie cum vorbeşte. Cu-atât mai bine dacă vorbeşte frumos. Fenomenul se repetă identic cu Eminescu şi cu toţi scriitorii inteligenţi, stăpâni pe mijloacele lor. Pentru ei limba destinată literaturii nu se reduce la un instrument primitiv şi monocord, ci este o vastă claviatură care sub mână meşteră suie şi coboară dela tumult până la nuanţă şi semiton şi vice- versa. « Compare oricine limba din poeziile lui Eminescu cu cea din articolele lui. « Aşişderea pentru Creangă ». FUNDAŢIA ŞI ARTĂ PENTRU LITERATURĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU, Libertatea mărilor şi prizele maritime...epuizat Au apărui: BIBLIOTECA « ENERGIA o M. CONST ANTIN-WEYER, Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I, PRODAN....................................................... .... Lei L. F. ROUQUETTE, In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA. . ALAIN GERBAULT, Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU COLONEI# T. E. LAWRENCE» Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)...............................................* RENE BAZIN, Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ.........................................I MIHAIL SADOVEANU, Viaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a).............» C. ARDELEANU, Domnul Tudor (Ediţia a Il-a)...............................* R. P. HUC, Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . HOMER, Odiseea, traducere In proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . JAKOB WASSERMANN, Viaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- CULESCU ............................................................ H. M. STANLEY, Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE. R. M. HUC, In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ......» F. YEATS-BROWN, Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU .... JAKOB WASSERMANN, Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SÂNGIORGIU DEAN FARRAR. St, Winifred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W. şi C. NOICA .......................................................» R. P, HUC, In Tartaria, traducere din limba franceză de Victor STOE ..... » Au apărut: BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ» Ing, I. ORBONAŞ, Manual de atelier mecanic...............................Lei H. STAHL şi DAMIAN P. Manual de paleografie slavo-română............ Au apărut: BIBLIOTECA « ARTISTICĂ » O. HAN, Sculptorul D. Paciurea, cu 24 de planşe.........................Lei AL. BUSUIOCEANU, Andreescu...............................................» Au apărut: . BIBLIOTECA « ORAŞE » MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe........................*.......Lei TUDOR ŞOIMARU, Constanţa, cu numeroase ilustraţii în text................* , OCTAV ŞULUŢIU, Braşov, cu numeroase ilustraţii în text.................* Au apărut: BIBLIOTECA «DOCUMENTARĂ» Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de RADU CRUTZESCU...........Lei ELENA G-ral PERTIC ARI-DAVILA, Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila . . E. DVOICENCO, începuturile literare ale lui B. P, Hasdeu ................* EM. BUCUŢA, Duiliu Zatnfirescu şi Titu Maiorescu in scrisori (1884—1913).» Au apărui: BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ » CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, ediţia a Il-a, revăzută şi adăogită, cu numeroase ilustraţii în text..................................................... Lei 200 Dr. G. BANU, Sănătatea poporului român...................................» I. SIMIONESCU, Ţara noastră................................................. CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, II, două părţi....................» SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Au apărut: Romane JOACHIM BOTEZ, însemnările unui Belfer..................................... Lei C. GANE, Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text . . ADRIAN MANIU, Focurile primăverii şi flăcări de toamnă...................» SĂRMANUL KLOPŞTOCK, Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II.................» LUCIA DEMETRIUS, Tinereţe..................................................> N. M. CONDIESCU, Însemnările lui Safirim, I.......................... N, M. CONDIESCU, Peste mări şi ţări, cu 20 acuarele originale de S. Mt)TZNER . . Au apărut: Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL, Pentru arta literară.....................................Lei PERPESSICIUS, Menţiuni critice, II........................................ » G. M. CANTACUZINO, Isvoare şi popasuri................................... . » N. IORGA, Oameni cari au fost..............................................» EM. CIOMAC, Viaţa şi opera lui Richard Wagner ...........................» M, D. RALEA, Valori.......................................................» N. IORGA, Oameni cari au fost, II.......................................» ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre 7. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—12) » G. CĂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescu, II, III.......................... » C. ANTONIADE, Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquecento....... N. IORGA, Oameni cari au fost, III................................... ALICE VOINESCU, Montaigne.............................................. » Lei 40 » 40. » 20 » 60 1 30 » 30 » 30 » 30 » 60 » 40 » 60 » 40 » 40 » 40 » 60 » 40 Lei 80 » 140 Lei 60 » 120 Lei 120 » 80 » 100 Lei 70 » 200 » 60 » 120 Lei 200 » 200 » 200 » 260 Lei 60 » 160 » 60 » 70 » 50 » 60 » 800 Lei 60 » 80 » 60 » 80 » 60 » 50 » 90 ». 40 » 140 » 70 » 90 » 70 EM. CIOMAC, Poeţii armoniei, I ..... .................................. G. CÂLINESCU, Opera lui Mihail Eminescut IV şi V ... .................. PERPESSICIUS, Menţiuni Critice, III.................................... DRAGOŞ PROTOPOPESCU, Fenomenul Engleg ................................. N. IORGA, Sfaturi pe iniunerec......................... ............... ION PETROV1CI, Figuri dispărute ....................................... Au apărut: ■ Versuri DEMOSTENE BOTEZ, Cuvinte de dincolo.................................... Z. STANCU, Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN. G. BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU....................... G. GREGORIAN, La poarta din urmă....................................... ADRIAN MANIU, Cartea Ţării............................................. G. LESNEA, Cântec deplin............................................... GEORGE SILVIU, Paisie psaltul spune.................................... V. CIOCÂLTEU, Poesii................................................... N. DAVIDESCU, Helada . . .............................................. N. DAVIDESCU, Roma..................................................... ION POGAN, Zogar....................................................... RADU BOUREANU, Golful Sângelui......................................... ION MINULESCU, Nu sunt ce par a fi..................................... VIRGIL CARIANOPOL, Scrisori către plante............................... ADRIAN MANIU, Poesii din Carmen Sylva.................................. MIHAIL MOŞANDREI, Singurătăţi (poeme).................................. CICERONE THEODORESCU, Cleştar (poeme).................................. ILARIU DOBRIDOR, Vocile Singurătăţii................................... ANDREI TUDOR, Amor 1926 (poeme) ............. V. VOICULESCU, Urcuş.......................................... ‘ ION PILLAT, Ţărm pierdut............................................... EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI, Versuri................................................. MATEI UI. CARAGIALE, Opere................ . . . . . ELENA FARAGO, Poezii.............................'............V.\ TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU Au apărut: ŞI GARA GARACTION Cântarea cântărilor.................................................... Cartea iui Iov . . .................................................... Elemente . ................•........................................... Eclesiasiul şi Cântarea Debarci........................................ Lei 60 » 150 > 90 » 100 • 50 » 90 Lei 60 » 60 > 40 1 60 » 40 » 40 1 40 > 60 » 60 60 » 40 5 50 > 50 > 40 1 zoo ‘o 40 a 50 » 70 » 40 j> 60 60 Lei 100 » 150 » zoo gratuit » » > A apărut: SCRIITORI ROMÂNI MODERNI BOGDAN PETRICEICU-HASDEU, Scrieri literare, morale şi politice, Ediţia critică cu note şi variante de Mircea ELIADE (2 volume)'........................Lei 280 SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut: E. MADACH, Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct GOGA . . . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO, Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU , » 40 M. CHOROMANSKI, Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . > 50 R. L. STEVENSON, Comoara din insulă, traducere din limba engle5’’?. Ic jcadu GEORGESCU . > 50 EMILY BRONTfi, La răscruce de vânturi, traducere din limba engleză de Mary POLIHRO- NIADE.................................................................... * 60 COLONEL T. E. LAWRENCE, Cei şapte slâlpi ai înţelepciunii, traducere din limba engleză de Petru COMARNESCU, cu 44 jilanşe şi 4 hărţi afară de test.................. 240 Au apărut: BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ D. D. ROŞCA, Existenţa tragică ............................................ I^ei 60 T. VIANU, Estetică, voi. I................................................... » 100 PETRE PANDREA, Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu................ 60 LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil................................................ » 60 MIRCEA ELIADE, Yoga, Essai sur Ies origines de la mystique indienne...........* 200 T. VIANU, Estetică, voi. II..................................................... 100 C. RĂDULESCU-MOTRU, Românismul, Catehismul unei noui spiritualităţi...........* 60 ALEXANDRU CLAUDIAN, Originea socială a filosofici lui Auguste Comte...........9 70 A apărut: BIBLIOTHfî QUE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE G. I. BRATIANU, Napoleon III et Ies nationalitâs...............Lei 60 COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU, Sonatină pentru pian şi violină.............Lei 120 MIHAIL JORA, «15 cântece», pentru canto şi piano, pe versuri de A. MANIU, G. BACOVIA şi Tudor ARGHEZI................................................. 180 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. CENTRALA EDITURILOR 2, Strada C. A. Rosetti, 2 — Bucureşti, I — Telefon 335-66 M, O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. 90.126