REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IV. i IANUARIE 1937 Nr. i. N. IORGA ........ . Visiuni de Italie..... 3 ION MARIN SADOVEANU . . Terţine......... 21 GALA GALACTION" . . . . Note din Italia..... 24 GH. BRĂESCU...... . Amintiri........ 37 PAN M. VIZIRESCU . . . . Cântecele dimineţii .... 5i AUREL LAMBRINO . . . . Putrezind........ 57 I. RĂDULESCU-POGONEANU însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu..... 69 ARTUR GOROVEI..... . Persistente păgânesti în daţi- nele noastre...... 95J AL. ROSETTI....... . Antoine Meillet...... iii EM. CIOMAC....... . începuturile muzicii . . . 120 G. M. CANTACUZINO . . . Despre posibilitatea unei ar- hitecturi româneşti . . . 1.29 ANTONI CESAR PARTENI . Energiile naturale..... i35 VLADIMIR STREINU . . . . Dubletele artistice..... 149 ŞERBAN CIOCULESCU . . . Poezia d-lui I. Vinea . . . 164 CRONICI CAIN ŞI ABEL SAU DESPRE OPOSIŢIA CALOFILĂ de Camil Petrescu (1S0); DESPRE O ETICĂ A «PUTERII» de Mircea Eliade (187); DOUĂ ENERGII EXCEPŢIONALE: FELIX FRANKFURTER ŞI R. M. HUT- CHINS de Petru Comarnescu (192); NOTĂ LA UN «MANIFEST PERSO- NALIST o de Mihail Sebastian (197); « YOGA » ŞI AUTORUL EI de C. Noica (202); ENESCU PRINTRE NOI de Emil Riegler (207); ACTUALITĂŢI ITALIENE de Alexandru Marcu (211); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (215); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Ion I. Cantacuzino (220). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: _ Redactori: PAUL ZARIFOPOL CAMIL PETRESCU (1.I-1.V.1934) RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE SERVICIUL DE EXPEDIŢIE 2, STRADA C. A. ROSETTI, 2 TELEFON 3-35-66 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATA DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IV, No. i, IANUARIE 1937 BUCUREŞTI OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ MONITORUL VISIUNI DE ITALIE I. NOTE VENEŢIENE TORCELLO Cine vrea să înţeleagă Veneţia, «Veneţiile», cum se zicea odinioară, trebue să plece dela Torcello. La prima înfăţişare, pentru o populaţie de abia câteva sute de oameni, vieri, cultivatori de zarzavaturi, pescari şi luntraşi, un mal mărginit cu haracii viţei, câteva crescătorii de găini, de raţe şi de iepuri de casă, cărora li se consacră în apropiere un institut spe- cial de cercetări, câteva case prin ferestrele cărora se văd scânteind vechile arămuri de bucătărie, pe când vreascurile umede fumegă pe căminul de modă veche. In faţă, canalul dincolo de care se văd uşoare neguri până la pământul care mijeşte în fund cu altă pără- sire si altă sărăcie. Taina e însă la capăt, în cuprinsul larg al unei pieţe unde nu se mai adună şi nu se va mai aduna niciodată « poporul », unde nu vor mai porunci şefii lui autonomi, unde nu vor mai fi judecăţile şi nu se vor mai împărţi poruncile, turiştii, aduşi în grupuri ca să plece tot aşa de ignoranţi ca la sosire, fiind aici singurii oaspeţi. Revăd acest loc de scumpe memorii şi de sacră reculegere a doua zi după un congres de studii bizantine, care, între splendorile bogate, de o tehnici perfectă, ca pentru o republică înfloritoare şi un împărat de lume, dela San-Marco şi dela Ravena, ar fi putut să poposească aici pentru a vedea, pe de o parte, începuturile bizantine pe pământ italian şi, pe de alta, transpunerea acestor reglementări de artă în naive şi profund sincere, deci pentru noi adânc mişcătoare, înseilări de folklore, nu fără amestecul uneori al marii tehnice înseşi, care înjgheabă pe aceste ziduri de basilică aproape rurală marile figuri ale închinării orientale. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să înlăturăm ceea ce s’a curăţat, netezit, lins şi adaus de restauratorii a căror eră se pare că nu s’a închis cu totul în Italia. In basilică se ciocăneşte şi se lustrueşte; alături, la Santa Fosca, lucrul s’a şi isprăvit şi, în locul vechilor pietre, e acuma un pavaj de ieften ciment roşu ca la orice berărie. Dar în bisericuţa legată de lăcaşul cel mare printr’un pe- ristil cu delicate coloane de chiostro, cam aşa cum s’au adaus în cazul, unic la noi, dela Bălteni lângă Bucureşti, se recunoaşte ordonanţa interioară căreia-i corespund afară capacele suprapuse ale unui fel stângaciu de a realiza bolta: două semicercuri de ambele laturi înlocuesc ceea ce la noi se face, mult mai elegant, prin ceea ce Francezii numesc «trompes d’angle ». încolo, goliciunea cea mai bine lustruită, izgonindu-se şi cea din urmă umbră tre- murătoare ce s’ar fi putut ascunde în colţuri nemăturate şi nescu- turate. Dacă n’ar fi sfinţenia locului, s’ar putea danţa la accentele unui «jazz». Dar nicio reparaţie restauratoare nu va putea să înlăture scân- teierea strălucită a mozaicului pe fond de aur al basilicei. Ju- decata cea de pe urmă e pe păretele dinăuntru, unde era odată uşa de intrare, pe când la noi aceste scene, în aşa de puţin şi de ţărăneşte umil, se văd pe partea exterioară a acestui părete. E aici o rânduire iconografică de un caracter unic. Povestea e rânduită după un tipic pierdut, sau după fantezia unei minţi proaspete, capabile de o continuă creaţiune. Ce nu se află aici, din Vechiul şi din Noul Testament, în jurul lui Isus marele şi ultimul judecător! Voinici îngeri cam greoi, .cu faţa rotundă, lătăreţ senină şi aproape surâzătoare, trupuri goale care aşteaptă biciul ispăşirilor fără sfârsit, scăfârlii care fac temelia însăsi a acestor desfăşurări în mai multe registre, un realist Sfânt Petru care, îngenunchind, îşi îndeplineşte şi el rolul în această tragedie a sufletelor chemate la marea alegere. Fiecare figură, fiecare atitudine merită o cerce- tare deosebită: nu e una care să nu adauge ceva nou la acea istorie a tipurilor care şi-a căpătat un aşa de mare rol în istoria artei. Intoarce-te acum în cealaltă parte, spre cele trei abside de o atât de pur bizantină alcătuire pe care e pe cale să o strice acuma, într’un brutal conflict de linii, şirul de trepte, culese nu ştiu unde, care duce la scaunul episcopal de piatră dură în care tradiţia popu- lară vedea însuşi tronul lui Attila, iar turiştii prilejul de a se VISIUNI DE ITALIE s încorpora, aşezându-se pe dânsul, desvoltării unei depărtate istorii. Te vei găsi întâiu în faţa celei mai extraordinare figuri a Maicii Domnului. Ea se desfăşură, se înalţă, pluteşte pe toată întinderea puter- nicii bolţi. Lunga haină de întunerec adaugă la proporţiile uriaşe. Mărunt, capul cuprins în vălul de acelaşi mister are în severitatea ochilor puternic sprâncenaţi o extraordinară putere de impresie. In dreapta, Isus, — nu fără oarecare similitudine cu acela care domină, ieşit din vreun adaus cu caracter popular, în mijlocul solemnilor apostoli în chiar principala boltă a basilicei marciene — are aceeaşi blajină înfăţişare ca şi în scena Judeţului. Aici a inter- venit iarăşi, cu lipsa-i de proporţie şi de măsură, dar cu sponta- neitatea-i vie, cu tendinţa-i de a se apropia de orice suflet, tradu- cerea în acea latinitate populară care începe aici, în veacul al Xl-lea — poate şi mai veche —, ca să ajungă, după multe alte împrumuturi din Constantinopol, la Duccio, la Cimabue şi la Giotto. Bizanţul iniţial e, de altfel, şi aiurea, în micul Muzeu ce dă figu- rile aspru modelate ale unei palia de metal, umilă corespunzătoare a celei dela San Marco, şi prapurul, datat din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, în care, Sfânta Tosca răsărind lângă Maica Domnului, felul de lucru, cu fir de argint pe mătasă şi cu figurile schiţate cu condeiul pe vechiul fond, par a fi numai continuarea unor obiceiuri de rit care trăiesc şi până astăzi la noi. o încercare de întoarcere in trecut O înviere a secolului al XVIII-lea se încearcă în cele trei rân- duri de înalte camere luminoase, de o aşa de armonioasă împărţire, cu săli de recepţii de care ar fi putut fi gelos Ludovic al XlV-lea, ale Palatului Rezzonico. Frescele lui Tiepolo, de o nesfârşită îmbielşugare în răspândirea unor alegorii cărora ştie să le dea vieaţă şi mişcare, pe urmele înain- taşilor, tot aşa de meşteri în umplerea spaţiilor, dela sfârşitul seco- lului al XVI-lea, sunt pretutindeni pe plafoane, unele extraordinar de vii în colori, altele de o tehnică nouă şi curioasă, revărsându-se 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi pe ziduri. O altă frescă acopere încă păretele din fund al unei încăperi de dormit: acolo, secolul al XVIII-lea a ieşit din abstrac- ţiile franceze şi-şi caută subiectul în chiar vieaţa de toate zilele, prinsă aici în petrecerile, în mummeriile sale, care continuau, rafi- nându-se, în ciuda decăderii politice a Republicii, căci societatea rămânea deosebit de vie si trăia în nestrămutata credinţă că nimic i > n’ar putea să dărâme aşezământul, respectat până atunci de o lume întreagă, al strămoşilor. Căci e vremea lui Guardi şi a lui Longhi. Pe când Canaletto se opreşte asupra monumentelor înseşi, văzute într’o atmosferă de convenţie, astrală, lunară, fără niciun efect de coloare, fără niciun simţ al luminii, oamenii nejucând niciun rol şi vieaţa mă- runtă a cartierelor îngrămădite nefiind vrednică de maestrul fron- toanelor şi faţadelor, aceştialalţi distrează şi înveselesc. Lon- ghi e corespunzătorul lui Goldoni; unul pare făcut pentru celalalt; ei se întregesc astfel. Nu se poate o mai bună ilustraţie pentru poetul comic decât a acestui glumeţ al pensulei. Aş zice chiar că această adăugire e o necesitate. Revăd astfel scenele de interior care râd graţios asupra amă- nuntelor, sprinten sau umil umane, ale unei atât de uşuratece şi de simpatice societăţi care continua să se hrănească din colonii. Cutare pânză slăbuţă prezintă o masă de mulţi oaspeţi, cari nu se gândesc decât la fericitul seceris al ceasului care trece. i Când e vorba însă de vieaţa celor câteva mii de sus, aici e o grijă deosebită de o înaltă cuviinţă, de o nobilă demnitate. Co- media e pentru vulg — se mai reprezintă, ziua, pentru popor, Baruffe chiozzote a lui Goldoni —, şi acea glumă de caricaturi umane, amintind pe Flamanzi şi Olandezi, tot aşa. E stilul Rosalbei Carriera cu feţe şi veşminte care par petale de floare. Chiar când Tiepolo îşi înfăţişează soţia cu tâmplele înălbite ieşind uşor de de subt căiţa brodată, el nu uită să adauge figurii de o atât de autentic veneţiană seninătate, puţintel melancolică, parcă ar fi întrupat amintirile, tot ce avea ea ca pietre scumpe la gât, la braţ şi degete, haina întunecată desfâcându-se maiestoasă în contrast cu atâta spumă de horbote, acoperind ceea ce a fost odată înflorirea triumfătoare â sinului. Costumul larg, măreţ, de paradă orientală al veacurilor de cea mai mare prosperitate s’a dus. Lumea se întoarce la haina VISIUNI DE ITALIE 7 strâmtă a evului mediu, dar ea nu prinde de-aproape trupul, ci fâlfâie într’o spumă de dantele, într’o fluturare de mătăsuri, într’o coajă de catifea, aurul răsfâţându-se în ramuri, florile stropind vestele. In mârea feerie a unei epoce care nu ştie ce o aşteaptă, revoluţii, cuceriri şi tiranii, aducând spaima în mijlocul acestor răsfăţaţi ai unui lux mergând până la copilărie, vor veni asprii oameni cu părul tuns, cu hainele strânse şi şterse, cu mersul grosolan şi ameninţător. Se vor goli încetul pe încetul palatele care până atunci sunt încă pline de mişcare şi de bucurie. Se vor întuneca oglinzile, astăzi atât de pătate, în care cândva s’a răsfrânt atâta frumuseţă şi atâta cochetărie. Şi se vor închide în dulapuri, căci nu mai e cu ce să se deie ospeţele, acele porţelane a căror înfăţişare formează astăzi partea cea mai bogată şi mai atrăgătoare a acestei expoziţii. Ce nu este aici! O parte străină, exotică, foarte dibaciu imitată: vase de China în vremea când Extremul-Orient începe să intere- seze, să atragă şi să fie imitat — şi aici e o cămăruţă chineză. Se imită produsele saxone şi vieneze, de oameni veniţi din afară, lucrând cu privilegiul. Catalogul ilustrat, La porcellană di Venezia e delle Nove, dă momentul când se începe şi aici arta cea nouă. Tot felul de desemnuri cu flori, unele din ele apropiindu-se chiar de stilurile artei noastre populare, cu o singură virgulă multicoloră în mijloc, nu se deosebesc de ceea ce s’a iscodit, după vechi modele din evul mediu, în lumea germanică. Dar cu un Vezzi, apoi cu Geminiano Cozzi, asociatul « Nemţilor », care isprăveşte liber ân- du-se de dânşii, vine o artă decorativă care se apleacă spre do- rinţile populaţiei şi ţine samă de nevoile şi mijloacele ei ca şi în alte privinţi; totul, chiar când vine dela popor, se preface după acest mare mediu colectiv în care s’a topit atâta aristocraţie a sângelui şi atâta educaţie a vieţii istorice. Aceşti clienţi vreau mărunte lucruri gentile. Dar la poporul care a dat în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea atâtea peisagii, atâtea iesle şi atâtea Patimi ale Domnului, cu un mişcător pate- tism ţărănesc sau cu o duioşie plebee, o adevărată nouă ramură a sculpturii în mic, în modest şi sărac se adaugă atunci. E reprezintată de fabrica delle Nove. Ca şi marea sculptură de catedrală, ea place, dar şi învaţă în acelaşi timp. E şi, uneori, o caricatură care înve- 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE seleşte şi, altă-dată, o galerie etnografică, o prezintare de curiozităţi naţionale, o exemplificare de costume. Sunt copilaşi, adevăraţi amorini, în acel port al secolului al XVIII-lea care le şede mai bine decât oamenilor în vârstă: unul, sprijinit de « camarazi» tot aşa de fragezi, are beret ducal şi hlamidă, şi un îmblânzit leu al Sfântului Marcu cască spre dânsul. Femeia dela ţară cu găina în poală oferă cu gestul graţios al unei doamne mari oul pe care vrea să-l vândă. Alta netezeşte pe copilul care vine cu fructe. Ţărani de fantazie sunt tot aşa de cocheţi. Şi ţăranii aceştia, cari râd, cântă şi joacă, vin toţi din Pastor fido, dar au hazul care lipseşte sentimentalităţii fără sânge din literatura curentă. Nu lipsesc declaraţiile de iubire subt copacul bătrân, slujnicuţele sprintene, care par a veni din Goldoni. Din lumea orăşenească vin părechile ce cântă din gură şi din teorbă înaintea ferestrelor unui palat nevăzut, membrii vechii arlechinade, grupurile mascate. Tot felul de oaste apare şi ea pe farfurii. Dar iată o lume apropiată de noi sau chiar a noastră. Un tânăr Turc cu turban şi haină stropită cu floricele se îndoaie de şale. Un deplin cunoscător al Orientului a putut reda singur aşa de bine femeile, cu văluri şi fără, cu lungile rochii vărgate dela numărul 124. Toată această societate orientală, care e aşa de familiară prin comerţ Veneţienilor, apare, cu eunucii negri în pantaloni înfoiaţi ca nişte plapome, cu câzlar-agale graşi, purtând pe cap pălăria lor cilindrică, cu dervişi purtând tiare. Şi un Domn tânăr, bărbos al nostru îşi arată, încins cu galben peste un caftan uşor înflorit, calpacul alb de cacom, având fundul roşu. Dar această tovărăşie aşa de variată şi de interesantă n’a perit. Ea se continuă prin toată lumea care iese din stradelele înguste, care se mlădiază pe şerpuirea plină de surprinderi a Merceriei, care călătoreşte pe vaporetti. Aceleaşi tipuri se moştenesc din ge- neraţie în generaţie: îţi trec înainte, în hainele vremii noastre, dogi şi proveditori, căpitani ai mării, generali, ostaşi. Când e un călugăr, o călugăriţă, nu vezi măcar în costum vreo schimbare. In ce e pe ziduri, pe pânză, în marmoră şi porţelan recunoşti pe aceia cari ţi-au trecut subt ochi şi cari te aşteaptă afară, iar cei pe cari-i întâlneşti par să se fi coborît din tablouri, să fie chiar însufleţirea me- dalioanelor şi statuilor. Şi la toţi, din cauza legăturilor ştiute şi VISIUNI DE ITALIE 9 neştiute, din cauza acestui mediu de superioară şi generală artă, e ceva dintr’o distincţie supremă, care se manifestă în atitudine, în gest, în cuvânt, toate de o aşa de armonioasă cuviinţă. Băietanul care vâsleşte în luntrea ce duce provizii are toată mândria şi deli- cateţa blondă a unui fiu de doge sau a unui paj de rasă. E curios cum lipseşte în artă acea iubire pentru copil pe care o găseşti la un Murillo. Şi totuşi ei, prin strigătele şi piuiturile lor, prin exerciţiile de gimnastică uimitor de periculoase peste barele canalurilor, prin adunările lor sgomotoase şi cântecele lor, prin neastâmpărul care ţine toată ziua, sunt stăpânii cetăţii. Dar o umbră de cuminţenie trece asupra lor în aceste vremi grele când aerul sbârnâie de loviturile grăbite ale elicelor de aero- plane. Rareori vechiul şal îşi coboară franjurile pe spinarea voinică a unei popolane, vestitele puţuri sunt numai o piesă de sculptură şi cu vieaţa lor s’a dus prilejul lungilor sfaturi cu cofele de aramă roşie înainte, şi o întreagă fantazie populară s’a împrăştiat. Zeiţa standardizării, metalică şi electrică, domină tot ai mult şi aici. DUMINECĂ POPULARĂ VENEŢIANĂ Şi azi nu e, subt raportul social, cu tot ce aduce deosebirea de clasă, o singură Veneţie, ci mai multe, care-şi trimet oamenii de jos în sus, până la Merceria, până înaintea bazilicei admirabile şi a splendorilor Palatului ducal şi Procuraţiilor, dar nu şi de sus în jos. - Dela Casa noastră Românească spre gară, tot marele centru străbătut de prelungirile Viei Vittorio-Emmanuele e al «popo- rului ». Şi în zilele săptămânii, când se lucrează în atelierele din cetate — dantelele, obiectele de sticlă, specialităţile şi mândria Veneţiei, se fac afară, în alte insule—, femeile, mai rar întrebuin- ţate, după cât se pare, la lucrul de fabrică, sunt, în grupe sau sin- guratece, de-a-lungul celei mai netede şi mai frumoase străzi din lume. Dar simţul despre ce este în adevăr această populaţie mun- citoare îl poţi avea numai Dumineca. Atunci se revarsă necontenite valuri de mulţime, care în cea mai mare parte nu se duce nicăieri, căci aici cârciumele sunt extraordinar de rare, cafenelele, de tradiţie mai mult austriacă, IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adună mai ales oameni de afaceri şi teatrele sunt puţine şi scumpe, iar în împrejurimi, între copaci şi pe iarbă verde, nu se mai merge ca odată în secolul al XVIII-lea, Strada există pentru ea şi nu ca un mijloc de-a ajunge undeva. De aceea şi acest mers aşa de elegant unduios. Şi din acest ritm, care prinde şi farmecă şi pe străinul cel mai puţin simţitor, se desface, ca şi din fericitul tempe- rament al rasei, acea mare mulţămire senină, acel luminos zâmbet, acea prietenoasă privire care, când se adaugă şi frumuseţa fe- meiască, aşa de deasă aici, dă cea mai mândră icoană a omului care munceşte pentru a trăi, nu pentru a câştiga, şi nu blăstămă pe acela care s’ar părea că are mai mult decât dânsul. O satisfacţie onestă trece dela unul la altul şi adaugă luminii soarelui o altă lumină, încă mai sfântă. Pe lângă atâtea figuri de o nobilă frumuseţă şi de o elegantă armonie, încrucişările dese între aceleaşi neamuri, umezeala ca- nalurilor, lipsa de aer în casele dosite unde mulţimile se găvozdesc cum pot, miseria care, deşi silită să se ascundă de o bucată de vreme, subsistă şi astăzi, au produs şi multe şubrezenii şi schilo- dituri: picioare scurte, diformări rachitice, cocoaşe, orbiri, staturi pitice. Dar aici nu se râde de aceste infirmităţi: copiii nu se ţin de aceia cărora soarta le-a fost atât de puţin prielnică. De aceea oamenii cărora li s’a refuzat darul frumuseţii şi puterii nu se ascund şi nu se sfiesc. Un sentiment de creştinească frăţie îi îmbrăţişează pe dânşii. Şi, dispărând stângăcia prigonitului, el nu sfarmă impresia întregului, care e de normalitate şi de putere. UN GHETTO CARE MOARE Odată am căutat în ghetto al Veneţiei vechi halcografii şi am găsit de acelea, de o execuţie precisă şi cam rece, care se făceau, dedicându-le personagiilor importante dintr’o Austrie care vorbea italieneşte bucuros şi chiar cu o oarecare mândrie, la începutul veacului al XlX-lea. Nădejdea unor asemenea descoperiri m’a dus şi acuma în car- tierul aproape de gară, unde se ascunde lăcaşul, odată lăcătuit, al Evreilor veneţieni. VISIUNI DE ITALIE II Am trecut subt acelaşi discret pervaz de marmoră veche şi m’am înfundat în aceleaşi străzi atât de strâmte si întunecoase, dincolo de care se răsuflă numai în largul « campo » sărac. Nicăieri vreun element de faţadă, vreun amestec de artă în jurul ferestrelor, vreun balcon. Frumoasa Jessica a trebuit doar să-şi aplece bustul plin peste cadrul ferestrelor banale, pe când tatăl său în prăvălia cu fundul misterios îşi va fi adunat pietrele scumpe şi-şi va fi cântărit ducatii cu zimţi. > > Şi acuma sunt bătrâni orbi cari se târăsc, damblagii cari-şi întind picioarele în stradă, femei în sdrenţe, babe asiatice cu ochii bolnavi şi, din rasa cu sânge spaniol şi maur, figuri bronzate ale fetelor cu ochii adânci, care-ţi anină privirea şi o reţin. Dar prăvăliile, unde se aleg sdrenţele cu bastonul, nu mai cuprind nimic care să te poată opri. « Centrul a luat totul. » Numai copiii cei mai obraznici din lume, — dar nu cârdul sgo- motos de odinioară, — te încunjoară familiar. Unul îţi arată mândru cravata de hârtie ce şi-a făcut. Altul te întovărăşeşte săltând în- dărăt. Atâţia se mulţămesc să te admire în credinţa că au dat de vreun coreligionar, căci « străinii nu mai vin ». Ce a fost bogat, deştept, distins, a evadat. Ceilalţi n’au ce vinde şi se mănâncă între ei, ca vai de capul lor. Cutare vine şi, în aceeaşi iluzie ca tinerii fii ai lui Israel, te invită la sinagoga în care sunt şi unele elemente de artă, dar care, strânsă între case banale, negre, murdare, nu se semnalează de afară, prin nimic. Şi apoi te urmăreşte, el, fiul unei rase care nu cerşeşte decât în margenile credincioşilor, şi cu atâta discreţie, cerându-ţi o răs- plată pentru călăuzirea lui. Dela primul pas ţi se oferă tot ce vrei, tot ce au, tot ce nu se poate să aibă. — Tablouri ? Sunt de sigur. E gata să te ducă la ele. — Nu caut prea vechi... — Avem oricâte vrei. Şi se opreşte numai când îi spui că ai cumpăra doar dacă el te-ar ajuta dându-ţi banii. Deodată, dintr’un colţ, unul îţi în- tinde o cutiuţă cu o inscripţie ebraică.—Pentru ce? — Degetul îţi arată literele. — Nu cunosc limba. Mirat, se retrage. Barba mea îi promitea un rabin venit de departe. Şi patrioţi... însemnări glorifică războiul, biruinţa, opera de civilizaţie. Sunt unele, foarte călduroase, pe care nu le-am mai văzut nicăieri. Dar, alături, pe ziduri: Viva il Purim. Nicăieri evreismul nu s’a păstrat mai credincios originilor şi obiceiurilor 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sale. El nu arată să fi trimes nimic dincolo de hotarele tristului cartier unde la mese goale se adună oameni fără ocupaţie, unde nu se cântă şi nu se joacă, unde totul e virtuos şi veşted, fetele cu prelungite feţe brune şi ochii adânci aşteptându-şi pentru căsă- torie tânărul, de obiceiu urît şi fără haz, cu care să facă bani şi copii. Nicio distracţie, niciun loc de petrecere, dar şcoli şi case de ajutor. In loc de cofetării, tejghelele cu dovleac proaspăt sau cu dovleac uscat. Iar de dincolo, din cartierele muncitoreşti, nimeni nu-şi duce aici, în crasă şi întunerec, paşii. II. DIN ROMA DE AZI După Veneţia, oraşul unde fiecare om se simte legat de altul, perfectă comunitate medievală, în care intră, imediat, dela sine, şi străinii pe cari aduc funcţiile într’un loc care domină pe toţi prin marile sale amintiri şi farmecul misterios care se desface din fiecare piatră şi abureşte din apele glauce ale oricărui canal, Roma face impresia unei lumi strânse de pretutindeni pentru a fi închisă într’un cadru de măreaţă ambiţie şi prinsă în angrenajul unei mândre politice de Stat. Din Roma de pe la 1890, niciun sfert de an după «breşa dela Porta Pia», simplu cadru încă modest, aproape sărăcăcios pentru superbele ruine dominând totul, n’a mai rămas aproape nimic. Cartiere întregi s’au creat, de o maiestate impunătoare, cu cele mai largi trotoare de cel mai scump granit, cu imensele palate masive reproducând tipul celor din veacul al XVI-lea în mult mai largi proporţii. Oteluri luxoase se înşiră unul după altul, gata să primească deopotrivă sancţionişti şi nesancţionişti. Cu toată noua şi vasta Via dell’Impero, menită să arăte în şir monumentele antice, unele descoperite abia acum în urmă, — şi e o problemă dacă e sau nu un câştig în această uşoară prezintare pe un singur front, fără plăcerea descoperirilor în colţuri, unde romanitatea antică să izbucnească înaintea ochilor lacomi s’o vadă —, trecutul admirabil al vechiului Imperiu, pus atât de aproape de noile construcţii, iese scăzut, — aş zice aproape ne- norocit şi murdar. Mediul care-1 punea în valoare a dispărut, şi o realitate crudă luminează totul complet, drept în faţă. VISIUNI DE ITALIE 13 Fiecare vreme îşi are de sigur dreptul său, şi cea de azi uzează foarte larg de al său. Protejează, expune, consacră, cataloghează un cimitir pe care-1 striveşte prin faraonica mândrie a creaţiunilor sale. E o supra-Romă, faţă de care cealaltă are numai oasele risipite ale scheletului său. Ar fi fost altfel dacă aceste două lumi ar fi rămas fiecare acasă la dânsa, în domeniul ei. Şi aceste monumente roase de colţii secolelor nu sunt în nicio concordanţă cu lumea de acum. Ea pare chiar că nu se interesează prea mult de aceste rămăşiţe, care zic puţin unei populaţii în care nouă zecimi au venit de aiurea, odată cu Statul. De fapt însă ce e mai viu — şi se poate vedea în fiecare Duminecă — e lumea muncitorească, pentru care regimul fascist a făcut aşa de mult, cresc ându-i plăcerea de a trăi şi adăugind mulţămirea că totul vine dintr’o cinstită muncă răsplătită. Sunt ţăranii de odinioară cari şi-au găsit de lucru şi au deprins disci- plina muncii. Aici nimic din tradiţiile, aşa de profund aristocratice, ale Veneţiei. Ruralul din margine e pretutindeni. Pe Via Appia, unde, de hatârul automobilelor, abia răsare ici şi colo câte o lespede din vechea şosea care hurduca atâta, trece, alături de auto- mobile, de regulă rare, tot arhaicul vehicul cu înaltele roţi, tras de calul împodobit cu tot felul de motocei coloraţi; prin suburbii femeile se adună ca la ţară în grupe grămădite pe pământ ca la porţile satelor noastre: câte una-şi scoate scaunul pe stradă în ciuda maşinilor care se urmează; în trăsurile care şi-au păstrat fără schimbare formele vechi, vezi femei şi fete vesele cu capul descoperit, uneori cu copii până la pruncii cei mai mărunţi, şi cu voinicii lor tovarăşi. Această clasă laborioasă nu se strecoară, ci se afirmă cu mândrie, ca temeiul a toate. In fond, de aici a venit şi fascismul. Roma pontificală nu mai e împreună. Fragmentele se menţin cu o vieaţă scăzută. La Vatican, în faţa căruia se fac însemnate lucrări de edilitate, mişcarea e uneori mai vioaie. La Lateran, abia urme din ce a fost odinioară, cu tot Colegiul Oriental de alături. Santa Maria Maggiore e numai o biserică asemenea cu celelalte. Călugări, călugăriţe, pelerini se pierd în mulţimea de vieaţă modernă, care năvăleşte, tulbură şi acopere tot. De oboseala bătrâneţelor care au trecut peste optzeci de ani, de grija grea a lucrurilor unei lumi cu sufletul tulburat, de indig- 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE narea pe care, într’un frumos discurs, a ştiut-o întovărăşi de gestul supremei iertări şi a duşmanilor Bisericii sale, Papa stă retras de mai multe luni de zile — cea mai lungă vilegiatură a unui pontif — la Castel Gandolfo, în faţa acelui lac, — în legătură cu cel dela Nemi, — a cărui suprafaţă largă, subt căderea pră- păstioasă a dealurilor încă bine căptuşite de păduri, are un farmec unic, venit din unirea apelor lucii cu un fel de neguri, care întră în ele şi se confundă cu liniştea lor, lac care pare el însuşi sacru. In mijlocul grădinilor minunate, pe care nu le mai poate călca decât rareori un pas ajuns acuma nesigur, Piu al Xl-lea e, pe un alt teritoriu rezervat suveranităţii sale, în lumea sa. Abia se simt carabinierii şi soldaţii de poliţie ori administraţia provincială, modestă şi fără pretenţii, faţă de valul, continuu înnoit, al pelerinilor, din toate clasele şi din toate ţările. Subt teribilul soare care dogoreşte în acest sfârşit de Septem- vrie, mulţimea se succedă în valuri, trăsuri, automobile ameste- cându-se, şi o nesfârşită răbdare îndură toate suferinţile acestei arşiţe cumplite ca să se vadă idolul, care e de fapt un om bun şi înţelept, de o înaltă învăţătură şi ridicat sus deasupra patimilor umane, în aşteptarea momentului când va apărea înaintea lui Dumnezeu, pe care are conştiinţa de a-1 reprezenta pe pământ. Membrii congresului au fost primiţi de acela a cărui autoritate religioasă se întinde asupra unei aşa de largi părţi din omenire. In mijlocul aplauselor, el a intrat în sala unde un tron de cel mai modern caracter, opus veşmintelor roşii şi uniformelor istorice ale suitei, dăuna oarecum înfăţişarea care, în această straşnică lumină, pierdea şi din misterul ei. Cuvântarea a fost lungă, bună şi adânc înţeleaptă. Dar papalitatea se apleca şi ea spre grijile, problemele vremii noi, care nu-i cere poate aceea ce ea însăşi poate să-şi dea, în margenile aceloraşi curente de idei. Voacea supra- naturală coborîndu-se din negura quasi-nevăzutului ar fi fost mai corespunzătoare cu sacra tradiţie a îndoitului mileniu. Audienţele particulare au un scop special de care nu poate scăpa nici această maiestate, de un caracter atât de special, dar binecuvântarea cea mare poate să cadă mai venerată din degete care abia se văd şi în cuvinte care par să vie din altă lume. VISIUNI DE ITALIE 15 ÎMPREJURIMI ROMANE: GROTTA FERRATA, SUBFIACO Roma e şi acum încunjurată de lăcaşurile care au început, în prima lor formă, aşa de modestă, în timpurile când Imperiul îşi mutase reşedinţa şi spiritul creştin de revoltă şi despreţ n’avea nicio tragere de inimă pentru ceea ce reprezintase atâta timp cea mai înaltă maiestate şi gloria cea mai strălucită. Am putut vedea, cu prilejul congresului, deci în circumstanţe speciale, două din aceste mănăstiri în care vechiul spirit a dispărut de mult, dar a rămas monumentul, şi formele se păstrează, mai ales în unul din ele, cu cea mai desăvârşită pietate. Grotta ferrata, — ce icoane nu deşteaptă acest nume, « Peştera ferecată » cu tot ce s’ar putea găsi într’însa arhaic şi misterios ! Deasupra, pluteşte amintirea Sfântului Nil, nu numai bizantin, ci grec din această lume a Italiei-de-Sud. Faima pe care o au manu- scriptele rare şi obiectele de artă păstrate în Muzeu adaugă la acest sentiment de veneraţie. Se ajunge, în faţa catapetesmei Munţilor Albani, cari-şi ridică la capătul tuturor drumurilor faţada de păduri şi de vii, de case învălmăşite, într’o borgata ca oricare altele. Un nor de copii do- mină, frumoşi, cu ochii clari în faţa brună. Ei hotărăsc în toate, încunjură stropitoarea Primăriei, care lucrează de zor ca să ne răcorească, se suie pe dânsa, îi cercetează resorturile, le mânucsc şi cearcă să le strâmbe, apoi se urcă triumfători de-asupra şi o duc înainte în urale, cu toată prezenţa plină de autoritate a comisarului grăsuliu, cu picioarele scurte, aşa de mândru în frumoasa-i uni- formă, gata să se ia la întrecere de alergare cu orice monello nu-i respectă autoritatea. Deasupra porţii, Monumento Nazionale. Un călugăr udă şi leagă florile din grădiniţa care mărgeneşte un urît monument modern al sfântului. Dar formidabila cetate ridicată de urmaşii târzii — după cinci secole — ai sfântului dela Roma îşi păstrează crenele, turnuri, şanţuri ca pe vremea când în această « badia » a Grecilor poruncea singur egumenul. Doar în fund s’a adaus « abatoriul comunal». Şi comorile manuscriptelor dinăuntru ni se desfăşură îndată. Glasuri de călugări bărboşi, cu calota bizantină pe cap, unite cu isonul copiilor siliţi la o clipă de mistice imnuri, se ridică în- viind în faţa icoanei arhaice a Precistei cântări care încep din i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE primele secole ale evului mediu. Ele sunt de o nesfârşită blândeţă în notele adânci, şi în cele de sus par a ieşi din trâmbiţile arhan- ghelilor. Dar ce căutăm noi acolo, erudiţi, doamne, copii, autorităţi în uniformă ? Ce caută orbitoarea lumină venită prin largile ferestre ? Ce caută greoii îngeri cu obrajii umflaţi şi toată minoderia sculp- turală adausă de Papa din 1840 ? Şi pictura atât de străină spiritului bizantin ? Şi Pontificii de ieri în medalioane lângă ale sfinţilor cu inscripţii greceşti ca acelea care închină câte unui sfânt ortodox fiecare chilie ? Restaurarea îngrijită a redat ea primul caracter al zidirii? Şi e atât de sigur că, deşi este o şcoală de paleografie şi miniaturistică şi o tipografie «orientală», toată lumea ştie gre- ceşte ? Dar mozaice se păstrează — acela dela uşă cu Isus între Maica Domnului şi Sfântul Ioan fiind cel mai impresionant —, ca şi împodobirea sculpturală, poate nu chiar aşa de veche, a uşii celei mari. Păcat că, în graba prezentării muzicei bizantine, ele au trecut neobservate şi a fost imposibilă orice oprire asupra acestor opere de artă, în legătură şi' cu Vechiul Testament, ceea ce li dă şi o înaltă valoare iconografică! Sfântul Benedict, disciplinatorul, ostaşul roman subt steagul lui Hristos, este el la Monte Cassino ? De sigur că nu. In loc, pom- poşii clăditori de marmură din secolul al XVII-lea şi îmbulzeala Benedictinilor germani ca să comemoreze pe sfânt cu picturile lor moderne. E însă sfântul care a întemeiat, contra monahismului oriental, religia muncii, măcar la Subiaco, unde el e adorat sus, pe când, jos, marea clădire galbenă cu lungile culoare e închinată Sfintei Scolastice? Pe Via Vaier ia, între povârnişuri din care o muncă păgână scoate singurul rod al viilor — şi necurmat cazmalele scormonesc pământul —, se trece, cu perspectiva îmbrăcată în ceaţă a Munţilor Albani, pe la Vicovaro şi Arsero, spre acea subită isbucnire de piatră care e Subiaco. Jos, copilăret umplând de viaţă strada, bătrâni cari-i păzesc, câte un preot octogenar cu degetul arătător înţepenit într’o bene- dicţiune. Vechiu cuib ţărănesc, cu cârciumile, ospătăriile, prăvă- liile de obiecte de aramă. VISIUNI DE ITALIE 17 Suişul pleacă, aprig şi iute. Vechea lespede răsare din pietrişul care suceşte şi înţeapă picioarele. E o Via Cruciş. Singur avântul grupelor de pelerini ai artei susţine în mijlocul oboselilor ne- sfârşite. La capăt eşti drept pe culme, şi în faţă coasta de munte opusă îşi prăvăleşte mărunta pădure. Ziduri formidabile sunt înrădăcinate în adâncul văii: un cuib de uriaşi. Sfântul nu e aici: el n’a vrut aceasta. Când intri pe poarta al cării mozaic pomeneşte pe meşterii ce au lucrat în secolul al XlV-lea, te găseşti într’un lăcaş plin de spiritul celuilalt mai mare sfânt italian, Francisc. Ale lui sunt superbele fresce din viaţa Mântuitorului, de o aşa de perfectă păstrare, asemenea cu cele dela Assisi, poate însă fără marele avânt de credinţă mistică de acolo. Doar că aici nu cântă păsărelele în marginea ferestrelor, ci clonţaţii corbi graşi ai lui Benedict se hrănesc după cererea tradiţiei în cuiburile lor zăbrelite. Sfântul e doar în fund, unde păreţii turnului sunt de o piatră goală şi aspră. Mâni nedibace au schiţat o frescă, în care ochii mari subt sprâncene larg arcuite vin dintr’o influenţă siriană. Peste această nuditate s’au întins splendorile de aur, albastru şi roz ale franciscanismului duşman al acţiunii. > > Şi, cum muntele e acuma mai mult părăsit şi munca o fac jos ţăranii, şi nu călugării deschizători de ogoare, Francisc a învins pe Benedict în Biserică, pentru ca în lume Benedict să învie pentru întreg poporul său în Benitto Mussolini, care e şi el un Benedict. III. III. ICOANE DE «GRECIE MARE» Neapolul văzut după atâţia ani arată o prefacere tehnică totală. E o minune ce s’a putut face prin voinţa unui om neadormit, cu ajutorul devotat al celor cari-1 încunjoară. Unde era o margine de mare îngustă şi murdară, pe care se răsfăţa la soare obişnuinţa de a nu lucra a celor din urmă elemente populare, pentru ca, la căderea serii, prin colţuri, copii în sdrenţe, părăsiţi de toată lumea, să întindă mâna, se primblă astăzi oameni muncitori şi mulţă- miţi de soarta lor pe o cale circulară largă, luminoasă. împodo- bită cu statuile generalilor războiului. Şi de jur împrejurul imensei şi atât de frumoasei cetăţi s’a despicat înaltul mal de granit şi de 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE marmură pentru ca una din cele mai lungi serpentine din lume să domine Marea, pe când povârnişul pietros desfăşură, în acest sfârşit a lui Septembre, şirurile de arbori peste cari aleargă viţa de vie încărcată de struguri albi şi negri. Aceasta, fără a mai po- meni de autostrada de atâţia zeci de kilometri care dela Castel la- mare, cu amintirea, pentru noi, a sfârşitului lui Alexandru-Vodă Ghica, duce în suburbiile napolitane. Şi nu trebue să se uite nici liberarea din strâmtoarea leproaselor case populare a Castelului Angevin, care invită la cercetarea atât de vastului său cuprins prin extrem de delicata poartă de marmură albă în stilul Renaşterii. Acuma, când s’au deschis noile orizonturi, se deosebesc neted toate păturile istorice din care s’a alcătuit cetatea, azi aşa de veche, care era osebită odinioară după «noutatea » ei. « Grecia Mare », dela care vine atâta parte din viaţa actuală, n’a lăsat nicio urmă monumentală. Cei ce s’au aşternut deasupra au distrus şi tot ce a putut să deie lunga stăpânire a Romei. Bi- zanţul însuşi e neexistent aici. Am crezut că el trăeşte la Amalfi care e prezentat ca o cetate adânc înrâurită de legăturile cu Imperiul de Răsărit. De sigur că, aşezată într’o poziţie atât de fericită, prinsă de stâncă şi linsă de mare, cu coroana viilor împrejur, ea face încă impresie şi prin zidurile bătrâne, prin boşturile cărora te strecori ca să ieşi iarăşi la lumină spre a fi sorbit de altă gură de întunerec. Dar biserica însăşi, « monumentul naţional», cum o arată inscripţia de pe zid, nu mai păstrează decât în linii generale, şi poate şi în turnul încă nerestaurat — din fericire —, tipul dela început. Normand, în stilul francez mutat aici, în Italia-de-Sud, ca să capete o formă deosebită, e latul pridvor, dar căciuliţa din vârful clopotniţei e în acea ceramică arabo-iberică, ce a fost mutată aici în secolul al XVI-lea. Iar contemporanii au grămădit mozaice nouă, palide imi- taţii ale frescelor dela Assisi, căpiţele cioplite de ieri, făcând să dispară orice impresie de venerabilă autenticitate. Ceea ce la Neapole domină peste orice a putut să vie de aiurea, e tot solidul spirit normand, mai liber, doritor de măreţie. Dela el vin sumbrele mase impunătoare, păstrate cu toate ascunzătorile, ferestruicele si crenelele lor, dela Castel dell’ Uovo, ca si dela VISIUNI DE ITALIE 19 întăriturile, intitulate uneori «castele sarasine» (ca la Amalfi) din împrejurimi. In mijlocul chiar al vechii fundaţii elenice zidirea restaurată de Alfons Magnanimul înseamnă tiranica luare în stă- pânire. Când aceşti Aragonezi, venind din Catalonia, au adus spiritul spaniol, el s’a manifestat, până în epoca bourbonică şi după aceea, prin caracterul mănăstirilor noi şi al palatelor unei regalităţi pentru cadeţii de familie dela Madrid. Dar modelul acestor imense zidiri masive, în ambele capitale ale dinastiei, e luat din Roma, care, prin Leon al X-lea de Medicis, împrumutase realizările pseudo- clasice ale Florenţei de unde venea bogatul şi luxosul înnoitor. Dar acestea sunt lucruri de suprafaţă, politice. Tot ce formează caracterul popular a rămas grec, de acum peste două milenii. Originea elenică e nu numai în figurile oacheşe, cu privirile dulci, în structura neitalică a trupurilor. Tot ce formează agitaţia, graba, frigurile, sgomotul de care e plin Neapolul e grecesc, cum greceşti sunt exhibiţiile în aer liber ale vânzătorului de stridii şi de toate comediile mării, precupeţia a tot felul de obiecte de curiozitate. Lucruri greceşti pe un fond vulcanic. Pentrucă fierberea de subt pământ se comunică misterios la suprafaţă, provocând în acelaşi timp furtuni subite care răstoarnă mesele restaurantelor de afară, strică globuri şi farfurii, în cea mai comică din desordini la cei ce vreau să pue în siguranţă persoana sau avutul lor, după care vin ploile teribile de cinci minute şi triumfătoarea înviere a soarelui, făcând din oamenii înşii, prin neastâmpărul şi vor- băria lor, de fapt aşa de simpatice, nişte jucării ale puterilor ne- văzute. Această pecete normandă din Castelul Angevin, castelul cel mare, maschio pentru Napolitanii de astăzi, ca şi, dincolo în Sicilia, de la Zisa, se sprijină, de altfel, pe tradiţia bizantină. Dela Bizanţ s’au luat, în adevăr, două lucruri. Intâiu proporţiile uriaşe. Ele sunt enorme aici, în castelul pe care l-a primit şi l-a adăugit, l-a prefaţat cu luminosul lui arc de triumf de marmură albă, imitând Roma veche, Alfons de Aragon, Magnanimul, şi l-a transmis Spaniolilor săi ca să-i mai facă adau- suri: 26 de metri de înălţime pe 26 de lăţime. Acuma, când nu 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai sunt vechile tapiţerii din secolul al XV-lea, când, afară de liniile păstrate în fundul bolţilor, ornamentele au căzut de do- goarea focului de acum vreo treizeci de ani, aceste proporţii în- spăimântă. Ce puteau să însemne făpturile omeneşti pe lângă această neagră imensitate, pe lângă acea scară-turn care suie pe margenea edificiului menit să ţie în frâu această mulţime de gre- cească, de orientală agitaţie necontenită! Odată, aici oricine simţea în el aspiraţiile către Imperiu. Ele au trecut la acei aventurieri normanzi, la început simpli « conţi», apoi succesori ai ducilor bizantini, anunţând în titlu că vor fi şi domni ai Siciliei « prin graţia lui Dumnezeu şi a Sfântului Scaun », ca să se anunţe apoi «ajutători ai creştinilor », şefi permanenţi de cruciată şi, prin toate calificativele din literatură, prin toată pompa de veşminte, monete şi clădiri, rivali ai Cesarilor din Bizanţ. Aragonezul din secolul al XV-lea, stăpân al Cataloniei, Alfons, putea să apară deci ca un autentic «împărat al Mediteranei», şi «împărăţia» lui putea să steie larg în castelul cu bizantine rădăcini. Şi Italia de azi ? Pe lângă ce a dăruit munca ei de veacuri, potenţată aşa de mult astăzi, ea se face simţită prin caldul senti- ment patriotic care animă întreaga regiune. Nicăieri nu sunt mai multe inscripţiile, pancartele cu Viva il Re, Viva il Duce, A noi Duce, Rex, Dux, cu pomenirea celor mai frumoase din învăţăturile naţionale ale d-lui Mussolini, decât aici, unde patriotismul se scrie pe toate faţadele, precum odinioară religia era săpată şi zugră- vită în toate lăcaşurile. Şi, în ultima mea şedere acolo, am văzut oraşul năvălit, cuprins, cucerit de treizeci de mii de fanţi, infan- teriştii războaielor biruitoare, cari-şi aduceau amintirile, rănile, bătrâneţa încă zdravănă sau şi energia întreagă pentru ca înaintea Prinţului Moştenitor să arăte că şi ei sunt gata de orice împrejurare. N. IORGA TERŢINE PENTRU H. Arareori, când bucuria vine Şi ca o apă sufletul tău creşte De nu mai stă năvala lui în tine, Ca dintr’o cupă unda se porneşte Şi pe zăgazuri plinul şi-l revarsă. Şi bucuria nalt te ’mpodobeşte, Astfel că ’n piatra sufletului, arsă, Ca ’n albele fântâni italiene Primeşti si dai ţâşnirea ei întoarsă, Din clipe scurte, rare şi viclene. Când sare piatra şi aprinde pomul Şi taie, toamna, sub ţărână, viaţa, Ca piatra însăşi, neclintit stă omul. El crede că începe, dimineaţa, Mereu, o viaţă mică, de mărgele... Dar numărând-o i se schimbă faţa — Ard vii şi codri, brusturi şi nuiele Şi ’n ceasul roşu fără ’mpotrivire, înalţă moartea risipită ’n ele. Şi-apoi, nădejdii ’n creanga lor subţire Ce numără mai rar, şi nu împarte, Căci ceasul ei e, undeva, departe. Ce greu străbaţi la puntea cea mai naltă A navei ce ţi-ai luat să treci prin vreme Cu frica şi speranţa laolaltă. Eşti peste tot, dar sub mai multe steme: La cârmă, la lopată şi la vele, Şi pretutindeni echipajul geme, Căci eşti tot tu, la munci ce toate-s grele. Iar când ajungi pe puntea cea mai naltă De vezi în jur întregul câmp de stele, Simţi timpul cum te taie, ca o daltă 1936 ION MARIN SADOVEANU NOTE DIN ITALIA i PE DRUM Intrăm în Italia târziu, după miezul nopţii. Ne-a bătut soarele de Iulie o zi întreagă, pe întinsele câmpii jugoslave, şi când am ajuns între munţii păduroşi şi în văile scormonite de torenţii flu- viului Sava, era întuneric de mult. . La Postumia plouă... Formalităţile vamale se îndeplinesc cu deosebită curtenie... Pornim spre Trieste printre pâlcurile de pini suspendaţi şi printre stâncile cărunte — pe care le-am văzut altădată într’o albastră după-amiază — şi pe care un cenuşiu ră- vărsat de zori începe să ni le destăinuiască. Gările sunt învăluite în pâcla dimineţii. Trebue să fie: San Pietro di Carso, Senosec- chia, Sesana... Pândesc, cu fruntea sprijinită de geamul vagonului, ivirea Mării Adriatice... O desluşesc cu greutate. Deocamdată, este amestecată cu cerul încărcat de nori suri şi grei... Pare a fi o răvărsare a cerului, dincolo de ţărmul zbârlit de stânci şi înco- voiat în depărtări indecise. Dar ziua creşte şi Adriatica se des- face din amestecul ei cu norii. Alergăm spre Miramare. .. Trec, încă o dată, ca din zbor de pasăre, peste masivul de chiparoşi lângă care castelul arhidu- celui Maximilian ridică trepte de marmură spre tragice amintiri istorice... Sporesc vilele, boschetele, vasta panoramă a Triestului şi zecile de îmbarcaţii, priponite lângă ţărm... O neuitată amin- tire personală creşte în sufletul meu, din revederea acestui fericit NOTE DIN ITALIA 25 sân de mare plini de oleandri şi de rodii. Era întâia oară când coboram dela Postumia la Trieste. Era la mijlocul lui Ianuarie şi lăsasem în urmă România şi Jugoslavia, adânc învelite în pă- turile iernii. Urcând scara Alpilor, între Zagreb şi Postumia, zgâriam cu unghia geamul spoit cu flori de ghiaţă şi priveam imen- sitatea lanţurilor alpestre, încărcate de omăt şi de transfigurate pă- duri de pini... Era atât de frig că ţevile de apă ale vagonului îngheţaseră şi călătorii nu puteau să se mai spele. M’am coborît la o gară, am aşternut prosopul pe zăpadă, am adunat pe el un cogemite cocoloşul alb şi m’am urcat în vagon, să mă spăl cu zăpadă în loc de apă 1... Şi iată că, într’o singură noapte, din Alpii îngheţaţi, de lângă apele sleite, mă pomenesc lângă această Adriatică cu respiraţie umedă şi temperată ! In locul atâtor păduri — toate cu copaci de Crăciun ! — deschid ochii lângă boschete verzi şi lângă flori care n’au ştiut de tristeţa toamnei şi de prăpădul iernii 1 Şi ui- mirea mea trăia mai departe. După Trieste, primăvara continua. Ianuarie rămăsese sus pe vârful munţilor şi în câmpiile dela Răsărit. Euganeia, Emilia, Toscana... primeau pe uimitul «ţăran dela Dunăre », împodobite cu mirt verde şi zâmbitoare !... E adevărat că, între Brenta şi Po, şesul larg şi fertil îmi purta gândul spre mănoasele bărăgane româneşti, dar reţeaua de canale, dar puzderia de conace şi de crame, dar liniile nenumărate de duzi, legaţi între ei cu ghirlande de viţă, mă puneau în faţa unei agere activităţi agricole şi la pragul unei stări sociale ţărăneşti înalt evoluate. Unde sunt câmpiile noastre, de arătură ori de fâneaţă, pe care trebue să alergi, cu trenul şi cu ochiul, minute întregi, până să găseşti o casă sihastră, sau un sătuc, adunat, în fundul zării? Dela Portogruaro la Mestre, dela Mestre la Rovigo, nu poţi să stabileşti niciodată dacă eşti în câmpie, adică între sate, sau dacă nu cumva străbaţi, un sat infinit de case ţărăneşti, aşezate fie- care în reţea de canale, lângă câmp de grâu sau de lucernă, şi în grădină de duzi cu centură de viţă. Şi pe când aceste înfăţişări de muncă ordonată şi stăruitoare se desfăşoară în preajma călătorului, colo, spre miazănoapte, din vecinătăţi de negură şi de nori alunecaţi pe poale, se ridică în cerul Italiei, diadema Alpilor protectori. Peste şesul frământat, z6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără oboseală, cu sapa şi cu plugul, în entuziastul ceas de faţă, tronează, în zarea zilei şi a istoriei, masivul amintirilor milenare! Trecem prin Padova. Cu sfântă emoţiune ne aducem aminte de popasul nostru de altădată, de catedrala şi de mormântul Sf. Antonie şi de atâtea comori de artă, totuşi palide şi de preţ puţin, pe lângă tezaurul moaştelor Sfântului. La Monselice, văd, pe un dâmb surpat, rămăşiţa — a unui castel ori a unei biserici din vremi uitate — martoră unui trecut plin de evenimente, de al- cătuiri politice succesive şi de dramatică ascensiune, spre splen- dida unitate naţională de astăzi. încep dealurile, încep valurile împietrite şi zbuciumul geo- logic care culminează cu catena Apeninilor. Şi odată cu aceste culmi, încep castelele defuncte (sau transformate si închinate unei vieţi noi), încep monumentele trecutului italian, atât de bogat în stăpânire parcelată, în diviziune politică şi în războaie endemice. Castel cu castel, cetate cu cetate, oraş cu oraş, au luptat, vremuri lungi, pentru stăpânirea pământului şi a mării, pentru afirmarea unei mândre independenţe şi — mai frumos şi mai nobil — pentru întâietate culturală şi artistică ! Veneţia, Ferrara, Bologna, Florenţa... apar, în amintire şi în soarele istoriei, ca nişte cataracte care răvarsă lumii: diaman- tele renumelui, clocotul pasiunii politice şi galeriile artelor ne- muritoare. Azi, uităm pe dogii, pe principii, pe podestaţii şi pe condottierii războaielor italiene şi — sărbătorind pe principii artei şi ai poeziei — suntem fericiţi să-i cugetăm şi să-i numim: fiii unei singure Italii glorioase şi indivizibile. Ferrara — nume sonor şi fastuos — recheamă strălucita curte princiară a casei d’Este, nimbul umanist al Renaşterii şi începu- turile marelui şi ultimului conciliu bisericesc, la care ia parte şi Occidentul şi Orientul. Bologna ne vorbeşte de lungile ei frământări politice — Vis- conti, Pepoli, Bentivoglio... — de dinastia ei de pictori şi de celebra icoană bizantină, atribuită Sf. Evanghelist Luca şi exi- stentă în biserica Madonna di S. Luca, poate chiar aceasta, de pe dealul din faţă... Universităţi celebre, biblioteci auguste, nume de mari poeţi şi opere fără de moarte răsar ca nişte con- stelaţii, din noaptea vremilor trecute! NOTE DIN ITALIA «7 Intre Bologna şi Florenţa zburăm peste Apenini. Aşteptăm cu încordare să treacă gările din văi şi să înceapă această măreaţă escaladare. Mi-aduceam aminte de impresiunile primei mele tre- ceri peste Apenini. Mi-aduceam aminte de cele cincizeci de tu- nele, mici şi mari, şi de ciudatul nostru drum, ca prin inima unui flaut cu cincizeci de găurele!.. Urcam din ce în ce mai sus... De pe culmile muntoase, ajunse sau străpunse, şi de sub tavanul norilor, ne licăreau, ici şi colo, în văile albastre, depărtări câm- peneşti, scăldate în soare, sau vetrele unor mari oraşe. Treceam prin atâtea tunele, dar şi peste câteva viaducte. Sfredeleam, în fuga trenului electric, coastele stâncilor uriaşe, dar, în acelaşi timp, alunecam peste prăpăstii, pe podurile zvelte, întărite între pereţii aproape verticali. Când, din zvârcolirea noastră de şarpe fantastic, coboram mai de vale şi puteam să privim oblic prăpă- stiile escaladate, viaductele ne apăreau agăţate şi aieriane, ca nişte ghirlande sure. Ne dădeam bine seama de înţelesul călătoriei noastre peste Apenini: era un zbor pe deasupra lor şi tot com- plexul de tunele şi de viaducte însemna numai netezirea acestui zbor încovoiat, care pornea dela Bologna şi se termina la Pistoia. Gările din vârful Apeninilor, pe lângă care treceam sau la care şi opream, erau — după cât îmi dau seama astăzi — Marzabotto, Verguto, Bagni di Porretta, Sambuco şi Pistoia. De data aceasta, plecând din Bologna, cu acelaşi minunat tren electric, pe care îl aşteptam cu nerăbdare, îmi dau seama treptat că nu urmăm linia cunoscută... Sunt alte gări, alt pei- saj. Nu urcăm Apeninii şi nu descoperim zările din ce în ce mai largi pe care le cucereşte ascensiunea... Pare-că nu urcăm de loc... Tunel ele sunt multe şi mult mai mari decât altădată. Tunelul al 5-lea este uriaş; tunelul al 10-lea, al 12-lea, al 14-lea sunt foarte lungi... Tunelul al 16-lea mi se pare lung ca dela Bucureşti până la Buftea! Stau cu caietul deschis, pe genunchi, şi cu creionul în mâna... Sunt uimit şi copleşit! Evident, este altă linie decât linia de urcare, urmată altădată. Este o linie cu totul subterană, a cărei realizare te înfioară de admiraţie, la fel cu cele mai puternice opere, ieşite din voinţa şi din geniul omului!... Mai târziu mă lămuresc şi învăţ prin ce am trecut: este o lucrare de titani, care a sfredelit Apeninii şi a unit, pe sub aceşti 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE coloşi, pe drumul cel mai scurt, Bologna cu Florenţa. Străbaţi, mai întâi, valea Savena, până la Pianoro. Aici este primul mare tunel — de 7 km.—pe sub muntele Adone. Ieşi în valea Setta; treci pe sub alt tunel de 3 km. şi apoi, dincolo de gara Casti- glione dei Pepoli, intri în marele tunel al Apeninilor, lung de peste 18 km., cel mai lung din lume, după tunelul Simplon! Scoţi capul, din acest tunel, la Vernio, în valea Bisenzio, şi mergi pe fundul văii până ajungi la Prato. Cu Pistoia nu te mai întâlneşti! Feeria de azur, de văzduh spintecat, pe aripi solare, şi nălucirea Florenţei, departe lângă Arno, rămân visul călătoriei din anii trecuţi şi dorul vre-unei alte călătorii viitoare, cu alt tren mai puţin grăbit. Fluturele de altădată — invers de cum este regula naturii — s’a închis într’o crysalidă de piatră şi de beton!... Apropiindu-te de Florenţa şi adunând într’un mănunchi, de înţelegere deplină, uimirea, zguduirea şi admiraţia prin care ai trecut — străbătând ca o suveica electrică măruntaiele pămân- tului şi sfredelind tălpile Apeninilor, pe o distanţă de peste 90 de km. — te luminează concluzia victorioasă: O energie nouă, cu antică amploare romană, şi imperiul unor noi destine, grăbite să ajungă pe cele vechi, constrâng: piatra, inima şi viitorul, în această peninsulă predilectă Providenţei 1 II II PALATINUL ... Aşa dar, acum două mii de ani, aici unde sunt boschete de oleandri, palmieri şi chiparoşi, erau palate împărăteşti, gardă pretoriană şi mii de sclavi care alergau să îndeplinească plăcerile şi capriciile Cezarului!... Această grădină zisă Farnesiană este din vremea Papei Paul III (din familia Farnese), deci de pe la mijlocul veacului al XVI-lea. Târziu de tot, aproape în vremea noastră, marile cercetări arheologice şi dragostea de grădini au schimbat înfăţişarea pustiului şi a morţii. Colea de vale, în acest Forum Romanum, unde se ridică spre ceruri atâtea visuri mutilate, atâta antică trufie secerată de coasa Timpului, a fost acum vreo patru sute de ani, un mormânt NOTE DIN ITALIA 29 universal şi anonim. Pământul şi uitarea acopereau toate aceste glo- rioase rămăşiţe. Bălăriile şi trestiile înnăbuşeau inscripţiile latine. Boii şi bivolii trăgeau la căruţele ţărăneşti, peste Via Sacra, adânc înmormântată... Amintirea Forului Roman se ştersese din su- fletul urmaşilor. Intre Arcul lui Titu şi Arcul lui Sever se în- tindea Campo Vaccino, adică un fel de toloacă de dejugat şi de păscut dobitoacele! In grădina Farnesiană, se odihneşte arheologul Giacomo Boni, răsplătit şi învăluit de umbrele şi de mireasma atâtor copăcei şi atâtor flori, pe care le-a adunat aici, în amintirea grădinilor de altădată. Sub palmierii, stejarii şi viile mozaicuri florale cu inimă de ape ţâşnitoare, stau, în adâncime, ziduri, beciuri, cori- doare, sute de încăperi şi de bolţi, pe care cercetătorii de abia acum se străduesc să le descurce. ’ Palatinul — acest labirint încă neidentificat, fiindcă tot nu ştim bine dacă spre For stă palatul lui Caligula şi spre Domus Liviae . zac temeliile palatului lui Tiberiu — Palatinul poartă în frunte graţioasa Casina Farnestana, cu fântâna ei îmbrobodită verde, cu terasa ei umbrită de doi pini uriaşi şi cu tot aerul ei de loggia acoperită şi deschisă spre imensităţile rotunde ale basilicei lui Constantin, de pe dâmbul din faţă. In spatele acestei casine, este grădina botanică propriu zisă, cu flora ei clasică şi cu bordura ei de stejari. întâia oară când am văzut acest colţ încântător, era în luna Ianuarie, dar pe spalierele grădinii se cocea la soare ultima sau poate prima recoltă de mandarine. .. Azi, zidurile şi spalierele sunt acoperite cu perdele de zorele. In preajma lor, stau — năl- tuţe şi pline de ciucuri roşii — nalbele decorative. Din cercurile făcute de plantele scunde proeminează daliile puternice. Oleandri roşii şi albi sunt pretutindeni, când stingheri şi răsfiraţi ca nişte umbrele, când adunaţi în pâlcuri dese şi umbritoare de poteci. Un răzor e cu deosebire de larg şi de variat în ţesătura lui. Din- colo de bordura largă de petunii, muşcatele şi cârciumăresele fac trepte rotunde. Un palmier — înfăşurat până sus, ca un be- duin în brâul lui de păr de cămilă — desfăşură în aer o coroană de săbii verzi. Palmieri mai mici, rodii înfloriţi şi trandafiri agă- ţători fac un fel de culise acestui cuib fraged, luminos şi miresmat, clădit deasupra zidurilor milenare şi a labirintului de sub pământ. 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mai departe, pe cărările umbrite de chiparoşi, de stejari şi de palmieri uriaşi, grădina Farnesiană ajunge austeră şi gândurile cercetătorului, un moment dezmierdate de simfonia florilor, se întorc solemne spre marile destine desfăşurate pe această Colină Palatină. Plimbându-te aici sus pe aleea paralelă (jos în adâncime) cu Clivus Victoriae, îţi dai seama, înfiorat, că stai pe creştetul unor ziduri ciclopeene. La capătul aleii, acolo unde ai sub picioare poate rămăşiţele palatului lui Tiberiu, este o terasă de unde pri- veliştea te ridică pe aripi până spre domul basilicei San Pietro şi până spre monumentul lui Garibaldi, de pe Gianicolo. In colţul palatului-mormânt este Casa Livid, rămasă ca prin minune de-a-lungul veacurilor şi a furtunilor, cu zidurile ei de altădată, cu încăperile ei şi, pe ici pe colo, cu frescele ei. Intre Casa Liviei şi palatul Flaviilor sunt ruinele templului lui Jupiter Biruitorul sau al lui Apollo. Apoi vin, unul lângă altul, palatul Flaviilor, palatul lui August, Plipodromul lui Domiţian şi pa- latul lui Septimiu Sever. Dar toate aceste palate zac îngropate în bălării, de mult decapitate şi spintecate.. . Crâmpee de zi- duri, columne frânte, ţăndări de statui, căptuşeli de marmoră.. . au fost crâncen şi ironic vânturate de vijelia vremilor ! Şi precum se întâmplă uneori — cu zidurile vechi, cu clopotniţele în care clopotele au murit de mult — că vine câte o barză şi-şi face cuibul în vârful unui perete rămas în picioare, aşa s’a întâmplat şi cu palatele Flaviilor şi al lui Augustus. La începutul veacului al XlX-lea, englezul Mills — venind după familiile Spada şi Mattei— a construit o efemeră vilă albă, aici între chiparoşii întunecaţi şi scufundatele plafoane imperiale. Insă există o lege, în parte firească, în parte suprafirească, a restituirii integrale. Credinţa creştină face din această lege te- melia sublimelor ei aşteptări, mărturisite în « Simbolul Credinţei ». Aşteptăm cu tenacitate restituirea lucrurilor ce au fost odinioară şi pe care pare că moartea le-a înghiţit în întregime !... E o bu- curie mare să vezi această convingere (care se va încununa mi- raculos în ceruri), pilduită şi dovedită, parţial, încă de pe pă- mânt. E zguduitor să vezi — ca un fel de început de probă — că trecutul poate să-şi readune oasele şi să facă, din inima noa- stră, o primă etapă, în calea spre « restitutio in integrum ». NOTE DIN ITALIA 31 Iată, deocamdată, acest palat al Flaviilor... Sunt aproape două mii de ani, de când stăpânii palatului au intrat în mormânt. Măr- turiile istorice şi cercetătorii trecutului ne-au făcut de multe ori să revedem, în rechemări sugestive pe aceşti «imperatori» ai lumii romane. Iată acum, că şi palatul lor rupe cu greutate lin- ţoliul negru al puzderiilor grămădite şi reapare la lumina soa- relui şi la vederea noastră. S’au dus acoperişurile, a căzut podoaba de marmoră a pereţilor, s’au prăbuşit zecile de columne inte- rioare si exterioare, au secat fântânile ţâşnitoare, si miile de sclavi ai palatului s’au risipit ca fumul 1 Dar, redus la temelii şi la schiţa mutilată a fiinţei lui arhitectonice, iată-1 refăcându-se în viziunea noastră şi sub splendoarea cerului de Iulie!... Iată aici, pe această falnică linie frontală — alcătuită de co- lumnele care nu mai sunt — imensa sală a tronului, cu o absidă unde era aşezat tronul împărătesc şi cu şase locuri pentru şase statui atestate de soclurile rămase. Această «aula regia» are, într’o parte, tribunalul împărătesc, adică basilica, unde împăratul judeca pricinile rezervate supremei lui autorităţi, şi, în altă parte, poate un templu intim, adică un Lararium. Din sala tronului, treci într’altă sală tot atât de mare, tot pă- trată şi cu un centru octogonal. Aici era peristilul, adică grădina palatului înconjurată de columne şi de statui, deschisă zefirilor şi dezmierdată de egloga fântânilor murmurătoare, sub palmieri şi sub portocali. Prin această grădină interioară, împăratul şi curtenii lui treceau în «triclinium», adică în sala de mâncare, unde se încovoia imensa potcoavă alcătuită din mesele curtenilor şi având în mijloc masa împăratului. La stânga şi la dreapta sălii de mâncare, conmesenii vedeau două bazine eliptice, ale căror ape dănţuitoare desfătau ochii şi răcoreau văzduhul. Sub picioarele patului, pe care împăratul mânca întins, după moda antică, era o pardoseală de marmoră şi de porfir... A rămas până azi, ca şi cele două bazine eliptice!... O vedem şi azi, în absida semicirculară rezervată maiestăţii im- periale ! Şi pare că-i vedem aevea şi pe aceşti oameni extraordinari, care, după croiala lor pământească, erau soldaţi aspri, oameni practici şi duri, strănepoţii ţăranilor din Laţiu şi din celelalte provincii italice, cucerite treptat de Roma... 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceşti oameni — prin care taină a Providenţei ? prin care sen- tinţă a Voinţei Divine? — erau stăpânii lumii, au fost autorii celei mai mari împărăţii din vremea lor şi au fost urzitorii noştri, ai popoarelor neolatine! Am văzut pe fruntea unui edificiu din Roma această inscripţie vrednică de reţinut: Divina mens civitatem populi romani egregia temperataque re- gione collocavit, ut orbis terrarum imperio potiretur. Inscripţiunea aceasta vrea să aducă fluviul istoriei pe o matcă firească şi inteligibilă, dar ce vom face cu începuturile care sunt întotdeauna misterioase ? De aceea, cu dreptate, inscripţia trebue să pună înainte «Mens Divina» ca ultima «ratio» a marilor destine ! Palatul Flaviilor nu s’a deşteptat singur. In jurul lui, de sub lespedea trecutului, se luptă să iasă şi alte glorioase rămăşiţe arhitectonice. Forum Romanum se odihneşte în soare, adunând în sine povestea a peste o mie de ani. Forul lui Traian, forul Iui August, forul Iui Vespasian au aruncat, sau sunt pe cale să arunce, grelele lor acopereminte funerare. Roma întreagă, care părea, până aci, că vrea să fie cel mai mare cimitir al gloriei, îşi deschide mormintele si cere iarăşi soare si viată. t tti Vechile înfundături sunt spintecate, astupăturile Evului Mediu sunt date la o parte, ulicioarele întunecoase, potmolul clădirilor târzii, cuiburile berzei... sunt mistuite de flacăra largă a ma- rilor şosele croite pe tiparul celor vechi. Via del Impero pare calea Arhanghelilor învierii! Consulii, împăraţii, proconsulii, tribunii. .. când se vor ridica din urnele şi din mormintele lor, vor găsi, încă o dată, drumul bătut de le- giunile lor victorioase! Dar e mai mult decât atât! Via del Impero e din nou largă şi măreaţă nu numai pentru a da lumină templelor, Columnelor şi nemuritoarelor monumente de acum două mii de ani, ci pentru a prelungi, sub ochii noştri uimiţi, rediviva glorie romană ! III LA VILA d’ESTE Din Alpi şi până în golfurile cele mai dezmierdate ale Siciliei, de-a-lungul celor două mări, Adriatica şi Tireniana, pe poalele Apeninilor, Italia înfăţişează nenumărate poziţii pitoreşti, nenu- NOTE DIN ITALIA 33 mărate cuiburi fericite, în care ai dori să petreci toată viaţa. La- curile dela miazănoapte, Bordighera, văile şi coastele munţilor centrali, ţărmul clasic al Neapolului... chiamă, în fiecare an, pe toţi oamenii doritori să cunoască frumuseţile peninsulei latine. De sigur că n’am putea să deschidem un plebiscit pentru cea mai frumoasă dintre localităţile celebre ale Italiei... Fiecare dintre noi, poate fără să ştie să se explice îndestul, are preferinţele sale şi locul său predilect. Drept aceea, liber să fiu să declar că parcul cu cişmele al Vilei d’Este, dela Tivoli, reprezintă pentru mine locul cel mai frumos de pe pământ. Arhitectul acestei antica- mere a Paradisului este Pirro Ligorio, care, pe la jumătatea vea- cului al XVI-lea, în ardoarea idealurilor de artă ale Renaşterii, a clădit-o pentru cardinalul Ipolit d’Este. Vila aceasta e la marginea străvechiului Tibur şi sutele ei de fântâhi ţâşnitoare sunt din apele de munte ale râului Anio. Sun- tem la picioarele munţilor Sabini, nu departe de băile sulfuroase Acque Albule, nu departe de ruinele vilei lui Adrian şi deasupra Campaniei celei pline de măslini şi de podgorii. Drumul dela Roma până la Tivoli — ca îndreptare generală aproape direct — şerpueşte printre zeci de gospodării, printre risipite clădiri ale trecutului, pe lângă locul sfinţit de martira Simforoza şi de cei şapte feciori ai ei, martiri cu ea, şi destul de departe de frunţile muntoase, scumpe odinioară lui Virgiliu şi lui Oraţiu. Vila d’Este, concentrând în ea caracterele renaşterii arhitec- tonice, izvoarele munţilor Sabini şi bogăţia vegetală a Campaniei, îmi apare ca un cuib minunat, care adună în el şi nobleţă omului şi generozitatea naturii. Am cercetat încă o dată Vila d’Este, şi anume la miezul zilei, când vizitatorii sunt foarte rari şi tot parcul miroase a răşină. De mult, acum vre-un sfert de veac, am ascultat o bucată muzicală întitulată: «Apele dela Vila d’Este), executată la clavir de virtuozul polonez Iosif Sliwinsky... In acea oră de audiţie, fără să fi ştiut încotro vine Vila d’Este, am descoperit şi am iubit sufletul acestui parc al izvoarelor cântăreţe. Vila d’Este, clădită pentru un cardinal, are înfăţişarea unei mănăstiri. Capela vilei ^întăreşte această impresiune monastică. In curtea interioară — acel patrat plin de flori, şi parte însorit, parte umbrit, care se numeşte atât de frumos: «cortile» — găsesc, 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la intrarea principală, o familie de păuni. Stau unii la umbră, alţii la soare, şi sunt adevăraţii paznici şi ostiari ai acestui palat al artei şi al visului. Prima cameră în care intru şi altele în rând cu ea au câteva mobile arhaice, portrete pe pereţi şi belşug de fresce. Pe jos, e pardoseală de cărămizi. E răcoare şi pace. Numai părinţii călugări lipsesc. Din camera centrală, ies într’un prim balcon, deasupra par- cului. E o măreaţă privelişte sintetică. Chiparoşi falnici, stejari şi brazi, pini-umbrele şi boschete amestecate şi compacte lasă la mijloc o linie subţire şi luminoasă. Această cărare mediană cade în adâncime, din terasă în terasă, din fântână în fântână, până la un havuz zbuciumat de pe terasa penultimă şi se ter- mină, mai departe, la o poartă de fier din fundul parcului. In dreapta, e profilul unui sfert din oraşul Tivoli, în faţă sunt dea- luri pleşuve, care încalecă unele peste altele, iar în stânga vibrează în soare depărtările Campaniei. Tablou surprinzător şi rar: printre siluetele sumbre ale chi- paroşilor se amestecă, asemenea unor chiparoşi-fantome, coamele albe ale izvoarelor ţâşnitoare. Acest balcon de sus este despărţit de grădină. Reintru în castel şi pe scări interioare cobor în a doua ca- meră, aşezată sub cea de sus şi legată şi ea cu alt şir de chilii. De aci, ies pe o terasă largă, cu puternică balustradă, cu glastre mari, cu fântâni şi cu scări-poteci spre inima parcului. Schematic, parcul tot este o scară de nivele: şase planuri, şase «viale» cu şase etaje de fântâni, la mijloc fiind totdeauna cea mai mare. Dela nivel la nivel, dela « viale » la « viale », coboară» afară de scările principale, diverse scări secundare, alunecă pe jghiaburi zeci de izvoare, stau amfore şi glastre încununate, iar copacii seculari alcătuesc portice de ramuri. La nivelul al treilea, este o şoseluţă pardosită, lungă cât tot latul parcului; pe marginile ei, într’o parte ţâşnesc izvoare, iar în cealaltă parte cresc trandafiri şi begonii. Acesta este: Viale delle cento fontane. Izvoarele dănţuesc pe trei linii paralele, iar apele lor se adună în două jghiaburi îmbrăcate în catifeaua verde a muşchiului. Aşa cum este parcul, aşezat şi înfipt prin bătrânii săi copaci pe o coastă prăvălatecă, el se apleacă şi se deschide spre Campania, NOTE DIN ITALIA 35 dar se închide, se ridică şi se agaţă, în partea opusă, de platoul pe care stă Tivoli. Aici, sub parapetul de stâncă al oraşului, sunt cele două mari cascade, cele două fântâni monumentale cu aerul unor altare, ridicate divinităţilor fluviale. Cea dintâi este cascada zisă Fontana de la Sibilla. Este un uriaş evantaliu de ape care se încovoae într’un bazin. Deasupra lui, într’o absidă, stă statuia fântânii, iar mai jos este o semi-roată de naiade care poartă urne gâlgâitoare. Această fântână-altar este închisă într’un «cortile» larg, cu patru platani în cele patru colţuri, cu bănci de odihnă şi cu două mese de marmoră. Cascada a doua — cea din spatele bisericii vecine — porneşte ca din mijlocul a doisprezece geiseri, a douăsprezece columne diafane, şase la dreapta, şase la stânga, şi se frânge de câteva ori în bazinele de dedesubt, până să ajungă să se liniştească în acel trio de piscine, întinse jos pe ultimul nivel al parcului şi sub coroanele stejarilor întunecoşi. Această cascadă, cu înfăţişarea ei de orgă, este numită Fontana delVOrgano. Dincolo de piscina a treia, este o arenă liberă aşezată ca o scenă de teatru deasupra Campaniei. După umbra din parc, după grotele răcoroase de sub fântâni şi după adierea umedă a cascadelor, această eşire în gloria soarelui şi a Campaniei în- semnează iuruşul unei clipe de aur. Privirea caută întrebătoare semnele orizonului. Trei măguri depărtate şi stinghere, cu vechi castele ruinate pe creştete, stau ca o avangardă a munţilor Sabini. Un profil de oraş se ascunde sub faldurii terenului. In fund, pe linia ce desparte pământul de cer, se desluşeşte, ca un punct, stăpânitor şi simbolic, domul basilicei San Pietro. In zidul puternic, care ridică parcul Vilei d’Este în faţa pa- noramei Campaniei, se deschid arcuri acoperite de ederă. Lângă acelaşi zid, sunt încă două fântâni, una mai jos şi alta mai sus, cu grotele lor, cu « cortilele » lor, şi cu bazinele lor, năpădite de plante cu frunze în chip de săgeată. Deasupra acestor două fân- tâni, este o terasă (şi în acelaşi timp amfiteatru) cu belşug de izvoare şi de jghiaburi, cu statua Lupoaicei străbune şi cu alte statui şi simulacre. Aceasta este Roma antiqua, azi pe jumătate roasă de vreme si mascată de muşchi. t > Am străbătut acest parc minunat în toate sensurile... Am ascultat toate izvoarele, am întârziat în cele două foişoare care dominează Fontana delV Organo... Am gustat umbra acelui mic 3* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE belvedere, acoperit cu boltă de viţă şi închis de fântâna cea mai de sus a parcului... Aş fi voit să număr toate florile, să scriu câte o dedicaţie sub fiecare cişmea şi să scrijelesc câte un psalm pe fiecare copac centenar! Gli alberi dell’ Eterno sono saziati, i cedri del Libano, ch’ egli ha piantati; Gli uccelli vi fanno i loro nidi... (Psalmul 104, 16—17). Jos, pe ultimul plan al parcului, şi anume pe cărarea lui din mijloc, este un ocol de mozaic, răcorit de patru fântâni şi înconjurat de doisprezece chiparoşi: şase spre Roma şi şase spre Fontana dell' Organo. Cei dinspre Roma sunt gigantici! Cred că ar trebui trei oameni voinici, care, cu braţe unite, să poată cuprinde trunchiul unui chiparos. Ridic capul şi mă străduesc să văd până unde ajung vârfurile lor... Trudă deşartă! Ţi se pare că vârfurile lor ajung până la ceruri; şi, în faţa acestor uriaşi, fiori de admirativă evlavie îţi străbat inima, aşa ca în faţa unor capdeopere ale Creatorului! Sunt chiparoşii cei mai înalţi din toată Italia !... E o notă culminantă a simfoniei de pitoresc, de ape zvonitoare, de flori şi de aur, feeric picurat în acest abis vegetal. * . * * Mă odihnesc, în cea din urmă clipă, în arena deschisă spre Campania şi spre domul din San Pietro. Mi-aduc aminte că Franz Liszt a primit consacrarea de preot, sus în capela Vilei d’Este, din mâinile Cardinalului. Ho- henlohe... Cât îl înţeleg de bine!... Acest geniu muzical, după ce a cunoscut aici pronaosul Paradisului, nu mai avea altceva de dorit, decât să dobândească, preoţeşte, Paradisul Euharistie! GALA GALACTION AMINTIRI ALGERIA. IN DRUM SPRE SAHARA. PLECAREA DIN LEGIUNE. AVENTURA DELA LEMBERG. ÎNTOARCEREA IN ŢARĂ. Algeria, cea mai însemnată colonie a Franţei ca întindere şi bogăţie, cum ne-au explicat gradaţii la şcoala de caporali, este împărţită, din punct de vedere administrativ, în trei districte: Alger, Oran şi Constantine, iar, din punct de vedere al fertilităţii solului, în trei regiuni: Telle, cea de nord, acoperită de ogoare, de vii, livezi de portocali şi măslini şi de culturi întinse de bumbac; regiunea podişurilor în vecinătatea Atlasului cu păşuni sărace, cu culturi de alfa din care se fabrica hârtie, scoarţe, în- călţăminte, şi regiunea Saharei. Ocupată în timpurile cele mai vechi de Berberi, a trecut pe rând sub stăpânirea Carthaginei, sub dominaţiunea Romanilor, a Bizantinilor, a Arabilor şi în fine a Turcilor. Sub pretext de a răzbuna o injurie — pe atunci se mai căutau pretexte — în 1830, Francezii au întreprins un război de cucerire, sfârşind prin a o stăpâni complet, abia către sfârşitul anului 1901. Până la această dată, Algeria a fost, astfel, teatrul unui şir neîntrerupt de hăr- ţueli, între piraţii care înspăimântau populaţia, triburile de Negri, Cabili, Arabi, Mauri, şi trupele coloniale franceze. Paralel cu opera de pacificare, se făcea instalarea întreprin- derilor de exploatare, defrişarea locurilor, construirea şoselelor, a drumurilor de fier, în fine stârpirea rămăşiţelor de tâlhari, a fiarelor — pantere, şacali şi mai ales hiene — care, neavând cu ce se hrăni, urmăreau caravanele, pentru a sfâşia cadavrele aco- perite de nisip. Indigenii nu priveau cu ochi buni rasa albă, nici când le voia binele. 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îndemnaţi de vrăjitorii lor, nu respectau nici misionarele, femei în vârstă, franceze sau engleze, nici mai ales medicii, care luau măsuri să-i apere împotriva dizenteriei şi a malariei; căci dacă maicile le dăruiau, ca să-i atragă, să-i convertească, imagini co- lorate şi zaharicale, ceilalţi îi sileau să bea doctorii amare. Din punct de vedere militar, Algeria era o staţie de aclima- tare. Aci se concentrau pentru obişnuire progresivă, trupele de- stinate regiunii sahariene, pentru Madagascar, Tonkin şi Da- homey. Legiunea străină cuprindea două regimente de infanterie: întâiul la Sidi-Bel-Abbes şi al doilea la Saîda, Am luat ucenicia militară dela început, cu întoarceri pe loc, explicate trudit, intuitiv, sârguitor, de caporali care vizau per- fecţiunea, niciodată atinsă. Am debutat prost. Cu mine se exer- cita să devină caporal, un camarad Walter, fost seminarist, con- damnat — se şoptea — pentru viol şi care-şi pierduse urma în legiunea străină, înalt, spân, deşirat, mă umfla râsul când îi venea rândul la exerciţiul de comandă, oţărindu-se, întiiizând gâtul ca să scoată un ton piţigăiat de cocoşel ce-şi încearcă glasul. Provocată de râsul meu nestăvilit, râdea căprăria şi cu ea sergentul şi cei dimprejur. Sfârşeam prin a fi consemnat în cazarmă sau a petrece noaptea la arest. Am încercat, cum era şi acolo obiceiul, cum se obişnueşte în toate armatele, să mă învârtesc, cum zice o expresie consacrată. Aveam trei prieteni buni: un pictor bel- gian, Warny, care trăia bine pentrucă făcuse portretul tuturor gradaţilor, şi doi francezi, Riboulet şi Gauthier, actori. Cu ei am fost succesiv monitor de scrimă cu floreta, planton la intendenţă şi la garnizoană, cu voie permanentă în oraş. Dar mă plictiseam. Nu era ce visasem. Stăm abătut, mai ales că primisem dela d-na Petit, proprietăreasa mea din Nancy, că- reia îi împărtăşisem isprava, vestea că tutorele meu, în urma telegramelor ce expediasem, se prezentase pentru a-i achita da- toria ce lăsasem, a doua zi după angajarea mea în legiunea străină, fapt care părea a-1 fi impresionat foarte mult. Dacă aş mai fi aşteptat câteva ore.. . Dar într’o zi, am fost duşi pe neaşteptate la vizita medicală. Medicu ne cerceta amănunţit, j — Cum te chiamă ? — Braesco, AMINTIRI 39 — Câţi ani ai ? > — Optsprezece. — Bun de plecare, zise el, adresându-se furierului. Nu mai puteam de bucurie. Urma să plec cu cel dintâi de- taşament spre Sud. In două, trei zile am fost echipaţi din cap până în picioare, cu efecte noi, trecuţi în revistă de colonelul Zeny, comandantul regimentului. Mândri, pozând deja în eroi, ca unii ce erau aleşi pentru încercări grele, ne plimbam aferaţi prin curte, gătiţi cu cască albă de explorator, sau ne înghesuiam gălăgioşi la cantină, cântând marşuri triumfale, exagerând, cum se cuvenea, beţia, de rigoare în astfel de împrejurări. Am plecat până la capătul liniei, cu trenul, apoi am luat-o pe jos. Raniţa tixită de efecte, îngreuiată cu manta, foaie de cort, pătură, cu gamela ce strălucea în soare, ne trecea de cap. Co- loana era mare. O companie de opt sute de oameni, împărţiţi în plutoane, după numărul posturilor pe care aveam să le întâl- nim succesiv în drum, la Tlemcen, Ain-Sefra, la Meheria, Bu- kanefis. Făceam parte cu prietenii mei din ultimul pluton, de- stinat postului celui mai înaintat la Malhfa, pe frontiera Saharei. Pe măsură ce ne depărtam de Sidi-Bel-Abbes, căldura de- venea nesuferită. In regiunile muntoase, arşiţelor infernale le urmau nopţi în care tremuram ca varga, înfăşuraţi în mantale şi jumă- tăţi de pătură. Iar când ne coboram la şes, noaptea era mai înnă- buşitoare ca ziua. Respirai suflul Saharei. Umblam ameţiţi, în neştire. Soldaţii cădeau ca muştele. Sanitarii se târau blestemând, să ne dea ajutor. Ne mişcăm moleşiţi, tăcuţi, învrăjbiţi, gata de ceartă. Spectrul morţii se ţinea de noi ca umbra. Totul era prilej de suferinţă: soarele arzător, câmpia uscată, vegetaţia ofticoasă. Albul fără sfârşit ne obosea ochii, provoca mirajuri, oglinzi de ape ce se împreunau cu cerul; crestele de nisip mişcate de vânt păreau ondulări de valuri; piuitul urechilor, murmur de izvoare. Alimentele se dedeau în natură: orez, pesmeţi, cafea, legume uscate. Setea era îngrozitoare. Apa transportată în burdufuri de ţapi, clocită, mirosea dezgustător. Primeam trei raţii: un pahar, un quart, cum îl numeau ei, pentru spălat pe ochi, altul de băut şi unul pentru supa de seară, la care nu aveai drept, dacă nu vărsai în gamela căprăriei raţia ta de apă. Am văzut soldaţi des- nădăjduiţi, cu buzele fripte, cu priviri rătăcite, care încercau să-şi 4o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE potolească setea bându-şi urina, împrumutându-se la nevoie, ă charge de revanche. Şi deodată ţi se făcea întuneric dinaintea ochilor. Zarea, cerul, nisipul, se opreau în loc. Rămâneai sleit de puteri, prins parcă într’o baie de plumb. De multe ori, Sirocco, vântul ce bântuia re- giunea de Sud şi usca tot, aducea vârtejuri de praf ce se zăreau venind de departe. Coloane jucăuşe se apropiau, înălţându-se nebune, întunecând soarele, culcând palmierii, cuprinzând lumea, îngropând animale, oameni şi supa noastră. Detaşamentul se destrăma, târîndu-se ca o râmă trunchiată, urmată anevoie de catâri, de trenarzi, de bolnavii ce se urneau şchiopătând. Noaptea, furnici mari, mici, negre, roşii, furnici de tot felul, ţânţari de toate mărimile ne exasperau. Nu aflam odihnă. Ţâ- râitul neîntrerupt al greerilor, schelălăitul şacalilor şi lătratul ne- suferit, prevestitor de rele al hienelor, ce rătăceau prin apro- pierea bivuacului, ne îndemnau la crime. Cu toate astea, se găseau printre noi oameni de fier, eroi, ce adăposteau sub umbrele făcute din frunze late, câte un papagal verde — perruche — câte-o maimuţă istovită de friguri, urcată pe raniţă. Şi iarăşi tabloul se schimba ca prin farmec. Palmieri, livezi de măslini, creste albastre de munţi, nori trandafirii, nopţi bă- tute în stele, dormite liniştit pe iarbă, în oazele Biskra, Laghonal, ce apăreau ca nişte colţuri de rai, unde înfloreau curmalii... Nopţi de visări poetice, turburate de împuşcături pornite dela bande de tâlhari ce atacau pe furiş sau de strigătul înnăbuşit al unei vedete, gâtuită fără veste. Vegetaţia se rărea apoi din nou. Mormintele, singurele urme de oameni, dovezi de zădărnicie, se răreau şi ele. începea nisipul. Soldaţii nu puteau urni din loc catârii încăpăţânaţi şi catârii nu puteau urni soldaţii, urcaţi câte doi în spinarea lor jupuită. Ra- reori cădea din senin, ca la noi vara, pe neaşteptate, o ploiţă re- pede, binefăcătoare, ce-ţi amintea de Dumnezeu, pornită din- tr’un nouraş, din acei ce înconjoară îngerii în mijlocul unui cer albastru de catedrală. Vârtejurile de nisip dispăreau şi ne abăteam ca lăcustele să secăm un pârâiaş ce se deşira limpede, ca un fir de argint, tors de cine ştie ce zână ascunsă, binefăcătoare. AMINTIRI 4X Dar bucuria era de scurtă durată. Curând, ne pierdeam în tufărişuri de ierburi încâlcite şi de alfa, în care oamenii căzuţi nu se mai găseau, rămânând pradă hienelor ce ne urmăreau cu gura căscată, cu urechile pleoştite, cu ochii rătăciţi, risipite ca nişte iscoade inamice pe flancuri, la distanţă reglementară. Pământul ingrat, soarele perfid, natura întreagă se răzvrătea parcă, împotriva cuceritorilor, sugându-le sângele, osificându-i, împrăştiind mirosuri pestilenţiale, izvoare de molime. Dar uitam tot, când ne apropiam de cătunele ce apăreau neaşteptat în faţa noastră. Locuitorii năvăleau din colibele lor sărace, ce ne păreau palate. Sosirea legionarilor dădea satului puchios, un aspect însu- fleţit, pitoresc de bâlci. Mulţimea se strângea amestecându-se: pantaloni roşi milităreşti, cu piei goale negre, masculi superbi, bronzaţi de soare şi femei istovite de privaţiuni, de naşteri, de boli, de muncă, de excese sexuale. Ne aduceau de toate: păsări scheletice, curmale, smochine şi le dădeam în schimb nimicuri atrăgătoare. Pentru o păpuşe de porţelan se încingeau bătăi crân- cene între fete de măritat, privite cu indiferenţă dispreţuitoare de tinerii satului. La fiecare pas, întâlneai mizerie, cum mintea omenească nu-şi poate închipui. Te întrebai, cum încape atâta lume în colibele în care intrai pe brânci. încoace, încolo, uliţi murdare, copii stră- vezii cu burta mare, cu ochi aprinşi de mirare şi de friguri. In orice parte, în împărăţia soarelui, te urmăreau leproşii. Zeci de leproşi se târau plini de răni ulcerate, cu pielea coşco- vită, cu corpul torturat ca un trunchi de salcie, tineri şi bătrâni, femei ce lăptau copii fără nimic omenesc în făptura lor. Şi orbi!.. Bărbaţi orbiţi de soare şi de praf încercau să se strecoare prin mulţime, aşezaţi în şir, cu mâna adusă pe umărul celui dinainte, călăuziţi de un copil sau de un chior, pe care îl plăteau în comun, din mila avară a trecătorilor. Ignoranţi, superstiţioşi, Arabii erau prada tuturor şarlatanilor: vrăjitori, care ştiau să citească în oglindă, să prezică nenorociri, cercetând ghiarele găinilor sau, pretindeau să vindece boli in- curabile, invitând politicos duhul rău, să plece de bună voie, sfârşind prin a lua bolnavul la bătaie, adică duhul, care nu înţelegea de vorbă bună. 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când ne apropiam de vre-o localitate mai de seamă, Aga venea în fruntea notabililor, se prezenta grav, cu ploconeli rituale, cu medalii franceze, cusute pe burnuz, însoţit de muzicanţi ce cântau din clarinete primitive şi băteau din tobe zise tam-tam-uri, me- lodii asemănătoare celor cântate la noi, de ţiganii turci, pe la por- ţile mahalagiilor, în ziua de Paşti. După discursul de bună sosire, tradus, Doamne apără şi pă- zeşte, de un interpret, ofiţerii erau poftiţi la masă. Se serveau ber- beci fripţi, înnecaţi în seu, kuskus, făcut din crupe de mei, lă- custe prăjite, prăjituri cu miere şi alte bunătăţi. După masă, oas- peţii arabi râgâiau pe întrecute, pentru a arăta gazdei că mân- carea fusese excelentă. Uneori, ofiţerii erau invitaţi să asiste la «Fantasia», şarjă de călăreţi pe cai albi ca din poveşti, pe şei cu oblâncuri ce le treceau de mijloc, cu scări late, cu flinte lungi, ce le mânuiau ridicându-le, răcnind ameninţător: Alah, il Alah, oprindu-se la picioarele asistenţei brusc, ca şi cum s’ar fi isprăvit pământul. Când se însera, femei sulemenite grosolan cu sucuri de flori şi fructe, parfumate violent, jucau la lumina feştilelor de seu, în faţa noastră, strânşi claie pe grămadă. Jucau pe rogojini de alfa, leneş, cu graţie naturală, cu perversitate instinctivă, în sunet de tam-tam, cântând cu voce nazală, aspră, plângătoare. Apăreau întunecate, ursuze, fâstâcite parcă, de publicul străin, neaşteptat, ce le privea lacom. Dar cum prindeau un semn de aprobare, le sticleau ochii, se încordau ambiţioase, se învârteau progresiv, furios, până la extenuare, căzând — supremă eleganţă — cu capul plecat, cu degetele dela mâini şi picioare răsfirate, ca prinse de cârcei. Frumoase?.. Fără îndoială. Frumuseţe sălbatică. Dar parcă atunci se mai întreba cineva ?.. Ne roteam înfoiaţi ca nişte curcani, ne întreceam în daruri, brăţări ieftine, sticle colorate, bucăţele de zahăr, ne sileam — vorbind crâmpeie din limba lor: bond, beziff, macâş, tram-tram, abia învăţate, care după modul de a le pronunţa ar fi stârnit râsul, dacă nu ar fi fost însoţite de ge- sturi expresive, pe înţelesul tuturor, căutând, astfel, să le cuce- rim preferinţa. Nu iubeau albii. Erau doar flămânde. Se ţineau de noi în marş, ne purtau raniţa pe cap, ne spălau rufele şi ob- ţineam cu câţiva pesmeţi sau cu o mână de orez, pasivitatea lor animală. AMINTIRI 43 îmi plăcea cu deosebire şi cumpăram altora rândul de a fi în garda penitenciarului. Puteam să observ nestânjenit oameni şi obiceiuri. Localul era simplu. Un rând de celule fără lacăte, înconjurate cu şanţuri, pe care nu avea de gând să le sară nimeni. Arabii erau conştiincioşi. Găseau drept să-şi ispăşească pă- catele. Veneau de bună voie să primească osânda, apropiindu-se umil ca prepelicarul, care, după ce a încolţit prepeliţa, vine pi- tindu-se până la picioarele stăpânului, să mănânce bătaie fără să se plângă. Criminali din răzbunare, din mânie repezită, exasperaţi de foame sau îndemnaţi de vrăjitorii satului, servindu-le inconştient interesele, ucideau convinşi că vor conjura vre-o nenorocire. Cei mai mulţi erau condamnaţi pentru furt. Copii mari furau, atraşi de expoziţia panoramelor instalate de colportori în grabă, în centrele populate, marfă ce strălucea ispititor: cuţite, pistoale, mărgele colorate sau câte un deşteptător cu muzică pe care îl atârnau de gât, fudulindu-se prin mulţime, fără altă grijă. In închisoare, şedeau la umbra zidului, legănându-se ca nişte elefanţi legaţi de picior cu lanţuri. Se frecau cu nisip; îşi spălau cămăşile cu cenuşe. Cântau încet, nostalgic, litanii îngânate gu- tural, monoton, nesfârşit de jalnic. Jucau ţintar cu răbdarea în- gerească a oamenilor care nu cunosc valoarea timpului. N’aveau bani. Nu posedau nimic. O zdreanţă săracă, un turban murdar ce le înfăşură capul, era toată averea lor. La masă se întovărăşeau câte doi, câte trei, rupeau pâinile bucăţele, le puneau în comun, luând apoi din grămadă, pe rând, cu gesturi măsurate, identice, mestecând serioşi ca nişte preoţi care slujesc leturghia. Şi când te aşteptai mai puţin, se luau la ceartă, rostogolind ochi bolovănosi sub fruntea încreţită ca de maimuţă. Dar nu se i > > încăierau niciodată. Vorbind rar, aşezat, câte un bătrân reuşea să-i împace, judecând procesul, terminând sentinţa cu: «Şuia, barca !» (Destul, gata !). Şi împricinaţii, pocăiţi, se aşezau din nou la masă, continuau să joace ţintar ca şi când nu s’ar fi pe- trecut nimic; alteori scoteau din sân şopârle, cameleoni sau şerpi cu ochi sclipitori, reci, ce-i răcoreau încolăcindu-se ca o salbă de smarald, pe gâtul lor negru. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sunt momente de descurajare, în care viaţa pare o tortură, Acest dezgust pornit din nimicuri, din nemulţumiri mărunte, adu- nate, prinde încet, încet consistenţă, creşte cuprinzându-te, ur- mărindu-te obsedant, până la nebunia care duce la extravaganţe. Englezii îl numesc spleen, Francezii, vague â l’âme, Românii, alean. Legionarii l-au botezat cafard. Pentru ei, cafard-ul este o exasperare a nervilor, pricinuită de viaţa inutilă, ce trece iro- sită în neştire. Reprezintă pierderea copilăriei fericite, amanta nestatornică, libertatea siluită, nenorocul care te urmăreşte, dorul de locurile, de graiul oamenilor în mijlocul cărora ai trăit şi care în străinătate apar minunate, încântătoare, neprihănite. Repre- zintă, în fine, clipa în care nu mai speri, nu mai aştepţi nimic. Cafard-ul cuprinde pe robi, pe răzvrătiţi, pe prizonieri, pe re- cruţi, pe cei sărmani, ca şi pe cei ghiftuiţi de plăceri uşoare. S’a îmbătat legionarul ?.. L-a îndemnat cafard-ul. A comis vre-o ne- legiuire ?.. Cafard-ul înţelegător îi acordă circumstanţe uşură- toare: «il a eu le cafard... ». Mă cuprinsese şi pe mine. Surorile se căsătoriseră. Fratele meu de asemenea. Le duceam dorul. După scrisori repetate, stăruitoare, bădia consimţi să ceară prin consulat anularea angajamentului pe cinci ani, ce contrac- tasem pe când eram minor. Eram cu atât mai bucuros să plec, cu cât îmi făcea cunoscut că pierd dreptul la supuşenia română, ca unul ce am satisfăcut legea recrutării în ţară străină. Formali- tăţile au durat mult. Nerăbdător, ca de obicei, pierdusem orice nădejde. Mă întorsesem la Sidi-Bel-Abbes. Paraponisit copilă- reşte — pentru a-i învăţa minte — am solicitat favoarea de a fi trimes în Tonkin. Cei aleşi erau privilegiaţi. Nu mai făceau in- strucţie, umblau de capul lor, părăduind, grozăvindu-se, pândiţi parcă de moarte sigură. Mă culcasem abia, când într’o seară, o veste crăinicită, tre- când importantă din gură în gură, mă făcu să sar ars. — Braesko, on t’appelle chez l’adjutant!.. Un fior îmi străbătu inima. Adjutantul vagmistru împărţea corespondenţa. Alergai cuprins de presimţiri rele. O fi murit cineva, de sigur... era ideea care-mi stăpânea mintea. Norocul însă mi-a surâs şi mie o dată. Prezentându-mă la corpul de gardă, în prezenţa celorlalţi camarazi, uimit ca de o AMINTIRI 45 minune, factorul postai, ce aducea puţin cu Sf. Niculae, mă invită să iscălesc o hârtie şi-mi numără în faţa tuturor, două mii de franci, sosiţi telegrafic. Iar, coincidenţă fericită, a doua zi, la raportul companiei, căpitanul Drude m’a chemat în cancelarie şi m’a anunţat indiferent: — Eh, bien, vous etes libre... Bonne chance !.. Afară soarele strălucea mai viu. Platanii înverziseră parcă pentru întâia oară. Vestea se răspândise. Camarazii entuziasmaţi, jinduiţi de dor răscolit, mă ridicară triumfător, împingându-mă spre cantină. Acolo, ca şi la noi, ca în orice parte, evenimentele de orice natură se prăznuesc la un pahar de vin. — Sacre veinard !.. Ah, le cochon !.. II faut boire ţa... Am plecat cu primul tren. Cu câţiva camarazi care mergeau martori la consiliul de război, m’am oprit la Oran. Seara am fost la teatru unde se juca « La dame blanche » şi am avut sur- priza să fiu interpelat dela galerie de o voce prietenoasă, ştrengară: — Tiens, te voilâ, Braesko... Qu’est ce que tu f... donc?.. Era ordonanţa colonelului meu, ultima amintire ce am înre- gistrat plecând din legiune şi nu cea mai puţin duioasă. Era un strigăt pornit din inima unui om desmoştenit, căruia camara- deria bruscă, născută din suferinţe comune, ţine loc de familie. A doua zi, pe înserate, am plecat din Oran. De două ori am călătorit cu vaporul şi nu am avut nici gândul nici inima să observ marea, câmpia luminoasă în care se răsfrânge cerul, cu toată gama de colori ce se pierd în zare. Pe bord, lume multă, oameni ce umblau de colo, colo şi înapoi, ca nişte pui de găină în cuşcă nouă. Englezi cadrilaţi, Americani cu gura plină de aur, Greci înfumuraţi, Chinezi singurateci, Armeni rezervaţi, Japonezi iscoditori. Eram pe vasul « Bretagne». Când feciorul, gătit ca un amiral, a anunţat masa — întâmplare sau ierarhie autocrată — călătorii s’au scoborît în ordine recunoscută, stăpânitoare, mon- dială: Englezii la cot cu Americanii, Francezii înghesuiţi de Ger- mani, apoi ceilalţi şi, în urma lor, eu singur din ţara mea. La masă însă, naţionalitatea dispăru. Se silea fiecare să mănânce elegant, să pară om de lume. Eu, sărăcuţ îmbrăcat, neîndrăznind să mă aşez între ei, am fost instalat din oficiu la o masă de patru per- soane, unde mai era un loc liber. Vexat că nu se uita nimeni la mine, am comandat tot ce era mai scump pe listă, am cerut şam- 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE panie, ca să le arăt cu cine au de a face, contrariat că chelnerul nu s’a emoţionat de bacşişul gras ce i-am lăsat pe masă. Fumam ostentativ ţigări algeriene. Priveam comesenii pe deasupra fu- mului de ţigare. Erau, sau se osteneau să arate că sunt de familie. Stăteau băţoşi, vorbeau încet, mestecau cu gura strânsă, în fine, se înţelegeau de minune: erau internaţionali. Dar când circulară licherurile, ţigările şi cafeaua aduse de un pui de turc cu fes, îşi dădură toţi în petec. Englezii, Americanii, cu ochii turburi, cu faţa brăzdată de pete purpurii, vorbeau sinistru, monosilabic. Germanii, descheiaţi la jiletcă, râdeau larg, din toată burta. Fran- cezii discutau aprinşi politică, Italienii cu cravate deochiate, zgâ- râiau mandoline, cu unghii negre. Eu, neputând să-mi arăt arama, mă coboram în cabină să mă culc, dar am fost ajuns de un Grec, ce se repezi pe urma mea: — Voulez-vous zouer ecarte? — Non, merşi. întors în ţară, pe neaşteptate, am fost câtva timp sărbătorit. Sătul de năzdrăvăniile mele, bădia m’a sfătuit să cer emanciparea. Cucerit totuşi de ţinuta mea hotărîtă, de pipa ce fumam ca un explorator, de faţa mea bronzată, mă prezenta tuturor, zâmbind satisfăcut, îngăduitor: « Nepotu-meu... Şi-a făcut de cap, a fost în Algeria... ». Crescusem considerabil în stima familiei. Mamaia mă alinta ca pe un odor sfânt şi chiar ţaca Ţinea se închina râzând sedusă de aşa poznă, scuipând uşor, de deochi. Dar după câteva zile de mese mari — « mănâncă sarmale, că le-ai dus dorul»— de hoinăreală, familia puse din nou pe tapet viitorul meu. — Ce ai de gând, măi băiete ? Mărturisesc că n’aveam nimic în gând. Nu ştiu cine a venit cu ideea să fac şcoala de agricultură dela Gănsdorf, care urma să mă fericească; deschizându-mi drum sigur, spre proprietăţi latifundiare. Eu nu mă aşteptam decât să fiu convins. Prinsesem gust de aventuri. Devenit major prin emancipare, ca prim act de selfgouvemement, am vândut nişte prăvălii pe care le aveam în Târgul Cucului, un fel de hală de vechituri a laşului. Am dat bădiei zece mii de lei, cadou, m’am plimbat câteva zile cu AMINTIRI 47 Cosma şi am păstrat restul, vreo nouăsprezece mii de lei, care pe atunci reprezentau o avere de om. După sfatul rudelor bine- voitoare, am schimbat câteva hârtii mari, în galbeni, pe care i-am ascuns, ca să nu mi-i fure în tren, într’un chimiraş de căprioară, ce-1 purtam pe sub cămaşă. Aşa am plecat singur, singurel, de capul meu, la Gănsdorf, fără să ştiu exact încotro se află. Bine îmbrăcat, fumând ţigări de foi, m’am coborît în gară la Lemberg. In restaurant m’am întâlnit cu Cezar Sidoli. Ne îm- prietenisem repede, încă de pe când eram copii. Mă duceam re- gulat la repetiţiile dresorilor, ce aveau loc într’un cort mare, instalat la Iaşi, în uliţa rusească, unde mă dedeam peste cap, amestecându-mă printre cai şi clovni. — Unde te duci, mă ? — La Pesta. încotro ? — Mă duc la Gănsdorf. — Ce faci acolo ? — Şcoala de agricultură. — Vino diseară la circ. — Viu. — A rividerci. — Servus, am răspuns, cum auzisem vorbindu-se în jurul meu. După reprezentaţie, reprezentaţie de adio cu jumătate de per- sonal şi doi, trei cai, ne-am dus la un restaurant, unde cânta o bandă de ţigani unguţi. Cu noi era şi impresarul evreu, de al cărui nume nu-mi amintesc şi care ne propuse să jucăm treizeci şi unu. Am consimţit cu atât mai entuziasmat, cu cât nu jucasem cărţi niciodată si mă socoteam milionar. Am intrat în camera i > evreului, fără să mă uit măcar cum este mobilată, şi ne-am aşezat la masa din mijloc. S’a adus bere, ţigări şi cărţi. Ştiu, vă închipuiţi de sigur, că am fost jefuit. Nu, de loc. E drept, nu cunoşteam jocul, dar era aşa de simplu... Am jucat până la ziuă; nu pierdeam nici unul. Ne-am lăsat. Dar n’am putut rezista ispitei, de a le arăta comoara ce purtam cu mine şi, desfă- când chimirul, am răsturnat pe masă, galbenii noi de aur. I-am numărat aşezându-i sclipitori în coloane de câte zece, prelun- gind plăcerea de a mă juca cu ei, sub ochii partenerilor mei. ■— Ai, mă, isprăveşte, să ne culcăm. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hotărîndu-mă în fine, i-am adunat în palmă şi luând din gură ţigara de care mă săturasem, cu un gest necugetat, am aruncat odată cu ea, pe fereastra deschisă la stradă, galbenii ce ţineam în mână. Am rămas prostit, cu ochii după ei. Prietenii s’au repezit pe scări. In faţa hotelului se încăerase lumea: birjari, comisionari, chelneri, picoli şi trecători. Luptându-se cu mulţimea, ajutate de portar, Cezar mi-a adus vreo şaptezeci de galbeni. Lumea se adunase ca la bâlci. — Ce este ?.. Ce este ?.. — Nu ştiu... Mi se pare că a înnebunit un tânăr. Atunci abia am înţeles ce înseamnă vorba «să arunci banii pe fereastră » auzită dela biata bunicuţa. Am părăsit hotelul ru- şinat, strecurându-mă pe sub ochii femeilor care spălau scările, ai rândaşilor care coborau cuferele, ai vizitiilor, ai mulţimii dela poartă, oameni necăjiţi, care-şi câştigau pâinea cu sudoarea frunţii. Ruşinat de uşurinţa mea — portarul mă trădase prin semne, fă- cute în spatele meu — m’am urcat în birja cea mai apropiată din cele ce aşteptau dinaintea hotelului, grăbit să mă depărtez de locul dramei. Deprins cu Cosma, care atingând abia caii, plecam ca vântul când mă urcam în trăsura lui, tremuram de enervare, bătând din picioare ca un copil răsfăţat, că birjarul nu se prăpădea cu firea. Dar n’aveam încotro. Am asistat, fără să vreau, la o lecţie de ordine. Tacticos, neamţul a luat traistele cu orz dela botul cailor, i-a desfăşat de pături, şi după ce le-a aşezat la locul lor, s’a urcat pe capră. Intorcându-se, în fine, mă întrebă liniştit, fără să-şi scoată luleaua: — Unde mergem ? Nu prevăzusem întrebarea. Nu ştiam ce să-i spun. M’am po- menit zicând, după o scurtă îndoială: — La gară. Era singura instituţie pe care o cunoşteam, nu prietenoasă dar neutră, a tuturor, unde puteam lua o hotărîre. — Vrei să te speli, m’a întrebat ademenitoare, o femeie cu- rată, care străjuia uşa unei încăperi ? M’am trezit ca din vis. Aveam în adevăr nevoie să mă ră- coresc, să mă scutur, să şterg urmele crimei. După o jumătate AMINTIRI 49 de oră, spălat, periat, cu ghetele lustruite, am intrat în restaurant. Mă liniştisem, cu nepăsarea tinereţii, constatând în secret, la toaletă, că nu deşertasem toţi galbenii din chimiraş, după cum socotisem ameţit de neodihnă, de fumat şi de bere. Aruncasem vreo două mii de lei. înseninat, m’am aşezat la masă, urmărit de binecuvântările femeii de servici, pe care, de bucurie, o răs- plătisem cu un galben lucitor. Am mâncat cu poftă o cafea cu lapte, vesel, că trebue să trec prin Viena, după cum mă infor- mase ţalul, ca să ajung la Gănsdorf. Timpul a trecut repede. La Viena am tras din nou la Kron- prinzhotel şi cum portarul întârzia să mă recunoască, i-am amintit, salutându-1 familiar, româneşte, că eu sunt acela care am fost şi l-am întrebat atunci când mi-am lăsat bagajul... şi i-am dă- ruit şi lui un galben, amintindu-mi că nu-i dădusem nimic. Trecând prin coridoarele aşternute cu covoare moi, escortat ca un negus de un pluton de cameriste blonde, rumene, înflorite cu şorţuri şi boneţele albe, m’am culcat visând că ploua cu galbeni. Când m’am trezit era ziuă. Nu ploua cu galbeni, ci cu gă- leata. Ce să facă un străin la Viena, când plouă... M’am sco- borît în cafeneaua hotelului. După ce am consumat tot ce a fost cu putinţă, m’am aşezat lângă nişte tineri care jucau tarok, cu nişte cărţi mari, cum nu se obişnuiau la noi. Mare mi-a fost mi- rarea, când i-am auzit vorbind româneşte. Era o societate de tineri evrei, funcţionari sau vânzători de prăvălie.' împrieteniţi repede, ne-am dat întâlnire pentru seară şi pe urmă nu m’am mai despărţit de Abramovici, fiul unui bancher din Botoşani, care făcea practică într’o casă de comerţ, exercitându-se să de- vină milionar. Uitasem de şcoală. Cu el am cutreerat Viena, pe care o cunoştea, cum cunoşteam eu laşul. Trăiam ca un fecior de bani gata. Mă sculam târziu, jucam biliard. Nopţile le petre- ceam la « Venedig in Wien », un câmp de Moşi deosebit, cu atracţii felurite: teatre, circuri, trenuri aeriene^jroata uriaşă, ce se învârtea ridicându-te deasupra oraşului şi manej cu cai adevăraţi. Nu mă mai săturam. Pluteam în sfere ce mi se păreau cereşti. Când vrea să te piardă demonul ispitei, te ameţeşte cu plă- ceri uşoare, te înalţă, ca să cazi de sus, să te doară, când te vei izbi de realitate. 4 50 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o Duminecă, Abramovici m’a dus la cursele de trap. Iubeam caii şi caii m’au ruinat. Eşti trădat de cei pe care îi iubeşti. N’am pariat cum paria Abramovici şi toţi cei din jurul meu, ur- mând pronosticurile presei de sport, ci la noroc, pe Norma, pen- trucă era şargă. Pentru zece florini, am luat nouă sute şi am pier- dut apoi de zece ori nouă sute, fără să câştig un florin. Abia mi-a rămas cu ce să mă întorc la Iaşi... In tren, nu puteam să-mi reţin lacrămile la gândul că mă voi găsi din nou în faţa judecătorilor, care mă vor întreba dez- amăgiţi : — Ce ai de gând, măi băiete ? Dar acum mi se închisese calea în codru. Nu mai aveam în- cotro s’apuc. Sfătuit prieteneşte, am intrat voluntar în regimentul 7 Racova, Nr. 25 din Vaslui, unde se stabilise, după căsătorie, soră-mea Lenţa, care mă luă bucuroasă lângă ea. — Tot armata are să-i vină de hac, ascultaţi ce vă spun eu, declară cu voce groasă, ţaca Ţinea, ridicând şedinţa. GH. BRĂESCU CÂNTECELE DIMINEŢII PENTRU RUGĂ Eu cânt pentru aprinsul zorilor, Când soarele se varsă ca o apă Din care s’adapă Cirezile norilor. Şi cânt pentru străvechile meşteşuguri, Pentru oftările noastre Instrunate pe coarne de pluguri, Pe loitre Ori pe muchii albastre; Pentru cea dintâi revărsare In care răsuflă pământul Cu boare, Când omu ’ngenunche smerit pentru rugă, Sărută pământul Şi ’njugă. PENTRU FIECARE VEAC NOU Eu cânt pentru clipa dintâi Venită cu ziua în coarne, Când şipotul vremii începe Veac nou peste lume să toarne. Şi cânt pentru premeneala cea nouă Măsluită cu sclipire de rouă, Pentru toate ’nceputurile de viaţă Care pornesc cu fiecare dimineaţă, Pentru rugă nouă, Pentru mers nou, Pentru fiecare plug şi fiecare bou, Pentru toţi câţi încep veacul nou; Pentru fiecare viaţă care se lasă pe ogoare Mai vie şi mai plină de soare. PENTRU PÂINE Eu cânt pentru aprinsul zorilor, Când se urnesc pietrile morilor Şi ’ncep să se verse ’n hambare Pulberi de soare Vrăjite cu basme şi cântec. Şi cânt de dragul descântecului Care macină rodul sudorilor, Al pământului Şi încordările boilor. Şi vesel dau chiot în roţi Pentru tine, pentru mine, Pentru noi toţi, Pentru bucata de pâine, Ziua de mâine. PENTRU CÂNTECUL DIMINEŢII Cânt pentru cântecul dimineţii Când se pornesc cântăreţii Pădurilor Să laude aprinderea zorilor, Când zările, urzite din iţe de borangic, Răsună de ciric-ciripit, til-ci-ric, De parcă ar fi o pădure sub soare, — Pădure de plante sfinte — Făcute să cânte De îngerii Domnului, Ca să descleşteze din braţele somnului Pământul cu viaţa şi firea lui toată... Eu cânt pentru imnul cântat pentru gloată, Şi cânt de dragul înstrunărilor Care aduc gând nou peste amarul oftărilor. PENTRU PLOAIE Cânt pentru ploile răsăritului Care spală faţa pământului Cu zvonuri clipocitoare de şoapte, Ca să mi-1 trezească din noapte; Pentru picăturile dese Care curg fără căpătâi, Ca o poveste ce-ar spune începutul dintâi: Când noaptea şi-a rupt obezile grele Sub ploaia picăturilor de stele, Şi s’a făcut revărsare de zori, Şi sângele cerului S’a risipit de milioane de ori Şi ’nsemânţându-se, a ’ncolţit, A crescut ş’a rodit Sângele cerului,... Ca firicelul de iarbă Pe care-1 adapă Revărsarea asta de apă, A unui răsărit sfânt Pentru care eu cânt. PENTRU MIEII PRIORI Cânt Pentru cei dintâi miei, Care vin cu snopi de ghiocei, Când se crapă zorile dintâi, Să deschidă poarta primăverii Ca să intre ' Sărbătorile ’nvierii Şi să plouă, Să tot plouă: Numai soare, Soare ! Cânt Pentru mieii, mieluşeii, miei priori, Ce-şi înmoaie boturile lor In văpaia zorilor, Şi răscoală ’n ţipete livezi Cu zvâcniri dospite sub zăpezi. Pentru îngerii cuminţi şi buni Cărora le punem noi cununi De cuţite şi de sânge... O! ’ ’ Plânge Dumnezeu, Soarele şi primăvara plâng... Şi pe boltă stelele se strâng. PAN M. VIZIRESCU PUTREZIND Restaurantul era gol, alb şi neplăcut ca un pat care-a rămas nestrâns de azi-dimineaţă până seara. Chelnerii moţăiau prin colţuri cu aerul unor muşte mari deghizate în molii. Sunând gea- murile ca pe o sabie, tramvaiul se plimbă limbut afară, pe stradă. — Avem peşte proaspăt, dom’ Nelu. Sau doriţi ceva bu- lion, supă? Oftă. Ii era silă de glasul chelnerului ca de galoşii pe care totuşi — oricum — trebue să-i încalţi pe o zi ploioasă. Ploaia lui din toate zilele: masa la restaurant. — Adu-mi un aniset. Văd eu... (şi desfăcu lista de bucate ca pe o condică de prezenţă în care i se vor iscăli ochii cu leha- mete — cerneală de palimpsest). Unu’ dublu, adăogă me- canic — absent dar cu accent profesional, adică — aşa cum un domn distrat s’ar prezenta unei domnişoare melancolice: Po- pescu, avocat. « Crap prăjit, somn, morun pane ». Nu mi-i foame, nu-mi vine să mănânc. «Legume. — Borş de miel, de viţel, cap de miel rasol, creer rasol». Nu mi-i foame. «Tocană, tuzlama, curcan cu caise, purcel cu mazăre, văcuţă cu... ». Nu mi-i foame. « Şniţel, şniţel, şniţel, rostbrat, ramstek, patricieni, mititei, cotlet, muşchi, uger pane, limbă pane ». Nu mi-i foame, nu mi-i foame, nu mi-i foame. « Creer pane, creer la capac, creer cu sos picant, creer defetist, creer de imbecil la tavă, creer nul, creer de arhivar, de arhimandrit, de arhimilionar, creer de uns păreţii, creer cu migrenă, creer în ţiglă... creer în clocote bain-marie. Creer în descuamaţie ». — Poftiţi, coane. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 Un aniset dublu, pe farfurie, (avea o singură talpă de lichid rotund) şi privindu-1 cu doi ochi negri de măslină. Ii împunse grăbit cu scobitoarea ca să le dovedească repede caducitatea. — Aţi ales, coane ? Anisetul, după ce-i tremurase în mână («Ştii bine că-ţi face rău alcoolul; de ce bei iar? — «Nu ştiu; am cerut». — Ceri prosteşte uneori»), îi curgea pe gât cu focul blând; pe buze încă dăinuia usturimea lui dulce. II privi pe chelner incert, aşa cum se privea şi pe el însuşi totdeauna, singur, acasă. Vru să-i răs- pundă că « n’a ales », cuvântul îi leşină în gură. Ii venea să spuie « creer cu ciuperci de umezeală ». Lista pe masă, desfăcută, mur- dară ca o zdreanţă de femeie. — Dă-mi.... ‘ Tăcu. Se precipitase chelnerul: — Da, coane. Suspină: — ... un borş... > — De care, coane ? — De care vrei tu. — De miel. Foarte bun. De miel ? Mieii au şi ei creer ? Avu energia să facă un semn incolor cu mâna. Chelnerul pieri, luând cu el scheletele paha- rului gol şi al sâmburilor. Creer, catapiteazmă, avânt, scorbut. Egal: cine mănâncă nu- mai un fel de gânduri capătă scorbut la creer. — Chelner ! Chelner !! Chelner !!! Nu sărise ars în picioare, dar avusese această tresărire. Stoian veni aproape în fugă, împiedicându-se în farfuria cu borş care-i scuipa din mână strănutând. — Da, coane. Vine, mă rog. Poftim. — Ce-i tăcerea asta ? Ce n’aveţi măcar un client aici afară de mine? — De ! coane... Ştiţi. Vinerea-Mare... Vin ei clienţii mai târziu, sunt la biserică. , Nelu îşi trecu mâna prin păr. I se păru că aude un bâzâit intens de albine. îşi simţea pleoapele fierbinţi, fierbinţi ca altă- dată (de demult; oh, de demult, când avea 19 ani), ca altă- dată obrajii. PUTREZIND 59 — Să dăm drumu’ la radio, coane Nelu. Muzică... Ii răspunse cum îi răspundea şi birjarului în zori când cădea, la spatele lui, pe pernă, beat: — Dă-i drumu. Şi aproape ca un act reflex: — Dă-mi un pahar de apă. Cu mâna sub robinetul radio-ului sub care stătea ca sub un duş de parfumuri greţoase (muzică! o tânguială de jazz obliga- toriu ca ticăitul ceasului), chelnerul întrebă mirat (îi stricase toată voluptatea subite declanşări de artă as we like): — Pofti ti, coane ? — Apă, bre ! Un pahar de apă ! Ce stai ca tontul acolo, pa- săre diplomatică japoneză în paralelipiped cub, şi altele? Chelnerul se apropie alb ca un infirmier. Mâna lui neagră, întinsă, flutura ca un steag de piraţi. Dintr’odată, restaurantul redeveni orizontal, scaunele goale stătură mai departe stupide, în patru labe şi cu coada fudulă. Nelu se îndreptă din şolduri iute, ca atunci când te sileşti să-ţi iei mersul obişnuit după ce ai făcut un pas strâmb la mar- ginea trotuarului. Privi calm drept înaintea lui: — Umblă repede, Stoian. Şi zâmbetul prăpădit pe care-1 încercă îl duru ca o vânătaie. Stoian pleca încet, nedumerit. Nelu aproape se scuză, mărturisind: — Mi-i sete. Jazzul tăcuse. Vorbea un glas din cutie, bombardând cu con- soane. Şi pe urmă, un piano picurând lin. Bău apa, şi n’o simţi; ar mai fi cerut un pahar dar nu îndrăznea. La piano trebue să fie vreo mână pricepută. I-auzi ce cădere tot mai repede de sunete joase. Şi în dreapta, o împletire iute ca şipotul, de note mici, mici, tot mai mici, tot mai iuţi. Tăcerea veni ca o mână albă, în zbor, pe ochi. Tăcuse acompaniamentul jos. Şi gama din mijloc izbucni deodată, firească, sănătoasă. După tăcere, cântecul era verde ca după ploaie. — Se răceşte borşul, coane Nelu. Parcă i-o spusese cu milă. Mai ştii ? Ei, aşi! N’a avut ce să observe. Ce ştie el ? I-o spune aşa, fiindcă-1 cunoaşte. Dar îl su- păra şorţul alb-pătat al lui Stoian, părul lui cărunt, ochii blânzi, înţelegători. Pe dracu, înţelegători acum ! Ochii lui Stoian, poftim ! 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ochii aceştia de câinfe bătut... II privi cu o simpatie de care vedea bine că nu-i responsabil: — Frumos mai cântă! Stoian îşi şi pierduse gustul acela jumătate duios, jumătate nemernic al privirii şi devenise nemernic de-a-binelea. Crud, ca orice idiot, iscă două şuerături de vardist spiritual în aparat, anunţând: — Este şi mai frumos astăseară. La Bucureşti. Prohodu’ Domnului. Să vedeţi. II făcu să vadă (stele verzi) manipulând iarăşi butonul, satis- făcut. Un glas de cleric gros, un tenor din cap, o soprană gâ- tuită, «în mor-mâââânt Hriiiii-stoa-oa-se... ». Minţise Stoian; nu se răcise borşul. Printre hohotele preotului, printre urletele tenorului, pianul iarăşi de argint, numai pentru urechea lui Nelu. De ce nu-i spune lui Stoian să schimbe? • Nu ştiu, mi-i greu să vorbesc. Ii tremura puţin mâna şi lingura plină se clătina ca o coadă stufoasă. Aş mai bea un pahar de apă. Nu cred să ’nceteze tremurul. Ce primăvară bună fusese astăzi afară. Ce covoare de soare vechi scoseseră copacii în balcoanele lor. O pasăre ciudată se aşezase pe prichici la un lat de palmă de umărul lui, când se re- zemase de perete lângă casa aceea albă, pe stradă, în amiază, fixat în chilimbarul ei ca într’o arheologie de viitor. Nu făcuse nimic de dimineaţă. Se sculase târziu şi strigase de bucurie văzând soarele în geamuri, galben şi mare, ca spi- narea de satin a unui clown gigant. Pornise, îmbrăcat în fugă, să hoinărească pe străzi, lacom de primăvară. Până când i se făcuse foame zdravăn şi redevenise lucid. Absurd. Doar nu era să colinde aşa, toată ziua, ferindu-se de prieteni, evitând orice gând, îngropând orice plan, supus numai impulsului, numai bu- curiei blonde. Se trezea — poftim ! — la periferie, printre ma- gherniţe, prăfuit ca un câine vara, frânt de oboseală, flămând, flămând. Pe unde-o fi trecând aici tramvaiul? întrebase pe un vardist. (« Faceţi la stânga, o luaţi pe Fericirilor şi daţi în Şapte- Oameni ».) A făcut la stânga, a luat-o pe Fericirilor, a dat în Şapte- Oameni şi a găsit o trăsură. La bărbier: PUTREZIND 61 — Dă-mi apă multă, multă de tot pe obraji. Şi fă-mi un masaj apăsat. Tot nu-şi revenea. Nu-i părea rău, dar se mira: din cauza unei simple dimineţi de primăvară? Alcool şi primăvara? La fel încerca alte dăţi să se dezbete cu apă multă, multă de tot; şi-şi revenea incomplet. Ce murdari mi-s pantofii (probabil că-şi re- venea bine dacă observase asta). La lustragerie. Şi la masă. Mân- case fără poftă, se înciudase, băuse mult, singur. Turnase un pahar de coniac în cafea. Plecase ronţăind în vârful dinţilor, amuzament, o bucăţică de măr. Probabil că nu venise pe jos acasă, nu-şi mai aducea aminte. Era beat — comme un portefaix ou comme un marquis — de- licios de beat. Primăvara însă dispăruse în dosul unor draperii (negre ? roşii ?) care-i striveau pleoapele. Şi căzuse pe divan dintr’o bucată, aşa încălţat, cu mănuşile boţ în mână. Pălăria se trântise pe covor decapitată. I-a fost ruşine când l-a trezit gazda: — Vi-i rău, domnu’ Olănescu ? Şi adăogase imediat, dezgustată în faţa privirii lui turburi, cleioase probabil: — Mă scuzaţi, v’am văzut c’aţi lăsat uşa deschisă de perete şi dormeaţi aşa... Geamurile erau de antracit; lumina din odaie, de untdelemn. Privi pendula: 8 şi io. Mormăi oftând: — M’am îmbătat. Parcă atâta aştepta madam’ Săveneanu; prinse curaj dintr’o- dată şi-i pieri dezgustul: — De ce bei mata aşa, domnu’ Olănescu ? Nu-i păcat ? Băiet tânăr. Ia uite ce tânăr eşti. Şi frumos, slavă Domnului, pot să ţi-o spun că-s femeie bătrână acu. Ce năcazuri ai, mă rog? Şi chiar dac’ai avea; trebue să bei numaidecât? Eu nici nu mai înţeleg. Te lăudam la ’nceput la toată lumea că eşti ca o fată mare. Cuminte, bun, curat. Să-ţi fac mai bine o cafea, vrei ? Una amară, bună. Iţi trece. El stătea bleandă în colţul divanului. Mâna, pe genunchi, strângea prieteneşte ca pe-o mână mănuşile. Ii era leşietic în gură, îl durea gâtul fiindcă dormise strâmb. Şopti fără nici un ton şi se miră că-i suna glasul bolnăvicios: 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Fă-mi. Cafeaua era oribilă, avea impresia că-şi jupoaie cerul gurii şi gâtlejul. O băuse toată, lăsase să-i ia ceaşca din mână şi nu reacţionase decât când încercase madam’ Săveneanu să-i ia şi mănuşile: — Nu, că plec. — Cum « pleci»? — Plec. Am treabă. îşi luase sprinten pălăria de jos sărind de pe divan, îşi scu- turase de formă pardesiul şi pantalonii, şi-şi trăgea acum mănuşa stângă. Consternată, madam’ Săveneanu — o, sânii ei sub capot, vaşti, imenşi ca o mare pe furtună în cromolitografie proastă — îl privi gata să-l ţie ’n casă cu sila: — Cum să pleci în halul ăsta ? El râse — ce sănătos răsunase atunci râsul —, se simţea dârz, voinic, tânăr: — Gata. Mi-a trecut. Cafeaua matale. îşi potrivi pălăria în cap în faţa oglinzii şi salută ceremonios tăcerea în plină fierbere de gânduri a lui madam’ Săveneanu: — La revedere. Bună cafea. O mai auzi în urma lui, minunată, admirându-1. (Admirân- du-1! Ii venea acum să-şi tragă singur o palmă): — Dracu’ gol, şi pace. Măi, măi, măi! II durea capul cum le va fi durând pe ghiulelele zvârlite din tun, izbite la sosirea ’n teren inamic şi -neexplodate. Greu, negru, fierbinte. Şi-ar fi descojit fruntea ca pe o rană. Şi inima dintr’o dată se urcă în ureche izbind cu picioarele în scări. In scările unui cal năpraznic ca ameţeala care-1 cuprinse pe neaşteptate, puhoi. Se rezemă de un stâlp. Oftatul veni de jos în sus, sughiţ diluat. Câte prostii nu şi-a mai debitat pe când se plimba singur, cu pălăria în mână — vântul i se prindea mereu ca pasările în laţurile părului lui zbârlit — singur, pe străzile lăturalnice, singur, ultimele fumuri ale beţiei ca ale unei ţigări se ’ndepărtau me- lancolice, singur. Dar când,spusese să-i aducă biftecul ? Şi-l şi mâncase aproape ? Aşa, în neştire? Şi jumătatea de vin pe masă? — Stoian. PUTREZIND 63 — Poftiţi, coane. Nu. îşi aducea aminte acum. Alesese doar biftecul în timp ce mânca borşul şi şovăise dacă să ceară vin. De ce nu s’a mul- ţumit cu un şpriţ? De ce bei mata aşa, domnu’ Olănescu?... Băiat tânăr... — Nimic. Dă-mi un măr. Ia astea de-aici. « De ce bei mata aşa... Te lăudam la ’nceput... cuminte, bun, curat... Dacă ai ceva pe suflet, spune-mi mai bine mie. Zău aşa. Hai. Ia spune. Trebue să fie vre-un drac de fată la mijloc. Aşa-i? Ia spune. De, dacă nu vrei să spui... Ar fi mai bine; când se deschide omu' cuiva, îi altceva. Bună cafeaua? Cam amară, aşa-i? Ce să-i^faci? Da’ţi place, văd. Taci, da’ bei. Zău, să nu mai bei de azi înainte. Vezi ce-ai păţit?.. . cu uşa... Să dormi aşa, să te vadă toţi câţi or trece pe colidor. Tare-i ruşine, domnu’ Olănescu. Poate-ar fi mai bine să-ţi cauţi o slujbă. Io-te, nepotu-meu — ştii, Vlad, dela primărie — cum a găsit ? Nu zic, mata pe semne că găseşti mai bun, da’ tot... Orice-a fi, caută, găseşti. Nu se poate... La... primărie, ori... ştiu eu? la poştă, la C. F. R. Găseşti mata. Parcă ce, matale ţi-i de parale ? Că văd că ai, slavă Domnului. Iacă-i spuneam coanei Zânicăi a lui domnu’ Lichiardopul dela vamă. Iaca, parcă la vamă n’ai putea intra, te faci acolo şef de birău ori inspector, că pe semne că poţi, numa’ să ai o treabă, să te scoli dimineaţa, să munceşti. Mai piere năcazul. Aşa, tot cu gându’ la fata ceea, şi tot cu gându’ la fata ceea... Că-i spuneam coanei Zânicăi, zic, băietul cela (că eu aşa îţi spun când nu m’auzi; femeie bătrână, pentru mine, tot un băiet — acolo rămâi), zic băietul cela, domnu’ Olănescu, eu nu ştiu ce-i cu el. Bun, n’am ce zice, plăteşte la timp, nu face scandal, nu-i murdar, da’ ce are atunci ? Bani văd că are, slavă Domnului. Mă temeam la ’nceput să nu fie altă niscaiva, Doamne fereşte, mai intru’n bucluc, da’ nu. Am pus eu oameni, ş’am aflat. Ta-su îi trimite, dela Galaţi, că-i mare acolo, nu-ş’ ce (mi-a spus cum- natu-meu, Ghiţă; — am uitat). Şi el, zău aşa-i spuneam, asta-i crucea, el ce face? Nimic. Ci-că pe la Universitate, nu-ş’ ce. Care Universitate ? Că şade toată ziua ’n casă şi doarme. Noaptea, el ştie. Numa ’n zori l-aud venind: criţă. Mă mir cum mai ni- i > mereşte să se dezbrace. (Iaca azi, bată-te norocu’ să te bată, nici n’ai mai putut să-ţi scoţi haina. Ei! dacă te ’mbeţi îi greu. Şade 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ruşine). Ei, el ce face? Zic. Ce face el toată vremea? Toacă banii lui ta-su. Şi ta-su crede că cine ştie ce scofală face fecioru-său, zău aşa-i ziceam coanei Zânicăi. Bine, zic, da’ nu-i scandalagiu, nu-i auzi gura. — A, numa’ ce-1 vezi că patru zile ’,n capăt (ca mai săptămâna trecută) nu mai iese din casă, nici tu noapte, nici tu zi. O trimet pe Aglaia, fata, să vadă ce face. « Şăde, cu- coană, zice, şăde şi ceteşte la masă ». «Tu, zic, ia du-te şi ’ntreabă, poate i-i foame, a fi uitat să mănânce ». Da’ când vine Aglaia, zice că i-ai dat bani să-ţi cumpere de mâncare. « Da’ ce să-i cum- peri?» Zic. «Păi... ce-oi găsi... a zis că să-i aduc de mâncare ce-o fi, mezeluri». He, he! De nu eram eu... Ş’aşa mă ’ntreb cât te-a fi furat la ’nceput Aglaia. Am pus eu rânduială în toate pe urmă. Aşa-i că dacă-ţi vine gustul acuma s’o faci pe huhurezul în casă, ai mâncărică bună? Ştie ea madam’ Săveneanu ce face... Da’ să nu mai bei. Io-te cum te-ai ofilit. Faţă de băiat tânăr îi asta? Te-ai tras şi te-ai supt ca o mâţă lehuză. Eu te văd în fiecare zi: ţi se ’ntunecă ochii iştia albaştri şi frumoşi şi se tur- bură. Ai căpătat şi creţuri la ochi, nu mă crezi, da’ să te uiţi mâine în oglindă, pe lumină. Arăţi bătrân. Nu te uita că n’ai păr alb, albeşte el acuş, ori cade. Ai să rămâi chel. Ş’are să ţi se facă nasu’ roş. Acu, cât eşti frumos şi tânăr dacă n’ăi trăi... pe urmă... sapa şi lopata. Nu zic. Ce-i drept îi drept. Da’ dac’ai fi măcar scandalagiu, ori rău de plată, ori murdar (cum a fost scârbosul cel de Petreanu care l-am avut înaintea dumitale, nu i-aş mai auzi de nume). Ce ai, maică, ce ai ? spune-mi şi mie ce jar te arde ? că ai un jar. Se vede, — he, he! — văd eu. Ai un jar. De ce să nu-mi spui? Te deschizi şi-ţi mai odihneşti sufletul şi ştiu şi eu... Că lumea de-aceea-i lume, dacă nu ne-om ajuta unii pe alţii,., ca vorba ceea, cum spunea răposatu’ bărbatu-meu... » — Nu, că plec. — Cum pleci ? — Plec, am treabă. — Cum să pleci în halul ăsta ? — Gata. Mi-a trecut. Cafeaua matale. Râde fără să vrea, privindu-1 drept în ochi pe Stoian: —- La revedere. Bună cafea. Şi-l doare capul, îl doare capul cu zgomotul pământului uscat, când treci cirezi de bivoli în goană, mugind cu coarnele aplecate. PUTREZIND 65 — Doriţi o cafea, coane ? — Nu doresc nimic, absolut nimic. Du-te, bre. — Numai să strâng astea. Nu i se mai întâmplase până acum niciodată să uite ce-a făcut, decât dacă faptul era din momentele de beţie cruntă. Şi mai ales nu şi-l reamintea precis' niciodată. Nu-şi amintea să fi înţeles ceva, acasă, din tot ce-i spusese madam’ Săveneanu. Şi, iată, cum auzise lămurit toată vorba ei lungă înregistrată pe nu ştiu care placă de patefon. Nu mi-e ruşine, madam’ Săveneanu, nu mi-e ruşine de loc. In fond de ce mi-ar fi ? Cui stric ? Insă mă doare capul, cucoană, asta-i partea proastă, şi-mi cam tremură mâinile. Nu te teme, că nu mor. (Lucrul rău nu piere.) De mi-era de murit, muream eu de mult şi mai simplu. — Stoian, fă plata. Mai intraseră doi clienţi şi mâncau încet, vorbind pe îndelete şi bând chibzuit. Zece şi douăzeci. Se terminase prohodul? Nici nu băgase de seamă. Nu, nu s’a terminat. — Pun şi jumatea la socoteală ? întrebă Stoian cu ochii la sticla neîncepută. — Pune. îşi turnă — parcă-şi vâra sifonul un deget lung în nas — sifon în paharul de apă. I se înnecară nările într’o furnicătură pişcă- toare de parcă i-ar fi amorţit. Ia uite, îl răcorea bine sifonul. îşi mai turnă un pahar. — 73 lei, coane Nelu. — In fond, de ce să plătesc vinul dacă nu-1 beau, nu-i aşa, Stoiane? Şterge-1. — 53, fără. Dacă n’o beţi, sigur, coane. Să trăiţi. De-abia în stradă, departe de restaurant, aducându-şi aminte, s’a bucurat sincer că n’a băut. Are să trebuiască să se lase de asta. La drept vorbind, vorba lui madam’ Săveneanu, ce rost are? Un om întreg e cel care nu recurge la paliative. Orice monomanie se vindecă prin autosug- gestie. Cora? Monomanie. Ş’apoi nu s’a gândit vreodată serios la dânsa de când a ’nceput să bea. Ba da, poate, la ’nceput. Cât e de-atunci ? Vre-un an, nu ? Dar n’a băut ca să se răzbune pe Cora, nici, cum se zice, ca s’o uite. Cum s’o uiţi ? Când eşti beat, 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţi-e şi mai ciudă pe dânsa. De câte ori, spre dimineaţă, mai ales la ’nceput, în pat, îşi vâra colţul pernei în gură ca să nu ţipe. Ciudat, când e beat nu plânge niciodată. Nu poate plânge. De- cât rar. Şi foarte puţin. Două lacrimi scurte ca două înţepături. In schimb, e aproape furios. Hm, noaptea aceea — trecuse de- abia o lună dela nunta ei — când o implora pe Cora să vie în odaie la el (« Ei da, acuma, noaptea, sunt beat, poţi face micul sacrificiu să sari din pat de lângă bărbatu-tău şi să vii la mine când te chem, am dreptul, îmi închipui... »), ca să-i arate el, să-i vâre pumnul ăsta « romantic » sub nas, s’o « tragă de urechi», cum vroise ea atunci, dar nu în glumă, ci serios, serios, foarte serios, până i s’or face urechile cât nişte hăţuri. S’o lovească fiindcă merită, să-i dea cu palma plină palma înapoi pe care i-a dat-o ea cu o simplă telegramă: «Mulţumesc pentru felicitări, nu veni la nuntă». — Cora, mare măgărie ai mai făcut. Lacrimile care-i veniră ’n ochi nu usturau, ci le simţea bune ca apa rece. — Plâng? se ’ntrebă. Plânse. întuneric pe stradă, nici un trecător afară de dânsul care avea scuza beţiei. Putea plânge, dacă-i făcea plăcere, n’avea nici un motiv să se refuze. Şi plânse cu convingere, cu folos, senin cum şi-ar fi spălat seara dinţii. Inima, încetând de-a mai sta mută, neauzită şi duşmăneşte într’un colţ, bocăni dintr'odată în uşă, — ... uşa sufletului... îşi spuse livresc — de parcă se vestea o vizită plăcută şi veselă. Ca două mustăţi pe oală, lacrimile i se înnodară în barbă. Fără vre-un gând, privi în sus şi constată mândru că ’ntr’adevăr (era înnourat) luna plină ar putea trece ca un săpun de ras cu clăbuci de stele pe barba albastră a cerului. Verifică această ima- gine veche, de-acum un an, când nu reuşea — nu ’nvăţase încă — să se îmbete complet şi-o implora toată noaptea pe Cora, plân- gând ca un viţel. (Viţeii plâng?) — Bravo. Nu-s prost. Sunt numai sentimental. îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile, sărutând fără voie un deget sărat. Ce maniere. N’ai batistă, domnule? — Ba am, răspunse tare, într’adins, ca să-l sperie pe un alt domn care ieşise de după un colţ, dar care nu se sperie de loc, ci îl consideră de sus. PUTREZIND 67 — Atâta pagubă, — adăugă printre dinţi, şi-şi şterse obrazul cu batista. — « Ce trebue să fac acum ? Să mă duc la Lulu, fleacul acela de fată superficială ? Minte cu o neruşinare de abate în exer- ciţiul funcţiunii. Mă minte, fiindcă am şi eu neruşinarea să mă las minţit. Nu. Mă duc acasă. Mă culc. (Numai de-oi putea adormi)' De mâine, gata. încep cura de lapte şi ouă crude. Nu-s copil. O să trebuiască să sfârşesc odată de citit studiul acela care, ce-i drept, mă plictiseşte dar care va trebui păcălit în aşa fel încât să nu mă mai plictisească. Cura de lapte şi ouă crude... trebue s’o încep... Şi-i scriu mâine neapărat tatei; de când nu i-am mai scris, săracul. Cu ce-i de vină el că fecioru-său face pe dezolatul din pricina unor instabile fuste? Dezolat, pe dracu. Numai proştii sunt — şi aşa şi trebue să fie — dezolaţi. I-a scris într’adevăr lui tată-su peste vreo zece zile, fiindcă simţea mereu mai muşcător regretul de a fi amânat zi cu zi lu- crul acesta care în definitiv era un fleac. Dar cu o săptămână înainte de a se sinucide cu un pistol dela 77 împrumutat — madam’ Săveneanu de spaimă s’a îmbolnăvit şi-a zăcut — Nelu Olănescu scrisese următorul poem pe care-1 supunem ochilor cititorilor numai sub titlul de document: Ţ A L De plătit, am plătit cinstit, dar nu mai am un ban. Mie, întâi: mi-am acordat gratuitatea pe toate liniile ferate ale imaginaţiei. Cărţilor apoi le-am clădit fiecăreia câte un castel în propria lor Spanie. Viaţa am îndopat-o cu cărbuni negri din sufletul meu, ca pe o locomotivă, care-i înroşea. Şi fetele, ce mai risipă de confetti, de orz, de mărgărite fetelor. Flora: doi poli, amândoi ai pământului, plus zenitul şi nadirul. Maggie: o serenadă, sănătatea şi costumul uzat gris pe care-1 purtam pe-atunci şi pe care nu mi l-a mai înapoiat (aş avea ne- voie să port iar costumul acela vechi, pentrucă m’ar însănătoşi ca un Palermo). Gertruda nu m’a costat nimic: era prea grasă şi plângea fără spor. 5' 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sonia: un sân alb ca o ciupercă, untos, la grătar. Mi-a luat o noapte de vară pe care mi-a dăruit-o în acelaşi timp şi miroase frumos şi astăzi. Singura fată ai cărei paşi pe inima mea, ca pe nisip, au rămas cu urmele uscate, neumplute de apă (de apă la plămâni). Trei lupi: Sorana, ea şi Sorana. Sorana: mi-a scos ochii înţepându-mi-i pe rând, zilnic, cu toate firele de păr blonde din pletele ei. I-am semnat o poliţă în alb: în fiecare zi şi an, la cei io lei pe care i-a scris la început, adaugă câte un zero; uneori adaugă oo, rezultatul e acelaşi; de fiecare dată când îi reproşez că mă costă prea mult, o văd albă în patul ei, goală, cu inima mea pe sânii ei ca o cruce şi cu intenţia — box în ochi — să moară aşa. Ea ? figurează numai cu numele aici, ca Domnul Nostru Iisus Christos în lista tuturor profeţilor lumii. Sorana cealaltă a vrut să lipească un geam plesnit, cu lut. Şi-a reuşit. Geamul era înăuntrul meu şi-l tăiase Ea cu diamantul. Lutul era blond ca şi Sorana. Bucăţile de sticlă n’au stat alături nici o clipă, dar lutul subţire şi în formă de stea încercând cu ele o sinteză ca una filozofică, a rămas (sistemele rămân), şi-anume a rămas în formă de stea de lut cam arachnidă. Peste toate aceste, bine prăjite în untdelemn franţuzesc, se toarnă un bun sos Bechamel. Se serveşte rece. Unii preferă fier- binte sau cald, însă cade greu la stomac. Ca vinuri, aţi servit, domnule, multe feluri şi mai mult aţi gustat. Vi le vom pune la socoteală cu reducere, fiindcă vrem să vă căpătăm de client. Mi-aş permite să vă aduc aminte că n’aţi invitat pe nici una din doamnele acelea la supeul d-voastre solitar; o puteţi face de acum înainte, sunt garantate de patron. Eu mă numesc Moartea şi sunt de sex masculin (în loc de remiză). La înmormântarea lui Nelu Olănescu, timpul a fost nemai pomenit de frumos, ceea ce a determinat-o pe madam’ Săveneanu să le povestească mai târziu, convinsă, tuturor că lui bietu’ domnu’ Olănescu, murind, straşnic de rău i-a mai părut de viaţă. AUREL LAMBRINO ÎNSEMNĂRILE ZILNICE ALE LUI TITU MAIORESCU Testamentul lui Titu Maiorescu, datat « Sâmbătă 23 Ianuarie 1916», se termină astfel: De manuscrisele ce se vor mai găsi la mine, după multele ce le-am ars, va dispune fiică-mea Livia sau, în lipsa ei, d-l şi d-na Racottâ1), în înţelegere cu amicii literari: Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi, d-l şi d-na Rădulescu-Pogoneanu. Poate unele din manuscripte («jurnale», scrisori literare şi politice) ar fi de hărăzit Academiei Române. După încetarea din viaţă a lui Titu Maiorescu (Duminecă 18 Iunie/i Iulie 1917, la ora 5 dimineaţa, în Bucureşti, în aparta- mentul ce ocupa în casa Racottă din stradela General Lahovari, Nr. 7), manuscrisele sale au fost păstrate la « Fundaţiunea univer- sitară Carol I», până la sosirea în ţară (în Martie 1922) a fiicei sale, căreia i-au fost predate. D-na Livia Dymsza a binevoit a-mi da sarcina de a publica jurnalele rămase dela părintele său. I Aceste însemnări personale ale lui Titu Maiorescu se cuprind în 44 de caiete, de format şi de mărimi deosebite. ') După moartea soţiei sale, în 1914,1a un sanatoriu din Heidelberg, Titu Maiorescu a vândut casa sa din strada Mercur Nr. 1 şi s’a 'mutat lat d. Ni- colae Racottă, a cărui soţie, născută Bengescu, este nepoată de soră a d-nei Ana Maiorescu. D. Racottă era numit executor testamentar. 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cel dintâi caiet începe cu însemnări din Noemvrie i855> când autorul lor avea vârsta de 15 ani, iar cel din urmă — abia început la 23 Aprilie/6 Mai 1917 — are ultima însemnare zilnică a sa la 2/15 Iunie 1917, scrisă de o mână slăbită de gravul atac de stenocardie din ajun, ce avea să-l răpună peste 18 zile, în al 78-lea an al vieţii sale. > Citindu-şi caietele-« jurnal», pentru introducerile istorice la cele cinci volume de Discursuri parlamentare, precum şi cu alte prilejuri, autorul a însemnat la fiecare, pe copertă sau în- lăuntru, numărul de ordine al caietului şi răspasul de timp al însemnărilor cuprinse în el. La aceste lecturi de mai târziu ale caietelor, a şters adesea din text cuvinte ori rânduri întregi, sau a tăiat foi ori părţi din ele, iar uneori a adaos scurte note sau co- mentarii ulterioare datei însemnărilor; dar, în genere, în afară de foarte rare înlocuiri a câte unui cuvânt, n’a schimbat nimic din textul primitiv rămas. Până în Decemvrie 1886, însemnările sunt scrise uneori în româneşte, alteori în limba germană; dela această dată înainte, numai în limba română. Pentru înlesnirea lecturii însă şi spre a da publicaţiei o unitate de limbă, am tradus în româneşte părţile scrise în limba germană, redând astfel tot textul numai în româneşte; am arătat însă în note sub pagină, la fiecare schimbare a limbii textului, care e limba originalului. In textul românesc din întâiele două caiete, din timpul când adolescentul era sub conducerea, influenţa şi, cât a fost extern, sub supravegherea zilnică a învăţatului său părinte, limba româ- nească a şcolarului şi a studentului Maiorescu este în scris, cea a tatălui său, are deci în ortografie şi în factura cuvintelor formele sistemului etimologic latinizant de atunci al Ardelenilor, — pe care însă tânărul înzestrat cu spirit de cercetare critică nu numai l-a părăsit în curând pentru sine, ci l-a şi dărâmat definitiv pentru toţi, liberând astfel cultura noastră de greutatea înnăbuşitoare a unor tipare absurde pentru limba literară a naţiunii. Publicarea acestor însemnări, neavând caracter filologic, ci fiind destinată marelui public, n’am păstrat în text decât foarte rar — ca o ilustrare în treacăt a unui momfflt din formarea personalităţii lui Titu Maiorescu — aceste oitografieri sau forme caduce ale Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 71 modei de atunci, pe care însă, când le-am înlocuit în text, le-am arătat în note sub pagină. Am socotit, având în vedere scopul publicării, că trebue să le înlocuesc cu formele reale ale limbii, care, de bună seamă, erau, chiar atunci, formele întrebuinţate de autor în viul grai. Dovadă de aceasta e faptul că adesea el începe a scrie forma vie ce o întrebuinţa în vorbire (cu mama, cu sora, cu tatăl chiar, cu compatrioţii ce se aflau atunci la Viena); dar, — aducându-şi îndată aminte că, în limba literară, Românul cult (cum vedea în manuscrisele tatălui său, care-1 punea să-i copieze memorii şi scrisori, precum şi în Gazeta Transilvaniei, pentru care încă de atunci scria el însuşi articole) trebue să întrebuinţeze alte forme, — el nu mai scria forma sau expresia reală ce-i venea întâi în mod firesc nu numai în gând, ci uneori şi sub condei, ci o înlocuia cu forma savantă a «limbii literare » a tatălui. Alteori chiar uita că trebue să se exprime « literar »: după ce scrisese, d. e., « debuiă », « subieptivitate », « legu » ş. a. — peste câteva zile sau chiar peste câteva rânduri, în loc de aceste forme făurite, scria: «trebue», « sunt » « subiectivitate », « citesc », etc. Ba chiar, uneori dându-şi seama de artificialitatea acelor forme, le şterge imediat, înlocuin- du-le cu formele vii ale limbei; d. e. la 4 Ianuarie 1857 scrie întâi: « Mai legu », taie însă îndată latinismul «legu » şi scrie mai de- parte «cetescu», încât textul se prezentă astfel: «Mai (legu) cetescu Timon v[on] Athen de Sh[akespeare] ». M’am crezut deci îndreptăţit a proceda astfel, nu numai spre a înlesni tuturor cititorilor lectura textului, ci fiindcă sunt încre- dinţat că tot astfel ar fi procedat, eventual, la publicare, autorul însuşi. Pot adăuga la acestea o preţioasă mărturisire — parcă ad hoc ! — dintr’o scrisoare a lui Titu Maiorescu, din 27 Septemvrie 1888, către sora sa (originalul în limba germană): Nu ştii tu oare următoarele: că eu, când mi-am dat odată seama de aşa ceva [de o eroare] şi am convenit că e aşa, tocmai această [eroare] e în acelaşi timp lichidată, arsă din rădăcină şi extirpată pentru tot timpul vieţii mele? Intr’un lucru nu cad niciodată: a doua oară într'o eroare pe care am văzut-o că e eroare... Fiindcă am scris 20 de ani cu ortografie etimologică şi mai târziu mi-am dat seama de greşala ei, am ucis-o pentm veşnicie în literatura română. 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întâiul volum din aceste însemnări, în care intră caietele nume- rotate i, 2, o parte din 3, caietul 4, mare parte din 5 şi mai tot caietul 6, cuprinde, în ordine cronologică, însemnările dintre Noemvrie 1855 şi sfârşitul anului 1880, adică, din viaţa autorului, epoca dela vârsta de 15 ani până la 40 de ani. In acest interval, numai în întâii trei ani (Noemvrie 1855— Iulie 1858), adică în timpul şcolarităţii sale din ultimele trei clase la Theresianum, ţine însemnări regulate, aproape fără întrerupere; din anul următor, dela Berlin (Noemvrie 1858—Iulie 1859) sunt relativ puţine; lipsesc complet anii 1860—65 şi 1867—69; din 1866 sunt câteva însemnări scurte, iar cele următoare, din 1870— 1880, sunt destul de restrânse, afară de întinsul jurnal politic din Aprilie—Mai 1870 şi câteva scrisori şi însemnări de mai târziu. O lămurire, în privinţa întrebuinţării limbii germane. Că, fiind în şcoală la Viena, a scris uneori în limba germană aceste repezi însemnări zilnice — nu e de mirare. La început, ca şcolar la Theresianum, a făcut-o, poate, şi ca un exerciţiu, spre a se întări în mânuirea curentă a acestei limbi de cultură, în care învăţa, în care trebuia să răspundă în clasă la profesori, să vorbească cu camarazii, să-şi scrie compoziţiile de şcoală, în care încă, cu ambiţiile mari şi planurile îndrăzneţe ale adolescenţei, chiar compunea în acel timp opere literare proprii, în versuri şi în proză x) — elegii, meditaţii filozofice, satire, comedii, gân- dindu-se să trimeată una din acestea să fie jucată la unul din teatrele însemnate ale Vienei. Că a continuat astfel şi la Berlin, iarăşi e de înţeles. A urmat însă la fel şi după întoarcerea în ţară, până în 1886. Precum atunci unii dintre cei mai mari scriitori ai noştri, cu cel mai profund sentiment naţional, care-şi făcuseră studiile în Franţa, întrebuinţau adesea ca limbă de conversaţie şi de cores- pondenţă cu ai lor limba franceză * 2), tot astfel şi acelor Români din generaţia lui Maiorescu care-şi făcuseră cultura în scoale şi universităţi germane, într’un timp în care nu existau încă univer- x) Despre care nu ştim să se fi păstrat. 2) Cf. scrisorile lui Kogălniceanu către surorile sale, către Asachi şi către Domnitorul Mihail Sturdza, ale lui Alecsandri către soţia sa, ale lui Odo- bescu asemenea. Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 73 sităţi româneşti, le venea uneori mai îndemână să vorbească şi să corespundă între ei în limba germană, poate şi dintr’o trebuinţă sufletească elementară, de a nu lăsa să moară în ei, prin neîntre- buinţare, sporul de viaţă ce-1 aduce practicarea unei limbi de înaltă cultură. Ei crescuseră sufleteşte cu această limbă şi prin ea; ea făcea parte organică din personalitatea lor, aproape tot atât de mult ca şi limba lor maternă. In această situaţie era şi Titu Maiorescu. Vorbind încă din copilărie şi limba germană şi formându-şi cugetarea mai ales prin lectura literaturii ei clasice (precum şi a celei franceze, ita- liene şi engleze), limba germană (ca şi cea franceză, de altfel) îi devenise pentru rostirea cugetării, în tot timpul vieţii sale, tot atât de familiară ca şi limba sa maternă. Nu numai că se deprinsese să cugete de-a-dreptul în ea, dar, trebuind să o vorbească zilnic, având soţie germană, un cerc de rude apropiate (cumnatul său Dr. Wilhelm Kremnitz şi soţia acestuia) şi de prieteni intimi de aceeaşi formaţiune de cultură, cu care se vedea mai în fiecare zi şi care, ca şi el, aveau ca limbă de conversaţie între dânşii, pe lângă limba maternă şi cea franceză, şi limba germană, — în mod firesc unui om de cugetarea precisă şi abstractă a lui Titu Maiorescu, când avea să-şi noteze repede pe hârtie însemnările zilnice, îi venea uneori mai îndemână să-şi toarne gândul în această limbă. Această deprindere a Oamenilor de cultură din acele gene- raţii nu trebue deci judecată în atmosfera vremurilor de azi; în orice caz, ea nu are nimic a face cu snobismul unor Români şi Românce de acum, care vorbesc sau scriu de preferenţă în franţuzeşte (unii având chiar ambiţia de a fi consideraţi ca « scriitori francezi»), ignorând sau dispreţuind limba neamului lor. Prin urmare, psihologiceşte este explicabil la Titu Maiorescu de ce întrebuinţează adesea limba germană nu numai în aceste însemnări intime, ci şi în corespondenţa cu sora sa, cu Carp, cu Teodor Rosetti, cu Iacob Negruzzi, cu Eminescu l). Despărţirea de întâia sa soţie lămureşte, poate, şi faptuFcă dela 1886 înainte limba acestor însemnări e numai cea românească. *) *) Şi Eminescu scrie uneori în limba germană corespondenţa sa; d. e. scrisori dela Berlin către T. Maiorescu. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De altminteri, cât preţuia Titu Maiorescu limba sa maternă, cu ce măestrie şi iubire se servea de ea, o ştiu nu numai cei care i-au audiat prelegerile la universitate, ori l-au auzit vorbind în parlament, la întruniri publice sau în intimitatea convorbirilor familiare, ci o atestă anume studiile sale « Despre scrierea limbei române » (1866), « Limba română în jurnalele din Austria » (1868) şi întreaga sa operă literară. II După lămuririle ce am crezut necesare cu privire la aceste chestiuni de ordin mai mult exterior, să-mi fie îngăduit a spune câteva cuvinte despre natura şi semnificaţia acestor însemnări de «jurnal ». Dela cele dintâi până la cele din urmă din ele, se vede bine că, în gândul autorului, când le scria, ele nu aveau caracterul unor memorii redactate pentru cunoştinţă publică (dovadă: notarea unor mici « păcate » de vanitate ale copilăriei şi a unor amănunte de puţină importanţă pentru alţii, dar necesare pentru sine — ca d. e. deprinderea de a nota temperatura zilnică a atmosferei, preţul drumului în călătorii, numele otelurilor în locurile unde avea de gând să se mai întoarcă ş. a.) — ci sunt numai simple însemnări zilnice scrise în fugă, spre amintire strict personală, ca un me- mento pentru mai târziu, la o privire îndărăt asupra vieţii, sau, poate, pentru unele din ele, cu gândul de a fi utilizate cândva de el însuşi, ca evocatoare a unor momente importante din viaţa politică a ţării — cum a şi făcut într’adevăr în Introducerile la Discursurile sale parlamentare. Totuşi, sau tocmai de aceea, aceste notiţe din «jurnalul» lui Titu Maiorescu sunt de un mare şi multiplu interes de cultură. Mai întâi, prin însăşi întinderea lor şi prin disciplina de viaţă ce o presupun, ele constitue, dacă nu în genere o raritate, în cultura noastră însă, până acum, un unicum, indiferent de cuprinsul lor şi de însemnătatea excepţională a autorului lor. Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 75 Apoi, luând în seamă această însemnătate a exemplarului uman şi etnic care le-a notat în timp de 62 de ani, ele desfăşură înaintea noastră momente importante, uneori necunoscute şi neaşteptat de tragice, din firul vieţii intime şi a celei publice a unei personalităţi de o rară alcătuire şi bogăţie sufletească, nu numai în comparaţie cu figurile proeminente din mediul nostru naţional, ci, în genere, ca tip de umanitate cultivată. Ce spectacol rar şi ce material de studiu interesant, biografic şi psihologic, să vezi în ce ambianţă s’a hrănit şi a crescut sufle- teşte un spirit eminent; — cum s’a format din ceea ce a primit ca moştenire şi influenţă părintească şi ca izvoare de cultură din afară;—cum a reacţionat faţă de întâmplările mari şi mici ale vieţii, cu înfrângerile, cu succesele, cu îndoielile, cu vrăjmăşiile şi cu loviturile soartei, de timpuriu; — cum îşi determină el însuşi linia destinului său pe lume şi sensul vieţii; — cum pluteşte totdeauna, în cele din urmă, sigur şi senin în mijlocul valurilor care ameninţă să-l scufunde; — cum dărueşte altora, cu o dezin- teresare necurmată şi cu o bucurie nemicşorată de nici o decepţie, din timpul şi din sufletul său; — cum ajunge la o armonie de viaţă, la o stăpânire de sine, la un echilibru sufletesc de o rară esenţă şi tărie, putând astfel suporta cu linişte şi cu demnitate nedreptăţi, lăsări la o parte nemeritate, calomnii; — cum, având prilejul şi dreptul de a anula măsuri care erau abuzuri săvârşite deopotrivă în contra sa şi a unui adversar politic, restitue drep- turile adversarului, dar nu şi sie pe ale sale; — cum, având tot- deauna frâul vieţii în mâna sa si trăind mai mult în cercul restrâns » » al unor prieteni aleşi de el însuşi şi în lumea ideală a artelor, el totuşi se dărueşte ţării şi culturii naţionale cu o activitate care însemnează o nouă orientare în drumul culturii neamului său, împlinind un rol parcă predestinat, ca îndrumător şi îndreptător de cultură, ca strălucit animator şi educator al tinerimii univer- sitare şi al naţiunii întregi, precum, de sigur, neamul nostru n’a avut un ^ltul mai înţelept, mai iubitor de tinerime şi mai trezitor de talente; — cum, în sfârşit, necăutând niciodată situaţii publice, şi nefiind utilizate decât foarte scurt timp şi la rare intervale, bogăţia de cultură, pregătirea occidentală şi cumpănirea judecăţii sale agere şi drepte, totuşi necesităţile imanente ale desfăşurării vieţii naţionale îl aduc, fără dorinţa lui, să prezideze la sfârşitul 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vieţii la soarta ţării, dând patriei sale, după secole de umilire şi de amputări crude, cea dintâi mărire de teritoriu fără jertfe dure- roase şi prestigiul european al unei aşezătoare de pace în colţul de lume cel mai expus atâta timp tuturor furtunilor. Din punctul de vedere mai general, al unei documentări şi analize de psihologie individuală şi de psihologie umană în de obşte, în notările sale dela 15—17 ani, avem adesea pagini deosebit de sugestive pentru ilustrarea multor trăsături caracteristice ale psihologiei adolescentului. Iată avântul de inteligenţă al acestei încântătoare vârste, cu întâia fâlfâire de aripi a judecăţii personale şi a sufletului frământat de implacabilul spirit critic ispitit spre marile probleme insolubile ale metafizicei; — iată inevitabila criză religioasă, urmată de nevoia imperioasă de demonstraţie şi de propagandă între camarazi şi cunoscuţi a noilor convingeri de negaţie a cre- dinţei tradiţionale şi a orânduirilor existente; — iată setea, de o intensitate arzătoare, după o prietenie ideală, şi desperarea că cei în care o caută nu corespund idealului absolut pe care ar vrea să-l afle întrupat aevea în cineva; — iată întâia iubire, cu naivi- tăţile şi cu seriozitatea ei absolută; — rigorismul moral în jude- carea caracterului oamenilor; — afirmarea îndrăzneaţă a personali- tăţii ce s’a deschis deodată, ca mugurul ce se trezeşte devenit floare; — năzuinţa de a-şi asigura un nume nepieritor, prin creaţii literare, alternând cu momente de desperare metafizică ce merg până la gânduri de sinucidere;—nemulţumit, fireşte, de lumea cum o vede, şi purtând în sine o lume viitoare, găseşte în lumea închipuită a poeţilor şi a dramaturgilor înălţimea şi aerul pur ce-1 cere sufletul romantic al vârstei; de aceea, fire mai tare, dacă nu evadează din cadrul orânduit al vieţii de şcoală şi al vieţii de familie de-a-dreptul în lumea vagabondă a teatrului, ca un Emi- nescu şi un Conta, el caută, în lectura pasionată a marilor scriitori şi în frecventarea teatrului, acel adaos de idealism, necesar aspira- ţiilor vârstei şi ale temperamentului; — iată apoi, ca o răsfrângere firească a procesului de creştere organică şi intelectuală, încrederea în superioritatea propriei sale inteligenţe şi fatala criză de despărţire în gândire de generaţia precedentă, desconsiderare a opiniei părin- ţilor ori depărtarea sufletească de ei; — sentimentul că nu e iubit Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 77 şi nu e înţeles de nimeni pe lume, afară doar de sora cam de aceeaşi etate, cu care, de altfel, nu lipsesc conflictele, ce se încheie, ne- greşit, cu împăcări duioase; — un puternic sentiment naţional, care însufleţeşte întreaga muncă şi viaţă a prezentului şi inspiră mari planuri de acţiune pentru viitor; — plăcerea cugetării care-şi simte puterea, jucându-se în aforisme şi în antiteze. « Niciodată nu sunt fericiţi cugetătorii plini de simţire; totuşi între ei acela este cel mai fericit care în afară e nefericit» — e, poate, cea dintâi notiţă a adolescentului (scrisă, în nemţeşte, pe faţa internă a copertei întâiului său jurnal). Şi dintr’o altă lăture, de psihologie generală, a formaţiunii marilor personalităţi, sunt preţioase aceste însemnări din timpul adolescenţei şi al tinereţii: ele confirmă constatarea destul de frec- ventă că liniile mari ale caracterului si ale vocaţiei oamenilor cu j > rol conducător în lume, în cercuri mari sau în cercuri mici, încep a se desena încă din pragul tinereţii, ca o anticipare a ceea ce va să vină. ' ' Astfel, din aceste însemnări, ies în lumină, dela început chiar: Disciplina şi organizarea vieţii proprii, cu orânduire precisă a muncii şi a recreaţiei zilnice, cu plan amănunţit de lucru, cu trezire la ore foarte matinale şi ocupare până în ore târzii ale nopţii; Un zel neobosit de studiu, de lectură atentă a marilor scriitori ai lumii, de completare a culturii literare prin cultură muzicală, prin arta desenului, prin. frecventarea teatrului, — o activitate necurmată, neobosită, veşnic proaspătă, cu năzuinţă permanentă de a se perfecţiona; Punerea pe primul plan al vieţii a intereselor ideale — lumea artei (muzică, teatru, artele plastice), lumea literaturii şi a cugetării filozofice, a preocupărilor de educaţie; O stăpânire de sine, o linişte în afară, uimitoare, ascunzând adesea mari furtuni lăuntrice; deopotrivă de superior şi succesului şi neizbândei, prin atitudinea calmă cu care le priveşte şi le pri- meşte pe amândouă; Un sentiment de demnitate a vieţii, care-i dă o aparenţă de răceală şi distanţă, dar în inimă cu o căldură pururea nestinsă şi o trebuinţă de viaţă de societate în cerc intim, din care nu puteau 78 RfiVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lipsi, ca un element esenţial vieţii şi cugetării sale, farmecul feminin şi tinerime iubitoare de literatură şi filozofie, cultivată, talentată, sau în care el credea a zări făgăduinţe de viitor; O caldă, adâncă, dar conţinută afecţiune şi grijă pentru tineri în care descoperea o inteligenţă sau un talent remarcabil; nevoia sufletească de a-i căuta, bucuria de a-i descoperi, a-i ajuta, a le îndruma şi urmări activitatea, a-i avea aproape de sine: ia, parcă dela început, ca regulator al vieţii, cugetarea lui Goethe (ce şi-o notase, împreună cu altele): « Ni se duce tot câştigul vieţii, când nu ne putem împărtăşi altora »; Un spirit critic de o logică sigură, de o cumpănire justă, de un gust desăvârşit, cu necesitatea morală de a se examina pe sine şi valoarea faptelor, a operelor şi a oamenilor din jurul său, ne- cruţător, dar drept, onest, sincer, cu respectul adevărului, înainte de toate; Obiceiul de a nota pasaje interesante din lecturile făcute, fapte şi anecdote semnificative pentru caracterul oamenilor sau pentru nivelul lor de cultură; ’ Deprinderea unui examen de conştiinţă la încheierea unui an, spre a stabili bilanţul moral al vieţii; fixarea planului de lucrări pentru anul ce vine; O misiune de conducător şi educator, de animator dezinte- resat al unui cerc de prieteni, atraşi de magia personalităţii sale, grupaţi în jurul său ca în jurul unui maestru, darul superior de organizator al unei activităţi colective de luminare şi îndrumare în problemele culturii, în forme care să dea un cadru şi să asigure durata unor astfel de preocupări; O autoritate suverană, care se impunea dela sine în lumea în care apărea şi lucra, un prestigiu neegalat la noi. (Mi-aduc aminte de expresia pitorescă, — caracteristică, în felul ei glumeţ, dar plin de veneraţie, pentru sentimentul contemporanilor despre această situaţie unică a lui Titu Maiorescu în cultura românească, — cu care-1 numea seninul «junimist» Ioan Paul, profesor la Iaşi şi apoi la Universitatea din Cluj: «Tata Jupiter»); Pasiunea (devenită o regulă de higienă sufletească, urmată cu exactitate până la sfârşitul vieţii) pentru excursiuni în plină natură, călătorii spre vizitarea împreună cu alţii a locurilor frumoase din ţară şi din străinătate, a muzeelor şi colecţiilor de artă, a monu- ÎNSEMNĂRILE ZILNICE ALE LUI TITU MAIORESCU 79 mentelor şi clădirilor interesante; o trebuinţă sufletească de comu- niune cu natura, iubirea frumuseţilor ei (flori, peisaje, prinse uneori în desenuri proprii în album sau în vederi fotografice). # * * însemnările ne oferă astfel, în această întâie parte a lor, o intuiţie clară despre temperamentul înnăscut, despre dinamismul puterilor în creştere, despre condiţiile excepţionale pentru for- marea unei inteligenţe şi a unui caracter de conducător prede- stinat, aşteptat şi sosit la timp. Crescut de o mamă iubitoare de cultură şi de un tată cu largi orizonturi, devotat până la jertfă intereselor superioare naţionale, corect, activ şi sever, Titu Maiorescu, născut şi trăind până la vârsta de 8 ani la Craiova, e adus de vicisitudinile ţării şi ale vieţii părintelui său să se dezvolte sufleteşte mai departe, întâi între Românii ardeleni, în oraşul de origine al mamei sale, apoi, tocmai în perioada hotărîtoare pentru solicitarea şi nutrirea forţelor lăuntrice, într’o mare capitală europeană, iar acolo, într’o insti- tuţie de elită, cu un mediu social de viaţă aristocratică. Ca mediu exterior aici, un cadru de o severă măreţie: la mar- ginea (pe atunci; după aceea în centrul) unui oraş imperial, într’o şcoală de mari proporţii, fostă palat de vară al familiei împără- teşti, cu o faţadă impunătoare, cu o grădină de 6 hectare, pentru studiu, recreaţiile şi sporturile elevilor, cu manej de călărie, pis- cină de înnot, sală de scrimă, de dans, de teatru, capelă, biblio- tecă bogată, cu o viaţă de internat pe grupe (« camerate »). Ca mediu sufletesc: profesori, cei mai mulţi, dacă nu toţi, din cei mai buni ai timpului, de o superioară pregătire, stimu- lând inteligenţa şi dorinţa de cultivare a tinerilor încredinţaţi lor, dându-le cunoştinţa adâncă si iubirea literaturilor clasice, antice şi moderne, priceperea şi gustul filozofiei, stăpânirea a trei sau patru limbi de înaltă cultură (germana, franceza, ita- liana, — engleza, pe cât se pare, Maiorescu a învăţat-o prin lecţii particulare în casa părintească, în anii când era extern), înde- mânarea unei exprimări sobre, precise. Apoi camarazi, cei mai mulţi cu titluri nobiliare, şi din toate naţiunile heterogenei Au- strii: Germani, Italieni, Poloni, Cehi, Sârbi, Unguri, Români, 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Saşi; dintre aceştia, unii distinşi şi sufleteşte; alţii mediocri, câţiva vulgari, — dând astfel unui cap îndreptat spre observare exactă şi spre reflexiune filozofică un câmp de intuiţie şi de ex- perienţă largă despre tipurile umane, individuale şi etnice. Nu ne mai mirăm atunci că, înzestrat cu pătrunzătoarea lu minte, cu o voinţă hotărîtă şi activă şi cu o nobilă ambiţie pentru sine şi pentru naţiunea sa, cum îl arată încă dela început jurnalul său, tânărul Maiorescu, adus a se dezvolta într’un asemenea mediu, ne apare dintr’odată, la 16—17 ani, cu o înălţime de pre- ocupări, o maturitate de cugetare şi o îndemânare şi putere băr- bătească în exprimarea ei, cum nu suntem obişnuiţi a ne aştepta la această vârstă în fierbere. La 31 Ianuarie 1856 (nu încă de 16 ani împliniţi), exami- nându-şi conducerea vieţii, el notează, într’o interesantă candoare şi îmbinare de sentimente şi ambiţii de copil cu planuri de ac- tivitate de om matur (de remarcat observarea, încă de atunci, a fiului lui Ioan Maiorescu despre «lipsa de câmpul critic» la noi), cugetări ca cele următoare (originalul, în româneşte): Mă sculaiu la 6 ore şi studiaiu latineşte şi Omer... Mă culcaiu pe la 11 ore, pentrucă mă apucaiu pe la %8 să scriu pentru mâne o istorie a literaturii germane pentru prof[esorul] Windisch, ca să-mi câştig un vorziigl[ich] la limba germană; modul cel mai bun. In luna aceasta fuiu diliginte cât putuiu; progresul evident e o cunoştinţă bflnicică a lui Homer, şi o cunoştinţă foarte bună a Isto- riei. Tot aşa lucraiu foarte mult la desemn, în cât în semestrul viitor voiu începe a desemna după natură. în franţuzeşte ceva; foarte puţin în matematică. în luna asta fuiu amic literar cu Richard Capellmann, un tânăr cât se poate de aproape unui Ideal de amic. Avem tot ace- leaşi] idei de nedreptatea monarhilor, absurditatea religiunei şi ridi- culitatea aşa numitului bon-ton. Tot cu luna asta se închide şi se- mestrul; cred că voiu fi (cum am zis mai nainte) între [al] 6[-lea] — 8[-lea]. Ce-mi pasă de testimoniul Datoriile mi le-am făcut toate; datoriile mele sânt a şti: limbi şi istoria, — voia mea e a şti religiunea, spre a putea, poate, vr’o dată să-i demonstrez absurditatea. Istoria naturală o iau numai ca un studiu de plăcere; aşa dară nu fundamental; ci numai pentru ca să am vr’o idee de ea; matematica în gimnaziul de jos o ţin de un studiu foarte necesar; matematica în gimnaziul de sus e pentru mine un malum necessarium. La desemn vreau să o aduc la o perfecţiune oarecare; asemenea la flaut. Afară de aceea Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 8i vreau să ştiu cel puţin a ceti toate limbile europene ; perfect însă voiu a şti limba latină, româna, germana, franceza, engleza; semi-perfect cea italiană şi cea greacă vechie. — O să mă apuc în semestrul viitor să scriu la Gazeta Transilvaniei; materie am destulă; mai întâiu voiu scrie despre: «Educarea fetelor române»—o filipică; apoi despre «literatura noastră în starea de acum»—lipsa de câmpul critic; şi aşa mai departe. Poate să trămit şi traducerea lui Filota la Foaie. O să mă mai apuc de vr’o câteva novele umoristice. Afară de asta voiu căuta (cum am zis) să devin între cei dintăiu 3 ai clasei; dară cel dintăiu voiu fi la: limba latină şi greacă, la istorie, la desemn, la franţuzeşte. Intre cei dintăiu: la germăneşte şi la religiune. A doua zi, scrie: Mă sculaiu la 5 ore şi finiiu compoziţia pentru Windisch. După prânz, la %5 ore fini semestrul. N’avem şcoală până Vineri acum; atunci căpătăm testimoniile; toţi în şcoală zic, că o să fiu al patrulea; nu e adevărat; nu pot să zic că ar fi chiar nedreptate, când aşi fi al patrulea, pentru că, zău, aşi vrea să-l ştiu pe ăla, care a lucrat mai mult decât mine în este 4 luni (pe toată săptămâna cel puţin 6 ore perdute cu corectura x); 3 ore desemn; 3 ore franţuzeşte; 5 ore en- glezeşte; 6 ore flaut; 6 ore Romulu, —afară de toate orele ordinarii de şcoală şi de învăţătură) — dar ceilalţi au mai multă părtinire din partea profesorilor, şi s’a întâmplat de a[u] răspuns poate mai bine. Nedrept însă ar fi, dacă m’ar pune după [al] 8[-lea]. La i Fevruarie 1857 (originalul în româneşte): . Rar mă simţiiu aşa de izolat ca acum 1 Singur şi dezolat 1. .. Unger, cu care mă ocupasem atât de mult, pe care vruiu să-l aduc pe cale bună, să-l fac să Studieze,... începu... a-şi bate joc de principiile mele de studiare... Nemulţămitorul! Ozegowich e absolut pe lângă mine, mă stimă şi mă iubeşte; învaţă dela mine englezeşte. .. Helm învaţă dela mine flaut... K[utschera]... după sfaturile mele stu- diază şi cele scolastice şi literatură; învaţă dela mine şi flaut. Tot spe- rează că ne vom face amici. Nu 1 El se ţine de mine, dar eu n’am ne- mica în el; un amic al meu trebue să aibă spirit literar viu. Dar lui când îi citesc ceva frumos din clasici, sau ceva din scrierile mele, stă ca un lemn şi cască. — Asta mă omoară 1 Ori şi cum, nu e bine; când mi-ar arăta cineva scrierile lui, ce bucuros mi-aşi cumineca eu şi pă- rerile mele, aş vorbi cu el despre stil, despre desemnul simţului, de- spre păreri religionarii etc. — O, ideal frumos 1 Poate nu te realizez I *) *) Corectura de tipar pentru memorii ale tatălui său. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8z Iar la 31 Decemvrie 1857, tânărul care nu împlinise încă 18 ani scrie astfel pentru sine (textul original în nemţeşte): Anul se apropie de sfârşitul său: e ora 10% noaptea. Aş vrea să străbat iute cu gândul anul care-a trecut; dar sunt într’însul elemente aşa de felurite şi de ciudate. în totul, e rece; apăsătoarea indiferenţă, acest colos de ghiaţă, căruia prin reflexiunea mea i-am căzut pradă, este prea destul exprimat într’însul. — Pentru direcţiunea mea ştiin- ţifică a fost de cea mai mare însemnătate cunoştinţa cu o privire ge- nerală asupra filosofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m’a adus să năzuesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întâi într’adevăr iubirea pentru o direcţie de gândire de care niciodată nu mă voi despărţi. — S’a infiltrat însă în mine un scepticism deconcertant, o punere la îndoială a tuturor celor tradiţionale, ba chiar a ideii de D-zeu şi de nemurirea sufletului — paralel cu imposibilitatea de a concepe ab- solutul. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă 1 Cine mă constrânge să admit un D-zeu, care e cu totul de neconceput de raţiunea mea ? Dar — în acelaşi timp mă constrânge să-mi zăpăcesc mintea prin necesitatea şi totdeodată incomprehensibilitatea a ceea ce este dat necondiţionat. în timpul din urmă am citit o poveste cu stafii. Nouă frământare a minţii, noi îndoeli, nouă imposibilitate de a pricepe. întâmplarea aşa de deasă a legăturii a două fenomene despărţite în spaţiu, dar coexistente în timp, e o realitate. Ce însemnează asta ? Ce e acest somnambulism, care-şi bate joc de cea mai puternică şi cea mai ge- nerală dintre puterile până acum cunoscute nouă prin experienţă, gravitaţia ? — îndoială, îndoială 1 Am cunoscut şi psihologia, ştiinţa despre suflet — ce este su- fletul? Deslegaţi-mi întrebarea şi apoi vorbiţi; dar cine o desleagă?! Această uriaşă problemă metafizică 1 — Pentru cultura mea filologică a fost de mare însemnătate prof. Lang, care m’a făcut, prin prele- gerile sale atrăgătoare, să cunosc frumuseţile operelor clasice gre- ceşti, şi, între ele, mai ales pe Demostenes. Afară de acestea, Dr. Goebel, acest critic rece, care aproape te îndepărtează, dar un învăţat admirabil de pătrunzător. Apoi prof. Dr. Zhishmann, care a fost pentru mine un model în privinţa zelului ştiinţific care rămâne totdeauna egal cu sine însuşi, neturburat de nici o humoare (la in- terpretarea lui Sofocles). — în acest an am învăţat şi italieneşte, cel puţin pricep limba; şi englezeşte, într’asta merge bine; mult mai bine franţuzeşte. — Dintre operele altora, mai întâi Introducerea în filosofie a lui Herbart, pe car* o prelucrez încă acum, apoi Goethe, Platen, mai intens Schiller şi Herder..... ÎNSEMNĂRILE zilnice ale lui titu maiorescu 83 De când am ajuns să fiu pregătit în mod serios din punct de ve- dere ştiinţific, nu-mi mai reuşeşte nici o rimă; pe de o parte sunt bucuros că a încetat această ocupaţie neserioasă; pe de altă parte, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece, pentru cei mai mulţi din jurul meu mai indiferent. Îmi lipseşte acum un stimul puternic, indiferent de unde ar veni. — Dar în această încremenită magherniţă de convenienţă 1 — Şi apoi, pe lângă asta, nerecunoscut şi luat în râs şi urît mai de către toţi oamenii 1 — însă, din fericire, şi iubit şi relevat. O urmare a seriozităţii mele ştiinţifice a fost şi recunoaşterea din partea profesorilor, care m’au făcut întâiul în toată şcoala... In schimb, o greşală, care poate să fi născut din ( ce-i drept, nu de in- vidiat) voinţa mea de a fi erudit, e obiceiul meu — s’o spun scurt: de a minţi 1 Ce-i drept, fac asta în lucruri neînsemnate, inofensive, dar lucrul ăsta este, totuşi, şi cu atât mai mult, nedemn, meschin. De ex. spun adesea că am studiat cutare ori cutare lucru în timpul nopţii, pe când adevărul e că-1 citisem ziua; când intră cineva în cameră, vreau să mă găsească îngropat în cărţi; şi alte copilării de felul acesta. Asta va trebui neapărat să înceteze de azi înainte. Pentru acest an îmi propun, pe lângă examenul de maturitate, să termin o sistematizare, ce am început-o, a prelegerilor de logică audiate de mine. Aş dori să las această lucrare la câţiva din aşa nu- miţii mei « şcolari », la plecarea mea din Germania, ca amintire — anume, dacă mai trăesc atâta! Cine ştie 1 E scrisul unui adolescent? Ca direcţie şi nivel al cugetării, ca plan de viaţă, ca respect al adevărului şi necruţare faţă de sine însuşi, ca preciziune şi bogăţie a vocabularului, mai ales în termeni abstracţi, — e o anticipare aproape completă a soartei şi a activităţii scriitorului, criticului şi profesorului Maiorescu. E, virtual, în ghindă, toată tăria şi măreţia stejarului ce va creşte din ea. Cu vârsta, va câştiga mcă, desigur, în adâncime a cugetării, în lărgire a orizontului intelectual şi social, în perfecţiune a sti- lului; dar, în liniile mari ale personalităţii sale intelectuale şi morale, stă în faţa noastră, în junele nu încă de 18 ani, bărbatul, cugetătorul, învăţătorul şi educatorul de mai apoi al naţiunii, sufletul neuitatei Junimi şi al Convorbirilor literare, organizatorul vestitelor cicluri de prelegeri populare, autorul lapidarei Logice şi al Criticelor, începătoare de o nouă orientare în cultura noastră. 6 8* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE III Din perioada a doua a însemnărilor din acest volum (adică pe lângă cele câteva dela 1866, cele dela 1870—80), e de relevat întâi o stare sufletească ce ne apare ca o descoperire neaşteptată, părând neverosimilă, în discordanţă cu tot ce cunoşteam şi bă- nuiam despre fiinţa lăuntrică armonioasă şi echilibrată a omului veşnic senin şi optimist, cum îl vedeam nu numai în manifestă- rile sale publice ca scriitor, ca orator şi om politic, ca profesor, ci şi în intimitatea vieţii sale. începând din Ianuarie 1876, Titu Maiorescu trece, timp de 2—3 ani, cu alternări de momente sau răstimpuri mai senine, printr’o zguduitoare criză sufletească, care-1 duce până la gânduri (şi aproape hotărîri) de sinucidere sau de emigrare în America, — aşa taine extraordinare, aşa vibraţii nebănuite ascunde adesea adâncul nepătruns al apelor unui suflet la suprafaţă de o linişte desăvârşită. Stări de suflet analoge ne destăinueşte jurnalul încă în anii adolescenţei. Dar acelea erau copilăroasele desperări, crize trecătoare, mai mult intelectuale, ale năvalnicei vârste. (La unele firi mai slabe, şi acestea pot avea un sfârşit tragic; dar nu era cazul tempera- mentului robust al adolescentului Maiorescu). O criză de asemenea gravitate, în anii cei mai frumoşi ai băr- băţiei însă, în mijlocul unei cariere literare şi politice de stră- lucitoare succese la 34—36 de arii, nu se poate explica, pentru un suflet de Rezistenţa şi superioritatea filozofică a lui Titu Maio- rescu, prin preocupări metafizice ori prin amare decepţii în la- turea vieţii publice — care nu i-au lipsit nici atunci, nici mai înainte, nici îndată după aceea. Ea trebue să se fi pregătit pe nesimţite, în curs de mai mulţi ani, înainte de a izbucni, şi să fi avut cauze multiple. De bună seamă, vor fi contribuit şi acele decepţii la o slăbire a resorturilor optimismului său nativ. Una din ele fusese, cu câţiva ani înainte, îndoita sa înlăturare abuzivă din învăţământ: întâia oară, de către adversari, iar a doua oară, parcă spre a se Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 8s împlini cu soarta lui toate paradoxele, de către ministrul de in- strucţie al propriului său partid. Brutala măsură îl lovea îndoit: întâi tăindu-i mijloacele ma- teriale pentru existenţa familiei sale x), apoi, privându-1 de ac- tivitatea ce forma punctul central al vieţii sale, — profesoratul şi contactul cu tinerimea universitară. ' Va fi fost şi o oarecare oboseală fizică, sentimentul că-i scade vigoarea intelectuală: «Am ţinut Duminecă 6 Fevruarie [1872] întâia mea prelegere populară de esttimp. .. Nevastă-mea a fost foarte mulţămită... Şi alţii încă. .. Eu nu prea. ..; îmi părea ca şi când aşi vorbi dintr’o lume streină oamenilor, şi acel sentiment că sânt plin de vieaţă între ei, care mai ’nainte mă cuprindea cu atâta entusiasm, nu l-am mai avut acum. în genere, am impresia că îmbătrânesc, că scad, cred chiar ' că-mi slăbeşte memoria... Dacă m’aşi îmbolnăvi ?... De-aşi avea un prieten cu mintea pătrunzătoare, spre a mă sfătui cu el ! * Este evident însă că, pentru un suflet de tăria sufletului lui Titu Maiorescu, o asemenea grozavă zbuciumare lăuntrică trebue să fi avut încă alte cauze, din schimbări în viaţa sa intimă. De sigur, trebue să-i fi zdrobit inima moartea fiului său, excepţional de înzestrat, a « drăguţului şi încântătorului» Liviu. *) Rămânând fără catedră timp de 12 ani (1872—84), lipsit de orice avere, e silit să se consacre advocaturii. (Să nu se uite acest fapt, când i se impută de unii că a scris prea puţin: cât îl absorbea această profesiune şi cât era de ocupat zilnic acest spirit veşnic activ o arată, pentru cei ce n’o ştiau, publicarea recentă a unora din scrisorile sale către Duiliu Zamfire seu: v. Revista Fundaţiilor Regale, 1 Sept. 1936, p. 643 şi 650—52). Dar, până să-şi poată rezema partea materială a vieţii pe această profesiune, au trecut mulţi ani. încă la 9/21 Iulie 1877 scrie în jurnal: « Grijă... apoi în privinţa banilor. Acum n’am chiar nimic, 6 franci... Am de primit oarecare sume dela clienţi. Dar de două săptămâni nu vine nimic... în acelaşi timp însă cerinţe. Pentru pro- prietarul meu impozite 90 de franci... Mitei pentru Slavici 67 de franci, şi traiul zilnic... M’am adresat lui Melik, lui Stern—în zadar ! » Iar la 21 Ianuarie/2 Fevruarie 1878 (notând un vis): < Orice îngheţ moral produce o ciudată apăsare şi vise ciudate.. ■ Eu însu-mi m’am gândit ieri mult la sinucidere şi mi-am zis a suta oară că nu pot face asta cât timp nu las destui bani familiei mele.. • » 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «A patra aniversare a zilei morţei frumosului meu băiat neîn- trecut de inteligent», scrie dânsul la 26 Noemvrie/8 Decemvrie 1876 în jurnal. Durerea pentru moartea unicului său fiu era încă extrem de vie, o rană încă sângerând şi în anii târzii ai vieţii, când îşi amintea despre pierderea copilului său. Aşa de grozavă trebue să fi fost, ca o suspendare a însăşi vieţii sale, încât nici nu o notează în jurnal la data când s’a întâmplat: ce-i mai putea fi aminte de «jurnal», în asemenea zile de durere ! Apoi, pentru un suflet de învăţător născut, ca al său, pentru car6 viaţa nu avea sens şi mulţumire decât dacă găsea în jurul lui o atmosferă caldă, de oameni care să preţuiască ceea ce pre- ţuia el, să se intereseze de ceea ce-1 interesa pe el, era o profundă descurajare să constate lipsă de înţelegere şi de căldură pentru felul său de a fi, pentru activitatea sa, chiar la cei mai de aproape ai săi. «în timpul din urmă—notează el la 4/16 Oct. 1873 —mă iz- beşte din ce în ce mai mult ce tari piese de rezistenţă şi ce tari coe- ficienţi de fricţiune sânt oamenii. Nici unul nu-mi suggerează nimic, iar suggestiunile ce eu aşi vrea să dau sânt atât de amortisate, încât, cu înaintarea în vârstă, mă paralizez. Lipsă de entuziasm! ...Am încercat muzică; cu bucurie şi emoţiune nu consimt la asta nici unul, e ca o povară... Le-am scos portrete egiptene—â peine, â peine le răsfoesc. Am vrut să sap la flori... — ei cască la asia, în curând se lasă. .. Să le citesc poezii ori altceva, —la aşa ceva nici nu vreau să mă încumet. .. Iată scriu cărţi. Logica mea înaintează, alături de asta articole de critică, editarea lucrărilor anterioare. . . Nici unul nu întreabă de asta, nici unul nu are dorinţa de a intra împreună cu mine în viaţa ' intelectuală, de a se lăsa transportat de mine acolo, de a simţi sufle- ' teşte împreună cu mine. A năzui spre ceva împreună cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este un ideal irealizabil *. Cumpăna sufletului spre asemenea gânduri ne pare însă că trebue să o fi aplecat în cele din urmă mai vârtos, o altă schim- bare în viaţa sa intimă, care va fi constituit, poate, după cele- lalte zguduiri, o mare apăsare morală. Jurnalul ridică un colţ al vălului care acopere împrejurările precise ce au căşunat această profundă turburare a sufletului aşa de perfect echilibrat. Însemnările zilnice ale lui titu maior escu 87 Se pare că Titu Maiorescu, după 13—14 ani de căsătorie, nu mai găsea în intimitatea familiei acea atmosferă de conso- nanţă de cultură, de graţie feminină şi de stimul la creaţie in- telectuală, care erau o necesitate fundamentală pentru continuarea existenţei sale x). încă în 1872 se vede un sincer ataşament către soţia sa. « Heute, am 9/21 Mărz, meines Clârchens Geburtstag », — notează el în jurnal, la Bucureşti (unde se găsea ca deputat), soţia sa fiind acasă, la Iaşi. Aceeaşi stare sufletească încă în Februarie 1874: «La 10 Ianuarie generalul Teii dat demisia ca ministru de culte. Ci-că eu voiu fi succesorul lui... Des tiraillements infinis.. ► Scri- soare Clarei mele despre asta ». Dar, în curând, căldura încetează. La 1/13 Martie 1876, el notează în jurnal; In casă merge greu. Noul meu an începe în această privinţă cât mai rău. Sunt aşa de iritat, încât am dureri de inimă de această rănire sufletească şi, probabil din cauza supraîncordării politice, nu mai pot păstra vechea răbdare. Ceea ce mă face să rămân liniştit, e momen- tana imposibilitate de a schimba lucrurile. îmi trec prin minte tot felul de gânduri: ba să las pe nevastă-mea să trăească despărţită de mine, într’un alt oraş; ba să mă refugiez în America, uneori chiar să-mi iau viaţa... Iar la 11/23 August 1876: «1856, 1866, 1876, —20 de ani petrecuţi cu conştiinţă de sine. Eu îmi par însă mie însu-mi ca un fruct copt gata să cadă. Ce-mi mai poate oferi nou viaţa ? Cunosc femeia, ştiu ce înseamnă iubire 1 1) într’o mică fantazie literară (un « proverb » & la Musset) compusă de dânsul în franţuzeşte şi datată 11 şi 12 Decemvrie 1879 st. n., având tidul N’est pas am qui veut, — în care se discută tema dacă e posibilă între un bărbat şi o femeie amiciţie adevărată, care să nu se schimbe în iubire, Titu Maiorescu exprimă, sub forma ficţiunii dramatice, propria sa convin- gere şi profunda sa trebuinţă sufletească de acel «etern feminin » pentru creaţii intelectuale: «Je ne connais rien de plus dăcisif pour l’intelligence de l’homme que l’amitid d’une femme vraiment supărieure...; elle [e vorba de sora personajului] m’avait habituă â ne voir Ies choses que par son prisme delicat, et â chercher pour toutes mes pensdes le complement n£cessaire dans le coeur d’une femme ». 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi căsătorie, cunosc prietenia, [ m’am] urcat până în culmea ambiţie şi am simţit arta. Am fost profesor şi scriitor, — ce mai poate veni încă ? Cine a agonisit în sine indiferenţa morţei, a ’ncheiat socotelile cu viaţa ». Pare a fi contribuit la această schimbare a axei vieţii sale in- time tânăra lui cumnată, insinuanta şi capricioasa Mite Kremnitz, venită şi stabilită în ţară cu bărbatul său în 1874, în timpul pri- mului ministeriat al lui Maiorescu, şi intrată, îndată, prin el, în cercul literar al Junimii. Această femeie foarte inteligentă şi cul- tivată, aducând în sfera vieţii pasionatului • de frumos, de artă şi literatură, o tinereţe mai strălucitoare, un stil de viaţă mai impresionant, o eleganţă şi o vivacitate de spirit cuceritoare, o rezonanţă mai subtilă la gusturi şi preocupări literare, scânteierea unui talent, — lucruri care au fost totdeauna un puternic ele- ment de atracţie pentru Titu Maiorescu, — a infiltrat în sufletul său izbit de atâtea valuri un nou element turburător al echili- brului zdruncinat: Titu Maiorescu ia acum hotărîrea de a trăi despărţit de soţia sa. La toate acestea, venise să se adaoge apoi, pentru omul po- litic capabil, activ, corect, cu grijă de ţară şi doritor de a con- tribui cu bogăţia lui sufletească la consolidarea şi la progresul instituţiilor ei, lovitura morală a dării în judecată ca fost mi- nistru (fapt ce-1 află pe când se găsea ca reprezentant al ţării la Berlin), pentru «răsipă şi deturnare de bani publici», fiindcă acordase mici subvenţii pentru continuarea studiilor în străină- tate tinerilor Eminescu, Slavici, Lambrior, Panu, G. Dem. Teodorescu, Meissner ş. a., cumpărase hărţi şi alt material di- dactic pentru scoale, cheltuise « pentru plata transportului (său) în inspecţiunea şcoalelor» o dată 320 de lei şi altă dată 1500 de lei — şi alte crime de felul acesta. Această brutală răsturnare a ordinii morale în viaţa publică, unită cu descurajarea în care-1 arunca desfiinţarea, de către gu- vernul partidului advers, a măsurilor şi directivelor date de el învăţământului public al ţării; — cu noua decepţie suferită, vă- zând că nici opinia publică nu a reacţionat, nici Domnitorul nu s’a opus la nici una din aceste acţiuni politice care dărâmau cre- dinţa lui în biruinţa capacităţii şi a onestităţii în viaţa publică; — ÎNSEMNĂRILE ZILNICE ALE LUI TITU MAIORESCU 89 unită încă cu perspectiva greutăţilor materiale şi a pasivităţii, la care-1 condamna prelungirea acţiunii judiciare — toate acestea au provocat în sufletul său un gol fatal, cu toată hotărîrea lui de a rămânea senin. «La 2/14 Iulie 1876, dat demisia din Berlin. Mi-a fost o zi grea, din punct de vedere general-filosofic. Este oare cu putinţă, îmi zi- ceam, să faci ceva de valoare într’o ţară în care poţi fi aşa de extraor- dinar de nedrept judecat şi calomniat ? » Pe de altă parte, neliniştea conştiinţei lui de soţ şi de părinte, imaginea desperării soţiei devotate, care-şi vedea viaţa de fa- milie sfărâmată, crea în sufletul său un conflict moral, ce agrava acea stare de deprimare, din care, un timp, nu vedea altă scă- pare decât moartea sau emigrarea în alt colţ de lume. Criza aceasta gravă ajunge însă, încetul cu încetul, în câţiva ani, la liniştire. întâi, prin siguranţa ce o poate avea în curând că advocatura îi va procura mijloacele necesare pentru soţia şi fiica sa, plecate pentru mult timp în streinătate; apoi, prin in- teresul viu din nou trezit pentru lucrări proprii şi ale altora în cercul aşa de distins al prietenilor săi literari; în sfârşit, prin împăcarea lui cu gândul duratei, într’un fel oarecare, a căsniciei. < Clara scrie din nou incoherent şi neliniştit, mie şi Mitei. Li- niştea mea la care visam n’a venit; une-ori îmi par ca un vagabond fără domiciliu. Afară de asta, şederea la Geneva, cu dubla gospodărie, e, din punct de vedere financiar, prea grea. Mai pre sus de toate: îmi stă pe suflet să ştiu acolo deux femmes iplorees k cause de moi >. De aceea le chiamă acasă. Timpul apoi, cu răcirea sentimentelor ce-1 aduseseră la criză; — cu ivirea, peste câţiva ani, a unei noi «primăveri» sen- timentale, ce avea să ducă la o statornică disciplinare a vieţii afective; — cu perspectiva largă ce i-o deschide din nou, pentru activitate educatoare şi contact cu tinerimea ţării, reintegrarea sa la Universitatea din Bucureşti, — va aduce iarăşi seninul şi acum definitivul echilibru în sufletul câtva timp aşa de turburat. Această criză ne dă însă a nouă lumină asupra personalităţii lui Titu Maiorescu, lăsându-ne să vedem că făptura sa morală, 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de o aşa de rară armonie, nu era, în toate privinţele, un dar hă- răzit din naştere, prin temperament, ci, în bună parte, o cuce- rire eroică a sa însusi. > Se poate spune că una din cele mai splendide opere de artă pe care a dăruit-o Titu Maiorescu culturii naţiunii sale este însăşi personalitatea sa excepţională, în care a izbutit să « subli- meze » porniri nearmonioase cu misiunea şi cu idealul de viaţă al unei umanităţi superioare. Nu numai prin creaţiunile minţii, ci prin toată acţiunea sa în ordinea culturii şi în ordinea organizării vieţii personale şi a conducerii vieţii publice, Titu Maiorescu, cu toate slăbiciunile omeneşti ce va fi avut, a stat, în cele din urmă, şi va sta de-a- pururea între noi ca o întrupare rară a posibilităţilor de realizare ale rasei noastre, ca un model de educator al său însuşi, al tine- rimii şi al ţării întregi. Acea linişte şi seninătate superioară în faţa întâmplărilor vieţii, care fac din Titu Maiorescu o excepţie până acum unică între Românii cultivaţi, erau deci numai în parte reflexul sufle- tesc spontan al unei firi stăpânite dintru început. Intr’o largă măsură, impresionanta putere de dominare a tuturor coardelor simţirii era rezultatul final al unei mari şi lungi lupte lăuntrice, n care o voinţă neînfrântă a ajuns să reprime orice izbucnire n acte impulsive a unui temperament pasional, acordat la o înaltă presiune. O parte din acest fond pururea dinamic a canalizat-o spre literatură, artă, profesorat, lucrări de critică literară şi socială, activitate politică şi profesională, călătorii regulate spre frumu- seţi ale naturii şi centre de cultură, găsindu-şi în acestea, din tinereţe şi până în cei din urmă ani, cea mai înaltă satisfacţie a vieţii. «Insă după aceea —zice dânsul, în urmarea pasajului citat despre demisiunea sa dela Berlin — m’am regăsit şi mă duc cu îndoit curaj şi seninătate în activitatea privată a advocaturei şi sper în mai mult timp liber ca dispoziţie ştiinţifică şi literară. Totdeauna marea fericire 1 > Cât despre cealaltă parte a fondului său pasional, aspiraţia spre acel « etern feminin », care (ca şi la Goethe, cu care avea, de altfel, atâtea alte afinităţi) era simţită de dânsul ca o întregire Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 9i indispensabilă a fiinţei sale intelectuale, — aceasta pare a-şi fi găsit o deplină încadrare în a doua a sa căsătorie. Pe lângă dezvelirea acestei nebănuite crize în viaţa sa, a doua parte a însemnărilor cuprinse în acest volum ne aduce interesante contribuţii la istoria vieţii noastre politice. , De exemplu, unele amănunte noi despre detronarea Domnitorului Cuza (altă atitu- dine a lui Maiorescu atunci faţă de acest eveniment decât aceea de mai târziu, din introducerea la volumul I din «Discursuri parlamentare »; — ştirea că şi Carp şi Pogor făceau parte din conspiraţie); — împrejurările intrării «junimiştilor » ca grup (numai Carp şi Pogor) în ministerul Manolache Costache-Epureanu şi a neintrării lui Maiorescu, cum fusese vorba între dânşii;—moti- vele şi peripeţiile adesea tragi-comice ale demisiunii lui Pogor, după două săptămâni, fără a fi funcţionat efectiv ca ministru nici o zi; — patru admirabile scrisori ale lui Maiorescu către Carp (ministru interimar la instrucţia publică, după demisia lui Pogor) în această chestiune şi în privinţa anulării absurdei sale destituiri dela Universitate; — liste de persoane pe care credea că s’ar putea sprijini activitatea politică a «junimiştilor»; — idei de reformă şi administraţie a învăţământului; — intrarea lui Maiorescu în parla- ment, activitatea sa ca deputat, ca ministru, şi apoi ca agent diplo- matic al ţării la Berlin; — o curioasă informaţie (falsă?) despre o propunere a Franţei de alianţă cu noi în 1870; — indiferenţa lui Bismarck pentru Domnitorul Carol şi pentru soarta României; — vizita la Iaşi a perechii domnitoare în 1871; — darea în judecată a ministerului Lascăr Catargi de către Camera liberală, cu scena de o dramatică frumuseţe a încercării de interogare a lui Maiorescu la Cameră, de către Fleva, ş. a. Apoi amănunte preţioase despre lecturi, lucrări, planuri de lucrări, conferinţe publice, articole ale sale din reviste şi ziare; despre o interesantă vizită la Alecsandri la Mirceşti (cu notarea izvorului de inspiraţie a splendidei poezii «Pohod na Sibir »: o gravură); despre excursii în ţară şi călătorii în streinătate (una, la Viena, la care a luat cu sine şi pe Caragiale) ş. a. Intre acestea toate, o sumă de aforisme inedite, de observări şi aprecieri estetice, de extrase din scrieri citite, anecdote, notări despre persoane (adesea scurte, dar pregnante portrete), menţiuni 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE despre seri literare; — o notă: « Grea epocă Eminescu », urmată de însemnări care se referă la unele manifestări alarmante ale poe- tului, ce ar putea fi interpretate, acum, ca semne precursorii încă de atunci (Iunie 1879) ale fatalei boale ce avea să izbucnească acut peste patru ani. Iată, dintre aforismele din această parte a jurnalului, unul de veşnică actualitate: — « Dar cu asemenea principii generale ideale d-ta nu vei putea străbate niciodată in ţara noastră I * Un principiu ideal nu străbate pur in nici o ţară; majoritatea ii este şi i-a fost totdeauna în potrivă. Dar cu nimic nu e mai mică obligaţia absolută a acelora care simt in sine asemenea principii de a flutura sus steagul lor. Numai prin aceasta omenirea rămâne la înălţimea sa, şi fără ele ar cădea, cu siguranţă, mai jos. Idealismul e un element pentru obţinerea rezultantei, cum şi o putere de tracţi- une în paralelogramul forţelor, care, cu siguranţă, ar da o rezultantă mai rea, dacă el ar lipsi. Idealismul nu e aşa de important prin ceea ce săvârşeşte pozitiv în politică, cât prin ceea ce împiedică, — prin înlăturarea acelei vul- garităţi, care cel puţin nu cutează să se arate în faţa lui. * * * Astfel cum se prezintă aceste însemnări de jurnal, ele sunt încă un dar ce-1 face Titu Maiorescu culturii naţionale. Nu trebue să căutăm în astfel de notări ceea ce n’au avut intenţia de a fi. Ele însă, în afară de importanţa lor biografică, psihologică, istorică, vor constitui totdeauna, în deosebi pentru tinerimea noastră şi în genere pentru educaţia personală şi cetă- ţenească a Românilor, pentru organizarea vieţii lor de cultură, o mare lecţie a unei lupte bărbăteşti cu sine însuşi şi cu alţii pentru formarea unei personalităţi vrednice de un nobil destin. Fără nici o intenţie de acest fel, se desprinde din ele o învă- ţătură pentru drumul vieţii, înflorit, dar adesea cu spini şi pe margini de prăpastie, — o învăţătură de încredere în biruinţa finală a înţelepciunii şi a lucrării cinstite în care ambiţia personală nu e niciodată despărţită de grija pentru sprijinirea celor mai buni din jurul său şi pentru promovarea intereselor mari ale neamului. Din ele, se înalţă la orice vârstă şi la orice situaţie îndemnul: Organizează-ţi viaţa pentru scopuri superioare, învaţă mereu, Însemnările zilnice ale lui titu maiorescu 93 cultivă-te metodic, munceşte cu stăruinţă, ai curajul adevărului, nu fi vanitos, nu te gândi numai la tine în ce faci şi în ce năzueşti, fii vrednic de stima ta însuţi şi de a semenilor tăi. Aceste pagini de dincolo de mormânt adaogă o nouă privire şi o puternică lumină asupra formării intelectuale şi morale a unui talent binecuvântat şi a unui caracter de tăria de marmură a unei statui antice. Ne dăm acum seama mai limpede de puterile dintru început şi de sforţările ce au trebuit adaose de el însuşi, un mare artist al vieţii, ca să sculpteze în fiinţa sa şi să creeze prin scrisul său nepieritoare opere, de o imensă valoare educativă. Au trecut 80 de ani dela întâile pagini ale scrisului său. Adolescentul începuse a-şi rosti cugetul în limba părintească în înfăţişarea uneori artificială a vremii de atunci; dar în curând cugetarea de o claritate de cristal birue forma greoaie, se liberează de latinismele şi de germanismele adolescenţei, şi găseşte una din cele mai elegante şi mai durabile înfăţişări ale limbii româ- neşti. Să ne gândim la scrisul tuturor contemporanilor săi; nu vorbim de cei mărunţi şi neexistenţi astăzi, ca un V. A. Urechia, d. e., ci de cei mai mari; iar dintre aceştia să nu-1 comparăm cu unul ca Hasdeu, d. e., care, născut şi educat printre streini şi venit în mediul românesc ca om format, are, mult timp încă, ceva artificial sau stângaci în limba sa românească (şi totdeauna ceva de presti- digitator în scrisul său); ci, comparându-1 chiar cu un Odobescu, ca să nu mai vorbim de Ioan Ghica, Kogălniceanu sau Alecsandri, contemporani mai în vârstă, — scrisul lui Titu Maiorescu e cel mai aproape de noi. La fiecare din aceşti străluciţi înfăţişători ai limbii şi ai cuge- tării româneşti găsim astăzi, din când în când, câte ceva învechit, în vocabular, în sintaxă, în articularea frazei. La Maiorescu — mai niciodată. însemnările din timpul învăţăturii ne dau acum lămurirea acestei trăinicii care parcă înfruntă timpul: a adunat-o — cu o atenţie şi o muncă niciodată satisfăcută de sine însăşi, şi cu un 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gust, având ceva din siguranţa unui instinct — din cunoaşterea directă a marilor clasici. Cugetarea justă, expresiunea precisă şi sobră, construcţia firească, de o cadenţă şi o îmbinare organică, s’au statornicit deodată la sfârşitul anilor adolescenţei, din adân- curile cugetului său ager, la studiul şi lectura în original a clasicilor greci şi romani, a marilor scriitori ai literaturilor moderne şi a reprezentanţilor de frunte ai filozofiei. „ Din această cultură întinsă, adâncă, cu multe rădăcini, se trage la el, ca şi la Eminescu, acea formă de cugetare şi de limbă, care, scrisă acum 60—70 de ani, pare că e scrisă astăzi, sau că e în afară de timp — deşi ştim bine că nici o limbă vie nu rămâne pe loc — întrupând la amândoi cea mai aleasă înfăţişare a limbii româneşti, parcă într’o formă pentru veacuri. De aceea scrisul definitiv al lui Maiorescu, ca şi al lui Eminescu, nu are pecetia unei epoci, unei mode, unui curent sau unui cenaclu; nu are nimic artificial, ci curge ca din izvorul cel mai limpede şi mai nesecat al limbii naţionale literare, proaspăt, neîmbătrânit. De aceea Titu Maiorescu şi Mihail Eminescu sunt cei mai clasici şi mai autentici scriitori culţi ai neamului românesc. Proiectată din nou şi prin aceste însemnări schiţate în mijlocul unei activităţi fără răgaz, figura lui Titu Maiorescu se înalţă în lumea de azi cu o distincţie şi o bogăţie sufletească fără seamăn în calitatea şi în armonia ei. Titu Maiorescu rămâne, în dezvoltarea noastră istorică, unul din acele exemplare superioare ale neamului, care ne dau con- vingerea că naţiunea noastră are într’însa însuşiri ce o pot ridica, uneo i, până la nivelul celei mai înalte culturi umane, când aceste însuşiri de rasă sunt prinse statornic şi până în adânc în severa disciplină de muncă şi de viaţă a Occidentului. Vor trece însă multe rânduri de oameni până să răsară iarăşi în pământul patriei un alt suflet de cuprinsul şi de acţiunea binefăcătoare a lui Titu Maiorescu, asupra orientării şi educaţiei spiritului public. I. RĂDULESCU-POGONEANU PERSISTENŢE PAGANEŞTI IN DATINELE NOASTRE i Multe din datinele noastre le putem urmări în datinele po- poarelor din sângele cărora s’a zămislit neamul românesc, încă pe vremurile când creştinismul nu se ivise. Creştinismul a dus luptă crâncenă contra ideilor filozofiei antice — a filozofiei elenice, în special; templele au fost dă- râmate pretutindeni unde creştinii şi-au înfipt stăpânirea. Poli- teismul oficial era distrus, dar credinţa în existenţa şi în puterea zeilor păgâni nu a putut să fie dezrădăcinată. In Grecia, în Asia Mică, în Italia, în cursul Evului Mediu, credinţa păgânească persistă, în o mulţime de obiceiuri şi super- stiţii populare, şi acei care le practicau, pentru a scăpa de asprimea legilor, se ascundeau sub haine creştineşti. Serbările prin care, mai înainte vreme, erau celebrate vechile divinităţi, se transformaseră acum în cultul sfinţilor. Aceste solemnităţi, care plăceau poporului, prin caracterul lor zgomotos şi glumeţ, erau totuşi îngăduite. Italia, şi mai cu seamă Italia meridională, păstrează încă, în solemnităţile ei religioase, urmele păgânismului. Procesiunile care se făceau, odinioară, pentru zei, se fac acum pentru sfinţi. Cultul popular al Madonei, la Neapole, este vechiul cult al Vestei şi al zeiţei Ceres. Vechile serbări în onoarea zeiţei Ceres-Libera şi soţului ei Bacchus sau Liber, trăiesc în faimoasa procesiune făcută pentru «Madona dell’arco», în care pelerinii se întorc 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dansând tarantela, în sunetul instrumentelor, când toţi îşi împodo- besc fruntea cu iederă, cu flori, purtând adevărate tirse, şi cre- dincioşii sunt traşi în care împodobite cu frunziş. In fiecare bor- dei napolitan ard candele înaintea Fecioarei, care a înlocuit pe zeii Lares; aceste icoane venerate se moştenesc din tată în fiu, şi sunt implorate la orice nevoie, având în ele credinţă mai puter- nică decât în Dumnezeu, ceea ce se petrece şi la Românii de pretutindeni. In Franţa, iertăciunile (Ies pardons), kermesele, păstrează de asemenea un caracter cu totul păgân. Mult timp au subsistat, în această ţară, obiceiuri care datează din timpuri anterioare intro- ducerii Evangheliei; fondul acestor obiceiuri erau pompe sau procesiuni, ca şi la serbările păgâne, şi de obicei, în fruntea acestor procesiuni era purtată câte o icoană, care înlocuia pe vechiul idol, după cum se obişnueşte încă şi la noi, de a se face procesiuni, cu icoanele în frunte, pentru a aduce ploaie sau pentru a împie- dica oarecare calamităţi. Obiceiul italian de a onora sfinţii şi pe Fecioara Maria cu un cult particular, este o rămăşiţă a politeismului roman, care celebra, la anumite epoci, serbarea divinităţilor unor anumite temple, după cum cultul icoanelor, la noi, are aceeaşi origine păgână. In Grecia, Fecioara Maria a înlocuit pe Aphrodita, Sfinţii, cu atribuţiunile lor diferite, amintesc pe vechii zei: Sfântul Neculai linişteşte furtuna, putere atribuită, la Corfu, Sfântului Spiridon; Sf. Gheorghe este protectorul agricultorilor; Sfântului Dimitriei se închină ciobanii, iar Sf. Ilie a luat locul soarelui. In descântecele greceşti, găsim un exemplu de transiţie, prin care creştinismul a adoptat credinţe păgâneşti, prea adânc înrădăcinate pentru ca să fie înlăturate. Numele de zei păgâni, care trebue să fi figurat în vechile farmece, au fost înlocuite prin acele de sfinţi şi martiri, profeţi şi îngeri, şi astfel panteonul ebraic a fost stabilit în locul celui elenic 1). « Acelaşi proces se găseşte în cele mai multe dintre ţările unde creştinismul a înlocuit un cult mai vechi, de pildă în Rusia. Pro- x) L. F. Alfred Maury, Histoire des religions de la Grice antique, I. Extras din capitolul întitulat: i Lutte du Christianisme avec la Magie *. PERSISTENTE păgâneşti în datinele noastre 97 fetul Elijah, care printre slavi a moştenit atribuţiunile zeului tunetului, Perum — reprezentant al teutonicului Thor — în Pan- teonul modern grecesc, pare că umple tronul lăsat gol de vechiul Uios, Soarele, sau de Apollo, zeul luminii. Cele mai înalte vârfuri de munţi sunt de obicei închinate lui, şi sunt considerate adesea ca moaşte ale sale. Ca şi Apollo, el e privit de mult timp ca vin- decător, o însuşire recunoscută de Biserică, în a căreia istorie a sfinţilor el e descris ca împuternicit să alunge boalele şi să cureţe leprele; pretutindeni, el împrăştie leacuri acelora care îl cinstesc. Asemănarea între numele Ilias şi Ilios pare să fi ajutat, dacă nu a dat naştere chiar, la această identificare de litere. Nebunii şi toate persoanele posedate de diavoli sunt recomandate milei Sfântului Anton, ale cărui fapte, celebre în câmpul viziunii şi ispitei diavoleşti, îl fac un patron potrivit al pacienţilor atinşi în modul acesta. Schilozii şi orbii au un ajutor în « sfântul de toate îndurător». Sfântul Modestos, de acord cu umilinţa cerută de numele său, e mulţumit cu o practică de medic veterinar şi e foarte respectat de păstori şi de agricultori. Sfântul Neculai e respectat mai mult de călătorii pe mare. Nu este corabie, pe apele greceşti, care să nu aibă icoana sfântului la pupă, cu o lampă care arde în faţa ei, sau o icoană de argint a sfântului, fixată în catarg. In timp de furtună, numele Sfântului Neculai se ridică instinctiv la buzele marinarului grec, şi i se promit lumânări şi alte daruri. El este, pentru marinarul modern, ceea ce Poseidon era pentru strămoşii săi. Focurile Sf. Elmo, pe care cei vechi le atribuiau Gemenilor, zeităţile tutelare ale marinarilor, sunt numite, de marinarii greci moderni: « diavoli». Ei le privesc ca semne de dezastre şi încearcă să le înspăimânte cu descântece şi zgomote puternice. Iată deci un exemplu de zeităţi păgâne binefăcătoare, degradate în rândul diavolilor răi, un proces care se manifestă prin multe alte exemple » :). Biserica, pe cale oficială, căuta să combată influenţa păgânis- mului asupra cultului. Dacă în biserici putea să aibă oarecare control, avea prea puţină putere în viaţa privată, unde vechile superstiţii se perpetuau în toată libertatea şi se înrădăcinau şi mai mult. *) *) C. F. Abbott, B. A. Emmanuel College, Cambridge, Macedonian Fol- klore, 1903, pp. 238—241. 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De aceea Catolicismul a fost nevoit să primească un număr de idei şi de ceremonii din regiunile politeiste. Se poate spune că, în Evul Mediu, Europa era pe jumătate păgână; toate superstiţiile vechi trăiau sub o mască nouă, iară ca fondul să fie schimbat. Religiile Galiei, Germaniei, ale Marii Britanii, ale tuturor ţărilor scandinave şi slave, mitologia Grecilor şi a Romei, trăiau pe atunci — şi trăiesc încă şi astăzi — în o mulţime de datine şi legende populare. Intre practicele creştineşti, care au înlocuit rituri păgâneşti, cu aprobarea tacită a Bisericii, a fost sanctificat, sub o formă as- cunsă, până şi cultul phallusului, cult consacrat, în Orient, la Ismailiteni. In Occidentul Europei, în capela Saint-Vit sau Saint- Fix, lângă Schwitzerhoff, se păstrează un phallus, şi femeile bolnave, sau care vor să devie mame, i se închină. La biserica din Moutier, în Bresse (Franţa), este o piatră, rămăşiţă dintr’un vechi phallus, numită «piatra Sfântului Yit», despre care se crede că are darul de a întări pe copii. Statuile Sf. Yit sunt puse la răspântiile drumurilor, în locul idolilor cărora se închinau cei vechi. # * # O reminiscenţă vagă, despre existenţa cultului phallic în dati- nele poporului românesc, o avem în comuna Bogdăneşti, pe apa Moldovei, în judeţul Baia, fost judeţul Suceava din Moldova. La sărbătorile Crăciunului se umblă prin satul acesta, ca şi pretutindeni, cu Irozii. Intre personajele care compun convoiul Irozilor, este şi un flăcău ce poartă în braţe un phallus enorm, compus din cârpe învăluite în jurul unui băţ. Cu acest phallus în braţe, colindă Irozii tot satul, intră în casele tuturor creştinilor, în văzul femeilor, al fetelor, al copiilor, fără ca nimeni să fie scandalizat, fără a se manifesta nici un fel de ostilitate contra acestei exibiţii, în care codul penal ar găsi elementele delictului de atentat la bunele moravuri, ceea ce constitue o do- vadă că datina aceasta este veche, şi nicidecum farsa vre-unui glumeţ. Ce rost are acest phallus ? PERSISTENŢE PĂGÂNEŞTI IN DATINELE NOASTRE 99 Ce reprezintă el ? De când datează acest obicei ? La aceste întrebări nu se poate obţine nici un răspuns altul, decât stereotipul: « Aşa am apucat dela părinţi ». II In satul Cotnari, vestita podgorie a Moldovei, o parte din populaţie ţine de religia catolică. Legenda spune că Ştefan cel Mare a adus viţă de vie ungu- rească dela Tokai şi a plantat-o la Cotnari; că, odată cu viţa, au venit şi podgoreni unguri, care cunoşteau rostul culturii viţei, şi aceştia ar fi fost primii locuitori catolici ai Cotnarilor, care, cu trecerea vremii, s’au înmulţit. Realitatea pare să fie însă alta, deoarece, încă înainte de a se urca Ştefan Vodă pe tronul Moldovei, Cotnarii erau târg, şi docu- mentele de pe atunci vorbesc şi de viile din jurul acestei localităţi. Catolicii din Cotnari au avut o măreaţă biserică de piatră, astăzi ruinată, care se crede că ar fi fost fundată în timpul domniei lui Eraclide Despot (1561—1563), când s’ar fi întemeiat şi o Universitate. Alături cu biserica ruinată, arsă în 1873, s’a construit alta, foarte modestă, în care se face astăzi slujba. Poporenii aceştia de origine Unguri, în număr de 40 familii, nu vorbesc altă limbă decât cea românească, nu se deosebesc prin port de ortodocşi, au aceleaşi datini ca ei şi nu sunt tocmai conştienţi de temeinicia religiei lor catolice. Am stat de vorbă cu vreo câţiva dintre catolicii aceştia şi i-am întrebat pentru ce se ţin ei de credinţa catolică; le-am cerut să mă lămurească şi pe mine, ce deosebire este între religia lor şi cea ortodocsă, a celorlalţi locuitori din sat. N’au ştiut să-mi răspundă, şi când le-am spus: — Atunci pentru ce sunteţi catolici şi nu sunteţi ortodocşi?, mi-au răspuns veşnicul: — Aşa am apucat dela părinţi. Catolicii din Cotnari formează o populaţie ce ocupă o anumită regiune, aceea pe care a fost aşezat vechiul oraş Cotnari, în partea de jos a satului; ortodocşii locuesc regiunea mai ridicată, fără să r 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fie nici un semn vădit de demarcaţie între aceste două populaţii, străine una de alta, prin originea etnică. Dovada acestei deosebiri de origine etnică o face şi un fapt rămas neobservat de acei care au avut prilejul să treacă prin această localitate, cu vreo câteva decenii în urmă. înainte de război, casele mai tuturor locuitorilor din regiunea ortodoxă a satului aveau, la poartă, câte doi stâlpi de lemn de stejar, frumos ciopliţi şi ornamentaţi cu câte un balaur, sculptat în relief. Balaurii aceştia erau uneori vopsiţi în negru şi cu limba roşie. Stâlpii cu balauri erau un lux costisitor; fiecare stâlp se plătea cu câte douăzeci de lei, sumă considerabilă, pentru vremile acelea şi, mai ales, pentru un sătean. Astăzi, când lemnul de stejar se plăteşte cu kilogramul, şi se accentuează tendinţa de a se părăsi datinele strămoşeşti, stâlpii cu balauri sunt înlocuiţi prin simple bucăţi de lemn, ca şi în oricare alt sat, şi abia doi gospodari, Gh. Savin şi Ion Toma, mai au la porţile lor stâlpi cu balauri, probabil rămăşiţe din alte vremuri. Ar fi zadarnic să cercetezi ce-i îndemna pe sătenii din Cotnari, să-şi ornamenteze stâlpii porţilor cu balaurii aceştia, spaima copiilor. Astăzi, ca şi înainte de război, la întrebarea aceasta se dă acelaşi răspuns: — Aşa am apucat dela părinţi. Catolicii din Cotnari n’au cunoscut şi n’au practicat acest obicei, şi cu drept cuvânt. Ungurii din Cotnari sunt urmaşii unor colonişti stabiliţi, în părţile acelea, înainte de întemeierea Ţării Moldovei, prin veacul al XlII-lea. Ei trebue să fi adus viţa de vie. Ar fi greu de admis că aceşti Unguri s’au aşezat într’o locali- tate nelocuită; Moldova nu era doar o ţară pustie, pe vremurile acelea, şi Cotnarii, fiind încercuiţi, pe atunci, de codri bătrâni, constituiau un adăpost împotriva invaziilor hoardelor barbare şi întruneau deci condiţiile cerute pentru întemeierea unei aşezări omeneşti. In Cotnari, Ungurii au găsit o populaţie stabilită mai de multă vreme, trăind o altă viaţă, cu alte datini, şi care, faţă de Ungurii veniţi mai pe urmă, poate să fie numită populaţie autohtonă. Cine puteau să fie vechii locuitori ai Cotnarilor, pe care Un- gurii i-au găsit băştinaşi ai localităţii ? PERSISTENŢE PĂGÂNEŞTI IN DATINELE NOASTRE 101 Cred că răspunsul îl aflăm în întrebuinţarea, până în zilele noastre, a stâlpilor de poartă cu balaurii sculptaţi. Steagul naţional al Dacilor, era un balaur. Intre balaurul dac de pe columna lui Traian şi balaurul de pe stâlpii porţilor din Cotnari, este o asemănare uimitoare. Cotnărenii băştinaşi erau urmaşii unor Daci creştinizaţi la venirea lor în contact cu Ungurii, dar care păstraseră, ca dovadă inconştientă a originii lor, amintirea balaurului, pe care neavând rostul de a-1 purta în vârful unui băţ, ca steag, îl sculptau pe stâlpi de lemn. S’ar putea presupune că, la început, balaurul dac a jucat rolul unui zeu, pe care-1 adora poporul, iar Cotnărenii, sub influenţa religiei creştine, l-au detronat de pe vatră şi l-au aşezat la poartă, cum s’a întâmplat în Occident unde phallusul, izgonit din biserică, s’a adăpostit la colţuri de stradă. Ungurii din Cotnari, care nu pot revendica nici un fel de afini- tate cu Dacii, n’au datina balaurului pe stâlpii dela porţile lor, pe când ceilalţi locuitori ai satului, fie că au descălicat şi ei în Cotnari de prin Ardeal, fie că sunt indigeni din codrii Moldovei, îşi dovedesc originea lor etnică prin menţinerea balaurului, despre al cărui rost sunt astăzi cu totul inconştienţi. III III In satul Rădăşăni, în imediată apropiere de oraşul Folticeni, este o veche biserică de lemn, despre care tradiţia spune că ar fi durată pe temelia făcută de Domnitorul Ştefan Tomşa, care ar fi învăţat carte la şcoala din acest sat. Legenda că Ştefan Tomşa a pus temelia bisericii din Rădăşăni nu este recentă; un document din 1733 o menţionează. Documentul acesta, interesant pentru chestiunea ce atingem, cuprinde următoarele: « Milostive şi luminate Doamne, să fie Măria Ta sănătos întru « mulţi ani cu fericire în luminat scaunul Măriei Tale. «Cu pre plecata scrisoare noastră facem ştire Măriei Tale că « viind Svinţia Sa Ghedeoan egumen de Slatină cu luminata carte « Mării Tale, ca să mergem să hotărîm o bucată de loc ce au avut 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « danie şi miluire de (la) răpăusatul Măria Sa Ştefan Tomşe Voevod, « den locul domnesc a târgului Băi. Care noi după luminată po- li ronca Mării Tale am strâns mazili şi oameni bătrâni de pe îm- «pregiur, chemând faţă şi pe târgoveţii den Baia, şi mergând «acolo şi scoţind Svinţia Sa egumenul de Slatină patru oameni « bătrâni den sat den Rădăşen, anume Grigorie a lui Andron, şi « Gavril Tăpălăge, şi Grigorie Pletosul şi Ioină Perjiul, şi mergând « de unde să începe capul hotarului acei bucăţi de loc ce este «dată şi miluirea de răpăusatul Domn Ştefan Tomşe .Voevod « svintii mănăstiri Slatini, lipită de moşie Rădăşenilor acea bucată « de loc, făcând Măria Sa şi biserică în sat în Râdăşăni...». Hotarul acestei bucăţi de loc domnesc, într’o parte: «din puţul lui Giurgiuman se întoarce hotarul spre miazănoapte şi apucă drumul cel mare în sus pe deasupra Rădăşănilor ». « Drumul cel mare », este calea mare, cum se numeşte şi astăzi vechiul drum care, plecând din Suceava spre Baia, trecea prin Litenii Bucovinei, urca în Horodniceni, cobora în Rotopăneşti, satul lui Rotompan şi apoi, pe deasupra Rădăşănilor, cobora în Baia. In Râdăşăni circulă mai multe variante ale legendei că Tomşa ar fi pus temelia bisericii. Se spune că Ştefan Tomşa se lupta cu Polonii, a cărora oaste era mai numeroasă. Ca să poată învinge, Tomşa se roagă Sfântului Mercurie ca să-l ajute, şi după biruinţă a pus temelia bisericii din Râdăşăni, pe care avea de gând să o facă din piatră. Se mai spune că Ştefan Tomşa era fugărit de păgâni, şi ajungând în Rădăşăni, s’a ascuns sub o tufă de soc, unde s’a rugat Sfântului Mercurie să fie scăpat de primejdie. Scăpând, a pus de s’a zidit temelia, pe locul unde era tufa de soc, a bisericii pe care s’o închine sfântului care l-a ajutat să scape de vrăjmaşi. S\int legende care cuprind un sâmbure de adevăr; aceasta, însă pare a fi o simplă invenţie. Să fi învăţat Ştefan Tomşa carte la o şcoală din Rădăşăni?' Ca să fi fost, în satul acesta, ascuns într’o pădure, o şcoală în care să poată învăţa carte un viitor domnitor, este o ipoteză lipsită de orice temei. Situat la o margine a drumului dintre Suceava şi Baia, înfundat într’o văgăună, satul Rădăşăni nu avea importanţă strategică şi nici nu prezenta vre-un interes, din alt punct de vedere, pentru ca PERSISTENŢE PĂGANEŞTI IN DATINELE NOASTRE 103 să fi fost în el o şcoală în care să se fi predat cursuri trecând peste limita cunoştinţelor unui dascăl de sat, învăţătorii noştri până acum câteva decenii în urmă. Dacă Ştefan Tomşa a trebuit să înveţe carte în afară de casa părintească, nu ne arată raţiunea pentru ce s’ar fi ales un sat ca Rădăşănii, când, la o depărtare de fugă de cal, era oraşul Baia, o colonie săsească puternică, unde de sigur că erau şcoli în care se putea căpăta o cultură superioară. Cine cunoaşte localitatea, nu poate admite că Tomşa, fugărit de nişte păgâni, s’ar fi adăpostit sub un soc din Rădăşăni. Dacă era fugărit şi s’a îndrumat către Rădăşăni, însemnează că intenţiona să ajungă la Baia, unde era cetate, ceea ce ar fi absurd de admis, deoarece târgoveţii saşi din Baia erau catolici, împotriva cărora lupta Tomşa, căci nu poate să fie vorba decât despre Tomşa IX din a doua lui domnie, care a durat vreo două luni, şi n’a avut timp să zidească biserica ale cărei temelii le pusese. Acest Tomşa n’a purtat nici un război cu Polonii, şi nici nu se pomeneşte despre vre-o fugă a lui din faţa unui duşman care l-ar fi urmărit. Isprava lui Tomşa, care l-a adus pentru scurt timp a doua oară pe tronul Moldovei, a fost uciderea lui Despot Vodă. Aceasta ar putea să fie victoria lui, pentru care ar fi ridicat un altar spre a mulţumi Domnului. Evenimentul acesta s’a întâmplat în ziua de 5 Noemvrie 1563, vreme când nu se poate pune temelia unei clă- diri, în partea aceasta a ţării, unde iarna este aşa de timpurie. Numai coincidenţa că, în cursul lunii Noemvrie, se sărbăto- reşte Sf. Mercurie, nu ar putea să fie un indiciu că legenda ar putea cuprinde şi un sâmbure de adevăr, deoarece, peste două zile dela uciderea lui Despot Vodă, la 8 Noemvrie, este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, sfinţi cu o suprafaţă mai mare decât Sf. Mercurie, şi un bun creştin, cum se arată să fi fost Ştefan Tomşa, nu putea să ofenseze pe aceşti sfinţi, neînchinându-le lor biserica. Când, pentru explicarea unui aceluiaşi lucru, sunt legende care se exclud una pe alta, aceasta este un indiciu că legenda nu are ca fundament un fapt istoric cert. In Rădăşăni este o altă legendă, cu privire la întemeierea bisericii, care exclude povestea cu Ştefan Tomşa. 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se povesteşte că, într’o vreme, fiind o boală grea în Moldova, locuitorii din Rădăşăni s’au rugat Sfântului Mercurie să mijlocească pe lângă Dumnezeu ca să izbăvească lumea de boală, şi fiindcă ruga lor le-a fost primită, au ridicat biserica în cinstea şi pentru pomenirea Sfântului Mercurie. Această legendă este şi mai puţin întemeiată pe un fapt necon- testat. In practica noastră religioasă, poporul are anumiţi sfinţi, a cărora intervenţie pe lângă Dumnezeu o solicită pentru a-i izbăvi de anumite boale, de anumite calamităţi ce se abat asupra lui. Pe aceşti sfinţi îi roagă poporul şi, ca să obţie intervenţia lor, le oferă ofrande şi se obligă să îndeplinească fapte creştineşti anume determinate. Sfinţilor intervenienţi li se aprind lumânări, li se făgădueşte un număr de zile de post, se plătesc pentru ei să- rindare, etc. Aşa, păzitor al copiilor de boale şi accidente, este Sf. Stelian. In multe case, înaintea icoanei acestui sfânt arde candela zi şi noapte. Sf. Spiridon vindecă boalele; de aceea şi biserica ocrotitoare a spitalului din Iaşi are hramul Sf. Spiridon. Sfinţii Cosma şi Damian, care au fost doftori şi umblau prin lume vin- decând pe bolnavi, sunt invocaţi în acest scop. Dintre «sfinţii mărunţi», poporul se închină Sfântului Timotei, care apără de «cele rele»; Sf. Vartolomei şi Sf. Elisei apără de furtuni şi de grindină; Sf. Onofrei aduce belşug la câmp, etc. In descântece,. care fac parte integrantă din viaţa poporului nostru, sunt invocaţi diferiţi sfinţi, şi însăşi Maica Domnului, care vindecă şi ea singură, recurge la ajutorul sfinţilor pentru a vindeca diferite boale. Maica Domnului cheamă pe Sf. Gheorghe să plesnească din bici, ca să alunge moroii, după cum şi Sf. Ioan vine în ajutorul Maicii Domnului. Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Dumitru, Sf. Neculai, cei doisprezece apostoli, sunt invocaţi în descântece. Nicăieri nu este pomenit Sf. Mercurie cu atributul de vindecător de boli; atunci rămâne inexplicabil faptul că numai în Rădăşăni oamenii au ridicat o biserică în cinstea Sfântului Mercurie, căruia nimeni nu era îndreptăţit să i se roage ca să-i scape de molima ce se zice că se abătuse asupra satului. Sf. Mercurie nu este indicat pentru a se recurge la protecţia lui în contra epidemiilor. persistente păgâneşti In datinele noastre 105 Despre Sf. Mercurie se spune că era fiul lui Gordian, de neam scit, şi că a fost ostaş roman sub Decie. In luptele Romanilor cu barbarii, Mercurie a ucis pe o căpetenie a Goţilor, care au fost alungaţi peste Dunăre. Ca răsplată, Decie l-a pus mai mare peste ostile din Dacia. Din Panonia a bătut din nou pe Goţi, despresurând Nicopolea. Mercurie avea un duşman, pe Caton, favoritul lui Decie, care l-a pârît că-i creştin. Decie l-a pus la cazne, şi apoi l-a trimes la Caesarea Capadociei, unde i s’a tăiat capul, în ziua de 24 Noemvrie, anul 251 după Christos 1). In cartea bisericească numită «Prolog», se istoriseşte astfel viaţa Sfântului Mercurie: «Acesta au fost pe vremile împăraţilor Dechie şi Valerian, «în anii două sute cincizeci şi cinci, trăgându-se cu neamul dela « Răsărit. Şi numărat fiind în polcul ce se numea a Martusiilor, « fiind fiu oarecărui « skith » ce se numea Gordian. Deci fiindcă « odată au făcut biruinţă asupra varvarilor, căci i s’au arătat înaintea «lui îngerul Domnului, şi i-au insuflat în inima lui îndrăzneală « şi bărbăţie. Pentru aceasta s’au suit la vredniciea Arhistratigului, « adică s’au făcut Voevod. Deci acesta pentru mărturisirea lui « Hristos, au stătut înaintea lui Dechie şi legându-1 la patru pari, «i-au tăiat trupul cu cuţitele. După aceea l-au întins deasupra pe « foc, pre carele l-au stâns cu păraele sângiurilor sale. Apoi l-au « bătut, şi l-au spânzurat cu capul în gios, legându-i o piatră grea « de grumazi. După aceea l-au bătut cu bice de ştreang ce era « arămite, iară la cea de apoi aducându-1 la Kesariea Kappadokiei, «i-au tăiat capul. Şi aşa au luat pururea pomenitul cununa muce- « niei. Deci era sfântul, când au mărturisit pe Hristos, de douăzeci « şi cinci de ani. Mare la trup, frumos la faţă, galbăn la păr, pre « carele îl împodobea şi fireasca rumeneală, ce strălucea în faţa «lui». Aceasta este legenda, pe care însă documente istorice nu o confirmă. Descoperiri recente constată existenţa unui martir din Dobrogea, încât nu ar fi cu neputinţă ca şi legenda lui Mercurie să cuprindă un sâmbure de adevăr, după cum crede Părintele 1) Gherasim Timuş, Dicţionar hagiografic ; I. Gorjian, în Almanah român pe 18.66. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nicolae Popescu, profesor de Istoria Bisericii Române la Facul- tatea de Teologie din Bucureşti. Oricum ar fi, întemeiată pe un fapt istoric cert, sau neînte- meiată, legenda Sf. Mercurie este acceptată de biserică, şi Sf. Mercurie figurează în galeria sfinţilor prăznuiţi, în cărţile noastre bisericeşti. * Sf. Mercurie însă apare cu caracterul unui ostaş, al unui răz- boinic, a cărui viaţă s’a petrecut ucigând oameni, nu cruţându-le zilele, vindecându-le boalele. Sf. Mercurie nu era indicat să i se înalţe rugi pentru a scăpa satul Rădăşăni de molima care-1 cuprinsese; Dumnezeu nu era să alunge boala cu ascuţişul săbiei, dând putere Sfântului Mercurie, ostaş încercat, să facă operaţia aceasta. Un alt sfânt putea să fie indicat pentru acest scop. Legenda aceasta nu poate să fie primită pentru a explica ori- ginea hramului dat bisericii din Rădăşăni. Este însă o altă explicaţie: Sf. Mercurie,. pe care-1 prăz- nuesc sătenii din Rădăşăni, nu este sfântul creştinesc, sărbătorit de biserica noastră în cursul lunei Noemvrie. Dar mai întâi o parenteză. In unele cărţi cu cuprins religios, de pildă în volumaşul « Patru conferinţe religioase, ţinute la Societatea femeilor române», de Arhiereul Nifon N. Ploeşteanu, p. 114 (Bucureşti, 1905), şi prin unele calendare, se menţionează că biserica noastră prăznueşte po- menirea Sf. Mercurie în ziua de 25 Noemvrie, odată cu a Sfintei Muceniţe Ecaterina. In cărţile bisericeşti însă, şi în realitate, Sf. htercurie se serbează în ziua de 24 Noemvrie. Aşa am citit în «Mineiul lunii lui Noemvrie», tipărit în Sfântă Mănăstire Neamţul la 1832, de Shimonahul Isaia tipograful şi de Ieromo- nahul Inokentie, şi numai în această zi se face, în bisericile din Moldova cel puţin slujba pentru acest Sfânt. In Rădăşăni însă, Sf. Mercurie (cu accentul pe silaba penultimă), este sărbătorit Miercuri după Paşti, în orice lună ar cădea Paştele şi deci şi Miercurea luminată. După canoane, nu este îngăduit să se citească în biserică rugăciunile pentru pomenirea unui sfânt, decât în ziua când i se prăznueşte numele, şi la data fixată în Mineele respective. In săptămâna luminată, adică din Dumineca Pastelor până la Dumi- PERSISTENTE păgAneşti in datinele noastre 107 neca Tomei, se citesc numai rugăciunile anume indicate, cu pri- vire la învierea Domnului, fără a se putea face slujbă pentru pro- slăvirea unui sfânt, fixată pentru o altă zi anumită, afară de cazul când Sfântul Gheorghe, de pildă, cade în săptămâna luminată. In ziua de Miercuri după Paşti, canoniceşte, nu se poate prăznui Sf. Mercurie. Ar fi o impietate ca, odată cu cântările de veselie pentru în- vierea lui Christos, cântări în care răsună bunătatea, dragostea de oameni, pentru care el s’a răstignit, să se aud£ glas de preot care să preamărească vitejia ostăşească prin uciderea de oameni. Printre stihirile Sfântului Mucenic Mercurie, sunt şi acestea: «Cu apărarea Duhului, biruind pre înpotrivnicul, purtăto- « riule de chinuri Mercurie, ca un ostaş nebiruit cu arma Cre- « dinţii, ai tăiat multe mii de Ethiopi înţelegători, şi sâvârşindu-ţi «nevoinţa dupre lege, te-ai încununat cu toţi pătimitorii, mare « Mucenice prea fericite ». In ţara noastră mai sunt biserici cu hramul Sf. Mercurie, şi în toate el este prăznuit în ziua de 24 Noemvrie. Cum s’ar ex- plica faptul că numai în Rădăşăni este sărbătorit în ziua de Miercuri după Paşti ? Locuitorii satului Rădăşăni nu pot să fie confundaţi cu populaţia satelor vecine şi nici cu locuitorii altor sate din Moldova. Deşi, dela înfiinţarea oraşului Folticeni, prin 1786, Rădăşănenii au trebuit să sufere influenţa unei populaţii străine de firea lor, cu care au fost nevoiţi să vie în contact, totuşi ei şi-au păstrat trăsăturile caracteristice prin care-şi dezvălue taina unei origini etnice cu totul distincte. Satul Rădăşăni nu are asemănare cu nici unul altul. Casele şi curţile lor sunt de o curăţenie exemplară; alcătuirea gospodăriilor lor poate să servească drept pildă. Vacile lor sunt de rasă nobilă; boi, aproape nu au, în schimb cei mai frumoşi cai de rasă în Rădăşăni se găsesc. Sănătoşi, totdeauna curat îmbrăcaţi, fără haine peticite şi nicio- dată adormiţi de beţie pe marginile drumurilor, pe Rădăşăneni îi distingi cu uşurinţă într’un potop de oameni, după port şi după chipul lor. Costumul lor e sobru, fără excese de lux, de înflorituri care bat la ochi. io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deşi sat aşa de vechi, cu populaţie numeroasă, nu-şi aduce nimeni aminte de vre-o crimă săvârşită de un Rădăşănean, ori de o tâlhărie sau un furt întâmplate în acest sat. Oamenii aceştia sunt de o moralitate clasică. Buni cultivatori de pământ, dar mai presus de toate sunt în- zestraţi cu un spirit comercial de care sunt cu desăvârşire lipsiţi toţi locuitorii Moldovei. Piaţa oraşului Folticeni este alimentată cu articole de ale mâncării, de Rădăşăneni. Nu este zi, în cursul anului întreg, în care femeia din Rădăşăni să nu aibă ceva de adus în târg pentru vânzare: legume, lăptărie, pasări, ouă, fructe, seminţe, flori, etc. Rădăşăneanul este mare negustor de fructe. Merele din live- zile lor şi acele pe care le cumpără, toamna, de oriunde găsesc, din satele vecine, din judeţele limitrofe, iar dela un ţimp din Basarabia si Maramureş, sunt aduse în beciurile lor din Rădăşăni, înmagazinate, selecţionate şi apoi, la timpul oportun, exportate pretutindeni. Cu căruţele lor solide, ei duc fructele de vânzare în toate părţile, ajungând până la Galaţi şi mai departe. Fără negustorie, un Rădăşănean parcă nu concepe viaţa. Prin aceste manifestări ale fiinţei lor, locuitorii din Rădăşăni fac dovada evidentă că neamul lor se trage din altă seminţie decât a celorlalţi Moldoveni. Originea lor etnică este o problemă încă nestudiată. Singura ipoteza posibilă este că sătenii din Rădăşăni sunt o colonie de Saşi, descălecaţi prin meleagurile acestea cam pe aceeaşi vreme cu acei care au întemeiat, în vecinătate, oraşul Baia şi satul alăturat, care poartă şi azi numele de Şasea. Timpul când s’a întâmplat aceasta, nu se poate preciza. Cel mai vechi document cunoscut până astăzi, care menţionează satul Rădăşăni, este acel dela Alexandru Voevod, din 1424 Fe- bruarie 16, prin care dărueşte popii Iuga şi fratelui său, Nan, satul Buciumeni, lângă Baia, al cărui hotar era « până în părăul ce merge la Rădăşăni» x). Cine era pe atunci în Rădăşăni, nu se spune în acest document, şi nici în acel din 1434 Aprilie 24, prin care Ştefan Voevod dă- * I, x) Mi hai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p. 386. persistente păgAneşti ÎN DATINELE NOASTRE 109 rueşte aceluiaşi popa Iuga, satul Rădăşăni, « mai sus de Buciu- meni» x). Saşii veniţi în Rădăşăni, chiar dacă erau creştinizaţi, puteau să fi păstrat, în calitatea lor de negustori, reminiscenţe despre cultul zeului Mercurius, pe care-1 vor fi adorat în vechime. Mercurius, numele latinesc al zeului grecesc Hermes, era zeul comerţului. Este adevărat că Saşii de astăzi nu au, în Calendarul lor, un sfânt Mercur; aceasta însă nu exclude posibilitatea ca, pe vremea venirii Saşilor în Rădăşăni, ei să fi avut încă un rudiment de cult pentru acest zeu păgân, nerecunoscut de biserică, după cum în Occidentul mai civilizat se tolera, chiar în templele catolice, cultul phallusului. Veniţi în Rădăşăni, au aflat despre existenţa, în biserica Răsă- ritului, a unui sfânt Mercurie, pe câre puteau să-l identifice cu Mercurius al lor, dar nu puteau să-l serbeze la aceeaşi dată cu ortodocşii, şi profitând de asemănarea cuvântului cu numele zilei Miercuri, au ales această zi pentru serbarea zeului lor, şi dintre toate Miercurile de peste an, pe acea din săptămâna Pastelor; şi când, neasemuita putere de asimilare a poporului nostru i-a convertit la ortodocsism, după cum i-a convertit şi pe Saşii din Baia şi din Şasea, acei din Rădăşăni au identificat şi ei pe zeul Mer- curius al păgânilor, în sfântul Mercurie al creştinilor ortodocşi, dar au menţinut hramul bisericii ce vor fi construit încă dela descălicarea lor, tot în ziua de Miercuri după Paşti, datină care s’a păstrat până în zilele noastre. Pentru explicarea strămutării hramului Sf. Mercurie, din ziua de 24 Noemvrie, în Miercurea de după Paşti, s’a inventat tecent o altă legendă, din Rădăşăni, de către cărturarii satului. Se zice că preoţii bisericii, care erau în număr de şapte, aveau obiceiul, ca împreună cu epitropii, în serbările Sfintei învieri, să ducă « plocon » protopopului, un coş cu ouă roşii şi pască, iar după trecere de câtăva vreme, darul acesta se schimbase într’un curcan. La înapoiere în sat, preoţii şi epitropii se opreau la biserică şi luau o gustare, în cinstea Sfintei învieri şi a Sfântului Mercurie. *) *) Idem, p. 386. 1IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mai trecând timpul, au hotărît ca această cinstire să se facă Miercuri după Paşti, când să fie şi hramul bisericii. Legenda e copilărească. înainte de răpirea Bucovinei, capitala judeţului Suceava întregit era în oraşul Suceava. Ar fi greu de admis că tocmai în timpul sărbătorilor Pastelor, preoţii să părăsească biserica, pentru a călători până la Suceava, ca să ducă protopopului un curcan. Obiceiul acesta nu e menţionat pe la bisericile din alte sate, din jurul Rădăşănilor, obicei care s'ar fi menţinut, dacă nu până astăzi, cel puţin până acum câteva decenii în urmă, de pe când mai trăiesc oameni care să-şi amintească despre aceasta. Nu se poate admite ca, de dragul unei gustări, chiar de friptură de curcan, pe care o obişnuiau cei câţiva preoţi şi epitropi ai bisericii, să consimtă un sat întreg la schimbarea datei hramului bisericii, ceea ce ar fi trebuit să se facă numai cu învoirea celor mai mari în ierarhia bisericească. Simţindu-se că explicaţia aceasta nu poate să reziste, s'a căutat o alta, tot aşa de puţin admisibilă. Sărbătorirea Sf. Mercurie în a patra zi de Paşti a fost hotărîtă de locuitori, fiindcă ziua de 24 Noemvrie este în vreme de ploi şi în post. Explicare şi mai copilărească. Dacă ploile ar fi o pricină care să oprească pe creştini de a-şi alege patroni ai bisericilor numai pe sfinţii care se prăznuesc în lunile de vară, toate bisericile ar trebui să aibă hram numai la Sf. Constantin, la Sf. Petru şi la Sf. Ilie. Consideraţia postului nu ar fi putut să determine pe Rădăşă- neni să-şi schimbe data prăznuirii hramului. Biserica din Mănăstirea Slatina are hramul Schimbarea la faţă, Ia 6 August, tocmai în postul Sfintei Marii, şi Slatina este mănăstirea apropiată care are strânse legături cu Rădăşănii. Toate legendele acestea neputând să aibă nici o explicare logică, rămâne ca singură ipoteză mai aproape de adevăr, că Sf. Mercurie al Rădăşănilor este identificarea, în sfânt creştin, a zeului Mer- curius, identificare ajutată de asemănarea acestor două nume, după cum Sf. Ilie al creştinilor este o identificare a zeului păgânesc Uios, înlesnită sau provocată prin aceeaşi asemănare de nume. ARTUR GOROVEI ANTOINE MEILLET In ziua de 21 Septemvrie 1936 s’a stins la Chateumeillant (d. Cher), înainte de a fi împlinit vârsta de 70 de ani, Antoine Meillet, născut la Moulins (d. Allier) în 1866, director de Studii la Şcoala de înalte Studii din Paris, profesor la College de France şi membru al Institutului Franţei. Fusese lovit de paralizie cu câţiva ani în urmă. Dar inteligenţa îi rămăsese întreagă; nemai putând citi, punea să i se facă lectura lucrărilor noi şi dicta note scurte sau dări de seamă. Meillet a fost cel mai mare lingvist al timpurilor noastre. Mintea lui genială stăpânea toate domeniile, cu o egală compe- tenţă. Reprezentant prin excelenţă al celei mai înalte intelectua- lităţi franceze, el era produsul unei lungi serii de rafinări şi cri- stalizări. Filiaţiunea familiei sale, cu vechi origini rurale, poate fi urmărită până în evul mediu chiar în regiunea Chateaumeil- lant, unde savantul avea să-şi fixeze mai târziu reşedinţa de vară. Cine l-a auzit vorbind pe Meillet, ştie ce înseamnă sobrietatea în expresie, unită cu eleganţa şi preciziunea. Lecţiile sale erau un model de elocuţiune. El vorbea o limbă fără accent local, ieşită din temporal şi parcă anume făcută pentru exprimarea gândirii abstracte. Darurilor sale naturale şi aplecării fireşti pentru studiile de lingvistică li s’au adăogat influenţa mediului şi aporturile muncii personale. Avea un trup firav. Faţa îi era slabă, osoasă; ochii mari, negri, adânci, arşi de lecturi, cu privirea interiorizată, aveau, sub sti- clele ochelarilor, o căutătură aşa de stranie, încremeniţi într’o atitudine de profundă şi perpetuă meditare, încât cine i-a văzut o singură dată nu-i va uita deapururi. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fluxul vital, resortul intim care anima această fiinţă extra- ordinară, îi conferea mişcări repezi şi tinereşti, care contrastau cu vârsta-i aparent înaintată. Era un mare amator de plimbări pe jos. Când se afla la ţară, percurgea până la 40 de km. pe zi şi era gata să continue, a doua zi, mânat de acel neistovit elan vital. A fost întotdeauna un mare cititor. Se spune că, în anii de pregătire, se scula în zori şi îşi începea lecturile cu Voltaire şi J. J. Rousseau, pentru a-şi cultiva stilul. Nu i se poate aplica formula «le genie est une longue patience », dar un stil ca al său, sobru, elegant, precis, şi o frază stăpânită, care spune întotdeauna exact ce vrea să spuie, nu se pot căpăta decât în urma unui lung exerciţiu şi în virtutea unui comerţ îndelungat cu marii autori. A studiat la Paris. Din toţi profesorii pe care i-a avut, şi-a recunoscut întotdeauna numai pe unul singur, care a exercitat o influenţă decizivă asupra formării sale: Ferdinand de Saussure (1857—1913). ' Despre influenţa lui de Saussure, Meillet s’a exprimat în mai multe rânduri, şi voi reproduce numaidecât trei pasaje ca- racteristice. Când, în 1880, F. de Saussure se fixează la Paris, exista în Franţa o bună şcoală de linguistică, dar ea nu avea forţa, ve- chimea şi strălucirea şcoalei germane. Reprezentanţii cei mai de seamă ai şcoalei lingvistice franceze erau Michel Breal, Louis Havet, James Darmesteter şi A. Bergaigne. F. de Saussure a fost un lingvist de geniu: dar Memoriul apărut în Decemvrie 1878 este de fapt singura carte publicată de dânsul (scrierile sale au fost reunite şi publicate mai târziu, de elevi: Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure, Heidelberg, Winter, 1922; Cours de linguistique generale, publ. de Ch. Bally şi A. Sechehaye, ed. 1, Paris, Payot, 1916). învăţământul lui de Saussure este deci exclusiv oral. Persona- litate excepţională, el a marcat adânc cu pecetea sa pe toţi elevii săi. F. de Saussure s’a născut în 1857, dintr’o familie de nobili Francezi stabiliţi la Geneva în secolul al XVIII-lea, din cauza persecuţiilor religioase. Bunicul său după tată a fost un celebru naturalist. Studiază la Leipzig, între 1876 şi 1878, unde pro- ANTOINE MEILLET U3 fesau atunci Curtius, Leskien, Brugmann, Osthoff, Hiibschmann şi Braune, personalităţi ilustre ce dădeau un mare prestigiu şcoalei lingvistice germane. Memoriul (Memoire sur le systeme primitif des voyelles dans Ies langues indo-europeennes), scris la vârsta de 21 de ani, presupune o lungă pregătire şi lecturi imense; tânărul autor expune într’însul principiul alternanţelor vocalice în indo- europeeana comună; o singură şi aceeaşi vocală are când o formă (e), când alta (o), sau dispare cu totul (zero), după împrejurări; vocalele i şi u nu sunt vocale propriu zise, ci formele vocalice ale consoanelor y şi w, astfel precum există forme vocalice ale consoanelor (numite « sonante ») l, r, m şi n. In felul acesta, vo- calismul indo-europeean era prezentat de autor ca un sistem cu alternanţe regulate, unde totul devenea explicit. Memoriul cla- sează dintr’o dată pe F. de Saussure printre maeştrii lingvisticei indo-europeene. La Paris, de Saussure profesează la Şcoala de înalte Studii, dela 1881 la 1889 şi dela 1890 la 1891. In acest aşezământ de înaltă cultură unic în felul său, elevul, indiferent de vârstă, ti- tluri şi naţionalitate, poate intra în contact direct cu profesorul (directeur d’etudes) şi colabora chiar la opera ştiinţifică. Aci, de Saussure formează o serie de elevi, care erau să devie maeştri ai lingvisticei de astăzi: A. Meillet, L. Duvau, G. Mohl, M. Grammont, P. Boyer. Trecut la Universitatea din Geneva, în anul 1891, ca profesor de sanskrită şi de gramatică comparată, iar pe urmă, de lingvistică generală, are aci ca elevi pe d-nii Ch. Bally şi Alb. Sechehaye care, mai târziu, vor publica cursul său de lingvistică generală ţinut în anii 1906—1911. Nimeni mai mult ca Meillet nu a ştiut să redea în fraze la- pidare, cu o emoţie stăpânită, farmecul acestei remarcabile per- sonalităţi : « F. de Saussure era un profesor în adevăratul înţeles al cu- vântului: pentru ca să fii profesor, nu este suficient să expui pe de rost, în faţa auditorilor, ştiinţa unui manual corect şi la curent; ci trebue să ai o doctrină şi o metodă proprie şi să predai ştiinţa cu un accent personal. Informaţiile speciale pe care studentul le primea dela F. de Saussure aveau o valoare generală; ele îl pre- găteau pentru munca ştiinţifică şi îi formau mintea; formulele 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 114 şi definiţiile sale se fixau în memorie ca nişte călăuze şi modele de urmat. El făcea pe elevi să iubească şi să simtă ştiinţa pe care o profesa; cugetarea sa de poet dădea adeseori expunerii sale o formă figurată, pe care nu o puteai uita. In dosul amănuntului pe care îl indica, ghiceai o lume de idei generale şi de impresii; de altfel, îţi dădea impresia că nu aducea niciodată la curs un adevăr gata făcut; el pregătea cu grije tot ceea ce avea de spus, dar nu dădea un aspect definitiv ideilor sale decât atunci când vorbea; iar forma o stabilea numai în momentul expunerii; auditorul era suspendat de această cugetare în formaţiune ce se crea în pre- zenţa sa şi care, în momentul când era formulată în modul cel mai riguros şi pătrunzător, te făcea să aştepţi o formulă încă mai precisă şi mai pătrunzătoare. Persoana lui te făcea să-i iubeşti ştiinţa; şi te mirai de a constata că acel ochi albastru, plin de mister, vede realitatea cu o atât de riguroasă preciziune; vocea-i armonioasă şi voalată micşora ariditatea şi asprimea faptelor gra- maticale; în prezenţa graţiei sale aristocratice şi tinere, nu puteai să-ţi imaginezi că ar putea fi cineva care să reproşeze lingvisticei că e lipsită de viaţă». Şi mai departe: «In ceea ce mă priveşte, nu e pagină pe care să o fi publicat fără a avea remuşcarea de a-mi atribui singur meritul de a fi scris-o: cugetarea lui F. de Saussure era atât de bogată, încât am rămas cu totul pătruns de ea. Nu aş îndrăzni, în ceea ce am scris, să stabilesc cu preciziune ceea ce îi datoresc; dar sunt sigur că învăţământului lui F. de Saussure îi revine în mare parte meritul pentru ceea ce judecători binevoitori au găsit câteodată de lăudat în scrierile mele », ca să sfârşească în chipul următor: « El a produs cea mai frumoasă carte de gramatică comparată din câte s’au scris vreodată, a semănat idei, a elaborat teorii ri- guroase, a marcat cu influenţa sa personală un mare număr de elevi, şi totuşi nu şi-a împlinit în întregime ursita ». (A. Meillet, Ferdinand de Saussure, în Isc. pratique des H-tes Ftudes. Anrtuaire 1913—1914, p. 115 sq.) . # * * ANTOINE MEILLET HS Debuturile lui Meillet au fost grele. O boală de piept îl obligă să facă un stagiu în Alpi, pe care îi percurge pe jos. Condamnat de medici, i se recomandă o lungă odihnă într’o regiune mun- toasă. Dorinţa de a studia armeana, o limbă grea, pe care puţini comparatişti o pot mânui, îl face să aleagă ca loc de întremare fizică o mănăstire armeană din Turkestanul rusesc. Cu acest prilej, învaţă armeana şi rusa. Se întoarce vindecat, în Franţa, după o oprire la Viena, unde ia contact cu fraţii Mekhitarişti, care i-au tipărit mai târziu gramatica armeană. Primele lui lucrări sunt consacrate limbilor slave şi armenei (vezi enumerarea de mai jos). In afară de lucrările întinse, consa- crate unei singure sau unui grup de limbi, Meillet a colaborat intens la o serie de reviste de specialitate: Memoires şi Bulletin de la Societe de linguistique de Paris, Revue critique, Rocznik sla- zvistyczny, Revue des etudes slaves, Indogermanische Forschungen, Journal asiatique, etc. Dările sale de seamă anuale, apărute cu o admirabilă regularitate în Bulletin de la Societi de linguistique de Paris, începând cu anul 1907, sunt celebre. Meillet vedea esenţialul, într’o lucrare, şi îl indica în câteva cuvinte. Critica lui, formulată de asemenea succint, era decizivă. In activitatea ştiinţifică a lui Meillet trebuesc deosebite două branşe: > I. Activitatea de comparatist. Meillet a descris şi studiat ma- joritatea limbilor ce s’au desfăcut, în cursul timpurilor, din trunchiul comun indo-europeean. In cercetarea istorică a lim- bilor grupului el a ţinut seamă de principiul genealogic, atât în clasificarea limbilor, cât şi ca criteriu de descriere a unei singure limbi. Iată enumerarea lucrărilor consacrate de Meillet limbilor indo- europeene: 1. Indo-europeeana comună: De indo-europaea rădice *men- «mente agitare » (Paris, Bouillon, 1897; teză de doctorat). Intro- duction ă Vitude comparative des langues indo-europdennes (Paris, Hachette, 1903; ed. 7, 1934). Les dialectes indo-europtens (Paris, Champion, 1908; ed. 2, cu un supliment, 1922). 2. Armeana. Esquisse d’une grammaire comporte de Varmenien classique (Viena, 1903, la P. Mekhitarişti). Armenisches Elementar- buch (Heidelberg, Winter, 1913). 8’ n6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3. Iranica. Grammaire du vieux perse (Paris, Maisonneuve, 1915; ed. 2, revăzută de E. Benveniste, Paris, Champion, 1931). Trois confirences sur Ies Găthăs de l’Avesta (Paris, Geuthner, 1925). 4. Tokharica. Le tokharien, în Indogermanisches Jahrbuch, I, 1914. 5. Slava. Recherches sur l’emploi du ginitif-accusatif en vieux- slave (Paris, Bouillon, 1897). LZtudes sur l'etymologie et le voca- bulaire du vieux-slave (Paris, Bouillon, 1902—1905). Le slave com- mun (Paris, Champion, 1924; ed. 2, revăzută de A. Vaillant, 1934). Grammaire de la langue polonaise (Paris, Champion, 1922; în colaborare cu d-na de Willman-Grabowska). Grammaire de la langue serbo-croate (Paris, Champion, 1924; în colaborare cu A. Vaillant). 6. Germanica. Caractires giniraux des langues germaniques (Paris, Hachette, 1917; ed. 4, 1930). 7. Limbile clasice: greaca şi latina. Acesta a fost domeniul de predilecţie al maestrului, în special limba greacă, pe care a cultivat-o cu deosebire. Trăiţi de grammaire comparee des langues classiques (în colaborare cu J. Vendryes; Paris, Champion, 1925; ed. 2, 1927) este o gramatică paralelă a latinei şi elinei. Urmează lucrări consacrate fiecăreia din aceste limbi. Latina: De quelques innovations de la decltnaison latine (Paris, Klincksieck, 1906). Esquisse d’une histoire de la langue latine (Paris, Hachette, 1928; ed. 3, 1933). Dictionnaire etymologique de la langue latine (în co- laborare cu A. Emout; Paris, Klincksieck, 1932). Greaca: Aperfu d’une histoire de la langue grecque (Paris, Hachette, 1913; ed. 3, 1930). Les origines indo-europiennes des metres grecs (Paris, Presses universitaires, 1923). 8. Limbile moderne: Les langues dans l’Europe nouvelle (Paris, Payot, 1918; ed. 2, cu un adaos de L. Tesniere, 1928). In colabo- rare cu d. Marcel Cohen, a dirijat publicarea descrierii colective a limbilor vorbite pe întinsul globului: Les langues du monde (Paris, Champion, 1924). Dintre lucrările enumerate mai sus, unele sunt cărţi tehnice, în care faptele sunt prezentate succint (gram. limbii armene, a ve- chii persane, a polonei şi sârbo-croatei); altele sunt cărţi de lu- minoasă sinteză. Expunerea condensată, cu câteva exemple, acolo unde lucrul este necesar, presupune cunoaşterea aprofundată a ANTOINE MEILLET u7 tuturor amănuntelor. Cartea consacrată limbii greceşti, în special, izvorîtă dintr’o potrivire spirituală ce trecea peste veacuri, e considerată printre capodoperele genului. II. Activitatea de lingvist. Gustul pentru a formula teorii ge- nerale se vădeşte dela începuturile activităţii sale ştiinţifice. A dezbătut mai toate problemele mari ale lingvisticei generale, şi nu e o problemă care să nu fi fost măcar ameliorată prin con- tribuţia sa. Aportul său personal consistă în a fi deosebit, în istoria limbilor, tendinţe generale care lucrează într’un anumit sens şi transformă materialul lingvistic într’o direcţie oarecare, tendinţe care, după o epocă de întrerupere, pot redeveni active. Mintea lui Meillet era deschisă tuturor inovaţiilor. El a fost acela care, dimpreună cu F. de Saussure, pornind dela constatarea că limba e un fapt social, în momentul când Durkheim funda sociologia, a pus bazele lingvisticei sociologice. El a priceput imediat im- portanţa foneticei experimentale şi a geografiei lingvistice; iar acum în urmă a fost unul dintre singurii lingvişti ai generaţiei sale care a întâmpinat cu voie bună lucrările « Cercului lingvistic din Praga » şi a arătat ce aduce nou fonologia d-Ior Trubetzkoy şi Jakobsohn. O parte din articolele sale tratând diferite probleme de lingvi- stică generală au fost reunite în volumul intitulat Linguistique historique et linguistique generale (Paris, Champion, 1921); un al doilea volum trebuia să fie oferit maestrului, cu prilejul împli- nirii celor 70 de ani. Tot aci trehue amintită cartea care redă textul conferinţelor ţinute de Meillet la Oslo, la «Institutul pentru studiul comparativ al civilizaţiilor»: La methode comparative en linguistique historique (Paris şi Oslo, 1925), sinteză elegantă a pro- greselor făcute în ultimii ani, cu indicaţia problemelor la ordinea zilei. # * # Meillet ajunsese de mult la apogeul carierei sale ştiinţifice, îmbrăţişând întregul câmp al lingvisticei, se pronunţase în mod decisiv asupra majorităţii marilor probleme de actualitate: ori- ginile vorbirii articulate, problema genurilor, teoria vocabularului, problema limbilor mixte, a unei limbi universale, etc. S’ar putea alcătui, din pasaje bine alese din scrierile sale (câteodată un singur 118 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rând este revelator), un breviar al tuturor problemelor, care ar deveni o « Biblie » a lingvistului de astăzi şi de mâine. Profesor în cel mai înalt înţeles al cuvântului, căutând să-şi apropie elevii, dându-le sfaturi, sprijinindu-i în toate împrejurările şi retrăgându-se spre a face loc celor tineri, Meillet a format la Ecole des Hautes fîtudes, în cursul anilor, o pleiadă strălucită de lingvişti care, fiecare în mod diferit, pe domeniul său special, a făcut să ro- dească sămânţa fecundă sădită de maestru. Printre elevii mai vechi, figurează numele maeştrilor de ieri: R. Gauthiot (com- paratist), Maurice Cahen (germanist) şi ale celor de astăzi: J. Ven- dryes (celtisant), A. Mazon (slavist), J. Bloch (indianist), Alfred Ernout (latinist), A. Terracher (romanist), J Marouzeau (latinist), Oscar Bloch (romanist), Marcel Cohen (semitisant), iar, printre streini: Max Niederman (latinist), Viggo Brondal (romanist), Alf Sommerfelt (celtisant), J. Kurylowicz (comparatist), precum şi numele tinerilor învăţaţi Francezi: E. Benveniste (comparatist), L. Renou (indianist), P. Chantraine (elenist), A. Sauvageot (fino- ugrisant), d-na Sjoestedt-Jonval (celtisantă), etc. Meillet a con- tribuit în mod decisiv ca să facă din cercetătorii care i-au fost elevi, indiferent de specialitatea lor, în primul rând lingvişti. Aceasta a fost o mare inovaţie, pentrucă dela Meillet încoace lingvistica s’a separat în mod definitiv de filologie.' Locuinţa lui Meillet era vizitată zilnic de lingvişti veniţi din toate părţile lumii, ca să consulte oracolul. Ii primea pe toţi, şi fiecare din ei pleca ducând cu sine părticica de adevăr ce i-o împărtăşise maestrul. La Societatea de lingvistică din Paris, al cărei animator a fost până în ultimele clipe, nu era comunicare pe care să nu o rezume în câteva cuvinte, arătând ceea ce aducea nou. Căci nimeni, mai mult decât dânsul, nu a avut darul expu- nerii concise. Genialitatea lui Meillet apărea însă mai bine la cursul său dela College de France. Auditorii săi, strânşi în sala de semitică în care profesase odinioară Ernest Renan, în jurul mesei înguste, nu-1 vor uita niciodată. Acolo, ei asistau la un rit sacru, oficiat de acest mag oriental, cu ciudata barbă străvezie. Glasul său, cu inflexiuni cristaline, depăna firul gândirii sale cu o grijă in- finită de a găsi expresia justă. Vorbea cu ochii închişi, pe care îi deschidea din când, în când — şi atunci spectatorul era impre- ANTOINE MEILLET 119 sionat de adâncimea lor, — pentru a se apleca repede deasupra notelor sale de curs. Auditorul urmărea, fermecat, firul acelei urzeli desfăcute de contingenţele terestre, ca să recadă brusc, la sfârşitul prelegerii, în vulgarul existenţei de toate zilele. El asistase, în sala strâmtă, la închegarea duhului deasupra apelor. Nu-1 vom mai revedea, nu-1 vom mai auzi niciodată. Dar amintirea lui va stărui de a pururi trează în peisajul Greciei an- tice, în societatea spiritelor ce au dat omenirii o civilizaţie ne- muritoare. AL. ROSETTI 1 începuturile muzicii Nu poate fi vorba, atunci când vorbim despre începuturile muzicii, să facem istorie sau estetică propriu zisă. Mai întâi, pentru că ceea ce ştim despre naşterea cântului, primul element al muzicii, şi al dansului, al doilea element con- stitutiv, este cu totul ipotetic. Se fac o serie de conjecturi, de presupuneri, mai mult sau mai puţin întemeiate. In privinţa muzicii primitive, ne călăuzim aproximativ prin ajutorul docu- mentelor rămase, — documente prin care nu înţeleg ceea ce se înţelege de obicei în zilele noastre, ca un complex de tradiţii, de mărturii orale, de amintiri, de inscripţii, în diverse materii, rămăşiţe de felurite instrumente muzicale, de cunoaştere a diver- selor moravuri ale popoarelor considerate, încă dela originea lor, muzicale... Numai apoi putem lua în considerare legile sau teo- riile propriu-zise ale specialiştilor, în studiul specializat al unor timpuri mai apropiate de noi, când civilizaţia şi cultura încep să se dezvolte. Mai este un alt izvor, extrem de preţios pentru descoperiri, anume cercetarea ce se poate face şi azi în spirit ştiinţific, a muzicii la popoarele primitive, care trăesc contemporan cu noi în Africa, America şi unele ţinuturi ale Asiei, popoare săl- batice, cum vor fi fost şi strămoşii noştri acum câteva mii de ani. Fiindcă unghiul cel mai însemnat al privirii sumare ce o aruncăm asupra începuturilor este naşterea şi desfăşurarea mu- zicii magice. Muzica magică, o spunem numaidecât, reprezintă pentru noi exact acelaşi lucru cu descântecul, ce se pierde în noaptea timpurilor, cu incantaţia, care a fost de mult depăşită, dacă nu chiar părăsită de oamenii evoluaţi, dar care persistă Începuturile muzicii 121 azi peste tot, chiar la popoarele cele mai civilizate, în conştiinţa şi credinţa maselor nenumărate. » Cu muzica magică, cu incantaţia, cu descântecul, se realizează cea dintâi organizare a sunetului ţi totodată primul pas dela un fenomen sonor ţi acustic la disciplina unei arte. De altminteri, oricare dintre noi va recunoaşte uşor că, în formaţia cuvintelor incantaţie, descântec, intră etimologiceşte noţiunea de a cânta. Treptat, se ajunge deci dela sunetul nearti- culat la limbajul articulat, dela strigătul, geamătul sau îngânarea unui glas — la un şir mai mult sau mai puţin limpezit de sono- rităţi, ce se leagă între ele şi care ne dau elementele cântecului si al vorbei. » Pe atunci, în timpuri imemoriale, cântarea şi cuvântul erau mult mai unite decât în veacurile relativ moderne. Diferenţierea este sigur că nu s’a făcut decât cu timpul, şi multe sunt teoriile care vor să dovedească, fie că la început a fost cântul şi mai apoi cuvântul sau verbul, fie că, dimpotrivă, verbul a precedat emisiunea muzicală. Romanticii germani adorau muzica pentru puterea ei miste- rioasă de a spune mult mai mult în limbajul ei neprecis asupra adâncurilor vieţii. Şi unii poeţi excesivi, ca Hoffmann sau Novalis, mergeau până la a crede că muzica, fiind limbajul cel mai complex şi cel mai expresiv prin care ne exteriorizăm subiectiv şi obiectiv, nu este numai la originea tuturor limbajelor, dar e şi finea către care trebue să tindem cu toţii; adică într’o lume cu totul desă- vârşită, ce va să vie, nu vom mai vorbi pentru a ne înţelege unul cu altul, ci omul va trebui să cânte. Exagerările acestea provin dela credinţa că muzica şi poezia se unesc, fac aproape o singură putere, mult mai mare decât oricare alta, pentru cunoaşterea lumii. Subiectul şi obiectul muzicii este acelaşi ca şi al poeziei. Sub semnul lirei, le concepem simbolic şi astăzi pe amândouă şi cele două arte imateriale sunt figurate de braţele venerabilului instrument — lira. Ca să ne întoarcem iarăşi la fazele principale şi progresive ale muzicii ca artă, vom indica în primul loc muzica magică, ca întâia stare, ca întâiul capitol în istoria generală a artei su- netului. Am putea să vedem apoi că muzica de incantaţie, care presupune o ţtiinţă din ce în ce mai adâncită şi un efect din ce 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în ce mai general, va fi practicată tot mai oficial şi va ajunge apa- najul mai cu seamă al oamenilor cultului, ai cultului religios. Şi vom avea a doua fază a artei noastre, muzica altarelor, a tem- plelor şi a bisericilor, muzica hieratică, eclesiastică, liturgică, ce a stăpânit lumea până în vremurile moderne. Paralel cu ea începe să se dezvolte, în marginea cultului, întrebuinţând elemente ale muzicii religioase, muzica propriu-zis profană sau laică, muzica ce o facem pentru plăcerea noastră de a o cânta sau de a o asculta. Şi acesta este stadiul final, al treilea capitol mare şi cel din urmă în istoria şi estetica muzicii. Intreţinându-ne despre muzica magică, suntem conştienţi că facem mai mult preistorie decât istorie adevărată. Cunoştinţele noastre sunt conjecturale, nesigure, în privinţa acelor epoci întunecate. Dar ştim că puterea ce se atribuia cântului sau descântului era atât de mare, încât pentru însăşi importanţa, nu numai estetică, dar şi socială a muzicii de totdeauna, nu putem să trecem cu vederea imensul rol pe care l-a avut, dela vârstele cele mai fragede ale omenirii. La început, simţurile şi imaginaţia omului erau peste măsură de impresionate de sunetul muzical, fie al vocii, fie al vre-unui instrument primitiv. Poate că omul era siderat, pătruns de un fior şi de plăcere şi de teamă, când îl ajungea unda aceea sonoră, nevăzută, tainică şi în care el era îndemnat să creadă că se mani- festau nişte puteri suprafireşti. Poate în atitudinea acelui pre- decesor ancestral al nostru, era ceva din simţul şarpelui ţintuit de farmecul muzicii. Când am întrebuinţat cuvântul farmec, am făcut-o cu intenţie, fiindcă şi această noţiune de farmec are două înţelesuri, acel al vrajei, al leacului, pharmacum, şi acel al cântului pe de altă parte. Farmec ca şi « charme » pe franţuzeşte e vecin şi cu latinescul «carmen». Carmen nu înseamnă numai cântec, ci lege, şir de sunete măsurate cu putere de normă, acumulare de formule incan- tatorii ce fixează oficial aproape o lege, o datină, o tradiţie cântată, asemenea unei ode sau unui imn care leagă comunitatea membrilor unui popor sau al unei cetăţi. Aşa a fost acel Carmen saeculare al Romanilor, aşa au avut toate cetăţile şi naţiunile străvechi, cân- turile lor deţinătoare de adevăruri mistice şi permanente, de norme conducătoare. ÎNCEPUTURILE MUZICII 183 Dar încă nu insistăm asupra muzicii cultului, asupra muzicii culte. Care au fost începuturile ei în omenirea sălbatică, pre- istorică? Nu poate fi vorba încă de ceremonialul acestui cult. Lăsăm nerezolvită chestiunea priorităţii muzicii sau a cuvântului. Este tot atât de zădarnică după cum ar fi întrebarea: Cine s’a născut întâi ? Oul sau pasărea ? Nici chestiunea dacă muzica vocală a precedat pe cea instru- mentală. Am înclina mai curând să credem că întâi omul a cântat şi a glăsuit, şi apoi, cu diverse instrumente rudimentare, a imitat efectul obţinut de propria lui voce, sau a căutat să imite ceea ce auzea în jurul lui: ciripit de pasăre, muget de animale, murmurul apelor, al vântului, al frunzişului. Cum s’au inventat cele dintâi instrumente şi care au fost ele ? Pretutindeni, arcaşii care au încordat arcul lor de vânătoare şi război au auzit sunetul coardei pe care o ciupeau şi iată un instru- ment care este strămoşul nu numai al lirei cu 7 coarde, dar al harpei, al ghitarei, al clavecinului, al pianului şi al tuturor lăutelor, viorilor si contrabaselor. > Vre-un primitiv a golit de măduvă o ramură de soc sau de tei, a suflat într’o trestie sau într’un os şi iată născându-se fluerul, părinte al tuturor instrumentelor ca naiul, flautul, clarinetul, fagotul şi oboiul. Iată că cel care a suflat întâi în vre-o scoică mai mare, poate fi socotit inventatorul buciumului, al trâmbiţei, al trompetelor şi al tromboanelor noastre. Unii au combinat suflul pornit din vre-o băşică şi tuburile de trestie, şi iată ivindu-se cimpoiul. Deci oamenii, din noaptea vre- murilor şi până azi, au putut cânta şi să facă a cânta diverse instru- mente, pe lângă celălalt mijloc muzical de a emite sunetul prin percuţiuni, lovind un corp răsunător. Dar natura nu dă firesc dela sine sunete absolut precise şi prelungite. Şi dacă voim să le obţinem băgăm de seamă că lucrul e destul de greu, la început, şi cere o stăpânire a noastră înşine, căci sunetul emis în chip firesc tinde să urce, să coboare, să scadă sau să crească odată cu respiraţia. Odată fixate, limpezite, aceste sunete se vor înşira într’o rân- duială în care intră şi voinţa omului şi chemarea firească. Şi atunci, din fixarea acestui şir de sunete cu intervale precise, când după 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un sunet, la un interval acustic prevăzut, urmează un altul, apoi al treilea, al patrulea ş. a. m. d., se va naşte o scară muzicală, o gamă, care este o definire exactă a sunetului şi o aşezare a lui, după proporţii precise. Ca să reproducem cuvintele teoreticianului Paul Bekker, « eliberarea acestei scări ce fixează distanţa sune- telor formează baza şi întâia manifestare a procesului artistic al muzicii». După popoare, principial, acest proces, chiar dacă ar fi acelaşi, execuţia lui e diferită. Sunt elemente care leagă omenirea şi altele care o despart. Vom putea recunoaşte aceleaşi game la popoare atât de depărtate cum sunt Chi- nezii, Grecii antici şi Celţii, în speţă gama de cinci sunete sau pentatonică şi apoi atâtea şi atâtea alte feluri de a construi sonor gama. Climatul, constituţia fizică, limba, fiziologia şi psihologia diferită a neamurilor de pe suprafaţa pământului sunt elemente de diferenţiere. Noi ne vom ocupa mai de aproape numai cu muzica europeană. Ne dăm seama că, făcând aceasta, nu considerăm decât o ramură a întregului copac pe care ar trebui să-l cercetăm. Insă cercetarea cealaltă ar fi aşa de complicată şi de nesigură, în cât credem că e mai bine să ne restrângem la studiul muzicii europene occidentale. Considerabilă e importanţa muzicii gre- ceşti antice: fiindcă teoriile ample ale Grecilor, pe de o parte, au avut un imens prestigiu şi o influenţă directă în tot cursul de până acum al evoluţiei şi transformării muzicii, şi, pe de altă parte, ele sunt prea interesante pentru luminile ce ni le dau în studierea pasionantă a folklorului nostru. Să mai stăruim asupra naturii cântului magic. O facem pen- trucă vom vedea născându-se, odată cu el, unele legi ale muzicii de totdeauna. Primitivul a observat, sau a crezut că observă, că un cânt care l-a impresionat adânc poate să aibă acelaşi efect asupra puterilor invizibile, când îl va emite el însuşi. Cântând, va putea să farmece, să atragă sau să alunge o putere nevăzută. Va conjura, fie în ajutorul lui, fie pentru a se apăra, spiritele, duhurile, pe care el le presupune că stau îndărătul tuturor fenomenelor. Va aduce prinos de incantaţii sau descântec pentru a provoca, de pildă, sau a îndepărta ploaia, vântul şi trăznetul, ÎNCEPUTURILE muzicii 125 pentru a opri scurgerea sângelui dintr’o rană, pentru a îmblânzi fiarele, pentru a împăca spiritele care mai târziu vor creşte până la noţiunea de zei. La toate lucrările lui, va sluji cântecul. Pentru scormonit pământul, pentru arat, pentru însămânţare, pentru creşterea plantei, pentru recolta favorabilă. In sfârşit, mai cu seamă, pentru seducţia erotică. Şi unii teoreticieni cred că acest ajutor pe care muzica îl dă chemării sexuale şi îndrăgostiţilor în general este aşa de mare, încât aci ar fi însuşi miezul şi rostul muzicii. Deniker, observând dansurile alternate la popoare primitive, ale bărbaţilor şi ale femeilor, crede că la originea societăţilor ele au fost un puternic auxiliar al selecţiunii sexuale. De altminteri, dragostea este creaţie, cuvântul poezie în- seamnă iarăşi a crea, a plăzmui, şi am văzut că muzica şi poezia sunt în esenţă acelaşi lucru. Dacă nu zămislesc ele însele, sunt fără îndoială un puternic stimulent de creaţie. Sub exaltarea lor, omul îşi simte puterile fizice şi morale sporite la infinit. Şi viaţa însăşi pare că se întăreşte în el ca şi cum ar fi pus în contact cu puterile primordiale ale firii. Cântul magic e studiat şi evocat poetic de Combarieu, la care trebue să ne referim mereu, întru cât mai ales el dă o dezvoltare intensă, poate exagerată, capitolelor privind începuturile muzicii. Cântul magic după el uneşte melodia cu vorbe de obicei nein- teligibile pentru cel neiniţiat. De ce cuvintele sunt de neînţeles ? Fiindcă adresându-se unor forţe suprafireşti şi misterioase, omul, prin imitaţie, crede că se pune pe acelaşi plan de taină la rândul lui. Formula, ca să fie efectivă, trebue să fie rostită fără greş şi repetată de un număr prescris de ori. Avem deci două legi importante, a imitaţiei şi a repetiţiei. Aristotel face din imitaţie elementul principal al oricărei arte, care procedează după chipul şi asemănarea celor văzute — sau a celor nevăzute, în cazul artei magice. Vreau să obţin ploaia şi trăznetul, voi imita prin gesturi şi prin sunet, cursul şi zgomotul acestor fenomene ale naturii. Tot astfel voi proceda, în toate împrejurările, pentru a acţiona asupra aproapelui, a unui animal. Voind să fiu puternic ca spiritul focului, de pildă, sau ca zeul războiului, voi căuta să mă mişc, să iau înfăţişarea lor şi să mă vestesc prin glasul lor presupus. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 126 Imit mişcările bătăliei şi ale curajului ca să fiu victorios. Prin imitaţie se iveşte mimetismul, pantomima şi deci dansul, care este jumătate muzică, prin ritm, jumătate sculptură, prin gest şi atitudine. Acest ritm însuşi, nu e născut numai din perceperea spontană şi imitarea ulterioară a unor fenomene cu sens de regularitate, ca răsuflarea, bătaia inimii şi mersul, pasul omenesc, care deşteaptă imediat noţiunea de ritm. Ritmul este urmărit numai în mai mare în cursul periodic al soarelui, al lunii şi al stelelor, ca şi în simetriile lumii organice şi neorganice. El se vădeşte, se consoli- dează, în muzica magică, prin repetiţiile formulelor. Şi acestea două, imitaţie şi repetiţie, sunt şi la temeiul oricărei muzici, vechi sau moderne. ■ In faţa naturii duşmănoase, omul crede deci în duhuri, rele sau bune, şi cu ele intră el în legătură prin ajutorul muzicii, dar nu al cântecului cu totul slobod şi improvizat, ci al unei muzici deja stilizate, tipice, aş spune specializate după caz, şi aci ar fi după noi, nu originea muzicii, cum susţine Combarieu, ci originea artei muzicale. Puterea de încântare a muzicii pe care o simţim cu toţii, nu mai suntem obişnuiţi s’o socotim supra naturală ca primi- tivii. Şi atrag atenţia că însuşi acest cuvânt de «încântare», « sunt încântat », cutare fiinţă sau lucru e «încântător » sau «în- cântătoare », — această expresie presupune imediat o vrajă muzicală, mai mult nevăzută şi inexplicabilă a unei puteri ce operează prin magie, şi nu e de mirare că până şi sălbatecii şi troglodiţii cre- deau că muzica poate face minuni neînchipuite, venind dintr’o lume superioară, fiind de esenţă divină. In privinţa instrumentelor celor dintâi, în afară de cele de care am pomenit, au derivat şi din ele atâtea altele, pe temeiul fie al unei coarde ce vibrează, fie al unei ţevi cu gaură, al unei pâlnii sonore, al unor bucăţi de lemn sau de metal, care, lovite, dau naştere la sunete numite de percusiune. In fabricarea acelor depărtate instrumente magice intra şi superstiţia că, asemănătorul având influenţă asupra lucrului sau fiinţei asemănătoare, este bine ca instrumentul să fie făcut din materialul din care sunt constituite fiinţa sau lucrul pe care vrei să le descânţi. Magii, egiptieni, asirieni sau persani, de pildă, ÎNCEPUTURILE muzicii 127 cred că stăpânesc mai bine lumea vie având la îndemână instru- mente făcute din crâmpee în care intră toate regnurile naturii. Instrumentele lor sunt făcute din trestii, din bambu, din găoace, din coaja fructelor, din metal şi din lemn, din piatră, piei de ani- male, carapace, oase, coarne şi tibii golite, din fire felurite, coamă de cal, intestine şi aşa la nesfârşit. «Ils constituent un abroge du cosmos et, par suite, ils permettent d’agir sur lui. C’est pourquoi dans Ies legendes, on ne manque pas de dire avec precision Ies materiaux qui sont entres dans la fabrication de l’instrument» (Combarieu). Ştim de altminteri că şi în descântecele pe care le fac vrăji- toarele noastre, ele au nevoie adesea, ca vraja lor să fie efectivă, să opereze cu o bucăţică de obiect care aparţine persoanei vrăjite. Şi mai de folos încă este pentru ele un fragment cât mai apropiat de lângă sau din chiar trupul ei, un smoc de păr, o unghie, etc... Toate aceste amănunte importante, de practică a magiei, care ne interesează din punct de vedere muzical, se pot studia prin documente şi monumente autentice. Ca şi armonia socotită de filiaţie divină, după cum o spun Papa Sf. Grigorie: «Armonia vine dela Sfântul Duh», şi Sf. Vasile: « Psalmodia este o operă a îngerilor », şi păgânii au atribuit aceleaşi origini cereşti muzicii. La Germani, inventatorul muzicii este Odin sau Wotan. La Danezi, spiritele pădurilor sau Elfi (Ellefolk). Iar cel mai ilustru mit este cel al lirei, născocită de zeul Hermes sau Mercur, care găseşte o broască ţestoasă în faţa peşterii locuite de Maya. O goleşte, împlântă două tulpini de trestie în carapacea ale cărei două margini le uneşte cu o piele întinsă, potriveşte un căluş între cele două braţe ale instrumentului şi împlineşte lira cu şapte coarde făcute din maţe de oaie. Ghitara era instrumentul lui Apollon Cytharesul; coardele ei se confundă cu razele soarelui, al cărui zeu era Phoebus-Apollon. Iar flautul este născocirea zeiţei Pallas-Athena, care însă l-a lepădat, fiindcă îi deforma frumuseţea gurii şi a obrajilor. Satirul Marsyas îl culese şi pretindea să-l întreacă pe Apollon. Pan avea multiplul flaut, care s’a numit « flute de Pan » sau naiul nostru, care ne duce parcă în timpuri imemoriale cu vraja lui. Ceea ce muzica primitivă are comun cu poezia, este ritmul ce se va manifesta în vers; versul este zis şi cântat. La noi 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuvântul viers are înţeles şi de cântec. « Viersul zis cu foc » nu e doar numai rostit. Astfel ajungem, din treaptă în treaptă, la dezvoltarea metricei, la prosodie, la ştiinţele ritmice minunat fixate de Grecii antici. Astfel muzica magică, devenită muzică religioasă, este o artă înaltă, cu o putere universală, ale cărei legi sunt legile lumii. Prin veacuri, o legătură se stabileşte între muzică şi cele mai înalte concepţii ale politicii, ale pedagogiei şi ale filozofiei. Intru cât filozofia are ca obiect cunoaşterea universului, Arta sunetelor, ce înalţă, purifică, formează, instrueşte şi dă putere omului, ar fj cea mai înaltă filozofie. întruchipare spirituală a supremei armonii, ea contopeşte şi sublimează dezlănţuirea vieţii telurice în orânduirile luminii. Coardele lirei lui Apollon sunt înseşi razele vibrante ale genera- torului universal — Soarele. EM. CIOMAC DESPRE POSIBILITĂŢILE UNEI ARHITECTURI ROMÂNEŞTI Prin serviciul de presă primesc, aproape în fiecare zi, un teanc de articole scrise în gazetele noastre, despre arhitectură. Sunt uluit de lipsa de seriozitate a majorităţii acestor articole. Mai toate se rezumă sau la jelirea Bucureştilor de altădată, care se duc ca toate celelalte lucruri de altădată ce se duc, sau la o critică ironică făcută din înălţimile esteticei pure, în contra noului aspect al capitalei Româneşti. Cuvintele de « modernism », « cu- bism », « urbanism », « edilitate », « edil », « spirit naţional », «stil naţional », « tradiţie >>, « modă » ori « snobism », sunt întrebuinţate fără nici un respect al conceptului respectivelor cuvinte, într’o proză smerită ori patriotardă. Şi graţie acestui cor de nechemaţi în ale frumosului, zăpăceala creşte în spiritul publicului şi poate chiar în acel al instituţiilor Statului. înainte de a analiza încă o dată situaţia dela noi, să aruncăm o privire peste hotare. Din unele experienţe făcute la alţii, vom deduce poate câteva principii care ne-ar putea călăuzi şi pe noi spre o auto-critică mai echitabilă. * * * Noi ne preocupăm mult de un stil naţional. Şcoala d-lui P. Antonescu a făcut o primă încercare, care ar putea fi urmată şi de altele. Dar un stil « naţional» implică noţiunea unei arhitecturi de Stat. Or, această arhitectură lipseşte la noi. Puţinele monu- mente publice, care sunt o înfăţişare a autorităţii Statului, şe contrazic în aspectul lor. 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iar astăzi se pare că s’a renunţat la căutarea unei plastici monumentale româneşti. f De ce? Dar să privim întâi peste hotare înainte de a răspunde. Germania, Olanda şi ţările Scandinave au avut un rol hotă- rîtor în studierea şi promovarea stilului funcţional. In aceste ţări, aşa zisul «modernism» a fost studiat cu o metodă ştiinţifică, care a însemnat sfârşitul romantismului individual pe temele obosite ale Renaşterii. Experienţa a fost depăşită de modă şi o sănătoasă reacţiune a limpezit situaţia. Odată în posesia meto- delor funcţionaliste, arhitecţii germani şi confraţii lor nordici au găsit în spiritul clasic noile teme ale compoziţiei arhitecturale. Păstrând din vechea zestre tradiţională specifică fiecărei ţări, numai esenţialul unei evocări, ei au încadrat în ritmul celui mai riguros clasicism, atât metodele de construcţii funcţionale, cât şi unele forme ale trecutului, menite să înfrăţească monumentele noi cu decorul istoric al oraşelor, cu catedrale şi domuri. Şi să fim bine înţeleşi: când vorbim de clasicism, nu e vorba de ele- nismul arheologic sau de alte atitudini estetizante. Metodele clare ale funcţionalismului, o dată scăpate de patima modei, şi-au re- găsit, în mod firesc, disciplina clasică, care nu este decât un echi- libru fericit între util si frumos, între cunoştinţă si sentiment. Acest drum a putut fi parcurs de arhitecţii nordici în mai puţin de 20 de ani, graţie intervenţiei continue a Statului, care îşi mani- festa prezenţa prin unele cerinţi care au mers mereu creşcând. Atât noile regimuri politice, cât şi cele rămase în făgaşul obişnuinţei, au privit arhitectura ca un puternic element de propagandă şi afirmare a autorităţii Statului. In Germania s’au făcut lucrări uriaşe, toate însă fiind ale Statului; şcoli, spitale, centre studen- ţeşti, centre de educaţie, teatre, stadioane, palate administrative, aeroporturi, cazărmi, uzine, pieţe, poduri, toate prinse în fervoarea aceluiaşi gând de preaslăvire a Statului. Vechea idee a regilor, care botezaseră arhitectura «arta regală», a fost preluată de tinerele democraţii pe o scară şi mai completă. Lucrările realizate pentru jocurile olimpice din Berlin sunt uimitoare şi pot fi pri- vite ca cele mai de seamă şi cele mai frumoase ale epocii noastre. In toate aceste lucrări, arhitecţii germani au ştiut să benefi- cieze de izbânzile funcţionalismului, fără a pierde din vedere DESPRE POSIBILITĂŢILE UNEI ARHITECTURI ROMANEŞTI 131 nobleţă clasică, compunând atât în urbanismul lor cât şi în arhi- tectura lor monumentală, ansambluri de o ţinută uimitoare, în care personalitatea este menţinută în hotarele unei demnităţi colective. Dar această înrâurire a Statului asupra spiritului con- structiv a urmărit, pe toate planurile, programul său de propa- gandă socială, dând formă până şi celor mai umile căminuri de lucrători. Constatăm deci un program social bine chibzuit, posibilităţi întinse, toate centrate în jurul unei autorităţi puternice. In Italia problema era mai grea. La începutul erei fasciste, funcţionalismul pătrunse prea puţin acolo, iar arhitectura oficială lâncezea, copiind trecutul din ce în ce mai prost. O dată Statul fascist înfiinţat, tema măririi romane a început să se impue. Dar pe când aliajul spiritului a dat, în Germania, o arhitectură de o perfectă unitate, în Italia, din cauza prestigiului antichităţii şi a Renaşterii, spiritele par totuşi veşnic îngreuitate de reminiscenţe, şi stilul fascist caută între temele Romane şi formele moderne, o linie medie. Totuşi, dacă nu s’a ajuns încă la izbândă, eforturile continuă şi entusiasmul există. Se poate vorbi de o arhitectură italiană şi mai ales de un spirit constructiv italian. Rusia Sovietică a început a îmbrăţişa fără control moder- nismul, uitând însă de metodele funcţionale, adică de stricta adap- tare a formei utilului. Mai mult decât oriunde, s’a pus în U.R.S.S. problema propagandei. Dar pentru a construi, trebue un personal încercat, alături de posibilităţi financiare. Tinerii arhitecţi ruşi au crezut că o revoluţie estetică se face la fel cu o mişcare de stradă. Dezgustaţi de rezultatele date de « modernism », ei au reluat drumul neoclasicismului ţarist, înlocuind doar ornamentele de paradă de pe vremuri cu ciocanul şi coasa. Se pot vedea în fiecare primă- vară falange de tineri comunişti urcând plictisiţi treptele acro- polei, pentru a copia, fără nici o pregătire, ceea ce nimeni n’a putut şi nu va putea copia. N’au fost mijloace întinse pentru aplicarea unui plan constructiv. Moscova şi Leningrad rămân astăzi ca şi acum douăzeci de ani, în cea mai groaznică criză de locuinţe 1). *) *) Vezi repudierea lui Le Corbusier şi a întregii sale şcoli de către ofi- cialitatea rusă. 9 13* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spiritul constructiv rus nu s’a manifestat însă şi nici nu ia calea vre-unei manifestări. Franţa a rămas dela război încoace marele atelier al tuturor experienţelor. Expoziţia care se pregăteşte este o experienţă în plus. Dar e un lucru de observat: toate aceste experienţe au adus roade aiurea decât în Franţa. Arhitecţii fiecărei naţiuni au venit să-si facă şcoala acolo. Sub imboldul studenţilor si artiştilor din ii iii toate ţările, s’au născut o mulţime de curente adesea contrare. In mijlocul acestei învălmăşeli, viaţa socială n’a îngăduit o coordo- nare a tuturor acestor bogăţii spirituale. Cele mai frumoase expe- rienţe s’au făcut în Franţa, cele mai mari realizări de ansamblu s’au făcut aiurea. Dacă la Lyon, Tony Garnier a putut schiţa un măreţ program de arhitectură socială, proiectând organizarea unei întregi regiuni industriale şi executând o largă parte din acest proiect, graţie continuităţii primariatului d-lui Herriot, celelalte oraşe n’au urmat acest exemplu (începând cu Parisul). Dacă episcopatul din Paris a avut o deosebită simpatie pentru fraţii Peret, care înfâptuiseră un nou şi foarte original stil bisericesc, intervenţiile politice şi micile interese parohiale au zădărnicit organizarea pe o scară mare a construcţiilor bisericeşti. Malit Stevens a fost acela care a dus cel mai departe studiul arhitecturii industriale. Totuşi el n’a fost urmat de marii indu- i striaşi. Puţinele palate oficiale ale Republicii sunt cu totul lipsite de caracter, parcă i-ar fi frică acestei oficialităţi să se pronunţe într’o direcţie sau într’alta. Arhitectura modernă franceză, cu mai mult gust, dar cu aceeaşi nehotărîre, se zbate ca şi Italia între tra- diţie şi devenire. Dar, pe când în Italia se urmăreşte un program, în Franţa experienţele individuale continuă în toate direcţiile. Pe când în Italia oscilarea între un spirit de măreţie roman şi* o metodă funcţionalistă va duce în mod firesc la o expresie unitară a spiri- tului italian, încă nu se poate desluşi care va fi sinteza experienţelor franceze. # * Cu toate învinuirile care i s’au adus, România şi-a făcut expe- rienţele singură. După epoca neoclasică, cea a stilului «naţional» şi, în urmă, funcţionalismul. DESPRE POSIBILITĂŢILE UNEI ARHITECTURI ROMANEŞTI 133 Fiecare din aceste trei etape îşi găseşte o explicaţie socială şi economică. Vechilor conace de influenţă fie rusească, fie ardelenească de pe la 1820, le-au urmat casele în stil franţuzesc. Deci, prima fază nu este decât continuarea unui stil tradiţional, şi el de influenţă străină. Schimbările sociale de după război, nivelarea stărilor sociale, pauperizarea şi democratizarea societăţii, neîncrederea în bani, devalorizarea, etc. au mânat opinia publică spre realizările func- ţionaliste. Bucureştii, nemaiputând păstra forma lor patriarhală (şi asta nu din cauza modei, dar din motive sociale cât se poate de valabile), au adoptat stilul funcţional. Curentul este atât de puternic, încât printre puţinele clădiri oficiale care s’au făcut, majoritatea sunt de spirit funcţional. In faţa acestei stări de fapt, s’a născut o nedumerire şi o nostalgie a formelor tradiţionale. Ne găsim deci la o răspântie. A merge înapoi ar fi o eroare; a sta pe loc sau a continua pe poziţiile câşti- gate o repetare necontrolată de forme funcţionaliste ar fi o egală eroare. Care ar fi atunci programul ? Acela de a tinde spre o nouă fizionomie a civilizaţiei româneşti. Lucrul n’ar fi posibil însă, decât prin coordonarea eforturilor în sânul unei arhitecturi de Stat. Primăriile, palatele administrative, şcolile, spitalele, cazărmile, bisericile, bibliotecile, ateneele populare, cantoanele, etc. ar putea fi studiate atât prin concursuri, cât şi de serviciile Statului. Dezbătându-se aceste probleme, aducându-se în discuţie fiecare din ele, s’ar ajunge mai repede la o limpezire a spiritelor, la o precizare a noţiunilor, la o efervescenţă a spiritului nostru creator. S’ar putea ajunge la o intimă colaborare, care, bine condusă, ar aduce roadele cerute. In prezent, fiecare îşi face experienţele într’o totală izolare. Nici un organ valabil nu informează publicul, nici o legătură nu este stabilită între grupurile de arhitecţi. Funcţiona- liştii merg spre o suprimare a formei în folosul volumului, fără a-şi da seama că un volum nu este necesarmente o formă şi că o formă care tinde către simplicitatea geometrică până la limită pierde forma. Tot ei sacrifică în numele unor principii trans- cendente, intimitatea locuinţelor, reducând totul la utilul material. Or, există şi necesităţi spirituale, care ar trebui să aibă priori- tatea. Se spune mereu: «trebue să exprimăm construcţia ». Care 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE construcţie ? Dacă e vorba de cea spirituală, de acord; dacă e vorba de exteriorizarea momentelor de rezistenţă ale betonului, nu văd justificarea acestei aparente discipline. Tradiţionaliştii încearcă să reînvie sau, mai bine zis, să continue formele vechi sau măcar să fure ceva din intimitatea şi-din farmecul lor. încercarea lor va fi valabilă atunci numai când învăţămintele funcţionalismului nu vor fi uitate. Insă pentru a ajunge la o sinteză a celor două tendinţe, tre- buesc teme destul de vioaie, probleme destul de bine puse, pre- texte prin care spiritul creator să-şi ia avântul. Şi asta nici vilele, nici casele-block nu le vor da. Trebue o arhitectură de Stat. Marile teme au dat marea arhitectură. Marile subiecte au dat fru- museţea spiritului. Căci nu există estetică fără etică. Şi o etică a spiritului nostru românesc singură ar putea provoca o mare arhitectură românească. Arhitectul întruchipează mai mult decât oricare alt artist, vremea şi societatea în care trăieşte. Temele nu sunt puse de arhi- tecţi, ci de societate. Cu vechea noastră zestre ornamentală, cu simţul nostru practic şi cu noţiunile noastre ale intimităţii locuinţelor, cu gustul nostru de simplicitate patriarhală şi cu viguroasele principii funcţionaliste care au luat rădăcină la noi, momentul e prielnic pentru încercarea unei sinteze, peste capul modei şi al ideilor preconcepute. G. M. CANTACUZINO ENERGIILE NATURALE Pentru dezvoltarea ei, omenirea din toate timpurile a simţit nevoia de a avea la dispoziţie izvoare de energie. Cantitatea de energie necesară variază cu stadiul de înaintare a civilizaţiei, pe de o parte, şi cu posibilităţile de a o avea la îndemână, pe de altă parte. Istoricul ştiinţelor aplicate se confundă, în mare parte, cu dezvoltarea mereu crescândă a mijloacelor de stăpânire a diver- selor forme de energii naturale ce se găsesc în natură. Prima energie în serviciul individului şi a colectivităţii a fost energia produsă de om sau de animale. Se explică de ce societăţile omeneşti în stadii inferioare de dezvoltare, având totuşi nevoie de executat diverse lucrări, duceau lupte pentru a avea la dispo- ziţie aceste unice energii disponibile. In adevăr,'bn trib se răz- boieşte pentru a stăpâni animalele sau pentru a utiliza ca lucrători indivizii altui trib, adică de a-i aduce în stare de sclavie. Popoarele, în forma lor modernă, duc aceeaşi luptă — poate mai dârză încă — pentru stăpânirea regiunilor în care se găsesc anumite energii naturale (cărbuni, petrol, etc.). Din punctul acesta de vedere, găsim o continuitate perfectă a cauzelor diverselor litigii, care au făcut să sângere umanitatea din epocile cele mai îndepărtate până în timpurile actuale. Energiile naturale, actualmente în serviciul omenirii, pot fi considerate din diverse puncte de vedere. Un aspect dintre cele mai importante este, fără îndoială, durata lor. Unele sunt în canti- tate finită (cărbuni — în general cărbunele negru — petrol, gaz metan, etc.); altele, dimpotrivă, sunt inepuizabile (cărbune alb, verde, albastru, auriu, etc.). O întreagă politică economică trebue stabilită pentru izvoarele de energie în cantitate finită şi aci se dă lupta mare de stăpânire 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a regiunilor în care se găsesc sau măcar se bănueşte că se vor găsi asemenea combustibili. Cităm, în treacăt, depozitele de cărbuni din Manciuria, care poate că n’au fost cu totul neglijate în răz- boiul nro-japonez din 1905 şi nu vor fi lăsate la o parte nici în răz- boiul în perspectivă, pe care Japonia îl va susţine pentru ca această regiune să rămână sub zona sa de influenţă. Ne gândim apoi la energica ofensivă germană din 1916, pentru a stăpâni regiunea petroliferă din Muntenia şi nu uităm că, îndată după armistiţiu, Lord Curzon declara: « Viitorul va spune că aliaţii au fost duşi la victorie pe un val de petrol »; reamintim serioasele conflicte dintre Anglia şi Turcia, pentru regiunea Mossul, bogată în petrol, recentul inci- dent dintre Anglia şi Persia pe chestia unei convenţii petrolifere şi, foarte probabil, conflictul italo-abisinian. Dacă mai avem în vedere regiunile Sarre, Silezia, etc., observăm că şi marele război mondial nu a neglijat politica combustibilului. De sigur, nu este o simplă coincidenţă faptul că statele care posedă cărbuni şi petrol în cantităţi mari (Statele-Unite, Anglia) au reuşit să aibă nu numai o supremaţie economică, dar şi alta politică care, se poate susţine cu multe argumente, derivă în mare parte din precedenta. In situaţia grea economică, în care omenirea — învingători, învinşi şi neutri — se zbate după marele război din anii 1914— 1918 şi care s’a accentuat în ultimii şapte ani, politica combusti- bilului are un rol deosebit de important. S’ar putea nădăjdui ca utilizarea rezervelor energetice în mod raţional să contribue, într’o măsură oarecare, la o cât de slabă ameliorare a crizei actuale. # # # Vom examina mai întâi, combustibilii care constituesc energiile naturale în cantităţi finite. In această clasă intră cărbunele negru sub diversele sale aspecte: antracit, huilă, lignit, turbă şi lemn; apoi petrolul şi gazul metan. Cărbunii propriu zişi, adică « cărbunii negri», constituesc re- zerva cea mai importantă din categoria aceasta de energie natu- rală. O evaluare, chiar aproximativă, a cantităţilor răspândite pe suprafaţa globului este aproape o imposibilitate. Statisticile sta- bilesc totuşi cantităţile disponibile, dar cifrele găsite nu pot fi decât foarte subiective şi astfel se explică divergenţele între diverşii ENERGIILE NATURALE 137 cercetători. In schimb, sunt date foarte exacte asupra consuma- ţiilor anuale. Se constată, în genere, o creştere a exploatărilor, în raport cu datele dinainte de război şi, dacă am lua ca normă media ultimilor ani, s’ar putea deduce unele cifre care să dea o cât de vagă idee asupra duratei în ani a rezervelor estimate. Astfel cifrele date de diferiţi autori variază în limite destul de largi. Cei mai mulţi dau ca cifră probabilă 3000—4500 ani. (După unele statistici, rezervele sigure şi probabile ar fi de cca 5 mii. mii. tone, iar con- sumul anual actual de 1000 milioane tone). Oricum, se vede că aceşti combustibili constituesc o rezervă foarte serioasă pentru stadiul de azi, cât şi pentru viitoarele progrese ale tehnicei industriale. In această categorie de combustibili trebue să socotim şi turba. Deşi un cărbune de calitate inferioară, prin importanţa rezervelor existente, nu este totuşi de neglijat. Actualmente se fac super-centrale electrice chiar lângă minele de cărbuni inferiori şi se transformă energia lor calorifică, în energie electrică, care, la rândul ei, este transportată foarte adesea în condiţiuni mult mai avantajoase. De altă parte, s’au făcut încercări de a se trata turba, pentru a se obţine un randament calorific mai important. Trebue să mai adăogăm lemnul, care se găseşte în cantităţi foarte mari şi poate fi cu succes utilizat pentru încălzit, înlocuind combustibili de calitate superioară. Prin introducerea gazogenului cu lemne sau cărbuni de lemn, vehiculele care întrebuinţează «gazul de pădure» se bucură de diferite degrevări fiscale, în special în ţările lipsite de petrol, economisindu-se astfel benzina. Nu tot atât de convenabil se prezintă chestiunea petrolului. După evaluările americane, rezervele mondiale sigure de petrol s’ar ridica la 4,5 miliarde tone. Ordinea ţărilor cu rezerve mai mari şi proporţiile respective ar fi: Statele Unite . . 49,15% U.R.S.S..............12,35% Irak................10,15% Persia............ 9,10% Venezuela .... 6,00% Indiile olandeze. . 3,5°% ROMÂNIA . . . 2,9°% Columbia .... 1,65% Mexic...... 1,00% Diverse ţări . . . 4,20% După d. profesor L. Mrazec şi Geological Survey, rezervele ar fi de 10 miliarde tone. (Presupunem că în aceste cifre intră şi rezervele probabile de petrol.) 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cifrele luate brut par foarte mari, astronomice am putea spune; dar astfel considerate nu spun nimic. Trebue să avem în vedere şi producţia anuală de petrol. După statisticile din 1934 şi 1935, această producţie se ridică, respectiv la cca 207 şi 226 milioane tone, care se consumă în întregime. In anul 1935, producţia mondială de petrol a fost de 226.067.000 tone, astfel repartizată: Statele Unite . . 60,61% Indiile olandeze. . 2,70% U.R.S.S..........11,11% Mexic............ 2,44% Venezuela .... \9,2i% Irak............. 1,49% ROMÂNIA . . . 3,71% Columbia .... 1,07% Iran (Persia) ... 3,31% Nu putem să nu ne oprim un moment pentru a face oarecare constatări. In anii 1924—1926, Mexicul se găsea pe al doilea plan al producţiei mondiale cu 15—8,4% din total, U.R.S.S. urma cu 4,5—5,5%, iar Venezuela producea în acel timp 1,2—3,33%. Acum observăm că Rusia şi Venezuela au roluri importante, ocu- pând rangurile 2 şi 3, cu n,n şi 9,21% din producţia mondială, în timp ce Mexicul produce abia 2,44% din totalul producţiei mondiale. Luând ca bază de calcul, producţia de mai sus, care nu repre- zintă un consum obişnuit, rezerva mondială de petrol ar fi pentru aproximativ 20 ani; luând în considerare şi rezervele probabile, durata ar fi de 50 ani. Trebue însă să avem în vedere că, îndată ce criza actuală se va ameliora cât de puţin, consumul de petrol — prin derivatele sale: benzină, motorină, etc.—va creşte mereu, datorită dezvoltării tot mai mari a automobilismului, aviaţiei, mo- toarelor Diesel în centrale, navigaţie, căi de comunicaţie, etc. Aceste produse ale petrolului — pentru moment cel puţin — nu pot fi înlocuite în condiţii convenabile. Fabricarea benzinei sin- tetice, pornind dela cărbunii de pământ prin hidrogenare, se dezvoltă tot mai mult. Germania, Anglia, Franţa, produc cantităţi din ce în ce mai mari, pentru a nu mai avea nevoie să importe petrol sau derivatele lui. Cu toate sforţările făcute, preţul benzinei sintetice, în stadiul actual de dezvoltare al industriei respective, întrece de 3—3,5 ori preţul benzinei obţinute prin distilarea ENERGIILE NATURALE 139 petrolului. In Spania, se încearcă şi hidrogenarea şisturilor bitu- minoase. Ţările sărace în petrol, cum e cazul Italiei, al Franţei, etc., se gândesc foarte serios la posibilităţile de viitor, când statele cu rezerve importante în acest gen de combustibil, din care ele se aprovizionează, vor lua măsuri de limitare a exportului. Aceasta înseamnă o periclitare a normalei dezvoltări industriale, în timp de pace, şi un pericol din cele mai grave pentru apărarea naţională, în timp de război. Pentru a evita aceste posibilităţi dezastruoase, se studiază înlocuirea benzinei, adică căutarea unui carburant naţional. Din cercetările făcute, rezultă că alcoolul fabricat din fructe, cereale, etc., ar putea servi la acest scop. O lege franceză din 1931 obligă adăogarea a 25 litri alcool la 100 litri benzină grea; în acest fel, se realizează şi o economie de combustibil al motoarele cu explozie, încât economia reală asupra benzinei este de 36%, cifră foarte importantă. Amestecul acesta este de asemenea obligator în Danemarca, Lituania, Elveţia, Italia şi alte ţări, lipsite de petrol. Cărbunele roşu îl constitue gazele naturale. Ele se găsesc, în genere, în regiunile petrolifere şi carbonifere, având aceeaşi origine ca şi acestea. Se mai găsesc şi în regiunile vulcanice, gaze naturale, care sunt de altă natură decât precedentele. Gazele naturale, dacă ies singure din pământ, trebuesc numai captate; altfel sunt scoase cu ajutorul sondelor, întocmai ca la petrol. Lăsate libere în atmos- feră, constitue o pierdere foarte importantă, căci această energie este în cantitate finită. Gazele naturale pot fi arse în cazane, de unde le vine şi numele de cărbune roşu, sau utilizate în diverse industrii chimice sau pentru aplicaţiuni casnice. Energia lor calo- rifică variază cu regiunea de unde provin, dar, oricum, este foarte importantă. Utilizând în chip raţional această rezervă de energie, care altfel este pierdută, putem face simţitoare economii de alte categorii de combustibili tot în cantitate finită, mai ales de păcură sau lemne, păstrându-le pentru viitor. Ţara noastră posedă can- tităţi importante de gaze naturale, dar exploatarea lor nu este din cele mai raţionale. In 1930, pierderile de gaze în regiunile petro- lifere se cifrau cam la 50%, producţia acestui an fiind de 1,25 miliarde mc. 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trecem acum la examinarea celorlalte energii naturale, care nu sunt în cantitate finită. In primul loc, ne vom ocupa de căderile de apă. Se utilizează trecerea unei anumite cantităţi de apă dela un nivel mai ridicat la unul mai scăzut; prin această operaţiune, sunt puse în mişcare turbinele hidraulice. Puterea datorită apei se poate căpăta printr’o cantitate de lichid relativ redusă şi o înălţime apreciabilă, cum e cazul apelor de munte; energia astfel obţinută se datoreşte cărbunelui alb, după denumirea dată de Aristide Berg£s. Alte ori, cantitatea de apă poate fi importantă, iar căderea mică, cum se întâmplă cu apele de şes; în acest caz s’a dat denumirea de cărbune verde, pentru a fi în concordanţă cu regiunile unde se instalează turbinele. Energia hidraulică, sub una din formele de mai sus, este între- buinţată din timpurile cele mai vechi — se pare cu 2 secole înainte de era creştină — pentru diverse aplicaţiuni. Utilizarea în mare a acestei energii n’a fost posibilă decât graţie următoarelor fapte: în 1827, Fourneyron construeşte cea dintâi turbină hidraulică, având o putinţă de 6 C.P. şi lucrând sub o diferenţă de nivel de 1,40 m, cu un randament convenabil, iar în 1869, Ar. Berg£s este primul care are ideea de a folosi căderile de apă de înălţimi mari, amenajând una de 200 m şi apoi alta de 500 m. Construirea uzinelor hidro-electrice este importantă, nu numai din punctul de vedere al energiei captate; în acelaşi timp, se regu- larizează cursurile apelor respective, încât sunt folosite pentru plutărie sau navigaţie; totodată se evită inundaţiile pe regiuni destul de întinse, care devin cultivabile, iar pe de altă parte se pot organiza vaste lucrări de irigaţie pentru timpurile secetoase. Avem deci o serie întreagă de avantaje din utilizarea cărbunelui alb şi verde. Energia hidraulică este însă foarte capricioasă, având mari variaţii, atât sezoniere cât şi anuale. Pentru a realiza o putinţă cât mai continuă, sunt necesare lucrări importante, care cer capi- taluri mari de investiţii, ceea ce constitue un serios inconvenient pentru folosirea acestei energii. In schimb, instalaţiile hidraulice au avantajul de a avea cheltuieli foarte mici de exploatare. După Arrhenius, rezervele de energie în cărbune alb şi verde s’ar ridica la 790 milioane C.P. Statisticile publicate în Statele Unite dau alte cifre. După acestea, rezervele mondiale în acest fel de ENERGIILE NATURALE 141 cărbune ar fi de 439 mii. C.P. (din care Europa ar avea 45 mii., America de Nord 62 mii., Asia 71 mii., Africa 190 mii., etc.). Căderile de apă se folosesc numai într’o proporţie mică, anume 23 mii. C.P., ceea ce revine la 5,25%; proporţia cea mai mare de utili- zare a cărbunelui alb şi verde este în America de Nord. In afară de apele râurilor curgătoare, s’a căutat să se utilizeze energia manifestată de apele mărilor şi oceanelor. Această energie poate fi captată sub forme deosebite. Valurile mărilor, mai ales pe timp de furtună, reprezintă o putere considerabilă, şi s’au imaginat diverse procedee pentru a o utiliza. Prezintă însă dezavantajul de a fi foarte variabilă în timp. Mişcările regulate ale apelor din mările deschise, datorite atracţiei lunii, cunoscute sub numele de maree (fluxul şi refluxul), pot fi economic utilizate în turbine. Se dă denumirea de cărbune albastru acestui izvor de energie. Utilizarea cărbunelui albastru este destul de veche; în Franţa se cunosc mori funcţionând astfel de prin secolul al Xl-lea; prima, se pare a fi fost construită la Dunkerque de un dulgher Perse. Utili- zarea energiei mareelor se poate realiza prin metode diferite: împingerea lichidului, viteza şi căderea apei. Pe acest din urmă principiu se bazează sistemele moderne, căutând a obţine o deni- velare a apei, ca astfel să putem pune în mişcare turbina. Când apa e în creştere, turbina e mişcată şi anumite rezervoare sunt umplute, iar prin scurgerea apei, în epoca refluxului, maşina intră iarăşi în funcţiune. Turbina nu poate funcţiona continuu, căci fiecare maree are^e întrerupere de câteva ore, iar în mările moarte nu merge deloc. S’au adus diverse modificări acestui prim principiu, de Belidor, Decoeur, Maire, Parisot, etc., prin adăugirea unor basine suplimentare, care au avantajul de a permite utilizarea continuă a turbinelor. Acestea sunt caracterizate printr’o cădere de apă în cantitate mare, dar dela o înălţime mică (3—4 metri). Sistemul mai bun este de a lucra cu basine conjugate, care se găsesc în regiuni de stabilire de porturi diferite. Prin punerea în paralel a centralelor electrice respective se poate asigura con- stanţa putinţei furnizate. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 142 Utilizarea staţiunii mareo-motrice izolate nu pare destul de avantajoasă; combinată însă cu alte staţiuni pelagice, fluviale şi termice, devine foarte interesantă. Aplicaţii ale acestor principii s’au făcut în America (la Rockland, o staţiune de 300—5000 C.P.), în Franţa (Rance, St. Malo şi e în curs de executare o staţiune la Aber-Wrach în Finister care va avea cca 1500 C.P.). Intre proiectele de seamă trebue să cităm acela conceput în timpul războiului mondial, de Esnault Pel- terie, de a construi uzine care să lucreze în paralel, situate în canalul Mânecii şi pe estuarul Tamisei; iar alt proiect gran- dios, studiat în Anglia, prevedea producerea unei putinţe de 500.000 Kw. Aceste instalaţiuni necesită însă cheltueli importante de investiţie — mai mari decât la energia hidraulică — şi din această cauză nu sunt încă răspândite. Un alt izvor de energie, cunoscut din timpurile cele mai vechi, este energia datorită vânturilor sau eoliană. Vântul este de mult utilizat pentru propulsiune în navigaţie, la scoaterea apei din fântâni, la mişcarea morilor, etc. In ultimul timp se caută a se utiliza, pe o scară cât mai întinsă, la producerea energiei electrice. Se pare că energia vântului ar reprezenta mai bine de 10% din totalul energiilor naturale cunoscute. Arrhenius evalua energia aceasta la 5000 ori energia produsă anual de cărbunele negru. Deşi destul de variabilă, totuşi puterea vântului poate fi utilizată în anume condiţiuni, mai ales că, din studiile făcute, variaţia ei ar fi inferioară variaţiei puterii apelor. Utilizând vânturile din regiunile ceva mai înalte ale atmosferei, se poate asigura o viteză mai importantă, mai ales dela 70 m în sus, şi s’ar realiza o variaţie destul de rezonabilă, în ce priveşte putinţa furnizată, încât să per- mită o punere în aplicare a acestui izvor de energie naturală. Vânturile din munţii Siberiei ori de pe coasta mării de Nord n’au variaţii mai mari de 1 m/sec. la o viteză mijlocie de 8 m/sec. în cursul întregului an. O realizare importantă în acest domeniu trebue semnalată în America. In vederea expoziţiei internaţionale, ce recent a avut loc la Chicago, s’a construit un turn de 600 m înălţime. Acest turn era prevăzut cu roţi având 150 m în diametru, iar putinţa furnizată se cifra la 75.000 C.P. Energia produsă în timp de un ENERGIILE NATURALE 143 an s’ar ridica la 100 mii. Kw-ore, ceea ce reprezintă cam un sfert din producţia totală a României, din 1930, în energie electrică. In U.R.S.S. s’a pus în funcţie anul acesta o staţiune eoliană la Balaclava, pe ţărmul Crimeei. Viteza vântului este de 5,75 m/sec., helicea are 30 m în diametru şi face 30 învârtituri pe minut, prin reglaj automat. Pţitinţa staţiunii este de 93 Kw., iar energia furnizată, 300.000 Kw-ore pe an. Se va construi în curând o staţiune mai mare, de 1000 Kw (care va furniza 2.300.000 Kw-ore pe an), cu o roată de 50 m. în diametru şi un turn de 50 m în înălţime; funcţionarea va fi complet automată. Se proiectează de pe acum realizarea unor centrale plutitoare, de-a-lungul coastei Atlanticului, unde viteza vântului în mediu este de 8 m/sec, iar variaţiile nu sunt prea mari. înălţimea acestor centrale eoliene ar fi de 200 m, iar energia electrică produsă ur- mează a fi transmisă pe ţărm, prin ajutorul cablurilor sub-marine. Se înţelege că punerea în aplicare a unor asemenea planuri, ar schimba complet faţa unor regiuni întregi, prin posibilitatea de a avea la îndemână, energie electrică, cu preţ redus. Un alt izvor de energie naturală este cărbunele auriu. Sub această denumire înţelegem căldura solară care ajunge la pământ, traversând atmosfera. Fără îndoială, această energie este cea mai importantă din toate câte le examinăm. Fără ea n’am avea nici pe celelalte. Am putea spune despre cărbunele negru, de pildă, că nu-i altceva decât o formă de cărbune auriu, depozitat în decursul epocilor geologice. Cea mai mare parte din căldura so- lară este însă pierdută, încât s’au căutat metode care să permită utilizarea ei în mod direct. Printre încercările mai importante semnalăm căldarea lui Mouchot (1866), bazată pe principiul ab- sorbţiei acestei energii, dar care n’a dat rezultate destul de satisfă- cătoare, din pricina randamentului său prea slab. Alte încercări având ca principiu concentrarea razelor solare cu ajutorul oglin- zilor conice sau parabolice, utilizate respectiv de Ericson, care a construit în America un motor de 15 C.P. şi Shumann la Assuan pe valea Nilului, au dat oarecare aplicaţiuni realizabile. In Sahara există instalaţii bazate pe aceste principii, servind la purificarea apei şi la alte diverse aplicaţii; energia solară din regiune se eva- luează la 0,075 C.P. pe metru patrat. Se studiază de pe acum 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE posibilitatea exploatării întinsului deşert, ca producător de forţă motrice; printre primele plasamente ale energiei electrice astfel obţinute ar fi linia ferată transsahariană. O altă manifestare a energiei solare este evaporarea apei din lacuri sau mări închise. Dacă acestea sunt alimentate de ape curgă- toare cu cantităţi de lichid mai mici decât acele ce se prefac în vapori, rezultă o diminuare a nivelului lor şi deci posibilitatea de a îndruma anumite cantităţi de apă,-pe cale artificială, în acele lacuri. Bazat pe aceste idei, P. Gandillon, în 1925, a conceput trecerea unei anumite cantităţi de apă din Marea Mediterană în Marea Moartă printr’un canal lung de 70 km. Diferenţa de nivel între cele două mări este de 394 m. In felul acesta s’ar putea capta o putinţă disponibilă de peste 400.000 C.P. In acelaşi timp, s’ar fi putut amenaja terenuri cultivabile de cca 100.000 ha graţie irigaţiilor uşor realizabile, în afară că întreg canalul de mai sus ar fi devenit o importantă arteră de navigaţie. Semnalăm alte două proecte bazate pe acelaşi principiu, utili- zând diferenţa de nivel între două lacuri apropiate: primul pe coasta franceză a Somalilor, cu o putinţă de 490.000 C.P.; al doilea în Venezuela, prin amenajarea canalului care leagă lacul Macaraibo cu golful Venezuela, cu o putinţă exploatabilă de 750.000 C.P. Ca manifestare a căldurii solare avem şi utilizarea energiei termice a mărilor. După cercetările lui Bogulowski, temperatura apei la 1000 m adâncime ar fi de 4—5°C; răcirea aceasta se datoreşte curen- ţilor de apă rece, care vin dinspre mările polare. La suprafaţa apei, în regiunile tropicale, temperatura variază între 26° şi 301 C, datorită încălzirii solare. Variaţia anuală nu depăşeşte 3° C. Georges Claude şi Paul Boucherot, într’o comunicare făcută Academiei de Ştiinţe din Paris în 1926, propun să se utilizeze diferenţa de temperatură între suprafaţa şi fundul oceanului pentru a face să se mişte o turbină. In adevăr, apa la 24° C este aspirată într’un fierbător, astfel că va produce vapori; aceşti vapori trec spre condensor, în care se găseşte apa venită din fundul ocea- nului; în trecere, aburii vor mişca turbina care este aşezată în calea lor. Apa din adâncime se ridică aproape singură la suprafaţă, graţie presiunii, pe principiul vaselor comunicante. îndată ce se produce o scădere de temperatură de 5° C, apa este înlocuită cu ENERGIILE NATURALE 145 altă apă caldă dela suprafaţă şi aşa mai departe. Apa rece adusă din adâncime este utilizată în aceste regiuni călduroase, economi- sindu-se cantitatea corespunzătoare de ghiaţă. Socotind la 75% randamentul turbinei şi având în vedere putinţa necesară pentru pompatul apei calde şi reci, extragerea apei răcite, a gazurilor dizol- vate, etc., se evaluează că o turbină, consumând un metru cub de apă de suprafaţă, pe secundă, va putea da 900 C.P. S’au făcut — cum era şi de aşteptat — diverse obiecţii, acestor proiecte. Inventatorii le-au combătut pe cale teoretică, dar au trecut şi la fapte. Au construit o turbină de 65 Kw, care lucra între temperaturile de 330 C şi 130 C, obţinute respectiv cu apa de răcire a cuptoarelor înalte dela Ougree (Belgia) şi cu apa din Meuse. Primele experienţe, ale căror rezultate definitive au fost date în 1928, au confirmat în totul prevederile teoretice, randa- mentul întregii instalaţii fiind de 69%. In urma acestor reuşite încercări, inventatorii au început construcţiile pentru montarea unor astfel de instalaţiuni, pe ţărmul insulei Cuba. In Octomvrie 1930, o turbină de 10 Kw funcţiona, fiind alimentată cu apa adusă dela 1000 m adâncime. S’a ales această regiune, căci oceanul prezintă o mare adâncime chiar în apropierea coastei. Deşi toate încercările făcute au dat rezultate mai mult decât satisfăcătoare, de sigur că mai sunt încă o serie de dificultăţi de învins, până ce uzine grandioase, de genul acesta, vor începe a funcţiona. Intre greutăţile mai importante este aşezarea tubului pentru aducţiunea apelor reci dela 1000 m adâncime şi al cărui diametru poate să ajungă până la 15 m; apoi fixarea lui pentru a nu fi deteriorat sau deplasat de valurile oceanului. Trebue să semnalăm că, începând cam dela 100 m adâncime, apa oceanului se găseşte într’o linişte suficientă pentru a nu mai fi temeri de deplasare a tubului. încer- cările recente de a construi o uzină de putinţă mare nu au dat rezultatele aşteptate, din cauza greutăţilor survenite cu aşezarea tubului de adâncime. Au fost concepute uzine bazate pe acest principiu care să fie aşezate pe ţărm, iar altele pe insule artificiale, încât să constitue adevărate super-centrale plutitoare. In Italia, Marius Doring şi Boggia (din Milan) au propus să se utilizeze, în timpul verii, diferenţa de temperatură între apele dela suprafaţa lacurilor italiene din nordul Italiei, care ating 24° C 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi apele produse de topirea gheţarilor care scad până la 8° C. Pentru mişcarea turbinei se preconiza întrebuinţarea ca mediu intermediar a unui gaz lichefiat, cum ar fi amoniacul. Nu avem cunoştinţă dacă s’au realizat experienţe în această direcţie. O altă idee interesantă, bazată pe aceleaşi principii, este aceea enunţată de Bariot în 1928 de a utiliza diferenţa între temperatura din fundul apelor din regiunile îngheţate şi temperatura exterioară. In adevăr, sub stratul de ghiaţă care nu depăşeşte 5 m, apa se găseşte foarte aproape de o° C, iar în exterior temperatura ajunge la — 4o°C. Utilizarea uneia sau a alteia din aceste propuneri va permite să avem la dispoziţie rezerve inepuizabile de energii naturale, care îşi au ca origine energia solară sau cărbunele auriu şi care constitue, de sigur, cel mai formidabil depozit de energie. Trebue să mai semnalăm energia datorită căldurii interioare a pământului, care ar putea fi utilizată în diverse moduri. Se stu- diază întrebuinţarea căldurii ce o găsim la o oarecare adâncime; astfel la 3 km am avea cca ioo° C. Sunt însă grele dificultăţi de a pune în valoare această căldură, aşa că până acum nu o putem folosi la nimic. Nu tot aşa se prezintă situaţia cu izvoarele naturale de aburi, care sunt datoriţi tot căldurii interne a pământului. Aceşti aburi, după ce sunt curăţiţi de diverse corpuri străine sunt introduşi în căldări şi lucrează ca orice maşină cu vapori. Instalaţii de felul acesta se găsesc în Italia, în apropierea unor vulcani; o astfel de uzină este de 7000 Kw. La Larderello, unde aburii naturali « sof- fioni)) servesc la încălzirea cazanului, este o uzină geotermică, care conţine 4 turbine a 3000 Kw. Alte izvoare de energii naturale ar fi electricitatea atmosferică şi energia atomică. Până acum nu s’au putut găsi însă metode convenabile, care să permită utilizarea lor. * * * Cercetând diversele izvoare de energie naturală, consta.ăm că omenirea ar putea să nu fie îngrijorată de epuizarea, mai curând sau mai târziu, a cărbunelui negru, căci alte energii inepuizabile îi sunt de pe acum la dispoziţie. Posibilitatea de a se termina ENERGIILE NATURALE 147 petrolul în special şi cărbunele obişnuit în general — care prin hidrogenare este transformat în cantităţi mari de "benzină — con- stitue o problemă importantă pentru toate statele. Chestiunea este cu atât mai gravă, dacă ne gândim la dezvoltarea uriaşă a tehnicei, care s’ar putea produce în viitor şi care ar necesita can- tităţi tot mai considerabile de diverse derivate ale petrolului. Din aceste considerente, rezultă că este necesar de dus o anumită politică a combustibilului. Se impune realizarea celor mai mari economii, mai ales în consumul petrolului şi apoi al cărbunelui. Aime Witz spunea că este o crimă să se ardă petrolul pentru încălzit; totuşi sunt atâtea ţări, printre care şi a noastră, care persistă în această eroare. Nu trebue să ne gândim numai la gene- raţiile actuale, care probabil să aibă norocul de a nu vedea epui- zarea petrolului, în România cel puţin. Suntem însă datori să ducem o astfel de politică în ce priveşte economisirea combusti- bililor epuizabili, încât patrimoniul primit dela generaţiile ante- rioare să nu fie risipit, ci, în parte cel puţin, păstrat pentru gene- raţiile ce ne vor urma. Se vede deci necesitatea de a utiliza la maximum gazul metan, care constitue o rezervă epuizabilă şi care se pierde în cantităţi atât de mari actualmente. Urmează apoi utilizarea forţelor hidraulice şi, în fine, a energiei solare după principiul Claude Boucherot, care socotim că este izvorul de energie naturală al viitorului. S’ar putea pune întrebarea dacă utilizarea pe o scară din ce în ce mai întinsă a energiilor naturale poate aduce vre-un avantaj omenirii. Din punct de vedere material, este neîndoios că răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Posibilităţile ce se oferă pentru o viaţă mai confortabilă sunt în funcţiune — în cea mai mare parte — de energia de care dispunem. Dacă, din punct de vedere material, răspunsul este cât se poate de convenabil, din nenorocire, între- barea referitoare la situaţia sufletească capătă cu totul alt răspuns. Din acest punct de vedere, toate cele examinate nu -înrâuresc cu nimic asupra unora sau cu foarte puţin asupra altora. Este de remarcat totuşi că starea bună materială are o influ- enţă vădită şi binefăcătoare şi asupra elementului sufletesc. Să sperăm că prin progresele viitoare, prin stăpânirea a cât mai multor energii puse în slujba oamenilor, se va realiza cel puţin indirect 10 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi o îmbunătăţire în starea morală a omenirii. In felul acesta, atât indivizii cât şi naţiunile vor părăsi vederea îngustă şi egoistă, pentru a se ridica la nivelul adevăraţilor reprezentanţi ai umani- tăţii, care, de multe ori, prin sacrificiu de sine, au contribuit la ameliorarea posibilităţilor de viaţă ale semenilor lor. ANTONI CESAR PARTENI DUBLETELE ARTISTICE Cercetarea prezentă încheind o expunere mai veche, voi aminti cetitorului că în eseul Despre o modalitate a judecăţii literare (R.F.R. Iulie, 1936), porneam dela preocuparea după care operele arti- stice durează prin învestitura secretă a unei unicităţi oarecare. Afirmaţia nefiind nouă, i-am arătat atunci seria istorică, oricât de fragmentar; dar nu ca afirmaţie nudă, ceea ce ar fi făcut să nu se mai termine seria, ci numai ca atitudine critică faţă de feno- menul literar. Concluzia acelei expuneri era că a izola unicitatea lucrărilor de artă cade în sarcina exclusivă a criticului; şi că, în vederea aceasta, e necesară mai întâi redijarea actului de pro- prietate spirituală a scriitorului de caracterizat, procedându-se ca în actele publice de aceeaşi natură, numind adică pe vecinii nouii proprietăţi şi numai apoi inventariindu-i zestrea particu- lară. Dacă prin vecinătăţile morale înţelegem, forţând uşor ter- menii, genealogia scriitorului, — cu inventarul, ca să păstrăm cuvântul, al fiecărui autor, chestiunea se complică. Ne mai fiind vorba de bunuri materiale, asupra semnificaţiei utile a cărora cu toţii convenim, asupra evidenţei cărora nimeni nu se îndoeşte, asupra neschimbării cărora, oricât ar trece din mână în mână, suntem de acord, proprietatea artistică, — în unicitatea ei, faţă de proprietatea juridică este de o natură subtilă şi mai cu seamă subtilizantă. La reflecţia cea mai adâncită, nicio valoare enumerabilă nu ţine de complexul unic al operii artistice, complex a cărui întâe caracteristică este, ca să zicem aşa, lichiditatea. Oricâte sforţări teoretice am face şi oricine le-ar face, cuprinderea concretă, spe- cioasă şi de tainică inconsistenţă a artei, valoare unică, pe care, putând-o aproxima, niciodată nu o stăpânim în realitatea ei abu- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15° roasă, rămâne etern liberă şi, în cea mai interesantă parte, in- transmisibilă. Se pare că tocmai de acest adevăr fundamental va trebui să ţinem mai ales socoteală în judecata noastră critică. Despre faptul că de obicei nu se prea ia în seamă, ne vorbeşte ideea de perfecţiune, stăpână încă în cercetările literare. Căci perfecţiunea, ridicată pe nedrept ca măsură la care veşnic raportăm frumoasele produceri ale spiritului, criteriu de valorificare ce se aplică de mii de ani lucrărilor artistice, nu este decât starea ideală a materiei, eroarea întemeindu-se pe con- fuzia dintre spiritual şi material. Am văzut maşini perfecte, jucării perfecte, cutii perfecte, lucruri cu scop imediat practic sau di- stractiv, fel de fel, dar opere literare capitale, cărora să li se poată zice perfecte, n’am văzut. Perfect nu însemnează frumos, după cum urît nu e tot una cu neperfect. Cu aceasta nu excludem perfecţiunea din sfera frumosului ca idee, ci numai din aceea a frumosului ca realizare artistică, adică din estetică. Precizând ra- portul logic al celor două noţiuni între ele, sfera ideii de perfec- ţiune este subordonată aceleia de frumuseţe. Evident, căutând să prefacem acest raport în convingere pentru cititor, întâmpinăm oarecare rezistenţă. Dificultatea vine din aceea că în limbajul obişnuit se dă cuvin- telor o întrebuinţare abuzivă. Ce e artistic şi ce e perfect? Artistică este o bucată picturală, literară, muzicală, etc...; este artistică (abuzul începe) lucrătura în argilă, o amforă sau un urcior, lucră- tura în fier, ca tot felul de grilajuri, lucrătura în sticlă, un vas de flori, lucrătura în fir, o fotă, o iie; dar ce nu capătă aceeaşi calificare în vorbirea curentă? Cât despre cuvântul perfect, el se aplică lucrurilor făcute în serie, împletiturilor din fir, din sticlă, din fier, din argilă ca şi (începe abuzul) bucăţilor picturale, literare, muzicale, etc... Dacă observăm bine, ordinea enumerativă, coborîtoare prima — suitoare a doua, indică şi sensul în care s’a abuzat, când de un termen, când de celalt. Extinderea primului (artistic), dela unele obiecte preponderent spirituale asupra tuturor celor exclusiv materiale, l-a degradat până într’atât că şi gimnaştii îşi execută figurile «artistic». Cuvântul, pierzându-şi nobleţea pri- mitivă, a deslocuit vorbe ca «îndemânatic », « abil », « dibaci », « cu adresă », « meşteşugit », etc... DUBLETELE ARTISTICE 151 Cu extinderea celuilalt termen (perfect) s’a întâmplat procesul invers: pornind dela obiectele materiale şi ajungând să califice şi pe cele cu deosebire spirituale, a cucerit o nobleţe pe care la în- ceput n’o avea. Aşa încât, spunându-se una într’una că o clanţă de uşă e artistică şi o capodoperă literară — perfectă, a deslipi înţelesul adevărat al cuvintelor de sensurile uzuale, a devenit nespus de greu; greu ca filtrarea esenţelor sau ca spălarea, în ape succesive, a nisipului aurifer. Potrivit acestor limpeziri, putem acum spune că perfecţiunea este un grad inferior al frumosului, frumuseţea artistică planând dincolo de stările ideale ale materiei. Iată dar pentru ce perfec- ţiunea nu ne poate servi drept criteriu al judecăţii în materie de artă. Trecând pe un teren mai ferm, în literatură, vom constata un neajuns cu totul evident al conceptului perfecţiunii şi anume lipsa oricărei fixităţi, adică lipsa acelei trăsături prin care o idee devine criteriu de judecată. Despre conceptul în discuţie, ce ştim noi ? Ştim că pe o faţă îl priveşte scriitorul şi pe alta — criticul. Scriitorul, dacă este din genul artifex faber, îşi amendează creaţia neîntrerupt până la oboseală fizică, până la îndestularea setei de frumos, sete strict individuală; aceasta în cazurile cele mai fericite; iar în alte cazuri, şi-o amendează până în pragul unei necesităţi întâmplătoare cum ar fi apariţia volumului. Că aşa stau lucrurile, scriitorii cu oarecare experienţă înţeleg mai bine. Dar nici noi nu rămânem fără sprijin dacă vrem să le înţelegem. Manuscrisele rămase dela Eminescu cuprind numeroase variante ale aceloraşi poezii, fapt care vădeşte la marele poet român o neobişnuită aspiraţie la perfecţiune. Dar chiar ediţia Maiorescu a poeziilor lui Eminescu cuprindea patru variante din Mai am un singur dor, toate patru realizând, pe lângă aceeaşi liniştită şi sublimă dorinţă de reintrare în circulaţia cosmică, un grad anumit al acestei realizări. Căci aspiraţia la perfecţiune, adică perfectibili- tatea, este ţinta marilor artişti. In acelaşi chip ne instruim şi din mărturisirile indirecte ale celui mai autorizat poet francez de azi. Intr’adevăr, Paul Valery scrie: «Un poem nu este niciodată desăvârşit — totdeauna îl termină un accident, îl dă adică publicului: oboseala, cererea editorului, — creşterea unui alt poem. Dar niciodată starea însăşi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IS* a lucrării (numai dacă autorul nu e un prost) nu arată că n’ar mai putea fi dusă mai departe, că n’ar mai putea fi schimbată, considerată ca primă aproximaţie sau ca origină a unei noui cău- tări (Litterature). Ba încă Valery declară în acelaşi loc: « Gândesc, cât despre mine, că acelaşi subiect şi aproape aceleaşi cuvinte ar putea fi reluate indefinit, ocupând o întreagă viaţă t>. Aşa se prezintă, în perspectiva artiştilor creatori, ideea de perfecţiune; ca perfectibilitate. Este evident dar că nu putem face instrument de măsură dintr’un concept atât de variabil. Să-i privim totuşi şi faţa sub care se înfăţişează comentato- rilor. Criticii, neavând nicio experienţă artistică proprie prin care să se instruiască asupra variaţiunilor de mai sus, sunt constrânşi să accepte ca perfecte atâtea opere câte străbat vremurile. La acestea, ca la adevăratele modele ale perfecţiunii, vor raporta ei producţia nouă. Şi până la un punct, dispensându-se de a reflecta teoretic la concept, sunt liberi să facă aşa ceva, să ia cu alte cuvinte ca unitate de măsură în judecăţile lor operele clasice. Aşa proceda Horaţiu în Scrisoarea către Pisont, aşa proceda Boileau în Art Poitique: şi n’au greşit, deşi pentru conştiinţa critică a ultimului se ridică, mustrătoare, umbra lui Ronsard. Tot aşa, pornind dela aceeaşi convingere care este cultul excluziv al clasicilor, a pro- cedat şi Brunetiere faţă de Baudelaire; dar a greşit. Căci fie chiar Boileau, dacă s’ar fi născut în zilele noastre, cu greu i-ar fi venit să se oprească numai la scriitorii de felul acelora la care s’a oprit în secolul al XVII-Iea. Timpul a scos la iveală noui niveluri de « perfecţiune », ca să zicem aşa, şi noui tipuri de frumuseţe arti- stică. In rând cu Eschil, Sofocle şi Euripid s’au aşezat ei Racine şi Corneille, dar au luat loc şi stufosul Shakespeare, şi cerebralul Tbsen, şi modernul Wedekind. Alinierea s’a stricat. Perfecţiunea luată empiric, considerată în operele care au învins vremea, a variat şi istoriceşte. Cu acelaşi titlu este perfect Shakespeare ca şi Racine. Către care din doi ne-ar fi orientat admiraţia şi râvna un Boileau al timpului nostru ? Aşa dar, faţă de înmulţirea idealurilor sau tipurilor artistice, faţă de felurimea formulelor istorice, forma empirică a desăvârşirii poetice, variabilă şi ea, nu poate da un cri- teriu al judecăţii literare. In contra perfectibilităţii sau aspiraţiei la perfecţiune s’a păcă- tuit, şi se păcătueşte încă, atât de des încât nu este fără folos a DUBLETELE ARTISTICE 153 o fi subliniat. Când în Franţa avea loc marea desbatere asupra « poeziei pure », abatele Bremond, cu mare evlavie pentru « perfec- ţiunea » poetică, evlavie chiar agresivă, se închina la fiecare literă din cine ştie ce vers, rămas în forma în care îl cunoaştem din voia întâmplării, după cum văzurăm, sau prin abandonarea voită a poetului. Et Ies fruits passeront lapromesse desfleurs. Câtă stăruinţă pe abatele academician să dovedească păcatul împotriva armoniei versului, în loc de la promesse fiind Ies promesses. Chestiunea era că un a, unul singur, transformat în 6, corupe edenica perfec- ţiune ! In legătură cu aceste excese de muzicism, îmi aduc aminte de o întâmplare. La un examen de bacalaureat, un candidat bine pregătit, pus să reciteze câteva strofe din Eminescu, a început: Porni luceafărul. Creşteau In cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau In tot atâtea clipe. Un cer de stele ded^esupt, De-asupra-i cer de stele — • Părea un fulger ne ’ntrerupt Săgetător prin ele. a Rătăcitor prin ele», i-am atras atenţia. Dar în afară de im- pietatea de a fi modificat versul marelui poet, nimic de ordin estetic nu m’a făcut să-l corectez. Strofa păstra aceeaşi măreţie cosmică, voluta largă a aceleeaşi muzici grave umilea destinul omului, iar făptura fantastică a Luceafărului nu fulgera mai puţin prin veşnicie. Cam în acelaşi timp, abatele Bremond apăra sunetul a, din versul lui Ronsard, într’un eclaircissement dintre cele vreo douăzeci ale cărţii sale. Cât priveşte la noi, chiar un critic apreciat declara mai anii trecuţi că « nicio virgulă» nu poate scoate din romanul scris (este şi autor de romane), deoarece toată arhi- tectura operei s’ar prăbuşi; în aşa măsură totul răspunde unei necesităţi de construcţie! (Bine înţeles, asupra niciunei alte opere străine criticul nu se pronunţase atât de categoric). Aceste exemple au putut arăta până la ce aberaţii duce ideea de perfecţiune în arta literară şi cât de folositor este a avea în vedere numai aspiraţia artiştilor la perfecţiune sau perfectibilitatea. »54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca să arăt că starea ideală de ne varietur a perfecţiunii literare este un mit, am sugerat prefacerea istorică neîntreruptă a frumu- seţii artistice, a tipurilor estetice. Procesul e cunoscut şi nu pentru a-1 formula ca nou l-am arătat, ci numai spre a-mi sprijini ideea despre vanitatea perfecţiunii artistice. Altfel, d. E. Lovinescu, interesându-se de procesul acesta în sine, despre chestiunea: evoluţia gustului estetic, i-a dat o amplă desvoltare teoretică în Mutaţia valorilor estetice {Ist. Lit. Rom., voi. VI). Şi totuşi, deşi cunoscătorii ideilor literare mai noui privesc în plin devenirile fenomenului artistic, eroarea de a crede încă în fixitatea conceptului de perfecţiune — dăinueşte. Arta literară continuă să fie considerată drept product material de manufactură, primind mereu când lauda « perfecţiunii», când obiecţia nedesă- vârşirii. Dar chiar în cazul când limbajul critic are alte resurse lexicale, în loc de «perfect» servindu-se de modemul absolut, problema rămâne aceeaşi. Ba încă nu este nevoie nici de această primenire lexicală pentru a ne recunoaşte chestiunea. Căci o identificăm totdeauna din felul cum se concepe obiectul operei de artă. Şi în deobşte, baza fiind confuzia dintre frumosul material şi frumosul spiritual, scriitorilor în general li-se elogiază trăsăturile pozitive şi li-se obiectează scăderile, lipsurile, neajunsurile sau defectele. Se procedează adică faţă de lucrarea artistică aşa cum s’ar proceda, aşa cum este firesc să se procedeze, faţă de un lucru material. Despre covorul la care privesc în acest moment, pot afirma că este ţesut din atâtea colori, că în arabescuri recunosc atâtea motive, că are anumite dimensiuni, că la colţul din dreapta uşii lucrătoarea a făcut o greşeală de ţesătură, etc., şi astfel îl cunosc din fir în fir. Sunt dar în drept să laud pe lucrătoarea lui pentru ornamentaţie, pentru combinaţia colorilor, etc., după cum în drept sunt să o învinuesc pentru neobservări. Dar opera de artă literară este un product al spiritului, un moment de viaţă intensă, un flux al conştiinţei omeneşti indi- viduale, pe care nu-1 istovim prin enumerabilitate, ci “îl cunoaştem numai prin aproximare. De când fac critică literară (cine n’o mărturiseşte, să se preschimbe în vânzător de covoare sau alte «frumuseţi perfecte»), realitatea ultimă a marilor opere mi-a opus un refuz hotărît, fapt care se află la baza « modalităţii de ju- DUBLETELE ARTISTICE IS5 decată» ce înfăţişez. Refuzul acesta, odată constatat, dacă nu îl înţelegem ca o congediere a criticului, poate fi înconjurat, misterul lucrărilor de artă rămânând în puterea de aproximaţie intuitivă a comentatorului. încât, de îndată ce, într’o operă, dincolo de orice enumerare de elemente mai pluteşte o prezenţă misterioasă, faţă de acest nucleu lunecos, sau inconsistent, sau spiritual, sau unic ne orientăm atenţia critică. Şi tocmai fiindcă unicitatea artistică ireductibilă a unei lucrări oglindeşte spiritul artistului, spirit omenesc, cu străluciri şi opacităţi, cu prisosuri şi lacune, într’un singur cu- vânt — imperfect, adevărul acesta nu s’a putut învoi cu prejudecata perfecţiunii ojperei de artă. Pentru a se înlătura contradicţia, este- tica a formulat câteva ipoteze, adevărate poveşti, cum este « su- fletul frumos » al artistului, cum este momentul din întâmplare fericit al creaţiei, cum în sfârşit este disocierea personalităţii omeneşti de personalitatea artistică, numai şi numai pentru a salva un concept gol. Ideea de perfecţiune, concepută pe nedrept ca starea ideală a spiritului, a generat şi erorile de mai sus. Conjec- tura şi arbitrarietatea dispare îndată ce înlocuim conceptul per- fecţiunii artistice prin criteriul dubletelor artistice. Punctul de plecare este personalitatea omenească. In conştiinţa noastră, însuşirile folositoare, frumoase, pozitive şi nobile duc un trai familial cu altele primejdioase, urîte, negative şi de rând. Prin introspecţie, ne descoperim unii energici, întreprinzători, cura- joşi, dar şi fără milă, violenţi şi impulsivi; destui dimpotrivă — vi- sători, buni, plăpânzi, dar şi nepractici, lăsători, fricoşi. Gruparea trăsăturilor în dublete morale este aci — nu zic — excesiv de logică, nu însă fără a fi înadins excesivă, adică pilduitoare. Altfel, caracterul omenesc poate vădi atât de neaşteptate combinaţii şi poate ascunde pe altele atât de nebănuite, încât caracterologia îl aproximează de foarte departe; poate orice în anumite limite caracterul omenesc, dar să iasă din schema dubletului, variabil numai în termeni, nu-i stă în putere. Dubletul caracterologic e o valoare psihologică unitară, deşi trăsătura pozitivă, pentru înţelegerea noastră logică, se înfăţişează contrară celei nega- tive. In fapt, cu alte cuvinte în valoarea ei de viaţă, această pereche spirituală manifestă o deplină solidaritate a părţilor, o identitate vitală absolută: raport dela una la alta de necesitate 156 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi nu, ca între cele două stări ale clişeului fotografic, de contra- rietate. In aşa fel, încât violenţa, spre exemplu, răspunde în eroism; îl alimentează. Suntem tari prin slăbiciunile noastre ? Da, se poate spune. Pătrunzătorul moralist ce a devenit prin studiul de sine Paul Valery notează: «Spiritul» este atât de bizar, funcţie atât de capricioasă că nu putem niciodată hotărî dacă lipsa cutărei condiţiuni sau cunoştinţe nu-i serveşte mai mult decât să-l stânjenească» (Căhier B. igio). Increzându-ne în această schemă a personalităţii omeneşti, apare limpede că în orice acţiune ne-am manifesta, fie practică, fie artistică, ne manifestăm în întregime, ne exprimăm solidar într’un dublet sau complex de dublete. Este o ipoteză — evident, dar asupra altora are oricum un câştig: asupra aceleia pe care se întemeiază «sufletul frumos» al creatorilor câştigă în realism; asupra celeilalte cu «momentul din întâmplare fericit al creaţiei» ca şi asupra aceleia care disjunge personalitatea omenească de personalitatea artistică, obţine un plus de raţiune; asupra câtor trele se înalţă ca mai puţin arbitrară. Pornind dela ea, dela reflectarea omului în operă, reflectarea multiplicată prin sistemul secret de oglinzi interioare, dintre care arta este cea din urmă, reflectare purificată în sensul sublimării freudiene, cu menţinerea dubletului, dar cu disimularea terme- nilor acestuia, ajungem să lichidăm definitiv şi conceptul perfec- ţiunii artistice. Opera de artă privită astfel, va fi un complex de calităţi şi defecte conexe, care se condiţionează reciproc. Să ilustrăm aplicabilitatea acestui punct de vedere. In Eminescu găsim versuri de tipul celei mai înalte frumuseţi speculative; ele sunt reflexele de artă ale unei concepţii filosofice, pe care o cuprind infuză şi asimilabilă cum îşi cuprinde mărul dulceaţa. Precum pulberea se joacă în imperiul unei rază, — Mii de fire viorie ce cu raza încetează, — Astfel, într’a veşniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... Cum s’o stânge, totul piere, ca o umbră ’n întuneric, Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric... (1Scrisoarea I) DUBLETELE ARTISTICE 157 Aceste versuri constituesc suprema inflorescenţă a unei duble viziuni cosmogonice; frumuseţea lor, în afară de aceea, pe care o arată nemijlocit, gravă ca edictele unui Fatum, se nutreşte din adâncurile cugetării cuprinse în dubla viziune, ca spuma valurilor — din adâncimea oceanului. Iată de unde urcă sevele lăturalnice: La ’nceput pe când fiinţă nu1 era nici nefiinţă Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s’ascundea nimica, deşi tot era ascuns, Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr’ o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s’o vază. Umbra celor nefăcute nu ’ncepuse-a se desface Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace de o parte; iar de alta, tabloul stingerii universale: Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se ’nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Cum planeţii toţi înghiaţă şi s’asvârl rebeli în spaţiu Ei, din frânele luminii şi a soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s’au înegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort şi ’ntinde trupul şi devine veşnicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace Căci în sine împăcată reîncep’eterna pace... Nălucirea haosului precreativ şi a recăderii Cosmosului în principiul propriu se produce cu atâta forţă concretă, încât, pri- vitor la evocarea marei linişti germinative, la evocarea potenţialului cosmic din care stau să se precipite sistemele, — cititorul se simte crescut zeeşte, dincolo de orice amintire rigvedică. Versurile îşi trag puterea din acel joc verbal, în care cuvintele oarbe bâjbâe, se ciocnesc de ele înşile, umplându-ne, în ciuda înfăţişării lor abstractive, de sentimentul nedeterminării iniţiale. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 158 Cu recăderea în haos, a cărei virtute poetică este de o măsură tot uriaşă, dar viindu-i din izvoare identificabile dintr’odată, se încheie ciclul temporalităţii, al lumii, al vieţii omului; — din a cărei raportare la «noaptea nefiinţei», la «eterna pace» şi la «timpul mort» se înalţă cântecul grav al dependenţii de ceea ce nu cunoaştem şi al piericiunii noastre: Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, — Mii de fire viorie ce cu raza încetează Alături de versurile arătate, nutrite evident din substanţa poetică a reflexivităţii, se găsesc în aceeaşi Scrisoare I altele cu conţinut prozaic, cum sunt: Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul In acea nemărginire ne ’nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta ’ntreagă e o clipă suspendată, Că ’ndărătu-i şi ’nainte-i întuneric se arată. Când Titu Maiorescu semnala pe tânărul Eminescu, mai înainte de a afirma că este vorba despre un « poet în toată puterea cu- vântului », printre caracterizări făcea loc şi aceleia de «reflexiv mai peste marginile iertate ». Se gândea criticul fără îndoială la câteva strofe din Mortua est, care, deşi declarată ca mai izbutită de cât altele, se desfăşoară câteodată prozaic, adică după normele gândirii abstracte, ca şi versurile citate acum. Nici vorbă, că fragmentul de mai sus, luat izolat, devine imputabil. Dacă însă îl raportăm la evocările grandioase dinainte, observăm că în complexul geniului eminescian nu este cu putinţă să con- cepem aceste părţi, unele de reflexivitate poetică, altele de re- flexivitate curată, adică prozaică, în desunire. Ele se pricinuesc reciproc, în strânsă conexiune, servindu-ne un exemplu de dublet artistic (calitate şi defect) fundamental operei marelui poet. Exemple care să ilustreze aceeaşi pereche organică de însuşiri, una pozitivă, alta negativă, putem scoate câte dorim din poezia filosofică a lui Eminescu. DUBLETELE ARTISTICE *59 Cu mâne zilele-ţi adaogi... «e o pagină de filosofie schopen- haueriană versificată», scrie un eminescolog şi nu greşeşte în totul. Numai strofa III din cele cinci pare a spune ceva mai mult decât filosofia celorlalte: Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci ’n veci aceleaşi frunze cad. ceva mai mult, deoarece se ridică la modul poetic al ideii, Iz fru- museţea speculativă, restul poemului, logic, apter şi gradual, reali- zând complementul negativ, excesul teoretic. Dubletul reapare acelaşi ca şi în cazul cu Scrisoarea I şi se repetă în toate poeziile cu pasta subţiată în apele reci ale abstracţiei, fiindu-le carac- teristic. Pentru geniul eminescian, distribuirea substanţei lui în două planuri conjugate, astfel încât să realizeze o singură virtute con- stitutivă, nu este întâmplătoare. In poezia erotică, lirismul poe- tului nostru vădeşte acelaşi ritm compensator, care, prezentân- du-se, numai pentru mintea structurată logic, ca doi timpi, în fapt alimentează o fuziune unitară. Pe lângă plopii fără soţ cuprinde astfel strofele: La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată 'nţelegea Tu nu m’ai înţeles. De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns 1 O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-a-juns; O oară să fi fost amici Să ne iubim cu dor, S’ascult de glasul gurii mici O oară şi să mor. i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Timbrul e de romanţă, adică de cântec sentimental cu revăr- sări de simţire brută; compunere exclusiv orăşenească, soră bună cu şansoneta, mai superficială aceasta, mai sprintenă şi mai ieftin distractivă, dispărută azi în aşa de urît numitele şlagăre. Expresia în versurile acestea atinge un astfel nivel de paupertate, încât numai un adaos de muzicalitate exterioară, un complement muzical, o mai poate salva. In inexpresivitate, nu găsim să egaleze romanţa decât libretul de operă. Dar numaidecât, continuând direct prisosul de sentimentalism brut, în aceeaşi poezie, răsar strofele următoare: Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins In calea timpilor ce vin O stea s’ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri^de vieţi; Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ Un chip de-a-pururi adorat Cum nu mai au părechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Am citit undeva că prin tonul solemn la care poetul se înalţă aci deodată, s’ar fi exprimând nu ştiu ce melancolie a instinctului sexual, un fel de tristeţe a procreaţiei interzise. Interpretarea poate că e doctă, dar în afară de versurile Ai fi trăit în veci de vecij Şi rânduri de vieţi, care, considerate izolat, ar putea da « rându- rilor de vieţi » înţelesul de « generaţii » proprii, nu văd ce anume ar mai sprijini-o. Hotărît, nu. Lirismul erotic în aceste strofe urcă până la solemnitate, intrând în relaţie cu o ordine superioară, cu conştiinţa de sine a poetului, cu conştiinţa perenităţii unei opere în care femeia iubită ar fi trăit veşnic, ca «insecta în chihlimbar »; « rândurile de vieţi» nu sunt generaţiile interzise spiţei poetului, ci generaţiile DUBLETELE ARTISTICE 161 de admiratori ai spectacolului etern de artă, în care femeia a pierdut prilejul de a împietri. Până la simbolul din Luceafărul destinuri şi esenţe dintre poet şi iubită, idee care pluteşte pe- aproape. Iată dar direcţia în care putem întrevedea adevărata arborescenţă a romanţei din primele strofe, cunoscând astfel şi musturile lirice care hrănesc momentul erotic cel mai pur: Revenind la preocuparea principală a expunerii de faţă, ob- servăm că dela O oară să fi fost amicii Să ne iubim cu dor, etc.. • şi până la strofa băsmuitoare de zâne, cu atâta sfinţenie şi vrajă poetică, străbatem tot registrul lirismului erotic eminescian, surprinzându-1 în conexiunea erotismului de romanţă cu extazul erotic. Dobândim astfel un alt dublet artistic fundamental liricei lui Eminescu. Şi operaţiei, de a pune în cumpene spirituale ca acestea întreaga producţie a poetului, nimic nu i se opune. Iar dela ansamblul dubletelor artistice, dela ramificaţiile şi raporturile lor între ele, căpătăm în sfârşit aproximarea cea mai din scurt pe care o îngădue natura vaporoasă a unicităţii artistice. Cum însă nu e vorba de studiul unui singur scriitor, cu care prilej ar trebui atunci urmărite toate consecinţele punctului nostru de vedere, să dăm o idee despre sfera lui de aplicabilitate. Dintre marii noştri scriitori, acela care a suferit mai mult, de pe urma neconsiderării dubletelor lui fundamentale, a fost I. L. Caragiale. împrejurarea este cu atât mai fericită pentru demonstraţia noastră, cu cât Caragiale fiind un prozator, lasă să se vadă uşurinţa noului criteriu de a se aplica celor mai diferite concepţiuni literare. Şi pentru a nu întreţine pe cetitor cu chestiuni de mult cunoscute, îi voi aminti numai controversa iscată acum doi ani cu privire la Caragiale. D. N. Davidescu, criticul simbolismului românesc, obiecta (în Cuvântul Liber Nr. 3.VIII.1935) marelui satiric «ina- derenţa » la spiritul naţional, ceea ce era adevărat, deşi în artă lucrul nu e nici bine nici rău privit. Luând însă vânt, cum se zice, nu mai e decât deosebirii de Un chip de-a-pururi adorat Cum nu mai au părechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. 11 i62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d-sa ajungea să-i înnumere toate lipsurile constitutive ale ge- niului, alcătuind din ele un clişeu negativ monstruos. In şirul neîntrerupt de lacune figurau: absenţa sentimentului de iubire, a elementului etic, lipsa feminităţii, a religiozităţii, a simţului naturii, etc... D. Davidescu nu observa pentru întâia oară aceste carenţe şi, ca şi cei câţi l-au premers, le privea în ele înşile, izolate, în stare oarecum abstractivă, rupte adică din faptul vieţii şi din complexul lor de corespondenţe. Repuse îrf funcţia artistică din care au fost scoase, toate defectele cercetate de critic sunt calităţi răsturnate. Lipsa sentimentului de iubire răspunde în incizivitatea satirică, lipsa eticei duce la rigoarea spiritului, la luciditatea şi criticismul artistului, lipsa simţului feminităţii dă în creaţia Coanei Zoiţica, etc... Sunt în opera lui Caragiale — este adevărat — o serie de carenţe, dar carenţe nutritive ale spiri- tului şi artei sale. Imputându-i-le nu facem decât să obiectăm reliefurilor luminate dintr’o parte că aruncă umbră în cealaltă parte; sau, mai sugestiv pentru stringenţa defectelor cu calităţile corespun- zătoare, nu facem decât să negăm muntele privind numai pră- pastia, datorită căreia muntele este munte. Căci altfel ar fi podiş. Dacă asupra realităţii şi aplicabilităţii criteriului arătat nu mai poate fi îndoială, procedarea disciplinată cere a-i trage şi hotarele eficacităţii. Cu alte cuvinte, punându-ne din punctul de vedere al dubletelor morale şi artistice, până unde ajunge, în privinţa operelor literare astfel cercetate, raza cunoaşterei noastre? Răspunsul chestiunii stă în puterea intuiţiei critice a fiecăruia. Aceasta nu însemnează că renunţăm la ceeace am do- bândit până acum. Numai că silim intuiţia să treacă dincolo de acele dublete care ar încadra categoria artistului, tipul general, formula istorică, ţintind cu deosebire pe acelea specifice unui singur autor. Materia este atât de rebelă, încât ni se impune un fel de observanţă negativă: a ocoli formulele de caracterizare critică, prin care cuprindem mai mulţi artişti în acelaş timp. Punând punct desbaterii criteriului, despre care ne ocupăm, orice alt exemplu nemaidovedind nimic în plus, deducem încheierea că dubletele artistice fundamentale sunt valori vii, unităţi concrete, în care numai prin analiză intelectuală le separăm fuziunea părţilor; că ajutându-ne de ele, mai ales după respectarea observanţei negative după care privim ca nesatisfacătoare formulele critice DUBLETELE ARTISTICE 163 cu conţinut promiscuu, dispunem de o modalitate de aproximare a unicităţii artistice, fiind pur mister ceea ce îi scapă încă; iar pe de altă parte ne instruim şi asupra compunerii intime a artei, asupra necesităţii artistice a defectelor. Despre poeţi, Paul Valery spune: «urechea vorbeşte, gura ascultă; inteligenţa, starea trează produce misterios şi visează; somnul vede limpede şi fantasma priveşte; lipsa ţi lacuna creează (Litterature). Artiştii ştiu aceea ce Valery afirmă în ultimul rând (subliniat de noi) şi li-se aplică tuturor în chipul cel mai profitabil pentru cunoaşterea operelor respective. VLADIMIR STREINU 11 POEZIA D-LUI I. VINEA Cercetarea poeziei d-lui I. Yinea nu este dintre cele mai les- nicioase. Ea caută să cuprindă într’o privire sintetică, o activi- tate aproape neîntreruptă, de două decenii, într’o perioadă de criză şi de prefacere a liricei noastre. Situat în permanenţă pe o poziţie înaintată, poetul militant a contribuit hotărîtor la pro- movarea modernismului. In acest interval, de aproape un sfert de veac, autorul a pregetat mereu să-şi adune la un loc produ- cerile sale. S’a mulţumit să fie un ferment activ de înnoire, dar nu s’a îngrijit de propria sa cristalizare. Şi-a respectat arta, cu o fervoare intransigentă, până la anularea încrederii în sine, care este principiul oarecum biologic al personalităţii. Documentarea cercetătorului, ţinut să reconstitue pentru folosinţa sa, totalitatea producţiei unui poet ca şi inedit, duce însă la conturarea unei figuri literare bine definite. Este drept că fixarea în formulă a d-lui I. Yinea este destul de anevoioasă. Estetica sa, de o parte, este compusă dintr’o serie de valori negative. Din citirea poeziilor sale, care atestă o orientare nouă încă de pe la 1915 (adică la trei ani după debuturile sale), reiese limpede ceea ce poezia sa refuză a fi: convenţionalism, discursivitate, nediferenţiere, etc. Act lucid de reacţiune, poezia d-lui I. Vinea rupe cu tradiţia lirică, dar îşi întoarce primejdios asupră-şi consecinţele extreme ale spiritului de negaţie. Intr’adevăr, ca un revers al spiritului critic, iese la iveală înfrânarea creaţiei libere, mortificarea temperamentului activ al producătorului de poezie. . Supravegherea strictă de sine, autocontrolul sever, împiedică la d. I. Vinea desfăşurarea armonioasă a sensibilităţii sale de poet, de adevărat poet, care reacţionează într’adevăr personal la im- presiile exterioare şi lăuntrice. Timbrul dolent al simţirii sale, POEZIA D-LUI I. VINEA 165 de nenumărate ori, este înnăbuşit, tocmai în clipa când îşi pre- vestea amplificarea. Se întrevede aşadar care este drama unei asemenea alcătuiri, coercitate de o estetică necruţătoare. De teama şi din ura sentimentalismului, artistul stăvileşte simţirea autentică a poetului şi concursul oportun al inteligenţei artistice se transformă în amortizator al energiei temperamen- tale. Nu suntem de acord cu unii cunoscători ai poeziei d-lui I. Vinea, care pun în sarcina instabilităţii sale, greutatea de a-1 închide pe autor într’o formulă. Noi socotim că, dimpotrivă, anumite coordonate ale sensibilităţii sale i-ar fixa o fizionomie > conturată, dacă nu s’ar ivi statornic conflictul dintre prejudecata modernă a lucidităţii şi disponibilitatea simţirii. In definitiv, acest conflict, care se caracterizează prin aba- terea sensibilităţii emotive către un impresionism intelectualizat, constitue nota personală a d-lui I. Vinea. Critica universitară, care priveşte lirica noastră modernă ca un fenomen de « anarhism poetic », n’a înţeles resortul poeziei d-lui I. Vinea, dar, cu toate astea, a avut parcă presimţirea că d-sa, « prin inteligenţă şi prin sensibilitate », este « cel mai rezistent dintre liricii anarhici»; şi apoi că, la d-sa, modernismul nu este o atitudine, ci o «înclinare temperamentală ». In cercetarea care urmează, vom examina evo- lutiv, transformările prin care a trecut arta d-lui I. Vinea. La capătul întreprinderii noastre, se va vedea, credem, unitatea as- cunsă a acestei poezii, care, cu toate rigorile lucidităţii artistice, nu secătueşte virtutea emotivă a sensibilităţii. # Primele versuri ale d-lui I. Vinea au apărut în revista Sim- bolul, redactată de d-sa şi de d. Tristan Tzara (pe atunci I. Io- vanaki şi S. Samyro). Poetul era în vârstă de şaisprezece ani şi se găsea sub influenţa poeziei lui Albert Samain, din care a dat două traduceri («Cetatea moartă», în Simbolul, 1, 25 Oct. 1912 şi « Odihna ’n Egipt», în Noua Revistă Română, 3, 5 Mai 1913). Vom reproduce prima poezie originală a poetului adolescent, un Sonet autumnal: Supremă floare-a toamnii ’ntârziate Răsare ’n nesfârşiri pălitul soare, Şi tainic ca ’n chilii de închisoare Pătrunde ’ncet prin neguri sfâşiate. 166 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S’aşterne ’n larguri palida-i ninsoare Şi ’n calmul blond de raze ’mprăştiate Miresme de corole re ’nviate Plutesc, şi iară vin să ne ’mpresoare. Ca un surâs pe buzele de moartă Seninătăţi de zile ce dispar Apuse veri, azuru ’n unda-i poartă; Şi ochii trişti ce urmăresc himera Privesc spre cer, la norii care par Galere roze ’n drum către Cythera. (Simbolul, 2, 15 Noemvrie 1912) Melancolie uşor convenţională, fluenţă melodioasă, stăpânire precoce a meşteşugului caracterizează aceste versuri de începător abil. In alte câteva poezii din aceeaşi vreme, se manifestă un fel de elocinţă, uneori prozaică («Lewdness», Simbolul, 3, 1 Dec. 1912), alteori în stilul retoric al epocii. Fără să dezvăluiască în- râurirea obsesivă, ca d. Tristan Tzara, la Simbolul, versurile d-lui I. Vinea sunt saturate de vocabularul romanţelor minu- lesciene: de « fantastici albatrozi », cărora le răspund fireşte « pa- lizii matrozi », de « peregrinii azurului », de « năvi sfărâmate », de «catarge argintate». Aceeaşi temă nostalgică, e reluată mai personal, cu un accent mai viril, într’o poemă de avânt şi suflu, dedicată viitorului tovarăş de năzuinţe renovatoare, d-lui Marcel Iancu: . Spre farurile stinse şi braţele de diguri înfrânte de-aşteptare sub cerul vechi şi gol, pe harfele marine a suspinat Eol, vestind urîtul zării şi-al apelor de friguri. Pe valuri, alcyonii, din ce în ce mai rari ca jerbe pe mormântul apuselor sirene, ne amintesc avântul anticelor carene spre stelele aprinse ca focuri de gheţari. POEZIA D-LUI I. VINEA 167 Din lanţ de orizonturi robita mare sună; — ... Hai, — poate ne vom smulge letargicului chei şi biruind întinsul în nopţile cu lună s’atingem ţărmuri nouă, asemeni unor zei. Căci poate sunt, departe de marginile-avidei zări, castre şi regine încinse ’n vânt de nopţi, ce-aşteaptă, neştiute de mult, cu sânii copţi pornirea reînviată de noi, a Eneidei. Căci vânt prielnic trece prin suflet de năieri, şi-i vreme ca, departe de ţărmuri monotone, chemaţi spre amăgirea de Urbe şi Didone, să spintecăm talazul legendelor de ieri. («Părăsire », în Noua Revistă Română, 16 Martie 1914). Elocinţa viguroasă din acel moment liric e numai o faţă a posibilităţilor autorului, care păstrează, din atingerea cu Albert Samain, o înclinare spre nu ştiu ce langoare bolnăvicioasă şi mo- latecă: Veghezele de roze ard în sera Ce te-a primit pe umbre de parfum; Deci te-odihneşte ’n sufletu-mi de acum Ca cei ce-aşteaptă moartea ’n Riviera. Afară prin grădini şi- podgorii pălită zi A ’nchis alene galbenele gene Plutesc spre zare corbi ducând în pene Culoarea orelor târzii... — Tu ai cules cu gesturi de lumină In mâinile prelungi şi străvezii Petalele cruţate de rugină. Şi dormi pe-aroma lor; prin clare Cristaluri, te priveşte cerul mut; Vezi, timpu ’n el a fost bătut Cu ţinte largi şi reci de zodii rare... i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dormi deci, ca şi bolnavii ’n Riviera In legănarea ’ncetei agonii, . Şi Somnul de pe gene nu-1 goni Căci plin va fi de armonii Acum când visul nostru-i litiera. Şi n’aştepta ce nu va mai veni. («Eternitate», în Seara, 30 Iunie 1914). In aceeaşi vreme însă se ivesc semnele emancipării de atmo- sfera lirică a clipei. O elegie ca « Amintirile false », încă melodică şi cursivă, vădeşte prezenţa demonului ironiei: « Şi ninge luna clară, — o, lună nelipsită 1 — » dar mai ales voinţa de condensare şi de notaţie sobră: « ... e noapte. Stele. Par’că m’am obosit. Şi-atât...» (Noua Revistă Română, 1 Iunie 1914 şi Seara, 30 Iunie 1914). « Cântec de noapte » este poezia prin care d. I. Vinea pivo- tează către un principiu literar mai riguros. Folosindu-se pentru prima dată de versul liber şi alb, în care mai păstrează ceva din tonalitatea sa emotivă, autorul nu mai manifestă numai o încer- care prozodică nouă, dar se leapădă de poezia din ajun, pe care o înglobează în sistemul « falselor măsuri »: « O, cum se ’nşală miile de guri ce n’au uitat • străvechiul cânt de ieri... străvechiul cânt ucis de falsele măsuri 1 ^ (Seara, 11 August 1914). Cu aceasta, lichidează experienţa sa poetică efectuată la Sim- bolul (1912), Noua Revistă Română (1912—14) şi Seara (1914). POEZIA D-LUI I. VINEA 169 Ca o curiozitate vom adăoga că poema « Cântec de Noapte » era însoţită în acelaşi număr din ziarul Seara, de o bucată: «Ca- pitolul. .. », care reprezintă complet genul de până atunci al d-lui I. Vinea: vers muzical, unduitor, lasciv, trezit uneori din legănarea sa dulce. Subtitlul «Poezie pentru Domnişoare » are caracterul oarecum al responsabilităţii atenuate. Noua orientare lirică a d-lui I. Vinea apare limpede în poezia « Doleanţe », care, dacă mai păstrează ceva din vechea rezonanţă, aduce în schimb un fascicul de notaţii noi, intelectuale: Gară peticită de lumini, şine verzi sub luna de venin, câmp în cercuri înţepat cu spini, ce tăcere suflete trecut, trenurile toate au tăcut... Vântul rupe rufe de mătasă, gândurile mi-au fugit din casă, vino, rece mână de mireasă pune-mi clopoţei la gât ca să-ţi treacă de urît. Ultim şir de roţi, porniţi alene; felinare, tremuraţi din gene; ţipă, desnădejde, în sirene; suspinaţi supape'’n unison. Sgardă, scutură-te pe peron. Gară luminată şi pustie, trenurile pleacă pe vecie! Ieşi dintr’un sertar Melancolie, cu panglici, cu bucle şi hârtie căci paiaţa-i fără de scufie. (Noua Revistă Română, 24-31 Mai 1915). Poezia realizează un echilibru minunat între impresiile inte- lectualizate şi unda emotivă, reală şi pătrunzătoare. Prin această fericită îmbinare, « Doleanţe » este poema destinată să-l prezinte antologic pe autor. 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In revista Cronica de sub conducerea d-lui Tudor Arghezi, a început să se desfăşoare producţia de-acum înainte originală a d-lui I. Vinea. Cam în aceeaşi vreme, d. Tristan Tzara, emancipat de minulescianism, evoluiază oarecum în aceeaşi direcţie. Poate că, în întrevederile lor prieteneşti, s’au limpezit apele. Câteva din producerile amânduror scriitorilor, păstrează însemnarea unei lo- calităţi de ţară Gârceni, care le-a oferit fiecăruia, prilejul unor notaţii rurale inedite. Astfel d. I. Vinea, într’o interesantă poemă în proză, are însemnări de acest fel: «Cloşcă supranaturală, seara închide aripi de nori pe ouăle săteşti, — şi pe un dâmb din fund Dumnezeu a jucat table şi a scăpat Gârcenii, zaruri cu geamul rotund» (Cronica, I, 27, 16 August 1915). Dintr’un interviewal d-lui I. Vinea, aflăm un fapt semnifi- cativ. D. Tudor Arghezi ridica împotriviri şi tăia «bucăţile cele mai libere». (F. Aderca: Mărturia unei Generaţii, 1929). Tendinţa modernistă a d-lui I. Vinea nu era deplin încuviinţată de direc- torul Cronicei care de altfel nu s’a alăturat niciodată. principial de revoluţionarii liricei noastre. Nu e mai puţin adevărat că pa- ginile Cronicei au îngăduit d-lui I. Vinea, radicala transformare a expresiei sale poetice. Intr’o poemă amorfă (Soliloc, I, 29, 30 August 1915), găsim poate cheia temperamentului depresiv şi sceptic al d-lui I. Vinea. E noapte; pe cer «... o singură stea o stea ca un pinten de aur... » Steaua sugeră autorului trei momente interpretative. Primul este fantastic: ■ «.....de bună seamă, un arhanghel înarmat s’a oprit în acel loc şi cugetă la o nouă Bună-Vestire în pelerina lui de trenă cometară...» Al doilea este subiectiv şi optimist: «Şi mi-am mai zis, cu ochii ţintă la stea la steaua mare şi luminoasă ca floarea soarelui rece şi înaltă, POEZIA D-LUI I. VINEA 171 către care urcam călare, pe drum: De sigur, Vineo, — asta e steaua ta, o stea de întâia mărime, pe care până acum n’ai văzut-o niciodată... *. Dar momentul al treilea pune capăt iluziei. Secolul nostru a ucis fantasticul şi supranaturalul; mesianismul nu mai este cu putinţă. Cu un accent de sarcasm dezamăgit, poetul îşi spune că nu-i va fi dat să fie magul, pornit «... pe şosele biblice cu entuziasm de prooroci... ». Nota trebue reţinută, deoarece pe această cheie de boltă se reazemă şovăitoarea alcătuire morală a poetului. Peisajul rural, familiar d-lui I. Vinea, îi va servi, pe de o parte pentru a demarca o reacţiune împotriva pastelului tradiţional, iar pe de alta, ca un decor în care se complace simţirea sa rănită. Anotimpul său preferat este toamna, şi momentul zilei, asfinţitul, dar crepusculele sale tomnatece nu mai păstrează nimic din fluenţa armonioasă şi enervată de pe vremea influenţei lui Albert Sa- main, poetul parcurilor melancolice. In decorul rustic odată (« Septembrie», Cronica, I, 34, 4 Octomvrie 1915), altădată ne- determinat (« Scripturi», Contimporanul, III, 47, Septemvrie 1924), este chemat personalul biblic Absalom sau Avesalon, care sim- bolizează zădărnicia revoltei şi înfrângerea în viaţă. D. I. Vinea compune peisajul agrest din notaţii convergente, ca să-şi încheie apoi priveliştea cu o viziune organizată coerent: «Toamna a'muşcat podgoriile aerul e ca perlele bolnave luna fuge îngrozită peste păduri, Doamne, trebue să merg să mă culc vântul îndârjeşte trâmbiţele lui de ţânţari şi toată, toată noaptea o să sune ploaia pe tinichelele cerului» (« Septembrie »). Caracterul subiectiv al sensibilităţii este disciplinat, nemai îngăduindu'i-se expresia nemijlocită. Tehnica autorului constă în i7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alăturarea strânsă a notaţiilor, care sunt tot atâtea găsiri inge- nioase, dar nesilite, printre care se strecoară, avară, sensibilitatea personală şi emotivă. Sentimentul este înfăşurat în metafore şi oarecum impersonalizat: Inima plânsă bate; a plâns şi a crescut ca un burete putred uitat afară’n ploaie... Mi-e lampa grea pe gene; ce cauţi cuget spart clopot bătrân ce chiamă şi leagănă ’nserarea, ţi-ai amintit simbolul şi-ţi joacă ’n faţă marea cu pasărea de lună pierdută de catart ?... («Păragină», Cronica, I, 42, 29 Noembrie 1915). Din aceeaşi vreme de rodnică organizare poetică, datează re- marcabila poemă «Mobilizare» (Cronica, I, 35, 11 Octomvrie 1915). Versul amorf izbuteşte să închidă icoane de o plasticitate viguroasă: «... astăzi Mitropolitul a sfinţit steagurile închinate fe’au rostogolit ca grindina sunetele tobelor ostile s’au aplecat ca pădurile şi înfiorător şi-au ridicat trompetele largi rugăciunea. (El avea platoşe moi de odăjdii şi mânecile grele atârnau de gâtul pumnului aurite ceea ce nesfârşea solemn binecuvântarea.) Regele, — l-am văzut — pe calul cum sunt brazdele câmpului turnat în faţa steagurilor neliniştite cugetul nemilos îi crestase un şanţ decis pe frunte uitase de mult să respire. In jurul său sfetnicul cel mare şi miniştrii apoi ambasadorii cu guler de soare al ţărilor prietene generali cu privirea vastă ca zarea cu gestul categoric ca săgeata, şi noi, spete împovărate, coame de şanţuri, pustii de spini de baionete care se-agită din adâncuri într’o mişcare ce sporeşte înaintând, dar se culcă şi tresare în rândul din faţă, — POEZIA D-LUI I. VINEA 173 astăzi clopotele au legănat miezul nopţii metropola şi-a vestit satele (şi mă gândesc la cloşca cu pui) dealurile au încrustat răni în bezne, cu tufişuri de flăcări, coasele şi secerile au zăngănit... flamurile se zbat şi trag de coarde fulgerul a cabrat vânturile nu mai auzim uralele, uzinele oraşului toate ne salută printre clipe curg muzicile de alamă roţile se disting pe şine căci astăzi Regele a apărut ostaşilor nemişcat ca statua lui viitoare.» t Din această poemă admirabilă, citabilă în întregime, reiese puterea de organizare şi viziunea plastică a d-lui I. Yinea, care a dat anticipativ şi vizionar, cea mai realizată icoană a evenimen- tului istoric dela 14 August 1916. Ca o ciudată coincidenţă, ca- maradul d-sale, d. Tristai} Tzara, înainte de a se expatria şi de a da naştere mişcării dadaiste, la Ziirich, a dat expresie ener- gică poeziei de război, în « Cântecul Dezertorului». In aceeaşi vreme, procedeul congestiei metaforice, care va fi reluat după război de ucenicii modernişti ai d-lor I. Yinea şi Tristan Tzara, este la cel dintâi doar ocazional (« Stelele », Cro- nica, I, 39, 8 Noemvrie 1915). Poetul a schiţat numai o metodă poetică posibilă printre altele, ca un joc de artist prestidigitator, fără însă a o transforma într’o manieră proprie şi permanentă. După război, d. I. Vinea colaborează la Gândirea cu scurte poeme de toamnă, în tonalitatea acelora din Cronica. Tot aci apare o remarcabilă poemă «Ioana », în care s’ar părea că poetul dă întrupare simbolică tristeţei sale organice, în arătarea singu- lară a fetei din cimitirul bisericii (Gândirea, I, 18, 15 Ianuarie 1922). D-sa colaborează în acelaşi timp la revistele Umanitatea, Clopotul şi Cugetul românesc. Poema « Târzie » (Cugetul Românesc, II, 3, Martie 1923), în care apare o femeie stigmatizată, răspunde încă o dată, simbolic, poeziei « Ioana », impersonalizând simţirea dezolată a autorului. In 1922, d. I. Vinea face să apară revista Contimporanul, cu caracter politic şi social, transformată curând apoi în organ 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al mişcării moderniste, în colaborare cu pictorul Marcel Iancu. Din aceeaşi epocă datează o frumoasă poezie urbană, semnifica- tivă pentru tonicitatea îndemnului de primăvară, prin care în- cearcă un remediu împotriva depresivităţii sale: ÎNGERUL A STRIGAT « Citadinule, vino în viaţă ferestrele, toate, au vibrat, fâlfâe primăvara în steagurile din faţă, monoplanul zbârnâie în azurul vărgat. Iată regimentul, cert: cel mai istoric, — şi ce glorii goarnele izbucnesc ! Purpură! Vecinii-şi spun: se schimbă garda, — şi acceptă un fior milităresc. Nu vii şi n’auzi, inimă cauterizată, nu-ţi scuipi ţigara, chip nevropat? Pe uliţa grasă sună Primăvara şi rămâi în casă desperechiat». (Cugetul Românesc, II, Aprilie-Mai 1923). Aspectele citadine îşi fac un loc de seamă în poeziile de la Contimporanul. Spre deosebire însă de caracterul ofensiv şi mi- litant al urbanismului, din panoplia moderniştilor mai tineri, d. I. Vinea nu arborează poezia citadină cu un caracter programatic, spre complementarea esteticei constructiviste, reprezentată în pla- stică şi arhitectură de d. Marcel Iancu. D-sa, în definitiv, nu face decât să-şi schimbe decorul unei tristeţi organice. «Balul felinarelor» dă umbrei din cetate un «palid firma- ment»; prostituatele de pe asfalt găsesc în conştiinţa autorului o consonanţă emotivă: « — caută, caută, căinţă gândurile pentru somn — NICIODATĂ ». (« La ora când cafenelele se închid », Contimporanul, II, 35, Martie 1923). POEZIA D-LUI I. VINEA l75 Compasiunea poetului se îndreaptă către «izgoniţii oraşului (« Lui Marcel Iancu », Revista Română, 3—4, August-Septem- vrie 1924) », ai oraşului care destramă sufletele celor slabi. Poezia cea mai caracteristică a inspiraţiei sale citadine este « Lamento », în care suferinţa generală se comunică de la obiect la natura inertă şi la individ. « Arborii-şi fac semn ca surdo-muţii», într’o viziune grotescă, în care se încadrează, specific marilor oraşe moderne, schimbul afişajului, «Sfântul Bartolomeu al afişelor», reclamele luminoase şi «stelarele vitrine», cu nota finală: «— Nu mă vezi, sufăr, sub Cilindrul inutil». {Contimporanul, II, 39—40, 1923). O altă poemă scurtă, «Răsunet» (Revista Română, loc. cit.), de impresii orăşeneşti, accentuiază tonalitatea îndurerată. Şi mai departe într’o poemă instantaneu, care a scandalizat gratuit pe d. Const. I. Emilian, în lucrarea sa «Anarhismul poetic », spec- tacolul modern al metropolei adânceşte inconsolarea structurală a poetului. O reproducem pentru a evidenţia odată cu substanţa emotivă a poemei, arta superioară a compoziţiei, care dă cel mai concentrat pastel urban: «Pâclă şi brumă jertfa hornurilor nu mai e primită Lumini zgâriate pe cer N—S—E—W—vibrări farurile beau nimbul în care înaintează sonerii treeră chemări în săli — laolaltă împreună cu toţii lunecăm spre o clipă la fel fără steaguri coborîm veacul cu umbra noastră veştmânt». («Ev », Punct, 8, 9 Ianuarie 1925). Censorul universitar se lamentează că, cu această poezie suntem « readuşi, iarăşi, la banala exhibiţie grotescă » şi adaugă că nu se poate extazia «la lectura acestor plate asocieri de notaţii, remar- cabile doar prin obscuritatea şi capriciul lor». Nu e nimic mai 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE uşor decât exegeza acestei moderate poeme moderniste, care nu are într’însa nimic obscur, capricios, ţ>lat, banal, grotesc sau exi- biţionist, cum se pronunţă în teza sa de doctorat, azistentul dragomirescian. Intr’adevăr, să examinăm unul câte unul, ele- mentele acestui poem în raccourci. «Pâclă şi brumă» serveşte ca indicaţie meteorologică; versul al doilea, ca să adoptăm un limbaj de semina*r, care n’ar displăcea maestrului d-lui Const. I. Emilian, aduce o notă mistică: Dum- nezeu respinge «jertfa hornurilor». Mai departe e Vorba de sem- nalizările reclamelor luminoase, integrate nopţii; iniţialele atât de obscure, dacă perspicacitatea nu ne înşală, arată punctele cardinale; farurile, îl asigurăm pe încruntatul adversar al mo- dernismului, sunt automobilistice şi congruente în noapte (versul, de altfel, e dintre cele mai frumoase); soneriile sălilor de spec- tacol nu au la rândul lor nimic nepotrivit; în sfârşit, ultimele patru versuri, spre liniştirea criticului tradiţional, afirmă o întristată solidaritate a poetului cu veacul. Cam acestea sunt, după apre- cierea superficială a interpretatorului, «contorsiunile acrobaticei stilistice» a d-lui I. Yinea, care «se pierd în vid, fără nici un răsunet». Departe de a fi totodată « plate asocieri» şi « contorsiuni acro- batice», printr’o apreciere mai puţin logică decât ne-am aştepta dela un universitar, notaţiile poetului sunt strâns organizate printr’o economie severă, foarte îndepărtată de delirul verbal al ucenicilor d-lor I. Yinea şi Tristan Tzara. Ele converg apoi către o interiorizare inhibitivă, care este în bună logică, tocmai con- trariul exibiţionismului. De altfel, d. I. Vinea aduce cu propria sa experienţă moder- nistă dela Contimporanul, un răsunet interior, cu care ne-au obişnuit prea puţin moderniştii noştri imediat ulteriori. O altă poemă deplin caracterizantă pentru felul în care poetul ştie să-şi rezolve notaţiile în stări morale, este «Filtru»: «...Lacrima morţilor linişti încheagă Unde eşti frate din pământ în gând suflat ca o umbră — Clopot vechi întrebarea o scufundă — Ceasul de judecată atinge POEZIA D-LUI I, VINEA 177 amintirile în giulgiul lor de praf Amurgul e o mască de plumb sângele ochii îl plâng Cugetul orb îşi pipăe semnele Pământul simte apele şi sicriele. (Contimporanul, III, 46, Mai 1924). Lipsa de punctuaţie dă un caracter aparent de nevertebraţie poemei care se organizează însă cu o perfectă logică interioară, acordând manierei d-lui I. Vinea un caracter de clasicitate în sânul modernismului. De bună seamă poetul a jucat un rol ponderator, care nu a fost urmat întocmai în mişcarea dela Contimporanul. Arta sa, în esenţă intelectualistă, este un meşteşug de selecţionare şi de eliminare, care uneori izbuteşte să pună în echilibru inteli- genţa artistică cu simţirea interioară. D. I. Vinea nu a practicat niciodată metafora pentru metaforă şi nu a cultivat delirul verbal, ca urmaşii d-sale dela Punct, Integral, 75 H.P. şi Unu. Abia dacă şi-a îngăduit, recreativ şi cu o rezervă ironică, să adopte stilul standard al şcoalei, afectat de succesorii săi. Un asemenea divertisment este poema franceză «Victoire en bleu », publicată în Punct, II, 30 Noemvrie 1924, unde vorbeşte cu o perfectă conştiinţă a vanităţii lucrului, despre: «La grande folie de ma liberation», pastişând veleităţile europeiste ale camarazilor mai tineri: « Me situer au milieu de l’Europe sous Ies trajectoires lisses des avions de M. Blank... — me dilater vers la mer Noire et la Lune ». In timp ce poeţii modernişti dela periodicele mai sus numite se complac uneori să-şi prezinte poeziile în versiune franceză, pentru o comunicare pe plan european, d. I. Vinea, în a doua poemă a sa franceză (« Coma », Punct, 10, 24 Ianuarie 1925), arhaizează dinadins, arătându-se puţin solidar cu supralicitările bilingue ale celorlalţi. Revista Contimporanul conţine fireşte şi un manifest-program, redactat de sigur de către director (Contimporanul, 46, Mai 1924). 12 i78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca toate manifestele de acest fel, specimenul din Contimporanul afectează într’uţi stil catastrofic, răsturnări globale şi premeniri radicale. « Expresia plastică, strictă şi lapidară a aparatelor Morse » pe care o preconizează autorul manifestului, nu a fost însă nici- odată însuşită de d. I. Vinea; stilul telegrafic şi, adăogăm noi, incoerent, este al dadaiştilor, dar nicidecum al d-lui I. Vinea. D-sa, dimpotrivă, a ţinut să sublinieze categoric repulsia sa faţă de tehnica şi vocabularul mecanic: «L’opinion courante est que rien qu’en employant un vocabulaire de contre-maître d’usine, en guise de paroles en liberte, on devient pour cela, poete moderne.... C’est une revolution de lexique. C’est une conception de garţon-coiffeur autodidacte. A quand la revolution de la sensibilite, — la vraie ?» («Vorbe goale», Punct, 14, 20 Februarie 1925). Intr’o altă însemnare, găsim o definiţie curioasă: « Art poetique: imposer au prochain son delire ». («Puncte», Punct, 3, 6, Decemvrie 1924). Formula de sigur nu-1 reprezintă pe d. I. Vinea, care nu s’a pus niciodată în stare de delir, ca dadaiştii şi succesorii lor direcţi. Credinţele sale intime despre poezie, le-a exprimat în « Principii pentru timpul nou » (Contimporanul, IV, 61, Octomvrie 1925). Intr’o serie de aforisme, unele ostensibile şi agresive, dar altele cât se poate de moderate, se poate citi: «Poezia e o stare sufletească. E o zonă aparte, o atmosferă în lumea simţirii, o treaptă pe scara sensibilităţii... Pentru a fi redată, nu necesită nici obiect, nici anecdotă, nici logică, nici punere în scenă... Ea trebue exprimată pentru ca toţi să trăiască, simplu, într’însa... Poeţii posedă secretul stării de poezie ». Neanecdotică, neteatrală, netematică, poezia d-lui I. Vinea corespunde, prin valorile ei negative, conceptului modern al poeziei. In aparenţă, numai nelogică, dar cu armătura logicei interioare, ea tinde către expresia pură a unor stări sufleteşti. POEZIA D-LUI I. VINEA 179 Formulările pozitive ale artei sale poetice sunt mult mai imprecise decât cele negative şi nu îngădue în consecinţă o verificare strânsă a practicei cu teoria. Oricum, teoreticianul preconizează o poezie, prin mijloace simple de sugestie, după câte subînţelegem, care să facă posibilă simţirea de către toţi a fenomenului poetic. Acest punct de program, ca să fim obiectivi, <4. I. Vinea nu l-a realizat. Pricina stă în intelectualizarea mijloacelor de sugestie, care pre- ponderează asupra fluidului emoţional direct. Am ajuns aci la o problemă crucială a esteticei noi. Sfărâmând instrumentul discursiv al limbajului, poezia cea nouă, după experienţe în parte deficitare, a ajuns să-şi pună ca o problemă de existenţă, che- stiunea dozajului dintre inteligenţă şi simţire, pentru crearea unui instrument de comunicare, nou. Demarcaţia este destul de dificilă, după cum este tot atât de greu a delimita limbajul necesar de patinarea retorică a vorbirii. D. I. Vinea este dintre artiştii care au efectuat una din cele mai remarcabile experienţe de autenticitate a fenomenului liric. Drama acestui poet într’adevăr original stă, după cum am spus la începutul acestei cercetări, în conflictul nerezolvat dintre inte- ligenţa sa artistică excepţională şi tot atât de rara sa capacitate emotivă. D-sa nu a atins echilibrul ideal dintre inteligenţa crea- toare şi sensibilitate, poate dintr’o pudoare inhibitivă care i-a înfrânat simţirea. Cu toată această alcătuire organică, d. I. Vinea configurează în poezia noastră modernistă, talentul cel mai re- prezentativ şi o poziţie de centru, care face dintr’însul un clasic al mişcării literare. Nu mai este nevoie să adăogăm că arta sa totdeauna umanizată, chiar dacă nu întinde punţile de simţire către mijlociul cititorilor, nu se încadrează constructivismului geometric, de filiaţie cubistă, a Contimporanului, reprezentat de codirectorul său, d. Marcel Iancu. Dar tocmai această neaderenţă la o artă pur cerebrală şi inumană ne îndreptăţeşte să credem că poetul, care şi-a întrerupt de câţiva ani activitatea sa, se va întoarce la idealul limpede, enunţat în versurile de cântec pur: « Pe roza vânturilor am jurat în lotci de-azur ne-am încumetat». ŞERBAN CIOCULESCU 12* CRONICI CAIN ŞI ABEL SAU DESPRE OPOSIŢIA CALOFILĂ S’a desbătut adeseori întrebarea despre dualismul oricărui ar- tist în tendinţele atât de contrarii care intră în componentele sen- sibilităţii creeatoare de artă. S’a remarcat în deosebi lipsa de corelaţie între ceea ce s’ar putea numi forţă iruptivă (a geniului) şi spiritul critic, ochiul întors înăuntru, care ar trebui să fie func- ţiunea regulativă a plăsmuirii. S’a recunoscut, în această privinţă, o fiinţare adecvată în literatura clasică şi, pe de altă parte, mai ales proza romantică a fost înfăţişată ca lipsită de austeritatea răspunderii artistice, pe care o implică opera de artă. Fireşte că asemenea caz a fost totdeauna deplâns, iar relaxarea critică a fost în definitiv pricina pentru care coridoare întregi cu rafturi pline de opere literare din veacul trecut, de pildă, putrezesc uitate. Oricât s’ar părea de curios, acesîe două feluri de a fi nu epui- zează schema virtualităţilor în procesul creeaţiei. Am impresia că mai există un caz şi poate că e cu adevărat cel mai interesant. Acela în care spiritul critic nu e numai un corelat inhibitiv al formei în sens banal, ci se opune, antagonic, propriei puteri creea- toare, în aceeaşi lucrare. E vorba de un ciudat excentrism, pe care l-am întâlnit în împrejurări foarte felurite, şi mi se pare de asemeni ilustrat de unul dintre fruntaşii scrisului românesc, un mare prieten al tuturor confraţilor săi în acelaşi timp, d. N. M. Condiescu. In personalitatea acestui pătimaş al cuvântului literar se res- ping puteri care ar trebui să se atragă, cel mult control ându-se, în scrisul său luptă fire care ar trebui să se împletească strâns, întregindu-se fie şi prin însuşiri contrare. Omul e un sentimental întârziat, un cordial fratern, un expansiv cu ochii instantaneu umbriţi de ceaţa duioşiei. A iubit cartea pentrucă e frumos să iubeşti ceea ce te scoate din urâciunea cotidiană, a preţuit o viaţă întreagă, de când a deschis ochii inteligenţii pe lume, tot ceea ce a năzuit spre floarea învoaltă a visului. Ca toţi cei sufocaţi de urâciunea şi forfoteala zilei de azi, dezaxaţi oarecum, el se refugiază în trecut, în plăsmuirile de artă ale culturii de pretutindeni. CAIN ŞI ABEL SAU DESPRE OPOSIŢIA CALOFILÂ 181 O contradicţie a destinului l-a dus în armată şi astfel oştirea română a avut sufletul lui Traian Demetrescu, în uniformă plină de aurituri şi cu cifru scump inimilor româneşti pe umăr, de ge- neral. A târât în urma lui, ca într’un fantastic «Drei Groschen Oper », până la picioarele tronului, toată liota famelică a vagabon- zilor suavi cu smalţ şi diamant în privire, iar când, solist, a dat glas durerii tuturor, mai an, a fost emoţie în toată ţara. D. N. M. Condiescu are necontenit scriitori în jurul lui, ca o fată bă- trână sentimentală pisici în iatac, două pe divan, una la fereastră, trei-patru pe blănurile din colţ. Acestei structuri îi corespunde în operă, distilarea gingaşă a frumuseţii şi nostalgica evocare de umbre policrome în trecutul şi în jurul lumii, din «Peste hotare», amorul «purificator » al lui Ion Brusture pentru midineta fragedă din « Conu Enache », ca şi acele rămăşiţe fără preţ din puritatea ateniană, ivite ca un surâs în pământ: « Intre azurul nemărginirii şi răceala albă a soclului de piatră, odihneşte vasul străvechi, plămădit din huma de trei ori milenară. O mână tânără l-a înflorit cu ghiocei, înfrăţind frăgezimea primăverii cu mumifiata lui rămăşiţă, scrilejuită de custura vremii. O melodie aeriană, simţită vizual, se desprinde din svelteţea lui armonică. Cândva, — la poalele Acropolei, în mahalaua Olarilor, — mâini înfrigu- rate, de femee îndrăgostită, au frământat lutul, şi degete binecuvântate de zei, l-au modelat cu meşteşug. Apoi, la Cap Sunion, asvârlit lângă coloanele albe ale casei lui Poseidon, vreme îndelungată, l-a dogorit arşiţa limpede a cerului atic şi ’n pântecul lui a hăuit vuetul mării Egee. Nisipul marin l-a acoperit. Şi-a stat aşa, veacuri la rând, plin de lumină în întuneric. Oamenii de-acum i-au dovedit gropniţa şi l-au dăruit iarăşi soarelui ». (Vasul grec) E Pan din «însemnările lui Safirim » zeul păgân care, la plân- setul fratelui lăsat să se prăbuşească în moarte: — Frate, era atât prisos de viaţă în mine... răspunde cu uşurătatea unei înţelepciuni milenare: « — Glume, — faţă de eternitatea neclintită. Gestul tău n’a schimbat cu nimic rostul armonios al celor înfăptuite. Marele meşter e surd şi inconştient. A creeat frumuseţi pe care nu le-a putut înţelege niciodată. Fără control lăuntric, a zidit, împletind din nimic, minuni, de care n’are habar. Mani- festările omeneşti îi sunt necunoscute, şi chiar de-ar ajunge să le cunoască, 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’ar putea să le priceapă. De abia noi, Dumnezei mărunţi, stăpânitori vre- melnici peste lumi mici, dacă putem să vă înţelegem uneori. Ecoul tragediei umane nu trece de scoarţa pământului. Te miri ? Talpa unui bocanc stri- veşte, — fără să vrea, — o colonie de furnici. Din sbaterea celor din urmă nădejdi de scăpare străbate ceva până ’n simţirea omului, care trece înainte, senin, îmbătat de soare, de dragoste şi de marea bucurie ce trăeşte ? Nu trebue să ceri mai mult puterii, care, oarbă, creează şi distruge, în numele unor în- demnuri care trec drept legi *. Gustul acesta subţire e al unei întregi epoci, pe care o recu- noşti îndată şi o identifici în păgânismul sensual al lui Anatole France, înmuiat aci în magia evocărilor lui Dimitrie Anghel. Suavitatea şi căldura evocării filiale a magistratului craiovean stau astfel alături de evocările ieşene ale poetului Fantomelor. Năzuinţa calofilului merge spre coloarea nuanţată şi frumos, spre mângâierea şi lustruirea iscusită a cuvântului. Este un estetism burghez. . . Nu există multe pagini româneşti de proză, în afară de cele pomenite ale lui Anghel şi ale lui Matei Caragiale, în care bucuria aprigă de a stăpâni cuvinte cu un sunet încrustat, să fie mai mare. E un sentiment heraldic al vorbelor, aş zice. Cât preţueşte o asemenea proză e greu de spus. Personal, cred că nu trebue să iubeşti până la pierzanie cu- vântul şi femeia. Căci asemeni femeii, cuvântul îşi pierde stima pentru scriitor, când îl vede prea cu mult gust pentru el, prea tandru şi cramponic devotat. Scriitorii mari au iubit cuvintele, dar cu ură apăsată şi cu voluptate rece. Şi totuşi mai e un alt N. M. Condiescu, dar atât de străin calcu- lat, cât pot să fie doi fraţi care nu-şi vorbesc, dispreţuindu-se zeci de ani, un frate care nu e primit la ospăţul subţire, unde se dis- cută înalt, în sofrageria mobilată cu « obiecte de artă », ci e ţinut mai mult în odaia din fundul curţii, fiindcă-i puţin cam zănatec, cu ochi rece şi rău, nu respectă visul şi distincţia molatecă a celorlalţi. E tăcut altfel, ocupă nesfârşit mai puţin loc în viaţă decât fratele cel cultivat şi poetic, e înăcrit, nu iubeşte pisicile, urmăreşte cu o privire scăzută căreia nimic nu-i scapă şi e în sinea lui un mi- zantrop . . . E autorul lui Conu Enake, acest camarad de minister în viaţă, şi de oratorie, al fratelui « dela faţă ». Iar « Conu Enake » e una dintre cărţile pătrunzătoare şi amare, cum puţine cunosc. E un portret de 90 de pagini construit cu voluptatea unei răz- bunări sublimate, un roman concentrat care, fireşte, a trecut ne- observat de critica noastră. .. (Aci trebue să fie puţin de vină de altfel şi domnul cultivat din salonul cultural). Puterea de creeaţie e atât de mare, încât nu e alterată în fondul ei nici de intervenţiile fără gust, tutelare, ale fratelui mai senti- CAIN ŞI ABEL SAU DESPRE OPOSITIA CALOFILĂ 183 mental, traduse în comentarii deplasate de ciocoi gingaş care-şi bate, vezi dragă Doamne, joc de mitocani ca Enake. Câtă de- părtare e dela patetism, la artă, se poate vedea din deosebirea dintre acest Conu Enake realizat în deplinătatea vieţii, şi operele , de imitatori cam cu aceleaşi titluri şi personaje care au apărut în urmă, şi unde nu găseşti decât colorile ţipătoare şi cariate ale satirei. Conu Enake e întreg în întruparea artistică, asemeni unei fiinţe vii, şi nu descripţia fizică a lui, uneori năprasnică, mi se pare de preţ, cât anumite nuanţări, care dovedesc o subtilitate în cruzime, rareori întâlnită, când incidentele stau semnul unei semnificaţii adânci. . . Fireşte dacă iei lucrurile în glumă, nu există tragedie, dar cine ar putea spune că nu există tragedii? şi ştiu că până în ceasul din urmă îmi vor fi ochii arşi de amintirea vieţii sociale cunoscute între 1914—1930. Pe ministrul « desinteresat» care şi-a jertfit viaţa pentru bi- nele public, necerând nimic pentru el, iubitor de poezie, virtuos şi distant, factor al progresului naţional, membru al tuturor Aca- demiilor şi purtător al tuturor decoraţiilor, muncind din zori şi până în noapte, îl cunoaştem toţi, din toate discursurile ofi- ciale şi din toate articolele panegirice, din atâtea monumente în redingotă, pe la răspântii. Asta e o structură şi e literatura cea mai banală şi mai tristă cu putinţă. In realitate, sentimentul celor ceva mai iniţiaţi e că asemenea aparenţă e chiar mai puţin decât o vopsea dată cu bidineaua, ca să camufleze o viermuială adevărată si hidoasă. Ministrul e t în consilii de administraţie, jefueşte, e meschin, e câinos, e im- becil. Scriitorii pamfletari şi temperamentali denunţă această a doua structură drept cea cu adevărat interesantă, realitatea min- ciunei, a prafului în ochi... Nici această a doua structură însă, după opinia noastră, nu merită vre-o preţuire. E o vedere, să zicem, gazetărească, nu artistică. Infinit mai demnă de interes e ceea ce, mai în adânc, am numi a treia structură de semnificaţii. Anume, acceptarea presupunerii că acest ministru e sincer în convingerea lui despre cultura şi despre nobleţea comportării lui, despre sacrificiul permanent pe care-1 face primind răspunderi (care nu sunt răspunderi), atât de costisitoare pentru ţară, şi atât de gras retribuite pentru el de pildă. .. Abia acum suntem în structura artei şi e ceea ce a realizat în zugrăvirea dragostei Flaubert şi ceea ce Gaultier a generalizat sub numele de bovarism. Dar în afară, zona de dragoste, explicaţia bovaristă, n’a fost mai niciodată realizată în concret, sau din cale afară de rareori. E ceea ce face preţul rar al « Conului Enake» (când scuturăm cuarţul 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fin, de zgura ieftin satirică). Are toate feţele acest personaj, in- clusiv sentimentul propriei lui cohesiuni fără care altfel n’ar pre- zenta nici un interes... Mai întâi e foarte generos... Când într’o zi de vară tânărul cărturar, Brusture, lihnit de foame şi « aburit ca un câine » îi cere sprijin, obţine mai mult decât spera. — «Ia loc tinere... şi spune, ce te aduce ? — Domnule Ministru. .. am venit la Domniavoastră... — Ghicesc. Ştiu. Suferi lipsuri grele... Ce studiezi? — Literile. — Ce anume ? (Degetele butucănoase ale dreptei, cu buricele late de flautist pensionar răsucesc voluptuos sfârcurile cosmeticate ale unei mu- stăţi ungureşti). — Istoria şi Arheologia. — Interesant. Da, foarte interesant. In ce an ? — Al treilea. Dar nu ştiu dacă am s’o pot duce până la capăt... Pri- meam dela un frate al mamei, optzeci de lei lunar. A căzut la pat şi-s trei zile de când a murit. Era funcţionar la administraţia financiară din Turnu Măgurele. Sunteţi atotputernic şi mi s’a spus că înţelegeţi... Un lacheu deschide uşa, rostind apăsat: — Excelenţa sa, Ministrul Germaniei. Brusture şi-a înghiţit cuvintele, frângându-se pentru închinăciune. — Du-1 în salonul albastru... Stai jos tinere, mă interesezi mai mult dumneata. Prin graiul dumitale, glăsueşte o generaţie întreagă, străbate vii- torul, nădejdea de mâine a patriei... Pendula bate rar patru ceasuri. Apoi, din pântecu-i cu rotiţe, se des- prinde, în armonii de clopote, imnul regal. Excelenţa sa se ridică solemn, în picioare. — Sunt gesturi prin care trebue să dovedim totdeauna că ne cinstim ţara. Iubirea pentru Suveran este chezăşia sentimentelor cu adevărat patrio- tice. Iată, de pildă eu, mă socotesc, — fericit şi cu mândrie, — cel din urmă servitor al Tronului. Nici o răsplată materială, nici una mă ’nţelegi ? Mul- ţămirea morală ajunge... Lacheul: — Excelenţa Sa Ministrul Turciei. — Du-1 în salonul roşu. Nu mai sunt acasă pentru nimeni, mă ’nţelegi ? Viaţă chinuită tinere... Viaţă ticăită, de rob, dăruită ţării... Spuneai că te specializezi în... — Arheologie. — Ei bine, te voi pune la încercare. Am aici nişte documente, pe care le-am frunzărit în treacăt. N’am timp şi nu-mi dau răgaz treburile să mă adâncesc în ele. Viaţa mea se dumică în fârmituri, pentru folosul obştesc: minister, Academie, comisiuni, societăţi... Studiază-le dumneata cu atenţie. Cercetează-le sârguitor, cu interesul pătimaş al tinereţii, însetată de lumină. A, de-aţi şti voi tinerii, cum îmi mângâiaţi durerile cu seninul vostru ! CAIN ŞI ABEL SAU DESPRE OPOSITIA CALOFILĂ 18 S — Fiţi încredinţat, Domnule Ministru.. . — Sunt. N’am nevoie de fraze. La mine faptele vorbesc. Munceşte. Iţi dau timp de o lună, să-mi aduci documentele deslegate, orânduite cum trebue şi însoţite de un studiu amănunţit, cu concluzii. Ţine, dragul meu, ai pe o lună existenţa mai mult decât asigurată (îi trece cinci hârtii de câte două- zeci de lei). Dacă voi fi mulţumit, vom mai vorbi... — Fiţi sigur că. . . — Nu-mi mulţămi. Ai micşora bucuria inimei mele. La revedere 1 E adevărat că exploatează pe cei care-1 slujesc, dar asta este o trăsătură de etică proprie: « Să nu arăţi niciodată unuia mai mic, că eşti mulţumit de ceea ce i-ai poruncit sa facă». Sau: «Te pun în pâine, vezi s’o meriţi». E adevărat că o să vadă el « ce amară e pâinea Conului Enake »... dar în sfârşit, « ce nu e amar pe lumea asta »?... E semnificativă de asemeni scena cu şeful de biurou, pe care-1 ceartă pe chestii de ortografie, deplângân- du-şi cu anticipaţie moartea: «Ce-o să vă mai faceţi când n’oi mai fi eu » fiindcă el crede sincer că după el ţara românească nu va mai merge. Bun, îi dă şi acestuia o decoraţie... Căci este şi un iubitor de literatură. După munca grea şi desinteresată, noaptea chiamă pe Brusture să-i citească poezie din Bolinti- neanu, poetul său favorit, pentrucă mai presus de orice « a cântat patriotismul fără întortocheri de cuvinte şi fără să facă din ver- suri ghicitori cu care să-ţi frămânţi creerul, ca poeţii de azi». Cu câtă subtilitate observă Conu Enake ce-i lipseşte unui secretar care nu ghiceşte superstiţiile patronului său: «Observ că n’ai încă desvoltat tactul deosebitei atenţii şi al prevenirii» fiindcă într’adevăr o superstiţie nu se mărturiseşte, dar e parali- zantă, şi nu rămâne decât să fie ghicită de subaltern... De altfel ar trebui citită toată agonia lui Enake, fiindcă adeseori atinge măreţia, de altfel în clipele în care intrat în descompunere, el rămâne încă intelectual punând pe secretar să-i citească. « După amiază mi-a spus: « Du-te şi tu în bibliotecă de te odihneşte. . . *. N’am apucat însă să cucăi într’un fotoliu c’a început să sune... Şi m’a sunat de şapte ori... Şi osânda a început: — Vreau să-mi citeşti, caută-mi Iliada. . . Şi iacă-mă’s urcat pe scări, om gras ce mă găsesc, chiorându-mă prin rafturi, dibuind un sfert de ceas, până să dau de carte... — E, — m’am răsgândit, — susură încet, cu glas de fleoarţă leşinată, — vreau ceva mai romantic, de pildă « Le Roi s’amuse », mă ’nţelegi ? — Cum Cucoane ? — Auleo,—eşti prost şi incult... Adu catalogul. Şi îl aduc. — Uite, adu cartea Nr. 763. i86 REVISTA FUNDAŢIILOfl REGALE — Citeşte, — adică declamă, auzi ? aşa cum făcea Brusture.. . — Păi, nu ştiu aşa de bine franţuzeşte, boerule... — Aoleo, auleo, auoleo I.. şi vai de mine, pe ale cui mâini am rămas eu, la bătrâneţele mele pline de suferinţi. .. Adu-mi atunci « Curcanii noştri * de Alecsandri. — Citeşte « Peneş Curcanul ». Şi citesc. — Declamă. Şi declam. După câteva minute, privirea i se propteşte în tavan, apoi pleoapele i se închid, apoi se zbat pripit, apoi tresare, oftează şi zice: « Declami prost, — gângăveşti, — te opreşti unde nu trebue şi te umfli ca un gâscan acolo unde trebue să fii duios... Epoca întreagă cu intrigi de familie, mişcarea intelectuală, viaţa politică a neutralităţii, sunt suggerate cu o plasticitate pă- trunzătoare, numai din înfăţişarea Conului Enake, aşa cum un stejar găunos, cu frunzişul şi vlăstarii lui, cu ciupercile de dede- subt, poate suggera pădurea întreagă. Pasiunea cuvântului e şi aci evidentă, şi deşi ostil procedeului nu pot trece fără să remarc în paranteză măcar frumuseţea şi delicateţea nuanţei po- pulare în vorbirea: « ne-am avut amândoi», faţă de monocordul şi trivialul franţuzesc « am avut-o » care s’a împământenit în scrisul de azi. Din păcate, puritatea creeaţiei nu e respectată, în acest magnific portret. Funcţiunea estetico-sentimentală din dubletul autorului gă- seşte prilejul să se arate « de gust», invectivând pe bietul Enake şi apăsând toate adjectivele, ceea ce probabil a derutat cum am spus atenţia criticei.. . Noi însă am stăruit mai mult asupra acestei lucrări, pentrucă avem convingerea că din puţinele cărţi de azi care vor mai fi cetite şi peste o sută de ani, va fi acest « Conu Enake » trecut azi în magazia din fundul curţii. In « însemnările lui Safirim », care sunt începutul unei fresce de mari proporţii se pare, dualismul d-lui N. M. Condiescu e şi mai accentuat. Fratele cel cultivat e aci sub zodia lui Pan şi a cuvântului potrivit cu patimă, a evocării lirice, dar alături de el răzbate cu împingerea unei forţe telurice, privirea pătrunzătoare şi rece a celuilalt, realizând cadrul oraşului oltenesc de provincie, cu o plenitudine pe care abia la autorii moldoveni, despre largurile bistriţene o mai găsim, oferind acea halucinantă casă cu pisici şi galeria de tipuri xilografiate cu o intensitate şi o fineţe care aproape că dau relief (şi nu rămân totuşi mai puţin plane), până la atâtea scene mici, câştigate împotriva unei apărări estete (acesta-i cuvântul fragmentar) şi până la episodul de mare viziune epică, DESPRE O ETICĂ A «PUTERII* 187 amintitor de plasticitatea tolstoiană, a iubirii fierbinţi dintre Coana Profira şi a svăpăiatului Colea, cu corolarul prezenţei paralitice a băcanului înşelat. E numai un început de sigur, irumpând în epic, romanul se anunţă cuprinzător, dar apăsarea estetizantă se resimte. E o intenţie de aservire stilistică, o anluminură plină de trudă, o întârziere pretenţioasă şi îndârjită, un ideal aprig şi mediocru, care împie- dică orice expansiune, şi dă la o parte orice înflorire zănatecă a vieţii... Un mamoş cu obsesii selective, maniac, amăgit de idealul estetic, cizelează cu bisturiul şi ajustează cu ferestrăul orice încercare de întrupare a vieţii, care nu se potriveşte ca- noanelor subţirimii lui. Ghiceşti năzuinţa de înflorire plenară a vieţii înăbuşită din neînţelegere de către o tutelă cu gusturi tiranice şi fără supleţe. Prin acea totalitare structurală în care întregul nuanţează partea, căpătăm şi verificăm încă odată, în două replici care sunt leit motivul sentimental al cărţii, în alt plan, adevăratul tâlc al ro- manului. — « Frate, tot clocotul primăverii svâcnea în mine. — « Cain, ce ai făcut cu fratele tău ? ... Nu ni s’a oferit decât întâiul volum. Dar nu putem tăgădui că aşteptăm urmarea cu nelinişte. Ce nu cumva duiosul şi returiul Cain să omoare cu adevărat geniul onest şi rece al lui Abel. CAMIL PETRESCU DESPRE O ETICĂ A « PUTERII» « Un tratat de Etică — asemenea unui roman, unei piese de teatru sau unui poem — este, inevitabil, o mărturie personală *>. Cartea lui Philip Leon — The Ethics of Power, or the Problem of Evil (Edit. George Allen and Unwin, Londra 1935, 315 pag-, 10 sh. 6 d.) — din care citez aceste rânduri, este chiar prea « per- sonală ». Poate unul din motivele succesului său în Anglia şi pe continent (o traducere italiană, prefaţată de B. Croce, stă să apară), a fost şi această atitudine mentală sinceră, nedogmatică. Philip Leon — care s’a făcut cunoscut prin studiile sale publicate în Mind, Philosophy şi aiurea — şi-a scris cartea, întemeiat mai ales pe analize concrete, pe fapte alese din literatura universală şi din viaţa de toate zilele. începând cercetarea «egoismelor» şi « egotismelor » — el nu şovăieşte să comenteze, cu infinită pătrun- dere, romanele Romola şi The Egoist. Texte din La Rochefoucauld, episcopul Butler şi Hobbes — alături de « clasicii » Aristot, Platon i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi Kant — sunt cercetate mai ales pentru conţinutul lor «con- cret », pentru experienţa omenească directă care le presupune, pentru capacitatea lor de a exprima nuanţele infinite ale egoismului şi egotismului. Rareori am cetit o carte care să trădeze o atât de adâncă şi de susţinută analiză a vieţii omeneşti concrete, o atât de minuţioasă nuanţare a raporturilor dintre oameni. Dela cele dintâi pagini, îţi dai seama că nu ai în faţă una din obişnuitele cărţi englezeşti de filosofie, bine clădită pe o mie de « documente » ştiinţifice sau psihologice, scrisă detaşat şi abstract. Etica Puterii este, în primul rând, cartea unui om care dovedeşte o îndelungă observaţie şi o sinceră simpatie pentru moraliştii francezi, pentru clasici, pentru literatură. Pasionat de real, de multiplele aspecte ale concretului, Philip Leon preferă să urmărească un egoist într’un roman celebru, decât să-l reconstituiască schematic, definindu-i psihologia. Titlul cărţii ar putea înşela un cetitor neprevenit. Nu este o apologie a «puterii»; dimpotrivă, în pasiunea omului pentru putere, autorul vede izvorul Răului. Philip Leon şi-a intitulat cartea The Ethics of Power, tocmai ca să-şi justifice pătrunzătoarele sale analize ale tuturor poftelor pentru « putere », pofte care dove- desc, pe de o parte în ce mare măsură oamenii sunt nebuni, iar pe de altă parte, cât de dificilă este dobândirea şi întruchiparea « Binelui ». Origina decadenţei 'civilizaţiei noastre stă, după Philip Leon, în simplificarea extremă a ideilor, în barbarizarea şi bruta- lizarea lor; ori, această barbarizare şi brutalizare a ideilor este tot una cu «Răul» (p. 17). «Răul», păcatul, non-binele, nu are o « existenţă de sine », cum spune Sf. Thoma. « încearcă să-ţi închipui Răul cu un obiect direct, pozitiv, şi nu vei găsi nimic » (p. 34). Omul nerecunoscător nu iubeşte nerecunoştinţa, « răul >,; dar mâna care îl ajută, îi răneşte orgoliul său tot atât de mult ca şi mâna care îl loveşte. Omul practică « răul» nu pentrucă iu- beşte Răul, ci pentrucă se iubeşte pe sine (p. 37). După cum spune Episcopul Butler (Sermon X), « Viciul în general se dato- reşte părerii prea bune pe care o avem despre noi, în comparaţie cu alţii». Philip Leon încearcă, în cea mai mare parte a cărţii sale, să distingă şi să analizeze toate formele egotismului, termen pe care el îl opune egoismului. Egoismul este, după el, totalitatea apeti- turilor biologice; egotismul, totalitatea ambiţiilor, conştiente sau subconştiente, care domină viaţa omului (p. 23). Apetiturile nu sunt, în ele înşile, « rele » sau « păcătoase »; nu fac nici un rău când mănânc atunci, când mi-e foame; dar săvârşesc «răul» când smulg pâinea altuia dela gură ca s’o mănânc eu (p. 276). In simplul act biologic al mâncării, nu e prezentă decât «Viaţa», care îmi cere să mă alimentez ca să supravieţuiesc şi să creez. Când smulg DESPRE O ETICĂ A «PUTERII* 189 bucata altuia de pâine, nu-mi satisfac numai instinctul foamei, ci satisfac, înainte de toate, setea mea de putere, dorinţa mea de a-mi verifica forţa sau inteligenţa sau solidaritatea mea cu o clasă socială înaltă sau «personalitatea» mea (o anumită concepţie de viaţă, eroică sau cinică, pe care o opun concepţiei generale, ca să mă izolez, ca să-mi dovedesc simbolurile « separaţiei» mele de restul muritorilor, etc'.). Egoismul nu e prea mult deosebit de altruism; deosebirea este, în orice caz, de nuanţe şi orientare, nu de calitatea faptelor sufleteşti. Dacă egoismul poate fi definit: « dorinţa de a trăi un fapt, de a dobândi o experienţă pentru sine » (limba engleză ex- primă mai precis: « processes lived by oneself »), atunci altruismul poate fi definit: «dorinţa de a vedea împlinit un fapt pentru alţii» (p. 59, etc.). Dar în această «dorinţă» nu este întrupat Binele; instinctele noastre biologice, setea noastră de participare socială sau simbolică ne este satisfăcută prin altruism. Un părinte se sacrifică pentru copilul său, nu din cauză că a realizat Binele, ci pentrucă îşi satisface astfel orgoliul sau dorinţa de a proteja, nevoia sa de a iubi o fiinţă slabă, de a fi blând şi iertător faţă de ea,-de a putea fi generos. «Dacă iubirea mea pentru mine este egoism, atunci iubirea mea pentru altul este alteregoism», scrie Philip Leon (p. 63). Altruismul poate fi uneori o virtute, dar virtuţile nu sunt, în ele înşile, întruchiparea (sau, mai precis, întruparea) Binelui. Eşti virtuos pentrucă ai învăţat să fii astfel, sau pentrucă ştii că aşa e frumos să fii într’o societate în care trebue să-ţi păstrezi locul, sau pentrucă ţi-e teamă de consecinţe. Dar un om, care practică virtuţile pentrucă aşa a fost învăţat, nu «realizează» morala, tot aşa după cum nu se poate spune, despre un om care afirmă că pământul e rotund pentrucă aşa a fost învăţat la şcoală, că «gândeşte» (p. 72—73, etc.). Philip Leon nu opune « egoismului », « altruismul ». Opune însă . egoismului — egotismul. Sunt nenumărate, în această carte, paginile în care autorul analizează chiar şi cele mai venerabile sentimente umane (dorinţa de frumos, pasiunea pentru ştiinţă, eroismul, etc.) şi le arată străbătute, «infectate», de egotism. Formele egotismului sunt infinite, căci există atâtea specii câte ego sunt pe lume. Egotistul se iubeşte pe el în orice atitudine. De aci, marele «vicii» egotiste: lauda, îngâmfarea, trufia, sno- bismul, etc. Sunt unii oameni umili, serviabili, modeşti, care îşi caută întotdeauna idoli sau stăpâni, care se mărturisesc plini de păcate, de greşeli, de insuficienţe. Ai crede, când întâlneşti pentru întâia oară un asemenea om, că ai de a face cu un sfânt. Şi cu toate acestea, câtă deosebire de un sfânt! Omul servil şi umilit este tot atât de egotist — de însetat de puterea lui — ca şi ego- tistul obsedat de distrugere, de forţă, de afirmare. Omul umil, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 190 « facându-se singur non-rezistent şi penetrabil, sau distrugându-se singur (în faţa altora), îndepărtează chiar şi iluzia de a fi distrus de altul. Mai mult, subestimându-şi propriile sale puteri, ceea ce realizează i se va părea mare şi lui şi celorlalţi» (p. 122). Philip Leon este atât de necruţător, încât chiar lupta savantului pentru cucerirea adevărului, chiar sacrificiile sale pentru înaintarea ştiinţelor sau pentru precizie, i se par uneori aspecte ale ma- relui izvor de deşărtăciune omenească, egotismul (p. 178). Sunt savanţi care îşi pierd viâţa nu pentru dorinţa de a cunoaşte Ade- vărul sau de a face să triumfe Binele — ci pentru a-şi arăta lor înşişi şi lumii întregi puterea lor de muncă şi de sacrificiu, geniul lor, « deosebirea» lor de umanitate. Ei sunt <1 aleşii», oamenii «umili şi modeşti» care se jertfesc pe altarul ştiinţei, martirii neglorificaţi. Ei au marea satisfacţie egoistă de a fi separaţi, de a fi izolaţi. Analiza «sentimentelor frumoase», a «altruismelor» şi a celorlalte mari virtuţi morale şi sociale, este făcută de Philip Leon cu o obiectivitate lucidă şi necruţătoare, pe care numai tratatele de asceză creştină şi buddhistă o mai au. Fără a fi « pesi- mist », fără a încerca să explice lumea prin anumite criterii de psihologie sau patologie, Philip Leon recunoaşte că lumea e atât de însetată de putere, atât de egotistă şi de nihilistă (căci egotismul este, în ultimă analiză, nihilism), încât «adevăratul om moral e suprauman» (p. 189). Egoismul, cu presupoziţiile sale biologice, poate fi transformat în morală, cu « Bine ». Egotismul, însă, este obstacolul de neînfrânt în calea conversiunii. Omul refuză să se schimbe, nu din inerţie, ci dintr’un sentiment egotist; căci a se schimba, înseamnă a recunoaşte că până acum n’a fost Totul (p. 170). Egotistul caută oriunde, în orice împrejurare, cu orice mijloace — Puterea. Chiar filosoful stoic, care se resemnează, este în fond un egotist, mulţumit de înţelepciunea lui, de capa- citatea lui de suferinţă (p. 148). Căci, dacă ar trebui să judecăm drept, omul nu se poate mândri că rezistă suferinţei fără să se plângă. El e mai sincer când plânge şi recunoaşte că suferă. El e mai aproape de «Bine», când încearcă să evite durerea, căci astfel îşi recunoaşte slăbiciunea. Inutil să mai vorbim de egotismul <( iubirii», de setea de putere asupra celuilalt în dragoste. (Există, fireşte, şi un altfel de dra- goste — de . (Esprit. Anul 5, Nr. 49, pag. 7). E o declaraţie de principiu atât de largă, încât poate adăposti o sumă de « aspiraţii convergente, ce-şi arată calea dincolo de fas- cism, dincolo de comunism şi dincolo de lumea burgheză decadentă ». Cu această frază, mişcarea personalistă îşi ia obligaţia de a se defini în raport cu valorile fasciste, marxiste şi burgheze. Este sarcina primă a manifestului şi d. Mounier o îndeplineşte cu o putere critică necruţătoare. Este de altfel partea cea mai ar- ticulată, cea mai pregnantă şi mai decisivă a lucrării sale. Utilizând toate obiecţiile pe care « dreapta» şi «stânga» şi le-au formulat reciproc, şi dominând aceste obiecţii de pe o po- ziţie, ce se află cu totul dincolo de raza lor, d. Mounier reu- şeşte, fără violenţă verbală, fără excese polemice, să facă unul din cele mai analitice şi mai severe rechizitorii ale marxismului pe de o parte, ale fascismului pe de altă parte şi ale burghe- ziei, în primul rând. Neavând nici un fel de prejudecată partizană, manifestul per- sonalist nu respinge global valorile marxiste şi fasciste, dar, în măsura în care le poate accepta, le subordonează ideii superioare de « persoană umană ». Adevărul nu este nici la dreapta, nici la stânga sau, mai bine zis, este şi la dreapta şi la stânga şi, mai ales, mai sus de ele, dincolo de ele. «La moitid de nos valeurs Hait en otage dans Ies deux camps, avec la moitii du d&sordre (pag. 206). Va trebui deci ca valorile să fie degajate din desordinea celor două câmpuri adverse şi aduse la lumină. , «Nous pensons — et işi nous nous rapprocherions du marxisme — qu’une spiritualite incarnee, quand elle est me- nacee dans sa chiar, a pour premier devoir de se liberer et de liberer Ies hommes d’une civilisation oppressive, au lieu de se refugier dans des peurs, dans des regrets ou dans 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE des exhortations. Mais nous affirmons contre le marxîsme qu’il n’y a des civilisation et de culture humaines que meta- phisiquement orientes » 2). Manifestul nu se mulţumeşte a stabili poziţii principale faţă de problemele sociale. E adevărat că el pleacă metodic dela anu- mite lucrări de poziţie faţă de întrebările politice mari: libertate, individ şi colectivitate, Stat, economie dirijată şi liberă, capital şi muncă, etc. Dar odată definite aceste atitudini de principiu, personalismul nu catle în ceea ce d. Mounier numeşte cu o expresie fericită un «somn dogmatic». Este somnul celor care « au terminat revoluţia când au aranjat conceptele ». Dimpotrivă, personalismul vrea să fie o mişcare activă. Mani- festul propune deci în a doua sa parte — după ce a terminat examenul critic al burgheziei, al fascismului şi al marxismului — un program care nu mai este pur şi simplu « dogmatic », ci aplicat direct faptelor. Este un fel de constituţie a cetăţii personaliste, o definire a funcţiunilor ei sociale. Şcoală, familie, cultură, eco- l l) In legătură cu acest citat şi de altfel cu întreg manifestul d-lui Mou- nier, sunt ispitit să mă refer la un text personal, scris la sfârşitul anului 1934, şi în care găsesc astăzi o corespondenţă de poziţie şi uneori de termeni, ce-mi dă dreptul să cred că personalismul nu este o construcţie de cabinet, ci un curent viu de idei şi atitudini, de vreme ce la o distanţă de doi ani, în ţări diferite şi în circumstanţe diferite, oameni, care nu se cunosc, ajung să for- muleze, într’o manieră atât de apropiată, aceleaşi gânduri. Textul la care mă refer, se află în volumul meu « Cum am devenit hu- ligan » şi este un capitol denumit cu o ironie destul de citeaţă: « Despre arta de a fi reacţionar şi bolşevic în acelaşi timp *. îmi iau libertatea de a desprinde deacolo un citat mai lung, nu pentru plăcerea de a mă cita (lucru de care îmi cer sincer iertare), ci pentru a aduce în sprijinul manifestului d-lui Mou- nier un indiciu de solidaritate intelectuală, despre care de sigur nu s’ar putea spune că a fost o « probă preconstituită », cum se zice în justiţie. « Nu ştiu încotro ne vor duce revelaţiile de azi sau ae mâine. Nu ştiu unde se va sfârşi procesul de descompuneri, pe care incontestabil îl trăim. Ştiu însă că există anumite valori umane indestructibile. Ele vor rămâne. (D. Mounier spune: Nous croyons â certaines donnees permanentes, et aussi ă certaines vocations permanentes de la nature humaine. Pag. 13). Nici o revoluţie nu va anula în noi conştiinţa opunerii dintre « eu * şi «lume». Nici o revoluţie n’a suprimat-o până azi. Progresul este posibil pe orice plan numai pe acesta nu. («L’apprentissage du « nous » en effet ne peut pas se passer de l'ap- prentissage du *je». Pag. 77). « Sunt câteva drame esenţiale, care i-au fost date omului şi pe care el le va păstra, indiferent de condiţiile lui materiale. Nimeni nu ne poate da o dispensă generală de a trăi aceste drame şi de a le răscum- păra fiecare cu viaţa noastră. Nici un sistem social nu va escamota rea- lităţile de conştiinţă, prin care suntem oameni şi trecem cu un cap mai sus de zoologie. («Enfin quand la domination de l’komme sur la nature serait acquise, nous pensons qu’il ne serait point guerri de lui — mepie. On ne n'habitue ă rien si vite qu’aux commodites et la solitude reparaît. Pag. 53). ţJ NOTĂ LA UN «MANIFEST PERSONALIST» 201 nomie, administraţie, organe de reprezentanţă politică, îşi găsesc schiţate în manifestul personalist nu numai liniile generale de orientare, dar chiar un statut scris cu anumită vigoare « consti- tuţionalistă ». Se recunoaşte în această parte a lucrării d-lui Mounier ca- racterul legiferator al spiritului francez. Umbra lui Montesquieu — un Montesquieu personalist — trece undeva pe aproape. Sunt de altfel capitolele cele mai puţin convingătoare. îşi face loc aici un schematism juridic, pe care îl denunţăm în teo- riile burgheze, ca şi în cele de dreapta sau de stânga, dar nu pentru a-I regăsi sub noi forme, în personalism. Această primejdie, d. Mounier o cunoaşte şi împotriva ei spune cuvinte liberatoare în capitolul final al manifestului. « Le personnalisme n’apporte pas de « Solutions ». II donne une methode de penser et de vivre, et ceux qui Ies ont con- duites â quelques resultats prient qu’on ne Ies apprenne point pour se feliciter d’un tel bonheur, mais qu’on aligne son effort sur le leur, et qu’on refasse la route avec ses dif- « Eu şi lumea » este o dramă pe care omul în uniformă nu o cu- noaşte. E un fericit. Fericit ca o albină, ca o furnică. Locul lui în lume e sigur, orizontul precis, funcţia strictă. Dar umanitatea nu poate trăi prea mult din ignorarea propriilor ei legi. Că tinde uneori spre stup şi furnicar, este explicabil, stupul fiind regimul certitudinilor absolute şi deci odihnitoare. Dar condiţia noastră naturală este libertatea, stare dificilă, dramatică şi obligatorie. E mai uşor să fii albină decât om. Din nenorocire însă nu există putinţă de a opta. Vom rămâne oameni, chiar dacă vom încerca să nu mai fim. Libertatea nu este o revendi- care şi nici un ideal, ci o puternică obligaţie structurală, împotriva că- reia ne revoltăm din când în când, invidioşi de fericirea furnicilor. * A rezista spiritului de stup, nu este o atitudine individualistă, ci dimpotrivă o afirmare a ideii de om, care trebue menţinută. Nu e nimic abstract în această rezistenţă. Nu este mai ales nimic egoist. « Aşa zisul nostru « individualism * * nu are nimic de împărţit cu o societate, în care nouă zecimi din oameni sunt ţinuţi în zdrobitoare condiţii de inferioritate. (.. . des hommes par millions sont ainsi icartis de la vocation de Vhomme... Pag. 61). « Omenirea îşi va pune mai curând sau mai târziu problema săracilor şi a bogaţilor. Aşa zisul nostru «individualism * nu stă de-a-curme- zişul acestui drum. Dar e un drum care nu poate trece peste viaţa noa- stră interioară, nu poate nesocoti singurătatea noastră şi drepturile acestei singurătăţi, singură creeatoare de valori umane. (« Aucurte socieU humaine ne peut donc iliminer Ies drames et Ies grandeurs de la solitude ». Pag. 77). * Marxismul şi fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice şi economice decisive, dar amândouă pornesc dela o groaznică igno- rare a omului. Este şi în marxism şi în fascism o lipsă de viaţă şi un abuz de scheme, care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau poate o sută de ani, dar se va răzbuna ». 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ficultes propres, afin que le rdsultat soit pour chacun une veritable resultante ». Cu această ultimă precizare, manifestul redevine un mesaj de raliere spirituală, ceea ce însemnează mult mai mult decât un program politic. MIHAIL SEBASTIAN « YOGA » ŞI AUTORUL EI Tineretul cărturar românesc stă, de o bună bucată de vreme, sub bănuiala că nu ar discuta decât problemele sale şi că ar re- cenza de preferinţă cărţile ieşite din sânul său. Am arătat, cu alt prilej, că o parte din vină, cel puţin, nu este a tinerilor: de vreme ce aproape nimeni altcineva nu-i citeşte, cu atât mai puţin recen- zează, ce pot ei face decât să se discute între dânşii ? Dar să admitem că o altă parte din vină este a lor, că ar fi prea indulgenţi unii faţă de alţii şi prea nepăsători faţă de înaintaşi. Un lucru totuşi trebue să ni se acorde: că a ţine seama de activitatea unora dintre tineri, nu mai reprezintă un act de camaraderie; ci, dimpotrivă, a nu ţine seamă de ea, ar reprezenta pur şi simplu o nesocotinţă. Dacă cineva se îndoeşte că acesta ar fi cazul pentru d. Mircea Eliade rândurile de mai jos, care nu vor decât să înfăţişeze nu şi să aprecieze, sunt în măsură, poate, să-i dea un răspuns. Activitatea literară a d-lui Mircea Eliade nu ne interesează deocamdată. Despre cele şase sau şapte romane apărute până acum, au scris şi vor scrie criticii autorizaţi; ba, după câte se pare, chiar critica universitară a intrat în joc, dacă e adevărat că, asupra acestui romancier, care n’a împlinit încă 30 de ani, au început să se dea la iveală teze de licenţă. Nici o grijă, deci, în această pri- vinţă. Altfel stau însă lucrurile cu activitatea filosofică a d-lui Mircea Eliade, activitate ce, deşi la fel de întinsă, ca cealaltă, nu a deşteptat totdeauna un interes egal, deseori nefiind cu- noscută decât cu aproximaţie. Socotim deci că facem un serviciu cetitorului, reamintindu-i studiile şi lucrările care preced opera d-lui M. Eliade privitoare la originile misticii indiene, operă inti- tulată « Yoga » şi apărută nu de mult în colecţia scrisă în limba franceză a Fundaţiei pentru literatură şi artă « Regele Carol II». Pe coperta unei lucrări mai vechi a autorului nostru, se poate găsi această listă de studii publicate până la 1932: 1) «La vision chretienne d’Ernesto Buonaiuti», în revista Logos, 1928; 2) «Problematica filosofiei indiene», Revista de Filosofie, 1929; 3) «Umanismul indian», Gândirea, 1929; 4) «Introducere la filosofia Samkhya», Revistă de Filosofie, 1930; 5) «11 problema «YOGA* ŞI AUTORUL EI a«>3 del male e della liberazione nella filosof ia Samkhya Yoga », Ri- cerche Religiose, 1930; 6) «Contribuţii la psihologia Yoga», Revista de Filosofie, 1931; 7) «Cunoştinţele botanice în vechea Indie», Bulet. Soc. de Ştiinţe Cluj, 1931; 8) «II rituale hindu e la vita interiore », Ricerche Religiose, 1932. Lista poate fi în- tregită prin studiul, mai desvoltat, ce făgădueşte să ia proporţiile de volum, «Alchimia asiatică » (Bucureşti, 1935) şi prin cel pu- blicat nu de mult în chiar această revistă, «Elemente pre-ariene în hinduism ». S’ar părea, după înşiruirea de mai sus, că avem un cerce- tător al filosofiilor şi religiilor orientale. Lucrul nu este însă exact: trebue să ne grăbim s’o spunem că avem de-aface cu un cercetător al culturii orientale, ceea ce înseamnă cu un cercetător care vrea să facă filosofie a culturii, pur şi simplu. Că studiile de orientalistică alcătuesc un mijloc şi nu un scop, nereprezentând deci preocuparea exclusivă a autorului, ne-o dovedesc alte studii şi lucrări ale d-lui M. Eliade, necitate până acum. Astfel cele două încercări de primă tinereţe «Itinerariul spiritual», apărut mai de mult în foiletonul ziarului « Cuvântul», şi « Apologia virilităţii », apărută cam în aceeaşi vreme în «Gândirea» — amândouă cu ră- sunet în tineretul românesc — trădau preocupări de filosofie religioasă creştină sau, mai bine, de spiritualitate creştină. Apoi, chiar în materie de filosofie propriu zisă, autorul nostru nu s’a interesat exclusiv de Orient. Cercetările sale în jurul filosofiei Renaşterii, mai ales Cusanus şi Campanella, cercetări rezumate într’o teză de licenţă încă inedită, arată de asemenea un interes pentru Occident, cel puţin pentru un anumit Occident. In « Soli- loquii», apărute în 1932, cât şi în eseurile adunate sub titlul atât de sugestiv de «Oceanografie», varietatea de preocupări este cât se poate de manifestă. Iar cea mai bună dovadă că d. M. Eliade nu vrea să fie un simplu orientalist, o dă faptul că, în cursul liber pe care-1 ţine de câţiva ani în cadrul Universităţii din Bucu- reşti, d-sa nu alege doar subiecte de filosofie orientală, ci două din cursurile de până acum se intitulează: «Problema răului şi a mântuirii » iar celălalt « Introducere în fenomenologia religioasă ». In sânul acestei activităţi în care, aşa dar, cercetările în jurul culturii orientale sunt pe punctul de a se echilibra cu cele în jurul culturii occidentale, apare în cursul anului 1936 lucrarea inti- tulată «Yoga, Essai sur Ies origines de la mystique indienne ». Prin proporţiile şi temeinicia ei, ar părea că rupe echilibrul creeat, punând din nou pe d. M. Eliade, şi de astădată cu titluri cât se poate de serioase, în rândul cercetărilor orientalişti. Să acceptăm această situare a d-sale? Noi, cel puţin, nu suntem dispuşi s’o facem. Stăruim în a crede că d. Eliade este un cercetător de filosofie a culturii; că prin urmare toate studiile d-sale, oricât de amănunţite 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi erudite, nu năzuesc totuşi decât să dea viziunea unui întreg, Orientul; şi că acest întreg nu poate fi determinat decât prin punerea alături cu un alt întreg, Occidentul, a cărui viziune d. M. Eliade va sfârşi, de sigur, prin a o căuta, dacă nu o şi caută. Că d-sa stărue totuşi atât de mult asupra formelor de cultură orien- tală, — iată ceva care nu trebue să surprindă. In definitiv, în materie de filosofie a culturii, ca şi în materie de filosofie pur şi simplu, întru cât e vorba de un act de înţelegere, e greu să ajungi la «înţelesul» întregului, fără a te îndruma pe o cale anumită. După cum cineva porneşte mai de grabă dela Aristotel decât dela alt filosof, sau mai de grabă dela Kant, de pildă, tot aşa poţi inter- preta interesul cuiva pentru o perioadă anumită sau chiar pentru o cultură anumită, drept o bază de plecare, pentru a atinge înţele- surile mari ale filosofiei culturii. Nu ne putem ridica la adevăratul « diletantism », cel despre care vorbesc filosofii culturii, decât pe căile unei specialităţi. Nimic mai firesc, deci, ca d. M. Eliade să fie un orientalist, în aşteptarea timpurilor mature, când va fi un filosof al culturii. In această lumină, cetitorul român va găsi, poate, că « Yoga » îi este mai puţin streină decât îi pare în primul moment. Ce ne interesează «Yogamărgatattvajnă», de pildă sau alte noţiuni de filosofie indiană, cu termenii lor tehnici corespunzători ? Dar atunci ne-am putea întreba la fel de bine, sau aproape: ce ne inte- resează Kant sau ce ne interesează cutare problemă de filologie clasică? Şi, de fapt ne interesează toate acestea, în măsura în care le facem în slujba culturii, în măsura adică în care noi sau alţii, pe materialul adunat de noi, ne putem ridica la înţelesurile culturii. E adevărat că istoria Lituaniei ne interesează, în unele privinţi, nespus mai puţin decât istoria noastră românească. Dar dacă cineva cercetează istoria, cu gândul de a pune la punct o anumită problemă de cultură, de pildă stabilirea formelor de viaţă ale unui anumit timp, nu vedem de ce n’ar putea, fiind român, să cerceteze de preferinţă istoria Lituaniei, dacă întâmplarea sau un anumit destin l-au împins la cercetările acelea. Cu atât mai mult poate cerceta, fiind român, o întreagă cultură, cum e cazul pentru d. Mircea Eliade, care deci nu merită mai puţin interesul cetitorului român. De altfel «Yoga» însăşi dovedeşte necontenit că, în ciuda materialului covârşitor de bogat şi deseori foarte local ce serveşte la închegarea lucrării, autorul ştie să păstreze contactul cu lumea generalităţilor. Dela început, din «Avant-Propos », ni se spune că încercarea mare a lucrării a fost de a dovedi că Yoga, « departe de a fi patri- moniul câtorva secte ascetice, este o categorie specifică a spiritului indian o (sublinierea e a noastră). Sub diverse forme, în diverse «YOGA» ŞI AUTORUL EI 205 epoci, cu diverse funcţiuni şi « valenţe », Yoga îndeplineşte acelaşi rol, de a reacţiona împotriva schemelor abstracte, spre a duce la concret, la experienţă. După ce stabileşte, în introducere, univer- salitatea practicelor Yoga de-a-lungul întregii istorii indiene, amintind de infiltrarea acestor practici în brahmanism şi hinduism, autorul trece la cercetarea minuţioasă şi plină de referinţe biblio- grafice a textelor Sămkhya şi Yoga, întru cât între cele două doctrine afirmă că se poate constata o întrepătrundere (p. 19). Nu-şi ascunde, în cursul expunerii, că în doctrinele cercetate se întâlnesc unele lucruri paradoxale, de pildă situaţia sufletului, atât în Sămkhya cât şi în Yoga, suflet care, « deşi pur, veşnic şi intangibil, acceptă totuşi o iluzorie întovărăşire cu materia» (p. 41); trece apoi la expunerea amănunţită a filosof iei Sămkhya şi sfârşeşte capitolul prin discutarea raporturilor dintre budism pe de o parte şi, pe de alta, atât Sămkhya cât şi Yoga. Capitolul următor, intitulat « Les techniques de l’autonomie », analizează cu mai multă exclusivitate doctrina Yoga şi anume după tratatul dat de Patayali; aci va putea să-şi precizeze cetitorul ideile cu privire la renumita tehnică indiană. Tratatul amintit însă n’a făcut decât să dea o «justificare metafizică şi soteriologică» Yogăi (p. 98), a cărei istorie este de fapt mult mai complexă. Aci, cu partea a Il-a, intră de fapt autorul în materia originală a cercetărilor sale. Considerarea practicelor Yoga ca fiind, la început, o «interiorizaţie rituală»; desvoltarea lor din sacrificiul vedic; infiltraţia în Upanişade; răspândirea în întreaga literatură indiană medievală, începând cu răspândirea în mediile brahma- nice; prezenţa lor în Mahabharata şi în Bhagavad-Gita; capi- tolul — cu atât mai interesant pentru un cetitor european cu cât aci el este ceva mai în subiect — despre buddhism, cu acele concluzii ce ni se par demne de amintit: « Practicele meditative budice par « abstracte » fiindcă implică nenumărate « purificaţiuni » şi « concentraţiuni » ale conştiinţei, adică pentrucă lucrează asupra unor elemente, să le zicem «psihologice». In fond, conştiinţa, în India, are o valoare deosebită de cea care i se dă în Occident, şi ea este « experimentată » cu totul într’alt chip. A lucra asupra conştiinţei nu înseamnă a se depărta de real, de concret şi a se pierde în visări şi halucinaţii. Este, dimpotrivă, a lua contact de-a-dreptul cu «viaţa», a rămâne în concret (197); elementele de Yoga în tantrism, raporturile dintre Yoga şi alchimie, tendinţa tehnicelor Yoga de a-şi asimila tot ce e în India tehnică a concre- tului — iată un câmp întins, unde mulţi alţii s’au rătăcit de sigur, inspiraţi fiind de câte o problemă epizodică sau copleşiţi de imensitatea materialului de cercetat, dar de unde autorul de faţă reuşeşte să extragă un instructiv capitol de conclu- ziuni. 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rezultatele cercetătorilor de mai sus interesează deopotrivă istoria religiilor, filosofia religiilor şi filosofia culturii. Istoria religiilor va fi mulţumită să găsească în Yoga « o minunată pildă a supravieţuirii substratului, în ciuda religiei şi a culturii năvă- litorilor ». Filosofia religiilor află că «istoria practicelor Yoga este, de fapt, istoria conflictului dintre mistică şi asceză, dintre con- templaţie şi meditaţie. Tendinţa spre concret, spre experienţă personală... s’a manifestat paralel cu structura magică a religiei indo-ariene, şi adesea împotriva ei... Conflictul dintre « structura magică » şi « structura mistică », dintre asceză şi rugăciune, dintre meditaţie şi contemplaţie, e un conflict veşnic al spiritualităţii omului». (Ce interesantă idee şi cât de sugestivă devine ea după toate desvoltările anterioare, fără de care înţelesul ei ar fi atât de sărac !). In sfârşit, filosofia culturii pare a se îmbogăţi şi ea cu o constatare plină de sens, cum că Yoga ar fi fost « marele prin- cipiu de unificare spirituală a Indiei» şi că « nici o mişcare spiri- tuală autentic indiană nu s’a putut lipsi de Yoga. Mai mult încă: «Principiu de unitate spirituală indiană, Yoga a fost în acelaşi timp cel mai sigur instrument pentru cuceriri spirituale, cel mai fertil auxiliar al operii de expansiune hinduistă şi buddhistă». Dintr’o categorie a Indiei, Yoga tinde astfel să devină o categorie a Orientului însuşi. Nu cumva este aceasta calea care să scoată pe autor din strâmtoarea specialităţii ? Am înfăţişat, în aceste câteva linii, activitatea filosofică de până acum a d-lui Mircea Eliade şi perspectivele spre care avem impresia că deschide ea. Intru cât nu suntem în măsură să-i sem- nalăm scăderile — dacă există — nu credem de căderea noastră să semnalăm nici meritele acestei activităţi. Aci, în România, unde cercetările filosofice şi ştiinţifice abia au atins graniţele Europei, nu sunt fireşte mulţi cercetători pregătiţi să poată depăşi aceste graniţi. Aşteptăm de aceea ca truda d-lui Mircea Eliade să fie apreciată de cercurile cărora de altfel li se şi adresează, de vreme ce lucrarea d-sale cea mai însemnată de până acum e scrisă într’o limbă străină. Un lucru totuşi am vroi să amintim: că, dacă până acum nu există la noi competenţă în ce priveşte unele dintre preocu- pările ştiinţifice ale d-lui M. Eliade, poate exista înţelegere, aşa cum există faţă de orice operă de cultură. Şi acest act simplu de înţele- gere autoriză pe oricine să gândească măcar atât: că are înaintea sa activitatea unui occidental, în destinul căruia trebue să crezi, dacă aştepţi ceva dela tineretul zilei de azi. CONSTANTIN NOICA ENESCU PRINTRE NOI 207 ENESCU PRINTRE NOI Furtunos ca un Dyonisios la pupitru, Enescu, între noi, are ceva cucernic. Poate sunt gesturi ancestrale, moştenite dela bu- nicul său, preotul Enescu. Fără a fi franciscan cum a fost Franz Liszt, Enescu are în atitudinea sa de toate zilele ceva din omenia, din cortesia şi fineţea unui episcop. Ca şi marele virtuos romantic, Enescu e adorat de aristocraţie. El şi-a făcut, de fapt, educaţia de adolescent la Paris, în casa principesei Bibescu. Sunt pasaje în Marcel Proust, în care se aminteşte de Enescu. In volumul « Du cote de chez Guermantes», Enescu, favorit al cartierului nobil din Paris, — Saint-Germain, — execută o sonată de Vinteuil. Om de rafinată cultură şi apreciere, poliglot, magia personali- tăţii sale îl leagă în bucurie şi suferinţă de intelectualitatea fran- ceză ca şi de cea românească. In ultimul an, Enescu n’a mai con- certat. Absenţa i-a fost mult comentată. I s’a respectat tăcerea şi reculegerea. In anul 1935, în toamnă, a apărut o singură dată în studioul postului de radiodifuziune din Bucureşti, pentru a-şi acompania la pian liedurile pe versuri de Clement Marot, cântate de tenorul C. Stroescu. Cei privilegiaţi, care l-au văzut asistând vibrant într’un colţ al studioului la concertul simfonic cu compoziţiile sale, au fost fericiţi de apropierea uriaşei personalităţii a Maestrului. Era într’o clipă de mulţumire. Primise primul exemplar, fără copertă, din opera « Oedip », redusă pentru piano. O dăruise criticului pos- tului de radiodifuziune, pentru o conferinţă ce o făcuse la micro- fon, despre opera lui. Cu acest prilej, Maestrul răspunzând cu un surâs, cu o strângere de mână, cu un calambur prietenilor, a dovedit că e mai tânăr şi mai sclipitor de vervă, decât mulţi din generaţia tânără... A urmat în primăvara acestui an răsunătorul succes al premierei operii « Oedip » la Paris. Acesta a fost prilej de revizuire a întregii lui opere. Profilul lui Enescu capătă acum pregnanţă de efigie. In « Oedip » ca şi în compoziţiile sale, geniul muzical autentic poartă pecetea românismului, pe planul universal în care vocea cântă în altă limbă decât în cea natală a autorului. Ceea ce multora li s’a părut în « Oedip » exotic, nu-i decât o expresie a melosului românesc popular şi liturgic bizantin, cu fireasca moştenire a modurilor arhaice greceşti. Şi pe deasupra întregii ţesături orche- strale, magica personalitate a unui român dă o expresie de tempe- rament familiarizat cu marile momente de extaz şi de tragic mu- zical. înălţimea morală şi artistică din « Oedip » corespunde pro- fesiunii de credinţă a autorului, a aceluia care a proclamat în repe- tate rânduri emanciparea sufletească prin muncă impersonală. In faţa megafonului, la audiţia premierii « Oedip » transmisă dela 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE opera din Paris, o nemulţumire lăuntrică şi-a făcut drum: De ce nu ne-am folosit de un asemenea prilej de premieră naţională, pentru a prezenta românismul muzical în străinătate prin postul de radio-difuziune din Bucureşti? Când avem un Enescu, putem organiza cu compoziţiile sale, o săptămână de concerte şi partituri « Enescu » la Bucureşti. Astfel am atrage pe vecinii din Balcani şi din Mica înţelegere spre focarul de strălucire artistică ce sunt lucrările lui Enescu. Care este caracterul muzicii lui Enescu, în comparaţie cu muzica europeană de azi? Enescu nu face parte nici dintre com- pozitorii români care imită pe francezi, nici dintre acei care imită pe germani. El merge înainte cu mijloace proprii. Răsare ca un adevărat luceafăr pe firmamentul românismului muzical. In mâna lui sdravănă, cuprinde tot ce simţim româneşte şi europeneşte. Tradiţionalist? Da, dacă avem în vedere faptul că tratează subiecte universale, ca tragedia antică a lui Oedip şi cu mij- loacele tehnice ale înaintaşilor. întruneşte astfel întreaga mu- zică românească şi universală într’un om. Nu e revoluţionarul, care mai întâi dărâmă, ca în urmă să afirme. Dar nu-i nici un căutător sau un dibuitor. E un îmblânzitor al formelor noi şi vechi. Toată problematica trecutului şi prezentului îi este familiară. Tot ce-i îngădue orchestraţia artei contemporane, şi-a însuşit. Exprimă întreaga noastră gândire muzicală şi poetică, reprezentând prezentul prin trecut. Cu măestria ei, cu deplina stăpânire a mijloacelor tehnice actuale. Simţi în noianul de armonii deslănţuite, când în furtună în mase corale şi orchestrale, când în inefabile cantilene la unison după vechiul melos bizantin liturgic, simţi în toată gradaţia şi artistica dispoziţie a punctelor culminante, o nemaipomenită forţă şi graţie, în acelaşi timp. Se ia la întrecere cu orice realizare din trecut, din care, la el se poate spune fără ezitare, că nimic nu i-a rămas necunoscut. Ajunge înălţimile marilor mânuitori ai polifoniei moderne, se joacă cu orice primejdie şi realizează cu temperamentul românesc, într’o ritmică de un intens dinamism şi cu o măreţie în care vaste atmosfere chiamă « dorul» specific românesc ca adâncile orizonturi în pictura lui Petraşcu. Nostalgia poetului şi muzicantului după idealul omenesc e răscumpărată prin suferinţă, ceea ce răsare din etosul operei Oedip a lui Enescu. De aceea pasajele sinfonice ale lui Enescu şi cele mai obscure lasă o impresie atât de străluminată şi de duioasă. S’a spus că, cu toată virtuozitatea şi minunea mozaicului orchestral cu game arhaice şi moderne, diatonice, cromatice şi cu sferturi de ton, cu toate curiozităţile armonice, cu toate ritmurile variate, — s’a spus că Enescu n’ar fi totuşi în stare de a da emoţia muzicală. E învinuit de a face sinteză, de a ENESCU PRINTRE NOI 20Q cădea câteodată în obscur, de a nu da adevărata emoţie artistică de largă respiraţie. Dar tocmai în acele pagini neînţelese astăzi, Enescu salvează pentru critica de mâine autenticul românismului muzical. Uzează de sunetele de nevinovăţie ca şi de cele de pa- siune. In această privinţă, a rupt cu tradiţia, reintră în haosul unor căutări de exprimare muzicală, veşnic noi. Enescu n’a rămas nici măcar la formulele lui, din lucrările simfo- nice mai vechi, ca alţi compozitori dintr’o generaţie mai tânără, pe care îi recunoşti după procedee tipice armonice şi melodice, în orchestra cu reminiscenţe de şcoală germană sau franceză. In sinfoniile şi opera lui Enescu, auzi gingăşii neîntâlnite la alţii, hieratisme cu totul noi, beatificări, întrezărite doar în unele liturghii bizantine ale bisericii ortodoxe. Presimţi o omenire nouă, înainte-mergătoare, pragmatică şi iertătoare, străluminată, îna- ripată şi, totuşi, cu amărăciune stoică faţă de sine însăşi. Omenirea de azi şi, poate mai de grabă cea de mâine, care doreşte să se încreadă în sine şi nu renunţă la cele mai mari îndrăzneli tehnice, pentru a se lua ca Beethoven de piept cu destinul. Viziunea beati- ficării lui Oedip în epilogul operei! După tumult de disonanţe, de haotice încleştări ale corurilor şi ale instrumentelor care bâjbâe în întuneric, liniile melodice şi armonice! Din încolăcirile de furii se despletesc şi se limpezesc viziuni măreţe! Lumina ne aşteaptă la ieşirea din besnă. O atmosferă de înţelepciune împăcată cu sine. Oedip corespunde oarecum înaltei atmosfere de seninătate mo- rală a poeziilor de vastă viziune cosmică a lui Mihail Eminescu. Numai Enescu şi nimeni altul ar putea reda în muzică înălţimea filosofică şi estetică a « Luceafărului». Pe muzicantul tehnician îl minunează măestria tehnică a elementelor concertante. Instrumentele sunt tratate ca fiinţe vii. Enescu ştie ce vrea o vioară. Ii dă putinţa să se tângue sau să jubileze. Cunoaşte secretele fiecărui instrument ca un sculptor ce priveşte formele adormite în marmoră. Vocea umană e tratată ca un instrument tainic, cu posibilităţi de concordanţă şi de ar- monie nebănuite până la audiţia corurilor, antifonariilor şi a reci- tativelor din « Oedip ». Enescu prezintă şi groaza drept element al frumosului. Inextricabila tragedie a lui « Oedip » răsare ca aceea din grupul de marmoră al anticului Laocoon, încolăcit de şerpi. Românismul tragic şi nobil îşi uneşte prin Enescu sunetul instru- mentelor pastorale, cel al octoihului şi al clopotelor din biserici cu instrumente noi, pentru a da în ansamblu dorit, o expresie de modernism universal. Căci deşi libretul e francez, deşi muzica franceză îşi recunoaşte afinităţi în fizionomia formelor muzicale din «Oedip», totuşi aşa cum în picturile trecutului acelaşi Iisus sau acelaşi Apostol are, după meşter, o aureolă şi o 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îmbrăcăminte diferită, aşa anticul «Oedip » are la Enescu ceva din concepţia tragică şi resemnată proprie firii pastorale duioase şi aspre totdeodată, a Românului. Deasupra oricăror consideraţiuni, o personalitate puternică poartă în sine propria sa măsură. Se justifică după regulile ei şi nu după cele ale mediocrităţilor chemate să-l judece. întrebarea pasionată a tinerei şcoli româneşti e dacă Enescu constitue o rezolvare personală sau e iniţiala unei noi şcoli. Mulţi din tinerii compozitori se tem de Enescu, dar nu-1 urmează. II laudă, dar nu-i propovăduesc învăţătura. Se poate spune că e un Mesia fără Apostoli. Altfel e cu d-nii Mihail Jora şi I. Nona Ottescu, compozitorii de renume din generaţia imediată următoare aceleia a lui Enescu. Ca pedagogi, folosindu-se tot atât de prudent de modernismul apusean şi rusesc ca şi de folklorul românesc, dacă n’au reuşit să creeze încă un stil personal, acesta a putut deveni repede o avere comună a elevilor lor. Acolo unde e talent simfonic speculativ, ca la d. Paul Constantinescu, elevul d-lui Jora, drumuri personale cu rezonanţe în folklorul şi melosul bizantin, se arată. Sinteza măreaţă a lui Enescu e cea mai autentică linie organică evolutivă a ultimei noastre epoce. Duce la un stil personal şi la o oglindire a românismului muzical. Fantezia sa ritmică şi melo- dică, fecundată de arta populară orientală şi tehnica apuseană, adoptă forme care evoluează organic. Economia muzicii lui, încân- tătoare în prezentarea mijloacelor şi bogăţia de invenţii, constitue apa vie a artei moderne româneşti. Viitorul muzicii române atârnă de faptul dacă se va desvolta mai departe în spiritul acestei arte. Dacă exceptăm individualităţile mai aproape de influenţa muzicii franceze ca d. M. Mihalovici, a celei germane ca d. Ionel Perlea sau mai aproape de slavi şi folklorul românesc ca d-nii Sabin Drăgoi, Mihail Andricu şi Marţian Negrea, cele două tendinţe de şcoală sunt opuse. Tendinţa şcoalei d-lor Mihail Jora şi Nona Ottescu si cea a lui Enescu. In şcoala d-lor Jora si Ottescu nota dominantă e grotescul şi câteodată graţia picantă. La Enescu e tendinţa spre măreţ. Tendinţa de a înfeoda toate mijloacele apu- sene pentru a da o liberă expresie temperamentului românesc. Acestea sunt calităţile care fascinează, atât în ultimele lui lucrări simfonice cât şi în « Oedip ». Prin reprezentarea operei « Oedip» la Paris, prin răsunetul mondial pe care l-a avut, ora românismului muzical a triumfat azi prin trăsăturile de iubire de oameni, prin suferinţă şi muncă, prin momentele de măreţie tragică ale operei lui George Enescu. In unele ore de amurg întâlneşti pe acest gigant al muzicii româneşti hoinărind visător pe străzile Bucureştilor cu priviri copilăreşti întrebătoare, absente de mulţimea trecătorilor. Mâna ACTUALITĂŢI ITALIENE ai i dreaptă schiţează cu falangele degetelor jocul pe strunele unui instrument imaginar. Poate e o reminiscenţă din copilărie, când îşi făurea în miniatura surcelelor, vioara mult dorită şi visată. Maestrul e în căutarea unui motiv. Fără să vrei, îţi aduci aminte de uriaşul din secolul trecut, de Beethoven pe care Vienezii l-au imortalizat în statuia dela Heiligenstadt. Ca şi muzicianul nemu- ritor al unicei opere « Fidelio » şi al celor nouă simfonii, bătut în pulpanele hainei şi în plete de vânt, Enescu se plimbă între noi în căutarea veşnică a dumnezeieştilor motive muzicale. EMIL RIEGLER ACTUALITĂŢI ITALIENE Oricum ar căuta cineva să explice splendoarea civilizaţiei italice altfel, trebue să se întoarcă la constatarea că ea s’a datorat, de pe vremea Etrurilor şi a Romanilor, varietăţii regionale. In fiecare colţ din această ţară, ceva, un monument, o particularitate, o glorie citadină, care să atragă luarea aminte a naţiei întregi asupra acelui loc. Iată de pildă Merano, o staţiune climaterică din regiunea alpină, cunoscută, e drept, sub numele de «locul celor patru primăveri». Dar cunoscută numai de cei care se pot bucura, Italieni ori străini, de atari binefaceri. De curând însă, de câţiva ani, Merano şi-a popularizat numele în întreaga Italie, până în cele mai adânci straturi ale ei, prin altceva. Printr’o loterie. Luând asupră-şi o adevărată manie a acestui popor: pentru «lotto » şi «lotterie ». Modernizând înverşunata pasiune a poporului mărunt pentru această străveche rămăşiţă a cabalisticei numerelor, aducătoare de noroc; pasiune pe care literatura modernă italiană a consacrat-o în opere de artă ca II Paese di Cucagna al romancierei napolitane Matilde Serao, iar statul italian a folosit-o, luând sub auspiciile lui tentaculara instituţie a loteriilor populare. Merano a deviat recent interesul pentru ele, făcând să se lege hazardul cifrelor câştigătoare, nu de visele de peste noapte, ci de rezultatul unei alergări de cai. Primele şapte numere câştigătoare a multe milioane, următoarele, până la cele de consolaţie, împart la noroc, de două ori pe an, aproape patruzeci de milioane lei de fiecare dată. Sumă din care jumătate este acordată numai premiului întâi. Aşa s’a înjghebat la Merano cea mai formidabilă şi populară organizaţie de acest fel din Italia, înconjurată de interesul activ al întregii populaţii. Numai la ultima tragere s’au realizat bene- ficii de miliarde, biletele vândute ducând faima acestui loc, Me- ii' 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rano, în cele mai depărtate colonii. Iată un alt nume ridicat la celebritate, în întregul spornic în emulaţie al regionalismului italian. Astfel, în afară de marile înfrigurări ale vieţii politice şi ale înfăptuirilor care revoluţionează, pas de pas, viaţa de Stat, existenţa cotidiană a acestui popor îşi trăeşte şi cursul normal. In orice colţ de provincie. Unde se refugiază şi poezia Italiei de azi. A poeziei lirice. Prin târgurile mici şi calme de pe malurile celor trei Mări italiene. Pe Adriatica de Jos, în orăşelul San Severo al unui poet ca Umberto Fraccacreta; pe Riviera tireniană, în Casa Roşie dintre pinii maritimi şi apele albastre, a unui poet academician ca Angiolo Silvio Novaro. Bântuit odinioară de vijelia futurismului; exasperat acum de trepidantul dinamism al unor temerare înfăptuiri practice, lirismul cuminte, calm, de cântec şi înduioşare, pascolian, idilic, mai există în Italia. Poezia câmpenească, de casă, în poemele unui Fraccacreta. Mistică, blajină ca rugăciunea resemnată a omului care-a trăit şi multe a văzut, ca laudele unui Jacopone, în poemele din urmă ale lui Novaro. In cântecele celui dintâi, regăseşti literatura sănătoasă, burgheză dacă voim, a generaţiei cu adevărat lirice a unui Car- ducci, Pascoli, Gabriele D’Annunzio. Robusteţea apologiştilor gliei natale. Ca în poema II Pane (Pâinea), cu fiul din parabolă, plecat în lume, dela ţară, din pricina anilor răi şi a dorinţei înşe- lătoare de altă viaţă; cu tatăl bătrân, rămas acasă, singur, an de an, vară de vară, în arşiţa câmpului şi belşugul holdelor; cu feciorul pocăit, apoi întors, în genunchi, să atingă cu buzele arse pământul. Aceeaşi elevaţie, acelaşi calm, acelaşi adânc sub aparenţe modeste îl ascund versurile cu rezonanţă primitivă, medievală, mult asemănătoare cu lirica generaţiei «Gândirii» rofnâneşti, poemele lui Angiolo Silvio Novaro înfăţişate recent sub titlul La Madre di Gesu (Mama lui Isus). Viaţa Fecioarei Maria în versuri umile, cu voite ecouri populare. «O, Mărie, Mărie, ce rochie vei îmbrăca spre a-1 sărbători pe bunul vestitor al cerului ? Dac’ai avea, o, Mărie, una albastră de mare şi argint de lună! Pecetluită ţi-e gura, ci lumina pe pământ e răsfirată. Rândunica sburând atinge iarba. Izvorul cântă: zice: Sfântă! Sfântă! Iar tu visezi, căci visarea ţi-e vinul, credinţa pâinea, iubirea de- stinul»... O Bună Vestire, ca în icoanele din chiliile lui Beato Angelico. O poezie de o puritate eucaristică. Şi totuşi nouă, ne- contaminată de artificializări, de virtuozităţi, de program etic sau, mai ales, catolicx Descifrez în ea experienţa religioasă a lui Giovanni Papini, ridicată de Novaro sus, pe înălţimea adevăratelor realizări poetice. Astăzi, în vârtejul de înfăptuiri mecanico- războinice, în stilul pe care Italienii îl denumesc atât de expresiv « il puro Novecento»: stilul caracteristic al secolului XX. Cu ACTUALITĂŢI ITALIENE 213 foruri sportive în construcţie, pe ale căror spaliere de marmoră se ridică statui imperiale de nouăzeci metri înalte, cu picioarele străbătute de ascensoare, până la terasele instalate în cutele hainei care învăluie gigantica statuie. Ori cu convorbiri radiotelefonice în patru: Marconi pe vaporul lui, într’un port de pe Rivieră, iar ceilalţi convorbitori, în aeroplan, pe deasupra New-Yorkului. Surprinzi astfel în Italia de azi o neîntreruptă confruntare de forme variate de viaţă şi de poezie, pe care o poate preciza, mai bine, şi următoarea întâmplare: într’un colţ retras din Genova, oraşul cu străzile în terase, acum 97 de ani se refugiase, tihnit, un schit de maici. Cu vremea însă, locul acela a fost tot mai prins în vârtejul vieţii urbane, astfel că maicile, aristocrate retrase din viaţa plă- cerilor şi a sgomotelor de buna lor voie, nu s’au mai găsit bine acolo. Deşi trăiau în schimnicie absolută, adică nu ieşea în nici un fel din chilie. De curând, şi-au făcut deci o altă mănăstire, sub coasta unui munte mai singuratic. Dar a venit ziua mutării. Din cele 21 de călugăriţe, unele nu mai văzuseră lumea de 50 de ani. Iată.-le, pentru o jumătate de ceas, din goana unui autobus în care le-au urcat cu sila, de frică, iată-le confruntate cu formele civilizaţiei noastre mecanizate. Inchinându-se la tramvaie, la îmbrăcămintea femeilor de pe stradă, la casele cu rânduri multe, la aeroplanele de pe sus, la motociclete. Această putinţă de retragere în ea însăşi a vieţii sufleteşti, în locuri de refugiu, chiar când nu e vorba de clauzură monahală, garantează de fapt naţiei italiene autenticul ei. Am avut prilejul să verific observaţia iarăşi, recent, colindând Italia cea neştiută, a micilor centre de viaţă locală, de pe linia unui Itinerar Adriatic, pe care-1 voi înfăţişa curând într’o carte. Dela Veneţia, de sus, la Taranto, din fund de tot, jos, în golful Mării Ionice, prin Faenţa, Romagna lui Mussolini, Loreto, Recanati, Ascoli Piceno şi Bari. Pretutindeni oamenii se simt bine în locurile lor. Căci nu e colţ de ţară în care oamenii să nu creeze un prilej de orgoliu local, o glorie a lor, a lor întâi şi apoi naţională. Un cetăţean ilustru prin ceva, un moment, o ciudăţenie, care să te oblige a cerceta locul acela, oricât de umil, cu încredinţarea că numai acolo îl vei întâlni. Iată ce este cu adevărat treaz în conştiinţa acestui popor; iată reazimul solid al celui care-1 conduce şi-l porunceşte. Impre- sionantă ambiţie locală, care înviorează toate colţurile vieţii na- ţionale, din proprie iniţiativă. Nu e moment în care să nu sur- prinzi comemorându-se acolo gloriile provinciale. Căci cultul lor stimulează, pune în valoare vitalitatea pe care-o poate încăpea, pentru posteritate, un mormânt. Centenarii şi comemorări fa- stuoase, pretutindeni. De oameni, dar şi de monumente. La Ravenna, spre exemplu, de curând, comemorarea mormântului lui Dante, cu prilejul dărâmării caselor care-i închideau ve- 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE derea, spre a se asigura o «zonă a tăcerii» în preajma locului de odihnă a marelui florentin. Fapt edilitar, într’un târg al Romagnei, schimbat în eveniment naţional, în prezenţa Ducelui. Care lasă orice îndeletniciri aparent mai însemnate, pentru a sublinia cu gestul său autoritar, cu vorba sa, voinţa aceasta de a scoate din orice colţ al vieţii naţionale, în orice împrejurare, cât poate da sufletul italian ca vitalitate. Dar iată la Florenţa. Oraşul în sărbătoare, câteva zile de-a-rândul, spre a comemora cele cinci veacuri de când s’a înălţat peste Catedrală marea cupolă a lui Brunelleschi. Popularul « Hupolone », cum îi spun florentinii; acoperământul arcuit peste uriaşa navă de marmoră albă-neagră, care pluteşte pe malurile Arnului, în cea mai grandioasă viziune arhitectonică din câte poţi contempla. Seara, dela San Miniato. Alături de armonia de linii rotunde a cupolei, verticalitatea cam- panilei lui Giotto. Catedrala, centrul oraşului. Cu faţade impo- zante, cu pieţe vaste. Cu turnul de piatră al clopotelor. întregul oraş, identificat cu aceste monumente sacre, din cele mai depărtate timpuri. De aceea se şi vorbeşte în Italia de «campanilismo ». Prin care se înţelege, adesea în sensul criticat al cuvântului, o exagerată ambiţie locală, o excludere a celorlalte oraşe rivale dela împărţirea gloriilor. Catedrala, piaţa publică, turnul clopotelor. Toate monumentale, spre a sili privirile să caute sus. Prin alte părţi, într’ale noastre, din păcate centrul aşezărilor umane a co- respuns multă vreme, până acum, cu piaţa cealaltă: a cumpără- turilor de toată ziua, a târgului de săptămână. De aceea noi nu facem deosebirea dintre « piazza » şi « mercato », mulţumindu-ne cu un singur cuvânt pentru două noţiuni atât de deosebite ca destinaţie edilitară. Din ce în ce mai actualizată, într’un fel sau altul, în conştiinţa Europei contemporane, Italia se pregăteşte să consacre şi altfel realizările ei în atenţia lumii. Printr’o grandioasă participare la Expoziţia dela Paris şi, ceea ce-i caracterizează apriga goană după supremaţie, printr’o şi mai uriaşă expoziţie internaţională, pe care o pregăteşte de pe acum, pentru primii ani de după 1940. La Roma. Cu toate că, între timp, şi-a luat sarcina unei vaste expoziţii a romanităţii, în curs de organizare tot acolo. Pentru moment, înfăptuirile Italiei din punct de vedere tehnic şi artistic, vor fi puse în competiţiune mondială la Paris. Programul comi- sariatului acestei participări a fost publicat de curând. El ne interesează de aproape, dat fiind că se pun atâtea nădejdi întru ridicarea prestigiului României în faţa lumii, prin aceeaşi parti- cipare. Nu poate fi lipsit de semnificaţie, aşa dar, felul în care va să se înfăţişeze la Paris o ţară ca Italia. Prima grijă va fi de a se pune în valoare raportul organic dintre factorii producţiei naţionale şi naţiune. Pavilionul Italiei (conceput arhitectonic ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 215 destul de măreţ, dar fără o notă voit precizată, între modernism şi stilul folkloristic), va fi deci expresia gândului naţional, a actuali- tăţilor naţionale, din punct de vedere social, urbanistic, arhitec- tonic, artistic. Din toate punctele de vedere. Nu demonstraţii documentare, de detaliu, ci enunţările marilor realizări, ale reîn- noirilor naţionale, prin sugestii simbolice. Nici nu există ţară, alături de U. R. S. S. şi de Germania, mai obligată ca Italia să se înfăţişeze cu ceva nou la expoziţia aceasta interna- ţională. Văzute de sus, de pe galeriile pe care se vor perinda vizi- tatorii, se vor întruchipa, în plastice şi diorame de vaste proporţii, regiunile asanate, autostradele, lucrările publice, tunelurile, por- turile, căile ferate electrificate, coloniile, Roma veche şi cea de azi, realizările în direcţia educării tineretului, industria de război, aviaţia, corporatismul, arta. Totul selecţionat şi expus cu grijă de subordonare şi ierarhizare, conform structurii unitare care alcătuieşte însăşi baza vieţii de stat în Italia. Palatul ei la această expoziţie se va ridica, cu vederea spre Sena, între Turnul Eiffel şi Noul Trocadero, lângă palatul Statelor Unite. Aşa dar, în centrul grandioasei întruniri de civilizaţie mondială. Spre a fixa şi material, locul Italiei în complexul de competiţiuni mondiale, astăzi. ALEXANDRU MARCU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE ROMÂNISMUL Intr’o importantă ţară din Europa Centrală, un ptofesor de filosofie, adânc cunoscător al ideologiilor politice, pentru a fi studiat, în cursul lungii sale vieţi politice, fiecare partid politic în parte, publică acum o carte, pe care el însuşi o numeşte, în subtitlu : « Catechism », şi unde, criticând toate felurile de a fi naţionalist de până astăzi, propune la rându-i unul, în opinia sa mai logic şi deci mai eficace. Ţara de care vorbeam se numeşte România. Şi cartea de care pomeneam — întitulată «Românismul»—e scrisă de d. C. Ră- dulescu-Motru. Iată, în câteva cuvinte ideile acestui catechism. « De două mari slăbiciuni a suferit — spune d. C. R. Motru — în secolul al XlX-lea conducerea politicei româneşti: de lipsa de încredere în virtuţile neamului şi de uşurinţa cu care străinătatea era imitată ». Aşa dar, autorul se plânge de proasta idee pe care Românii o au despre ei înşişi. Părere pesimistă pe care, de altfel, n’au desco- 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE perit-o singuri, ci în colaborare cu calomniatori străini. Căci — scrie d. C. R. Motru — « ca neamul românesc nu este un alt neam mai hulit pe lume. Neam de hoţi şi leneşi, îl numesc multe cronici vechi străine. Neam viclean, laş şi mincinos îl înfăţişa, până acum de curând, o răspândită enciclopedie germană. Şi ce n’au scris scriitorii străini, care au vizitat ţara românească, în trecut, asupra locuitorilor ei ? Şi, înainte de străini, ce n’au scris înşişi scriitorii români ? Nu l-au numit aceştia: popor de juisori, de beţivi, de subalimentaţi ?... ». De sigur, există şi mentalitatea contrarie: aceea a optimismului beat, a laudei necondiţionate a tot ce e românesc. Dar alături de teoria entusiastă a calităţilor neamului există — d. C. R. Motru are t perfectă dreptate — o tendinţă de critică excesivă, care merge până acolo, încât chiar calităţile Românului sunt prezentate ca defecte; astfel bunăoară inteligenţa Românului, atunci când pu este contestată (căci şi asta se întâmplă), este numaidecât pejo- rată sub nuanţa desaprobatoare a adjectivului barbaristic de « şmecher » (dela macher, maker (mecăr), exact sensul de « faiseur » francez, adică om de afaceri, moftangiu şi nesigur). Ambele exa- gerări, atât cea optimistă cât şi cea pesimistă sunt socialmente desavantajoase, şi explică în parte criza de desorientare prin care trecem momentan: « Suntem — scrie d. C. R. Motru — un neam bogat în însuşiri sufleteşti. Locuim pe un pământ mănos şi unitar din punct de ve- dere geografic. Avem o situaţie politică, în ordinea dreptului in- ternaţional, invidiată de multe alte neamuri europene. Un Suveran plin de bune intenţii şi energic conduce Statul. Oamenii de vo- caţie nu lipsesc. Şi totuşi, niciodată criza sufletească n’a fost mai acută ca astăzi. Simţim că la baza vieţii noastre istorice este ceva fals, care ne face să rătăcim. Care este cauza?» Dar să revenim la descrierea faptelor şi antecedentelor lor. Aşa dar, una din slăbiciunile veacului al XlX-lea este, după d. C. R. Motru, lipsa de încredere în virtuţile neamului. Exagerările pesimiste demoralizează, căci omul imparţial îşi zice că trebue să existe un sâmbure de adevăr la fundul oricărei calomnii. Exa- gerările optimiste demoralizează şi ele, căci lauda prea mare discreditează toată întreprinderea şi la urmă suspectăm dacă este adevărat chiar şi ceea ce realmente este. A doua slăbiciune a veacului al XlX-lea, spune d. C. R. Motru, e «uşurinţa cu care străinătatea a fost imitată». Decât — adaoga autorul — « aceste două slăbiciuni (neîncrederea şi imua- bilitatea), în cursul secolului al XlX-lea, nu se întâlneau niciodată la aceiaşi conducători deodată. Unii păcătuiau prin aceea că n’aveau încredere, iar alţii prin aceea că imitau. Cei dintâi făceau parte din partidele cu nuanţă conservatoare, cei de al doilea din parti- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 217 dele cu nuanţă liberală. Conservatorii scoteau în evidentă tine- reţea culturii româneşti şi, ca o urmare a acestei tinereţi, conchideau că întreaga viaţă a instituţiilor româneşti este numai decor, fără realitate; iar liberalii, dimpotrivă, aveau încredere în matu- ritatea poporului, dar în schimb nu croiau nimic pe măsura lui, ci împrumutau totul din străinătate. In fond, exageraţi erau şi unii şi alţii. Atât conservatorii cât şi liberalii priveau alături de forţele vii ale neamului; nici unii nici alţii nu făceau o adevărată politică românească ». Foarte interesantă această prezentare a deosebirilor ce îm- părţeau pe conducătorii noştri în două tabere, cu toate asemănările dintre ei. Căci sunt mulţi acei ce susţin că pretinsele diferenţe dintre cele două echipe ale «rotativei» erau invocate doar aşa, de ochii lumii, ca să se aibă aerul că se luptă pe un tărâm ideologic, şi nicidecum pe chestiunea simplelor prebende politicianiste. In fond, identitate din toate punctele de vedere: şi ca recrutare, şi ca moravuri, şi ca stare materială. Un conservator nu se deosebea de un liberal. Deosebirile doctrinare se atenuaseră din lipsă de obiect. Conservatorii, mai ales junimiştii, care erau teoreticianii conservatismului, nu cereau reîntoarcere la Evul Mediu. Reformele liberale, absurde în sine, ar fi fost încă şi mai absurd să fie des- fiinţate. Să ne mărginim, ziceau ei, doar a nu ne grăbi, pe viitor, şi să fim prudenţi când o fi vorba să mai introducem altele (in- troducerea, principial, era admisă de junimişti). Pe de altă parte, liberalii îşi puseseră şi ei frână. Se mulţumeau cu reformele exis- tente şi nu mai cereau altele. Abia târziu, în celălalt secol, în veacul al XX-lea, s’a simţit nevoia unei reîntineriri de program, prin încorporarea «tinerimii generoasă» şi a dublului ei dezi- derat : social (exproprierea) şi politic (votul universal). Deocam- dată însă, partidul liberal devine exact tot atât de conservator cât şi cel ce se intitula oficial astfel. Intre cele două partide, orice deo- sebire esenţială părea a fi dispărut. Totuşi, o deosebire persistă. Şi este meritul d-lui C. R. Motru de a o fi pus-o în lumină, prin observaţia citată de noi mai sus. Căci, chiar când conservatorii nu mai « bombăneau », ei totuşi continuau să aibă o mediocră idee despre posibilităţile de desvoltare ale neamului; iar liberalii, chiar când renunţaseră de a mai «imita », continuau a privi cu un sentiment euforic tot ce imitaseră până atunci. Distincţia semnalată de d. C. R. Motru, între neîncredere şi imitaţie, persistă deci chiar când cele două echipe ale rotativei nu mai difereau prin nimic, una de alta. In aceeaşi ordine de idei, trebue să mai facem o remarcă pentru a lăuda « sensul humorului » pe care îl întâlnim adeseori la d. pro- fesor C. R. Motru. D-sa arată caldul elan cu care au fost îmbrăţişate, rând pe rând, de patrioţii veacului trecut, cele mai moderniste 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reforme apusene. Acest avânt generos — lasă d-sa a se înţelege — a făcut pe boierii reformatori să nu observe că ţăranii pe care îi salvau ei de medievalism, munceau acum sub egida Constituţiei şi a Codului Napoleon, într’un regim de robi faţă de care regimul vechi fusese un ideal de blândeţe. Probabil, de aceea, observă d-sa cu ironie: reforma a fost aşa de entusiast acceptată. Şi de altfel tot pasajul unde, bucată cu bucată, d. C. R. Motru analizează Constituţia României, mai ales aceea, din 1923, este plin de sa- voare. Intr’adevăr, autorul nu atacă chestiunea nerespectării legii, a neaplicării textului juridic. Această chestiune, spune d-sa într’o notă de o fină ironie, «iese din aceea ce formează preocupările noastre pentru moment». Şi când se ocupă de călcările de Con- stituţie, d-sa nu acuză pe călcători, ci învinueşte Constituţia că este de aşa fel, încât a fost călcată. Sub aspectul paradoxului, acest punct de vedere ascunde o idee foarte normală. Vina este a Constituţiei care, dela început nu s’a potrivit, spune d. C. R. Motru, cu trupul ţării pe care a vrut să-l îmbrace. De aceea haina a ajuns azi sdrenţoasă. Culpa e a croitorului, nu a desbrăcatului. Asupra unui singur punct face d. C. R. Motru rezerve: e vorba de votul universal. Constituţia dela 1923 este fundată pe votul universal. Acest fundament e în concordantă si cu sufletul real 1 1 al românismului. Dar să dăm cuvântul autorului: «Acei care au alcătuit Constituţia din 1923 aveau personal tot interesul să rămână la sistemul de vot care ar fi ridicat la o poziţie dominantă în Stat pe acei cu avere şi cu titluri academice, fiindcă ei înşişi erau dintre aceştia. Cu toate acestea, spre surprin- derea generală, sistemul care a reuşit să fie introdus în Constituţie a fost sistemul votului universal, singurul care punea ţărănimea într’un rol dominant. Este cu atât mai mare surprinderea, cu cât ştim că ţărănimea nici nu luptase pentru a avea acest sistem de vot. Votul universal, după toate aparenţele, a fost dăruit ţărănimii de partidul condus de I. I. C. Brătianu. După toate aparenţele, da. In fapt însă, lucrurile stau altfel. I. I. C. Brătianu a convenit ia votul universal, nu pentru a face pe placul democraţilor extre- mişti din partidul său, ci pentrucă nu putea, după întregire^ nea- mului, să găsească naţiunii române o altă fiinţă legală în afară de colegiile electorale ţărăneşti. Acesta este adevărul pe care îl ştiu toţi câţi au cercetat de aproape originile spirituale ale Con- stituţiei din 1923 şi care de altminteri este confirmat de toţi băr- baţii de bună credinţă ». Şi, mai departe: « Ţărănimea nu a fost dăruită cu poziţia dominantă pe care o are astăzi în Statul român, ci ea a ocupat o poziţie pe care a găsit-o liberă (noi subliniem). După războiul de întregire al neamului, afară de votul universal, nici un alt sistem de vot nu ar fi putut păstra corpului electoral ca- racterul naţional. A trebuit să se identifice corpul electoral cu ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 219 populaţia ţărănească pentru ca Statul român să se poată afirma ca Stat naţional, unitar şi indivizibil. Cu orişice alt sistem, viitorul Stat român ar fi fost ameninţat. Nici bogăţia, nici ştiinţa de carte, nici domiciliul la oraş, nici tehnica muncii nu asigurau Statului român o temelie naţională. De aceea, votul universal în România întregită nu este un sistem oarecare, care se poate discuta şi înlocui după voie, ci este singurul sistem care dă Statului român posibi- litatea de a fi un Stat naţional. Aceasta trebue să o ştie, odată pentru totdeauna, lumea politică dela noi, ca să se ferească pe. viitor de a-şi mai pierde vremea cu planuri de reformă a sistemului elec- toral. Forţa de perpetuare a naţiunii române stă în omogenitatea populaţiei ţărăneşti. De aceea Statul ţărănesc, creeat virtualmente de Constituţia din 1923, nu este datorit vreunei combinaţii de partid, sau vreunei ideologii împrumutate, ci este datorit instinctului de conservare al neamului ». Niciodată un Român nu a apărat mai călduros şi mai elocvent Constituţia dela 1923. Şi cuvântul d-lui C. R. Motru are, în această chestiune, cu atât mai multă greutate, cu cât tot d-sa este acela care, într’un alt capitol al cărţii, nu i-a precupeţit criticile acestei Constituţii, căreia îi reproşa de a fi pe de-a-întregul nepotrivită cu realităţile româneşti. Cu atât mai interesantă apare atunci pa- sajul citat adineaori, unde se afirmă că această Constituţie, cel puţin în ce priveşte temelia sa — adică votul universal — este izvorîtă din adâncurile fiinţei noastre naţionale. Cusurul cel mare al Constituţiei dela 1923 se învederează mai ales în materie economică: « Statul real român, scrie d. C. R. Motru, este, în ordinea eco- nomică, antipodul Statului din Constituţia scrisă. Acesta din urmă este liberal; acel real este intervenţionist. El intervine între cre- ditor şi debitor, între proprietar şi chiriaş, între producătorul agricol şi producătorul industrial, prin legi şi simple circulări». Ne pare rău că studiul d-lui C. R. Motru, fiind consacrat mai cu seamă aspectului înalt cultural al Românismului, a trebuit fatal să elimine din discuţie chestiunile strict economice. Ar fi fost interesant de analizat cum, din nepotrivirea aceea, semnalată de d. C. R. Motru, dintre Constituţie (cu concepţia ei liberală) şi na- ţiune (cu concepţia ei intervenţionistă), a isvorît o tendinţă de a se da o interpretare intervenţionistă actualului articol 21 din Constituţie, care glăsueşte astfel: <1 Toţi factorii producţiunii se bucură de o egală ocrotire. Statul poate interveni printr’o lege în favoarea unuia din aceşti factori, pentru a preveni conflicte sociale ». Concluzia la care ajunge d. profesor C. Rădulescu-Motru este necesitatea stringentă a constituirii «Statului ţărănesc» care să înlocuiască «Statul burghez» de astăzi. In termeni emoţionaţi, ne descrie d-sa legătura sentimentală dintre om şi pământ şi o 220 REVISTA FUNDAŢIILOE REGALE compară cu legătura trecătoare ce există între lucrător şi uzină. D-sa se abţine de a trage concluzia firească, şi anume organizarea uzinelor astfel încât legătura dintre fabrică şi muncitor să aibă acelaşi caracter afectiv şi trăit ca aceea dintre sătean şi moşioara lui. Deocamdată d. C. R. Motru insistă asupra aspectului rural al chestiunei. Şi cartea d-sale, ca de altfel tot ce scrie d-sa, este o importantă contribuţiune la obiectivitatea ştiinţei româneşti şi la imparţialitatea Românului. ’ D. I. SUCHIANU ACTUALITĂŢI FRANCEZE De abia acum, în cursul ultimei luni, odată ce am trecut de miezul toamnei, şi am intrat temeinic în iarnă, s’a putut spune că sezonul literar a început în mod serios, şi porţile vacanţei, prelungite dincolo de normal, s’au închis definitiv. Dar, de astă dată, suntem în plină vâltoare a bătăliei de pe câmpul literilor. Iar prima fază a acestei bătălii s’a petrecut de curând, la Paris, în cadrul secular, solemn şi impresionant al Academiei Fran- ceze, — unde au avut loc alegeri pentru patru jilţuri vacante. A fost, — cum se zice întotdeauna, — o alegere foarte « aca- demică ». Deci, şi cu alte cuvinte, nobila adunare şi-a respectat încă odată tradiţiile, — reale sau presupuse, — obiceiurile şi micile manii de « doamnă t> tri-seculară. Printre aceste tradiţii, una singură pare să fie o autentică moştenire a testamentului lui Richelieu, care vroia ca sub cupolă să-şi ţină şedinţele « o nobilă companie deschisă tuturor spiritelor frumoase». Probabil că de aceea academicieni au făcut, printre candidaţii mai numeroşi ca niciodată, o alegere raţionată, înscăunând drept noi confraţi un amiral, un episcop şi un scriitor. Dintre aceşti trei, alegerea cea mai lesnicioasă a fost de altfel tocmai a celor doi dintâi, a marinarului şi a prelatului. Marinarul este amiralul Lacaze, un soldat care a ştiut într’o lungă carieră să se acopere de glorie militară, care a fost în 1915 Ministru al Marinei şi, în această calitate, a dat o deosebită atenţie luptei submarine din decursul marelui război, înscriindu-şi numele în rândul făuritorilor victoriei. Dacă, prin faptele sale, amiralul Lacaze a « făcut» adesea istoria, activitatea sa literară â fost însă redusă şi ermetică. Totuşi pentru fotoliul pe care l-a ocupat Jules Cambon, amiralul Lacaze a fost ales dela primul scrutin, împotriva d-lui S. Charlety, rectorul Universităţii din Paris, şi a scriitorului călător Paul Morand. «Bătrânele doamne» sunt capricioase şi uniforma are asupra lor, adesea, mai multă atracţie decât tinereţea.. • ACTUALITĂŢI FRANCEZE 221 Tot dela primul tur de scrutin episcopul Grente a fost ales în fotoliul vacant a lui Pierre de Nolhac, învingând pe poetul Jean-Louis Vaudoyer. Episcopul Grente este un model al prela- tului literat şi umanist. Scriitor de rasă şi orator sacru celebru, călător care a ştiut să-şi povestească cu emoţie impresiunile, istoric literar şi hagiograf, dacă episcopul Grente nu are un bagaj literar comparabil cu al celuilalt prelat pe care vine să-l întâlnească sub Cupolă, cardinalul Baudrillart, el continuă însă cu demnitate linia eclesiastică şi culturală a lui Bossuet. Probabil că Richelieu ar fi mulţumit de alegerea făcută. Pentru singurul literat care a parvenit să intre, cu ocazia asta, la Academie, lucrurile n’au fost chiar aşa uşoare. Alegerea lui Jacques de Lacretelle în locul lui Henri de Regnier a fost asigurată abia după al treilea vot, învinsul fiind poetul Fernand Gregh. Prin alegerea aceasta, Academia a chemat însă în mijlocul ei un scriitor de reală valoare, ale cărui romane, — totodată perfect obiective, clasice şi măsurate în construcţia lor, dar de profundă [jsihologie şi de turburător romantism refulat în adâncurile ana- izei, — se integrează perfect în marea linie de scriitori de sub semnul lui Stendhal. Prima carte a lui Lacretelle, Viaţa neli- niştită a lui Jean Hermelin datează din 1920. Dar gloria i-a venit în 1922, când romanul său Silbermann obţinu premiul Goncourt. A urmat apoi La Bonifas (1925), Amour Nupţial şi Le Retour de Silbermann în 1929 şi, începând din 1932, un vast roman în patru volume Les Hauts-Ponts, povestea unui domeniu de familie, în care se desprinde puternică poezia naturii, forţa portretelor şi energia construcţiei, toate echilibrate de o impresionantă simplicitate de ton. Romancier consacrat, Jacques de Lacretelle este în acelaşi timp şi un eseist de valoare, dintre ale cărui lucrări trebue să desprindem Dix Jours ă Ermenonville, Journal de Colere şi recentul volum UEcrivain public. Afară de aceste trei fotolii, Academia Franceză trebuia să mai dea un urmaş şi răposatului mare avocat Henri-Robert. Au fost aci 4 scrutinuri şi lupta s’a dat cu şanse variate, favoritul părând să fie în cele din urmă filosoful şi scriitorul catolic Henri Massis. Dar, după al patrulea vot, această alegere a fost amânată, Massis rămânând încă în pragul nobilei adunări, aşa cum au rămas încă odată Paul Morand şi Francis de Croisset, căruia Academia îi va fi probabil în curând recunoscătoare de faptul că şi-a retras candi- datura pentru a uşura alegerea episcopului Grente. Abia s’au liniştit apele literare turburate de academica luptă de pe Quai de Conty, când iată din nou atmosfera Parisului cul- tural frământată de o discuţie care datează de vreo 40 de ani, şi care ameninţă din nou cu alte valuri de cerneală. E vorba de cearta în jurul statuii pe care Rodin a dăltuit-o în memoria lui 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Balzac. Statuia asta a avut o poveste foarte agitată. încă din anul morţii lui Balzac, ideeadea-i ridica o statue s’a impus şi Dumas- tatăl a fost cel care a luat iniţiativa primei liste de subscripţie. Treizeci de ani mai târziu, Societatea Scriitorilor Francezi reluă ideea şi încredinţă realizarea momentului lui Chapu. Dar acesta muri în 1891 şi atunci Societatea, după propunerea lui Zola, se adresă lui Rodin, pe atunci, — în vârstă de 50 ani, — în culmea gloriei, obsedat de visurile unor sculpturi grandioase, tăiate în blocuri de munte, de proporţii danteşti. Rodin se obligă să predea statuia în 1893, după un an şi jumătate, şi primi zece mii de franci acont. Dar sculptorul nu se grăbi. începu prin a-şi căuta un model eare să semene cu Balzac. După multă căutare, descoperi în per- soana unui tânăr măcelar documentul natural de care avea nevoe. Pe îndelete, ca un om care • lucrează pentru eternitate, Rodin acumulă studiile, îl desenă şi-l sculptă în toate poziţiile posibile, din dorinţa de a ajunge să-l cunoască mai bine, să transforme, încetul cu încetul, acest chip omenesc, în figura legendară de care voia să o dea lui Balzac al său. In timpul acesta amânările urmau altor amânări, spre marea disperare a Societăţii Scriitorilor. In sfârşit, cu 5 ani de întârziere, la Salonul din 1898, Rodin îşi pre- zentă Balzacul mult aşteptat. Un scandal imens, un râs universal, o ploaie de insulte, câteva ieşiri eroice ale apărătorilor benevoli, salutară apariţia acestei capodopere aşteptate, dar care nu reuşise să fie decât un vast prilej de ilaritate. Ceea ce supăra pe toată lumea era mai ales ideea pe care o avusese Rodin de a-şi îmbrăca eroul în halat. Şi totuşi halatul acesta, haina de lucru în care ro- mancierul modelase ani de-a-rândul colosala lui operă, se legase de figura lui Balzac şi intrase împreună cu el în legendă. Dar lumea nu-şi pierdu timpul să caute a înţelege sensul acestei alegeri, nici să vadă întru cât putea să fie expresivă această vastă cădere de falduri în jurul corpului imens al lui Balzac, nici ce abilitate estetică reprezenta această descoperire a « meseriaşului» Rodin, care ştiuse, îmbrăcându-1 astfel, să evite prezentarea corpului prea mare, cu picioare prea scurte, pe care natura îl dăruise pe Balzac, neglijând proporţiile corpului în favoarea spiritului. Halatul acesta, pentru parizieni, nu era decât un admirabil prilej de a-şi exercita verva şi toate comparaţiile ironice se luară la întrecere, umplând jurnale, străzi şi convorbiri. Societatea Scriitorilor, care se simţea vinovată de a fi comanda « monstrul», nu mai îndrăzni să-l impună în vre-o piaţă a Pari- sului unui public cu ironia deslănţuită. Sub un pretext oarecare, — întârzierea comenzii, de pildă, — Societatea se grăbi să considere comanda anulată şi ceru lui Falguiere un monument inofensiv, un Balzac aşezat pe scaun, care, instalat undeva între două străzi, ACTUALITĂŢI FRANCEZE 223 doarme acolo de 30 şi ceva de ani, fără să supere pe nimeni, fără strălucire, fără geniu. Doar câţiva membri ai societăţii, în frunte cu preşedintele, Jean Aicard, protestară printr’o inutilă demisie. Dar iată că, 40 de ani după acest scandal, discuţia ameninţă să reînceapă. Sub semnătura lui Georges Leconte, un veteran al luptei dela 1898, s’a format de curând un comitet pentru a face ca statuia lui Rodin, turnată în sfârşit în bronz, să-şi capete locul pe care-1 merită pe una din pieţele Parisului. Alţii, mai aprigi cer chiar ca acest loc să fie acolo unde stă astăzi statuia lui Fal- guiere, şi în locul acesteia. Bine înţeles că din nou au apărut adver- sari ai monumentului, acumulând, — ca de pildă Clement Vautel, — argumentele şi imaginile ironice împotriva statuii rătăcitoare. Intre aceste două tabere, discuţia ameninţă din nou să ia proporţii de scandal. Şi totuşi, se pare că, până la urmă, umbra lui Balzac va căpăta satisfacţie, şi Parisul va vedea înălţat acest monument în care, după cum spune Louis Gillet, « Rodin a parvenit să facă ceva mai mult decât portretul romancierului: Figura demiurgului, a puternicului vrăjitor, creeatorul unei lumi mai reale decât lumea celor vii, figura inspiratului, plin de o putere demoniacă, gata să absoarbă ca un arbore toate forţele haosului pentru a le trans- forma în arta şi în universul său ». Acum, când încă un an îşi cerne sfârşitul, se cuvine să facem un mic bilanţ al evenimentelor culturale mai de seamă din cursul lunilor ce au trecut. Pe primul plan, vom situa cincantenarul simbo- lismului care, în acest an, a fost prilejul unui salut adus poeziei, acelei poezii care, împotriva vremurilor, se încăpăţânează să nu moară, şi pe care articole, expoziţii şi cărţi au reamintit-o cu prilejul împlinirii a 50 de ani de când câţiva tineri ce se socoteau revoluţionari au făcut să apară o revistă care a constituit actul de naştere al mişcării simboliste. A fost un prilej de a evoca amin- tirea celor care au fost la origina mişcării, un Verlaine, un Mal- larme, a celor care au fost vremelnic încorporaţi în ea, un Barres, un Valery, un Gide... iar, pe deasupra tuturor, plutind, această credinţă pe care a avut-o toţi simboliştii: transcederea vieţii prin vis, himeră şi forţă a poeziei. Alături de această manifestare, o expoziţie care, timp de 6 luni a făcut vâlvă la Paris, a readus în actualitate opera picturală a lui Cezanne şi, în acelaşi timp, l-a situat definitiv, 30 de ani după moartea lui, la locul pe care acest precursor al întregii picturi moderne îl merită în istoria artei. 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alte amintiri au fost consacrate, în acest an, lui George Sand, dela a cărei moarte s’au împlinit în Iunie 60 de ani, şi lui Boileau, pe care criticii francezi l-au comemorat zilele trecute, ca pe un ctitor al corporaţiei, la 300 ani dela naşterea lui. N’a fost o come- morare de mare fast. Abia o masă, pe locurile pe unde a trăit, şi al cărei menu a reprodus pe cel din vestitul Repas ridicule. Sărmanul Boileau, care suferise în ultimul timp nenumărate săgeţi şi o trecere ce ameninţa să fie definitivă în rândul paginilor necitite din manuale, s’a văzut astfel actualizat şi a căpătat în orice caz o compensaţie pe care, peste veacuri, o meritau calităţile sale de vervă, bun simţ, şi ura sa pentru tot ce e prefăcut şi ne- sincer, calităţi în definitiv foarte franţuzeşti şi, de ce nu ? foarte moderne. Printre celelalte evenimente care merită menţiune, sunt trans- formările suferite de Muzeul Luvru unde, în mod treptat, de luni de zile, vechile săli sunt preschimbate, aşezarea tablourilor şi luminarea lor fiind modificată, după decenii de neschimbare, într’un spirit mai nou, bazat pe toate cuceririle unei tehnici care, în cele din urmă, trebuia să pătrundă şi în arta de a prezenta şi de a face să fie gustate capodoperile plastice. Luminate indirect, prin reflectoare, în sălile deschise în timpul nopţii, statuile anti- chităţii, Venus din Millo şi Victoria din Samotracia, au apărut publicului care vine la Luvru din toate colţurile lumii ca o reve- laţie nebănuită. Efortul Luvrului se situează astfel pe drumurile pe care toţi cei care caută un exemplu bun ar trebui să-l urmeze. Odată cu schimbarea de regim guvernamental din vara trecută, se pare că scriitorii francezi vor beneficia sau vor suferi, şi o schimbare de regim al profesiunii lor. In adevăr, ministrul Edu- caţiei Naţionale din Franţa a anunţat un proiect de lege pentru o reglementare nouă a dreptului de autor care, dela 1791 şi 93, de când Adunările Constituante şi Convenţiunea I-au recunoscut, n’a mai suferit în Franţa nici o modificare. In spiritul noii legis- laţii, se pare că este ideea de a integra pe scriitori în cadrul unei categorii de muncitori, la fel ca toate celelalte, legăturile dintre ei şi editor fiind supuse condiţiilor unui contract definit în litera legii. Şi acest proiect a fost un prilej de multiple discuţii, fără ca până astăzi un acord să pară că s’ar fi făcut între scriitori, editori şi ministru. Dintre cărţile apărute în cursul anului, şi atât cât ne îngădue perspectiva, încă prea apropiată, pe care avem, acea care pare că va rămâne sigur este impresionantul Journal d’un cur4 de campagne, pentru care Georges Bernanos a obţinut Marele Premiu de roman al Academiei Franceze. Carte patetică, situată pe un plan înalt spiritual, de o turburătoare analiză sufletească, exprimând foarte bine în sufletul unui tânăr preot drama « mi- ACTUALITĂŢI FRANCEZE 225 siunii» sale, care este drama întregului tineret de astăzi, romanul acesta e o carte care va rămâne. Vâlvă au făcut în acest an două cărţi extrem de deosebite: Vhomme, cet inconnu de d-rul Carell, carte de medicină şi sumă a cunoştinţelor medicinei care s’a bu- curat de un imens succes în lumea cetitorilor de literatură şi Les Jeunes filles de Henri de Montherlant, care a trezit discuţii cu ecoul încă viu. Iar acum în pragul acestui sfârşit de an, se pregăteşte marea luptă pentru cel de al 33-lea premiu Goncourt, pentru care doi scriitori par să plece favoriţi: cel clasat, ca să zicem, aşa al doilea anul trecut, Maxence Van der Meersch, autorul romanului Empreinte du Dieu şi Maurice Ayme, cu romanul Moulin de la Sourdine. Iar, pentru premiul Femina, ce se decerne în acelaşi timp cu celălalt, culisele şoptesc numele lui Louise Hervieu, autoarea romanului Sangs şi al lui Elvire Pelissier. Dar soarta acestui nou scrutin care va fi hotărîtă în ziua când apar aceste rânduri, nu va decide însă decât soarta unei cărţi ce nu mai face parte din anul 1937 şi a cărei carieră va începe şi se va înscrie în anul care vine. ION I. CANTACUZINO 15 REVISTA REVISTELOR STREINE REVUE DE PARIS Anul 43 — Nr. 22 D. Theodor Wolff, fost prim-redactor al ziarului « Berliner Tageblatt», unul din cei mai de seamă gazetari germani dinaintea erei naţional-socialiste, publică, sub titlul « O plimbare într’un parc », un articol interesant asupra stării de spirit a împăratului Wilhelm al Il-lea, în preajma războiului mon- dial. împăratul şi cancelarul său, Bethmann Hollweg, sunt înfăţişaţi ca doi jucători nechibzuiţi şi incapabili şi, potrivit observaţiei unui ambasador ita- lian, « cu mult mai puţin criminali decât am gândi şi de o mie de ori mai proşti decât am crede », Ce a putut îndemna pe Wilhelm al II-lea să facă jocul primejdios al aristocraţiei austriace şi să se pună, împreună cu poporul său, la dispoziţia acelora care voiau să declanşeze războiul? Până acum, îşi dăduse seama, în trei rânduri, de prăpastia în care Austria voia să-l târască şi refuzase cu energie să o urmeze. Iată însă, că, de data asta, îşi pune curajul şi sabia în serviciul alianţei cu Austria. « Până acum însă, ori de câte ori Austriacii îi prezentau spre semnătură o poliţă în alb, ori de câte ori i se ceruse să pronunţe, nu cuvinte sonore şi trecătoare, ci ultimul cuvânt, se trezise şi scăpase de cei ce-1 asediau, câteodată, e adevărat, graţie ajutorului altora». De ce oare îl părăseşte instinctul său sigur în momentul critic ? «Iată adevărul: Wilhelm al II-lea nu credea în primejdie: refuzase să creadă că va fi poate obligat să-şi ţie angajamentele. Ideea că această even- tualitate s’ar putea produce pătrundea numai până în pragul spiritului său, însă îi interzicea accesul. Ţarul ? Toţi monarhii dădeau înapoi în faţa ideii de a trage spada pentru o cauză atât de greu de apărat, în favoarea ucigaşilor moştenitorului unui tron. Nu spusese oare contelui Szoegăny că Rusia va cugeta de două ori înainte de a purcede la arme şi că nu era nicidecum gata de război? Acesta nu era un clişeu de circumstanţă; Ţarul nu încetase, în ultimele zile, să explice pesimiştilor şi scepticilor, motivele care impuneau Rusiei menţinerea păcii. Nu părăsise ea pe Nikita şi nu acceptase, de voie de nevoie, după ce fusese obligat să înghită anexarea Bosniei, ca accesul la Mare al Serbiei să fie interzis ? » REVISTA REVISTELOR 227 « Sărmanul Ţar ar vrea el să deslănţuiască un război în care şi-ar juca tronul ? Wilhelm al II-lea era de altfel convins, şi garanta că o schimbare de atitudine a României era cu neputinţă sub domnia lui Carol, un Hohen- zollern. Regele Victor Emanuel nu-i deschisese de curând, la Veneţia, inima franco-fobă a Italiei ? Incontestabil că lovitura de forţă a Austriei împotriva Serbiei va fi urmată de mare sgomot, de un acces de furie şi de o criză gravă; autorii ei se îmbarcau pe vreme furtunoasă, şi aventura comporta riscuri serioase. Insă lumea va vedea ridicându-se în mijlocul furtunei, ne- clintit şi calm, un Roland german sub trăsăturile împăratului şi va admira chipul în care o voinţă de fier poate stăpâni elementele naturii *. « Mintea lui Wilhelm al II-lea nu strălucea prin limpezime şi logică. Când apleca urechea grijilor inoportune, când acelei voci interioare care îl consola şi îl liniştea; curajul său nu era lipsit de nervozitate, după cum dovedesc notele marginale scrise la repezeală pe bordul vasului Hohenzollern şi care parcă sunau alarma. Şi aci, în cursul crucierei sale nordice, Wilhelm face figură de nerăbdător însetat de acţiune, însă, ca şi în cazurile precedente, dacă nu îi era teamă de război, e pentrucă nu credea că va fi război, şi nu era însetat de acţiune decât pentrucă vocea aceasta, care-1 liniştea, îi spunea că nu va fi obligat de a îndeplini fapte mari *. Hotărîr'le definitive cu privire la deslănţuirea războiului s’au luat în cursul unei plimbări în parcul castelului din Potsdam, de Wilhelm al II-lea, Bethmann-Hollweg şi subsecretarul de Stat Zimmermann. .. .« De sigur, nici el (Bethmann-Hollweg) nu voia războiul, şi la capătul drumului anevoios care i se deschidea în faţă nu vedea decât un însemnat succes diplomatic: situaţia Austriei consolidată prin umilirea Serbiei, redusă la tăcere; un aliat preţios care va fi recunoscător naţiunii amice pentru cre- dinţa ei; în sfârşit, valoarea conducătorilor germani recunoscută de toată lumea, atât de adversarii din afară cât şi de batjocoritorii dinăuntru; Rusia şi Franţa, întărâtate de propria lor slăbiciune, acuzându-se reciproc şi cer- tându-se, amândouă decepţionate de Anglia care le dădea o nouă dovadă de perfidie. In criza bosniacă, Biilow bluffase, obligând prin atitudinea sa fermă, pe Ruşi şi clica lor, să părăsească partida. Şi altă lume învăţase arta de a bluffa. Bethman ştia precis unde voia să ajungă; era deci cu totul inutil de a consulta şi a introduce în secret cutare persoană sau cutare alta; nu avea nevoie de nimeni *. Şi iată că, fără să consulte pe altcineva, cei trei parteneri iau hotărîri capitale, care aveau să provoace măcelul ce a însângerat mai bine de patru ani omenirea cilizată. D. Marcel Thiăbaut începe publicarea unui studiu remarcabil despre Tolstoi şi ceea ce numeşte el «Ies fruits du journal-intimisme *, care corespunde unei strădanii interesante de a restitui evoluţiei lui Tolstoi, o unitate de gândire care nu i se atribue de obicei. Teza d-lui Marcel Thiă- baut este că Tolstoi a avut obiceiuri de jurnal intimist care i-au determinat, în acelaşi timp, şi viaţa şi opera, şi care i-au provocat şi criza. Exaltat de cadrul pe care i-1 oferea natura în Caucaz, Tolstoi a fost pe punctul de a 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ieşi din cercul infernal al contradicţilor sale intime. Războiu şi pace este adevăratul « bilanţ o al lui Tolstoi, în care-şi recapitulează toate datele vieţii. « Se întoarce spre trecut, caută concluziile experienţelor pe care le-a trăit, şi examinează valoarea morală a situaţiei sale actuale; în fond, scrie romanul anilor săi de ucenicie, şi-şi cântăreşte prezentul. In timp ce îndeplineşte această muncă uriaşă, îşi întrerupe aproape cu desăvârşire jurnalul său intim, căci, încă odată, acest roman care este propria lui sumă, o prezentare însufleţită a problemelor sale interioare, a investigaţiilor sale, se substitue jurnalului. E un jurnal intim recapitulativ şi transpus pentru mulţime i>. , Nr. 23 D. Marcel Thiăbaut continuă studiul său despre Leon Tolstoi, în care prezintă pe autorul marei epopei Război şi Pace sub un aspect cu totul nepre- văzut. Tolstoi ajunge la concluzia că eul n’are nici eficacitate exterioară nici libertate, şi se simte prizonierul acelui inutil « el însuşi ». Căci Tolstoi măr- turisea: o Sunt singur cu mine şi sunt o povară pentru mine însumi. Nu pot ieşi din mine însumi ». Drama sa interioară şi-a ajuns punctul ei culminant în clipa când a avut revelaţia subită că până acum nu luptase decât împotriva iluziilor şi fantomelor, şi că eul nu există. « A crezut că deţine dela Sf. Marcu şi dela Sf. loan, pentru întâia oară, acest adevăr liberator: iubind pe aproape scapi din .încătuşarea eului şi descoperi, pe cale de consecinţă, că această încătuşare era iluzorie >. Tolstoi concepe religia ca un dialog între om şi Dumnezeu şi, de acum înainte, se întoarce cu tărie şi hotărîre împotriva tuturor « soluţiilor » pe care crezuse de datoria sa să le accepte anterior şi, înainte de toate, împotriva religiei celorlalţi. Concepţia socială a lui Tolstoi are ca punct de plecare această doctrină: « Ştiu că eu n’am nevoie de Stat şi n’am nevoie să mă izolez de celelalte na- ţiuni. Ştiu că eu n’am nevoie de toate instituţiile guvernamentale actuale. Ştiu că eu n’am nevoie, nici de administraţie, nici de ttibunale; ştiu că eu n’am nevoie să atac oamenii celorlalte naţiuni ». Deci nici ceilalţi nu au ne- voie de toate acestea. S’a scris că Tolstoi a fost răspunzător de revoluţia rusă şi cel mai de seamă precursor al bolşevismului. D. Marcel Thiebaut susţine că este vorba de unele din erorile grosolane de care istoria abundă. « Tolstoi, care a pregătit întronarea bolşevismului, ar fi urît pe bolşevici. I-ar fi pus exact pe acelaşi plan cu Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare. Revoluţia la care s’a gândit Tolstoi a fost cea religioasă, iar bolşevismul a ucis religia; revoluţia la care s’a gândit Tolstoi ar fi suprimat Statul, iar Lenin l-a întărit mai mult decât oricând; revoluţia lui Tolstoi ar fi fost * interioară, pacifică », ar fi pus « non-violenţa » în rândul dintâi al tuturor datoriilor, iar bolşevicii au făcut să curgă sângele în valuri. Revoluţionarilor contemporani, acelora pe care i-am numi astăzi militanţi, Tolstoi le arunca aceste cuvinte pline de dispreţ: « Poporul, spre binele căruia lucraţi şi vă agi- taţi, nu vă cere şi nu are nicidecum nevoie de ceea ce căutaţi să realizaţi prin mijloace atât de grosolane. El v’a judecat la adevărata voastră valoare.......... REVISTA REVISTELOR 32 9 Nu sunteţi decât nişte paraziţi nocivi trupului Rusiei, căruia îi vărsaţi sân- gele şi îi transmiteţi putreziciunea voastră...i>. De altminteri, Lenin nu se înşelase în ce priveşte deosebirile adânci care opuneau tolstoismul bol- şevismului. Tolstoi e mare, scria el în 1908, însă, respingând politica şi predicând non-violenţa, a fost « oglinda slăbiciunii, a laşităţii înnăscută a mujicatului înstărit ». A jucat « pe inocentul satului » şi a predicat « unul din principiile cele mai ignobile din lume: religia, tendinţa de a înlocui preoţii-funcţionari de Stat prin preoţi de convingere, adică cultivarea cleri- calismului celui mai rafinat şi, prin aceasta, cel mai desgustător *, Un an după moartea lui Tolstoi, Lenin scria că apostolul dela Iasnaia- Poliana era impregnat de acel spirit oriental care neagă progresul omenirii şi ajungea la concluzia că «doctrina sa era esenţialmente utopică şi reac- ţionară ». D. de Fels publică un articol important despre Oficiul grâului, iar d. E. Gaspardone un studiu de erudiţie despre săpăturile din Indochina. MERCURE DE FRANCE Anul 47 — Nr. 922 — T. CCLXXII Ce e rasa ? D. Henri Marţial, care tratează despre rasă şi imigraţie, o defineşte astfel: «Ansamblul unei populaţiuni ale cărei caractere psihologice sau manifestate (limbă, în deosebi) şi trăsături antropologice constituesc în timp (istorie), o unitate distinctă ». In realitate, trebue să acordăm cuvântului rasă două sensuri a căror simultaneitate nu pare să fi fost percepută: un sens origină şi un sens rezultat; numai acesta din urmă contează în materie de imigraţie, căci o rasă în 1930 nu poate fi ceea ce a fost acum 6.000 sau 20.000 de ani. Rasa rezultă din metisaj care, oricum ar fi, se opune rasis- mului. Metisajul — un bun metis fiind un om a cărui psihologie se înca- drează exact în aceea a mediului înconjurător — nu trebue să fie lăsat în voia întâmplării, ci trebue să fie obiectul unei selecţiuni serioase, care e cu atât mai importantă în materie de imigraţie, cu cât străinul introdus într’o colectivitate nouă pentru el, poate să joace în cadrul ei un rol activ de fer- ment, ferment distructiv dacă psihologia sa se opune aceleia a colectivităţii şi, dimpotrivă, ferment binefăcător, când calităţile sale se adaptează bine solului şi rasei pe care o întăreşte. REVUE DES DEUX MONDES Anul 106 — Voi. 36 — 2-e livraison In seria « siluetelor străine », d. Verax publică un portret interesant al d-lui general Metaxas, preşedintele consiliului de miniştri al Greciei. Gene- ralul e un bărbat solid construit, simplu în ţinută, gesturi şi cuvânt; are faţa rotundă, sprâncene stufoase, frunte lată; în dosul ochelarilor, ochii au scânteieri latente, care cresc câteodată şi înlocuesc cuvinte de prisos. Primitor şi natural în gesturi, interlocutorul său e îndată izbit de luciditatea sa de spirit şi de impresia de putere şi de echilibru. Generalul se trage dintr’o fa- milie aristocrată din insulele ionice, originară din Byzanţ. După căderea 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Constantinopolului sub Turci, familia sa emigrează in insulele greceşti, dând Bisericii ortodoxe şi armatei veneţiene o serie de prelaţi şi de căpitani. Generalul Metaxas a intrat în 1890 in armata greacă. După ce ia parte la războiul din 1897, frecventează între 1899 şi 1903 cursurile academiei militare din Berlin. Venizelos îl ia de şef de cabinet, însă Metaxas nu este un simplu aghiotant, ci un consilier tehnic ascultat, iar mai târziu va juca un rol însemnat în negocierile care au urmat celor două războaie balcanice. In 1920 intră în vâltoarea luptelor politice şi se opune la campania din Asia Mică, prevestind că va fi un dezastru pentru grecia. îşi dă demisia din armată când Stratos îi oferă portofoliul războiului, pe care-1 refuză. După executarea lui Gunaris şi a celorlalţi miniştri ai regelui Constantin, toţi antivenezeliştii îşi întorc privirile spre el; deabia acum se pune în fruntea opoziţiei. Se cunoaşte rolul pe care l-a jucat înainte şi după restaurarea regelui George al II-lea. Anul 106 —■ Voi. 36 — 3-e livraison D. Maurice Garţon studiază proiectul de lege asupra drepturilor de autor care, conchide autorul, are cel puţin un avantaj: acela de a pune pro- bleme, în toată sinceritatea lor, de a aduce o nouă definiţie a dreptului de autor, ceea ce constitue o inovaţie, şi de a indica prescripţii interesante de care trebue să se ţină seamă. DIE MUSIK Anul XXIX — Nr. 2 In lumina perceptelor naţional-socialiste, transpuse în artă, d. Gerhardt Pietzsche se dedă la consideraţiuni interesante şi îndrăzneţe în ce priveşte «libretul operei moderne * şi menirea operei contemporane. Ne aflăm în plină criză a creeaţiei artistice, care se concretizează prin nevoia unui nou stil muzical, ce nu se va impune decât în clipa în care vom reuşi să ne desbărăm de concepţiile artistice ce ne-au călăuzit până acum, şi vom învinge idealul muzical valabil încă în zilele noastre. E ciudat că, în legătură cu aceasta, nu s’a pus niciodată accentul pe libret, în operă, cu toate că textul şi partitura constituesc o unitate, unul neputând fi imaginat fără celălalt. Criza operei nu poate fi explicată însă numai prin librete slabe, căci sunt multe opere care au la bază librete destul de bune, ci trebue pusă în seama unei deficienţe, care ţine nu numai de texte şi de partituri, ci de concepţia de viaţă care e la însăşi temelia operei. Ce e în fond opera ? Produsul « artificial», construcţia conştientă de a reînsufleţi drama antică. Izvorîtă din strădania artiştilor ce roiau în veacul al XVI-lea în jurul Curţilor florentine a Medicişilor, de a reînvia cultul artei antice, a ajuns o fabulaţie naivă, acompaniată de muzică, e adevărat că fas- tuoasă şi spectaculoasă, menită să desfete şi să înveselească, fie curţile prin- ciare europene, după modelul creeat de Ludovic al XlV-lea la Versailles, fie burghezia cosmopolită a Veneţiei. REVISTA REVISTELOR 231 Aci îşi are originea prima criză a operei, căreia i-a urmat alta, la jumătatea veacului al XVIII-lea, ca o reacţiune împotriva stilului anacronic umanistic şi baroc, şi a libretelor şablonarde. Burghezia mijlocie care începe să aibe acces în sălile de spectacol, se ridică împotriva internaţionalismului în artă şi cerea o operă naţională. Lupta împotriva operei italiene şi franceze începe în Germania, şi acum nu e vorba de probleme de stil sau de criterii artistice, ci de sentimentul naţional care reacţionează împotriva operelor de artă care-i sunt străine. Dar nici această criză nu a putut periclita existenţa operei, căci iată că opera naţională ia naştere simultan în Italia, Franţa, Anglia şi Germania. Evoluţia operei în veacul al XlX-lea notează multe fluctuaţiuni, iar crizele parţial izvorîte din ele sunt repede învinse,- prin recursul la o tehnică nouă. < Muzicanţii şi poeţii trebue să se considere iarăşi exponenţii sau, mai bine zis, purtătorii de cuvânt ai comunităţii poporului. Ei nu trebue să umble pe căile lor propii, fără consideraţie pentru cei ce-i urmează. Nu are nici un rost ca un scriitor să plămădească un material dramatic bun, care-1 interesează şi pe care-1 trăeşte, dacă acest material nu e ancorat în simţirea şi în ideile poporului său. E indiferent dacă va da acestui material o întruchipare sce- nică care să corespundă sentimentului romantic, clasic sau baroc, adică unei expresii a generaţiilor trecute. Nu va cuprinde niciodată în el expresia epocei sale şi nu va fi considerată de comunitatea sa ca exponent al voinţei şi simţirii ei». « Poetul şi muzicantul contemporan trebue să ne dea ceea ce poate să ne emoţioneze. Trebue să se coboare în popor şi să înveţe ce simte şi cum gân- deşte poporul. Trebue să aibă curajul să dea iarăşi o expresie artistică gân- dirii, sentimentului şi voinţei poporului său, aşa cum au făcut şi compozitorii veacului al XVIII-lea. Trebue să înveţe odată să renunţe la ambiţia de a zămisli « opere de artă de valoare eternă * pentru a-şi clădi astfel o « statuă 1. Căci dacă va rămâne autentic şi veridic, va găsi rezonanţă în inima poporului său şi va reuşi să soluţioneze şi problema care ia naştere din talentul său şi din poporul său, pentru a creea, inconştient, valori eterne ». In sumarul acestui număr, figurează şi următoarele studii: Muzica uma- nistică de Egert, Valoarea pedagogică a orgei de Rehberg, Cercul prietenilor lui Richard Wagner în exilul dela Zurich de Gross, Dela maţele de oaie la corzi, Revoluţia muzicală a d-lui Engelsmann, Idei şi propuneri în vederea completării studiului profesional al muzicei, cât şi cronici şi însemnări asupra activităţii muzicale din Germania: operă, concerte, radiofonie, discuri, cărţi, editură şi reviste muzicale. LE M O I S Nr. 70 Revista care este în pragul celui de-al şaptelea an de apariţie, se prezintă sub un aspect nou, justificat astfel în avertismentul care-1 desluşeşte: «îm- părţirea în trei părţi, în loc de şase, răspunde grijii primordiale de a da mai multă coeziune rubricelor înrudite, de a mlădia un cadru care, în forma sa nouă, oferă avantajul de a se adapta mai uşor mişcărilor capricioase ale vieţii *. 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D. Florian Delherbe, analizând devaluarea francului francez, sub titlul sugestiv: «Falimentele naţionale trezi-vor cooperaţia internaţională?», după ce examinează reacţiunile pe care le-a pricinuit acest eveniment mondial, încheie astfel: «Alinierea monetelor înfăţişează aspectul unei diversităţi haotice. Des- ordinea monetară nu face decât să reflecteze diversitatea economiilor naţio- nale. Fiecare din ele are de rezolvat problemele ei particulare şi va continua să le treacă înaintea oricărei consideraţii de înţelegere internaţională. Totuşi, din 1933, economiile anglo-saxone s’au însănătoşit mai repede decât celelalte, ceea ce le permite astăzi să dea economiei mondiale un început de directivă care-i lipsea. Insă acţiunile directoare nu vor exercita puterea lor decât în funcţie de echilibrul lor intern ». ' D. Renâ Gast ridică problema devaluării ideii comuniste în opinia radi- cală, care s’a manifestat cu ocazia congresului partidului republican radical şi radical-socialist francez dela Biaritz, unde partidul, această aripă burgheză a guvernului Blum a reacţionat energic împotriva comunismului care-şi afirmă tăria în Franţa, bazat pe cele 72 de mandate ce deţine în Camera Deputaţilor. Discutând repercusiunile tragediei spaniole asupra politicei europene, d. Pierre Descaves conchide aproape profetic: « însângerată şi deja îmbucătăţită, Spania de mâine, oricare ar fi ea, va deschide în viitor, în viaţa internaţională, cu un proces de succesiune, o permanentă ocazie de intrigi, de neîncredere şi poate chiar de conflicte. Şi pu- tem afirma că, o bucată de timp, Spania va juca în Europa rolul omului bolnav». Problema spaniolă este tratată şi de d. Louis Lonay care încearcă să dea o < explicaţie a Spaniei », plecând dela « permanenţa sentimentală şi pasională » a poporului spaniol: « Războiul civil are mai multe semnificaţii. Pe plan economic, înseamnă că venitul ţării a scăzut la jumătate şi că sistemul în vigoare pentru producţie şi repartiţie a acestui venit este cu desăvârşire desechilibrat. Independen de cine va fi învingătorul, va trece timp ca să se puie bazele unui nou sistem Pe plan sentimental, războiul civil manifestă permanenţa spaniolă. Insă sfâr-, şitul probabil arată că metodele care au reuşit la Valmy sunt anacronice şi că ultimul cuvânt aparţine forţelor organizate şi comandate. In definitiv, faptul nou în istoria Spaniei e că ea iese la suprafaţă din diversitatea ei, şi că e pe cale să-şi cucerească, în sângele războiului civil, un sentiment naţional. Po- porul capabil de asemenea minune e plin de sevă şi de viitor *. Câteva pagini simţite despre Hugo Wolf, muzicianul nebun de poesie, semnează d. Georges Poupet: « Hugo Wolf ne-a apărut ca unul din cei mai dramatici eroi ai luptei dintre geniu şi om. Nu ştia încotro se îndrepta şi totuşi, totul în viaţa lui pare să fi fost îndreptat către un scop bine definit. Când fu gata să-şi transmită me- sajul, după ani plini de durere cum puţini oameni le-a fost dat să cunoască, apăru şi demonul său, făcându-1 să treacă dela euforie la mizerie, pentru a-1 părăsi numai în clipa în care sarcina sa fu îndeplinită: câteva lieduri de neuitat ». REVISTA REVISTELOR 233 Cronica spectacolelor analizează ultimele noutăţi ale teatrelor pariziene: Madame Bovary în adaptarea lui Gaston Baty, Le camelot de Roger Vitrac, Geneviive şi Le mot de Cambronne de Sacha Guitry, iar în cadrul informaţiei literare, se găseşte, sub titlul « Chronique de Roumanie», o notă despre d, Lucian Blaga, cu prilejul alegerii sale la Academia Română. Pe lângă acest material, revista de sinteză a activităţii mondiale conţine articole, note şi cronici care îi dau caracterul unui caleidoscop al activităţii omeneşti, în toate domeniile şi din întreaga lume. ROMÂNEŞTI SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ An 1. No. 11. —Noemvrie 1936 D. profesor Guşti semnează articolul « învăţăminte şi perspective din a treia campanie a echipelor studenţeşti », în care expune în rezumat reali- zările de ordin practic ale acestei activităţi, dar mai ales se ocupă cu impor- tanţa sa din punctul de vedere al * * pedagogiei naţionale ». Foarte semnificativă scrisoarea ţăranului Silvestru Guşă, publicată în întregime în cuprinsul acestui articol. Este un mişcător document uman, de o sinceritate de expresie remarcabilă. D. Traian Herseni studiază cinci « Gospodării ţărăneşti din Nereju», lăsând să vorbească dela sine elementele strict documentare ale cercetării sale. Procedeul său este riguros informativ. Ni se oferă imaginea minuţioasă a unei gospodării nerejene, inventariate până la cel din urmă detaliu, astfel încât lectorul e pus în situaţia de a-şi reprezenta întreaga viaţă ce se desfă- şoară în acest cadru. * Un inventar, pentru cine ştie să-l examineze cu atenţia — observă cu justeţe d. Herseni — exprimă în deajuns starea şi felul de civilizaţie, nevoile oamenilor şi ordinea de însemnătate a acestor nevoi, ca şi influenţa trecu- tului, a categoriei sociale din care fac parte gospodarii, influenţa orăşenească, etc. « Mai fiecare lucru este o mărturie într’un fel sau altul, a oamenilor, a lucrurilor, a întâmplărilor şi a stărilor în care se află ». Dintre cronici şi documente, reţinem paginile d-lui P. Ştefănescu despre « Ion Cocul, zodierul şi vraciul din Iurceni > — admirabil text de psihologie ţărănească, transmis cu o vizibilă fidelitate de limbaj. GÂNDIREA Anul XV. Nr. 10. —Decemvrie 1936 D. Lucian Blaga publică un eseu «Despre Mituri». Observaţiile d-lui Vasile Băncilă despre «Noua generaţie » aduc într’o dezbatere, pe care o socoteam încheiată, concluzii scrise cu liniştea peda- gogică obişnuită acestui eseist de ton potolit. D. Ovidiu Papadima, care semnează cronica literară, este un bun în- drumător de lectură. 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CONVORBIRI LITERARE August—Octomvrie 1936 D. profesor I. Petrovici evocă «O figură uitată: Andrei Naum ». Este vorba despre un camarad de tinereţe, autor al unor versuri, publi- cate postum, căci Andrei Naum a murit în război, înainte de a-şi fi putut realiza o carieră literară foarte modest începută. Versurile, reproduse cu o devoţiune uşor de înţeles, nu sunt de sigur convingătoare din punct de vedere literar, dar silueta celui ce le-a scris se desprinde cu melancolie şi cu o trăsătură de umor delicat, din paginile d-lui I. Petrovici. Câteva « note dintr’o conferinţă * publică d. Ion Pillat, sub titlul * Poezia pură şi Eminescu ». Sunt preocupări de exegeză politică modernă, cărora d. Pillat se sileşte a' le găsi un sprijin ilustru in trecut. Cu titlu de curiozi- tate, să menţionăm scrisoarea trimisă de G. Sorel in 1920 d-lui A. Slătineanu, care o publică acum într’un articol despre Sorel şi Lenin. REVISTA DE DREPT PUBLIC Anul XI. Nr. 2—3. Aprilie—Septemvrie 1936 Un articol de strictă specialitate publică d. Woline, profesor la Facul- tatea de drept din Poitiers: « Nature juridique de la concession de mines *. Dimpotrivă, articolul profesorului Mirkine-Gaetzâvich * L’âvolution con- stitutionnelle de l’Europe» defineşte mai mult o poziţie doctrinară, decât simple fapte de ordin istoric. Studii şi articole semnează d-nii M. Hacman, Erast Tarangul, Oct. Io- nescu, V. Al. Georgescu. GÂND ROMÂNESC Anul IV. Nr. 10—11.—Octomvrie-Noemvrie 1936 D. Petre Georgescu scrie o cronică informată despre populaţia studen- ţească a Clujului în raport cu a celorlalte universităţi româneşti. Sunt reflexiile unui profesor asupra problemelor de viaţă universitară, reflexii grave, spri- jinite pe un serios material documentar şi pe o cunoaştere directă a chestiunii. Descongestionarea universităţilor, organizarea învăţământului tehnic su- perior, selecţia riguroasă a valorilor sunt criteriile acestui articol. PAGINI BASARABENE Anul I. Nr. X—XI. — Octomvrie—Noemvrie 1936 Un număr dedicat poeziei de toamnă. O adevărată antologie, care pleacă dela Eminescu şi Macedonsky, pentru ca trecând prin Arghezi, Blaga şi Bacovia, să ajungă până la cei mai tineri poeţi de azi. Tipărită in excelente condiţii, revista aceasta îndeplineşte un rol de pro- pagandă literară, cu atât mai preţioasă, cu cât se exercită în Basarabia, unde generaţii noi de cetitori sunt pe cale de a fi treptat câştigate literaturii ro- mâneşti. REVISTA REVISTELOR 235 «Paginile basarabene * ar trebui insă să-şi adâncească semnificaţia lor provincială. Ele nu sunt o revistă bucureşteană apărând întâmplător la Chi- şinău, ci o revistă regională cu o fereastră deschisă spre întreaga viaţă cul- turală a ţării. A N I Revistă de Cultură Armeană Anul I. Volumul IV. —Noemvrie 1936 Foarte variat sumar, în întregime dedicat problemelor de viaţă armenească în legătură de pe o parte cu anumite chestiuni de interes local românesc. D. profesor N. Iorga semnează un scurt articol « Ceva despre poezia din Evul Mediu ». D. K. H. Zambaccian scrie despre « Vechi draperii de altar în biseri- cile armene din Moldova ». REVISTA SCRIITOARELOR ŞI SCRIITORILOR ROMÂNI Anul X. Nr. 10—11.—Octomvrie—Noemvrie 1936 Un fragment din « Diana * viitorul roman al d-lui E. Lovinescu, ne Iasă să bănuim că autorul încearcă de astădată o nouă formulă literară. E o schiţă de satiră socială, pe care psihologismul rece şi uneori abstract al cărţilor sale precedente, nu-1 prevedea. Părintele Gala Galaction publică două pagini de evocare a unei viziuni marine, scrise cu o înfiorată melancolie de apus. MUZICĂ ŞI POEZIE Anul II. —Noemvrie 1936. —Nr. 1 D. Em. Ciomac a întreprins traducerea poemului lui Edmond Fleg « Oedip », poem ce consfitue, după cum se ştie, libretul operii lui George Enescu, reprezentată pentru prima oară anul trecut pe scena Operii Mari din Paris. Găsim în numărul de faţă al revistei « Muzică şi Poezie » tabloul ultim al actului al doilea. D. Adrian Maniu publică patru poeme, dintre care transcriem «Al- tarul din Peşteră *: . (Ca un vânat încolţit în viziunea lui, Regele — cu barba vâlvoi şi ochi verzui, A intrat în munte, sunând cornul de zimbru, Şi din adânc a vuit cântec negru. Cei din urmă credincioşi, istoviţi, sângerânzi S’au împărtăşit — nici în moarte blânzi, Bând setoşi mătrăgună şi laur, Din odoarele cu pui de aur. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In vrere dârje, deasupra sorţii, străbătută, Să rămâe neînvinşi sub pământ înfrânt Paznici pentru ţara pierdută 1). De un deosebit interes şi documentar, şi artistic, sunt textele folklorice pe care le tipăreşte d. Const. Brăiloiu. « Voi spune totuşi (precizează d. Brăiloiu) — ceea ce încă nu s’a spus niciodată limpede — că aceste cântece nu sunt bocete, cum li s’a zis greşit. Sunt cântări rituale, mai bine zis ceremoniale, cântate de femei «anumite » care nu pot fi rude de aproape ale mortului, la anume vreme după anume legi. Bocetul este cu totul altceva: o revărsare melodică a părerii de rău. Textele culese de d. Brăiloiu trebue neapărat cetite în întregime. Sunt aci frumuseţi folklorice nelămurite. Transcriem câteva fragmente: — Bradule, bradule, Cin’ ţi-a poruncit De m’ai coborît Dela loc pietros La loc mlăştinos. Dela loc cu piatră Aicea la apă ? — Mi’ mi-a poruncit Cine-a pribegit, Că i-am trebuit ’ Vara de umbrit, Iarna de scutit. La mine-a mânat Doi voinici din sat Cu părul lăsat, Cu capul legat, Cu rouă pe faţă, Cu ceaţa pe braţe, Cu berde la brâu, Cu colaci de grâu, Cu securi pe mână, Merinde de-o lună. • Eu de-aş fi ştiut N’aş mai fi venit Eu dacă ştiam Nu mai răsăream Când m’au doborît Pe min m’au minţit C’au zis că m’or pune REVISTA REVISTELOR 237 Zână la fântână Călători să-mi vină Dar ei că m’au pus In mijloc de câmp La cap de voinic, Câinii să-i aud A lătra pustiu Ş-a urla mutiu Şi să mai aud Cocoşii cântând Muierii mimăind Şi preoţii cântând; Ploaia să mă ploaie Cetina să-mi moaie; Vântul să mă bată Cetina să-mi cadă; Ninsoarea să ningă, Cetina să-mi frângă, Eu dacă ştjam, Nu mai răsăream, Eu de-aş fi ştiut N’aş mai fi venut. AZI Anul V. Nr. 25. — Octomvrie—Noemvrie 1936 D. Anton Holban continuă a publica lungul său studiu despre Marcel Proust. Sunt însă mai mult notele de lectură ale unui cetitor, decât studiul analitic al unui critic. E de făcut o observaţie cu privire la celebra sonată a lui Vinteuil, despre care d. Holban spune lucruri de mult rezolvate în istoria literară proustiană. Cităm: «Dar după capriciul liricei melodice şi după fraza care revine... aş re- cunoaşte mai degrabă pe Cezar Franck». Din fericire, critica literară nu trebue să-şi facă o problemă din această chestiune. Proust însuşi a dat cele mai precise explicaţii asupra sonatei lui Viijteuil, în lunga şi cunoscuta dedicaţie către Jacques de Lacratelle. Reproducem pasajul exact din această dedicaţie, tocmai pentru ca lectorul să o poată confrunta cu textul d-lui Anton Holban: « Mes souvenirs sont plus prăcis pour la Sonate. Dans Ia mesure ou la răalită m’a servi, mesure trâs faible â vrai dire, la petite phrase de cette So- nate, et je ne l’ai jamais dit â personne, est (pour commencer par la fin), dans la soirăe Saint-Euverte, la phrase charmante mais enfin mediocre d’une so- nate pour piano et violon de Saint-Saens musicien que je n’aime pas. (Je 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vous indiquerai exactement le passage qui revient plusieurs foia et qui ătait le triomphe de Jacques Thibaud). Dans Ia mSme soirăe, un peu plus loin,' je ne serais pas surpris, qu’en parlant de la petite phrase j’eusse pensă ă l’En- chantement du Vendredi Saint. Dans cette mfime soirăe encore (page 241) quand le piano et le violon gămissent comme deux oiseaux qui se răpondent, j’ai pensă ă la sonate de Franck (surtout jouăe par Enesco) dont le quatuor apparaît dans un des volumes sui van ts. Les trămolos qui couvrent la petite phrase chez les Verdurin m’ont ătă suggărăs par une chose de Schumann. EUe est dans la mfime soirăe Verdurin un ravissant morceau de piano de Faură *. In acelaşi număr al revistei « Azi *, d. Zaharia Stancu publică un ciclu de poeme inedite, din care îl reţinem primul, foarte frumos — nu însă fără a ne aminti un ecou din Iuliu Săvescu: Numele tău, simplu, ca al Maicii Domnului Mă înfăşură cald, ca un şal, Zac uitat la porţile somnului Cu ochii spre celălalt mal. Paşii cenuşii ca paşii zorilor Pe unde or fi ? Nu-i mai aud. Cu inima, clopot al florilor, Sun către nord, sun către sud. REVISTA INFANTERIEI Anul XXXX, Nr. 10 Publicaţiile de specialitate nu sunt de sigur destinate marelui public şi nici chiar celor doritori de o cultură generală. Totuşi în ^asemenea publicaţii se pot găsi discuţii şi expuneri, care corespund preocupărilor vii ale unei epoce. In vremurile acestea nu sunt lipsite de interes, amănuntele de mai jos, redate după un specialist german. « Stabilindu-se principiile conform cărora se va desfăşura atacul cu carele, autorul trece la organizarea apărării anticar (menită să combată carele de asalt, tancurile, N. R.). EI admite că o singură lovitură în plin este suficientă pentru a scoate din luptă un car. Pentru a obţine însă acest efect, trebuesc utilizate tunuri cu proectile de ruptură de calibru între 37—47 mm. Greu- tatea tunului anticar, în baterie, va varia dela 250—450 kg, în raport cu mărimea câmpului de tragere orizontal şi vertical, şi dacă este sau nu pre- văzut cu scuturi. Presupunem că o piesă anticar va scoate din luptă în mediu 3 care. Asupra acestei proporţii ar putea fi angajate de sigur discuţiuni, dar este incontestabil că tunul anticar fix, bine camuflat, are o superioritate considerabilă, în ceea ce priveşte precizia tragerii, faţă de carul de luptă, ce este greoi şi foarte bine vizibil, încât coeficientul luat pare admisibil. Cum pe un km front vor acţiona în mod normal 25 care de luptă, ajungem la concluzia că pentru o apărare anticar eficace, sunt necesare 8 piese. REVISTA REVISTELOR 239 Pe de altă parte, socotind că o divizie va apăra în mod normal un front de 8 km, rezultă că divizia ar trebui să fie dotată cu 64 piese antitanc, cifră care pare foarte ridicată. Totuşi, după părerea autorului, în practică, acest număr nu va putea fi micşorat în mod sensibil, căci trebue avut în vedere că inamicul ar putea ataca, cu o dotaţie dublă, în zonele de efort. Pornind deci dela premisa dotării diviziei cu 64 piese anticar, autorul trece la rezolvarea problemei foarte importantă: Cum trebue condusă şi executată apărarea anticar ? In această privinţă, pot exista numai două soluţiuni diametral opuse. Prima, de a ocupa dela început tot frontul cu aceste piese, şi a două de a le ţine reunite înapoi, angajându-le numai la nevoie, în sectorul în care se pro- duce atacul cu carele. Soluţia a doua este considerată de autor mai convenabilă, căci respectă principiul economiei forţelor. In acest caz, divizia de infanterie ar dispune de o unitate de artilerie anticar, compusă din circa 60 piese, ce s’ar găsi sub ordinele directe ale comandantului de divizie. Piesele anticar vor fi duse spre amplasamentele de tragere, trase fiind de autotractoare «tousterrains *. Când o divizie este chemată să ocupe un sector de apărare, comandantul artileriei anticar recunoaşte direcţiunile cele mai favorabile de atac pentru carele de luptă, şi alege, în raport cu ele, zonele de amplasamente cele mai avantajoase pentru artileria anticar şi accesul spre ele. Amplasamentele care asigură camuflajul pieselor până în momentul deschiderii focului şi oferă un câmp de tragere de cel puţin 500 metri sunt considerate ca avantajoase. Când sunt indicii că un atac inamic cu carele de luptă este iminent, piesele anticar ocupă amplasamentele alese. Dar totdeauna, atacatorul va căuta să execute atacul prin surprindere şi nu este deloc exclus ca apărătorul să fie realmente surprins. Despre cuprinsul în general al revistei vom menţiona judicioasa comentare a Regulamentului Infanteriei, cu privire la formaţia rezervelor care întăresc batalionul în atac, de d-nii maiori Petrescu Alexandru şi Teodorescu Grigore. Impresia noastră e că în general în R. I. se face prea mult loc discuţiilor cu caracter mecanic de şah chiar în tactică, unde o concepţie modernă ar trebui să impue un spirit viu, adaptabil oricărei împrejurări con- crete, nu situaţiei mărunte şi abstracte care presupun situaţii ce nu se întâlnesc niciodată. Se ajunge altfel la automatizare. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU. Libertatea mărilor şi prizele maritime.. epuizat Au apărut: BIBLIOTECA « ENERGIA » M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelîer de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN............................................................. L. F. ROUQUETTE. In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMĂNDA. . ALAIN GERBAUI/T. Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta în deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume) .................................................... RENE) BAZIN. Pustnicul din Sahara, vieaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ................................................ MI HAI SADOVEANU. Vieaţa lui Ştefan cel Mare (Ediţia a IlI-a)................. C. ARDELEANU. Domnul Tudor (Ediţia a Il-a).................................... R. P. HUC. Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . HOMER. Odiseea, traducere în proză din limba elină de E. LOVINESCU (Ediţia a Il-a) . JAKOB WASSERMANN. Vieaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIO- CULESCU .................................................................. H. M. STANLEY. Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE . R. M. HUC. In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂBUŢĂ........... F. YEATS-BROWN. Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU .... JAKOB WASSERMANN. Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SĂNGIORGIU DEAN FARRAR. St. Winifred sau şcoala şi lumea ei, traducere din limba engleză de W. şi C. NOICA .................................................................. A apărut: BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ. Ing. I. ORBONAŞ. Manual de atelier mecanic..... Au apărut: BIBLIOTECA « ARTISTICĂ O. HAN. Sculptorul D. Paciurca, cu 24 de planşe. AI,. BUSUIOCEANU. Andreescu................... A„ apărut: BIBLIOTECA « ORAŞE » MIRCEA DAMIAN. Bucureşti, cu 48 de planşe............................... TUDOR ŞOIMARU. Constanţa, cu numeroasg ilustraţii în text............... Au apărut: BIBLIOTECA « DOCUMENTARĂ » Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de RADU CRUTZESCU.......... ELENA G-ral PERTICARI-DAVILA. Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila .... E. DVOICENCO. începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu ................ Au apărut: BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ 9 CONST. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, ediţia Il-a, revăzută şi adăogită, cu numeroase ilustraţii în text................................................... Dr. G. BANU. Sănătatea poporului român.................................. SCRIITORII ROMĂNI CONTEMPORANI Au apărut: Romane JOACHIM BOTEZ. însemnările unui Belfer............................... . . C. GANE. Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text . . . . ADRIAN MANIU. Focurile primăverii şi flăcări de toamnă................... SĂRMANUL KLOPŞTOCK. Feciorul lui Nenea Tacite Vameşul, II............... LUCIA DEMETRIUS. Tinereţe................................................ N. M. CONDTESCU. însemnările lui Safirim, I.............................. N. M. COND1ESCU. Peste mări şi ţări, cu 20 acuarele originale de S. MtJTZNER . . . . Au apărut: Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară.................................... PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II...................................... G. M. CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri.................................. N. IORGA. Oameni cari au fost.........'.................................. EM. CIOMAC. Viaţa şi opera lui Richard Wagner........................... M. D. RALEA. Valori..................................................... N. IORGA, Oameni cari au fost, II........................................ ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre I, L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—12) G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, II, III........................ C. ANTONIADE. Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquecento........... N. IORGA. Oameni cari au fost, III....................................... ALICE VOINESCU. Montaigne............................................... EM. CIOMAC. Poeţii armoniei, I........................................... G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, IV şi V........................ PERPESSICIUS. Menţiuni Critice III....................................... DRAGOŞ PROTOPOPESCU. Fenomenul Englez.................................... N. IORGA. Sfaturi pe îniunerec......................................... . Lei 40 » 40 » 20 > 60 » 30 » 30 » 30 » 30 » 60 » 40 » 60 * 40 > 43 > 40 fio Lei 8o Lei 60 » 120 Lei 120 > 80 Lei 70 » 200 60 Lei 200 » 200 Lei 60 » 160 » 60 5 70 » 50 » 60 > 800 Lei 60 » 80 > 60 0 80 » 60 » 50 » 90 » 40 $ 140 • 70 * 90 » 70 » 60 0 150 » 90 100 ** 90 Au apătut: versuri DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo....................................Lei 60 Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERI AN.* 60 G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU ........................ 40 G. GREGORIAN. La poarta din urmă . ...................................... 60 ADRIAN MANIU. Cartea Ţârii .............................................* 40 G. LESNEA. Cântec deplin.............................................s 40 GEORGE SILVIU. Paisie psaltul spune................................... «* 40 V. CIOCALTEU. Poesii.................................................* 60 N. DAVIDESCU. Helada.................................................» 60 N. DAVIDESCU. Roma...................................................* 60 ION POGAN. Zogar....................................................... » /o RADU BOUREANU. Golful Sângelui.......................................» 50 ION MINULESCU. Nu sunt ce par a fi..................................... » 5» VIRGIL CARIANOPOL. Scrisori către plante............................... » 40 ADRIAN MANIU. Poesii din Carmen Sylva..................................zoo M2HAIL MOŞANDREI. Singurătăţi (poeme) ..................................* 40 CICERONE TEODORESCU. Cleştar (poeme)................................... 50 ■ EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI. Versuri...............................................Eei 100 TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU apărut: ^ GALA GALACTION Cântarea cântărilor................................................. gratuit Cartea lui Iov............................................. » Elemente............................................................. * Eciesiastul şi Cântarea Deborei...................................... a SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut: ' E. MADACH. Tragedia omului, traducere In versuri din limba maghiară de Oct. GOGA . • . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiana de A. MARCU . » 40 M. CHOROMANSKI. Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . » 50 R. L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU. » 50 Au apărut: BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMANEASCĂ D. D. ROŞCA. Existenţa tragică................................................ Lei 60 T. VIANU. Estetică, voi, I...................................................... » 100 PETRE PANDREA. Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu.................» 60 LUCIAN BLAGA. Orizont şi stil....................................................» 60 M1RCEA ELIADEî. Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne ............* 200 T. VIANU. Estetică, voi. II.................................................... * 100 C. RĂDULESCU-MOTRU. Românismul, Catehismul unei noui spiritualităţi ........ » 60 ALEXANDRU CLAUDIAN. Originea socială a filosofici lui Augustie Comte.............* 70 BIBLIOTHfiQUE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut: . G. I. BRĂTIANU, Napoleon III ei Ies naiionalitis............................... Lei 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI, 1934. *935 Ş* 1936 Au apărut: VLADIMIR CAVARNALI. Poesii............................................. . Lei 20 EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme . » 40 HORIA STAMATU. Memnon, versuri.................................................. 1 40 DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri.................................* 40 EMIL CIORAN. Pe cuhnile disperării..................................... . » 50 CONSTANTIN NOICA. Mathcsis...................................................... » 40 ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr............................................ * 20 VIRGIL GHEORGHIU. Marea vânătoare................................................• 20 SIMION STOLNICU. Pod eleat.......................................................» 20 ION BIBERI. Thanatos.............................................................» 60 V. GEORGESCU. Drept şi vieaţă.................................................. » 40 AL. DIMA. Zăcăminte folklorice in poesia noastră contemporană................... * 40 •Swo tipar: ST. TEODORESCU. Spre un nou umanism COMPOZITORII RUMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU, Sonatină pentru pian şi violină ............Lei 120 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascai Ca'.argi, 39 — Bucureşti, I — Telefon 240-70 206-40 M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ — BUCUREŞTI C. 42-791