REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL III. . i SEPTEMBRIE 1936 Na. 9. T. ARGHEZI.......... GH. BRĂESCU......... G. BACOVIA ....... ANIŞOARA ODEANU . . . L. IEREMIA.......... ION PETROVICI....... SEXTIL PUŞCARIU. . . . G. CĂLINESCU........ D. I. SUCHIANU...... EM. BUCUŢA.......... ŞERBAN CIOCULESCU . . Versuri . . ........483 Amintiri . . ........49i Versuri . . ........5” Peter . . . ........512 Spicuiri din «El Oraculo ma- nual» al lui Baltasar Graciân 543 Rimini-San Marino-Ravena . 548 Rostiri şi forme şovăitoare . 566 Al. Depărăţeanu şi Al. Sihleanu 583 Estetica Mioriţei...............622 Scrisori trimise de Titu Maio- rescu lui Duiliu Zamfirescu 639 Caragiale şi poezia.............660 C R O N I C I DESPRE AUTENTICITATE de Vladimir Streinu (671); CRONICI EN- GLEZE: HOUSMAN ŞI CHESTERTON de Dragoş Protopopescu (675); NOTĂ DESPRE LITERATURA DRAMATICĂ de Mihail Sebastian (679); POETUL ŞI BIOGRAFUL SĂU de Camil Baltazar (683); JURNALUL LUI JULES RENARD de Edgar Papu (686); CRONICA PLASTICĂ de AL Busuioceanu (696); ŞTEFAN LUKIAN de K. H. Zambaccian (701); ACTUA- LITĂŢI FRANCEZE de Alexandru Vianu (704); ANALELE DE PSIHO- LOGIE de C. Noica (708); ALEXANDRU VIANU de C. P. (711). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL 240 PAGINI 25 LEI R E VISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARA DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEt I. AL. BRÂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (I.I — 1.V.I934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 3 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI EXEMPLARUL 25 LEI o o 1.000 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL III, No. 9, SEPTEMBRIE 1936 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ IATĂ, SUFLETULE ... Lui Walt Whitman Iată, sufletule, stihuri fără chip, Fără sunet şi fără de răspuns, De pulbere şi de nisip. Primeşte-le, murmură-le. Cuviincios m’apropii iar de tine Fiindcă mă tem şi fiindcă te-am văzut Sălbatec şi neliniştit. Dau adăpost subt un acoperiş cu mine Lui Dumnezeu şi marilor minuni. Cum aş putea să nu mă ’nfricoşez ? Le-am rupt să curgă fără şir, Metanii deslânate, Horbote, petice, borangicuri, frunze. Aş încerca să stăm din nou la şoaptă După ce dansurile s’au oprit Şi a tăcut orchestra. Vreau să vorbim în graiuri desfăcute Şi deslegând cuvântul de cuvinte S’alegem înţelesurile pe sărite. Alt’dată, am grăit în stihuri încălţate Croite măsurat şi ’mpodobite. Am ostenit să-mi fie strânsă limba în coturni Şi vreau s’o las să umble de acum desculţă. DUREREA MEA... Durerea mea de Vineri Duminica-i mai dulce O gust mai mult când sună un clopot dintr’o turlă. De ziua săptămânii mi-e milă şi mi-e silă, Anu-i opac şi vremea s’a ’ngroşat. Mă chiamă ora din trecutul isprăvit Şi nu e loc să ies din cea de-acum, Prin funingini şi scrum. Timpul însă-mi este scump Căci mi se pare că-i al meu In vitejie şi ’n înfricoşare. Eşti un erou ? Eşti un fugar ? Omule, purtat ca o manta, târîş. Din şapte nasturi mai atârnă cinci. Doi s’au pierdut. Unul a rămas pe munte, Altul a căzut în râpă. Auzi-1, cade în eternitate. ■ TOT O SARICĂ Tot o sarică mă încape Gros şi slab, mare şi mic. Făcându-se pentru mine pitic, M’a bătut pe umăr Dumnezeu Cu mâna lui femeiască. Tu eşti? m’a întrebat: te cunosc. Nu am ştiut răspunde. Eu eram ? eu nu eram ? Cum putea să mă cunoască? Mă cunoşti, Doamne, din vie, Din lume, din farmece, din schit? O să-mi spuie altădată, Dumnezeu, In ceasurile mici din amurg, Când vom vorbi în patru ochi. Dar când voi pleca într’acolo Pot să iau cu mine O carte groasă Şi câinele meu de acasă? MAI MULT PĂMÂNT Duc pământ pe tălpi Cât cuprinde pământul. Mi-am făcut opinci din şesuri, Corăbii din talaze Şi din vânturi aripi. Mai multe ape clocotesc în mine Decât în matca mării, Mai multe stele au sclipit, Văzduh mai mult a fugit, Umbră mai multă a trecut Prin păsurile sufletului Decât printre piscuri. Drumeţul îngheţat pe creste A fost adus pe targă. Incălzeşte-i mâinile, maică, Subt icoane, Luminează-1 cu candela. E bine în chilia ta, E bine în sufletul tău. Dă-i puţintică miere şi-o prescură, Ţine-1 o sută de ani ascuns, S’asculte noaptea Lângă mâinile tale îmbătrânite, Toaca blândă de utrenii. SINGURE VIN Singure vin lucrurile din trecut, Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră. Vin din buruienile vremii, Din catifeaua putregaiului, Din iasca lui, din pluta scorburoasă, însoţite de zboruri de libelule. Tristeţile de demult, Dintr’alte vieţi ale vieţii. Unele mă ştiu, altele m’au uitat, Mi-e frig... Cum o chema nu mi-a spus, Am văzut-o de sus încă o dată. De două ori o am văzut, înstrăinată. O dată la fântâna Samaritencii, O dată pe stradă, subt umbrelă. Nu mai e fata sveltă cu doniţa pe umăr, E un lucru, amestecat Cu lucrurile fără umbră. TOATE STELELE Toate stelele care au trecut Prin zăbranicul meu S’au ridicat într’alte roiuri, Intrând într’alte nopţi. Erau în plopi, s’au prins în brazi. Erau în chiparoase, au intrat în tei. Au fost în fântână, sunt în ceruri. Bunădimineata, luceafăr! Geana de argint tremură ca zaua. Ai fost pe un pieptar de fier Şi-ai răsărit în zare. Bunădimineaţa, fetelor! O să pliviţi până la scăpătat Cu fotele întoarse peste brâu, Stelele întârziate, încolţite în pământ. DE PE PODUL RÂULUI De pe podul râului M’am uitat în unda lină, Prin care s’a strecurat Fumul vremii albastru. Au trecut înnot pasările albe, Cenuşii şi pestriţe, împinse de umbră de sălcii. Au trecut şi luntrile, Au trecut şi îngerii oglindiţi. Peste umărul meu se uita în ape Mulţimea. > M’am ridicat: podul era pustiu, M’am aplecat: mulţimea s’a întors. Am vorbit şi nu mi s’a răspuns. Se uita şi un copil în râu, Uimit şi el de frumuseţea lui. Vezi să nu cazi! Vezi să nu cazi! DORMI ? Dormi, sufletul meu? Te-ai culcat? Plouă şi mi s’a urît singur. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Şi n’am băgat de seamă Când ai închis oblonul din grădină Tărcat cu dungi egale de lumină. Am bătut încet în fereastră Şi iar am bătut, mai tare, Şi am intrat în încăperea ta. Curată rânduială 1 Cartea sta deschisă la pagina albă, Toate paginile cărţii erau albe. Ce citeai tu într’o carte fără slove ? Patul era nedesfăcut. Cearşaful nou, perina proaspătă. Unde ai plecat? Unde umbli noaptea singuratic? încălţămintea ţi-este neatinsă, Nu-i gunoi la tine. Te ’mbraci cu cămaşă de piatră Şi te încingi cu funie de-argint. Tu n’ai nici sudoare, Nici praf, nici scuipat. Un ac mă înglodeşte ’n inima străpunsă, Medicule fără de prihană. Sau e un cui dela Crucificat Sau un ghimpe din cununa lui. Vindecă-mă, suflete. Vin’ acasă, suflete. Adu leacuri, suflete. T. ARGHEZI AMINTIRI ŞCOALA FIILOR DE MILITARI. — SCHITUL LUI TĂRÂŢĂ. EXAMENELE DE FINE DE AN. — PĂRĂSIREA ŞCOLII Târîş-grăpiş, am trecut când corigent, când repetent dintr’o clasă într’alta. Pentrucă mă băteam cu toţi băieţii din mahala, epitropul şi mătuşile declarară într’un glas că numai şcoala militară îmi va veni de hac. Nu se învaţă carte, ziceau ele, dar te muştrulueşte de-ţi merge untu. In această nădejde, nu mai învăţam nimic. — De ce nu înveţi, mă băiete ? mă întrebă profesorul de latină. — Eu am să intru în Şcoala Militară, n’am nevoie de latină. « Nu ştie, el are să intre în Şcoala Militară. ..», — strigau băieţii în cor, ori când eram chemat la lecţie. Din balconul institutului, un balconaş mic, şubred, de unde pornea un jghiab răzimat de marginea unei haznale —instala - ţiune primitivă de tout-â-l’egout—ascultam, vara, marşul cor- niştilor şi fericeam băieţii din şcoala militară, care se duceau la instrucţie să se joace de-a soldaţii, cu muzică şi puşti adevărate. Am cunoscut mai târziu această fericire. N’o doresc nimănui. Ce am suferit câţiva ani de zile, ajunge — socot — să-mi răscum- păr cu prisosinţă, partea mea de rai. Disciplina oarbă şi fără raţionament era baza educaţiunii, încredinţată elevilor din cla- sele superioare şi unui mănunchi de ofiţeri, aleşi printre cei mai energici. Trebuia să circuli cu mâinile la vipuşca pantalo- nilor. Nu te puteai mişca nespionat. In clasă, în dormitor, la masă, te duceai cu frontul, după laborioase alinieri, comandate pe neîntrecute, cu voci capabile de efectivul unei brigade, numai de elevii din ultimul an, care se iniţiau, pe rând, în secretele 492 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE artei militare. Pedepsele curgeau ca ploaia, pentrucă ai miş- cat în front, pentrucă ai întârziat la front, pentrucă ai vorbit în front, şi, slavă Domnului, azi ştie orice tivii, în front nu se vor- beşte. Zelul educatorilor, de a scoate oameni de treabă din copiii care făceau disperarea familiilor, era explicabil: programul era atât de încărcat, încât nu ne puteam întâlni decât la front. Acolo se puteau urmări greşelile. Natural, pedepsele erau variate şi porneau, cum cere pedagogia, dela simplu la compus. Cea mai simplă era să stai de santinelă, echipat de război, în frig, pe sală, în faţa uşii dela camera ofiţerului de serviciu, pe când ceilalţi dormeau duşi. Am zis că pedepsele erau gradate. Aceasta nu împiedica să fii observat cu predilecţie, să iei deodată toate pedepsele de arest, închisoare şi carceră pe care, ca să te conformezi peda- gogiei, le executai pe rând. Sistemul era ingenios. O pedeapsă atrăgea pe alta şi erau atâtea reguli, că izvorul pedepselor era nesecat. Ieşeam din meditaţia de seară, istoviţi şi flămânzi, pentrucă eram tineri, munciţi ca robii şi mâneam pe sponci. Stăm zgri- buliţi de frig, cu mâinile îngheţate, tunşi chilug şi ascultam descoperiţi, în viscol, «ruga» sunată cu fălcile umflate peste măsură, de un biet cornist, care servea ţara scoţând note false dela rinichi. Adevărata şcoală a disciplinei era însă în dormitor. închi- puiţi-vă o sală lungă, cu pături uniforme şi noi, inferiorii în cămăşi de noapte, scurte, aliniaţi la marginea paturilor, aliniate şi ele, aşteptând, înţepeniţi de aşteptare, cu hainele frumos păturite în palmă, inspecţia caporalilor, care îţi bateau panta- lonii în nas, să-ţi dovedească că nu i-ai scuturat, îţi rupeau toţi nasturii dela manta, să-ţi arate că se clatină, sau îţi descoseau pe de-a’ntregul un crac de pantaloni şi trebuia în urmă să-l coşi în târziul nopţii, la lumina lămpii. N’aveai scăpare nicăieri. Nebunia disciplinii cuprinsese pe toată lumea. Ofiţerii tineri în haine lucitoare erau ignoranţi şi brutali. Un cizmar, care întârziase să strângă din dormitor căputele ce trebuiau reparate în timpul nopţii, a fost dus în pumni de locotenentul de ser- viciu, dela un capăt la celălalt al dormitorului, unul înaintând, AMINTIRI 493 celălalt retrăgându-se cu ochii ţintă în ochii superiorului, beat de furie nepotolită. A doua zi, soldatul a fost internat la infir- merie, cu fălcile umflate, bolnav — zicea doctorul — de oreion. Vă închipuiţi acum, de ce, într’o dimineaţă, ne-am trezit amuţiţi de surprindere, lipsiţi de răcnetele superiorilor, care întovărăşeau de regulă semnalul deşteptării, cântat de cornist pe sală, cu ecouri infernale. O veste se strecură printre noi, grăbită ca o nenorocire: «A fugit clasa a patra !», elevii care vegheau la menţinerea disciplinei cu puteri discreţionare. Vă mărturisesc, spre ruşinea mea şi a celorlalţi, ne părea rău. Ii iubeam la fel cu câinele care linge mâna ce-I loveşte. De altfel eram totdeauna gata de iertare. O vorbă mai dulce, o familiaritate binevoitoare a superiorului, opreau lacrimile gata să cadă, ştergeau ruşinea afrontului. Rătăceam ca nişte copii rămaşi de capul lor. E drept că repu- blica n’a durat mai mult ca aceea dela Ploeşti. Ca şi regii, supe- riorii nu mor niciodată. Ierarhia armatei are o parte admira- bilă; fiecare inferior devine superior la rândul vechimii, la alegere sau accidental. Clasa a treia a luat locul clasei a patra. Viaţa militară, întreruptă un moment, îşi reluă firul cu impul- sivitate proaspătă, sporită de ambiţia noilor comandanţi, care ţineau să se arate vrednici de înaintaşii lor. i » Ne găseam pe la începutul lunii Iunie şi ne pregăteam de examene, cuminţiţi de grijă. Nu se mai ţineau meditaţii şi pro- fesorii nu mai veneau la şcoală. Elevii, împrăştiaţi, citeau pe capete, refugiaţi în colţuri de linişte: sub scări, la mansardă, în dosul stivelor de lemne din fundul curţii. Dar evenimentul ne înfierbântase judecata. Nu se mai ţinea nimeni de carte. Grupuri, grupuri de elevi discutau cu aprindere împrăştiindu-se repede când se ivea superiorul, înştiin- ţându-se, reciproc, în caz de primejdie. Circulau fel de fel de zvonuri. Unii susţineau că băieţii din clasa a patra au trecut Prutul pe la Ungheni şi s’au înrolat în armata ţarului. Alţii, mai bine informaţi, afirmau că, îmbarcân- du -se la Constanţa, au fost prinşi de Turci şi duşi la Constanti- nopol. In cele din urmă, aflarăm că vitejii—îndrăzneala lor ne aiurise de admiraţiune — în cap cu sergentul major, şeful pro- moţiei şi băiatul comandantului şcoalei, erau pe drumul de 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE costişe ce duce la Vaslui şi în Bucureşti. Sculaţi în puterea nopţii, se zicea că au sărit peste zidul care ne despărţea de palatul lui Grigore Sturza. Prinţul sau beizadea Viţel, cum îl numeau ieşenii, pentrucă ridica în puterea braţelor un viţel luat dela ţâţa vacii, cu care se exercita zilnic fără să simtă sporul greutăţii, avea zic, şi el un băiat la noi în şcoală, pe Dimitrie Sturza, după numele unuia din strămoşii lui, care trăise refugiat de mult în Spania. Băiatul aprovizionase pe evadaţi cu mâncare şi tutun, iar prin- ţul— afirmau'cei iniţiaţi — le dăruise cu mâna lui o pungă cu galbeni, să aibă de cheltuială. Mai târziu, ne-a spus domnul Vasile, portarul şcoalei, că elevii au plecat frumuşel pe poarta mare, în zorii zilei, spunându-i că se duc, cum era regula, în fiecare Duminică la baie, pe plutoane cu noaptea în cap. Scopul lor era să se prezinte la Bucureşti ministerului de războiu, ca să pro- testeze împotriva unei legi nesăbuite. Se plănuise, în adevăr, ca absolvenţii şcoalelor militare, să nu treacă fără concurs la cele superioare din Bucureşti, urmând ca cei rămaşi fără loc să-şi încerce norocul în alte şcoli, unde de altfel, nu s’ar fi putut înscrie din cauza deosebirii de program. Când am cunoscut adevărul, sufletul nostru s’a umplut de jale. Eram indignaţi gândindu-ne la suferinţele camarazilor noştri mai mari, care plecau voiniceşte, îndurând privaţiuni de tot felul, expuşi Ia cine ştie ce pedeapsă, pentru ca să protesteze împotriva unei măsuri ce le ameninţa viitorul, care, în definitiv era şi al nostru. Discutam aprinşi pe grupuri. In curând gru- purile se împuţinară îngroşându-se. Nu mai exista ierarhie. Un suflu de revoluţie clătina minţile tuturor. Se ridicaseră ora- tori să arate că este o mişelie din partea noastră, să stăm indi- ferenţi, să mâncăm cireşi şi bunătăţi de tot felul, cumpărate peste gard dela băcănia lui Arghiropol, cu riscuri mari, e drept, dar de care camarazii noştri erau lipsiţi şi rătăceau, expuşi să moară ca nişte martiri pentru interesul nostru. Ofiţerii se sileau să împrăştie grupurile, care plecau de aici să se formeze din nou mai încolo. Comandamentele recoman- daseră prudenţă, pentru a nu zădări spiritele. Lucrul se simţise. Disciplina întemeiată pe brutalitate, dispare odată cu cauza care o produce. De altfel nu erau decât opt carcere şi o sală de închisoare, iar noi eram mulţi. Nu se poate lupta cu mulţimea, AMINTIRI 495 sigură de impunitate. In cele din urmă conciliabulele încetară. Hotărîsem în secret să ne solidarizăm cu clasa a patra, să fugim cu toţii. Nu ştiu care dintre noi afirmase sentenţios că o trupă sub arme nu se poate aresta. Se impunea, aşa dar, să fugim înarmaţi. Era pe lângă o che- stiune de demnitate, să nu semănăm — disciplina nu-şi pierdea dreptul — a o ceată de derbedei^ şi o chestiune de prudenţă elementară, căci ne aşteptam, Doamne fereşte, la orice primejdie, bunăoară, o luptă cu trupele din garnizoană, venite în urmărirea noastră. N’aveam cartuşe, e adevărat, în schimb învăţasem deja atacul cu baioneta la Copou, unde umpleam câmpul cu urletele noastre victorioase, jinduiţi de ofiţerii instructori dela dorobanţii cu schimbul, care ne dădeau de exemplu cu înjurături admirative. Aleseserăm dintre noi câţiva şefi, jurându-le solemn prin ridicare de mâini, cum obişnuiau cavalerii de Malta, că ne vom supune orbeşte. Atotputernici erau Gorănescu Alexandru, băiatul unui general dela Focşani, şi Savel Mânu, nepotul ministrului de război, făuritorul legii care ne răsculase. Hotărîrea luată, trecurăm milităreste la acţiune. Trebuia să mergem în dormitoare să ne luăm armele. Camerele de dormit erau împărţite pe plutoane, despărţite printr’o sală lungă, care lega cele două aripi, încuiate din cauza evenimentelor. Trebuia, aşa dar, să intrăm şi să coborîm pe scara principală. Ferestrele dela cancelaria comandantului dădeau în sala, prin care trebuia neapărat să trecem, pentru a ridica puştile dela rastele. S’a recomandat, fireşte, conspiratorilor, linişte şi prudenţă, dându-li-se instrucţiuni să se plece, să se târască când vor trece pe sub ferestrele trădătoare. Unii s’au conformat, alţii cei intransigenţi — au trecut sfidători, agale, iuţind fără voie ultimii paşi, singura dovadă de slăbiciune, care păta, oarecum, curajul lor. Fricoşii treceau furişându-se neîndemânateci, ple- când capul, ridicând spinarea şi mai ales puşca, pe care o ţineau ca lumânarea la înviere, în loc s’o culce de-a-lungul pământului. Această defilare de ţevi pe dinaintea ferestrelor sfârşi prin a atrage atenţiunea comandantului. Nu i-a fost greu ofiţerului trimis în recunoaştere să dea peste noi care aşteptam, leoarcă de năduşeală, să ne strângem toţi în sala de dans, de unde urma să fugim pe poartă. 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ce căutati aci ? > — Să trăiţi, don’ locotenent.. . — Marş ! ’ Ne-am împrăştiat ca potârnichile. Numai capii răscoalei veneau, ce-i drept, liniştiţi în urma fugarilor, privindu-i cu dis- preţ, cum se grămădeau să-şi lepede puştile ca să nu fie bănuiţi. In curte, adunară sfărâmăturile, îndemnându-le din nou la luptă, înălţat pe o droşcă veche, Gorănescu ţinu un discurs înflăcărat, arătând că: Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor. Nu voiam nici unul să purtăm jugul. Am fost chiar de părere să plecăm imediat, idee care a fost combătută, arătându7se că trebue să luăm mai întâi masa. Această părere a întrunit toate sufragiile şi ne-am dus în sufragerie, înţeleşi ca la sfârşitul mesii, la un semnal dat de Gorănescu, care se va ridica în picioare să ralieze pe credincioşi, strigând: «Cu Dumnezeu şi pentru clasa a patra, înainte ! », mulţimea să scoaboare repede pe scări, con- dusă de mine, care în calitate de ieşean, trebuia să-i scot pe dru- mul cel mai scurt, afară din oraş. La semnalul convenit, am năvălit în massă, urlând nu ştiu pentru ce, înfierbântaţi de grozăvia actului ce săvârşeam, îndrep- tându-ne în dezordine, gonind parcă ne-ar fi urmărit cineva, speriaţi de tropăiturile noastre pe şoseaua bătută în exerciţiile zilnice. Dar deodată, la colţul grădinii, ne oprirăm încremeniţi, ca şi cum s’ar fi sfârşit pământul. In grădina din faţa şcoalei coman- dantul— colonelul Macarovici—discuta liniştit cu Ralet, vesti- tul profesor de matematici. Dar şeful nu ne dete răgaz: «înainte, băieţi!». După o scurtă ezitare, am pornit ca o trombă, ieşind pe poarta şcoalei, sub ochii comandantului, care ne privea cu bra- ţele încrucişate, neclintit ca o statuie de piatră. Dar Dumezeu a vrut, se vede, să arate dela început, calea greşită pe care apucam. Spusesem băieţilor din vreme, să apuce cum vor ieşi din şcoală, pe prima stradă ce se ivea la dreapta. AMINTIRI 497 De acolo, să scoborîm pe la Râpa Galbenă, să ajungem în şesul Bahluiului. Rămăsesem în urmă. In faţa şcolii noastre se afla un pen- sionat de domnişoare, cu o stradelă ce ducea la clădirea aşezată în fundul curţii, — palatul Vogoride, în care petrecusem primii ani de şcoală. Cuprinşi de panică, fugarii se aruncară în stra- delă ca într’o vâltoare, de unde puteau fi scoşi ca din oală. Stri- gam răguşit, disperat, ca unul ce mă socoteam răspunzător de catastrofă: «înapoi, înapoi...». La ferestre, fetele, claie pe grămadă, fluturau frumuşele, batiste minuscule. Dar cine să le bage în seamă ? Pornirăm în aceeaşi dezordine şi fugind mereu, coborîrăm pe strada Carp şi de aci ieşirăm prin Râpa Galbenă, în dosul gării, afară la câmp. Vestea se răspândise în oraş cu iuţeala fulgerului. Lumea curioasă se adunase alergând, îngroşată de ceata derbedeilor care se ţineau de noi. Părinţi şi corespondenţi ne urmăreau în tră- suri, implorându-şi fiecare odrasla să se întoarcă înapoi. — Gregoire, striga bătrânul cu conul Neculai G..., fecio- rului său, băiat întârziat, intrat în şcoală ca prin minune chinuit de ticuri nervoase căpătate în viţiul care vestejeşte copilăria... Gregoire, ecoute le conseil de ton pere... — Non, papa, răspunse Gregoire, care fusese crescut de guvernantă, je ne peux pas trahir mes camarades. In sfârşit, ne oprirăm pe marginea Bahluiului. Soarele scă- pătase. Suflând greu, ştergându-ne de năduşeală, liberaţi de robia disciplinei, ne întocmirăm din obişnuinţă, în front. înre- gistrasem defecţiuni mari. Rămăsesem numai vreo patruzeci din câţi plecasem. Ivirea neaşteptată a colonelului în faţa şcoalei fusese dezastruoasă. Părinţii se depărtau frângându-şi mâinile. Corespondenţii dădeau din umeri, ameninţând cu fulgerele familiei. De curioşi ne cotorosirăm luându-i la goană. Apoi plecarăm în marş militar, tăcuţi, fără să ştim încotro mergem. Noaptea se lăsa repede. Zoriţi să ne punem la adăpost, cău- tam drumuri lăturalnice, ne strecuram prin văgăuni, mergând pe după dealuri, printre vii, urmăriţi cu ochi bănuitori de vieri, care ne aţineau calea cu parul în mână, cu flinta la spinare. Luna se urca senină. Cerul era ciuruit de stele. Adieri uşoare de vânt ne răcoreau frunţile. > 32 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără îndemnul nimănui am încetinit mersul şi prinserăm a cânta în cor romanţa la modă: » Ştii tu când te ţineam pe braţe, Când îmi jurai amor, ştii tu... cu voci sentimentale, cuprinşi de dorinţi nelămurite. Ajunsesem fără veste într’o pădure de mesteacăni. Din tufe săreau licurici desemnând în aer traiectorii scurte, luminoase. Ne oprirăm căzând în iarbă, fără a ne depărta prea mult, simţind nevoia de a fi împreună. O linişte măreaţă ne cuprinse, lăsându-ne robiţi ca de vrajă. Lumina lunii albă, cernută prin desişul frunzelor imprima în jurul nostru horbote delicate. Arome tari de mentă, de leuştean ne ameţeau, gata să aţipim, legănaţi de ţârâitul neîn- trerupt al greierilor. Un fluerat subţire, care se întări încet, treptat, desfăcându-se într’o cascadă de triluri lungi ce se rosto- goleau ca nişte perle, ne lăsă fără suflet, cu ochii umezi de recu- noştinţă, încrezători în puterea Celui de sus, pe care ne bizuiam în taina sufletului nostru. împărtăşania era atât de completă, încât ne ridicarăm turburaţi să pornim fără îndemn, zoriţi parcă să ne îndepărtăm de locul crimei, siguri că nu mai aveam nimic de aşteptat. Ieşind din dumbravă, ne-am îndreptat, spre muchia dealului, călăuzindu-ne, sătui de singurătate, de lătratul câinilor ce se auzea de departe, sperând să dăm de sat sau mai de grabă peste stână, judecând după bucii de lână albă, rămaşi dela oi în spinii tufelor de porumbele. N’am mers mult. Lătratul câinilor se apropia, îndesindu-se pe acelaşi glas vestitor de oameni. Ne-am pomenit deodată în faţa unei clopotniţe împresurate cu ziduri de cetate, ce se încheiau cu o poartă mare, ca un cimi- tir lat, cu paftaua Iui de fier învechit. Eram bucuroşi. După o scurtă plănuire, ne rânduirăm în front, în faţa mănăstirii. O delegaţie de trei plecă să bată în poartă şi să ceară ospitalitate. Cioc, cioc, cioc I Câinii lătrau furios dând târcoale zidului. — Cine-i ? întrebă într’un târziu o voce scârtâită de om, ce s’apropia tuşind fără răgaz. AMINTIRI 499 — Noi, părinte, răspunse dracul cu voce îngerească. — Care voi ? — Oameni buni... Ce biserică e asta ? — Nu e biserică,e schit... Schitul lui Târâtă... Ce umblaţi noaptea pe coclauri ? — Ne-am rătăcit. Dă-ne drumul să ne culcăm. — Da afară nu puteţi dormi, că amu-i vară ? — Avem cu noi instrumente scumpe, suntem cu şcoala... Şi nu le putem lăsa afară să ruginească. — Ei, dacă-i aşa, stăi o leacă. Călugărul plecă şi se întoarse. Auzindu-i paşii, pentru a-1 scoate din îndoială şi a-1 dispune în favoarea noastră, Gorănescu comandă descoperirea şi unul din noi spuse rugăciunea, compusă anume de duhovnicul garnizoanei, pentru elevii şcoalei militare: «întăreşte, Doamne, braţul cu arma, inima cu credinţa, spiritul cu dreapta raţiune...». — Sunteti mulţi ? > > — Numai noi trei. — Poftim făcu călugărul. Rămăsesem cu gura căscată. Ştiam dela moş Simion poveşti multe. Mi se părea că stătusem de vorbă cu Sfântul Petru la poarta raiului. Dar n'apucă bietul călugăr să crape poarta înnegrită de ploi şi deterăm iureş, punând stăpânire pe locaşul Domnului, ca nişte ieniceri. — Cheile ! — Nu dau cheile. — Adă cheile, n’auzi? — Zi, d'ăştia mi-ati fost. Am baricadat poarta şi am pus santinele de jurîmprejurul mănăstirii, elevi cu baioneta legată în vârful unei prăjini, căci printre noi se găseau câţiva de serviciu pe clasă, care apucaseră a fugi cu centironul la ei, obişnuiţi să-l poarte spre deosebire de ceilalţi. > Consemnul era sever: să nu se deschidă nimănui, căci ne aşteptam să fim urmăriţi. Apoi am plecat în explorare. N’a rămas colţ necercetat. Ne-am urcat în pomi, am smuls ceapă şi usturoi din straturi, am dat peste stupi de albine, am încercat 32' Soo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bătaia clopotelor şi jos într’un ciughir oval, aşezate la răcoare, am descoperit o teorie de oale negre cu lapte de vacă pus la prins. Grăbiţi să comunicăm vestea, după ce ne săturasem, am căzut să-mi sparg capul, pe o scară şubredă de lemn. Călugării se adunară şi, după ce ţinură sfat, veniră să se jălu- iască şefilor. — Noi v’am crezut oameni de treabă. Aşa vă purtaţi cu slu- jitorii Domnului ? Sunteţi turci, tătari, ţigani ? Ori ce, Doamne iartă-mă, sunteţi ? Ori vreţi pesemne să chem satul să vă ieie la goană ?. . Aţi făcut numai stricăciuni... Ce nevoie aţi avut să tăiaţi frânghiile dela clopote ?.. Aţi speriat păsările, aţi dez- brăcat pomii, smântână aţi luat-o ... — Cine ? — Eu să spun cine ?.. Caută-1 pe acel care şi-o julit nasul... Am protestat fireşte, asigurând stareţul că nu se va mai întâmpla nimic şi că vom plăti laptele şi oalele sparte. Obosiţi de drum şi de zbenguială, am căzut pe jumătate adormiţi în cerdacul mănăstirii, pe un strat de cartofi, întins acolo pentru însămânţare. Nu vorbea nimeni. Unii fumau ţigări făcute cu praf de tutun adunat de prin toate buzunarele şi cei pătimaşi care n’aveau nici atât, dar nu puteau trăi — ziceau ei—fără să fumeze, se otrăveau fumând paie înfăşurate în căptuşeală de pantaloni, oţărindu-se ca imperatorii, qând dădeau peste cap paharul cu otravă. Aţipisem. Eram între vis şi viaţă, când santinela dela poartă strigă prelung, fără cusur: — Cineee ? — Căpitanul de jandarmi. — înaintează la ordine şi dă-ţi parola ! — Deschide poarta, că-ţi dau o parolă să n’o poţi duce. — Nu se poate. — Deschide, când îti zic. » > Am sărit în picioare. Şefii şi parte din popor se scoborîră din cerdac şi după un scurt consiliu de război, hotărîră să dea drumul căpitanului. Ofiţerul, un bărbat fercheş, comandantul jandarmilor călări, venise cu escadronul şi cu ordinul să ne aducă legaţi. AMINTIRI SOI Când i-am deschis poarta a înaintat chipeş pe un cal superb, însoţit de un vagmistru pe care nu făcea să-l întâlneşti noaptea la vreun colţ de pădure. — Ce-aţi făcut, măi, bată-vă norocul, ne întrebă camarade- reşte căpitanul, cucerindu-ne din capul locului. — Să facă astfel de lege !.. — Aveţi dreptate. — Spuneţi şi d-voastră. — Ce mai vorbă... Decât acuma ajunge. Aţi făcut demon- straţie, d. general a luat cunoştinţă, prin urmare v’aţi atins scopul... Haideţi la şcoală. — Nu mergem. Poarta rămăsese deschisă. Santinela venise să se amestece şi ea în vorbă. Pe când ne tocmeam strânşi în jurul căpitanului, înţelegându-se amândoi din ochi, vagmistrul prefăcându-se că nu-şi poate stăpâni calul, pe care-1 zădăra cu pintenii, ne părăsi şi într’o clipă se întoarse urmat de călăreţi să ne înconjoare în ograda mănăstirii. Fu un vaier îngrozitor. Surprinşi, indignaţi de o procedare atât de puţin compatibilă cu regulele de luptă ale muşchetarilor, strigam cât ne lua gura: înapoi!.. Ruşine!,. Trădare!.. Ne rcfugiarăm în cerdacul mănăstirii, ridicat dela pământ şi o ploaie de proiectile pe care pronia cerească ni le pusese la îndemână, începu să cadă fără cruţare pe capul năvălitorilor. Se produse o învălmăşeală indescriptibilă. Cartofii grei cădeau ca grindina. Caii se cabrau răsturnând călăreţii, care sevăitau de durere, iar căpitanul răcnea cât îl lua gura: « Nu daţi, domnilor!.. Sunt căpitanul N.... Lovirea superiorului se pedepseşte cu ocna !..» Dar cine-1 asculta. Cartofi aveam berechet. Călugării, adu- naţi de o parte, priveau încremeniţi cum se risipeşte tainul lor de iarnă. Nemai putând rezista loviturilor, pentru a feri caii, care se călcau şi se loveau zvârlind cuprinşi de panică, căpitanul dete ordin de retragere şi rămase singur: — In definitiv, ce vreţi?.. Că n’o să dorm aici... Victoria ne îmbătase. Dictarăm condiţiunile de pace: Esca- dronul să se retragă la cinci sute de metri de mănăstire. 502 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Căpitanul să se angajeze pe cuvânt de onoare, că vagmistrul nu va mai încerca nici o surprindere. Consimţim să ne întoarcem la şcoală, dacă ni se garantează că se abrogă legea fatală. Atât noi cât şi clasa a patra să fim scutiţi de orice pedeapsă. Căpitanul plecă. După ce încuiarăm poarta, am adormit visând că un jandarm călare, care semăna cu căpitanul ca două picături de apă, se plimba, săltându-se uşor, în pas spaniol, prin cerdacul mănăstirii plin de bunătăţi. Dimineaţa ne-am sculat neodihniţi, cu oasele frânte de sal- teaua bulgăroasă pe care dormisem câineşte. Rătăceam nemân- caţi prin curtea săracă a mănăstirii. Călugării trăiau într’o mizerie înspăimântătoare. N’aveau nimic în chiliile murdare cu paturi şubrede, acoperite cu rogojini destrămate. Pe laviţe zăceau stră- chini sparte şi linguri de lemn, iar ei umblau în anteriuri scor- ţoase de şiac castaniu, îmbrăcate pe pielea goală, mâncaţi de vermină. Ne plimbam de colo până colo, neştiind cum să ne trecem timpul. In fine, dete Dumnezeu Sfântul, pe la zece, sosi dela şcoală locotenentul R., poreclit de noi «Pojarnicul o, pentrucă era de artilerie şi purta pinteni cu duriţa lată cât o piesă de cinci lei, care zornăiau în urma lui, furându-ne gândul şi inima. Ne era drag, pentrucă vorbea scurt şi liber: — Ia veniţi încoace, măi, idioţilor... Ne apropiarăm râzând cu recunoştinţă pentru familiaritatea lui ursuză. — Am venit să vă iau la şcoală. Care vreţi să mergeţi poftim ici, care nu ieşiţi pe poartă afară, ori dacă nu, rămâneţi să mân- caţi târâte. a a Rămăsesem dezorientaţi. La asta nu ne aşteptam. N’a ieşit nimeni pe poartă. După o codeală scurtă, am intrat în front, ca boul care pleacă capul să ia jugul, evitând de a ne privi între noi. Gorănescu, trebue să mărturisesc, a intrat cel din urmă, ca marinarul care se salvează, după ce toţi pasagerii s’au urcat în bărci. — Ne e foame, am strigat fără mândrie. Locotenentul n’a stat mult la îndoială: — Ia vină ’ncoace, popă... Ceaun ai ? AMINTIRI 5°3 — Am, da-i nicşor; ce faci cu el? — Cine are ceaun mare pe aici, pe la voi ? , — Este la târlă. — Du-te şi-l adă... Ai venit ?.. Peste un ceas, aşezaţi la umbra zidului, mâneam cartofi cu sare frigându-ne buzele cu nesaţiu. Apoi am trecut la front şi, mai repede decât credeam, am intrat în Iaşi pe bariera Socolei, cu alai de copii, de birjari, de ipistaţi încălecaţi pe cai ţărăneşti, umiliţi că n’am făcut nici o ispravă. In inima târgului, o ultimă revoltă: Gorănescu ieşind din front, comandă răsunător pe strada Lăpuşneanu, cu modulare de călăreţ: «Ploton, staiii...». — Ce vrei, mă boule ? — Să se retragă poliţia. Noi am venit de bună voie. — Aşa e, răspundem noi în cor. Să plece găinarii. Gardiştii s’au făcut nevăzuţi. In urmă am plecat şi noi, mai pocăiţi, pe măsură ce ne apropiam de şcoală. La poartă ne aştepta lumea toată. Eram în fruntea coloanei. Ridicând capul, mi-a crăpat obrazul de ruşine că am întâlnit ochii duduii Măricel, o prietenă a surorii mele, ţigăncuşe cu ochii verzi, cu coada pe spate, pe care îmi jurasem s’o iau de nevastă şi pe care aş fi voit s’o bat pentru pofta cu care râsese când m’a zărit, mai ales că, silindu-mă să par marţial, m’am împiedicat ca un bleg în opritoarea dela poartă. In şcoală, ne-au băgat în aulă. Când ne-am privit în oglinzi, ne-am dat seama de decadenţa noastră. Mai păstram o ultimă speranţă. Aşteptam să vină colonelul, pe care-1 iubeam şi eram nerăbdători să ne justificăm. Dar colonelul Macarovici se înca- dră în faţă, înalt, frumos şi trist, încrucişă braţele, ne privi cu compătimire şi zise doar atât: « Bravo !.. Munca mea de zece ani de zile ! Vă mulţumesc !» Nu ne-a dat nici o pedeapsă. Dar cât a mai stat comandant, n’a mai trecut prin curtea şcoalei, cum eram deprinşi să treacă în fiecare zi, în mijlocul nostru, să-i aţinem calea, pregătindu-ne să-l salutăm care mai de care. Elevii din clasa a patra au venit tiptil, cum plecaseră. Dimineaţa ne-am pomenit cu ei, dar n’a fost nici o bucurie. Nu ştiu pentru ce ne păreau străini. Intre noi nu mai existau legăturile de odinioară. Pierise încrederea. Anul al patrulea, întors de pe drumul Vasluiului, 504 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fu dezbrăcat de onoruri şi de putere, care trecură în mâinile elevilor din clasa IlI-a ce le călcau pe urmă. Dar ocaziunile de a-şi exercita prerogativele, pe care le considerau uzurpate, la sfârşitul anului erau rare. Ne adunam numai pentru masă. Umblam toată ziua de capul nostru. Se zvonise că profesorii vor fi foarte severi cu călugării — cum ne botezaseră pe cei care fusesem la schit. Unii învăţau, nădăjduind să-şi răscumpere vina. Cei care nu luaseră parte la expediţie învăţau de mân- tuială. Situaţia lor se consolidase prin greşala noastră. îşi coman- dau haine particulare, egrete lungi, galoane galbene. Cei amenin- ţaţi să rămână repetenţi legaseră cartea de gard. Mă temeam numai la un singur obiect: la istorie. Luptam disperat să nu rămân repetent. La examen materiile erau împărţite pe chestiuni, numerotate, şi la fiecare număr corespundea o bilă pe care o trăgeam la noroc, din urna aşezată pe catedră în faţa profesorului. Urcându-mă pe scările care duceau la litografie, unde mă preparam, am găsit o bilă, o bilă de lemn ca de loton, cu numărul 17, scos în relief într’un cerc roşu. Am sărit în sus de bucurie, socotindu-1 aşezat acolo anume pentru mine, de mâna providenţei. N’am mai citit nimic. Am plecat să răspândesc minunea, reuşind uşor să-i conving, atât vorbeam dc convins eu singur, că la examen îmi va cădea, cum ziceam noi, biletul 17. Nu-mi închipuiam că s’ar fi putut întâmpla altfel. In orice caz, ar fi fost de vină soarta, că nu s’a ţinut de vorbă, nu eu, care abia aşteptam pri- lejul să pun cartea în cui. M’am repezit la chestionar. In dreptul numărului 17 era prevăzut cu litere rotunde, Războiul celor două roze, pe care l-am învăţat ca pe apă şi nimic mai mult. — Ai isprăvit materia ? mă întrebau îngrijoraţi băieţii, văzân- du-mă că hoinăresc fără habar. — Mie îmi cade 17. — Dar, dacă... — Aveţi să vedeţi. i 1 — Măi... — Imposibil. In zilele de examen ne sculam mai de dimineaţă. Ne plim- bam nervoşi, în haine de paradă şi repetam înghiţind vorbele, AMINTIRI 505 bolborosind, verzi la faţă, ameţiţi de citirea cu glas tare a che- stiunilor la care ne credeam mai slabi sau trase între noi la sorţ, de probă. — Spune repede, ce număr îmi cade ? — Opt.— Da mie ? — Paisprezece... Şi se despărţeau întorcându-şi spatele, să întărească prono- sticurile. Fiind la începutul catalogului, am intrat printre cei dintâi. Fără tremur, fără emoţie, am băgat degetele în urnă, cum bagă creştinul condamnat la proba supremă, mâna în cazanul cu ulei clocotit, convins de nevinovăţia lui. Am scos bila 18 şi n’am ştiut nici măcar cum să încep, atât eram de dezorientat. Apoi invitat cu insistenţă, am tras alte două bile, cu acelaşi noroc. De sigur, de bine, de rău, aş fi putut înnădi ceva. Dar eram indignat. Au recunoscut şi băieţii în urmă, c’am avut un ghi- nion formidabil. îmi luasem grija. Rămăsesem repetent. Din cauza dezertării la schitul lui Tărâţă — aşa calificau superiorii escapada noastră — nu s’a mai serbat sfârşitul de an cu solemnitatea obişnuită, cu producţiuni de gimnastică savantă, cu exerciţii militare, la care azistau comandamentele, părinţii şi corespondenţii şi unde aveam şi eu prilejul să arăt o dată pe an, duduii Măricel, cum ştiu să fac pe omul zburător. Profesori şi elevi ne-am despărţit ca pe furiş. Vacanţa cea mare am petrecut-o umblând la vânat. întovă- răşiţi câte trei pe o puşcă cu ţeavă de doi metri, rămasă de pe vremea Turcilor, cumpărată cu patru cinci lei din Târgul Cucu- lui, mâncând te miri ce şi dormind oriunde, cutreeram melea- gurile dela Cârniceni, dela Popricani, dela Poiana Cârnului într’o cotiugă plină cu fân, eu, sedus de natură şi pentru plăcerea de a mâna calul, ceilalţi, deja vânători în toată puterea cuvântului. începând cu ciorile şi vrăbiile de lângă casă, au tre- cut la pupeze şi ghionoaie, la fluerarii, care se aventurau pe malul Bahluiului şi de care se apropiau în vârful degetelor, cu pălăria în mâini, rugându-se lui Dumnezeu să nu zboare, ca să-i poată împuşca de jos, mai sigur. Acum împuşcau câte treizeci, 506 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE patruzeci de prepeliţe, pe care, întorşi în oraş cu o javră de câine după noi, le vindeam pe la birturile de lux şi cu banii prinşi pe ele, mâneam, după împrejurări, îngheţată, douăzeci de bani porţia, sau beam caimac de bragă dela simigerii, după ce vână- torii se asigurau mai întâi de praf şi alice. Am stricat repede hainele primite dela şcoală, pantalonii particulari şi ghetele, bătute de praf şi de ploi. Nu mai puteam ieşi ziua în oraş. Aşteptam să se însereze, sau ocoleam pe la marginea târgului, ca să mă întâlnesc cu prietenii. Dar zilele de vacanţă trec repede şi oricât ar fi de lungi cele de vară tot n’ajung. Intr’o dimineaţă trecând prin hală, am văzut cotiugele sco- borîte dela vii, rânduite unele lângă altele, cu bănicioare făcute din coajă de tei, pline cu prune, cu mere şi cu struguri. August era pe sfârşite. Mi-am adus aminte de şcoală şi mi s’a strâns inima. Am rătăcit mult, descurajat. Imagini prea bine cunoscute îmi defilau pe dinaintea ochilor. Dormitoarele cu paturile ali- niate, clasele cu pupitrele aliniate, refectorul cu mesele aliniate şi ele, fronturile niciodată destul de bine aliniate, apoi supe- riorii, necăjiţi foc, prietenii care-mi luaseră înainte, inferiorii care mă ajungeau din urmă, şi mâhnit, iuţind pasul m’am dus acasă, fără să am nimic în gând. Epitropul meu, magistrat sever, dejuna de vreme. —Unde umbli ? — Am fost în târg. — Uite ce ţi-ai făcut hainele... Poimâine se deschide şcoala. j — Nu mă mai duc, am răspuns fără să m’aştept, dar uşurat ca de o crimă spovedită. — Cum? — Mă înscriu la liceu. — Treaba ta. Cum ţi-i aşterne, aşa îi dormi... N’aş fi crezut să scap aşa de ieftin. Am sărit câtva timp prin curte, ca să-mi liniştesc bucuria. Mă simţeam altul. In mintea mea am mulţumit lui Dumnezeu şi-am jurat să fiu cuminte, să învăţ lecţie cu lecţie, să nu mă întreacă nimeni, să fiu premiat ca să mă răzbun... Să vadă dumnealor —înţelegeai^. duşmanii dela şcoala militară — ce-au avut şi ce-au pierdut. AMINTIRI 5°7 Ducându-mă să împărtăşesc, triumfător, prietenilor mei, vestea cea mare, unul din ei, cel mai bun, Ludovic, băiatul inginerului, m’a sfătuit pe loc să mergem împreună — eram de aceeaşi forţă — să dăm concurs la şcoala de conductori de poduri si sosele. » » — Eşti, îmi spunea el, aproape ca şi inginerul şi după doi ani iei leafă. Epitropul meu n’a făcut nici o obiecţiune. Se prezenta însă o dificultate: nu învăţasem încă fizica şi era prevăzută amănunţit în programul de examinare. Mi-am cumpărat o carte nouă şi întins pe iarbă în grădină, am adormit citind preliminarele. Când m’am trezit era întuneric. Am plecat să mă întâlnesc cu tovarăşii mei de joc, care şedeau departe, tocmai la fabrica de tutun, făgăduindu-mi să mă scol de noapte şi să ’nvăţ până la dejun. Mergând, împărţisem timpul care mă despărţea de exa- men — vreo cincisprezece zile — în ore de lucru şi ore de distrac- ţie. A doua zi, cu noaptea în cap, am luat cartea să citesc la ferea- stră, începând tot cu preliminarele şi-am rămas cu ochii după Black, un câine negru, care pândea pisica asediată în pomul în care se urcase, de frica lui. După ce l-am sărutat în bot, strân- gându-1 la piept, să-l înnăbuş de drag ce-mi era, am plecat după pisică pe urmele lui, am ieşit în stradă şi ne-am dus — el înainte, eu după el — până în hală, unde am hoinărit toată dimineaţa. Epitropul meu — îi ziceam « bădie » — pe care nu-1 vedeam decât la masă, mă întreba din când în când, fără nădejde: — înveţi ceva ? — Daa... — Să mergi, să-ţi cumpăr haine. Când am auzit, mi-a venit să ţip de bucurie. N’am mai mân- cat. I-am sărit de gât şi i-am spus din toată inima: — Las c’ai să vezi mata, ce cuminte am să fiu eu şi cât am să învăţ de bine. — De, mă băiete, eşti destul de mare. Ţi-am mai spus: cum ti-i aşterne, asa îi dormi. Bădia nu era om rău. Mă crescuse de mic şi ţinea la mine. Dar era serios, zgârcit la vorbă şi la pungă şi tare ursuz, pen- trucă suferea de stomac. Soră-mea, care murise, îi lăsase doi copii, pe care nu-i trata altfel ca pe mine. REVIŞTA FUNDAŢIILOR REGALE 508 După dejun, l-am luat dela tribunal şi mi-a cumpărat un rând de haine cafenii, ghete gata, pălărie şi trei cămăşi cu guler. Cum m’am îmbrăcat, am pornit să m’arăt târgului. Mă oglin- deam în toate geamurile, mă încheiam sau mă descheiam la haină, după cum obişnuiau civilii cu care mă întâlneam, şi pipă- iam mereu cravata, părându-mi-se c’am pierdut-o. Deprins să salut milităreşte, îmi turteam pălăria, lucru care mă umilea şi mă costa foarte mult când mă întâlneam cu cineva pe care-1 salutam numai ca să mă observe şi care habar n’avea de mine. De când mă ştiam pe lume, la institut şi mai târziu la şcoala militară, purtasem numai uniformă. A doua zi, după ce m’am udat pe cap şi m’am pieptănat cu cărare, am luat, fără să ştie bădia, bastonul lui de abanos şi cu pachetul de haine militare la subsuoară, am plecat să le predau la şcoală. Plănuisem să fiu băţos, să le-o spun verde. Găsisem o frază: «Am adus hainele de tortură... Daţi-le altora mai săraci cu duhul, că lor le apar- ţin carcerile voastre...», pe care o repetam pe toate tonurile, căutând pe cel mai demn. Dar când să intru pe poarta şcoalei, elevii treceau la instrucţie. A fost o explozie de bucurie, pe care disciplina n’a putut-o stăpâni şi la care s’a asociat şi ofi- ţerul: «Uite Brăescu... Ha, ha, ha...» Cei dinainte mă dădeau în primire celor din urmă: « Uite Brăescu... Ce faci, Brăescu ?.. L-ai văzut pe Brăescu?..». N’am avut încotro. Am stat şi-am suferit întreg martiriul. Mă sileam să par nepăsător şi abia îmi stăpâneam lacrămile. înmor- mântasem copilăria. Am intrat în curtea şcolii ca într’un cimitir. — Acuma vii ? . — Să trăiţi, don’ căpitan. — Ai adus tot ? — Se poate ? ! — Ia vedeţi... — Odată ce vă spun eu... — Dacă nu te-aş cunoaşte... — îmi pare rău ... Uitasem fraza ce pregătisem. M’am făcut dobitoc şi idiot, până când am ieşit pe poartă. Dela Copou se întorcea Cosma, un birjar pe care-1 chemam oridecâteori cei din casă mă trimeteau după trăsură. Era un AMINTIRI S°9 lipovan gras, spân, cu voce ascuţită, fără vârstă, care mă lăsa să mân caii, îmi umplea buzunarele cu seminţe de floarea soa- relui, mă trata cu ceai, când mă duceam să-i vizitez gospodăria. — Ce faci, prinţule ? Nu mai eşti cazac ? — Nu. ’ ’ — Cum aşa ?.. Se poate ? ! —• De ce să nu se poată. — Apăi aiasta nu-i bine. — Eu am vrut.. — Aşa... Atunci e bine. Facem o plimbare? Ispita era prea mare. Ca fulgerul îmi trecu prin minte să ajung şcoala, să mă vadă băieţii în trăsură, ca să le dovedesc că nu-mi pasă şi că trăiesc bine. —• Du-mă până la Copou şi înapoi. —• Ai parale ? — N’am, da-ţi dau băţu ista. — Ia să vedem... — E bun... Uite ce greu e... E de abanos şi cu inel de argint. — Poftim. Şi îndemnând caii din gură, atingându-i uşor cu biciul, pornirăm huruind pe caldarâm, în goană, ca o saca la incendiu. Dar n’am mai dat băieţilor de urmă: apucaseră peste câmp. Dădusem bastonul de geaba. Când m’am întors acasă, bădia, scos din fire, m’apucă dela uşă: — Ce-ai făcut bastonul ? — Care baston ? — Care baston... Ce te faci că nu ştii... Bastonul cel negru. — Nu l-am văzut. Ştiu că-1 ţineai mata după lada de fier. — Acolo era, da’ cine l-a luat de acolo ? — Eu nu l-am luat. Ce era să fac eu cu bastonul... Parcă mie-mi trebue baston. — Tu l-ai luat. — Zău că nu l-am luat... Cum eram să iau bastonul matale 1 — Nu ştiu, să-mi cauţi bastonul. Bădia nu-mi da nici un ban. Numai de Anul Nou primeam 5 lei, pe care-i cheltuiam îndată, pe te miri ce. La cincisprezece ani rămăsesem copil. Nu cunoşteam valoarea banului. «Ce-ţi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 51° trebue bani», îmi răspundea bădia, când, după o lungă ezitare, îndrăzneam să-i cer câte un leu... «Casă ai, masă ai...». In ziua când am plecat să dau examen la Bucureşti, mi-a dat patruzeci de lei, să plătesc drumul şi să am de cheltuială, asigurându-mă, că mă va găzdui vărul Jean, inginer, ce stătea pe strada Esculap. Am plecat cu prietenii mei, Ludovic şi Teodor, fără alt bagaj decât preliminarele, o cutie de carton cu primeneli, un pachet de tutun de clasa a doua, învelit în hârtie albastră, şi un caieţel de hârtie de ţigară, care avea zugrăvit pe copertă, un dorobanţ sprijinit în puşcă, ce călca falnic pe o ţeavă de tun şi din care cucoanele vrednice făceau paneraşe de salon legate cu lână roşie. Nu plecasem cu trenul de câţiva ani şi niciodată aşa departe. Ploua. Vremea se răcise. Când ne-am dat jos în Bucureşti, unde nu mai fusesem nici unul, eram ameţiţi de lume, de zgomot şi de fumat. După ce ne-am lustruit ghetele în faţa gării, am pornit în căutarea Şcoalei de poduri şi şosele. GH. BRĂESCU DIES IRAE Cât de strein sunt de ţara mea Şi nici un dor nu mi-a rămas — Gând rău, şi ’ntunecat închide al dreptăţii glas. Va fi târziu în ziua-aceea... Şi bântue în calea mea, Tăceri de vremi, sinistra foame ! Sau cântece ce plâng mereu: — Grăbeşte, nu mai aştepta... REGRET De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau şi azi în cale — îmi place mult ca să-i privesc, Dar mă cuprinde-o jale... Căci parcă-mi spune-un nu ştiu ce... Ca mâine poate am să mor — Şi dânşii n’or mai fi priviţi De nici un trecător... G. BACOVIA PETER Ultima zi în Grenoble. Nici măcar o zi. Plec la ora 6. Bagajele îmi sunt făcute de ieri. Camera e goală. Mi se pare curios că după ce am stat atâta vreme în ea, acum e iar ca în întâia zi, ca şi când abia acum aş fi sosit. Peter s’a interesat de tot ce se putea interesa: de maşină, de ora plecării trenului, de sosirea la frontieră, de valabilitatea bile- tului. N’a mai plâns azi. Eri am petrecut ultima seară cu el. Peter îndrăgostit fără patetism şi planuri de viitor, eu absentă. Şi azi sunt tot absentă. Nu-mi vine să plâng. Mă gândesc la o viaţă ce va începe dincolo de călătoria asta, călătorie pe care o prevăd grea. Mă gândesc că s’a sfârşit vacanţa şi că, aşa cum a fost, a fost fru- moasă. Peste două săptămâni cel mult, am să încep să-l uit pe Peter. Şi are să mă uite şi el. N’am câştigat nimic şi n’am pierdut nimic. Lucrurile astea se uită. Stau la Peter în cameră. Williams n’a venit încă. Are să mă însoţească şi el la gară. Peter mă roagă să-i scriu; stă răzimat de mine, pe sofa. Ii promit că am să-i scriu şi că am să vin de Crăciun la Berlin. Şi că are să fie bine. Până la Crăciun mai sunt trei luni, socoteşte el. Are ochii trişti şi privirea pierdută înainte, dincolo de ferestre... Ii mângâi părul şi îmi spun că asta e pentru ultima oară. îmi concentrez toată atenţia în palmă, ca să închid sensaţia asta pentru totdeauna în mine. E aşa de fru- mos şi de trist totul, mă gândesc. Kerl, stă în faţa mea. Mă pri- veşte lung apoi sare lângă mine şi îşi lipeşte capul de pieptul meu. Niciodată n’a mai făcut lucrul acesta Kerl. Peter a observat. Zâmbeşte trist: «Şi Kerl îşi dă seama că pleci». II bate pe spate PETER 513 -camara dereşte: «Pleacă Dany, Kerl. Rămânem noi singuri, în camera asta unde a fost ea, pe străzile astea pe care am umblat cu ea. Săracule Kerl! ». Surâd şi eu, dar curând surâsul mi se pierde. Peter e foarte mic azi. îmi pare mai rău de el că suferă atât că plec. Nu ştiu cum să-l liniştesc. Ca să-şi facă curaj, îmi spune cu silită veselie: — In definitiv nu trebue să fim trişti. Peste trei luni ne vedem. Trei luni trec repede. O să ne scriem des, în fiecare zi. Surâd şi eu: «De sigur, Peter. Iţi promit». Doamne, şi eu ştiu un lucru pe care nu-1 ştie Peter: că azi peste o oră şi optsprezece minute, ne vom vedea pentru ultima dată în viaţă. Că vreau să termin, pentrucă povestea asta, fără nici o şansă de sfârşit fericit într’un viitor oarecare, trebue să se termine. Lui nu trebue să-i spun nimic. L-ar întrista prea mult. Are să spere şi după aceea mă va uita. # # # A venit Williams. Trebue să plecăm. Maşina e jos. Trecem întâi pe la mine şi-mi iau bagajele. îmi iau rămas bun dela doamna Bolnot. O rog să transmită celorlalţi toate cele bune din partea mea (mă bucur că nu-s aci). îmi spune că-i pare rău că plec, că a ţinut mult la mine. La sfârşit mă întreabă dacă pleacă şi «le petit Allemand ». Când îi răspund negativ, îl compătimeşte ipocrit: « Ce-o să facă el acum fără d-ta ! ». Mar- cându-şi rău curiozitatea: «De sigur că te iubea mult. De ce nu te-a cerut în căsătorie?!..». Am ajuns în stradă. Suntem în maşină. Ieşim din strada mea aşa de îngustă cu case aşa de înalte că niciodată nu era multă vreme luminată de soare. Fructierul din colţ duce un coş cu mere înăuntru. Traver- sează Place Sainte-Claire trei studenţi pe care îi cunosc dela cursuri. In clipa asta s’ar putea foarte bine să merg şi eu pe aici agale cu Peter şi cu Kerl... Văd bulevardul ce duce spre gară, pe care n’am fost decât foarte rar de când am trecut întâi, la sosirea mea în Grenoble. Văd cinematograful la care am fost întâi, să vedem •« Ch6ri ». II priveşte şi el. Nu ne spunem nimic... Aci e colţul 33 514 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE după care am ocolit în seara aceea spre Isere. A trecut vacanţa; asta cu căldurile ei, cu lenea ei. Acum e toamnă. Am ajuns la gară. Am trecut prin sala de aşteptare pe peron. Mai pleacă o studentă unguroaică. O cunosc dela cursuri. E îmbră- cată ca de plimbare şi va călători aşa până în ţara ei. O conduc trei studenţi. 4 » Mai sunt zece minute până soseşte trenul. Peter îşi aduce aminte că nu mi-am luat rămas bun dela Kerl. « A, da...», îmi pare rău. Să-l sărute din partea mea. Tăcem. Nu mai avem ce să ne spunem. Eu privesc peronul, stupid... Nu e nici un tren pe linie. Văd cum manevrează o loco- motivă în faţa noastră şi îi urmăresc mişcarea roţilor, inscripţia, fumul, apoi observ o lampă albă agăţată deasupra capetelor noastre. Pe jos peronul e pavat cu patrate de piatră albă şi roşie. Williams, are azi cravată maron cu dungi bleu. Peter aşteaptă. Umerii obrajilor îi par mai proeminenţi. Schimbăm o privire cercetătoare, speriată. — Mi se pare că vine trenul, observă Williams întinzând capul înainte. Da, într’adevăr, trenul apare pufuind după o cotitură. Se apropie fără grabă, iar Locomotiva enormă, de un negru strălucitor, mi se pare venită pentru mine. Parcă vine încet ca să nu mă trezească, să nu mă doară. Ii spun lui Peter să ia seama de bagaje. Mi le duc, pe unul Williams, pe celălalt Peter. Eu îmi ţin trench-ul pe braţ şi-i respir mirosul de cauciuc. Trenul e acum ca un zid negru în faţa noastră. îmi găsesc loc într’un compartiment de clasa a Il-a. Compar- timentele au uşă fiecare, ce dă de-a-dreptul afară. Cu mine, nu mai e decât o cucoană bătrână, în doliu. — Cât stă trenul aici ? îl întreb pe Peter. — încă cinci minute, — se uită la ceasul brăţară. — Din prudenţă am să-mi iau rămas bun dela voi de acum. Williams s’a depărtat puţin şi s’a întors cu spatele spre noi. II sărut pe Peter lung, disperat. Şi simt dinţii strivindu-mi buzele. Sărutul nostru n’are nici un fel de sensualitate, s’ar fi putut înlo- cui cu o strângere de mână, cu împlântarea unghiilor în carne. Simt numai fizic, o necesitate de a mă agăţa de Peter cum te-ai agăţa de un punct fix într’un râu plin cu sloiuri de ghiaţă pluti- toare. Apoi mă duc la Williams. Ii spun: PETER 515 — Pentrucă suntem prieteni, îmi dai voie să te sărut şi pe dumneata (Peter mi-a spus azi după masă să procedez aşa). Ii iau capul între mâini, îl sărut pe un obraz şi pe celălalt. Ii simt buzele atingându-mi faţa, timid. Mă urc în tren. Vine conductorul care trânteşte uşile. Stau la 1 1 fereastră. II rog pe Peter să vină, să-i mai simt mâna odată. Doamne, de ce nu poate să-mi rămână această ultimă sensaţie în palmă, în mine întreagă, toată viaţa mea de-acum înainte ?!.. I-o las abia când porneşte trenul. Văd capul lui Peter plecându-se în jos. îmi trag trench-ul pe cap (miroase şi acum, mai tare, a cauciuc). Prin urmare am plecat. Prin urmare Peter a rămas acolo în gara Grenoble. N’am să-l mai văd niciodată. Atunci când a plecat capul în jos şi m’am retras aşa de brusc în com- partiment, l-am văzut pentru ultima dată. Ba nu: când mi-a dat mâna, atunci i-am văzut faţa, ochii, pentru ultima dată. Nu mai simt urma dinţilor lui, o gândesc doar. Aş vrea să-mi fie buzele rănite adânc, să mă doară, să-mi umplu batista de sânge, să simt că e dela Peter totul. Toate astea le-am gândit într’o clipă dela pornirea trenului. Nu se poate să nu-1 mai văd pe Peter măcar o singură dată. O singură dată numai. Ies la fereastră. In gara Grenoble oamenii se amestecă. Poate e pata aceea cenuşie de acolo. Trecem pe lângă un sfârşit de stradă. La fereastra de alături, văd capul brun al unguroaicei. Mă simt cuprinsă de spaimă ca şi când aş fi orbit, şi deschid ochii mari, mari de tot. Abia acum simt realitatea plecării mele. Abia acum simt că într’adevăr am plecat din Grenoble. Abia mai am timp să-mi trag trench-ul pe cap. Cu fiecare cutremurat de plâns mi se pare că trebue să mă scurg din mine pe un drum care duce sub roţile trenului undeva în adânc, unde nu mai e nimic. Şi iar renasc, cu toată puterea, cu toată luciditatea, ca alt şuvoi de plâns să mă scuture iar. Trecem gări multe. S’a înserat şi se aprind luminile în tren. A venit controlorul. Mai am cinci minute până schimb. Apoi schimb iarăşi. Şi iarăşi. Prost itinerar mi-a făcut tata. El spune că e singurul acceptabil. # * * O gară mică al cărei nume nu-1 mai ţin minte. Am ştiut de mai înainte — din itinerarul trimis de tata — când va ajunge 33' 516 REVISTA FUNDAŢIILOR regale trenul aci. M’am uitat de zeci de ori la ceas. Mult înainte, mi-am mutat bagajele la uşă — ca să nu întârziu. Trenul stătea numai un minut. Era atât de întunerec în gară, încât dacă n’aş fi ştiut aşa de bine (l-am întrebat şi pe controlor) unde e, aş fi putut să cred că s’a oprit în câmp. Ne oprisem în spatele unui alt tren. A trebuit să trec prin acela, cu bagajele mele grele (n’am găsit nici un hamal), pentrucă nu mai voia să plece şi pentrucă ar fi trebuit să ocolesc mult ca să trec pe la coadă. Abia când m’am dat jos de partea cealaltă, am văzut gara. O gară lungă şi scundă ce se furişa parcă prin întu- neric, cu felinarele ei agăţate din loc în loc, cu lumină spălăcită, ca învăluită de ceaţă. Mi-am pus bagajele lângă un stâlp şi am aşteptat. Vedeam trenul prin care am trecut, nemişcat, departe. In faţa peronului, şine lucioase. Mai departe, o lumină verde. Dincolo, în amândouă direcţiile, noaptea era aşa de întunecoasă încât nu puteam să-mi închipui nimic. La ora asta Peter... Nici n’am ieşit din Franţa. îmi imaginez Grenoble-ul pe hartă: a rămas sus, deasupra mea. Peter... Peter... Aş vrea să-i scriu. Nu-i pe peron decât o bancă. Pe ea, soldaţi care moţăie. Deasupra lor un afiş cu chenar roşu, imprimat cu litere mari negre. Aş putea să mă mai întorc la Grenoble. Dar tot ar trebui să plec iar. E mai bine aşa. Ştiu că va trece noaptea asta şi ziua de mâine... şi altă noapte şi altă zi. Acasă nu mai stau mult. Plec la Bucureşti. Acolo... nu mai ştiu ce va fi. Nu cunosc aproape pe nimeni şi nu-i nimeni care să mă intereseze, dar asta se va schimba. E mai bine, mult mai bine aşa cum e, chiar dacă în clipa asta mi se pare foarte greu de suportat. Peter, şoptesc, te-am iubit cum n’am iubit pe nimeni. Tu n’ai să ştii niciodată cât te-am iubit — că dragostea asta a fost cea mai frumoasă parte din viaţa mea. Şoptesc fraza asta ca pe o rugăciune, aşa cum ar rosti o actriţă la teatru o rugăciune. Trenul din faţa mea se urneşte greoi şi pleacă încet, fără zgomot, parcă ar fi un decor care e tras în culise. Rămân liniile şi câteva felinare roşii şi verzi dincolo spre câmp. îmi reazim capul de stâlp şi închid ochii. îmi pun mâna pe frunte. îmi închipui că e mâna lui Peter. Surâd şi o mângâi cu faţa. Deschid ochii şi-mi las mâna în jos. Prin faţa mea trece un om dela gară, cu un felinar. îmi PETER 5*7 pare grotesc, cu lumina aceea care pâlpâie spânzurată de el. Parcă flacăra se uită înapoi şi spune: Vezi cum mă duce ! Examinez şi celelalte felinare. Toate flăcările au aerul acela de persecutaţi. Parcă fiecare a fost smulsă si închisă acolo fără voia ei si toate se * > arată cu un aer stupid: Vezi ce-am păţit ? — Ce să vă fac ? — le spun în gând... Observ acum că afişului de deasupra băncii cu soldaţi i s’a îndoit un colţ, smuls din cui. Parcă se roagă şi el. Parcă şi lui i-e greu să mai stea atâta vreme întins în cuie... Toată gara asta mă doreşte. * Şi ’n timpul acesta, ceasul mare de pe peron, cu două cadrane spate în spate şi cu bec înăuntru, abia a marcat cinci minute. Mă duc în sala de aşteptare. Mă aşez într’un colţ, scot un bloc şi încerc să-i scriu lui Peter: « Sunt în gara... Aştept să vină trenul care mă va duce mai departe. Mâine în zori voi fi în altă ţară. Mâine seară în altă ţară. Nu mai sunt nimic, Peter. Simt că mă mişc, că se întâmplă ceva cu mine, dar cu o parte din mine care nu sunt eu. Nu mai înţeleg nimic decât că nu mai pot suporta... că te iubesc... te iubesc aşa cum nu mi-am închipuit niciodată să pot iubi». Nu mai ştiu ce să-i scriu. Am pus stiloul Ia capul unui nou rând. Scriu încă odată: «Te iubesc, Peter, nesfârşit». Mi s’a strâns inima aşa de tare şi simt sângele circulându-mi dureros prin tot corpul. Mă dor degetele. Le ţin pe masă. Sunt albe, cu unghiile murdare de tren, cu un aer de mizerie. Nu mă mai uit la ele. Mă duc la uşă să văd cât mai e ceasul. Apoi reiau blocul şi recitesc ce am scris. Adaog: «Peter, nu pot să explic nimic, dar să ştii că e groaznic, groaznic totul. Nu mai pot. Te iubesc... te iubesc... te iubesc...». Detaşez foaia din bloc, o îndoi şi o vâr în poşetă. Nu ştiu dacă am să i-o trimit. . # * * Sunt iar în tren. Aici rămân numai jumătate de oră, şi schimb iar. Trebue să trec dintr’o parte în cealaltă a gării, printr’un gang. Iar n’am hamal. Abia-mi târăsc bagajele şi ajung chiar în clipa când trenul celălalt se pune în mişcare. Dacă n’ar fi fost un domn REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Si 8 să-mi ajute să urc bagajele, aş fi rămas jos, pentrucă treapta era extrem de înaltă, abia am urcat şi eu, îngenunchind întâi pe ea. îmi pare aproape bine că am ajuns sus. De acum, nu mai schimb până la 2 după miezul nopţii, ora când ajung la Lausanne. Prost itinerar mi-a făcut tata, stau la Lausanne dela 2 noaptea până la 7 dimineaţa, când plec mai departe. N’am nici timp să dorm în oraş. * Nu mai sunt într’un tren regional. Cu acesta trec frontiera spre Elveţia. Compartimentul îmi pare foarte puternic luminat, după gările cu felinare palide. Canapelele sunt îmbrăcate elegant, în catifea roşie cu filet alb cu iniţialele P.L.M. Sus, vederi din Franţa: « Les Alpes â Belle Donne ». «La Grande Chartreuse». Intr’un tren ca acesta am venit. Am venit cu atâtea planuri mari, surâd amintindu-mi. Stau într’un colţ. Sunt singură în compartiment. Nu mai pot să plâng. Simt cum nu mai am nimic în mine, ca o casă din care s’a scos toată mobila şi care aşteaptă... nu ştie ce aşteaptă... Mi-i somn şi foame, dar nu pot să dorm de teamă să nu mă tre- zesc prea târziu şi nu pot să mă duc să mănânc pentrucă n’am cu cine să-mi las bagajele. Mi-e din ce în ce mai foame. Stau în colţul meu de compartiment îndoită. # # # Lausanne. M’am aşezat într’un colţ, cu faţa spre bufet. Nu vreau să văd pe nimeni. Iau lista. Şi totuşi nu-mi vine să mănânc nimic. Orice miros de mâncare m’ar dezgusta. Comand un ceai. Şi iau iar blocul ca să-i scriu lui Peter. Desenez litere: «Sunt la Lau- sanne. Din ce în ce mai departe de tine. Ce faci tu la ora asta, Peter ? Mergi cu Williams la cinematograf ? In Grenoble e de sigur iar frig ca în fiecare seară şi după ora zece nu mai e lume pe stradă. N’am nimic dela tine, nu mai simt nici urma ultimului sărut — nu mai păstrez nici sensaţia ultimei strângeri de mână. Mă simt şi mai singură aşa. Peter... mi-i aşa de dor de tine...». Scot hârtia pe care i-am scris-o în cealaltă gară şi am vârît-o în poşetă. Nici acolo, nici aci, nu reuşesc să-i transmit nimic din ce simt acum. O îndoi şi pe asta şi o vâr în poşetă nemulţu- mită, promiţându-mi să nu-i mai scriu PETER 5 [9 îmi aduce ceaiul, cu rom, cu cornuri de un frige-cald, proaspăt. Nu pot să-l beau încă: e prea fierbinte. In faţa mea, sus pe perete, un ceas cu cadran rotund alb, în ramă de lemn maron, cu cifrele scrise cu negru. Arătătorul sare minutele dintr’o mişcare. Timpul trece încet. In dreapta mea, în celălalt capăt al restaurantului, e o nuntă. Mireasa cu voal încă şi o mulţime de femei şi bărbaţi gălăgioşi. Unul cu părul căzut în formă de breton şi cu joben, se învârteşte prin faţa mesei ţinând într’o mână o sticlă şi ’n alta un pahar. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt. Are pantalonii strâmţi, încreţiţi ca o armonică pe picioarele subţiri şi strâmbe. îşi toarnă vin, care curge pe lângă pahar pe jos. Exact aşa cum ar face un beţiv la teatru sau la cinematograf. Altul, se ridică să ţină un discurs şi toată lumea îl priveşte la început cu interes, apoi nu-1 mai ascultă nimeni. Oratorul se încăpăţânează devenind din ce în ce mai violent. Observ abia acum că e şi el beat. Câţiva din jurul lui îl silesc să se aşeze. El -se zbate, gesticulează. I se rupe mâneca la frac... Nu ştiu dacă altădată spectacolul acesta m’ar fi amuzat. Acum însă, îmi dă o poftă grozavă de plâns, aşa cum îmi vine de cele mai multe ori să plâng când se face cineva ridicol. Nu ştiu de ce. Chelnerul a venit să facă plata şi cum n’am mai avut ce să ■comand m’am jenat să mai rămân multă vreme acolo. Am trecut în sala de aşteptare... Eram singură în sala mare, cu oglinzi înalte vechi încadrate în ramă de bronz cu ornamente sus. Puse faţă în faţă, trei în dreapta şi trei în stânga, multiplicau sala infinit. Sute de săli goale se deschi- deau în dreapta şi în stânga, luminate numai de luminile de pe peron. Un funcţionar dela gară, facându-i-se milă de mine, m’a închis aici şi mi-a promis că vine să mă scoale la 6. Am încercat să mă întind pe o bancă. Mă jenau hainele, pan- tofii, părul. Mă simţeam copleşită de mizerie. Am aţipit pro- babil, de câteva ori. Ramele oglinzilor, pe care le vedeam, se îmbinau cd amintiri devenite tot atât de reale ca şi ramele, toate acompaniate de zgomotul monoton al roţilor. ... Vine cineva să-mi deschidă uşa. E Peter. « Peter !» sar ■de pe bancă. Peter e afară şi nu poate să deschidă uşa. Are un mănunchi mare de chei, le încearcă pe toate. Nu merg. Am o 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE idee: sar pe fereastră. Dar, cum mă duc la fereastră, fereastra- devine perete.Mă duc iar la uşă şi apăs pe clanţă.Uşa se deschide. Afară nu era Peter, e omul care m’a închis aici. îmi spune că'el e Peter. Că nu-mi mai aduc eu aminte. îmi vorbeşte de despăr- ţirea noastră din gară. Da, acum recunosc, el e Peter, Dar pentru mine Peter era altfel, şi mi-e ruşine faţă de Peter cel care e acum lângă mine, că nu pot să mă bucur de el, Peter al meu e blond — şi stă răzimat de mine pe o canapea din camera lui albastră. Seara care vine de afară îi face privirea mai adâncă,. Mi se pare atât de departe Peter acesta, şi atât de pierdut pentru totdeauna.., Mă trezesc, apoi recad în alt vis. Sunt jumătate trează. îmi aranjez eu visurile. II chem iar pe Peter. II fac să apară dintr’un colţ al sălii de pe o uşă nevăzută. E iar altul. Niciodată nu apare Peter. îmi vin mereu oameni care spun că .ei sunt Peter. Mă fac pe mine să ies din sală, să mă urc într’un tren, să ajung la Grenoble. Nu mai regăsesc Grenoble-ul„ Aşa că în toate visele mele urîte, apare alt oraş, un oraş pustiu, cu case în formă de cetăţui, ca zugrăvit într’o stampă din evul-mediu. In oraşul acela toti oamenii sunt bătrâni si bolnavi si soarele deco- i r i i lorat aşa cum apare iarna când e cerul alb şi jos zăpadă. Mi se pare că sunt iar trează. Lămpile de pe peron s’au stins dintr’odată. In întunericul complet flueră o locomotivă. Strigă cineva: o voce care dă ordine. Acum încep să se încenuşeze zorile. Un albastru fără lumină dincolo de el, parcă s’ar fi decolorat noaptea de o haină la prea mult spălat. Sub el, trenurile sunt negre, stâlpii peronului sunt negri şi pământul cenuşiu închis parcă ar fi plouat. Mă duc la uşă. In restaurant doar mai arde lumina. Un felinar trece pe peron. Aud semnalul care vesteşte apropierea unui tren. Doamne, să nu fie trenul meu şi să-fi uitat să-mi deschidă usa. » Mi-a stat ceasul,şi cred că trebue să fie apropiată ora plecării. îmi iau oglinda din poşetă, să mă aranjez puţin. Am foarte multe linii pe faţă, care se accentuează când sunt obosită. Două cearcăne sub ochi, provenite din însăşi conformaţia feţei. Două linii ce pornesc dela nări spre colţurile gurii. Altele două care pornesc dela colţurile gurii în jos. De obicei nu se observă decât cele dela nas spre gură. Acum însă, cum lumina abia ajunge aici PETER 521 şi cum umbrele sunt mai mari şi mai negre, faţa mea e toată împăr- ţită în pete. încerc, la întâmplare, să mi-o şterg cu apă de colonia. Mă spăl şi pe mâini. Mă piaptăn. Totuşi, hainele care atârnă pe mine mă împiedică să mă simt reîmprospătată. Vine şi omul cu cheile pe care le întoarce în broască zor- năind. Sunt liberă. Văd ceasul mare de gară luminat încă. Mai am un sfert de oră până vine trenul. Ii mulţumesc omului, îi dau un franc elveţian. Am în totul la mine cam vreo şase sute lei. Cum nu mă opresc nicăeri, cred că îmi vor ajunge. Pe peron e un frig tăios ca iarna, şi tailleurul meu de călătorie nu-mi ţine cald de loc. Ar trebui să-mi îmbrac, peste el, trench-ul. II pun şi cred că arăt lamentabil. Mă duc iar în sala de aştep- tare; după o noapte de frământare frigul mi se pare insuportabil. Acolo e cald, numai acum îmi dau seama ce cald e. Se apropie ora sosirii trenului. Hamalul strigat mă întreabă: « Călătoriţi cu trenuf de lux ? ». « Nu, cu acceleratul », îi răspund. « Dar acesta e un tren de lux, numai vagoane de dormit, — îmi spune. Acceleratul nu vine până la 7 dimineaţa ». « E sigur ?», întreb. «Da». Poate că totuşi nu ştie, mă gândesc. Din ceaţa albăstruie a dimineţii, apare masiv şi apăsător tre- nul, cu farurile încă aprinse. După somnul nopţii, peronul duduie. Toate perdelele lăsate şi luminile stinse. E, într'adevăr, un tren de lux. Aş putea să călătoresc cu el, dar trebue să plătesc o dife- renţă care e de zece ori cât banii pe care-i am la mine. — Şi, când vine alt tren? întreb. — La 8 dimineaţa. > Legăturile le aveam cu trenul acesta. Mă interesez dacă şi celălalt are legături bune. Nu ştie nimeni să-mi dea lămuriri. Nu m’ar jena, dar n’am decât şase sute de lei la mine şi încă trei ţări de traversat dela un capăt la celălalt. Decât să-mi facă ase- menea încurcături, mai bine m’ar fi lăsat tata să mă interesez eu. Sunt furioasă pe el. Nu merită să mă vadă, îmi spun. Ar fi trebuit să mai rămân la Grenoble. Am renunţat la Peter ca să mă întorc mai de vreme acasă. Şi tata... # # # Acum dimineaţa e limpede de tot. Gara şi-a început viaţa de dimineaţă ca o casă care îsi deschide ferestrele. Va fi o zi senină t 1 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 522 azi. Cel puţin aşa se anunţă... Vine soarele şi aici. Vine de undeva de jos, de dincolo de linii, aurind ca o vopsea coperişurile câtorva vagoane de pe o linie moartă. Lângă uşa dela sala de aşteptare e o hartă. E atât de aproape Grenoble de Lausane, nu ştiam că e atât de aproape. Şi atât de lungă calea până acasă. Aproape dela un capăt la celălalt al Europei. Niciodată n’am simţit atât de clar distanţele adevărate închise în simbolul de câteva palme al unei hărţi... Mi-a venit un gând: Dacă m’aş întoarce? # # # Până acum socoteam tot ca şi la Grenoble, că e mai bine că am plecat, că va trece. Nici o clipă nu m’am gândit serios la posi- bilitatea unei întoarceri. Mă supuneam hotărîrii luate, sigură că peste câtva timp voi fi foarte mulţumită că m’am purtat aşa. Am suferit reflex cum chelălăie un căţel lovit. Numai acum pentru întâia dată mi-am dat seama de proporţiile întâmplărilor din ultima vreme. Despărţirea mea de Peter mi-a apărut pentru întâia dată ca o catastrofă. In ziua care începea, în care din gară se auzea huruit şi ţignalul tramvaielor din Lausane, în care prin restaurant au început să circule chelneri proaspeţi în jachetele lor albe şi peronul se umplea încetul cu încetul de oameni bine dor- miţi care începeau cu voie bună o zi nouă, situaţia mea de a fi aci murdară şi sleită de plâns mă revolta. Mi se părea o pată, nu faţă de mine, ci faţă de tot echilibrul acestei zile. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că normal ar fi fost să fiu la Grenoble cu Peter. Mi-am mărturisit pentru întâia dată sincer că nu era nevoie să plec aşa de repede din Grenoble. ( Dacă m’aş întoarce ? Mă vedeam cu Peter pe străzile Grenoble-ului, cu Peter la el în cameră. II vedeam pe Peter blond, aşa cum era când şi-a scos ochelarii pentru întâia dată, aşa cum era când a venit trist la mine să mă invite la serată... pe Peter în excursia dela Belle Donne, spunându-mi: «Eşti foarte rea, Dany». Şi mai ales pe Peter răzimat de mine, visător, privind dincolo de ferestre, spre seara care venea. Dacă înainte de apusul soarelui în ziua asta, aş fi iar lângă el ? O, acum aş şti cum să petrec timpul. îmi pare rău de fiecare PETER 5*3 clipă pe care am pierdut-o certându-ne. Nu mă interesează nici dacă am să mă mărit cu Peter sau nu, nu vreau decât un singur lucru: să fiu iar lângă el. Am şase sute de lei la mine. Mă duc la casă să mă interesez cât costă un bilet până la Grenoble, un bilet de clasa a IlI-a. E chiar cât am eu la mine. Nu-mi mai rămân decât câţiva franci în plus. «Să vi-1 dau ? » întrebă domnul dela casă. Am ezitat o singură secundă. Atât cât m’am uitat pe fereastră şi am văzut aurul dimineţii din Lausanne. Dincolo, în cealaltă parte, pe peron unde plecau trenurile, mă aştepta ca o stafie plecarea mea spre ţară. — Da. ’ ’ Am întins banii. Aveam biletul. L-am ţinut în mână, stin- gherită, uitând să ies. Am ieşit de după bara de fier mai mult împinsă de cei din urma mea. Eram în situaţia unui condamnat care primeşte în ultima clipă sentinţa de graţiere. Am trăit atât de intens plecarea asta, că biletul pentru Grenoble nu-mi mai dădea aproape nici o satisfacţie. Era 7 fără 20. Trenul spre Gre- noble pleca la 8. Al meu venea la 7. M’am uitat la restul banilor. Atât cât să plătesc hamalul aci şi hamalul la Grenoble. Maşina avea să mi-o plătească Peter. Nu mă mai întorceam la M-me Bolnot. îmi imaginam ce surprins o să fie Peter. Eram liniştită acum ca şi când mi-aş fi făcut datoria. Am scos pasportul să pun biletul în el. Deschizând pas- portul am dat cu ochii de vize. Cea pentru Franţa: Bună pentru intrat şi ieşit din ţară. Dacă nu mai e valabilă acum ? Dacă nu mă lasă să intru la frontieră şi nici bani nu mai am să mă întorc la Lausane. De unde aveam biletul valabil mai departe?!.. Vine hamalul meu să-mi ia bagajele. II întreb, dar îmi spune că nu ştie, să mă duc să-l întreb pe şeful staţiei. Nici acesta nu ştie. Spune să mă duc la poliţie. E aproape de gară: numai vreo 8-10 minute. E şapte fără un sfert. Mă vedeam iar, brusc, aruncată în starea de mai înainte. Niciodată, nici mai târziu nici mai înainte, nu mi-am pierdut mintea ca atunci. Nu ştiu ce-am crezut când am început să fug pe strada ce ducea spre oraş, o stradă care urca. Mă uitam la ceas: 7 fără zece. Şi continuam să fug... cu poşeta strânsă la piept. Era 7 fără şapte minute. Nu mai aveam nici măcar timp să las braţele descurajată în jos. In aceeaşi pornire, am început să fug înapoi... 524 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am ajuns pe peron în ultimul moment. Abia am avut timp să-mi urc bagajele şi să arunc un franc hamalului. îmi mai rămâ- neau doi franci şi un bilet de clasa a IlI-a, pentru Grenoble, inutil. # # # De acum înainte, călătoria a fost ca una din acele zile cu soare alburiu, mai mult ceaţă luminoasă decât soare, care încremeneşte în aer ca o perdea în faţa cerului şi înnăbuşe. Tot: lacurile Italiei, cerul ei prea înalt, munţii calcaroşi, oboseala mea, erau pline de atmosfera asta. N’am mai schimbat până la Triest. N’am mâncat decât un singur corn, pentrucă n’aveam bani să cumpăr altceva. De altfel, nici nu-mi era prea foame. Am cunoscut o familie de Italieni care aveau un câine alb ca şi cel dela His Master’s voice, un câine fenomen: zicea «ma-ma...». Dela Triest, s’a urcat o fată, româncă. O fată care descinde din familia unui cronicar. Am cunoscut-o noaptea. Am călătorit o zi întreagă cu ea şi ne-am despărţit la Timişoara. N’am mai întâlnit-o de atunci. Mi-a dat adresa, dar nu m’am dus s’ovăd. Mi-a povestit că a fost logodită la 15 ani cu un om de treizeci. Părinţii s’au opus, dar ea a plecat cu el. Pe drum a avut un acci- dent de automobil. Ea a fost rănită uşor la mână, iar el a murit în faţa ei. A murit cu atâta linişte pe faţă, fără să mai fi putut să-i spună nici un cuvânt. A fost bolnavă câteva luni de nervi. După aceea s’a consolat. A început să-l uite. Ii spun şi eu de Peter. îmi dau seama că îi povestesc naiv. Surâde protector. Eu nu pot să-i povestesc nici o tragedie. Ii povestec despre biletul pentru Grenoble. Ii spun că nu mai am bani. Se oferă să mă împrumute. Mă invită să mănânc cu ea. Spune că se supără dacă o refuz. N’o refuz, nu — dar nu mi-e foame. Ii spun că sunt bolnavă. Beau numai apă. (De fapt n’am nimic, dar m’aş simţi umilită să primesc.) # # # Dimineaţa, la Jimbolia, mă aşteaptă tata. # * # Sunt de şase zile acasă. Peter mi-a promis că are să-mi scrie încă în ziua plecării mele. Eu i-am trimis dela Timişoara foile PETER 525 de bloc pe care i le-am scris. A trebuit să-i cer bani pentru mărci lui tata şi să-i spun pentru ce. Cred că m’a văzut când am scris adresa. M’a jenat puţin să-l amestec între mine şi Peter. Am primit abia ieri un jurnal de mode: Chiffons, pe care îl rugasem eu să mi-1 cumpere pentrucă nu apăruse încă la plecarea mea. Mi-aduc şi acum aminte de copertă, era beige şi pe ea dese- nată o femeie îmbrăcată într’o rochie brique cu intercalaţii ori- zontale de astrahan negru. înăuntru, Peter alesese trei rochii pe care le găsea potrivite pentru miner una de catifea neagră numai volane mari de sus până jos, alta în mătase tot neagră cu mâneca lungă şi un fel de bolero, al treilea model era un palton negru simplu, cu un guleraş mic de breitschwanz. (Peter mi-a spus de multe ori la Grenoble că femeile distinse se îmbracă numai în colori foarte închise si mi-a atras atentia că o bluză din foulard > t alb cu triunghiuri roşii pe care o purtam eu cu nişte foi albe, e « leg&re » — sau nu ştiu cum... în fine un lucru pe care mama lui nu l-ar purta.) M’am dus la croitoreasă să-mi comand rochia neagră — din- tr’un crepe-de-Chine subţire, cu toate protestările mamei: la 19 ani o rochie neagră fără nimic alb Ia gât ?.. Eram contrariată că Peter nu mi-a scris nimic altceva. Nu puteam să-mi explic în nici un fel de ce nu mi-a scris. Prea părea emoţionat în gară. De când m’am întors acasă, tot ce gândesc şi tot ce fac e în legătură cu Peter. încă din întâia zi, l-am întrebat pe tata dacă mă lasă de Crăciun la Berlin. Mi-a răspuns că «vom vedea» şi că am cheltuit prea mult în vară, iar afacerile au început să meargă destul de prost. «Totuşi nu spui categoric «nu»? — Tata a ridicat ochii miraţi de deasupra actelor (eram la el în birou) şi mi-a răspuns să-l las în pace că n’are timp pentru mine. Am trecut în camera mamei. Am găsit-o lucrând o pernă chelim. Am întrebat-o pe ea ce crede: dacă tata are să mă lase sau nu. Mi-a răspuns fără să ridice ochii. La început acelaşi lucru ca şi tata. Apoi — poate sâcâită —mi-a spus: Dacă totul va merge bine, s’ar putea să te lase. Am socotit cât mai am până plec. Acum îmi fac rochia neagră numai pentru Peter. Şi încă una de seară. îmi pare rău că nu am alt palton. Trebue să-l vopsesc în negru pe cel de anul trecut şi să-i 526 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pun astrahan. Azi mi-am cumpărat o pălărie neagră cu pană albă care dă un aer mai serios. Mama îmi spune că e prea de cu- coană. Mă uit foarte mult în oglindă şi nu mai sunt tristă, când mă pregătesc pentru Crăciun. Dar, îndată ce am un moment liber, mă cuprinde un sentiment pe care nu l-am mai încercat niciodată până acum. E un sentiment care seamănă probabil cu cel pe care îl încearcă un om când se întoarce acasă după ce a dus la cimitir pe cineva care i-a fost foarte aproape. Noaptea, în fiecare noapte, am visuri ca şi cel din Lausanne. Mă trezesc plân- gând şi gemând: Nu se poate ! Nu se poate... Astă-noapte m’am întors la Grenoble. Mi-a apărut alt oraş, alt Peter, şi oraşul şi Peter pretindeau că aşa au fost totdeauna. Am crezut. Şi am plâns toată noaptea pentru Peter cel blond pe care îl căutam eu şi pe care nu puteam să-l găsesc niciodată pentrucă nu exista. I-am vorbit mamei de el. Nu i-am spus tot, i-am spus numai ce credeam eu că i se poate spune. Mi-era ruşine de mine cum măsluiam tot. (Dacă m’ar auzi Peter!) Obişnuită să-i vorbesc toată ziua de el, mama m’a întrebat odată dacă e bogat. I-am răspuns jenată: Te rog, mamă, nu vorbi aşa... Mama n’a înţeles niciodată ce a spus rău în asta. Azi m’am dus la proba rochiei. Croitoreasa m’a întâmpinat spunându-mi să vin după masă. A adăogat: «A, era cât p’aci să uit, aveţi o scrisoare în jurnal. Era lipită pe dinăuntrul copertei. A găsit-o o fetiţă azi dimineaţă ». S’a dus foarte încet să mi-o aducă. I-am smuls-o din mână şi am plecat în fugă. Nu m’am oprit până acasă. Acolo m’am închis în camera mea şi am citit-o. Era o scrisoare de douăsprezece pagini de coală, scrise mărunt. Peter îmi scria că abia la plecarea mea şi-a dat seama cât de mult am însemnat pentru el, că nu poate trăi fără mine, că are nevoie de certitudinea că voi fi totdeauna lângă el. Te rog mult, Dany, dacă mă iubeşti si tu la fel, să te căsătoreşti cu mine. A subliniat fraza de trei ori. (La a treia linie peniţa i s’a împiedicat în hârtie şi a împroşcat cerneală). Peste un an, el termina. Eu în timpul acesta trebuia să învăţ nemţeşte. Să-i comunic lui tata şi va vorbi şi el cu părinţii lui. Ii lipsesc mult. A început, în ziua când îmi scrie, un nou roman. Ar fi aşa de frumos — spunea — să fie roman- cier, să aibă viaţa lui liberă. Să călătorim tot timpul. Romanul cel PETER 527 nou e despre Grenoble, despre noi. îmi mai povestea cum s’a întors cu Williams acasă, trişti amândoi. Kerl se uita la el între- bător. Intr’o zi a trecut pe lângă casa lui M-me Bolnot cu Kerl. Când a ajuns în dreptul uşii, Kerl a început să se smucească şi să-l tragă. Mâine pleacă într’o excursie în munţi şi are să-mi scrie şi de acolo. Peter scria aproape indescifrabil, mult aplecat spre dreapta, cu mari distanţe între grupurile de litere şi fără să lase spaţiu spre marginile hârtiei. Scria spontan, aşa cum vorbea. A încheiat scrisoarea cu doisprezece «Te iubesc nesfârşit». I-am numărat mai târziu, când m’am liniştit. Acum, după ce am citit scrisoarea, m’a năpădit un plâns nervos. I-am sărutat fiecare pagină în parte cu mimica pe care aş fi avut-o dacă Peter ar fi fost de faţă. Am ridicat de jos un colţ al hârtiei, pe care îl rupsesem şi-l aruncasem în grabă, şi l-am vârît şi pe el în plic. Cu scrisoarea strânsă la piept, m’am trântit pe divan cu faţa în jos. Mă cutremura plânsul ca un puhoi care nu-şi găseşte loc destul să se reverse. M’am întins pe covor. Mi-am lipit scrisoarea de buze şi am rămas câtva timp aşa. M’am sculat brusc, pentrucă am auzit paşi în camera vecină. Toată ziua am recitit scrisoarea. Lui tata nu i-am spus nimic. Nici mamei, decât că mi-a scris Peter. Seara i-am răspuns. Am scris până după miezul nopţii. I-am răspuns că «nu» — că e mai bine să rămânem cu o amintire frumoasă. O căsătorie între noi ar putea să fie un epilog «prozaic » al dragostei pe carş am început-o aşa de frumos. I-am spus că dacă aş fi acum la Grenoble, n’aş mai avea rezervele pe care le-am avut (eram sinceră când am scris-o). # * * A doua zi am primit o cartă poştală. Peter mergea la Expoziţia Colonială. A trecut pe la Dijon. îmi vorbea de o dimineaţă cenu- şie, de câmpul trist dinaintea răsăritului soarelui, de singurătatea, de dragostea lui. Primeam aproape în fiecare zi câte o scrisoare dela Peter şi îi răspundeam regulat. Tata a observat. I-am spus că e un coleg S»8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dela Grenoble care mă iubeşte... M’a privit ironic, cum mă pri- veşte de obicei când îi ajung la urechi asemenea lucruri. Peste alte câteva zile am primit o scrisoare scrisă pe tot felul de hârtii şi cu fotografii dela o excursie în munţi. In multe, Peter zâmbea, ceea ce m’a decepţionat puţin. Eu mi-1 imaginam trist tot timpul. Era şi Williams cu el, şi Willy, un neamţ drăguţ şi sportiv, cu părul aproape alb şi cu ten bronzat. Nu le-am arătat nici pe acestea nimănui. Mamei i-am arătat numai una, a doua zi, unde îl găseam pe Peter mai matur. Mi-a spus totuşi că e copil. Dragostei noastre (pentrucă acum o numeam « dragoste » fără nici o ezitare şi-i subordonam toate celelalte « dragoste » însemnate în caiet — dându-le titlul de simple «flirt »-uri), după părerea mea, nu i se potrivea decât un singur desnodământ fericit: să ajungă Peter şofer de taxi şi să mă mărit cu el. Altfel era prea complicat. Eram prea neînsemnată pentru el. Peter să se căsătorească cu o fată aşaxum şi-o imagina el când ne chinuiam descriindu-ne fiecare soţul şi soţia cuvenită. Mi-aş fi luat prea multă responsabilitate. Poate ar regreta-o într’o zi... Intre timp, jurnalele aduceau ştiri alarmante despre situaţia politică din Germania. Se vorbea de un eventual război civil. In cazul acesta, Peter ar fi devenit şofer de taxi. Mărturisesc că m’am bucurat. Şi că orice ameliorare mă întrista adânc. Peter îmi scria în fiecare zi, fără să fi primit încă scrisoarea cu « nu D-ul meu. După zece zile, mi-a răspuns şi la asta. Căuta din nou să mă convingă şi îşi susţinea «teza » cu argumente nume- rotate. Erau unsprezece... N’am mai avut timp să-i răspund de acasă pentrucă plecam chiar în dimineaţa aceea. * * * La Bucureşti, singură într’o cameră la « Union », i-am răspuns. Am început să-i scriu dela ora 9 seara şi am terminat după miezul nopţii. I-am spus că accept să mă mărit cu el. A doua zi, mi-am găsit cameră. Era o toamnă frumoasă şi caldă. Mi s’a părut îmbietoare camera ce dădea, cu o uşă cu per- deluţe, de-a-dreptul într’o grădină bine îngrijită, cu straturi de flori şi bănci. Proprietara, o văduvă de colonel, moldoveancă, ţinea cu orice preţ să se facă agreabilă şi din cauza asta era puţin cam obositoare. Mi-a spus dela început să nu-i aduc băieţi şi PETER 529 î-am spus să fie liniştită pentrucă sunt logodită şi logodnicul meu nu e aci. S’a convins în câteva zile că i-am spus adevărul, pentrucă primeam în fiecare zi câte o scrisoare dela Peter, de multe ori chiar două pe zi. El începuse să-mi trimită tot felul de foto- grafii de ale lui de când era mic (Peter mic, era cel mai frumos •copil pe care l-am văzut Vreodată; blond, cu părul tuns ca la fetiţe, buclat tot şi cu zâmbet blând şi trist; ochii îi erau ca şi acum, gravi, lucizi), de ale mamei lui, de ale tatălui lui. Ieşeam foarte puţin în oraş. Stăteam acasă, în cameră cu ferestrele deschise spre grădină, sau în grădină, şi mă jucam cu Hector, câinele mare alb, cuminte si dornic de tandreţe al gazdei. Intre timp, l-am întâlnit într’o seară pe Nelu, « flirt »-ul meu de anul trecut. Terminasem de atunci. Cu melon, umeri foarte laţi şi talie foarte strânsă, mai purta un palton negru şi şal alb. M’a condus până acasă şi pentrucă era încă de vreme, m’a rugat să mai rămân cu el. Ne-am plimbat prin cartierul parcului Ioanid. Erau frunze pe jos, casele ascunse printre copaci cu frunzişul galben. Nelu îmi explica diferitele stiluri de case. Cu toate că nu-1 mai văzusem trei luni, mi se părea că îi auzisem vocea în fiecare zi. Mi-am adus aminte de tot ce a fost înaintea lui Peter şi de tot ce ar mai fi putut să mă aştepte. Doamne, ce nepotrivit era chipul lui Nelu cu melonul şi cu aerele lui. Nelu avea nouăsprezece ani ca şi mine. Era ca şi mulţi dintre proaspeţii studenţi cărora le place să facă mult caz de mon- denitatea şi maturitatea lor. Mergea la toate ceaiurile, cunoştea toate jazz-urile şi cântecele noi şi număra printre flirturile lui câteva « miss »-e (pe atunci era voga « miss »-elor). • I-am povestit despre Peter. îmi aduc aminte că am trecut în •clipa aceea pe lângă o casă înaltă cu geamurile luminate toate, în aşa fel parcă ar fi fost o casă de carton cu găuri în loc de ferestre şi cu un singur bec înăuntru. Nelu a tăcut. Am ajuns la poartă, îmi părea rău că îl las să plece aşa. I-am pus mâna pe obraz şi nu s’a ferit, M’a privit doar lung, aşa cum mă privea totdeauna înainte de a ne fi despărţit (o, dacă ar fi ştiut cum mă plictisea privirea asta). Mi-am lăsat mâna să lunece în jos, pe reverul palto- nului. Nelu mi-a prins-o. S’a apropiat de mine. M’am ferit: — Trebue să intru, Nelule, La revedere... 34 53° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu voia să plece din faţa porţii. L-am rugat. In cele din urmă, jumătate în glumă, i-am spus: In definitiv, dacă îţi face plăcere, rămâi să mă păzeşti. Şi am intrat. In cameră, mi-a părut rău că intrasem. îmi părea rău şi de Nelu, dar n’aveam ce să-i fac. Are să-i treacă. După cinci minute, când am ieşit să mă uit la stradă, plecase. # # # Rar am văzut un lucru mai trist decât camera mea iarna. Şi venea un frig prin uşa cu un singur rând de geamuri ce da spre curte, pe care nu-1 micşora întru nimic focul din teracotă. Venea de afară servitoarea cu viscolul în spate, aruncând jurnale în calea ei, ca să nu umple covorul şi parchetul de apă. Şi asta, de zeci de ori pe zi. Lângă sobă, aerul frigea. Cum te depărtai, se răcea brusc. Serile erau nesfârşit de lungi. Nu mai aveam ce să-i scriu lui Peter. Ii spusesem tot ce puteam să-i spun. Nu trăiam decât pentru ziua când am să-l revăd. Nu ştiu de ce, de câteva zile am început să tuşesc şi să am temperatură. Doamna I. îmi aducea ceaiuri, totuşi starea mea s’a înrăutăţit. Trebuia să plec de aici. I-am dat o telegramă lui tata. A venit alarmat, am fost la doctor: aveam o leziune la plă- mânul drept. Noutatea asta m’a dezagregat complet. Eram sigură că am să mor. I-am scris lui Peter câteva scrisori disperate. După aceea am plecat acasă. # * # A fost o epocă atât de urîtă, încât mi-i greu să-mi amintesc de ea. Mai erau câteva săptămâni până în Crăciun. Stăteam acasă fără să fac nimic, decât să-i scriu lui Peter scrisori disperate. La început, scrisorile lui veneau cu încurajări. Un avantaj tot avea boala mea: acum puteam să-l rog pe tata să mă trimită la aer undeva în Cehoslovacia. Cu toată sărăcia noastră de acum (prin oraş se spunea că banca e pe punctul de a da faliment şi toată lumea voia să-şi retragă banii), o sumă de treisprezece mii s’ar putea strânge. Stând acasă, făceam economie. Nu-mi mai fac nimic. Am vopsit în negru o rochie de crepe-de-Chine roşu, pe care o purtasem în vară cu un guleraş şi mâneci scurte de danteluţe PETER 531 albe — şi i-am făcut o combinaţie cu un voile beige pe care-1 aveam. Peter îmi indicase o staţiune de sporturi de iarnă unde să ne întâlnim. Nu era nevoie să cheltuesc făcându-mi costum de sky, mi-a spus. Nici el nu-şi aduce. Nu vine să facă sport, vine numai ca să mă întâlnească. Mi-a fost uşor să observ în ultimile scrisori ale lui Peter, o mică schimbare în felul de a judeca. îmi spunea într’una că viitorul nostru îl vede în cele mai negre colori, pentrucă situaţia în Ger- mania devine din ce în ce mai nesigură (uitasem — am constatat — de vremea când dorea să fie un şofer de taxi şi să mă mărit cu el). In alta, mi-a spus că a cunoscut, la un bal diplomatic la Berlin, o fată superbă, o prinţesă turcă. Era vestită pentru frumu- seţea ei şi toţi bărbaţii îi făceau curte. Totuşi, se pare că l-a pre- ferat. In loc să stau acum lângă cea mai frumoasă femeie din lume, spunea, prefer să stau singur acasă şi să-ţi scriu ţie. Şi tu, nu ştii să-mi scrii decât scrisori triste. A adăogat: eu te iubesc foarte mult, dar să ştii că bărbaţilor nu le plac femeile bolnave. # # # Când am plecat spre Spindlermiihle viscolea afară. Mi-a fost tot timpul frig în tren. Şi mai ales din Cehoslovacia, printre vagoa- nele de sportivi veseli, cu poull-overe şi şepci colorate, mă simţeam, în paltonul şi pălăria mea neagră, rătăcită ca o cioară. # # # Ca de obicei, de acasă mi s’a dat un itinerar greşit. A trebuit să schimb dela Praga la Spindlermiihle — distanţă de 140 km.— patru trenuri. Cum ceasul mi se stricase şi nu ştiam nici unde să schimb şi nici limba n’o cunoşteam ca să întreb, a trebuit să fiu legată tot timpul de asta, lucru ce m’a împiedicat să-mi fac alte gânduri în legătură cu Peter. Toţi munţii erau acoperiţi cu zăpadă. Pe câmp zăpada se întindea nepătată până în zare, unde se urca pe coasta dealurilor. Fumul trenului se 'mprăştia alburiu pe cerul alburiu şi el. Spre seară, totul a devenit albastru, cu lumini răzleţe roşii prin el. Apoi câmpul s’a făcut cenuşiu închis. Numai lângă linie, ferestrele luminate se reflectau roz. Skiorii urcau în fiecare gară. Fetele erau blonde, nefardate şi vesele. Băieţii cu umeri largi şi cu pipă. 34' 53* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când am ajuns la Spindlermiihle, era noapte. Vagonul meu era mai la urmă. M’am uitat la gara mică, săracă şi întunecată. Mi-am luat cufărul şi am coborît. După câţiva paşi, a apărut în faţa mea Peter. M’a sărutat grăbit — cu buzele şi faţa reci, mi-a luat cufărul şi am pornit spre peron. Pe drum mi-a spus că a sosit chiar acum şi el, cu un prieten chinez—Yu, «un om foarte simpatic, am să-l cunosc». Pe peron, lângă un perete, l-am cunoscut pe Yu. Nu semăna de loc cu chinejii pe care îi cunoscusem în Franţa. Era mult mai înalt şi mai puternic decât Peter. Faţă de oriental cu pomeţii ieşiţi şi cu ochi puţin oblici, dar foarte discret; părea mai mult unul dintre acei Europeni care au un vag aer exotic. Am observat două perechi de sky-uri. Nu i-am spus nimic lui Peter, dar mi-am adus aminte că îmi scrisese că vine numai să mă întâlnească pe mine, nu ca să facă sport. In autobuz, ne-am aşezat în fund. Yu simula că se uită pe fereastră, deşi afară nu se vedea nimic. — Acum pot să te privesc, a surâs Peter — şi mi-a luat mâna tandru. Eşti tot atât de drăguţă cum te ştiam, a conchis puţin cam prea binevoitor. L-am văzut şi eu: nu ştiu de ce între timp îl închipuiam mai mic. In hainele de sport, Peter părea foarte puternic. S’a mai îngrăşat la faţă şi, nu ştiu dacă din cauza asta, avea un aer mult mai ma- tur şi mult mai puţin romantic. In locul unui Peter blond care îşi răzima capul de umărul meu, am găsit un Peter sportiv, tare. Asta m’a făcut să mă întreb dela început, dacă n’am făcut rău că am venit îmbrăcată în negru şi fără costum de sky. — Spune-mi ceva, a continuat Peter tot aşa de binevoitor. Eram, nu ştiu de ce, intimidată. I-am spus: «Nu ştiu cens putea să-ţi spun ». A trebuit să-mi scot batista din poşetă. L-am simţit pe Peter privind-o. « E tot poşeta de astăvară », m’am simţit datoare să-i explic. «Nu mi-am mai cumpărat alta». «E foarte fru- mos că faci economii», a răspuns Peter foarte convins. I-am fost recunoscătoare, ceea ce nu m’a împiedicat să mă simt jenată. Poşeta mea se deschidea în formă de plic. Era pe deasupra neagră, dar cum o deschideai dădeai de un fel de imitaţie de antilopă albastră din care se fac cordoanele ieftine, care se roşesc pe la colţuri, şi se decolorase. Avea oglindă pe vremuri fixată în dosul capacului dela plic. Se spărsese în vară şi se vedea, din gaura din care am scos cioburile, o bucăţică de jurnal. PETER 533 Autobuzul ne-a lăsat în centrul Spindlermiihle-ului. A trebuit să căutăm mult până am găsit două camere. Foarte incomod aranjate: ca să iasă din camera lor, Peter şi Yu trebuiau să treacă printr’a mea. #. # * Seara, după masă, am stat de vorbă cu Peter. Mi-a spus că mă iubeşte mult, dar că nu mai e sigur dacă vom putea să ne căsătorim sau nu. N’a vorbit încă tatălui lui; n’am idee ce sever e. Nici eu nu vorbisem acasă, aşa că n’are nici o importanţă, i-am răspuns calm. L-am simţit iar lângă mine, aşa cum îl dorisem atâta timp, dar — nu ştiu de ce, din nimic ce s’ar fi putut preciza, absent. I-am spus, retrăgându-mă brusc: — Peter, tu nu mă mai iubeşti. Peter s’a ’ncurcat, s’a uitat într’o parte, apoi a plecat ochii în jos, evitându-mi privirea. — Nu, nu-i asta, Dany. Te iubesc, dar... Am simţit că devin palidă, parcă mi-ar fi tras cineva o palmă. Mi-am stăpânit vocea: — îmi ascunzi ceva, Peter... — Ai ghicit, a recunoscut privindu-mă în ochi, hotărît să fie sincer. — Vrei să-mi spui ? am întrebat fiindu-mi ciudă că mi-i vocea aşa de slabă. Peter s’a gândit o clipă, s’a jucat cu abat-jour-ul veilleuzei, apoi a întors capul spre mine silindu-se să zâmbească. — Nu-i nimic, Dany. Am să-ţi spun altădată. A încercat să mă sărute. Mi-a admirat umerii. Mi-a spus să am încredere în el. Mi-au dat lacrimile. Mi se părea, ca în visuri, că Peter cel pe care îl am acum lângă mine nu e acelaşi cu acela pe care l-am cunoscut şi îl iubesc eu. Ajunsesem la un moment dat să fiu atât de sigură de asta, încât am întors capul spre el şi l-am privit atent şi cu teamă, ca pe un străin. După ce a plecat, am rămas mult timp trează şi m’am gândit şi am plâns, ca după un om mort. 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A doua zi dimineaţa, Peter a venit la mine vesel, aducând zăpadă pe haine. Mi-a pus mâinile pe gât. Eram ghiaţă. — Eu am fost să fac sport încă dela opt, nu sunt leneş ca tine, mi-a spus râzând. Apoi, serios: Nu, zău, ar fi timpul să te îmbraci. Mi-am luat nişte foi, un poull-over şi paltonul meu negru. Am surprins, când mi-am îmbrăcat paltonul, privirea posomorită a lui Peter. Când a observat că mi-am întors capul spre el, a surâs: — Ce frumoasă blană ai, Dany ! Era imposibil să nu fi observat că paltonul meu vopsit are aerul foarte vechi. Am ieşit. Peter a fost de părere să-mi dea un basc al lui. Aşa, mă înşelam că am alură mai sportivă. In drum, am întâlnit o mulţime de fete blonde, cu bujori de frig în obraz, cu ochii albaştri şi surâs fraged. Peter le remarca. El îşi pusese sky-urile de acasă. Yu trăgea după el o săniuţă închiriată dela villă. Era şi Yu în costum de sport. Eu între ei cu şoşoni negri cărora le ridicasem bentiţa de catifea de sus ca să nu intre zăpada. Peter trebuia să coboare cu sky-urile, Yu şi cu mine cu săniuţa. M’am întristat. Mă simţeam foarte prost. îmi dădeam seama că toate fetele ce treceau pe lângă noi şi schimbau surâsuri cu Peter erau mult mai drăguţe decât mine. Peter a observat, nereuşind să-şi marcheze bine plictiseala: — De ce faci mutra asta-, dragă ? Ce ai ? — Nimic, Peter. îmi pare rău că te-am ascultat şi nu mi-am făcut costum de sky. — De ce ? Doar suntem împreună tot timpul. . . — Tu mi-ai spus că nu faci sky.. . am replicat timid. De aci am început să ne certăm. Peter m’a învinuit că sunt egoistă, că îi pretind să stea tot timpul acasă. Eu i-am adus aminte de Grenoble, când stăteam cea mai mare parte din timp în camera lui şi nu mi-a spus niciodată că îl plictiseşte. I-am spus că mă iubeşte mult mai puţin decât atunci şi nu s’a apărat. Mi-a spus că am făcut foarte rău că i-am scris scrisorile acelea « sinistre », că trebuia să-mi dau seama că în acelaşi timp a întâlnit atâtea femei frumoase care erau vesele şi pline de viaţă. . . — Prin urmare mă iubeşti mai puţin ? l-am întrebat. PETER 535 Peter a tăcut. Urcam acum. Pe alocuri, zăpada îmi ajungea peste dunga şoşonilor. Ajunsă înăuntru se topea, ceea ce era foarte dezagrea- bil. Nu mai puteam să suport. I-am spus că mă întorc la villă. N’am primit să vină Yu cu mine. Printre sportivele svelte şi frumos îmbrăcate, m’am simţit tot timpul ca o servitoare umilă. Cu Peter şi Yu m’am întâlnit abia în sufragerie. Au vorbit tot timpul englezeşte, lucru ce m’a făcut să mă simt şi mai străină de Peter şi m’a intimidat. # # # După masă, Peter mi-a spus: — Ştii că Yu a fost de părere că nu ne potrivim de loc. I-ai plăcut foarte mult la început (şi să ştii că Yu e foarte pretenţios). Dar azi ai făcut o impresie foarte proastă cu plecarea ta. Yu scria la altă masă. Peter mi-a spus că Yu îi scrie logodnicei lui. E o chinezoaică foarte frumoasă, de vreo optsprezece ani. N’a văzut-o de zece ani. S’au îndrăgostit unul de altul din scrisori. Peste doi ani Yu speră să se întoarcă în China şi să se căsătorească. Se iubesc foarte mult. Ea i-a scris o scrisoare cu sânge. Face ver- suri, e fină, plăpândă. Yu c foarte neliniştit acum, n’a mai primit de vreo cinci luni nimic dela ea. (Mai târziu, a aflat că a murit în timpul unui bom- bardament, în războiul chino-japonez). Uite, chiar acum se ridică să vadă de poştă. Aşa face în fiecare zi — întreabă de zeci de ori. N’are răbdare să i se aducă. Yu n’a primit nici azi nimic. In schimb i-a adus corespon- denţa lui Peter. Peter a privit scrisorile pe rând. Pe una, cu plic albastru, lung, a vârît-o în buzunar, neglijent. Le-a citit pe cele- lalte în faţa mea, apoi şi-a cerut scuze şi s’a dus sus. Am mers şi eu. Am intrat în camera lui fără să bat în uşă. A vârît repede o hârtie în buzunar. Mi-a surâs: — De ce nu m’ai aşteptat jos ? De ce ai privirea asta de victimă ? Am rămas serioasă; — Peter, vreau să-ti vorbesc. M’am aşezat pe colţul patului. Peter şi-a scos din buzunar pipa, şi-a umplut-o cu tutun şi se înfuria că nu vrea să se aprindă. 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Apoi a renunţat. Intre timp energia cu care venisem s’a muiat şi nu mă mai simţeam decât foarte nenorocită şi cu chip de plâns- Mă durea în gât. — Peter... vreau să fii sincer. Ai venit să citeşti aici o scri- soare pe care o aveai dela o femeie... Peter a sărit: — Nu-i adevărat. — Ba e adevărat, Peter. Puteai să-mi spui. Sau... nu ştiu de ce a trebuit să te fereşti de mine. Eu nu ţi-am cerut niciodată nimic. Un singur lucru: să fii sincer. Dacă nu mă mai iubeşti,, spune-mi-o. Am să mă întorc la mine acasă. Are să-mi treacă... Peter nu părea de loc înduioşat. S’a sculat şi a plecat lăsân- du-mă singură în cameră. Am stat mai mult timp. Când m’am dat jos, nu erau acolo nici el, nici Yu, şi mi s’a spus că au plecat împreună să facă sky. Seara, am mers la dans. Mi-am pus rochia neagră pe care mi-o indicase Peter. Am aşteptat să mă vadă. M’a privit admirativ r « Ce drăguţă rochie ai!..» fără s’o recunoască. I-am atras atenţia că mi-a ales el modelul. « Când ? » m’a întrebat mirat. « Uitasem complet». Am dansat cu Yu şi am atras atenţia. Eu dansam destul de bine, iar Yu avea aerul destul de exotic şi dansa desăvârşit. Peter a remarcat o fată blondă, înaltă şi slabă, cu părul tuns băieţeşte şi nefardată. M’a întrebat dacă îi dau voie să danseze cu ea. L-am văzut în timpul dansului vorbindu-i insistent. # # # A doua zi, Peter a recunoscut că scrisoarea era dela Musme, turcoaica de care îmi spusese şi mie. L-am întrebat dacă îl iubeşte şi mi-a răspuns că da. El... o iubeşte? Nu ştie... dar crede că. nu. E frumoasă? Admirabilă. Mi-a vorbit de rochiile ei de seară, de mersul ei, de rasa ei... In aceeaşi zi, am descoperit, pe un dicţionar german-francez, numele ei scris pe marginea foilor,, acolo unde îşi scriu de obicei elevii numele. I l-am arătat: «asta însemnează că te preocupă ! ».— « L-a scris ea », mi-a răspuns Peter rece.— « Cum a ajuns la ea ? ». « I l-am împrumutat... Ah, dar eşti imposibilă. Dacă îmi vorbeşti atâta de ea, am să ajung să cred şi eu că o iubesc. E cea mai mare imprudenţă pe care poate PETER 537 s’o facă o femeie... In definitiv,— a adăogat după câteva clipe,— am să-ti citesc scrisoarea ei, să vezi că nu-i nimic ». Stăteam lângă el şi fără să vreau i-am citit sfârşitul. Era scrisă în nemţeşte. încheia « deine kleine Mutti ». L-am întrebat pe Peter ce însemnează asta, cu inima oprită. E vorba de mama mea, a răspuns Peter... « Dar tu mi-ai spus că mama ta e înaltă ». « Nu, te înşeli... E mică de tot...». « Ma petite maman » era expresia pe care Peter mi-o spunea de zeci de ori pe zi la Grenoble şi apoi în scrisori. Şi la fel i-a spus şi lui Musme... Nu eram geloasă de loc. Eram în schimb copleşită... Se făcea întunerec în cameră. Peter a renunţat să-mi mai citească scrisoarea. Fără să-mi spună un cuvânt, a coborît jos, lăsându-mă singură. # * * Seara mi-a spus: Când a coborît a stat de vorbă cu Yu. Yu l-a sfătuit să-mi vorbească. Da, într’adevăr, în timp ce-i scriam scrisorile acelea în care îi spuneam că sunt bolnavă, a cunoscut-o pe Musme. Tânără, frumoasă, feciorelnică. A fost întâiul om care a sărutat-o. I-a spus că îl iubeşte. Inchipuie-ţi: într’o cameră cu draperii grele de catifea, într’un amurg, o femeie fină, feminină, care cântă la pian. După ce isprăveşte, îţi ia mâinile, te priveşte... abia îi distingi ochii în întuneric. Iţi spune că te iubeşte. Cum să rezişti ? Pe mine... Nu, mă iubea şi pe mine. Dar nu trebuia să-i scriu aşa. In orice caz, recunoaşte că nu mă merită. Că nu mi-ar putea promite că n’are să mă înşele, cel puţin aşa platonic. De aceea nu vrea să-mi strice viaţa şi nu mai poate să se căsătorească cu mine. II întreb dacă o mai iubeşte şi acum. îmi răspunde: «Acum s’a terminat. A plecat din Berlin. Tatăl ei era ataşat militar şi a fost rechemat». După asta, rămâne gânditor. II rog să mă lase singură. îmi surâd trist şi vag ironic... In lumina slabă, odaia pare foarte sărăcăcioasă. Şi e frig. Sun să mai aducă lemne. Mă uit la paltonul meu şi la pălăria neagră cu pană albă din cuier. Ce sărăcăcioase sunt şi ele, şi de prost gust. Dacă aş fi avut costum de sky ! Dacă aş fi ştiut să skyez... 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De sigur Musmâ era foarte frumoasă în amurgul acela, în camera cu draperii grele de catifea albastră şi cu pian...,— mă gândesc... Peter nu e vinovat. Nu e nimeni vinovat. * * * Am serbat reveillon-ul în restaurantul unde se dansa de obi- cei. O seară bună. Peter era neobişnuit de tandru şi atent. Când s’au stins luminile, m’a sărutat. A băut ceai mult. Când ne-am întors acasă, a rămas câtva timp în camera mea. L-am auzit pe Yu bătând în perete. Peter s’a dus să vadă ce-i. A revenit zâmbind amuzat: « Yu m’a chemat să-mi spună să iau seama, că am băut şi aş putea să nu mă mai controlez şi să se întâmple ceva în seara asta ». Văzând că tac « dar să fii liniştită, ştii cât sunt de lucid ». . — De ce ţi-e chiar acum atât de frică să nu se întâmple nimic ? l-am întrebat. — Pentrucă nu vreau să-ţi stric viaţa, mi-a răspuns simplu. Nu i-am răspuns. L-am lăsat să mă sărute având tot timpul im- presia că m’am avântat într’o aventură îndrăzneaţă cu un om cu totul străin. Mi s’ar fi părut tot aşa de natural să fie în locul lui Peter oricare din bărbaţii pe care îi cunoşteam. Peste câtva timp s’a dus să se culce. L-am rugat să rămână cu mine. Nu puteam să dorm şi aveam nevoie de prezenţa fizică a cuiva. Peter mi-a spus pe jumătate adormit, că i-e somn şi dacă adoarme odată îi e greu să-şi întrerupă somnul şi să treacă dincolo. L-am lăsat să plece. Am auzit cum a închis uşa. Apoi o clipă de tăcere... După aceea, câteva fâsâituri de sky apropiindu-se. Erau locuitori ai villei Rautendelein care se întorceau acasă. Afară era lumină ca ziua. Zăpada strălucea şi reflecta lumină şi în cameră, o lumină albă, ce avea în ea nu ştiu ce nuanţă de singurătate cosmică. Azi e i Ianuarie 1933, m’am gândit. Şi am rămas cu privirea pironită în tavan, până m’a durut şi am închis ochii, trăgându-mi plapoma peste cap. * * * ■ A doua zi am mers cu Peter şi Yu la o serbare, « Lumpen- bal » la St. Peter — un mic grup de viile la 3 km. de Spindler- miihle. Trebuia să ne travestim. Yu s’a îmbrăcat într’o cămaşă PETER 539 de satin negru ca ale fasciştilor, luată dela o pijama a lui Peter. Mătasa lucioasă neagră, care pe Yu—mult mai puternic decât Peter — stătea întinsă, îi scotea în evidenţă brutal puternic, muşchii tari şi armonioşi ai braţelor şi, de sub gulerul strâns pe gât, capul îi apărea mai exotic. Avea ceva de prinţ indian de pe ecran. Eu m’am îmbrăcat într’o fustă dungată în alb şi albastru, foarte creaţă şi cu o bluză de « broderie anglaise » albă, împrumu- tate dela servitoare. Cum fusta era foarte largă, talia îmi apărea şi mai subţire, iar bluza cu mânecile ei bufante, încreţită în jurul gâtului, mă îmbrăca graţios. Peter era nemulţumit. A schimbat câteva rânduri de haine, nereuşind să-şi combine un costum după plac. A rămas să-şi pună o basma la costumul de sky. L-a silit până şi pe Yu să se dezbrace de cămaşă. A încercat-o, dar nu i-a venit bine. La un moment dat, ne-a spus că nu mai merge. Ne privea pe Yu şi pe mine cu ciudă. Mie îmi părea bitie. Simţeam un fel de satisfacţie de colegă rea. Peter venise dela Berlin cu câteva rânduri de haine care-i veneau foarte bine şi am avut ocazia să-l văd de câteva ori foarte încântat de el. Acum îl vedeam necăjit copilăreşte şi mă simţeam mult mai puţin in- timidată. La serbare, Yu şi cu mine am făcut sensaţie. Am fost aplau- dată în timpul dansului. Simţeam toate capetele întorcându-se după noi. Intr’o pauză, a venit o fată la noi la masă. Mi-a vorbit franţuzeşte: tatăl ei ar dori să mă invite la un dans. Peter mi-a făcut semn că pot să primesc. In timp ce dansam cu Yu, am văzut-o la o masă. Era cu un băiat de vreo cincisprezece ani, foarte lini- ştit — probabil fratele ei — cu un domn de vreo patruzeci şi cinci de ani cu păr alb la tâmple, care mă privea cu ochi de somnambul, şi o cucoană brună — probabil vopsită — cu părul foarte îngrijit aranjat, care se vedea că ţine să placă încă. Mă urmărea şi ea, binevoitoare. Dar, nu ştiu de ce, mi s’a părut că văd în privirea ei ceva imens de trist. I-am spus lui Peter. El de altfel era supă- rat. Mi-a spus că dacă dansez cu domnul acela el pleacă. A trebuit să mă scol şi să mă duc spre masa lor. Lucru ce în semiobscuritatea cu mesele înţesate una într’alta, cu serpentine peste tot, a putut trece neobservat. Fata s’a sculat şi a venit spre mine. I-am spus că logodnicul meu s’a supărat. îmi pare rău, dar nu pot să-mi ţin promisiunea. 540 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Succesul meu — pentrucă seara aceea a fost un succes — mi-a dat un surâs poate puţin cam prea sigur de mine, care l-a întă- râtat pe Peter. A dansat şi el de câteva ori cu mine, dar, cum mă obişnuisem să dansez cu Yu, mă împiedicam tot timpul. O oare- care ostilitate a lui Peter fată de mine mă făcea să nu mă simt > apropiată fizic de el. Când am revenit la masă, a propus să ne întorcem acasă fiindcă e obosit. Yu n’a protestat. In timpul în care rămăsese singur, a început să se gândească probabil iar la logodnica lui, pentrucă acum era absent. A avut un schimb de cuvinte cu Peter, în engle- zeşte, pe care nu l-am înţeles. După aceea, nu m’a mai invitat la dans şi am acceptat să plecăm. Afară am constatat că ni se furaseră săniuţele. A trebuit să ne > întorcem pe jos şi cum panta îngheţase din cauza frigului nopţii, am mers mai mult lunecând. Tot timpul drumului, Peter mi-a făcut morală. Yu tăcea. Afară îngheţase şi şoşonii mei lunecau. Totuşi, însuşi necazul lui Peter nu făcea decât să-mi mărească satisfacţia. Nu putea să-şi ascundă ciuda când îmi spunea: « Crezi că e mare lucru să ai succes la Spindlermiihle ?! Şi crezi că poate să mă impresioneze, după femeile frumoase şi luxul pe care l-am văzut la Berlin?! Parcă ai fi o mică actriţă în turneu...». Acasă, s’a culcat imediat, ostentativ. * * # Eram de o săptămână la Spindlermiihle. De ieri, zăpada a început să se topească. Yu a plecat azi dimineaţă, cu toate că era vorba să plece odată cu noi. Nu ştiu cum şi-a motivat plecarea. Ne-am despărţit, fără să încercăm să ne surâdem: vacanţa asta era iremediabil ratată, o ştiam amândoi. Skyorii stăteau toată după-masa în restaurantul villei. Sky- urile răzimate de peretele din afară mascau fereastra până la ju- mătate şi făceau şi mai întuneric înăuntru. Tot Spindlermiihle-ul era plin de zloată care luneca. A căzut şi zăpada de pe crengile brazilor de pe munţi, care tot timpul încân- taseră privirea ca turnaţi în porţelan alb stilizat. Acum erau negri, de un negru ud şi aburit de ploaie. Treceau norii fumurii atât PETER 541 de jos parcă erau fum dela tren. Fără să se fi simţit vre-o boare de vânt, zburau şi pe cer grăbiţi şi dezorientaţi. Am fost cu Peter pe drumul din spre St. Peter. Am vorbit despre plecarea lui Yu şi despre certurile noastre. Peter era grav, gânditor. Dar tot îndepărtat de mine. Peste câteva zile trebuia să plecăm şi noi. I-am spus că am făcut o greşală că n’am adus şi eu costum de sky şi a recunoscut. Mi-a spus că în viitor să nu-1 mai ascult pe el, să fac cum cred eu că e bine. La un moment dat, m’a luat de braţ silindu-mă să mă opresc. Eram în afară de Spindlermiihle, între munţi, pe malul râului pe care începea să plesnească ghiaţa udă ca o oglindă spartă. Am vrut să mă reazim de un copac şi mi-a căzut ploaie în cap. Peter voia să-mi arate muntele şi cerul din faţa noastră. Era într’adevăr o privelişte ciu- dată. Brazii negri, deasupra cărora se destrămau şi se încolăceau norii, aveau un aer neliniştit ca ’n preajma unui eveniment hotă- rîtor. Şi norii aveau ceva de « viu » în frământarea lor. Peter mi-a povestit o legendă germană cu nume onomatopeice, nume de eroi ce cuprindeau în ele însele ceva din trista sonoritate a negu- rilor. Mi s’a părut atunci că văd pe cer, nu umbra nelămurită, ci contururi de armate moarte, rătăcindu-şi singurătatea deasupra noastră. M’am înfiorat şi i-am strâns braţul mai tare. L-am rugat să ne întoarcem. Ne-am oprit în drum la restaurantul în care se dansa. Era multă lume; îmbrăcaţi încă în costume de sky, aşteptau toţi, încrezători, o nouă zăpadă. # # * A doua zi a început să ningă iar. Dar sportivii se întorceau în restaurant descurajaţi. Zloata de eri îngheţase şi stratul nou de zăpadă era prea subţire. Riscai să-ţi frângi gâtul. Am stat iar aproape tot timpul în casă, aşteptând să plecăm. Peter a primit iar o scrisoare cu plic albastru. După ce a citit-o, m’a întrebat dacă am ceva împotrivă să plecăm în 6 Ianuarie în loc să plecăm în 9. I-am spus că nu. Dar de ce ? Mi-a scris sora mea să ne întâlnim. E cu mama, la vreo douăzeci de kilometri de aici. Scrisoarea cu plicul albastru era exact ca şi cel pe care-1 primise săptămâna trecută. Am surâs, ca să nu-mi spună că am iar aer de martiră. Dar surâsul meu i s’a 543 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE părut probabil prea trist, pentrucă a remarcat, ca un fel de con- cluzie a unei îndelungi meditări: «Nu merge de loc cu noi, dragă. . .». # # # Cred că atât Peter cât şi eu aşteptam ziua plecării cu multă nerăbdare. Ne-am făcut socotelile prost, pentrucă ne-am trezit la plecare cu câteva coroane abia—pentru tot restul drumului. Eu aveam biletul pentru întors, dar el a trebuit să şi-l cumpere. In aşteptarea trenului, am intrat în restaurantul mic al gării. Peter a luat un bulion — era ora mesei—eu un ceai. S’a pur- tat drăguţ cu mine, dar în felul în care s’ar purta un doctor cu un pacient. Avea ochelari, dar nu mai părea mic. Ii simţeam ochii scrutând de dincolo de sticle. Un lucru pe care l-am remarcat: Peter la Grenoble nu mai purta ochelari de loc în faţa mea. In schimb la Spindlermiihle i-a avut aproape tot timpul. Mi-a spus că e foarte miop, mai miop decât la Grenoble. Am vorbit foarte puţin. Curând a venit trenul meu. Ne-am despărţit silindu-ne să ne surâdem. M’am grăbit să mă duc la geam. Peter intrase deja în restaurant. Era de altfel fo rte frig şi nu era nimeni pe peron. Am plecat. Peste toţ pe câmp rămăseseră mari pete de pământ. Nu mai era zăpadă moale şi mângâietoare cât vedeai cu ochii, ca atunci când am venit. Coperişurile ieşeau negre — şi călătorii se urcau plini de noroi pe galoşi. îmi venea să surâd. Un surâs jenat de om care cade în plină lume, pe când se credea mai demn. Nu mai puteam să mă gân- desc la Grenoble. M’am gândit doar, în treacăt, la Peter cel blond de altădată, cum te-ai gândi la o carte pe care ai citit-o de mult şi ai găsit-o foarte bună şi peste care dacă ai mai da din întâmplare ţi-ar face multă plăcere. Tata m’a aşteptat la Curtici. I-am spus că a fost frumos, că mă simt mult mai bine. L-am întrebat cu foarte mult interes de casă, de mama, de Bobby, căţeluşul meu neastâmpărat. Mi-a spus că acasă ninge continuu de când am plecat, că s’a strâns atâta zăpadă pe marginea trotoarelor, încât abia mai vezi vis-â-vis. ANIŞOARA ODEANU SPICUIRI DIN «EL ORACULO MANUAL» AL LUI B ALT AS AR GRACIÂN*) iii — Nu-ţi deschide inima, nu-ţi trăda gândurile. Preţul succesului îl face stima cu care oamenii privesc nou- tatea. Nu-ţi va fi de folos dar, şi nici plăcere nu-ţi va aduce să joci un joc pe faţă. Nu-ţi da mereu părerea: acesta-i mijlocul de a ţine spiritele încordate mai cu seamă în chestiunile care prin impor- tanţa lor fac obiectul atenţiei generale. Procedeul naşte credinţa că în toate se ascunde un mister; iar secretul stârneşte veneraţia. Evită vorba prea limpede când vrei să te explici; de asemenea în conversaţii. Nu totdeauna e bine să arăţi ceea ce-ţi stă pe suflet. Tăcerea este sanctuarul prudenţei. Nicicând hotărîrea făţişă nu a fost apreciată. Cel ce se pronunţă se expune censurii şi dacă nu reuşeşte rămâne de două ori nenorocit. Se impune dar să imităm procedeul Celui de sus care stăpâneşte omenirea învă- luind-o în incertitudine. — 24 — — Infrânează-ţi imaginaţia. Adevăratul mijloc pentru ca să vieţuieşti mulţumit şi de toată lumea socotit înţelept este sau să o corectezi sau să-ţi foloseşti ') Baltasar Graciân născut în Spania la Catalayud în anul 1601. La 18 ani intră în ordinul iezuiţilor. Din cauza spiritului său îndrăzneţ este închis. Evadează şi trăeşte într’o lume rafinată: la curtea lui Philippe IV, la Sara- gossa, unde predică, la Huesca şi Valencia. In acest timp publică operele sale, toate de îndrăzneaţă independenţă. Exilat la Tarazona, moare la 1658. 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE închipuirea cu cruţare. Altminteri ea îşi arogă asupră-ne o domnie tiranica, ba, depăşind limitele raţiunii, ajunge într’atât de mult stăpână, încât viaţa ne este fericită sau nenorocită deopotrivă cu deosebitele gânduri pe care ea ni le inspiră. Căci pe seama unora dintre noi cărora nu le înfăţişează decât necazuri, ea ajunge pro- vocată de a lor nebunie, călăul paşnicului lor trai, iar pe seama altora pe care-i îmbie doar cu plăceri şi măriri, îşi face de glumă bucurându-i doar în vis. Iată dar ceea ce e în stare să aducă ima- ginaţia de îndată ce frâul raţiunii nu o stăpâneşte. — 26 — — Să ştii afla slăbiciunile altora. > Aceasta-i arta de a putea mânui voinţele şi aduce pe oameni la scopul de tine propus. Nu hotărîrea, ci mai de grabă îndemânare se cere pentru ca să găseşti poarta pe unde să poţi pătrunde în inima fiecăruia. Căci nu există voinţă care să nu fie dominată 1 de o pasiune şi această pasiune diferă după cum sufletele oamenilor se deosebesc între ele. Idolatria este omenească: unii se închină onoarei, alţii inte- resului, iar cei mai mulţi plăcerilor. îndemânarea este să cunoşti la perfecţie aceşti idoli spre a pătrunde slăbiciunea celor ce-i adoră. Atunci se poate spune că posezi cheia voinţei altuia. Cer- cetează până la cauza determinantă a pasiunii. De obicei nu vei întâlni înălţimi, ci — mai ales—josnicii. Căci în această lume este mult mai mare numărul dezechilibraţilor decât al celorlalţi. Dar mai întâi vezi de cunoaşte bine adevăratul caracter al per- soanei şi apoi pipăe-i pulsul. Atunci vei fi câştigat — de bună seamă — partida. — 31 — — Cunoaşte pe fericiţi pentru a te folosi de ei şi pe nenorociţi spre a-i ocoli. In deobşte nenorocirea este o faţă a nebuniei; de aceea nu există contagiune mai primejdioasă decât aceea a nenorociţilor. In consecinţă, chiar celui mai neînsemnat rău tu nu-i deschide uşa, căci alte rele trage totdeauna după el, ba chiar pe acele mari care pândesc din ascunzişuri. SPICUIRI DIN « EL ORACULO MANUAL * AL LUI BALTASAR GRACIÂN 545 La joc, adevărata ştiinţă este să te ştii feri. Coloarea care se ’n- vârteşte — chiar ultima de jos — mai mult înseamnă decât cea mai de sus coloare a partidei precedente. Iar dacă te ’ndoieşti de un lucru, nimic nu-i mai cuminte decât să recurgi la sfatul înţelepţilor: mai curând sau mai târziu vei afla calea cea bună. — 81 — — Din când în când reînnoeşte-ţi reputaţia. E privilegiul pasării Phoenix. Perfecţiunea devine motiv de uzură, iar faima ei calcă pe aceeaşi urmă. Deprinderea macină admiraţia. Pe aceasta din urmă o vezi mai totdeauna câştigată de o noutate mediocră spre paguba celei mai strălucite reputaţiuni, dar care a început să îmbătrânească. Se impune dar să-ţi primeneşti spiritul, să renaşti în valoare şi avere — cu un cuvânt întru totul — ca să apari mereu într’o refăcută frumuseţe, după cum soarele care schimbând atât de des orizontul şi tărâmurile, ne lipseşte când se culcă — facân- du-ne sâ-1 dorim, pentru ca atunci când se înalţă într’o nouă splen- doare să-l putem cu atât mai mult admira. — 82 — — Nu adânci — prea mult — nici binele, nici răul. Un înţelept a cuprins înţelepciunea în maxima următoare: Nimic peste măsură. Justiţia aplicată cu prea multă preciziune degenerează în injustiţie. O portocală prea tescuită musteşte zeamă amară. Chiar în fericire nu trebue să mergem până la limită. Spiritul, şi el, se macină dacă încercăm să-l ascuţim neîncetat. Căutând să mulgem tot laptele, vom avea sânge în doniţă. — 129 — — Niciodată, nu te plânge. întotdeauna lamentările ruinează creditul. Ele trezesc mai degrabă dorinţa altora de a ne umili, decât compătimirile conso- latoare. Celui care ne ascultă, deschid gândul de a proceda cu noi 35 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aidoma celor de care ne-am plâns; căci injuria pe care el o cu- noaşte acum că ne-au adus-o alţii îi va servi lui drept scuză. Sunt unii cari jeluindu-se de ofensele trecutului prilejuesc pe cele viitoare; iar în locul leacului şi mângâierii aşteptate culeg doar hazul, ba pe deasupra şi dispreţul lor. E cu mult mai fericită politica de a-ţi face cunoscut obliga- ţiile ce le ai faţă de anumite persoane cu scopul de a îndemna şi pe altele să te facă obligatul lor. Vorbind adesea despre favorurile acordate ţie de către personaje acum absente, însemnează că doreşti să le obţii pe ale prezenţilor; înseamnă să vinzi creditul unora, celorlalţi. — 182 — —1 Omul paşnic e omul vieţii îndelungate. Pentru ca să poţi tu vieţui lasă în pace viaţa celorlalţi; cei paşnici nu numai că trăiesc, ei domnesc. Să ştii să vezi şi să asculţi, dar să ştii să taci. O zi trecută fără frământări aduce o noapte de somn. A trăi mult şi în mulţumire înseamnă a trăi cât doi, înseamnă a gusta fructele păcii lăuntrice. Are totul numai acela care pri- veşte nepăsător la ceea ce nu-1 priveşte. Căci nimic mai nesăbuit decât să punem la inimă ceea ce nu ne atinge, închizându-ne astfel sufletul la cele ce ne-ar interesa. — 246 — — Nu da satisfacţie celor care nu ţi-o cer. De o oferi prea mare chiar celor ce-o pretind, e faptă vinovată. Cerându-ţi iertare înainte de vreme înseamnă să te acuzi. Sângerându-te în plină sănătate înseamnă să faci semn celor rele şi boalelor să vină. O scuză anticipată poate dezvălui o nemulţumire care dormea. Prudent este dar să nu pari a fi băgat de seamă bănuiala celuilalt, căci ar însemna să-l cercetezi dacă nu are împotrivă-ţi pricini ascunse. Se impune — mai degrabă — să cauţi să-i lecueştî bănuiala printr’o purtare sinceră şi onestă. — 260 — — Cu trup şi suflet al nimănui nu vei fi şi până ’ntratât ni- meni nu-ţi va putea aparţine. SPICUIRI DIN t EL ORACULO MANUAL » AL LUI BALTASAR GRAClAN 547 Nici sângele, nici prietenia, nici obligaţia cea mai strictă nu-s îndestulătoare pentru acest scop. Căci deodată apare un interes care ne mână să înfrângem sentimentele şi voinţa noastră. Legă- tura cea mai strânsă face loc abaterilor chiar fără să rănească legile celei mai afectuoase prietenii. Amicul păstrează totdeauna oarecare secrete şi chiar fiul ascunde câte ceva tatălui său. Sunt lucruri pe care le tăinueşti unora şi bucuros ai voi să le faci cuno- scute altora, şi dimpotrivă. Astfel omul îşi deschide sufletul sau şi-l tăinueşte pe de-a’ntregul, după cum face deosebire între cei cu care vine în legătură. LUCREŢIA IEREMIA 35 RIMINI-SAN MARINO-RAVENA NOTE DE DRUM Tot ce-aş fi putut să prevăd despre iadul unei călătorii cu trenul, într’o după amiază a lunii lui Cuptor, rămâne hotărît îndărătul a ceea ce este şi a ceea ce îndur pe parcursul dela Bo- lonia la Rimini, unde am ţinut să ajung pe lumină. Arşiţa s’a încuibat în canapelele compartimentului, al căror postav ustură prin haine. Cu toate că n’a rămas fereastră care să nu fie des- chisă până la limita extremă, şi cu toată colaborarea neobosită a evantaliurilor de circumstanţă, întocmite din foi de gazetă, sau din basmale fluturate, boarea este iluzorie, iar răcorirea un vis. Batistele obosite încep să renunţe la speranţa lor fantezistă, re- luându-şi rolul pe care îl pot îndeplini mai lesne, acela de-a şterge frunţile şi obrajii, de năduşala veşnic reînnoită. Noroc că până la Rimini nu sunt decât vreo patru ore, — iar ideea scurtimei drumului constitue desigur un element de consolaţie şi de rezistenţă. In despărţitura vagonului unde m’am suit, sunt încă trei persoane, afară de mine şi soţia mea. De partea ferestrei, o ita- liancă de vârstă mijlocie, cu fiul ei adolescent, — iar de partea coridorului îngustat şi mai tare de pasagerii aliniaţi şi cu cape- tele scoase afară, şade un domn ca la patruzeci de ani, tuns la piele, plinuţ, cu faţa congestionată, purtând, drept unic vest- mânt, o cămaşe de mătase gălbue, iar pe genunchi un teanc de ziare, din care nu va fi lipsit nici unul din acele care se puteau cumpăra. Trenul părăsise gara din Bolonia şi acum alerga spre ţărmul Adriaticei, pe care însă nu-1 atinge, tăind de-a-dreptul îngusta bandă despărţitoare, ci îndrumându-se oblic şi apropiindu-se de R1MIN1 - SAN MARINO • RAVENA 549 el pe nesimţite, printr’o uşoară convergenţă care se încheie abia la Rimini. De o parte şi de alta a trenului sunt peisaje deosebite: spre dreapta, linia de înălţimi a Apeninilor care se deapănă pieziş şi dânsa, ajungând marea la Ancona, iar la stânga monotonia unui şes, care fuge nesfârşit în zare, cu tendinţa parcă de a se scufunda. De-a-capul îmi fixez privirea spre domnul în cămaşe, care îşi răsfoieşte febril provizia de gazete, trecând grăbit dela una la alta. Toate foile din ziua aceea aduceau veşti inedite despre împotrivirea Angliei şi a Japoniei la expansiunea italiană în Abi- sinia. Călătorul din faţa mea nu citea decât ştirea în chestiune, indefinit şi identic reprodusă de toate ziarele. II vedeam cum mocneşte, cum ochii îi fulgeră şi sprâncenele i se încruntă. Era parcă o oală cu vapori, la care aştepţi să zboare capacul... şi iată că explozia se produce subt forma unei apostrofări tumul- toase, pe care o dezlănţue fără a privi special pe nimeni şi fără a se adresa nimănui dintre tovarăşii compartimentului, ci amenin- ţând cu pumnul un invizibil adversar. După o tiradă furibundă, de care eu, străinul, nu puteam fi decât uimit, pe când ceilalţi doi italieni dela fereastră păreau a privi lucrurile fără multă mi- rare, personajul şi-a încheiat discursul-monolog, cu schiţarea în aer a două serii de gesturi contondente, — una destinată Engle- jilor, iar alta Japonejilor — lovituri,' chipurile îndreptate către acea parte a corpului unde de obicei se pedepsesc copiii cu con- simţământul însuşi al pedagogiei... De sigur firea poporului nostru nu este obişnuită cu asemenea exaltări, care să se traducă în solilocuri sonore şi teatrale. De aci consternare spontană în faţa unei atari exibiţii care la noi ar fi semnul neîndoios al smintelii, dar care aici era pur şi simplu un caz de exuberanţă etnică. Italianul este expansiv, vorbeşte cu uşurinţă, şi când n’are cu cine vorbi, vorbeşte şi singur. Ai zice că la dânşii cuvântul nu este un mijloc de comunicare, ci, mai presus de toate, o modalitate de uşurare sufletească. După cum pe străzile Parisului nu surprinde absolut pe nimeni o pereche de tineri care se sărută, tot aşa nu produce nici o mirare în Italia omul care vorbeşte singur. Pentru un italian, felul domol al româ- nului ar putea să însemne deficit de vitalitate, după cum la prima vedere pentru noi, italianul autentic pare ieşit din ţâţâni. Ipoteză 550 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce se înlătură totuşi repede, cum am înlăturat-o eu în cazul fu- riosului călător, care, odată potolit prin corecţia pe care o apli- case în mod aerian, a devenit omul cel mai cuminte de pe lume şi plin de bunăvoinţă prevenitoare faţă de străinul care trecea pe acolo pentru întâia dată şi avea trebuinţă pe alocuri de unele lămuriri. Cu toate surprizele unor atari izbucniri şi-a altora similare, simpatic popor mai rămâne fratele nostru mai mare din penin- sula Italică, situându-se aşa de departe de orgoliul anglo-saxon ca şi de rezerva distantă a altor popoare ale Occidentului! Nu mai era prea departe de Rimini, când acel pe care îl cre- zusem o clipă nebun, îmi atinse braţul pentru a-mi arăta de par- tea colinelor, un munte cu muchii artificiale, create prin tur- nurile de pe creastă, care desăvârşesc şi singularizează aspectul acelei înălţimi. — Acolo e Republica San Marino, enclavă minusculă, dar absolut independentă de Statul italian. Cât stai în Rimini să te duci numai decât s’o vizitezi... Am luat act de recomandaţie şi abia am mai avut răgazul unui schimb limitat de cuvinte, că aerul se primeneşte cu unele efluvii marine, în timp ce şesul se tiveşte c’o dungă îngustă de sineală... Intram în gara dela Rimini, unde m’am bucurat, iarăşi la sco- borîre, de ajutorul amabil şi plin de iniţiative al curiosului şi impetuosului tovarăş de compartiment. * # * Localitatea Rimini, în al cărei nume parcă desluşeşti un sunet estompat de fanfare, se compune din două părţi distincte: vechiul oraş care nu atinge ţărmul şi staţiunea — relativ nouă — care s’a întocmit de-a-lungul plajei, bogată în întinderi de nisip. Am încă timp, până la scăderea luminei, să parcurg dela un capăt la altul cheiul lung al staţiunii, cu balustradă nou-nouţă şi lampadare măreţe, dar fără trecut. Vile puţine şi locuri virane câte vrei, — mărturisind că staţiunea e în formaţie încă. Până ajung la «punctus terminus » unde voi găsi o casină banală şi terasele unui hotel de lux, mă uit la marea uşor învălurată, închisă RIMINI - SAN MARINO - RAVENA 55i Ia orizont de bărci cu pânze, care-şi profilează în legănare triun- ghiurile albe pe fondul cerului senin, iar lângă ţărm puzderie de chipuri arse, hârjonindu-se pe plajă, în tricouri sumare şi văr- gate. E neagră ca funinginea pieliţa celor mai mulţi şi privind întinsa exibiţie de capete şi de picioare, aş fi zis că s’a produs — în aşteptarea revanşei iminente — o invazie abisiniană pe solul italian... Mă întorc Ia hotelul meu pe altă stradă, paralelă cu cheiul, ■dar mai veche decât dânsul, după cum o destăinueşte linia de vile, fără intervale deşerte, sau parcurile bine dezvoltate ce-au avut fireşte timp la îndemână. Fereastra camerei mele, la etaj în faţa mării, cuprinde o vastă panoramă, cu litoralul până la Ancona, şi stau un ceas întreg faţă cu feerica imensitate, care îţi grăeşte sufletului, fără vorbe lămurite, dar cu elocinţă şi înţeles... » Cu cât puterea zilei slăbeşte, apa mării îşi întunecă albastrul ei spălăcit. Valurile se reped mai harnice spre ţărm, iar crestele de spumă se mai înmulţesc şi ele. Lumea de pe plajă se răreşte şi dânsa, pentru ca încetul cu încetul să se curme orice însufleţire. Acum tinereţea din staţiune se pregăteşte pentru petrecerile de seară, când familiaritatea închegată pe nisipul mării se va con- tinua în dansuri expresive pe terasele diverselor hotele. Inserarea sporeşte buchetele de lumini ce se aprind din distanţă în distanţă, pe litoralul bogat în staţiuni şi debarcadere, dar marea încă se ■vede bine până la atingerea ei cu cerul, deşi în ipostaza aceasta pustie, se apropie din ce în ce mai tare de un fundal de teatru, de marea zugrăvită de un meşter, bine înţeles cu toate garanţiile perspectivei... Caut să fac comparaţie între o mare pictată pe o pânză şi aceasta care există aevea, şi trebue să ajung la paradoxul că cea dintâi e mai reală faţă de ochiul nostru, întrucât o vedem aşa cum este în sine, pe când pe ceastălaltă o percepem unindu-se cu cerul, ceea ce este o iluzie patentă. Marea pictată reproduce iluzia noastră—înfrăţirea cu cerul la orizont — pe când marea reală o naşte. De fapt fiecare ne deşteaptă altceva decât este: •zugrăveala ne sugerează iluzia infinitului, pe când marea adevă- rată ne produce amăgirea atingerii cu cerul... 55* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se înnoptează temeinic şi în curând belşugul luminilor de pe cheiu se profilează pe o beznă nedefinită, care ar putea să fie şi apă şi uscat. Marea aproape nu se mai zăreşte, destăinuindu-se exclusiv prin sensaţii sonore, asemănătoare cu huetul unei imense roate de moară, — sau poate mai exact cu acel al unei fabrici cu motoarele în funcţiune. îmi sfârşesc ziua de sosire, cu o nouă raită pe chei, unde rar mai întâlneşti umbre întârziate, şi cu spectacolul prelungit al perechilor dănţuitoare, pe terasa celui mai mare hotel. Până să-mi ocup locul într’un fotoliu de trestie, în galeria privitorilor privilegiaţi, fac un stagiu democratic pe o bancă din grădina ho- telului, unde două alte persoane discutau politica zilei. De fapt una se mărginea să asculte expozeul plin de comică suficienţă al celeilalte, şi să dea din cap admirativ. încetul cu încetul, aflu situaţia lor socială, pe care am bănuit-o modestă dela început: domnul care aranja politica mondială cu o precizie uluitoare era grădinarul-şef al hotelului, iar cealaltă persoana era soţia lui,, ataşată la bucătăria aceleiaşi exploatări. Biata femeie, ce s'arăta în deajuns de obosită, ţinea totuşi să pară atentă şi să aprobe când şi când, în timp ce tovarăşul ei o introduce în tainele cele mai complicate ale politicei externe, rezolvind toate enigmele cu mână de maestru. Pot spune că am asistat la o reprezentaţie în aer liber a lui « Conu Leonida» în chiar ţara lui « Galibardi», cu unele ajustări reclamate şi de actualitatea evenimentelor, şi de climatul Sudului, şi de meseria eroilor... Dar câtă savoare avea spon- taneitatea dialogului, din care dispăruse orice urmă de meşteşug şi în care perlele de gândire curgeau din abundenţa unei com- petenţe, plină de încredere în sine ! Când şedinţa politică a început să lâncezească — prin rezol- virea meşteră a mai tuturor temelor — am suit scara hotelului şi m’am instalat să privesc la dans. Trupurile care în timpul zilei se acoperă aşa de puţin, renunţând la orice fel de eticheta, acum se întreceau în eleganţa îmbrăcămintei, la orânduirea părului, la sclipirea pantofilor... O singură notă care face punte între nu- dismul zilei şi luxurianţa serii: lipsa ciorapului la femei, care-şi arată, toate, gleznele goale, între poala rochiilor superbe şi ar- gintul pantofului de bal. RIM1NI-SAN MARINO - RAVENA 553 Ca să dau spiritului completă vacanţă, urmăresc înseilarea intrigilor sentimentale şi constat fără zăbavă că cel mai preţuit element al societăţii era un tânăr francez — probabil dela legaţie — pe care toate italiencele îl râvnesc cu ochii şi par deosebit de bu- curoase când le invită la joc. Dânsul îşi dă perfect de bine seamă şi îşi ia mereu ţinuta omului sigur de izbândă. Micuţa orchestră repetă neobosită cadenţa aceloraşi arii, iar defilarea circulară a perechilor, din ce în ce mai dese şi mai învălmăşite, îţi oboseşte luarea aminte. Gândul ar vrea să zboare slobod, detaşându-se de înconjurime, — şi parcă indiferent de jertfele materiale cu care m’am transportat aici, se întoarce spre probleme intime, pe care le pot frământa oriunde şi numai cu sufletul meu. Aproape că mă separ cu totul de priveliştea ochilor, — numai plămânii îmi mai păstrează încă, în această înstrăinare, o vagă conştiinţă a brizei marine, care îmi umple pieptul, tonic şi răcoros... A doua zi de dimineaţă, cu toată pavăza obloanelor, mă deş- teaptă câteva raze furişate, care-ţi dau deplin măsura văpăii din care s’au desprins. Trebue să-ţi păzeşti deodată ochii la deschi- derea fereştii, aşa e lumina soarelui de puternică şi de albă. Oche- larii fumurii pe care îi luasem cu mine îşi vor primi aci cea mai justificată folosinţă. Cu toată dorinţa vie de-a umbla pe lângă ţărm, trebue să renunţ la gândul unei plimbări pe cheiul mării, deschis vraişte la bătaia soarelui pe care n’o împiedică nimic. Apuc pe strada paralelă, şi dânsa destul de însorită, dar care totuşi pe lângă grilajuri mai îngădue şi pete răzleţe de umbră, pe care poţi sări, întocmai ca pe o punte de bolovani, în unele vaduri ale torenţilor. Dar pen- tru cine nu merge la. scăldat şi pe plajă, cea mai bună soluţie de plimbare matinală, în asemenea condiţii toride, rămâne vizitarea oraşului Rimini, cu mai multe posibilităţi de umbră şi de adă- post, şi în spre el îmi îndrept paşii, traversând şinele drumului de fier, care constitue limita staţiunii şi linia ei despărţitoare de uliţele vechiului oraş. O impresie de dărăpănare, de provincie sărmană, se desface din cutreerarea acestui mic amalgam de stra- dele şi de case, legat totuşi de gloria lui Cesar şi mai târziu de isprăvile lui Malatesta. 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In afară de piaţa Cavour, o prescurtare suficient de reuşită a pieţii Nettuno din Bolonia, cel puţin în privinţa unora din clădiri, — în afară deci de această incintă, încadrată de teatrul Vittorio Emanuele, pe care parcă îl văd gol în permanenţă, de Palatul Arengo şi Pallazzo d. Podestâ — cu largi ferestre şi crenele amândouă, nu mai găseşti în tot Rimini nici o mângâiere a ochilor, afară de câteva monumente răzleţe, acestea de sigur însemnate, încep cu Castelul Malatesta, unde legenda aşează — între altele — şi suferinţele Franciscăi da Rimini, căsătorită din eroare cu fratele iubitului ei, în loc de acesta din urmă, pe care a stăruit să-l adore mai departe, plătind scump, împreună cu dânsul, răz- bunarea soţului ultragiat. Castelul întipărit în toate ungherele de crime a fost construit în secolul al XV-lea de Gismondo Pan- dolpo Malatesta şi astăzi e transformat în închisoare, ceea ce mai ales dovedeşte cât de uşor poate evolua spre temniţă un sumbru castel medieval. Cu toate că interiorul lui e încă în funcţiune, pe dinafară are însă aspect de ruină, cu nici o parte întreagă, cu orice contur fragmentar. Ziduri odioase şi barbare, proprii să simbolizeze cruzimile ducilor Malatesta, dar câtuşi de puţin calificate să exprime dra- gostea lor de artă, împerechiată straniu, ca mai la toţi condotierii Renaşterii, cu setea lor de sânge şi lipsa de scrupule morale. Dela sensibilitatea estetică la fapta creştinească şi generoasă, există drum neted, dar cotit, şi o întreagă serie de oameni nu vor să înainteze până la încovoierea drumului, spre a vedea cum se leagă capetele, deşi în linie dreaptă nu se zăreşte dela unul la celălalt. Ar fi de pomenit mai departe Arcul lui August, o poartă triumfală destul de bine păstrată şi podul lui Tiberiu (început pare-se tot de August), care încalecă aproape de marginea ora- şului, râul Marecchia. Podul e tot aşa de trainic ca în ziua când a fost pus în funcţiune, cu toate că atât piatra dalelor cât şi pa- rapetele balustradei au început să-şi frângă linia, cu unele strâm- bări caracteristice bătrâneţii. Piaţa Iuliu Cesar, cu statuia lui în centru, aminteşte punctul de plecare al carierei ilustrului erou, căci zice-se, aici şi-ar fi luat zborul ascensiunii sale de vultur. Dar netăgăduit că principalul monument al localităţii rămâne 4 Tempio Malatestino », renumita biserică din vremea Renaşterii, RIMINI - SAN MARINO - RAVENA SSS care a absorbit pe o alta mai veche, îmbrăcând-o în marmură ar- tistică, lucrată din ordinul lui Malatesta, în cel de alXV-lea veac. Mormântul ctitorului e aproape de intrare, după cum ceva mai departe acel al soţiei sale. Dar farmecul de căpetenie al acestui splendid edificiu îl fac cele două rânduri de coloane exterioare, care creează arcade laterale, unde sunt aşezate, în vederea trecă- torilor, sicriele de piatră ale unor morţi iluştri. Se citează cup re- cădere îndeobşte acel al lui Gemistos Plethon, faimosul filosof bizantin, refugiat, după cucerirea imperiului de Turci, în această Italie divizată, dar care nu aştepta decât o stimulare pen- tru a învia din cenuşă cultul cugetării antice şi forţa ei de fer- mentare ... Iscoditor şi entusiast, ajuns la o vârstă de patriarh, grecul acesta îmbibat de filosofie platonică, a creat o Academie în Flo- renţa, de unde s’a pornit mai cu seamă filosof ia Renaşterii. Mor- mântul său în biserica lui Malatesta, — alături de alţi filosofi reuniţi de celebrul condotier, — este mărturia puternicilor aspi- raţii ideale, din sufletul acestui tiran, fără să fi izbutit să îmblân- zească o cruzime, care făcea cu schimbul în pasta fiinţei sale, unde se reinstala întreagă după ceasul senin al conversaţiilor filosofice. Aproape de prânz, vizitarea oraşului e terminată şi abia aştept să mă strecor prin arşiţă, în hallul cu lespezi răcoroase şi cu por- tierele lăsate al hotelului unde am descins. # * * Un autocar, plin numai pe jumătate, mă duce spre republica San Marino, unde, cu toată apropierea de Rimini, ni se rezervă graţie altitudinei, două-trei ore de climat suportabil, chiar în cea mai incendiară porţiune a zilei. Stătuleţul acesta îşi are din evul mediu neatârnarea, de când şi-o aveau identic şi alte cetăţi italiene, fără s’o fi putut indefinit menţine ca acesta, care s’a stre- curat prin veacuri şi printre evenimente ajungând în aceeaşi formă până în zilele noastre. Este aproape un miracol păstrarea bietei insule disparente, într’o mare de valuri naţionaliste, care vuiau de crezul unităţii italiene. O suprafaţă de 60 kilometri pătraţi alcătueşte întreg teritoriul acestei republici originale, cuprinzând aproximativ cele două 556 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE versante ale muntelui Titano pe care se găseşte căţărată, ca şi cum ar fi ţinut să răpească Italiei, la nivelul câmpiei, cât mai puţină intindere. Se pare că Napoleon I, în răsturnările lui de hotare, i-a propus cândva o sporire de teritoriu, pe care această repu- blică, în prudenţa ei, a refuzat-o. Căci nu se ştie dacă n’ar fi plătit cu existenţa o astfel de creştere efemeră, atunci când duş- manii cuceritorului învins au măturat mai toate creaţiile sale. In orice caz, o cauză importantă care a ajutat menţinerea acestei enclave cam absurde, a fost de sigur şi micimea ei, care îi dă aer de jucărie şi de amuzament. Astăzi pare că nu se gândeşte nimeni să-i smulgă o indepen- denţă, aşa de lesne de înlăturat, iardela ospitalitatea pe care i-a dat-o cândva lui Garibaldi, refugiat şi urmărit de adversari, ţări- şoara aceasta nici n’a mai supărat pe nimeni şi nici n’a mai fost de nimeni supărată. Autocarul nostru suie voiniceşte serpentinele muntelui, pro- curându-ne continuu acea lărgire plăcută de viziune, care întinde orizonturile, scufundă văile, apropie norii şi acordă masivelor înconjurătoare, fără a le smulge măreţia, un oarecare aspect de camaraderie. Parcă aş mai fi vrut să se prelungească drumul, mai ales că farmecul crescând al peisajului, nu-mi lăsa pentru moment prea multă plăcere să mă înfund în ulicioare şi să vizitez clădiri. Dar, fără să fi ajuns chiar pe culmea muntelui, am sosit în locul de unde maşinile nu mai urcă şi unde autocarele aşteaptă pe vizi- tatori. Şoferul ne acordă trei ore încheiate şi ne arată cu degetul direcţiunea celor dintâi paşi, după care ne vom orienta dela sine, prin dedalul de stradele în pantă, pare-se nu tocmai complicat. Apucăm pieptiş pe o ulicioară, dealtfel destul de răcoroasă, care ni se spune că duce în piaţeta cu cele mai însemnate edificii şi cu principalele autorităţi. Până atunci suntem îmbiaţi cu stă- ruinţă să cumpărăm ţigări, sau cărţi de joc, cărţi poştale cu ilu- straţii din republică, timbre cu marca ei deosebită: trei turnuri pe o stâncă. O altă oprire ne este prilejuită de nişte mari afipte, întinse pe ziduri. Este textul unui mesaj amical către republica San- Marino, din partea principatului de Monacco, tot un stat ana- cronic, cam de aceleaşi dimensiuni liliputane, — o maimuţăreală RIMINI-SAN MARINO - RAVENA 557 , îi arată luna. La ţară e uitarea principiului rău care conduce lumea: Nu mai voi s’aud de cine Face bine Sau de cine face rău: Dela mic până la mare Fiecare E victimă sau călău. Lumea noastră e un mare Stârv, din care Mii de bestii se nutresc Ce prin ghiare împart hoitul omenesc ! AL. DEPĂRÂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 589 Strofa este împrumutată de sigur din romanticii francezi (v. Sara la Baig- nevse în Les Orientales de V. Hugo) care şi ei o luau dela Ponsard (v. Chanson în Amours): Quand ce beau printemp je vois, J’aperpois Rajeunir la terre et I’onde, Et me semble que le jour Et l’amour Comme enfants naissent au monde. Citarea (cu greşeli) a unor versuri de Petrarca nu trebue să ne dea iluzii asupra cunoştinţelor de limbă şi literatură italiană ale poetului. Un vers, pro- babil întâmplător, ca « Scump tezaur * aduce totuşi aminte de o celebră poe- zie a lui Chiabrera {Riso di B.D.): Belle rose porporine Che tra spine Şuii’Aurora non aprite; Ma ministre degli Amori Bei tesori Di bei denti custodite. Toamna e fireşte anotimpul plângerii {Elegie): Vântul ce ’n arbori plânge când trece, Sgomotul frunzei de pe vâlcea, Clopotul serei, aerul rece, Greierul toamnei... Toate plângea 1 Depărăţeanu e mai cu seamă un poet erotic. El zugrăveşte femeia italie- neşte, rafaelit. EUa are « capelură » blondă, « undoasă *, « lucindă t ca un ( seraf * (Ella). Versurile petrarchiene din motto: Vergine bella che di sol vestita Coronata di stelle.. . simt începutul canzonei «alia Vergine Maria » {Le rime, CCCLXVI). Alta e «tenebroasă » cu capelură neagră, cu gene lungi şi negre, semănând cu noaptea cea obscură, ascunzătoare de crime {La o tenebrosă). Ella, dansând undeva la Dresda, pare a fi Elf fantastic de balade Ce-abia rade, Iarba ’n jocu ’i graţios 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE soră a Laurei lui Petrarca şi ea cu acest mers sburat: Non era l’andar suo cosa mortale, Ma d’angelica forma. Poetul priveşte Prin geam, prin perdea prin « gaza subţire » ce abia acoperă < corpul» < belei * care aromeşte în pat ca un puişor în pene. Versul din motto, tot petrarchian (Non vedete voi’l cor ne li occhi miei din sonetul Lasso, ch’i’ ardo, et altri non me ’l crede, Rime, CCIII) arată ardenţa lui (Din fereastră în fereastră). Cutare femeie e o piatră t vilă *, o * marmură impură » (va fi fost o prostituată ?) pe care poetul care iubise « pie- tre multe » nu voeşte, spre supărarea ei, a o privi măcar. Depărăţeanu citează pe Ronsard (« Ce marbre qui soupire *) însă imaginea pietrei este tipică în poezia italiană. Dante o folosise cel dintâi {De vulg. eloquentia, i, II, cap. X şi XIII): Similemente questa nuova donna Si sta gelata come neve all’ombra, Che non la muove, se non come pietra. Mai de grabă Somnoroasa: Dacă ora dimineţei aur ţine ’n gură, Au nu ştii tu, somnoroaso, c’aurul se fură? Dormi I este în modul ronsardian: Mignonne, levez-vous, vous âtes paresseuse. Fata din poezia XIII, deşi de moravuri uşoare, găseşte iertare prin împre jurările care i-au adus căderea: Vai o ştiu I.. Minte-o ţiu !.. Vântu-i fâlfâia rochiţa, Frigu-i îngheţa pieliţa, Neaua îi albea cosiţa, Ş’alerga, Şi striga, Mică prin Parisul mare Tristă în vesela-i serbare. AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 591 Poetul îşi aminteşte cu regret de o « dulce copiliţă * cu buza virgină care * prin aprinsu-i sărutat» pieptul i-a secat (Suvenire): Nu pot să uit acea zi Care ne-a ’ntâlnit: Era frig... şi a-mi încălzi Corpul înlemnit, Lângă tine m’ara strâns tare Să-mi dai sărutare. Intre braţele-ţi, avidă, Buza ta virgină, A mea buză acum lividă, D’o rouă divină, O scăldai plină d’amoare, Erai arzătoare 1 O alta doarme cu fruntea-i ca o floare, cu pleoapele ca de nea pe sânul lui (XLII): Vermelia-i guriţă, umidă ca foiţa, Când rouă matinală îi scaldă buzuliţa, De buză-mi se lipeşte... Cu Ana îşi ascundea dragostele în colibă (XLVII): Jelesc coliba mică, Cu trestie ’nvelită, Pe unde ploaia pică, Pe faţa ta pârlită 1 Şi uşa-i sfărâmată Ce trist în vijelie, Se sbate sgâţânată, Ţipând a sărăcie 1 Şi patul nostru moale Şi dulce, plin de nalbă, In care să ne scoale, Venea ziua cea albă. Ochiul uneia e înfocat ca un soare (Soarele sufletelor): In noapte — o văzui încă, şi ’n ochiul ei vâlvoare Ardea... — Şi pretutindeni cătai să văz ce soare, In ochiul ei s’oglindă... şi ’n sombru feţii nor P’al sufletelor soare văzui... văzui p’Amor 1 592 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alta are pielea ca zmalţul, privirea languroasă (XXXVII): Uşurele-i veştminte d’azur, persemănate, De flori şi diamante, pe dânsa când lucesc, E cerul care ’ncinge, cu bolţile ’nstelate, Cu nori şi curcubee şi sori pe Dumnezeu I Una păşeşte îmbrăcată în albastru (XI): Era ’n albastru. — Pare c’a cerului vergină Atuncea se scăldase în undele cereşti: Era transfigurată. — Te faţa ei lumină Vedeai precum resplendă pe feţele ’ngereşti 1 Depărăţeanu le dă aprinderi erotice nebune (Fetele): Vesele, cu rochii albe, c’a lor suflete de albe, Fetele săreau prin selbă şi cu drag le săruta, Iarba peste picioruşe şi copacii peste salbe, Fetele săreau prin selbă şi cu mieriile cânta. şi doreşte de aceea să le vadă mai ales în sala de bal (LXIII): Acolo să mă duceţi să văz blondele virgine, Danţând la sonul flautei ş’al dulcei violine, Ş’agile şi folastre, supţirele şi gentile, Zburând în turbilonul celor valţe şi cadrile, De numai crezi c’atinge pe jos micul lor picior, Sau corpul lor că este corp d’al nostru muritor. acolo unde sunt ochi mari ce omoară sufletele ca focul pe falene, unde fe- meile au « tălii ca de viespe * şi « dalbe sânuri » ce « s’ardică şi se strâng », unde « Cant * şi Spinoza sunt învinşi de Strauss şi Liszt. , In ciuda acestei vocaţii pentru plăcere, sufletul poetului e nemulţumit. Privighetorile ce se tânguesc ca tânăra creolă indolentă, în leagăn, merele de atu: din grădini, vinul zeilor, rozele lui Hafiz îl lasă nesimţitor (XLIV). Foarte multe din poeziile depărăţenene au cupţins ideologic, social-uma- nitarist-patriotic, de obicei în ton sarcastic. Genul satiric era al vremii. Iată o cosmogonie: Nainte, mai nainte d’a mundului creare, Spiritul div pe ’ntinse tenebre se purta; Neantul cerând noapte, viaţa luminare, D’odată cu viaţa şi ziua s’arăta: Un far etern pe ţărmul cereştilor lui unde, Altar nestins în templul sub bolta cui s’ascunde, Putinţele, — îşi aprinde din focul lui divin. AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 593 Depărăţeanu se slujeşte de ea spre a face o analogie, cam obscură, între Cosm şi ginte. Şi aceasta din urmă se naşte dintr’o scânteie care devine vul- voare, iar agentul ei este geniul. Poezia e scrisă la Paris (16 Oct, 1857) şi e cu putinţă ca poetul să se fi gândit la Napoleon III, cultivat atunci de Ro- mâni care vedeau în el (era anul Tractatului dela Paris) eliberatorul princi- patelor. In Viaţa la ţară e un anume pesimism materialist. Motorul lumii e stomacul, deci voinţa oarbă de a trăi, iar lumea e un stârv din care se hră- nesc toţi: Vai!... şi cum îşi bate pieptul înţeleptul Care zi cu zi cârpind Ale sale zile pline De suspine, Vede cărţile-i minţind ! In Paris, în Lopdra ’n Viena, De la Sena Pân’ la marea de Azof, Vede, toată ’nvăţătura Că e gura, Şi stomachul — filozof ! Viaţa o veşnică stare pe Ioc cu schimbări de suprafaţă (Nihil novi sub sole): Nu e nou nimic sub soare, Nu e nou nimic; Bea, mănâncă, doarme, moare, Şi mare şi mic. De când plouă, de când tună, De când pe cer sunt: Soare, stele, nori şi lună Şi-oameni pe pământ. Mieii sunt mereu victime, Lupii camefici, Cei mai mari ca şi ’n vechime, Bate ş’azi p’ăi mici! Ce schimbare vezi în lume ? . Ce progres vedem ? In costum, în formă ’n nume ?... Astea poate-avem ! 38 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Progresul e minciună: Acesta e progresul... — poetică minciună, Ce zice, când tempesta popoarelor răsună, « — Nainte-afla-vom soare » — Şi n’aflăm de cât nor ! Intensul nor în fundul cui gintele confuze, Cu arma lor în mână, cu vorba lor pe buze, Ca ’n fundul unei urne s’agită de destin. Aci şi norme, reguli, şi legi sunt nule toate, Prin a + b fatalul x s’afli nu se poate I Căci mundul este haoz incert. Se prevăd în această poezie ideile din eminescienele Glossa şi împărat fi proletar. Depărăţeanu, liberal, pare a ironiza liberalismul, promovator, prin anarhie, de noi tirani: Pe câmpia monarhiei, Poporul brutal, Trage plugul anarhiei Plugul infernal, Ce răstoarnă brazde late De-aur, de argint, Surpă tronuri şi palate, Face labirint: D’ubliete, trape dese Şi bastilii tari Norii unde-apun adese Sorii populari! Şi din sânge, ruinare, Vezi că face spic: Vreo republică din care, Iar tronuri s’ardic I Isus (VI) este fiinţa în numele căreia jură strâmb atât regii şi preoţii, cât şi liberalii ce strigă fraternitate (ideea va fi şi a lui Eminescu): Tot trist şi plin de lacrimi, Isuse, ca ’nainte; Căci monştrii şi tiranii ce văd numai morminte, Şi moarte ’n visul lor, Acei ce-aprind rezbelul, şi vrăjile ’n cetate Acei ce-alerg pe strade strigând Fraternitate Şi fraţii şi-i omor 1 AL. DEPĂRĂTEANU ŞI AL. SIHLEANU 595 Vinovaţi sunt bărbaţii ce conduc poporul românesc când umblă faţă de popor cu diplomaţia, politica şi minciuna (XXV): Poporul plin de patimi profunde, tenebroase E muntele vulcanic cu pântecele roase, Umplut de foc, de lavă, şi fum năbuşitor I Cu prilejul caniculei din vara anului 1860 (Căldura din August z86o)t poetul ironizează pe ultra-liberali: In ăst timp de libertate Şi egalitate, De unire, de dreptate, Şi fraternitate, însuşi Dumnezeu din cer, Nu mai e boier; Ci cu toţi sfinţii egal, Ultra-liberal, De mult ce e popular, S’a făcut brutar, Şi din ceru-i arzător, Făcându-şi cuptor, A băgat în el o pită De pâine dospită... Şi totuşi « negrii », « strigoii » care ameţesc t capuri june » şi urăsc lu- mea întreagă nu pot fi liberalii (Negrit): Luaţi aminte bine, Sfârşitul vostru vine, Cu lumea vă ’mpăcaţi! Destul ne-aţi supt cum muşcă Păiajinii pe muscă In pânza care ţes I Destul I...; pe zid poetul, Zăreşte cu profetul, « Mane, techel, fares 1 * Ei trebue să simbolizeze reacţionarii radicali, spiritul fanariot, vrăjmaş oricăror prefaceri. Ei vor fi lupii care sug mama Românie (XXIII): P’atunci să profetize, era cineva oare, C’un timp veni-va când, Mulţime de lupi macri, voraci, avizi, urlând, Vor suge zi şi noapte, cu-atâta lăcomie, Pe mama Românie? 38 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE veneticii ce « lividă buză mişcă * atunci când, ţara se înalţă (LXI, scrisă poate în 1859, în anul Unirii). Multă vreme antologiile şcolare au reprodus această poezioară morală, care nu înfăţişează adevărata figură literară a lui Depărăţeanu: Erau trei sărmanii: doi copii ş’o mamă, Şi pâine!... un singur codru într’o mahramă. Mama îl frânse în două şi dete pe rând La fieşte care câte o părticea. — Mamă ! atunci copiii ziseră plângând, « Ţie ce-ţi rămâne ? * — « Voi » — răspunse ea. Temperamental poetul este totuşi un umanitar. In altă parte (XXXV), mama « dolinte o plânge de foame şi de « intensul frig * pe paie în odaia umedă, având în braţe copilul cu guriţa « de grenadă ». Copilul râde <1 şi măiculiţa râdea şi ea cu el *. Femeilor române li se face îndemnul de a mângâia pe ne- fericiţi : Flori bele; îmbălzamaţi locaşul negru, fără soare, . Colibele, mansardele, bordeiul abătut, Sub chinuri, strâmtorări, şi infortuni şi neavere. Pelegrinul, dintr’o poezie prolixă, cum sunt toate acele care desvoltă idei, şi cară este, pare-se, exponentul învăţatului dispreţuit de cei avuţi şi de zbiri se bucură de simpatia poetului: Aruncă acel grimoriu din palme-ţi, pelegrine, Scitala-ţi, ieroglifa, mai las’ o pentru alţii, Inveţe-ţi teurgica tiranii, sicofanţii, Să poat’ a scoate gnomii, sucubii din pământ, Să ştie tot ca tine citirea în mormânt; — Ş'atunci în loc de zbirii ce sug, încatenează, Pe bietul om ca tine, ca mine, depărtează Din casa lui, din ţară-i pe cale de exil, Lăsând, acasă mamă, soţie şi copil. E întrebarea dacă, în mod acoperit, poetul nu se gândeşte la Eliade Ră- dulescu pe care îl apărase cu aprindere în 1859 (Politica defăimătorilor lui Heliade) numindu-1, pentru faptul surghiunirii, al doilea Dante Alighieri: Citească şi ei cartea-ţi — dar vai ! ei sunt urcaţi; De sus puţini spre cele de jos vezi aplecaţi 1 Tu însă, tot p’acolo, pe brazda ce e trasă, De domnul prin ruine, relice, muri de casă, Să eri zioa şi noaptea, şi ochiul tău tot jos, Văzând ce sombru este ce este luminos, AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 597 Ce trist e ce e vesel, ce mic e ce e mare; Fii frunza transportată de ape ’n depărtare; Şi ’n fine părăsită p’o iarbă CU nomol, îşi dă şi ea acolo umilul ei obol ! Câteva poezii sunt ocazionale. De pildă într’una (XVII) scrisă la Paris, la 20 Octomvrie 1857, se vorbeşte de stindarde, arcuri pe strade, torţe, făclii, de spectacolul minunat al unui palat cu « multe tinde, cu svelte colonade » plutinde în râu de foc. E vorba de o iluminaţie festivă a Parisului, căci în Jurnalul fraţilor de Goncourt, deasupra zilei de 21 Octomvrie (deci la 20) aflăm această însemnare: « Un gouvemement serait âternel â la condition d’offrir, tous Ies jours, au peuple un feu d’artifice et â la bourgeoisie un procăs scandaleux ». Aceea dedicată «augustului prunc» (XXIX), la 1857, de către «acest străin poet » ce caută la Paris ceea ce n’are, adică libertatea, face fireşte aluzie la prinţul imperial Eugeniu, născut în 1856. La Italia vorbeşte de Napoleon care merge « din lanţuri pe populi să dezlege ». Poetul se mânie că România muşcată şi ea de străini nu se ridică să vină în ajutorul surorei sale: Au nu eşti tu suror’ a Italiei cea bună, De stai... pe când Latinii cu miile s’adună, Pe câmpul bătăliei ? — Ce 1 toţi Românii, toţi, Voiesc a trece ’n ochii Latinilor de Goţi 1 Poezia este scrisă dar în 1859, anul campaniei în Italia şi a recuceririi Lombardiei dela Austriaci. Depărăţeanu are cunoştinţe de literatură spaniolă, într’o vreme când Victor Hugo, Prosper Merimâe descopereau poezia iberică. Cancion e o traducere din Gil Vicente. Românce muy doloroso este dat ca scriere originală, cu motiv spaniol, iar poetul a tăgăduit că ar fi imitat-o după Le derviche de V. Hugo, cum se spusese. Puţină informaţie avea pe atunci polemica literară ! Poezia aflată în felurite colecţiuni era tradusă după Cancioneros de Romances (An- vers, 1568) de către Herder sub titlul Aljama: Durch die Stadt Granada ziehet Traurig hin der Mohren Konig, Dorther von Elvira’s Pforte, Bis zum Thor der Bivarambla, « Weh um mein Aljama ! » Cu titlul adevărat A very mournful ballad, o traducea şi Byron: The Moorish King rides up and down Through Granada ’s royal town; From Elvir ’s gates to those Of Bivarambla on he goes. Woe is me, Alhama 1 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poezia lui Depărăţeanu nu-i decât o tălmăcire: Prin cetatea din Granada, Morul rege se primbla De la poarta de Elvira, La cea de Vivarambla. Ay de mi Alhama I Cu toate ridiculele lui ciudăţenii verbale, Depărăţeanu a fost un poet plin de daruri pe care moartea l-a împiedecat să ajungă epoca de sedimentare a limbii române. Cu zece ani mai târziu, sub înrâurirea «Junimii» şi fără apăsarea spiritului eminescian, putem să ne închipuim un Depărăţeanu mai apropiat decât Alec- sandri de valorile poemului inefabil. El are pentru asta subtili- tatea emoţiei, sentimentul muzicalităţii şi o mare măiestrie de construcţie lirică. Este, în orice caz, singurul poet petrarchian, în substanţă, nu în forme, al literaturii noastre. Extazul veneric, estetismul pictural, aurăria, lividitatea boticelliană, transparenţa, sunt notele tipice ale eroticei lui. Să reparăm numai puţin unele cuvinte ale batjocoritei poezii EUa (bellâ, astra, spuntă, vermelie, anunţă, capelurâ, blond, reprodus-o) şi ne vom găsi în faţa unui portret suav de Renaştere: Frumoasă, graţioasă, ca steaua tremurândă, Ce iese ’ntâi pe ceruri era EUa de blândă Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buză-i toată vorba « amor, amor » zicea Şi sânu-i urnă sacră de amor râdea prin ceaţa Roşcată ce vesteşte pe soare dimineaţa Iar pletele-i bălaie penelul cel mai fin, Penelul lui Murillo sau al lui Perugin O 1 n’ar fi zugrăvit-o, aşa era undoasă Şi ’n multe ineluşe, lucindă, mătăsoasă Cădea pe nişte umeri de-un alb imaculat I Lila (cu uşoare îndreptări: bela, vermeliu), are fineţi extatice şi hieratisme, necunoscute acelei vremi. Virgina pluteşte în lu- mina a o mie de făclii în faţa poetului sumbru. E o imagine de vitraliu, un elf care rade iarba: Cum se scaldă, vara ’n soare Mândra floare, AL. DEPĂRĂTEANU şr AL. sihleanu 599 Strălucindă pe câmpii, înota atunci virgina, In lumina, A o mie de făclii. Eu stăm sombru, şi spre fată, Câte-o dată, Căutând, îngălbeneam: In privirea mea profundă, Ca ’ntr’o undă, Se vedea cât o iubeam. In antice catedrale, Pe vitrale, Astfel preotul obscur, Vede ’n râuri de lumină, O virgină, De smalţ roşu şi d’azur ! Dusă ’n vals o credeai fee, Nu femeie, Avea aripi, nu picior; Şi n’au fluturii-aripioare, Mai uşoare, Şi mai iuţi în zborul lor. Era astfel de gentilă, Şi d'agilă, Că-ţi părea cel mai frumos Elf fantastic de balade, Ce-abia rade, Iarba ’n jocu-i graţios. Depărăţeanu cunoaşte valoarea sugestivă a cuvântului « Undă » pentru privire dă senzaţia repede a unei fierberi (a da ’n undă) marine şi a răsfrângerii mişcătoare; «obscur», fiind vorba de preot, reînnoieşte folosinţa adjectivului, fiindcă nu-i vorba de ob- scuritatea omului ci de împrejurarea că stă în partea obscură a bisericii. Imaginea (căci Depărăţeanu este un imagist) e legată de ritmică. Strofele din Vara la ţară au exactitatea acordurilor metalice de clavecin şi sunt colorate chiar când nu cuprind me- tafore rare: 6oo REVISTA FUNDAŢII OR REGAUfc Locuinţa mea de vară E la ţară: Acolo eu voi să mor Ca un fluture pe floare Beat de soare De parfum şi de amor. Ele sunt exuberante, mişcate ca de un vânt si-si arată a doua * * * * coloare spre sfârşitul undei: Spicul blond cu paie de-aur. Scump tezaur Pentru mari şi pentru mici, 'Undulează ’n mii de valuri Intre maluri De sulfină şi d’aelici 1 însăşi umbrele obscure Din pădure, învelite ’A giulgiul lor Sar pe sumbra bălărie Intr’o mie De ’nvârtiri într’un picior. O nebunatecie («folâtrerie») câmpenească, un repede joc aerian sunt caracterele acestei bucolice. Prin aburii care se strâng sub lună, pe marile poiene, copila îşi pune piciorul. Tabloul e imens, colcăitor de forme ascunse şi învârtitoare, rece de mis- ticism nocturn: Pus-ai tu vr’o dată în serile d’April, Mândro... picioruşul tău cel de copil, P’ale mari poiene, pe cari se desină, Luna când răspânde umeda-i lumină, Fantazme tremânde d’aburi; —ş’ai zărit Colo ’n fundul sombru, focul potolit, Unde păstoraşul vise d’aur face, Doarme, au suspină doine... sfântă pace Liza, şi când vântul arip’ a mişcat, Searbăd licureşte focul aţâţat, Pâlpâie şi ’n aer, palidă scânteie Zboară din cenuşe. . . AL. DEPArATEANU şi al. sihleanu 601 Pictura lui Depărăţeanu are proiecţiuni mari, dar e afumată, pastorală, ca la Salvator Roşa, fără sălbăticii, numai cu spaţiul fără fund al epicei italiene: Prin crângul acesta unde cântă cucul, Ah ! pe-aci odată fluiera haiducul I Şi prin bălăria asta legănată, De dulce suflare d’aura ’nrouată, Pe unde şopârla, astăzi se strecoară, El încet cu flinta strânsă ’n subţioară, Calul ca să-l prinză, el mi se ţâra, îşi repezea plumbul după brânci la ţintă, In potera deasă ’şi descărca a flintă. întâlnim şi priveliştea de proporţii cosmice, cometa care aleargă: Cornet’ a cărei cursă, de nimeni hotărîtă, Aleargă ’n jurul lumii, de patimi ogorîtă, Ce ’n cale-i şovăeşte, la fiece pas şchioapă, Şi oarbă totdeauna.. . prin sticla telescoapă, Vrea ’n ceruri să privească, cum ea ştie bine, Nebuna, unde merge, ce e, de unde vine 1 care « cu părul său ca fânul zbârlit de pe coline », striveşte în cale totul Precum striveşti pe câmpuri furnicile mărunte, Ce-alearg’ adun, se ceartă, se bate p’un grăunte, Mai mare de cât ele... şi-l ţin mereu, de mor, Cu el în guri, strivite sub tălpi de trecător ! — Figura furnicilor strivite e dintre acelea plăcute lui Leopardi {La Ginestra). De asemeni ruina e mai de grabă de tipul italian, ca la Parini şi Foscolo, cu imaginea groazei nocturne cimiteriale cu bufniţe şi şopârle: Vr’un vot oare făcut-ai să nu vezi niciodată, De cât ruina sombră, pustia dezolată, Cetăţile căzute, columnele stricate; In ele ’n loc de oameni, şopârlele ’ncuibate, Ciovlica care ţipă şi buha care geme, Şi şerpii cari fluier acolo să te chieme, D’aproape şi ’ndelete ruin’ a contempla ? 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ruina vai I gunoiul e frate, cartea ta I Citeşte... vezi de las& din mizerii de noi; Fatala roată ’n fugă-i mai mult de cât gunoi. Din punct de vedere tehnic, Depărăţeanu e un premergător metodei încadrării poemului în aceeaşi frază sau a reluării sim- fonice a unei teme, după romantici, după Musset de pildă. In Elegie nu atât ideea poetică în sine e muzicală Vântul ce ’n arbori plânge când trece, Zgomotul frunzei de pe vâlcea, Clopotul serei, aerul rece, Greierul toamnei... Toate plângea ! cât readucerea aceleiaşi strofe cu o uşoară schimbare înainte de încheiere. Spiritul satiric al lui Depărăţeanu are această însuşire că se poate desvolta în gratuitate. Calul este bunăoară un excurs liric al utilităţii calului, în care documentaţia fantastică Moartea iarăşi scofălcită, . Şi ’nvelită, In linţolu-i infernal, Cu a coasă la spinare, Fuge tare, Fuge tare tot pe cal I Când fantastic zbiară surle, Şi să urle, Face munţii, ape, mal, Noaptea ’n selba cea obscură, Mi se ’ncură, Riga — Elfilor pe cal ! se împleteşte cu cea istorică: Şi tu a Romei belă fie, Românie, N'avuşi tot ca ea, o cer 1 Un domn grec cu minţi viclene. Mavroghene, Ce-şi făcu calul boer ?... AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 603 In Demoîiţuni poetul priveşte dărâmarea unei zidiri şi se în- treabă de va fi fost castel feudal, carceră, mănăstire gotică, casa vreunui Otello, a vreunui hoţ, însoţind toate aceste ipoteze de sarcasmul cuvenit dar mai ales desfăşurând acea exactitate sonică şi onomatopeică, pe care o va imita mai târziu G. Topîrceanu şi care atinge vitesa maximă în strofa de încadrare: Lucrătorii de pe schele, Cu ciocane cu securi, Dau in ziduri foarte grele Şi ’ndesate lovituri. Sar scânteie de prin pietre, Zbor funingeni de prin vetre, ’ Totul cade zgomotos 1 Un cutremur ţi se pare, Că ’n teribila-i turbare, Susu ’ntreg aruncă jos ! Dela Depărăţeanu ne-a rămas o singură dramă în cinci acte: Grigore Vodă (1864). Ar mai fi avut de gând să publice încă două: Victime şi călăi şi Antone Vodă. Grigore Vodă este Grigore Alexandru Ghica al III-lea cel omorît de Turci la 1777, când cu pierderea Bucovinei. Cronicile (a lui Ioan Canta şi a lui Enaki Kogălniceanu) vorbesc de iubirea domnului pentru norod şi de nemulţumirea boierilor: « Nu era om împrăştietor; toate rănile le căuta înaintea Măriei Seale; şi cuvântul ce grăiau era grăit, şi era lăudat de către toţi, şi plăcut prostimei. Eară boierilor nu atât, căci nu putea să mă- nânce pe cei mici şi săraci, că nu-i suferea Domnul nici de cum *. Stihurile atribuite fără cuvânt lui Enaki Kogălniceanu amintesc de uneltirea boie- rilor fugiţi peste Nistru, printre care se afla paharnicul Ghica Dărmănescu fiind amestecat şi Vornicul Manolache Bogdan, viitor caimacam, şi poves- tesc uciderea lui Vodă Ghica. Doctorii trimişi de Domn Capugibaşei sunt Fotaki şi Gavrilaki. Se mai ştie apoi că unii boieri, spre a fugi, se rugau să li să dea voie să plece din pricini de sănătate, pentru « schimbare de aer *. Printre boieri se afla un Costachi, nepotul domnului, Comisul Ghica Sul- gearoglu. Este de neînţeles de ce Depărăţeanu, cu destule ştiri despre boieri din cronică (afară de cazul când s’ar fi folosit de vreun manual), se slujeşte de nume de fantesie. Capugiul poartă nume apropiat, Kara-Highiorzades- Ahmed-Capigibaşa (de fapt: Cara Hissarli-Zade-Ahmed-Bey, Capugibaşa), medicii la fel. Boierii (miniştri) au nume bizare: Damian, Dan, Miron, Branta, Fiorescu, Ephes, Dies, Alecsandru, Mateo. Paharnicul Ghica Dărmănescu devine «poetul * Manea Dărmănescu. E şi un Costache, căminar, şi Vor- nicul Bogdan. Costachi e pe cale de a se căsători, cu domniţa Elena. E ade- vărat că domnul avea două fete Elena şi Ruxandra (de care iarăşi se pome- neşte), dar ele erau măritate; întâia cu hatmanul Ilie Catargi, a doua cu Ni- colae Balş. Mama lor se chema nu Sultana, ci Ecaterina. 604 revista fundaţiilor regale Actul I. Intr’o piaţă din Iaşi apar boierii Branta şi Costachi căminarul. Cel dintâi aminteşte celuilalt că a jurat să doboare pe Vodă. In sinea lui crede însă că Costachi s’a dat cu stăpânirea. Norodul chefueşte, işi bate joc de evrei. Un strigător vesteşte din partea Curţii sosirea apropiată a Capugibaşei. Se arată Rebeca ce iubeşte in taină pe căminar şi care de după un stâlp aude hotărîrea boierilor uneltitori de a ucide pe Costachi îndrăgostit, deci tră- dător, de Elena, fata Domnului. Poetul Dărmănescu e cel mai îndârjit fiindcă iubeşte şi el pe Elena. Un flăcău din popor, Radu, aţine calea Re- becăi, ce tocmai voia să pândească pe Costachi spre a-1 vesti de primejdie, o ia în batjocură, vine Isac tatăl evreicii, mai în urmă şi Costache care ad- miră pe fată de departe şi o scapă din mâinile prostimii. Poetul Dărmănescu încearcă să se apropie de Elena în drumul dinspre biserică spre palat dar rămâne nebăgat în seamă. Grigore Vodă iese o clipă în balcon şi meditează asupra tristei soarte a ţării. Actul II. Sală în palatul domnesc. Scurtă vrajbă între Costache şi poetul Dărmănescu, care se dovedeşte mai mult retoric decât hotărît. Costache, cu tot jurământul, se gândeşte să scape pe Domn. Branta se iveşte şi îm- părtăşeşte conjuraţilor planul făcut cu Capugibaşa, prefăcut bolnav, de a atrage pe Vodă. Vine Grigore Vodă. Boierii îl linguşesc. Unul fiind, zice, bolnav, refuză slujba de vistiernic. Vodă ţine un lung discurs sarcastic, apasă un resort în perete şi apar pungi de bani îngrămădite. Le dă cui are un dram de sânge moldav. Căminarul exaltat cade în genunchi şi, neprecupeţit, fă- gădueşte credinţă Domnului, ceea ce desvălue boierilor trădarea lui şi aduce hotărîrea de a fi « curăţat ». Soseşte scrisoare dela Capugibaşa că e bolnav şi doreşte să fie văzut de Vodă. Actul III. Boierii se înfăţişează Imbrohorului cu mare umilinţă. Dăr- mănescu citeşte o compunere originală. Costache este indignat de atâta slu- gărnicie. In piaţă, noaptea, Rebeca aşteaptă pe Costache, Isac pe Rebeca, Branta şi Dărmănescu pe Costache. Rebeca e târîtă de Isac şi împiedicată de a scăpa pe căminar. Acesta intră în palat la Elena, pândit de cei doi. Dăr- mănescu cere lui Branta un înscris asupra intenţiilor lor, de unde se vede că în fond nu are nici un gust de a omorî pe Costache. Branta îi pune gând rău şi lui. Domnul şi Doamna primesc să dea pe Elena căminarului. Nunta va fi a doua zi. Actul IV. Isac caută pe Rebeca. O crede amăgită de căminar. Boierii Ephes şi Dies oferă evreului două pungi de bani ca să ducă pe Rebeca în casa lui Costache. Mai târziu trec căminarul şi Rebeca. Aceasta a izbutit sâ-i destăinue complotul. Branta trage cu puşca, dar cade Isac. Costache ia în braţe pe evreică şi o duce acasă. La curte, mireasa aşteaptă nerăbdătoare pe mire. Branta vesteşte răutăcios că el a răpit o fată. Domnul trimite să-l bage la temniţă. Actul V. Costache e închis în temniţă. Discurs imitat după acela al lui Despot Vodă de Alecsandri, în aceeaşi împrejurare. Rebeca a cumpărat pe paznici şi vine să-i dea drumul. Apare şi Elena, jignită. Zadarnic încearcă Costache a-i lămuri împrejurările şi a o face să împiedice uciderea Domnului AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 605 în care ea nu crede. Pe furiş Elena pune un om să ucidă pe Rebeca. Atunci când în sfârşit Costache izbuteşte s’o ia cu el şi în fruntea poporului să alerge la casa imbrohorului, e prea târziu. Grigore Ghica fusese ucis. Ceea ce-i lipseşte lui Depărăţeanu în teatru este simţul istoric. Scenele n’au coloare locală. Lumea se strânge la «cabaret», la palat sunt « o mie de lampe, de lustruri şi de candelabre », vase de China şi de Japonia. Moş Dan găseşte că Rebeca e un « Amor », Bogdan Vornicul îşi dă cu părerea că lucrul e «grav», Dărmă- nescu citează din Virgiliu, pentru el Elena e un silf, «Venere ieşită din unde», Rebeca suferă că lumea e «insolentă », boierul moldovean Miron se exprimă cu « acilea » şi « d’alea », Vodă are « miniştri », oferă « ministerul », Dărmănescu rămâne « stupefact », dulgherul Cărăbăţ crede că Rebeca e fata unui « creanţier », Dăr- mănescu e «vexat», vrea să fie «ministru». Branta umblă cu «carabina». Dărmănescu se înfăţişează Elenei, zicând: «Am onoare», la Curte se iscă între tineri acest dialog: Alexandru (către fată) Frumos bal! Fata Da. Mateo Frumoase costume. Fata Da. Alexandru Dansaţi ? Fata Nu! Asta în anul 1777! Când vede pe Elena, Costache, precursor al lui Rică Venturiano, exclamă: « ânger radios!». Intriga este încurcată fără rost, caracterele sunt puerile, Dăr- mănescu poetul e un măscărici vanitos, umflat în pene, un alt exemplar al lui Ciubăr Vodă. Isac e cămătarul convenţional cu ceva din boierul Sbierea al lui Hasdeu. Grigore Vodă, cu tot patriotismul lui, e lipsit de temperament şi concepţie şi arată un democratism naiv: Şi floarea casei noastre ce tot îmbălsămeşte, Elena, prea frumoasa Elena mea iubeşte, Din cei mai răi, pe unul, iubeşte un boier !... 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe unul din aceia ce storc cu mâini de fer, Pe văduva ce ţipă, pe robul care plânge, Muşcat, bătut de dânşii, strivit până la sânge I Pe unul din aceia ce, pentrucă iubesc, Şi sprijin totdeauna poporul românesc, Conspiră, complotează, voiesc să mă omoare, Din scaunul Domniei muncesc să mă doboare. Voiesc să-mi ia coroana din cap, sceptrul din mâini, Moldova mea din braţe, şi viaţa din corp; —câini! Scenele sunt adesea neserioase, de vodevil. Mai mulţi tineri se strâng în « danţ », luând cu sila şi pe Rebeca şi cântă în cor, cu acompaniament de orchestră legenda evreilor stropiţi de co- coşul din ciorbă în învierea căruia ar fi văzut un temei de a crede în cruce: Intr’o zi de Paşti, drim, drim, Ouă roşii când ciocnim, Isac Leibu, Herşcu şi Avram. Blestemaţi de cer ca Ham, Cenac Plin d’un gras cocoş avea Etc. Poetul Manea Dărmănescu citeşte Imbrohorului o urare bu- fonă care nu e lipsită de humor verbal, în mişcarea ei rotativă: Cum ciripesc oarele, Când răsare soarele; Cum urue morile, Când se ivesc zorile Cum sbârnâie albinele Când roiesc .stupinele; Astfel luminatule, Şi prea înălţatule; Mult strălucitorule, Mare Imbrochorule 1 Noi strigăm cu miile, Toate evgheniile. Ciripim ca oarele, Când răsare soarele Uruim ca morile Când se ivesc zorile; Etc. AL. depArAteanu şi al. sihleanu 607 Opereta constă în faptul că toţi boierii, plecaţi, «îşi mişcă capetele ca nişte mageţi de China după ritmul versurilor ». Meritul este numai al câtorva versuri, desprinse din contin- genţele istorice. Vorbind de Grigore Vodă, Vornicul Bogdan îşi exprimă această plastică dorinţă: aşi vrea să sparg un cap i De solzii Majestăţii să-l rad ca pe un crap. In loc să fugă de lovituri, Ca taurul spre roşu el pasu-şi va lungi. Grigore Ghica spune despre Iaşi: Am vrut şi eu Boieri, să văd oraşul lui Ştefan la lumina Făcliilor; mai bine priviam numai grădina; Oraşul nostru pare, aşa iluminat Un trist coşciug de torţe funebre ’nconjurat. In slugărnicia vicleană a lui Bogdan, este poezia înflorită a linguşirii orientale : • Prea luminate Şi prea 'nălţate Doamne, fiind pân la sfârşit Măriei-tale cel mai plecat şi umilit, Supus rob, cu genunchii plecaţi, ştergând ţărâna, Sânt bine, sânt prea bine, sânt bine, sărut mâna. Imbrohorul vorbeşte tot cu învârtituri stilistice şi flori exo- tice. Doreşte lui Vodă sănătate: Şi ’ntocmai precum află cămila apa vie, Setoasă, când străbate nisipul din pustie, Şi dânsul în deşertul vieţii, când va fi, Să afle cu ce setea să-şi poată potoli 1 Dragomanul mai tălmăceşte şi aceste două cugetări ale Ca- pugibaşei: Priveşte această ţară frumoasă şi senină; întocmai ca pe cea mai frumoasă a sa grădină; 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce luna e ’ntre stele, Bosforul între mări, Şi codrul între arbori, Moldova e ’ntre ţări ! Ahmed bey zice astfel: precum un lac e al Lebedei, un munte al cerbilor, un cal Al omului, haremul femeilor, bazarul Stambulului, suiâsul Sultanilor, măgarul Daidol şi catârul Iafur ai lui Mahom, Aşa şi ţara aceasta e-a lui Hamir. Toate acestea sunt numai insule de poezie, iar drama rămâne falsă în fundamentul ei şi nereprezentabilă. * In singura culegere de versuri pe care Sihleanu a tipărit-o în Ianuarie 1857, cu puţin înainte de moarte, sub titlul Armonii intime (amintind lamar- tinianele Harmonies poetiques et religieuses), sunt poezii de meditaţie roman- tică, de dragoste, de mulţumire rustică, de înflăcărare patriotică, vreo câteva balade şi o satiră. Poetul stă pe malurile « singurate * ale râului călător, când vântul mişcă trestia şi se gândeşte că viaţa lui e râul, iar trestia sufletul (Sone- tul I). Din el a sburat credinţa. Nu-i mai rămâne decât să se închine duhului întunecimii (Sonetul II): Credinţă, de tine totul mă desparte: Am avut dorinţe, — şi-au rămas deşarte; Am cerut iubire, — şi-am avut suspin. Vânturi a urgiei, veniţi de mă bateţi; Din banchetul vostru, credincioşi, mă scoateţi; Duh a ’ntunecimei, ţie mă închin 1 E cuprins de exaltări romantice, ar voi să ia parte la lupte sângeroase, s’audă vuirea bombei, să se afle pe oceanul în furtună, ori acolo unde printre munţi gigantici şi cataracte locuesc fiii sălbatici ai naturii. Desgustul şi ura îl frământă şi ar atinge harpa de aramă cu care tristul Byron îşi cânta săl- bateca durere. Ar dori orgii, bacante, în sfârşit « senzaţii de-acele ce doboară » deşi sufletul său veşnic nemulţumit sboară spre ţărmuri negre (Strofe). Alteori şi-ar înneca întunecarea în beţie, în şampania ce e ca un « Leteu » (Beţia): In beţie nesfârşită Mult îmi place-a înneca Astă inimă zdrobită Care încă stă cernită Când şampania nu-oi bea. AL. DEPÂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 609 Poetul invidiază pe omul care gustă pace la vatra căminului în vreme ce sufletului lui cu credinţa moartă arde şi suferă de nostalgia migraţiunii: Sufletul meu arde şi ar vrea să zboare Ca acele pasări vecinie călătoare Ce nici într’o parte cuiburi nu-şi clădesc. Din mormântul înconjurat de «sălcii plângătoare » şi de «negre cipa- roase * umbra unui « îngeraş » pe care îl iubise se ridică. Pădurilor miste- rioase ale copilăriei şi echoului poetul le spune vestea regăsirii tovarăşei de restrişte (Pe un mormânt): Voi păduri misterioase Anii mei ce aţi hrănit Floricele graţioase Ce ’n tristeţă mi-aţi zimbit, Şi tu, echo de durere Ce cu mine-ai lăcrămat, A restrişti-mi mângâiere Pentru mine-a înviat. Lumea este amăgire, fericirea se află «într’a naturii simple plăceri * (Reve- dere) : Acolo viaţa pacinică, lină Curge ca unda dela izvor; Ziua e dulce, noaptea senină, Omul e vesel şi zâmbitor. Ascuns la ţară, toamna, când ciorchinii sunt striviţi în teasc sub picioare, în cântecul vioarelor, poetul nu mai doreşte nimic: Acum de lume eu sunt departe; Din ea nimica nu mai doresc; Totul de dânsa azi mă desparte, Căci fericirea aci găsesc. Dragostea lui Sihleanu se înfăţişează cu toată exagerarea şi jelania roman- tică, byroniană mai ales. Sofia este «tainicul Luceafăr » căreia îi cântă pe harpă dorul lui «jalnic », vărsând «valuri de lacrime de sânge» (La Sofia). Poetul zace în amorţire « sub fiarele sclaviei * şi e bătut « d’a soartei cumplită vijelie ». Femeia apare numai în vis ca o umbră pe faţa căreia îndrăgostitul pune « setoase sărutări • spre a dispărea pe dată, căutată zadarnic « prin nori, prin cer, prin stele ». Dar groaza de mormânt, suferinţa nu vor face pe poet s’o uite: 39 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sub fiarele sclaviei să zac în amorţire; In vecinie întuneric să calce mintea mea; Şi groaza din morminte să ’ngheţe a mea simţire; Voiu toată suferinţa, — dar, nu a te uita. Poezia La Sofia a fost scrisă după 1853, poate chiar la Paris, deoarece atunci în culegerea Lăcrămioare apărea în capitala Franţei Steluţa lui Alec- sandri de al cărui început se vede înrâurită: Tu care treci frumoasă în visurile mele • Ca umbra fericirei în ore de suspin Şi care-mi eşti plăcută ca nopţile acele Când tainicul Luceafăr veghiază în senin. O dragă nălucire, şi astăzi vin spre tine Să-ţi cânt pe a mea harpă un imn tânguitor, Căci multă suferinţă ai revărsat în mine De când mă ’nchin la nume-ţi cu jalnicul meu dor. Sofia e de altfel şi ea « o dragă steluţă luminoasă », un înger « slăvit » despre care poetul vorbeşte «cu stelele din ceruri » {Te doresc), * stea iubită » care i-a lucit {Sonetul II): Adio, stea iubită, ce sufletu-mi slăveşte Ca blânda zi în care pe cale-mi ai lucit: Adio înger dulce; la mine te gândeşte Căci dorul meu de tine va fi nedespărţit. Sunt şi poezii mai puţin mistice, în care rămâne violenţa, dar apare viri- litatea. In Barcarola se întrevede idila eminesciană: Valul doarme, vântul tace; . Singur numai eu veghez, Şi în barca mea îmi place L-a mea dulce să visez. Vino, aură iubită, De mă mângâe uşor Pân la vremea mult dorită Când în braţe-i am să sbor. In Sonetul V poetul aleargă pe furtună, în droşcă, spre casa iubitei. Iubi- rea ei este pentru el Cer şi Rai şi gândul de a fi uitat îl umple de furie geloasă cu înclinare spre omor {Gelozia): Dar cum putea-voi să aflu, o furie geloasă, Că astă tinereţe, ce ’n mână palpita Va desmierda pe altul, şi buza-ţi călduroasă Pe-un soţ va săruta. al. depărăţeanu şi al. sihleanu 6ij Ii impută în altă parte (Sonetul VII) necredinţa: De-ale mele lacrămi sfinte Tu în taină îţi râdeai, Şi-a mea inimă ce simte In picioare o călcâi. Miezul nopţii vine şi el n’are somn, adăpat fiind « cu lacrămi de venin *. Sufletul lui este « mormântul unde zace trecuta fericire », iar desnădejdea îl face « nebun sălbatec » (Veghiarea): De-atunci în rătăcire plutesc pe-a lumei valuri Cu barca sfărâmată de vânturi, vijelii; Ca un nebun sălbatec alerg prin văi, prin dealuri, Pe piscuri singurate, prin negre, lungi pustii. Tot ce-ar dori este să poată să urască femeia (La ***): Secretu fericirei e numai în nesimţire... .Ştii tu ce doresc astăzi?., să pot să te urăsc 1 La o porumbiţă are în sfârşit jeluirea naivă a lui Ienichiţă Văcărescu din Amărîtă turturea: De ce aripa-ţi plăpândă Mi te poartă suspinândă Când prin vale, când prin nori? ' Varsă-ţi focul, spune-mi mie Nu cumva pe-a ta soţie Ca şi mine ai pierdut? Baladele lui Sihleanu au ieşit din această atitudine faţă de femeie şi sunt fără îndoială obiectivări ale istoriei lui sentimentale. Modelul lor sunt poe- mele lui Byron. Dacă inscripţia din fruntea baladei Strigoiul (Away I — Away 1 Byron — Mazeppa) n’ar aparţine baladei Mazeppa a lui Victor Hugo, s’ar putea crede că Sihleanu ştia limba engleză. Poemul imită la început alergarea pe cal a lui Mazeppa, iar pasajul căruia îi aparţine citatul e acesta: « Away 1 — away 1 — My breath was gone — I saw not where he hurried on: ’Twas scarcely yet, the break, of day, And on the foamed — away’— away 1 — Un cavaler aleargă pe un cal sălbatec: Cine-i cavalerul care călător Repede ca vântul Străbătea pământul 39* 6l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fuge singuratec Pe un cal sălbatec Ce în urmă-i lasă foc scânteietor? Pe fruntea lui e un strop stăruitor de sânge, semn al unei crime. Elementul acesta e shakespearian (’Macbeth): Pe-a lui frunte rece, frunte de trufaş, Stă un strop de sânge; In zadar el plânge Şi se tot căieşte; Pata vieţueşte îndelung'pe fruntea unui ucigaş. Sosit într’un loc pustiu, misteriosul cavaler sapă o groapă şi se înmormân- tează de viu în ea: In sfârşit soseşte într’un loc pustiu Pe un pisc sălbatec, Trist şi singuratec; Şi luând o sapă El adânc îşi sapă Un mormânt în care intră chiar de viu ! Curând după aceea, strigoiul cavalerului iese în miez de noapte pe munte şi ne povesteşte cauza faptei sale. Svârlit din pruncie în lume şi crescut de un străin se îndrăgostise de un înger, pe care îl iubi adânc, fierbinte Cu-al tinereţii foc arzător. Intr’o noapte însă femeia dispăru şi cavalerul, crezându-se trădat, nu găsi linişte până ce n’o descoperi. Atunci o ucise şi află grozava. împrejurare că iubita îi era mamă: « O aflai însă; —făr de cruţare « Băgai cuţitul în sânul său; « Dar ea atuncea cu întristare « Strigă: opreşte, eşti fiul meu ! » Avem de a face dar cu incestul lui Oedip, aşa cum Eminescu a voit să-l desvolte mai târziu în Grui-Sânger. Logodnicii Morţii anticipează de asemeni Gemenii, în acelaşi stil byronian (numele Conrad e un indiciu) care se lăsase spre Mediterana în această epocă (v. Prati, Edmenegarda, Bolintineanu). E legenda a doi strigoi de cavaleri care se luptă în fiece noapte pe ruinele unui castel spart de trăznet. Poetul explică rostul viziunii. Intr’o noapte se face la curte nunta Emei cu Conrado: AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 613 Soţul e falnic, cu avuţie; Conrad in lume e lăudat; Mai mult de-odată în bătălie Capu-i cu dafini fu ’ncoronat. • Vrăjmaşii tremur la al său nume D’eroi cu slavă el e urmaş, Şi moşteneşte acest renume Numai el singur, făr de părtaş. Ema însă e tristă fiindcă iubeşte pe un altul, anume Oscar: Dar trista Ema de mult jurase Mâna sa unui străin frumos, Ce într’o noapte se depărtase Pe-un cal sălbatec, dar credincios. După ceremonie, mireasa se retrage în partea cea mai singuratecă a caste- lului şi cântă, însoţindu-se cu harpa: ♦ O Oscar iubite ♦ Mire-al meu dorite, « Pe ce negre tărâmuri eşti tu călător ? ♦ Ah 1 vino lângă mine; ♦ Căci fără de tine « Viaţa mă munceşte, şi aş vrea să mor I * In vremea aceasta, într’o altă sală, Conrad benchetueşte cu oaspeţii şi vasalii săi. Deodată între un fulger şi un trăznet intră în sală o fantomă neagră cu hainele şiroind de apă. Lepădându-şi mantia şi ridicând o cupă de vin, el zice un cântec cu profeţii absconse, funebre, care înfiorează pe oaspeţi. Apa ce i se prelinge pe haine e înspumată cu sânge: « Aci totul să inspire ♦ Ale morţii reci simţiri ♦ Celor ce cu fericire « Uită-a crimei suvenire « In a vinului uimiri 1 « Daţi-mi negre ciparoase « Cupa mea să ’mpodobesc; « Veniţi, duhuri fioroase, « Şi-ale lor plăceri voioase « Ajutaţi-mi să sdrobesc ! « Oaspeţi, toţi cu întristare « Imnul morţii să ’ntonaţi; «Şi cu vinul prin pahare « Pentru crunta-mi răsbunare « Vă grăbiţi de închinaţi ! » 6z4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toată mânioasa împotrivire a lui Conrad, acest soi de Minnesănger îşi cântă povestea: Fusese crescut din milă de un străin care îi lăsase la moarte o hârtie cu îndemnul de a o deschide după împlinirea vârstei de douăzeci de ani. Isgonit de oameni îşi pierdea sălbăticit urmele prin codri până ce într’o zi i se ivi o tânără femeie (care e Ema). Dragostea dintre cavalerul aspru şi blânda fată prevesteşte aceea dintre Arald şi Maria: « Intr’o zi prin codru mie se ivise « O copilă jună ce se rătăcise; * Fierul meu îndată o ameninţă, « Dar a ei blândeţă braţu-mi dezarmă; « Căci era frumoasă ca o nălucire « Ce mângâie dorul cu a sa ivire; « Căci era mai dulce ca un vis plăcut « Unde omul află tot ce a pierdut. « De-atunci la dânsa mă ’nchinai fierbinte ». Crezându-se fără naştere ilustră, tânărul umblă să se încarce de slavă şi se porneşte «în taberi » « Să câştig-un nume mare ’n bătălii « înfruntând chiar moartea pentru vitejii ». Un proiect de baladă eminesciană (cfr. Op. I. M. E. III, p. 223-25) cu- prinde şi această idee a cântăreţului care încearcă să dobândească glorie spre a merita pe iubită. Oscar venea acum chiar dela bătaie, rănit, vesel că în hârtie se afla scris că este de viţă nobilă. Bătrânul care îi fusese tată adoptiv era sluga părintelui său şi-l crescuse în taină, deoarece fratele lui mai mare poruncise să-l arunce fiarelor spre a moşteni singur slava strămoşilor. Ideea este dar aceea ce se va regăsi în Gemenii, căci fratele e chiar Conrad şi Oscar apare ca şi Sarmis tocmai în clipa când acela gândea să se bucure de bunurile şi femeia lui. Şi ca şi Sarmis, Oscar dispreţueşte şi femeia care l-a trădat: « Scumpă fericire ! dulce bucurie ! « Puteam dar pe Ema s’o cer de soţie. « Alergai cu grabă în al său palat « Dar vai ! o durere !. . eu eram trădat 1 « Căci necredincioasă azi se însoţeşte « Chiar cu cel pe care sufletu-mi urăşte. « Setea răzbunărei arde ’n peptul meu, « Mă cunoşti Conrade ? — Eu sunt frate-tău 1 ». Fraţii se iau la luptă numaidecât în sgomotul tunetelor. Ema intră gal- benă cu coama « undoasă » desfăcută, recunoaşte pe Oscar, dar acesta o ble stemă (o parte din blestemul viitor al lui Sarmis): AL. DEPĂRĂŢEANU şi al. sihleanu 6is — « Fugi, femee crudă, fugi de lângă mine, « Sângele meu cază de trei ori pe tine 1 «Ţie închinasem, venitor, trecut; «Pentru răsplătire... tu m’ai vândut lv Amândoi fraţii cad morţi, Ema ia şi ea o spadă şi se străpunge, un trâznet cade din cer şi surpă castelul printre ruinele căruia călătorul vede acum noaptea umbrele fraţilor luptând: Insă călătorul ce pe-acolo vine îngheţat de spaimă vede pe ruine Două umbre negre de viteji bărbaţi Ce mereu se luptă palizi, sângeraţi. Păgânul şi creştina este o baladă în spiritul poemelor orientalistice ale lui Byron {The bride of Abydos, The Giaour, The Corsair). Elvira, al cărei tată a murit în « pragul templului sânt» în luptă cu păgânii, e închisă de « crudul Paşă » care a luat-o în robie, într’un turn: In tumul de departe, ce stând pe vârf de munte, Ca uriaşul rebelnic se 'nalţă pân la nori, Elvira la fereastră, cu mâna sa pe frunte, Cântând aşa, revarsă lungi valuri de plânsori. Cântecul arată că în vreme ce Paşa o iubeşte pe dânsa, ea păstrează cre- dinţă lui Roland. In închisoarea ei intră Săli, paşaua, care îi cerşeşte din nou dragostea: «Eu sunt puternic, mare; la falnicul meu nume .« Se ’nchină mii de populi ce gem sub jugul meu, < Şi slava mea să poartă din lume ’n altă lume «Ca soarele din ceruri: sunt mai un Dumnezeul « Vrei tu să-mi fii soţie ? să fii a mea sultană ? « Să te ’nconjur de slavă, de fericiri cereşti ? « Să vezi căzând la poale-ţi trufia musulmană ? «Nu cer decât o vorbă... Ah! zi că mă iubeşti?» Deşi Săli se socoteşte devenit un rob târîtor, un câine ce «linge pasul * femeii, Elvira nu se ’nduplecă. Deodată vine ştire că se apropie creştinii, în frunte cu Roland. Săli se jură că acesta va pieri. Bătălia este însă nesigură, păgânul caută pe Roland spre a se lupta, gloata îi desparte şi ei « gem îngro- zitor », de ciudă: Pe un fugar sălbatic Săli cu înfocare Pătrunde prin mulţime, cătând pe-al său rival; Şi vrând într’al lui sânge să stingă-a sa turbare II chiamă, îl provoacă la spadă, la pumnal. 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Roland aprins şi dânsul de-o furii vitează, Arzând ca să-şi răzbune pe crudul răpitor, II chiamă să se lupte; dar gloata-i depărtează, Ei nu se pot ajunge, şi gem îngrozitor. Desnădăjduit Săli se întoarce în cetate, imploră pe Elvira să fugă cu el, totul fiind pregătit, aceasta se împotriveşte şi e ucisă. Când soseşte Roland, prea târziu, se încinge din nou lupta, Săli sună de trei ori din corn şi atunci cetatea ia foc (aşa pusese la cale Săli) şi amândoi vrăjmaşii împreună cu oştirea sunt prefăcuVi în scrum. Sihleanu încheie în felul lui Bolintineanu: Aşa mureau Eroii din vremile trecute, Ei îngropau cu dânşii pe-ai lor biruitori. La Patria, Sonetul VI (La Sevastopol) sunt scrise la 9 Septemvrie 1855, la Viena. Căzuse atunci Sevastopolul, după ce în 1854 flota anglo-franceză distrusese fortăreaţa Bomarsund, din insula Aland. Ruşii ocupaseră Princi- patele până la 31 Iulie 1854 şi acum domnea Barbu Ştirbei, ocrotit de arma- tele austriace. Poetul nutrea cu toată lumea speranţa că Ruşii vor fi bătuţi: Te du cu Bomarsundul acolo unde zace Tot ce, lovit de soartă, în pulberi se preface, Căci gata e să bată şi ceasul lui Cronstadt fără a părea să se teamă de invazia austriacă, în anul chiar când apăruse la Paris Memoriul asupra imperiului Austriei în cestiunea Orientului oferit de Ion C. Brătianu lui Napoleon III. Oricum, campania aliaţilor în Crimeea (căci de aceasta trebue să fie vorba în La Patria), o socoteşte o jertfă pentru mântuirea României: Insă biruinţa astăzi încunună Suflete eroici care s’au jertfit Pentru-a României scumpă mântuire Pentru-a ţărei noastre sfântă dezrobire dar sfătuia totuşi pe fraţii lui de sânge ca * într’o unire » (suntem în preziua mişcării unioniste) să-şi apere singuri ţara: S’apărăm a noastre drepturi vechi şi sfinte; Pe duşmanii noştri singuri să-i zdrobim. Cişmegiul e singura compunere satirică a lui Sihleanu. Publicată în ziarul Concordia (Nr. 6) pricinui — se zice — duşmănii poetului. In ea găsim o pitorească descriere a vestitei grădini prefăcute de curând în parc public. Sihleanu admiră « arta ce din mort te face viu * şi care a prefăcut lacul asur- zitor de cântarea broaştelor în « rendevuul * a « mii de oameni» fără treabă. AL. DEPĂRĂTEANU şi AL. SIHLEANU 617 Aci vin femei din burghezie cu rochie de lână şi turban de tulpan, dama din lumea bună care se îmbracă la * doamna de Lenfant» (croitoreasă, deci, la modă), bărbaţii sărăcuţi cu surtucul pătat cumpărat la Moise jidanul (acesta era dar telalul), tinerii eleganţi cu raglan croit de « grăsuliul Coulovrin"» (iată croitorul bărbătesc), parfumaţi cu Guerlin, actori dramatici pletoşi, mame căutând gineri; şcolari cu ghiozdanul plin de arşice, boiernaşi de mahalale care pun la cale ţara. Se afla acolo o masă cu «tombatere », care ţipau împo- triva tinerilor răpitori ai slujbelor la Vomiqie. Sihleanu se arată,^cu humor, bonjurist: Dar mai vrednic de vedere e-acea masă mult vestită Unde vine de s’aşează lumea paraponisită. Auzisem de prin lume că din zori până ’nnoptat împrejurul ei s’adunâ nelipsit şi regulat Câţiva oameni jalnici cari, bând pe ceas zece cafele Şi trăind într’un fum vecinie de ciubuc şi narghelele, Unul altuia se vaită, vărsând lacrimi înfocate, Că nu au chiverniseală, şi că slujbele sunt date Tot la oameni fără merit ce nu ştiu a profita De foloasele frumoase ce o slujbă poate da. M’aşezai şi eu pe-un scaun nu departe de-acea masă Vrând să aflu chiar prin mine fiecărui de ce-i pasă. Din ei unul se sculase; om cu ifos, giubeliu, Cu carotul pe mustaţă, cu binişiul stacojiu. « Fraţilor, le zicea dânsul, am aflat o noutate, « De necaz, de supărare şi acum inima-mi bate: « Piaţa urlă, lumea ţipă că guvernul actual « Vrea să ’nnece Vornicia cu al tinerilor val, « Şi să pună prin divanuri tot la Iorgi de Santa-Gura « Ce prin baluri şi şosele ziua-noaptea cască gura, « Ce se plimbă ’n ochi cu geamuri, strânşi în guler colţurat, « Care-i muşcă de ureche, şi cu capul zarzavat, « Ce ne zic că noi în ţară suntem molii rozătoare, « Pentru că avem mijloace şi ştiinţe pişcătoare, « Haimanale de acelea ce cumplit ne biciuesc, « Ce ne strigă tombatere pe ori unde ne ’ntâlnesc, «Şi noi stâlpii vechi ai ţării, cari ştim cu vrednicie « Să ’mulţim din slujbul'ţe mica noastră avuţie, « Azi cu toţii împreună ne vedem catatreciţi, « Şi din ori şi ce câştiguri depărtaţi şi urgisiţi. « A treeut a noastră vreme 1 De acum pe duioşie 1 « Neputând să întreprindem nici chiar vechea meserie, < Căci auzii că şi o bancă e aproape a se întocmi, « Că de-acum nici de dobândă să putem ne folosi, « Zic că astea simt reforme, şi că lumea înaintează 1 « Ba zău 1 mie-mi vine a crede că ca raci înapoiază ». 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De-astea şi altele mai multe zicea vechiul giubeliu Cu carotul pe mustaţă, cu binişul stacojiu; Iar cei ce stau de faţă ascultau a lui cuvinte, Muţi şi galbeni de ’ntristare ca fantasme de morminte. Pentru un poet care moare la 23 de ani, poeziile lui Sihleanu sunt de un merit puţin comun şi nu e îndoială că, trăind, autorul lor ar fi schimbat faţa literaturii române din acele decenii. El avea o netezime de expresie şi o uşurinţă a construcţiei care, cu toată pilda lui V. Alecsandri, rămân remarcabile. Limba lui, cu uşoare încercări de invenţie (singurate, rebelnic, feroase, un- doase, fremâtoasă), e modernă. Poeziile lui Sihleanu pot fi uneori naive, din pricina tinereţei, grandilocvente, prin romantism, dar se văd îndreptate ca şi acele eminesciene către o personalizare hotărîtă, simplă, ce se întrevede. Intre lirismul de iatac al lui Alecsandri şi nemişcarea lunatică a lui Eminescu, Sihleanu aducea un temperament sangvin, furtunos, interpretând romantismul, ca şi Ruşii, pentru o ţară cu fii de boieri culţi trăind între salon şi primitivitatea dela moşie, biciuiţi de turburea ereditate pe jumătate aristocratică, pe jumătate câmpenească. Complexitatea bărbatului rafinat şi sălbatic totdeodată, pe care se încerca Macedonski s’o înfăptuiască, cu gândul la pre- supusa lui ascendenţă polacă, o găsim la Sihleanu nefabricată, făcând fireşti modelele romantice. Căci de ce n’ar fi fost oare sincer Sihleanu în aceste versuri scrise la vârsta când instinctul războinic e intens îmi plac a bătăliei privelişti sângeroase, ' îmi plac a două armii isbiri, loviri feroase; S’aud vuirea bombei şi caii nechezând; Să văd arzând văzduhul, a plumburilor ploaie, Căşti, suliţi sfărâmate, de sânge lungi şiroaie, Cadavre ciopârţite şi morţi mereu picând într’o tară în care o familie boierească n’avea tradiţie cărtură- » > rească, ci numai amintirea celei mai frământate şi crunte istorii ? Sihleanu se simte bine către piscuri şi sălbăticie şi, în priveliştea barbară, pe care o gigantizează asiatic ca s’o facă şi mai fioroasă: îmi place o natură cu fiii săi sălbateci, Cu piscuri dărâmate, cu ţărmuri singurateci, Cu cedri-a căror frunte se 'nalţă pân la nori, AL. DEPĂRĂŢEANU ŞI AL. SIHLEANU 619 Cu munţii săi gigantici, din cari furioase Şiroaie cad şi umplu prăpăstii negricioase, Cu sgomote şi urlet ce umple de fior. In câmpul intelectualităţii, caută « poezia ce muge ca furtuna », biciuind pe tirani, pamfletul, adică patima politică şi ocara, miş- cări sufleteşti naturale pe acest pământ cu schimbări dese de domnie Citesc cu desfătare pamfletul, poezia Ce muge ca furtuna când biciuie trufia, Când blestemă tiranii pe falnicul lor tron. îmi place când desgustul şi ura mă frământă S’ating coarda d’aramă a harpei care cântă Sălbateca durere a tristului Byron. Neliniştea blazată a lui Childe Harold s’a prefăcut la Sihleanu într’o ardoare valahă de isprăvi pe munte, prin bălţi, prin bără- ganuri : Dar sufletul meu vecinie spre negre ţărmuri sboară El vrea mişcări, sensaţii de-acele ce doboară Şi ’n lupte ne târăşte cu-a soartei vijelii întocmai ca vulturul ce nu vrea câmpul verde, Câmpia înflorită..., o lasă, şi se pierde Prin nori, prin munţi de ghiaţă, prin bălţi şi prin pustii. Chemarea pădurii «misterioase» are ceva eminescian, dar Sihleanu e un spirit de explorator, nu de filosof. El vrea să în- frunte viforul, ninsorile de munte, dintr’un atavism de muntean : De mii de ori mai bine pe piscuri singurate Voiu viaţa mea să curgă sub vifor şi ninsori; Pe capul meu să mie furtunele turbate, Şi totul să răsune de gemete, plânsori. Românească e şi aplecarea către chiuirea autumnală la cramă, în cântecul vioarelor: Ah ! mult îmi place când toamna vine Să fiu afară la deal, la vii, Să văz butucii plini cu ciorchine De struguri rumeni şi aurii. 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Două vioare învierşunate Ţ'ipând puternic chiamă la joc: Flăcăi şi fete şi măritate Alerg cu grabă şi plini de foc. Dragostea însăşi, cu toată haina romantică, e a unui fecior de boier, dintr’o ţară în care nesfârşirea moşiilor dă proprieta- rului gusturi şi libertăţi de domn absolut. Sonetul V, cu alergarea tânărului în droşcă, noaptea, pe vreme de vijelie ce clatină şi cerul, a tânărului căruia i s’a năzărit să-şi vadă iubita şi strigă nebuneşte la surugiu, e de o vigoare rară, de o epică arhaică, orientală: Era noaptea ’ntunecoasă, Nici o stea nu mai lucea; Vijelia furioasă, Cerul chiar se clătina. Pe o cruce negricioasă Buha jalnic se văita, Şi ’n pădurea fremătoasă Echo trist îi răspundea. « Mână iute cu ’nfocare, « Mergi ca vântul, şi mai tare * Surugiului strigam. Căci pe-ăst timp de îngrozire Ca fantasmă, nălucire Spre iubita mea sburam. In compunerile epice, versurile ce mai pot să plutească în vreme, sunt acele cu privelişti carpatine, cu intemperii: ... In acele timpuri Peste munţi sălbateci, peste văi adânci, Ca un cuib de vtilturi se ’nălţa pe stânci Un castel a cărui frunte îndrăzneaţă Se pierdea în sânul norilor de ceaţă. Noaptea jumătate într’un turn sunase Balul se sfârşise; oaspeţii plecase; Dar afară muge groasnici vijelii Cari cleatin vârful munţilor pustii. AL. depArăţeanu şi al. sihleanu 621 Totul se răstoarnă d’astă rea furtună; Armonii sălbateci peste tot răsună; Stâncile se clatină, — arborii trosnesc, Fulgere fantastici ca în Iad sclipesc, Şi-ale ploaiei unde negre, turburate Cad ca nişte valuri repezi şi turbate In grozavă spaimă tot s’a cufundat; Duhul răutăţii pare neîmpăcat 1 Armonii intime şi-a intitulat Sihleanu poeziile, dar intimitate este prea puţină în ele. Unul din fragmentele cele mai frumoase e acela descriind lupta între Conrad şi Oscar, luptă dreaptă, sme- iască, în care nimeni nu sare să-i despartă, la lumina torţelor, şi când acestea se sting, la aceea a fulgerelor: Precum două vânturi ce din depărtare Unul către altul suflă cu turbare, Cavalerii ageri iute se pornesc; Armele lor crude crâncen se lovesc. Dar cum două valuri se izbesc turbate Şi ’napoi fu^ iarăşi repezi, spumegate, Amândoi cu spaimă crunţii aceşti fraţi îndărăt se-azvârlă palizi, sângeraţi. Sângele lor curge; ura însă creşte; Privitorii tremur; —nimeni nu-i opreşte; Ci ei toţi afară fug înspăimântaţi, Căci de întuneric sunt ameninţaţi: Torţele stau gata toate gata a se stinge; De-ale nopţei umbre sala se încinge, Şi tot se mai bate negrii luptători Luminaţi de fulgeri repezi, trecători 1 G. CĂLINESCU NOTĂ. — Canciott a lui Depărăţeanu este scoasă din Auto de la Sibila Casandra de Gil Vicente (1470?—1539 ?), unde formează un intermezzo popular; « IMuy graciosa es la doncellal / Digas tu el marinero / que en ’ las naves vivfas, / si la nave, o la vela, o la estrella / es tan bella ». Cfr. Historia de la literatura espanola por Juan Hurtado y I. de la Serna y Angel Gonzdlez Palencia. Madrid, 1921, p. 37^- ESTETICA MIORIŢEI De peste o jumătate de secol, « Mioriţa » este înţeleasă greşit. I se atribue tot soiul de înţelesuri. « Resemnare în faţa desti- nului » — exclamă unii. «Participare a Naturii la Jalea Ro- mânului » — adaogă alţii. Etc., etc. înainte de «descoperirea)) Mioriţei de literaţi, era mult mai bine. Oamenii ascultau sau spuneau balada Mioriţei, şi le plăcea.Simţeau că era, acolo, ceva mai de seamă, deosebit de alte cântece, prin frumu- seţe şi emoţie; era deasupra tuturor poveştilor pe care le ştiau. Sim- ţeau asta, ştiau sigur că-i aşa, şi nu simţeau nevoia să ştie de ce e aşa. De altfel, nu era prea greu de ghicit. Un lucru ne place mai mult ca altul pentru două cauze generale, care ţin, una de gradul de originalitate, alta de gradul de intimitate al emoţiei provocate. In ambele privinţe, « Mioriţa » întrece alte cântece. In « Mioriţa » găsim ce nu găsim aiurea. Personajele nici nu se lamentează ca în doine, nici nu se umflă în pene ca în baladele de vitejie, nici nu-şi exprimă, lat şi satisfăcut, buna dispoziţie ca în cântecele de chef, nici nu jonglează, frivol şi zâmbitor, cu rimele, ca în versurile de dragoste, nici — în sfârşit, — nu poves- tesc, ca în basme, pentru gustul de a povesti. Printr’un rapid percept de eliminare, omul simte intuitiv că în « Mioriţa » este «altceva», sigur altceva decât în alte bucăţi. Ţăranul nu-i pro- fesor de psihologie. Dar de un lucru îşi dă seama. Că această po- veste a Mioriţei îl înduioşează altfel decât celelalte; îi dă o emoţie de o intimitate mai caldă, mai secretă, mai răscolitoare. De ce ? Dar mai înainte de asta să revenim la fapte. Căci, în nobilul său elan de a decora poemul Mioriţei cu tot soiul de intenţiuni, . critica literară de până acum a nesocotit întru câtva faptele. Ca dovadă, prima ei grije a fost asasinarea anticipată a eroului. ESTETICA MIORIŢEI 623 Asasinat pe care nimic nu-1 justifică. Niciodată baciul din po- vestea noastră nu a fost mai departe de primejdia de a fi omorît ca în momentul conversaţiei lui cu Mioriţa. Fireşte, un cioban din acele vremuri ducea o viaţă aspră şi periculoasă. O avere însemnată de păzit, avere adăpostită în locuri sălbatece şi nesigure, bântuite de fiare, de boli, de stihii, de duş- mani omeneşti răi şi lacomi; o existenţă de luptător atent, unde fiecare clipă cuprindea într’însa pândă şi aprehensiune; în ase- menea condiţii, vestea venirii hoţilor nu putea avea nimic sensa- ţional. Este o eventualitate plauzibilă şi banală — chiar pentru ciobanul de astăzi. Amintiţi-vă de Nichifor Lipan din « Baltagul », pe care d. M. Sadoveanu nu putea, fără motive de verosimilitate psihologică, să-l pună a lua în glumă sfaturile prudente ale prie- tenilor, cărora el le povestea, cu mare chef, cum ştiuse să scape, de atâtea ori, neatins din mâinile tâlharilor. Există totuşi, în viaţa primejdioasă a ciobanilor, o primejdie mai mare decât oricare alta. Este aceea aleasă de autorii Mioriţei. De epidemii, de elementele naturale, de bandiţi, te poţi, ţie bine de rău, apăra. Dar în faţa falsului prieten eşti dezar- mat. II primeşti fără sfială şi, când te aştepţi mai puţin, îţi dă lovitura pe la spate. Aşa încât situaţia cu care începe poemul, adică complotul celor doi « colegi »,— baciul Ungurean şi Vrân- cean, — este, din toate, cea mai gravă cu putinţă. Dar această situaţie închide într’însa un curios paradox. Pri- mejdia, aci, poate trece brusc dela infinit la zero, fără transiţie. Pericolul e infinit, tocmai pentrucă, venind dela prieteni, celui periclitat nici prin gând nu-i trece să iavre-o măsură de apărare. De îndată însă ce ştie, de îndată ce a aflat că are de a face cu falşi amici, pericolul dispare; dispare cu totul. înştiinţat, ciobanul nostru nu are nici măcar să se apere. Fără cea mai mică osteneală, el evită atentatul. N’are decât să întrerupă orice relaţii cu foştii prieteni. Aceştia dacă vin la dânsul, vin ostentativ nearmati, ca să adoarmă orice bănueli. Dacă ar veni pe picor de război, ar şti că vor fi bătuţi, căci ar fi din punct de vedere strategic într’o poziţie de inferioritate faţă de baciul nostru, care duce, cu câinii săi şi cu adăposturile naturale în care locueşte, un război de defensivă, totdeauna mai uşor. Şi apoi să nu uităm şi alte fapte ca să zicem aşa militare. Baciul cel atacat — ne-o spune povestitorul 624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însusi — are « câini mai bărbaţi», si chiar mai mulţi, căci numărul de câini e proporţional cu acela de oi, şi el are — tot povestea ne spune — «oi mai multe ». In rezumat, lupta făţişă ar fi în avantajul lui. Deci cei doi «intriganţi», dacă nu-1 vor putea ataca pe calea cealaltă, a trădării, nu-1 vor mai ataca de loc. încă odată, simpla aflare a complotului reduce dimensiunile primejdiei brusc, dela infinit la zero. Niciodată, ca în momentul când Mioriţa îl informează, ciobanul nostru nu a avut mai puţine motive să moară. Teoria asasinatului anticipat fabricată de cri- tica literară nu are nici un fundament psihologic. Ni se va reproşa, poate, că dăm o întorsătură cam modernă explicaţiilor unor fapte de altădată. Să nu uităm însă că avem aci de a face cu sentimente eterne şi universale: sentimentul luptei, al invidiei, al lăcomiei, al temei, al trădării, al primejdiei, al soli- citudinii. Ele sunt lucruri constante, independente de timp şi spaţiu. Şi tocmai pentru a scoate mai bine în relief particularul împreju- rărilor de atunci şi acolo, comparăm aceste împrejurări cu altele, din vremea noastră, diferite, dar comparabile totuşi, pentrucă au ceva comun: elementul esenţial: sentimentul subjacent, care e omenesc, din toate timpurile şi din toate locurile. Aşa că metoda noastră de a explica un acelaşi sentiment, punându-1 în situaţii exterioare foarte contemporan^ este o metodă perfect plauzibilă, şi pe care o vom duce până la sfârşit. Iată acum alt tablou din dramă. Mioriţa, fiind «năzdrăvană», cunoaşte complotul. Dar nu-1 spune. Nu-1 spune numaidecât. De ce? E foarte simplu. Când iubim pe cineva şi avem să-i dăm o veste proastă, preferăm să tăcem. Iar dacă trebue să-i spunem (cum e cazul aci, căci altfel s’ar întâmpla o nenorocire şi mai mare), ne tot codim, şi amâ- năm până în ultimul moment, potrivit principiului că o ştire rea e bine să o aflăm cât mai târziu. De trei zile, Mioriţa ştie. Şi numai în ziua a treia, foarte aproape de «apusul de soare», când urma «să i-1 omoare», îşi înştiinţează stăpânul. Până atunci, ea se află într’o stare de agitaţie continuă, pe care o remarcă şi baciul: « Mioriţă lae Lae bucălae De trei zile ’ncoace Gura nu-ţi mai tace Ori eşti bolnâvioară, Drăguţă Mioară ? ESTETICA MIORIŢEI 6*5 Acest « gura nu-ţi mai tace » este foarte corect observat clini- ceşte, căci niciodată ca atunci când vrem să tăcem despre un anu- mit lucru nu răbufnesc mai multe cuvinte fără şir şi fără însem- nătate. Este derivaţia freudiană consecutivă refulării. Mioriţa aflase ceea ce nu aflase baciul. Căci ea era « năzdrăvană ». * Dar, atenţiune. Nu năzdrăvană, aşa, pur şi simplu, ca în basme. Mioriţa nu este personaj de basm, ca zmeii, ci mai mult de fabulă, ca acele însuşiri Morale personificate (dacă se poate spune) într’un animal ales, conform oscilaţiilor de idei convenind cel mai bine cu situaţia. Aci situaţia obiectivă era aceea de cioban. Eroul putea deci fi un câne, un lup, un cal, un măgar, o oaie. S’a ales aceasta din urmă, pentrucă convenea mai bine situaţiei psihologice a fabu- lei. Sentimentul ce trebuia întruchipat era prietenia, afecţiunea, solicitudinea. Fabula avea nevoie de un animal de gen feminin pentru a exprima asemeneâ gingaşe şi duioase lucruri. Căci soli- citudinea aceasta, ca a unei fete tinere pentru un bărbat puternic pe care îl admiră şi îl stimează, devotamentul acesta pur şi întru nimic sexual, nimic interesat materialiceşte — avea nevoie, drept simbol de un personaj feminin cum « oiţa bârsană » tocmai este. Acum înţelegem şi caracterul ei « năzdrăvan ». Căci se ştie că, pentru fiinţele care îi sunt dragi, o femeie e parcă înzestrată cu « double vue », cu un instinct telepatic infailibil. Caracterul « năz- drăvan » al Mioriţei este ca talentul supranatural al persoanelor pe care le vedem capabile de presentimente şi ghiciri uimitoare. Credem, şi nu credem că e vorba de «supranatural». Exact ca baciul nostru, care, vorbind de asta, se exprimă nu la modul indicativ, ci la modul dubitativ: «De eşti năzdrăvană ». De ce acest dacă? De sigur, autorul poemului nu l-a ales, voit, ci l-a selectat, păstrându-l, ca pe forma care se potrivea mai bine cu gândul lui confuz. (Se numeşte poet acela care nimereşte exact ceea ce noi, pe cale de deducţie, conchidem, post-factum, că tre- buia spus.) Urmează, acum, al treilea « act » al piesei. Mioriţa s’a hotărît să spună tot. Aci, ea arborează o serie de conduite de asemeni foarte exacte psihologiceşte. Atunci când vrem să aducem cuiva, care ne este scump, o veste neplăcută, începem prin a ezita; apoi 40 6z6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE involuntar, căutăm să-l încurajăm cu tot soiul de atenţii plăcute, ca şi când agrementul acestor amabilităţi ar putea atenua ceva din dezagramentul ştirii pe care i-o vom da; după aceea, încer- căm să « pregătim » pe interlocutor, făcând aluzii mai întâi vagi, apoi din ce în ce mai precise, la un moment dat acestea devenind atât de precise încât ne vedem noi înşine prinşi în propriul nostru joc, fără putinţă de a mai da îndărăt. Atunci, brusc, spunem ce aveam de spus; tot, şi cât mai iute, mai rezumat, ca să scăpăm cât mai de grabă de secretul cel apăsător. După care, epuizaţi, ne cufundăm într’un mutism îndelungat. Aceasta e schema generală a conduitelor omeneşti într’o ase- menea ocazie, schemă valabilă pentru toate timpurile şi locurile, indiferent de decor şi de cuvintele întrebuinţate. Urmăriţi textul « Mioriţei ». Veţi regăsi, fază cu fază, toate etapele descrise mai sus. Mai întâi, trei zile de ezitare. Pe urmă, hotărîrea de a spune tot. La început, vorba de simplă « amabilitate »: Drăguţule bace, La negru zăvoi Dă-ţi oile ’ncoace Că-i iarba de noi Şi umbra de voi. După aceea, faza aluziilor: L Stăpâne, stăpâne Iţi chiamă ş’un câne. <( Un » câne, oricare, că aşa-i stă bine ciobanului, să aibă, în general şi pentru orice eventualitate, un câne pe lângă el. Dar acest câne oarecare se transformă într’unul precis: Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc. Aluzia, aci, a devenit prea străvezie. Mioriţa şi-a descoperit intenţiile. Nu mai poate da îndărăt. Şi-a dat — cum am zice azi metaforic — şi-a « dat cărţile pe faţă ». Nu-i mai rămâne decât să spună iute tot. Iute, ca să scape numaidecât. Ceea ce şi face: Că l’apus de soare Baciul Ungurean Vor să te omoare Şi cu cel Vrâncean. ESTETICA MIORIŢEI 627 După care cuvinte, istovită de emoţie, tace. Tace, până la sfârşitul povestei. Mioriţa — asta o pricep şi recunosc chiar şi criticii ei — sim- bolizează delicateţea, duioşia, discreţia, tot ce e gingaş, lilial, decent şi pudic. Iată de ce Mioriţa tace. Sinceritatea adevărată e zgârcită la cuvinte. Emoţiile profunde sunt emoţiile reţinute. Mioriţa, din acel moment al povestirii, nu ne mai spune nimic. O aflăm, indirect, din ce ne spune baciul, din ce face el. Căci el face, atunci, nişte lucruri foarte curioase, şi chiar absurde la prima vedere. Intr’adevăr, o conduită foarte logică ar fi să ia măsuri exterioare în vederea pericolului. De pildă să-şi strângă cânii, să-i aşeze «strategic», să-şi pună oile la adăpost, etc., etc. Dar nu; căci cei doi duşmani nu ştiu că el ştie. Vor veni deci intenţionat sin- guri, poate chiar fără câni, tocmai ca să nu bată la ochi. N’au nevoie de altă armă decât încrederea baciului. O altă conduită logică în aparenţă ar fi ca el, afând primejdia, să o liniştească pe Mioriţă, arătându-i, cu accente de bună dispo- ziţie în voce, că de-acum nu-i pasă, căci, de vreme ce ştie, nu i se mai poate întâmpla nimic. Fără îndoială, asta ar fi foarte logic. Decât, în toate acestea, am uitat-o pe Mioriţa. Dacă tace, nu înseamnă că s’a liniştit. Deşi, cu raţiunea, un om poate conchide că pericolul a fost conjurat, că « un om prevenit face cât doi », că «o primejdie cunoscută este pe jumătate evitată » — totuşi $ le coeur a ses raisons que la raison ignore ». Poţi cu mintea crede una, şi cu inima continui a te simţi dezolat sau înfricoşat. Mai cu seamă o inimă «feminină» ca a Mio- riţei nu se linişteşte aşa lesne, Şi apoi, anxietatea ei purta moşte- nirea grea a trei zile de confidenţă refulată, trei zile de tăcere chi- nuitoare; asta e de ajuns pentru a diforma, sentimental, realitatea şi a face, cum se spune, « din ţânţar armăsar ». Mioriţa era încă — şi trebuia să mai stea multă vreme — sub teroarea hrănită de trecut. O ştim asta, nu din vorbele ei (căci tace), nici din faptele ei (căci nu ne sunt povestite), ci indirect, din atitudinea baciului. Este foarte subtilă această tehnică artistică « obiectivă », bazată pe adevărul de psihologie potrivit căruia un om îşi adaptează totdeauna conduita lui după sentimentele bănuite la interlocutor. Să nu se spună că aceasta e o tehnică literară foarte « modernă ». Un poet genial poate face, în orice timp, lucrurile 40* 6a8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cele mai « modeme ». Şi autorii « Mioriţei » au fost, fără îndoială, o succesiune de « momente » de geniu, începând, bineînţeles, mai cu seamă cu primul autor (căci trebue să fi existat un asemenea « prim-autor »). Dar să revenim la baciul nostru. El se află într’o situaţie psihologică foarte banală şi curentă. Reacţiunea lui cea mai « corectă », ar spune Janet, ar fi una din acele conduite «duble», când trebue să-ţi lichidezi propria ta anxietate, şi, în acelaşi timp, să te adaptezi şi la stările sufleteşti ale interlocutorului. Ce face, în general, un om când se gândeşte la o eventualitate care e foarte gravă în principiu, dar în fapt destul de improbabilă ? Vocabularul psihologic dispune de un cuvânt foarte propriu pen- tru asemenea situaţii: este sentimentul «perplexităţii », caracte- ristic printr’un fel de «vis treaz », de destrăbălare a gândurilor, printr’o «imajerie» luxuriantă, dar cam incoherentă, nu totuşi complet incoherentă de vreme ce visele, ele înseşi au — cum s’a spus — o « unitate dramatică » destul de consistentă. Să părăsim un moment pe ciobanul din Mioriţa şi să ne gân- dim la experienţele noastre personale. Care din noi, aflându-se în preajma unor examene şcolare, n’a simţit cum « cade », invo- luntar, în lungi perplexităţi: ne aducem aminte de cine ştie ce neînsemnate lucruri din trecutul îndepărtat, ne înduioşăm amin- tindu-ni-le, ne ironizăm în treacăt pentru a ne fi înduioşat de aşa ceva şi continuăm a evoca-imagini absurde de evenimente inac- tuale, foarte personale şi foarte lipsite de vre-o însemnătate prac- tică; iar peste toate astea planează, ca nişte aripi negre de umbră transparentă, gândul terifiant al examenului proxim, terifiant, fireşte, dar numai în principiu, căci examenul doar nu l-am dat încă, şi apoi suntem relativ bine preparaţi, şi chiar de n’am fi, am putea avea noroc să ne întrebe ceva ce ştim, şi chiar de am avea nenoroc, poate tot n’o să cădem, şi chiar dacă om cădea, n’o să ne prăpădim, etc., etc. Este cazul tipic de pericol care e inactual, improbabil şi totuşi obsedant. Reacţiunea noastră e căde- rea în perplexitate. Evenimentul care a fost punct de plecare devine punct de convergenţă, centru de unitate, ciment care corectează tendinţa de fărâmiţare a gândurilor care curg, multe, într’o ima- jerie luxuriantă. ESTETICA MIORIŢEI 629 Ciobanul din Mioriţa se găseşte tocmai într’o situaţie de acest gen. Are în faţa lui o primejdie inactuală, de mediocră gravitate. II turbură, dar nu destul ca să-l facă să ia atitudini de apărare, atitudini precis utilitare. E cazul tipic când omul e tentat să « cadă în perplexitate ». Dar perplexitatea reclamă singurătate, şi baciul nu e singur. Dacă ar fi, ar lăsa gândurile să-i curgă; s’ar «juca » cu ele, le-ar ţese, ca într’un vis, în jurul ideii centrale. Le-ar aşeza şi reaşeza, ca sunetele într’un cântec, ca imaginile într’o poveste. Dar nu e singur. Mioriţa stă lângă dânsul. E încă vibrantă de spaimă, şi are nevoie de vorbe liniştitoare, de ceva care să-i distragă gândul. Decât, remediul acesta nu-i totdeauna eficace. Uneori omul vrea să scape de obsesia neplăcută, şi totuşi parcă i-ar face plăcere tocmai să tot mestece şi să frământe în loc imaginea obsedantă. De aci izvorăşte acea tendinţă, de care vorbeşte Freud, tendinţa de a scăpa de greutăţile refulării transformând în lite- ratură toate gândurile refulate. Când vrem să consolăm un copil pentrucă n’a putut avea ce dorise, cea mai sigură metodă e să prefacem dorinţa lui nesatisfăcută într’un splendid basm, să con- struim o poveste strălucitoare, luând ca punct de plecare şi ca centru de interes obiectul care îi fusese refuzat. Prin asta evităm acele întoarceri înapoi, care sunt totdeauna dureroase. Le evităm, căci nu există întoarcere înapoi la ceea ce n’ai părăsit. Şi tocmai nu părăsim gândul cel chinuitor, ci-i anihilăm veninul metamorfo- zându-1 într’un decor de vis şi de poveste. De câte ori n’au făcut asta părinţii noştri pentru a ne descreţi fruntea şi a ucide, cu lite- ratura, părerile noastre de rău. Baciul din « Mioriţa » are o reactiune asemănătoare. Linişteşte » » ti pe oiţa cea speriată, transformând imaginile chinuitoare într’un basm pasionant. Vestea care i-a făcut frică, o pune în centrul poveştii şi în jurul acestuia ţese un strălucit decor de feerie. Cel mai bun antidot al panicii este bagatelizarea obiectului ei. In cazul Mioriţei, moartea este oarecum «futilizată» prin alegorie. Ceea ce pierde în seriozitate, câştigă în frumuseţe. Devine tema unui joc literar, destinat să o amuze pe Mioară, să o distragă dela gânduri triste. Şi copilul, mai ales când este vorba de o fetiţă, numaidecât se lasă furat de mirajul unui basm sau a oricărei improvizaţii de acest fel, ludico-estetică. Amintiţi-vă de copiii din «Poussiere », 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE romanul de pe acum celebru al Rosamondei Lehman. Ca să facă pe Judith să nu mai plângă de o mare nenorocire care tocmai i se întâmplase, prietena ei începu să sară frenetic prin o odaie şi « ţopăia aşa de caraghios — ne spune atunci Judith — încât, cu toată desperarea mea, nu m’am putut ţine să nu râd cu hohot». Procedeul acesta de transformare a nenorocirii, în joc, această terapeutică, prin literatură, este o medicină sufletească primitivă şi populară, pe care o ştiu practica nu numai poeţii geniali, ci sim- plele doici rurale faţă de copiii săteni. Şi este tocmai ce face baciul din Mioriţa. Ceea ce e însă remar- cabil aci este că o asemenea procedare convine nu numai ca tra- tament pentru Mioriţa, dar şi ca reacţiune la propriile sentimente ale baciului. Intr'adevăr, asta îi va permite să-şi continue căderea în propria lui perplexitate, de vreme ce procedura perplexităţii este ea însăşi un vis treaz şi o poveste de gânduri fantastic aranjate în jurul aceluiaşi fapt pozitiv. Şi se mai potriveşte şi cu firea baciu- lui nostru, fire întâmplător poetică, dispusă deci la astfel de solu- ţiuni sentimentale pe cale de literatură. Aşa dar, acea imajerie ţesută în jurul faptului fundamental al morţii improbabile — reală, totuşi, de acea realitate a posibilului; fantasticul decor de basm în care se preface conţinutul veştii omorului amânat, este o conduită unică având darul să lichideze trei situaţiuni sentimentale deodată: panica Mioriţei, perplexitatea ciobanului şi apucăturile literare fireşti ale acestuia din urmă. Este un caz tipic de « politelism » psihologic caracteristic literaturii de bună calitate. * * * Pasajul poemului unde se petrec toate acestea merită o analiză mai detaliată. Găsim într’însul o serie de efecte progresiv gradate: Despre chestiunea cea serioasă, despre eventualitatea morţii, abia trei cuvinte, nu se poate mai evasive; şi imediat, o lungă Oiţă bârsană, De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In câmp de mohor, Să spui lui Vrâncean, Şi lui Ungurean Să-mi aud cânii. Aicea pe aproape In strunga de oi Să fiu tot cu voi In dosul stânii Ca să mă îngroape ESTETICA MIORIŢEI 631 avalanşă de «mărturii de afecţiune» faţă de Mioriţă şi faţă de semnele ei; cu alte cuvinte, important nu e că el va muri, ci faptul că chiar mort, va rămânea sufleteşte cu oiţele lui, cu câinii, etc. Şi chiar construeşte, cu colaborarea lor, un fel de combinaţie de flueraşe diverse, pentru ca: Vântul când a bate Ş’oile s’or strânge Prin ele a răzbate Pe mine m’or plânge. Suntem aproape în plin vis şi basm şi joc de imagini. De acum înainte, chestiunea morţii trece pe planul al doilea, deve- nind simplu motiv literar; principalul e frumuseţea în sine a decorului de poveste care urmează. Transiţia dela ordinea de idei anterioară (preocuparea de a fi « drăguţ » şi tandru cu oiţele sale) şi ordinea de idei cea nouă (preocuparea de pură estetică a improvizatorului de feerie) se face prin cuvintele: Iar tu de omor Să le spui curat Să nu le spui lor, Că m’am însurat. Odată ce i-a venit ciobanului ideea aceasta a însurătorii, o duce, cum ar zice Cocteau, «jusqu’au bout d’elle-meme», brodând tot ce se poate broda în jurul ei: Că la nunta mea A căzut o stea Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa, Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi Preoţi munţii mari Păsări lăutari Păsărele mii Şi stele făclii. Este ceva foarte interesant în tot acest lung pasaj al baladei, dela « Oiţă bârsană, de eşti năzdrăvană » până la «Păsărele mii, şi stele făclii». Spuneam că această feerică imajerie traduce mai multe stări sufleteşti în acelaşi timp. De sigur. Mai multe lucruri deodată, şi tot timpul. Dar nu tot timpul la fel. Câteodată, baciul se gândeşte în principal la Mioriţă şi în mod accesoriu la el însuşi. Alteori invers, prinde a cugeta mai cu luare aminte la soarta lui personală. In ambele cazuri, el face acelaşi lucru: se joacă cu vestea ; dar o dată se joacă mai mult pentru el, pentru plăcerea lui decât pentru a Mioriţei, altă dată viceversa. 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este aci ceva foarte frecvent la fenomenologia jocului în doi. In cursul unei improvizaţii ni se întâmplă să fim cuprinşi, când de propria noastră voluptate, când de interesul faţă de efectul pe care jocul îl face asupra partenerului. Este o oscilaţie permanentă, ca între doi poli. In poezia Mioriţa se pot delimita nişte adevărate zone în acest sens. Recitiţi sau puneţi pe cineva să vă citească acest pasaj din «Mioriţa», şi ascultaţi-1 din punctul de vedere de care vorbeam. Veţi constata că un fel de centru de gravitate parcă se tot deplasează între doi poli. * * # O mică observaţie în treacăt. Spuneam că Mioriţa nu îndrăz- neşte să spuie baciului ştirea cea rea şi, din solicitudine, îl ia cu binişorul, cu «pofteli» şi circonlocuţiuni de amabilitate. Pe de altă parte, Baciul, la rându-i, simte o mare dorinţă de a fi «drăguţ» cu Mioara. Intre ei există raporturi permanente de amabilitate, acea amabilitate izvorîtă nu din politeţe proto- colară, ci din tandreţe, din acea uşoară timiditate pe care o dă adevărata intimitate. Iată de ce adjectivul « drăguţ », cuvânt banal şi chiar dulceag, este în poezia aceasta de un farmec nespus. II vedem pe poet permiţându-şi luxul de a-1 repeta la distanţă de un vers: Sau eşti bolnăvioară, Drăguţă Mioară ? — Drăguţule Bace, etc. încă ceva. Acelaşi adjectiv: «drăguţ» are aci două semnifi- caţii distincte. In gura Mioriţei, traduce irezistibilul refugiu în formule de alintare, pentru — cum zic Francezii — «a auri pilula », pentru a atenua amărăciunea unei veşti greu de înghiţit. In faţa unui lucru înfiorător, omul reacţionează cu diminutive şi termeni ca să zicem aşa « alintativi ». • Cu totul altceva înseamnă cuvântul « drăguţ » în gura Baciului. «Drăguţă», aci, nu mai are semnificaţie specială şi ocazională, ci una generală. Traduce o situaţie permanentă: relaţiile de mare şi calmă dragoste dintre cioban (om puternic, bărbat, călit în lupte şi primejdii) şi Mioriţa (fiinţă plăpândă, emoţionabilă, sfioasă, aşa cum este o... domnişoară). Cuvântul « drăguţ » este ESTETICA MIORIŢEI 633 traducătorul general al iubirii proteguitoare, al gentileţei tandre, al afecţiunii celui puternic faţă de cel slab. Nu are acea funcţie ad hoc pe care o are, în conduita ei, Mioara, preocupată de ceva precis: să spună, cu cât mai multe menajamente, vestea cea rea. A face ca acelaşi cuvânt, repetat la mică distanţă, să însemne două lucruri deosebite este unul din cele mai sigure semne de valoare poetică (cf. Eminescu: « Şi când se va întoarce pământul în pământ», unde aqelaşi cuvânt înseamnă rând pe rând existenţă şi neexistenţă). * # * La un moment dat, baciul se opreşte brusc din povestit. Jocul, deodată, ia sfârşit. Căci iată, s’a întâmplat ceva neprevăzut. In curgerea relativ senină a gândurilor baciului, a răsărit ceva altfel de grav decât tot ce fusese până atunci. A răsărit figura maică-sii. Ciobanul nu se mai gândeşte la lucruri de nimicea cele precedente, la inoperante comploturi, la improbabile asasinate, uşor evitabile cu un minimum de precauţiuni. Acum se gândeşte la ceva realmente serios. Se gândeşte la durerea mamei lui, când va afla că a murit. Căci de murit tot va muri odată. Poate chiar înaintea maicăi si înaintea Mioriţei. Dintre ei trei, el e care duce o viaţă de primejdii. De sigur, scapă el de cea de mâine, de cea de anul acesta, de cea de anul viitor. A mai scăpat el şi alteori. Dar odată şi odată tot o să i se înfunde. Aşa e meseria de cioban. O ştie prea bine; a ştiut-o dela început. Că zilele îi sunt puţine — pentru a afla asta n’are nevoie de denunţători dibaci şi prieteni năzdrăvani. Acum, fiindcă a venit vorba de maică-sa, judecă realist şi general. Ipoteza desperării «măicuţei bătrâne cu brâul de lână » întrebând pe toţi de fiu-său îl depărtează brusc de jocul literar în care se angajase. Şi cu această ocazie, se grăbeşte să o previe pe Mioriţă; îi spune ceea ce noi, în proză, am spune apro- ximativ aşa: « Când e vorba de mama, nu mai e admisibilă gluma şi alegoria; acum vorbim adevărat». S’a terminat cu metaforele. Mamei trebue să-i spui o min- ciună din celelalte. De pildă, fiindcă vorbeam de însurătoare, ideea este foarte bună: spune-i că m’am însurat. însurat bine, 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca să se bucure. Dar să nu care cumva să-ţi scape vorba şi să începi cu metafore, cu brazi muntoşi, cu preoţi munţii mari şi alte ase- menea. Acelea sunt bune pentru joaca noastră. Cu mama nu încape joacă. Trebue să creadă că chiar m’am însurat, real, nu alegoric. Numai aşa îşi va putea ea explica absenţa mea oricât de «îndelungată ». Acest pasaj din Mioriţa e ca un act în două tablouri. Tabloul întâi e povestea unui om care e obligat să se facă autor de poveşti. Actul al doilea: acest om e subit obligat să renunţe la poveste şi să se adapteze la o situaţie deosebită de cea precedentă, la o situaţie foarte realistă. Abilitatea poetului poporan a fost de a face astfel transiţia între cele două atitudini opuse, încât schim- barea de gând să fie lină, aproape nesimţită. Ceva mai mult: în cele două situaţii, eroul întrebuinţează exact aceleaşi vorbe. Când ciobanul începe, de conivenţă cu Mioriţa, să transforme eventuala tragedie într’o vastă şi sclipitoare glumă, întrebuinţează un cuvânt plin de ironie, cuvântul « curat »: Iar tu de omor Să le spui curat Să nu le spui lor. Că m’am însurat. Acest « curat », care de obicei înseamnă « pe şleau », direct, sincer, pe faţă, verde, fără înconjur, aci desemnează situaţia cea mai exact contrară. însurătoarea baciului e o minciună, ba chiar o dublă minciună: întâi penfhică baciul nu s’a însurat, şi al doilea pentrucă nici nu-i vorba de însurătoare adevărată, ci de un simplu simbol poetic. Aşa încât să numeşti toate astea « a spune curat » este o enormă şagă, o atitudine de mucalit, atitudine de altminteri specifică povestitorilor. Amintiţi-vă de acel surâs ascuns pe care adulţii, când se joacă cu copiii, îl au mai ales în momentele când trebue să pară cât mai dramatici. Amintiţi-vă încruntarea de sprân- cene humoristic fioroasă a copilului care face pe zmeul sau pe tigrul; este o expresie emoţională înrudită cu tonul ironic al baciu- lui când zice: «să le spui curat că m’am însurat». £ ca şi când ar spune: « Noi suntem nişte gospodari serioşi, care nu vorbim pe căi piezişe; noi ce spunem, aceea este, şi nu alta. Noi spunem omului « curat» ce avem de spus ». Şi asta tocmai când vorbitorul începe a povesti lucruri de care ambii ştiu că sunt pură inven- ţiune. In cursul oricărui joc pot exista asemenea momente când ESTETICA MIORIŢEI 635 mistificarea reciprocă şi liber consimţită devine enormă. Mo- mentul când, în balada noastră, se spune «curat» e tocmai unul din acestea. Iată însă că acelaşi cuvânt, cuvântul «curat», plasat într’o frază absolut identică, marchează şi inaugurează o situaţie inversă. Spuneam că ciobanul, la un moment dat, se răzgândeşte şi, aban- donând atitudinea de joacă, trece brusc la aceea serioasă şi real gravă; asta o ştim după cuvintele: • Să te ’nduri de ea Şi-t spune curat Tu, mioara mea, Că m’am însurat. In urmă se confirmă schimbarea de orientare a gândului cioba- nului, printr’un « iar » adversativ, urmat de un « nu »: Iar la cea măicuţă Să nu-i spui, drăguţă, Că la nunta mea, etc.... Acest <( iar » şi acest « nu » sunt însă simple confirmări. încă cu 26 de versuri înainte, începem a bănui vag că baciul îşi « coteşte » gândul: Iar dacă-i zări Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrămând Pe câmpi alergând Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând: Cine-a cunoscut Cine mi-a văzut Mândru ciobănel Tras printr’un inel? Feţişoara lui Spuma laptelui Mustăcioara lui Spicul grâului Perişorul lui Pana corbului Ochişorii lui Mura câmpului 1.. Urmează un al doilea avertisment, prin verbul « a se îndura »: Tu mioara mea Să te ’nduri de ea. Toate aceste preparative arată că acum, fiind vorba de alt- ceva decât de oiţe, trebue să se vorbească altfel. Apoi intervine versul hotărîtor, care printre celelalte manevre de cârmă, 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unele preparante, altele perfecţionante, constitue «le coup de volant» decisiv, «lovitura de bară » cea mai energică, aceea care marchează net virajul. Şi acest vers e: Tu mioara mea Şi-i spune curat Să te ’nduri de ea Că m’am însurat. Am insistat asupra acestor detalii de pură tehnică verbală, pentrucă ele dovedesc din partea autorului anonim al « Mioriţei» un rafinament de estet migălos, pasionat după reuşite de acestea aproape acrobatice, unde exact acelaşi cuvânt, plasat exact la fel, înseamnă odată da, altădată nu, prima oară alb, a doua oară negru. De sigur, ţăranul genial care a compus sau perfecţionat în acest chip balada « Mioriţei» nu a făcu t-o precugetat. Doar de aceea este cineva artist, ca să «nimerească», somnambulic, cele mai migălos precise potriviri. Să se mai observe încă o frumuseţe doveditoare de mare rafi- nare si subtil estetism. « Mioriţa » se termină extrem de moder- t 1 nist. Are acel « sfârşit fără sfârşit » pe care îl afecţionează literatura contemporană. Nu se isprăveşte cu un eveniment marcant, ci cu nişte vagi veleităţi de recădere în perplexitate. Baciul, tot spu- nând Mioriţei ce anume să nu spună maică-sii, este pe punctul de a reveni la conduita anterioară, la atitudinea de vis şi meta- foră, a basmului şi a joacăi; este pe punctul de a schimba pentru a doua oară bordul îmbarcatiunii. Totuşi nu-1 schimbă de-a-bi- 1 t nelea. Navighează încă în apele realismului, a socotelilor grave şi serioase; simţim însă că vântul îl lasă pe nesimţite şi că e gata- gata să realunece în spre perplexitate: Iar la cea măicuţă Să nu spui drăguţă Că la nunta mea A căzut o stea C’am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi Preoţi munţii mari Păsări lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii... şi povestea se termină, la propriu şi la figurat, prin ceea ce în limbaj tipografic se numeşte « puncte-puncte », adică prin topirea tuturor lucrurilor şi tuturor gândurilor într’un vag crescând. Ceea ce-i, iarăşi, extrem de «evoluat» esteticeste si de un « artisticism » foarte contemporan. ESTETICA MIORIŢEI 637 In « Mioriţa » nu-i vorba de nici un fel de fatalism sau resem- » nare. Un baci, zilnic încolţit de primejdii, nu se lasă răpus cu una cu două. Şi atitudinea lui desinteresat-literară, felul lui metaforic de a primi vestea complotului e încă o dovadă că avem de a face cu un om ce nu se turbură pentru atât de puţin lucru. Pe de altă parte, în Mioriţa nu-i vorba de nici un fel de misti- cism, sau de « sentiment al morţii ». Până la moarte mai este cale lungă. Deocamdată avem doar o modestă veste, într’o privinţă mai mult liniştitoare decât îngrijorătoare, în tot cazul o veste din cele mai frecvente în cariera de păstor de munte. Moartea aci e pretext literar, nu sentiment actual şi direct. In sfârşit, nu e vorba de nici un fel de M. panteism ». Dacă jocul literar al baciului se numeşte panteism, atunci oridecâteori ne permitem o comparaţie poetică între un sentiment al nostru şi o stihie oarecare suntem, ca doctorul lui Moliere, panteişti fără voie. Nimic din toate aceste docte lucruri nu există în Mioriţa, » * sau, în tot cazul, nu asta e principal în acest poem. Origi- nalitatea Mioriţei consistă tocmai în banalitatea sentimentelor care îi stau la bază. Sunt sentimente de coloare cenuşie, senti- mente cotidiene, şterse; stări sufleteşti durabile şi continue, ca afecţiunea, solicitudinea, amabilitatea, cuviinţa faţă de un om « mai mare » şi tandra gentileţe faţă de o fiinţă mai mică şi mai copilăroasă; este sentimentul perplexităţii, al jocului, al prieteniei, stări sufleteşti care n’au nimic din accentul retoric al jalei de doină, al veseliei de chef, al scânteierii de madrigal din versurile de dragoste, al triumfului din cântecele de vitejie sau al « extraor- dinarului » din poveştile cu zâne, zmei, feţi frumoşi şi fete de împărat, în faţa cărora copiii de astăzi — epocă de monetă-hârtie — sunt plictisiţi, constatând că totul — lucruri şi oameni — este de aur... In literatura mai inferioară, sentimentele sunt tot atâtea Dumi- neci Sufleteşti. In literatura de bună calitate, sentimentele coti- diene si oarecum « cronice » înlocuesc sentimentele « de zile mari », strălucitoare, subite si nedurabile — sentimentele de... aur si poleială. Sentimentele care ne emoţionează mai mult sunt acele făcute nu din poleială, ci din cenuşă, din trecut care arde şi se consumă clipă de clipă pentru a reînvia fără preget; sunt acele « dusty answers », stări sufleteşti « prăfoase » şi în vecinică devenire. 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mioriţa a însemnat descoperirea, dintr’o dată, a acestei psiho- logii de penumbră, de vis, împletire de viaţă exterioară cu viaţă interioară. La personajele Mioriţei trecerile dela un gând la altul se fac lin, pe nesimţite, întocmai ca în mediocra şi patetica noastră existenţă de toate zilele1)-. D. I. SUCHIANU *) Acest studiu l-am scris în urma insistenţelor regretatului G. Ibrăileanu, căruia, acum vre-o patru luni, când era încă în stare de a primi vizite, îi spusesem, în cursul unei conversaţii întâmplătoare, ideile principale. Ibrăi- leanu mi-a spus atunci să scriu aceste idei. In acest studiu m’am referit exclusiv la varianta Alecsandri. Celelalte trebue considerate — cu câteva rare excepţii — ca un simplu material brut, mai puţin decât o ciornă. Distanţa dintre ele şi textul Alecsandri e ca aceea dintre basmul lui Kunisch şi Luceafărul lui Eminescu, Ibrăileanu, odată, la Iaşi, ne povestise, în redacţia «Vieţii Româneşti *, o butadă a lui Caragiale cu privire la Mioriţa şi la docţii ei interpreţi filozofico-culturali — butadă care mi-a fost pe urmă repovestită de tatăl meu, care-1 cunoscuse şi el pe Caragiale. Iată < teoria critică» a lui Caragiale: « Mă, proştilor, nu vedeţi voi că în Mioriţa e vorba de un Român de-al nostru, beţiv ca tot Românul, şi care pune, la chef, pe ţigan să-i cânte: — « Ia zi, mă, cioară, un flueraş!» Şi pe urmă: «Mai ştii, mă, baragladină, ş’un alt flueraş ? » « Hapoi sa va zic pe hăl de os », « Şi alt flueraş mai ştii, mă ? » « Hapoi sa va zic pe hăl de lângă hăsta, sa va zic pe hăl de fag », « Zi-1 mă şi p’ăla»; şi aşa, până ce Românul cade lat sub masă, copleşit de voie bună şi de umanitate». încă un cuvânt. In studiul de faţă se vorbeşte de o mulţime de lucruri ce par foarte moderne, ca perplexitate, timiditate, activitate ludico-literară, banalitate, politeţă, sentiment al răzgândirii. refulare, solicitudine, etc., etc. Mă aştept la reproşul de anahronism şi modernizare — cu orice preţ. îmi permit însă a observa că toate stările sufleteşti pomenite mai sus nu au modern decât numele. A le tăgădui existenţa la contemporanii Mioriţei, e ca şi când am nega posibilitatea activităţii glandelor cu secreţie internă la oamenii de pe vremea lui Decebal, sub motiv că endocrinologia a fost < inventată » abia în epoca lui Claude Bernard. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 8. Reichenhall e frumos, într’o Reichenhall lângă Salzburg căldare de munţi înalţi Villa Flora până peste 2500 metri. Duminică, 12/24Aug. 1890 Iubite domnule Duiliu, Ne-am întors dela Cap Nord şi am rămas aici de pripas şi de odihnă. Mai stăm la Reichenhall până Marţi 21 August/2 Sep- temvrie, apoi îndelete prin Viena, Pesta acasă. Când aş şti, unde te afli acum ! Dacă te afli în Nordul Italiei, am fi aproape unii de alţii, şi de ! iute merg drumurile de fier. Am pornit Marţi 3/15 Iulie la 8x/2 ore dimin. din Berlin şi am sosit (prin Rostok 1)-Warnemunde-Gjedser) la Copenhaga 7% sara. Joi în 5/17 Iulie am fost la Helsingor să visităm castelul Kronborg cu terasa lui Hamlet, sara la Helsingborg în Svedia. Apoi prin Goteborg, pe la cascadele de la Trollhăttan, stavilarele (« ecluses ») lui Ericson în faimosul Gotacanal (care leagă pe apă prin mijlocul Svediei peste lacurile Wenern, Wetern şi Molaren, Goteborg cu Stockholm) la Christiania, unde am stat 2 zile, am făcut o excursie cu poşta (fiecare călător într’o minunată trăsurică cu numai 2 roate şi un cal, «Kariol») la Humledal 1) Rostock. 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi Drammen; Miercuri 11/23 Iulie la 2 d. am. din Christiania cu C. F.la Drontheim (Norveg. Throndhjem,!) ceteşte Troniem), unde am sosit Joi dimineaţa în 12/24 Iulie. A doua zi, Vineri sara, la 10 ore, ne-am îmbarcat pe vaporul de turişti « Capella », care în 9 nopţi şi 8% zile (până Sâmbătă 21 Iulie/2 Aug. dimineaţa) ne-a dus la Cap Nord şi ne-a adus cu bine înapoi la Drontheim. (Cheltuiala p. vapor dela Dronth. la Cap Nord şi înapoi, în cea mai bună cabină, cu mâncare, serviciu, cu tot 425 frci de persoană). Marea în acest timp odată 3 ore foarte agitată, apoi vr’o 5 ore şi earăş vr’o 4, şi 2 ore la Cap Nord agi- tată, încolo linişte ca pe lac. Sâmbătă 14/26 Iulie pe la amiazl am debarcat pentru 2 ore, ca să ne suim pe insula Thorghatten la un tunel natural, prin care se vede marea cu nenumărate insule mici de stâncă, ca printr’un telescop uriaş; în aceeaş zi pe la 6% sara am trecut peste linia polară, Duminecă dimineaţa la 15/27 Iulie am stat o oră dinaintea orăşelului Henningsvăr pe una din minunatele insule Lofoten; pe la 2 ore în grandiosul Ramsfiord (munţi de stâncă până la 2000 m. înălţime, coborînd deadreptul în mare, cascade tenorme, gheţari până la mare, şi trecerea braţului de mare aşa de strimtă, încât par’că eşti pe Dunăre la Pesta), Luni 16/28 Iulie debarcat pentru câteva ore la oraşul Tromso, de unde în % oră cu trăsura în Tromdal la un campament de Laponi cu o cireadă de vr’o 300 de reni, apoi la o instalaţie pentru exploa- tarea balenelor, 2 balene si mulţime de delfini văzuţi în mare, Marţi, 17/29 Iulie dimineaţa la Hammerfest, cel mai nordic oraş al pământului (oteluri, şcoală, biserică, staţie telegrafică şi meteo- rologică), şi înfine, în aceeaş zi, la 7% ore sara sosit la Cap Nord, ancorat, suit (1 % oră comod în zig-zag) la platoul stâncos şi mlăştinos al enormei stânci Cap Nord (295 metri deasupra mării), cinat sus, băut champagne, aşteptat acolo miezul nopţii şi avut parte de cel mai splendid soare neîntrerupt! Temperatura + 150 R. (din cauza caldului Golfstream). La întoarcere cules flori de pe platou (myosotis, campanula, enzian), pe vapor pescuit % oră, prins «morues» mari, buni de mâncare (grozavi numai sub forma unturei de peşte, ce o beau copii(i) slabi), apoi iar Hammer- 1 1) Trondhjem. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 641 fest, Tromso, coborît Vineri 20 Iulie de pe vapor pentru a ne duce y2 oră Ia marele gheţar Svartisen, Ia nivelul mării (pe când în Şviţera regiunea gheţei vecinice începe de la 3000 metri în sus), şi, cum am spus, Sâmbătă 21 IuIie/2 Aug. înainte de amiazi debarcat earăş la Drontheim. Pe lângă toate impresiile extraordinare ale acestei călătorii, cea mai curioasă este lipsa totală de întunerec în această epocă a anului. Deja Ia Christiania ne-am trezit în prima sară surprinşi, că, uitându-mă eu pe uliţă în lumină de amurg, am văzut bine pe un orologiu de biserică 11 ore. Dar apoi de la Drontheim încolo nu mai e deosebire de zi şi noapte, şi ai la început oarecare greu- tate să-ţi aduci aminte, când să te culci şi când să te scoli. Ai sta vecinie treaz şi te-ai enerva peste măsură. Duminică 22 IuIie/3 Aug. am plecat cu drumul de fier (plăcut după vapor ca variaţie) la Upsala, unde am stat o noapte, apoi am ajuns la Stockholm, unde am stat până Sâmbătă 28 Iulie sara. . Stockholmul e cel mai frumos oraş ca privelişte, precum în genere Suedia e plăcută, curată, amabilă, elegantă, surprinză- toare prin progresul maşinilor. de tot felul (vagoanele mult mai comode, mai elastice — deabia auzi roatele şi nu simţi mişcarea; telefoane în toate casele, electricitate şi în trenurile accelerate, elevatori (lift) în mijlocul pieţei ca să te urce (pentru 5 centime) Ia un faubourg de sus (150 metri; de aici îşi va fi luat Eiffel ideea, care pare numai o simplă amplificare după cele făcute de mult la Stockholm), storurile şi marchizele la ferestre elegante, comode, totdeauna solide, etc. etc.). Farmecul unic al Stockholmului e, că-ţi înfăţişează într’o singură privire, d. e. de pe balconul nostru de la Grand Hotel, tot ce-ţi poate da un oraş ca frumuseţe: port de mare, la stânga marea plină, la dreapta curentul intrării Iacului Molaren în port, deasupra un elegant şi foarte lung pod de piatră şi fier, mai departe alt pod, peste care trec trenurile drumului de fier, vis-â- vis, castelul şi palatul regal, dedesupt la dreapta cafeneaua «Stromparterren», pavilion de concert, iluminare multicoloră dela 10 ore sara înainte, globuri electrice la port şi palat, pe qiiri Ia stânga Muzeul Naţional (edificiu frumos şi mare), 41 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tramways, trăsuri, care şi căruţe, vapoare, şalupe, bărci în vecinică mişcare, 2 parcuri, partere de flori, statua lui Karl XII, a lui Gustav Adolf, a lui Gustav III (cel omorît de Ankantrom), stânci colosale în mijlocul oraşului — toate acestea, cum zisei, cu o singură privire — armonizate sub lumina stranie hyper- boreală 1). Dar destul! Doar n’am să fac un articol descriptiv. Din Stockholm la Norkoping (visitarea unei familii cunoşcute la Pontresina în vila ei nespus de frumoasă), apoi la Malmo, Copen- haga, Berlin, Miinchen, Reichenhall. Am luat câteva sute de fotografii, le-am lipit într’un album, ad usum amicorum (delphi- nii i-am lăsat la Cap Nord), când vei veni la Bucureşti. Complimente Doamnei Zamfirescu de la nevastă-mea şi de la mine, şi vechea strîngere de mână prietenească Dumitale 2). 9- Reichenhall, Luni 20 Aug./i Sept. 1890 Iubite Domnule Duiliu, Că ţi-a trecut Mavrocordato înainte, e o ciocoierie de-a lui Lahovary. Este posibil, nu sigur, că pe la Octomvrie să se facă o identificare Ministerială cu «constituţionalii », adecă cu noi. Atunci ar intra Carp în Ministeriu şi eu m’aş amesteca uneori în ale administraţiei guvernului, ceea ce până acum — de la retragerea noastră — am evitat absolut. Pentru acest cas posibil te rog să-mi răspunzi la Bucureşti cât mai curând: Unde doreşti să te duci ca Prim Secretar? Ce este socrul D-tale, ce rol joacă, ce posiţie ocupă în Italia ? Şi — « last, not least » — ce avere ai de când te-ai însurat ? Se ’nţelege că nu poţi lua aceste întrebări drept indiscre- ţiune din partea mea. Ştii, că asemenea date au însemnătatea lor pentru cariera diplomatică. * *) *) O stropitură lungă de ceară străvezie, prin care rândurile se citesc numai ca pe sub apă, aduce aminte şi astăzi, după aproape cincizeci de ani, ceasul de noapte când Titu Maiorescu scria la lumânare prietenului mai tânăr de peste Alpi. *) Scrisoarea 34 a lui Duiliu Zamfirescu. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 641 Cu 100.000 frci pe an ai vrea să mă desrobeşti din advoca- tură, ca să am răgazul de a scrie ? — Ţi-0 la3 mai eftin cu jumă- tate; o fac şi cu 50.000. A la rigueur şi cu 40.000. Dar când ai până acum numai 5000 ca procente din capital, 7300 din Pro- fesură, trebue să trimiţi 11.000 franci pe an la Berlin1), înţelegi, că restul trebue să-l scoţi din salahorie. Şi «primum vivere, deinde philosophari ». Ceeace de altminteri, precum ştii, nu m’a impiedecat încă de la seninătatea vieţei. Fiecare din noi e măr- ginit în limitele firii sale şi a unei posiţii devenite definitive de la 40 de ani încolo; şi gândurile, ce ar fi fost, dacă n’ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu e, le-am alungat de mult. Dar adevărat este, că mă apucă — aşa la 2 luni odată — dorul de a scrie ceva mai cu temei şi o adâncă părere de rău, că pentru aşa ceva nu am timpul liber. Toate merg « â bâtons rompus » în viaţa mea literară. îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris, care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare ce bat la uşe, însă e probabil, că mulţi se coboară în groapă ca o puşcă încărcată şi ruginită în dorul de a face explosie — proastă imagine, dar exactă idee. Precum vezi, ploo afară, şi atunci ploo şi înlăuntru. Nevastă-mea stă întinsă pe o canapea şi ceteşte George Elliot, e veselă ca totdeauna, şi aceasta mă readuce şi pe mine la simţimântul unei realităţi în definitiv plăcute. Complimente şi salutări amicale da tutti a tutti 2). 10. Bucureşti, 4/16 Oct. 1890. Iubite D-le Z., Eram în întârziere cu răspunsul la o scrisoare a D-tale, şi acum îmi vine şi cea de la 6 Oct. Ştii, sau te rog să ştii, că scrisorile D-tale îmi fac totdeauna plăcere şi dar vorba D-tale « pardon de această prea lungă scri- soare t> nu-şi are loc. Aş vrea să am şi eu răgazul să mă las plă- cerii de a-ţi răspunde mai des şi mai regulat. Dar acest răgaz nu-1 am decât foarte rar. ') Pensie alimentară fostei soţii. *) Scrisoarea 33 a lui Duiliu Zamfirescu. a*) * 643 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tramways, trăsuri, care şi căruţe, vapoare, şalupe, bărci în vecinică mişcare, 2 parcuri, partere de flori, statua lui Karl XII, a lui Gustav Adolf, a lui Gustav III (cel omorît de Ankantrom), stânci colosale în mijlocul oraşului — toate acestea, cum zisei, cu o singură privire — armonizate sub lumina stranie hyper- boreală 1). Dar destul 1 Doar n’am să fac un articol descriptiv. Din Stockholm la Norkdping (visitarea unei familii cunoscute la Pontresina în vila ei nespus de frumoasă), apoi la Malmo, Copen- haga, Berlin, Miinchen, Reichenhall. Am luat câteva sute de fotografii, le-am lipit într’un album, ad usum amicorum (delphi- nii i-am lăsat la Cap Nord), când vei veni la Bucureşti. Complimente Doamnei Zamfirescu de la nevastă-mea şi de la mine, şi vechea strîngere de mână prietenească Dumitale 2). 9- Reichenhall, Luni 20 Aug./i Sept. 1890 Iubite Domnule Duiliu, Că ţi-a trecut Mavrocordato înainte, e o ciocoierie de-a lui Lahovary. Este posibil, nu sigur, că pe la Octomvrie să se facă o identificare Ministerială cu «constituţionalii», adecă cu noi. Atunci ar intra Carp în Ministeriu şi eu m’aş amesteca uneori în ale administraţiei guvernului, ceea ce până acum — de la retragerea noastră — am evitat absolut. Pentru acest cas posibil te rog să-mi răspunzi la Bucureşti cât mai curând: Unde doreşti să te duci ca Prim Secretar ? Ce este socrul D-tale, ce rol joacă, ce posiţie ocupă în Italia ? Şi — « last, not least » — ce avere ai de când te-ai însurat ? Se ’nţelege că nu poţi lua aceste întrebări drept indiscre- ţiune din partea mea. Ştii, că asemenea date au însemnătatea lor pentru cariera diplomatică. *) *) O stropitură lungă de ceară străvezie, prin care rândurile se citesc numai ca pe sub apă, aduce aminte şi astăzi, după aproape cincizeci de ani, ceasul de noapte când Titu Maiorescu scria la lumânare prietenului mai tânăr de peste Alpi. *) Scrisoarea 34 a lui Duiliu Zamfirescu. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 64-ţ Cu 100.000 frci pe an ai vrea să mă desrobeşti din advoca- tură, ca să am răgazul de a scrie ? — Ţi-o las mai eftin cu jumă- tate; o fac şi cu 50.000. A la rigueur şi cu 40.000. Dar când ai până acum numai 5000 ca procente din capital, 7300 din Pro- fesură, trebue să trimiţi 11.000 franci pe an la Berlin1), înţelegi, că restul trebue să-l scoţi din salahorie. Şi «primum vivere, deinde philosophari». Ceeace de altminteri, precum ştii, nu m’a impiedecat încă de la seninătatea vieţei. Fiecare din noi e măr- ginit în limitele firii sale şi a unei posiţii devenite definitive de la 40 de ani încolo; şi gândurile, ce ar fi fost, dacă n’ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu e, le-am alungat de mult. Dar adevărat este, că mă apucă — aşa la 2 luni odată — dorul de a scrie ceva mai cu temei şi o adâncă părere de rău, că pentru aşa ceva nu am timpul liber. Toate merg «â bâtons rompus » în viaţa mea literară. îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris, care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare ce bat la uşe, însă e probabil, că mulţi se coboară în groapă ca o puşcă încărcată şi ruginită în dorul de a face explosie — proastă imagine, dar exactă idee. Precum vezi, ploo afară, şi atunci ploo şi înlăuntru. Nevastă-mea stă întinsă pe o canapea şi ceteşte George Elliot, e veselă ca totdeauna, şi aceasta mă readuce şi pe mine la simţimântul unei realităţi în definitiv plăcute. Complimente şi salutări amicale da tutti a tutti 2). 10. Bucureşti, 4/16 Oct. 1890. Iubite D-le Z., Eram în întârziere cu răspunsul la o scrisoare a D-tale, şi acum îmi vine si cea de la 6 Oct. » Ştii, sau te rog să ştii, că scrisorile D-tale îmi fac totdeauna plăcere şi dar vorba D-tale « pardon de această prea lungă scri- soare i> nu-şi are loc. Aş vrea să am şi eu răgazul să mă las plă- cerii de a-ţi răspunde mai des şi mai regulat. Dar acest răgaz nu-1 am decât foarte rar. *) l) Pensie alimentară fostei soţii. *) Scrisoarea 33 a lui Duiliu Zamfirescu. 41* 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am vorbit cu A. Lah. despre D-ta. L-am găsit în cunoştinţă deplină de causă asupra împrejurărilor D-tale şi te-am găsit bine notat. Al. Balş îmi spunea, că primul Secretar Mavroc. are vechimea legitimă de la prima sa numire (rău fiindu-i carieră întreruptă de guvernul colectivist), că cei ce vin acum la rând de vechime pentru înaintare, eşti D-ta şi Mavrodin pe aceeaş linie, dar că la prima vacanţă e probabil că va trece ântâi Mavro- din din cause «umanitare», el fiind aşa de sărac, încât câţi-va franci mai mult pe lună să-i fie o chestie vitală. Dar la a doua vacanţă D-ta, şi anume la Roma, de unde se va deplasa Mavroc., pentru care e indiferent, unde se află, numai să fie în străină- tate. . A). Ţi le scriu aceste, fiindcă te privesc. Dar n'aveai trebuinţă să-mi explici « per longum et latum », că nu pentru aceasta îmi atinseseşi într’o scrisoare trimisă la Reichenhall chestia poziţiei D-tale oficiale. Aceasta o ştiam şi ţi-am şi răspuns de la Rei- chenhall, că o ştiam. D-ta eşti unul din puţinii oameni pe lume care sunt discreţi, prea discreţi, ceeace nu strică. Dacă m’am informat pe la Lah. şi Balş, am făcut-o fiindcă eu mă interesam, nu fiindcă m’ai fi îndemnat D-ta. Or cum, m’am bucurat să te văd bine notat la toţi (şi â pro- pos de aceste: la întrebarea D-tale despre Almanacul «Româ- nului» pe 1891 răspund: dacă ar fi Carp la Externe, ai putea trimite ceva acolo; dar fiind pasionatul om de partid Lahov. la Externe, nu ştiu cum s’ar privi lucrul, şi atunci vorba vechie: In dubiis abstinendum). Nu aşa de bine notat e P...2) *) l) Urmează o parenteză de cinci rânduri în franţuzeşte. Chiar începutul arată de ce nu pot fi comunicate: «soit dit tout-ă-fait entre nous...t. *) Urmează o pagină, lăsată afară, cu fapte şi păreri, de ordin prea per- sonal ca să poată fi aduse la cunoştinţă. Este păcat numai pentrucă, în felul acesta, îi scapă cititorului una din trăsăturile de căpetenie ale lui Maiorescu, interesul faţă de infinitul mic social. De altminteri, poate că apariţia unor asemenea amănunte, cu formă de anecdotă şi uneori chiar de cancan, cel puţin colportat, dacă nu urzit, s’ar lămuri mai mult decât printr’o trăsătură de fire, prin găsirea lui Duiliu Zamfirescu în străinătate şi dorinţa sau potrivirea să afle lucruri care îl ţineau aproape de viaţa de toată ziua a lumii bună bucureştene. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 645 Sunt şi eu cu desăvârşire de părerea D-tale contra lui Flau- bert-Zola. Nu au inima caldă. Cetesc, recetesc acum pe Dic- kens. Eată un scriitor cald. Te rog, receteşte-1 cu Doamna Zam- firescu împreună: d. e. «Temps difficiles»; sau or ce. Ce măe- strie în producerea simpatiei pentru miseria claselor de jos 1 Ce rază de soare peste toate scrierile 1 Pe când Flaubert-Zola-Mau- passant scriu sub cerul cenuşiu al scepticilor blazaţi, şi scrierile lor îţi devin apăsătoare ca a treia săptămână de ploaie. Dar cu explicarea subiectivităţii şi obiectivităţii nu mă unesc. D-ta defineşti: « A se vedea pe sine şi lumea din afară schimbată întrucâtva şi colorată după propria sa gândire şi propriul său sentiment, este partea scriitorului subiectiv. Dimpotrivă, a se vedea pe sine şi lucrurile ce-1 înconjură mai deaproape ca făcând parte din lumea externă, este aceea a scriitorului obiectiv ». Eu zic (vezi şi prefaţa mea la Comediile Caragiale (« Con- vorb.», i Sept. 1885 — partea despre moralitatea artei) şi art. «poeţi şi critici» («Convorb.», 1 Apr. 1886): Toate impresiile omului asupra sa şi asupra lumii sunt subiec- tive. Cine îşi poate exprima aceste impresii subiective (la el, ca la toţi oamenii subiectivi) cu atâta putere deosebită, cu atâta coloratură deosebită în forma exprimării, încât să devie mai «suggestiv» în această formă de expresie, are individualitate de stil. Cu toată această subiectivitate fatală a omului, care autor se numeşte obiectiv? (ca Gcethe, Shakespeare, Leopardi, Emi- nescu) (se înţelege: obiectiv «cum grano salis», relativ mai obiectiv în comparaţie cu alţii, care sunt exclusiv sau egoist- subiectivi) ? — Acela, care primeşte dela obiectele observate şi apoi descrise de dânsul nişte impresii — ce e drept totdeauna subiective, dar cel puţin neamestecate cu alte impresii egoist- interesate ale sale ; impresii în a căror primire şi exprimare auto- rul se uită pe sine, se pierde, îşi pierde egoismul. D. e. un conferenţiar la Ateneu vrea să vorbească despre Eliade. Or ce va zice despre Eliad, nu poate spune decât impresia sa subiectivă. Dacă spune însă curat, limpede şi cinstit numai impre- sia produsă asupra lui prin operele şi figura lui Eliad, el poate da despre Eliad o descriere pe cât omeneşte se poate de obiectivă, 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adică un obiect oglindit în cea mai curată subiectivitate ome- nească. Dacă însă (şi aceasta se întâmplă în cele mai multe cazuri, de aceea scriitorii « obiectivi » sunt aşa de rari) în această impresie a sa despre Eliad se mai amestecă (se asociază psichologiceşte în capul lui) şi alte impresii piezişe, egoistic-personale, adică rela- tive la persoana vorbitorului în afară de obiectul Eliad; dacă d. e. vorbitorul, crezând că sunt în auditor cocoane încântate de Eliad, cărora n’ar vrea să displacă, îşi drege frasa după gustul lor, sau dacă se gândeşte în genere, cum să captiveze auditorul cu vibrări de coarde populare, cu vre-o declamaţie patriotică, vre-un compliment la puternicii zilei, vreo fioritură pentru gin- gaşele d-şoare, etc. etc.: atunci este vederat, că impresia sa despre Eliad şi exprimarea acestei impresii, totdeauna subiec- tive, nu mai este cel puţin subiectiv-curată, adecă mărginită la impresia primită dela obiect, ci este înlănţuită, turburată, fal- sificată cu alte gânduri e^o/sf-subiective, cu vanitatea de a plăcea cocoanelor, de a linguşi pe puternici, de a-şi înlesni el cariera vieţii sale... tot lucruri heterogene de obiect. Atunci vorbitorul sau scriitorul este subiectiv în înţelesul mai restrâns, în înţeles defavorabil. Creangă e obiectiv: el descrie poporul aşa cum îl vede el subiectiv, dar aşa numai cum îl vede, fără alt gând pieziş, decât de a-1 vedea şi de a-1 descrie curat cum îl vede, uitându-se pe sine şi uitându-se numai la popor. Delavrancea e rău subiectiv: el descrie poporul aşa cum îl vede în parte, dar o altă parte a vederii lui este simultan ocupată de gândul heterogen de a face efect cu scrierea lui, de a « epata » lumea, de a-i turna expresiile cele mai neobicinuite, de a trece el de mare scriitor popular â propos de descrierea poporului: îşi amestecă dar egoismul, vanitatea, meschinăria sa în imaginea primită dela obiectul expunerii, şi prin urmare nu capătă şi nu poate exprima decât o imagine turburată, înstrăinată de propria ei fire, amestecată cu elemente, ce nu se ţin de ea. E cam difus ce am scris, dar cam aşa ceva este deosebirea, de care vorbim, între subiectiv şi obiectiv. Foarte spiritual, încântător subiectiv e Byron. Primeşte o puternică impresie dela Don Juan, o dă puternic în expresie, însă mai dă alături şi pieziş gânduri individual-egoiste de ale SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 647 Iui, îşi răsbună de hipocritul puritanism al societăţii engleze, care l-a blesat, expulzându-l din mijlocul ei, mai împunge pe bigota de nevastă-sa etc., şi oscilează astfel între impresia subiec- tiv-curată despre obiect şi între dorinţa lui egoistă-turburătoare de a-şi răsbuna. Lord Byron prin urmare nu este scriitor obiectiv. Am sfârşit şi a 3-a coală, şi rămân al D-tale devotat 1). 11. Bucureşti, 1/13 Martie 1891. Mult iubite domnule Zamfirescu, Situaţia politică stă acum aşa: («acum » însemnează: în săp- tămâna aceasta; ceva modificări în septem. * 2) viitoare nu sunt excluse), că guvernul (în esenţă Vernescan) vrea să distrugă în alegerile viitoare dela 9/21, 10 şi 11 Apr. pe «Junimişti», ca nu cumva să iese Carp, A, Marghiloman şi eu deputaţi. Insă colectiviştii sunt de o tărie de organizare şi de o îndrăs- neală faţă cu slăbiciunea-ridicolul guvernului, încât probabil situaţia după alegeri va fi a lor. Cel mult se poate întâmpla să iese vr’o 30 deputaţi inter- mediari (junimişti, liberali-disidenţi, radicali împreună) care ar avea în Cameră rolul important de a hotărî direcţia limbei dela cumpănă. Dar o majoritate hotărîtă şi guvernabilă în favoarea Guvernului Floresco-Catargi-Vernescu este exclusă din mintea tuturor dela noi. Aşa fiind atmosfera, Miniştrii sunt hesitanţi (afară de numi- rile noilor Prefecţi), şi nici o schimbare mai pronunţată în sensul lor nu îndrăsnesc să o facă. In ceea ce te priveşte dar pe D-ta personal, cred că — după prevederile omeneşti — poţi fi în linişte. Guvernul actual nu va face nimic, iar pe la Iunie e posibil un guvern colectivist, de care nu ai să te temi. Eu personal sunt mulţumit de situaţia noastră politica. Acum 3 ani eram numai vr’o 3 junimişti-politici: Carp, T. Rosetti şi *) Scrisoarea 36 a lui Duiliu Zamfirescu. 2) săptămânile. 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eu, trecând în lumea noastră de teoretici-academici. Astăzi sun- tem vr’o 60, între cari şi Germani şi A. Marghiloman, şi am dovedit prin reforma minunată a agiului, prin legea vânzării bunurilor în loturi mici la ţărani, prin inamovibilitate şi prin legea pensiilor, că suntem oameni de acţiune practică şi că nici nu există organizatori în afară de noi. Peste mult 3 ani va trebui dar să ne revie apa la moară, sub o formă sau sub alta. Direcţia noastră de altminteri este de acum înainte spre liberali. Con- servatorii au devenit imposibili în vechia accepţiune a cuvântului. Al D-tale totdeauna devotat 1). 12. Bucureşti, Sâmbătă 28 Sept./io Oct. 1891. Iubite Domnule Duiliu, Mulţumesc pentru foarte amabila grabă cu care ai făcut să mi se trimită cărţile de drept comercial. Au sosit ieri, sunt tocmai ce doream, am şi trimis (tot ieri) prin mandat poştal costul lor cel foarte mic librăriei Bocea după socoteala trimisă împreună — aceasta a mers bine şi iute ca în poveste. Scrisorile noastre (a D-tale cu plângerea în contra stupidei presupuneri că D-ta ai fi corespondentul Loredano, şi a mea cu comanda cărţilor) s’au încrucişat. Din întâmplare vorbisem amândoi de acelaşi fapt. Dar în urma scrisorii D-tale am mai scris eu însumi alăturata notiţă 2) în « Constituţionalul ». Ceea ce nu a împiedicat pe Liberte (a d-lor Sturdza-Beldi- mano) să scrie după vr’o 5 zile, că corespondenţele din urmă *) *) Poate scrisoarea 43 a lui Duiliu Zamfirescu. Se simt goluri de scri- sori pierdute. a) In loc să citeze, cum avea la început de gând, pentrucă scrisese întâi: «următoarea notiţă», şters apoi şi înlocuit cu: «alăturata», Maiorescu dă chiar tăietura din ziar: « Faţă cu ştirile neexacte care se mai răspândesc prin unele ziare, declarăm din nou şi pentru a treia oară, că d-1 Duiliu Zamfirescu, secretarul legaţiunii dela Roma, nu este şi nu a fost niciodată corespondentul ziarului Constituţionalul, că niciun rând nu ne-a venit vreodată dela d-sa, nici direct nici indirect, că prin urmare şi în deosebi corespondenţele noastre din Venezzia şi Pallanza, semnate Loredano, nu sunt nici scrise, nici inspirate de d-1 Zamfirescu ». SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 649 semnate Loredano sunt insignifiante şi probabil fabricate în Bucureşti « pentru a amăgi cercetările asupra adevăratului cores- pondent, care pare a fi la Roma ». Când vede cineva persistenţa erorii, poate avea speranţă că odinioară în viitor va fi şi oarecare tărie pentru adevăr. Căci persistenţa existând, nu va fi greu să o foloseşti pentru adevăr în Ioc să o vezi astăzi întrebuinţată la eroare. Căci în definitiv 1 adevărul e lucru mai firesc decât eroarea, care undeva şi cândva trebue să-şi dea în petec. Tot optimist! Mulţumiri încă odată, complimente Doamnei Zamfirescu (putem spera să o vedem de iarnă în Bucureşti ?) şi cu mare bucurie la revedere ! a). 13- Bucureşti, 17/29 Noemvrie 1891. Iubite Domnule Zamfirescu, Ce muscă te-a pişcat ? Mai sunt mosquitos în Noemvrie pe la Roma ? Sau suflă vreun scirocco pe aşa vreme iernatică ? Sau ai avut un atac de friguri paludiene, de ai văzut aşa în negru articolul meu despre Ollănescu-Horaţiu ? Nu voia să fie şi nu este negru, din contră: evită negrul, şi rămâne trandafiriu sau cel puţin alb. Am lăudat ce era de lău- dat în conştiinţă, şi am tăcut asupra restului. Şi nu am tăcut, fiindcă nu aş fi spus lucrul verde cum îl cred — în materie lite- rară nu încap transacţiuni, ci rămâne magis amica veritas —, ci fiindcă nu ar fi înţeles poate publicul — şi ar fi interpretat în defavoarea lui Ollănescu ceea ce în mare parte nu e vina lui, ci a nivelului încă prea puţin urcat al limbei noastre obicinuite. Faptul e, că afară de traducerea ad amphoram, (pe) care am şi reprodus-o întreagă, celelalte sunt de o trivializare a impresiei totale, care nu respiră de loc eleganţa lui Horaţiu. Era bine să o spun aceasta ? Mi-a părut că nu. Dar i-am scris-o ieri lui Ollănescu într’o lungă şi caldă scrisoare. ') Scrisorile 48 şi 49 ale lui Duiliu Zamfirescu. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 650 Pe aici val-vârtej politic mai mare decât or când, şi poate (nu sigur) căderea Guvernului. Ce va fi pe urmă ? Beizadea Mitică tranziţie ? Sturdza direct cu colectiviştii ? Poate Lascar Catargiu cu Lahovari-Ştirbei ? Nu tocmai imposibil o combinare cu câţiva Junimişti ? Peste cel mult 8 zile va fi născut curiosul copil politic al devergon- dajului actual 1).... Că Petraşcu vrea să-mi dedice cartea, e o mare amabilitate din partea lui. E evident, că omul are talent; mai mare talent are Ollănescu; mult mai mare Caragiali — toţi trei, după simţi- mântul meu, îndoioşi ca caracter, dar asta e treaba lor şi nu influenţează de loc asupra relaţiilor noastre literare; deşi.. . Dar în fine ! Observările ce le faci şi le repeţi asupra prea puţinei activităţi literare ale mele, îmi sunt totdeauna bine venite şi le găsesc tot- deauna adevărat prieteneşti. Eu primesc în genere cu dragă inimă or ce sinceră critică personală, de or ce soi şi în or ce direcţie. Numai, vezi, domnule Duiliu, nu pot cu nici un chip face mai mult decât fac, mi-ar lipsi literal timpul material. Dă-ţi puţin seamă: mă scol de regulă dimineaţa la 5^2 şi lucrez în iatac cu lampa aprinsă până la 8, în fie ce zi, apoi cafea, de la 9—11% iar lucru, oameni (Carp, Marghiloman, studenţi, tran- silvăneni, visite), de la 1 înainte sau procese, sau pregătiri la cursul universitar, care e frequentat de o lume nebună (până în coridor cu uşa deschisă), sara odată pe săptămână literatură, odată musică, odată club politic, de vr’o 2-3 ori cetire cu neva- stă-mea (terminăm Carlyle, revoluţ. franc.). Dar ce iese din acest lucru ? întâi cursul universitar. Mare lucru pentru mine; cursul tot- deauna din nou rumegat, ţinut în curent, suggestiv pentru tine- rime. De aici o alipire a celor mai inteligenţi absolvenţi ai facult. de litere de mine, care acum chiar e pe cale a se traduce în colaborarea lor regulată la « Convorb.» poate peste 1 an în în- credinţarea revistei pe numele lor. x) S’a lăsat aproape o pagină, care începe cu aceste cuvinte: «A propos de devergondaj * şi dă intimităţi din unele familii, care nu pot fi aduse la cunoştinţă. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 651 Al doilea. Am scos în anul acesta « Aforismele Schopenhauer i> în nouă ediţie şi revisie. Mic lucru, dar trebuia făcut, 436 pagine de tipar revăzute, coaiele imprimate corectate, etc. Al treilea o cărticică ca discursul meu asupra reformei învă- ţământului, 198 pagine imprimate, scrise şi acelea, corectate în 3 probe... timp şi muncă, mare, mică, dar trebue făcută. Al patrulea: noua ediţie a criticelor, revăzută cu cea mai mare băgare de samă; 3 volume vor eşi, primul începe cu «poesia ro- mână » din 1867, sunt acum deabia la corectura coalei a 7-a... şi cele multe înainte. Al patrulea: *) Socec cere o nouă ediţie (a şasea) a lui Eminescu; şi a cincea e sleită; corecturi peste corecturi la tipo- grafie. Al cincilea: tot acum, chiar acum, i-a venit lui Haimann idea să tipărească în volum pe «Lascar Yiorescu» de Kozebue 1), tradus de nevastă-mea, şi vrea să apară la Dechemvrie. Sunt vr’o 360 pagine de tipar. Pe fiecare zi o coală de corectură. Nu e vorba, nevastă-mea şi-o face, şade colo vis-â-vis de mine la masă, ea corectează «Lascar », eu corectez « Criticele », ne mai întrebăm unul pe altul, mai modificăm, muncim ca nişte salahori cu ziua. Al şaselea: în marele proces al moştenirii Sturdza-Yodă sunt advocatul lui Dimitrie M. Sturdza. Am câştigat în prima instanţă în un proces, la apel în altul. A fost şi vorba de figura istorică a lui Mihalache Sturdza. Se publică toate pledările în volum. Refă şi scrie o pledare de 3 ore — un mic volum. Tot acum, în aceslaş timp. ' Această e ştiinţă, literatură, revisuire, scriere sau rescriere, tipăritură şi corectură — într’una, într’una, fără repaos. Dar eu nu cred să fie astăzi doi oameni în România, care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine. Toate aceste în vremea de la 1 Martie, când am eşit din Mini- ster, până acum. Şi mai aştept în curând să mă apuce o nouă (a patra) ediţie a « Logicei». Dar va fi de folos? Mai ştii? Unii vor avea o impresie de la curs, alţii din Crifîce, alţii din ideile asupra instrucţiunii, alţii *) In loc de: Al cincilea. Fără să vrea, Maiorescu şi-a mai împuţinat din treburi. 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din Schopenhauer, alţii din pledarea Sturdza, alţii din ediţia Eminescu, alţii din Kozebue... 1). Multe raze şi răzuţe împrăştiate, dar ori-cum: o neobosită activitate. Şi vezi, că nu ţi-am vorbit de întruniri politice, de articule prin « Constit.», de pledările zilnice, de scrisori şi relaţii literare. Dar şi eu aştept să se termine această prea mare muncă de reeditări, pentru a face ceva nou dacă pot. Deocamdată sunt împletecit pe această roată de Ixion.... Când anume vii la Bucureşti? — In planul nostru e, ca la 19/31 Decemvr. să plecăm din Bucureşti, la 23 Dec./3 Ian. să fim pe 2 zile la Roma (cu Negruzzeştii) şi apoi 8 zile la Neapol. La 6/18 Ianuarie 1892 înapoi. ' Quod Dii bene vertant! l 2) Al D-tale prieteneşte devotat 3), H- Bucureşti, 20 Noemvr./2 Dec. 91. Iubite D-le Zamf., In pripă ! Iacă o scrisoare ce o primesc de la Ollănescu (Te rog, trimite-mi-o înapoi). Nueun răspuns la scrisoarea mea către el, ni s’au încrucişat scrisorile. Vezi, că am avut eu dreptate şi nu D-ta cu scirocco sau cu infecţia palustră? Criză Ministerială ! Aţi scăpat de Exarcho. Ridiculii situaţiei sunt Catonul « neo-dinastic » Blaramberg şi imponderabilul Fisi- cian Poni, care dispar în întuneric. Situaţia se apropie de o combinare Catargiu-Junimistă, Laho- vari la Externe, atunci nu Exarcu la Roma. Ruptură completă, la cuţite, între Catargiu şi Vernescano-Florescani. Caraghioasă lume. Al D-tale totdeauna vesel 4). l) Kotzebue. s) Ceea ce zeii să facă să iasă bine 1 a) Scrisoarea 50 a lui Duiliu Zamfirescu. 4) Scrisoarea 51 a lui Duiliu Zamfirescu. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 653 15- Bucureşti, 4/16 Martie 1892. Iubite Domnule Duiliu, Comisie de răspuns la Mesagiu, comisie bugetară au venit peste celelalte ocupări cu vârf şi mi-au răpit or ce moment liber până în pătrarul de oră, în care îţi scriu acum pentru a-ţi mulţumi, din partea neveste-mi şi a mea, de trimiterea frumosului, prea fru- mosului intaglio prins în formă de broşă. Ce să-ţi fac, dacă eşti în Ţara unificată de « R& x) galantuomo ». In alăturare un articol în legătură cu partea relativă la cultura italiană din scrierea D-tale asupra lui Tolstoy, cultură care a scos un vlăstar şi în Anglia. Poate intercalezi un rând despre aceasta 2). Studenţii se adună regulat Vinerea la mine, îţi păstrează o bună aducere aminte şi au început a aduce din ce în ce mai multe scrieri de ale lor, de regulă bune. De pe la Externe aflu că o mare mişcare diplom. se pregă- teşte de Paşti şi că înaintarea D-tale la prim-secretariat trece la toţi ca dela sine înţeleasă. Termină şi trimite-ne Tolstoi până când mai eşti în Statu-quo. Ce face Doamna Zamfirescu ? Se poate zice: vivat sequens ? 3) Te rog, complimentele noastre mult simpaticei compatrioate româno-romane, şi o prietenească şi pripită salutare de la al D-tale4). ‘ ‘ 16. Bucureşti, 4/16 Iunie 1892, Joi. Iubite D-le Zamfirescu, Două zile a fost absent Ministrul Lahovari, azi a venit el pe la mine, auzind că fusesem de 2 ori la el. *) Re. *) Este vorba de un articol, tăiat din ziar şi datorit lui Karl Lentzner: « Englische Sonettdichtung im XVI. und XVII. Jahrhundert * (scris de mâna lui Maiorescu pe margine: «Allgemeine Zeitung. Munchen. 11.III.1892, Beilage »). *) Se aştepta o naştere. 4) Scrisoarea 52 a lui Duiliu Zamfirescu. 654 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zice că te-a mutat după propria D-tale dorinţă, că are o bună părere de D-ta, că locul Atena are absolut acelaş rang şi că la prima vacanţă de Prim-Secretariat vei fi numit, fără a putea pre- ciza epoca. Vechia istorie ! Relaţiile mele personale cu A. L. sunt slabe, cu Gen. Mânu sunt rele de când cu stupida lui retragere de la Guvern, cu L. Catargiu sunt nule. Ştii că-ţi sunt prieten din inimă; îţi poţi închipui că aş fi făcut tot ce-mi stă prin putinţă pentru D-ta. In actuala fază a geloziei între Junimişti şi Mano-Lahovarişti nu pot şi n’am putut face nimic. Ia şi D-ta lucrul cu răbdare, e probabil că pe la primă-vară (dacă nu mai nainte) Externele se vor modifica, din multe cauze pe care nu vreau să le încredinţez unei scrisori. Şi poate ai con- statat şi D-ta, ca şi mine, că după o presiune negativă a soartei, vine un îndoit salto vitale. Sunt convins că va veni în curând si la D-ta. i Respectuoase complimente Doamnei, simpaticei Doamne Zam- firescu, din partea noastră a amândora, şi D-tale o îmbrăţi- şare de la 1) I7- Bucureşti, 16/28 Sept. 1892. Dragă Domnule Zamfir eseu, Ţi-am primit semnul de viaţă din Atena, poeziile le-am trimis la Socec spre publicare în chiar numărul « Conv. » de la 1 Octom- vrie; deocamdată am făcut astăzi, din acest număr, corectura continuării articolului D-tale « Tolstoi ». Căci Jacques Negruzzi e absent din ţară, a fost la Genua, acum va fi pe la Bellaggio, la 1/13 Oct. se întoarce. Din poeziile trimise, « Ofelia » ne pare foarte frumoasă, nou ă si altora. ' t Eu fac şi corectura la voi. II « Critice », care va apărea peste vr’o 5 săptămâni. *) *) Scrisorile 54, 55, 56 şi 57 ale lui Duiliu Zamfirescu. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 655 Ollănescu e aici, cu nevastă-sa. Dar până acum ne-am văzut reciproc numai pe cartoanele cărţilor de vizită. La otel Conti- nental zicea portarul că pleacă peste vr’o 3 zile. Unde ? Probabil la Atena. Sau şi-a început deabia congediul ? Sau sunt schimbări în diplomaţie, fiindcă e *) şi E. Ghica şi Crezzulescu aici? Nu ştiu nici eu, dar mite D-ta. A. Lahovari deabia a sosit din Paris, e acum la Sinaia, şi nici eu nici Carp nu l-am văzut încă. Iţi spune Atena ceva ? Dar asemenea spuse trebue să fie con- vorbiri: dacă taci D-ta, tace şi ea. Sau nu mai taci, şi atunci nu mai tace nici ea ? In or ce caz, şederea D-tale la Atena îţi va fi cândva de folos sufletesc. Trebuiai neapărat să cunoşti şi lumea elenică din intui- ţie, după ce te-ai familiarizat aşa de mult cu cea latină. Cum vezi, prietenii caută mângâiere, până va aduce timpul schimbarea dorită în împrejurările din afară. Cu vechie prietenie 2 *). 18. Bucureşti, 7/19 Martie 1893, Duminecă. Iubite Domnule Zamfir eseu, Te-ai trezit în fine din amorţeală I Două scrisori mie8), una ca să fie scrisă, dara doua caldă4), o scrisoare lui Jacquescu bune observări asupra novelei lui Popovici, şi alaltăeri două poezii, o sentimentală justă cu Şiretul şi o lirică înaltă cu Partenon-primă- vara, primăvara ! Gioventu dell’anno, e... della vita ! 5 6). D-ta ţi-(a) aduci aminte de « noapte bună » şi de terasa mea, de unde s’ar fi desgheţat relaţia noastră, căci înainte aş fi fost « posomorit cu D-ta pentru politica domeniului Coroanei». Apoi *) sunt *) Scrisoarea 58 a lui Duiliu Zamfirescu. s) Scrisorile 64 şi 65 ale lui Duiliu Zamfirescu. *) Scrisoarea XXII din «Studii şi Documente» voi. I, pag. 81 de I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş. 6) Amintire din versurile lui Metastasio, Tinereţea anului şi... a vieţii. 6s6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vezi, tocmai nu. Mie mi-eşti drag tocmai de când cu domeniul. Eu ţi-am recunoscut îndată sinceritatea articolelor din «Indepen- dance», dar şi D-ta îmi vei fi recunoscut sinceritatea părerii, că în acel moment şi din acea cauză nu puteai fi candidatul nostru la alegeri. Şi pe când Dela Vrancea din cauza împotrivirii mele la candidatura şi a lui, a devenit şi a rămas turbat încontra mea, D-ta ai fost neschimbat: ţi-ai dat D-tale dreptul părerii D-tale, dar mi-ai dat foarte natural şi mie dreptul părerii mele. Şi atunci am simţit eu, că ai acea inimă .dreaptă şi sinceră, care e temeiul oricărei bune relaţii între oameni şi care e aşa de grozav de rară la noi (vezi Petraşcu, Caragiale, Slavici, Coşbuc, etc. etc.). Ear talentul D-tale din «Noapte bună» şi din altele — asta e altă chestie. - , Eu şi imprudenţa D-tale cu Domeniul Coroanei şi imprudenţa cu D-ra Văcărescu le găsesc bine ca inimă, deşi nu sunt lucruri cu minte. Dar viaţa se însărcinează cu loviturile ei a da omului acea « minte », pe când inima par’că ar vrea să-i-o ia, şi multă inimă trebue să aibă cineva pentru a mai păstra ceva din ea la o vârstă înaintată... I. Popovici e bănăţean, de vr’o 22 de ani, cu o boală de inimă, blond, ochi mari albaştri, cam palid şi cu pleoapele şi buzele puţin învineţite — cyanosă din cauza hypertrofiei cordului — (ştiind boala lui), şi-a terminat Institutul teologic la Caransebeş, venise ca scriitor la « Liga Culturală » în Bucureşti pe vr’o 7 luni (120 frci pe lună, din care 40 trimitea maichi-si că lui «îi ajung 80 lei ») si de 2 zile întors la Caransebeş ca să-si treacă examenul final si t %t t t t să se facă preot în Lugoş, dacă va isbuti — viaţă mai liniştită, cum se cuvine unui bolnav de inimă. A venit acum vr’o 8 săptămâni la mine într’o dimineaţă (până atunci îl opriseră Coşbuc şi Slavici de a veni la mine), cu vr’o 5 poezii, dintre care 2 foarte sus ca delicateţă de simţiri şi de expre- sii... îţi poţi închipui: un bănăţean cu delicateţă de simţiri şi de expresii!! Am luat cu asalt o asemenea rarissima avis, l-am invi- tat în micul nostru cerc de Sâmbătă seara, ne-am împrietenit toţi literariceşte cu el, ne-a adus în curând novela maistorească din « Convorbiri», ne-a lăsat încă una de acelaş gen, împreună cu câteva poezii, pentru un număr viitor al «Convorbirilor...», et voilâ. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 657 Cercul literar cu studenţii (acum licenţiaţi în litere) merge din ce în ce mai bine, cald şi bine. De la i Mai (anul 27) băeţii intră în redacţia « Convorbirilor ». Aseară le-am cetit « Parthenon » şi « Şiretul ». încântare ! Mai ales de Parthenon. Jacques (cam matufit) se opunea la strofa a doua, cu strania stilizare dela rândul al doilea spre a treilea, şi la «Pentelic »-Penteleu ! Eu găseam puţin clară pentru public citarea anume a lui Sofocle pentru amor (poate mă matufesc şi eu. Doamne, de aş simţi-o din vreme, ca să nu ajung ca balerinele cele bătrâne, car(e) tot mai ambetează publicul stăruind a se prezenta pe scenă cu fustele scurtate !). Dar băieţii te-au susţinut uni-sono, « sus şi tare », mai ales cu Sofocle la amorul, care răstoarnă imperii, deşi este pe obraji trandafirii, tot felul de Amor, Anti- gone d. e. Asa să fie dar si asa să rămâe ! t < i Complimente Doamnei, simpaticei Doamne Zamfirescu. De vară, pe la 3/15 Iulie la Bruxelles, două zile. Să fie numai soarta propice şi să ne dea aceste două zile, D-voastră şi nouă, fără jenă, fără oboseală. Wenn die Soldaten... 10/22 Martie 1893. Numai între noi, confidenţial * 2), află, că cel mult până la sfârşitul Aprilie a. c. vei fi numit prim- secretar, probabil tot la Bruxelles. Se retrage Pertic. cu titlul de Consil. de Legaţiune. Dealtminteri devin 3 locuri vacante de prim- secretar (Popovici, D-ta şi un al treilea de înaintat). Alaltăieri Jaques şi cu mine te-am propus membru corespon- dent al Academiei. Atârnă de la aprobarea şedinţei plenare. Pro- babil se va face. Membrii actuali vor fi probabil aleşi Naum şi D. Ollănescu. In locul decedatului Al. Moruzi se numeşte Petrescu din Minist. Afac. Str. *) Să nu se uite că Maiorescu iubea muzica şi că putea să aibă în minte tot felul de fragmente de opere şi de coruri. 2) Carte de vizită. Nu se vede de unde a fost scrisă, o excepţie la precisul Maiorescu. ' 42 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 20. Bucureşti, Sâmbătă, 19/31 Martie 1893. Iubite D-le Zamfir eseu, Plecăm azi la Venezia-Viena, în totul 14 zile absenţă — vacanţa Paştilor. Poetul Brătescu şi limbistul Rădulescu (2 coloane ale nou- lui edificiu al « Convorb.») vin cu noi. Primeşti « Constituţionalul » ? Atunci vei fi cetit scrisoarea fără tact, prin care Vlahuţă, numit de Academie membru corespon- dent, refuză primirea. In urma acestei scrisori, Academia a decis ca deocamdată să nu se mai pue la vot numiri de membri corespondenţi până nu se vor chibzui măsuri pentru evitarea unor asemenea gaminerii. De aceea votarea D-tale în plină şedinţă rămâne să se facă în sesiunea anuală viitoare, dar în secţia literară, unde ai fost pro- pus, eşti deja votat cu unanimitatea membrilor prezenţi (noi 21), Tocilescu, Roman, Vulcan, Quintescu, Caraiani, Ollănescu, Naum, Sbiera. Lipsea numai Hăşdeu). Ştiu că nu-ţi face « nici cald, nici rece»1 2). Dar tot se cuvine să ştii, cum s’au petrecut lucrurile. Bine inspirata D-tale poezie « Parthenon » rămâne fireşte cum ai făcut-o, fără o iotă schimbată. Aşa şi e frumoasă. Şi Sofocle, şi inversiunea din strofa a 2-a, şi Pentelicul sunt caracteristice la locul lor, şi cine n’o simte, tant pis pour lui. Bine că s’a amânat alegerea Academică — o blagă — şi că nu se şmână Prim-Secretariatul — lucru serios. Respectuoase complimente Doamnei Zamfirescu şi un shake- hand D-tale. Vine primăvara ! 21. Bucureşti, 1/13 Iunie 1893. Iubite Domnule Zamfirescu, Azi e 1 Iunie, şi am aşteptat această dată3), fiindcă ştiam că secătura de P. 4) după numirea sa de Consil. de Legaţiune, cu 1) Probabil Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi. 2) Scrisoarea 66 a lui Duiliu Zamfirescu. *) Scrisorile 68 şi 69 ale Iui Duiliu Zamfirescu. *) S’a prescurtat numele. SCRISORI TRIMISE DE TITU MAIORESCU LUI DUILIU ZAMFIRESCU 659 condiţia dimisiei, mai ceruse or cersise favoarea unei funcţionări de 3 săptămâni în această nouă calitate, pentru a avea o panglică belgiană mai de samă. Am fost chiar azi la Externe, am vorbit cu Secretarul General Ghica. Mi-a arătat lista ancienităţii, eşti trecut pe ea cel d’intâi la rând, şi mi-a spus că este hotărîrea Ministrului, de a te numi peste câteva zile prim-secretar la Bruxelles, căci astăzi s’a primit definitiv demisia lui P.1). Prin urmare, în mod — ce e drept — neplăcut, înaintarea D-tale se va fi întârziat cu o lună şi jumătate peste cele prevăzute în scrisorica mea din urmă. Mie mi-a fost această întârziere tot aşa de neplăcută, ca şi D-tale (dar să ştii, că nu e altă cauză decât cerşitoria lui P. 2), aşa de neplăcută, încât nu aveam curajul să-ţi scriu până când nu voiu afla ceva pozitiv. Am aflat, şi e bine. întârzierea a şi trecut. Lucrul se face 1 Minunata D-tale poezie «sunt culcate romaniţe 1». Aşa de frumos-antic-sensuală, cu benghiul ei cu tot. Asta într’un fel, şi Parthenonul într’alt fel sunt efectul cel mare ce ţi l-au făcut cele două priviri adânci în lumea antică, din Roma şi din Atena, şi iacă la ce a fost bună greaoa strămutare vremelnică în căldura Atticei. Dar în definitiv, ce e mai bine: să răneşti scoica pentru a avea mărgăritarul? sau să te lipseşti de mărgăritar, dar să fii lipsit şi de rănire ? După ce a trecut rana, e bun mărgăritarul. Dar contra «Glyceriei» alăturatele observări generale. * * 8) Complimente Doamnei şi cea mai prietenească strângere de mână D-tale. T. M. Noi vom fi la Paris, pe vr’o 3—5 zile, pe la 14/26 Iulie. E posi- bilă o repezire de la Bruxelles? Şi Dragomirescu şi Negulescu sunt la Paris. (urmează) Pentru note Şl textul întocmai EMANOIL BUCUŢĂ *) S’a prescurtat numele. *) S’a prescurtat numele. 8) «Alăturatele observări * nu s’au păstrat. 42' CARAGIALE ŞI POEZIA I. L. Caragiale a scris şi a publicat versuri dela debuturile sale şi până către sfârşitul vieţii, încă din timpul ostenelilor sale anonime, pe vremea când lucra în gazetărie ca obscur corector, girant responsabil sau secretar de redacţie, spre a se întreţine în Bucureşti, susţinându-şi totodată pe mama şi pe sora sa, nutrea ambiţia unei notorietăţi literare. Prima publicaţie în care îl putem identifica este «Ghimpele», de sub conducerea lui G. Dem. Teodorescu (Ghedem), în 1874. Despre colaborarea sa la acest periodic umoristic, de nuanţă liberală, avem două mărturii ale lui Macedonski. întâi sub pseudonimul Sallustiu, în «Liga Ortodoxă», I, 3, 3.XI 1896, organ scos anume pentru a susţine pe Mitropolitul Ghenadie, caterisit, servindu-i însă şi ca monitor literar, în con- tinuarea « Literatorului», i-a consacrat un articol duşmănos, in- titulat «I. L. Caragiali şi opera lui». Aci se poate citi: « Neajutat de nimeni se insinuă la Ghimpele...».A doua oară, Macedonski iscăleşte Luciliu cu pseudominul său redacţional dela «Literatorul» în « Forţa morală », revista săptămânală scoasă pentru a susţine cam- pania calomnioasă a lui Caion.De astădată, ceva mai precis, dă şi data: «La Ghimpele, în 1875, batjocoreşte pe conservatori cu vocabularul său surugiesc («Forţa morală», II, 10, 6 Ianuarie 1902)»... Cum în aceeaşi vreme se întâlneşte şi scrisul lui Ma- cedonski la Ghimpele, putem să ne încredem în memoria sa, cel puţin referitor la colaborarea lui Caragiale, dacă nu şi cu privire la calificativele sale excesive. Intr’adevăr Caragiale scria la Ghim- pele cu semnătura contrasă Car., cronice, cronice fantastice, sonete şi epigrame (1874—1876). Ba chiar i se pot atribui două sau CARAGIALE ŞI POEZIA 661 trei articole din 1876, semnate Palicar, In cadrul acestei cer- cetări nu ne interesează cronicele sale în proză. Reţinem deocam- dată primele sale producţii în versuri. « Sonet unui cavaler de industriă » (2 Iunie 1874), datează cu câteva luni înainte de întinsa poemă « Versuri » apărută în Revista contimporană (anul II, seme- strul II, Nr. 10, 1874, reprodusă în volumul de «Versuri», îngrijit de d. Barbu Lăzăreanu şi republicată de d. N. Iorga în revista noastră dela 1 Aprilie 1934, după o semnalare a unei cer- cetătoare italiene). N Sonetul are o înfăţişare grafică liberă încadrând trei catrene, — dintre care primele două au rimele regulate, — între două versuri de « leit-motiv ». II reproducem cu titlu de curiozitate: Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere I Prea bine ţi-au zis unii Coţcar Coţcarovici; Figura ta, ce ’nspiră disgust şi desplăcere, Impertinentă, vilă, tot palme par’că cere: Cum dracul fruntea ’n lume cutezi să mai rădici ? Vestitele ’ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere. De când, ca părăsiţii, te-ai pripăşit p’aici, Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici, Cum fug toţi d’ale teale cuvinte deletere ? In loc să ’ţi vezi ruşinea, stigmatisat cum eşti, Şi, dându-te căinţei să plângi şi, de durere, Să ’ţi dai în pept cu pumnul, ai cutezat, misere, P’o plată de nimica, să ’njuri pe cei oneşti... Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere ! « Calendarul Ghimpelui» pe anul 1875, reproduce două epi- grame semnate Car, apărute fără semnătură în Ghimpele de la 19 Mai 1874. UNUI AMIC ÎNECAT IN DATORII Eşti mâncat de cămătari, Cum e lemnul vechi de cari Şi ţeara de prinţi coţcari I... 66a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE UNUI POETASTRU — Tânărul X... are darul D’a scrie ’n poesie. — Dear.. . carte ceva ştie ?. .. — A ’nvăţat abecedarul! Epigramele sunt mai slabe decât însuşi «sonetul», care are măcar oarecare vehemenţă. Mai valoros este « Sonet contimpuranilor mei» («Ghimpele», 20 Iunie 1876), care aminteşte tema din « Epigonii» lui Eminescu. Fără de graiuri gure şi ochi făr ’de priviri, Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! ce este Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri I Aşa ne pomenirăm, d’o-dată, fără veste, Trecând p’aci, prin jocul capricioasei firi. Bizar 1 Fiinţe fără fiinţă, trecem peste Pocitul vis al unei smintite ’nchipuiri! In vreme de ’njosire, în tină şi din tină, Ne căpătarăm locul l’a soarelui lumină; Zadarnic ne născurăm şi făr’ să trebuim! Pă semne-aşa ne scrise pustia de ursită: Pă-cum ne fuse vremea meschină ş’umilită, Meschini şi mediocri să fim şi să murim I Dacă mai lungul poem « Versuri » din « Revista contimporană », prevăzut cu oarecare suflu şi străbătut de duhul romantic al re- voltei, nu ar constitui semnul unei vocaţii lirice, acest sonet, de mai puternică simţire şi de expresie uneori lapidară, arată un sensibil progres. Caragiale nu a stăruit însă în această direcţie, îndreptându-se către literatura dramatică, în care şi-a descoperit adevărata sa vocaţie. Cronicele din Ghimpele, prin ascuţimea lor, anunţă pe autorul satiric. Ultima producţie versificată, după în- cetarea colaborării sale la Ghimpele, este sprintena cronică rimată «Pohod la şosea» (în Claponul, Nr. 2, 1877, precum şi în micul calendar al Claponului, 1878), în care surprinde aspectele străzii, în timpul trecerii Ruşilor prin Bucureşti. Până la Moftul român CARAGIALE ŞI POEZIA 663 (prima serie, 1893), Caragiale nu va mai publica, timp de şaispre- zece ani, nici un fel de poezie. Faptul este semnificativ şi ne în- deamnă să examinăm care sunt pricinele determinante ale unei atât de prelungite întreruperi. Considerând pe de altă parte că genul pe care-1 va aborda la Moftul român, va fi parodia, putem socoti încheiate ambiţiile unei produceri lirice originale. Ches- tiunea deci se lămureşte şi comportă un răspuns categoric. Cara- giale şi-a dat seama că nu trebue să persiste într’un gen care cere o vocaţie neîndoielnică. Prin naştere şi creştere actoricească, dobândise un caracter îndreptat în afară. Nu iubea nici natura, nici singurătatea, care favorizează stările lirice, interioare. Era făcut din plămada acelor oameni care simt nevoia poruncitoare de a ieşi din eul lor, chinuit de nelinişti. Din poema Versuri şi din Sonet către contimpurani, reiese că I. L. Caragiale a trecut printr’o perioadă de criză morală, vecină disperării romantice. Şi-a revenit însă repede din primejdia care-1 ameninţa, refugiindu-se în tovărăşia zgomotoasă a semenilor. Părăsind pentru totdeauna solilocviul liric, a ştiut să combată cu eficacitate înclinările sale depresive. Scriitorul, de structură realistă şi satirică, şi-a aţintit- ascuţimea intuitivă asupra fenome- nalităţii sociale: gesturile, vorbele şi purtările oamenilor. Când nu mai lucra, cu priviri sfredelitoare, demonul observaţiei, se cheltuia puterea neostenită a improvizaţiei verbale, fără alegerea auditorului. Iar dispoziţia spre reculegere, se canaliza în direcţia artistică a prelucrării scrisului. In acest fel, împărţindu-şi timpul, oricât de inegal, între adunarea materialului său de observaţie şi fixarea acestuia în scris, Caragiale a ucis în faşe disponibili- tăţile sale morale, care, la vârsta hotărîtoare, şi în anumite momente de cultură, determină o orientare lirică. Fireşte, lirica noastră nu a pierdut, prin noua îndreptare a lui Caragiale, un poet chemat. Imboldul creaţiei personale în versuri a fost la dânsul mult mai slab decât acela imitativ. Intr’adevăr, revenind la vers, după o absenţă de aproape douăzeci de ani, maturizat sub raportul experienţei omeneşti şi artistice, autorul comediilor şi al Năpastei n’a manifestat în poeziile sale nici o ambiţie crea- toare, punând versul în serviciul anecdotei, al chestiunilor per- sonale şi al polemicei literare. De altfel, singura sa poezie semnată I. L. Caragiale este «Versuri» din «Revista Contimporană». 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Celelalte apar fără semnătură, sau iscălite «Ion», «Luca», ori cu iniţiala I. sau L. E aşadar o producţie pe care nu şi-o re- vendică. Caragiale s’a arătat, în versuri; lipsit de originalitate şi de putere. N’a putut, prin alte cuvinte, să transpună în vers vigoarea sa de poet comic. In poeziile din Moftul român nu recunoaştem forţa de ca- racterizare, care a dat viată comediilor sale. Marele său talent satiric îşi arată un revers minor în producţia versificată. Tot odată, cercetarea unora din aceste poezii, îndreptate împotriva şcoalei macedonskiene, pune în lumină mai puţin caducitatea acesteia, decât opacitatea parodistului faţă de fenomenul liric. După o îndelungată activitate poetică, Al. Macedonski aderă la simbolis- mul francez. Pentru prima oară îşi subintitulează două din pro- ducerile sale {Literatorul, XI, Nr. 2, August, 1890), «poezie sym- bolistă — instrumentalistă», adăogând la sfârşitul ultimei, un « comentariu ». După o întrerupere de doi ani, revista reapare şi face loc unui fel de manifest, « Poesia viitorului», în care Mace- donski explică simbolismul şi instrumentalismul (« Literatorul», 15 Iulie 1892). Noua orientare a Literatorului, aţâţă verva lui Caragiale într’un şir de pastişe. Intr’una din ele, efectul e căutat prin congestia epitetelor (« Cameleon-femee », « sonet decadent, simbolist-vizual- colorist», cu însemnarea: «In 14 versuri, 32 de noţiuni simbo- liste, dintre care 9 pur vizuale, iar 23 propriu zis coloriste şi dintre acestea 21 simple şi 2 compuse»), dar parodia cade alături de obiect, nesituându-se pe terenul propriu al esteticei instrumen- taliste. Tot astfel celelalte parodii, prin folosirea poantei anec- dotice, care era eliminată de simbolişti, vădesc superficialitatea. Condiţia esenţială a pastişei este însuşirea procedeelor caracte- ristice unui poet sau unei şcoli literare, şi reducerea lor la ab- surd prin îngroşarea notei specifice. Caragiale nu şi-a asimilat în prealabil secretul instrumentalismului, care este de natură fonică: aliteraţii, alternări de vocale sau de grupuri de sunete, având ca scop unitatea melodică a versului şi simfonizarea ver- surilor după legi proprii.In sfârşit, subtitlurile «pastel simbolist- darwinist», «simbolist-dantist», «strofe simboliste-profetiste» sau « poemă apocaliptică-simbolistă-profetistă » denotă deplasarea obiec- tivului. In pastişe ca «Excelsior» şi «Sonet», socialismul este CARAGIALE ŞI POEZIA 665 combătut odată cu macedonskismul, slăbind eficacitatea atacului. (Un articol împotriva idealului social în artă, dar nesusţinut, în Epoca literară, I, 10, 17 Iunie 1896: Cronica. Pomada fermecată.) In prima serie a « Moftului român », de altfel, cele mai reuşite bucăţi ca Ion prostul, Suveran ţi curtezan, satiră democrată, sau Amiază maură, gratuit denumită simbolistă-orientală, sunt anec- dotice şi nu au nimic de-aface cu simbolismul. In anecdotă aşa dar, Caragiale şi-a aplicat mai fericit iscusinţa de versificator corect, decât în parodierea simbolismului a cărui instrumentaţie nu şi-a putut-o însuşi. Din punct de vedere tehnic, pastişele simboliste ale lui Anton Bacalbaşa, primul redactor al « Moftului român », arată o mai vioaie surprindere a procedeelor de şcoală. In colaborare cu umoristul D. Teleor, Caragiale a dat pe tema «Prea sărac», o modestă improvizare (Epoca, 11 Decem- vrie 1896). Seria a doua a Moftului român (1901) conţine «Ab irato », sonet parnasian, reprodus după «Epoca literară», I, 4, 6 Mai 1896, un instantaneu de două catrene «Mauvaise humeur» şi o lungă poemă, Amicului meu Gion, în care Caragiale îşi varsă focul împotriva lui D. Sturdza, care-1 respinsese dela premiul academic şi îl redusese din buget. Cu toată verva pusă la con- tribuţie cu acest prilej, socotim mult mai reuşită o altă piesă vin- dicativă, îndreptată contra lui B. P. Hasdeu, în Moftul român, I, 10, 1893. Poezia este intitulată Magnum Mophtologicum. Imi- tând introducerea de basm a Luceafărului şi ritmul respectiv al poemei, autorul dă un specimen foarte reuşit al echivocului pi- părat. Aşa s’a răzbunat Caragiale, ca om de spirit, pe academi- cianul care a combătut premierea Comediilor sale. Impăcându-se apoi cu Hasdeu, care a aderat la sărbătorirea jubileului său de 25 de ani de activitate literară, autorul lui Magnum Mophtolo- gicum a renunţat să-şi reproducă excelenta bucată în « Calendarul Moftului român» din 1902. Seria a doua a Moftului român conţine şi un duel epigramistic cu D. Teleor. Caragiale nu a excelat în acest gen, corupându-1 cu calambururi. Cea mai cunoscută epigramă a sa e făcută cu procedeul descompunerii cuvântului, ca în jocurile de inteli- genţă. 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE UNUI CLUBMAN La cărţi, c’un as eşti asasin, Cu spada ’n luptă spadasin; Dar fără spadă, fără as Tu singur spune—ce-ai rămas? (.Moftul român, II, 13, 24 Iunie 1901). întorsătura de spirit, asociativă, propriu zis epigramatică, i-a ipsit lui Caragiale, care avea mai multă dexteritate în calambur, adică în asociere şi disociere de sunete. Caragiale s’a folosit de ritmul poeziei populare într’o mai lungă improvizare, Sfînt-Ion, Baladă haiducească, în care a po- vestit pare-se o păţanie reală, după un chef cu urmări care l-ar fi dus pentru câteva ceasuri în beciurile prefecturii de poliţie. A tras din această poezie o cărticică format quasi-fotografic de 6/9 cm., cu data conceperii 1890 şi indicaţia apariţiei Joi, 27 Februarie 1897, în atelierele tipografiei Epoca. Urmărind cronologic producţia de versuri carageliene, anul răscoalelor ţărăneşti ne duce la faimoasele fabule. Ele au apărut în Convorbiri critice, de sub conducerea d-lui M. DragomireScu, nesemnate, apoi sub semnătura uh mare anonim şi cu specificarea transparentă că se datoresc celui mai mare scriitor român în viată. > D. M. Dragomirescu şi unii elevi ai d-sale le consideră capodopere ale genului. Fără să împărtăşim această judecată, recunoaştem unora din ele preţul conciziunii. Vom distinge aşa dar între « Mic şi mare », « Boul şi viţelul » şi « Temelia », pe de o parte, bucăţi de mai puţină valoare şi « Duel», « Bietul Ion » şi « Mângâiere », care sunt mai bune. Intr’adevăr, nu trebue exagerată însemnătatea piesei «Boul şi viţelul», variantă ingenioasă a fabulei lui Grigore Alexandrescu şi mai ales valoarea strict didactică a celorlalte două, « Temelia » şi « Mic şi mare ». In schimb, fabula « Duel», deşi inspirată liber după bucata lui Ranetti «Plugul şi tunul», este superioară modelului, prin aceea că are un desnodământ realist, care contrazice condiţiile şcolăreşti ale moralei. CARAGIALE ŞI POEZIA 667 De o extremă concisie epigramatică e « Mângâiere », care sub- liniază politica guvernanţilor, de a căuta instigatori, în loc de a cerceta cauzalitatea socială a răscoalelor. Psihologia ţăranului este bine surprinsă în «Bietul Ion». Aceste trei fabule, închid în ele o înţelepciune practieă, ale cărei concluzii dezamăgite depăşesc tradiţia didactică a speciei. Din ciclul poeziilor apărute în « Convorbiri critice >), epigrama prea dezvoltată « Savant» e încă o dovadă de puţina aptitudine a lui Caragiale pentru acest gen. Dimpotrivă, micul apolog «Tal- mud », răspuns unui publicist ieşan dela «Opinia », care-1 acu- zase de improductivitate, este o excelentă ilustrare a migalei ar- tistice carageliene, şi prin aceasta, destinată să rămână. Alte două mici poezii din « Convorbiri critice » publicate sub pseudonimul Piccolino sunt nereprezentative. Acţiunea lui Take Ionescu («fiul lui Belzebut») şi ura contra fruntaşilor conservatori («ciocoi») i-au mai inspirat lui Caragiale pretenţioasa « Litania pentru sfârşitul lumii» şi o piesă didactică « Semnul », apărute aproape simultan în ziarele Opinia dela Iaşi şi Ordinea dela Bucureşti (Februarie 1908). Poeziile pe care editorul «Versurilor» le-a adunat sub ru- brica « Parodiile din Epoca literară 1896 » au apărut în realitate în foiletonul «Universului» dela 3 Aprilie 1909. Pastişând de astădată pe Bolintineanu, Alecsandri, Coşbuc şi Eminescu, Ca- ragiale s’a arătat mult mai bun imitator decât în pastişele sim- boliste. In special parodierea lui Bolintineanu vădeşte asimilarea desăvârşită a ritmului mecanic, caracteristic acestuia (să se adaoge şi «Paşa din Silistra », desăvârşită pastişe, dictată în 25 minute lui Iosif, ca o demonstraţie a uşurinţei cu care lucra Bolintineanu, în Luceafărul, XI, 14, 1 Aprilie 1912). Ultima ieşire a lui Caragiale în contra poeziei moderniste s’a produs într’un alt foileton al «Universului», dela 27 Februarie 1909, Poeme în proză. Adversarul modernismului precede pastişele sale cu această introducere: « . . .Stadiul actual al evoluţiunii literaturilor naţiunilor civi- lizate este caracterizat prin pornirea, nu ! prin şcoala, nu ! prin biserica, daca ne putem exprima astfel, simbolisto - mistico- enigmatico - chintesentistă, Pontifex Maximus Mauritius Maeter- linckus. 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Doritor de a fi omul stadiului actual, depun aci, ca umil prinos la biserica maeterlinckă, câteva poeme în proză... ». înainte de a prezent^ aceste poeme adaogă câteva rânduri fără duh, spre a arăta că această literatură beneficiază de impunitate. « Literatura. — Sat. Opinia publică, critica ? — Câini ? nici gând... Scrii. Umbli slobod... Ba bine că nu !... Ciomag nu-ţi trebue !... » ş. a. m. d. Ce conţin cele cinci poeme în proză, maeterlinckiene ? Prima, « Astrul amanţilor », e o mică scenă rurală de dragoste, contrariată de ivirea lunii; a doua, «Orgie antică», înfăţişează pe un poet în focul compunerii unei poeme cu acest titlu, răpus de căldura lui Cuptor, comandând o bragă; a treia, «Doina», e o pompoasă descriere în proză ritmată şi vocabular poporanist, a Carpaţilor; a patra, «Premiul», în aceeaşi proză ritmată, poves- teşte întâmplarea unei babe, care era să fie călcată de o bicicletă; ultima, « Cuminte», este o simplă anecdotă evreiască, în proză ritmată. Am redat conţinutul acestor aşa zise poeme în proză, pentru a învedera degenerarea pastişei, care nu mai are nimic comun cu modelul. încă o dată, Caragiale se lasă surprins în urile sale literare, manifestate sub haina unei pretinse parodii, care nu se mai osteneşte să se supună condiţiilor genului. Depăşit de producţia lirică a timpului său, autohtonă şi străină, Caragiale a crezut că poate compromite promovarea unor formule noi de sensibilitate artistică, printr’o vervă facilă şi inoperantă. In cuprinsul cercetării noastre despre « Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol», publicată în această revistă, am reprodus un rând de improvizări versificate, până atunci inedite, şi de specii deosebite (o pastişe a Tricolorului lui Alec- sandri, o Fabulă democratică, un răvaş de băutură în grai moldo- venesc, o improvizare inspirată de un duel între doi avocaţi ar- meni dela Focşani, transpunerea în dialect ardelean-rostogănesc a devizei de pe fântâna slujnicelor din Lipsea, o felicitare de anul nou în stil de factor poştal, la care am adăogat varianta rosto- gănească a unei poezii bacchice publicată în «Tribuna» dela Arad, Nr. 239, 23.XII.1906/5.I.1907). Caragiale se îndeletnicea aşa dar în orele sale libere cu impro- vizări nepretenţioase, pentru prieteni. In Moftul român din 1901, CARAGIALE ŞI POEZIA 669 a făcut de două ori în versuri reclama băcăniei şi bodegei prie- tenului său, d.Gh. Mateescu, actualul primar al Sinaei. Acestuia din urmă i-ar fi adresat chiar o bogată corespondenţă versificată, care s’a pierdut. Mai păstrăm dela Caragiale, în manuscris autograf, o ine- dită pastişare a poetului antidinastic N. T. Orăşanu, cu titlul: «Mare farsor, mari gogomani, Teatron politicon». Trecerea noastră în revistă a versurilor lui Caragiale se în- cheie cu o poezie ocazională, inedită. îndemnat de prietenii săi să vină dela Berlin pentru a asista la sărbătorirea sa cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Ca- ragiale refuză sub pretext de boală. In noaptea de 29 Ianuarie 1912, a aniversării sale, compune pe tema parabolei fiului ri- sipitor, această « Fabulă », care are valoarea unui document con- fesional. FABULĂ Lui A. Vlahuţă A fost odată un băiat, O secătură, un stricat. . . Fraţi, mamă, îl nesocoteau, Şi mici şi mari îl huiduiau Ba, uneori, îl şi băteau. O vieaţă l-au tot umilit Pân’ ce stricatul horopsit Din casa măsii a fugit. . . Intr'un târziu şi-au amintit De-acel copil neprocopsit, De-acel bun-de-nimic, de-acel Fugar pribeag, de-acel mişel, Şi milă le-a venit de el... La ziua lui l-au cam iertat, Acasă, veseli, l-au chemat Şi cu dulceţi l-au îndopat. .. Pân’ ce stomachul şi-a stricat MORALA După prea amară vieaţă Nu fii lacom la dulceaţă. 30 Ianuarie st. v., igiz. dis de dimineaţă. 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In aceste versuri aproape impersonalizate, se ascunde tâlcul patetic al înstrăinării sale. Autorul va fi fost emoţionat în noaptea de veghe a compunerii, dar nu şi-a putut fixa sentimentul în accente mişcătoare. ' # # # Cu excepţia onorabilă a unor fabule şi a câtorva pastişe bolin- tiniene, versurile lui Caragiale nu prezintă un interes deosebit. Eroarea lui Caragiale este de a fi crezut că poezia este adap- tarea prozei la ritm şi rimă. înţelegând lirismul sub unghiul oca- zionalului mărunt, marele prozator a ignorat rosturile poeziei adevărate. însuşi fiul său Luca Ion Caragiale, prea curând dis- părut şi care a fost prevăzut cu un real temperament de poet liric, fantastic şi graţios, a cunoscut inconformismul liric al părin- telui său. In preţioasele sale « Amintiri despre Caragiale» (Ideea euro- peană, I, Nr. 29—30, 4—11 Ianuarie 1920), a scris răspicat: «Una din antipatiile lui Caragiale era de sigur poezia lirică». Tot dela el deţinem că I. L. Caragiale « evita să vorbească despre opera poetului» Eminescu şi că, din toată poezia românească prefera baladele lui Coşbuc I Amănuntul e caracterizant. Au toiul «Comediilor » şi al «Momentelor » nu avea nici o aderenţă la fenomenul liric, în esenţa sa, interior. Cum se explică totuşi sen- sibilitatea sa muzicală şi cultul pe care-1 închina lui Beethoven ? Muzica avea exclusiv darul să-i răscolească firea, să-i descue izvoarele ferecate ale sensibilităţii. Poate că, încă din 1876, după « Sonet contimpuranilor mei», printr’un act de voinţă, punând capăt unei cariere lirice posibile, rupsese vraja care i-a stăpânit tinereţea. Este o simplă ipoteză de domeniul vieţii morale, ca să nu adoptăm explicarea cea mai comodă: incompatibilitatea fun- ciară între spiritul satiric şi sensibilitatea lirică. Izvoare: I. L. Caragiale, Versuri, culese şi adnotate de Barbu Lăzăreanu, Bucureşti, 1922, «Viaţa Românească»; Sfînt Ion, baladă haiducească, Bu- cureşti, tip. Epoca, 1897, fără indicaţie de autor; Moftul Român, 1893 şi 1901, seria I şi II; Şerban Cioculescu: Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II »; periodicele: Ghimpele, Opinia (Iaşi), Tribuna (Arad), Luceafărul; Mare farsor, Mari gogomani, Teatron politikon, N. T. Orăşanu şi «Fabulă» lui Al. Vlahuţă, inedite, in manuscris autograf. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI DESPRE « AUTENTICITATE » Frumuseţea titlurilor stă în lapidaritate. Cum însă numai cu- vintele abstracte sunt prin firea lor rezumative şi deci lapidare, pentru cronica aceasta mi s’a prezentat dintr’odată ca titlu: «ideea de autenticitate ». Dar sfârşitul celor ce urmează va arăta că îm- preunarea cuvintelor de « idee » şi « autenticitate » este cu nepu- tinţă de realizat, deoarece înţelesul curent al cuvântului «idee », abstract şi generic, se respinge cu acela al « autenticităţii», înţeles concret şi particular acesta. încât, nemulţumindu-mă cu o lapi- daritate numai formală, am preferat urîţenia acestui «despre autenticitate», adică despre preocuparea scriitorilor moderni de a fi autentici, de a realiza tensiunea vieţii celei vii, ca să zic aşa, dar şi despre sforţarea critică de a recunoaşte în opere pulsaţia vie şi de a transforma intuirea autenticităţii în criteriu al jude- căţii literare. In publicistica noastră militantă, cu alte cuvinte în acea pu- blicistică a vremii care prin stăruinţă ostensibilă şi oarecare pa- radă, dacă nu scandal, umple un deceniu sau două cu o anume atmosferă, un grup de tineri, azi scriitori formaţi, au pus în cir- culaţia anilor 1925—35 o serie de noi concepte. Să zicem con- cepte, deşi orientarea acestor scriitori se îndreaptă în contra con- ceptelor, în contra mortificării vieţii prin mijlocirea inteligenţei, în contra rezultatelor logice şi rezumative ale unei existenţe ome- neşti. Foile noastre literare lărmuiau la un moment dat ca de o gălăgie de şcolari nesupraveghiaţi, din care se puteau distinge vorbele: « trăire », « experienţialism », « valoare existenţială », «asceză» «mântuire», etc.... In numele unor asemenea lozinci de viaţă proprie, s’a înjghebat repede o formaţiune de luptă, un fel de unitate de şoc, numită «generaţie». Mişcarea manifesta veleităţi de organizare şi atrupamente tactice luau naştere, deşi cultul sensibilităţii personale sau experienţei proprii parcă nu tocmai la astfel de adiţionări trebuia să ducă. Dar oricum ar fi, starea de spirit a deceniului amintit a fost răscolită de fermentul vitalis- mului şi chiar azi câte o publicaţie dacă mai vociferează în 672 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numele « generaţiei », operele unui Mircea Eliade justifică tămbă- lăul de mai acum vreo câţiva ani. Ideile însă au o istorie, care în cele din urmă se limpezeşte dela sine. Şi în această perspec- tivă, la originea micului iureş «trăirist» găsim activitatea unui scriitor poate rău înţeles câteodată de «generaţie», dar scriitor puternic, personal şi generos. Este vorba de d. Camil Petrescu, care ia o categorică atitudine, cele mai adeseori polemică, îm- potriva «poziţiilor» citate. Principiul noii formulări de viaţă indi- viduală este «autenticitatea», care la d. Camil Petrescu serveşte de nucleu unei întregi concepţii. Lucrul devine evident la simpla citire a volumului de eseuri Teze ţi Antiteze. Dela articolul de aparenţă jurnalistică şi până la studiul literar, totul în acest volum porneşte dintr’o concepţie unitară, dintr’un sistem de gândire colorat de o sensibilitate intensă, se ramifică, după cum vom vedea, în direcţiile cele mai neaşteptate, trun- chiul ideii de autenticitate alcătuind în sfârşit «arborele valen- ţelor lui active ». Să încercăm aşa dar a lua cunoştinţă de substanţa acestei cărţi, mai înainte de a ne opri şi lămuri asupra semnificaţiei critice a autenticităţii. încercarea este plină de dificultăţi, deoarece d. Camil Petrescu, pentru un motiv sau altul, s’a oprit a-şi da în vileag doctrina tutelară în toată întinderea şi complicaţia ei de principii. Cu toate acestea, convingerile teoretice ale d-lui Camil Petrescu, dacă rămân încă neîmpreunate de autor în jocul lu- minos al theoriei, pot fi deduse din modul cum judecă d-sa rea- lităţile literare, critice, filozofice, sociale şi politice, pot fi adică recunoscute după indicaţiile exterioare, ca torentele subterane după vuiet. Punctul de plecare al gândirii d-lui Camil Petrescu este berg- sonist, iar dezvoltările — husserliene. Manifestările inteligenţei noastre au ca obiect al cercetării filozofice devenirile vieţii. Ceea ce prin natura sa este curgător, nu poate fi cunoscut ca realitate statică, fără a se aduce prin aceasta un grav prejudiciu naturii sale. Fenomenul viaţă cere din partea inteligenţei cercetătoare, respectul procesivităţii ei. Dintr’un astfel de punct de vedere rezultă aruncarea la coş a tuturor ustensilelor abstracte ale inve- stigaţiei filozofice, renunţarea la arsenalul de idei generale, pără- sirea cugetării categoriale şi deci opţiunea sensibilă pentru con- cret, singurul mod de cunoaştere efectivă cu putinţă. Dela « filo- zofia concretului» porneşte d. Camil Petrescu, filozofia care se mulţumeşte să câştige în adâncime ceea ce la cea dintâi privire pare a pierde în întindere. De altfel întreaga cultură modernă se înfăţişează autorului ca fiind o multiplă manifestare a intere- sului pentru concret. DESPRE • AUTENTICITATE » 673 In Noua Structură, studiul cu care se deschide volumul si prin al cărui titlu trebue să înţelegem ciclul modern de cultură, găsim gruparea mai tuturor direcţiilor spiritului modern în jurul tendinţei comune de restrângere la faptul concret. Astfel în filo- zofie cunoaşterea se îndreaptă azi «spre rădăcinile şi misterele vieţii însăşi », schimbând procedarea graduală şi logică a celor vechi cu fulgurarea intuiţiei. Chiar în ştiinţa propriu zisă, fizica şi chimia modernă îşi nimicesc conceptele mecaniciste de mai înainte; postulatele implacabile îndură criza pe care le-o pro- voacă relativitatea einsteiniană şi «mecanica ondulatorie ». Bio- logia, sub aceeaşi influenţă a ideilor vitaliste, trece la studiul « funcţiunilor ». In medicină, preocupările despre boală în genere fac loc celor despre bolnav, de unde şi vorba: « nu există boli, ci numai bolnavi ». Fiziologia modernă nu mai consideră trupul un fel de maşină; îl socoteşte organism a cărui natură se ascunde în secreţiunea glandelor interne, revelându-ni-se prin endocri- nologie. Avem azi « o problematică nouă a personalităţii >>, accentul nemai căzând pe «elemente, pe angrenarea lor subsumatorie, ci pe totalităţi, pe contururi instabile dar fulgurant funcţionale ». încât conştiinţa dispare din atenţia psihologului, pentru a i se substitui inconştientul. Poziţia centrală a d-lui Camil Petrescu se sprijineşte din toate părţile pe stâlpi surprinzători. Vreau să spun că doctrina autorului, născută din joncţiunea bergsonismului cu fenomenologia lui Husserl, se dezvoltă chiar în direcţii neaştep- tate. Intr’adevăr, în perspectiva Noii Structuri, nici politica nu rămâne nezdruncinată. Dintre mişcările de opinie publică, au- torul respinge deopotrivă marxismul ca şi fascismul sau magismul, ca reprezentând în chipuri felurite aceeaşi strivire a individua- lităţii vii, şi întrevede putinţa unui Stat noocratic, care, instaurat prin revoluţia ultimă şi nesângeroasă, va asigura «primatul spi- ritualităţii d prin exclusiva conducere a intelectualilor, aşa cum în Franţa teoretizează un Ar. Dandieu, un Em. Mounier, un Robert Aron, etc...., doctrinarii recentei mişcări «persona- liste » din 1932 (v. Despre noocraiia necesară). Rolul preponde- rent acordat intelectualilor în concepţia unui astfel de Stat să nu facă pe nimeni să apropie pe d. Camil Petrescu de Julien Benda, cum am văzut undeva. Căci frenezia raţionalistă a celui din urmă nu are nici o legătură cu neliniştea vitalistă din Teze ţi Antiteze. Cât despre literatură, ca să ajungem şi la chestiunea care for- mează obiectul cronicei de faţă, artiştii moderni, sub puterea exemplului Proust, au făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat le-a trecut prin conştiinţă, jurnal de experienţe proprii, literatură subiectivă, spovedanie intimă, care nu ia în seamă regula clasicistă a «caracterelor», acestea necuprinzând iz 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atât putere de imaginaţie în alcătuirea lor, cât raţionamente de- ductive; roman cu un singur personaj, autobiografie necesară, prin care ni se poate reda în chip exclusiv procesivitatea vieţii. Orientarea vitalistă a spiritului modern formează pecetea tim- pului nostru. Sau, cum spune d. Camil Petrescu: «Disolvarea noţiunilor solide, instalarea ipoteticului mobil, reorientarea aten- ţiei asupra actului originar, promovarea fluidului, a devenirii... » sunt tot atâtea caractere ale epocii. Iar d. Camil Petrescu socoate necesar sincronismul cultural. încât, literatura sa se însumează noului ciclu de cultură prin temperatura ei unică, prin creşterea din faptul arzător al vieţii, prin « autenticitatea » stărilor de con- ştiinţă exprimate, ca şi prin refuzul consecutiv de a se opri asu- pra vre-unei « intrigi » cu « caractere », « moment culminant » şi « desnodământ». Dar contactul cu autenticitatea realităţii concrete nu este la d. Camil Petrescu numai sorgintea literaturii sale; este chiar principiu de valorificare critică a oricărei lucrări literare. Roma- nul ca şi poezia trebuesc deci să fie judecate în ele însele, feno- menologic şi substanţialist, fără digresiuni psihologiste, istorice sau de orice altă natură. De altfel criteriul autenticităţii capătă în Teze şi Antiteze o aplicare imediată. Astfel despre Amintirile Colonelului Lâcusteanu, criticul-fenomenolog observă: « Personajul are toate arterele prinse în concret, e voluntar ca viaţa însăşi în impulsiunile ei. .. şi sub aspectul acesta, valoarea acestor amintiri este neobişnuită. E o sinceritate egoistă, neconştientă despre felul ei, nu construită din afară, ea creşte din celulele ei proprii dezvoltate. Evoluate.» Modalitatea şi tehnica romanului poliţist sunt respinse pentru lipsa de aderenţă cu viaţa, iar Panait Istrati este considerat pe baza faptului de a fi integrat literaturii mondiale «o parte din experienţa milenară a simţirii româneşti». Acum, după ce am văzut că Teze şi Antiteze cuprind un fel de sistematică a concretului, o paradoxală sistematizare a ceea ce ar trebui să pară nesistematizabil, «principiul director» al d-lui Camil Petrescu ne apare limpede: este acea «autenticitate» care îi este atât de organică, încât stă la baza întregii sale acti- vităţi şi care fără îndoială a dus la naşterea « generaţiei». Aşa dar ultimul deceniu de atmosferă literară, de răfuieli tine- reşti cu bătrânii, de publicistică tinerească, puerilă câteodată, dar totdeauna interesantă şi, cu d. Mircea Eliade, chiar fecundă, este azi «întors » cum am spune de formularea substanţialistă a d-lui Camil Petrescu. VLADIMIR STREINU CRONICI ENGLEZE : HOUSMAN ŞI CHESTERTON 675 CRONICI ENGLEZE: HOUSMAN ŞI CHESTERTON Literatura de dincolo de Canalul Mânecii a înregistrat vara aceasta două mari dispariţii. Au părăsit-o, pentru cele de veci, marele poet care răspundea la numele de Alfred Edward Housman, iar, la o lună după acesta i-a fost fulgerător smuls, la vârsta numai de 62 de ani, unul din cei trei sau patru mari prozatori englezi, catolicul militant, po- pularul Gilbert Keith Chesterton. Doi mari paradoxali, specimene ale literaturii engleze con- temporane de o originalitate mergând până la excentricitate. Alfred Edward Housman ! Cine ştie că acest nume aparţinea unui moşneguţ de 77 de ani, care, cu paşi mărunţi, sclivisit şi pedant, străbătea săptămânal aleele Colegiului Trinităţii din Cambridge, spre cursul lui de Latină ? Şi că acest profesor, eru- dit şi fastidios, straniu şi distant, pe lângă un mare voluptuos al singurătăţii (mai intim cu Meleager şi ceilalţi poeţi ai Anto- logiei Greceşti, decât cu colegii sau studenţii săi) ascundea sub jacheta lui impopulară, pe acela care a influenţat mai mult ca oricare altul poezia engleză a vremii sale, — şi aceasta, nu cu cine ştie ce rime noi sau tomuri laborioase, ci cu o plachetă de şaizeci şi şease de balade şi cântece (fiecare cam de câte trei, patru catrene) care apăreau la 1896, sub titlul neobişnuit de A Shropshire Lad (Flăcăul din Shropshire, adică din ţinutul său natal). După Flăcăul din Shropshire, A. E. Housman ne-a mai dat o plachetă, tot aşa de puţin ostentativă, de Ultime Poeme (Last Poems), care împreună cu cele dintâi — şi unele nu chiar aşa de izbutite — abia dacă împlinesc un volum. Acest volum însă cuprinde, alături de poemele lui Thomas Hardy, printre lucrurile cele mai tari ce s’au scris în poezia en- gleză actuală până la Hopkins sau Lawrence, şi dincolo de aceşti cinici şi pesimişti, rămâne un nou punct de plecare pentru poezia aşa numită Georgiană. Ce este A Shropshire Lad? E un mănunchi, cum am spus, de balade, de factură poporană, dar de o rară originalitate, în care, cu reminiscenţe din ţinutul său natal, şi cu sumedenie de nume proprii legate de locuri şi persoane trăite, autorul cântă întâmplări din preajma morţii. E vorba în acest cântec de flăcăi şi fete de ţară, iubiri violente, beţii, omoruri şi spânzurători, care revin cu o monotonie de rebeb, a cărui singură coardă e la poet: coarda morţii. Regina de aer şi beznă începe să strige şi chiuie: O, tinere ucigător, Ca mâne nici tu nu mai eşti. 43* 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iată, dacă vreţi, refrenul întregii poezii a lui Housman, dar pe care, aşa de monocord cum e în fond, dânsul îl variază în accente desnădăjduite, cu virtuozitatea elementară a ţipătului. După ce am străbătut cu degete imaginare mătăniile acestea de agată neagră, lumea lui Housman ne lasă pe retină o singură viziune: viziunea unui fel de bâlci de ţară, mânat parcă din scrân- ciob în scrânciob, din şanţ în şanţ, din spânzurătoare în spânzu- rătoare, de spectrul carnavalesc al morţii, — o singură idee ne stăpâneşte: ideea pe care poetul însuşi ne-o redă, când se în- treabă, nu fără rânjet: « Ce brută, ce nemernic, a mai făcut şi lumea asta ! ». Uneori Meleager — după cum s’a remarcat — sau alt poet al Antologiei Greceşti iese din mormântul sonor al veacurilor şi dă poetului modern ecouri şi mai din adânc, ca în balada: Mi-e inima plină de păreri de rău (With rtie my heart is laden). Dar pretutindeni, obsesia tragică a efemerului, gândul că viaţa e numai un joc succint al morţii, gând care dă şi poemelor sale un accent de sugrumare, în orice'caz o respiraţie scurtă, o palpitaţie accelerată, şi mai ales acea frăgezime de «floare stri- vită » din fraza criticului Richard Rees. înseamnă că pesimismul lui Housman nu-i obsesie alegorică şi dipsomană ca la James Thomson, autorul Cetăţii Nopţii Groaznice (The city of dreadful night), nici — ca la Hardy — un sistem filozofic inspirat de Scho- penhauer şi chinuit de ideea «întâmplării Oarbe » (Crass Casualty), nici o reacţie de hipersensualitate ca la D. H. Lawrence; ci: un sens absolut al morţii, un comerţ ilicit, dar absolut, un comerţ barbar cu « Neagra Curtezană ». Şi e tocmai ceea ce dă suferinţei sale autenticitate, şi face din cântecele sale, simple dar de o inegalabilă artă a neaştepta- tului, o imensă poezie, a cărei virtute cardinală e:«ce sel de la force, l’amertume », de care ne vorbea odată uitatul Sainte-Beuve. E ceea ce i-a asigurat şi rolul revoluţionar — de care pome- neam— la data apariţiei. Până la dânsul, poezia engleză gâfâia încă sub aparatul greoi al convenţionalului victorian, oricât acest aparat fusese momentan uşurat în linia pură şi simplă a Şcoalei Prerafaelite. O renovaţie începe să facă tot cam pe la 1896, aşa zisa Mişcare Estetică, ricoşe a simbolismului francez, având în dreapta pe Oscar Wilde, în stânga pe marele critic Walter Pater, iar la mijloc Clubul Vier suitorilor (Rhymers' Club) din care au ieşit poeţi ca William Butler Yeats, Lionel Johnson, John Da- vidson, Arthur Symons. Dar ca şi simbolismul francez, poezia acestora, cerebrală şi idiosincratică, rămânea o poezie de cenaclu, de aer confinat, manierată, salonardă. A trebuit să vină Flăcăul lui Housman, ca să răbufnească în aceste încăperi închise un aer tare, de ţară, şi chiar să spargă CRONICI ENGLEZE : HOUSMAN ŞI CHESTERTON 677 aceste încăperi cu cântecul lui simplu, de durere barbară, de ceartă amară cu viaţa. Curios -lucru, poezia engleză modernă a luat viaţă dintr’un poet al morţii, dintr’unul — poate — din cei mai mari poeţi uni- versali ai morţii. De ce n’a mai scris Housman după aceea ? Cancerul morţii i-a iertat inima ? Se rezolvase în el toate abcesele durerii ? Ori catedra universitară şi ştiinţa îl posedau ? Cert e că acela care-şi refugiase tinereţea în poezie a găsit de ajuns ca să-şi îngroape anii maturi şi bătrâni, sub vasta cupolă a morţii locale, care e clasicismul... Housman s’a născut poet şi a murit profesor de Latină... # # * Din moarte trecem direct în viaţă cu celălalt mare răposat englez: Gilbert Keith Chesterton. Nimic mai antipodic: Housman, mare pesimist, Chesterton, mare optimist. Lumii engleze are să-i vină greu să se obişnuiască cu ideea că pasionatul de romane poli- ţiste şi copii, iubitorul de Dumnezeu şi bere, falstaffianul, pro- lificul şi exuberantul G. K. C. (cum era numit, ca şi popularii Wells şi Shaw, cu simplele iniţiale ale numelui) nu mai e. Vreme de 40 de ani — adică de când debuta — împrăştiind rumoare, ca ziarist liberal şi până acum două, trei luni, când îşi terminase Autobiografia şi pornea cu soţia sa, cu automobilul, în Franţa, între faimoasele dineuri londoneze, la care lua parte cu marea lui poftă de mâncare şi speechurile de un haz nespus, şi Beaconsfield, locuinţa sa de ţară, unde sta toată ziua încon- jurat de copii — ai lui sau adunaţi din vecini — Chesterton a purtat, cu statura lui uriaşe, o împreunare populară de Falstaff şi Dr. Johnson. Cu eroul shakespearean avea comun faconda inepuizabilă, umerii şi pântecul de autoritate — cu care Shaw spunea spiri- tual că nu poate lupta din pricină că, dacă stă în faţa lui Ches- terton, dincolo de el, ca de la poalele unui munte, nu mai poate vedea nimic 1 Cu Dr. Samuel Johnson, petulantul critic şi mo- ralist al secolului al 18-lea, se înrudea prin imbatabilu-i spirit dia- lectic, rectitudine de judecată, bun simţ şi onestitate. In această dublă postură Chesterton a străbătut patru de- cade de literatură engleză, fecundând-o cu genialitate proteică, în jurnalism de cea mai temută vervă (The Speaker şi Daily News) ; desenări şi caricaturi; eseuri ca acelea din colecţia: In ce păcă- tueşte lumea (What’s uorong with the World) şi Nimicuri teribile (Tremendous trifles), care l-au aşezat în fruntea eseiştilor englezi; poezii de o rară savoare, ca Balada Calului Alb (The Ballad of 678 REVISTA FUNDAŢIILOR RFGALE the white Horse) ; critică şi istorie literară (cărţile despre Dickeris, favoritul său, Browning, Chaucer sau despre «Epoca Vic- toriană în Literatura engleză»; polemică necruţătoare, ca aceea din Eretici (Heretics)—unde atacă magistral pe Kipling, Wells, Bernard Shaw — sau din Săptămânalul lui G. K. (G. K. ’s Wee- kly) —scris în întregime de el însuşi; romane poliţiste şi romane alegorice, de idei, ca Omul care a fost Joi (The man who was Thurs- day), Nevinovăţia părintelui Brown (The Innocence of Father Brozvn), sau Sfera şi Crucea (The Sphere and the Cross) —unde dintr’un balon care acostează pe clopotniţa Catedralei Sfântului Paul se încinge o luptă între ştiinţă şi religie; teatru, doctrină religioasă, ca aceea închisă în cărţile despre Thoma d’Aquino şi Francisc d’Assisi, sau în Ortodoxie (Orthodoxy),—prin care cel ce fusese convertit la catolicism, de istoricul Hillaire Belloc în 1922, se integrează mişcării catolice a vremii, şi ne dă cea mai mare carte a sa, şi una din cele mai mari cărţi ale secolului. O personalitate cât de vastă şi multiplă cu greu se poate în- chide în câteva rânduri. Dar dacă vrem să facem silueta lui Ches- terton, vom spune că ceea ce reprezintă dânsul în primul rând este: restaurarea glumei în literatura engleză. Acoperită încă de praful, majusculele de idei răscoapte şi pedanteria epocii victoriane, literatura engleză avea, până la sosirea lui G. K. C., un mare cusur: uitase să râdă. Şi iată că pe peluzele ei fanate, se dă deodată tumba un Pierrot al lui Cristos, un pamfletar al crucii, un Falstaff convertit Ia strană, temător de toate cele sfinte dar şi de ipocrizie, acoperind cu râsul lui franc, zarva pretenţioasă a raţionaliştilor, făcând apologia oame- nilor din popor, a legendelor sacre şi acelui adevăr simplu şi de- finitiv care stă ascuns în lucrul mâinilor lui Dumnezeu, în minune. Tuturor cărturarilor şi filozofilor, Chesterton — virtuos al pa- radoxului — le opune fiinţa sa favorită... măgarul, asinul biblic, pe care-1 cântă dela primele sale versuri, şi-l face să spună ironic oamenilor: . Proştilor ! Am avut si eu ceasul meu, Ceasul meu grozav şi bun: Era zvon în urechile mele Şi palmi erau în calea mea. Şi, vai, cum îşi râde Chesterton de Kipling, Wells sau Ber- nard Shaw, «ereticii aceştia perfecţi, numai că falşi, complet falşi» în efortul lor steril şi pretenţios de a profetiza, de a vedea, raţional în viitor, când tot adevărul se află în trecut, în datele acestea pe care Dumnezeu le-a dictat şi omenirea le-a acceptat, de veacuri. NOTĂ DESPRE LITERATURA DRAMATICĂ 679 Omenirea nu va înainta cu o iotă — spune dânsul—oricât se va împăuna cu invenţii şi idei; raţiunea e neputincioasă în des- legarea tainelor lumii; fiindcă ea merge alături cu drumul; a pierdut sensul realităţilor eterne; şi un nebun e perfect logic, perfect raţional în lumea lui; el îţi va demonstra cu precizie ine- branlabilă că e Napoleon sau Sfânta Eulalia I Numai că logicii lui îi lipseşte ceva: a pierdut contactul cu realitatea. Raţionaliştii sunt nebuni care au pierdut contactul cu realitatea. Trebue să ne întoarcem la realitate: la acea singură realitate care e dum- nezeirea. Şi din hazul acela cu care Chesterton acoperă neputinţa raţio- nală a omului în nebuna lui pretenţie de a se ridica — în înţe- legere — deasupra lui Dumnezeu, naşte o însorită apologie a ade- vărului sfânt, a filozofiei scânteetoare, făcută paradoxal din cele mai simple şi mai adânci primate ale adevărului omenesc. E, în esenţă, filozofia Bibliei, cartea pe care Chesterton a cu- noscut-o cum puţini o cunosc; şi toată simplitatea, toată voia bună, toată bucuria pură din scrisul său e bucuria Damascului, bucuria adevărului revelat, bucuria luminii care-ţi iese în cale şi care tre- bue să fi făcut şi din apostolii de odinioară oameni foarte veseli... De aci tot sensul adânc al humorului chestertonian. Şi Wells râde, dar cu pretenţiozitatea auto-didacticului. Şi Shaw râde, dar râsul lui, ca şi al lui Voltaire, este grimasă. Şi Lawrence râde, dar din rancună si cinism. t Râsul lui Chesterton e din inimă; şi e cântec; e cântecul mis- triei medievale, atunci când, ca o ciocârlie în soare, tencuia la cer pereţii catedralelor. DRAGOŞ PROTOPOPESCU NOTĂ DESPRE LITETRATURA DRAMATICĂ Dacă cineva ar face socotelile ultimului nostru deceniu literar — ale acestui deceniu care i-a văzut debutând, manifestându-se şi ajungând la o relativă maturitate de creaţie pe scriitorii din «tânăra generaţie » — ar fi poate mirat observând rezerva lor aproape totală faţă de literatura dramatică. Mi se pare că niciodată nu s’a scris mai puţin pentru teatrul românesc decât se scrie azi. Emil Nicolau şi Haralamb Lecca reprezintă în literatura noastră dramatică un moment mai pro- ductiv decât al nostru. Şi nu cred că e o simplă întâmplare faptul că din când în când, la o distantă de cinci-sase ani, scenele bu- cureştene îl reiau pe Haralamb Lecca, jucându-i « Suprema forţă » sau « Jucătorii de cărţi». Nu e nici o simplă întâmplare, nici un 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE simplu act de pietate. Haralamb Lecca este în teatrul nostru un clasic fără voie. Ne întoarcem spre el, probabil pentru că producţia actuală nu este în stare să îndestuleze exigenţele — totuşi aşa de modeste, aşa de reduse — ale repertoriului original. Această sărăcie, pe care o marchează literatura noastră dra- matică de azi, este cu atât mai ciudată, cu cât ea corespunde unei adevărate activităţi febrile în celelalte domenii literare şi artistice. Când romanul, poezia, critica şi eseul au câştigat în ultimii zece ani o vivacitate, pe care niciodată n’au avut-o înainte, când şi sub raportul producţiei materiale (adică al numărului de cărţi tipărite — criteriu elementar, desigur, dar nu lipsit nici el de interes) şi mai ales sub raportul valorilor, fiecare din aceste ge- nuri a trăit în ultimul deceniu o perioadă de reînnoire — reînnoire de substanţă, de stil, de spirit — singur teatrul a rămas în afara acestei mişcări generale, ca şi cum el n’ar fi fost solidar cu an- samblul celorlalte domenii de artă si literatură, ca si cum el ar fi dus în mijlocul lor o existenţă de insulă. Când spun teatru nu înţeleg scenă. înţeleg literatură drama- tică. Poate că pe scenă s’au petrecut unele lucruri interesante. Interesante din punct de vedere actoricesc sau regisoral. Aş putea să spun că nu cred, dar prefer să spun că nu ştiu. Nu acest as- pect al lucrurilor mă interesează aci. Ceea ce e sigur este că în literatura teatrului, nu s’a întâmplat în ultimii zece ani nimic. Câteva lucrări izolat interesante, poate da. Dar o literatură dra- matică vie în întregul ei, organică prin necesităţile ei de expresie şi de creaţie, hotărît nu avem. Nu este om care să nu ne aducă în epică sau în lirică un nume nou, o realizare neaşteptată, un mesaj’ personal. Sunt cărţi con- fuze, sunt talente inegale, sunt conştiinţe artistice care se caută încă — dar marea lor calitate este că sunt. In zece ani, literatura românească a fost solicitată de o lungă serie de debutanţi — nu toţi valabili, nu toţi originali, nu toţi destinaţi să creeze, dar, din acest material prim, timpul a putut să aleagă şi va mai putea alege în viitor, anumite ^realizări cla- rificate. Este pretutindeni în tânăra noastră literatură o abundenţă, pe care m’am ferit totdeauna să o laud global — ba chiar m’am silit să o denunţ, în tot ce avea dela caz la caz mecanic, artificial şi nesincer — dar care aşa cum se găseşte, este fără îndoială un re- marcabil fapt de istorie literară. In această abundenţă, care — recunosc — ia uneori forme în- grijorătoare de inflaţie, apariţiile puternice, definite şi personale, n’au lipsit. Nu voi invoca numele cele mai cunoscute şi nici operele de cea mai largă circulaţie. NOTĂ DI SPRE LITERATURA DRAMATICĂ 681 Dar mă gândesc la o carte ca Mathesis, eseul de nobilă sub- stanţă al d-lui Constantin Noica, şi mă gândesc la un poet ca d. Eugen Jebeleanu. De ce în teatrul românesc al ultimilor zece ani nu avem nimic corespunzător acestor fapte ? De ce literatura dramatică nu înre- gistrează manifestări corespondente celor de pe planul poeziei, al eseului sau al romanului ? De ce un alt Constantin Noica sau un alt Eugen Jebeleanu nu s’a orientat spre teatru şi de ce în zece ani literatura dramatică românească nu a câştigat nici un nou element şi nu a întreprins nici o nouă experienţă ? Dacă un organism este în criză atunci când funcţiunile sale de nutriţie şi de circulaţie sunt oprite, atunci teatrul nostru trece printr’o gravă criză, căci în zona sa superioară — adică a lite- raturii dramatice — el a pierdut de mult contactul cu noile resurse de viaţă, de inspiraţie şi de muncă. Reîntoarcerea la Haralamb Lecca este de-a-dreptul simbolică. E un act definitoriu. El arată precis vârsta la care se găseşte as- tăzi literatura noastră dramatică, spiritul ei, exigenţele ei, am- biţiile ei de gândire, de sensibilitate, de bogăţie psihologică. Când în poezie, punctul culminant este Arghezi, când în epică este Rebreanu, în teatru punctul limită este Haralamb Lecca. Există în celelalte domenii ale literaturii noastre etape absolut şi definitiv depăşite. Este sigur că nu ne vom mai întoarce niciodată la momentul Vlahuţă. Este sigur că nu vom mai reface niciodată etapa Gârleanu. Proza românească, versul românesc sunt astăzi la un stadiu de evoluţie ce anulează capitole întregi din istoria noastră literară, Iăsându-le doar un interes pur şi simplu documentar. Ei bine, nu există în teatrul nostru etape depăşite, nu există capitole anulate. Nu am mai citit de mult, de vreo 15 ani, o piesă de Emil Nicolau, dar m’aş mira ca recitind-o să o găsesc de o prea mare distanţă de limitele actuale ale dramaturgiei noastre. Există un decalaj între teatrul nostru de o parte şi proza sau poezia noastră de altă parte. Este între ele o deosebire de stadiu. Trăesc, s’ar zice, în timpuri diferite. Literatura noastră drama- tică de azi nu e contemporană cu romanul nostru de azi, cu gân- direa noastră, cu lirica noastră. S’a întâmplat, în poezia românească, în ultimii 10—15 ani, o profundă transformare de tehnică, de vocabular, de inspiraţie, pe care nimeni nu o mai poate nesocoti. Elementele de expresie şi de sensibilitate, pe care pe vremuri- le aducea apariţia revolu- ţionară a unui Arghezi, Barbu, Maniu sau Blaga, sunt astăzi în- corporate poeziei româneşti şi ele marchează un nivel dincoace de care nu se mai poate descinde. Transformările sunt la fel de mari în roman. Cele câteva teme rudimentare, ce au alimentat altă dată romanul românesc (drama 68z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « inadaptării », conflictul sat-oraş, descompunerea boierimii, etc.), sunt astăzi defuncte. Romanul şi-a descoperit cu Rebreanu, cu Hortensia Papadat-Bengescu, cu Camil Petrescu, perspective so- ciale mai largi, ţinuturi psihologice mai ascunse, mijloace de expresie mai complexe. Teatrul nu urmează aceeaşi evoluţie. El rămâne la preocu- pările sale dela 1910 şi, în orice caz, dela Alexandru Davilla până astăzi nu cucereşte, în chip efectiv, nici o poziţie nouă. Cred că acest divorţ între teatru şi ansamblul culturii noastre este un fapt de mare gravitate. Trebue să ne întrebăm dacă prin această lentă atrofiere a unui întreg gen de creaţie literară, nu se pune în primejdie o funcţiune centrală a culturii noastre. Intr’adevăr, teatrul nu este numai un gen literar, care poate trece întâmplător printr’o criză, fără ca prin aceasta celelalte domenii de creaţie artistică să se resimtă. Nu putem vorbi despre criza literaturii dramatice, aşa cum am vorbi despre criza nuvelei. Şi semnificaţia este alta — şi consecinţele sunt altele. Teatrul îndeplineşte într’o cultură o funcţiune de sinteză, pe care nici un alt gen nu şi-I poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact al unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci îşi găseşte, îşi for- mulează, îşi legiferează conştiinţa de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru şi numai prin teatru ele îşi pot stabili unitatea spirituală. Poezia unei epoci este solidară cu plastica ei, cu muzica ei, cu gândirea ei, şi această solidaritate nu poate avea altă expresie mai completă decât teatrul. In orice caz, un lucru e limpede: marile bătălii de orientare artistică s’au dat totdeauna în teatru. Romantismul a avut « bă- tălia lui Hernani», iar simbolismul la rândul lui a făcut din « Pe- leas et Melisande » o nouă bătălie. Revoluţiile şi rezistenţele se definesc cu cortina ridicată. Scena precipită marile explicaţii: ea aduce la lumină, cu substanţă, cu claritate, uneori cu violenţă, procese de creaţie care în poezie sau în epică sunt mai lente, mai greu de recunoscut, mai ascunse. De aceea mi se pare îngrijorătoare absenţa tinerilor scriitori din teatrul românesc actual. Ar fi timpul ca ceea ce s’a cucerit în roman şi în poezie, să fie dus mai departe în literatura drama- tică, pentru ca de acolo să treacă în conştiinţa marelui public, până la care o carte ajunge foarte rar, dar un spectacol ajunge aproape totdeauna. Teatrul ajută circulaţia valorilor, limpezirea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică dela această chemare, el anulează o întreagă funcţiune de cultură. MIHAIL SEBASTIAN POETUL ŞI BIOGRAFUL SAU 683 POETUL ŞI BIOGRAFUL SĂU Precât omul a intrat în legendă, pre atât opera lui a luat crusta metalelor rare şi cu sonorităţi din somn, lăuntrice, iar că de 30 de ani încoace, aţâţi meşteri Manole se strădue să zidească, la fiece noapte de an, biserica operei sale, este iarăşi un semn care îşi are lumina şi înţelesul în însăşi marginea care împrejmuie fruntea lui Eminescu. Zidurile durate la fiece noapte de an s’au năruit în ziua următoare fiindcă i-a fost scris acestui creator de sfinţenii noi, să rămâie numai şi numai în jocurile singuratice ale versului. De o bucată de vreme însă indiferenţei care a bântuit în jurul operei şi vieţii sale, i-a luat locul interesul şi fervoarea readucerii lui printre noi, a restaurării operei sale, a evocării tragicei sale vieţi. Ba, mai mult, abundenta si varietatea cărţilor ce se scriu în ultimii şase, şapte ani despre Eminescu, calitatea lor şi întrecerea dintre filologi, romancieri şi biografi de a ne aduce vie înainte, figura nefericitului bard, reprezintă de-a-dreptul un record. S’ar zice că patruzeci de ani au trebuit să treacă pentru ca, ajunsă cenuşă, ţărâna vieţii lui să înflorească a doua oară, între pagini de roman, şi opera lui să-şi găsească criticii necesari şi să fie, pentru prima dată, cercetată temeinic. Ediţia lui Constantin Botez în care opera genialului viersuitor e pentru prima dată valorificată lexic şi textul poeziilor sale resti- tuit sensului prim, a adus şi contribuţia variantelor care a deschis o perspectivă nouă asupra travaliului poetului. # Mă gândesc de pildă la inepta legendă răspândită ani de-a- rândul de aţâţi nechemaţi: colportarea «vieţii dezordonate» pe care o ducea poetul. Ei bine, în faţa travaliului susţinut, de mare efort şi de unică nobleţă pe care îl dezvălue ediţia lui Constantin Botez, constaţi abia ce personalitate artistică organizată sălăşluia sub aparent halucinanta trăire şi dezordonare. Şi gustând ciornele şi infinitele variante ale versului care arată, în cea mai strictă inti- mitate, pe lângă caratul pur al poeziei şi isteţimea meşteşugului dus până la ultima artă, m’am bucurat că, încă o dată, se destramă această stupidă legendă a artistului diletant şi improvizator, când degetele lui se sfinţeau de ritmul cotidian al unei ucenicii care dezvălue prezent în dosul fiecărui vers, ochiul în faţetă de uriaş artist. Fiindcă orice mare şi autentic artist se cinsteşte prin truda lui până la istovire şi până la izbândire. Cu satisfacţie legitimă constaţi până la capăt superioritatea variantei ultime faţă de ciorna dela început. Melodia e, fireşte, subterană, şi prezentă ca şi principiul vieţii în miezul unui fruct, dar lucrătura exterioară trebue să treacă prin câte topiri de aliaje şi flăcări de foc pentru a da veninul substanţial şi unic dela urmă, vital, inimitabil şi inalterabil, ca boabele de grâu milenare găsite în criptele faraonilor. 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alături de ediţia lui Constantin Botez, au apărut în Colecţia « Clasicii Români comentaţi »: « Scrierile politice », « Scrierile lite- rare », «Literatura populară», comentate de D. Murăraşu şi o ediţie a Poeziilor comentată de Constantin Botez. Scriitori ca E. Lovinescu şi Cezar Petrescu s’au cinstit să romanţeze viaţa poetului, primul în «Mite» şi «Bălăuca», cel de-al doilea în trilogia « Luceafărul », « Nirvana » şi « Carmen Saeculare»; editura «Cartea Românească» a retipărit şi ea o nouă ediţie din poeziile lui Eminescu, adnotată de d. G. Ada- mescu; au mai apărut atât de numeroase broşuri, cărţulii şi pla- chete cu comentarii, date noi şi contribuţii la viaţa şi opera eminesciană... Aşa dar, ceea ce urmaşii poetului au ignorat cale de patru decenii, se pune la loc cu vârf şi îndesat în acest ultim deceniu. Şi creşterea literară şi politică a Iui Eminescu, cât şi restaurarea la locul care de mult i se potrivea, e un fenomen cu totul emo- ţionant, şi el va repune într’adevăr în toate drepturile care se cuvin geniului care, mai adânc, mai esenţial şi mai deplin ca toate celelalte mari figuri literare româneşti, reprezintă sensibili- tatea şi melodia subterană a structurii româneşti în ce are ea mai organic şi mai veşnic. Au apărut atâtea cărţi despre Eminescu, dar calea cea mare, cea temeinică şi prima' într’adevăr luminoasă, a tras-o criticul G. Călinescu cu a sa « Viaţă a lui Mihai Eminescu ». înainte de a sublinia evenimentul pe care l-a constituit apa- riţia Vieţii şi Operei lui Eminescu scrise de d. G. Călinescu, trebue să întârziem câteva clipe asupra persoanei celui care s’a cinstit să ia asupră-şi truda de mucenic a acestui travaliu şi să-l ducă în mod fericit Ia capăt. D. G. Călinescu este o figură încă nedefinitiv fixată în atenţia marelui nostru public. Ca orice autentic cărturar, criticul acesta a început modest şi studios cu o licenţă strălucită, urmată de doi ani de doctorat în istoria literaturii româneşti la şcoala românească dela Roma, condusă de înfiinţătorul ei, Vasile Pâr- van. Doritor de a relua firul întrerupt dela dispariţia « şcoalei lati- niste» şi după o muncă înverşunată, d. G. Călinescu a făcut să apară în italieneşte o operă de admirabilă informaţie şi documen- tare despre misionarii catolici italieni în principatele româneşti, întâiul volum apărut în anul 1925 se numeşte «Alcuni missio- nari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII », iar al doilea volum apărut în 1930 se chiamă: «Altre notize sui missionari catolici nei paesi romeni». Format la tradiţia aceasta de studii documentate şi crescut spiritualiceşte sub auspiciile austerului şi tenacelui muncitor care a fost Vasile Pârvan, era firesc ca d. G. Călinescu, deşi cu POETUL ŞI BIOGRAFUL SĂU 68S aptitudini reale de critic literar, să practice această critică, după chiar propria d-sale mărturisire, mai mult ca un divertisment şi o slujbă de ecarisaj literar, decât ca o profesie şi un coman- dament, şi să prefere aplicarea la travaliul unei opere de trai- nică documentaţie si erudiţie. > » t Rezultatul acestei benevole sihăstrii intelectuale a întrecut într'adevăr toate aşteptările. «Viaţa lui Mihail Eminescu » este întâia operă apărută în româneşte în care, plecând dela date bio- grafice şi informaţii de sursă controlată, viaţa marelui poet este zugrăvită cu un impresionant talent epic, cu o remarcabilă cuviinţă, iar poetul însuşi înfăţişat într’o înălţime de predestinat transcen- dent. Opera aceasta a instaurat pentru prima dată la noi obiceiul unei cărţi de nivel minim despre Mihai Eminescu peste care nu se va mai putea trece. Dela Viaţa aceasta scrisă de d. G. Căli- nescu, n’a mai cutezat să se ivească nici un Octav Minar şi să trivia- lizeze nemuritoarea figură. Şi nici nu cred că va mai cuteza vreunul. Mai mult încă, dela apariţia acestei minunate, neîntrecute, Vieţi, toţi care s’au ostenit 'să scrie despre primul nostru mare poet, au căutat să păstreze o decenţă, o ţinută şi o seriozitate de informaţie care să nu impieteze monumentul ridicat de talentul, truda şi probitatea artistică a d-lui G. Călinescu. Prin cartea aceasta epocală, d. G. Călinescu l-a aşezat pe Emi- nescu pe soclul de respect, de cuviinţă care dela început i se cuve- nea, şi a arătat, primul, oamenilor de talent şi de erudiţie, prilejul şi drumul adevărat spre a-1 cunoaşte pe marele poet. Literatura noastră n’a avut până la d. G. Călinescu norocul ca o personalitate de dimensiunea lui Eminescu să-şi găsească un zugrav şi un critic atât de potrivit şi de atât de mare talent. Nu mi se pare exagerat să afirm că, dintre toate vieţile marilor scrii- tori întocmite de scriitori tot atât de mari, pe care le-am citit şi în literaturile streine, « Viaţa lui Mihai Eminescu » este cartea aleasă, de artă supremă şi care mi-a plăcut cel mai mult. De sigur că aici intră şi un element subiectiv, personal, Eminescu fiindu-ne o figură scumpă şi asimilată sufletului şi conştiinţei noastre. Cred însă că rar erudiţia, informaţia, echilibrul meşteşugului şi talentul literar au reuşit să realizeze o carte care va înfrunta generaţiile viitoare. Dar succesul obţinut cu « Viaţa lui Mihai Eminescu » n’a reuşit să turbure seninătatea muncii d-lui G. Călinescu, nici nu l-a ispitit să se culce pe laurii câştigaţi, ci a fost un îndemn la muncă serioasă şi o datorie parcă. Cu aceeaşi competenţă şi tenacitate impresio- nantă, criticul a pornit să dea explicaţia şi jocul interior al operei eminesciene. Alături de Viaţa poetului, creaţie literară de unică vigoare epică, « Opera lui Mihail Eminescu » va fi piatra de temelie şi 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încercare de care se va lovi de aci înainte oricine se va încumeta să se ocupe de opera lui Eminescu. Tot astfel cum generaţiile vii- toare o vor buchisi de pe băncile şcoalei, iniţiindu-se din timp în alfabetul valorilor eminesciene. CAMIL BALTAZAR JURNALUL LUI JULES RENARD Cine nu-1 cunoaşte pe Jules Renard, nici după împrejurările vieţii, nici după scris, poate fi, întru câtva, edificat prin urmă-, toarele cuvinte ale lui Remy de Gourmont: «L-ai fi crezut sănătos pe Jules Renard, şi el era foarte bolnav; l-ai fi crezut bogat, şi el era sărac; l-ai fi crezut fericit, şi el a vrut să se sinu- cidă ; l-ai fi crezut filozof, şi el nu putea suporta nici măcar apa- renţa unei critici; l-ai fi crezut naturalist, şi el prefera, tuturor, pe Victor Hugo ». Dar după un contact direct cu mărturisirile lui Renard se poate constata că acele contradicţii între aparenţă şi realitate, menţionate de Gourmont, constituesc numai o verigă neînsem- nată din tot aspectul desolidarizării sale sufleteşti. Contradicţiile intime ale lui Renard sunt de o tensiune mult mai gravă, atrase fiind pe toate planurile de un conflict central, purtat între ataşamentul faţă de tradiţie al omului cumsecade şi tendinţa diabolică de a se exprima cu un coeficient nou şi autentic de expe- rienţă. Aceste amănunte pot fi urmărite atât în « Jurnalul» * *) cât şi în corespondenţa 2) sau părţi din opera sa. ‘ O înlănţuire de aspecte neobişnuite şi, aparent, ireconciliabile spintecă tot parcursul jurnalului său, derutând cu atât mai mult pe cercetător cu cât nu avem în faţă o figură artistică dezordo- nată, ci o formaţiune sufletească burgheză şi coerentă. De aci, multe din trăsăturile acestei fizionomii vor trebui despicate prin analogii. In acest mod, va trebui cuprinsă natura multiplă a lui Renard, care se dublează, după genul de activitate pe care-1 întreprinde sau după experienţa în care e încadrat. Amănuntul va reieşi în evidenţă, în deosebi, la privirea diferenţei radicale, care se sta- bileşte între experienţa sa pasivă sau exterioară şi cea activă, intimă şi morală. Aceste două moduri de viaţă nu se află într’un raport de indiferenţă, ci într’unul de contradicţie. Dar chiar înlăuntrul experienţei sale morale, vom descoperi ciudate aderenţe şi afinităţi reciproce între aspecte incompatibile; *) Cf. Le Journal de Jules Renard, 4 voi., Paris, Bemouard, 1927. *) Cf. Jules Renard, Correspondance inedite, 2 voi., Paris, Bernouard, 1927. JURNALUL LUI JULES RENARD 687 aşa ni se prezintă, între altele, interesanta perspectivă a conştiinţei de realizare pe jumătate, de semi-ratare, precum şi perseverenţa în aspiraţia, conştient zadarnică, spre perfecţiune. Fizionomia morală a lui Renard mai prezintă şi acel enig- matic aspect delfic, care a provocat afirmaţii contradictorii pri- vitoare la bunele intenţii ale jurnalului; aşa, Andre Billy crede că a găsit, în aceste mărturisiri, un adevărat document de con- fesional, corespunzând unui monahal şi neîndurat examen de conştiinţă; Benjamin Cremieux, dimpotrivă, notează ca specific jurnalului, tocmai «imoralismul» promovat de Gide, ca doctrină a omului ce se acceptă şi se acomodează în mediul propriilor păcate. O astfel de controversă, pe care ne vom încerca s’o arbi- trăm, nu provine decât dintr’un strâns complex de situaţii sufleteşti, care radiază tâlcuri felurite, ce trebuesc desprinse unele de altele pentru a le descoperi coerenţa relaţiilor. In sfârşit,însăşi raţiunea acestui jurnal pare absurdă; paginile comentate de noi au fost scrise de un artist care dorea, cu nesaţ, succesul şi care, în acelaşi timp, a aşternut conştient într’în- sele, plăsmuirile sale cele mai realizate, pentru a fi cunoscute atunci când nu se va mai putea bucura de zvonul lor. Paginile cele mai bune au fost inserate şi de Amiel în jurnalul său, operaţie logică însă, amintindu-ne că moralistul elveţian se arăta indiferent la perspectivele succesului imediat şi ale vani- tăţii. Cazul Jules Renard vom vedea că ne oferă un flux mult mai complicat, de oscilare necontenită — fatal, refractară stabi- lizării — între valorile culturale circulante şi documentul intim, nealterat al propriei vieţi; echilibrul perfect între aceste forţe sufleteşti potrivnice nu s’a stabilit niciodată la Renard. Dificultăţile menţionate sunt întreţinute şi de stilul, adesea eliptic, al jurnalului, împovărând cuprinderea determinată a acestei naturi. Nu avem de a face cu un gen de confesiuni ase- menea celor amintite — ale lui Amiel — redactate parcă inten- ţionat pentru altcineva, care să aibă posibilitatea de a culege, în voie, datele privitoare la cazul său de conştiinţă. La Renard, dimpotrivă, forfotesc crâmpeie de observaţii sau de gânduri cu care numai el e familiarizat, exteriorizate adesea prin câteva notaţii scurte sau printr’o izbucnire a unei dialectici începute şi continuate subteran. Prevenindu-ne astfel şi pe noi de cele ce vom întâmpina, putem pătrunde mai adânc în cercetarea acestui caz. * # # Individualitatea lui Renard, care, potrivit circumstanţelor exterioare, pare limitată şi aproape plată, ne lămureşte asupra compensaţiei pe care şi-o găseşte pe un alt plan infinit de viaţă. 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Pentru ce să te deplasezi ? » se întreabă el. « Dela o înălţime de vis se vede totul». Intr’adevăr, dorul său de perfecţiune aspiră la cuprinderea acestui tot care nu se lasă cunoscut. Aci e momentul să constatăm că, alături de toţi artiştii ce se mărturisesc, Renard este singurul care nu se cruţă câtuşi de puţin, am îndrăzni să afirmăm, aproape singurul de o sinceritate nediscutată. La el e exclusă acea ipocrizie â rebours, pe care AndrS Maur oh o remarcă în jurnalele lui Byron, Rousseau sau Dostoiewsky, unde autorii respectivi ajung să se calomnieze; tot Maurois notează că, dimpotrivă, Renard nu doreşte altceva decât să redea o cât mai fidelă icoană a sa. Astfel amănuntele negative descoperite, cu atâta subtilitate, de Renard în caracterul său, sunt rodul unei perfecte obiecti- vităţi. Numai Amiel se luptă să-şi pătrundă lipsurile cu o sin- ceritate atât de intensă; dar cine nu recunoaşte, în acelaşi timp, şi încercarea necontenită de a se desvinovăţi ? Cel mai aspru rechizitoriu, pe care şi-l aduce Amiel, îşi găseşte mereu replica într’o pledoarie, fie chiar indirectă. Nimic din această încercare cochetă de a redeveni demn în propriii săi ochi, la Renard. Dimpotrivă, îşi denunţă obiectiv şi sec vanitatea, invidia, lenea, fără să intervină nici gestul instinctiv de apărare la loviturile pe care şi le dă, nici voluptatea mistică de a-şi resimţi nimicnicia. Această atitudine imperturbabilă l-a îndemnat pe Benjamin Cremieux, după cum am amintit, să vadă într’însul tipul imoralist, acel care nu-i îngrozit de neajunsurile sale morale, continuând să le cultive chiar şi după ce a luat cunoştinţă de întinderea şi densitatea lor, pentru a nu se reduce sau artificializa. Billy, dimpotrivă, discerne în această rece şi crudă introspecţie, o pornire profund creştină şi ascetică, o flagelare pe care şi-o administrează cu biciul propriilor imperfecţii, pentru ase purifica. Comparând aceste opinii contradictorii, recunoaştem, mai întâi, eroarea poziţiei lui Cremieux, deoarece însuşi Renard afirmă că jurnalul său trebue să aibă o ţintă practică, de îndrep- tare; pe lângă aceasta, deşi Renard nu este profund credincios, îl vedem mărturisind, adesea, că formaţiunea sa sufletească se apropie de cea a sfântului. Eroarea lui Cremieux e totuşi departe de a îndreptăţi afir- maţia lui Billy. Aci nu putem avea speţa literaturii creştine, de confesional, deoarece lipseşte tonul unei participări afective, care poate fi găsit atât la Rousseau cât şi la Amiel. In nişte pagini de confesional, autorul nu-şi expune lipsurile cum ar nota, d. p., cifrele unei societăţi de asigurare care şi-a încheiat bilanţul, ci le însoţeşte cu o fervoare patetică de umilinţă sau de extaz. Ce rămâne, deci, de pe urma acestor două controverse? Numai constatarea, foarte anemică, a faptului că, într’adevăr, JURNALUL LUI JULES RENARD 689 jurnalul a fost redactat cu o intenţie practică, morală; aceasta, însă, nu edifică, în deajuns, fiind un loc comun, aproape pentru orice intenţie de confesiuni scrise. De aceea, centrul de interes al jurnalului trebue găsit în cortegiul acestei intenţii morale; complectarea dorită se pare că poate fi aflată în convingerea asupra ineficacităţii funciare a îndemnului moral, care împrumutată jurnalului un ton surd, aproape mort. Conştiinţa anticipată a propriei slăbiciuni, care clatină reuşita unei întreprinderi ca cea de faţă, împrumută acestor confesiuni un aer veşted, de indiferenţă, ca asupra unei iniţiative gratuite, ce, numai prin absurd, ar putea să dea roade. « Noi nu putem decât să gonim imoralul şi nelogicul», spune Renard, «dar nu le putem împiedica să vie ». Un scepticism integral este exclus de aci, fiindcă autorul nu se bazează numai pe o neîncredere în sforţarea omenească, ci şi pe un fel de nădejde ascunsă, mânându-1 la continuarea jurnalului şi simţind, totuşi, cum îl «sterilizează». Singura cărare, care înviorează aceste dezolate privelişti spirituale, este orgoliul, ce nu-1 părăseşte niciodată. Avem în faţă acea orgo- lioasă luciditate modernă, care ştie că poate scruta ceva până la fund, chiar dacă obiectul denunţării nu este decât propria medio- critate. Pentru a-1 încadra mai bine, ar trebui să-l privim ca pe o perfectă întruchipare a acelei «Verstockung », a acelei «încre- meniri » reieşită din principiul dramatic al lui Gerhardt Haupt- mann. La acesta, tragicul personajelor se evidenţează tocmai prin opreliştea care le împiedică de a fi tragice; intenţia, cămara virtualităţilor morale este înnecată, dela început, de oportunism şi, în deobşte, de ponderea conjuncturilor de comoditate din viaţă; singurul bun salvat rămâne luciditatea. Această luciditate nu-1 aduce la desnădejde pe Renard, fiindcă-1 îndeamnă să privească şi laturile pozitive ale naturii sale, talentuî său artistic, spiritul, rafinamentul, sinceritatea sau entuziasmul pentru o cauză care i s’ar părea justă. Dar calităţile pozitive erau departe de a-i prezenta perfecţiunea pe care o dorea; bunăoară, recunoscându-şi talentul, ar fi dorit geniul, în locul spiritului, ar fi voit marea inteligenţă sau, mai presus de toate, în locul vieţii psihologic condiţionate ar fi năzuit către imposibila trăire în spirit pur. înseşi reveriile sale, la care ţinea atât de mult, erau surprinse că se izbesc de mister, asemenea gâzelor într’un geam. Deci niciodată nepriceputa şi amăgitoarea «psyche » n’a cedat locul acelei autentice «pneuma » la Jules Renard. Constatarea unor astfel de însuşiri mediocre, alcătuind totuşi un temei efectiv, îl împiedicau să desnădăjduiascâ. « Un 44 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE om care ar avea absolut netă viziunea neantului, s’ar ucide numaidecât», spune Renard. Deşi n’a lipsit mult, n’a recurs niciodată la această tentativă fiindcă-şi recunoştea calităţi auten- tice. Astfel de constatări mântuitoare i-au rarefiat desnădejdea, paralizând-o numai într’o aspiraţie desnădăjduită către perfec- ţiune; în virtutea acestei aspiraţii a continuat toată viaţa să-şi redacteze jurnalul, stăruind a păstra, totodată, aceeaşi neîncre- dere în eficacitatea lui. Asemenea năzuinţă, din pricina convingerii de gratuitate, îşi pierde, de multe ori, substratul practic şi se transformă într’o reverie, pe care Renard urmăreşte s’o izoleze chiar şi de acti- vitatea sa artistică, unde, adesea, curiozităţile de fraze sau nota- ţiile, pe care el nu vrea să le trăiască, constituesc singurele alimente. # # # Procesul creaţiei la Renard culminează în interesul pe care ni-1 trezeşte modul său de inspiraţie. De multe ori, un artist, în mărturisirile sale, se descrie cu exactitate, dar aspectele văzute just sunt, adesea, greşit interpretate, mai cu seamă în speţa inspiraţiei. De aceea, în cercetarea confesiunilor de artişti, se poate stabili o preţioasă delimitare între momentele înţelese de autor ca aparţinând propriei inspiraţii şi cele care, efectiv, îi trădează această operaţie. La Renard constatăm următoarele asupra presupusei sale inspiraţii: «Tot ceea ce scriu », spune el, « resimt la un moment dat ca o bucurie de a scrie. Această bucu- rie trece, revine, dar există şi este comunicabilă, şi d-voastră, de asemenea, trebue s’o resimţiţi. In ce moment? Nu ştiu. La prima, la a doua lectură, dar este fatal s’o resimţiţi ». Sau în altă parte: «Inspiraţia nu este, poate, altceva decât bucuria de a scrie, ea nu precedă scrierea ». Dar o asemenea bucurie nu este inspiraţia însăşi, după cum crede Renard, ci numai o dispoziţie stenică însoţitoare. Se pare, deci, că acest moment trebue căutat în alte manifestări ale arti- stului, în deosebi, în acea reverie menţionată anterior. Astfel îl vedem declarând: «Am sensibilitatea unei lire şi cea mai uşoară suflare de vânt mă face să vibrez ». Sub această banală locuţiune se identifică momentul de descărcare al unor impresii, colec- tate prin cunoscuta sa reverie, pomenită până la obsesie. «A visa este a înţelege ca artist», spune el, promovându-şi, astfel, reveria la rangul de categorie a orientării şi cunoaşterii. Sau « a visa, a visa pierdut şi a nu lăsa să apară nimic; a fi asemenea unor fântâni în care dorm adevăruri livide», ne deschide per- spectiva unui domeniu vrăjit, din care, de multe ori, îi va fi dificil să se desprindă. JURNALUL LUI JULES RENARD 691 Altădată declară: «Povestea pe care o scriu există plăsmuită, cu o desăvârşită măiestrie, undeva în aer. Eu n’am altă treabă decât de a o găsi şi a o copia ». Momentul găsirii este inspiraţia, care-1 aşează în faţa unei viziuni, parcă dinainte încheiate, core- spunzătoare revelaţiei. Cum se anunţă acest simptom ? Aseme- nea unei presimţiri; îl surprindem pomenind de «micul fior prevestitor al unei fraze frumoase. ..». Astfel de momente, care vestesc, însă, numai câte o frază, se repetă des la Renard, asemenea unei succesiuni de «aprin- deri şi stingeri. De aceea într’un moment de decepţie, se plânge că Poil de Carotte este « o carte slabă, incomplectă, prost com- pusă, fiindcă nu mi-a venit decât prin răbufniri ». Renard ne prezintă deci un tip al inspiraţiei minore. Pe când marile opere sunt precedate de intuiţii globale, de multe ori de un ton dominant, o coloare, care aşterne fundalul sau atmo- sfera, unde, ca într’un fum, încep să se desprindă chipuri, inspi- raţia, la Renard, este o simplă scăpărare, care nu poate deschide mai mult decât zarea unei fraze. Inspiraţia acestui artist înfăţişează numai disparate piese morfologice din organismul operei, fără să ne dea mimarea anticipată a procesului ei biologic, fără atmosfera întregului, care trebue căutată, apoi, în mod trudnic, de autor. De aceea, îl vedem plângându-se că operaţia cea mai grea în compunerea unei opere este integrarea în spiritul ei pentru crearea atmosferei. Notăm că această pregătire artificială a tonu- lui dominant, modalitate de subordonare a autorului la cerinţele operei iar nu de creştere a operei din spiritul autorului, se asea- mănă mai mult cu efortul de evocare al istoricului, decât cu imperativul iniţial şi spontan care comandă întreaga plăsmuire a artistului propriu zis. Numai după ce şi-a creat atmosfera, pe această cale, discerne el ceea ce ar fi trebuit, dela început, implicat în inspiraţie, adică o viziune totală, omogenă. Aşa vor- beşte el de un « stil roşu » privitor la operele sale, elaborate în întregime: «Dacă literaturile au colori, îmi închipui că a mea e roşie ». . Acest gen de inspiraţie frecventă — dar cu un conţinut redus, nesemnificativ pentru atmosfera întregului — se pare că ar fi rodul neîncetatei sale indeciziuni între dorinţa exprimării şi censura inhibiţiei; o atare operaţie, corespunde amintitei sale oscilaţii între valorile manifestate, comunicabile, ale artei şi cultivarea excesivă a fondului său intim, care nu poate hrăni aceste valori decât printr’o proprie înstrăinare şi reducere. Avem, deci, de a face cu consecinţele unei reverii închise, dispusă, în principiu, să acorde concesii elementului exterior, dar suferind în clipa inspiraţiei o sfâşiere, pe care caută, repede, să şi-o 44' 6ga REVISTA FUNDAŢIILOR regale acopere; prin aceasta, reveria sa aspiră, din nou, să rămână intactă şi să păstreze în străfundurile sale toată acea floră stranie de adevăruri livide si mute. * * # # O căutare de echilibru se poate constata în tendinţele de stil ale lui Renard, unde repudiază prescripţiile rigide, găsind sta- diul cel mai luminos al orientării stilistice în însuşirea de a dis- cerne domeniul artei de limita purei divagaţii. II vedem sta- bilind, în această privinţă, o demarcare între scriitor şi pove- stitor, analogă aceleea văzută de Amiel între filosof şi gânditor. Scriitorul, la Renard, şi filosoful, la Amiel, s’ar depărta de pove- stitor sau gânditor, printr’o dominare autoritară a materialului respectiv unită cu o notă de justeţe şi autenticitate. Această exactitate a scriitorului, pentru Renard, se identifică unei con- cepţii lirice a artei, autorul fiind constrâns să transcrie numai propriile sentimente şi sensaţii, deoarece restul poate cădea în arbitrar. Pentru a înlătura acest arbitrar şi a se prinde de rădăcina esenţialului, îl vedem postulând, uneori, un stil cu totul lipsit de imagini. Renard declară că un atare gen de scriere s’ar rea- liza numai prin notarea subiectului, a predicatului şi a atribu- tului. Această frustă metodă de frazare ne oferă o similitudine cu unele aspecte din schematica expresionismului modern. Când vedem reclamat un asemenda stil la Renard, nu ne putem opri gândul dela ultima consecinţă a acestei perspective, realizată, ca o curiozitate, de Hasenclever în drama sa: « Die Mensch- heit » ale cărei dialoguri nu depăşesc, de multe ori, un singur cuvânt, intenţionat de valoare sintetică. Nu însă aceasta este cea mai importantă poziţie înnoitoare la Renard; aportul său principal este în acele « curiozităţi de fraze » care ar putea fi numite, mai explicit, virtuozităţi sau capricii de fraze; sunt izbucniri neaşteptate şi fine de imagini, fără vreo legătură prealabilă exterioară, ca frânturi dintr’o frază al cărui corp s’ar afla în nişte culise nevăzute. Acest joc scânteietor de cuvinte a fost aşternut de Renard în Histoires naturelles, dar mai cu seamă, în jurnal. In încercările acestea, compozitorul Ravel a aflat o strânsă afinitate cu propria sa structură artistică şi le-a făurit un echivalent limbaj muzical, deşi Renard n’a putut, niciodată, pătrunde în rostul acestei înrudiri, găsindu-şi domeniul cu totul străin de al celorlalte arte. Cele relatate constituesc laturile de noutate ale scrisului său; însă focarul năzuinţelor sale stilistice a rămas tot apărarea coloiaturii tradiţionale. Astfel, face preţioasa menţiune a unui stil «vertical, diamantat». Acest stil, care trebue să se susţină JURNALUL lui jules renard 693 prin propriile forţe, este o reacţiune de bun simţ tradiţionalist la modul decadent de scriere pe care-1 desaproba în vremea sa, manieră complicată şi inesenţială, ce luase unele aspecte din tehnica târzie a contrapuncticii muzicale, amintind şi de baroc. • Astfel, pomeneşte de dispreţul pentru echilibru în scrisul fraţilor Goncourt, constatând ceea ce Flaubert numea «căderi de fraze » adică nişte plăsmuiri stilistice care se îndoaie şi curg parcă, astfel încât nu se pot susţine prin propria lor arhitectonică, reclamând contraforturile unei acordări anorganice şi artificiale între elementele componente. Renard postula, dimpotrivă, un stil puternic şi vertebrat. Pentru a limpezi această chestiune, ne vom permite ilustrarea ei, mai întâi printr’o frază artistică a fraţilor Goncourt, apoi printr’o construcţie stilistică de Renard; ambele expresii vor prezenta o temă identică, de deşteptare a unor pure sensaţii auditive, produse prin evocarea unor voci omeneşti, detaşate, în întregime, de prezentarea concretă a persoanelor care produc sunetele. Prin această apropiere tematică se va putea discerne, mai lămurit, divergenţa esenţială dintre cele două optici artistice. Prima frază a fraţilor Goncourt este aleasă din romanul D-na Gervaisais, înfăţişând vocile de cor ale Capelei Sixtine, în timp ce execută o litanie, de Vinerea Patimilor. Fraza e uimă- toarea: «Vocile nu mai încetau, voci de aramă, voci care asvâr- leau, deasupra versetelor, vuietul surd al pământului deasupra sicriului, voci de un gingaşi ascuţit, voci de cleştar care se sparge, voci care se umflă cu un râu de lacrimi, voci care sboară una în jurul celeilalte, voci tânguitoare unde urcă şi coboară o plân- gere tremurătoare, voci pline de simţire, voci de rugă extatică răpite de uraganul cântului bisericesc, voci tresărinde în voca- lize de suspine, voci al căror viu avânt se prăbuşeşte, deodată, într’o prăpastie de tăcere, de unde ţâşnesc, iarăşi, alte voci răsunătoare, voci stranii şi turburătoare, voci de flaut înmuiate, voci între copil şi femeie, voci de bărbaţi feminizaţi, voci a căror rostogolire în gâtlej pare dată de pubertatea unor îngeri, voci neutre şi fără sex, fecioare şi martiri, voci fragile şi pătrunzătoare, atacând nervii prin neprevăzutul şi nefirescul sunetului». Renard, la rândul său, în modelul extras, de noi, din Poil de Carotte, încearcă să redea şoaptele ce au Ioc, după culcare, în dormitorul unui colegiu « Dela căpătâi la căpătâi, şoaptele se încrucişează, şi, dintre buzele în mişcare, se împrăştie, prin tot dormitorul, un murmur neînţeles, înlăuntrul căruia, din timp în timp, se desluşeşte şuieratul scurt al unei consoane. Este ceva înnăbuşit, neîntrerupt, nesuferit în cele din urmă, 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi se pare, într'adevăr, că aceste limbuţii nevăzute şi forfotitoare, ca şoarecii, se muncesc să roadă din tăcere ».. Pilda lui Renard, urmărind, de asemenea, să ne lase în plină taină de sensaţii auditive, însoţite de acea panică nelămurită, provocată de desfăşurările care ameninţă să nu se mai termine, e realizată, totuşi, prin mijloace logice, prin străvechea con- strucţie de stil hipotactică a gramaticilor greci, de subordonare a elementelor. Fraţii Goncourt, dimpotrivă, n’au căutat o frază care să le încadreze intenţiile ci mai curând una care să mimeze aceste intenţii; astfel, s’au depărtat însă, de condiţiile organice ale exprimării unind construcţia primitivă paratactică cu barocul, printr’o cuprindere de elemente individualiste, lipsite de o pter- nică coeziune şi de raporturi copulative. Prin urmare, expresia de « stil vertical » are o pronunţată intenţie polemică şi nu poate fi determinată decât prin raportarea la un stil opus. Acest stil al lui Renard nu este, însă, numai un simplu mod de apărare a tradiţiei; nu avem de a face, deci, cu un stilist în genul lui Flaubert, pentru care de altfel, Renard nutrea puţină simpatie. Stilul unui contemporan, oricât ar fi de desăvârşit, trebue să conţină şi trăsături din factura reportajului gazetăresc, pentru a deveni o expresie vie şi a nu se prezenta anacronic. Astfel, menţionează Renard observaţia pe care a făcut-o Anatol France cu privire la stilul lui Flaubert, căruia-i desco- peră neajunsul de a fi prea rigid, prea închis în norme abstracte de perfecţiune. France susţine că această dificultate a provenit din faptul că Flaubert n’ar fi scris, niciodată, de comandă, exer- ciţiu care împrumută stilului o supleţe neobişnuită. Pentru Renard, de asemenea, stilul preferat nu este cel ce realizează numai perfecţiunea arhitectonică sau justeţea, ci şi condiţiile elasticităţii care deformează puţin, putând fi satisfă- cute prin prezenţa scăpărătoare a acelor « fluide electrice » admi- rate în fraza lui Baudelaire. Această concesie, în cerinţele de perfecţiune ale stilului, la care Renard ţinea totuşi atât de mult, trebue privită ca o accep- tare a unui « fatalism istoric »; epoca noastră nu mai poate fi aptă pentru expresia unei înalte desăvârşiri. Aci se afirmă, încă odată, acea luciditate atât de particulară lui Renard. In această fuziune de perfecţiune a micilor dimensiuni şi de porniri vivi- ficatoare cu aspect practic şi cotidian, se poate găsi miezul con- cepţiei sale stilistice. O astfel de străduinţă migăloasă, care l-a consacrat drept unul din meritoşii stilişti francezi, nu constitue decât tot o formă de penetraţie a tendinţelor înnoitoare în con- cepţia sa tradiţionalistă. # # # JURNALUL LUI JULES RENARD 695 Ca încheiere, intenţionăm să cuprindem într’o perspectivă mai vastă acea îmbinare de tradiţionalism şi de elanuri neaştep- tate către o formă proprie şi nouă de artă, surprinsă aproape în fiecare ramură a experienţei sale. Această fuziune se pare că ar proveni din ascendenţa sa rustică, legată de cultură. Mentalitatea rustică este, evident, încercuită şi tradiţionalistă; dar această trăsătură se menţine intactă atâta vreme cât spiritul rustic respiră în propriul său mediu; când, însă, îşi depăşeşte mediul şi, mai cu seamă, când o astfel de structură mentală pătrunde în cadrele vechi ale cul- turii, se prezintă, în câmpul acesteia, ca un element nou. De aci, fiind mai puţin familiarizată cu formele tipice culturale, prezintă o tendinţă marcată către eterodoxie şi reformă; această pornire e, însă, stăvilită prin înclinaţie de a păstra a omului rustic; astfel ni se luminează cele două direcţii divergente, uneori fuzionând, complect, alteori rămânând exterioare spi- ritului lui Renard. Cât priveşte celelalte aspecte antitetice, la acest scriitor, ironia fină şi naivitatea, aspiraţia morală şi scepticismul total, antagonismul care se iscă, uneori, între tendinţele sale creatoare şi gusturile contemplatorului, nu sunt decât piese de analiză, care, după cum am văzut, se bucură de o aproximativă core- laţie intimă. Mai presus de toate, din urzeala acestor confesiuni, se vede că Renard scapă, treptat, sensul propriu, utilitar, al întreprin- derii sale, modificându-i o adevărată natură în exerciţiul unei speciale obişnuinţe de a-şi satisface spiritul. In locul încercării de remediere efectivă a tipurilor sale, acel tip contemporan reprezentat de Renard, se mulţumeşte cu simpla lor formulare. Acest elan al destăinuirii pierde caracterul militant, pe care i-1 împrumută tipul religios şi intră într’o zonă parazitară, de aban- donare a interesului pentru raţiunea iniţială, de tehnică morală, a confesiunilor. Astfel, de mărturisiri prezintă o importanţă de ordin, exclusiv, teoretic şi documentar; rudimentul de practici- tate dintr’însele, adică de căutare a unui progres pe plan etic, nu depăşeşte pragul elementar al metodei magice, în care se speră că numai prin numirea sau plăsmuirea unor întruchipări potrivnice, acestea vor dispărea. Concluziile finale au fost atinse indirect, ca multe din faţe- tele greu de surprins ale cazului examinat, pentru a cărui satis- făcătoare cuprindere, numai adânca simpatie şi compătimirea resimţită faţă de această actuală fizionomie de artist, ne-au putut fi de ajutor. EDGAR PAPU 696 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CRONICA PLASTICĂ N. DĂRĂSCU Printre artiştii noştri din generaţia mijlocie, d. N. Dărăscu a trecut întotdeauna drept unul din reprezentanţii cei mai credin- cioşi ai impresionismului. Clasificarea aceasta, cu care critica l-a onorat încă de acum mai bine de cincisprezece ani, a şi făcut ca numele său să fie foarte des asociat cu acela al d-lui J. Steriade, încă unul din pictorii care, în arta noastră, au adus cu mai multă stăruinţă viziunea de lumină şi de jocuri străvezii de atmosferă a picturii franţuzeşti de după Claude Monet. Dar dela această clasificare, nu lipsită de temei la timpul ei, şi până azi, a trecut destulă vreme pentru ca cei doi artişti, păşind în anii lor de plină maturitate, să-şi revizuiască mijloacele de expre- sie, să-şi adâncească propria viziune şi să-şi găsească sensul ade- vărat al temperamentului lor. D. Steriade nu a părăsit nici astăzi impresionismul. Paleta sa e şi acum încărcată de colorile filtrate prin lumină, iar viziunea sa nu e mai puţin pariziană decât acum douăzeci de ani. In desenele colorate mai cu seamă, în acele fugare schiţe de peisaj, pline de vervă şi de spontaneitate, în care liniile se destramă şi se şterg ca într’o vibraţie neîncetată a luminii, d-sa a rămas mai credincios modului de exprimare al impresionismului de după Monet. Dar în tablourile de ulei, în expoziţia de acum doi ani, atât de însem- nată pentru cariera artistului, am găsit şi o altă viziune, mult mai plină şi mai consistentă, în care o coloare saturată de lumină se aşează dens pe pânză, dând imaginii o materialitate şi o greutate, care nu mai sunt ale picturii din vremea lui Monet. Apropieri de Pissaro erau evidente în acele tablouri şi ele ne întorceau oare- cum la începuturile impresionismului, acolo de unde pictura modernă avea să-şi desfacă apoi drumuri din ce în ce mai elibe- rate şi mai îndrăzneţe. Cu d. Dărăscu ne aflăm de sigur pe aceleaşi căi, dar evoluţia d-sale ne aduce în alte regiuni, care nu sunt mai puţin interesante pentru pictura de azi. Impresionismul său de-acum vreo cinci- sprezece ani nu mai era de sigur acela al lui Monet. Lumea văzută de artist era mereu scăldată în lumină, colorile ei învăluite de reverberaţia orelor şi a anotimpurilor, dar artistul urmărea şi o anume conturare a imaginii, o anume exprimare, nu numai a fugarului, dar şi a unei realităţi mai statornice, pe care impresio- nismul ţinuse să o ignore, fără să o poată totuşi înlătura. D. Dărăscu era un impresionist prin paleta sa nuanţată, prin subiectele pe care şi le căuta mai de obicei în lagune veneţiene, în ţinuturi acvatice, de Deltă sau de Dunăre, sau pe ţărmurile însortite ale Dobrogei. Dar ochiul său căuta şi găsea, chiar în această lume CRONICA PLASTICĂ 697 de fluidităţi şi de pâlpâiri, puncte de reazăm tari, conture ale lucrurilor, forme, care desvăluiau viziunea mai adâncă a artistu- lui şi oarecum aspiraţia lui către altceva decât impresionism. Cunosc unele «Veneţii » ale artistului, cu portice roşcate oglin- dindu-se în apă,— în colecţia Băncii Naţionale sau în aceea a d-lui Trembinski, —unde subiectul impresionist e dat prin puter- nice pete de coloare, care fac plastice până şi umbrele fluide arun- cate în apă. Intr’un alt tablou, pe care l-am avut acum un an la Expoziţia dela Bruxelles, o privelişte de dealuri dobrogene, care trebue să dateze de-acum vreo 10-n ani, artistul, părăsind aproape preocupările de lumină sau de atmosferă, trecea de-a-dreptul la frământarea plastică a lucrurilor şi la exprimarea lor în conture viguroase şi adâncite. Nu lipseau în picturile d-lui Dărăscu din această epocă, nici lucrări de adevărată compoziţie constructivă, cum întâlnim în bucata mai veche, expusă de curând şi la Fun- daţia Dalles, unde un Balcic perspectivic e arătat între siluetele înalte ale pietrelor de cimitir turcesc, cu figuri în primul plan şi cu linii ondulate de dealuri, care dau o compoziţie legată, arhi- tectural văzută şi plastic exprimată. D. Dărăscu alterna astfel, adeseori, între două moduri de a vedea esenţial deosebite. Unul vorbea despre începuturile sale, legate de mirajul impresionist; celălalt vestea alte drumuri, mai energic apăsate în concret şi îndreptate către un sens mai plastic al picturii. Intre aceste două feluri de a vedea era posibilă însă şi sinteză, care, rezumând experienţa artistului, să răspundă mai adânc temperamentului său. Şi sinteza aceasta ne-a fost dată în expoziţia cu totul remarcabilă pe care artistul a prezentat-o de curând la Fundaţia Dalles. După un lung răstimp, în care acti- vitatea pictorului n’a mai putut fi urmărită decât sporadic, în Saloanele oficiale, la expoziţii ocazionale sau prin lucrări intrate în unele colecţii particulare, d. Dărăscu ni s’a înfăţişat în sfârşit cu o mare expoziţie, pe care trebue să o socotim de acum ca pe o etapă decisivă în cariera sa. Subiectele lucrărilor de acum nu se îndepărtează mult de cele preferate de artist în picturile sale mai vechi. Peisajul dobrogean sau dunărean şi naturile moarte, florile mai cu seamă, constitue şi acum temele sale principale. Balcicul în deosebi, cu aprinsele colori şi cu jocul nesfârşit al reverberaţiilor sale de lumină, stă pe primul plan al preferinţelor artistului. E ca o străduinţă de a relua mereu aceleaşi teme de inspiraţie, dintr’o nevoie parcă a pictorului de a da expresie unei viziuni mereu înnoite. Căci pictura d-lui Dărăscu se înfăţişează acum cu modulaţii şi cu rezonanţe care sunt altele decât ale picturii sale mai vechi. Ele pornesc de sigur tot din formaţia sa impresionată; dar cu o 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unitate de viziune şi cu o putere de a face complex şi personal, care scot la iveală toate marile resurse ale pictorului, până acum incomplet sau uneori contradictoriu exprimate. Impresionismul atenuat al d-lui Steriade se întoarce — am văzut — către viziunea consistentă şi uneori aspră a unui Pissaro. Pictura, pornită din aceleaşi regiuni, a d-lui Dărăscu se îndreaptă mai de grabă către modul clar şi aerian de expresie al lui Cezanne. N’aş vrea să dau totuşi un accent prea greu acestei apropieri, care indică mai mult un punct de contact decât un adevărat model pentru artistul nostru. Căci ceea ce e caracterul mai adânc al artei lui Cezanne, viziunea sa constructivă şi formală, lumea străvezie şi arhitecturată, pe care artistul francez o vedea în desfăşurarea ideală a Unui spaţiu pluridimensional, nu se regăseşte de sigur în pictura d-lui Dărăscu. Dar, fără aceasta vizualitatea oarecum raţională, fără căutarea unui sens formal dominant, d. Dărăscu e totuşi pe urmele lui Cezanne, în intuiţia complexă a desfăşu- rărilor sale spaţiale, în valoarea multiplă pe care o dă colorilor, ca şi în jocul acelei atmosfere albăstrui, atât de unitară în tablou- rile sale de acum. Accentuarea lineară a formelor nu se mai întâl- neşte în aceste tablouri; plastica nu mai e delimitată prin conture. Imaginea e mai de grabă fluidă şi continuă. Dar desfăşurarea ei în adâncime e plină de efecte şi de valori sensibile, care dau ace- stei picturi forţă şi realitate. Virtutea d-lui Dărăscu e însă mai cu seamă în intuiţia justă şi în subtilitatea de exprimare a atmosferei peisagiilor sale. In acest sens, impresionismul său îşi dă azi rezultatele cele mai pre- ţioase. Căci ochiul pictorului e în stare de analiza cea mai fină şi de surprinderea nuanţelor celor mai precise. E destul să citez, din expoziţia din urmă, cele trei pânze în care aceeaşi imagine a golfului Balcicului e zugrăvită la ore şi anotimpuri variate. O asemenea încercare, cu asemenea rezultate, aşează un artist pe treapta cea mai înaltă a artei sale. D. Dărăscu se menţine pe această treaptă în cele mai multe din tablourile înfăţişate în expo- ziţia sa din urmă. Peisagiile variate, cu efecte multiple de lumină, de iarnă sau de apă, florile delicat zugrăvite, pe fonduri nuanţate albăstrui, care par a voi să dea şi ecoul cromatic al imaginilor, naturile moarte, ieşite toate din aceeaşi paletă plină de vibraţie şi de subtilităţi, sunt ale unui artist, care, stăpân pe secretele artei sale, e de acum în stare a exprima, cu libertate şi cu accent per- sonal, propria sa viziune. D. Dărăscu nu ajunge întâia oară la asemenea rezultate. Dar niciodată arta sa n’a fost mai sigură, mai unitară şi mai stăpână pe sine decât acum. Drumul artistului, fără şovăiri, se arată clar şi simplu. In pictura românească de azi, el se deschide către orizonturile cele mai limpezi. CRONICA PLASTICĂ 699 A. BALTAZAR Dela expoziţia d-lui Dărăscu însă, în care am avut oarecum concluziile evoluate ale impresionismului românesc, va trebui să ne întoarcem mult înapoi, până la începuturile acestei mişcări în arta noastră, pentru a înţelege şi aprecia just operele unui pictor ca Abgar Baltazar, înfăţişate de curând în expoziţia comemorativă a artistului, la Pinacoteca Municipiului. Iniţiatorii acestei expoziţii au avut dreptate să încerce a scoate din uitare opera fugară a acestui pictor, care, cu un talent vrednic de mai mult noroc, avea să dispară înainte de a fi împlinit 30 de ani. A. Baltazar a început să picteze pe la 1900 şi şi-a terminat cariera în 1909. A fost deci, deopotrivă, contemporanul anilor de apoteoză ai lui Grigorescu, ca şi contemporanul lui Luchian. Şi pictura lui se încadrează între aceşti doi artişti, oarecum la răs- crucea drumurilor vechi şi a celor noi în arta românească. Influenţa lui Grigorescu- e vizibilă mai ales în unele bucăţi cu peisaje şi figuri, în care un colorit tandru, înnecat în revărsări de soare, se aliază cu un sentimentalism uşor al subiectelor, întors către idilic. Ca şi Luchian din primele tablouri, Baltazar se lăsa câştigat de gustul şi de maniera târzie a lui Grigorescu, de care nimeni dintre pictorii acestei generaţii nu avea să scape neatins. Dar tânărul artist avea să se orienteze repede către drumurile noi ale picturii. Gustul său avea să se îndrepte mai cu seamă către Luchian, al cărui exemplu îl urma cu o fidelitate şi cu o înţe- legere, rare în acel moment. Paleta sa luminoasă, încărcată de colori concentrate şi strălucitoare, e, în lucrările cele mai bune ale arti- stului, paleta lui Luchian. Subiectele sale, peisaje de crânguri, vederi mănăstireşti, privelişti de periferic urbană sau de târguri, naturi moarte şi chiar figuri, sunt asemenea subiecte ale lui Luchian. Pictorul e uneori stângaci în exprimare, pasta sa prea abundentă nu-şi găseşte o totală armonie în realizarea tablourilor. Dar stră- duinţa sa e evidentă de a căuta o expresie vie lucrurilor şi de a da picturii un sens coloristic, pe care Luchian însuşi atunci îl crea picturii româneşti. Şi de sigur tot prin Luchian, artistul avea să ajungă şi la pictorii francezi moderni, a căror influentă e vizibilă în tablourile sale. Căci, fără a fi avut putinţa vreunei călătorii la Paris, Baltazar se arăta tot atât de stăpânit de exemplul unui Manet sau Toulouse- Lautrec, pe cât era de subjugat de pictura lui Luchian. Manet şi Toulouse-Lautrec însemnau însă tot Luchian, pentru artistul care nu-i putuse cunoaşte decât prin intermediul acestuia. Bal- tazar era atât de fidel contemporanului său mai mare, încât îi împrumuta chiar preferinţele din pictura franceză. Şi, ca orice temperament înclinat a se devota, el împingea uneori admiraţia până la imitaţie. Picturile din ultimii săi doi-trei ani ajung a fi 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE imitaţii, mai cu seamă după Toulouse-Lautrec. Trăsătura spiri- tuală a maestrului francez, tendinţa de şarje dusă până aproape de caricatură, le regăsim la Baltazar, adaptate la tipuri şi scene de mahala bucureşteană, care nu sunt totuşi lipsite nici de humor şi nici de calităţi picturale. Artistul ar fi putut însemna mai mult, de sigur, dacă destinul ar fi fost mai îngăduitor cu el. Căci pictorul, care arăta fără îndoială destul talent, avea să se găsească la capătul carierei sale, mai înainte de a fi ajuns să-şi exprime propria personalitate. Activitatea lui Baltazar se opreşte acolo de unde arta lui trebuia abia să înceapă. In pictura românească însă, din preajma lui 1900, manifestarea lui fugară nu rămâne fără însemnătate. Ea reprezintă un episod dintre cele mai caracteristice, în străduinţele artei noastre de a-si găsi drumuri noi şi mijloace înnoite de expresie. N. VERMONT In aceeaşi vreme, dar cu totul în alt spirit, avea să-şi înceapă cariera şi un artist ca N. Vermont, a cărui expoziţie retrospectivă am avut-o de curând la Ateneul Român. întors în ţară în 1900, după studii la Miinchen şi la Paris, contemporan şi prieten al lui Luchian, contemporan al întregii mişcări de prefacere a picturii noastre din ultimele trei decenii, Vermont rămâne totuşi în mijlocul acestei picturi un drumeţ izolat, călcând senin şi fără şovăire pe drumuri care nu mai sunt de mult ale contemporanilor. ' O formaţie academică şi un temperament de sentimental înclinat către atitudini romantice l-au ţinut la o parte de tot ce a putut fi inovaţie sau spirit neliniştit al vremii noastre. A putut lucra ani de zile la Paris, în vremea când triumfau marii impre- sionişti, şi pictura sa nu arată nici măcar a fi bănuit existenţa unui Cezanne, a unui Renoir sau a unui Monet. A putut petrece aproape un deceniu în Germania, în vremea unui Slevogt sau a unui Hans von Marees, şi tablourile lui nu vorbesc mai mult decât despre un Lenbach, un Fritz von Stuck sau despre Aca- demia dela Miinchen. In pictura românească, gustul lui s’a îndreptat dela început către Grigorescu, adoptându-i uneori subiectele, atitudinea de visător romantic şi câteodată şi paleta. Dela Luchian n’a luat nimic. Cel mult s’a întâlnit cu el în zugrăvirea unor tipuri pito- reşti de ţigănci sau vânzători de stradă. Unul căuta însă în ase- menea figuri pretextul împerecherii unor colori tari şi armonios strălucitoare, celălalt căuta subiectul pentru el însuşi, pentru eloc- venţa lui ilustrativă. înclinarea pictorului era, de altfel, în genere, înclinarea aca- demică, spre subiect. Ea avea să-l ducă şi la compoziţia religioasă, ŞTEFAN LUKIAN 701 pe care a cultivat-o în pictura lui de chevalet şi la atâtea alte scene şi compoziţii, în care efectul urmărit nu era numai cel plastic, dar şi cel de anecdotă sau de ilustraţie. Vermont n’avea să părăsească acest mod de a înţelege pictura niciun moment în întreaga-i carieră. Cu o consecvenţă, care pleca de sigur din temeinice aşezări ale temperamentului, el avea să calce neîncetat pe aceleaşi drumuri. Până şi în lucrările din ultimii lui ani, pe care le-am întâlnit în expoziţia din urmă, el se gândea, zugrăvind, tot la Grigorescu, pentru care admiraţia îi rămăsese întreagă. Arta lui e astfel consecventă şi senină. Ea satisfăcea de sigur gustul şi aspiraţiile artistului. Izolată însă în neclintite idea- luri academice, ea se încadrează greu în propria ei vreme, îndrep- tată pe alte drumuri şi către alte aspiraţii. AL. BUSUIOCEANU ŞTEFAN LUKIAN Dincolo de ceea ce ochiul percepe concret, dincolo de tot ce se chiamă motiv sau subiect, din acel regat fără de formă şi hotar al imponderabilului, se revarsă uneori coloarea luminoasă de o serafică muzicalitate. Vrajă sau beţie de coloare, oricum i-am spune, căci din jocul şi capriciul mirajului de coloare se desprind forme plastice. Mai înainte de linie sau contur, coloristul înnăscut discerne acorduri, contraste şi valori. I-a fost dat lui Lukian să fie pentru pictura română, acel generator iniţiat, care a sintetizat pe căi intuitive, aspiraţiile noi- lor generaţii spre piscuri de adevăr şi lumină. Dacă în perioada formaţiei sale Lukian s’a adăpat la izvorul artei moderne franceze şi dacă unele influenţe se interceptează în opera sa, personalitatea artistului e aşa de puternică, încât constitue un focar independent, ce a determinat risipa de cro- matism atât de caracteristică picturii noastre contemporane. Coloarea la Lukian nu e numai rezultanta unei sensaţiuni vizuale, a unui fenomen optic; ea depăşeşte obiectivul înregistrat, căci artistul transpune climatul stărilor sufleteşti, — arta lui Lukian germinând din spiritualitate. Pictorul e feciorul boierului Dimitrie Lukian, originar din Moldova. Fire romantică, Ştefan Lukian a scris versuri în tinereţe, cânta din flaut şi era un pătimaş sportsman; ciclist intrepid, a câş- tigat prima cursă Bucureşti—Giurgiu, a avut cai de curse, a dus o viaţă de dandy, elegant şi de o ţinută impecabilă, om de viaţă si de societate. » 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Multă vreme, pictura nu a fost pentru Lukian o profesiune, ci mai de grabă o pasiune; abia mai târziu, după vârsta de pa- truzeci de ani, ţintuit pe patul suferinţei din cauza unei boale necruţătoare, s’a consacrat în totul picturii. Că a fost predestinat unei creaţii superioare, nu încape îndoială, încă din primii ani de Belle Arte (1885), manifestă însuşiri excep- ţionale şi e refractar rutinei academice. Lukian caută alte orizon- turi şi întâlneşte pe Grigorescu care, pe acele vremuri, era proscris de meşterii şcoalei, fiind considerat diletant şi amator. In o mulţime de lucrări din tinereţe, mai cu seamă în unele acuarele bucolice, se poate urmări ceea ce a putut învăţa Lukian dela Grigorescu. Terminând şcoala de Arte frumoase din Bucureşti (1890) Lukian pleacă la Miinchen, unde nu găseşte o atmosferă priel- nică de dezvoltare. In acest scurt popas, Lukian frecventează cu predilecţie muzeele, cercetează în special vechea Pinacotecă, unde studiază copiind pe vechii maeştri. Amintindu-şi de acele vremuri spunea: « Când îl copiam pe Rembrandt, simţeam că mă înalt». Pleacă apoi la Paris (1891), unde se înscrie la Academia Jullian, şcoală ce trecea pe atunci drept cea mai independentă. Care era atmosfera la Paris pe acele vremuri? Manet murise în 1885 şi gloria lui se răspândea uriaşă. O artă liberă de convenţiuni academice, o tehnică largă şi sintetică, o paletă vie şi luminoasă caracterizează pictura lui. Lucrările sale de «plein air » (Le Linge, Argenteuil, etc), premergătoare impresionismului, atrăgeau curiozitatea şi entuziasmul tineretului de pe acele vremuri. Lukian, care frecventa la Paris pe celebrul colecţionar român Georges de Bellio, avu prilejul să şe familiarizeze cu operele impresioniştilor francezi din colecţia ilustrului compatriot, unde se găseau peste 100 de pânze, din cele mai interesante, de Manet, Monet, Renoir, Degas, Sisley, Pissaro, etc., în timp ce în muzeele franceze nu se găseau operele acestor independenţi, care, abia mai târziu, prin donaţia Caillebotte, au pătruns în Musee du Luxembourg, nu fără rezistenţa înverşunată a oficialităţii academice. Lukian nu pare să fi cunoscut în de-ajuns opera lui Cezanne; de altfel meşterul francez trăia izolat la Aix şi nu expunea la saloane, iar prima expoziţie mai importantă a operelor sale a fost organizată de Vollard în 1895, doi ani după dela plecarea lui Lukian din Paris. Pe lângă predilecţia pentru Manet, Lukian primi înrâurirea incisivului Degas, compozitorul inventiv al scenelor de interior, al câmpului de curse. Unele pasteluri de ale lui Lukian, cum ar fi Alecu Literatul, Moş Nicolae, diverse scene de curse şi de interior, ŞTEFAN LUKIAN 7° 3 ne seduc prin compoziţia lor ingenioasă, prin acel « mis en page » în care excela Degas. Lukian pare să se fi interesat la Paris de încercările unora din tinerii artişti ce roiau împrejurul Academiei Jullian (Maurice Denis, Emile Bernard, Seruzier, Odilon Redon, Bonnard, etc.) şi de unele preocupări estetice ce au fost formulate cu răsunet de Maurice Denis. « Se rappeler qu’un tableau, avant d’etre un cheval de bataille, une femme nue ou une quelconque anecdote, est essentiellement une surface plane recouverte de couleurs en un certain ordre assemblees ». Ca şi dânşii, Lukian trebue să fi mani- festat interes şi admiraţie pentru Gauguin, a cărui artă, de un sin- tetism oarecum decorativ, n’a rămas fără ecou în pictura de matu- ritate a meşterului român. Analizând una din lucrările importante ale lui Lukian, com- poziţia denumită Lăutul sau Toaleta copilului (1912), vom con- stata că armonia intensă şi luminoasă este obţinută prin acordul unor suprafeţe colorate încercuite în forme largi, fără ca formele să fie reliefate prea plastic, pentru ca difuziunea şi cursul ondu- laţiei coloristice, să nu fie stânjenită. Cu acest prilej, e interesant să menţionăm că pictorul francez Marquet, cu prilejul unei călă- torii prin ţara noastră (1933), examinând acest tablou, mi-a con- firmat aceste presupuneri. In arta română, Lukian a fost acela care a eliberat viziunea picturală de preocupările unui realism direct, ridicând plastica autohtonă la un nivel de intelectualitate, ce nu fusese atins de nimeni până atunci. In pictura lui Lukian, forma, lumina şi coloarea, converg spre o artă sintetică, în care coloarea ţine rolul preponderent. Ca şi la C^zanne, se poate spune de arta lui Lukian: « â partir d’un certain point de realite, on ne termine pas un tableau en ajoutant, mais en retranchant». Prin coloare, Lukian nu înţelege o îmbrăcăminte şi nici un mozaic de pete colorate; coloarea lui Lukian nu se difuzează în elementele spectrului solar şi nu e nici vibraţie în atmosferă ca la impresionişti, ci e organică şi germinează din natura lucrurilor. In opera lui Lukian, lumina nu e un artificiu şi efect, lumina nu rezultă din contrastul jocului de clar-obscur, lumina lui ra- diază din fiecare moleculă de coloare, iar întreaga suprafaţă a picturii sale e un câmp incandescent. Un tablou de Lukian e, înainte de toate, armonie şi lumină, căci artistul pare că ar fi vrut să închine prin opera sa, un imn co- loarei şi luminii. Guilaume Apollinaire spunea de Matisse: «Si l’on devait comparer Pceuvre d’Henri Matisse â quelque chose, il faudrait 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE £hoisir l’orange. Comme elle, l’oeuvre de Matisse est un fruit de lumifcre eclatante ». Cu totul pe alte căi decât Matisse, Lukian a ajuns aproape la aceleaşi rezultate: o pictură luminoasă care dă o imagine vizuală agreabilă şi o mare emoţie spirituală. Pe când în opera meşterului francez, dominanta e optimismul şi fantezia, în pictura artistului român s’a strecurat o melancolie, o discretă duioşie, caracteristică melodiei şi poeziei populare, iar prin interpretarea cromatică a motivelor dela noi, atât ca armonie şi compoziţie cât şi ca preocupări de materie de coloare, materia lui e transparentă, «strălucind ca smalţul unei oale ». Lukian ţine de acel specific românesc' mai mult decât alţii care l-au căutat în superficialul anecdotic şi ilustrativ al motivelor populare. K. H. ZAMBACCIAN ACTUALITĂŢI FRANCEZE Amintirea lui Jean Jaur&s revine, în mod firesc, cu mai multă putere în Franţa revendicărilor sociale şi a reformelor din această vreme. Cea mai promptă actualitate se desprinde, astfel, din cartea pe care d. Felicien Challaye a consacrat-o ilustrei figuri a socialismului francez. Această lucrare, în care este evocată viaţa lui Jaurâs şi în care sunt expuse în mod sistematic ideile lui filo- sofice, politice şi sociale, mai are meritul de a formula cu pre- cizie ceea ce a alcătuit originalitatea lui Jaur&s şi de a fixa locul propriu al luptătorului şi gânditorului francez, într’un domeniu privit adeseori prin prisma insuficientă a generalităţii şi a uni- formităţii. Jaur&s a fost, mai ales, o impresionantă personalitate prin energia desfăşurată în activitatea practică şi prin aptitudinea convingerilor pentru care a militat. De aceea, lucrarea d-lui Fe- licien Challaye, în care expunerea sistematică a ideilor ocupă un loc cu mult mai întins de cât evocarea vieţii lui Jaures, ni se pare a fi răsturnat justele proporţii. Viaţa lui Jaur&s ne apare cu mult mai interesantă şi cu prilejul evocării temperamentului lui tu- multos, ideile par să deţină mai degrabă un rol auxiliar. Dar car- tea d-lui Felicien Challaye face parte dintr’o colecţie închinată filosofilor şi autorul a fost în situaţia de a încerca o sistematizare pe care Jaurfes, totdeauna în luptă şi mişcare, n’a realizat-o. Ori cum, cetitorul va reţine ceea ce este esenţial şi anume, imaginea omului, a personalităţii încăpătoare şi originale din care ideile au isvorît cu forţă dar în armonie, într’o organică adaptare dintre gând şi faptă. ACTUALITĂŢI FRANCEZE 705 D. Felicien Challaye constată că metoda de gândire a lui Jaures a fost concilierea contrariilor. « Metoda lui Jaures, inspirată de universala lui bunăvoinţă, urmăreşte să împace, într’o sinteză originală, punctele de vedere opuse ale gânditorilor cari l-au precedat s>. Intr’adevăr, prima trăsătură a personalităţii lui Jaures a fost marea lui capacitate de unificare a diversităţii, prin care omul unui partid şi al unei doctrine sociale, a spart de fapt limi- tele obişnuite ale acestui cadru de manifestare. Marea aspiraţie către unitate, care domină gândirea lui Jaures, purcede din spi- ritul lui religios; întreaga filosof ie care ne este expusă şi adânca încredere omenească de care a fost susţinută, apar d-lui Felicien Challaye ca expresia unei naturi religioase. Concilierea contra- riilor, aşa dar, a realismului cu idealismul, a individualului cu socialul, a factorului economic cu cel moral, a diversităţii cu uni- tatea, se desprinde din metafizica religioasă a lui Jaures, rezu- mată în idealul unei «universale bucurii printr’o universală ar- monie ». Socialismul lui Jaures este expresia originală a perso- nalităţii lui şi dacă se pot găsi influenţe numeroase în noua sin- teză pe care o creează, ceea ce este personal, ireductibil legat de un anumit temperament, rămâne primordial în gândirea lui. Jaures a fost un mare optimist; analizând consecinţele morale ale sistemului expus, d. Felicien Challaye foloseşte citate din care rezultă valoarea atribuită de Jaures speranţei, încrederii în viitorul omenirii. Vom reda unul dintre acestea, deosebit de carac- teristic pentrucă uneşte speranţa în viitor cu respectul trecutului, ilustrând deopotrivă spiritul conciliant al lui Jaures şi natura convingerilor lui. « Cei ce au luptat în veacurile trecute, indiferent de partidul, de religia, de doctrina lor, prin simplul fapt că au fost oameni cari au crezut, cari au dorit, cari au suferit, cari au căutat o soluţie, au fost toţi, chiar acei cari în luptele de atunci păreau a fi conservatori, toţi au fost, prin forţa neînvinsă a vieţii, puteri ale mişcării, ale înaintării, ale transformării şi noi suntem aceia cari primim freamătul, tresăririle şi mişcările acestea şi suntem credincioşi întregei acţiuni a trecutului după cum, în- dreptându-se către mare, fluviul este credincios isvorului ». De sigur, tăria convingerilor lui Jaures aparţine mai ales tempera- mentului robust care se manifestă în marea lui capacitate de opti- mism şi mai puţin teoriilor emise, în care spiritul conciliant, ori cât ar fi dus la o nouă sinteză, ilustrează multilateralitatea ate- nuantă a gândirii lui filosofice. Dacă revoluţionarul Jaures îşi întoarce cu atâta pietate privirea către trecutul omenirii, dacă în doctrina pe care o elaborează, toată diversitatea ideilor tinde a fi transpusă în unitate, pentru a nu se pierde nimic din valoarea câştigată a gândirii omeneşti, putem întrevedea în metoda con- cilierii contrariilor, corectivul criticai unei năvalnice personalităţi. 45 7o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întreaga acţiune desfăşurată de Jaures, a lăsat mai ales amin- tirea acelei arte a marei lui elocvenţe. Strălucita pregătire inte- lectuală a fostului normalian, a străbătut întotdeauna existenţa activă a luptătorului politic şi înţelegem că uimitoarea lui eloc- venţă n’a fost niciodată pricina unei necontrolate depăşiri a inten- ţiilor şi aspiraţiilor lui autentice. Când d. Felicîen Challaye, încercând să întrunească într’un sistem, ideile filosofice ale lui Jaures, descrie metoda concilierii contrariilor, d-sa realizează şi portretul moral şi intelectual al marelui om politic francez. Spi- ritul conciliant ne apare ca semnul marei lucidităţi a lui Jaur&s, în care cele mai generoase porniri şi cea mai nestrămutată încre- dere în viitor, au făcut loc spiritului critic şi voinţei de adevăr. Astfel, întreaga expunere teoretică a d-lui Felicien fchallaye tinde indirect la portretul lui Jaures şi autorul însuşi recunoaşte această legătură: «încercarea de a înţelege, privind dinlăuntru vieaţa şi personalitatea lui Jaures, ne pregăteşte să înţelegem gândirea sa filosofică şi mai întâi metoda pe care o aplică în soluţionarea problemelor puse de univers, de om şi de omenire ». In personalitatea lui Jaures s’au împletit, într’o unitate orga- nică, ideia cu fapta; printr’aceasta el a ilustrat o mare tradiţie a civilizaţiei franceze. Rolul spiritului în domeniul acţiunii este si astăzi obiectul unor neterminate discuţii teoretice în Franţa şi însăşi prezenţa acestei preocupări dovedeşte vitalitatea unei tradiţii neobosite, chiar când se întâmplă ca soluţia propusă să fie potrivnică. Un tânăr critic şi scriitor politic, d. Thierry Maul- nier, în cartea sa recentă Mythes Socialistes, reia, printre altele, aceeaşi problemă. Conştiinţa sa socială — deşi depărtată de idea- lurile unui Jaures ca şi de poziţia liberalismului burghez — se găseşte pe linia aceleiaşi tradiţii franceze, când deplânge insufi- cienţa intervenţiei spiritului în domeniul realităţilor. « Oamenii de gândire s’au desobisnuit să considere cunoaşterea realităţii si transformarea lumii ca o misiune firească, cea mai firească îna- intare a inteligenţei. Gândirea este atât de slabă încât nu mai construeşte decât în abstract, departe de supărătoarele constrân- geri ale lumii şi când, împinsă de sentiment, din necesitate, pă- trunde în real, i se pare că-şi trădează natura, că intră într’un domeniu străin şi că nu are loc aici decât în măsura în care se găseşte în serviciul maselor puternice, a mulţimilor, a partidelor, a miturilor şi a naţiunilor ». Prin erorile lor, aceste poziţii con- trarii se justifică reciproc, afirmând incapacitatea spiritului în domeniul realităţilor, individualismul idealist aduce un argu- ment materialismului socialist, după cum acesta din urmă, aser- vindu-se intereselor unei clase, justifică poziţia celui dintâi. Do- meniul politic este pentru d. Thierry Maulnier acela care reclamă ACTUALITĂŢI FRANCEZE 707 mai mult funcţiunea inteligenţei şi în care sentimentele sunt tot- deauna primejdioase pentrucă duc la miturile colectiviste. D. Thierry Maulnier tinde la o poziţie proprie, la o doctrină în care inteligenţa trebue să se aplice cât mai mult la realitate. «Intre idealismul care nu ştie să transforme lumea şi materia- lismul care nu ştie să păstreze suveranitatea spiritului, acolo unde spiritul făureşte lumea, voim să găsim drumul nostru, adică în splendida realitate». Autorul se apropie de doctrina tineretului francez din jurul revistelor Esprit şi Ordre Nouveau, despre care ne-am ocupat altădată, mai ales când critică noţiunea abstractă a libertăţii în concepţia individualistă şi participarea abstractă la societate a formelor colectiviste, în numele libertăţii imediate şi concrete. Nu este locul aici să ne ocupăm mai pe larg de ideile numeroase, uneori de o claritate insuficientă, pe care le găsim în articolele publicate de d. Thierry Maulnier sub titlul Mythes Socialistes. Este însă de un interes, totdeauna reînoit să reţinem felul în care problemele politice şi sociale sunt prezente în preo- cupările scriitorilor francezi şi mai ales în tendinţele celor tineri. Rezumând pe acelea ale d-lui Thierry Maulnier şi ale unei părţi din tineretul francez, reţinem mai ales voinţa de a depăşi, printr’o gândire nouă, toate doctrinele trecutului şi aceea de a spori în importanţă rolul inteligenţei printr’o cunoaştere aplicată a rea- lităţii. Aspiraţia de a pătrunde în domeniul politic, fără a se îngloba în categoriile existente ne apare, de altfel, ca semnul acelui dua- lism francez în care intră deopotrivă individualul şi socialul. Ca- racterele generale ale civilizaţiei franceze, parvenita mai mult ca oricare alta la unitate, lasă totuşi loc nu numai diversităţii tipu- rilor dar şi câtorva fundamentale antinomii a căror surprindere este totdeauna semnificativă. Aici am urmărit totdeauna să des- cifrăm, cu prilejul actualităţii, ceea ce ar putea constitui laolaltă, permanentul portret al Franţei. Astfel, în vreme ce se comemo- rează cei cincizeci de ani ai simbolismului, când revistele ne vor- besc de succesul obţinut de expoziţia organizată la Biblioteca Naţională cu acest prilej, în care totul reaminteşte rafinamentul, izolarea şi spiritul antisocial al unor poeţi pentru care aproape nimic nu mai exista dincolo de poezie, ni se pare potrivit să înre- gistrăm cartea d-lui Tristan Remy, Faubourg Saint-Antoine, care a obţinut de curând premiul populist. Curentul populist în lite- ratura franceză, pornit din grija de a relua un realism care fusese abandonat, nu a prilejuit, până acum, opere de o însemnătate deosebită. El şi-a făcut totuşi drum şi premiul acordat anul acesta d-lui Tristan Remy pentru Faubourg Saint-Antoine ne atrage atenţia asupra unui scriitor calificat să descrie un mediu din care el însuşi face parte. Faubourg Saint-Antoine, deşi este intitulat 45* 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE roman, cuprinde două părţi independente, două nuvele în care autorul descrie cu obiectivitate, mediul umil al cartierului parisian care poartă acelaşi nume. D. Tristan Remy nu urmăreşte să emo- ţioneze prin niciun accent personal, prin nicio intervenţie în care să străbată intenţia de « a face literatură ». Descrierea rece si obiec- tivă pe care o face nu este totuşi lipsită de efecte emoţionante, după cum absenţa ori cărei analize psihologice, simpla înfăţişare a omului exterior şi a moravurilor, nu e fără indirecte lumini asupra resorturilor lăuntrice a oamenilor care se mişcă în aceste pagini. Cele două nuvele ale d-lui Tristan Remy cuprind des- crierea lumii muncitoare şi simple din Faubourg Saint Antoine, realizată cu mijloacele modeste dar sigure ale scriitorului din aceeaşi lume şi continuă în cadrul inspiraţiei, care se numeşte astăzi populistă, linia acelei literaturi franceze în care omul este căutat pretutindeni şi pretutindeni este găsit omenescul. Intr’un articol recent, d. Franţois Mauriac cerea romanului să nu apar- ţină niciunui curent literar ci să fie numai omenesc. Dar posi- bilităţile de a descoperi omenescul sunt multiple şi rostul curen- telor literare stă în orientarea scriitorilor către acele isvoare de inspiraţie care se găsesc la un moment dat părăsite. Literatura populistă surprinde mai ales aspectul social al omului şi după cum învederează şi cartea d-lui Tristan Remy, face să străbată un anumit spirit egalitar, o anumită uniformitate a umanităţii, atât de opusă singularităţii artistice pe care a ilustrat-o altădată poezia simbolistă. ALEXANDRU VIANU ANALELE DE PSIHOLOGIE Sunt puţine activităţi, în câmpul cercetărilor teoretice româ- neşti, care să impresioneze prin rezultatele lor, aşa cum, negreşit, trebue să impresioneze pe oricine activitatea Societăţii Române de Cercetări Psihologice. In alţi termeni, semnalam lucrul acesta şi anul trecut, tot în revista de faţă, cu prilejul apariţiei primului număr din Analele de Psihologie. Cu atât mai mult şi mai hotărît, trebue s’o repetăm astăzi, după trecerea de un an, răstimp în care Societatea de Cercetări Psihologice nu numai că şi-a con- tinuat activitatea dar i-a intensificat ritmul, ceea ce se poate vedea atât din darea de seamă asupra activităţii Societăţii, — dare de seamă inclusă în corpul noului număr din Analele de Psihologie — cât şi din cuprinsul acestor Anale înseşi, apărute de curând cu un număr sporit de pagine, adică un număr sporit de studii, cercetări si recenzii. > ANALELE DE PSIHOLOGIE 709 Tot cu prilejul de care vorbeam mai sus am arătat, însă, ele- mentul care ni se pare cel mai de preţ în activitatea acestei So- cietăţi, mai de preţ chiar decât orice contribuţii originale la stu- diul psihologiei. Elementul acesta, care se întâlneşte deosebit de rar şi este deci cu atât mai preţios în cultura românească, e efortul către organizarea unei munci colective. Nu se va sublinia niciodată îndeajuns folosul pe care-1 trage orice disciplină din organizarea activităţii cercetărilor ei. Iar pentru cultura românească, orice exemplu în acest sens e sortit să aibă nu numai o înrâurire în sânul disciplinei unde s’a produs, ci influenţe binefăcătoare şi pentru alte domenii de activitate, unde, chiar dacă este activi- tate, din plin, lipseşte deseori organizarea ei. Numărul cel nou al Analelor de Psihologie — este vorba de volumul al doilea, apărut pe anul 1935 — îndreptăţeşte atât încre- derea noastră în rezultatele pe care cercetarea psihologică bine condusă le poate obţine, cât şi nădejdea că spectacolul unei te- meinic susţinute munci colective va putea avea ecou în lumea muncitorilor intelectuali din ţara noastră. Cu gândul că dăm seamă despre rezultatele menţionate şi, pe de altă parte că împuternicim răsunetul ce trebue să-l aibă activitatea Socie- tăţii de Cercetări Psihologice, întreprindem darea de seamă ce urmează privitoare la cuprinsul volumului II din Analele de Psihologie. Numărul se deschide, şi de astădată, printr’un studiu al d-lui prof. C. Rădulescu-Motru, iniţiatorul şi preşedintele Societăţii de care e vorba, precum şi directorul Analelor de Psihologie. Sub titlul de <1 Psihotehnica şi Munca Naţională», conducătorul mişcării psihologice din Bucureşti reia câteva din ideile care l-au frământat vreme îndelungată şi arată ce covârşitoare însemnătate are studiul, şi mai ales practica, psihotehnicei pentru a putea aprecia la adevărata lui valoare factorul uman în organizarea muncii. Semnalând cu satisfacţie faptul că, prin Legea muncii pusă în discuţia Parlamentului în sesiunea 1935—36, se hotă- răşte la noi organizarea de institute psihotehnice în vederea unei bune orientări profesionale, autorul arată care sunt începuturile de până acum ale laboratoriilor psihologice universitare, şi ce rezultate sunt de aşteptat dela organizarea raţională a muncii. In felul acesta, studiul nu atinge numai problemele speciale apar- ţinând psihologiei, ci şi interesele mari ale naţiunii româneşti, interese care, într’un fel sau într’altul, sunt, poate, discutate astăzi mai mult decât oricând. Dar nu e prima dată când cititorul va putea observa că nota caracteristică a scrisului şi activităţii d-lui prof. C. Rădulescu-Motru este actualitatea. Dela metafizică până la psihotehnică, ceea ce s’a dezbătut întotdeauna în gândirea profesorului, a fost plin de semnificaţie pentru ziua de azi. 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cercetător cu merite deosebite în mişcarea psihologică dela noi, d. Const. Georgiade aduce, în numărul de faţă al Analelor, o întinsă expunere privitoare la «Metodele de Studiu în Psiho- logia Copilului», constituind, după cum ne spune autorul, primul capitol din lucrarea: «Problemele psihologiei copilului». Inte- resul acestor cercetări nu este numai teoretic, ci şi de a crea un instrument util pentru toţi educatorii de copii din ţara româ- nească. In sensul acesta se adresează unei pături largi, pe care nu se gândeşte numai s’o informeze, ci şi s’o cucerească pentru ideile noui şi metodele psihologiei moderne. In schimb d. Const. D. Gib scrie câteva pagine de interes strict teoretic, în legătură cu « Hermann Lotze şi Cercetările sale în domeniul Psihologiei». Paginile acestea vin să ne arate că şcoala psihologică din Bucureşti nu caută numai rezultate şi metode de lucru psihotehnic, ci se interesează şi de psihologia generală, şi încă de un capitol mai pretenţios al ei: istoria. Dela cercetările acestea, d. Const. Gib, prin calităţile sale de analiză conştiin- cioasă şi pătrunzătoare, poate oricând trece la orice altă disci- plină a filosof iei. Ultimul studiu mai desvoltat este cel al d-lui I. M. Nestor, intitulat: « Metode experimentale de cercetare psihologică a copi- lului de 6—7—8 ani, care intră în clasa I primară sau clasa Il-a primară». D. I. M. Nestor — trebue s’o reamintim cu acest prilej — este secretarul Societăţii Române de Cercetări Psiho- logice, redactorul Analelor de Psihologie şi centrul viu al miş- cării psihologice din Bucureşti. Nu odată a fost relevată hărnicia d-sale. Vom semnala totuşi acum, alături de această excepţională putere de muncă, şi o foarte merituoasă putere de sacrificiu, autorul nostru părăsindu-şi — cel puţin provizoriu — propriile sale probleme, pentru a se devota cauzei psihologiei româneşti, în ce are ea mai greu dar şi mai util, în misiunea de a cuceri pe toţi pedagogii pentru promovarea şi utilizarea corectă a metodelor de a cerceta şi îndruma spiritele tinere. Dacă într’o zi şcolile ro- mâneşti se vor conduce după alte norme, mai ştiinţifice decât cele de azi, meritul îl va avea, printre primii de sigur, d-1 I. M. Nestor. Notele volumuHii II din Anale ne aduc un material egal de preţios, deşi concentrat. Multe din ele, dacă nu toate, sunt studii prin substanţă şi note numai prin întinderea redusă în care au fost redactate. In fruntea acestor note întâlnim micul studiu al d-lui I. Brucăr, intitulat «Psihologie individuală şi educaţie». Avem surpriza să găsim pe autor — cunoscut de sigur cititorului din lucrările sale anterioare în câmpul filosof iei generale — in- format la zi şi asupra psihologiei de azi, nu numai a metafizicei şi teoriei cunoaşterii, cum îl ştiam. Dacă n’am fi preveniţi asupra ANALELE DE PSIHOLOGIE 711 cercetărilor originale pe care le întreprinde în momentul de faţă d-sa, ne-am lua îngăduinţa să-i cerem, pentru publicul românesc, o istorie completă, deşi succintă, a filosofiei contemporane în toate tendinţele ei, istorie pe care nu ne-ar putea-o da mulţi alţi cercetători filosofici dela noi. Nu ne- mai rămâne decât să menţionăm, deşi în felul lor toate notele ar trebui subliniate, paginele d-lui prof. Dr. G. Marinescu, scrise în colaborare cu d. Dr. Louis Copelman, « Contributions experimentales aux phenofnenes de l’orientation dans l’espace»; însemnările d-lui Egon Weigl intitulate « Raporturi social-psiho- logice în lumea animalelor»; schiţa de studiu «Martorul şi opinia publică» a d-lui Dinu Rocco; «Profilul psihologic al tubercu- loşilor» de Dr. N. Schachter; «Despre examenul psihologic al unui bolnav mintal», de d. A. Manoil; în sfârşit, discuţia de adevărat specialist pe care o întreprinde d. Const. Georgiade în legătură cu un studiu mai vechiu al d-lui G. Zapan, apărut în Revista de Filosofie. Tot la note publică d. I. M. Nestor răs- punsurile la ancheta internaţională pe care a întreprins-o d-sa referitor la « Studiul psihologic al şcolarului cu ajutorul fişelor individuale ». Din aceste răspunsuri se poate vedea că nici cele- lalte ţări nu sunt încă puse la punct cu cercetările psihotenice şi mai ales cu aplicarea lor. Ceea ce urmează, adică jumătate din volumul de trei sute de pagini al Analelor, sunt recenzii. Despre ele vom spune doar atât: niciodată n’am întâlnit mai multe în corpul aceleeaşi reviste româneşti. Iar în materie de recenzii, cantitatea este un criteriu de care trebue să se tină seama. 1 C. NOICA ALEXANDRU VIANU Unul dintre acei reprezentanţi ai generaţiei tinere, pe care o dorim în jurul acestei reviste de sinteză culturală, nu mai e. Colaboratorul nostru a dispărut dintre noi, în chip fulgerător, între predarea manuscrisului unei cronici şi corectura ei. Toate nădejdile puse într’un spirit care unea o curiozitate iscoditoare cu o judecată neobişnuit de matură s’au năruit, îndurerând astfel adânc, prieteni şi camarazi. C. P. REVISTA REVISTELOR STREINE LE MOIS . Nr. 66 — 1936 Această « sinteză a activităţii mondiale * face loc de astădată unui tablou al poeziei noastre contemporane. Prezentarea poartă titlul Positions et aspects de la nouvelle poesie roumaine şi o datorăm d-lui Ilarie Voroncea, poetul al cărui nume cititorul l-a văzut pe coperta a numeroase volume de versuri, româneşti şi franţuzeşti. D. Ilarie Voronca observă printre altele că poeţii români de azi stau cu operele lor la înălţimea confraţilor din apus. La aceasta, crede prezen- tatorul, poeţii noştri au fost ajutaţi de posibilităţile poetice ale limbii româ- neşti. Dintre calităţile limbii noastre, cea mai remarcabilă, pe care o formu- lează autorul, este prospeţimea: «cuvintele par a fi păstrat toată forţa vră- jitorească a timpurilor când s’au născut; nu numai că reprezintă obiectele pe care le semnifică, dar fac corp cu ele ». O altă împrejurare favorabilă pro- gresului arătat este instinctul poetic al poporului român, căruia i se datoresc versuri populare ca: Lună, luniţă — Glas de porumbiţă (traducere din fran- ţuzeşte, fără a cunoaşte originalul românesc, n. r.). După consideraţii de felul celor de mai sus, urmează tabloul propriu zis al poeziei noastre contemporane. E în totul o grijă de a nu fi uitat niciun aspect, deşi numai enunţiativ, niciun nume, deşi numai semnalat. De altfel, însuşi autorul ne spune aceasta în primele rânduri ale concluziei pe care o transcriem: « Nu vom putea în scurta noastră prezentare să stăruim asupra aportului personal al fiecăruia dintre noii poeţi români. De reţinut este că toate ca- rierele poetice româneşti de azi stau sub zodia câtorva personalităţi de mare forţă, ca Arghezi, Bacovia, Maniu, Vinea, Crainic, Blaga, Pillat, Philippide, astfel că poetul tânăr român găseşte hrană şi influenţă autohtonă suficientă şi poate fi în ritm cu poeţii altor ţări, păstrând în acelaşi timp o formă şi o experienţă pe care a învăţat-o dela înaintaşii săi ». Ceea ce în chip deosebit ne mai interesează din sumarul volumului 66 este articolul La route Londres—Stamboul al d-lui Sergiu Dimitriu, preşe- dintele Oficiului Naţional de Turism din România. D. Sergiu Dimitriu face REVISTA REVISTELOR 713 în special o expunere asupra pitorescului pe care îl va străbate ramura des- făcută din Budapesta pentru a ajunge la Constanţa. E o expunere clară şi sobră. LE FRONT LATIN Nr. 10 — 1936 Numărul este consacrat Portugaliei de azi. Propunerea publicaţiei este de a se crea un « Comitet Franţa-Portugalia *. Sumarul se completează cu Un morceau de la latinite en danger de Roger Jacquemin, cu La republique du Honduras de Juliân Lopez Pineda, cu Visage du Portugal de Philippe de Zara şi o serie de informaţii privind stările politicp-sociale din mica ţară latină. CAHIERS DU SUD Nr. 184 — 1936 Din sumarul foarte bogat al acestui număr semnalăm cititorilor noştri Elements d’une mise en seine du Cid, de Robert Brasillach. După d. Brasil- lach, « Cidul nu este o piesă în cinci acte, e o piesă în patrusprezece tablouri. Dacă nu o socotim astfel, nu înţelegem nimic din desfăşurarea şi ritmul ei. Altădată, se reprezenta in decor simultan: am renunţat la acea dispoziţie. Ritmul nu trebuia să fie diferit şi rapiditatea succesiunii tablourilor trebue să înlocuiască pentru noi unitatea decorului. Aceasta este axioma care va regula pentru noi reprezentarea spaţială a Cidului. Dar vechea împărţire în cinci acte capătă înţeles când, în locul spaţiului, considerăm timpul. Gru- pele de tablouri se organizează în secvenţe ale ceasului. Este grupul de prânz, de ora cinci după masă, grupul de început de noapte, acela de ora zece dimi- neaţa şi grupul ceasurilor calde de a doua zi. Piesa nu ţine într’adevăr decât douăzeci şi patru de ore (aproape), dar în două zile. Aceasta pentru repre- zentarea în timp a Cidului. Punerea noastră în scenă trebue să ţină seamă de axioma spaţială şi axioma temporală ». Aceste idei, care vor interesa de sigur pe oamenii de teatru, sunt dezvoltate în articolul d-lui Brasillach. CONFERENCIA Nr. XIV — 1936 Alături de conferinţele d-lor Henry Bidou, Louis Jouvet şi Alfred Cortot, Conferencia publică pe aceea a d-lui Marcel Berger: Le sport et l’esprit. Pentru actualitatea subiectului reproducem frumosul sfârşit al acestei conferinţe, care a rămas neţinută din pricina unor anumite evenimente, după cum ni se spune din partea redacţiei. Iată acest final: «L’utilisation des loisirs ! Des leaders de tous Ies partis m’ont confiă, dans le privă, avec quelle rigueur ils sentaient poindre et grandir en impor- 7i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tance le probleme, ce probleme des problfemes... Am&iagement des « dis- tractions ! *. II y aura du temps pour tout! Les speculations morales, artistiques, phi- losophiques garderont, conquerront des adeptes. Mais aussi les sportives. A toutes, un seul mot conviendra: le mot jeu. Krishnamurti, — c’est un nom que ne reniera pas Maurice Magre, — ce jeune Hindou inspiri, admet, dans le jeu, dans le « N6 » du brahmane, la clef, le moyen de la vie. Cri sublime, văritable cri d’homme. Car le mot suprâme ăchappe et nous ăchappera toujours. Etincelles d’un foyer celeste, mais nous qui nous agitons sur cette terre k la maniere de feux follets, pouvons-nous prătendre k connaître l’origine, la durăe, le sens de notre propre rayonnement? Ne lui attribuons pas tant d’importance ! Mais pas de dăsespoir non plus, pas de cette dătresse mătaphysique â quoi seul răpond le sucide. Vivons, mes amis.. ., jouons ! Oh! les belles heures que nous offre le monde, si nous ne lui răclamons rien d’autre que des prătextes â de beaux jeux 1 Le beau jeu que l’amour, et dăjâ que le regard qui se perd innocemment dans le regard, et les pressements de mains au clair de lune I Le beau jeu que l’art et que de crăer cette col- lection d’etres de chimire, plus vrais que des Stres vivants 1 Le beau jeu que la lutte controlSe, que le choc entre forces adverses, chaque fois qu’ils ne dăgănăreront pas en cette stupide et cruelle chose: la guerre, opposă du jeu ! C’est lâ que ressurgit le sport, et je n’ai pas lâchă mon sujet. Car quelle acti- vită complexe, image elle aussi de la vie symbolique et plus proche encore de celle-ci que ne l’est l’art! D6jă, cette crăation de l’esprit, l’histoire sportive a commencă d’envouter les enfants des hommes. Un peuple souffre moins, il est moins prfcs de s’aban- donner aux impulsions de la răvolte, le jour oh une pâtre est accordăe k son appătit juvenile, le jour d’un match Lenglen-Wills ou d’un Dempsey-Car- pentier. Vagues d’effervescence collective dont nous sourions, nous qui sa- vons, et dont il est permis de sourire ! Mais de quel enthousiasme humain ne pourrions-nous sourire aussi! Vous indignez-vous de ces folies ? Moi, elles me ravissent et me consolent. II me plaît de voir une nation s’ăchauffer pour un grand athl&te autant que pour un grand poăte. L’exaltation est bănie, l’admiration est bienheureuse. Et celles-ci, qui se dăchaînent autour d’un idăal, d’un symbole ! J’aime mieux voir en vedette ces noms dans les gazettes: Hăl&ne Boucher ou Ladoum&gue, que celui-ci: Sarajevo ». LES NOUVELLES LITTfiRAIRES Nr. 714 — 1936 Deşi cu oarecare întârziere, găsim totuşi folositor a spune acum câteva cuvinte despre numărul întocmit de această publicaţie cu ocazia cincante- narului Simbolismului francez. Este cu totul interesant să citeşti conside- raţiile unui Ed. Dujardin, « martor al simbolismului », sau ale unui Gustave REVISTA REVISTELOR 715 Kahn, « născocitorul versului liber ». Cititorii noştri pot reţine cu folos acest număr, din care desprindem Le Symbolisme et nous de Jean Cassou: « Ce qu’âvoque tout d’abord en nous le souvenir du Symbolisme, c’est une idâe de trâs âtrange âloignement. Relisant un choix de lettres de Renâ Ghil, que ses amis ont râcemment publiâ, j’admirais, k travers une extra- ordinaire distance, cette volontâ de vivre isolâ, sinon cette volontâ tout court, s’exprimant jusque dans Ies formules de politesse, k moins que toute la let- tre ne se râduise k une formule de politesse. Pas un mot, dans cette corres- pondance exemplaire, oii ne se marque le rappel de l’oeuvre k faire, tou- jours prâsente k l’esprit du maître et des disciples ou des amis, toujours ab- sente par contre de ce qui peut, alors, se passer dans l’univers. El l’on reste respectueusement effarâ devant cette force de râsistance qui maintient, k travers le temps, un mâme vocabulaire; un mâme rituel et par consâquent une mâme religion; une mâme attitude et somme toute une mâme âme. Oui, c’est une chose extraordinaire que cette fidâlitâ â un formulaire bizarre, signe d’un soUci constant et d’une obsession fixe. Ainsi le Symbolisme a-t-il fa- briquâ des âtres humains, toute une flore de personnages rares, une serre chaude sociale, oii se dâveloppârent des sentiments et des ouvrages extrâ- mement spâciaux et assurâment pleins de grandeur. On me montrait l’autre jour, k la Bibliothâque Naţionale, oii se prâpare une exposition des choses le plus curieuses ou Ies plus illustres de cette âpoque, une photographie d’Henri de Râgnier, d’ailleurs parue ici mâme —un Henri de Râgnier barbu, et dont l’expression fermâe va jusqu’â une farouche sau- vagerie. Sans doute un nonchalant gentilhomme, plein de sagesse et de mâlancolie, surgira-t-il plus tard derriâre cette silhouette singuliâre, et qui prononcera sur Ies villes mortes de prâcieuses harmonies et sur le destin des hommes ce jugement terrible qu’on a si souvent citâ: «Vivre avilit». Mais lâ, dans ce portrait oii on le voit, tenant prâs de lui un torse grec et le regard hautain et hermâtique, il râvâle je ne sais quelle horreur solitaire qui dâpasse ce que nous croyons superficiellement 'savoir. Mallarmâ va re- joindre, par delâ l’esthâtique du temps, telle une autre râvâlation contem- poraine, par exemple l’anarchique puretâ tolstoîenne ou la frânâsie obstinâe des hâros d’Ibsen. II ne faut pas voir dans le Symbolisme qu’un ensemble de modes, mais le tâmoignage de tout un vaste et frissonnant repli de l’âme humaine. Sans doute peut-on s’amuser des cygnes et des joyaux et des billets jar- gonnants qu’â propos de leur ultime plaquette âchangârent des employâs de ministâre anxieux de se crâer des alibis non moins consolants que prin- ciers. Les fureurs du Symbolisme apparaissent particuliârement comiques, ou tragiques, ou tragi-comiques, si on mesure tout l’abîme de nullitâ sociale qu’elles comblaient. Et dans l’âchec du moindre poete ou artiste symboliste — et quand je dis âchec, j’entends aussi la froide et majestueuse mâlancolie des oeuvres de ceux d’entre eux qui ont connu le succâs il reste toujours un aspect d’hâroîsme nullement indigne du gigantesque âchec et du gigan- tesque succâs de leurs prâcurseurs et de leurs maîtres, les pathâtiques 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aventuriera de la po£sie, Nerval, Baudelaire, Corbiâre, Villiers, V-erlaine, Rimbaud, Mallarmâ, Lautrâamont. Et tels d’entre eux deraeurent, par le tragique et l’audace de leur destin, tout prâs de ces maîtres et par ticipant de leur immense grandeur: Laforgue, Jarry, Elskamp. « Mon esprit ? ricane Rimbaud du fond de son enfer. II en veut, mon esprit! *, Plus moyen d’arrâter l’esprit qui s’âtait mis â fonctionner sans frein dans le sens de tous Ies reves et de toutes Ies tentations et â construire des mondes âblouissants. Dâs lors, des g^ncSrations de poetes se gorgârent d’harmonies sp£cieuses, de p£ch£s et de songes. L’esprit en voulait toujours. Ce fut une d£bauche de pensie pure que ces deux ou trois âges symbolistes, mais dont l’orgie se teinte d’une dâtresse infinie des que surgit, comme chez Ies meilleurs, la conscience de la r£alit£ vraie: le siâcle, un siâcle de bruine monotone et accablante, lui-mâme entre deux siâcles, ce qui est d'une aussi mauvaise ivresse que de n’Stre qu’entre deux vins, un temps de petites exis- tences mesquines et de silhouettes anguleuses et ridicules, une £poque qui bâille son ennui â travers Huysmans et Toulouse-Lautrec. Alors dans la chi- mârique vapeur des bassins royaux et des hallucinantes eaux dormantes, ce qui se configure, c’est la sordide quotidiennetâ des vagabondages sur Ies quais de la Seine ou dans le d^dale d’une viile de province belge. Et tout le tragique apparaît de telles destinâes encloses, celle du pur et bon Redon qui s’interroge dans ses £crits intimes, celle du merveilleux maître Mallarmâ, dans ce modeste decor oii la pendulette de Saxe marque Ies heures d’une lente, mortelle, inapaisable, d£sesp£r£e neurastenie. Ce n’est pas sans une fervente âmotion que nous dâcidons aujourd’hui de nous replonger dans cette atmosphâre d’aprâs-midi pluvieux et de demi- teinte, oii s’exhalerent, succâdant aux grandioses folies des h£ros de la bo- heme et du g£nie, Ies songeries des poetes symbolistes. Au delâ de ceux-ci, c’est d’abord un nouvel hommage que nous rendons â ceux-lâ, qui avaient men£ la tentative poâtique â ses confins extremes et fait entendre â notre langue des sonoritâs prodigieuses. Ils sont, ceux-lâ, Rimbaud, Ver.aine, Mal- larm£ — et leurs contemporains non moins maudits, Gauguin, Van Gogh, — Ies crâateurs qui ont pouss£ â sa force extreme l’id^e meme de cr^ation. Et ceux qui Ies ont suivis et qui peu â peu sYloignent resteront Ies repre- sentants d’une trâs grande £poque de la pensie francaise, riche en noblesse et en imagination, et oii Ies poetes s’âtaient form£ de leur office une id£e aberrante et magnifique ». ROMÂNEŞTI SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ Nr. 6 — 1936 Cuprinsul: D. Guşti—Sociologia unităţilor sociale; Roman Cressin — Monografia comunei Şanţ; prof. C. Brăiloiu — Lazărul; Helmut Haufe — Cercetări asupra structurii agrare a României. REVISTA REVISTELOR 717 Cronici: Iosif Venczel —Dela autocunoaşterea naţiunii la ştiinţa naţiunii; Ştefania Cristescu — Dialectologia geografică, monologia culturală şi ştiinţa neamului în Germania; Traian Heroiu—Societatea « Progresul Silvic» şi munca la sate. Documente: Octav Iosif — Plan pentru cercetarea vieţii religioase a satului. Recensii şi însemnări. Sociologia unităţilor sociale este o comunicare pe care d. D. Guşti a ţinut-o în 1935 la Congresul Internaţional de Sociologie dela Bruxelles. Congresul a fost consacrat problemei « Formele elementare ale vieţii sociale ». După o clară expunere de idei, d. Guşti se referă la societatea românească: « Care sunt formele elementare ale societăţii româneşti ? De sigur nu putem încerca aici o analiză amănunţită a unei realităţi sociale atât de complexe, cum e o naţiune europeană. Vrem să fixăm numai câteva linii de orientare. « Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren. Anume: oraşele, corespunzând vieţii industriale, comerciale şi admi- nistrative centrale; satele, corespunzând vieţii agrare, şi stâna, corespunzând vieţii păstoreşti din timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub forma aceasta se prezintă în genere societatea românească pentru cerce- tarea sociologică. Fiecare din aceste unităţi sociale se divide înlăuntru într’o sumedenie de alte unităţi sociale, mai ales oraşele şi satele, în comunităţi, instituţii şi grupării Noi n’am cercetat până acum decât incomplet vieaţa de oraş, un singur cartier din Bucureşti. Motivele sunt destul de simple. Oraşele au un caracter fluid şi internaţional mai pronunţat, deci pot fi tot aşa de bine studiate şi în altă parte; trăim apoi noi înşine vieaţa de oraş, încât facem încontinuu observaţii cu privire la această unitate socială; datele ofi- ciale care se dau despre ele sunt în genere sigure şi uşor de controlat; în sfârşit, sunt forme în desvoltare pe care le vom găsi şi mai târziu. In schimb am cer- cetat satele şi vieaţa păstorească legată de stână. Acestea sunt forme origi- nale, cu multe aspecte care nu se găsesc decât la noi, profund diferite de oraş, greu de prins din datele oficiale, care nu pot surprinde vieaţa lor lăun- trică şi mai ales forme sociale în plină transformare, cu multe elemente tra- diţionale în curs de dispariţie. Comunicările prezentate de Institutul Social Român congresului internaţional de Sociologie din partea elevilor şi cola- boratorilor mei se referă la aceste două genuri de realităţi sociale. Dintre ele însă satul este foarte complex, încât am desprins câteva din elemenrele lui caracteristice, ca să contribuim astfel şi prin material concret la problema formelor elementare ale vieţii sociale ». GÂND ROMÂNESC Nr. 6, 7 — 1936 Din curata revistă clujană, cronica literară a d-lui I. Chinezu interesează prin limpezimea judecăţilor şi fermitatea punctului său de vedere. Consi- deraţiile privesc ultimul volum de «poeme într’un vers » al d-lui I. Pillat. 718 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Despre « Poeme într’un vers » s’au rostit cele mai variate păreri. Dela aspectul grafic — un vers singuratic pierdut în vasta întindere a unei pagini, — până la caracterul axiomatic, pentru a cărui «ilustrare » s’a recurs la com- paraţii glumeţe cu ghicitorile, s’a vorbit despre multe de toate. Nu s’a in- sistat însă îndeajuns, credem, asupra unui aliniat din prefaţă în care d. Pillat şi-a spus credinţa despre rostul acestui volum. « Un singur vers, născut şi nu făcut, purtat ani de zile, adesea inconştient, filtrând poate ani de patimi, rezumând în el versuri multe, nescrise, şi atâtea feţe şi locuri — să ne poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ei bogăţie de a fi goală şi eternă *. Rândurile acestea ne lămuresc asupra locului pe care Poemele îl ocupă în producţia integrală a d-lui Pillat. Ele au, înainte de toate, un înţeles rezu- mativ, presupunând un lung proces de elaborare, concentrând într’o singură frază o serie indefinită de stări sufleteşti, întocmai cum o sentinţă rezumă o serie de raţionamente nerostite şi un ultim acord chiamă ecourile întregii simfonii. O poezie obişnuită înseamnă o serie de relaţii intelectuale şi muzicale — mai mult sau mai puţin explicite. D. Pillat reduce întreaga această struc- tură polifonică a poeziei la o singură frază, — reprezentativă în gradul cel mai înalt, —lăsând în seama cititorului să suplinească treptele discursive pe care Poemele le sar, dar le presupun. Le presupun organic — cu toată libertatea interpretării pe care ele o în- gădue, — fiindcă aceste Poeme sunt doar eliptice, şi nu « ermetice » în sensul în care de acest cuvânt elastic s’a legat noţiunea de arbitrar, de interdicţie logică, de incomunicabile conţinuturi subiective. In poemele d-lui Pillat pluteşte acelaşi duh de limpezime mediteraneană ce alcătueşte esenţa întregii lui poezii, deasupra lor, ghiceşti boltindu-se aceeaşi armonioasă boltă al- bastră care e simbolul artei lui de sigură construcţie. Un singur vai dar câte ecouri în păduri. (Poemul într’un Vers). Acest mic poem — o definiţie a întregului volum — sintetizează tot ce am încercat să spunem până aici. Lipsit de implicaţiunile de melodii şi de sensuri ale poeziei obişnuite, poemul într’un vers, bizuindu-se numai pe forţele lui proprii, pune la grea încercare puterea de realizare a artistului. O mare putere de sugestie, o ple- nitudine maximă a expresiei şi economia liniilor dintr’o inscripţie: iată ce se cer poemelor de acest fel. Poemele d-lui Pillat au aceste calităţi. Câteva exemple: îmbrăţişare Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos. REVISTA REVISTELOR 719 Melancolie Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu. Trecutul In ochii verzi porţi marea spălată de furtuni. Tinereţe Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei. Rolul pe care tăcerea o are în poezie în general, în poemele acestea devine de esenţială importanţă. Proiecţia pe fondul de imensă tăcere albă a acor- dului unic, capabil să stârnească în suflet o melodie întreagă dintr’un crâm- pei: acesta e poemul într’un vers. Pândit de banalitatea epigramei sau de inconsistenţă, poemul într’un vers nu poate scăpa acestei îndoite primejdii decât ancorând într’o profundă şi autentică sensibilitate. Pentru ca să-l credem pe poet atunci când spune că « Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas » (Artă Poetică), el trebue să dea întreaga semnificaţie singurătăţii. E ceea ce izbuteşte să facă d. Pillat în Poe- mele sale, svelte, triste, ca plopii tineri presăraţi la mari depărtări, pe şesuri întinse ». LUCEAFĂRUL Nr. 7, 8 — 1936 Foarte credincioasă regiunii unde apare, revista Luceafărul dela Timi- şoara aduce totdeauna câte un studiu asupra problemelor Banatului. Tre- cutul ţinutului este răscolit cu mare dragoste şi rezultatele obţinute apar în această publicaţie care este un fel de monitor cultural al Timişoarei. Astfel studiul d-lui Gheorghe Cotoşman despre Urme străvechi de românism şi or- todoxism în Banat este dintre cele mai interesante. Iar ca literatară, vom men- ţiona poezia d-lui I. Dobridor, intitulată Reverie: Luna s’a prins de-un ciucur de albă catifea, Eu n’am avut o floare, eu n’am avut o stea. Sufletul meu o apă cu svon de porumbei Nu te-ai oprit vreodată şi n’ai cerut să bei. Eu n’am avut o floare, eu n’am avut o stea Să crească din adâncuri, involt, pe vieaţa mea; Când nuferi albi de lună se joacă ’n fund de ape, Domniţă, eşti departe, sufletul tău aproape ! 780 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VIAŢA BASARABIEI Nr. 5, 6 — 1936 Această « revistă lunară de cultură », mai mult decât oricare alta, reflec- tează numai posibilităţile culturale ale Basarabiei. Directorul ei, d. Pan Ha- lippa, publică versuri, dar pare a supraveghia îndeaproape încadrarea pu- blicaţiei numai în preocupări care interesează Basarabia. Aplaudăm. N’au niciun rost acele reviste care, apărând în câte un colţ de ţară, înşiră pe copertă colaboratori bucureşteni. Dar lucrul nu trebue spus cu aer de polemică aşa cum face d. Vladimir M. Neagu în articolul Cultura românească în Basarabia. Este adevărat că Pagini Basarabene, revista gospodărită de d. George Dorul- Dumitrescu, apela nemăsurat de mult la scriitorii din Bucureşti în vederea umplerii unui sumar, dar totul devine mai acceptabil când este spus cu re- ţinere, Sunt oarecare excese în consideraţiile d-lui Neagu, excese nefolo- sitoare ideii juste pe care o susţine. Mult mai convingător despre orientarea strict regionalistă a Vieţii Basarabiei este numele colaboratorului ei ca V. Luţcan, N. F. Costenco, N. P. Smochină, Th. Simensky, Moroşanu, Po- rucic, etc., etc.... FUNDAŢIA ŞI ARTĂ PENTRU LITERATURĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C, FUNDĂŢEANU. Libertatea mărilor şi prizele maritime.epuizat Au apărut: BIBLIOTECA «ENERGIA» M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN.......................................................... L. F. ROUQUETTE. In căutarea fericirei,< traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA. . AlyAIN GERBAULT. Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU COLONEL T. E. EAWRENCE. Revolta în deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)................................................... RENE BAZIN. Pustnicul din Sahara, vieaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ............................................. MIHAI SADOVEANU. Vieaţa lui Ştefan cel Mare................................ C. ARDELEANU. Domnul Tudor................................................. R. P. HUC. Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . . HOMER. Odiseea, traducere în proză din limba elină de E. LOVINESCU......... JAKOB WASSERMANN. Vieaţa lui Stanley, traducere dih limba germană de Radu CIO- CULESCU................................................................. H. M. STANLEY. Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE* R. M. HUC. In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ........ F. YEATS-BROWN. Bengali, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU .... JAKOB WASSERMANN, Christofor Columb, traducere din limba germană de I. SÂNGIORGIU A apărui. BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ» Ing. I. ORBONAŞ. Manual de atelier mecanic...... AU apărut: BIBLIOTECA « ARTISTICĂ » O. HAN. Sculptorul D. Paciurea, cu 24 de planşe. AL. BUSUIOCEANU. Andreescu...................... Au apărut: BIBLIOTECA « ORAŞE » MIRCEA DAMIAN. Bucureşti, cu 48 de planşe............. TUDOR ŞOIMARU. Constanţa, cu numeroase ilustraţii în text . Au apărut: BIBLIOTECA « DOCUMENTARĂ ,) Amintirile Colonehilui Lăcusteanu, publicate de RADU CRUTZESCU.. ELENA G-ral PERTICARI-DAVILA. Din vieaţa şi corespondenţa lui Carol Davila . . . . Lei 40 » 40 0 20 % 60 9 30 » 30 » 30 » 30 9 60 » 40 9 60 9 40 9 40 9 40 Lei 80 Lei 60 » 120 Lei 120 1 80 Lei 70 » 200 Au apărut: BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ » CONST. C. GIURESCU. Istoria Românilor, I, ediţia Il-a, revăzută şi adăogită, >:u numeroase ilustraţii în text..............................................................................Lei 200 Dr. G. BANU. Sănătatea poporului român.............................................. ................9 200 SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Au apărut: Romane JOACHIM BOTEZ. însemnările unui Belfer.....................................Lei 60 C. GANE. Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, II, cu numeroase ilustraţii in text .... & 160 ADRIAN MANIU. Focurile primăverii şi flăcări de toamnă.....................9 60 SĂRMANUL KLOPŞTOCK. Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II...................» 70 LUCIA DEMETRIUS. Tinereţe..................................................» 50 N. M. CONDIESCU. însemnările lui Safirim, I .... ............................» 60 N. M. CONDIESCU. Peste mări şi ţări, cu 20 acuarelle originale de S. M'JTZNER .... * 800 Au apărut: Esseuri, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară .................................... . Lei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II.........................................9 80 G. M. CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri.......................................» 60 N. IORGA. Oameni cari au fost.................................................... & 80 EM. CIOMAC. Vieaţa şi opera lui Richard Wagner.............................9 60 M. D. RALEA. Valori................................................................. 50 N. IORGA, Oameni cari au fost, II..........................................» 90 ŞERBAN CIOCULESCU, Corespondenţa dintre I, L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—12) 9 40 G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, II, III.............................9 140 C. ANTONIADE. Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquccento...............» 70 N. IORGA. Oameni cari au fost, III............................................ 90 ALICE VOINESCU. Montaigne..................................................... 70 EM. CIOMAC. Poeţii armoniei, I.............................................» 60 G. CĂLINESCU. Opera lui Mihail Eminescu, IV şi V.................................... 150 Versuri Au apărut: DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo....................................Eei 60 Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.» 60 G. BACOVIA, Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU ....................... 40 G. GREGORIAN. La poarta din urmă ......................................9 60 ADRIAN MANIU. • Cartea Ţării............................................ 40 G. EESNEA. Cântec deplin...............................................% 40 GEORGE SIEVIU. Paisie psaltul spune........................ » 40 V. CIOCÂETEU. Poesii...................................................* 60 N. DAVIDESCU. Helada................................................... 60 N. DAVIDESCU. Roma .................................................... 60 ION POGAN. Zogar.......................................................* 40 RADU BOUREANU. Golful Sângelui.......................................... 5o ION MINUEESCU. Nu sunt ce par a fi................... 9 50 VIRGIL, CARIANOPOE. Scrisori către plante...................... 9 40 ADRIAN MANIU. Poesii din Carmen Sylva..................................I 100 EDIŢII DEFINITIVE TUDOR ARGHEZI. Versuri...............................................Eei 100 TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU Au apărut: ŞI GALA GALACTION Cântarea cântărilor..................................................gratuit Cartea lui Iov ..................................................... 9 Elemente ........................................................... 9 Eclesiastul şi Cântarea Deborci.;................,...................• > SCRIITORII STRĂINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut: E. MADACH. Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct. GOGA. . . Eei 40 EUIGI PIRANDEEEO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU . > 40 M. CHOROMANSKI. Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . 9 50 R. E. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU, 1 50 Au apărut: BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ D. D. ROŞCA. Existenţa tragică.......................................................... Del 60 X. VIANU. Estetică, voi. I...................................................................... 100 PETRE PANDREA. Filosofia politico-juridicâ a lui Simion Bărnuţiu.................... > 60 EUCIAN BEAGA. Orizont şi stil............................................................. . 9 60 MIRCEA EEIADE. Yoga, Essai sur Ies origines de la mystique indienne.......................... * 200 T. VIANU. Estetică, voi. II..................................................................... 100 C. RăDUEESCU-MOTRU, Românismul. Catehismul unei noui spiritualităţi......................... » 60 bibliotiiEque D’HISTOIRE contemporaine A apărut: ' G. I. BRĂTIANU, Napoleon III et Ies nationalitâs . ................. Del 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI, 1934, 1935 şi 1936 Au apărut: VEADIMIR CAVARNAEI. Poesii............................................. EUGEN JEBEEEANU. Inimi sub săbii, poeme ............................ . , . HORIA STAMATU. Menmon, versuri ........................................ DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri....................... EMIE CIORAN. Pe culmile disperării . .................................. CONSTANTIN NOICA. Mathesis............................................. ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr................................ . . , VIRGIE GHEORGHIU. Marea vânătoare...................................... SIMION STOENICU. Pod eleat............................................. ION BIBERI. Thanatos................................................... V. GEORGESCU. Drept şi vieaţă.......................................... AE. DIMA. Zăcăminte folklorice in poesia noastră contemporană......... Eei 20 » 40 > 40 9 40 9 50 9 40 9 20 9 20 9 20 9 60 9 40 9 40 Sub tipar: ST. TEODORESCU. Spre un nou umanism COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU. Sonatină pentru pian şi violină. Eei 120 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 — Bucureşri, I — Telefon 240-70 266-40 M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — BUCUREŞTI C. 41.750