REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL HI. i MARTIE 1936 Nr. 3. N. DAVIDESCU ......Din ciclul « Evul Mediu » . . 483 VICTOR ION POPA .... Matei rămâne cu ochii la mine . 494 GHERGHINESCU VANIA . Audiţie din Saint-Saens ... 504 LUCIA DEMETRIUS . . Ultimele zile ale Ioanei Lazăr . 506 CICERONE TEODORESCU. Ciclu din «Cleştar» .... 536 ION PETROVICI.........Padova . . . 539 THEODOR SIMENSCHY . Fapta şi Destinul .......555 G. CĂLINESCU ........Erotica eminesciană . . . .565 C. C. TEODORESCU . . . Şcoala Politehnică din Timi- şoara ............................................. 588 EM. BUCUŢA...............Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maio- rescu ..................610 N. ARGINTESCU ..... Vermeer din Delft........629 DRAGOŞ PROTOPOPESCU. Kipling...................643 ŞERBAN CIOCULESCU . . Aspecte epice contemporane . 652 CRONICI MATEI I. CARAGIA.LE de Vladimir Streinii (669); ION GHICA SCRII- TORUL de Mir cea Eliade (675); NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR de Mihail Sebastian (679); RĂSCOALA LUI HORIA ÎN ARTA EPOCEI de Z. Păclişanu (684); CRONICA MUZICALĂ de Radu Georgescu (685); ACTUALITĂŢI CULTURAL17 EUROPENE de D. I. Suchianu (691); ACTUALITĂŢI ITALIENE de Alexc-dru Marcu (695); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Alexandru Vianu (700); CÂTEVA OBIECŢII LA STUDIILE PLATONIENE ALE D-LUI AL. CLAUDIAN de Petru Comamescu (705). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.l — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL III, No. 3, MARTIE 1936 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DIN CICLUL «EVUL MEDIU» CREPUSCUL ÎN VALHALA Bea Votan de-o săptămână In ceţoasa lui Valhală Şi Valkirii lângă el îşi tot trec din mână ’n mână Şi din sală-şi trec în sală Ploştile cu hidromel. Tatăl fulgerului cere Băuturii întărire Şi virtuţi de luptător, Şi ia cupa cu putere Şi-o goleşte cu’ndârjire De lichidu ’ntăritor. Semne groaznice se-arată Cunoştinţei lui de-o vreme Şi ’ncruntatei lui priviri, Şi’n adânca-i judecată Chibzueşte lung să cheme Ale cerului oştiri. Zeii Vani din miază-noapte Ii ameninţă puterea Dând întregului pământ Grâu, păşuni şi fructe coapte, Vinul, laptele şi mierea Şi parfum purtat de vânt. 4^4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ei sunt însă în Valhala Zeii luptelor semeţe Şi-ai grozavei biruinţi, Şi cu-o mână-apucă pala Şi pe luciile-i feţe Plimbă mângâieri fierbinţi. îşi aşează-apoi pe frunte Casca lui din solzi de aur Şi cu lancia Gungnir Intr’un pumn greu cât un munte, Se trezeşte ca un taur In împărătesc delir. Cade după-aceea-alene Pe un scut masiv drept scaun Pe trei piscuri sprijinit, Şi-i ard ochii pe sub gene Şi pupilele’n ei ca un Soare negru de granit. Ştie ce-o să i se’ntâmple Şi crepusculul de sânge Al înaltei soarte-a lor, Şi neliniştea’ntre tâmple I se zbuciumă şi-i strânge Creştetul îngrozitor. Hotărît e însă ca să Ţină piept şi să primească Lupta zeilor vrăjmaşi, Şi purtaţi de vânt să iasă Şi’n ţinută ’mpărătească Să se-arate toţi ostaşi. Până una alta însă Cere ’ntr’una băutură din Ciclul «evul mediu» 485 Şi cu gândul încruntat Simte inima ’n el strânsă Şi tăciuni aprinşi în gură Şi’n gâtlejul lui uscat. Moartea’n schimb şi-a ei aripă Viforîtă de zăpadă II găsesc nepăsător, Insă’n cea din urmă clipă Ţine braţul lui să cadă Pe duşman biruitor. CATEDRALA A tâsnit din noi semeaţă t » > Catedrala In azur Ca o caldă dimineaţă . 1 Şi-un murmur In Valhala De năvalnică viată. 1 N’a mai fost însă beţie » Şi pahare Zgomotos Sparte ’n aspră veselie, Ci pios Zbor în zare De lăuntrică-armonie. Sufletele refăcute Ne-au fost toate Rând pe rând Şi prin proaspătă virtute Fumegând Au fost poate Ca prin ordalii trecute. +86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noi le-am regăsit deschise Pentru alte Zboruri noi Şi ’ncărcate greu de vise De eroi In înalte Şi necunoscute-abise. Liniştea ei deşteptase Gând în piatră Şi cuvânt In amestec de mătase Şi pământ Şi din vatră Pe ’nălţimea-i ne chemase. Formele ei ogivale Au tăcere Şi contur De seniori sub căşti şi ’n zale In azur Cu putere Duşi în lupte triumfale. Scuturi parcă-ameţitoare Din vitralii Izbucnesc Ca un ritual în soare Creştinesc In medalii De profundă sărbătoare. Cruciaţi vorbesc în zborul Şi ’n avântul Ei în sus Şi e gândul lor ca norul Când s’au dus Spre mormântul Lui Iisus Mântuitorul. DIN CICLUL « EVUL MEDIU* 487- Creşte ’n catedrala noastră Biruinţa Tuturor Ca un nufăr într’o glastră Arzător Şi credinţa Ne ’nfloreşte 'n ea albastră. ALGARADA Micul rege-al Murciei îmbracă Zalele de fer Damaschinat Şi făptura lui în a lor teacă E ca un hanger La ’nceputul luptei fulgerat. Trage peste faţă viziera Căştii lui în jos Neliniştit Şi păşeşte 'n sine ca pantera De misterios Prin păduri de-argint în asfinţit. Ducele creştin de mai la vale A pătruns la ei Ca un tâlhar, Şi Maurii toţi acum în zale Au în ochi scântei Umede de-al răzbunării har. Piaţa uriaşe din cetate Freamătă de-al lor Semeţ alai, Şi ’n ecouri calde repetate Tropote de cai Caldarâmul bat biruitor. 488 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Regele ’n sfârşit apare ’n capul Curţii, marţial » * » Şi hotărît Porcilor creştini să taie ’n trapul Calului din rât, Şi porneşte-al algaradei val. Pehtru unul însă numai dintre Cavalerii ’n zbor, Regina din Turnul ei azvârle printre Jaluzele-un crin Şi priveşte ’n urmă visător. GENEZA RUNICA Odin, Lodur şi cu Hoenir porniră Să vadă şi pământul pustiu încă, Şi paşii lor sunau din stâncă ’n stâncă, Şi murmurele vorbei lor stârniră Anticipate freamăte de liră In liniştea din jurul lor adâncă. Pământul era văduv de suflare Şi de simţire ’n sânu-i omenească, Şi cât puteau cu ochii să privească Doar vegetalele mişcau în zare Şi ’n apele doar rânduite ’n mare Găseau făptura lor dumnezeiască. Avură-atunci un simţământ de milă Şi de singurătate năbuşită, Şi mintea lor primi ca pe-o ispită Icoane fragede ca o zambilă In albă devenire de idilă Şi de necunoscuta lor ursită. Un trunchi uscat de arbore le ieşise Cu recea lui svefteţe înainte DIN CICLUL «EVUL MEDIU, 489 Şi-alături altul tot aşa, cuminte, Ca două-altare fără zei, deschise Izvorului neînceput de vise, Solicitau suflarea lor fierbinte. Odin s’a aplecat atunci spre ele, Cu-a inimii şi-a minţii sale rouă, Şi trunchiurile ’n umbră amândouă, In fibrele lor împietrit de grele, Au presimţit coroană ’n sus de stele Şi ’n măduva lor răsuflare nouă. Lodur le-a pus în inimă căldură Şi rumene colori de dimineaţă A hotărît să le deştepte ’n faţă, Garoafe roşii le-a ’nflorit pe gură Şi-a ’nfierbântat întreaga lor făptură Cu prospeţime ’n aur de viaţă. Hoenir le-a hărăzit în urma darul Şi năzuinţa ’n sus a cugetării In golul şi ’n adâncul fiecării Aruncături în nesfârşit cu zarul, Şi fiecare peşte şi pescarul Să-şi fie sieşi în adâncul mării. Au tresărit atunci cu ’nfiorare Când s’au trezit alături în neştire i Şi ’ntâia amândorura pornire A fost un gest şi-un freamăt de-adorare Şi-a fost o tragică îmbrăţişare Drept zeilor necunoscuţi cinstire. ARMORICANA Mistreţul a ieşit din pădure Şi-au început brazii să murmure Şi-au sângerat rugerii de mure. 490 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A năvălit al mărilor cal Cu coarnele de-argint triumfal Destăinuite ’n fiece val. Au tresărit apoi morţii şi Când noaptea din crepuscul ieşi Şi ’ntr’însul ziua se săvârşi I-a poticnit în zbor armăsarul Şi, scăpărând în stânci ca amnarul, S’a fost de sub el smuls ca ţiparul. El a rămas pe spate trântit Şi zalele i s’au risipit In pulbere de fier ruginit. Vulturul căuta cu trufie, Nu carne de hoituri în câmpie, Ci, dulce, de creştin, să sfâşie. Lungise vulpea botu-i de-ardei Şi, galbenă ca floarea de tei, Pândea dela răspântia ei. Mocirla ’n adânc se deşteptase Şi broasca din verdea ei mătase Neobosita-i gură căscase. Cu ghiarele lui asprul vultur Ii duse capul smuls în azur Ca să i-1 facă-acolo sus ciur. Ii rupe vulpea inima ’n ghiare Şi broasca cu sufletul lui sare In fundul smârcurilor murdare. Al barzilor viers atunci în zbor A dat de veste Bretonilor Pieirea contelui trădător. DIN CICLUL «EVUL MEDIU* 491 Şi-a râs rândunica ’n ea plină De cântece ’ntre fulgi şi lumină Şi s’a umplut câmpul de sulfină. A trebuit să fie rupt, din Pricină că s’a făcut creştin, Semeţul Armoricului crin. VITRALII Flutură ’n soare calde vitralii De catedrale Şi’n triumfale Jocuri de sânge prins în medalii Scot în crepuscul largi evantalii De luminoase ’n zbor osanale. E plămădire grea de lumină Şi de’ntuneric Şi e feeric Cântec de sevă caldă’n tulpină, Zbor în văzduhuri negre de-albină Şi, prin prăpăstii, umblet himeric. Oameni în forme lungi de şopârlă Şi cu figură Fină de zgură Ies din adânca flăcării gârlă In violete rochi şi se-azvârlă Pe-a ’nchipuirii stranie gură. Flutură-albastrul nuferi ca fumul Şi târnăcoape Vinete-aproape Taie ’n adâncuri soarelui drumul Sau îi sfărâmă, repezi, volumul Pe suprafeţe lucii de ape. 491 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sufletul nostru tremură ’n zborul Sticlelor mate Şi ’naripate De mozaicuri stranii ca norul Şi, cum se duce toamna cocorul, Pleacă ’ntre aripi iluminate. Pasăre este tot şi mireasmă In strălucire Şi e ’ntâlnire Limpede dintre cuget şi plasmă Pe-o nesfârşită catapeteasmă De ’mbelşugate căi în suire. R E V EL A Ţ I E A sculptat în lemn la o răscruce Pe Iisus Şi-i s’au dus Gândurile toate ’n sus Spre calvarul însemnat de-o cruce. Bunătatea lui Cristos într’însul Şi-a vărsat înstelat Cerul de l-au apucat Dorul altui adevăr şi plânsul. A privit în ochii lui ca cerul. De senini Şi din spini A simţit cum pornesc crini Şi din spor de inimă misterul. Rana coastei lui însângerate L-a găsit Răstignit DIN CICLUL « EVUL MEDIU » 493 Sufleteşte ’n asfinţit In adâncurile lui curate. Meşterul atunci porni ’nainte Ca un zbor Arzător De vultur buimăcitor Cu dumnezeeşti în el cuvinte. N. DAVIDESCU MATEI ILIE RAMANE CU OCHII LA MINE Spre Dealul-Mare, sus, în naltul cerului, se prizăreşte ceaţă alburie. E linişte şi fragedă răcoare de primăvară. Chefnetul înde- părtat şi mocnit al câte unei puşti nu mai are nimic de spaimă în el. Pare numai că plesneşte scurt şi astupat o scândură uscată din patul nopţii largi. Crapă întunericul, aşa îmi vine a zice, privind cum licărirea cerullii zdrenţueşte negrimea pâlcului de copaci din faţa bordeiului. Mi-am trecut noaptea veghind la flăcăruia gazorniţei, făcută dintr’o cutie de fasole-conserve, si un firisor de fitil răsucit din pansament. Am citit un caieţel liniat, plin de buchi mărunte şi necutezătoare, unde, nu de mult, îmi irosisem inima tânără cu credinţa în doi ochi, cu atât mai chemători, cu cât mai mare le era tristetea. i Mi-am adus aminte de sufletul meu, cum ti-ai aduce aminte de altul, de un copil care ţi-a fost drag şi care îţi stârneşte îndoită durere. Nu-1 poţi chema fiindcă nu mai vine, şi nu-1 poţi plânge fiindcă n’a murit. Pluteşte între stări, ca nedesăvârşirea. Mă simt încâinat, ca orice om pârjolit de suferinţă şi nedreptatea ei. Caldă şi acră îmi creşte peste inimă o ură aspră împotrivă a tot ce e viaţă caldă, de tihnă, şi trebuinţă firească. Lunec în iureş spre înţelegeri pidosnice şi rele pentru biata mea alcătuire omenească, nemai îngăduindu-mi să-mi ascult nici o chemare a trupului. Mi-e silă să mănânc şi îmi place să-mi chinuesc făptura, lăsând-o să geamă flămândă. Mă bat în parte cu somnul şi-mi biciuesc aţipirile, ca să mă bucur de izbândă asupra mea însumi. MATEI ILIE RĂMÂNE CU OCHII LA MINE 495 Şi toate astea pentru că vreau ceva, vreau altceva şi nu ştiu ce vreau. Nu ştiu decât un singur lucru, dar pe acesta îl simt tare şi drept, ca fulgerarea unei schije de granate în carne. Ştiu că e ceva neîntreg alcătuit în mine şi că acest ceva e obârşia tuturor nelămu- ririlor. In sfârşit, că port în mine o hărăzire spre dureri, pornită dintr’un fel de lipsă a curajului să-mi mărturisesc îndoielile, lipsă care duce spre o molatecă încredere în oameni. ISPam cătat în ochii oamenilor. N’am adâncit niciodată nimic. Am fugit de presimţirile mele şi de pornirile mele, răsădind dea- supra unei moşteniri venite dela ţărani sănătoşi, întregi şi chib- zuiţi, o uşurătate trândavă, care vrea să aibă bună pace cu alţii şi cu sine, fugind de toate împuncişările amare ce-i pot fi prilej de lămurire. M’am minţit că oamenii sunt buni, pentrucă, de mi-aş fi mărtu- risit că sunt răi, ar fi trebuit să le stau împotrivă şi să lupt cu dânşii. Mi-e scârbă de ei, dar mi-e mai scârbă de mine. Şi dacă am ajuns până aici, apoi, hotărît lucru, nu merit să-mi dau aceea ce eu singur îmi cer. Şi cu toate astea, uite în ceasuri cuminţi cum e mijirea asta de zi, răcoarea blajină şi bună a liniştii de afară strecoară în suflet un strop de împăciuială cu mine însumi. Eu şi eu facem un mic ar- mistiţiu ca să îngropăm morţii, nu? Cam aşa ar veni. Căci, pe drept cuvânt, îngropare de morţi a fost noaptea asta de veghe, când am stat să mai citesc rândurile prăfuite, în care mi-am scris odi- nioară — hehei! mult e de atunci! — toate tremurările dulci de gând şi de inimă, avute în anul unei studenţii negrijulive şi gândi- toare, ca înseninarea albă a livezii care deschide ochi de flori către călătoarele Domnului venite de departe în bine vestirea lor. Floare albă de cais, Floare albă, floare albă, Face-mi-aş din tine salbă Pentru dulcele meu vis. Dar să nu-i spui, floare albă, Care mână te-a trimis. Nici ce dor şi nici ce vis In petala ta s’a’nchis... 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hm! Şi asta eu am scris-o, eu am gândit-o! Eu cel de azi, care stau aici, răzimat de uşorul bordeiului, cu bocancii până la gleznă în clisa moale, cu rufele pe mine neschimbate de două săptămâni, curelele cătărămite şi subţiorile foind de păduchi. Floare albă de cais... * * # Zvâcneşte inima în loc ca o pasăre speriată din somn pe crenguţa ei, de pune tremur în toate frunzele copacului. Simt tremurul până în vârful degetului, aşa m’a ciocnit fără veste ivirea de fantomă a sergentului Iancu. — Ce-i? — Trăiţi, Don’, am schimbat sentinelele! — Cum ?... — Sentinelele... — Senti...? Aha! Bun. Apoi du-te de te culcă. Le inspec- tez eu. Şi a pierit tot aşa cum venise. Fără să-mi dau seama când .. .Mie mi se învârte în creer încet Floare albă de cais... Mă scutur. La urma urmei e o nerozie fără margini să mă las stăpânit de aşchiile astea nevrednice de amintiri, care nu pot face alta decât să-mi scrijelească inima din nou. Ştiu eu bine cine-i de vină: liniştea şi dimineaţa aceasta fără tunuri şi fără morţi... Poate şi primăvara, care a mustit pe toate dealurile, de parcă tot văzduhul miroase a dragoste. Apuc a gândi şi-mi vine să râd singur de gândul meu. Mai întâi şi întâi că eu habar n’am ce-i aceea dragoste. Am zvârlit trei flori unei fete şi am tremurat ori de câte ori am întâlnit-o. Da, i-am sărutat o dată mâna. Dar iată că habar n’am măcar cum îi era pielea mâinii. Ş’apoi? Am primit o carte poştală ilustrată dela o mănăstire, cu un semn de întrebare prizărit într’un colţ. Abia l-am găsit între mâzgăliturile păcătoasei de ştampile. . . Dar mai apoi? Nimic... Doar odăiţa mea, cu pereţii plini de zeci de feţe ale aceluiaşi chip... — desene făcute de mine — adică visuri, visurile mele. Adică eu. Eu, eu şi mereu numai eu. MATEI ILIE RĂMÂNE CU OCHII LA MINE 497 Floare albă de cais Floare albă, floare albă Face-mi-aş din tine salbă... Adică tot eu. Şi care « eu »?Eu, acela care nu mai sunt, care nu mai pot fi. Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, să isprăvesc odată cu minciuna asta, cu romanul ăsta prost şi banal, care n’a avut decât un singur personaj... Hai mai de grabă, să inspectez santinelele. Am în seamă postul înaintat... Urc anevoie prin mâzgă, vârîndu-mi din când în când mâna întreagă în talazurile reci, muiate de prelinsul încetişor al stro- pilor de rouă. — Stai! Cine-i? — taie ascuţit şoapta din nevăzut. — Rond, — molfâi eu cu dinţii strânşi. — Parola . . . Stau o clipă, fără glas. Parola? Care Dumnezeu o fi? Habar n’am care-i parola. Cuţitul de glas fierbe noaptea ca o ţâşnitură de abur. — Dă parola! Altfel trag! Mă supăr: — Ia du-te dracului şi lasă-mă’n pace! Stă şi el o clipă, fără să ştie ce are de făcut. Apoi, deodată, aproape ca un strigăt înfundat: — Dă parola! Apoi numaidecât: «Parola!...» Abia apuc să-i răspund: — Ce, mă, eşti nebun?... Şi para puştii îmi trăzneşte în ureche, ţiuindu-mi glonţul pe lângă cap. «Mor ca Binder!» îmi trece fulgerător prin cap. Dar fulgerător îmi aduc aminte parola: « Vlad! » — « Ţepeş! » răspunde ostaşul gâfâind şi scoate capul de după scorbura în care era ascuns, cercând să mă lămurească în noapte. — Bine, mă băiatule, tragi în mine?... A îngheţat când m’a cunoscut. Bolmojeşte câteva vorbe la în- tâmplare : 32 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nu v’am... Am crezut... N’am... Nu-i mai spun nimic. Nici n’am ce-i spune, fiindcă la urma urmei el are dreptate. Suflu rar şi adânc să-mi aşez bătăile inimii pe făgaş bun şi plec mai departe cotind spre stânga la postul înaintat. In drum, o umbră neagră îmi astupă trecerea. Nu mă vede, nu mă aude, nu mă simte: Gâlcă. A intins coatele pe taluz, şi-a culcat capul pe braţ şi parcă doarme. Mă uit la faţa lui. Ochii deschişi. Ii pun încet mâna pe spate, pe după gât: — Ce-i, Gâlcă? De ce nu dormi? întoarce numai ochii si oftează liniştit. i > — Mi s’o spăriet somnu’ Don’ Elev! Da’ îi ghine aici... Apoi într’un târziu sfielnic: « Şi vine din vale o mireazmă de floare, care nu se mai află... trebue să fie vre-un merişor, ori un zarzăr ceva... Dacă vă-ţi uita mai bine, chiar licăreşte o albeaţă încolo, în mâna dreaptă... Niscaiva floare albă...». — Cum? întreb eu, de parcă n’am auzit bine. Iar când îmi răspunde domol: «Floare albă...», mie îmi ur- mează în ureche cu acelaşi ton si acelaşi ritm: iii , .. .de cais Floare albă... Floa... re... al... — Tu eşti însurat, Gâlcă? El oftează: — Păi, da... şi după o mestecare leneşe de gând, urmează: « Numai că... era mai ghine să nu hi fost...» — De ce ? îmi răspunde, simplu, firesc şi totuşi ca un fel de vaer greu: — Nu mai sânt om, Dom’Elev. Nuu... falca me îi prav, care va să zică..., de mai nu pot mânca. La chicior hăcuit, la mână hăcuit... Care femeie s’ar bucura ? — Apoi mai încet: «Iaca, drept să vă spui eu matale, nu zic că aş vre să mor— da’ mare uşurare ar hi la inima me de şi-ar afla pe oarecine — numa om vre’nic să hie, să aibă mulţămire de casă... ». Am scrâşnit: i — Cum poţi să vorbeşti aşa ? , — Păi, cum alta să vorghiesc! — Apoi bine, nu ţii de loc la dânsa? MATEI 1L1E RĂMÂNE CU OCHII LA MINE 499 — Vaz’o Maica Precistă! Cum n’aş ţine? — Atunci ? A încheiat: — Tocma de aceea... că doar când am luat-o, am luat-o să ţiu casă cu ea, nu spital... L-am bătut încet pe umăr, rar, rar de tot... domol, tot mai domol, până m’am trezit că parcă-i păturesc încet înapoi un trup, viaţă care începuse a-şi căuta alte căi. De la el încolo, am urcat foarte greu. O sentinelă, două, trei, cinci... Acum postul înaintat. Mă strecor furiş afară din şanţ, pentrucă sentinela asta stă chiar în buza nem- ţilor şi lunec încet pe brânci, spre tufiş. Nu mă opreşte nimic şi nu aud nimic. Stau o clipă mirat şi-mi încordez ochii să desprind prin nelămurirea zorilor, urma sentinelei mele. Mai lunec un pas, doi, trei. Acum îmi pare o clipă că aud răsu- flarea liniştită a omului, apoi nimic. Ii zăresc însă umbra picio- rului. Dar de ce nu mişcă? Nu cumva?... Mai aproape, apoi mai aproape..., lângă el... Doamne! Nici o mişcare... întind mâna încet spre obrazul lui cu de mai înainte încreţire de piele şi groază de răceala pe care o aşteptam. Dar obrazul nu-i nici mai cald nici mai rece ca mâna mea îngheţată. Mă uit să zăresc o urmă de sânge şi nu văd. II văd în schimb cine e: Matei Ilie, bătrânelul cel liniştit şi cuminte, căruia nu i-am auzit gura niciodată... Dar ce s’a întâmplat ? Ii şoptesc în ureche: — Eşti rănit, Matei ? Nu răspunde. Mai tare nu pot vorbi, căci m’ar auzi nemţii. Şi mi-i teamă să pun mâna pe dânsul şi să-l zgudui; s’ar putea trezi speriat, ar putea striga... De altfel nu-mi dau bine seama dacă este viu, mort, sau numai leşinat. Să plec înapoi în tranşeu, nu pot. Ar însemna să las postul acesta câteva minute fără de santinelă. Să chem un ostaş din tranşeu, iarăşi nu pot fiindcă s’ar auzi. Nu-mi rămâne decât să stau aici, întins lângă el, şi să fac de santinelă în locul lui până s’o lumina bine şi va veni vremea întoarcerii în şanţ. Cât să fi trecut, Dumnezeu mai ştie. Lângă un mort şi lipit de-a-lungul lui cum stau, timpul şi viaţa par oprite pe loc. Dai de-a-dreptul de veşnicie. Iar Matei parcă nici nu mişcă, nici nu răsuflă. 32' Soo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pleoapele vineţii încep a se zbate în zgândărirea luminii strecu- rate din frunze. Mai mult, mai viu, mai repede. Apoi ochii se taie deodată mari, ţâşnind pe faţa mea, prea apropiată ca să-i fie cunos- cută. Clipeşte scurt ca să alunge păinjenişul fumuiat al arătării mele, depărtează capul, mă cunoaşte, şi-i simt năvala sperieturii în tremurul buzei de jos. E speriat şi nu spune o vorbă. Speriat el, văzându-mă lângă dânsul, dar poate mai speriat eu, dându-mi seama că adormise în post. Şi încă în care post: la postul înaintat. Va să zică în ceasul acela, nemţii, dacă ar fi avut norocul să-şi nimerească trecerea pe la postul înaintat, puteau întoarce tot frontul românesc. Am ameţit gândindu-mă la groznicia lucrului şi-am lunecat cu faţa în iarbă, sub o sleire fără capăt. Matei n’a mai suflat o, vorbă. Rămăsese cu ochii la mine şi l-am văzut. Doi ochi cari n'aveau nimic de spus. Nu mai aveau nimic de spus. Şedeau lipiţi de ochii mei, şi aşa de drepţi, încât mi-a fost, îmi este şi toată viaţa mea îmi va fi peste putinţă să ştiu ce voiau să spue. Ori dacă măcar voiau să spună ceva. Măcar că e fără nici un înţeles, singurul lucru pe care aş putea să-l spun, e că avea nişte ochi de mort care totuşi mai trăieşte. In sfârşit, ceva ce — îmi închipui — ar trebui să fie la fel ochilor, cu care capetele tăiate îşi privesc gâdele în cele dintâi clipe după ce au fost despăr- ţite de trup şi au căzut de pe tăietor. Spun aşa, pentrucă nu ţin minte să fi văzut pic de spaimă în privirea aceea. Mai de grabă ceva ce părea că mă mustră şi totodată mă iartă. Fără de înţeles deci şi una şi alta. Căci, negreşit, Matei Ilie ştia bine ce înseamnă somnul lui la postul înaintat, în ceasul de sentinelă: un simplu raport făcut de mine cu creionul pe un colţişor de hârtie, drumul până la Pralea, la Curtea Marţială şi cinci minute după asta, împuşcarea. Am şoptit fără voie: — Ştii ce te aşteaptă ? Dar întrebarea mea era o copilărie. Mi s’a părut că ochii lui îşi bat joc de mine: — Ce prostie! Cum să nu ştiu ?... * * Se vânzoleşte în mine o ură surdă şi sângeroasă. Eu, Gâlcă şi alte mii şi mii de trupuri tinere ne sleim în vegheri crâncene, în MATEI IL1E RĂMÂNE CU OCHII LA MINE 501 asuprire de noi înşine, pentru vini care nu sunt ale noastre, pentru dureri ucigătoare, prăvălite în grăuntele de muştar al vieţii noastre, iar bătrânul acesta, ajuns în capăt de drum, pluteşte în tihnă împăcată cu sine. Ba încă atât de împăcat, încât poate să doarmă într’un post înaintat. Mi-e inima răzvrătită cum nu mi-a fost niciodată, pentrucă simt limpede că nu pe Matei Ilie îl urăsc, ci urăsc de moarte bătrâneţea lui. N’am decât un gând: raportul pentru Curtea Marţială. II învârt în creer, până se face plăcut şi dulce ca pâinea îndelung mes- tecată. Pentru anii mei puţini, trimiterea cu mintea limpede, la moarte a unui om e o biruinţă care mă creşte peste vârste. Nu-s aşa de gol, încât să cred că voi plăti cu viaţa lui o tresă de aur. Dar mă gândesc c’aş merita-o. Am acuma atâta bărbăţie, atâta sălbatecă încordată în mine, încât o merit. E pentru firea mea o depăşire, pe care numai o judecată strâmbă n’ar socoate-o eroism. Trec dar încruntat pe lângă Matei Ilie şi nu-mi pasă de ochii lui goi, rămaşi lipiţi pe mine. Ii simt privirile, dar nu vreau să i le văd. Vâr casca pe ochi, întind cureluşa în bărbie şi plec la bordei. Comp. Of. de serviciu către Bat.... Am onoare a vă raporta că, azi la ora 4.32, inspec- tând santinelele dela postul înaintat, am găsit pe soldatul Matei Ilie dormind. Pedeapsa cu moartea ce se dă în asemenea împre- jurări e de astă dată absolut necesară, trebuind să fie o exemplifi... Aha! Exemplificare! Zâmbesc groaznic de mulţumit la gândul cumplit care-mi vine în clipa aceasta. Anume, voi trimite chiar pe Matei Ilie să ducă raportul care-i cere osânda cu împuş- carea. Icoana este de-o tragică măreţie, pentrucă îmi pare că-1 văd ducându-şi singur sicriul alb al sufletului. Şi totuşi, nu ştiu de ce aştept să-l văd pe Matei venind în uşa bordeiului, plângând, cerşindu-mi îndurarea. Va veni, nici vorbă, fiindcă « ştie ce-1 aşteaptă ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Soa Dar iarăşi voi fi tare, pentrucă el « ştie ce-1 aşteaptă...». Iar aceea «îl aşteaptă» şi trebue să-l aştepte. Isprăvesc raportul, îl lipesc, dar Matei nu se arată. Aprind o ţigară, ies răsuflând greu în uşa bordeiului, dar Matei nu se arată. Nu se arată un minut, nu se arată două, zece, două- zeci, un ceas. Negreşit Matei Ilie ştia mai bine decât credeam eu ce anume îl aşteaptă, pentrucă, nevenind, mi-1 dovedeşte price- pător limpede că n’ar fi putut ocoli cu nimic aceea ce trebue să-l aştepte. Iau dar plicul în mână şi urc eu spre el. Eram încredinţat că-1 voi găsi în acelaşi loc, în aşteptare şi pierdere de sine. Dar Matei nu era acolo. Ca o străfulgerare mă gândesc că îi rămânea o cale: fuga, dezertarea. Şi scrâşnesc în dinţi că am uitat a-1 ţine între santinele. — Unde e Matei Ilie ? — întreb pe cel dintâi care-mi iese în cale. — Nu ştiu Dom... O fi în bordeiul de al treilea... Goana în bordeiul dela al treilea. Şi încă goană zadarnică. Matei nu-i nici acolo, dovadă limpede că a fugit. Nehotărît încotro s’o apuc, stau o clipă în uşă. Dar de undeva, de deasupra vine până la mine o răzbufnire domoală de cislă. Ridic capul şi dau de-o ceată de soldaţi întinşi la soarele proaspăt, pe malul înverzit. Lângă ei, turceşte, molfăind domol şi fără păs dintr’un hartan de pâine, Matei Ilie. Mă vede, dar vederea mea nu-1 turbură, mestecă înainte, rar, şi se uită la mine. In minuta aceea de privire mi-am pierdut tresa pe care mi-o dădusem singur. Am plecat înapoi spre bordei, mototolind şi rupând bucăţică de bucăţică, raportul cel cumplit cu cerere de moarte... De atunci încolo însă ochii lui Matei Ilie nu s’au mai deslipit de mine. — Care se duce să aducă apă ? — Eu...—răspundea un glas. Era Matei Ilie. — Care vrea să ţie rândul la sentinelă în locul cutăruia ?... — Eu!—răspundea un glas. Era Matei Ilie. — La noapte trebue să facem o patrulă care să taie reţelele nemţilor. Cine vrea să meargă ? — Eu! — răspundea întâiul glas. Şi acela era Matei Ilie... MATEI ILIE RĂMÂNE CU OCHII LA MINE 503 Mai târziu, mult mai târziu, când eram întins într’un pat alb cu maldăr de sticluţe greu mirositoare lângă mine, cu foaie scrisă mult la capăt şi pluteam ca o arătare galbenă între stări, uşa chi- chineţii de scânduri a scârţâit lung şi încet, iar după trei călcă- turi ca de fulg, izbutite din bocancii cu tălpile ferfeniţă, am văzut înainte-mi, privindu-mă ca ieri, ca alaltăieri şi parcă aşa cum au fost totdeauna, ochii lui Matei Ilie... Cred că a vrut să spue ceva, judecând după buzele care s’au frământat încet de câteva ori. N’am auzit însă nimic. Iar după ce-a aflat dela ordonanţă în ce stare sunt, a luat-o înapoi de-a- dreptul peste dealuri, ca să ajungă mai repede la tranşeea din care fugise cu o seară mai înainte. Când am încheiat demobilizarea şi le-am dat tuturor drumul acasă, au plecat chiuind. In poartă, m’au privit însă ochii lui Matei Ilie. S’a sculat greoi de pe bârna podului pe care se chincise şi a făcut un «drepţi 1> neîndemânatec şi nepotrivit cu straiele lui jumătate ţărăneşti, jumă- tate târgoveţe. Am dat să trec. — Dom... M’am oprit. — Ce-i, Matei ?... A umezit cu o limbă albă uscăciunea buzelor şi mai albe, apoi a îngăimat: — Vă rog să... N’am să uit... Să vă mulţumesc... — De ce, Matei?... — Păi... pentrucă... ştiţi matale... atunci... m’aţi lăsat să hodinesc... VICTOR ION POPA AUDIŢIE DIN SA1NT-SAENS Timpul, cu pas egal şi spornic, înseamnă jumătate de noapte In inima unui ceasornic. Cu ultimul sunet, de-odată, Se iscă nelinişti ca ’n preajma furtunii; O pasăre ţipă, de spaimă, încurcată In urzeala de raze a lunii. Vuete surde ’n văzduh se ’ntretae Izvorând din adânc de pământ; Peste cimitire creşte în vânt vâlvătae Şi se deschide fiecare mormânt. Ies morţii. Zornăe oase, Intre lumi se nărue fantasticul dig; înfiorat, aerul nopţii miroase A umezeală şi a frig. Vântul îşi schimbă ecoul ciudat, întârziat prin scorburi de cranii, In hohot ce gâlgâe întretăiat Cu accente de panică, stranii. Schelete grăbite întind largă horă Şi ’n aprigul joc se ciocnesc la ocol; Pe furiş, se tot uită către auroră Şi treptat, mai cu foc, bat pe loc, locul gol. AUDIŢIE DIN SAlNT-SAfiNS SOS Toţi câinii din lume se trezesc şi urlă; Scânceşte nevolnic Marele Sbir; Dau chiote buhele ’n turlă; Freneticul dans e acuma delir. Dar timpul îşi.cată de drum spre victorii; Cocoşii aruncă în neguri semnalul Strident al solarelor glorii — Şi ’n fiece umbră împlântă pumnalul. GHERGHINESCU VANIA ULTIMELE ZILE ALE IOANEI LAZĂR Ioana asculta bătaia mică, ascuţită ca un vârf de ac, a ceasului brăţară pus pe noptieră. Brăţara devenise prea largă pentru înche- ietura prea subţire, ale cărei oase jucau ca nişte bile de fildeş sub pielea lividă. Odaia albă era inundată de soare. Venise primăvara, nu mai încăpea nici o îndoială. Ioana ceruse de dimineaţă sorei să-i schimbe căpătâiul, şi acum privea, înălţată pe perne, bucata de curte prinsă între zidul din fund al pavilionului de boli molip- sitoare, gardul care închidea curtea bucătăriilor şi pavilionul ei, secţia bolilor interne. » Potecile lunecau însorite între peluzele verzi. Un om cu o roabă risipea nisip cu lopata pe pieptul boltit al potecii. Zgomotul uscat al nisipului se auzea până în odaie. Pe culoar răsunară paşi pe ci- ment, o uşă deschisă viu, şi un râs, râsul surorii. Intrase în birou, probabil, în odăi nu râdea niciodată aşa. Ioana nu putea s’o sufere, când se legăna, serviabilă şi zâmbind, roşie toată, grasă, cu păr puţin, sărac şi şters sub legătura albă. Purta din odaie în odaie o sănătate care i se părea Ioanei Lazăr un curaj, o înfruntare, în faţa atâtor bolnavi. Vecina din dreapta fusese operată pentru a doua oară de cancer; cea din stânga aştepta o operaţie peste câteva zile;ea însăşi, Ioana Lazăr, zăcea aici de trei luni, suferind tot mai mult, slăbind mai mult, desnădăjduind mai adânc. Tratamentul nu ajutase la nimic. Starea de nervi se înrăutăţise. A venit primăvara, îşi repetă Ioana. A venit nu pentrucă e soare, soare a fost şi iarna asta, soare mult, dar pentrucă miroase a aer nou. Profesorul a spus că poate ieşi, îmbrăcată bine, în curte, imediat după masă, când e soarele mai cald. Pentrucă zece minute ULTIMELE ZILE ALE IOANEI LAZĂR 50? nu se gândise deloc la el, acum cuvântul « profesorul » şi imaginea lui ţâşnită deodată, concretă şi violentă, îi dădu Ioanei un rău, ca pricinuit de o lovitură înăuntrul trupului ei îndurerat. Acum, -dimineaţa, erau ceasurile cele mai rele. După-masa trecea cu criza obişnuită, cu anestezice, cu aşteptarea înceată şi uscată a zilei următoare, noaptea cu febră şi insomnie, cu nădejdea dimineţii, luminii, zgomotului, dar ceasurile astea de dimineaţă, când vizita doctorilor era aproape, dar putea să fie la 11 şi tot aşa de bine la 10 sau la 10%, era grozavă. Ioana începea să creadă că o să se simtă atât de prost, încât n’o să poată vorbi, că va trebui să se roage în gând să se isprăvească repede clipele astea atât de aşteptate, sin- gurele aşteptate. Pe urmă, bănuiala se schimba în siguranţă, răul se ivea. Nu mai era ştiuta durere în stomac, era acel simţământ de slăbiciune ca în apropierea unui leşin, acea stare de topire în care voia să fie singură, în care nu putea să fie decât singură. Când profesorul intra cu suita lui de doctori şi studenţi, răul era uitat, pierea, dar pentru asta nu înspăimânta mai puţin a doua zi dimineaţa, când era mai temut. Ioana se hotăra în fiecare zi să moară. Avea, ascunsă în geanta pe care o ţinea în noptieră, doza de veronal care i-ar fi ajuns. Moartea şi-o hotărîse într’o zi după vizită, dar totdeauna era după vizita de mâine. Profesorul credea că se va face bine. Dacă ar fi avut totuşi dreptate? Ioana se uită la ceas. Era 11 fără un sfert. Avu în piept un junghi scurt, care se împărţi apoi ca o sută de şuviţe în tot tora- cele, între coapse. Era răul care nu era durere, ci altceva. Nenoro- cirea e că vizita doctorilor are loc dimineaţa. După masă, afară de criza de ulcer de totdeauna, n’avea niciodată momentele acestea de frică. Dar dacă această presimţire a răului nu e decât o stare de nervi, pricinuită de emoţie ? Dacă ar fi în stare să vrea tare, poate că răul ar trece. Cu cât se încordează, cu atât starea se adânceşte. Inima începu să se audă în gâtlej. O nerăbdare, o grabă o cuprinse. Ar fi vrut să nu mai fie aici, să poată să evite ceea ce inevitabil avea să vie. Dacă ar şti cel puţin că poate amâna vizita! Dar ea venea, neîntârziat, imposibil de îndepărtat. Şi n’o să se poată bucura de apropierea lui! Mâinile i se muiară ca într’un leşin al lor propriu. încercă să le frece una de alta, şi ele n’o ascultau, indiferente, de făină. încercă să se ridice. Dreaptă în pat îşi simţi trupul ca o povară străină. Se coborî şi făcu doi paşi. I se păru REVISTA FUNDAŢIIOR REGALE 508 că e nesfârşit de lungă, de înaltă, în camera imensă deodată, în aerul rarefiat, care parcă nu îngăduia poziţia verticală a unui trup. Vru repede să se simtă în pat, culcată, sigură că nu poate cădea, luneca, curge ca un muşuroi de nisip. Se culcă iar. O panică îngro- zitoare o cuprinse de toate părţile, ca şi cum ar fi fost încercuită, urmărită. Luciditatea, în acelaşi timp, se încăpăţâna să dureze. De ce mi-e frică? se întreba Ioana. Ce mi se poate întâmpla? Mi-e rău? Sunt aici, în patul meu, pot leşina, nu e nimic, am să fiu trezită, sau nu, şi mai bine. De ce groaza asta? Respiraţia i se scurtă. Se simţi înfiorător de singură, de o singurătate mai mare ca a unui om singur în pădure. Ea însăşi se dezerta pe ea. Singură- tatea dinăuntru pornea. In ea, se despica, se împărţea, se risipea ceva, şi ceea ce dura înăutru şi era continuul sentiment al eului, se micşorase, se fărâmase. Inutil să sune,să cheme, să ceară ajutor; nimeni nu putea ajuta acolo unde se petrecea destrămarea. Oamenii, sprijinul lor rămânea exterior. Nu te poţi agăţa cu mâna de mâinile, de gâtul oamenilor ca să te scape de frica aceea care creşte ca un vârtej din tine. O clipă nu mai ştiu, cu ochii mari deschişi, cu imaginea clară a odăii şi a ferestrei în faţa lor, dacă ea e ea, dacă aici e aici şi acum e acum. Groaza se epuizase. Cum se isprăveşte, ajunge la capăt forţa, ajunsese la capătul ei şi lipsa de forţă. Ioana Lazăr se simţi scăl- dată într’o sudoare caldă. In mâini, sângele revenea. In odaia de alături se auziră voci. Vizita deci era alături. Peste o clipă avea să fie aici. Cu o mână grăbită şi bruscă scoase batista de sub pernă, îşi şterse fruntea, gura, podul palmelor. Uşa de alături se deschise, zgomotul de voci era pe sală. Timpul se opri, camera se goli de aer respirabil. Uşa ei se încăpăţâna să nu se deschidă încă, ţeapănă, albă, rece, duşmănoasă. Ioana ar fi vrut să-şi înlăture părul de pe frunte şi nu putea mişca mâna, ca şi cum gestul ar fi oprit ceva, ar fi deslănţuit ceva. Un vârf de pantof lovi uşa, o mână indiferentă răsuci brutal clanţa, prin spărtura făcută în zidul dintre ea şi lume, pătrunseră: profesorul grav şi înalt, doctorul Varlam cu faţa lui de cal, cei doi doctoranzi palizi şi blonzi; fraţii Iordan, studentul Tănăsescu, sora şi, în sfârşit, în urmă, furişindu-şi întâi şoldurile în odaie, apoi torsul şi capul, studenta Ieremia. — Ei, ce e cu dumneata ? — vocea era binevoitoare, fără modulaţii. — La fel, domnule profesor. ULTIMELE ZILE ALE IOANEI LAZĂR 509 Profesorul privea foaia de temperatură de deasupra patului, cu ochii strânşi, cu capul înălţat. A întrebat frumos, gândea Ioana, a întrebat ca întotdeauna, cu acel glas încurajant, calm, amical aproape. Da, da, amiciţie pentru toţi cei serios bolnavi. « Ce mai e cu dumneata ? » spus din odaie în odaie, pe rând, la fel, cu acelaşi glas. Studenta Ieremia s’a apropiat de pat şi ea, şi priveşte tabloul cu creşterile şi scăderile febrei, cu mâinile în buzunarele halatului; cu capul cu bucle castanii date peste urechi, aplecat atât de tare pe spate că ar putea atinge pieptul profesorului. Studentul Tănă- sescu strânge pleoapele, încruntă sprâncenele, încleştează gura, cu suliţele privirii pornite spre gâtul ei alb. — Dureri ? — Continuu. — Noul medicament a făcut ceva ? Nu-mi dau seama. — Nervii ? La fel. — Ii resfeţi, te gândeşti prea mult la ei. Gândeşte-te la altceva. Vezi, cu dumneata e complicat, ar trebui să ai o preocupare care să nu fie în acelaşi timp o oboseală. Varlam, aş vrea o nouă analiză. Varlam aprobă cu capul lui slab, lung şi îngust. Profesorul vorbeşte egal, cu ceva repezit şi aspru în voce, care vrea să dea curaj, să convingă. Ioana se uită, cum i se mişcă buzele pline, cu colţurile vag ridicate pe arcul perfect al dinţilor albi, cum agită mâna mare, puţin prea legată, nu palidă, cam roşie, dar cu capete de deget, cu unghii aşa de ciudate, de scurte, de dezorientate parcă, de singure, că i se strânge inima de tandreţe pentru ele. Nu mai ştie ce s’a spus de câteva minute. Pe halatul alb, curat, lângă buzunar e o pată de cerneală. O supără pata. Profesorul a băgat un deget sub marginea halatului, şi celelalte patru stau cuminţi, alături, pe tivul cu butoniere. Ioana are sensaţia certă că n’o să uite niciodată imaginea asta a degetelor cu unghii scurte, curate, alături. Se râde în jur. Studenta Ieremia a spus ceva nostim probabil. Se leagănă din umeri şi întredeschide buzele peste interiorul floral al gurii, pe care îl arată cam mult, ciudat şi frumos în faţa cam lată şi grea. Profesorul şi-a îndreptat spre ea fulgerele mici, negre ale ochilor apropiaţi şi râde plin, plan, fără urcuş. Ioanei i 510 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se strânge gâtlejul ca de plâns mult timp stăpânit. Se simte zgri- bulită, urîtă, putredă, aici, în fundul patului cu cearceafuri neplă- cut calde, mototolite, groase. Nu-şi poate lua ochii dela gura studentei. E o gură de o frumuseţe lubrică, aşa cum e interiorul unor flori. Dacă ar mai spune ceva profesorul! Uite, dacă iese chiar acum din odaie, în clipa asta, Ioana n’o să-şi mai aducă aminte, a şi uitat, cum îi e vocea şi mai ales acel lucru extraordinar care se leagă ca o punte între tine şi el când te priveşte. O să-şi aducă aminte poate figura, fragmentar sau întreagă, dar privirea pe care ţi-o adresează, acel fluid fermecat pe care nu poţi să-l respingi, e pierdut odată cu plecarea lui şi pentru amintire. Sunt la uşe. « Ce bine merg toţi pe picioarele lor! » îşi spune Ioana, uitându-se la studenta Ieremia, cu o privire care i-a supt parcă din toată figura puterea fiecărei trăsături. Au ieşit. Câtva timp, capul Ioanei e între perne, ca acele broaşte pe care nu le deosibeşti între frunze, mototolit, fără coloare, fără relief. E nesfârşit de obosită. Până mâine la ora asta atâtea ceasuri, lungi, cu soare desgustător, galben, cu sore mereu pe culuareşiîn odaie, cu mâncare mirosind a mân- care, cu vizita Laurenţiei probabil (azi e Joi), cu nimic, cu toate lucrurile astea mai rele decât nimicul. Are umerii atât de laţi şi siguri, puţini ridicaţi, puţin încovoiaţi spre piept, umeri de om bătrân, emoţionanţi, înduioşători, obosiţi. Azi nu i-a luat mâna să-i numere pulsul (se teme şi de tensiune), n’a avut acel adânc sentiment de ruşine că îi e mâna slabă, neagră şi urîtă, nici acea febră dulce, acel curent de siguranţă pe care îl simte de obicei câteva clipe, ca şi cum ar fi singurele momente în care e pusă în legătură cu pământul, cu echilibrul, căldura şi adâncimea lui sonoră. Dacă geamul din dreapta ar fi acum deschis, ar pătrunde, prin geamul ei dat de perete, frânturi din vocea lui. Ioana Lazăr se simte istovită. îşi aduce aminte criza de nervi care a mistuit-o înaintea vizitei. Unde a fost răul acela pe urmă? Uitat, şters, în clipa când profesorul a intrat pe uşă. Mâine, dacă ar mai îndrăzni să vină, ei bine, mâine ar şti ea să-şi spună cuvântul cu care să-şi oprească nervii s’o ia aşa razna. Cufundarea asta într’o spaimă lipsită de noimă, când lucrurile se petrec aşa de simplu! îşi trecu mâinile pe stomacul căzut între coastele ridicate ca o cuşcă. Nu durea. Un fel de toropeală o cuprinse. îşi făceau efectul valeriana» ULTIMELE ZILE ALE IOANEI LAZAR 511 care nu putuse împiedica insomnia din noaptea trecută, şi oboseala. Nu, nu voia să doarmă. Peste o oră, poate mai curând, profesorul o să se întoarcă din capul culuarului, dela ultima cameră, şi o să intre ca totdeauna în birou, să dea ultimele recomandaţii. I se aude câteodată vocea în dreptul uşii. Odată, într’o Miercuri, luna trecută, a mai deschis odată uşa odăii Ioanei şi a surâs, n’a spus nimic, a surâs numai. Ar putea să se repete faptul ăsta minunat azi de pildă (de ce nu ? dacă l-a făcut odată ar fi aşa de firesc să-l repete), şi ea, Ioana, ar dormi, sau ar deschide la zgomot ochii încruntaţi, care nici nu l-ar vedea bine. De afară se aude iar foşnetul nisipului risipit cu lopata. O muscă, prima muscă! Bâzâe pe jumătatea de portocală de pe masă. Ioana închide ochii şi-i deschide iar. Să nu uite să-i ceară Laurenţiei cărţi. Dacă într’o lună ar fi sănătoasă, tot cu ea ar da copiii examen. Cine ştie cât au învăţat cu suplinitoarea aceea mică şi stinsă. Atâta sănătate cât să-şi poată ţine examenele şi... O toropeală o cuprinde. Parcă se cufundă în fulgi. îşi spune me- reu : « nu dorm, aud afară grădinarul, asta înseamnă că sunt trează », şi se cufundă iar. Paşi trec prin faţa uşii, uşa biroului deschisă şi închisă, paşii iar se aud spre ieşire, şi când s’ar putea auzi voci sub geam, intră în odaie sora, cu scufiţa pe ceafa, cu gingiile şi dinţii foarte spălaţi afară din buze şi vorbeşte aşa de plin şi aşa de tare, că nu se mai aude decât ea. Ioana are iar impresia că e o haină, nu un trup, o haină din care a plecat trupul. Fiecare respiraţie e penibilă. De ce să mai respiri ? Stai aşa, ştiind că ai picioare, coaste, intestine, gât care doare chinuit de perne, şi pe urmă ţi se aduce mâncare pe care trebue s’o mănânci, doctorie pe care o iei, şi pe urmă începe marea dovadă că exişti, începe criza de ulcer. Uite, acum vin pe alee, pe sub fereastră, servitorii cu ciubărul cel mare dela bucătărie. Li se aud paşii grei, vorba grea, şi miroase până aici a supă. In cancelaria pavilionului central, doctorii îşi schimbă halatele şi îşi îmbracă hainele. Studentul Tănăsescu ţine paltonul studentei Ieremia şi o întreabă, cu capul foarte aproape de urechea ei, dacă merge spre cantină sau spre cămin. Profesorul vorbeşte cu doc- torul Varlam despre inginerul Georgian, care a plecat azi vin- decat. Varlam recunoaşte că a fost o minune săvârşită de profesor. Profesorul are aerul să se scuze: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE SI* — Oricine ar fi reuşit în locul meu, Varlam. L-am văzut adi- neauri când pleca, venise nevasta lui să-l ia. Frumoasă femeie I Ei! la revedere. Eu mă duc. Mi-e tare foame. Şi pleacă, strâns în paltonul cafeniu, cu paşi prea mărunţi pentru înălţimea lui. La gard aşteaptă de pe acum deschiderea porţii oameni săraci cu legături şi pachete şi ţigance cu ghiocei. # * * întinsă pe spate, Ioana Lazăr se întreabă dacă nu e cumva umplută cu pietre. Mijlocul trupului, stomacul îi e greu şi duşman. Amintirea mâncării dezgustătoare e ca a unei băi murdare şi calde din care ar fi eşit, aşa e de generalizată impresia de scârbă în tot trupul. Sora stă în picioare la capul patului, îşi curăţă din când în când dinţii cu limba strâmbând buzele, cu braţele groase spri- jinite de tăblie. — Acum ar fi timpul să ieşiţi la soare, dacă aţi vrea. — Nu pot, soră, nu pot să mă mişc. — Mai târziu n’o să mai fie soare. — Am să ies poate mâine. Astăzi chiar nu se poate. E aproape trei. La câte se dă drumul la poartă? — La două. Aşteptaţi pe cineva? ■ — Trebue si* vină cumnata mea. — Să vă schimb căpătâiul ? — Nu, mulţumesc. Dacă vrei, când pleci, ia şi compotul că adună muşte. — Nu mai mâncaţi nimic, doamnă. Aşa... nimeni nu se poate vindeca. De asta nici nu vă poate opera. — Ce vrei, soră, nu pot. M’am plictisit de toate mâncările astea. Au toate acelaşi gust, prea sunt la fel, de mălai, de leşie. Aş vrea altceva, nu ştiu nici eu, nu ce nu face parte din dietă, dar ce nu se mănâncă de obicei, alte lucruri, cu alt gust, flori, zăpadă, sticlă... Sora bulbucă ochii nedumerită: — Ce spuneţi, doamnă? Asta încă n’am auzit. Sticlă chiar v’ar trebui dumneavoastră. Ioana brusc nu mai putu s’o sufere. — Te rog, ia compotul, soră. ULTIMELE ZILE ALE IOANEI LAZĂR 513 Fereastra începuse să joace uşor în balamale. Ioana simţi până pe obraz o adiere de vânt şi, cu toate că era rece, îi făcu plăcere. Nu mai simţise vânt, ploaie, arşiţă de soare pe pielea asta tăbăcită ca nicăieri aiurea, un peisaj moral de ondulaţii abrupte, pră- păstii demonice alternând cu înălţări dumnezeeşti. Nu degeaba Italia Renaşterii a constituit o preferinţă a romanticilor de orice naţie (cu precursorii şi epigonii lor), ce şi-au ales cu ostentaţie cadrul, pentru viziunile lor eroice şi plăsmuirile lor dionisiace, în vre-unul din oraşele italiene de pe atunci. Nu face excepţie nici Shakespeare, cu o întreagă serie de p ese (ca Shylock, Othello, Femeia îndărătnică, Romeo şi Julieta,Poveste de iarnă, Mult zgomot pentru nimic, etc.), nici Goethe (Torquato Tasso), nici Schiller (Conspiraţia lui Fieschi, Logodnica din Mes- sina), nici Victor Hugo (Angelo, Lucreţia Borgia), nici Alfred de PADOVA 541 Musset (La Nuit Venetienne, Lorenzaccio, Andrea del Sarto, Les Caprices de Marianne, Carmosine), nici Maeterlinck (Mona Yanna), pentru a nu mai pomeni de glorii mai vremelnice ca Yictorien Sardou (Tosca, La Haine), Franşois Coppee (Le Passant, Severo Torelli, Le Luthier de Cremone), sau Catulle Mendes (La Reine Fiammette), şi alţii pe care nu i-oi fi ştiind eu, pe lângă acei pe care poate i-am uitat... Până şi Richard Wagner, atât de credincios trecutului germanic şi impregnat de legendele autohtone, şi-a aşezat aproape singura lui evadare din cadrul naţional, tot în Italia de pe vremuri, com- punând opera Rienzi. Nu e, cred, plausibil să se fi întemeiat pe o iluzie colectivă, pre- ferinţa acestor romantici,—însă pe măsură ce mi se scurtează drumul, parcă mă cuprinde o teamă, ca nu cumva valurile vremii să nu fi ros prea tare întipăririle trecutului şi să nu fi spălat prea mult funinginea satanicelor lui incendieri... Cum va fi oare Padova actuală? O vagă încetinire a trenului şi o seamă de semne prevestitoare ale sosirii iminente într’un oraş mai mare îmi curmară cutreeră- rile erudite, pentru a reveni la grija mai actuală, a descinderii cu socoteală într’un loc încă necunoscut. Nu trecu mult şi edificiile, la început răzleţe, se concentrară în rânduri dense şi aliniate, de o parte şi de alta a liniei de drum de fier. Mai e puţin şi lumina se întunecă de odată de intrarea într’o gară, al cărei peron stereotip şi stampilat de banalitatea epocii noastre îmi deşteaptă un zâmbet de compătimire pentru toate aşteptările de ferocităţi romantice, de spectri, de zbiri şi de tirani, pe care mi le depusese în suflet, ca un reziduu nealterabil, vechea lectură de pe vremuri a piesei m cinci acte: Angelo, tiranul Padovei... * # # Padova, oraş cu străveche Universitate la care a profesat odată Galilei; cu numeroase biserici monumentale, gata să concureze Roma însăşi; cu patronajul mistic al sfântului Anton, providenţa pruncilor şi tovarăş al lui Francesco d’Assisi, care-şi revărsa sfânta lui milă şi asupra dobitoacelor necuvântătoare,—Padova aceasta, plină de amintiri şi de opere de artă ieşite din mâna meşteră a 54» R«VISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Giotto sau Donatello, este, ca arhitectonică exterioară şi im- presie de ansamblu, o vasală a Veneţiei, aş zice o Veneţie terestră. Aceeaşi construcţie specifică a ferestrelor, aceleaşi arcade, aceleaşi portiere roşcate sau castanii. Nu lipsesc nici ţânţarii Veneţiei, împotriva cărora dormitoarele înarmează paturile cu polog, — toate aceste gângănii fiind alimentate de apele leneşe ale unei gârle verzui, care străbate încolăcit oraşul şi în a cărei dungă fluidă, zidul edificiilor mărginaşe, poate tot în dorinţa imitării, se cufundă întocmai ca pe canalele veneţiene, numai că în Padova nu se văd gondole şi acostări de bărci la peroane, intrările aflându-se în deobşte de partea uscatului. Dacă artera dreaptă ce pleacă dela gară şi ajunge la marea cafenea Perdrocchi îţi pare de sigur înnoită şi neapărat lărgită, — cu observarea că tradiţia stilului a rămas în întregime respectată,— în schimb uliţele înguste, care pornesc în toate sensurile, con- ducând spre monumentele cele mai vestite, în genere ascunse de înghemuiala caselor, până ajungi în preajma lor, — aceste ulicioare tenebroase conservă fronturi întregi de vechi palate, cu înfăţişarea pe care neîndoios au avut-o şi în secolii dispăruţi. Adevărate fortăreţe fiecare, cu porţile ferecate, cu zidurile ma- sive, cu gratii cât braţul la ferestrele parterului, cu invizibile curţi interioare, care ascund indiscreţiilor stradei, viaţa din lăuntrul lor. Câtă deosebire de forma locuinţelor şi-a ogrăzilor noastre, de regulă expuse la vedere, şi de vraiştea care era la noi! Probabil că simplitatea şi sărăcia noastră nu reclamau atâtea măsuri de apărare, lipsiţi cum eram de acele comori artistice, care, cu tot caracterul dezinteresat al artei, te fac şi ele egoist. Deşi pentru vremea de astăzi, când individul nu se mai apără singur ■—apărarea fiind trecută pe mâna organelor colectivităţii, — palatele greoaie şi întunecoase nu mai răspund nici dorului de lumină şi de sigur nici simplei utilităţi, cât farmec au totuşi aceste clădiri vetuste, mărturii de viaţă istorică, cristalizări pal- pabile ale veacurilor trecute, cu şiruri lungi de generaţii care au suferit, sperat şi plăsmuit! Şi de câte ori văd aevea aceste testimonii impresionante, prin care parcă ne dăm mâna cu acei care au fost şi din care n’a mai rămas nici pulberea poate, îmi strâng pumnii de ciudă, că la noi în ţară — şi aceasta e un deficit enorm pentru frumuseţile ei PADOVA 543 naturale — nu s’a putut păstra un singur palat domnesc, o singură casă boierească, necum interioare cu vechi mobilier aşa cum ,ţi se poate arăta aiurea. Fără să fi avut, fireşte, o civilizaţie stră- lucită ca aceea a Italiei, un trecut totuşi avem şi noi, şi ar fi fost de un farmec dintre cele mai simţite să ne putem împărtăşi şi la noi acasă din moştenirea materializată a veacurilor dispărute. Aşa cum stau lucrurile, dacă n’ar fi rămas pe ici pe colo câteva biserici şi câteva mănăstiri, ai fi zis că n’am avut deloc viaţă istorică, ci că am început pe o întindere pustie, fiinţare? noastră naţională, abia de 50—100 ani. Neapărat că vitregia vremurilor, cu oarbele lor fatalităţi, a fost cauza principală care a risipit la cele patru vânturi urmele trecu- tului nostru. Insă din păcate n’a fost numai dânsa, şi iarăşi o comparaţie cu Italia va pune în evidenţă o a doua cauză, care se poate ierta mai greu. Aş putea spune cu o vorbă: dacă am avut nenorocul să ni se spulbere dâra trecutului de forţe pre? mari ca să le stăm în cale, nu ne batem însă nici capul de-a ne crea o tradiţie, măcar de aci înainte. Oraşele italiene, chiar cele mai vechi şi mai conservatoare, con- struesc şi dânsele cartiere noi. Dar aceasta o fac, nu dărâmând pe cele vechi, ci clădind alături de ele; iar în al doilea rând, în noile construcţii — cu uşoare adaptări fireşte -— se păstrează cu sfinţenie tradiţia arhitectonică a vechiului stil naţional. Chiar unde piatra se schimbă, tradiţia rămâne, şi n’am văzut nicăieri, cu toată frenezia constructivă a Italiei contemporane, mon- struozităţi cubiste fără trecut, şi am convingerea, fără viitor, decât poate o casă-două, numai ca o şagă, într’un oraş întreg. In schimb la noi, vedem ce se petrece, dacă ne raportăm mai cu seamă la capitala României. La un moment izbutiserăm parcă a ne crea un fel de arhitectură proprie, de case elegante şi armo- nioase, cu unele motive din trecut, după cum se mai pot vedea încă pe unele străzi aristocrate, care aşteaptă osândite, târnăcoapele şi alinierea. Nimeni nu va contesta de sigur unei capitale moderne să-şi deschidă artere spaţioase şi chiar pe alocuri să dărâme, după cum nimeni nu va putea să protesteze în contra ridicării a multe etaje în metropola unei ţări, care apropie 20 milioane de locuitori. Dar aceasta nu ne împiedică totuşi — mai ales văzând exemplele de aiurea — să fim dezolaţi realmente de părăsirea 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE completă a motivelor naţionale, sau de totala absenţă a silinţei de-a se creea, încetul cu încetul, un stil arhitectonic românesc. Un oraş nu poate trezi interesul vizitatorilor, numai prin animaţia străzilor şi clocotul localurilor de noapte. Ii mai trebue o notă personală care să-i definească individualitatea, în ceea ce dânsa are mai specific şi mai adânc. Unde e nota personală, sau măcar una românească a Capitalei noastre, sortită în câţiva ani să devie un bazar monstruos de ine- stetice blocuri cubiste, pe care nu avem nici măcar meritul de-a le fi inventat noi cei dintâi? Atari reflecţii amărîte mi-a sugerat priveliştea generală a Pa- dovei, ea fiind din punctul acesta de vedere expresia simbolică a unei obligaţii morale, adânc conştientă de sine, şi totodată o lecţie sângeroasă pentru incorigibila noastră dezorientare... * * * La oraşele italiene care închid atâtea nestimate, nu ajunge o privire de ansamblu, fără a le subvalorifica. Trebue să urmeze, îndată după aceasta, cercetarea indivi- duală a tuturor lucrurilor de preţ. întâlnesc aproape de cafeneaua Perdrocchi, pe profesorul Ramiro Ortiz, pe care nu-1 găsisem la cocheta lui locuinţă din strada Giordano Bruno, într’un cartier de vile cu aparenţă de nou. Fostul coleg dela Universitatea din Bucureşti, strămutat la cea din Padova şi devenit iarăşi cetăţean al ţării lui de origine, este foarte bucuros să vorbească româneşte, şi pentru a schimba cele dintâi cuvinte, mă invită într’una din sălile luxoasei cafenele — una din mândriile oraşului — unde ne instalăm în faţa unui perete împodobit cu o hartă a tuturor con- tinentelor, dar care — supremă originalitate! — a fost ţintuită răsturnat, amintindu-mi de crucificarea Sfântului Petru, răs- tignit cândva şi dânsul cu capul în jos şi cu picioarele în susl Aici aflu că fostul meu coleg din ţară, care în România se ţinuse departe de politică, acum e înrolat în partidul fascist, defilând odată pe an, în cămaşă neagră, dimpreună cu toţi funcţionarii Statului, pe una din pieţele oraşului. De altfel n’are nici o căinţă, fiind mare admirator al Ducelui şi al uriaşelor lui realizări. Puţină melancolie de patria lui dela Dunăre, căreia i-au aparţinut cei mai rodnici ani ai vieţii, pare PADOVA 545 că tot păstrează, — mai ales că Universitatea din Padova cu toată gloria ei istorică, nu se compară ca viaţă cu acea din Bucureşti, — având abia ii profesori la facultatea de litere (dintre care mulţi îşi caută mereu ocupaţii la Veneţia), şi un număr redus de stu- denţi — care vin în Padova mai mult la examene, şi care încap într’o sală de curs, de mărime mijlocie — una singură pentru toate cursurile facultăţii. Atât întâlnirea cu Ramiro Ortiz cât şi slăbiciunile mele pro- fesionale fac să încep cercetarea mai amănunţită, cu o vizită la Universitate. Aceasta mai ales că dânsa se găseşte chiar peste drum de Perdrocchi, într’o clădire de-o vechime impresionantă, cu toate că nu ştiu bine dacă este chiar aceea dela început (Univer- sitatea din ^Padova şi-a luat fiinţă dela începutul secolului al XlII-lea). ’ Păşesc mişcat pe sub gangul-tunel al acestei instituţii ilustre, fără a da atenţie prea mare caricaturilor lipite la intrare, în care, potrivit cu obiceiul locului, se satirizează în desen şi în slovă, cei mai proaspeţi doctori ai Universităţii. Sunt alte lucruri care îmi ocupă mintea: gândul de-a călca pe lespezi, pe care au păşit aţâţi dascăli cu renume veşnic, din vremea de slavă a acestei şcoli, în care au strălucit un Laurentius Valla sau un Pietro Pomponazzi, filozofi erudiţi şi maeştri din epoca de fermentaţie a Renaşterii; iar mai târziu, când studiul dialectic al conceptelor a fost înlocuit cu construcţii matematice precise şi cu observarea temeinică a naturii, un Galileo Galilei, profesor şi dânsul aicia, spre sfârşitul celui de al XVI-lea veac. N’au fost numai capete mari aceştia, au fost şi oameni de curaj, într’o vreme când libertatea de gândire era inflexibil îngrădită de dogmele bisericii şi de păzitorii lor interesaţi. Trebue să fi fost straşnic de adâncă nevoia de-a spune adevărul, pentru a se în- frunta cumplita intransigenţă a catolicismului, trecându-se în zborul cercetării, hotare riguros interzise. De altfel oarecare ana- logie cu răzvrătiţii de atuncia, vor fi având în Italia contempo- rană puţinii antifascişti de astăzi, care şi dânşii trebue să-şi pă- zească pielea, când e vorba să-şi afirme convingerile în pofida doctrinei oficiale. Atâta numai că pentru biruinţă ar trebui să numere şi dânşii genii ca Galilei sau ca Giordano Bruno, ■— martiri victorioşi până la urmă ai tiraniilor de altă dată... 35 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In interiorul Universităţii ţi se arată două-trei săli de valoare istorică. Una cu zidurile pline de embleme, ale tuturor caselor nobiliare — autohtone şi străine — care au furnizat Padovei, la epoci diferite, studenţi şi rectori, lămurindu-se că pe vremuri rectorii nu se alegeau dintre profesori, ci pare-se tot dintre studenţi. La o margine a aceleiaşi săli împodobite, un fel de tribună primi- tivă — ai zice o improvizaţie de circumstanţă — cu o puzderie de cicatrice în lemnul ei vechi şi ruinat: catedra de pe care a profesat Galilei şi la care sue o scăriţă care pârâe din încheieturi. O a doua sală, şi mai impresionantă, este aceea în care se ţineau cursurile de Anatomie, cu folosiri de cadavre, aduse în taină, întru cât biserica o vreme nu le îngăduia. Are formă de butelie şi e prevăzută jos, în adânc, cu o trapă, pe unde sosea cadavrul, iar profesorul îşi dădea explicaţiile sale unui auditoriu care şedea mai sus în nişte galerii înguste, unde abia putea să încapă omul în picioare. Studenţii deci np atingeau cadavrele, necum să opereze disecţii, ci numai se uitau la ele ca într’un fund de puţ. Am cutreerat fireşte, pentru a-mi da seama mai bine, toate ungherele încăperii, suindu-mă în galeriile răsucite ca un melc, parcă gata să cadă, întru atâta lemnul lor subţiat de vreme pare ajuns la marginea rezistenţei. Dar fără îndoială această încăpere cilindrică şi arhivetustă e unul dintre cele mai interesante lucruri care se pot vedea, nu numai în Padova, dar chiar în Italia întreagă. Profesorul Ortiz nu vrea să mă lase fără să-i văd odăile Semi- narului său de Romanistică (unde se studiază spaniola, portu- gheza, româna) şi trebue să mergem în alt cartier al oraşului, pentrucă nici vorbă să încapă atari institute, de dată recentă, în vechea clădire a Universităţii, unde facultatea de litere abia a putut să-şi găsească o singură sală de curs. Cu o maşină ajungem destul de repede, şi dela prima cameră în care pătrundem mă învălue o puternică mireasmă românească: nu atâta dela biblioteca în care se înşiră una după alta operele autorilor noştri, cât mai ales dela covorul de pe perete, autentic românesc prin motivele, ţesătura şi specificul lui. Tovarăşul meu mă roagă să-l pipăi şi-mi întâmpină cu hohote surpriza mea aiurită, constatând că scoarţa în chestiune nu era ţesută, ci numai pictată. PADOVA 547 Astfel se înfrăţeau, într’o minunată conlucrare, talentele a două naţii surori: acel de ţesut al ţărăncii noastre, cu acel de zugrăvit al meşterului italian, şi le admiram cu nesaţ pe amândouă, căci splendidă era şi inspiraţia ţesăturii, admirabilă şi reproducerea ei picturală! Fiecare şi-a îndeplinit partea lui de minune şi poate niciunul din cele două popoare n’ar fi putut să înfăptuiască bine sarcina celuilalt... Biserica uriaşă a sfântului Anton — sau mai pe scurt: Biserica Sfântului — este de sigur monumentul de care Padovanii par a se mândri jnai înainte de orice. E un fel de Sfântul Petru al localităţii sau un dom ca acela din Milan, — mult mai împodobit în interior decât acesta din urmă, şi poate de asta părându-ţi şi mai mare, tot aşa după cum grădinile cu pomi înverziţi le crezi totdeauna mai întinse, decât îţi apar iarna, când crengile sunt goale şi uscate.. . La biserica sfântului, se ajunge din centrul oraşului, apucând pe una din acele uliţi lungi şi cotite, pe care palatele de pe vremuri, clădite cu avere şi orgoliu, au rămas neschimbate în înfăţişarea lor severă, semeaţă şi necomunicativă. Apariţia bisericii este pre- cedată de superba ivire a acoperişului său de turnuri şi cupole, care-ţi evoacă din prima clipă, de deasupra caselor, biserica San Marco, din piaţa cu acelaşi nume, în cel mai magnific colţ al Ve- neţiei. » începută în secolul al XlII-lea şi terminată după o sută de ani, biserica sfântul Anton de Padova este un amestec ingenios de motive gotice şi bizantine, care, dacă nu-i dau prea multă unitate, nu dăunează însă bogăţiei ei ameţitoare. De cum ajungi în piaţa unde Donatello a înălţat cu arta sa recunoscută statuia equestră a unui condotier veneţian, — odată bărbaţii cei mai în vază pe aceste meleaguri frământate, — se desface întreaga faţadă a acestei biserici colosale, în care nu pot păşi, fără un stagiu de smerenie încremenită, în faţa intrării ei. Abia după ce ai îmbrăţişat-o cu ochii şi ţi-ai lărgit încăperile sufletului, să-i poţi face un loc vrednic de ea, ţi se pun iarăşi paşii în mişcare, iar mâna îţi înlătură portiera uneia din uşile laterale. Neapărat că celor opt cupole exterioare — care nu par să fi păzit o strictă simetrie — nu poate să nu le corespundă o analogă complicaţie înăuntru, sporită de altfel şi prin beLugul năvălitor r.5’ S4« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al ornamentelor: frescuri, tablouri pe pânză, sculpturi, crucifixuri, sarcofage, candelabre şi câte şi mai câte, care ar reclama o volu- minoasă monografie pentru a putea fi exact enumerate!.. Aproape dela intrare, un călugăr franciscan se oferă să mă conducă şi mă întovărăşeşte, folosind limba originii sale, care era germană. E un om priceput care cunoaşte pe degete tezaurul bisericii şi la care sprinteneala intelectuală e asociată cu simpa- tica înfăţişare a unui fizic svelt şi îngrijit. Pare de cel mult treizeci de ani şi nu e avar la vorbă, fără a se îmbulzi cu fraze de prisos. Mă las purtat pretutindeni: la altarul central şi la cele laterale, la Capela sfântului Anton unde e şi mormântul lui (încorporate tot marei biserici), în sfârşit într’o parte înnoită, la spatele altarului suprem, unde pictura e mult mai proaspătă şi unde s’au întocmit parcele separate, pentru toate naţiile catolice, — fiecare urmând să-si aibă sectorul ei deosebit. > In vastul port dela ţărmul necunoscutului — care ai putea zice că este această biserică imensă — mai multe popoare îşi căpătaseră, astfel, debarcaderul lor special! ■ O uşă din străfundul bisericii ne scoate într’un minunat careu de arcade, la care se îmbină armonic arcul gotic şi coloana greacă. Am păşit în cuprinsul mănăstirii care prelungeşte biserica^ şi care însumează mai multe careuri de acestea, impregnate de pace şi de nota patriarhală a unor pajişti interioare, cu sau fără fântână veneţiană la mijloc, încadrate în chenarul celor patru cărări de lespezi, pe care se boltesc arcadele. Prin ferestre bine închise şi fără transparenţă, străbat acorduri profunde de orgă — exerciţii dela şcoala de muzică religioasă — care ne întovărăşesc tot timpul vizitării. E prea târziu sa ne suim în bibliotecă şi ne mărginim s’o roim în domeniul cărţilor, numai cu convorbirea. Interlocu- torul meu doreşte să ştie ce meserie am, şi când află că mă ocup cu Istoria filozofiei moderne, strâmbă din nas decepţionat. Nu doar că ar fi principial împotriva filozofiei, însă nu recunoaşte decât valoarea acelei vechi şi a celei medievale (Aristotel şi sfântul Toma)—pe când în acea de mai târziu nu vede decât influenţa demonică a ştiinţei pozitive, atee sau măcar indiferentă faţă de preocupările religioase. Cât e de grozavă miopia oamenilor instruiţi fără orizont şi încărcaţi de povara unui bagaj de preju- decăţi, din care nu se pot elibera! Şi cât e de copilăresc să PADOVA 549 socoteşti că ţi-ai putea păstra poziţia, ignorând o întreagă evoluţie a cugetării, în loc să vezi ce ajutoare preţioase, pentru credinţa în divin, îţi pot aduce însăşi progresele ştiinţei, bine înţeles inter- pretate critic, tălmăcite filozoficeşte! Ştiinţa profană nu este o vrăjmaşă, ci mai de grabă un suport al cunoştinţei divine, — tot aşa cum în seara aceasta, când mă despart de pornitul, cu toate că inteligentul franciscan, şi îi las la plecare în palmă, ca mulţumită pentru osteneală, câteva lirete, banul laic ajuta şi dânsul, — dela mine şi dela alţii — întreţinerea unei instituţii dumnezeeşti I;. Aş fi voit să pot vizita îndată « Muzeul civic » cu edificiul alături de biserica Sf. Anton şi aşa de integrat în dependenţele ei, că ai fi putut socoti că îi aparţine. Insă după-amiază muzeul se închide foarte repede, aşa că trebue să amân. De asemeni trebueşte să renunţ — şi aceasta complet — la cunoaşterea grădinii botanice vestită în lumea întreagă pentru varietăţile sale de plante şi pentru palmierul lui Goethe, aşezat mai de mult într’un fel de chioşc de circumstanţă, de când avusese norocul să atragă privirea şi menţiunea marelui poet călător. Insă grădina este în refacere şi accesul ei e interzis. Am con- statat-o eu însumi, făcând câţiva paşi numai dela Sf. Anton, în a cărui vecinătate se găseşte. Nu-mi rămânea pentru încheierea zilei, încă destul de luminoasă, decât să recurg la vizitarea altei biserici — şi aceasta apropiată, dar nu numai ca distanţă, ci pare-se şi ca stil: Chiesa di «Santa Giustina ». O stradă perfect rectilinie şi cu locuinţe de oameni bogaţi, noi-nouţe mai toate, dar absolut fără defecţiune la stilul datinei statornicite, separă piaţa sfântului, de aceea cu mult mai lată, — poate fiindcă nu e prinsă, ci numai ţărmurită de biserica Santa Giustina, — piaţa Victor Emmanuel. Cum mă găsesc în preajmă-i, îmi atrage aten- ţiunea prin multe alte lucruri, mai înainte de-a ajunge la ţelul meu iniţial, mai ales că pentru asta ar urma s’o străbat de-a-curme- zişul. Drept în mijlocul pieţii, două rânduri de statui, două cercuri concentrice de personaje de piatră care-şi întorc reciproc spatele, în sensul că cercul cel mare are figurile cu faţa în afară, pe când cercul cel mic, cu privirea înăuntru. Aş vrea să-i identific pe toţi, mai ales că nu e vorba de glorii strict locale, ci de ilustraţii italiene, printre care se mai strecuraseră şi unele streine, — însă după 550 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puţin sunt nevoit să părăsesc ideea, din cauza şănţuleţului care separă cele două rotocoale, şi în care zace apă cu ţânţari. Statuile sunt de altfel micuţe şi fără mare valoare artistică, iar în piatra lor ordinară alternează puzderie de puncte negre cu altele pigmentate. Dar ca ansamblu merge, — iar ideea e simpatică în orice caz. Mai trec pe lângă o loggie specific italiană, instalată în marginea pieţii, de unde probabil se primeşte în zilele fixate defilarea zeloasă a cohortelor fasciste, în care parcă zăresc, silin- du-se la pas de paradă şi pe învăţatul meu coleg, Ramiro Ortiz. In sfârşit, am răgaz să contemplu «Santa Giustina » şi să constat asemănările cu biserica sfântului Anton, împinse aproape până la pastiş. Acelaşi acoperământ umflat de cupole şi prevăzut cu turnuri, aceleaşi veleităţi de mari proporţii, în sfârşit decoraţii interioare valoroase, cum ar fi o pictură de Giordano şi alta de Paul Veronese. Totuşi această biserică, veche şi dânsa de patru sute de ani, rămâne ceva mai simplă şi poate mai armonioasă, izbutind să închege mai lesne unitatea, pe care o bogăţie prea mare de detalii o pune continuu în primejdie. Dacă ar fi să găsesc o analogie cu aceste două biserici, m’aş gândi la dramele lui Shakespeare în raport cu adaptările lor franţuzeşti, acestea mai rotunde şi mai coherente decât originalul, dar mai sărăcite în conţinutul lor lăuntric şi în seva lor izbucnitoare. Rânduiala superioară dela St. Giustina, nu poate arunca în umbră minunăţiile mai dezor- donate, dar mai copleşitoare din biserica sfântului Anton! E ultima zi de stat la Padova, — oraş care îmi aminteşte în unele privinţe laşul: trecut mai glorios decât prezentul, linişte adâncă după apusul soarelui (de o parte bruma de viaţă se con- centrează toată în piaţa Unirei, de alta pe terasele dela Perdrocchi), populaţie aproximativ egală, în fine cele mai vechi şi mai fru- moase case patriciane, intrate în mâinele evreilor, meşteri în strângerea şi păstrarea averii. Ar mai fi poate încă o asemănare frapantă: numărul excepţional de biserici, tot pe atâta mărturii istorice cât şi majestoase opere de artă. N’a fost decât firesc să-mi reîncep colinda prin oraş, căutând să-mi completez cunoştinţa lăcaşurilor de rugăciune, — dacă nu toată salba, cel puţin câteva mărgăritare încă. Am mai vizitat deci Domul, înghesuit într’un PADOVA 551 dedal de ulicioare şi fără nici o perspectivă, după cum şi luat în sine, apare mai palid, faţă de celelalte două, văzute în ajun, cu toate că e sporit de vecinătatea unui baptisteriu, interesant deşi stereotip. In fine, nu puteam de sigur omite cele două biserici situate pe Corso del Popolo (artera modernă dela Perdrocchi la gară); « Ma- , donna dell’Arena » mică şi mai ales îngustă, dar cu frescuri celebre de Giotto, de-asupra uşii dela intrare, aşa că vizitatorii sunt obligaţi să stea mai toată vremea cu spatele la altar unde de altfel nu cred să se mai oficieze, din moment ce accesul bisericii se dobândeşte numai cu plată şi bilet. Nu departe de această biserică, ce parcă a început să aibă unele solidarizări de bătrâneţe cu ruinele vecine ale unui amfiteatru roman (deşi clădită cu atâtea veacuri în urma lui), se m?i găseşte încă una — tot de prin secolii XIII şi XIV — biserica « Eremitani», pe care o cercetez de asemeni cu de-amănuntul şi în care aflu deopotrivă frumoase realizări de artă. Urmează o raită prin Muzeul civic, unde nu mă duc să descoper arta italiană, pe care am sorbit-o prin toţi porii sufletului din atâtea muzee ameţitoare şi care mi-e veche cunoştinţă, ci, dacă se poate, să găsesc printre ciopliturile sau pânzele expuse, ceva care să nu se amestece pe urmă într’o impresie globală sad tipică, ci să-şi păstreze individualitatea precisă, chiar într’o memorie robită deprinderii să contopească, în orice caz să estompeze dife- renţialul notelor aparte. Şi pot să spun că în anfilada încăperilor muzeului, bogat în opere de maeştri şi de altele iscălite cu nume mai puţin ilustre, am întâlnit câteva creaţii care se fixează pentru vecie în minte şi care rămân astfel ataşate lotului personal al Padovei. Este bunăoară de toată frumuseţea grupul de lemn al plângă- toarelor, care jelesc la căpătâiul Mântuitorului coborît de pe cruce — minune de artă anonimă — după cum se degajează din profuzia de pânze ale lui Tintoreto, risipite la toate muzeele globului, scena Spălării picioarelor precum şi Cina cea de taina din colecţia muzeului padovan. Dar mai ales îmi amintesc cu retrospectivă desfătare de cele două perechi de sculpturi din secolul al XlX-lea; una a lui Ugo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 552 Zannoni (1875), care înfăţişează, la rând şi cu o desăvârşită artă sugestivă, un copil care şi-a frânt degetul şi-l suge strâmbându-se de plâns, apoi pe un altul care se uită ştrengăreşte, cu un singur ochi, printr’un geam; pe urmă perechea lui Pietro Magni (1877): o doamnă care citeşte într’un fotoliu si alta — dacă n’o fi tot t t aceeaşi — care scrie o epistolă, păstrând în ambele ipostaze cea mai veridică ţinută şi expresia cea mai adecvată. Grăbesc pasul să ajung în Piazza delle Erbe, unde aveam să găsesc una dintre cele mai originale construcţii din toată Italia, cu adevărat unică în felul ei: Palazzo della Ragione, sau mai pe scurt: II Salone, — operă a secolului al XH-lea şi cu înnădiri impor- tante, două veacuri mai târziu. Fac un scurt ocol printr’un şirag de piaţete ce dau una într’alta, constituind un ansamblu pitoresc pe care n’ar avea decât să-l reproducă neschimbat un regizor în căutare de autenticitate pentru decoruri italiene şi medievale. Palate vechi şi sumbre, dar de tipare elegante şi într’un stil de epocă în adevăr halucinant, — atâta te transpun de puternic în secoli ce nu-i cunoşti decât din cărţi. Nu lipseşte la o margine nici o loggie prăfuită, dar de pe care colbul nu se mai şterge, poate nici cu vopsea. In vârful unei coloane tronează leul întraripat al Veneţiei, vechea stăpână a Padovii, şi a fost poate singurul punct de suprapunere, cu imaginea de cetate asuprită, care îmi rămăsese în minte dela drama lui Victor Hugo. In sfârşit, iată şi zidirea imensă a Palatului «della Ragione», asfixiat de bărăcile pieţii, care se întind până la temeliile lui, şi mă întreb dacă nu ar fi fost mai nobilă o invazie a muşchiului ruinelor, de cât acea a tărăbilor vulgare în care se desfac legume, fructe şi alte idealuri stomacale... Caracterizarea de imens, pe care am dat-o palatului, nu şi-ar afla poate o justificare, dacă interiorul său s’ar împărţi, cum ţi-ar veni a crede, în mai multe încăperi. In realitate, el nu cuprinde decât o singură sală uriaşă, de unde a venit şi denumirea de « Sa- lone » mult mai potrivită decât aceea de Palat de Justiţie, parcă construit impropriu numai cu o încăpere. Te sui pe o scară de piatră, furişată sub lungul cerdac de lespezi al loggelor, adăogite mai târziu. Mai noi, cu toate că de şase veacuri, loggele acestea, deşi bine întreţinute, poartă şi ele stigmatul ne- cruţător al vremii, pe lângă uzura indelebilă a colorii, prin uşoara PADOVA 553 lăsare a podelelor, sezisabilă şi fără aparate de măsură precisă, — întru cât bătrâneţea pietrelor, spre deosebire de-a oamenilor, nu se manifestă prin gheburi, ci prin scufundări. Dar lucrul deocam- dată se reduce la aşa de puţin, încât balconul acesta, care poartă cu trufie seculară o lungă linie de arcade proptindu-se la rândii-i pe arcadele mai puţin numeroase, dar mai late dela parter, pare sortit să mai înfrunte uzura altor veacuri şi să smulgă, dimpreună cu întreg edificiul, admiraţiunea încă a multor serii de genera- ţiuni... Cutreer dela un capăt la altul această frumoasă promenadă, care nu numai că-ţi deschide orizonturi de-asupra oraşului, dar parcă îţi trece şi în tine ceva din semeţia construcţiunii. încă n’am pătruns în sala interioară, iar prin ferestrei ei înguste, înşirate de-a-lungul loggelor n’am putut zări mai nimic, atât din cauza grătarelor bombate care le acoperă pe din afară, cât şi din cauza geamurilor discrete, compuse din mici rotocoale de un cristal îndoielnic, cu nuanţe de lapte subţire, dar totuşi nu stră- veziu. In sfârşit o uşă deschisă, care serveşte şi unui spor de lumină pe lângă acela palid, filtrat de fereşti, mă introduce de-a-dreptul în sala imensă cât un ogor, înaltă pe cât e de lată şi lungă de câteva ori pe atât. Nu ştiu dacă va fi slujit realmente cândva la împărţirea drep- tăţii, dar deocamdată văd că e folosită ca sală de concert, insta- lându-se la un capăt o mare scenă improvizată, dar care ocupă totuşi un loc disparent, faţă de cel rămas la dispoziţia publicului, şi care stă acoperit de rânduri nesfârşite de scaune, fără caracter fix. Aş spune că ocolul sălii a avut caracter de excursiune, mai ales că m’am şi oprit în câteva rânduri să contemplu un gigantic cal de lemn, reproducere după Donatello, două statui de zeiţe egiptene — bine înţeles nici acestea mărunte — precum şi frescele greu de privit, fiind suite prea sus şi mai ales încurcate la inter- pretat, cu subiectele lor de astrologie, care alcătuiau îndeletnicirea favorită a unei epoci de ignoranţă, de credulitate naivă, dar şi de câteva mijiri interesante de orientare ştiinţifică. Am părăsit edificiul acesta celebru, cu o impresie confuză de măreţie, de veche civilizaţie strălucită, de ambiţie creatoare ce dispreţueşte stricta utilitate practică, întru cât nu arta este pusă 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aicea în serviciul scopurilor terestre, ci acestea un simplu pretext mai de grabă pentru întruchipări grandioase în lumea frumo- sului ... îmi luam de mult dejunul în restaurantul Hotelului Storione — hotel nou şi răspunzând tuturor exigenţelor confortului — când văd că dela altă masă, cineva îmi face semne amicale. Abia am avut timpul să identific în acea persoană, care mă saluta prieteneşte din faţa unui pocal cu bere şi din mijlocul unei vesele societăţi, pe franciscanul care mă călăuzise prin labirintul sfântului Anton, că el se şi scoală înaintând spre masa mea. S’a deranjat ca să-mi spue că i-au sosit nişte rude dela Miinchen — oraşul familiei sale — şi a trebuit să-i întovărăşească aici, la stăruinţa lor. Nea- părat i-am spus că «face foarte bine », dar înţelegându-1 unde bate, i-am adaos că nu fac absolut nici o apropiere între splendida pictură a tavanului de de-asupra noastră: legenda lui Phaeton, fiul lui Apollo, care scăpând din mână frâele cailor solari, cade din trăsura cerească a tatălui său, — si «căderea» sa accidentală în jurul unei mese suculente, în sala unui restaurant monden... Ne-am strâns mâna cu priviri înţelegătoare, — dar probabil că regreta neşansa de a-1 fi văzut ospătându-se la o bogată masă «lumească », după ce aşa de sever îmi spusese că refuză să stea chiar la ospăţul, — oricum mai puţin animalic, — al filozofiei ştiinţifice, profane. I. I. PETROVICI FAPTA ŞI DESTINUL In toate timpurile, felul cum îşi închipuiau oamenii providenţa divină a fost în contrast cu ideea ce o aveau despre soartă. Orân- duirea lucrurilor era închipuită sau ca ceva natural, având la bază legile care cârmuesc universul, sau ca atârnând de voinţa personală a unuia sau a mai multor zei. Ideea de soartă este cu deosebire necesară religiilor politeiste şi mitologice, pentru că ea constitue pentru ele instanţa supremă şi, în acelaşi timp, oferă imaginaţiei fondul misterios şi întunecat, pe care se proiectează toate întâmplările zeilor şi ale oamenilor 1). Herodot, marele istoric grec, spune despre destin: « Nici zeul nu poate scăpa de soarta care-1 aşteaptă» (i, 91); şi mai departe: «întâmplările conduc pe oameni, şi nu oamenii întâmplările » (7> 49)- La fel istoricul roman Sallustiu: « Destinul conduce cea mai mare parte din lucrurile omeneşti». (Iug. 102, 9). Dacă aşa spun istoricii, cu atât mai mult poeţii, de pildă Juvenal: « Destinul face din sclavi domni şi din prinşi biruitori » (7, 201); iar poetul filozof Horaţiu exclamă: « O, soartă, care zeu e mai crud cu noi, decât tine ? Cum te mai bucuri neîncetat de-a zădărnici aspiraţiile omeneşti!» (Sat. 2, 81, 6 sq.). - Puterea destinului este una din trăsăturile cele mai caracteri- stice ale tragediei greceşti, aşa cum e reprezentată de cele două capodopere: Orestia lui Eschil şi Edip Rege a lui Sofocle. *) *) Cf. L. Preller, Griechische Mythologie, 2 voi., Perlin, 1860 şi 1861. Voi. I, p. 411. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 556 Aceste credinţi, fie ale istoricilor, fie ale poeţilor sau filozofilor, sunt de cele mai adesea ori personale şi se deosebesc de concepţia religioasă a poporului. Zeul suprem, care conduce întreg universul, era socotit Zeus. Voinţa sa constitue în epopeele lui Homer cauza primordială şi sentinţa definitivă în toate chestiunile privitoare la zei şi la oameni. Uneori, în locul lui, Zeus se pomeneşte de zei sau numai de unul singur, fără însă a se preciza care anume. De pildă la Sofocle: « Nu vei găsi pe nici un om, care să poată scăpa, atunci când îl prigoneşte un zeu» (Soph., O. C. 152 sq.); sau la Herodot: «Ceea ce trebue să se întâmple dela zeu este cu neputinţă pentru om s’o îndepărteze; căci atunci el nu mai vrea să asculte de nimeni, chiar dacă îl povăţueşte bine ». (Her. 9, 16). Alături de voinţa zeilor, şi câteodată mai presus de ea, este soarta naturală, din care au rezultat mai târziu puterile perso- nificate ale destinului. In Teogonia lui Hesiod (Th. 217) aceste puteri apar ca fiice ale nopţii, purtând numele cunoscute din mitologie: Clotho, Lachesis şi Atropos. Clotho exprimă prin imaginea torsului acti- vitatea tainică şi încâlciturile de nedesfăcut ale destinului; Lachesis simbolizează partea ieşită fiecăruia la sorţi, iar Atropos necesitatea de neînlăturat a hotărîrilor destinului, mai ales a ceasului morţii. In Republica sa (10, p. 617 C), Platon descrie Ursitoarele ca puteri ale ordinii superioare din univers. Ele şed pe tronuri înalte, sunt îmbrăcate în alb, pe cap poartă cunună şi torc la furca Necesităţii, însoţind cu cântecul lor muzica cerească a sferelor. Lachesis cântă trecutul, Clotho prezentul, iar Atropos viitorul. Activitatea propriu zisă a Ursitoarelor este numai leagănul şi mormântul, naşterea şi moartea (ca şi în poveştile noastre po- pulare). De cele mai adesea ori ele sunt înfăţişate ca nişte surori bătrâne de tot: una din ele toarce, cealaltă trage firul, a treia îl taie. (Cf. Hes. Th. 217) *). * * # Aceste puteri ale destinului joacă un rol şi mai însemnat în credinţele religioase din Italia antică. Romanii le numeau Parcae ; *) *) Cf. Preller, op. cit., I, p. 413 ş. u. FAPTA ŞI DESTINUL 557 ele erau tot în număr de trei. Ca şi în concepţia Grecilor, ele decid soarta vieţii fiecărui om în ceasul naşterii si al morţii. înfăţişarea şi activitatea lor sunt redate de poeţii şi artiştii romani întocmai după modelul mitologiei greceşti1). # # # In faţa destinului stă omul, cu dorinţele sale nemărginite şi cu puterile sale mărginite. Gândurile şi aspiraţiile sale năzuesc veşnic spre infinit. De aici răsar duşmanii săi cei mai primejdioşi pe care-i îndreaptă împotriva sa adesea propria sa nesocotinţă 2). Homer (Odiseea, i, 32 urm.) spune: « Cum mai învinovăţesc muritorii pe zei, când doar ei singuri îşi pricinuesc suferinţi, prin nechibzuinţa lor, chiar împotriva destinului!» De aceeaşi părere este şi Democrit, vestitul filozof din Abdera, care avea să fie imortalizat împreună cu concetăţenii săi săraci cu duhul de Wieland: « Oamenii au născocit soarta ca să-şi scuze propria lor prostie; căci înţelepciunea n’are de ce să se teamă din partea soartei, şi mai totdeauna un spirit iscusit şi prevăzător îşi cârmueşte viaţa ». (Dem. frag. mor. 14). Ideea poetului şi a filozofului e redată fin şi de următoarea po- veste : Odată un copil dormea la marginea unei fântâni. Din întâm- plare, trecu pe acolo Norocul. Acesta îl trezi şi-i zise: « Du-te de aici; căci dacă vei cădea în fântână, lumea va da vina pe mine». Prea des omul uită de natura sa mărginită şi se lasă târît de însuşirile, de puterea, de fericirea sa, la trufie. Prin aceasta el provoacă invidia şi mânia zeilor, care şi aşa sunt foarte suscep- tibili. x) Şi poporul nostru crede în ursită şi în ursitoare, care joacă un rol im- portant în basmele sale. Ursitoarele sunt zâne ale norocului, care vin în casă, a treia zi după naştere, şi menesc copilului soarta-i viitoare, bună sau rea, fericită sau nefericită. Ele sunt tot trei la număr: cea mai mare, Ursitoarea, toarce firul vieţii; cea mijlocie, Soarta, rosteşte întâmplările noului născut; iar a treia, Moartea, rupe firul vieţii (v. Şăineanu, Dicţionar al limbii române, s. v.). a) Preller, op. cit., I, p. 416. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 558 « Cine-i veşnic fericit, afară de zei ? » spune Eschil; iar Herodot scrie: « Zeul obişnueşte să reteze tot ce se înalţă. El nu permite nimănui să fie mândru, afară de el însuşi». La fel Plutarch: « Destinul invidiază izbânzile mari ». De aceea, când Cresus îl întreabă pe Solon: « Care-i omul cel mai fericit de pe pământ ?», înţeleptul îi răspunde: <( O, Cresus, tu mă ’ntrebi despre lucruri omeneşti, pe mine, care ştiu că orice divinitate este invidioasă şi pricinuitoare de .turburări?» (Herodot, 1, 32). De aici învăţătura, care apare ca o dogmă la tragicii greci şi la Herodot, că nu se poate spune despre cineva că e fericit sau nu, decât abia la sfârşitul vieţii sale. Pentru că: « Nu există muritor căruia să nu 1 se fi întâmplat vre-o neno- rocire, de când s’a născut; şi cu cât oamenii sunt mai însemnaţi, cu atâta şi nenorocirile lor sunt mai mari». (Herodot, 7, 203). Cel mai frumos exprimă această învăţătură marele Sofocle, în versurile cu care sfârşeşte tragedia sa Edip Rege (v. 1528 urm.): «Muritorul să nu fericească pe nimeni, ci să aştepte să vadă ziua cea din urmă, când va fi trecut hotarul vieţii fără să fi suferit nici o durere ». In strânsă legătură cu destinul şi cu invidia zeilor este ideea de Nemesis, care exprimă indignarea divină împotriva oricărei turburări a echilibrului dintre lucruri. Acest dezechilibru poate fi pricinuit sau de un noroc neobişnuit sau de mândria care-i legată de obicei de un astfel de noroc 1), ca în legenda inelului lui Policrat, redată admirabil de Schiller într’una din baladele sale. Nemesis nu se odihneşte până ce echilibrul pe care se rea- zimă orânduirea morală a lumii nu este restabilit. Simţul acesta al măsurii juste din domeniul credinţei şi al moralei se găseşte şi în arta şi în literatura greacă. El este carac- teristica fundamentală a civilizaţiei eline, care se poate rezuma în celebrul precept: /.irjdsv ăyav «nimic prea mult». Rătăcirea şi trufia omenească, pe de o parte, puterea destinului şi răzbunarea zeilor, pe de alta, urmăresc ca un blestem cumplit nu numai pe un singur om, dar adesea şi un lung şir de generaţii. *) *) Cf. Prellei, op. cit., I, p, 417. FAPTA ŞI DESTINUL 5S9 Agamemnon şi Edip au fost în această privinţă două subiecte inepuizabile pentru poeţii tragici. # * * Concepţiile acestea despre destin, pe care le întâlnim la Greci şi la Romani, nu implică deloc resemnarea fatalistă. Omul antic crede în destin, dar luptă împotriva lui şi nu o dată îl birue. Despre aceasta ne depun mărturie iarăşi mitologia şi poeţii, şi pe lângă ei filozofii. Odiseea lui Homer este cel mai splendid monument pe care l-a ridicat geniul grec voinţei neînfrânte, unite cu inteligenţa, în lupta cu destinul. Această luptă a omului superior împotriva răstriştei este subiectul cel mai interesant şi cel mai frumos din literatura greacă şi cea indiană. Şi tot ea dă farmecul acela unic basmelor noastre, în care se povesteşte atât de des cum luptă Făt- Frumos împotriva răutăţii monştrilor şi a oamenilor, pe care un destin vitreg îi scoate în calea sa. Rezistenta în fata loviturilor soartei este si însuşirea cea mai I » ii înaltă a poporului roman, admirabil caracterizat prin versurile: Tu ne cede ntalis, sed contra audentior ito, Quam tua te fortung sinet. . « Tu nu ceda în faţa nenorocirii, ci mergi împotrivă cu şi mai mare îndrăzneală decât îţi îngădue soarta». (Virgil, Eneida, VI,95 urm.). # # * Credinţa în destin, atât de înrădăcinată la cele două popoare antice: Grecii şi Romanii, este încă şi mai puternică la Indieni. Iată în privinţa aceasta câteva cugetări, caracteristice prin origi- nalitatea lor, din celebra carte de politică şi de morală Pancia- tantra: « Până şi faptul că păsările se înalţă în văzduh sau se coboară la pământ le e dat de soartă. Nimic nu ni se întâmplă fără ea ». (Pane. 2, 123); «Şi fără pază stă cel care-i păzit de soartă; şi cel bine păzit piere, dacă-1 loveşte soarta; trăieşte şi cel neocrotit şi părăsit într’o pădure; şi piere în casă chiar cel bine ferit (ib. 1, 20); « Cununa de litere, care li-i pusă pe frunte de destin, n’o pot şterge prin puterea lor nici cei mai învăţaţi (ib. 2, 173); REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 <( Privind robia elefanţilor, a şerpilor şi a păsărilor, şi mizeria celor înţelepţi, mă gândesc: «Ah! cât e de puternic destinul!» (ib. 2, 19); «Păsările, care cutreeră singurătăţile cerului, dau şi ele peste nenorocire. Peştii sunt prinşi de cei dibaci şi din apa fără fund a mării. Care faptă este rea pe lumea aceasta şi care faptă este bună? Şi ce folos că stă cineva într’un loc sigur, când Moartea cu mâna-i întinsă apucă chiar şi din depărtare pe toţi ? » (ib. 2, 20). Insă la Indieni, alături de destin joacă un rol covârşitor şi fapta. De aceea găsim şi la ei, mai mult chiar decât la Romani, 0 reacţiune puternică împotriva credinţei că numai destinul con- duce lumea aceasta. Poate nicăieri în literatura universală nu se exaltă atât de frumos fapta şi voinţa, mai ales în lupta cu destinul, ca în cugetările ce urmează: «Florile de aur ale pământului le culeg trei oameni: cel viteaz, cel învăţat şi cel care ştie să servească» (Panciatantra 1, 45); « Pe lumea aceasta nimic din ceea ce se află în univers nu e cu neputinţă pentru cei cu suflet mare» (ib. 1, 203); «Fericirea supremă este anevoie de dobândit, atâta timp cât omul nu face o sforţare eroică» (ib. 1, 330); «In lanţul veşnic reînnoit al existenţei pământeşti, cine moare fără a se renaşte ? Dar numai acela e socotit că într’adevăr s’a » născut aici pe pământ, care străluceşte cel mai tare între ai săi» (ib. 1, 27). Iată acum şi câteva cugetări, în care avem antiteza dintre faptă si destin: 1 « Izbânda vine la omul energic şi cu suflet de leu; numai oamenii nevrednici spun mereu: «Destinul e destin ». Birue destinul şi fă o faptă eroică după puterile tale. Dacă, cu toată sforţarea ta, nu izbuteşti, ai oare vre-o vină în aceasta?» (ib. 1, 361); «Acolo unde-i hărnicie şi hotărîrea de-a începe, unde lenea-i înfrântă, unde înţelepciunea se uneşte cu puterea, — acolo e sigur că şi norocul e statornic» (ib. 2, 139); « Cei de rând nu încep nimic, fiindcă se tem de piedici; cei mediocri, după ce au început, se lasă, respinşi de piedici; dar cei aleşi între aleşi nu părăsesc ceea ce au început, chiar dacă sunt opriţi de mii de piedici» (ib. 3, 177). FAPTA ŞI DESTINUL 56i Această antiteză se vede şi^mai bine acolo unde se vorbeşte despre lupta omului împotriva destinului: «Nepătruns este destinul; dar silinţa omului este aceea care are putere prin faptă». (Panciatantra, 5, 29); « Cel care nu e abătut în răstrişte, cel care nu se veseleşte la izbândă, cel care nu se teme în luptă: — rar naşte o mamă un astfel de copil, menit să fie o podoabă a celor trei lumi» (ib. 1, 105). * * * In filozofia şi în literatura tuturor popoarelor civilizate, mintea şi înţelepciunea sunt ancora vieţii omeneşti în rezistenţa faţă de valurile soartei. Este firesc deci ca ideea aceasta să ocupe un loc de frunte şi în concepţia indiană despre destin. Iată câteva pasaje, tot din Panciatantra: «înţelepţii nu deplâng ceea ce s’a pierdut, ceea ce a murit şi ceea ce a trecut; căci aceasta este deosebirea dintre înţelepţi şi nebuni (Pane., 1, 333); «Chiar când soarta e protivnică, înţeleptul trebue să-şi facă datoria pe pământ, ca să înlăture propria sa vină şi să-şi oţelească voinţa (ib. 1, 360); « Dacă înţelepţilor, ale căror năzuinţi pe lumea aceasta se în- dreaptă spre virtute, li se întâmplă nenorociri din partea desti- nului, ei trebue să se poarte cu şi mai mare înţelepciune încă, pentru a le face să înceteze» (ib. 1, 371). Aceste precepte, ale unor gânditori dela celălalt capăt al lumii civilizate antice, sună ca un ecou îndepărtat al celebrei ode a poetului latin: Aequam memento rebus in arduis Servare mentem, non secus in bonis, Ab insolenţi temperatam Laetitia. (Horaţiu, Oda 2, 3, 1—4). («Adu-ţi aminte să-ţi păstrezi sufletul calm în vremuri grele, şi tot astfel ferit de-o bucurie prea mare în vremuri bune »), versuri nepieritoare, în care se slăveşte echilibrul sufletesc. Cea mai crudă lovitură a destinului este să distrugă mintea omului, cârma vieţii. Şi această credinţă este foarte răspândită în antichitate. Iată de pildă ce spun poeţii indieni: 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S6î « Când nenorocirea pândeşte pe oameni, de obicei li se turbură mintea şi o pierd (Pane. 2, 4). « Când sunt prinşi în mrejele morţii şi când mintea le e lovită de destin, atunci şi judecata celor cu suflet mare începe «ă meargă strâmb » (ib. 2, 5). # # # Indienii nu s’au mărginit numai să constate puterea destinului, ca Grecii, sau să-i opună voinţa, şi în special fapta, ca Romanii. Pe ei i-a preocupat foarte mult şi următoarea problemă: De ce unora le merge bine, cu toate că sunt răi şi fără nici un merit, pe când alţii sunt nefericiţi, deşi buni, inteligenţi şi activi ? La această întrebare, la care n’au putut răspunde nici Grecii, nici Romanii, răspunde învăţătura indiană despre Karman. Cu- vântul acesta înseamnă în acelaşi timp « faptă » şi « destin ». Karman este fapta, ale cărei urmări se succed de-a-lungul renaşterilor. Fiecare trebue să culeagă roadele faptelor sale şi se renaşte după felul faptelor pe care le-a săvârşit în viaţa anterioară. Iată de pildă ce găsim în Mahăbhărata: «Un altul se foloseşte de averea celui mort; păsările şi focul devorează corpul său; numai cu două lucruri trece el pe lumea cealaltă: cu faptele sale bune şi cu cele rele, care-1 însoţesc veşnic ». «Prietenii, rudele şi fiii părăsesc pe mort şi se întorc acasă, cum se depărtează păsările dela copacul fără flori şi fără fructe. Insă fapta, pe care a săvârşit-o el însuşi, îl urmează şi după ce a fost pus pe rug ». ' Chiar şi fericirea din cer nu e veşnică. După ce s’a terminat Karman, omul trebue să se coboare iarăşi pe pământ şi să înceapă o nouă existenţă: * « Căci toţi se nasc spre a muri, Şi mor spre a se naşte » (Eminescu). Astfel sufletul trebue să treacă prin nenumărate corpuri, călă- torind de-a-lungul veşniciei prin forme mereu superioare sau inferioare, potrivit cu faptele pe care le-a săvârşit mai înainte, înşişi zeii sunt muritori. Ei nu sunt decât o parte din sistemul existent al unei lumi menite să piară. Mii şi mii de zei au apărut şi au dispărut în valurile timpului. Căci timpul e mai presus de zei. Această călătorie a sufletului dintr’un corp într’altul este obârşia tuturor relelor. Prin ea se explică toată suferinţa, inegalitatea FAPTA ŞI DESTINUL 563 soartei şi deosebirile de caracter din lumea aceasta. Astfel sufletul are de suportat numai urmările propriilor sale fapte. El e purtat Încoace şi încolo pe oceanul de renaşteri, în voia unei puteri pe care el singur a pus-o în mişcare, dar împotriva căreia nu mai poate lupta, fiindcă acţiunea acestei puteri atârnă de faptele să- vârşite în trecut 1). Despre Karman, această legătură indisolubilă dintre faptă şi destin, găsim în literatura indiană cugetări admirabile prin adân- cimea şi prin forma lor, care rivalizează cu cele mai frumoase perle din literatura clasică. Iată câteva: « Fapta pe care a,săvârşit-o odinioară cineva doarme împreună cu el când doarme şi-l însoţeşte atunci când merge; căci e nedesli- pită de suflet (Panciatantra 2, 126); « După cum viţelul îşi găseşte mama chiar şi într’o mie de vaci, tot astfel fapta săvârşită odinioară îl urmează pe făptuitor (ib. 125); « După cum umbra şi lumina sunt veşnic strâns legate una de alta, astfel fapta şi făptaşul sunt prinşi unul de altul» (ib. 127). « Sufletul este înzestrat cu cunoaştere. De el rămân lipite cu- noştinţele şi faptele, experienţele vieţii de mai înainte. După cum meşterul ia o bucată de aur si face din ea altă formă, cu totul nouă, şi mai frumoasă; tot astfel sufletul, după ce a lepădat corpul şi s’a liberat de neştiinţă, îşi face o formă în totul alta, şi mai fru- moasă, aceea a unui spirit strămoşesc, a unui gandharva, a unui brahman, a unui zeu, a unui om, sau a oricărei alte fiinţe... După faptele pe care le-a săvârşit, după felul cum s’a purtat, aşa devine el; cine a făcut bine, se renaşte ca fiinţă bună; cine a făcut 7 7 t t 7 rău, ca fiinţă rea. El devine bun prin fapta bună şi rău prin fapta rea. De aceea se spune: Omul e zidit pe lumea aceasta în întregime din dorinţă; şi după cum îi e dorinţa, aşa e şi hotărîrea sa; şi după cum îi e hotărîrea, aşa săvârşeşte el fapta; şi după cum săvârşeşte fapta, aşa îi este şi soarta » (Brhadăranyaka-Upanişad IV, 4, 2—5). *) Se pare că şi Evreii au cunoscut ceva din învăţătura aceasta, judecând după întrebarea pe care o pun Mântuitorului: « Cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, că s’a născut orb ? * (Ioan, 9, 2) (v. Monier Williams, Indian Wisdom, London, 1875, p. 68, n. 1). 36* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S64 învăţătura despre Karman are o însemnătate covârşitoare în etica budistă. Foarte multe legende şi predici, atribuite chiar lui Buda, se referă la Karman si servesc ca să arate cum se înlăntuesc între ele faptele dintr’o existenţă cu acele din existenţele ante- rioare sau următoare. Budiştii spun că obârşia tuturor suferinţelor este dorinţa şi o numesc setea, care conduce dela o existenţă la alta. Această călă- torie neîntreruptă, numită samsăra, este oceanul, pe ţărmul opus al căruia se întrezăreşte Nirvăna. Cuvântul acesta înseamnă: stingerea flăcării vieţii, liberarea finală de renaşteri şi contopirea cu sufletul universal (ătmdn sau Brahman), Cu privire la dorinţă dăm, în traducere liberă, două strofe din celebra epopee Mahăbhărata: « Celui care îmbătrâneşte îi îmbătrâneşte părul; celui care îmbă- trâneşte îi îmbătrânesc dinţii; ochii şi urechile îi îmbătrânesc: numai dorinţa rămâne veşnic tânără ». « Cine leapădă dorinţa, pe care cu greu o părăsesc cei proşti, care nu îmbătrâneşte împreună cu cel care îmbătrâneşte, — această boală, care nu ia sfârsit decât o dată cu viata, — acela dobândeşte pacea». Dorinţa şi păcatul alcătuesc întreaga activitate pământească; acestea sunt valurile, din care-i salvat acela care a ajuns la Nirvăna. TH. SIMENSCHY EROTICA EMINESCIANĂ Cercetarea eroticei eminesciene, în legătură cu viaţa sau cu opera, stârneşte cele mai contradictorii şi pătimaşe obiecţii. Un ilustru istoric «nu poate condamna în deajuns cum aceste legă- turi sunt prezintate», atunci când se atrage atenţiunea asupra firii lor curat omeneşti. Le opune «admirabila... scrisoare către dulcea şi nobila mea amică», în legăturile cu care nu e « nimic care să aibă comun cu teoria plăcerii». Un altul, înspăi- mântat de tot ce ar putea profana memoria lui Eminescu, se indignează de expresii ca «insatisfacţiune erotică», «con- cupiscenţă », bănuind sub ele lucruri degradatoare pentru poet, iar un critic, adulând opinia publică, întotdeauna etică, se declară adept al unui Eminescu «dematerializat, spiritualizat, intemporal», adorator al «verginii Marii». Şi fiindcă discuţiunea în contradictoriu este punctul de plecare al exageraţiunilor de tot soiul, iată pe un doct medic psihiatru freudist încercând să dovedească precum că Eminescu era un neprocreativ, rămas în stadiul afecţiunilor familiale, iubind platonic, nebărbăteşte, aşa cum se ’ntâmplă cu oamenii neîntregi care au să sfârşească în casa de sănătate. întrucât priveşte cea din urmă opinie, lucrurile sunt limpezi. Chiar când e vorba de viaţa scriitorului, în căderea istoriei lite- rare nu intră fiinţa fiziologică a omului şi starea organelor sale. încât, dacă Eminescu iubea într'adevăr, în chipul cum arată scrie- riile lui, sau numai realiza în ficţiune ceea ce nu era în stare să făptuiască în viaţa de toate zilele, inhibând, sau cum se zice cu un termen tocit de întrebuinţare, refulând, aceasta e o chestiune fără nici un interes, de oarece singurul lucru pe care îl caută 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE istoricul este reprezentarea pe care poetul şi-o făcea despre această lăture a vieţii. Cei care cred că au descoperit o interpretare nouă, găsind o discordanţă între « frenezia » erotică a poetului şi mijloacele lui de satisfacere, înlăturându-1 dela putinţa unei sexualităţi « normale », sunt victimele unui proces de vorbe, întrucât, întărind aspiraţiunile lui venerice, nu pot totuşi dovedi fără a cădea în absurd şi trivialitate că Eminescu nu era înzestrat cu însuşirile pe. care firea le dă unui om încheiat. Aceste probleme, pe care le-a născocit psihanaliza, disciplină atât de supusă divagaţiunilor când cercetătorul care o mânueşte nu este îndeajuns de cult şi de chibzuit, aparţin în fond medicinei, şi pentru ca răspunsul să aibă cât de puţin aer de cuminţenie, omul trebue să fie de faţă. Insă Eminescu a murit de mult şi nu se poate susţine, fără ca- lomnie, pe cale speculativă, că era inapt de «o viaţă sexuală normală ». Eliminând dar problema atât de ciudată a fiziologiei poetului, rămâne întrebarea, caracteristică şi ea culturii noastre, dacă sunt moduri de reprezentări erotice care «nu se pot condamna în de ajuns ». Procesul erotic, folosindu-ne de abstracţiunile vechii psihologii, este un complex de turburări sensuale, afective şi chiar intelectuale, toate având însă ca origine şi finalitate actul procreactiv. Poezia, care e o activitate lipsită de raţiune practică, a folosit în genere elementul afectiv, iar din grupul senzaţiilor numai pe acelea de al doilea ordin care, fără a îndeplini scopurile generaţiei, sunt o ispitire pentru aceasta. Artele plastice trăesc aproape numai din acest element, pe care îl putem numi voluptate, rămânând convenit oarecum că reprezentarea actului procreativ însuşi depăşeşte graniţele artei prin prea marea lui putere de con- tagiune. Baudelşire a îndrăznit totuşi să-l figureze: Ainsi, je voudrais, une nuit, Quand l’heure des voluptos sonne, Vers Ies tr^sors de ta personne Comme un lâche, ramper sans bruit, Pour châtier ta chair joyeuse, Pour meurtrir ton sein pardonn£, Et faire & ton flanc 6tonn6 Une blessure large et creuse, EROTICA EMINESCIANĂ 567 Et, vertigineuse douceur 1 A travers ces lfevres nouvelles, Plus dclatantes et plus belles, T’infuser mon venin, ma soeur ! Când însă e vorba de celelalte elemente de voluptate, sterile, poezia de totdeauna le-a primit şi le-a folosit. Goethe îşi recu- noaşte iubita pe întuneric, după sărutare: Wie du mir oft, geliebtes Kind, Ich weiss nicht wie, so fremde bist, Wenn wir im Schwarm der vielen Menschen sind; Das schlăgt mir alle Freude nieder. Doch ja, wenn alles still und finster um uns ist, Erkenn’ ich dich an deinen Kiissen wieder; iar Musset o contemplă în « boudoir » din cap până în picioare, cum îşi scoate ciorapii de mătase: Elle est â moi, moi seul au monde, Ses grands sourcils noirs sont â moi, Son corps souple et sa jambe ronde, Sa chevelure qui l’inonde, Plus longue qu’un manteau de roi ! C’est â moi son beau col qui penche Quand elle dort dans son boudoir, Et sa basquina sur sa hanche, Son bras dans sa mitaine blanche, Son pied dans son brodequin noir ! Qu’elle est superbe en son ddsordre, Quand elle tombe, Ies seins nus, Qu’on la voit, bdante, se tordre Dans un baiser de rage, et mordre En criant des mots inconnus ! Et qu’elle est foile dans sa joie, Lorsqu’elle chante le matin, Lorsqu’en tirant son bas de soie, Elle fait, sur son flanc qui ploie, Craquer son corset de satin. In deobşte însă, poeţii au dezvoltat mai mult procesul afectiv al iubirii, grupul de sentimente şi de turburări emoţionale, strâns 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE legate de momentul sexual. Părintele poeziei sentimentale este Petrarca, a cărui lirică de tristeţi solemne şi oboseli, de analize şi suspectări, de casuistică erotică, a trecut la romantici. Dar prin el se poate vedea că factorul sentimental e dependent de cel sen- sual, că amândouă elementele intră în proporţii deosebite, căci nu mai departe vestita canţonă Chiare, fresche e doici acque, atât de străbătută de melancolie, înfăţişează o Laură goală, scăldân- du-se în râu: Chiare, fresche e doici acque, Ove le belle membra Pose colei che sola a me par donna; Gentil ramo, ove piacque (Con sospir mi rimembra) A lei di fare al bel fianco colonna; Erba e fior che la gonna Leggiadra ricoverse Co l’angelico seno; Aer sacro sereno, Ove Amor co’ begli occhi il cor m’aperse; Date udîenza insieme A le dolenti mie parole estreme. Acestea sunt marginile liricei de dragoste, fiindcă aceasta este propriu zis iubirea. Numele care se potriveşte mai bine acestui tip e acela de erotică venerică, cu observarea că proprietatea vorbei începe să scadă pe dată ce elementele emoţionale s’au abstras până într’atât de factorul sensual, încât au rămas ca simple stări vagi fără orientare. Insă atunci, în lipsa icoanei unei femei carnale, nici nu mai avem de a face cu o poezie în adevăr erotică. Dacă prin urmare în artă «teoria plăcerii» e de neînlăturat, cu atât mai mult, fiind vorba de viaţa lui Eminescu, atitudinile lui virile trebue să ne pară fireşti. Căci n’ar putea părea decât ridicol, sau în orice caz maladiv în felul lui Amiel,un intelectual care s’ar feri să ceară femeii altceva decât prietenia şi ar înlătura din existenţa sa orice practică a plăcerii, fără de care nici viaţa sentimentală nu e cu putinţă. Scrisoarea lui Eminescu către Veronica e o scri- soare dintre atâtea, exprimând acoperit oboseala şi pe care o desmint, în ceea ce vor să găsească unii, legăturile adevărate, omeneşti, cu trupul şi cu sufletul, dintre poet şi iubita lui. Insă, EROTICA EMINESCIANĂ 569 oricare ar fi adevărul, de erotica lascivă nu se leagă nici un fel de ruşine, şi mai penibilă ar fi dovedirea incapacităţii oricărei plăceri, ceea ce ar îndreptăţi teza acelor psihiatri care văd în Emi- nescu un imaginativ sterp. Oprindu-ne însă numai la opera lui Eminescu, adică la acel material din care putem deduce în chip hotărît reprezentarea pe care şi-o făcea poetul despre iubire, singurul lucru de care un astfel de studiu se poate ocupa, suntem în măsura de a afirma că spiritualitatea lipseşte aproape cu desăvârşire din această operă. Dar ce înseamnă spiritualitate ? Ea nu este în nici un caz, cum pare a crede un critic, o prelungire în vis a unei potenţe nedesfă- şurate. Inhibarea, refularea sunt şi ele sensuale sau spirituale, după natura aspiraţiunilor zădărnicite, şi Eminescu îşi poate foarte bine descărca în versuri sensuale, glumeţe, o ardenţă ne- îndeplinită : Când tu treci atuncea murul Fură umbra-ţi şi conturul Ah cum nu simt eu copilă Tinereţii tale furul — Mai puţin platonic poate Ti-aşi gusta eu dulce nurul Te-aşi atrage pe genunchi-mi De-ai salta în zâmbet [culum\. Prin erotica spiritualistă sau mistică, de oarece e tot una, se înţelege ridicarea factorului feminin la gradul unui simbol, o adoraţiune a cărei finalitate, părăsind viaţa sexuală, trece în absolut. In spiritualism, erotic este numai faptul existenţei celor două sexe şi a dorinţei de întregire a factorului masculin prin cel feminin; încolo totul e metaforă. Nu avem a ne întreba dacă cumva în atitudinea mistică nu intră un sexualism transfigurat. Esenţial este că spiritul încearcă, prin imaginea femeii, să iasă din lumea contingenţelor, şi să intuiască fericirea paradisiacă. Ritualul religiei e plin de metafore din câmpul erotic, precum erotica spiritualistă e încărcată de motive religioase, şi adesea Fecioara Maria stă ca o viziune urmărită de adoratorul masculin şi într’o parte şi într’alta. Lirica lui Dante, în care Beatrice, plutind în lume străfulgerătoare ca un înger, trezeşte în poet 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate întrebările privitoare la salvarea sufletului, este tipic spi- ritualistă : Ne li occhi porta la mia donna Amore, Per che si fa gentil ci<5 ch’ella mira; Ov’ella passa, ogn’om ver lei si gira, E cui saluta fa tremar lo core, Si che, bassando il viso, tutto smore, E d’ogni suo difetto ailor sospira: Fugge dinanzi a lei superbia ed ira, Aiutatemi, donne, farle onore. Ogne dolcezza, ogne pensero umile Nasce nel core a chi parlar la sente, Ond’fc laudato chi prima la vide. Quel ch’ella par quando un poco sorride, Non si p6 dicer n& tener a mente, Si & novo miracolo e gentile. Atitudini extatice au trecut apoi în romantism, sincere într’o măsură, fiindcă ne aflăm în plină tradiţie catolică, unindu-se cu elemente pasionale şi lascive. A rămas din mistică ideea salvării prin femeie, iscându-se totdeodată conceptul antitetic al căderii prin ea, femeia fiind înger sau demon şi de cele mai multe ori înger şi demon laolaltă. Eloa, fiinţa îngerească născută dintr’o lacrimă a lui Isus, e înfăţişată de Alfred de Vigny cu expresii spiritualiste, dar în fond cu atribute carnale: Ses ailes sont d’argent; sous une pale robe, Son pied blanc tour ă tour se montre et se d£robe, Et son sein agit£, mais & peine aperţu, Soul&ve Ies contours du celeste tissu. C’est une femme aussi, c’est une ange charmante; Car ce peuple d’esprit, cette familie aimante, Qui, pour nous, pr&s de nous, prie et veille toujours, Unit sa pure essence en de saintes amours. Musset, în sfârşit, zugrăveşte cu trăsături de înger demonic pe o simplă prostituată: C’est un enfant qui dort sous ces 6pais rideaux, Un enfant de quinze ans,—presque une jeune femme; Rien n’est encore form£ dans cet 6tre charmant. EROTICA EMINESCIANĂ 571 Le petit chărubin qui veille sur son âme Doute s’il est son frere ou s’il est son amant. Les longs cheveux ăpars la couvrent tout entifere La croix de son collier repose dans sa main, Comme pour tămoigner qu’elle a fait sa priâre, Et qu’elle va le faire en s’ăvcillant demain. Acest spiritualism adulterat, afrodisiac, - în care mai stăruie totuşi ideea salvării, stăpâneşte tot romantismul. Intr’un chip superficial, platonisant, fără religiozitate, fiind în afara tradiţiei catolice, îl aflăm şi Ia Eminescu, mai cu seamă în scrierile din ti- nereţe, dar avem deaface, precum lesne se poate vedea, cu în- râuriri literare. Aşa de pildă îngerul de pază, izgonit de copila demon şi confundându-se totdeodată cu ea, este un rătăcit de pe marile drumuri romantice: Eşti demon copilă, că numai c’o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să sboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori- poate !. . O ’nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale — Căci tu — tu eşti el. Se poate numaidecât descoperi aci ideea combinată a pierzaniei prin demon şi a salvării prin înger, care vine din nou în înger şi demon, sub forma femeii angelice care împacă cu cerul pe răzvrătitul demonic. La drept vorbind, gândirea compunerii este socială şi dragostea în sine omenească, însă femeia are o diafa- ni tate arhanghelească şi o într’aripare de icoană care dau un aer mistic : Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire, Cu de marmur’ albă faţă şi cu mânile de ceară, Văl —o negură diafană mestecată’n stele; —clară E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire; Ce-ţi lipseşte să fii înger — aripi lungi şi constelate, Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate. O, nu-i umbra ei aceea, —este îngeru-i de pază; Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană, Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchiază. 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este, Insă aripele-i albe lume’ a le vedea nu poate; Muri sfinţiţi de-a omenirei rugăciuni îndelungate Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste. îngerul « cu păru’n flori albastre », care apare la fereastra unui castel în ruine, lui Mureşan, umbra îngerească cu acelaşi înţeles simbolic de beatrice, aducătoare de fericire paradisiacă, în împre- jurarea de faţă de schopenhauriană quietudine prin artă, din Povestea magului călător în stele, sunt exponenţi ai aceleaşi salvări romantice, de data aceasta în spirit faustian: Cine ar fi umbra aceea argintie Ce vine la cântarea-mi când cu o rug’ o ’nvoc Când provocaţi de arfă-mi răspund valuri o mie In nopţi când pricep scrisul al stelelor de foc?. . < . Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce Tot ce a fost în contra-mi mai pur şi mai copil S’a ’mpreunat în marea aerului steril Ca razele lunei ce ’n nori stă să se culce Ş’a format un înger frumos şi juvenil. Versuri frumoase într’adevăr, dar nu fundamentale pentru erotica eminesciană, precum nu e astfel acel platonism bohmian al îngerilor, care, dacă nu e la mijloc o dificultate de expresie, s’ar părea că se înamorează de trupurile noilor născuţi: Când sună ’n viaţa lumii a mieze-nopţii oră Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb. De îngeri suflete-albe văzându-1 se coloră Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb. Plecând spre pământ ochii ei timizi se ’namoră In pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp Şi prin a lumei vamă cobor bolnavi de-amor In corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor. Această bizară nuntă a îngerului, care e spiritul, cu formele de lut, al lui «tu cu eu » şi lui « eu cu mine », adică a masculului gândit ca Eu şi feminei gândite corporal, acest hermafroditism sau numai erotism spiritual exprimat în versuri de felul acesta: Când fiinţele se ’mbină Când cufund pe tu cu eu E lumină din lumină Dumnezeu din Dumnezeu. EROTICA EMINESCIANĂ 573 Cunoşti umbra cea nebună Cu aripi de dulci fiori Care suflete cunună , Al ei nume e amor.. . este tot atât de puţin sincer şi tot pe atât motiv literar ca şi sensua- lismul superficial din unele strofe de tinereţe înrâurite de V. Alecsandri: De-aş fi, mândră, râuşorul Care dorul Şi-l confie câmpului, Ţi-aş spăla c’o sărutare, Murmurate, Crinii albi ai sânului! Din romantism, fireşte, vine acea formă de dragoste, în care nu mai e nici o spiritualitate, nici o angelitate, dar care pare învăluit cu oarecare ceaţă mistică, din cauza ideii deformate de părăsire deplină în dragoste, de cădere. E dragostea hipnotică, adulterare a demonismului, cu preconştiinţa de păcat voluptos, aşa cum aproape o silabiseşte Tomiris din Gemenii: — Da simt că în puterea ta sânt, că tu mi-eşti Domn, Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca ’n somn Simt că l-a ta privire voinţele-mi sînt sterpe M’atragi precum m’atrage un rece ochiu de şerpe. Senzaţia de cadaveric, de răceală reptilică, dragostea nu înto- vărăşită cu moartea, ci îndreptată către fiinţe moarte, necroerotica aceasta în sfârşit cu aer de cult esoteric, asupra căreia psihiatria modernă ar putea face compoziţii ce nu intră în metoda acestui studiu, apar ca tipice în Strigoii, unde Arald, înfăţişat cu atribute de om viu, sufere îmbrăţişarea unei moarte cu braţe reci, aşa cum le va avea pretutindeni în lirica lui Eminescu femeia: Priveliştea se stânge. In negrul zid s’aratâ Venind ca ’n somn lunatic în păsuri line ea. Arald nebun se uită — cu ochii o ’nghiţea, Puternicele braţe spre dânsa întindea, Şi ’n nesimţire cade pe-a jilţului său spată. 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi feimte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci, Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă, Părea un junghiu că-i curmă suflare şi viaţă.. . Din ce în ce mai vie o simte ’n a lui braţe Şi ştie că de-acuma a lui rămâne ’n veci. In Fata în grădina de aur şi în Luceafărul, femeia este aceea care se îndrăgosteşte de un geniu «mort», ce-i dreptul reacţionând, dar nu mai puţin învăluită de vraja lui: Şi-astfel cum sta, mut înger din tării Părea un mort frumos cu ochii vii. O geniul meu, mi-e frig l-a ta privire, Eu palpit de viaţă — tu eşti mort; Cu nemurirea ta tu nu mă ’nveţi Acum mă arzi, acuma mă îngheţi. Căderea hipnotică a unei virgine înger în braţele unui demon (să ne amintim de Eloa a lui Alfred de Yigny), cu care e înrudită şi povestea Luceafărului, cu deosebirea că inocenţa Cătălinei este telurică, instinctuală, o. nutrea Eminescu din epoca prestu- denţească. In proiectul Mirei demonul este Ştefan cel tânăr: ... El îşi pare sieşi un demon căzut venit negru pe care un înger ce n’a văzut decât pe Dumnezeu nu-1 poate iubi niciodată. Aici apare totdeodată şi ideea salvării demonului prin înger: Domnul se plânge că de când şi-a pustiit sufletul cu vicii a căzut moral- mente — că simte cum se smulge inima lui cea bună din el şi că îngerul păzi- tor şi-a retras aripile deasupra capului, încât capul lui e rece dar pustiu. Viaţa ce-1 anima a fugit. El e ca demonul ce cade, dar mândru în căderea lui şi-a- duce aminte de Mira —căci Majo-i zice: Iubesce pe cineva şi atunci vei fi liniscit şi senin ca soarele verei. Elementul necrohipnotic este exprimat în acest proiect prin Mira, care e o lunatecă «palidă ca păretele», cu ochii «în- fundaţi şi plânşi», cu înfăţişarea deci aproape a unei moarte, aşa cum vine şi în celălalt proiect privind domnia lui Eremia Movilă. EROTICA EMINESCIANĂ 575 Acesta-i toată «spiritualitatea» lui Eminescu, la care am putea adăoga vedenia de o clipă a duhului moartei din Mortua est, trecând printre stele: Te văd ca o umbră de-argint strălucită Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind palid suflet, a norilor schele Prin ploaia de raze, ninsoare de stele. O rază te ’nalţă, un cântec te duce Cu braţele albe pe piept puse cruce, Când torsul s’aude 1-al vrăjilor caier Argint e pe ape şi aur în aer. Şi mai departe poetul va folosi expresiile « înger » şi « demon », dragoste angelică şi dragoste demonică, făcându-şi chiar din acestea din urmă o antiteză predilectă. Dar sub aceste vorbe se ascund din ce în ce mai mult moduri de dragoste afrodisiacă, dând fireşte acestui cuvânt înţelegerea cea mai largă, de complex sensitivo-afectiv, având la temelie finalitatea speţei şi cu înlătu- rarea oricărei transcendenţe. Venerică este într’adevăr inter- pretarea dată de Eminescu Fecioarei Maria: Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scânteie, Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. Rafael, pierdut în visuri ca ’ntr’o jioapte înstelată, Sufletu ’mbătat de raze şi d’eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer. Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Faţa pală ’n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Titu Maiorescu a obiectat, fără nici un fel de dreptate, greşita apropiere a Venerei de Madonnă, care n’ar fi «o idealizare a celei dintâi», ceea ce nici nu spusese poetul, enunţator numai al concepţiunii lui Rafael despre Fecioara Maria. Şi nu-i decât REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 576 un lucru comun venerismul artei Renaşterii, idealistă fără transcen- denţă, realistă fără înjosire, în care Fecioara Maria devine o di- vinitate de Olimp. Dar în afară de Venera-Madonna, Eminescu cântase pe Maica Durerilor (Mater Dolorosa) cu ecouri din cato- licele Litanii ale Maicii Domnului (cf. I. M. Raşcu, Em. şi cato- licismul, Buc., 1935, pp. 8—11) şi pe Iisus Hristos. Lăsând la o parte faptul că aceste fragmente par ar fi fost destinate ca elemente obiective în compuneri mai lungi (probabil în cele din urmă în drame), de oarece în Ta tzoam asi, fata pierdută, crescută printre comedianţi, aude rugăciunea către fecioară în biserică, în sunet de orgă, aci nu e vorba decât de nişte rugăciuni, nici de cum de iubire, dacă nu vrem cu orice chip să căutăm izvorul sexual al tuturor sentimentelor umane. Eminescu e un poet cu coarde multe, şi este o greşită metodă aceea de a Te amesteca în vederea unei teorii. Când în opera de tinereţe vine chestiunea de amor « angelic », nu trebue să ne închipuim decât o exaltare desfăşurată în vis, fără violenţe, fără « demonism », de o carnalitate sublimată totuşi, cum e împerecherea simbolică dintre voevodul din Povestea ma- gului călător în stele şi îngerul cu aripă «umflată » al somnului: El ochii-şi deschide, deasupra lui vede Doi ochi mari albaştri (adânc visători) A lui fericire el mai că n’o crede El gura şi-apasă pe blondele-i plete Şi faţa cea pală i-o mângâie ’n dor. E beat de-a visulih lungă magie In braţe-i pe înger mai tare-a cuprins Şi umbra surâde, cu-aripa-1 mângâie Şi gura-şi apleacă în dulce beţie I-apasă pe buza-i sărutu-i aprins. De nu este înger, femeea e ştiuta lunetecă pe care cineva o iubeşte cu o mare proporţie de platonism, ca pe o idee: Mira Domnia lumii ar fi încă femeia — şi eu voiu ca iubita sufletului meu să fie o zeitate — să domnească peste mult mai mult — adică peste inima mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de umbrele durerii — de lumile palide ale trecuturilor — tu ai înflorit-o ca zinele râzânde ale vii- torurilor. îmi esci pră scumpă pentru ca să trăesc pe pământ pentru ca să EROTICA EMINESCIANĂ 577 nu te-ascunz în nemărginită inima mea — aci-ţi voi zidi ţie lume, palaturi de aur şi cristal curate ca visurile ochilor tăi — vom lega în atot putinţa noa- stră secol cu secol ca zi cu zi —vom pluti din încântec în cântec ca un Dum- nezeu dintr’un plan de creare într’altul... etc. Platonismul acesta îl mai exprimase poetul într’o « phylosophie », Dar mai puternic mai nalt mai dulce Ii pare legea de a iubi Insă ea nu e de a trăi Fără ea omul ca stins se duce însă nu-1 luase într’un înţeles prea auster, fiindcă peste tot aproape răsare un element pasional cel puţin, de voluptate stinsă, adunată în privire, de pildă, ca în înger ţi demon: Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş — Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi. Angelitate pare a vedea Eminescu şi în dragostea idilică, deşi sensuală, în aceea în care femeia este pasivă, lilială, ca Lilla din Avatarii Faraonului Tlâ, care, după ce împărtăşeşte cu simplitate patul lui Angelo, visează o fericire burgheză de alcov, cu cămin şi copii. Insă predilecţia lui, în tinereţe mai cu seamă, este pentru dra- gostea «infernală », « demonică », în care un Angelo e istovit de o Cesara. De bună seamă reapare aci căderea romantică a unui înger în braţele demonului, cu deosebirea că la Eminescu factorul masculin e pasiv şi cel feminin activ, precum chiar numele eroilor arată, fiindcă sub denominaţiunea Cesara se ascunde un androgin, dacă nu în înţelesul fizic, cel puţin în cel moral. Mai peste tot femeia este aceea care caută pe bărbat, care îl cuprinde în vrăjile ei demonice, şi exercită asupra lui o ascen- denţă maternă, el fiind pentru ea un frumos « copil» cu care « se joacă» (Avat. F. Tlâ) : Cezara-1 apucă pe Angelo ’n braţe ca pe un copil, îl aruncă în sanie într’o blană mare, sări şi ea lângă el, înfăşă blana împrejurul lor amândurora... Caii începură a sbura şi ei erau învăluiţi ca ’ntr’un cuib prăfuit de vrăbii, 37 578 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi scoteau capul numai când voiau. Ca şi când ar fi fost acasă ’n pat sub plapomă de pene trasă peste capete. . . Astfel li era lor acuma. .. Ea se juca cu el, îl strângea ’n braţe ’1 desmierda ca pe-un copil, or ca pe-o pasăre.. . Dragostea înseamnă o agresiune vampirică a femeii împotriva masculului, mergând până la înăbuşire şi crimă: . . . ’l desmierda ca pe-un copil, or ca pe-o pasăre, pe care ar omorî-o strângând-o şi desmierdând-o. Şi faţa ei netedă, plină, dulce, s’alătură de faţa lui, el simţi ca şi când i-ar fi şters faţa c’o catifea, gura ei se lipea de urechea lui.. . Sunt demonul amorului — zicea încet — sunt un drac, s’o ştii, s’o ştii. Mă prind de tine ca edera de ştejar, până ce corpul tău se va usca în îmbră- ţişările mele, cum ştejarul se usucă supt de rădăcinile iederei. Te nimicesc, voiu să-ţi beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea înse- tată. . . îngere I Ea-1 înlănţui cu braţele şi cu picioarele. Deşi «înger » pasiv, Angelo are de altfel şi el o pornire vampi- rică, de oarece suge cu voluptate sânge din rana Cesarei: ... Vino ’ncoace şi suge rana asta... nu vezi că-mi curge sângele pe haine ?. . El îşi lipi buzele de rana pieptului şi supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zăpadă. . . Ea-i ţinea capul cu mâinile. .. apoi îi ridică capul şi sărută gura lui roşie de sânge. . . In chipul acesta « demonic şi bestial» iubeşte Irina din Grue- Sânger pe Gruie, în acelaşi chip Bogdana, din Bogdan-Dragoş, pe Sas: Nedeslipită acum rămân de-a ta fiinţă A mele rădăcine viaţa ţi-o ’mpresoară. Ce este aşa dar dragostea demonică? O exaltaţiune sexuală atingând agresiunea şi chiotul la femeie, coborînd pe bărbat la starea de copilărie şi leşin. Să analizăm Cesara. Vom afla în această nuvelă cea mai încor- dată expresie a dragostei demonice. Factorul «înger», pasiv, este bărbatul, căci Ieronim e un călugăr, pentru care orice faptă erotică reprezintă o ispită a demonului, o cădere. Cesara, femeia cu voinţă de Cesar, are toată iniţiativa. Ea este aceea care cere dragostea: Iartă, dacă o femee îţi spune că te iubeşte. O femee frumoasă. Dar ştiu eu.. . tu eşti atâta de mândru, ştii a privi atâta de rece. . . Ah 1 cum aşi EROTICA EMINESCIANĂ 579 topi gheaţa ochilor tei cu gura mea — iubite ! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei. , . Când te iubesc, când aşi primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. . . Umilinţa Cesarei nu trebue să ne înşele. Ea iubeşte, ea înlănţue, cu o energie contaminată de maternitate, iar Ieronim se lasă iubit: ... el recăzu obosit de-o simţire ne mai cunoscută, pe spata băncei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-i bătea drept în faţă. Cesara veni drept înainte-i, se ’nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mâinile de spata băncii şi-l săruta cu ochii pe jumătate închişi de nenumărate ori. El nu simţea nimic.. . asemenea unui copil ameţit de somn, pe care mama îl desmiardă. Teoria feminităţii agresive o face dealminteri Euthanasius: In genere îmi place a reprezenta pe femeea agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiecare exemplar în astă privinţă şi excep- ţiunile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţă în modul cum o femee ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebue să se apropie de un bărbat sau ursuz cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Adânc eminesciană este însă violenţa ferină a dragostei, atingând explozia nervoasă: Cesara era să răcnească... Acum era să-i plesnească colanul.. ■ ea-1 des- chie din sponci şi răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească între- gul acel model frumos, din a căruia muşchi şi forme respira mândria şi no- bleţă. .. Mânele ei îi căzură în jos, căci era obosită de emoţiune, dar nu sătulă de a privi. Tremura cu toate astea, ca varga, şi i-ai fi auzit clănţănirea din- ţilor, dacă n’ar fi ţinut gura strâns încleştată. Un atare dezechilibru nervos provine în împrejurarea de mai sus din simpla privire de departe a bărbatului gol. Când însă Cesara se află în faţa lui Ieronim, erotica ia forme de-a-dreptul convulsionare. Femeia tremură şi plânge, «gâtue» pe mascul, cu tendinţa vădită de a-1 ucide în clipa voluptăţii supreme: — Acuma mergi, mergi! Te rog. — De ce mă rogi ? — Pentrucă te-aş ucide de-ai mai remânea. înclinări ucigaşe, prin supraexcitabilitate, are şi Ieronim: ... şi ochii, ah 1 ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele şi mă ’nfioară până ’n tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e. .. o negură îmi întunecă ochii.. . atunci aş omorî-o. .. 37' 580 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îmbrăţişarea, sărutarea lor, sunt avide, aducătoare de leşin. Versuri ca acestea, din altă parte, Mă voiu pleca incet spre tine Să-ţi beau tot sufletul iubit, C’o lungă, lungă sărutare, Uimită, fără de sfârşit I pot fi înrâurite de Schiller («deinen Hauch zu trinken »), însă fiindcă imaginea se potrivea sensibilităţii lui Eminescu, al cărui erou cade istovit şi cutremurat de o îmbrăţişare: El o strânse cu atâta putere, incât se ’ncleştase amândoi intr’o îmbrăţi- şare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire ne mai cunoscută, pe spata băncii... Iată însfârşit ce svârcolire erotică produce în Cesara dragostea pentru Ieronim: Ea-1 duse pân’ la un hăţaş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţişând un trunchiu, zise încet şi c’un fel de ciudă. Ieronim ! te muşc 1 Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse ’n odaia ei, şi rupân- du-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atât de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înnecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înnecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi desmierdătoare, printre care străbătea numai un nume pronunţat mai tare; Ieronim 1 Nimic îngeresc, nimic spiritual în dragostea Cesarei, femeia înfăţişând de altfel mai întotdeauna demonul. Ea caută plăcerea, cu o pregătire deplină a simţurilor, ne-ruşinată, adică cu senti- mentul drepturilor naturii. Dacă în purtările Măriei din Sărmanul Dionis se poate vedea mai multă sfială, o mai virginală placiditate, nu înseamnă însă că erotismul ei este de natură contemplativă. Sărutată cu ardoare de Dionis care părea şi aci «c’o să-i beie viaţa toată din gura ei », Maria se deşteaptă numaidecât la viaţa simţurilor, «încun- jurându-i gâtul cu braţele ei albe şi lipindu-şi guriţa de buzele lui ». Toată beatitudinea din regiunea selenară a celor doi îndrăgostiţi se mărgineşte la o contiguitate fizică statornică, el ţinând, în ascen- siune, pe fată de «talie », iar în lună stând cu capul pe genunchii ei ori acoperindu-i cu sărutări braţul atârnat pe marginea patului. EROTICA EMINESCIANĂ 58i Acest mod nu e accidental. Blonda fecioară dunăreană din Strigoii vine la Arald noaptea pe furiş, îi înlănţue gâtul cu braţele şi-i întinde gura; Bogdana, Irina din proectele de dramă simt « ucizător de dulci »; în Ernml, Vasile Alexandrescu caută amorul «ca de tigresă»; Verena dintr’un fragment dialogic exclamă în furia patimei: « Am să te omor », iar bărbatul îi fagădueşte urmă- torul tratament: — Dar eu n’am să adorm, Am să te strâng în braţe şi să te muşc de mână Să te sărut cu sete, să te ridic în pat... Onda, care e o premergătoare a Măriei din Sărmanul Dionis, pune gura ei pe gura iubitului, care la rându-i îi încarcă braţele goale de sărutări şi stă « să-i bea viaţa toată » din gură. Amândoi dorm «braţe în braţe tologiţi în perini», el cu gura apăsată pe a ei. In Geniu Pustiu bărbatul e acela care se arată mai înviforat: « M’am repezit şi la fotoliul acela şi aruncându-mă în genunchi am cuprins cu beţie talia-i cu amândouă mâinile şi-mi apăsai capul ameţit de amor în poalele ei». Femeia este sfioasă, dar fiindcă păcătuise înainte şi avea această apăsare pe cuget. Ne- buna din Iconostas ţi Fragmentarium îşi aduce aminte iubirile sale: Tu ştii acea noapte, când în patul tău te-am cuprins pentru întâia oară în braţele mele. Când mi-am mlădiat corpul de corpul tău. In partea fabuloasă ce urmează, Angela se aşează pe braţele cavalerului şi ’nconjurându-i gâtul cu braţele începe să-l sărute, vorbindu-i gură ’n gură. In alt fragment mitic, în patul eroului se aşează, iar cu dela sine voinţă, o fiinţă pe care, după cele «două gheme » pipăite cu mâna, bărbatul o recunoaşte ca fiind femeie. In Moartea lui Ioan Vestimie eroul, defunct, se urcă în patul unei doamne care, dezbrăcată, îşi subţia buzele pentru ca Ioans’o poată săruta « cu foc ». Acesta o sărută «lung, lung pân ce i se păru că ’ buzele sângera ». Eminescu face chiar elogiul sărutării, «această abandonare mută a gurii de copilă», în întâia sărutare. Schiţa Amalia cuprinde stări de libidine înaintate, dar fireşte şi obişnuita strângere de talie şi sărutare pe gură. Femeia e de temperamentul Cesarei fiindcă «... actul amorului o făcea să tremure, să ţipe şi leşina, ceea ce-i adăoga şi mai mult femenin». De obicei REVISTA FUNDAŢIILOR REGA LE 583 bărbatul pune capul în poalele sau pe umărul femeii, iar aceasta îmbrăţişează şi sărută, în chipul următor: D’umăr alb îmi rezim fruntea Zic puţin şi mult privesc Inima în mine mişcă. Tremură talia dulce Strâns de braţul meu cuprinsă Ea se apără — îmi cuprinde Gâtul — mă sărută, ride. Poeziile erotice în genere au acest cuprins lasciv. Femeia este un izvor De-ucigătoare visuri de plăcere care se aşează pe genunchii bărbatului şi se anină de gâtu-i « cu braţele — amândouă ». Iubiţii stau « mână ’n mână, gură ’n gură », îşi înneacă unul altuia suflarea « cu sărutări aprinse » şi se strâng « piept la piept», el sărutând « cu ’mpătimire » umerii femeii, ea răspunzând cu ardenţă îmbrăţişărilor lui: Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să ’nceapă, Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă; Unu ’n braţele altuia tremurând ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută. Vasăzică lipseşte din opera lui Eminescu spiritualitatea pro- priu zisă, adică simbolizarea în femeie a ideii de mântuire, iar nota stăpânitoare este sensualitatea. Asta nu înseamnă însă că Eminescu e un poet monocord, că nu vom găsi în opera lui ati- tudini erotice sublimate de elementul carnal, efluvii de senti- mentalism pur. Foarte puţin îndreptăţită este însă goana unora după acestea din urmă, ca spre a spăla pe poet de unele mişcări necurate ale inspiraţiei sale. Sensualitatea lui Eminescu e lipsită de orice josnicie şi, întrucât ţinem seamă de compunerile izbutite, formează materia liricei eminesciene celei mai înalte. Intr’adevăr, erotica lui Eminescu se bizue pe «inocenţă », însă nu pe virginitatea serafică, inconştientă de păcat, ci pe nevino- văţia naturală a fiinţelor care se împreună neprefăcut. Este o can- doare animală. Eminescu exprimase limpede aceste idei care sunt EROTICA EMINESCIANA 583 în deplină unitate cu toată gândirea lui naturalistică. La temelia lumii stă instinctul orb, singura formă jde existenţă adevărată, dacă primim finalitatea naturii. Imboldul sexual, acel instinct Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an este izvorul purei fericiri erotice, înţelegând bine înţeles prin fericire, în stilul negativ schopenhauerian, cât mai puţină durere. Suferinţa, impuritatea se ivesc odată cu actul de conştiinţă, acel epifenomen care turbură mecanica întunecată şi fără greş a firii. Nu propriu zis misogyn este Eminescu pe cât rănit de pervertirea prin civilizaţie înaltă a femeii. In locul edenicei, nevinovatei îm- preunări, maliţia de a plăcea şi a aţâţa, vanitatea, dorinţa de avere şi de poziţiune socială, adică tot ce slăbeşte scopul naturii, care e procreaţia. Eminescu satirizează cu amărăciune femeia care ia dragostea în glumă Tu cei o curtenire In glumă — şi doreşti Să-ţi spun a mea iubire In versuri franţuzeşti femeia maliţioasă, «rece ca şi ghiaţa», care petrece ipocrit pe socoteala bărbatului îndrăgostit Ea stă ’n lojă rezimată Ochii-şi pleacă pe sub gene E mai albă decât zina Venus Anadyomene pe aceea care, cu simţ practic, e fericită să fie cântată de un poet, dar alege pe «soldatul ţanţoş cu spada subsuoară »: Soldatul spune glume uşoare — tu petreci Pe când poetul gângav cu mersul de culbeciu E timid, abia ochii la tine şi-i ridică El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică, Privindu-te cu jale, oftează — un năuc — Şi zile ’ntregi stau astfel în jilţ ş’apoi mă duc. Dar când sufletul îi este potolit şi pornit spre visare, o altă femeie, de tipul Cesarei, se înfăţişează înaintea lui. Este femeia dragostei 584 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE paradisiace, instinctuale, graţioasă nu prin angelitate, ci prin ino- cenţă. Insă, fiindcă nevinovăţia este un semn al rămânerii departe de complicaţiile sociale, idila eminesciană se va petrece în deosebi în cadru natural, al unei naturi cât mai primare, cât mai apro- piate de Eden: Hai în codrul cu verdeaţă, Unde-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale In prăpastia măreaţă. Acolo ’n ochiu de pădure, Lângă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. Femeia, ca mai întotdeauna, este aceea care cheamă cu o neru- şinare de vietate sălbatecă, şi aceasta din Floarea albastră nu e mai sfioasă ca altele : Şi de-a soarelui căldură Voiu fi roşie ca mărul, Mi-o desface de-aur părul Să-ţi astup cu dânsul gura. Când prin crengi s’a fi ivit Luna ’n noapţea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oiu ţinea de după gât. Altădată femeia e aşteptată în mediu lacustru (şi e de observat că apa lipindu-se de trupul scăldătorului sau lovindu-se ritmic dă cu mai multă putere sentimentul panteistic): Şi eu trec de-alung de maluri, Parc’ascult şi parc’aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept. Intimitatea eminesciană nu e analitică. Fiind elemente ale na- turii aproape inconştiente de sine, cei doi iubiţi nu vorbesc şi nu se întreabă. Ei cad prin puterea instinctului şi sub înrâurirea mediului înconjurător într’o somnolenţă extatică, într’o uimire, EROTICA EMINESCIANĂ 585 pe care Eminescu o numeşte de obicei farmec, dar care nu e decât neclintirea hieratică a animalelor în epoca de împerechiere. Amorul eminescian e religios şi mecanic, lipsit de curiozitate psihologică, înăbuşit până la uitare de sine de factorul natural. In chip obişnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din pădure, se lasă pradă gurii instinctuale, mecanice, a poetului şi apoi amân- doi cad în toropeala de care am vorbit, fascinaţi mai cu seamă de o mişcare ritmică din afară, de căderea continuă a razelor lunii, de prăbuşirea lentă a florilor de tei: Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blândei lune Vântu ’n trestii lin foşnească, Unduioasa apă sune 1 * Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri — singurei, Iar în păr, înfiorate, Or să-ţi cadă flori de teiu. Fruntea albă ’n părul galbăn Pe-al meu braţ încet s’o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci. Vom visa un vis ferice, Ingâna-ne-vor c’un cânt Singuratice izvoare, Blânda batere de vânt. Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de teiu de-asupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. * Amândoi vom merge ’n lume Rătăciţi şi singurei, Ne-om culca lângă izvorul Ce răsare sub un teiu. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium Dela stânele de oi. 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept... Unda apei, raza lunii, floarea căzătoare de tei, buciumul dela stână, toate aceste ritmuri figurează viaţa cosmică, înlăuntrul căreia orice încercare de smulgere prin gândire e zadarnică. De altfel subconştienţa are o mare parte în erotica eminesciană. Dra- gostea de tip oniric, când fata adormită nici nu are vreme să-şi dea seama dacă totul a fost aevea sau vis, se înfăptueşte intens în Călin : Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat, De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc, A ei gură-i descleştată de-al suflării sale foc. Ea zâmbind îşi muşcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. Iar voinicul s’apropie şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe; A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. El în braţe prinde fata, peste faţă i se ’nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. Toate mişcările fetei, zâmbirea, tremurarea buzelor, suspinul, sunt automatice, fără să fie mai puţin adevărate şi pline de urmări. Când apoi, reîntors după lungă colindare, Călin îşi regăseşte ne- vasta în bordei, ea este ameţită de somn şi trece în îmbrăţişare înainte de a lua deplină conştiinţă de sine: Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează; Ar zâmbi şi nu se ’ncrede, ar răcni şi nu cutează, El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i svâcneşte tare, viaţa-i par’că se răpune, Râde doar cu ochii ’n lacrimi, spărietă de-o minune, Şi-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. El ştergarul i-1 desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale Şi bărbia i-o ridică, s’uită ’n ochii-i plini de apă, Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. In loc, aşa dar, să cadă, excitaţi, într’o stare de febră, într’o hi- peracuitate a conştiinţei, iubiţii odată cu îmbrăţişarea, cu intrarea EROTICA EMINESCIANĂ 587 prin lumina de lună sau prin susurul de ape în ritmul cosmic, sunt cuprinşi de somn: Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. — * Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de teiu de-asupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. * Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi Şi prin somn auzi-vom bucium Dela stânele de oi. Adevărata clipă erotică din Sărmanul Dionis e aceea în care cei doi eroi adorm: Dar somnul lor ! înainte de a dormi, ea îşi împreuna mânile, şi pe când stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului, buzele ei murmurau zâmbind, apoi capul ei palid de suflarea îndulcită a notei cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel ! Nimene — numai el ce acoperea braţul ei, atârnând pe marginea patului, cu sărutări. El adormea în genunchi. G. CĂLINESCU ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA (CU PRILEJUL ÎMPLINIRII A 15 ANI DE EXISTENŢĂ) Un aşezământ de cultură înaltă, întemeiat o dată cu reînnoi- rea naţională a unei provincii româneşti, a putut să-şi afirme vitalitatea şi să treacă cu succes prin greutăţile începutului. Eveni- mentele petrecute în acest timp marchează un drum atât de lung, atâtea prefaceri au fost aduse, încât se poate vorbi de începutul şcoalei noastre politehnice ca de un eveniment trecut în istorie. Mulţi din cei ce au luat parte activă la înfiinţarea şcoalei au murit şi li se cuvine o amintire recunoscătoare pentru cele ce au făcut; altele au fost uitate sau acţiunea lor a fost acoperită de vălul nerecunoştinţei. De aceea, cu prilejul unei aniversări ca aceasta, este util a parcurge din nou în amintire şirul întâmplărilor şi a pune şi la îndemna altora exemplul frumoaselor fapte care stau la temelia oricărei ctitorii. Oraşul Timişoara, important centru şi în vechea Monarhie austro-ungară, îşi dorea, pentru prestigiul său, un institut superior academic. înainte, o academie de drept era considerată ca o încoro- nare culturală deosebită. Dar oraşul care se mândrea a fi un centru industrial îşi alege cu preferinţă direcţia tehnică şi, prin anul 1906, se fac primele demersuri pentru înfiinţarea unei scoale politehnice. Dar lucrurile înaintau destul de greu, aşa că de-abia în 1912 găsim din nou stăruinţă depusă în această direcţie prin însăr- cinarea unui profesor dela politehnica din Budapesta, Cornel Zelovich, să studieze chestiunea. Şi memoriul întocmit de ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 589 acesta de-abia în 1917 duce la o discuţie la Ministerul de Instrucţie din Budapesta, când delegaţii primăriei fixează aportul oraşului pentru realizarea acestui scop, şi se poate considera că planul înfiinţării şcoalei politehnice este pe cale de înfăptuire. Schimbarea stărilor din cauza războiului, revoluţia din 1918, unirea şi schimbarea directivelor anulează însă toate aceste sforţări. > După desmembrarea Imperiului Austro-Ungar, încă în timpul ocupaţiei sârbeşti în Timişoara, grija administraţiei comunale revine unui român, inginerului Stan Vidrighin, care este primar sef al oraşului. Cetăţean vechi al Timişoarei, conducător ani înde- lungaţi al unui serviciu important pentru colectivitate, el avea un plan mare pentru aşezarea oraşului în noile cadre ce i le impunea schimbarea de regim. In acest plan, figura şi şcoala politehnică, vechiul vis al oraşului Timişoara, dar adaptată la noile nevoi, întreaga frământare ce poate fi considerată ca gestaţiunea proiectului se petrece în timpul anului 1920, sub imperiul român. Este greu a evoca atmosfera din 1920 şi a face tineretul de astăzi să trăiască şi să simtă acele timpuri. Este chiar greu de admis că timpurile trecute pot fi retrăite de înşişi actorii evenimentelor de atunci, căci timpul este ireversibil. Dacă logica ştiinţifică ne face să prindem legătura între norul ce umbreşte cerul, picătura de apă şi fulgul de zăpadă, adică ciclul în care roteşte apa, nu tot aşa de sigur putem stabili ciclul fenomenelor sufleteşti în timp. Poate o evocare poetică este mai prielnică subiectului, dar ne este interzisă în situaţia noastră. > Anul 1920 este de-abia al doilea an după unirea dorită atâta timp de suflarea românească de ambele părţi ale Carpaţilor. El poartă vestigiile trecutului. Două monete, coroana şi leul, au curs; două guverne, unul la Bucureşti şi altul, Consiliul Dirigent, la Cluj, îşi întreţes activitatea. La trecerea cu trenul la Vârciorova se face o haltă mai lungă, schimbarea personalului de tren şi totul pare a evoca încă formalităţile de trecere a graniţei. Limba română nu se aude încă pretutindeni şi tendinţe de afirmare separată au încă curs. Dar peste acest fond ce aparţine trecutului, apar puter- nice mişcări de unire intelectuală şi culturală, un elan frumos de 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE răspândire a românismului, o dragoste manifestă pentru ceea ce este specificul românesc al acestor locuri, afirmat în fine acum cu tărie în faţa lumii, prin tratatele care închee volumul uriaşului război european. Evenimentele în timpul acesta au un ritm accelerat. Preluarea imperiului, schimbarea administraţiei, trecerea dela regimul ante- rior la cel nou după unire, recrutarea unui personal nou pentru toate funcţiunile publice, schimbarea şi unificarea monetei, des- fiinţarea graniţelor şi unificarea aparentă şi formală care trebue să premeargă contopirea a două suflete, despărţite până acum prin graniţe artificiale, formează o cascadă de înfăptuiri. Icoana lor, nefixată încă definitiv, va da de lucru acelor ce se ocupă cu studiul trecutului. Pe lângă dorinţa sa ca inginer, de a dota oraşul cu o şcoală poli- tehnică, primarul Stan Vidrighin aducea şi întreaga aprobare a cetăţenilor. El dezbate chestiunea în Consiliul comunal şi supune programul Resortului de Intrucţie şi Culte din Consiliul Dirigent în Februarie 1920. Se oferă terenul pentru clădit şi o contribuţie în bani pentru lucrări, evaluându-se tot aportul la 12 milioane coroane. Consiliul dirigent vede binevoitor chestiunea, căci un proiect ase- mănător sub forma unei scoale de mine şi metalurgie, ataşată pe lângă Universitatea din Cluj, fusese examinat anterior, deşi nu pu- tuse lua fiinţă. De aceea, în urma ofertei oraşului Timişoara şi a ajutorului promis pentru realizarea şcoalei politehnice, se hotă- răşte în principiu înfiinţarea şcoalei şi se stabileşte proiectul de buget. In această direcţie au activat Vaier Branisce, şeful Resortului, prof. Onisifor Ghibu, secretarul general, prof. V. Stanciu, pe atunci directorul învăţământului profesional dela Resortul învăţă- mântului şi Cultelor şi prof. Gh. Murgoci, dela Universitatea din Cluj. Dar Banatul care, în urma ciuntirii prin tratatul de pace, atrăsese asupra sa atenţia lumii întregi, vine în legătură administrativă directă cu centrul ţării, şi chiar Consiliul Dirigent îşi închee activi- tatea sa de pregătire a terenului, puterile revenind firesc autorităţii centrale a Guvernului. Primarul-şef al oraşului intră în contact cu Dimitrie Greceanu, pe atunci Ministrul Lucrărilor Publice, depar- tamentul de care ţinea învăţământul tehnic, pe care îl convinge de ŞCOALA POLITEHNICA DIN TIMIŞOARA 591 necesitatea acestei scoale. In Septemvrie 1920, Ministerul însărci- nează pe inginerul inspector general Gh. Panait, să reia firul înce- put de Consiliul Dirigent, examinând posibilităţile şi modalitatea de înfiinţare a şcoalei. In luna Octomvrie a aceluiaşi an, funcţionând ca şef de secţie în Ministerul Lucrărilor Publice, autorul acestor rânduri este numit într’o comisie pentru încadrarea în corpul tehnic a inginerilor din provinciile unite şi, împreună cu inginerul inspector general Gh.Panait, consilier tehnic al Ministerului pe lângă secretariatul ge- neral de Lucrări Publice din Cluj, acum decedat, şi inginerul Eugen Tilea, actualmente director regional de poduri şi şosele parcurge Ardealul şi Banatul în cercetarea serviciilor tehnice. In ziua de 6 Octomvrie suntem în Timişoara, primiţi de pri- marul ing. Yidrighin şi de dr. Dimitrie Nistor, prim notar al oraşului pe acea vreme, care fac onorurile de gazdă. In discuţiile dela Primărie se frământă atunci ideea şcoalei politehnice. Opinia publică era pregătită şi preocupată de aceste chestiuni, şi foarte des apar în presa locală articole, informând publicul de demersurile făcute în chestiunea înfiinţării politehnicei. Cetăţenii oraşului au luat parte la această activitate şi dorinţa oraşului de a deveni o cetate universitară era agreată. Rezultatul discuţiunilor se găseşte în raportul pe care inginerul inspector general Gh. Panait îl adresează Ministerului. Se vorbeşte de găsirea profesorilor,se propun două secţiuni: mine şi metalurgie, şi industrială, anunţându-se a treia secţie, arhitectură, ca cea mai necesară pentru acest oraş. Se atinge şi chestiunea localului. Citez încheerea acestui raport. « Ca încheere trebue să reamintim că izvorul de energie care va susţine şcoala politehnică nu poate fi găsit decât în Timişoara. Lucrările făcute de fostul Consiliu Dirigent au examinat posibili- tatea funcţionării şcoalei politehnice, ca o anexă a Universităţii din Cluj, cadru prea restrâns pentru o şcoală tehnică superioară, al cărei orizont vast ne face să o întrezărim pe viitor ca prima instituţie culturală în România. Aci în Timişoara se găsesc oameni de inimă care au susţinut ideea înfiinţării şcoalei politehnice, aci este d. ingi- nerul Yidrighin, primarul oraşului, care a depus cea mai mare stă- ruinţă ca ideea să triumfe, care a oferit tot sprijinul material şi mai cu seamă moral, este în fine toată opinia publică care cere şcoala 59* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE politehnică şi pe care o va susţine ca o mândrie a oraşului şi a acestei bogate regiuni industriale ». Ideea şcoalei politehnice din Timişoara germinase şi era gata să încolţească. Dar viitorul ei era strâns legat de găsirea unei per- soane care să-şi ia sarcina conducerii şi care să aducă, în această însărcinare, mult suflet şi multă energie, având şi prestigiul ştiin- ţific necesar pentru o universitate. Inginerul Stan Vidrighin are norocul să întâlnească pe pro- fesorul Traian Lalescu. Traian Lalescu era de origine bănăţean. Tatăl său, grănicer din judeţul Severin, urmează şcoala de cădeţi, după tradiţia ele- mentelor de elită, dar părăseşte pe urmă Banatul, trecând în regat. Traian Lalescu arătând remarcabile dispoziţiuni pentru ştiinţele matematice, încă din timpul studiilor făcute la Liceul Internat din Iaşi, intră în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, urmând şi cursurile facultăţii de matematici. Rigurozitatea spiritului său matematic nu se împacă cu concesiunile ce trebuesc făcute în aplicaţiunile practice ale tehnicei şi Traian Lalescu se îndreaptă către Universitate, luând licenţa în matematici. Pleacă în străinătate, la Paris şi Gottingen şi, întors în ţară cu doctoratul şi cu remarcabile lucrări ştiinţifice, care au stârnit interesul tuturor, ocupă o catedră la Universitate şi mai târziu urmează lui Spiru Haret la catedra de geometrie analitică la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. După război, în timpul discuţiunii tratatelor de pace, este la Paris, und îşi pune la contribuţie tot entusiasmul şi energia pentru cauza Banatului, de care era legat sufleteşte, publicând şi o hartă cu repartizarea naţionalităţilor în această provincie. Ales în parlamentul din 1920 ca deputat de Caraş-Severin, reia un contact strâns cu populaţia Banatului şi cu Timişoara. Cu ocazia unei vizite ce S.S.Patriarhul dr. Miron Christea, însoţit de alţii, între care şi Lalescu, o face în Banat şi la Timişoara, când se pun şi ba- zele Asociaţiei culturale din Banat, cele două elemente care pe urmă vor decide de soarta şcoalei politehnice, se întâlnesc, se apreciază şi devin doi luptători pentru izbândirea visului şcoalei politehnice. Mai târziu, Lalescu acceptă să ia conducerea şcoalei politehnice. O altă figură care a participat la mişcarea culturală şi a jucat un rol sprijinind ideea şcoalei politehnice a fost Emanoil Ungureanu, al ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 593 cărui bust se află în piaţa cazărmii Huniadi, un mare patriot şi animator cultural, în sensul vechi, ardelenesc, când traista cu cărţi româneşti purta cu ea şi avântul patriotic. El era preşedinte al eforiilor şcolare dirt Timişoara, care chemaseră la studiau copiii românilor şi îngrijeau de întreţinerea lor. Dorea ridicarea culturală a românilor şi vedea într’o şcoală tehnică superioară şi o epis- copie greco-orientală înfiinţată la Timişoara, cele două baze de propăşire economică şi sufletească. Plecaţi din Timişoara, ne întâlnim Ia Bucureşti în 16 Octomvrie 1920, când se întocmeşte primul act oficial care poate fi considerat ca declaraţia de naştere a şcoalei politehnice. Este procesul-verbal încheiat în comisie şi care stabileşte punctele principale ale orga- nizării şcoalei, fonduri şi local, contribuţia industriei, consiliul de perfecţionare, etc. Prin acesta, înfiinţarea şcoalei este hotărîtă. Primarul primeşte din partea Ministerului adresă oficială pentru înfiinţarea şcoalei şi, în 27 Octomvrie, apare în ziarele din Timişoara publicaţia de deschidere a ei. Această publicaţie a făcut o deosebită impresie în rândurile tineretului, în special a celui românesc. Cu greutăţile de pe atunci, absolvenţii de liceu pierduseră mulţi ani de studiu, întrerupseseră cursurile, le făcuseră fragmentar şi cu lipsuri în timpul războiului şi după unire vedeau continuarea lor ameninţată de mari difi- cultăţi. înscrierea la Universitatea din Bucureşti apărea ca un punct de întrebare, trecerea la cea din Budapesta ca o imposi- bilitate. încă din anul 1919 se făcuseră sforţări pentru deschiderea unor cursuri în localitate şi Asociaţia inginerilor şi arhitecţilor din Timişoara făcuse înscrieri pentru cursuri de câteva luni. Aceste cursuri au fost ţinute de inginerii din localitate şi ele au fost con- tate ca frecvenţă de politehnica din Budapesta. înfiinţarea politehnicei în Timişoara şi posibilitatea de a face cursurile superioare în localitate au stârnit un interes deosebit în ţară, ceea ce a făcut să aflueze candidaţii. S’au primit 190 de cereri de înscriere. Tinerii din 1920 erau deosebiţi de cei de astăzi. Crescuseră în timpul războiului, pe care îl făcuseră şi dânşii, pierduseră părinţi sau rude, întrerupseseră studiile sau le făcuse printre 38 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE picături, cunoscuseră greutatea vieţii şi mulţi se întreţineau singuri. Unii pierduseră vreme şi veneau să-şi recâştige timpul, alţii pără- seau o carieră şi veneau să-şi aleagă alta. O oarecare maturitate de gândire şi de sentimente era o caracteristică a acestei serii, se citea în rândurile aşternute de candidaţi hotărîrea dârză de a reuşi, priveau cu curaj scopul pe care şi-l fixaseră şi ţelul care trebuia atins, deşi îşi dădeau seamă de greutatea lui. Ca şi tinerimea de azi şi de totdeauna, aduceau entusiasmul şi comoara sufletească a unui ideal, care luminează calea şi susţine energia în lupta grea a vieţii. Ca o exemplificare a acestei stări, dau un exemplu de cerere, dintre cele primite, pentru deosebita savoare a stilului, cât şi pentru hotărîrea ce transpiră din încheere. Candidatul de atunci este un bun inginer astăzi şi şi-a îndeplinit «obligământul» 1). In acest timp lucrările continuă pe două fronturi. La Timi- şoara primarul dă în sarcina serviciului tehnic comunal, amenajarea localului şi mobilierului pentru pregătirea deschiderii cursurilor. Se vorbise şi s’au depus stăruinţe la Ministerul de Război în acest sens, pentru a obţine cazarma Franz Iosef, localul unde este acum şcoala pregătitoare de ofiţeri, care urma să fie amenajat. Dar nepu- tându-se ajunge la vreun rezultat, se decide de consiliul comunal cedarea localului şcoalei civile, care adăpostea şcoala comercială şi o grădină de copii. La Bucureşti se fac formalităţile necesare, referatul la Consiliul de Miniştri pentru înfiinţarea şcolii, jurnalul Con- siliului de Miniştri, care duce la Decretul Regal No. 4822 din * 9 *) Subsemnatul, dorind a frecventa cursurile şcoalei politechnice din Timişoara, a căreia început, conform avizului din ziaristică, este stabilit pe 5-lea 1. c. cu cuvenitul respect rog Onorata Primărie a mă acepta printre frecventaţii insinuaţi, producând aci următoarele pretinsă documente. a) Extrasul de botez sub a) aclaudat, carele adevereşte că născut Român la 9 Noemvrie 1901, am împlinit etatea de 19 ani. b) Testimoniu de maturitate, acludat sud b) carele testifică că la finea anului şcolastic 1918/1919 le-am prestat aceste cu calcul general «bun» (benematur). Având o deosebită atragere spre ştinţele technice fac aci solemna mea promisie, că mă voi nisui din resputeri a corespunde obligamentului meu de studinte, nelăsându-mă câtuşi de puţin întrecut de colegii cu calificaţia şcoalei gimnaziale sau reale In speranţa bunei voinţi a onoratei Primării, că voi fi acceptat, sum cu toată reverenţă. N. N. ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 595 ii Noemvrie 1920, prin care se aprobă înfiinţarea pe ziua de 15 Noemvrie a unei scoale politehnice în Timişoara, care va funcţiona în conformitate cu dispoziţiunile legii şcoalelor politehnice. Acest decret, care reprezintă actul de naştere al şcoalei a fost reprodus în primul anuar al şcoalei pe prima pagină, obicei ce s’a continuat, devenind tradiţie. Urmează Decretul Regal Nr. 4907 din 16 Noemvrie 1920 prin care Traian Lalescu, profesor definitiv al Şcoalei Politehnice din Bucureşti, este însărcinat, în mod provizoriu, cu lucrările de organi- zare şi cu conducerea şcoalei, iar ing.ord.cl.il, Teodorescu C.,şef de secţie în Direcţiunea Generală de Poduri şi Şosele este numit în postul de subdirector al şcoalei. Şi, în fine prin Decretul Regal din 27 Noemvrie 1920, se deschide un credit de un milion lei pentru înfiinţarea şcolii, deoarece suma prevăzută la Ministerul Instrucţiei nu mai era disponibilă. Este de observat că prin acelaşi decret se deschide un credit de aceeaşi sumă pentru înfiinţarea şcoalei politehnice din Iaşi, precum şi pentru lucrările de construcţie ale şcoalei politehnice din Bucureşti. D. A. Greceanu, Ministrul Lucrărilor publice, a fost un mare sprijinitor al stăruinţelor oraşului Timişoara şi, datorită lui, şcoala politehnică ia fiinţă legală. El nu poate vedea închegarea şcoalei, căci este răpus de o mână criminală în Decemvrie acelaşi an, în atentatul de la Senat. «In fruntea tuturor, — spune Lalescu la cuvântarea de des- « chidere al celui de al II-lea an — care au dreptul la recunoştinţa «noastră, se cuvine să aşezăm pe fostul Ministru al Lucrărilor «Publice, pe vrednicul şi în veci neuitatul Dimitrie Greceanu, « care şi-a legat numele de creeaţiunea primului aşezământ de cultură «superioară românească în noile teritorii. Pe întinsul şi fru- « moşul teren pe care primăria l-a destinat şcoalei noastre, bustul « său va trebui aşezat Ia locul de onoare, pentru ca să amintească « generaţiunilor viitoare, de acela care a înzestrat Banatul cu şcoala « dorită de atâta vreme ». Nu mai puţin sprijin a găsit şcoala politehnică la inginerul inspec- tor general P. Panaitescu, secretar general al Ministerului de Lu- crări Publice, care a prezidat lucrările comisiunii. Primul act al şcolii, purtând No. 1 din 17 Noemvrie este acela prin care Lalescu « cere Ministerului, Decretul Regal de înfiinţare în 38' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 596 original, pentru a fi aşezat la locul de onoare în incinta şcoalei, ca o mărturie permanentă a solicitudinei regale pentru cultura Banatului» încă de atunci Decretul Regal, onorează biroul rec- torului scoalei. t Este interesantă de amintit şi scrisoarea prin care Lalescu răs- punde însărcinării date. « Domnule Ministru, vă rog să binevoiţi a primi mulţumirile «mele recunoscătoare pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o, « însărcinându-mă cu organizarea şi conducerea şcoalei politehnice « din Timişoara. In calitate de deputat al Banatului şi de profesor « la Şcoala Politehnică din Bucureşti, îmi dau seama de importanţa « misiunii ce mi-ati încredinţat si îmi voi da toată silinţa să cola- » i t 1 «borez la frumoasa operă culturală şi naţională, care va rămâne «pentru totdeauna legată de numele d-voastră. Vă fac totodată « cunoscut că voi îndeplini această funcţiune în mod onorific ». In ziua de 16 Noemvrie, 1920 sunt înapoi la Timişoara, de astă dată pentru a rămâne aci. Conform celor stabilite la Bucureşti, se anunţă oficial ţinerea examenului de admitere pentru 25 Noem- vrie, şi se fac publicaţiile necesare, în jurnale. In acest timp, iau în cercetare cererile candidaţilor, pentru a face verificarea actelor şi completarea lor. Biroul politehnicei, repre- zentat deocamdată numai prin mine, era instalat în etajul al doilea al primăriei, în biroul consilierului cultural. Anun- ţurile şcolare se afişau în hall-ul de jos, pe tabla primăriei. Vestea examenului de admitere cade ca o bombă. In publi- caţia de înscriere nu se vorbea de aşa ceva. Lumea locală era refrac- tară unei asemenea noutăţi, neuzitată la Budapesta sau Viena şi, chiar în discuţiile cu alţii, se vedea că ideea nu era de loc agreată. Examenul de admitere fusese însă stabilit de rectorul şcoalei, şi Lalescu făcuse aci un gest de mare înţelepciune. Dacă înscrierile s’ar fi făcut libere, o mare deosebire, care putea fi interpretată în mod nefavorabil, se făcea între noua scoală si cea din Bucureşti. Cele două scoale ar fi fost diferenţiate pe o chestiune de formă. Candidaţii anunţaţi să se prezinte la examen se mai răresc şi, din 190 de înscrieri, se menţin numai 92. Candidaţii se prezintă la Pri- mărie şi sunt găzduiţi prin îngrijirea primăriei la orfelinatul comunal care purta încă numele de « Gisellaheim ». ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 597 Dar atmosfera e grea. Examenul de admitere dădea tuturor febră. Şi este de bănuit că temperatura ridicându-se, au urmat consfătuiri în cele câteva zile care precedau ţinerea exame- nului. Intr’o zi, pe bulevardul unde zilnic se văd timişorenii, sunt acostat de doi candidaţi. » Călcând hotărît, cu importanţa pe care o dă rumegarea unei deciziuni îndelung cântărite, ei îmi declară că nu dau examen de admitere şi încep a-mi dezvolta argumentele lor. Inginerii nu se ocupă de studii de psihologie, probabil pentrucă sunt preocupaţi de alte laturi, dar totdeauna au dat importanţa cuvenită părţii sufleteşti. Ei au adeseori de tratat cu sufletul maselor şi ştiu că majoritatea mişcărilor provin dintr’o neînţelegere a lucrurilor, dintr’o lipsă de informaţie, din deformarea în rău a unor svonuri, adeseori tendenţioase. Conducătorul de oameni ştie că o neîndemânare poate da un nou impuls acestor forte rău îndreptate. Cunoşteam din acte pe cei doi delegaţi. Unul mai în vârstă, care absolvise de câţiva ani o şcoală tehnică medie şi nu-şi putuse găsi plasament, a fost bătrânul seriei şi celălalt absolvise cu greutăţi liceul. Luptaseră şi-şi vedeau speranţele spulberate prin even- tualitatea unui eşec. Şi argumentul cel mai impresionant era că în diploma de maturitate scria că au dreptul de a fi admişi la orice studii universitare. Problema trebuia rezolvată şi spunând delegaţilor că nu putem discuta aceasta pe stradă, le-am fixat întâlnire la cămin. După masă, într’o cameră, toţi candidaţii erau în număr. Şi explicându-le că examenul este necesar pentru cunoaşterea seriei, pentru aranjarea diferenţelor de program, pentru echilibrarea cursurilor, am propus începerea imediată a examenului, pentru ca toţi să se convingă despre ce este vorba. Luând loc pe paturi, am început întrebările şi pe, măsură ce înaintam, liniştea se restabilea, căci fiecare constata că e pregătit si cunoaşte materia. > > In ziua de 24 Noemvrie soseşte şi Lalescu în Timişoara, şi examenul se ţine în zilele de 24,25 şi 26 Noemvrie în sălile liceului Diaconovici Loga. Examenul a fost numai oral, din algebră, geo- metrie şi trigonometrie, examinatorii fiind Traian Lalescu, colonelul 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Gh. Buicliu şi ing. C. Teodorescu.Pentru candidaţii care nu posedau bine limba română a examinat în limba maghiară d. Emil Mihai, pe atunci directorul Şcoalei comerciale. Reuşesc la examen 65 de candidaţi, care sunt înscrişi în scoală. Examenul politehnicei are răsunet în localitate. Ziarele locale consacră articole şcoalei, rectorul ei -este interviewat, şi impresiile dela examen, lista candidaţilor reuşiţi, date asupra cursurilor şi şcoalei apar în coloanele ziarelor. Luni 29 Novemvrie încep cursurile, făcându-se în prima săptă- mână o repetiţie generală a materiei de liceu şi atacându-se ulterior cursurile speciale, pe măsură ce sălile şcoalei se aranjau. Primele lecţiuni s’au ţinut în amfiteatrul şcoalei de meserii şi pe urmă în clădirea şcoalei. Cu ţinerea examenului de admitere şi începerea cursurilor se închee prima perioadă, aceea de pregătire a terenului, de fixarea ţelurilor. Figura dominantă, animatorul acestei activităţi, acela care neobosit a urmărit înfiinţarea institutului nostru este fără îndoială inginerul Stan Vidrighin. El a ştiut să reînsufleţească trecutul si să amintească cetăţenilor Timişoarei datoria de a ridica t i t nivelul cultural al oraşului, ridicându-1 la rangul de cetate uni- versitară, să reia lucrările începute şi părăsite, să antreneze con- siliul comunal în examinarea avantajelor ce putea oferi oraşul pentru această şcoală, să urmărească la forurile superioare chestiu- nea, stârnind interes pentru ea şi să vadă, în fine, sforţările lui încoronate de succes. In mai puţin de două luni dela începerea primelor tratative la Timişoara, şcoala politehnică îşi deschidea porţile şi prima serie de studenţi începea cursurile. Lucru ce n’ar fi fost posibil fără această desfăşurare, şi fără a vedea asigurată existenta studenţilor. ) t Cu începerea cursurilor se deschide o altă perioadă a şcoalei şi voi arăta greutăţile începutului până la încheerea cu succes a primului an şcolar. Datorită începerii la vreme a lucrărilor şi diligenţii serviciului tehnic comunal, localul şcoalei este gata. Şcoala ocupă etajul al doilea al vechei scoale de comerţ, local pe care acum îl ocupă în întregime. Erau aranjate două dormitoare, laboratorul de chimie cu amfiteatrul pe locul ce îl ocupă şi acum, o sală de curs, una de desen şi câteva încăperi pentru cancelarii. ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 599 Orele de curs, dimineaţa, erau repartizate în două şedinţe de câte o oră şi jumătate, după masă trei şedinţe de trei ore desen, o şe- dinţă de lucrări de atelier, una de laborator. Două ore de aplicaţii la matematică completau programul după masă. Sâmbătă după masă erau interogaţii săptămânale asupra materiei predate. După începerea cursurilor cu candidaţii reuşiţi la concurs, La- lescu aduce dela Bucureşti, dintre candidaţii reuşiţi la şcoala politehnică de acolo, încă 18 studenţi, care s’au mutat la Timişoara, acordându-li-se înlesniri de bursă. Această idee de unire a tinerimii de cele două părţi ale Carpaţilor s’a dovedit de mare utilitate. Intre studenţi s’a stabilit un acord perfect şi nu am auzit niciodată de diferende care să-i desbine. Este adevărat că conducerea seriei o ia unul dintre cei reuşiţi dela Bucureşti, care se dovedeşte de o inteligenţă vie şi mobilă, aplicat la studii şi cu mult entusiasm, ceea ce îl îndeamnă să se manifeste şi pe terenul extra studen- ţesc, antrenând astfel şi pe colegii săi. Repartizarea pe provincii a seriei era următoarea: Vechiul regat (18 aduşi).............34 Banat (16 Timişoara)..................22 Ardeal................................20 Bucovina ............................. 4 Basarabia ............................ 3 Total 83 studenţi In cursul anului, s’au mai primit prin echivalare de frecvenţă încă 6 studenţi, aşa că apelul număra 89 studenţi. Studenţii care nu erau din localitate locuiau la şcoală, 67 din ei ca bursieri. Cele două dormitoare fuseseră amenajate în acest scop. Aspectul dormitorului era variat, iar atmosfera era colegială. Masa o luau la cantina studenţească, care era la internatul şcoale- lor secundare, ce se numea Regatta, pe malul Begheiului. Acest internat era întreţinut de eforia şcolară şi primăria punea la dis- poziţie fondurile pentru întreţinerea studenţilor. Administratorul căminului era învăţătorul pensionar Barzu, acum decedat, care cu soţia sa dădeau o îngrijire părintească copiilor ce le erau încredin- ţaţi. Este drept că studenţii noştri, deşi luau masa separat, găseau că vecinătatea cu copiii de şcoală le micşorează din emanciparea dorită şi aveam adeseori de aplanat mici conflicte cu administraţia 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cantinei, dar cred că şi foştii absolvenţi îşi amintesc cu plăcere de acele timpuri şi de grija ce li s’a purtat, grijă care mergea până le a da fiecăruia un pachet cu mâncare ca să aibă pe drum când plecau în vacanţă. Deschiderea cantinei nu s’a putut face imediat, ci a avut loc la 20 Decemvrie în cadrul unei festivităţi. Cu acea ocazie primarul oraşului Inginer Vidrighin, prim-notarul dr. D. Nistor, senatorul C. Birăe- scu, subdirectorul şcoalei ing. C. Teodorescu şi prof. C. Cândea au luat masa la cantină, cu studenţii. Primarul a ţinut o cuvân- tare arătând importanţa cantinei pentru studenţi. Răspunde ing. C. Teodorescu şi studentul Vlădescu. In jurnalele locale se descrie cu multe amănunte cum s’a inaugurat «mensa aca- demica ». Vacanţa de Crăciun aduce cu sine înfiinţarea bibliotecii, prin sosirea primului stoc de cărţi de matematică şi ştiinţe, precum şi a primei serii de aparate şi material pentru laboratorul de chimie, care se datoresc stăruinţelor personale depuse de Lalescu. Cum locuiam împreună la şcoală, Lalescu a ţinut să despacheteze imediat lada cu cărţi şi le cerceta una după alta, iar a doua zi şi-a exprimat satisfacţia de a fi cetit cu plăcere prima carte din biblioteca poli- tehnicei. Supravegherea de aproape a cursurilor cât şi contactul per- manent cu studenţii, mi-au arătat însă- că neomogenitatea seriei dădeau loc la greutăţi. Timpul era preţios şi se cerea utilizat. Desvol- tarea cursurilor nu se puteau face fără sacrificiul elementelor care, prin greutatea ce o aveau de a urma programul, împiedicau pro- gresul celorlalţi. Aşa că în luna Februarie am ajuns la o hotărîre eroică. Chemând în cancelarie pe studenţii ale căror note la matematici erau slabe şi care cu greu puteau urma desvoltarea cursurilor, le-am demon- strat necesitatea de a pregăti aceste studii, pentru a aborda cu succes aplicaţiile. Păstrându-le toate drepturile câştigate prin examene, i-am convins să înceapă un curs de matematică, pe care l-am înfiinţat sub numele de semestrul pregătitor. Era o degradare aparentă, dar în fond era o pregătire temeinică pentru saltul ce tre- buia făcut. Ascultând acest sfat, 8 studenţi au început cursul pre- gătitor şi astăzi sunt ingineri bine cotaţi, care au terminat cu succes şcoala. Odată cu înfiinţarea semestrului pregătitor în Martie 1921, ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 6pi am anunţat şi pe candidaţii înscrişi în toamnă şi s’au prezentat astfel 40 studenţi, asigurând o recrutare bună pentru seria anului următor. La acest semestru predau cursuri ing. A. Rado, dela căile ferate, astăzi pensionar, şi prof. A.Halarevici, dela liceul german, azi dece- dat, ambii în limba germană, precum şi inginer Vasiliu Mihai pe atunci subdirectorul fabricei de tutun, care a preluat şi redacţia Revistei Matematice din Timişoara. Această revistă este înfiinţată în Martie 1921 de Lalescu, pentru a ajuta pregătirea elevilor după modelul « Gazetei Matematice ». Ea apare şi astăzi, învingând numeroase greutăţi. Primul număr este aranjat de Lalescu şi tipărit la tipografia Gobl în Bucureşti pe socoteala sa. In acest număr se găseşte traducerea în versuri, făcută de Lalescu, a epitafului lui Diofante, care conduce la rezolvarea unei ecuaţii de gradul întâi. De atunci revista, care apare regulat şi-şi începe anul la 15 Martie, s’a dovedit un bun instrument, antrenând tineretul de liceu Ia pregătirea matematică. In luna Martie 1921 se numeşte şi consiliul de perfecţionare al şcoalei, compus din prof.L. Mrazec, ca preşedinte; ing. insp. gen. C. Răileanu, astăzi pensionar, din partea consiliului tehnic superior; ing. A. Veith, fost director general la soc. Reşiţa şi ing. S. Vidrighin, din partea Ministerului tle Industrie, prof. A. Maior dela facul- tatea de ştiinţe a universităţii din Cluj. In prima şedinţă, consiliul dă mandat rectorului Lalescu să facă demersurile pentru ocuparea catedrelor şi astfel se publică vacanţa catedrelor pentru anul I în curs şi viitorul anul II al şcolii. Deşi tânără, şcoala era foarte considerată si numeroase semne de atenţie i se acordă. Astfel şcoala este numită ca membru în Comitetul expoziţiei-târg din Octomvrie 1921, Ministerul de Industrie o invită la comisiuni pentru întocmirea de legi indus- triale, trimiţându-i chestionare, îi oferă editarea unui dicţionar tehnic român, iar Ministerul de Lucrări Publice îi trimite pro- iectul de circulară pentru calculul, executarea şi întreţinerea podu- rilor metalice. Dar absorbită de grelele probleme şi de dificultăţile începutului, şcoala este silită să se concentreze asupra gospo- dăriei interne şi a învăţământului. In dosarele din acel an se găseşte şi telegrama principelui moştenitor, adresată lui Lalescu, ca răspuns la felicitările trimise. 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încă din primul an, apar cursurile litografiate, care s’au putut trage şi cu ajutorul a zece mii de coaie de hârtie, ce ne-au fost date cu preţ redus de Ministerul Industriei. Poate că uneori au apărut cu întârziere şi în preajma examenelor, dar totuşi au ajutat stu- denţii în sforţările lor de a învăţa. Cursurile acestea au fost tri- > > t mise la toţi cei ce purtau interes şcoalei. Din cauza începerii târzii a cursurilor, ele au trebuit să fie con- tinuate în vară, pentru a se putea termina materia. Astfel, au con- tinuat până la finele lunii Iunie. In urma preparării continue în cursul anului, a interogaţiilor săptămânale de Sâmbătă, a unei dis- cipline şi unui antrenament continuu, rezultatele au fost foarte bune. Este drept că rezultatele bune trebuesc atribuite şi atmosferei de camaraderie ce domnea între studenţi şi chiar între profesori şi studenţi, în contactul intim care era datorit numărului mic al studenţilor şi vieţii în comun. Pe lângă cursuri, se făceau exerciţii de repetiţie în fiecare seară în sala de desen. In afară, studenţii erau foarte apreciaţi şi priviţi cu mare respect. Un sediu impor- tant al lor era la cafeneaua Palace, unde, în colţul din fund, mesele erau ocupate în majoritate de studenţi şi marmora meselor era înnegrită de formule matematice sau schiţe. In Iunie 1921, Lalescu are durerea de'a-şi pierde soţia. Această nenorocire este desigur una din cauzele care, îndoliind viaţa fami- liară a lui Lalescu, întunecă pentru moment entusiasmul şi pu- terea lui de muncă, facându-1 să se gândească la părăsirea sar- cinei ce-şi asumase. Şi, în adevăr, în August, demisionează din însărcinarea de rector al şcoalei. Un exemplu ce merită a fi citat este telegrama de atunci, care se găseşte în dosarul şcoalei «10 Iunie 1921. Dispuneţi Coman sau altcineva să facă cursul, integrale multiple, două lecţiuni, nu pot veni zdrobit de durere, Lalescu ». Nu cred că se mai poate găsi şi alt exemplu, când cineva, legând în aceeaşi atenţiune instituţia pentru care lucrează cu familia sa, găseşte în asemenea momente de durere, puterea sufletească de a se mai gândi la integralele multiple pe care le aşteaptă studenţii şi a îngriji de predarea lor. Sacrificiul a ajuns în tradiţia şcoalei noastre şi au urmat şi alte exemple, poate mai modeste, dar încadrându-se în aceeaşi linie de conduită. ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 603 In aceste condiţii se apropie sfârşitul anului şcolar. Examenele generale se închee la finele lunei Iulie şi rezultatul se poate consi- dera ca foarte mulţumitor. Studenţii trec cu succes probele, 7z sunt promovaţi în anul al doilea, şi speranţa într’o desvoltare sănă- toasă a şcolii pe baza acestor elemente creşte. Vacanţa nu aduce cu sine repaos, căci lucrările trebuesc pregă- tite pentru anul următor. Trei săli de clasă, săli de desen şi, în fine, asigurarea unui cămin care să adăpostească studenţii, erau punctele de căpetenie. Intervenţiile pentru aranjarea unui cămin începuseră din luna Mai 1921. Se vorbea de cedarea unei aripi într’o cazarmă, unde se puteau amenaja dormitoare şi cantina, şi aceasta ne este predată în August 1921. Primar al oraşului este între timp dr. Cornel Grofşoreanu, dar nimic nu se schimbase în această privinţă, sprijinul de care avea nevoe politehnica este asigurat, noul primar acordându-i cea mai mare atenţie şi Consiliul comunal votând sumele necesare pentru amenajare. Dar în Septemvrie 1921, nu mai putem obţine acest local şi noi intervenţii duc la cedarea unei părţi din edificiul curţii marţiale. Acesta este amenajat cu concursul dat de primărie, se instalează bucătăria, sala de mese, dormitoarele şi, în toamnă, se poate deschide căminul. Căminul de atunci nu se putea compara cu splendidul local care este acum la dispoziţia studenţilor, dar, mo- dest la înfăţişare, a adăpostit seriile următoare de studenţi, până la clădirea acestuia. Localul şcoalei trebuia de asemenea amenajat pentru viitorul an şcolar, când erau trei ani de cursuri. Se vorbea de amenajarea clădirii actualei scoale de comerţ, ale cărei temelii fuseseră zidite înainte de război, prin 1914, dar clădirea nu fusese începută. Suma ce ar fi necesitat clădirea era mare şi nu ar fi corespuns necesităţii şcoalei, ci ar constitui numai un provizorat. De aceea Consiliul comunal cedează întreg localul în care se găseşte acum şcoala veche, iar şcoala comercială este mutată în clădirea actuală, care este ridicată pe vechile temelii, dar nu poate fi terminată, rămâ- nând din roşu şi cu un acoperiş provizoriu. Tot în acest timp, la stăruinţele lui Lalescu, şi prin concursul primarului dr. Cornel Grofşoreanu, primăria acordă ajutorul necesar pentru aducerea a doi profesori străini, comunicând REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 604 rectorului universităţii din Paris această hotărîre şi cerându-i recomandarea titularilor. Acest lucru se realizează în anii următori, când vine în ţară inginerul de mine Bordeaux, fratele academicianului Henri Bordeaux, care face cursuri timp de un semestru la şcoala noastră. Incheerea anului coincide cu plecarea lui Traian Lalescu dela şcoala politehnică, căci el nu mai revine decât incidental pentru a face al doilea examen de admitere şi la inaugurarea anului următor. Această plecare închee o perioadă în viaţa şcoalei politehnice. Vioiciunea spiritului, naturaleţea şi camaraderia de care făcea dovadă în relaţiile cu alţii, patriotismul său, au făcut impresie asupra tuturor celor care l-au cunoscut. Dar mai cu seamă noi, cei care am colaborat cu el la punerea primei pietre a şcoalei politehnice, îi păstrăm o amintire duioasă. Lalescu era un generos, care risipea în jurul său comori sufleteşti; nu era un om comod şi egoist, care să strângă mereu pentru el, ci dădea cu mâna largă, căci Dumnezeu îi dăruise minunate calităţi. El a avut viziunea justă a rolului şi dezvoltării pe care urma să o ia şcoala noastră şi cultiva cu stăruinţă ideea de a se consacra acestei opere, părăsind Universitatea pentru a veni la Timişoara. Adeseori ne împărtăşea părerea lui rău că nu poate fi permanent în mij- locul nostru şi aprecia atmosfera liniştită şi colegială de la Politehnică ca adevăratul mediu propriu pentru creaţia ştiinţifică. Mâna grea a destinului, care l-a lovit în ce avea mai scump, răpindu-i tovarăşa de viaţă, a izbit indirect şi şcoala poli- tehnică, răpindu-i o conducere generoasă, de care s’ar fi resim- ţit viitorul ei. Şi după câţiva ani, în 1928, Traian Lalescu cu sănătatea zdruncinată, ne părăseşte definitiv, lăsând în urmă amin- tirea unei opere luminate. Bustul dela intrarea pavilionului de me- canică al şcoalei este o expresiune a recunoştinţei ce trebue să-i purtăm, şi elogiul său nu poate fi nicăeri mai bine rostit ca în amfiteatrul ce-i poartă numele. # # # In Octomvrie 1921 este însărcinat cu conducere? şcoalei poli- tehnice prof. V. Vâlcovici, dela Universitatea din Iaşi. Cu aceasta se deschide o perioadă fecundă în realizări, care durează până în ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 605 1930, când rectorul părăseşte şcoala noastră pentru a trece la Universitatea din Bucureşti. Două sunt realizările principale ale rectorului V. Vâlcovici, două pietre fundamentale care au asigurat trăinicia şcolii politehnice: recrutarea profesorilor şi clădirile şcoalei. Prin acestea numele său este înscris cu recunoştinţă în istoria desvoltării instituţiei. Recrutarea profesorilor era problema cea mai grea de rezolvat şi care dădea cele mai serioase griji, căci de corpul profesoral depindea viitorul şcoalei. De aceea s’a procedat cu o deosebită atenţiune, dar şi cu mare stăruinţă, pentru a alege cele mai bune elemente. Toate catedrele vacante au fost publicate în confor- mitate cu prevederile legii şi candidaţii au fost examinaţi de comisiuni formate din profesori dela şcoala politehnică din Bucu- reşti şi de la Universitate, lucrările de numire şi titularizare făcân- du-se prin Consiliul de perfecţionare. Dar aceasta cerea timp şi cursurile trebuiau făcute. Şi aci rectorul V. Vâlcovici a depus o stăruinţă neobosită. Prin relaţiunile sale, prin farmecul cu care prezenta lucrurile, prin sprijinul ce acorda tinerelor elemente dornice să se manifesteze, prin entusiasmul ce-1 comunica tuturor, a ştiut să mobilizeze atâtea bune voinţi, să strângă în jurul şcoalei o pleiadă de polaboratori. Nu toţi au rămas ai şcoalei, unii au adus numai o contribuţie de câţiva ani, îndreptându-se pe urmă spre alte orizonturi. Dar munca lor a rămas, şi ea a asigurat mersul şcoalei în acele timpuri grele. Cu un tact deosebit a ştiut asigura şi menţinerea forţelor bune, evitând diluarea activităţii şcolare prin catedre prea numeroase. In acea vreme şi mai cu seamă în Timişoara, greutăţile pentru aceşti noi veniţi erau foarte mari. Nu se găseau de loc locuinţe şi rectorul însuşi a luptat aproape un an de zile până a putut obţine dela comisia de rechiziţie pentru locuinţe, o casă corespunză- toare pentru sine. Profesorii veniţi din alte localităţi, cu mari greutăţi au putut găsi, nu locuinţă, ci câteva camere nepotrivite, pentru a-şi putea aduce familia. Unii din profesorii care fără inten- ţie de a rămâne îşi oferiseră concursul şi suplineau unele cursuri, făceau grele drumuri dela Bucureşti sau dela Cluj, suportând oboseala şi sacrificând timpul, pentru a colabora la o instituţie de cultură. Unii dintre aceştia au făcut cursuri gratuit, alţii au donat salariul lor pentru înzestrarea laboratoarelor şcolii. 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu timpul, catedrele şcolii au putut fi titularizate, şi şcoala a putut închega organul său principal de conducere, care este con- siliul profesoral. Dar şcoala trebuia să aibă şi un cadru demn de ea, cât şi instalaţiile şi laboratoarele necesare pentru învăţământ. Trebuiau făcute clădiri noi, corespunzătoare scopului şi prevăzute cu tot ceea ce trebue. Şi aci rectorul V. Vâlcovici a fost neobosit în sforţările depuse pentru a asigura succesul acestei acţiuni. Prin stăruinţa personală depusă la Ministerul Lucrărilor Publice, a, putut convinge toată lumea de necesităţile şcoalei politehnice din Timişoara şi a obţinut creditele pentru construcţii. In localitate a solicitat şi a obţinut con- cursul autorităţilor, care au sprijinit acţiunea de construcţie. Şi astfel în Octomvrie 1922 se pune piatra fundamentală a noului pavilion al şcoalei, în prezenţa ministrului de atunci al Lucrărilor Publice, dr. Aurel Cosma, bănăţean, care a acordat tot sprijinul acestei iniţiative. Lucrările se continuă cu râvnă, aşa că în anul următor, în 11 Noemvrie 1923, are loc inaugurarea pavilionului de mecanică, în prezenţa Regelui Ferdinand, a primului ministru Ion I. C. Brătianu, a Ministrului Lucrărilor Publice general Traian Moşoiu. Cuvintele regale, de un adânc înţeles, au fost săpate în piatră şi stau mărturie în amfiteatrul pavilionului de mecanică, zilnic sub ochii studenţilor: t «Dinadins s’a ales mănosul Banat pentru această şcoală atât «de folositoare dezvoltării noastre industriale din ce în ce mai « mare, ca să fie nu numai un focar de muncă serioasă a pregătirii « generaţiilor viitoare de adevăraţi pionieri, dar şi un cuib al gân- « dirii şi simţirii româneşti şi un chiag între vechiul regat şi provin- « ciile, care prin vitejia noastră au fost pentru veacuri adaose la « vechea noastră tară. i « Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într’însa». In Noemvrie 1924 se pune piatra fundamentală a căminului studenţesc şi a cantinei, care se deschid în anul următor. Căminul este o construcţie impozantă, cu un confort adecvat trebuinţelor studenţilor, cu camere luminoase, apă, lumină şi calorifer, în care 250 studenţi îşi pot găsi locuinţă. Camerele sunt de două şi de patru persoane, asigurând astfel liniştea necesară pentru studiu. ŞCOALA POLITEHNICĂ DIN TIMIŞOARA 607 Cantina, cu instalaţiile necesare pentru a servi masa, are o sală spaţioasă care poate fi folosită şi ca sală de serbări. Autorul planurilor pentru pavilioanele şcoalei este arhitectul Duiliu Marcu, care a dat o linie impozantă clădirilor, introdu- când în localitate elemente arhitectuale noi şi româneşti. Inaugurarea clădirilor coincide şi cu serbarea primei pro- moţii de ingineri. « Cartea de vizită » cu care şcoala noastră s’a prezentat în lumea inginerească era dusă de diplomaţii din prima serie. Ei s’au dovedit bine pregătiţi, capabili şi plini de dorinţa de a munci, aşa că au făcut o frumoasă carieră. Ei au deschis drumul pentru cei ce i-au urmat şi le-au creeat un renume bune, datorită căruia diplomaţii noştri s’au putut plasa în multe între- prinderi. Dar şcoala nu s’a pregătit numai la activitatea sa didactică, căci prin crearea unui înalt institut de cultură în această provincie a Banatului, toată lumea aştepta dela noi o primenire. Şi în anul 1921 se deschide ciclul de conferinţe publice al şcoalei, care este foarte vizitat de publicul timişorean. De atunci, în fiecare an şi fără întrerupere, în cursul iernii, conferinţele se urmează în fiecare Marţi la ora 18, şi conferenţiari din afară şi din localitate ocupă catedra amfiteatrului care poartă acum numele «Traian Lalescu ». Cu ocazia redeschiderii ciclului în acest an, care este al cincisprezecelea, am observat în sală figuri care erau prezente şi la deschiderea primelor conferinţe şi care le urmează cu stator- nicie. Şi alte iniţiative au pornit în Timişoara în aceeaşi direcţie, unele s’au si stins, dar conferinţele şcoalei noastre continuă cu regularitate matematică. Şcoala avea însă şi obligaţii mai mari faţă de ştiinţa şi progresul ei, în activitatea ei de specialitate mai puţin accesibilă marelui public. Lalescu înfiinţează în 1921 Revista Matematică din Timişoara, care apare de atunci regulat, destinată pregătirii matematice a elevilor de liceu care se destină studiilor ştiinţifice. Aproape în toate liceele din ţară se găsesc elevi care primesc această revistă, care lucrează, primesc sfaturi şi indicaţiuni în tratarea problemelor, şi astfel se prepară serios pentru cariera de inginer sau de om de ştiinţă. Revista Matematică din Timişoara, care în fiecare lună duce numele acestui oraş în toate colturile tării, este cea mai veche t t » f 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE revistă bănăţeană şi este susţinută de profesorii şcolii, fără a realiza beneficii. In 1923 se înfiinţează Societatea ştiinţifică a şcoalei politehnice din Timişoara, compusă din profesorii, conferenţiarii şi azistenţii şcoalei. Se ţin şedinţe în cadrul cărora se fac comunicări şi se publică un buletin, în care apar lucrări originale ale profesorilor şcoalei precum şi ale altor colaboratori din ţară şi din străinătate. Acest buletin este trimis în schimbul publicaţiilor ce primim şi noi dela universităţile străine, constituind astfel o legătură ştinţifică utilă. Profesorii noştri colaborează la revistele streine de specialitate, sunt cunoscuţi în societăţile ştiinţifice româneşti şi străine, şi participă la manifestaţiunile ştiinţifice internaţio- nale, marcând locul şcoalei în activitatea generală ştiinţifică. In Octomvrie 1927 are loc primul congres al absolvenţilor şcoalei, care au constituit atunci asociaţia inginerilor diplomaţi ai şcoalei politehnice din Timişoara. Din trei în trei ani se întrunesc din nou, şi cu această ocazie revăd şcoala unde şi-au pregătit cariera. Schim- bul de vederi care are loc cu ocazia lucrărilor congresului s’a dovedit ca foarte util, arătând direcţiile în care trebue să se îndrepte atenţia învăţământului şi aducând completări ale cursurilor şi lucrărilor practice ce s’au dovedit necesare. Şcoala noastră, dela început, a înţeles că nu poate rămâne numai pentru fiii celor cu dare de mână şi a dat posibilitate meritului să se poată manifesta. Studenţii meritoşi au primit totdeauna burse, acordându-li-se masa şi locuinţă în* cămin. Taxele şcolare au fost foarte reduse. In prezent, taxa pe un an este de 1000 lei şi nu poate acoperi nici pe departe cheltuelile efective făcute cu lucrările de laborator. Şcoala însă a avut un larg sprijin în toate cercurile şi a înţeles să reverse acest sprijin asupra studenţilor. Reducerea mijloacelor ne pune acuma în situaţia îngrijitoare de a reduce acest sprijin, dar sperăm mereu că nu vom ajunge la măsuri radicale. Totuşi mai sunt încă tineri, ai căror părinţi cu dare de mână cheltuesc în străinătate, când pot găsi în ţară scoale mult mai bune. Experienţa pe care o face un tânăr în străinătate este cu mult mai mare când se duce cu studiile complete, urmărind numai pro- blemele ce îl interesează. La şcoala noastră se acordă anual premii studenţilor meritoşi. Fondul pentru aceste premii este alimentat prin contribuţia lunară ŞCOALA POLITEHNICA DIN TIMIŞOARA 609 a profesorilor şi şcoala păstrează această frumoasă tradiţie, care nu ştiu dacă mai există în altă parte. Pe terenul rezervat şcoalei politehnice, pe lângă pavilioanele şcoalei se găsesc şi trei pavilioane pentru locuinţele profesorilor, în vecinătatea căminului studenţilor. Avem astfel realizată o viaţă universitară completă, profesorii şi studenţii locuind împreună. Numai în Anglia se vede acelaşi lucru. Astfel se explică legătura sufletească strânsă care uneşte pe stu- denţi cu şcoala şi care se manifesteză şi după ce au părăsit-o Entuziasmul şi munca depusă la şcoala politehnică au dat roade. Această instituţie cu o temelie atât de bine asigurată s’a men- ţinut şi a înflorit mereu. In decursul celor 15 ani de activitate a dat 550 ingineri care au împânzit ţara, cea mai mare parte lucrând în întreprinderi particulare. întemeierea unui institut de cultură românească în provincia Banatului s’a dovedit foarte utilă, şi ridi- carea oraşului Timişoara la rangul de cetate universitară a avut o fericită influenţă locală, care s’a resimţit şi în cercuri mai largi. Semnele de atenţiune pe care şcoala noastră le-a primit din toate părţile o fac să privească cu încredere viitorul. Ing. C. C. TEODORESCU Rectorul Şcoalei Politehnice din Timişoara 39 SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 124 Roma, 13 25 Iuniu 1898 1) Iubite Domnule Maiorescu, Vremea trece, fără să’mi mai aducă, în învârtirea bunurilor şi relelor vieţii, scrisori dela D-Voastră. De ce ? Să fiţi nemul- ţumit de mine ?... M’am tot gândit prin ce v’am putut fi dis- plăcut, cu dinadinsul, şi n’am găsit nimic. Iar dacă v’am greşit prin ceva, fără voia mea, atunci e prostie, iar prostului din năs- care Domnul îi iartă. Poate v’a displăcut ultima mea scrisoare. Se poate. Disciplina de funcţionar ar fi trebuit să mă facă să înghit hapul fără vorbă. Mi s’a părut însă că nedreptatea era atât de strigătoare, încât ecoul ei putea ajunge până la D-Voastră. Dar ştiu eu cum se văd lucrurile de departe... In sfârşit două rânduri de lămurire m’ar găsi gata să mă po- căesc de or ce greşală. . Le doresc cu atât mai mult aceste rânduri cu cât vacanţele se apropie şi D-Voastră plecaţi mai curând şi mai departe. V’am spus, cred, altă dată, ce sentiment ciudat deşteaptă în mine ple- carea D-Voastră din ţeară, ca şi a tuturor amicilor: îmi pare că înstrăinarea mea devine absolută. Vara, în general, rămân singur la Legaţiune şi mă duc în câte un colţ de provincie Notă de mâna lui Titu Maiorescu, pe colţul scrisorii, cu cerneala vio- letă cunoscută: < Răsp. 18/30 Iunie că nu e umbră de supărare. T. M. ». SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMITRESCU LUI TITU MAIORESCU 6ll romană, unde timp de 3 luni nu schimb o vorbă românească cu nimeni. Câteodată, când primesc câte o scrisoare dela noi sau când luarea aminte mi se aţinteşte asupra rugăciunei rostită de copiii mei, mi se pare că mă deştept din vis. îmi închipuesc că la asta se şi datoreşte nota dulceagă şi sentimentală a scrisorilor mele, pe care eu o simt, dar nu o pot împiedeca, deşi, de fapt, ea nu este singura mea coardă sufletească. Am cetit ultimul număr din Convorbiri, şi am văzut încurcă- tura amabilă în care se găseşte bietul Dl. Dragomirescu, când e silit să vorbească-de mine. In definitiv, articolul său flatează vanitatea mea de june: sunt un tânăr plin de viitor. Meno male 1). Cred numai că ar trebui convins omul că eu nu caut ceartă cu lumânarea criticilor. Incidentul displăcut dintre noi se datora lipsei de cuviinţă şi de bună credinţă cu care era scris articolul de acum un an. In colo, libertate deplină. Fiindcă însă vine vorba despre critice de felul acesta, privitoare mai cu seamă la originalitatea scriitorilor transilvăneni faţă cu noi, cei din România liberă, vă rog să’mi daţi voie a vă spune următoarele: Scriitorii bănăţeni stau faţă de noi, cam cum stă Bret Hart* 2) faţă de Dickens şi Theophile Gautier faţă de Balzac, cu această deosebire în plus că scriitorii de dincolo sunt, toţi, dialectali. Eu înţeleg foarte bine farmecul sentimental al limbei lor, mlă- dierea artistică a unui graiu aproape nou, şi totuşi românesc, care, cum spuneţi D-Voastră, te trezeşte par’că din vis. Dar, serios, domnule Maiorescu, credeţi D-Voastră, că se poate turna o acţiune întinsă în tiparul acestei limbi ? credeţi că se poate scrie magistrala D-Voastre introducere a discursurilor în limba lui Popovici Bănă- ţeanul ? credeţi că Răsboiuls’ar putea încerca în dialectul bănăţean ? Mecanica gândirii noastre este alta decât a gândirii lor. Şi ceeace importă, astăzi, pentru rezultatul colectiv al românismului, este ceea-ce facem şi gândim noi, cei din România liberă, nu ce fac şi cum gândesc cei de dincolo. Peste o sută de ani, când iritările noastre sentimentale, nimicurile patimilor noastre vor peri în pulberea uitării, noi, cei de aici, vom fi chemaţi la judecată. Şi prin urmare *) Nu e rău ! Foarte bine ! 2) Bret Harţe. 3»* 6i2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noi trebuie să lăsăm urmaşilor o limbă în care să se mişte liberi, limba vie a graiului nostru, fără expresiuni moarte, împrumutate din cronicari, fără curiozităţi dialectale. Negreşit că noi suntem mai banali decât fraţii de dincolo, în graiul nostru. Dar tocmai banalitatea aceasta este dovadă de o abso- lută comună înţelegere între toţi Românii din Regat şi din ea va eşi, printr’un procedeu de eliminare, limba clasică a Românilor. Limba, în literatură, este cum sunt colorile în pictură: numai după topirea, după repunerea fiecărui ton caracteristic în fiinţa tonului de alături se dobândeşte unitatea coloristului. Cu vorbe curioase, cu locuţiuni singuratece, cu inversiuni prinse din mecanica limbei nemţeşti, se pot, cel mult, scrie novelele, în cari calfa de opincar să zică fetei Maistorului « domnişoară Ano »: dar nici odată nu » » se va face o lucrare trainică. De altminteri e aşa de lungă vorba! Cred că în viitoarele mele scrisori romane voiu mai insista asupra ei. Ştiţi care este părerea mea de rău, revenind la Dl. Drago- mirescu ? Este că, atât d-sa, cât şi dl. Evolceanu, cât şi alţi doi trei tineri, culţi şi foarte bine înzestraţi de fire, se pierd în nimicuri. Şi aici vine în discuţie o altă chestiune, foarte importantă: aceea a felului de a fi şi a trăi. A-ţi asigura existenţa cu două-trei catedre, a alerga dela un pension la altul spre a-ţi lărgi temelia bunei stări, este, după cunoscuta teorie, cea dintâi datorie a omului care vrea să fie liber şi stăpân pe dânsul. Liber ?!... Stăpân pe dânsul ?!... Este liber şi stăpân pe dânsul fericitul căruia i-a rămas o avere de mâncat. Şi mai este liber şi stăpân pe dânsul nefericitul care îşi poartă fantazia aprinsă dela Enache la Cosma şi de la acesta la un altul, mestecând pururea versuri sau trăind numai cu halucinaţiunea viitorului său roman. Cine nu intră cu tot sufletul în opera sa, acela va face criticuţe, fleacuri de haz, dar niciodată nimic durabil. Cu câtă emoţie îmi aduc aminte de unele părţi din viaţa lui Eminescu pe când eram la România liberă şi’l cunoşteam de aproape! Cu câtă nedomirire mă gândesc la berăriele lui Caragiale! — Toate aceste sunt lucruri ce nu se potrivesc cu firea şi deprin- derile mele. Ba chiar îmi displac şi mă desgustă, când mai cu seamă sunt si şirete. > a SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI T1TU MAIORESCU 613 Dar numai în părăsirea complectă (fie chiar şi vremelnică) a intereselor pământeşti, se poate urca mintea în unghiul ascuţit al creaţiunei adevărate. Numai prin isolare de oameni, prin singu- rătate, cultul ideii se întinde stăpânitor pe viaţa noastră. Şi aşa mai departe, — se poate scrie mult şi bine. Eu aşi voi să vă spun că literatura, care ne-a apropiat în multe(le), nu trebuie să ne înstrăineze în nimic. Opiniunile D-Yoastre asupra mea, care îmi par cam jenate, să rămâie şi chiar să se mani- festeze ca opiniuni de scriitor, iar prietenia să fie prietenie. Oare, se poate ? O uşoară tremurare de nesiguranţă îmi opreşte condeiul. Cu toate astea, cred că se poate, — cel puţin dela mine la D-Voas- tră. Eu o ştiu din experienţă. Terminând, — rog pe d-na Maiorescu să primească cu veselă şi luminată faţă, respectuoasele mele sărutări de mână, iar pe D-Voastră să mă credeţi totdeauna t devotat şi supus 2) 125 Roma, 7 Iuliu/25 Iuniu 1898 2) Iubite domnule Maiorescu, Scrisoarea de faţă va călători o dată cu D-Voastră. Beata lei!. -.s). Vă scriu aşa de repede, ca să mă reabilitez, după mutra histerică ce am făcut’o cu ultima mea epistolie. Eram enervat. Vă scri- sesem cu aproape două luni înnainte, expunându-vă situaţiunea ce mi se părea simptomatică şi gravă, şi nu avusesem niciun cuvânt *) Pe o pagină rămasă albă a scrisorii sunt tot felul de cifre, scrise de mâna lui Maiorescu, şi al căror înţeles s‘a pierdut. E vorba oare de veni- turile unui an şi de economiile gospodăriei lui ? Iată câteva pilde: « 41.000 31 Dec. 84 58.445 1888 53.600 18S9 22.000 . 41.100 47.694 19.000 27-345 5-294 * 10.751 6.498 ’) însemnat pe colţ de mâna lui Maiorescu: « Răsp. 2/14 Iulie din Ems şi retrimis actele în scris, recom. T. M, ». a) Ferice de ea. 614 RCVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dela D-Voastră, care, în general, respundeţi cel puţin de primire. Eram prin urmare în drept să cred că vă displăcusem prin ceva... Nu. Foarte bine. Acum să revenim la amicul în chestiune. Şi mai întâiu, vă sunt foarte recunoscător de demersurile ce aţi făcut în sprijinul meu: toate din lumea asta în lumea asta. Acum, — după ce a primit răspunsul la nesăbuita sa telegramă, a mocnit ce a mocnit până ce m’am pomenit într’o bună dimi- neaţă cu următoarea nouă bazaconie : scrisesem o notă Ministerului, fără nicio importanţă, rugându-1 să ia o hotărîre privitoare la un român din Neapoli, bolnav. In această notă erau frazele « cu un moment mai înainte » şi « spre a se pune capăt şi acestei chestiuni »• Ministrul Afacerilor Străine şi Preşedintele Consiliului de Mi- niştri al României are vreme să citească asemenea fleacuri, cari de regulă trec numai prin birouri şi sunt rezolvate cel mai mult x) de Secretarul Gl. Veţi găsi, aci alăturat, nota în original, cu apos- tila Ministrului (ea fiind astăzi proprietatea mea, pot dispune de dânsa), ce mi-a fost înapoiată ca necuviincioasă, precum şi răs- punsul meu. Evident, caută ceartă cu lumânarea. Vrea, probabil, să mă silească să’mi dau demisiunea. Dar demisiunea nu’mi voiu da-o. Sunt atât de sigur de ceea ce fac şi mă simt aşa de în dreptul meu, încât mă întreb une ori de * 2) nu vrea să mă încerce sau de nu e cineva lângă dânsul care mă zugrăveşte. Asta, ca să găsesc o scuză capului guvernului. Altfel, fireşte, e prostie goală, prostie şi răutate. II aştept să se întoarcă din congediu, fiindcă, după cât mi se pare, nu primise răspunsul meu când a plecat. Veştile ce’mi daţi despre Junimea nouă îmi fac mare plăcere: ori cât suntem noi de terre â terre, lucrările serioase ne obligă să ne scuturăm pulberea de pe ochi şi să le vedem. Despre teza lui Pomp. Eliad ştiam ceva dintr’un rezumat tipărit ce’l avea un fost coleg al său (Dufourc sau aşa ceva), astăzi pensionar al Şcoalei din Roma. Bine, bine. De ce Juniu ?.. ^ Dar de ce Junie ?... *) Cel mult. 2) In text e « ne », vădit o scăpare de condei. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCL LL'I TITU MAIORESCU 6lS Or Giuno or Junius Brutus par a fi naşii săi. Dacă e Giuno nu merge de loc, admiţând nestatornica formaţiune românească de la genetivul Giunonis; apoi: greceşte iounios, italieneşte giugno, frân- ceşte juin (masculine ca gen şi cele două dintâi ca terminaţiune). Dacă e Junius ar eşi mai uşor Junie, dela genetiv; dar atunci de ce Junius, nume de om, să se facă Junie în 15 şi nu şi Junie Lecca ? de ce Julius Caesar să nu se facă Iulie Cesar pe româneşte, ceea ce ar fi foarte Iuliţca ?... In sfârşit, pe mine asemenea lucruri nu mă privesc. Dacă ţineţi ta lume, aşa va fi anul viitor, şi mulţi şi foarte mulţi alţii, în cari tinereţea D-Voastre vecinică să ne scuture pe toţi din melancolie şi scirocco, precum edera lui Carducci cu trunchiul copacilor. .. l’ilice nera, a cui d’allegra giovinezza il tronco l’edera veste x). Nu’i aşa M-me Maiorescu ? Dar, mă rog, de ce 1a Ems ?... Sper că nici o cauză serioasă de cură. Noi, 1a Tivoli, ca şi anul trecut. Să vedem ce o mai aduce An- nienul. Apoi, 1a iarnă, în ţeară. Vă doresc foarte mult şi vă cer voie să vă îmbrăţişez. Al D-Voastre devotat Duiliu Z. Important. Vă rog să’mi restituiţi docomenturile!! 126 Roma, 5'17 Septembre 1898 Iubite domnule Maiorescu, Bine v’aţi întors, de 1a Ems, Flims şi alte monositabe, 1a Bucu- reşti ! Sper că drumul printre munţi, viaţa în aerul transparent al înălţimilor v’a repus sufletul în strana idealismului, din care clienţii îl coboară câte o dată în jilţul opoziţielor ţi al apelului. Ce veşti despre volumul al IlI-a? şi ce alte imagini s’au mai împânzit în Elveţia ? Cum se întoarce doamna Maiorescu cu innominabila tuse ? Tufa neagră, căreia edera, de tinereţe veselă-i îmbracă trunchiul. 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aştept sâ’mi scrieţi câteva pagini fulgurante. Ştiţi că eu vă păstrez scrisorile; ba, câte odată, când mi-e dor de D-Voastră, le şi recitesc, chiar dacă mă tractaţi1) de histeric, — ma parole d’hon- neur! E atâta suggestionantă tinereţe în unele dintr’ânsele, după ce le citesc, îmi vine să cânt sau să scriu, ceea ce pentru mine e tot una. Une fontaine de Jouvence, quoi! Noi ne-am întors dela Tivoli de zece zile. E ceva cam cald la Roma, dar e frumos. Toamna trece pe sus, senină. Fug turlele în limpeziciunea albastră, cu o îndrăzneală nespusă, — până ce vine scirocco; iar atunci, crac! oameni şi turle au aerul bleojdit. Ce am făcut la Tivoli... O să vedeţi în curând: o comedie pe perete, un fel de zaha- riseală pesimistro-optimistă, din care nu se înţelege decât că Lydda e femee iar nu cetate şi că romanul ar vrea să fie scris în formă epistolară.. Sper să vă pot trimite pe la sfârşitul lunei partea I-a pentril. Convorbiri, cari sunt reduse, bietele, la cea mai simplă expresie. . Lucrarea se chiamă: Lydda (Scrisori romane), ceva cu două titluri, a la Ştefan cel Mare sau furtuna marelui rău, tragodie de dl. Ardeleanu. Cu Guvernul, mai mult stau decât merg. După ultima D-Voastre scrisoare, mi-a administrat o mustrare în toată forma, sub cuvânt că nu ştiu să fiu respectuos cu superiorii. Cum dracu să fii respec- tuos 1... Am crezut că e de prisos a recurge la protecţiunea d-lui Carp deocamdată, şi m’am mărginit a face scuze cui în drept, urmând ast-fel poveţele D-Voastre. Mă mângâiu cu ideea că fondul până acum stă în picioare: cred, în adevăr, că serviciul Legaţiunii se face cu toată seriozitatea şi că informaţiunile mele, mulţumită încrederii Guvernului italian, sunt printre cele dintâi şi cele mai sigure. ' Daţi-mi voie, sfârşind, să vă îmbrăţişez cu iubirea de totdeauna şi să vă rog a exprima doamnei Maiorescu respectuoasele mele omagii. Al D-Voastre *) Dacă aici cuvântul e subliniat, e pentrucă probabil Duiliu Zamfirescu vrea să scoată în relief, cu o uşoară ironie, felul personal şi latinist cura îl întrebuinţa Maiorescu. £1 zicea şi «tractat» de pace, nu * tratat». SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 617 127 Iubite domnule Maior eseu, Roma, 28/10 Oct. 98 Vă trimit aci — alăturat 64 pagini din viitorul roman. Nu ştiu de veţi putea înţelege ceva din ceea ce e scris până acum. Gândurile mele sunt multe şi sucite, şi numai când lucrarea va fi întreagă, se va vedea ce am vrut să fac şi ce portee morale va avea. V’aşi ruga deocamdată să nu schimbaţi nimic, — decât numai erori de date şi de fapte, dacă veţi găsi. In colo, toate curiosităţile mele să rămână cum sunt. Ce spun eu acolo, şi mai cu seamă ce voiu spune în urmarea scrisorilor romane ale tânărului, este con- vingerea mea, puternică şi definitivă, ca îndreptariu al vieţii. Partea a Il-a, care se va prezenta sub forma unor însemnări zilnice ale bătrânului de la Costieni, va fi urmarea logică, în fapte, a celor enunciate în partea I-a. Deocamdată atât, aşteptând să vină vremea congediului. Când ? Nu ştiu. Probabil prin Ianuarie viitor. Vara aceasta am prefăcut încercarea de piesă de acum 5 ani, Thargelia, şi am trimis’o lui Grădişteanu, prin Ollanescu. Vom vedea de se poate juca. Vă doresc şi vă aştept scrisorile cu cea mai mare bucurie. Al D-Voastre foarte devotat 128. . Roma 30 Oct./ii Nov. 98 Iubite domnule Maior eseu, împlinesc astăzi 40 de ani, — zi solemnă între toate. In cercul restrâns al familiei, am simţit că farmecul vieţii trecute a dispărut, şi un altul, nou, i-a luat locul; în ochii băeţilor mei mi s’a părut că renaşte tinereţea şi se pregăteşte gândirea viitoare, —în ai fetei, că se înfiripează blândeţea senină, equilibrul sufletesc al unei rase latine moderne, în care toate virtuţile sunt cu putinţă. Aşi putea să adaug că am avut, limpede, noţiunea unei răsplate morale ce stă în împlinirea datoriei. In depărtarea aceasta, în care firea mea şi-a făcut o învelitoare cu o culoare nouă, ca la unii gândaci ţesători, hrăniţi cu frunză 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE străină, socotesc că am rămas acelaşi, cu fondul sufletesc moş- tenit de la părinţii mei, români. Ce-a fost până acum acest fond ? Cred, hotărît, că a fost bun, fiindcă m’a păzit de greşeli care mânjesc bolta lăuntrică a conştiinţei; a fost poate cam lung în evoluţiune, e Ie cose lunghe diventano şerpi *); a fost violent în unele năzuinţi, iubitor de sine şi vano-glorios 2). Putea-voiu să mă tămăduesc de ceea ce a fost rău ? Patruzeci de ani! Mai mult de jumătatea vieţii s’a dus. Parcă imaginea individua- lităţii noastre abstracte surâde la o parte. Subiectiv, aşa şi e: sun- tem eterni în clipa noastră. Asta şi formează marea dificultate în noua mea credinţă, despre care vă voiu scrie cândva. Nu vă veţi mira că mă adresez D-Voastre în ziua aceasta, solemnă pentru mine. Aţi înţeles, cred, de mult, cât de mare preţ pun pe stima D-Voastre. Trebue să adaog astăzi, că imaginea D-Voastre a fost ca « il mio buon Duce » cum zice Dante, în acest sens că nicio- dată n’am luat o hotărîre însemnată, fără să mă întreb « ce ar zice d-1 Maiorescu ». E, în adevăr, aşa, şi cred că e bine şi drept s’o ştiţi, fiind ascendentul acesta moral asupra unui om ca mine, care trece peste valoarea medie a Românilor, cel mai sincer omagiu ce vi se poşte aduce. Acestea ţineam să vi le spun. Cu cei 40 de ani ai mei, mă închin respectuos D-nei Maiorescu, care poate n’a ajuns încă la această înaintată vârstă şi nu cunoaşte durerea de a mărturisi a timpului irreparabilă vină s). Nici eu n’aşi mărturisi-o, dacă n’ar exista infamul de buletin al Ministerului, în care stă scris, negru pe alb, când şi unde. Dar, despre timp, eu am o teorie, care se apropie de cea kantiană, prin aceea că îl neagă, obiectiv, şi merge dincolo de cea kantiană prin aceea că, şi subiectiv, îl reduce Ia spaţiu. Sunt gata a o pune la dis- poziţia oricui are nevoie de o asemenea reţetă. , *) Şi lucrurile lungi se fac şerpi. !) înţelesul cuvântului se vede. Formaţia verbală, nouă pentru limba noastră şi rămasă poate in acest unic exemplar, dovedeşte numai că scriitorul ştia italieneşte. 3) Duiliu Zamfirescu trebue să se fi gândit aici, el, care se plânge că n’are memorie mecanică şi poate greşi, la vestitul vers din Athalie: « Pour răparer des ans l’irrăparable outrage ». SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 619 Vâ doresc şi mă gândesc cu bucurie să vă revăd în curând, — poate prin Ianuariu sau Februariu. Al D-Voastre devotat, Duiliu Z. Iubite d-le Maior eseu, Redeschid plicul. Găsesc la Legaţiune o lungă scrisoare din partea lui Ollănescu, prin care mă roagă să intervin pe lângă D-Voastră în sprijinul lui Petraşcu, în următoarea chestiune: prin noua lege a învăţământului se prevăd la Universitate cursuri libere ce se pot ţine de persoane pe care le recomandă Ministrului corpul profesoral. Petraşcu doreşte să facă un curs de Istoria literaturii române moderne, dar se teme că va găsi în D-Voastră o puternică opunere. La asta se reduce scrisoarea, în puţine cuvinte. Vă mărturisesc că nu ştiu cum să pledez cauza, fiindcă ea are două laturi bine caracterizate. 1. Una omenească, văzută de pe pământ, de unde, privind’o, e greu să vă cer influenţa sau chiar numai votul în favoarea unei persoane care s’a făcut reprezentantul unor idei pe care D-Voastră nu le împărtăşiţi; 2. Alta înaltă, văzută de sus, de unde lucrurile mici dispar şi rămân numai liniile mari. Sunt sigur că aşi putea să vă vorbesc în numele acesteia, dacă aşi avea toate elementele la îndemână; dar nu le am. îmi aduc aminte numai că D-Voastră aţi sprijinit pe Gherea, în Cameră, la indigenat, — ceea ce mi s’a părut foarte fru- mos ; mutato nomine, e cam aceeaşi situaţie. Credeţi că ar fi ceva de făcut, cu multă înălţime sufletească? Oamenii se schimbă în bine, când au un fond bun, şi cred că Pe- traşcu s’a schimbat în bine. Mai mult nu pot spune, fiindcă vreau să rămân cinstit şi să nu leg pe nimeni cu obligaţiuni la care nu sunt autorizat. 129. Iubite domnule Maior eseu, Roma 20/a Dec. 1898 Cu Caterina Il-a este o evidentă eroare de redacţiune. Ştieam şi eu că numele este citat la pagina 134; dar nu voiam să spun că 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu e citat undeva, ci că nu e citat printre femeile « qui peuvent etre une Elisabeth, une Debora, une Jeanne d’Arc ». îmi pare rău că acest echivoc s’a putut produce. Fireşte, ambiţul Frosei este de a nu fi prinsă en faute, pentru bunul renume al Convorbirilor şi pentru al său. Eu nu am deloc memorie mecanică; de aceea, nu afirm nimic, fără să mă controlez. Aşi ruga să nu se publice deodată prea multă materie din scrisori. Am rămas cam în urmă, din cauza treburilor dela Legaţiune: lucrările pregătitoare ale Conferinţei anti-anarchice mi-au luat tot timpul, iar acum fac pe guidul, pe scribanul şi pe junele secretar (la 40 de anii) în dorul lelei, gândindu-mă pururea şi peste tot la lucrarea mea. Ce curios e de a trece prin lume ca un lunatec, resfrânt asupra ta însu-ţi, fără ca, totuşi, să se bănuiască preocuparea lăuntrică! Vă mulţumesc foarte mult că aţi primit propunerea şi rugă- mintea mea privitoare la Petraşcu. Trebue să vă mărturisesc, acum, că mă temeam grozav să nu răspundeţi nu. Mă temeam ca, în numele unei discipline cam rigide, să nu refuzaţi a da cea mai luminoasă dovadă de înălţare sufletească. N’aşi fi zis nimic, fiindcă ar fi fost omenesc să respingeţi propunerea, dar aşi fi rămas cu a umbră de nemângâiere. înţeleg enorma afluenţă de la cursuri. Ani, ani mulţi! pentru pregătirea unor vremuri bune. Să nu mă uitaţi cu un exemplar din volumul IlI-a al discursurilor. Cele câteva rânduri ale d-nei Maiorescu (cu paşpatru de ani) mi-au făcut nespusă plăcere. Va se zică tot aşa trăiţi, în cea mai deplină înţelegere sufletească... E, în adevăr, atingător, şi doresc să vă revăd în curând, la masă, cu o bună halva turcească la mijloc şi un pahar de vin. Evohe! Al D-Voastre 130. Duminecă, Crăciun nemţesc 1898 Iubite domnule Maiorescu, Mă grăbesc a vă trimite urmarea şi sfârşitul părţii I din Lydda, sperând că va ajunge la Bucureşti, înainte de plecarea D-Voastre în străinătate. Cu partea a 2-a se va desfăşura adevăratul roman, SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 621 sub titlul însemnările bătrânului. Din mila Domnului, conferinţa s’a terminat, iar la Legaţiune au sosit doi ataşaţi; voiu putea fi mai liber şi voiu putea lucra în pace. Ţiu să nu se întrerupă publicarea romanului. Vă urez sărbători fericite, viaţă lungă şi tânără. Minunat minunat discursul dela Senat! Un suflu de activitate rodnică pare a trece peste D-Voastră dela o vreme încoace, a cărui elabo- rare lăuntrică trebue căutată, de sigur, în fericirea casnică. Aceasta va fi un titlu de glorie a D-nei Maiorescu, căreia îi sărut mânile. Cu bine şi sănătate al D-Voastre i3i- Roma, 12 Ian./3i Dec. 99 Iubite Domnule Maiorescu, Am înaintea mea cartea poştală a D-nei Maiorescu, cu vederea Abazziei *). Cunosc localitatea şi-mi place, dar găsesc încântătoare fotografia, poate pentrucă dă într’un spaţiu restrâns o privelişte întinsă, poate pentrucă, şi aici ca şi peste tot, lumea e mai frumoasă în reprezentarea ei decât în realitate. S’ar mai putea adăoga un poate: poate pentrucă sunteţi D-Voastră acolo. Dela întoarcerea mea din Veneţia, adică de 2 luni, nu mai ştiu nimic dela D-Voastră. Aţi fost foarte ocupat. V’am citit dis- cursurile cu bucurie, ca întotdeauna, cu bucurie şi cu mândrie. Am vorbit de D-Voastră cu Catargiu (sosit de vre-o 5 zile), care vă admiră şi pare chiar a vă iubi. Prin urmare nu se poate zice că nu aţi fost de faţă în viaţa amicului de la Roma. In vremurile din urmă am primit mai multe scrisori de la Dra- gomirescu şi o foarte frumoasă scrisoare de la Rădulescu din Lipsea. începe par’că a se statornici o frăţie de gânduri între dânşii şi mine, — ceea ce’mi face plăcere. Până acum trăiam cu toţii într’o pâclă de neîncredere (sau aşa ceva), care, ca multe lucruri în lumea asta, mă rănea. Poate că veacul nou să aducă mai multă dreptate în sufletele oamenilor. *) Abbazia. 623 HEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Urându-vă ani mulţi şi tineri, atât D-Yoastre cât şi D-nei Maio- rescu, aştept să-mi scriţi, când şi cum veţi putea. Al D-Voastre devotat şi bun amic. 132. (Bucureşti 12 24 Fevr. i8gg de mâna lui Titu Maiorescu) Scumpă doamnă ilIaiorescu, Fiind-că v’am recunoscut slova, da-ţi *) voie să vă răspund D-Voastre. Primesc cu cea mai mare plăcere, pentru mine şi pentru traducere. Mai mult: vă rog să-mi permiteţi a vă prezenta pe însu-şi traducător, pentruca, pe la 9 ore, să citească el traducerea celor vreo două capitole ce sunt gata. Şi, spre a nu complica lucrurile cu răspuns la răspuns, vă rog să lăsaţi vorbă feciorului da sau nu. Voiu trece eu astăzi pe la D-Voastră. Cu toate omagiile respectuoase ale devotatului I33- Focşani, 15 Martiu 1899 Iubite domnule Maiorescu, înainte de a pleca, daţi-mi voie să vă exprim sentimentele mele de gratitudine, pentru calda prietenie ce şi de astă dată aţi bine- voit a-mi arăta. Cum v’am spus în totdeauna, silinţa mea se îndreaptă către bine şi frumos, şi, prin chiar aceea, către D-Voastră, cu stăruinţa cu care plantele se îndreaptă spre lumină. Plec liniştit, cu liniştea intensă a oamenilor ce’şi fac datoria din plin, şi sper să vă regăsesc tot aşa de tânăr, tot aşa de generos ca şi până acum. Sper să fiu la Roma Duminica viitoare, adică tocmai în ziua în care îmi expiră congediul. Situaţia de aici m’ar fi îndemnat să mai amân întoarcerea mea la post; dar am făgăduit lui Lahovary să plec, şi deci trebuie să plec. De când am venit în Focşani, am avut vreme să mă bolnăvesc de ochi, să mă lecuesc şi să ţiu şi o conferinţă, despre Psichologia 9 9 Daţi. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 623 războaelor, — subiect potrivit cu soldăţimea de aici. îmi pare rău că nu m’aţi auzit nici o dată, ca să-mi spuneţi de ştiu vorbi sau nu. Rog pe doamna Maiorescu să primească omagiile cele mai devo- tate şi respectuoase, iar pe D-Yoastră să credeţi încă odată în recunoştinţa unui bun şi respectuos prieten. 134. Telegramă Roma (1/13 Aprilie 1899, de mâna lui Titu Maiorescu) si consistant adversum me castra non uimebit *) cor meum = petronius= (Duiliu Zamfirescu, de mâna lui Titu Maiorescu). 135- personal şi confidenţial Iubite domnule Maiorescu, Urmăresc de câteva zile cu cea mai mare nerăbdare soluţiunea crizei de la noi, şi, trebuie să vă mărturisesc, numai astăzi încep să respir, astăzi, când văd din jurnalele noastre că d-1 Carp nu cedează. Eu nu am nici o autoritate; cu toate astea, nu mă rabdă inima să nu spun, să nu strig de departe: «nu ceda! nu ceda!». Pe cât trăia bătrânul, situaţiunea junimismului şi a d-lui Carp în special era penibilă; prin moartea lui Catargiu, această situaţiune s’a lim- pezit : nimeni, afară de d-1 Carp nu poate lua direcţiunea afacerilor. E o logică ineluctabilă: D-sa a fost steajerul în guvernele de la 88—95; d-sa a provocat căderea partidului de la putere; d-sa a anunţat în mod profetic, prostiele lui St. şi căderea liberalilor; acţiunei junimismului în Senat şi Cameră, şi acţiunei D-Yoastre, plină de tinereţe, în reuniuni publice, se datoreşte căderea lui St.; — prin urmare e fatal ca d-1 Carp să fie chiemat la putere. Toate acestea, fără a mai socoti că d-sa este singurul om politic cu destulă autoritate morală spre a schimba deprinderile mizerabile de până acum. Este dar în interesul ţărei ca d-1 Carp să nu cedeze. Altă ocaziune în care ideile fondamentale ale junimismului să fie puse l l) timebit (oricât stau împotrivă-mi oştile, nu se va teme inima mea). 6z4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în aplicare, nu se mai prezintă. Să nu o pierdeţi. Azi, sau peste 2 luni, sau peste 2 ani, d-1 Carp trebuie să ajungă Prim Ministru nediscutat. înainte de a sfârşi, iată o opiniune pe care e bine să o cunoaşteţi. Textual. Saurma: Vous aurez un Gouvern. Carpp. Lah.: Ou Cantacuzene. Saurma: Je ne crois pas: entre Ies deux il n’y a pas de com- paraison possible. Vous aurez Carpp au pouvoir. In fugă, cu dragoste şi deplină speranţă. Petronius 9/21 April 99 136. Roma 16/28 Aprile 1899 Iubite domnule Maiorescu, Presupunând că nu aţi plecat nicăeri, v’am trimis un volum italienesc Quo vadis, spre a petrece vacanţele de Paşte în cetirea sce- nelor creştineşti de pe vremea lui Nerone. Astăzi am primit şi pe Rudyard Kipling. Mă voiu da afund în cele senine ale fantaziei. Bine că s’a format cabinetul la un fel, ca să scap de neliniştea politicei. Inchipuiţi-vă că de când m’am întors din congediu, n’am mai avut zi albă: ba cade, ba nu cade; ba vin unii, ba vin alţii. In sfârşit au venit alţii. Bine, frate. Cumnatu-meu, întors astăzi de la Napoli, îmi zicea: il partito composto di giunimisti per non essersi mişti, sono rimasti digiuni1). Joc de cuvinte. I-am răspuns cu un « ewiva Carp!» strigat din toată inima, încredinţat cum sunt că numai astfel un şef de partid rămâne în picioare, numai neştirbind prin nici o concesiune auto- ritatea sa. Spectacolul pe care’l prezintă Italia, a cărei politică de compromisiuni şi promiscuităţi face că partidele nu mai pot da guverne statornice, se repetă întocmai şi la noi. Alianţa conservato- rilor cu radicalii, în România, îmi aminteşte conubiul Rudini- ]) Joc de cuvinte, fără înţeles în altă limbă: «Partidul alcătuit din juni- mişti, pentrucă nu s’au amestecat, au rămas răbdători * (di giunimisti = di- giuni -j- mişti: răbdători, puşi la post + amestecaţi). SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 625 Cavallotti (cel dintâi şeful dreptei, cel de-al doilea şeful dema- gogiei milaneze). Rudini a căzut dela putere din această cauză, şi doar Cavallotti nu intrase în Minister. Acum, o mică întrebare, — cu relativul ei răspuns. Astăzi am luat un abonament la Constituţionalul. Ce faceţi cu Constituţionalul ? Intre noi fie vorba, jurnalul e cam prostuţ în mersul lui de toate zilele. Nu credeţi că un ajutor, pe arena publicităţii, ar fi folositor? In actualele împrejurări politice, Vlndependance a rămas fără orientare. Lahovary crede şi el cu putere în viitorul d-lui Carp şi aplaudă rezistenţa sa. Eu* am impresia că un semn din partea junimismului ar fi destul spre a atrage la sine foaia franceză. Cred că Lahovary va veni în curând în ţeară, fie demisionar fie în congediu. Ia vedeţi. Cu toată respectuoasa iubire de demult şi un « Hristos a înviat! ». I37- Roma 27 Mai/8 Iunie 1899 Iubite domnule Maiorescu, V’am scris zilele trecute spre a vă recomanda pe d-1 Pavoncelli, care vine în România să ia socotelile reprezentantului său din Brăila şi, la rigoare, să’l toarne la puşcărie. Confirm scrisoarea dată în mâna d-lui Pavoncelli: fost ministru în cabinetul Rudini, om avut şi un om cum se cade, deşi napoletan. L’am adresat D-Voastre, spre a’l sustrage de la adesea neomenoasele exploatări ale avocaţilor noştri. Vă mulţumesc de nostima scrisoare-jurnal din urmă. E însă urgentă nevoie de o a doua, spre a mă scoate din încurcăturile în care mă aruncă citirea zilnică a jurnalelor noastre. Mă rog, Petraşcu este sau nu este junimist. D-Voastră ziceţi nu ; Constituţionalul zice da. Wodă ori Hâncu ? Tot în Const. mai citesc unele articole de fond ce-mi par pri- mejdioase. Ar fi bine ca chestiunea transilvană să fie atinsă numai de acele persoane ale partidului care o cunosc astăzi şi ştiu cum au s’o trateze mâine. Aşi dori să’mi răspundeţi dacă Lahovary a dat ochi cu vreunul din Domniele Voastre. Mie îmi pare că Independenţa e gata să îmbrăţişeze cauza junimistă, ceea ce nu ar fi de despreţuit. Personal, 40 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lah. e om cinstit, om de ordine şi conservator înăscut. Mergea cu Sturdza în ultimele vremuri, fiind-că acesta fusese foarte gentil cu el după omorul lui frate-său. Am vorbit adesea cu Lahov. despre situaţiunea partidelor dela noi. El vedea în d-1 Carp, încă de pe când trăia Catargiu, pe adevăratul şef al partidului con- servator, iar în urma alegerii lui Cantacuzino, nu’şi încăpea în piele de necaz. Părerea mea este că el va da jurnalului său direc- ţiune în sens junimist, fără nicio condiţiune, numai să nu fie maltratat sau luat peste picior. Yă rog să luaţi în consideraţiune vorbele mele. Lahov. e personal bogat, nu aspiră să joace rol poli- tic ca reposatul său frate, fiind-că atunci n’ar fi avut decât să rămână în partidul liberal, unde, la o viitoare formaţiune, ar fi devenit de sigur Ministrul Af. Străine. Despre mine, cum mă ştiţi: stau liniştit şi aştept ziua de mâine cu încredere. Am închiriat pe vară o casă la Frascati, unde voiu încerca să lucrez câte-ceva. Vremile din urmă le-am trecut coor- donând nişte note relative la unele curioase cuvinte româneşti, ce se găsesc aidoma în limba italiană. O eşi vreodată ceva, sau nu, asta e altă socoteală. Câte o dată mai bate vântul a poezie, apoi a roman, apoi a nimic, şi trece vremea. Am început a simţi bucuria vieţii prin ochi: a o vedea cum se desfăşură pe dealuri, în caldul verei, arsă de patimi, tânără sau caducă. O instinctivă temere de moarte par’că mă face să cred că n’am trăit destul de din plin. E o copilărie, fiind că la urma urmei, n’am de ce mă plânge; dar asta e nestatornicia firei noastre. Fleacuri, ziceţi D-Voastră, şi sus inima! Bine, aşa să fie. Cu multă şi statornică iubire a nestatornicei firi. 138. Roma 10/22 Iunie 1899 Iubite domnule Maior eseu, Zece/22 Iun-ze!... fiind-că aşa aţi poruncit. Regăsesc scrisoarea D-Voastre din Noemvrie 95, cu novela aci alăturată. Recitindu-le pe amândouă, le găsesc: scrisoarea, nu se *) Notă cu cerneală violetă, pe colţul scrisorii, de mâna lui Titu Maio- rescu: «Răspuns, să scrie lui Jean Lahovari, fiindcă e prost, dar om cinstit. Novela trimisă la Convorbiri, 25 Iunie 1899, T. M. *. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 627 poate mai dreaptă, ca sens critic şi ca sentiment de oportunitate: « fii prudent şi lasă novela în saltar, până după epoca puritanilor »; novela bună, cu schimbările indicate de D-Voastră. Este evident că chiar aşa schimbată şi îndulcită, ea e totuşi foarte erotică. Are însă o calitate: pare adevărată. Socotesc că pe vară şi cu trei stele drept semnătură, poate merge 1). Publicul inteligent va bănui că autorul e Hâjdeu sau poate Sturdza, — mai ştii! Acestea zise, daţi-mi voie să vă cer o povaţă: la 15 Iulie, împlinesc 6 ani de Prim Secretar. Colegii din promoţiunea mea sunt ajunşi Miniştri şi Consilieri vechi (Mavrodi, Kretzulescu şi alţii), iar Mişu, din urmă, e Secretar Gl. şi probabil va trece Ministru. Credeţi că ar fi bine să scriu lui Jean Lahovary, expu- nându-i drepturile mele şi cum Sturdza a şters din budget un loc de Consilier, ce era vacant, ca să nu mi’l dea ? Sentimentul meu e că nu trebuie să scriu, ci să aştept ca timpul, il gran galantuomo, să pună pe fiecare la locul său; dar cei din prejurul meu cred contrariul. Vă spun drept că simt o nespusă repulsiune de a cere fiind-că, oricât de mare dreptate să am, se stabileşte numai decât o poziţiune de inferioritate umilitoare dela cine cere la cine dă; şi o asemenea poziţiune nu’mi convine. E poate o închipuire de sine; dar, dacă alţii mă judecă pe mine, judec şi eu pe alţii, şi nu găsesc îndreptăţită această poziţiune de inferioritate dela mine la mulţi. t Dar acestea, cum zic, sunt poate imagini despre sine, nejustificate. Daţi-mi o povaţă, şi voiu urma-o întocmai. Ce projecte pe vară ? Unde, cu ce gânduri literariceşti şi pe câtă vreme ? *) *) Nuvela a apărut în Convorbiri literare dela 15 August 1899, cu titlul: < Două case potrivite », şi semnată într’adevăr cu trei stele. Fără această scri- soare, care restabileşte cu toată siguranţa proprietatea, autorul povestirii ar fi rămas necunoscut. E ciudat că d. D. Evolceanu, în « Indice de materiile publicate în Convorbiri literare în anii I—XL », nu cunoaşte ori nu caută să afle cine se ascunsese îndărătul celor trei stele, într’o vreme când lucrul era atât de uşor de făcut şi pentru o bucată publicată în fruntea revistei şi cu o stăpânire de sine, care trebuiau să deştepte luarea aminte a biblio- grafului. 40 6z8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noi, la Frascati, în căldură, cu speranţă ca aleanul visurilor să treacă pe la ochi, aducând videnii albe în horbote de versuri pe poale. Toate cele mai bune ale sufletului amic L). (urmează) Pentru text întocmai şi note EMANOIL BUCUŢA 1 1) Intre scrisori se găsesc şi aceste versuri, scrise tremurat de o mână necunoscută, dar care pare de femee. Că au venit dela Duiliu Zamfirescu e sigur; ce semnificaţie au, ca solie romană trimeasă la Bucureşti, sau de cine sunt traduse, în urzeala aceasta lamartiniană, ar fi, astăzi, mai greu de spus. Le redau cu slaba nădejde că poate zvonul lor argintiu va deştepta un ecou în vre-un suflet contemporan şi vom putea astfel afla. Le Ly s Surgi du sein des siăcles sombrţs, Un lys d’argent, un beau matin, A tout â coup fleuri Ies ombres, Sur un rocher du Palatin. Chaque dtranger qui s’en approche, Se demande, tout ătonnă, Comment, sur cette aride roche, Ce calice charmant est n£. Et marchands, pofetes, critiques, Saxons rougeauds et Gaulois blonds, Gens bourdonnants des Amdriques Se perdent en stupefactions ! Mais sur l’immortelle coli ine Le beau lys palpite, royal, Dans le sol plonge sa racine, Ses fleurs montent dans l’Iddal 1 Originalul românesc se găseşte în volumul Pe Marea Neagră, Poezii, 1899—1918 (pag. 44): CRINUL Din vremuri de demult purces, S’a ’nfiripat regescul crin Şi-a răsărit neînţeles Pe-o stâncă de pe Palatin.. .. VERMEER DIN DELFT ... comme Ie pan de mur jaune que peignit avec tant de Science et de raffinement un artiste k jamais inconnu, â peine identific sous le nom de Ver Meer. Proust I Berlin. Muzeul împăratului Frederic. Săli nenumărate, splen- dide. Le străbaţi cu privirile încărcate de daruri, cu gândul înaripat. Viziuni grandioase, obsesii de linie, de coloare, de duh plastic. Lirică procesiune de surprinderi şi bucurii. Viaţa de măreţie şi tăcere a câtorva secole de pictură. Intr’o cameră lăturalnică te opreşti înaintea unui tablou mă- runt, simplu, cu desăvârşire osebit. Un cristal de lumină. Un gând intim încremenit sub luciul unei pietre preţioase. Un accent sufletesc încântător, ecoul — în ce înaltă gingăşie — al unei raze de soare; un fragment de taină picturală sub neînchipuită lim- pezime. Priveşti de aproape. Aceeaşi minunată îmbinare de taină şi lumină stărueşte. Tabloul vădeşte un meşteşug fără seamă, atmosfera sa este de o claritate perfectă şi simţi pâlpâind această atmosferă o viaţă de o stranie delicateţă. Citeşti: Vermeer van Delft. Ai văzut minunaţi Diirer, Rembrandt, Rubens şi totuşi în faţa acestui cadru sărac toate luxuriantele imagini se şterg. Acum bogăţia altor pictori stinghereşte: excesivă, stângace, retorică. Aci nimic neobişnuit. O fată, un gest, lumină. O fată sub bogăţia albă a ferestrei, o fată cu înfăţişarea banală; un chip lipsit de orice 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înţeles adânc, de orice avânt, de orice strălucire; o fată în faţa unei oglinzi. Liniştită, aproape puerilă îşi priveşte colierul de mărgele. Priveşti şi te simţi fără de veste turburat, fericit, legănat de un farmec neclar. Ce bucurii ciudate trezeşte glasul intim al acestui tablou, fără subiect, fără mişcare, fără idei ? Ce subtile modulaţii se desprind din acest tineresc imn de lumină ? Ca să ajungi în faţa acestui chip neînsemnat, ai trecut pe lângă toate comorile de vis ale apusului. Ai surprins ce au mărturisit în patimă şi în coloare, marii viziopari ai picturii despre dragoste, glorie şi moarte. S’au îngânat în sufletul tău toate jocurile de umbră şi de cân- tec ale atâtor poeme plastice. Au tremurat în inima ta fiorii iniţierii picturale, şi o clipă ucenic prin veacuri, al vestiţilor maeştri, te-au stăpânit faimoasele învingeri şi tainicele bucurii ale tehnicei savante. Şi totuşi, acum nu le mai poţi iubi; stai prins, nedumerit, des- legat de amintiri şi încerci să pătrunzi această tinereţe a atmosferei, această fragedă transparenţă a colorii, acest dialog de o rece sua- vitate dintre lumină si lucruri. > Vrei să pricepi comparând, stabilind asemănări, înrudiri, filiaţii. Dar nimic din trecut nu-ţi îndrumează înţelegerea. Gândul se zbate, fără să afle noima intimă. Faţă de un cult plastic, de o poezie atât de pătrunzătoare, bătrânii idoli ai picturii nu mai sunt dătători de seamă. Şi turburarea creşte, fără ca rostul adânc al acestui capriciu de lumină să se lase cuprins. Sub această limpede strălucire de emaliu se ascund semnele unui rit pictural inedit. înlături vechile admiraţii. înlături ascuţita pătrundere, linia fără de greş a mult socotitului Diirer, înlături orgia de coloare şi gest a sensualului Rubens, înlături neliniştea de umbră şi duh a bibli- cului Rembrandt. Ceilalţi Olandezi, micii maeştri, cum li se spune, par în faţa ace- stei picturi, greoi, prozaici, îndepărtaţi în vreme şi în spirit. De ce această artă de o fineţe atât de reţinută, de o puritate atât de aleasă, mângâe, stăpâneşte, convinge ? Jn tabloul peretelui alăturat, o simplă sofragerie olandeză. VERMEER DIN DELFT 631 O femee tânără, gustă un pahar de vin. Soţul ei, în picioare, o priveşte. Şi în faţa acestei atmosfere familiale şi totuşi nefiresc de lim- pezi, în faţa acestei lumini încremenite în care toate esenţele vieţii par transparente, abstracte, infinite, simţi aceeaşi tur- burare. Tabloul de două palme, din Louvre. Un cap blond de fată, aplecat peste gherghef. Degetele robotind cu delicată atenţie asupra broderiei înflorite închipuesc o fluturare de petale. In lumina limpede ce amănunţeşte cu rafinată gingăşie pla- nurile obiectelor, mâinile acestea, modelate numai cu două tonuri de coloare, trăiesc cu o intensitate surprinzătoare, aproape dure- roasă. Viaţa acestor mâini înseamnă o notaţie de o ascuţime atât de neobişnuită, de o sensibilitate atât de înaltă, încât te surprinzi admirând cu respiraţia tăiată. Este un fragment de viziune prou- stiană a realităţii plastice, transpusă în coloare. Detaliul nu devine nici o clipă înregistrare sentimentală sau anostă şi ticăită analiză a microcosmului material, ci, săturat de spirit, subliniat de emoţie, el respiră simplu şi pur în viaţa între- gului. Vermeer preţueşte mai cu seamă gama colorilor reci, de aris- tocratic rafinament: cenuşiuri de nuanţă argintie, tonurile aci- dulate ale albastrului, paloarea gravă a galbenului; tonuri ce îngă- duesc un joc delicat al valorilor de umbră şi lumină. Cu aceste elemente, savant mânuite, cu nesfârşită grijă dozate, cu stăruitoare iubire cercetate, realizează Vermeer poezia intimă a personajelor sale în fermecătoareaa atmosferă a interiorurilor sale olandeze. Fetele tinere, pictate de Vermeer, neuitatele chipuri! .. .De un ceas sosit în Londra, prietenul meu mă părăsi râzând, în sgomotosul Trafalgar Square, pe treptele muzeului «Natio- nal Galery», plecând să-şi vadă de treabă. Până la ora zece, mai erau câteva minute. Intrând, mă grăbii să prezint cele dintâi omagii bunului şi doctului Ver- meer, 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ce privire mi-a dăruit încântătoarea fată, neasemuit de vie, umilitor de simplă, încremenită pentru veacuri în faţa demoda- tului clavecin. Ce nostalgică poezie de basm întrerupt închideau ochii aceia, prea mari, prea gravi! Cum luminau figura proaspătă de adoles- centă! Ce înălţare către mit şi veşnicie, dincolo de moarte... De atunci, ochii aceia, turburătoare jucării ale amintirii, mi-au- ajutat să înţeleg ce triumf al frumuseţii înseamnă liniştea expri- mând sufletul. Ce înseamnă farmecul pătrunzător al simplităţii, transfigurând detaliul umil, răscumpărând umilinţa materiei; ce miracol de artă înseamnă să închizi într’o adiere de vis sau de zâmbet cea mai dramatică poezie a vieţii. In Dresda. Curtezana. Sensualitate rafinată până la cântec, nesfârşită bucurie de coloare. Grup strâns, ritmic, decorativ. O bătrână, doi bărbaţi, femeia. Mâna întinsă primeşte plata. Şi zâmbetul femeii. Calm, tânăr, desăvârşit. Peste oameni, lucruri, instincte. Pâlcul sufletesc ajuns vis melodic, imaterială năzuinţă, peste bine şi rău. • Nici o grijă meschină, nici o poftă grea, n’au mânjit chipul acestei femei de obârşie neînsemnată. Fruntea însă, lipsidă de gând este proaspăt luminată de de sens. O delicată nobleţe a cărnii, însufleţeşte această frumuseţe liniş- tită şi naivă. Intr’un alt colţ de muzeu, tânără femeie care citeşte o scrisoare — subiect iubit de Vermeer — în faţa ferestrei înalte, de atâtea ori pictată, în faţa carourilor colorate, îndelung mângâiate de pri- virile celui mai simţitor dintre visătorii paletei. In cameră pătrunde largă, mătăsoasă, îngânată de respiraţia apelor nevăzute, lumina nordică a Delftului. II II Delft, port cu ape grele... « .. .Pace provincială. Linişte desăvârşită. Pe cheiurile vechi, arborii, crenelurile colorate ale caselor, oglindite cuminţi, dorm la un loc cu tăcerea de veacuri în apele canaturilor. VERMEER DIN DELFT 633 Lacuri prielnice visului. Oameni cumsecade, muncind fără grabă, departe de zgomo- tosul Amsterdam...». Câţi pictori, câţi poeţi n’au cântat liniştea stranie a bătrânelor porturi de mare. Orizontul nemăsurat. Farmecul catargelor venite de departe. Vraja obositoare a flăcărilor în larg. Vermeer a plăsmuit în minunata « Vedere a Delftului» dinspre mare, cea mai delicată simfonie de cenuşiu şi albastru, de cer şi de taină, ce un suflet de pictor poet, a putut vreodată râvni. In plină lumină, este cel mai fermecător colţ al muzeului din Haga. Este într"adevăr peisajul devenit pură stare sufletească, măr- turisire intimă şi poem rafinat. O privelişte largă, încărcată de gând. O bogăţie de accente, fără de seamăn. Peste îndepărtatele canale, pluteşte o atmosferă albă, de melan- colie uşoară, de vis şi de tăcere. Vă amintiţi ? Vois sur ces canaux Dormir ces bateaux Dont l’humeur est vagabonde... In Delft înfloreşte pe vremea lui Vermeer, mândră de tradiţia unui veac, pictura faianţei. In toată ceramica olandeză, vestită pentru delicateţa podoabelor şi desăvârşita tehnică secretă, Delftul trece în cel dintâi rând, prin deosebita gingăşie a meşteşugului şi rafinamentul chipurilor pictate. Minunata linişte a acestui mic port olandez şi arta de mare fră- gezime a ceramicei sale au plăsmuit oare două din feţele sufle- tului vermeerian ? III III Dito 31 Oktober 1632. «I kint Joannis, vader Rejnier, Janssoon, moeder... Adică: « Un copil, Joannis, tată Rejnier, fiul lui Tan, mamă Dignum, fiica lui Balthasar, martorii sunt...». 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aşa începe actul de naştere, de curând găsit, printr’o ciudată întâmplare, al lui Joannis ori Jan Vermeer din Delft1), cel mai pur pictor olandez, cel mai subtil poet al atmosferei, cel mai melo- dic modelator al luminii, «cel mai mare dintre necunoscuţi», artist uitat cu desăvârşire, vreme de două veacuri. Nici astăzi nu se ştiu prea multe lucruri despre Vermeer. Se naşte, uceniceşte, creează şi moare în Delft. La 21 de ani se căsătoreşte cu Catherina Bolney. In anul căsătoriei este primit în corporaţia pictorilor din Delft, dar nu poate plăti decât o parte din cei 6 florini, câţi se cer. Este numit decan al Corporaţiei în anii 1662 şi 1670. Moare sărac în anul 1675, lăsând în urma sa zece copii. Viaţa sa pare cu desăvârşire liniştită. Nici un semn nu ne arată că şi-ar fi părăsit vreodată oraşul. Lucrul este cu totul rar pentru acele vremuri, în lumea pictorilor. Atraşi de lucrări noi, sau de faima maeştrilor străini, aceştia cutreerau adesea întreg apusul Europei, vizitând atelierele ve- stite şi curţile domneşti, castelele primitoare şi cetăţile bogate. Nu se cunosc legăturile lui Vermeer cu nici un pictor cunoscut al vremii. Poate că a fost elevul lui Karel Fabritius, un pictor din Delft, delicat şi cuminte, care picta canari şi chipuri triste. Mort tânăr după ce fusese câtăva vreme, în Amsterdam, elevul lui Rembrandt, Fabritius a lăsat posterităţii câteva colivii pictate, câteva minu- nate portrete şi — presupuneri. Tot cu presupuneri trebue să ne mulţumim, dacă vrem să amănunţim figura lui Vermeer. Unii comentatori au încercat să recunoască fiicele lui Vermeer în portretele sale de fete tinere. Figuri deosebit de pure şi de o frăgezime ciudată. Mai cu seamă un minunat cap de adolescentă, cu părul strâns într’un turban co- lorat, a pricinuit multe discuţii. O figură de o gingăşie aproape bolnăvicioasă. Un chip de neuitat. Buze proaspete, copilăreşti întredeschise şi ochi largi, limpezi, luminaţi de apele unui vis nesfârşit. *) *) Ori Ver Meer, ori Van der Meer ori Vandermer, etc. Ca multe alte vechi nume olandeze, numele lui Vermeer este ortografiat în chipuri foarte diferite. VERMEER DIN DELFT 635 Un cunoscător cu mare dragoste pentru Vermeer, a scris că acest portret întrupează unul din chipurile legendare ale picturii. • In muzeul din Budapesta se află un portret de femeie a cărei trăsături amintesc figurile de fete tinere pictate de Vermeer. O faţă palidă, lipsită de frumuseţe, însă transfigurată de o mare linişte lăuntrică. Poate că e portretul Catherinei Boluey. Alte amănunte asupra vie- ţii lui Vermeer lipsesc. După cum am spus, aproape două secole, este cu desăvârşire uitat. Picturile sale se izidesc prin poduri sau sunt vândute, purtând nume străine, bine plătite. Un critic de artă francez, Biirger-Thore, îl «descopere» în anul 1866 şi începe cercetări pătimaşe prin colecţiile întregei Europe. Acum specialiştii pornesc la lucru. Până la această dată chiar cercetătorii cu deosebire încercaţi nu-1 luaseră în seamă. însuşi Fromentin, cel mai subtil comentator al picturii olandeze, nu-i dărueşte decât câteva rânduri. Totuşi, surprins, îl socoate «une particularite de l’art holandaise » şi îi recunoaşte « des cotes d’ob- servateur assez etranges ». Şi Fromentin era doar un critic pătrun- zător care întrunea însuşiri rare: era pictor destul de dibaci şi psiholog delicat (romanul « Dominique ») iar cartea sa « Les Maîtres d’autrefois » este cu adevărat cea mai iscusită analiză a picturii olandeze. Taine, în «Les peintres aux Pays-Bas» (1865), nici nu-1 citează. Insă, odată cu întâiul pătrar al acestui veac, faima co- boară asupra lui Vermeer. Câţiva entuziaşti printre erudiţii olan- dezi îi consacră ani de cercetare, cu rezultate însă doar conjec- turale (Bredius, Hofstede de Grost şi alţii). Abia astăzi însă, Vermeer începe să fie preţuit de public. Astăzi abia, sensibilitatea epocii noastre recunoaşte în această pictură, esenţele unei arte al cărei rafinament a rămas cu desăvârşire neînţeles trecutului. Astăzi chiar manualele profesorilor universitari încep să-l recunoască drept « un des plus purs poetes de la peinture » (Louis Hourticq, Hollande, 1932). Se cunosc în întreaga lume, vreo patruzeci de tablouri, ce pot fi neîndoielnic puse pe seama lui Vermeer şi câteva care sunt încă nesigure. In cercurile cunoscătorilor şi ale interesaţilor, cercetările în vederea noilor descoperiri, «goana după un nou Vermeer » urmează cu înfrigurare. Astăzi, un singur Vermeer înseamnă, pentru un muzeu, un mic tezaur. Este mai scump plătit decât 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rembrandt, astăzi. De curând s’a vândut în Amsterdam un tablou de Vermeer, pentru vreo 8 milioane de lei. Colecţionarii şi muzeele plătesc aceste sume uimitoare, pentru tablourile unui pictor, care ani întregi nu a putut plăti pâinea cea de toate zilele pentru copiii săi, mulţi. (Un călător al epocii înseamnă în notele sale că a văzut la brutarul uliţii lui Vermeer, două din tablourile mari ale acestuia, luate amanet.) IV Fără amintirea câtorva date, Vermeer nu poate fi luminat isto- riceşte, şi rosturile picturii sale sunt şi mai greu de prins. Pe la 1650 când începe Vermeer să lucreze, Olanda este în culmea înfloririi sale sociale şi artistice. Este ceasul cel mai de seamă al picturii Ţărilor-de-Jos. In Amsterdam, Rembrandt, cu câţiva ani înainte, atinsese cea mai zgomotoasă faimă, faţă de contemporani. (După această epocă de plinătate şi de fapte, urmează ruptura cu vremea sa şi refugiul într’o viaţă de creaţie înfrigurată, mizerie şi nelinişte mistică.) In Haarlem, bătrânul Franz Hals, între cârciumă şi atelier, glorios, ursuz, temut, îşi exploatează şi instrueşte numeroşii ucenici. Este vremea lui Brouwer, Ostade, Metzys, Terborch, Cuyp, Potter... In aceeaşi vreme cu Vermeer lucrează Steen, Hobbcma, Isaac Ruysdael, unul din marii peisajişti ai lumii, Maas, Pieter de Hoch. Pieter de Hoch, care a pictat minunate interioruri olandeze, a trăit câtăva vreme în Delft. Singură arta acestuia are uşoare înrudiri cu arta lui Vermeer. Pictura olandeză — spune Fromentin — nu a fost şi nu putea fi decât portretul Olandei, icoana sa exterioară, adevărată, amă- nunţită, întreagă, asemănătoare; fără nicio înfrumuseţare. Portretul oamenilor şi locurilor, al obiceiurilor burgheze; al pie- ţelor, al uliţelor, al câmpiilor, al mării şi al cerului; aşa trebuia să fie restrâns în elementele sale temeinice, programul urmat de şcoala olandeză şi acesta chiar fu, din cea dintâi zi până în ultima. Pare că nimic nu era mai simplu decât să descoperi această artă prozaică şi totuşi, de-a-lungul istoriei picturii , nu se închipuise niciodată ceva mai larg şi mai nou. Dintr’o dată totul este schimbat, VERMEER DIN DELFT 637 în chipul de a concepe, de a vedea şi de a reda: punct de vedere, ideal poetic, alegere în studiu, stil şi metodă ». Intr’adevăr, pictura olandeză, ultima dintre marile scoale ale apusului, este singura care nu împrumută nimic Italiei. Plastica Renaşterii italiene însemnase o sonoră glorificare a omului. După dogmele acestui magnific « Rinascimento » — pa- tetică lărgire a canonului antic — arta trebue să fie tipică, idealizată, construită transpusă în absolut. Arta trebue să fie selecţie, deci eliminare, sinteză, eloquenţă, frumuseţe ritmică, simetrie clară. Nici unul dintre aceste ideale clasice nu e primit de realismul olandez. Aci, unicul ideal este un meşteşug pictoricesc desăvârşit. Acest meşteşug izbuteşte să ajungă aşa de desăvârşit, încât rea- lismul olandez pare astăzi încă mult mai « natural » decât « natura- lismul » vremii noastre. Pictura naturalistă pare, în faţa acestui meşteşug olandez, aşa de simplu, de sigur, de cordial, ostentativă, retorică, literară, «ne- reală » şi de o tehnică improvizată. Realismul maeştrilor olandezi este unic în istoria picturii. Meşteşug fără trucuri, artă fără vis. Arta acestui popor de burghezi: practici, fără imaginaţie, veşnic robotind — nu are nici o urmă de spirit latin, precum e arta Flan- drei, catolică şi fastuoasă. Este arta unui popor cu tradiţii religioase rupte, cu un cult bisericesc nou, fără chipuri. Poporul acesta are obiceiuri prozaice, iubeşte economia şi măsura, este fără îngă- duinţă pentru lux; pentru gratuit, pentru fantezie, şi în vocabu- larul său cuvântul « melancolie » lipseşte. Trei pictori olandezi, printre cei mai de seamă ai lumii, depă- şesc hotarele şi semnele sufleteşti ale acestei arte. Rembrandt van Ryn, Isaac Ruysdael, Jan Vermeer van Delft. Nici unul nu e înţeles de vremea sa. Toţi trei mor săraci, lucru neobişnuit printre pic- torii epocii — toţi bine plătiţi. Rembrandt veşnic fugărit de creditori şi suspectat de burghezi, moare în mizerie şi singurătate; Ruysdael, bolnav, părăsit, într’un azil de bătrâni; Vermeer, cu tablourile scoase la licitaţie. Insă sufleteşte, Vermeer se deosebeşte temeinic de Rembrandt şi Ruys- dael. 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ruptura dintre viziunea sa artistică şi gustul vremii sale n’are nimic patetic, după cum se întâmplă cu neliniştitul Rembrandt sau singuratecul Ruysdael. Arta lui Vermeer închide însuşirile cele mai puţin văzătoare. Virtuozitatea sa fără seamăn poate trece nebăgată în seamă. Melancolia sa este delicată. Arta lui Vermeer este arta unui spirit armonic. Viziunea sa plastică nu cuprinde nimic dramatic, nimic neliniştitor. Chipurile lui Rembrand turbură, peisajul lui Ruysdael împovărează, lumea lui Vermeer încântă. Arta Iui Vermeer poate surprinde însă numai prin desăvârşita sa linişte, neobişnuita limpezime, nesfârşita sa valoare de incantaţie. Arta lui Vermeer este de o înaltă discreţie. Esenţele sufleteşti distilate în plastica lui Vermeer purced dintr’un singular clasicism al spiritului. ' Nici arta lui Vermeer nu are vădite legături cu clasicismul italian sau antic, în înţelesul şcolar al cuvântului, însă este o artă construită pe linii de mare eleganţă sufletească. Ceea ce turbură în această artă este tocmai puritatea, neomeneasca sa puritate. Altfel întreaga poetică vermeeriană înseamnă armonie lăuntrică, linişte, bucurie gravă, sensualitate sublimată. Această atmosferă sugerează în chip firesc versurile: Lâ, tout n’est qu’ordre et beaute, Luxe , calme et volupte. (Baudelaire) în care Andre Gide recunoştea cea mai subtilă definiţie a spi- ritului clasic. Universul vermeerian este orânduit în jurul omului, într’un chip ce aminteşte de asemeni ierarchia universului clasic. Insă tactul intim cu care Vermeer graduează rosturile lucrurilor, în mijlocul cărora se înscrie omul, măsura cu care Vermeer învie tâlcurile unei lumi familiare, sunt de o delicateţe si de o armonie fără seamăn. Vermeer este singurul, în întreaga pictură olandeză pecetluită de pitoresc şi coloare locală, în a cărui artă, interpretarea omului tinde numai către sens plastic şi melodie. Pictura sa nu are accent particular, semnificaţie psihologică sau socială, subliniată. Şi lucrul acesta este cu deosebire însemnat. Pe vremea lui Vermeer, dom- nesc două tendinţe printre pictorii olandezi. VERMEER DIN DELFT 639 Câţiva, cu totul copleşiţi de Rembrandt, pe care îl admiră fără să-l înţeleagă, încearcă să închege o lume biblică, stângace şi arti- ficială. Ceilalţi mulţi, meşteşugari excelenţi, fac, după cum s’a spus, « portretul vremii lor ». Vermeer nu poate fi socotit nici printre unii, nici printre ceilalţi. - Deşi pictează unele din « subiectele » realiste, chipurile şi interio- rurile lui Vermeer capătă, rămânând totuşi simple, un aşa de osebit accent de umanitate, încât Biirger-Thore, primul său comentator, se vede nevoit, fără nici o dovadă de fapte — să-l socoată elevul lui Rembrandt. Vermeer nu numai că nu a lucrat în atelierul lui Rembrandt, dar rosturile fui sufleteşti, temeinice, sunt protivnice viziunii si tehnicei lui Rembrandt. 1 Pictura lui Rembrandt este grea, neliniştită, făcută «în plină pastă» şi spiritul acestei arte este biblic, pesimist, transcendent. In minunatul tablou din Dresda, Curtezana, tablou pictat la vârsta de 27 de ani, se poate ghici o interpretare liberă a clar-obscurului rembrandtian. Insă această umbră vagă ce învălueşte lucrurile în acest tablou este de o frăgezime încântătoare şi nu înseamnă decât o preţiozitate a manierii de tinereţe. Mai târziu, acest tribut tehnic, al unui artist tânăr ce se caută încă, plătit marelui Rembrandt, nu se mai vădeşte nicăiri. Căci Vermeer este un spirit armonic. Poezia operei sale pictu- rale nu are înrudiri cu trudnicul pathos rembrandtian. Melan- coliile sale sunt senine. Nostalgia sa purcede din tâlcurile tăcerii şi tinde către tărâmurile nesfârşite ale visului. Glasul său se înalţă către cântec, în acorduri pure, stenice, limpezi. Accentele artei sale sunt muzicale adeziuni la viaţa de toate zilele. Vermeer nu se refugiază într’o lume transcendentă, după cum face Rembrandt. El nu umple tablourile sale cu o umanitate neliniştită, peste care pluteşte fosforescenţa ciudată a sensurilor subconştiente. El nu năzueşte către duh, sub nimbul clar-obscur al miturilor biblice. El nu alungă omul, precum întunecatul Ruysdael, pentru a se cufunda în privelişti grele de tăcere şi de furtună. Universul ver- meerian suferă doar o nevăzută transfigurare poetică. 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nimic nu este anulat, nimic nu este vădit înfrumuseţat, însă peste lucruri şi oameni pluteşte un suflu spiritual de o asemenea puritate, încât totul ajunge farmec, melodie, fragment armonic. Un sens panteist, subtil, precum un gând nemărturisit învălue viziunea plastică. O delicată atmosferă spirituală străbate şi învie gestul uman şi pasta picturală. Tainicele corespondenţe dintre lucruri şi gânduri capătă expresia plastică revelatoare. Faptă, simbol, trup, materie moartă, sunt exprimate de un meşteşug pictural de o nesfârşită complexitate. In această atmosferă, transfigurată de duh şi purificată de cântec, plutesc nevăzute în jurul omului, toate substanţele vieţii şi acele cuminţi simboluri ale cotidianului > .. .symboles Qui l’observent avec des regards familiers... (Baudelaire, Correspondances). Toate obiectele îşi păstrează tâlcul lor particular, rostul lor de toate zilele, banal, mut, mediocru, însă accentul lor expresiv capătă valoarea melodică. Ele sunt surprinse în starea lor modestă, însă situate în armonia sufletească a acestei arte de lumină, lucrurile par transpuse într’un plan feeric, cu ecouri nemărginite: «La simple contemplation d’une fleurdans un verre d’eau, d’un coin du ciel â travers la fenetre, d’un pli de souffrance sur un visage d’homme, sont la revelation de l’infini, pour qui sait accorder sa vie â la vie de l’univers» (Duhamel). Şi cum în creaţia înaltă de artă nu se află realitate sufletească cât de subtilă, care să nu se înscrie în însuşi complexul tehnic al mijloacelor de expresie ale artistului, meşteşugul lui Vermeer este atât de rafinat, paleta şi tuşa sa sunt atât de riguros deosebite după structura materială a lucrului pictat, redarea atât de delicat exactă, încât virtuozitatea ajunsă la această culme se anulează pe ea însăşi şi orice urmă de virtuozitate — în înţeles vulgar — dis- pare. Totul devine simplu, firesc, fără sforţare. Preciziunea, subli- mată de spirit, ajunge nepăsare de joc şi fluturare de suflet. Tot ceea ce e frumos — spunea Nietzsche — este uşor şi pluteşte pe aripi fragile. VERMEER DIN DELFT 641 Este o bună sugestie, pentru a descoperi spiritul frumuseţii clasice. Olandezii Fyt, Kalf, Klaes şi alţii, pictori de naturi moarte, con- temporanii lui Vermeer, au realizat o pictură de mare migală, de o perfectă materialitate. Ei au pictat luciul cristalelor şi carnea piersicilor, reflexele catifelei, transparenţa vaselor şi irizările mate- riilor preţioase, detaliile obiectelor de fast, aparenţele sensuale ale bucatelor gustoase, cu o exactitate care ulueşte. Aceşti pictori au izbutit să fixeze toate nuanţele de volum, coloare şi ton, toate «valorile» plastice ale «naturilor moarte» cum le numeşte o urîtă vorbă de atelierx), cu o preciziune desăvârşită. Dacă arta, aşa de copioasă şi de vie a lui Balzac făcea con- curenţă — după cum s’a spus — stării civile, această artă pre- cisă si materială face concurentă concretului însusi. Pictura aceasta * » * este, tehniceşte, fără greş. Nici aci nu se poate vorbi de simple «tururi» sau trucuri de atelier, de simplă dibăcie tehnică, precum la anumiţi pictori germani ai veacului trecut, sau la « pictorii» de bilete de bancă de pe cheiurile Dâmboviţei, sau de aiurea. Nu, aceştia erau pictori adevăraţi, oameni de treabă şi admirabili meşteşugari, care iubeau naturile moarte pe care le pictau şi pe care le studiaseră ani de zile cu râvnă şi înţelegere stăruitoare. In pictura lor, carnea fructelor respiră, vie, cleştarul vaselor sclipeşte real. Insă semnificaţia sufletească a acestei picturi este mediocră. Suflul spiritual al acestei arte e scurt şi sărac. Transfiguraţia ce purcede din sensibilitatea artistului nu se iveşte. Nici o undă de vis lăuntric nu dematerializează obiectul. Volumele rămân grele, reci, străine omului. Nimic nu umani- zează materia. Peste umilinţa silnică a concretului nu se înaltă nici un * * accent de confesie artistică. Liric şi plastic, arta aceasta are prea puţine lucruri de mărturisit şi rămâne o migăloasă explorare a universului concret. De aceea această artă, fără incandescenţă interioară şi fără ori- zont spiritual, precisă şi strâmtă, poate interesa, poate plăcea o anumită vreme, însă ajunge curând apăsătoare, aproape duşmă- noasă. Distanţa dintre această pictură şi pictura vermeeriană este imensă. Este distanţa dintre proza meschină şi poezia rafinată. *) Cuvântul nemţesc e minunat: Stillleben, viaţă liniştită. 41 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Insă cea mai înaltă măestrie, cea mai desăvârşită puritate, marea taină plastică a picturii lui Vermeer sunt închise în tehnica luminii sale. Lumina a fost de asemeni cercetată, amănunţit şi pătimaş, în întreaga jumătate a veacului trecut şi până azi încă — de plein- air-ismul impresionist francez şi european. Dela «luminismul» fragedelor dimineţi pe apă, ale unui Monet sau Sisley, până la « pointillismul» sau «tactilismul » unui Seurat sau unui Signac — senzaţia luminoasă savant disociată — trecând prin toată gama impresioniştilor francezi şi germani (Liebermann, Slevogt, Corinth, etc.) — toate bogăţiile de nuanţă, toate reflexele, toate efectele de umbră şi temperatură ale luminii au fost studiate. Anotimp, atmosferă, loc, ceas şi — din nou în sens clasic, o dată cu Cezanne — «tonul local», statornic şi spiritual al peisajului, au fost surprinse şi fixate de paletă, în instantaneitatea lor adevă- rată, în ţinuta lor particulară, unică. Şi totuşi lumina lui Vermeer rămâne fără seamăn şi aerul inte- riorurilor sale de o imaterialitate neîntrecută. Căci niciodată aerul din jurul lucrurilor, radiaţia luminii în preajma obiectelor nu au fost cu atâta dragoste mângâiate, nicio- dată respiraţia intimă a unei camere nu a fost atâta delicateţă evocată, precum a izbutit arta lui Vermeer. Insă adevărata însemnătate a unei arte. atât de desăvârşită ca migală tehnică şi totuşi atât de apropiată de lumea visului şi a sim- bolului, depăşeşte nemăsurat minunatele sale victorii plastice. Cuvioasă recunoştinţă se cuvine să închine iubitorul de frumos spiritului acestei arte. Arta lui Vermeer, arta celui mai subtil dintre pictori, a îngăduit închegarea câtorva poeme picturale de o puritate de accent sufletesc fără asemănare. Arta lui Vermeer — reverie închisă în forme perfecte şi totuşi familiare — a plasticizat poetic viaţa lucrurilor mărunte. Lucrurile nu se pot destăinui muritorului de rând. Câteva spirite, cu osebire delicate printre marii artişti ai lumii, ca Vermeer, au izbutit să înalţe în planul expresiei câteva din aceste taine ale vieţii de toate zilele. Şi astfel, în această artă senină, limpede, fără urmă de pathos exterior, putem surprinde câteva şoapte din limbajul sufletului şi al lucrurilor mute. NICOLAE ARGINTESCU K I P L I N G Omul care, nu mai departe, la 30 Decemvrie trecut împlinea şaptezeci de ani a fost mai mult decât un poet, un imperiu; sau, ceea ce poate e şi mai mult decât atâta: imperialismul britanic. De aceea nici nu se mai auzea de dânsul în ultima vreme, — lucru de care, se pare, poetul însuşi se consolase cu aceeaşi uşu- rinţă, cu care suportase o faimă ce, dacă nu l-a luat din aşternut, l-a înrolat nu mai puţin la vârsta când oamenii de obicei îşi fac cel mult stagiul militar... Chiar cu prilejul aniversării sale recente, oricât anume critici de sânge şi structură străină au căutat să-l exalte în trecut, — s’a vorbit prea puţin de cel care la 1888 lua Londra cu asalt, şi se înscria, tânăr recrut, pentru trei sau patru decade, în contin- gentele gloriei. S’a vorbit în schimb foarte mult de India şi coloniile britanice, războiul în Transvaal, sau războiul mondial, marinarii englezi sau regina Victoria, comerţul englez sau oficialii englezi, — despre tot acel imperiu britanic, a cărui primă unitate el de fapt a identificat-o, cu poveşti şi cântece soldăţeşti recitate din Cal- cuta şi până în Quebec! S’a vorbit mai mult de aceste lucruri decât de poetul care le-a cântat până la neiertata sa identificare cu ele. Toate aceste lucruri astăzi existând, — unele fiind chiar mai de actualitate ca oricând, singur poetul — lucru ciudat — ne pare inactual, uitat, inexistent chiar. Idolatrizat cum n’a fost scriitor pe lume, în ultima decadă a veacului trecut, azi era aproape renegat de o generaţie pornită, concomitent cu Kipling, dar fără dânsul, dela decadentismul simbolist al estetismului dela 1896, 41* 644 Revista fundaţiilor regale prin liberalismul politic al începutului de veac, şi ajunsă azi la cerebralismul desagregat al lui Aldous Huxley, Lawrence, sau Joyce. Bătrân de glorie la vremea când această generaţie începea coche- tăriile sale cu moda, dânsul n’a putut — şi n’a vrut — s’o urmeze nici în supra-stilismul lui Paters, Yeats sau Oscar Wilde, nici în generozităţile liberalo-idealiste ale lui Richard le Galienne, nici cu atât mai mult, în hiper-sensitivismul literar al epocii noastre. De ce să n’o spunem, Kiplinga fost un poet ce se supravieţuia, fiindcă oricât de citat era în antologii patriotice, şi oricât un Stan- ley Baldwin, premierul englez, făcea din ruda sa poetul său fa- vorit, poezia lui s’a absorbit într’atât de mult în temele pe care le-a cântat, încât azi, când aceste teme au ajuns loc comun al politicei britanice, funcţiunea lor poetică a încetat, şi cu ea şi inte- resul în versul care a executat odinioară această funcţiune. E soarta ingrată ce paşte pe poetul al cărui scris e mai mult un oficiu public, decât o funcţie vitală. Poezia aceasta încetează odată cu raţiunea de a fi a oficiului public. Kipling mai putea găsi şi azi, în temperamentul său de Viking al poeziei — un Viking cu lunete — rezerve poetice. Existenţa lui însă era nu mai puţin aceea de a fi fost... Dacă ar mai fi scris cum scrisese acum câteva decade — până în 1907, de pildă, când a luat premiul Nobel — Kipling n’ar mai fi fost poetul care a fost; dacă ar fi scris altfel, n’ar mai fi fost Kipling... Intr’atât poetul se identificase temei, că tema îl omorîse anticipativ. Sărbătorirea de ieri a poetului a fost mai mult sărbătorirea ab- sorbţiei poetului într’un crez; critica lui de azi e mai mult cule- gerea lui, atom cu atom, din cenuşa unei vetre... # # # Viaţa lui Kipling oferă cea dintâi procesul acestei identifi- cări cu neamul. Rareori o viaţă mai dedicată; şi prin aceasta mai monotonă, mai lipsită de interes. Copilul care năştea la 30 Decemvrie 1865, dintr’un tată englez, curatorul Muzeului din Lahore, şi din fosta d-şoară Alice Birmingham, îşi făcea repede studiile în Anglia, la un colegiu unde se îmbiba de cultul eroilor englezi şi al demni- tăţilor de ierarhie în viaţă; iar la 17 ani se întorcea în India ca să devină sub-directorul Gazetei Civile şi Militare din Lahore. KIPLING 645 De atunci viaţa sa e un scris zilnic închinat patriei — gazetarul exaltându-se epic în poet, poetul neuitând niciodată că a fost gazetar. Funcţionar neoficial, funcţionar poetic şi colonial al Imperiului britanic, dânsul va rămâne până la capăt acest funcţionar. In India va vorbi despre superioritatea mesianicei rase britanice; în Anglia, venit să-şi culeagă fulgerătoarea consacrare, va vorbi despre India engleză; cum arată poveştile indiene publicate în Macmillan’s Magazine1). Dacă pentru a ajunge în Anglia trece prin India, China, Japonia şi America, e ca să se îmbete şi mai mult de mare, — amanta imperialistă a englezului. Dacă stă câţiva ani în Ame- rica, e nu numai ca să se însoare, dar ca să găsească un ecou nou, un ecou-rudă, pentru imperialismul său britanic. Dacă face o călătorie de stagiu pe un crucişător englez, e ca să facă cunoştinţă cu cel mai mare aliat al forţei engleze, flota, pentru care chiai scrie cartea dela 1898: A Fleet in being (O flotă în fiinţă); iar dacă dela această dată îşi începe vizitele în Africa de Sud, e ca din coloniile engleze să se întoarcă şi mai îndrăgostit cu neamul, şi mai convins că pământul trebue oarecum să-i aparţină... Un poet aşa dar ambulant al Imperiului britanic; o liră care se plimbă pe toate suprafeţele lui de apă şi uscat, — un Apollo cu banjo dacă ne gândim că lira acestui Apollo ambulant era, — după toate regulile coloniale şi printr’un temperament al său de cân- tăreţ dialectal, mai mult un banjo... Ca să devină aedul Imperiului britanic Kipling avea două şanse. Să cânte acest imperiu în adâncimile lui de imensă umanitate; sau la suprafaţa lui de imens pitoresc local şi tot aşa de mare interes politic. Ca şi copilul din Plato, care atunci când i se oferă să alegă între două lucruri, le ia pe amândouă, ar fi putut lua şi dânsul ambele teme. Intr’însul dormita însă un gazetar, aşa, de pildă, precum în grecul lui Pericle dormita un atlet. Dacă s’ar fi născut la Londra, şi ar fi trăit tot acolo, Kipling ar fi ales poate întâia alternativă. A rămas chiar în tot scrisul său o notă de universalitate, ce-1 apropie de Carlyle şi Ruskin, şi de o întreagă romantică ideologică, şi care era: cultul eroilor. *) *) Apărute mai târziu în Life's Handicap (1891). 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca şi Carlyle înaintea sa, ca şi Wells după el, Kipling vede omenirea desenată în eternitate, de mâna eroului. Ea singură tra- sează calea dumnezeiască a omului. Poporul, mulţimile acoperă cu praf, şterg cu desordine urmele eroului prin viaţă; e rolul conducătorilor, elitei politice, să regăsească aceste table ale legii eroice, şi să instruiască poporul întru ele. Esenţa vieţii e datoria; slujba vieţii: jertfa pe altarul Datoriei, norma ei eroică: ’ Dacă, beţi de priveliştea puterii, noi ne deslegăm Limbile cu lipsă de smerenie faţă de Tine, Şi ’n lauda de sine care place doar Gentililor Sau seminţiilor mai făr’ de Lege, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, fii cu noi, Ca să nu uităm, ca să nu uităm... Dar această elită nu este a unui ideal de perfecţie umană, ca la Carlyle; nicio elită intelectuală care să îndrumnezeiască pe om cu ajutorul ştiinţei şi tehnicei afurisite, ca la Wells; e o elită numai engleză... Eroismul lui Kipling dela început se îndreaptă spre imperialism. Să mai adăugăm şi că poetul trăieşte în India, şi că India era la vremea aceea, mai ales, centrul motor al Imperiului britanic, ca să înţelegem de ce poetul n’a mai ezitat un moment să-şi acorde lira eroică la nervii acestui centru motor, şi să cânte trepidaţia unui imperiu, mai mult decât sufletul lui din adânc. Trepidaţia po- litică, oficială a Imperiului britanic... Trăind în India, nu l-a interesat cât de puţin trecutul ei imens, conflictul epic dintre rasele ei, superstiţiile, frământările ei după o regăsire în mitul dispărut — mistica languroasă a unei grandori apuse. Nu l-a interesat nici măcar conflictul dintre vechea ei civi- lizaţie şi noua civilizaţie engleză. Nu India l-a interesat, ci Departamentul englez al Indiei; nu civilizaţia ei, ci animalele şi curioşii ei; nu triumful unei per- sistenţe de rasă, ci triumful comerţului britanic în Asia; nu omul, ci funcţionarul; nu sfântul, ci ţesătorul de bumbac; nu eroul chiar, ci soldatul englez colonial; nu marea chiar, ci cuirasatul care cucereşte marea (şi e negreşit britanic). De două ambiţii poetice se prevalează în volumul dela 1898, The seven seas (Cele şapte mări): de a cânta cântecul imperiului KIPLING 647 şi cântecul aburului. Cu adânciri în eroismul luptei şi datoriei, cu explorări meticuloase de forţă britanică, ele, se poate spune, sunt cele două, şi aproape singurele ambiţii ale vieţii sale... Da, India va veni la dânsul cu misterele ei; dar foarte rar, ca în povestea: The man who was (Omul care a fost), în spatele căreia simţim parcă răsuflarea de mit a întinderilor hindustane; sau ca în The bridge-builders (Constructorii de poduri) unde, în vi- ziunea lui Peroo şi a inginerului Findlayson, apar zeii vechi ca să descătuşeze apele fluviului, la cererea duhului tutelar. Majoritatea celor vreo două sute de schiţe indiene atacă însă această viaţă la suprafaţă; în tehnica ei industrială şi agricolă; în pitorescul ei de magie şi legendă; în simbolicul ei de şerpi, tigrii şi elefanţi. Despre oamenii sfinţi ai Indiei, iată tot ce găseşte să spună în Kitn, una din cărţile sale cele mai populare: « Toată India e plină de oameni sfinţi, bolborosind biblii in limbi străine; « scuturându-se şi consumându-se în focul propriului lor zel; visători, bâl- « bâiţi, vizionari; aşa cum a fost dela început şi cumva fi până la sfârşit». Rece, succint, oficios; nicio adăstare în documentul omenesc; niciun fior de înţelegere; exact cum ar vorbi un şef de depar- tament, sau un ofiţer de garnizoană. Dacă sfinţii Indiei sunt aceştia, regii ei nu sunt decât: * regi ursuzi, cu barba neagră, care stau la masa de consiliu a Indiei », — o ironie, cum vedem, cel mult binevoieşte să arunce acestor .. .ipistaţi cu coroană ai vice-regelui. Iar dacă imbatabilul său simţ descriptiv se va cere totuşi folosit, el se va prevala atunci de pitorescul climateric al Indiei, cerul ei arzător, căldura colcăitoare de oameni şi lucruri, nopţile de iubire grea, — şi atunci vom avea ceea ce s’a numit de unii critici: * Cu volumul VI, « Ciubăreşti», despre care am relatat aci, d. Const. Stere a deschis seria evenimentelor româneşti din viata t > lui Ion Răutu.Cuacel prilej, am discutat cazul de neaclimatizare a refugiatului politic, trecut dintr’un mediu într’altul şi aspra prezentare a stărilor sociale dela noi. De această dată, ne propunem să examinăm chestiunea prefacerii materialului omenesc. «In ajun» accentuează caracterul de roman politic al ciclului d-lui C. Stere. Problemele de conştiinţă îsi reduc dimensiunile, deoarece personalitatea lui Ion Răutu este definitiv fixată. De asemenea ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 659 elementul romanesc nu ţine un loc prea mare. Prin aceasta, ro- manul tinde a deveni o cronică politică integrală. Chiar cu ocazia « Ciubăreştilor » s’a propus o cheie pentru toate personajele ro- manului, de către d. C. Săteanu, care a completat-o de rândul acesta cu un supliment copios. Adeseori, asemenea chei au un caracter reprobabil. Când, cu o calificată indiscreţie, se smulg vălurile abil trase peste personajele deghizate, în mod reuşit, nu am putea aproba procedeul divulgării. Dar când, prin transparenţa numelor şi a vălurilor, eroii unui roman din viaţa contemporană sunt recunoscuţi de martorii evenimentelor respective, numirea lor pe numele lor adevărat încetează de a fi o indiscreţie şi devine aproape obligatorie, pentru a pune la îndemâna tuturor desci- frarea secretului lui Polichinelle. In această din urmă situaţie se află romanul d-lui Stere, ale cărui două din urmă volume, oferă un material brut de cronică politică. încercarea de a deruta asupra identităţii unor personaje politice sau culturale, prin atribute fizice străine, pentru o reuşită deghizare, este insuficientă, deoarece personajele se recunosc prin cuvintele, gesturile, actele şi carac- terul lor. Uneori naiva modificare onomastică invită pe cititorul cel mai neavizat la o identificare uşoară fără concursul vre-unei chei. Astfel Hariton Spirescu este inversarea numelui Spiru Haret. Vasile şi Sica Credinţă sunt Ion şi Sofia Nădejde; soţii Gârlă sunt soţii Baltă; Gheorghe din Suceava este Gheorghe din Mol- dova; Mihai Nastia este Mihai Pastia; Grigore Topologeanu este Gh. Topîrceanu; Petre Răşinar este d. Octavian Goga, după cum se ştie, originar din satul Răşinari, ş. a. m. d. Protestările d-lui C. Stere, categorice în fond dacă nu şi în expresie, — de- oarece cheile apăruseră chiar în ziarul «Adevărul »—, rămân inoperante, cu un caracter pur politic, de circumstanţă. Neputând confirma prin tăcere, deoarece un număr de personalităţi, nu tot- deauna cu bună voinţă înfăţişate, sunt încă în viaţă, d-sa a des- minţit de firmă, după uzul politic cunoscut. De bună seamă, în discriminarea d-sale a intrat puţin şi iluzia romancierului de a fi făcut act de creaţie, cu date din viaţa reală. Când însă aceste date nu sunt în raport direct cu creaţia, ci în raport invers, se poate afirma că d-sa nu a fost îndreptăţit în protestare. Prin trans- punerea aproape directă din viaţă în roman a contemporanilor, d. C. Stere a călcat condiţiile ficţiunii epice, care cere transfi- 42* 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gurarea datelor realităţii. Romanul autobiografic iniţial, dar în- văluit în ceaţă pentru perioada rusească a lui Ion Răutu, ia ca- racterul, în faza sa românească, al unor memorii uşurel romanţate. Astfel se verifică încă o dată primejdia romanului personal, cu deosebire când împleteşte în ţesătura sa, o întreagă galerie de con- temporani. O chestiune se pune în subsidiar. Când actele de care relatează povestitorul au un caracter oarecum istoric, prezen- tarea lor prin ficţiune devine echivocă, îngădue îndoieli şi dău- nează adevărului. Atunci se ridică problema limitelor dintre adfevăr şi ficţiune şi întrebarea dacă, printr’o licenţă regretabilă, ficţiunea n’a intervenit tocmai în momentul covârşitor în care se cuvenea redat adevărul istoric. Vom da un exemplu. «Generalisimul revoluţiei mondiale», Artamon Danilov, cunoscut în deportarea siberiană, este, după fizicul său şi poziţia ideologică, însuşi Lenin: Vladimir Uljanov (respectându-se până şi cadenţa numelui) Iljici. In cursul romanului, atitudinea intransigentului marxist faţă de eterodoxul socialist Răutu este ostilă si uneori nuanţată cu bru- i » scheţă agresivă. Ce se întâmplă însă ulterior? Ion Răutu, în acest al VlI-lea volum, după ce s’a ales deputat cu concursul sociali- ştilor şi al liberalilor, îl întâlneşte pe Danilov în Elveţia prin 1903 sau 1904. La acea dată într’adevăr Lenin se afla acolo, fomentând revoluţia ce va izbucni în 1905. Nu te poţi împotrivi identificării mai vechi şi înlocueşti deci pe Danilov cu Lenin. Ion Răutu s’a sfătuit prin urmare chiar cu Lenin. Acesta, informat despre orien- tarea lui Răutu spre liberali, nu-1 mai scutură ca în trecut, decis să se folosească de fostul său tovarăş, pentru transmiterea unor misive, când va fi momentul. Răutu îi făgădueşte concursul. Ajuns în ţară, împărtăşeşte lui Aurel Crăsneanu misiunea încre- dinţată de Danilov si îi cere încuviinţarea. La rândul Iui, Aurel Crăsneanu nu este orişicine. Este însuşi Ion I. C. Brătianu, vii- torul şef al partidului liberal. Pentru cine ridică îndoieli, îl invităm să facă personal verificarea în « Ciubăreşti» şi « In ajun », pentru a desluşi în « charmeurul de profesie» pe Ionel Brătianu. Răs- punsul acestuia la consultarea lui Răutu este caracteristic omului politic: «Personal nu-şi poate îngădui manopere incorecte faţă de o ţară cu care România se găseşte în raporturi bune de veci- nătate (Rusia, N. R.). Totuşi îi recomandă să se adreseze unui funcţionar superior de poliţie, care — cum se exprimase el cu ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 661 prudenţă, — ar fi posibil să se preteze la această cerere, pe propria lui răspundere, întru cât nu ar socoti-o în contrazicere cu in- teresele ţării... » (p. 355—56). Iată dar cum d. C. Stere lumi- nează un ciudat aspect din viaţa sa politică. Curând apoi, Danilov- Lenin ar fi trimis în Rusia mesageri secreţi, prin mijlocirea lui Ion Răutu, şi cu concursul indirect al autorităţilor româneşti, care au închis ochii. Pentru asemenea destăinuiri, am prefera parcă un alt canal decât romanul. De ce nu consimte d. C. Stere la o altă cale de publicitate a cabinetului secret istoric, care ar avea şi avantajul moral al răspunderii întregi şi al istoricităţii netăgăduite ? Acest singur exemplu l-am ales pentru a arăta fra- gilitatea depoziţiei istorice într’un roman, al cărui caracter auto- biografic se complace a-1 desminţi cu fiecare prilej, pentru ca totuşi să rămână după dânsul mărturisirea vieţii sale. «In ajun», pe lângă documentul politic, astăzi contestat de autorul său în mod diplomatic, este şi un interesant document istoric-literar. In « Farişti » se recunosc poporaniştii dela «Viaţa Romînească » şi în « Cercuişti », junimiştii dela « Convorbiri li- terare ». Neintrând în amănunt, aşa cum a făcut d. C. Săteanu (în «Adevărul » dela 16 Noemvrie 1935), ne mărginim a identifica în Ciorbadgioglu pe d. G. Ibrăileanu, înfăţişat nu tocmai ge- neros, în N. Pădureanu pe d. M. Sadoveanu, alături de Jean Lascaridi — doctorul J. Cantacuzino, tovarăşul d-lui C. Stere la conducerea « Vieţii Romîneşti». Prezentarea d-lui M. Sadoveanu este deosebit de pitorească. Poetul naturii moldoveneşti este arătat ca un prozaic gospodar şi ca un imaginativ, cu o viziune interioară a peisajelor, pe care nu le-a văzut. De un vădit interes este şi înfăţişarea lui I. L. Caragiale, sub trăsăturile poetului Miron Osmanii. D. C. Stere l-a cunoscut de aproape şi îl repre- zintă în mai multe situaţii, sau îi reproduce unele vorbe. Astfel, este caracteristic dispreţul satiricului, tip urban prin excelenţă, faţă de admirabilul primitiv care este Sadoveanu: «... Miron Osmanii, — cam supărat din pricina entuziasmului lui Răutu pentru « zarzavagiul literar » şi mândru de cultura lui, excep- ţională în acele vremuri chiar şi pentru un literat, — bufni cu năcaz: — Nu vezi că în psihologie nu se poate urca peste un su bşef de gară ?... Şeful de gară e încă prea complicat pentru dânsul.. .» (p. 288). 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Autorul păstrează în referinţele sale despre foştii săi tovarăşi literari, — observaţia este adevărată şi pentru cei politici, — o curioasă răceală, pe care nu ne-o putem lămuri. Cu atât mai sur- prinzătoare apare deci simpatia călduroasă cu care îl învălue pe poetul Petre Răşinar, cu care nu a avut relaţiile cele mai strânse. Pe d. Octavian Goga, d-sa l-a cunoscut în timpul împrejurărilor speciale din sânul partidului naţional din Ardeal, când a jucat un rol cunoscut de arbitru şi împăciuitor. După aceste evenimente a publicat cărţulia « Patru zile în Ardeal». Ca să revenim la ficţiunea cu caracter mai intim, vom releva episodul de iubire cu Yvonne la Florenţa, punct luminos în exi- stenta lui Ion Răutu. Preferăm totuşi acestei siluete oarecum * > artificiale, făptura mai concretă a Elizei Orl'eanu, prietena devo- tată, care îi dărueşte un copil şi un cămin cald. Faţă de rolul cam convenţional de egerie al Yvonnei, Eliza reprezintă un aspect real al feminităţii şi anume devotamentul, abnegaţia şi sacrificiul de sine, nedramatizate şi cu atât mai convingătoare. Apariţia Elizei în două sau trei locuri, umanizează romanul congestionat de politică. Să relevăm în acelaşi timp trăsăturile de ascuţită pe- dologie, în examinarea dispoziţiei copilului de sex feminin faţă de tatăl ei, şi anume a geloziei copilei, pricinuită de împărtăşirea dragostei conjugale sau de împărţirea echitabilă a sentimentelor paterne. Pentru cine nu s’a lăsat convins de negările autorului şi în pofida lor se interesează de linia autobiografică a cărţii, să nu uităm a relata că «In Ajun » se sfârşeşte cu trecerea clandestină a lui Ion Răutu în Rusia, în momentul izbucnirii revoluţiei. în- tovărăşit la gară de câţiva prieteni, autorul notează emoţia lui Aurel Crăsneanu-Ionel Brătianu, ca o manifestare psihologică foarte rară. Să mai notăm cu satisfacţie relativa răcire a pasiunilor politice, de care s’au resimţit mai ales « Ciubăreşti». «In Ajun » atestă câteva grade mai puţin de febră în resentimentele autorului. Construit cu aceeaşi vigoare arhitectonică, ultimul volum din ciclul epic al d-lui C. Stere îşi susţine interesul, sporit însă de rândul acesta prin tentaculele curiozităţii pentru actualitatea cro- nicarească. ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 663 D. Mircea Eliade dă cu «Huliganii» o dezvoltare neaşteptat de viguroasă a portretului generaţiei noi, întreprins în «în- toarcerea din rai ». Huliganii d-sale sunt luaţi nu în accepţia social- politică, curentă, ci în înţelesul metafizic: este huligan cine nu respectă convenţii, valori, ierarhii, canoane şi nu crede decât în sine, biologic şi etic. «Unii sparg geamuri, alţii afirmă că lumea începe prin ei» (p. 274, voi. I). Individualismul generaţiei noi, sub aspectul specific de astăzi, este ceea ce-şi propune a reda autorul. Accentul subiectiv din «întoarcerea din rai » a deter- minat din partea noastră o îndoială asupra fidelităţii portretelor şi anexarea cărţii la romanul cerebral. Dela o carte al alta azistăm însă la un proces notabil de obiectivare. D. Mircea Eliade reuşeşte să se desprindă de personajele sale, până în ajun simple personificări ale propriilor sale probleme şi îndoieli, dar astăzi detaşate de dânsul. Amatorii de literatură con- fesională vor fi poate dezamăgiţi de noua îndrumare a scriitorului, în care noi însă recunoaştem un incontestabil progres epic. In ceea ce ne priveşte, plecând dela aprecierea autorului « Maitreyiei », a « Şantierului», cu substanţă confesională, şi a « Luminii ce se stinge », roman în care se întretaie planul vieţii cu planul fantastic, imputându-i autorului deficienţele epice din prima parte a ro- manului său ciclic, eram înclinaţi a crede că d. Mircea Eliade se va mlădia cu greu cerinţelor romanului obiectiv. Dezminţirea pe care ne-o aduce astăzi tânărul autor este spre cinstea sa. Nemai simţindu-se patetic solidar cu fiecare din personajele sale, roman- cierul a păstrat numai ceea ce se cuvine, simpatia, dela înălţimea însă a unei viziuni limpezi de ansamblu. De bună seamă, depăşind capul de foc al propriilor sale experienţe, navigatorul a ajuns la limanul unei seninătăţi care îi îngădue selecţionarea materialului de viaţă. D. Mircea Eliade nu mai este actorul «trăirii», cabo- tinul tuturor aventurilor spirituale şi carnale, care să producă cu precaritate epică, sfarmându-şi în cioburi personalitatea, pentru ca să adune din bucăţi plăsmuiri fantomatice, în care să-l recu- noaştem pe el însuşi descompus. Această imagine ne-a dat-o « întoarcerea din rai ». « Huliganii » însă sunt o autentică frescă, în care eroii se individualizează, născându-se la o viaţă proprie. Ceea ce riscă să pară pentru profesioniştii «trăirilor» camuflate o împuţinare, nouă ni se înfăţişează ca un spor. Că d. Mircea 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eliade va părea mai puţin « autentic » în câmpul huliganilor au- tenticităţii, adică a dezmăţului subiectiv, aceasta nu are aface, soldându-se cu un beneficiu de autenticitate epică. Intr’adevăr, d. Mircea ’ Eliade a ieşit din zona critică a plăsmuirii subiective, dăunătoare când este vorba de a zugrăvi în frescă, portrete dife- renţiate şi vii. Portretistul ideoplastic din «întoarcerea din rai» sau, altminteri zis, constructorul de oameni pornind dela idei preconcepute, s’a transformat mai repede decât s’ar fi crezut, în adevărat pictor, care interpretează după natură. Aşa se face că, păstrându-şi auto- nomia faţă de toate personajele sale fără deosebire, manifestân- du-se parţial, în favoarea unora sau în defavoarea altora, îşi des- făşoară egal forţa de creaţie. Să exemplificăm cu Mitică Gheorghiu, personaj fără ideologie, în tribulaţiile-i de îndrăgostit respins, care până mai ieri ar fi fost în afară de interesul autorului. Faptul că d. Mircea Eliade îi dă un loc în galeria sa de tipuri, că urmăreşte cu răbdare fazele puţin eroice ale pasiunii sale ne- împărtăşite, situându-1 pe planul ierarhic cel mai de jos al vieţii, nu în mod sumar, ci bine circumstanţiat, ni-1 arată pe autor cre- dincios unei estetice veriste a romanului. Pe de altă parte atenţia pe care o acordă de rândul acesta inşilor de altă vârstă decât a generaţiei tinere, este încă un indiciu de maturizare epică. Lărgind cadrul observaţiei sale, fără accentuarea tendenţioasă a impene- trabilităţii generaţiilor, d. Mircea Eliade iese din arenă pentru a ge fixa mai durabil printre făuritorii de viaţă. In schimb, cu cât câştigă în preciziune şi contur fizionomiile tinerilor din fresca «Huliganilor», după ce autorul s’a limpezit de febra simpatiei frenetice, a «întoarcerii din rai». Nu mai simţim un ton de per- versă adeziune la delincvescenţa făptuirilor sale, trăsătură stator- nică dela «Isabel şi apele diavolului» până la «întoarcerea din rai», în care se recunoşteau urmele unor maeştri străini, ca Gide şi Kierkegaard. Imoralismului lui Petru Anicet, eroul principal din « Huliganii», care se împacă prea lesne cu practica furtului, i se opune consecinţa teribilă a sinuciderii mamei sale. Ideea de responsabilitate morală se ridică avertizatoare în ultimele pagine ale romanului. Viata serveşte dezminţiri si învăţăminte tineretului > > > > > care a crescut în beţia aberantă a individualismului. Fără să pună concluzii personale şi să se manifeste tendenţios, d. Mircea ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 665 Eliade lasă evenimentele să vorbească. In serviciul ambiţiei sale îndreptăţite de zugrăvitor al unei generaţii (şi nu de exponent re- zumativ al ei, ca în trecut), d-sa aduce pe lângă sporul de obiec- tivitate pomenit, un puternic simţ al proporţiilor, care desăvârşeşte construcţia romanului. Lucrând într’un material viu de intuiţii şi de semnificaţii morale, d-sa ridică cu acuitate psihologică harta topografică a unui rând de tineri, reprezentativi prin felul lor de comportare şi de gândire. Strălucitului eseist, care a dezbătut în ultimii zece anii toate problemele generaţiei sale, a celor de sub treizeci de ani, adeseori punând în circulaţie sugestii personale, îi este dat să dreseze bilanţul moral al ei, într’o operă epică ne- terminată, dar de pe acum remarcabilă şi vrednică de cele mai bune aşteptări. « Huliganii » adaugă un panou izbutit la fresca întreprinsă. * D. George Mihail Zamfirescu lucrează de asemenea în frescă. D-sa a conceput pe planuri vaste romanul maidanelor bucu- reştene de mai acum trei decenii şi anume, văzute din unghiul special al cartierului atelierelor Griviţa, pe porţiunea Basarab- Belvedere-Triaj-Calea Plevnei-Ciurel. Peisaj pe cale de dispariţie, prin dezvoltarea rapidă a Capitalei, maidanul este totodată un continent sufletesc necunoscut. îngrămădiţi în promiscuitate, oamenii vieţuiesc şi suferă laolaltă, într’o mare familie, necu- noscută celor dela centru. Marile aglomeraţii umane care sunt metropolele cuprind zone felurite ce se ignoră între ele, ca şi cum ar fi despărţite prin fruntarii şi vămi. Faţă de păturile sociale urbane, burghezie mare şi mijlocie, parcă separate prin straturi izolatoare, periferia mahalalelor se prezintă într’o ciudată devălmăşie, în care fiecare ins este martorul tuturor dramelor cotidiane ce se desfăşoară împrejurul său. Cel care s’ar încumeta să descrie acest trai trebue să fie sau prevăzut cu amintiri personale şi cu o pronunţată simpatie pentru această categorie omenească, sau ca anchetator obiectiv, cu fişe de obser- vaţie, metodă şi tenacitate. D. George Mihail Zamfirescu este în situaţia dintâi. Să nu aşteptăm deci dela d-sa o documentare naturalistă, de explorator în căutare de moravuri necunoscute şi de amănunţite descrieri inedite. Autorul vede maidanul din însăşi 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE măruntaiele lui, îl retrăeşteşi îl evocă cu o sensibilitate neobişnuită. Este un martor irecuzabil, al cărui accent răscolitor nu poate fi pus la îndoială. D-sa este mai îndreptăţit ca oricine să desăvârşească lucrarea întinsă pe care a proectat-o. Sub numele generic «Bariera», au- torul şi-a ritmat opera în patru timpuri egale: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, simbolice anotimpuri ale vieţii omeneşti. Cea dintâi parte, « Primăvara », intitulată şi « Maidanul cu dragoste », a apărut în 1933 (Edit. «Naţionala Ciornei», în două volume), urmărind odată cu copilăria lui Iacov, dintr’un unghi subiectiv, panorama unei curţi înghesuite de aşezări sărăcăcioase şi a cartie- rului înconjurător. Se desluşesc în « Maidanul cu dragoste » umi- lele existente ale nevoiaşilor, lucrători cu braţele, mici meseriaşi şi prostituate, în jurul cărora roeşte sinistru soborul ţaţelor (titlul i-a fost inspirat autorului de romanul numai anunţat al defunctului Matei Ion Caragiale). Prin amantul propietăresei caselor, Fane, literatura noastră a fost dotată cu schiţa vioaie a Don-Juanului de mahala, căruia autorul îi rezervă totuşi o continuare specială, într’o carte — intermezzo şi popas între Vară şi Toamnă. Ibovnica acestuia, care locueşte în alte rânduri de case ale ei, nu figurează propriu zis în fauna periferică. Aci s’a mai rătăcit, în hărmălaia denumită de autor « casa cu nebuni», un nobil rus care a îmbră- ţişat cauza revoluţionară şi s’a refugiat în timpul revoluţiei din 1905 pe meleagurile noastre. Acesta, dimpreună cu o soră exaltată a proprietăresei, preoteasă a amorului, venită din Arhipelag şi reeditând cultul profan al lui Eros, înfăţişează în uniformitatea indigenă a periferiei, elementele exotice ale romanului. Ivan, comunist şi pravoslavnic, împăcând extremele, se mistue de o dragoste nerăsplătită pentru grecoaica Maro, anacronică apariţie păgână, la rândul ei împărţită între un soţ neputincios, simigiul Tino şi vânjosul lucrător ilfovean Nedu din serviciul soţului, în ritualuri de orgie puţin verosimilă. Cu aceste excepţii omeneşti, Tino-Maro-Ivan, « Maidanul cu dragoste » satisface ce- rinţele noastre de adevăr mijlociu referitor la realităţile mahalalei. D. Mihail Zamfirescu a dat, în prima parte a operei sale, câteva zone distincte: realitatea verificabilă, excepţionalul unor situaţii neracordate mediului şi puternicul lirism din evocarea retrospec- tivă a maidanului cu scaieţi şi bălării, peste care împărăţeşte ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 667 copilăria jucăuşe şi melancolică a lui Iacov şi a micii sale prietene Fana. Partea a doua, «Sfânta mare neruşinare», deşi ar părea că, ritmic, anunţă vara vieţii lui Iacov, duce adolescenţa acestuia doar la pragul pubertăţii. Revărsat fluvial în şase sute şaptezeci şi două de pagini, romanul îşi încetineşte mersul, fără ca prin aceasta să anuleze interesul. Este foarte curios cazul de reuşită literară, în ciuda efectului logic, monotonia. Elementul care sal- vează romanul este covârşitoarea sensibilitate a povestitorului. Cu o notă foarte personală, d. George Mihail Zamfirescu aruncă un puternic val de simţire, peste statismul povestirii. Dacă nu ar fi această undă fierbinte de umanitate, atât de rară în scrisul nostru epic, cartea s’ar prăbuşi în indiferenţa cititorului. Din punct de vedere tehnic, primul volum aproape nu are vre-o acţiune: căci nu se poate socoti acţiune, epilogul trist al afacerii judiciare stârnite de evenimentul care închee «Maidanul cu dragoste», uciderea Saftei, tristeţile lui Ivan după plecarea lui Tino împreună cu Maro şi Nedu, sau vacuitatea de evenimente din « casa de ne- buni ». « Sfânta mare neruşinare » nu se susţine aşa dar prin fapte, în jumătatea dintâi, iar în cea de a doua, nu ar rezista unei analize stricte, ce ar supune fără cruţare întorsătura nouă a amorului lui Ivan, care o câştigă ca să o piardă curând, pe Maro. Imaginea acesteia, de naiadă pe ţărmurile Constanţei, pândită de Ivan ca de un nou satir, ni se pare puţin acceptabilă şi urmarea aventurii cuplului Ivan-Maro, fastidioasă (pe de altă parte, cât este de veridică şi sezisantă tactica lui Nedu pentru recucerirea femeii, prin simpla prezenţă obsesivă, peste drum de casa ei, la o masă de cârciumă!), dacă tonul povestirii nu ar fi atât de învăluitor şi de cald. De aci urmează că prin excepţie, atât absenţa materia- lului epic cât şi arbitrarul unor situaţii pot rezista printr’un suflu cald de omenie, regenerator. Aceasta este însăşi nota distinctivă a d-lui George Mihail Zamfirescu. Poate înrâurit de atmosfera romanului rusesc, autorul injectează epica noastră cu un curent dogoritor de sensibilitate, prin care ridică la viaţă poetică mizeriile desmoşteniţilor. In sfârşit, deşi « Sfânta neruşinare » nu amplifică îndestulător elementele de frescă din « Maidanul cu dragoste », romanul aduce ca o contribuţie certă, dureroasa pubertate a lui Iacov şi nubilitatea 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai puţin dramatizată a Fanei. Dezmăţul sexual al periferiei pro- miscue, care a inspirat titlul cărţii, nu fereşte de contagiune pe nevârstnicii prinşi la rândul lor în hora pansexualismului. Asta este poate partea celor umili în viaţă, gustarea însetată din drojdia iubirii. Scene ca aceea în care Iacov respinge mângâierile impure ale Sultanei, sau ca aceea când Iacov nu mai poate lupta cu sine însuşi şi-şi acceptă destinul după o lungă constrângere, împere- chindu-se cu Fana, în decorurile transfigurate ale maidanului, sunt semnele unei remarcabile forţe epice. Rămânând a-şi spune cuvântul ulterior şi a-şi da probele de zugrăvitor al aspectelor cât mai variat omeneşti, d. George Mihail Zamfirescu poate fi socotit de pe acum un evocator cu adânc accent personal şi cu o excepţională putere emotivă. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI MATEI I. CARAGIALE Je suis comme un peintre qu’un Dieu moqueur Condamne ă peindre, helast sur Ies tenkbres. Baudelmn Se spune că ar fi existând printre cei mai aleşi oameni unii, cărora din simţământul morţii proprii le-am putea alcătui embleme domiciliare. O influenţă din nevăzut le sileşte spiritul la curioase abateri dela ordinea lucrurilor. Sunt slujitorii, ajutaţi de bete- şuguri organice şi vicii, ai nimicirii, dar ai unei nimiciri începute cu ei înşişi; sunt, pe numele lor modern, «blestemaţii >>. Li se cunoaşte speţa nefericită cu deosebire din feluritele ei reprezentări literare. Să fi făcut parte Matei I. Caragiale dintre aceşti chinuiţi ai iadului pământesc, având şi sumbrul privilegiu de a-şi privi soarta în faţă? Răspunsul vine împiedicat de câte nu cunoaştem despre o astfel de tragedie intimă; vine totuşi ca o încredinţare. Modul nefiresc în care ne-a părăsit ultimul Caragiale, după ce printr’o viaţă trăită în retragere se obişnuise pe sine şi îşi obişnuise confraţii cu dispariţia sa, a putut fi luat de oricine l-a citit în grabă drept accident. Pentru el singur, accidentul va fi fost însă un rezultat prevăzut. Teama de acest desnodământ căpăta, în puţinele lui lucrări literare, expresie uneori făţişă, alteori ocolită, începutul celei din urmă cărţi a sa ne dă precizarea: «...mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat dela încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. In mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua ». Dar pretutindeni în opera rămasă, aceeaşi conştiinţă de sine se dezvoltă curb într’un cuprin- zător sentiment al morţii, care cititorului i se semnalizează, uşor impersonalizat, din preferinţa scriitorului pentru stări defuncte, pentru studii de vechi insemne nobiliare ca şi din interesul morbid pentru viaţa pe cale de stingere cu formele ei occidente, pentru suflete în declin, pentru descompunerea socială şi morală. încât poate că nu avem afară de el un alt scriitor care să-şi fi prefaţat moartea atât cu fuga tăcută de oameni cât şi cu literatura lui. Unui astfel de spirit însă, este necuvenit lucru a i se aduce Ia mormântul proaspăt, care i-a desăvârşit aspiraţia la singurătate, 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE omagii convenţionale. Ar fi să-l încadrăm silnic, oricât de pe de- parte, societăţii căreia de bună voie i se sustrăgea. Singur şi singular în viaţă ca şi în literatură, Matei I. Caragiale însuşi n’ar primi, dacă ar mai putea, lauda necrologică. De aceea, cu mult mai mult, decât de valoarea scrierilor lui, mă voi preocupa de principiul ascuns care le izolează. Printre numeroasele idei aplicate peste măsură în critica literară este şi aceea a eredităţii. Modul cum o folosesc unii o arată ca venind nu din vreo ştiinţă respectivă, cât din conversaţia de familie. Aşa că ideea stă la îndemâna oricui, când se întâmplă ca împreju- rările să îndrepte atenţia publică asupra câte unui scriitor fiu de sânge al altui scriitor. Judecata este de tip analogic: moştenim spiritul părinţilor, după cum le moştenim făptura. Ispita de a defini pe Matei Caragiale prin I. L. Caragiale se prezintă din- tr’o dată. Cu atât mai plină de adevăr critic pare genealogia sângelui, cu cât oarecari apropieri, posibile în aparenţă, între opera unuia şi a celuilalt îndeamnă la rătăcire. Găsim într'adevăr la amândoi scriitorii, în chip întâmplător, cazuri de indeterminare psihologică a personajelor, în sensul de curând arătat şi dezbătut, de inaderenţă la realităţile noastre etnice, precum şi povestiri fantastice în cadru estompat şi de conţinut misterios. Dar aceste atingeri sunt cu putinţă numai cât nu observăm că sub formule ca «indeterminare psihologică» şi «povestiri fantastice» se ascunde fie o anume improprietate de exprimare, fie mulţumirea de a indica în vag un lucru artistic. Căci indeterminarea psihologică la marele I. L. Caragiale, pe numele ei adevărat, este ridicarea către acea valoare clasicistă de general-omenesc sau către impersonalismul schopen- hauerian al artei, după arătările lui Maiorescu. De orice împre- jurare specific naţională, românească sau oricum, I. L. Caragiale căuta să-şi scuture creaţiile, deoarece, fiind un scriitor de tip clasic, urmărea generalitatea simţirii omeneşti, cu toată primejdia schema- tismului ei. Nici chiar cu frica «specifică», de rasă, a lui Leiba Zibal, nu se poartă altfel. Există un moment, dela care începând, în O Făclie de Paşte, procesul paroxistic al fricei interesează în sine ca forţă maladivă, peste cazul Leiba Zibal, în larga ei cuprin- dere sau aplicabilitate, în puterea de a îngloba pe omul tuturor raselor pus în aceleaşi condiţiuni anecdotice. După aceste puţine rânduri, oricâtă indeterminare psihologică am descoperi eroilor lui Caragiale-fiul, legătura cu arta tipică a tatălui rămâne, dove- dind-o, simpla îndemânare. Cât priveşte « fantasticul» unor po- vestiri ca La Hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Calul Dracului, etc..., avem de-a-face cu o caracterizare insuficientă, cu un termen vag, ce nu atinge obiectul spre care tinde. Trăsătura fantastică în opera lui I. L. Caragiale exprimă stări tot colective, de mai restrânsă cuprindere decât impersonalismul său obişnuit, — e MATEI I. CAR AGI ALE 671 adevărat,— dar valori de simţire obştească, aşa cum sunt superstiţiile poporului. De îndată ce stabilim nuanţa de superstiţial din fan- tasticul lui Caragiale-tatăl, cade şi putinţa să deducem din ea una din însuşirile de căpetenie ale operei lui Caragiale-fiul. Fapt este că între Kir Ianulea, întrupare pământească a lui Aghiuţă, şi sir Aubrey de Vere din Remember, plăsmuire misterioasă a indeter- minaţiei sexuale, nu pot exista înrudiri nici pentru cea mai liberă imaginaţie. Dacă întrebuinţăm un acelaşi cuvânt ca fantastic pentru creaţii atât de deosebite în cuprinsul lor concret, este de- oarece limbajul critic, fiind sărac, nu poate acoperi fiecare realitate estetică în parte. Dar să ne ferim a preschimba o incapacitate în iluzie fecundă. Prin nici una din liniile literaturii sale, Matei Cara- giale nu se dovedeşte fiul lui I. L. Caragiale. Astfel încât explicaţiei psihologiei lui Matei pe bază de moştenire dela familia de sânge, îi este de preferat aceea mai sigură a « familiei de spirite ». In mod obiectiv, fiul n’a putut lua dela tatăl său decât îndrumarea către literatura excepţiilor morale a lui Edgar Poe, din care I. L. Cara- giale traduce, după Baudelaire, Une barrique d’Amontillado şi Le masque de la mort rouge încă din 1898. Faptul că traducerile acestea sunt reproduse la 1913 în volumul Reminiscenţe, dată până când Matei nu scrisese decât sonetele istorice Pajere şi după care avea să treacă nemijlocit la un fel de viziune poescă a lumii, dă mai mult temei presupunerii arătate. Orice încercare de a-i înmulţi relaţiile de societate spirituală cu autorul Scrisorii Pierdute probează în cel mai fericit caz ingeniozitate. In operele lor prin- cipale, unul exprimă în ordinea socială naşterea înainte de vreme a burgheziei naţionale, iar celălalt — destrămarea prin viciu a unei vechi aristocraţii mai mult neromâneşti. Matei I. Caragiale era, spun acei care l-au cunoscut de aproape, un om de nespuse ciudăţenii. In ţinuta rigidă şi gestul calculat odată pentru totdeauna, ceea ce îi da înfăţişarea de mişcare auto- mată, în aerul de distincţie pudrată peste măsură, impusă şi de- suetă, se putea ghici influenţa unui « ancien regime » contemplat cu fervoare. Este de toată evidenţa că înţepenirea într’o atitudine de epocă, tinzând parcă la funcţii alegorice, se datora unor slă- biciuni cărturăreşti, nici mediul naţional şi nici cel familial neîn- dreptăţind-o. Matei Caragiale se reflecta fără îndoială şi ca dandy, atât cât îşi va fi dat seama că e cu putinţă să aducă în Bucureşti o purtare strict anglo-saxonă: Brummel în interpretare româ- nească. De frumuseţe fizică n’avea nevoie şi nici de lux vesti- mentar, pentru aceasta. Ştia el că însuşi modelului i se zicea « fru- mosul» numai în legătură cu felul simţirii şi al conduitei sociale, chiar dacă, în lume, îmbrăca un costum ros înadins cu cioburi de geam. Despre vestitul mentor al unui principe de coroană, Matei Caragiale pomeneşte de câteva ori în proza sa. Şi pare probabil, 673 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe acest dement al fastului, să-l fi cunoscut amănunţit din lucrarea Du Dandysme et de G. Brummell a lui Barbey d’Aurevilly. Sunt de altfel semne evidente că a iubit pe scriitorul francez, al cărui stil de viaţă mai cu seamă — stil de « gentilom regalist » într’un veac democratic — îi va fi plăcut nespus, Şi nici literatura acestuia din Les Diaboliques nu l-a modificat sufleteşte mai puţin. O nuvelă ca Le rideau cramoisi — perdeaua « cârmezie », cum îi spunea el — îl copleşeşte cu puterea ei de mister încât, după d’Aurevilly, nu se încumetă să mai exprime «farmecul ferestrelor luminoase în noapte », pentru a indica locuinţa lui Aubrey de Vere. După con- formaţiile sufleteşti ale unor Poe, Brummel şi d’Aurevilly, a po- trivit în parte scriitorul nostru aerul, ţinuta sau stilul persona- jelor Paşadia şi Pantazi din Craii de Curtea-Veche. Decât Paşadia, « ţeapăn şi grav », « ieşit din oameni cu vază şi stare », « ca să pre- zideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s’ar fi găsit mai potrivit». Iar Pantazi, «un mare mândru», «fără fudulie şi prejudecăţi de rând, de o curtenie binevoitoare, nesilită» lăsa să se vadă în el « un boier mare în înţelesul înalt al cuvântului, unul din păstrătorii din urmă a ceea ce «vechiul regim» avea mai simpatic, mai ademenitor ». Imaginea despre sine, compusă din solemnitate bizară, ultimul Caragiale şi-a făurit-o combinând mintal aceleaşi figuri de înaintaşi, care cu toţii la un loc trăiau în atitudinile sale aulice, dacă nu istorice. Ca preocupare ciudată a inteligenţei, i se citează stăruinţa în ceea ce numim heraldica. E o nobilă apucătură, menţionată când şi când de scriitor, ca în împrejurarea scrisorii dela Aubrey de Vere, eroul din Remember : « Am cercetat cu luare-aminte scriptura semeaţă cu slove mari şi pecetea de ceară albastră: un sfinx culcat în mijlocul panglicei unei jaretiere la fel cu aceea ce împresoară scutul Marei-Britanii. Pe panglică citeam cuvântul « Remember ». Ca eraldist nu eram mulţumit; mă aşteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă ». Ca şi ţinuta de epocă, gustul blazoanelor este de aceeaşi provenienţă livrescă şi oarecum extra-naţională. Căci oricâte armoriale va fi răsfoit heraldistul, puţin îndemn îi va fi venit pentru un asemenea studiu dela armele voevozilor noştri şi nici atât dela cele de familie, Această ştiinţă, nesusţinută la Matei Caragiale de evlavii familiale sau de vreun ev-mediu naţional care să-i zăngăne din memoria ereditară, se întovărăşea totuşi de curiozităţi genealogice, iscodind astfel pentru perso- najele prozatorului, splendide, dar strivitoare ascendenţe cava- lereşti. Sir Aubrey de Vere, de exemplu, aminteşte de «numele svăpăiaţilor conţi de Oxford, după stingerea cărora a fost cules şi alipit Ia cel de Beauclerk de Stuarţii de mâna stângă, ducii de Saint-Albans ». Pornind dela aceste noi date sufleteşti, ne vine uşor să adăogăm familiei de spirite a scriitorului nostru pe contele MATEI I, CARAGIALE 673 de Villiers de l’Isle Adam. Eroii acestuia sunt închipuiţi la fel, ca prelungind adică tradiţii faimoase şi cochetând cu trecutul spiţei ca păunii din cozi, iar autorul lor, el însuşi, nu se sfieşte a-şi parada o glorie aproape milenară de străbuni războinici. Dar, pe lângă literatura decadentă în care i se exprima viţa istovită, temeiuri serioase de istoricitate privind familia Villiers-ilor, care urca până în veacul al Xl-lea, îndreptăţea la un membru al ei preocupările genealogice. Nu face Villiers chiar act de candidat la tronul Greciei într’o împrejurare de vacanţă? Matei Caragiale nu se sprijinea însă în atitudinile de vechi şi nobil stil ce lua cât şi în aplecările heraldice sau genealogice, pe nici o realitate obiec- tivă. Totul manifesta la el plăcerea gratuită şi mai cu seamă gu- sturile unei artificialităţi somptuoase de genul aceleia a strămoşului întregii lui familii de spirite, Edgar Poe. A recunoaşte psihologia schiţată până aci în tot ceea ce Matei Caragiale a scris, ar fi lucru îndrăzneţ. Cu Pajere, sonetele istoriste, abia dacă putem bănui cultul trecutului războinic care, sărind peste istoria naţională, avea să îngheţe în probleme de heraldică. Dar, cu toate că această frescă eroică se datoreşte unui exerciţiu sau meşteşug de tinereţe şi oricât nu s’ar încadra viziunii noastre despre psihologia autorului decât în orientarea ei passe-istă, iubitorii de poezie se vor opri totdeauna la arta picturală din Clto, de exemplu : Mi-a îngânat stăpâna: « Nu ’n file’ngălbenite Stă ’mbălsămată taina măririi strămoşeşti, Amurgul rug de purpuri aprinde; de-1 priveşti Se ’nfiripă ’n vâlvoarea-i vedenii strălucite. Căci, uriaşe stoluri la zare ’ncremenite, Zac norii ce ’n adâncul genunilor cereşti, Par pajeri încleştate de sgripţori din poveşti Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite. Nici autorul de mai târziu al Crailor de Curtea-Veche nu-şi mai aminteşte în legătură cu ciclul Pajere decât migala de iconar pe care a cheltuit-o cu ele. Când Paşadia se înverşunează împotriva oricărei valori româneşti, Matei Caragiale îşi justifică tăcerea în felul următor: «Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acel trecut, vede- niei căruia pana mea datora o minunată tâmplă de icoane ce migă- lisem în tinereţe cu o osârdie aproape cucernică ». Tonul e ca şi narativ, liber de orice reţineri, privind stări sufleteşti dispărute; mai calde îi sunt cuvintele despre truda artistică de atunci. Şi într’adevăr, Pajere se leagă de restul operei acestui scriitor numai prin efectele unei arte muncite. In 1924, la doisprezece ani după publicarea ciclului de sonete în Viaţa Românească, Matei Caragiale, modificat în răstimp sufle- teşte până la morbideţă, apare cu Remember. Cartea prezintă pe 43 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sir Aubrey de Vere (dar autorul nu e sigur, dacă îl chema într’a- devăr astfel), personaj enigmatic, venit la Berlin de departe din ceţurile normande — parcă, dar şi din pânzele lui Van-der-Faes; avea deprinderea sulimanului albastru împrejurul ochilor, coloare care îi curgea şi în vine; împodobit cu inele peste cât îşi îngădue un bărbat, se zăreşte mai adesea noaptea; are stări nervoase în- fiorătoare şi palidităţi de strigoi; iubeşte florile scumpe ca şi mi- sterul propriu; se ocupă cu ştiinţele oculte; apare povestitorului odată în treacăt ca femeie, îmbrăcată într’o rochie « strâmtă de fluturi negri»; mai înainte de a-i destăinui totul, este asasinat şi aruncat în Spreea; pescuit, nu i se poate stabili identitatea, până şi peticul dela haină cu adresa croitorului lipsind. Cine era Aubrey de Vere ? Autorul ne asigură că ar fi putut afla întrebându-1 di- rect, interesându-se la florăria cu orhideele scumpe sau ascultând lămuririle unui fost coleg; dar nu şi-a îngăduit nimic din ceea ce ar fi micşorat taina povestirii. Pentrucă « unei istorii, frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui... îşi pierde tot farmecul». Poe, d’Aurevilly din Les Diaboliques şi Villiers din Contes Cruels îşi dau mâna să ilustreze cu Remember o estetică a misterului absolut. In curioasa fantomă a lui Aubrey de Vere se exprimă întâia oară psihologia decadentă a scriitorului, prefe- rinţa pentru excepţia morală, simpatia pentru rătăcirile sufletului omenesc. Dacă poetul Pajerelor a schimbat în noua împrejurare versul cu proza, locul nu e să regretăm. Oricât de proaspete se dovedesc anumite lecturi intrate în compunerea nuvelei şi oricât personajul unic este mai mult sugerat decât văzut, fapt este că proza noastră narativă niciodată n’a cântat în mai largi volute periodice, nu s’a informat de un mai pur lirism sau nu s’a ridicat pe mai nobili coturni. Dar Remember numai ce deschide perspectiva «blestemată» în care cuprindem pe Matei I. Caragiale. Ca să ştim devastarea spiritului prin sentimentul morţii, Craii de Curtea-Veche ne ajută din plin. E în acest zis roman atâta cădere şi decădere, atâta gra- vitaţie a sufletelor, atâta corupere a vieţii şi un astfel de prăpăd social mişcat de frenezia demoniacă a negaţiei, încât după lectură cititorul simte irepresibil nevoi întăritoare ca exerciţii gimnastice, alergări peste obstacole, sporturi în sfârşit cât mai aspre. « Craii» sunt Pantazi, Paşadia şi însuşi povestitorul. Aristocrat străin pripăşit în Bucureştii din 1910, noctambul fără leac, curtean de tristă destinaţie şi instruit din prisos, plecând peste graniţă după nimicirea societăţii putrede din jur, fără să-şi spună adevăratul nume, în Pantazi reapare acel incognito al lui Aubrey de Vere, « ţifrul încununat» de pe obiectele sale casnice necuprinzându-i iniţiala numelui. Paşadia ? Un turco-greco-sârbo-român, dar numai ■spiţă şi spiţă de dregători despre partea românească, neam însă ION GHICA SCRIITORUL 675 plecat spre pierdere ca sub « o neagră afurisenie », om de carte şi condei ca si de veche lume, un fel de acreditat al veacului francez al XVIII-lea pe lângă o Capitală a desfrâului, Paşadia moare sleit de viciu. La dreptul vorbind, Pantazi şi Paşadia nu se prea deose- besc între ei. Amândoi transportă într’un mediu social vătămat o anume subţirime sibarită, dând viciului demnitate, fiind adică desfrânaţi fără trivialitate şi nesăţioşi la spurcăciune fără a fi vul- gari; amândoi trăiesc în locuinţe închise, pâcloase şi tapetate cu tonuri bolânde; au gustul mobilierului de abanos ca Roderick Usher al lui Poe; măsura degradării le este seniorială, dezastrul — măreţ. Autorul se recunoaşte în amândoi, manifestând pentru primul « slăbiciune », iar pentru altul « evlavie ». In casa Arno- tenilor unde li se sfârşeşte declinul, casă dostoievschiană în care imoralitatea, isteria, demenţa şi toate anomaliile se împreună sinistru, îi trage murdarul Pirgu, personaj abject în care se întru- pează principiul coruptiv însuşi. îndeletnicirea acestei iasme a perversităţii este mijlocirea decrepitudinii. Pornind dela plăcerea curioasă a căsătoriilor ajutate să se înfăptuiască, ceea ce l-ar face să coboare din Tribulat Bonhomet al lui Villiers de l’Isle Adam, Pirgu ajunge mult mai departe. împreună ca să «încurce », uneşte oameni pentru a-i dezuni, prezidează nunţi câineşti, îl îmbată lirismul escrocheriilor, viermueşte în scârnă, fiind singurul care, între Arnotenii istoviţi de sminteli abjecte, se întremează ca o ciupercă pe descompunerea materiei. Dacă n’am interpreta totul ca suveranitate a trecutului în pantă fatală sau, precum dela început am arătat, ca sentiment al morţii ridicat din declinuri sociale şi dacă arta scriitorului n’ar consta în exclusive sugestii verbale, ci în virtuţi epice intuitive, această muşiţă omenească ar forma tot ceea ce în cadru sumbru a putut umanitatea să lepede mai monstruos. Floră şi faună apărute pe alterarea principiului vieţii, litera- tura lui Matei I. Caragiale rămâne la noi singulară prin aspiraţia la impuritate ca direcţie coborîtoare, ca sens unic şi lege sata- nică a celei mai blestemate gravitaţii, ca orientare asmodeică a spiritului; totul însă tratat într’o proză răscumpărătoare cu fraze împărăteşti, în perioade largi cu falduri şi malacoave, aşa cum purtau marchizele acelui veac din care venise să agonizeze în Bucureşti — acum treizeci şi cinci de ani — Paşadia. , VLADIMIR STREINU ION GHICA SCRIITORUL D. N. Georgescu-Tistu, autor al unei cunoscute Bibliografii literare române (Academia Română, 1932), a publicat de curând un volum asupra lui Ion Ghica Scriitorul — cu prilejul unor texte 43* 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE inedite — (Academia Română, Studii şi Cercetări, XXV; 200 pa- gini, VII planşe, 130 lei; Bucureşti, 1935). Hotărîndu-se să pu- blice o parte din scrisorile găsite într’un voluminos manuscris inedit, rămas dela Ion Ghica, şi păstrat în colecţiile Academiei Române, d. Georgescu-Tistu a socotit necesar să însoţească această ediţie de texte de un studiu asupra vieţii şi operei ilustrului scriitor. Deşi s’au scris destule articole şi contribuţii istoriografice în jurul operei şi vieţii lui Ion Ghica, nu exista încă un studiu de ansamblu. Notiţă despre viaţa ţi activitatea politică si literară a lui Ion Ghica a d-lui Gh. Adamescu (Bucureşti, 1897, 48 p.) ca şi discursul academic al d-rului Istrati (.Activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica, 1902, 35 pag.) — erau de mult depăşite. D. Geor- gescu-Tistu a astupat astfel un gol nemeritat din istoriografia literară românească. Lucrarea d-sale este cu atât mai preţioasă, cu cât este întovărăşită de o bogată bibliografie (necompletă, fireşte) şi de un indice general, ceea ce face din această carte un instrument bun şi sigur de lucru. Cele 91 de pagini mari pe care d. Georgescu-Tistu le închină vieţii şi operei lui Ion Ghica nu epuizează, evident, tot ceea ce treime spus asupra acestui scriitor. Asupra activităţii economice şi ştiinţifice a lui Ion Ghica, autorul e nevoit să treacă destul de repede. Chiar analiza scrierilor literare nu e completă. Intenţia d-lui Georgscu-Tistu n’a fost, fără îndoială, de a compune o mo- nografie completă şi definitivă asupra lui Ion Ghica — ci de a schiţa, pe baza tuturor studiilor publicate şi la lumina textelor inedite, etapele vieţii şi ale activităţii prodigioase a acestui mare om politic şi mare scriitor. O asemenea lucrare nu exista până acum. Este, incontestabil, un mare merit pentru d. Georgescu- Tistu că ne-a dăruit-o. Munca viitorului cercetător al vieţii şi operei lui Ion Ghica a fost mult uşurată prin această contribuţie. D. Georgescu-Tistu urmăreşte, etapă cu etapă, viaţa lui Ion Ghica, arătând evenimentele importante şi, mai ales, influenţele pe care istoria politică le-au exercitat asupra activităţii scriitorului. De când începe să scrie şi să publice, îndemnat de unchiul său Ion Câmpineanu (p. 14), Ion Ghica este prezent în toate actele glorioasei « Renaşteri» româneşti dela 1840 încoace. Face parte din societatea secretă «Frăţia», care a pregătit oarecum revo- luţia dela 1848 (p. 21); la Iaşi, în 1843, activează ca unul din cei mai însemnaţi factori pregătitori ai Unirii (p. 27); exercită o co- pleşitoare influenţă asupra lui N. Bălcescu («Bălcescu n’a făcut nici un pas mai însemnat în toată acţiunea lui politică fără să în- trebe pe Ion Ghica», p. 39); era atât de strâns legat, prin idei şi prin acţiune politică, de Bălcescu, încât acesta îi propune să scrie împreună « un mic uvragiu asupra ideilor revoluţiei române ». După eşuarea revoluţiei dela 1848, Ion Ghica depune o muncă ION GHICA SCRIITORUL 677 imensă pentru păstrarea spiritului şi a unităţii de acţiune a refu- giaţilor. Dela Constantinopole, unde fusese trimis ca delegat al comitetului revoluţionar, Ghica lucrează neîncetat; prin scrisori trimise în toate centrele emigraţiei româneşti, prin audienţe şi rapoarte în lumea diplomatică, prin misiuni secrete în Principate. Ion Ghica ştia prea bine că revoluţia dela 1848, deşi eşuase, n’a fost un act politic lipsit de importanţă pentru Principate. Intr’o scrisoare din 20 Iulie 1850, adresată lui Grigore Alexandrescu (textul complet, p. 128—131), mărturiseşte: « .. .j’avais toujours ete de l’idee qu’un mouvement ne pourrait manquer d’avoir certaines consequences avantageuses, et sous le rapport politique et sous le rapport social et en effet je crois que politiquement elle a porte un tres grand coup â l’influence Russe, si nous savons en profiter; je dirai meme qu’elle lui a porte un coup decisif, mortel. Aujourd’hui, parmi Ies Boyards jadis Ies plus russes, il y en a qui ont Ies yeux tournes plutot du cote de la Turquie et de l’influence occidentale... En outre, la question des Princi- pautes a ete un moment agitee; Ies id6es de nationalite roumaine, d’union des deux Principautes, qui n’avaient jamais franchi Ies limites de quelques cerveaux brules, comme on nous appelait nous autres, pauvres reveurs, sont aujourd’hui â l’ordre du jour et sont devenues tres familieres aux hommes politiques de tous Ies pays. Socialement, Ies resultats seront autrement grands. On sait positivement, le Prince et Ies Boyards eux-memes le compren- nent, qu’une fois Ies Principautes debarassees de l’occupation etrangere, ce qui ne peut tarder, on ne peut pas gouverner et maintenir la tranquillite avec Ies institutions actuelles » (p. 129). Scrisorile publicate de d. Georgescu-Tistu pun într’o lumină extrem de favorabilă rolul jucat de Ion Ghica în politica emigran- ţilor români. Cel mai sigur cugetător politic, cel mai diplomat dintre toţi emigranţii, singurul care se bucura de mare influenţă în cercurile diplomatice dela Constantinopole — Ion Ghica nu-şi pierde niciodată nădejdea în «triumful cauzei» şi nu încetează niciodată de a activa, în timp ce majoritatea emigranţilor visau sau se certau între ei. Afirmă categoric necesitatea unui şef unic al revoluţionarilor refugiaţi (p. 108, scrisoare către Alexandru Golescu Arăpilă), e desgustat de activitatea politică a lui Heliade Rădulescu (p. 119) pe care-1 bănuieşte de a fi sub influenţă ru- sească şi provocator de intrigi (p. 125) — şi ostilitatea faţă de Heliade nu se datoreşte ambiţiei, ci grijei de a nu se fărâmiţa unitatea politică a refugiaţilor. Din toate textele publicate de d. Georgescu-Tistu, se ghiceşte obsesia lui Ion Ghica de a centraliza forţele emigraţiei către un singur scop politic: înlăturarea in- fluenţei ruseşti din Principate, şi alianţa provizorie cu Turcia şi puterile occidentale. «Avec la Turquie, scrie el lui Gr. Alexan- 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE descu în 1850, nous n’avons rien â craindre..., elle n’a pas de colons â nous envoyer, pas de langue, pas de civilisation â nous imposer; nous serions livres â notre genie naţional... » (p. 130). Intr’o scrisoare către Kossuth, din 1850 (p. 127—128), mărtu- riseşte acelaşi ideal naţional. «...II n’y a que deux principes avec lesquels on peut agir sur’la masse des Roumains, la religion et la nationalite. Le premier nous conduit droit dans Ies bras de la Russie, car cette loi de la nature, l’attraction d’une masse vers une plus grande se retrouve en politique comme en physique. II serait fort possible que le principe des nationalites, exagere comme il l’a ete aujourd’hui et comme il menace de le devenir, depasse le but que nous nous proposons, mais il est encore le seul qui puisse nous sauver, vous et l’Europe entiere» (p. 127). Misiunea istorică a Românilor este admirabil argumentată de Ion Ghica într’o lungă scrisoare către Cor, primul dragoman al ambasadei franceze din Constantinopole. Şi aici, Ghica mărtu- riseşte încă odată că «Turcii nu cunosc aspiraţiile Românilor, dar nici nu ameninţă aceste aspiraţii, în timp ce Ruşii, în tendinţa lor de a asimila acest bloc latin în mijlocul lumii slave (vezi şi p. 155), duc o politică precisă de desnaţionalizare şi de stingere a conştiinţei româneşti. « Les Boyards actuels, oeuvre des Phana- riotes et des Russes, ignorant l’histoire, les tendances et jusqu’â la langue roumaine, ont donne dans l’action greco-russe contre laquelle la nationalite roumaine combat depuis bientot des siecles, parce que le russisme s’oppose au developpment moral et intel- lectuel du pays. Si l’ancienne noblesse a ete aneantie comme corps politique, elle forme aujourd’hui la petite propriete, elle forme le Tiers-Etat du pays, qui n’est rien aujourd’hui, mais qui sera tout demain, parce qu’elle conserve toute son influence morale sur les payasns et qu’elle est jîure de moeurs et de con- science. La Boyarie actuelle se renouvelle par la base et se recrute dans tout ce qu’il y a de plus corrompu dans le pays, pour la plu- part du temps parmi les propres domestiques. Savoir lire et ecrire, donner des preuves de bassesse et d’habilete dans les vols, voilâ tout ce qu’on demande d’un homme pour le porter aux plus hauts grades de la hierarchie bureaucratique» (p. 145). Ion Ghica, dându-şi seama de toate consecinţele funeste ale înlocuirii vechii clase aristocratice prin clasele ciocoieşti — exaltă virtuţile clăcaşilor (« classe qui est la plus interessante, qui offre le plus de sympathie â l’Europe », p. 157) şi promovează importanţa celorlalte clase aristocratice, autohtone, adică răzeşii sau moşnenii, care alcătuesc «un veritable Tiers-Etat» (p. 169—170). « Misiunea providenţială » a Românilor, în mijlocul lumii slave, este un fapt la care Ghica nu osteneşte să reflecteze şi asupra cărora atrage necontenit atenţia oamenilor politici europeni. NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR 679 Prudent şi diplomat, din exilul său constantinopolitan, Ion Ghica încearcă să convingă pe oamenii politici din Occident de valoarea tactică a unui stat român autonom, cu o armată proprie, care oricând « ar putea cădea înapoia armatelor ruseşti». Foarte sobru în obiectivele sale politice, Ion Ghica luptă pentru idealurile imediate: înlăturarea influenţei ruseşti şi autonomia Principatelor. Dar niciodată nu uită marea misiune istorică a Unirii tuturor Românilor. Lui Thouvenel, ambasador al Franţei la Constanti- nopole, îi mărturiseşte deschis. « Bien autrement en serait-il, s’il etait permis d’esperer qu’aux trois provinces, dont il est actuelle- ment question, on reunit sous un meme sceptre Ies possessions roumaines dependant aujourd’hui de l’Autriche, savoir: la Tran- sylvanie, le Banat et la Bukovine. Certes, un pareil royaume ren- fermant io millions d’habitants, borne par la Theiss, le Danube et la Mer Noire, avec un territoire egale en etendue â celui de la France presenterait une barri&re solide contre le panslavisme » (p. 156). Nenumărate sunt textele, din scrisorile publicate de d. Geor- gescu-Tistu, care confirmă opinia, împărtăşită de toţi marii con- temporani ai lui Ion Ghica, asupra excepţionalelor capacităţi po- litice ale acestui scriitor. Activitatea sa ulterioară, cu toate paginile sale glorioase, este parcă mai puţin eroică decât lupta din timpul emigraţiei. Eforturile depuse de Ion Ghica pentru centralizare, pentru un şef unic, pentru o propagandă anti-rusă — sunt uluitoare, încă de pe atunci, Ghica cugetase la toate problemele de reformă socială şi administrativă a viitorului stat românesc. Proiectul său de autonomie comunală (p. 74) şi concluziile triste asupra rapidei înlocuiri a vechilor instituţii româneşti (p. 78) sunt astăzi de cea mai gravă actualitate. Rămâne meritul d-lui Georgescu-Tistu de a fi adus din nou în lumină cugetarea politică şi profetismul naţional al lui Ion Ghica, prin publicarea celor 18 mari scrisori inedite, scrisori al căror singur păcat este de a nu fi fost scrise în româneşte, pentru a îmbogăţi opera literară propriu zisă a acestui erou al Renaşterii româneşti. ’ MIRCEA ELIADE NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR*) In principiu, publicarea unui scriitor care vine din alt mediu decât al literaţilor de profesie este o experienţă din cele mai in- teresante. De nimic cred că nu suferă literatura mai mult, decât de pri- mejdia clişeului. Există o industrie literară, care cultivă în chip *) Stoian Gh. Tudor Hotel Maidan. Editura < Cultura Naţională ». 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fatal un număr restrâns de teme, de forme, de procedee, toate constituind acelaşi tip de carte, scrisă în mai multe variante. Această uniformitate nu are nimic surprinzător, dacă ne gândim că servitorii formează un adevărat grup social, cu aproape aceeaşi experienţă de viaţă. Cunoştinţe comune, obiceiuri comune, manii comune — este un întreg domeniu moral pe care ei îl stăpânesc în indiviziune. Profesiunea îi închide într’un cerc destul de mic, unde vor găsi la un moment dat aceleaşi idei, aceleaşi preocupări, aceleaşi lecturi şi poate chiar aceiaşi oameni. Nimic nu este mai firesc decât ca operele hrănite dintr’un astfel de material de viaţă, cunoscut în devălmăşie, să păstreze un aer pronunţat de rudenie — mai ales că în genere ele se adresează cam aceloraşi cititori. f Nu vi se pare într’adevăr că — lăsând de o parte câteva opere de excepţie — cărţile de literatură îşi seamănă prea mult ? Nu vă urmăreşte dela o carte la alta impresia penibilă de « deja citit»? Este o lungă serie de romane-tip, care repetă, uneori cu ingeniozi- tate, uneori cu talent, dar totdeauna cu monotonie, fapte, lucruri şi gânduri, care de mult au încetat să mai fie inedite. S’ar zice că într’adevăr gintea literară trăieşte într’un fel de insulă proprie, într’un fel de «pays des articoles », cum zicea acum câţiva ani un romancier francez (de altfel el însuşi scriitor de duzină), « pays des articoles » unde populaţia consumă şi produce metodic aceleaşi fabricate literare. O literatură se înnăbuşe cu vremea în propriile ei deprinderi. Când o sută de literaţi scriu cu aceeaşi sintaxă, cu aceeaşi psiho- logie, cu aceeaşi cunoştinţă despre viaţă, este fatal ca izvoarele de creaţie să se atrofieze. Debutul unui scriitor, care nu e «literat» şi pe care un acci- dent sau o vocaţie îl rupe din cu totul alt mediu, pentru a-1 dărui literaturii, echivalează atunci cu o adevărată «infuzie de sânge nou ». Imaginea e banală, dar exactă. O artă literară uzată de prea mulţi romancieri, eseişti şi critici de profesie, are din când în când nevoie să primească din afară un suflu nou de viaţă. Trebue să vie cineva care să bruscheze porţile, să le dea curajos de perete, să deschidă larg ferestrele — şi să lase să bată un nou vânt, acolo unde până atunci n’au circulat decât idei, formule şi scheme. Mi se pare că nu s’a meditat suficient la fulgerătorul succes al lui Panait Istrati în literatura franceză. Girul lui Romain Rolland nu este o explicaţie suficientă — ea mi se pare că nu e deloc o explicaţie. Influenţa sa în Franţa este redusă, iar recomandaţia sa critică e departe de a fi decisivă. Dar Istrati aducea cu el o fărâmă de necunoscut. Era un vagabond, care deschidea o zare. Venea fără lecturi, fără opinii, fără idei, fără obişnuinţe: venea cu o viaţă de pribegie, care fusese viaţa lui şi nimic altceva. NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR 681 Intr’o literatură de psihologi, lipsa de complexitate a lui Istrati era un fapt regenerator. Puţin colţuros, puţin necioplit, cu o sin- taxă stângace în corectitudinea ei şcolărească, cu un vocabular fără exces de nuanţe, dar tocmai de aceea puternic, Istrati nu reprezenta — cel puţin în primul moment al apariţiei lui — un fenomen literar, ci o schimbare de peisaj, de coloare, de material, de viziune. • Această schimbare de peisaj, această înnoire de material, ro- manul am impresia că o caută dela un timp cu oarecare nelinişte. Vechile teme au dat tot ce au putut da, şi chiar mai mult decât au putut. Romanul are nevoie de un teren neexplorat încă, pe care lite- ratura să nu-1 fi secătuit şi unde zăcămintele de viaţă, de emoţie, de pitoresc să fie intacte. Ii trebue o lărgire de orizont, — dar nu în sens spiritual, sau nu numai în acest sens, — ci mai ales o lărgire de orizont, în sens geografic. Ii trebue, ca să vorbim în termeni actuali, o « expansiune colonială ». Această încercare de a evada din vechile cadre şi de a descoperi aspecte de viaţă încă nepuse în valoare, se poate vedea dintr’un fapt foarte curios, care nu cred să fie o simplă nimereală. Aţi remarcat că marea majoritate a romanelor franceze, care au obţinut în ultimii ani premiul Goncourt, îşi desfăşoară acţiunea în altă tară decât în Franţa? » i Satig et lumiere (1935) se petrece în Spania, Capitaine Conan (1934) în România şi Bulgaria, La condition humaine (1933) în China. Dacă mergem puţin mai în urmă, observaţia se confirmă mereu: Malaisie se petrecea în Malacsia, Jerome în Suedia. Nu poate fi la mijloc o coincidenţă şi în nici un caz numai o coin- cidenţă. Din ultimii şapte sau opt deţinători ai premiului Goncourt, cinci, ba chiar şase (căci l-am uitat pe Maurice Constantin Weyer) sunt romancierii unor medii geografice şi sociale străine. Şi dacă numai întâmplarea a putut face ca Joseph Peyre, Roger Vercel, Andre Malraux, Henri Fauconier, M.C. Weyer şi Maurice Bedel să aducă fiecare în parte altă privelişte în tabloul epicei franceze de azi, de sigur nu tot întâmplarea a făcut ca din toate romanele apărute, Academia Goncourt să le aleagă cu deosebire pe acestea. Este parcă un triumf organizat al exotismului — şi el nu poate fi înţeles altfel decât ca un efort, voluntar sau involuntar, de a deschide literaturii drumuri încă neumblate, spre o lume ce păstrează rezerve proaspete de viaţă. Dar literatura, pentru a-şi descoperi un material uman nou, nu are neapărată nevoie de explorare geografică. Un scriitor nu este obligat să se deplaseze numaidecât la « 60 de grade latitudine nordică» (semnificativ titlu !), pentru a-şi schimba experienţele de viaţă. Există grade de latitudine şi longitudine psihologică sau 682 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE socială, tot atât de bogate şi necunoscute ca şi cele geografice şi care pot fi atinse, prin simplă schimbare de punct de vedere. Aceeaşi societate văzută de un literat şi văzută de un mecanic, reprezintă două lumi absolut diferite. Dar literaţii au vorbit prea mult, iar mecanicii prea puţin... * * * Reflexiile de faţă pornesc dela cartea nu a unui mecanic, ci a unui grădinar. Ele pornesc în orice caz dela cartea unui om care este nou venit în literatură — nou nu numai prin faptul că debutează, dar nou mai ales prin faptul că vine dintr’o lume care, în mod obişnuit, nu are acces în domeniul scrisului. Publicându-1 pe tânărul muncitor Stoian Gh. Tudor, editura « Cultura Naţională » făcea exact această experienţă de explorare, pe care o remarcam mai sus şi de care literatura are la răstimpuri nevoie, pentru a-şi regenera sursele de inspiraţie şi de expresie. Că experienţa a reuşit sau nu, că Stoian Gh. Tudor are sau nu talent, că «Hotel Maidan» este sau nu o carte bună — mi se pare indiferent. Semnificaţia experienţei rămâne aceeaşi. Literatura românească încearcă dela un timp să-şi anexeze ţinu- turi pe care multă vreme le-a ignorat. Ea aşteaptă să i se deschidă drumuri către zone de viaţă, până acum obscure sau dispreţuite. Ca fapt izolat, publicarea d-lui St. G. Tudor nu preţueşte mai mult, decât poate preţui cartea sa, bună sau proastă. Dar dacă punem acest «Hotel Maidan » în legătură cu alte fapte literare, observăm că el face parte dintr’o tendinţă generală. Trebue să facem în biblioteca noastră un despărţimânt special pentru cărţile dedicate în ultimii ani periferiei româneşti. Vom grupa acolo romanele d-lui Carol Ardeleanu, pe ale d-lui George Mihail Zamfirescu, pe ale d-lui I. Peltz. II vom adăuga pe Săr- manul Klopstock, iar dintre tineri, pe d. Dan Petraşincu — şi astfel vom căpăta o familie de romane, care toate aduc la lumină o lume de moravuri, sentimente, drame şi comedii, ce alcătuesc suburbia noastră — regiune socială şi psihologică insuficient cu- noscută dela Caragiale încoace. Nu-1 vom exclude din acest grup de romancieri nici pe d. Petre Bellu — scriitor de inferioară calitate evident — dar al cărui succes a marcat odată mai mult curiozitatea cititorului de a fi introdus într’un mediu necunoscut lui. Publicarea d-lui Stoian Gh. Tudor trebue înţeleasă numai în legătură cu această orientare, ce se desprinde din literatura ulti- milor ani. Cartea sa putea să reprezinte o voce ruptă din această lume a mahalalei, pe care scriitorii încearcă să şi-o aproprie, dând astfel ascultare nu unui «populism» la modă, ci unei reale NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR 683 necesităţi de a cunoaşte şi a înţelege un material uman, lăsat prea multă vreme în umbră. «Hotel Maidan» putea fi un mesaj, un apel, un document. Ce lucru e mai emoţionant decât un om care se exprimă cu sin- ceritate, în ciuda sintaxei pe care nu o cunoaşte, în ciuda vocabu- larului care-i rezistă şi în ciuda artei, care nu-1 interesează ? Ar putea fi ceva elementar şi dur în cuvintele lui, căci însăşi stân- găcia lor ar fi instinctivă. Literatura ne-a obosit prea mult de lucrurile « făcute », în care simţi artificiul, culisele, formula şi eprubeta, pentru ca să nu dorim şi să nu aşteptăm o operă eliberată de orice tehnică, de orice virtuozitate, de orice dibăcie. O carte inabil scrisă, dar străbătută de o mare emoţie, de o mare revoltă sau de un arzător tempera- ment, ar fi fără îndoială mai fertilă, decât orice perfecţie formală. Când un proletar sau un ţăran face primul pas în literatură, suntem poate îndreptăţiţi să aşteptăm dintr’acolo o bătaie de vânt aspru şi regenerator. Pentrucă el vine nu din cărţi, ci din viaţă, îi cerem un ochi care să vadă colori tari, acolo unde ceilalţi văd colori obosite; o ureche care să descopere sunete răspicate într’un limbaj extenuat; două mâini care să simtă colţuri ascuţite, acolo unde alţii pipăe un contur fără relief. Puterea de a simţi cu acuitate lucrurile simple — iată ce poate aduce în artă un spirit venit din altă parte, decât din literatură. Fie că pleacă din grădinărie, fie că pleacă din uzină, el poate să redea întreaga lor forţă originară celor cinci simţuri, pe care abuzul de lectură le-a atenuat cu timpul. Un Gorki, un Hamsun, un Istrati acest miracol îl împlinesc atunci când apar: e un miros de pădure în scrisul lor. * * * Mă grăbesc să vă spun că tot ce am notat mai sus este dispro- porţionat faţă de « Hotel Maidan ». Nu-i reproşez cărţii lipsa de valoare literară. Ii reproşez însă puţina însemnătate de mărturie umană. Lipseşte emoţia, lipseşte sinceritatea de ton, lipseşte acea vigoare virilă, pe care o au marile strigăte ce vin din viaţă. Intre grădinarul Stoian Gh, Tudor şi literatură, literatura a fost mai puternică. L-a învins, l-a redus. L-a obligat să scrie pagini de gândire sodalâ, de meditaţie metafizică nespus de puerile şi nespus de decolorate. Dar printre pagini, printre rânduri, se întrezăreşte când şi când o lume, care îşi aşteaptă de sigur povestitorul. Nu este Stoian Gh. Tudor, dar va putea fi un altul. Publicarea « Hotelului Maidan t> lasă deschisă o poartă. MIHAII, SEBASTIAN 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE RĂSCOALA LUI HORIA ÎN ARTA EPOCII Aniversarea centenarului răscoalei ţărăneşti a lui Horia, Cloşca şi Crişan a fost o aniversare mută. Românii ardeleni se zbăteau sub călcâiul lui Tisza Kalman, care era în al zecelea an al guver- nării sale şi părea invincibil. Astfel, dincolo de munţi, orice încer- care de comemorare a sângeroasei revoluţii ar fi fost reprimată cu brutalitate. Activitatea societăţii studenţeşti «Petru Maior» dela Budapesta, care a publicat în editura ei o dramă cu su- biect din răscoala lui Horia, a fost interzisă şi a fost oprită chiar şi ţinerea congresului bisericii ortodoxe sub motivul că membrii lui adunaţi la Sibiu pot discuta, între ei, şi evenimentele din toamna târzie a anului 1784. In schimb, dincoace de Carpaţi, i s’a ridicat un monument aere perenius prin vasta, temeinica şi entuziasta monografie Revo- luţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, scrisă de ardeleanul Nicolae Densuşianu. împlinirea a o sută cincizeci de ani dela această revoluţie a fost sărbătorită în România întregită şi liberă. Comemorarea ei s’a făcut pretutindeni cu căldură şi însufleţire, însă din nenorocire comemorarea literară a rămas sub nivelul celei dela 1884. S’au scris, e adevărat, câteva lucrări cu contribu- ţiuni mai mult ori mai puţin noi, dar nici una nu poate fi pusă alături de cartea lui Nicolae Densuşianu, apărută înainte cu o jumătate de veac... Dintre lucrările apărute cu acest prilej, cea mai interesantă şi mai valoroasă este, fără îndoială, aceea a d-lui Octavian Beu: Răscoala lui Horia în arta epocii. Cartea d-salc este surprin- zătoare din două motive. Autorul face parte din corpul diplomatic şi s’a făcut cunoscut până acum numai prin descoperirea Sonatei româneşti a lui Franz Liszt şi prin monografia Franz Liszt în ţara noastră, tipărită înainte cu câţiva ani, la Sibiu. Astfel, nimeni nu putea bănui în d-sa un cercetător atât de pasionat şi atât de harnic al trecutului ardelean. Pentru opinia noastră publică d. C. Antoniade, autorul strălucitei monografii asupra lui Machiavelli, reprezintă singur pe diplomatul care, în afară de preocupările sale profesionale, se îndeletniceşte şi cu cercetările ştiinţifice. D. Octavian Beu deci, care mai anunţă două lucrări referitoare la Horia si anume : Corespondenţa împăratului Iosif II privitoare la răscoala lui Horia şi Procesul răscoalei lui Horia» este şi d-sa un reprezentant al spiritului nou, ce se manifestă dela un timp atât de promiţător în diplomaţia românească. Monografia d-sale este surprinzătoare şi prin faptul că bogatul material pe care-1 publică dovedeşte răsunetul nebănuit pe care revoluţia din 1784/85 l-a avut în toate părţile Europei. Parte din acest răsunet îl cunoşteam şi până aci. II cunoşteam din cartea amintită a lui CRONICA MUZICALĂ 685 Nicolae Densuşianu, din extrasele făcute de N. Bălcescu din câteva ziare franceze ale vremii şi publicate în Tesaurul de monu- mente istorice al lui Al.Papiu Ilarian, apoi din micul studiu al lui D. A. Sturza, Portretele lui Horia, Cloşca şi Crişan, publicat în Columna lui Traian (1877) şi din studiul cu acelaşi titlu al d-lui I. C. Băncilă tipărit în revista Transilvania din Sibiu (1922). Monografia d-lui Beu ne dă în această privinţă incomparabil mai mult. Ea cuprinde fotografiile executate în admirabile condi- ţiuni tehnice a 93 de gravuri şi a 10 medalii şi insigne, care re- produc, unele, scene din răscoală iar altele, cele mai multe, por- tretele celor trei conducători ai ei. Aflăm aci alături, ca dovadă a imensului interes deşteptat de revoluţia românească ardeleană, pictori şi gravori din Viena, Budapesta, Augsburg, Lipsea, Dresda, Freiburg în Breisgau, Regensburg, Niirnberg, Augsburg, Konigs- berg şi Miinchen. Intre ei sunt mulţi cu reputaţie bună dintre marii artişti ai timpului. Cele mai multe din gravurile reproduse de d-sa se găsesc în colecţiile Academiei Române (28); urmează apoi Muzeul Naţional din Budapesta (25), Colecţia de portrete a Statului din Viena (23), Muzeul Artelor Frumoase din Budapesta (14). Dintre colecţiunile particulare, cea mai bogată e colecţia Valeria Beu, din care sunt reproduse 20 de bucăţi. Reproducerile d-lui Beu sunt însoţite de luminoase comentarii şi explicaţiuni, care fac Monografia d-sale deosebit de instructivă si interesantă. ’ Z. PÂCLIŞANU CRONICA MUZICALĂ Opera Română din Bucureşti a reluat Tristan şi Isolda într’o nouă distribuţie. Niciodată această culme a creaţiei wagneriene nu va fi în deajuns de des oferită publicului; Tristan şi Isolda, izvorul nesecat încă al unei creaţiuni muzicale care-şi găseşte în această operă punctul de pornire, va fi întotdeauna bine venit bu- nilor prieteni ai muzicii. Dacă pentru cei mai în vârstă, Tristan are şi valoarea preţioasă a unor entusiasme de tinereţe, pentru tinerii iubitori de muzică însă, chiar dacă mişcarea muzicală de astăzi se depărtează de romantismul exprimat în sunete, el înseamnă totuşi o etapă aşa de importantă în desvoltarea muzicii, o realizare de artă atât de înaltă, încât necunoaşterea mai intimă a acestor pagini, înseamnă un gol care periclitează echilibrul oricărei culturi şi experienţe muzicale. Iată pentru ce executarea aceastei partiţiuni este nu numai o faptă corespunzătoare menirii Operei ca produ- cătoare de spectacole artistice, dar şi o lecţie de cultură muzicală, 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de adâncire a înţelegerii ei, de pregătire pentru a ne apropia încetul cu încetul de curentul muzical contemporan; căci nu se poate trece în muzică peste etapa Wagner. Opera e grea pentru toată lumea: cântăreţi, orchestră, public; dar e inuzabilă: trei sferturi de veac nu i-au ştirbit nimic din frumuseţea mereu proaspătă, cum nu au răcit dogoarea pasiunii transpusă în sunete. Realizarea ei în condiţiuni mulţumitoare prezintă enorme, aproape inumane greutăţi, agravate la noi de lipsa unei orhestre proporţionate la cerinţele muzicii wagneriene. Dar cu mijloacele atât de modeste de care dispune Opera, ceea ce s’a reuşit e destul de îmbucurător. Nu e cazul de a înşira si insista asupra lipsurilor şi imperfecţiunilor la care contribue colegial, toată lumea, ci dimpotrivă, făcând bilanţul audiţiilor şi după ce amintirea lipsurilor s’a şters sau s’a atenuat, să constatăm un beneficiu artistic. Pasiunea cu care e încărcat rolul lui Tristan, îl poate duce uneori pe d. N. Apostolescu departe cu vocea sa frumos timbrată şi mediul său plin şi generos; d-sa are însă meritul mare de a fi singurul nostru cântăreţ a cărui voce rezistă până în actul III, scena II, aşa cum stă scris în partiţiune. D-na Elena Basarab care a cântat pentru prima oară în cariera d-sale acest rol covârşitor, s’a achitat foarte bine de această grea răspundere; în actul II şi III, în părţile unde muzica se revarsă liniştit, calitatea fru- moasă a sunetului, justeţa, atât de preţioasă în aceste pagini de orgie cromatică, preciziunea cu care vocea se încorpora or- chestrei, au servit cu credinţă şi merit mare partiţiunea. D. N. Secăreanu, nou şi d-sa în această nouă distribuţie, a slujit cu oncţiune rolul oarecum sacerdotal al regelui Marke. Punctul nevralgic ră- mâne însă orchestra, care este prea mică, limitată fiind de spaţiul restrâns. O altă lăture meritorie a activităţii Operei Române din Bucureşti care răscumpără multe imperfecţii evitabile precum şi unele prea mari concesiuni în alegerea repertorului, este partea activă pe care o ia în dezvoltarea şi propăşirea mişcării noastre muzicale; după « Noaptea Furtunoasă » şi « Constantin Brâncoveanu », baletul- pantomimă « Taina », după scenariul M. S. Regina Maria şi muzica lui Mihail Andricu, este a treia lucrare originală românească pe care Opera Română a oferit-o publicului în stagiunea aceasta. Titularul catedrei de muzică de cameră a conservatorului din Bucureşti este unul dintre cei mai harnici compozitori ai noştri, merit rar şi preţios la noi, unde compozitorii în general nu sunt tocmai darnici. In cursul unei activităţi care datează de mai bine de 15 ani, d. M. Andricu a produs în numeroase forme muzicale, o operă substanţială: suite şi tablouri simfonice, multă muzică de CRONICA MUZICALĂ 687 cameră, coruri, melodii pentru voce, muzică pentru piano, toate purtând pecetea unui spirit românesc, distilat de sensibilitatea unui artist pentru care sinceritatea e cel dintâi comandament al artei. Această producţie nu e numai rodul firesc al unui temperament de artist creator, dar şi consecinţa faptului că d. Mihail Andricu a dobândit o maturitate a stilului său personal, care-1 pune la adăpostul acelor zbuciumări sterilizate, căutări otrăvite de exces de îndoială; liberat în fine, în ceea ce-1 priveşte, de acea criză de orientare care bântue încă puternic în muzica de astăzi. Dacă în felul acesta, compozitorul se sustrage « cazanului care fierbe », în schimb opera sa se resimte fericit de acel echilibru şi sănătate sufletească, expresie a unui artist care îşi formulează limpede idealul artistic şi e în stăpânirea mijloacelor de a-1 exprima. «Taina >>, ultima lucrare oferită publicului, deşi nu ultima în ordinea compoziţiilor sale, e un balet în trei acte, după scenariul M. S. Regina Maria. E o poveste de dragoste simplă şi graţioasă. Un Crai care domneşte cândva, undeva, în ţinuturile noastre, are trei fete, frumoase cum numai fetele din poveşti pot să fie. La Curtea Craiului vin cu daruri şi alai domnesc, Craiul de Miazăzi, Craiul de Miazănoapte şi Craiul de Răsărit. Pe rând, fiecare din ei oferă daruri scumpe aceleia din fete pe care o doreşte de soţie şi primeşte în schimb un măr de aur, semn că domniţa binevoeşte să-i dăruiască mâna; numai Taina, a treia domniţă, e tristă şi îngândurată şi nu vrea să se despartă de mărul ei de aur. Bătrânul Crai şi sfetnicul lui intervin şi printr’o mimică elocventă ne fac să înţelegem că până în cele din urmă «raţiunea de Stat» triumfă; Taina se supune soartei triste a domniţelor nefericite şi oferă mărul de aur Craiului de Răsărit; dar, pe fereastra deschisă a palatului, pătrunde până la urechea domniţei glasul scripcei lui Iancu şi, peste câteva clipe, lăutarul chipeş îşi face intrarea, foarte puţin protocolar, pe geam; mirarea ţintueşte toată lumea locului, apoi ostaşii îl înşfacă pe Iancu, cu intenţia vizibilă de a-1 scoate afară pentru a-i desluşi mai în de aproape principiile protocolului. Dar Taina îi opreşte, poruncind lui Iancu să cânte; şi lăutarul cântă «de dor», înduioşând întreaga Curte. Toată lumea pare mulţumită şi pleacă în cortegiu cu cele trei perechi de logodnici în frunte. E seară şi sala serbărilor e deşartă; Iancu se furi- şează din nou acolo unde cu câteva clipe înainte cântase dragostea lui şi culege cu devoţiune o floare căzută pe locul unde fusese domniţa, rămânând pierdut în visare. Un zgomot uşor îl face să tresară şi, ridicând privirea, îşi vede visul cu ochii: Taina, mânată de dorul dragostei neizbăvite, e în faţa lui, şi după un scurt ră- stimp de teamă, în braţele lui. Dar o clipă numai, căci Taina se reculege, se smulge din vraja braţelor lui Iancu şi fuge, părăsin- 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE du-şi lăutarul în dogoarea unei iubiri care nu-şi va găsi liniştea decât în moarte. In actul al doilea, Iancu străbate drumul lung şi greu al căutării. Ţara Craiului de Răsărit e foarte departe şi lăutarul trebue să treacă munţii, iarna; frigul, viscolul, oboseala îi sleiesc aproape puterile; regina iernii cu întreg alaiul ei de fete ale zăpezii, de duhuri ale vântului, îi aţin calea şi râd de drumeţul istovit. Dar dorul nesfârşit dă Iancului nesfârşite puteri; printre stâncile scli- pitoare de ghiaţă, chipul iubitei îi apare, când singură, când alături de smolitul Crai al Răsăritului. înduioşată parcă de atâta dragoste şi de atâta suferinţă, Regina Iernii nu-i mai ţine calea, şi Iancu, adunându-şi puterile, urcă piscul unei stânci în lumina soarelui care se ridică, şi porneşte mai departe. La ridicarea cortinei pentru actul al treilea, aflăm că ţara Craiului de Răsărit e tocmai în India. Pe o terasă a palatului, Craiul şi Crăiţa sunt împreună; Taina se ofileşte de dor şi nimic nu-i poate lumina faţa; în zadar încearcă Craiul să trezească un surâs de mulţumire, dăruindu-i odoare scumpe şi flori. Taina plânge şi vrea să rămână singură cu durerea ei; dar, din grădina palatului, ca şi altădată acasă, se aude suspinând scripca lui Iancu. Domniţa nu-şi poate crede urechilor, dar trebue să-şi creadă ochilor când îl vede în faţa ei pe Iancu. Nimic pe lume nu-i mai poate despărţi acum decât moartea, şi prin moarte îşi vor ispăşi dragostea ; căci, pierduţi în fericirea regăsirii, îndrăgostiţii n’au simţit că în spatele lor Craiul întunecat îi priveşte cu ură ucigaşă. Iancu, lovit de cuţitul Craiului, îşi dă sufletul la picioarele domniţei. Pentru Taina, totul s’a sfârşit acum: cu acelaşi pumnal care a ucis pe iubitul ei, nefericita domniţă îşi dă singură moartea care o va uni pe veci de dragul ei lăutar. Aceasta este povestea tristă a Tainei, domniţa fără noroc, care a plătit cu viaţa chemarea dragostei şi a tinereţii. Pe acest subiect aşa de darnic în posibilităţi de prelucrare muzi- cală şi coregrafică, d. Mihail Andricu a scris o partiţiune care se situează între cele mai valoroase şi mai bine caracterizate lucrări ale sale. Credincios faţă de el însuşi, compozitorul nu s’a abătut dela cântările lui anterioare: prelucrarea materialului folkloric românesc, sau de inspiraţie românească, în formele şi desfăşurarea muzicii «culte». In «Taina», unde natura subiectului aduce atâtea elemente exotice, ispita de a le folosi în orchestră era mare. Dar exotismul în muzică este destul de periculos; prea de multe ori s’a mărginit a fi o superficială şi grosolan inexactă evocare a unor practici muzicale care pentru spectatori nu aveau deseori altă valoare decât aceea a presupusei lor autenticităţi. D. Mihail Andricu a evitat aceste erori de gust şi, prob ca întotdeauna, a utilizat fol- klorul respectiv oridecâteori prezintă un personaj sau peisaj CRONICA MUZICALĂ 689 exotic. Astfel, Craiul de Miazăzi îşi face intrarea şi evoluează în ritmul vesel şi vioi al unei melodii populare greceşti; acel de Miazănoapte e însoţit de mişcarea ponderată, de călcătura rară şi legănată, caracteristică multor melodii populare ruseşti; în fine dansurile acelea cu ritmul şerpuitor şi suplu din actul al treilea sunt de-a-dreptul construite pe teme de folklore indian. Pentru a evita confuziile, poate că nu e de prisos a preciza că e vorba de folklor indian în măsura în care el se poate acomoda cu notaţia şi sistemul nostru muzical, cu posibilităţile instrumentelor şi instrumenta- liştilor noştri. Dar toate acestea nu constituesc decât o parte a materialului prim. Prelucrarea lui, îmbinarea cu celelalte elemente ale comentariului simfonic, închegarea lui într’un tot unitar, dar variat, sunt probleme care au fost soluţionate cu talent, imaginaţie, ingeniozitate şi gust. De altfel contribuţia materialului exotic, fără a fi neglijabilă, e totuşi modestă: în actul I ea se mărgineşte la prezentarea a două personaje şi a unui dans rusesc asupra cărora nu se insistă, iar actul II este în întregime lipsit de asemenea incluziuni. Stâncile acoperite de zăpadă şi bătute de viscol, în descrierea pe care o face orchestra, pustietatea îngheţată aşa de pătrunzător evocată în mişcarea de vals, corurile care dau între- gului peisaj infinită perspectivă şi tristeţă, sunt pagini a căror sinceritate şi frumuseţe farmecă. In fine, actul III, în care folklorul indian abundă, este o succesiune de dansuri deplin reuşite, din triplul punct de vedere al muzicii, al coregrafiei şi al costumelor. Sforţarea de a realiza un spectacol frumos şi echilibrat în elemen- tele lui constitutive a reuşit în bună parte. Din decoruri, acelea ale actului II şi prezentarea actului III au fost cu deosebire inspirate. Costumele, aproape toate frumoase, au meritul de a fi fost confecţionate în atelierele Operei. In fine coregrafia a avut de rezolvat probleme foarte grele, cu un corp de balet încă la începuturile lui. Ceea ce s’a realizat a fost însă de multe ori mulţumitor şi câteodată frumos. Ca şi în alte împrejurări asemă- nătoare, spectacolul în ansamblul lui s’a resimţit de lipsa de spaţiu şi de insuficienţa mijloacelor tehnice de care dispune Opera în localul ei actual. In asemenea condiţii şi cu astfel de greutăţi, realizarea « Tainei » aşa cum a fost prezentată înseamnă un frumos succes. * * Un concert simfonic al cărui program este compus exclusiv din muzică românească, mai mult încă, în care se prezintă două prime audiţii, este o faptă al cărei eroism este egalat numai de valoarea ei cultural muzicală. A fost un timp în trecutul nostru muzical foarte apropiat, când publicul consumator de muzică simfonică, deci sub raportul 44 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muzical « pătura cultă », nu credea, sau se îndoia de posibilităţile noastre de creaţie muzicală; îndoiala era în parte justificată pe atunci, de absenţa aproape totală a unei literaturi muzicale ro- mâneşti de o calitate mulţumitoare. De atunci au trecut ani, nu mulţi, dar în deajuns pentru ca între public şi compozitorii noştri să se producă o denivelare care se opune unei mai bune cunoaşteri a lor. Compozitorii noştri au străbătut repede, cu iuţeala care e privilegiul talentului, etapele care-i despărţeau de curentul mu- zicii contemporane. Chiar atunci când, cum fac cei mai mulţi, ei cultivă şi utilizează în diverse doze elementul românesc sau de inspiraţie românească, limbajul muzical pe care-1 întrebuinţează nu este tocmai pe înţelesul publicului mare; acesta a rămas cam mult în urma curentului şi este înclinat a crede că tinerii noştri compozitori se mărginesc exclusiv în a imita maeştrii apusului. Adevărul nu tocmai vesel este că din punctul de vedere al creaţiei muzicale, ţara noastră nu este deocamdată prielnică desvoltării şi vieţuirii compozitorilor. Aceasta este în parte şi explicaţia feno- menului de migraţiune a talentelor noastre care se duc în străină- tate pentru valorificarea compoziţiilor. Astfel, din patru autori executaţi la concertul simfonic românesc, trei locuiesc mai mult în Paris. încadrate de un Concerto grosso de Filip Lazăr şi suita Nr. 1 de Enescu, două prime audiţii au constituit miezul programului dirijat de d. prof. M. Jora. Şâtrarii, suită simfonică, e datorită tânărului pianist şi compo- zitor Dinu Lipatti. Trei tablouri simfonice, evocând cu mare o putere de sugestie alaiul ţigănesc, o idilă la Floreasca şi un chef cu lăutari, sunt zugrăvite cu o siguranţă a efectelor, cu o exube- ranţă de ritm şi de coloare care încântă şi miră totodată. Atâta neaşteptată maturitate în alegerea şi stăpânirea mijloacelor sur- prinde. Cheful cu lăutari de pildă este de o extraordinară coloare şi miraculos de bine construit dintr’un singur motiv şi un crâmpei de cântec ţigănesc. La fel de vioi colorat e alaiul primei părţi din suită: Vin Şătrarii, tablou care a sugerat compozitorului şi unele dezvoltări ale materialului tematic în dauna poate a justelor proporţii. In fine idila la Floreasca, cea mai substanţială din punctul de vedere al invenţiunii şi al gândirii muzicale, ne arată un compo- zitor dela care suntem îndreptăţiţi a aştepta mult. In ce sens va evolua talentul tânărului compozitor e cu neputinţă de prevăzut; e suficient să se ştie că el lucrează mai departe la Paris cu Igor Stravinsky. Cealaltă primă audiţie o constituiau Trei caricaturi muzicale de Paul Constantinescu. Jalea recrutului, Balul reangajaţilor şi Marş forţat sunt titlurile sugestive ale acestei reuşite glume. Toate condiţiile, greu de conciliat, pe care trebue să le îndepli- ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 691 nească o bună caricatură au fost realizate fără nici un exces, fără nici o lipsă, de acest tânăr maestru al humorului muzical. Scurte, spirituale, cu detaliul caracteristic utilizat unde şi cât trebue, fără nicio insistenţă inutilă şi mai ales păstrând în amestecul de comic şi trivial, o ţinută muzicală totdeauna interesantă, schiţele acestea nu surprind venind dela compozitorul pe care l-a ispitit «Noaptea furtunoasă». Concertul s’a încheiat cu Suita Nr. i de Enescu, suită în care se găsesc pagini de o mare şi durabilă frumuseţe alături de altele care încep să se resimtă puţin de tre- cerea anilor. D. prof. M. Jora căruia trebue să-i fim recunoscători pentru această afirmare românească în creaţia muzicală, a dovedit odată mai mult că este un excelent dirijor, pe care, din nenorocire, îl auzim mult prea rar. RADU GEORGESCU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE GENIU ŞI MARFĂ Scriitori, artişti, filozofi — există de foarte multă vreme. Pro- bleme ca: situaţia geniilor în societate, opinia, despre ei, a con- temporanilor, judecata posterităţii — toate acestea au preocupat de sigur pe creatorii din toate timpurile. Dar abia azi problema a căpătat, cu toată amploarea, caracter de actualitate acută. A trebuit, pentru asta, ca geniile să se înmulţească până într’atât, încât să formeze o pătură socială consistentă, cu un fel chiar de « conştiinţă de clasă ». » » De bună samă, creatori de valoare au existat de când lumea. Dar asta a fost totdeauna socotit ca o afacere de psihologie indi- viduală. Până acum o jumătate de veac ne repugna, ca un scandal logic, să aliăm cuvintele «geniu » şi « colectivitate ». Azi însă, a crea valori de artă, de cugetare sau de acţiune a devenit o carieră frecventă, aproape o meserie, cu toată aparatura economică şi socială legată de noţiunea de profesional. Mi-am dat seama de toate astea citind un foarte pătrunzător eseu al lui Bernard Grasset (Nouvelle Revue Franşaise). Grasset este un editor-filozof, sau un filozof-editor, sau mai corect amân- două, căci el a devenit editor pentrucă înţelegerea gândirii altora l-a îndemnat să-şi aleagă o negustorie în legătură cu producţia, circulaţia si consumaţia ideilor, iar meseria de editor l-a îndemnat, la rându-i, să cugete asupra tuturor problemelor în legătură cu imortalitatea operelor, ingratitudinea sau exagerările optimiste ale 44' 692 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE posterităţii, soarta scriitorului sau artistului în societatea contem- poranilor, chestiunea geniului fericit sau nefericit, etc., etc. Eseul lui Grasset se numeşte «Valoarea şi preţul omului». Omul are o valoare şi are şi un preţ. Exact ca în economia politică, preţul poate să nu coincidă cu valoarea (există economişti ca Rodbertus, care tocmai fundează sistemul lui social pe mijloacele de a face să coincidă preţul cu valoarea; şi chiar marxismul, care postulează identitatea dintre cele două elemente, recunoaşte totuşi că identitatea poate fi falsificată, printr’un trucaj, în favoarea celor ce încasează preţul şi în dauna celor care au creat valoarea). « Valoarea omului » — spune Grasset — înseamnă «talentele, darurile, puterile lui de creaţie»; «preţul omului» este cu totul altceva; e « îmbogăţirea pe care el o procură altora — îmbogăţire luată în înţelesul cel mai larg, înglobând toate aşa zisele « avuţii imateriale » ale economiştilor. « Omul nu-i iubit pentru valoarea lui reală; el este iubit, urît, căutat sau neglijat de alţii pentru motive unde adesea valoarea minţii şi operei lui e străină. Preţul omului depinde de ceea ce numim « atracţie », « agrement », « avan- taje »; preţuim pe oameni nu pentrucă sunt geniali, ci pentrucă sunt -«simpatici», îndatoritori, pentrucă se interesează de ce ne inte- resează pe noi, pentrucă ne procură bună dispoziţie, veselie, fe- riciri mai mici sau mai mari. Valoarea omului o va aprecia poste- ritatea. Noi, societatea, suntem totdeauna în situaţia cumpără- torului de utilităţi, iar nu a justiţiarului absolut». Interesant şi foarte, foarte acut modern acest fel al lui Bernard Grasset de a pune problema geniului în cadrul sociologic al eco- nomiei politice. Să se observe un lucru foarte picant. Problema aceasta a mai fost « actuală » încă de două ori în decursul Istoriei. Odată, în veacul al XVIII-lea, când Immanuel Kant îşi funda Critica Raţiunii Practice pe imperativul categoric: « consideră pe om ca un scop, iar nu ca un mijloc». In aceeaşi epocă, Cham- fort — ne reaminteşte Grasset — vorbise de acea veche « metodă de a neglija persoana stimându-i totuşi scrierile ». Morala kan- tiană este prima reacţiune împotriva acestei « metode», izvorîtă dintr’o stare socială iniquă, unde o elită de « boieri din naştere» îşi permiteau insolenţa de a se desfăta cu conţinutul operei unui geniu, continuând a dispreţui ca pe un subaltern prost născut pe roturierul al cărei creer servise întâmplător drept receptacul elaborării unor idei de frumuseţe sau de cugetare. Pe la sfârşitul veacului al XlX-lea — « veacul muncitorimii », cum spune Constantin Stere, spre deosebire de al XX-lea care e « veacul ţărănimilor » — problema devine, pentru a doua oară, actuală. Citiţi introducerea din Istoria Socialismului a lui Tugan Baranowski. Cu toată diversitatea sistemelor (utopişti, comunişti, asociaţionişti, colectivişti, solidarişti, reformişti etc.,) — literatura ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 693 socialistă, toată — spune acest autor — e dominată de o idee fundamentală, care nu este alta decât imperativul kantian: «consideră pe om ca un scop, nu ca un mijloc»; priveşte pe om ca pe o problemă de studiat, şi nu ca pe un instrument de utilizat sau ca pe o marfa de cumpărat şi consumat. Al treilea moment de actualizare al acele idei este epoca noastră, oglindită atât de sugestiv în eseul lui Grasset, unde toate aceste pur-intelectuale şi morale lucruri: geniu, operă, creaţie ideologică, posteritate, amor, simpatie, fericire, sunt analizate în lumina dură a conceptului de marfă. Posteritatea, ce-i drept, renunţă adesea de a mai considera pe om ca pe o marfa; dar renunţă la ceea ce nu i se mai oferă. Prin definiţie, posteritatea nu mai poate «utiliza» pe omul care a produs opera; fante de mieux, se mulţumeşte cu opera însăşi, octroaiând autorului ceea ce-i fusese refuzat în timpul vieţii. Există, de sigur, excepţii la regulă. Câteodată valoare şi preţ coincid. Grasset tocmai studiază un caz celebru, acela al lui La- fontaine, prototip de «geniu fericit». «Iubit de public, iubit de cele mai mari genii ale veacului său — spune Chamfort — Lafon- taine a ştiut chiar să trăiască în pace cu scriitorii mediocri, lucru încă mai greu decât celelalte două. Sărac, dar fără supărare, sărac aproape fără ştirea lui, liber de necazurile domestice şi de grijile vieţii, posedând ştiinţa repaosului, a dulcilor reverii şi a adevă- ratului somn, zilele pentru el se scurgeau cu aceeaşi nepăsare lină ca şi versurile lui». «Lafontaine, adaogă Grasset, avea, în cel mai înalt grad, darul « de a fi simpatic », care se aliază aşa de rar cu acel al creaţiei. Vreau să spun că printre nevoile lui, cea mai mare a fost « nevoia schimbului». Aci stă secretul comerţului său agreabil. De acolo şi-a tras el preţul. In timp ce creatorii, cei mai mulţi rezervă toate cheltuielile lor operei, el se cheltuia pe sine pentru oamenii pe care şi-i alegea. De altfel lui nici nu- i se păreau cheltuieli toate aceste danii făcute anturajului, ci mai de grabă nişte uşurări, care îi procurau bogăţie de aceeaşi natură ». Ne place să vedem oameni care respiră bucuria, care, ca Lafon- taine, declară că «tout m’est souverain bien». «L’aise attire l’aise», spune Grasset; ni-s simpatici oamenii care se lasă să-î vedem în «neglige» intelectual şi moral, dezbrăcaţi de acea insuportabilă supraveghere de sine a «omului mare». «Cunoaş- te-te pe tine însuţi » — spune Grasset, — e de sigur o maximă de înţelepciune. «Ignorează-te pe tine însuţi» e o maximă de fericire ». Totuşi, şi din păcate, geniul este, în mod normal, nefericit. Pe manuscrisul (folio 2275) al « Luceafărului»— unul din cele mai frumoase poeme ale literaturii universale — se găseşte o 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apostilie, ca o însemnare de contabilitate, prin care Eminescu ne arată ce scump costă combustibilul întrebuinţat la fabricarea pro- duselor de geniu: «înţelesul alegoric este că dacă geniul nu cunoaşte nici moartea şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva nici capabil de a fi fericit. El n’are moarte, dar n’are nici noroc. Mi s’a părut că soarta Lu- ceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pă- mânt, şi i-am dat acest înţeles alegoric». S’ar putea spune că socoteala nu-i general valabilă; că Eminescu vorbeşte aci de cazul Eminescu, si atâta tot. Dar iată că în eseul lui Grasset găsim argumente pozitive pentru o teorie generală a geniului nefericit. Geniile, prin definiţie, nu pot inspira simpatie contemporanilor. Creatorii apar aproape ca nişte Harpagoni, dacă nu chiar ca nişte înşelători; căci — remarcă Grasset — « într’o privinţă, ei se îm- bogăţesc pe dânşii mai mult decât îmbogăţesc pe alţii, adică decât îmbogăţesc pe aproapele lor în cursul acelor schimburi din care este făcută viaţa în societate. Ei iau dela anturaj şi înapoiază posterităţii». Anturajul iese păcălit din această afacere. Şi mai este un motiv de antipatie pentru genii din partea con- temporanilor. Marii creatori, remarcă Grasset, sunt deprinşi să poruncească. Ei, cei dintâi, ascultă, ascultă de cutare ideal înalt căruia îsi sacrifică, fără ezitare, viata si fericirea. «Tirania lor este în realitate partea de supunere pe care o cer ei altora faţă de tirania pe care ei au acceptat-o şi care e aceea a creaţiunii lor. Asta nu împiedecă să fie resimţită ca o tiranie, şi de aci purcede o parte din ceea ce am numit « dezagrementul» comerţului lor social», Omului nu-i place să i se poruncească. înde ira pentru adevăraţii « oameni mari» în perioada când ei n’au fost încă re- cunoscuţi de public ca atari. După Grasset, singura metodă de a reajusta preţul cu valoarea, este metoda Lafontaine. Din când în când, şi cât mai des, creatorul să-şi acorde vacanţe, şi în aceste momente de repaos să se lase a redeveni simplu, naiv, copilăros. Asta nu numai că îi va aduce iubirea societăţii contemporanilor, dar va fi şi a binefăcătoare odihnă pentru sufletul lui, în sensul cel mai egoist profesional al cuvântului. Geniul să uite deci că e « om mare » — cum este — şi să redevină « om » pur şi simplu, ceea ce este, după părerea mea, încă mai frumos şi mai meritoriu decât să fii geniu. Căci bunătatea şi amorul umanităţii — oricât ar fi ele de mediocre — sunt calităţi mult mai nobile decât aceea de a avea talent sau de a crea lucruri mari. D. I. SUCHIANU ACTUALITĂŢI ITALIENE 695 ACTUALITĂŢI ITALIENE Recenta inaugurare a Bibliotecii Naţionale dela Florenţa, cea mai nouă din Italia, a pus în valoare un rapt surprinzător: tezaurul de cărţi din capitala Renaşterii este păstrat în rafturi care mă- soară patruzeci şi şapte de kilometri lungime. Sporul este apoi con- tinuu. Mereu alte cărţi, mii, sute pe zi. Unde se vor strânge atunci, cu vremea? Din ce se vor face cărţile chiar, când pădurile de brad, nimicite pentru a le schimba în hârtie, vor fi tot mai rare ? Ce va fi atunci cu destinele culturii umane, se întreba de curând, într’o revistă bibliografică italiană, Italia che Scrive, directorul ei, cunoscutul editor dela Roma, Formiggini ? Răspunsul şi l-a dat singur: Sancţiunile, menite să stimuleze spiritul de inventi- vitate al conaţionalilor săi, după lâna sintetică, vor avea meritul poate să născocească un nou tip de carte, cartea fotoscopică. Adică nu mănunchiul de foi îndoite în volum, cum se obişnuieşte dela însăşi inventarea tiparului, ci un sul de celuloid, de câţiva centi- metri, pe care să se filmeze, pagină cu pagină, toată opera. Iar apoi, când s’o citeşti, o mică lanternă de proecţie, care să-ţi pe- rinde prin faţă, ţie dar în acelaş timp oricâtor cititori, paginile luminoase. Aşa, toată Biblioteca dela British ar putea să încapă în câteva rafturi, iar mecanizarea aceasta ar avea şi alte urmări prac- tice. Rarităţile bibliografice ar fi bun obştesc, dispozitivele n’ar mai fi un lux, iar căutarea în dicţionare sau enciclopedii s’ar face prin dispozitive ca la maşinile de calculat. Cu tot asediul economic, « asediu » denunţat de ziarele italiene prin enumerare cotidiană, sus, deasupra titlului, gazetarii străini confirmă calmul vieţii din Italia, normalul ei. Iată, aşa, relatarea corespondentului unui ziar din Stockholm, Vecko Journalen, despre adevărata «insulă a lui Robinson », în care s’a schimbat Italia, de când luptă pentru înfăptuiri, mai ales în direcţia edili- tăţii. Ba pare că a sporit în timpul din urmă voluptatea aceasta, scumpă moştenire dela iluştrii străbuni. După cum a sporit vir- tutea acestui popor de-a se mulţumi cu puţin, când este vorba de proverbiala frugalitate de care poate să dea dovadă şi în tim- puri bune, de pace. Doar ştie că trăieşte într’o ţară cu resurse modeste. S’au redus, fără părere de rău, unele excese gastronomice; s’au limitat, mai greu, mijloacele de locomoţie, cele pentru care este nevoie de benzină, mai ales. La Veneţia, faptul acesta a reabilitat gondola. Dată la o parte acum vreo 50 de ani, prin înmulţirea «vaporette »-lor de pe Canal Grande; mai apoi de bărcile cu motor, gondolele, speriate ca lebedele în lacul castelului cu bal- coanele căzute şi ferestrele închise au găsit refugiu în micile 6g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE canale întortochiate, să ducă străini la serenada din jurul Sântei Maria della Salute, sub clar de lună, iar pe Veneţieni cel mult să-i treacă de pe un mal pe altul al Canalului Grande, fără carac- teristicul baldachin negru cu ciucuri. Pentru «traghetto » nu era nevoie de atare podoabă, necesară odinioară, când învăluia în discreţie plimbarea tinerii veneţiene, departe, dincolo de Piaz- zettă, spre Lido. In ultima vreme, nici puţinii nobili care n’au vândut palatele familiare nu mai aveau gondole. De stâlpii multi- colori din faţa scărilor năpădite de valuri la trecerea vaporaşelor, stăteau legate aceleaşi bărci cu motor, pe care acum vin din umbra lor discretă, să le înlocuiască iarăşi gondolele. Tresare de mulţu- mire inima «padronilor », alături de inima celor îndrăgostiţi de Veneţia romantică a tuturor reveriilor. De acea Veneţie prin care şi-au perindat nostalgia exotică până şi poeţii noştri, toţi, dela Alecsandri şi Negri, la Duiliu Zamfirescu, spre a nu încerca să enumerăm cât de cât infinitatea de străini. Nu-1 vom trece totuşi sub tăcere pe unul dintre romanticii germani, îndrăgostit de Italia şi de Veneţia tot cât Stendhal, pe August von Platen Haller- mund, mort, ca Bălcescu al nostru, în Sicilia, al cărui centenar a fost de curând comemorat la Siracusa. Viaţa italiană în formele ei actuale are ca suprem ideal retrăirea marilor virtuţi romane. Obolul inelelor de aur, dacă nu senato- riale ca odinioară, fie şi matrimoniale, pe Altarul Patriei, la Roma, în afară oricăror rezultate financiare, vine să confirme tendinţa de mai sus. In urnele imense în care s’a depus acest nobil obol, în- călzite la flacăra iubirii de Patrie, nu s’au topit numai aceste măr- turii de credinţă casnică, sacre pentru temeinica viaţă fami- liară italiană, dar şi alte relicve, de care oricine se desparte numai în momente supreme: medalii, decoraţii, distincţiuni străine, cupe şi premii. Dintre care, voi aminti o medalie grea de aur, înmâ- nată Ducelui nu de mult, de o bătrână în negru: Maria Pascoli, sora poetului Giovanni Pascoli, mort a doua zi după ce juriul dela Amsterdam îi decernase tot lui, pentru a 13 oară, medalia aceasta de aur a premiului internaţional pentru cele mai meri- torii poezii scrise în limba latină. Drept dovadă, pe care voiam s’o • subliniez prin atare menţionare, a păstrării tradiţiei clasice, în ţara lui Virgiliu, a lui Horaţiu şi a Renaşterii umaniste. Hărnicie, aşa dar, sobrietate, calm, devotament faţă de Patrie şi strădanie. E linia vieţii italiene din aceste zile de grave încer- cări. Strădanie şi dibăcie în cele mai riscate întreprinderi, pe care le vedem simbolizate de o mână de marinari dela Viareggio, locul de elegantă vilegiatură de pe malurile mării Tireniene; care, de câţiva ani încoace, cutreeră fundul oceanelor şi mărilor, în cău- tarea vapoarelor scufundate, în căutare de bogăţii pierdute, de aur mai ales. Aceşti Italieni, cu flota lor de vaporaşe cu nume ACTUALITĂŢI ITALIENE 697 atât de expresi^ — « Rampino », « Artiglio », ori « Arpione », — cu aparatele de scufundare de ei perfecţionate, dar mai ales cu răbdătoarea lor cutezanţă, au adus la suprafaţă comori întregi, întrebuinţând până şi macarale magnetizate. Redobândite astfel tezaurele de pe vapoarele scufundate de submarinele germane în timpul războiului, astăzi această echipă de bravi marinari-scafan- drieri luptă, într’un mic port italian, cu fantezia populară: să cerceteze la 70 metri adâncime epava corăbiei cu pânze «Pol- luce », spartă de stânci şi înnecată acum 130 de ani, pe care acea fantezie populară o ştie plină cu bogăţiile regelui Ferdinand IV. De se va adeveri zvonul, marinarii de pe «Artiglio » s’au legat să dăruiască tot acel aur Patriei. Vin iar în lumină comorile din fundul mării, după cum vin comorile ascunse de vreme în fundul pământului. Ca acele mi- nuni de ceramică pictată, greco-etruscă, descoperite nu de mult în tezaurul dela Spina, către gurile Padului, în părţile mlaştinelor dinspre Ravenna şi Venezia. Părţi în care, de când lumea, oamenii au cunoscut aşezări pe palafite, ca oraşul Lagunelor de azi. Părţi în care le-a plăcut Grecilor să se pripăşească nu numai de mult, pe vremea de când or fi vasele acestea, de-o neîntrecută artă ele- nică, dar şi mai încoace, în vremea împăratului Justinian, care-a lăsat la Ravenna urmele celei mai autentice măestrii bizantine. Ori cum ar fi, prin descoperirea lor epocală, arheologii italieni impun ca, de azi înainte, ceramica de Spina, datând tocmai din al V-lea veac înainte de Cristos, să facă un capitol a parte în Istoria Artelor vechi. In vreme ce se descopăr urmele neştiutelor aşezări umane în ţara lui Enea, se înalţă sub ochii noştri, cetăţi noi. Intr'adevăr acum, de curând, s’a întemeiat acolo un atare oraş: Pontinia. Este un nou centru în regiunea dela Sudul Romei, către mare, regiune bântuită de pe vremea Romanilor de cumplite friguri; căci se întindeau acolo imensele bălţi papale (ale Statului Papal de odinioară), de unde şi actualul nume de Pontinia. Terenurile au fost asanate, sunt astăzi date agriculturii, s’au adus oameni de pe unde erau prea mulţi, li s’a făcut şi un oraş: modern, mo- numental, complet, ca orice oraş ridicat în câţiva ani. Nu ca ale noastre, celelalte, cu evoluţie lentă, dela sat spre metropolă. In această întemeiere de oraşe este de notat o caracteristică a Italiei moderne. De exemplu: în 1932 s’a fondat Littoria, iar în iarna acelui an s’a inaugurat; în 1933 s’a fondat Sabaudia, inaugurată la 15 Aprilie 1935, câteva luni deci înainte de Pontinia, a cărei fundare s’a decretat abia acum doi ani. Opera aceasta de asanare a terenurilor inundate, pe lângă stin- gerea malariei, pe lângă refacerea economiei naţionale italiene, a înlesnit, precum am văzut, descoperirile arheologice. In părţile 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Romei, la gurile Tibrului, s’a putut lămuri astfel o pasionantă problemă istorică. In momentele de mare granaoare ale împă- răţiei Romane, cum putea cuprinde incinta destul de redusă a Capitalei uriaşul trafic natural, dintre vastele fruntarii ale sale şi Metropolă. Diferiţii împăraţi, dela Cladiu la Traian, au înlesnit de fapt acest schimb, prin construirea unui imens port la gurile Tibrului, care îngăduia galerelor să înainteze din mare. Căci aceasta era pe vremea împărăţiei, până târziu, în Evul Mediu, adevărata cale de legătură între popoarele lumii. Multe şi ilustre amintiri istorice în Italia, dar cercetate, puse în valoare, cu pasiune şi cult pentru trecutul naţional. Fie că ar fi vorba de monumentele romane, fie de cele, nu mai puţin ilustre, ale Renaşterii. Iată, de pildă grija pentru catedrale. După termi- narea Domului din Milano (la care se lucrase din Evul Mediu), după restaurarea faţadei Sfântului Petru, a venit rândul acelei minuni de arhitectură care este Domul din Florenţa, nu numai ca frumuseţe — cine l-a văzut dominând silueta oraşului peste Ponte Vecchio, peste Arno, seara, dela Piazzale Michelangelo şi nu se simte legat sufleteşte, ca de locul de închinare al sufle- tului său, pentru totdeauna? — dar minune şi din punct de ve- dere al construcţiei în sine, cu acea imensă calotă de olane, ţinute numai de nervurele de piatră care-o boltesc. II Cupolone, orgoliul Florentinilor, care-1 confundă cu însăşi Florenţa, trebue să se lase cu grijă ciocănit, cercetat de meşteri, nu cumva într’o zi să sfărâme, în cădere, una din cele mai gingaşe bijuterii din comoara de artă a lumii: Campanilul lui Giotto, Batisterul, Piaţa Domului, portalele, Domul însuşi. Grijă prevăzătoare, din timp, pentru ceea ce este obştesc; iată la ce se reduce actualitatea vieţii italiene. Grija, minuţioasă, pentru asigurarea viitorului, prin supravegherea severă a prezentului şi scrutarea trecutului naţional. O generalizare a acestor griji asupra tuturor sectoarelor vieţii naţionale. Se deplângea în Italia acestor timpuri de renaştere lipsa intervenţiei Statului în promovarea artei dramatice, de exemplu ? Iată acum, deşi grijile războiului n’ar fi părut să îngăduie aşa ceva, înfiinţarea unui Conservator de Artă Dramatică la Roma, cu titulatura de Academie, cu două secţii mari — pentru actori şi pentru regisori, — cu elevi între- ţinuţi de Stat, cu teatru propriu, în care rolurile să fie susţinute de maeştri, iar cele secundare, treptat-treptat, de elevi şi astfel se va avea la Roma un teatru cu adevărat experimental; cu putinţa, pentru diplomaţii noii Academii, să fie angajaţi de trupele sub- venţionate, căci un Teatru Naţional, oficial, nu există în Italia, ţara care a dat Europei marea generaţie de actori, încă din vremea Commediei dell’Arte. . actualitAti italiene 699 Rămas-a apoi Italia în urmă din punct de vedere al industriei cinematografice, pe care ar fi trebuit s’o cultive şi pentru ceea ce reprezintă atare industrie din punct de vedere social, şi pentru considerentul sentimental că Italia deţinuse cândva unul din pri- mele locuri în atare industrie de artă? Iată că s’a decretat de curând (şi lucrările trebue să fie începute), întemeierea unui oraş al Cinematografului în împrejurimile Romei, pentru care s’a re- zervat o suprafaţă de 600.000 m. p. întrucât noile instalaţii, cele mai moderne din lume, trebue să facă posibilă înregistrarea con- comitentă a zece filme cel puţin. Aşa dar, o lucrare grandioasă, implicând imense capitaluri, care însă va avea toţi sorţii să izbu- tească, date fiind nepreţuitele resurse în materie de figuraţie, actori şi decoruri naturale, de care dispune Italia, bine înţeles pentru o anume categorie de filme. Astfel în preajma Forului Mussolini, adevărată «cetate » a Sportului, alături de recenta « Cetate Uni- versitară » şi de cea « Ospedalieră », a Spitalelor, se va înălţa acum aceasta, a Cinematografului. Şi alta. Cetatea grandioasei Mostra Augustea della Românită, adică marea expoziţiei a Latinităţii, ce se va deschide la Roma cu prilejul serbărilor milenare pentru comemorarea împăratului August, peste doi ani. Peste doi ani, însă pregătirile au început. In Italia, care va purta grija acestei manifestări prin care se va înălţa, se va reabilita presti- giul Latinităţii; dar şi în străinătate. Adică în ţările latine, ba chiar şi în ţările nelatine, care se simt orgolioase că deţin monu- mente romane şi se întrec să le întoarcă Romei, pentru acest prilej, fie şi în chip de efigie copiată. De curând, mai zilele trecute, Ducele a avut vreme o întreagă după amiază, să cerceteze inventarul materialelor care încep a se aduna la Roma din toate colţurile lumii odinioară romană. Mai întâi, fireşte, de prin muzeele oraşelor itailene; apoi, din Franţa din Grecia, din Belgia, din Austria, din Germania, din Ungaria, ba până şi din New-York. Cu ce ne vom înfăţişa noi ? încă nu se văd nici în Italia, nici aici, acasă, cât de cât, semne, că oficialitatea românească ştie că se va petrece în curând acest mare eveniment în analele vieţii europene. O înfăţişare colectivă a civilizaţiei Romei, în momentul istoric în care celelalte, civilizaţia germanică şi cea slavă au ajuns la cristalizarea unor forme noi. Ne simţim orgolioşi, în restriştea istoriei noastre, când ne simţim plecaţi din ţara gintei nobile, de dincolo, de acolo, dela Roma? Aceasta a fost mângâierea, tăria străbunilor, de când ne ştim? Ne doare când ni se contestă atare latinitate, mai ales din pri- cina lipsei, aparente de sigur, de constructivism? 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată, va veni momentul nostru de afirmare la această Mostra Augustea della Românită. Nu va fi vorba, de data aceasta însă de simpla noastră participare onorabilă la o competiţiune interna- ţională de civilizaţie şi progres; ci de valorificarea, faţă de ceilalţi Latini, dar faţă de noi înşine mai întâi, a ceea ce mai poate fi va- labil în orgoliul nostru îndătinat de purtători ai tradiţiei romane în graiul şi numele nostru. ’ ALEX. MARCU ACTUALITĂŢI FRANCEZE Actualitatea literară a readus în discuţie, în ultima vreme, pe cei doi scriitori francezi morţi în ultima vreme: Paul Bourget şi Leon Hennique. Astfel, actualitatea însăşi comandă uneori acea oprire de o clipă a neobositului mers al faptelor şi al ideilor şi înlesneşte din când în când acele retrospective care ne fac să în- ţelegem cât se schimbă vremile sau, dimpotrivă, să constatăm cât sunt ele de asemănătoare. Cu Paul Bourget şi Leon Hennique, o asemenea considerare retrospectivă ne duce departe, înapoia vremii noastre, căci amândoi au murit la o foarte înaintată vârstă şi începuturile lor, chiar apogeurile carierei lor scriitoriceşti, ne scot aproape din istoria literaturii contemporane franceze. Adeseori în Franţa, oameni a căror viaţă şi operă sunt sortite unei îndelungi pomeniri istorice, îşi văd prelungite, până la bătrâneţi foarte încărcate, zilele existenţei lor. Oamenii aceştia au, parcă, o voinţă de persistenţă care le îngădue să îmbătrânească şi să înfigă, astfel, în istorie cele două date ale naşterii şi morţii lor, încât mai târziu însemnătatea lor să sporească şi prin aceea a epocelor pe care le-au parcurs în timpul vieţii. Un fel de coincidenţă semnificativă, între destinul individual şi acela al vremilor pe care le-au trăit, sporeşte valoarea acestor oameni, dăruind-o cu o simbolică bătrâneţe. Dacă Paul Bourget a continuat să scrie până în ultimii ani ai vieţii sale, nu e mai puţin adevărat că opera cea mai durabilă pe' care a lăsat-o, aparţine primei faze a activităţii lui scriitoriceşti, aceea dela sfârşitul veacului trecut. Deşi a desvoltat, cu preferinţă, cariera romancierului, Paul Bourget a dovedit prin întreaga sa operă, vocaţia de critic şi pasiunea pentru idei care le-au carac- terizat. Considerând întinsa lui operă, mulţi istorici literari so- cotesc că cele mai bune pagini ale lui Paul Bourget sunt totuşi acele Essais de psychologie contemporaine din anii 1883—85, atât de citite şi în zilele noastre şi în care ideologul, care trebuia să proclame, cu un dogmatism din ce în ce mai stabil, credinţele sale conservatoare, a dovedit totuşi în această operă de tinereţe şi spiritul modem al acelei vremi şi discernământul întreg al ACTUALITĂŢI FRANCEZE 701 inteligenţii sale. Paul Bourget a fost, prin excelenţă, un scriitor de tip social, şi pe măsură ce a înaintat în viaţă, a înţeles să ser- vească într’un mod mai activ şi mai direct acele idei pentru care a manifestat o mare capacitate de certitudine. De aceea, întreaga sa operă este străbătută de acel didacticism pe care atâţia l-au combătut cu înverşunare, deşi Paul Bourget n’a făcut decât să desvolte — într’o măsură care a prejudiciat poate artei sale lite- rare — acea vocaţie politică şi socială care, într’un fel sau altul, caracterizează în genere pe scriitorul francez. Paul Bourget a fost contra-revoluţionarul care a desvoltat influenţa covârşitoare a lui Taine şi a pozitivismului francez în genere. Astfel se explică felul în care conservatorismul burghez, care în Franţa se reclamă astăzi tocmai dela ideile revoluţiei franceze, a luat la Bourget, prin efectul influentei lui Taine, înfăţişarea unei atitudini conservatoare, dar în ultimele consecinţe anti-burgheze.. Dar, oricât tendinţa politică ar fi preponderentă în opera lui Paul Bourget, ar fi o mare nedreptate să se uite importanţa pur literară a scriitorului care, împingând mai departe ca oricare altul, începuturile făcute de marele său maestru Stendhal, a fost mai multe decenii campionul romanului psihologic. Psihologismul acesta, dublând preocuparea constantă de problemele politice, dualismul acesta, ar putea fi tema unei cercetări care ne-ar arăta că Bourget a fost totuşi mai curând un burghez al Franţei mo- derne decât un neadaptat păstrător al tradiţiei vechiului regim. Considerarea atentă si minuţioasă a realităţii lăuntrice a omului, socotită ca ultimul şi cel mai preţios adevăr, purcede dintr o men- talitate individualistă, refractară în cazul acesta, la orice alunecare spre stânga politică, dar potrivită cu ideile fundamentale ale burgheziei Franţei moderne. Cercetarea şi caracterizarea operei lui Paul Bourget vor mai suferi de aci înainte revizuiri şi modi- ficări. Dacă în timpul vieţii sale, Bourget a dat loc la nenumărate controverse şi romanele lui, ca de pildă celebrul Le Disciple, au dat loc la înverşunate şi prelungite discuţii despre care cu toţii ne aducem aminte, acum, la moartea lui, mai tot ce s’a scris poartă pecetea acelei false aparenţe de judecată definitivă şi de facilă categorisire pe care în bună partea le justifică şi caracterul atât de dogmatic al operei la care se referă. Şi totuşi, cercetătorul atent va putea aduce încă multe preciziuni şi distincţii în judecata pe care posteritatea o va aduce asupra operei lui Bourget, deci încă din timpul vieţii istoria literară părea să fie închis definitiv ca- pitolul care îl privea. Un interesant articol, intitulat Les mouve- ments de Paul Bourget s’a scris acum în acest sens, interesant mai ales pentrucă este scris de un gânditor ca Charles Maurras a cărui extremă fixitate de opinii este cunoscută. Charles Maurras arată câte îndoeli au frământat spiritul lui Bourget şi evoluţia, 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE schimbările, chiar contradicţiile din care, totuşi, într’o judecată prea simplă, s’a putut desprinde imaginea unei personalităţi fără ezitare în atitudini, fără umbre în convingeri. Convingerile oame- nilor, astfel cum le cunoaştem, sunt cele mai adeseori expresii simplificate ale unor stări de conştiinţă cu mult mai complexe. Se va. cuveni, poate, ca aplicând tocmai psihologismul minuţios pe care Bourget l-a afirmat în opera sa, cineva să-i evoce din nou personalitatea cu acea grije care, eliminând nedreptatea sau elogiul exagerat al partizanului, să aducă numai adevărul cel mai apropiat de spiritul marelui scriitor. Leon Hennique a murit de asemeni la o foarte înaintată vârstă. Numele lui aducea încă din timpul vieţii ecoul unei îndepărtate epoce, aceea a naturalismului francez şi un sentiment de totală inactualitate îl întovărăşea, nu numai pentrucă opera sa nu s’a situat în primul plan al literaturii franceze, dar şi pentrucă în ultimii treizeci de ani Leon Hennique renunţase la orice veleitate literară. Numele său va rămâne legat de istoria Academiei Gon- court, printre ai cărei întemeietori a fost. El a fost desemnat ca unul dintre primii zece membri ai Academiei, chiar prin testa- mentul lui Edmond de Goncourt^ prin care s’a hotărît întemeierea acestei instituţii. Leort Hennique a fost acela care a condus ce- lebrul proces pornit de familia fraţilor Goncourt pentru a încerca dărâmarea testamentului; justiţia l-a menţinut însă şi Academia Goncourt, a cărei importanţă s’a afirmat apoi din ce în ce mai mare în cadrul culturii franceze, există astăzi datorită diligenţii lui Leon Hennique, acest scriitor din alte vremi, mort în zilele noastre, prieten şi tovarăş al lui Alphonse Daudet, Maupassant si Zola. > * * * Actualitatea literară a fost dominată ca în toţi anii la aceeaşi epocă mai cu seamă de atenţia îndreptată spre cărţile care au obţinut premiile lunii Decemvrie. Printre acestea este premiul pe care Academia Goncourt — având încă votul lui Leon Hen- nique — l-a acordat lui Joseph Peyre pentru romanul Sang et Lumieres. Este, de sigur, ceva arbitrar în felul în care premiile literare, în genere, impun atenţiei publicului anumite cărţi. Chiar când acestea sunt bine alese, succesul unic pe care îl obţin o bu- cată de vreme, îndepărtează în mod nedrept atenţia celor mai mulţi dela atâtea alte cărţi scrise în acelaşi timp şi adeseori de o valoare cel puţin egală. Trebue să recunoaştem totuşi, că premiul Goncourt a cărui autoritate literară se menţine puternică în Franţa şi în lumea întreagă, a consacrat adeseori, dela primele mani- festări, scriitori care au cunoscute apoi cea mai legitimă celebritate. Gustul literar al celor cinci academicieni care au format majori- tatea în favoarea lui Joseph Peyre, pare a fi fost şi de data aceasta ACTUALITĂŢI FRANCEZE 703 destul de sigur, căci Sang et Lumieres, despre care criticii francezi scriseseră şi înainte pagini elogioase, este un adevărat şi puternic roman care n’a desamăgit pe nimeni. Acţiunea se petrece în Spania prefacerilor politice şi sociale din ultimii ani şi este o evocare a vieţii tragice a unui glorios matador şi a acelei lumi întregi, colo- rată, bizară, crudă, eroică sau josnică din jurul curselor de tauri. Joseph Peyre, care este francez din Pirinei, dovedeşte o mare pătrundere a acestei lumi care a inspirat de altfel numeroase pa- gini din literatura universală. Dar nimic nu este convenţional şi imagine curentă în această carte. Romanul lui Peyre este foarte modern prin acel sentiment, pe care îl creează, al marilor puteri omeneşti, puteri pe care nu le răpune decât o îndelungă şi perfidă acţiune a forţelor destructive. De asemeni, cartea aceasta este încă un semn al unei noi mentalităţi franceze, prin felul în care au- torul evocă o lume străină şi foarte deosebită de aceea a Franţei. De sigur, Spania a inspirat şi altădată pagini literare scriitorilor francezi, dar felul amănunţit în care Joseph Peyre ne descrie lumea care roieşte în jurul curselor de tauri, simpatia pro- fundă pe care o are cu subiectul şi cunoaşterea precisă a mo- ravurilor de acolo, toate acestea ne aduc exemplul, destul de rar înainte, al unui scriitor francez care evocă cu o perfectă compe- tinţă un mediu care nu este al său dar căruia, s’ar putea crede că îi aparţine. Ricardo, eroul romanului Sang et Lumieres, este una din acele glorii ale arenelor spaniole, cărora publicul le acordă bogăţii şi nelimitată admiraţie, dar către care acelaşi public îndreaptă o ostilitate ce poate merge până la o adevărată condamnare la moarte, atunci când forţa şi graţia toreadorului încep să şovăiască. Viaţa matadorului, a acelui principal şi superb actor şi erou la curselor de tauri, nu poate fi, atâta vreme cât are curajul şi or- goliul de a aspira la triumf, decât prilejul necontenit al adoraţiei populare şi al aclamaţiilor frenetice sau obiectul către care merge condamnarea publică, umilinţa injuriei, valul necruţător al in- dignărei. Matadorul trăeşte în glorie sau se înneacă în sânge. Ri- cardo a cunoscut această glorie; curajul şi generozitatea lui faţă de oameni sunt însuşirile care corespund eroismului şi graţiei din arenă. Ricardo nu are niciun fel de egoism ci, dimpotrivă fiinţa lui nervoasă, neatentă la economia mijloacelor şi la con- servarea avantajelor, se cheltuieşte şi se lasă învăluită de pasiunea ucigătoare pe care o încearcă pentru Marilena. Obosit, fără nici o precauţie, înfruntă Ricardo primejdia mortală a ultimei lui curse de tauri. Descrierea finală pe care ne-o face Joseph Peyre reţine cu o rară intensitate interesul cetitorului. Deşi prevedem sfârşitul tragic al lui Ricardo, emoţia pe care o întreţine este puternică; cele mai bune mijloace sunt folosite şi la ele se adaugă parcă ceva 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din succesiunea rapidă de imagini a cinematografului şi, în acelaşi timp, ceva din desfăşurarea amplă a unei epopei. Ricardo este răpus şi va muri, dar înaintea prăvălirii lui spre moarte va impune mulţimilor ostile o ultimă si unanimă admiraţie, al cărei freamăt » * » * » ' îijva fi dat acea supremă bucurie de viaţă după care a trebuit să urmeze înfrângerea totală. Joseph Peyre ne evocă o lume a acelor contraste spaniole care au izbit pe aţâţi călători şi scriitori. O lume de eroi şi de oameni de afaceri, de generoşi şi de perfizi, de poeţi şi de negustori, de nostalgici cântăreţi şi de aspri veleitari sociali, o lume care nu se poate defini şi care, pe deasupra, a trecut în anii din urmă prin prefaceri care i-au modificat şi complicat încă structura. S’a spus de multe ori că Europa occidentală se termină la Pirinei, că Spania este ţara unui popor apropiat mai curând de sufletul oriental. Oricum, este în sufletul spaniol o complexiune, şi este o colorată diversitate a poporului spaniol, de care Joseph Peyre s’a apropiat cu pătrundere şi simpatie şi pe care ni le-a descris în Sang et LumiSres cu mijloace literare în acelaşi timp sobre şi patetice. Niciodată nu păcătueşte printr’o gratuită declamaţie, dar tot timpul întreţine în acest roman o atmosferă de intensă şi amplă vibraţie.. Ne este îngăduit să credem că Joseph Peyre va fi citat mai târziu printre scriitorii, care, primind premiul Goncourt, justifică apoi autoritatea literară a acestei Academii. O altă carte premiată este Benediction de d-na Claude Silve. Până la una din cronicele viitoare, în care ne vom ocupa mai pe larg de scrisul femenin în Franţa şi în care scriitoarea noastră se va găsi încadrată de atâtea altele, trebue să menţionăm încă de astăzi că premiul Femina pe care l-a obţinut acum d-na Claude Silve ne apare de asemeni ca o justă recompensă. Benediction nu este un roman, deşi autoarea a ţinut să înscrie pe copertă această categorisire. Acţiunea este redusă la minimum în această carte şi putem afirma că nu adaogă nimic la înţelegerea ei. Benediction este o carte de poezie şi de farmec, cuvânt care revine mereu, de altfel, în textul ei; este o carte care nu se poate rezuma şi care este făcută din nenumărate amănunte, dintr’un amestec continuu al vieţii interioare cu întreg cadrul în care se desvoltă, cu misterul înconjurător, pretutindeni prezent. O carte de o foarte feminină sensibilitate, pe care o imprimă vieţii dimprejur, oamenilor, obiec- telor, peisajului. D-na Claude Silve ne descrie viaţa mută, plutind în adâncul liniştit al trecutului, al unui aristocratic castel din Franţa. Trăsăturile generale pe care ni le aduce nu ne învaţă nimic nou; aceleaşi figuri şi acelaşi ritm pe care îl cunoaştem de totdeauna. D-na Claude Silve nu pare a fi aspirat la nicio inventi- vitate în această privinţă. însuşirile de fină poezie pe care le are îşi găsesc o multiplă şi subtilă expresie în toate amănuntele şi CÂTEVA OBIECŢII LA STUDIILE PLATONIENE ALE D-LUI AL. CLAU DIAN 705 analizele pe care ni le dă şi care fac să se realizaze într’o artistică unitate o lume interioară care îşi aşterne necontenit sensibilitatea peste lumea înconjurătoare. Iată, aşa dar, două cărţi, Sang et Lumieres şi Benediction către care, premiile atribuite, ne-au atras mai ales atenţia în ultima vreme. Valoarea lor literară va apărea mai sigură, în măsura în care va depăşi un succes oarecum impus. ALEXANDRU VIANU CÂTEVA OBIECŢII LA STUDIILE PLATONIENE ALE D-LUI AL. CLAUDIAN In cadrul filosofiei româneşti, preocupările de ştiinţă politică şi morală sunt mai rare decât iernile calde. In decursul atâtor ani, de când se discută atât de multă metafizică şi se face atât de aprigă politică, ştiinţa noastră nu a înregistrat totuşi decât foarte puţine opere care să trateze şi să orienteze preocupările celor puţini şi celor mulţi. Operele d-lor C. Rădulescu-Motru, D. Guşti şi P. P. Negulescu sunt aproape singurele care au delimitat proble- matica timpului, formulând unele teorii privind realitatea şi nor- mele vieţii sociale. In volumul d-sale recent, Cercetări Filosofice şi Sociologice (Iaşi, Tip. Concesionară Al. Terek, 1935), d. Al. Claudian con- tinuă aceste preocupări tot atât de necesare pe cât de rare. Inspirat de o seamă de lecturi ce întocmesc o actuală reinterpretare a unor problematici vechi cât lumea, autorul acestei lucrări înde- plineşte un folositor serviciu mediului nostru, prezentând şi co- mentând, uneori cu interesante desvoltări personale, chestiuni şi teme care la noi sunt sau neglijate sau văzute din perspective mai vechi (ceea ce nu înseamnă întotdeauna că perspectivele sunt şi inferioare). Compusă din studii cu preocupări variate şi inegal luminate, cartea Cercetări Filosofice şi Sociologice promovează o serie de cercetări din domeniul istoriei filosofiei cu ajutorul unor puncte de vedere sociologice şi psihologice. Este îmbucurător faptul, însă că mai- bine de jumătate, cartea este centrată în jurul filosofiei politice a lui Plato, filosoful dela care porneşte tot ce e funda- mental şi inspirator în filosofia occidentală. Studierea lui Plato şi Aristotel, socotită mai ales în culturile anglo-americane drept temelia cunoaşterii filosofice, este la noi cu totul insuficientă şi superficială. La noi se învaţă despre mulţi filosofi, dar lectura lui Plato şi Aristotel este rezervată, şi nu fără excepţii, doar profesorilor. In Anglia şi Statele-Unite nu există 45 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însă student care să nu cunoască în amănunt Republica, Legile, Symposion-ul şi câteva din celelalte dialoguri principale ale lui Plato, ca să nu mai vorbim de Etica către Nicomachus a lui Aristotel, socotită acolo drept etica eticilor sau biblia moralei şi asta nu numai de gânditorii idealişti, ci şi de realişti, pragmatişti şi criticişti. Ne-aducem aminte că la cursurile lor, un Bertrand Russell sau F. C. S. Schiller nu admiteau ignorarea amănuntelor eticii platoniene sau aristoteliene, chiar dacă uneori o contraziceau în teoriile lor. Dimpotrivă, cunoaşterea lui Kant sau Hegel nu era atât de riguros pretinsă când era vorba de domeniul moralei, politicii sau socio- logiei. La noi, pentru a menţine paralela între cele două sisteme de educaţie filosofică, suntem siguri că nici doi la sută dintre licenţiaţii în filosofie nu au deschis vreodată manualul de morală • a lui Aristotel. Pentru aceste motive, salutăm cu satisfacţie studiile d-lui Al. Claudin despre «Platon şi Auguste Comte », « Definiţia dreptăţii în Republica lui Platon» şi «Platon şi egalitatea sexelor», chiar dacă punctul de vedere al d-sale nu-1 găsim în totul cel mai just. Faptul că autorul cărţii de care ne ocupăm aici a pus în discuţie cu ample amănunte şi cu o impunătoare bibliografie, caracterul socialo-politic al filosofiei platoniene, poate însemna o dată în orientarea tinerimii noastre, lăsată în genere pe mâna şi la voia tuturor superficialelor şi primejdioaselor idei şi teorii sociale, economice şi politice, pe cât de incomplet prezentate, pe atât de dârz susţinute. O spunem răspicat: credem că dacă Miniştrii Instrucţiei şi conducătorii universităţilor noastre ar fi avut grijă să dea ştiinţei politice, etice şi sociale o mai mare extindere şi atenţie, nu s’ar fi ajuns la confuzia şi absurditatea de astăzi. In timp ce în universităţile engleze şi americane, există departamente sau facultăţi de sociologie, politică, morală, fiecare cu nenumărate cursuri şi seminarii, la noi ştiinţa politicii nu este aproape deloc predată în universităţi, iar etica filosofică la fel. Nu este semnificativ acum când vorbim de criza morală a societăţii noastre, că din educaţia noastră lipsesc tocmai aceste ştiinţe care învaţă şi îndru- mează societatea? De ce să ne mire lipsa problematicei morale în viaţa maselor, când însăşi elitele şi conducătorii educaţiei noastre nu au fost în stare de atâtea decenii să ne dea măcar un singur sistem de etică? Suntem, poate, singurul popor a cărui cultură nu şi-a îndreptat preocupările în spre etică şi unde mora- litatea este numai naturală şi legală, trăind, după înţelepciunea populară, în virtutea tradiţiei şi a obiceiurilor, dar nefiind lumi- nată de ştiinţă şi de spiritualitatea reflexivă. Revenind la studiile privitoare la Plato din volumul d-lui Al. Claudian, trebue să arătăm că d-sa, inspirat de bogata bibliografie străină care mereu tălmăceşte şi răstălmăceşte pe Plato, a căutat CATEVA OBIECŢII LA studiile platoniene ale d-lui al. CLAUDIAN 707 să prezinte nu numai paralela dintre teoria politică a filosofului grec şi cea a lui Auguste Comte, ci şi să interpreteze şi explice* prin consideraţii sociologice şi psihologice, întreaga lor filosofie. In cel mai desvoltat studiu al cărţii, «Platon şi Auguste Comte»* d-sa stabileşte principalele afinităţi între cei doi cugetători: filo- sofie cu tendinţe politice, anti-individualism, domnia filosofilor* primatul educaţiei asupra legilor, şi le explică prin următorul proces psihologic: «preocupaţi amândoi de politică şi doritori, şi unul şi altul, să înlocuiască anarhia unui excesiv individualism printr’o societate strâns unită în jurul unor principii comune* ei duc anti-individualismul până la autoritatea unei religii sau până la autoritatea filosofilor, stăpâni prin educaţie prin formarea sufletelor. Prin guvernarea sufletelor, cu ajutorul religiei sau cu ajutorul filosof iei, cei doi filosofi vor să instaureze state lipsite de fermentul individualist» (p. 65). Aceasta este tema studiului tânărului cercetător dela Iaşi, care dacă are multă dreptate în a accentua caracterul social şi colectiv al teoriilor politice ale celor doi gânditori şi dacă într'adevăr ne convinge că există o afinitate si relativă similitudine între Plato si Comte (ceea ce nu trebue să ne surprindă nu numai pentrucă tot ce-a fost filosofie generoasă şi armonioasă s’a inspirat din Plato şi i-a condus mai departe ideile sau pentrucă Auguste Comte admira ierarhiile catolicismului, care a luat atâtea tot dela Plato), — nu ne poate, în schimb, la fel mulţumi când e vorba de ansamblul concluziilor sale. Să precizăm. D. Al. Claudian tinde să ne explice sistemul lui Plato ' prin experienţa psihologică şi socială a acestuia. D-sa susţine, în mai multe rânduri, că Plato şi Comte « sunt îndemnaţi la cugetare politică de împrejurări care le paralizează acţiunea politică» (p. 67), amândoi aparţinând în tinereţe unor curente politice învinse şi luând atitudini împotriva regimurilor care nu-i satisfăceau. Plato ia atitudine împotriva democraţiei atotputernice din Atena veacurilor V şi VI, dar şi împotriva aristocraţiei mediocre, răzbu- nătoare şi mult prea practice a «celor treizeci» dela anul 404* promovând un alt fel de aristocraţie. «Partizan al sistemului oli- garhic, împreună cu tot partidul în care avea rude şi prieteni* decepţionat apoi de aristocraţie prin brutalităţile şi « nedreptăţile »■ ei, filosoful părăseşte gândul de a face politică practică cu partidul în ale cărui bune intenţii crezuse. Dar nici cu democraţia, care îngădue condamnarea lui Socrate, nu se poate împăca Platon. El rămâne, astfel, izolat şi de «poporul» pentru care nu va fi avut în trecut multă simpatie, şi de aristocraţia despre care îşi făcuse prea mari iluzii. Apolitismul lui practic devine inevitabil » (p. 83). Reiese clar, chiar numai din aceste citate, că d. Al. Claudian susţine că Plato a devenit filosof pentrucă & fost contrazis de realitatea societăţii căreia îi aparţinea, şi nefiind mulţumit de acţiune, trece 45* 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi rămâne el la cugetare. Ni se pare această explicaţie psihologică şi socială cu totul nerevelantă şi falsă. Logica ne spune urmă- toarele : admiţând că Plato a fost desamăgit de partidele socie tăţii sale (şi că deci s’a considerat «paralizat» în acţiunea politică), dacă Plato voia totuşi să fie om de acţiune, nu avea decât să for- meze un alt partid sau, cum a şi încercat de altfel, să aplice alt- undeva dorinţa sa directă pentru o altfel de societate. De unde concluzia că poţi deveni bun cugetător într’ale politicii pentrucă eşti paralizat de societate, ca om de acţiune ? Cugetarea sau spiritualitatea nu se pot explica prin eficienţa sau negarea acţiunii. O acţiune stăvilită implică o altă acţiune, dacă agentul nu este în prealabil dotat cu puteri spirituale şi cu o directivă anumită. Iar dacă admitem aceasta, atunci activitatea spiritului, esenţa spiritualităţii, iarăşi nu poate fi explicată prin acţiune. Protrivnic democraţiei şi aristocraţiei societăţii sale, aristo- cratul Plato ar fi trebuit să devină, conform interpretării d-lui Al. Claudian, un sceptic, şi nu un aristocrat de mare şi splendidă diziune. Un om învins nu devine filosof mare, decât când era vinainte destinat, prin vocaţie, filosofiei. Tema d-lui Al. Claudian este plauzibilă doar în mod secundar şi numai dacă admitem (şi aceasta depăşeşte punctul de vedere sociologic şi psihologic, am putea spune psihanalitic, fiindcă, în fond, e vorba de o compensaţie), că Plato era prin vocaţie un gânditor şi ca atare gânditorul din el fiind contrazis şi împiedecat de « realitate », n’a putut face altceva decât să-şi caute nu o « ieşire pe planul teoretic » cum scrie d. Al. Claudian la p. 104, ci conti- nuarea sau desvoltarea amplă a viziunilor spiritului său. Ni se pare cu totul greşit a căuta prin explicaţii exterioare şi aproape behavioriste (stimulii sunt societatea; răspunsurile, trecerea în teorie a dorinţelor nerealizate sau a inhibiţiilor ce-şi caută o com- pensare) să determini caracterul unic şi constitutiv al unei spiri- tualităţi. . Autorul aici discutat mai scrie: « dacă Plato şi Comte şi-ar fi văzut realizate cel puţin o parte din aspiraţiile lor vechi de acţiune politică eficientă... ei n’ar fi visat conducerea societăţii de către filosofi (adică în ultimă analiză de către ei înşişi)» (p. 104). La asta răspundem: dacă prin structura lor Plato şi Comte ar fi fost simpli oameni de acţiune şi nu înainte de toate gânditori, prin destin şi vocaţie, sau ar fi « făcut» numai pe filosofii, de sigur că ar fi cerut ca cetatea ideală să fie condusă de filosofi. Dacă, însă, Plato şi Comte au fost prin excelenţă gânditori, deci încrezători, înainte de orice, în puterile normative şi creatoare ale spiritului, atunci, şi dacă ar fi reuşit în acţiunea practică, şi dacă nu, tot şi-ar fi construit aceleaşi teorii politice în care lumea să fie condusă de filosofi. Argumentaţia d-lui Al. Claudian, o spunem cu toată părerea CÂTEVA OBIECŢII LA STUDIILE PLATONIENE ALE D-LUI AL. CLAUDIAN 709 de rău, ilustrează exemplar neajunsurile şi diformaţiile meto- delor de explicaţie exterioară şi interacţionistă utilizate de acele feluri de psihologie şi sociologie care ignorează metafizica. Utili- zate în subsidiar, metodele acestea pot aduce noi lumini şi tăl- măciri secundare, dar singure nu pot explica tocmai structura sau natura unei ideologii sau unei spiritualităţi. Şi nu e nevoie să accentuăm că astfel de metode supără şi mai mult când sunt aplicate unor filosofi pentru care lumea sensibilă este o aparenţă ,şi numai lumea ideilor realitatea adevărată, cum este Plato. Din această pricină însăşi paralela Platon-Comte apare relativă, întâlnirile constituindu-se între elementul secundar al idealismului şi elementul principal al pozitivismului. Neîncrederea în popor şi elite a lui Plato se explică mult mai plin şi mai logic prin caracterul idealist al sistemului său decât prin istoricul con- flict cu societatea. Aceasta poate fi just la Comte, pozitivismul. Fundat pe gânditori care au răsturnat ierarhia realităţilor pla- toniene şi d-sa însuşi părând, asemeni multor sociologi şi psihologi, a crede că filosofia e un fel de vis sau o freudiană compensare interioară şi subiectivă (vezi de pildă paginele 23, 104 şi 108), d. Al. Claudian, câtuşi de puţin spiritualist, a găsit argumentarea cea mai onorabilă şi «ieşirea » cea mai posibilă din cadrele pe care şi le-a luat asupră-şi şi care pornesc dela părerea sau opinia (« opinie » în sensul lui Plato) că filosoful grec nu a venit, de fapt, la filosofie decât prin politică şi pentru politică» (p. 37). Această părere a lui Auguste Dies nu se poate întemeia pe nimic serios. Şi mai puţin pe observaţia că din cantitatea lucrărilor scrise de Plato cea mai mare parte tratează probleme politice. Constituţia unui sistem filosofic se apreciază calitativ şi ierarhic şi nu rezultă de nicăieri că desvoltările unor aspecte şterg temeliile constitutive ale unui sistem, chit că acestea nu sunt cantitativ la fel de des- voltate. Nu ne putem opri în aceste scurte note asupra altor chestiuni ce merită a fi discutate, ca, de pildă, interpretarea individualis- mului grec numai prin dorinţa de bogăţie, prin capitalism, când Grecii puneau atâta preţ pe realizarea interioară a omului, şi acesta, prin urmare, proces individualist, dar nu material, ci spiritual. Symposion-ul lui Plato ar răsturna o seamă din ereziile sociologice (uneori pejorativ socialiste) şi psihologice (uneori pejorativ psiha- nalitice) ale d-lui Al. Claudian şi ale surselor sale de inspiraţie. Căci nicăieri ca în Symposion sensul vieţii omeneşti şi al creaţiei huma- niste nu este mai limpede expus. In ciuda acestor obiecţii, Cercetări Filosofice şi Sociologice, şi pozitiv, şi negativ, pun o seamă de chestiuni esenţiale, aduc o interpretare interesantă şi discutabilă a filosof iei lui Plato, dove- desc seriozitatea şi subtilitatea autorului, care ştie să despice 7io . REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o seamă de idei şi teorii noi privind probleme esenţiale. Cartea d-lui Claudian trebue cetită şi gândită. Descoperirea substratului social al ideilor filosofice prin intermediul substratului lor su- fletesc, obiectivul lucrării de faţă, constitue o operaţie pe cât de interesantă pe atât de discutabilă. E o piatră de încercare şi pentru filosof şi pentru cetitorul care ştie ce e filosof ia. Celelalte sudii neplatoniene din volum ating probleme mai actuale sau mai româneşti, ca preocupări despre rasă, individua- lism, colectivism, cultură, democraţie, război sau despre perso- nalităţi ca Ştefan Zeletin, pe ale cărui urme merge şi d. Al. Claudian adesea, şi prof. Ion Petrovici. O carte inspirată din autorităţi serioase şi care la rândul ei te inspiră la tot felul de atitudini şi consideraţii, aceasta ne-a dat d. Al. Claudian printre multe altele. PETRU COMARNESCU REVISTA REVISTELOR STREINE LA NOUVELLE REVUE FRANQAISE Nr. 268 — 1936 Andr£ Gide desprinde din paginile interesantului Journal, pe care şi-l publică în parte în N. R. F. şi despre care cititorii noştri au luat cunoştinţă în mai multe rânduri, o filă mai mult decât preţioasă. Scriitorul se desci- frează din modificările propriei conştiinţe: «Vine un moment în viaţă... — când lucrurile pe care le dispreţuiam în tinereţe se răzbună. întocmai după cum vedem în tragedia greacă pe Afrodita sau Dyonisos răzbunându-se de aerul dispreţuitor al lui Ipolit sau Penteu. Da, plătesc azi toate câte cuve- nindu-se le-am respins altădată, pe vremea de demult când, mi se părea ne- demn de reală atenţie tot ceea ce ştiam că e tranzitoriu, că aparţine politicei şi istoriei. Influenţa Iui Mallarm£ mă zorea în acest sens. O sufeream fără să-mi dau seama, căci mă încuraja în sensul meu şi nu ştiam în mod limpede, atunci, cât de bine este să nu te încrezi în ceea ce te măguleşte şi că are putere de educaţie numai ceea ce te contrariază *. După cum se vede, avem de-a-face cu vechiul Gide care extinde şi asupra domeniului moral teoria constrângerii din estetica lui literară. In polemică de data aceasta cu Thibaudet, Julien Benda îşi comentează propriul spirit: « II explic în mare parte, ca şi el (Thib. n. r.), prin rasă, prin faptul de a ieşi dintr’o familie care m’a crescut în religia valorilor pur spiri- tuale şi care, evreiască fiind (dar poate şi pariziană), nu mi-a vorbit niciodată de pământ şi despre dragostea pe care pământul o poate insufla. II explic însă cel puţin în aceeaşi măsură prin liceu; prin liceul care, moştenitor direct al Iezuiţilor şi al tradiţiei helenico-creştine, nu mi-a predicat decât activi- tatea spirituală dezinteresată şi nu mi-a vorbit niciodată de ţăran, nici de altfel despre muncitorul de oraş sau despre tehnician. Acestor factori, trebue să le adaog o puternică vocaţie personală. Am împins cultul spiritului pur până la a dispreţui instinctul de familie şi de patrimoniu. Aceasta, nici liceul şi nici părinţii nu m’au învăţat ». 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Restul sumarului: Jules Supervielle, Lettre ă l'etoile; Louis Guilloux, Verre ă liqueur; Andră Suarăs, Dictature et Dictateurs; T. F. Powys, Le bon vin de M. Weston, II; A. Habaru, Le mouvement stakhanoviste; Alain, Propos; Albert Thibaudet, Affaires; Notes şi L'air du mois. MESURES Nr. i — 1936 Intrată in al doilea an de existenţă, publicaţia aceasta se deschide cu un poem cosmogonic datorit lui Leon-Paul Fargue. Deşi în proză, poemul are aripi, amintind prin adeasta frumoasa tradiţie franceză a genului. Din Cathe- rine-Anne Porter, traduce Marcelle Sibon L’Arbre de Judee şi tot din engle- zeşte traduce A. Petitjean prea-curiosul comentar muzical De Honni-Soit â Mal-y-chanse al lui James Joyce. In numărul trecut al revistei noastre s’a putut vedea în ce constă poezia japoneză, atât cât un studiu din Le Mois permitea. Mesures îşi oferă paginile unei întinse informaţii asupra poeziei chinezeşti. Cel care referă semnează G. Margouliăs. Studiul vorbeşte însă numai despre poezia populară chineză, despre acea poezie pentru înţelegerea căreia nu se simte nevoia unei pregă- tiri anterioare. Ca şi cea japoneză, poezia chinezească arată fenomenul de con- densare extremă, care nu depăşeşte, ca număr de versuri, catrenul. Astfel de creaţii în buline se datoresc scurtimii fonetice a limbii. Totuşi poporul posedă câteva legende mai lungi, pe care G. Margouliăs le şi traduce, cum este aceea despre o tânără fată, plecată la război ca să înlocuiască pe tată-său şi care timp de zece ani a luptat ca un soldat fără să fie recunoscută. Până la un punct, ca tip de eroism feminin, nu aminteşte de Fulga noastră ? Vom reproduce un cântec de dragoste scurt în versiune franceză: Je tourne en mon lit solitaire, Sans cesse, je pense â toi. Je crois te voir prăs de moi, Ma tâte sur ton ăpaule. De ma main je caresse ta barbe, Je regarde droit dans tes yeux... Penses-tu â moi quelque fois ? Hălas ! Pourrais-tu revenir ? După cât se vede, spune G. Margouliăs, aceste poezii prezintă toate ca- racteristicele cântecelor populare pe care le cunoaştem în cea mai mare parte a ţărilor europene: spontaneitate, expresie directă şi simplicitate. Dintre celelalte colaborări, toate meritând atenţia unei lecturi prelungite, Jeunesse de Alain, atrage în deosebi pe cititorul cultivat, fiind un fel de auto- biografie intelectuală a subtitlului gânditor. REVISTA REVISTELOR 713 CONFERENCIA Nr. 3 — 1936 D. Conte Wladimir d’Ormesson a vorbit la Universitatea Analelor despre Anglia fi Germania faţă de problemele actuale. Ne grăbim să reproducem nota redacţională semnată Y. S. (Yvonne Sarcey, directoarea publicaţiei), deoarece astfel se va putea da mai întinsă răspândire printre cititorii noştri operei de scriitor a d-lui d’Ormesson. Iată acea notă: «Cititorii Conferenciei ne vor fi recunoscători de a le semnala, din opera conferenţiarului, mai întâi acea carte delicioasă: Enfances Diplomatiques, căci nu trebue să se uite că d. Wladimir d’Ormesson a fost « un enfant de la carriăre ». Carte plină de ade- văr, de viaţă, de anecdote spiritual povestite, de portrete magistrale şi de amintiri emoţionante. In cea de a doua carte de mare anvergură: Qu’est-ce qu’un Franşais ? autorul nostru înfăţişează trei admirabile portrete ale lui Clemenceau, Poincară şi Briand, trei oameni ai Franţei deosebiţi ca spirit, dar tustrei îndrăgostiţi de ţara lor: Clemenceau, brutal, bătăios, frondeur, splendid în furtună; Poincară, magistrat integru şi rezervor nesleit de puteri vii; în sfârşit, Briand, îndrăgostit de ideal, «tribunul muzician care cântă către Pământul Făgăduinţii. Trei mari Francezi şi două frumoase cărţi ». Despre Eroinele lui Stendhal a fost subiectul unei substanţiale conferinţe a d-lui Andră Maurois. In concluzie, Maurois aplică lui Stendhal cuvântul lui Valery: «Un scriitor se recompensează cum poate de oricare nedreptate a destinului. Autorul lui Le Rouge et le Noir « şi-a oferit sie-şi cu romanele sale acele femei frumoase, spirituale şi perfect capabile să iubească, pe care nu le-a întâlnit în viaţă. . . Ca Byron, pe care l-a cunoscut şi l-a adorat, Stendhal a ştiut să amestece pasiunea cea mai romantică cu cinismul cel mai inteli- gent. A ştiut, ca Proust, să încerce în acelaşi timp sentimentele intens şi sincer pentru a le cunoaşte mai bine ca oricine şi să rămână totuşi spectatorul lucid al cântărilor şi suferinţelor sale. Acest amestec propriu vremii noastre ni-1 apropie şi ni-1 face drag». LE MOIS Nr. 61 —1935 Această revistă de sinteză a activităţii mondiale oferă următoarele articole semnate: Pacea şi sancţiunile de contele Bethlen; Progresul economic prin metodă de Pierre Vasseur, secretarul general al Camerei de Comerţ Inter- naţionale ; Comitetul naţional al tuberculozei de Hennorat; Noile experienţe ale profesorului Pavlov de Y. P. Frolov; Romanul social de Pierre Hubermont şi Teatrul liric de Raynaldo Hahn. Afară de aceasta, mai bine de douăzeci de articole recensează actualitatea imediată, dintre care amintim: Democra- ţiile împotriva dictaturii; încotro se îndreaptă Japonia ? Consecinţele războ- iului etiopian; D. Roosevelt şi Europa ; Conflictul dintre Curtea Supremă şi noua rănduială din Statele-Unite, etc., etc.... 714 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ROMÂNEŞTI FAMILIA Nr. 9—io — 1935 D. Octav Şuluţiu susţine partea critică a revistei cu un curaj exemplar, vociferant dar bărbătesc, pentru care nu poate fi decât invidiat, chiar când greşeşte. Convingerile sale sunt tari, iar exprimarea urmează în de aproape energia şi poate chiar violenţa convingerilor. In legătură cu ultima carte a d-lui H. Sanielevici, criticul rosteşte următoarele judecăţi privitoare la autor: «Nu vom putea contesta o mare ingeniozitate teoriilor lui H. Sanie- levici, ingeniozitate care poate merge până la genialitate. Nu eu îi voi putea însă acorda acest titlu. Cu totul nepregătit în materie de antropologie şi fizio- logie — domeniul unde lucrează autorul nostru — nu posed decât puţine date, iar pe altele le-am aflat chiar din cartea de faţă. Deoarece autorul ei este de o vastă, o copleşitoare, o uimitoare erudiţie. Cunoştinţa de geologie, de bio- logie, de anatomie şi fiziologie, de paleontologie, de botanică şi zoologie, de istorie şi preistorie, de medicină, de filologie, de sociologie şi filozofie, de literatură, o cultură generală care e mai mult decât atât, e un enciclo- pedism care posedă temeinice cunoştinţe în toate materiile. Asociaţiile pe care le face H. Sanielevici între diferite ştiinţe au aspectul spăimântător al unor salturi catastrofice. El sare brusc dela un detaliu fiziologic şi dela o conformaţie anatomică la consecinţe de natură mitologică sau religioasă, din politică în literatură şi iar în ştiinţă, cu o rară şi tinerească elasticitate (mai surprinzătoare cu cât autorul are 6o de ani). Dar nu pentru a-1 lăuda am relevat vasta erudţie a lui H. Sanielevici. Autorul acesta e un ciudat spirit de răzvrătit, conştient de sine, prea con- ştient încă, mergând până la o impresionantă şi parcă patologică autoelo- giere. Cu rară desinvoltură declară că e un geniu şi că pe fiecare din cele nu ştiu câte pagini ale operei sale capitale mişună sute de idei originale, sau că în brazda trasă de el vor lucra pe viitor sute şi mii de savanţi. Acest mi- liardar de teorii geniale nu se sfieşte nici să treacă la invectivă, injuriind pe savanţii europeni, tratându-i de tinichigii, de samsari, de cămătari şi alte asemenea dulci epitete, rezervându-şi în schimb pentru sine cinstea şi desin- teresarea. Am relevat acest aspect pitoresc al cărţii pentru că lectorul se lo- veşte de el la fiecare pas. H. Sanielevici nu e un savant rece, calm, ponderat, ci un spirit pasionat, furibund, care îşi răcneşte adevărul la colţ de stradă şi se ia de piept cu cine nu vrea să-l asculte. E şi aceasta o atitudine, deşi trebue să recunoaştem că nu aşa a făcut Newton pentru a-şi impune teoria gravitaţiei nici ceilalţi savanţi — sute — câţi au mai existat până azi. Dar H. Sanielevici e un coleric. Şi pace ». Şi încă d. Sanielevici a avut norocul ca d. Şuluţiu să nu se su- pere. REVISTA REVISTELOR 715 MUZICĂ ŞI POEZIE Nr. 3 — 1936 Colaborează d-nii: Sabin V. Drăgoi, Tudor' Arghezi, Adrian Maniu, Em. Ciomac, Victoria Ursu, Gh. Dinicu, R. Han, C. Bobulescu, C. Nottara, Al. Iordan, Radu Păltiniş. In supliment: Muzică românească culeasă la 1780 şi romanţă inedită de Ciprian Porumbescu. «Ca valoare muzicală, scrie Sabin V. Drăgoi, colindele stau alături de cântecele de nuntă şi bocete (tot tradiţionale) in fruntea tezaurului nostru folkloristic-muzical prin nobleţea, frumuseţea, varietatea şi capacitatea lor. Colindele, care au ilustrat iluminarea lui Ion Nebunul, au izvorît cântecele de slavă din Constantin Brâncovean u, vor mai putea simboliza credinţa, stră- dania şi martiriul lui Horia. Iată de ce am o admiraţie nemărginită pentru colinde şi o nostalgie adâncă oda tă cu apropierea Crăciunului. Şi dacă nu pot colinda şi oficia şi eu alături de cei mulţi fericiţi la altarul vechii credinţe, le trimit gândurile mele de admiraţie şi regret ». însemnările de ignoranţă ale d-lui T. Arghezi sunt minunate ocoluri date cuvântului propriu în legătură cu muzica; şi când cere muzicanţilor să-i explice arta muzicală fără «tecnicitate şi savanterie », deoarece doreşte « ex- tractul adevărat, alcaloidul precis », cititorul se gândeşte că marele poet cere ceea ce singur arată cu proza sa că nu-i place, scrisul său în proză fiind tocmai înconjurarea «extractului adevărat şi alcaloidului precis». Iar d. Adrian Maniu în Basme ţi Balade Muzicale, exprimându -şi dorinţa unei muzici a cărei tematică să fie poezia noastră populară, scrie unul din rarele sale poeme în proză . T. Arghezi şi A. Maniu dau revistei Muzică şi Poezie o contribuţie de artă literară înflorită pe diferite reflexiuni asupra muzicei. LANURI Nr. 1 — 1936 O revistă literară intitulată atât de româneşte, apare la Mediaş de doi ani de zile şi este prima dată acum când ne cade în mână. Vorbind altădată despre periodicele noastre de provincie, ne bucuram de numărul lor în creş- tere ca şi de ţinuta lor exterioară, manifestând însă oarecare regret pentru modul cum îşi alcătuiau sumarele. Intr’adevăr, ceea ce poate observa oricine, -este identitatea de cuprins a revistelor regionale cu acelea din Capitală: aceiaşi scriitori sunt solicitaţi să scrie atât la publicaţiile din Bucureşti cât şi la cele din provincie. Or interesul cultural ar cere ca fiecare regiune româ- nească, acum când suntem la un loc cu toţii, să fie răscolită în toate adân- curile ei, din care să ţâşnească — evident — nu un « specific * oarecare, dar în orice caz o atitudine proprie în cadrul specificului românesc. Recomandam atunci ca revistele din restul ţării să caute a obţine colaborări locale şi să re- nunţe deci la sumarul închelbat cu colaborări bucureştene. Bine înţeles, un 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scriitor ilustrativ poate fi solicitat de orice revistă din orice parte a ţării ar făcea parte acel scriitor. Dar ca să se recurgă la acelaşi grup de poligrafi bu- cureşteni, care nici reprezentativi nu sunt, este un alt mod de a încuraja un detestabil centralism cultural. Revista Lanuri dela Mediaş se pare că a înţeles acest lucru de când a apărut şi ca şi Blajul tinde să-şi reprezinte ţinutul cu toată hotărîrea. Ne exprimăm în chipul cel mai nereţinut satisfacţia pentru această orientare sănătoasă a publicaţiei. Sumarul: Ion Moldoveanu, Despre iraţional şi destin; Ştefan Baciu, Al- cool ; G. Celarianu, Drum în marele necunoscut; George Popa, Femeie în Parc, Miriam, Elegie; Daniil Moraru, Bucur ; Teofil Lianu, Condeiul scrie pământ nou ; N. Copilu Cheatră, întoarcere la fata munteană ; Mihail Axente, Studiu ; Traian Chelariu, Prometeu înlănţuit; Niculae Rusu, Destin; Ion Ştefan, Note despre lectură şi George Vaida, Elegie. Cronicile — abundent susţinute: Oameni, Cărţi, Plastica, Reviste şi însemnări. La Mediaş se manifestă o con- ştiinţă care dacă n’ar avea decât exemplaritate în intenţii şi tot însemnează ceva. GÂND ROMÂNESC Nr. i —1936 D, Radu Brateş îşi aminteşte de scriitorul care a fost Eugen Goga şi so- cotim nimerit să-şi aducă aminte de el cât mai mulţi cititori: «Temelia scrisului lui Eugen Goga se găseşte în acelaşi rezervor de aptitudini literare pe care G. Bogdan-Duică l-a delimitat când s’a ocupat de Octavian Goga, iar subiectul romanului e luat din războiul întregirii noastre, căruia el i-a plătit şi tributul de sânge. In seria romanelor inspirate din acest războiu, Cartea Facerii trebue aşezată la loc de cinste. Fără a întrece mă- sura obişnuită, acest roman aduce o curioasă temă: recâştigarea identităţii naţionale a unui boier crescut departe de ţară, în Parisul cosmopolit. Recâş- tiga re determinată de botezul de foc al războiului şi o dragoste pasională cu o fată de popă din Ardeal. Andrei Retezeanu, eroul principal, descendentul unui lung şir de boieri Români, primeşte războiul nu din conştiinţa supunerii i nstinctului naţional, ci pentru a răspunde unor principii de viaţă, unor legi morale pe care civilizaţia apuseană i le-a relevat ca discipline ale omului superior. Sau cu expresia-i savuroasă: «Eu înfrunt moartea şi o caut pentru a-mi potoli setea mea de a mă apropia de înălţimile pe care le-am visat tot- deauna şi de a-mi potoli foamea mea grozavă de a fi om în accepţia întreagă a cuvântului». (I, 139). Dela acest punct, trecând prin momentele de des- echilibru şi izolare, cu revelatorul strigăt: « Ah, de-aş avea o credinţă.. . !». (I, 321), şi până la certitudinea fin ală, de orientare a sufletului său în cadenţa aspiraţiilor generale româneşti, iluminat de apropierea biruinţii «şi sfinţit de perspectivele ei », e o distanţă pe care o luminează jocul stelar al refle- REVISTA REVISTELOR 717 xiilor estetice sau îi schimbă relieful cutremurele sufleteşti provocate de neas- tâmpărul lăuntric al unui temperament desaxat i. In restul numărului, demn a fi reţinută, cronica d-lui I. Chinezu despre Orizont şi Stil, noua lucrare de filosofie a culturii a d-lui Lucian Blaga. VIAŢA ROMÂNEASCĂ Nr. i — 1936 In numărul trecut al revistei noastre, remarcam, pe lângă o poezie a d-lui Demostene Botez, pe un debutant d. Camilar, ale cărui versuri le şi repro- duceam. Cazul se repetă. D. Demostene Botez publică cinci strofe dintr’un Carnet de tranşee, din care transcriem pe cele din urmă: Şi în seninu-acesta cât un cot Văd toată noaptea numai două stele. Sunt poate ochii trişti ai mamei mele Ce luptă să mă vadă, şi nu pot. Cercetători prin câmpuri dezolate Sunt ochii ei ce caută ’n pământ Să vadă de mai sînt sau nu mai sînt, Din lumea cea de dincolo de toate. Pe maluri, lângă-a săpăturii dungi, De vântul cald se clatină alene O iarbă fragedă ca nişte lungi Şi dragi şi-amintitoare gene. Dar Viaţa Românească pare a-şi fi propus un fel de regenerare prin pu- blicarea debutanţilor. Ce poate fi mai frumos ? Rândul trecut tipărea pe d. Camilar, cu a cărui pornire în sensul poeziei sociale nu suntem de acord, dar care peste orice orientare dovedea putere în a-şi comunica impresiunile. Acum venerabila revistă face loc unei poetese, care de asemenea nu trebue trecută cu vederea. Este vorba de Anca Bursan. Poezia sa Nazaret schi- ţează uşor prin nu ştiu ce fum o scenă biblică: Sălcii grele se ’ncovoaie Mişcând umbre, Pete sumbre Vagi reflexe ce se’ndoaie. 7i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aruncate ’n praf pe drum Lângă-un gard. Vreascuri ard Legănând un nor de fum. • Colo ’n curte sună rar Loviturile ce bat Cadenţat Dalta sfântului lemnar. • Şi pe prispa ’n cerc, de tină, Văl de in, Coase fin O femeie în lumină. • Poarta sură de nuele Ca prin vis S’a deschis, Rezemându-se ’n zăbrele. Şi pe vagul fund de fum Profil fin De senin Christ apare ’n praf, pe drum. Este adevărat că atenţia poetei e atrasă de aceeaşi scenă care în volumul Lângă Pământ sub titlul Dulgherul, capătă dela talentul d-lui A. Maniu o sfinţenie artistică de neuitat; totuşi d-ra Anca Bursan dovedeşte puterea unei frumoase libertăţi faţă de model. Ca întotdeauna, numeroase cronici, dintre care cea economică e sus- ţinută remarcabil de d. Eugen Demetrescu, suficiente recenzii şi însemnări de actualitate întregesc numărul venerabilei publicaţii. ÎNSEMNĂRI IEŞENE Nr. 3 — 1936 De când Viaţa Românească s’a instalat la Bucureşti, oraşul de veche şi românească cultură, Iaşii, rămăsese fără putinţa de a continua să se ex- prime. Ba, mai mult. Un fel de lâncezeală bătrânicioasă cuprinsese parcă toate puterile sufleteşti ale acestei foste capitale culturale, fără motiv apa- REVISTA REVISTELOR 719 rent. Dar sărbătorirea de anul trecut a reşedinţei lui Vasile Lupu i-a înviorat parcă mădularele îngheţate cu un fior de viaţă nouă. Credem că numai astfel s’a creat atmosferă prielnică unei noi reviste, care cu oarecare îndreptăţită ostentaţie, să se afişeze ca ieşand, deşi cât de bine sta altădată capitalei Mol- dovei ambiţia mai largă cuprinsă în titlul Vieţii Româneşti, înţelegem reac- ţiunea care trece dincolo de măsură în asemenea cazuri, dar nu e mai puţin adevărat că justificarea ei, dacă este întemeiată, nu impresionează mai puţin neplăcut. însemnările ieşene de aceea continuă nu Viaţa Românească refu- giată la Bucureşti, ci însemnările literare de acum 16—17 ani, care adop- tase aceeaşi atitudine de dispreţ faţă de tot ceea ce nu era moldovean. Ne bucurăm de a reîntâlni în paginile unei astfel de reviste, cu gesturi pronunţat regionaliste, pe marele Sadoveanu, pe d-na Lucia Mantu, d. To- pîrceanu, etc.... N’am putea însă spune că ne bucurăm în aceeaşi măsură de fronda regionalistă a redacţiei. Versuri Au apărut DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo.....................................Lei 60 Z. STANCTJ. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.Lei 60 G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIXJ........;..............Lei 4° G. GREGORIAN. La poarta din urmă....................................Lei 60 ADRIAN MANIXJ. Cartea Ţării.........................................Lei 40 G. LRSNEA. Cântec deplin.......................................... Lei 40 GEORGE SILVIU. Paiste psaltul spune.................................Lei 40 V. CIOCÂLTEU. Poesii................................................Lei 60 N. DAVTDESCU. Helada................................................Lei 60 N. DAVIDESCU. Roma..................................................Lei 60 ION POGAN. Zogar....................................................Lei 40 RADU BOUREANU. Golful Sângelui.........................................Lei 50 ION MINULESCU. Nu sunt ce par a fi.....................................Lei 50 VIR.GIL CARIANOPOL. Scrisori către plante..............................Lei 40 TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU ŞI GALA GALACTION Au apărut Cântarea cântărilor............................................................................gratuit Cartea lui Iov.................................................................................gratuit Elemente.......................................................................................gratuit SCRIITORII STREINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut E. MADÂCH. Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct. GOGA. . Lei 4° LUIGI PIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU. Lei 40 M. CHOROMANSKI, Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ, . Lei 50 R.-L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU Lei 50 BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMANEASCĂ Au apărut D. D. ROŞCA. Existenţa tragică............................................................• . . Lei 60 T. VIANU, Estetică, Voi. I........................................................................Lei 100 PETRE PANDREA. Filosofia politică-juridică a lui Bărnuţiu . ........ Lei 60 LUCIAN BLAGA. Orizont şi stil ....................................................................Lei 60 Sub tipar MIRCEA ELTADE. Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne T. VIANU. Estetică, Voi. II C. RĂDULESCU-MOTRU. Românismul. Catehismul unei noui spiritualităţi BIBLIOTHfiQDE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut 6. I. BRĂTIANU. Napolion III el Ies nationalitis......................Lei 6o OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI 1934 Şi *935 Au apărui VLADIMIR CAVARNALI. Poesii................................................Wm EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme...............................Lei 40 HORIA STAMATU. Memnon, versuri........................................Lei 40 DRAGOŞ VRS.NCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri.....................Lei 40 EMIL CIORAN. Pe culmile disperărei....................................Lei 50 CONSTANTIN NOICA. Mathesis............................................Lei 40 ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr..................................Lei 20 VIRGIL GHEORGHIU. Marea vânătoare.....................................Lei 20 SIMION STOLNICU. Pod eleat............................................Lei 20 COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI P. CONSTANTINESCU. Sonatină pentru pian şi violină Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 — Bucureşti, I — Telefon 241-97 206-40 M. O., IMPRIMERIA N A Ţ IO N A L Ă - B U C U R E Ş T I C. 39.945.