REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANULUI. i IANUARIE 1936 Nn. 1. Pr. VASILE RADU şi GALA GALACTION...........Eclesiastul............... 3 GEORGE GREGORIAN . . Versuri.....................21 VICTOR PAPILIAN .... Groaza......................24 PAULA MANOLESCU . . . Versuri....................34 ANTON HOLBAN .... Cu Dania la telefon .... 37 OCTAV SARGEŢIU .... Versuri......................47 ION PETROVICI..........Pe pragul Italiei.........50 NICOLAE PETRESCU . . . Imperiul Britanic.........67 EM. BUCUŢA.............Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maio- rescu .................96 Dr. GR. ODOBESCU . . . Eugenie pentru neamul româ- nesc ..........................................124 VLADIMIR STREINU . . Stilul critic..............136 MIRCEA ELIADE..........Elemente pre-ariene în hinduism 149 ŞERBAN CI O CU LE SCU . . Despre poezia d-lui Adrian Maniu.................174 CRONICI INTRE CRONICĂ ŞI ROMAN de Mihail Sebastian (187); IN MARGINEA «OPEREI LUI M. EMINESCU» DE G. CĂLINESCU de Al. Dima (192); RONSARD SAU MĂRĂCINE? de Barbu Brezianu (197); CONFIGURAŢIA POETICEI LUI D. IACOBESCU de Tudor Scarlat (207); IN ATELIERUL LUI MARQUET de K. H. Zambaccian (209); CRONICA MUZICALĂ de Radu Georgescu (212); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suckiana (216); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Alexandru Vianu (220); SCHIMBAREA LA FAŢĂ A LITERATURII MONDIALE de Petru Co- marnescu (225); RAŢIUNEA «INSUFICIENTĂ» A EXISTENŢEI de AL Mironescu (229). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE, I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor ţef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 3 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI EXEMPLARUL 25 LEI o o 1.000 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL III, No. I, IANUARIE 1936 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ ECLESIASTUL NOTĂ INIŢIALĂ «Eclesiastul», între cărţile Vechiului Testament, a trezit, în toate vremurile, în deosebi interesul celor străini de mărturisirea creştină. Se părea că este o carte ale cărei afirmări şi concluzii filosofice trec dincolo de limitele dreptei cugetări a credin- cioşilor Dumnezeului viu şi personal. învăţaţii creştini şi-au dat mari osteneli să înţeleagă şi să inter- preteze, potrivit duhului Bisericii Mântuitorului, pe acest pre- mergător, pare că răzleţ de marea ceată a profeţilor şi a sfinţilor lui Israil. Ca în toate problemele care privesc în genere sacra literatură a Vechiului şi a Noului Testament, şi în special problemă pusă înainte de « Eclesiastul», discuţiile s’au ridicat până la vastitatea şi la frământarea mării. Ce însemnează « Eclesiastul » — Qoheleth —, care este locul acestei cărţi în canonul Vechiului Testament, care este conţinutul şi care sunt caracteristicile ei, când a fost scrisă şi de cine anume, este ea perfect unitară, aşa cum o avem, sau autorul are şi câţiva colaboratori invizibili ? Pe lângă aceste întrebări generale, la care trebue să răspundă orice carte din Sf. Scriptură, « Eclesiastul» a căşunat întrebări şi cercetări mai amănunţite: A cunoscut autorul cugetarea elină ? S’a întâlnit filosoful iudeu cu operele vreunuia dintre cugetătorii greci ? Unii învăţaţi au afirmat-o; alţii, cu mult mai mare dreptate, au tăgăduit-o. E departe de noi gândul de a urmări aceste docte şi oţioase discutiuni. Cine dintre cititorii noştri ar avea dorinţă si vreme > * > * 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să se adâncească în atari subiecte are la îndemână (între alteel zeci şi zeci), cartea lui E. Podechard, L’Ecclesiaste, editată, în seria Etudes Bibîiques, de J. Gabalda, Paris, 1912. Vom observa pe scurt că astăzi concepţia învăţaţilor creştini, care se ocupă cu Sfânta Scriptură, în privinţa dumnezeeştii in- spiraţii a acestei cărţi fără pereche, pe pământ, comportă mult mai multă orientare şi înălţime decât odinioară. Iată, de pildă, cum priveşte E. Podechard valqarea severului censor al vieţii pământeşti: « Opera lui Qoheleth stă mai cu seamă în faptul că pune în lumină lipsurile vieţii de faţă şi prin aceasta pregăteşte sufletele să primească revelaţia vieţii viitoare. El a simţit ca nimeni altul înaintea lui deşertăciunea lucrurilor create şi nevoia unui adaos. In privinţa aceasta el trece înaintea celorlalte cărţi ebraice despre înţelepciune. El întrece pe Iov... Qoheleth a ajutat la sporirea şi lărgirea sufletului ebraic; el a săpat în acest suflet o prăpastie pe care numai nădejdile veşnice vor putea s’o umple. Prin urmare, opera lui este operă de ridicare morală şi cu toate că concluziile lui practice rămân departe de Evanghelie, nu este paradoxal să afirmăm că prin Qoheleth iudaismul se încovoaie din ce în ce mai mult în direcţiunea creştinismului. Ideea lui esenţială este, anticipativ, o idee creştină.,. ». Aceasta însemnează că în calea atât de variată şi de dramatică a luminii Revelaţiunii, atotştiinţa dumnezeiască s’a servit minunat nu numai de puterile şi de planurile ferme ale inimii omeneşti, dar şi de scăderile, de alunecările şi de întreruperile întunecoase din misterioasa noastră alcătuire. De pe înălţimile dezolate şi negative pe care ne poartă lumeasca înţelepciune a « Eclesiastului », vedem şi mai limpede şi mai convingător augustul profil al Her- monului Sfintei Evanghelii. Experienţa «Eclesiastului» dovedeşte drept constrângătoare divina destăinuire, suprema destăinuire adusă nouă în învăţătura şi în jertfa Mântuitorului. Vom zice despre tristul înţelept al Vechiului Testament că Duhul lui Dumnezeu i-a lăsat frâu lung şi slobod ca să ne arate — cu prisoselnică evidenţă — cât de mult cereau firea şi inima noastră omenească siguranţele, reazimul şi fericirea răscumpărării prin Iisus Christos. ECLESIASTUL 5 I 1. Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim. 2. Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. 3. Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare ? 4’ Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne de-apururi. 5. Soarele răsare, soarele apune, zorind către lăcaşul său ca să răsară iar. 6. Alergând spre miazăzi, răsucindu-se apoi spre miazănoapte, vântul face roate-roate şi se întoarce mereu în ocolurile sale. 7. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple; către locul de unde au pornit, acolo ele vin înapoi ca să purceadă iar. 8. Toate lucrurile se frământă mai mult decât poate s’o spună graiul omului: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple cu câte aude. 9. Ceea ce-a fost: aceea va mai fi şi ceea ce s’a petrecut aceea se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. 10. Dacă este vreun fapt despre care să spună cineva: «Iată acesta-i lucru nou !» aşa ceva a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. 11. Nimeni jiu-i mai ţine minte pe înaintaşi şi, tot aşa, pe ur- maşii care vor fi, nimeni nu-i va mai ţine minte, între cei ce vor trăi în viitor. 12. Eu, Eclesiastul, am fost regele lui Israil, în Ierusalim, 13. Şi m’am sârguit în inima mea ca să urmăresc şi să cercetez cu înţelepciune tot ceea ce se petrece sub cer; aceasta e o îndeletnicire trudnică pe care Dumnezeu a dat-o fiilor omului ca să-şi frământe mintea cu ea. 14. Privit-am toate strădaniile care se împlinesc sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi goană după vânt! 15. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi lipsurile nu se pot număra ! 16. Cugetat-am în inima mea şi mi-am zis: «Iată că eu am grămădit şi am strâns mai multă înţelepciune, decât toţi care au fost înaintea mea stăpâni în Ierusalim!» căci inima mea a pe- trecut multă înţelepciune şi ştiinţă, 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 17. Şi m’am sârguit întru inima mea ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, ca şi nerozia şi prostia, dar m’am dumerit că şi aceasta este goană după vânt! 18. Fiindcă întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amără- ciune şi cine-şi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. II 1. Atunci am zis inimii mele: « Vino să te încerc cu veselia şi să te pun la trai bun ! » Dar iată că şi aceasta e deşertăciune ! 2. Am spus despre râs: «Ce prostie!» şi despre veselie: «Ce procopseală!». 3. M’am chibzuit apoi în inima mea să momesc cu vin trupul meu — dar în inima mea mă stăpâneam cu înţelepciune — şi să mă ţin de viaţa uşuratică până ce voi vedea ce este bine pentru fiii omului să facă sub cer, în curgerea zilelor vieţii lor. 4. Săvârşit-am mari lucrări: mi-am clădit conacuri, mi-am sădit podgorii; 5. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele pomi cu tot felul de roade; 6. Mi-am întocmit heleştae de apă, ca să ud din ele crângul unde erau pomii în creştere; 7. Cumpărat-am robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, aşijderea şi turme de vite mari şi vite mici, multe foarte am avut, mai multe decât cei ce au fost înaintea mea în Ierusalim. 8. Adunatu-mi-am de asemeni argint şi aur şi odoarele regilor si ale, ţinuturilor bimice; mi-am adus cântăreţi si cântăreţe si — desfătarea fiilor omului — o domniţă şi alte domniţe. 9. Şi am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim şi înţelepciunea mea a rămas cu mine. 10. Şi tot ce-au poftit ochii mei n’am dat la o parte dela ei; n’am oprit inima mea dela nici o veselie, căci inima mea s’a bucurat de toată osteneala mea şi aceasta a fost partea mea, din toată stră- dania mea. 11. M’am uitat, apoi, cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au îndeplinit mâinile mele şi la truda cu care m’am trudit ca să le îndeplinesc, şi iată: toate sunt deşertăciune şi goană după vânt şi fără de niciun folos sub soare. ECLESIASTUL 7 12. Şi am privit adânc şi am văzut înţelepciunea, nebunia şi prostia. Căci ce va face omul care va veni, după mine, rege ? Aceea ce-au făcut alţii altădată 1 13. Totuşi am văzut că este precădere de partea înţelepciunii asupra neroziei, precum precădere este de partea luminii asupra întunericului. 14. înţeleptul are ochii în cap, dar nebunul merge în întuneric; totuşi am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă dă peste toţi. 15. Şi am zis în inima mea: « Soarta nerodului mă va ajunge şi pe mine şi atunci la ce folos toată înţelepciunea mea ?» Deci, am zis în inima mea: şi aceasta este deşertăciune ! 16. Căci pomenirea celui înţelept — întocmai ca şi a celui nebun — nu este veşnică, fiindcă, negreşit, în zilele ce vor venit toţi vor fi uitaţi, şi vai! înţeleptul moare ca şi nerodul. 17. Drept aceea, am urît viaţa, căci rele sunt — după socotinţa mea — cele ce se petrec sub soare, fiindcă toate sunt deşertăciune şi goană după vânt. 18. Şi am urît toată munca mea pe care am muncit-o sub soare, pentrucă voi lăsa-o omului care va veni după mine, 19. Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nătărău ! Şi el va fi stăpân pe toată truda cu care m’am trudit şi m’am chibzuit eu sub soare! Şi aceasta este deşertăciune ! 20. Şi atunci mi-am întors inima spre deznădejde, pentru toată strădania cu care m’am strădănuit sub soare. 21. Căci iată un om care a săvârşit munca sa cu înţelep- ciune, cu ştiinţă şi cu destoinicie — face parte din ea altuia care nu şi-a dat nici o trudă 1 Şi aceasta este deşertăciune şi mare neajuns, 22. Căci ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din toată grija inimii lui, cu care s’a trudit sub soare ? 23. Toate zilele lui sunt numai suferinţă şi toată înţelepciunea lui numai necaz; nici chiar noaptea n’are odihnă inima în el. Şi aceasta este iar deşertăciune 1 24. Nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea, să-şi desfateze sufletul cu bunătăţi din munca sa. Şi am înţeles că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu. 25. Căci cine poate să mănânce şi să bea, fără numai mulţu- mită lui! 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 26. Omului, care este bun în faţa Domnului, îi dă înţelepciune şi cunoştinţă şi bucurie, pe când păcătosului îi dă sarcina să adune şi să strângă, ca să dea celui ce este bun în faţa lui Dum- nezeu. Dar şi aceasta este deşertăciune şi goană după vânt 1 III 1. Orice lucru are clipa lui prielnică, şi este vreme pentru toate îndeletnicirile de sub cer: 2. Vreme este să te naşti şi vreme este să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit; 3. Vreme este să ucizi şi vreme să tămădueşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti; 4. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti si vreme să dăntuesti; 5. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi si vreme este să fugi de îmbrăţişări; 6. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci; 7. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăeşti; 8. Vreme este să iubeşti si vreme să urăşti. Este vreme de ii t război şi vreme de pace este. 9. Care este folosul celui ce lucrează, din lucrul cu care se osteneşte ? 10. Văzut-am zbuciumul pe care l-a hărăzit Dumnezeu fiilor omului, ca să se zbuciume întru el. 11. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la vremea lor, dar el a pus în inima oamenilor pasul veşniciei, aşa încât omul nu poate să descurce lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu, dela început până la sfârşit! 12. Atunci am înţeles că nu este altă fericire, decât să se vese- lească şi să trăiască bine, cât sunt în viaţă. 13. Drept aceea, orice om care mănâncă şi bea şi-şi vede bine de sine, după toată munca lui — însemnează că e dar dela Dumnezeu. 14. Mi-am dat socoteala că tot ceea ce a făcut Dumnezeu, aceea va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga şi din ea nimic nu se poate scoate afară şi că Dumnezeu lucrează aşa ca oamenii să se teamă de faţa lui. ECLESIASTUL 9 15. Ceea ce este a fost de mult; şi ceea ce va fi să fie a mai fost altădată, şi Dumnezeu caută iarăşi ceea ce a fost înlăturat. 16. Am mai văzut sub soare că la locul de judecată stă fără- delegea şi la locul dreptăţii stă strâmbătatea. 17. Şi am gândit în inima mea: «Şi pe cel drept şi pe cel ne- legiuit îi va judeca Dumnezeu, că este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă ». 18. Şi am gândit iar în inima mea, în privinţa fiilor omului, că Dumnezeu vrea să-i pună la încercare şi să le arăte că ei, pentru ei, nu sunt decât dobitoace. 19. Căci soarta fiilor omului este ca şi soarta dobitoacelor, fiindcă una este soarta lor; cum moare acesta, aşa şi celălalt şi acelaşi duh de viată este în toti si omul nu-1 întrece pe dobitoc cu nimic. Căci toate sunt deşertăciune ! > 20. Toţi merg către acelaşi loc. Toţi au ieşit din pulbere şi toţi se întorc în pulbere. 21. Cine ştie dacă duhul omului se urcă spre înălţime şi duhul dobitocului se pogoară în jos către pământ ? 22. Şi atunci m’am dumerit, că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de agonisita sa, căci aceasta este partea sa, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vază ceea ce se va întâmpla în urma lui ? IV IV 1. Şi iarăşi m’am uitat şi am văzut toate silniciile care se să- vârşesc sub soare. Şi iată lacrămile celor obijduiţi, şi nimeni nu era care să-i mângâe! Şi din mâna asupritorilor îşi încordau pu- terile ca să scape, dar nimeni nu era care să-i îmbărbăteze! 2. Şi am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi, mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă. 3. Iar mai fericit decât unii şi decât alţii, este cel ce n’a venit pe lume, care n’a văzut faptele cele rele care se săvârşesc sub soare. 4. Şi am mai văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru vine din pizma dintre om şi om. Aceasta iarăşi e deşertă- ciune şi goană după vânt! 5. Nebunul stă cu mâinile în sân şi se părădueşte singur pe sine (zicând): IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6. «Face mai mult o mână plină cu tihnă, decât amândoi pumnii plini cu trudă şi cu goană după vânt.» 7. Şi iarăşi m’am uitat şi am văzut altă deşertăciune sub soare: 8. Este câte un om stingher şi care nu are nici fecior, nici frate, şi totuşi lucrul nu-1 mai sfârşeşte şi ochii săi nu se mai satură de bogăţie. Dar vine o vreme când zice: «Pentru cine m’am trudit şi am lipsit sufletul meu de traiul cel bun ?» Şi aceasta este de- şertăciune şi rea îndeletnicire. 9. Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au o bună răsplată pentru munca lor; 10. Căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul său; dar vai de cel singur care cade, şi nu este cel de al doilea ca să-l ridice! 11. Aşijderea când doi dorm împreună, ei se încălzesc, dar unuia singur cum o să-i fie cald ? 12. Şi dacă duşmanul poate să răpună pe singuratic, doi îm- preună stau dârz în faţa lui; căci sfoara pusă în trei nu se rupe de grabă. 13. Mai de preţ este un copil sărman şi înţelept, decât un rege bătrân şi nebun, care nu mai este în stare să asculte de sfaturi, 14. Căci el din rândul obijduiţilor iese, ca să domnească, măcar că s’a născut sărac, în regatul celuilalt. 15. Văzut-am pe toţi câţi trăesc şi umblă sub soare, îmbulzindu-se lângă copilul, moştenitorul, care era să stea în locul regelui. 16. Nu se mai sfârşea atâta norod în faţa căruia era el! Dar, tot aşa, urmaşii n’au mai avut de el nici o bucurie 1 Şi aceasta este iar deşertăciune şi goană după vânt 1 17. Ia seama la picioarele tale, când te duci în casa Domnului; şi apropie-te ca să auzi: Jertfa ta va fi mai de preţ decât prinosul celor nebuni, care nu se pricep decât să facă rău ! V V 1. Nu fi grăbit la gură şi inima ta să nu se zorească să scoată vreo vorbă necuvenită înaintea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este în ceruri, iar tu eşti pe pământ, drept aceea cuvintele tale să fie puţine. 2. Visele vin din noian de treburi, precum rostul nebunului din noian de vorbe goale. ECLESIASTUL I 3. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s’o pli- neşti, căci nebunii n’au nici o trecere. Tu însă plineşte ceea ce ai făgăduit. 4. Mai bine este să nu făgădueşti, decât să făgădueşti şi să nu plineşti. 5. Nu îngădui gurii tale să vâre trupul tău în păcat şi nu spune înaintea preotului: « A fost o rătăcire! » Pentru ce să se întărâte Dumnezeu de cuvântul tău şi să prăpădească lucrul mâinilor tale ? 6. Căci din mulţimea grijilor vin visele şi din mulţimea vorbelor vin neroziile. De aceea, teme-te de Dumnezeu ! 7. Dacă vezi asuprirea celui sărac şi dosirea judecăţii şi a drep- tăţii în cetate, nu te mira de lucrul acesta, căci unul mai mare decât cel mai mare stă de pază şi alţii mai mari sunt peste ei. 8. Totuşi pentru ţară este un folos mai presus de toate şi anume: un rege care-şi închină puterile muncii pământului. o. Cine tine la bani nu se va sătura de bani si cine tine la bo- s > » » găţie, nu are parte de venitul ei. Şi aceasta este deşertăciune! 10. Când se înmulţesc averile, sporesc şi cei ce le mănâncă; şi atunci, ce folos are stăpânul lor, fără numai că le vede cu ochii ? 11. Dulce este somnul muncitorului, fie că a mâncat puţin, fie că a mâncat mult, dar belşugul bogatului nu-i lasă tihnă să doarmă. 12. Mai este o răutate cumplită pe care am văzut-o sub soare şi anume: bogăţii puse la păstrare de stăpânul lor, tocmai pentru nenorocirea lui. 13. Şi se pierde bogăţia aceea, prin vreo întâmplare rea, şi el are un fecior şi acesta rămâne cu mâna goală ! 14. Iară el, gol precum a ieşit din pântecele mumii sale, va pur- cede înapoi cum a venit şi nimic nu va primi pentru strădania lui, ca să ducă în mâna lui. 15. Şi acesta e un rău nesuferit, ca întocmai aşa cum a venit, asa să se si ducă; si care i-a fost folosul lui, că s’a străduit în vânt! 16. Şi-şi mănâncă toate zilele în întuneric; are multă amărăciune si boală si zbucium ! t t 17. Iată ceea ce am văzut eu că este bine şi că este frumos pentru om: să mănânce şi să bea şi să-şi vază bine de sine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare, în curgerea zilelor vieţii sale, pe care i le-a dăruit Dumnezeu, căci aceasta este toată partea sa. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ia 18. Şi orice om căruia Dumnezeu îi dă bogăţie şi bunătăţi şi îi îngădueşte să mănânce din ele, şi să-şi ia partea sa şi să se bucure de munca sa: acesta dar este dela Dumnezeu, 19. Fiindcă el nu se gândeşte prea mult la zilele vieţii sale, întrucât Dumnezeu i se vădeşte în bucuria inimii lui. VI 1. Mai este o răutate pe care am văzut-o sub soare, şi ea apasă greu asupra omului: 2. Cutărui om i-a dăruit Dumnezeu avuţie, bunătăţi şi mare vază şi sufletul său nu duce lipsă de nimic din toate câte ar pofti: totuşi Dumnezeu nu-i îngădueşte să mănânce din ele, ci un străin le va mânca. Şi aceasta e deşertăciune şi durere amară! 3. Dacă un om ar aduce pe lume o sută de copii şi ar trăi ani mulţi si ar fi noian zilele anilor săi, însă sufletul său nu s’a săturat de traiul bun, ba încă n’a avut parte de îngropăciune, atunci măr- turisesc că mai fericit decât el este fătul lepădat! 4. Căci acesta a venit în zadar şi se duce în întuneric şi numele lui rămâne acoperit de întuneric; 5. N’a văzut soarele şi nu l-a cunoscut şi mai multă tihnă are acesta decât acela. 6. Şi dacă ar fi trăit de două ori câte o mie de ani şi fericirea n’a văzut-o, oare nu se duc cu toţii în acelaşi loc ? 7. Toată munca omului este pentru gura lui, şi cu toate acestea pofta lui nu se mai ogoeşte. 8. Ce precădere are cel înţelept asupra celui nerod, sau ce folos are săracul care ştie să se poarte printre oameni? 9. Este mai bună vederea cu ochii decât pribegia dorinţii. Dar şi aceasta e deşertăciune şi goană după vânt! 10. Tot ce are fiinţă i s’a hotărît numele de mai ’nainte şi se ştie ce este cu el, cu omul, şi că nu se poate să intre în pricină cu Acela care este mai tare decât el. 11. Căci sunt vorbe cu grămada care sporesc deşertăciunea. Dar care este folosul omului ? 12. Apoi, cine ştie ce este binele pentru om, în viaţa lui, în numărul zilelor deşartei lui vieţi pe care o petrece ca o umbră? Şi cine îi va spune omului ce $a să fie, după el, sub soare ? ECLESIASTUL *3 VII 1. Numele cel bun este mai de preţ decât mirul cel binemirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii. 2. Mai bine este să te duci în casa de jelanie, decât să mergi în casa de ospăţ, căci acolo se vede sfârşitul omului, şi cei ce sunt încă în viaţă îl pun la inimă. 3. Este mai bun necazul decât râsul, căci întru tristeţea feţei inima se îmbunează. 4. Inima înţelepţilor este în casa întristată, pe când inima ne- rozilor este în casa de petrecere. 5. Mai bine este să auzi dojana unui înţelept decât să asculţi cântecul unor nerozi; 6. Căci precum este pârâitul mărăcinilor sub căldare, aşa este şi râsul celui nebun. Şi aceasta iarăşi este deşertăciune ! 7. Asuprirea poate să scoată din fire pe înţelept, şi mituirea ticăloşeşte inima. 8. Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui; mai de preţ este un duh răbdător, decât un duh semeţ. 9. Nu te grăbi să te tulburi în cugetul tău, căci tulburarea sălăşlueşte în sânul celor nebuni. 10. Nu spune niciodată: « Cum se face că zilele de altădată au fost mai bune decât acestea ?» căci nu din înţelepciune întrebi una ca aceasta. 11. înţelepciunea e foarte bună alături cu o moştenire: că e mare precădere pentru cei ce văd soarele ! • 12. Că eşti şi la umbra înţelepciunii şi la umbra bogăţiei! Dar mai mare folos are ştiinţa înţelepciunii: ea ţine cu viaţă pe cel ce e înţelept. 13. Ia aminte la zidirea lui Dumnezeu: căci cine poate să în- drepteze ceea ce el a încocârjat ? 14. In zi de fericire, fii plin de voie bună, iar în zi de nenorocire, socoteşte-te că şi pe una şi pe cealaltă tot Dumnezeu le-a făcut, aşa încât omul să nu găsească nimic de cârtit de pe urma lui Dum- nezeu. 15. Văzut-am toate acestea în zilele deşertăciunii mele!... Este cutare drept, care piere cu dreptatea lui cu tot; şi este cutare nelegiuit care-şi prelungeşte viaţa, cu toată nelegiuirea lui. 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 16. Nu fi drept peste măsură şi nu fi înţelept cu prisosinţă! De ce să-ţi faci singur pagubă? 17. Nu fi nici prea nelegiuit şi nu fi nătărău ! La ce să mori înainte de vremea ta? 18. Bine este să te ţii de una în viaţă, dar nici de pe cealaltă să nu-ţi odihneşti mâna, căci cine se teme de Dumnezeu scapă din toate. 19. înţelepciunea îl face pe înţelept să fie mai puternic decât zece ocârmuitori care petrec într’o cetate. 20. Nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătu iască. ’ 21. Nu pune la inimă toate vorbele pe care le spun unii şi alţii, ca să nu auzi într’o zi că şi sluga ta te grăeşte de rău, 22. Căci de multe ori — si inima ta o ştie — tu însuti eşti care 1 > f * ai grăit de rău pe alţii. 23. Incercat-am toate acestea cu ajutorul înţelepciunii şi îmi ziceam: « Vreau să fiu înţelept! » Dar înţelepciunea a rămas de- parte de mine. 24. Ceea ce este şi se întâmplă e departe de noi şi adânc, adânc ! Cine poate să-i dea de înţeles ? 25. M’am pus din toată inima să învăţ şi să cercetez şi să urmă- resc înţelepciunea şi rostul lucrurilor, şi am ajuns să înţeleg că răutatea este nerozie şi uşurinţa în viaţă: căpială. 26. Şi găsit-am femeia mai amară decât moartea, căci ea este căp- cană; inima ei: laţuri, şi braţele ei: cătuşe ! Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu va scăpa de ea, dar păcătosul va fi prins în laţ! 27. Iată aceasta am aflat — zice Eclesiastul — punând fapt lângă fapt, ca să dau de tâlcul 28. Pe care sufletul meu îl caută (dar nu-1 găsesc): un om dintr’o mie am aflat, dar o femeie, între ele toate, n’am aflat. 29. Insă, iată aceasta una am găsit: că Dumnezeu a făcut pe om drept, dar oamenii bat tot felul de căi piezişe. VIII VIII 1. Cine este ca înţeleptul şi cine, ca el, poate să cunoască tâlcul lucrurilor ? înţelepciunea unui om îi luminează faţa, dar cruzimea feţii lui îl face urîcios. ECLESIASTUL IS 2. Eu zic: Păzeşte porunca regelui şi anume pentru cuvântul jurământului făcut lui Dumnezeu. 3. Nu te grăbi să te desparţi de faţa regelui, nu te vârî în vreo pricină primejdioasă, căci el orice va pofti va şi îndeplini, 4. De vreme ce cuvântul regelui este atotstăpân şi cine va îndrăzni să-i spună: « Ce te-ai apucat să faci ? » 5. Cine se ţine de poruncă nu va da de nici o primejdie şi inima omului înţelept cunoaşte timpul şi chibzuinţă. 6. Căci pentru orice punere la cale este un timp şi o socoteală, dar mare este nevoia care stă deasupra omului! 7. Fiindcă el nu ştie de loc ceea ce va să fie! Fiindcă despre cele viitoare cine-i va da lui de ştire? 8. Nimeni nu are putere asupra vântului, ca să poată să ţină vântul pe loc, tot aşa precum nimeni nu e stăpân asupra zilei morţii şi precum nu este scutire de război şi precum răutatea nu va mântui pe cel ce este rău. 9. Văzut-am toate acestea şi mi-am frământat mintea cu tot lucrul care se săvârşeşte sub soare, în această vreme când omul stăpâneşte peste om, spre nefericirea lui. 10. Tot aşa am văzut nelegiuiţi duşi cu alai şi îngropaţi, pe când cei ce lucraseră cu dreptate se cărau din locul sfânt şi erau uitaţi în cetate. Şi aceasta iarăşi este deşertăciune 1 11. Fiindcă hotărîrea împotriva faptelor rele nu se îndepli- neşte îndată, de aceea inima fiilor omului se umple în ei de îndrăz- neala să săvârşească nelegiuiri. 12. Căci cutare păcătos face o sută de fapte rele, şi-şi duce viaţa timp îndelungat, măcar că eu ştiu că nu trebue să le meargă bine decât celor ce se tem de Dumnezeu şi se cutremură de faţa lui, 13. Şi că fericirea nu i se cuvine nelegiuitului şi că el, la fel cu umbra, nu-şi va prelungi zilele, întru cât nu se teme de faţa lui Dumnezeu. 14. Mai este încă o nepotrivire care se petrece pe pământ, anume: sunt oameni drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor cu bună cucernicie. Zic că şi aceasta este deşertăciune ! 15. Atunci am preamărit veselia, căci nu e nimic mai bun pentru om sub soare, fără numai să mănânce şi să bea şi să i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE petreacă. Şi fie ca aceasta să-l însoţească, la munca lui, în toate zilele vieţii lui, pe care i le dărueşte Dumnezeu sub soare. 16. Când mi-am pus toată inima ca să cunosc înţelepciunea şi să cercetez toată strădania care «e desfăşoară de către om pe pă- mânt — căci nici ziua nici noaptea somn în ochii lui el nu vede — 17. Atunci m’am încredinţat despre toate alcătuirile lui Dumne- zeu, că omul nu poate să găsească înţelesul celor ce se petrec sub soare, fiindcă omul, deşi se chinueşte cercetând, totuşi el nu le dă de rost. Şi chiar când înţeleptul zice că înţelege, în faptă nu poate afla nimic. IX 1. Toate acestea le-am pus la inimă şi am căutat să mi le des- luşesc pe toate că adică drepţii şi înţelepţii şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu. Totuşi omul nu ştie dacă-i vrednic de iubire, ori de ură. In faţa lor sunt toate ascunse. 2. Toate li se întâmplă tuturor la fel: celui drept ca şi celui păcătos, celui bun şi curat ca şi celui spurcat, celui ce jertfeşte ca şi celui ce nu jertfeşte, omului de treabă ca şi ticălosului, celui ce se jură ca şi celui ce se teme de jurământ. 3. Acesta este un mare rău în tot ceea ce se petrece sub soare, că la toţi li se întâmplă la fel şi pe lângă aceasta inima fiilor omului este plină de răutate şi nebunia în inima lor dăinueşte cât trăesc iar pe urmă — cale către răposaţi. 4. Cine e scutit de moarte ? Cei care sunt în viaţă mai au încă nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. c. Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu mai ştiu nimic si nu mai au parte de nici o răsplată, căci pomenirea lor a fost uitată. 6. Aşijderea dragostea lor, aşijderea ura lor, aşijderea zulia lor, de mult s’au nimicit şi nici o parte nu mai au, în veac de veac, la tot ce se face sub soare. 7. Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, căci de mai nainte Dumnezeu priveşte cu pogorământ la faptele tale. 8. In toată vremea, veşmintele tale să fie albe şi untdelemnul cu bun miros să nu lipsească de pe capul tău ! 9. Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele deşartei tale vieţi pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare! ECLESIASTUL 17 In toate zilele deşertăciunii tale !. .. Căci aceasta este partea ta în viată si din truda cu care te trudeşti sub soare! > t t 10. Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă, prin puterile tale — aceea fă! căci nu e nici o faptă, nici o punere la cale, nici cunoştinţă, nici înţelepciune, în Şeolul în care te duci. 11. Şi iarăşi am văzut sub soare că izbânda în alergări nu este a celor sprinteni şi nici izbânda în luptă a celor viteji, şi tot aşa: pâinea nu este a celor înţelepţi, bogăţia nu este a celor chibzuiţi şi cinstea nu este a celor învăţaţi, fiindcă vremea şi întâmplarea îi poartă pe toţi. 12. Omul nu ştie măcar ceasul lui: întocmai ca peştii care sunt prinşi în năvodul ucigaş şi ca păsările care dau în laţ, la fel şi fiii omului sunt prinşi în ceasul rău, când vine dintr’odată peste ei. 13. Şi am mai văzut sub soare acest fapt de înţelepciune, care mi s’a părut într’adevăr mare: 14. A fost odată o cetate mică şi oamenii din ea erau puţini şi împotriva ei s’a pornit un rege puternic şi a împresurat-o şi a clădit în jurul ei întărituri uriaşe. 15. In ea se afla un om sărac dar înţelept şi el a mântuit cetatea cu înţelepciunea lui! Dar nimeni nu mai pomeneşte pe acest om sărac ! 16. Atunci am zis: Este mai de preţ înţelepciunea decât vitejia, deşi înţelepciunea săracului este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă. 17. Vorbele înţeleptului spuse domol sunt mai ascultate decât zbieretele unui stăpân peste nebuni. 18. înţelepciunea preţueşte mai mult decât uneltele de război, dar o singură greşală strică întocmirea cea mai bună. X 1. Precum muştele moarte strică amestecul de miruri al neguţă- torului de miresme, tot aşa un dram de nebunie scade preţul unui car de înţelepciune. 2. Inima celui înţelept este la dreapta lui, iar inima celui nebun la stânga. 3. Chiar pe drum când merge nebunul, mintea lui nu e acasă, si tuturor le dă semne că e nebun. » 18 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4. Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău, căci cumpătul înlătură mari greşeli. 5. Mai este încă un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o gre- şală care purcede dela stăpânitorul ţării: 6. Nerozii sunt puşi în dregătoriile cele mai mari pe când oamenii acătării stau la coadă. 7. Văzut-am slugi călări pe cai, şi feciori de domn — mergând, ca slugile, pe jos. 8. Cine sapă groapă poate să cază în ea şi cine dărâmă zid poate să-l muşte şarpele. 9. Cine taie piatră poate să se taie în ţăndări; cine despică buturugi poate să dea de primejdie. 10. Dacă s’a tocit securea şi el nu i-a ascuţit gura, atunci trebue să-şi îndoiască puterile. Deci, precăderea izbânzii este a înţe- lepciunii. 11. Dacă şarpele muşcă înainte de a fi descântat, atunci nu mai e nici un câştig pentru descântător. 12. Graiurile gurii celui înţelept sunt har curat, dar buzele celui nebun îl dau de râpă. 13. începutul cuvintelor gurii Iui însemnează prostie şi rostirea lui dela urmă e nebunie primejdioasă. 14. Dar nerodul spune vorbe peste vorbe!... Omul nu ştie ce va să fie, căci ce va să fie după el — cine poate să-i spună î 15. Munca nebunului îl istoveşte, căci nu mai ştie pe ce drum să se ducă în cetate. 16. Vai de tine, ţară, care ai de rege un procopsit, iar boierii tăi mănâncă dis-de-dimineaţă! 17. Ferice de tine, ţară, care ai de rege un fecior de neam mare şi boierii tăi mănâncă la vreme ca să prindă putere, nu ca să se îmbete! 18. Din pricina lenii, grinzile se lasă în jos, şi când stai cu mâi- nile în sân, apa picură în casă. 19. Ca să petreci, pui la cale ospeţe; vinul înveseleşte viaţa şi banii întâmpină orice. 20. Nici în gândul tău, măcar, să nu-1 blestemi pe rege şi în cămara unde dormi să nu doreşti moartea celui puternic, fiindcă păsările cerului pot să ducă vestea şi un sol înaripat să dea pe faţă vorba ta! ECLESIASTUL 19 XI 1. Aruncă pâinea ta pe apă, căci după multe zile vei găsi-o iarăşi. 2. Fă bucata ta în şapte şi chiar în opt, fiindcă nu ştii ce neno- rocire poate să fie în ţară. 3. Când norii sunt plini de ploaie, ei se deşartă pe pământ. Şi dacă un copac cade spre miazăzi sau spre miazănoapte, în locul unde a căzut, acolo rămâne. 4. Cine păzeşte vântul nu samănă, şi cine se uită după nori nu seceră. 5. Precum nu ştii care este calea vântului, nici cum se tocmesc oasele în pântecele celei însărcinate, tot aşa nu cunoşti alcătuirile lui Dumnezeu, făcătorul a toate. 6. Dis-de-dimineaţă samănă sămânţa ta şi seara nu-ţi lăsa mâna pe tânjală, căci nu ştii care va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă laolaltă nu vor ieşi în plin. 7. Dulce este lumina vieţii şi desmierdătoare este pentru ochi privirea soarelui! 8. Astfel, chiar dacă anii lui vor fi sumedenie, omul să se bucure de toţi, aducându-şi aminte de zilele din întuneric, căci multe vor fi. Şi atunci, tot ce va să mai vie — e zădarnic. 9. Bucură-te, tinere, de vârsta ta şi fie-ţi inima plină de voie bună în zilele tinereţelor tale şi mergi în căile inimii tale şi după povaţa ochilor tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu aduce-te-va la judecată! 10. Alungă obida din inima ta şi depărtează suferinţa dela trupul tău ! Dar şi tinereţea şi floarea vârstei sunt dezamăgire ! XII 1. Totuşi adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereţii tale, mai nainte ca să vină zilele de mohorîre şi să se apropie anii despre cari vei zice: « Nu mai au pentru mine nici un farmec !» 2. Mai nainte ca să se întunece soarele si lumina si luna si stelele ttt şi norii, după ploaie, să vină iar. 3. Atunci e ceasul când tremură paznicii casei şi se încovoaie oamenii cei tari şi stau din lucru Ţâşnitoarele, căci s’au rărit, şi se întunecă privitoarele dela ferestre; 2 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4. Şi se închid cele două canaturi ale uşii dinspre uliţă, în vreme ce zgomotul morii slăbeşte şi ajunge ca chiscuitul unei păsărele, şi se sting toate cântecele vieţii; 5. Şi când ţi-e frică de orice suiş şi pe drum sunt numai spaime, şi migdalul înfloreşte şi lăcusta se târăşte şi caperele nu mai au nici o putere, căci omul merge spre locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă! 6. Mai nainte ca să se rupă funia de argint şi să se răstoarne vasul de aur şi să se spargă urciorul la izvor şi scripetele să se prăbuşească în fântână, 7. Şi pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se înapoieze la Dumnazeu care l-a dat. 8. Deşertăciunea deşertăciunilor, încheie Eclesiastul, toate sunt deşertăciune! 9. Iar pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a dat învăţătură norodului şi a cântărit şi a cercetat şi a întocmit mulţime de pilde. 10. Eclesiastul a urmărit să găsească vorbe potrivite şi să scrie pe fiinţă de dreptate, rostiri adevărate. 11. Cuvintele înţelepţilor sunt ca boldurile cu care îmboldeşti vitele şi ca piroanele bătute în perete, ţinând claie de lucruri agăţate, dar ele sunt date de unul şi acelaşi Păstor. 12. Şi peste toate acestea, fiul meu, fii cu luare aminte: să scrii cărţi peste cărţi e lucru fără de sfârşit şi învăţătura multă este oboseală pentru trup. 13. încheierea a toate câte ai auzit e aceasta: Teme-te de Dum- nezeu şi păzeşte poruncile lui! Căci aceasta este toată datoria omului. 14. Fiindcă Dumnezeu va ţine judecată asupra tuturor faptelor şi asupra a tot ce a fost ascuns, fie bun, fie rău. Pr. VASILE RADU şi GALA GALACTION IN CÂNTUL VECHI In cântu-acesta vechi, dorm anii mei, Dorm reci. Şi’n cântu-acesta ce-a vrăjit poteci Anii mei reci — Din somnul lor de frunză îngroşat Se desmorţesc, se-abat, Se scoală unul câte unul anii mei înalţi din cât adânc îi subţiază Şi’n jurul meu pe scaune se-aşează. Şi cântecul de mult încenuşat II ascultăm si eu si ei. > > Cu ochi ’nchişi, cu cearcăne la fel, Mai ascultăm în veştedul refren Azurul spălăcit din el Şi vântul pustiitului polen. Mai ascultăm stând roată Şi eu şi ei, răsufletul sonor. Şi cântecul vechi cum tace deodată Şi anii mei, cu ultimul fior, Se şterg din locurile lor Scurgându-se sub frunza îngroşată. Şi tace visu’n recele iatac Cu notele ce tac, Se stinge viaţa de odinioară, Se culcă în singurătatea ei Ca o câmpie ninsă de cu seară! 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi’n fruntea mea şi’n anii mei Vibrând amurgul zilei ce se duce, începe să răsune din răscruce Cu bete mici de dărăbană t Lumina care-a mai rămas bălană. RUGĂ PENTRU EL Ia-mi flacăra, Doamne, In zbucium fă-mi o gaură de sac Printr’însa să mă scurg neîncăput; Să nu mai ştiu cărările ce-ascut, Să nu mai ştiu, să nu mai simt, să mă desfac. Ia-mi clocotul, Doamne! Din aurul în mine îngheţat Poteca lustrueşte-mi-o beteală, Să-mi sune ca o muzică de gală Sub cerul Tău de ţipete tăiat. Ia-mi minţile, Doamne! Gătit în tinichele şi panglici Porunci în patru vânturi să reped! Să-Ţi fac supremul bine, să mă cred Că eu sunt Dumnezeu aici! VIZIUNI Voi nu stiti cele două viziuni . . . * i Şi’n noaptea-aceasta, iată-le ’mpreună, Apar şi pier pe munţii albăstrii Din lună. In orice miez de noapte se zăresc Pe clinurile roţii din poveste Urcându-se şi ’ntruna dispărând Sub creste. VERSURI *3 Sunt tot aceleaşi două ce revin Ori altele, mereu, cu fiecare ? Pornesc de-aici ori vin din depărtări Stelare ? O, e un semn ce pâlpâe şi umblă Acolo pe tăcerile înalte Ducând ceva din tot, ceva din noi Spre celelalte! RUSTICĂ Azi, cum mergeam prin soarele ’ndrăcit, Am prins şi eu din cârd o clipă grasă Şi gâtul cald i l-am sucit Şi-a fost ospăţ nebun la mine-acasă. Azi am mai prins o clipă ce venea Cu flori în păr, cu glesnele de-alun, Cu-obrajii pârguiţi într’un cătun. . . Era pe-un câmp şi câmpul apunea, Din sânii ei mă şfichiuiau nuiele, Tot fânul se umplu de stele Şi m’am lăţit cu pieptul peste ea. In rezumat Tot basmul unei zile dintr’un sat! GEORGE GREGORIAN GROAZA Sunt un om tare. Fără laudă, nici prezumţie, fac astă mărtu- risire. Medic prin vocaţie şi nu din întâmplare, ateu ireductibil, îmi conduc judecata fără nici o ezitare sentimentală, fără nici o cotitură poetică, ci practic, potrivit metodei fără greş a experi- mentului, între observaţia justă şi gândirea logică. Moral, nu recunosc altă autoritate decât cea a codului penal; iar în viaţa mea sufletească, nu simt de loc lipsa cunoscutelor articole de marfă curentă: imperativ categoric, bine suveran, justiţie ima- nentă. Puterea raţiunii!... Atât. Şi încă: să fie condiţionată de mecanica unui creer sănătos. Potrivit acestui crez de cinste dus până la cruzime, mărturisesc deschis că sunt un om mediocru şi că prietenul meu, Horovanu, a fost un om de geniu. Geniu şi mediocritate! E un fel de a vorbi. La urma urmei, geniul este o valoare estetică şi creaţiunea un aranjament estetic al unui mobilier comun. Iar Horovanu, fără ajutorul meu, ar fi fost inexistent, cu tot geniul său. Fiind complet inabil. Şi expe- rienţele, care ne-au dat celebritatea în strânsul cerc al savanţilor adevăraţi, trebuiau realizate aevea, altcum rămâneau ca ipoteze decorative, mobilizând fantazia geniului. Or, Horovanu la lucru era pur şi simplu ridicul. De pildă, îi scăpa broasca din mână; la operaţie sau necropsie, degetele lui lungi şi fine tremurau şi se împleticeau între măruntaiele animalului. Pipetarea, o veşnică ameninţare să nu se ardă cu substanţa caustică; iar cântărirea substanţelor, la balanţa de precizie, un chin cu rezultatul tot- deauna greşit. In schimb, eu sunt înzestrat cu o perfectă abili- tate naturală. Inteligenţa mea pare localizată în vârful degetelor. Am aici mai mult decât o sensibilitate: o intuiţie. Pulpa GROAZA 25 degetelor găseşte singură drumul nou, şi pe cel potrivit, ca să-mi ajung scopul. Toate comunicările asupra reînvierii animalelor sa- crificate experimental, apărute sub firma de colaborare Horovanu- Crăciunaş, au fost la fel lucrate: eu cu partea practică, dela sacri- ficarea animalului şi până la reînvierea lui; el, cu partea critică şi conceptuală. Dar gândirea lui — aici, siguranţa mea logică se poticneşte — avea ceva miraculos, o pricepere profetică, putând duce, nu în chip obişnuit, din gând în gând şi din consecinţă în consecinţă, judecata, ci dintr’odată, printr’o intuiţie directă, aspirând adevărul parcă din alt plan al vieţii. Dacă n’aş fi ateu şi materialist, aş crede că un dar divin îl inspira, sau o putinţă specială de a comunica Dumnezeirii, poseda sufletul său. Dar aşa... Sufletul ? Sunt sigur: sufletul nu există !... Şi totuşi... * * * Teoria lui Horovanu era o prostie. Lui însă, în calitate de geniu, i se trecea. Evoluţiunea, spunea el, trebue privită nu numai în trecut, ca o zestre inevitabilă primită în moştenire, ci mai cu seamă în viitor, ca un bun dobândit personal. Diferenţierea spe- ciilor depinde, în primul rând, de puterea de captare a unui ele- ment de natură spirituală, şi acest elan, combinat cu materialul spiritual dobândit, produce deosebirile dintre specii. Mai cu seamă omul... Ajuns în stadiul de faţă, menirea lui e să se spi- ritualizeze tot mai mult, devenind fără îndoială nemuritor, aci pe pământ sau aiurea, în altă lume... Prostie. Prostie... Şi to- tuşi, ea servea drept bază lucrărilor noastre de reînviere. Horovanu credea că animalul reînviat nu e acelaşi cu cel sacrificat. Eu îi f râdeam în faţă şi îmi vedeam de treabă. Conduceam lucrările după indicaţiunile lui, pornite din aceeaşi prostie, injectând ex- tract de embrioni de nevertebrate, combinat cu suc de alge (viaţa în primitivitatea ei), şi rezultatele erau cele dorite. Pu- tusem readuce la viaţă cinci cobai, patru câini, o pisică şi două- zeci de iepuri. Horovanu nu era mulţumit: — Numai omul ar putea să demonstreze ipoteza mea... — Asta te încurcă ?... Iţi servesc, la dispoziţie, câţi vrei... unii întorşi din sincopa cloroformică, alţii, din asfixie... 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE —Nu, nu... Un om mort cu adevărat şi înviat!... Acela singur ne-ar putea face dovada... # * # Şi Safi îmi încurca socotelile, Safi, amanta lui Horovanu. Sceptic faţă de iubirea femeilor, sunt sigur totuşi că numai doctoriţele pot să se mintă mai convins, realizând acel surogat amoros: amorul romantic. Fiindcă dorinţa lor trebue să forţeze obrocul greu al morţii şi fantasmele ascuţite ale durerii... Ideal, se purifică şi se spiritualizează; omeneşte, îşi pierde însă toată vlaga şi orice valoare. Aşa se petrecea de bună seamă cu Safi. Femeia asta atât de cumpănită, chirurg practician, toată ziua pe drumuri, între sanatoriu, spital şi clientelă, în luptă aprigă de concurenţă cu cei mai mari chirurgi ai Capitalei, ca din banii ei să întreţină la- boratorul, unde Horovanu si cu mine, ostracizaţi de stiinta ofi- cială, executam experienţe de lux, fără nici un aport practic ime- diat, în dragoste, îşi pierde echilibrul. — Inteligenţa, doar purificată prin iubire, dobândeşte virtutea cunoaşterii.,. Atunci prinde problema formei, care, în impor- tanţă, depăşeşte chiar pe aceea a vieţii... — Safi, îi răspundeam alături înadins, în puroiul trimis azi la analiză, s’au găsit stafilococi, pneumococi... Fetiditatea lui însă ţine la... Safi pricepea manevra mea, zâmbea şi imperturbabil îşi con- tinua ideea. — Crăciunaş, dincolo de iubire, în artă, inteligenţa descopere secretul formei... Statuia... iată ecuatiunea în care se orân- » dueşte problema. Statuia ne aduce din alte depărtări, din ne- sfârşita pace a spiritului, ordinea cea mare şi necunoscută a lumii viitoare. In acest joc matematic, noi aşezăm termenii cei mai grosieri: lutul şi realitatea sensibilă. X-ul şi Y-ul necunoscut, necesar operei de artă, derivă din altă lume... Erau ideile lui Horovanu. — Nimic nu poate explica expresia omului, forma spirituali- zată a formei... Priveşte la Sandi Horovanu... Nu lucrările-i de geniu, nici puterea lui de intuiţie quasi-divină, fac din el o făptură alta decât a muritorilor de rând... ci chipul, pentru care zestrea atavică e fără rost, capul oval, cu fruntea bombată, GROAZA 27 nu de presiunea creierului, ci de profunzimea privirii, şi albul pieliţei cu o viaţă parcă aparte de restul trupului... Toată teoria evoluţiei se prăbuşeşte în faţa surâsului său, şi întreaga ambianţă, dela firul de iarbă şi până la firmament, e incapabilă să explice magia unui cuvânt pronunţat de el... * * * De aceea, boala lui Horovanu am primit-o — fără minciună — cu satisfacţie. Ne trezea pe tustrei la realitate, căci în mediul celor doi amanţi, începusem să mă prostesc şi eu. Se insinuase o proastă bănuială că Horovanu ar fi din altă esenţă. Dar aşa, temperatura, durerea, slăbiciunea îl umanizau. Safi însă, care toată ziua vizita bolnavii, nu credea în boala lui. Sunt convins că-1 credea nemu- ritor. Dacă însumi eu începusem să mă îndoesc!... Intr’adevăr, în timpul boalei, geniul lui căpătase un nou spor. Cu vocea gâ- fâindă, întretăiată de suspine dureroase, el îmi dicta conceptele lucrării şi îmi indica timpii experienţelor, formulând de mai înainte şi rezultatele. Şi nu se înşela!... Cele mai frumoase lu- crări le-am realizat atunci, sub porunca delirului. (Delir a fost sau viziune extatică ?...) Moartea I-a surprins în astă postură. Ultimul lui cuvânt şi parcă totdeodată poruncă, a fost: omul!... Am înţeles. Doar învierea unui om ar fi putut smulge marele secret naturii. Nu m’aş fi aşteptat ca desnădejdea amantei să fi fost atât de mediocră. In faţa realităţii, Safi şi-a pierdut prestigiul estetic. Se bocea ca o femee de rând şi, tot ca o femee de rând, se flagela cu învinuirea de a nu fi fost de faţă la moartea lui. Ca şi cum ar fi putut ajuta cu ceva. — Să fi murit în braţele mele... să-i fi prins ultima privire... Ea mi-ar fi fost zestre sufletească pentru tot restul vieţii... Şi apoi, cu necaz, se îndrepta asupra copilului bolnav din Bu- zău, din pricina căruia nu fusese de faţă la moartea amantului. — Un schilav, un păcătos, un nemernic... Să-l arunci de pe stânca Tarpeeană... şi monstrul ăsta trăieşte, pe când el, el... Şi izbucni în plâns. — Safi, Safi... —o mustram cu blândeţe, — e mare durerea ta, înţeleg... dar, oricum... nu uita... eşti doctoriţă, persoană dedată cu rigorile vieţii... 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE —-Nu pot, Crăciunaş... nu pot... Şi desnădejdea ei fomenta în mine o senzaţie de iritaţie plă- cută. Sunt o bestie, recunosc... Dar adevărul e adevăr. Pe Safi durerea o despiritualiza, o făcea femee şi o apropia astfel de mine. — Crăciunaş, fă, te rog, toate formele ... — Formele au fost îndeplinite în lipsa ta. Decesul anunţat, moartea constatată, dricaru 1... Aci mă oprii. Nu ştiu pentru ce. Ca şi cum aş fi avut o jenă. — Bine... Voi veghea toată noaptea lângă el... — Safi... Femeia îşi căpătase liniştea. — Voi veghea toată noaptea lângă el şi mâine în zori, plec. — Safi, ce spui ? — Nu-1 pot vedea pe catafalc... Mort, înţeleg... dar, în cosciug, între flori, îmbrăcat în haine de mire... nu, nu vreau... — Safi, permite-mi măcar, să veghez alături de tine... — Nu... singură... # # # Safi a intrat în visul meu, insinuantă şi diafană, ca morfina în trupul unui agitat. Aţipisem în laborator, capul pe masa de lucru, între diferitele borcane şi tăvi pline de gângănii scârboase şi plante imunde; m’a trezit doar prezenţa ei, şi treaz fiind, visam încă. Azi, explicaţie am: o alteraţiune a senzaţiunii interne cencs- tezice. Dar atunci ? Tăcerea era atât de adâncă şi ea atât de fru- moasă, încât poate doar conflictul dintre aurul părului ei şi întu- nericul pământiu al miasmaticelor făpturi putea s’o turbure. Nimic omenesc nu recunoşteam în ea, nici chiar siringa încărcată. — Crăciunaş, te rog... spuse ea, întinzându-mi siringa. — Safi... mă speriai eu parcă mai mult de vocea-i necunos- cută, decât de gest. Şi din nou, acea senzaţie, de deşteptare trează. — Fă-mi bunătatea asta, Crăciunaş... Singură nu pot... — Safi, Safi!... ţipai desnădăjduit, şi cu fiecare ţipăt treceam din ipostază în ipostază. Nu minţeam. Posibilitatea morţii ei ar fi fost pentru mine o catastrofă. Sunt o bestie, recunosc... dar în clipa aceea, în care făptura mea nu putea minţi, o doream, şi uram totdeodată pe mortul din camera vecină, capabil încă de a deslănţui atâta pasiune. GROAZA 29 — Safi, stai jos,~te rog... Ea m’ascultă. Era sub puterea mea de sugestie şi eu, sub a ei. In orice caz, senzaţia că mă deşteptam într’una, în etape, persista, deşi treaz simţeam că sunt. — Safi, tu nu poţi să-mi ceri aşa ceva... Eu nu te pot ucide. Tu trebue să trăieşti... Viaţa... iată datoria ta... — Aşa ar fi fost, dacă puteam să-i prind ultimul gând, ultima privire... Cu darul lor m’aş fi mulţumit tot restul vieţii... Ciudat! Vorbele ei nu-mi mai păreau absurdităţi, ci adevăruri posibile. — Crăciunaş, ultimul lui gând trebue să fi fost sublim... La răspântia dintre viaţă şi infinit, el mi-ar fi mărturisit dintr’o vorbă sau privire, întregul mister al vieţii şi al morţii... începuse să mă convingă. Parcă toată nesiguranţa şi toate di- buielile lucrărilor noastre s’ar fi rezolvat în chip firesc. Era o noapte scoasă din calendarul zilelor obişnuite. Miriapodele şi sca- rabeii începuseră să se agite în borcane. Prin tufărişul algelor, sclipeau scântei. Şi Safi atât de frumoasă! Iar dorul meu creştea. Totdeauna mi-am dat seama că dorinţa amoroasă primează, şi împrejurarea de faţă mă convingea. Sufletul meu se zbătea pe loc, ca în preajma unei mari descoperiri, care parcă plutea în aer ca un roi în jurul capului. Prin ea trebuia să dobândesc pe Safi. Şi deodată izbucnii: — Safi, am găsit!... — Ce? — Reînvierea... Ea mă privea cu ochi mari. — Iţi voi reda clipa dorită... Safi mă privea mereu. — Voi învia pe Horovanu... # # # Aveam să îndeplinesc, în fine, marea dorinţă a lui Horovanu. Să experimentez pe om! Şi cum ?... Tocmai pe el! Câtă bat- jocură !... sau poate, câtă cuminţenie în această predestinare, ca trupu-i să verifice propria-i gândire. In orice caz astea sunt consi- deraţiuni tardive, atunci n’aveam răgaz de aşa ceva. Duhul morţii plutea în jurul şi înlăuntrul nostru. Deveniserăm nesiguri ca nişte 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE umbre. Parcă eram cele două suflete ale lui Horovanu, unul de gândire, celălalt de iubire, ieşite din trup şi orbăcăind în neştire în preajma mortului. S’ar fi zis că tot el conducea şi acum lucra- rea cea mare, menită să lămurească definitiv misterul vieţii şi al morţii. Şi totuşi, trăiam mai intens decât în mod obişnuit. Ochii mei descopereau, în împrejurările acestea atât de turburi şi contradictorii,, secretul formelor armonioase prin Safi, când şi-a dezgolit bustul, pentru sânge. îmi trebuia sânge. Sau, mai bine zis, lui îi trebuia sânge, cadavrului vampir. Şi sângele ei cald a curs peste pasta abjectă de vieţuitoare inferioare, întru prepararea elixirului de viaţă. Indignant! Parcă o profanam! Da... eram treaz. O dorinţă nouă, necunoscută până atunci, mă prinse, să privesc şi să mângâi umărul rotund al femeii. Mă preschimbasem: înţelepciunea cinismului meu pierise. Eu, care nu cunoşteam decât fericirea practică a amorului animalic, m’aş fi mulţumit doar cu atari senzaţii efemere. Era atât de fru- moasă şi darul ei atât de scump, încât atmosfera mistică dintre trupul mort şi cel viu, pătrundea şi în mine, cu un sentiment necunoscut, de depăşire a realului şi concretului. Nu mai înţeleg nimic! Şi totuşi, aşa era. Mă preschimbasem în poet, în artist; devenisem pur şi feciorelnic; altcum, n’aş fi putut trăi un sen- timent atât de contradictoriu firii mele. — Iute, Crăciunaş... Safi era grăbită. Gândurile ei pluteau departe de mine. Atunci, m’am înfuriat. Observ: aceeaşi labilitate sentimentală. Din nou un sentiment de ură împotriva lui Horovanu. Mortul era mai tare decât mine, cel viu. Era mai tare şi în dragoste şi, poate, şi în gândire. Căci dagă experimentul reuşea, gândirea lui triumfa. Şi aveam presentimentul că va triumfa, tocmai fiindcă o încercam pe el. Trupu-i parcă era complice gândului. Şi în clipa aceea aş fi vrut eşec total, să cadă experienţa, care, mie, avea să-mi dea celebritatea. Redevenisem bestie. — Iute, Crăciunaş... Rânjind parcă din toate fibrele trupului meu, am trecut la operaţie. Acum, altă senzaţie: curiozitatea. Ce o să se întâmple? Dar şi satisfacţie. Horovanu era mort!... Mi-am înţeles senti- mentul, înfigând bisturiul pentru prepararea vinei. Cadavrul are o moliciune alta decât a trupului viu. O simţi prin lama cuţitului. GROAZA 31 — Iute, Crăciunaş... Eu însă mergeam încet. Ca Ia poker, filam... Să-mi prelun- gesc emoţia. Din nou, acelaşi conflict sentimental... Gloria pe de o parte, invidia pe de alta... Superioritatea pe care o recu- noscusem fără cârtirea omului viu, nu voiam s’o mai recunosc cadavrului. Reuşita experienţei tot pe el; în primul rând, îl glo- rifica; în al doilea rând pe mine. Mă gândeam dacă n’ar fi nimerit să întrerup injecţia cu elixir de viaţă, când Safi a dat un strigăt. — Trăieşte! t Tresărind cu necaz, mi-am înfipt privirea în cel mort. Nimic. Tic-tacul ceasului din părete ritma o mişcare artificială. Safi însă gâfâia de dragoste. — Mai departe, Crăciunaş... Trăieşte!... — Nu-i adevărat... ripostai brutal. — Ba da... ba da... I-am surprins o mişcare în colţul gurii. Mai departe... Cu necaz, continuai injecţia. — Trăieşte!... a ţipat din nou Safi. Şi de data asta am tresărit şi eu. In colţul gurii moarte, am observat mişcarea. — Da, da... Trăieşte... Acum, alt sentiment. Devenisem adevăratul om de ştiinţă. Ui- tasem chiar pe Safi şi toate resentimentele mele împotriva lui Horovanu. Experienţa singură mă interesa. — Trăieşte... făcu Safi în paroxismul dragostei. Da... Aşa era!... Horovanu se deştepta. începuse să cli- pească. Safi surîdea extatic, aşteptând parcă deşteptarea unui semizeu. Dimpotrivă, mâna mea ezita. De frică!... Experienţa căpăta o nouă înfăţişare. Aducea parcă din străfundurile ances- trale, larg deschise, magmele putreziciunii sub bruma înnecă- cioasă a vaporilor, şi o impresiune de viaţă nouă şi puternică. Insă sentimentul penibil de micime şi singurătate, pe care-1 ai lângă un cadavru, se accentuase. Frumuseţea şi căldura vieţii, adusă de Safi, pieriseră. Mă găseam sub primejdia unei alte pu- teri. Şi aş fi fugit... — Mai repede, Crăciunaş... Vorbele ei sunau străine, răguşit. Atmosfera miasmatică se în- groşa în jurul nostru. Respira cadavrul... acum, era sigur. Auzeam 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum trage răsuflul parcă din alt aer decât al nostru, pe care îl exala, după ce reînviase organele lui intrate în descompunere. — Crăciunaş !... ţipă Safi. Fără să vreau, smulsei acul din vâna mortului. Horovan se ridicase şi ne privea. Dar privirea lui mă îngheţă. Avea în ea ceva sălbatec şi fioros. Nu voi uita nicicând. Fiindcă nu mă privea numai cu ochii, ci cu întreaga lui înfăţişare. Oribil! Avea capul deformat, bolta frunţii turtită şi falca foarte mult împinsă înainte, într’o mişcare de pradă. Şi nasul era turtit, cu nările lărgite trans- versal, ca şi cum ar fi avut lipsă de mai mult aer, iar buzele deve- niseră groase şi buhave. Şi unghiile îi crescuseră, şi barba, şi părul. Nu erau deformaţiile morţii, ci parcă deformaţiile ances- trale reîncarnate în timpul morţii. — Sandi!... ţipă Safi, repezindu-se în braţele lui. Aş fi vrut s’o opresc, ferind-o astfel de un contact impur, dar puterile mele erau fixate în trup, îmi lipsea impulsul care să le deslănţuiască. Şi nu m’am desmeticit decât în clipa în care Safi, cu un ţipăt de durere, s’a prăbuşit la pământ. O clipă a fost dar^de neuitat: Horovanu îşi înfipsese fălcile puternice în umărul amantei lui, sfârtecând toată rotunzimea celei mai frumoase părţi ale trupului de femee. Sângele, care gâlgâia din rana ei, mi-a redat imboldul mişcării. M’am repezit să-l opresc. Şi atunci — ce batjocură! — prin unul din acele misterioase procese ale crea- ţiunii intelectuale, am emis — în pofida oricărei logice a împrejurărilor — o ipoteză ştiinţifică: amorul primează asupra oricărui instinct! Horovanu, la reîntâlnirea cu iubita lui, a vrut s’o îmbrăţişeze, numai că n’a mai ştiut să-si dozeze mişcările. i Când am ridicat însă privirea spre el, am crezut că înnebunesc. Cu totul alt tablou decât cel aşteptat! Horovan mesteca lacom bucătura lui, mişcând puternic falcă pe falcă, rumegând şi sfâr- tecând totdeodată, în timp ce o salivă murdară se scurgea pe la colţurile gurii. L-am privit până ce a sfârşit înghiţitura, şi când s’a repezit din nou spre umărul lui Safi, atunci n’am mai putut rezista. Cu mojarul de metal l-am lovit în frunte. El a căzut mort definitiv. Viaţa, cu toată puterea fălcilor lui, era plă- pândă însă. # # * GROAZA 33 Safi — n’am priceput nicicând — a intrat în ordinul Carmeli- telor şi a plecat din ţară. Pot divulga secretul. Nici de justiţie nu am a mă teme. Moartea lui Horovanu a fost constatată ofi- cial, şi asupra cazurilor de reînviere, legile n’au cădere încă. Dar chiar dacă ar fi să sufăr rigorile legii, şi încă n’aş pregeta. Expe- rienţa cu Horovan îmi face gloria, şi atunci, ce piedică m’ar putea opri ? Concluziunea mea acum e: foamea şi nu amorul constitue primul instinct! Lui Horovanu, în timpul morţii, i se făcuse foame !... ' Şi totuşi, o nedumerire s’a strecurat în sufletul meu, de ateu înveterat. Reînviasem eu oare pe adevăratul Horovanu ? Atunci ce se întâmplase cu acel complex de însuşiri concentrate sub denumirea de suflet ?... Sunt un om cinstit, în critică. Sufletul ?... Sufletul lui Horovanu. Iată ce mă încurcă de atunci. VICTOR PAPILIAN 3 VACAN ŢĂ S’a ’ndrăgostit pârâul de strălucirea ivorie a trupului meu, şi mă ’nvălue în fiecare dimineaţă cu marama fermecată pe care mi-o urzeşte soarele cu bolduri scânteietoare de mărgăritar. Mă ’ncurc în salbe şi paftale care dau năvală jucăuş în apa drumeaţă. Valuri mici rostogolind, în surdină, cântece de vrajă, moaie asprimea colţuroasă a bolovanilor. Salcia gătită cu licurici — dosiţi de cu noapte pe sub frunze — se apleacă cu duioşie peste liniştea trupului meu îngândurat. Brazii împung cu semeţie văzduhul dispreţuind trufia goliciunii mele. Fluturi încondeiaţi mângâie florile îndurerate de îmbrăţişarea cu tâlc a albinelor. VERSURI 35 Un pod de mesteacăn îşi îndoaie lemnul sub povara singurătăţii. Arşiţa îmi topeşte avânturile şi Târnava se tângue pe văi. TOAMNĂ S’a aşternut pe poteci o linişte albă, polară. Cad picături de aramă topită din salcâmul trist. Cerul îşi adună safirul în ţesătura de borangic a norilor răzleţi si subţiri. > t » Soarele îsi odihneşte raza firavă » » în palma îngălbenită a frunzelor străvezii. Pomii au încremenit răstigniţi. ■ Trecătorii umblă cu pasul nesimţit. Adieri uşoare duc frunza moartă în cimitire, fără lespezi, fără cruci. LEGĂMÂNT Pentru truda zilelor fără hrană eu vă voi ospăta. Pentru sângele scurs din rana umilinţelor eu voi spăla rănile voastre. Pentru pietrele cu care m’aţi izgonit eu vă voi chema în casa mea. Pentru şoapta rea, pentru rânjete eu vă voi surâde. 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi voi curăţa noroiul victoriei voastre ruşinoase pentru sălbătecia bucuriei cu care m’aţi scuipat când m’ati înfrânt, » • Să nu rămână semne de care să vă turburaţi căci mai aveţi de păcătuit de şaptezeci de ori câte şapte Şi eu de iertat. PAULA MANOLESCU CU DANIA LA TELEFON Voi da în vileag câteva nelinişti, şi voi profita că oricine îşi închipue că între literatură şi realitate este totuşi o deosebire; nimeni nu va îndrăzni să mă socoată deplin sincer. Eu, acoperind hârtia, nu fac decât forţarea să nu repet aceeaşi vorbă, să pun semnele ortografice, să concentrez. Trudă minimă, care îţi poate permite să te lauzi, faţă de tine însuţi, că n’ai ascuns adevărul. Dar transcriind aceste emoţii, mi-e foarte milă de sufletul meu, care îmbătrâneşte în van, fără să capete de nicăieri nici o povaţă, identic cu el de totdeauna. Numai cu el se întâmplă aşa ceva? Va telefona Dania astăzi? Căci telefonul e mereu semnul cel mai sigur dintre noi. La o anumită oră. Aştept să treacă restul timpului. Când se apropie această oră, nervii mei tremură cu fiecare clipă mai mult. Sunt atâtea încurcături! La ea acasă, lume multă. Nu poate să-mi vorbească având lume în preajmă. N’are curaj să-mi pronunţe numele în faţa lor. De altfel, ce voce indife- rentă ar trebui să aibă în faţa altora ! Nu poate să-mi spuie nici un cuvânt cald, prin care să recunosc că este încă a mea. Am încercat s’o învăţ un limbaj anumit, neînţeles de alţii; dar poate să servească numele unei cărţi de exemplu, să zicem «Le grand Meaulnes », drept « mi-eşti drag »? Nespus de drag ? Sau micile mărturisiri de timbru le-aş socoti identice cu ceea ce trebue să facă o fată bine crescută cu toată lumea. Am avut ocazia să vorbesc cu Dania, fiind de faţă şi un străin. Am constatat-o la fel de politicoasă cu amândoi. Prin ce aş pricepe că vorba către mine «mai ia o pră- jitură » conţine nu numai o politeţă pe care o adresează oricărui alt invitat, invitatului de atunci, de lângă mine în cazul acela, ci şi «iubite, îmi place când te văd mâncând». Dar eu i-am sugerat: 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Vorbind la telefon, în faţa altora, eşti o streină. Mă întreb dacă nu e mai dureros decât dacă nu vorbeşti de loc, căci auzindu-te străină şi fără să văd nimic, presupun că de ieri, de când erai nespus de îndrăgostită, te-ai schimbat, ai uitat, preocupări noi mi-au luat locul». I-am întins acest argument, mai ales pentru mine, ca să mă consolez, când după o aşteptare de fiecare minută timp de 24 de ore, telefonul nu mă mai chiamă. Vorbindu-i de această posibilitate, mi-am alungat bănuielile ascunse. După cum aş spune: « Ştii că mâine n’o să ne vedem pentrucă trebue să fac o vizită la domnul X ». Şi suntem de acord, iar eu nu mai aştept. (Mai bine să moară cineva, decât să se chinuie la infinit...) Dar e teribil când tu trebue să faci o astfel de vizită, şi nu te-ai gândit să mi-o anunţi mai dinainte. Astfel că nici la ora anumită, se poate să nu-mi telefonezi. Şi mai sunt cazuri când eşti singură de vină ! Tocmai atunci ţi-a sosit un musafir, şi nu te pricepi să-l în- trerupi, să mă cauţi pe mine pentru oricât de puţin. Sau, tu trebue să te duci undeva. Şi n’ai avut curajul să amâni cu o jumătate de oră, ca să poţi vorbi mai înainte cu mine. Sau când te-ai înţeles asupra vizitei pe care trebue s’o faci sau să ţi se facă, ai uitat că tocmai atunci puteai vorbi cu mine, şi trebue să imaginezi o amânare. Nu ştiu, toate sunt de vină, nu pot trage nici o concluzie, întrevăd telefonul tău, într’o cameră imensă, cu toate uşile deschise. Şi telefonul meu e nepractic. Adică, telefonul hotelului meu. Toată lumea vorbeşte la el şi îl ocupă tot timpul. Este foarte rar să-l găseşti neocupat. Iar după ce eşti chemat, portarul trebue să te caute la camera ta, dela cine ştie care etaj. Ascensorul nu merge nici el bine. Dania trebue să-mi caute de multe ori telefonul meu liber, şi apoi să mă aştepte îndelung. Deci nu mă poate chema, decât fiind sigură că n’o s’o întrerupă nimeni o bucată de timp. Când cobor, găsesc aproape totdeauna lume care s’a strâns la telefon cu treabă, până ce am putut eu să sosesc. Nu pot vorbi limpede în faţa lor. Chiar dacă am o cabină, mi se aud vorbele. Şi apoi, am impresia, că ceilalţi mă aşteaptă nerăbdători (aşa şi este) şi se enervează. Cu atât mai mult, cu cât fragmentele con- versaţiei mele pe care le aud, îi face să li se pară că le ocup locul în chip neînsemnat, cu nimicuri, cu toate că aceste nimicuri con- stitue viaţa mea, şi le-am aşteptat o zi şi o noapte. Dar am ştiut precis, că nu voi auzi nimic neobişnuit, şi mă voi găsi, după CU DANIA LA TELEFON 39 aceea, în faţa nopţii, la fel de singur şi de deprimat. La ora tele- fonului (dacă ar fi măcar ora aceea sigură, după atâta aşteptare !), am tot timpul urechia aţintită, aşteptând uruitul ascensorului, care să aducă pe portarul ce trebue să mă cheme. Dar ascensorul nu se aude. Sau se opreşte la alt etaj. Sunt atâtea etaje la care s’ar putea opri! In fine, un pas la etajul meu. Se opreşte la mine? Se îndreaptă spre camera mea? Sau mi se pare? Eu şi cu pisica de lângă mine ciulim urechile. Dar poate să treacă mai departe de camera mea, pe culuar. (Asta în cazul cel mai bun, (ce dureros !) când ascensorul s’a oprit la etajul meu. Dar se poate să nu vie nimeni până aici.) Bate cineva ! Eu în acelaşi timp, fac pasienţă, ca să văd dacă voi fi chemat. O ! Pasienţa cea mai uşoară care nu > > vrea să iasă! Ce superstiţios m’au făcut aceste nelinişti! Mă simt cu atât mai ridicol, cu cât nici eu nici familia mea (bunicii mei de 80 de ani), n’am avut niciodată nici o superstiţie. Sunt zile în care trebue să-mi meargă prost, altele bune, altele amestecate. Aceste zile nu co- respund cu ceea ce se crede de obicei despre ele, şi nu ţin minte de ce am făcut eu alegerea asta la început. Astfel, lunea e bună, dar pe jumătate (o văd pe Dania, dar puţin, prost, pe stradă şi cu alţi oameni), marţea este o zi foarte bună, trebue să mă satur din această zi pentru o săptămână (de câte ori am aşteptat zădarnic, marţea, cel mai mic semn !), miercuri zi fără sens, joi mai bună, vineri şi sâmbătă neînsemnate, duminică o zi goală, pot să plec într’o excursie ca să treacă mai repede. Cu unele haine n’am noroc, cu altele da. (Trebue să pun şi vesta la hainele cu noroc ? Şi uneori este atât de cald ! Trebue, tot atunci, să ascund bine hainele cele vechi, nici măcar ele să nu se vadă prin cameră ?) Mă voi îmbrăca la anumite ore numai. Şi la anumite ore voi încerca pasienţa. (La ora 4,13 neapărat.) Sunt comice aceste mărturisiri, şi aş putea să mai aduc o mie de amănunte. Dania, nu scoate din ele decât un semn de nefericire, pe care tu ai putea-o limpezi. Et, pleurons jusqu’â l’aube, ma petite fougueuse ! N’am fost niciodată aşa. De sigur că dacă ai vrea tu, aş redeveni acel de odinioară. Un om întreg, de care nu poate să roşească nimeni. Şi dacă totuşi mă găseşti numai amuzant, să-mi iau un model ilustru, ca să-mi salvez vanitatea şi mărturisirile: Şi Crom- well a fost superstiţios ! 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi când, în sfârşit, mi se bate în uşă, dar apare altcineva ! Şi Dania se poate să se distreze în acelaşi moment. I s’a furnizat o distracţie. In cazuri de acestea, Dania spune: « Ce importanţă are, n’am putut să mă sustrag. Dar am fost tot timpul cu gândul la tine ». Este aceasta o consolare ? Căci te poţi consola la gândul că celălalt a luat parte la o distracţie, de care tu nici n’ai ştiut? Să-ţi descoperi iubita mâncând, la un restaurant, lângă nişte necu- noscuţi. Nimic rău, chiar vezi şi membri de-ai familiei ei. Totuşi, oricât ai şti că nu se petrece nimic grav, şi că e absolut sigur că ea mănâncă în fiecare zi fără tine, te chinue fiecare înghiţitură a ei. Sparanghelul pe care îl ţine în furculiţă capătă un sens adânc, toată viaţa te va impresiona mâncarea aceasta. (N’am văzut-o pe Dania niciodată mâncând.) Deci, pretenţiile mele sunt foarte mari. Atâta despotism? Dar aş vrea să ştiu: atât de rar este cazul meu ? Uneori eu renunţ la o distracţie de a mea, ca să fiu la ora telefonului. Şi tocmai atunci ea lipseşte, din pricina unei distracţii de a ei. Ce umilinţă ! Cu toate că e normal: eu sunt băiat, deci nu dau seama nimănui de timpul meu, pe când ea, fată, trebue să asculte de cei de primprejur. Totuşi, ce umilinţă! Minutele în care pot vorbi cu ea, cât le-am aşteptat! Ce chinui- toare sunt aşteptările ! Să te uiţi de o sută de ori la ceas (vai, nicio exagerare), şi uneori să constaţi, că între două uitături, abia a trecut o minută ! Ce lungi apar cinci minute 1 Te ocupi cu lucruri care nu te interesează, numai ca să treacă timpul, dar ele se termină îndată, căci nu eşti în stare să imaginezi ceva care să dureze mai mult. Şi nici nu ai avea răbdarea. Iţi înţepeneşti ochii pe aceeaşi mobilă, numeri arcurile unui scaun. In clipa când scriu acestea, mai am şase ore de aşteptat. (Când voi reciti, după ce vor trece câţiva ani!) Nu, mai puţin cu zece minute. Voi putea să-i vorbesc la 9% dimineaţa. Să vedem ce parcurge trenul în timpul acesta, ca să am impresia că fac o călătorie. Voi socoti pe la ce ore va trebui să se oprească trenul la diferite staţii. Cu astfel de împărţiri, tre- cerea timpului va fi mai uşoară. Dar a început să plouă. Dacă va ploua peste şase ore, şi nu vor mai pleca ai ei de acasă, cum au obiceiul ? Va trebui să aştept iar ? Căci atunci aşteptarea nu se va mai sprijini pe nimic, şi orice oră din ziua care se va întinde în faţă, va fi la fel de nesigură. Poate că n’or să mai plece ei... Sau poate s’a dus ea... Sau poate... CU DANIA LA TELEFON 41 Telefonul hotelului meu are şi un defect: se aude slab. Uneori, nici de acele puţine cuvinte pe care vrea să mi le trimită Dania nu sunt absolut sigur. De multe ori interpretez în rău vorbe de ale ei care nu vor să fie rele, dar nu le-am auzit bine, le-am schimbat înţelesul prin escamotarea unei nuanţe. Ea îmi arată mai târziu că chinul meu a fost zădarnic. Am interpretat rău, din instinctul meu de a vedea rău pretutindeni, sau ea mă calmează, din instinctul ei de fată bună, de a nu lăsa multă vreme un om chinuit din pricina ei. Orice vorbă spune Dania, mai ales când nu se poate desluşi bine, capătă o importanţă capitală, parcă depinde de acea vorbă toată fericirea mea. După încetarea convorbirii, orice calm este alungat până la o nouă convorbire, chiar dacă am reţinut unele semne binefăcătoare. (De fapt, în nici un caz calmul nu poate dura multă vreme.) Ah, cu ce vaet trebue să spun Daniei: « Nu se aude !». Şi vorbele noastre, reproş sau declaraţii, mărturisiri dureroase, nu se pot spune de două ori. Nu e posibil: — Mi-a fost dor 1 — Nu se aude. — Spun că mi-a fost dor! Tandreţea acestor vorbe s’ar irosi. Şi atunci, schimbi mersul conversaţiei, tu te rogi zadarnic să ţi se spună aceleaşi cuvinte, celălalt te pedepseşte că nu i-ai auzit declaraţia (chiar dacă nu eşti de vină). Continui despre ceva indiferent prin comparaţie, despre o carte, şi acest subiect fără legătură cu neliniştile tale lungi, te doboară. Cum să construesc pe Dania numai din auz ? Nu-i văd figura şi mâinile când mă ascultă. Cum s’o refac întreagă, numai după vorbe î Poate că ea are altă treabă şi nu se pricepe cum să încheie cu mine. Eu îi mărturisesc că ea este singura mea preocupare, iar dânsa (chiar dacă îi plac cele ce-i spun), se gândeşte cum poate să termine. Poate că a venit cineva în camera din care tele- fonează, sau trebue să vină şi aude chiar paşi alături. Ce durere pentru mine, dacă va fi necesar să întrerup brusc, şi ea îmi va spune: «Ştii că trebue să ne ducem», tocmai când eu îi trimit vorbele mele cele mai calde. Alături de mine, pisica doarme. S’a trezit, s’a plimbat prin odaie, şi s’a culcat iarăşi pe plapuma mea. S’a făcut ora patru şi un sfert. Adică, şi 14. Ca să treacă o minută, trebue să numeri 60, şi destul 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de rar. La radio (dela căpătâi), nu se mai aude nimic pe tot cu- prinsul lumii. Un automobil care trece. De ce? Cine o fi în el? Se va întoarce cineva dela o petrecere ? Dania uneori tace la telefon, caşicum ar avea nevoie de tăcere ca să reflecteze la cele ce-i spun, iar ce-i spun, produce prea mare impresie asupra ei, ca să mă întrerupă. Cu toate că tăcerile ei mă încântă, îmi demon- strează seriozitatea cu care sunt ascultat, ce tragice sunt ele ! Ce pot să scot eu prin telefon din aceste tăceri ? ... Mă descopăr monologând comic. îmi dau seama că, închizând telefonul, eu nu voi rămâne decât cu propriile mele cuvinte, şi cu nicio con- solare din partea Daniei. Şi câteodată, după ce-i mărturisesc mult timp dragostea mea imensă, fără leac ca o boală, mă des- morţesc şi o întreb cu disperare: — Dania, eşti acolo ? Vine aproape sigur: « Da ! » De fapt, eu sunt aproape sigur că ea este acolo. (Un telefon întrerupt răsună altminteri.) O întreb numai ca s’o fac să spună şi ea un cuvânt la toate jeluirile mele, e un fel de a-i reproşa că mă lasă să vorbesc singur. Voi păstra dela ea pe acest « da » ca să am impresia că am vorbit împreună, şi n’am monologat, cum fac cu disperare toată ziua. De obicei, oricât de ciudat ar părea, închid eu telefonul. Atâta spaimă am ca Dania să nu se hotărască să-l închidă înaintea mea. Asta n’o face decât rareori, mai ales când este nevoită. Am văzut bine, ea singură nu face aşa ceva. Să mă consolez cu ideea aceasta ? Gând binefăcător. Dar ea este atât de bine crescută, că ar face la fel cu orişicine. (Am impresia că sunt în tren, care mă duce sigur la ţel, dar din care nu pot să ies, şi nu-1 pot face să depindă de mine. Poate că dacă trenul şi-ar înceteni mersul, aş porni pe jos, să fug, să ajung mai repede, cum mi se intâmplă când sunt într’o trăsură.) Intr’o zi, am trăit o întâmplare, ce mă va urmări întotdeauna. Am coborît la telefon cu emoţia obişnuită. Mi-era atât de dor de Dania, că am început febril să-i vorbesc, fără să mă gândesc că s’ar putea întâmpla să fie altcineva. Telefonul se auzea prost, cea care mă chemase nu avusese timp să se identifice. Era o vară a mea, deci o persoană prietenă, discretă, de care nu puteam avea nici un fel de teamă şi cu ea ar fi fost fără rost să roşesc prea multă vreme. CU DANIA LA TELEFON 43 Dar am spus: — « Dania, îmi eşti dragă, nu mai pot trăi fără tine, despărţirile dintre noi sunt un sacrilegiu. Mi-e atât de dor de gura ta, că aş vrea să sărut receptorul. Sunt pustiu, azist la trecerea orelor, chinuit, nerăbdător, variind între speranţă şi desnădejde ». Şi mereu astfel de vorbe, disperate, viaţa unui om singur. Un râset la celălalt capăt al telefonului. (Cum ar fi procedat cineva mai subtil ?) — « Mă confunzi...». Cum am trăit clipa aceea, şi ce ridicol mă simţeam... Indiferent dacă vara mea este o fată foarte bună. Dar nu păream eu un om care plânge în faţa unei oglinzi ? Am trebuit să schimb conversaţia, şi timbrul vocii, să râd chiar de vehemenţa declaraţiilor mele elegiace de odinioară. Dar de ce nu mi-a telefonat Dania în clipa aceea ? După plecarea verii mele, am aşteptat iarăşi în van. Şi cum aveam să-i vorbesc ? Nu subsista chinul de o zi şi o noapte care mă făcuse să încep astfel ? Şi ruşinea nereuşitei mele, în plus. Sunt emoţii care nu se pot uita niciodată, şi de sigur că o minută înainte de a închide ochii pentru totdeauna, în timp ce nu voi mai putea vorbi, şi nici recunoaşte pe cei de primprejur (cine va fi atunci “ în preajma mea ? Alţi oameni, decât acum ? Dar Dania ?), îmi va trece prin minte iarăşi scena oribilă, fie că mă voi deprinde cu ea şi o voi accepta-o, fie că mă voi înfiora din nou. Să deschid geamul, aerul rece îmi va face bine. A început dimi- neaţa de vară, e lumină afară. Păsările cântă în copacii răspândiţi în faţa hotelului meu. Să încerc să adorm. Cu aceste gânduri nu voi adormi niciodată. Trebue să-mi aleg alte imagini, călătorii vechi, alţi oameni şi întâmplări, nişte flori dela Caen, primul liliac dintr’o călătorie la Caen, pe care l-am descoperit în primă- vara aceea. Dania, câţi ani aveai pe atunci ? Gânduri pentru lucruri care nu mă interesează, cu toate că mă bucurasem atât pentru ele odinioară. Cum le voi susţine, până voi adormi, şi nu-mi va sosi la fiecare minut, chipul Daniei, cu toate neliniştile pe care le aduce el ? E dimineaţă de tot, nici măcar ora cinci. # întrebuinţez şi alte telefoane decât cel dela hotelul meu. Vor- besc dela prietenii mei X., dar în apropiere e foarte multă lume. Cu toate că ei sunt discreţi şi, pe cât pot, nu mă ascultă, cum pot fi îndrăgostit în faţa lor? Dar nu fac-atâtea socoteli. Când nu 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trebue să-i explic nimic Daniei, n’am nicio nedumerire, şi nu mă dor prea mult grijile pe care le-am avut de când n’am văzut-o, vorbesc degajat, stăpân pe mine, fac glume, insist pe întâmplări indiferente, şi-i fac declaraţii deghizat, ca să nu mă înţeleagă decât ea. (Atunci vocea Daniei dezolată: « De ce eşti un străin ? »). Dar când sunt nenorocit, nu-mi aleg cuvintele, spun tot ceea ce mă doare. îmi este egal orice ar gândi alţii de mine, după cum, pe un prieten bolnav, fără nicio pudoare îl îngrijeşti, orice boală ar avea, la locuri cât de acoperite de obicei, cu toate că altădată roşeai, numai când vorbeai prea limpede cu el. De obicei, vorbesc dela poştă. O întreb pe Dania dacă are timp să mai aştepte ca să schimb telefonul meu incomod, şi fug la poştă. Aşa cum sunt, cu capul gol, fără guler, — ascunzându-mi gâtul gol cu mâna, — nebârbierit, cu şireturile dela ghete des- făcute şi pocnind pe trotuar. (Nu eram îmbrăcat perfect, pentrucă mi-era frică să nu spuie Dania: « N’o să am timpul să mai aştept». Şi atunci aranjamentul meu ar fi tragic. După cinci minute, să mă întorc în cameră, să mă dezbrac !) Telefonistele mă cunosc. Şi eu le cunosc pe ele. Oricât nu m’ar interesa, prea de multe ori le-am văzut. Ştiu cum mă va primi fiecare. Nu spun nici o vorbă, dar unele zâmbesc, altele sunt iritate, nu mă încurajează. Probabil că îmi ştiu numărul telefonului, înainte de a-1 cere eu. De sigur că minţile lor simple nu pot broda prea multă vreme, dar ce hip- noză ar trebui să exercite asupra lor, necunoscuta pe care o caut cu atâta perseverenţă! Est-elle brune, blonde ou rousse ? — Je l’ignore... Şi în timp ce telefonista construeşte o mie de feţe ca să vadă cum arată iubita mea, eu la fel, pun iarăşi toată truda, ca să-mi amintesc cum arată ea exact. Oricât ai cunoaşte pe cineva, nu poţi să-l construeşti exact, din memorie. Cei mai vechi prieteni pictori, au nevoie, ca să te picteze, să se uite de o mie de ori la tine. Reali- tatea Daniei şi, în acelaşi timp, existenţa ei fluidă, formează cel mai mare chin al meu. Cu toate că cunosc sărutarea Daniei, tocmai când sunt mai fericit de existenţa ei, mă scutur cu o imensă tri- steţă, de a fi fericit numai în imaginaţie. La fel, după ce ai iubit pe eroina vre-unei cărţi, ţi-aduci aminte că totul nu este decât literatură, şi că trebue să-ţi aduci aminte că nici o minune nu se poate întâmpla cu tine. CU DANIA LA TELEFON 45 Telefonul măreşte această impresie. A fi, în acelaşi timp, alături şi la distanţă. A auzi o vorbă, declaraţia de dragoste care palpită pe urechea ta, şi a întinde mâna, zădarnic în aer. A trebui să închizi ochii ca să uiţi că eşti singur. A-ţi atinge mâna ta, obrazul, ochii, ca să simţi carnea iubitei. Dar poţi să uiţi complet ? Poţi să fii destul de nebun ? Să fii mândru că eşti lucid. Ce prost poate fi mân- dru cu aşa ceva, şi nu-i pare rău că nu se întunecă niciodată de tot ? Dela poştă pot vorbi mai multă vreme. Conversaţiile noastre di- feră şi se aseamănă în acelaşi timp. Diferă, căci mereu improvizez o altă temă. Se aseamănă, căci sunt la fel de neliniştit şi de trepidant. In singurătate, mi-aduc aminte de o vorbă de a ei turbure şi vreau să o clarific, sau de o tăcere de a ei, când nu trebuia să tacă, sau de un răspuns al ei întârziat, o minută după întrebarea mea, caşicum n’ar fi fost pregătită pentru un răspuns, cu toate că eu îl socoteam esenţial, ca pe un semn care ne leagă pentru totdeauna. Şi aştept explicaţii. Inchizitorial, aştept explicaţii. Aş rămâne ne- consolat, dacă nu ar apare o nouă curiozitate, la fel de crispantă, care o înlocueşte pe cea veche. Niciun moment de calm n’am. Şi mereu sentimentul că viaţa va trece imediat, că n’am vreme de pierdut. — De ce, ieri, ai început o discuţie, şi n’ai vrut s’o continui ? Mai bine nu începeai de loc. E incomparabil mai tristă o chestiune nelămurită, decât cel mai crud adevăr. — N’am vrut să turbur atmosfera dintre noi. — Atmosfera a fost turburată, când m’ai făcut să pricep că ai un gând ascuns. Şi obiceiul tău care mă umileşte: nu vrei să răspunzi la întrebările mele atât de calde, ci schimbi conversaţia. Crezi că sunt atât de copil ca să nu sesizez intenţia ta, oricât de abilă ai fi ? (Dar de ce tace Dania ? Gândeşte la fel oare ? Măcar în timpul plângerii mele ?) In clipa când suntem împreună, uit, şi mă interesează la fel şi noul subiect care începe. (Intr’adevăr, mă socoţi un copil pe care trebue să-l conduci. Ce umilinţă! Şi cum pot să mai ştiu care vorbe de ale tale sunt complet sincere ?) Apoi însă, — eu nu uit nimic, — refac scena şi stratagema ta devine o catastrofă. Nu mai pot să am niciun plan pentru viitor. Tu te gândeşti la ziua de mâine? * îndepărtez eu însumi ceea ce reproşasem la început. Dar aş putea face altfel, la telefon, unde n’am timp de pierdut? Trebue 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să concentrez, să încerc să uit o mie de gânduri pe care le-am avut între timp. (Şi în întâlnirile cu Dania, atât de rare, se petrece la fel). Astfel, subiectele se schimbă repede, înainte de a fi epui- zate, şi cele mai diferite se alătură. O morală, o întrebare, o glumă, o întâmplare veche, toate alături, de coq â Vane. O ! Clipa în care trebue închis telefonul! Niciodată nu ne vom despărţi perfect buni prieteni, din pricina acelei clipe. Cine ştie cine vine, şi trebue să ne grăbim rămasul bun. Curajul de a pune la locul lui receptorul, şi fuga iubitei în lume, a fiinţei scumpe cu care ai vorbit! Cu câteva minute înainte, pluteşte în aer: se termină convorbirea. Vorbele nu ne mai sunt naturale. Eşti fals, spui lucruri neînsemnate, ca atunci când cineva drag trebue să plece, şi nu te pricepi ce să-i vorbeşti cu cinci minute înainte de plecarea trenului. Şi eşti încurcat dacă trenul îşi întârzie plecarea. După ce rămâi singur, eşti desnădăjduit că ai uitat să spui unele lucruri foarte importante. Fac socoteala, şi nu sunt mul- ţumit cu cele ce mi-a spus iubita. Port mânie, caşicum aş fi fost înşelat. Şi sgomotul închiderii aparatului, cu pustiul care se leagă de el, dezolându-te pentru multă vreme. Ce singur mă găsesc atunci! Dania, cum pot să mă conving că tu exişti undeva şi mă iubeşti ? Nu înţeleg asta, vreau să te ţin în braţe şi să-ţi aud inima. Şi palpitarea întregii tale fiinţe îndrăgostite. De unde să capăt puţin calm? ’ # Dar uneori, înainte de culcare, se aude glasul tău minunat: — Noapte bună, iubitul meu. Numai pentru asta te-am chemat. Ca să-ţi spun noapte bună. Atunci un înger coboară la patul meu, ca să-mi închidă pleoa- pele pentru somn. Iar cerul intră în întregime pe fereastră. ANTON HOLBAN DRUM Pădurile cu ’nduioşări pe frunţi Din zbor anină tainic funigeii Şi ’n vârf simţind încrucişate punţi Dau chiot plopii ’n marginea aleii. De mult pe-aici mi-i drumul meu adânc Aşa, când vremea ’n inimă-i lumină. . . Dar nu trec legănându-mă pe-oblânc Ci-mi pun în pas un freamăt ce suspină. Adeseori, prin rarişti, lung fior îmi stinge visul adâncirii ’n hăuri. Eu — zăticnindu-mi mersu ’ncep cu spor Urzirea unui cânt din lemn cu găuri. Şi doina mea se ’mplântă împrejur, Se face tot mai grea de nostalgie De pot în suflet dragostea s’o ’ndur Iertând că m’alunga spre sihăstrie. . . Cu nimeni n’oi putea schimba cuvânt: Nu sunt alţi paşi, nu sunt nici alte urme Iar cântecu-mi de vrea să-şi ia avânt La fel are prilej ca să se curme. • . Doar seara când răsar de pe sub foi Lumini verzui cu licurici de veghe Mi-adun în fluer notele vioi Şi uit să mai măsor o nouă leghe. 4» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Căci dacă văd cum plopii au pe frunţi înduioşări şi-anină funigeii Las drumul fără paşii mei mărunţi Şi-adorm sub glăsuirile aleii... CÂNTEC FINAL Adună-mă în cupa mâinii mici Şi ’n locu-mi las’ o lacrimă ’n răzor Să ştie toţi, că tu de mă ridici Iubeşti pământul ăsta roditor. Petală sunt, aprinsă ’n răsărit De jertfa care-ţi arde vie ’n faţă, Iar cântecul pe lume auzit Mi-a fost întâia vieţii dimineaţă. » » De tine-atâta dragoste mă leagă Că mi-am făcut din lujer scump amvon De melodii, de freamăte şi ’ntreagă Povestea unui mugur şi-unui zvon. Apleacă-te şi mă culege ’n plâns Să mor în mâna-ţi — cupă de văpae — Destinul meu tot farmecul mi-a strâns Şi-acum mă lasă ’n frig şi mă desfoae... Şi tu eşti bulgăr de lumini şi jar Şi puntea care leagă veşnicii Eşti cântecul de lebădă ’n zadar Şi rostu-mi niciodată n’ai să-mi ştii. FINAL EROTIC S’a topit de mult fagurul verii... Vagi, în ochi candizi, reminiscenţe Smulg, aşa, visării numai zdrenţe Şi adormi în leagănul tăcerii... VERSURI 49 Câmpul inimii: pustiu de toamnă Rar pocneşte ’n el puşca iubirii. Cine să-ti mai fure trandafirii i Din obraji şi de pe buze, doamnă? Coardă lângă coardă—vis şi trup — Peste albul patului şi-al zilei! In zadar mi-ascult izvorul milei N’am cui pâinea dragostei să-mi rup. Pumn de lapte dulce dimineaţa Aburind ca pe-un pahar sărutul Iţi cinstesc evlavios trecutul Şi-ţi închid în mine veşnic viaţa. OCTAV SARGEŢIU 4 PE PRAGUL ITALIEI — NOTE DE CĂLĂTORIE — Cu setea, cu care te apuci câteodată, îmboldit de reminiscenţa unor vechi încântări, să reciteşti o carte citită, preferând retrăirea frumuseţilor ei sigure, tuturor ispitelor şi surprizelor ineditului, — mă îndrept în această zi de vacanţă, legănat de cadenţa familiară a trenului, precum şi de zborul liber al reveriilor bucuroase, spre frontiera răsăriteană a Italiei. La dreptul vorbind, revederea acestei ţări binecuvântate nu se asemăna decât într’o măsură cu reînceperea unei cărţi citite, — deşi cunoşteam efectiv Italia, pe care am străbătut-o de mai multe ori, ba chiar ameţit de vraja frumuseţilor sale, m’am încumetat să le zugrăvesc şi altora, uitând de slabele resurse ale stilului meu descriptiv. Dar în deosebire de alte ţări civilizate, al căror conţinut se poate istovi, cel puţin pe partea lui interesantă, vizitând câteva centre esenţiale, Italia este inepuizabilă, iar splendorile ei scăldate în lumină nu se restrâng în câteva puncte numărate, fie ele oricât de proeminente, ci se împrăştie pe întreaga întindere a peninsulei, fixându-se şi prin centre mai mărunte, ajungând şi prin unghere retrase, dăruind fiecărui colţ al ţării originalitatea sa artistică, cu alte vorbe o modalitate absolut personală de a-ţi împărtăşi gloria trecutului şi a-ţi sălta sufletul pe înălţimi. Aş putea astfel zice că în cazul de faţă cartea citită avea capitole sărite, scrise poate cu slovă mai măruntă, susceptibile deci de omisiune la o primă lectură, fără a se vătăma icoana de ansamblu, — dar care îşi au totuşi valoarea lor proprie şi ascund bogăţii spirituale ce nu tre- buesc continuu neglijate, mai ales că pe alocuri ele pot stârni chiar gelozie din partea textului principal! PE PRAGUL ITALIEI 51 Aşa că, de fapt, nu lipsea nici ineditul, deşi o familiarizare repede cu dânsul îmi era temeinic pregătită, de cunoaşterea altor regiuni italiene... Deocamdată călătoria cu trenul nu-mi oferă nici o noutate. Aceeaşi stepă jugoslavă, lipsită de orice farmec, aceleaşi şesuri fără umbră, prielnice poate fertilităţii grânelor, dar un blestem pentru ochiul călătorului, lacom de privelişti. Se mai adaogă şi numeroasele opriri la gări neînsemnate, cu veşnica strămutare a locomotivei dela un capăt la celălalt al gar- niturii. Ai mereu senzaţia că nu te apropii de ţintă, pe această linie improvizată, care nu fusese la obârşie construită pentru transporturi dintr’o ţară în alta. Abia într’un târziu, când aceste zigzaguri întortochiate ajung să se împreune cu linia cea mare: Istambul-Belgrad-Zagreb, trenul începe să fulgere staţiile mărunte, iar pendulaţiile mersului său agale, să se prefacă deodată în zvâcniturile unui tic-tac rapid, pe care l-aş asemăna ca alură, — în ordinea senzaţiilor vizuale, — cu acele mici vibraţii ale aerului de vară, care tremură deasupra lanurilor înfierbântate... Primele sfioase încercări de pitoresc, ale peisajului eliberat de sub disciplina îndelungată a pustei, ne întâmpină odată cu seara, puţin înainte de Zagreb. Dar până la apariţia târzie a lunii, spo- liată de jumătate din discul său strălucitor, nu se mai pot desluşi formele ţinutului, decât în intermitenţa traversării oraşelor, ale căror globuri electrice deschideau slabe luminişuri trecătoare în pădurea de nepătruns a întunerecului. Invitaţie înţeleaptă la aţipire, dar care nu-i de lungă durată, căci îmi ating curând pleoapele dezmierdări de raze diafane, coborînd din luna instalată la fereastră, sub forma unui semicerc gălbui destul de bine desenat, deşi colorat parcă de o mână nedibace, întru cât pata de coloare aurie depăşeşte pe alocuri marginea figurii geometrice, mânjind-o oarecum. E poate o prevestire de ploaie, dacă n’o fi cumva efectul lăcrămării ochilor, încă nelim- peziţi de povara somnului. O oră-două de panoramă muntoasă — traversăm acum Slovenia, zisă şi Elveţia jugoslavă, — un peisaj împânzit de zarea de lumină a lunii scăzute, care ajunge să-l scoată din întunerec, dar 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5* fără a-1 dezbrăca de taină. Şiruri de înălţimi defilează cu pră- păstiile lor alături, stinse de orice viaţă la ora aceasta înaintată, când nu mai veghează nimeni. O privelişte măreaţă, dar moartă, într’o brumă de giulgiu alb, că parcă-mi venea să mă’ntreb o clipă dacă aceste stranii arătări, vag conturate de lună, nu ar fi chiar vederi din lună... Formalităţile vamale se îndeplinesc la Postumia, unde am ajuns dis-de-dimineaţă, mai înainte de-a se fi colorat atmosfera de văpăile roşcate ale aurorii, când parcă lumina e a ploaie, deşi cerul e fără de nori. De acum ne aflăm în Italia si cel mult în două ore vom t intra în Triest. De cum porneşte trenul, buna dispoziţie capătă aripi, paralel cu progresele luminii matinale, care în curând îşi revarsă gama ei de colori înviorătoare, slobozite din crisalida mohorîtă a cenu- şiului iniţial. Se încunună de un nimb de strălucire vârfurile pietroase ale ţinutului, iar cristalul boabelor de rouă se poate desluşi chiar din fuga trenului. Parcă e un cântec de biruinţă pe care îl îngân şi eu în taină, mai ales în aşteptarea din ce în ce mai vie a unei schimbări: sosirea Adriaticei, care precede cu jumătate de ceas, magnifica intrare în Triest. Cu cât stâncile aride ale Istriei îşi prelungesc profilele lor, parcă tot mai dezolate, cu atât îmi creşte nerăbdarea de-a vedea mai curând tabloul, de care nu mă pot sătura: apariţia bruscă a Mării, în care trenul pare deodată a se precipita, pentru ca bine înţeles să se încovoaie în imediata ei vecinătate, şi apoi să-i întovărăşească ţărmul, cale destul de lungă, până în fundul golfului, unde splendida faleză dominantă se închee cu amfiteatrul portului Triest. . Cu toată aplecarea sufletească pe care o am pentru ţinu- turile de munte, aştept cu înfrigurare apariţia Adriaticei şi anticipez desfătarea contemplării infinitului de ape. Intr’o poezie cu versuri definitive şi care mi se înfăţişează în minte, Baudelaire, stăpânit de emoţia mării, a spus cu adâncă dreptate: Homme lîbre, toujours tu cheriras la mer La mer est ton miroir; tu contemples ton ăme Dans le deroulement injini de sa lame... PE PRAGUL ITALIEI 53 Poetul continuă câteva strofe încă a sublinia afinităţile dintre om şi mare, pentru a sfârşi totuşi cu această nedumerire: Et cependant voilă des siecles innombrables Que vom vom combattez sam pitii ni remord, Tellement vom aimez le carnage et la mort, Oh ! lutteurs eternels, oh ! freres implacables ! Aici nu mai sunt de acord cu poetul şi îi fac obiecţiile mele pentru a umple timpul pe care nu-1 mai satisfac defilările stereo- tipe, dela fereastra vagonului. Lupta înverşunată a omului e aici foarte explicabilă. El are misiunea de a întemeia o civilizaţie, iar marea nu poate contribui Ia opera aceasta, decât supusă, domo- lită. Ea poate fi încorporată, ca mijloc pentru promovarea civi- lizaţiei, — dar, lăsată de capul ei, distruge ce face altul şi nu poate întemeia nimica singură. O împărăţie a umidităţii este un basm, iar fundurile mării n’au putut întocmi o viaţă mai înaltă, cu frământări de gânduri, cu înfăptuiri. Este drept că vechea mito- logie aşeza în adâncurile mării fiinţe de treapta noastră, chiar dacă membrele trupului lor, obligate de fluiditatea mediului, aveau să primească unele transformări, — dar e caracteristic totuşi că monarhul suprem al apelor, Neptun sau Poseidon, inspecta mai mult pe deasupra întinderile mării ca un corăbier sigur de sine, având cel mult, pe lângă puterea de-a stăpâni valurile, şi pe aceea de a le deslăntui... > Neptun nu este o emanaţie a mării, ci anticiparea domniei uscatului, care urma să dicteze prin priceperea minţii şi asupra oceanelor rebele. Toate- progresele pe scara spiritualităţii sunt opera uscatului, şi consider ca o interesantă coincidenţă simbolică, faptul stabilit de astronomi că planeta noastră împrăştie în spaţiu mai multă lumină stelară, când îşi arată emisferul în care covâr- şeşte uscatul, decât atunci când îşi întoarce faţa în care predomină apele... Aceste reflecţii care puteau să continue încă, mi-au fost deo- dată curmate de o senzaţie de cădere în vid. Dar senzaţia aceasta > > n’a durat nici o secundă întreagă, întru cât abisul se umplu deodată de azurul ondulat al apelor, în timp ce direcţia trenului coteşte sigură de sine, menţinându-se solid pe malul mării, deşi în 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nemijlocita apropiere de ea. Am ajuns tocmai la punctul aşteptat de atâta vreme şi mă las cuprins de mrejele delectării, care văd că nu se uzează niciodată! Ce mai înseamnă în voluptatea contemplaţiei, toate criticele făcute mai înainte mării ?... E în tocmai ca apariţia Elenei pe zidurile Troiei, ce a redus Ia tăcere, cu frumuseţea ei unică, forfecările ce i se făcuseră în lipsă, de apărătorii amărîţi ai cetăţii!... Am pentru douăzeci-treizeci de minute în faţa ochilor lacomi prologul acesta de splendori naturale, care alcătueşte intrarea în Triest. . Deoparte Adriatica rămâne aceeaşi, numai că suprafaţa ei se animează pe măsură ce ne apropiem de port, înmulţindu-se bărcile cu pânză ieşite în larg şi legânându-se cu graţie de gavotă, în timp ce vaporul cu aburi care-şi începe cursa şi le-alungă, amin- teşte mai de grabă năpustirile disgraţioase ale danţurilor... demo- crate. De altă parte malul, desfăşurându-şi vasta scobitură, oferă pe trepte diferite şiraguri de vile ademenitoare, din ce în ce mai dese şi mai aliniate. Din rândul lor se desface, înaintând cu seme- ţie pe un promontoriu împădurit, Castelul dela Miramare, cu turnurile sale albe şi flamura Iui domnească, — astăzi cu colorile Italiei stăpânitoare, după ce până deunăzi fluturase pajura cu două capete a imperiului austriac. înaintarea trenului trece de limba promontoriului, mutând castelul cu grădinile sale, dela stânga, la dreapta, unde se vede încă vreme îndelungă, ca un bloc de marmoră pe un fond închis de verdeaţă. Liniile confuze ale Triestului încep a se desluşi tot mai bine: iată limpezi siluete de palate şi de monumente, iată docuri uriaşe, iată învălmăşeala de catarge, şi iată desenul lămurit al altei coaste arcuite care prelungeşte oraşul de cealaltă parte, desăvârşind închizătura golfului... Atâtea lucruri care urmează să le văd în amănunte, dar care îmi vor fi o clipă răpite din câmpul viziunii de toate acele obsta- cole, riguros prezente la intrarea gărilor mari: garnituri care aşteaptă răzleţe pe şine ramificate, construcţiile de avanpost ale staţiei, în sfârşit bolţile afumate ale gării însăşi, unde trenul frânează în larma vânzătorilor de gazete, a ofertelor de con- sumaţii, sau în chemările călătorilor care ar vrea să coboare mai curând... PE PRAGUL ITALIEI 55 Triestul e fireşte un centru important şi are destule aspecte frumoase, însă pot să asigur că interiorul său, pe care altădată îl înregistrasem mai superficial — nu se ia de loc la întrecere cu majestatea intrării şi nici cu poziţia naturală a oraşului, deosebit de pitorească. Neapărat, de cum vei ieşi din gară, te întâmpină fronturi de clă- diri elegante, fie că vei apuca pe oricare din uliţele paralele ce conduc în inima oraşului, fie că — mai ales — vei porni întins pe cheiul mării, unde se aliniază edificii somptuoase, cu des- tinaţii publice, şi vei ajunge în cercul cu o lăture deschisă, al Pieţii « dell’Unitâ », ţărmurită de trei părţi de construcţii impre- sionante, ca Palatul Municipiului, al Prefecturii, al Lloydului şi altele de acelaşi stil, — piaţă care mai reprezintă o spaţioasă răs- cruce animată, unde se întâlnesc atât trecători cu treburi, cât şi acei — destul de numeroşi în timpul verii — care se odihnesc privind spre dunga mării îngustate din fotoliile de trestie, ale numeroaselor restaurante si cafenele... t De asemeni mai în mijlocul oraşului — fără priveliştea mării — vei găsi strade largi şi rectilinii, cum e aceea care poartă numele lui Carducci şi care ar figura cu cinste în cel mai pretenţios oraş. Biserici, teatre, muzee, localuri de consum, cu vechi tradiţii de suculenţă şi de societate bună, — se găsesc de toate, în acest oraş cu vădită pecetie italiană, deşi aparţine Italiei numai de câţiva ani. Şi fiindcă a venit vorba, trebue să fac menţiune, că în Triestul acesta, până deunăzi mare port austriac şi plămânul Monarhiei dunărene, aproape nu te poţi sluji de limba germană şi rar întâl- neşti ocazii să te descurci cu ea. Fireşte, în ciuda stăpânirii germa- nice, de câteva ori seculară, oraşul acesta şi-a conservat întreagă fiinţa lui italiană, îmi vine a zice că s’a strecurat pe sub hlamida dominaţiei străine, în felul satelor noastre basarabene, care şi-au păstrat şi ele într’un secol de înstrăinare, nevătămată limba stră- moşească. Dar de sigur unui mare port comercial îi era mult mai greu să facă, ce-au făcut nişte biete sate risipite prin văgăuni necer- cetate. Şi totuşi limba germană nu a prins, sau dacă a putut odată prinde, a fost apoi sistematic extirpată, — în orice caz prohibită, scoasă din uz, fiindcă nu pot îndepărta credinţa, că ignorarea limbei germane este astăzi în Triest mai puţin un fapt, pe cât un consemn, o lozincă, o voinţă nesovăitoare. Onoare acestor oameni care duc 56 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE până la patimă datoriile lor faţă de neam, şi se pun strivitor în comparare cu blestemata mândrie a unora dintre români de a continua să folosească — inventând chiar ocaziile — limba vechilor asupritori! Revenind acum la altă ordine de idei, trebue să spun că oraşul acesta, cu toată impresia bună pe care ţi-o laâă în general, are totuşi în structura lui arhitectonică prea puţină originalitate. Nicio- dată nu va putea sta alături cu centrele italiene, realmente crea- toare, iar stilul naţional al multor clădiri importante este adus de aiurea şi fără încrustări de nuanţe proprii. Nu s’ar putea vorbi de un stil triestian, cum se poate vorbi de unul veneţian, roman sau florentin. Pe urmă, învârstarea caselor de formă italiană, cu mari hardughii fără fantezie, după stereotipia vieneză, fărâmi- ţează unitatea arhitectonică şi spălăceşte nota caracteristică. Să mai adaog că Triestul are în sine ceva — aş zice — amărît. Parcă pluteşte o teamă — care reiese din orice convorbire cu local- nicii — că oraşul acesta nu este sortit progresului, şi lipsit de fastele unul trecut glorios, nu-1 aşteaptă nici cine ştie ce viitor. Portul său maritim, altădată singur într’o împărăţie, astăzi e unul între foarte multe şi încă mai prielnic aşezate. Vizitatorii străini trec întins spre Veneţia, fără escală la Triest, convinşi că nu aici s’ar putea cunoaşte Italia cea autentică. Nici chiar Italienii în vilegiatură nu ajung până pe aici, la extremitatea ţării, — cu toate că perspicacitatea a tot văzătoare a lui Benitto Mussolini, inventează veşnic pretexte pentru a reduce tariful călătoriei, aşezând anual tot felul de expoziţii, şi în oraşele mai puţin atrăgătoare. Lista expoziţiilor din această vară era în adevăr imensă, — iar Triestul se putea vizita cu mari avantaje pentru o bogată expoziţie de vietăţi marine. Şi totuşi parcă, lumea nu curgea prea multă... Lămurit asupra fizionomiei Triestului şi a avuţiilor sale, caut să mă folosesc de şedere, pentru a-i cunoaşte împrejurimele, — salba de localităţi învecinate, seria de satelite geografice, inte- resante în sine, pe lângă posibilitatea unora, de a-ţi oferi din ele, cea mai prielnică poziţie pentru a admira splendoarea pla- netei centrale. Cea dintâi raită mai îndepărtată a fost să ridic înălţimea de munte, de care se razimă Triestul ca de un imens spătar, — pentru PE PRAGUL ITALIEI 57 a îmbrăţişa dela Vila Opicina, căţărată pe culme sau şi mai sus dela turnul Belvedere, întreaga potcoavă a golfului, cu albăstrimea netedă a mării, cu semicercul de munţi care îi opresc înaintarea, cu aglomerările albe de case ale diverselor porturi şi aşezări. Nu iau funicularul care m’ar duce într’o clipă pe o pantă stearpă, la acele înălţimi izolate, ci prefer un vehicul care să mă sue încetul cu încetul, încolăcindu-se prin cartiere mărginaşe ale oraşului, mai înainte de a se angaja în serpentinele unei şosele, ce până ajunge la ţintă, îţi deschide şi dânsa tot felul de perspective, din poziţiile cele mai variate. Şi mă folosesc de această cutreerare pentru a poposi în drum, la Domul oraşului, înfipt pe un monticul, — construcţie veche, ieşită din contopirea a două biserici şi mai vechi, lăsând la o parte că şi acestea şi-au înfrăţit temeliile cu ruinele unui templu roman. Nu va surprinde pe nimeni însemnătatea care se acordă acestor mărturii antice şi grija cu care se păstrează într’o incintă îngrădită, numeroase pietre desgropate. Pentru a nu se mai ajunge la această catedrală numai prin labi- rintul unor uliţi întortochiate, s’a construit în timpurile mai noi o îndrăzneaţă scară de piatră, care scoboară de acolo pe trepte ca marmora de albe şi cu aspect de peron monumental, într’o piaţă aproape centrală. Scara e găurită de tunele, pe unde trec vehiculele, iar sus e vorba să se încunune, în preajma chiar a Domului, cu o uriaşă statue a lui Carducci, pentru a cărei insta- lare au şi început pregătiri. Dar minunăţia plimbării a făcut-o tot priveliştea dela Bel- vedere, unde am rămas vreme îndelungă, nesăturat de contem- plarea unui peisaj, care aproape-aproape ajunge în măreţie şi în aranjamentul întovărăşirii munţilor cu marea, sub bolta unui cer lărgit la nesfârşire, faimosul tablou al golfului de Neapol, privit de pe coama Vezuviului, ca în fundul unui splendid abis. Triestul tronează în mijlocul vastei panorame, cu revărsarea lui de clădiri, iar de aci se pot repera toate aşezările mai depăr- tate, care se aştern succesiv în jurul golfului, până ce în forme tot mai confuze, unele se mistue în zări... Dar tot privind cu luare aminte, gândul deodată îmi deviază în reflecţii ceva mai abstracte, care te sustrag dela vraja contem- plării . .. îmi pare deodată şi parcă fără dubiu, că întreaga 58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE configuraţie a ţinutului nu coincide cu acea de pe hartă. Altfel e aşezat aci Triestul, altfel în hârtiile obişnuite, şi altfel se raportează la ansamblul regiunii într’un caz şi într’altul. E o nepotrivire frapantă, pe care caut totuşi s’o lămuresc, şi cu traduceri labo- rioase dela o scară de mărime, la alta, ajung prin tot felul de de- ducţii, să restabilesc corespondenţa şi să înlătur în fine disonanţa observată. Am putut să mă conving încă odată că aceste armoni- zări reclamă intervenţia raţiunii si că menirea ei fundamentală i i > nu e numai să înlocuiască intuiţiile neadecuate, cu altele mai corespunzătoare, ci totodată să stabilească «traduceri» între aceste diverse intuiţii, fiecare rămânând valabilă sub un anume unghi şi dintr’un anume punct de vedere. Aceste intuiţii, când stăm pe scări deosebite, par la prima vedere divergente, ete- rogene. Aşa a fost şi cea dintâi impresie în cazul tabloului de fată. t Dar totuşi armonizarea lor n’a fost cu neputinţă, graţie coordo- nărilor raţiunii, —ale acelei raţiuni care, în decursul vremii, a izbutit să împace opoziţii şi mai tranşante, cum a fost a celor două ipoteze astronomice — geocentrică şi heliocentrică — ce s’au recunoscut până la urmă ca două expresii diferite, ca două icoane variate, deşi aparent contradictorii — ale aceleeaşi reali- tăţi şi ale aceluiaşi adevăr. Relativitatea reprezentărilor noastre omeneşti o face cu deo- sebire considerabila lor micime şi radicala lor simplificare; dar tot aşa după cum o hartă geografică, chiar dacă reduce şi aparent modifică o configuraţie reală, se dovedeşte totuşi că nu e falsă, pentru o inteligenţă care le compară şi le coordonează pe amân- două, — e foarte probabil că şi intuiţiile omeneşti în genere, chiar dacă schimbă scara lucrurilor ce există aevea, concentrând şi prescurtând, nu sunt totuşi false, ci ar putea fi uşor « echivalate », de o raţiune superioară care s’ar scoborî la niveluri diferite şi ar putea tălmăci datele lor eterogene, unele într’altele... Cu tipare proprii şi osebite, dar totuşi traductibile, cunoştinţa omenească în orice caz rămâne o versiune a adevărului etern... Folosesc câte o jumătate de zi, să cercetez cele mai de seamă împrejurimi ale Triestului: Miramare, Capodistria, grotele dela Postumia... PE PRAGUL ITALIEI 59 O mică dezamăgire la Castelul dela Miramare, a cărui apariţie romantică mi-a obsedat mereu închipuirea, promiţându-i o rară desfătare, pentru ziua când îl voi vizita. De atâtea ori trecusem pe alături şi-l vedeam păzit nu numai de apele mării, dar şi de umbrele împărăteşti, a lui Maximilian şi a Charlotei, care au plecat de aici pentru a se azvârli într’o tragică aventură, din care unul şi-a pierdut numai viaţa, pe când cealaltă mintea, pentru o lungă rămăşiţă de viaţă. Vizitarea începu cu parcul, frumos atât prin bogăţia arborilor săi bătrâni — care explică înfăţişarea de pădure — precum şi prin parterele de flori, atât de artistic întocmite. Dar grădinarul ne informează că palatul nu e vizitabil, fiind locuit de un prin- cipe din familia regală, care tocmai se găsea acolo. In schimb vom putea vedea un « Castelleto », despre care nu aveam nici o ştiinţă, şi care se iţeşte dintre arbori, tot lângă malul mării, nu prea departe de principalul palat. Mi se mai spune că cei doi eroi ai tragediei mexicane — Arhiducele Maximilian şi soţia lui, Charlota — nici n’au. apucat să locuiască în palatul cel mare, pe care de altfel tot ei îl plănuiseră, pe când locuinţa lor, — rămasă întocmai, — a fost chiar în castelul cel mic. Acesta ar avea deci adevă- rată valoare istorică şi aci se pot găsi urmele trecutului, de care se preocupă îndeobşte mai toţi vizitatorii unor asemenea palate. Castelaşul pe care îl cercetez îmi aduce aminte prin dimen- siuni şi întocmire de numeroasele castele de vânătoare, din belşug semănate în cuprinsul împărăţiei habsburgice. încăperi nu tocmai spaţioase, cu parchete frumos înflorite, cu mobilier de gust, dar şi cu puţină improvizaţie, cu numereosa portrete de familie, ale glorioşilor ascendenţi şi a nu mai puţin iluştrilor contemporani, iar peste tot un miros de vechi, de stătut, de perimat, un minus de lumină şi un exces de răcoare... Din camerele celor două etaje, pe care le leagă o scăriţă în- gustă, o încăpere mi s’a întipărit cu deosebire: aceea pe care o ocupă — aproape excluzând alte obiecte — patul d-nei Du Barry, adevărată corabie de aur, cu pânze roşii ca para focului. Călăuza ne spune că articolul acesta a fost dăruit archiducesei Charlota, de împăratul Napoleon III. Spre Capodistria pornesc cu vaporul într’o dimineaţă înso- rită. Vechea capitală a Istriei (Caput Istriae) e de cealaltă parte 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a golfului la o oră distanţă, într’o quasi-insulă, disparent despăr- ţită de litoral. Coverta vaporului e încărcată de excursionişti, care mai scoboară grupe-grupe, şi în staţii intermediare, unde marea pare mai proprie pentru scăldat. De altfel şi oferă privi- rilor, expoziţii intermitente de trupuri goale pe dungi mai înguste sau mai late de nisip, de unde se întâmpină cu chiote acostarea vaporului, sau i se servesc reprezentaţii de circumstanţă cu sări- turi acrobatice în apă. La Capodistria ajungem cu lume împuţinată, la un ceas înainte de amiază. Ziua a devenit arzătoare, iar cerul e parcă în com- bustiune. Adierea mării nu mai îmblânzeşte pojarul decât în ne- mijlocita ei vecinătate... In aceste aspre condiţii nu pot exa- mina prea minuţios monumentul lui Nazario Sauro, erou marin al Italiei luptătoare, cu teribila lui înfăţişare de vechi corsar neînfricoşat. Monumentul e la intrarea portului şi stă în plină apoteoză solară. Caut să ajung cât mai repede în ulicioara care se ghiceşte drept înainte, iar de aci în scurtă vreme pătrund într’o piaţetă-jucărie, în stil curat veneţian, cu loggie, cu dom şi cu Palazzo del Podestâ. După dimensiuni şi proporţii, parcă mă aflu la Ada-Kaleh, insula noastră cu stradele şi căsuţe liliputane, sau în cartierul de miniaturi al alchimiştilor din Praga, — numai că arta realmente superioară din forul dela Capodistria te transpune, fermecându-te, în vremea inspirată a celui de al XV-lea veac. Mult nu mai e de văzut afară de această piaţetă. Ar mai fi o fântână în acelaşi stil veneţian şi o veche poartă de piatră care încheie fundul unei ulicioare. Restul, clădiri mai banale, dar în genere cu păstrarea aceloraşi proporţii minia- turiste... După cel mult o oră m’am reîmbarcat pe vapor... Grotele dela Postumia se bucură de faimă mondială, iar Triestul îşi sporeşte simţitor importanţa, prezentându-se ca locul cel mai propriu, de unde s’ar face vizitarea lor. De sigur, gloria grotelor nu este uzurpată! Aproape treizeci de kilometri de uriaşă subterană cu puzderia de stalactite în forme aşa de curioase că pot deabinelea să ’nmărmurească cea mai şă- galnică invenţiune, cele mai năzdrăvane plăsmuiri. De sigur PE PRAGUL ITALIEI 61 unul din palatele cele mai ameţitoare pe care le-a putut avea Zeul Pluton şi în care ar fi putut împăca mai lesne pe frumoasa Proserpină, smulsă nemilos luminii şi jocurilor de afară. Ţine două ore încheiate vizitarea şi sfârşeşti copleşit de oboseală şi puţin incomodat de frig. Dar niciodată n’ai să regreţi colinda aceasta în măruntaiele pământului, mai ales că s’a dus până la maxim amenajarea acestor feerii subpământeşti. Drumuri unde se poate, poduri unde este trebuinţă, scări, balustrade, profuzie de lumini, pentru a putea să te mişti confortabil şi să admiri în răgaz. Unele cavităţi ale grotei sunt aşa de monumentale, încât au putut fi botezate « dom » ori « sală de bal» şi unde efectiv se organizează festivităţi grandioase, cum a fost concertul dirijat de Mascagni, în urmă cu un an sau doi. Dar principala atracţiune o alcătuesc aglomerările de formaţii calcaroase, fie că se lasă din tavan, fie că isbucnesc din podele. Printre atâtea forme varii în care se încheagă stalactitele — iar fantezia stalagmitelor nu se lasă nici ea mai pre jos — era fatal ca unele se imiteze fără voie siluete de făpturi organice sau pro- duse ale meşteşugului omenesc. Ghidul care cunoaşte pe degete labirintul acesta subteran se opreşte când şi când, arătându-ne cu degetul o acvilă, un cocoş, o maimuţă, o madonă, o cortină de teatru, sau asemănări ce evoacă domeniul gastronomic, ca o legătură de morcovi, o bu- cată de şuncă, un vraf de banane şi aşa mai departe. Unele ase- mănări sunt de sigur izbitoare, dar la altele interpretarea e mai liberă, putând fi făcută eventual şi altfel, întocmai ca în ceaşca de cafea sau în topitura de plumb, unde fiecare vede ce doreşte sau ce îi convine mai mult... Dela o vreme totuşi parcă ai vrea să se termine, şi toate aceste somptuozităţi naturale — care vor fi pare-se în curând sporite cu alte săpături şi amenajări — începi a le privi mai cu indife- rentă. Un sentiment de sinceră bucurie ţi-1 provoacă şirul de vagonete, care răsare la o cotitură, întrucât un crâmpei din coridoarele grotei, intrarea, devenită la întors, ieşire, e prevă- zută cu tracţiune mecanică. Iar apariţia luminii de soare, care în gura peşterii pare o pată viorie, vine cu savoarea unei cupe de nectar... 6a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când te afli în Triest şi stai sub magnetismul reclamelor tu- ristice, este greu să rezişti tentaţiunii de-a merge şi la Abbazia, care dacă nu e chiar o împrejurime a Triestului, străluceşte totuşi în aceeaşi regiune. La dreptul vorbind, ademenirea Abbaziei o aveam si fără ameţeala reclamelor actuale. Era una din statiu- > > > nile climaterice străine, despre care se vorbea mai insistent în ţara noastră, înainte de război, alcătuind un fel de pereche pito- rească cu Nisa, alt punct de mare atracţie al chiaburilor călători. Personalităţi de seamă ale României îndrăgiseră Abbazia şi din ea am primit ca tânăr student, — cu ce bucurie îmi amintesc şi astăzi! — cea dintâi scrisoare dela Titu Maiorescu, care se dusese acolo pentru vacanţa Crăciunului din 1905—1906. A fost deci firesc ca măcar aşa de târziu, să calc această localitate, mai ales când mă aflam, pot zice, în preajma ei. Am sosit în Abbazia, după înnoptare, străbătând cu maşina vreo patru kilometri, — distanţa dela cea mai apropiată staţie de drum de fier, — fără să desluşesc nimic limpede asupra po- ziţiilor pe unde treceam. De câteva ori, şi pentru scurtă vreme, am zărit mai departe şi parcă scufundate, grămăjoare de lumini, fără să-mi fi putut da seama dacă acele fosforescente, ce schimbau într’una de di- rectie, veneau dela una si aceeaşi localitate. Bezna întunerecului fără lună, continua cotire a şoselei şi ignorarea unui ţinut în care păşeam întâia oară, îmi îngreuia» exerciţiul oricărei veleităţi de reperaj şi de orientare. Oarecare indicaţii mai ferme n’am avut decât din clipa intrării în staţiune, scoborînd pe panta unei străzi mai tăcute, dar care s’a vărsat pe urmă în altă arteră, mai vie şi mai incandescentă. Foarte curând după aceasta, am intrat sub arcadele hotelului « Regina », odinioară cel mai în vază, astăzi fiind ceva mai delăsat, preferându-i-se liniştei sale aristocrate, hotele care s’au adaptat mai lesne tămbălăului nocturn de jazzuri, ca să nu zic chiulha- nului permanent... Am rămas câteva zile în Abbazia, reţinut de o stare sufletească vecină cu beatitudinea. Totul era generator de mulţumire, înce- pând cu atmosfera marelui hotel, care conserva o puternică pe- cete a vremii austriace, şi unde mai rămăseseră servitori bătrâni, ca în palatele părăsite, păstrând alături de melancolia blândă a PE PRAGUL ITALIEI 63 unui trecut care nu se mai întoarce, acea politeţă prevenitoare, niciodată obosită, care a constituit o caracteristică a mentalităţii austriace, menită pe vremuri a înlocui lipsa unei naţii austriace, ce n’a existat niciodată. Mi se spusese dela descinderea în hotel că balconul camerei mele are vedere la mare şi că voi putea să îmbrăţişez, fără ob- stacol, întinsa privelişte a Adriaticei cu insulele dalmatine şi cu ceva din coasta jugoslavă. Deşteptat de dimineaţă de prelingerea unei dungi de lumină prin fisura oblonului, am alergat îndată să-mi dau seama de aşe- zare şi să-mi întipăresc peisajul, care nu putea fi decât frumos. O vastă frescă marină la temelia bolţii de azur. Şi aci un golf, dar aproape închis de insule, ceea ce îi dă asemănare cu un mare lac elveţian. Intr’un singur loc, dunga apelor scapă din încleştarea uscatului, alergând spre linia orizontului, dar asta pe o supra- faţă îngustă, gâtuită, pe care îmi vine s’o numesc Gibraltar. Pe toată întinderea ţărmului nostru sunt semănate, la intervale, aglomerări de case, ca nişte turme răzleţe, localităţi dintre care identific în acea mai compactă portul Fiume, extremitate ilustră a statului italian. Am spus ilustră, pentru soarta afară din comun a acestui oraş de frontieră, — şi mă bucur să ştiu că pe când atâtea alte cetăţi italiene au fost date ca feude unor prinţese mo- fluze ori prinţi exoflisiţi, oraşul acesta, în clipe hotărîtoare ale destinului său indecis, a fost stăpânit, cu gândurile cele mai no- bile, de un poet de rasă şi un erou adevărat... După un ceas mă găsesc în holul hotelului, căpătând dela isteţul şi săritorul portar, cele mai precise informaţii de tot ce are tre- buinţă un vizitator, care încă nu cunoaşte rosturile staţiunii. Mă mai asigură că în hotelul Regina, cu vechi tradiţii de boierească ospitalitate, au descins o seamă de compatrioţi de-ai mei şi nu mai departe chiar de anul acesta m’a precedat cu puţine zile un «profesor» român, de loc din Dorohoi, de al cărui nume n’am auzit niciodată, putând spune numai că sună a autentic negustor evreu. In orice caz e mângâetor să constat că pe când profesorii cu mijloacele lor răstrânse, nu prea pot să călătorească, în schimb cetăţenii care pot s’o facă, sunt bucuroşi să treacă drept profesori! Dar sunt grăbit să scobor peronul şi să iau de-a-lungul cheiul mării, pe care se înşirue un front majestos de hotele, ca pe coasta 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de Azur, să mă bucur mai curând de această fericită înfrăţire de mare cu munte, de înălţimi împădurite în ale căror prăpăstii nemijlocit se întinde nemărginitul apelor, în fine de perspectiva de a contempla albastrul mării de sub bolţi de umbră şi ver- deaţă, putând hoinări pe lângă mare, fără să te distrugă para fier- binte a soarelui. Şi apoi coloarea mării e aşa de dulce, iar munţii Dalmaţiei parcă transparenţi! N’am simtit când am trecut dincolo de staţiune, asa e de bă- tută calea, atât de luminos şi de întins e peisajul, atâtea surprinze se oferă ochiului încă nefamiliarizat. Coasta e desăvârşit amena- » jată, dispunând afară de şoseaua lată a trăsurilor, de o cărărue asfaltată în peretele malului, unde se deşiră sprinten şi pitoresc, depăşind Abbazia, şi legând-o, la fel cu şoseaua, de alte locali- tăţi învecinate. > Un neajuns al ţărmului — cu toate că nu pentru mine — ar fi lipsa unei plaje naturale, neîndestulător şi artificial înlocuită de două bande scurte de nisip, cărat din altă parte şi prea înguste să cuprindă hoardele tuturor amatorilor. Dar pentru cine nu caută baie de soare, ci de linişte şi orizont, ce incomparabile po- sibilităţi de integrare, în pacea divinei infinităţi! Cu totul prins de vraja plimbării, mi-am dat ceva mai târziu socoteală, când am văzut alte cheiuri, alte debarcadere pentru vapoarele de cursă şi altă lume în aşteptare, că nu mai eram în Abbazia, ci ajunsesem în împrejurimi. Cea dintâi recunoaştere a terenului, se întinsese dincolo de primele intenţiuni! Aş putea spune că şi alte plimbări, începute în şagă, s’au transformat de asemenea în lungi cutreerări, atâta îţi uiţi de obo- seală în mijlocul acelei feerii odihnitoare, adăugându-se poate şi iluziunea că faţă de lărgimea constantă a orizontului, ori câtă cale, îţi pare tot puţin... Şi aşa s’au scurs câteva zile, cercetând toate răscrucile sta- ţiunii, fugind dela marginea apei, la marginea de sus a amfitea- trului, — căci uliţele şi vilele staţiunii nu formează un singur etaj, — sau împingând cursa mai departe, la Fiume, Laurana, Medeea şi altele, preschimbându-se cu fiecare, aranjamentul tabloului, forma litoralului şi a insulelor, dar menţinându-se sta- tornic, acelaşi farmec al imensităţii albastre, aducătoare de pace şi de reverii... PE PRAGUL ITALIEI 65 Intr’o singurăjzi, pe la nămiază, tabloul înconjurimii a suferit o completă schimbare. O vijelie subit înjghebată şi o torenţială deslănţuită pe neaşteptate, surprinzând neprevederea tuturora, au întunecat adânc toate zările, — care rămâneau să fie inter- mitent iluminate de şerpi de foc bubuitori, — şi-au aşternut ză- branic peste marea înnebunită care alerga la ţărm, în serii de va- luri spumegate. Dar partea cea mai originală a priveliştii care se oferea vizitatorilor adăpostiţi — Dumnezeu ştie cum — era goana unei trupe de delfini, aproape de suprafaţa mării, ridicându-şi o clipă toţi spinările de-asupra nivelului apei. Vedeam parcă un simbol al omenimei îngrozite la clipe de primejdie, când se saltă şi dânsa, — pentru a recădea totuşi îndată, — deasupra mediului ei normal, basinul timpului şi spaţiului, în care e osândită să-şi trăiască eternele ei frământări! Grozăvia uraganului a fost poate şi cauza repedei lui consu- mări. Soarele era încă sus când s’au topit ultimele rămăşiţe de nori încruntaţi, iar localitatea si-a reluat, senină înfăţişarea ei de staţiune veselă şi cercetată. Este drept că italienii — din ţara cea veche — nu prea se îmbulzesc în această Abbazie periferică şi probabil concurată de alte staţiuni frumoase, cu datină mai lungă şi mai trainică. De aceea clientela e mai mult străină, în special austro-maghiară, aşa că, spre deosebire de Triest, aci se aude foarte multă ger mână. Ba vor fi având unii nemţi sentimentul că sunt încă la ei acasă, ceea ce le îngădue pe alocuri unele glume grosiere, fiindcă nu o singură dată am văzut ridiculizându-se sa- lutul fascist, ridicându-se la întâlnirea a două persoane, nu numai o mână, dar şi un picior... Sunt în ajunul plecării, şi nu am somn ultima seară, pe care o trec până târziu pe balconul odăii, de care ştiu că nu mă voi despărţi cu indiferenţă. Pe stradă mişcare, de pe alte terase vine cântec de orhestră, în timp ce marea cufundată în obscuritate, nu se mai destăinueşte decât prin câteva tremurări de apă lângă luminele de pe mal şi când şi când prin lanterna mobilă a unei bărci întârziate care o cutreeră agale. Dar dincolo de dunga de beznă, o întreagă beţie de lumini: de pe la insulele din faţă şi mai ales dela Fiume, care scânteiază viu şi abundent. 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Unul din efectele optice ale distanţei: în timp ce globurile apropiate au lumina fixă, luminile dela Fiume tremură într’una şi clipesc. Mi-am pironit îndelung privirea pe aceste scânteieri agitate, — în contrast deplin cu calmul becurilor noastre, — şi cu toată tăcerea, îmi venea nu ştiu de ce să le asemăn cu « clinchete de zurgălăi »... I. PETROVICI IMPERIUL BRITANIC i. Expansiunea Angliei în lume a fost un factor hotărîtor în desvoltarea poporului englez şi a civilizaţiei lui. Un asemenea fenomen nu s’a produs însă dela începutul istoriei poporului englez, ca un rezultat firesc al unor atitudini înnăscute. Talentul de colonizare al Englezilor este de dată mai recentă decât se crede în general. Această însuşire a fost dobândită în cursul istoriei, după multe încercări, eforturi şi sacrificii. De fapt, calitatea de buni colonizatori începe să se afirme la Englezi abia în secolul al XVII-lea, într’o formă destul de timidă, fiind întrecută atunci de alte popoare, ca Portughezii, Spaniolii, Olandezii şi Francezii, încercările de colonizare ale lui Gilbert şi Raleigh dela sfârşitul secolului al XVI-lea nu duseseră la stabilirea de colonii propriu zise. Newfoundland, în America de Nord, explorată de Cabot încă pe vremea lui Enric al VH-lea, fusese anexată numai pe hârtie în 1583. Nici chiar în cuprinsul Insulelor Britanice, Anglia nu izbutise să-şi întindă dominaţiunea. Scoţia era pe atunci un regat independent. In Irlanda, Englezii nu erau decât o mână de oa- meni, înconjuraţi de o populaţie străină şi ostilă, deşi Enric al VUI-lea îşi însuşise titlul de «rege al Irlandei». Astfel, la sfâr- şitul domniei Reginei Elisabeta, Anglia nu avea nici o posesiune x). Nici de o flotă mare şi puternică nu dispuneau Englezii până în secolul al XVII-lea. însăşi calitatea lor de popor maritim nu era încă bine diferenţiată pe timpul acela. Şi în această privinţă, alte popoare europene îi precedaseră cu mult înainte, explorând mările şi continentele. Legătura între colonizare şi arta navigaţiei J. R. Seeley, The Expansion of England (Tauchnitz ed.), p. 18 şi A. F. Pollard, The History of England (i4th impression, London, i933)> P* ISI- 5* 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu poate fi trecută cu vederea, când se consideră expansiunea poporului englez în lume. Chiar din punctul de vedere al arhi- tecturii navale, Englezii erau în urma altor popoare până acum un secol şi ceva a). Sub Regina Elisabeta şi primii doi regi Stuart începea să se închege flota Angliei, dar afirmarea ei ca instru- ment politic şi economic apare abia sub protectoratul lui Crom- well.Aşa numitul «Act al Navigaţiei» din 1651, inaugura de fapt o politică navală pentru Anglia. Această lege punea bazele apărării naţionale şi în acelaşi timp, ale comerţului maritim, monopolizat atunci de Olandezi. Adevărul este că procesul de expansiune al Angliei începe odată cu domnia Stuarţilor. Prin ascensiunea dinastiei scoţiene la tronul Angliei, se pregăteşte unirea Regatului cu Scoţia, desăvârşită în secolul următor, sub Regina Ana, în 1707. Unirea cu Irlanda are loc abia în 1801. Pe terenul colonial, expansiunea începe cu primele achiziţiuni de teritorii în America şi India * 2), intensifi- cându-se în secolul al XVIII-lea şi urmând apoi să se desvolte în continuu până în zilele noastre. In primele sale colonizări, poporul englez nu are un obiectiv precis. Ca orice afirmare în istoria acestui popor, începuturile sunt empirice, pornind mai mult din împrejurări neprevăzute şi dibuiri individuale decât din anumite planuri concepute dinainte. Cu toate acestea, când privim mai de aproape evoluţia pe care a parcurs-o poporul englez în procesul lui de expansiune colo- nială, desprindem câteva cauze, dintre care unele au dispărut cu timpul, iar altele persistă până astăzi. Cele dintâi pot fi nu- mite cauze istorice, care au jucat un rol altădată, dar care astăzi nu mai contează, ca spiritul de aventură (cazul lui Raleigh sau Hore) şi persecuţiile religioase (cazul neconformiştilor, Presbite- riani, Puritani, Quakeri, Catolici, emigraţi în America de Nord). *) Istoricii englezi nu ezită a releva faptul că încă pe vremea lui Nelson, construcţia vaselor de război era inspirată din vasele capturate dela Francezi. Vezi, de ex., Robert Mackenzie, The igth Century (i2th ed. London, 1889), p. 89. 2) Prima chartă în America era acordată coloniei Virginia în 1606. Compania Indiei (East India Company) era fondată în 1599, sub Regina Elisabeta, dar primele achiziţiuni teritoriale obţinute de această corporaţie datează din timpul lui Iacob I Stuart. IMPERIUL BRITANIC 69 Cauzele care au persistat până astăzi şi au format un imbold permanent de expansiune, sunt de natură economică şi politică. Asemenea cauze sunt cele mai importante şi reprezintă sub- stratul, pe care s’a desvoltat comunitatea Imperiului Britanic. , In adevăr, interese economice şi idealuri politice stau la baza expansiunii poporului englez în lume. Interesele economice se afirmă cele dintâi, fiind mai concrete şi mai accesibile unui popor cu simţul atât de practic. Forma în care ele se exprimă la început, este iniţiativa particulară. Oameni de afaceri, comer- cianţi englezi explorează pământul în lung şi lat. Unde găsesc un loc favorabil intereselor urmărite, ei se stabilesc, se organizează şi cer protecţia guvernului, mai întâi printr’o chartă regală, apoi prin intervenţie militară. Aşa ia naştere cea mai mare parte din coloniile engleze în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai ales în America şi în Asia. Intr’un cuvânt, penetraţiunea pacifică a particularilor precedă posesiunea militară a Statului. Sub Restauraţie, scopul economic pe care-1 servesc coloniile, devine din ce în ce mai clar. Oamenii de Stat ai Angliei de atunci, ca Lordul Shaftesbury şi Clarendon, privesc prosperitatea ţării în legătură directă cu dezvoltarea coloniilor. In 1770 comerţul cu coloniile e de opt ori mai mare decât fusese la începutul secolului. Dar efortul adevărat pentru supremaţia economică a lumii apare odată cu desvoltarea industrială a ţării, către sfâr- şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Acum începe o politică imperialistă propriu zisă, cu scopul de a dobândi teritorii cu materii prime şi debuşeuri pentru produsele industriale engleze în toate continentele. ' In ceea ce priveşte idealurile politice, ele se afirmă mult mai târziu. Până în secolul al XVIII-lea, poporul englez nu are o conştiinţă clară despre rolul politic al coloniilor. Cucerirea defi- nitivă a Canadei dela Francezi în 1763, şi izbucnirea războiului de independenţă a celor treisprezece colonii din America de Nord în 1776, sunt două date decisive în istoria Imperiului Britanic. Prin cucerirea Canadei, Englezii înlătură pe cel mai puternic popor colonizator din America. Aceasta le deschide calea nu numai în noul continent, dar, în acelaşi timp, îi face să întrevadă posibilităţile de desvoltare în alte părţi ale lumii. Iar prin pier- derea celor treisprezece colonii americane, devenite Statele-Unite, 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Englezii învaţă cea mai bună lecţie de colonizare. Atunci ei înţeleg pentru prima oară adevărul că, pentru a păstra o co- lonie, nu e de ajuns a o stăpâni cu forţa, dar şi a o lăsa să se des- volte în tendinţele ei naturale şi după aptitudinile locuitorilor ei, inculcându-Ie simţimântul de lealitate prin alte mijloace decât acelea de cuceritor. Aşa ia naştere concepţia de « self-government » şi pentru colonii, care avea să ducă, în secolul al XlX-lea, la sta- tutul de «dominion» pentru cele mai înaintate părţi ale Impe- riului. Dar idealurile politice propriu zise nu apar decât odată cu organizarea şi consolidarea Imperiului Britanic în secolul al XlX-lea. Atunci se desluşeşte o politică de ansamblu, ca scop şi mijloc pen- tru expansiunea Angliei în lume. Mentalitatea «imperialistă » de- vine în cursul secolului trecut o trăsătură caracteristică a condu- cătorilor englezi. Ca scop, politica imperialistă urmăreşte extin- derea posesiunilor pentru asigurarea unei rezerve politice în viitor a poporului englez, a cărui populaţie şi putere de expansiune creşteau în continuu. Ca mijloc, politica imperialistă se exprimă mai mult în forma unei «Pax Britannica ». Cu timpul însă, în deo- sebi în secolul nostru şi după războiul mondial, când extinderea Imperiului Britanic ajunge la un punct culminant, idealul po- litic se transformă, devenind din naţional — un ideal umanitar. Sub forma unei Federaţii şi în colaborare cu Liga Naţiunilor, poporul englez începe să creadă că Imperiul său trebue să ser- vească omenirea, dându-i primul exemplu de organizare unitară şi pacifică a celor mai diverse popoare, credinţe şi instituţii. 2. Să urmărim cum au luat naştere diferitele părţi, care alcă- tuesc Imperiul Britanic de azi. începem cu America. In 1605, Englezii iau în posesiune Barbados, alungând pe Portughezi, iar în 1609 insulele Bermuda dela Spanioli. In timpul Protecto- ratului, în 1655, o flotă engleză apare în Indiile de Vest, lup- tând în contra Spaniolilor şi punând stăpânire pe insula Jamaica. In Africa, Englezii iau cu forţa, în 1673, insula S-ta Elena dela Olandezi. In Asia, penetraţiunea lor, începută prin constituirea Companiei Indiei, face progrese în partea de Sud a Indiei. Acestea sunt, împreună cu o parte din cele treisprezece colonii americane, devenite mai târziu Statele-Unite, elementele sistemului colonial englez în secolul al XVII-lea. IMPERIUL BRITANIC 71 Secolul următor e mult mai bogat în achiziţiuni. Acum în- cepe desvoltarea conştientă a Imperiului, cu scopul de a ocupa cele mai bogate teritorii şi cele mai importante puncte strategice pentru comerţul şi marina engleză. Mai întâi în Europa, Anglia capturează Gibraltarul dela Spanioli în 1704, pe timpul războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei x). In Asia, cucerirea Indiei continuă prin intermediul Companiei, care dispunea de o armată alcătuită în majoritate din indigeni. In 1786, insula Penang este cedată de Rajaha din Kadah. In Africa, Sierra Leone este decla- rată un protectorat în 1788, iar insulele Seychelles sunt luate dela Francezi în 1794. Australia este ocupată, după explorările căpitanului Cook, între 1770 şi 1788, fiind utilizată la început pentru deportarea condamnaţilor. In America, achiziţiile sunt cele mai substanţiale. New Foundland e cucerită în 1713, iar Canada în 1763, ambele dela Francezi. Insulele Bahama sunt luate dela Spanioli în 1783. In anul următor sunt cucerite dela Francezi şi Spanioli, insulele Leeward. In 1796, insulele Windward sunt luate dela Francezi, iar în 1797 Trinidadele şi, în anul următor, Hon- dura, sunt luate dela Spanioli. Toate aceste posesiuni compensau larg pierderea celor treisprezece colonii americane în 1783. In secolul al XlX-lea, politica imperialistă a Englezilor se in- tensifică. Acum sunt ocupate întinse teritorii şi importante puncte strategice în toate continentele. In Europa, războaiele napoleoniene permit Angliei să pună mâna pe insula Malta în 1800. In Asia, Imperiul se consolidează prin achiziţia unor posturi strategice şi cucerirea celor mai bogate teritorii din India. Urmând linia cro- nologică, însemnăm cucerirea definitivă a insulei Ceylon dela Olandezi în 1815, ocuparea insulelor Singapore în 1819, expul- zarea Olandezilor din Malacca şi ocuparea acestui teritoriu în 1824. Aden este ocupat în 1839. Ca un rezultat al războiului în contra opiumului, insula Hongkong este luată dela Chinezi în 1841. Apoi, în 1857 Perim este ocupat ca punct strategic, după terminarea Canalului de Suez. In 1858, în urma răscoalelor popu- laţiilor indigene, India este ocupată definitiv. In 1877, Regina *) *) Cel dintâi englez care s’a gândit la posibilităţile strategice ale Gibralta- rului, a fost Cronrwell. Intr’o cuvântare adresată Parlamentului, el releva avantajele ce ar decurge dintr’o asemenea cucerire. Vezi B. L. K. Henderson, The English Nation (London, 1914), P- 137- 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Victoria, după sugestia lui Disraeli, ia numele de împărăteasă a Indiei, nn titlu pe care-1 păstrează şi astăzi Regele Angliei. In 1860, insula Kowloon, este luată dela Chinezi. In 1867, insulele Bahrein din Golful Persic sunt ocupate. Doi ani mai târziu, insu- lele Nicobar sunt ocupate, după ce fuseseră stăpânite de Danezi. In 1886, Burma este definitiv cucerită, după trei războaie susţi- nute timp de peste patruzeci de ani. In acelaşi an, insula Socotra din apropierea Arabiei, e declarată un protectorat, iar insulele Cocos din Oceanul Indian sunt anexate. In 1877, în urma unui război cu indigenii, Belucistan e cucerit. In acelaşi an, insulele Laccadive sunt ocupate. Insula Cipru este luată dela Turci ca o compensaţie pentru atitudinea binevoitoare a Angliei în timpul războiului ruso-turc din 1877—78 1). In 1888, partea de Nord a insulei Borneo e declarată un protectorat. In 1890, Sikhim e luat dela China, iar în 1898, ca o consecinţă a instalării Germa- niei la Kiaucbou, Anglia forţează guvernul chinez să-i cedeze ţinutul Kowloon, în dreptul insulei cu acelaşi nume, ocupată mai înainte, obţinând si tinutul Weihaiwei. In Africa, expansiunea colonială a Englezilor nu e mai puţin intensă în tot timpul secolului al XlX-lea. In 1806, Capul Bunei Speranţe şi provincia Capului, sunt luate dela Olandezi. In 1810, insula Mauriciu e luată dela Francezi. In 1815, două insule din Oceanul Atlantic, Ascensiunea şi Tristan de Cunha, sunt ocupate ca baze navale. Gambia, pe coasta occidentală a Africei, este anexată în 1821. Provincia Natal e luată dela Buri în 1842. Colonia Coastei de Aur e cedată de Olanda în 1871. In acelaşi an, Basuta, în Africa de Sud, e anexată după lungi războaie cu triburile Basutos. Egiptul e ocupat în 1882, fiind luat dela Turci, după ce guvernul englez cumpărase dela Khediv acţiunile Canalului de Suez2). In 1885, Nigeria e declarată un protectorat. In 1887, ţara Zuluşilor, în 1895, ţara Bechuan, sunt anexate după lungi războaie cu triburile indigene. Tot în 1895, sunt declarate protectorate Africa de Est, Africa Centrală şi Ugan- da. In anul următor, Zanzibarul devine un protectorat. După trei ani de război (1896—1899), Sudanul e cucerit definitiv. *) ') Insula era anexată la începutul războiului mondial, în 1914. *) Henderson, Op. cit., p. 235. IMPERIUL BRITANIC 73 In America, la posesiunile engleze se adaogă Guiana Britanică, luată dela Olandezi în 1803 şi insulele Falkland sunt ocupate în 1832, cu toate că Spaniolii aveau acolo vechi aşezări. In Aus- tralia, insula Tasmania este ocupată în 1803, în ciuda protes- tării emigranţilor olandezi. In 1840, Noua Zeelandă este cucerită după un război cu triburile indigene. Insulele Fiji sunt anexate în 1874, iar Noua Guiana Britanică în 1883. Insulele Solomon sunt declarate un protectorat în 1899. Procesul de expansiune colonială al Angliei continuă şi în se- colul nostru, începând în Africa prin războiul cu Burii, de pe urma căruia cele două provincii Sud-africane, Statul Liber al Oraniei şi Transvalul, sunt anexate. Tot atunci Anglia obţine Rhodesia, după ce o companie se instalase acolo încă din 1888. In 1901, ţara Somalului este cucerită dela triburile indigene. In Asia, provincia din Nord-vestul Indiei este luată cu forţa în acelaşi an. Hinterlandul oraşului Aden e luat dela triburile arabe în 1905. Patru ani mai târziu, Statele federate din peninsula Malay sunt definitiv ocupate şi declarate un protectorat. In Aus- tralia, un grup de insule din Oceanul Pacific sunt anexate în 1907. La sfârşitul războiului mondial, după Tratatul dela Versailles (1919), Anglia obţine noi teritorii. Cea mai mare parte a colo- niilor germane din Africa (Teritoriul Tanganyika, părţi din Ka- merun şi Togo) îi sunt încredinţate de Liga Naţiunilor, sub forma unui mandat. Palestina şi Transiordanul sunt guvernate de Englezi pe aceeaşi bază. In sfârşit, aşa numitele «sfere de influenţă », ca Irak, Oman (Golful Persic), părţi din Arabia şi Zanzibar, au acelaşi statut ca Egiptul, adică sunt supuse unui control mai mult sau mai puţin strâns al Englezilor. Astăzi, Imperiul Britanic cuprinde o suprafaţă de 13.909.782 mile pătrate şi peste 450.000.000 locuitori, adică mai mult de un sfert din suprafaţa şi populaţia totală a planetei noastre J). Repartizate pe continente, aceste cifre reprezintă: Suprafaţă (mile pă- trate) Europa: 121.512, Asia 1.824.550, Africa 4.652.000, America 4.011.720 şi Oceania, 3.300.000; Populaţie: Europa 48 milioane, Asia 333 milioane, Africa 50 milioane, America 12 milioane şi Oceania 8 milioane. In resurse materiale, Imperiul Britanic reprezintă, faţă de producţia mondială, 70% nikel, 62% aur, 47% cacao, 42% lână, 37% cositor, 22% cărbuni, 20% cereale, 20% bumbac, 19% argint, dar numai 1,5% petrol. Cf. Johannes Stoye, Das Britische Weltreich (Miinchen, 1935), p. 41. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din întreaga populaţie a Imperiului însă, numai vreo şaptezeci de milioane sunt albi, iar întinse teritorii din Australia, Canada şi Africa nu pot fi colonizate cu Europeni din cauza climei. 3. Cel mai evident merit al poporului englez residă în modul cum a înţeles să organizeze şi să administreze diferitele părţi ale Imperiului său, răspândit pe toate continentele şi alcătuit din cele mai diverse populaţii. Cu simţul lor practic şi politic, Englezii au reuşit, în răstimpul a trei secole, să înjghebeze cea mai vastă comunitate pe care o cunoaşte istoria. Caracterul complicat al acestei opere nu poate fi înfăţişat decât prin desprinderea meca- nismului, care o susţine şi care a crescut, fără un plan precon- ceput, din însăşi necesităţile realităţii. Din punctul de vedere al organizării şi administrării, Imperiul Britanic se împarte în şapte categorii sau grupe de posesiuni: 1. Dominioanele, cu un statut liber de auto-guvernare; 2. Sta- tutul special de guvernare al Indiei; 3. Coloniile, care au un gu- vernământ reprezentativ, dar al căror funcţionari sunt controlaţi de Ministerul Coloniilor din Londra, şi care sunt direct răspunzători faţă de această autoritate; 4. Coloniile, în care Coroana contro- lează atât administraţia cât şi legislaţia, fiind asistate de consilii locale cu membri în parte numiţi şi în parte aleşi; 5. Coloniile, în care Coroana are singură putere legislativă, exercitată printr’un guvernator; 6. Teritorii administrate de Anglia sau de alte părţi ale Imperiului sub forma de mandate ale Ligii Naţiunilor; 7. Di- ferite teritorii, declarate protectorate, dependinţe, sfere de in- fluenţă, baze navale, etc., în care administraţia este exercitată de funcţionari trimişi din Anglia. Toate aceste grupe ale Imperiului cad în sarcina celor trei De- partamente ale Guvernului Britanic, Ministerul Dominioanelor, al Indiei şi al Coloniilor. Primul Departament [Dominion Office) este cel mai recent, fiind creeat abia din 1925. In fruntea lui stă un secretar de Stat, membru în Cabinet, asistat de doi subsecre- tari de Stat (unul permanent, altul parlamentar) şi de doi secre- tari generali. Departamentul are patru direcţii: 1. Pentru relaţiile şi chestiunile de apărare privind Dominioanele, în legătură cu interesele comune ale Imperiului; 2. Relaţiile internaţionale, care privesc direct Dominioanele; 3. Chestiunile economice; 4. Alte chestiuni relative la Dominioane în calitatea lor individuală. Părţile IMPERIUL BRITANIC 75 Imperiului cu statut de Dominion sau guvernare autonomă sunt în număr de cinci: Canada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud şi Statul liber al Irlandei. Canada a primit cea dintâi statutul de Dominion, acordat în 1867 (The British North- American Act). Forma de auto-guvernare nu excludea pe Regele Angliei ca suveran şi pe reprezentantul său, guvernatorul general, ci-i dădea numai drepţul de a se administra singură, cu un Par- lament bi-cameral şi un guvern propriu. Diferitele provincii ale Canadei au la rândul lor parlamentele şi guvernatorii lor, după modelul Statelor-Unite x). La Conferinţa Imperială dela Londra în 1926, Dominioanele au fost definite în modul următor: «Comunităţi autonome, în cuprinsul Imperiului Britanic, egale în statut, în niciun chip subordonate una alteia în vreun aspect al afacerilor lor interne şi externe, deşi unite printr’o supunere comună faţă de Coroană şi liber asociate ca membre ale Comunităţii Britanice de Naţiuni ». La formularea acestei definiţii au colaborat reprezentanţii tuturor Dominioanelor, prin primii miniştrii lor, reflectând voinţa de afirmare şi solidaritate pentru menţinerea Imperiului. Celelalte Dominioane au de asemenea câte un guvernator ge- neral, numit de Rege. Acest reprezentant al Coroanei are aceleaşi prerogative (dreptul de a dizolva Parlamentul, a numi miniştri, etc.) şi se bucură aproape de aceeaşi pompă ca şi Regele Angliei. Australia devine un Dominion în 1901, Noua Zeelandă în 1907, Africa de Sud în 1910 şi Irlanda în 1921 2). Tot în sfera de autoritate a Departamentului Dominioanelor intră guvernarea autonomă a Coloniei din sudul Rhodesei, precum şi teritoriile din Swaziland, Protectoratul Bechuan şi Basuto din Africa. Cea dintâi are un guvernator şi o adunare legislativă, pe când celelalte sunt administrate de o comisiune specială. *) *) In provincia Newfoundland, care se bucura de acelaşi statut, dreptul de auto-guvernare a fost suspendat în 1933, în urma recomandărilor unei comisii speciale şi pe baza unei legi trecută de Parlamentul englez (Newfouldland Act), cerută chiar de legislatura acestei ţări. Din Februarie 1934, Guvernatorul dispune de administraţia Provinciei, asistat de o comisiune compusă din trei membri localnici şi trei membri trimişi de Ministerul Dominioanelor. a) Partea de Nord-Est a Irlandei, provincia Ulster, nu intră în statutul de autonomie, rămânând mai departe ataşată Regatului-Unit al Marii Britanii, cu reprezentanţi în Parlamentul din Londra. 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Departamentul Indiei (India Office), creeat în 1858, cu un Secretar de Stat, membru în Cabinet, are funcţiunea de a veghea la afacerile care privesc această parte a Imperiului. Organizarea acestui minister prezintă un caracter unic, reflectând evoluţia prin care a trecut penetraţiunea engleză în India. Se ştie că până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, India a fost guvernată de directorii unei corporaţii comerciale, pe baza unei cărţi şi con- trolată de Parlamentul englez. Legea din 1784 (The India Act), trecută sub guvernul lui Pitt, stabileşte un control dualist, lăsând Companiei mai departe afacerile comerciale, dar atribuind răs- punderea politică unui Consiliu special, alcătuit din şease membri. In 1858, Parlamentul englez trece o nouă lege, prin care India era transferată cu totul Coroanei, iar Compania era disolvată. Situaţia Ministrului Indiei se deosebeşte de aceea a celorlalţi membri ai Guvernului Britanic. El nu are aceeaşi independenţă şi libertate de acţiune în Departamentul său. El este asistat de un consiliu cu atribuţii speciale, alcătuit din 12 membri, dintre care jumătate trebue să fi servit sau să fi locuit cel puţin zece ani în India. Aceşti consilieri sunt numiţi de ministru si se t 1 > întrunesc în fiecare săptămână. Sfaturile lor sunt obligatorii pentru ministru, iar în anumite cazuri ei au şi dreptul de veto. Regele Angliei este reprezentat în India de un guvernator ge- neral, numit şi Vice-Rege, care guvernează cu ajutorul unui con- siliu (Viceroy’s CounciV). Acest «Vice-Rege» este totuşi supus ministrului Indiei din Guvernul Britanic. Deşi India, ca şi Domi- nioanele, face parte din Liga Naţiunilor, nu are un guvernământ omogen. De fapt, India cuprinde trei categorii de teritorii sub raportul guvernării: teritorii britanice, teritorii sub administraţia britanică şi State Indiene sub suzeranitatea Regelui Angliei. Autoritatea, în părţile administrate direct de Englezi, se află în mâinile guvernatorului general în Consiliu, cunoscută sub numele de « Guvernul Indiei », care e alcătuit din şapte membri exercitând puterea executivă. Puterea legislativă este exercitată de două Camere, Consiliul de Stat şi Adunarea Legislativă. Consiliul de Stat are 60 membri, din care 34 sunt aleşi şi 26 numiţi. Adunarea legislativă numără 145 membri, din care 105 sunt aleşi şi 40 numiţi. 1 IMPERIUL BRITANIC 77 Guvernarea celor nouă provincii este încredinţată unui guverna- tor si unui consiliu executiv, numiţi de Coroană. Membrii consiliului j ' > sunt răspunzători faţă de Adunarea Legislativă provincială. Prin legea din 1919 {The Government of India Act), s’a creeat un sistem dualist de guvernământ. Anumite chestiuni sunt atribuite con- trolului administrativ al guvernatorului, iar alte chestiuni sunt administrate de «Guvernator în Consiliu», adică împreună cu consiliul său executiv. O nouă lege asupra guvernământului din India a fost trecută de Parlamentul englez în 1935, prin care un statut mai înaintat de auto-guvernare era acordat acestei părţi importante a Imperiului. Departamentul Coloniilor {Colonial Office), creeat în 1768, desfiinţat după pierderea coloniilor americane şi reînfiinţat în 1801, este condus de un secretar de Stat, membru în Cabinet, asistat de doi subsecretari de Stat şi patru secretari generali. Acest minister are sub autoritatea sa toate teritoriile administrate ca protectorate şi colonii britanice, precum şi teritoriile admi- nistrate sub prevederile Ligii Naţiunilor. Guvernarea coloniilor şi protectoratelor nu este uniformă. Unele se bucură de o administraţie aproape autonomă, altele sunt gu- vernate direct prin funcţionari (civili şi militari), trimişi de Gu- vernul Britanic. Aşa, Malta se bucură din 1921 de o constituţie, pe baza căreia are un guvern responsabil şi un parlament bi-ca- meral pentru afacerile ei interne. Numai chestiunile referitoare la siguranţă, apărare, comerţul extern, rămân sub controlul direct al Ministerului Coloniilor 1). Insula Ceylon a primit o con- stituţie în 1931, prin care administraţia ei era încredinţată unui guvernator şi unui Consiliu de Stat, alcătuit în majoritate din membri aleşi. In cele mai multe colonii însă, administraţia este condusă de funcţionari numiţi direct de ministrul Coloniilor. Pe lângă aceşti funcţionari se află uneori câte un Consiliu legislativ, cum e de ex. în insulele Bahamas, Barbados şi Bermuda. In Guiana Bri- tanică şi în Cipru, un asemenea consiliu este alcătuit numai din 1) In 1930, Constituţia acestei insule a fost suspendată din cauza unui conflict între guvernul local şi autorităţile eclesiastice catolice, fiind restaurată doi ani mai târziu. In 1933 însă, Constituţia era din nou suspendată, guverna- torul administrând acum singur insula. 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE membri aleşi. Alte colonii şi protectorate au o constituţie, care prevede în consiliu, o majoritate pentru funcţionari. In această categorie intră administraţia din Fiji, Coasta de Aur, Jamaica, Kenya, Insulele Leeward, Mauriciu, Trinidade, Nigeria, etc. Apoi sunt colonii şi protectorate cu un consiliu legislativ, alcă- tuit numai din membri numiţi, ca Hondura Britanică, Insulele Falkland, Hong Kong, Gambia, Zanzibar, etc. In sfârşit, mai sunt colonii şi protectorate fără niciun consiliu legislativ şi în care reprezentanţii Coroanei au putere de a legifera, ca în Gi- braltar, Insulele Solomon, S-ta Elena, etc. Teritoriile administrate sub forma de Mandate sub prevederile Ligii Naţiunilor, sunt în număr de patru: Palestina, Tanganyika, Camerunul şi Togo. Palestina se bucură din 1922 de un consiliu legislativ, în parte ales. Autoritatea supremă este investită într’un înalt funcţionar (High Commissioner), trimis de Guvernul Bri- tanic şi asistat de numitul consiliu. Camerunul e administrat ca făcând parte din Nigeria, iar Togo este ataşat Coastei de Aur *). Statutul special al unor protectorate şi dependinţe merită de asemenea a fi menţionat. In primul rând vine Aden, care, din 1927 se află, din punctul de vedere al administraţiei politice şi militare, sub controlul direct al Ministerului Coloniilor. Statele Malay (Perak, Selangor, Pehang şi Negri Sembilan), constituite într’o Federaţie în 1895, au fiecare câte un «Resident Britanic». Consiliul federal se ocupă cu chestiuni de interes comun şi are putere legislativă. In schimb, provinciile Johore, Kedale, Perlis, Kelantan şi Trenggau nu sunt membre ale Federaţiei, fiind numai protectorate şi având fiecare câte un « Sfătuitor Britanic » (British Adviser). Statul Brunei se află de asemenea sub controlul Guver- nului Britanic, reprezentat printr’un resident, care colaborează cu administraţia locală. Statul Nord-Borneo se află în mâinile unei corporaţii particulare (British North Borneo Company), adminis- trată însă de un consiliu din Londra, care numeşte un guvernator, întărit de ministrul Coloniilor. Sarawak este un Stat independent, sub protecţia Guvernului Britanic, care-1 controlează în relaţiile x) Inter-Iordanul e considerat ca un mandat aparte, în urma înţelegerii survenite între Regele Angliei şi Amirul din acest teritoriu. Guvernul Britanic recunoaşte un guvernământ independent sub domnia Amirului, dar îşi rezervă dreptul de supraveghere în chestiuni internaţionale. IMPERIUL BRITANIC 79 internaţionale. In aceeaşi situaţie se află Tonga, cu deosebirea numai că agentul sau consulul britanic are funcţiunea de con- silier al guvernului local. In sfârşit, Insulele Noile Hebride sunt administrate sub forma unui condominium franco-britanic 1). Din faptele expuse, vedem cât de variate sunt formele de gu- vernare şi administraţie ale diferitelor părţi componente ale Im- periului. Cu drept cuvânt s’a spus că Imperiul Britanic este un fel de enciclopedie a tuturor formelor de guvernare posibilă. Dela cele mai democratice până la cele mai despotice, formele acestea reprezintă de fapt însăşi metoda, prin care poporul englez înţe- lege să stăpânească vastul Imperiu. După loc şi împrejurări, după gradul de civilizaţie a fiecărei părţi, guvernarea reflectă expre- siunea unei adaptări raţionale, care serveşte scopul puterii, în legătură cu întregul edificiu politic al Imperiului. 4. Când privim mai de aproape evoluţia Imperiului Britanic, constatăm o creştere continuă, nu numai în extinderea lui geo- grafică, dar şi în mijloacele lui de organizare. Totuşi, istoria expan- siunii coloniale a poporului englez nu a fost lipsită de unele re- grese, momente critice şi complicaţiuni, care puneau în joc exi- stenţa însăşi a Imperiului. In secolul al XVIII-lea, în urma unei politice greşite, Anglia pierde, cum am pomenit, cele mai bogate şi mai înfloritoare colonii din continentul american. Atunci părea că se adevereşte cuvântul cunoscut al lui Turgot, că orice colonie este ca un fruct, care mai curând sau mai târziu se desparte de trun- chiul care l-a purtat. Cu toate acestea, Anglia înregistrează în acelaşi timp cele mai pozitive succese în politica ei colonială. In secolul al XVIII-lea, Englezii achiziţionează, cum am văzut, teritorii în- tinse şi bogate, precum şi cele mai importante puncte strategice pentru marina şi comerţul lor. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, Anglia trece printr’o altă criză serioasă. Răscoala din India ia proporţii alarmante. Opinia publică mondială, întreţinută în deo- sebi de alte puteri coloniale, îi este ostilă, condamnând eforturile ce depunea în pacificarea Indiei. Totuşi, rezultatul nu întârzie 1) Pentru amănunte asupra diferitelor forme de guvernare ale Imperiului, vezi recenta lucrare a lui Arthur Berriedale Keith, The Governmeitts of the British Empire (London, 1935). 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să se producă în favoarea Angliei. Stăpânirea definitivă a Indiei marchează începutul unei politice coloniale mai intensive pentru poporul englez. Atunci apare acea mentalitate « imperialistă », care avea să-l împingă la noi eforturi de expansiune în lume. La sfârşitul secolului, în timpul războiului sud-african, susţinut cu mari sacrificii, se părea de asemenea că soarta Imperiului e în grea cumpănă. In urma acestui război însă, Anglia se alege nu numai cu teritorii vaste şi bogate, dar şi cu o consolidare a Imperiului prin crearea Uniunii Sud-Africane, care aveasăjoâce un rol atât de important în organizarea Comunităţii Britanice. In sfârşit, în preajma războiului mondial, existenţa Imperiului e din nou discutată, iar Germanii contează pe o mişcare revolu- ţionară, care să ducă la pierderea celor mai multe posesiuni en- gleze. In locul unui asemenea dezastru, Anglia nu numai că ob- ţine cea mai mare parte din coloniile germane din Africa, dar experimentează pentru întâia oară în istoria ei colonială, rezistenţa Imperiului din punct de vedere politic, economic şi militar. Cola- borarea efectivă a diferitelor Dominioane pe timpul războiului dă naştere unui Imperiu conştient de puterea şi misiunea lui în lume. Astfel, din cele mai grele împrejurări se desvoltă şi se consoli- dează organizarea Imperiului Britanic. Până astăzi cel puţin, în ciuda profeţiilor care se fac în mod gratuit asupra acestui Imperiu de câteori se iveşte câte o complicaţiune în cuprinsul lui, nu se observă decât un proces continuu de progres. Ceea ce întreţine această creştere, este tendinţa politicei engleze de a lăsa fiecare parte a Imperiului să se desvolte după condiţiile ei specifice. O asemenea politică nu e însă adoptată decât după pierderea coloniilor americane în secolul al XVIII-lea, când greşelile unei administraţii prea zeloase devin evidente. Burke vorbeşte, în plin război cu Americanii, de « dragostea de libertate », care ar fi o trăsătură predominantă a caracterului lor, arătând în acelaşi timp că spiritul de libertate e mai puternic în colonii decât în Anglia x). El avea dreptate, mai ales pentru părţile care fuseseră colonizate cu imigranţi englezi. Lecţia învăţată în America fo- loseşte pentru viitor. In Canada, Englezii arătă dela început cea l l) In The Character of the Colotiies. IMPERIUL BRITANIC 81 mai mare solicitudine pentru libertăţile şi instituţiile locale. Ele- mentul francez din provincia Quebec era lăsat să se bucure de drepturi civile şi religioase, menţinându-şi obiceiurile şi limba până astăzi. Aşa se explică simţământul de lealitate a acestei provincii, franceză şi catolică, faţă de Anglia încă din secolul al XVIII-lea, — un simţământ verificat apoi în atâtea împrejurări. Experienţa din Canada e repetată şi în Australia, Noua Zee- landă, Africa de Sud şi într’o oarecare măsură chiar în India, unde religia şi obiceiurile fiecărei părţi din acest Imperiu sunt respectate de autorităţile britanice. De fapt, unul din secretele succesului în opera de colonizare a poporului englez stă în această concepţie largă, pe baza căreia orice colonie se poate desvolta în libertate. In schimbul recu- noaşterii suveranităţii Regelui Angliei şi a drepturilor engleze de a face comerţ, fiecare parte a Imperiului este liberă, dacă poate, să se guverneze singură. Când însă gradul de civilizaţie a unei colonii nu permite o asemenea libertate, fără a periclita siguranţa persoanelor şi avutului lor, atunci autorităţile britanice intervin cu sfatul sau cu forţa. Gradul de intervenţie variază, bine înţeles, după împrejurări şi după capacitatea populaţiei respective de a-şi însuşi condiţiile ordinei britanice. De aici diferitele forme de gu- vernământ şi administraţie, pe care le-am arătat mai sus. In politica engleză colonială din trecut predominau două doc- trine, determinate de modul cum diferitele teritorii fuseseră achi- ziţionate. In părţile colonizate cu emigranţi Englezi, legile şi instituţiile Angliei sunt lăsate, în limitele condiţiilor locale, să fie păstrate şi să se desvolte către o formă de guvernare autonomă. In coloniile obţinute prin cucerire sau prin cedare a indigenilor, Guvernul Britanic îşi rezervă dreptul nelimitat de legislaţie şi guvernare. Dar, şi în acest caz, după o perioadă de linişte şi după înmulţirea emigranţilor Englezi, se acordă treptat instituţii repre- zentative, prin care o parte din libertăţile engleze sunt asigurate în beneficiul populaţiei locale. In secolul al XlX-lea, tendinţa de dezvoltare spre o formă de guvernare responsabilă, se afirmă din ce în ce mai mult în păr- ţile mai înaintate ale Imperiului. Guvernul Britanic acordă o ase- menea autonomie, cum am văzut, pentru întâia oară în Canada, inaugurând statutul de Dominion ca o formă de organizare, către. 6 8a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care trebue să evolueze cele mai importante părţi ale Imperiului. Cu timpul, alte colonii evoluează spre aceeaşi independenţă. Iar la principiul de auto-guvernare (self-govemment), se adăogă alte două principii, anume: acela de auto-susţinere financiară (seif- support) şi de auto-apărare (self-defence), care uşurează conside- rabil sarcina metropolei. 5. Caracterul complicat al Imperiului Britanic implică în mod firesc dificultăţi, a căror soluţiuni nu pot fi definitive. Conflicte se ivesc mai totdeauna în cuprinsul acestui Imperiu, în care soa- rele nu apune niciodată. Condiţiile şi concepţiile diferitelor părţi componente sunt atât de variate, încât ciocniri de interese se produc în mod fatal între autorităţile britanice şi popoarele indi- gene. Asupra acestei situaţii însă oamenii de Stat englezi sunt liniştiţi, fiind conştienţi de numeroasele complicaţii, pe care tre- bue să le înfrunte oricând şi oriunde. In Anglia, numai masele, deprinse a gândi limitat şi static, privesc cu aprehensiune difi- cultăţile. De asemenea străinii, care nu cunosc suficient meca- nismul Imperiului Britanic, prevăd la cel mai mic conflict, disol- varea lui. Ceea ce îngreuiază înţelegerea situaţiei speciale, în care se găseşte Imperiul Britanic, este de sigur varietatea formelor de guvernare şi administraţie, precum şi diversele grade şi tipuri de civilizaţie a părţilor lui componente. La acestea se adaogă însă un fapt mult mai important, care imprimă acestui Imperiu un caracter distinct, anume — concepţia singulară, pe care se rea- zimă. Spre deosebire de alte imperii vaste, pe care le-a cunoscut istoria, Imperiul Britanic nu se bazează numai pe forţă. Aici stă toată deosebirea. Am văzut că una din preocupările Englezilor, dela pierderea coloniilor americane, a fost să lase posesiunile să se desvolte în cea mai mare libertate. Cu timpul, această politică a dat roade, ducând la guvernarea autonomă a Dominioanelor, ca membre egale şi libere ale Imperiului, considerat mai mult ca o federaţie. In acest punct se vede clar că nu forţa singură a contribuit la desvoltarea şi consolidarea Imperiului Britanic. O altă deosebire între Imperiul Britanic şi marile imperii, pe care le înregistrează istoria, este situaţia lui geografică. Pe când toate imperiile mari din trecut se întindeau pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin continuă, Imperiul Britanic este alcătuit din IMPERIUL BRITANIC 83 teritorii discontinue, situate pe cele cinci continente. Această situaţie dă naştere la dificultăţi, cu toată perfecţionarea mijloa- celor de comunicaţie de azi şi cu toată existenţa unei flote pu- ternice. Dificultăţile sunt de ordin politic, etnic şi militar. Din punctul de vedere politic, faptul că diferitele părţi compo- nente ale Imperiului nu se află în contiguitate, complică guver- narea lor. E drept că distanţa de metropolă a fost micşorată mult în timpurile noastre, fără însă a fi redusă într’atât încât să nu constitue un obstacol. Chiar în cazul Domînioanelor, unde forma de auto-guvernare dispensează Guvernul Britanic de a urmări în amănunte condiţiile locale, problema controlului nu dispare. Uni- tatea Imperiului trebue păstrată. Legătura cu Guvernul Britanic trebue să rămână permanentă. O asemenea legătură nu se poate însă menţine decât printr’un control efectiv care, în condiţiile geografice ale Imperiului, devine destul de complicat. Pentru părţile care nu au încă un statut de Dominion, controlul trebue să fie mai intens exercitat. In asemenea cazuri, dificultăţile sunt cu atât mai mari, cu cât ele privesc părţi mai puţin asimilate şi mai puţin înaintate în civilizaţie. Din punctul de vedere etnic, dificultăţile nasc din faptul că Imperiul Britanic prezintă un complex de popoare diferenţiate prin rasă, limbă, religie şi instituţii. Cazul Indiei este caracte- ristic în această privinţă. O reducere la unitate a acestor deosebiri nu a urmărit Anglia niciodată. De aici varietatea formelor de orga- nizare şi administraţie, pe care am constatat-o şi care oglindeşte însuşi pluralismul formei de organizare al poporului englez. Dar chiar cu o asemenea politică, dificultăţile de ordin etnic nu dis- par. Fiecare popor, oricât de înapoiat pe treapta civilizaţiei, crede mai mult în formele lui de viată socială decât în acelea venite » dela străini. Englezii ştiu aceasta prea bine pentru a insista în impunerea normelor valabile pentru ei. De aici discreţiunea cu care ei procedează faţă de indigeni, solicitudinea pe care o arată pentru păstrarea obiceiurilor şi instituţiilor locale 1). Introducerea normelor engleze de guvernare nu are loc decât în mod treptat, *) *) Numai împotriva unor obiceiuri barbare, ca practicarea infanticidului sau a sinuciderii femeilor la moartea soţului, sau cu măsuri pentru protecţia văduvelor şi dreptul lor de a se mărita (în India), Guvernul Britanic a ţinut să intervină energic după criteriile civilizaţiei europene. 6* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai mult pe cale de persuasiune. De aceea, dintre toate stăpâ- nirile europene, indigenii preferă stăpânirea engleză, totdeauna mai echitabilă şi mai înţelegătoare. In sfârşit, dificultăţile Imperiului din punctul de vedere militar, nu sunt mai puţin reale. Asupra acestei situaţii este îndreptată atenţia conducătorilor englezi. Preocuparea de a asigura legă- tura pe mare cu diferitele colonii apărea încă pe vremea lui Crom- well. De aici străduinţa Englezilor de a ocupa cât mai multe posturi strategice (strâmtori, insule, baze navale), prin care să înlesnească flotei militare să circule şi să se aprovizioneze în caz de războiu. Cu acest gând au fost ocupate Gibraltarul, Malta, Adenul, numeroase insule, etc. Cu toate aceste posesiuni, difi- cultăţile militare ale Imperiului nu sunt învinse. Flota Angliei nu mai este astăzi, ca acum cincizeci de ani, invulnerabilă. Su- premaţia mărilor îi este disputată de alte puteri, care au o flotă aproape egală, cum sunt Statele-Unite şi Japonia. Englezii sunt conştienţi de această situaţie, agravată în ultimul timp de posi- bilităţile aviaţiei 1). Totuşi, dela războiul mondial, contribuţia Dominioanelor la apărarea Imperiului a devenit din ce în ce mai activă. Este foarte probabil că o asemenea contribuţie va creşte în viitor, determinând un echilibru de forţe în favoarea Impe- riului faţă de alte puteri maritime. 6. Poate în nici o parte nu se observă mai bine dificultăţile şi complicaţiile Imperiului Britanic, cât şi capacitatea Englezilor de a le înfrunta, ca în India, Cucerirea şi stăpânirea acestui teritoriu, vast şi populat cât un continent, ne arată toată energia şi geniul politic al poporului englez în opera lui de colonizare. De aceea se cuvine a menţiona câteva date şi fapte, cu privire la penetraţiunea şi stabilirea stăpânirii engleze în India. Primul contact al Englezilor cu India a avut loc în 1593, când exploratorul Stevens debarcă pe coasta de vest a Peninsulei. Bogăţiile pe care le găseşte acolo (aur, perle, ivoriu, etc.), el le de- scrise într’o carte, arătând în acelaşi timp posibilităţile comerciale ce ar putea fi dezvoltate cu această parte a lumii. Mai mulţi ne- gustori din Londra fundează o societate pe acţiuni în 1599, cu *) *) Vezi în această privinţă consideraţiile pesimiste ale lui W. R. Inge, fostul superior {Dean) al Catedralei St. Paul din Londra şi unul din cei mai citiţi autori englezi de azi: England (Tauchnitz ed, 1934), P- 154- ■ IMPERIUL BRITANIC 85 un capital de treizeci de mii lire sterline. In anul următor, Com- pania obţine dela Regina Elisabeta o chartă, începând comerţul, mărindu-şi capitalul şi organizându-se în mai multe centre. înainte însă de instalarea Englezilor, alte popoare europene, ca Portu- ghezii, Olandezii şi Francezii, pătrunseseră în India. Numeroase conflicte de interese au loc între noii şi vechii comercianţi din Europa. Compania engleză începe însă să-şi întărească po- ziţia, recurgând la ocuparea cu forţa a mai multor centre, pre- cum şi la construirea unui fort la Madras (1640), cu o garnizoană alcătuită în majoritate din indigeni. De altfel India se afla atunci în plină anarhie, în urma decăderii Imperiului lui Mogul, oferind un teren uşor de cucerire pentru străini. In secolul al XVIII-lea, când rivalitatea colonială între Anglia şi Franţa e mai mare, Englezii sunt expulzaţi din Madras de Dupleix, guvernatorul aşezărilor franceze din India. Se părea că Englezii vor fi eliminaţi definitiv. Succesul lui Dupleix nu este însă încurajat de guvernul din Versailles, iar Englezii nu pierd timp pentru a relua osti- lităţile şi a învăţa dela Francezi organizarea unei armate de indi- geni (sepoys), cu care să-i combată 1). Era, în adevăr, o chestiune vitală pentru Englezi de a înlătura din India pe cel mai puternic din adversari, pe Francezi. Clive, un funcţionar al Companiei, organizează o armată, atacă pe Francezi, îi învinge şi ocupă toată partea de sud a Indiei. Ceva mai târziu, Clive ocupă Calcuta şi pune stăpânire pe Bengal, care avea atunci o populaţie de treizeci de milioane. Succesele militare ale lui Clive, aşează bazele stăpânirii engleze în India. Cazul e carac- teristic pentru modul de a coloniza al Englezilor. O companie particulară, preocupată numai de interese comerciale, organizează o forţă militară prin mijloace proprii şi sub conducerea unui func- ţionar al ei, se luptă împotriva altei puteri europene pentru sal- varea acestor interese. *) *) James Mill, în opera sa istorică asupra Indiei, releva clar acest punct: < Cele două descoperiri importante pentru a cuceri India erau: 1) slăbiciunea armatelor indigene faţă de disciplina europeană; 2) facultatea de a împărtăşi acea disciplină indigenilor în serviciu european *, adăogând că i ambele desco- periri fuseseră făcute de Francezi». Apud Seeley, Op, cit,, p. 212. Asupra bravurei soldaţilor indigeni în serviciul Englezilor, cf. Memoriile Generalului Sir Robert Baden-Powell, Indian Memories (London, 1915), p- 217 urm. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8b Acesta a fost începutul cuceririi şi stăpânirii engleze în India. Apoi urmează ocuparea altor teritorii, ca Orissa, Bahar, Benares şi partea de-alungul Golfului de Bengal. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Compania Indiei e de fapt una din puterile lumii, stăpânind şi guvernând cele mai bogate şi mai întinse părţi ale Indiei, întreţinând o armată şi dispunând de o populaţie de aproape o sută milioane. Din punct de vedere comercial, succesele Companiei sunt mai puţin fericite. Cheltuelile necesitate de numeroasele războaie, se resfrâng asupra dividendelor. Acţionarii sunt nemulţumiţi. O intervenţie din partea guvernului englez e cerută de opinia publică din Anglia. Astfel, în 1784, William Pitt introduce un Sili, pe care Parlamentul îl votează şi prin care lege, cum am amintit, Compania e lăsată mai departe să-şi continuă comerţul, dar sub controlul guvernului, care îşi rezervă dreptul de a numi un consiliu, cu atribuţia de a supraveghea toate chestiunile militare şi administrative. Sub noul regim, controlul suprem e exer- citat de un guvernator general. Acum Englezii subjugă alte părţi importante din India. In 1798, Lordul Wellesley, cu o ar- mată numai de douăzeci mii Englezi, ajutată de trupe indigene, cucereşte teritorii vaste, ai căror conducători sunt siliţi să recunoască autoritatea Angliei. Acum încep Englezii să joace de fapt rolul de arbitru între populaţiile mahomedane şi hinduse, determinând cu forţa sau cumpărând cu bani pe şefii diferitelor popoare. Aşa, Nababul din Carnaţie, în schimbul unei sume de bani din partea guvernului englez, cedează teritoriile lui. In Hyderabad, residentul britanic obţine conducerea efectivă a vastului teritoriu, asigu- rând şefului local o pensiune. Cu asemenea mijloace, anarhia dispare, ordinea şi pacea între diferitele popoare se statornicesc, iar stăpânirea engleză prinde rădăcini adânci pe tot cuprinsul Indiei. Cucerirea întregei peninsule nu se desăvârşeşte însă decât după prima jumătate a secolului al XlX-lea şi în urma altor răz- boaie cu indigenii. In 1856, Englezii ating frontiera naturală de Nord a Indiei, munţii Himalaya, stăpânind acum un teritoriu cât jumătate din Europa, cu o populaţie de peste două sute mi- lioane. Pacea şi ordinea nu se statornicesc nici acum. Şefii nume- roaselor State indiene, decăzuţi din puterea lor, cred că a IMPERIUL BRITANIC «7 sosit timpul să alunge pe Englezi. Ajutaţi de o populaţie fanatică şi superstiţioasă, care vede cu suspiciune introducerea oricărui mijloc de civilizare occidentală, ei încearcă o revoltă în contra stăpânitorilor. Brahmanii în deosebi aţâţă masele, sperând a recâştiga poziţia lor de castă privilegiată. Când izbucneşte rebeli- unea, Compania Indiei dispunea de o armată de două sute treizeci mii indigeni şi numai patruzeci şi cinci mii trupe engleze. Situaţia devine gravă pentru Englezi. Spiritul de revoltă pătrunsese şi în rândurile soldaţilor indigeni. Cazuri de nesupunere faţă de ofiţerii englezi, anunţă desnodământul. Un fapt, în aparenţă fără mare importanţă, îl grăbi. Introducerea unui nou tip de puşti necesita ungerea cartuşelor cu unsoare. Pentru Mahome- dani, atingerea de untura de porc, ca şi pentru Hinduşi, care venerează orice animal, constitue un sacrilegiu. Soldaţii indigeni sunt aţâţaţi de clericii lor, care le şoptesc că Englezii vor să le desfiinţeze religia şi să-i convertească la creştinism. In imaginaţia lor, ura în contra stăpânitorilor nu cunoaşte margini. In primăvara anului 1857, revolta izbucneşte violent Ia Meerut, unde soldaţii indigeni ucid pe ofiţerii englezi şi familiile lor. La Dehli, aceleaşi crime sunt comise, rebelii ucigând şi pe alţi Europeni. Revolta se întinde şi în alte părţi din Nordul Indiei, luând proporţii alarmante. Crimele cele mai grozave sunt comise asupra Englezilor. Situaţia devine extrem de gravă. La un moment se părea că stăpânirea engleză în India se va prăbuşi. Dar după energica intervenţie a generalului Havelock o parte din răsculaţi sunt prinşi şi executaţi. Noi trupe engleze sosesc în India, recuce- rind teritoriile din mâinile răsculaţilor. In Februarie 1858, Lordul Palmerston introduce un BilI în Parlamentul englez, prin care Compania Indiei e disolvată şi întreaga administraţie e încre- dinţată Guvernului Britanic 1). După aproape un an dela izbucnirea revoltei şi după execuţii sumare a vinovaţilor, ordinea e restaurată. Acum începe o nouă eră pentru stăpânirea engleză în India. Opera de organizare ia un ritm mai accelerat decât înainte. Preocuparea de căpetenie a Englezilor e să îmbunătăţească prin toate mijloacele condiţiile sanitare şi să asigure protecţia vieţii x) Robert Mackenzie, The igth Century, p. 242. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi a proprietăţii pentru toţi locuitorii 1). In acelaşi timp, căi ferate şi şosele sunt construite. O deosebită atenţie e acordată desvol- tării unui sistem de auto-guvernare pentru fiecare ţinut şi comună, după condiţiile specifice locale. învăţământul e încurajat prin deschiderea de şcoli de toate gradele, deşi numărul analfabeţilor e încă foarte mare 1 2). Statutul femeilor e îmbunătăţit prin legi speciale de protecţie. Multe posturi în administraţie şi justiţie sunt ocupate de indigeni. Pătrunderea elementului autohton în posturi de răspundere contribuie la liniştirea populaţiei. In timpul războiului mondial, în 1917, Edwin Montagu sus- ţinea în Camera Comunelor « dezvoltarea treptată a instituţiilor de auto-guvernare cu scopul realizării progresive a guvernămân- tului responsabil în India ca o parte integrantă a Imperiului Bri- tanic ». E începutul unui nou regim al stăpânirii engleze în India. Pe baza Raportului Montagu-Chalmsford, Parlamentul englez votează în Decemvrie 1919 noua lege privitoare la guver- narea Indiei (Gouvemment of India Act), prin care se pun bazele unei guvernări aproape autonome. Cu toate aceste liber- tăţi, populaţiile din India, sub influenţa propagandei desfăşurată de Gandhi, încep să se mişte. Politica de rezistenţă pasivă, proclamată de acesta, deşteaptă în ele un simţământ mistic de re- voltă împotriva Englezilor. Mişcarea naţionalistă®) urmăreşte ob- ţinerea unei desăvârşite autonomii. In 1927, guvernul conservator al lui Baldwin instituie o Comisiune cu membri din toate parti- dele şi sub preşedinţia lui Sir John Simon, liberal. Această co- misiune nemulţumeşte pe naţionaliştii din India, în deosebi pe aşa numitul «Partid al Congresului», care ar fi voit să figureze cu 1) In privinja măsurilor sanitare, Englezii au de luptat şi astăzi cu supersti- ţiile indigenilor. Guvernul dispune de un numeros corp de vaccinatori, care cutreeră satele. Indigenii se opun însă vaccinării, crezând că zeiţa vărsatului are dreptul la un anumit număr de victime în fiecare an. 2) Aproape 90%, după constatările Raportului Simon din 1930. s) Această mişcare începe de fapt încă din 1905, când se declară boicotul mărfurilor engleze. Atunci patrioţii revoluţionari adoptă ca armă de luptă conspiraţia, fiind încurajaţi în bună parte şi de propaganda germană. Vezi broşura publicată de Comitetul Naţionalist Indian {The Indian Naţionalist Committee), intitulată The True Verdict of India (Berne, 1918), p. 38 ujm. In această broşură, propaganda germană este tăgăduită, dar unele fapte stabilite pe timpul războiului nu lasă nici o îndoială în această privinţă. IMPERIUL BRITANIC 89 membrii proprii. Comisiunea lucrează la faţa locului, examinând de aproape situaţia. Raportul conţine un material vast asupra între- gului complex al stărilor din India. Alături de Raportul Simon, apărea un Raport al partidului Naţionalist (Nehru Report), care se declară pentru imediata introducere a unei complete indepen- denţe în guvernarea Indiei, cerând în acelaşi timp supremaţie asupra Principilor diferitelor State locale. Aceste pretenţii dau naştere la opoziţii puternice, atât printre şefii Statelor cât şi prin- tre diferitele popoare, diferenţiate prin limbă, religie şi tradiţie 1). Efectul e salutar pentru întărirea rolului de arbitru al Englezilor, care pot să continue după maxima romană «divide et impera». Proprietatea solului în India suferă de asemenea transformări radicale sub dominaţia engleză. Toate pământurile aparţinând suveranilor detronaţi, devin proprietatea guvernului, care le arendează muncitorilor în condiţii uşoare. Clasa agricolă este astfel mulţumită cu noul regim. Guvernul încurajează în acelaşi timp exploatarea raţională a pământului, creând ferme model, şcoli de agricultură şi dăruind agricultorilor sămânţă selecţionată şi unelte moderne. Construirea de canale şi rezervoare de apă atenuează pericolul foametei în caz de secetă. Suprafaţa cultivată se întinde, cuprinzând jungle altădată neatinse de om. In domeniul industriei, progresul e mai lent, dar sub impulsul capitaliştilor englezi, o bună parte din zăcămintele miniere sunt puse în va- loare. Comerţul extern creşte astfel continuu, aducând o pros- peritate necunoscută înainte. Dominaţia engleză în India este susţinută de o armată de vreo două sute mii, dintre care numai o treime este alcătuită din Englezi. Pe lângă aceasta, mai există un corp de funcţionari civili englezi de vreo sută de mii. Astfel sunt în total mai puţin de două sute mii Englezi, care stăpânesc o populaţie de peste trei sute milioane. *) *) Din punctul'de vedere religios, antagonismul popoarelor din India formează cel mai serios obstacol pentru unificarea lor politică. Deşi Brahma- nismul cuprinde marea majoritate a locuitorilor (vreo 200 milioane), sunt peste cincizeci milioane Mahomedani. Apoi sunt Sikhşii, care au o religie între Brahmanism şi Mahomedanism. In Ceylon şi în Nepal sunt Buddhişti. Numărul credincioşilor creştini e de asemenea destul de însemnat, crescând mereu în urma operei misionarilor. Se mai află, în sfârşit, alte secte religioase, care împart populaţiile între ele. 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Opera de civilizare a Englezilor în India nu e terminată, dar cele înfăptuite până acum arată în mod pregnant energia şi capa- citatea acestui popor în organizare. Istoria nu cunoaşte o între- prindere mai vastă şi mai complicată. O mână de oameni, veniţi dela o depărtare de mai multe mii kilometri, a reuşit să stăpâ- nească şi să organizeze o populaţie de câteva sute milioane, izbu- tind să o scoată din anarhie şi să o ridice până la condiţiile unei forme de auto-guvernare. Viitorul dominaţiei engleze în India este privit uneori cu apre- hensiune în Anglia. Mişcarea naţionalistă din ultimii ani com- plica din nou, cum am văzut, raporturile între populaţia indi- genă şi autorităţile britanice. Cu cât conştiinţa de independenţă prinde rădăcini în mase, cu atât mai mult cresc pretenţiile şi revendicările politice. Simţământul de lealitate faţă de Englezi nu progresează la popoare atât de deosebite în cultură şi tradiţii. Prăpastia între stăpânitori şi supuşi pare a se adânci odată cu educaţia cetăţenească, pe care Englezii au ţinut să o inculce asupra indigenilor. Cu toate acestea, un fapt de o importanţă covârşitoare vine în favoarea stăpânirii engleze. India nu este decât o expresie geografică. Din punct de vedere etnic, linguistic şi religios, India prezintă cea mai mare diversitate. Rivalitatea între diferitele po- poare este permanentă. De fapt, India nu a fost politiceşte uni- ficată decât dela statornicirea stăpânirii engleze. O conştiinţă unitară, pe baza căreia să se închege o politică de independenţă pentru întreg Imperiul Indian, nu există. Acestea sunt datele care au ajutat dominaţia engleză în trecut şi o ajută şi astăzi. 7. Desvoltarea formelor de auto-guvernare în cele mai impor- tante părţi ale Imperiului Britanic, a făcut necesară o strângere a relaţiilor cu Anglia pe baze de înţelegere mutuală. Către sfârşitul secolului al XlX-lea, necesitatea aceasta se exprimă în formu- larea unui plan de cooperare între Marea Britanie şi Dominioane. Astfel ia naştere ideea unei Conferinţe Coloniale. In 1887, cu ocazia jubileului de cincizeci de ani de domnie a Reginei Vic- toria, se întruneşte la Londra o asemenea conferinţă pentru întâia oară. In această conferinţă se discută problema apărării Impe- riului şi contribuţia ce ar putea oferi fiecare colonie pentru un asemenea scop. A doua Conferinţă Colonială are loc în 1894 IMPERIUL BRITANIC 91 la Ottawa, când se lua în discuţie aşa numitul «comerţ prefe- renţial », care avea să formeze mai târziu baza relaţiilor economice între Marea Britanie si Dominioane. Peste trei ani se întruneşte t t o altă conferinţă, la care iau parte primii-miniştrii Coloniilor cu statut de auto-guvernare. Apoi urmează alte conferinţe 1). Rezultatul principal obţinut prin asemenea conferinţe este creşterea simţământului de solidaritate si al unirii economice a t t > Dominioanelor cu Marea Britanie. In urma participării lor efec- tive la susţinerea războiului, li se recunoaşte Dominioanelor si Indiei dreptul de a fi consultate în toate chestiunile privind poli- tica internaţională a Imperiului. Astfel, la semnarea Tratatului dela Versailles, iau parte toate aceste părţi ale Imperiului Bri- tanic, devenind apoi membre în Liga Naţiunilor. In asemenea condiţii, statutul internaţional al Dominioanelor si al Indiei e recunoscut ca acela al unor State autonome aparţinând în mod liber Federaţiei Britanice * 2). Toate aceste schimbări survenite după război, transformă radical poziţia Dominioanelor, care acum se află pe picior de egalitate cu Marea Britanie. Conferinţa Imperială din 1926 for- mulează, cum am amintit, definiţia statutului de Dominion, adău- gând că « egalitatea de statut » (Equality of Status) rămâne prin- cipiul de bază, care guvernează relaţiile imperiale. In acelaşi timp, pentru a strânge asemenea relaţii, Marea Britanie trimite câte *) A patra Conferinţă se întruneşte în 1902, a cinceaîn 1907, când se decide, după propunerea Canadei, ca orice consfătuire a Dominioanelor cu Marea Brita- nie să poarte numele de « Conferinţă Imperială », iar expresia « Dominioane auto-guvernante» (Self-governing Dominions) e astfel consacrată. In 1911 se în- truneşte a şasea Conferinţă. Pe timpul războiului, în 1917 şi 1918, Conferinţa Imperială se ţine ca un consiliu de război. La instituirea în 1917 a unui« Cabinet Imperial de Război», doi miniştri din fiecare Dominion sunt invitaţi să parti- cipe ca membri. In 1921, o Conferinţă a Premierilor tuturor Dominioanelor e convocată la Londra, unde chestiuni privind « Comunitatea Britanică de Naţiuni » sunt discutate. Alte Conferinţe Imperiale au loc în 1923, 1926 şi i93°- 2) Pe lângă organizarea politică, Imperiul Britanic primeşte în ultimii ani o mai raţională organizare economică, exprimată prin instituirea unui Comitet Imperial Economic (Imperial Economic Committee), cu un consiliu executiv (Empire Marketing Board). In acelaşi timp se creează un organ special pentru comerţul maritim al Imperiului (Imperial Shipping Committee). Vezi L. Haden Guest, The Nevi British Empire (London, 1929). P' 5 şi P' 92. 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un reprezentant în Canada, Africa de Sud şi Australia, având rolul de agent de legătură, independent de autoritatea guverna- torului general respectiv. Iar Conferinţa din 1930 consideră de aproape problema legislaţiei în legătură cu interesele comune economice ale Imperiului. Tot atunci se ajunge la formularea unui statut, votat de Parlamentul englez în 1931 (Statute of West- minster), prin care se stabileşte că orice schimbare cu privire la succesiunea tronului Angliei cere aprobarea nu numai a Parla- mentului englez, dar şi a Parlamentelor tuturor Dominioanelor. Astfel apare pentru Imperiul Britanic o teorie constituţională, care urmează să se desvolte în viitor. 8. Drumul parcurs de poporul englez, dela primele aşezări în America şi în India la începutul secolului al XVII-lea şi până la organizarea de azi a Imperiului, e plin de obstacole, dar în acelaşi timp continuu şi susţinut. Energia desfăşurată în această operă nu are o paralelă în istoria omenirii. Imperiul Roman, în epoca de maximă expansiune, nu cuprindea un teritoriu mai vast decât India. Menţinerea unei organizaţii politice de proporţiile Imperiului Britanic, ridică, bine înţeles, problema existenţei lui. Istoria ne învaţă că toate imperiile mari s’au disolvat mai curând sau mai târziu. Poate face o excepţie Imperiul Britanic în această pri- vinţă? Chestiunea se pune, chiar dacă nu prezintă o legătură directă cu starea actuală a Imperiului. Am văzut că nenumărate dificultăţi şi complicaţii sunt impli- cate în organizarea şi administrarea de azi a Imperiului Britanic. Englezii le recunosc şi toată atenţia lor este îndreptată în a găsi mijloacele unei reajustări cât mai raţionale. Judecând însă după modul cum evoluează cele mai importante părţi ale Imperiului faţă de Marea Britanie, trebue să admitem că nu poate fi vorba nici măcar de simptomele unei dezagregări. Strângerea relaţiilor politice şi economice a părţilor componente, este un fapt care confirmă o asemenea afirmaţie. Problema existenţei se pune numai pentru viitor. In partea cea mai nevralgică a Imperiului, în India, o astfel de problemă e poate mai actuală decât oriunde. Ea se punea de fapt acum aproape optzeci de ani, cu ocazia marii răscoale din 1857. Dar de atunci până azi, dominaţia engleză s’a consolidat atât de bine încât a IMPERIUL BRITANIC 93 putut lăsa să se desvolte un regim liber de auto-guvernare, cu instituţii politice reprezentative. Istoricul Seeley, a cărei operă despre «Expansiunea Angliei» a avut darul, alături de scrierile lui Froude şi Dilke, să deştepte conştiinţa imperialistă în poporul englez în a doua jumătate a secolului trecut, a discutat pe larg posibilitatea încetării domina- ţiunii engleze în India. Seeley a arătat că stăpânirea aceasta nu se datoreşte vreunui miracol, ci numai împrejurărilor speciale în care a început şi s’a consolidat. Dominaţia engleză se bazează pe starea înapoiată a locuitorilor, pe lipsa lor de patriotism şi mai ales pe diviziunea lor. In cazul însă, observă acelaşi autor, când aceste împrejurări ar dispărea printr’o mişcare naţionalistă, care să unească toate popoarele, atunci Englezii nu ar mai putea să se menţină. Căci dominaţia lor este posibilă şi rentabilă numai în condiţiile date. A încerca o stăpânire militară pe un teritoriu atât de vast şi atât de populat ca al Indiei, ar însemna pentru Englezi un efort, care ar duce la ruina lor financiară 1). Pericolul considerat de Seeley acum o jumătate de secol, nu s’a ivit încă, dar posibilitatea lui în viitor nu este exclusă. Miş- carea naţionalistă din ultimii ani în India punea, cum am văzut, chestiunea din nou în discuţie. Totuşi, o asemenea mişcare nu ducea la cristalizarea unei conştiinţe unitare pentru toate popoa- rele din India. Astfel, de o renunţare a Englezilor la India nu poate fi vorba, cel puţin în condiţiile de azi ale stăpânirii lor. Un alt fapt nu trebue însă trecut cu vederea, când se consideră eventualitatea desprinderii Indiei de Imperiul Britanic. Am văzut că emanciparea popoarelor din India se află în progres continuu, fiind încurajată chiar de Englezi, prin acordarea unui statut aproape complet de auto-guvernare. Aici stă pericolul unei complicaţii în viitor. Emanciparea politică înseamnă deşteptarea maselor la nece- sitatea de a fi cu desăvârşire independente. Iar pe un simţământ de lealitate, aşa cum s’a născut în alte părţi ale Imperiului ajunse la maturitate politică, nu se poate conta la popoare deosebite de poporul englez prin limbă, religie şi tradiţie. Problema faţă de Dominioane, care reprezintă cele mai întinse, mai bogate şi mai înaintate părţi ale Imperiului, apare în altă l) The Expansion of England, p. 238—246. Cf. p. 288 şi p. 303. 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lumină. Desvoltarea regimului de auto-guvernare şi creearea sta- tutului de egalitate faţă de Marea Britanie, au făcut să dispară în ultimii ani aproape cu desăvârşire tendinţele de separaţiune. Pe lângă simţământul de lealitate, susţinut de adânci tradiţii culturale, se întâlneşte o conştiinţă din ce în ce mai puternică despre comunitatea intereselor politice şi economice. Spiritul larg în care conducătorii Angliei înţelegeau să cultive în ultimii cinci- zeci de ani aceste interese, a contribuit la strângerea relaţiilor, pregătind în acelaşi timp o conştiinţă imperialistă şi unitară, a cărei consecinţe pentru viitor nu pot fi îndeajuns calculate. Imperiul Britanic, cu excepţia Indiei, este azi mai consistent decât în trecut şi evoluează spre o Federaţie de Naţiuni libere şi conştiente de legătura lor politică şi economică. Prin structura lui iniţială, acest Imperiu nu-şi bazează existenţa numai pe forţa militară. Deşi o asemenea forţă a contribuit la creearea şi men- ţinerea lui, totuşi nu a fost niciodată, ca în cazul altor imperii mari, singura lui rezistenţă. Aici este deosebirea, care dă un alt sens Imperiului Britanic. In adevăr, Imperiul Britanic s’a organizat cu minimum posibil de forţe militare. Cum am văzut, o bună parte din colonii au fost ocupate în mod paşnic de negustori mânaţi de interese materiale, sau de exploratori şi misionari (cazul lui Livingstone sau Stanley în Africa), care, în dorinţa lor de a cunoaşte ţinuturi noi şi de a creştina triburi sălbatice, au pus bazele unor colonii. Astfel intreprinderea particulară, în diferitele ei forme, preceda pose- siunea Statului englez. De aici creşterea organică, adică treptată a Imperiului, economia de forţe militare pentru menţinerea lui şi desvoltarea unei organizări mai mult civile a Imperiului. Aceste fapte imprimă Imperiului Britanic un caracter deosebit şi ne fac să înţelegem menţinerea şi consolidarea lui continuă. In asemenea condiţii, problema existenţei apare mai puţin gravă. Aprehensiunile pe care le ridică în mod fatal numeroasele dificultăţi şi complicaţii, izvorăsc mai mult din conştiinţa răspun- derii decât din situaţia unei apropiate disolvări a Imperiului. Poporul englez îşi dă seama că şi-a impus o sarcină, care-1 poate depăşi odată. Pentru moment însă, el se simte în stare să o poarte şi să o ducă mai departe. Cu metodele lui de organizare, poporul englez a reuşit să-şi desăvârşească opera, făcând-o să trăiască şi IMPERIUL BRITANIC 95 să progreseze. Fiecare parte a Imperiului tinde a deveni de sine stătătoare, susţinându-se singură şi apărându-se aproape prin propriile ei resurse. De aceea, introducerea sistemului de auto- guvernare, nu numai nu duce la separaţiunea părţilor compo- nente, dar contribue la cohesiunea întregului. Un astfel de si- stem a determinat naşterea unor «naţiuni în egală tovărăşie » [na- tions in equal partnership), inculcând în acelaşi timp asupra su- puşilor britanici simţământul de solidaritate, pe care Imperiul înţelege să se bizue în viitor. NICOLAE PETRESCU SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 94- 9/21 Iuniu 95 x) Iubite domnule Maiorescu, Negreşit că nu voiu publica Viaţa la ţearâ decât după împreună cetire. Dee Domnul să ne vedem cât mai curând şi să ne potrivim la vreme liberă, că despre tăiare, cât poftiţi! N’am putut face toate îndreptările cuvenite în Lume Nouă ţi Vechie, tocmai fiindcă n’am avut vreme mai multă de stat împreună. îmi pare bine că place V. la ţearâ domnilor dela Convorbiri. Rezervele d-Voastre, cu privire la desfăşurarea lăturalnică a ca- racterelor secundare, le împărtăşesc şi eu, ba încă atât de mult le împărtăşesc încât am început să lucrez la ridicarea lor: d-1 Negruzzi ştie de mult de planurile mele machiavelice de a scrie o urmare la V. la ţ. care, atunci, trebuia să se cheme Viaţa la oraţ, iar acum se chiamă Tănase Scatiu. E vorba tocmai de Tincuţa, de Mihaiu (în parte) şi de mitocanul de Scatiu, devenit om grozav. Am să judec pe pârliţii de arendăşei, ajunşi bogaţi, deveniţi factori politici, falşi în întâia şi a 2-a generaţie. Apoi, cu Baciul Micu vreau să scriu un al 3-a roman: Poetul. Pe Tănase Scatiu l-am împânzuit deja, dar în mijlocul vieţii de provincie a junelui Tă- nase, a căzut din văzduh Doctorul Vera, un fel de nebun foarte 1) Scrisoarea n’are arătarea locului, dar e din Roma. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 97 interesant, care m’a chinuit vreo zece nopţi, de mă durea şira spinării stând pe scaun câte 18 ceasuri din 24. Acest doctor ar năzui să iasă la iveală într’o tragedie în 4 acte, din care unul şi jumătate sunt deja scrise. Dar şi tragodia închipuită a fost întreruptă de o alta, reală, petrecută la Napoli, cu nenorocita d-nă Hagi Theodoraki (despre care veţi fi cetit prin jurnalele noastre). Am lăsat totul la pământ şi am alergat la Napoli J). Insă revenind la V. la ţeară: credeţi că toate evenimentele incidentale dintr’un roman trebuesc duse la o soluţiune ? E vorba de viaţa la ţeară, prin urmare de o mulţime de nimicuri, care rămân pe planul al 2-a şi al 3-a şi care stau acolo numai ca să întregească tabloul. Printre acestea, trebue socotită revolta ţăra- nilor. (De fapt, ea va avea o urmare în Tănase Scatiu, însă nu fiindcă nu poate rămâne astfel, ci pentrucă merge treptat cu des- făşurarea firii lui Scatiul). Dar asta se chiamă vorbă de clacă. Vom schimba tot ce veţi vrea. Am văzut cum aţi lichidat pe Roman * 2 3 *), şi n’am nimic de zis, decât că eu urmez a crede omul superior poeziei sale. Tocmai îmi scrie din Bruxelles, şi, dacă nu m’aş jena a vă împărtăşi mul- ţumirile cam exagerate ce-mi trimite, v’aş comunica scrisoarea ca să vedeţi ce simplu şi ticnit scrie. Cât despre atacurile din Viaţa 8), ele m’au indignat într’atâta, încât era să-i scriu lui Vlahuţă, adu- cându-i aminte de câteva generozităţi ale d-Voastre către el, pe care eu nu le-am uitat. Insă m’am gândit că e foarte nenorocit. Vă voiu trimite în curând II libro del cortegiano, ca să aveţi ce ceti pe drum. Şi astfel, drum bun la Noworosiisk. Respectuoase complimente d-nei Maiorescu. Să-mi scrieţi la întoarcere. Cu iubire. *) « Se anunţă din Neapole că d-na Elena Hagi-Thudoraky, sora d-nei Pake Protopopescu, care fusese măritată cu d. inginer Mironescu, s’a înecat dintr’un accident în apele termale din Pozzuoli *. (« Universul », 26 Mai — 7 Iunie 1895). 2) Publicarea raportului către Academia Română în « Convorbiri » dela 1 Mai 1995: « Vor fi de ajuns citatele de mai sus pentru a întemeia părerea că Poesiile d-lui Ioan Roman nu merită să fie premiate *. 3) Atacuri în «Viaţa *, nesemnate, mai ales în jurul traducerii Copilul Eyolf de Ibsen. 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 95- Roma, 13/25 Sept. 1895. Iubite Domtitile Maior eseu, Recitind scrisoarea D-Voastre din Maiu, văd că la 1 Sept. trebuia să fiţi în Bucureşti. Nu ştiu de ce îmi închipuiam că o să vă în- toarceţi mai târziu. Prin urmare mă grăbesc să dau semn de viaţă. Aşteptând ca D-Voastră să-mi spuneţi impresiile din Rusia, eu nu vă pot împărtăşi decât lucruri cunoscute. Am petrecut o parte a vremii în Toscana, la San Marcello Pistoiese, în munţi. Cunoa- şteţi trecerea Apenninilor între Bolonia şi Pistoia, pe drumul Florenţei: acolo am găsit o villă în mijlocul pădurilor de castani, cu apă la deal, apă la vale, şi ne-am statornicit pe vreo 40 zile în grija unei engleze. Am fost mulţumiţi. Eu, personal, am văzut pădurea mai mult prin ochii altora, fiindcă liniştea munţilor mi-a dat îndemn la lucru. Sunt pe drum departe în al 2-a roman, din cele trei, al căror început este Viaţa la ţearâ. Se va chema Tănase Scatiu. Văd că D-Voastră vă place V. la ţ. cu măsură. Aşa e şi drept, şi tot aşa îmi place şi mie. Cu dragă inimă voiu tăia şi voiu schimba orice. Din momentul ce o lucrare e publicată, ea îmi devine străină. In căldura creaţiunii poate că aş fi mai greoiu la concesii: înainte dea sfârşi,văd lucrurile într’un întreg armonic,din care nimic nu trebue să lipsească. Pe urmă mă domolesc şi primesc orice obser- vare, chiar când n’o împărtăşesc. Cred însă că, în ceea ce priveşte conducerea unitară a evenimentelor, bine e să aşteptăm urmarea. Tănase Scatiu e tocmai vieaţa Tincuţei cu arendaşul îmbogăţit şi, în al doilea plan, cu Mihai. Un poet va fi vieaţa lui Mihai, în fund cu umbra lui Micu, baciul. In desfăşurarea întâmplărilor, ţăranii se mişcă numai ca mase colective, fiindcă aşa îi cred eu interesanţi, aşa sunt ei o putere şi numai aşa psihologia lor poate da nota caracteristică a unui ţăran. Altfel, individual, ei nu pot forma subiectul unui roman, decât numai dacă vei face ţărani de carnaval sau fiinţe histerice şi neromâneşti, cum sunt ale lui Slavici sau cum sunt ale lui Caragiale, din Năpastea, cari vorbesc şi se agită ca la ţeară, dar ale căror resorturi sunt false. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 99 Asta e o părere a mea. Conflictul dintre ţărani şi arendaşi se rezolvă, pe altă lăture, în romanul de acum. Prin urmare, dacă la Convorbiri se simte criză de manuscris, am un caiet, de 80 de pagini îndesate, la dispoziţie. Pe la sfârşitul lui Octomvrie sper să fie gata tot. Aţi primit pe Castiglione, Libro del Cortegiano? Vă place Isprava lui Pandur? Mie da. Vă rog să arătaţi respectuoase sărutări de mână d-nei Maiorescu, şi să-mi scrieţi două rânduri că v’aţi întors sănătoşi. Cu tot devotamentul şi toată dragostea Duiliu Zamfiresco Am făcut o fotografie, de ziua nevestei. Vă rog s ’o primiţi ca omagiu. Aş dori să ştiu dacă d-1 şi d-na Negruzzi s’au întors în Buc. 96. Roma, 6/18 Octombrie 1895. Iubite domnule Maiorescu, Vă mulţumesc de buna scrisoare din zilele trecute, cu proorocia celor ce aveau să se întâmple în politica noastră: tocmai aşa s’au petrecut lucrurile, din fir a păr. Nu mă pot opri de a admira înţelepciunea şi demnitatea cu care s’a retras d-1 Carp. Vă mărturisesc că în puţinul amestec ce aveam eu cu lumea politică dela noi, n’am plecat niciodată din ţară, fără să duc în secretul sufletului încredinţarea că suntem încă orientali. Afară de mici excepţiuni, toată lumea nu e preocupată decât de căderea sau venirea la putere. încolo, vorbe date, onoarea pusă în joc, dreptatea sunt fleacuri. Ceea ce constitue obligaţiuni elementare, în viaţa fiecăruia dintre noi, în politică sunt mofturi. Faţă cu o asemenea stare de lucruri, e o mângâiere să ştii că este un om politic, a cărui vorbă e vorbă. *) Povestire de Ascanio (D. C. Olănescu), apărută în * Convorbiri literate * dela 1 August 1895. Povestirea îi place lui Duiliu Zamfirescu poate şi pentru că se petrece în locurile unde copilărise şi era acasă, în Faraoani din Râmnicul Sărat. In locul dela Academia Română al lui Olănescu, mort în 1908, a fost ales în 1909 Duiliu Zamfirescu, vorbind cu acest prilej, nu despre înaintaşul său, după datina academică, ci despre « Poporanism », ceea ce a dus la ruperea legăturilor, încă de câţiva ani slăbite, dintre el şi Titu Maiorescu. T 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ieri am întâlnit la Minister pe ambasadorul Austriei, venit să-şi prezinte scrisorile de rechemare: Baronul de Bruck a făcut elogiul d-lui Carp în termeni plini de admiraţiune, deşi nu-1 cunoaşte personal. Foarte bine. Ce s’o întâmpla cu mine, nu ştiu. Noul prim-ministru şi ministru de externe nu mă iubeşte x). Nu pot să cer dragoste cu sila, dar sunt în drept să cer indiferenţă şi judecată. Vom vedea. E bine înţeles că orice se va întâmpla, raporturile noastre rămân aceleaşi, fiindcă nu o schimbare de politică va putea să schimbe trecutul meu de admirare şi afecţiune pentru D-Voastră. Tot astăzi trimit d-nei Mărie Negruzzi noul roman Tănase Scatiu, pentru Convorbiri. Va fi mult de zis şi în privinţa acestuia, ca în privinţa tuturor lucrurilor ce pornesc din fantazia omenească. Sunt câteva pagini de sentimentalist dulceag, care, probabil n’au să vă placă. Dar ce poţi să faci cu firea omului ? Restul cred că merge. Respectuoase complimente din partea noastră doamnei Maiorescu şi doamnei Dymsza, dacă îşi mai aduce aminte de mine. Cu tot devotamentul şi vechea iubire al D-Voastre. 97- Roma, 4/16 Nov. 95. Iubite domnule Maiorescu, In vremea asta de restrişte şi nesiguranţă, m’am apucat de drăcii: după cum orice român este eminamente agricol, aşa sunt eu eminamente fatalistru: ce-o fi să se întâmple are să se întâmple. De aceea, mi-a venit dor de ştrengării, şi, fiindcă onoarea mea de familist nu-mi permite să le fac aidoma, le-am comis în aci alăturata novea. Noveaua este ea menită să vadă lumină în Revista Atheneului. Insă, fiind ceva cam fluşturatecă, înainte de a o trimite lui Djuvara am ţinut să o cetiţi D-Voastră: vă rog să-mi spuneţi de nu e prea feste. începusem să vă scriu o scrisoare lungă şi miorlăită, cu pre- ocupări, temere de viitor, etc. etc. Dar la ce bun să-ţi amărăşti zilele tale şi să dai griji altora, când mai la urma urmei tot una e ? Prin ce reacţiune a spiritului a ieşit comedia asta de novelă ?... l l) Dimitrie Sturdza. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 101 Dacă nu v’o plăcea de loc de loc, tot să nu rupeţi foile, fiindcă îmi pare că în situaţiunea dintr’însa ar fi sâmburele unei piese într’un act. Dacă veţi găsi-o pasabilă, vă rog cu atât mai mult să mi-o înapoiaţi, ca s’o trimit lui Dj. căruia i-am făgăduit manu- scris de mult. Cu bine şi vechie dragoste pururea nouă. 98. Iubite domnule Maior eseu, Roma, 23 Nov. 95. Răspund la ultimele două scrisori: La x-a) Sunt mulţumit că vă place începutul lui Tănase Scatiu. Primesc toate observările şi le-am notat deja în numărul Convor- birilor, spre a le avea în vedere la publicarea în volum. E adevărat că limba lui Scatiu e cam bădărană, dar eu socotesc că asta e vina lui Scatiu, nu a limbei. îmi pare că în Viaţa la ţearâ graiul intim e cu totul altul decât în Scatiu. Ce credeţi? Au r este, glisser et ne pas appuyer: parfaitement vrai. • Nanu. îmi pare confus, dar altfel sboară în slava cerului. In Ideal are ceva de spus, însă nu spune tot. îmi rezerv plăcerea de a vă vorbi mai lung altădată. întrebare de menaj. Villino, cu 4, 5 odăi nu se găseşte la Roma, cum s’ar găsi la Bruxelles sau poate chiar la Bucureşti. Dar se găseşte cu 8 sau 10 odăi. Am cercetat aproape tot ce e de închiriat, eu pe de o parte şi Domenico (cunoscutul D-Voastre, Domenico) pe de alta. Cel mai nemerit îmi pare acela din cartierul de sus, aproape de Legaţiune (Piazza dell’Indipendenza, ceva mai la deal de hotelul Quirinal), cu trei etaje în tot şi cu vreo zece camere, fără colocatari. Preţul e de 4500 frs. monetă italiană, nemobilat. Poate l-ar lăsa la 4000, luat pe un termen de 3—5 ani. Mobilat ar costa îndoit. Apartamente mobilate s’ar găsi mai uşor, — aşa cum vrea d-1 Cantacuzin (4—5 camere, bucătărie, etc.) cu 4—5 mii frs. O obiecţiune serioasă: e deprins d-1 Zizin Cantacuzin cu clima Romei ? pentru unele constituţiuni foarte înnemerită, pentru altele enervantă. La a 2-a) Ce bine am făcut că v’am trimis noveleta din urmă spre citire ! Observaţiile ce-mi faceţi m’au deşteptat dintr’un vis. Văd că sunt încă nematur în unele lucruri şi că instinctul meu 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de conservaţiune nu birue plăcerea de a crea literariceşte. Aveţi toată dreptatea în ceea ce-mi spuneţi, şi voiu urma întocmai sfatul de a pune pe cele două cumnate în saltar. Simt însă nevoie să protestez împotriva acuzaţiunii de imoralitate. Numai cine va cunoaşte bine vreodată vieaţa mea, aşa cum s’a desfăşurat ea în liniile ei reale, nu cum apare, numai acela va putea să se rostească asupra moralităţii sau imoralităţii mele. Cât despre observaţiunile literare, bune şi acelea. îndreptarea la « Paul va, etc.», dragă Doamne o ştiam şi eu şi pare că o ştia şi ofiţerul, care zice ironic mai departe «a ţinut cu orice preţ să-mi arate că ştie şi franţuzeşte ». Iată, în fuga, iubite D-le Maiorescu, ce aveam de răspuns. Rapoartele *) mele cu «amicul în chestiune » se mărginesc din parte-mi la împlinirea datoriei, cu cea mai mare scrupulozitate. îndrăznesc să cred, că, în împrejurile prin care trece politica externă, dau înformaţiuni sigure şi folositoare. Din partea sa, tăcere. Ministrul L. nu s’a întors încă şi mă îndoesc de întoarcerea sa definitivă. Prin urmare îndoită răspundere. In privinţa lui L., ce bine e să nu se rostească omul fără o de- plină cunoştinţă a obiectului. îmi apare acum, ca cel mai gentil Ministru pe care l-am avut, un caracter egal, fără asperităţi, inte- ligent şi la locul lui. Doamne, om şi el ca toţi oamenii, cu oarecare ambiţ al Coanei Frose, dar atât şi nimic mai mult. Sărutări de mâini respectuoase iubitei D-ne Maiorescu şi cu cca mai deplină dragoste. D. Z. Nevasta mea ar adăoga şi ea ceva, dar nu ştie româneşte, biata. De altfel, toate cele bune şi gentile. 99. Roma, 15/27 Decemvrie 1895. Iubite domnule Maiorescu, Nu ştiu de v’o ir.ai găsi scrisoarea mea în Bucureşti. Se apropie vacanţa Crăciunului, şi, după vechiul obiceiu, la drum! Dar, dacă nu v’o găsi acum, o să vă găsească la întoarcere. ') Raporturile, Probabil cu Dimitrie Sturdza, Ministrul de Externe, SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 103 Vă scriu: a) pentru a vă ura D-Voastre şi D-nei Maior eseu ani mulţi, veselie şi tinereţe veşnică; b) pentru a vă face cunoscut venirea în lume a unui al 3-a copil, un băiat, sănătos şi voinic, viitor apărător al patriei; c) pentru a vă întreba ce face d-1 Zizin Cantacuzino, cu casa din Roma; d) şi cel din urmă, pentru a vă trimite versuri. Am de gând, la venirea mea în ţară, de Paşte, să public o nouă broşură de poesii, cu deplinul consimţimânt al Junimii, şi aşi dori ca cele mai bune să apară întâiu în Convorbiri. Ca totdeauna, pu- blicaţi ce vă place; ce nu, însemnaţi cu creionul şi trimiteţi-Ie înapoi. Mie până acum îmi plac câteşipatru cele de faţă. Dar mai ştii!. .. Cum vă pare urmarea din Scatiu ? In ale meseriei mele, stau până acuma pe loc: mare lucru, când mai toţi primii secretari au fost permutaţi; ba unii, ca Sor- dony, trimişi la primblare. E curios însă, că, pe când Sordony iese, Ecsarcu intră. Asta e mai curios decât curiosul însuşi al făcă- torului de gazometre. — C’est etrange! c’est tout de meme etrange ! Djuvara îmi scrie că l-aţi întâlnit pe drum şi l-aţi oprit spre a-1 întreba de soarta mea. Recunosc şi în această faptă pe nobilul prieten de totdeauna şi nu vă pot spune în deajuns cât vă sunt de recunoscător. Vă cer voie să vă îmbrăţişez din toată inima şi să sărut mâna D-nei Maiorescu. 100. Roma, 9/21 Februariu 96. Iubite domnule Maiorescu, Nu v’am scris de mult, şi probabil că nici acum nu v’aşi scrie dacă numărul din urmă din Convorbiri nu ar veni să mă scoată din toropeala sufletească în care trăesc. Cu regula de sinceritate ce ne-am impus în aprecierea lucră- rilor noastre, vă cer voie să vă exprim mirarea mea faţă cu calea pe care se îndrumează bătrâna revistă a Junimei. Ce e asta ? Re- vista lui Stoenescu ? Literatorul ? 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce este corespondenţa dela finele revistei, cu strângeri de mână, în care D-l Dragomirescu pontifică la persoana a doua din singular « dar nu eşti destul de îndemânatic în stil, căci pentru asemenea bucăţi mici, uşoare, se cere şi un stil uşor. Pe urmă, uneori se simte că purtările lui Boier Costache nu-ţi sunt indiferente — deşi nu pretutindeni — ceea ce denotă că nu ai scris cu destulă imper- sonalitate artistică. In orice caz, noi am vrea să te cunoaştem; atunci îţi voiu arăta şi îndreptările pe care le-ai putea face, etc. Sâmbătă dela 9—11». Ce sunt astea, Domnule Maiorescu ? Mie îmi pare că visez. Asemenea corespondenţă, demnă de Grandea, de abia ar merge prin scrisoare particulară, cu tonul ei doctoral şi nesărat, şi cu M. D. în coadă. îmi pare rău că nu sunt de faţă, ca să spui verde d-lui Dragomirescu că dacă asta este intonaţiunea ce comitetul de redacţie dă Revistei, încep să regret vremea când Convorbirile apăreau cu 70 pagini în loc de 150, cu un uşor miros de vechitură, dar cu demnitate. Chiar ironia stridentă de atunci (zadarnică pentru mine) era mai bună decât placiditatea burgheză a acestor poveţe. Dar articolul «Ziaristică si Literatură» în care nu sbârnâe > o notă personală, o frază de spirit, nimic, ci e un conglomerat de banalităţi, spuse cu ton emfatic ! Curios lucru, cum un om aşa de inteligent ca Dragomirescu să scrie astfel de nimicuri. Dar cronica literară a D-lui Evolceanu ! care dă un scurt şi admi- rabil pasagiu din Haralamb Lecca: « .. .iar tu tristeţea Ai nimici-o, urmărind Deasupra paltinului verde Al rândunelelor cadril Şi cântul său cu-al lor s’ar pierde In ciripirea unui tril...» Pentru mine asta este negaţiunea celui mai elementar simţ poetic. Al rândunelelor cadril şi ciripirea unui tril sunt aberaţiuni pe care poate să le spuie Cincinat Pavelescu şi să le admire Mace- donsky, nu să le publice şi să le laude Convorbirile. Nestatornicia judecăţii d-lui Evolceanu este cu atât mai evidentă, cu cât d-sa a fost mai parţial, mai crud şi mai antiestetic cu Vlahuţă, căruia SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 105 nici chiar în cronica asupra lui Lecca nu-i iartă In Mănăstire, cea mai bună poezie din ultimul volum: « Fantastic luna ţi-1 arată, Cum l-ai visat de-atâtea ori, Un sfânt cu faţa ’ndurerată, Cu ochii mari şi rugători». Ei da ! Un sfânt cu faţa 'ndurerată, cu ochii mari şi rugători. E vorba de fantazia unei călugăriţe. Ce găseşte d-1 Evolceanu aşa de extraordinar? Sonetul iscălit Demetrescu nu e sonet, e o poesioară care merge, dar cu alt titlu. In general, tonul dat Revistei e antipatic: c’est bourgeois et plat. O intimitate cu publicul, invadentă, supărătoare, de mitocan boierit, care nu are nimic comun cu tradiţiile Junimii şi cu ca- racterul de pere noble al Convorbirilor din trecut. Recunosc că există oarecare vigoare sau mai bine oarecare violenţă de vieaţă tânără în noua direcţie a Revistei; însă pentru noi, cari am trecut peste pragul violenţelor, cari ştim cât e de largă şi încăpătoare lumea pentru toţi, veleităţile acestea de combativitate au ceva donchişotesc şi vulgar, mai cu seamă vulgar, ceea ce nu poate şi nu trebue să se tolereze într’o revistă literară serioasă. Acum mi-am vărsat focul. Aş dori să ştiu de ce nu mai scrie Brătescu, care avea înnăscut simţul fin al poeziei. S’a pierdut în dosare ? sau altă cauză l-a des- făcut de cercul Convorbirilor ? De ce nu dă semn de viaţă Rădu- lescu ne-Motru (sau nu-Motru) ? Eu, de vreo trei luni, sunt ca un ceasornic care s’a oprit de un cutremur. Ce-o mai ieşi şi din asta !... Numai o singură mână mă poate mişca, şi aceea nu vrea să mă mişte. M’am gândit la D-Voastră foarte mult, de mai multe ori am încercat să va şi scriu, dar în starea mea sufletească nimic nu se ridică la diapasonul dorinţelor mele nebuneşti. Vorbele sunt vorbe, mărginite şi slabe. Vă rog să arătaţi respectuoase sărutări de mână doamnei Maio- rescu şi să mă credeţi ca întotdeauna acelaşi respectuos şi devotat amic io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IOI. Roma, 1/13 Martiu 1896. Iubite domnule Maior eseu, De mult nu am ştiri dela D-Voastră. De ce ? Nu cred să aveţi niciun motiv de a nu-mi scrie. Impresia mea despre numerile din urmă ale Convorbirilor nu cred să fie o cauză de supărare: am spus ce mi s’a părut drept. Dar un fapt nou s’a petrecut de atunci, sau mai bine un fapt nou mi-a fost adus la cunoştinţă: e vorba despre crearea unui cerc literar la Bucureşti, cu intenţii de a scoate o Revistă, în care am fost pus printre membrii fondatori 1). In momentul când v’am scris despre Convorbiri, ştiam ceva, vag, despre acest cerc şi despre intenţiile lui de a crea o nouă Revistă, printr’o scrisoare a lui Ollănescu. Dar nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea să se apropie în mintea cuiva faptul creării acestui cerc, de observaţiunile ce le făceam Convorbirilor. Fiindcă însă alatăieri am primit o altă scrisoare, mai hotărîtă, cu privire la acest cerc, — am deschis ochii mari, şi m’am întrebat de nu care cumva există vreun raport între tăcerea D-Voastre şi participarea mea involuntară la înfiinţarea unei noui Reviste. Poate că nu există. Eu însă ţiu să nu fie între noi nicio bănuială, — de aceea nu vă supăraţi dacă ating o astfel de chestiune. Am fost pus printre membrii fondatori, fără să fiu întrebat. Mitică Ollănescu îmi este aşa de bun prieten, încât s’a crezut în drept să nu mă consulte, — iar din parte-mi îi sunt iarăş atât de bun prieten, încât nu pot să nu primesc. I-am scris însă că înfiin- ţarea unei noui Reviste îmi pare lucru greu, în toate cazurile un act de ostilitate către Convorbiri. Acesta este adevărul. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte, când vă scriam, că ar putea să fie vreo legătură între cele ce vă spuneam cu privire la Convorbiri şi viitoarea revistă. Intonaţiunea dată Convorbirilor îmi displace, asta nu pot s’o ascund: e agresivă şi copilăresc parţială. Cred însă că de aproape 11 ani de când viu cu credinţă să aduc pe masa Convorbirilor tot ce lucrez, de când mă supun la toate criticile, fără vorbă, — am dobândit dreptul de *) *) Probabil Literatură ţi artă română. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 107 a spune ceea ce cred că se face în interesul sau contra bunului nume al revistei Convorbirilor. Da ? Dacă da, atunci vă rog să nu mă bănuiţi de nimic. Nu mă voiu schimba nici acum, cum nu m’am schimbat niciodată. Acestea fiind zise, D-Voastră puteţi să mă mustraţi, să găsiţi că sunt prostii, că m’a muşcat tarantola, şi celelalte. Primesc tot. Dar eu v’am spus ce aveam de spus. Mai bine o lămurire crudă, decât o tăcere dulceagă. Iar acum, iubite D-le Maior eseu, ce rău îmi pare că prietenia mea pentru D-Voastră nu găseşte poarta sufletului totdeauna des- chisă ! îmi pare rău, fiindcă văd că nu înţelegeţi totdeauna cât e de desinteresată, de nesupusă vremii şi întâmplărilor. Eu nu pot să fac nimic. Mă cuprinde mila şi descurajarea, faţă cu firea noastră omenească, care are atâtea unghiuri adânci; în care nu se poate intra deodată, ba poate niciodată. Ştiu că experienţa v’a făcut sceptic, cu genul iritabil al aşa zişilor « oameni de talent ». Dar totuşi, parcă o nevoie puternică de a crede în cineva rămâne nebiruită de experienţă. Altfel viaţa n’ar mai fi o vale de lacrimi, ci o vale seacă de lacrimi şi de orice alte izvoare curate. 102. Roma, 28/9 Iuniu 96. Iubite domnule Maior eseu, Nu v’am scris de mult, pentru multe şi multe cuvinte, dintre care cel mai puternic a fost maladia socrului meu, mort acum zece zile. Bătrânul a fost bolnav şi a murit în casă la mine. Vă puteţi închipui ce viaţă am dus, timp de trei luni, cu toate rudele pe cap, în aşteptarea durerosului desnodământ! Acum lucrurile s’au, limpezit, cu un suflet mai puţin, cu golul şi disperarea ce le lasă după sine pierderea unui om iubit. Ne- vastă-mea pare încremenită. Eu însu’mi mă simt zdruncinat în unele linii de seninătate, pe lungul cărora mi se strecura viaţa, ideală quand meme. Nu văzusem încă pe nimeni murind, şi murind cu noţiunea clară a neantului ce începe dincolo de bătăile inimii. Era o încântătoare natură, bătrânul! Fiu de ţăran lombard, cucerise toate rangurile sociale, cu puterea iniţială a vigoarei poporului şi mai ales cu simpatia secretă a naturilor armonice io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (care, fie zis în treacăt, e aşa de mare în D-Voastră), cucerise ranguri şi pe soacră-mea, Contessă Bonacina-Spini, pe care n’am cunoscut-o şi n’am apreciat-o decât zilele astea, din hârtiile şi corespondenţa găsită pe urma lui socru-meu. Doamne, ce gene- raţie interesantă ! Ce simţimânte nobile, ce suflu de patriotism în lumea asta dela 48 şi 59, în Italia 1 Inchipuiţi-vă c’am găsit cedule şi ordine de surghiun ale poliţiei austriace; un caiet, copiat tot de mâna ei, cu scrisori de ale lui Emilio Dandolo, Luciano Manara, etc.; cocarde revoluţionare, programe de întruniri secrete, — o mulţime de nimicuri emoţionante, care m’au făcut să stăruiu în reintegrarea figurei interesante a soacră-mei şi s’o iubesc, alături de imaginea mortului de ieri. Niciodată n’am înţeles mai bine ca acum, câte feţe are prisma sufletului omenesc. Pardon, e un crâmpeiu de gândire care se leagă pe de departe cu altele din mintea mea. Deocamdată vreau numai să vă rog să-mi spuneţi ce planuri aveţi de vară. As fi dorit să vă scriu în linişte, si D-Voastră să faceţi tot aşa, acolo unde veţi merge să vă odihniţi, — de nu cumva sistemul mişcării perpetue nu vă va purta prin toată Europa, Asia şi Africa, fără răgaz. Eu projecte nu am, deoarece are foarte multe Ministrul. In toate cazurile la toamnă ne vedem în teară. » Respectuoase sărutări de mână D-nei Maiorescu şi toate caldele simţiminte de devotată prietenie D-Voastre. 103. Roma, 4/16 Iuniu 1896. Iubite domnule Maiorescu, Ca să mă scoateţi din amorţeală nu trebue decât puţină ge- nerozitate. Un cuvânt bun e ca un determinant într’o apă prea încărcată: face să cadă la fund toate precipitatele. Eu sunt încă tânăr şi sunt sănătos. Viaţa îşi reia împărăţia sa, chiar când cauze foarte deprimante încearcă să o doboare. Niciun moment ochii mei nu se închid frumosului, — şi aş putea să adaog: şi comicului: le văd, oricare ar fi starea mea sufletească. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 109 Prin urmare nu vă veţi mira când vă voiu spune că (am început pagina pe dos 1), în mijlocul celor mai disperate sentimente, am legat la un loc crâmpeie vechi, crâmpeie noui, şi am pregătit o broşurică de versuri, pe care mi-e în gând s’o public la venirea mea în ţeară. Vă trimit, din cele nouă, patru, cu vechile drepturi la alegere: tipăriţi ce vă convine, numai tipăriţi-le toate la un loc, nu împrăştiate ici şi colo în cuprinsul revistei. De e ceva de schimbat, schimbaţi fără a mă întreba, fiindcă eu stiti bine că nu schimb nimic. Cele două pagini ce mi-aţi scris sunt duioase, sunt mişcătoare de bunătate. Vă mulţumesc cu recunoştinţă, fiindcă aveam nevoie de o mângâiere de felul acesta, discretă, artistică. In adevăr: labirintică înnodare a firelor vieţii! Am simţit de atâtea ori îndem- nul sufletesc de a vă spune multe de toate, dar n’am putut birui jena secretă ce ne stăpâneşte oridecâteori e vorba de a destăinui altora viaţa noastră sentimentală, —jenă, demnitate, cum veţi voi. Când va trece cu totul—fiindcă trece dejâ—va fi mai uşor. Vom vorbi ca despre treburile altuia. îmi închipuesc că poziţiunea mea oficială trebue să fie relativ bună. Am fost 7 luni de zile însărcinat cu afaceri, în momente grele: revolta în Armenia, afacerile italiene în Africa, pelerinagiul prinţului Bulgariei pe la Curţile Europei şi în special la Vatican, etc., etc. Cred că despre toate am dat nota justă, considerând lucrurile cu seriozitatea realităţii. Dacă munca omenească utilă se ia în con- siderare, Ministeriul trebue să mă aprecieze. Cât despre viitor, cred că oarecare experienţă şi pătrundere de lucruri am, şi aşi dori să trec prin Secretariatul G-l al Ministerului ca să le complectez. Poziţiunea mea materială nu e strălucită, dar nu e nici mizerabilă: cu marile calităţi sufleteşti şi administrative ale nevestei mele, cu devotamentul ei la tot ce poate să ne deschidă drumul larg înainte, socot că pot să aspir la o desvoltare completă a însuşirilor mele bune. In toate cazurile, vă mulţumesc, iubite domnule Maiorescu, de mâna discretă ce aţi voi să-mi întinderi. Când va veni ceasul s’o primesc ca ajutor, voiu căuta-o; până atunci, daţi-mi voie s’o păstrez în mâinile mele, cu respectul şi căldura ce v’am purtat întotdeauna: nimic nu e mai încântător decât să poţi iubi pe cineva fără scop. l) Scrisoarea a fost începută pe pagina a patra. JIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IO4. Roma, 5/17 Septemvrie 96. Iubite Domnule Maior eseu, • • • ;........................................................>) Şi fiindcă la 6/18 Septemvrie «suntem înnapoi la Bucureşti», iată-mă şi eu la 8/20 cu D-Voastră. Tocmai aţi avut vreme să vă mai scuturaţi, să vă deprindeţi cu aerul ţării, cu oltenii cari vând pui de găină, cu strada Mercur şi cu propria D-Voastră casă, că aşa-i Românul, când vine de pe insula Wight: i se pare că nu mai poate trăi fără Castelul Osborne. Trebue să vă spun că niciodată nu citesc scrisorile-Baedeker pe care mi le trimiteţi înainte de plecare la drum, fără ca să nu fiu câteva zile trist, trist că nu vă pot însoţi. Rari oameni am văzut aşa de nostimi în călătorie, ca D-Voastră şi D-na Maiorescu. V’am spus îmi pare ce duioasă amintire mi-a rămas dela Florenţa, şi cu câtă iubire păstrez « Fedele » a lui Fogazzaro, ştiţi, volumul dela gară. îmi aduc aminte de mirarea simpatică a lui bietul socru- meu, când îmi vedea aerul de curcă plouată, de care nu mă pu- team desface, la întoarcerea mea dela Florenţa. Stătuserăm prea puţin timp împreună. Acelaş lucru mi se întâmplă şi când plec din Bucureşti, însă ceva mai slab, fiind atunci neutralizat oarecum de puterea legăturilor dinainte şi din urmă. Intre Bucureşti şi Roma, parcă ar trebui să mă statornicesc la Viena. Aşteptând să-mi istorisiţi D-Voastră călătoria în « Europa », slf vă istorisesc eu, pe scurt, călătoria mea în Italia. Ieşit din lunile trecute ca dintr’un tunel umed şi întunecos, în care aşi fi visat numai grozăvii, întrerupte de câte o vedenie albă, — mi-am luat toiagul, şi, în ziua de 5 August (stil civilizat), am pornit-o hai-huiu. M’am oprit trei zile la Florenţa, pe care le-am trecut în mare parte la Bargello, cu Jean Bologne, Donatello, Luca della Robbia; prin urmare, cum vedeţi, o singurătate populată de cele mai blânde iluzii, ca la 15 ani, când citeam Les maîtres mosai'stes de George Sand, şi mi se părea, hotărît, că trebue să mă fac cioplitor de pie- tricele şi să trăesc, ca Federico Zuccaro, o viaţă fericită, spânzurat sus pe schele. — Dela Florenţa, la Vallombrosa: 1000 m. înălţime, *) *) Punctele sunt în scrisoare. Suspensia se leagă, stilistic, de ceea ce urmează şi de tonul de-acolo. N’a fost lăsat nimic pe dinafară. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI T1TU MAIORESCU III vreme rea, lume multă, baluri, fleacuri, plus o nemţoaică, tăiată în stil gotic, naltă şi unghiulară, căreia îi dam oarecare ocoluri sentimentale: ce să-i faci năravului din fire ! De aci, la Gubbio, minunatul şi încântătorul Gubbio, numai de hatârul lui Mastro Giorgio. Nimic nu se poate asemăna cu Gubbio, decât poate, în alt stil, Bruges. Ploua, am văzut totul în fuga, rău, ursuz, şi nu m’am putut duce la Urbino, din cauza diligenţei: trei sau patru ceasuri, într’o closcărie, obârşia tuturor necurăţeniilor ! De aci m’am întors şi am pornit-o la Milano, la ţară, unde era nevastă- mea cu copiii: zece zile de libertate absolută, cu importanţa exa- gerată a scenelor de familie, cu ochii frumoşi ai lui Muţili (Muţili nu e un pisic, cum s’ar putea crede, ci băiatul meu din urmă). Dela Varedo mi-am luat nevasta şi ne-am dus la Bellagio, ferme- cătorul Bellagio. Patru zile senine; apoi înapoi, la ţeară; apoi înapoi la Roma, la datorie. Et voilâ ! Adesso tocea a lei1). Revenit în singurătatea dela Roma, m’a prins din nou dorul de scris. Voiu să urmez cu al 3-a roman. Am însurat pe Saşa şi Ma- teiu, am trimis pe lumea cealaltă pe Tănase Scatiu, — ne mai rămâne Mihai si baciul Micu. Aceştia au să se mişte în cadrul t ii războiului din 77 —. Vă rog să-mi spuneţi ce valoare istorică are cartea d-lui Th. Văcărescu, pe care aţi premiat-o la Academie: «Luptele Românilor »? De valoarea ei literară îmi cam dau eu seama. Graeve mi-a trimis acum trei ani, la Bruxelles, ediţia din 87. Puteţi să-mi recomandaţi şi altă scriere ? In curând sper să pot veni în ţară. Aştept să treacă nunta şi ziafetul Principelui de Napoli cu Elena de Montenegro, —şi pornesc în concediu. Prin Decemvrie cel mai târziu cred că voiu avea fericirea să vă văd. Cu respectuoasă dragoste pentru amândoi al D-Voastre devotat 105. Roma, 28/9 Nov. 96. Iubite domnule Maior eseu, Vă trimit comedia de faţă, cu rugămintea de a o citi înainte de venirea mea. J) «Acum e rândul D-Voastră *. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aşi avea să vă spun atâtea lucruri asupra acestei încercări, însă socotesc că e mai bine s’o citiţi întâi şi apoi să vorbim. Eu nu voiu veni în ţeară decât peste o lună, — la întoarcerea ministrului (plecat pentru 15 sau 20 de zile). Yă rog prin urmare să-mi răspundeţi. Vă doresc şi aştept să-mi spuneţi dacă aveţi ceva de adus dela Roma. Al D-Voastre devotat 106. Roma, 24/6 Dec. 96. Iubite domnule Maiorescu, Dacă nu viu la nevreme cu întrebarea mea, în mijlocul agita- ţiilor prin care treceţi în Bucureşti, aşi vrea să ştiu de aţi primit piesa mea şi ce se face cu dânsa. Nu de alta, dar văd prin jurnale că Sardou a scris pentru Sarah Bernard o comedie intitulată tot cam ca a mea: Spiritismul, care se va juca peste două luni. Să nu-mi găsesc beleaua din senin... Noroc numai că încercarea mea e urzită de vreun an şi jumătate. Speram la epoca asta să fiu deja în ţeară, însă lipsa Ministrului mă împiedecă de a pleca. II aştept pe fiecare zi, şi cum o veni, o şterg. Prin urmare tot ce am de spus mai bun şi mai simpatic rămâne pentru atunci. Vă rog încă odată să-mi răspundeţi de nu aveţi dorinţă de nimic din Roma, — precum şi dacă vă duceţi din ţeară pe vacanţa Cră- ciunului, şi, în caz afirmativ, de când până când. Cu respectuoasă prietenie al D-Voastre devotat 107. Roma, 29/n X-bre 96. Iubite domnule Maiorescu, După cum stau lucrurile până acum, eu plec în ziua de 14/26 Dec. de-a-dreptul pentru Focşani, unde duc şi pe fetiţa mea şi unde voiu să petrec sărbătorile Crăciunului. Sper să fiu în Bucu- reşti de anul nou românesc. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 113 Astea sunt proiectele mele, dacă Lah. se întoarce săptămâna viitoare, cum îmi scrie. Prin urmare nici într’un caz nu ne putem vedea înainte de ple- carea D-Voastre.De aceea, vă trimit fără întârziere cerceii ceruţi pentru doamna Maiorescu. Mie îmi pare cam greoi, aşa cum sunt. Dar pas de te înţelege cu Castellani! Putem să-i oferim o avere de om, şi de schimbat nu-i schimbă. Aşa scrie la tipicul lui de buchinist-arheolog. Foarte bine. E drept că sunt foarte originali. Amforele sunt în- tocmai ca acele dela colan, turnate în aceeaşi formă; numai la rondache e lucrată aparte, cu mâna, şi, după nostimul bătrân, de o perfecţiune şi un stil absolut. Vă urez vreme frumoasă la Bordighera şi Nizza, ca să vă în- toarceţi cu soare şi lumină în suflet. Eu ştiu că nu voiu găsi niciuna nici alta în ţeară, — dar totuşi, cu câtă plăcere viu !... La revedere, cu bine. Al D-Voastre devotat Duiliu Z. Mai adaog că, de vi s’or părea greoi cerceii, puteţi să mi-i restituiţi sau să mi-i daţi la venirea mea. Asa am rămas înţeleşi » t 1 ti cu Castellani. Bătrânul observa că va fi probabil o mică deose- bire între patina colanei şi a cerceilor, deoarece aceştia n’au fost scoşi din vitrină, pe când colana a fost purtată. Ca să-i pună în acelaş ton, el roagă să nu fie daţi pe mâna nimănui, ci să fie retrimişi lui. 108. Roma, 24 Ian./5 Febr. 1897. Iubite Domnule Maiorescu, Câteva linii, spre a vă spune că în sfârşit plec. Plecarea mea de astădată, este o halima întreagă: când Ministrul îmi scria că vine, se bolnăvea un copil; când copilul se făcea bine, nu venea minis- strul, şi aşa, de azi pe mâine, din Decembrie am ajuns în Februarie. Lecţia aceasta a împrejurărilor a servit cel puţin să mă înveţe a-mi modera voinţa, care câte odată e ca Apostol Mărgărit în Balkani: inspectează mai mult profesoarele decât şcolile, şi când la o adică, bâz ! 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 114 îmi închipuesc că nu mi-aţi răspuns de primirea cerceilor fiindcă nu stiati unde sunt. ) 7 Plecând mâine la 12 ziua, voiu fi Marţi noaptea la Focşani (Ancona—Fiume), unde merg de-a-dreptul spre a-mi vedea pă- rinţii şi a lăsa fetiţa ce aduc cu mine. Peste vreo 15 zile de astăzi, sper să fiu în Bucureşti. Prin urmare la revedere, cu tot entusiasmul unui şcolar plecat în vacanţe. Al D-Voastre devotat si doritor 109. Grand Hotel du Boulevard Bucureşti, 15/27 Fevruarie 1897. Iubite Domnule Maiorescu, Terminând astăzi cetirea şi părţii a doua a introducerii la «Discursurile parlamentare», simt trebuinţa de a vă vorbi, şi, fiindcă acum, numaidecât, nu vă pot vorbi, de a vă scrie. In această minunată sinteză a unei epoce de nehotărîre, toate calităţile D-Voastre de mare scriitor sunt duse la cea mai definitivă desvoltare. Ideile mele de până acum, asupra trecutului nostru de 30 de ani, cam răzleţe, s’au legat unele de altele, sub expunerea succintă a faptelor din Introducerea D-Voastre, aşa de firesc, încât pare că tot aşa am înţeles şi eu lucrurile întotdeauna. Negreşit, e numai părere; după cum e părere, în pictură, impresia că ai putea face tu însuţi capul minunat al unei femei ce te priveşte cu ochi buni din fundul unui tablou. In realitate e artă. Puterea artei îţi dă toate iluziile. In lucrarea de faţă, frumuseţea limbii româneşti apare covâr- şitoare, iar forma literară e atât de desăvârşită, încât devine im- * » * personală. In lucrările D-Voastre de până acum, parcă tot mai erau unele note personale, de ironie, de căutare de cuvânt adecvat, care nu ridicau nimic din bogăţia stilului, dar păreau scrise într’un ton major de combativitate; de astădată, totul e clasic, şi eu cred că de acuma nici nu veţi mai putea scrie critici numai despre un om sau numai despre un sistem, ci va trebui să îmbrăţişaţi epoce întregi. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 115 Nu ştiu cum are să se împace dispreţul D-Voastre pentru istorie cu marile însuşiri ce fac din D-Voastre un istoric clasic. îmi închi- puesc (fiindcă n’am vorbit mai adânc asupra lucrului) că nu cre- deţi în literatura istorică. Dacă mă exprim rău, vreau să adaug că, dacă din punct de vedere al emoţiunilor omeneşti, al fericirii sau nefericirii omeneşti, cunoaşterea Romei din timpul lui Iuliu Cesar, a epocei războaielor lui Cesar, nu are însemnătate, — cu- noaşterea formei în care Mommsen şi Cesar însuşi le istorisesc are o mare însemnătate. Vă spuneam îmi pare că în anii din urmă am trăit la Roma cetind Războaiele Pelop. de Thucydide, de Bello Gallico, pe Sophocle, etc. etc. şi am rămas încremenit de puterea de evocaţiune a unora (ca Cesar şi Mommsen) şi de nulitatea altora (ca Thucydide). E adevărat că i-am citit pe toţi în traducere franceză sau italiană, — cu toate astea cred că originalul n’ar schimba mult din impresia generală. Cu tragicii cam acelaşi lucru s’a petrecut. Prin urmare a scrie istoria timpului nostru, ca Cesar şi Mommsen a altor timpuri, este a face o adevărată operă de artă. Cam încurcat, dar parcă ceva aşa aş vrea să spun. Mă rog, cu darul de ieri, aţi râs ? La ce curioase manifestări de dragoste dă loc literatura şi prietenia! Domnul care îmi trimite Crapi în proţap din Brăila, este un admirator al romanelor mele. Mă iertati dacă mi-am luat libertatea a vă trimite unul. > Cu toată iubirea veche Al D-Voastre devotat Sâmbătă. no. Focşani, 18/30 Martiu 97. Iubite D-le Maiorescu, Fiind aproape de plecare, daţi-mi voie să vă spun din nou, atât D-Voastre cât şi D-nei Maiorescu, cât sunt de fericit că v’am găsit pe amândoi tot tineri, tot cu aceleaşi bune dispoziţiuni pen- tru mine. Ce e încolo, e şi nu e. Numai din viaţa puternică curg izvoarele poeziei, ale elocvenţei, ale năzuinţelor înalte. Anemia e mai aproape de moarte decât de viaţă. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 116 Acum zece zile am ţinut o conferenţă la Lyceul de aici. Lucrurile au mers bine. Nu mai vorbisem în public de când eram procuror. Prin urmare era interesant de a vedea dacă maturitatea memoriei şi echilibrul sistemului nervos crescuseră cu vârsta, sau nu. Din acest punct de vedere proba a fost hotărîtoare. Am fost bucuros că mi s’a prezentat o nouă ocazie de a spune tot binele ce gândesc despre admirabila pagină de istorie pe care o scriţi. La revedere, iubite Domnule Maiorescu, poate în curând dacă lucrurile se vor mai schimba. Plec din Focşani Sâmbătă şi voiu fi la Roma, Marţi 6 Apriliu stil nou. Rog pe D-na Maiorescu să creadă în toată recunoştinţa mea pentru fina prietenie de care a binevoit a-mi da atâtea dovezi. Tinereţe, tinereţe, asta-i! Al D-Voastre cu totul devotat iii. Focşani, 26 Martiu 1897. Iubite Domnule Maiorescu, Am cerut Ministerului o prelungire de concediu de o lună, ca să pot petrece sărbătorile de Paşte în ţară. Sunt informat că e vorba de schimbări şi permutări în cariera noastră... Eu sunt câinele nimănui, şi prin urmare toţi trecătorii se leagă de mine. Vream să vă spun că, dacă aţi avut vreme să revedeţi Hypnoticii, e bine să nu-i trimiteti la Roma, deoarece voiu reveni eu în Bucu- reşti, de îndată ce se va numi titularul Departamentului nostru. Când plecaţi în străinătate ? Cele mai respectuoase complimente D-nei Maiorescu. Cu tot devotamentul şi vechea respectuoasă iubire, Al D-Voastre 112. Roma, 2/14 Mai 1897. Iubite D-le Maiorescu, Iată-mă întors sub acoperământul meu, la masa obişnuită, unde tot ce mă înconjură, mă cunoaşte: cărţi, hârtie, portrete şi gân- duri. Aici, mintea reintră în scaunul ei, fondul firii mele se SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 117 limpezeşte din nou, după trei luni petrecute prin hoteluri, agasat, nemulţumit şi totuşi fericit că la ridicarea perdelelor atmosfera era românească. Această contradictorie stare sufletească, de do- rinţă neînfrânată către pământul ţării şi de oarecare dispreţ pentru oamenii ei, îşi are explicaţia, pe de o parte în reala frumuseţe şi bogăţie a naturii, pe de alta în condiţiunile psihologice ale clasei zisă cultă dela noi. Cred că nicăieri nu e mai greu să fii un om superior, şi nicăieri nu e mai uşor să pari a fi ceva, ca în ţara românească. Asta e pentru mine semnul cel mai sigur că avem o civilizaţie de dată recentă. Ca la toate popoarele noui în cultură, firea româ- nească ascunde un fond de naivitate, pe care s’a altoit scepticismul împrumutat dela rasele străine, un scepticism curios, cu o ironie cam trivială, bon enfant şi fără rezistenţă, spanac (cum îl numesc d-lor) în toată puterea cuvântului. Fondul de naivitate e exploatat de şarlatani cu mult succes, şi pe el se reazămă reputaţiile false, în politică, în literatură, în tot. Scepticismul şi ironia, dimpotrivă, par a voi să dărâme tot ce e serios. Ca observaţie de detaliu bună- oară, la noi lipseşte o clasă de oameni (cei mai interesanţi, ca public), aceia pe - cari limba italienească îi defineşte aşa de bine cu vorba bongustai. I bongustai se pot găsi în toate clasele so- ciale, dar mai cu seamă printre oamenii cari nu fac nimic, a căror existenţă e asigurată de un mic venit, cari trăesc spre a-şi creşte copiii, sunt culţi, citesc tot, se interesează de tot şi — lucru im- portant — nu-şi publică opiniile la gazete. La noi asemenea oameni sunt numaidecât nuli. «X, da, e inteligent, dar e nul ». Mai cu seamă lipsesc, în felul acesta, femeile. « D-na X, da, e la locul ei, însă ceva cam gâscă ». Se pare că, în adevăr, fiind puţini la număr, în raport cu pământul, conştiinţa noastră că trebue să facem fie- care câte ceva nu ne permite să fim îngăduitori cu cei ce nu fac nimic. De altfel, asta e şi o chestiune economică: formarea unei burghezii, care cu timpul să devie cultă. D-Voastre n’aveţi poate aceleaşi impresii ca mine, şi mai cu seamă nu veţi înţelege uşor, de ce, cu asemenea impresii, doresc să viu în ţară. Permiteţi-mi să vă explic. Lăsând la o parte că am copii (din cari doi băieţi, cari nu vor- besc o vorbă românească şi cari totuşi trebuesc crescuţi în limba mea); că dela moartea lui socru-meu nimic nu ne mai leagă strâns cu străinătatea; că de io ani de când pribegesc, mi s’a săturat 118 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de lume şi limbi străine, — lăsând la o parte aceste consideraţiuni vage, iată altele mai hotărîtoare x): Eu am 39 de ani, — prin urmare mai mult decât jumătatea vieţii s’a dus. Din punct de vedere al intereselor mele de carieră, sunt prea bătrân pentru gradul meu: de abia în Iuliu 98 împlinesc ' stagiul pentru a fi înaintat la gradul de consilier, şi chiar atunci am înainte pe Nedeyano dela Londra, pe Cuciureano dela Berlin, pe Nanu dela Haga, pe Mavrodi dela Viena şi poate chiar pe Cre- tzulescu şi Popovici dela Bruxelles. Afară de asta toţi miniştrii noştri sunt tineri şi mai toţi de carieră (Gr. Ghika la Paris, Em. Ghika la Viena, Beldiman la Berlin, Lahovary la Roma, Djuvara la Const., Golescu la Petersburg, Papiniu la Belgrad, Al. Ghika la Sofia), aşa că rămâne să aştepţi moartea aproapelui, ca să înain- tezi. Prin urmare cam în zilele domniei lui Carol II, o s’ajung şi eu la o Legaţiune. Dar mai sunt şi alte consideraţiuni, de un ordin mai înalt. Până la 40 de ani, viaţa omului bea din lumină printr’o mulţime de ramificaţii: amorul, dorinţa de a cunoaşte locuri nouă şi oa- meni noui, închipuirea de sine, eleganţa, petrecerile, în fine tot cortegiul cu care trece tinereţea; dela o vreme, năzuinţele sufleteşti se schimbă, afecţiunile se statornicesc, activitatea trece instinctiv dela combativitate la lucrare statornică şi cu efecte imediate — parcă viaţa ar avea o conştiinţă a ei, ca atare, că nu mai e *) *) Pentru mai buna înţelegere, atât a stării de spirit a scriitorului, într’o vreme când începea să se simtă la o răspântie, cât şi a putinţelor de om dornic de o activitate mai largă decât îngădue diplomaţia cu multe frâne, îmi în- gădui să citez dintr’o scrisoare, către mine, a fiului lui Duiliu Zamfirescu, d. Al. D. Zamfirescu, plină de informaţie, de duioşie şi de acel stil aurit al bio- grafiilor de altădată: «Pe deoparte, creator intelectual în cea mai înaltă accepţie a expresiei, Duiliu Zamfirescu era, pe de alta, prin excelenţă un realizator, pozitiv şi clarvăzător, şi aceste două fiinţe cu totul deosebite se armonizau de minune în cadrul principiilor estetice care erau la baza firii sale. Estetica drept bază de viaţă; iată adevărul despre el. Şi în numele acelei estetici, care multora li se păruse o atitudine, atunci când alcătuia fondul naturii lui, în numele prin- cipiului de armonie, care sta la temelia eticii sale, un bărbat, pe deplin bărbat, se cerea să fie şi un luptător: şi Duiliu Zamfirescu a fost mai presus de toate un creator în ordinea spirituală şi un luptător în viaţa zilnică. De aci şi explicaţia înfăţişării sale externe, aparenţa îngrijită şi oarecum distantă, dar în realitate profund naturală şi cât se poate de simplă. Nimic SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 119 vreme multă de aşteptat. Asta şi trebue să fie explicarea că în a doua parte a vieţii, majoritatea oamenilor se aşează pe strâns bani, pe zidit case (ar fi mai logic să facă aşa ceva când mai au încă mult de trăit) şi mai cu seamă de făcut politică. Eu am plecat din Focşani însoţit de dorinţele tutulor alor mei de a mă întoarce cât de curând, de a mă fixa în ţară, spre a lua, cu timpul, locul fruntaşilor din localitate, cari îmbătrânesc. Do- rinţa lor răspundea dorinţii mele, dar vă mărturisesc că nu mă pot hotărî s’o rup deodată cu anii de muncă dela Minister, fără să am făgăduinţa unui sprijin; am cu alte cuvinte laşitatea înţe- lepciunii. De aceea, aş dori ca d-1 Carp să aibă încredere în mine; să-mi permită, când va veni momentul, să mă aleg la Focşani. Din înceata lichidare a averii lui socru-meu, avem până acum (afară de zestrea de 100.000 frs. în hârtii de drum de fier şi rentă) 25.000 frs. partea nevesti-mii. Această sumă (de acord cu cumnatul- meu) ne va servi ca doi ani să putem trăi. In acest interval voiu face avocatură, şi sunt încredinţat că cele 12.000 frs. pe an pe care le câştig astăzi, le voiu câştiga oricând. In Focşani, partidul conservator e pus de d-1 N. Filipescu sub şefia unui venetic, anume Gogu Constantinescu, despre care aud spunându-se cele mai mari necuviinţe. Cu acesta s’au unit gentilul, dar foarte prostul Vasilică Apostoleanu, d-1 Nicolescu-Voetineanu, care trece drept nebun şi alţi doi, trei necunoscuţi. Lumea cum se cade e împărţită în două tabere: junimiştii, cu d-nii Voinov, mai greşit decât a înfăţişa atitudinea acestui om drept rezultanta vreunui Don Quichotte-ism de trubadur sau de paladin sau ceva asemănător; e păcat, poate, din punct de vedere romantic, că nu a fost aşa, dar acest regret se şterge repede faţă de cealaltă explicaţie, acea adevărată, de o esenţă atât de superioară precedentei şi anume că toate faptele din viaţa lui erau trecute prin prisma unei etici foarte severe. Şi etica sa, precum arătam mai sus, se întemeia pe armonie, dintr’o credinţă adânc înrădăcinată în sufletul lui op- timist, că natura e armonioasă prin definiţie, chiar atunci când mintea ome- nească nu-i desprinde cauzalitatea. Şi dacă natura e armonie, apoi fiinţa ome- nească se cere să cate menirea ei în o cât mai desăvârşită aplicare a legilor aducătoare de armonie; armonia, în credinţa lui, era condiţia esenţială a oricărei producţii superioare, a operei de artă şi a progresului. Şi cine spune armonie spune logică, fără de care prima nu poate exista. De aceea spiritul lui Duiliu Zamfirescu în toate manifestaţiile sale a fost însemnat cu marca logicii; a acestei logice, izvor al armoniei şi deci al împlinirii menirii omeneşti de neîncetată sforţare de ameliorare în fiecare individ şi în fiecare colecti- 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Simionescu-Râmniceanu, Cotescu, etc. şi liberalii-independenţi, cu General Gheorghiu. Printre aceştia însă, nu e niciun tânăr localnic, cărora bătrânii să lase moştenirea lor politică (afară doar decât Mincu, care e liberal). Eu v’aş ruga să vorbiţi cu D-l Carp. Dacă d-sa nu mă cunoaşte îndestul, D-Voastră mă cunoaşteţi, şi ştiţi că se poate compta pe mine. Dacă am fost cam lung, vă rog să mă iertaţi. N’am putut să vă văd înainte de a pleca, fiindcă v’aş fi spus din viu graiu toate acestea. Acum literatură. Am cetit partea a Il-a din introducerea la discursuri (voi. II), pe care o auzisem deja. V’o trimit, cu mici îndreptări de tipar. E o pagină palpitantă de vieaţă şi de interes. La cetire, mi s’a părut mai puţin obiectivă decât partea I-a. E însă firesc să fie aşa, deoarece eu, un indiferent, am ajuns la ultimul rând, vibrând de indignare că o asemenea monstruozitate s’a putut înscena, acum 20 de ani, într’o ţară cu regim parlamentar şi cu pretenţii de cultură. Aştept urmarea cu nerăbdare. Sunt încredinţat cu veţi simţi şi D-Voastră nevoia de a publica mai târziu un volum special pentru paginile acestea de istorie, care vor rămânea, de sigur, printre cele mai frumoase ale literaturii noastre. Cât despre discursuri, v’am spus îmi pare proba la care le-am supus. Intr’o discuţiune, în Bucureşti, în care mi se citau, în contra, vitate. De aceea şi disciplina severă a vieţii sale în care se dozau cu cel mai mare eclecticism cele mai variate îndeletniciri şi în care distracţiile se îm- binau în formele cele mai felurite, dar din care era exclusă cu străşnicie pier- derea de timp pe care duiosul poet o considera drept o imoralitate, căci, pre- cum îmi spunea atât de des, este ilogic de a pierde vreme atunci când exi- stenţa care oferă atâtea laturi interesante, este atât de scurtă. Şi tot în nu- mele logicii creatoare de armonie se cuvenea, după părerea sa, aplicarea zil- nică a adagiului « mens sana in corpore sano ». In ce priveşte mintea, ea se cerea a fi cât mai împodobită, cât mai deschisă, cât mai receptivă captării a cât mai multe cunoştinţe, a cât mai felurite sen- zaţii menite a permite individului împărtăşania cu lumea înconjurătoare; şi rezultatul fusese că puţini români au avut cultura universală a acestui om. , Ştiţi d-voastră, bunăoară, că Duiliu Zamfirescu era versat în cosmografie, în fizică, în astronomie î Nu insist, pentrucă am ieşi din cadrul unei scri- sori, asupra feluritelor cunoştinţe precise, culese la origine, iar nu în opere de vulgarizare şi mai cu seamă armonios captate şi pe deplin mestecate. Şi SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 121 discursurile lui Macaulay, am cerut să se aducă traducerea lui Ang. Demetriescu şi am cetit la întâmplare şi din Macaulay şi din Maiorescu, fără surprindere, fără transiţie, fără în fine ca unul să strice celuilalt. Şi e vorba de Macaulay, cu alte cuvinte de cel mai ilustru reprezentant al elocvenţei engleze, în care forma cea mai perfectă e unită cu logica cea mai inexorabilă şi cu ironia cea mai elegantă. Modestia D-Voastră să nu ia în nume de rău comparaţia: v’am spus impresia mea: un om superior la noi (con- sacrat ca atare) trebue să fie cu adevărat un homme hors ligne. D-l Carp în politică, Eminescu în poezie, dacă s’ar fi născut în Franţa sau în Germania sau chiar în Italia, erau astăzi celebrităţi europene. Hypnoticii. Inchipuiţi-vă că tocmai la sosirea mea aici, se da piesa lui Sardou. Am alergat s’o văd, cu o nelinişte şi o temere cum nu vă puteţi face idee, — şi m’am întors triumfător, un triumf da uno solo, dar şi cam plouat, gândindu-mă pe de o parte ce falsă, goală şi învechită e tema Iul Sardou şi cu toate astea cum a ştiut să scoată din ea scene frumoase, — iar pe de alta ce bună este tema la mine, cu firea interesantă a doctorului meu, si totuşi cum nu e nicio scenă de teatru ! Voiţi să ştiţi ce se petrece în Spi- ritismul lui Sardou ? Un bătrân doctor (iar doctor !), amorezat de ştiinţă, de spiritism şi... de nevastă-sa, se munceşte cu mesele, pe când nevastă-sa îi pune nişte coarne cu ramuri. Intr’o zi, ca să poată petrece mai multă vreme cu amantul, nevasta spune alt rezultat fusese că puţini români au avut, in aceiaşi măsură, înţelegerea pentru mizeriile semenilor, o mai desăvârşită compătimire pentru suferin- ţele altora, care îl atingeau la un punct, care pe mine — deşi emotiv din fire — mă uimea când îl găseam dimineaţa în camera sa de hotel (unde a trăit ultimii iz ani ai vieţii nu pentrucă era boem, căci avea locuinţă gospodă- rească la ţară, ci din dezgust pentru tot ce semăna a burghezie chiabură cu slugi şi menaj, deci ceva asemănător cu retragerea monahilor în chilie, deci spiritualism şi simţ estetic) cu lacrămile în ochi în urma uneia dintre nenu- măratele spovedanii, adesea dela necunoscuţi, ce primise. Nu insist asupra calităţilor intelectuale şi nici asupra creaţiilor sale, în deobşte cunoscute; subliniez aci latura pe care el nu a fost îndeajuns de înţeles şi anume aceea de luptător în viaţa zilnică. Ţinuta aceea, exteriorul acela care fuseseră atât de des greşit interpretate, erau tocmai dovada con- ştiinţei sale de a fi chemat a conduce pe alţii; era ţinuta bărbatului de Stat britanic, era înfăţişarea unui şef de oaste, ţinută desvoltată la unii prin prac- tica sporturilor, la alţii prin obiceiul comandamentului, la el, însă, firească, 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bărbatului că pleacă la ţară (sau aşa ceva). Se întâmplă însă tocmai trenului cu care trebuia să plece, un accident grozav, cu explozii, foc, răniţi, morţi, carbonizaţi. Bărbatul aleargă la gară să-şi sal- veze nevasta. Ia-o de unde nu-i. Dumneaei petrecea cu amantul (care e un aventurier şi mai de nu român, fiindcă am auzit un nume ca Stoundza sau Sturdza, sau aşa ceva). Prin urmare, pentru bietul bătrân, nevastă-sa e pierdută. In vremea asta un prieten aleargă la ea şi-i spune cele întâmplate trenului. Coana Veta, cu ambiţ, nu vrea să se mai întoarcă acasă şi propune amantului să fugă în lume. D-lui refuză. D-neaei se indignează, îl dispreţueşte şi pleacă. Dacă însă pentru doctor nevasta era carbonizată în forma ei actuală, nu degeaba era el spiritist: nevasta îi revenea sub formă mulţumită desăvârşitului echilibru între minte şi trup şi mecanismului ire- proşabil al reacţiunilor sale. Şi nimic mai just decât a aminti acel «in corpore sano », deoarece poetul considera ca o datorie, în înţelesul păgân, de a îngriji şi a întreţine tonicitatea fizică spre a putea înfrunta greutăţile morale. Ştiţi oare d-voastră că Duiliu Zamfirescu era un vânător pasionat şi îndrăzneţ, un desăvârşit înotător, un călăreţ şi un cunoscător al calului şi că părintele meu avea o pasiune pentru pericol, o nevoe de a-şi controla neîncetat puterea şi chiar de a provoca soarta (de unde şi atracţia sa pentru jocurile de noroc în care nici miza nici câştigul nu-1 interesau pe atât pe cât îl pasiona ipoteza unei fabuloase averi ieşind din trei lovituri de zar şi în care reminiscenţe din Stendhal îi fluturau în faţa ochilor icoana lui Julien Sorel...), care nu răspundeau la nicio pornire brutală, ci erau însuşiri fundamental virile. « L’instinct de jeu », despre care vorbeşte Kant, intra în o asemenea disciplină de viaţă, care nu trebue să surprindă Ia un bărbat crescut în cultul antichităţii romane, trăit ani de-a- rândul în prietenia strânsă a cumnaţilor săi italieni, oameni de o înaltă vir- tute morală şi valoare intelectuală, de o uimitoare cultură elino-romană şi care totodată nu pricepeau existenţa fără de helioterapie, de înot şi de gim- nastică, zilnice, iar seara fără de evocări literare, care mă lăsau cu gura căscată, când auzeam câte o eglogă întreagă recitată pe nerăsuflate şi răstălmăcită apoi pentru uzul nostru de începători, cari fără de discuţii tehnice în legătură cu ultimele descoperiri ale ştiinţei, fără de comentariile politice ale evenimen- telor recente, la care «cumnaţii români», adică Duiliu şi Constantin, acesta pe atunci student în chimie la Universitatea din Roma—trebuiau să ţie piept, cu riscul de a fi luaţi în deriziune de tabăra italiană. Ce-i drept, tata era atât de mucalit şi avea o atât de fulgerătoare şi documentată ripostă încât discuţiile serale din via Condotti se terminau de obiceiu prin victoria Românilor, ceea ce pe noi plozii, ne încânta dintr’un adânc instinct de fi- liaţie paternă, pe când maică-mea, sărmana, încerca în zadar amânarea dis- cuţiei *, SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 123 de spirit. Şi azi spirit, mâine spirit, până într’o bună dimineaţă dumneaei se întoarce de-a-binelea la domiţiliu. Bărbatul convoacă pe ceilalţi spiritişti şi-i pofteşte să pipăie minunea. Asta-i. Toată bazaconia asta e spusă cu gravitate, cu ştiinţă ocultă primprejur. Un alt franţuz ar fi făcut o farsă enormă, să te tăvăleşti de râs. D-l Sardou a făcut o piesă serioasă. Revenind acum la Hypnoticii, — eu vă propun să-i lăsăm să doarmă. Ce-a fost, s’a dus. Un scriitor sincer îşi poate zice sieşi: non val cosa nessuna l’emozione tua1). O lucrare poate să iasă mai bună sau mai rea: asta priveşte pe alţii. Răsplata lui stă în însuşi faptul scrierii. De acuma mă aştern pe romanul cel de mult mângâiat în gând. Acesta va fi al va si ultimul din lumea Vieţii la teară, si cine ştie dacă nu şi ultimul din încercările mele. Mă simt ajuns la un moment de desăvârşită seninătate, şi dacă n’aş avea copii şi nu aş fi legat cu sănătatea mea puternică de pământ, aş fi un buddhist în felul meu, aş înceta de a mai face ceva, tot ridicându-mă în căutarea cunoştinţei absolute, care la urma urmei este liniştea absolută. Cu bine, iubite D-le Maiorescu, fără a-mi găsi prea multe contra- ziceri şi fără a mă blestema de atâtea foi înnegrite. (urmează) Pentru text întocmai şi note, EMANOIL BUCUŢA *) *) Nu ’nseamnă mare lucru înduioşarea ta. EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC In cele ce urmează vom căuta să arătăm mai întâi cum se pre- zintă în linii generale chestiunea ce ne preocupă şi apoi ne vom ocupa de aspectul ei special pentru ţara şi neamul românesc. Problema ameliorării elementului uman a fost multă vreme nesocotită cu totul şi abia în timpul din urmă a fost luată în seamă în diferite state, căci s’a văzut că interesa de aproape chiar exi- stenţa lor. Totuşi nu numai preocuparea în sine, dar nici chiar termenul « eugenie » nu e o inovaţie a timpului nostru. încă în secolul al Vl-lea înainte de Christos, Theognis din Megara se revolta, întocmai cum ne revoltăm şi noi astăzi, contra preocu- pării exclusive a oamenilor de a selecţiona (eugeneas) din cele mai bune tulpini diferite animale domestice (tauri, berbeci, mă- gari, cai, etc.) fără ca să se gândească de fel a face acelaşi lucru şi cu oamenii. Dar în realitate e stabilit că preocupările de această natură datează din timpurile cele mai vechi cunoscute de noi: legea lui Mânu şi Vişnu din vechea Indie, legea lui Israel, etc. . . . fără să consacre acestei chestiuni un anumit termen, sunt totuşi dominate de preocupările eugenice. Printre încercările eugenetice cu caracter net pozitiv ale tre- cutului apropiat se poate cita aceea a lui Frederic Wilhelm I, tatăl lui Frederic al II-lea, care după ce şi-a format un regiment de giganţi, nu a mai permis acestora căsătoria decât cu femei de aceeaşi talie. In epoca noastră primele începuturi în această materie au fost foarte timide şi au avut un caracter numai negativ: certificatul EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC 125 prenupţial, de altfel aproape abandonat, viza profilaxia boalelor venerice şi căuta să evite perpetuarea unor boale considerate transmisibile urmaşilor; chiar sterilizarea celor presupuşi a pro- crea fiinţe anormale sau cu totul inferioare era tot o măsură cu caracter negativ. Până la încercările îndrăzneţe din ultimii ani nu se poate vorbi de nici o încercare cu caracter net positiv. Deşi s’a observat că foarte mulţi psihopaţi şi degeneraţi com- patibili cu o viaţă socială se înlătură singuri în mod natural dela procreaţie (prin impotenţă, perversiuni sexuale, etc.), totuşi s’a pus chestiunea împiedicării artificiale a acestei eventualităţi ne- dorite. Astfel cam de două decenii sterilizarea anormalilor sociali (compatibili cu o viaţă socială) a fost propusă în Germania şi legiferată în Virginia din Statele Unite ale Americ ii; însă în Anglia ea a fost considerată ca nepractică. Totodată în Germania s’a mai propus şi suprimarea legală a alienaţilor incurabili, măsură propusă şi în Parlamentul elveţian de d-rul Hauswirth. Se vede astfel că politica eugenică inaugurată de curând în Germania şi despre care vom vorbi mai departe, este numai o continuare şi o punere în aplicare a unor vechi preocupări. Dar dela eu- genie s’a trecut în timpul din urmă la problema selecţiunii şi purificării raselor, care a devenit corolarul unei anumite con- cepţiuni politice. Şi această preocupare, despuiată însă de orice caracter politic, a început să frământe chiar şi ţările cele mai liberale şi democratice. I. Franţa, această ţară înaintată între toate, se gândeşte foarte serios la o îngrădire a posibilităţilor de degenerare a rasei, sau mai bine zis a neamului, cu riscul înfrânării unor practici de libertate şi de umanitarism excesive. Dacă totuşi această preocu- pare nu s’a tradus încă în forme prea concrete, totul se datoreşte numai faptului că-i lipseşte constrângerea şi impulsul interesului imediat şi imperios; sau dinamismul pe care-1 imprimă spontan şi irezistibil colectivităţilor concepţiunile politice care reuşesc să concentreze, să strângă în mănunchi toate tendinţele lor — clă- dite de obicei pe pasiuni sau interese concrete imediate şi în- tărite prin elemente mistice diverse — adică « idealul » politic co- lectiv. Totuşi observându-se că la cauzele intrinsece de decădere se > adaogă importante cauze extrinsece, s’a dat alarma..S’a constatat, între altele, că, încurajaţi de o ospitalitate excesivă, bolnavii străini 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE erau transportaţi în Franţa şi umpleau mai ales spitalele din Paris cu concursul familiilor, societăţilor si comunităţilor străine. D-rul Remlinger a semnalat Academiei de Medicină că nu toţi aceşti străini erau loviţi de boală în trecerea sau în timpul şederei lor în Franţa. S’au descoperit precis metodele graţie cărora oraşele din basinul Mediteranei se debarasează în dauna Franţei de toti i » indivizii socotiţi « non-valeur economique ». Asistenţa Publică gă- sindu-i abandonaţi în porturi sau gări îi culege şi îi asistă; bol- navii mintali sunt canalizaţi spre azile, de obicei pe calea pla- samentelor din oficiu. D-rul Mărie a descoperit cum unii afazici, amnezici, demenţi . . . erau părăsiţi de emisarii speciali fie ime- diat după urcarea lor în tren, fie după sosirea în gara terminală. In felul acesta rămân definitiv în sarcina Asistenţei: tuberculoşi osoşi sau articulari, paralitici infantili necesitând tratamente or- topedice interminabile şi costisitoare, leproşi, granuloşi orbi, idioţi, surdomuţi, epileptici, alienaţi periculoşi, etc. D-rul Apert a semnalat la spitalul Enfants-Malades o zecime de străini dintre copiii bolnavi; la Maternitate s’au semnalat 20% parturiente străine, la Saint-Maurice la Charenton 80% mame convalescente străine, iar d-rul P. E. Weill a arătat la Academia de Medicină că bolnavii cronici străini au ajuns până la 66%. Unii din aceşti bolnavi aduc în Franţa boale noi: Nordul a devenit un centru de epidemii gastro-intestinale parazitare exotice (ex.: ankylostoma); d-rul Jeanselme a citat la Congresul de higienă numeroase ca- zuri de afecţiuni exotice aclimatate în Franţa, ca: lepra, filaria, encefalite, mielite, etc. Dar, cum a arătat d-rul A. Mărie, umanitarismul francez nu este cel puţin speculat de amici ai Franţei, nici ca- naţionalităţi nici ca indivizi, căci multe din ţările cărora aceste sdrente umane aparţin, au fost şi sunt ostile Franţei în momentele critice. Tra- tamentul gratuit şi vindecarea celor întorşi acasă sunt privite în Levant ca lucruri naturale umane şi datorite obligatoriu, în cadrul umanitarismului iar insuccesele sunt exploatate şi servă ca mijloc de şantaj. Problema invadării spitalelor franceze de străini a deter- minat Academia de Medicină să adopte următoarea propunere a profesorilor Achard şi Leon Bernard: « Academia de Medicină, «informată despre numărul considerabil de străini îngrijiţi în EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC 127 «spitalele noastre, după ce mai mult sau mai puţin intraseră în « ţara noastră fără a fi fost prealabil supuşi unui examen medical «suficient, impresionată de consecinţele supărătoare ale acestei « stări de lucruri, atât din punctul de vedere al sarcinilor de asi- «stenţă cât şi din acela al pericolelor ce atrag pentru sănătatea « publică, cere Puterilor publice să organizeze fără întârziere con- «trolul sanitar al imigraţiunii, mai ales la frontierele uscatului». Chestiunea exploatării Franţei, pe calea asistenţei, şi a riscului vitalităţii naţiunii a determinat atitudini analoage şi din partea «Societăţii de Medicină din Paris, a Consiliului Municipal al Senei, a Prefecturii Poliţiei Parisului, a Prefecturii Senei, etc. Dar neajunsurile morale şi sociale ale imigraţiunii nu sunt nici ele neglijabile. Statisticile din 1929—1930 au arătat că: La dispensarul psyhiatric al d-rului Rollet din peste 300 copii delicvenţi mai mult de 20% erau străini, necunoscând nici limba franceză; La Petite Roquette, din 400 inculpaţi, a treia parte erau minori străini; La închisoarea Saint-Lazare din 1000 femei încarcerate, peste 300 erau străine; La închisoarea Fresnes, din 1800 deţinuţi de ambele sexe, un sfert erau străini; La închisoarea Sânte din 1195 de preveniţi erau 40% străini; La Serviciul străinilor din 12.000 arestări, 1922 — adică 15% — erau străini; La Parchet din 25.000 inculpaţiuni anual, a treia parte privesc pe străini; Din 100 instrucţiuni pe zi, 30 erau pentru străini; La infirmeria specială, din 1700 bolnavi culeşi pe drumuri erau 291 (peste 17%) străini. D. Edouard Herriot, ca primar al Lyonului, a semnalat în 1923 că din 420 bolnavi spitalizaţi la Hotel-Dieu, mai mult de 13 % erau străini, pe când proporţia locuitorilor străini din oraş era mult mai mică. După cum spune d-rul A. Mărie, imigraţiunea ia o impor- tanţă decisivă în viaţa naţională, pe care o anarhizează. Pacea interioară e grav ameninţată. Adăogaţi şi pericolul încă mai mare al procreaţiei, adică al perpetuării şi înmulţirii acestor indezirabili!... 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II. Cu totul alt aspect capătă problema ce ne preocupă în Ger- mania, probabil fiindcă acolo se poate vorbi sigur, atât de con- strângerea iresistibilă a intereselor imediate cât şi de un «ideal » politic colectiv de un dinamism formidabil — totul ducând la necesitatea unor formule concrete şi precise. « Revoluţia » naţional- socialistă pune în valoare mai ales două principii: i) principiul rasist şi 2) principiul că «interesul general primează pe cel par- ticular »— deci o înlăturare categorică a individualismului. Nu ne vom ocupa pentru moment decât de principiul rasist, în spri- jinul căruia se desfăşoară o întinsă activitate ştiinţifică, mai ales medicală. Trei mari publicaţiuni sunt consacrate exclusiv acestui scop : 1. « Eugenik »; 2. « Erblichkeit, Rassenhygiene und Be- volkerungspolitik », şi 3. « Erbkrankheiten und Vererbungslehren ». Iată argumentele principale ce se invoacă în sprijinul acestei activităţi: a) Argumente istorice, formulate între alţii de Stricker într’un studiu documentat din « Miinchener Medizinische Wochenschrift », arătând că toţi marii gânditori şi filosofi ai Antichităţii, până şi Platon şi Aristotel, au preconizat numeroase reţete pentru a se ajunge la o reproducere selecţionată a speţei umane. Şi totul pledează pentru «a grăbi urmărirea acestei ere mai nobile, în care oamenii se vor îngriji mai puţin de a creea cele mai bune rase de câini, cai şi pisici decât de a ridica propriul lor nivel »; b) Argumente economice şi statistice. Mai mult decât pericolul cantitativ — căci natalitatea scade şi în Germania — este pericolul calitativ: în 1929 erau în Germania peste 300.000 indivizi inu- tilizabili (220.000 cu boli mintale grave şi hereditare necesitând 190 milioane mărci pe an şi mai ales 15.000 surdomuţi şi 60.000 cu leziuni hereditare grave), care, pe lângă sarcina ce o repre- zintă pentru Stat, pot procrea indivizi tot ca ei; iar pe de altă parte statisticile dovedesc că numărul deficienţilor (Minderwertige) şi al antisocialilor (al delicvenţilor de tot felul) creşte propor- ţional mai repede ca al celor normali, poate datorită şi incon- ştienţei şi neprevederii celor dintâi. Fetscher arată că peste 500.000 indivizi dau o descendentă nedorită, cum si că în afară de chel- tuelile justiţiei represive se cheltuesc peste 350 milioane Renten- mark pentru asistenţa «boalelor hereditare»; EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC 129 c) Argumente biologice ţi medicale bazate, după Sticker şi Jan- kowski, pe: medicină cu toate ramurile ei; antropologie subiec- tivă, obiectivă (antropometria lui H. Martin, Lambert Quetelet şi Francis Galton), fisiognomonică sau morfologică — urmărindu-se şi stabilirea determinismului; fizica ţi chimia biologice aplicate mai ales la studiul constituţiei şi fenomenelor umorale; biologia comparată şi studiul experimental al heredităţii; psihologia ţi caracterologia raselor pentru cercetarea corelaţiei sau numai a simplei coincidenţe dintre caracterele fizice şi psychice. Astfel, atât datele trecutului cât şi necesităţile sociale ca şi ce- rinţele ştiinţei actuale vin în sprijinul apelului conducătorilor Reichului, iar expresiunea lor convergenţă şi concludentă este socotită a fi necesitatea sterilizării. «Legea pentru împiedicarea descendenţei morbide» (Gesetz zur Yerhutung Erbkranken Nachwuchses) intrată în vigoare la i Ianuarie 1934 fixează procedura juridică şi tehnică a sterili- zării, arătând: boalele ce o justifică (mai ales boalele şi infirmi- tăţile neuro-psihice ereditare); persoanele private şi organele publice care o pot cere; tehnica (operaţiunea va fi exclusiv chi- rurgicală, adică numai ligatura canalelor deferente la bărbat şi ligatura sau excisiunea trompelor uterine la femee — fiind inter- zisă ablaţiunea glandelor genitale masculine sau femenine şi, mai ales, sterilizarea radioterapeutică sau chimică); instanţele speciale pentru acest scop şi competinţa lor: tribunalul tutelar (Vermund- schaftsgericht), tribunalul sanitar hereditar (Erbgesundheitsge- richt şi Oberlandsgericht); cum şi atribuirea sarcinilor pecuniare procedurale şi cele ale intervenţiei chirurgicale. Oportunitatea unei sterilizări este judecată de mai multe grade de jurisdicţiune şi, eventual, ar putea fi găsită nejustificată de vreuna dintre ele, iar cererea respectivă să fie deci respinsă. Tri- bunalul sanitar hereditar poate fi anexat unui tribunal obişnuit de arondisment (Amtsgericht) şi se compune dintr’un judecător, ca preşedinte, şi doi medici ca membri: un medic public (beamteter Arzt) şi un medic specialist în boalele hereditare, desemnat de Reich. Introducerea medicilor, ca judecători, în aceste instanţe, e o inovaţie pe care o urmăreşte şi Franţa cu prilejul reformei legii alienaţilor din 1838, cerând tribunale mixte (judecători şi medici) în locul regimului actual care lasă internările şi eliberările 9 13° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alienaţilor la aprecierea tribunalelor ordinare1). Adăogăm că nu pot fi sterilizaţi decât cei apţi a procrea (fortpflanzungsfâhig), excluzându-se cei inapţi de ambele sexe din cauza vârstei, boa- lelor sau infirmităţilor. Deşi sterilizarea nu e obligatorie, se sub- nţelege că ea poate fi determinată de interesul general. Dar protecţiunea rasei nu e sprijinită numai pe legislaţie şi pe măsuri administrative, ci şi pe numeroase măsuri de higienă socială. Iar activitatea pe terenul asistenţei propriu zise e domi- nată de preocuparea de a rezerva mijloacele ei, pe cât posibil, familiilor sănătoase şi mai ales celor numeroase. Celor cu tare li se va asigura numai o existenţă convenabilă, dar nu hospita- lizarea în stabilimente luxoase, adică un trai mai bun decât semenilor lor sănătoşi care îşi câştigă existenţa muncind. Pentru copiii înapoiaţi sau deficitari se vor observa aceleaşi norme: « Cei mai buni maeştri nu trebuesc destinaţi claselor de perfecţionare pentru debili (mintali, mai ales), dela cari nu se poate aştepta nimic bun, ci copiilor sănătoşi» (Herbert Scheidel). III. Reamintim că metoda sterilizării folositoare colectivităţii nu e nici cu totul nouă, nici de origină exclusiv germană. Astfel: a) In câteva state ale Americii de Nord s’a aplicat încă din 1907 unor criminali, sterilizarea represivă, care însă a fost criticată chiar de partizanii sterilizării în principiu, deoarece intro- ducerea mijloacelor represive în medicină este inadmisibilă, iar eficacitatea ei pentru criminalitate e nulă, « criminalitatea nefiind o concepţie biologică»; reese deci că ea trebue să fie conside- rată humai ca o concepţie socială; b) In America se practică pe o scară întinsă şi sterilizarea profilactică socială în toate cazurile de debilitate mintală « cu potenţial hereditar inferior » (degeneraţi, imbecili, idioţi, etc.), care pot însă atunci deveni obiect căutat pentru plăceri fără riscuri şi rămân cei mai activi propagatori de boale venerice; c) In Elveţia a fost votată şi aplicată în 1928 în cantonul Vaud sterilizarea facultativă, pentru motive sociale 1) La noi s’a realizat un oarecare progres în acest sens, prin legea sani- tară din 1930, care lasă chestiunile medicale privitoare la alienaţi (inter- nările şi eliberările) în competinţa medicilor specialişti, iar instanţelor judiciare le rămâne controlul; pe când după legea anterioară a alienaţilor din 1894, copiată după legea franceză din 1838, internările şi eliberările se făceau de instanţele juridice. EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC 131 şi umanitare, ca: «protecţia celor slabi », «uşurarea soartei fa- miliilor de anormali » . . .; dela promulgarea legii până acum nu s’au practicat mai mult de 30 sterilizări, referindu-se mai ales la femei anormale cu conduită sexuală iresponsabilă; d) Sterili- zarea eugenicâ se practică fie pentru indicaţiuni individuale în scop terapeutic (ameliorarea stării mintale produsă de unele psi- honevrose sexuale) sau profilactic (anomalii obstetricale, evitarea recidivei unei psihose puerperale, afecţiuni organice grave, etc,); fie pentru cerinţe sociale. In acest ultim cadru intră: sterilizarea pentru motive economice, sterilizarea neo-maltusiană şi sterili- zarea eugenică propriu zisă, urmărind ameliorarea elementului uman pentru folosul colectivităţii, bazată mai ales pe concep- ţiunile geneticei mendeliene. Sterilizarea eugenică însă nu-şi poate ajunge totdeauna scopul social, dacă e aplicată numai celor cu boale hereditare, căci, pe lângă bolnavii evidenţi, există un foarte mare număr de purtă- tori latenţi ai boalei. Atunci boala nu se declanşează decât da- torită întâlnirii întâmplătoare cu ocazia concepţiunii a doi pur- tători latenţi ai aceleiaşi tare hereditare (heterozygoţi recesivi), eventualitate pe care ar putea-o preveni numai o genealogie precisă şi întinsă; rămâne astfel că indicaţiunea sterilizării ar putea fi dată numai de calculul de probabilitate şi de cifrele statistice de morbiditate hereditară pentru o anumită boală, în toate gradele de rudenie, după datele profesorului Riidin (Munchen). Deci sterilizarea eugenică a anormalilor e bazată pe genetică, care se întemeiază pe ipoteze nesigure, susţinute mai mult de un misticism ştiinţific; şi care nesocoteşte atât rolul important al patologiei toxi-infecţioase în raport cu afecţiunile zise endo- gene cât şi rolul influenţelor exterioare. Putem încă să mai adăogăm că în politică eugenică, înainte de a recurge la metodele radicale, e bine să ţinem seamă şi de rolul considerabil pe care-1 joacă pregătirea de toate felurile si educatiunea în modificarea fizică si sufletească si * » * * în adaptarea terenului moştenit la cerinţele vieţii colective. Aceasta a făcut pe un luminat şi experimentat educator vienez, Hintz, să stabilească formula: «Erbliche Belastung, erworbene Entlastung ». 9* 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După această prezentare succintă a principalelor manifestări ce vizează ameliorarea neamului omenesc, să examinăm cum trebue privită problema şi pentru neamul şi ţara noastră. Putem spune mai întâi că nici una dintre metodele aplicate aiurea n’ar găsi o justificare serioasă pentru noi, dacă ar fi vorba de o aplicare integrală. Căci nu numai că nouă nu ne-ar putea aduce foloasele urmărite şi poate chiar obţinute acolo unde au luat naştere, dar nici nu se potrivesc cu concepţiunile, moravurile şi structura noastră sufletească Insă. ele ar rămâne ineficace mai ales pentrucă n’ar corespunde cerinţelor specifice şi deci n’ar putea remedia nici unul din relele care roade, topeşte în prezent şi minează pentru viitor vitalitatea neamului nostru. Totuşi dacă nici una din metodele străine nu poate fi aplicată în întregime cu folos la noi, în schimb mai fiecare dintre ele are cel puţin câte o parte ce ne-ar servi poate direct, sau conţine câte o sugestie utilă. Astfel, îngrădirea şi controlul sanitar sever al imigraţiunii este o necesitate care ni se impune şi nouă foarte imperios şi cu, toate că pentru noi ia o înfăţişare diferită decât pentru Franţa, totuşi soluţia Franţei ne oferă un model de avut în vedere. Deşi pro- porţia bolnavilor şi incurabililor depuşi şi abandonaţi la noi este cu mult mai redusă, totuşi problema ni se pune chiar şi din acest punct de vedere. Insă imigraţiunea la noi prezintă un alt aspect cel puţin tot aşa de alarmant: invadarea ţării de pretinşi mun- citori de toate categoriile şi şomeuri manuali şi intelectuali de calitate cu totul inferioară, bolnavi şi propagatori de diferite boli grave (mai ales sifilisul şi tuberculoza), nevropaţi, dezechi- libraţi şi neadaptabili; iar o categorie abominabilă şi periculoasă e aceea a proxeneţilor şi impresarilor străini care recoltează şi exportează copilele minore răpite mişeleşte familiilor lor, fie prin violenţă, fie prin ademeniri infame. Mai adăogăm că cei bolnavi, dezechilibraţi, antisociali, etc. în timpul şederii lor la noi procrează şi ne lasă progeniturile lor degenerate; pe când exportatorii de carne vie smulg în schimb odraslele noastre cele mai pline de promisiuni pentru viitorul neamului, adică copilele cele mai bine făcute, mai atrăgătoare şi mai apte a deveni mame gestatoare de copii sdraveni şi sănătoşi! O statistică serioasă ar putea arăta numărul considerabil de tot felul de intruşi indezirabili adăpostiţi la noi, dăunători şi din EUGENIE 1ENTRU NEAMUL ROMÂNESC 133 punct de vedere moral şi social, dar mai ales din punct de vedere eugenie. Am văzut că în Germania şi alte ţări, problema care ne pre- ocupă a condus la unele măsuri radicale, cum e sterilizarea eu- genică. Pare puţin probabil ca această măsură, mai ales aplicată după concepţia Reichului, să găsească la noi o atmosferă favo- rabilă, dat fiind şi faptul că problema eugeniei se pune acolo din alte puncte de vedere. Totuşi putem reţine alte învăţăminte utile, cum e acela de a rezerva toate mijloacele asistenţei publice pentru ridicarea şi refacerea indivizilor ce pot deveni (dacă sunt încă tineri) sau redeveni (dacă sunt adulţi decăzuţi ocazional) valori economice sau sociale; celor alţi, la care trebuesc adăogaţi indivizii categoric antisociali sau chiar delicvenţi, trebue să li se acorde numai un trai omenesc şi lipsit de suferinţe fizice şi morale. Credem că n’ar putea găsi la noi o atmosferă favorabilă nici sterilizarea facultativă practicată în Elveţia şi nici sterilizarea pro- filactică socială ca în America. Totuşi o indicaţie bine justificată ar găsi şi la noi sterilizarea eugenică în anumite cazuri, precum: la bolnavii neuro-psihici (alienaţii, mai ales incurabili), atât la cei ce trebuesc internaţi pentru totdeauna cât mai cu seamă la cei compatibili cu o viaţă socială — ceeace le îngădue astfel să poată procrea; la bolnavii cu boli hereditare grave, riguros verificate. Dar problema vitalităţii şi deci a viitorului neamului nostru prezintă, în afară de caracterele universale ale problemei, şi unele note strict specifice nouă. Astfel, cele mai importante cauze de degenerare ale poporului român sunt: alimentaţia, higiena şi boa- lele; adică, alimentaţia insuficientă sau defectuoasă, lipsa totală de higienă şi frecvenţa, însoţită de o mare gravitate, a boalelor infecto-contagioase. A vorbi de alimentaţia ţăranului român înseamnă în realitate 1 > a căuta explicaţia miracolului care-i îngădue nu numai să trăiască — ba uneori să aibă chiar şi longevitate — dar şi cum mai poate avea în general încă destulă vigoare şi, mai ales, cum mai poate procrea urmaşi care de multe ori sunt exemplare cu totul reuşite din toate punctele de vedere. Poate fi oare socotită ca hrană 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îndestulătoare şi întăritoare, de exemplu, mămăliga cu oţet sau mămăliga cu castraveţi cruzi ? . . De aceea toţi străinii care ne cercetează constată, spre ruşinea noastră, din primul moment, că ţăranul nostru e nehrănit. Amintim în această privinţă existenţa şi frecvenţa pelagrei, boală datorită unei alimentaţii mizerabile şi mai ales consumaţiei de porumb stricat. A vorbi apoi de condiţiunile higienice de viaţă ale poporului român este a constata o minune analoagă celei privitoare la ali- mentaţie : curăţenia corporală şi vestimentară, a locuinţelor şi ogrăzilor, confortul . . . sunt lucruri cu totul inexistente şi necu- noscute. Modul de viaţă al masei poporului a rămas cu totul primitiv şi n’a fost nicidecum influenţat de marile reforme: împroprietărirea şi votul universal! Căt despre boalele infecţioase şi despre «tratamentul» lor, fă- când ravagii la toate vârstele, dar mai ales în rândul copiilor (ani- hilând efectele unei natalităţi excepţional de bogate), s’ar putea scrie volume de fapte şi constatări dureroase. Toate aceste condiţii defavorabile reunite scad considerabil re- t zistenţa organică şi am ocaziunea să constat necontenit pe o scară întinsă cum astfel de fiinţe istovite, când sunt lovite de boală, nu pot lupta nici chiar contra celei mai neînsemnate infecţiuni sau boale acute şi fac ineficace orice intervenţie terapeutică. Rezultatele generale dovedind scăderea alarmantă a vitalităţii naţiunii se văd mai ales în lipsa de vlagă a păturii muncitoare şi inculte. Astfel, exami- nând un foarte mare număr de muncitori manuali necalificaţi din serviciul căilor ferate (majoritatea săteni), am constatat în general că ei sunt sleiţi de puteri şi devin inapţi pentru muncă, începând dela 40 de ani: forţa mâinilor măsurată cu dinamometrul este deseori nulă sau cel mult ca a unui copil de 7—8 ani; pe când mecanicii din serviciul aceleiaşi instituţii mai cultivaţi, mai bine hrăniţi, apreciind şi practicând oarecum higiena, se prezintă de obicei în condiţiuni aproape atletice — deşi sunt ieşiţi din aceeaşi pătură a populaţiei ca şi cei dintâi. Aceasta dovedeşte că fondul biologic al neamului este de calitate strălucită, dar e latent şi are nevoie să fie pus în valoare. De aceea pentru ţara noastră, educaţia poporului, aducându-i îmbunătăţirea traiului ca şi a condiţiilor economice, trebue să fie începutul activităţii eugenice; căci numai astfel se pune EUGENIE PENTRU NEAMUL ROMANESC 135 adevărata temelie pentru asigurarea vitalităţii neamului şi se organi- zează cea mai puternică pregătire pentru apărarea lui. Insă, dacă avem simţul răspunderii, pentru a obţine roadele dorite trebue să avem curajul de a înlătura cu totul ipocrizia şi laşitatea datorită cărora, menajând uneori, interesele mărunte se compromite iremediabil fondul. Din contra, să fim călăuziţi numai de bună credinţă şi sinceritate deplină; să do-vedim lealitate faţă de interesele mari ale neamului şi curaj ne- înfrânt — adică aşa cum vedem că încep să facă toate naţiunile conştiente; să începem prin împărţirea şi îngrădirea precisă a rolurilor diferiţilor factori de care depinde succesul acestei opere de salvare; şi apoi să lăsăm pe fiecare dintre ei să-şi îndeplinească cu sfinţenie şi nestânjenit de preocupări străine, misiunea pe care si-a luat-o sau care i-a fost încredinţată, evitând orice amestec de atribuţiuni sau de roluri din care nu poate ieşi decât o con- fuziune cu rezultate dureroase. Şi atunci toţi cei ce se destină mai ales educaţiunii maselor trebuesc constrânşi sever la îndeplinirea misiunii lor, aşa ca să nu o mai poată considera numai ca o îndeletnicire accesorie şi nici provizorie. Pentru atingerea acestui scop, educatorii trebuesc sustraşi ori- cărei tentaţii de evadare sau de dezertare dela datorie S’ar ridica astfel nu numai nivelul cultural şi economic, pre- gătind direct ridicarea nivelului biologic, dar şi nivelul moral al neamului, grav sdruncinat prin oportunismul celor ce ar trebui să fie numai pilde neprihănite; adică s’ar realiza cel mai pu- ternic mod de apărare al lui. Această constitue pentru ţara şi neamul nostru metoda . . . eugenică cea mai naturală şi eficace, care totodată a devenit şi cea mai imperioasă. Abia după aplicarea ei serioasă şi îndelun- gată îşi pot găsi rost la noi, şi numai după o matură chibzuinţă, metodele eugenice propriu zise, mai mult artificiale, încercate în alte ţări, care au trecut de mult cu caznă şi frământări prin etapa culturală, pe care noi voim să o ignorăm sau să o .. . esca- motăm, neţinând seamă că astfel riscăm până la sfârşit însăşi exi- stenţa neamului. 22 Mai 1935. Dr. Gr. I. ODOBESCU STILUL CRITIC Ceea ce deosebeşte dintr’odată critica literară de operele ima- ginaţiei, cărora li-se aplică prin menire proprie, este condiţia ei reflexivă. înţelegem din comentariile mijlocitoare ale criticului producerea şi coprinderea istorică, adâncimea psihologică, conţi- nutul de umanitate — adică al literaturii precum şi, mai cu seamă, preţul de obiect artistic, măsura cu alte cuvinte de a satisface aceea ce nu s’a putut numi altfel decât gustul. Deşi reflexivă aşa dar, critica, mărginindu-se la explicarea şi cel mult definirea acestei valori empirice, îşi cunoaşte rostul mo- dest de estetică practică, impus de nesfârşita diversitate a feno- menului de artă, şi respinge putinţa de a fi socotită drept aplecare a spiritului exclusiv teoretică. Odată relaxată legătura cu opera concretă, comentariul critic se amplifică, dar se şi pierde în studii istorice, psihologice sau de ştiinţă a Frumosului. încât, având a-şi face propria teorie, critica literară trebue să considere în primul rând realitatea nucleară a obiectului ei de cercetat, din natura căruia să-şi tragă metodele de lucru potrivite ca şi mijloacele de expunere a rezultatelor acestor metode. La întrebarea despre obiectul de studiu al criticei se răspunde simplu: opera literară; la întrebarea despre metodele de lucru se răspunde de mai multe ori: metoda istorică, psihologică şi estetică, toate presupunând un dogmatism oarecare, numai ultimele însă despicându-se în două: dogmatică şi impresionistă; iar la cea de a treia chestiune privind mijloacele de expunere, răspunsul e unanim: stilul critic. Cercetarea prezentă nu-şi propune să înfăţişeze din grupul acestor decât stilul ca problemă a criticei literare. Dacă totuşi le-am STILUL CRITIC 137 formulat şi pe celalalte, lucrul nu e făcut cu intenţia cine ştie cărei introduceri didactice, în materie, ci pentrucă, după cum vom avea prilejul să vedem, toate la un loc, răspunsurile se deter- mină între ele, manifestând o legătură de succedanee. Există dar un stil critic ? Prin ce anume se caracterizează ? Opinia cea mai răspândită au format-o oamenii gravi, raţionaliştii — cum se intitulează aceştia cu plăcere, care, fie profesând critica chiar dela debut din nebăgare de seamă, fie provenind în discuţia ei din discipline străine cu totul sau numai în parte de faptul literar, au acreditat ideea că stilul critic este si trebue să fie abstract. Se înte- » » lege cu toată uşurinţa că nota abstractă sau prezentarea sche- letică — altfel zicând, pretinsă ca proprie limbajului critic, se legitimează, gândesc ei, dela condiţia de reflexivitate a înde- letnicirii, preschimbată destul de arbitrar în condiţie pur teoretică. « Deprinderea observaţiei exacte, scrie astfel nu interesează care dintre ei, şi a formulării precise împrumută stilului o demnitate, la care ar putea râvni mulţi dintre literatorii noştri. Dimpotrivă, în ma- teria de studii literare, umflătura stilistică tinde să câştige un larg teren, favorizată de superstiţia vulgară că despre artă şi frumos este nimerit să te exprimi folosind toate podoabele artei şi ale frumu- seţii. Este aci o confuzie între obiect şi meditaţia teoretică asupra lui, care dovedeşte cât de înapoiate sunt puterile discriminării în inteligenţa autorilor despre care ne ocupăm. Răul tinde într'acestea să câştige teren şi dacă o nouă îndrumare nu se va produce, se poate formula temerea că în curând nu vom mai putea citi nicio pagină de bun simţ despre problemele artei şi ale literaturii». Cel care poate semna o astfel de susţinere a scrisului sticlos în materie de literatură comentată se mărturiseşte dela început ca provenind din afară de artă, în orice caz. «Deprinderea obser- vaţiei exacte şi a formulării precise » este o însuşire cu adevărat de mare preţ, care se găseşte la baza tuturor carierelor ştiinţifice serioase; ea dă chimistului — bunioară, cea dintâi garanţie asu- pra rezultatelor de laborator, câtă vreme acesta nu se gândeşte să descopere însăşi formula vieţii. Aceeaşi însuşire însă, cât priveşte acea una din modalităţile vieţii informulabile — literatura, despre natura căreia altceva nu ştim «exact şi precis » decât că este o valoare de inexactitate şi imprecizie, şi-a arătat în toate chipurile vanitatea. 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spre încredinţare deplină că citatul de mai sus, pe care l-ar iscăli orice raţionalist, priveşte din afară ideile exprimate, nepreocu- pându-se adică de unicul şi ascunsul principiu al artei, de starea ei radicală, obiect particular al criticei literare, avem rândurile care îl închee; ele cuprind alarmă că, rămânând să se scrie frumos despre frumos, « nu vom mai putea citi nicio pagină de bun simţ despre problemele artei şi ale literaturii ». Bunul simţ s’ar reprezenta în studiarea operelor de artă literară, cum bine se înţelege, prin folosirea, ori de câte ori vorbim despre una, a dicţionarului ab- stract. Să luăm lucrurile mai din aproape. Punctul de privire care, pentru a se exprima, recurge la cuvinte atât de globale ca «problemele artei şi ale literaturii» este cu adevărat exterior faţă de singura discuţie posibilă azi asupra criticii literare. Problemele artei şi ale literaturii, în mod indistinct, există pentru cărturari, pentru cercetătorii cari debutează cu teze de doctorat şi continuă cu lucrări despre toate modurile de a se combina cu împrejurări istorice, sociologice, psihologice etc., fenomenul artă. Dar s udiile acestea, foarte stimabile şi pe drept cuvânt preţioase pentru cultura timpului, instruesc cu mult mai mult întru cât e vorba de nouile domenii ale cunoştinţii puse în raport cu opera artistică decât asupra artei însăşi. Căci oricât am confrunta pe Eminescu al nostru, de pildă, cu stările sociale din timpul său, ceea ce vom obţine va fi un plus de cunoaştere a acelei societăţi, poeziile lui nedeschizându-ne prin aceasta rezerva lor de frumu- seţe inanalizabilă. S’a crezut o bună vreme şi se poate încă susţine că numai pe calea reconstituirilor istorice am putea dobândi pregătirea trebuitoare înţelegerii depline a unui artist. Ocolul chestiunii principale devine cu mult mai cuprinzător în fapte fără legătură internă cu opera de artă. Epoci întregi, ca moravuri şi deprinderi, ca superstiţii şi credinţe, ca stări politice, civilizaţie şi cultură, ca direcţie a spiritului — în fârşit, sunt reînviate de sub nisipurile efemerităţii lor, pentru a se observa că în cele din urmă caracterul secret al frumuseţii artistice se refugiază altundeva; mai exact vorbind, rămâne la locul lui, care nu este însă unde îl caută critica istorică. Deoarece nimic nu explică întâmplarea că în acelaşi complex spiritual de civilizaţie şi cultură pot trăi doi STILUL CRITIC 139 scriitori, care deşi pătrunşi de un mediu identic se manifestă totuş în chipuri deosebite. Asemenea împrejurări înlesnesc fireşte apariţia unor alte convingeri, care, dacă nu cad peste ceea ce se urmăreşte: surprin- derea principiului de strălucire al artei, restrâng oricât câmpul rătăcirilor, apropriindu-se de singurul obiect de cercetare al cri- ticei. Din condiţia sufletească a operelor artistice se ivşte astfel nevoia să se studieze personalitatea creatorilor. Odată rămasă la discreţia factorului personalitate sau numai de fapt socotită a rămâne în această situaţie, opera de artă trebue cercetată în psihologia individului creator, în reacţiunile particulare de sensi- bilitate ale autorului, în ceea ce adică l-ar excepta dela structurile tipice. Sosit în preajma locului de naştere al lucrului, care se subtilizează celorlalte scrutări metodice, criticul literar are toată îndreptăţirea să se simtă înaintând în cunoaşterea artei, când răscoleşte însăşi latenţele sufleteşti care o emit. Ceea ce este până la un punct strict exact. De aceea jurnalul intim, corespondenţa ocazională, amintirile familiei şi prieteniile, devenind material cu ajutorul căruia se realcătueşte personalitatea unui scriitor, dobândesc titluri documentare atât de însemnate, încât — după cum isto- rismul critic duce literatura în pură ştiinţă istorică, formula psiho- logică a criticei o transportă în psihologie. Iar dacă e să o comparăm cu metoda istorică, aceasta presupune spre avantajul ei dificultatea erudiţiei cel puţin, ceea ce o ridică dela îndemâna fiecui, în timp ce eseul moral cu marele lui păcat de uşurătate este azi un clişeu curent. Intr’adevăr, luăm cunoştinţă săptămânal sau lunar din periodicele noastre că poeţi deosebiţi în totul se caracterizează prin mereu aceeaşi comodă «sensibilitate rănită», «melancolie profundă », « pesimism amar » etc....; ba mai mult: avem studii întocmite cu toată gravitatea academică pentru ca, tinzând cum este firesc — la particularitatea artistică, să ne reveleze.... romantismul lui Eminescu, să zicem. încât studiul personalităţii artistice, de unde pare pe bună dreptate că va constrânge misterul constitutiv al artei să se divulge, ne dărueşte de fapt un alt punct de vedere extrinsec. Critici dintre cei mai serioşi, căutând să adâncească examinarea psihologică a scriitorilor, au cuprins în raza cercetării lor ideea de biografie, fapt care absolvă eseistica morală de neajunsul uşu- rătăţii semnalate, înălţând-o la nivelul criticei istorice, cu care însă 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o şi asimilează prin astfel de dezvoltări. In concluzie, frivolă — când este profesată după modelul promiscuu al caracterizărilor vagi — şi savant — savant-inoperantă — când, luând forma biografică sainte-beuve-iană, i se obiectează ca şi celei istoriste neputinţa de a conchide asupra originalităţii unui spirit creator — critica psiholo- gică, pornită să se apropie cât mai mult de faptul literar, apucă drum strein de îndepărtare. Dar pentru a ocoli întâmpinarea că nu după deformări cazuale, fie acestea chiar docte — cum e aceea bio- grafică, poate fi înlăturată o metodă de studiu literar, voi ima- gina-o în starea ei de exerciţiu riguros, menţinându-se adică în inti- mitatea morală a unui mare spirit, a cărui unicitate ar surprinde-o. Avem cu adevărat împrejurarea atât de rară în critică, a pro- gresului incontestabil. Totuşi, prin ce anume ne-am explica ciudata întâmplare că aceeaşi structură sufletească alimentează opere de valoare inegală, la un acelaşi scriitor ? pentru care raţiune aceeaşi categorie morală devine sterilă la alt scriitor ? de ce nu putem confunda plusul intim de realitate al unui cap de operă cu psihologia autorului ? Ceea ce pune în vedere insuficienţele de cunoaştere ale oricărei metode critice sunt aceste întrebări surde. îmi iau îngăduinţa să introduc aci o notă oarecum personală. Cu aproape şapte ani înainte, având despre critica literară preocupări asemănătoare, am întreprins un fel de cercetare a poeziei d-lui T. Arghezi. După ce mai întâi arătam abuzul de universitarism şi psihologism în critica poeziei, căreia îi găseam neajunsul de a lucra cu concepte şi mai ales cu preconcepte; după ce apoi identi- ficam pe d-1 Arghezi cu Baudelaire prin categoria antinomică a sensibilităţii, urmărindu-i infiltraţiile baudelaire-iene în chiar subtilizarea lor ca procedee stilistice; după ce încă, simţind pe poet, coboram — cu gândul de a-i descoperi valoarea personală — în intimitatea tehnică a operei; mă vedeam silit, cu toate că pără- sisem metodele exterioare de studiu, să-mi constat în concluzie umilirea inteligenţii printr’un « duh inanalizabil » rămas să plu- tească liber în măsurile poetului. Această experienţă fără rezultate noi, dar de acea valoare subiectivă care singură dă conţinut lucrărilor inteligenţei, era nu un « proces al criticei », cum a fost interpretată, ci atingerea neaşteptată şi directă a condiţiei ei de inexistenţă sub înfăţişări obiective. STILUL CRITIC 141 De altfel simţul perspicacităţii şi al rigoarei a condus pe toţi iubitorii de poezie la încheeri identice. însuşi cunoscutul inginer al spiritului Paul Valery ajunge în aceeaşi ordine de idei să se întrebe cu subtilă ironie: « Nu este admirabil lucru să se caute şi să se găsească atâtea maniere de a trata despre un subiect fără cel puţin a i se atinge principiul, şi dovedind cu metodele între- buinţate, cu modurile atenţiei care i se aplică, şi chiar cu munca sub care se sufere astfel, o necunoaştere totală şi perfectă a ade- văratei chestiuni? Mai mult: în marea parte a tomurilor savante care au fost consacrate de secole Poeziei, sunt uimitor de puţine (spun «puţine » ca să nu fiu absolut) acelea care să nu implice o negaţie a existenţei ei». (Questions de Poisie. N. R. F. Ianuarie, 1935). Şi totuşi în conştiinţa literară a timpului nostru persistă, şi va persista totdeauna, convingerea despre realitatea criticei, fie chiar, şi poate mai ales, negându-şi obiectul propriu. Chestiunea cauzelor acestei stări de lucruri nu interesează în mai mică măsură. Din cele ce urmează, vom vedea cum ceea ce a determinat poezia să primească în cuprinsul ei incoruptibil ca valori prozaice, a pricinuit şi cutropirea criticei de către ereziile ştiin- ţifice ; şi după cum în istoria artei literare la un moment dat s’a ivit nevoia de purificare, va trebui poate cândva să se scuture şi comentariul critic de ceea ce îi zădărniceşte sagacitatea. Cunoaştem azi cum conceptul de poezie a fost supus în ultima vreme unei disocieri, devenită — drept este — mortală prin lipsa măsurii exacte, de ceea ce îi obnubila strălucirea. Primul element impur, de care trebuia să fie izolată, era apucătura didactică în impur, moralizatoare în special, moştenită dela secole de tiranie raţionalistă. E susţinerea celui dintâi teoretician al poeziei pure. Titu Maiorescu însă, care la noi dintre critici s’a ocupat mai temeinic de teoria poeziei, atribue această deformare unui fapt cu totul interesant pentru problema noastră. Iată: « Celelalte arte, prin chiar condiţiunile lor materiale, sunt restrânse în acest cerc estetic şi sunt ferite de rătăcirea ştiinţifică: nici teorii politice, nici reguli limbistice nu se pot sculpta în piatră sau exprima în muzică. Poezia singură este în pericol de a-şi confunda sfera, şi aceasta din cauză că ea întrebuinţează acelaşi organ pentru ideile ei, pe care îl întrebuinţează si ştiinta pentru ale sale: adică limba- jul omenesc. Cu atât mai mult este de datoria poetului a-şi îndrepta 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atenţiunea spre diferinţa între aceste două sfere şi a distrage mintea obosită de perpetua cauzalitate (sfera ştiinţei n. r.)». Dacă în continuarea citatului din Maiorescu întrebăm: pentru ce numai critica literară este preocupată de perspective istoriste ori sociologice asupra artei respective şi răspundem: deoa- rece muzica, pictura şi sculptura, slujindu-se în exprimare de un material pur din principiu, care — altfel vorbind — nu face ecoul preocupărilor ştiinţifice, critica Simfoniei Lunei lui Beetho- wen, a Cinei celei de taină de da Vinci sau a războinicei Venere nu ntâmpină nici o stavilă în drumul către obiect, — înţelegem deplin provenienţa şovăirilor criticei literare. Ele se datoresc întârzierilor criticului asupra reziduurilor ştiinţifice ale unui instrument trivial de expresie. O critică muzicală sociologică ar fi absurdă şi nespus mai vinovată decât cea literară, nesuferind deviaţii în calea ei de a cădea pe concretul artei din partea niciunei zguri; orice abatere i-ar aparţine ei însăşi. Dar absur- ditatea unei asemenea comentări muzicale luminează nu mai puţin (şi justifică până la un punct) improprietatea metodelor obiective, cu alt cuvânt — exterioare, de cercetare literară. Aşa dar, revenind la ordinea de idei urmărită şi tinzând la singura menire precisă a criticului: opera de artă în sine, nici studii istorice, nici vederi rasiste, nici contribuţii sociologice, nici neconcludentă psihologie, nici analizele tehnice, nimic din ceea ce s’ar întemeea pe una din stările cazuale ale literaturii nu lun- geşte raza de cunoaştere omenească asupra nucleului poetic, reali- tate ireductibilă, al operelor frumoase. Fireşte, nu rezultă de aci în niciun chip inutilitatea unor cercetări similare; posibile şi foarte profitabile ştiinţelor respective, cu ele se măsoară aria de cultură a fiecărei epoce. încât putem acum clarifica şi înţelege pretenţia raţionalistă a limbajului critic abstract. «Problemele artei şi ale literaturii», devălmăşie în care nu se cuprinde problematica intimă a artei şi a literaturii, trebuesc exprimate net, fiindcă stilul unui studiu, oricare ar fi el, creşte organic din natura obiectului de studiat. Şi după cum e absurdă o critică muzicală biografică — de pildă, care ar folosi instrumentul verbal neplastic al ştiinţei istorice, absurdă e şi critica literară istoristă care ar adopta limbajul artei literare. STILUL CRITIC 143 Dacă întoarcem drumul la punctul de unde am pornit observăm că, pentru a dovedi cum stilul critic deshidratat, cu calităţi de precizie cristalografică, se deduce exclusiv din natura abstractă a diverselor ştiinţe, când acestea intră în relaţie dintre arte numai cu literatura, a fost nevoe să desbatem, oricât de sumar, problema criticei în întregul ei. Nimic mai firesc, de altfel. întrebările despre obiect, metodă şi stil, după cum am afirmat dela început şi după cât a putut rezulta până aici, ies una din alta, iar răspunsurile lor dacă nu fuzionează indistinct, încât obiectul, metoda şi stilul critic să fie una, se înrudesc totuşi foarte strâns: formula socio- logică a criticei literare, de exemplu, ţintind nu la opera de artă în sine, ci la relaţia ei posibilă cu ştiinţa sociologiei, îşi va comunica într’un limbaj ştiinţific adevărurile dobândite. Dar ca să pretindă a-şi impune vestmântul ei, numai al ei, de trans- parenţe, vocabularul neted, criticei pure, însemnează să nu îngădue acesteia ceea ce şi-a îngăduit sieşi: adaptarea la obiect. Cunoscând prin urmare că singura îndeletnicire care se poate chema critică literară este aceea de a studia opera de artă în intui- tivitatea ei, în ceea ce se constată ca ireductibil şi nedatorit nici rasei, nici epocei, nici psihologiei individuale şi nici vreunui alt factor extrinsec, metoda îi germinează în chiar natura obiectului. Criticul aplicat misiunii lui se va strădui să desluşească într’o poezie sau un roman concretul necategoric al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrător cu care să consune, pe care să-l consimtă, iar nu să caute a-1 denatura, traducându-i grupul de intuiţii în idei ştiinţifice. 11 văd pe domnul raţionalist, care îngheaţă apele cu privirea, cum se simte indus către ironie de asemenea alăturări verbale «fără conţinut», «imprecise ». Ii voiu suporta ironia ignoranţei docte, repetând: precis nu ştim despre esenţa artei decât că este ceva imprecis. Un Edmond Goblot, raţionalist mai cunoscut decât nu ştiu care dintre ai noştri, ar sprijini «imprecizia » definiţiilor de mai sus ale operei de artă, cu ceea ce chiar în logică s’a dovedit de neconstrâns, cu acele Ies indefinissables. Iată: « A defini totul este cu neputinţă, căci a defini o noţiune este a construi cu alte noţiuni. Or, sunt şi « indefinisabile »... Datele imediate ale experienţei sunt în ele însele de nedefinit. Ele nu pot să fie cunoscute printr’un alt mod de cunoaştere decât acela chiar prin care au fost date. Nicio definiţie >44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu va da unui orb din naştere ideea luminii şi a colorilor sau unui surdo-mut ideea despre ceea ce este original şi ireductibil într’un sentiment unei persoane care nu l-a încercat » (Traitt de Logique). Când însăşi ştiinţa Logicei înregistrează inaptitudinea raţiunii de a-şi umple operaţiile cu fluenţa datelor imediate ale expe- rienţei, ne putem dispensa de considerarea diverselor obiecţii pe care eventual le-am întrezări. Dacă observăm bine, seria inde- finisabilelor logice este chiar domeniul secret al operei de artă, iar metoda de cunoaştere a lor, aceea « prin care au şi fost date », este chiar metoda consunării sau con-simţirii. Cum am putea în ordinea expresiei să comunicăm nucleul vital de intuiţii sub forma traducerii noţionale ? Este arta materie de învăţământ ? Din nenorocire încă se crede acest lucru cu putinţă, împrejurare tristă prin care, fie şi disimulat sub cerinţa stilului abstract în critica literară, se tinde la coruperea naturii artei şi literaturii. «Această corupţie constă, găseşte Valery, în a sub- stitui preciziuni zadarnice şi exterioare sau opinii convenite pre- ciziei absolute a plăcerii sau interesului direct aţâţat de operă, în a face din această operă un reactiv servind controlului pedagogic, o materie cu desvoltări parazitare, un pretext pentru probleme absurde...» (op. cit.). Asupra stilului critic prin urmare să nu ne întrebăm câtă vreme ne aflăm în afară de obiectul preocupării critice, ci să-l căutăm pe indicaţia care odrăsleşte din radicalitatea operei de artă, din perspectiva ei cea mai intimă, pentru a recomanda expresiei ca- lităţile sugestive ale limbajului. Este adevărat că operaţia critică nici în acest caz nu se identifică, ceea ce ar desfiinţa-o, cu feno- menul artei, dar oricum numai astfel îl aproximează mai riguros. Căci « dacă e cu neputinţă să construim printr’o definiţie datul imediat al cunoaşterii, e uşor să-l arătăm cu un semn extrinsec (imediat extrinsec, n. r.). Aceasta fiindcă orice fapt al experienţei nemijlocite ne stă la îndemână a-1 înţelege printr’un gen: roşul este o senzaţie a organului vizual. Putem apoi deosebi acest fapt de celelalte de acelaşi gen printr’o diferenţă; dar semnul distinctiv este totdeauna exterior fenomenului, consistând, de exemplu, în a indica împrejurările în care se produce: roşul e senzaţia vizuală pe care o am privind o floare de mac. Asemenea definiţii sunt folositoare pentru a stabili comunicaţia între inteligenţe, iar ştiinţa STILUL CRITIC 145 le întrebuinţează pentru a deveni mai precisă)) (subl.red.). Roşul de mac al lui Goblot legitimează toată plastica stilului critic, aple- carea figurativă a scrisului frumos despre frumos, preciziunea impreciziei — aşa zicând. Criticului, câtă vreme se menţine la aproximarea cea mai strictă a operei, îi înfloreşte dela sine con- deiul în mână ca toiagul lui Aaron. De altfel ori de câte ori filozofia însăşi a ostenit să pătrundă în concretul fenomenal, s’a văzut nevoită să ia ţinuta literară. Bergsonismului nu i s’a adus o culpă mai repetată decât aceea de a introduce în domeniul speculaţiei intelectuale « o materie proprie lirismului sau romanului». Iar criticei propriu zise, aceleia care aproximează misterul poetic până la refuz, folosind instrumentul exact al metaforei, oricât de paradoxal ar părea aceasta, i se obiec- tează de către cei care profesează critica literară printr’o inadver- tenţă de debut că e o literatură crescută din literatură. Am citit > de curând sentinţele despreţuitoare de «literatură parazitară sau la puterea a doua » aruncate de un critic contemporan. E curios că ideile cele mai simple trebuesc totuşi reamintite: critica parazi- tează arta, după cum aceasta parazitează la rândul ei natura spi- ritului ; şi când nu irită vegetaţiile acelea istorice, sociologice, psi- hologice etc.....care înăbuşesc firea atât a artei cât şi a criticei literare, de unde vine trufia acestei închipuite neatârnări? Dar stilul critic colorat primeşte şi un sprijin mai din departe. Cei ce recomandă cercetărilor literare un limbaj de calitate sica- tivă par a se conforma unor înalte obligaţii ale gândirii teoretice, după care între idee şi exprimarea ei plastică ar fi existând o anti- nomie ireductibilă. Dintre gânditorii noştri, Titu Maiorescu nu dispreţuia să recurgă la clarificarea ideilor sale critice prin comparaţii uneori destul de susţinute. i Referindu-se la atacurile în contra lui Caragiale după repre- zentarea Nopţii Furtunoase, Maiorescu nu se ruşinează a scrie: « Căci adevărata literatură cu feluritele ei produceri se poate ase- măna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă ade- vărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie în tinichea 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi» (Critice, voi. II). Această metaforă dezvoltată, de mo- destă strălucire totuşi, rezumă şi sugerează o întreagă estetică vitalistă, cu toată limpezimea. Iar Nietzsche să nu fi exprimat în parabolele lui nici o idee ? «Intre munţi, scrie el, drumul cel mai scurt merge dela o creastă la alta: dar, ca să urmezi acest drum, trebue să ai picioare lungi. Maximele trebue să fie piscuri de munţi si aceia cărora le vorbim — oameni mari si robusti». (Asa vorbi Zarathustra : A citi ţi a scrie). Sunt astfel intuiţii în care re- cunoaştem un predestin simbolic, menite adică să dea relief ma- terial judecăţilor formulate deja sau neformulate încă. Filozoful german le ilustrează categoria până la nimicirea presupusei in- compatibilităţi dintre actul intelectiv si simbolica lui. Atât din opera filozofului dela Basel cât şi din citatul de mai sus, alegem, peste încheerea că stilul se colorează când critica ajunge să se lovească de refuzul la definiţie al operei de artă, libertatea oricărei idei, ca fapt intelectual, de a se combina în vederea clarităţii cu o materie plastică. Deoarece dacă intuitivi- tatea piere din perspectivele conceptuale, prin răsturnarea jude- căţii nu obţinem un nou adevăr: ideea dăinueste în intuiţie si ti ttt câştigă coexistând. Exemplele ar însemna să amâe fără nevoie altă concluzie urmărită. Cu toate acestea, este minunat lucru că un Schopenhauer ilustrează asemenea adevăruri: «Viaţa reală a unei idei nu durează decât până ce ajunge la punctul extrem al cuvintelor. Atunci se pietrifică, moare, dar rămânând tot atât de indestructibilă ca şi animalele şi plantele fosile ale lumii pri- mitive. Viaţa ei reală, momentană, poate fi comparată de ase- menea cu cleştarul în momentul congelaţiei. De îndată ce gân- direa noastră a găsit cuvintele, nu mai există în noi, nu mai este gândire în adâncul ei cel mai intim. Când începe să existe pentru alţii, încetează să trăiască pentru noi. După cum copilul se separă de mama sa când intră în propria lui existenţă » (Parerga ţi Para- lipomena). Coloarea stilului critic asa dar si chiar filozofic, cum e cazul lui Bergson, vine, referindu-ne la ceea ce am spus mai înainte, din natura obiectului asupra căruia se meditează; când abstracţiunile STILUL CRITIC 147 capătă prin expresii plastice relief şi lumină, vine numai din constituţia subiectului meditant. încât definiţia clasicistă a stilului, după care modalitatea lui oglindeşte conformanţa sufletească a scriitorului, adaogă o nouă raţiune de justificare limbajului figurat, înţelegem acum că a impune comentatorului de literatură un stil de muchii poliedrice implică două greşeli de ignoranţă: se trece nu numai peste firea concretă, care nu se încredinţează cuvintelor abstracte, a artei, dar şi peste structura morală întâm- plătoare, dacă nu obligatorie, a criticului. Până acum am susţinut teza, dacă teză poate fi numit un adevăr, a scrisului artistic în critica literară, fără vreo deslipire de rostul de estetică practică al acesteia. O considerare mai înaltă va recu- noaşte oricând atât ideilor cât şi imaginilor un fel de schemă co- mună, justificând chiar în pură teorie modul plastic. Operaţia cea mai elementară a minţii omeneşti este judecata: raportul adică dintre două concepte. Nici comparaţia nu are altă meca- nică internă: doi termeni intraţi în relaţie. Ceea ce le separă e numai facultatea spiritului căreia îi serveşte fiecare de obicei; una — inteligenţii, cealaltă — simţirii. In ceea ce priveşte raza de servici, imaginea poate cuprinde mai mult, folosind şi inteligenţii, în timp ce judecata e inutilă simţirii. In aceeaşi operă din care am mai citat, Schopenhauer spune: «Comparaţiile au o mare valoare întru cât aduc un raport necunoscut la altul cunoscut. .. Orice formaţie de idee are ca bază nişte comparaţii, în măsura în care se înfaptueşte prin acceptarea analogicului şi respingerea deose- birilor în lucruri. De altfel orice înţelegere propriu zisă stă în defi- nitiv în prindere de raporturi; dar se va prinde cu atât mai clar şi în stare mai pură fiecare raport, cu cât îl vom recunoaşte în cazuri foarte diferite unele de altele şi între lucruri cu totul eterogene. .. şi deoarece comparaţiile sunt un atât de puternic izvor al cunoş- tinţii, întrebuinţarea acelora care surprind şi izbesc mărturiseşte o inteligenţă profundă. Este ceea ce spune şi Aristot: .. .în filo- zofie de asemenea, trebue să discernem analogicul chiar între obiecte foarte deosebite ». Voi avea curajul să-mi exprim gândul până la capăt ? Prelungind semnificaţia acestui citat, figuraţia stilului îşi afirmă anumite im- plicaţii speculative. Comparaţia ca procedeu de a se comporta al 10 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cugetării are valoare de largă generalitate; deşi precizându-ne ideile cu ea, s’ar putea zice că Ie particularizează. Căci socotită ca un ecou al abstracţiilor în concret, comparaţia revelează un sistem de echi- valenţe între ordinea ideală a gândirii şi aceea materială a sim- ţirii. Sfera de valabilitate a unui adevăr dobândeşte astfel o mai largă cuprindere, arătând cum orice idee, dacă se clarifică prin imagine, este fiindcă îşi regăseşte conturul în universul concret. Intre domeniul inteligenţii şi al simţirii discriminăm numai teore- tic? Cum însă din acest punct de privire se desface perspectiva identităţii valorilor, a « substituirilor » — cum ar spune M. Teste, să rămânem la singurele afirmaţii scăpate. Este destul pentru a fi semnalat că scrisul artistic are, pe lângă funcţia critică, ceea ce a urmărit această cercetare să dovedească în principal, şi stilistică, ceea ce recunosc chiar acei care îl resping, o funcţie mai nobilă. Dacă nu fac în încheere, aşa cum se obişnueşte, recolta con- cluziilor, care se găsesc formulate în corpul cercetării prezente, este pentru a nu le extrage din terenul care le hrăneşte, ceea ce le-ar da o aparenţă de arbitrar în ochii cititorilor de pagini ultime. Se cuvine însă la acest loc să recunoaştem că acea critică literară i căreia stilul figurativ îi este organic are ca şi critica psihologică neajunsul uşurătăţii; dela stil, valoare de vieaţă răsărită din erme- tismul substanţial al operii de artă, se poate ajunge la stilistică, Ia însuşirea adică de procedee exterioare ale scrisului sugestiv. Pentru cel care merge direct la conţinutul artei, rătăcirea semnalată nu există totuşi. Criticei psihologice, după cum s’a văzut, i se pot imputa nu numai deformări eventuale, ci inaptitudine, în chiar starea ei ideală, de a opera; aceastălaltă, deşi mai modestă, stând adică în legătură familială cu opera creatorilor, este ferită în exer- ciţiul ei conştiincios de înstreinare. Dar, continuând, am sări peste scopul propus. VLADIMIR STREINU ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM Hinduismul este un termen destul de vag. El denumeşte un număr considerabil de secte şi religii, crescute pe pământul Indiei din Evul Mediu până în timpurile moderne. Dar de acest termen suntem nevoiţi să ne folosim, de câte ori vom vorbi despre adevă- rata religie indiană; adică de religia care se practică de imensa majoritate a locuitorilor peninsulii. Să facem, deci, câteva precizări prealabile. In India se observă, din cele mai vechi timpuri, trei tipuri de religiozitate: i) acea a ortodoxiei brahmanice; 2) a asce- ţilor şi yoghinilor; şi 3) a straturilor populare. Tipurile acestea de religiozitate — care, cu oarecare aproximaţie, corespund unor gru- puri sociale şi rasiale diferite — sunt prezente în orice etapă a istoriei spirituale indiene. Au existat pe timpul lui Buddha, au existat în Evul Mediu, şi există încă şi astăzi. Ceea ce am numit religiozitatea ortodoxiei brahmanice, s’a constituit în jurul textelor şi ritualelor vedice şi aparţine mai ales grupurilor etnice indo- ariene. Religiozitatea asceţilor rătăcitori sau schivnici, a yoghinilor şi fachirilor, a « misticilor » şi magicienilor din toate timpurile — e concentrată în primul rând asupra tehnicilor meditaţiei şi a fiziologiei mistice, tehnici prin care se încearcă obţinerea mântuirii, adică a eliberării finale a sufletului de mirajul lumii fenomenale şi de durerea existenţii. In sfârşit, religiozitatea straturilor populare — adică a grupurilor etnice pre-ariene — s’ar putea caracteriza prin cel mai important aspect al său: cultul devot (puja) pentru o zeitate locală. Nu ne facem nici o iluzie asupra aparentei simplităţi pe care o aduce această împărţire tripartită în stufoasa problemă a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ISO hinduismului. Dar ea acoperă un număr suficient de mare de fapte ca s’o putem păstra, cel puţin ca o linie de orientare. Pe lângă aceasta, mai are calitatea de a ne introduce direct în adevărata stare de lucruri a religiilor indiene. Căci, ceea ce se numeşte hinduism nu poate fi redus în nici un caz la o singură religie, şi nici măcar la o sinteză religioasă. Se poate vorbi de un sincretism religios, în care îşi dau întâlnire cele mai înapoiate credinţe cu cele mai complicate mitologii brahmanice. Se poate vorbi, mai ales, de un efort grandios de a « hinduiza » această masă flotantă de credinţe, rituri şi divini- tăţi, corespunzând unor straturi populare atât de diverse şi unor zone geografice atât de variate. Vom vedea, însă, în ce măsură această « hinduizare » este o victorie a brahmanismului — şi în ce măsură brahmanismul a fost el însuşi alterat şi avariat de religiile «inferioare » pe care încerca să le asimileze. Cine ar încerca, stăpân pe o prealabilă cunoaştere a celor mai vechi texte religioase sanskrite, să-şi explice formele religio- zităţii indiene medievale şi moderne — va trebui să recunoască repede că nu înţelege nimic. Va întâlni o serie impresionantă de zei, rituri, idei centrale şi experienţe religioase care nu au absolut nici o legătură cu religia indo-arienilor, aşa cum o exprimă Vedele şi Brahmanele. Tot ceea ce este esenţial şi reprezentativ în hin- duism — adică în acea junglă de religii şi secte locale — nu există în Vede nici în Brahmane (marile comentarii teologice şi rituale). Este cel puţin ciudat că zeiţa cea mai caracteristică a Indiei me- dievale şi moderne — Kăli-Durga — nu-şi găseşte nici un cores- pondent în Vede. Este de asemenea ciudat că Shiva, cel mai popular zeu indian, nu are decât superficiale asemănări cu Rudra, zeul vedic. In ceea ce priveşte adevărata bază experiementală a reli- giozităţii populare, adică devoţia (puja) pentru o zeiţă locală (grămadevată), ea este complet absentă din religia indo-arienilor, autorii Vedelor. De altfel, dacă punem faţă în faţă religia indo-arienilor cuceritori ai Indiei (vedismul şi brahmanismul) cu hinduismul — deosebirile sunt evidente. Vedismul şi brahmanismul se întemeiază pe va- loarea magică a sacrificiului; hinduismul, dimpotrivă, pe devoţie, pe cultul personal (puja). Rolul principal, în religia indo-arienilor, îl joacă zeii şi sacrificiul; în hinduism, aţest rol îl are Marea Zeiţă (sub infinitele sale forme, de zeităţi feminine locale) şi cultele ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM l$l vegetaţiei. Deosebirea nu este numai în manifestările exterioare, ci şi în structura intimă a acestor religiozităţi. Pe de o parte, struc- tura magico-juridică a sacrificiului vedic şi brahmanic; pe de altă parte structura mistico-devoţională a hinduismului. Pe de o parte, religia înţeleasă ca un contract de do ut des, aşa cum o înţelegeau vechii Romani (şi în bună parte toate popoarele ariene); pe de altă parte, religia înţeleasă ca experienţă concretă, ca o adorare necondiţionată a divinităţii, chiar sub formele ei cele mai terifiante şi desgustătoare. încă dela jumătatea secolului trecut, s’au observat aceste deosebiri fundamentale, şi ele au fost de cele mai multe ori explicate prin intervenţia populaţiilor autohtone, pre-ariene. Cum aceste popu- laţii se cunoşteau destul de vag, ele erau sub-evaluate şi sub ra- portul cultural, şi sub cel religios. Moda veacului cerea ca indo- arienii cuceritori ai peninsulei indiene (mileniul II In. Ch.) să fie înzestraţi cu toate virtuţile, în timp ce autohtonii erau cu desăvâr- şire lipsiţi şi de geniu şi de civilizaţie. Indo-Arienii erau imaginaţi ca un popor războinic, viril, inteligent, profund religios dar având o concepţie luminoasă şi demnă a raporturilor cu zeii; aceştia erau personificarea forţelor naturii, simboluri cosmice, etc. Autohtonii — şi prin autohtoni se înţelegea atunci numai dravidienii, oameni scunzi, cu pielea întunecată, cu nasul turtit — erau, dimpotrivă, aproape barbari, practicau o religie orgiastică, plină de superstiţii, şi cunoşteau o cultură şi o organizare socială foarte înapoiată. Transformările suferite de religia indiană în cursul veacului erau aşa dar, datorite influenţei nefaste a aborigenilor asupra indo- arienilor. Ultima fază a acestor lungi şi triste influenţe era chiar hinduismul. Cercetări mai noi au modificat această viziune simplistă. Mai întâi, dela Bergaigne încoace s’a stabilit caracterul complicat, teologal, al Vedelor. Departe de a oglindi credinţele naive ale unui popor naiv, Vedele trădează o lungă elaborare prealabilă de concepte rituale, de scheme sacrificiale. Indo-arienii nu aveau, în nici un caz, o religie « primitivă », provocată numai de contemplarea for- ţelor cosmice, organizată numai de simbolurile naturii personali- zate. S’a observat, însă, un alt caracter al acestei religii; caracterul său, i-am spune, anti-mistic. Indo-arienii nu cunoşteau bogăţia experienţii religioase asiatice. Nu cunoşteau, mai ales, raporturile REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 153 concrete cu o divinitate personală, raporturi indispensabile oricărei mistici. Religia indo-arienilor, bazată pe sacrificiu, îşi păstra struc- tura sa magică, adică abstractă, juridică, anti-mistică. împotriva acestei structuri anti-mistice, spiritul asiatic al populaţiilor au- tohtone a rezistat şi a reacţionat din răsputeri. Hinduismul este o religie asiatică, adică devoţională, bazată pe raporturi experi- mentale cu o divinitate personală. Veac după veac, religia foştilor năvălitori indo-arieni a încercat să « asimileze » nenumăratele culte aborigene. Rezultatul a fost, însă, asimilarea ei, transformarea într’o religie asiatică, locală. Departe de a însemna o degradare şi o alterare, această victorie a geografiei asupra istoriei, a învinşilor asupra învingătorilor, a însemnat dimpotrivă o restaurare a experienţii religioase în ade- văratul loc pe care l-a avut întotdeauna în Asia. Invazia indo- arienilor a fost doar un accident, din punct de vedere al istoriei religioase a Indiei. Un accident, din alt punct de vedere foarte fertil; deoarece a dat naştere unei noi culturi, de tip indo-arian, pe pământul unde crescuseră până atunci alte mari civilizaţii, ca cea preistorică de pe valea Indusului, şi cea dravidiană. Dar, în niciun caz această nouă cultură indo-ariană nu putea fi viabilă dacă neglija spiritul local, asiatic; ea nu putea creşte fără a acorda experienţii religioase locul cuvenit în economia spirituală asiatică. Ori, experienţa religioasă a năvălitorilor era prea redusă ca să poată satisface setea mistică a aborigenilor, sete care e prezentă în toate marile culturi asiatice. Experienţa religioasă din Vede sau Brah- mane era insuficientă şi chiar streină populaţiilor locale. Conver- tirea la brahmanism a acestor populaţii a fost o iluzie. De fapt, aborigenii au introdus în brahmanism — tocmai prin această « con- vertire » — elemente de religie locală, adică devoţia şi cultul, atât de specifice întregei Asii. A urmări introducerea acestor elemente locale în religia indo- arienilor, este o problemă fascinantă, care depăşeşte cadrul istoriei religioase şi se integrează în filosofia culturii. Căci, se poate re- marca un caracter general al tuturor reacţiunilor locale împotriva religiei şi culturii aduse de indo-arieni; şi anume, tendinţa către concret, către experienţă religioasă personală. împotriva structurii abstracte (magice, juridice) a brahmanismului originar, se nasc o serie de reacţiuni; reformatori religioşi, secte mistice, tehnice de ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 153 meditaţie mistică, chiar o fiziologie mistică. Noi credem că în însăşi degenerările acestor practici de fiziologie şi erotică mistică se poate descifra setea de concret, de experienţă reală. Problema aceasta am tratat-o altădată, şi nu mai revenim; dar e interesant să con- statăm semnificaţia generală a acestor tehnici de fiziologie mistică. Ele au ca scop experimentarea cât mai concretă, cât mai aproape de carnal, a etapelor de liberare a sufletului. Unirea sufletului individual cu sufletul cosmic (sau al zeului, care îl reprezintă) se realizează printr’o trans-substanţializare a experienţii umane; adică, funcţiunile fisiologice, care de obicei se realizează automat şi obscur, sunt dilatate, sunt transformate în vehicule de exploarare a unor zone inaccesibile experienţii normale. Nu e locul să stăruim, aici, asupra acestor tehnici de fiziologie mistică. Destul să desco- perim tendinţa către o experienţă concretă, tendinţă fireşte dege- nerată în asemenea cazuri. Când afirmam interesul pe care îl prezintă rezistenţa sub-stra- tului autohton împotriva structurii spirituale indo-ariene — ne gândeam însă la acel neîntrerupt şir de reformatori religioşi şi de asceţi, care, începând cu Parsvanatha, din mileniul I în. Cr., şi ajungând până la Sri Ramkrishna dela sfârşitul secolului trecut, au reacţionat neîncetat împotriva spiritului arian, strein «locului », spirit care făcea imposibilă experienţa religioasă asiatică. Noi credem a fi dovedit acest caracter de reacţiune anti-ariană (înţe- legând: anti-magică, anti-sacrificială, anti-juridică) în mai toate marile manifestări religioase din India, în toate etapele istoriei religioase indiene. Intr’adevăr, spiritul care animă Upanishadele este o reacţiune anti-sacrificială, o tendinţă către experienţa spi- rituală directă (contemplaţia, «interiorizarea rituală »). Marii re- formatori premergători sau contemporani lui Buddha, s’au împo- trivit cu toţii sacrificiului, şi au făcut apel la viaţa sufletească a omului, la experienţa lui concretă. Tot atunci se popularizează nenumărate tehnici pentru realizarea meditaţiei, aşa numitele tehnici Yoga, bazate pe asceză, pe fiziologie mistică, într’un cuvânt pe experienţă, pe practică. Tendinţa către concret se face şi mai evidentă în cultele zeilor personali — dintre care cel mai însemnat e Krishna. Acum, sunt acceptate chiar înlăuntrul cadrelor ortodoxe acea devoţie mistică şi acel cult personal atât de caracteristice popu- laţiilor pre-ariene. Evul Mediu indian este străbătut de un colosal REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 154 număr de şcoli şi secte mistice, de oameni cu o profundă vieaţă religioasă, de tehnice şi practice mistice. Toate acestea au fost mai mult sau mai puţin acceptate în cadrele ortodoxe. De altfel, aceste cadre slăbiseră prin chiar efortul lor de « hinduizare », de asimilare a tuturor cultelor autohtone. Tendinţa către concret înseamnă, pentru noi, revolta fondului autohton din India. Viaţa sufletească a băştinaşilor (vom vedea îndată cine sunt aceştia) începe să se manifeste, să-şi cucerească drepturi şi, în cele din urmă, să predomine India, transformând schemele mentale indo-ariene în scheme asiatice. Hinduismul este victoria sa finală. Căci în hinduism se întâlnesc — alături de tradiţia brahmanică, — acele culte locale atât de specifice Indiei, Marea Zeiţă, devoţia mistică, tehnicile meditaţiei — într’un cuvânt toate valorile religioase care trăiseră subteran, în afara originarei societăţi indo-ariene. Totul ne îndeamnă să credem că asemenea valori religioase aparţineau straturilor populare, extra-ariene. Să cercetăm acum, cu mai multă atenţie, aceste straturi. * * * Evident, cea mai importantă populaţie pre-ariană au fost dra- vidienii, care ocupă încă aproape tot sudul peninsulii indiene — şi s’a încercat să se explice atât transformările suferite de limba indo-ariană cât şi noile elemente religioase prin influenţa limbii şi credinţelor dravidiene 1). Se pare că, în ceea ce priveşte influen- ţele lingvistice, asemenea aserţiuni sunt prea puţin fundate2). Este adevărat că populaţia dravidiană ocupa, înainte de invaziile ariene, aproape întreaga peninsulă indiană. O dovadă este limba dravidiană brahui, care subsistă încă în Belucistan, deşi populaţia *) R. Caldwell, A comparative grammar of the Dravidian or South-Indian family of languages, (London, ed. III, 1913); Sten Konow, Linguistic Survey of India, voi. IV, p. 278 şi urm.; Cf. S. K. Chatterji, The Origin and Develop- ment of the Bengali Language (Calcutta, 1926) voi. I, p. 174 şi urm. a) J. Bloch, Sanskrit et dravidien (« Bulletin de la Sociătă de Linguistique de Paris *, voi. XXV, fasc. 1, p. 1 şi urm.; tradus de Bagchi în volumul Pre- aryan and pre-dravidian in India, Calcutta, 1929, pp. 35—59); Bloch, Some problems of Indo-Aryan philology (« Bull. London School Orient. Stud. », voi. V, 1930, pp. 718—756); cf. şi Grierson, Lingvistic Survey of India, voi. I, part I (Calcutta, 1927)» PP- 130—131- ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM ISS care o vorbeşte nu mai păstrează — din cauza încrucişărilor cu elemente iraniene — caracterul etnic dravidian x). In afară, însă, de anumite împrumuturi lexicale, influenţa exercitată de limba dravi- diană asupra vorbirii indo-ariene nu pare a fi fost serioasă. Afir- marea lui Caldwell 2 3) că flexiunea ariană datorează mult contactului cu populaţia dravidiană, sau că sunetele cerebrale 8) din sanskrită au luat naştere prin influenţa dravidiană — sunt infirmate de faptele lingvistice. Confruntarea pe care profesorul Sten Konow a făcut-o între sanskritul Krtavăn şi tamilul ieydavan, nu rezistă nici ea analizei 4 * * *). Dacă influenţele lingvistice sunt prea puţin însemnate, cele cultural-religioase nu mai pot fi puse la îndoială. Fireşte, este cu totul nejustificată afirmarea că absolut toate marile intuiţii şi fun- damentalele noţiuni ale gândirii indiene aparţin dravidienilor; că doctrina transmigrării sufletelor, de pildă, este formularea ideilor animiste dravidiene şi că Upanishadele au fost o ultimă elaborare a doctrinelor dravidiene B). Dimpotrivă, ideile au aparţinut mai *) Grierson, op. cit., p. 93. J. Bloch (în Pre-aryan and pre-dravidian, pp 36-*-37) aminteşte că se poate susţine şi ipoteza că dravidienii care vorbesc limita brahui ar fi ajuns în Belucistan prin migraţii pornite din Sud, din pro- vincia Dekkan, şi că, deci, populaţia dravidiană nu s’ar fi întins pe o atât de mare suprafaţă în India. In ceea ce priveşte ipoteza antropologului Heine- Geldern (în Festschrift P. W. Schmidt, Viena 1930, p. 827 şi urm.) că şi limbile dravidiene au invadat în India asemenea arienilor, venind din Iran, ea tiu se poate -susţine (cf. şi Schrader, Dravidisch und Uralisch, « Zeit. Iranistik und Indianistik », voi. III, p. 81 şi urm.) căci vedicul trădează foarte puţine in- fluenţe dravidiene, iar sanskrita şi păli mai multe (Bloch, Some Problems, P- 744)- *) Comparative Grammar, pp. 39, 225. 3) S. Konow, Lingvistic Survey, voi. IV, p. 279. Comparaţiile s’au făcut folosindurse documente numai tamil, limba dravidiană cea mai dela Sud, cu care vedicul şi sanskrita nu a putut veni în contact. Trebuesc, dimpotrivă, luate în consideraţie limbile dravidiene dela Nord (Bloch, în Pre-aryan, etc., pp. 38—39). Istoria cerebralelor în indo-aryană se explică firesc, fără inter- venţia dravidienei; care, câteodată, chiar o contrazice (ibid., p. 40). De altfel, sunetele cerebrale erau cunoscute şi altui grup de limbi indiene, aşa numitele limbi munda sau Kolariene (Some problems, pp. 731—732). 4) Bloch, Some problems, p. 733. 6) Cum susţine G. W. Brown, de pildă, în The Sources of Indian Philo- sophical Ideas (« Studies in Honour of Maurice Bloomfield 1, Oxford, 1920, PP- 75—£8). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 întotdeauna indo-arienilor. Altceva au fost siliţi aceştia să accepte dela dravidienii şi în general dela toate populaţiile autohtone: puja, cultul zeităţilor locale (grămadevată). Vom vedea că ceea ce se numeşte cultul vegetaţiei, al Marei-Zeiţe sau al Zeiţei-Mame, necunoscut indo-arienilor, este şi astăzi răspândit în toate regiunile locuite de dravidieni, şi a fost şi cultul principal al civilizaţiei pre- draviniene dela Mohenjo-Daro. Cu toate acestea, nu se poate spune că civilizaţia dravidiană, pe care au întâlnit-o indo-arienii în expansiunea lor gangetică, era barbară. Victoria arienilor se datoreşte impulsivităţii ofensive cu care coborîseră în India şi faptului că întrebuinţau arme de luptă făurite din fier. E probabil că civilizaţia materială dravidiană le era superioară. Populaţiile dravidiene veniseră de mult în India a), urcând tot mai sus în inima peninsulii, şi avuseseră răgaz să creeze o serie de valori culturale şi spirituale în cadrele civilizaţiei agricole. Este greu să trasăm conturul acestei civilizaţii, însă îi putem recunoaşte structura spirituală; era, foarte probabil, o spiritualitate crescută în jurul pujei, fie că acest cult se adresa Marei Zeiţe, fie uneia din nenu- măratele grămadevată care o reprezentau. Cele ce ştim despre actualele forme religioase din Sudul Indiei 2), acolo unde elementul dravidian n’a suferit decât uşoare infiltraţii ariene—justifică aserţiunea aceasta. Toată viaţa religioasă din Sudul Indiei se concentrează în jurul zeităţilor locale (grămade- vată), al căror număr e nesfârşit şi care în covârşitoarea lor ma- joritate sunt divinităţi feminine. Aceste grămadevată pot lua orice formă8) şi sunt adorate într’un număr infinit de locuri; pretu- * *) l) Asupra problemelor antropologice în legătură cu dravidienii, vezi rezu- matul cercetărilor întreprinse de Egon von Eickestedt în G. Montandon, La Race, Les Races (Paris, 1933), pp. 174—177. Cf. Kroeber, Anthropology (1923), p. 478 şi urm.; A. Baines, Ethnography («Grundriss der Indo-Arischen Philo- logie », Strassbourg, 1912); Montandon, Trăiţi d’Etimologie culturelle (Paris, i934)> P- 180 şi urm. *) G. Oppert, On the original inhabitants of India (Westminter, 1893); H. Whitehead, The village Goods of South India (ed. II, Madras, 1921); W. T. Elmore, Dravidian Gods in Modern Hinduism (New-York, 1915). *) Grămadevatăpratişţhă menţionează ca grămadevată craniul lui Brahman, capul lui Vishnu, craniul lui RenukS, figura lui Draupadl, trupul zeiţei Sită, Pramathas (trupa care urmează pe Shiva), Părişadas (trupa lui Vishnu), demoni de orice fel, Yoginis (zeiţe minore ale vegetaţiei), diferite specii de shakit ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 157 tindeni unde se realizează « sacrul». Culte noui se creiază şi astăzi, demonstrând excepţionala fertilitate religioasă a acestor populaţii. Ellamma, Măriyamma, Pidari, sunt câteva din numele mai răspân- dite ale acestor grămadevată, care de fapt sunt manifestările locale ale aceleeaşi Mari Zeiţe a vegetaţiei. Simbolurile care le reprezintă sunt uneori simple imagini în piatră ale sexului feminin. Aiyanăr, singurul mare zeu masculin, e cunoscut sub felurite nume, dintre care unul este Yogi, probabil printr’o asimilare cu Shiva, zeu de asemenea non-arian, dar acceptat de timpuriu în brahmanism 1). Divinităţile feminine, însă, copleşesc. Deşi îşi au fiecare un cult local, pot fi totuşi reduse la un tip comun: Marea Zeiţă, sub numele «indian» de Durga sau Shakti * l 2). Cât de strâns legate se află aceste grămadevată cu vegetaţia se observă din însuşi cultul lor; sanctuarele sunt sub pomi, ritualul se împlineşte alături de un anumit arbore3 * * * * 8), etc. Grămadevată sunt puterile la care apelează făcute din lemn, piatră şi lut, etc. (Oppert, op. cit. p. 455). Este o mărturie preţioasă, căci dovedeşte că orice obiect care cuprinde forţa sacră poate fi grămadevată. Alături de zei împrumutaţi din hinduism, în acest important text se întâlnesc şi demonii feminini ai vegetaţiei (Yoginîs), dar şi obiecte neînsufleţite; linia de continuitate din preistorie până în hinduism se dovedeşte neîntreruptă. l) Oppert (op. cit., p. 379) crede că Shiva nu aparţine populaţiilor propriu zis dravidiene, care adorau principiul feminin (shakti) sub forma nenumă- ratelor grămadevatăs. Shiva şi simbolul său lingam e favoritul brahmanilor din Sudul Indiei, în timp ce simbolul favorit al populaţiei dravidiene este Yorti (imaginea sexului feminin; despre identitatea dintre zeul Vishnu şi Yorti, vezi Oppert, op. cit., pp. 359—361). Este foarte posibil ca Shiva, deşi zeu extra-arian, să fi fost introdus de populaţiile autohtone din Nordul Indiei. Shiva are caracter de zeu continental, în timp ce o bună parte din mitologia şi religia dravidiană trădează origini maritime. *) Oppert citează un interesant text din Srilali-tăsahasranămastotram (ed. Madras, 1885) în care se spune că Zeiţa supremă poate fi adorată sub orice formă, chiar aceea a unei oale frumos împodobite (op. cit., p. 418). Oala e o emblemă acuatică, aparţinând unui simbolism maritim. Faptul că Marea Zeiţă se găseşte şi într’o oală cu apă, este important pentru relaţiile pe care vom încerca să le sugerăm între civilizaţiile indiene ptre-ariene şi civilizaţiile maritime de obârşie austro-asiatică. 8) In faţa templului zeiţei Pidari se află o pereche de pomi, căsătorită, un Pipai şi o Margosa (Oppert, op. cit., p. 492). Despre mariajul plantelor în India, v. Frazer, Les origines magiques de la Royaute (Paris, 1920), pp. 170—174. Cuvântul sanskrit udumbara, care denumeşte arbustul Ficus glomerata şi în •58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE populaţia în timp de calamitate. Viaţa cotidiană este într’un permanent contact cu aceste divinităţi minore feminine, sau cu duhurile (bhuias) de orice fel. De altfel, divinităţile locale nu sunt adorate numai în sudul peninsulei, unde predomină populaţia dravidiană, ci în întreaga Indie. Adevărata viaţă religioasă indiană (adică puja, cultul, şi bhakti, devoţia mistică) se află în experienţele religioase — obscure şi confuze, dar experienţe concrete — orga- nizate în jurul divinităţilor locale. Majoritatea acestor divinităţi locale au fost integrate în hinduism. Altele au rămas încă în afara cadrelor hinduismului, cum sunt atâtea grămadevaiăs din Sudul Indiei. Se întâlnesc şi cazuri când pe vechi locuri de cult pre- ariene s’au construit temple brahmane, ai căror preoţi sunt totuşi pariah1). Ceea ce conta era locul, încărcat cu sacralitate; forţa sacră a rămas aceeaşi, chiar dacă forma cultului s’a schimbat. Să nu ne închipuim, însă, că numai dravidienii cunoşteau cultele vegetaţiei şi ridicau la cel mai înalt rang o divinitate femi- nină, Marea Zeiţă. întreaga Indie e covârşită de asemenea culte, chiar şi acele regiuni unde n’au pătruns niciodată dravidienii. Hinduismul, aşa dar, a primit cultul vegetaţiei şi devoţia către divinităţile locale nu numai dela dravidieni, ci şi dela alte populaţii aborigene, pre-ariene. Religia indo-arienilor a trebuit să accepte de timpuriu aceste culte ale vegetaţiei şi devoţia pentru o divinitate locală. Chiar buddhismul îşi datoreşte o bună parte din succesele sale în straturile populare prin faptul că accepta cultele vegetaţiei. * *) acelaşi timp un ţinut din Punjab şi locuitorii săi — are probabil o origine austro-asiatică (Przyluski, Un ancien peuple du Penjab: Les Udumbara, «Journal Asiatique », 1926, p. 36). Faptul acesta nu e lipsit de importanţă. S’a observat, în regiunile din Mările de Sud, că numele popoarelor şi ale ţărilor sunt adesea împrumutate din lumea vegetală; ceea ce presupune o legătură directă cu vegetaţia. *) In timpul sărbătoririi Zeiţei-Mame (Ammâl sau Âttal), sărbătoare care durează 16 zile, un pariah este păstrat şi hrănit în templu, ca mirele zeiţei. Şi astăzi încă un pariah înoadă toii în jurul gâtului zeiţei tutelare a Madrasului, Egăttăla (Oppert, op. cit., p. 52). In provincia Mysore un Holiya e considerat preotul zeiţei locale, iar căpetenia pariah din sat e socotit stăpânul satului (ibid.). Şi în alte regiuni, pariah împlinesc ritualul şi ceremonialul zeiţei, în locul brahmanilor (cf. W. Crooke, An introduction to the popular religion and folklore of Northern India, London 1894, p. 47). Aceşti pariah par a fi membrii unor străvechi triburi pre-ariene, care cunosc secretele Zeiţei, ştiu s’o îmbuneze şi să-i distribue forţa magică asupra comunităţii şi a ogoarelor. ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 159 Cultul popular al lui Buddha a luat naştere, cum vom vedea îndată, pe un străvechi fond local în care se păstraseră intacte elementele cultelor vegetaţiei. Problema aceasta este complexă şi mai ales încă insuficient cercetată ca să ne îngăduie o schiţă prea fugară. Nu vom putea intra aici în amănunte, dar se cuvine să examinăm câteva din aceste culte ale vegetaţiei ca să înţelegem importanţa descoperirilor pre- istorice dela Mohenjo-Daro; să înţelegem, cu alte cuvinte, continui- tatea spiritului local, indian, dela chalcolitic în timpurile moderne. Prezenţa cultelor vegetaţiei şi a demonilor feminini vegetali se constată chiar înlăuntrul sintezelor hinduiste. Durga, de pildă, marea zeiţă a hinduismului, a fost cândva un demon feminin legat de cultul vegetaţiei, deşi cultul ei este astăzi foarte variat, mai ales în sectele tantrice. Dar chiar unele liturgii tantrice îi trădează originea vegetală. In cartea Devi-Mahatmia (cap. 92, V, 43—44) Durga spune: «Apoi, o zei!, voi hrăni (lit. susţine) lumea întreagă cu vegetalele susţinătoare de vieaţă ce cresc chiar din trupul meu în timpul perioadei ploilor. Voi deveni atunci glorioasă pe pământ ca Săkambari (adică: « purtătoare de ierburi » sau « hrănitoare de ierburi») şi chiar în acea perioadă voi spinteca pe marele asura numit Durgama » x). Demonii Mahisha, Sumbha şi Nisumbha — omorîţi de Durga — se pare că reprezintă demonii secetei. Un important rit, Nava patrikâ (cele « nouă frunze » de banan, rodie, ovăz, etc.) este în strânsă legătură cu cultul Durgei. « Om, o frunză ! (patrikâ), o nouă forme ale Durgei! Tu eşti scumpă lui Mahadeva; primeşte toate aceste ofrande şi protejează-mă, o regină a cerurilor ! Om, adorare Durgei care locueşte în cele nouă plante !» * 2). *) Citat de S. Ch. Mitra, On the cult of the Tree-Goddess in Eastern Bengal (« Man in India *, voi. II, 1922, p. 231). 2) Ibid., pp. 232—233. Cf. S. Ch. Mitra, On the worship of the Pipai Tree in N. Bihar («Journ. Bihar Orissa Research Soc.*, Dec. 1920, pp. 570—572). Vezi de asemenea Mitra, On the Cult of the jfujube Tree (« Man in India *, V, 1925, pp. 115—131), despre demonul vegetal Ito Kumăra, al cărui cult este săvârşit numai de fetele nemăritate, fără ajutorul brahmanilor. (Acesta e un amănunt semnificativ; orice zeitate extra-ariană, chiar admisă în hinduism, se dispensează de serviciile preoţilor brahmani. Vezi, S. Ch. Mitra, On the Conversion of Tribes into Castes in North Bihar, în « Journ. Anthropological Soc. Bombay », voi. XII, N. 6, pp. 735—743, despre un trib Orăon care adoră zeiţa Bhagavati sub un arbore bătrân numit Than). i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca divinitate a arborilor, Durga se întâlneşte mai ales în distric- tele Mymensingh şi Tippera, cunoscută sub numele de Bana Durga (bana, în bengali înseamnă pădure, etc.). Locueşte în arborele sheoră (Streblus asper), câteodată la rădăcina arborelui uduma. La Comilla, în districtul Tippera, este adorată la rădăcina arborelui Kămini (Murraya exotica), cu formula: «(Supunere zeiţei) Durga care locueşte în arborele sakota / ». Bana-Durgei i se sacrifică porci şi 21 de cocoşi cu ocazia Pujei. Acesta este un amă- nunt preţios pentru verificarea originei şi caracterului ei non-arian. In districtul Faridpur se întâlneşte cultul celor « 12 fraţi», Băro Bhăyă, fiii zeiţei Vana-Durga. Cultul se săvârşeşte lângă un arbore ashvatta sau sheora, şi se sacrifică ţapi, oi şi bivoli x). Durga a fost un demon vegetal feminin, ridicat prin nenumărate sinteze la rangul de divinitate supremă a hinduismului. Dar nu- mărul acestor demoni feminini e considerabil. Ei se întâlnesc chiar în rituale complexe, cum sunt cele tantrice, sub numele de yoginîs şi dakinis I 2 *). Şi chiar textele tantrice trădează originea vegetală a acestor divinităţi minore. « Kula yoginîs locuiesc întotdeauna în toţi aceşti arbori Kula. Nimeni nu trebue să doarmă sub arborii Kula, nici să le facă vreun rău » 8). Abhidănottara Tantra dă o descriere completă a acestor yoginîs ; ele sunt femei albe ca floarea de lotus, cu ochi roşii, cărora le plac vestminte albe şi bine-mirositoare, etc. Dăkinis sunt femei cu pielea roşie aprinsă, mirosind a lotus, cu figura blândă, având ochii şi unghiile roşii şi plăcându-le mult să-şi decoreze odăile cu tablouri de flori de lotus 4 * *). In jurul mun- telui Girnar 8) se cunosc trei feluri de yoginîs: Pul- (floare), Lăl- (roşu) şi Kesur- (păr). Ele sunt invocate când ţinutul e bântuit de epidemii, în special de holeră. Aproape fiecare sat indian, atât I) Chintaram Chakravarti, The Cult of Băro Băyiă of Eastern Bengal « (Joum. Asiat. Soc. Bengal », voi. XXVI, 1930, pp. 379—388). *) G. Tucci, Animadversiones Indicae (« Journ. Asiat. Soc. Bengal *, voi. XXVI, 1930, pp. 138—158), p. 156 şi urm. Despre dakini şi eventualele in- fluenţe iraniene asupra iconografiei buddhiste, vezi A. Griinwedel, Alt- Kutscha. (Preuss. Turfan-Exped., Berlin 1920), partea I, pp. 54—55. *) Săktănandatărangini, text citat de R. Chanda, Indo-Aryans (Rajshahi, 1916), p. 35. 4) Cf. Rajendralăla Mitra, The Samkrit Buddhist Literature in Nepal (Cal- cutta, 1882), p. 2 şi urm. •) Oppert, Original inhahitants, p. 57i, notă. ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 161 în Sud cât şi pe bordura himalayană, îşi avea demonul său propriu; ca, de altminteri, fiecare « loc sacru » (izvoare, stânci, peşteri, etc.). Mulţi din aceşti demoni şi goblini au fost integraţi, în cultul tantric; cum e, de pildă, lamă, care, ca şi yoginis, sunt considerate zeiţe şi vrăjitoare în acelaşi timp. Originea cuvântului este tibetană {Ihamo, « diavoliţa ») *) şi trădează influenţa exercitată de cultele populare himalayene asupra tantrismului buddhist * 2 *). Toate aceste clase de zeiţe minore fac parte din marea clasă de «genii» numite yakshas. Cuvântul yaksha apare întâi în Jaimi- niya-Brăhmana (III, 203, 272) unde înseamnă «făptură miracu- loasă », dar în sensul său comun de « spirit » sau « genius » nu apare înainte de Grhya Sutra 8). In poezia epică yakshas ajung foarte populari şi sunt chiar împărţiţi în trei clase. Ei sunt buni, susţin clădirile şi oamenii, şi pot lua orice formă. Comparativ puţini yakshas au nume, dar e probabil că zeiţa Sităla, Olăbibi (zeiţa holerii), cele Şeapte Mame (parţial în legătură cu Kubera, « regele » yakshasilor), cele 64 de yoginis, dakinis, anumite forme ale lui Devî, cam toate zeităţile din Sudul Indiei şi chiar Durga, au fost yakshas. Oriunde se pot înălţa altare pentru cultul lor. Elementul esenţial este masa de piatră sau altarul (veyaddi, manco) aşezate sub arborele sacru al acestor divinităţi. Combinaţia dintre altar şi arbore aparţine fără îndoială cultelor pre-ariene, şi a fost primită şi debuddhism în cultul micilor monumente sacre numite chaityas4 5 *). Câteodată aceste chaityas erau constituite numai din arbore, fără altar; alteori, termenul chaityas desemna o construcţie lângă pom. In Tibet se numesc mc'od rten şi au căpătat un caracter funerar accentuat, multe din ele fiind construite pentru a păstra cenuşa lama-ilor sau pentru comemorăriB). x) Tucci, Artimadversiones Indicae, p. 156. 2) Vezi S. Lăvi, Le Nepal, voi. I, pp. 346—347! pentru amănunte, lucrarea noastră despre Yoga (cap. VIII). 8) Ananda Coomaraswami, Yaksas (Smithsonian Miscellaneous Collec- tions, voi. 80, n. 6, Washington, 1928), p. 5. a) Despre chaityas în Sudul Indiei, cf. K. R. Subramanian, Buddhist Re- mains in Andhra (Madras, 1932), pp. 24—25; N. Venkata Ramanayya, An Essay on the origin of tke South Indian Temple (Madras, 1930), pp. 53, 55, 57- 5) G. Tucci, «Mc'od Rten * e « Ts’a Ts’a * nel Tibet indiano ed occidentale (Indo Tibetica, voi. I, Roma, 1932), P- 24. 11 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 162 Cultul yakshas-ilor era devoţional, « mistic »; adică, se întemeia pe o adorare personală, pe o experienţă religioasă concretă (bhakti; singurul termen pe care îl are limba sanskrită pentru a exprima ceea ce se înţelege în limbile moderne prin « mistică »). După cum observă Coomaraswami, nu numai Vishnu şi Shiva au creat în jurul cultului lor acea devoţie mistică numită bhakti, ci orice credinţă religioasă indiană, inclusiv buddhismul. Religiile pre- ariene, autohtone, se reduceau în majoritatea lor la forme obscure de devoţie, în strânsă legătură cu cultele vegetaţiei. Buddhismul a asimilat în iconografia sa motivul «femeia şi arborele », atât de vechi şi atât de specific indian. De altfel, cultul yakshas-ilor şi a yakshint-lor a fost acceptat şi în jainism, unde aceste zeităţi minore sunt reprezentate ca păzitoarele templelor 1). In buddhism, yakshas au fost consideraţi ca protectori ai monumentelor (stupas) şi sculptaţi în aceeaşi atitudine de devoţie către Buddha ca şi oamenii * 2). Succesul buddhismului în straturile populare se dato- reşte în bună parte asimilării acestor culte devoţionale, pre-bud- dhiste. Sakyamuni n’a cucerit India prin morala sa, ci prin faptul că noul cult satisfăcea dorinţa populară de experienţă religioasă concretă. Buddhismul a avut succes în India numai când a de- venit o «mistică» (bhakti), adică s’a altoit pe străvechile culte populare, pre-ariene. Să amintim, însă, că «pre-arian» nu înseamnă întotdeauna «dravidian ». In cuceririle lor, Indo-arienii au întâlnit — în afară de triburi răzleţe, aparţinând populaţiilor himalayene de limbă tibeto-birmană3) — grupuri etnice compacte vorbind limbi kolariene (munda) 4). Sylvain Levi5 6) şi mai ales Jean *) J. Burges, Digambara faina Iconography («Indian Antiquary », Dec. 1903, PP. 459—464), P- 464- 2) R. Chanda, Medieval Sculpture in Eastern India («Journ. Depart. Let- ters », Calcutta University, voi. III, 1920, pp. 225—246), p. 236. 8) Grierson, Linguistic Survey, voi. I (Introductory, Calcutta, 1927), pp. 53—8o. 4) Linguistic Survey, voi, IV (Calcutta, i9°3), PP- 1—275- S. K. Chatterji (The Study of Kol, « Calcutta Review », 1923, p. 455) preferă să numească acest grup de limbi, Kolariene (dela Kol, modificarea ariană a unui străvechi cuvânt munda însemnând « om »). 6) Prâ-aryen et prâ-dravidien in India («Journal Asiatique », 1923, pp. 1—57). ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 163 Przyluski1) au demonstrat împrumuturile lingvistice făcute de arieni dela aceste populaţii kolariene. J. Bloch înclină să creadă chiar că influenţele exercitate de kolarieni asupra limbii indo-ariene sunt mai probabile decât cele exercitate de dravidienia). In acest caz, trebue să presupunem că indo-arienii au avut un contact mai fertil cu popu- laţiile kolariene decât cu cele dravidiene. Diverse numiri de plante şi de obiecte specifice substratului de origină austro-asiatică, au fost acceptate de indo-arieni şi se regăsesc în sanskrită şi în prakriti. Aşa, de pildă, tămbula (nucă de betel), bana (arc şi săgeţi), lăngula (plug, penis), etc. Urme de cultură austro-asiatică se recunosc şi în numărătoarea vigesimală, specifică în Bengal8). Nu este exclus, totuşi, ca unele din aceste cuvinte să fi fost cunoscute indo-arienilor prin intermediul dravidienilor. Pe noi, aceste cercetări recente — şi care, de altfel, sunt încă departe de rezultate definitive — ne interesează numai întrucât ajută înţelegerea religiozităţii populare indiene. Przyluski, în studiul său asupra lui lăngula («plug » în sanskrită), crede că poate explica acest termen prin austro-asiaticul lak, care denumeşte atât plugul cât şi organul sexual masculin. Echivalenţa între lăngula şi lingă (simbolul şi organul sexual masculin în limba sanskrită) este imposibilă foneticeşte în domeniul indo-arian, dar e justificată de grupurile lingvistice vecine 4). Asemănarea între plug — prin care se fecundează pământul — şi organul sexual viril, este firească; *) Un ancien peuple du Penjab (« Journal Asiatique *, 1926) şi diverse articole în « Mămoires de la Sociătă de Linguistique de Paris » (XXII, 5, p.p. 205—208) şi« Bulletin de la Soc. de Ling. » (voi. XXIV, pp. 255—258; XXV, pp. 66—69; 69—71; 1925, pp. 98—103; 1926, pp. 218—229). Toate aceste cercetări îşi au punctul de plecare în studiile abatelui Schmidt (începute încă din 1904) prin care acesta stabilea relaţii linguistice precise între Mon-Khmer şi limbile din peninsula Malaya. O parte din aceste rezultate au fost contestate; vezi, bunăoară, W. F. de Hevesy, On W. Schmidt’s Munda Mon-Khmer Comparison (Does an « Austrie» family of Languages exist?) studiu publicat în « Bull. Oriental School of London », voi. VI, pp. 187—200. s) Sanskrit et dravidien (trad. engleză de Bagchi, în voi. Pre-aryan and pre- dravidian, pp. 35—59). P- 58. a) Przyluski, Bengali Numeration and Non-Aryan Substratum (trad. în Pre-aryan, pp. 25—32); La numâration vigesimale dam Vinde (< Rocznik Orjentalistyczny *, t. IV, 1926, pp. 230—237). *) In limbile Mon-Khmer, trecerea lui a în i este comună; (în cam, scolo- pendra se numeşte lapan şi lipan). 11 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu atât mai mult cu cât unele populaţii austro-asiatice folosesc până astăzi drept plug un lemn ascuţit cu care scobesc pământul ca să depună sămânţa. Lingatn ar fi, deci, o creaţie extra-ariană, a populaţiilor agricole aborigene. Transformarea lui într’un simbol al lui Shiva s’ar datora, însă, unor sinteze ulterioare. De altfel, deşi lingatn-ul nu aparţine religiei indo-ariene — căreia îi repugna cultul phallic — a putut fi acceptat pentru că reprezenta principiul viril şi fecundant, specific unei mitologii continentale cum era cea indo-ariană. Astfel s’ar explica şi succesul simbolului shivait (lingatn) în religia indo-ariană, în timp ce yoni — simbolul orga- nului genital feminin, simbol al unei civilizaţii şi mitologii mari- time, adorat din cele mai vechi timpuri de populaţiile sud-indiene — n’a pătruns decât târziu în hinduism, în deosebi prin cultul lui shakti. Experienţele religioase desvoltate în jurul lui shakti, (principiul feminin, etern creator) corespund unei victorii a spiri- tualităţii autohtone, cu reminiscenţe maritime, împotriva spiritua- lităţii indo-ariene, continentale, purtătoare de valori masculine. Intr’o serie de studii asupra tradiţiilor maritime în Indonesia şi India, prof. J. Przyluski1) a scos la lumină resturi de civilizaţie în care descendenţa uterină şi simbolurile feminine predominau. Regii şi sfinţii îşi căpătau puterea — sau şi-o restaurau — luând contact cu marea sau cu simbolurile acuatice. Forţa magică — eroică sau sanctificantă — era concentrată în mare si în orice emblemă > a acesteia (scoica, etc.). Tradiţia aceasta maritimă se regăseşte şi în Sudul Indiei, unde oala joacă un rol esenţial în ceremoniile reli- gioase. Oala — simbol acuatic — reprezintă adesea, ea singură, o grămadevată a). La festivalul anual în onoarea zeiţei, o oală decorată este purtată cu alai în jurul satului. La festivalul expiatoriu, în timpul căruia sunt sacrificate un număr însemnat de animale, populaţia întreagă se adună în afara satului şi o oală (karagam), reprezentând o zeiţă furioasă, este adusă cu solemnitate în centrul satului, unde rămâne trei zile. După acest timp este purtată din x) La Princesse ă l’odeur de poisson et la nagî dam la tradition de VAsie Orien- tale (« Etudes Asiatiques 0, 1925, voi. II, pp. 265—284); Le Prologue-cadre des Miile et une Nuits et le thime de svayamvara (« Journal Asiatique », 1924, pp. 101—137). !) Whitehead, The Village Gods of South India, pp. 37, 38, 55, 64, 98, etc.; Oppert, op. cit., p. 274 şi urm. ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 165 nou Ia marginea satului şi, după o altă serie de sacrificii, este sfărâmată în bucăţi. După o tradiţie păstrată în India de Sud, înţeleptul Agastya a fost născut împreună cu Vasishta într’o oală de apă, din unirea Iui Mitra şi Varuna cu ăpsara Urvasi1). Agastya mai e numit şi pităbdhi, «băutorul oceanului »; şi despre el se spune că s’a căsă- torit cu fiica Oceanului. Se descifrează aici legătura dintre « sacru » şi simbolurile acuatice; eroul ca şi sfântul îşi trag puterea din Apă, nu din Cer sau de pe Pământ, ca în mitologiile continentale (unde eroul ca şi sfântul se suie pe munte, mai aproape de cer, ca să-şi capete puterea sacră). Probe de supremaţia principiului maritim şi feminin se mai găsesc. Devyupanishad, de pildă 2), povesteşte că zeii au întrebat pe Marea Zeiţă (Devî) cine e şi de unde vine, şi printre alte lucruri Ii se spune: «locul meu de naştere este în apa dinlăuntrul mării; cine îl cunoaşte, obţine sălaşul Iui Devî » (mama yonir apsvantah samudre ya evam veda sa devipadamăpnoti). Devî a fost Ia început principiul tuturor lucrurilor, matricea universală din care s’au născut şi zeii şi lumea. « Eu am creat la început pe tatăl acestei lumi» (aham suve pitar am asya mudham). Afirmaţia aceasta e semnificativă; Devî, principiul femenin, al cărei sălaş este oceanul şi a cărei forţă rezidă în apă, crează şi lumea şi pe «tatăl » acestei lumi, adică principiul viril. Asemenea legende şi embleme acuative trădează urmele unei civilizaţii maritime s), a cărei simbolică se diferenţiază net de cea x) De aceea se şi numeşte Kumbhasambhava, Kumbhayoni şi Ghatodbhava (Oppert, op. cit., p. 24, nota 25). *) Textul e reprodus de Oppert, op. cit., pp. 425—426. s) Problema e fascinantă, şi de abia de curând a început a fi cercetată. Rivet crede că « du sud de l’Asie ou de l’Insulide, â une âpoque extrfimement reculâe, sont parties une sârie de migrations humaines qui se sont râpandues en âventail â travers le Pacifique et l’Ocăan indien et qui, aprts avoir peuplâ toutes Ies îles de ces deux ocâans, ont atteint â l’est le N. Monde, au nord le Japon, â l’ouest l’Europe et l’Afrique » (Les Ocâaniens, « Journal Asiatique *, 1933, (pp. 235—*S6), P- 250). Primul val ar fi fost australian (p. 236), al doilea melanesian. In regiunea Benaresului s’au găsit petroglife identice celor au- straliene. Uzul bumerangului a supravieţuit în insulele Celebe, în sud-estul Indiei şi în Gujerat (p. 236). Rivet crede că limba sumeriană trebue clasată în grupul oceanian (Sumdrien et Ocianien, Paris, 1929, p. 1). Acelaşi cercetător găseşte radicale indo-europene şi semitice care sunt comune şi Sumerienei şi limbilor oceaniene, şi care probabil sunt împrumutate dela acestea din urmă i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE continentală, a năvălitorilor indo-arieni. Este încă imposibil de precizat aportul acestor civilizaţii pre-ariene; putem însă distinge două mari tradiţii pre-ariene, una agricolă, alta maritimă. Urmele de civilizaţie maritimă — care se recunosc atât printre populaţia dravidiană, cât şi în cea Munda (kolariană) — se datoresc fără îndoială continuelor imigraţii din Sud (micro-polinesiene). Cerce- tările etnologice ale lui J. Hornell *) tind a demonstra, pe altă cale, o puternică influenţă polinesiană asupra populaţiei pre-dravidiene de pe coasta de sud a Indiei. Un alt etnograf, H. C. Dasgupta 2), a dovedit izbitoare analogii între anumite jocuri din India şi Su- matra. Substratul pre-dravidian — maritim — din India se dove- deşte a fi, aşa dar, suficient de fertil în descoperiri culturale şi în creaţii mitologice. Ar rămânea de aflat izvorul tradiţiilor agricole aborigene, pe care le găsim alături de tradiţiile maritime. Fireşte că imigraţiile din mările de Sud tindeau, îndată ce se fixau în India, către agricultură, şi că osmoza dintre culturile agricole aborigene şi structurile culturale maritime a început foarte de timpuriu. Totuşi, am observat că tradiţia maritimă se păstrează, oricât de obscură, chiar după ce populaţia şi-a asimilat, de mii de ani poate, o cultură agricolă (cazul legendelor oalei şi a oceanului la dravidieni, la care predomină totuşi cultul vegetaţiei, al Marei Zeiţe). (ibid., pp. 7—8). « De plus en plus, je suis convaincu qu’il y a eu, dans tout le bassin de la Mediteran£e et dans une pârtie plus ou moins grande que l’Afrique, un substrat oc£anien, qui a agi sur Ies populations d’origines diverses qui ont envahi ces răgions au cours des âges » (ibid., p. 9). Centrul de disper- siune a fost probabil Asia meridională sau Insulida (p. 9). Populaţia paleolitică a Siamului a fost de rasă australo-melaneziană (vezi Fritz Sarasin, Recherches prehistoriques au Siam, «Anthropologie », 1933, pp. 1—4). Vezi material şi critică în R. Heine-Geldern, Urheimat und friiheste Wanderungen der Austro- nesien (« Anthropos », 193Z, pp. 543—619); Dr. C. Tâuber, Entwicklung der Menschheit von den Ur-Australiern bis Europa auf Orund der neusten Forschungen iiber die Wanderungen der Ozeanier (Zurich şi Leipzig, 193a). *) The Origins and Ethnological Significance of the Indian Boat designs (« Memoirs of the Asiatic Society of Bengal», voi. VII, igzo, fasc. 3); The Boats ofGanges (« Mem. Asiat. Soc. Bengal », 1921, fasc. 3). Relaţiile comerciale între India şi Africa au introdus, în timp de câteva mii de ani, anumite jocuri care se găsesc astăzi în Centrul şi Nord-Vestul Indiei; vezi J. Hornell, String Figures from Gujarat and Kathiawar (« Memoirs », 1932, fasc. 4). *) A feto Types of Indian Sedentary Games («Joum. Asiat. Soc. Bengal », I9z6, pp. 143—148, 211 213). ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 167 Credem că tradiţiile agricole continentale, pre-dravidiene şi pre-ariene, ar putea fi considerate ca aparţinând celei dintâi ci- vilizaţii indiene aborigene, care a fost în culmea desvoltării sale pe la sfârşitul celui de al cincilea mileniu înainte de Christos, şi pe care a adus-o recent la lumină săpăturile dela Harappa şi Mohenjo- Daro, pe marginea fluviului Indus ’). Este numai o ipoteză aceasta, dar o ipoteză care pare a acoperi numărul cel mai mare de fapte. Dacă civilizaţia dela Mohenjo-Daro a fost dela început o creaţie pur indiană sau dacă ea se află în legături de dependenţă cu cea sumeriană, e o problemă care nu ne interesează aici1 2). Tot ce se poate spune, însă, e că Mohenjo-Daro poartă pecetea solului indian; este o cultură asiatică, păstrând în germene câteva din motivele specifice ale culturii indiene de mai târziu. In ceea ce priveşte religia, după afirmaţia lui Sir John Marshall, ea este atât de specific indiană încât de abia se distinge de hinduism. Intr’adevăr, regăsim la Mohenjo-Daro atât cultul Marei Zeiţe cât şi al unui zeu care ar putea fi considerat un prototip al lui Shiva, alături de cultul pomilor 3), al apelor 4 *), alături de zoola- trie 6) şi phallism 6) — adică toate elementele care au colaborat 1) Mohenjo-Daro and the Indus Civilisation, Edited by Sir John Marshall (London, 1931, 3 voi. in 40). 2) Sumerul şi Asia vestică a influenţat într’o oarecare măsură religia Indu- sului. Coarnele ca simbol al divinităţii (Gilgamesh-Eatani) se întâlnesc pe foarte multe pecetii dela Mohenjo-Daro {op. cit., voi. I, p. 77). Totuşi, poate că nu e vorba de o influenţă, ci de o descendenţă comună a ambelor civilizaţii. 3) Op. cit., planşa XII, fig. 18, reprezentând epifania unei divinităţi în pom. Se pare că e un pipai (Ficus religiosa), arbore adorat în toată India. E schematizat într’un fel care aminteşte « Arborele vieţii » din Babilonia {op. cit. p. 64). La Mohenjo-Daro se distinge două feluri de cult al arborilor: 1) pomul era adorat sub forma sa naturală; 2) şi ca personificarea spiritului pomului. Acelaşi lucru se întâlneşte în buddhismul primitiv, aşa cum îl putem re- constitui după templele dela Bharhut şi Sanchi. Cu deosebirea că, în timp ce pe monumentele acestea spiritul pomului apărea într’un rol subordonat (yakshî sau yogini), la Mohenjo-Daro avea poziţia unei zeităţi importante {op. cit., p. 65). 4) Op. cit., p. 75. 6) Zoolatria era mai răspândită chiar decât cultul arborilor, şi cuprindea atât animalele cât şi creaţii fantastice (monştri, etc.; op. cit., p. 67). *) S’au găsit pietre phallice şi bethilice, de tipuri variate {op. cit., p. 58 şi, urm.). i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai târziu la crearea marei sinteze hinduiste. Cultul Zeiţei Mame t era în special răspândit pe malurile fluviului Indus; s’au găsit nenumărate figurine, unele reprezentând zeiţe aproape goale 1). Tipurile ultime seamănă cu Kali-Durga, al cărei prototip probabil că sunt. Nici un popor arian n’a ridicat o zeitate feminină la po- ziţia supremă pe care o avea în civilizaţia dela Mohenjo-Daro, şi pe care o are astăzi Kali-Durga în hinduism. Dimpotrivă, cultul Zeiţei-Mame era specific, după cum am văzut, dravidienilor — iar în alte părţi ale teritoriului afrasiatic, era cunoscut semiţilor, sumerienilor şi tuturor popoarelor pre-helenice. Nu se poate stabili, deocamdată, nici o relaţie etnică între dravidieni şi poporul care a realizat civilizaţia dela Mohenjo-Daro. Tipurile etnice par a fi, după examenul rămăşiţelor scheletice, felurite2); după cum fe- lurite probabil că erau limbile care se vorbeau atunci pe malurile Indusului. Este evidentă, însă, continuitatea tradiţiei religioase dela Mohenjo-Daro până în zilele noastre. Lucrul acesta ar indica o origine locală a religiei pe care o împărtăşea civilizaţia străveche a Indusului. Fie că tradiţia religioasă dela Mohenjo-Daro a fost asimilată de dravidieni, fie că dravidienii elaboraseră o religie similară — fapt este că atât religiile populare din Sudul Indiei cât şi hinduismul actual din Nordul Indiei, prezintă astăzi aceleaşi caractere comune. Caractere care îşi găsesc originalele în civilizaţia dela Mohenjo-Daro. Şi cum săpăturile care s’au făcut până în prezent indică o dată aproximativă de 3250 In. Chr. — dar, mai ales, indică o civilizaţie perfectă, stereotipă, care presupune cel *) *) Figurine asemănătoare s’au găsit în Belucistan (p. 48). Continui- tatea cultului Marei Zeiţe este perfectă, în chalcolitic, până în Egipt (P- 5°). a) Rămăşiţele scheletice par a indica patru tipuri etnice (vezi descripţia antropologică şi craniologică, voi. II, pp. 599—648): 1) proto-australoizi (limba lor ar aparţine grupului munda); 2) mediteranieni (se aseamănă cu dravidienii şi foarte probabil vorbeau o limbă dravidiană); 3) alpini (asemănân- du-se cu populaţiile din Vestul Deccanului şi Mysore, care vorbesc astăzi limba kanareză); 4) mongolo-alpini (ibid., voi. I, p. 42). Limba general vorbită la Mohenjo-Daro nu era indo-ariană; probabil, o limbă dravidiană. Nume- roasele documente de scriere pictografică găsite la Mohenjo-Daro n’au fost descifrate încă. Populaţia era, în orice caz, cosmopolită. Este ciudat că nici în mileniul V înainte de Christos nu se poate găsi o civilizaţie aparţinând unei rase pure, ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM l69 puţin 1000 ani de elaborare1) — tradiţia religioasă indiană îşi găseşte rădăcinile în mileniul V In. Chr., în chalcolitic * 2). Continuitatea aceasta impresionantă nu are nimic paradoxal. In puţine ţări s’a păstrat, cu mai viguroasă energie tradiţiile reli- gioase ca în India. Religia indo-ariană, adusă de năvălitori, a fost numai o etapă — şi nu printre cele mai importante — în creaţia acestei tradiţii. Viaţa religioasă locală, aparţinând Indiei propriu zise, a început să se facă cunoscută încă din prima jumătate a mi- leniului I In. Chr. Este foarte probabil că acei «reformatori» şi asceţi rătăcitori (parivrajaka) care au precedat pe Mahavira, fondatorul jainismului, şi pe Buddha, să fi reprezentat tocmai viaţa religioasă a populaţiilor autohtone, ţinută până atunci cu atâta stricteţă în afara cadrelor religiozităţii indo-ariene. Curente subterane, alimentate de experienţa religioasă a populaţiilor extra- ariene, au săpat mereu aceste cadre. Sub aparenta absorbire a cultelor locale în brahmanism, s’a petrecut un proces invers: convertirea brahmanismului, religie indo-ariană, într’o religie in- diană, adică asiatică. Este surprinzător cum se recunosc la Mohenjo-Daro toate ca- racterele religiei populare indiene de astăzi. Acei demoni ai vege- taţiei, yakshas şi yakini, yogini, etc. — se regăsesc în mileniul IV In. Chr. Durga îşi găseşte prototipul în Marea Zeiţă a vegetaţiei, adorată astăzi pretutindeni în India sub miile de forme locale (grămadevată). Prototipul lui Shiva dela Mohenjo-Daro indică liniile generale ale transformării zeului vedic Rudra în zeul hin- duismului de astăzi. Nu credem că greşim afirmând, astfel, că acea tradiţie religioasă continentală — diferită totuşi de tradiţia x) Op. cit., p. 106. Civilizaţia dela Mohenjo-Daro pare a fi fost nimicită brusc, prin invazii violente din afară, invazii care nu erau in nici un caz ariene. Probabil că atacurile veneau din sudul peninsulii şi erau purtate de populaţii dravidiene pure. 2) Urme de cult al Marei Zeiţe s’au găsit şi în părţi ale Indiei, în straturi mai puţin vechi. Cf. Robert Bruce Foote, The Foote Collection of Indian Pre- historic and Protohistoric antiquities, voi. II (Madras, 1916) planşile 21, 22, 23 (în special 22) reprezentând figurine femele găsite la Mulavi (pp. 62—63). Amulete de tauri (p. 96, planşa 16), lingam (planşa 15), svastika (p. 73, planşa 36) —toate acestea se regăsesc şi la Mohenjo-Daro (svastika, voi. II, p. 374; motivul acesta se întâlneşte aproape în toate părţile lumii vechi, în afară de Babilon şi Egipt). i7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE continentală adusă de indo-arieni — îşi are originile în civilizaţia dela Mohenjo-Daro; civilizaţie care, după cum o judecă competenţii, nu era întru nimic inferioară celei egiptene, cretane sau sumeriene. Alături de această tradiţie religioasă aborigenă — continentală şi agricolă 1) — s’a adăogat o tradiţie maritimă, prin populaţiile ko- lariene şi dravidiene. Se poate ca lingam să fie un cuvânt austro- asiatic; obiectul şi cultul, însă, se recunosc la Mohenjo-Daro şi au probabil o origină aborigenă. Sintezele cultural-religioase s’au făcut în India cu mult înainte de venirea Arienilor. O descoperire arheologică uluitoare dela Mohenjo-Daro, ne sileşte să socotim tot atât de veche şi una din cele mai specifice tehnice meditative indiene, aşa numita yoga 2). O statuetă de piatră reprezintă un bărbat în poziţia de meditaţie yoga (adică, cu pri- virile concentrate la rădăcina nasului). O altă statuetă dovedeşte că şi poziţia corporală de meditaţie (ăsana) era cunoscută la Mo- henjo-Daro. De mult s’a bănuit că tehnica meditaţiei yoga este extra-ariană, dar ea se atribuia influenţei triburilor barbare s). Ceea ce ştim despre civilizaţia dela Mohenjo-Daro ne îndritue să credem că autorii ei nu erau deloc barbari. Dimpotrivă, atât civi- lizaţia materială cât şi cultura (alfabetul, viaţa civilă, viaţa reli- gioasă, etc.) erau cu mult superioare civilizaţiilor care au urmat după ea. Dela Mohenjo-Daro, aşa dar, începe vieaţa religioasă specific indiană: pnja, tehnica yoga, Marea Zeiţă, Shiva, etc. Tot ce este astăzi caracteristic hinduismului, îşi regăseşte prototipul în mileniul V In. Chr. In sintezele cultural-religioase care au urmat, au colaborat şi elementele de cultură maritimă venite din Sud, şi dravidienii, şi indo-arienii. Aceştia din urmă, însă, cel mai puţin. Ei au creat o filosofie exprimată perfect prin limba sanskrită, o poezie cultă neîntrecută, o societate specific ariană — * *) Populaţia dela Moheno-Daro era agricolă, cultivând orzul şi grâul (op. cit., p. 28). *) Voi. III, planşa XCIII. Comentariul, voi. I, p. 44, 54, 356. s) De cele mai multe ori, cu grave exagerări. Aşa, bunăoară, A. E. Gough în The Philosophy of the Upanishads and Ancient Indian Metaphysics (London, 1882, p. 18), explică yoga prin Primitive Culture a lui Tylor (voi. I, p. 274 şi 402). Cel dintâi care a văzut lucrurile just, a fost R. P. Chanda, Survival of Prehistoric Civilisation of the Indus Valey, p. 29. Pentru o istorie critică a practicilor Yoga în India, vezi monografia noastră: Yoga. Essai sur Ies origines ' de la mystique indienne. ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 171 dar în vieaţa religioasă n’au putut fertiliza sufletul local. De aceea populaţiile aborigene n’au fost satisfăcute cu schemele religioase indo-ariene, şi au creat religia lor, asiatică, hindui- smul, păstrând legătura cu toate intuiţiile şi tehnicile dela Mohenjo-Daro. «Tendinţa către concret», care se descoperă în toate reformele religioase, în toate tehnicile contemplative, în toate curentele mistice populare din India, este caracteristica spirituală a stratu- rilor pre-ariene. Tendinţa aceasta se manifestă în viaţa colectivă populară prin cultul devoţional şi personal pentru divinităţi locale, concrete — iar în «elite» prin tehnicile meditaţiei, adică prin acea fiziologie mistică atât de specific indiană. Ceea ce ne interesează, în studiul de faţă, este structura experimentală a acestui cult devo- ţional şi a tehnicilor de fiziologie mistică. O asemenea structură experimentală nu se putea degaja din religia indo-ariană, bazată în bună parte pe teoria magică şi juridică a sacrificiului. Din teoriile şi practicile religioase indo-ariene s’au născut alte lucruri: metafi- zica indiană, teoria cauzalităţii universale (Karma), teoria sufle- tului cosmic, etc. Viaţa religioasă propriu zisă, adică experimentală şi cultuală, aparţine sufletului populaţiilor aborigene. N’are nici un sens să denumim «barbară » sau «primitivă » această viaţă su- fletească pre-ariană. Pe de o parte, pentru că populaţiile pre-ariene au fost mult mai civilizate decât năvălitorii arieni. Iar, pe de altă parte, pentru că «primitiv» sau «barbar» sunt termeni fără sens în istoria religiilor. Constatăm numai o tendinţă generală a substra- tului indian pentru devoţie, pentru relaţia concretă şi personală cu divinitatea. Oricât de obscură, de «primitivă», ar fi această relaţie, ea este totuşi singura temelie a unei vieţi religioase autentice, şi a oricărei mistici. Structural vorbind, adorarea pomului de către un sălbatec este tot atât de «religioasă» ca şi rugăciunea unui monoteist. Tipul religiozităţii este similar în ambele experienţe; omul e pătruns de conştiinţa micimei şi slăbiciunii sale, şi caută o relaţie concretă cu divinitatea (nu importă forma acesteia, ci funcţiunea sa). Religiozitatea indo-ariană era mult mai juridică; adică, omul poruncea zeilor prin forţa magică a sacrificiului, şi îi oferea jertfe ca să obţină în schimb ceva. Dintr’un asemenea contract nu se naşte o viaţă religioasă autentică. De aceea suntem îndreptăţiţi să credem că uluitoarea fervoare religioasă a Indiei, 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care ţine neîntrerupt de şapte mii de ani, se datoreşte substratului pre-arian. De altfel, rolul fertil al substratului în viaţa religioasă a unui popor nu se descoperă numai în India. Cercetările recente au arătat rolul populaţiilor pre-helenice în marea sinteză religioasă grecească 1). Şi în Grecia, s’a constatat să experienţa religioasă pre-ariană era mult mai puternică, mai autentică, mai fertilă, decât a năvălitorilor dorieni. Rolul substratului etnic se remarcă şi în şamanism2), religie nord-asiatică, locală, care a modificat, sau mai bine zis a asimilat, credinţele noui şi mult mai elevate venite peste el, ca buddhismul şi islamismul. Până şi în religiile mono- teiste cum e judaismul 8), creştinismul şi islamismul 4), se observă acţiunea substratului. Acţiune care n’a fost, cum s’a crezut până deunăzi, dăunătoare; ci, dimpotrivă, ea a fertilizat şi exaltat noile credinţe. In India, rolul substratului ne apare mai luminos tocmai pentru că istoria vieţii sufleteşti din acest sub-continent acoperă l) Contribuţiile lui Evans, Nilsson, R. Dussaud, au schimbat, după cum se ştie, concepţia despre istoria religioasă a Greciei. *) Influenţa tehnicei extazului practicat de « şamanii»turco-mongoli asupra misticei musulmane, este încă prea puţin studiată (vezi, Massignon, Lexique technique de la mystique musulmane, Paris, 1922, p. 86 şi urm.). B. Laufer a fost cel dintâi care a afirmat cu tărie origina nord-asiatică a cuvântului «Şa- man », punându-1 în legătură cu termeni corespunzători mongoli, tunguşi şi turci (Origin of the word Shaman, « American Anthropologist * *, New Series, voi. 19, Nr. 3, 1917). Orientalistul rus F. Rosenberg crede că totuşi, în urma găsirii unui termen identic în limba sogdiană, origina cuvântului ar fi indo- europeană (On Wine and Feasts in the Iranian National Epic, trad. din ruseşte de L. Bogdanof, « Journal of Cama Oriental Institute *, Nr. 19, August 1931, nota dela pp. 18—20). s) A. Z. Aescoly-Weintraub, Le Hassidisme, Introduction ă l’itude des hirisies religieuses parmi Ies Juifs (Paris, 1928). *) Kflpruluzadă Mehmed Fuad, Les Origines du Bektachisme. Essai sur le diveloppement historique de l’heterodoxie musulmane en Asie Mineure (« Actes du Congrâs International d’histoire des religions», Paris, 1925, tome II, pp. 391—411); Influence du chamanisme turco-mongol sur les ordres mystiques musulmanes (« Mămoires de l’Institut de Turcologie de l’Universită de Stam- boul *, N. Sărie, I, 1929). Vezi, de asemenea, pentru numeroase < sopravi- venze », F. W. Hasluck, Ckristianity and Islam under the Sultans (2 voi., Oxford, 1929). . ELEMENTE PRE-ARIENE IN HINDUISM 173 o perioadă de timp impresionantă. Aproape 7000 de ani, popu- laţia Indiei a fost însetată de o religie care să-i convină struc- turii sale «mistice >>, care să satisfacă imensa ei dorinţă de devoţiune şi cult. Religia introdusă de indo-arieni nu-i convenea, şi n’a acceptat-o decât după ce a modificat-o, a «hinduizat-o până la desfigurare». Geografia e întotdeauna mai puternică decât istoria. MIRCEA ELIADE DESPRE POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU « Cântece de dragoste şi moarte » de d. Adrian Maniu sunt un prilej nemerit pentru împrospătarea unei activităţi literare de aproape un sfert de veac. Ceea ce face caracteristica acestei acti- vităţi este semnul poetic sub care se aşează. Fiecare rând al său poartă pecetea unei sensibilităţi lirice. Orice ar scrie d. Adrian Maniu: versuri,basme, teatru sau proză jurnalistică, d-sa este, cu sau fără voie, poet. Se poate aşa dar discuta asupra valorii pro- ducţiei sale sau asupra influenţei exercitate, dar nu se poate tă- gădui prezenţa poetului. Se cunoaşte deosebirea ce se face între poetul născut şi poetul făcut, cel dintâi implicând o vocaţie certă, cel de al doilea, numai o aplicaţie statornică. In acelaşi sens merge distincţia stabilită de criticul francez Albert Thibaudet, între poeţii care sunt poeţi fiindcă fac versuri (poeţii « făcuţi ») şi între poeţii care fac versuri fiindcă sunt poeţi (poeţii «născuţi»). Se poate totuşi admite coexistenţa celor două tipuri de poet, într’o sinteză modernă în care vocaţia ar fuziona indisolubil cu inteli- » genţa artistică. Cel dintâi reprezentant al acestui tip evoluat de poet a fost la noi Eminescu. In configuraţia poetică de astăzi, literatura noastră se îmbogăţeşte cu mai multe exemplare ale acestui tip. Să cităm deocamdată pe d-nii Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Adrian Maniu. Momentul civilizaţiei naţionale le-a în- găduit o condiţie mai favorabilă decât aceea, refuzată lui Emi- nescu, în momentul precis al debutului său, 1866, — şi anume posibilitatea orientării estetice dela primele începuturi. Atât d. Arghezi în 1896, cât şi d. Lucian Blaga către 1918 şi d. Adrian DESPRE POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU J 7 5 Maniu în 1912, s’au aflat în situaţia prielnică a poetului prevăzut cu armătura unor principii literare novatoare. ' Fiecare dintre dânşii a reprezentat în momentul corespunzător, o tendinţă precisă de revoluţionare a poeziei. Este poate una din notele cele mai cuceritoare ale poeziei, acest revoluţionarism inerent lirei, care-şi înstrunează cu fiecare generaţie o altă coardă, spre a scoate un sunet nou, chiar dacă e discordant, în compoziţia simfonică a clipei literare. D. Adrian Maniu a apărut într’un moment de criză a lirismului nostru, cu o hotărîre deliberată de a contribui la stricarea canoanelor vechi. Prin aceasta a putut face impresia unui anarhic, chiar în gruparea ce-1 îmbrăţişase ( > terare. Cu un aer de superioară detaşare, poetul îşi ironizează propria producţie. Astfel, în bucata însemnările lui * * *, per- sonajul ei citează un vers: «Iti dau toată iubirea ce nu mai vreau să am» > şi-l comentează: «Versul ăsta mi s’a părut totdeauna o prostie ». In realitate, acest vers aparţine chiar d-lui Adrian Maniu (Flori de hârtie, Poeme trupeşti III), care nu pregetă să şi-l ia în derâdere, din nevoia mai generală de a dezumfla tonul aulic, al poeziei. Salomeea înseamnă atât punctul de culminaţie al artei poetice a d-lui Adrian Maniu, în această primă fază, cât şi tensiunea ironică cea mai ridicată. Apărută într’o plachetă scumpă şi ne- pusă în comerţ, cu copertele ilustrate după tablourile d-lui Th. Pallady, poema nu tratează numai tema lui Oscar Wilde, dar şi mărturiseşte afinităţi de mai veche dată cu arta ilustrului imo- ralist. Caşi cum nu ar fi suficiente datele extra-biblice ce se adaugă poemei ca aceea a secretelor pasiunii, nutrite pentru fiica lui Irod de Ioan şi de doica ei, întâlnim la tot pasul procedeul de stridentă intervenţie personală, pentru a deplasa interesul dela obiect la subiect. Reeditarea poemei, la sfârşitul volumului de poezii Drumul spre stele (Bucureşti, Cartea românească 1930), atenuează câte o notă din dragostea maladivă a doicei, manife- stată postum, cât şi mai multe din notaţiile savuros intelectualiste ale autorului. Iată cum se ironizează, de pildă în textul primitiv, colorismul poeziei autumnale: « trebue înlăturată ftizia câtorva frunze, cu sânge de toamnă, nece- sare începutului obişnuitelor elegii». (începutul părţii a IlI-a, Neîntâlnirea) 12 i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sau: «Seara devine inevitabilă—prin obişnuinţă—în revărsări de culoare din tuburi de garantă» (sfârşitul părţii a IlI-a, Moartea Salomeii), Poezia d-lui Adrian Maniu, în anii dinainte de război, nu sufere totuşi o formulă netedă şi eliminatorie, faţă de pro- ducţia sa mai bine cunoscută, post-belică. Pricina este că două din notele ei esenţiale se găsesc cu suficientă pregnanţă dela pri- mele sale începuturi. Este vorba de predilecţia sa de totdeauna pentru basmul, încadrat cronologiei medievale şi pentru decorul rustic al naturii. Astfel cunoscuta poemă Vânătoarea {Lângă pământ, 1924) datează din 1913 {Seara, 25 Noemvrie, Vânătoare mistică). O altă întinsă poemă din acelaşi volum, Fata morgana, apăruse cu zece ani înainte tot în Seara (4 August). Iar Balada a Il-a a apărut în Cronica, de sub direcţia d-lui T, Arghezi, în 1916 (23 Martie), Pe de altă parte, câteva stilizate pastele rurale datează din primii ani de activitate lirică: Crucile fântânilor, în Noua revistă română, 3 Noemvrie 1913, şi înnoptare în Seara, 25 Noemvrie 1913. D. Adrian Maniu, simultan cu atitudinea sa combativă faţă de poezia semănătoristă şi proza poporanistă, nu dispreţuia motivele poeziei agreste: Satul ghemuit Clipeşte grăbit, Liniştea-1 apasă, Fiecare casă Fumează din pipă. (înnoptare). Aşa dar nu este discontinuitate între poezia ante şi post-belică a d-lui A, Maniu, Neîndoielnic este că s’a produs îndată după război o radicală transformare în spiritul poetului. Sublimându-şi erotica de sen- sualitate şi interzicându-şi intervenţiile ironice, d. Adrian Maniu s’a dedicat cu consecvenţă poeziei de naivă şi totodată savantă stilizare a naturii şi a basmelor. Poezia sa din Lângă pământ are corespondenţe plastice şi poate şi teoretice cu prerafaelismul şcoalei engleze a lui Dante Gabriel Rossetti şi Burne-Jones, DESPRE POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 181 Rafinament în simplicitate, savantă artă formală în simularea primitivismului, cultivare predilectă a temelor religioase şi a evului mediu naţional, sunt caracterele comune ale prerafaeliţilor englezi şi a noii orientări a poetului român, — ale cărei rădăcini le-am găsit încă dela primele sale manifestări. Poate că exemplul lui Francis Jammes să fi fost de asemenea determinant în noua direcţie lirică a autorului. In timp ce Măgarul servea, în 1916, ca pretext de apolog, dedicat « unui critic » (Flacăra, 13 August 1916), acest paşnic animal îşi reintegrează locul său într’un uni- vers candid, în care dobitoacele sunt oarecum sanctificate de poetul francez, după pilda sfântului din Assisi. Când mieii sunt puşi să participe la adoraţia universală a copilului — Isus: « Seara fiecare cu copita negrişoară, cuminte a făcut I934) nu este cea mai bună culegere de poeme a d-lui Adrian Maniu. Cântând în versuri albe, cele opt provincii ale ţării noa- stre, d. Adrian Maniu a adus, de bună seamă, o cunoaştere apro- fundată a particularităţilor lor fizice şi etnice, o simţire adevărată 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a pecetei lor individuale, fără însă a găsi tonul just, pentru a-şi comunica emoţiile lirice. Cu toate acestea, numeroase frumuseţi parţiale răscumpără monotonia poemei: Chilim, cu crengi prin care lunecă sitari, Mlădiţele pletoase ocrotind roibi şi păpuşi Izvoare şerpuind în solzi, din care îşi culeg zlătari mălaiul. In sate de sub prispa în învoalt cioplită, Şi ’n bolta culei unde huhurezi veghiază, Fuioarele mai torc, ursire veşniciei. Dar tot mai rar, marama ninsă ’n vişini, Umbreşte alb, ochii de căprioară, Şi fota mândrelor, ca macul veştejeşte. ( Oltenia). Recentul volum de poeme publicat de d. Adrian Maniu: Cân- tece de dragoste şi moarte (Editura «Cultura Naţională») este unul din evenimentele literare ale anului trecut, o sinteză stră- lucită a celor mai alese însuşiri lirice ale autorului. Reluând în Bal mascat o mai veche poemă (Dansul morţii, Seara, 3 Februarie 1914) şi amplificând-o cu versuri ce i se in- tegrează organic, poetul a dat un admirabil specimen de poemă macabră, configurând rezumativ atmosfera de ficţiune poescă. $a/i,una din reuşitele culegerii, este un frumos exemplu de dra- matizare a destinului, văzut din perspectiva jocului născocit de persani. In Scăldătoarea, talentul plastic al d-lui Adrian Maniu a dat una din cele mai frumoase poezii ale sale, cu o poantă finală, ironică. Din comoara de experienţă folklorică a poetului s’a iscat puternica atmosferă nocturnă din Fata pândarului, care pregă- teşte sinistrul desnodământ al împuşcării iubitului apărut ca un strigoi la fereastră. «Râtul» de «morun mustăcios» al acestuia, aminteşte «botul mustăcios de nisetru» din Cântarea încântă- rilor tale (Figurile de ceară). O deosebită semnificaţie închide poema Târziu de tot, care umanizează jertfa lui Isus. DESPRE POEZIA D-LUI ADRIAN MANIU 185 Mărie, nu-ţi mai căuta băi&tu, Fiul tău a murit pentru noi toţi, Din mormânt nu poţi să-l mai scoţi, Nici tu, nici altul, că aşa e datu. Zadarnic cauţi să alegi din cruci răzleţe Care e a lui... Au fost atâte! Şi ce sunt crucile ? Toate crucile doborîte Au lăsat o mamă, au pierdut o tinereţe. Plângi. Ai vrea să-l săruţi înc’odată, Măcar cum l-au lăsat viermii în pământ. Cum să-l găseşti, când toţi la fel sunt. Osul nu l-ai putea osebi niciodată. Toţi seamănă; la toţi: o tigvă boltită Priviri scobite, falei râzând mut. La toti care au rămas. La toti câţi au trecut, De păcate, durere, ispită. Osul lui, la fel cu al străinului: Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă. Inima a tăiat-o plugul în două, Şi o sug în pace, buruienile câmpului, Iar din buzele care ţi-au supt pieptul uscat, S’a făcut praf, de cizme călcat. Din această poezie se limpezeşte şi poziţia religioasă sceptică a d-lui Adrian Maniu. Am rezervat pentru sfârşit filonul nou de sensibilitate gravă, stârnită de zădărnicia sentimentului iubirii şi mai ales de simţirea pieirii prin moarte. Se stinge gândul, putrezeşte mâna. Sângele inimii îngraşe ţărâna. Cine rămâne vadă întreaga zădărnicie. Nici măcar suflet să nu fie. 186 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De ce am cântat, la c% am suferit, Am păcătuit şi am iubit, M’am trudit, şi m’am zbuciumat, Am înţeles şi n’am aflat. Uitare, amintire, tot una, învierea, e fără îndreptăţire, Şi e nătâng să pierim pe totdeauna. Amar dorul binelui nu vrea răsplătire. Dragostea de ce m’a amăgit ? Cugetul de ce n’a fost crin ? In nemărginire, iată veşnic sfârşit, In a cărui pierzanie închin. (încheiere). Cu un minimum de meşteşug, căruia i s’a substituit exprimarea nemijlocită a sentimentului, poetul a izbutit să concretizeze un moment de nelinişte metafizică. Străbaterea celor patru culegeri de poezii ale d-lui Adrian Maniu, felurit delectabilă, este însă neîndestulătoare pentru cu- prinderea întregului său portativ liric, care cere şi citirea volu- melor sale de poeme în proză (Paharul cu otravă, Jupanul care făcea aur şi Focurile primăverii şi Flăcări de toamnă, Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol Il-a », 1935, în care şi-a adunat o parte din entre-filets-urile publicate în Universul). Numai astfel, din totalitatea producţiei sale, de impenitent poet, în fiecare clipă impresionat de câte un aspect trecător al firii şi al lucrurilor, ne putem reconstrui imaginea unui sensitiv şi a unui artist care este unul din cei mai avizaţi mânuitori ai limbii româneşti. Literatura noastră lirică, la a cărei prefacere a contribuit în două momente hotărîtoare: Ia turnantul modernist de mai acum două decenii şi la noua orientare etnică a ei, îşi recunoaşte în d. Adrian Maniu un îndrumător şi un agent de primenire. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI INTRE CRONICĂ ŞI ROMAN*) Părintele Galaction întreprinde cu romanul său de curînd apărut în volum — dar mai înainte publicat în chiar această revistă — o vastă construcţie epică, ce trebue probabil să îmbrăţişeze nu numai povestea câtorva eroi, ci însăşi societatea românească de-a- lungul ultimelor patru decenii. începând cu anul 1899, piatră de hotar a veacului trecut (de unde şi titlul cărţii...) şi trecând apoi în noul veac, ilustrul prozator îşi propune să cuprindă în romanul său imaginea cât mai completă a vieţii româneşti mo- derne, sub aspectele ei cele mai variate: politică, artă, literatură, probleme sociale, mişcare de idei, etc. Aşa cum se desenează dela punctul său de plecare, romanul părintelui Galaction va urmări desfăşurarea epocii noastre pe mai multe planuri, schiţând mersul progresiv al evenimentelor ro- mâneşti şi grupându-le în jurul unei scheme de roman propriu zis. O astfel de întreprindere este impresionantă şi prin obiect şi prin proporţii. Ea nu poate fi judecată pe etape, ci în ansamblu. Ea valorează nu prin detalii, ci prin organizarea generală a ma- terialului. Iată de ce, astăzi, când nu avem decât primele două volume ale acestei opere, gândită pe atât de vaste dimensiuni, nu ne so- cotim îndreptăţiţi să facem un adevărat examen critic, ci cel mult să stabilim oarecare prime jaloane şi... să aşteptăm. Cele două tomuri, pe care ni le dă deocamdată părintele Ga- laction, sunt preliminarele operei sale. Prin consecinţă, şi comen- tariul nostru e ţinut să aibă un caracter preliminar. # Cea mai interesantă dintre problemele literare, pe care romanul acesta le provoacă din primul moment, este pentru noi relaţiunea dintre cronică şi roman, raportul dintre realitate şi ficţiune. *) Gala Galaction, La răspântie de veacuri. (Editura « Cultura Naţională 1). 188 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Părintele Galaction are sinceritatea de a mărturisi în prefaţă originea autobiografică a operei începute. t Urzeala cârpii mele — câtă se vede azi şi câtă va mai fi — este luată dintr'un jurnal intim şi completată, după trebuinţă, cu mărturiile cotidianelor epocii. Din acest punct de vedere, fabula mea are picioare de cronică. . .» Pornind dela această confesiune, am fi poate îndreptăţiţi să căutăm a descifra printre rânduri realitatea, care i-a servit pro- zatorului drept model direct. A identifica « cheile » unui roman este totdeauna un exerciţiu, dacă nu instructiv, fără îndoială plăcut. Nu-1 vom face totuşi, deşi n’ar fi greu. Dacă ne amintim că scriitorul Gala Galaction a făcut primii paşi în viaţă într’un stră- lucit grup de tinere energii şi temperamente (I. G. Duca, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius), atunci grupul de juni eroi, pe care Ai-i înfăţişează romanul (Doru Filipache, Boruzescu, Lara Teobald, Badea Jiu, Edgar Spata...) devin foarte străvezii. Chestiunea însă astfel pusă este secundară. Ea răspunde unei curiozităţi fără semnificaţie. Mai interesant este de ştiut, în linii generale, în ce măsură opera părintelui Galaction va conserva elementele istorice ale materialului său şi în ce măsură, « roman- ţându-le », le va modifica. Ar trebui pentru aceasta să stabilim limita dintre cronică propriu zisă şi roman propriu zis. Problema îl interesează şi pe romancier, căci în aceeaşi prefaţă el adaugă: c Aşa era atmosfera politică, aşa s'au perindat unele evenimente şi aşa a curs, printre ele, viaţa eroilor mei. Mai târziu, peste cine ştie câtă vreme, cine ştie ce iubitor de cioburi şi de necropole literare poate că-şi va bate capul să sta- bilească cum cresc urzicile pe morminte şi cum mănâncă ficţiunea literară lespezii faptelor petrecute *. Iată foarte frumos formulată problema aceasta a relaţiilor dintre cronică şi roman — căci într’adevăr dificultatea este de a şti « cum faptele petrecute sunt mâncate de ficţiunea literară ». întrebarea nu se adresează numai părintelui Galaction. Ea s’ar putea adresa cu egală îndreptăţire d-lui C. Stere de exemplu, care şi el în întinsa sa operă «In preajma revoluţiei» nu construeşte altceva decât un roman-cronică. In genere, şi dacă ne e îngăduită o opinie în afară de cazul special al părintelui Gala Galaction sau al d-lui C. Stere, genul acesta ni se pare hibrid. Am prefera delimitări netede: cronica să fie cronică, romanul să fie roman. Reunirea lor duce la forme bastarde. O cronică romanţată pierde enorm din caracterul ei documentar şi această pierdere nu ştiu dacă e compensată de avantaje artistice echivalente. Intre cronică şi roman 189 Dar să nu ne rătăcim în consideraţii generale. Cartea părin- telui Galaction trebue judecată în substanţa ei proprie, nu în ca- lităţile sau defectele de principiu ale «genului literar » din care face parte. Să observăm deci abundenţa elementelor de cronică în romanul său. Fără să fie direct angajate în ţesătura epică a cărţii, fără să facă parte activă din poveste, evenimentele politice, sociale sau literare ale timpului sunt mereu prezente în carte. Autorul le evocă, fără să insiste prea mult, dar desemnându-le oricum în deajuns de precis, pentru a indica epoca, decorul, coloarea locală, cadrul general în care se desfăşoară lucrurile. Vom găsi numeroase ecouri din actualitatea timpului, ecouri cronologic înregistrate, tocmai pentru a păstra romanului carac- terul său iniţial de cronică. Un registru al acestor evenimente evocate de romancier, ne va convinge de diversitatea lor: polemica Maiorescu-Gherea (Voi. I, pag. 21), procesul mitropolitului Ghenadie (Voi. I, pag. 57), debutul actorului Brezeanu în «Avarul» (Voi. I, pag. 147), legea generalului Berindei şi greva studenţească (Voi. II, pag. 43), că- derea guvernului Sturza şi scandalul Bannfy (Voi. II, pag. 62), alegerea lui Gogu Cantacuzino ca şef al conservatorilor şi nu- mirea lui Delavrancea ca primar al Capitalei (Voi. II, pag. 190), telegrama Regelui către D. A. Sturza de ziua lui (Voi. II, pag. 193), debutul Agathei Bârsescu în «Magda » de Sudermann (Voi. II, pag. 202), intrarea «generoşilor» în partidul liberal (Voi. II, pag. 231), boala lui Tolstoi (Voi. II, pag. 266), expoziţia de pic- tură a lui Grigorescu (Voi. II, pag. 299). Se poate vedea din această lungă înşiruire de fapte, pe care într’adins le-am enumerat, variaţia detaliilor exacte, pe care ro- mancierul le încorporează în opera sa, oferindu-ne puncte de reper din domenii cât mai felurite, pentru a ne pune în contact cu atmosfera timpului. Unele din aceste fapte sunt pur şi simplu menţionate sumar şi numai în trecere — altele însă, cum este căderea guvernului Sturza, capătă amploare şi sunt mai dezvoltat « romanţate ». Romanul face, în anumite momente, interesante în- cercări de a-şi apropia şi asimila cronica. # # E timpul să părăsim cronica şi să venim la substanţa proprie a romanului, la ceea ce părintele Galaction numeşte «fabula» cărţii. La răspântie de veacuri este de sigur romanul unei iubiri. Autorul o spune destul de lămurit în prefaţă, iar critica a con- firmat acest lucru, de altfel evident. IQO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Totuşi aş îndrăzni să văd în aceste două prime volume, abia în rîndul al doilea un roman de dragoste. In prim rând, La răs- pântie de veacuri este mai mult romanul unei vocaţiuni poetice. Fără îndoială, amorul lui Dorn Filipache şi al Antoninei Ţanţu ocupă un important loc în economia romanului — dar nu pe cel mai important. Nici măcar din punctul de vedere contabi- licesc al numărului de pagini rezervat acestui episod de iubire, el nu este dominant. Nesfârşit mai numeroase sunt paginile de- dicate problemelor literare ale tânărului erou Dorn Filipache, problemelor sale de conştiinţă, ideilor sale de artă, experienţelor sale de creaţie. Obiectul prim al părintelui Galaction pare a fi fost aici acela de a fixa tatonările de gândire, de orientare, de sensibilitate ale unui gmp de intelectuali superiori, aflaţi pe pragul dintre prima tinereţe şi maturitatea interioară. Aşa se explică lungile dezbateri abstracte dintre tinerii noştri eroi, nesfârşitele lor scrisori grave, solemnele lor confesiuni, imen- sele lor conversaţii. (Numai Boruzescu şi Filipache, şi numai într’o singură discuţie, au nevoie de 22 de pagini, pentru ca să pună la punct... filozofia lui Kant...). Cei patru amici, care formează nucleul intelectual al romanului (ca să nu-i mai nu- mărăm pe Lara Teobald şi pe Edgar Spata, prezenţi numai cu numele), pornesc în viaţă încrezători în talentul sau în geniul lor — şi în bună parte cartea nu este altceva decât prezentarea foarte locvace, foarte discursivă, foarte amplă a primelor lor in- cursiuni în cultura românească. La răspântie de veacuri este evident romanul unei iubiri, dar este mai ales romanul unor intelectuali. Ceea ce este deter- minant în personajul principal al cărţii, în Dorn Filipache, nu este atât amorul său pentru Antonina sau Elvira, cât vocaţia sa pentru poezie. O spune şi el de nenumărate ori, fără prea multe ezitări, i-o spun şi ceilalţi cu o persistentă complicitate. «.. .am venit pe lumea aceasta, obsedat de armonii pe care le aud numai eu ţi aiurit de o vrajă neîntreruptă, din mine ţi din jurul meu, despre care semenii mei n’au nici o bănuială» (voi. II, pag. 148). 2 voi. In marginea «operei lui mihail eminescu* de G. CĂLINESCU 193 cu multă pasiune în sfera actualităţii, dar care a simţit totuşi nevoia unei fructuoase detaşări de contingenţele momentului, aplicându-şi darurile spiritului unei cercetări literare, privind personalitatea cea mai de seamă a scrisului nostru cultural şi artistic din trecut; o întreprindere de sigur din care are a câştiga tot atât de mult istoria literară, pe cât formarea însăşi a spiritului critic ce se va aplica de acum asupra valorilor prezentului cu şi mai mare exactitate a intuiţiei, cu şi mai mare siguranţă a jude- căţilor estetice, a căror fiinţă a ştiut s’o scalde în apele unei rare şi ideale contemplaţiuni artistice. # # # Eminescu este — după foarte justa observaţie a unui critic — marele subiect al literaturii noastre. Cu toată obiecţia funda- mental greşită a unora, ce găsesc că cercetările eminesciene au întrecut prin numărul şi metoda lor orice măsură, Eminescu a rămas si va continua să fie — încă multă vreme — o mină ce va t prilejui multora extrem de interesante explorări. Respectabila bibliografie ce s’a adunat până acum în jurul operei poetului no- stru e departe de a fi îndestulătoare, odată ce un cercetător ca d. G. Călinescu se găseşte în situaţia de a constata următoarele: « Lipseau aci cunoştinţele satisfăcătoare despre împrejurările în care s’a ivit opera lui Eminescu, şi cu toată bogăţia aparentă a biblio- grafiei, o icoană dreaptă asupra întinderii şi legăturilor ei lăuntrice (« Opera lui Mihai Eminescu », voi. III, pag. 319). Utilitatea lucrării d-lui G. Călinescu nu mai poate fi, — în această situaţie,—în nici un chip discutată. Ci dimpotrivă chiar. S’ar putea cel mult discuta oportunitatea unei cercetări ce înseamnă — fără îndoială — o uriaşă şi îndrăzneaţă întreprindere, în care un studios harnic şi mulţumitor ca regretatul Bogdan-Duică ezita să creadă. De aceea apariţia Vieţii lui M. Eminescu avea să} fie înconjurată de amintitul istoric literar, de mari îndoieli. După opinia sa, cercetarea d-lui G. Călinescu era prematură. Nu se adu- naseră încă — gândea dânsul — destule fapte particulare care, pri- vind viaţa lui Eminescu, să-i facă posibilă construirea biografiei. Am citat părerea de mai sus, pe care de altfel n’o împărtăşim, spre a spulbera numai acea nepotrivită plictiseală a unora ce socotesc că despre Eminescu s’a scris prea mult în critica noastră, când de fapt esenţialul nu s’a făcut încă şi când în apus Dante, Shakespeare, Cervantes, Racine sau Goethe au rămas strălucite subiecte literare eterne ce solicită minţile cele mai dotate ale fie- cărei generaţii de critici şi profesori. Cu cercetările eminesciene ale d-lui G. Călinescu ne aflăm însă în faţa primei încercări de a pătrunde în ansamblul operei 13 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Eminescu, după ce aţâţi harnici studioşi au întreprins fruc- tuoasa operă de cunoaştere şi explicare a unor aspecte particu- lare din creaţiunea poetului. D. G. Călinescu şi-a propus să construiască un edificiu critic după un plan sistematic, cu încăperi bine definite, şi cu o anume unitate metodologică uşor de sezisat, înainte chiar de a se fi în- tregit opera. După Viaţa lui M. Eminescu, prima treaptă a edificiului, a urmat Opera poetului, al cărei cel dintâi volum a îmbră- ţişat Filosof ia teoretică şi practică a lui Eminescu. A publicat re- cent apoi două volume cuprinzând Cultura şi Descrierea operei poetului, după care vor urma Eminescu în timp şi spaţiu, şi în sfârşit — finis coronat opus — adevăratul studiu critic de estetice aprecieri către care converge cu o sigură finalitate, uriaşa stră- danie a criticului nostru. Obiectul acestor provizorii însemnări — provizorii întrucât justa preţuire a cercetării d-lui G. Călinescu nu se va putea obţine decât în momentul posibilităţii unei priviri de ansamblu asupra între- gului său edificiu critic — îl alcătuesc însă numai ultimele două volume apărute până acum privind Cultura şi Descrierea operei eminesciene. # * # înaintea oricărui fel de consideraţii, trebue să subliniem admi- rabila metodă pe care cu atâta siguranţă a intuit-o criticul. Intre opera lui Eminescu şi spiritul critic se ridică pe de o parte un morman de cercetări ce n’au fost totdeauna obiectiv-ştiinţific alcătuite, pe de alta o anume lirică mentalitate ce acordă poe- tului supreme elogii pe cele mai disparate câmpuri ale activi- tăţii sale. Evitând această neprielnică perspectivă, criticul nostru a căutat contactul direct şi imediat cu opera scriitorului, folo- sindu-se nu numai de ediţiile tipărite — alcătuite şi ele după criterii străine poetului — ci şi, mai ales, de manuscrisele sale, vechi schelete ale unor proiectate construcţii nespus de intere- sante pentru cercetătorul dornic de a pătrunde în şantierul de lucru al poetului. Metoda d-lui G. Călinescu se împodobeşte dar cu atributul obiec- tivităţii în sensul primar al cuvântului de considerare atentă, în nici un chip ocolită, a obiectului cercetării, a A venit vremea, cre- dem, să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate, care să nu degenereze în caricatură», scrie cu multă dreptate cri- ticul. îndepărtată de această ştiinţifică metodă, vechea atitudine idolatră faţă de opera eminesciană dispare, iar cercetarea pozi- tivă se instaurează cu toate drepturile ei fireşti. Ca o urmare a metodei, Eminescu e coborît din cerul consideraţiilor metafizice IN MARGINEA I OPEREI LUI MIHAIL EMINESCU, DE G. CÂLINESCU 195 pe pământul umanităţii reale, naturale, cu mai puţine atribute zeeşti, dar plin de seva unei indiscutabile autenticităţi. Cerce- tându-1 sub specia omenescului ce a constituit adevărata fiinţă a poetului, Eminescu — departe de a fi laicizat aşa cum unii ro- mantici ar putea crede — iese dimpotrivă real portretizat, în lu- mina strălucitoare a unui adevăr ce-1 înalţă în ochii noştri care deabia acum încep să-l vadă şi să-l înţeleagă. Pătrunzând în şantierul de lucru al poetului, printre atâtea schelete de construcţii, unele cu totul şi dela început părăsite, altele parţial utilizate în diferite compuneri ulterioare, criticul nu s’a lăsat covârşit de imensul material ce-1 înconjura haotic, ci şi-a croit curajos poteci menite să orienteze pe cititor în văl- măşagul unui spirit creator de o uimitoare fecunditate şi stăruinţă. Metodelor ce am schiţat mai sus, li se mai asociază însă o anume prudenţă ştiinţifică ce nu se hazardează pe drumurile ispititoare ale unor ipoteze absurde pe care faptele nu le-ar putea nicicând verifica. Calea aceasta metodologică îşi găseşte o potrivită apli- care în domeniul cercetării izvoarelor eminesciene, mai ales. E tocmai câmpul în care cercetătorul poate uşor greşi, înşelat fiind de anume similutudini aparente, pe care criticul nostru ştie a le evita. Cu astfel de instrumente ale cercetării, d. G. Călinescu a pre- zentat, în cele două ultime volume ale d-sale, Cultura şi Descrierea operei lui Eminescu. In ce priveşte cultura poetului, utilitatea cunoaşterii ei constă în lămurirea elementelor brute ce i-au format personalitatea şi concomitent în identificarea, aproximativă de sigur, a materialului amorf ce a fost utilizat de poet în creaţiunea sa artistică. încheierea la care duce această parte a străduinţei d-lui G. Călinescu e foarte plauzibilă: «foarte cultivat ca poet, Eminescu n’a putut să fie şi ria fost un monstrum eruditionis» (voi. II, 129). Informaţia cul- turală pe care şi-a adunat-o ca autodidact n’a urmărit o trans- formare a lui în chipul unui respectabil savant, ci a fost natural subordonată nevoilor sale creatoare, însemnând doar materialul brut al compunerilor sale estetice ulterioare. De o importanţă cu mult mai mare se bucură însă capitolul cuprinzând Descrierea operei eminesciene. Nu e vorba, fireşte, de grămădirea unor rezumate ale compunerilor lui Eminescu, ci de încercarea unei « refaceri organice a tabloului spiritului creator al lui Eminescu » (II, 131), după cum scrie d. G. Călinescu, o între- prindere extrem de dificilă când porneşte mai ales din atelierul însuşi al manuscriselor eminesciene, în care atâtea proiecte zac învălmăşite cu atâtea realizări, de o diversitate atât de absolută, încât imaginaţia şi intuiţia criticului au de adus contribuţii re- marcabile. 13* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 196 In pădurea aceasta de liane, ca un adevărat pionier, criticul şi-a croit drumuri temeinice, folosind însă nu numai stricta me- todă a descrierii — ceea ce ar fi fost de altfel o imposibilitate lo- gică — ci şi metoda explicării prin cronologizarea compunerilor, prin identificarea probabilă a unor izvoare, legând astfel organic procesul creaţiunii eminesciene cu elementele culturii poetului. Din toată această parte, cititorul şi cercetătorul eminescian se aleg cu impresia că poetul a fost un pasionat şi stăruitor alhimist al creaţiei, cu preocupări din cele mai diverse şi mai disparate, dela probleme ale cosmogoniei la aprinse compuneri naţionale, subordonând însă permanent legilor creaţiunii artistice adevăru- rile de ordin filozofic sau ştiinţific. In acest capitol al descrierii, este extrem de utilă metoda instru- mentată de critic întru identificarea izvoarelor operei eminesciene. Iată de pildă momentul în care d. G. Călinescu îşi propune să afle originile cosmogoniei lui Eminescu, exprimată printre altele în cunoscuta lui Scrisoare I. Modelul literar îl găsim în Rigveda. Sunt însă şi alte izvoare asemănătoare din care Eminescu şi-ar fi putut urzi cosmogonia. D. G. Călinescu citează astfel prima meta- morfoză ovidiană, un mit egiptean, Edda, ba chiar s’ar găsi analogii în Chon-King sau Zend-Avesta. Ceea ce îl interesa pe poet nu era însă dezvoltarea precisă a unei anume teorii cosmogonice, operă ce ar fi fost în fond ştiinţifică, ci dezvoltarea «sentimentului de nimic în imagini» (II, 136), îndeletnicirea esenţial poetică, dove- dind o adevărată finalitate a elementelor de cultură ce poetul asimila. Cu prilejul acestor identificări de izvoare — e necesar să ob- servăm — criticul nu detaliează numai bogata informaţie cultu- rală a lui Eminescu, ci concomitent dezvălue de asemeni propria sa erudiţie literar-filozofică ce este într’adevăr excepţională, cuprinzând în multe domenii ale spiritului mari sectoare de timp. Capitolul descrierii şi—după cum observam—al explicării operei eminesciene se încheie cu o foarte preţioasă concluzie: «Faţă de mormanul de planuri ţi încercări inedite, cele mai multe de dramă, faţă de o uriaşă voinţă de creaţiune, opera rămasă, alcătuită mai ales din scurte poezii, e neînsemnată. Eminescu mort sufleteşte la 33 de ani, nu apucase a arunca din spiritul lui decât firimituri, scli- pitoare firimituri » (III, 318). Cercetarea pozitivă, raţionalistă a operei lui Eminescu a dus dar la încheieri ce, departe de a coborî marea personalitate a poe- tului, au confirmat darurile unei spiritualităţi în continuă efer- vescenţă creatoare, pe care şi-o supraveghia însă cu o neîntrecută luciditate, dovedind astfel o vocaţie si o conştiinţă a muncii ar- tistice ce are de sigur şi o elocventă valoare educativă. RONSARD SAU MĂRĂCINE? 197 In ce priveşte apoi într’adevăr excepţionala cercetare a d-lui G. Călinescu, ea nu-şi va dobândi meritata-i consacrare decât în clipa în care, având în faţa noastră întregul ei edificiu critic, vom putea preţui — cum se cuvine — o exegeză demnă de marele nume al poetului. AL. DIMA RONSARD SAU MĂRĂCINE? Din 1328, an cu mult lăsat în urmă şi aproape uitat, din acel stufos veac al XlV-lea, s’a ivit o taină, urma unui fum sau a unui foc, care de sigur şi-a avut pe aici pe undeva prima lui scân- teere. Zicala noastră cu drept cuvânt spune că nu iese niciodată fum fără de foc ! Şi de atunci, din 1328, au trecut destule ierni, încât pentru ori- care din tagma intelectualilor români povestea lui Ronsard s’a răcit, sună a vechi şi pare lipsită de orice licărire. Nu a mai rămas decât o sfioasă snoavă, care uneori mai bosumflă pe câte un francez — dar care istoriceşte sau din punct de vedere material — este incontrolabilă, răsuflată şi mai ales foarte demo- dată. Şi rămâne totuşi o prea literară taină. Dar chiar dacă prin minune (sau prin ajutorul ştiinţei a-tot- iscoditoare), am avea sub mână unele amănunte, unele măr- turii—bine înţeles preţioase — legenda Marchizului de Ronsard sau dacă mai bine doriţi a Banului Mărăcine, s’ar izbi totuşi de indiferenţa noastră, de acea confortabilă şi otomană apatie: însuşire caracteristică popoarelor ce nu clintesc şi tresar decât electrocutate. De mai bine de două sute de ani, trăim sub o zodie seacă şi leneşe, alcătuind o societate măcinată între bârfeala şi comerţul cafenelei. In aceste împrejurări pare oarecum firesc să rămânem indiferenţi la întrebarea dacă Pierre Ronsard ar fi purtat sau nu o litră, o oca sau măcar o picătură valahă de sânge prin albastrele-i vine... # Legenda Marchizului de Ronsard nu a fost însă născocită de vreun muntean sau oltean şiret. Ea ar fi avut atunci sorţi să fie îndoielnică; izvorul însă din fericire e mult mai limpede şi mai sigur dat fiind că e însuşi versul 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poetului într’o elegie, a XVI-a la număr (eUgie âRetni Belleau), datând din 1534 şi care frumos şi cristalin începe astfel: Or quant â mon ancetre, il a tire sa trace D’oî le glace Danube est voisin de la Trace Plus bas que la Hongrie, en une ’froide part Est un seigneur nomme le marquis de Ronsard Riche d’or et de gens, de villes et de terre. Un de ses fils puisnez assambla hazardeux Et quittant son pays, faict cap taine d’eux Traversa la Hongrie et la basse-Allemagne, Traversa la Bourgogne et la basse Champagne, Et hardy vint servir Philippes de Valois Qui pour lors avoit’ guerre en contre Ies Anglois. II s’employa si bien au service de la France Que le Roy lui donna des biens ă suffisance Sur Ies rives du Loir; puis, du tout oubliant Frâres, pâre et pays, franţois se mariant Engendra des ayeux dont est sorty le pâre Par qui premier je vy ceste lumiâre. Ce ar da în româneşte, într’o prea netrebnică tălmăcire, urmă' toarele rânduri: Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă Acolo unde Dunărea prin Tracia îngheaţă. De Unguri mai la vale, sta în ţări vecine Boierul numit Banul Mărăcine. Stăpân peste aur, holde şi oraşe Al lui, un fiu mai mic, adună pâlcuri ostaşe Şi părăsind glia, ales în fruntea lor, Străbătu Ungurimea şi ţara Nemţilor, Străbătu Burgundia şi ţara Franciei mai jos, Şi lui Filip Valois duse al său prinos, Care tocmai purtând război cu neamul Inglez Primi solia în slujba Steagului francez Şi-o răsplăti cu bunuri peste trebuinţă Pe-al Loirei ţărm; în bună credinţă, Uitând de tot, fraţi, părinţi şi ţară, Cel ce mi-a fost bunic, aicea se-însoară Zămislind un fiu din care viaţa mea coboară. înfăţişăm pe două limbi surori, primele rânduri ale aceleiaşi elegii autobiografice. 'ronsard sau mărăcine? 199 In continuare (dacă mai interesează) poezia aminteşte cu lux de amănunte, modul cum poetul s’a încuscrit şi cum s’a înrudit cu o bună parte a boierimii franceze. Aşterne, cu alte cuvinte, arborele său genealogic împodobit în versuri, cu ramuri glorioase, cu belşugul lor de frunze şi apoi cu solemne demnităţi ocupate pe lângă Maiestatea Sa Regele Franţei de membrii familiei Ronsard. Astfel întocmită, elegia a XVI-a rămâne, prin voinţa autorului, un unic document biografic de care trebue să ţină seama oricine cutează să se apropie de viaţa poetului. Şi într'adevăr nimeni nu s’a gândit să conteste sau să răstălmă- cească vreun nume, vreun pronume sau vreun loc din rândurile pe care — cruţând cititorul de versuri lipsite de interes — nu găsim cu cale să le mai cităm. Savanţii şi apusenii filologi, în cor cu literaţii, au fost în deplin acord în ce priveşte înrudirile şi alianţele contractate cu nobilii curteni francezi. Versurile din urmă negreşite, sunt valabile şi în conformitate cu adevărul istoric si literar. Nu tot astfel sunt socotite primele strofe pe care le cunoaşteţi, şi care umplu de mânie şi necăjesc pe mulţi ce ţin cu tot dinadinsul si mai ales cu tot şovinismul, să infirme afirmatiunile iscălite de însuşi poetul. Ronsard nu poate fi « ţăran dela Dunăre »; cele scrise de el sunt născociri năzdrăvane, sunt fantezii. Desminţirile de soiul acestora curg din chiar anul 1586, din ziua Sfântului Matei, când « Monsieur Du Perron, â present Evesque d’Evreux », ţinu într’o capelă o funebră oraţiunc, din care traducem fragmentul următor: «Pierre de Ronsard (Domnilor) geniul şi oracolul poeziei fran- ceze, în ce priveşte tatăl său, îşi trage locul de baştină din Moravia, ţară aşezată între Polonia şi Ungaria, dintr’un neam (d’une maison) al cărui conducător se numea Marchizul de Ronsard. Să fie de atunci cam două sute cincizeci de ani, de când prâslea acestui neam, un viteaz, având dorul isprăvilor ostăşeşti, ieşi din ţară cu o armată de tineri voluntari, şi, neaflând un mai frumos prilej de a-şi dovedi bărbăţia, decât războiul, atunci aprins între Francezi şi Englezi, ajunse în Franţa, pe lângă Filip de Valois, pe care-1 ajută cu atâta demnitate în toate expediţiile militare, încât şi-l făcu prieten, şi dorind să-l îndatoreze şi să-l ţină p’aproape, îi dărui mari bogăţii în acest Regat: cu ajutorul cărora el se însură, se deprinse să tră- iască în Vendomois, unde descălecă şi răsădi ca o ramură a familiei Ronsard, care a înflorit până în ziua de astăzi...» x). *) *) Oeuvres complitet de Ronsard, voi. VII, p. 27, ed. Gamier, Paris, 1924. 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Astăzi Sfântul Matei, 1586. Cunoştinţele geografice ale episcopului Du Perron — ca ale oricărui francez respectabil — au fost de o redusă, dar perfectă erudiţie. Deşi în această împrejurare ar fi putut lesne să nu-şi mai oste- nească mintea cu aflarea unor noţiuni geografice ce îi sunt date cum spunem noi, mură în gură. O mai bună călăuză sunt de sigur versurile lui Ronsard din care răsar într"adevăr locurile natale, arătate aproape cu degetul arătător pe o hartă ce-o purta în minte. Şi peste atâta ceaţă şi peste atâţia ani se desluşeşte şi desprinde ţara care se află acolo unde «le Da- nube est voisin de la Trace » (Ronsard, XVI-âme elegie). Intr"adevăr, vecină cu Tracia, vecină propriu zis, stătea, cum stă şi astăzi, numai Dunărea. Şi paralela e păstrată neîndoielnic de-a-lungul fluviului, dela Turnu-Severin şi până mai departe de Durostor. Dar această coordonată sumară nu ne-ar putea îndeajuns sluji la determinarea moşiei Banului Mărăcine, deoarece tot atât de «vecin » cu Tracia este şi malul stâng şi cel drept al bătrânului fluviu. Pierre de Ronsard, într’o bună măsură, ne lămureşte şi ne scoate din îndoială, spunându-ne că ţinuturile vecine Traciei nu sunt mai jos de Dunăre ci doar a plus bas que la Hongrie ». Şi ca mai mult să ne întărească aceasta, puţin mai departe poetul istoriseşte cum bunicul său trebuit-a să străbată (să traverseze) nu o altă ţară, ci, mai întâi, tocmai şi de-a-dreptul Ungaria, ţară de graniţă a Valahiei; şi numai în urmă, celelalte ţări pe care le înşiră fără greş (sudul Germaniei, ţinutul Burgundiei şi ţinutul Champagne— pentru a ajunge la ţinta aleasă). Iată deci un itinerar bine întocmit, bine prezentat şi din care se vede locul plecării, în care se întrevăd bine ales anumite popa- suri, poate în tovărăşia vinurilor de Bourgogne sau a celor din Champagne, şi din cele din urmă locul descălecării. Episcopul Du Perron dă însă ca punct de plecare Moravia, « ţară aşezată între Polonia şi Ungaria » ! Nu putem, de sigur, contra- zice o defunctă eminenţă. # Trecând în revistă pe răsăriţii biografi ai veacului XIX şi XX — printre ei vom afla şi o sumedenie de cetăţeni încăpăţânaţi în a susţine tot felul de locuri de origine ale Marchizului de Ronsard, afară bine înţeles de acele locuri familiare lui şi nouă. Claude Binet, în lucrarea sa «La Vie de Pierre du Ronsard », afirmă că leagănul Ronsarzilor a fost «la fruntaria dintre Ungaria şi Bulgaria »1). *) *) «.. .sur Ies confins de Hongrie et de la Bulgarie..p. 112, op. cit. RONSARD SAU MĂRĂCINE? 201 Ronsard apare deci ca un grănicer pe o fruntarie care s’ar putea tocmai noi să fim. Charles Augustin de Sainte-Beuve, cu autoritatea lui critică, ratifică un certificat maghiar. Mai târziu, prin 1911, d. Saint-Venand mărturiseşte *) *) un lucru firesc, dar senzaţional: Ronsard cunoştea ţările române ! Intr’adevăr, la vârsta de 16 ani, poetul ar fi însoţit, spune Saint- Venand, pe Lazare de Baif, ambasador al Franţei în Germania, într’o călătorie prelungită până la noi. D. Saint-Venand însă nici nu vrea să se gândească nici nu vrea să admită că Ronsard ar fi fost adus sau atras aci de griji, interese sau motive, Doamne fereşte, familiare. El a făcut călătoria, aşa cum noi bunăoară am merge să vizităm regiunea stepelor din Pampas sau poporul Samoed; o excursie cu alte cuvinte, de plăcere prin ţinuturi de basme, o călătorie de agrement şi fără vreo urmă de oboseală, făcută de Ronsard (după cum poate că reiese din mai multe versuri) — pe un ger cumplit în miezul iernii româneşti. Un alt contestator mai modern, scriitorul Roger Sorg, într’o prefaţă la culegerea sa de « poesii alese » ale lui Ronsard 2), susţine că « deoarece vroia să apară în faţa posterităţii drept compatriotul lui Orfeu... Pierre de Ronsard a strigat sus şi tare că strămoşii săi erau de origine tracă şi că a văzut lumina zilei în 1524, an după stilul vechi, în care Francisc I a fost luat prizonier de Carol Quintul ». Dar în realitate, continuă d. Sorg, nu «în şesul Dunării, dar pe pământul ceh trebue să căutăm leagănul acestui Baudoin Roshard pe care unanima tradiţie a veacului al XVI-lea ni-1 arată luptându-se alături de Ioan al Boemiei, în vremea războiului de O sută de Ani, stabilindu-se în Vendomois si dând naştere la Ronsarzi neaoşi francezi». i Tot de peste hotare venit, s’a dovedit că este şi s’a găsit scris, într’un vechi manuscris adăpostit în Biblioteca Naţională Franceză, manuscris care grăieşte astfel: «Baudoin Ronsard, de Bulgarie, fut capitaine de Hongrois, qu’il amena en France au roy Ph. de Valoys contre Ies Anglois » 3). Iată un al doilea autentic document ce vestejeşte teoria lui Gustave Cohen (profesor la Sorbona), care în cartea sa despre *) Din Almanach des lettres franţaises et itrangkres, voi. II, p. 279 din 1924, citat şi de d. Cezar Petrescu în « Curentul ». a) Poesies choisies de Pierre de Ronsard, publi£es par R. Sorg et B. Guegan, Payot, 1924. *) T. 2540; dossier 56.832. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ronsard 1) nu vrea să dea crezare versiunilor, cum spune d-lui, datorită imaginaţiei, vanităţii şi chiar «nebuniei» poetului. Seriosul şi severul profesor Cohen nu vrea să se lase măcar transportat «comme dans un conte, en plein mirage oriental...». Trecem acum la tabăra adversă, tabără care, cu convingere mai mult sau mai puţin temeinică, susţine teza originii valahe. Dintr’un început suntem bucuroşi să o scriem, numărul Fran- cezilor care apără punctul nostru de vedere (fiindcă dintr’o ele- mentară suspiciune vom înlătura pe compatrioţi) este mai mare decât al celorlalţi. Iată, de pildă, pe venerabilul Achille de Rochambeau, cores- pondent al Ministerului de Instrucţie, membru al Societăţii Anti- cvarilor, al Societăţii Franceze de Arheologie, al Societăţii Poly- matice din Moriban, al Societăţii Arheologice din Vendomois şi al altor societăţi şi comiţii, şi care în 1868 a închinat lui Ronsard două volume * 2), între ale căror scoarţe găsim şi arborele genealogic al familiei, arbore care începe şi coboară dela cuvântul Marucine. Acest nume drag îl regăsim pomenit şi într’o lucrare, «Laus funeris », iscălită de scriitorul Critton. Nu cunoaştem scriitorul şi nici opera lui, dar despre toate acestea, prin bunătatea d-lui Cezar Petrescu, am putut avea indirect cu- noştinţă printr’un almanah al literelor, purtând data de 8 Iunie 1924. Printre alte lucruri interesante, scrie în acest almanah şi despre scriitorul Critton, care «atribue lui Ronsard drept strămoşi pe un anume Mărăcine, căpitan venit în serviciul lui Filip VI de Valois şi fiu mai mic al Contelui de Ronsard, ce locuia în Tracia ». «Această ţară fiind patria lui Orfeu, el supranumi pe autorul franciadei « Orfeul Galic ». «In timpul lui Ronsard oamenii nu puneau la îndoială originile lui româneşti şi orientale ». Dar să revenim la onorabilul Achille de Rochambeau care, pe larg, se ocupă de obârşia lui Ronsard. «Pe la jumătatea veacului al XlV-lea, istoriseşte Rochambeau, trăia în această ţară un puternic Margraf sau Marchiz de Ronsard ». «In vreme ce Filip VI de Valois se războia cu Eduard III, regele Angliei, un fiu mai mic al acestui personaj, rămânând fără de avere, părăsi ţărmurile Dunării şi veni cu o oaste de voluntari să ofere serviciile regelui Franţei » 3). Mai departe, Rochambeau revine cu amănunte asupra stră- bunicului lui Ronsard, dându-ne câteva date noi. Astfel aflăm că dânsul « a fost silit să cedeze fratelui mai mare toate bunurile *) G. Cohen, Ronsard, Boivin £diteur, 1932. *) A. de Rochambeau, La familie de Ronsard, recherches g£n£alogiques, 2 voi., £d. A. Franck. s) Op. cit., p. 12 şi 13. RONSARD SAU MĂRĂCINE? 203 strămoşeşti» («contraint de c6der ă son aini tous Ies biens de ses ancetres, se trouvant sans patrimoine...»). De unde rezultă poate că prâslea acestui neam, fie după vreo datină a primului născut, fie pentru că făcuse vreun afct de răzvrătire sau nesupunere, fie că se arăta nepăsător şi nelegat de bogăţiile pământeşti — a fost ne- dreptăţit şi lipsit de averea tatălui său «riche d’or et de gens, de villes et de terre » (Ronsard). Şi în urmă, simţind cum se trezeşte în el «le gout des armes et des courses aventureuses », a adunat « o ceată de cădeţi gentilomi», număr de sigur favorabil şi care-1 îndreptăţea să ia parte la războiul de una sută ani. După isprăvi vitejeşti, după ce s’a distins şi a bine meritat — «Ronsard s’a însurat şi a întemeiat spiţa din Franţa. 11 găsim figurând în acte din anul 1328 la 1340 ». Toată această poveste verosimilă şi în firea Românului adeve- reşte încă odată incorigibila noastră « artă » de a nu şti să păstrăm, să preţuim la timp şi printre noi valorile creatoare şi energiile naţionale; le lăsăm să treacă graniţa, unde mai târziu găsesc mediul prielnic desvoltării, şi mai târziu, deplina lor consacrare. « Cazul » Ronsard, precum unanima tradiţie adevereşte, ar putea fi prima istorie care de atâtea ori în urmă s’a repetat şi încheiat cu întârziate, gălăgioase şi uneori ruşinoase revendicări. * Oricât ar fi de plicticoase mărturiile în sprijinul tezei noastre, suntem datori să le reproducem câte le putem avea şi câte le ştim, toate. Iată în 1855, când a apărut la Paris cartea « Ballades et Chants Populaires de la Roumanie (Principautes Danubiennes), recueillis par Basile Alecsandri» J),— A. Ubicini a scris o prefaţă în care se poate ceti rândurile de faţă: «... Statornicit în Franţa el îşi traduse literalmente numele şi titlul părintesc şi schimbă Bano în Marchiz, şi Marucine (Ronces au Ronciere) în Ronsard. ■.». Ubicini, prieten al Principatelor Dunărene, nu avea nici el asupra acestor puncte, îndoieli. Un alt simandicos compatriot, G. Bizos, rector al Academiei din Grenoble, în 1891, într’o carte consacrată poetului Ronsard, scria şi despre străbunic, cum că ar fi fost « primul din neamul lui care a venit în Franţa în fruntea unei trupe de partizani...» şi rectorul nu se sfia să-şi întărească spusele, adăugând că «orice s’ar spune despre acest somptuos marchizat pierdut în ceaţa Du- nării, nu este mai puţin adevărat că un tânăr aventuros numit BaUdoin de Ronsard, care venea din România, pe la 1340, s’a bătut 9 9 Editura Dentu, Paris. 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu atâta vitejie sub Filip VI, încât acest Rege recunoscător îi dădu mijloacele să-şi clădească un castel în Vendomois, pe o colină...». Afirmaţia rectorului Bizos nu are nevoie de comentariile noastre. Altă menţiune despre « ţara eroului legendar care aparţine laolaltă Franţei şi României», aflăm în jurnalul de călătorie «De Paris â l’Ille des Serpents », apărut în anul 1876 şi datorit unui anume Cyrille Avril. Mai recente, datând numai de 11 ani, din 1924, când s’a săr- bătorit al IV-lea centenar al lui Ronsard, sunt articolele de gazetă şi revistă ale d-lor Jean de Bonnefon şi Leo Claretie, apărute în « La Liberte » şi în « Les nouvelles litteraires ». Aceşti scriitori se raliază opiniei care — după cum bine vroia să gândească un discret cronicar francez « nu au nimic jignitor şi nici de necrezut» — şi conchidea că «nu se pot pătrunde pricinile pentru care câţiva istorici literari ţin neapărat să refuze lui Ronsard originea mărturi- sită de el» 1). # Acestor mărturii, mai mult sau mai puţin cunoscute şi datorite scriitorilor străini, vom alătura câteva prezumţiuni, câteva deducţii emanate din chiar opera poetului. Ronsard nu era străin pământului nostru, după cum pământul acesta nu era pentru el o terra ignota. Şi aceasta o spunem, deoarece poetul, în afară de elegia în care îşi cântă obârşia încă de mai multe ori în alte locuri, uneori incidental, alte ori oprindu-se o strofă sau două în scurte descripţiuni ce presupun de sigur cunoaşterea, măcar de pe un atlas geografic, a unei îndepărtate ţări — ne po- meneşte. t Menţionează astfel, în versuri, numele locuitorilor, numele locu- rilor, numele munţilor, numele strămoşului împărat întemeietor. Şi ca să se dea crezare acestor afirmaţii, vom trece de-a-dreptul la o searbădă enumerare şi la o completă trimetere la texte. Apa Dunării este invocată foarte.des. Iar această prezenţă în vocabularul poetului, poate nu e o simplă întâmplare şi ar trebui să ne dea de gândit. Intr’adevăr, în volumul II (la p. 359), în voi. III (p. 145), voi. IV (p. 5), voi. V (p. 9 şi 158), voh VI (p. 259, 297, 354, 400 şi 517), bătrânul fluviu apare mereu în paginile lui Ronsard înainte de vărsarea lui în Pontus Euxinus, care, precum se va vedea, este şi el pomenit a). *) *) Citat în ziarul « Curentul» din 12 Nov. 1934 din < Almanach des lettres franţaises ». 2) Ne referim la opera completă a lui Ronsard, îngrijită de d. H. Vaganay şi apărută la Garnier în 1924. RONSARD SAU MĂRĂCINE? 205 Iată, de pildă, la capătul unei lungi călătorii pe erou care izbu- teşte să ajungă şi să câştige ţărmul Mării Negre. Dar mai bine să-l lăsăm pe Ronsard să cuvânteze: ifc .. .Je ferois hazardeux au milieu des dangers Des Gregeois ennemis, et des flots estrangers, Gaigner la mer Euxine, et l’emboucheure large Ou le cornu Danube en la mer se decharge... Sau acest frumos pasaj din « Franciada », unde regăsim rimele de mai sus: Puis approchant du grand Danube large Qui par sept huiz en la mer se decharge, Viendras â l’isle â laquelle Ies Pins Donnet le nom: lâ S9auras tes destins L’un apres l’autre, hoste de la riviere De qui la corne est si brave et si fiere. Ce fleuve ayant sur la teste un rouzeau, Et sous l’aisselle un vas remply d’eau. Et du menton versant une fontaine Tu dira tout d’une bouche certaine. Dacă ar fi să-l bizuim pe aceste versuri numai, şi epitetul de Ronsard «gentilhomme du Danube >>, acordat cândva de Andre Sauger 1), ar suna îndreptăţit. In volumul III (la p. 135) şi în tomul IV (la p. 355), poetul vorbeşte în treacăt de munţii Carpaţi, iar la p. 226 a volumului V întâlnim în poezia lui Ronsard cuvântul Transilvania. Despre Daci (p. 226), despre împăratul Traian (voi. IV, p. 425), despre Geţi (III, p. 138 şi 145) şi despre Sciţi (I, 228; II, 24, 33, 319, 380, 408, 448, 361, 451; III, 83, 138, 52, 359; IV, 25, 117, I79» S>.7°> 3°4: V, 200 şi 120; VI, 69, 146, 492, 498 şi 264), găsim aduceri aminte pe care amatorii le pot afla la paginele şi volumele respective şi din care încă mai desprindem două fragmente mici. Primul face parte dintr’o elegie intitulată «Complainte â la Royne Mere du roy »: Et lors tout desdaigneux et tout remply d’esmoy, Regardant le ciel, je disois â par-moy: Quand nous aurions servy quelque Roy de Scythie, Un Roy Jot ou Gelon, en la froide pârtie Ou le lafge Danube est le plus englace, Encor nostre labeur seroit recompense. *) *) In ziarul « La Rdpublique o, anul II, Nr. 761. 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi al doilea fragment dintr’o oda scurtă, într’un ritm uşor, puţin protocolar faţă de legile Muzei şi care — (poate că e o simplă orbire) — ni se pare că aduce cu înfăţişarea unor poezii din fol- clorul naţional. Oda poartă numărul XXXIX şi o reproducem întreagă: Maclon amy des Muses, En la musique expert, Pour-neant tu t’amuses, ~ Le temps en vain se pert Menant un dueil couvert: ţ 11 vaut mieux que tu jettes Les soigneuses sagettes Qui ton coeur vont grevant Aux Scytes et aux Getes, A l’abandon du vent. Nu vrem ca din citarea câtorva noţiuni geografice sau istorice versificate, să ne întemeiem un infailibil criteriu. Ar fi absurd. Ronsard vorbeşte şi se referă în opera sa la Africa, fără a fi african — la Germania, fără a fi Neamţ — la Vezuviu sau India, şi tot acest vocabular denotă doar că fruntaşul Pleiadei era un om de universală cultură, perfect informat asupra micului nostru glob. Nu vom trage concluzii nici din dansul oltenesc numit Banul Mărăcine — nici din « drama naţională », purtând acelaşi nume şi care a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional «în beneficiul Alsacienilor rămaşi francezi» — cum spunea autorul, V. A. Ure- chia — de pe urma căruia s’au adunat 1500 franci, deşi această dramă avea şi următorul dialog de mare efect: — « Spune noua cine eşti ? . «In Carpaţi cum te numeşti? — «El e Banul Mărăcine « Cărui Oltul se închină. — « Ţine spada mea în dar « Brav marchize de Ronsar ! » Nu vom face legătură nici cu acei peşti săpaţi pe o piatră în Moldova şi cei trei peşti din pajura familiei Ronsard — nici cu Banul Mărăcine al lui V. Alecsandri. In faţa acestor ipoteze, neclintit, marchizul Pierre de Ronsard apar- ţine poeziei şi literaturii universale, şi mai presus de orice aparţine Franţei, limbii franceze şi pământului care i-a dat slava şi găzduirea. Cât despre elegia «buclucaşe», noi, umili ţărani ai Dunării, îi suntem pururi recunoscători şi o vom citi cu fiorul sau iluzia unei regăsiri. BARBU B. BREZIANU CONFIGURAŢIA poeticei lui d. iacobescu 207 CONFIGURAŢIA POETICEI LUI D. IACOBESCU Trăind în epoca premergătoare marilor reforme sociale, în epoca aceea când în bătrâna Europă începuse sedimentarea unei spi- ritualităţi noi, D. Iacobescu a fost primul poet al nostru care, cu toată vârsta lui fragedă, a înlesnit fără nici un efort, filiaţiunea între eleganţa- spiritului francez, manifestată, atunci, prin acor- durile de nouă coloratură ale simbolismului, şi curentele poeticei locale, care năzuiau spre un ideal de artă născut din brazdă şi destinat acesteia. In vacarmul acelui început de veac, care anunţa, printre altele, o tehnică nouă a sensibilităţii, D. Iacobescu şi-a trăit poezia singur şi sincer, în afara oricăror dogme, şi niciodată această izolare nu l-a făcut să se considere un «neînţeles». Sufletul său copleşit de un extaz continuu, tiran deci, şi-a tremurat emoţia fără să se caute, fără să se definească. ' Singularizarea lui în ambianţa de orice fel, D. Iacobescu şi-o exprimă fără paradă, fără zgomot, în aceste cinci versuri, care închid în ele un tragism pe cât de intim, pe atât de elocvent: Eu vieţuesc în parcuri înfundate In care rodul moare necules, Eu lâncezesc pe-aleele uitate In care un linţoliu larg şi des închide orizonturile toate. (In umbră) In timp ce d-nii Ion Minulescu, Adrian Maniu şi alţii începu- seră să precizeze, prin poeziile lor, o altă muzicalitate a versului românesc, o muzicalitate inspirată direct din şcoala simbolistă franceză, D. Iacobescu era acomodat, până la contopire, cu esenţa acestei poezii. Asta ne-o justifică virtuoasele sale tra- duceri din Verlaine, Mallarme şi Albert Samain. Poemele lui D. Iacobescu (vezi volumul Quasi tipărit de editura Cultura Na- ţională, în 1930) excelează ca şi ale lui Samain, de pildă, printr’o notă de disperare atât de timidă, de voalată, încât aliată unui sentimentalism de esenţă romantică, îmbracă mai repede haina unui «dolce farniente» fără sfârşit, dar care, pentru un ochi critic se traduce mai just prin oboseală, extenuare mai corect; căci această nedefinită beţie a simţurilor îi este impusă, lui D. Iacobescu, de o exasperare ascunsă, condiţionată în mare parte şi de o suferinţă fizică incurabilă: tuberculoza care l-a răpus la 20 de ani. Din acest punct de vedere, înrudirea cu Albert Sa- main capătă o certă justificare. Cântecul amândurora nu este 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât o trecere lentă în neant, o agonie dulce, nesimţită, care la D. Iacobescu se manifestă printr’o calmă şi suavă renunţare: Nici eu nu ştiu ce am !.. Hemoragii de soare-mi bat în geam, Cu lenevii de aur cald mă fură Şi mă sărută lung pe ochi, pe gură... Ce mână delicată Cu degete de veşted trandafir Te leagănă, o, inimă blazată? — Eşti tu, romanţă tristă de clavir Sau tu, extaz solar? Oh, pianul cântă tot mai trist, mai rar, Şi soarele mă chiamă, ... şi îmi pare Că fruntea mea alunecă în zare Spre-un infinit de pace şi uitare. (Poem de amiază) Deşi pare caracterizată de o notă solară, singură şi dominantă, lirica lui D. Iacobescu are totuşi o diversitate de motive, care evoluează în jurul aceluiaşi punct central caracteristic. Iată de exemplu în Nocturna ultimei nopţi (vezi voi. Quasi) o linişte ce se vrea dincolo de orice dorinţă de viaţă, dar care are, în acelaşi timp, o viaţă a ei, proprie, în care poetul se regăseşte în parte: ... In jurul nostru liniştea suspină Mai senzitivă ca o violină Şi fiecare vorbă ce am spune Ar rupe armonia unei strune. Această renunţare la impuls de dragul unei linişti, care trăia prea intens pentru a o destrăma, o întâlnim în multe din poe- mele lui D. Iacobescu. De observat (şi în altă ordine de idei) mai este că D. Iacobescu, voluntar sau nu, îşi crea «transele » poetice uneori chiar prin transfigurarea celor mai simple tablouri şi, în acest caz, func- ţionarea acestora ca motive de inspiraţie, condiţiona în mod cu totul imperativ emoţia care, după cum vedem în strofa mai jos citată, se intensifică într’o remarcabilă gradaţie: Amurgul cască roze mari de sânge Prin parc ţâşnesc izvoare de parfum In atelierul lui marquet 209 Ascult cum plâng fântânile ţi cum Pe nervii mei arcuşul serii plânge. (Amintiri în amurg) Oscilând între două puncte bine distincte, acela al unei sen- sibilităţi bolnave, extenuate de năzuinţi eterice, de o parte, şi ga- lanteria formelor plastice, de cealaltă, galanterie cu care cochetau, de altfel, toţi simboliştii, poezia lui D. Iacobescu rămâne înainte de orice, poezia unei elite a sentimentelor, elită pe care autorul volumului Quasi a iubit-o cu toată patima vârstei sale. Cităm, pentru orice altă justificare: închide ochii, miss... Tăcere ! Nu simţi cum în penumbra caldei sere Blazatele corole de-aristocratici crini Iţi plimbă ’ncet tristeţea prin nervii noştri fini ? Ascultă: O fântână lovind un mic basin îşi mestecă murmurul cu florile de crin, Şi dă tristeţii albe nuanţe de suspin. Şi ’n timp ce ziua moare de-o grea tuberculoză Stropind tot parcul vesel cu sângele-i bolnav — închisă ’n glastre, sera se face tot mai roză Şi freamătul tristeţii se face mai suav. (Tristeţi de seră) Deşi rob al unei sensibilităţi excesive, bolnave, D. Iacobescu şi-a trăit totuşi intens « leneviile şcolare », acele lenevii care îi pre- lungeau ca un paliativ o agonie mută, neînţeleasă, ce-i pregătea încet, dar sigur, drumul spre marea şi necunoscuta legendă, legenda peste care a douăzeci şi doua iarnă îşi aşterne astăzi zăpezile, ca peste un imperiu al veşnicei solitudini. TEODOR SCARLAT IN ATELIERUL LUI MARQUET In cel mai încântător punct al Parisului, în miezul oraşului, la întretăierea Podului Nou cu Rue Dauphine, la al 4-lea sau al 5-lea etaj al unei clădiri noi, dar a cărei arhitectură se inte- grează în stilul locului, se află atelierul pictorului Albert Marquet. 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din ferestre largi se revarsă o lumină dulce în încăperi, iar privirea ce o arunci din interior, cuprinde dela această înălţime, cursul Senei, cheiurile, podurile, Luvrul, statuia lui Henri IV, turlele Catedralei Notre Dame, în sfârşit tot acest minunat juvaer de stil şi civilizaţie ce face gloria Franţei. Tot ce arta şi cultura au putut acumula de secole e în acest spaţiu, tot ce geniul francez a dat mai gingaş s’a strecurat prin aceste locuri. întorc privirea în interior şi impresiile din natură ceva mai acuzate, mai degajate, mai simplificate, îndrăznesc să cred poate mai interesante decât cele din natură, se desfăşoară atât de viu pe un şir de pânze pe perete. E oglinda vie a creatorului prin ochiul şi sufletul căruia a trecut sensaţia din faţa naturii; motiv şi operă rămân de acuma •tot atât de eterne. Şi nu e de mirare ca artistul predestinat să cuprindă prin arta lui spaţii largi şi accente vii, să fi părăsit de timpuriu ate- lierul profesorului Gustave Morreau, meşter de altfel foarte liberal cu elevii săi, dar care nu vedea lumea decât printr’un scrin de podoabe şi nestemate. Marquet a fost primul din elevii săi, care îşi dădu seama de latura convenţională a acestei arte şi părăsi atelierul adresân- du-se camarazilor săi de celebră generaţie (Matisse, Manquin, Ronault, Lebasque, Puy, Camoin, Pallady): «Allons nous en d’ici, il vaut mieux de peindre des omnibus ». Acum tânărul artist rămâne în voia lui, putând respira liber, şi natura nu-i mai ascunde nimic din tainele ei. Corot îl învăţă să vadă esenţialul şi să-l noteze în pete şi va- lori, Cezanne îl obişnui să procedeze sintetic şi mai profund, şi personalitatea artistului se desvoltă pe această cale. Dintr’un început, opera lui Marquet se caracterizează prin ţinută şi stil, prin construcţie şi desen; sensaţia primită din haos iese organizată prin retina artistului; nimic din acel desmăţ de pete şi colori, nimic destrămat, ci totul închegat, simplu şi natural. Chiar în perioada aşa zisului «fauvisme», Marquet nu exalta coloarea în sonorităţi excesive, ci caută accente şi timbre ce nu percutează în dauna armoniei generale. Arta lui Marquet se desfăşoară prin ţinuta şi măsura sentimentului. Marquet, acest mare independent, e din rasa acelora ce răs- toarnă pentru a construi, revoluţiunea lor sfârşindu-se întotdeauna printr’un nou clasicism. Impresionismul şi expresionismul, dacă au găsit exponenţi geniali printre Francezi, nu au putut dura în arta franceză; de altfel protagonistul Monet datoreşte izvorul descoperirilor sale In atelierul lui marquet 211 lui Turner şi Jongkind, ce aparţin popoarelor nordice, iar ex- presionismul şi fauvismul au fost pentru Francezi o punte de trecere şi nu au determinat o estetică ca la Germani şi Scandinavi. Paleta lui Marquet riu e prea încărcată; de altfel nu i-ar servi la nimic, căci ochiul său nu priveşte prin caleidoscopul prismei solare. Marquet e îndrăgostit de spaţii, de orizont, de infinitul ză- rilor, de simplicitatea grandioasă a naturei pe care o vede în elementele ei esenţiale. Şi când Marquet pictează lucruri mişcătoare, ai impresia uneori că natura docilă s’a oprit o clipă din mersul ei, pentru ca pictorul să atingă mai multă solemnitate. Şi ne gândim la încercările deşarte ale altor peisajişti, la sfor- ţările meşterilor .convenţionali, care caută solemnul şi maje- statea în compoziţie pretenţioase, în cari pitorescul se îmbină cu anecdota, încărcând inutil natura, ca şi cum grandiosul ar tine numai de motiv si nu de sentimentul interior al artistului. i i Carot şi Cezanne au ridicat până la sublim cele mai umile mo- tive din natură. Marquet e descendentul lor legitim. La Paris, Hâvre, Boulogne, Rouen, Hambourg sau Roterdam, în ţările mediteraniene chiar, la Neapoli, Alger sau Marseille, viziunea lui Marquet nu e subjugată pitorescului, şi pictorul sesizează elementele caracteristice ce se desfăşoară şi pe care le organizează în forme sintetice şi acorduri de colori. începuturile lui Marquet datează din 1903, când picta cheiu- rile şi cursul Senei, podurile şi Catedrala Notre Dame din Paris; în anii următori călătoreşte prin porturile franceze din nordul Franţei, interpretează printr’o viziune inedită viaţa şi mişcarea de pe cheiuri, infinitul zărilor, calmul apelor. Mar- quet are predilecţie pentru armoniile topite şi fluide, iar când ochiul pictorului e reţinut de un accent cromatic mai puternic, meşterul îl transpune just pe pânză, însă spre deosebire de impresioniştii care distramă coloarea în pigmenţi de coloare, Marquet păstrează unitatea suprafeţei cromatice, fără ca vi- braţiunile s’o sdruncine. Peisajele de iarnă, deobicei triste şi mohorîte pentru mulţi, sunt pentru acest pictor prilej de modulaţiuni de alb şi cenuşiu ce ne evocă tuşa catifelată a sunetului de clavir. Rugându-1 mai insistent, mi-a satisfăcut o vie curiozitate arătându-mi câteva pânze vechi din acest gen, intitulate «Inon- dations » cum ar fi Iarna pe cheiurile insulei Saint Louis cu o perspectivă pe piaţa Catedralei Notre Dame, sau Podul Saint Michel. Iar într’una din cele mai recente lucrări ale meşterului: O perspectivă pe Podul Nou cu statuia lui Henri IV, dincolo de 14* 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE grădina Luvrului şi Rue de Rivoli, am găsit întrunite cele mai sensibile vibraţiuni, ţinute într’o lumină blondă şi învăluind cea mai închegată desfăşurare de planuri. Această pânză, susţinută cu vervă şi căldura unui entusiasm juvenil, mă face să mă gândesc la pomii, care uneori, în urma unei toamne prelungite, înfloresc pentru a doua oară. Marquet, deşi născut în anul 1875, rămâne încă tânăr. Pictorul e o mare personalitate, de o viziune originală, ce a creat un stil propriu în pictura peisajului francez. K. H. ZAMBACCIAN CRONICA MUZICALĂ Stagiunea muzicală atât de copios alimentată cu artişti străini nu a fost mai puţin darnică în ceea ce priveşte producţia compo- zitorilor noştri. D. Paul Constantinescu a compus o operă bufa cu textul comediei lui I. L. Caragiale « O noapte furtunoasă », text bine înţeles scurtat şi adaptat la această nouă condiţie de viaţă. Pare aproape imposibil la primă vedere ca « O noapte furtunoasă » să suporte tovărăşia muzicii fără pagubă. Simpla formulare a problemei de a pune în muzică un text de Caragiale trezeşte îndată o sumedenie de greutăţi nedeslegate, după cum ispiteşte la o ieftină soluţionare a lor. Trebue spus dela început că în partiţiunea « Nopţii furtunoase » greutăţile au fost învinse şi că ieftine nu sunt decât personajele comediei, aşa cum le-a vrut şi le-a zugrăvit Caragiale. Orhestra rămâne comen- tatorul muzical, spiritual şi atent să sublinieze comicul dialogului, al situaţiilor şi să întreţină fără întrerupere o ambianţă sonoră de specific suburban; ea nu se asociază la vulgaritatea persona- jelor, dar nu-i slăbeşte o clipă; de fapt orhestra face echipă cu spectatorii, nu cu actorii. Aceştia din urmă trebue să cânte un text de Caragiale, dar lăsându-1 inteligibil şi fără a-1 face să piardă din spontaneitatea şi firescul emisiunii, în lipsa cărora, comicul dialogului s’ar fi pierdut. Trebuia deci creat recitativul românesc. E meritul mare şi contribuţia originală a d-lui Paul Constantinescu de a fi izbutit aceasta, strălucit. Să-şi amintească acei care au auzit spectacolul, de povestirea Ziţei, de pildă, despre păţania cu amploiatul: «Aoleo, să vezi ţaţo, ce-am păţit cu mitocanul, adineauri eram acasă, etc.», sau de povestirea « familistului cu ambiţie », chiar dela ridicarea cortinei, sau de explicaţiile lui Rică Venturiano; peste tot, vestmântul muzical al cuvântului, al frazei, păstrează intactă ritmica vorbirii, CRONICA MUZICALĂ 213 justeţea accentului şi, de cele mai multe ori, muzicalitatea proprie, specifică a limbii româneşti. Uneori, când textul e prea ispititor în comicul lui apăsat, or- hestra cedează şi colaborează atunci direct cu personajul în cauză; astfel sunt citirea scrisorii lui Rică Venturiano (Angel radios, etc.) şi romanţa pe care o cântă învinsa irezistibilului Chiriac (Intr’un moment de fericire, Stelele s’au umplut de dor, etc.). Sunt acestea, momente de un comic muzical desăvârşit şi care nu vor fi scăpat nimănui, nici chiar în prima audiţie; căci trebue observat că lim- bajul muzical al parţiţiunii este contemporan, foarte personal şi în acelaşi timp foarte românesc. Dar nu e de loc facil, şi întreaga lui semnificaţie poate scăpa la o primă audiţie ascultătorului mij- lociu cu atenţia copleşită la comicul gros al eroilor « Nopţii fur- tunoase ». Invenţia materialului tematic, prelucrarea lui spirituală şi ingenioasă, detalii de orhestraţie care subliniază cu haz o replică sau o situaţie, mişună în această partiţiune însufleţită de duh şi de talent. Un singur cusur poate, dar original şi acesta: lucrarea e prea scurtă. E un cusur însă care închide în el toate virtualităţile unui artist exigent cu el însuşi şi care scrie mai curând o pagină prea puţin decât una prea mult. D. Paul Constantinescu este fără îndoială unul din cele mai înzestrate talente ale tinerei generaţii de compozitori în curs de ascensiune. Cu d. Sabin Drăgoi ne întoarcem spre trecutul nostru nu prea depărtat, căruia o recentă comemorare i-a dat prestigiul şi au- reola martirului şi al legendei. In opera compozitorului bănăţean, prea-mărirea domnului creştin Constantin Brâncoveanu e încredinţată întregului norod: boieri şi boieriţe, maici şi călugări, copii, slăvesc laolaltă sau pe rând amintirea domnului nostru. Sărbătorirea începe cu un imn de slavă la care e părtaşă toată mulţimea, după care ea urmează a se face mai cu amănuntul; douăsprezece secţiuni muzicale dis- tincte alcătuesc planul pomenirii: şase din ele constau dintr’o invocaţie a ieromonahului, urmată de un condac, încredinţat pe rând unui călugăr, unei maici sau ambilor şi se închee cu «Ali- luia » distribuit în cor; celelalte şase sunt coruri precedate de asemenea de o invocaţie a ieromonahului şi încredinţate pe rând maicilor, boierilor, copiilor sau tuturora; aceste secţiuni alter- nează în cursul lucrării, un condac urmând unui cor, până la urmă, când din nou tot norodul îşi uneşte glasul într’o « Mărire Ţie » finală. Acesta este în linii generale planul lucrării în cuprinsul căreia compozitorul a izbutit multe pagini de frumuseţe durabilă. Cum acţiunea este în această operă exact nulă şi cuvintele, frumoase cum sunt, au menirea modestă de a vehicula sunetele, sarcina de a păstra vii atenţia şi interesul ascultătorilor, revine în 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întregime muzicii; nu e de loc uşoară această sarcină, căci spectacolul durează aproape o oră şi jumătate, iar rigiditatea subiectului, severitatea şi simetria planului îngrădesc mult diversitatea şi fantezia. Cadrul e astfel limitat din voinţa şi libera alegere a com- pozitorului, iar înlăuntrul lui nimic impur sau lumesc n’a fost îngăduit; cu aceeaşi grijă cu care au fost ocolite în text cuvintele care n’ar fi avut o consonanţă neaoş românească şi vag arhaică, au fost ocolite, şi în prelucrarea muzicală, orice împerecheri de sunete care să fi amintit cât de uşor veacul în care trăim. Astfel t purificată, această operă se sustrage actualităţii imediate; pecetea timpului în care a văzut lumina zilei se şterge, ea putându-se situa oriunde în intervalul de timp dela moartea lui Brâncoveanu până în zilele noastre. Sunt multe meritele şi calităţile acestei partiţiuni, dar prima care trebue semnalată este caracterul românesc pronunţat şi ne- desminţit în tot cursul lucrării; în muzica noastră, supusă, de multe ori ascultătoare, celor mai diverse influente, si încă în cău- tarea expresiei ei proprii, caracterul românesc este o calitate, înainte de oricare alta, preţioasă. In opera «Constantin Brâncoveanu» caracterul românesc îşi găseşte izvoarele în însăşi concepţia subiectului; invocaţiile iero- monahului de pildă se inspiră şi amintesc, cum e de altfel firesc, cântul nostru bisericesc; iar corurile care intonează acele « Bu- cur ă-te, Constantine » aşa de luminoase şi de curate în voioşia lor simplă, izvorăsc de-a-dreptul din muzica noastră populară. Corurile acestea sunt cele mai reuşite pagini din opera d-lui Drăgoi, în ele compozitorul îşi dă întreagă măsura talentului, a simţirii, a meşteşugului, a ingeniozităţii. Ritmul aşa de mlădios şi de ori- ginal, linia melodică simplă şi curată, fericit încredinţată vocilor de copii, au ceva mişcător şi înălţător totodată; fiecare revenire a acestui « Bucură-te » e o nouă tălmăcire în sunete a voioşiei spiritualizate şi pătrunse de credinţă; şi fiecare revenire, păstrând acelaşi caracter şi semnificaţie, păstrând caracteristica ritmului, e totuşi mereu nouă, reîmprospătată. Risipite în partiţiune sunt încă numeroase pagini de o perfectă puritate de inspiraţie; cântul călugărilor, al maicilor (a celei de-a doua, în special), depăşeşte de multe ori şi cu mult, meşteşugul, abilitatea, ca şi voita simplicitate a mijloacelor. Muzica românească s’a îmbogăţit cu o lucrare valoroasă care, prin caracterul ei, poate fi oferită publicului şi fără ospitalitatea unei scene de operă. # * * Ascultarea unui virtuoz e o experienţă a cărei valoare e strict personală; impresia pe care o lasă executarea unei opere muzicale CRONICA MUZICALĂ 215 nu e un fapt care trăieşte izolat în conştiinţa ascultătorului; el îşi asociază alte interpretări, trezeşte comparaţii, se apropie mai mult sau mai puţin de idealul de interpretare pe care şi-l face fiecare, sau îl depăşeşte câteodată, revelând astfel frumuseţi şi adâncimi de expresie, de simţire, pe care nu le-ar fi bănuit. Această depăşire este cel mai preţios dar pe care-1 poate face un artist virtuoz ascultătorilor; preţios prin natura lui ca şi prin varietatea cu care se produce fenomenul; posibilitatea de a trăi astfel de experienţe se micşorează însă, în măsura în care acea a ascultătorului creşte. Se poate deci imagina un punct de satu- raţie la care odată ajuns, consumatorul de muzică devine impro- priu interpretărilor-revelaţii; spre fericirea oamenilor, există însă un leac a toate vindecător: uitarea. Mulţumită ei, punctul de sa- turaţie rămâne (pentru neprofesioniştii muzicii), depărtat şi devine deabia vizibil spre sfârşitul unei stagiuni muzicale intense. Oricine este înzestrat cu facultatea de a uita mai repede sau mai încet; puţini sunt însă aceia care se ftigrijesc să desăvârşească prin exer- citare această însuşire şi să reuşească de pildă, să o facă a func- ţiona în chiar cuprinsul unui concert sau al unui recital. E de multe ori util. In general, un artist virtuoz de reputaţie mondială nu se prezintă ca o emisiune liniară de sunete neapărat sublim înlănţuite; dimpotrivă, jocul lui participă larg din ceea ce este inegal, sinuos, imprevizibil în natura omenească. Din curba ca- pricioasă a unui program şi a unei interpretări, ascultătorul, opti- mist şi cu uitarea bine antrenată, alege culmile, momentele de perfecţiune pe care le poate oferi împerecherea unui meşteşug impecabil cu o sensibilitate de artist. Asemenea culmi au o mare putere de răscumpărare pentru acei care sunt obişnuiţi să se bucure mai mult de lumina soarelui, decât să se întristeze ştiind că are totuşi pete. E drept că uneori se produc şi eclipse. In asemenea cazuri nu mai e nimic de spus; se constată regretabilul fenomen şi se apelează cu toată forţa Ja uitare. Despre concertele artiştilor străini care ne-au vizitat în ultimul timp, se poate spune în general că au stimulat într’o activă funcţionare şi uitarea, dar şi aducerea aminte: Cortot, Cossado, Piatigorsky, Milstein, Arrau au avut momente de perfecţiune a căror putere de răscumpărare a variat în limite destul de mari. Va trece de pildă, multă vreme până când acei care au ascultat marşul funebru din Sonata pentru piano de Chopin, precum şi unele Etude în executarea d-lui Cortot, vor putea face loc în amintirea lor şi unei alte interpretări. Cam în acelaşi fel, cele trei tablouri din Petruşca transcrise pentru piano au răscum- părat prin calitatea lor excepţională programul recitalului Arrau, în care fantezia de Schumann şi variaţiile lui Brahms pe o temă de Hândel au rămas încă disponibile pentru revelaţiuni viitoare. 2i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In special tabloul al doilea merită a fi trecut în colecţia oricărui ascultător de muzică bună. De altfel toate trei tablourile, cu difi- cultăţile lor noi şi multe, au fost executate cu o probitate şi o acurateţă până acum neegalată în faţa publicului bucureştean de alţi pianişti străini. Aceştia, e drept, au fost mai credincioşi spi- ritului şi mai puţin literei acestor pagini, care ospitalizează uşor la adăpostul pedalei, note nechemate. Este însă o imputare de ordin general care se poate aduce ar- tiştilor străini şi de mare reputaţie, care ne vizitează; anume, prea de multe ori, ei nu depăşesc cu programele lor graniţele unei creaţiuni muzicale de care ne desparte în medie o jumă- tate de secol. E cam mult. Cu prestigiul numelui şi al artei lor, aceşti artişti frânează astfel evoluţia gustului muzical în publicul nostru mare, care rămâne închinat a crede că astăzi nu se mai scriu decât excen- tricităţi şi insanităţi. Reacţiuni împotriva acestei judecăţi greşite s’au produs. Ultima sosită e tânăra «Asociaţie pentru muzica nouă», care, sub îndrumarea profesorului şi compozitorului M. Jora, a început de curând să activeze într’un ciclu de concerte de muzică contemporană, străină şi românească. Cât de bine venită a fost această iniţiativă, o dovedeşte succesul, trebue mărturisit, neaşteptat, pe care l-a avut faţă de publicul cunoscător, cum şi aprecierile unanim elogioase ale presei. Un cuvânt foarte lămu- ritor al prof. Jora şi serenada italiană a d-lui H. Wolff au făcut în primul concert, punte între muzica nouă şi cea mai puţin nouă, fiind şi îmbărbătare pentru acei care simţeau oarecare sfială faţă de o muzică reputată a fi ermetică şi iconoclastă. Toate îngrijorările au început a fi risipite de o izbutită, veselă şi românească sonatină pentru vioară şi pian de d. Paul Constanti- nescu, căreia au urmat apoi patru fermecătoare cântece de d. M. Jora; în fine, cuartetul de Mossolov, în primă audiţie ca şi restul programului, a încheiat cea dintâi manifestare a acestei asociaţii care, printre alte merite, fâgădueşte şi pe acela de a canaliza cu- rentul viu, tânăr şi creator al muzicii româneşti de astăzi. RADU GEORGESCU ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE EUROPA EXISTĂ Europa există. Există sub mai multe chipuri. Există ca amintire şi există ca rezistenţă opusă încercărilor de a distruge. Marele obstacol pus Europei e America. Orice om se simte brusc şi precis «european» de îndată ce intră în Statele-Unite. De ce? ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 217 Şi de ce mai ales atunci? E lesne de înţeles. Europeanul în Europa este şi el puţin cam american, adică simte gust pentru anumite practici şi anumite maniere venite de peste ocean. Când însă se găseşte în plină societate U. S.A., toate apucăturile americane îi apar în splendida lor puritate şi fără frână contra exagerării. Şi atunci americanismele pe care le găsea atractive atâta vreme cât le vedea practicate în Europa, acum îi apar odioase. Pentru toate aceste motive, europeanul îşi aminteşte atunci şi simte cu acuitate că este european. Dar care este divorţul acesta dintre spiritul european şi cel american ? Ar fi interesant de compulsat observaţiile mai mult sau mai puţin filosofice asupra acestei probleme şi de alcătuit o «bibliografie a chestiei». Iată de pildă Guglielmo Ferrero care afirmă (Manchester Guardian) că marele merit al civilizaţiei europene a fost caracterul ei calitativ, opus « spiritului cantitativ », care a început să bântue în ultima vreme. Iată pe Andre Siegfried care, vorbind de Franţa (Les partis politiques en France), spune că ea singură parvine azi să păstreze ceva din adevăratul spirit european care este bazat pe gust şi calitate. Iată pe Sombart care, vorbind de «apogeul capitalismului», constată că nicăieri ca în America nu s’a exagerat mai mult «mentalitatea cantitativă i>, caracteristică spiritului burghez. Burghezul, în Europa, are de luptat contra «apucăturilor calitative» ale vechii civilizaţii, pe când în America el poate să dea liber frâu inclinaţiei specific capitaliste de a privi lucrurile ca obiecte numărabile şi cumpărabile. In gazetele americane — spune Sombart (Dcr Bourgcois) — când se anunţă ceva sensaţional, aceasta se exprimă totdeauna în bani, sau în cel mai rău caz în cifre; de pildă: «D-şoara Edith Taft, şampioană în două rânduri de înnot semifond 400 metri, a făcut o croazieră împreună cu tatăl ei, directorul a patruzeci şi două de societăţi anonime, pe bordul splendidului yacht care a costat un milion de dolari». Acest limbaj cantitativ, Americanul îl crede cu deosebire im- presionant. De aci două manii de origine yankee, care azi au invadat Europa: mania recordurilor şi mania sensaţionalului. Este perfect indiferentă, pentru un cetăţean U. S. A., calitatea şi natura unui record. O performanţă ca aceea a prinţului de Broglie care la mai puţin de patruzeci de ani a căpătat premiul Nobel pentru ştiinţă, sau performanţa acelui Smith sau Young care a ajuns la cea mai mare lungime a bărbii — pentru american tot perfor- manţă este, şi va stima cu un egal entusiasm pe omul-record. Eroina Anitei Loos, tipica «girl» new-yorkeză, de îndată ce soseşte la Viena, se interesează de « omul-record » din localitatea respectivă. Bravii vienezi, deprinşi cu o mentalitate mai puţin cantitativă, ajung ei la ideea că omul lor « record » ar fi, la rigoare, 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE doctorul Freud — la care americanca noastră se şi duce, ca să-l fotografieze, să-i ceară autografe, să pună degetul pe haine, etc. O manie înrudită cu aceasta este amorul sensationalului, bazat pe aceeaşi indiferenţă faţă de conţinutul unei valori, toată atenţia fiind îndreptată în spre dimensiunile ei. Presa americană urmă- reşte « ştirea sensaţională », oricare ar fi ea: un mare crah finan- ciar, un nou tratament pentru chelie, apariţia unui volum de Bergson («recerd-man »-ul filosof iei franceze), abdicarea Re- gelui Spaniei, otrăvirea Eleonorei Duse, arestarea premierului din Costa-Rica, moartea în mizerie a primei femei iubită de Kipling, etc. etc. Toate aceste noutăţi au valoare de uni- tate. O gazetă americană e bună pentru că adună o mare can- titate de asemenea unităţi culturale, şi nicidecum pentru calitatea intrinsecă a fiecăreia. Descoperirea unui ser contra cancerului e pusă pe picior de egalitate cu descoperirea unui om care n’a fluierat niciodată în baie. « Noutatea sensaţională » este, în cultura americană, o «cantitate-standard», etalonul de măsurătoare al valorii. Şi aceste apucături de reducere la cantitativ a calitativului sunt contagioase. Presa europeană imită în parte pe cea americană. Totuşi nu de tot. Persistă încă în publicistica « bătrânului conti- nent » obiceiul de a se preţui calitatea individuală a scrisului, şi există, din când în când, câte o reacţiune de indignare împotriva primejdiei de «americanizare» a meseriei de «om de litere». Asemenea proteste sunt o chezăşie că Europa există încă şi că spiritul cel vechi al adevăratei civilizaţii nu se dă bătut. E drept că uneori acest zel de a combate americanismul face pe entusiaştii protestatari să sară dincolo de cal. Aşa, spre pildă, s’a întâmplat prin anii 1905—1906, când de curând înfiinţata revistă «Viaţa Românească » hotărîse că nu se va primi nici o colaborare gratuită şi că orice manuscris va comporta o remuneraţie adecvată. împo- triva acestei măsuri, care urmărea foarte moralul scop al recompen- sării meritului şi al putinţei, pe viitor, pentru scriitor, de a trăi din scrisul lui; împotriva acestei încercări călăuzită exclusiv de ideea maiestăţii muncii şi a selecţiei talentelor, o seamă de inte- lectuali români au adus învinuirea de « americanizare » a literelor române. Pentru ce «americanizare»? Pentru ce era «ne-euro- pean » noul procedeu inaugurat de « Viaţa Românească »? E lesne de găsit filiaţia acestei impresiuni. Literatura—gândeau inte- lectualii români de pe acea vreme — este un nobil apostolat care nu are a se preocupa decât de calitatea actualităţii. Orice amestec de consideraţii cantitativ-băneşti mânjeşte frumuseţea rolului pe care scriitorul îl are în tânăra cultură românească. In acea epocă orice român cu studii universitare avea datoria să fie poet sau prozator. Chestiunea talentului nu se punea căci «tot românul se naşte poet», deci inclusiv şi a fortiori prozator. Scrisul nu era ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 219 o meserie, ci o obligaţie de patriotism, cam ca impozitul. Era un fel de prestaţie naţională a titraţilor. Cum însă titraţii, pe acea vreme de oportunităţi economice infinite, îşi aveau cu toţii un serviciu, particular sau la Stat, traiul lor material era asigurat, iar activitatea publicistică putea fi un generos (şi uneori foarte ancombrant) cadou făcut de «intelectual» culturii române. Ini- ţiativa luată de revista «Viaţa Românească » părea că înlocueşte acest spirit dezinteresat, cu un viu spirit de profit. In realitate însă nu era de loc aşa. Remunerarea obligatorie a scriitorului avea drept scop tocmai ameliorarea calitativă a scrisului. Literatura este şi ea un meşteşug. Toate adevăratele arte cer o îndelungă răbdare. Gândiţi-vă numai la muzică sau la pictură. Şi dacă com- punerea de poezii sau de romane a putut părea o prelungire firească a puterilor unui titrat, aceasta era o eroare profundă. Scriitorul, ca să devină din ce în ce mai bun scriitor, trebue să fie, dacă se poate, numai scriitor, să creadă în meseria lui şi să o practice cu dragoste şi exclusivitate. In felul acesta calitatea scrierilor lui se îmbunătăţeşte sigur la fiecare nouă publicaţiune. Dar pentru ca publicistica să fie o meserie trebue să existe publicaţii care plătesc onorabil colaborările. Şi aşa ceva în Ro- mânia nu exista la 1906. Azi există. Intre 1906 şi 1935 ideea, dorită de «Viaţa Românească », s’a realizat în bună măsură. Şi asta explică ameliorarea foarte netă a scrisului românesc în ultimii treizeci de ani. De data asta, introducerea în literatură a unor chestiuni de bani departe de a «americaniza» lucrurile, dimpotrivă a lucrat în sensul unei mai bune calităţi. Dar să revenim la Europa. Europa e o realitate. O descoperim nu numai noi când ne ducem în America, dar şi americanii când vin în Europa. De sigur, nu toţi. Cei mai mulţi plimbă, peste oamenii şi locurile «bătrânului continent», un ochi obtuz şi obnubilat de prejudecăţi sau mai simplu de wisky and soda. Dar câţiva dintre ei înţeleg prezenţa a ceva care nu mai văzuseră până atunci. Şi descoperirea îi aruncă într’o incurabilă perplexitate. Sinclair Lewis, cel mai pătrunzător analist al sufletului american, a descris un asemenea specimen de yankeu care, după ce a privit odată Europa, va rămâne pentru restul zilelor un om chinuit, balotat între două lumi pururi inconciliabile. Este Sam Dodworth, om simplu, incult, bogat, muncitor, de bună burghezie americană (aproape aristocraţie) şi înzestrat cu două calităţi naturale: probi- tate faţă de el însuşi şi delicateţă sufletească faţă de ceilalţi. Sam descoperă Europa. Asta îi strică pentru totdeauna echilibrul moral. Europa, cu prestigioasa ei civilizaţie bazată pe calitativ, îi impune respect; dar şi scumpa civilizaţie americană, cu valorile ei sigure, pipăibile, măsurabile cu metrul, — idealuri care, timp de patru- zeci de ani, îi adusese securitate morală, linişte, pace sufletească, — 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate acestea nu le poate acum, de dragul Europei, zvârli la fier vechi. Şi atunci, bietul, bunul, cumsecadele Sam Dodworth începe o viaţă de zbucium. Nu va mai fi niciodată Sam cel sigur de el, Sam de odinioară care nu lucra decât cu mişcări în linie dreaptă. Descoperirea Europei a adus pentru totdeauna nelinişte şi insolubile probleme. Europa există. Ar trebui însă să existe şi mai mult. Din indo- lenţă, din nepricepere, sau din cine ştie ce alte motive, contempo- ranii noştri pregetă când e vorba să apere excelenţa culturii euro- pene împotriva pretenţiilor altor culturi. Astfel, bunăoară, am fost izbit de nepăsarea cu care spiritul european asistă la acele infame contrafaceri ale curajului care sunt exibiţiile de groază: mers pe sârmă între două case dela etajul al patruzecelea, sau desenarea conturului unei persoane prin toporaşe aruncate şi înfipte într’un ecran de lemn, etc. etc. Ba chiar am crezut a ghici în ochii unora din spectatori un fel de plăcere în faţa unor asemenea « distracţii americane ». Totuşi, trebue să recunoaştem că în genere ele nu plac. Lumea e încă în stare să le considere cu o nuanţă de dispreţ, ca pe nişte exotisme barbare. Dar asta nu-i deajuns. Spiritul euro- pean care este în noi ar trebui nu să dispreţuiască, dar şi să com- bată activ această primejdie de mistificare, această travestire, în haina curajului, a unor îndrăzneli care nu sunt în fond decât incon- ştienţă sau în cel mai bun caz un fel de curaj de foarte proastă calitate. D. I. SUCHIANU ACTUALITĂŢI FRANCEZE încercând să desprindem unele din cele mai noi tendinţe ale tineretului francez, este nimerit, dela început, să arătăm că de obicei se generalizează prea uşor atunci când se vorbeşte despre tineret. Oricât de răspândite şi de numeroase ar fi tendinţele pe care le vom înregistra, ele nu pot reprezenta totuşi orientarea complexă şi cu multiple aspecte, ale tineretului francez. Există, desigur, în Franţa, un tineret constituit în grupări şi având un fel comun de a gândi problemele vremii noastre, dar există şi atâţia tineri care nu se încadrează şi a căror expresie individuală şi originală nu este mai puţin semnificativă. Pe de altă parte, noţiunea modernă de tineret este dintre acelea a căror definiţie nu este posibilă fără oarecare aproximaţie. Tocmai pentrucă tineretul constitue o categorie a cărei importanţă s’a impus în toate felurile în vremea noastră, este bine să nu diminuăm va- loarea lui printr’o izolare care tinde să-l opună tuturor celorlalte ACTUALITĂŢI FRANCEZE 221 categorii sociale şi culturale. Vom vedea, tocmai, în ce măsură tineretul francez de astăzi, se găseşte sub influenţa maeştrilor de ieri şi, acolo unde ideile sunt clare şi poziţiile definite, câtă con- tinuitate se desprinde din ultimele tendinţe. Tineretul francez de astăzi, este dominat de acel sprit serios, grav chiar, pe care îl comportă sbuciumul anilor de urmă şi greu- tăţile elementare, în faţa cărora atâtea probleme fundamentale se pun din nou, toate credinţele sunt puse la încercare şi o voinţă amplă, de construcţie a lumii, se naşte. Acea literatură a anilor de după război, ilustrată uneori de scriitori de seamă, dar adu- când imaginea unui om fărâmiţat de toate îndoelile, lăsat în voia unei totale mobilităţi intelectuale şi morale, este pentru tineretul de astăzi un gen întrecut. Henry de Montherlant, care a apărut multă vreme ca un scriitor foarte modern şi reprezentativ pentru tineret, numai are astăzi decât foarte puţine puncte comune cu acesta. Ultima lui carte, Service inutile în care Montherlant vor- beşte atâta despre sine, cu acea libertate voluptoasă care îl carac- terizează, facându-ne să parcurgem toate capriciile desfăşurării unei existenţe care nu-şi propune niciun scop, se înfăţişează cu un anumit colorit al unei epoci depăşite. Rămâne, desigur, va- loarea literară a unui scriitor care ne-a putut încânta, dar fără acea încadrare într’o vreme anumită, pe care Montherlant a ob- ţinut-o cu uşurinţă în anii de după război. Influenţa lui Bar- res, care s’a manifestat constant în opera lui Henri de Monther- lant, chiar după acel Barris s'eloigne, prin care discipolul res- pingea povara unei descendenţe prea directe, egotismul, indi- vidualismul, sunt într’o vizibilă descreştere în tendinţele actuale ale tineretului francez. Celălalt Barres, dogmatic şi preocupat de colectivitate, este dimpotrivă mai apropiat de tineretul de astăzi, deşi Barr&s se îndepărtează de acesta, poate, într’o mai reală măsură. Două reviste, alcătuind două grupări foarte înrudite ale tine- retului francez, au reprezentat cu oarecare forţă tendinţele din ultima vreme: Esprit şi VOrdre Nouveau. In fruntea acestora se găsesc cei doi doctrinari mai autorizaţi: Emmanuel Mounier şi Denis de Rougemont. Deosebirile dintre aceştia aparţin unui domeniu de discuţii în care nu vom intra aci. Vom reţine deci numai ce e comun celor dela Esprit şi VOrdre Nouveau şi ceea ce, de altfel, este esenţial, Aceste poziţii ale tineretului francez nu sunt din cele mai clare. Ele se definesc, mai ales, prin ceea ce nu sunt, prin ceea ce doctrinarii respectivi afirmă că voesc să combată. Astfel, atât Emmanuel Mounier cât şi Denis de Rougemont se consittuesc în adversari ai individualismului burghez şi capitalist, cât şi împotriva colectivismului marxist. Termenul de revoluţie revine 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mereu în scrierile acestora, dar vom vedea că el reprezintă mai mult un sistem de gândire decât un plan de acţiune. Denis de Rougemont şi-a reunit ideile într’un volum care se numeşte Politique de la Personne \ Emmanuel Mounier este autorul volu- mului Rdvolution personnaliste et communautaire. Un prim paradox se desprinde din premisele acestor poziţii. Deşi aplecarea către colectiv este evidentă, axa gândirii politice a acestui tineret este în afirmarea unui puternic personalism, a integrităţii per- soanei. înlocuind noţiunea de individ prin aceea de persoană şi combătând individualismul în numele personalismului, tineretul francez, despre care vorbim, construeşte un sistem ale cărui ori- gini se găsesc în socialismul lui Proudhon. Preocuparea de căpe- tenie rămâne aceeaşi: către om, către cultivarea lui, către desvol- tarea cât mai nestânjenită a valorii care se găseşte în fiecare dintre noi, merge aspiraţia cea mai înaltă a tineretului francez. Ideea aceasta, pe care am găsit-o manifestându-se în toate tendinţele ca şi întreaga tradiţie a civilizaţiei franceze, o întâlnim acum ca punct de plecare al gândirii unui tineret francez doritor de altfel, să elaboreze o nouă doctrină, în acelaşi timp spirituală şi politică. Politique de la Personne, ne spune Denis de Rougemont, pen- trucă persoana reprezintă pe omul concret, imediat, astfel cum trebue să-l cunoaştem şi să-l cultivăm, spre deosebire de indi- vidul abstract, atomul social al sistemului politic individualist, care nesocoteşte pe om în realitatea lui. împotriva materialismului marxist, de asemenea se ridică autorul nostru, pentrucă din acest sistem politic lipseşte orice posibilitate a actului liber, personal, concret. Noul sistem a cărui elaborare se încearcă la revistele amintite şi ale cărui tendinţe, repetăm, sunt uneori vagi şi con- fuze, se apropie totuşi mai mult de liberalism decât de marxism. Uitând, pentru o clipă, întreaga tendinţă renovatoare pe care o proclamă, Denis de Rougemont afirmă tocmai ceea ce este mai vechi şi mai permanent în ideologia politică din Franţa: «L’Or- dre Nouveau, Esprit, lucrează în linia forţelor revoluţionare pro- funde ale Franţei, afirmă Denis de Rougemont. Această revoltă a persoanei este revolta dela 1789, în ceea ce mai păstrează valabil şi dinamic; este resortul unei noi Revoluţii Franceze». Aici, nu ne propunem ca, înregistrând idei şi tendinţe, să aducem obiecţii critice. Dar să observăm în treacăt, că referinţa lui Denis de Rougemont luminează spiritul conservator al unor idei care au încetat de mult a fi revoluţionare şi care, dimpotrivă, constituesc domeniul stabil, neclintit, al civilizaţiei noastre. Dacă orientările tineretului pe care îl reprezintă Emmanuel Mounier şi Denis de Rougemont ne apar, chiar şi în enunţarea sumară pe care am dat-o aici, încărcate de prea multe idei, prea ACTUALITĂŢI FRANCEZE 223 puţin clarificate, şi lipsite în tot cazul de acea simplitate care trebue să caracterizeze un sistem cu aplicări sociale, faptul se da- toreşte probabil unui amestec al punctelor de vedere şi supra- punerii mai multor planuri. Tineretul francez dela Esprit şi VOrdre Nouveau foloseşte anumite influenţe filosofice şi reli- gioase pentru a ajunge la preocupări de ordin practic şi imediat. In acelaşi timp, un încărcat aparat de argumente, o pregătire intelectuală bogată, o voinţă tinerească şi renovatoare, o bună credinţă si mai ales o sinceritate care cucereşte: dar si o anumită >1 t ' t lipsă de rigoare logică, o terminologie uneori pretenţioasă şi greoaie, o aspiraţie prea vastă pentru a se putea desprinde cu preciziune. Aceste tendinţe ale tineretului francez se găsesc sub influenţa filosofică a lui Bergson, directă sau mijlocită prin aceea a lui Charles Peguy. înlocuirea noţiunii de individ prin aceea de per- soană, preocuparea de omul concret, de actul imediat, se explică astfel, deşi nu se desprinde destul de clar în ce măsură această distincţie filosofică schimbă bazele sistemului individualist bur- ghez, şi mai ales în ce fel noul personalism nu se opune ci, dim- potrivă, se asociază unui anumit primat al colectivului. Dela Charles Peguy mai ales, iar în origini mai îndepărtate de la Proud- hon, împrumută doctrinarii tineri de astăzi, acea preferinţă, tot- deauna proclamată, pentru aspectele morale şi spirituale ale omului şi ale societăţii. In sfârşit, din Charles Peguy, mai ales, descinde catolicismul, creştinismul tineretului dela Esprit şi l’Or- dre Nouveau, care imprimă o forţă nouă ideii religioase şi o opune mai ales colectivismului materialist. Colectivismul pe care par a-1 dori grupările tinereşti ale acestor reviste, şi care nu ar veni în contradicţie cu personalismul lor primordial, este unul rezul- tând tocmai din deosebirile dintre oameni, din răspunderea pro- prie pe care fiece om trebue să o asume, făcând astfel posibilă adevărata solidaritate omenească. Se vede, aşa dar, cât de întinse sunt dimensiunile pe care se mişcă gândirea şi orientările tineretului francez de astăzi. Cele mai înalte şi generale principii, se ramifică apoi în nesfârşite probleme în care toate aspectele vremii noastre sunt considerate şi toate remediile imperfecţiunilor sociale sunt căutate. Dacă acest tineret seamănă foarte puţin cu acela care s’a manifestat în literatura subiectivă şi capricioasă a anilor de după război, o trăsătură comună face totuşi ca deosebirea să nu fie totală. Ti- neretul francez actual, ca şi acel de acum zece ani, dovedeşte în căutările şi aspiraţiile lui, aceeaşi sinceritate absolută care în- soţeşte voinţa unor elaborări constructive astăzi, după cum ca- racteriza incapacitatea de atunci a oricărei fixări. Această since- ritate este una din marile virtuti ale tineretului modern; este un t 7 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fel personal, direct, care foloseşte fiecăruia, pentru că nu fal- sifică originalitatea omului şi este, în acelaşi timp, un adevărat eroism pentrucă sacrifică în folosul adevărului şi al bine- facerilor lui sociale, orice mărunt avantaj al artificiului şi al ipocriziei. Tendinţele tineretului dela Esprit şi YOrdre Nouveau nu trebuesc confundate cu acelea ale întregului tineret francez. Un tineret francez unic şi nediferenţiat nu există şi nici nu ar fi posibil. Li- beralismul clasic nu este repudiat de toţi tinerii intelectuali francezi; dimpotrivă, îl găsim cu nenumărate variante, proclamat adesea în Franţa unde vechile principii păstrează un prestigiu incontestabil şi favorizează un anumit spirit al moderaţiei. Chiar cei dela Esprit şi YOrdre Nouveau au adoptat ca deviză: «Ni droite, ni gauche ». Sinceritatea impune o anumită rezervă faţă cu tendinţa unei atitudini exclusive şi adevărul în mers lasă ade- seori, în urma lui, dâra unei linii mijlocii. Intr’un articol recent, intitulat Pour une revolution liberale, Ramon Fernandez, afirmă valoarea acelor principii care se opun tendinţelor exclusive: « Ge- niul liberal este izvorul comun al curentelor franceze» afirmă Ramon Fernandez. Şi mai departe: «Prima condiţie a unei re- naşteri franceze nu poate fi decât o reluare de conştiinţă, o re- înoire a voinţei liberale ». Iată un punct de vedere personal, nea- lăturat unei grupări şi totuşi plin de înţeles, reprezentativ pentru mentalitatea şi civilizaţia franceză. Oricum, respectul cuvenit omului rămâne în Franţa ideia centrală a unor tendinţe care pot fi, de altfel, divergente. Intre ideile proclamate de tineretul dela Esprit şi YOrdre Nouveau şi vechiul umanism de pildă, sunt deosebiri esenţiale. Şi totuşi, între acel cult al persoanei şi valoarea pe care civilizaţia medite- raneană o acordă omului, pe deasupra deosebirilor, se întrevede profunda asemănare. Să înregistrăm, deci, ca pe un semnificativ fapt de cultură, discursul ţinut cu prilejul deschiderii la Monaco a Congresului umanist al Academiei Mediteraneene, de către Paul Valery care este conducătorul centrului de studii meditera- neene dela Nisa: «Este un fapt incontestabil, a spus Paul Valery, că noţiunea de personalitate omenească a fost elaborată, în mod lent, cu greu şi uneori cu suferinţe, pe aceste ţărmuri ale noastre. Omul distinct, constituind o valoare în sine, care nu atârnă decât de calitatea sa omenească, valoare care fie că este respectată în viaţa politică, în domeniul raporturilor juridice sau în universul metafizicei, este o creaţiune originală care s’a realizat — şi nu a putut să se realizeze — decât datorită condiţiilor particulare care au fost întrunite aici. Intregaa civilizaţie occidentală se ba- zează pe această idee a omului». ALEXANDRU VIANU SCHIMBAREA LA FATĂ A LITERATURII MONDIALE 225 SCHIMBAREA LA FAŢĂ A LITERATURII MONDIALE Pentru acel ce caută a desprinde un tâlc adânc şi general din abundenta manifestare a literaturii mondiale, lucrul nu este uşor de îndeplinit. In faţa vastului material, ce zilnic inundă librăriile lumii, chiar criticul poate fi dezorientat, pentrucă e vorba de o varietate fără de sfârşit în care fiece autor caută să-şi sta- bilească un loc propriu, accentuând sau reliefând anumite ele- mente neesenţiale, ca de pildă o atmosferă stranie, un mediu social necunoscut sau nişte tipuri umane aparte. Forma literară propriu zisă, însă, rămâne în cele mai multe cazuri la fel de obiş- nuită, descrierile epice mulţumindu-se cu un realism sau natu- ralism curent. Alteori, dar mai rar, se petrece un proces invers: se aduce un material obişnuit, ce constă din aceleaşi eterne con- flicte sentimentale sau morale, dar exprimat într’o formă mai personală, uneori poetizată; alteori ridicată pe un plan de rele- vanţă specifică, în care detaliul este alungat iar substanţa lumi- nată din perspective cât mai directe; alteori, în sfârşit, modulată după dinamismul faptelor, psihologia eroilor, configuraţia atmos- ferei. Totuşi a stabili caractere generale după astfel de calităţi variabile şi pulverizate în pluralitatea individualităţilor înseamnă a confunda clasificarea cu caracterizarea. Desigur că şi o clasificare a literaturii mondiale după conţinu- turile, manierele şi intenţiile autorilor nu poate fi decât foarte instructivă. Dar chiar fără ea oamenii informaţi pot desprinde ca- racteristicile generale şi tendinţele semnificative. Căci în litera- tură, ca orişiunde este vorba de creaţie, calitatea şi semnificaţia se impun dincolo de cantitate. Casele de editură engleze şi americane, pentru care cartea este o întreprindere comercială extrem de rentabilă, îşi dau seama că adesea cererile cetitorilor nu depind de caracterizările calita- tive cât de clasificări. Nu sunt cetitori care preferă celui mai valoros eseu un roman poliţist sau celui mai bun roman o po- vestire istorică ? De aceea casele de editură străine au grija de a prezenta la începutul şi mijlocul fiecărui an clasificarea tuturor cărţilor, ţinând seamă nu atât de forma literară, cât de diferenţele de conţinut. In primele şase luni ale anului 1935, au apărut în Anglia 8735 de volume (cu o mie mai mult decât în aceeaşi pe- rioadă a anului precedent). La 26 Iulie ziarul The Times a început publicarea, pe numeroase coloane, a acestor cărţi, clasificate după criterii de preferinţă publică. Se semnalau romanele, nuvelele, romanele istorice, traducerile, povestirile cu detectivi (Murders and Mysteries), autobiografiile, memoriile, etc. Două rubrici erau mai cu seamă semnificative: « feluritele » şi « atmosfera cosmo- 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poliţă ». La « felurite » intrau teatrul, eseul, poezia, ideologia, iar la « atmosfera cosmopolită » toate romanele sau cărţile de călătorii sau memorii a căror acţiune nu se petrecea în Anglia. Şi în fiecare rubrică, fireşte, cărţile erau clasificate iarăşi după un criteriu nespiritual, acela al cantităţii de exemplare vândute. Nu mai e nevoe să subliniem că acest memento comercial nu îndeplineşte nici un serviciu adevăratei preţuiri critice, care uneori este fără prea multe greşeli îndeplinită de anumite premii sau cluburi. Tocmai pentru promovarea lucrărilor valo- roase care sunt inundate de producţia mediocră (am văzut că numai Anglia tipăreşte circa şaisprezece mii de cărţi anual), în America şi Marea Britanie s’au organizat cluburi sau grupări care recomandă cărţile vrednice, ferind astfel publicul de «cri- teriile succesului de tiraj ». Dacă examinarea critică a unor astfel de clasificări arată, în tot cazul, procesul de diferenţiere şi evoluţia cantitativă a fiecărei speţe literare, numai indirect se poate constata şi un alt fenomen, mult mai important, anume acela al lărgirii nevoii de cunoaştere, atât din partea autorilor cât şi a cetitorilor. Faptul că se citesc astăzi atâtea biografii şi autobiografii, că vieţile romanţate au atâta căutare, iar părţile cele mai depărtate şi obscure ale lumii găsesc oameni curioşi care să le cerceteze, vădeşte adevărul că sfera de cunoaştere s’a lărgit considerabil. Dar rămânând numai în marginea consideraţiilor statistice s’ar putea crede că lărgirea curiozităţii şi nevoii de cunoaştere este doar ceva de suprafaţă, că a cerceta multe nu înseamnă a cu- noaşte mult. Aldous Huxley susţinea undeva că actuala abun- denţă de tipărituri nu înseamnă decât o vulgarizare şi o decădere a necesităţii de a cunoaşte. Astăzi, argumenta distinsul scriitor, se citesc sute de cărţi neesenţiale, pe când odinioară, în Evul Mediu sau în Renaştere, lumea se mărginea la câteva cărţi capi- tale de pe urma cărora sufletul şi intelectul foloseau într’adevăr. Presa şi producţia cantitativă n’au făcut decât să potenţeze vulgaritatea maselor în loc s’o înalţe cu ajutorul unor lucrări mai consistente, deşi mai grele, elaborate îndelung şi cu toată răspunderea de cei puţini şi aleşi: aceasta era concluzia lui Huxley. Situându-ne din această perspectivă a literaturii înalte, care semnifică şi exprimă calitativ spiritul contemporan, constatăm un proces oarecum paralel. Literatura mondială, luată în ceea ce are ea mai autentic şi mai izbutit, accentuează câteva caracteri- stici generale asupra cărora voim să ne oprim. Şi aici e vorba tocmai de prezenţa tendinţei de a cunoaşte cât mai mult. Dar, spre deosebire de literatura de cantitate, litera- tura de calitate dă alte dimensiuni nevoii contemporane de SCHIMBAREA LA FATĂ A LITERATURII MONDIALE 227 cunoaştere. Oamenii culţi ai vremii noastre, separaţi de atâtea crezuri, judecăţi, prejudecăţi şi atitudini contrare, au drept singur şi fundamental punct comun această nevoie de cunoaştere. Niciodată ca astăzi omul n’a fost mai curios şi mai deschis pentru cunoa- ştere. E atât de avid de a cunoaşte, încât aproape că se pierde în diversităţile şi ambiguităţile cunoaşterii. Intre autorii şi cetitorii contemporani se află mai mulţi oameni deschişi cunoaşterii decât oameni de principii şi sistem. Poate unde vremea noastră include coexistenţa şi confruntarea celor mai opuse feluri de viaţă, credinţe, speranţe şi sisteme po- litice, economice, morale, care niciodată în istorie nu s’au întâlnit şi ciocnit mai direct, literatura reflectă şi ea această stare de neho- tărîre şi nedefinire, care, în termeni estetici, s’ar putea chema şi lipsa de stil. Pentrucă omul de astăzi se simte covârşit şi înnecat în marea aceasta atât de diversă şi schimbătoare, el caută mai mult să cunoască decât să ia o atitudine şi să adopte un crez. Literatura mondială dovedeşte această tendinţă de cunoaştere, lărgind-o şi adâncind-o ca în nicio altă perioadă a istoriei. Cărţile cele mai preţuite de oamenii de valoare sunt acelea care satisfac nevoia de cunoaştere într’un chip cât mai autentic. Cunoaşterea prin experienţă, prin cercetare în inima lucrurilor sau locurilor, printr’un contact direct şi temeinic, formează elementul căutat astăzi în literatura mondială. Epica, în special, este preţuită în raport cu autenticitatea cu- noaşterii şi chiar forma literară este judecată în largă măsură după gradul de adecvaţie cu conţinutul ei. Literatura mondială şi-a schimbat faţa, în sensul că şi-a lărgit conţinutul, înglobând aspectele cele mai variate şi mai depărtate ale lumii şi construind artisticeşte forma cea mai expresivă pentru un conţinut atât de bogat, de cotropitor, de autentic, de inedit. Dar înainte de a da câteva pilde care să ne sprijine aceste con- statări, trebue să mai subliniem că scriitorii străini reprezentativi păstrează faţă de fructul experienţii lor, lumea din carte, o sim- patie şi o înţelegere pe care literatura altor epoce nu le-au avut. Lucrul este lesne explicabil. Orice cunoaştere dobândită prin experienţă proprie, prin contact cu oamenii şi obiectele de cer- cetat devine o cunoaştere simpatetică sau înţelegere. A cunoaşte un lucru înseamnă să ţi-1 apropii şi orice înţelegere este o apropiere. Acest fenomen al cunoaşterii prin experienţă directă sau auten- tică, desbătută în cadrul universului şi îmbrăţişând (cu toată hete- rogeneitatea şi opoziţia lumii de azi) totul într’o viziune percepută şi cu inima şi cu spiritul, este noua faţă sub care se arată cercetăto- rului literatura mondială contemporană, mai cu seamă cea engleză şi americană. Am insistat altă dată asupra experenţialismului lite- raturii contemporane. Acum ne rămâne să subliniem, prin câteva 15* 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pilde, caracterul de înţelegere simpatetică a universalistei cunoa- şteri din literatura contemporană. Ca niciodată în istorie, oamenii culţi din Occident vor să cu- noască viaţa Chinei, Indiei, Japoniei. Scriitorii care sunt capabili să descrie cât mai cuprinzător şi mai simpatetic aceste culturi, sa- tisfăcând cu adevărat contemporana nevoie de cunoaştere, sunt cei mai preţuiţi. Ne referim, desigur, la scriitori care posedă virtuţile formei literare şi care obţin un îndoit succes când forma măiastră aduce în fiinţa-i de artă astfel de conţinuturi. Cărţile d-nei Pearl Buck, care constituesc cea mai înţelegătoare descriere a Chinei, sunt astăzi cele mai preţuite în lumea anglo-saxonă. Recent, marea scriitoare a tradus din epica chineză lucrări de o valoare atât de mare, încât cine le citeşte îşi dă seama că ar fi rămas frustat de un preţios bun dacă ar fi căutat să le ignore. Alt succes în lumea celor care ştiu să aprecieze valorile îl obţin cele şase volume traduse din limba japoneză de Arthur Waley, The Tale of Genji (Povestea Genjiilor) a d-nei Murasaki. Tra- ducerea are meritul de a fi transpus în termeni moderni o atmo- sferă epică dela începutul veacului al unsprezecelea, nelepădând aproape nimic din eleganţa, simetria şi reţinerea stilului autoarei japoneze. Critica engleză autorizată (ne referim în special la cea a revistei The Criterion) susţine că romanul d-nei Murasaki constitue una din operele capitale ale umanităţii, cuprinzând calităţi pe care niciodată literatura europeană nu le-a avut (de pildă, echilibrul construcţiei şi rafinamentul exprimării senti- mentelor). Dar această lărgire a cunoaşterii prin simpatie sau prin ex- perienţă specifică (exprimată în formă universal valabilă dato- rită literaturii) a cunoscut vara aceasta un răsunet unic prin lan- sarea cărţii recent decedatului Colonel T. E. Lawrence: The Seven Pillars of Wtsdom, în care marele cărturar format la Ox- ford şi om de temeinică, pricepută şi rodnică acţiune îşi istoriseşte în proporţii homerice aventura în Arabia. Dar în decursul acestei Odisei moderne, asupra căreia vom avea cinstea de a reveni, ceea ce impresionează nu este numai acţiunea propriu zisă, ci dovada că autorul a cunoscut şi ca erudit şi ca om de inimă ţara, de care, datorită lui, ne putem apropia acum şi noi mai temeinic. Colonelul Lawrence simbolizează cu literatura lui acea substan- ţială cunoaştere a Orientului de care simţeau atâta nevoie firile mai alese ale lumii şi care consideră ignoranţa sau greşita cunoa- ştere cel mai mare păcat. Pe această linie au mai mers mulţi alţi literaţi, printre care şi francezul Andr6 Malraux, a cărui La Condition Humaine intere- sează deopotrivă şi prin forţa ei epică precum şi prin conţinutul- cunoaştere a Chinei. Sau Henry de Montherlant. O sinteză între RAŢIUNEA «INSUFICIENTĂ* A EXISTENŢEI 229 Orient şi Occident a realizat şi subtilul dramaturg Lordul Dun- sany în piesa If (Dacă), în care un banal businessman englez este adus prin ironia destinului în lumea Arabilor, care concep altfel decât el morala, dreptul, viaţa, iubirea, arta. Iar vara aceasta am văzut la Londra o curioasă piesă Lady Precious Stream (Doamna Izvorului Preţios) scrisă de un Chinez care trăieşte în Anglia, Hsiung. Autorul amesteca humorul pa- triei sale cu cel englezesc, ţesând o atmosferă de stampă veche retuşată modern şi care de fapt nu era decât tot polemica dintre Orient şi Occident. Acţiunea se petrece în casa unui prim-mi- nistru chinez a cărui fiică mai mică fuge, în ciuda convenţiilor şi ierarhiei, cu grădinarul-filosof care în decursul actelor devine un erou, cinstindu-şi noua lui familie şi ţara, dar numai după ce a fost ispitit şi a cunoscut farmecele blondei Doamne din Ţara Apusului, de care cu greu a putut scăpa. Soţia, Doamna Izvorului Preţios, simboliza Extremul Orient; iar Doamna din Ţara Apu- sului, fireşte, Occidentul. Din aceste pilde care ar putea fi uşor multiplicate se vede că literatura mondială de valoare în loc să mai trateze teme banale sau cazuri izolate, aduce un suflu de largi preocupări în care toată problematica globului pământesc este pusă în joc, cu cul- turile, obiceiurile, năzuinţele ei atât de opuse la suprafaţă, dar toate exprimând mai viu, mai universal, mai autentic existenţa şi destinul umanităţii. ’ ’ PETRU COMARNESCU RAŢIUNEA „INSUFICIENTĂ11 A EXISTENŢEI Viaţa nu este posibilă decât cu preţul unei generoase risipe. Simetria şi echilibrul, deopotrivă de scumpe spiritului omenesc, au fost proiectate peste realităţile naturii, falsificând, în parte, explicaţia lor. Principiul activ al existenţei ni se pare a fi mai degrabă dezechi- librul, pentru că după cum spunea încă mai demult Bayliss: «l’equilibre c’est la mort ». In aceeaşi ordine de idei, profesorul Prenant, într’un studiu recent, examinează extraordinara risipă a materiei vii, citând câteva exemple concludente: «Unele bacterii se pot înmulţi,dublându-şi volumul şi masa, după fiecare douăzeci de minute. După 36 de ore, numărul descendenţilor s’ar scrie cu un număr format de 1, urmat de treizeci de zero, şi cu toată micimea lor ar putea acoperi de mai multe ori suprafaţa pământului cu un strat continuu. Dacă ar continua să se înmulţească în acelaşi mod, după 4—5 zile, volumul lor ar fi egal cu acel al tuturor oceanelor la un loc. 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE .. .Unii peşti dau dintr’odată mai multe milioane de ouă. O pe- reche de păsări poate produce zece milioane de descendenţi în 15 ani. ’ Agenţii morţii străbat această bogată recoltă, lăsând numai ici şi colo câteva rare exemplare pentru reluarea aceluiaşi obositor proces. Este o veche şi înrădăcinată idee, aceea care afirmă că în natură totul este armonios, şi dacă ne găsim astăzi departe de convin- gerea că soarele a fost creat în scopul de a încălzi pământul şi de a face viaţa posibilă, mai sunt încă mulţi care cred totuşi într’o armonie universală. In această concepţie, se atribue chiar embrionului un anumit plan de evoluţie, iar organismului întreg, în dezvoltarea sa, o conştiinţă a trebuinţelor viitoare. Continuând acelaşi limbaj, s’ar putea spune că bătrîna nebuloasă a avut sentimentul lumii viitoare şi a urmărit organizarea sa, pentru a servi drept leagăn umanităţii. Observaţia obiectivă, dezbrăcată de acel sentimentalism care împrumută până şi obiectelor o viaţă morală, infirmă categoric punctul de vedere finalist. In adevăr, considerând cel mai elementar fragment de viaţă, care este celula, vom constata că pretinsul instinct care o conduce printre trebuinţele sale, se desfăşoară după cele mai stricte legi fizico-chimice. Astfel celula, conformându-se legilor combinaţiunilor chimice, absoarbe nu numai alimentele care îi sunt necesare, dar şi sub- stanţele otrăvitoare care o suprimă. Numai întâmplarea decide de viaţa ei. Iată, globula roşie de sânge absoarbe şi oxidul de carbon care îi este fatal, neputând înlătura afinitatea chimică mult mai pu- ternică decât aşa cunoscutul instinct de conservare. Ne permitem a insista un moment asupra acestei chestiuni, pentru că domeniul instinctelor procură cele mai multe argu- mente susţinătorilor acestui punct de vedere. Aceştia cred că instinctele preced împrejurările vieţii, fiind preadaptate unor scopuri, pe care animalul nici nu le bănueşte, spre deosebire de actele inteligenţei care au nevoie, în cele mai nu- meroase cazuri, de o penibilă educaţiune. Lăsând de o parte faptul că încă nu s’a căzut de acord asupra numărului de instincte (James îl apreciază la 32, Mac Dougall la 15, iar Freud nu distinge decât unul singur), dar cercetate într’un spirit ştiinţific, singurul valabil, se constată că cele mai multe sunt fenomene de tropism evoluate, altele au la temelie o milenară educaţiune, iar o altă categorie trebue ştearsă de pe tabloul instinctelor fiind protivnice vieţii. Să menţionăm că Giard RAŢIUNEA « INSUFICIENTĂ » A EXISTENŢEI 231 şi alţii au arătat în mod neîndoios că aşa numitele instincte pot fi complet modificate, variind compoziţia chimică sau numai ra- porturile de cantităţi ale ţnediului în care se dezvoltă un orga- nism dat. Instinctul sexual, socotit fundamental, depinde într’o asemenea măsură de secreţiunea hormonală, încât nu numai că poate fi mo- dificat, dar chiar suprimat. Finalismul, recunoaştem, este o doctrină optimistă, după care totul urmează o curbă de desfăşurare sublimă, comparabilă cu un marş triumfal. Numai că (şi ne dispensăm de a invoca miile de exemple pe care le oferă observarea realităţilor) este suficient a contempla hecatomba speciilor răpuse de variaţiunea mediului înconjurător, sau penibila svârcolire a celor care au mai rămas; să ne gândim la numeroasele tentative neviabile ale naturii şi la cele cu o existenţă trecătoare pentru a ne da seamă de desacordul profund care există între condiţiunile elementare ale vieţii şi viata însăsi. 1 > Ceea ce putem spune este că natura, cu întreaga ei armonie, nu poate asigura menţinerea şi desvoltarea vieţii, decât în cele mai mizerabile condiţiuni. Natura reclamă o adaptare, o integrare a organismului în ca- drele sale. Dar organismul nu poate răspunde, în cele mai multe cazuri, acestui ordin suprem. De aici un nou aspect al desechilibrului. O împăcare nu se produce decât în momentul dezagregării organismului, viaţa fiind un permanent protest împotriva forţelor de aneantizare. Un organism, cu cât se găseşte mai sus pe scara biologică, cu atât este mai fixat în formele sale, dar cu cât în ansamblul său este mai complex, cu atât existenţa sa devine mai problematică. Astfel se explică faptul că organismele rudimentare, a căror existenţă reclamă un minimum de trebuinţe, oferind în acelaşi timp un maximum de adaptabilitate, sunt cele mai răspândite pe suprafaţa pământului. Chimismul complicat al fiinţelor superioare le împiedică pe acestea de a suporta jocul capricios al forţelor oarbe şi brutale ale naturii. S’ar putea spune că, dintr’un anumit punct de vedere, natura şi viaţa sunt adânc deosebite (nu ne gândim la o diferen- ţiere de ordin metafizic) pentru că, funcţionând cu acelaşi material, se situează în două regimuri diferite. Astfel, în vreme ce reacţiu- nile în domeniul neînsufleţit se petrec cu brutalitate, desvoltând sau absorbind mari cantităti de căldură, reclamând variatiuni im- portante de temperatură sau de presiune, aceleaşi combinaţiuni, ascultând de legi fundamentale identice, au loc în mod lent, în- tr’un regim de temperatură şi presiune constante. 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Viaţa ne apare, în asemenea condiţiuni, în ansamblul forţelor cosmice, un accident de fiecare moment în măsura în care se impune constatarea că dincolo de această viaţă există o situaţie, dacă nu de echilibru, dar de strânsă interdependenţă între fe- nomenele universului. Catastrofele care se produc, fie ele chiar la intervale uluitoare de timp, dovedesc aproximaţia termenului de echilibru, pe care nu l-am putut evita. Semnificaţia sa trebue să apară clară din context). Acest echilibru cosmic, care se vrea general, exercită o tiranie asupra fenomenelor de viaţă, a căror distrugere o urmăreşte cu mijloace colosale. Din aceste tendinţe divergente şi disproporţie de mijloace, re- zultă extrema fragilitate a organismelor vii. Prodigioasa lor înmulţire constitue un mjloc modest de luptă, dar care se dovedeşte'a nu fi totdeauna insuficient. Lupta însă în acest caz nu poate avea o semnificaţie de ordin moral, aşa cum i se atribue de obicei în asemenea controverse, ci trebue privită ca o turburare trecătoare înlăuntrul unor forţe de natură fizică şi chimică. In această nouă lumină, perspectiva multor probleme se găseşte răsturnată. AL. MIRONESCU REVISTA REVISTELOR STREINE LES NOUVELLES LITTfiRAIRES Nr. 680—1935 In împrejurările actuale este nemerit să dăm cititorilor noştri câteva in- formaţii cu privire la Poezia etiopiană, informaţii luate din exemplele ce în- tovărăşesc articolul publicat de d. Elian-J. Finbert. Nici expunerea d-lui Finbert nu este lipsită de interes. Pentru a da o justă încadrare reproducerilor din poezia etiopiană, vom vedea mai întâi câteva din consideraţiile teoretice ale d-lui Elian-J. Finbert. « Etiopia, împărţită geograficeşte într’un mozaic de popoare, nu este mai unitară din punctul de vedere al dialectelor sale, care sunt foarte numeroase. Acestea însă, tigraî, ghiuaghiul, argoba, harari, agau, galla, etc. — ca şi organizaţia politică a ţinutului supus unităţii suve- ranităţii absolute — au trebuit să cedeze pasul, continuând totuşi să fie vor- bite, limbii oficiale, amharica, necunoscută dela un capăt la altul al impe- riului, chiar în provinciile care s’au desfăcut de el. Amharica a înlocuit şi ea altă dată dialectul gheez, autentica limbă etiopiană, care azi nu mai este înţeleasă decât de cler şi marii literaţi, păzitori geloşi ai patrimoniului ance- stral, ca şi limba latină în Occident. Acele prime monumente scrise în dia- lectul gheez, limbă liturgică şi clasică, au alimentat vechiul fond al literaturii etiopiene şi i-au dat caracterul popular. Au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, graţie uimitoarei ţineri de minte a indigenilor şi pă- strării în mănăstiri a vechi manuscrise pe care călugării n’au încetat şi nu încetează încă de a le comenta şi propaga. De altfel şi formele cele mai izbi- toare ale acestei producţii sunt prin esenţă religioase şi creştine, producţie sortită în primul rând reculegerii, având în ea ceea ce are poporul mai pro- fund mistic şi recunoscută de acest popor ca fiind expresia cea mai precisă a spiritului său. . . Literatura Etiopiei comportă deci, în întregul ei, legende creştineşti şi biblice, apocrife din Vechiul şi Noul Testament, meditaţii asupra vieţii sfinţilor, scrieri liturgice, compilaţii extrase din scrierile Sfinţilor Pă- rinţi ai Bisericii şi psalmi pentru harpă, acea harpă davidică, al cărei cel dintâi leagăn se spune că ar fi fost Etiopia. Astfel cartea cea mai citită, şi pe care orice ştiutor de carte şi scriitor trebue s’o cunoască, este o psaltire cuprin- zând « Psalmii lui David », şi se ştie altcum că servitorii Bisericii etiopiene laudă pe Domnul dansând după sunetele tobelor, după cum David dansa 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în faţa Arcei. Aceste compoziţii de o fervoare şi duioasă şi arzătoare conţin aluzii biblice, avânturi pasionate şi sunt înălţate cu figuri colorate de o ade- vărată, forţă de expresie, care câteodată atinge marele suflu al elocvenţei. Răs- punzând unei nevoi tot atât de exclusive ca şi aceea a sentimentului religios, Etiopia cultivă o altă formă literară care face — ca să zicem aşa — continuă pe cea dintâi şi chiar se confundă cu ea. Este aceea a glorificării familiei imperiale, căreia i se preamăresc originile solomonice în lungi cronici, zise « cronici regale », redactate de scribi sau de mari curteni. Acestea povestesc isprăvile cine ştie cărui rege, războaiele, principalele fapte ale domniei lui, titlurile şi lista genealogică. Ele formează in definitiv o seamă de documente istorice, adesea fără legătură, care găsesc credit pe lângă popor ca şi pe lângă literaţi şi amintesc de un fabulos trecut care începe cu cel dintâi om al crea- ţiunii şi de poeticele amănunte asupra reginei din Sud, regina din Saba. Toate textele acestea, fie de inspiraţie sacră sau profană, sunt câteodată copleşite de o retorică alambicată şi chiar amfibologică pentru un occidental, când pentru Etiopieni ea constitue una din principalele calităţi şi frumuseţi. Această retorică înflorită este împinsă atât de departe ca rafinament incât a dat naş- tere unei ştiinţe, numită sam-na-waş, sau arta de a descoperi aurul înţele- sului real, sub ceara frazei care o acopere de prea multe somptuozităţi, în- tocmai ca luminoasele neguri ale simboliştilor. Trubadurii, povestitorii, poeţii şi credincioşii ambulanţi deţin folklorul ţării şi ceea ce este mai bun din literatura etiopiană, mai puţin scrisă decât vorbită... Folklorul se com- pune în mare parte din lungi poeme ditirambice, din cântece naive, bocete, poezii de dragoste, proverbe, fabule şi poveşti moralizatoare... In expre- siunea lor spontană, ne oferă o emoţie nudă, măsura întreagă a sufletului etiopian orientat către viaţa interioară, îndrăgostită de perfecţie morală, de o politeţe rafinată, de o nobilă mândrie, câteodată dispreţuitoare, ca aceea a tuturor oamenilor care trăiesc în munţi, simplă totuşi ca frescele mănă- stirilor şi mai ales concentrată asupra tradiţiilor milenare care îi imprimă înţe- lepciunea şi răbdarea. Aceste forme literare ating în orice caz acea simbolică universală care circulă la toate popoarele, care face viaţa aceeaşi şi pretu- tindeni şi care aduce Etiopia în marea familie a omenirii ». Poezia lirică e reprezentată prin uşoare accente orientale reduse la o imagine de felul acesteia: Aya, femeea mea micuţă, Părul lung al femeii mele: Norii cerului. sau de felul acestui «distih de dragoste»: Dacă te răpesc, ol femee, se va zice: hoţul i-a furat cerului steaua, pământului—floarea ! Dintre Fabule, cea mai expresivă este: Caprele, Elefantul şi Leopardul: « Un leopard îşi părăsi într’o zi ascunzătoarea unde îşi lăsase odrasla singură. Şi la copilul leopardului veni elefantul care îl călcă în picioare, îl turti şi îl omorî. Şi cineva spuse leopardului despre această întâmplare: *Fiul tău a murit!» Leopardul îl întrebă: « Dar cine mi-a omorît copilul»? —* Elefantul! », i se REVISTA REVISTELOR 235 răspunse. Iar leopardul începu: «Nu e cu putinţă, nu elefantul mi-a omorît odrasla, caprele trebue să mi-o fi omorît!*. Celălalt stărui: « Nu, elefantul/» In timp ce leopardul continua: « Nu, îţi spun, asta numai caprele mi-au făcut-o, nimeni altid n’a putut să-mi âmoare copilul*. Şi dintr’o săritură, leopardul se aruncă asupra caprelor din apropiere, făcând un cama) îngrozitor ca să-şi răzbune moartea copilului. Căci, cu toate că ştia bine cine i-l omortse, el luă caprele ca pretext — deoarece nu avea puterea elefantului — să se răzbune pe ele şi să le extermine. Lucrurile stau la fel până în zilele noastre. Când cineva este lovit de altul mai puternic, pe care nu-l poate răpune, se leagă de acela care este mai slab decât el. De aci, proverbul: Caprele au greşit, a spus leopardul». Proverbele par a reprezenta realizările cele mai frumoase ale Etiopienilor. Iată câteva mai expresive: Călătorim, călătorim şi sfârşim totdeauna întorcându-ne acasă; trăim, trăim şi sfârşim totdeauna întorcându-ne în pământ. * Părul alb spune: « Am venit ca să rămân >>. * Ridică pe cel căzut şi nu uita pe cel mort. * Nu te justifici numai acuzând. * Femeie fără bărbat, pământ fără sămânţă. * Adevărul şi dimineaţa se luminează cu timpul. * Cel mai mic lucru ajunge ca să rănească ochiul şi prietenia. Precum s’a putut vedea, nu sunt chiar lipsiţi de interes aceşti barbari cu sufletul delicat. MERCURE DE FRANCE Nr. 898—1935 Paul Lăautaud continuă cu publicarea jurnalului său literar. Anecdota pe care o reproducem mai jos (pagina Sâmbătă 22 Dec. 1906), încredinţată lui Lăautaud de Lăo Larguier, reflectează modul identic, deşi neconvenit, de a se stima între ei poeţii Hărădia şi Morăas; şi poate că reflectează o ati- tudine mai generală a oricărui poet faţă de altul. « Intr’o zi Larguier se plimbă cu Morăas. II părăseşte ca să se ducă la Hărădia: « A I te duci la Hărădia, îi zise Morăas. Ce e el, poet—nu? A făcut parcă sonete 1 14 versuri 1... Ce e asta 14 versuri!*. Larguier soseşte la Hărădia. Conversaţie. «Al frec- ventezi pe tinerii poeţi... — Doamne 1 cum poeţi tineri, răspunse Larguier. Mă despărţii chiar acum de Morăas. — Poftim, Morăas 1 zise Hârâdia. Ce e el, poet — nu ? Face stanţe ! 8 versuri! Ce e asta 8 versuri I *. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sumarul este completat cu: Georges Duhamel—Passion de la mesure, Emile Van Lerberghe — Sainte-Beuve profeseur ă l’universiti de Liege, Che- valier de Vivens et Montesquieu — Du Voi des Oiseaux, Pascale Olivier — Poemes, Gabriel de Lautrec — Mark Twain, Stany Delmond — Langage et Folklore martiniquais, Joseph Conrad —La Rescousse, roman şi La Revue de la Quinzaine. MESURES Nr. 4 — 1935 Sumarul: C. F. Ramuz —Paysan, Nature; T, F. Powys —Le Gong (tra- dus din englezeşte de Henri Fluchăre); Max Jacob—Poemes Mystiques; Marcello Gallian — Le Monastere (tradus din italieneşte de Giuseppe Un- garetti); Georges Pelorson —Le Soir ; Jean Tardieu —De la traduction d’un rythme; Holderlin—L’Archipel (tradus din germană de Jean Tardieu); Andră Suarăs — Princeps Juventutis ; Bharata — L’origine du thiatre (tradus şi comentat de Renă Daumal); Marcel Jouhandeau—Le Saladier; Dos- toiewsky — Carnets des « Freres Karamazov » (prezentate şi traduse de Boris de Schloezer), D. C, F, Ramuz, pornind dela constatarea generală că « literatura franceză a fost foarte de vreme o literatură de curte şi oarecum dinastică » precum şi dela ceea ce toată lumea ştie că anume această literatură «a cunoscut bine omul, dar un om foarte « general », sustras adică particularităţilor mediului şi naşterii sale, făcut să zicem independent de natură şi chiar de natura sa prin poziţia lui socială şi liberat de un ansamblu de contingenţe dintre care cea mai importantă este aceea de a se hrăni »; după ce trece prin însemnă- tatea vitală a « pământului », de care literatura franceză s’a depărtat, dobân- dind tot mai mult caracterul citadin, industrial şi maşinist, cu alte cuvinte, ajunge la definirea noţiunii de ţăran. Faţă deci de orăşean, om al « puterilor secunde»: maşinile, «ţăranul, în adevăratul înţeles al cuvântului, este din contra om eminamente al puterilor prime; apărut cel dintâi pe pământ, el dăinue încă aproape tot cum era, numai din ce în ce mai zguduit în raţiu- nea Iui de a fi, din ce în ce mai lovit prin necesităţile economice de tot felul care şi-au pus în serviciu maşini de tot felul, A fost şi este încă omul elementar şi complet care îşi scoate hrana cu mijloace proprii din pământul pe care trăeşte până într’atât, încât la urma urmei nu depinde de nimeni, Trăeşte, cu alte cuvinte — se hrăneşte, se adăposteşte, el cu familia lui, potolindu-şi astfel nevoile esenţiale, căci omul are nevoi esenţiale şi uneori născocite... Descoperind uneltele care nu sunt decât prelungirea mâinilor şi picioarelor, întărirea unghiilor în care propune un ascuţiş metalic continuu acolo unde natura nu oferă decât zece degete slab armate cu câte un tăiuş cornos. In- ventând coada toporului mai mult sau mai puţin lungă, care multiplică forţa loviturii, inventând fierăstrăul, furca şi ciocanul, care nu fac altceva decât să reproducă, perfecţionându-le, mijloacele pe care făptura sa fizică i le pune la dispoziţie. înarmat cu uneltele sale, înconjurat de turmele sale, obligând REVISTA REVISTELOR 237 la coabitare cu el animalele domesticite spre folosul lui, folosindu-se de pu- terea lor, de lâna sau laptele lor, având în jur familia care îi sporea capaci- tatea de muncă, ţăranul formează cu adevărat o colectivitate naturală, per- fect independentă de celelalte jjrupuri de oameni, dar perfect dependentă de pământ şi cer. Adevărata viaţă ţărănească este patriarcală o D. C. F.. Ramuz cu astfel de consideraţii ridică aproape un imn acestui ideal de uma- nitate idilică pe cale de a dispare din Franţa. Niciuna din trăsăturile sufle- teşti pe care autorul le crede numai ale ţăranului francez nu lipseşte ţăra- nului nostru. Imnul lui C. F. Ramuz se sfârşeşte cu invocaţia: paysan de nos climats, paysan de nos villages, fără să ştie poate că mai potrivit ar fi fost: paysan de tous Ies climats, paysan de tous Ies villages. Această viaţă simplă nu este pe cale de dispariţie numai în Franţa, ci pretutindeni şi chiar în ţă- rile agricole. Industrialismul ucide idila primitivă. Maşinile răstoarnă ano- timpurile astfel încât putem obţine în miezul iemei prin încălzitoare artifi- ciale ale pământului ceea ce altădată forma recoltele specifice ale verii. Până unde însă va merge această răsturnare. « Până unde natura va ceda * maşi- nilor ? Iată întrebarea pentru răspunsul căreia C. F. Ramuz a făcut o admi- rabilă evocare stăpânită a vieţii de ţară. « Marea dramă a epocei contempo- rane stă în faptul că omul se găseşte pe cale de a trece dela puterile prime la puterile sale secundare, dela puterile directe, la puterile sale indirecte şi că nu se poate şti unde o va duce exploatarea acestora din urmă; fie că o va duce la ruina totală sau la regenerarea totală, prin sentimentul puterii sale şi prin satisfacţiile care se vor adăoga oricărui fel de foloase materiale, va beneficia de acea stăpânire absolută asupra materiei la care aspiră, pătrun- zând până în străfunduri « le comment du monde ». Eseul d-lui C. F. Ramuz dezbate, după cât se vede oricât de palid din citatele de mai sus, însăşi pro- blematica timpului nostru; ţinuta gândirii ca şi a exprimării arată cu putere ce poate fi un model al genului. ROMÂNEŞTI MUZICĂ ŞI POEZIE No. 1 — 1935 In numărul trecut al revistei noastre făgăduisem cititorilor a reveni asupra excelentei publicaţii lunare, care iese ca organ al Filarmonicei. împreunarea în titlu a celor două arte, care s’au născut împreună, despărţindu-se câteodată dar numai spre a se regăsi într’o afinitate mai strânsă, nimereşte exact for- mula pe gustul publicului cetitor. Căci dacă ar fi fost o revistă exclusiv muzi- cală, tehnica de înţelegere restrânsă a acestei arte ar fi răcit audienţa la care publicaţia avea dreptul pe lângă public; literatura poetică ce-i stă alături în intenţia iniţiatorilor o va feri de specializarea închisă, ceea ce o va face să rămână a cât mai multor cititori. Colaborările primului număr sunt de un preţ rar. Şi fiindcă revista noastră e în primul rând literară, vom repro- 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE duce mai intâi poezia, cu o atât de largă muzică în cuvinte atât de simple, intitulată Cântec de noapte la Mare, a d-lui Adrian Maniu: Toate clopotele bat din fund de mare, Toate luminile înnoptează ’n depărtare, întunecimea aripează alb, valuri amare. Desprins, dorul simte inima aproape, Gândul înflorit, leagănă iubire sub pleoape Cântă deasupra cuvintelor, suflet şi ape. Dar vechie veşnicia înconjoară din târziu, Nemărginitul se înstelează argintiu, Singură clipa fugind, rămâne vis viu. îndemn făpturei, ce de ţărmurit se desparte, Frângând întoarcerea, pentru mai departe, Creşte blândeţea unei vremi de moarte. Poezia face parte din ultimul volum, apărut de curând, al d-lui Adrian Maniu. Am cinstit poezia, loc de cinste având în însuşi titlul revistei care o publică, dar bucata de proză Simfonia destinului (Pe Oceanul Indian) a d-lui N. M. Condiescu, fără artificiul versului, disciplină numerică, rimă, ritm, etc.. . ., ridică vibraţia unor stări de simţire pure care numai în preajma izvoarelor muzicii pot exista şi îşi impune un fel de prezenţă imaterială şi mai înainte de orice altceva. Iată: «... Mâine, voi trăi în insula fermecată, cu văi turburător de frumoase, cu munţi acoperiţi de păduri nestrăbătute, şi cu râuri care îşi rostogolesc undele, pe un nisip înstelat cu puzderie de rubine şi safire. £ cea din urmă seară pe care o petrecem pe oceanul Indian. Sunt iarăşi în miez de noapte, pe punte în faţa pianului. Tăceam. Gândurile duse aiurea. Din când în când, Aii plimba distrat mâinile pe clape. Acorduri tăiate se pierd în noapte. Deodată, ca sub îndemnul poruncitor al gândului meu neîmpărtăşit, notele care mă obsedau chinuitor, pe care le repetam nesfârşit în minte, răsunară sonor ca o chemare misterioasă de trâmbiţă... începutul fatidic al Simfoniei a V-a glăsuia acum evocator, zguduindu-ne simţirea. < Aşa bate soarta în uşe * a tălmăcit Beethoven când a zămislit strania împerechere de acorduri. Motivul revine, apoi răsare neaşteptat printre frazele melodice, înfrico- şetor de straniu, întrebare cu răspuns neclintit, scris undeva în cartea vie- ţilor. Cine a putut vreodată să înduplece soarta haină ? Odată cu întâiul ţipăt, ea bate cu degetu-i scorojit în uşe, crestându-şi poruncile pe răbojul vieţii. Mă simt umil, mă simt bun, înţelegător şi iertător a toate. Câte vieţi tră- iesc acum? Sub stăpânirea căreia din ele, simt atâta viaţă coardelor? In străfulgerarea unei clipe, văd coloane de marmură năruindu-se, şi în scăpărări de daltă REVISTA REVISTELOR 239 oprite brusc, simt răceala încremenirii de veci a mâinilor lui Fidias, pe când din valul armoniilor se întruchipează durerea, care a întovărăşit pe Beethoven în chinul desăvârşirii plăzmuirilor lăuntrice. Undeva în largul oceanului, a hohotit un glas: « Aşa bate toarta în uşe ». D. T. Arghezi contribue cu o amintire despre pictorul Ştefan Luchian. Vom reproduce din colaborarea d-lui Arghezi o bună parte pentru ca citi- torul să-şi dea seama singur că se află în faţa unei capo-d’opere cu adevărat. E vorba de Vioara fi Paleta. Luchian, paralitic, pictează în ultima parte a vieţii lui numai flori. Cu timpul, paralizia îi prinde şi mâna, cu care lucrează, în mod treptat. Ce mai putea face? Iată: «Din florile vii şi uscate ale ca- merei, el punea să i se facă un buchet. Alegea atitudinea buchetului şi com- poziţia cea mai omogenă. Alegea colorile, pensulele, şasiul sau cartonul. Punea sub ochii lui să fie schiţat obiectul cu cărbune, rectifica. Se frământau sub controlul lui colorile, care erau trecute pe tablou. Mai lipsea un punct dintr’un anumit albastru, obţinut printr’un anumit amestec. Şi după ce tabloul era gata, lipsea ceva: o scânteie, pe care exe- cutorul tablourilor din ultimii vreo doi ani de viaţă ai artistului, ucenicul lui, nu o putea scăpăra. Ii mai rămânea pictorului o rămăşiţă inutilă a pipăitului, şi el a găsit pu- tinţa să o folosească. Dacă pensula mai putea fi ţinută între degetele lui de o mână străină, mâna lui mai putea să aibă vigoarea să îmbrâncească pensula odată, şi să puie într’o floare un punct. Pictorul făcea aşa. Câteva împun- geri obositoare în tablou, îl animau în întregime, şi atunci, satisfăcut, se auzea râsul brutal al celui mai gingaş dintre iconari. Vocea lui bolovănoasă afirma că lucrul era bun, şi că putea să fie publicat. In cele din urmă, Lukian nu a mai fost în stare nici de această ultimă cum- plită colaborare a suferinţei lui cu pictura. Ziua întreagă şi noaptea întreagă, el sta dinaintea golului neutru, lucid şi neputincios. In această nemaiauzită tragedie, desfăşurată ceas cu ceas de 9 ani de zile, de ore şi de minute, în mijlocul nostru, publicul snobismului ajunsese să recunoască mai mult decât în pictura ieşită din zbuciumul mut, un semn şi un destin, compatibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucişarea la o răs- pântie din Paris a unui somptuos convoi funebru de mare proprietar comer- cial, cu moştenitorii în zdrenţe ai unui pictor francez, dela care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziţie celebră, trecută în testament cu o valoare de milioane, şi vândută de moştenitori cu un preţ îndoit chiar decât valoarea testamentară ? Lumea începuse să cumpere « Lu- chieni » şi să revândă, câştigând supra-valuta. Intre cumpărători era un pu- ternic om politic, pe cât de inteligent pe atât de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. Calul lui politic mergea iute, şi roţile nu mai ştiau peste ce calcă. Dacă nu s’ar fi împiedicat de un scabros amănunt de fatalitate şi nu s’ar fi prăbuşit, omul politic retras din activi- tate, pomenit, ar fi fost astăzi, pe temeiul unei capacităţi de fineţe excep- ţională, stăpânitorul ţării nediscutat şi primejdios. El a născocit fabula pla- giatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE excrocherie împotriva pictorului Ştefan Lukian. Ceva mai monstruos — s’a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s’a transportat la locuinţa arti- stului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-1 pus în fiare de Dumnezeu, s’a măr- ginit să-l declare arestat în pat. . . Fără această intervenţie şi ofensă a Jus- tiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Lukian putea să mai trăiască un timp. Este adevărat că potentatul politic, prin simetria care constelează şi solidarizează contrariile, a cunoscut o cădere din apogeu lamentabilă. In aceste zile de viaţă şi de moarte amestecate, într’o seară, într’o înnop- tare totală a camerii şi a’ străzii, uşa camerii lui Ştefan Lukian, imobilizat în întuneric ca un dolmen, se deschide. Uşa lui era în permanenţă deschisă, ca să poată să fie vizitat oricând şi de către orişicine. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată. Puteau să fie procurorul sau reclamantul, care ar fi venit noaptea să ceară iertare ? Lukian aştepta. Străi- nul se putu descurca. îşi scoase pelerina, aruncând-o în întuneric. Sub pe- lerină adusese o cutie: se auzeau, bâjbâite, catarămile. Era o vioară, căci vioara începu să cânte. Ce a cântat, cum a cântat, Lukian, care plângea po- vestind basmul unei seri de jumătate agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cântat un ceas întreg, numai pentru urechia lui aproape astupată cu lut. El trebue să fi cântat toată mierea, toate parfumele suave, şi toată lumina depărtată a stelei cea mai din fundul Căii robilor, tot ce putea să fie mai transcendent, mai subtil şi mai cu neputinţă de rostit într’alt limbaj decât al muzicii, pe vioara lui. Şi după ce a isprăvit străinul, care nu putea vorbi, şi după ce l-a ascultat şi pictorul, fără să fie în stare să scoată un cuvânt, să-l întrebe de unde vine, de jos ori de sus, trimis ca un Arhanghel sau de o vocaţie inexplicabilă, străinul şi-a luat boarfele şi vioara în braţe, şi ieşind, a spus cine era el, cu un glas oftat din rărunchi: — George Enescu ». CELE TREI CRIŞURI Nr. 9—io, 1935 Cuprinsul: Cele Trei Crişuri — Iaşii, * * *—M. Sa Regele Carol al 11-lea, Prof. I. Simionescu — Trecutul fi viitorul laşilor, N. A. Bogdan — laşul, Prof. Dr. C. Bacaloglu — Universitatea din Iaşi, General C. Mano- lache — Tezaurul «Junimii*, Gr. Trancu-Iaşi—Amintiri ieşene, G. B.— Luna laşilor, Charles-Adolphe Cantacuzăne — Sonnet, Colonel George Baca- loglu— M. S. Regina Maria, M. Mora—Figuri Naţionale: «Regina», Prof. N. Bănescu — Mărie, Queen of Roumania, Radu Cosmin—Figuri culturale din Bucureştii de ieri şi de azi, Ciprian Doicescu — Linişte (poezie), Sylvia Ciprian-Gilort — Floare de nufăr (poezie), O. Densuşianu-fiul — Veac Fascist, Dr. M. — Sărbătorirea dela Aşezămintele Brâncoveneşti, C-tesse de Noailles —J’ecris pour que le jour oă je ne serai plus. .. (poezie), Radu Cos- min — Cărturari şi gazetari, O. Densuşianu-fiul — Viaţa nouă. Note. Cărţi. Numărul are un cuprins cultural şi naţional de toată utilitatea în punctul Oradiei, unde apare publicaţia. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» CPT.-COMANDOR P. C. FUNDĂŢEANU. Libertatea mărilor şi prizele maritime.epuizat A» apărut BIBLIOTECA «ENERGIA» M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN.......................................................Lei 40 L. F. ROUQUETTE. In căutarea fericitei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA Lei 40 ALAIN GERBAULT. Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU Lei 20 COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)...................................Lei 60 RENE BAZIN. Pustnicul din Sahara, vieaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ...............................Lei 30 MIHAI SADOVEANU. Vieaţa lui Ştefan cel Mare ...........................Lei 30 C. ARDELEANU. Domnul Tudor.............................................Lei 30 R. P. HUC. Descoperirea TJtibelului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU. Lei 30 HOMER. Odiseea, traducere în proză din limba elină de E. LOVINESCU.....Lei 60 JAKOB WASSERMANN. Vieaţa lui Stanley, traducere din limba germană de Radu CIOCULESCU......................................................Lei 40 H. M. STANLEY. Autobiografie, traducere din limba engleză de Mary M. POLIHRONIADE . Lei 60 H. M. HUC, In China, traducere din limba franceză de Natalia BĂLUŢĂ....Lei 40 A apărut BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ» Ing. I. ORBONAŞ. Manual de atelier mecanic.............................Lei 80 A apărut BIBLIOTECA ARTISTICĂ ' O. HAN. Sculptorul D. Paciurea cu 24 de planşe ........................Lei 60 5m6 tipar AL. BUSUIOCEANU. Andreescu A apărut BIBLIOTECA «ORAŞE» • MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe..............................Lei iio Sub tipar TUDOR ŞOIMARU. Constanţa A» apărat BIBLIOTECA «DOCUMENTARĂ» Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu CRUTZESCU ......... Lei 70 ELENA G-RAL PERTICARI-DAVILA. Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila . . , Lei 200 Au apărut BIBLIOTECA «ENCICLOPEDICĂ» CONST. C. GIURESCU. Istoria Românilor I, ediţia II, revăzută şi adăogită, cu numeroase ilustraţii in text...............................................Lei 200 Dr. G. BANU. Sănătatea poporului român.................................Lei 200 SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Au apărut Romane JOACHIM BOTEZ. însemnările unui Belfer ................................Le! 60 C. GANE. Trecute vieţi de doamne şi domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text . . , Lei 160 ADRIAN MANIU. Focurile primăverei şi flăcări de toamnă.................Lei 60 SĂRMANUL KI.OFŞTOCK. Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II..............Lei 70 Sub tipar N. M, CONDIESCU. însemnările lui Safirim, I N. M* CONDIESCU. Peste mări şi ţări, cu 20 acuarelle originale de S. Mt)TZNER Au apărut Esseurl, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară...................................Lei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II.....................................Ld 80 G. M.-CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri.................................Ld 60 N. IORGA. Oameni cari au fost..........................................Lei 80 EM. CIOMAC. Vieaţa şi opera lu* Richard Wagner.........................Ld 60 M. D. RALEA. Valori...................................................Lei 50 N. IORGA. Oameni cari au fost, II.....................................Lei 90 ŞERBAN CIOCULESCU. Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—1912) . Lei 40 G. CĂLINESCU. Opera lui Mihai Eminescu, II, III..................2 voi. Ld 140 C. ANTONIADE. Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinqueccnlo.........Lei 70 Sub tipar N. IORGA. Oameni cari au fost, III EM. CIOMAC. Poeţii armoniei ALICE VOINESCU. Montaigne Versuri Au apărui DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte ie dincolo................................... Lei 6o Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.Lei 60 G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU.......................Lei 40 G. GREGORIAN. La poarta din urmă.......................................Lei 60 ADRIAN MANIU. Cartea Ţării........................................Lei 40 G. LESNEA. Cântec deplin...............................................Lei 40 GEORGE SILVIU. Paisie psaltul spune....................................Lei 40 V. CIOC<EU. Poesii................................................. Lei 60 N. DA VIDE SCU. Helada................................................ Lei 60 N. DAVIDESCU. Roma.....................................................Lei 60 ION POGAN. Zogar.......................................................Lei 40 Sub tipar RADU BOUREANU. Golful Sângelui TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU ŞI GALA GALACTION Au apărut Cântarea cântărilor .......................................................................... gratuit Cartea lui Iov..................................................................................gratuit Elemente........................................................................................gratuit SCRIITORII STREINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI Au apărut E. MADÂCH. Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct. GOGA. . Lei 40 LUIGI FIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU. Lei 40 M. CHOROMANSKI. Gelozie şt medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ. . Lei 30 R.-L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU Lei 50 BIBLIOTECA DE FILOSOFI® ROMANEASCĂ Au apărut D. D. ROŞCA, Existenţa tragică.....................................................................Lei 60 T. VIANU. Estetică, Voi. I.........................................*...............................Lei 100 PETRE P ANDREA. Filosofia politică-juridică a lui Simion Bârnuţiu .................................Lei 60 LUCIAN BLAGA. Orizont şi stil .....................................................................Lei 60 Sub tipar MIRCEA ELTADE. Yoga. Essai sur Ies origincs de la mystique indienne BIBLIOTHÎÎQUE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut G. I, BRĂTIANU, NapoUon III ei Ies nationalitis........................ Lei 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI 1934 *935 Au apărut VLADIMIR CAVARNALI, Poesii............................................Lei 20 EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme............................. Lei 40 HORIA STAMATU; Afemnon, versuri.......................................Lei 40 DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri......................Lei 40 EMIL CIORAN. Pe culmile disperării ................................. Lei 50 CONSTANTIN NOICA. Mathesis............................................Lei 40 ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr..................................Lei 20 VIRGIL GHEORGHIU. Marea vânătoare.....................................Lei 20 SIMION STOLNICUL. Pod eleat...........................................Lei 20 COMPOZITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Sub tipar P. CONSTANTINESCU. Sonatină pentru pian şi violină Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţara. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CA ROD II» 39, Bulevardul L&scar Catargi, 39 — Bucureşti, I — Tdefon 241-97 20P-40 MO.. IA1PRIMERIA N A Ţ IO N A L Â - B U C U R E Ş T I C. 39.935.