REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL II. i AUGUST 1935 Nr. 8. Pr. VASILE RADU şi GALA GALACTION ..... Cartea lui Iov....... 241 PAUL ZARIFOPOL . . . . Râs si comic....... 260 G. LESNE A....... Versuri.......... 267 TEODOR RÂŞCANU . . . Holera.......... 271 SILVIU RODA...... Versuri . ......... 281 PERICLE MARTINESCU . Moartea prin autosugestie . . 283 EM. GIURGIUCA . . . . Amiază.......... O O P. P. NEGULESCU . . . . Cosimo dei Medici..... 301 AL. EM. LAHOVARY . . . Amintiri diplomatice .... 318 SEXTIL PUŞCARIU . . . Poezia şi drama lui Lucian Blaga ......... 338 EM. BUCUŢA ...... Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maio- rescu ......... 353 IOAN BUDU....... Dionisie Marţian . . . . . . 377 ŞER^AN CIOCULESCU . Aspecte epice contemporane . 409 CRONICI CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE (428); O FAMILIE DE SPIRITE de Vladimir Streinu (436); CRONICA PLASTICĂ de G. M. Cantacuzino (445); D. PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI de Iulian M. Peter (447); O NOUĂ ISTORIE A ROMÂNILOR de Z. Pâclişanu (455); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. I. Suchianu (458); ACTUALITĂŢI FRANCEZE de Al. Vianu (461); CAUZELE CRIZEI de St. Antim (466). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 lei R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 A B O NA MENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE Şl ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL II, No. 8, AUGUST 1935 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ CARTEA LUI IOV (urmare ) XXI 1. Iov, însă, începu iar şi vorbi: 2. «Ascultaţi cu luare aminte ce-am să vă spun! Şi aceasta să-mi fie toată mângâierea din partea voastră. 3. Ingăduiţi-mă şi eu mă voi spovedi, iar după spovada mea, luaţi-mă în bătaie de joc. 4. Oare de oameni mă plâng eu ? Şi dacă e aşa, cum n’o să se scurteze răbdarea mea? 5. întoarceţi-vă către mine şi înmărmuriţi şi puneţi mâna la gură! 6. Când mi-aduc aminte, numai, mă spăimântez şi carnea mea prinde să se cutremure. 7. De ce hălăduesc răufăcătorii şi ajung bătrâneţile, ba încă sporesc în trăinicie? 8. Prăsila lor stă voinică în faţa lor, lângă ei, şi vlăstarii lor, în ochii lor. 9. Casele lor sunt în toată tihna şi fără frică şi varga lui Dum- nezeu nu vine peste ei! 10. Taurii lor gonesc şi nu dau greş, junicile lor fată şi nu leapadă; 11. Pe copiii lor îi trimit să zburde ca nişte miei şi odraslele lor dănţuiesc împrejur. 12. Ei înalţă cântece din daira şi din chitară şi tresaltă la sunetul cavalului; 13. Petrecu-şi zilele în fericire şi întru bună pace pogoară-se în împărăţia morţii. 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 14. Şi tocmai ei îi spun lui Dumnezeu: « Depărtează-te dela noi! Căci nu dorim deloc să învăţăm căile tale! 15. Ce este Atotputernicul ca să-i slujim lui şi care este folosul nostru să ne rugăm de el ?» 16. Aşa e că norocul lor stă în mâna lor? Dar sfatul nelegiuiţilor fie departe de mine! 17. De câte ori se stinge candela celor răi şi prăpădul de care sunt vrednici dă peste ei, şi îi nimiceşte Domnul pe răufăcători, în mânia sa, 18. Ca să fie ca paiele în bătaia vântului şi ca pleava pe care o spulberă furtuna? 19. Dumnezeu (ziceţi voi) păstrează pentru copiii lui plata nelegiuirii. Dar s’o răsplătească lui însuşi ca s’o simtă! ' 20. Ochii lui singuri să vază pieirea lui şi să se adape din mânia Celui Atotputernic! 21. Căci ce-i mai pasă de casa sa, după moarte-i, când numărul lunilor sale a fost retezat? 22. Dar o să înveţe minte cineva pe Dumnezeu, pe el care ju- decă pe cei de sus? 23. Acesta moare în plinătatea fericirii sale, în întregime senin si liniştit, 24. Când coapsele-i sunt pline de osânză şi măduva oaselor sale bine adapată; 25. Celălalt moare cu sufletul amărît fără să fi putut să guste nimic din traiul bun. 26. Ci, deopotrivă se culcă în pulbere şi viermii fac linţoliu peste ei. 27. Da, cunosc gândurile voastre şi nedreptele voastre închi- puiri despre mine, 28. Căci voi vă întrebaţi: «Unde este casa tiranului si unde 1 » este cortul şi sălaşurile nelegiuiţilor ? » 29. N’aţi întrebat oare pe cei ce vântură căile pământului şi n’aţi luat aminte la parabolele lor, 30. Ca să ştiţi că, în ziua de prăpăd, cel rău este cruţat, că în ziua mâniilor el scapă teafăr? 31. Cine îl va mustra în faţă pentru calea vieţii lui şi pentru isprăvile lui, cine îi va răsplăti ? CARTEA LUI IOV 245 32. El este adus la locul de îngropare şi la mormântul lui ve- ghează strajă. 33. Uşori îi sunt bulgării pământului şi după el tot norodul urmează şi înaintea lui: gloată fără număr. 34. Atunci cum mă mângâiaţi voi cu vorbe goale, şi din răspun- surile voastre ce rămâne altceva decât planuri viclene? XXII 1. Atunci Elifaz Temanitul răspunse şi grăi: 2. «Ii aduce oare omul vre-un folos lui Dumnezeu ? Nu! Ci lui singur îşi aduce, dacă este înţelept. 3. Oare îl încântă pe cel Atotputernic că tu eşti drept, sau are el vre-un câştig dacă umbli fără vină în cărările vieţii tale ? 4. Oare pentru cucernicia ta te ceartă el când intră cu tine la judecată ? 5. Sau tocmai pentru multa ta răutate şi pentru nelegiuirile tale cele fără de sfârşit? 6. Căci zălogeai pre fraţii tăi, pe degeaba, şi luai cămaşa de pe golani; 7. Apă nu dădeai să bea celui sleit de sete şi flămândului nu-i dădeai pâine; 8. Cei cu braţ puternic, ei stăpâneau ţara şi cei cu obraz subţire se aşezau în ea; 9. Pe văduve le alungai cu mâinile goale şi agonisita orfanilor o nimiceai. 10. Pentru aceea, laţuri stau de jur împrejurul tău şi frica te spăimântă deodată; 11. Lumina ta s’a prefăcut în întunerec şi nu mai vezi şi nă- boiul apelor te-a covârşit. 12. Nu este Dumnezeu prea înalt în ceruri ? Ia vezi creştetul stelelor, cât sunt ele de susl 13. Atunci cum să zici tu: «Ce bagă Dumnezeu de seamă? Cum poate să facă judecată prin negureala norilor ? 14. Norii sunt pentru el un zăbranic, de aceea nu vede şi el se plimbă numai pe deasupra bolţii cereşti». 15. Vrei oare să urmezi calea de odinioară pe care au umblat oamenii urîciunii, 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 16. Cari au fost răpiţi fără de vreme, când apele se revărsară peste vetrele lor, 17. Şi cari ziceau lui Dumnezeu: «Depărtează-te dela noi! Şi ce o să ne facă Atotputernicul ?» 18. Şi tocmai el umple de bunătăţi casele lori — Ci sfatul celor răi departe de mine să rămână! — 19. Iar cei drepţi văd şi se bucură şi cel neprihănit râde de ei: 20. «Iată cum s’a nimicit strânsura lor, şi focul cum a mistuit ce-a mai rămas din ea!» 21. Te rog cercetează-1 şi fii cu el în pace! Prin aceasta feri- cirea ta îţi va veni la loc. 22. Primeşte din gura lui pravila şi pune cuvintele lui la inimă. 23. Dacă te întorci spre cel Atotputernic şi te zmereşti şi dacă depărtezi avuţia nedrepată din corturile tale, 24. Atunci în praf aurul tău şi în pietrele pâraelor comorile Ofirului, 25. Căci cel Atotputernic îţi va fi ţie bulgări de aur şi grămezi de argint — 26. Atunci te vei desfăta întru Cel Prea înalt şi vei înălţa către Domnul faţa ta; 27. Atunci ridica-vei rugăciuni către el şi te va asculta şi juruin- ţile tale le vei îndeplini; 28. Dacă pui ceva la cale, el va sări pentru tine şi pe drumurile tale va străluci lumina. 29. Căci el pogoară pe înfumurat şi pe mândru, iar pe cel cu ochii zmeriţi îl mântueşte. 30. El izbăveşte pe omul nevinovat şi te va izbăvi şi pe tine, când mâinile tale vor fi curate. XXIII 1. Iov răspunse şi zise: 2. «Şi de data aceasta plângerea mea este amarnică. Greu apasă mâna lui peste suspinul meu! 3. O, dacă aş şti unde să-l găsesc! Duce-m’aş până la conacul lui 1 4. Aş rândui în faţa lui pricina mea şi gura mea aş umple-o cu dovezi; 7. Aş şti atunci cu ce cuvinte mi-ar răspunde şi aş băga în cap ce mi-ar grăi. CARTEA LUI IOV 247 6. Oare întru mulţimea puterii sale se va certa cu mine? Nu! Ci el îmi va da ascultare. 7. Acolo un om drept ar sta cu el de vorbă, şi m’aş izbăvi pe vecie de judecătorul meu. 8. Iată merg spre Răsărit, dar el nu este, apoi către Apus şi nu-1 zăresc; 9. La Miazănoapte l-am căutat şi n’am dat cu ochii de el, m’am răsucit spre Miazăzi şi tot nu l-am văzut. 10. Totuşi el mă cunoaşte şi când umblu şi când stau, şi dacă mă lămureşte în cuptor, ies ca aurul de curat. 11. Pe urmele lui s’a ţinut piciorul meu, am păzit căile lui şi dela ele nu m’am abătut. 12. Dela porunca buzelor sale nu m’am depărtat, în sân am ţinut pitite cuvintele gurii sale. 13. Dar el a luat o hotărîre şi cine poate să-l întoarcă! Şi ceea ce sufletul său a poftit aceea va şi face. 14. Astfel el va îndeplini ceea ce mi-a hărăzit şi la fel cu acestea la el sunt multe. 15. De aceea mă îngrozesc în faţa lui, iar când mă gândesc la el, mă scutură fiorii. 16. Dumnezeu a muiat inima mea şi Cel Atotputernic m’a umplut de spaimă; 17. Istovit sunt de atâta întunecoasă taină, şi de atâta beznă câtă acopere faţa mea». XXIV 1. Dece pentru Cel Atotputernic veacurile stau ascunse şi ce ce îl slujesc nu văd zilele lui de judecată? 2. Sunt oameni răi cari mută hotarele, fură turmele cu cioban cu tot; 3. Mână dindărăt măgarul orfanilor şi zălogesc boul văduvei; 4. Mătură pe săraci din cale şi calicii din ţară trebue să se ascundă deavalma. 5. Şi aceştia ca asinii din pustie, ies la treabă adulmecând după pradă — pustia le scoate de mâncare pentru copii —; 6. Seceră şi ei noaptea prin holde şi brăcuesc via bogatului; 7. Petrec noaptea în golătate, căci n’au veşmânt pe ei şi n’au nici o cergă când dă frigul. 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8. Din ploaia munţilor sunt udaţi leoarcă şi negăsind alt adăpost se aciuiază lângă stânci. 9. (Cei dintâi) zmulg dela ţâţă pe orfan şi iau zălog copilul săracului; 10. (Cei din urmă) cutreeră goi, fără cămaşă şi, flămânzi, duc în spate znopi de grâu; 11. Intre zidurile (stăpânilor) ei storc untdelemnul, calcă jghia- burile cu struguri, şi mor de sete. 12. Din oraşe cei pe jumătate morţi se vaetă şi sufletul răni- ţilor strigă după ajutor, dar Dumnezeu nu ia aminte răgăciunea! 13. Mai sunt răzvrătiţi împotriva zilei, cari nu cunosc cărările ei şi nu rămân în potecile ei: 14. Când s’a dus lumina, ucigaşul se scoală ca să omoare pe nevoiaş şi pe sărman şi prin întunerec se strecoară tâlharul. 15. Iar ochiul precurvarului pândeşte amurgul zilei şi zice în gând: atunci, mama a dorit ca nimeni să nu mai intre în el — în afară de dânsa, căci ţinea foarte mult la Panait — iar în interior totul a rămas aranjat exact aşa cum era când trăia el. Nimic nu s’a schimbat. Mama ţine mult ca nimeni să nu « profaneze » turnul — nu ştiu de ce. înăuntru nu e nimic de profanat. — E poate de descoperit ceva ? — E puţin probabil, dar n’ar fi exclus. Fratele meu, care stu- diase medicina în Franţa, stătea mult si lucra aici, asa că în afară de cărţi şi manuscrise nu cred să mai existe ceva înăuntru. — E suficient şi atât ca să descoperi o taină mare. — Da, ai dreptate, dar dacă turnul e sigilat ?... «Vom rupe sigiliile — aici e o taină», îmi răspund în gând, cuprins peste măsură de o curiozitate devorantă de a şti cât mai curând ce se ascunde în « cucuveaua conacului >>. Spre seară m’am dus pe la bostană. Din una în alta, am ajuns să-l întreb pe Suin, bătrânul tătar care păzea pepenii, de cei spun ei turnului dela conac «cucuveaua conacului». — Acolo ai murit estem cu sinucis ala Domnu Panait, care-i învăţat eram şi pentr’asta ala turnule cucuvea ai rămas, îmi ex- plică imediat în dialectul lui Suin. Şi după ce îşi stinse cu îngrijire ţigarea în ţărână şi scuipă printre dinţi, adăogă: Eu nu ştiu mai mult... Prin urmare, oamenii legaseră de porecla acestui turn o super- stiţie macabră, pe care, în felul lor, nu şi-o prea puteau explica. Faptul îmi mărea şi mai mult curiozitatea. Acasă am izbutit, după multe ocoluri, şi tergiversări, să aduc vorba despre turn în faţa stăpânii casei. — Ştiu că nimeni n’are voie să intre acolo, i-am spus în cele din urmă, dar, totuşi, vă rog acordaţi-mi această permisiune pentru câteva minute. Sunt curios, vreau să ştiu ce lucra acolo fiul dumneavoastră regretat. •—Mi-am zis să nu las pe nimeni, să-i adun eu singură lucrurile din interior, dar, de câte ori intru acolo, mă cuprinde jalea. Când trăia el, nopţi întregi ferestrele de sus erau luminate cu un far deasupra curţii şi el îşi petrecea tot timpul acolo singur, până 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE într’o dimineaţă în care l-am găsit mort pe canapeaua pe care se obişnuise să doarmă regulat. De atunci n’a mai intrat nimeni, afară de mine, acolo, dar fiindcă dumneata... A doua zi, când razele soarelui matinal băteau mai aprins în ferestrele turnului, am deschis uşa şi am păşit singur în liniştea ermetică dinăuntru. Mă aşteptam ca în interior să dau peste o dezordine cel puţin egală cu a unei biblioteci devastate. Am avut însă o mică surpriză, găsind cu totul altceva decât ceea ce îmi închipuisem mai înainte. întreaga încăpere .era stropită cu lumina soarelui care bătea direct în geamuri şi se părea că în interior a fost închisă o bucată de timp şi de spaţiu mort. Nimic nu trăda nici cel mai mic suflu de viaţă, nimic nu se mişca şi totul părea izolat de adevărata exis- tenţă, ca o cutie de sticlă închisă ermetic, în al cărei interior e vid, uitată în vreuna din firidele atemporale ale neantului. Pe jos, o duşumea puţin roasă, de scânduri nevopsite, era aco- perită cu două preşuri înguste şi lungi aranjate cruciş prin mijlocul odăii. In dreptul uşii, lângă zidul din faţă, se afla o masă încărcată cu cărţi peste care praful se depusese ca un frumos strat de polen alburiu. Intr’un colţ un dulap mare închis, alături de o canapea acoperită cu un macat roşu ţesut în casă. Lângă masă dormita plictisit un scaun pe care se afla o pernă, deformată şi uzată, care arăta, totuşi, că de multă vreme nu se mai aşezase nimeni pe ea. Deasupra dulapului se afla un craniu omenesc care rânjea hidos şi scheletul unei mâini cu falangele înţepenite. Totul era învelit într’un iz special, în care se putea distinge o uşoară aromă funebră, amestecată cu un miros de aer închis care aducea puţin a muce- zeală. Incontestabil, dacă soarele n’ar fi fost singurul vizitator cotidian al acestei încăperi, ea s’ar asemăna acum, — e, poate, şi o impresie persoanlă 1 ca un cavou din care au fost scoase si- criile, dar în care a rămas, ca o persitentă prezenţă ireală, atmo- sfera mortuară. La început mergeam încet şi atingeam fiecare lucru cu mare băgare de seamă, deoarece toate îmi făceau impresia unor relicve atât de fragile, încât la cea mai mică atingere cu degetul se vor transforma într’o pulbere fărămicioasă, ca hârtia arsă. Copertele cărţilor de pe masă erau acoperite, la rândul lor, de praf şi ti- tlurile nu li se desluşeau decât după ce se ridica ambalajul acesta MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE 289 atât de fin cu care le acoperiseră tăcerea şi uitarea. Cele patru rafturi de sus ale dulapului erau pline şi ele de cărţi, unele noi şi frumoase, altele vechi şi roase, ca acelea găsite prin podurile instituţiilor bătrâne. Jos, dulapul era încărcat cu tot felul de oase, de schelete minuscule, de sticluţe, ace, cuţitaşe şi alte dife- rite instrumente similare. Aici era o dezordine de cimitir. Am examinat atent fiecare volum, fiecare bucată de hârtie, descoperind alăturate o Biblie şi câteva cărţi de Papini, mai multe volume de Dostoiewski, Pascal şi Edgar Poe, amestecate printre nenumărate volume de filosofie şi literatură contemporană, precum şi un mare număr de cursuri şi cărţi de medicină. Pe masă se aflau, printre altele, într’o admirabilă legătură de pânză roşie, poeziile lui Baudelaire şi două volume, cumpărate probabil dela vreun anticar, dintr’o veche şi incompletă ediţie a Jurnalului lui Amiel. Acestea se părea a fi fost mai des răsfoite decât oricare altă carte care se afla acolo. In prima zi nu descoperisem nimic interesant, în toate ace- stea. Căutam totuşi, cu o curiozitate arzătoare ceva care să mă iniţieze în tainele existenţii pe care a cunoscut-o această odae, acest cuib de « cucuvea ». Eram cu fermitate încredinţat că trebue să existe ceva rătăcit prin toată această maculatură ordinară sau de lux şi o pasiune inefabilă mă îndemna să cercetez. Şi într'adevăr, descoperii, după vreo două zile de asidue cău- tări, în fundul unui raft de cărţi, o mapă curioasă, legată cu mai multe fire roşii, ca de arnici şi aşezată acolo, de bună seamă de stăpâna casei, cu o îngrijire care trăda mai mult decât un senti- ment de pietate. Desfăcând-o, am dat peste câteva caete scrise şi pe o pagină şi pe alta, într’o ortografie puţin lizibilă şi mai puţin îngrijită în ce privea estetica paginelor: printre rânduri sau pe margini erau făcute tot felul de semne absurde, de figuri geometrice, inedite, pe lângă ştersăturile de rigoare, inversiunile, parantezele şi toate celelalte inerenţe ale oricărui manuscris. La sfârşit se găsea un caet, ceva mai gros decât celelalte, pe coperta căreia era scris cu litere mari «JURNAL ». Această des- coperire m’a făcut să tresar. De câte ori mi-a căzut în mână un jurnal intim, l-am devorat cu aceeaşi curiozitate cu care ai ana- liza, prin mijlocirea unui telescop special, universul mirific din 19 290 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sufletul unui om. înainte, deci, de a descifra manuscrisul an- terior m’am aruncat asupra acestui jurnal. Era jurnalul de lucru al unui romancier. Celelalte caete conţi- neau un roman — intitulat bizar « Omul invers »— care, am descoperit în urmă, rămăsese neterminat. Pentru ce rămăsese neterminat — mi-a arătat-o acest jurnal, din care extrag: 9 August... Alea jacta est!... Am ezitat mult în faţa primei pagini, deoarece m’am gândit mult dacă trebue să încep, ori nu, această operă prin care va trebui să satisfac una dintre cele mai setoase aspiraţii ale mele: parti- ciparea la infinit, confundarea cu neantul. Dorinţa aceasta mă obsedează şi mă roade de câţiva ani încoace, într’un mod crâncen, ca un abominabil cancer interior. Dar nu ştiu dacă scriind această * carte voi izbuti să realizez actul care mi-ar putea procura, chiar şi numai pentru câteva clipe această misterioasă voluptate de a trăi, printr’un pretext exterior, haos halucinant, incandescent şi vibrant pe care-1 simt în mine însumi. La care să particip cu o intensitate atât de formidabilă, încât conştiinţa mea să se topească, să se piardă în nebuloasa interioară a existenţei mele. Cred că numai printr’un pretext se poate ajunge la acest act, căci ori de câte ori am încercat s’o fac în mod gratuit, am fost întotdeauna derutat de conştiinţa mea proprie care, neavând nici un reper, nici un mobil, eşua mereu pe alăturea drumului care duce spre inima interiorului meu. Sub pretextul însă că voi scrie o carte pe care vreau, de altfel, să o şi scriu ! — îmi voi unifica, poate, conştiinţa, pătrunzând cât mai adânc în mine însumi. Ştiu, e una dintre cele mai fantastice aventuri ceea ce vreau să încerc eu — şi tocmai de aceea am ezitat mult să o fac, pentru că mi-a fost teamă să nu ratez totul, ca şi alte dăţi, să nu mă înşel singur, să nu cad în ridicol şi puerilităţi. De multă vreme simt în mine o efervescenţă de o fertilitate care ar putea să umple lumea prin creaţiile ei, dar care a rămas întotdeauna sterilă, misterioasă, fas- cinantă, pentru că niciodată nu m’am putut rupe atât de mult de realitate, de viaţa din jurul meu, care mi-e străină, .pentru a mă coborî atât de adânc în miezul ei, încât s’o rup ca pe o ne- buloasă orbitoare, s’o pun sub ordine, s’o stăpânesc... De câte ori, în clinica Facultăţii, umblând cu moartea în mână, disecând-o, MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE 291 analizând-o, nu mi-a venit să-mi împlânt bisturiul în piept pentru a sparge coaja în interiorul căreia se află o lavă vulcanică mistui- toare şi incandescentă? Dar era prea rece moartea pe care o aveam în faţa mea, era prea aprinsă, prea fulminantă esenţa din interiorul meu, pentru ca, contopindu-le, să cred că s’ar fi putut naşte altceva din ele decât un cataclism, o pulverizare, o întoar- cere la nimic. Mai tare decât curiozitatea a fost întotdeauna în mine conştiinţa Nimicului... Am voit de multe ori să cobor în abisul din mine pentru a realiza această experienţă, dar am re- nunţat întodeauna, evasiv, deoarece simţeam că nu sunt atât de pregătit pentru o asemenea aventură, ca să pot vedea şi înţelege, ca să nu pierd nimic, ca să pot pătrunde până şî în cele mai ascunse fibre din tot ce există acolo. Trebue o pregătire cu totul specială pentru aşa ceva, o detaşare definitivă de scurgerea timpului şi apăsarea spaţiului — iar eu nu aveam până acum decât dorinţa. Acum, iată, o am. Sunt două săptămâni de când am sosit aici, de când mă pregătesc pentru această aventură, pentru această călătorie în mine însumi, pentru a scrie acest roman. Nu vreau să fac o operă de literatură; vreau, scriind, să realizez o expe- rienţă, o tentativă temerară şi, în acelaşi timp, să lichidez cu o sumă de regrete care îmi rod sufletul. Cred că numai în felul acesta mă pot contopi profund cu mine însumi. Orice altă me- todă a fost ineficace pentru aşa ceva. Amintirea prieteniei ucisă acum o lună la Montpellier, mă sfâşie. Şi nu ştiu dacă această prietenie e ucisă cu adevărat — deoa- rece în mine ea trăieşte încă — dar împrejurările în care a plecat, în dimineaţa aceea de Mai, Boris, tăcerea aceea exasperantă dintre noi, ca tăcerea dintre două universuri antagonice, apoi plecarea mea din Franţa, fără să ştiu încotro s’a dus el, fără să sper a-1 mai întâlni vreodată, constituesc pentru mine cea mai oribilă moarte... Cu Boris am stat cinci ani în aceeaşi cameră, am di- secat cinci ani, alăturea, moartea, în aceeaşi clinică; cu sufletul lui bun şi larg de Rus s’a plimbat sufletul meu contemplativ de oriental zilele şi nopţile în şir ale celor cinci ani de înfrăţire într’o ţară străină în care noi ne-am regăsit fraţi. Şi acum?... Deodată, ca o lovitură de trăznet sub un cer foarte senin... Ah, noaptea aceea de chef, incidentul din mansardă cu femeea din camera alăturată, dorinţa lui subită de a se duce, în zori, la Margot, 19* 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prietena noastră comună, ambiţia mea de a nu-i redeschide uşa la întoarcere, Boris, istovit de sete afară, eu, exacerbat înăuntru, apoi plecarea, dispariţia lui... Ah, ah, cum mă sfâşie toate astea !... Cine ar fi crezut că Boris va pleca atât de brusc, că eu voi fi atât de încăpăţânat, cine ar fi crezut că acest joc plin de jăratec, această tachinare diabolică a noastră ne va aduce aici?... Cât de crudă e uneori viata noastră interioară !... i Da, acum sunt pregătit — mai mult chiar: sunt obligat să pătrund în peştera fără fund din mine însumi, să scriu această carte, să-mi reabilitez cruzimea pe care involuntar, inconştient mi-am manifestat-o atunci. Dacă n’aş face-o, aş trăi ca un sinu- cigaş mort pe jumătate. Am cea mai deplină ocazie să-mi realizez aventura. Trebue să o fac, trebue să îndeplinesc o datorie faţă de mine şi faţă de prietenia ucisă într’un joc, scriind o operă mare, profundă, tragică, sinceră — aşa cum e sufletul meu acum — învingând orice ezitare, depăşind orice risc. Alea- jacta est!... Manuscrisul romanului de care e vorba — atât cât a fost scris — cuprinde peste patru sute de pagini compacte. Nu e mo- mentul să vorbesc aici despre valoarea lui: ea mi s’a părut a fi excepţională. Ceea ce m’a interesat mai mult atunci a fost jur- nalul din care am extras pagina de mai sus. Acest jurnal a fost scris la intervale de două, sau trei zile, câteodată chiar şi o săp- tămână şi vorbeşte despre evoluţia stărilor sufleteşti din timpul lucrului, precum şi a lucrului însuşi. Pentru că nu-1 pot repro- duce în întregime — ceea ce ar fi foarte interesant — reproduc numai ultimele pagini—jurnalul fiind întrerupt tot aşa de brusc, ca şi romanul: 29 Septemvrie... Am ajuns, aşa dar, la aproape patru sute de pagini în mai puţin de două luni. Ceea ce e formidabil. N’am crezut niciodată că voi fi capabil de o asemenea prodigalitate, deşi eram convins de fertilitatea efervescenţii mele interioare. Şi totuşi, acum nu ştiu dacă ceea ce am scris mi se datoreşte mie, sau unei forţe coborîtă temporar în mine. In orice caz, am impresia că prin mine nu vorbeşte un om, ci o Lume. Poate de aceea am şi fost MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE 293 captivat într’o asemenea măsură de lucru. De când am început să scriu, nu mai ştiu de însemnează repaos, odihnă, somn. Scrisul mă devorează cu o cruzime de flagelator. La început mergea mai greu. Acum, când am început să cobor panta spre desnodământul acţiunii, totul merge aşa de repede încât abia mai pot să stăpânesc cuvintele. îmi face impresia că e suficient să apuc tocul în mână şi să închid ochii — de rest are grijă inconştientul, lumea care clocoteşte şi care se revarsă prin mine, ca o apă captată care a izbutit să sfredelească prin stâncă un orificiu şi să se îndrepte spre mare, să se reverse în imensul tot. De altfel, n’am ştiut niciodată că voi ajunge aici. Am coborît în peştera din mine cu o făclie umilă în mână şi n’am văzut nimic acolo, aşa cum mă aşteptam, dar totul a izbucnit pe lângă mine, prin lumina palidă a acestei făclii, afară. Tot acest întuneric ha- lucinant, care e năbuşit în mine poate de secole şi de generaţii întregi, e răscolit acum de această făclie care-1 goneşte afară într’o rostogolire de apocalips. Până în fund mai am mult de mers, dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată acolo. Drumul, deşi devine din ce în ce mai uşor, mai pasionant, respiraţia simt însă cum mi se îngreuiază. Lumina făcliei devine macabră, straniu de stră- lucitoare. Simt, simt că mă apropiu de o comă !... 3 Octomvrie... Tragic. Aş vrea să abandonez lucrul, dar mi-e imposibil. Nu ştiu ce să fac. Sunt exasperat — nu ştiu ce să fac. Cu cât scriu mai mult, cu atât aş scrie şi mai mult, m’aş devora şi mai mult şi mi-e imposibil să rezist demonului care muşcă din mine. Mă cuprinde o spaimă groaznică ori de câte ori îmi dau seama de situaţia în care mă aflu: sunt învăluit în nişte mreje care mă trag spre prăpastie. îmi place felul în care mă trag ele, dar ştiu, ştiu că mă duc spre prăpastie — şi nu pot scăpa din ghiarele lor. începusem să scriu o poveste de iubire şi de prietenie şi, după o sută de pagini, am văzut că era vorba de o tragedie interioară a prieteniei, iar acum, la patru sute de pagini, văd că e vorba despre moarte. In mine există numai moarte, căci tot ce iese din mine vorbeşte despre moarte. Voi reuşi oare să fac să iasă din mine toată moartea ? Şi voi rămâne atunci un om etern, sau voi 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muri şi eu?... Lupta a început să devină cât se poate de grea. Mă găsesc în faţa unui atac al morţii. Nu pot să fug, nu pot să abandonez terenul. E prea târziu — cineva m’a prins şi mă în- pinge din spate. înainte deci, până la sfârşit! 5 Octomvrie... Luminile acestei toamne de azur mă sfâşie... Astăzi am ieşit să mă plimb puţin, să mă răcoresc puţin, să mă eliberez câ- teva clipe din odaia asta morturaă în care lucrez. M’a dus la vie. In zadar. Această toamnă pură de argint îmi umple inima de o melancolie stranie. Totul mă chiamă înapoi, la masa de scris şi toamna îşi filtrează prin mine ceremonia ei funebră. E frumoasă această toamnă, e plină de libertate, dar pe mine mă umple de tristeţe, de regrete inefabile de a nu putea sbura de pe pământ ca dintr’o celulă a morţii. Această linişte, această frumuseţe cos- mică e parcă o consolare sfâşietoare pentru mine, pentru cel care simt că mor având conştiinţa lucidă că dincolo de spaţiul în care mă aflu, din care nu pot evada, moartea nu există. Toamna aceasta îmi umple sufletul de viaţă, dar viaţa asta limpede, luminoasă, e tristă, pentru că e o viaţă a Morţii. Eu sunt acum un haos de întuneric răscolit de o lumină, un bloc de ghiaţă, o răspântie prin care şueră toate vârtejurile neantului... Luminile acestei toamne de azur mă sfâşie, pentrucă nu sunt ale mele. Pentrucă constrastul dintre noi e prea mare. Dacă ar fi o toamnă pluvioasă aceasta, o toamnă fără lumini de argint, n’aş simţi acum această ’ sete nebună şi inexplicabilă de a fi eu însumi universul însuşi. Să simt voluptatea mobilităţii şi a imobilităţii lui infinite ! Setea asta propagată de ceremoniile acestei toamne minunate, mă tor- turează şi mă omoară... Ah, unde e, unde e sufletul să mi-1 stâlcesc sub călcâe ca pe o băşică imensă de peşte ?!... 6 Octomvrie... Azi n’am putut să scriu nici o linie... Toată noaptea trecută m’am zvârcolit în cleştele insomniilor, ca un vierme în inima jăratecului. Personajele, fantoşele create de mine mă torturau cu o răzbunare bestială, ca nişte fiinţe monstruoase pe care le-am scos din întuneric la lumina pe care nu pot să o suporte, chemân- du-mă să le port mai departe, să le dau viaţă, sau să le ucid pentru MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE Z95 totdeauna. Dar mi-a fost imposibil să mă apropii de ele. O noapte întreagă ne-am luptat ca nişte rivali, pe viaţă şi pe moarte. N’am putut nici să scriu, n’am putut nici să dorm. Sângele îmi circula înnebunit prin artere, gata de explozie. Respiraţia mi se îngreuia, inima îmi bătea exacerbată, ca un ceasornic deropat; mă asfixiam în interior. Dimineaţa m’am sculat extrem de obosit, de sfârsit. Cu ochii arşi, cu creerul mistuit ca de cea mai teribilă fascinaţie, cu trupul care îmi tremura ca un schelet acoperit cu o pătură hi- doasă de gelatină... Şi a fost un soare macabru de strălucitor astăzi. Mi-era imposibil să rămân în casă. Păsările ciripeau afară cuprinse de o isterie înspăimântătoare, ca şi cum ar fi presimţit un imens cataclism universal. Totul însă mi se părea pustiu, tăcut, ruinat. Parcă eram un strigoi apărut într’un astru mort. M’am dus la şcoala tătărească să schimb câteva vorbe cu Hagi Ibraim, învăţătorul satului, un om de vreo 30 de ani şi bun, exa- sperant de bun. E singurul meu prieten de aici. Fruntea lui naltă şi arsă de soare, fesul lui roşu înfăşurat cu un ştergar alb, vorbele lui calme, visătoare, au şi ele întreg orientalismul rasei lui bân- tuită de mizerie şi arsă de soare. Vroiam să privesc puţin truda cu care învârteşte el universul în faţa copiilor blegi şi inocenţi. Vroiam să mă depărtez puţin de obsesiile mele, să uit de mine în- sumi, privindul pe el cum se trudeşte să coboare lumina în cape- tele rotunde şi fade ale semiţilor nereceptivi şi murdari de zoile pepenilor verzi. Când am ieşit din şcoala tătărească, nu ştiu ce mă împingea să alerg. Am vrut să sar dintr’odată cele două cuburi de piatră necioplită, care ţineau loc de scară şi să fug. Când am sărit însă, în graba mea inexplicabilă, instinctivă, am strivit cu talpa o vrabie. Da, e de necrezut, dar am strivit-o cu propria mea talpă !... Totul s’a petrecut atât de fulgerător, încât biata păsărică, cu eapul strivit complet, n’avusese nici timp să moară. Sar, ca ars, înapoi, o iau în mână, o ridic. Era caldă încă, trupul îi vibra mort, strivit, electrocutat parcă. Era o vrabie destul de mare, dar nu pot să-mi explic prin ce extraordinar mister ucigător a fost surprinsă de talpa mea. Hagiul, care venea în urma mea, începuse aproape să plângă, văzând-o în halul acesta, pusă pe prag, cu sângele care-i ţârîia cald din ochi, din creer, din toate sfarîmăturile capului şi ale trupului. 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ce e ? Cine ? Cine a omorît ? făcea hogea paralizat. — Nu ştiu, am găsit-o aici, aşa, minţii cu o tărie diabolică fără să ştiu de ce mint. — Săracul! Săracul!... Din momentul acela, sufletul meu e o vrabie strivită care ago- nizează fără a-şi putea da sfârşitul. Toată ziua m’am svârcolit, ca şi cum aş fi fost în pat cu Moartea deghizată într’o amantă crudă şi devoratoare. Ah, de-aş putea descrie aceste chinuri!... Acum e noapte. E noapte — un infern. întunericul mă arde ca o smoală fiartă. Sunt slăbit, sătul de orice, — aşi vrea să mor, aşi vrea să trăesc, aşi vrea să nu mai fiu. Dar nu pot să fac nimic. Nu pot! nu pot! nu pot! 7 Octomvrie... dimineaţa. Nu ştiu, am visat, ori era să mor într'adevăr azi noapte? De câteva zile trăesc numai cu moartea în suflet. Sufletul meu e mort chiar — nu mai are nici un entuziasm, nici o speranţă, nici o lu- mină — numai trupul îmi mai trăeşte şi mă mir prin ce miracol. Azi noapte am avut nişte senzaţii groaznice, atât de groaznice, încât am crezut la un moment dat că sunt în comă, deşi n’aveam de unde să ştiu cum se manifestă această stare. Intr’atât eram de speriat. O tuse adâncă îmi făcea respiraţia dificilă, pulsul îmi devenise excesiv de violent, de surescitat, încât plămânii, trahea, aorta şi vasele capilare mi se părea că au pleznit din cauza contorsiunilor interioare. Cu cât căutam să-mi analizez mai de aproape fiecare organ, fiecare fibră, fiecare mecanism, cu atât mai mult mă convingeam singur că sunt mort. La un moment dat am sărit, ca spre a mă convinge că sunt viu şi am început să urlu ca un disperat — probabil nişte urlete înfricoşă- toare. A venit cineva şi a aprins lampa. Era mama, înspăimântată si ea. Prezenta ei a fost salvatoare, deoarece m’am simtit din- tr’odată bine, fără să simt vre-o durere, fără să am vre-o sincopă. Prezenţa mamei mi-a dat iarăşi viaţă, m’a liniştit. M’a întrebat, îngrijorată, ce am, de ce am strigat. Nu ştiu ce i-am răspuns... Până acum m’au măcinat o sumă de regrete stranii. Aş vrea să mă sinucid, dar n’am curaj. O, dacă aş putea-o face !... Sunt deplin convins că viaţa noastră n’are nici un sens, e un lucru cri- minal de absurd. Aseară, înainte de a mă culca — a mă culca e MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE 297 un fel de a vorbi, deoarece nu am putut să dorm deloc — am privit cerul înstelat şi m’a pătruns cea mai amarnică desiluzie; aceea de a nu putea fi mort ca o stea şi, totuşi, viu, etern, într’o lume eternă şi infinită. Cerul înstelat m’a turburat adânc prin intensitatea lui, prin depărtarea lui de mine, prin condiţiunea mea cosmică de a nu-1 putea atinge. îmi rupea falduri de dispera din piept, dar nu puteam face nimic, decât să trăiesc mai departe cu moartea în suflet. Aş fi voit în momentul acela să mor — dar, după câteva clipe, mă simţeam contopit cu cerul insensibil, larg, pur, plutind într’o voluptoasă fluturare de aripi siderale... Mă contopisem singur cu cerul, dar numai pentru puţin timp... Autosugestie din disperare 1 7 Octomvrie... seara. Mă simt şi mai rău. Mă uit la cărţile din jurul meu, la manu- scrisul acesta pe care-1 detest acum, căci mi se pare un monstru pe care mi l-am creat singur pentru a-mi suge sângele, şi îmi vine să le dau foc la toate. Ce înseamnă toate naivităţile astea, ce pot ele salva în faţa morţii ?!... Astăzi mi-a murit în mână un iepure. Mi-a murit în mână un iepure ! O fiinţă, o viaţă s’a sfârşit în mâna mea, ca în mâna unui călău. Asta m’a lovit mortal. După întâmplarea de ieri cu biata vrabie şi siroposul acela de hoge, întâmplarea de azi!... Mi-a fost milă, mi se rupea inima de milă, dar nu puteam face nimic. In faţa morţii, numai oamenilor morţi li-e milă... Puiul de iepure prins astă vară la seceriş, de argaţi, şi pe care l-am îngrijit cu cea mai mare atenţie până acum, căutând să-l fac să trăiască într’o viaţă artificială, cu toate că vedeam bine că nu-i prieşte nimic, că din zi în zi e tot mai slab, tot mai trist — mi-a murit astăzi în mână. Am vrut să-i dau o viaţă, propria mea viaţă aş fi vrut să i-o dau, numai să-l pot salva, însă, de fapt, mâna mea, această mână oribilă care scrie aci, a fost aceea prin care i s’au scurs la pământ ultimele licăriri de viaţă pe care le mai avea în trupul lui tremurător. Ah, ce poate fi mai tragic, mai obsedant, mai chinuitor, decât o viaţă care ţi se stinge în mână, care simţi cum se sbate între Fiinţă şi Nefiinţă, între lu- mină şi întuneric, tăcută, tăcută, fascinant de tăcută ?... Trupul îi devenea din ce în ce mai rece, carnea îi tremura din ce în ce 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai anormal, în ochi avea viaţa şi moartea amestecate într’o lu- mină mai sinistră decât a unei eclipse de soare combinată cu fum. II ţineam în mână şi-l priveam ca un halucinat, aşteptând momentul în care trupul îi va înţepeni definitiv într’o ultimă svâcnire inutilă şi aproape insesizabilă, prin care viaţa se mai revolta, pentru o ultimă oară, între dinţii sfâşietori ai morţii. Ah, moartea, moartea, acest monstru care nu devorează, ci ucide numai ca un vampir !... Moartea a coborît în iepuraşul din mâna mea, a intrat în mine... Nu, n’a intrat, s’a redeşteptat în mine. Pentru că eu sunt o moarte dela început până la sfârşit, din creştet până în tălpi. Zadarnic mă zbucium, zadarnic mă înşel crezând că trăiesc — eu mor, eu mor în orice clipă, până în momentul în care voi ajunge ca Iepuraşul de astăzi. Şi viaţa mea e artificială. Naturală pentru mine e moartea, .aşa cum e pentru iepure viaţa sălbatecă a câmpului. Cineva m’a prins din întuneric, m’a dus în viaţă, crezând că îmi face un bine, ca argaţii care au prins iepurele şi l-au adus acasă să-l culce pe perne, dar nu ştie că viaţa nu-mi prieşte, că energia dela început îmi scade cu fiecare clipă, până în momentul ultimei svâcniri care precedează cadavrul... Da, da, de ce să mă mai sbucium? E mai bine să mor. De ce să-mi prelungesc agonia ?... Acum câteva zile am primit o scrisoare din Franţa, în care o prietenă îmi descria moartea unei nepoţele a ei de zece ani. Cum se sbuciuma, câtă suferinţă, câte regrete neexplicate existau în ochii ei... In faţa morţii şi bătrânii şi copiii sunt la fel de naivi, toţi spun «nu » cu aceeaşi candoare de revoltaţi inconştienţi. Cel puţin dacă ar putea să tacă !... Şi în sfârşit, ultima însemnare din acest jurnal ciudat era aceasta, făcută într’o ortografie cu totul derapată şi ceva mai târziu, peste o clipă, peste o săptămână — nu ştiu, căci nu erau datată: Şi dacă pe Boris jl voi întâlni ? Metempsihoză. Metempsihoză întunericul mă taie ca o maşină de secerat ? In gât nodul cerului numai respir, respir Ga Mai departe, n’am descifrat nimic. Nici nu mai exista nimic. Intr’un certificat oficial descoperit mai târziu — deoarece această moarte bizară m’a preocupat multă vreme — am găsit MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE 299 avizul unui medic, după care moartea lui Panait Muşat se datora unei (f congestii pulmonare cu complicaţii cardiace şi arteriale ». Să fi fost oare o moarte a trupului cauzată de o prea mare de- presiune sufletească? Depresiunea aceasta a fost atât de puter- nică, încât a perturbat şi a distrus chiar armonia funcţiunilor me- canismului biologic ? Panait Muşat murise, aşa dar, prin autosugestie? Iată o întrebare care mă frământă de multă vreme şi care a atras după ea, o altă şi mai misterioasă: E posibilă o moarte prin autosugestie ? Poate singur un disperat ar putea răspunde — deoarece problema, dacă se poate pune, nu comportă decât sinteza unei experienţe spirituale — aşa cum, poate, e aceea de mai sus. PERICLE MARTINESCU AMIAZA îmi odihnesc pe ape ochii osteniţi. f Vin de pe câmp cu părul burz de spice. Mărgele negre-mi licăresc pe mâini: furnici. Amestecul luminii cu greerii şi grâele mi-a tărbăcit auzul. Aş vrea să-mi rup de pe tâmple alba pânză: văzduhul. Stâmpără-mă, apă lină ! M’au dogorit lanurile jucătoare. Mi s’au rupt din suflet dorurile, au căzut în mers — Uitându-mă ’napoi le văd în lanuri: maci aprinşi. Mi-or sângera pe buza unui vers. Somnul a prins pojghiţă de brumă pe ape iar eu asvârl pe-oglinzi prundiş de floare şi gândurile mele cad să se adape ca berzele din inelarele de soare... EMIL GIURGIUCA COSIMO DEI MEDICI Dorinţa lui Cosimo dei Medici de a întemeia la Florenţa un înalt aşezământ de cultură, destinat aprofundării ideilor lui Platon, nu s’a putut realiza imediat şi în forma sub care, după toate pro- babilităţile, îl concepuse el. însufleţirea umaniştilor italieni pentru antichitatea clasică era, cum am văzut, atât de mare încât, nu arare ori, îi împingea la imitaţii, mai mult sau mai puţin directe, ale formelor ei de manifestare. Iar impresia pe care o produse- seră, pe vremea conciliului pentru unirea bisericilor, nu numai înflăcăratele cuvântări ale lui Plethon, ci si înfăţişarea lui de apostol şi tonul lui profetic, fusese adâncă. Nu e dar de mirare că în mintea unora din cei ce se adunau ca să-l asculte, în grădi- nile lui Cosimo de’ Medici, încolţise dorinţa de a face să reîn- vieze în patria lor, pe care o considerau ca o nouă Atenă, vechea Academie platonică. Cu simţul ascuţit al realităţilor însă, de care dase dovezi atât de strălucite în afaceri şi în politică, Cosimo de’ Medici întrevă- zuse dificultăţile ce se ridicau în calea unei asemenea întreprin- deri şi care îi puteau compromite succesul, în cazul când i s’ar fi grăbit, în mod intempestiv, întemeierea. Academia proiectată n’a putut astfel să ia naştere decât mai târziu şi sub forme atât de puţin obişnuite în cât au permis unora din cei ce au scris istoria acelor vremuri să-i tăgăduiască, pur şi simplu, existenţa. In adevăr, filosofia lui Platon nu era necunoscută în Italia. In învăţământul superior, pe care îl reprezenta la Florenţa, aşa numitul « Studio », se făcuseră chiar cursuri asupră-i. Iar unele din dialogurile platonice fuseseră deja traduse. Şi totuşi, un curent mai pronunţat de simpatie, necum o izbucnire vijelioasă de 302 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE entusiasm, în favoarea acestei forme speciale de manifestare a cu- getării antice, nu se produsese încă. Părea astfel neîndoios că condiţiile obiective, necesare pentru înfiriparea mişcării de idei, pe care voiau s’o provoace umaniştii din jurul lui Cosimo de’ Medici, lipseau încă, — şi că însufleţirea de care erau cuprinşi ei rămânea, deocamdată, un fenomen subiectiv. Pe de altă parte, asupra lui Platon nu se făcuseră studii amănunţite şi sistematice, aşa încât nu se vedeau încă oamenii care să poată lua, cu compe- tinţă şi autoritate, conducerea Academiei plănuite. Cei ce se ocupaseră până atunci de Platon, chiar şi traducătorii unora din dialogurile lui, — fuseseră mai mult filologi decât filosofi. O scurtă privire retrospectivă asupra modului cum ajunsese marele cugetător al antichităţii să fie cunoscut în Italia, la începutul Renaşterii, şi asupra modului cum era privit de Biserica romană, care da încă tonul sau cu care, cel puţin, trebuia încă să se con- teze în viaţa intelectuală a timpului, ne poate lămuri fără greu- tate în această privinţă. Cum am văzut, Petrarca atrăsese de mult atenţia contempora- nilor săi asupra însemnătăţii lui Platon. Un istoric al filosofiei italiene 1) îl consideră chiar ca fiind fost cel dintâi care a încercat să restaureze, în pragul Renaşterii, gloria acestui filosof de frunte al antichităţii, — deşi nu-I putuse citi în orginal şi nu ştia asu- pră-i decât ceea ce găsise în scriitorii latini, în operele lui Cicero şi ale lui Apuleius mai ales. După Petrarca, prietenul său Boc- caccio a continuat să cânte apologia lui Platon * 2). Curios e totuşi, că el rămânea stăpânit de tradiţia medievală, punând pe Aristotel în fruntea filosofilor, când era silit să-i compare între ei 3). Miş- carea începută de aceşti corifei ai literaturii italiene a fost conti- nuată de alţi reprezentanţi, mai mărunţi, ai umanismului năs- când ca Coluccio Salutaţi, Luigi Marsili, şi alţii 4). ') G. Gentile, Storia della filosofia italiana, voi. I, p. 188. In deosebi vor- beşte Petrarca de Platon în < De sui ipsius et aliorum ignorantia » şi în « Trionfo della fama ». 2) In « Commento a Dante » şi în « De genealogia deorum ». 8) Bună oară în « Amorosa Visione », cap. IV şi în « De genealogia deorum », lib. XIV, cap. 9. 4) Cf. Francesco Fiorentino, II Risorgimento filosofico nel Quattrocento, p. 183. COSIMO DEI MEDICI 3°3 De abia în 1423 însă Aurispa şi Traversări, întorcându-se dela Constantinopol, au adus cu ei manuscrisele complete ale dialo- gurilor platonice şi ale operelor celor mai însemnaţi dintre filo- sofii neoplatonici. Studiul acestor manuscrise a dat naştere mai întâi unui platonism, pe care l-am putea numi filologic. Niccolo Niccoli, Antonio Loschi, Leonardo Aretino — şi cei ce se mai grupau în jurul lor — se simţeau atraşi de Platon şi îl preferau lui Aristotel mai mult pentru motive estetice. E curios bunăoară faptul că cel din urmă din umaniştii citaţi, Leonardo Aretino, s’a apucat să traducă dialogurile platonice, nu fiindcă citirea lor directă l-ar fi impresionat în deosebi, ci fiindcă îl entusiasmase ceea ce scrisese Cicero asupră-le. Şi o spunea el însuşi, în termeni ce nu mai lăsau nici o îndoială. Filosofia, zicea el, a fost trans- plantată, odinioară din Grecia în Italia de Cicero, care a fecun- dat-o cu izvorul de aur al elocvenţei sale 1). La originea străduin- ţelor sale de traducător sta astfel admiraţia pentru arta stilistică, atât de preţuită de umanişti, a celebrului orator roman. De altfel, Leonardo Aretino n’a ajuns să traducă efectiv decât numai cinci dintr'însele: Fedon, Fedru, Gorgia, Criton şi Apologia, — plus Scrisorile atribuite lui Platon. Către 1439 Pier’ Candido Decem- brio, fiul cunoscutului umanist Uberto, a mai tradus Republica. Giorgio di Trebisonda mai tradusese, în sfârşit, dialogul despre Legi, iar Poliziano pe cel intitulat Charmide. Această mişcare filologică însă, în favoarea lui Platon, nu s’a transformat într’un curent filosofic propriu zis, până în mo- mentul istoric de care ne ocupăm. Motivul estetic ce sta, cum am văzut, la baza mişcării de care e vorba, nu era destul de pu- ternic ca să provoace o aprofundare a ideilor filosofului, atât de admirat pentru frumuseţea modului cum se exprima. Pe de altă parte, rezistenţa Bisericii romane, care nu fusese încă invadată, — cum avea să fie ulterior, — de umanism, era încă de temut. Ari- stotel continua să fie filosoful oficial al catolicismului, — pe când de numele lui Platon şi al continuatorilor săi se legau amintiri din cele mai neplăcute pentru creştinism, în genere, — pe care ') « Fuit olim philosophia ex Graecia in Italiam a Cicerone traducta atque aureo illo eloquentiae flumine irrigata ». Cf. Leonardi Aretini ad Petrum Paulum Istrum dialogus, în Klette, Beitrâge aus Geschichte und Litteratur des italienischen Gelehrtenrenaissance. 3°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum se ştie, Iulian Apostatul încercase să-l înlocuiască, în impe- riul roman (a se separa) de răsărit, cu neoplatonismul lui Porfir si al lui Iamblich. > De abia cu venirea lui Plethon în Italia, la conciliul pentru unirea bisericilor de răsărit şi apus, a început să ia interesul pentru Platon un colorit mai pronunţat filosofic. In discuţiile din sânul conciliului, folosoful bizantin care, cum am văzut, nu era favo- rabil unirii proiectate, deşi nu lua atitudine făţişe în contra-i, combătea totuşi, cu energie, tezele catolice. In criticile sale, însă, el aducea, în deosebire de alţii, mai mult argumente filosofice, pe care le lua din tezaurul ideilor platonice. Acest fapt silea pe reprezentanţii catolicismului să reflecteze cu mai multă stăruinţă asupra filosofiei lui Platon, pe care nu-1 preţuiseră până atunci îndeajuns. Cardinalul Giuliano Cesarini, bunăoară, care era prin- cipalul purtător de cuvânt al Bisericii romane la şedinţele con- ciliului, invita adesea la masă pe Plethon, spre a discuta cu el, mai liber, adică în afară de preocupările strict religioase, punctul de vedere al marelui gânditor al antichităţii. Aşa au început acele « convorbiri platonice », care au luat apoi, la recepţiile lui Cosimo de’ Medici forma şi însemnătatea pe care le-am văzut. Că in- influenţa pe care a exercitat-o Plethon, în cursul acestor convor- biri, atât de frecvente şi atât de însufleţite, a fost impulsul de că- petenie care a creat, oarecum, platonismul Renaşterii, ca curent filosofic propriu zis, e un fapt pe care l-a stabilit Marsilio Ficino însuşi, primul reprezentant al acestui platonism, în prefaţa tra- ducerii Eneadelor lui Plotin 1). După plecarea lui Plethon din Italia însă au urmat, pentru Florenţa în deosebi, vremuri grele, din punct de vedere politic. Perioada critică dintre 1442 şi 1445, îndreptând cu prea multă putere atenţia lui Cosimo de’ Medici în cu totul alte direcţii, părea a-1 fi abătut cu desăvârşire dela intenţia sa de a patrona o J) « Magnus Cosmus Senatus consulto patriae pater, quo tempore conci- lium in Graecos atque Latinos sub Eugenio Pontifice Florentiae tractabatur, Philosophum graecum nomine Gemistum, cognomine Plethonem, quasi Platonem alterum, de mysteriis Platonicis disputantem frequenter audivit: e cujus ore fervenţi aflatus est protinus, ut inde Academiam quandam alta mente conceperit, hanc opportuno primum tempore pariturus 0. (Opera, ed. Basilea, 1561, t. II, p. 1537). COSIMO DEI VEDICI 305 renaştere a platonismului în republica toscană. Pe de altă parte, influenţa pe care o exercitase asupra umaniştilor italieni propa- ganda orală a lui Plethon, nu fusese prea durabilă; iar influenţa operei scrise, pe care o lăsase ca amintire a trecerii sale prin Italia, despre « Deosebirea dintre Platon şi Aristotel», se arătase prea slabă. Era, probabil, tonul ei polemic prea pronunţat, — pe alo- curea chiar prea violent — care îi împiedicase acţiunea. Uma- niştii italieni, deşi admirau pe Platon, nu credeau că Aristotel trebuia aruncat, pur şi simplu, la coş. Ei căutau mai degrabă o formulă împăciuitoare, în felul aceleia a lui Bessarion, către care, mai mult decât înspre Plethon, mergeau simpatiile lor, — şi de care vom vorbi mai pe larg, mai departe. Un istoric al Acade- miei platonice din Florenţa, relevă cu drept cuvânt «tăcerea care domneşte înlăuntrul umanismului italian » cu privire la opu- sculul polemic menţionat al filosofului bizantin *). Douăzeci de ani au trecut astfel, — şi entusiasmul lui Cosimo de’ Medici pentru filosofia lui Platon părea că se stinsese cu totul, când, pe neaşteptate, bătrânul om de stat a început să facă unele pregătiri pentru realizarea gândului său de altă dată. Intre timp, un învăţat grec, Ioannes Argyropulos, care se stabilise la Flo- renţa, ţinuse la « Studio » prelegeri filosofice, care plăcuseră atât de mult, încât ajunseseră a fi considerate ca o podoabă a vieţii intelectuale a republicii şi ca o atracţie pentru străini. In deosebi le convenise Italienilor modul cum interpreta noul profesor pe Platon, arătând că ideile lui nu se opuneau în mod absolut acelora ale lui Aristotel, ba chiar se puteau împăca destul de bine cu ele, şi nu puteau fi cu adevărat de folos decât împreună, — în Etică bunăoară. Umanişti florentini puteau astfel gusta frumuseţile fi- losofici lui Platon cu conştiinţa împăcată, fără să mai vadă în- tr’însa o negare absolută a părerilor, consacrate de Biserică, ale filosofului oficial al catolicismului. Interesul pentru această filo- sofic a crescut astfel foarte repede, prefăcându-se într’o adevă- rată «încântare », — cum ne-o arată o scrisoare a lui Pier’ Filippo Pandolfini către Donato Acciaiuoli 2). Cosimo de’ Medici n’a rămas străin de acestâ mişcare ce se desemna în opinia publică a republicei toscane. El primea din * l *) Arnaldo della Torre, Storia dell’ Accademia platonica di Firenze, p. 456, l) A se vedea textul în Arnaldo della Torre, op. cit., p. 476. 3o6 revista FUNDAŢIILOR regale când în când, Duminica, pe profesorii şi studenţii dela « Studio », care veneau să discute dinainte-i diferite chestii, mai ales filoso- fice, pentru ca «părintele patriei» să poată vedea progresele pe care le făceau. El a putut astfel să vadă cum dispăreau, treptat, vechile prejudecăţi, ce se opuneau mai înainte unei răspândiri a filosof iei lui Platon, şi a crezut că venise în sfârşit momentul să treacă la înfăptuirea planului său de altădată. Şi mai întâi, s’a gândit să pregătească un om anume, pentru sarcina, care nu era desigur uşoară, de a propovădui filosofia lui Platon, cu cunoştinţa aprofundată pe care o reclama academia ce urma să ia fiinţă. Ioannes Argyropulos, pe care îl avea la înde- mână, nu-i convenea. Omul, mai întâi, nu era destul de simpatic. El era, desigur, cel mai talentat dintre Grecii ce se stabiliseră în Italia; umaniştii din timpul lui, în frunte cu Filelfo, o recuno- şteau fără înconjur. In schimb, rămăsese un adevărat bizantin, în înţelesul cunoscut al cuvântului: capriţios, nesigur, lăudăros, nu arare ori insuportabil, iar lăcomia sa la mâncare şi băutură, de- venită proverbială, îi crease o reputaţie destul de puţin favorabilă 1). Pe lângă aceste inconveniente, ce constituiau scăderi destul de serioase pentru el, ca personalitate, Argyropulos era, în fond, un adept al lui Aristotel, pe care îl cultiva mai ales şi cu tradu- cerea operelor căruia se îndeletnicea de predilecţie. Lui Cosimo îi trebuia însă un om nou, crescut, în întregime, în cultul idealis- mului antic, aşa încât să poată deveni un apostol convins al lui. Un asemenea om a crezut încercatul conducător al republicii florentine că putea găsi în Marsilio Ficino, fiul medicului său de casă Diotifeci d’Agnolo di Giusto * 2). Tânărul avea pe atunci, în 1459, douăzeci şi şase de ani, şi studia medicina. Se născuse în 1433, la Figline, de unde era ori- ginar tatăl său. Era mic de stat, de o constituţie delicată, şi moşte- nise dela mama sa, Alessandra di Nannoccio di Montevarchi, un temperament nervos, vizionar, înclinat spre misticism. «Mona Sandra » — cum îi ziceau familiarii — era cunoscută pentru « da- rul » ei de a « vedea » în vis unele lucruri ce aveau să se întâmple ) Cf. portretul pe care i-1 zugrăveşte Georg Voigt, în Die Wiederbelebung des klassischen Alterthums, voi. I, p. 369. 2) Numele de « Ficino *, pe care îl purta viitorul filosof, era diminutivul prescurtat al numelui * Diotifeci *. COSIMO DEI MEDICI 3°7 mai târziu. Se povestea, bunăoară, că prezisese moartea unui copil al ei, anunţând că avea să fie înăbuşit în somn de doica lui; altă dată prezisese că bărbatul ei avea să cadă de pe cal şi să se rănească; în ambele cazuri, faptele i-au confirmat prezicerile. La vârsta de 12 ani, Marsilio a început să înveţe limbile clasice, la Florenţa şi la Pisa, cu Luca d’Antonio da San Gemignano, cu Comando di Simone Comandi di Pieve Santo Stefano şi, pro- babil, cu Francesco Castiglione. De la cel dintâi pare a fi în- văţat şi muzica, — şi anume mânuirea lirei cu care se acompania mai târziu, când cânta imnurile sale platonice. La 18 ani a în- ceput să studieze filosofia cu Nicolo di Jacopo Tignosi da Fo- ligno, «lector » de medicină, logică şi filosofie peripatetică la « Stu- dio )>. Asupra acestui învăţat, care se bucura, pe vremea lui, de un renume puţin comun, trebue să ne oprim un moment. Un talent excepţional atrăsese de timpuriu atenţia asupră-i. Se nă- scuse în 1402 şi făcuse studii atât de strălucite, încât în 1426, deşi foarte tânăr încă, fusese chemat să profeseze logica la univer- sitatea din Bologna, cu o retribuţie specială. De acolo, s’a dus să practice medicina la Arezzo, şi a făcut-o cu atâta succes, încât şi-a atras lauda publică a autorităţilor oraşului. In 1439 a fost chemat la Florenţa, ca să predea la « Studio » medicina teoretică. De această însărcinare de căpetenie se legau însă altele. Medicina teoretică era considerată pe atunci ca făcând parte din filosofia na- turii şi se studia de regulă după cărţile lui Aristotel şi ale comenta- tatorilor săi, greci şi arabi. Tignosi era astfel obligat să predea şi filosofia aristotelică, inclusiv logica. Era dar firesc, ca Marsilio Ficino, pe care tatăl său voia să-l facă medic, să studieze şi filo- sofia, cu profesorul său de medicină. Acesta însă era un adept convins şi exclusiv al lui Aristotel, şi se opunea cu tărie celor ce încercau să-l concilieze cu Platon, ca bunăoară Argyropulos, de care vorbeam adineauri. Scrisese chiar un opuscul, intitulat « De ideis », spre a dovedi imposibili- tatea unei asemenea concilieri; opusculul era îndreptat împotriva lui Acciaiuoli, un elev al lui Argyropulos x). Trebue atunci să credem că Marsilio Ficino a străbătut, în evoluţia sa intelectuală, o perioadă dş peripatetism ? Nimic nu ne-o arată. Se pare, dimpo- *) *) Cf. Airaldo della Torre, op. cit., p. 479- 20* 3°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trivă, că el a început studiul lui Aristotel cu o simpatie, deja for- mată şi destul de pronunţată, pentru Platon, a cărui filosofie o cunoştea de mai înainte, de pe vremea studiilor sale clasice, din operele lui Cicero. La aceasta simpatie a contribuit poate, în deosebi, temperamentul său melancolic şi înclinarea sa către mi- sticism, care găseau o hrană mai potrivită în poeticile ficţiuni ale lui Platon, decât în logica rece a lui Aristotel. Şi e probabil că sub influenţa «Accademicelor» lui Cicero s’a format într’însul acel spirit conciliator, care era gata să îmbrăţişeze sisteme filoso- fice diferite şi să caute într’însele un adevăr comun, convins fiind după doctrinele Noii Academii, pe care le expunea scriitorul latin, că nici un sistem filosofic nu poseda monopolul exclusiv al adevărului. Această tendinţă conciliatoare avea să joace, cum vom vedea mai departe, un rol considerabil în activitatea sa filosofică, — şi, în genere, în activitatea Academiei platonice din Florenţa. Deocamdată, ea l-a împiedicat să împărtăşească entuziasmul exclusiv al lui Nicolo di Tignosi pentru Aristotel şi dispreţul său absolut pentru Platon, şi l-a ajutat astfel să-şi păstreze, — ba chiar să-şi întărească, — independenţa in- telectuală. Aşa se explică faptul curios că în primele sale lucrări, din pe- rioada în care studia cu acest reprezentant fervent al peripatetismu- mului, Marsilio Ficino se întemeia mai totdeauna pe idei luate din filosofia lui Platon. Aşa era, mai întâi, curioasa «Epistolă» dela 6 August 1455, în care întreprindea să explice fraţilor săi datoriile copiilor faţă de părinţi; argumentarea se întemeia pe ideea platonică a Binelui suprem şi pe concepţia neoplatonică a ierarhiei substanţelor, care se împărtăşesc numai treptat, în or- dinea perfecţiuniilor relative, din bunătatea divină. Nu lipsesc dintr’însa nici comparaţiile neoplatonice obişnuite ale lui Dum- nezeu, ca izvor al emanaţiei creatoare, cu o fântână abundentă ce, revărsându-şi supraplinul, alimentează râurile şi fluviile ce pornesc dintr’însa, — sau cu soarele care luminează corpurile cereşti ce-1 înconjoară şi lucrurile de pe ele, potrivit cu «capacitatea » fie- căruia de a se împărtăşi din splendoarea sa 1). Dar acest opuscul *) *) Pasajele caracteristice se găsesc reproduse în voluminoasa operă citată a lui Arnaldo della Torre, p. 510. Cf. şi Saitta, op. cit., p. 23, nota 19. COSIMO DEI MEDICI 3°9 etico-metafizic nu era menit să ajungă şi la cunoştinţa altora decât a celor cărora le era adresat, în orice caz nu a profesorilor tânărului autor; era scris în « limba vulgară » şi în stil familiar. Mai caracteristic e dar, din acest punct de vedere, un mic discurs com- pus anume ca să fie rostit în public, la « Studio », dinaintea cole- giului profesorilor şi a cetăţenilor de frunte, ce se interesau de lucrările înaltului aşezământ cultural al republicei. In acel dis- curs, intitulat « De laudibus philosophiae », Marsilio cita ca auto- rităţi aproape numai filosofi platonici şi neoplatonici şi punea cu îndrăzneală în evidenţă tendinţa sa de a concilia toate sistemele filosofice, arătând că una şi aceeaşi tradiţie s’a continuat, neîn- treruptă, în desvoltarea cugetării omeneşti, dela vechii Egipteni, cu al lor Mercur Trismegistul, la Grecii vechi cu Pitagora şi Platon, cu Jamblich şi Produs, până la lumea creştină cu Dionisie Areopagitul şi cu sfântul Augustin. Ceea ce însem- nează, că toţi filosofii sunt interpreţii unuia şi aceluiaşi adevăr, care însă nu apare totdeauna, în sistemele lor, cu aceeaşi claritate. In antichitate, lumina adevărului nu pătrundea decât cu anevoie prin formele obscure ale cugetării primitive. Cu vremea aceste forme au devenit, treptat, mai transparente şi astăzi adevărul unic şi fundamental apare limpede tu- turor. La pronunţarea acestui discurs a fost de faţă şi Cristoforo Lan- dino, de care vom avea să ne ocupăm mai departe şi care era un adept convins al filosofiei lui Platon. El publicase cu câţiva ani mai nainte dialogurile sale « De anima », scrise, pe cât era cu pu- tinţă, în felul dialogurilor platonice. Direcţia cugetării tânărului student părea a-i fi plăcut în deosebi bătrânului umanist, care l-a încurajat şi l-a îndemnat să studieze mai departe sistemul lui Platon, aşa cum îl găsea în operele filosofilor latini, fiindcă nu ştia încă destul de bine greceşte ca să-l citească în original şi fiindcă nici nu putea avea la îndemână o ediţie completă a operelor lui. Se pare că, urmând acest îndemn, s’a apucat Marsilio Ficino să scrie o lucrare mai întinsă, intitulată «Declarationes platonicae ad Christophorum Landinum » sau «Institutionum ad platonicam disciplinam libri quattuor », care însă nu ni s’a păstrat. Nu cu- noaştem decât titlul — sau titlurile — ei, aşa cum ni le dă autorul 310 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însuşi în două scrisori ale sale, una către Angelo Poliziano, alta către Cristoforo Landino 1). Cât de adânc pătrunseseră ideile platonice în viaţa tânărului student ne-o poate arăta o curioasă epistolă a sa din 1457 către prietenul său Pellegrino Agii. Amorul e o temă care se discută adesea între tineri. Abordând-o la rândul său, Marsilio Ficino se declară adept al amorului « platonic » şi condamnă cu asprime amorul «vulgar». Sufletul nostru, zice el, nu gândeşte propriu vorbind, cum credem noi de obicei, ci îşi aminteşte numai ade- vărurile eterne, pe care le-a contemplat în fericita sa viaţă ante- rioară, din lumea ideilor pure. Iar la această amintire îl îndeamnă lucrurile exterioare, care afectează simţurile noastre şi care, fiind copii ale ideilor imateriale, se aseamănă cu ele. Aşa încât, frumu- seţea unei persoane, pe care o admirăm, nu face decât să trezească în noi amintirea frumosului ideal. Şi fiindcă sufletul nostru as- cunde în adâncimile sale un dor nespus de această frumuseţe supremă, de contemplarea căreia s’a bucurat altă dată în lumea ideilor pure, ne place şi înfăţişarea persoanei care ne-o amin- teşte. Această plăcere constitue amorul. Se întâmplă totuşi adesea ca amorul să degenereze şi să-şi piardă natura lui adevărată. Atunci oamenii doresc fiinţa frumoasă, pe care o admiră, pentru ea însăşi, nu pentru ideea pe care o deşteaptăîntr’înşii. Ca atare, amorul se poate defini o pasiune iraţională şi în contra naturii, întru cât tinde să abată sufletul dela căile pe care i le indică ori- ginea sa ideală. Acest amor vulgar e propriu numai fiinţelor ob- tuze şi naturilor corupte. Şi această sentinţă nu era la tânărul filosof o simplă atitudine ocazională, ci o regulă de viaţă care s’a arătat permanentă. Deşi nu era o fire închisă şi rece, de vreme ce, cum vom vedea mai departe, era atât de comunicativ şi punea atâtă căldură în numeroasele legături de prietenie pe care le avea în lumea intelectuală din Florenţa, nu i s’a cunoscut totuşi niciodată, nici o legătură care să fi putut fi aşezată în categoria amorului «vulgar ». Iar principalul său biograf, Corsi, fixa această trăsură l) Epist., lib. XI, p. 926: « Anno salutis humanae 1456, quo ego equidem annos aetatis agebam tres atque viginti. . . primitias studiorum meorum auspicatus sum a libris quatuor institutionum ad Platonicam disciplinam ». Cf. Arnaldo delle Torre, op. cit., p. 513 şi G. Saitta, op. cit., p. 24. COSIMO DEI MEDICI 31! a caracterului său cu cuvintele: «in libidinem nequaqum pro- clivis »1). In 1456 Ficino şi-a întrerupt studiile de filosofie şi a părăsit Florenţa, nu spre a se îndrepta către vre-un alt centru univer- sitar, ci spre a trăi retras la Figline, în casa părintească, sau la Campoli, în vila lui Giovanni Canigiani. La această retragere îl îndemnase cu stăruinţă arhiepiscopul din Florenţa, Antonino Pierozzi, pe lângă care se afla, pus de tatăl său, ca cleric. Pe când alţi prelaţi italieni de pe acea vreme începuseră deja a se scălda în apele umanismului şi respirau cu voluptate atmosfera lui de caldă iubire pentru cultura clasică, pentru literatura şi filosofia vechilor greci şi romani, arhiepiscopul florentin rămăsese un creştin medieval, rigid şi fanatic în credinţele lui tradiţionale, ducând o viaţă ascetică în toată puterea cuvântului şi privind cu duşmănie la cei ce căutau să desgroape rătăcirile păgânilor de altă dată. Atât în predicile, cât şi în scrierile sale, Pierozzi ataca mai ales pe filosofi, pe care îi socotea deosebit de primejdioşi. Şi din operele literare ale antichităţii, e drept, puteau învăţa cititorii să iubească peste măsură viaţa pământească şi seducţiunile ei, în- depărtându-se astfel de învăţăturile Sfintelor Scripturi, care le recomandă să se gândească mai mult la viaţa viitoare. Din ope- rele filosofice ale celor vechi însă nu puteau sorbi cititorii decât otrava îndoelii, care îi arunca de-a-dreptul pe calea ereziei şi a pierzării. Cât de pornit era fanaticul călugăr, ne-o poate arăta faptul că nici chiar Aristotel, filosoful oficial al Bisericii romane, nu găsea cruţare dinainte-i. Nu e dar greu de închipuit cu câtă asprime erau criticaţi ceilalţi filosofi şi în deosebi Platon, cu ur- maşii săi neoplatonici, pe care îi acuza dea-dreptul că voiau să reîn- vieze cultul demonilor. Aflând dar de patima cu care tânărul său cleric Marsilio Fi- cino studia tocmai operele acestor cugetători atât de suspecţi, arhiepiscopul florentin l-a chemat la sine, i-a arătat calea primej- dioasă pe care pusese piciorul şi l-a sfătuit cu stăruinţă să ce- tească criticile Sfântului Toma din Aquino la adresa filosofilor !) Commentarius de Platonicae philosophiae post renatas litteras apud Italos instauratione sive Marsilii Ficini vita, auctore Ioanne Corsio cum An- geli Mariae Bandini adnotationibus. Ed. Pizzorno, Pisa, 1771, p. 37- 312 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păgâni, din opera sa «Adversus gentes» sau «Summa contra gentes ». Iar pentru ca să poată trage tot folosul din apropierea sufletească de marele doctor al creştinătăţii, i-a recomandat să părăsească Florenţa, unde atâtea influenţe vătămătoare îl pu-- teau turbura, şi să se retragă în singurătatea şi liniştea dela ţară. Pe lângă autoritatea legată în chip firesc de înalta sa situaţie ecle- siastică, arhiepiscopul se bucura de un mare prestigiu personal. Austeritatea vieţii sale, nobleţea caracterului său, desinteresarea sa absolută şi devotamentul său nemărginit pentru cei nevoiaşi, contrastau atât de adânc cu obiceiurile şi purtarea altor prelaţi, încât nu puteau să nu-i atragă admiraţia şi iubirea tuturor. De altfel, Biserica romană l-a trecut ea însăşi ulterior printre Sfinţi1). Era dar firesc ca şi Marsilio Ficino să simtă influenţa acestei pu- ternice personalităţi şi să nu-i poată rezista. El însuşi o mărturisea *) *) Un portret plin de însufleţire al arhiepiscopului florentin ne-a dat Georg Voigt, în opera sa cunoscută « Die Wiederbelebung des klassischen Alterthums », I, p. 379. Nu vom releva însă dintr’însul decât două note: una care ne arată cum îşi considerau florentinii păstorul sufletesc şi alta care ne explică consideraţia lor. Cosimo dei Medici ar fi zis odată despre Antonino Pierozzi că republica toscană ar fi pierit poate, din cauza atâtor războaie şi atâtor conjuraţii, precum şi din cauza ciumei şi a foametei, de care fusese bântuită, dacă arhiepiscopul ei, care era un sfânt, nu s’ar fi rugat veşnic lui Dumnezeu, cu trecerea de care se bucura dinainte-i. Iar sfinţenia vene- ratului ierarh o dovedea modul cum trăia. Intr’o vreme de lux, nu numai excesiv, dar şi lipsit de orice discreţie, de lux ostentativ care se exhiba veş- nic, într’o veşnică paradă, — când se cheltuiau sume enorme pentru pa- late măreţe, mobile rare şi scumpe, tablouri şi statui semnate de artişti ce- lebri, — când, la banchetele bogaţilor, mâncările nu se serveau decât în vase de argint şi de aur, frumos cizelate, — când echipajele particulare erau tot atât de pompoase ca ale curţilor regale, — Antonino Pierozzi trăia într’o celulă, în care nu se găseau decât un pat, o masă şi un scaun, purta o rasă călugărească ordinară, mânca din vase de pământ şi îşi vizita dioceza călărind pe un măgar. Şi nu din lipsă de mijloace. Cu sistemul catolic al dă- rilor pentru biserici, eparhia toscană, care era una din cele mai bogate, aducea şefului ei venituri considerabile. Dar Pierozzi le cheltuia toate pentru săraci. Nu numai ca să-i ajute la nevoile lor individuale, ci şi ca să le dea şcoli con- fesionale gratuite, pe acea vreme când, neexistând şcoli publice ale Statului, învăţământul elementar trebuia plătit de particulari celor ce îşi luau, ca dascăli, această sarcină. Iar după grija sufletului, venea aceea a corpului. Ca să le dea săracilor o îngrijire medicală serioasă, în spitale, arhiepiscopul florentin cheltuia, de asemenea, sume importante. Mişcătoare era, în deo- sebi, solicitudinea lui pentru « copiii păcatului o, caţe n’aveau ei înşişi nici o COSIMO DEI MEDICI 313 mai târziu, recunoscând, cum ne încredinţează prietenul său Za- nobi Acciaiuoli1), că avertismentul « bunului păstor » i-a folosit foarte mult. Acest folos, din punct de vedere filosofic, n’a putut fi decât că i-a întărit spiritul critic, pe care entuziasmul său tineresc pentru Platon îl împiedicase să se desvolte în deajuns. In adevăr, în cele câteva mici lucrări, pe care le-a scris în timpul retragerii sale la Figline şi la Campoli, îl vedem luând o atitudine mai rezervată faţă de filosoful pe care îl admirase până atunci fără nici o restricţie, şi în genere faţă de toţi filosofii, ale căror păreri le trecea în re- vistă, fără a se pronunţa asupra lor. Aşa bunăoară, în Prefaţa prin care dedica studiul său «De voluptate » lui Antonio Cani- giani, Marsilio Ficino declara că nu făcea decât să expună ideile diferiţilor cugetători asupra acestui subiect, fără să afirme el însuşi nimic. Iar ca justificare utiliza un argument ce părea mai mult un pretext, menit să ascundă adevărata lui stare sufletească, în care trebuia să predomine în acele nomente, sub influenţa încă recentă a lui Antonio Pierozzi, nesiguranţa şi teama. Certitu- dinea sa de adolescent lipsit de spirit critic, că găsise adevărul în filosof ia lui Platon, fusese — deocamdată cel puţin — zdrun- cinată, iar grija să nu calce iarăşi alături de drumul cel drept trebuia să fie, la un suflet delicat şi timid ca al lui, destul de pu- ternică. El îi declara dar prietenului său, în prefaţa menţionată, că nu afirma el însuşi nimic, fiindcă nu voia să i se întâmple şi lui, ceea ce li se întâmplă atât de adesea tinerilor prea îndrăzneţi, să fie siliţi adică să revoace mai târziu, la maturitate, ceea ce susţi- nuseră cu tărie în tinereţe, şi să ajungă, cu o judecată mai coaptă, la păreri cu totul opuse 2). Acelaşi caracter, de simple expuneri impersonale, îl aveau şi micile lucrări intitulate « Compendium de opinionibus philosophorum circa Deum et animam», «De *) vină, adică pentru copiii nelegitimi, pe care îi creştea într’un azil special. Cu o astfel de viaţă, când a murit, Antonino Pierozzi n’a lăsat altă avere decât mobila sărăcăcioasă din chilia în care trăise, rasa ordinară pe care o purtase, vasele de pământ din care mâncase şi măgarul cu care îşi făcuse vizitele canonice. *) Textul la Amaldo della Torre, op. cit., p. 518. Cf. G. Saitta, op. cit., p. 25, nota 25. 2) Opera, ed. cit., I, p. 986. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 314 virtutibus moralibus sive de magnificentia » şi « De quatuor sectis philosophorum» (peripatetici, stoici, epicurei şi academici), — despre care s’a zis *) că putea fi considerată ca o primă încercare de istorie a filosofiei. Excepţie face, în această perioadă, opus- culul intitulat « De furore divino », în care se expune, cu o căldură ce trădează convingerea scriitorului, teoria neoplatonică a însu- fleţirii mistice sau a extazului. In toamna anului 1458 Marsilio a fost trimis de tatăl său la Bo- logna, ca să studieze medicina. Era desigur o hotărîre mai veche a bătrânului Diotifeci de a-şi îndruma fiul către arta pe care o practica el însuşi, dar era şi intenţia cercurilor bisericeşti, care se interesau de tânărul cleric, de a-1 împiedica să-şi urmeze stu- diile platonice. Altfel, medicina se putea învăţa şi la Florenţa, unde Marsilio putea chiar să facă puţină practică pe lângă tatăl său, care era unul din medicii de frunte ai timpului. Dacă a fost dar trimis aiurea, cauza era că la Florenţa cursurile lui Argyro- pulos asupra lui Platon obţineau tocmai pe atunci un succes ră- sunător, pe când la Bologna domnea încă, în vechea ei formă sco- lastică, filosofia lui Aristotel. Aceste încercări repetate şi stărui- toare de a înstreina sufleteşte pe Ficino de filosoful lui favorit ne arată ce preţ puneau pe el cercurile eclesiastice, de vreme ce îi urmăreau cu atâta grijă desvoltarea intelectuală. Şi ne mai arată, de asemenea, ce adâncă era dragostea lui pentru Platon, de vreme ce a putut să treacă peste atâtea obstacole şi să reziste la atâtea presiuni. Un an mai târziu, când am fi putut să-l credem cufundat în noile sale studii medicale, îl găsim plângându-se lui Cosimo dei Medici de piedicile pe care le îngrămădeau toţi în calea aspiraţiilor sale de a se devota cu totul aprofundării ideilor marelui cugetător grec. In adevăr, în toamna anului 1459, aflându-se în treacăt la Florenţa, tatăl său, care nu era numai medicul, ci şi prietenul conducătorului republicii florentine, l-a dus să i-1 prezinte. O convorbire mai lungă s’a legat între bătrânul om de stat şi tâ- nărul student. Aducându-şi aminte că Cristoforo Landino îi adusese, mai de mult, acele « Declarationâs platonicae » pe care Marsilio Ficino le scrisese pe vremea când studia filosofia la Flo- ') G. Saitta, op. cit., p. 26. COSIMO DEI MEDICI 315 renţa, Cosimo dei Medici s’a interesat de progresele pe care le mai făcuse în această direcţie. Spre a se scuza, tânărul i-a po- vestit cum a fost veşnic abătut din drumul pe care apucase şi pe care ar fi fost fericit să meragă mai departe. Mişcat de căldura concentrată cu care vorbea si simţind la el o vocaţie adevărată, bătrânul şi-a adus aminte de acel mare admirator al lui Platon, ale cărui cuvântări entuziaste le ascultase cu atâta însufleţire în » timpul conciliului pentru unirea bisericilor, şi de proiectul pe care îl concepuse atunci de a întemeia la Florenţa o Academie platonică. I se părea că găsise acum şi omul potrivit; n’avea decât să-i ajute desvoltarea, ca să-i dea putinţa să-i înfăptuiască planul. Nu după multă vreme deci, chemând pe Diotifeci, Cosimo îl rugă să nu se mai opună la dorinţa fiului său de a se consacra în întregime studiului filosofiei lui Platon. «Tu — îi zise — ai fost menit să îngrijeşti de corpurile oamenilor; Marsilio al tău însă e destinat să îngrijească de sufletele lor»1). I-a destăinuit apoi intenţiile sale şi a adăogat că toate cheltuelile rămâneau asupră-i. Diotifeci n’a putut să nu accepte, şi astfel soarta fiului său s’a schimbat cu totul. Marsilio însuşi zicea mai târziu că el a avut doi părinţi, unul trupesc « Ficinum medicum ex quo natus » şi unul sufletesc « Cosmum Medicen ex quo renatus ». Cel dintâi lucru pe care a trebuit să-l facă, spre a se pregăti pentru noua sa misiune, a fost să reia studiul limbii greceşti, pe care n’o poseda destul de bine. După trei ani, în 1462, ca o dovadă a progreselor pe care le făcuse, a tradus Imnurile orfice, Imnurile lui Produs, Teogonia lui Hesiod şi alte câteva mici scrieri ale vechilor cugetători elini. Văzându-1 astfel gata să în- ceapă studiul platonismului după izvoarele originale, Cosimo s’a grăbit să-i pună la dispoziţie tot ce-i trebuia. I-a procurat toate operele lui Platon şi ale lui Plotin, precum şi un exemplar din Mercur Trismegistul, adus tocmai pe atunci, cu multă cheltuială, din Macedonia, de un călugăr erudit, Lionardo da Pistoia. Iar pentru ca sgomotul oraşului să nu-1 turbure în lucrările sale, i-a dăruit şi o casă în împrejurimile Florenţei, unde avea el însuşi o vilă. Acestei case de ţară i-a dat Ficino, după exemplul lui Platon ') Cuvintele lui ne sunt raportate de Corsi, principalul biograf al filoso- fului. Cf. Arnaldo della Torre, p. 530. 3i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi al lui Cicerone, numele de Academie. In scrisoarea prin care mulţumea lui Cosimo pentru darurile sale, tânărul învăţat îi de- clara că avea să se retragă «în Academia sa dela Careggi, ca într’un templu al meditării», spre a se ocupa de volumele « pla- tonice » pe care cu atâta liberalitate i le procurase 1). Numele de Academie, dat unei case particulare, ne pare curios astăzi când ne-am deprins să-l dăm numai unor instituţii de cultură, cu ca- racter public, cum sunt unele şcoli superioare sau unele socie- tăţi savante. Pe atunci însă o asemenea întrebuinţare a cuvântului rămânea, pentru umanişti, în tradiţia clasică. In amintirea lui Platon care dase numele de Academie casei din vecinătatea Atenei unde se retrăsese şi unde-şi primea discipolii, Cicerone îşi bote- zase la fel vila sa dela Tusculum * 2). Printre învăţaţii italieni din veacul al XV-lea, Poggio Bracciolini adoptase aceeaşi denumire pentru vila sa dela Terra Nova3). Urmând exemplul acestui umanist celebru care îi era prieten, şi în genere tradiţia clasică, Marsilio Ficino s’a gândit desigur mai mult să facă un act de pietate faţă de filosoful său favorit. Şi vom vedea mai departe, că şi în alte privinţe s’a silit să restaureze, nu numai doctrina, ci şi cadrul exterior al platonismului. . In 1462 aşa dar Ficino a început studiul sistematic al filoso- fici platonice, după izvoarele originale. înainte de a termina acest studiu, Cosimo dei Medici nu-1 putea însărcina, fireşte, cu un curs public asupra lui Platon, cum avea de gând. Spre a uşura totuşi sarcina viitorilor ascultători ai unui asemenea curs, bă- trânul, cu spiritul său practic, i-a cerut lui Marsilio ca, studiind pentru sine acele «volumina platonica » pe care i le dăruise, să le şi traducă în latineşte pentru cei ce nu le-ar putea citi în original. Cea dintâi traducere care a luat astfel naştere a fost aceea a lui Mercurius Trismegistus, în 1462 chiar. Au urmat apoi, în acelaşi an, traducerea «Versurilor magice» ale lui Zoroastru, a «Versu- rilor aurite » ale lui Pitagora şi a cărţii lui Iamblich despre « Secta pitagoreilor». Dacă adăogăm la acestea traducerea anterioară a *) Cf. Arnaldo della Torre, op. cit., p. 538. 2) Cf. Tusculanarum disputationum, lib., II, cap. III, a) Intr’o scrisoare către Niccolo Niccoli, îi comunica, între altele, că cum- păra statui şi inscripţii antice spre a-şi împodobi « Academia sa din Valdarno ». Ap. Arnaldo della Torre, p. 539. COSIMO DEI MEDICI 317 Imnurilor orfice, înţelegem că Ficino voia să cerceteze mai întâi originile filosof iei lui Platon, studiind, în formele de care putea dispune, vechile tradiţii egiptene, persane şi greceşti, care con- tribuiseră la formarea ei. In sfârşit, din 1463 înainte, a început să traducă dialogurile platonice propriu zise; ani întregi, de-a-rândul, s’a devotat exclusiv acestei misiuni ingrate, care n’avea să-şi dea roadele decât mai târziu. Intre acestea, Cosimo dei Medici a murit, la 5 August 1464, fără să fi putut vedea în fiinţă academia platonică pe care o pre- gătea. A avut cel puţin mulţumirea să asculte, în latineşte, câteva din dialogurile lui Platon, a căror traducere o isprăvise Marsilio şi pe care i le-a citit el însuşi, — pe unele, ca Fileb şi Parmenide, cu puţine zile înainte de a închide ochii. Cu conştiinţa deplină că viaţa sa se sfârşea, uimitorul bătrân nu înceta să facă planuri de viitor, îndemnând cu toată căldura pe tânărul său prieten să lucreze mai departe. Chiar şi în momentele când starea, din ce în ce mai rea, a sănătăţii sale îl facea să sufere prea mult şi să pară descurajat, el mai găsea încă puterea să-i recomande noi cercetări sau noi traduceri. Odată, — era la 15 Iulie 1464, cum ne-o spune Marsilio însuşi, — pe când soarele apunea şi asupra pământului chinuit de arşiţa zilei se cobora liniştea grea a serilor de vară, Cosimo, covârşit de melancolia irezistibilă a momentului, a început să vorbească de zădărnicia vieţii, susţinând că moartea nu poate să nu-i apară omului înţelept ca un câştig. «Tocmai aşa, — i-a răspuns Marsilio, — zicea şi Xenocrat, unul din dis- cipolii lui Platon al nostru ». Bătrânul i-a cerut atunci să-i spună amănunţit, cum gândise filosoful pomenit ceea ce i se părea şi lui adevărat, l-a ascultat cu toată atenţia şi, mulţumit, i-a cerut să traducă în latineşte cartea lui despre moarte 1). P. P. NEGULESCU *) *) Când a isprăvit această traducere, Marsilio, dedicând-o lui Piero dei Medici, fiul lui Cosimo, n’a uitat să povestească această scenă, vrednică de înţelepţii antichităţii, şi care îi rămăsese adânc întipărită în minte. A se vedea textul în opera, cu caracter documentar, a lui Amaldo della Tore, p. 561, nota 2. AMINTIRI DIPLOMATICE CONSTANTINOPOL (1902—1906) In cursul unei cariere excepţional de lungi şi de strălucite, autorul paginelor de istorie diplomatică pe care le publicăm cu începere de astăzi, d. Alexandru Em, Lahovary, a avut, ca nimeni altul, prilejul să adune amintiri. Din l8yy, când debuta ca ataşat la «Agenţia diplomatică» din Paris, până în prezent, — când ocupă înaltul post de Preşedinte al Consiliului diplomatic al României; — ca reprezentant al ţării la Viena, la Paris şi la Roma; — în Petersburgul ţarului Alexandru al 11-lea şi în capitala lui Abdul Hamid, — d-sa a trăit, se poate spune, întreaga dezvoltare a diplomaţiei române, dela începuturile cele mai modeste până la organizarea din zilele noastre. In acelaşi timp, observator atent şi informat al evenimentelor in- ternaţionale (e deajuns să amintim că d-sa a fost Ministrul României la Paris în momentul izbucnirii marelui război), d. Al. Em. La- hovary a putut să cunoască şi să reţină fapte de un interes considerabil, nu numai pentru ţara noastră, dar şi pentru politica europeană. Aceste fapte, d. Al. Em. Lahovary îşi propune să le evoce în cadrul unor amintiri, ce vor îmbrăţişa întreaga d-sale carieră diplomatică. Pe lângă însemnările şi reflexiile memorialistului, «Amintirile» vor da la iveală şi o serie de documente, a căror publicare, conferind operei aşteptate o însemnată valoare obiectivă, va spori în aceeaşi măsură îndatorirea noastră pentru cel ce ni le-a păstrat. N. R. AMINTIRI DIPLOMATICE 319 I. In Ianuarie 1902, Ministrul României la Constantinopol, Ale- xandru I. Ghika-Brigadier, se afla în concediu la Paris, grav atins de o boală care avea să-i pună capăt vieţii două luni mai târziu. Tocmai în acest timp, două afaceri importante, cărora Turcia le acorda un deosebit interes şi care prilejuiseră mai multe inter- venţii stăruitoare ale Porţii la Bucureşti, făceau de neapărată tre- buinţă prezenţa unui reprezentant autorizat al nostru la Con- stantinopol. Doritoare să pună capăt regimului Capitulaţiunilor, de care România se bucura în fapt de pe timpul războiului din 1877—1878, Turcia stăruia să împingă guvernul nostru la iscălirea unei Con- venţii consulare, care ne-ar fi lipsit de folosinţa acestui regim, şi de care guvernul otoman nădăjduia să se slujească în faţa puterilor europene, ca de un precedent. Pe de altă parte, personaje cu trecere la Poartă şi la Palat în- cercau să reînvie, în folosul lor, unele revendicări neîntemeiate, privind bunuri pe care pretindeau că ar fi aparţinut Vacufurilor, înainte de alipirea Dobrogei la România. In mai multe rânduri guvernul român avusese de înfruntat aceste solicitări, pe care izbutise să le zădărnicească. Cu scopul de a se da totuşi o satisfacţie Porţii, care, de atâta vreme, stăruia pentru rezolvarea definitivă a două chestiuni atât de spinoase, am fost trimis, în Ianuarie 1902, la Constantinopol, cu misiunea să girez Legaţiunea României, al cărei titular aveam să fiu numit — în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru Plenipo- tenţiar — două luni mai târziu, după moartea lui Alexandru Ghica, deţinătorul postului. Nu fără multă trudă am reuşit să tărăgănez vreme de peste patru ani, cât a ţinut misiunea mea în Turcia, negocierea ambelor acestor afaceri, astăzi definitiv îngropate. Alături de ele însă şi din primul moment al sosirii mele la Con- stantinopol, altă problemă, — de cel mai înalt interes pentru pre- stigiul României în Orient, — a avut darul să mă preocupe: ne- cesitatea reînceperii străduinţelor noastre în vederea recunoaşterii naţionalităţii române în Turcia. 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot zelul şi toată activitatea predecesorilor mei, T. G. Djuvara şi Al. I. Ghica, nu izbutiseră să ducă la bun sfârşit această negociere atât de delicată. Nereuşita acţiunii noastre cu scopul de a obţine înfiinţarea unei episcopii române la Constantinopol (1898) descu- rajase profund pe toţi prietenii cauzei româneşti. Pe de altă parte, politica de economii riguroase pe care România fusese silită să o urmeze, începând din 1901, ne obligase să tăiem subvenţiile cuvenite la o mare parte din şcolile noastre din Turcia şi contribuise să dea impresiunea că România se dezinteresează de deşteptarea conştiinţei naţionale a fiilor ei, supuşi Sultanului. începută sub asemenea auspicii, această acţiune diplomatică se anunţa anevoioasă; ea s’a sfârşit totuşi — spre deplina noastră mulţumire — cu Iradeaua imperială din 9 Mai 1905. In paginile care vor urma, voi căuta să înfăţişez — graţie notelor şi documentelor păstrate de mine în copie — diferitele faze prin care au trecut negocierile acestei chestiuni atât de strâns legate de prestigiul României în Orient. * * * Curând după numirea mea la Constantinopol, am fost primit în audienţă solemnă de Sultanul Abdul Hamid, la palatul Yldiz, pentru remiterea scrisorilor mele de acreditare. La 26 Aprilie 1902, fusesem înştiinţat oficial că voi fi primit de Sultan a doua zi, Vineri, după ceremonia Selamlik-ului. Cu- noscând însă obiceiul locului, din experienţa predecesorilor mei şi din aceea a tuturor colegilor, mă aşteptam ca audienţa să fie amânată de mai multe ori şi timp de săptămâni întregi. N’am fost deci câtuşi de puţin mirat când, în noaptea de Joi spre Vineri, am primit o scrisoare dela primul nostru dragoman, care-mi făcea cunoscut că Nury Bey, secretarul general al Ministerului de Afaceri Străine, îl invitase să treacă pe la dânsul fără întârziere; că răspunsese acestei chemări târziu după miezul nopţii şi că, din ordinul Ministrului de Afaceri Străine, Nury Bey îi făcuse cu- noscută zădărnicia comunicării primită câteva ceasuri mai devreme, după care audienţa trebuia să aibă loc Vineri, şi-i dăduse vestea că, printr’o nouă Iradea a Sultanului, aceasta fusese amânată pentru Luni la ceasurile trei. AMINTIRI DIPLOMATICE 321 Procedeul cam neobişnuit de care se foloşise Tevfik Paşa pentru a-mi aduce la cunoştinţă contra-ordinul imperial, era sortit să-i evite dificultatea de a formula în scris explicaţia capriciilor Sulta- nului, care, în aceeaşi zi, la interval de câteva ceasuri, nu se sfiise să dea succesiv două Iradele contradictorii. Ar fi fost cu totul inutil să mă formalizez de asemenea procedări, cu care toată lumea era deprinsă la Constantinopol şi care nu implicau nici un indiciu de defavoare, nici chiar o lipsă de curtenie, ci numai o manifestare a unui liber arbitru ce lua mai mult forma de adevărat capriciu. In ziua stabilită, la ceasul 1 după amiază (6 după ora turcă), întreg personalul Legaţiei şi al Consulatului General se găsea adunat, în mare ţinută, în salonul meu, aşteptând pe Maestrul de Ceremonii, care trebuia să vină să ne ia cu trăsurile Palatului. In locul lui, m’am pomenit cu un tânăr ofiţer de ordonanţă, trimis în grabă de Sultan să mă înştiinţeze că audienţa era amânată cu două ore şi că n’aveam să fiu primit decât la ceasurile 8 după ora turcă (3 după amiază). In sfârşit, sosiră trăsurile de> gală ale Palatului. Odată cu ele, Hilmi Bey, Maestru de Ceremonie al Curţii imperiale, venea să mă ia şi, după câteva clipe de odihnă, mă invita să plecăm la Palat. In fruntea cortegiului, îmbrăcaţi în uniforma nouă, călăreau cei doi cavaşi ai Legaţiei şi unul din aceia ai Consulatului General. In urma lor, un « piqueur » al Curţii, precedând prima trăsură, în care luasem loc cu Hilmi Bey. Alte trei trăsuri ale Palatului duceau pe d-nii George Derussi, secretar al Legaţiei, J. Lahovary, ataşat, Gheorghe Bengescu, consul general, şi pe dragomanii Legaţiei şi ai Consulatului. Trecând aproape la pas prin toată Pera, am ajuns, după 40 de minute, la Palatul Yldiz. Pe treptele peronului ne aştepta Memduh- Bey, /Şambelanul Sultanului; pe peron se afla şi Ibrahim Bey, Marele Maestru de Ceremonii al Curţii imperiale. După o scurtă prezentare, am fost condus într’un salon încă- pător, unde mă aştepta ministrul Afacerilor Străine, în mijlocul unui mare număr de generali şi de şambelani. După 10 fninute fui avizat că Majestatea Sa era gata să mă primească. La capătul unui mare salon, o uşe se deschidea asupra unui salon mai mic, unde se afla Sultanul, în picioare, în mică ţinută de general, fără 21 322 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE galoane şi fireturi, purtând Marele Cordon al Stelei României şi placa împodobită cu briliante a ordinului Imtiaz. După ce m’am aplecat de trei ori, conform protocolului, înaintea Suveranului, m’am apropiat de Majestatea Sa împreună cu Tevfik Paşa şi, prezentându-i scrisorile de acreditare, i-am citit discursul pregătit din timp, a cărui copie o comunicasem Ministrului îndată după sosirea mea în Constantinopol. Sultanul m’a ascultat până la sfârşit, cu aerul că acordă o atenţie deosebită cuvântării, pe care o înţelegea de sigur foarte bine, judecând după semnele aprobative cu care o întovărăşea. Abia isprăvisem şi Tevfik Paşa se grăbi să traducă cuvintele mele, înmânând în acelaşi timp Sultanului şi textul în limba turcă, pe care acesta se prefăcu a-1 parcurge, înainte de a-mi răspunde. Apoi Ministrul îmi traduse vorbele Augustului său stăpân. Cu glas încet şi grăbit, Sultanul îmi spunea că e bucuros să mă primească în calitate de reprezentant al Majestăţii Sale Regele României, că nădăjdueşte că bunele raporturi existente între cele două ţări aveau să se menţie şi să devină şi mai strânse în viitor, că, din parte-i, avea să mă ajute în misiunea mea, acor- dându-mi încrederea de care se bucuraseră predecesorii mei. Punând capăt audienţei, Majestatea Sa mi-a întins mâna şi mi-a îngăduit să-i prezint persoanele de care eram însoţit. A adăugat apoi că mă va vedea cu plăcere Vinerea următoare la Selamlik, şi că îşi propunea să mă primească în audienţă privată, după ce- remonie. După reintrarea Sultanului în apartamentele sale, ni s’au oferit băuturi răcoritoare, sirop de smeură cu esenţă de trandafiri şi o excelentă cafea, servită în zarfuri de argint împodobite cu dia- mante. * * * Nu e uşor să rezumi în câteva trăsături o personalitate atât de interesantă ca aceea a lui Abdul Hamid. Din cauza politicei sale faţă de Armeni, i se dăduse porecla de « Sultanul Roşu ». Masacrele ordonate de el au fost nişte represalii teribile, cu care răspundea atentatelor organizate de Armeni în inima chiar a Constantinopo- lului, unde palatul Băncii Otomane a avut de suferit un atac cu bombe incendiare. Ambasadorul Germaniei, baronul de Marschall, găsea cu toate acestea o scuză Sultanului, şi-mi spunea că fusese AMINTIRI DIPLOMATICE 323 necesară această represiune atât de sângeroasă pentru a pune capăt terorismului armean. El nu se sfia să compare măsurile crude luate de Sultan cu acele nu mai puţin sângeroase la care fuseseră nevoite să recurgă armatele versailleze în ultimele zile ale Comunei, în Mai 1871, la Paris. Sultanul avea obiceiul de a lua cunoştinţă de micile notiţe ale spionilor şi agenţilor secreţi care obişnuiau să trimeată la Palatul Yldiz lui Tahsin Paşa, prim secretar al Sultanului, raporturile lor. Acestor indivizi li se dădea la Constantinopole numele de « Journa- listes ». Abdul Hamid era cunoscut pentru lipsa lui de curaj. La reşedinţa sa, palatul Yldiz, precauţiunile cele mai straşnice erau luate pentru a-i asigura securitatea personală. Teama lui de atentate era atât de mare, încât nu părăsea decât foarte rar palatul Yldiz, îm- prejmuit cu ziduri înalte şi păzit de trupe numeroase, mai ales albaneze. Un străin, în trecere prin Constantinopol, exprimându-şi odată mirarea, la Cercle d’Orient, unde fusese invitat, că o capitală atât de mare era lipsită de lumină electrică şi de tramvaie, a căpătat următorul răspuns: «Pentru aşa ceva ar fi nevoie să se importe în Turcia un număr oarecare de dinamuri şi Abdul Hamid nu o permite. Cuvântul dinam sună rău în urechile lui şi-i amin- teşte dinamita de care s’au slujit Armenii în atacul lor împotriva Băncii Otomane ». Cu atât mai mare a fost uimirea celor ce azistau la Selamlik într’o zi, când un puternic cutremur a făcut să cadă tavanul mo- scheei. Toţi câţi erau de faţă, generali, adjutanţi, înalţi demnitari, au căutat să fugă, care pe unde putea; singur Sultanul rămase nemişcat la locul lui. In legătură cu această slăbiciune a Sultanului, d. Constans, ambasadorul Franţei, mi-a povestit într’o zi când dejuna la mine, o întâmplare în care fusese amestecat, şi care merită să fie amintită. Chemat odată în mare grabă la Palat, primul dragoman al Am- basadei fusese primit acolo de Tahsin Paşa, Primul secretar al Sultanului, care-i arătase un număr din «Illustration » înfăţişând sosirea Preşedintelui Republicii la parada de 14 Iulie, la Long- champ. Trăsura prezidenţială era înconjurată şi urmată de călăreţi din Garda republicană. 21' 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Sultanul, — explicase Tahsin Paşa, — a fost impresionat de mărimea şi de frumuseţea cailor acestei escorte şi ţine neapărat să-şi procure câţiva cai de aceeaşi talie. M. Sa doreşte să-i aibă în Constantinopol cât mai curând şi roagă pe d. Constans să-i facă acest serviciu, telegrafiind de urgenţă la Quai d’Orsay ». Ambasadorul neînţelegând motivele acestei hotărîri, nici pricina grabei, dar cunoscând bine sărăcia tezaurului turc, pretinsese la Yldiz trimiterea telegrafică a banilor necesari cumpărării cailor; spre marea lui mirare, cererea fu imediat satisfăcută. Din ordinul Sultanului, caii trebuiau expediaţi neîntârziat spre Constantinopol şi sosirea lor la diferitele frontiere semnalată te- legrafic Ambasadei, pentru ca — la rândul ei — aceasta să poată înştiinţa Palatul. La staţiunea de graniţă Mustafa-Paşa, un tren special turcesc aştepta caii pentru a-i transporta repede la Con- stantinopol. La Ambasadă, nimeni nu ajunsese să înţeleagă acest capriciu al Sultanului. Taina nu fu lămurită decât câteva zile mai târziu, cu prilejul vizitei anuale pe care, după datina veche, Sultanul obişnuia să o facă la Palatul şi moscheia din Dolma Bagce. Ca să ajungă până acolo, el trebuia să părăsească parcul Yldiz şi să treacă prin mai multe mahalale turceşti, într’o trăsură mică şi joasă, în care stătea ghemuit, cu coşul pe jumătate ridicat. In această împrejurare, înconjurat de caii voinici ai gărzii republicane, ale căror trupuri ascundeau aproape cu totul trăsura, Abdul Hamid se va fi simţit măcar atunci, la adăpost de orice atentat. Aceasta nu fu de altfel singura împrejurare când Sultanul găsise cu cale să recurgă la serviciile Ambasadei franceze pentru unele comisioane de ordin personal, ce urmau a fi executate la Paris. Altădată, — îmi povestea d. Constans, — Primul Dragoman al Ambasadei, d. Rouet fusese chemat 1% Palat, unde Tahsin Paşa îi spuse că una din tinerele circasiene din Harem, favorită a Sulta- nului, era pe cale de a deveni mamă. Abdul Hamid voia să dă- ruiască Pruncului Imperial o rufărie bogată, şi d. Constans fu rugat să o comande cât ţnai curând la Paris. Un cek important însoţea această rugăminte. Sultanul avea în serviciul său, ca şef de muzică, la Yldiz Kiosc, un artist spaniol, căruia îi conferise gradul şi solda de general. AMINTIRI DIPLOMATICE 325 La Palat mai era angajată şi o trupă italiană de operă, care dădea reprezentaţii rezervate Sultanului, principeselor imperiale şi nu- merosului personal al Palatului. Toate femeile asistau la spectacol în loji zăbrelite; numai rareori diplomaţii străini erau invitaţi la aceste reprezentaţii. Intr’o Vineri, după terminarea Selamlikului, la care azistasem, Ibrahim Paşa, introducătorul Ambasadorilor, vroind probabil să-mi facă o amabilitate, îmi spuse că M. Sa Imperială Sultanul ar fi dorit mult să mă invite la o reprezentaţie de operă la Yldiz dar că, deocamdată, starea «Primei Donne » nu îi permitea să se arate pe scenă. Un gest rotund, pe burtă, a ambelor mâini, însoţea expli- caţia lui Ibrahim Paşa ». Ii era greu cuiva să se creadă în Europa, abia acum treizeci de ani, când citea în ziarul francez «Stambul» o informaţie de felul acesta: «S. M. I. le Sultan, dans sa haute bienveillance, a daigne conferer Ies distinctions honorifiques ci-apres»: i. Le Grand Cordon du Medjidie â Cherif Pacha, Directeur General de Douanes; 2. Le grand Cordon du Chefakat a ses trois epouses et 3. La 2-eme classe du meme ordre â ses trois belle- meres »!! Celui care s’ar fi arătat surprins de o favoare atât de originală şi atât de neaşteptată i se atrăgea atenţia asupra faptului că precep- tele Coranului impun omului cu mai multe neveste legitime o perfectă egalitate de tratament a lor. De câte ori numi s’a dat să citesc în « Stambul » vre-o comunicare în felul următor: « S. M. Imperiale le Sultan dans sa haute bien- veillance a daigne ordonner que Ies appointements du mois de Fevrier dernier soient payes le r-er Novembre k tout Ies fonction- naires ». Nimeni nu se mira de o asemenea întârziere de câte 9—10 luni şi câteodată şi mai mare. O observaţiune curioasă mi s’a întâmplat să aud dela un bun şi fervent catolic, baronul Testa, Prim Dragoman al Ambasadei germane. El spunea că religiunea Islamului ar putea fi calificată — cu oarecare dreptate — ca cea mai frumoasă, pentru că ea pune pe om direct şi fără nici un intermediar în faţa lui Dumnezeu. Musul- manului nu-i trebue o moschee pentru a se ruga; un simplu co- voraş aşezat pe jos, chiar în aer liber, cu faţa la răsărit, îi ajunge pentru a se ruga în genunchi lui Dumnezeu. 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Baronul Testa avea cea mai înaltă idee despre Islam; el pre- tindea că niciodată nu vei vedea pe un musulman trecând la cre- ştinism pentru că, în ochii lui, Islamismul reprezintă o religie mai înaltă. Dacă ar părăsi-o ar crede că decade. Cine n’a trăit la Constantinopol sub domnia lui Abdul Hamid, cu greu îşi poate închipui condiţiile în care se tratau afacerile cele mai importante, dezordinea finanţelor, corupţia funcţionarilor — dela demnitarii din imediata apropiere a Sultanului, până la cel din urmă impiegat deprins cu bacşişul. Nici o negociere diplomatică nu se putea lipsi de a recurge la unele procedee destul de puţin corecte. Aceasta explică pentru ce, pe lângă personalul diplomatic obişnuit, ambasadele şi legaţiunile acreditate la Constantinopol se slujeau de dragomani, recrutaţi în genere la faţa locului dintre Levantini, ori dintre alţi supuşi creştini ai Porţii. Acestora le revenea sarcina — de o delicateţă uneori dubioasă — de a-şi asigura con- cursuri preţioase la Poartă şi la Palat. O particularitate ciudată însoţea fiecare schimbare de guvern; odată cu numirea unui nou Mare Vizir, Sultanul confirma ori numea un nou Şeik-ul-Islam (şef spiritual al Musulmanilor) şi... un Mare Eunuc. Aceste trei înalte personaje erau singurele care aveau dreptul la titlul de « Alteţă », şi influenţa lor era de multe ori pusă la încercare de reprezentanţii Puterilor străine la Con- stantinopol. Astfel, un tânăr şi elegant Bey, fiul Şeik-ul-Islamului, frecventator asiduu al Ambasadelor, se arăta foarte interesat în chestiunile de politică externă la ordinea zilei, pentru a se oferi să fie pe lângă Alteţa Sa Şeik-ul-Islamului, tatăl său, interpretul dorinţelor cutărei sau cutărei misiuni străine. Astfel de oferte, rareori dezinteresate, veneau uneori şi din partea vre-unui funcţionar important sau a unui înalt demnitar al Palatului. Pentru a nu cheltui degeaba bani, tot secretul în primirea ori respingerea lor consta în a fi iniţiat în mod exact de gradul de influenţă cu care se lăudau autorii unor asemenea propuneri. Constantinopolul era plin de străini, mai mult sau mai puţin necinstiţi, în căutarea vre-unor concesiuni fructuoase. Cunoscând obiceiul pământului, ei ştiau că n’au nimic de aşteptat, câtă vreme nu vor fi făgăduit comisioane grase funcţionarilor importanţi ai Porţii şi chiar înalţilor demnitari ai Palatului. AMINTIRI DIPLOMATICE 327 In preajma unificării Datoriei Otomane, domnea printre per- soanele interesate în această operaţie o oarecare îngrijorare, datorită întârzierii Iradelei Sultanului, care trebuia să desăvârşească acordul. Având prilejul să vorbesc despre acest subiect cu Baronul Testa, Prim dragoman al Ambasadei germane, acesta mi-a spus: « Zăbava nu trebue să vă mire; aşa procedează totdeauna Sultanul, când e vorba de o concesiune însemnată: el lasă timp favoriţilor săi să-şi încaseze partea lor de comision». ' * * * Insuccesul demersurilor încercate de predecesorii mei în fa- voarea Românilor din Turcia se datora, de sigur, în oarecare măsură, şi faptului că ei se mulţumiseră să trateze cu Poarta şi cu Patriarhatul, fără să fi căutat a informa Marile Puteri de legiti- mitatea revendicărilor noastre şi fără să fi căutat în prealabil a câştiga pentru noi opinia publică europeană. De aceea, din prima zi a sosirii mele în Constantinopol, am căutat să informez, zi cu zi, Ambasadele de fazele prin care avea să treacă chestiunea Românilor, asigurându-mi în chipul acesta un sprijin preţios în negocierile mele cu Poarta. In cursul primelor luni ale misiunii, m’am mulţumit să mă orientez în mediul nou în care aveam să lucrez, şi să stabilesc legături la Poartă, la Palat şi în diferite ambasade — cu personali- tăţile cu care aveam să tratez chestiunea, pentru mine atât de importantă, a recunoaşterii conaţionalilor noştri. Pe Ambasadorul Rusiei, d. Zinovieff, îl cunoşteam bine dela Petrograd, unde cu douăzeci de ani înainte, fiind Prim Secretar de Legaţie şi însărcinat cu Afaceri interimare al legaţiunii noastre, avusesem de tratat cu dânsul mai multe afaceri diplomatice. D. Zinovieff era atunci şeful despărţământului asiatic, în atribuţiunile căruia intrau încă şi chestiunile privitoare la România. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Sir Nicholas O’Connor, şi acel al Franţei, d. Constans, m’au asigurat din primul moment de sprijinul lor nelimitat, ca şi baronul Marschall, ambasadorul Germaniei, a cărui trecere, la Palat şi la Poartă, era foarte mare. La rândul lui, ambasadorul Italiei, marchizul Imperiali, cunoscând raporturile excelente ce existau între Albanezii şi Românii supuşi Sultanului, n’a şovăit să-mi tăgăduiască concursul său cel mai 328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE activ. In acel moment, politica italiană nu vedea cu ochi buni expansiunea elenismului în Orient, pe când populaţia română părea să constitue cel mai bun punct de reazăm pentru desvoltarea influentei italiene în Albania — în ciuda Greciei si a Austro- > > Ungariei, Singur baronul de Calice, ambasadorul Austro-Ungariei şi fost Agent diplomatic la Bucureşti, se arăta foarte rezervat faţă de revendicările noastre în favoarea Aromânilor. Foarte curând mi-am dat seama că Austro-Ungaria era înţeleasă cu Grecia şi cu Patriar- hatul. Acest fapt nu m’a împiedecat totuşi de a informa pe baronul de Calice de străduinţele mele şi de a-i cere concursul, cum îl solicitam celorlalţi ambasadori favorabili cauzei române. Indiferenţa, ca să nu zic ostilitatea deghizată a Austro-Ungariei pentru Aromâni, se explică, de bună seamă, prin temerea de a vedea slăbirea elementului grec în Macedonia în folosul Bulga- rilor, care atunci erau clienţi ai Rusiei. Politica Vienei nu ţinea seamă câtuşi de puţin de legăturile existente dintre România şi Tripla Alianţă, legături care ar fi trebuit să o îndemne la altă atitudine faţă de noi. Chiar din acea clipă, oricine şi-a putut da seama de lipsa de solicitudine a monarhiei austro-ungare pentru România, într’o chestiune care ne interesa atât de mult. O greşeală asemănătoare avea să comită Austro-Ungaria zece ani mai târziu faţă de România, luând partea Bulgariei în cursul celor două războaie balcanice, al căror desnodământ a însemnat pentru politica ei o înfrângere dureroasă. In Octomvrie 1913, trecând prin Viena, în drumul meu spre România, m’am oprit 24 de ore, spre a vedea pe contele Berchtold, la Ballplatz. Am găsit atunci pe mândrul ministru al Afacerilor Străine adânc descurajat şi îndurerat, neîncercând măcar să ascundă că nu se putea resemna la înfrângerea pe care Pacea dela Bucureşti o constituia pentru marea monarhie. Principele Fiirstenberg, am- basador la Madrid, a caracterizat atunci foarte bine acest eşec al politicei austriace, spunând oricui voia să-l asculte că ţara lui suferise o gravă înfrângere, fără să fi tras măcar sabia din teacă. Sforţările contelui Berchtold de a supune Tratatul din Bucu- reşti la o revizuire de către marile puteri, n’au obţinut, din fericire, nici un rezultat. AMINTIRI DIPLOMATICE 329 Mărirea Serbiei şi prestigiul ei sporit de o armată biruitoare erau pentru contele Berchtold, lucruri intolerabile, de natură să-l facă a se gândi la o grabnică răzbunare pe care, câteva luni mai târziu, îndoita Monarhie avea s’o caute, trimiţând la Belgrad ultimatum-ul a cărui respingere a deslănţuit în mod inevitabil războiul mondial. Ca şi altădată, ministrul Afacerilor străine îşi făcea atunci prea multe iluzii despre trăinicia legăturilor noastre cu Tripla Alianţă. Mai degrabă ar fi trebuit să înţeleagă, aşa cum înţelegea toată lumea, că favoarea manifestată Bulgariei de Austro-Ungaria nu trecuse neobservată în România şi că, odată mai mult, Românii avuseseră prilejul să-şi dea seama de deosebirea adâncă a intereselor lor politice. * * * Revenind însă la problema Aromânilor din Turcia şi la nego- cierile mele, voi aminti câteva din personalităţile cu care aveam aproape zilnic să tratez. Tevfik Paşa, ministrul Afacerilor străine, era un om modest şi şters, cu toate calităţile funcţionarului punctual şi conştiincios, căruia nu-i poţi cere niciodată să ia o iniţiativă sau să-şi asume o răspundere. Secretar general al Ministerului era pe atunci Noury Bey, om îndemânatec şi totdeauna gata să fie de folos cuiva dela care ar fi putut aştepta o recompensă onorifică.. . sau alta mai substan- ţială. Tatăl său, contele de Chateauneuf, venise la Constantinopol în timpul războiului Crimeei şi se însurase cu o circasiană, lepă- dându-se de religia catolică şi trecând Ia Islamism. In Constantinopol se povestea însă că fapta acestui ofiţer francez fusese urmarea unor neorândueli descoperite în casieria regimentului pe care contele de Chateauneuf trebuise să-l părăsească, stabilindu-se în Turcia. In mai multe rânduri, Noury Bey a avut prilejul să-mi ofere sprijinul său, în una sau alta din afacerile pe care Ie tratam la Poartă şi la Palat; de cele mai multe ori însă, am fost în măsură să-mi dau seama că trecerea cu care se lăuda era mediocră şi nu merita preţul pretins. Noury Bey era tatăl a două tinere fete, care primiseră o educaţie europeană foarte îngrijită şi despre care Pierre Loti a scris romanul său « Les Desenchantees ». 33° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Marele Vizir, Ferid Paşa, se trăgea dintr’o nobilă familie albaneză, Vlora, care stăpânea proprietăţi întinse în Sudul Albaniei. El cunoştea perfect limba greacă şi era informat de toate intrigile urzite de Greci în Epir, şi chiar în Albania, cu scopul de a scoate aceste provincii de sub cârmuirea otomană. Cunoscând simpatiile Marelui Vizir pentru Românii din Turcia, care au trăit totdeauna în cea mai bună înţelegere cu Albanezii, eram sigur că Ferid Paşa avea să vadă cu ochi buni străduinţele guvernului român pentru îmbunătăţirea stării acestei populaţii şi scoaterea în evidenţă a serviciilor pe care ea era în măsură să le aducă păcii în Orient. • Ferid Paşa era un adevărat «gentilhomme», de o integritate absolută. Legăturile noastre strânse mi-au dat de multe ori prilejul să-i dovedesc prietenia mea: astfel odată am adus din ţară, pentru a-i dărui, câţiva saci cu grâu sticlos despre ale cărui calităţi auzise vorbindu-se, şi pe care ţinea să-l experimenteze pe moşiile lui din Albania. Alături de multe şi mari merite, Ferid Paşa avea şi un mic păcat. Era un fin «gourmet», care aprecia foarte mult pate-urile de «foie gras », comandate pentru el la Paris, şi admirabilii curcani îndopaţi cu nuci, aduşi anume din România. Mulţumită Expresului Orient şi serviciului rapid al vapoarelor româneşti, asemenea trans- porturi nu făceau nici 24 de ore dela moşiile mele până la Constantinopol. Păstrez de asemenea cele mai bune amintiri despre Naum Paşa, devenit tocmai în acel timp Subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine. Sirian catolic, Naum Paşa fusese multă vreme guvernator al Libanului, post în care se făcuse cunoscut prin calităţile lui de administrator iscusit. Era un om cinstit, care se bucura în Corpul diplomatic şi în întreaga societate de cea mai înaltă vază şi de stima generală; însurat cu o femeie fermecătoare, siriană şi dânsa, ducea o viaţă de familie exemplară. Când mai târziu, în timpul misiunii mele în Franţa, Naum Paşa a luat locul lui Munir Paşa, ambasadorul Turciei la Paris, am reluat cu el bunele raporturi începute la Constantinopol. II vedeam astfel deseori la Cercle de V Union, unde ne adunam aproape în fiecare zi pentru bridge. Intr’o seară, în timp ce jucam cu dânsul, cu Vestnici, ministrul Serbiei, şi cu Henri de Navenne, l-am văzut AMINTIRI DIPLOMATICE 331 prăbuşindu-se pe scaun; o criză cardiacă îi pusese pe neaşteptate capăt zilelor. Datorit unor studii juridice strălucite, făcute în Franţa, Hakki Bey şi Gabriel Effendi Noradunghian fuseseră chemaţi să lucreze la Sublima Poartă, în calitate de consilieri legişti. Masacrele arme- neşti, abia sfârşite, obligau pe Gabriel Effendi, armean după naştere, să se mulţumească cu o situaţie de al doilea plan, ca să nu stârnească duşmănia invidioşilor si a delatorilor. In schimb, Hakki Bey deveni mai târziu, în timpul războiului mondial, ambasador la Berlin şi Mare Vizir. Aceşti doi înalţi funcţionari, doritori să se distingă în ochii Sultanului prin servicii excepţionale, avuseseră cei dintâi ideea să pună capăt regimului capitulaţiunilor, insistând la Poartă ca să împingă România la semnarea unei convenţii consulare. Truda lor a rămas însă zadarnică, şi a fost nevoie de tot prestigiul şi atotpu- ternicia dictaturii lui Mustafa Kemal, Preşedintele Republicii Turce, pentru ca ţara lui să scape de ruşinea acestei servituţi din vremuri trecute. Am cunoscut în intimitate pe Selim Paşa Melhame, ministrul Agriculturii, şi familia sa. Catolic sirian, Selim Paşa ajunsese re- pede la o situaţie de frunte. începuturile lui modeste, ca preparator de limba franceză la Liceul imperial din Galata-Serai, n’ar fi lăsat pe nimeni să ghicească soarta lui de mai târziu, dacă nu s’ar fi cunoscut deopotrivă marea-i inteligenţă şi priceperea rară în che- stiunile economice şi financiare. Sultanul prinsese dragoste de el şi-i dăduse prilejul să realizeze câştiguri considerabile; daruri personale ale lui Abdul-Hamid sau comisioane grase în multe afaceri. O casă frumoasă ce poseda în Constantinopol, în cartierul Taxim, şi o vilă somptuoasă pe malul Bosforului la Ienikioi, îi permiteau să invite des Corpul diplomatic străin, atras de ospitali- tatea recepţiilor fastuoase şi de agrementul unui interior familial. Numeroşii săi copii primiseră o educaţie aleasă, şi-şi făcuseră printre copiii diplomaţilor legături dintre cele mai afectuoase. Cea mai în vârstă dintre fiicele lui Selim Paşa, Feride, a devenit soţia generalului Romei, adjutant al Regelui Italiei, acreditat în chip special ca reprezentant personal al suveranului său pe lângă Sultan. Nedjib Bey, frate cu Selim Paşa, îşi datora cariera sa strălucită şi rapidă, trecerii excepţionale a acestuia. Trimis mai întâi în 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bulgaria în calitate de reprezentant al Turciei suzerane, dânsul a primit mai târziu un post important la Constantinopol. L-a pierdut totuşi curând, în urma unor afaceri necorecte în care fusese implicat. Dintre demnitarii Palatului, Tahsin Paşa, Primul secretar al Sultanului, pe care îl vedeam des, pentru a grăbi soluţionarea problemelor în curs de negociere, păstra întotdeauna o atitudine foarte rezervată şi găsea de fiecare dată o formulă de politeţă care să-l ferească de angajamente; aproape regulat ieşeai dela dânsul fără ca afacerile tratate să fi progresat cât de puţin. Colegul său, Izzet Paşa, al doilea secretar al Sultanului, sirian musulman, câştigase favoarea lui Abdul Hamid, făcând să lu- cească în gândul lui nădejdea de a deveni odată capul Drept Credincioşilor din lumea întreagă. Cu toată desmembrarea impe- riului otoman, lipsit pe rând de cele mai frumoase provincii din Europa, din Africa şi din Asia, Sultanul se complăcea în această speranţă. Politica lui, chiar dacă nu şi-a atins scopul, a dat totuşi unele roade apreciabile. Graţie unor jertfe mari băneşti în India, în Siria, şi în Arabia, unor subvenţiuni însemnate acordate pelerinajelor dela Meca şi decoraţiunilor şi onorurilor împărţite numeroşilor emiri urmaşi sau pretinşi urmaşi ai Profetului, Abdul Hamid năzuia să-şi realizeze visul. Mai important însă decât această aspiraţie neîndeplinită e faptul că, după îndemnul stăruitor al lui Izzet Paşa, Sultanul a izbutit să facă să se construiască drumul de fier al Hedjazului, pe o distanţă de aproape o mie de kilometri, fără nici o participare de capital străin, şi aceasta numai cu bani adunaţi benevol, exclusiv dela subscriitori musulmani. Acest drum de fier lega linia ferată germană a Anatoliei cu liniile din Siria şi Palestina. In cursul războiului mondial el a fost de mare folos Turcilor şi aliaţilor lor, permiţându-le să ajungă până la Canalul Suez şi să ameninţe armatele engleze din Egipt. E stabilit astăzi că fondurile secrete şi inepuizabile ale Vacufu- rilor au contribuit în mare măsură la construirea acestei linii. In legătură cu aceste fonduri, mulţi s’au putut întreba cum de a izbutit Turcia, în starea financiară catastrofală în care se găsea la începutul războiului ruso-turc din 1877—1878, să suporte o sforţare atât de considerabilă ca această campanie şi imensele AMINTIRI DIPLOMATICE 333 sacrificii băneşti necesitate de ea ? In ce chip, un stat în stare de faliment, cum era Turcia în acel moment, a putut fi capabil să poarte, şi încă multă vreme, cu succes un război de aproape un an? Lucrul pare de neînţeles. Taina se lămureşte totuşi dacă ne gândim la fundaţiunile pioase (vacufuri), ale căror averi neîncetat sporite, dar ascunse publicului, au îngăduit Turciei să facă faţă cheltuielilor uriaşe ale războaielor ei. Introducătorul ambasadorilor, Ibrahim Paşa, om amabil şi curte- nitor, frecventa mult ambasadele şi legaţiile. Ca mulţi alţi func- ţionari superiori şi demnitari ai Palatului, în ciuda prescripţiilor Coranului, nu izbutea nici el să-şi ascundă plăcerea de a gusta vinuri, liqueururi, cârnaţi şi şuncă. Şi astfel, de câte ori se întâmpla să prânzească la vre-o legaţie sau ambasadă, — invitaţii pe care nu le refuza niciodată, — Ibrahim Paşa găsea alături de farfuria lui un menu unde şunca era botezată gigot d’York. * * * Acestea au fost principalele personaje cu care am avut de tratat problemele privind pe Aromâni, în Constantinopolul de odi- nioară, căruia pitorescul, încă nealterat, îi sporea caracteristicul său farmec oriental. «Lucru de mirare,—îmi spunea un prieten care trăia în Turcia de mulţi ani: Turcul n’are de obicei nici cameră de dormit, nici sală de mâncare. Deprins de veacuri cu viaţa nomadă şi războinică, el nu s’a adaptat încă, în general vorbind, vieţii popoarelor civilizate şi definitiv fixate pe teritoriul lor. Invaziunile care au dus armatele turceşti biruitoare până sub zidurile Vienei, şi apoi retragerile succesive, explică aceste deprinderi, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, când puterea lor abia mai stăpâneşte, în Europa, Tracia şi Constan- tinopolul ». Cu prilejul vizitelor mele la marii demnitari ai Palatului, sau la înalţii funcţionari ai Porţii, am putut vedea singur cum obişnuiesc Turcii să doarmă şi unde sunt deprinşi să mănânce. Apartamentele lor constau din o serie de saloane, mai mult sau mai puţin somp- tuoase, prevăzute în toate cele patru colţuri cu sofale vaste, acoperite cu perne numeroase. Pe sofalele acestea îşi petreceau turcii nopţile, cerând numai să li se aştearnă cearşafuri şi plapămi. Trebue încă adăugat că nu li se întâmplă să doarmă întotdeauna în acelaşi colţ 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al odăii, şi deci pe acelaşi divan. Abdul Hamid, mi s’a spus, avea aceleaşi obiceiuri. * Cu excepţia palatelor şi a locuinţelor somptuoase ale câtorva paşale deprinse cu viaţa occidentală, nu găseai la Turcii de atunci nici o sală de mâncare. Mi s’a întâmplat de multe ori să merg, către ceasul prânzului sau al cinei, la Izzet sau laTahsin Paşa, cei doi secretari ai Sultanului, în apartamentele lor dela Yldiz, şi să văd apărând, în salonul unde eram primit, servitori în redingotă (stam- buline) purtând tăvi mari rotunde, acoperite cu farfurii şi bucate. Aceste tăvi erau duse cu ajutorul unor cearşafuri mari, negre, ale căror patru colţuri erau strânse laolaltă, pentru ca servitorul să le poată purta cu o singură mână. Când aveai afaceri de tratat la Poartă ori la Palat, ţi se ofereau îndată ţigări fine şi tradiţionala cafea turcească, pe care toată lumea se considera datoare să o servească. In Bazar, cumpărătorul străin era tratat în acelaşi fel de ne- gustorii turci, atenţie cu totul gratuită necomportând nici o obli- gaţie de cumpărare. Cea mai mare parte din casele turceşti, în Constantinopolul acelui timp, erau de lemn; nu e dar de mirare că incendiile erau dese şi ameninţau să se întindă într’un mod îngrijorător. Pentru a preveni asemenea nenorociri, se constituiseră echipe de pompieri voluntari, oameni fără căpătâi, care alergau pe străzi purtând pompe micuţe şi rudimentare, insuficiente pentru a pune capăt celui mai neînsemnat foc, dar permiţând celor ce le mânuiau să profite de panica produsă de incendiu pentru a se deda la jafuri. E uşor de închipuit că, în asemenea condiţii, proprietarii caselor cuprinse de foc nu-i vedeau sosind în « ajutor» fără oarecare îngrijorare. Acum 30 de ani abia, ridicarea gunoaelor de pe străzile Constan- tinopolului era făcută aproape numai de câini care aveau grijă să adune şi să consume cea mai mare parte a resturilor alimentelor aruncate pe stradă. Aceşti câini constituiau o adevărată institu- ţiune a oraşului. Ea a fost respectată până în ziua când guverna- torul Constantinopolului a decis să suprime aceşti gunoieri benevoli — trimeţând aceste biete animale într’o insulă din Marea de Marmara unde n’au întârziat a pieri cu toţii. Arhivele otomane erau formate din o mulţime de pachete mici, înfăşurate în pânză, în care se găseau îndoite şi aşezate, spre păstrare AMINTIRI DIPLOMATICE 335 documente de cea mai mare însemnătate, privind cutare sau cutare chestiune. Se poate ca această particularitate să se explice prin viaţa de campanie şi prin nevoia de mobilitate a armatelor turceşti; pachetele erau totdeauna gata, uşor de transportat dintr’un loc într'altul, după vicisitudinile războiului. In cursul înaintării lor victorioase în Europa, Turcii au cucerit numeroase provincii, pe care le-au stăpânit timp mai mult sau mai puţin de îndelungat. După ocuparea fiecăreia din ele, grija lor cea dintâi era să le cadastreze; astfel se explică cum se găseau la Con- stantindpol documente privind aproape întreg teritoriul Ungariei. Dimpotrivă, Muntenia şi Moldova n’au fost niciodată supuse dominaţiunii otomane. Ele se găseau în stare de vasalitate faţă de Poartă. De aceea ele n’au fost cadastrate de Turci, căci tratatele încheiate de Domni Români cu Poarta recunoşteau Turcilor numai dreptul de a ţine garnizoana la Giurgiu, Brăila şi Ismail, singurele oraşe unde au avut posibilitatea de a-şi clădi giamii. Ambasadele şi Legaţiile ţineau în serviciul lor nişte cavaşi îm- brăcaţi în uniforme bogate şi înarmaţi cu săbii şi pistoale. Rostul lor era să însoţească pe diplomaţi şi familiile lor; ei şedeau pe capra trăsurii lângă vizitiu sau precedau pe diplomaţi, când aceştia mergeau pe jos, făcându-le drum cu brutalitate prin mulţime. Aceşti cavasi, musulmani, erau recrutaţi mai cu seamă dintre Albanezi, ori dintre Turcii din Asia Mică. Obiceiul cerea ca la intrarea în giamii vizitatorii să se descalţe, sau să-şi pună nişte papuci anume, când nu vroiau să renunţe la încălţămintele lor. Singură intrarea în moscheea din Ejub era cu desăvârşire interzisă creştinilor. In legătură cu aceasta, îmi amin- tesc de un dejun la Therapia, unde sosiseră tocmai, cu un yacht, doamna Deschamps şi fiica ei, contesa de Salignac Fenelon, mama ataşatului Ambasadei Franceze. Povesteam acestor doamne curiozi- tăţile de văzut în Constantinopol, le propuneam să le duc să viziteze moscheea celebră din Ejub, când Pierre Loti, care luase parte la dejun, declară că lucrul era imposibil, că nici un creştin nu pă- trunsese vreodată în acea giamie şi că mă desfide să-mi ţin fa- găduiala. 4 Printre cavaşii dela Legaţie aveam pe unul bătrân, Aii. Mulţu- mită unor rubedenii pe care le avea în Ejub, acesta îmi dăduse în mai multe rânduri posibilitatea să vizitez, cu prieteni şi compatrioţi» 336 REVISTA FVNDAŢIILOR REGALE nu numai cimitirul din Ejub, dar şi interiorul moscheei. Cu aju- torul lui am putut şi atunci să-mi realizez promisiunea, spre marea ciudă a lui Pierre Loti. Ceea ce sporea impresia produsă de vizitarea acelei moschei interzisă profanilor, erau privirile duşmănoase şi ameninţătoare pe care le arunca deseori străinilor câte un cre- dincios întâlnit în cale. * * * Cam pe atunci România se putea lăuda de a fi dat lumii un aventurier excepţional, un fel de escroc genial, care a făcut să se vorbească mult de el în toată Europa, Coborîtor dintr’o familie onorabilă şi foarte cunoscută, după o viaţă plină de dezordine şi de înşelăciuni, în dauna tuturor acelor cu care venea în contact, Albert Ghica nu găsise altceva mai bun de făcut decât să se pro- clame pretendent la tronul Albaniei, Ideea aceasta îi fusese inspirată de o glumă a inspectorului şcoalelor române din Turcia, regretatul Lazăr Duma, care, într’o cafenea din Belgrad, îi spusese: « Ghiculeştii au domnit în Mun- tenia şi în Moldova. Familia voastră vine din Albania, unde Ghica însemnează pur şi simplu Gheorghe, Ai acolo un tron la care ai dreptul şi care te aşteaptă », Albert Ghica a luat' gluma în serios, promiţându-şi să facă din ea un izvor de câştiguri viitoare. Victimele înşelăciunilor puse la cale de dânsul nu se pot număra: dânsul reuşise să plaseze în străinătate, pentru sume considera- bile, nişte titluri ale unui împrumut albanez, care n’a existat niciodată. Cu prilejul unui dineu la Ambasada Franţei, răposatul Sylvain, fostul decan al Comediei Franceze, mi-a povestit că făcuse cunoştinţa lui Albert Ghica la Cafe de la Regence din Paris, şi că avusese naivitatea să-i încredinţeze unele fonduri. Aproape toţi chelnerii acelui local depuseseră în mâinile « principelui Albaniei » economiile lor, pe care nici unul nu le-a mai văzut, Intr’o bună zi, ducându-mă la Poartă, am găsit pe Albert Ghica ieşind din cabinetul Marelui Vizir. Purta o uniformă somptuoasă, pe care n’o văzusem niciodată, Ferid Paşa, care tocmai îl primise, îmi spuse că scopul vizitei fusese acela de a solicita postul de comandant al jandarmeriei internaţionale din Macedonia, Pentru aceasta, prezentase titluri cu totul excepţionale, Intr’un moment când Macedonia era teatrul unor lupte sângeroase între fel de fel AMINTIRI DIPLOMATICE 337 de bande, sârbeşti, bulgăreşti şi greceşti, şi când Turcia se arăta incapabilă să restabilească ordinea, Albert Ghica făcuse la Paris o conferinţă, bine plătită de Ambasada turcă, în care lăudase bine- facerile domniei glorioase a lui Abdul Hamid. M’am grăbit să informez pe Ferid Paşa asupra antecedentelor nu prea strălucite ale compatriotului meu, căruia i-am făcut cunoscut în mod indirect că prezenţa lui în Constantinopol e indezirabilă şi că m’aş vedea obligat să-i cer expulzarea, dacă ar avea de gând să-şi prelungească şederea în capitala Turciei. In ajunul războiului ruso-japonez, am aflat că Albert Ghica era din nou în Constantinopol, unde încerca să negocieze o afacere de mare importanţă, dându-se drept agent al fabricilor Creuzot. Artileria turcă era prevăzută cu tunuri Krupp şi, în acel moment, o nouă comandă era în curs de fabricare pentru ea, la Essen. Pe de altă parte Rusia, gata de luptă cu Japonia, avea nevoie urgentă să-şi completeze artileria. Albert Ghica propunea nici mai mult nici mai puţin Turcilor decât ca ei să-şi cedeze comanda lor Rusiei şi să primească în schimb o artilerie nouă, care urma a fi comandată la Creusot. înştiinţat de manoperele lui Albert Ghica, ambasadorul Germa- niei s’a grăbit să se opună unui târg care era de natură să răpească uzinelor Krupp o clientă atât de bună ca Turcia. Dacă cele mai multe din întreprinderile lui Albert Ghica au dat greş, una cel puţin a avut un succes desăvârşit: căsătoria lui cu o englezoaică bogată, care i-a permis să ducă, vreme de câţiva ani, în toată Europa, viaţa luxoasă de pretendent la tronul Albaniei. In conditiunile acestea, averea soţiei sale nu a întârziat să se risipească. Fratele lui, Eduard Ghica, om de o rară corectitudine şi înalt funcţionar în ţară, era întristat de isprăvile « pretendentului», dar» ca şi alţi membri ai familiei, n’a izbutit nici el să-l aducă pe calea cea bună. AL. EM. LAHOVARY POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA In toamna anului 1918, tocmai în zilele când monarhia austro- ungară se destrăma, poşta mi-a a^lus un pachet din Yiena. Un tânăr student, care nu-şi spunea numele, îmi trimitea manu- scrisul unui volum de versuri. întâia poezie era atât de neobişnuită prin conţinutul şi prin forma ei, încât trecui cu atenţiunea mai încordată la a doua şi la a treia. La a patra, ştiam că am înaintea mea opera unui mare talent, a unui spirit de o originalitate neobişnuită. Avem intuiţia că înseşi vremile noi, care începeau, îşi spuneau cuvântul în versurile tânărului poet. Am început deci să public poeziile, una după alta, în întâia gazetă românească pe care o conduceam după Unire la Cernăuţi. Colegii din redacţie nu prea înţelegeau la început rostul acestor versuri stranii, între articolele serioase care discutau problemele grave la ordinea zilei, nici articolul meu despre poet, izvorît dintr’un entuziasm pe care nu-1 prea împărtăşeau şi-l credeau exagerat. Până ’ntr’o zi, când apăru « Legenda »... Strălucitoare ’n poarta raiului Sta Eva; Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă Şi visătoare Muşca din mărul Ce i l-a ’ntins ispita şarpelui... POBZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 339 A fost atunci o sărbătoare în redacţia « Glasul Bucovinei » si i » clipele de înălţare sufletească se repetară când apăru « Gorunul » şi alte poezii, care de atunci au intrat în antologii. Dar farmecul versurilor lui Lucian Blaga apăru întreg abia când, în 1919, şi-a publicat întâiul volum. Dela «Patriarhalele» lui St. O Iosif, dela «In grădină» a lui D. Anghel şi dela «Poeziile » lui O. Goga, avem iarăşi un vo- lum, nu o colecţie de poezii publicate prin reviste, ci un volum închegat, în care un poet tânăr se înfăţişa întreg, cu o operă lă- murită de zgura versurilor de ocazie, necaracteristice. I-a zis «Poemele Luminii», titlu care multora le-a părut pre- tenţios. Şi totuşi, toate aceste versuri, în care poetul «tresare de amarul tinerelor sale patimi » nu este decât o continuă ţişnire spre lumină a unui suflet bogat. El îşi cântă dorul exuberant de viaţă şi de iubire, pentru ca Să nu se simtă Dumnezeu In mine In temnită — încătuşat. 1 » Nevoia de a se exterioriza, acel impuls nestăpânit de creaţie pe care-1 simţea în sine, este pentru el o parte prin care Crea- torul însuşi se manifestă. In acest suflet de poet e atâta dina- mism şi în acest creer de gânditor atâta concentrare, încât versul său sparge cătuşele formei tradiţionale. Sentimentele ce izbuc- nesc rapsodic sau înfloresc gingaş în cuvinte, nu se pot adapta rigidei simetrii metrice; gândurile sale, ce se cer exprimate în toată puritatea, se simt stânjenite de rima care adesea fură pe poet, silindu-1 să dilueze ideea originară cu elemente noi. Versul său, inegal ca extensiune, are uneori amploarea unui râu cu matca largă şi cu cursul lin, sau e sacadat ca sufletul celui ce poartă o povară prea grea; şi se frânge alteori în două, ca ra- mura împovărată de rod. El corespunde totdeauna ritmului intern din sufletul poetului, inegal muncit în clipele creaţiei. Această emancipare de forma tradiţională a poeziei noastre şi lipsa de muzicalitate a unor versuri (în care se îngrămădesc multe consonante) explică în parte rezerva cu care Lucian Blaga a fost primit de critică. El a fost mai puţin preţuit de cititori 22* 34° REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL» decât aţâţi poeţi care trăiesc de pe urma eufoniei eminesciene şi a virtuozităţii lui Coşbuc. Spre a-1 putea gusta "pe Blaga, tre- bue să ai un suflet capabil de a vibra în ritmul sufletesc al poe- tului, să poţi resimţi fiorii acelui patos interior pe care poetul îl are comun cu romanticii, fără ca să devină, ca la aceştia, tea- tral, declamator, iubitor de gesturi largi. Gândirea lui nu se revarsă în cuvinte cu rezonanţă retorică, ci rămâne adesea ne- exprimată în amănunte. Cuvintele sale sunt numai jaloanele ce indică drumul urmat de cugetarea poetului, lăsându-ne să presimţim vag legăturile între ele şi asociaţiile ce le-au produs. « Sunt lucruri care nu pot fi înţelese decât vag », spune el într’un loc; dar spre a le putea simţi, se cere acea acordare sufletească cu sufletul poetului, pe care Blaga o ştie produce prin toată atmosfera ce învălue versurile sale. Mai târziu rima va apărea şi ea, mai întâi întâmplător, nea- şteptată şi totdeauna necăutată, iar când neliniştea creaţiei va trece din stadiul întâielor lupte sufleteşti spre « Marea trecere », simetria metrică va apărea şi ea tot mai des. Odată cu întâiul volum de versuri, apare volumul său de eseuri şi de aforisme. Blaga le numeşte «Pietre pentru templul meu ». In aceste cugetări exprimate lapidar şi în acelaşi vibrant ritm interior, recunoaştem azi multe din elementele de temelie ale viitorului său sistem filozofic (cu care nu e locul să ne ocu- păm aici). Spuneam atunci că Blaga va trebui să aleagă între poezie şi filozofie, crezând că nu se pot face incursii din domeniul fan- taziei neînfrânate în acela al criticismului logic, fără ca şi unul şi altul să sufere. M’am înşelat. Intre cugetările din «Pietre pentru templul meu » e una care arată că în concepţia lui Blaga cele două do- menii nu numai că nu se exclud, ci se întregesc. «Orice colţ sufletesc din noi are atâta rezonanţă pentru tot ce se petrece în noi, încât de multe ori mi se pare că fiecare idee... are o inimă care bate pentru ceva şi fiecare simţământ un cap care cugetă». Pentru el «în filozofie şi în ştiinţele pozitive, rolul principal l-a avut, ca şi în artă, puterea creatoare a omului, nu experienţa şi nici logica », care « este cel mult un mijloc prin care se cristali- zează atitudinea spirituală în faţa lucrurilor». POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 341 « Omul simplu », spune în alt loc, «îl recunoşti din aceea că se miră de toate, dar simplitatea i-o recunoşti şi din aceea că de unele lucruri nu se miră destul.. ». « Capacitatea de a se mira» e una din însuşirile caracteristice ale poetului Blaga, şi ea se recunoşte până şi în înfăţişarea lui exterioară cu ochii săi de copil uimit. Ca un copil copleşit de multiplele minuni ce le vede, el pune acele întrebări, ce-ţi deschid ochii şi ţie, omul mare, obişnuit să treci pe lângă lucrurile de toate zilele fără să le mai vezi. A te mai mira înseamnă de fapt a observa şi a simţi în tine un fior de admiraţie, care te poate apropia de marele mister al firii si care rodeşte îndemnul nelinistei transcen- ii t den te. Observaţia admirativă a naturii duce la acele imagini poetice de o gingăşie, plasticitate şi noutate cu totul neobişnuite, de care abundă cu deosebire al doilea volum de versuri, «Paşii profetului ». Intre cele văzute se leagă subtilele fire ale asocia- ţiei, analogiile se lămuresc, şi ele încep să explice taine neîn- ţelese. > Mă odihnesc lângă o piatră de hotar; şi florile se 'nalţă ’n vârful degetelor mici dela picior ca să mă vadă. Intre obiect si fiinţă, între concret si abstract se durează o insensibilă punte de trecere, care dă viaţă şi patimă omenească lucrului, sensibilizează abstractul sau mută vizibilul şi palpa- bilul în domeniul abstracţiunii. In singurătatea în care « carii macină tăcerea » lumii, în dogoa- rea amiezii, în care « boii-şi rumegă căldura », în satul încărcat de linişte, prin care «trec sănii grele de tăceri » înţelegem cum poetul, care « sufere de prea mult suflet», exclamă: De mână-aş prinde timpul, ca să-i pipăi pulsul rar de clipe... şi cum gânditorul e convins că datoria noastră «în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, 342 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încât să-l prefacem într’un mister şi mai mare ». Ne-o spune atât de frumos chiar în prima sa poezie: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Şi nu ucid Cu mintea tainele, ce le ’ntâlnesc In calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte... Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină — Şi ’ntocmai cum, razele ei albe, luna Nu micşorează, ci tremurătoare Măreşte şi mai tare taina nopţii, Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare Cu lungi fiori de sfânt mister Şi tot ce-i ne ’nţeles Se schimbă ’n ne ’ntelesuri si mai mari » * Sub ochii mei — Căci eu iubesc Şi flori si ochi si buze si morminte. De aici dragostea poetului pentru mit. Precum romanticul Eminescu deplânge moartea falnicei Veneţii, Blaga-şi arată adâncul regret în faţa lui Pan care moare în clipa când zăreşte o cruce pe spatele păianjenului, lăsat cu atâta dragoste să-şi ţeasă casa în urechea lui de pustnic uitat de lume, a acelui Pan care de-acum nu va mai << prinde ’n palme ’ncetişor căpşorul mieilor » că să le caute primăvara « corniţele sub năstureii moi de lână ». Un critic, — d. Tudor Vianu, — a arătat că cele două cuvinte repetate mereu în poezia lui Blaga sunt «lumină o şi « cenuşă o. La ele trebue adăugat al. treilea, care apare dela început şi se repetă aproape obsedant în volumele de mai târziu, e cuvântul «vânt». Dorul de lumină, flacăra sacră, care con- sumă şi produce cenuşa, e nutrită de acel suflu sălbatec al furtunii interioare, care se înteteste cu cât elanul întâiei ti- nereţi se mistue sub povara întrebărilor fără răspuns. «In marea trecere» în care se găseşte, şi despre care poetul îşi dă însuşi atât de mult seamă, încât pune aceste cuvinte în POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 343 titlul celui de al treilea volum al său, el scrie aceste versuri grele: M’aplec peste margine: nu ştiu — e-a mării ori a bietului gând ? Sufletul îmi cade în adânc alunecând, ca un inel dintr’un deget slăbit de boală. Poeţii vremurilor noi sunt « Cântăreţi leproşi» care poartă cântecul la porţi închise. Sunt mai bătrân decât tine, Mamă, # w • • ci tot aşa cum ma ştii: adus puţin din umeri şi aplecat peste întrebările lumii... Trupul meu cade la picioarele tale Greu ca o pasere moartă. El pismueşte acum pe omul simplu, pe care întrebările asupra rostului acestei vieţi nu-1 neliniştesc f > şi mă scutur de mine însumi ca un câne ce-a ieşit dintr’un râu blestemat. Sensibilitatea sufletului său reacţionând la nedumerirea ori- cărui gând, a unei simple amintiri, e blestemul vieţii sale; spre a evidenţia această elementară putere căreia nu i se poate opune, poetul găseşte o simplă întrebuinţare impersonală a verbului ce spune mai mult decât o sută de cuvinte explicative: In mine se vorbeşte şi astăzi despre tine. Tămăduirea ? el n’o mai nădăjdueşte decât printr’o reîntoar- cere acolo unde « s’a născut veşnicia », la sat. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE te aşezi pe un potmol de lut. Uite, e seară Sufletul satului fâlfâe pe lângă noi: ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte. Şi astfel ia fiinţă volumaşul cu acele versuri de o tristeţe adâncă, pe care le întitulează Lauda somnului. In somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi. Viziuni apocaliptice, de o putere cum rar le mai întâlnim în literatura noastră, turbură însă acest somn, chinuit de cele mai zbuciumate vise. Noapte întreagă. Dănţuesc stele în iarbă Se retrag în pădure şi ’n peşteri potecile... Buhe sure s’aşază, ca urne, pe brazi... ... Duhul muşchiului umed umblă prin văgăuni... La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor, ciobanul pune pământ peste mieii ucişi de puterile codrului. « Paradisul » însuşi e «în destrămare ». Serafimi... însetează după adevăr dar apele din fântâni refuză găleţile lor... Porumbelul sfântului duh cu pliscul stinge cele din urmă lumini... Astăzi Lucian Blaga se găseşte La cumpăna apelor — şi la maturitatea talentului său. Volumul de versuri, tipărit la 1933» sub acest titlu, ne face să prevedem o înnoire la acest poet cu o POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 345 adâncă viaţă interioară, cu o putere de creaţie care nu s’a lăsat niciodată abătută de valurile timpurilor zbuciumate în care trăim, pe care totuşi şi el le-a resimţit cu o putere ca puţini alţii. El îşi dă seama că face parte din ceata « cântăreţilor bolnavi » ai unui sbuciumat început de veac, care « poartă fără lacrimi o boală în strune d, cu sufletul ce se aseamănă cu o spadă de foc, pe care o duc însă stinsă în teacă. Fruntea « menită ’nălţărilor altădată» e acum aplecată. Poteca de-acum coboară ca fumul Din jertfa ce nu s’a primit. De-aci luăm iarăşi drumul spre ţărna şi valea, trădate ’nmiit pentru-un cer chemător şi necucerit Gândul liniştii eterne de care-1 apropie anii ce trec — şi pe a căror trecere o simte cu toată greutatea — nu-1 mai face să se revolte. In liniştea de sub pământ vede o continuare a lini- ştii dinainte de naştere, şi scrie acele cinci versuri frumoase, în care cuvântul «mamă», de trei ori rostit, rimează, nu numai pentru ureche, cu «teamă». Şi în strânsă legătură cu mama proteguitoare, mângâietoare, refugiu veşnic din furtuna gândurilor, apare, ca o rază lumi- noasă în acest volum de versuri triste, copilul. Părinţii, care simt ca un dar, încrederea oarbă ce le-o aduce, îl învălue într’o grijă plină de uimire şi purtătoare de biruinţă: Făptură nouă, iată pe frunte întâia lumină te-a uns... .. .Sub strasina vremii vei creste i i încet, ca o lacrimă ’n ochi. N’a existat dela Alecsandri încoace, nici un adevărat poet al nostru care să nu se fi apropiat cu toată veneraţia de poezia noa- stră populară. Blaga e şi el unul din adâncii ei cunoscători şi admiratori. Genul care l-a atras mai mult a fost, în consonahţă cu aplecarea lui firească spre misticism şi legendă religioasă, descântecul şi colindele, în care răsună accente străbune, atât de greu de descifrat. In dramele sale, aceste ecouri din vremuri 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păgâne, apar adesea sugestive şi evocatoare, ca scenele magice din tragediile lui Shakespeare. In ultimul volum de versuri, gă- sim o colindă minunată, în stil popular dăruită în loc de cântec de leagăn fetiţei sale: Doarme colo în poiată pruncuşor fără de tată Şi măicuţa mama lui se tot plânge boului c’a născut în Vifleim, n’are scutece de in n’are apă, n’are faşă, nici opaiţ, nici nănaşă. Iosif cercul de pe cap în cuier şi l-a lăsat şi-a plecat unde-a plecat ca să-l latre cânii ’n sat... Intr’o zi acest îndrăgostit al literaturii noastre populare, veni la mine să-mi ceară colecţii de material folkloric. Blaga trăia atunci la Cluj, unde fusese unul din întemeietorii revistei « Gân- direa ». I-am atras atenţia asupra unei poezii, publicată în revista « Transilvania », care mă impresionase adânc şi pe care o consi- der, alături de « Mioriţa », ca pe una din cele mai strălucite pro- duse ale geniului nostru popular. Pe motivul Lenorei, poetul anonim a brodat o baladă de o extraordinară putere evocativă: Holera decimează satul. Puterea ei pustiitoare se opreşte însă în faţa altei puteri mai mari: voinţa unei mame de a-şi revedea fata, înstrăinată, şi de a o răzbuna faţă de cel ce-i adusese neno- rocirea, propriul ei frate. In acest tablou sinistru al satului de lângă « podul de rouă », în care cucuta a năpădit curţile şi o babă uitată de timp scurmă în cenuşa răcită pe vatră, în care strigoii trec pe cai albi, în miez de noapte, şi holera bate neputincioasă la uşă, poetul viziunilor mistice trebuia să se simtă acasă. Şi astfel s’a născut acel joc al fantaziei care se numeşte «în- vierea », o pantomină în patru tablouri, care aşteaptă pe compo- zitorul înrudit sufleteşte ca să-i dea făptura muzicii. Dar să trecem peste acest joc al fantaziei «în afară de loc şi timp » şi să nu ne oprim nici la cele două episoade » f precum ţi-e visul de înalt. Atât de des tu cazi înfrânt şi nici nu bănueşti furtuna de lumină ce-ai creat-o. Cele mai multe din calităţile acestui poet cu neobişnuite apti- tudini de dramaturg se vădesc din această primă încercare ti- nerească, din care se desemnează clar atitudinea şi mijloacele sale de autor dramatic. Varietatea se manifestă la el în puterea sa de a se înnoi faţă de marile probleme ce-1 preocupă. - Tot interesul autorului se concentrează asupra eroului prin- cipal. Celelalte personaje ale piesei nu apar pe scenă decât pentru a crea atmosfera necesară spre a înţelege lupta din sufletul eroului. Sânul codrilor misterioşi şi munţii eternei singurătăţi nasc pe ciobanul fanatic şi cu suflet virgin, frumuseţea livezilor înverzite şi taina şopotului de izvoare dau fiinţă frumoasei Ze- mora, fiica Magului. Ea e singura femee în dramă şi, ca cele mai multe figuri de fe- mei, nu trăieşte scenic decât în funcţie de eroul principal care 348 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este un bărbat. Tot astfel Mira, din Meşterul Manole, cea cu părul negru şi venită de dincolo de râu, întreagă: dragoste, dor de viaţă şi devotament de soţie, nu are alt rost de a fi decât să mărească contrastul şi să ducă la paroxism încrâncenarea inimii celui ce o iubeşte, deopotrivă cu opera sa de artist. Aşa ePatra- sia, soţia Popii din « Tulburarea Apelor », cu toată fiinţa ei în- fiptă în realitate, simplă, neînţelegătoare pentru tot ce nu e ome- nesc şi e pervers, dar totuşi, cu presimţirile vagi ale instinctului ei de soţie în primejdie. Şi aşa e mai ales Nona, sălbateca şi enigmateca călugăriţă, pe jumătate zână din poveşti şi pe jumă- tate ispită diavolească. In răcoarea zorilor pluteşte căldura ei, — o adulmecă prin păduri dobitoacele subţiri. Căpriorii se opresc pe urma ei cu nările în vânt şi uită să meargă la izvor. 1 Şi totuşi această femeie, cu care dobitoacele codrului se simt înrudite, e în acelaşi timp soră bună cu Hilda Wangel, din dramele lui Ibsen, fetiţa-destin care face pe constructorul Sol- ness să urce schelele turnului la înălţimi ameţitoare şi pe bătrâ- nul poet norvegian să regrete în clipele când « Morţii vom în- via », viaţa de iubire pe care a sacrificat-o operei poetice. Numai mama din « Cruciada copiilor » se ridică, prin inten- sitatea iubirii ei, pe primul plan al acţiunii dramatice, în luptă cu fanatismul iluminat al fiului ei, care se cere sacrificat si a cărui «inimă se scurge pe sub uşă şi prin zidurile » care-1 opresc să plece cu ceata nevinovaţilor ostaşi ai mormântului. Patima deslănţuită în acest conflict e de un dramatism extraordinar şi de o nobleţă etică ce contrastează nespus de binefăcător cu pa- siunea erotică exploatată până la saturaţie de cei mai mulţi au- tori de drame moderne. Dacă cu drept cuvânt s’a relevat ca o deosebită calitate a dramaturgului Blaga, ingeniozitatea şi originalitatea lui în în- chipuirea subiectelor, va trebui să acceptăm altă calitate, ce mi se pare tot atât de remarcabilă: măestria cu care el ştie să-şi în- cadreze aceste subiecte în realitatea românească. In privinţa aceasta Blaga e, alături de Caragiale, cel mai naţional între scriitorii de drame româneşti. i > POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 349 Căci, precum în poezie şi în nuvelă sau roman, nici subiectul scos din istoria naţională, nici versul declamator sau fraza prirf care se exaltă sentimentul patriotic nu este încă un motiv să facă dintr’un scriitor, un poet naţional, ci numai confundarea inte- grală cu specificul nostru etnic, tot astfel şi în dramă, persona- jele îmbrăcate în haine de voievozi sau de boieri şi tiradele lor din actul al treilea, nu creează încă drama naţională. Poet naţional e Alecsandri, nu fiindcă a scris pe Peneş Curcanul, — care, pre- cum se ştie, are un model străin, — ci fiindcă a simtit tot farme- cui poeziei populare căreia i-a dat locul ce i se cuvenea în lite- ratura cultă; poet naţional e Eminescu, care s’a identificat cu românismul; Coşbuc şi Goga, care au vrăjit sufletul ardelenesc în versurile lor senine sau clocotitoare de pasiune; Creangă cel rupt din solul Moldovei şi Sadoveanu care a ştiut să-i cânte frumuseţile... Nu e de sigur o întâmplare că Blaga, care în eseurile sale filo- zofice e atât de des preocupat de problema structurii noastre etnice, îşi începe şirul dramelor sale transpunându-ne în lumea strămoşilor noştri traci. Sângele ce l-am moştenit dela ei curge încă viu în vinele noastre. Glasul acestui sânge răsună adesea şi în versurile sale. In solul pe care călcăm zilnic se ascund oase, al căror fosfor luminează încă în nopţi acoperite de mister. ' Găman, mătăhala fioroasă şi totuşi strâns legată sufleteşte până şi de surâzătoarea soţie a Meşterului Manole, e însăşi per- sonificarea acestui pământ românesc. El tresare în vis când malul Argeşului se cutremură, surpând zidurile mănăstirii. Din cojocul lui sar pietricele şi nisip pe pergamentele pe care meşterul arhitect a închipuit schiţele clădirii. Scena când Mira sare pe corpul muncit de convulsiuni al acestui Găman şi joacă uşoară, fără ca bolţile măestre ale oaselor ei tinere să se frângă, e de o frumuseţe şi adâncime simbolică fără pereche... Cu intuiţia care-1 caracterizează, Blaga a desprins din lungul şir de veacuri al trecutului nostru importanţa covârşitoare pe care a avut-o, în cultura noastră, ortodoxia. Această legătură intimă si milenară cu biserica creştinismului oriental, care a păstrat credinţa în puritatea ei mistică iniţială, e apa mare ce ne-a purtat pe valurile ei. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3 50 De câte ori această apă a fost turburată, de atâtea ori găseşte fel un conflict dramatic, care însemnează în acelaşi timp un mo- ment de criză acută în istoria neamului. Insă minunata legendă a Meşterului Manole, cu dramatis- mul luptei între sensurile ce leagă pe om de viaţa pământească şi între avântul artistic ce pretinde sacrificiul suprem, se înca- drează pentru el în furtuna stârnită odinioară de bogomilism. « Locul acţiunii pe Argeş în jos. Timp mistic românesc », no- tează Blaga pe prima pagină. Timpul în care se petrece acţiunea vă rămânea, precum legenda o cere, vag, pentru ca misterul să nu se turbure prin precizări istorice; dar acest mit e românesc. Intre personajele piesei apare Stareţul Bogomil, care crede în dua- lismul trupului şi sufletului şi care devine agentul sfătuitor al lui Manole ca să aducă jertfa corpului pentru izbânda sufletului, şi îndrumătorul Mirei să alerge la altarul sacrificiului suprem. Cadrul religios îl dau şi cei doisprezece meşteri zidari, dintre care unii poartă chiar numele şi au avut şi îndeletnicirea celor doisprezece apostoli ai lui Hristos, şi care se simt legaţi solidari nu prin jurăminte, ci prin chemarea ce o simt în suflet să slu- jească aceluiaşi ideal. Al doilea moment de criză apare la începutul secolului al trei- sprezecilea, când catolicismul trece pe la curţile noastre domneşti şi boiereşti, căutând să abată spre Apus cursul marii ape a or- todoxiei orientale. Printr’o cetate românească de pe malul Dunării trece vântul de nebunie fanatică care a adus spre sacrificiu miile de copii nevinovaţi. Acestei Cruciade a copiilor se alătură şi fii de Români, iar Radu, pe care grija de mamă a Doamnei îl opreşte, trebue să cadă jertfă, acasă la el, unui ideal colectiv nerealizat. Dacă această piesă a lui Blaga e poate cea mai dramatică, cea mai caracteristică pentru poet, cea mai plină de dramatism interior şi pictată cu mai saturată coloare locală îmi pare cea care poartă titlul ce s’ar putea da seriei întregi a dramelor ace- stui ciclu, Tulburarea Apelor. Scrisă în anul 1923, ea e străbă- tută de acelaşi ritm interior, care zvâcneşte în volumele de ver- suri inaugurate prin «In marea trecere ». In Ardealul păzit de înstrăinare prin legea strămoşească în- cepe să bată vântul marelui reformator dela Wittenberg. In POEZIA ŞI DRAMA LUI LUCIAN BLAGA 351 alambicurile alchimiştilor saşi dela Sibiiu se fierbe esenţa ce avea să otrăvească sufletul unui tânăr preot dintr’un sat româ- nesc din apropiere, ispitit de făgăduiala unei cârji de episcop, ameţit de glasurile ce voiau să-l smulgă din misticismul ortodox spre realismul protestant şi mai ales mânat de un sălbatic dor de a « haiduci», fie chiar în cele religioase. Şi numai o « faptă » de haiduc, incendierea bisericii, îl vindecă prin deslănţuire, de greul pornirii ancestrale zăvorită în subconştient. Spre acest Ardeal din care poetul însuşi a răsărit atât de nou şi atât de complex, ca o ofrandă pe care noua provincie o aduce ţării întregite, şi-a ales el şi subiectul celei mai nouă drame, care, jucată pe scena Teatrului Naţional din Cluj la începutul acestui an, a avut un succes scenic ca puţine drame româneşti. Nimbul legendar, cu care Moţii recunoscători au îmbrăcat figura lui Avram Iancu, a permis poetului să-şi introducă drama printr’un Prolog, în care încearcă — cu succes ni se pare — să materializeze scenic credinţa populară că Iancu s’a întrupat dintr’o pasăre măiastră ce veghea asupra sorţii lor. Acest element mistic îi va da poetului posibilitatea să distrame în vagul poeziei sfârşitul lipsit de dramatism al eroului dela 1848. In acest prolog cad grele cuvintele Iancului: « Eu sunt căpi- tanul vostru ». Căpitan din creştet până ’n tălpi, aşa ni-1 prezintă poetul. Căpitan când trimite glontele ucigător jandarmului semeţ care spunea fetelor de Român că contele Ţeleki vrea să le anga- jeze ca doici pentru purceii săi; — căpitan, când răspunde un- guroicei Erji, vrăjită de bărbăţia înfăţişării lui, că « numele ce mi l-au dat părinţii a fost ca un dinte de lapte. L-am pierdut încă de când eram copil. Eu sunt Moţu, Erji, Moţu « fără nume »; — căpitan, când scoate otava din pernele ademenitoare a ace- leaşi Erji, spre a o da calului ce-1 va duce pe poteci umbrite; — căpitan, când nu se lasă înduioşat de conştiinţa că bătrânul său tată gândindu-se la el « şi-adună lacrimile în năframă, cum adună popa fărămiturile de prescură »; — căpitan, când, în sfa- tul comitetului naţional, cel preocupat să trimită o nouă jalbă la împăratul, tună: « sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim »; — căpitan, când vrea să cucerească dreptatea « cu moţii şi cu popii... cu numele şi cu stâncile... cu cei douăzeci şi 352 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE patru de ani ai lui, la care nu ţine să mai adauge nici unul »; — căpitan, când ia asupră-şi şi primejdia de a fi tratat de rebel de împăratul pentru care luptă. Dar credinţa în acest împărat, pe care nu şi-l poate închipui decât drept şi recunoscător faţă de Români, pentru care vinde şi bruma de avere ce a mai rămas tatălui său bătrân spre a-1 aduce în Ţara Moţilor, — această credinţă neclintită în drepta- tea oficială e vina lui tragică pe care trebue s’o ispăşească cu ma- rea decepţie şi grozava umilire care-i întunecă minţile... Intre pietrele pe care le aduna în tinereţe pentru clădirea templului său, citim următoarele cuvinte, pline de înţelepciune: « Fără de o adâncire strălucitoare în mişcările si frământările t > sociale ale timpului, fără de o pătrundere în tăinuitele instincte ale neamului, fără de făurirea unor vederi largi despre viaţă şi natură, fără de cunoaşterea altor culturi din vremea noastră si vremuri trecute, faţă de care să ne afirmăm şi să ne cristalizăm propriul spirit etnic-cultural, — cum îşi închipuesc artiştii noştri să dea lumii o operă de artă, în care să se concretizeze toate pornirile conştiente şi inconştiente ale unui om ? — Ope- rele de artă pe care le aşteptăm, vrem să fie expresia unor per- sonalităţi, care îşi au conştiinţa cristalizată într’o hotărîtă concepţie despre fiinţa şi rostul existenţiei, personalităţi bogate în viaţa lăun- trică, în întrebări, în îndoieli, în avânturi şi în gânduri. Suntem sătui de acele pseudocreaţiuni, perfecte în partea lor tehnică, făcute de dragul unui succes momentan de artişti-meşteşugari!» Consecvent cu aceste principii exprimate când abia avea două- zeci de ani, Lucian Blaga şi-a înmulţit cu o sete nepotolită cu- noştinţele, a pătruns din ce în ce mai adânc taina specificului nostru etnic, s’a aşezat pe crestele înălţimilor, unde puterea furtunelor pustiitoare creşte ca să fie mai aproape de lumină. El a trecut cu o nepăsare aristocratică pe drumul ce-1 depărta de succesul imediat, fără să facă concesii gustului mulţimii. Astfel a izbutit să dea în cincisprezece ani o operă poetică atât de închegată, nouă, originală şi adâncă, frământând din tezaurul tradiţional al limbii româneşti posibilităţi noi şi plastice de expresie pentru cele mai abstracte idei, fără să facă concesii neologismului uşor şi ademenitor. SEXTIL PUŞCARIU SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 3i- Roma, 27 Aprilie i8go Iubite domnule Maiorescu, Va cer iertare de a vă scrie cu crayonul. Am fost cam bolnav şi nu pot trece la masă, unde îmi sunt uneltele civilizate. Am văzut din ziare că v’aţi dus să petreceţi sărbătorile afară din ţară, după vechiul d-voastră obiceiu; de aceea nu am aşteptat să-mi răspundeţi curând la scrisoarea din urmă. Acum însă v’aş ruga să pierdeţi un sfert de ceas cu mine, spunându-mi ce gândiţi de cele ce v’am scris, ca să pot reîncepe lucrul. E aproape un an de zile de când nu mai fac nimic, pierdut cu gândul în desfăşurarea romanului început, şi omul la 32 de ani e viu, simte trebuinţă să umple golul spaţiului cu himere. D-voastră aveţi alte păreri: că e bine să laşi lucrurile sa vie legate prin natura lor, fără a sili nimic, şi când nu poţi sau n’ai vreme să faci ceea ce vrei, faci ceea ce poţi. Cu alte cuvinte, te însori, pledezi procese, ori aduni notiţe statistice, aşteptând un lu- miniş, în care să răsufli şi să faci ce-ţi place. Aşa e bine să fie. Dar când nu poţi face aşa ? Ştiţi că nici o luptă nu-i mai zadarnică decât a omului contra lui însuşi. Mie îmi trebue să scriu, cum îmi trebue să mă hră- nesc, sa dorm, să iubesc. Trăiesc cu oamenii din mintea mea, ca şi cum am fi cu toţii acolo, sau cu toţii aici; vă spuiu drept. 23 354 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi viaţa reala actuală e atât de secundară, încât aceasta este un roman, în sensul propriu al vorbei, iar aceea realitatea. Se poate ca oamenii mari să fi lucrat cu greutate, să fi suferit lucrând, dar asta nu probează decât că eu sunt un om mic, iar nu că nu sunt fericit lucrând. Prin urmare daţi-mi deslegare de a scrie. Dacă vă va displace la sfârşit, vă făgăduesc să ţiu manuscrisul şi să nu-1 public. După ce mi-am sfârşit jalba *) (a doua zi dela masă) daţi-mi voie să vă istorisesc cum mai alaltăieri (la 25), coborîndu-mă dela San Pietro în Montorio spre Via Lungara, ca să reintru în oraş, am dat peste serbarea aniversării lui Torquato Tasso. îmi pare că am fost împreună la biserica Sânt Onofrio. Când dela Villa Qorsini, de pe Janicul, te laşi spre San Pietro, dai de un drum sălbatic, ce se înfundă în porticul unei mici mă- năstiri, prăfuită, micşorată de timp şi de mărimea caselor vecine, în care a trăit câtăva vreme şi a murit Tasso. Din acest sfânt locaş ieşea norodul care venise să prăznuiască moartea poetului (295 ani de atunci). Domnule Maiorescu, eu ştiu că sunt exa- gerat în multe lucruri, dar mai exagerată şi mai fantastică decât cum e realitatea câteodată, nu e nimeni. Era o comedie atât de incoloră, atât de burgheză, atât de nulă, această prăznuire a unui om mort, încât te întrebi cum poate să se adune la un loc şapte fuste, 50 de pălării, 4 căţei şi 20 de copii, fără ca să rezulte un amestec de colori cel puţin, o grupare firească, pe fundul splendid al dealului, şi fără ca cea mai mică emoţiune să se vadă pe acele feţe făinoase !... Negreşit, ca să faci mare la Roma, e greu, fiindcă totul împrejur e atât de măreţ încât nu mai sunt proporţii. Dar tocmai asta înlesneşte mişcările lăuntrice ale sufletului. E destul să stai pe Janicul, să prinzi cu privirea dunga orizontului ce se întinde ca un tăiş de sabie sub acoperişul brazilor dela Villa Pamphili, sau să te întorci cu ochii spre Roma Veche, de unde Palati nul îşi înalţă ruinele pala- telor împărăteşti, ale căror ferestre caută spre munţii Albani ca orbitele unei gigantice scăfârlii de mort, spre a avea acea saturaţie de impresiuni, căreia nu-i mai trebue decât un acord de vioară, sau o vorbă duioasă la ureche, spre a se manifesta prin lacrămi. ') începe scrisul cu cerneală. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 355 Şi lumea asta ieşea dala serbare cu aerul plictisit şi nevolnic al negustorilor romani, trecând pe sub porticul zugrăvit de Dominiquinul cu nepăsarea cu care un dantist ar privi luna, D-nul Novelli, un tassist (care nu e membru la Casaţie), le vorbise de viaţa şi de lucrările poetului, dând cu băţul în Boi- leau, care îşi permisese să zică le clinquant de Tasso, în Galileu, care intervenise în lupta dintre tassişti şi ariosteişti, declarând că-i displăcea «l’ornato eloquis della Gerusalemme», şi dimpo- trivă ridicând în slava cerului pe Ugo Foscolo, care în 1819 luase apărarea nefericitului poet. Şi când se’nfuria mai tare amicul Novelli, studenţimea ridica şepcile în bastoane urlând «ei, bravo, ticălosule»; panegiristul da să facă citaţii din Ugo Foscolo în englezeşte (căci discursul asupra lui Tasso fusese publicat pentru prima oară în Quarterly Review) — studenţii cereau să le vorbească în italieneşte; el începea în italieneşte, studenţii cereau englezeşte; d-nul Novelli bea apă, studenţii « bene, bene » — şi aşa a ţinut necuviinţa asta până la coborîrea de pe scaun a conferenţiarului, care a fost ajutat cu gravitate de băieţi să pue o coroană pe monumentul sepulcral al lui Tasso. De aci toată lumea a pornit-o la Ghetto « per una carciofo- lata » (prânz de anghinare). Bisericuţa a rămas iar liniştită în urmă, cu arcurile sale, line în îndoitura lor, aşa cum le-a croit prea fericitul Nicolai de Forca Palena. Tăcerea a venit din naltul boitei să păzească mormântul. Imagina lui Torquato Tasso a prins a se îngâna în forme, pentru fantazia mea, iar singurătatea dealului a sfârşit prin a-mi reda formula exactă a trecutului. Şi cu toate astea, singurătatea era cel mai mare duşman a lui Tasso, după cum spune Ugo Foscolo că reiese din corespondenţa poetului. De această formă de sin- gurătate, în mijlocul lumii, n’am putut să-mi dau seamă decât o singură dată: în baptisteriul din Pisa, când păzitorul a înălţat glasul spre a-mi arăta puterea de acustică a bolţilor. Impresia ce mi-a rămas e atât de mare, încât mi-e teamă să nu încep altă scrisoare, istorisind-o. Dar, revenind la Tasso, nu vi se pare ciudată această frică de singurătate la un om a cărui fantezie îi umplea aşa de bine viaţa? Eu eram băiat de 15 ani când am citit Ierusalimul li- berat, tradus de răposatul Eliade. îmi aduc aminte că mă culcam , 23* 356 REVISTA FUNDAŢIILOR regale într’o brişcă veche a lui tată-meu, sub nişte saci, şi rătăceam de pe lumea asta pe cealaltă, bun prieten cu Tancred, cu Ri- naldo şi pare-mi-se chiar cu Armida; hotărîsem să intru la oaste şi mai multe nu, crezând că în piele de soldat sunt mai bine văzut de eroii sus citaţi, şi poate, cine ştie, astăzi m’ar fi dat la pământ o pană de curcan, dacă înţelepciunea lui tatăl- meu nu punea pe un argat să tragă brişcă la soare, stricându-mi astfel culcuşul şi despărţindu-mă de Armida. Bietul Tasso!... înainte de a încheia, — citesc din când în când nişte foile- toane în Lupta de un domn Iorga, şi acum în urmă am văzut în Convorbiri portretul Veronicăi Micle de acelaşi. La început mi se părea original, dar de când văd că face critica criticilor, îmi pare că intră el însuşi între criticii criticaţi. — Cine-i şi cum? căci e apariţiune proaspătă şi cu bune dispoziţii. Vă cer iertare de atâta vorbă şi cu bine Duiliu Zamfirescu Femeia mea roagă pe Doamna Maiorescu să primească în schimbul splendidului său portret, una din copiile cele mai puţin proaste din câte am încercat să facem. 32- Roma, i Iuliu 1890. Iubite domnule Maiorescu, Duminecă seara, la 29 Iuniu, am primit scrisoarea D-voastră la Orvieto, unde stau 2, 3 zile pe săptămână. Ieri, întors la Roma, am avut atâta de făcut, încât n’am găsit un minut liber să vă scriu. încep a întrevedea cu mare plăcere posibilitatea unei întâlniri. Orariul D-voastră l-am urmărit pe hartă şi-l găsesc minunat, topo- graficeşte. Aş avea însă de făcut oarecari observăciuni cu privire la date, şi anume: La 15 de August eu trebue neapărat să mă aflu la Roma, dela 15—30, pentru afaceri personale, cari absolut nu suferă întârziere. Socră-meu, cu care va trebui să mă duc la Florenza, unde e scaunul Societăţii Meridionale de drumuri de fier, pentru afaceri zestrale, a ascultat scrisoarea D-voastră si dorinţa mea de a veni ' 1 > SCRISORILE TRIMISE DE DU1LIU ZAMFIRESCU LUI T1TU MAIORESCU 357 să vă văd, şi mi-a zis să pornesc pe la 7 August de aici şi la 10 să mă aflu la Meran, ca la 15 să fiu înapoi. Eu mă gândeam în mine ca salahorul popei « Sfinţia ta ştii una, iar eu ştiu doua »; fiindcă, iubite domnule Maiorescu, împrejurările vieţii sunt de felurite naturi şi se ţin pânză: pe de o parte trebue să las pe femeia mea mai multe zile singură la ţară, şi eu să plec la plimbare (dânsa fiind în condiţiuni de a nu putea călători); pe de alta, vara asta ne mai fiind singur, va trebui să iau autorizarea Primului Secretar Perticari, care şi acela e bolnav de friguri şi va căuta să stea la Sorrento sau în altă parte (până acum încă nu a sosit, dar scrie că va veni să ia locul Ministrului pe vacanţe—morala?...),— aşa că trebue să ţiu seamă de toate astea. Ca să viu la Meran, cum zice socră-meu, nu se poate, fiindcă nu voiu să intru în discuţie cu cei dela Legaţiune; ca să viu la 15 la Milano, trebue să nesoco- tesc pe socră-meu şi interesele mele. Iată deci ce zic eu: dacă D-voastră puteţi mişca datele pe punctele geografice, adică în loc să plecaţi dela Meran la 12 August, să plecaţi la 5 August sau chiar la şase, să faceţi passo di Stelvio (fiindcă se pare jcâ în adevăr e o minune) şi la 8 August să fiţi la Lugano, — minunată treabă ar fi, eu v’aş aştepta acolo, şi am sta împreună o săptămână, ori pe unde aţi voi, ba poate, fiind deja departe, aş mai smulge două, trei zile. Dela Aosta la Courmayeur se merge iar în trăsură. Ce ziceţi ? Vă rog să comunicaţi această convorbire directorului Convorbirilor, şi dacă o va admite, eu mă voiu considera plătit pe doi ani de colaborare de-aici încolo. Amintirile trebue să le isprăvească, fiind foarte însemnate în istoria literaturii noastre, — dar pentru cele două capitole ce-au rămas, o lună de zile ajunge cu prisos. Dacă va pleca la 20 Iuliu, stil vechiu, din ţară e tocmai nimerit. Hai să vedem 1 Mă grăbesc să trimit scrisoarea. La revedere cu dragoste pe lacul Maggiore. Duiliu Zamfirescu Vă rog răspuns numaidecât *). ') La sfârşitul acestei scrisori, pe jumătatea de pagină rămasă albă, sunt câteva cifre scrise de mâna lui Maiorescu, Multe din ele şi-au pierdut orice înţeles, dar în dreptul altora se pot ghici, deşi anevoe, unele prescurtări de litere, care au destul de marele interes că ne arată veniturile din acel timp 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 33- Roma, 8 Iuliu 1890. Iubite domnule Maior eseu, Primesc chiar acum scrisoarea cu noul itinerar, şi mă grăbesc a răspunde, spre a vă ajunge la Dresda. Cu câtă plăcere aş zice da... După cum aţi putut vedea din scrisoarea mea din urmă, nu pot dispune decât de un timp mărginit şi la epocă fixă. Femeia mea nu poate călători, — cel puţin pentru moment, iar eu sunt un om liber numai într’o sferă determinată. Aşa că vă urmăresc cu privirea plecând şi vă zic « călătorie bună şi fericită ». Poate că la întoarcere să vă abateţi pe la Milano, dacă vă veţi încredinţa că microbul lui Koch nu voiajează anul ăsta, şi atunci! Fine August aş ieşi cu pâine şi sare, şi cu două, trei şube înaintea îngheţaţilor călători; dacă nu, la revedere altundeva, la iarnă sau la primăvară, cine ştie... Doresc mulţ să vă văd, şi când cineva doreşte bine un lucru, i se împlineşte cândva, nu indeterminat. încă odată: drum bun, cu sănătate. Poate prin frig să scrieţi ceva cald. 34- Orvieto, Villa Napoleoni 28 August 1890. Iubite domnule Maior eseu, Cu mare plăcere am cetit baedeker-uf ce binevoiţi a-mi trimite, cu atât mai mare cu cât credeam că o să uitaţi a-mi împărtăşi impresiile din noua călătorie. Mă interesează mai mult descrierea Stockholmului, fiindcă asupra acestuia insistaţi mai mult. Restul îl povestiţi cu fraze « de relais ». E drept că cu chipul acesta am o icoană din înălţime a ţărilor ce aţi umblat, şi, la vremuri, un bun povăţuitor de drum. (vara 1890) ale Iui Titu Maiorescu şi izvorul lor: 8250 advoc.; 500 cam. (cameră?); 600 esm. (esamene?);^6ii Prof.; 200 C. F. (membru în vreun consiliu sau comisie C. F. R. ?). Adică 10.161 lei, în Iunie. Era ca un fel de bilanţ înaintea plecării. Se ştie că Titu Maiorescu a fost un mare călător. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 359 Eu mi-am închipuit Norvegia cum mi-o descrieţi D-voastră, după un obraz de femeie. Am cunoscut astăvară la Sorrento 6 baroneasă Rapp cu fiică-sa. Era fata sănătoasă, naltă, cuviincioasă cât nu se mai poate, cu acel ceva neexplicabil ce-1 au odăile de iarnă bine încălzite, cu un accent de —j — înmuiat lipit de buze... în sfârşit, Norvegia. Atâta cunosc din ţara asta — căci pe vremea mea nu se mergea la Capul Nord. Acum am auzit că fata s’a făcut catolică spre a lua un napolitan cunoscut mie, conte Saluzzo: chestie de a apropia lucrurile cela mai opuse de pe pământ: cei doi poli. Da în fine, iată-vă îndrumat spre Bucureşti şi procesele sale. Eu admir mult felul D-voastră de a înţelege viaţa şi sunt pătruns de înţelepciunea lui. E bine omul să-şi aibă aşezământul în ţara lui şi putinţa de a fugi dela el oridecâteori vrea. Procesele sunt o mare ticăloşie în viaţa noastră, şi pentru mine cea mai repulsivă sarcină ce mi-ar putea da cineva. De aceea eu v’aş face un venit- de 100.000 frs. cu obligaţie de a scrie, în loc de a pleda. Toată lumea ar câştiga — poate chiar împricinaţii (vă rog să mă luaţi de urechi). Adevărul e că nu mai scrieţi, şi e un adevăr cu atât mai trist cu cât lumea cealaltă scrie mai mult. Despre mine ce să vă spuiu alta decât că sunt la ţară, lângă Orvieto, în Umbria, unde mă scol de cu noapte, îmi iau puşca şi plec la pădure, hotărît a ucide toate hiarele. Pe la nouă mă întorc, adesea fără nici o crimă pe conştiinţă, mănânc şi mă lupt cu Incura- giarea industriei naţionale, până cad alături biruit de numărul şi numele, şi preţurile, şi calităţile mărfurilor, gândindu-mă în fundul conştiinţei la infinitatea instrumentelor de tortură câte a mai inventat omul pe pământ. Dar se zice că doctoria asta face bine la cariera. Mai ştii ?... Cât despre carieră, e de/tul sa vă spun că de când sunt în Italia am avut cinci Primi-Secretari: Rosetti-Solescu, Romalo, Gr. Ghika, Perticari şi Mavrocordat, şi cu toate astea, dela Noembrie 1888 până astăzi, eu am rămas tot singur. Ultima numire a d-lui Ma- vrocordat (care, personal, e un om prea cumsecade) este o nedrep- tate, fiindcă a fost numit Secretar al doilea la Belgrad în urma mea. Dar în sfârşit, asta e lumea. Iar bine că noul numit e, după cât mi s’a părut la Bucureşti, un om la locul lui, — fiindcă e greu de 360 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tot să ai un coleg prost şi înfumurat, cum sunt cei mai mulţi. Pardon. Nevastă-mea mulţumeşte doamnei Maiorescu de aducere aminte şi o roagă, deşi necunoscută, să-i păstreze această binevoitoare prietenie, de care va avea nevoie mai târziu. In curând vă voiu scrie iar, sper fără Industrie Naţională. Al D-voastre. 35- Orvieto, Villa Napoleoni, 4 Sept. 1890. Iubite domnule Maiorescu, Martor îmi e Dumnezeu că n’a stat în intenţiile mele nici de a vă ruga să-mi veniţi în ajutor, nici de a deştepta nota de nespusă părere de rău ce sună între rândurile ultimei D-voastre scrisori. Ca orice om, am şi eu zilele mele de ploaie — cum ziceţi —, şi m’a înnemerit într’o asemenea zi prima scrisoare dela Reichenhall. începusem chiar — o am încă alături — o altă lungă poveste, cu soare, cu verde, cum e toamna în Umbria, în care, între alte lucruri, vroiam să vă spun, glumind, o mulţime de prostii politice şi literare; dar mi-aţi scris aşa, încât parcă v’am văzut înaintea mea, grav, înduioşat nu ştiu de ce, şi efectul este că simt, scriin- du-vă, aceeaşi reţinere şi lipsă de curaj pe care am simţit-o oride- câteori m’am găsit faţă de D-voastră. Cu toate astea, dacă aş fi avut a vă cere sprijin în ceva, aş fi scris anume ce, aruncând în voia postii foaia de hârtie, sigur că nu pot s’o mai reiau, cum am făcut anul trecut, când cu venirea lui Romalo. Poate că e nevoie de mai multă lămurire. D-voastră trebue să înţelegeţi ce simţimânt penibil se iscă în inimile noastre, când trebue să te cobori dela înălţimea curată a unei simpatii, a unei puternice şi personale simpatii, pe pământul protecţiei şi al interesului. Vă mărturisesc că eu m’am gândit adesea că poate să vie un moment, în care, ocupându-vă de unii şi de alţii, ca critic, să trebuiască a zice un cuvânt şi despre mine, şi vă spuiu drept că m’am simţit rănit numai la ideea aceasta. Vă rog dacă aveţi pentru mine puţină prietenie, să mă con- sideraţi ca mort sau nenăscut, sub acest raport. Vă rog să SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 361 mă lăsaţi a mă bucura liniştit şi de departe de ideea unei prietenii absolut personale. Interesul şi slujba este trecător şi ne aţnărăşte sufletul prosteşte. Oridecâteori îmi aduc aminte că a trebuit să fac un contract matrimonial şi să discut alb şi negru cu socră-meu, mă întristez. Ştiu cu toate astea că viaţa este plină de asemenea momente. Dar, după cum se întâmplă cu femeile, că adică, trecând pe lângă o mulţime şi supunându-ne naturii noastre brutale, rămânem pentru una, sau —cine ştie? — poate chiar pentru 2 ori 3, curaţi, cu o impresie de idilă, trăită într’o lume de tinereţe şi de senin; de asemenea trebue să se întâmple cu oamenii ce ne sunt dragi. Bunăoară simţimântul meu faţă de tată-meu: nu poate să fie nimic mai bun, mai ome- neşte bun şi puternic. Daţi-mi dar voie să rămâiu în această sferă şi să nu schimb un deget din felul meu de a înţelege unele lucruri. De altminteri, iubite domnule Maiorescu, lucrul e şi hotărît. Mavrocordat e numit, şi eu — cel puţin pentru câtva timp încă — doresc să rămâiu în Italia. Socră-meu e Senator inamovibil şi Director General al Băncii Generale. Femeia mea are zestre 110.000 numerar şi a 5-a parte dintr’o proprietate, numită Varedo, lângă Milan. Aceasta se ştie. Ce-o mai fi având socră-meu, eu nu m’am interesat şi nu mă interesez să ştiu: ce-o fi, are să fie. Ceea ce pot spune e că bătrânul e o fire cu totul aleasă. Văd că nu se mişcă nimic în sferele guvernamentale financiare, nu face Banca Naţională o operaţiune serioasă, fără ca bătrânul să nu fie ascultat. Apoi mai e preşedinte al Societăţii de gaz; vice-preşedinte al Consiliului de Administraţie al drumurilor de fier, membru în toate Consiliile de administraţie, etc. etc. Ca om, e bunătatea personificată. Eu stau într’un apartament din palatul Doria, în care stă şi el, astfel că trăim împreună şi-l pot vedea şi judeca zilnic. Venitul meu, cel puţin până acum, nu se calculează după inteîesul banilor, ci după trebuinţele nouei familii. Aşa încât, ducându-mă chiar Prim-Secretar în alt oraş, aş face o nebunie, şi n’aş face-o decât silit, fiindcă nu pot să mă apuc de altă carieră. Aş despărţi pe nevastă-mea de tată-său, aş fi silit să-mi desfac mobilele cari costă o mulţime de bani, şi aş pierde înrâurirea lui socră-meu, care nici într’un caz nu poate fi păgu- bitoare ţării mele. Plagino poate da lămuriri asupra bătrânului. 36z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată dar că v’am spus tot. Astăseară mă duc la Roma şi Duminecă mă întorc. Vă voiu scrie cele ce vreu să vă spun de-ale literaturii, fiindcă acum mi-am descărcat sufletul. Al D-voastre cu bine. 36. Orvieto, Villa Napoleoni, 6 Octombrie 1890. Iubite domnule Maiorescu, Inchipuiţi-vă un doctor bolnav de o boală ce nu se poate tămădui, închis la el în casă, dându-şi seama de starea lui şi, cu toate astea, simţind trebuinţa absolută de a consulta pe un alt doctor, mai doctor decât el. Eu sunt prins de câtăva vreme de o adevărată furie de a scrie. Am intrat în sufletul romanului, adânc; îl duc spre sfârşit cu putere; e o adevărată vână care gâlgâie, — şi cu toate astea nicio- dată n’am fost mai neliniştit, mai nesigur, mai torturat de rezolvirea problemelor sufleteşti, ce, fireşte, se ivesc în calea unui roman. Când cineva a ajuns să creadă că vede şi înţelege multe lucruri din lume, nimic nu-i mai pare cu neputinţă în desvăluirea unei patimi omeneşti sau a unei simple naturi omeneşti. Toţi indivizii, buni şi răi, sunt posibili; toate situaţiile, naturale; toate teoriile, false sau adevărate, după cum ies la lumină într’un timp sau în altul. Această convingere în idealitatea noastră vine din practi- carea vieţii în mod continuu şi zilnic sau din suggestiunea ei. Tre- când dela o emotiune la alta; dela un om la alt om; dela o tară la altă ţară; — cetind un romancier rus, altul francez, un al treilea american, sau neamţ, sau englez, — ajungi la un fel de religiune posibilistă, în care totul e cu putinţă, nimic nu-i bun, nimic nu-i rău, omul fiind acelaşi peste tot, şi, mai mult, scriitorul fiind el însuşi acelaşi. Aşa încât arta de a scrie drame, romane şi nuvele, nu este arta de a scrie ci arta de a spune. Căci Flaubert, ca scriitor stilist, este superior lui Shakespeare, lui Goethe în proză, lui Tolstoî, lui Edgard Poe, lui Bret Harţe, etc. Şi cu toate astea, pentru mine şi pentru o mulţime de oameni cari au curajul să fie sinceri în impresiuni, Madame Bauvary, ca şi Rouge et Noir SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 363 al patronului său Stendhal, sunt lucruri lipsite de interes, uscate, o deşirătură de ciorap între degetele unei babe osoase, care caută nodurile firului. Fiindcă pasiunea, vorbind, curge necontrolată; un dialog între doi oameni, cari nu sunt de hârtie, trebue să cu- prindă repetiţii; gândirile naive sunt foarte aproape de cele banale, şi aşa mai departe. Prin urmare, dacă admitem că totul este posibil în lume, orice scenă, orice situaţie care să se rezeme pe lucruri cunoscute de pe pământ, — şi că a avea imaginaţie ca Alex. Dumas şi stil ca Flau- bert nu e destul spre a scrie un adevărat roman modern, ci pentru aceasta se cere arta de a şti să spui lucruri posibile, — acest « a şti să spui» devine totul. Un flăcău la şezătoare, care spune glume; un soldat în cazarmă care istoriseşte un fapt întâmplat; un vânător mincinos care crede că i s’a întâmplat tocmai aşa şi face şi pe alţii să creadă; un avocat care expune cu interes o cauză indiferentă; un conferenţiar care vorbeşte psichologie la femei şi le face să-l urmeze cu luare aminte; — apoi, un şcolar, între 40, care descrie ziua de Paşti cu o notă de viaţă mai caldă ca a celorlalţi; un zeţar. de tipografie care răsare cu o notă personală; un ofiţer care îşi spune impresiile dela Sebastopol, etc. etc.... Adesea la aceştia nu e stil, nu e intenţie, poate chiar să nu fie o mare urmare logică, dar, la cel ce vorbeşte, e o intonaţie, un fel particular de a ţine mâna dreaptă în încheietura hainei şi a mişca pe stânga, în contra regulelor retoricei; o expresie a fizionomiei totdeauna întinerită de căldura vorbei; — sau, la cel ce scrie, o formă ciudată de a împodobi substantivele cu însuşiri plastice; o repeţire a unei legături (s. e. la Leopardi conjuncţiunea e (şi)) şi o punctuaţiune antisintactică, dar plină de efecte; o vibrare de tinereţe ştrengă- rească, ca la Rubampre (îmi pare) din Illusions perdues a lui Balzac, etc. etc. cari toate au de efect aţintirea luării aminte: asculţi sau ceteşti până la.sfârşit. Dacă-ţi rămâne ceva, bine; dacă nu, nu, — dar ceteşti. Aceasta este nota personalităţii fiecărui scriitor. Iată-ne ajunşi dar la chestiunea adevărată: e ceva comun între nota personală şi subiectivitate sau obiectivitate? dacă da, ce e comun ? Şi mai întâi: ce e subiectivitate şi ce e obiectivitate ? Nu se face oarecare abuz în determinarea acestor două înţelesuri? 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A se vedea pe sine şi lumea din afară schimbată întru câtva şi colorată după propria sa gândire şi propriul său sentiment, este partea scriitorului subiectiv; dimpotrivă, a se vedea pe sine şi lucrurile ce-1 înconjoară mai de aproape ca făcând parte din lumea externă este aceea a scriitorului obiectiv. Aceasta pare a fi, quinte- senţiat, definiţiunea celor două cuvinte. Căutând acum să punem înlăuntrul acestui cuprins lucrările şi pe oamenii ce le-au făcut, putea-vom să determinăm exact pe cei de categoria întâia şi pe cei de a doua? Putea-vom să socotim pe unii cu mult inferiori altora? Scriitorii cei mai senini şi mai obiectivi, printre moderni, sunt Shakespeare şi Goethe; dar chiar obiectivitatea lor nu exclude părerea a o mulţime de critici, cari socotesc că ei şi-au oglindit în opere persoanele lor, lumea mică în mijlocul căreia trăiau, amiciţiile, amorurile, interesele ce aveau. Nu se discută azi, îm- prejurul sonetelor lui Shakespeare, despre amorul lui cu ne- vastă-sa Anna Hathaway ? despre iniţialele W. H. puse în fruntea sonetelor, cari, după unii sunt iniţialele contelui de Pembroke, după alţii ale contelui de Southampton (F/enry IFriothesley), după o a treia serie, ale unei femei, iar profesorul de estetică Barnstorff, german, crede că sonetele fiind o analiză filosofică în care Shakes- peare se idealizează pe sine, iniţialele W. H. însemnează William Himself (Wilhelm însuşi). Shakespeare să-şi dedice sonete sie însuşi!—Şi cu Goethe nu-i acelaşi lucru? Cine nu ştie istorioara dela Francfort, cu fata preotului dela Sesenheim, Frederica, care chiar în primul manuscris a lui Faust se chema aşa, iar nu Margareta; apoi la Weimar? Charlotta de Stein, Lili, etc. In ediţia franceză a lui Gerard de Nerval (Faust) sunt date lămuriri. Negreşit că puţin ne importă şi W. H. şi jurederica şi toată lumea din jurul oamenilor de geniu: lucrările lor singure rămân, prin interesul omenesc ce deşteaptă în noi. Dar faptul e fapt. Noi ştim că poetul şi în general scriitorul obiectiv nu are preferinţe: toate manifestările vieţii au pentru dânsul, artistic vorbind, aceeaşi valoare, si adevăratul dar al obiectivitătii cu- prinde în sine pe acela al universalităţii. De aceea şi rămâne Anna lui Shakespeare şi sonetele mult mai prejos de tragedii, după cum Margareta, ca simbolizare, e mult mai puţin interesantă decât Faust. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 3 65 Dar, în fine, unde încetează subiectivitatea şi unde începe obiectivitatea ? Cărui poet ori scriitor i se poate zice cu siguranţă: acesta este absolut obiectiv sau absolut subiectiv? Astăzi încă majoritatea criticilor consideră pe Leopardi ca un poet absolut obiectiv; D-voastră chiar consideraţi pe Eminescu ca atare, — şi eu nu sunt încredinţat de fel, cu toată puternica înrâurire ce o aveţi asupra mea, ba chiar sunt încredinţat de contrariul: Eminescu, ca şi Leopardi, e un poet absolut subiectiv, fiindcă el revarsă asupra lumii coloarea gândirii şi a sentimentului său. Lumea din afară din noi are o existenţă proprie, şi eu pierind, ea nu piere. Dacă voi înveştmânta-o în felul meu de a vedea, sau voi acorda o valoare artistică numai lacrimii ce curge dintr’un ochi lânced de Veneră, iar o zâmbire de fată tânără sau ochiul unei mame plângând mă va lăsa rece, atunci voi începe a avea preferinţe, şi voi înceta de a fi obiectiv. Dar în Eminescu există o tehnică particulară: o formă de vers, o rimă, amândurora, tuturora, împerecheri de vorbe, ramuri care bat în geam, patimă pentru trecut, acel nu ştiu ce şi nu ştiu cum de care vorbeşte el însuşi. Toate acestea constituesc nota personală, nu subiectivitatea, după care, cetind o singură poesie de-ale lui, poţi vedea numaidecât că ai aface cu un scriitor care se deosebeşte de ceilalţi. De asemenea Creangă. Deci, pentru mine, nota personală este una, şi subiectivitatea sau obiectivitatea, alta. Apoi, mai departe, între subiectivitate şi obiectivitate se face o prea mare despărţire, înglobându-se una alteia cu multă uşurinţă şi adesea pe nedrept. Spre a reveni de unde am plecat: Eu am multe cusururi, foarte multe. Dar unul din cele mai mari este o pornire firească către a face să se asemene indivizii de prin nuvelele mele şi un fel de a spune cam stereotip. Im dau seamă de asta, după cum îmi dau seamă de multe alte defecte, şi mă lupt cu propria mea aplecare, îmi reamintesc cele de mai sus, şi şterg, şi iar adaug, şi iar mai şterg... In fine sunt bolnavul care îşi cunoaşte patima şi o mulţime de leacuri, dar nu izbuteşte să puie bine împreună patima cu leacul. Iată de ce aş avea nevoie să fiu mai aproape de Bucureşti şi de D-voastră. Poate m’aţi mai scutura puţin. 366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Insă nu se poate, cel puţin deocamdată. Voi urma deci înainte, şi la citania în Convorbiri se va vedea. Totuşi, dacă mi-aţi scrie două rânduri n'ar fi rău. Cu bine şi supusă dragoste. Duiliu Zamfirescu încă o vorbă: Am primit dela redacţia Românului o invitare de a colabora la un Almanach ce apare în 91. Ştiţi ceva? să trimit vreun rând sau nu ? Pardon de această prea lungă scrisoare. 37- Roma, 21 Octombrie 1890. Iubite domnule Maior eseu, îmi închipuesc că afacerile vă împiedecă dela orice fel de altă preocupare mai nelumească, şi înţeleg bine pentru care cuvânt treceţi graniţa la fiecare cinci zile de vacanţe, şi că sunteţi tentat să rămâneţi dincolo de ea pentru lungă vreme, dacă împricinaţii, postulanţii, popii, dascălii şi alte asemeni popoare n’ar cere extră- darea D-voastre de pe la împărăţii. Cine e I. A. B. cu Scrisorile găsite? x) Autorul nu-i destul de naiv pentru cele ce spune Toni, dar are groială de scriitor şi trebue cultivat. Eu am lucruri nouă să vă spun: de câteva zile am un copil, — o fetiţă. Unde încetează ideea că trebuia să am un copil şi de unde începe faptul că-1 am nu-mi dau bine seama. Ştiu atât că a sosit în casa mea şi s’a aşezat în gând la mine un prunc necunoscut, care întinde două braţe albe şi bate aerul cu palmele, străin şi el şi necunoscător de nimeni. Şi mi-e atât de drag !... mi-e grozav de drag. Inchi- puiţi-vă că înainte de a se naşte, eu hotărîsem că trebue să fie băiat, şi cu puternica, dar prosteasca facultate a fantaziei mele de a da forme aproape pipăite creaţiunilor sale, îl şi vedeam, îl cunoşteam, iar ideea de a avea o fată îmi era insuportabilă. Taina 9 I. Al. Brătescu-Voineşti, Convorbiri literare, Anul XXV (1890). Mai apăruse în acelaşi an, cu câteva luni mai înainte, no. 1, pag. 47 « Cea din urmă scrisoare», semnată numai: Brătescu. SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 367 firii a vrut altfel, şi cu aceeaşi putere acum nu-mi pot închipui cum ar fi fost dacă ar fi fost băiat. Şi iată că îmi aduce dela Legaţiune scrisoarea D-voastre. îmi rezerv să cetesc cu nouă luare aminte partea curat de literatură, şi atunci vă voi cere voie să vă scriu. Deocamdată, vă mărturi- sesc că nu am găsit destulă convingere în mine pentru a împărtăşi absolut frumoasele detalii privitoare la subiectiv şi obiectiv. E mult mai greu de vorbit de Petraşcu: în Urma celor ce mi-aţi spus D-voastră, când aţi venit la Roma, eu, personal, nu am mai putut avea pentru el inima deschisă ca mai înainte. Prietenia bărbătească exclude asemenea tertipuri. Cu toate astea rămâne un fapt: ceeace lucrează. Că e un cap inteligent nu mai încape îndoială; că e şi artistic, eu o cred. Pentru aceste calităţi, nu trebue căutată o explicare a faptelor sale celorlalte ? Ştiţi că nu e vârstă mai inconsecventă, în curgerea unej vieţi, decât cea dela 20—30 de ani. Se pare că există o disproporţiune între desvoltarea fizică şi ethică; fibra musculară birueşte celula cerebrală; dorinţele, poftele, patimile cresc într’o lăture fizicească, aproape bestială; vieaţa, în afară, pare făcută pentru a fi absorbită prin simţurile noastre în toate felurile. Mai toţi tinerii se aseamănă la vârsta asta; mai toţi nu au personalitate, fiindcă nu au caracter. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face, din morala creştină, e o frază goală. El face ceea ce altuia nu place, cu cea mai mare înlesnire, numai să-i placă lui. Dacă la acestea se mai adaugă şi vanitatea, care este o formă desvoltată a instinctului de conservare, tabloul e complet. Fiindcă, cum se poate explica pornirea tuturor tinerilor către bestialităţile de tot felul ? Câţi la sută merg pe drumul drept, fără să nu ajungă la maturitate, cu un număr de fapte de care li-e ruşine lor înşile ? Unii fac datorii, alţii joacă cărţi, alţii îşi înşeală prietenii luându-le amantele ori femeile, o mare parte beau, o altă parte le face pe toate împreună cu înlesnirea cu care un om îşi arată caninii, când se supără, spre a-şi proba inconştient origina sa de fiară. E o stăpânire a cărnii asupra restului. ■ Negreşit că cine are norocul să fie născut bine şi crescut şi mai bine, cu o minte înţeleaptă şi cu autoritate, alături, acela poate trece toate crizele vieţii fără ticăloşii. Dar câţi sunt în asemenea condi- ţiuni ? Şi chiar când sunt... 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să ne înţelegem bine, că eu, vorbind cu D-voastră,rece,nu caut să fac lauda unor asemenea fapte şi asemenea oameni; constat numai. Şi dacă este aşa, nu trebue iertat şi ajutat un om să iasă din marginea vârstei, când mai ales începe a da dovezi că nu e numai un jouisseur (substantiv franţuzesc prost) ? Eu cred că da. Ceea ce e trist şi unde nu mai găsesc o explicare de cauză tre- cătoare, este începutul acela de exploatare artistică, în profitul bunei stări. Până mai acum o lună nu cetisem Situaţia (îmi pare) din Convorbiri, iscălită A. C. Fiind la ţară şi căutând prin numerele Revistei, teme de tradus în italieneşte sau franţuzeşte, pentru nevastă-mea, m’am oprit la articolul în chestiune. Bine, rareori mi-a căzut sub ochi o mai trivială insinuare personală, care, sub o aparenţă scienţifică, să cuprindă atâtea neadevăruri, atâtea locuri comune. Până unde omul nu se încălzeşte din viata i > propriei sale lucrări, când îi dă fiinţă (chiar dacă scopul mediat este personal), e numai feerie proastă de carton, pe după care se vede mâna lui Mussiu Labo. Vă spun drept, m’a desgustat. Dar acum v’a cetit un studiu bun asupra lui Eminescu. Eu cred, şi aştept ceva cu adevărat însemnat dela Petraşcu, fiindcă sper că personalitatea sa artistică va ajunge să covârşească pe cealaltă, grozav de puţin artistă. Ca încheiere: dacă are nevoie de sprijin, în Instrucţie sau ori- unde, nu-1 lăsaţi. Aşa cred eu că e bine. De altminteri D-voastră sunteţi mai bun judecător ca mine. Despre celelalte lucruri, privitoare la carieră, fie cum o fi, domnule Maiorescu. Am şi eu deşteptări de ambiţ, dar v’asigur că-mi trec repede. Şi deci cu bine şi dragoste. 38- Orvieto, Villa Napoleoni, 26 Oct. 1890 Iubite domnule Maiorescu, Zilele trecute a venit să mă găsească la Legaţiune tânărul Bogdan, slavistul, care se află la Roma de vreo două săptămâni, cu scopul de a cerceta în Biblioteca Vaticanului o variantă a unui manuscris SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 369 slav, descoperit de d-sa în Rusia. Mi-a făcut mare plăcere, mai cu seamă cu gândul cu care venea şi îmi pare rău că n’am putut să-l ţiu mai mult, trebuind eu să mă întorc la Orvieto. Sunt aşa de rari Românii cari vin la Roma cu un scop serios... Tânărul Bogdan pare bine pregătit pentru cercetările ce face, şi, mai mult, a cetit şi alte lucruri, cu folos. Nu pot să-mi dau bine seama dacă este şi foarte inteligent,1»— dacă are intuiţiunea lui Hajdeu în căutarea firelor istorice. Oricum, e bine că se găseşte pe ici pe colea câte un tânăr închinat cu totul timpului neguros al trecutului nostru. In convorbirea mea cu dânsul mi-a spus că are încă un frate, care scrie critici. Eu sunt blazat asupra acestui fel de scriitori, cari răsar la noi şi se înmulţesc ca iepurii din Canada, — dar fiindcă e autorul unui studiu din Convorbiri, asupra criticilor Gherea, destul de sănătos în urzeala lui, m’am interesat să ştiu ce-i şi ce-a învăţat, et mal m’en a pris: se pare că D-sa ar fi des- coperit că sonetul meu Boul e luat după Carducci, şi aceasta v’a spus-o şi D-voastre. Sper că aţi luat imediat volumul Rime Nuove spre a vă încredinţa. II Bove de Carducci e a cincea sau a şasea poezie^ Când eu am scris Boul nu cunoşteam sonetul italienesc, fiindcă m’aş fi păzit de a-1 boteza pe al meu tot aşa şi a-i da forma tocmai de sonet. Dar, că nu e luat după Carducci şi după nimeni, e dovadă faptul că sonetul meu e mai bun decât al lui Carducci. Ştiţi, modestia s’o lăsăm, că ea nu probează nimic pentru sau contra faptului. Oricine a trăit la Frascati, Albano sau Marino, în Campania romană, va recunoaşte exactitatea impresiunii mele. Din acest punct de vedere sonetul românesc are defectul de a fi poate prea topic, — însă fiecare îşi ia impresiile unde le găseşte. Bănuesc că d-1 Bogdan criticul, când mă denunţa, era faţă de Carducci, în stadiul în care eram eu când îmi scriam sonetul. In curând noutăţi. Al D-voastră devotat. Duiliu Z. Apropos: Am apucat de-am trimis trei rânduri la Almanachul Românului, fiindcă îmi scriau mereu. Sper că lumea e ceva mai puţin mohorîtă la inimă decât atât. 37° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 39- Roma, 15 Decembrie 1890. Madame Maior eseu, îndată ce am primit scrisoarea D-voastre, aiji mers cu ne- vastă-mea de-a-dreptul la Castellani, faimosul amator de antichităţi şi giuvaergiu de pe antic â ses moments perdus. Şi iată isprava: E bine mai întâi £ă lămurim chestiunea următoare: doriţi > acest colan pentru D-voastră personal sau pentru cineva de aproape ? sau e vorba de un dar ceva mai original din partea d-nei Ministrese către o persoană indiferentă? In primul caz trebue rămas la Castellani, şi atunci iată ce am a vă spune: i°. Collier numit anti-fisse, epoca siculă, anterioară lui Archi- mede, 1000 frs. (frumos). 2°. Collier cu amfore lucrate (filigrană en saillie, aceeaşi epocă şi stil), 1200 frs. (superbă). 30. Collier cu atârnători rotunde (stil etrusc, cam greoi, însă caracteristic), 900 frs. 40. Collier cu amfore nelucrate (aur mat), prea frumos. Etrusc. 50. » cu măsci, etrusc (aur lucrat). 6°. » cu crini răsturnaţi » » aceste trei din urmă dela 400—500 frs. Toate acestea, copii admirabile de pe originalele acestui maniac (foarte interesant prin cultura întinsă ce o are în materie), pe cari le-am văzut. Dacă voiţi să cheltuiţi mai mult, e de recomandat > > * Nr. 2; dacă mai puţin, Nr, 4. Mie, personal, îmi plac toate; însă plăcerea trebuind a fi în bună prietenie cu mijloacele, parcă m’aş opri la Nr. 4. In al doilea caz, se pot găsi lucruri mai slăbuţe, imitate de pe imitaţiile lui Castellani, — dar şi acestea tot cam prin prejurul lui 400. Nevastă-mea are o garnitură (o braţeletă, un colan şi o broşe) ca cea dela Nr. 1, însă nu de Castellani ci de Civillotti, un imitator de gust, care însă costă aproape mai scump ca celălalt. Aşteptăm să ne porunciţi. Castellani zicea că autorul desenului trebuie să fie de două ori Ministru, — după detalii. Duiliul Zamfiresco SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI T1TU MAIORESCU 371 încă o vorbă: Am voit să vă trimit fotografiile colanelor, dar proprietarul nu le dă, pentru a nu fi copiate, — o copilărie, fiindcă cel ce cumpără e stăpân să facă ce vrea. 40. Roma, 24 Decembrie 1890. Madame Maior eseu, îndată ce am primit scrisoarea a doua cu cecul de 400 frs. am şi luat colanul indicat la Nr. 4 din precedenta mea scrisoare. Sper că vă va plăcea. JMie îmi place foarte, dar foarte mult. Modul de transport nu e cum l-aţi indicat D-voastră, adică prin pachet poştal, deoarece nu avem convenţiune cu Italia rela- tivă la acest mod de transport. De aceea am adoptat sistemul scri- sorii recomandate, sigur fiind că cu chipul acesta cutia nu va fi deschisă la frontiera austriacă. Vă rog să-mi răspundeţi de primire. Vă urez să-l purtaţi cu bine şi fericire. 41. Roma, 24 Decembrie 1890, Domnule Ministru, O rugăminte de funcţionar: Ştiu în mod sigur că la Ministerul nostru se pregăteşte o mişcare însemnată, în care, între alţii, sunt cuprinşi colegii mei Mavrodi la Bruxelles, şi, în caz probabil de vacanţă de Prim-Secretar la Constantinopol, Kretzulescu dela Viena. Dacă aşa este, e o ne- dreptate. Presupunând că Mavrodi, care era în Minister pe un picior de perfectă egalitate cu mine, ar putea să-mi treacă înainte, nu înţeleg pentru ce, la a doua vacanţă, ar fi ales Kretzulescu, care era în Minister Ataşat de clasa a doua. Dacă nu e decât t chestiune de post, — eu voi merge la Constantinopole în caz de a fi numit. Chiar doresc aceasta, la Const. sau în altă parte. Pentru a explica mica contrazicere ce există între rugămintea mea de acum şi cea din trecut, prin care exprimam dorinţa de a U' 372 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rămâne în Italia, ar trebui să vă dau mai multe lămuriri, şi cred că timpul D-voastre nu vă iartă să le ascultaţi. închei această jalbă plină de urît, rugându-vă să mă iertaţi si să mă credeţi în fond acelaşi bun si devotat t * » t 42. Roma, 30 Ianuariu 1891. Iubite domnule Ministru, . Un prieten al meu din copilărie şi anonim, Duiliu lonnin, funcţionar la Cameră, îmi scrie că v’ar fi rugat să faceţi o bursă la Minister surorii sale, care se află acum la Viena, spre a sfârşi Conservatorul, — şi că i-aţi fi făgăduit a-i face. Tânărul e în entu- siasm pentru D-voastră, fiindcă se pare că aţi fost de o amabili- tate ... rară la Miniştri. Eu mă unesc cu el în această rugăminte, dându-vă asigurări că d-şoara lonnin are un mare talent şi serioase studii pregătitoare. De altminteri e vorba, îmi pare, numai de un an sau un an şi jumătate. Vă rog să-mi iertaţi intervenirea de faţă: e vorba de un prieten, — lucru aşa de rar. Eu caut să fiu om măsurat, dar nu izbutesc totdeauna. De altfel, D-voastră n’aveţi nici o idee de feluritele scrisori ce primesc din ţară şi mai cu seamă de prin Focşani, spre a pune o vorbă bună pe lângă D-l Ministru. Fiindcă se pare că mă bucur de reputaţia de a avea trecere pe lângă D-voastră. Poşta e câteodată o instituţiune foarte primejdioasă. Eu, pe aici, o duc bine, şi aş duce-o şi mai bine dacă n’ar reveni din când în când un fond de drojdie melancolică, care mă face indiferent la toate. Dar în fine e lucru trecător. In primele zile ale lui Ianuariu vream să mă duc în Sicilia, la Palermo, Siracusa, Taurmina, Messina şi Etna. Se pare că la Sira- cusa şi Taurmina sunt ruine greceşti de o mare frumuseţe. Dar cu două zile înainte de a pleca, m’am îmbolnăvit de gât şi de fri- guri,— aşa că lucrul a rămas pe altădată, la Ianuariu viitor, dacă voi fi tot pe aici. Ia gândiţi-vă şi d-voastră, bunăoară la vacanţele Crăciunului. Anul ăsta Romanii vor să desgroape Carnavalul papal (?) în toată caraghioasa lui pompă. En attendant, mă duc de asist din SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 373 când în când la Caccia alia Volpe, o petrecere minunată şi foarte originală în Campania romană. Fata mea e cam bolnăvioară din cauza vaccinului. Altfel creşte bine şi se face cea mai frumoasă de pe glob. Aşa crede tată-său. Cu bine şi fără răspuns. Mizerabilul de Claymoor n’a menţionat colanul. Duiliu Zamfirescu Redeschid scrisoarea spre a vă alătura o coloană de jurnal, în care Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri e luat în răspăr. Pentru noi aici, şi în special pentru mine, lucrul e mai mult trist decât ridicul... 43- Roma, 9 Martie 1891. Iubite domnule Maiorescu, Telegrame din Bucureşti, reproduse de jurnalele de aici, dau, una după alta, formarea noului cabinet şi demisionarea lui. O ultimă depeşe spune că Regele ar fi acordat disolvarea Camerei d-lui General Florescu, iar alegerile ar avea loc într’o lună de acum încolo. Nu ştiu nimic pozitiv din toate astea. Dacă în adevăr Regele a dat disolvarea Camerelor şi facerea nouilor alegeri d-lor Florescu şi Catargiu, însemnează că le-a acor- dat Guvernul pentru mai multă vreme. In asemenea caz, poziţiunea mea aici devine nesigură. Reputaţia de junimist începuse deja să supere pe d. Al. Lahovary; vă puteţi închipui ce va fi cu d-nii Florescu-Catargiu. Eu văd prin urmare lucrurile în negru: mă văd în foarte scurt timp transferat sau poate chiar înlocuit. Şi fiindcă acum nu mai sunt singur, ca să nu-mi pese, voi să ştiu ce-mi rămâne de făcut. De aceea vă rog să-mi spuneţi cum stau lucrurile şi cum le vedeţi D-voastră. Dacă puteţi să-mi daţi oarecari lămuriri asupra ale- gerilor şi termenului lor, ar fi bine. De departe, lucrurile se înfăţişează poate cam exagerate. Un sfat bun, în asemenea împrejurări, face mult. Cu bine şi respec- tuoase salutări. 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 44- Roma, 21 Maiu 1891. Iubite domnule Maior eseu, Am urmărit alegerile din urmă cu mare nerăbdare. E o curată mizerie. Cunosc seninătatea cu care D-voastră priviţi asemenea lucruri, si n’ar fi cuvânt ca eu să mă înnorez mai mult. Dar ce-i faci firii! Mi-am scos tot focul pe alegători, în convorbirile cu d-1 Văcărescu. Mai la urma urmei, aşa sunt oamenii, şi e probabil că dacă Dumnezeu nu le-a trimis un al doilea potop, e fiindcă s’a pătruns de inutilitatea celui dintâi. Orice rău spre bine. Poate că, nealegându-vă, să aveţi ceva mai mult timp de dat literaturii. E atâta vreme de când D-voastră v’aţi redus la rolul unei sentinele de pe malul Dunărei, care din când în când îşi aruncă ochii pe malul celălalt şi când vede câte ceva mai neobişnuit se uită de două ori şi apoi îşi întoarce capul către căprar spre a-i spune că e pace. Depărtarea malurilor mic- şorează lucrurile. Trebue sărit în luntre si mers la fata locului. t > * Eu socotesc că niciodată societatea românească nu a înfăţişat un mai mare interes din punct de vedere literar. Pe temeliile unei idei politico-sociale a răposatului Brătianu, s’a ridicat o lume aproape nouă: lumea arendaşilor. La începuţ discuiţi, şi prin urmare liberali, deveneau treptat conservatori, cu cât îşi măreau averile. In desvoltarea socială aceasta a dat naştere la reactiunea > 1 ţărănimii, care în 88 şi 89 s’a manifestat printr’o răscoală agrară; în desvoltarea politică, ideea aceasta a produs un efect opus sco- pului ei, adică a întărit partidul conservator, partidul ştiinţifi- ceşte conservator, acela anume care crede că orice măsură care este conformă cu raţiunea de a fi a unui lucru e o măsură conservatoare; în specie a deschis o poartă largă, în viitor, d-lui Carp şi junei drepte; — în desvoltarea literară, a dat naştere la clasa aceea cu- rioasă de femei neliniştite sufleteşte, de bărbaţi semi-culţi, care vin la conferinţele D-voastre, înţeleg o mulţime de lucruri, discută şi mai multe încă, — cred unii că cunosc absolut pe ţăran, cred alţii că nu-1 mai cunosc de loc, fiindcă vor să uite de unde au plecat, şi la a cărei bază se constată o lipsă atavică de civilizaţie (ceea ce se întâmplă şi în poporul francez şi în alte popoare şi mult mai puţin în cel italian). SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 375 A studia lumea asta ar fi interesant. Aţi zis altădată, undeva, sau cel puţin eu ştiu, că povestuci poporane, novelete, ca cea din urmă a Convorbirilor, de d-na Sevastos, nu mai răspund lumii cetitoare dela noi; pe de altă parte, genul hibrid al lui B. Ştefă- nescu excitează umoarea critică a unor copii precoci (cum probabil e tânărul Iorga), cari-1 recomandă publicului ca şef de şcoală. Oameni culţi şi inteligenţi, cum îmi pare că e criticul Gherea; talente originale, cum e Coşbuc; vechiul cântăreţ al limbii Odo- bescu; zevzecul dar inteligentisimul de Caragiale — şi în fine rămurele cu muguri noui, ar trebui din nou aduse la steajer. Eu pricep că D-voastră, ajuns la plina maturitate a facultăţilor sufle- teşti, visaţi poate o lucrare temeinică şi absolut personală, şi sper că nu numai visaţi, dar că şi lucraţi, — însă, nu trebue pierdut din vedere că D-voastră, ca Dombey &Fils, aveţi o casă cu renume vechiu, care trebue dusă înainte: aceea a criticei senine, pătrunză- toare. Aştept prin urmare să-mi spuneţi, într’o viitoare scrisoare, că alegătorii gorjeni, cari v’au lăsat la o parte, ca să aleagă pe un vechiu primar certat cu Justiţia, au făcut un mare bine literaturii. De altfel, k propos de alegeri şi de politică, ciudate lucruri se petrec în dulcea noastră ţară. Vream să vorbesc de actul Regelui şi de chipul neînţeles cu care răspund studenţii1). Oare să fie un sâmbure de sălbatică neatârnare, rămas în sângele Românilor dela strămoşii Daci, ori e curat o mojicie de bădărani? De sigur că şi politica se amestecă printre copiii dela Universitate. De departe, lucrurile astea fac un rău nespus. Nimic nu mă miră, nici chiar ideea macabră a liberalilor de a aduce rămăşiţele bunului român $ j Brătianu în Bucureşti şi a le plimba pe uliţe în ziua de zece Mai, — nu mă miră, fiindcă politica într’un Stat tânăr e sălbatică... precum e amorul într’un corp de 20 de ani. Dar mă miră şi mă întristează că o faptă generoasă, ca darul Regelui, nu găseşte un răsunet pretutindeni în inimile tinerimii. Domnule Maiorescu, poate să vă par cam burghez în cumpă- nirea lucrurilor omeneşti, — mie însă nu-mi plac fleacurile; nu-mi plac studenţii cari lasă cartea, ca să facă demonstraţii poli- tice; nu-mi plac liberalii cari vor să pângărească pe un mort spre *) *) Atitudinea negativi a studenţilor faţă de înfiinţarea Fundaţiei univer- sitare Carol I. 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a răsturna pe conservatori; nu-mi plac apostolii şi martirii,— fiindcă în toate şi toţi aceştia este un desechilibru sufletesc. Lucrurile drepte şi lucrurile frumoase sunt armonice. Se înţelege că un asemenea mod de a fi nu duce pe om departe. Dar nici nu vreau să ajung nicăieri. Sunt foarte fericit că pot sta deoparte, şi e probabil că aş rămâne pentru multă vreme cum mă aflu, dacă tată-meu n’ar fi bătrân şi nu m’ar aştepta alte responsa- bilităţi pentru viitor. Guvernul m’a decorat cu Crucea Coroanei. Inchipuiţi-vă ! De sigur că d-1 Esarcu nu mă cunoaşte. Cu bine şi respectuoasă dragoste. (urmează) Pentru textul Întocmai, EMANOIL BUCUŢA DIONISIE MARŢIAN Mulţi sunt românii de dincolo de Carpaţi care, trecând gra- niţele, s’au aşezat în Vechiul Regat spre a contribui cu energia şi priceperea lor la propăşirea obştească. Unii din ei, chemaţi chiar de fruntaşii noştri politici ca Ioan Brătianu, N. Kreţu- lescu şi alţii, ne-au dat încă din vremea lui Cuza-Vodă un spri- jin foarte preţios la opera de consolidare a tânărului stat ro- mânesc. Intre aceşti din urmă ardeleni se cuvine să evocăm aci figura luminoasă a unui om de înalte meţite şi sincer pa- triot, a lui Dionisie Marţian, de care se leagă începuturile ştiinţei statistice în România şi strălucirea unei mari doctrine privi- toare la organizarea noastră economică. Născut în localitatea Ponor, în anul 1829, Marţian era, ca aţâţi contemporani ai săi, vlăstarul unei familii modeste, repre- zentând virtuţile acelei harnice burghezii ardeleneşti, care a stârnit admiraţiunea tuturor1). Studiile şi le-a făcut întâi la Sibiu, al cărui seminar ortodox, după cum am văzut şi cu o altă oca- ziune, pregătise multe generaţiuni în cultul unui fecund naţio- nalism * 2). După aceea, el trece la Blaj, unde ia contact cu un mediu de superioară cultură, cu cărturari mari care, odată cu teoriile cele mai savante în materie filologică ori istorică, aveau o mare influenţă şi asupra structurii morale a tineretului inte- lectual de peste munţi. Terminându-şi stagiul universitar în *) D. Rosetti, Dicţionarul contemporanilor în România (180O—1898), pag. 126. 2) I. Budu, Visarion Roman, în « Revista Fundaţiilor Regale * Nr. 1 din 1934» pag- 160. 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acest centru, Maţ-ţian pleacă cu multe sacrificii la Viena şi, în 1857, obţine diploma Facultăţii de Drept şi a Şcoalei de Ştiinţe Politice, cu o deosebită distincţiune. Hotărît să se consacre de acum înainte chestiunilor econo- mice, Dionisie Marţian se face remarcat, prin scrierile şale, de Nicolae Kreţulescu şi astfel este adus în ţară, la 1859, pentru a organiza serviciul statistic pe alte baze decât cele prevăzute prin Regulamentul Organic. Ca şef al acestui serviciu sau cum era numit atunci Oficiul Central Statistic, Marţian se arată preocupat, în primul rând, de recrutarea personalului ajutător. Din cauza situaţiunii buge- tare nu i se acordă însă mare lucru şi abia poate dispune de un referent, un corespondent, un registrator-arhivar şi câte un raportor în fiecare judeţ, care constituiau laolaltă cadrul permanent. Pe de altă parte, pentru lucrările periodice cerute de necesităţile administrative, Oficiul Central Statistic insti- tuise o serie de comisiuni judeţene, alcătuite dintr’un comisar al guvernului şi din proprietari rurali din cei mai cu vază şi de preferinţă parlamentari. Personalul acesta nu era, de sigur, ideal nici ca pregătire, mai ales în ce priveşte comisiunile de moşieri, şi de aceea Marţian este silit să facă adevărate cursuri de specialitate spre a-1 iniţia în activitatea lui, îngreunată şi de neînţelegerea populaţiunii. Programul de lucrări al Oficiului Central Statistic era extrem de vast şi cuprindea, spre deosebire de vechiul sistem, nu numai laturea fiscală, adică numărătoarea contribuabililor, ci ansamblul vieţii economice şi sociale în Valahia şi apoi în România uni- ficată. Astfel, sub direcţiunea lui Marţian, trebuiau culese di- ferite «daturi», interesând mişcarea demografică, agricultura, industria şi comerţul, cursul preţurilor, comerţul exterior, etc. Toate aceste situaţiuni urmau să fie întocmite anual de personalul permanent, lăsându-se pe seama comisiunilor jude- ţene în special recensământul populaţiei şi averii, care are un caracter intermitent. Dintre toate lucrările propuse, recensământul populaţiunii la 1860 a fost cel mai greu. Comisiunile, urmărind să obţină cât mai multe preciziuni asupra locuitorilor, trebuiau să manipu- leze vreo 8 tabele statistice, conţinând fiecare până la 50 coloane, DIONISIE MARŢIAN 379 şi aceasta mergând din sat în sat şi chiar din casă în casă. In plus, perspectiva beneficiilor era foarte mică, ceea ce a de- terminat pe mulţi candidaţi să părăsească terenul încă înainte de începerea lucrărilor. In faţa acestei situaţiuni, Marţian, întru nimic descurajat, se vede nevoit să supravegheze în permanenţă mersul recensământului, rectificând personal o puzderie de erori, care ar fi dus la anihilarea completă a rezultatelor. In ace- laşi timp, el reuşeşte prin spiritul său de persuasiune să deştepte simţământul patriotic în sânul comisiunilor, astfel că multe au sfârşit prin a lucra cu cea mai nobilă dezinteresare la succesul operaţiunii. Materialul imens pe care l-a adunat Marţian în urma cerce- tărilor sale demografice şi în domeniul economic îşi află locul, după o centralizare şi clasificare riguroasă, într’o publicaţiune trimestrială, cea dintâi de acest gen în România, în Analele statistice. Apărute tot în 1860, Analele statistice, care au stârnit admiraţiunea lui Cezar Boliac, aveau de scop să pună la înde- mâna conducătorilor ţării elementele necesare unei administra- ţiuni eficace, ferită de empirismul şi abuzurile din trecut. Această înaltă menire a publicaţiunii este arătată de însuşi Marţian într’un cuvânt introductiv, referitor la importanţa practică a ştiinţei statistice. Iată ce spune el: «Statistica pentru guvern este aceea ce sunt pentru om cele cinci simţuri. Cine va păşi pe un târâm înainte de a-1 cunoaşte, cine va întreprinde îngri- jirea unei cauze înainte de a se informa de starea ei ? Care eco- nom va întreprinde ceva până ce nu cunoaşte cel puţin ceea ce are ? Numai la noi până acum nu s’a făcut aceea ce tot omul întreg face chiar şi în restrânsul său cerc»1). Şi mai departe: «A administra o ţară, adică a îngriji de îmbunătăţirea stării materiale şi morale a locuitorilor ei, fără de a şti peste ce dis- pune, unde şi în ce măsură se simte trebuinţa de a interveni, şi îngrijirea de până acum ce fructe a produs, este ca şi a medi- cina pe un pacient nevăzut şi neîntrebat de suferinţele lui. A cerceta şi a consemna tot ce se află în ţară, adică a ţine soco- teală tuturor faptelor sociale şi mai cu seamă a celor ce se pot exprima prin cifre este fassiunea stării naţiei către cele două * ) Analele statistice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 1. 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puteri ale guvernului, cari sunt medicii ei. Iată misiunea sta- tisticei administrative » x). Inspirat de această concepţiune, Marţian începe publicarea, chiar din primul număr, a unor lungi serii de statistici cât se poate de interesante. Intre cele dintâi cifre pe care le dă la iveală în Analele sale trebue să menţionăm o minuţioasă cata- grafie a stării agricole din Muntenia în jurul anului 1860. După constatările făcute de el, în această parte a ţării situaţiunea se prezenta în modul următor: Teren arabil (în ha.) Fâneţe şi păşuni Vii Păduri 1.287.120 2.380.080 63.199 I.220.2l8 2) Din cele ce preced, rezultă clar că suprafaţa destinată agri- culturii la 1860 era destul de restrânsă în comparaţie cu terenul afectat islazurilor, fâneţelor şi chiar pădurilor. Prin alte cuvinte, structura economică a Munteniei nu părăsise încă definitiv epoca patriarhală a creşterii vitelor şi a pâstoritului spre a se orienta, cu hotărîre, în direcţiunea unei agriculturi extensive, fie ea şi sub regimul marii proprietăţi. Această metamorfoză, atât de nece- sară, se desăvârşeşte ceva mai târziu, graţie unor măsuri legis- lative, ca secularizarea bunurilor mănăstireşti, ori a unor procese naturale, cum ştim că a fost expansiunea schimburilor între statele industriale şi cele agrare, către finele veacului trecut. De altfel, dacă vom pune alături de vechile date ale lui Marţian statisticele actuale, vom vedea cât de radical s’a schimbat situa- ţiunea în interval de aproximativ 70 de ani. In adevăr, pentru aceleaşi categorii agricole vom avea în epoca noastră sau, mai exact, în anul 1932, raporturile de mai jos: Teren arabil (în ha.) Fâneţe şi păşuni Vii Păduri 3.568.363 650.012 IO2.411 1.640.072®) Aşa dar, în lumina statisticilor contemporane se constată o dezvoltare extraordinară a terenurilor destinate culturilor de *) *) Analele statistice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 1. s) Ibid., Ed. 1861 Nr. 5—8, pag. 57. s) Statistica agricolă a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe anul 1932, pag. 20 şi urm. DIONISIE MARŢIAN 381 cereale, dezvoltare care reprezintă un plus de 177% faţă de cifrele din 1860. O altă observaţiune pe care trebue să o facem este scăderea foarte sensibilă a suprafeţelor cu păşuni şi fâneţe (— 71 %), de unde vom trage concluziunea că populaţia mun- tenească a părăsit cu totul îndeletnicirile anterioare în fa- voarea agriculturii propriu zise. In sfârşit, la capitolul vii şi păduri, dacă se remarcă unele sporuri, nu este mai puţin ade- vărat că şi aci s’au produs transformări profunde în sensul că podgoriile actuale ca şi pădurile provin în genere din replantări, deci sunt ulterioare anchetei lui Marţian 1). O dovadă în această privinţă ne furnizează, pentru pădurile Statului, însăşi statisticele oficiale. Astfel, din totalul pădurilor administrate de autoritatea publică şi care se ridică la circa 490.000 ha în Muntenia, numai 184.000 ha depăşesc vârsta de 80—100 ani, restul fiind pădure tânără între 20—60 ani, iar câteodată şi mai puţin * 2). Dacă părăsim acum domeniul structurii noastre ca Stat agri- col spre a urmări, tot cu ajutorul lui Marţian, situaţiunea comer- ţului exterior la 1850 şi anii următori, vom descoperi fapte deo- potrivă de interesante. Ele lasă să se întrevadă, punct cu punct, noile tendinţe în organizarea producţiunii româneşti cât şi dezvoltarea debuseurilor în străinătate. » Analizând, în primul rând, exportul nostru de mărfuri cons- tatăm, bunăoară, că în intervalul dela 1850—1858, valoarea cerealelor exportate trece dela 29 milioane la 74 milioane lei, ceea ce reprezintă un spor de 157% pentru Muntenia3). In acelaşi timp, exportul de animale, deşi proporţional destul de important, marchează o continuă scădere, figurând în balanţa comercială numai cu 20% în 1858 faţă de aproape 27% în anul 1850. încă o caracteristică a exportului Munteniei pe anii de mai sus este absenţa aproape totală a tranzitului şi exportarea unor produse care azi au dispărut cu desăvârşire de pe piaţa internaţională şi între care nici... lipitorile nu lipsesc (1.102 ocale în 1850) 4). ') Statistica agricolă a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe anul 1932, pag. 20 şi urm. *) Anuarul statistic al României pe anul i933> pag. 84 şi urm. 3) Analele statistice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 16. 4) Analele statistice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 16. 382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In ce priveşte comerţul exterior al ambelor Principate, situa- ţiunea este iarăşi foarte semnificativă. Iată cifrele pe anii 1863—1864: 1863 1864 Materii animale.............. 65.634.242 65.445.714 » vegetale...............250.895.604 324.863.361 » minerale................ 6.953.912 7.155.876 Tranzit şi diverse .... 2.992.166 3.540.856 Total lei . . . 326.475.924*) 401.005.807 * 2) Asupra datelor de mai sus avem de remarcat cu deosebire faptul apariţiei tranzitului, care începe, din 1862, să fie înregistrat în mod regulat în balanţa noastră comercială. Tot astfel, mai trebue să constatăm, ca un corolar al transformărilor noastre economice, un spor de aproape 30% la exportul de cereale, cu tot aportul slab al Moldovei, şi un nou regres la exportul de animale. Cât priveşte mineralele din statistică, ele cuprind numai sarea, care la acea epocă era singurul produs mai de seamă al industriei noastre extractive, până la exploatarea petrolului. In rezumat, totalul exportului nostru în 1863—1864 ne dă o idee destul de lămurită despre dezvoltarea comerţului exterior al Principatelor, în comparaţiune cu anul 1850, când debuşeele produselor româneşti se mărgineau la orientul european şi câteva ţări vecine; între care Austria era principalul cumpărător. Schimbarea de axă a traficului nostru cu străinătatea, schimbare care s’a operat după 1850, a rămas până azi nealterată ţi ea înseamnă părăsirea pieţelor apropiate pentru a ne înscrie defi- nitiv ca furnizori ai statelor occidentale. înainte de a termina acest capitol să trecem însă o clipă si la cealaltă lăture a comerţului nostru exterior, anume la mis- carea importului, care a făcut obiectul unei atenţiuni speciale în cercetările lui Marţian. t După datele publicate în Analele statistice, importul Munteniei urmează de aproape salturile exportului nostru, căci valoarea ’) Ibid., Ed. 1864 Nr. 17—20, pag. 107—108. 2) Ibid., Ed. 1865, seria II, anul VI, pag. 266. DIONISIE MARŢIAN 383 mărfurilor cumpărate din străinătate trece dela 23 milioane lei în 1850 la 54 milioane lei în 1858 1). Este vorba în genere de articole fabricate şi de obiecte de consumaţie, cu neglijarea totală a materiilor prime, care ar presupune un sâmbure de indiîstrie, inexistent în ţară la acea epocă. Textilele fine, pân- zeturile, stofele, mătasea, porţelanurile, etc., constituind co- merţul de lipscănie, bogasierie şi mărchitănie, jucau cel mai mare rol în importul Munteniei în anii de mai sus. Prin urmare, oraşele şi clasa suprapusă beneficiau de mărfurile străine pe când, dimpotrivă, agricultura era lăsată în suferinţă. Aceasta este atât de adevărat că în 1865, de pildă, nu găsim la 10 familii de agricultori mai mult de 2 pluguri pentru nevoile exploata- ţiunilor lor, iar în ce priveşte utilajul mecanic propriu zis el este încă şi mai derizoriu* 2). O situaţiune întrucâtva ameliorată se remarcă, totuşi, în statisticele pe anii 1863—1864, referitoare la importul ambelor Principate. In aceşti ani, fabricatele şi obiec- tele de consumaţiune reprezintă o proporţiune de 70% din total, dându-se şi materiilor prime o cotă de 12%, care sporeşte uşor *n 1864, după cum se poate vedea din tabloul următor: Obiecte de consumaţie . . Materii prime............. Fabricate................. Diverse................... Total lei . . . 1863 31.386.113 25.022.960 105.829.899 32.536.r95 194-775 ,i67 3) 1864 31.624.229 28.817.990 117.819.942 34.449.405 212.711.566 4) Confruntând aceste date cu cifrele anterioare vom spune, în concluziune, că balanţa comercială pe anii 1863—1864, ca şi în perioada 1850—1858, rămâne în permanenţă activă, cu tot importul considerabil la care asistăm. In acelaşi timp, vom constata modernizarea ei treptată prin apariţia unor elemente noui a căror importanţă în traficul internaţional este azi netă- găduită. In sfârşit, este locul să subliniem că importul nostru ') Analele statistice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 15. !) Ibid., Ed. 1865, seria II, anul VI, pag. 23. 3) Ibid., Ed. 1864 Nr. 17—20, pag. 121—122. 4) Ibid., Ed. 1865 seria II, anul VI, pag. 283 şi urm. 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE are, în vremea aceasta, un caracter pur consumativ, ceea ce ex- plică o oarecare întârziere în procesul de transformare a pro- ducţiunii româneşti. Spicuind mai departe statisticele publicate de Marţian, între numeroase alte date, vom descoperi şi o serie de indicaţiuni cu privire la problema datoriilor hipotecare la 1861. După cum vom vedea, este aci mai mult decât o coincidenţă cu una din preocupările mari contemporane şi de aceea se cuvine să acor- dăm acestui fapt toată atenţiunea noastră. La epoca arătată mai sus, problema datoriilor hipotecare pre- zenta, în Muntenia, o gravitate deosebită. Din cifrele culese de Marţian, rezultă că la oraşe erau grevate un total de aproape 1800 imobile din care clădirile particulare reprezentau o pro- porţiune de peste 70%, iar restul aparţinea imobilelor cu desti- naţiune comercială1), ca prăvălii, hoteluri, magazii, etc. In ce priveşte proprietăţile rurale, situaţiunea apărea şi mai precară. Astfel, se găseau hipotecate un număr de peste 1700 imobile, în cea mai mare parte moşii (85%) şi chiar munţi cu păduri, fără să mai amintim de podgorii, intrate şi ele de mult în gajul creditorilor * 2). Totalul acestor datorii, urbane şi rurale, se ridica la cifra de 176 milioane lei, adică la un nivel superior întregului venit funciar al Munteniei, care nu trecea de circa 150 milioane lei la acea epocă sau aproximativ 4 milioane 700 mii galbeni 3). In Moldova, la 1864, datoiiile hipotecare înregistrau un total chiar mai mare decât al Munteniei. Ele atingeau cifra de 180 milioane lei şi repartizarea lor în datorii urbane şi rurale dădea pentru primele un total de 51 milioane lei şi pentru cele din categoria a doua circa 129 milioane lei 4). Numărul imobilelor urbane debitoare depăşea cifra din Muntenia, căci statisticele lui Marţian ne arată un total de aproape 2300 construcţiuni hipotecate în diferite oraşe şi târguri din Moldova. In schimb, moşiile afectate creditorilor erau mai puţin numeroase, dar ') Analele statistice, Ed. 1862 Nr. 9—12, pag. 84. 2) Jbid. 3) Jbid., pag. 59. Galbenul austriac, care era cel mai curent în tranzac- ţiuni, valora, până la reforma monetară din 1867, 32 lei vechi, iar după această reformă 11,75 lei noi. 4) Ibid, Ed. 1864 Nr. 17—20, pag. 149. DIONISIE MARŢIAN 385 faptul nu poate fi considerat cu optimism când ne gândim că este vorba de adevărate latifundii, cu o rentabilitate mult mai slabă decât a proprietăţilor rurale din Muntenia x). Aceasta fiind situaţiunea este firesc să ne întrebăm, acum, care a fost cauza sau mai bine zis cauzele insolvenţelor ca şi angajamentelor mari contractate de debitorii de toate categoriile până la 1861—1864, dată la care răul ia o formă atât de acută. De sigur că motivul cel mai important care a contribuit la apariţia volumului mare al creanţelor hipotecare a fost lipsa unui instrument de credit regulat, singurul capabil să facă un discernământ, între solicitatorii de împrumuturi, după alte criterii decât solvabilitatea lor exclusivă. In al doilea rând, nu arareori se întâmpla ca, sub presiunea cămătarilor, debitorii să-şi ia angajamente superioare sumelor efectiv obţinute sau cum am spune noi astăzi angajamente bianco. Alte cauze, aproape tot atât de importante, care au provocat sporirea datoriilor hipo- tecare, trebuesc căutate în relaxarea spiritului de punctualitate în materie de rambursare, anatocismul sau capitalizarea masivă a dobânzilor şi, în sfârşit, diversele clauze penale utilizate în raporturile dintre debitori şi creditori * 2). In ce priveşte clauzele penale a fost nevoie mai târziu chiar de o intervenţiune a legiui- torului, căci ele tindeau nu atât la sporirea ilicită a capitalului, împrumutat cât la alienarea fondului oferit în garanţie de debitor. Iată, pe scurt, în ce consta problema datoriilor hipotecare în epoca dela 1861—1864. Cu această ultimă analiză vom încheia dezvoltările noastre asupra cercetărilor statistice ale lui Marţian, deşi ele ar comporta încă numeroase comentarii. După cum am văzut, este vorba aci de o operă grandioasă în totalitatea ei şi a cărei importanţă rămâne indiscutabilă pentru oricine va voi să studieze temeinic istoria vieţii noastre economice. De altfel, valoarea operei statistice a lui Marţian este cu atât mai mare cu cât ea are şi o înaltă semnificaţie morală. Prin orizonturile J) Analele statistice, Ed. 1864 Nr. 17—20, pag. 149. 2) In legătură cu lipsa de diligenţă a debitorilor şi sistemul amânării plă- ţilor, Marţian face unele aprecieri interesante în articolele sale asupra Cre- ditului Funciar, publicate la aceeaşi epocă şi care au stârnit o oarecare vâlvă. Vezi infra. 25 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sale, prin comparaţiuni atente cu epoca noastră, ea înseamnă confirmarea încrederii în resursele acestui popor, care a izbutit în mai puţin de un veac să transforme şi să modernizeze funda- mental întreaga structură a organizaţiei de Stat. II Paralel cu Analele statistice, al căror cuprins îl cunoaştem în parte, Dionisie Marţian mai scoate, în 1860, o publicaţiune interesantă pe care o intitulează Analele economice. In această nouă tipăritură, anexă la cea dintâi, el părăseşte câmpul preocupărilor statistice spre a se consacra, cu un zel deosebit, diferitelor probleme economice ale timpului. Vom azista, astfel, la o serie de expuneri luminoase în materie monetară, credit agricol, transporturi şi altele în care, adeseori, vom găsi opi- niuni originale şi mai presus de orice o mare grijă pentru tot ceea ce privea o bună organizare a colectivităţii româneşti. Printre chestiunile de mare interes pe care le tratează Marţian în Analele economice, trebue să relevăm, în ordine cronologică, studiul său asupra reformei sistemului monetar ca şi a unităţilor de măsuri şi greutăţi în România. Acest studiu, pe lângă că pune la punct o sumedenie de detalii puţin cunoscute atunci, este o încercare de a atribui monetei noi şi alte funcţiuni decât aceea de etalon pentru măsurătoarea valorilor de schimb. Dar să dăm cuvântul lui Marţian, care formulează mai întâi urmă- toarele deziderate în legătură cu modificarea sistemului de lun- gimi şi greutăţi: « . . .Să se adopte — spune el — unităţi de măsuri după scara zecimală, dar numirea lor să se facă română şi pe cât se poate mai populară, scurtă, chiar şi dacă în numire nu s’ar exprima zecimele sau sutimele, numai lungimea măsurii numite să co- respundă sistemei, iar numirea să se ia din numirile până acum uzitate sau din alte asemenea lor. Să se aplice aceste măsuri la toate obiectele comerciului, iar nu să se lase a exista pe lângă noile măsuri şi acele vechi uzitate pentru a măsura cantitatea unor obiecte, ca în Franţa, unde şi astăzi se vorbeşte de un sac de făină, o butelie de vin, un val de bumbac, etc., ca de o măsură de cantităţi, parcă nici nu ar exista DIONISIE MARŢIAN 387 în acea ţară o măsură legală. Să se statueze, dar, ca toate mă- surile să fie exprimate numai în măsurile legale. Principiile precedente să se aplice şi la măsurile pentru solide sau ponduri, primind de bază cantitatea şi împărţirea lor în Franţa. Cunoscut şi greu simţit de toţi este agiotagiul abuziv cu monetele ce circulează în ţară. Ca să aduc numai un exemplu din cele multe: galbenului la schimbare cu altă monetă îi se dă o valoare peste cursul legal, va să zică unul din ambii tranzacţionări este totdeauna expus exploatării celuilalt. Deci: Faţă cu trebuinţa de a aduce măsura lungimii şi a pondu- rilor la unitate; faţă cu dorinţa guvernului şi Corpurilor legis- lative de a regula sistema monetară şi a bate monetă naţională; fără a preveni circumspectele măsuri ale Puterilor legiuitoare, suntem de părere: 1. Să se ia de unitate a monetei francul, după valoarea lui intrinsecă, şi să se împartă după sistema zecimală întocmai ca monetă franceză. 2. Toate monetele să fie de mărimea unui cerc al cărui dia- metru să reprezinte un model de o certă parte (întreagă sau fracţiune) pentru măsura lungimii: astfel ca să ştie fiecare om că, punând spre exemplu 20 de monete una lângă alta, ele vor arăta lungimea unui metru. 3. Pondul fiecărei monete să fie o certă parte (întreagă şi nu fracţiune) a măsurii pentru greutăţi (ponduri), astfel ca să ştie oricine că, punând în cumpănă spre exemplu o monetă de cutare specie, să arate câte dramuri cumpăneşte. 4. Să se arate pe o faţă a monetei numirea ei; a câta parte este ea din lungimea unui metru şi a câta parte din unitatea pentru greutăţi. La monetele de argint şi aur se poate pune pe dunga peri- feriei în literfe rădicate: a câta parte din pondul total al monetei este lamura (metalmobil curat) şi a câta parte este liga (meste- cătură). Această justificare a valoarei intrinsece este o măsură în sine raţională, şi e bine a se însemna cu litere pe dunga banilor pentru a nu se putea pili dungile de către subţiitorii monetelor. 25* 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Scopul acestor dispoziţii ar fi ca prin monetâ să avem nu numai măsura valoarei monetare, ci totodată un instrument îndemâ- natec autentic şi general, pentru ponduri şi lungimi. Aceste trei scopuri unindu-le în sistema monetară ar fi o achiziţiune nepre- ţuibilâ pentru public, o simplificare în legislaţia şi controlul privitor la măsuri, şi o încercare naţională, care de sigur o vor aplauda toate popoarele civilizate. Având, dar, în monetă nu numai măsură de valori, dar şi de ponduri şi lungimi, nu trebuesc trei legi speciale pentru aceste trei ramuri, nu trebuesc trei controluri deosebite, nu trebuesc reviziile măsurilor în toţi anii de către autorităţi — izvorul atâtor abuzuri şi şicane — şi poate tot omul cu monetă să se încredinţeze dacă măcelarul sau lipscanul i-a măsurat drept. Să nu contractăm şi noi ca cei vechi prejudiţiul că metalul este un ce mai mult decât marfă şi că monetă este altceva decât o măsură legală de valori; deci, privind această măsură de valori numai ca acea ce este în adevăr, să îi se dea o certă formă exterioară, care ar putea servi şi de măsură legală a lun- gimei, iar ca măsură legală a pondului se înţelege de sine că poate fi, căci metalul ce conţine se măsoară cu cea mai mare scrupulozitate. Apoi măsura valoarei metalelor nu depinde de noi a o de- termina, aceasta se regulează de preţurile celorlalte mărfuri, şi ea este atât de neatârnatâ de Puterea legiuitoare încât toate guvernele lumei nu ar fi în stare de a o fixa, căci valoarea eco- nomică nu se închină nici legendelor, nici numirilor sub cari circulează, ci aceea ce interesează pe cumpărătorul şi vânză- torul de monete este pondul metalului curat, care se află în monetă, adică valoarea intrinsecă a monetei, în comparaţie cu preţul celorlalte mărfuri x). Deci dar, pentru ce să nu ne facem monetele astfel ca afară de măsuri pentru valori să fie totdeodată şi măsuri pentru ponduri şi lungimi ? Ideea e atât de aproape de adevărata natură a banilor, încât ar fi o grea răspundere faţă cu viitorul economic, dacă nu se ') Aceste idei îşi găsesc o dezvoltare mai largă în Economia socială a lui Marţian, ed. 1858, pag. 99 şi urm. DIQNISIE MARŢIAN 389 va executa de noi, cari nu avem de a învinge susceptibilităţi pentrucă nimicim o sistemă monetară naţională, precum le au multe staturi încă, ci avem de a crea totul din nou, şi fără de alte consideraţii decât ale trebuinţelor practice. Şi în privinţa nomenclaturii monetelor noastre suntem de aceleaşi păreri ce le-am enumerat mai sus în privinţa măsurii pentru ponduri şi lungimi. Ar fi însă o rea aplicare a principiului de a româniza numirea monetelor, când numirea de «franc» o am traduce-o din cu- vânt în cuvânt, şi am numi unitatea sistemei noastre monetare «român », căci afară că traducţiunea nu este exactă, originea numirii «franc » este alta decât pentru a se însemna prin ea naţiunea: dar ar veni si nostim la întrebări ca: « cu cât ai cum- » ' * * părat măgarul acesta?» să se răspundă: «cu 20 români»1). Să lăsăm numirea «leu » pentru unitatea monetară, căci leul a fost, dimpreună cu vulturul, insignele Daciei, şi pe timpul împărăţiei româno-bulgare s’au bătut monete cu figura leului, de aci originea numirii de leu în sistema monetară de astăzi. Avem destul cu a afla numiri scurte, caracteristice şi totdeo- dată populare pentru celelalte specii mai mari şi mai mici » 2). După cum vedem, Marţian face, în rândurile de mai sus, o stăruitoare pledoarie pentru utilizarea viitorului sistem monetar la măsurătoarea lungimilor şi greutăţilor, arătând, în acelaşi timp, şi avantajele mari ale acestei inovaţiuni. Cu tot aspectul ei seducător, propunerea nu a fost, însă, admisă nici când s’a procedat la cunoscuta emisiune metalică sub Cuza-Vodă şi nici cu prilejul reformei monetare din 1867. Cauza pentru care a trebuit să fie înlăturată se explică prin aceea că, în realitate, extinderea funcţiunilor monetei nu face decât să provoace pier- deri de timp şi confuziune, ceea ce nu se poate întâmpla cu un etalon specializat. Totuşi, Marţian are dreptate undeva, acolo unde spune că monetele trebue să poarte pe discul lor men- *) Aluziune la propunerile care s'au făcut în presă şi Adunările legislative, la acea epocă, pentru schimbarea vechii denumiri a monetei naţionale. O asemenea propunere a fost formulată, de altfel, şi în timpurile noastre, cu ocaziunea stabilizării monetare dela 1929, când unii economişti au susţinut ca noua monetă să poarte denumirea de.. . « dac » 1 *) Analele economice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 12—13. 39° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiunea titlului din care sunt turnate. In epoca noastră de frec- vente mutaţiuni în compoziţia pieselor metalice, această suges- tiune ar merita chiar o atenţiune specială, căci ea tinde să resta- bilească întru câtva încrederea publicului în monetă, uşurând, pe de altă parte, şi urmărirea falsificatorilor. O altă problemă pe care o studiază Marţian în Analele econo- mice este chestiunea, mult discutată, a înfiinţării unui Credit funciar pentru nevoile crescânde ale agriculturii. Faţă de proectele contradictorii, care abundau la acea epocă, şi de curentul favorabil unei organizări imediate a acestui credit, Marţian ia, încă din primul moment, o atitudine rezervată x). Recunoscând oportunitatea unei organizaţiuni financiare în măsură să ajute şi să emancipeze exploataţiunile agricole de jugul cămătarilor, el arată, astfel, că înfiinţarea unui credit funciar nu este posibilă înainte de a avea o bancă de scont şi circulaţiune, care să permită o negociere normală a titlurilor de împrumut * 2 * * * * *). In acelaşi timp, el mai dă şi un argument de ordin general în sprijinul aprehensiunilor sale. Anume, că atâta vreme cât nu va exista o mentalitate nouă în ce priveşte res- pectul obligaţiunilor contractuale nici o operaţiune de credit nu s’ar putea face cu folos pentru clasa debitoare. Mai mult încă. El susţine cu tărie că trebue să se renunţe, ca o condiţiune prealabilă, Ia sistemul creditelor de consumaţiune, care sunt de natură a conduce la o insolvabilitate aproape sigură, în pa- guba şi a intereselor colective şi a instituţiunii proectate. Pentru interesul mare cât şi pentru apropierea lor izbitoare cu vremea noastră redăm aci observaţiunile lui Marţian, mai ales că unele din ele s’au dovedit pe deplin justificate: !) Asupra unuia din proectele privitoare la înfiinţarea « Creditului fun- ciar », v. Ioan Budu, Menelas Ghermani, în « Revista Fundaţiilor Regale » Nr. ii din 1934» Pa8- 38S- 2) Nicolae Bălcescu şi alţii erau, dimpotrivă, de părere că la noi în ţară « nu putem să întemeiem cu succes decât instituţii de credit funciar, da- torită faptului că singura noastră producţie este cea agricolă şi singurul ca- pital propriu zis nu e decât pământul». Cu ajutorul acestor instituţii, pă- mântul din capital fix devine capital circulant, căci titlul hipotecar — după dânsul — nu are alt rol de îndeplinit decât pe acesta. Vezi G. Zâne, Eco- nomia-de schimb în Principatele Române, Ed. 1930, pag. 367—368. DIONISIE MARŢIAN 391 « Credit, strigă agricultorii, credit comercianţii, credit pro- prietarii, credit chiar şi aceia, cari nu au alta decât voinţa sau trebuinţa de a întreprinde ceva. Creditul dar e parola de zi ». Credit am avut, dar nu l-am ştiut păstra, şi dacă nu am avut pe cât puteam avea, cauza e că nu l-am cercetat spre a-1 cu- noaşte, ne-am bucurat de beneficiul lui fără să-l ştim trata după delicata lui natură. Ne-am bucurat de un credit mai mare decât se crede, şi decât ne-am dat silinţa de a-1 conserva. In credit speră nu numai întreprinderile particularilor, dar şi ale Statului nostru spre a-şi putea urni mulţimele de trebuinţe. Sunt unele chestiuni de lămurit, până a-1 statornici în acest pământ, sau a-1 altoi astfel ca să-i putem gusta în continuitate fructele, şi toate aceste chestiuni nu le putem rezolva, fără de a cerceta natura lui. Prin credit dobândim beneficiul de a dispune peste capita- lurile altora, şi ne îndatorăm de a întoarce valoarea acelor capi- taluri. Negreşit că, despre acela care vrea să aibă credit, trebue să se presupună că are şi putinţa şi bunăvoinţa de a-şi împlini obligaţia. Multe cumpărătorii s’au făcut de către comercianţii noştri până acum, şi li s’a creditat a plăti peste un timp mai înde- lungat. Creditul pieţelor noastre era mai mare de cum o merita spiritul de speculaţiune şi inteligenţa comercianţilor noştri. Mai restrâns era creditul în arendarea moşiilor, căci contrac- tele se făceau mai totdeauna prin intervenirea unui al doilea garant. Se făceau contracte de închirieri, şi se plătea chiria mai târziu: aveam prin urmare credit în tranzacţiunile închirierii. Servitorii nu-şi cereau plata lor luni şi adesea ani întregi dela principalii lor, şi această confienţă era un credit. Muncitorul primea .dela proprietar o anticipaţie în bucate, şi adesea şi în bani, pentru a o răfui mai târziu prin muncă; şi aceasta nu este decât credit. Toate aceste credituri ce am avut, astăzi dacă nu sunt nimicite sunt cel puţin foarte restrânse. Temeiul pe care se dădea aceste credituri este: sau pentru încrederea în caracterul şi puterea persoanei de a-şi răfui da- toria, adică creditul personal; sau pentru siguranţa ce dădea averea datoraşului în caz de a nu plăti, cu alte cuvinte, creditul hipotecar. 39* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bătrânii vor şti mai bine, dacă mă înşel sau nu, afirmând că niciodată în această ţară nu au fost atâtea moşii hipotecate, ca în anii din urmă, şi că trebuinţa de a da garanţie pentru lucrul ce-1 luăm împrumut este din zi în zi mai mare. Odinioară cre- ditul era puţin cunoscut, şi atunci se dădea mai mult din în- credere către persoana celui ce se împrumuta, şi arare se înşela în sinceritatea datoraşului. Cu încetul generalizându-se darea şi luarea de credit, pe de o parte s’au scumpit capitalurile, iar pe de alta creditul nu se întrebuinţa numai în cazuri neapărat trebuincioase, ci adesea se lua de către oamenii în cari putinţa şi bunăvoinţa de a replăti nu au fost atât de mari ca să nu se fi înşelat mulţi capitalişti. Garanţia materială pentru binefacerea creditului devine dar din zi în zi mai neapărată. Nu avem date statistice pentru a constata prin cifre mărimea creditelor personale în asemănare cu cele reale sau hipotecare; nu mă înşel însă afirmând că astăzi la noi este rar de a afla credit curat personal, atât e de micşorat. Istoricii creditului zic că această împrejurare este semnul înaintării în cultură, căci în adevăr peste această fază au trecut toate popoarele la care s’au făcut progrese sensibile. La noi cel puţin tendinţa către progres nu se poate nega, dar cauza lipsei creditului personal este mai întâi de toate uşurinţa cu care contractăm credite, şi puţina scru- pulozitate pentru datoria de a le răfui. De aci provine în mare parte cămătăria (uzuraria), care faţă cu pericolul de a-şi pierde capitalurile, negreşit că îşi caută o desdăunare în procente mai mari, iar carnetele cele mari sunt una din cauzele principale care ruinează viaţa noastră economică. Dacă creditele ce con- tractăm ar fi mai de bună credinţă, adică cu calcul şi cu stator- nică voinţă de a le plăti, cu acele sume ar fi mai mulţi bani în circulaţie, şi în acea proporţie, procentele capitalelor ar fi mai puţine. Iată dar în ce mod uşurinţa şi nepăsarea împrumutătorilor, stricând armonia economică, provoacă o urgie nu numai asupra capului lor, ci şi asupra societăţii întregi. Pe când eram în culminaţia creditului, cel mai mare credit personal l-au avut negustorii. Când se va mai restatornici cre- ditul, chiar şi în această tagmă nu se va mai restatornici cel personal, ci creditul cu garanţia prin gir a cărui fond este DIONISIE MARŢIAN 393 hipotecar. Experienţa câştigată prin criza în care ne aflăm ne-a învăţat multe, şi nu e de crezut că se va restatornici acel credit personal de care s’a bucurat comerţul, până când comercianţii noştri nu vor purta condicele prescrise de codul comercial, şi încă nici atunci până când nu se vor întemeia agenţii anume pentru a se informa despre starea şi renumele firmelor, precum e agenţia LIoyd în Londra sau miile de aşezăminte de acest fel în Statele-Unite, sau se vor organiza sensali şi se va înfiinţa o bursă. Dar şi pentru cei ce ar avea hipoteci în averi nemobile nu se va restatornici creditul zilelor de aur. Va trebui să întrebuinţeze de acum înainte sumele creditate în amelioraţii sau în o între- prindere reproductivă, căci îndată ce se va întemeia creditul în comerţ, de astă dată va fi mai regulat prin formele unei insti- tuţii ad-hoc, şi aceste instituţii dau credit cu preferinţă acelora cari au averi mai disponibile. Cu mirare dar vom vedea că pe când negustorul solid va căpăta un credit atât de mare pe cât e averea lui activă în bani şi mărfuri, cel mai bun econom de câmp nu va putea căpăta un credit mai mare decât e jumătatea valoarei proprietăţii lui în pământ. Şi dacă prin silinţa de a în- trebuinţa sumele ridicate în reproducere nu va putea satisface strictelor obligaţii ale unui credit public, cu mai mare înlesnire va încurge în pericolul de a îi se vinde proprietatea pe jumă- tate preţul, decât până acum. Este bine dar să nu ne facem iluzii despre epoca de aur ce va răsări peste orizontul nostru economic, îndată ce se vor în- fiinţa institutele de credit, ci a ne pregăti pentru o nouă şi mai regulată eră economică, întrebându-ne mereu: suntem noi pre- gătiţi pentru ea, şi ce trebue să facem pentru a ne asigura fo- loasele prin înţeleaptă întrebuinţare a acestui timp de recule- gere penitenţioasă ? Să căutăm ce ne va aduce creditul în ţară, dacă se vor înte- meia acele institute de care atâta se vorbeşte. t Dacă capitalurile ce vor constitui fondul acelor institute vor fi străine negreşit că de vor putea mişca mai multe mâini şi puteri în lucru, vor scădea carnetele cele mari, şi vor înlesni circulaţiunea. Aceste avantaje sunt mari, foarte mari, este aco- perirea uneia din cele mai mari trebuinţe ale ţării. Dar să nu 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE uităm că îndată ce va începe a circula o mai mare cantitate de bani în ţară, preţul obiectelor se va scumpi (urca) şi a doua: că acele capitaluri tot noi trebue să le întoarcem cu procente cu tot. Urcarea preţului obiectelor înlăuntrul ţării va încuraja in- dustria naţională, şi totdeodată va mări şi importul. Acest import mai mare va urma negreşit din o mai mare abundenţă a banilor circulatori; dar din abundenţa banilor încă nu urmează nea- părat că se va folosi averea naţiunii decât numai sub condiţia dacă va şti a o întrebuinţa spre reproducere. Dacă cel ce se va folosi de credit va şti să întrebuinţeze capitalul împrumutat mai bine decât cel ce i-1 împrumută fără îndoială că prin aceasta va câştiga cel ce s’a împrumutat şi va înmulţi totdeodată şi averea naţională; precum din contra va pierde datoraşul şi naţiunea dacă împrumuturile se vor face de către aceia care le întrebuinţează numai spre a le consuma. Care este clasa economică la noi care va putea profita de acele institute de împrumutare ? Arendaşul, singura clasă economică mai inteligentă, care pro- duce, nu se va putea folosi de creditul funciar, căci el neavând adesea decât numai capacitatea şi voia de a conduce exploa- tarea unei moşii, nu are hipotecă. Muncitorii pământului şi mai puţin vor avea deraveri cu ase- menea institute;‘iar până când adevărata clasă de mijloc a eco- nomiei noastre, ţăranii proprietari de pământ, se vor familia- riza cu creditul funciar, va trece un timp destul de îndelungat pentru a se preface sau spre bine sau spre rău, toată viaţa noastră economică. Negreşit dar că clasa proprietarilor de moşii va fi aceea care se va bucura mai întâi de instituţia creditului hipotecar. Insă cu puţine excepţiuni onorifice, proprietarii noştri nu se ocupă de agricultură, moşiile lor se exploatează de arendaşi. Rolul lor economic până acum a fost numai consumaţiunea. în- lesnirea de a căpăta un credit îi va ispiti mai mult ca până acum de a se folosi de ocaziunea înlesnitului mod de împrumutare, şi dacă nu-şi vor schimba rolul lor economic de până acum, vor consuma creditul fără a reproduce, şi DIONISIE MARŢIAN 395 totdeodată vor consuma valoarea moşiei hipotecate, care se va înstrăina. Acest pericol va fi cu atât mai mare cu cât precum am văzut mai sus în acelaşi timp importul va creşte, şi ispita obişnuitei vieţii luxurioase va fi mai mare. Nu este lucru nou a vedea popoare la care cu cât se desvoltă mai curând măestritele instituţiuni economice cu atât ele le-a precipitat mai mult către prăpastie. Aceasta se întâmplă de sigur când ele nu sunt pregătite spre a primi şi a se folosi de aceste instituţii. Semnalul acelei decadenţe este: nepăsarea proprietarilor de modul exploatării proprietăţii lor, şi neintre- buinţarea creditului într’un mod productiv. Incăodată să fie zis: că acest moment este poate prea scurt, şi nu-1 putem folosi destul spre a cugeta serios la ceea ce se aşteaptă, căci ora încercării se apropie. Starea economiei noastre de până acum a fost primitivă, a fost economia în naturale (pro- ducte). Nici în aceasta nu am făcut ceea ce puteam. Se apropie acum momentul când ea se va preface în economia manipulantă cu bani; de aceasta nu putem scăpa, şi instinctul ni-1 prevesteşte prin vocea mulţimii, care cere înfiinţarea instituţiilor mani- pulante cu bani. Şi precum acele staturi în cari există asemenea instituţii, după economia manipulantă cu bani, degrabă au trecut la tendinţa de a înlocui banii prin credit, aşa şi noi peste această fază trebue să trecem, şi providenţa este bună, dar eu mă îndoesc dacă suntem pregătiţi pentru asemenea prefaceri. Pentru ca din creditul hipotecar să poată trage proprietarii noştri marile foloase ce îi aşteaptă: trebue să înceteze de a arenda moşiile şi, urmând frumosului exemplu al proprietarilor din Moldova, să şi le caute singuri şi să întreprindă amelioraţiile trebuincioase pentru sporirea producţiei, prin mijloacele cele mai avantajoase, ce le-a creat geniul popoarelor mai înaintate. Ar trebui să-şi propună a întrebuinţa acest credit numai pentru un scop economic ţintitor a produce un mai mult (ex- cedent) peste procentele capitalului şi plata anuităţii; în fine: A-şi mărgini trebuinţa de obiecte luxurioase ca importul nostru să sporească numai în materii crude sau de pre- facere, şi în instrumentele destinate spre a înmulţi puterea pro- ductivă. 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără aceste condiţii, instituţia de credit hipotecar, oricare ar fi forma ei, va deveni un institut de exproprierea marei ma- jorităţi a datornicilor proprietari...»1). Tot astfel, iată ce spune Marţian despre creditul funciar în legătură cu înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune: « .. .La noi se aude mai tare strigătul după institute de credit hipotecar, cu toate că nu avem nici pentru creditul de circula- ţiune. Naşterea şi dezvoltarea creditului îşi are legile sale. Ni- căieri nu s’a văzut născând credit hipotecar înaintea creditului de circulaţiune, precum nici bănci de credit personal înainte de cele funciare şi de circulaţiune. Cauza este evidentă pentru cel ce cunoaşte natura acestor operaţiuni. Pentru aceea nu credem că la noi se va putea face altminteri decât numai după ce se va întemeia creditul de circulaţiune^ Capitalurile la aceasta se vor îmbia întâiu; iar creditul hipotecar se va proecta de către capi- talişti numai după ce cel de circulaţiune va fi destul de alimentat. Acest termen al naturalei desvoltări s’ar putea scurta numai prin asocierea proprietarilor spre a forma o garanţie solidară; adică când totalitatea proprietarilor ar încheia obligaţiune soli- dară faţă cu capitalurile ce s’ar găsi; dar la această maturitate n’a ajuns cauza şi nici trebuinţa adevărată se vede că nu este atât de presantă ca să o grăbească. Se zice că nu este spirit de asociaţiune între proprietari; în adevăr, însă acest spirit lipseşte pentrucă nu există spiritul de muncă şi economie; pentru aceea instinctul reţine pe cei mai mulţi a se încurca în obligaţii pentru capitaluri de care au cunoştinţa că nu vor putea întrebuinţa cu folos. Această sfială este un prezervativ salutar de care când se dezbracă economul slab, devine risipitor... » 2). Obiecţiunile lui Marţian, aşa cum apar ele în textele de mai sus, au fost primite cu multă neîncredere în opiniunea publică şi chiar în sânul forurilor diriguitoare. Totuşi, după primii ani de la înfiinţarea « Creditului Funciar Rural », s’a văzut că Marţian avea dreptate. Astfel, în lipsa unei bănci de scont şi circulaţiune, s’a produs o speculă scandaloasă a scrisurilor de gaj şi nu rare au fost cazurile în care convertirea lor în numerar se traducea * *) ') Analele economice, Ed. 1860 Nr. 2, pag 64. *) Ibid., Ed. 1864 Nr. 17—20, pag. 21. DIONISIE MARŢIAN 397 printr’o amputaţiune de 20—27% asupra capitalului împru- mutat *). In ce priveşte cealaltă chestiune a creditelor de con- sumaţiune ca şi lipsa de diligenţă în executarea obligaţiunilor, însăşi dările de seamă ale « Creditului Funciar Rural * ne pro- cură dovezi din cele mai elocvente. In adevăr, dacă urmărim plata anuităţilor' si rămăşiţele datorate de agricultori în inter- » » » valul dela 1873- ---1880, iată ce constatăm: Suma anuală datorată Rămăşiţe la 31 Decemvrie Anul Lei % din capitalul Lei % ale neamortizat anuităţilor 1873..... . 17.362 --- --- --- 1874..... . 392.522 2,33 27,090 6,89 1875 ..... . 1.503.848 5>°° 248.901 i6>55 1876..... . 2.533.480 7>°4 I.047.290 4i,35 1877 ..... . 2.823.844 7,45 I.915.152 67,82 1878..... • 3’013-S1? 7,10 2.259.836 74,98 1879 ..... . 3.520.865 6,82 2.814.857 79,94 1880..... . 4.114.477 7,36 3-394-538 82,51 * 2 * * *) Din confruntarea celor două tablouri rezultă, dar, că rămă- şiţele cresc necontenit, începând din 1875, ca să ajungă în anul 1880 la fantastica proporţie de 82% faţă cu anuităţile înscrise. O asemenea situaţiune poate fi justificată, în parte, prin unele împrejurări fortuite ca războiul din 1877—1878 sau anii răi pe care i-am avut în acest interval. Dar cauza fundamentală rămâne tot lipsa de investiţiuni productive, cât şi modul defectuos de exploatare şi altele despre care vorbea cu atâta convingere Mar- ţian 8). De altfel, dacă mai este nevoie de încă o dovadă, în această privinţă, este destul să examinăm totalul împrumutu- rilor acordate de « Creditul Funciar Rural» în epoca dela 1873 până la 1915, adică într’un interval mai lung, care să permită rectificări favorabile. Or, nici în perioada de mai sus situaţiunea nu se amendează, căci masa rambursărilor este numai de 263 *) St. Zeletin, Burghezia română, originea ţi rolul ei istoric, Ed, 1925, pag. 94. 2) Victor Slăvescu, Creditele funciare din România, Ed. 1924, pag. 23. *) Utilizarea împrumuturilor în scopuri consumative, după apariţia « Cre- ditului Funciar Rural *, este recunoscută şi de d. Victor Slăvescu. Vezi op. cit., pag. 24. 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE milioane, la sfârşitul anului 1915, pe când ansamblul creditelor acordate dela înfiinţare se ridică la peste 725 milioane sau un total de 64% restanţe1). Acestea sunt, în rezumat, reflecţiunile pe care ni le sugerează studiile lui Marţian asupra înfiinţării unui credit funciar în România şi a conjuncturii agricole din secolul trecut. Să păşim, în cele ce urmează, la o chestiune nouă de care s’a ocupat emi- nentul economist, şi anume la problema căilor ferate, unde are soluţiuni foarte originale pentru organizarea reţelei noastre de transporturi. Pornind dela ideea că introducerea drumului de fier în Ro- mânia este prematură pentru economia naţională, nu îndeajuns de dezvoltată, Marţian într’o lungă expunere, publicată în Ana- lele economice, caută să arate avantajele unui alt sistem de trans- porturi, aşa zisul drum de fier american. Acesta, după chiar spusele lui Marţian, nu era altceva decât tramvaiele cu trac- ţiune animală din vremea noastră, care urmau să deservească întreaga suprafaţă a ţării. Iată cum argumentează el necesitatea noului sistem: « Drumul de fier american este singurul care convine naţiilor care, ca a noastră, nu oferă centruri compacte de populaţie, capitaluri abundente, instituţii de credit, distanţe mari de par- curs, nici fabrici, uzine, cu un cuvânt nici o specialitate indus- trială pentru lucrul fierului şi construcţia maşinilor; mai cu deosebire că toate naţiile au început prin această sistemă înainte de a adopta sistemul de drum de fier cu vapori, şi chiar încă în acest moment, cu toate desvoltările ce au luat drumurile de fier cu aburi, ea este în vigoare în America, Englitera, Franţa şi Germania, şi se introduce cu succes în Spania, Rusia, Sar- dinia şi Grecia » 2). In ce priveşte costul unei asemenea reţele în comparaţie cu drumul de fier propriu zis, Marţian dă, iarăşi, unele detalii interesante din care rezultă ieftinătatea soluţiunii sale: « Drumul de fier american nu va costa la noi mai mult decât 25 până la 30 mii franci un kilometru; cheltuelile de întreţinere ») Ibid. ’) Analele economice, Ed, 1862 Nr. 9—12, pag. 166. DIONISIE MARŢIAN 399 sunt foarte mici fiindcă nu are trebuinţă de îmbarcadere cons- » truite cu cheltueli mari, de mii de vagoane, de locomotive, de combustibili şi de regimente de amploiaţi şi de ingineri, cari toţi şi toate trebue aduse din străinătate. Preţul mai sus arătat rezultă dintr’o sistemă particulară de construcţie ieftină. Apoi, preţurile de transport al călătorilor şi al mărfurilor sunt mult mai mici decât acelea ale drumurilor de fier cu aburi, şi vor fi chiar mult mai jos decât preţurile de transport actual al ţării, afară de repeziciunea, de comoditatea şi de siguranţa serviciului şi regularitatea în contra oricărui accident. Cât despre iuţeală, ea este evaluată la 20 kilometri într’o oră, şi doi cai buni sunt îndestui ca să tragă un vagon de 60 călători » 1). In sfârşit, preocupat şi de partea financiară a proectului, Marţian propunea ca instalarea « drumului de fier american-* să se facă, în lipsa unui concurs al Statului, prin participarea proprietarilor de moşii interesaţi. Astfel, aceşti proprietari sau comunele ori judeţele respective urmau să se asocieze în gru- puri mari, constituind o hipotecă pe moşiile lor şi, în baza unor obligaţiuni ad-hoc, să poată obţine capitaluri pentru antrepriză. Prin alte cuvinte, era vorba de o mobilizare a bunurilor private, în vederea construcţiunii de reţele de transporturi, construcţiune care altminteri nu s’ar fi realizat decât cu greu sau, în orice caz, ar fi luat o proporţiune mai restrânsă. De sigur, ideile lui Marţian erau eronate, dar ostilitatea lui faţă de construcţiunea căilor ferate cu aburi nu provenea din obscurantism sau sentimente antiprogresiste. El vedea într’o asemenea întreprindere mai mult cheltuiala enormă pe care ar pricinui-o ţării într’o epocă de mare dezechilibru bugetar cât şi abdicarea, fără condiţiuni, în faţa capitalului şi specialiştilor din afară. In consecinţă, şi spre deosebire de alte spirite lumi- nate ale timpului, un sentiment pur naţionalist a fost acela care a dictat atitudinea sa în chestiunea căilor ferate * 2). *) Ibid., pag. 167. 2) Intre numeroşii adversari ai noului gen de transporturi cu aburi, Thiers, bunăoară, a primit cu un scepticism inexplicabil construcţiunea liniei ferate Paris—St. Germain, la 1835, iar Metternich însuşi declarase categoric că Austria nu are nevoie de căi ferate atâta vreme cât... Dunărea este navi- gabilă ! 4oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De altfel, dacă examinăm datoria noastră publică în epoca în care s’au construit drumurile de fier, ne vom convinge că toate cheltuelile prevăzute de Marţian s’au realizat, ba unele au fost depăşite considerabil. Iată, în această privinţă, cum explică sporul sarcinelor Statului, în 1871, un bun cunoscător al finanţelor româneşti: « Ceea ce îngreuna cu deosebire bugetele erau cheltuelile pentru construcţiunea drumurilor de fier. Statul dăduse în concesiune, încă din 1868, construcţiunea liniei Roman—Vârciorova şi ga- rantase prin actul de concesiune un procent de 7%% conce- sionarilor la capitalul pus în construcţiunea liniilor ferate. Astfel, pentru concesiunea Strussberg (Roman—Vârciorova) se cal- culase kilometrul de drum de fier la 270.000 franci, iar pentru concesiunea Offenheim (Suceava—Iaşi—Botoşani) la 230.000 franci kilometrul. Compania Strussberg dăduse în circulaţiune 540 kilometri, ceea ce făcea un capital de construcţiune de lei 145.800.000, care cu 7 %%, procente garantate de Stat, făcea că Statul trebuia să plătească diferenţa între veniturile drumurilor de fier şi suma de 10.935.000 lei, iar venitul net, cât s’a crezut că pot să aducă căile ferate puse în exploatare, fiind socotit la 2%, restul de 5%%> adică 8.019.000 lei, trebuia să se plătească de Stat. Compania Offenheim dăduse în circula- ţiune 220 kilometri de drum, şi prin urmare garanţia Statului era de 2.038.950 lei, iar aceste două cifre împreună făceau încă 10.057.950 lei, cari trebuiau să fie înscrise în bugetul Statului » 1). Aceste cheltuieli, care erau atunci atât de grele pentru capa- citatea financiară a Tezaurului, creşteau, an cu an, pe măsura extinderii drumurilor noastre de fier. In momentul răscumpă- rării întregii reţele, la 1880, cifra de plată ajunsese la un total de peste 237 milioane lei aur, iar anuităţile care ni se cereau de străini atingeau şi ele suma de 15—17 milioane lei pe o durată de 44 ani. De aceea, nu e nici o mirare că proectul de răscumpărare a întâmpinat o vie opoziţiune în Parlament, şi mai ales la Cameră, unde un număr important de deputaţi a votat contra, fără să mai vorbim de cei care s’au abţinut 2). * *) *) Th. C. Aslan, Finanţele României dela Regulamentul Organic până astăzi (1831—1905), pag. 134. *) Ibid., pag. 158. DIONISIE MARŢIAN 401 Am redat, în rândurile de mai sus, problema grea a căilor ferate în care propunerile lui Marţian nu şi-au găsit realizarea decât mult mai târziu, şi numai în materie de transporturi ur- bane. Tot astfel, am analizat opiniunile sale relative la reforma monetară în România cât şi atitudinea sa în chestiunea spinoasă a organizării unui credit pentru nevoile mari ale agriculturii. Este locul deci să ne ocupăm aci şi de un sistem de gândire al său, care a luat treptat aspectul unei adevărate doctrine eco- nomice, cu repercusiuni foarte importante pentru dezvoltarea viitoare a Statului român. III Doctrina naţionalismului economic, căci la ea am făcut aluzie în capitolul anterior, este de sigur una din operele cele mai interesante pe care ni le-a lăsat Dionisie Marţian. Formulată cu multă preciziune între anii 1860—1864, această doctrină a rămas cunoscută şi printr’o denumire mai comună: politica prin noi înşine, cum au ironizat-o, uneori, partizanii liberalis- mului economic. Noul sistem — vom vedea numaidecât — este departe de a fi o teorie abstractă, el păstrând o legătură strânsă şi permanentă cu contingenţele locale româneşti. Totuşi nu este mai puţin adevărat că originile sale trebuesc căutate în teoria germană a lui Fr. List cu ale cărui idei Marţian se fami- liarizase încă de pe vremea studiilor sale în şcolile austriace. In concepţiunea lui List, doctrina naţionalismului economic are proporţiuni grandioase. Reacţionând împotriva erorilor şcoalei clasice, această doctrină abandonează teoria schimburilor spre a acorda o atenţiune deosebită forţelor naţionale produc- tive x). Un popor — spune List — nu se poate preocupa la infinit de poziţia sa în comerţul internaţional. El trebue să se afirme şi ca individualitate etnică, dezvoltându-şi pe terenul economic toate însuşirile sale creatoare. Această afirmare a geniului naţional nu se poate realiza, însă, în orice condiţiuni. De aceea, grija unei colectivităţi organizate trebue să poarte * 26 *) Charles Gide & Rist, Histoire des doctrines iconomiques, Ed. 1926, pag. 316. 26 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE asupra resurselor naturale ale solului şi subsolului, întinderii teritoriului, etc., ca să vadă dacă aceste elemente îi permit o expansiune durabilă în viitor. Intre statele pe care List le so- cotea ca îndeplinind condiţiunile de mai sus este dela sine în- ţeles că Germania figura la locul de cinste, prin mijloacele sale materiale ca şi prin virtuţile populaţiunii. Totuşi, el cerea pentru realizarea complexului economic de care avea nevoie poporul german ca Olanda şi Danemarca să intre în Confederaţiune, aducând aportul lor maritim şi bogăţiile coloniale pe şantierul unei mari activităţi naţionale 1). Dezvoltarea forţelor productive nu se oprea însă la calitatea sau structura patrimoniului colectiv. Ea mai reclama, pentru securitatea sa, şi independenţa economică faţă de străinătate, sub forma unui riguros regim protecţionist. Graţie acestei solu- ţiuni — spune List — se va putea realiza mai ales educaţiunea industrială a populaţiunii, educaţiune care va îndruma elemen- tele muncitoare spre o activitate esenţialmente productivă * 2). Prin discriminările pe care le face, regimul protecţionist este, în adevăr, un instrument pedagogic. El arată populaţiunii im- portanţa materiilor prime în opera de fabricaţiune cât şi carac- terul în bună parte superfluu al importului de articole finite. Tot astfel, regimul protecţionist, şi aci importanţa lui este con- siderabilă, deprinde masele să consume bunurile produse în interiorul ţării, mărind pe această cale însăşi suprafaţa debu- şeului naţional. In sfârşit, mai trebue să adăogăm ceva, anume că, în afară de rostul său educativ, politica protecţionistă este indispensabilă pentru dezvoltarea industriilor embrionare, când ele sunt industrii fundamentale într’un Stat s). In această pri- vinţă, List citează o serie de «industrii-cheie », cum ar fi de pildă metalurgia, textilele, substanţele chimice, etc., în domeniul cărora Germania a şi făcut progresele uimitoare, cunoscute de toţi, până la deslănţuirea războiului european. Iată, în rezumat, care este conţinutul doctrinei germane a naţionalismului economic. Prin caracterul dinamic pe care *) Ibid., pag. 319. 2) Ibid., pag. 322. 8) Charles Gide & Rist, Histoire des doctrines iconomiques, Ed. 1926, pag. 316. D10NISIE MARŢIAN 4°3 i l-am văzut, prin seducţiunea argumentelor sale, această doc- trină a avut o- repercusiune covârşitoare, dacă nu în domeniul ideologic, cel puţin în ce priveşte politica de guvernământ a statelor. Chiar în timpul războiului, List a cunoscut o resuscitare aproape mistică prin crearea acelui Weltreich, a acelei autarhii economice a Europei centrale, care s’a prelungit multă vreme după încheierea păcii. In România, de asemenea, doctrina na- ţionalismului economic a avut partizani entuziaşti, dar nici unul nu a căutat să o adapteze mai bine circumstanţelor locale ca Dionisie Marţian. Condus de ideea că doctrina lui List trebue transformată după necesităţile româneşti, Marţian renunţă, într’adevăr, la partea ei agresivă, curat pan-germanistă, care deschidea poarta anexiu- nilor teritoriale. Totodată, el adoptă cu unele temperamente princi- piile privitoare la protecţiunea forţelor naţionale productive, dând o formulare mai potrivită şi sistemului vamal protecţionist. Acest sistem ca şi tendinţele lui în organizaţia economică românească sunt expuse de Marţian în mai multe articole, publicate în Analele economice, dar textul cel mai caracteristic este următorul: « .. .In nici un stat european nu este admis principiul că vămile sunt înfiinţate cu scop curat fiscal, ci pentru a proteja industria indigenă, deşi practica vămilor aduce foloase adesea destul de mari. Acele state care au impozite pe obiectele de consumaţie justifică veniturile vamale cu acea lege, iar cele ce nu au asemenea impozite, veniturile vamale, le întrebuinţează la încurajarea industriei naţionale. Noi, însă, cari nu am fost protecţionişti instituim vămile cu invederat scop fiscal. Admiţând acest scop, trebue să ne apropiem cel puţin de praxa altor popoare, şi la facerea tarifei vamale să consultăm cu scrupulozitate unele interese ale econo- miei naţionale. In interesul acestei economii, şi fără de a mic- şora scopul fiscal, ar fi de dorit: a) ca să se taxeze mai mult articolele de lux, şi acele articole ce şi noi producem; b) să se uşureze cu atât mai mult taxa obiectelor neapărat trebuincioase pentru industria naţională; c) exportul productelor naţionale să se taxeze după o scară mai mobilă, să nu se taxeze decât numai productele cu care 26* 404 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alţii nu pot concura cu noi, şi până la gradul ca să nu se prea scumpească pentru consumatorii străini, căci scumpirea măr- furilor micşorează numărul consumatorilor, această micşorare împuţinează putinţa de a vinde, şi de aci ar urma o micşorare a producţiei naţionale ... » 1). Aceste revendicări, date la iveală cu ocaziunea uniunii vamale dintre Muntenia şi Moldova, cuprindeau o serie de realităţi indiscutabile, prezentate în forma cea mai simplă. Totuşi unele din ele au fost trecute cu vederea de forurile diriguitoare, iar altele au suferit un viu atac din partea susţinătorilor libera- lismului economic, care erau încă numeroşi în ambele Principate. De aceea, târziu de tot, abia după 25 ani dela enunţarea lor, vom avea o aplicaţiune efectivă a ideilor lui Marţian, anume în 1886, când protecţiunea industriei naţionale este admisă fără ezitări şi devine şi la noi un program de guvernământ * 2). Paralel cu protecţionismul vamal, Dionisie Marţian preci- zează, tot în cadrul doctrinei naţionaliste, o altă problemă im- portantă despre care s’a ocupat şi List, dar într’o mai mică măsură. Este vorba aci de necesitatea creării unei clase mijlocii: burghezia autohtonă, căreia să i se încredinţeze destinele eco- nomice ale colectivităţii naţionale. In acest domeniu, Marţian pleacă dela constatarea justă că existenţa unei clase mijlocii este necesară, nu numai pentru a determina o activitate românească la oraşe, dar chiar pentru consolidarea întregului nostru edificiu social. El spune, astfel, că o colectivitate organizată « ce n’are decât două clase extreme (clasa de sus şi cea muncitorească N. R.) nu este organică şi o societate neorganică nu are putere de viaţă » 3). Tot astfel, el afirmă că lipsa unei burghezii naţionale poate ameninţa însăşi conservarea celorlalte două clase extreme, ceea ce ar produce o mare şi permanentă perturbaţiune interioară 4). Dacă deci, pe lângă necesităţile economice, ţinem seama şi de considera- ţiunile de mai sus, atunci—încheie Marţian—nu trebue să întârziem o clipă, mai ales că posibilităţile pentru înfiriparea ') Analele economice, Ed. 1860 Nr. 1, pag. 6—7. *) St. Zeletin, op. cit,, pag. 124. 3) Analele economice, Ed. 1862 Nr. 9—12, pag. 27. 4) Ihid. DIONIS1E MARŢIAN 405 unei clase mijlocii sunt oricând la îndemâna guvernanţilor. In adevăr, calea cea mai bună în această direcţiune este instruc- ţiunea profesională de toate gradele şi pentru toate ramurile de activitate. Prin şcoli de comerţ, meserii, inginerie, etc., gene- raţiunile tinere vor abandona treptat învăţământul abstract de până acum, îndrumându-se, spre folosul lor şi al colectivităţii, către carierele practice, care prezintă, în România, mari per- spective de prosperitate. Acelaşi lucru trebue făcut şi cu popu- laţiunea rurală, căreia urmează să-i dăm şcoli de agronomie, bine întocmite şi cu un caracter exclusiv ţărănesc. Vorbind despre această structură a noilor şcoli agricole, Marţian declară următoarele: «Numai din clasa muncitorilor rurali aduce elevul aluatul cel mai bine preparat, simplicitatea ţărănească, obişnuinţa la viaţa muncitoare la pământ, şi un instinct desvoltat prin de- prinderile ce le-a avut în familie, pentru a deveni prin ajutorul şcoalei speciale un agricultor pasionat. Fiul muncitorului dela sat, ieşind din Institutul şcoalei de agricultură, de sigur nu va intra în sgomotul vieţii orăşeneşti ce îi este străină, ci se va reîntoarce cu duioşie la ai săi, plin de bucurie de a le aduce ajutorul ştiinţei, iar părinţii şi rudele gata de a-1 primi cu bra- ţele deschise, şi de a-i urma cu încredere sfaturile lui ştiinţifice pe care le-ar aproba cu arătarea exemplului...»1). Aceste propuneri ale lui Marţian au fost primite cu simpatie în opiniunea publică, deşi n’au lipsit unele rezerve cu privire la oportunitatea lor. De asemenea, pătura conducătoare, înţe- legând importanţa considerabilă a unei noi orientări sociale şi economice, adoptă în întregime programul realist al lui Mar- ţian. In consecinţă, vedem înfiinţându-se, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, o serie de şcoli comerciale, meserii, agricole, etc., pe tot cuprinsul ţării şi având o însemnată popu- laţiune şcolară 2). Aceste focare de învăţământ practic capătă chiar un oarecare prestigiu, fie prin valoarea elementului di- dactic, fie datorită centrelor economice în care funcţionează şi * *) *) Analele economice, Ed. 1862 Nr. 9—12, pag. 5. *) Din această serie, Academia de comerţ este una din şcolile cele mai noi, ea luând fiinţă în 1913, adică după... 50 ani dela campania lui Marţian I 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reuşesc să atragă tineret până şi din ţinuturile balcanice. Totuşi, dacă le judecăm activitatea, nu atât sub raportul cultural cât din punct de vedere social şi economic, trebue să recunoaştem că rezultatele lor au fost mediocre. In adevăr, generaţiunile care au trecut prin şcolile de mai sus, departe de a îmbrăţişa, în cursul vieţii, o carieră economică autonomă, cum ar fi, de pildă, un negoţ, o exploatare industrială sau agricolă, au pre- ferat calea mai comodă a funcţionarismului administrativ sau comercial. Astăzi încă, perzistă această prejudecată şi, de aceea, asistăm pe de o parte la criza crescândă a clasei salariate, iar pe de alta la o slăbire sistematică a societăţii româneşti. De sigur, faptul este profund deplorabil, dar el se explică dacă ne gândim că burghezia exprimă, înainte de toate, o stare de spirit, un anumit mod de a concepe şi realiza activitatea omenească. Or, interesul pentru o întreprindere proprie, simţul agoniselei, cultul muncii perseverente, etc., care formează componentele acestei stări de spirit, nu se învaţă în şcoli şi nici nu se obţin prin mijloace artificiale, ci sunt opera unui timp îndelungat. Aşa s’a format pătura mijlocie în Apus, unde burghezia franceză are o existenţă de mai multe veacuri, şi tot astfel şi în celelalte state. Din această cauză, nu trebue să forţăm evoluţiunea socială, cum a vrut să facă Marţian, ci mai degrabă să o ajutăm prin- tr’un ansamblu de măsuri potrivite din care nici educaţiunea familială nu trebue să lipsească. înainte de a termina studiul de faţă să spunem câteva cu- vinte şi despre ultimul aspect al doctrinei naţionalismului eco- nomic în România: lupta împotriva infiltraţiunilor străine de capitaluri şi persoane. In această privinţă, Marţian se arată, în toate ocaziunile, un adversar neînduplecat al împrumuturilor oneroase, cum avea să fie convenţiunea Oppenheim la 1866, ca şi multe din sarci- nile vechi ale datoriei noastre publice. Pe de altă parte, el se ridică şi împotriva capitalului străin care, părăsindu-şi rolul său firesc, ar manifesta tendinţe de dominaţiune politică. Un ase- menea imperialism — spune Marţian — este foarte periculos pentru că împiedică dezvoltarea finanţelor unui stat şi intră în conflict şi cu ideea de suveranitate naţională. In consecinţă, nu trebue să admitem în interiorul ţării decât acele capitaluri DIONISIE MARŢIAN 407 străine care înţeleg să lucreze imparţial, mulţumindu-se cu o rentabilitate modestă şi lăsând elementului românesc dreptul la colaborare. Paralel cu lupta în contra capitalului internaţional oportunist, şi numai contra aceluia, Marţian se ocupă şi de infiltraţiunile de persoane, sub forma colonizărilor pe teritoriul naţional. La epoca de care vorbim, aceste colonizări aveau un caracter foarte ameninţător. Astfel, în urma închiderii graniţelor americane pe la 1830—1835, începuse să se desemneze o mare emigraţiune spre orientul european, până la litoralul Mării Negrex). In Austria şi Germania se înfiinţaseră chiar comitete de propa- gandă care, prin viu grai şi prin presă, îndemnau populaţiunile să achiziţioneze proprietăţi în Ungaria, Bulgaria şi România, cu intenţiunea de a se stabili definitiv şi a servi acolo cauza patriei lor 2). In faţa acestei stări de lucruri, agravată şi prin unele atitudini dela noi, Marţian publică, în Analele economice şi aiurea, o serie de destăinuiri care au provocat o adâncă im- presiune 3). Preocupat, în special, de problema proprietăţii imo- biliare, el spune următoarele: « .. .Sacrificăm toată naţiunea scoţând în vânzare pământul patriei la străini, cari ni-1 vor cumpăra tot cu banii noştri. Să ne gândim serios, căci numai sutele de milioane ce ne-am legat a da străinilor prin împrumuturile de Stat, şi sistemul economic care face ca toate averile să treacă dela români la străini, vor fi mai mult decât deajuns ca străinii să devină proprietari pe cea mai mare parte din averile noastre; şi atunci s’a sfârşit cu noi, căci o naţionalitate fără proprietatea pământului nu poate fi. O naţionalitate română presupune un pământ posedat de români...» 4). ') D. Marţian, Coloniştii germani şi România, Ed. 1871, pag. 46. s) Ibid. s) Intre greşelile care s’au săvârşit atunci este de notat intervenţiunea unora pe lângă Camera deputaţilor ca să li se acorde < concesiunea » colo- nizării unei părţi din teritoriul ţării cu emigranţi de diferite neamuri. De asemenea, trebue să adăugăm aci şi proiectul unui grup de proprietari rurali de a căpătui pe moşiile lor un număr de peste 2.500 familii din Pomerania şi alte provincii ale Statului german. Vezi Gr. Vulturescu, Iarăşi D. G. Flaiş- len şi art. 7 din Constituţiune, Ed. 1901, pag. 19. 4) D. Marţian, op. cit. 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest mod de a vedea, care formează o parte vie în doctrina naţionalismului economic românesc, nu a rămas fără o urmare practică. Ascultând revelaţiunile lui Marţian, legiuitorul a decis prin legea dela 20 August 1864 că orice colonizare cu străini este oprită, deşi individual ei au dreptul de a cumpăra imobile pe teritoriul naţional. Chestiunea aceasta a fost reluată şi mai târziu prin proectul de Constituţiune dela 1866, iar în 1878 ea a făcut chiar obiectul unor agitate dezbateri în Congresul dela Berlin. Cu doctrina naţionalistă se încheie activitatea multilaterală a lui Dionisie Marţian pe ogorul ştiinţei economice româneşti. Această activitate, cuprinsă între anii 1860—1865, s’a arătat fecundă în rezultate, dacă ne gândim că ei i se datorează lu- minarea factorilor conducători în nenumărate probleme de interes general, care altminteri ar fi fost rău soluţionate sau chiar lăsate într’o tradiţională desconsiderare. Odată cu pătura con- ducătoare şi opiniunea publică a folosit de pe urma operei ma- relui ardelean, căci ea a căpătat noţiunea unui naţionalism prac- tic, esenţialmente constructiv, în locul romantismului abstract şi revoluţionar dela 1848. De altfel, ideile lui Marţian nu s’au mărginit să influenţeze numai societatea din vremea sa, ci au trecut mai departe, străbătând biruitoare până în timpurile noastre. Valul de protecţionism sub care trăim şi dela care aştep- tăm, în unele privinţi, o ameliorare sensibilă a condiţiunilor locale, îşi găseşte un puternic sprijin în această veche ideologie, după cum statistica noastră actuală, prin reorganizări neînce- tate, îşi leagă tot mai mult soarta şi scopurile ei înalte de ceea ce a vrut să facă dintr’însa, la 1860, însuşi Dionisie Marţian x). IO AN BUDU * 36 *) Marţian a murit în vara anului 1865 la Miinchen, în vârstă numai de 36 ani. ASPECTE EPICE CONTEMPORANE i. Tudor Arghezi: Ochii Maicii Domnului, roman, editura « Universala * Alcalay & Co.—2. Hortensia Papadat-Bengescu: Logodnicul, roman, editura «Adevărul* S. A. —3. Henriette Yvonne Stahl: Steaua Robilor, roman, editura «Adevărul* S. A.—4. C. Stere: In preajma Revoluţiei, Ciubăreşti, roman (volumul al Vl-lea), editura « Adevărul » S.A. — 5. Gib I. Mihăescu: Donna Alba, roman, editura «Cultura Românească» S. A. R. — 6. Ury Benador: Subiect banal, roman, editura «Universala * Alcalay & Co. Inaptitudinea epică a d-lui Tudor Arghezi pare a fi structurală. In orice scrie, se manifestă un puternic temperament liric, o ener- gică Subiectivitate, în sfârşit o reacţiune împotriva fenomenalităţii, ca să spunem aşa, regulate. Admirabil vizionar, poetul este pre- văzut cu o facultate diformatoare, care răsfrânge obiectele printr’un neverosimil sistem de lentile. înainte de a fi marcat cu pecetea personală a expresiei argheziene, realul care formează obiectul descripţiei se modifică după legile unei optice irealiste. Anatole France, într’una din polemicele sale împotriva dogmaticului Brunetiere, opunând poziţiei critice impersonale, subiectivitatea noastră funciară, determinată sensorial, a exprimat părerea de rău că nu putem ieşi din simţurile noastre, ca să percepem universul bunăoară, prin mintea aspră şi simplă a urangutanului, sau prin ochii cu faţete ai muştei. S’ar spune că un asemenea sistem ocular poliedric este stăpânit de poet, de câte ori filmează oameni şi lucruri. Tendinţa spre caricatură şi monstruos nu este la d-sa un efect literar, ci o condiţie organică dela care decurg urmările descriptive fireşti. 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Obiectele neizbitoare precum şi oamenii neexcepţionali, căzuţi sub unghiul optic al d-lui Arghezi, sunt supuşi legilor de răs- frângere specifice obiectivului care le-a fixat, spre a le disloca în proporţii noi de o plastică stridentă. Ne aflăm aşa dar înaintea unei structuraţii optice noi. Pe de altă parte, dualitatea etică a poetului se caracterizează prin apetenţa extremelor: d-sa este solicitat de aspectele morale antinomice, care colorează universul fie suav, fie repulsiv. Angelicul şi satanicul sunt cei doi poli opuşi ai axei morale argheziene. Din paranteza monahicească a existenţei sale, precum şi din conformaţia sa sufletească, categoria binelui şi a răului se desprind parcă dintr’un fel de bogomilism, potrivit căruia fiinţele şi lucrurile ar fi muncite alternativ de lucrarea Satanei sau a lui Dumnezeu. Puţine sunt sensurile umanizate, sensurile laice, în Weltanschauung-ul arghezian. Poate numai idilicul infantil şi familia sunt aşchiile unui univers, nesupus dua- lismului bogomilic de care am pomenit. Două, prin urmare, sunt dificultăţile întâmpinate de d. Arghezi la păşirea pragului epicei: conformaţia sa dualistă şi structuraţia sa optică. La acestea se adaugă a treia: natura sa de artist, migălitor al lucrului mic de mână, căruia până astăzi perfecţiunea i s’a ridicat ca o problemă de plan foarte redus. Cărţile anterioare de proză ale d-lui Arghezi s’au alcătuit din înseilarea unor bucăţi mici, fie că prin material se refereau la viaţa mănăstirească (Icoane de lemn), la traiul în închisoare (Poarta neagră), sau la aspectele mai generale ale societăţii noastre (Ţara de Kuty). Nici una din aceste cărţi nu se susţine prin organizare, prin unitate, prin suflu. Din activitatea publicistică a d-lui Arghezi — e vorba de proza d-sale răspândită neîntrerupt timp de un sfert de veac — s’ar mai putea aduna câteva volume compacte, grupate după specii ale obiectului, dar nicăieri nu am desluşi altceva decât bucăţi absolut independente una de alta, neplăsmuite de un gând coordonator şi organizator. In asemenea condiţii de structurare, c titorii mai avertizaţi nu au fost surprinşi de vigurosul atac al meşterului prozator împotriva epicei d-lui Rebreanu (cu prilejul apariţiei romanului Ion, în Cugetul românesc). Nu a fost de loc o ţâfnă de pamfletar, cum au crezut-o unii, ci opoziţia categorică a unui temperament de mare liric şi de mare artist, contra mijloacelor mărunt prozaice prin ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 411 care se organizează chiar un excelent roman realist. După obser- vaţia fină a d-lui F. Aderca, valabilă oarecum generic, romanele d-lui Rebreanu încep a deveni interesante dela pagina 150 în sus. Nepregătit pentru un asemenea supliciu de lectură, d. Tudor Arghezi protestează împotriva « hectarelor » de pagini şi se pune în situaţia « gourmet »-ului care gustă brânza din burduf cu vârful cuţitului, ca un expert preţuitor calitativ. Epica, fără a se sustrage aprecierii calitative, este totuşi o artă prin excelenţă a cantitati- vului, ea se construeşte nu după legile geometriei plane, scumpe artiştilor, iubitori ai amănuntului perfect, ci după legile geometriei spaţiale, şi se valorifică tocmai prin mulţimea planurilor de viaţă puse în mişcare şi prin felurimea adevărurilor omeneşti descrifrate. Frumosul din punct de vedere epic este în funcţie de organizare a planurilor de viaţă, ca o rezultantă, câtă vreme frumosul arti- stic pur, al profesioniştilor perfecţiunii, este de amănunt şi formal. Departe de a se fi opus dintr’un instinct, presupus, de pamfletar, d. Arghezi în acea circumstanţă s’a exprimat în absoluta sa im- permeabilitate faţă de fenomenul epic. In ultimii ani, d-sa a inter- venit protector în favoarea tânărului gen, îndemnând din coloa- nele Adevărului literar: scrieţi romane, băieţi! D-sa însuşi, căl- cându-şi peste repulsia cere îi era firească, a pus pe şantier câteva romane. In acelaşi timp, cu o candoare savuroasă răspundea notiţelor dubitative, îndreptăţite de întârzierea romanelor d-sale. Cum adică ? Există un monopol al romanului ? Nu poate scrie oricine un roman sau mai multe ? Care sunt poprelile ? De bună seamă, oricine poate să încerce orice. Dar după cum a face versuri nu înseamnă a fi poet, tot aşa nu este îndestulător a scrie trei sute pagini de povestire pentru a fi romancier. A fi romancier ca şi a fi poet răspunde unei struc- turaţii oarecum legale. In amândouă situaţiile, nu subordonarea ancilară faţă de legi enunţate din afară promovează fenomenul creaţiei, ci potrivirea intimă dintre mijloacele scriitorului şi con- diţiile oricât de elastice, dar oricum specifice genului. Aşa bună- oară, romanul care nu este analitic şi confesional, se clădeşte pe o povestire principală, în jurul căreia se pot dezvolta altele se- cundare, fără să vegeteze parazitar. De asemenea inşii înfăţişaţi cată să se contureze individual, în trăsături morale diferenţiale. Epicul modern stabileşte un echilibru între simpla povestire şi 412 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE individuările personajelor. Elementul fantastic din vechea epică, alimentată de mituri, se transformă în inyenţie, întemeiată însă pe observare. Cu excepţia fantasticului înalt logic şi oarecum matematic, de tip Poe, şi cu aceea mai recentă a suprarealiştilor eliberaţi de realitate, epicul are rădăcini organice în viaţă şi pleacă dela viaţă ca s’o amplifice, ca s’o ridice la un potenţial superior. Romanul modern reduce la limită elementul narativ; care este primar şi îşi adiţionează o sumă de elemente la originea lor străine epicei, ca: dialogul, de esenţă dramatică, sentimentul naturii sau alte simţiri de esenţă lirică şi apoi tot ceea ce poate constitui o problematică socială, economică, metafizică, reli- gioasă, etc. Prin elasticitatea sa, romanul refuză formulele strâmte şi mai ales restricţii de ortodoxie estetică. Sâmburele său rămâne pove- stirea, iar substanţa, oamenii şi viaţa. Se înţelege, în asemenea circumstanţe, cât de chibzuite trebue să fie obiecţiile critice, cât de atente, dela speţă la speţă, a se mlădia modalităţii intime a operei, în aşa fel ca să corespundă naturii individuale a ei, iar nu unei abstracţii normative. > In Ochii Maicii Domnului, d. Tu dor Arghezi şi-a propus să exalte iubirea maternă şi reciproc adorarea filială a mamei. Apa- ratura epică a fost un simplu pretext pentru înstrunirea unei coarde lirice. Se ştie cu câtă consecvenţă prezidează sentimentul patern la d. Arghezi, unei întregi literaturi închinate micilor Miţura şi Baruţu (din Bilete de Papagal, 1928, prin Cartea cu jucării şi mai departe în Adevărul literar, isprăvind cu poema Ghicitoare din Cărticică de seară). Dragostea de copii este la d. Tudor Arghezi un sentiment dominant. Este profund semnificativă alegerea primului subiect epic din acelaşi rezervoriu bogat de afectivitate. Pentru un suflet adeseori vizitat de problema divini- tăţii, ca d. Tudor Arghezi, sentimentul matern şi cel filial iau o coloratură mistică. Sabina, eroina romanului, incarnează absolutul sentimentului matern, care se traduce prin nevoia şi bucuria jertfei. Educaţia oarecum băieţească, independentă, de- săvârşită în Elveţia, nu are ca efect asupra Sabinei formarea unui caracter autonom, reprezentativ pentru veacul nostru. Din acest unghi toate descripţiile elveţiene, cu sanatoriile, cu tipurile felurit de stranii ale medicilor şi pacienţilor, apar ca un strălucit ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 413 hors d’oeuvre în economia romanului. Eredităţile contradictorii ale Sabinei, nepotrivirile de caracter ale părinţilor, care le destramă familia, sunt un caz de asemenea puţin hotărîtor asupra destinelor Sabinei, servind numai ca un material de umplutură de pagini («hectarele» se cuvin acoperite, într’adevăr). împrejurările în care se hotărăşte căsătoria mistică a Sabinei cu ofiţerul de marină > 1 englez Horst sunt conduse fulgurant, într’un compartiment de expres. Sabina şi ofiţerul intră în vorbă, discută, citesc din biblie Cântarea Cântărilor şi se căsătoresc fără preot. Textul românesc al cărţii biblice e una din frumuseţile deosebite ale romanului şi se încadrează mai cu seamă simţirii religioase a d-lui Arghezi. Soţii sunt plimbaţi apoi, ca într’un film supra-realist, într’un ne- verosomil hotel-palace fantezist, străbătut de un jazz care dă altele din paginile extraordinare ale romanului. Ofiţerul dispare apoi din viaţa Sabinei, nu prea se ştie prin ce accident, pentru a o lăsa pe Sabina singură pe lume: rămasă cu fruct natural de pe urma misticei căsătorii, ea nu-şi mai caută părinţii în ţară, decisă a-şi câştiga singură viaţa, cu acul şi aţa. Sabina va fi mu- cenica din proprie voinţă a maternităţii, timp de optsprezece ani. Ea se dedică cu un elan religios creşterii lui Yintilă, cunoscând vicisitudinile soartei pe care a voit-o. Câteva episoade amare ale văduviei sale sunt scrise cu violenţa poetului care nu iubeşte aspectele cenuşii ale vieţii; sunt unele turpitudini îngroşate de o imaginaţie răzvrătită împotriva datelor reale ale existenţei (cazul profesorului de matematici al copilului, sau agresiunea amoroasă a numitului Florescu, fac parte din seria inadaptării la realitatea socială, a poetului). Yintilă, copilul Sabinei, rămas fără sprijin după istovirea, rezolvată prin moarte, a mamei, e dinainte sortit înfrângerii. Este un dezarmat în viaţă, a cărui singură armătură morală este cultul mamei. Departe însă de a fi un principiu activ de luptă, amintirea religioasă a mamei nu are decât virtuţi nega- tive. Ajuns doctor în matematici, Vintilă a rămas un copil mare, care se mai joacă cu ursul şi căţelul şi care păstrează ca pe un fetiş manechinul croitoresei defuncte. Neadaptat şi abulic, el este re- cunoscut de mama Sabinei, îmbătrânită, printr’o serie de co- incidenţe dintre cele mai puţin recomandabile, zestre a unei lite- raturi răsuflate. Intr’una din uluitoarele întrevederi dintre nepot şi bunică, Vîntilă povesteşte acesteia despre darul de vindecare 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care îl avea Sabina, coroborat cu jettatura unei oarecare Jeny Veb, neutralizată de cea dintâi. Este unul din pasajele puţin accep- tabile ale romanului. De altfel, formula epică a d-lui Tudor Arghezi în Ochii Maicii Domnului pare a fi hibridă, indecisă între fantasticul pur şi condiţiunile realiste pe care le comportă starea civilă a personajelor. Prin excepţionalul situaţiilor, prin excepţionalul caracterelor, prin excepţionalul limbajului, indistinct metaforic atât în descripţii cât şi în dialoguri, d. Tudor Arghezi vădeşte puţina sa aderenţă pentru roman. Nu este deci de mirare că deslegarea romanului va fi conformă atmosferei mistice a pasiunii lui Vintilă. Bunică-sa şi unchiul său (fiul rezultat din a doua căsătorie a bunicii) nu reuşesc a-1 readuce la contactul normal cu viata, căsătorindu-1. Vintilă refuză cu o violenţă nemai pomenită iubirea unei fete liliale, ca să se călu- gărească, după ce a recunoscut în icoana dintr’o mănăstire privirea maică-sii în « ochii Maicii Domnului». Ne place să alunecăm peste posibilele interpretări freudiene ale aşa zisului complex-Oedip şi să ocolim caracterul patologic al pasiunii dincolo de mormânt, pe care o nutreşte Vintilă pentru Sabina. Desnodământul rămâne totuşi arbitrar, considerând că mănăstirea va adăposti un exaltat incurabil. Sustrăgând cazul lui Vintilă psihopatologiei, ne alegem, prin sublimare, cu faţa dublă şi reciprocă a unui mare sentiment, care a consumat rând pe rând două vieţi complementare. Numai caracterul religios sau mistic al sentimentului matern şi al simţirii filiale purifică de orice zgură povestirea romanului. Sabina şi Vintilă se cuvin contemplaţi în realitatea lor ideală, prin care simbolizează absolutul iubirii reciproce dintre mamă şi fiu. Psihologia lor se cuvine desindividualizată, de vreme ce şi una şi altul nu există ca indivizi, autonomi. Poetul Arghezi şi-a luat tributul în dauna datelor simple ale vieţii, forţând oameni1 şi evenimentele să reprezinte simbolic preferinţele sale. Nu poate fi vorba în Ochii Maicii Domnului aşa dar de o sondare originală a unor cazuri excepţionale, lucru pentru care s’ar fi cerut cir- cumstantiate analitic cazurile clinice. Rămânem în domeniul t inconsolabilului, al arbitrarului liric. S’a remarcat, cu prilejul romanului, metoda impenitentă a d-lui Arghezi, de juxtapunere a textelor independente între ele, a ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 415 episoadelor nelegate organic, unitatea negativă a stilului metaforic, în permanenţă liric. Din experienţa nouă ce şi-a impus-o autorul, nu înregistrăm o categorică izbândire de sine, în domeniul epic. D. Tudor Arghezi rămâne în roman desăvârşitul artist al broderiei pe podul palmei, liricul învăpăiat de sentimentul care-1 stăpâneşte, difor- matorul datelor reale ale existenţei, care vrea să modifice reali- tatea, neputând să i se subordoneze, sau să i se adapteze. Pro- blema îi rămâne deschisă, de a se potrivi obiectului nou, prin de- rogare dela conformaţia sa adversativă realităţii, sau de a se can- tona franc în fantastic, ceea ce este poate mai pe măsura struc- turii sale lirice. Intr’un fel sau într’altul, îi este poate dat să reu- şească mai bine decât prin transacţia de faţă, prin care nu iese dintr’un compromis. Oricum, Ochii Maicii Domnului se valorifică prin admirabile frumuseţi parţiale, Intr’un cuvânt prin prezenţa permanentă a poetului. Ivirea prozatorului de bunăvoie prozaic şi a naratorului mai cenuşiu atârnă de disciplina prin care d. Tudor Arghezi, eventual, îşi va mortifica personalitatea sa anti- epică. Ea este deci în funcţie de voinţă. * * * D-na Hortensia Papadat-Bengescu este de sigur o mare scrii- toare, care şi-a fixat prin romanul ciclic al familiei Halipa (Fecioa- rele despletite, Concert din muzică de Bach şi Drum ascuns), un loc de seamă în romanul nostru contemporan. Subtilă analistă, ra- finată scriitoare, d-sa şi-a ales ca domeniu personal high-life-ul, descriind cu fine nuanţe stările morale ale super-structurii sociale. Limitându-şi investigaţia asupra unui teritoriu bine conturat, d-sa a suit în ultimii zece ani treptele unei frumoase cariere epice. Cu Logodnicul, d-na Papadat-Bengescu îşi variază mediul, alegându-şi eroii din lumea burgheziei mijlocii. Nu suntem parti- zanii unei stricte specializări. Scriitori de valoarea d-nei Papadat- Bengescu sunt în dreptul lor de a varia atât în conţinut cât şi în expresie, cu atât mai mult în medii sociale. Inteligenţa artistică a scriitoarei se poate aşa dar plimba dela un etaj la altul al alcă- tuirii sociale, care de altfel nu comportă diferenţieri radicale. In evoluţia societăţii româneşti, castele nefiind pronunţate, tre- cerea dela un strat la altul se face oarecum pe nesimţite. 416 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am privit, aşa dar, fără nici o prevenire schimbarea de obiect a scriitoarei; ba chiar ne-a fost simpatică trecerea pe care şi-a propus să o efectueze, din considerentul că şi psihologia stratu- rilor mijlocii se cuvine cercetată cu ascuţitele instrumente ale creatoarei. Sfârşitul lecturii ne-a impus însă un categoric regret. Am fost siliţi să ne întrebăm la -capătul sforţărilor noastre: ce a determinat-o pe d-na Hortensia Papadat-Bengescu să păşească într’o aventură aşa de plată ? Căci, spre a fi sinceri, Logodnicul este o capodoperă de plictiseală. Cititorul de romane moţăe treaz în timpul lecturii. Jumătatea a doua a cărţii se scurge fără să se pe- treacă mai nimic. Iar prima jumătate este fastidios de neintere- santă. Personajele se întrec între ele într’un fel de cursă a banali- tăţii. Dumnealui, logodnicul, e o secătură de ispravă, după ce la început îl socotisem o secătură patentă, prin alte cuvinte, un spilcuit care ştie să se descurce cu desinvoltură. Dimpotrivă, pe măsură ce povestirea înaintează, el se înnămoleşte ca un zevzec, într’o neverosimilă căsătorie cu o pomiţă pe care orice tânăr dezgheţat ar fi identificat-o din vreme. Tânărul Costel, care nu ni se părea la început aşa de nul, alunecă într’o căsătorie din care oricine s’ar fi degajat cu un moment mai curând. Obişnuit cu un relativ confort, el acceptă nu numai echivocul peste orice în- chipuire al căsătoriei cu o otreapă, dar şi mizeria cea mai incon- fortabilă. Părăsit de fluşturateca sa soţie, el se încurcă cu sora acesteia, o spălăcită cazanieră, al cărei unic merit este că ştie a pune ordine în gospodărie. Altminteri nu e prevăzută cu nici una din calităţile fizice, indicate să placă lui Costel, care în primele pagini este un mic fante bucureştean. Ana, aşa se chiamă gospodina lipsită de orice cochetărie femeiască, începe a boli dela jumătatea cărţii şi se stinge încetul cu încetul, fără să ştim bine din ce cauză, — ulcer sto- macal sau tuberculoză pulmonară. In acest răstimp, soţia fugită din casă revine odată ca să surprindă interimatul şi să provoace otrăvirea locţiitoarei, otrăvire de pe urma căreia pare a se trage moartea aşa de înceată a Anei. Mai asistăm la vizitarea me- najului nelegiuit şi semi-incestuos, de către mama băiatului, o bună mică burgheză, care se va arăta încântată de viitoarea noră a ei. Intr’adevăr, domnul Costel, cucerit de priceperea gospodă- rească a Anei, se recăsătoreşte cu aşa de puţin îmbietoarea sa ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 417 fostă cumnată. S’ar spune că domnul Costel acţionează fără voinţă, dus de un fel de mărunt^ fatalitate, într’o clisă care nu-1 dezgustă, ca şi cum patul şi fiertura ar fi singurele sale raţiuni de existenţă. Mai trebue adăugat că fina scriitoare care este d-na Hortensia Papadat-Bengescu s’a întrecut pe sine într’un sens cu totul negativ, pierzându-şi până şi ironia ce trebuia să prezideze unei atari întreprinderi epice. Să-i acceptăm datele pe care şi le-a ales, nearogându-ne dreptul să i le refuzăm. Oricum, inteli- genţa aleasă a scriitoarei îşi putea valorifica ascuţimea printr’un fel de detaşare ironică, exercitată pe socoteala submediocrelor personaje. Ceea ce lipseşte Logodnicului este tocmai o atitudine a autoarei, chiar dacă şi-a impus un fel de depersonalizare sau impersonalitate. O scriitoare cu posibilităţile d-nei Papadat- Bengescu, depăşindu-şi cu un cap personajele, ar fi putut să le domine cu inteligenţa şi să scoată efecte de umor intelectual, explicit sau implicit. Nu am sezisat nici un fel de umor de situaţie sau de caracter în searbădă comedie umană pe care ne-o înfăţi- şează autoarea. Un duh de banalitate planează peste carte, la pu- terea a doua, peste platitudinea materialului uman şi a eveni- mentelor. Până şi stilul rar, de metalice sclipiri intelectuale, s’a transformat într’o prea adecvată cu situaţiile, neexpresivitate. Suntem într’un bărăgan al realismului, expresie ultimă a sărăciei sufleteşti umane. Din această pustie, ne-am desprins cu un senti- ment de stupoare, stârnit de raportul inegal dintre posibilităţile majore ale romancierei şi realizarea şubredă a Logodnicului. Nu cumva specializarea d-sale în portretistica high-life-uhii este pricina inadaptării la noile condiţiuni sociale propuse sie-şi ? Ne-am afla, în acest caz, înaintea unei experienţe greşite, poate intenţionat onorabile, dar nu mai puţin ratate. D-na H. Papadat- Bengescu a încercat oare să-şi potrivească uneltele pe o altă cate- gorie omenească, mai simplă decât precedenta ? Sau şi-a schimbat numai sculele? Dificilă dilemă, din care nu ieşim decât prin impresia că nu şi le-a înlocuit cu nimic. Logodnicul e un roman semnat de d-na H. Papadat-Bengescu, în care nu o recunoaştem în cea mai mică măsură. * * * Fizionomia literară a d-şoarei Henriette Yonne Stahl, după preco- cele debut din romanul ţărănesc Voica, nu se deslusise suficient în 1 ' 1 27 418 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mătuşa Matilda, unde coexista un anumit vague ă l'âme feminin, cu un robust simţ realist. Contradicţia evidentă dintre dispoziţia romanţioasă şi aplecările realiste s’a rezolvat norocos în Steaua Robilor. Dezlegarea incertitudinii temperamentale a scriitoarei este într’un fel gordiană, deoarece în acest al doilea roman al d-sale, regăsim o personalitate netedă, fără oscilaţii. Intr'adevăr, d-şoara Stahl a dat un roman viguros, obiectiv, fără dulcegării feminine, deşi tratează o gingaşe problemă, de resortul psihopatologiei sexuale. Maria, eroina cărţii, părăsită de amantul ei Saşa, este turburată în adâncimea fiinţei morale, cu repercusiuni fiziologice necruţă- toare. Solicitată de dragostea sinceră a doctorului Lucian Panu, ea stârneşte într’o depresiune nervoasă, care-i alterează sensibili- tatea nervoasă. In timpul unei serate data de mama sa, d-na Măneanu, Maria e supusă unei acute crize nervoase, pe care nu o linişteşte zgârietura ce şi-o făcuse la un braţ. La sfârşitul seratei, după plecarea musafirilor, ea se face complicea inconştientă a unui mascul sec, locotenentul Florin Negrea, pe care-1 primeşte pe ascuns şi căruia îi cedează oarecum somnambulic. Este o scenă «tare » (partea I-a, capitolul io), penibilă de sigur, dar condusă cu o siguranţă meşteşugită. Maria îl refuză pe doctorul Lucian Panu, venit să se declare si să-i ceară mâna. Pusă înaintea aman- tului ei fortuit, locotenentul, care curtează în continuare pe sora ei Stela, Maria provoacă un mic scandal familial, fără să-i lămu- rească pricina. Florin e pus în situaţia de a cere mâna Stelei în urma unui gest interpretat de d-na Măneanu ca o afecţiune reci- procă dintre tineri. Maria nu are puterea să risipească echivocul. Căsătoria se face. Maria are un acces de nervi, un fel de şoc, în a cărui determinare intră părăsirea ei de către Saşa şi necugetata împreunare cu Florin. Restabilită, ea rămâne cu un fel de indi- ferentism sexual, care o aruncă în braţele pictorului George Ve- roniade, fără să-l iubească şi numai din nevoia de a nu se mai simţi singură. Doctorul Panu descoperă legătura Măriei şi pleacă în străinătate. Intervine moartea mamei lui Saşa. înainte de a se stinge, ea rosteşte numele Măriei, hotărîndu-1 pe Saşa să revină pe lângă aceasta cu propuneri matrimoniale. Saşa este un individ care nu poate suporta singurătatea şi care îşi alege căsătoria ca un refugiu mântuitor. Căsătoria se face, deşi Maria şi-a destăinuit ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 419 legătura ei cu Veroniade. împăcarea nu mai este însă pentru Maria fericirea scontată. După nuntă, ea destăinueşte soţului şi scabroasa aventură cu Florin. Căminul i se pare nesuferit, populat cu strigoiul de curând moartei, iar Saşa îi apare despuiat de pre- stigiile primului ei amor. Ea pleacă de acasă după o explicaţie sumară şi se pregăteşte să se sinucidă, pe parapetul Dâmboviţei. Doctorul Panu o surprinde la timp ca s’o smulgă morţii şi s’o facă fericită. Am parcurs schematic traseul existenţei turmentate a Măriei Măneanu. D-şoara Stahl nu s’a folosit în povestirea ei de nici un fel de duioşie sau efuziune sentimentală. D-sa a descris graficul unei experienţe, curajos axate pe sexualitate. Maniera d-sale, fără a se sfii de realităţile crude ale cărnii, nu constă totuşi în inutile descripţii fiziologice. Atenţia romancierei s’a fixat mai ales asupra turburărilpr nervoase ale Măriei, deter- minante ale zigzagurilor ei erotice. O fatalitate a sistemului nervos feminin împânzeşte romanul. Subiectul este într’adevăr delicat şi cere o tratare simplă, directă, dezgolită de prejudecăţi şi totodată de brutalităţi inutile. Meritul romancierei este de a fi corespuns întocmai necesităţilor temei. Dezbărată de predispoziţiile prea romanţioase din Mătuşa Matilda şi totodată de realismul gras din celălalt compartiment al aceleiaşi cărţi, autoarea a dat dovadă de o rece stăpânire de sine, de o calculată mânuire a analizei. Totalitatea personajelor care roiesc în jurul Măriei sunt suficient schiţate, lăsându-se însă în plină lumină, chipul moral al eroinei principale. Acesta este în strânsă legătură cu structura ei nervoasă şi viaţa ef sexuală. Cel mai mare elogiu ce se poate formula re- feritor la Steaua Robilor, este demersul aproape masculin al inte- ligenţei analitice, absenţa feminităţii vibrante, din care îndeobşte scriitoarele îşi fac un titlu de mândrie. D-şoara Stahl nu face lite- ratură feminină în Steaua Robilor, ci literatură pur şi simplu. D-sa expune un caz învecinat psihozelor sexuale, cu o imper- sonalitate care este aci adevăratul semn al personalităţii. Rigoarea în ordinea psihologică este prima condiţie a despicării adevărului moral. A nu privi femeia prin prisma unei sensibilităţi lirice, a nu promova exaltarea valorilor afective, a se neutraliza în cele emotive spre a spori luciditatea, spre a despica întunerecul mo- bilelor sufleteşti, este însăşi funcţiunea de înţelegere a realului. 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când o scriitoare se identifică acestei funcţiuni supreme a literelor, ea se scoate din rândul nediferenţiat al tinerelor scriitoare, care fac din afectivitate şi aproximaţie psihologică o vagă profesie. Prin obiectivarea excepţională, d-şoara Stahl a mai dovedit ceva: că nimic din ceea ce este fatal unei structuri morale şi fiziologice nu poate fi scabros, că numai inesenţialul, nesemnificaţia în ordinea psihologică trebuesc condamnate şi stârpite. Cele mai penibile situaţii din punct de vedere etie, gama întreagă a turburărilor sexuale, pot fi material epic remarcabil, cât timp scriitorii urmăresc adevărul, uneori teribil. D-şoara Henriette Yvonne Stahl poate avea o concepţie atroce a existenţei, înaintea căreia semenele d-sale s’ar cutremura. Steaua Robilor este într'adevăr un roman de o rece cruzime şi de o liniştită disperare. Desnodământul liniştitor nu ridică lespedea grea a fatalităţii sub care s’a zbătut Maria. Aceasta adevereşte încă odată că deslegările optimiste sunt un praf de aer în ochii cititorului şi că sub semnul fatalităţii, catastrofele sunt numai suspendate când se lasă cortina. Noi păstrăm gustul de funingine al lecturii. Realizându-se ca romancier de strictă logică a fatalităţii, cu mijloace excepţionale de măsură, de claritate şi de simplicitate, d-şoara Stahl s’a adaos în epica noastră cu un nou instrument de precizie. * * * încheind cu seninătate şi împăcare de sine ciclul rusesc al romanului său autobiografic, d. Constantin Stere inaugurează cu Ciubăreşti, transplantarea în mediul românesc a lui Ion Răutu. Coborîrea acestuia pe pământul «patriei ideale» se face sub auspicii destul de neplăcute; carantina prea lungă, inconfortul hotelurilor, iniţierea prea bruscă în intimităţile vieţii politice sunt ca un duş rece peste înfierbântatele iluzii ale tânărului ce-şi închipuia că România este ţara Canaanului. Suntem de acord de altfel că felul nostru de viaţă mai acum patru decenii era departe de a fi ideal. Astăzi încă civilizaţia noastră păstrează aspecte de relativ orientalism. Dar la drept vorbind, de unde venea Răutu ? Dintr’un imperiu vast, ale cărui mari aşezări urbane nu prea le frecventase. Nu cunoştea Petersburgul şi Moscova decât din auzite. Locuise la Chisinău în închisoarea internatului şcolar si străbătuse > t i ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 421 clandestin periferiile Odesei, unde se adăposteau nucleele socia- liste şi teroriste. Camarazii săi de vârstă erau nişte simpatici şi exaltaţi papagali ai dogmei marxiste sau kropotkiniste, care re- citau pe nevăzute şi mai ales pe nedigerate, texte sacrosancte ale unor proaspete evanghelii revoluţionare. Ce confort cunoscuse în taigaua siberiană sau prin alte centre ale deportării sale ? In de- finitiv, ca să cadă din cer, Ion Răutu trebuia să vină foarte de sus sub raportul vieţii administrative, sociale şi politice. Numai astfel debarcarea sa dincoace, peste Prut, ar fi comportat o prăbuşire astrală, din stratosferă. Dezgusturile lui Ion Răutu ni se par în- dreptăţite prin raportare la un ideal abstract, dar foarte neîndrep- tăţite în comparaţie cu mediile ce i-au fost dat să le cunoască. Reactiunea sa sufletească este asa dar excesivă, considerând că în realitate el a păşit dintr’o sălbăticie într’alta. Ba chiar sălbăticia de la noi era mai puţin poliţienească şi putea întâmpina un oftat de uşurare, care nu s’a produs. Ion Răutu trece deci dela o inadaptare la alta, iar nu dela adap- tare la inadaptare. Descoperind de pildă iobăgia ţărănească dela noi, aceasta nu era mai gravă decât starea mujicului rus. Cât priveşte politicianismul nostru, a cărui corupţie se explică prin caracterul de început al vieţii noastre publice, Ion Răutu nu îi putea opune mecanismul unei sincere democraţii ruseşti. Numai închipuindu-şi o ordine politică ideală, eroul d-lui Stere are re- acţiuni sufleteşti rigoriste. De asemenea mediul universitar ro- mânesc în fază naţionalistă şovină oferă discrepanţe unui iluzio- nist integral, care n’a cunoscut o zonă intelectuală în realitate superioară. Prin urmare, excesivele disponibilităţi idealiste ale lui Răutu justifică perplexitatea sa, dar nu confruntarea cu alte realităţi care ar fi corespuns nevoii sale de ideal. Mediile socialiste cercetate întâlnesc în Ion Răutu, convingeri poporaniste de veche dată; ele nu îl vor atrage magnetic. Cu atât mai puţin va fi com- plezent cu spectacolul de bâlci pe care-1 oferă marile partide de guvernământ. D. Constantin Stere face un tablou foarte întunecat al acestor alcătuiri politice, în care ambiţiile feminine pun în miş- care sforăria. Politica e condusă din buduare şi din saloane şi se agită în cluburi sau în' sălile publice cu o neruşinare fără frâu. Ciubareştii sunt o sinteză urbană la poalele Ceahlăului, cu caractere ale Iaşilor şi ale Bucureştilor. Originea istorică a oraşului 422 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este scrisă cu reminiscenţe din Vile des Pingouins a lui Anatole France, în datele unei erudiţii fanteziste. In descrierea vieţii publice, autorul aduce un temperament ideologic militant şi antipatii sau uri nerăcite. Pentru un om de fanatice convingeri sociale, pasiunile sunt fireşte abstracte, dar se comunică romancie- rului şi se răsfrâng asupra personajelor politice caricaturizate. D. Constantin Stere nu separă individul de ideile lui şi portreti- zează pe adversari cu trăsături întunecate, în care imaginaţia în- groaşe şi urîţeşte. Prevăzut cu o puternică memorie afectivă, au- torul nu uită şi nu iartă oamenii întâlniţi acum 40 de ani, dintre care unii mai trăiesc. Schimbându-le fizionomia fizică, le păstrează fizionomia morală şi o agravează, urmărind efecte groase. D-sa a protestat contra cheilor propuse de câte un recenzent, dar dez- minţirea a avut ca urmare continuarea jocului, căruia romanul se pretează aşa de bine. Caragiale, doctorul Ion Cantacuzino, Phi- lippide, Dobrogeanu-Gherea, Ion şi Sofia Nădejde dintre morţi, d. prof. N. Iorga dintre cei în viaţă, au fost identificaţi de cititorii obişnuiţi, fără ca să contăm alte descifrări îngăduite oamenilor iniţiaţi, din generaţia mai veche. Romanul se încheie cu pactul dintre autor şi Ionel Brătianu (în roman Aurel Crăsneanu), în vederea realizării unui program practic minimal: reforma agrară şi reforma electorală. In aceste condiţii de politică practică se înscrie în partidul liberal Ion Răutu, după avatare politice adesea suspec- tate şi persecutate aci la noi: începuse a fi socotit spion rusesc! Ciubăreşti sunt o frescă politică a unui militant care nu s’a obiectivat ca un istoric imparţial al trecutului^ In descrierea d-lui Stere pasiunile în loc de a se stinge se reaprind ca într’o cronică politică a actualităţii. Viziunea sa politică, mizantropică şi pesi- mistă, e lipsită de seninătatea memorialistului obiectiv. In schimb, întâlnim o figură feminină plină de prospeţime, afectivă şi ocro- titoare, care este Elisa Orleanu, gazda lui Răutu, zugrăvită în plină lumină. Yvonne, soţia politicianului Nitza Vasilescu, e o umbră proectată ideal, amintind-o pe Undina, tovarăşa din nucleul odesian. Un moment emoţionant e prilejuit de întoarcerea lui Răutu la Năpădeni, unde îl găseşte pe tatăl său mort şi unde, pentru o clipă fugitivă, se împărtăşeşte de lumina privirii materne. Sunt câteva momente omeneşti străbătute de emoţii, în dogoarea luptelor politice. ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 423 Volumul al şaselea din ciclul In preajma Revoluţiei nu este de sigur nici cel mai obiectiv, nici cel mai senin. însemnând fără ocol impresia noastră, avem conştiinţa îndeplinirii unei datorii, de avertizator franc: complimentele convenţionale nu servesc nici adevărul, nici pe scriitorul care receptează atent numai impresiile şi judecăţile de bună credinţă, spre a le fructifica în experienţa sa ulterioară. * * * D. Gib I. Mihăescu, nuvelistul cel mai puternic al generaţiei post-belice, a dat cu Rusoaica un foarte bun roman, situându-se dintr’odată pe primul plan al epicei noastre. Nimeni nu excelează ca d-sa în stârnirea unei atmosfere de obsesie sexuală. D-sa or- ganizează cu migală naşterea, creşterea şi înstăpânirea exclusivă asupra vieţii morale a ideilor fixe, erotice. Literatura sa, trezind rezistenţe pedagogice, — se înţelege moralizante, — este însă robustă, viguroasă şi prin aceasta sănătoasă. Prin alte cuvinte, d. Gib I. Mihăescu nu este imputabil de decadentism, care este expresia unei literaturi obosite, secate în izvorul vital. Cum am acuza de pervertire o manifestaţie energică şi dinamică de intensi- tatea Rusoaicei, în care se concretizează şi, în acelaşi timp, se sim- bolizează oarecum liric absolutul pasional ? In Donna Alba avem o variaţie pe aceeaşi temă a Rusoaicei. Cu o facultate remarcabilă de reînnoire, autorul atacă aproape acelaşi subiect, fără să se repete. Este propriul marilor scriitori de a avea teme fundamental constante, reuşind în acelaşi timp să lase impresia unei împrospătări neîncetate. De altă parte, d. Gib I. Mihăescu se numără printre romancierii obiectivi care nu se valorifică prin scris artistic, nici prin intelectualizarea expresiei, izbutind cu toate acestea a-şi adecva expresia conţi- nutului. Tânărul Mihail Aspru, după o adolescenţă destul de aventuroasă, la care s’au adaus anii de război, îşi reia imediat după demo- bilizare studiile liceale întrerupte. Cu ocazia unui ultim examen, zăreşte în colţul unei străzi pe Donna Alba şi peste câtva timp o revede în convoiul unei inmormântări. Prima oară, de emoţie, i-au scăpat de sub braţ voluminoasele dicţionare Bailly şi Quiche- rat, răbufnind zgomotos pe trotuar şi atrăgând luarea aminte a 424 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tinerei femei. Gândul său e persecutat ani de-a-rândul de silueta aristocratică a Donnei Alba. Luându-şi în termen util licenţa în drept, o identifică în soţia avocatului Georges Radu Şerban, coborîtor din domnitorul muntean. Reuşeşte să devină secretarul avocatului şi, îmboldit de ambiţia ca numele său să străbată la urechile femeii iubite, ajunge el însuşi un reputat avocat. Donna Alba este o prinţesă Ypsilant, ruinată în urma unui pro- ces agrar şi numai aşa măritată cu un alt aristocrat, mult mai în vârstă decât dânsa. Aspru visează gloria şi răsplătirea subsecventă a iubirii sale, prin redeschiderea procesului de pământ pe care l-a pierdut însuşi patronul său. Studierea dosarului îi spulberă generoasa iluzie, descoperind că incidentul pe care îl intuise, socotindu-1 decisiv pentru o revizuire, fusese dezvoltat de Georges Radu Şerban. Nu-i mai rămâne decât să străpungă misterul unui duel dintre soţ şi un rival mort de pe urma asaltului de arme: n’a fost oare o rivalitate de dragoste, al cărei obiect fusese însăşi Alba ? Investigaţiile pe această pistă îl duc pe Aspru la descoperirea unui frate al mortului, care încearcă să o şantajeze pe prinţesa Radu Şerban, cu corespondenţa ei pe care o deţine. Alba iubise pe Tudor Buzescu, iar fratele acestuia, decavat, trăieşte într’o mansardă, îndrăgostit la rândul lui de Donna Alba şi căutându-şi o satisfacere mizerabilă în îmbrăţişările unei prosti- tuate, care e chemată substituitor pe numele intangibilei Alba. Prin şiretlicuri succesive, Aspru intră în posesia scrisorilor, spre a le remite Albei. Donna Alba crede la început că e vorba de un nou şantaj. Aspru e însă cavaler: o primeşte la el acasă fără să profite de împrejurare şi îi dă înapoi corespondenţa, sfătuind-o să sfarme echivocul conjugal, mărturisind soţului ei că a fost amanta lui Buzescu. Exaltată de îndemnul lui Aspru, Donna Alba capătă curajul ce îi lipsise până atunci şi se destăinueşte soţului, anunţându-i hotărîrea de a divorţa. Soţul se sinucide şi Aspru îşi vede fericirea realizată prin posedarea, aşteptată de atâţia ani, a Donnei Alba. După termenul doliului, ea va fi soţia lui. Trebue citit romanul ca să se spulbere pe de o parte impresia fals romanţioasă a rezumatului, iar pe de alta pentru a se verifica tensiunea obsesiei lui Aspru, care e atmosfera însăşi a romanului. D. Gib I. Mihăescu a vrut să dea icoana vechii noastre aristocraţii, în ultimii ei rejetoni; în acest sens, Donna Alba, Georges Radu ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 425 Şerban şi degeneratul sau mai curând decăzutul Preda Buzescu reprezintă cu fidelitate o categorie care e pe cale de stingere (aceeaşi se regăseşte în figurile feminine din Vioara mută, romanul prea puţin cunoscut al d-lui N. Davidescu, apărut în 1928). In prelungirea aceluiaşi, interes, fetele din societatea burgheziei mari bucureştene sunt bine creionate, cu ostentativa lor detaşare, cu expeditivitatea în ale amorului şi cu obiş- nuinţa înjurăturii cotate ca o distincţie. Cu toată veridicitatea aspectelor sociale, accentul principal cade pe ideea fixă, de natură sexuală. Mihail Aspru e o energie concentrată pe o singură idee, de a se apropia de Donna Alba. Toată vitalitatea sa tinerească se cheltueşte într’un singur sens şi o singură direcţie, ca o forţă mecanică. E o mecanică sufletească foarte elementară, dar de o impresionantă siguranţă în funcţionare. Demersurile subconştientului şi ale conştiinţei vădesc un singur ţel în viaţă, dela care atârnă fericirea sau detracarea maşinii omeneşti. D. Gib I. Mihăescu a pus în Donna Alba toată puterea temperamentului său matur, stăpân pe orhestrarea simfonică a unui motiv muzical unic. Este vrednic de admirat cum nici un amănunt nu e de prisos în economia cărţii, cum fiecare gest şi cuvânt se subordonează unei finalităţi oarecum logice, inexorabile. O adevărată artă a compoziţiei arhitecturale se destăinueşte în procedarea sa epică. Eliminarea inutilului şi punerea în lumină a semnificativului, stau ca mărturie a unei organizări fără greş. Vom reda un singur amănunt semnificativ, pentru a evidenţia adevărul psihologic: Mihail Aspru se chinueşte să prindă nuanţa exactă a părului iubitei, dar atât este orbit de solara ei apariţia, încât se înşeală mereu; l-a văzut întâi brun, apoi castaniu, în sfârşit blond cenuşiu, schimbător; la fel cu ochii: în depărtare sunt negri, de aproape albaştri-cenuşii, dar grei, din acei ce nu se lasă fixaţi. Poate ultima cucerire în dragoste e o victorie intelectuală: luciditatea de a vedea drept în amăgitoarele şi schimbătoarele înfăţişări ale femeii. «înfăptuire mitologică», Donna Alba este, ca şi eroina din Rusoaica, o incarnare nestator- nică a eternului feminin; « sunt doar trei inşi în vuietul enorm al secolului, care se zbat pentru idolul acestei religii atât de restrânse şi de delicioase (p. 59) » — Georges Radu Şerban, Preda Buzescu, şi Mihail Aspru, spre a înfăţişa duelul veşnicit dintre bărbaţi, 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru cucerirea idolului enigmatic, « pentru a se învrednici cel mai de pe urmă de minunea extremei frumuseţi». Pasiunea lui Mihail Aspru nu se colorează patologic, datorită tinereţii sale biruitoare; dacă nu şi-ar ajunge obiectivul, resortul mecanismului sufletesc s’ar ţicni. Aşa cum funcţionează aci, regulat şi fără piedici decisive, obsesia sa organizată e condusă de imaginea idealizată a femeii unice. D. Gib I. Mihăescu se confirmă încă o dată ca meşterul con- flagraţiilor erotice, pentru unii necruţătoare, care prăbuşesc în crimă sau zminteală, pentru alţii izbânditoare, care înalţă mascu- linitatea la potenţialul cel mai ridicat. Un aed modern al bărbă- ţiei, neînfricoşat de consecinţele ultime ale goanei hăituite^ după femeie, este romancierul Donnei Alba. Donna Alba este un roman de prim ordin, ca şi Rusoaica, alături de care va sta într’un diptic preţios. * * * D. Ury Benador este un scriitor de mai veche pregătire, care a întreprins mai în urmă o frescă curioasă în Ghetto, veac XX, roman până acum rămas la volumul întâi şi scris cu migală inte- lectuală. Ne vom orienta mai bine în pretenţioasa-i concepţie, la apariţia volumului următor. întrerupându-şi lucrarea de proporţii întinse, d-sa adună în volum o nuvelă Appassionata şi un scurt roman psihologic, de 160 pagini. Appassionata e o bucată stră- lucită, al cărei subiect foarte ingenios ni se pare mai ales susţinut printr’o proză lirică de somptuoase efecte, dar nu tocmai realizată în conturarea morală a tânărului Burich bar Moişe Hasandler, plecat dela Sadagura la Viena, cu o caravană de credincioşi după el, în căutarea messiei care s’a rostit divin în appassionnata, Bee- thoven. învăţatul ajunge la Viena singur, urmat până la capăt numai de soţia sa, ca să se încrucişeze cu convoiul funebru al marelui compozitor. Aflând de moartea aceluia pe care-1 credea mântuitorul, îl caută singur printre crucile cimitirului creştin. Tema e în- drăzneaţă, pentru un scriitor de confesie mozaică, dar, încă odată, se valorifică mai mult liric decât epic, ceea ce încă e remarcabil. Subiect banal e mai realizat, deşi reduce romanul la proporţiile cele mai limitate. Cum însă e vorba de specia analitică, în care acţiunea se simplifică energic, ca şi numărul fiinţelor, împuţinat ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 427 la strictul necesar, economia de spaţiu e de rigoare. Suntem în clasicul triunghi: soţul, soţia şi amantul. Cel dintâi are un temperament nefericit de gelos maladiv, care-şi introduce în liniştea menajului un prieten, spre a încerca o experienţă. Nu e un cinic lucid, care să se potrivească unui joc sinistru; nu, e un gelos clasic, care însă, în loc de a proceda în consecinţă, păzindu-şi femeia împotriva primului venit, se îndărătniceşte să se joace cu focul. Până la urmă, se arde, fireşte. Când îşi dă seama că a reuşit să-şi împingă nevasta, femeie de treabă, în păcat, înnebuneşte; şi după vindecare, înainte de a-şi face seamă, îşi scrie povestea... Istoria d-lui Ury Benador e în linia volumului întâi din Ultima noapte de dragoste, întâia zi de război a d-lui Camil Petrescu şi în linia Ioanei, de d. Anton Holban: o foarte bună analiză a chinurilor geloziei. Maniera d-lui Benador e dinamică, palpitantă, răscolitoare. Ludwig Holdengraeber, gelosul patetic, nu se analizează la rece, ci se frământă pe jar, comunicându-şi nemijlocit pârjolul. D. Ury Benador, cu toată originalitatea, se aşează alături de mai sus numiţii pictori ai geloziei. Rămâne de văzut dacă, cu Subiect banal, şi-a descoperit vocaţia, în direcţia analitică, sau dacă se va întoarce la fresca inanimată din Gketto, veac XX sau la nuvela lirică, stilizată, gen Appassionata. Alegerea noastră e categorică: strigăm bravo ! la Subiect banal. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE REGALE «PRINCIPELE CAROL» In dimineaţa zilei de 7 Iunie au sosit în Capitală delegaţii Cămi- nelor Culturale, afiliate Fundaţiei Culturale Regale «Principele Carol», pentru a participa la sărbătorirea ce urma să aibă loc a doua zi. Numărul lor a fost deosebit de mare şi anume: au sosit din Oltenia reprezentanţii a 71 de cămine; din Muntenia a 128 de cămine; din Dobrogea a 29 de cămine; din Moldova a 135 de cămine; din Basarabia a 51 de cămine; din Bucovina a 13 cămine; din Transilvania a 36 de cămine şi din Banat-Crişana a 1^ cămine. Au fost deci reprezentate 478 de cămine din cele 814 pe care în acel moment le avea afiliate Fundaţia. Numărul total al parti- cipanţilor a fost însă cu mult mai mare, fiecare cămin trimiţând mai mulţi reprezentanţi, preoţi, învăţători sau gospodari, trecând cu puţin peste numărul de 1.000. Aceşti delegaţi ai căminelor s’au adunat în sala Ateneului Român, sub înalta preşedinţie a Maiestăţii Sale Regelui, în după masa zilei de 7 Iunie. Scopul acestui Congres era să dea prilej tuturor acelora care lucrează în sânul căminelor pentru ridicarea culturală a sate- lor, să audă îndemnul şi chemarea Maiestăţii Sale Regelui şi să ia cunoştinţă de noul Statut de organizare al Căminelor culturale din sate, pe care Maiestatea Sa l-a dat de curând prin Fundaţia Sa. Şedinţa Congresului a început prin Imnul Regal, executat de Orhestra Filarmonică, condusă de d. Egizio Massini. A luat apoi cuvântul d. prof. Dim. Guşti, Directorul General al Fundaţiei, care a rostit următoarele cuvinte: Sire, Pentru noi toţi acei care suntem strânşi laolaltă în sânul Fun- daţiei Culturale Regale « Principele Carol», ca să ducem la bun sfârşit gândul de bine al Regelui şi conducătorului nostru, ziua CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE 429 de astăzi este o zi de deosebită sărbătoare, căci pentru prima oară ne aflăm cu toţii adunaţi, reprezentanţi ai Căminelor din toată ţara şi reprezentanţi ai Fundaţiei, într’un congres sub preşedinţia Maiestăţii Voastre. Ziua de 8 Iunie ni se face prin aceasta încă mai scumpă, şi ne gândim ca de astăzi înainte — dacă Maiestatea Voastră ar încuviinţa — să rămână această zi de 8 Iunie o « zi a Că- minelor », în care să sărbătorim, în asemenea congrese, înscăunarea Maiestăţii Voastre, ceea ce pentru noi înseamnă chezăşia că munca noastră pentru cultura satelor va fi dusă la bun capăt sub povaţa luminată a Maiestăţii Voastre. Iubiţi delegaţi ai Căminelor si colaboratori ai Fundaţiei, însemnătatea acestui Congres al Căminelor este cu atât mai mare cu cât el ne face să vedem întrupat aevea gândul însuşi care ne-a stat la temelie dela început, încă din 1921, când Măria Sa Regele — pe atunci Principe Moştenitor — a creat această Fun- daţie. Intr’adevăr, suntem aci adunaţi pentru prima oară laolaltă. După cum Căminul el însuşi nu este altceva decât o adunare laolaltă a tuturor oamenilor de bine dintr’un sat, după cum şi Fundaţia nu este altceva decât o adunare laolaltă a tuturor Cămi- nelor din toată ţara. Să nu credeţi că Fundaţia ar fi o instituţie închisă între patru ziduri, în care se alcătueşte un plan de lucru pe care apoi, cu sila şi prin ordine de sus, îl înfăptuim cu ajutorul Căminelor noastre. Ci, dimpotrivă, Fundaţia este în primul rând adunarea tuturor Căminelor. Cu porţile larg deschise, noi aşteptăm să ne vină Cămi- nele şi băgători de seamă ascultăm toate gândurile de lucru, toate nevoile, toate dorinţele Căminelor pentru munca satelor în care lucrează. Rostul nostru este tocmai acesta, de a face legătura între Cămine, şi de a scoate din experienţa de toate zilele a Căminelor, învăţătura bună şi pildele cele mai vrednice de urmat pentru toată lumea, pentru ca cu toţii să ne luăm după îndemnul acelor Cămine în care oamenii de ispravă, cu suflete curate, au găsit chipul în care trebue să lucrăm pentru ca într’adevăr să venim în ajutorul satelor, pe toate tărâmurile. Fundaţia Culturală Regală « Principele Carol» este datoare deci să dea în primul rând tuturor Căminelor sale o organizare şi un plan comun, astfel ca să se muncească de toată lumea, ca într’o singură tovărăşie, cu aceleaşi metode şi încercând a urni din loc, spre mai bine, cultura satelpr, printr’o sforţare pornită dintr’odată, iar nu fărămiţită în activităţi răzleţe şi singuratice. Pentru a ajunge la această organizare gospodărească a muncii noastre, Fundaţia Culturală vă înfăţişează astăzi un nou Statut 43° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al său, pe care Maiestatea Sa Regele l-a întocmit prin Fundaţie şi din care vom desprinde acuma vreo câteva gânduri scumpe Maiestăţii Sale, gânduri de temelie pentru toată străduinţa noastră sub steagul Lui. Mai întâi, întreaga muncă de ridicare a satului este o treabă a obştii întregi a satului, strânsă toată în Căminul Cultural. Cămi- nul Cultural este un loc unde trebue să se adune toţi oamenii de bine, intelectuali şi gospodari, fără nici un alt gând decât al binelui obştesc, lăsând de o parte orice gând lăturalnic care ar putea să întineze cuvintele Maiestăţii Sale care a spus că vede în organi- zaţia solidă a Căminurilor Fundaţiei « Principele Carol » o chezăşie a dezvoltării satelor, Căminul trebuind să fie centrul de strălucire a vieţii locale şi celula organică a cunoaşterii vieţii noastre rurale. La unirea puterilor d-voastre împreună din sat, Statutul nou al Căminelor Culturale prevede că vor trebui chemaţi şi fiii satului aşezaţi la oraşe, cu rosturi militare, cărturăreşti, industriale ş.a.m.d., pentru a ajuta cu vorba şi cu fapta la ridicarea satelor lor de naştere, fie că vor fi numiţi membri de onoare, ori chiar, în urma unor danii mai mari, li se vor da numele Căminului. Menirea pe care o are Căminul Cultural, să nu credeţi că este uşoară. Ceea ce doreşte să înfăptuiască un Cămin Cultural, este după cum spune articolul întâi al noului Statut să ajute la întă- rirea sănătăţii trupeşti, la îndrumarea muncii către o mai bună producţie şi la înălţarea sufletului în obştea satului. Pentru ca să aibă Căminele noastre o pildă vie de chipul cum trebueşte să se lucreze pentru ridicarea satelor, Maiestatea Sa Regele a avut anul trecut gândul de a trimite în 12 sate, echipe studenţeşti, care au lucrat pe lângă Cămine Culturale săteşti. In şnul acesta echipele studenţeşti vor pleca din nou la lucru, cu mare folos pentru satele unde vor pleca, dar şi cu mare folos pentru toată lumea, căci experienţa lor ne poate sta drept pildă de ceea ce poate să facă într’un sat Căminul Cultural. Experienţa acestor echipe am tipărit-o într’un Volum, pe care îl veţi avea la înde- mână săptămânile acestea şi din care veţi putea vedea care ar fi înfăptuirile dorite de Maiestatea Sa Regele, pentru toate satele noastre. Fără îndoială că toate Căminele noastre Culturale fiind aşeză- minte pentru organizarea vieţii săteşti în toate privinţele, va trebui să lucreze în strânsă legătură cu tot ceea ce se întâmplă în sat. Şi din fericire, un alt gând şi o altă înfăptuire a Maiestăţii Sale ne vine într’ajutor: este vorba în primul rând, alături de şcoala şi de biserica cu care din totdeauna am avut legături, şi pe care le vom păstra întotdeauna, de o altă organizaţie, aceea a străjeriei şi a muncii premilitare, care are drept scop să dea o altă viaţă de sănă- tate trupească şi morală tineretului din sat. De aceea Căminul CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE 431 Cultural are îndatorirea să pună frăţeşte la dispoziţia instructorilor casa Căminului, cu toate mijloacele sale de lucru, bibliotecă, radio, farmacie, băi şi să încadreze pe tinerii şi pe flăcăii satului ca membri activi ai Căminului, astfel ca laolaltă să se ducă munca noastră. Mai întâi prin organizarea unei supravegheri a muncii Cămi- nului. De sigur, dorim şi suntem hotărîţi să păstrăm toată liber- tatea de acţiune Căminelor noastre. Totuşi răspunderea fiind prea mare, înţelegem în acelaşi timp să venim într’una cu sfaturi şi cu îndemnuri şi să priveghiem ca programul cerut de nevoile săteşti să se înfăptuiască aşa cum trebue. De aceea noul nostru statut prevede o legătură mai strânsă între noi printr’un membru al Căminului, om de legătură între Cămin şi Fundaţie, care va fi directorul Căminului, numit de Fundaţie. 1 In afară de acest director al Căminului, Fundaţia va avea grijă să-şi trimşată mai regulat inspectorii săi culturali, care de aci înainte nu se vor mărgini numai la a face o simplă inspecţie, ci vor munci în sânul Căminelor, cot la cot cu membrii lor. Printre inspectorii noştri vor fi de aceea medici, agronomi, doctori veteri- nari, maestre de gospodărie, organizatori de biblioteci, de muzee şi de monografii sociale, care se vor pune la dispoziţia acelor Cămine pornite într’adevăr pe o muncă serioasă. In al doilea rând, Fundaţia înţelege să ajute Căminele şi prin- tr’un altfel de legătură, legătură tainică pe care o face litera scrisă, între oameni, o legătură sufletească ce nu se vede poate atât de uşor ca cealaltă, dar care nu este mai puţin însemnată şi pe care noi o facem prin revista noastră « Albina », trimeasă săptămânal, prin revista « Căminul Cultural» pe care o trimetem odată pe lună şi prin volumele din « Cartea Satului», publicaţii pe care d-voastră le cunoaşteţi. Cu multă bucurie trebue să arătăm aci că foarte multe Cămine au înţeles rostul acestor publicaţii şi au cău- tat să le răspândească cât mai mult printre cititorii satului, unele din ele, 258 la număr, înfiinţând chiar librării săteşti cu ajutorul cărora am putut să răspândim în câteva luni mii de cărţi, două din ele: Cei trei Regi de Cezar Petrescu şi Toate leacurile la înde- mână de Dr. V. Voiculescu, fiind acum vândute toate. Facem un apel pe lângă d-voastră ca să vă gândiţi şi să creaţi pe lângă fiecare Cămin o asemenea librărie, care ne ajută atât de mult în ajungerea scopului nostru. In al patrulea rând, tot pentru a veni în ajutorul Căminelor, Fundaţia s’a gândit să privegheze la pregătirea unor oameni cât mai luminaţi şi cât mai mulţi pentru conducerea Căminelor din sat. Vom face aceasta pe două căi. Mai întâi prin crearea Cămine- lor ostăşeşti. întreg tineretul nostru trece la vârsta de 21 de ani prin cazarmă. Dacă vom organiza în cazărmi, aşa cum nădăjduim, 432 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cămine Culturale ostăşeşti, vom putea să deprindem pe viitorii fruntaşi ai satelor noastre la toate cele de trebuinţă pentru o viaţă culturală ridicată şi pentru o muncă în sânul Căminelor. Şi în al doilea rând, vom face la toamnă o şcoală ţărănească model, în care de asemeni vom căuta să creştem pe fruntaşii satelor şi ai Căminelor. Nu ne îndoim că întreg acest program, care deşi este atât de bogat, nu înseamnă decât o mică parte din străduinţele Maiestăţii Sale Regelui şi ale Fundaţiei Sale pentru munca de ridicare cultu- rală a satelor, va găsi la d-voastră răsunetul aşteptat. Nu ne îndoim că fiecare Cămin îşi va da seama că nu mai este timpul să stăm pe tânjală sau să muncim pe apucate, ci este timpul ca să pornim la o adevărată întrecere de muncă spornică şi plină de roade. Pentru a da mai multă viaţă acestei întreceri în cele bune, a Căminelor, Maiestatea Sa Regele a aprobat, pentru la toamnă, ţinerea unui concurs între Cămine Culturale pentru ca cu acel prilej să scoatem la iveală meritele atât de mari pe care le au Cămi- nele noastre, pildele pe care cele mai harnice dintre ele ni le dau nouă tuturora, prilejuindu-ne astfel o îmbărbătare şi o nădejde în munca noastră. Iubiţi delegaţi ai Căminelor Culturale din tară, Cu prilejul sărbătorii de astăzi, Fundaţia Culturală Regală a înmânat fiecăruia o insignă, pe care am vrea să o vedem din ce în ce mai mult pe pieptul tuturor. Nu ne îndoim că veţi şti să o purtaţi cu cinste, făcând din ea semnul hărniciei şi al seriozităţii în munca culturală, astfel ca la viitorul congres, când vom putea să dăm fiecărui Cămin în parte un steag al Căminului, steagul să poată fi primit cu sufletul curat al unor oameni care ştiu că au muncit până acuma din răsputeri şi îşi făgăduesc de aci înainte să muncească încă şi mai bine. Sire, Deşi Fundaţia s’ar putea lăuda cu numărul mare al Căminelor sale, căci dacă anul trecut la i Ianuarie aveam 425 de Cămine, astăzi avem 842, noi ştim că Maiestatea Voastră nu se bucură numai de numărul mare al Căminelor, căci nu înseamnă nimic un număr care creşte, văzând cu ochii, nemăsurat de mult, dacă el nu ar fi decât un simplu număr, în dosul căruia s’ar ascunde Cămine care nu lucrează nimic. Noi ştim că Maiestatea Voastră, CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE 433 care urmăreşte atât de aproape munca fiecărui Cămin în parte, citind cu luare aminte şi luând cunoştinţă de toate planurile de lucru, rapoartele şi veştile de tot felul ce ne vin dela Căminele noastre săteşti, cărora le purtaţi o dragoste de părinte, ştiţi să faceţi deosebirea între Căminele adevărate si Căminele care nu trăiesc decât pe hârtie; între Căminele care trăiesc prin faptele şi munca lor şi Căminele care nu trăiesc decât prin laudele pe care şi le aduc singure. Noi ştim că Maiestatea Voastră nu doreşte numai mărirea numă- rului Căminelor, ci în primul rând doreşte Cămine vii, Cămine adevărate, Cămine harnice, Cămine aşa cum le-aţi visat atuncea când aţi pornit la înfăptuirea lor. Sire, Iată de ce ne luăm îndrăzneala, în numele tuturor Căminelor Culturale din ţară şi în numele Fundaţiei, să Vă făgăduim că vom face tot ceea ce este omeneşte cu putinţă, muncind din răsputeri şi punându-ne tot sufletul şi toată mintea noastră în ajutor, pentru ca să nu ne înfăţişăm niciodată înaintea Maiestăţii Voastre decât cu fapte întregi şi nu cu rezultate îndoielnice. Noi toti nu avem o altă dorinţă decât să ne arătăm vrednici de > > gândul şi de sufletul Maiestăţii Voastre în munca de făurire a unei noi Românii, sănătoase, bine înstărite şi ridicată sufleteşte. Iubiţi delegaţi ai Căminelor Culturale din ţară, Să strigăm din adâncul sufletului nostru curat: trăiască Ma- iestatea Sa Regele! După d-1 prof. D. Guşti a vorbit săteanul Rogozea, ca delegat al Căminelor Culturale: Măria Ta, Grea sarcină am de îndeplinit. Să stau în faţa Măriei Tale şi să îndrăznesc a grăi pentru toate Căminele Culturale care ţin de aşezământul întemeiat si condus, cu atâta dragoste si înţelepciune, de Măria Ta. De aceea, mai înainte de toate, se cade să Vă cer iertare şi îngă- duinţă pentru vorbele mele slabe. 28 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar dacă acestea slabe sunt, apoi, Vă rog a cunoaşte, Măria Ta, că în ele se află ceva tare ca piatra şi netrecut ca duhul: este, va să zică, dragostea pe care o poartă în ele, pentru Acela care, mândru ca un Făt-Frumos şi nebiruit cum se cade unui Voievod, stă în fruntea Ţării noastre. Duc cu mine, pentru Măria Ta, dragostea adevărată şi fără precupeţire, dela sutele de Cămine, împrăştiate peste faţa Ţării, ca moviliţele acelea de pe vremea lui Ştefan al nostru, cel Mare şi Sfânt, pe care se aprindeau focurile la vreme de cumpănă Am aprins şi noi luminiţele noastre, — şi ştim că le-am aprins încă mai de mult, din dragostea pe care Măria Ta o ai pentru săteanul nostru, — să se ridice şi el la o cătare mai mare, — să se lumineze la minte, — să se înalţe în duh, — şi să capete o sănă- tate mai bună în trupul său. Acuma port veste bună, Măria Ta! Luminiţele şi-au învârtoşat flacăra, şi s’au înmulţit, aşa că nu va trece mult şi toată Ţara va fi cuprinsă de lumina cea bună. Laudă se cuvine, aşa dar, tuturor acelora care stau în fruntea aşezământului cultural regal « Principele Carol ». Dar mai presus, laudă şi închinare se cuvine Măriei Tale, ca unul care, pentru toţi şi pentru toate treburile, ai dat şi dai îndru- mare luminată, duh ales şi dragoste multă şi bună, din inima mare a Măriei Tale, care, ceas de ceas, bate cu grijă pentru Ţara noastră. Rugăm pe bunul Dumnezeu, cela ce toate ocroteşte şi îndru- mează, să-Ţi dea sănătate deplină, domnie încărcată de roade bune şi ani mulţi. Să trăieşti, Măria Ta ! Dezbaterile au fost încheiate prin cuvântarea de răspuns aM. S. Regelui: Fericire mare este pentru Mine a vă vedea astăzi veniţi în număr atât de mare la această primă întrunire a Căminelor Fundaţiei Cul- turale « Principele Carol». Faptul că sunteţi atât de mulţi întruniţi aci este semnul credinţei şi avântului vostru pentru o operă pe care am întreprins-o cu toţii laolaltă. Pornită dela mic, pornită din greu acum 4 ani, Fundaţia « Princi- pele Carol» se găseşte astăzi, în plin avânt, în plin progres — şi acest progres se datoreşte, atât conducătorilor dela centru, cât şi sufletului fiecărei celule. CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE 435 Pornind dela această muncă, de ridicare culturală a Ţării Româ- neşti, am crezut că prin cuvântul de cultură trebue înţeles altceva decât numai şcoală şi carte. Cultura, mai ales a păturii cele mari a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa de toate zilele. Prin această culturalizare a satelor, Eu văd răspândirea cărţii, răspândirea a tot ceea ce este frumos; dar văd şi ridicarea păturii ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi datoriilor fiecăruia. Şi când apăs asupra acestui cuvânt, a « datoriilor » fiecăruia, este pentru că în concepţia Mea fiecare cetăţean formează o celulă vie a Statului şi această celulă trebue să svâcnească cu ac.laşi suflet şi aceeaşi inimă pentru acelaşi ideal şi acelaşi bine. Şi dacă noi, cei dela centru, dăm, avem dreptul în schimb să cerem. Noi, dela Fundaţie — şi Eu, ca director superior al acestei mişcări culturale — vin şi Eu să cer: vă cer dragoste, vă cer pricepere şi mai presus de toate cer muncă neprecupeţită pentru binele ţării. îndrumarea o dăm noi, cei dela centru; execuţia, deci unul din lucrurile cele mai de căpetenie în toată opera pe care am întreprins-o, depinde de voi, depinde de felul cum ne veţi înţelege, depinde de felul în care veţ pune voi sufletul în urmărirea şi desăvârşirea gândului. Ceea ce am văzut până acum îmi dă toată încrederea că vom fi înţeleşi şi vom fi urmaţi pe drumul pe care l-am trasat. Sunt atâtea de făcut în satele noastre ! Este o operă nesfârşit de mare de realizat, dar mai presus de toate o operă de adâncă dra- goste şi de adâncă pricepere. Ne-am înhămat la o bătălie. Aci la centru este Statid-Major, dar voi sunteţi mulţimea oştirii — şi oricât de bine ar fi un Stat Major, fără execuţia precisă şi hotărîtă a oştirii întregi, nu se poate câştiga o bătălie. Cu concursul vostru şi cu munca voastră, Eu sunt absolut convins că vom învinge în această mare bătălie, care este o bătălie de ridicare a neamului, o bătălie de însănătoşire trupească şi sufle- tească a întregului Meu popor. Mâine, când vă veţi întoarce fiecare la celula voastră, duceţi cu voi acest gând şi acest sfat. Sunt sigur — aşa cum v’am văzut muncind până acum — că îl veţi urma, şi urmându-l, Eu ca şef, Statul-Major şi oştirea noastră vom câştiga marea noastră bătălie. Urhestra Filarmonică a executat apoi Poema Română de George Enescu şi Congresul a luat sfârşit. A doua zi, reprezentanţii Căminelor, cu cei 36 de preoţi în frunte, 302 învăţători, 84 agricultori etc., au participat şi la Serbările Restauraţiei. » 28 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O FAMILIE DE SPIRITE x) In vechea estetică a stilului simplu, a spontaneităţii şi inspi- raţiei, exista principiul secundar, dar foarte asupritor, al since- rităţii operei de artă. Vremea din urmă, modernă, detronând concepţia generală, a răsturnat şi norma sincerităţii artistului. Ceea ce însă a rămas cu neputinţă de clătinat a fost consecinţa istorico-literară a regulei amintite. In adevăr, cercetările indis- crete asupra vieţii creatorilor, întreprinse cu scopul nemărtu- risit de a se putea confrunta omul cu opera, au continuat nestân- jenite; am dobândit astfel, prin sârguinţa unora de a ne prezepta pe scriitorul X. «intim », pe poetul Y. «la el acasă », pe roman- cierul Z. «în papuci», etc.,... o anumită şi prea căutată ştiinţă a colportajului. Chiar genul, atât de răspândit, « De vorbă cu... » în presupuse şi fireşti neglijenţe de conversaţie, nu urmăreşte altceva. Aceste lucrări, deşi observanţa clasicistă si vis me fiere, care le justifica, a dispărut, se înmulţesc paradoxal, stând azi, teoretic, fără adăpostire ca nişte clădiri neacoperite. Formula lor este bârfeala savantă. Căci una dintre nenorocirile bieţilor mari artişti o formează micul istoriograf. Acesta, având drept singur zeu, căruia i se temeneşte din zori şi până în noapte, cruntul adevăr de amănunt biografic, face o ştiinţă teribilă din tot ceea ce artistul s’a sfiit a trece în opera proprie. «Mititelul » pentru scriitori poartă titlul de istoric literar; el scormoneşte până la fund, pe bază de drepturi suverane, vieţi care nu s’au cedat în mize- riile lor scrieriilor publice, trăgând mari satisfacţii din mica des- coperire a unei slăbiciuni sau apucături omeneşti. Şi, se înţelege, cu cât rezerva caracterizează mai evident pe sărmanele fiinţe scotocite, cu atât satisfacţia mărunţilor trebăluitori, divulgând vre-o meteahnă neaşteptată, este mai deplină. Eminescu, la neno- rocirile sale cunoscute, îşi adăuga singur pe aceasta a micului cercetător postum: Neputând să te ajungă, crezi c’or vrea să te admire ? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s’o ’ncerca s’arate că n’ai fost vr’un lucru mare, C'ai fost om cum sunt şi dânşii... Făpturile astfel studioase aleargă după detalii obscure, însei- lează pagini sau chiar tomuri din triste nimicuri, călcând în pi- cioare toate frumoasele reţineri ale marilor creatori; ei caută şi găsesc amănuntul interesant, adesea potinier, ca pe o hrană pro- ') Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I. L, Caragiale ţi Paul Zări. pol (Ed. Fund, p. Lit, şi Artă «Regele Carol II »). O FAMILIE DE SPIRITE 437 prie spiritului lor, întocmai cum tapirii, animale cu botul lung şi ascuţit, umblă între copaci uriaşi după gângănii şi, mai ales, furnici. Caragiale, în ceea ce priveşte corespondenţa sa cu Paul Zari- fopol, a avut mare noroc: cine poate şti ce ar fi făcut un gunoier din 415 scrisori? D. Şerban Cioculescu însă, cu pietate hagio- grafică, deşi înarmat cu toate ascuţimile istoricului literar, co- mentează înalt pe artistul Caragiale, mângâindu-i astfel memoria de violentele unui O. Minar. Când îi observă, cu întârzieri de veneraţie, caligrafia cărţilor poştale, nu este iubitor al autorului Scrisorii Pierdute să nu se bucure. «Fiecare carte poştală a sa, altminteri, scrie d. Cioculescu, e un mic giuvaer de scris or- donat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniţă rondă, dar mai probabil obţinut cu peniţa subţire şi ascuţită întoarsă spre stânga. Grafia face bucuria profanilor, prin armonia şi fru- museţea ei; grafologii vor fi distingând stăpânire de sine, calcul, artificiu ». Dacă ar fi să caut vre-o explicaţie artei acestei manu- scrieri, aş aminti mai vechea scrisoare trimeasă lui Iacob Ne- gruzzi şi publicată ded-nii I.E. Torouţiu şiGh. Cardaş în Studii şi Documente Literare (voi. I); se găseşte acolo o teribilă mânie în contra neatenţiei corectorului Convorbirilor, ceea ce face pe autor să-şi condiţioneze colaborarea viitoare de obţinerea a două corecturi; tonul, deşi cu efecte de haz, este aproape ridicat. Ca- ragiale, cu gândul mereu la acea împrejurare sau la alta de aceeaşi natură, devenise, din spaima greşelilor de tipar aşa dar, cali- graf până chiar pe cărţi poştale, expediate amicilor la douăzeci de ani mai târziu. S’a întâmplat prin bunăvoinţa d-lui Cioculescu, să văd însumi vraful frumoasei corespondenţe cu Paul Zatifopol: rândurile sunt dese, iar literele — migăloase şi bătute ca şi cum n’ar fi vorba de simple comunicări prieteneşti, ci de paginele cine ştie cărei scripturi, înflorată răbduriu de bătrâni meşteri ai slovei. Este adevărat că hagiograful se complace în a stabili fie data câte unei scrisori grăbite după stampila poştei berlineze, fie emoţia momentelor după tremurarea subţire a literelor; dar nici isto- ricul literar nu sucombă în comentator sub sigur familiala venerare a maestrului. Astfel, spiritul d-lui Şerban Cioculescu rămâne destul de liber ca să poată reconstitui, în clare deducţii, confor- maţia sufletească a exilatului de bunăvoie din Berlin. Aceasta fiind partea cea mai însemnată a contribuţiei d-sale la cunoaş- terea patronului oarecum, o voi expune cititorilor noştri. I. L. Caragiale se arată mai întâi, din înregistrarea şi transmi- terea tuturor variaţiilor atmosferice, drept barometrul Berlinului. Fugit dintr’o ţară de necumpăt climateric, cuirţ este ţara noastră, în Germania, trupul său iarăşi protestează neîntrerupt: «Aici o 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vreme eminamente scârnavă; plouă, ninge, ceaţă, nor; toate excre- mentele unui firmament disenteriac: Jupiter cacans». Sau, schim- bându-se excesul: «Aici, în urma frigului, au venit călduri us- cate ; aerul tot a fost şi e încă plin de pulbere şi nisip; toată lumea sufere de guturai şi tuse. E o secetă cum nu s’a mai pomenit în ţara asta. De cincizeci de zile n’a plouat». Am citat, bineînţeles, numai două momente rezumative; căci tânguiala suferindului de o climă nestăpânită se întinde pe zeci de cărţi poştale, dintre care comentatorul notează aproape treizeci. A doua preocupare, cu totul interesantă, a lui Caragiale la Berlin era pasiunea sa pentru muzică. Că «în mare măsură, i-a datorat lui Zarifopol sporirea sensibilităţii sale muzicale », cum conchide d. Cioculescu, nu încape nici o îndoială. Scrisorile de un ase- menea cuprins i se adresează ca unei autorităţi în materie. Dar satiricul nostru însuşi găsea de multe ori interesant să-şi turbure tihna pentru a se repezi până la Zarifopol, la Lipsea, în vederea vre-unui concert; cerea să fie informat dacă poate asculta pe Mo- zart, Haydn sau Beethoven; refuza muzica nouă, mulţumindu-se cu cea tradiţională; arăta deci orientări precise către o formulă muzicală care să-i exprime firea echilibrată. « Caragiale era, notează d. Cioculescu în al treilea rând, un epicureu, un preţuitor al colaţiunii, al băuturii şi al taifasului cu tabiet. Pentru a-şi pune în funcţie temperamentul meridional, în permanentă nevoie de elocuţiune, trebuia să se simtă în stare specială de euforie. Buna dispoziţie a sa, pe malurile Spreei, ca şi pe ale Dâmboviţei, reclama tovărăşia unui auditor, în jurul unei mese, acoperite cu pahare, şi atmosfera se făcea dela sine ». La hotelul familiei Zarifopol din Lipsea, Sachsenhof, după care el suspina cu prelungiri în « of! of! of! » neîncetat, aflându-se de- parte, acest duo intelectual avea mare slăbiciune la specialitatea casei, berea Pilsen, la « pilsneraşul cu eţeterale». Dar zeflemistul din vocaţie îşi îngrădea pornirea de batjocură în ceea ce priveşte pe prieteni săi. Ronetti-Roman, Dobrogeanu- Gherea şi Zarifopol au aflat în acel atât de cunoscut tăios Cara- giale, un suflet atent, camaraderesc şi chiar duios. De altfel, ni- meni nu-1 socotea drept un monstru al lucidităţii, după cum, oricât am interpreta scrisorile lui de prieten emoţionat la moartea lui Ronetti, nu-1 vom putea ţine de azi înainte drept un duios. Ascu- ţimile spiritului, însângerate de diverse victime, rămân caracte- ristica sa cea mai de seamă, ceea ce, după cum se văzu, nu ucidea omenia. O altă trăsătură de spirit, pe care d. Cioculescu o izolează di reală plăcere din maldărul corespondenţei, este intuiţia critică la Caragiale. Heliade Rădulescu, «Părintele Literaturii Române», Bolintineanu din Elena şi Manoil, Alecsandri gen Tricolorul, O FAMILIE DE SPIRITE 439 Delavrancea, dramaturgul, profesorul V. Gr. Borgovan (Marius Chicoş Rostogan), cu toţii suferă asprimi totdeauna meritate, pentru ca Eminescu, Odobescu, Heine, Turgheniev şi Anatole France să se împodobească de sigura sa admiraţie. In aceeaşi ordine de idei, nimeni mai înainte de autorul fantasticei La Hanul lui Mânjoalâ n’a văzut şi n’a fixat în scris aptitudinile critice ale lui Paul Zarifopol. « La scrisoarea d-tale din Lipsea, scrie el ace- stuia, nu pot deocamdată răspunde altceva decât că mi-a făcut o nespusă mulţumire. Luminoasa d-tale metodă de critică, pe lângă pricepere şi covârşitoare putere de analiză — calităţi dato- rite unei înalte educaţiuni intelectuale — mai denunţă şi acele, şi mai rare, calităţi ce nu se pot căpăta, ci se posedă — calităţi ale spiritului de elită şi ale talentului: dragostea caldă de artă şi entuziasmul de frumos, fără posibilă amăgire şi pornirea lor. De aceea recitind adesea rândurile d-tale, am, fără teamă de va- nitate, momente de orgoliu. Când am câştigat sufrajele unui eminent critici, atât de frumos şi de solemn exprimate, încetez a mă mai îndoi de mica însemnătate a trudei mele ». Oricât am reduce ca parte a dragostei prieteneşti din aceste elogii, fapt este că Zarifopol-criticul se surprinde caracterizat în inteligenţa sa literară de Caragiale-criticul. Aşa încât d. Şerban Cioculescu poate în toată voia, pe care i-o dă puterea sa de pătrundere, să precizeze în chip de concluzie: «Spirit criticist, negativ, înca- drat «Junimii» în spirit, mai mult decât cenacular, Caragiale atestă prezenţa implicită a unui riguros critic. Nimic nu e mai firesc — dacă recunoaştem în artist un critic al propriei sale pro- ducţii— decât manifestarea aceluiaşi critic, neînduplecat jude- cător al literaturii trecute şi contemporane ». La preocupările sale de meteorologie, de muzică, de viaţă tih- nită, de critică literară, d. Cioculescu adaogă însfârşit pe acelea de critică socială şi politică. Refugiatul din Berlin urmărea, deşi dela mare distanţă, toate modificările vieţii publice din «Daco- România», până la amănunt. Duşman declarat al liberalilor, creatori ai unei burghezii pripite şi crescută strâmb, aşa cum întreaga sa operă îl înfăţişează, şi, prin însuşi acest fapt, princi- pial alături de conservatori, Caragiale se arată d-lui Cioculescu — pe bună dreptate — ca neputând adera sufleteşte la nici o formă de viaţă publică. Pe liberali i-a pus la zidul infamiei eterne în di- versele ediţii ale acelui hilar Conu’ Leonida; pe conservatorii Carp, Marghiloman şi Filipescu îi desconsideră, primul având «toane » iar ceilalţi doi fiind « anodini, incolori şi inodori». Este, e adevărat, dintre bărbaţii politici, unul Take Ionescu, a cărui inteligenţă îi atrage calificarea de « fiul lui Belzebut », şi hotărăşte pe instinctivul neaderent Caragiale să-l urmeze în noua formaţiune a partidului conservator-democrat. Cum îl urmează însă? Cu 44» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce dispoziţii ? Iată: « Un popor care se respectă trebue să lupte pentru progres: a lupta — a birui. Am luptat — am biruit! Urrra 1 Peste câteva dzile ne-om vide şi daca nu ţ’a plăce ce ţi-oiu povesti — să-mi dzici mie cuţu...». Deci «Patria mă chiamă !... Nu mai pot sta un moment 11... Plec!!!». Era aceasta o ade- ziune care să vibreze de vre-o convingere politică? Evident, nu. In asemenea limbaj de Brânzovenescu naţional se manifesta la Caragiale dispreţul său, de teribile usturimi, faţă de formele colective ale vieţii, cât şi faţă de reprezentanţii ei, fie chiar în cazul când însuşi încerca să le reprezinte. Dar ar fi fost nesocotire fundamentală a marelui nostru sa- tiric, dacă în apucăturile sale întâmplătoare de meteorologie, muzică, critică literară şi socialo-politică, d. Cioculescu n’ar fi scos la vedere bufoneria permanentă a lui Caragiale, aplecarea de a reduce totul la clownesc, ticul acestei mari inteligenţe de a lua în derâdere orice valoare în afară de artă. Şi d. Şerban Cio- culescu, el însuşi spirit spumos, de cuceritoare vervă orală, era oarecum predestinat a scoate din corespondenţa analizată nepoto- lita ebuliţie verbală a maestrului. Dela calamburul de toată mâna, trecând prin asprele pedepsiri epistolare ale unei realităţi naţio- nale meschine, până la gustoasele improvizaţii versificate în grai « arghelenesc » sau « moldovinesc », totul afirmă acelaşi criticism amuzat, pe care îl putem descifra din mereu noua sa operă. Pentru moldoveni, de ex.: . Di ieri, sera, dila nouă, Plouă, c’coani, plouă, plouă. Şi eu, singur, singurel, Tot mă lupt Pun păărel. Duşmană şe ’i soarta mi, Că nu am cu şini be; Că mai vreme di băut, Di băut şi pitrecut De cându-s n’am mai vădzut Al matale Caragiale. Iată şi pentru ardeleni: Barometrul se tot lasă — Vezi numa cum vremueşke... Ş’apoi? par’câ mie-mi pasă? încă un pocal! — Noroc. Să se lase cât pofteşke, Că eu nu mă las gheloc! O FAMILIE DE SPIRITE 441 Şi ghe-i vorba pe lăsake, Apoi lasă-ke pe mine! Să se lese el cât poăke, Eu tot şkiu că l-am rămas: Că, să nu dau ghe ruşine, Până ’n pimniţă mă las ! Cu stimă, Poeta. Tot astfel, estetica bele-literelor se suceşte în «estetica bele- lelor-lit’re», profesorul Borgovan, găsindu-se în Budapesta, este un « Budapeştaloţiu », două numere din Convorbiri capătă speci- ficare de « Drecksache » în loc de « Drucksache », după apucătura ironistului de a deforma tot ceea ce nu răspunde condiţiei ideale. Este, fără îndoială, aci un criticism originar, dar şi strâmbătura umorului profesionalizat, dar şi o anumită mecanizare a marelui spirit în tehnica sau schema calamburului. Pentru a înlătura putinţa oricărei obiecţii asupra acestui tic spiritual, voi repro- duce din d-nii Torouţiu şi Cardaş (op. cit.) următoarea scrisoare către Iacob Negruzzi: « Onorabile, Mai ăntâiu nu lipsesc a cerceta despre scumpa D-v. sănă- tate şi doresc ca mica mea epistolă să vă întâmpine în momen- tele cele mai ferici; căci eu, din mila Creatorului, mă aflu în cea mai deplină mulţumire, fizicaminte, moralminte şi intelectual- minte; nu pot însă, vai! a zice tot aşa şi dintr’un punct de vedere mai important cu mult — adică pungaminte vorbind. Aceasta chiar mi-a întârziat şi mie călătoria ce trebuia s’o fac ăncă dela ianuarie 25 st. n. spre a doua capitală a noastră. Am sosit ieri din Râmnicul-ne-Sărat şi am găsit la domiciliu stimabilele Dv. doă (2) carte poştale din 4/16 şi 5/17 ianuarie, pentru cari mă şi grăbesc a vă acuza recepţiune. Alătur, pe lângă prezenta, copia a patru (4) numere de muzică, menite a potoli, până să viu eu în Iaşi, voracitatea, dacă mă pot exprima astfel, a D-lui maestru Codiţă (transpunătorul în muzică al piesei Hatmanul Baltag, de Caragiale şi Negruzzi, Eduard Caudella, n. r.), pe care-1 salut cordial. Nu puţin ne-am bucurat când am aflat, din stimabilele D-v. menţionate, că imisul maestru s’a suit la înălţimea libretului cu ferma resolutiune d’a nu se t t coborî d’acolo niciodată, — şi mă bucur cu atât mai mult, ono- ratul meu colaborante, cu cât prin lăudabila suire a citatului componist, se adevereşte o vorbă a mea memorabilă, pe care am zis-o cu toată încrederea ce o am în priceperea mea şi în talentul maestrului: « Opereta de Codiţă — am zis — va fi un cap de operă!». 44* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ziceam mai sus, onorate colaborante că anexele de pe lângă prezenta mă premerg cu puţine zile în municipiul D-v. In adevăr, după toate probabilităţile voiu fi în Iaşi peste vreo zece zile. E nedescriptibilă impacienţa cu care adăst momentul când să ne întoarcem iar la cheful de operă al nostru (N. B. .. A nu se trece cu vederea jocul). Până atunci, rog a arăta doamnei Negrutzi respectuoasele mele salutări. Domnilor din «Junimea» asemenea după vârstă şi im- portanţă. Iar eu rămân ca totdeauna. Al D-v. mai mic colaborante Inspector I. L. Caragiale P. S. — Rog a arăta junelui Missir căinţa mea profundă că am fost un infam în respectul său. Când oiu veni la Iaşi, am să-l fac să mă ierte... Să mă ierte?... Da! mă va ierta, desigur; dar... va uita el oare, Dumnezeul meu ?!... 2. P. S. — Spuneţi lui Codiţă să se ferească de coarda lirică — şi să remănă — în caracterul odată convenit. 3. P. S.— (cu rugăciunea de a se publica) Ce deosebire este între D-rul Kremnitz şi o sofa? — Niciuna: Sofaua este un pat olog, doctorul asemenea. 4. P. S. — (Publicaţi-1 măcar pe acesta, spre încurajare). Care este culmea greşelii de punctuaţie ? — Să treci o gârlă pe virgule, în loc s’o treci pe punte ». Sincer Stimatoriu, Caragiale « Pungaminte », « Râmnicul-ne-Sărat», « cheful de operă », « să treci o gârlă pe virgule, în loc s’o treci pe punte » sunt, mai ales această din urmă «culme a greşelii de punctuaţie», tot jitâtea alunecuşuri de cugetare, exprimând gluma mecanică, gluma- viciu. Şi dacă d. Şerban Cioculescu, în comentariul său, n’a făcut capitol aparte din hazurile corespondenţei Caragiale-Zari- fopol, lucrul este uşor de înţeles. Relatările metorologice, încli- narea spre muzică, critica literară şi politică, tot ceea ce comen- tatorul atât de metodic a semnalat ca formând preocupările ber- lineze ale maestrului, înnoată într’o atmosferă de bună dispoziţie prin care se colorează. Aşa încât este cum nu se poate mai potrivit lucru a sublinia această trăsătură de spirit în legătură cu fiecare preocupare a lui Caragiale. Şi d. Cioculescu ajunge astfel la ca- racterizări definitive, dintre care nu pot ocoli pe aceea a «unei gândiri, deprinse cu reflexe şi abitudini intelectuale»; sau pe aceasta: « Dela o anumită epocă, maestrul moralist reacţionează oarecum identic faţă de o serie de fenomene. După vârsta de cincizeci de ani, inteligenţa sa mobilă nu somnolează, negreşit, O FAMILIE DE SPIRITE 443 dar se supune unor deprinderi, cristalizate în exclamări, inter- jecţii şi apostrofe inveterate »; sau pe alta: «mare aparat de gest, mimică şi voce »; sau pe cea referitoare «la abitudinile sale de genial mim, care a luat cuta imitativă, până a-şi face dintr’însa o a doua natură»; sau, în sfârşit, pe ultima: «vervă grasă, bufă, parodică » şi « mim ancestral ». Un lucru numai: d. Şerban Cioculescu, din caldă veneraţie pentru marele satiric, crede că chipul sub care este văzut Cara- giale de d. E. Lovinescu în Mite n’ar corespunde cu adevărata sa întocmire sufletească. Discuţia mi se pare încă posibilă. In definitiv, d. Lovinescu, fără a cunoaşte cele 415 epistole, a schiţat în romanul său recent un Caragiale foarte veridic prin vivaci- tate, pentru noi care nu-1 cunoaştem decât tocmai din corespon- denţa cu Zarifopol. Se găsesc aci toate trăsăturile «împeliţatului», exprimate prin umor zgomotos de cuvinte scâlciate, pe care d. Lovinescu le-a intuit, desigur în om, şi reţinut. Este drept că d-sa poate a prea apăsat pe nota anti-lirică şi bufonă a spiritului lui Caragiale, dar nuclear n’a introdus nici o nuanţă arbitrară în componenţa morală a maestrului. Şi lucrul se poate verifica până la evidenţă cu grupul scrisorilor în discuţie în primul rând, iar în al doilea cu însăşi caracterizările arătate ale d-lui Cioculescu. Mai găsesc potrivit a lăuda în comentator planul secundar pe care a ştiut să aşeze diletantismul muzical al umoristului nostru. Deoarece, deşi câteva comunicări cu Zarifopol, spirit cultivat în ale muzicii, arată pe Caragiale cel metalic sensibil la plăcerile sunetului, ba dispus a plânge ascultând o presupusă descoperire din Beethoven şi, mai mult, chiar cu pătrunderea de a identifica o gavotă de Haendel, mintea i se răsuceşte în mijlocul unor ase- menea preocupări secundare către vocaţia proprie: «Că drept să-ţi spun..., declară însuşi, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut şi mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă nici unul mai mult ca vorba pe d’asupra limpede, dar adâncă la înţeles ». In legătură cu această adevărată vocaţie a sa, voi mai face loc unui citat: « Stimate Domnule Doctor (aşa se adresa lui Zarifopol), dum- neata ca şi mine crezi desigur că poezia şi muzica sunt două su- rori divine, menite de zei să meargă totdeauna mână în mână, ca prin îndoit farmec, să minuneze pe muritori, îndulqindu-le moravurile din cea mai fragedă a lor juneţe şi până se zaharisesc complet». Teoriile mai de tinereţe ale lui Caragiale, cu privire la artă, erau altele: dacă îmi amintesc bine, ele nu cuprindeau nici o preocupare de «îndulcire a moravurilor », stabilind numai caracterul de viaţă intensă al lor. Cât priveşte muzica, un alt mare spirit, Tolstoi, credea că dezorganizează sufletul ascultă- torului, printr’o putere dizolvantă, până la cele mai josnice de- pravări. Pe cine să credem? îndulceşte muzica moravurile sau 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE destrăbălează ? întrebarea naşte cu atât mai multe păreri de rău, cu cât Caragiale nu mai revine asupra problemei. In marginea cărţii d-lui CioCulescu, voi căuta să grupez într’o singură notă sufletească, şi anume în simţul măsurii, diver- sitatea de cuprins a corespondenţei discutate. Ni s’a spus cum Caragiale îşi împărtăşea prietenului din Lipsea sgribulirile tru- peşti sub ceţurile Berlinului, dar şi respingerile unei arşiţe întâm- plătoare. Excesele climei îi erau nesuferite şi tocmai ele, pe lângă altele, îl izgoniseră din ţara lui. Dacă în comunicările cu Zari- fopol sunt scrisori care îi divulgă necunoscutul diletantism mu- zical, printre ele se găsesc şi anumite telegrame preţioase. In- tr’una, declarându-se în contra programelor «pentru initziatzi », refuză să asculte îndrăzneli oarecum moderne. Orientarea cla- sică a gustului său muzical nu semnifică altceva decât rafinamentul măsurii. Din scrisorile de cuprins politic putem cunoaşte aceeaşi ocolire a exceselor prin dezaprobarea tuturor fanatismelor partizane. Ura pe liberalii patriotarzi şi demagogi, pe care i-a pedepsit până la sânge în tipurile unui teatru atât de popular, dar nici agresiunile administrative dela 1907 în contra răscula- ţilor nu-1 satisfăceau. Râdea din toată inima de democraţii «li- begtăţii» şi «fgategnităţii», dar nici conservatorii nu scăpau, precum am văzut, de primejdioasa lui vervă. Moderaţia se afirma astfel la el drept trebuinţă de echilibru atât de organic, încât, chiar urmându-1 pe Take Ionescu în noul partid conservator- democrat, nu uita să rezerve şi pentru sine câte o pleaznă ustu- rătoare. Prieten era cu Gherea, dar socialismul acestuia, şi nu atât socialismul cât intransigenţa de convingeri, îl supăra, provocându-i indignări de felul: «Auzi d-ta ! Om bătrân... cu principii 1» Caragiale ura aşa dar entuziaşmul sub toate formele ca pe o climă neprielnică spiritului, întocmai după cum trupul său în- lătura instinctiv excesele de temperatură. Vom mulţumi, pentru luminile unei inteligenţe de adevărat cercetător cât şi pentru aducerea în discuţie a acestei curate per- sonalităţi, d-lui Şerban Cioculescu; ne bucurăm că a încăput pe mâna sa, deopotrivă de curată, o corespondenţă de mare va- loare biografică. Şi dacă, după cum se exprimă d-sa, prietenia dintre Caragiale şi Zarifopol « se centrează » pe asemănări caracterologice de fin umor şi strict criticism, nu mai puţin adevărat este că în- suşi destăinuitorul ei i se alătură potrivit unei înrudite structuri morale. D. Şerban Cioculescu debutează după zece ani de cri- tică militantă cu o carte de dragoste şi pecete fiiască. Ne găsim faţă cu o incontestabilă familie de spirite. Şi de aceea continuarea monumentalei ediţei critice a operelor lui Caragiale, la care, după Zarifopol, lucrează în prezent d. Şerban Cioculescu, poate avea un înţeles testamentar oarecum. VLADIMIR STREINU CRONICA PLASTICĂ 445 CRONICA PLASTICĂ S’a vorbit iarăşi de oraşul Iaşi. De pe scena Ateneului s’au rostit discursuri înduioşătoare înfierând părăsirea actuală a capitalei Moldovei şi a fostei capitale a Unirilor. Acest lucru nu este nou. Din zece în zece ani prieteni din ce în ce mai rari ai Iaşilor se întrunesc, plâng împreună, se despart şi uită. Or, noi socotim că o acţiune anonimă e sortită pieirii. Dar, pentru câteva discursuri binevoitoare, se poate vorbi oare de acţiune ? Reorganizarea Bucureştilor se datoreşte acţiunii personale a doi primari dornici de bună gospodărie şi de realizări concrete. Dacă Bucureştii sunt pe cale de a fi salvaţi din haosul mahalalelor, lor li se datoreşte. In ciuda speculei şi a demogogiei, Bucure- ştii vor primi înfăţişarea unei capitale. Despre Iaşi, s’a scris atât de mult. Pentru Iaşi nu s’a făcut nimic. Focar de epidemii ucigătoare, lipsit de cele mai ur- gente elemente de higienă cum e apa şi canalizare, gospodărit întotdeauna într’o înfricoşătoare nepăsare, sărac din cale afară, Iaşii păşesc spre ruină şi moarte. Despre această lentă catastrofă s’a discutat foarte mult. Poeţii, cronicarii, romancierii, au găsit stofă bogată pentru a-şi croi hai- nele celei mai desăvârşite nostalgii. Polemiştii, gazetarii au cătat în acele miresme de ţintirim explicaţii facile pentru condam- narea trecutului, trăgând concluzii sociale fără apel. Un om politic îmi spunea odată: « Nu ştiu de ce, dar la Iaşi orice gând, orice vorbă capătă o deosebită rezonanţă, un ecou mai adânc îi răspunde». Ştiu; şi Eremia proorocul se retrăgea într’o peşteră pentru a-şi sonoriza vaetele. Să ne ferim deci de ecouri şi să privim problema Iaşilor cu puţină obiectivitate. Să stabilim înainte de toate această premisă: Iaşii sunt în totul lor un monument istoric de interes naţional. Acolo şi numai acolo un român poate vedea realizate în forme concrete cinci veacuri de viaţă românească. Acolo şi numai acolo, dela Ştefan cel Mare la Mihail Sturza şi la Cuza, se pot privi vechile ctitorii încă întregi, formând un decor unitar încă în fiinţă. Acolo la Iaşi istoria este vie şi arta trecutului uşoară de în- ţeles. Nu e vorba de o mănăstire sau de o curte domnească. E vorba de un întreg oraş românesc. Sfântul Niculae, vechea capelă unde se ungeau Voevozii Moldovei; Galata lui Petru Şchiopul cu zidurile şi casele sale; Trei Erarhi a lui Vasile Lupu în hlamida ei de bogăţii; Cetă- ţuia lui Duca Vodă cu măreaţa ei biserică, palatul domnesc, poarta şi chiliile, Frumoasa Mavrocordaţilor, Bărboiul Stur- dzeştilor, -Aroneanu, Biserica breslelor de curelari, Sfântul Theodor şi altele, altele al căror pomelnic ar fi prea lung 446 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi care toate hotărnicesc, în vreme, momente din evoluţia noastră. Dar între ele şerpuesc străzi de-a-lungul zidurilor lungi, ce împrejmuesc grădini, case şi fântâni ale căror arhitecturi din veacul trecut sunt atâtea şi atâtea lecţii de măsură şi judecată. Şi nu trebue uitat că aşezarea Iaşilor cu împrejurimile lor excepţional de frumoase creează un vast cadru acestui oraş care ar trebui să fie şi un loc de pelerinaj şi un centru de turism. In afară de toate acestea, Iaşii sunt un oraş cu şcoli nume- roase şi renumite, având şi o universitate. Totuşi, pentru motive economice, politice şi sociale, oraşul a decăzut într’o jumătate de veac vertiginos de repede. Ce este de făcut ? Problema nu este nouă. Franţa, Italia, Anglia şi mai toate ţările apusene au avut de rezolvat cazuri similare. Oraşe vechi şi bogate odinioară s’au văzut părăsite de căile comerciale fiind, cum sunt Iaşii, peste mână noilor traseuri economice. Faţă de interesul lor artistic şi istoric ele au fost luate sub protecţia Statului. Şi iată cum: gospodăria lor locală a fost încadrată într’un plan de sistematizare sau mai bine zis de apărare a monumentelor. Cartiere întregi din împrejurimile monumen- telor vechi au fost supuse unei servituţi de stil. Grădinile au fost apărate de speculă prin regulamente severe. Astfel, fără cheltueli, dar numai prin exercitarea autorităţii, s’a ajuns la re- zultate însemnate. Planul de sistematizare foarte special al ace- stor oraşe, cu regulamentul lor studiat, în vederea ocrotirii ve- chilor monumente şi a încadrării celor noi în spiritul vechi, s’a făcut mai totdeauna de respectiva comisie a monumentelor istorice sau de arhitecţi ori urbanişti care lucrau sub dependenţa ori controlul acestei comisii. In afară de asta, şi Statul intervenea pentru restaurarea monumentelor mai însemnate, si cu bani. Dar asta numai in- cidental. O sănătoasă metodă de lucru premergea cererea de fonduri. M’am întins asupra acestui fapt pentru a preîntâmpina şi eu argumentul clasic: « Nu sunt bani ». Or, în meseria noastră de arhitecţi şi urbanişti prostul şi urîtul nu costă mai ieftin decât frumosul şi organizatul... chiar dimpotrivă. Şi acest lucru s’ar putea aplica uşor la Iaşi. Sar zădărnici astfel înstrăinarea oraşului, înstrăinare care este săvârşită cu metodă. La această metodă de distrugere a vestigiilor trecu- tului românesc, să opunem o metodă de rezistenţă care, pe cât se poate, să nu fie pasivă. Nu văd de ce nu s’ar lua măsuri pentru ca Iaşii să nu-şi ia încetul cu încetul aspectul Lembergului, Kachanului şi al altor târguri din Europa centrală, sordide şi impersonale. D, PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI 447 Sunt unii tineri arhitecţi la Iaşi, care şi-au făcut studiile la Budapesta sau undeva în Germania şi care vin cu dorinţa de a lovi în vechiul obraz al Moldovei, de a profana cu cele mai tri- viale încercări importate şi necontrolate, imaginea unui trecut care le este străin. Or, dacă în Bucureşti experienţele moder- nismului îşi au loc, ele trebuesc limitate şi temperate acolo unde arta trecutului are un cuvânt hotărîtor (ceea ce nu era cazul capitalei noastre). v Dacă nu se vor lua aceste măsuri, peste mizeria Iaşilor se va întinde şi pânza înstrăinării. Vom pierde şi prilejul de a scăpa acest mare monument. Vechea capitală va deveni un târg oarecare, semănând cu orice. Sunt foarte mulţi români, chiar dintre cei cu carte, care n’au văzut Iaşii. Acest lucru e relativ natural. Majoritatea tinerilor elevi ai Academiei de Arhitectură nu cunosc acest oraş de artă. Lucrul e mai surprinzător. Nici o călătorie de studii nu s’a or- ganizat vreodată într’acolo. Sunt însă foarte mulţi arhitecţi şi artişti care n’au călcat niciodată în Iaşi. E adevărat că nu sunt nici hoteluri ca să locueşti, nici drumuri ca să ajungi până acolo. Dar totuşi problema Iaşilor o socotim esenţială în educaţia noastră artistică. Propunem deci cu insistenţă, nu cereri ilu- zorii de fonduri, dar o grabnică organizare şi apărare a Iaşilor. G. M. CANTACUZINO D. PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI D. profesor N. Iorga şi-a exprimat părerile asupra proble- melor politice şi juridice privitoare la viaţa Statului de nenumă- rate ori, fie în scris, fie verbal. Pentru prima oară aceste păreri sunt adunate şi sistematizate în două lucrări recente, intitulate: « Originea formelor vieţii contemporane » şi «Idei asupra proble- melor actuale » (Bucureşti, 1935). O scurtă înştiinţare ne vesteşte că primul volum conţine lec- ţiile predate de autor la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale în 1933—34 şi al doilea prelegerile ţinute la Vă- lenii-de-Munte în vara anului 1933 şi în vara anului 1934. In realitate găsim în aceste două opere chintesenţa cugetării d-lui prof. Iorga în materie de sociologie politică. Noile preocupări ale savantului profesor privitoare la monarhie, la republică, la parlament, la guvern, la opinie publică, la economie sunt crista- lizate în rânduri de o mare actualitate. In general, instituţiile constituţionale sunt tratate ca nişte ab- stracţiuni fără viaţă, ca şi cum ele ar fi exclusiv produsul raţiunii. 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Abuzul dialecticei juridice duce la o nouă scolastică care mânueşte cu eleganţă forme astăzi convenţionale şi expresiuni devenite pur verbale. De puţin timp s’a produs o reacţiune contra acestui fel scolastic de a concepe realităţile politice; sociologia şi istoria au fost puse la contribuţie. D. Iorga, adânc cunoscător al reali- tăţilor din trecut, dezbărat de retorica juridică, dezbracă institu- ţiile politice de îmbrăcămintea lor convenţională şi ne arată ori- ginea lor profund umană, izvorând câteodată dela un fapt istoric mărunt. Astfel, d. Iorga ne face să pipăim acel lanţ neîntrerupt de fapte concrete care leagă obiceiurile noastre de credinţele şi purtarea predecesorilor noştri cei mai îndepărtaţi; instituţiile noastre sunt simple verigi în acest lanţ. D. Iorga îşi începe lecţiile sub semnul relativismului şi ne spune: « Un om nu este acelaşi cu un alt om, o situaţie nu este aceeaşi cu o altă situaţie; nu se pot găsi două situaţii identice. Dacă anumite lucruri se vor găsi pe un pământ, pe un altul nu se pot găsi aceleaşi lucruri. Fiecare pământ are o anumită logică a lui »*) şi ne dă un exemplu tipic: nu există un şef de Stat cu puteri reale mai limitate decât Regele Angliei, nu există astăzi mo- narh mai puternic decât preşedintele Statelor Unite ale Americei; deci cuvintele monarhie şi republică nu acoperă noţiuni absolute. Prima realitate socială pe care d. Iorga o examinează este mo- narhia . Autorul afirmă că n’a existat şi nu există monarhie absolută în înţelesul deplin al cuvântului; în adevăr, niciodată un om n’a condus o colectivitate singur, totdeauna a avut colaboratori care l-au ajutat, deci i-au şi limitat puterea. Monarhia este un produs istoric, având o origine magică şi re- ligioasă: «Regele nu este decât exponentul zeilor » 2). Această con- cepţie despre originea regalităţii este cea adoptată actualmente de toţi savanţii care au procedat la sinteza disciplinelor istorice şi juri- dice. Nu se mai contestă în mod serios că Stăpânirea este un pro- dus necesar şi spontan al oricărei societăţi organizate; sub in- fluenţa religiei sau a vechilor practice magice primitive, Stăpâ- nirea îmbracă forma monarhiei care reprezintă în lumea, vizibilă, voinţa zeilor invizibili. Cuvântul lui Sf. Paul: « Omnis potestas a Deo » nu e decât expresiunea acestei străvechi credinţe. Ideea de monarhie este în Europa modernă strâns legată de feudalitate. In câteva rânduri s), d. Iorga explică originea şi mecanismul feu- dalităţii şi ne dă cea mai concisă, cea mai plastică definiţie a lumii feudale. Fenomenul feudal a rupt unitatea lumii civilizate şi a introdus o diversitate care, dacă nu s’ar fi oprit, ar fi dus la 0 Originea, pag. 7. 2) Originea, pag. >4; Idei, pag. 165. 3) Originea, pag. 17. D. PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI 449 pulverizarea societăţii în organizaţii locale. Legile vieţii însă au permis vechei monarhii să se întărească şi să realizeze un fericit echilibru între unitatea naţională şi diversitatea locală. Vechea monarhie cutumieră era echilibrată prin libertăţi lo- cale ; întăr-indu-se, evoluează spre absolutismul birocratic; atunci domneşte tirania biurocraţiei la care este supus însuşi Regele. « Dacă s’ar fi păstrat rostul monarhiei din secolul al XVI-lea, rostul medieval şi viaţa locală, nu s’ar fi produs Revoluţia Fran- ceză dela 1789 » x). " Să ne fie îngăduit să deschidem aci o paranteză şi să lămurim două noţiuni deseori confudate. Dictatura se deosebeşte de monarhia absolută atât prin origine cât şi prin esenţă. Dictatorul antic era acela care în momentul de primejdie naţională întrunea în mâinile sale toate puterile divizate ale magistraţilor, puteri încredinţate hii în mod vremelnic printr’un plebiscit. Dictatorul modern este acela care cucereşte puterea prin forţă sau prin plebiscit şi, sprijinit de un puternic curent de opinie, schimbă ordinea stabilită şi guver- nează prin metode autoritare. Monarhul absolut nu este un dic- . tator, nu se sprijineşte pe un curent de opinie, ci este reprezen- tantul voinţei divine. Monarhul îşi exercită puterea în virtutea unei chemă ride ordin transcendental; puterea lui poate fi limi- tată prin o Constituţie sau numai prin tradiţii şi cutume. In pri- mul caz se spune că monarhia este constituţională. Când un mo- narh îndepărtează aceste limite scrise, el redevine monarh abso- lut, el nu este un dictator; nu are nevoie să cucerească puterea prin violenţă sau captarea voturilor; monarhul are putere dela origine şi a îndepărtat numai îngrădirile impuse, fie de un pact consimţit, fie de un act unilateral. Şi Regele Alexandru al Jugo- slaviei şi Mussolini au salvat patria lor dela descompunere; însă primul a fost un monarh legitim care a deschis o parenteză abso- lutistă, al doilea este un dictator nevoit să cucerească puterea pentru a-şi îndeplini misiunea. D. Iorga susţine că «niciodată o revoluţie nu este dominată de cei care au făcut-o: vin alţii şi cei care au început-o sunt primele victime ale revoluţiei » 2). Această lege în general adevărată, şi în special în ceea ce pri- veşte Revoluţia franceză, a suferit totuşi trei excepţii remarca- bile : Mussolini, Kemal şi Hitler: s’au schimbat echipele iniţiale, dar personajul principal a rămas. Vorbind de instituţia parlamentului, d. Iorga reaminteşte un fapt pe care mulţi l-au uitat sau nu l-au cunoscut nici- odată, şi anume, că parlamentul nu are o origine democratică. * *) *) Originea, pag. 20. *) Originea, pag. 8. 29 45° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La început legăturile feudale, întemeiate pe respectarea unor obligaţiuni bilaterale, au determinat şi totodată au limitat puterile stăpânirii, apoi vasalii constituindu-se în adunare feudală au pre- tins respectarea convenţiilor şi întărirea lor printr’un act. Astfel au silit baronii englezi pe regele Ioan, care nu era dispus să-şi respecte angajamentele, să accepte Magna Charta; astfel a fost silit Regele Ungariei Andrei al II-lea să dea nobililor unguri Bula de aur. Revendicările nobililor n’aveau nimic comun cu princi- piile de egalitate şi libertate. «Parlamentul îşi are această origine: Adunarea unde vasalii pot să se plângă împotriva funcţionarilor regali, care au săvârşit abuzuri; dar regele nu este obligat să pedepsească pe funcţiona- rul abuziv, ci e numai un prilej ca să arate fiecare ce-1 doare » x), D. Iorga ne dă o definiţie relativistă a Constituţiei: « Constituţie nu înseamnă decât ce votează un popor într’un moment, ce a pu- tut să prevadă el într’un moment, dar numai într’un moment, căci societatea omenească se schimbă cu o repeziciune extraor- dinară » 2), Consecvent cu principiile relativiste invocate la începutul volu- mului si cu mentalitatea istoricului care ştie că toate instituţiile t * » au eşit din luptă sau din compromis, d. Iorga afirmă predilecţia lui pentru aşezămintele cutumiere, izvorîte din experienţă şi a căror trăinicie este o garanţie de utilitate. Credem că autorul are dreptate; în adevăr, soliditatea monarhiei engleze şi a democra- ţiei elveţiene este întemeiată pe tradiţii seculare vii şi astăzi, iar nu pe texte schimbătoare; acolo există tirania moravurilor care se impune atât guvernaţilor cât şi guvernanţilor. Felul cum d. Iorga, sprijinindu-se pe faptele istorice concrete, ne prezintă evoluţia instituţiilor politice, ne permite să lărgim noţiunea curentă de Constituţie. In adevăr, putem afirma că dela început puterea regală a fost limitată prin cutume, apoi prin con- tracte feudale şi, în sfârşit, prin texte, deci prin constituţie se în- ţelege limitarea puterii stăpânirii, oricum se prezintă această limi- tare şi oricare ar fi stăpânirea. Această formulă nu exprimă numai o noţiune juridică, ci o tendinţă socială care a existat dela începutul civilizaţiilor şi cuprinde starea de fapt din Anglia şi Ungaria, şi starea legală din Franţa, America, România, etc. D. Iorga atrage atenţiunea cititorului asupra faptului că «li- bertăţile » din vechiul regim n’au nimic a face cu o constituţie 3). In adevăr, aceste libertăţi rezultau din legături bilaterale care nu se puteau aplica decât unei anumite categorii de locuitori, pe când o constituţie este o învoială a tuturor şi se aplică tuturor. Plecând x) Originea, pag. 25. In acelaşi sens, Idei, pag. 47 şi pag. 48. *) Originea, pag. 12. 3) Originea, pag. 27. D. PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI 451 dela formula d-lui Iorga, ne întrebăm dacă nu cumva corpora- tismul nu este altceva, decât un complex de «libertăţi», de sta- tute aplicabile fiecărei categorii de funcţiuni sociale. Dacă este aşa, corporatismul este o reîntoarcere la formula organică tradi- ţională a Statului. In volumele d-lui Iorga găsim o minunată caracterizare a psi- hologiei revoluţionare dela 1789. Revoluţia franceză a pornit din reclamaţiile locale strânse în caietele prezentate Statelor Generale, pentru a ajunge la transferul suveranităţii dela Rege, realitate concretă, la Naţiune, entitate metafizică. Acest transfer a fost justificat prin sofismele îndemânatece ale lui Rousseau, rezemate pe concepţii greşite despre democraţiile antice. « Elefteria grecească şi Libertas romană aveau cu totul alt sens decât acel din timpul nostru, faţă de concepţiile noastre metafizice ale libertăţii»x). Revoluţionarii au dispreţuit evul mediu, «ei n’aveau simţul istoric care este şi simţul vieţii organice a unui Stat» 2). Pentru autor « simţul istoric este şi un simţ de realitate ». Tendinţa la universalitatea raţionalistă cerea ca omul să nu fie considerat altfel decât un atom, un cetăţean identic în toate timpurile şi în toate ţările 3). Nici cetatea antică (Atena sau Roma), nici cetatea calvină (Geneva) nu pot fi luate drept pildă pentru organizarea unui Stat mare. Revoluţia a destrămat tradiţiile; «dar când s’a desfiinţat tra- diţia, n’a rămas altceva decât autoritatea ». Conducătorii revolu- ţiei însă nu prea s’au bucurat de prestigiu şi a trebuit să vină Na- poleon să aducă aportul său personal de autoritate pentru a desă- vârşi o operă pozitivă. «Peste tot complexul de formaţiuni organice trecuse ruloul compresor al Revoluţiei franceze şi se exercitase acţiunea de mă- runtă fărâmiţare a regimului napoleonean abstract, lucrând cu individul ca atare » 4 *). D. Iorga nu scapă un prilej să ironizeze monarhia zisă consti- tuţională pe care o califică de «Monarhie împiedicată» 6). «Existenţa monarhiei constituţionale este datorită ignoranţei şi confuziei, ceea ce explică forma ei bastardă » 6). « Uneori Suveranul ca să nu fie răsturnat de stradă în forma materială, s’a distrus singur pe sine în ordinea morală, constitu- ţionalizându-se»7). Mai departe, spune despre preşedintele republicii că este un « surogat de monarh cu termen ». *) Originea, pag. 38. *) Originea, pag. 40. • 3) Idei, pag. 173. *) Idei, pag. 57. 6) Originea, pag. 35. ») Idei, pag. 47- ’) Idei, pag. 49- 29 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu drept cuvânt, d. Iorga se ridică contra prejudecăţii atât de răspândite, care pretinde că în principiu republica este forma de guvernământ cea mai bună, că unde treburile publice merg prost, trebue instaurată republica. Cu această ocazie, d-sa citează această definiţie a Reichului german: o republică împotriva republicii. Un şef de Stat nu poate guverna singur în toate domeniile. Odinioară suveranii «guvernau cu cine voiau, cu oameni aleşi din grămadă pe care îi menţineau cât voiau » x); atunci miniştrii nu erau negreşit oameni de vază, puteau fi burghezi, chiar oameni neliberi, servi. A venit dogma suveranităţii populare; de atunci miniştrii sunt exponenţii unui curent de opinie, ai unui partid. Consecinţa este că guvernanţii sunt puşi între interesul general şi interesul partidului şi că în general sacrifică pe cel dintâi 2). D. Iorga are cuvinte amare despre lipsa de competenţă a miniştrilor pe care întâmplarea votului i-a pus să conducă un departament specializat. Suntem, zice autorul «sub conducerea unei administraţii pe care nu o cunoaştem... şi pe care nu o iubim » 3). « Această administraţie nu este liberă şi nici responsabilă » (ibid). «Nu o cunoaştem, nu o iubim fiindcă este condusă de oameni cocoţaţi peste noapte în fruntea ei, fiindcă s’au amestecat în alegeri». D. Iorga este partizan al desconcentrării activităţii puterii centrale, este chiar cuprins de o romantică tandreţă pentru pro- vincialismul din vechea Franţă, dar totuşi îl combate în România 4 5). Fostul prim-ministru care a participat activ la viaţa parlamen- tară de atâţia ani, combate ordinea administrativă abstractă, fruc- tul unor ideologii schimbătoare în care logicul a înlocuit pe util. D-sa recomandă sistemele pragmatice izvorîte din experienţă, îmbunătăţite şi întărite prin experienţă şi care creează un confor- mism disciplinat; suntem fără rezervă alături de d-sa în această privinţă, căci cunoaştem din experienţă zădărnicia reformelor dogmatice şi efemere de cabinet. Arătând originile modeste ale parlamentului, care din conci- lium principis a devenit o frenetică maşină de legi, autorul trage concluzia că « este o absurditate să se susţină că regimul parlamen- tar presupune guvernarea prin partide, prin partide care nu sunt înscrise în nici o Constituţie, că ea impune Suveranului să se îndrepte după tăria partidelor, aşa cum această tărie este manifes- tată în Parlament » B) şi constată că partidele au avut în totdeauna o neînfrânată tendinţă de a pune coroana sub tutelă. *) Originea, pag. 53. *) Originea, pag. 52. 3) Originea, pag. 6 . 4) Idei, pag. 58. 5) Idei, pag. 82. D. PROFESOR N. IORGA ŞI PROBLEMA STATULUI 4S3 Putem adăuga că partidele, în scopul de a pune mâna pe Stat în totalitatea lui, se organizează astăzi după modelul militar (for- maţiuni de luptă, tineretul partidului, miliţia partidului, etc.). Deosebit de interesante sunt părerile d-lui Iorga despre^ drept (cap. IX). D-sa pleacă dela faptul cunoscut că trăim sub un regim de drept elaborat în spiritul enciclopediştilor şi filozofilor secolului al XVIII-lea, materializat în codurile lui Napoleon, şid. Iorga pune accentul pe caracterul de universalitate ce a vrut legiuitorul de atunci să imprime acestor coduri. « Era vorba de a se da legi nu numai Franţei lui Napoleon, ci omenirii întregi» x). Această concepţie era evident o consecinţă directă a noţiunii de cetăţean universal, posesor de drepturi sacre şi inalienabile. Cu această ocaziune, d. Iorga exprimă în mod plastic o con- statare făcută de marii jurişti francezi şi anume că claritatea şi strânsa logică a acestor coduri a contribuit mult să introducă clari- tate şi chibzuială în relaţiunile dintre oameni şi în relaţiunile din- tre Stat şi cetăţeni. Napoleon, prin legislaţia sa, a creat o stare so- cială pozitivă nouă. Totuşi d. Iorga crede că legiuitorul de atunci a greşit când s’a sprijinit prea mult pe codul Justinian, adică când a voit să intro- ducă în societatea dela 1800, norme după care nu s’a condus de fapt nici societatea dela 500. « Căci, cum am spus, Codul Justi- nian a fost alături de societatea bizantină» 2) adică, compilaţia de texte vechi făcută sub Justinian era perimată când a apărut şi că deci s’au utilizat forme moarte. D-sa regretă că nu s’au fo- losit izvoare mai vii, bunăoară aşa zisele «leges barbarorum». Aceste legi au introdus dreptul personal, principiul răscumpărării (despăgubiri în loc de pedeapsă corporală) şi principiul iertării de origine creştină. Pentru d. Iorga, «impresia pe care ţi-o face maşina de drept din timpul nostru este uneori zdrobitoare... într’o vreme când nu mai e numai un om în faţa altui om, în justiţie, ci o situaţie în faţa altei situaţii» 3); autorul constată că s’a procedat la mecanizarea justiţiei. Prin aceste câteva pagini, d. Iorga face procesul dreptului mo- dern, care a dispreţuit aplicarea milenară a rosturilor medievale şi tradiţionale şi s’a sprijinit exclusiv pe texte care nu mai erau aplicate când au apărut. Cu alte cuvinte, legiuitorul trebuia «să pornească dela dreptul viu, ca să ajungă la dreptul scris ». Critica d-lui Iorga este poate prea absolută; în adevăr, numai dreptul bunurilor şi al obligaţiunilor, care evident este o parte !) Originea, pag. 95. *) Originea, pag. 97. 3) Originea, pag. iop. 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE importantă a codului civil, este inspirat exclusiv de dreptul roman; dreptul persoanelor şi dreptul matrimonial au fost profund influen- ţate de dreptul cutumier medieval. Printre elementele nescrise care joacă un rol în societatea orga- nizată, cel mai important este opinia publică. Pentru d. Iorga opinia publică îşi are rădăcini în creştinism bazat pe libera exa- minare a conştiinţei proprii şi a conştiinţei altora. Opinia publică se formează în oraşe şi d. Iorga a scos în evidenţă rolul măreţ ce l-a avut catedrala în formarea opiniei publice medievale, apoi rolul saloanelor în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, al cluburilor în Anglia şi sub Revoluţie, rolul pamfletelor, al cântecelor de stradă şi în sfârşit al presei. In capitolul consacrat chestiunilor economice, d. Iorga se arată adversar liberalismului individualist clasic pe care-1 socoate anarhist; autorul îşi aratş preferinţele pentru o alcătuire organică, conştientă a economiei şi relevă avantajele vechilor colegii religioase ale con- fraţietăţilor sugrumate de liberalismul zis liber. D. Iorga amin- teşte că Fanarioţii au introdus la noi intevenţionismul de Stat şi că, în ciuda etichetelor liberale, acest intervenţionism a câştigat mereu teren pentru a deveni acut astăzi, astfel că de liberalism propriu zis nu se poate vorbi în România. D. Iorga încheie prin o şarjă contra şcoalei oficiale care nu corespunde nevoilor societăţilor actuale. Aceste două volume ale d-lui Iorga se pot rezuma prin penultima frază a lucrării dintâi: Braşov. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» BIBLIOTECA «ENERGIA» Au apărut . M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN.....................................................................U140 T. F. ROUQUETTE. In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA Tei 40 AlyAIN GERBAUIyT. Singur străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU Tei 20 COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Mircea ELIADE, cu o hartă (2 volume)............................... , Tei 60 RENE BAZIN. Pustnicul din Sahara, vieaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ..............................................Tei 30 MIHAI SADOVEANU. Vieaţa lui Ştefan cel Mare.........................Tei 30 C. ARDELEANU. Domnul Tudor.........................................................Tei 30 R. P. HUC. Descoperirea Thibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU. Tei 30 HOMER. Odiseea, traducere 5n proză din limba elină de E. LOVINESCU..Tei 60 JAKOB WASSERMANN. Vieaţa lui Stanley, traducere din limba germană de RADU CIOCUTESCU.....................................................................Tei 40 BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ » A apărut Ing. I. ORBONAŞ. Manual de atelier mecanic..........................Tei 80 BIBLIOTECA ARTISTICĂ A apărut O. HAN. Sculptorul D. Paciurea cu 24 de planşe......................Tei 60 BIBLIOTECA «ORAŞE») A apărut MIRCEA DAMIAN. Bucureşti, cu 48 de planşe...........................Tei 120 BIBLIOTECA «DOCUMENTARĂ» Au apărut Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu CRUTZESCU..... . Tei 70 ETENA G-RAT PERTICARI-DAVITA. Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila . . . Tei 200 BIBLIOTECA «ENCICLOPEDICĂ» A apărut CONST. C. GIURESCU. Istoria Românilor I, cu numeroase ilustraţii în text.Tei 200 ■ ' SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Au apărut Romane JOACHIM BOTEZ. însemnările unui Belfer......................................Tei 60 C. GANE. Trecute vieţi de doamne şi domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text . . . Tei 160 ADRIAN MANIU. Focurile primăverei şi flăcări de toamnă......................Tei 60 SĂRMANUT KTOPŞTOCK. Feciorul lui Nenea Tache Vameşul, II....................Lei 70 Sub tipar N. M. CONDIESCU. însemnările lui Safirim, I N. M. CONDIESCU. Peste mări şi ţâri, cu 20 acuarelle originale de S. M0TZNER Au dpărut Esseuri, Critică PAUT ZARIFOPOT. Pentru arta literară.................................Tei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II. ... '............................Tei 80 G. M.-CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri ..............................Tei 60 N. IORGA. Oameni cari au fost........................................Tei 80 EM. CIOMAC. Vieaţa şi opera lui Richard Wagner.......................Tei 60 M. D. RATEA. Valori.............................................. Tei 50 N. IORGA. Oameni cari au fost, II...................................Tei 90 ŞERBAN CIOCUTESCU. Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—191*) • Lei 40 G. CĂLINESCU. Opera lui Mihai Eminescu, II, III..................2 voi. Lei 140 . Sub tipar N. IORGA. Oameni cari au fost, III Versuri % \ Au apărui DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo..........^......... Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN* G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MÎANIU. G. GREGORIAN. La poarta din urmă....." ..... ADRIAN MANIU. Cartea Ţării........... G. LESNEA. Cântec deplin.....................******* GEORGE SILVIU. Paisie psaltul spune...... ' ' V. CIOCÂLTEU. Poesii............... ................... N. DAVIDESCU. HeltCda....................[ |........... Lei 60 Lei 60 Lei 40 Lei 60 Lei 40 Lei 40 Lei 40 Lei 60 Lei 60 SCRIITORII ROMÂNI VECHI Sub tipar MITROPOLITUL VARLAAM. Cazania (1643), ediţie îngrijită de J. BYCK TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU , şi gaea galaction A apărut Cântarea cântărilor...................................... gratuit Sub tipar Cartea lui Iov scriitorii streini moderni şi contemporani Au apărut E. MADÂCH. Tragedia omului, traducere în versuri din limba maghiară de Oct. GOGA. . Lei 40 L"UIGI PIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU. Lei 40 M. CHOROMANSKI. Gelozie şi medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ. .' Lei 50 R.-L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU Lei 50 BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ Au apărut D. D. ROŞCA, Existenţa tragică... T. VIANU. Estetică, Voi. I............!!!!!!!!!!!! PETRE P ANDREA. Filosofia politică-juridică a lui Simion Bărnuţiu .... . Lei 60 . Lei zoo . Lei 60 BIBLIOTHfiQUE D’HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut G. I. BRĂTIANU, Napoldon III et Ies nationalitâs.................. OPEREEE PREMIATE AEE SCRIITORILOR TINERI 1934 Au apărut VLADIMIR CAVARNALI. Poesii.............................. EUGEN JEBELEANU, Inimi sub săbii, poeme.......... * ' * HORIA STAMATU. Memnon, versuri .... ........ DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri............." EMIL CIORAN. Pe culmile disper&rei .... CONSTANTIN NOICA. Maihesis...............* * ’ !....... ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr ............ * ' VIRGIL GHEORGHIU. Marea vânătoare........ . . . . SIMION STOLNICUL. Pod eleat.................. .................. Lei 20 Lei 40 Lei 40 Lei 40 Lei 50 Lei 40 Lei 20 Lei 20 Lei 20 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării ,diu ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Bascar Catarg!, 39 — Bucureşti, I — Telefon 341-97 306-40 M. O., IMPRIMERIA N A Ţ IO N A LĂ — B UC U R E Ş T I