REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL II. i MAI 1935 Nr. 5. CAMIL PETRESCU............Paul Zarifopol şi spiritul critic 243 HORIA FURTUNĂ.............Prietenii din Bucureşti _. . 246 G. BACOVIA................Versuri...........................261 GALA GALACTION .... Cum încep un veac şi o căs- nicie ..........................................263 CICERONE TEODORESCU . Versuri...............................273 P. P. NEGULESCU...........O metafizică neo-platonică . 275 N. PETRESCU...............Partidele politice în Anglia . 290 AL. O. TEODOREANU . . . Lyautey ........ 312 TH. SIMENSCHY ............Originea Universului în con- cepţia Indienilor şi a Gre- cilor ..........................340 OCTAVIAN BEU..............împăratul Iosif al Il-lea şi răscoala lui Horia .... 361 JULIAN PETER..............Reforma administrativă . . 368 I. BIBERI ................James Joyce.......................392 ŞERBAN CIO CULE SCU . . . Corespondenţa dintre I. L. ' Caragiale şi Paul Zanfopol 407 CRONICI «HERR DOKTOR» de Ion Sân-Giorgiu (422); UN BELFER de Mihail Sebastian (431); CRITICA ŞI POEZIA de Vladimir Streinii (435); DUSTY ANSWER de Camil Baltazar (439); DIVERSIUNI PLASTICE de K. H. Zambaccian (442); NOTĂ DESPRE PALLADY de AI. Rosetti (446); CON- CERTE de Radu Georgescu (446); DOUĂ CĂRŢI NOI DE FILOSOFIE POLITICĂ ŞI MORALĂ de Petru Comamescu (452); CRONICA POLITICEI INTERNAŢIONALE de Richard HiUard (457). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R EVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: — Redactori: PAUL ZARIFOPOL CAMIL PETRESCU (i.I —1.V.1934) RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000 EXEMPLARUL 25 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 . ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL II, No. 5, MAI iq35 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ PAUL ZARIFOPOL ŞI SPIRITUL CRITIC Din documentata culegere de momente epistolare întreprinsă de d. Şerban Cioculescu, se desluşeşte un soi fantast şi liric de viaţă, din care participă două temperamente despre care toate imaginile ştiute ni le înfăţişau vii şi netede, în nuanţele lor raţio- naliste excesiv. Literatura românească n’a cunoscut totuşi două spirite mai desgustate în scrisul lor, de lirism şi patetic, decât Caragiale şi Paul Zarifopol. Toată cariera lor literară e o stărui- toare, şi subtil sadică, vânătoare de hipertrofii eroico-patetice. Vârful peniţei lor desprinde ca un cuţitaş muşchiul parazitar al frazei, ori denunţă excrocheria ingenuă cuvântului trimis pe piaţă fără acoperire. Zeflemeaua sarcastică de stâlp de cafenea a celui care ne-a dat « Scrisoarea Pierdută » era de altfel continuată în scris peste un deceniu de ironia, subţire ca un surâs desenat pe ceară palidă, a lui Paul Zarifopol. Continua pe o scară ceva mai ridicată, căci directorul « Mof- tului român » era prezent într'adevăr în ultimul deceniu, dar acum nu mai era denunţat Rică Venturiano, nici Caracudi, reporterul naţional, ci era încercată cu acizi corosivi, carnaţia de hârtie a stilului câtorva scriitori de reputaţie europeană. (Paul Zarifopol uimea uşor cu o erudiţie pe care o aducea în câmpul ofensiv al criticei cu o vădită neplăcere.) Mărturisim că n’am bănuit că au fost atât de apropiaţi ome- neşte, ca să nu ne surprindă astăzi atât de mult vestea postumă a prieteniei lor, care se căuta cu două trenuri pe zi între Berlin si Dresda. i 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cele şaptezeci de pagini de comentarii ale d-lui Şerban Ciocu- lescu ne re-creează o nouă dimensiune a celor două spirite critice, aceea care dă adâncimea, perspectiva. Iată un Caragiale obsedat săptă mâni de zile de o sonatină pe al cărei autor nu-1 poate identifica. Şi cere concursul, nu unui muzicant, ci celuilalt spirit critic al literaturii, cu care schimbă glumele maliţioase ca doi jucători de tenis mingile repezite. Şi descoperim astfel un Paul Zarifopol tulburător muzical, tăcut, pasionat al mozaicurilor de sunete, omul care poate ghici umbra unei melodii instabile .. - Dincolo de paralelogramul observaţiei seci şi neîndurate, se mişcă amândoi în zona obsesiilor meteorologice, a nostalgiei muzicale, a veseliei de studenţi bătrâni, a familismului, pe care mai ales autorul lui Ghiţă Pristanda îl ironizase în operă atât de mult. Şi spiritul critic ? Apare cum am spus cu o nouă dimensiune, care e şi o funcţională semnificaţie.Negativismul critic se dovedeşte astfel ca o pudoare a expresiei. El nu este excesul unei prea mari uscăciuni sufleteşti, ci dimpotrivă e privirea jignită, în afară, după ce sufletul s’a resfrânt înăuntru, în flora sensibilităţii lui. Nu l-am văzut niciodată pe Caragiale, dar l-am cunoscut destul de bine pe autorul «Registrului ideilor gingaşe», în aşa măsură încât să înţeleg ce înfiorare ultimă şi ce hamletiană instabilitate a sensibilităţii se resfrângeau înlăuntru, când par- ticipa la viaţa socială, iritat, cu reflexe de stea de mare rătăcită în apa de baltă printre ciortani, caracude şi broaşte... Era o continuă suferinţă care se rezolva în surâs arzător, scăzut însă voit, ca o lampă, într’un joc nuanţat, în care gingăşia se ferea ca de ofilire, de exibiţia în expresie groasă. In asemenea viziune, opera critica a lui Paul Zarifopol apare ca o reacţie a unei suferinţe permanente... E o figură prea vie ca să nu se poată vorbi despre el, critic, în această a două- sprezecea lună dela moartea lui, se poate spune deci că era puţin cam dezorientat în ceea ce ar fi fost să fie concepţia lui despre artă... Nu avea o viziune pozitivă, de aci unele dibuiri... Ceea ce se poate afirma însă e că a fost spiritul critic în genere, într’o formă care depăşeşte momentul artistic, ca să pună în dis- cuţie structura morală însăşi. PAUL ZARIFOPOL Şl SPIRITUL CRITIC 245 Ceea ce nu putea îndura autenticitatea Iui Paul Zarifopol era minciuna, falsul, impostura morală în domeniul suprem gratuit al confesiunii publice care e scrisul. Ceea ce el a denunţat întotdeauna, nu numai în critica literară propriu zis, ci şi în cea morală, a fost tocmai vopseaua nedelicată, piatra sclipitoare, intenţia de înşelăciune. Inteligenţa lui, înfiorată intim de contractările sensibilităţii, descoperea în cei mai înscorţoşaţi idoli literari, intenţia de fals. Neverosimila lui pudoare reacţiona brusc ca o înroşire a obra- zului pentru toată lumea. In lumina acestei semnificaţii, înţelesul esenţial al scrisului lui Paul Zarifopol se deplasează spre miezul adânc al umanismului, al umanităţii deci, însăşi. Spiritul critic, în sensul acesta, nu mai apare ca o epistructură culturală, ci participând din însuşi fluxul interior al vieţii. Deducţiile, pentru judecata morală, activă a seme- nilor noştri, pornite de Ia această nouă concepţie a spiritului critic, ar putea duce la constatări destul de paradoxale. Societatea a fost întotdeauna iritant nedumerită în faţa contradicţiilor dintre operă şi om. Liricul pur, suav, imaterial în expresia expediată, a avut cele mai adeseori un suport uman mediocru şi ades lipsit chiar de sensibilitate adevărată. Bruscheţa jignitoare, intransigenţa tăioasă, ironia adâncă, riposta polemică constitue adesea (în zonele superioare) numai faţa unei monede care are pe partea cealaltă desenul delicat şi pur al vieţii intime, frăgezime şi exces de pudoare. Pe acel Paul Zarifopol, pudicul expresiei, îndrăgostitul de mu- zică, înfioratul intim, am vrut să-l adunăm în aceste pagini de îndoliată, pomenire, din mireasma subţire a lunii Mai, în care trupul lui a cunoscut din nou arderea, (după îndurarea cotidiană în sensibilitate), ca să se risipească în văzduhul frumuseţii. CAMIL PETREsiu PRIETENII DIN BUCUREŞTI1) In ziua aceea de Mai, casa lui Butic aştepta oaspeţi. Pregătirile, inspiraţiile de ultima oră, poruncile şi glumele, iniţiativele nefe- ricite şi tembelismul creator se succedau, ca pretutindeni la zile mari, în obişnuita lor dezordine. D. Coriolan Butic era de obârşie ardeleană, de prin Trei-Scaune, din regiunea Borvizelor. Nici el nu-şi mai aducea bine aminte în ce sat copilărise. Ştia numai că oamenii se ocupau pe acolo cu aşezatul lemnelor şi al cherestelei în stive, că fete cu părul galben îi dădeau ghionţi, că, în loc să se ducă la şcoală, urmărea ore întregi zborul păsărilor prin luncă şi luminişuri şi încerca să le imite cântecul, şi că în satul lor, vara, veneau vizitatori dela oraş ca să bea apă minerală, — aşa zişii bor cutări, de mania că- rora toţi sătenii îşi băteau joc. Prin strâmtorile Carpaţilor, Butic copilandru trecu în ţară, ca Dragoş Vodă, călare pe un bou dintr’o cireadă. Nu mai ştia bine cu cine venise: cu tat’su sau cu unchi’su. Cireada fu vândută pe bani buni la obor, iar micul Butic intră pe degeaba băiat de pră- vălie la un băcan. Tatăl sau unchiul scăpat de boi şi cotorosit de băiat se întoarse cu chimirul plin şi cu sufletul uşurat pentru totdeauna spre ţara apelor minerale. Era pe vremea când fraţii de dincolo nu ne porecliseră încă «regăţeni», fiindcă regatul reprezenta pentru ei refugiul întot- deauna, şi câteodată îmbogăţirea. Butic avea două surori mai mari, care se băgaseră ca servitoare •cu câte xo lei pe lună. Le ştia simbria, dar nu le cunoştea *) Fragment din romanul cu acelaşi titlu. PRIETENII DIN BUCUREŞTI *47 adresele. Pe deasupra, tustrei nu ştiau carte. In Bucureştiul acesta mare, nostalgiile nu dăinuesc şi sentimentul de familie se sub- ţiază repede. Printre străini omul se simte foarte iute singur şi se obişnueşte şi mai repede cu singurătatea. La băcănie, Coriolan învăţă de mic drumurile Prahovei şi ale Buzăului, de unde se aduc ţuica şi vinul. Călare pe butoaiele pline, Coriolan intra pe bariere-vesel şi chiuind, însă cu o expe- rienţă crescândă, care avea să facă din el mai târziu marele angro- sist din Obor cu firma: «La adevăratul podgorean ». Era pe vremea când partidul liberal şi cel conservator se al- ternau la guvern ca pajura şi capul pe banul de riscă. Două cu- lori, albii şi roşii, potoleau năzuinţele poporului: două partide îi îngrădeau orizontul politic. O complicitate bine înţeleasă făcea pe conducători să nu râv- nească la fructul oprit al infiinţării de partide noi. Dizidenţele «rau cochetării trecătoare: simple certe de menaj, după care îm- păcarea era mai dulce. Instinctul de conservare îi făcea pe toţi să admită rotativa la guvern, aşa după cum cei vechi, cu o resem- nare inspirată, aşteptau să vină cele şapte vaci grase după cele şapte vaci slabe. Pe atunci nu erau 18 partide contrarii, ci numai două contra- dictorii. Datoria fiecărui partid era să stea la putere până se com- promitea complet. Se tolerau abuzuri şi asasinate în vederea inte- resului superior al ţării. Aşa cel puţin susţineau şefii de guvern, care ştiau mai bine decât oricine care e interesul superior al ţării. Apoi, când partidul dela putere nu se mai putea susţine decât cu putere armată, câteva întruniri publice la Bazaca, la Dacia •sau la Eforie, urmate de mişcări de stradă, — care aveau de scop manifestaţia în faţa Palatului, ca mijloc de convingere spar- gerea geamurilor dela prăvălii, şi ca sfârşit împrăştierea sub tu- lumbele de apă rece ale-pompierilor, — puneau capăt unei guvernări nefaste şi aduceau la putere oamenii noi pe care — ziceau ei — îi voia « ţeara ». Bine înţeles, sub noul regim aceeaşi comedie na- ţională se repeta jucată de alţi actori. Pe măsură ce nelegiuirile noului guvern se acumulau, păcatele vechii guvernări erau poe- tizate de uitare. Fericite vremuri în care nădejdile erau spulberate alternativ şi totuşi încrederea în oameni nu dispăruse! Convingerea că 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE remuşcarea şi ruşinea vor da miniştrilor puteri morale şi pocăinţe târzii rămânea neclintită în sufletul alegătorilor din vechile colegii electorale. Cele două partide se înlocuiau pe rând, ca arşiţa cu gerul, ca tuşea cu junghiul. Puţinul bine realizat în vechea Românie era făcut de munca anonimă a celor mulţi peste care politicianii puneau — ca să-şi lege numele de ele — titlul reformelor, al is- prăvilor şi al legilor. « Scoală tu, ca să stau eu » era formula consti- tuţională a guvernării. Alţi pretendenţi nu existau. Politica se făcea cu duplicitate. Inimile sufereau în îndoială. Spiritele trăiau în dilemă. Politicienii în căutare de agenţi electorali dibuiră pe Butic, se interesară de averea lui şi îi dădură importanţa corespunzătoare - La consfătuirile pe culoare între tânărul orator, convins că trebue să piseze lumea cu teorii de sociologie — cuvântul acesta nu avea pe atunci înţelesul compromiţător de astăzi — şi bătrânul pa- şoptist, care declama nerod, pleznindu-se cu palma peste brâul în care erau călimările lui Tudor Vladimirescu, Coriolan se în- scria adesea la cuvânt ca să laude pe şefi şi să jure că sentimentul « onanim » e cu ei. Era prudent. Nu vorbea nici în numele Ardealului, nici ca reprezentant al Oborului. începea prin a spune că el n’a făcut niciodată politică şi continua prin a afirma că din «tată în fiu » a făcut politica de faţă. Dădea astfel amatorilor de miracole iluzia unei convertiri subite, iar iubitorilor de tradiţie le oferea spec- tacolul unei credinţe aduse dela strămoşi. La urma urmei avea grije să se înscrie şi cu câte o sumă pentru cheltuelile de propa- gandă ale clubului. Intr’o primăvară, fata ministrului Hagiescu, stând prea mult de vorbă cu un căpitan de cavalerie, suferi un accident explicabil dar neprevăzut, şi a trebuit să fie trimeasă de părinţi la Paris ca să consulte un specialist. După trei luni, fata se întoarse cu virtutea refăcută şi dispusă să ia de soţ un om cu parale care să-i permită reluarea fără riscuri a conversaţiilor cu bravii apărători ai Patriei. Coriolan Butic, inconştient şi generos, fu încântat să intre pe uşa mare în familia Hagiescu. Curios lucru: Leontina Hagiescu deveni o admirabilă soţie, asemenea atâtor fete care, odată măritate, îşi regăsesc morala şi echilibrul. Ascensiunea lui Butic fu rapidă şi se opri la rangul de senator Părăsi comerţul spre a se ocupa cu agricultura: întâi ca arendaş,. PRIETENII DIN BUCUREŞTI 249 apoi ca moşier. Butic, senator şi proprietar, îşi vedea în fie- care an venitul pământului completat cu venitul dela împă- mânteniri. Se ştia că pe atunci una din ocupaţiile de predilecţie ale parlamentarilor cu iniţiativă era de a distribui evreilor bogaţi jucăria măgulitoare a împământenirii. Tariful varia după pungă şi obraz. Vechea târguială « mai dă, jupâne, mai lasă, române » se petrecea într’o atmosferă de o rară nobleţe. In fiecare an, guvernul acorda unui număr limitat de parlamentari dreptul de a fericr un număr limitat de izrailiţi. Acestea au fost primele forme ale contingentării în România. Neutralitatea a mărit averea lui Coriolan, iar războiul i-a con- solidat-o definitiv. După încheierea păcii, lumea nerecunoscă- toare începu să spună că Butic e un îmbogăţit de război. Lucrul era cu totul fals, fiindcă era adevărat numai pe jumătate. îmbogăţit de război e acela care s’a îmbogăţit înaintea noastră. Ii zicem « de război », fiindcă nu a luat parte la război, ca cei mai mulţi dintre războinici, de altminteri. Când suntem între- baţi, susţinem că originea îmbogăţitului e obscură, fiindcă nu vrem să ne amintim că a ieşit din mijlocul nostru. Ori ce ar fi fost: băiat de prăvălie, samsar, vânzător ambulant, ori agent electoral,, discuţiile sunt inutile: îmbogăţitul nu mai e o problemă, ci o fericită realizare. In societate, îmbogăţitul ocupă exact situaţia pe care i-o oferă necazul nostru, şi se bucură de toată averea pe care noi o dispreţuim, fiindcă n’o avem. Hamlet a conjugat verbul auxiliar: a fi ori a nu fi. Ce greşală î Butic a conjugat auxiliarul: a avea sau a nu avea. Ce idee! Se zice că pe vremea neutralităţii obţinuse un permis de export pen- tru o mie de oi. — Dintr’un ou nu poţi face un bou ! zicea fabula. — Dar din oi poţi face boii răspunse inspiraţia. Şi Butic adaogă — cu sârguinţa caligrafică a unui premiant I sau a unui contabil ce vrea să fie avansat — un i tremurător înaintea cuvântului oi. S’a ştiut de toată lumea când s’a exportat mia de boi, dar, şi atunci ca şi azi, ca şi întotdeauna, nu s’a făcut nici o anchetă, căci « nu era timpul să afle şi ţăranii că boierii sunt pungaşi şi că... etc.». Toate acestea însă s’au uitat. Coriolan e mulţumit şi fericit. Amnezia şi amnestia sunt legile moralei noastre publice. # # * REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 250 Casa în care locuia Butic fusese unul din palatele boiereşti de pe vremuri. Aparţinuse unui agricultor bogat care, mărginit la minte, dar nemărginit la avere, intrase pentru aceste merite de vreo două ori în guvern în calitate de ministru de mâna a doua. Pe scara de marmură discutabilă a casei, s’au urcat greoi pe vremuri beizadelele matofite, iar printre coloanele de stuc trandafiriu s’au plimbat ofiţerii sclivisiţi alături de domnişoarele cu părul răsucit în bucle pe lumânare şi îmbrăcate în crinolină. In salonul cel mare au stat mamele la taifas, pe canapele, făcându-şi vânt cu evantaie mari de pene de struţ şi urmărind cu coada ochiului ce face « fata » şi cu cine vorbeşte. Servitorii în livrele au plimbat pe tăvi mari de argint «trataţiile » prin toate odăile. Pentru vals, polcă, boston şi lanciers, cuconiţele aveau atunci mici carneţele pe care însemnau cu un creionaş alb, legat cu panglicuţă roz, numele dansatorului. Iar la sfârşitul seratei, ofiţerul cel mai spi- ritual şi mai gălăgios conducea cadrilul care se sfârşea cu aşa zisul cotilion, când toţi dănţuitorii, ţinându-se de mână, porneau indis- creţi prin toate camerile, o luau iscoditori spre bucătărie, ieşeau cântând pe uşa de din dos, săreau ca mânjii prin curte şi reapăreau, ţipând şi ţopăind copilăroşi şi mulţumiţi, pe scara principală. Boierul, când i-a venit vremea, a murit de o moarte nobilă, nu se ştie bine de ce: de rac sau de dambla. Un an după aceea, văduva lui, pe când îşi chinuia ochii la un tişlaifar, sub nucul cel mare din curte, fu înţepată de o muscă veninoasă şi în zece zile luă şi ea drumul solemn al cimitirului. Copiii, făcându-se mai superstiţioşi decât erau în realitate, vândură lui Butic casa, pe nimica toată şi plecară să-şi plaseze banii la ruleta din Monte- Carlo. Astfel intră Coriolan în stăpânirea uneia din cele mai fru- moase case bătrâneşti din oraş. In ziua aceea de Mai, Butic se plimba prin curte lenevos şi fără idei, cu mulţumirea omului care nu ştie încă boala de care va trebui să moară. Arborii înalţi îsi clătinau încet fruntea si, dându-şi ghiont cu crengile, îşi arătau unul altuia cum trece paşnic patronul. Vasile stropea cu furtunul, când peste iarba verde şi deasă, când peste pietrişul care, spălat de apă, se făcuse curat ca un prundiş de pârău. Iar când nu trecea nimeni pe stradă, Vasile dădea drumul suliţei lichide şi printre grilaje ca să im- proşte şi să răcorească trotuarul şi asfaltul. PRIETENII DIN BUCUREŞTI 251 Butic, care n’avea nici o treabă, ci juca numai rolul proprie- tarului dornic să se convingă dacă totul e în regulă, după ce privi fără convingere parcul şi fără expresie cerul, se apropie încet de poartă. Aci zări pe Bor isca, în picioare la una din ferestrele care dădeau în stradă, frecând de zor cu o cârpă geamurile şi cântând cu foc « Adio Napoli». Borişca se întrerupea numai ca să se răs- tească spre trecătorii care întârziau câte o clipă ca să-i admire pulpele. Băiatul de prăvălie, generalul în civil sau pensionarul tabetic, dacă îndrăzneau să se oprească aşa, ca din întâmplare, în loc şi să ridice un ochi sclipitor, plin de regrete şi de cerce- tări spre comorile de sus, primeau imediat dela Borişca mâniată, ocara sau dojana, — după om şi împrejurare. Dar aceasta se întâmpla numai câteodată la fiecare geam, căci nu prea trecea lume. Şi, fiindcă mai era treabă de făcut prin casă, Borişca se grăbea cu geamurile, frecându-le necăjită şi luându-şi mereu adio dela Napoli. Fără să se simtă atraşi de farmecele ascunse ale fetei dela fereastră, oltenii înserării proclamau cu în- verşunare existenţa efemeră a fasulicii verzi şi a bobocilor de gâscă. Butic privea, şi era mulţumit de purtarea cuminte şi ruşinoasă a Boriştii. Nu că ar fi avut drepturi câştigate sau veleităţi pozi- tive asupra ei. Singurele ştrengării ce şi le permitea erau acelea ale fiecărui tată de familie asupra fetei din casă, adică de a o mân- gâia părinteşte pe guşe, dându-i în treacăt un mic bonjur pe la sâni, atunci când îi dădea câte o cutiuţă cu pudră ieftină sau cu bomboane englezeşti. Alte dăţi când îi punea în mână mărgele sau bacşiş, avea grije să o gâdile cu degetul în palmă, gest pe ■care feciorelnica Borişca nu ştia să-l interpreteze, dar care îi pro- ducea lui Butic satisfacţii negrăite, căci îi amintea de vremile când era tânăr şi se lega de unguroaice în gura Oborului. Acum însă, pudicitatea Boriştii, afirmată în public cu atâta scandal dela înălţimea ferestrelor, i se părea lui Coriolan ca o răsunătoare profesie de morală dusă până la sălbăticie şi ale cărei avantaje se răsfrângeau şi asupra casei lui, văruindu-i-o cu o res- pectabilitate suplimentară, care nu era de lepădat. Recunoscător, Butic făcu Boriştii un semn amical şi patern cu ochiul şi începu maşinal, burtos şi îngâmfat să se apropie de locul strategic de pe trotuar ales de cei ce fuseseră ocăriţi. 252 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar în momentul acela, departe, în colţul străzii se iviră Ni- culae Vitrie şi Pompilică Postăvaru, doi prieteni ai lui Paul, fiul lui Butic, invitaţi pentru seara aceea. Coriolan îi zări, căci avea ochiul foarte bun, de pe vremea când avea porumbei şi chitea umbra uliului în înaltul cerului. Se opri în loc şi începu să pri- vească felinarul din fata casei. Dându-si însă seama că acesta > • i nu era un motiv îndestulător care să explice prezenţa lui pe tro- tuar, într’o atitudine de admiraţie, se aplecă spre pantofi, făcând gestul de a-şi încheia şireturile. Avu, în treacăt, prilejul să regrete vechile ghete cu gumilastic, atât de practice, — le trăgeai odată pe picior şi gata ! Apoi, ridicându-se congestionat şi schiţând câţiva paşi graţioşi, cu legănare pe călcâe, — ca omul care se simte nevinovat şi singur, — Butic intră în curte fredonând ul- tima arie de charleston: Un leu şi o guriţă, doi lei şi-o fetiţă, tim- tam, tiri-diri-dam. — Bătrânul şampion iar a ieşit la vânătoare prin faţa casei 1 — Eu cred că Borişca e chemată să joace un rol mare în viaţa lui. Unguroaica de colo o să transforme în ins sentimental haha- lera asta decorativă. — Nu râde ! Noi tot aşa o să sfârşim. E o lege a naturii: omul să se prostească. — Cu averea lui ar putea să aibă orice femeie, chiar o femeie cinstită, dacă şi-ar pune mintea şi ar pune şi onorariul. Care fe- meie inteligentă ar refuza să dea iluzii unui guguştiuc inofensiv şi necompromiţător, în vremile acestea de scumpire a traiului şi de răsturnare a valorilor ? — Pentru noi, bucureştenii simpli, acesta e eternul feminin: începem în braţele doicii şi sfârşim în braţele fetei din casă. Aşa şi-au încheiat viaţa şi alţi gânditori tot aşa de mari ca şi noi: Auguste Comte, Sainte-Beuve, Victor Hugo şi Filimon. Servi- toarea nu e de fapt decât ţăranca adusă la oraş. Schimbi cadrul, dar păstrezi esenţa. Şi apoi Butic are tot dreptul, căci el n’a ştiut ce e doica, a supt de la oaie. — Atâţia ani de otravă cu coana Leontina i-ajung. Are copii mari; un băiat şi două fete, să mai trăiască bietul şi pentru sufle- ţelul lui... Să cunoască şi el dragostea: să moară omul competent. Niculae şi Pompilică ajunseră la poartă şi scoţându-şi, cu un gest larg, borsalinele din cap, salutară ceremonios: PRIETENII DIN BUCUREŞTI 253 — Respectele noastre, Coane Coriolane. Bucuroşi de oaspeţi ? — Mai e vorbă? Salutare. Poftiţi mă rog. Sunteţi protos. — Nu ştiam la ce oră să venim. Asa că ne-am zis: Mai bine p p mai de vreme decât prea târziu. Cei dintâi ca şi cei din urmă, cum zice popa. — Noroc, bine aţi făcut. Plaisir d’amour. O să stăm pe o bancă la o parolă şi o să luăm şi câte o gustărică până or veni ăilalţi. Paulică e în oraş. t p — Gustărică e floare la ureche. Băutura e ce e ! zise Pompilică. Să ne dai ceva contra prafului: o sticlă din vinul ăla amărui dela pogonul de piatră. Mamă, mamă ! Şi-apoi poţi să-ţi vezi de treabă, Coane Coriolane. Dă porunci, fă scandal, enervează-te, — că noi nu te mai necăjim. Butic, măgulit în mândria lui de podgorean, dădu ordin ser- vitorilor să prepare o baterie de vin cu Borsec şi cu ceva aperitive pe de lături. Apoi porni la pas, prin parc ca să arate musafirilor pregătirile făcute pentru seară. Instalatorul Walter Mendelovici făcuse într'adevăr minuni. Globuri electrice de toate mărimile şi colorile erau răspândite prin pomi, prin boschete, pe măsuţele albe. — O să fie, cum văd eu, o serată par petites tables, constată Niculae. — Da, aşa a vrut fi-mea. A văzut ea nu ştiu pe unde aşa ceva. O să avem vre-o sută de mosafiri, plus ăia care or veni nepoftiţi. Lasă-i să vie, că e berechet, slavă Domnului. Pentru masă am vorbit cu Iordache. Am stabilit cu el meniul. Nu vă spun, o să fie ceva pe cinste. — Dar cum ţi-a venit ideea asta, Coane ? întrebă cu naivitate Pompilică. Ce-ţi foloseşte să dai de mâncare la atâţia inşi pe criza asta ? O sută de guri, ce crezi că-i glumă? Şi crezi că i-ai potolit? Mâine iar o să le fie foame. Şi o să vie să le mai dai, că i-ai deprins. — Ei, —răspunse zâmbind cu înţeles Butic, dar dezvăluind prosteşte planurile menajului, — nevastă-mea a fost cu ideea. Am Băiat mare, fete mari, — să-mi trăiască. Am şi parale, dar ce folos că băiatul n’are nici un căpătâi şi fetele-s nemăritate. Butic avea dreptate. Era adevărat că soarta lui Paul o îngrijora pe Leontina. împlinise băiatul trei zeci de ani şi încă nici una din aureolele pe care ea le visase pentru fruntea lui nu se ■coborîse din împărăţia recompenselor problematice. Mamă bine 254 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE intenţionată, ea ştia că în viaţă, spre a ajunge într’o situaţie, tre- bue în primul rând să ai cât mai multe cunoştinţe. Paul isprăvise la Paris un laborios doctorat economic, întrerupt de lungi pe- rioade de studii amoroase. întors în ţară, se ocupase alternativ cu efemera figuraţie de şef de cabinet fără nici un prestigiu şi cu neînţeleasa meserie de avocat fără nici un proces. Extrem de ambiţios, se simţea când un geniu pustiu, când un adolescent scos la pensie. Alinarea năzuinţelor ce se încăpăţânau să rămână virgine, şi-o găsea numai în conversaţiile câtorva intelectuali, ce pândeau şi ei câte o catedră, şi în prietenia câtorva colegi, cu situaţia mai mult sau mai puţin aranjată, căci erau fii şi nepoţi de puternici ai zilei. — Leontina, continuă Butic, a zis că trebue să strângem rela- ţiile şi să ne punem bine cu lumea bună. Paulică are nevoie de un cerc de prieteni, ca să se ajute între ei, iar Lilişor şi Florica trebue să cunoască şi ele tineret, că dacă or sta închise în casă, cum o să le vină norocul ? Ia uitaţi-vă tocmai unde a suit becul ăla Wal- ter ! Taman în vârful pleopului! — Aoleu, îmi vine ameţeală ! zise Pompilică pătruns de o pre- făcută spaimă. Să nu-mi cadă în cap cu pleop cu tot. — Ţi-e frică, ai, să nu-ţi cadă ? izbucni Butic într’un hohot de râs prelung şi cinstit, care-i aduse sănătate în obraji. — Zău, că mi-e frică ! Hai mai bine pe ici-şa, mai pe la lumină că mi se pare că aduse bateria. — Te-am înţeles unde baţi. La băuturică. E, haide, că astea o să le vedeţi şi la noapte, cu efect, nu ca acuşica. Şi porniră toţi trei: Butic, cu paşi mărunţi, arătând în grădină, pe ici pe colo, câte un amănunt nou, câte o podoabă care va pro- duce impresie diseară la lumină, — Pompilică, grăbit, făcându-şi vânt cu pălăria şi aprobându-1, dar fără a-i cere vre-o explicaţie, ca să nu-1 oprească pe loc, — iar Niculae la urmă, fără nici un gând precis, ci numai cu convingerea că şi seara aceasta va însemna în viaţa sa o desfătare mai mult şi o zi mai puţin. * # # Noaptea de Mai era plină de constelaţii nepăsătoare. In parcul lui Butic petrecerea era în toiul ei. Invitaţii se gru- paseră după simpatii la mesele răspândite prin grădină: unele PRIETENII DIN BUCUREŞTI 255 în plină lumină, altele ascunse ca într’o grotă, în boschetele întu- necoase. Farfuriile clare ca un diapazon, sifoanele ţâşnind cu zgomot de rândea, dopurile de şampanie ieşind ca din praştie, cuţitele izbite de pahare spre a impune atenţia, râsul arpegiat al fetelor excitate, hohotele baritonale ale cavalerilor bătrâni, glasul insistent al povestitorilor de anecdote, ordinele înfundate date în repezeală de chelneri picolilor, paşii pe pietriş, flueratul în surdină; toate acestea formau o ambianţă de prelungă, dezor- . donată şi gălăgioasă desfătare, în care intra periodic banda de lăutari condusă de maestrul Dinică Mânzu, mângâind tâmplele tuturor cu valurile de anestezie ale doinelor, sau aruncând în aer praful de scărpinat al dansurilor ultramoderne. Butic se dusese în casă să-şi ia o batistă, şi la întoarcere se oprise pe peronul care da spre curte, ca să-şi admire opera. Walter insta- latorul făcuse lucrurile cum trebue. Pe aleea centrală erau suite globuri mari, albe, în jurul cărora roitoarele gângănii ale nopţii îşi stabilise cazinourile. Printre arbori erau strecurate şiraguri de lumini colorate ca acelea din bradul de Crăciun. Pe mese, becu- rile erau ascunse în flori de sticlă: lalele, trandafiri, dalii. Ideea aceasta fusese a d-lui Butic, care văzuse aşa ceva în Veneţia, la restaurantul Tre Rose, unde fiecare masă era luminată de câte trei trandafiri electrici. Tot dumnealui insistase, în desacord cu fetele şi cu d. Walter, să se agaţe din loc în loc, prin parc, lan- terne japoneze, « aşa cum se făcea pe vremuri », ca să lumineze a giorno. Şi ideea nu fusese rea, numai că pe ici, pe colo, unele lanterne luaseră foc dela lumânare, iar altora le dăduseră foc chiar unii dintre oaspeţii mai cu chef. Mai avusese d. Butic intenţia să pună să se tragă şi focuri de artificii, dar Walter spusese că trebue autorizaţie dela Prefec- tură, şi că nu face s’o ceară. Ca să împace lucrurile, Coriolan găsise o soluţie mulţumitoare şi de efect. La urmă de tot, când nu s’o aştepta nimeni, să aprindem lângă fiecare masă câte un foc bengal! — Fugi, tăticule, că ne facem de râs ! — i-au răspuns copiii, cu o convingere care-1 zdruncină adânc pe Butic şi îl făcu să nu mai insiste. In fine, aşa cum erau, lucrurile ieşiseră bine. — Copiii mei cică ăsta este un garden-party. Pe româneşte asta se chiamă o chiernieză. A, a ştiu eu ! se gândi Butic, şi începu să coboare cu REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 256 o maiestate ţanţoşe peronul ca să-şi reia locul la masă între prie- tenii lui de aceeaşi vârstă: un general pensionar, un moşier ex- propriat, un consilier dela Conturi, toţi cu nevestele, — şi un vete- rinar şugubăţ din Ardeal, venit cu Erji, fata lui vitregă, — o unguroaică frumoasă, — cu care lumea pretindea că trăeşte si el. » La altă masă, celebrul pamfletar Zaharia Tudose, chel ca un uger şi cu nasul adus ca un robinet, acaparase conversaţia ame- ninţând în lipsă pe miniştrii răi de plată şi pe bogătaşii greu de şantajat, cu o serie de campanii de presă menite să purifice at- mosfera morală a României postbelice. Zicea el. Din fericire, printre ascultători erau câţiva măgari de cunoscători care ştiau cât luase Tudose pentru cutare intervenţie la Finanţe, cât ciu- pise dela fabricile de zahăr şi dela Banca Naţională pentru, hai să zicem, «publicitate » în ziarul la care colabora, şi cu cât uşura periodic fondul Ordinei Publice, ca să înjure mai moderat opera constructivă a guvernului în chestiile cu adevărat delicate, adică acelea în care se câştigă franci. Logosul lui Tudose curgea continuu şi strident ca lătratul unei căţele îndârjite. Nu speria pe nimeni. Dimpotrivă, toţi se simţeau răzbunaţi văzând de aproape cum funcţionează mecanismul sufle- tesc al marelui apostol înfuriat. Tovarăşii de masă ascultau cu ochii amuzaţi şi se uitau spre pamfletar cu bucuria cu care pri- veşti, la o reprezentaţie de amatori, spre artisul care declamă El Zorab, cu pantalonii descheiaţi. — Tudose ăsta, — şopti Niculae Vitrie către Janina Neagoe, care atrasă de sgomot se oprise în dreptul mesei lor, — îmi place mult când vorbeşte. E mai bine ca în scris. Are aerul unui toreador i care se luptă cu umbra vacilor. — A luat banii înainte, dar nu va intra în arenă să-şi rişte pielea. Cel mult, va veni la urmă cu mătura şi cu făraşul ca să cureţe. Campaniile lui se îndreaptă împotriva celor mici, se ridică uneori până la directorii generali şi nu ajung niciodată până la miniştri. — Ba da. S’a dat el, mârâind, si la miniştrii care i-au neso- cotit bugetul de gazetar familist. — Şi-a pândit momentul când cădeau dela guvern, ca să se repeadă şi să ia poziţia de gladiator glorios cu piciorul pe ei şi cu profilul ridicat în vântul izbânzii. PRIETENII DIN BUCUREŞTI *57 — Singurul lui merit e că a învăţat pe puternicii zilei să mai cedeze din câştigurile lor şi gazetarilor săraci şi cinstiţi. — Care-s aceia ? — Aceia care primesc fără să ameninţe şi obţin fără să şanta- jeze. Oamenii ca tine şi ca mine, mulţumiţi cu banii pe care-i căpătăm fără risc şi fără remuşcare. Ia uită-te la Tudose: are ceva din vehemenţa unui bătrân plutonier reangajat. In gâtul lui ră- guşit ca un geyser, şi cu stridenţe de paraziţi de radio, îi cloco- tesc încă anii de mizerie din tinereţe. Fericit bărbat care a ştiut să se lepede de scrupulele omeneşti care distrug carierele fără să înfrumuseţeze viata. i » — De fapt, polemistul e omul care se bagă în cearta altora. — Sau în acordul perfect al altora. Polemistul e un fel de tip supranumerar, care în momentul unui duel s’ar băga şi el cu spada între cei doi combatanţi, sau care, în dragoste, ar interveni cu pretenţii erotice peste cei doi îndrăgostiţi. — Vitrie, te las fiindcă începi iarăşi să devii lubric şi trivial. Am să-ţi răspund ca de obicei: n’am înţeles ce-ai vrut să spui. Prefer totuşi falsitatea comparaţiilor tale, falsităţii acestui epi- leptic catastrofal, care crede că se prăbuşeşte sub greutatea misiunii ce e convins că o îndeplineşte. Şi Janina îşi duse mai departe mlădioasa şi alba siluetă, în vreme ce Pompilică, puţintel cam făcut, se apropia cu un sifon în mână, ca să asculte plezniturile de vorbă ale lui Tudose. — Suntem o ţară de laşi, trebue să ajungem o fascie de insu- recţi, proclamă Tudose. Reacţionăm bleg, larvat, cu inhibiţii tocite, cu spasme refulate. Trebue să găsim în concepţiile noastre, în rezidurile freudiene ale eului nostru, putinţa de a sfărâma toţi idolii baconieni, de a sfârteca toate miturile găunoase, de a ozoniza mâzga socială, de a ecarisa trândăvia indivizilor şi de a elibera toţi cromozomii exacerbaţi ai spiritualităţii mazochiste. Să dărâmăm totul spre a construi o lume nouă. înainte de a fi constructivi, trebue să fim disruptivi. Aşa se vrea cerută ţara 1 — Bravo 1 strigă directorul personalului, umplându-şi pumnul cu fisticuri. — Exact ce spuneam eu alaltăieri! adaogă Pantelimon Sca- brocea, şeful noului partid politic pe cale de alcătuire, — lipin- du-şi genunchiul de acela al d-nei Tudose. 17 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 358 • — Te rog dă-mi şi mie căpşunile, murmură, jenată dar feri- cită, d-na Tudose către vecinul din stânga. — Ia auzi, domnule, ce se întâmplă pe aici! Şi noi habar n’a- veam, interveni Pompilică. Tudose se opri puţin, ştiind că prietenul Pompilică are obiceiul să desumfle entusiasmele şi să bagatelizeze transporturile inimii. — Mă, Pompilică, vezi-ţi de treabă. Noi discutăm aici lu- cruri serioase. — Ce folos că lucrurile-s serioase, şi noi suntem nişte caraghioşi, — Vorbeşte pentru tine ! — Vorbesc pentru mine, dar tare, ca să audă toţi. Lasă-ne pe noi să ne pronunţăm dacă lucrurile-s serioase ori nu. Iar v’aţi strâns în consult de medici la căpătâiul ţării ? Onorarii ştiu că luaţi de unde puteţi, dar aţi vindecat ceva ? — Arătăm leacurile. — Leacurile voastre sunt poleială, gogoşi şi apă de gârlă. — Vom cere anchete. — Ce, eşti nebun ? Vei să ne prindă pe toţi ? — Problema nu se pune aşa. — Las’o aşa ! Ce te costă ? Care vrea sifon rece ? — Dragă Pompilică... — Nu mă lua cu «dragă», că mă înfurii. Mucles 1 Acanaua paharele că v’a venit o ofertă de gazoasă. — Poftim, cu oameni d'ăştia să îndrepţi ţara! — Te-ai îmbătat şi vii să ne pisezi. — Dacă m’am îmbătat e că am evlavie de vin. Sângele Dom- nului mă impresionează ! Dar mătăluţă, care te îmbeţi numai cu vorbe, spune-mi: ce respecţi? , — Respect munca şi libertatea. — Atunci eşti liber să munceşti. De ce n’o faci ? — Tu crezi că numai tablourile şi smângăliturile tale sunt muncă? Noi intelectualii conducem ţara. — Asta se vede. Rezultatele vorbesc. • — Strădania noastră de fiecare zi va schimba năravurile în moravuri! — Asta s’o scrii la gazetă, că hârtia rabdă. Dar să nu faci cu mine pe apostolul Pavel, în jambirboc, cu ciocalion şi cu mo- noclu a la San-Chopin. PRIETENII DIN BUCUREŞTI 259 — D-le Postăvarii, interveni Scabrocea enervat, te rog... — Poţi să ma rogi. In partid la dumneata nu mă înscriu. Fie-vă milă de conu Butic, că el răspunde faţă de Dumnezeu astaseară. Ne-a chemat la beţie, nu la bărbier ie. — Dumneata te bărbiereşti! — Eu mă bărbieresc, că-s om curat. Dar d-voastră faceţi uce- nicie pe obrazul ălor mulţi. Cât e ceasul? Poftim: e unspce şi un pol! Nu mai aruncaţi bombe cu apă fiartă la ora asta, că vă crapă în mână şi vă opăriţi. Când treci din partid în partid cu condiţia să ţi se plătească datoriile, ăsta e lucru cilibiu, nene Pantelimoane ? Când directorul gazetei dumitale îţi castrează verva, dragă Tudose, fiindcă i s’a uns cu franci osia rotativei, serios e ? Nu mai umblaţi cu vâjul, cu pupături şi cu porcării sociale. Fiţi oameni cum se cade, aşa cum v’au născut mamele I Frăţia, prie- tenia, inima bună: astea da, sunt serioase. Serios e şi cetăţeanul ăla de colo cu jantilică şi cu părul creţ care aşteaptă de un ceas într’un picior, pe lângă plopul fără soţ. E un diseur. Vrea să vă cânte două romanţe; două şlagăre, cum ziceţi dumneavoastră: Pentru tine m’am nenorocit şi Ce ţi-am dat şi ce mi-ai dat? adică: Tantoi pe tantoi. N’aveţi grije, că n’o să treacă cu cheta. A avut grije Conu Coriolan să-l atingă la manşetă cu un miar. Pă ochii mei! Casă mare, de ! Şi pe când mesenii, zâmbind compătimitor, ridicau din umăr şi se gândeau: Pompilică e tot Pompilică, — acesta începu să vorbească alternativ cu diseurul şi cu mesenii: — Bă... ei, banabac, Cristea Nazopol, ştergeţi bocancii şi pre- zinte-te la raport! V’am adus marfa dela Paris. Ai supt gogo- şarul ăla în oţet care ţi l-am dat pentru voce ? Bravo, vino încoacey apropie-te, că nu-ţi pun piedică. Aşa ! Huo — nu te băga în mine că te aburesc, şi o să-ţi ia vocea izul de braghină. Domnilor, acesta e celebrul diseur Cristache Nazopol, zis Cristy Nasy. Zi mersi 1 Pentru astăseară l-am îmbrăcat în hainele mele. Pantofii nu ştiu de unde şi i-o fi luat, că ai mei îl strângeau. D. Nasy e copil din flori, făcut de ministrul nostru pe lângă Vatican cu doica Sultanului. In urma unui pariu făcut cu primul ministru şi cu fondurile secrete, d. Nasy va pleca zilele acestea în propagandă culturală şi va face ocolul pământului mergând deandaratelea. O să vedem ce o să iasă. A încercat ca şi d-voastră 17 260 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate meseriile, până acu, şi a găsit că cea mai bună e tot cea de diseur. Deschizi gura şi umfli polul. Tot negustor de iluzii şi de vânt ca şi noi, mă Tudose. Numai că el cântă şi tu te răsteşti. Da, da. Ce te uiţi la mine ca raţa când tună? In urma succeselor pe care le-a avut, d. Nasy a căpătat mai multe porecle: Caruso al nenorociţilor, Ucigaşul fără voie şi Acci- dentul terţiar. Semne particulare n’are. Un ochi de sticlă şi un rinichi flotant, alea nu contează. Dacă o să vă placă vocea lui, aveţi voie, în puterea entusiasmului, să-l muşcaţi de unde vreţi. Hai, domnule, dizăr, dă-i drumul, că oamenii trebue să se ducă pe la căşile lor. Cristy Nasy, încântat de prezentarea ce i-o făcuse Pompilică, înaintă cu o falsă smerenie şi începu să-şi bolborosească în plas- tron o serie de: do, mi, sol, mi, do, întrerupte de câte o tuse dis- cretă, urmată imediat de o repede înghiţire de salivă. In timpul acesta, lăutarul Dinică Mânzu, el însuşi, întovărăşit de un ţam- balagiu cu mâinile epileptice, cu o figură de pământ desgustată de univers, şi cu ochii ţintă pe coarde, se apropiaseră colegial de diseur. Acesta, după ce-şi trecu de vreo două, trei ori degetul între guler şi înghiţitoare, începu: Peantru tâine mo-am neînor-hocit Peantru tâine chât oam sou-ferit. Şi aşa mai departe până la sublimele versuri dela sfârşit: Hânsă hâzi când eşti a altuia Eu te simt că eşti numai aaaaa mea! Vorbe care fură acoperite de o răpăială de palme aprobatoare. Dar când ovaţiile se terminară, din boschetele ascunse printre pomi se auzi altă serie de aplauze ironice, de strigăte de: bis! şi de: ajutor, săriţi hoţii! Ne-a furat porcu ! — Nu te emoţiona, mă Cristache, băiatule, zise Pompilică. Gloria e o pâine amară ca şi foamea. Ia mai zi tu ceva să le mai ţiue urechea. Tu lucrezi cu idialu. Suge burta şi ia o figură inte- ligentă. Nu te lăsa. Imbăţoşez-vous ! Şi Cristy Nasy începu altă romanţă tot atât de plată şi de sfâ- şietoare, ca să dea invitaţilor lui Butic iluzia că trăiesc în secolul muzicii, al dragostei si al poeziei. ’ HORIA FURTUNĂ VERSURI DIN VREMURI E frig... e iarnă... Vreau să gândesc la anii mei pustii Nu mai aştept pe nimeni Nici o speranţă... Nimeni nu mai este liber. .. Vreau să gândesc la anii mei pustii închide oriunde... închide uşa... e frig... iarnă... UN CÂNTEC Ce trist este pe lume Un cântec, Un cântec ce-1 tot aud: — La muncă... In zori de primăvară, Cine-a putut să ’nceapă — In nopţi târzii de iarnă, Necontenit, Un cântec Ce l-am uitat cu anii Haotici Şi fără nici o normă • • • REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cine-a putut să ’nceapă Un cântec de viaţă La uşa părăsită La anii mei târzii... Ce trist este pe lume, Necontenit, Un cântec ce-1 tot aud: — La muncă... G. BACOVIA CUM ÎNCEP un veac ŞI O CĂSNICIE XIX Bătrânul Boruzescu rămase cu Filipache lângă tava cu dul- ceaţă şi cu cafele şi-şi deschise inima... — Cu d-ta pot să vorbesc slobod !. . Eşti ca şi copilul meu ... fratele lui Constantin... D-le Filipache, şi nevastă-mea şi eu ne sfârşim de inimă rea.. . Un singur fecior ne-a dăruit Dum- nezeu şi acum umblă să ni-1 ia.. . Biata Zoe e topită. .. Boala ei de mai nainte s’a înrăutăţit de o jumătate de an încoace... Apoi şi Constantin e un suflet pe care nu pot să-l pricep. . . Nu vorbesc de mintea lui şi de învăţătura lui. .. Ce să fac!.. Eu sunt un om fără carte. .. Constantin e un om învăţat. .. Cum o să pri- cep eu învăţătura din capul lui ?.. Dar e suflet ciudat că nu-şi mai iubeşte cuibul unde s’a născut... şi poate nici pe noi, tică- loşii de părinţi. . . Bătrânul răguşise treptat. .. Acum vorbea cu lacrimi în glas. Filipache răspunse, cucerit de emoţiunea bătrânului: — D-le Boruzescu... lasă-mă să-ţi vorbesc ca un adevărat, frate al lui Costache.. . Te rog să goneşti asemenea gânduri din inima d-tale... Costache e un om deosebit, nu seamănă cu toată lumea... Este mai deştept şi mai citit decât noi toţi, tovarăşii lui de şcoală, şi poate decât toţi tinerii de azi... Dar dragostea lui de părinţi o ştiu eu mai bine decât d-voastră... Ai dreptate în punctul ăsta că fratele Costache e un om ascuns şi mândru Nu vrea să ne fie milă de el.. . Ei, d-le Boruzescu.. . feciorul 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d-tale e aspră viţă oltenească.. . Nici eu nu-1 înţeleg de tot.. • EI nu vrea să-l vedem zăcând să ne înghesuim pe lângă el, să-i ară- tăm că ne e drag... Vrea să-şi biruiască boala, departe, în sin- gurătate ... Cu un necaz gata de dat în plâns, bătrânul Boruzescu îl între- rupe : — Ce fel de vorbă e asta, departe şi în singurătate, când noi, pă- rinţii lui, suntem în viaţa şi vrem să-l îngrijim, ziua şi noaptea ?. . Pe cine are el la mănăstire ?.. Cine poate să se lipească de un bolnav şi să-l caute mai bine decât maică-sa?.. — Este şi nu prea este... Nu orice boală se lecueşte lângă sânul mamei... Costache are şi el dreptatea lui... Mănăstirea Neamţu are clima cea mai blajină, pentru bolnavii de piept... Şi Costache nu e părăsit... Se află între prieteni... — Bine... ştiu... ne-a scris tot ce-ai făcut pentru el şi cum îl cercetează mătuşa nevestei d-tale, călugăriţa dela Varaticu. .. Da eu tot socotesc că i-ar fi fost mai bine la noi decât la sfârşitul pământului... Filipache începu să râză, cu oarecare căutată exagerare: — Ei, cocoane Mihalache... Aşa mi se părea şi mie acum doi-trei ani... Când auzeam de Mănăstirea Neamţu, de Piatra- Neamţu, de Târgu-Neamţu... mi se părea că sunt locuri din ţara nemţească, nu din Moldova lui Ştefan cel Mare.. . Dar Dumnezeu a avut grijă să mă dăscălească... Mi-a dat o nevastă, jumătate moldoveancă şi trăită, în copilărie, în faţa Cetăţii Neamţului... — Să-ţi trăiască şi să-i trăeşti, până la adânci bătrâneţe, da să nu vă dea Dumnezeu bătrâneţe de astea pustii şi cu copii bolnavi, departe, prin streini... Filipache se gândi: să-i spun secretul lui fiu-său ori să tac ?.. — Cocoane Mihalache... nu te lăsa prea mult amărăciunii... Eu am primit, acum în urmă, dela Costache, o scrisoare cu veşti mai bune !... — Noi n’am mai primit o scrisoare întreagă cam de mult. .. Acum, când ne-a vestit că vei veni pe la noi, ne-a scris puţin... Despre sănătatea lui nici o vorbă.. • Dar nici mai nainte... Nu se spovedeşte el prea mult: ce-1 doare şi cum îl doare... — Atunci te rog să ştii dela mine (până mâine-poimâine, când o scrie şi Costache) că a început să-i meargă mai bine... cum Încep un veac şi o căsnicie 265 — Să te auză, Dumnezeu!.. Să-ţi fie venirea cu noroc, în casa noastră, şi să ne vie băiatul sănătos... Asta ar fi leacul neve- ste-mi... Ea e bolnavă de inimă rea... Avea ea mai nainte ce avea, dar focul ei e boala lui Constantin... — Să vedem ce ne spune d-ra Iatropol... — Iţi mulţumesc că ne-ai adus-o pe domnişoara... şi-i voi mulţumi şi d-sale, în chip desebit, cum se cuvine unei^doftoriţe... Filipache prinse mâinile bătrânului: — înţeleg ce vrei să spui... Te rog să-ţi schimbi gândul cu desăvârşire... D-ra Iatropol a venit ca un neam al meu, nu ca o doftoriţă... Să nu te gândeşti să-i dai parale, fiindcă o ruşinezi şi mă ruşinezi şi pe mine... Noi suntem ca şi fraţii lui Costache şi fiii d-voastră... ' La rândul lui, bătrânul prinse mâinile lui Filipache... — Bine... vă înţeleg... Aţi venit din dragoste către fecio- rul meu... Mă mângâie şi mă înduioşează prietenia d-voastră... Dar din casa mea d-ra Iatropol nu poate să plece cu mâna goală... Unde stă ea ?.. E cu părinţii, e singură? — Tată-său, doctorul Iatropol, e la Brăila... E însurat a doua oară. • - Mama Elvirei a fost prima lui soţie... D-ra Elvira este internă la Spitalul Filantropiei... Acolo e casa ei... — Bine •.. poate să ia dela noi un paneraş cu ceva de-ale gurii şi cu vreo două sticle de vin... — Eu cred că nici asta... — Aci credinţa mea alta şi e mai tare decât credinţa d-tale !.. Ce e, cumnată?.. A isprăvit d-ra doftoriţă?.. Ceva mai îndrăzneaţă, dar tot cu ochii în jos, Smaranda Boru- zescu răspunse: . — A isprăvit... Poftiţi că vă chiamă Zoe, la ea în odaie... Se sculară din jilţurile bătrâne, în care şezuseră contemporanii lui Popa Şapcă, şi prin. câteva odăiţe ajunseră în odaia încăpă- toare şi luminoasă unde se afla Zoe Boruzescu. Nu era culcată în pat, ci pe un divan larg turcesc, într’un cuib de perne, care îi ţinea capul sus şi îmbrăcată înlr’o lungă rochie de casă. Alături de ea stătea Elvira. Filipache căscă ochii cu totul surprins şi minunat... Era în faţa amicului său Con- stantin Boruzescu, existent într’o ediţie feminină, încă rezistentă şi deosebit de frumoasă. 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zoe Boruzescu surâse exact ca fiu-său şi întinse lui Filipache o mână subţiratică şi boierească, printre horbotele mânecii: — Fii bine venit, d-le Filipache... amicul cel mai bun al lui Constantin... şi binecuvântatul gândurilor mele !.. Filipache sărută mâna ce i se întindea şi rămase în mijlocul odăii, vizibil aiurit... Apoi, dibuind, se explică: — Iertaţi-mă, doamnă... dar... amicul meu Boruzescu... e atât de mult chipul d-voastră, încât... am şovăit, un moment... Zoe Boruzescu îl pofti să stea aproape de ea... — Bietul meu Constantin... da... e chipul maică-si... Ce idee bună ai avut să ne aduci încoace şi pe d-ra doctoriţă... Sunteţi neamuri, aşa e? Elvira interveni: — Sunt neam cu Antonina, soţia d-lui Filipache... şi buni prieteni... Zoe Boruzescu, cu o privire surâzătoare, obosită şi depărtată, continuă: — Aţi avut ungând fericit... Aţi luat, o clipă, locul lui Con- stantin în inima mea... Poate că mai târziu, d-le Filipache, ne vei aduce şi pe d-na Antonina, soţia d-tale... — Sper, doamnă... Când amicul Costache va fi iarăşi acasă, voios şi sănătos, voi îndeplini o veche năzuinţă... să viu şi să stau aci la d-voastră, câteva zile... Şi voi aduce-o şi pe An- tonina ... Zoe Boruzescu rămase cu ochii căutători, în tavanul camerei... Era zmeadă, cu sprâncenele arcuite, cu gura inteligentă şi iro- nică, cu fruntea nobil zidită, întocmai ca feciorul ei Constantin... O amărăciune imensă, o dezamăgire cu obârşii vechi, o bunătate vastă dar adânc sceptică se întâlneau, în această oră, în fiinţa ei, cu boala de inimă de care suferea. Filipache o privea, după întâile minute de surprindere, cu o nedomolită curiozitate. Ar fi dorit pare-că să spună cu glas tare, că legile eredităţii, de atâtea ori sfi- dătoare şi inextricabile, de data aceasta, în cazul prietenului său, lucraseră simplist şi evident... Era cazul subliniat de Schopen- hauer... Fiul reproducea pe mama inteligentă şi aristocrată... Zoe Boruzescu părea o levantină... Dar Mihalache Boruzescu era oltean get-beget... O ştia dela Costache... Părinţii lui Mihalache Boruzescu erau de pe valea Amaradiei... Cum se cum Încep un veac şi o căsnicie 267 întâlniseră, cum se luaseră, ce trai duseseră împreună aceşti oameni atât de deosebiţi, poate că mărturisea rodul căsniciei lor, feciorul lor, Constantin, cu sănătatea lui grav ameninţată şi cu sufletul lui dezamăgit şi negativ.. * Zoe Boruzescu întoarse ochii spre Filipache: — Te-ai însurat aşa de tânăr!.. Dar ai făcut bine... Ce feri- cită trebue să fie mama d-tale... Şi-a văzut pe noră-sa şi poate în curând şi un nepot... Filipache făcu gestul celui ce se scarpină în cap: — Doamnă Boruzescu... fericirea noastră creşte, întreagă şi ispitioare, pentru ochii prietenilor noştri... dar noi cei din casă nu prea ne împiedicăm de ea... Mama are încă două nurori şi ştie ce însemnează orăcăielile nepoţilor... — Cu toate acestea... E o fericire pentru un părinte să-şi vază copilul mare şi intrat în rândul lumii... Apoi, Zoe Boruzescu, plimbându-şi privirile dela Filipache spre Elvira, spuse cu încetineala şi cu suspinele dorului: — Cum aş fi voit şi eu să-l văd pe Constantin, în ziua cunu- niei, braţ la braţ cu o fată, care i-ar fi fost dragă şi lui şi mie!.. Filipache se simţi străbătut de un fior şi ochii lui scăpărară în părul Elvirei, totuşi răspunse convenţional: — Mi se pare că... dorinţa d-voastră nu e numai absolut legitimă, dar foarte uşor de îndeplinit... Iar gândul lui alergă spre destăinuirile lui Boruzescu şi spre doftoriţa dela Agapia... — Doamnă, poate că săvârşesc o indiscreţie pe care Costache nu-mi va ierta-o prea uşor... Există, lângă Costache, o doamnă doctoriţă care se interesează de persoana şi de suferinţa lui.. . Mi-a descris-o el în ultima lui scrisoare... Cred că mi-este iertat să deschid gura în faţa părinţilor lui Costache... Mihalache Boruzescu, până aci mut şi retras, se apropie de Filipache... — Se înţelege, d-le Filipache!.. Nu te sfii!.. Dacă este cineva care ţine la feciorul nostru, cum să nu ştim şi noi?.. Filipache urmă, precaut şi destul de încurcat: — Este o doamnă din lumea cea mai bună, o doctoriţă în me- dicină... încă tânără, frumoasă, plină de distincţie... Această doamnă este medicul care îngrijeşte azi pe Boruzescu... 268 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zoe Boruzescu se miră, uşor îndurerată: — Şi nouă să nu ne scrie nimic !.. Copil ciudat, cu mii de re- zerve şi de secrete J.. Suntem bucuroşi să aflăm că această doamnă are grijă de Constantin... Fireşte, este altceva decât ceea ce doreşte inima mea, dar sunt recunoascătoare ori şi cui care dă un pahar de apă bietului meu copil... Elvira se deşteptă ca dintr’un vis... — D-l Filipache, discret precum se cuvine să fie un prieten, a tăcut chitic despre toate aceste lucruri... Dacă însă o fi vorba de o doftoriţă dela Mănăstirea Agapia (o mănăstire de călugăriţe, nu prea depărtată de Mănăstirea Neamţu), apoi eu am auzit despre ea... Este o femeie de o rară inteligenţă... A fost cea dintâi femee doctor din tara noastră si cunoscută în toată lumea i * medicală... Ne-a vorbit odată despre ea, cu mari elogii, mult re- gretatul meu profesor doctorul Assaky... Mihalache Boruzescu întrebă cu elementară curiozitate: — Dar de ce stă, frate, la mănăstirea aia de călugăriţe ?.. Filipache îl lămuri: — Din păcate, doftoriţă asta, care bate pe toţi doftorii din ţară, este şi ea bolnavă... Nu la pat, dar bolnavă... Zoe Boruzescu ridică de pe divan mâna ei subţire, ascunsă în dantele. Apoi, încet, dolent, cu pauze care spuneau mult mai mult decât cuvintele, îşi dădu părerea: — Poate că e şi ea bolnavă de boala mea... Ori de altă boală, soră cu boala mea... Biata femeie... dacă spuneţi că are atâta înţelepciune şi atâta învăţătură... Mihalache Boruzescu se sculă de pe scaun. In ultimele cu- vinte ale neveste-si pare că se agita nu ştiu ce ac magnetic care arăta spre polul unor dureri necunoscute, unor taine domestice de strivitoare şi nedorită rechemare... Moşneagul se adresă Elvirei: — Ce zici, d-ră doctor?.. N’ar fi bine să rugăm pe cocoana Zoe să ne lase să plecăm... Mă tem că vorbeşte prea mult şi se obo- seşte ... — Da, este înţelept să economisim puterile doamnei... Zoe Boruzescu se rugă pe şoptite: — Mai staţi lângă mine... Dacă mă simţiţi obosită este de bu- curie şi de mulţumire... D-ră doctor, cred că bolnavii d-tale se cum Încep un veac si o căsnicie *69 fac sănătoşi mai mult când te văd şi te privesc lângă patul lor, decât când iau medicamentele prescrise... Filipache nu se putu stăpâni şi spuse şi el: — Şi eu cred tot aşa, doamnă... De aceea am. ţinut să vă aduc pe d-ra Elvira... Dar după o pauză, Zoe Boruzescu întrebă, spre intima confu- ziune a lui Filipache: — D-ră doctor... te-a chemat Constantin al meu să-l exa- minezi, pe când era încă în Bucureşti?.. — Nu doamnă... Eu eram şi sunt încă prea ucenică în- tr’ale medicinii... Nu se putea gândi la mine... Dar a consultat pe marii noştri profesori... Să vă spună d-1 Filipache... — Dacă nu mă înşel... a consultat pe Stoicescu, pe Buicliu... chiar şi pe profesorul Marinescu, cu care a avut o interesantă convorbire... Zoe Boruzescu şopti dornică şi galeşă, ca un bolnav care pof- teşte ceva din lumea fantaziei şi a capriciului: — Ce mult aş vrea, d-ră doctor, să-l examinezi şi d-ta pe Constantin!.. Bărbatu-său se uită la Filipache şi la Elvira cu nişte ochi care spuneau: — Idee de bolnav !.. Filipache se simţi deodată gol de orice gând şi cu fruntea îngheţată... — Mami dragă (şopti Boruzescu, cu buzele în dantelele mâ- necii neveste-si...) te lăsăm să aţipeşti un ceas... Mai pe urmă, dacă ne chemi, mai venim... XX Se înapoiară în odăiţa cu jilţuri arhaice. Smaranda Boruzescu rămase mai pe urmă, lângă Zoe. După câteva minute se arătă şi ea. Tot cu ochii în pământ, tot cu gura strânsă şi parcă silită de mare nevoie, Smaranda comunică din partea Zoei: — Cumnata zice că să vă duc sus în odăi... să vă odihniţi şi d-voastră... Mihalache aprobă şi completă: — Foarte bine... Da, mai întâi, să mergem noi amândoi şi să pregătim odăile... Uite, vezi, sunt toate pline de florile şi de copăceii Zoei... Zoe are o dragoste grozavă pentru toate buruienile lui Dumnezeu... Dacă m’aş fi potrivit cu această dragoste a ei, 370 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ar fi trebuit să cultiv, pe fişteica mea de moşie, numai lalele, fulii şi mixandre... Şi iarna, în loc să am grajduri şi damuri, pentru vite, ar fi fost să am bordeie de alea cu geamuri, pentru ficuşi şi pentru lămâi... Acum, precum vedeţi, locuim în aste odăi de jos... Casa de sus este pentru mosafiri şi pentru ghiveciurile Zoei... Astă iarnă> am făcut foc în zilele mai reci, dar... cu gradul, să nu năduşească florile... Nu pot să vă las, la noapte, să dormiţi acolo fără puţin foc, făcut din vreme... Elvira şi Filipache întâmpinară: — Nu, cocoane Mihalache... Cui mai trebue foc la sobă, acum când dă în primăvară ?.. , Dar Mihalache stărui: — Nu, nu... ştiu eu ce fac... D-ta, d-ră doctor, o să dormi în iatacul Zoei... Acolo e mai mult dichis pentru o cocoană... Iar d-ta, d-le Filipache, o să dormi în salonaş, cu vreo doi rodii la picioare... Acum, hai cumnată cu mine, să deschidem puţin geamurile şi să încălzim cât de cât sobele... D-voastră, vă rog, îngăduiti-ne... Dar fiţi ca la d-voastră acasă... Usa asta duce la dependinţe... Elvira luă de pe o măsuţă un album de fotografii. Filipache se făcu că observă nişte pistoale turceşti cu cremene, agăţate în perete. Elvira însă dădu în album, peste chipul Zoei Boruzescu, contemporan cu proclamarea Regatului... — Grozavă asemănare!.. Priveşte pe Costache Boruzescu, în ipostază feminină I.. Filipache lăsă pistoalele şi veni să privească fotografia din al- bum, aplecându-se, ca peste un enorm buchet de toporaşi negri, peste cosiţele savant clădite ale Elvirei... — Da... pare că e Boruzescu în stare angelică,.. adică (după teoriile idealiste) mai nainte -de a intra în ergastula pământească, aşa dar dincolo de timp, de spaţiu şi de cauzalitate... Am fost profund izbit de asemănarea lui cu d-na Boruzescu, din primul moment când am văzut-o... Dar, te rog, închide albu- mul. .. Spune-mi acum, între patru ochi, ce-ai găsit, la cercetarea d-tale... ' Elvira răspunse cu degajare, şi ca la întrebarea unui coleg de meserie... • CUM ÎNCEP UN VEAC SI O CĂSNICIE 271 — Boală de inimă... destul de înaintată... anomalii stetosco- pice, destule... La baza plămânului, cred că am prins nişte cre- pitaţiuni caracteristice... In orice caz, starea ficatului este demonstrativă... E destul de mărit — umflat, e dureros la pipăit, şi atârnă ca o piatră, sub coastele din dreapta... Cred că trece, sub coastele false, cu câţiva centimetri... Ei şi apoi... edemele picioarelor, fenomenele de cianoză evidente... Ai văzut ce mâini frumoase are ?.. Totuşi unghiile ei încep să fie de agată palidă violacee... Oricât sunt eu de boboc în- tr’ale meseriei, dar toate mi s’au arătat întocmai cum scrie la carte... I-am cercetat pulsul. .. aritmie completă!.. La folie du coeur!.. Filipache repetă: — La folie du coeur! Uite, domnule !.. Mari poeţi mai sun- teţi voi, doftorii!.. Elvira continuă cu aceeaşi neglijenţă, poate puţin căutată: — Pe urmă, din interogatorul bolnavei, cred că am găsit ur- mele gândului şi impresiile doctorului care a cercetat-o, înaintea mea... In sfârşit, recomandările şi reţetele lui mi-au făcut de- plină convingere... — Asta însemnează că nu mai e nici o speranţă ?.. — Nicidecum!.. Asta însemnează că ştim precis cu ce boală avem deaface. ' — Ce va să zică profesionistul!.. Mai întâi satisfacţia lui că a stabilit caracterele şi identitatea fenomenului!.. — Da..., fiindcă numai după ce l-am identificat riguros pu- tem să vorbim de combaterea şi de expulzarea lui... . — Ei bine, cum îl combaţi şi cum îl expulzezi ?.. — Mi se pare că doctorul care m’a precedat: întâi îşi cu- noaşte meseria şi al doilea nu e prost de loc...N’am nimic de adăogat la tratamentul prescris de el... Intr’un singur punct, am îndoieli... Trebue să mai întreb pe maeştri... — Pot să ştiu si eu ce îndoieli ai ?.. > > - — E ceva prea special... Predecesorul meu i-a prescris bol- navei (cum şi trebuia) infuziune de digitală, timp de trei zile... Ei, da pe urmă, vine un succedaneu... Care ar fi cel mai indi- cat ?.. Şi succedaneul are şi el cinci, şase zile... Aci nu-1 admit pe predecesorul meu ... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 272 — Bine, astea sunt doftorii... Dar mie mi se pare că regi- mul are şi mai mare însemnătate... Ce regim prescrieţi la ase- menea boală ?.. — Greu de tot!.. Linişte completă !. • Suspendarea, gălăgiei vieţii!. . Moartea grijilor, a necazurilor şi a tuturor supărărilor !.. Perdelele din odaia bolnavului lăsate în jos şi cortina, de pe scena şi drama vieţii, lăsată la fel!.. Iar ca hrană, lapte dulce şi iar lapte dulce, câte trei litri, pe fiecare zi... Filipache trase cu urechea.se uită împrejur şi apoi, prin geam, afară: — S’ar părea că acest colţ patriarhal, unde nu se aude decât probabil,noaptea, vuetul Oltului, ar fi locul ideal unde să trimiţi, spre vindecare, pe un cardiac. .. — Ironia voieşte însă ca tocmai locul acesta să fie locul unde s’a bolnăvit de inimă doamna Boruzescu!.. In clipa aceea, norii scămoşi şi scoborîţi, care impovărau cerul şi pământul, se sfâşiară trecător şi casa din faţă străluci albă, încinsă de balcoane şi de vrejuri uscate. Avea o scară în două părţi, ca o şea, pridvor larg cu stâlpi văruiţi, acoperiş de olane, un şir ţie odăi în pământ şi în coaste: tei bătrâni de streajă, mult mai bătrâni decât casa. In fugarul soare de primăvară, clădirea aceasta, cu faţa spre miazăzi, avea înfăţişarea zveltă şi drăgălaşă a caselor olteneşti, iar florile care se îmbulzeau la toate ferestrele ei îi dădeau un caracter de pension de fete — nerăbdătoare să dea năvală afară, să privească revenirea cocorilor... Filipache tresări de fericire... Ca şi cum solara cascadă de afară s’ar fi vărsat în inima lui: — D-ră Elviro... te uită cum se zbat, la geamuri, înflorite şi gata de înflorire, nădejdile şi norocul meu!.. Elvira îi răspunse ager şi cu jignită mândrie: — Pardon, d-le Filipache!.. Poate ai voit să-mi arăţi vreju- rile astea, uscatele... GALA GALACTION VERSURI LIBELULA In cartea ’nchisă, astăzi, acolo unde semn e Descoperii în file o vizită postumă. S’a rătăcit rănită încoace... Greu pesemne Cu aripioara ruptă s’a ridicat din humă. De boare ajutată o fi venit, bolnavă; Şi-antenele de aur le-o fi întins din cartea închisă în neştire, când inima prin slavă — Roş porumbel—rotindu-mi, visa, de sigur moartea. Străpunse arcul spaimei cu rândunici... A vaer Căzu un vreasc, o frunză îngălbeni în aer... Cu ’nsângerări străine, cu unghiile-atente, Mă depărtam pe vârfuri de blocuri transparente. Să-ţi cadă aurie pe umăru ’n mătasă Laşi umbreluţa tristă — o aripioară ruptă. Şi ’n mine e o larmă de aripi şi o luptă... Treci, leneş, pe la poartă ca să te văd frumoasă. TREPTE Nu ridicasem coiful de jar, revoltei — şi Tăcerea, ca o moarte, nu o simţisem încă. Pe lespezile bolţii, de cenuşie stâncă, Sorbea, mâhnit, amurgul, veninuri aurii. ia 274 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Melcu-aşteptării ’n mine se închide şi se pierde Stâlcit în cochilie sub umerii ce crunţi îmi strâng din laturi pieptul şi năpustiţi, doi munţi, Cu umbre încleştate peste-o genune verde. Te strig — şi vântul negru îşi surpă între noi Pe noaptea mişcătoare corabia de pâslă Sub care se scufundă, ca apelor o vâslă, Şi ’nţepeneşte, glasu-mi, ca o vâslă în noroi. CICERONE TEODORESCU O METAFIZICĂ NEO-PLATONICĂ x. Am văzut în studiul nostru «Academia platonică din Florenţa», apărut în numărul de Februarie al acestei reviste, că scopul pe care şi-l propunea Plethon era să reformeze din temelii viaţa publică şi privată a contemporanilor săi. Pri- veliştea decadenţei adânci a poporului grec care fusese altădată cel dintâi dintre popoarele lumii, prin înălţimea concepţiilor sale filozofice şi prin frumuseţea creaţiilor sale artistice, îl umplea de întristare şi îl împingea să caute căile vindecării. Acest scop practic al activităţii sale filozofice îl recunoaşte limpede Plethon, dela începutul operei sale fundamentale. « Cartea aceasta, zice el, cercetează legile şi aşezămintele de Stat, credinţa şi silinţele, prin care oamenii pot nădăjdui să ajungă la viaţa cea mai bună şi mai frumoasă — sau, pe cât este cu putinţă, la vieaţa cea mai fericită » 1). Nu dar speculaţiile teoretice pure îl atrag pe Plethon; el nu e un visător, ci un om de acţiune; el nu voeşte să instruiască pe oameni decât numai spre a le schimba soarta, El e, cu alte cuvinte, un reformator social. Cum a ajuns Plethon la filozofie, pornind dela acest punct de plecare, ne-o arată destul de limpede resturile operei sale. Scopul reformatorului, care vrea să schimbe formele vieţii pu- blice şi private ale omenirii, este în definitiv să facă pe oameni fericiţi. Căci fericirea este ţinta ultimă a vieţii. Dacă însă toţi J) N6/ÂOI,.,, ed. Alexandre, pag. 16. 18* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 876 oamenii tind către fericire, nu toţi o caută pe aceleaşi căi. Nu e dar de mirare că unii n’o găsesc nicidecum, iar alţii o găsesc în măsuri foarte diferite şi foarte relative. Căci nu toate căile sunt deopotrivă de bune. Cu atât mai mult trebue prin urmare să-şi pună reformatorul, care îşi ia sarcina să ichimbe viaţa oamenilor, spre a le face scopul ei mai accesibil, întrebarea: care este calea ce duce cu adevărat la fericire ? Spre a găsi această cale, ar trebui să vedem, mai întâi, ce este fericirea. Spre a nu ne pierde însă în analiza acestui cuvânt cu înţelesuri felurite, să zicem deocamdată, că fericirea este mul- ţumirea deplină a întregii fiinţe a omului. Este însă vădit că această mulţumire nu o poate produce decât ceea ce este conform cu na- tura omenească. Suntem dar aduşi, spre a găsi căile fericirii, să ne întrebăm, care e sau în ce constă natura omenească. Insă omul face parte din univers, e un membru al vastului organism ce poartă numele de Cosmos. Prin urmare, spre a ne lămuri asupra naturii omului, trebue să vedem mai întâi ce este universul. La aceste întrebări, nu suntem noi cei dintâi care căutăm un răspuns. Mii şi mii de semeni ai noştri şi-au pus, înaintea noastră, aceleaşi probleme, — şi au încercat să le deslege cum au putut. Părerile lor ne stau dinainte, în scrierile tuturor timpurilor, în tradiţiile tuturor popoarelor şi, mai ales, în religiile consacrate. Insă diversitatea acestor păreri e aşa de mare, încât ele nu pot să fie toate adevărate. Cum să ne călăuzim dar, în mijlocul miilor de erori, pe care le cuprind ele ? Principalele categorii ale celor ce s’au ocupat de problemele naturii şi ale vieţii sunt: poeţii, sofiştii, legiuitorii şi înţelepţii. Pe poeţi să nu-i ascultăm; ei nu caută decât să ne distreze cu jocurile închipuirii lor; adevărul nu-i preocupă şi legile lui nu le îngrădesc activitatea. De sofişti să ne temem; ei nu caută ade- vărul, ci gloria, şi se silesc să ne faeă să luăm drept adevăr, ceea ce le convine lor să credem. Cei mai primejdioşi dintr’înşii, fiindcă sunt cei mai vicleni, sunt cei care pretind că fac minuni şi că au dela Dumnezeu darul de a guverna lumea. Oamenii aceştia vor- besc de sus, în formule pompoase, ca reprezentanţi ai înţelepciunii divine, — şi înşeală multă lume. Fiind ascultate mereu, din co- pilărie, poveştile lor se înrădăcinează adânc în spirite şi capătă o putere şi un prestigiu, ce aduc multă vătămare vieţii publice O METAFIZICA neo-platonjcA *77 şi private. Sofiştii de care vorbeşte Plethon aci sunt, evident, reprezentanţii religiilor consacrate şi în deosebi ai creştinismului. Am văzut mai sus că Plethon făcea răspunzător creştinismul de decăderea imperiului bizantin. Cu dreptate au relevat dar ad- versarii săi această atitudine, şi Gennadios, patriarhul din Cons- tantinopol, scria în critica sa: «aceia pe care îi numeşti sofişti sunt oamenii care au primit adevărul dela Dumnezeu şi îl tălmă- cesc lumii fără greşeală » 1). Legiuitorii şi înţelepţii merită mai multă încredere. Fără în- doială, şi ei au putut greşi. Dar de vreme ce au căutat cu inima curată adevărul si binele, si de vreme ce au fost cei mai aleşi din- tre oameni, nu se poate să fi greşit totdeauna. Sau dacă nu, trebue să credem că mintea omenească nu e în stare să găsească nicio- dată adevărul. Numai, nu trebue să-i ascultăm orbeşte şi să cre- dem tot ce spun ei. Ci trebue să cântărim bine spusele lor, să le comparăm unele cu altele, şi numai după o matură gândire să ne hotărîm pentru unele sau altele dintr’însele. Numai aşa vom avea o părere proprie, o ştiinţă a noastră câştigată prin propriile noastre străduinţe, — şi nu o ştiinţă străină, luată cu împrumut dela alţii, cum fac cei mai mulţi oameni, care se lasă să fie înşe- laţi de sofişti, — şi ei înşelaţi, de cele mai multe ori, de cei ce i-au precedat pe calea pe care merg. Printre legiuitorii cei mai vrednici de credinţă numără Plethon pe Eumolpos, care a dat Atenienilor instituţia misterelor Eleu- sinice, ca să-i înveţe nemurirea sufletelor, pe Minos din Creta, pe Lykurgos din Sparta, pe Iphitos, întemeietorul jocurilor Olym- pice, pe Numa, regele roman, şi, mai presus de toţi, pe Zoroastru persanul, cel mai vechi dintre cei ce au tălmăcit oamenilor mis- terele naturii. Printre înţelepţi citează Plethon, în afară de izvoarele de care vom vorbi mai jos, pe legendarii Cureţi greci, pe Polyeidos, în- văţătorul lui Minos, pe Teiresias, pe Chiron, pe cei şapte înţe- lepţi: Chilon, Solon, Bias, Thales, Cleobul, Pittakos şi Myson, — pentru ca să ajungă în sfârşit la filozofii propriu zişi, la Py- thagora, Platon şi urmaşii lor, Plutarch, Plotin,Porphyr şi Iamblich. *) Din scrisoarea lui Gennadios către exarhul Iosif. Cf. Alexandre app., pag. 424. 278 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Proklos, cel din urmă dintre marii neoplatonici, nu e menţionat de Plethon. Adversarii săi au profitat de aceasta, ca să-l acuze că nu l-a citat fiindcă l-a plagiat x). Toţi aceşti înţelepţi, oricât s’ar deosebi în modul cum se ex- primă, se întâlnesc în înţelesul mai adânc al învăţăturilor lor. Şi nu e de mirare. Căci neoplatonicii şi-au primit doctrinele de la Pla- ton, care, la rândul său, le-a primit dela urmaşii lui Pythagora. Acest filozof însă a stat în contact în Asia cu magii persani şi a primit dela ei învăţăturile lui Zoroastru. Iar Zoroastru n’a in- ventat aceste învăţături ca ceva nou şi neobişnuit, ca o creaţie subiectivă a sa; el n’a făcut decât să prindă într’un corp de doc- trină ideile naturale ale oamenilor. Aceste învăţături ale lui Zoroastru, în forma pe care le-au dat-o Platon şi urmaşii săi, vrea Plethon să le reînvieze — «fără să adaoge nimic dela sine » — cum ne asigură el însuşi2). Căci ele singure i se par potrivite ca să facă fericiţi pe contemporanii săi. Să vedem dar în ce constau aceste învăţături. 2. Toate lucrurile au o cauză. Mintea noastră, cel puţin, nu poate înţelege altfel existenţa lor. Totalitatea lucrurilor în fiinţă, aşa dar, adică lumea, trebue să fi avut şi ea o cauză. Iar acea cauză dintru început a lumii n’a putut avea ea însăşi o cauză. Căci atunci, acea cauză a ei ar fi fost cauza dintru întâi a lumii, nu ea. Ea n’a fost prin urmare produsă de nimic, ci a existat prin «a însăşi, înainte de orice alt lucru, înaintea chiar a eternităţii. Ea este prin urmare necreată şi pre-eternă. Existând prin ea însăşi, neatârnând de nimic în existenţa ei, cauza primă a universului e o existenţă pură sau absolută: nici o părticică dintr’însa nu poate fi convertită în non-existenţă. Ea nu poate pieri niciodată şi nu se poate schimba niciodată. Căci orice schimbare ar însemna convertirea unei părticele din existenţa ei în non-existenţă, pentru ca să poată fi înlocuită de altceva. Ea este şi rămâne totdeauna aceeaşi, este adică o unitate absolută. Ti prin urmare greşită dogma creştină a trinităţii, după care cauza primă a universului ar fi compusă din trei existenţe deosebite: x) Aşa, Gennadios, în scrisoarea citată către exarhul Iosif. Cf. Alexandre, app., pag. 423. a) Trăită des lois, ăd. Alex., pag. 256. O METAFIZICA neo-platonică 279 Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Fiind o unitate absolută, cauza primă a universului este o identitate absolută. Intr’însa nu pot exista nici măcar deosebiri logice. Existenţa, cugetarea, voinţa, putinţa, acţiunea sunt într’însa unul şi acelaşi lucru. Această cauză, aşa definită, de vreme ce a produs, pioduce şi va produce pururea totul, trebue să cuprindă în sine tot. Ni- mic nu poate lipsi dintr’însa, fiindcă altfel ar fi lucruri ce ar pur- cede de altundeva, care ar avea adică o altă cauză decât cauza a tot ce există. Această cauză e deci deplină, desăvârşită, per- fectă. Şi prin urmare e bună. Căci, nelipsindu-i nimic, e în sine împăcată şi n’ar avea de ce să fie rea. De altfel, răutatea ar fi o imperfecţie ce nu s’ar potrivi cu perfecţia cauzei universului. Cel dintâi rezultat al cercetării noastre şi deci cea dintâi axiomă a întregii noastre ştiinţe este: bunătatea absolută a cauzei prime a universului. Ce e acum această cauză primă? Ea nu poate fi de acelaşi fel cu lucrurile create de ea, adică cu natura. Dacă n’ar fi aşa, lu- crurile din natură ar putea exista prin ele însele, ca şi cauza primă. Ea trebue să fie deci supra-naturală, divină. Acestei divinităţi supreme, îi dă Plethon numele zeului suprem din mitologia greacă, numele de Zevs. Despre acest zeu suprem ştim până acum numai că, fiind cauza a tot ce există, trebue să cuprindă în sine tot ce există şi că, prin urmare, nimic nelipsind dintr’însul, e perfect şi absolut bun. Ca să-l cunoaştem mai de aproape, trebue să vedem de ce a creat lumea şi cum a creat-o. Nelipsindu-i nimic, fiind în sine împăcat, zeul suprem ar fi ^utut să nu creeze lumea, a cărei lipsă n’o simţea. De ce dar a creat-o? —A creat-o, spune Plethon, fiindcă e în natura bună- tăţii să tindă a se manifesta. Bunătatea n’ar fi bună dacă n’ar împărţi altora bunurile sale. Spre a satisface această nevoie in- ternă a naturii sale, Zevs a creat lumea. Această creaţie n’a fost însă nicidecum silită; o nevoie internă, întrucât duce la acţiune fără nici o constrângere din afară, e o hotărîre liberă. Aşa cum a creat-o Zevs, lumea e bună, e absolut bună. Căci Zevs n’a putut-o crea decât conform cu natura sa, care e bună- tatea absolută. Lumea n’ar putea fi rea, decât dacă Zevs ar fi -voit-o rea — sau dacă, voind-o bună, n’ar fi putut-o face decât REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 280 rea. Amândouă aceste hipoteze sunt însă absurde. Bunătatea ab- solută nu poate voi decât binele absolut. Şi fiindcă voinţa şi pu- tinţa sunt pentru Zevs tot una, acţiunea sa creatoare n’a putut fi de cât absolut bună, ca şi voinţa sa. Tot de aci rezultă că lu- mea e absolut neschimbătoare. Căci fiind absolut bună, dacă s’ar schimba, ea n’ar putea deveni decât rea, binele absolut neputând deveni mai bun decât este. Orice schimbare a universului ar fi dar o scădere a perfecţiunii lui primitive, — şi Zevs n’o poate voi. Iar fără voia sa, nici o asemenea schimbare nu se poate petrece. De unde vine atunci răul, care există totuşi în lume? De- unde vine imperfecţiunea fizică a lucrurilor ce ne înconjoară, şi imperfecţiunea intelectuală şi morală, a noastră, a oamenilor ? — Ca să putem răspunde la această întrebare, trebue să vedem mai întâi, în ce chip a putut proceda Zevs, ca să producă lumea. Noi cunoaştem trei căi, pe care poate începe să existe ceva: naşterea, la fiinţele însufleţite, fabricarea, la lucrurile neînsufleţite pe care le producem noi oamenii, şi emanaţia, la lucrurile neîn- sufleţite care se produc ele însele. Primele două modalităţi ne sunt prea cunoscute, ca să mai fie nevoe să le examinăm în deo- sebi. Pe cea de-a treia ne-o poate lămuri imediat un exemplu. Noi zicem cu toţii că focul încălzeşte, — şi înţelegem prin aceasta că el produce ceea ce numim căldură. Cum o produce însă? Prin emanaţie. Focul care arde «răspândeşte» în jurul lui căldură. In acelaşi chip, o lampă aprinsă «răspândeşte * în jurul ei lu- mină. Această « răspândire » presupune o «izvorîre » a ceea ce se împrăştie împrejur, — a căldurii şi a luminii, — din ceea ce le ♦ produce ». Care din aceste trei modalităţi a fost cea de care s’a servit Zevs, când a creat lumea? Propriu vorbind, nici una. Să le trecem, în adevăr, în revistă, dela cea din urmă spre cea dintâi. Emanaţia e un proces fizic, propriu lucrurilor neînsufleţite din natură. E ceva mecanic ce nu implică conştiinţa şi exclude prin urmare gândirea, simţirea şi voinţa. Cine ar putea însă admite că Zevs a creat lumea fără să fi ştiut ce făcea, fără să fi simţit dorinţa de a-i da naştere, fără să fi luat hotărîrea liberă de a-şi realiza planul ? Fabricarea, iarăşi, nu ne poate da o imagine a modului cum a trebuit să procedeze, când a creat lumea, cauza ei primăm O METAFIZICĂ NEO-PLATONICĂ 281 Ce e drept, fabricarea presupune o acţiune conştientă, desfăşu- rându-se după un plan şi în vederea unui scop. Dar ea nu este decât o nouă aşezare a unor elemente materiale vechi, adică pre- existente. Un meseriaş care construeşte un scaun sau o masă întrebuinţează lemnul, fierul şi celelalte materii, ce mai intră în alcătuirea lor, şi care existau mai dinainte. Dacă am compara procesul divin al creaţiei cu procesul omenesc al fabricării, s’ar naşte, în mod inevitabil, întrebarea: cine a produs materia din care a înjghebat Zevs lumea? O asemenea întrebare ar fi însă absurdă, fiindcă am zis că, în afară de cauza primă, nu mai putea exista, la început, nimic. întrucât exista dar singură, cauza primă n’a putut produce lumea decât scoţând-o din ea însăşi, — ceea ce ne duce la cea dintâi din cele trei modalităţi, de care am vor- bit, adică lă procesul naşterii. O mamă, în adevăr, naşte un copil, scoţându-1 din ea însăşi. Fost-a creaţia lumii un proces analog? Da, în aparenţă; nu, în realitate. Căci naşterea, la fiinţele vii, pre- supune concepţia, iar concepţia presupune colaborarea a două din- tr'însele. O femeie nu poate da naştere unui copil decât cu aju- torul unui bărbat. Ar trebui dar să presupunem că în actul crea- ţiunii cauza primă n’a lucrat singură şi n’â fost prin urmare inde- pendentă, ceea ce i-ar lua caracterul de cauză primă. Dacă nu ne putem reprezenta, în nici un chip, modalitatea crea- ţiunii, ne putem oare lămuri mai bine cu privire la desfăşurarea momentelor ei? A constat oare ea dintr’un singur act sau din mai multe? Şi în acest din urmă caz, din care anume? Este evident că nici o cauză nu poate produce decât un efect potrivit cu ea sau conform cu natura ei. Aceasta e o axiomă fun- damentală a minţii noastre. De aceea nu putem atribui niciodată un efect supra-natural unei cauze naturale. Dacă privim însă lumea, cu lucrurile ei nenumărate, schimbătoare, imperfecte şi pieritoare, nu putem să nu ajungem la credinţa, că ea nu poate semăna întru nimic cu cauza primă care a trebuit să-i dea naş- tere. Am zis, în adevăr, mai sus, că acea cauză primă a trebuit să fie unică, veşnic aceeaşi, perfectă şi eternă. Acea cauză primă n’a putut deci crea dela început lumea aceasta vizibilă; a trebuit să creeze mai întâi o lume care să semene cu ea, — şi anume lu- mea ideilor invizibile. Ideile sunt, ce e drept, multiple; însă, fiind jjenerale, sunt unitare, fiecare din ele rezumând în sine o infinitate REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 282 de lucruri asemenea. Mai departe, ideile sunt, în unitatea lor, neschimbătoare; lucrurile pe care le reprezintă se schimbă necontenit, ele însă rămân pururea aceleaşi. In sfârşit, ideile sunt eterne; lucrurile pe care le reprezintă se nasc şi mor, ele însă nu pot pieri niciodată. Prin aceste atribute ale lor, ideile sunt mai aproape de cauza primă a universului decât lumea vizibilă, materială. Prin urmare, după axioma stabilită mai sus, Zevs a trebuit să creeze mai întâi lumea ideilor. Acestei lumi a ideilor îi dă Plethon numele unui alt zeu din mitologia^greacă, numele lui Poseidon. «Poseidon, zice Plethon însuşi, ca cel dintâi din fiii lui Zevs, este o idee; nu însă această idee sau aceea, ci ideea în general, genul cuprinzând în unitatea sa totalitatea ideilor » 1). 3. Zevs a creat pe Poseidon din el însuşi şi el singur, fără aju- torul nici unei alte fiinţe, întâi fiindcă n’avea nevoie de un ase- menea ajutor şi al doilea fiindcă nici o altă fiinţă nu mai exista la început afară de el. El n’a procedat prin urmare ca un tată care are nevoie de o mamă, ca să dea naştere unui copil. Şi fiindcă elementul femienin e cel care dă materia creaţiunii, pe când ele- mentul masculin dă numai forma, trebue să admitem că Posei- don, care a avut un tată, dar n’a avut o mamă, e formă pură, cu totul lipsită de materie. Prin urmare, lumea ideilor este imaterială. Mai departe, Poseidon este etern. Căci am zis că Zevs nu poate crea decât ceva asemenea cu sine însuşi. Zevs este pre-etern, Poseidon este etern. El are un început, întrucât a fost creat; dar acest început al său e logic, nu cronologic. Poseidon n’are un început în timp, Zevs fiind anterior timpului. De unde rezultă, că lumea ideilor, pe care o reprezintă Poseidon, nu e supusă tim- pului. Pentru idei nu există trecut şi viitor, ci numai prezent; pentru ele nu există un mai nainte şi un mai târziu, ci un veşnic acum. Aşa fiind, ele nu sunt supuse schimbării; căci schimbarea nu e posibilă decât în timp. Tot aşa nu sunt supuse ideile spaţiului. Căci nefiind materiale, ele n’au un corp, care să ocupe o porţiune de spaţiu şi să fie legat de un anumit punct al lui. Tot din această cauză, ele nu sunt *) Trait6 des lois, 6d. Alex., pag. 104. O METAFIZICĂ NEO-PLATONICĂ 283 divizibile, fiindcă n’au părţi, în care să poată fi descompuse. Ele sunt prin urmare spirite pure, absolut unitare. In sfârşit, Zevs fiind, ca acţiune pură, absolut activ, Poseidon, care trebue să-i semene, nu poate fi nici el decât esenţial activ. Ideile sunt dar spirite active, a căror activitate constă în cugetare, — într’o cugetare însă, care e în acelaşi timp acţiune, care lu- crează ca o cauză a naturii. In această ultimă calitate a lor, de spirite active, Plethon le dă ideilor nume deosebite, — numele zeilor din panteonul grec. Aceste nume le vom vedea însă mai jos. 4. Fiind esenţial activă, lumea ideilor este creatoarea universului, pe care îl percepem cu simţurile. De altfel, lumea ideilor cuprin- zând în sine, în mod ideal, tot ce poate exista ca realitate, era prototipul universului, şi prin urmare numai ea singură putea să-l producă. Zevs singur nu l-ar fi putut crea, fiindcă se deo- sebea prea mult de el — şi am văzut că o cauză nu poate produce decât efecte conforme cu natura sa. Universul se compune însă din trei trepte diferite de existenţă: treapta eternităţii pre-timporale, adică a lucrurilor eterne care nu exista în timp, cum sunt ideile însele, treapta eternităţii timporale, adică a lucrurilor care există în timp, dar durează veşnic, cum sunt fiinţele nemuritoare, — şi treapta schimbării vecinice, adică a lucrurilor ce există în timp şi trec cu el, cum sunt fiinţele mu- ritoare. Ideile, formând ele însele prima treaptă de existenţă, n’au să producă decât pe celelalte două, să producă adică fiinţele ce există în timp, — unele fiind nemuritoare şi altele muritoare. Fiindcă însă lumea fiinţelor nemuritoare şi lumea fiinţelor muritoare sunt deosebite şi de o valoare deosebită, trebue să admitem şi în lu- mea ideilor o deosebire corespunzătoare. Şi anume, ideile care dau naştere lumii fiinţelor nemuritoare, formează, ca spirite ac- tive, clasa zeilor de primul rang, clasa olimpienilor sau a zeilor ce locuesc în Olimp, iar cele ce dau naştere lumii fiinţelor muri- toare formează, ca spirite active, clasa zeilor de al doilea ordin, clasa titanilor sau a zeilor ce locuesc în Tartar. Şi după cum lumea fiinţelor nemuritoare constitue o treaptă superioară a univer- sului faţă de lumea fiinţelor muritoare, tot aşa formează şi clasa olimpienilor o clasă superioară de zei faţă de aceea a titanilor. De aceea şi zice Plethon că, în regiunea supra-cerească unde 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE locuesc zeii, cei dintâi ocupă partea superioară, Olimpul, pe când cei din urmă ocupă partea inferioară, Tartarul. Dar aceste ima- gini n’au decât o valoare simbolică — şi nu trebuesc luate ad-lit- teram. Căci zeii sunt idei, — şi ideile, fiind imateriale, nu pot ocupa un loc în spaţiu. Este dar evident, ca imaginile de care se serveşte Plethon n’au decât rolul să pună în evidenţă ierarhia ideilor sau a spiritelor creatoare ale universului x). Aceşti zei sunt personificări, — pe de o parte ale categoriilor logice ale existenţei, iar pe de alta ale categoriilor ei reale. Aşa, Poseidon este ideea ideilor în general sau a formei pure, Hera este ideea materiei, Apolon este ideea identităţii, Arthemis ideea diversităţii, He- phaistos este ideea repausului sau a inerţiei, Dyonisos ideea miş- cării active, Athena ideea mişcării pasive. Aceşti 7 zei, cei mai însemnaţi după Plethon, sunt personifi- cări ale categoriilor logice ale existenţei. Cei ce urmează sunt personificări ale categoriilor ei reale. Atlas este ideea corpurilor cereşti în general sau a constelaţiilor, Tithonos ideea planetelor, Dione ideea stelelor fixe,Hermes ideea demonilor sublunari sau pământeşti, Pluton ideea sufletelor omeneşti, Rhea ideea elemen- telor, în general, Letho ideea eterului, Hecate ideea aerului, Thetys ideea umezelii, Hestia ideea pământului. Toţi zeii înşiraţi până acum sunt olimpieni. Ei reprezintă ideile a tot ce e nemuritor în natură, a tot ce rămâne veşnic neschim- bat în schimbările ei necontenite. Zeii ce urmează sunt Titani şi reprezintă ideile fiinţelor muritoare. Kronos şi Aphrodite repre- zintă forma şi materia acestor fiinţe în general. Kore sau Per- sephone este ideea părţilor muritoare ale omului (sufletul său fiind nemuritor); Pan este ideea animalelor, iar Demeter este ideea plantelor. Pe lângă aceşti Titani de căpetenie, mai sunt, zice Plethon, şi alţii care reprezintă părţi mai mari sau mai mici din fiinţele muritoare, dar ale căror nume ar fi de prisos să le înşirăm cu deamănuntul. Deşi aceste două clase de zei, Olimpienii şi Titanii, sunt deo- sebite, ele formează totuşi împreună lumea unitară a ideilor, — ') t Nu trebue 6ă ni se ia în nume de rău, eice Plethon Însuşi, că ne ser- vim de numele strămoşeşti ale zeilor spre a indica acei zei, pe care îi recu- noaşte filozofia». (Alexandre, pag. 130). O METAFIZICA NEO-PLATOMCĂ 285 întocmai după cum sufletul şi corpul omului, deşi sunt deosebite, formează totuşi împreună omul, ca individ unitar. Această îm- preunare a celor două clase de zei, ne-o înfăţişează plastic mitul răpirii Persephonei. Acest mit a jucat un mare rol în istoria cuge- tării greceşti, — în misterele eleusinice. Pluton, ideea sufletului omenesc, a răpit pe Persephone, ideea corpului omenesc, — şi copilul căruia i-au dat naştere a fost omul. Acest mit ne arată pe de o parte unitatea lumii ideilor, iar pe de alta ne deschide înţelegerea modului cum a dat naştere această lume treptelor inferioare ale existenţei. 5. Pentru ca universul să fie un tot unitar, un sistem armonic, trebue ca între diferitele trepte ale existenţei lui să se intercaleze forme de tranziţie, care să umple abizul dintre ele şi să le pună astfel în legătură unele cu altele. După cum dar Poseidon sau lumea ideilor a umplut abizul dintre creatorul unic şi lumea mul- tiplă a creaţiunii, dintre Zevs şi univers; după cum, în lumea ideilor, Pluton şi Persephone au umplut abizul dintre Olimpieni şi Titani, dintre ideile fiinţelor nemuritoare şi ideile lucrurilor muritoare, tot aşa abizul dintre lumea ideilor şi lumea materială în general îl umplu zeii planetari. Dacă Zevs stă în capul pira- midei, în primul rang al existenţei universale, Olimpienii şi Ti- tanii sunt zeii de rangul al doilea, iar zeii planetari ocupă rangul al treilea. Ei mijlocesc trecerea dela idei la lucrurile materiale, întrucât sunt idei — însă idei întrupate, împreunate cu un su- flet şi cu un corp — şi anume aşa, încât corpul e subordonat su- fletului, iar sufletul e subordonat ideii — toate împreună for- mând o singură fiinţă. Pe când zeii de al doilea rang, cu Poseidon în frunte, au fost creaţi deadreptul de Zevs, zeii planetari, zeii de al treilea rang, au fost creaţi de Poseidon, care dela sine le-a dat ideea, în legătură cu Atlas şi cu Tithonos le-a dat sufletul, iar în legătură cu Hera le-a dat corpul. Zeii planetari sunt 7: Helios sau soarele, Selene sau luna, Heosphoros sau Venus, Sfil- bon sau Mercur, Phainon sau Saturn, Phaethon sau Jupiter şi Pyroeis sau Marte. Dintre aceşti zei, Helios singur şi-a primit sufletul dela cola- borarea lui Poseidon cu Atlas. Toţi ceilalţi 6, şi-au primit sufletul dela colaborarea lui Poseidon cu Tithonos. Sufletul lor, ca un reflex al universalităţii ideilor, e a-tot-ştiutor. Corpul lor e alcătuit z86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din elementul material cel mai fin şi mai uşor, adică din foc* Rolul lor în univers e să creeze lumea materială şi s’o guverneze* După zeii planetari vin, printre zeii de al treilea rang, aceia ai stelelor fixe. Ei sunt creaţi tot de Poseidon, care dela sine le-a dat ideea, în unire cu Dione le-a dat sufletul, iar în unire cu Hera le-a dat corpul. Ei sunt dar de aceeaşi natură cu zeii planetari,, dar le sunt inferiori într’un singur punct: ei nu sunt creatori, ei nu iau parte la creaţiunea lumii materiale. Rolul lor în univers e numai contemplativ. Ei contemplă universul, îl admiră şi cântă un veşnic imn de laudă lui Zevs, — imn care este armonia sfe- relor cereşti. i După zeii stelelor fixe, în al treilea rând printre zeii de al treilea rang, vin demonii. Ei sunt creaţi tot de Poseidon, în unire cu Hermes si cu Hera. Demonii sunt cei din urmă dintre zei — si t t joacă în univers rolul de mesageri ai zeilor superiori, care se ser- vesc de ei ca să trimită oamenilor poruncile lor, să-i guverneze şi să-i ajute. Printre zei, ei sunt dar cei mai aproape de oameni,, cei mai asemenea cu ei, — de vreme ce li se pot adresa direct* Căci oamenii nu pot comunica cu toţi zeii deopotrivă 1). Deşi se aseamănă însă cu oamenii, demonii nu sunt răi, ca ei, ci buni, ca toţi zeii. Calităţile lor sunt pe jumătate divine şi pe jumătate umane. Ei sunt nemuritori ca zeii, dar nu sunt a-tot-ştiu- tori ca ei. Sufletul lor este mărginit în ştiinţă ca al oamenilor, dar nu este supus greşelii ca el. Ei nu ştiu tot, dar, în ceea ce ştiu, nu se pot înşela. Corpul lor e compus, ca şi al zeilor planetari şi stelari, din elementul cel mai fin şi mai uşor, focul, — însă nu din partea lui arzătoare şi luminoasă — flacăra, ci din partea Iui rece şi invizibilă — eterul. Aceşti demoni sunt foarte numeroşi, şi se împart şi ei în mai multe clase. Dintr’înşii şi-a recrutat magia Renaşterii, precum vom vedea mai departe, legiunile spiritelor sale sublunare. 6. Am văzut până acum că — Zevs fiind creatorul a tot ce există — existenţa are mai multe trepte diferite. Prima treaptă o *) In drama lui Goethe, bunăoară, Faust nu poate vorbi cu spiritul lumii,, care îl inspăimântă şi pe care nu-1 înţelege; el nu poate vorbi decât numai cu spiritul pământului; o rămăşiţă din ierarhia zeilor, după doctrinele neo- platonice, care a trecut în teosofia şi magia dela începutul Renaşterii, pe care ni le înfăţişează poetul german în această parte a operei sale. O METAFIZICĂ NEO-PLATONICĂ *87 formează lumea ideilor, lumea spiritelor create deadreptul de Zevs, adică lumea zeilor de al doilea rang. A doua treaptă o formează lumea zeilor planetari, a zeilor siderali şi a demonilor, adică a zeilor de al treilea rang. A treia treaptă a existenţei o formează în sfârşit lumea fiinţelor şi a lucrurilor muritoare, — a oamenilor si a naturii neînsufleţite. » » Fiinţa cea mai perfectă de pe această a treia treaptă a existenţei, cea care o leagă cu treapta anterioară, păstrând astfel continui- tatea naturii şi unitatea universului, este omul. Căci armonia universului cere ca, între cele două părţi ale lui, — cea nemuri- toare şi cea muritoare, — să nu existe un abiz, pe care nimic să nu-1 poată umplea. O legătură firească trebue să existe dar între aceste două părţi — şi această legătură trebue să o facă o fiinţă pe jumătate nemuritoare şi pe jumătate muritoare, care să cu- prindă adică în sine şi să împace ambii termeni ai acestei con- tradicţii fundamentale a naturii. » Omul e nemuritor prin sufletul şi muritor prin corpul său. Sufletul omului vine deadreptul din lumea nemuritoare a zeilor olimpici, el este o emanaţie directă a lui Pluton, care, ca idee, reprezintă tocmai sufletul omenesc în partea lui generală şi eternă, — şi prin urmare o emanaţie indirectă a lui Poseidon şi a lui Zevs însuşi. Prin sufletul său omul se aseamănă cu zeii, de vreme ce e ca- pabil de o activitate asemenea cu a lor. Activitatea de căpetenie a zeilor constă, în afară de activitatea creatoare primordială a lui Zevs, în contemplarea existenţei create şi în guvernarea ei. Acti- vitatea intelectuală a omului constă de asemenea în contemplarea lumii, iar ca o urmare a ei, activitatea lui practică constă în gu- vernarea vieţii sale proprii, potrivit cu principiile scoase din con- templarea lumii. După principiul stabilit la început, că o cauză nu poate să producă decât efecte asemenea cu ea însăşi, trebue să conchidem, că o astfel de activitate teoretică şi practică, ase- menea cu aceea a zeilor, presupune existenţa în oameni a unei substanţe de natură divină. Această substanţă, imaterială ca si zeii, nemuritoare ca şi ei, este sufletul. Că sufletul e nemuritor, ne-o dovedeşte mai ales faptul că unii oameni îşi doresc moartea sau chiar se sinucid. In mod natural, orice fiinţa vie tinde să-şi conserve existenţa şi să şi-o prelungească 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dacă se poate, cât mai mult. E dar evident că ceea ce pri- cinueşte, în cazurile extreme, sinuciderea nu e partea muritoare a omului, adică corpul lui material, care trebue să urmeze regula naturii, ci partea lui nemuritoare, adică sufletul lui imaterial, care i se poate sustrage. Ştiindu-se deosebit de corp şi suferind din cauza lui, sufletul se leapădă de el, îl ucide, ca să se libereze, — rămânând, fireşte, să tragă mai departe consecinţele acestui fapt, care nu este indiferent. Am zis că sufletul imaterial al omului este împreunat cu un corp material. Care e cauza acestei împreunări? Să fie oare, cum zicea Platon în Phaidros, fiindcă sufletul « a căzut» din pricina «dorinţei pătimaşe şi păcătoase»? Nu, zice Plethon. împreunarea sufletului cu corpul e cerută de armonia universului, pentru ca să existe o legătură între partea nemuritoare şi cea muritoare a lui. Aşa zice şi Platon în Timaios, unde pare a nemeri mai bine adevărul. Corpul material al omului, în deosebire de corpul material al zeilor planetari, e muritor. Când viaţa omului încetează, când sufletul lui se întoarce în sferele supracereşti din care a purces, corpul lui se descompune şi elementele lui se împrăştie, întor- cându-se în lumea «stihiilor» din care au pornit. Aşa fiind, prin corpul său muritor, omul formează în univers tranziţia către lumea corpurilor materiale supuse pieirii, către natura fizică. Această lume, cea din urmă şi cea mai de jos din univers, cuprinde, după Plethon, animalele, plantele şi restul lucrurilor neînsufle- ţite. Natura fizică e creată şi guvernată de zeii planetari, — şi în deosebi de Helios şi de Selene. Aceşti zei planetari pricinuesc apariţia şi dispariţia, naşterea şi moartea, cu un cuvânt schim- barea veşnică a tot ce compune lumea fiinţelor muritoare. După cum Helios se apropie sau se depărtează de pământ, avem ano- timpurile, cu toate schimbările lor fizice, cu arşiţa verii şi cu frigul iernii, cu ploile şi vânturile, cu zăpezile şi viscolele, cu creşterea sau uscarea vegetaţiei, cu reproducerea animalelor, — şi cu toate celelalte schimbări ce alcătuesc viaţa pământului. Iar Selene îşi adaogă influenţa ei la producerea tuturor acestor schim- bări. Ea mişcă veşnic, cu lumina ei misterioasă, apele mărilor şi oceanelor, ţese cu razele ei palide soarta muritorilor de tot felul, le împarte timpul în bucăţi măsurate, potrivite cu scurtimea O METAFIZICĂ NEO-PLATONICĂ 289 existenţei lor, şi guvernează astfel viaţa lor întreagă. Cât de mult influenţează luna actul capital al vieţii, care este generaţia, ne-o poate arăta corespondenţa dintre ciclul fazelor ei, — aşa numita « lună » a calendarului, — şi « luna » femeilor, adică ^perioada lor menstruală, care condiţionează concepţia. Natura e astfel, în întregime, divină, fiindcă este, graţie acestor legături, un lanţ infinit de acţiuni ideale, de influenţe spirituale, ce se coboară dela Zevs creatorul, din sferele supra-cereşti, până la cea din urmă insectă, până la cel mai neînsemnat fir de iarbă, până la picătura de apă din valul de mare, până la bobul de nisip din dunde pustiilor. Universul întreg e divin, fiindcă e o ierarhie de zei, o cascadă de spirite, un sistem logic de idei, aşezate în ordinea generalităţii lor descrescânde. Dela această concepţie a naturii avea să pornească Academia «platonică» din Florenţa, spre a o dezvolta, adăogându-i ingrediente nouă, şi a o transmite apoi teosofiei şi magiei din timpul Renaşterii. P. P. NEGULESCU 1» PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA i. Partidele politice, în înţelesul de azi al termenului, apăreau pentru întâia oară în Anglia. Faptul nu era o simplă întâmplare. El era determinat de apariţia regimului constituţional de guver- nare. După revoluţia din 1688, viaţa politică engleză cerea anu- mite organizaţii, prin care să se canalizeze diferitele curente de opinie. Atât timp cât această viaţă era condusă de o mână de oameni, aleşi de voinţa arbitrară a Regelui, nu se simţea necesitatea Par- tidelor. Cu tot parlamentarismul ţării, care data de peste trei secole, viaţa politică a Angliei în trecut nu se întindea dincolo de Curtea Monarhului şi de cele două Camere, dominate de no- bilime şi de marea burghezie. Odată însă cu introducerea noului regim, afacerile publice treceau în seama Parlamentului, repre- zentantul suveranităţii poporului. Aici şi în noile condiţii con- stituţionale, voinţa naţiunii trebuia îndrumată pentru a nu ră- mânea haotică şi incapabilă de o acţiune unitară. Ar fi totuşi o interpretare necorespunzătoare faptelor, dacă am atribui unei asemenea transformări un plan conceput şi ela- borat dinainte. Nimic nu este mai străin de spiritul eminamente practic al poporului englez în materie de politică. Partidele se cristalizau în acelaşi mod empiric ca şi atâtea alte instituţii poli- tice engleze. Odată apărute, ele urmau să se dezvolte după necesi- tăţile realităţii. încă pe vremea Parlamentului Lung (1641—'1653) se desemnau două grupări politice în sânul Camerei Comunelor, una susţinând PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 291 prerogativele Coroanei, alta drepturile poporului. Sub Res- tauraţie, se auzeau pentru întâia oară cuvintele « Tory » şi « Whig » în înţelesul de facţiuni politice 1). Termenul « Tory », de origine irlandeză, apărea de fapt în 1679, când se dădea lupta în Par- lament în contra Billului pentru excluderea Ducelui de York dela succesiune, fiind întrebuinţat în semn de dispreţ pentru susţi- nătorii acestui proiect de lege. De atunci cuvântul se încetăţenea în vocabularul politic şi reprezenta partidul, care ţinea la tradiţia Coroanei şi a Bisericii. Pe de altă parte, termenul « Whig», de origine scoţiană, se aplica în acelaşi timp facţiunii politice care susţinea drepturile poporului împotriva privilegiilor medievale ale Coroanei şi în contra intoleranţei Bisericii de Stat. Ambele de- numiri erau menţinute până la începutul secolului al XlX-lea. La început, rolul celor două grupări politice nu apărea precis, însuşi numele lor însemna, cum am amintit, o ironizare destul de crudă 2). Naşterea lor fusese datorită mai mult unor resenti- mente decât unor consideraţii de doctrină. In condiţiile turburi 1 » ale războiului civil şi, mai târziu, după revoluţie, spiritele erau prea agitate pentru a se gândi la un program şi la o organizare raţională. Pe lângă aceasta, se adăuga situaţia poporului care, în marea lui majoritate, era neemancipat politiceşte. Numai în mod treptat cele două partide prindeau să se orga- nizeze. In secolul al XVIII-lea, existenţa lor se reducea la acti- vitatea parlamentară a membrilor şi la consfătuirile câtorva poli- ticiani, care lucrau din umbră. Nici unul din partide nu avea un contact direct cu masele. De altfel nu era necesar. Candidaţii la Camera Comunelor, recrutaţi din rândul nobilimii şi ale celor bogaţi, aveau dinainte asigurată alegerea, care atârna mai mult de voinţa patronilor decât de votul puţinilor alegători. Cu toate acestea, partidul Tory şi partidul Whig nu erau lip- site de cele două elemente caracteristice unui partid politic, anume: programul şi şeful. In adevăr, în tot timpul secolului al XVIII-lea aceste partide reprezentau două programe deosebite şi fiecare avea ’) Henry Hallam, The Constituţional History of England, voi. II (seventb ed., 1854), pag. 436 şi Macaulay, History of England, voi. I (1858), pag. 258. a) Cuvântul « Whig *, în dialectul scoţian-galic, era întrebuinţat propriu zis pentru hoţii de cai şi fusese aplicat uneori şi Presbiterianilor scoţieni. Iar cuvântul < Tory p, în dialectul irlandez,^însemna un papistaş proscris. 19 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şefii lui recunoscuţi în Parlament. Cum am amintit, partidul Whig ţinea la libertăţile politice ale poporului câştigate prin revoluţia din 1688, iar partidul Tory reprezenta tradiţia în toate institu- ţiile de bază ale ţării până la reclamarea drepturilor medievale ale Coroanei şi ale nobilimii. Dar aceste principii nu erau apărate totdeauna până la nesocotirea unor interese mai concrete. Aşa, partidul Whig, în ciuda ideilor democratice pe care le repre- zenta, era asociat cu marea burghezie, uitând deseori drepturile poporului. Iar partidul Tory, deşi apărător mărturisit al tuturor tradiţiilor şi instituţiilor ţării, reprezenta în primul rând interesele clasei aristocratice, nesocotind de multe ori prerogativele Co- roanei. Ambele partide erau în fond strâns legate de interesele unei plutocraţii în dauna marii majorităţi a poporului. Apariţia sistemului de guvernare prin Cabinet, în prima jumă- tate a secolului al XVIII-lea, accentua şi mai mult necesitatea celor două partide, ca instrumente de afirmare a curentelor în politica ţării. Noul sistem însemna întărirea controlului parla- mentar care, la rândul său, era în funcţie de diferenţierea de opinie, exprimată în cele două tabere politice. Atât de necesară apărea existenţa a două partide, încât William Pitt, fiind la guvern, înlesnea partidului opoziţionist să se întă- rească, având conştiinţa că ţara trebuia să dispună totdeauna de a doua echipă de guvernare. De fapt se recunoştea că interesele ţării cereau o alternare de oameni, care să facă posibil nu numai controlul în treburile publice, dar şi o guvernare eficientă prin stimularea unei competiţii permanente. Căci, oricât de bun ar fi fost un guvern, el se uza în timpul şederii la putere, făcând astfel să apară în mod fatal necesitatea unei schimbări la conducere, cu oameni din alt partid decât acela care guvernase. Istoria partidelor politice din Anglia până la Actul de Reformă din 1832 este mai mult istoria diferitelor cabinete şi a diferiţilor prim-miniştri care au guvernat ţara. Activitatea partidelor se re- ducea, cum am spus, la câţiva oameni influenţi, fie prin nobilime, fie prin bogăţie, care căutau acces la guvernare pentru a putea să apere mai bine interesele clasei din care făceau parte; Orice aran- jament politic se făcea în cercuri restrânse şi sub conducerea şefului partidului. Aici se hotăra asupra candidaţilor pentru Ca- mera Comunelor sau asupra viitorilor membri ai guvernului. Pe PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 293 lângă aceasta, fiecare politician avea oamenii lui, care îl urmau şi-i dau votul în contra unor servicii sau chiar a unei sume de bani. In ţinuturile rurale, arendaşii votau cu proprietarul lor (Landlord), iar micii proprietari rurali (freeholders), deşi mai independenţi, votau de obicei cu marele senior din ţinut. La oraşe, clientela politică, alcătuită din micii negustori, urma pe magnaţii teritoriali, care erau de regulă proprietarii imobilelor. Astfel, marele proprietar rural sau urban dispunea de voturile chiriaşilor care, în caz de nesupunere, erau eliminaţi de pe moşie sau din imobile. Rareori se întâmpla ca alegătorii să voteze pe un candidat neagreat de politicienii zilei. Aşa s’a întâmplat cu agitatorul John Wilkes, ales în ciuda claselor conducătoare şi a oligarhiei parlamentare. Dar un asemenea caz era numai o excepţie. Se înţelege dela sine că de o independenţă a alegătorilor nu putea fi vorba pe timpul acela şi cu regimul electoral atunci în vigoare. Corupţia era uşor de practicat. In asemenea condiţii, partidele nu aveau nevoie să se organizeze pentru mase, iar lupta lor nu trecea dincolo de coteriile din Parlament sau din jurul conducătorilor. Pentru reuşita manevrelor în Camera Comunelor, partidele aveau câte un « Whip » (propriu zis «biciu »), un fel de regisor al luptelor, care se dădeau între reprezentanţii lor. Acest rol supravieţuia până astăzi. Mai aveau partidele câte un «leader », conducător, care dirija dezbaterile în Cameră. De fapt, aceste două personaje organizau lupta şi pregăteau succesul par- tidului nu numai în cadrul Parlamentului, dar şi în culisele pa- tronilor magnaţi, care evitau orice manifestare în public. Cum elementele de seamă din care se compuneau cele două partide în secolul al XVIII-lea proveneau din nobilime şi din marea bur- ghezie, interesele lor comune stabileau o solidaritate tacită, neturbu- rată decât de jocul alternării la putere. Dispunând de aproape trei sferturi din locurile Camerei Comunelor, magnaţii, fie nobili, fie co- muni, stăpâneau de fapt în permanenţă treburile publice ale ţării1). *) După un calcul din 1815, in Camera Comunelor erau 471 membri, care datorau locul lor bunului plac a 144 nobili (pairi) şi a 123 magnaţi co- muni. Mai erau 16 membri numiţi de fapt prin intervenţia Guvernului, iar restul de 171 deputaţi erau aleşi pe cale dreaptă. Vezi: M. Ostrogorski, La Democraţie et Ies Partis Politiques (1912), pag. 7. Cf. J.A.R. Marriott, English Political Institutions (ed. a 3-a, 1925), pag. 219 urm. 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toată această stare de lucruri, conducătorii vieţii politice din Anglia secolului al XVIII-lea nu depăşeau anumite limite. Interesele ţării erau totdeauna respectate. Aşa se explică faptul că ambele partide dădeau ţării oameni de Stat cu autoritate şi mari patrioţi. Un Walpole, un Lord Rockingham, un William Pitt au fost personalităţi care priveau problemele de Stat dea- supra intereselor de partid. Aşa numitul partidism avea să apară mai târziu, în secolul al XIX-lea, când luptele electorale deve- neau mai intense prin lărgirea cadrului, în care se desfăşurau. Dar nici atunci partidele politice din Anglia nu degenerau până a pierde simţul deosebirii între ce trebue şi ce nu trebue pentru binele Statului. Căci elita conducătoare în Anglia, fie că era oli- garhică, fie că devenea demagogică, a ştiut să-şi păstreze intactă conştiinţa răspunderii faţă de ţară şi de naţiune. 2. Organizarea propriu zisă a partidelor politice din Anglia începe abia după reforma din 1832. Lărgirea dreptului de vot şi cu ea a numărului alegătorilor impunea partidelor sarcina să se adreseze maselor. Propaganda nu mai era acum redusă la câţiva clienţi personali, pe care patronul şi amicii lui parlamentari îi puteau avea totdeauna de partea lor. Cadrul politic se schimbase radical. Mai întâi, legea introducea listele electorale, pe care trebuiau să figureze toţi cetăţenii emancipaţi politiceşte. Aceştia însă, în marea lor majoritate, nu ştiau sau chiar nu voiau să se intereseze prea mult de dreptul obţinut. Candidatul sau politi- cianul, având tot interesul să-i vadă trecuţi pe liste, căuta să-i determine să se anunţe. Astfel organizaţia partidelor se întindea pe toată ţara, urmând circumscripţiile electorale şi, cu ele, masele de alegători noi. In fiecare localitate mai însemnată lua naştere câte un comitet, însărcinat cu propaganda. Cu timpul, comitetul se transforma în club. Primul club politic lua fiinţă la Londra. In preajma reformei, în 1831, Carlton Club era fondat de partidul Tory, devenit peste patru ani (1835) partidul conservator 1). In clubul acesta aveau loc consfătuirile conducătorilor, precum şi întâlnirile cu agenţii *) Termenul « conservator » a fost popularizat întâia oară de J. W. Croker într’un articol din Quarterly Revievi (Ianuarie 1830). Se pare însă că ceva mai înainte, Canning îl întrebuinţase într’un discurs politic ţinut la Londra. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 295 partidului de provincie. Ideea de club prinse şi păru atât de efi- cace, încât celălalt partid, devenit acum partidul liberal1), în- fiinţa la rândul său, în 1836, tot la Londra, Refortn Club. Crearea cluburilor locale era un alt pas în organizarea parti- delor. In acelaşi timp se înfiinţau aşa numitele « Registration So- cieties », însărcinate cu captarea electorilor şi cu determinarea lor de a se înscrie pe liste şi, în caz de alegeri, să-şi exercite dreptul de vot. Goana după alegătorii din comitate, care nu erau obli- gaţi, ca electorii dela oraşe, să locuiască în comunele unde figurau pe liste, forma una din cele mai importante însărcinări ale acestor societăţi. In ceea ce priveşte propaganda propriu zisă, desfăşu- rată în preajma alegerilor, ambele partide se foloseau de aceleaşi mijloace, printre care cel mai eficace era vizita pe care candi- datul şi amicii lui politici o făceau alegătorilor, atrăgându-i prin vorbe sau promisiuni. Era ceea ce se înţelege prin termenul « can- vass», adică a solicita, prin contact personal, votul alegătorilor. In asemenea ocazii, politicianul căuta să capteze bunăvoinţa ale- gătorului prin persuasiune. Uneori el simula o atenţie deosebită pentru toţi membrii familiei, arătându-se preocupat de sănătatea şi starea fiecăruia 2). Evident, această familiaritate impresiona pe micul alegător, ignorant nu numai de valoarea votului său, dar şi de mobilul solicitudinii, pe care i-o arăta vizitatorul. In sfârşit, un alt mijloc întrebuinţat de partide prin «socie- tăţile de înregistrare » era să înlăture pe alegătorii bănuiţi de opo- ziţie, provocând cât mai multe « obiecţii» cu privire la figurarea lor pe liste, sau introducând persoane necalificate pentru vot. Aceasta dădea naştere, fireşte, la apeluri şi discuţii interminabile 1) Termenul ^liberal» emana direct din mişcarea democratică stimulată la sfârşitul secolului al XVIII-lea de evenimentele Revoluţiei franceze, dar era acceptat, când aşa numiţii « Radicali » din şcoala lui Bentham se uneau cu partidul Whig pentru a lupta împreună pentru realizarea reformelor politice, întrebuinţarea precisă a termenului este atribuită Lordului John Russell. a) Acest procedeu se practica şi în secolul al XVIII-lea. Unul din cei mai pricepuţi «canvassers» era pe atunci Lordul Wharton. Se povesteşte cum acesta odată, intrând în prăvălioara unui cismar, întrebă: « Unde-i Dick ? » (Diminutivul lui Richard). Soţia, vădit impresionată de vizita lordului, îi răspunse că nu e acasă, dar că domnia sa să nu fie îngrijorată de soarta lui. « Ba sunt 1 » răspunse lordul afectat. Apoi el se interesă de fiecare copil, menţionându-1 pe nume spre surprinderea femeii. Ostrogorski, Op. cit., pag. 56. 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din partea celor interesaţi. Era, într’un cuvânt, o şicană întreţi- nută cu rea credinţă şi cu scopul vădit de a zădărnici pe alegători de a se prezenta la urne. Mai multe anchete parlamentare fură instituite pentru a remedia răul, care ameninţa, odată cu perfec- ţionarea organizaţiilor de partid, să degenereze într’un sistem de corupţie raţionalizată. Abia în 1883 Parlamentul trecea o lege în contra acestor obiceiuri [Corrupt and lllegal Practicei), sta- bilind în acelaşi timp un cod de reguli pentru conduita în alegeri 1). Adevărul este că maşina politicianismului începuse să apară şi să se perfecţioneze din ce în ce mai mult. Adoptând şi unele mij- loace de propagandă dela politicianii din Statele-Unite, partidele engleze urmăreau o cât mai adâncă pătrundere în mase. In urma reformei electorale din 1867, numărul alegătorilor crescu dintr’odată cu peste un milion, în majoritate munci- tori şi mici meseriaşi. O asemenea situaţie reclamă o reor- ganizare mai temeinică decât înainte. In această privinţă, poli- ticianii englezi se deciseră să adopte sistemul american aşa numit « caucus » 2). Din lagărul liberalilor dela Birmingham, prin Joseph Cham- berlain, ales în 1873 primar al oraşului, se desprinse noul sistem de organizare. In ce consta acest sistem? Intr’o vastă întreprin- dere de captare a alegătorilor, prin formarea de comitete şi sub- comitete, în care manevrele politicianilor americani erau adoptate pentru realizarea triumfului în alegeri. Din Birmingham orga- nizarea se răspândea în toate oraşele principale, înlocuind vechile asociaţii şi stabilind legătura cu centrul partidului liberal dela Londra. Gladstone, şeful partidului, primea noua organizare ca un model de propagandă raţională şi de afirmare a noului libe- ralism. La alegerile generale din 1880, sistemul fu pus la încer- *) Această lege era în parte amendată şi prevăzută cu noi măsuri în con- tra ilegalităţilor, prin legile de reformă electorală din 1918 şi 1928 (Represeti- tation of the People Act). *) Cuvântul < Caucus », de origine indiană, apărea în America ceva înainte de războiul de independenţă, în epoca colonială, când aşa numitul Partid Patriot se întrunea la < Caucus Club * * din Boston. Dela acest club rămânea termenul cu înţelesul de întrunire a conducătorilor pentru a decide asupra candidaţilor la alegeri sau la funcţiuni, care urmează a fi susţinuţi de partid. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 297 care pentru întâia oară. Caucus-u\ se dovedi eficace, scoţând o mare majoritate în Parlament şi aducând partidul la putere. Cham- berlain, care introdusese sistemul, fu numit ministru în cabinet. Organizaţia nouă nu se mulţumi însă cu atât. încurajată de suc- cesul obţinut, ea îşi continua activitatea nu numai în organiza- ţiile locale, dar şi în sânul Parlamentului, intervenind pe lângă deputaţii majoritari să susţină fără rezervă proiectele de legi ale guvernului. Aşa, pentru a cita numai două cazuri de asemenea intervenţie, vom releva că ordinul organizaţiei se făcea simţit printre deputaţi în 1882, când Gladstone propunea, pentru a pune limită discuţiilor interminabile, utilizate deseori ca obs- trucţie din partea opoziţiei, introducerea măsurii de a închide discuţia. Aceeaşi intervenţie se producea cu ocazia proiectului de Home Rule pentru Irlanda în 1886. Adevărul este că organizaţia dela Birmingham înţelegea să mili- teze în calitate de arbitru suprem, atât în Parlament cât şi în organizaţiile locale din ţară. Era, de fapt, întronarea maşinii poli- ticianiste americane în sânul partidului liberal. Nimeni nu putea să-i reziste. încercarea de a reacţiona în contra unei asemenea tiranii, cum fusese cazul cu Joseph Cowen sau alţii, se izbea ca de un zid, căci solidaritatea organizării era mai puternică decât orice voinţă independentă. In acelaşi timp şi tot după reforma din 1867, partidul conser- vator începu să se organizeze cu acelaşi scop de a pătrunde cât mai adânc în mase. Tipul de organizare adoptat de partidul li- beral fu lăsat deocamdată la o parte, fiind privit ca o instituţie importată şi deci nepotrivită spiritului ţării. Conservatorii se mulţumiră să reînfiinţeze vechile «societăţi constituţionale» în > j j j toate localităţile. Pe baza aşa numitului « Torysm popular », pro- clamat de şeful lor, Disraeli, propaganda se întindea până şi prin- tre muncitori, emancipaţi de curând pentru viaţa politică. Aceştia erau atraşi în asociaţii speciale (Conservative Workitigmen’s As- sociations), spre satisfacţia liberalilor, care vedeau în această în- ţelegere hibridă încă o dovadă de abatere a conservatorilor dela vechea lor doctrină. Dar noua organizare avu un triumf de scurtă durată pentru partid, care, după eşecul la alegerile din 1880, se gândi la alte mijloace de readaptare. Acestea fură găsite tot în maşina eauciw-ului, pe care conducătorii o criticaseră înainte, dar 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care acum o adoptau pentru a nu rămânea înapoi faţă de orga- nizarea partidului liberal ’). Astfel,generalizarea sistemului imprima vieţii politice de partid un aspect uniform, în ceea ce priveşte organizarea şi mijloacele de luptă. Rămânea diferenţierea programului. Să vedem în ce direcţie se în- dreptau, din acest punct de vedere, cele două partide tradiţionale. 3. In evoluţia celor două partide engleze din ultimii cincizeci de ani, se observau unele abateri dela ideile, pe care fiecare le re- prezentase în cursul secolului al XlX-lea. Partidul conservator trecea prin unele transformări, care-1 depărtau de vechea doc- trină. Dela reforma electorală din 1867, pe care Disraeli o înfâp- tuise într’un spirit larg de readaptare la noile condiţii ale socie- tăţii, şi până la unirea cu liberalii disidenţi ai lui J. Chamberlain în 1895, luând numele de partid «unionist», partidul conser- vator renunţa de a mai reprezenta tradiţia în forma ei reacţionară. « Torysmul popular » devenea din ce în ce o realitate, cuprinzând masele şi clasa mică burgheză, totdeauna dispusă a îmbrăţişa calea medie în materie de reformă socială. Introducerea în corpul partidului a liberalilor, care votaseră în contra proiectului de Home Rttle, contribuia să desăvârşească «liberalizarea » conser- vatorilor. Acum partidul îşi crea o nouă platformă de propa- gandă, agitând ideea imperialistă, devenită actuală prin războiul cu Burii, dar care nu era suficientă pentru un program individual şi exclusiv. Căci această idee era în principiu împărtăşită şi de celălalt partid, iar naţiunea întreagă vedea în creşterea Imperiului Britanic expansiunea firească a propriilor forţe şi garanţia exis- tenţei în viitor. Rămânea să vină alte vremuri, care să readucă actualitatea ideii conservatoare în tot ce avea ea permanent şi pozitiv pentru societatea engleză. In adevăr, partidul conservator devenea actual imediat după război, în urma dezorganizării liberalilor şi mai ales în urma creşterii mişcărilor extremiste. Ca o reactîune a straturilor sănătoase * * 1 ale societăţii, conservatorii ieşiră învingători la alegerile din Noemvrie 1922. Dar guvernul conservator (prezidat de Bonar Law 1) Organizarea caucus-ului, cu maşinaţiile şi ingeniozitatea « trăgătorilor de sfori » (zvire-pullers), a fost descrisă până în amănunte de Ostrogorski Op. cit., pp. 156—172. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 299 şi apoi de Stanley Baldwin) nu putu rezista în faţa dificultăţilor economice. La alegerile din anul următor, liberalii împreună cu laburiştii obţinură majoritatea. Cu toate acestea, situaţia gene- rală a ţării nu îngădui un guvern alcătuit din laburişti decât pentru câteva luni. O nouă consultare fu necesară. Astfel, la ale- gerile din toamna anului 1924, conservatorii repurtară o mare victorie asupra celorlalte partide, luând 420 locuri şi guvernând, de data aceasta, o întreagă legislatură, până în 1929. In sfârşit, la ultimele alegeri din 1931, determinate de criza financiară şi eco- nomică a ţării, partidul conservator ieşi cu o majoritate zdrobitoare (472 locuri), afirmându-şi din nou forţa în masele electorale. Cele mai adânci transformări de doctrină le suferea partidul liberal, ca exponent al ideii de progres. Minat de mai multe cu- rente în sânul organizaţiilor lui, acest partid căuta o nouă orien- tare, prin care să se refacă în opinia maselor electorale. Ocazia i-o oferi chiar fostul lui partizan, Chamberlain, care începuse să propovăduiască protecţionismul. Poporul şi în deosebi comer- cianţii se alarmară la perspectiva unei asemenea legiferări, care ar fi stânjenit exportul. Liberalii găsiră cu acest prilej un motiv puternic de raliere în jurul vechii lor idei de libertate economică, iar la alegerile generale din 1906, ei obţinură o mare majoritate, Dar susţinerea libertăţii comerţului (Free Trade) în contra pro- tecţionismului, nu constituia un program suficient de bogat pen- tru a da o nouă viaţă partidului. O altă platformă trebuia găsită, mai atrăgătoare şi actuală. Aceasta i-o sugerau agitaţiile munci- torilor. In adevăr, problema reformelor sociale la ordinea zilei îndeplinea ambele condiţii. Era şi atrăgătoare, cu posibilităţi de pătrundere largă în masele muncitoreşti, şi în acelaşi timp de o actualitate pe care nimeni nu o ignora. Pe lângă aceasta se recu- noştea că liberalismul, pentru a deveni iar o forţă politică, trebuia să se readapteze noilor condiţii, chiar cu riscul de a se socializa. O asemenea transformare servea nu numai partidului, ziceau doc- trinarii liberali, dar şi ţării, căci prevenea întărirea curentelor de stânga, mai ales printre muncitori, care începuseră să se organi- zeze şi politiceşte. Aşa, sub impulsul unor tineri entusiaşti, re- formele sociale cerute de necesităţile momentului, fură încorporate în programul partidului. Mai multe concesiuni fură adoptate în favoarea muncitorilor şi împotriva capitaliştilor. Legi cu caracter 300 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE social fură votate, printre care cea mai caracteristică era aceea privitoare la pensiile pentru bătrâni (Old Age Pettsiotts). Impo- zitele propuse de Loyd George alarmară clasele bogate. Faimosul «buget» al acestui om politic, pe atunci ministru de finanţe, deslănţui criza constituţională, care duse la alegerile din Ianuarie 1910 şi la reforma Parlamentului din anul următor, reformă prin care Camera Lorzilor ieşea diminuată în puterea ei legislativă. Abaterea dela vechiul principiu al liberalismului de neinter- venţie a Statului constituia de fapt o lovitură pentru programul şi raţiunea de a fi a partidului. Efortul unor liberali de a înfăţişa schimbarea de direcţie ca o dezvoltare logică a liberalismului nu convingea clasele mijlocii, pe care se sprijinise partidul în trecut- Adevărul este că partidul liberal se apropia şi se confunda din ce în ce mai mult cu tendinţele socialiste ale maselor muncito- reşti, făcând astfel inutilă propria lui doctrină de altădată. Era evident că situaţia liberalismului, ca doctrină şi partid, devenise precară. Lovitura cea mai serioasă se producea în 1916, când Lloyd George înlătura pe Asquith, făcând o spărtură adâncă printre membrii de frunte ai partidului. Apoi, în 1918, dezbinarea se accentua, când toţi partizanii fostului şef liberal fură înlocuiţi cu noi înscrişi, străini de ideologia partidului şi oportunişti până la abandonarea oricăror principii. Partidul se menţinea la putere nu atât prin propriile lui resurse cât mai ales datorită împreju- rărilor. Nu era -nici un secret că procesul de disolvare al parti- dului fusese oprit pentru câtva timp de marele război. Numai în unire cu opoziţia, în forma de guvern de coaliţie, partidul li- beral izbutea să-şi prelungească guvernarea până în 1922. Deşi o reorganizare a partidului a urmat apoi, reîntregirea lui nu a putut fi realizată. Partidul, care fusese înlocuit de fapt de partidul laburist, se fărâmiţa în mai multe grupuri, fără a-şi regăsi unitatea de doctrină şi de acţiune. Viitorul liberalismului în Anglia este un mare semn de întrebare, cum se întâlneşte de altfel şi în alte ţări astăzi, când vechea doctrină este depăşită de realitate 1)„ ') încercarea din ultimul timp a lui Lloyd George de a reînvia partidul, prin agitarea unui program de reconstrucţie naţională, nu pare a convinge cele două grupuri liberale de sub conducerea iui Herbert Samuel şi Sir John Simon. Propaganda fostului Prim-Ministru liberal ia aspectul unei manifestări izolate, care poate duce numai la un triumf personal. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 301 4. La începutul secolului nostru, începea să se organizeze un al treilea partid în viaţa politică a Angliei. Acesta era partidul muncitoresc sau laburist (Labour Party), cu puternice tendinţe spre socialism. Pentru a înţelege naşterea şi ideologia acestui partid, e necesar a cunoaşte câteva fapte asupra organizaţiilor muncitoreşti din Anglia înainte de afirmarea lor în politica. Se ştie că Trade-Uniunile luau naştere din starea mizerabilă în care se aflau muncitorii în urma schimbărilor produse de aşa numita « revoluţie industrială » din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Muncitorul individual, devenind din ce în ce mai mult sclavul« sis- temului fabricilor» (Factory system), era silit să-şi vândă munca în condiţiile dictate de proprietarul capitalist. O mişcare de apărare a intereselor muncitorilor se desemna în ciuda măsurilor pe care le luau guvernanţii. O lege din 1800 interzicea Uniunilor dreptul de a lupta pentru ridicarea salariilor şi reducerea orelor de lucru. Răzvrătirea « Luddiţilor » în 1811, care distruseseră maşinile din unele fabrici, ca o protestare în contra mijloacelor care le luaseră putinţa de trai, răscoalele provocate de foametea din 1816 şi alte turburări nu mai puţin grave, arătau disperarea în care se aflau muncitorii. Dar ceea ce făcea această stare şi mai insuportabilă era faptul că muncitorii nu aveau nici un drept politic pentru a-şi apăra interesele în Parlament. Abia în 1824 Trade-Uniunile ob- ţinură recunoaşterea prin lege de a se organiza. In urma propa- gandei desfăşurate în favoarea lor de Francis Place şi Joseph Hume, o parte din prohibiţiile trecute înainte de Parlament fură ridicate. In acelaşi timp, reformatorul Robert Owen, prin efortul pe care-1 depunea în educarea maselor muncitoreşti, determina crearea unei Uniuni Generale (Gratid National Consolidated Trades Union). De asemenea mişcarea Chartiştilor atrăgea atenţia conducătorilor asupra stării nenorocite a muncitorilor din uzine. Un conservator, Lordul Shaftesbury, lupta pentru introducerea unei legi în contra exploatării copiilor în fabrici. Diferitele « Factory Acts*, trecute de Parlament în prima jumătate a secolului trecut, contribuiră să îmbunătăţească condiţiile de existentă ale muncito- » » » rilor, fără însă a le asigura vre-un drept de participare la viaţa politică a ţării. Reforma din 1832 lăsase pe muncitori tot nee- mancipaţi. 302 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dela 1848 şi până în 1887, când se înfiinţează Federaţia Mi- nierilor (Miners’ Federation), cea mai importantă Uniune de muncitori, Trade-Unionismul trecea printr’o epocă de tranziţie* dar în care lupta se desemna în cadrul unui program unitar. Mun- citorii îşi propun în principiu să obţină salarii cât mai corespun- zătoare unui trai bun si reducerea orelor de lucru, în asa fel ca să lase fiecăruia lucrător timp liber pentru cultivare şi recreare- In 1868, imediat după reforma electorală care le dădea dreptul de vot, se întrunea la Manchester primul Congres al Trade- Uniunilor, un fel de Parlament al Muncii, care urma să devină o forţă în viaţa muncitorilor englezi. La alegerile generale din 1874 erau aleŞÎ d°i reprezentanţi ai muncitorilor, din treisprezece candidaţi 1). In anul următor Parlamentul trecea o lege (Trădez Union Act), prin care Uniunile căpătau un statut legal mai larg decât îl avuseseră dela recunoaşterea lor, cincizeci de ani înainte. înfiinţarea Federaţiei minerilor inaugura de fapt epoca aşa numitului « Nou Trade-Unionism ». Acum ideile socialiste încep să pătrundă în programul mişcării muncitoreşti. Alte Uniuni iau naştere în acelaşi timp. In greva muncitorilor din docurile Lon- drei în 1889, John Burns (mai târziu ministrul Muncii în guvernul Asquith), Tom Mann şi alţi leaderi apar ca exponenţii cauzei muncitoreşti. Marea grevă a Federaţiei minerilor din 1893 du- rează aproape cinci luni şi se termină în folosul muncitorilor. In acelaşi an ia fiinţă partidul Laburist Independent (Indepen- dent Labour Party), sub conducerea socialistului Keir Hardie, la care adera şi viitorul prim-ministru J. Ramsay MacDonald 2). Mişcarea politică a muncitorilor creştea odată cji organizarea lor economică. Uniunile obligau pe fiecare membru să verse o ') Cea dintâi încercare de a pune candidatura unui reprezentant al munci- torilor se producea în 1857, când George Jacob Holyoake se adresa în acest sens electorilor dintr’un cartier al Londrei, dar fără succes. De asemenea trebue amintită aici candidatura lui John Stuart Mill, în 1865, solicitată de populaţia muncitorească din Londra. J) Pentru amănunte asupra mişcării muncitoreşti în genere şi a Trade- Unionismului în deosebi, vezi: Sidney and Beatrice Webb, The History of Trade Unionism (London, 1920), R. W. Postgate, A Short History of the British Workers (London, 1926) şi Alfred Barton, A Short History of Trade Unionism (London, 1926). PARTIDELE POLITJCE IN ANGLIA 3«>3 cotizaţie săptămânală la fondul de rezistenţă în caz de grevă şi mai ales pentru alegeri. Rezultatul era că numărul reprezentan- ţilor muncitorilor în Camera Comunelor creştea la alegerile următoare. Aşa, în 1880 erau aleşi trei reprezentanţi, în 1886 zece, iar în 1895 doisprezece. Aceste succese erau însă datorite, în parte, înţelegerii pe care muncitorii o aveau acum cu partidul liberal. ' Dependenţa reprezentanţilor muncitorilor de liberali dură până la sfârşitul secolului trecut. Atunci se produse o mişcare de inde- pendenţă în sânul muncitorilor. Din îndemnul unor intelectuali, masele muncitoreşti sindicalizate se deciseră să participe pe cont propriu la viaţa politică a ţării. Conducătorii lor înţeleseră că numai în Parlament puteau să apere interesele clasei muncito- reşti şi că o îmbunătăţire reală nu se putea înfăptui decât pe calea paşnică a legiferării. Muncitorii înglobaţi în cele două partide se grăbiră să adere la noua mişcare. Astfel Congresul Trade Uniu- nilor, ţinut la Plymouth în 1899, hotăra convocarea unei confe- rinţe la Londra în anul următor, în care se dădu unui comitet (Labour Representation Committee) delegaţia de a lua măsurile necesare pentru o afirmare autonomă la alegerile viitoare. Aşa numitul « Partid Laburist Independent», care luase fiinţă înainte, cu un program pronunţat de stânga, dar care nu reuşise să pă- trundă în Parlament, se uni cu noul partid, imprimându-i o parte din ideologia socialistă. Partidul laburist înţelegea să se organizeze în acelaşi mod ca şi cele două partide vechi, adică să aibă cluburile, comitetele şi mai ales «whip »-ul lui. Uniunile se obligau să verse cotizaţii la fondul electoral pentru cheltuelile de propagandă şi pentru întreţinerea deputaţilor, care pe atunci nu primeau nici o in- demnizaţie din bugetul Statului. Dar o alegere generală avu loc înainte ca organizarea partidului să fie terminată. Numai unsprezece reprezentanţi laburişti pătrunseră în Camera Co- munelor. La această mişcare de afirmare autonomă a muncitorilor în po- litică, se asociară, pe lângă Partidul Laburist Independent, alte două asociaţii cu caracter socialist: Social Democratic Society, cea mai veche organizaţie socialistă din Anglia, şi cunoscuta asociaţie «te intelectuali şi propovăduitori ai unui umanitarism socialist, 3 04 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fabian Society 1). Astfel partidul laburist pornea dela început cu un stat-major de intelectuali, care îi arătau posibilităţile de dezvoltare în viitor. Noul partid ameninţa să devină însă un partid de clasă şi cu tendinţe revoluţionare. In 1903, Comitetul central hotăra ca re- prezentanţii în Parlament să se lege de a vota după ordinele par- tidului, sau să demisioneze. Organizarea se perfecţiona atât de bine, încât la alegerile din 1906 ieşeau nu mai puţin de 56 repre- zentanţi laburişti. Această victorie arăta clar că partidul devenise o forţă în viaţa politică a ţării. Pierderea a mai multor locuri la alegerile din 1910, nu zdruncina situaţia câştigată. Laburiştii continuară să influenţează opera legislativă a liberalilor. O bună parte din legile cu caracter social, trecute înainte de război, se datorau acestei influenţe. In timpul războiului, în 1915, partidul laburist era reprezentat în guvern printr’un membru în cabinet. Progresul partidului se menţinea continuu. La alegerile din 1918, primele sub regimul votului universal, se alegeau 69 labu- rişti. In 1923 partidul obţinea 192 reprezentanţi în Camera Co- munelor. Succesul acesta determină pe Rege să cheme un guvern laburist, sub preşedinţia lui J. Ramsay MacDonald. Dar gu- vernarea laburiştilor fu de scurtă durată. împrejurările sociale şi politice erau prea complicate pentru inexperienţa noului partid. La alegerile din anul următor, laburiştii obţinură numai 151 lo- curi, fiind astfel siliţi să cedeze guvernul conservatorilor, care aveau majoritatea în Cameră. In sfârşit, în 1929 partidul laburist veni iar la guvern, dar, în urma situaţiei determinate de criza finan- ciară, fu silit să apeleze la o nouă consultare a naţiunii. La ale- gerile din toamna anului 1931, partidul pierdu nu numai marea masă a alegătorilor, dar şi pe şeful lor, MacDonald, care, împreună cu o parte din laburişti se uni cu conservatorii, ieşiţi cu o *) Această societate, înfiinţată în 1884, având ca patron pe Fabius Cunc- tator din istoria romană, era alcătuită de fapt din burghezi socialişti, printre cari figurau nume cunoscute în literatură, ca O. B. Shaw şi H. G. Wells, sau teoreticieni sociali, ca soţii Sidney şi Beatrice Webb. Activitatea de căpe- tenie a societăţii era de a răspândi broşuri de propagandă socialistă sau de a ţine conferinţe asupra problemelor economice, cu scopul de a educa marele public şi de a-1 determina spre o reformă a societăţii pe baza unui socialism moderat sau evoluţionist. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 3°5 covârşitoare majoritate, pentru a forma guvernul de coaliţie na- ţională, care dăinueşte şi astăzi. După spărtura făcută de MacDonald, partidul laburist trece printr’o criză serioasă. Totuşi, judecând după succesele obţinute în diferitele alegeri parţiale din ultimul timp, se pare că partidul se reorganizează şi câştigă din nou teren în masele electorale. Cum am amintit, organizarea partidului laburist nu se deosebea mult de aceea a celor două partide tradiţionale. O disciplină mai severă era însă observată printre partizani. Propaganda scrisă, prin răspândirea de broşuri de lămurire a problemelor economice şi sociale, juca de asemenea un rol mai mare în tactica partidului decât în aceea a vechilor partide. Altfel, aceeaşi maşină şi tiranie a caucus-\i\\ii, aceleaşi comitete si conferinţe anuale si înrâuriri publice, destinate pentru educarea şi captarea partizanilor, se în- tâlnea şi în noul partid. Căci scopul urmărit era acelaşi: succesul la alegeri. In ceea ce priveşte doctrina partidului laburist, se constata de asemenea o continuă solicitudine pentru compromis. Primind unele idei extremiste dela partidul laburist independent, cum am pomenit, şi idei socialiste dela celelalte asociaţii, care contri- buiseră la formarea lui, partidul laburist privea totuşi ordinea burgheză ca o realitate dată, pe care urma să o transforme, după obiceiul poporului englez, în mod treptat, pe calea reformei. Acest spirit moderat nu se desminte în faţa celor mai grave probleme pentru muncitori. Intre interesele de clasă şi interesele naţionale, muncitorii ştiu să aleagă cu abnegaţie soluţiile impuse de nece- sităţile Statului. Aşa se explică atitudinea lui MacDonald din ‘ 1931, când prefera să se despartă de grosul partidului pentru a colabora într’un guvern de coaliţie naţională. 5. După război, se produceau în Anglia unele curente extre- miste de stânga şi de dreapta. Aşa apărea o mişcare comunistă şi o mişcare fascistă. Asupra celei dintâi se cuvine a ne opri mai mult, căci ea se dezvolta, sub directa influenţă a evenimentelor din Rusia, într’un partid, cu organizaţii în toate centrele indus- triale din Anglia şi Scoţia. Partidul comunist luă fiinţă în 1920 sub influenţa Internaţio- nalei a IlI-a. Alcătuit în majoritate din elementele de stânga 30 3°6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE excluse din partidul laburist şi din vechiul Partid Socialist Britanic (British Socialist Party, înfiinţat în 1912), partidul comunist era încurajat şi de împrejurările create de criza industriilor en- gleze. Numărul mereu crescând al şomerilor, nemulţumirea mun- citorilor sub regimul comprimării preţurilor şi al salariilor îi ofe- reau un teren uşor de propagandă. Pe lângă aceasta, fondurile de propagandă trimise probabil din streinătate îl ajutau să se organizeze şi să lupte chiar în alegeri. Ce voeşte acest partid, care sunt problemele pe care le ridică şi prin ce mijloace înţelege să se soluţioneze, reiese clar din numeroasele broşuri de propagandă, pe care le răspândeşte abundent printre muncitori. « Comunism este bun simţ », sună titlul unei asemenea broşuri, publicată de partid 1). Chestiunea este veche, cunoscută de pe timpul când Trade-Uniunile se pronunţau pentru un obiectiv socialist şi se rezumă la propoziţia că interesul muncitorilor este diametral opus interesului capita- liştilor. De aci necesitatea luptei de clasă, care să desfiinţeze actualul sistem al ordinii sociale. Dar pe când Trade-Uniunile, înainte de a se organiza politiceşte în partid, nu urmăreau un obiectiv revoluţionar şi nu întreţineau legături directe cu orga- nizaţiile internaţionale socialiste din alte ţări, partidul comunist ia poziţie pe faţă şi declară să lupte prin violenţă şi cu ajutorul «camarazilor» din alte părţi ale lumii pentru întronarea unei ordini noi sociale. Internaţionalismul comuniştilor englezi apare mai bine la iveală, când considerăm atitudinea lor faţă de Impe- riul Britanic. Pentru ei, această vastă organizare politică nu este decât produsul cel mai elocvent al capitalismului. Stăpânirea prin forţă a unei suprafeţe de peste zece milioane kilometri pătraţi şi a peste trei sute milioane de oameni de rase şi naţionalităţi deo- sebite nu se menţine, zic ei, decât pe baza aceluiaşi sistem. «Im- periul nostru », exclamă broşura-program a partidului comunist, «este un imperiu de exploatare şi un izvor de război». Interesant de relevat este atitudinea de doctrină, pe care o iau comuniştii faţă de partidul laburist. Obiecţia de căpetenie în contra acestui partid este că, prin tendinţele lui liberalo-burgheze, *) Communism is Common Sense, London, ed. a 2-a, 1927. Cf. de asemenea revistele comuniste, The Communist şi The Ccmmunist International din Londra. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 307 trădează interesele adevărate ale muncitorilor. Deşi bazat pe Trade-Uniuni, din fiunct de vedere politic, partidul laburist se depărtează de ţelul suprem al mişcării trade-unioniste, când sus- ţine că guvernarea reprezentativă este «o democraţie evoluţio- nară », care duce la socialism. Laburiştii colaborează însă de fapt cu capitaliştii şi abandonează astfel interesele muncitorilor. La conferinţa dela Liverpool din 1925, comuniştii puneau « Re- zoluţiile » lor alături de acelea ale laburiştilor, ca reprezentând dorinţele întregului corp muncitoresc. Să indicăm pe scurt punc- tele pe care le recomandau comuniştii în interesul cauzei mun- citoreşti şi care formează, de fapt, programul partidului comunist din Anglia. In ceea ce priveşte politica internaţională, partidul se declara în contra Ligei Naţiunilor şi a tuturor tratatelor de pace, formulate la încheierea marelui război, ca fiind alcătuiri capi- taliste îndreptate în contra intereselor muncitoreşti. In chestiunea comerţului internaţional, viitorul guvern al muncitorilor va trebui să susţină monopolul Statului asupra întregului comerţ, înlesnind nu numai cumpărarea din străinătate a cantităţilor necesare de hrană, dar şi dirijarea economică a tuturor bunurilor şi naţiona- lizarea serviciilor maritime. In mod logic, se va proceda la naţio- nalizarea băncilor, a solului, subsolului şi imobilelor. In ches- tiunea şomajului, se recomanda reorganizarea industriei miniere şi electrificarea căilor ferate, care să ocupe ca soluţie provizorie, până la înfăptuirea societăţii viitoare, pe muncitorii fără lucru. In sfârşit, propunerile relative la reforma constituţională nu sunt mai puţin radicale. Comuniştii cer desfiinţarea Camerei Lorzilor, stabilirea unui singur drept de vot, atât pentru Parlament cât şi pen- tru administraţia locală, adoptarea unui sistem de reprezentare pro- porţională, abolirea oricărei restricţii pentru participarea la insti- tuţii publice, drepturi de vot pentru soldaţi, marinari şi aviatori. Toate acestea sunt, bine înţeles, măsuri de tranziţie, care să pre- gătească viitoarea societate socialistă, ale cărei realizări necesită câtva timp şi după opinia comuniştilor englezi x). Mişcarea comunistă din Anglia ameninţa să ia proporţii îngri- jitoare. In 1919 avea loc greva dela căile ferate, în anul următor *} Ve'y broşura The Reds and The Labour Party (London, 1926I, PP- 24—32. 20* 3°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE greva minierilor, iar încercarea de grevă generală din Mai 1926 umplea de aprehensiune cercurile conducătoare ale ţării. Par- tidul se dovedea a fi de asemenea o realitate. La alegerile din Noemvrie 1922, candidaţii comunişti primeau 34.100 voturi, iar la alegerile din Octomvrie 1924, ei obţineau 101.803 voturi. Dar aceste succese nu se menţineau mai departe. O reacţiune a pu- blicului se produse, mai ales dela publicarea faimoasei scrisori a lui Zinoviev, dată în vileag de conservatori1). In 1927 şi 1928 Congresul Trade-Uniunilor proclama, cu o mare majoritate de voturi, condamnarea oricărei tentative revoluţionare. La alegerile din Mai 1929, comuniştii obţineau numai 50.614 voturi. In sfârşit, la ultimele alegeri, din Octomvrie 1931, numărul partizanilor creş- tea din nou, urcându-se la 74.824. In tot cazul, mişcarea comunistă din Anglia, organizată în par- tid, nu a dispărut. Dezvoltarea ei pare să fie oprită pentru mo- ment, deşi motivele care au creat-o nu au dispărut din socie- tatea engleză. Pe lângă partidul comunist mai există încă două asociaţii cu caracter comunist în Anglia: National Minority Mo- vement şi Young Communist League. Ambele militează pentru acelaşi scop. Despre mişcarea fascistă din Anglia, nu se poate spune decât foarte puţin. Inaugurată de Sir Oswald Mosley, un fost membru în guvernul al doilea laburist din 1929, mişcarea fascistă se in- spiră în bună parte din regimul mussolinian din Italia, având în acelaşi timp şi o atitudine antisemită. Diferite manifestări publice ale Uniunii Britanice a Fasciştilor (The British Union of Fascists) în Londra nu au izbutit însă a atrage prea mulţi partizani. Publicul o priveşte mai mult ca o curiozitate, iar conducătorii politici o consideră drept o încercare sortită să dispară. 6. Cine priveşte de aproape situaţia actuală a celor trei partide de guvernământ din Anglia, constată o continuă mobilitate în ra- porturile lor cu masele electorale. Pentru a înţelege acest fenomen, cu deosebire proeminent după introducerea votului universal în 1918, trebue să relevăm câteva date, care ne indică substratul 1) Asupra amestecului Guvernului Sovietic în mişcarea comunistă, Guver- nul Britanic publica o serie de acte oficiale. Vezi broşura Documents illustra- ting the Hostile Activities of the Soviet Government and Third International against Great Britain, London, H. M. Stationery Office, 1927. PARTIDELE POLITICE IN ANGLIA 3°9 condiţiilor în care se desfăşoară astăzi viaţa politică din Anglia. In primul rând, este de amintit numărul alegătorilor. După reforma menţionată, numărul votanţilor creştea dintr’odată aproape de trei ori faţă de cât fusese înainte, anume, dela 8.357.648 la 21.392.322 Iar în urma emancipării femeilor, fără restricţiuni de vârstă, prin legea din 1929, numărul total de alegători pentru Anglia propriu zisă, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord (Ulster), se urca la 28.850.970. In sfârşit, numărul cetăţenilor înscrişi pe liste în 1933 era de 30.613.272 1). Lărgirea corpului electoral făcea din propagandă o întreprindere dificilă, iar din rezultatul alegerilor o chestiune mai mult de şansă decât de calcul dinainte prevăzut» Masele oscilau după diferitele curente de opinie şi după problemele care agitau spiritele. Această situaţie se reflectă clar în numărul variabil de voturi, pe care le primea fiecare partid între alegerile din 1918 şi ultimele alegeri generale, în 1931. Aşa, considerând locurile obţinute în Camera Comunelor de fiecare partid în diferitele alegeri după dizolvarea guvernului de coaliţie în 1922, constatăm următoarele oscilării conservatorii obţin la alegerile generale din acest an 344 locuri,, liberalii 53, iar laburiştii 142. La alegerile din anul următor: conservatorii iau 258 locuri, liberalii 159 şi laburiştii 191. La alegerile din 1924: conservatorii obţineau 412 locuri, liberalii 40,. iar laburiştii 151. La alegerile din 1929: conservatorii aveau 260 locuri, liberalii 59 şi laburiştii 288. In sfârşit, la ultimele alegeri generale, în 1931: conservatorii obţin 472 locuri, faţă de 76 li- berali (43 grupul Herbert Samuel, 29 grupul Sir John Simon şi 4 grupul Lloyd George), 52 laburişti (grupul Henderson) şi 13 laburişti naţionali (grupul MacDonald). Aceste date ne indică două fapte. In primul rând, masele elec- torale oscilau într’un răstimp de mai puţin de zece ani şi la cinci alegeri generale, între partidul conservator şi partidul laburist. In al doilea rând, partidul liberal se dovedea incapabil de a mai cuceri marea majoritate a electorilor. In locul lui se ridica par- tidul laburist, ca al doilea mare partid de guvernământ. Totuşi această situaţie nu pare definitivă. Judecând după rezultatul >) Pentru aceste date statistice, vezi The Constituţional Year Book, Forty- ninth issue, London, 1935. 3io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ultimelor alegeri, locurile obţinute de laburişti nu depăşeau pe acelea întrunite de cele trei grupuri liberale. Numai din punctul de vedere al numărului total de voturi, laburiştii erau înaintea libe- ralilor. O întrebare se pune, când privim partidele politice din Anglia, anume: dacă existenţa lor individuală nu va suferi modificări într’atât, încât să le schimbe fizionomia în viitorul apropiat. Am văzut că tendinţa generală a partidelor engleze după război a fost spre guverne de coaliţie sau naţionale. însuşi partidul conser- vator, care la alegerile din 1931 ieşea cu o majoritate neobişnuită, prefera un asemenea guvern, unui guvern omogen de partid. Lozinca sub care pornise în alegeri era caracteristică: «Ţara îna- intea Partidului» (Country before Party). Se renunţa la doctrina şi la programul propriu. Timpurile erau prea grele, problemele Pourquoi nous sommes royalistes... «Nous ne pouvons etre bonapartistes, â cause de l’asassinat du Duc d’Enghien. Nous ne pouvons etre orleanistes, â cause de l’assassinat de Louis XVI. Nous ne pouvons etre republicains, parce qu’aucun honnete homme ne peut appartenir â ce parti. Donc, nous ne pouvons etre que legitimistes ». Lyautey avea 12 ani, Margerie 11. Când, cu puţin înainte de a închide ochii, i-a mărturisit Principesei Marta Bibescu senti- mentele lui legitimiste, îşi va fi reamintit oare de prietenul Mar- gerie şi de curata lor justificare ? «Leur pieţe etait ardente, urmează d. Andre Maurois; ils savaient par coeur d’innombrables vers religieux de Lamartine et n’aimaient pas Victor Hugo ». Să nu iubeşti un mare poet la o asemenea vârstă şi pentru asemenea motive, e mai mult decât frumos. Tot d. Maurois povesteşte cum, de copil încă, îi plăcea să se joace de-a soldaţii şi de-a ţara. Unul din copii era ales împărat. Printre ţărănuşii dela Crevic, proprietatea părintească, evident că Lyautey era totdeauna împăratul. La liceu însă, lucrurile se schimbă. Dar Lyautey îşi face repede un grup de partizani, în cap cu fidelul Margerie. Reproduc în întregime pasajul acesta. LYAUTEY 317 deschis ca o fereastră, pe un colţ de viaţă care ne pune în con- tact direct cu atmosfera în care a crescut Marocanul: — « Hubert, lui disaient-ils, il faut que ce soit toi qui devien- nes l’Empereur. C’etait bien l’avis de Lyautey. La bande se reunissait dans une cour oh, de quelques caisses d’emballage, elle avait fait une tribune. Un jour Lyautey y monta, deux pistolets d’enfant ă la main, Ies deposa devant lui sur la caisse-tribune et fit un coup d’Etat. Les autres l’acclamerent. Le titulaire fut detrone. Dans le monde des parents, l’histoire du coup d’etat du petit Lyautey se repandit vite et eut un grand succes. Les vieux Messieurs ne l’appelaient plus que l’Empereur. Mais la grand’mere, qui etait legitimiste, trăită son petit-fils severement. Deux jours plus tard, comme il entrait dans le salon ou se trouvait un vieil ami, ancien sous-prefet de la Monarchie de Juillet, celui-ci dit en riant: «Ah! Bravo, Louis Philippe !». — Ne riez pas, dit M-me de Villemotte, d’un air fâche, je trouve qu’Hubert s’est conduit comme un usurpateur ». In asecendenţa lui de altfel nu găsim decât regalişti; orleanişti în linia paternă, legitimişti în cea maternă, «mais le tout sans violence» (Maurois). La 92 de ani, Jmnica mareşalului (soţia generalului Lyautey), care avea la acea epocă şaizeci de descendenţi, spunea la masă: — « Mes enfants, je rends grâces â Dieu de ce que parmi vous, etant pourtant si divers, il n’y ait aucun republicam» (Maurois). * * * Sub calda priveghere a unor astfel de ascendenţi, ale căror nume şi fapte se împletesc pe istoria Franţei ca « bună-dimineaţa » pe trunchiul unui stejar bătrân, copilăria lui Lyautey trece totuşi încet şi trist. Până la 12 ani nu părăseşte ghipsul în care a fost imobilizat, decât pentru a-1 schimba cu încercuirea rece a unui corset metalic. In faşă încă e lăsat să cadă în stradă din braţele » t doicei, care, din balcon, căsca gura la o defilare. Umărul întâm- plător al unui husar amortizează izbitura, şi Lyautey scapă cu viaţă. Nici nu va fi bănuit, de sigur, femeia aceea simplă, că ţinuse în braţe Marocul şi nici ostaşul acela necunoscut că salvase o colo- nie franceză. * * * 3i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată, după d. Paluel Mar mont, primele etape ale acestei stră- lucite cariere: Janvier 1876 — Sous-lieutenant, eleve â l’Ecole d'Application d’Etat-Major. Janvier 1878—Lieutenant au 2-âme Chasseurs. Juin 1880 — Lieutenant au 2-eme Hussards. Fevrier 1881—Citation pour un travail topografique. Septembre 1882 — Capitaine au 4-eme Chasseurs, â Saint- Germain-en-Laye, Decembre 1883 — Lettre de felicitation du Ministre pour un memoire sur la cavalerie italienne. Marş 1893 — Chef d’Escadron au 12-eme Hussards, ă Gray. Octobre 1893 — Chef d’Etat-Major de la 7-eme Division de Cavalerie, â Meaux. 38 de ani! Şef de Stat-major! Frumos! la acea epocă, magnific. Dar Lyautey nu era din pasta acelora care se mulţumesc să-şi facă drum prin rezistenţa de pilaf a carierelor normale şi nu sim- ţea nici o satisfacţie sărind automat câte un galon. încheieturile lui de hunter cereau bancheta irlandeză şi obstacole casse-cou. Era nemulţumit. Se plictisea. Deprins să observe şi să mediteze de pe vremea când alţi copii înalţă snjee şi bat mingea, plăcându-i să se instruiască prin lecturi, inteligent şi cu pronun- ţate inclinaţiuni artistice, având gust literar, spaţiul unei mici garnizoane de provincie era cu mult prea limitat pentru aptitu- dinile şi preferinţele lui. Diferenţiat de mediul în care intrase, structura lui intelectuală îl indică izolării. Ambiţia de om care-si » » cunoaşte valoarea, orgoliul şi dorinţa de a servi, toată energia lui comprimată, nu-şi află decât o răsuflătoare: apropierea (din şcoala militară încă), de căpitanul Albert de Mun, iniţiatorul unui curent de reformă socială prin catolicism, pentru ale cărui idei militează cu entusiasm şi convingere. Devotamentul lui pen- tru ideea monarhică, în aşteptarea himericului Henric al Y-lea, care ar fi urmat să fie contele de Chambord, ia, după cum o dove- deşte corespondenţa rămasă, aspecte de adevărată exaltare, când e primit la Goritza, unde se duce anume, de acest legitim preten- dent, care, îl încadra laolaltă cu Joseph de la Bouillerie şi Antonin de Margerie, în denumirea de « mes trois mousquetaires ». LYAUTEY 319 — «Je viens de Le quitter, scrie el lui Margerie. L’emotion est telle, l’emprise si forte que je ne parviens pas â reprende con- science de ma personnalite, abdiquee, fondu en Lui, pendant ces heures de grâces. Le Roi de France ! — Je l’ai vu, je l’ai touche, je l’ai entendu...». îşi închipuie oricine, citind aceste rânduri, ce trebue să se fi petrecut în sufletul tânărului căpitan de vânători, când, înainte de a se duce în audienţă la Papa Leon al XlII-lea, contele de Chambord, care îi facilitase acesUdemers, îi spune: — «II faut que le Pape sache qu’il y a encore en France une jeunesse royaliste, agissante, pleine de foi: qu’il y a derriere moi autre chose que de vieux Etats-Majors. II faut qu’il le constate. II faut le voir et lui parler franchement». — «Tu devine mon frisson, urmează scrisoarea către Margerie. Je me montais certes fort l’imagination, mais j’eus l’impression d’une investiture, celle de la Parole Royale qu’il m’appartenait de transmettre ». Şi iarăşi e uşor de închipuit ce decepţie încearcă Lyautey, când, la capătul acestei înalte misiuni, se convinge că Papa e republican. Mai târziu, fără să se apropie de contele de Paris, «Lyautey restait monarchiste et s’il se montra, un peu plus tard, antibou- langiste, ce fut en pârtie parce qu’il avait une horreur naturelle du desordre, mais plus encore parce que Boulanger avait contre- signe le decret d’expulsion des Princes # (Maurois). # # # In viaţa de garnizoană, Lyautey se va izbi dela început de tipic şi rutină, şi în tot restul carierii lui va avea zilnic prilejul să se con- vingă că logica şi ideile clare sunt cele mai greu de impus. Aşa, so- cotind că e mai bine ca soldatul să prefere să stea în cazarmă decât la cantină, sau să bată străzile, şi că în acest scop e indispensabil să transformi cazarma într’un fel de cămin atrăgător. Lyautey construeşte pentru escadronul lui o sală de agrement, cu biliard, diferite jocuri, cărţi de citit şi hârtie de corespondenţă. Inovaţia irită vechile cadre şi inovatorul e privit chiorîş şi ironizat. Exem- plele de acest fel se ţin lanţ. O întâmplare îl clasează însă de-a- dreptul printre revoluţionari. 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In salonul d-lui de Guerle, Lyautey face cunoştinţa vicontelui de Vogue, atunci ales membru al Academiei Franceze. O spon- tană simpatie, care avea să evolueze repede în adevărată prietenie, se stabileşte între cultivatul cavalerist şi proaspătul academician. Lyautey îşi expune vederile asupra rostului armatei şi ostaşului modern. —«Le soldat franşais est difficile a commander, mais il est facile ă conduire», susţine Lyautey (Paluel Marmont). — <( La force d’une armee, urmează el, n’est pas a la mesure du nombre de ses fusils; elle reside toute entiere dans sa valeur morale, dans son orientation sociale, dans son degre de compre- hension» (Paluel Marmont). Cucerit de teoriile tânărului ofiţer, Vogue îi cere câteva note, cu intenţia de a le utiliza pentru un articol. Peste câteva zile, sub titlul «Du role social de l’officier », Lyautey îi înmânează un lung articol pe care îl redactase între timp. Vogue îl inserează întocmai în Revue des deux Mondes, fără semnătură. O indiscreţie redacţională dă însă la iveală numele autorului. > Succes pe de o parte, scandal pe de alta. In orice caz, articolul are răsunet. E comentat, scrie d. Paluel Marmont, în cercurile politice, în statele-majoare străine. E remarcat de împăratul Wil- helm al II-lea, ceea ce ataşatul militar german comunică lui Lyautey. Militarii înţepeniţi în prejudecăţi şi cercurile conser- vatoare îl dezaprobă. Aşa se faqe că acest monarhist, acest tra- diţionalist, acest conservator, îşi atrage totodată şi prin aceasta simpatia republicanilor de stânga, cu sprijinul cărora îşi va atinge obiectivele. Curând, ceea ce a expus în scris, va fi în măsură să aplice în stil mare şi cu acelaşi succes pe teren. O telegramă, care îl găseşte la o manevră, îl anunţă că e detaşat la Statul-Major al trupelor din Indo-China. împlineşte 40 de ani. Aniversarea îl surprinde pe bordul vasului Pei-Ho. Lyautey navighează spre punctul de plecare al carierei lui colo- niale. * * * Dela debarcare încă, un concurs de împrejurări îl obligă să-şi asume răspunderi care depăşesc atribuţiile lui. E sub comanda lui Gallieni. încercatul colonial îl cântăreşte repede: LYAUTEY 321 — « Je vous ai jauge. Je crois que 9a marchera. Si 9a ne marche -pas, je vous lâcherai comme une muscade * (Paluel Marmont). Lyautey scrie acasă: — «Je me sentais ne pour creer et je cree; pour commander et je commande; pour remuer des idees, des projets et des oeuvres, et j’en remue â la pelle... Ah! se coucher le soir, apres avoir depouille le courrier qui annonce dans la meme journee qu’on vient de progresser d’un jour de marche dans la Menanava, qu’une reconnaissance a atteint l’objectif fixe, que deux villages se sont repeuples, qu’il y a six kilometres de routes de plus achevees, que six miile francs d’impots imprevus sont rentres, qu'un essai de pommes de terre a reussi, qu’un negociant nouveau s’est installe, qu’un marche s’est rouvert... Quel bon sommeil sur tout cela », (Paluel Marmont). Şi despre Gallieni: « Ce dont... je jouis en dilettante, c’est de constater ce magni- fique specimen d’homme complet, de voir realise ce type de chef absolu, soldat et administrateur, rustique et cerebral, de toucher â un homme qui developpe â travers la vie, sans entraves, son entiere personnalite. Et comme il connaît son monde: «Voyez vous, me dit-il, en exposant ses plâns, ses plâns du Lang-Son â venir ses larges idees de relations commerciales avec la Chine, sa conception de l’organisation definitive de ce pays; voyez-vous, je vous dis cela, mais je me garde bien de le leur dire â Hanoi. Je Ies epouvanterais et l’on m’arreterait net. Je leur sers donc des plats pour leur estomac, je leur rapetisse tout ce que je fais, j’avance en cachette, en louvoyant, en attenuant toujours la por- tee des choses, en donnant comme mesure de simple police, de details de rectification commune, mes actes le plus oses et en aomme le plus revolutionnaires, et alors, 9a passe ». (Paluel Mar- mont). Şi, din altă scrisoare: « ţa me change tant de France de sentir qu’au lieu -de travailler -dans le vide, de faire de plâns de transport qui ne transporteront rien et de preparer des manoeuvres conventionnelles, on fait de 3’immediat et du reel». (Andre Maurois). Iată vorbe de om de acţiune, de militar înnăscut, de comandant. * * * 21 322 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După ce-1 iniţiază, Gallieni părăseşte dubla comandă, lăsându-î să zboare singur. II preţueşte, îl admiră. Discipolul e şi el încântat de maestru, căruia îi va da, oridecâteori va avea prilejul, toate probele de recu- nostintă si devotament. Scrie scrisori entusiaste în Franţa. Aceste J » > i scrisori circulă, se comentează. Când lucrurile se încurcă în Mada- gascar, Gallieni e însărcinat de urgenţă cu potolirea ţinutului^ «C’est ă cause des lettres de Lyautey que Gallieni sera choisi scrie d. Paluel Marmont. Je vous lâcherai comme une muscade... # # # Următorul schimb de telegrame e mai elocvent decât orice- comentariu în ceea ce priveşte notorietatea pe care o câştigase- Lyautey şi a raporturilor dintre el şi Gallieni: Le Ministre des Colonies au Gouverneur General de l'Indo-Chine « Si voyez pas inconvenient, dirigez Madagascar commandant Lyautey, demande par Gallieni ». Gouvernement General â Ministere: « Ai absolument besoin Lyautey jusque courant Janvier. Gallieni peut-il reserver poşte jusque-lâ? Gallieni â Colonies: « Garderai poşte Lyautey jusqu’en Marş. # * # De aci înainte se va vorbi de o metodă de colonizare Gallieni- Lyautey. Această metodă, scrie d. Raymond Recouly, «consiste a se servir de la for ce uniquement comme un moyen, jamais comme une fini. Această metodă de concepţie specific latină, e o metodă de pacificare, de penetraţie lentă, politique de tache d’huile, cum o numeşte însuşi Lyautey, de seducţie. # * * In Madagascar, şeful şi subalternul se vor cunoaşte mai bine. Pe măsură ce se vor cunoaşte, vor avea temeinice motive să se admire. In definitiv, fiecare preţueşte în celălalt propriile lui LYAUTEY 3*3 calităţi, cu care se va putea mândri, fără impedimentul stinghe- ritor al modestiei. Amândoi şi-au format reflexele comandei la şcoala răspunderii. Amândoi au avut de luptat cu acelaşi biro- crat tipicar şi paperasier. Căci şi în Franţa, şi la noi, şi pretutindeni a existat, există şi va exista totdeauna acel tip de ofiţer-funcţionar, bun topograf, bun ochitor, călăreţ reglementar, tactician de mane- vre şi strateg de operetă. Cei care au făcut războiul îşi vor fi amin- tind de acest răspândit papagal al doctrinelor şi patefon ambulant al reglementelor, pe câmpul de luptă, terorizând furierii şi terorizat la rându-i de teama răspunderilor, incapabil să pună în baterie un tun sau să deplaseze un cheson, fără acoperirea justificativă a ordinului scris. Situaţiile, fireşte, nu aşteaptă niciodată sosirea ordi- nelor şi se schimbă între timp după legi independente, abătân- du-se ades dela tema dată şi punându-se de-a-curmezişul planului de luptă, cel mai bine întocmit. Aşa se face că aceşti conţopişti de profesie şi ofiţeri diletanţi rămân totdeauna alături de eveni- mente şi în caz de război (unicul prilej de a se ilustra în carieră), sunt puşi să păzească pesmeţi sau să inventarieze cauciucuri şi bidoane de ulei, nu să conducă oameni. Am amintit de aceşti corecţi încurcă-lume şi solemni macină-vânt, pentru că tocmai la polul opus găsim (mai rar, ce-i drept) militari prin vocaţie de gen Gallieni-Lyautey. Aceştia nu cer ordine scrise. Ei n’au nevoie de acoperire. Lor nu le trebue decât putere. Răspunderea, ori e o consecinţă a puterii, ori nu mai e nimic. Depinde de şi e în directă legătură cu. De aceea, oameni ca aceştia, oridecâteori e nevoie, atunci când putere nu li se dă, şi-o iau. Ordinele scrise sunt de multe ori redactate de ceilalţi, de conţopişti, şi nu odată problemele, pe care ei de abia şi le pun pe hârtie, se află de mult rezolvate pe teren. In Maroc, Lyautey va primi odată instrucţiuni scrise dela Minister, asupra modului în care va trebui să ocupe un oraş: — « Nous y sommes », va răspunde el telegrafic. Americanii au parvenit să conducă avioanele dela distanţă. Pentru oameni în luptă însă nu s’a descoperit încă mijloc similar. De aceea, dispoziţiile de cabinet privind operaţii în curs n’au fost de când lumea decât ghiulele de picioare şi plumbi în aripile adevăraţilor comandanţi. De multe ori, pentru aceştia, ordinele de Uindârat sunt mai incomode decât primejdia din faţă. Şi Gal- beni, şi Lyautey erau de talie să le îngenunche pe amândouă: 21* 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE .....«eloigne du pouvoir central, faisant l’apprentissage des res- ponsabilites et des decisions, ayant charge de population indi- gânes nombreuses et diverses, et de colonies franţaise et etran- ghres», scrie Lyautey (Paluel Marmont). Aşa dar, la contactul permanent cu realităţile îşi va desăvârşi aptitudinile marele colonial. In acest fel, îşi va verifica pe viu teoriile militare şi concepţiile administrative. Oricât de înzestrat, un militar care n’a făcut decât manevre, nu înseamnă mai mult decât hirurgul care n’a băgat cuţitul, cu oricâtă îndemânare, decât în cadavre şi anatomii de cauciuc. Lyautey va opera, fără autopsii prealabile. Lecţiile lui Gallieni le pricepe, le apreciază şi le aplică. Gallieni îi va fi naşul atunci •când va primi botezul focului, şi când meşterul operator va încre- dinţa bisturiul azistentului, e pentru a purcede la operaţie adevă- rată, nu la anodin experiment: — « Je vous lâcherai comme une muscade...». # * # O primă lecţie de comandament, care coincide cu primul con- tact cu noul şef, în Indo-China, lecţie aproape inutilă, deoarece nu făcea decât să confirme opiniile pe care Lyautey le avea mai dinainte: «A Lang-Son, oii dejâ sur un sol qui dtait nu il y a quatre mois, cinquante maisons s’elevent â un etage, Gallieni s’est plante devant lui, jambes ouvertes: — Naturellement, vous avez apporte ici tout ce qu’il y a de plus dernier cri comme documents pour votre râie de chef d’Etat- Major ? — Certes, mon Colonel. — C’est bien, donnez-les moi... Je vais Ies renvoyer â Hanoi. Je ne veux pas que vous ayez la tentation d’y jeter Ies yeux quand vous serez avec moi. Ces breviaires ne feraient que vous embrouil- ler. C’est sur place, en maniant Ies hommes et Ies choses que vous apprendrez votre metier» (Paluel Marmont). Altădată, când sub şuier de gloanţe Lyautey va trepida în aştep- tarea unor coloane care nu mai soseau, Gallieni nu-şi va lua ochii de pe cartea pe care o citea cu mult interes, decât pentru a-i spune: LYAUTEY 3*5 — « Je vous en prie, pas de tracassin ! Prenez une feuille de papier et dessinez le paysage. II reste encore deux heures aux colonnes pour arriver sur leurs emplacements. D’ici lâ je ne veux pas m’en occuper. Ou Ies commandants des colonnes ont compris et tout va bien; ou ils n’ont pas compris et alors il est trop tard. Toute agitation est inutile. Faites votre croquis et laissez-moi lire ». « Les colonnes arrivârent parfaitement. Gallieni avait pu achever son livre et Lyautey avait pris une magnifique leşon de sang- froid dans la direction des operations», conchide d. Paluel Marmont. Şi urmează: «Le 24,parti avec la colonne de tete,il s’elanşaitâl’assaut d’une redoute, y entrait le troisieme, faisait planter au sommet le pavilion tricolore et sonner au drapeau. Ce soir-lâ, le Commandant Lyautey etait nomme Caporal-honoraire au 9-feme Regiment d'Infanterie de Marine et recevait de son Colonel, en hommage «un diable de drapeau ă grands caracteres bleus, dechird de balles ». Replica nu era mai prejo^ de lecţie. Mai târziu, în Maroc şi într’o situaţie cu mult mai serioasă, Lyautey îşi va fi amintit de sigur de pilda lui Gallieni şi va pro- ceda la fel: « Lyautey se porte au point le plus menace. Le voici â Fez, La r^gion est â feu et â sang. La viile est assiegee par les tribus fanatisees. Tenue par 1500 Franşais, 40.000 disidents la menacent. Des balles sifflentaux carrefours, crepitentsur les places. Les fene- tres sont autant de creneaux d’oii l’on fusille; les maisons autant de forteresses qu’il ne faut pas penser enlever d’assaut. Lui-meme est k la merşi d’un coup de main ou d’une surprise. II fait mettre dans des caisses ses cantines, sa tenue de parade, ses selleries, tout ce qui pouvait servir â l’ennemi, en cas de defaite, pour se parer des depouilles du chef vaincu, et il fait placer â proximii un bidon d’essence afin de mettre le feu aux caisses si tout est perdu. Puis, tranquille de ce cote, il monte sur une terrasse. Les colli- nes qui encerclent la viile ont l’air d’un anneau de feu. Ils sont lâ quatre officiers: Lyautey, le po£te Alfred Drouhin, Benedic et Guillaume. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 326 — Maintenant que Ies ordres sont donties, dit Lyautey, recitez- nous des vers, Drouhin. Et, sous une degelee de balles, Drouhin recita des vers de la Jonque Victorieuse ». (Paluel Marmont). Iată fapte care se înscriu dela sine în orice mare epopee şi care-şi aşează oamenii de-a-dreptul în galeria eroilor unei naţiuni. # * # După cum se vede, elevul e la înălţimea maestrului. Când se desparte de el, Gallieni îl lasă complet format. Pe unde trece, lasă urme legate de numele lui. E temut, e iubit, e respectat. Cu câţiva ani în urmă, povesteşte d. Raymond Recouly, călă- torind în Indo-China, a găsit o modestă odăiţă, conservată cu religiozitate, aşa cum se găsea: e biroul maiorului Lyautey. Când îl reclamă în Madagascar, Gallieni ştie că se adresează unui egal, pe care se poate bizui. De felul în care Lyautey îşi înţelege rostul pe lume, ne putem da seama, dintr’un fragment de scrisoare către sora lui: «Tu sais, aujourd’hui, tout ce qute j’ambitionne d’etre et de faire et dans quelle voie je me crois une imperieuse mission â remplir... J’appartiens aux evenements; il s’agit d’y apporter la volonte la plus forte, la preparation la plus complete, l’equilibre le mieux maintenu. Mais, â ces pensees seules, mes narines s’ouvrent au vent de la lutte, mon coeur sau te. L'essentiel est de savoir ce que l’on veut et ou l’on va. Or, cela je le sais... Former, par Ies colonies, un groupe de plus en plus nombreux d’initiatifs, de forts, de detaches de besoins, de voyants de haut; par ce groupe, reagir sur 1'inerţie metropoli- taine, etablir un circuit conţinu et regenerateur de vie entre la France du dehors et la France du dedans, qui soit pour celle-ci le reveil de la fecondite physique, le reveil de l’activite econo- mique, le reveil du large commerce, le reveil de l’esprit d’entre- prise, le reveil aussi des pensees genereux, des vastes vouloirs et des jugements larges sur le monde et sur Ies nations qui le peuplent. Voilâ, et cela vaut le sacrifice de bien des choses ». {Paluel Marmont). # * * LYAUTEY 3*7 A doua întâlnire cu Gallieni nu e mai puţin caracteristică, pentru amândoi. De abia debarcat în Madagascar, Lyautey se informează de car- tierul Şefului, plecat în recunoaştere. II caută, afirmă d. Paluel Marmont, nouă zile. In a zecea zi, îl găseşte. Reproduc: « Celui-ci (Gallieni), retour de reconnaissance, fait son entree -dans la Capitale â la tete d’un cortege prestigieux de spahis dont Ies amples manteaux ecarlate claquent au vent de leur galop. Lyautey s’insinue dans le cortege. Son cheval gagne sur Ies autres, rattrape celui de son chef et le frole. La bete, surprise, frissonne. — Mon Colonel... Me voici! — Merţi, dit simplement Gallieni. Această scenă are loc pe vulcan. Toată insula clocoteşte. Rabe- zavana, căpetenia Hovaşilor ridică gloatele, jefueşte, omoară, dă foc ţării. Lyautey nu terminase inspecţia teritoriului care i se încredinţase, când l-a ajuns ordinul de a lua comanda trupelor îndreptate împotriva indigenului hainit. Pe-o arşiţă cumplită, istovit şi scuturat de friguri, Lyautey dă bătălia, silind pe Rabe- zavana să i se supună. Ceremonia se desfăşoară după obiceiul pământului: în mijlocul populaţiei îmbrăcate în haină de sărbă- toare şi în apropierea vechii locuinţe regale, Lyautey aşteaptă. Solemnitatea e prea pitorescă, pentru a nu reproduce întreagă scena supunerii: « Et voici que soudain, en effet, un remous se creuse, precede d’un murmure assourdi. Par le chemin qui fore, â deux pas en avant, un cavalier magnifique, Rabezavana s’avance, â cheval. Un long fremissement parcourt la foule. Un tremblement ner- veux agite le petit doigt de Lyautey. Six cent quarante-trois guerriers suivent Rabezavana, armes de fusils, d’arcs et de lances. «Arrive a portee de voix du Commandant franţais, le chef Hova met pied â terre. En meme temps, Ies siens, un â un jettent leurs lances, leurs arcs, leur fusils. « Quand le dernier de la derniere file se trouva ainsi desarme, Rabezavana s’approcha du Commandant Lyautey jusqu’â toucher du front le mors de son cheval et, sollennellement, avec de grands saluts obsequieux, lui fit sa soumission. Puis il enleva du medius de sa fine main droite l’anneau d’or â cabochon de corail qui 328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE etait le signe de son commandement et le tendit â son vainqueur, Celui-ci d’un geste souverain, le passe k son doigt. «Alors la foule, jusque-lâ reservee et silencieuse, explosa en acclamations dont la rumeur se repandit au loin, dans la foret et par delâ Ies cretes, repercutee d’echo en echo ». * * * Gallieni avea de ce să se bucure şi cu ce să se mândrească. îşi aşteaptă colaboratorul pentru a-i înmâna personal plicul în care se afla avansarea la gradul de locotenent-colonel. — Merţi, mon Colonel... Et en echange? întreabă Lyautey, Gallieni îi răspunde: — Deux choses: D’abord vous allez me prendre en mains tout le pays de l’Ouest. A peu pr&s le quart de la France â admi- nistrer, 9a doit vous plaire!.. Ensuite, vous allez me rouvrir la route de Majunga. Je vous previens que 9a ne sera pas facile: r^gion desertique, materiei inexistent, securit^ incertaine et tout le reste â l’avenant. Două luni mai târziu, raportează d. Paluel Marmont: «alors qu’on le croyait encore k Majunga occupe a dresser des plâns, il fait son entrde k Tanararive, venant de Majunga en effet...» După 5 ani de astfel de activitate, Lyautey lasă în Madagascar sate prospere legate de drumuri noi şi bune, rebelii supuşi, o populaţie simpatizantă şi respectoasă, în fine ordine, aducând cu el în Franţa 5 citaţii şi această scrisoare oficială (subliniază Paluel Marmont) a lui Gallieni: «Je tiens â vous exprimer, mon cher Colonel, Ies sentiments de reconnaissance que la Colonie vous doit comme k un de ceux qui l’ont servie avec le plus d’eclat et de devouement, et j’emets le voeu que le Gouvernement de la Republique fasse encore appel k votre patriotisme pour presider k l’epanouissement d’une oeuvre coloniale nouvelle dont votre experience assurera le succes 6. * * # Măcar că numit temporar în diverse comandamente, ceea ce l-a şi făcut ades să-şi socoată cariera de colonial încheiată, Lyautey LYAUTEY 329 va juca de aci înainte rolul hirurgului virtuos, la care recurgi, indiferent de sentimentele pe care i le păstrezi, oridecâteori ţi-e viaţa în primejdie. La fiecare complicaţie ivită pe oricare punct de pe glob, trăind sub semnul tricolorului francez, numele lui Lyautey va fi pe toate buzele. Toute grande vie naît de la rencontre d’un grand caractere et d'un grand hasard — scrie cu sagacitate d. Andre Maurois, în biografia d-sale. Marele hasard, cu care se întâlneşte marele caracter Lyautey, se numeşte Jonnart. întâlnirea are loc la un dejun, în casa d-lui Jules Charles Roux, un prieten al lui Lyautey, în momentul în care iluzoria frontieră algero-marocană inspira Metropolei serioase îngrijorări. D. Jonnart era Guvernator-General al Algeriei. Nu mult după această întrevedere, Generalul Andre, al cărui nume a făcut mai târziu scandal prin cunoscuta afacere a fişelor, ticluite în lojile organizaţiei Grand Orient de France, numeşte telegrafic pe Lyautey comandant al Sub-Diviziei Ain-Sefra. E începutul triumfului Republicii în Africa. Reputaţia lui Lyautey şi convor- birea dela dejunul la care s’au cunoscut sunt suficiente pentru a-1 determina pe Jonnart să-i scrie: Mm cher Colonel, «Je suis sur que vous accomplirez au mieux des interets de votre pays l’importante mission qui vous est confiee. Je n’ai pas hesite â reclamer votre nomination, car il faut â A'in-Safra, non seulement un vaillant soldat, mais un organisateur et un politique avise... Je n’ai pas besoin de vous dire que je vous seconderai de mon mieux dans l’accomplissement de votre mission ». (Andre Maurois). Hasardul s’a dovedit perspicace. Non seulement un vaillant soldat, mais un organisateur et un politique avise. Lyautey era de sigur omul care îi trebuia, după cum şi lui Lyautey îi trebuia o asemenea însărcinare. E o etapă necesară inteligenţei lui naturale de ofiţer cultivat şi «lettre », înainte de a se înscăuna cu brio în fruntea unui Stat. In această privinţă, Lyautey nu s’a putut plânge de noroc. Acel 33° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dram, indispensabil oricărei întreprinderi omeneşti l-a avut. Şi dacă nu l-ar fi avut, paguba ar fi fost mai mică pentru el, decât pentru ţara lui. Poeţii cunosc glorii postume. Oamenii de acţiune, nu. Un poem de valoare, desconsiderat în timpul vieţii autorului, îşi poate cuceri locul mai târziu. O faptă mare, împiedicată să se realizeze, e o ireparabilă pierdere pentru umanitate. Lui Lyautey i-a fost dat să se realizeze deplin. Hasardul Jonnart, ca şi toate celelalte îl vor găsi pregătit. Totdeauna ştie ce vrea şi unde merge. La o vârstă când majoritatea acelora de seama lui nu cunosc decât cazarma, balurile şi localurile de noapte, Lyautey se com- place în cercul unor oameni ca Melchior de Vogiie, Marcel Proust, Henri de Regnier, Jose-Maria de Heredia, fiind unul din obişnuiţii dineurilor Doamnei Aubemon,... et la maîtresse de maison lui fit re- marquer qu’il en etait le premier officier, scrie d. Andre Maurois. Şi mai departe: « Ce type de soldat lettre paraissait alors surprenant. II avait toujour ete l’ideal de Lyautey. « Souvent en regardant une charmante copie d’un portrait d’An- gelo Bronzino, que possedait sa măre et qui representait un seig- neur de vingt ans, l’epee au cote et la main sur un livre, il avait pense â ce temps ou un soldat pouvait sans ridicule etre passion- nement attache â l’etude. « Que de fois (citează d. Maurois), l’ai-je regarde et entretenu, ce temoin charmant, grave et pensif d’un âge dispăru. Que de fois j’ai revecu avec lui cette vie vraie, ou l’on se poignardait bien au coin des rues, oii la lutte etait â chaque pas, mais oii tous Ies ressorts etaient tendus, oii toutes Ies facultes vibraient. II a son epee. C’etait «un noble cavalier, hardi et courtois»; c’etait un soldat comme l’etait tout seigneur; il vient sans doute de com- battre â la tete de ses gens contre Ies troupes de l’empereur Char- les-Quint qui menace la viile. Mais il est appuye aussi sur un livre. C’est qu’apres Ies bons coups d’estoc il aime â lire Dante; il a peut-etre lui meme compose quelques sonnets; â coup sur il a devise des affaires de la Republique et cause de l’art avec son peintre et ses compagnons. C’etait alors tout simple, l’homme et le citoyen demeuraient sous l’habit qui Ies couvrait. « Un soldat de nos jours, n’a pas le droit de depasser l’horizon que lui tracent la theorie et le metier (subliniat de Lyautey)... LYAUTEY 331 On lui rit au nez si, decendu de cheval, il trouve quelque joie ă •ses livres et, le moins qu’on fasse, c’est de le regarder comme -un peu toque ». (Andre Maurois). Citind aceste rânduri, nu mai avem dreptul să ne mirăm de felul în care dela început Lyautey a înţeles magistralele lecţii ale lui Gallieni şi nici de magistrala aplicaţie pe care le-a dat-o mai -târziu. In adevăr, marele hasard întâlnise marele caracter. Dela comanda ■Sub-Diviziei Sud-Oraneze până la treapta de Ţar al Marocului, sub denumirea benignă de « Resident-General » şi « Commandant en chef», Lyautey merge din victorie în victorie, păşind din pisc în pisc. Câteva luni după debarcarea în Maroc, Jonnart îi scrie: « Vous avez justifie, et meme au dela, nos esperances, la con- fiance que nous placions en vous, et vous avez temoigne des qualites d’organisateur et de politique dont tout le monde se rend compte, meme au Ministere de la Guerre...» (Maurois). Aici, pe pământ african va primi Lyautey cei mai bine meri- taţi lauri, care se vor aşeza însă pe o frunte care tot aici a purtat şi coroana de spini. Va trebui să suporte, pentru a fi lăsat, în definitiv, să-şi servească ţara, pe lângă intermitentele atacuri ale duşmanilor, permanentele lovituri ale Parlamentului, ale presei, ale opiniei publice reale câteodată, ale omului politic întotdeauna. In afară de curajul şi priceperea care se cer oricărui comandant în luptă, va trebui să execute adevărate tururi de forţă de atac şi abilitate, pentru a se pune la adăpost de prigoana redutabilului j>ouvoir central, a guvernelor în general şi a Ministerului de Război în special. Faţă de vitrega ocârmuire va uza pe rând şi după caz de toate mijloacele, dela cea mai riscată îndrăzneală, până la aparenta supu- nere completă, dela cea mai ingenioasă inducere în eroare până la puerila păcăleală. Aşa de pildă, când Metropola îi interzice de a intra în localitatea Bechar, pe care o ocupase dintr’un inevitabil imperativ tactic, nu găseşte el mijlocul de a rămânea pe loc, schim- bând numele localităţii, din Bechar în Colomb şi comunicând centrului că nici nu se gândeşte să intre în Bechar şi că se va conforma ordinelor, menţinându-se în Colomb ? 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu totdeauna însă poate scăpa atât de uşor şi de cele mai multe ori trebue să-şi pună în joc persoana şi situaţia lui, ceea ce nu ezită, să facă atunci când e nevoie, dar numai atunci. Aşa, urmându-şi politica lui de tache d’huile, Lyautey ordonă vrednicului său cola- borator Henrys, la acea epocă maior şi şeful lui de Stat-Major să ocupe în teritoriu marocan (se afla în Algeria), singura fântână a regiunii. Populaţia vine să-i mulţumească şi Lyautey îi făgă- dueşte protecţia pe care acesta o cere. Efectul la Paris: campanie de presă, Consiliu de miniştri, ordin de evacuare. Lyautey dic- tează unui ofiţer subaltern, următoarea telegramă: ... « Ce recul contraire â tous engagements pris avec popula- tions, qui vont subir represailles immediates, portera atteinte mortelle â notre influence et â notre loyaut^, et fera perdre tout benefice de situation acquise depuis dix mois. C’est avec la plus profonde conviction et le sentiment le plus grave de ma respon- sabilite pour securite Sud-Oranais que Gouvernement m’a confiee que je vous adjure presenter â Gouvernement ces observations„ qui peuvent echapper quand on n’est pas sur place, et lui demande sursis au moins execution jusqu’â rapport detaille... M’etant,. d’ailleurs, engage personnellement vis-â-vis populations au nom de la France que nous ne Ies abandonnerons plus, Ies protegerions et Ies ayant ainsi amenees â se grouper autour de nous et â retrou- ver securite et trafic inconnus depuis sept ans,jene pourrai sans manquer â l’honneur, proceder moi-meme â cette mesure et, si elle est maintenue, je demande respectueusement â etre mis. immediatement en disponibilite, de maniere etre seul en cause vis-â-vis populations et â ce qu’elles se rendent compte que c’est moi seul qui ai indument engage parole Gouvernement fran9ais- et, me sachant desavoue, ne puissent que me suspecter seul et non la parole du Gouvernement de la Republique...» (Paluel Marmont). Se înţelege, că după o astfel de corespondenţă, fără energica solidarizare a lui Jonnart, lui Lyautey i s’ar fi luat comanda. Hasar- dul a fost însă pe măsura caracterului. * # # S’ar părea că rolul hasardului e terminat. Aparenţă. Aici se termină numai rolul hasardului-Jonnart. LYAUTEY 333 Dela comanda diviziei din Oran, Lyautey trece, cu un grad în plus, comandant de corp de armată la Rennes. Nu împlineşte însă patru luni în această comandă. Imixtiunea Germaniei vine să încurce si mai mult afacerile Marocului, în care vântul nesu- punerii suflă în voie. Urmează Agadirul, cedarea unei porţiuni din Congo Germaniei, în schimbul deplinelor puteri pe care Franţa le obţine în Maroc şi, în scurt timp, semnarea Protecto- ratului. Populaţia se răscoală împotriva Sultanului, dar şi a Franţei. Şaisprezece ofiţeri francezi sunt ucişi. Metropola e consternată. « Trois noms volent de bouche en bouche: Galbeni, d’Amade, Lyautey. Galbeni se recuse et designe Lyautey. II reste deux. C’est presque â la courte paille qu’on tire. Lyautey est designe et averti de ce choix par telephone. Des le lendemain il etait, par decret, nomm6 Commisaire Resident General de France au Maroc ». (Paluel Marmont). Aceasta e ultima şi cea mai glorioasă perioadă a întregii lui cariere de ostaş, diplomat şi organizator. Aici îşi va da întreaga măsură a multiplelor lui însuşiri. Aici va avea în cele din urmă întreaga libertate de a comanda fără tutelă. Aici îşi va vedea acţiunea lui potolitoare progresând nestin- gherită şi se va bucura de roadele ei. Aici îşi va realiza cele mai înalte gânduri şi cele mai îndrăzneţe aspiraţii. Poet al faptei, reprezentând idealul clasic al omului în care gândul se acordă cu gestul ca strunele unui clavir pus la punct de-o mână meşteră, tot ce va visa noaptea, va împlini ziua. Piatră cu piatră, casă cu casă, stradă cu stradă, oraş cu oraş, va zidi o ţară, din temelii. Porturi, uzini şi fabrici se vor ivi în nimic, desprinzându-se din închipuirea lui creatoare, ca de pânza unui pictor nebun, care şi-ar vedea zugrăveala părăsind pânza, dilatându-se până la supra- natural şi fiinţând aevea. Şi toate acestea cu câtă stăruinţă, cu câtă hotărîre, cu cât gust. A occidentalizat oraşele, fără să le dis- trugă pitorescul, modernizând pe urmele tradiţiei locale. Având o justificată oroare de concepţiile edilitare ale ofiţerilor de geniu, care n’ar fi şovăit să construiască stereotipe cazărmi franceze, în exuberanţa decorului african, n’a îngăduit să se ridice o schelă, nici să se vopsească un acoperiş, fără prealabila lui încuviin- ţare. Nu e linie şi coloare care să nu-i aparţină. Numele lui se 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înscrie dela sine sub harta Marocului ca acela al lui Lionardo sub Gioconda şi al lui Tiţian sub Flora. A găsit în Maroc aşezări şi obiceiuri medievale, de care nu s’a atins, decât pentru a le lumina calea spre veacul de faţă, netezindu-le-o. N’a distrus nimic, a perfecţionat totul. N’a importat, a adaptat. N’a revoluţionat, a con- tinuat. A procedat în fine aşa cum ar fi procedat un băştinaşi pios şi tradiţionalist, dacă istoria ar cunoaşte asemenea salturi şi dacă îşi poate cineva imagina un Marocan, care să fi putut atinge la acea epocă şi chiar mai târziu, gradul de evoluţie intelectuală al unui Lyautey. Un ţinut pustiu, locuit de populaţii sălbatice sumedenii, haiducind după plac, un colţ de lume fără hartă şi fără stăpân, o ţară în care era de creat totul, dela Sultan până la păzitorul de cămile, e astăzi una din cele mai prospere colonii de pe glob. Adevărat artist, Lyautey şi-a iubit opera cu patimă, apărând-o cu dârzenie şi de barbaria triburilor sălbatice şi de sălbăticia prostului gust oficial european. A mers până acolo încât a inspirat Şerifului mai multe legi, prin care declară monumente istorice intangibile, tot ce bunul lui gust găsea interesant şi demn de a fi pus la adăpost de nepăsare şi nepricepere. Ba, ceva mai mult. Formează un serviciu al artelor indigene, pentru a da de lucru meşterilor locali, care altfel ameninţau să dispară. « Afin que Mes sujets aille tous au Paradis, car tel est Notre bon plaisir...». Aşa începe o ordonanţă, a lui Ludovic al XlII-lea, mi se pare. Acest Roi tres Chretien, cum se intitulau puternicii Regi ai Franţei, deprins să hotărască în stăpân absolut asupra supuşilor săi, s’a îndemnat să-i ocrotească şi după moarte. Cu puteri aproape egale, dar în alte vremi, Lyautey s’a mulţumit să se ocupe de soarta Marocanilor pe acest pământ numai. Tel fut son bon plaisir. * * * Cu toate că e cea mai strălucită, nu vom insista asupra epocii Maroc. E prea recentă şi prea cunoscută. Nu putem însă trece cu vederea amănuntul cel mai interesant. Marele război îl găseşte pe Lyautey acolo. Propaganda ger- mană turburase minţile, semănând furtună. Parisul îi cerea trupe, ordonându-i să părăsească poziţiile înaintate, reducând ocupaţia la câteva porturi. Lyautey îşi consultă colaboratorii: LYAUTEY 335 — En toute circonstance, me repondez-vous de votre region ? — Oui, dit Gouraud. — Oui, dit Henrys. — Oui, dit Brulard. — Oui, disent Ies colonels Peltin et Gueydon de Dives. După ce cântăreşte răspunsurile, Lyautey dictează următoarea telegramă: — « Je garderai jusqu’au bout le Maroc â la France, non seu- lement comme possession, comme gage acquis, mais comme reservoir de ressources de toutes sortes pour la Metropole ». « C’etait faire preuve d’un beau courage que de jouer dans ces conditions une telle pârtie», conchide, cu drept cuvânt, d. Paluel Marmont. Şi urmează: «On lui reclamait 30 bataillons? Le 15 septembre, il en avait expedie 37, plus six batteries, une brigade de cavalerie, un esca- dron divisionnaire, trois compagnies du genie et deux compag- nies de telegraphistes » 1.. Formula Lyautey: « Qui n’avance pas, recule ! Qui n’impose pas sa volonte subit celle de l’adversaire ! Un ralentissement de notre activite mili- taire devant etre immediatement exploitee par nos ennemis, ne pas s’en tenir â une attitude passive, mais bien â une « defen- sive active ». # # # Lyautey se dovedeşte a fi de talie să-şi ţină teribilele angajamente. In toţi cei patru ani de război european nu va face decât « bonne mine â mauvais jeu >>. Toată acţiunea lui va avea de scop (şi va izbuti) să dea autohtonilor impresia forţei, a securităţii, a vic- toriei sigure. Va trage avantaje pentru Franţa până şi din cele mai disperate situaţii. Luptând în condiţiuni tehnice din ce în ce mai proaste, furnizând fără încetare Metropolei efective, ofiţeri (şi ce ofiţeri!) şi material de război, nu va înceta totuşi să creeze> să construiască, să împânzească ţinutul cu şosele, poduri, căi ferate. In Lorena bate tunul. Lyautey deschide iarmaroace. Casa părin- tească îi e distrusă de {inamic. Lyautey organizează expoziţii. 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Colonelul Lavedun, unul din cei mai viteji ofiţeri ai lui e măcelărit în luptă inegală şi crâncenă într’o văgăună din Bled es-Siba, împreună cu 30 de ofiţeri şi 500 de soldaţi. A doua zi Lyautey inaugurează la Casablanca marile magazine Paris-Maroc. (Paluel Marmont). In dosul acestor impunătoare festivităţi, marele regisor îşi continuă opera de penetraţie, înaintând cu forţe derizorii, dar cu tenacitate, în regiunile nesupuse, înarmate de propagandiştii debarcaţi din submarinile dela Kiel. 1 — C’est que partout nons disputons â Vennemi l'initiative du mou- vement, spune el. Secretul acestei ribambele de victorii ni-1 dă însuşi Lyautey, care, ne asigură d. Paluel Marmont, mărturiseşte unui prieten intim: — Mon ami, il n'y a pas trente-six manieres de gouverner. II jaut un roi... Ici, je suis roi. Mai târziu, când, retras în domeniul lui dela Thorey, îşi va aminti de Maroc, în mod firesc, povestirea va începe totdeauna cu sotis mon regne, ne afirmă principesa Marta Bibescu. Asumându-şi răspunderi copleşitoare, Lyautey înţelege să exer- cite puteri absolute. I se potriveau. Şi în concepţii, şi în sentimente, şi în înfăţişare, avea majestate regală. Arătaţi-1 aşa cum l-a surprins penelul lui Baschet sau al lui Lazlo, în superba-i ţinută de mareşal, cu pieptul înstelat şi cu mâna pe gardă, unui copil. Nu vă îndoiţi că prima lui întrebare va fi: unde a domnit ? E destul să-l priveşti, ca să nu te mai prindă mirarea aflând că viteazul Loren a cutezat să-l înfrunte până şi pe Clemenceau. Tigrul dela Paris şi leul dela Casablanca s’au privit în ochi: — Ce Lyautey! II aurait du passer vingt fois en conseil de guerre, II n'y apaş de soldat plus indisciplină. Chaque fois que je lui ai donni un ordre, il m’a ripondu: « Non ! » Comprenez-vous pa? Et aprâs un silence: — Qa ne fait rien. II rne plait. C’est un Monsieur. Aceste vorbe, scrie d. Gabriel Courtial în Candide, i-au fost spuse de Georges Clemenceau. Dar omul acesta, care a domnit douăzeci de ani, n’a putut guverna decât trei luni. LYAUTEY 337 Din domnie pleacă binecuvântat de-o ţară. Din guvernare e izgonit cu huidueli. Nul n'est prophete dans son pays. Apoi, unghiul istoric şi cel ■politic nu coincid totdeauna. Ochiul exercitat pe unul, se încurcă ades pe celălalt. Je ne comprends rien â cette race, spunea Lyautey .despre politiciani. Odată fiind bolnav, Musulmanii au înălţat rugăciuni pentru însănătoşirea lui, în toate moscheele. Făcându-se bine (în urma vizitei Imamului dela moscheea Moulay Idrim, credeau localnicii), Lyautey a fost invitat (lucru fără precedent) să păşească pragul inviolabil al Casei Profetului, pe care nu mai călcase niciodată picior de ghiaur. D. Andre Maurois povesteşte că Lyautey a mers până la uşa templului, dar că a refuzat să intre, mulţumindu-se să atingă o lespede cu vârful piciorului, fără să pătrundă mai mult în sfântul locaş. întrebat mai târziu de ce n’a voit să intre în mos- chee, raportează d. Gabriel Courtial, Lyautey a răspuns: — Alors, tu n’a pas compris que si j’etais entre dans la mosquee, j’aurais crii un precedent, et que, lorsque je ne serais plus ici, quelque farfadet de parlementaire en mission — et il employait en realite au lieu de farfadet, une expression beaucoup plus crue — n’aurait pas manque de s’en autoriser pour en faire autant. Non! Tout, mais pas ţa ! » Tot d. Gabriel Courtial povesteşte că la un banchet, oferit de Societe du Maroc, a spus pe un ton sarcastic: — «Je suis heureux, mes amis, de ne pas mir ici un seul parle- mentaire. Nous sommes en familie ». După scurta şedere şi semnificativa lui plecare de pe banca ministerială, Lyautey e retrimis (era să zic şi nu greşeam repa- triat), în Maroc, de guvernul Ribot. Timp de opt ani, va desă- vârşi ceea ce crease: va vernisa tabloul. Acolo, în regeasca lui reşedinţă, va primi (în fine) toate omagiile, trăind din plin. Toate .satisfacţiile misiunii împlinite. Rar vis se va fi apropiat mai mult de realitate. Numai o perdea le despărţea. Dela fereastra lui, cât poate cuprinde ochiul, crea- torul îşi putea admira în voie opera. E uşor de închipuit senti- mentul cu care un pictor în declinul vieţii şi-ar vedea adunate într’o vastă sală, pânzele risipite la cele patru vânturi şi cu câtă .emoţie ar silabisi titlurile tablourilor, pe măsură ce şi le-ar 22 338 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rememora: Doamna în galben, Plopii, Crizanteme, Culesul viilor,. Judecătorul, Madona... Fez, Meknes, Rabat, Marakech, Casablanca... îşi va fi zis- Lyautey dela fereastra lui. E suprema satisfacţie pe care Parcele i-au hărăzit-o. Nu i-a fost dat însă să închidă ochii acolo, cum se pare că ar fi dorit. Şi când, petrecut cu iubire şi veneraţie de funcţionari, ofi- ţeri, colonişti şi indigeni până la puntea de îmbarcare, se va des- părţi pentru totdeauna de Maroc, îndată ce vaporul se va pune în mişcare, va intra în cabina lui, fără să mai întoarcă privirea înapoi. Scrie Joinville, cronicarul, în cronica lui: ... et en demantieres que je aloie â BUchecourt et â Saint-Urbain,. je ne voz onques retourner mes yex vers Joinville, pour ce que le cuer ne me attendrisist du biau chastel que je leissoie et de mes deuxr enfants. Lyautey lăsa o ţară, un popor, toată viaţa lui. * * * Dela intrarea în patria unde cel dintâi îl întâmpină fiscul şf până la săvârşirea lui dintre vii, de două ori şi în două mari împre- jurări, numele lui mai face sgomot: cu prilejul expoziţiei coloniale, când a realizat pe continent, în miniatură şi în surogat, ceea ce realizase în stil mare şi în autentic în colonii, şi cu prilejul recen- telor evenimente sângeroase de pe străzile Parisului, când pre- zenţa lui în stradă, în capul invalizilor, răstoarnă ultimul guvern, al Republicii, a căruia schimbare o mai apucă. S’a stins acolo unde a primit lumina, într’un ungher retras aF solului natal, fără să-şi mai poată vedea opera, ca şi Beethoven care, surd, nu şi-a mai auzit simfonia. # * * Am adunat cucernic aceste însemnări fugare, culese în pripă,, din tot ce s’a prizărit ca material informativ, în librăria româ- nească. Atunci când marile vieţi franceze îşi vor găsi Plutarcul, etapele- şi peripeţiile vieţii lui Louis-Hubert-Gonzalve Lyautey, Marechah LYAUTEY 339 de France, îi vor înfăţişa gata scris, unul din cele mai frumoase capitole. Cronicar îndepărtat şi smerit în faţa măreţiei subiec- tului, eu nu cutez să însemn, dela mine, pe răbojul meu românesc decât atât: a fost un pios catolic, un viteaz soldat, un sincer rega- list, un leal republican, un mare artist, un boier, un om, şi ceva mai mult: un Francez. AL. O. TEODOREANU 22* ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR Credinţele şi poveştile cu privire la originea lumii sunt foarte vechi. Le găsim la toate popoarele, chiar şi la cele mai puţin civi- lizate. Cea dintâi şi cea mai veche carte a Vechiului Testament poartă numele de Geneză (Creaţiune) 1). Speculaţiunile filozofice referitoare la naşterea şi la constituţia universului, aşa cum se află în sistemele cosmogonice şi ontologice ale Indienilor şi Grecilor, au de asemenea o mare vechime şi re- prezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste popoare. Literatura indiană începe cu Rig-Veda, o colecţie de 1.0x7 imnuri în versuri, care constitue cel mai vechi document literar al grupului de popoare indo-europene. Unele din aceste imnuri :sunt de natură filozofică şi se preocupă de originea lumii. Intre acestea este celebrul imn al Creaţiunii, X, 129, care cuprinde în sâm- bure întreaga concepţie cosmogonică de mai târziu a Indienilor. Imnul acesta, împreună cu comentariile făcute asupra lui de învăţaţii şi filozofii indieni din diferite timpuri2), are o mare însemnătate pentru studiul teoriilor cosmogonice la Indieni şi chiar la Greci. De aceea ne vom ocupa în special de el, după *) Povestirea Creaţiunii din Biblie provine din tradiţie (ca şi la Indieni) şi a fost aşezată de Moise în fruntea legii sale. Povestirea a fost adusă de pa- triarhii lui Israel din patria chaldeică. Ea are legături cu legendele babilonice, aşa cum ne apar din inscripţiile cuneiforme. s) Cel mai vestit e Săyana, din sec. XIV, p. Chr., al cărui comentar detaliat •explică textul rigvedic, cuvânt cu cuvânt. ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR SI A GRECILOR 341 care vom expune pe scurt şi celelalte concepţii privitoare la originea universului, ivite mult mai târziu, mai întâi la Indieni, apoi la Greci. Tradus adesea în limbile europene, mai ales în cea germană J), imnul Creatiunii a inspirat pe cel mai mare poet al nostru, pe Eminescu.2) Din nefericire, aceste traduceri nu-1 redau în în- tregime exact, fie datorită obscurităţii textului original, fie din pricina interpretării greşite a anumitor pasaje (interpretări făcute uneori chiar de comentatorii indieni şi bazate pe concepţii filo- zofice mai recente), fie în sfârşit din cauza redării prea libere, impusă traducătorului şi de cerinţele ritmului şi ale rimei. De aceea redăm imnul Creaţiunii, mai întâi în original3), în transcriere cu caractere latine, apoi în traducere, însoţit de un comentar bazat în parte pe acela al lui Geldner 4). RIG-VEDA X, 129 Textul Nâ âsat ăsît no sat ăsît tadă'nîm nâ ăsît râjah no vyoma parâh yât f kim ă' avarîvah kuha kâsya ţârman âmbhah kim ăsît gâ- hanam gabhîrâm //i// nâ mrtyuh ăsît amftam nâ târhi nâ ră'tryăh âhnah ăsît praketâh / ă'nît avătâm svadhâyă tât ekam tâsmăt ha anyât nâ parâh kim cana ă'sa //2// tâmah ăsît tâmasă gudhăm âgre apraketâm salilâm sârvam ă'' idâm / tucchyena ăbhu âpihitam yât ăsît tâpasah tât mahină' ajăyatar 6kam //3 // kă'mah tât âgre sâm avartata âdhi mânasah retah prathamâm yât ă'sît / satâh bândhum âsati nih avindan hrdi prati işya kavâyab manîşă' //4// *) Cea mai bună este acea în versuri a marelui filozof şi sanscritist Paul Deussen, în: Allgemeine Geschichte der Philosophie, voi. I. -) In Scrisoarea I, v. 41 —60. V. excelentul studiu al d-lui C. Papacostear « Filozofia antică în opera lui Eminescu » (în rev. Minerva, 1930, 1, 16—36). 3) Din ediţia lui F. Max Miiller: The hymns of the Rig-Veda, in the Pada Text, London, 1873. 4) K. F. Geldner, Der Rigveda in Auswakl; Zweiter Teii: Kommentar, 1909 (PP. 207—214). 342 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tiraţcl'nah vl tatah raţmih eşăm adhâh svit ăsît upâri svit ăslt / retodhă'h ăsan mahimă'nah ăsan svadhă' avâstăt prâyatih parâstăt //$// kâh addhă' veda kâh iha prâ vocat kutah ă'jătă kutah iyâm vîsrştih / arvă'k devă'h asyâ visârjanena âtha kâh veda yâtah ăba- bhuva //6// iyâm visrstih yâtah ăbabhu'va yâdi vă dadhe yâdi vă nâ / yâh asyă'dhyakşah parame vyoman so angâ veda yâdi vă nâ vâda //7//. Traducere Atunci *) nu era nici nefiinţă, nici fiinţă a); nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat l * 3). Ce acoperea ? 4) unde ? 5 *) sub a cui ocrotire erau apele ? s) era oare un adânc fără fund ? 7) (i). l) Atunci: înainte de creaţiune, în starea primordială. *) Cf. Eminescu, Scris. I, v. 41: « La ’nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă *. Cuvântul « nefiinţă * (ser. dsat) pare a fi introdus pentru prima oară de Eminescu (germ.: Nichtsein); iar «fiinţă» (ser. sdt) este traducerea lui Sein ; cu această accepţiune pare de asemenea să fi fost întrebuinţat numai de Eminescu. *) ^Diferitele părţi ale lumii lipseau. Cf. Tmttiriya-Brăhmana 2, 2, 9, 1: « Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era cerul, nici pământul, nici văzduhul ». 4) «Ce înfăşură (lumea)?, adică: «ce cuprindea ea?» *) « In ce (înveliş) ? » *) Continuare la versul 1: lipsea marea. Lumea era fără conţinut şi fără înveliş şi fără zeul personal suprem. r) Cf. Xdog la Greci (v. p. 352). Eminescu, Ser. I, v. 45: * Fu prăpastie? genună? Fu noian întins de apă? * Qatapatha-Brăhmana 10, 5, 3, 1 se referă la introducerea imnului şi poate fi considerat ca cea mai veche interpretare a acestuia: « Lumea aceasta (iddm) a fost la început şi reală şi nereală; ea a existat şi n’a existat; ea a fost pe atunci numai gândire. De aceea înţelepţii spun despre ea: « Atunci nu era nefiinţă, nici fiinţă » (nă’sad asin nâ sad ăsît tadanîm. R. V> X, 129, 1 a); pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunţat şi mai concret; ea îşi dori o personalitate (ătmdn), se înfierbântă şi se condensă ». Mânu 1, 11 şi 14 spune clar că atât ceea ce încă nu s’a desfăcut (avyaktam), cât şi gândirea (sau substanţa gânditoare), pe care Brahma a produs-o cea dintâi din sine, sunt în acelaşi timp şi reale şi nereale. V. şi p. 350. •ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 343 Atunci nu era moarte nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei «(încă) nu era x). Liber sufla fără suflare acest Unul2); mai presus de el nu mai •era nimic altceva 3) (2). La început* *) era întuneric învăluit în întuneric; acest Tot era o întindere nedesluşită de ape 5). Germenul care era ascuns în chaos, acest Unul s’a născut prin puterea căldurii6) (3). *) Continuare la versul i: Nu erau oameni şi zei, nici timp. « înainte de naşterea acestei lumi nu exista noţiunea de « moarte », fiindcă nu era nici un muritor » (Durga). Semnul (distinctiv) al nopţii, etc.: « Luna şi stelele sunt semnul nopţii, •soarele al zilei ». (Săyana la Taittirlya-Brăhmana). *) Altfel Eminescu, Ser. I, v. 44: < Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns ». Unul este substanţa (entitatea) primordială, « Brahma » (Durga). Fiinţa primordială răsufla fără a produce o suflare (ă'nîd avătdm). Deci ea nu trăia în mod fizic, ci numai spiritual, fiindcă era numai inteligenţă. s) « Afară de acest Unic (Brahma), nu exista ceva mai presus. Prin negarea lumii, s’a tăgăduit mai înainte şi ceva mai prejos. Aşa dar nu exista nimic mai « presus sau mai prejos şi diferit de Brahma ». (Săyana la Taittirlya-Brăh- mana). Cf. şi următoarele pasaje din Rig-Veda: «Acest Unul a devenit Totul» (eka vă iddm vi babhuva sarvam). (RV. 8, 58, 2). Cf. Eminescu, Ser. I, v. 91: « Unul e în toţi, tot astfel precum una e tn toate ». « Unul e stăpân peste tot ce se mişcă şi tot ce stă; el a devenit tot ce merge şi tot ce zboară » (ăjaddhruvâm patyate vlţvamăkam câratpatatri vlşunam vi jătâm). (RV. 3, 54, 8). Cf. şi pp. 347, 357 Ş- u. *) Aici se arată încă odată haosul şi naşterea, adică transformarea în Uni- vers, a germenului Lumii cuprins în haos. La început, « adică: înainte de creaţiune, căci pe atunci nu era cine să vadă, nu era vedere şi nici obiect care să fie văzut ». (Durga). Cf. Eminescu, Ser. I, v. 48: « Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s’o vază ». !) Cf. Eminescu, Ser. I, v. 47: « Căci era un întuneric ca o mare făr’o rază ». Cu versul acesta din Rig-Veda şi cu cel precedent cf. Geneza I, 2: * Peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor ». *) Prima fază a creaţiunii; cf. Eminescu, Ser. I, v. 51—52: «Dar deodat’ un punct se mişcă. . . cel dintâi şi singur. Iată-1 / Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl...». ' Ser. tdpas, căldură, asceză, înseamnă aici năzuinţa lăuntrică fierbinte, care precedă actul creaţiunii. Cf. şi p. 345. 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La început s’a ivit deasupra acestuia dorinţa, care a fost cea dintâi emanaţie a spiritului1). Legătura cu fiinţa au găsit-o înţelepţii în nefiinţă, cercetând cu înţelepciune în inima lor (4). Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezişul2); a fost oare un dedesubt ? a fost oare un deasupra ?3) Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă deasupra 4) (5). Cine ştie într’adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s’a născut, de unde-i această creaţiune ?s) Zeii s’au ivit după crearea acestei lumi * *); atunci cine ştie de unde s’a născut ? (6). *) Strofa aceasta şi cea următoare descriu creaţiunea primitivă, prin care .fiinţa primordială se naşte ca lume. « Lumea aceasta era apă, numai valuri. Singur Prajăpati (Creatorul) apăru pe o frunză de lotus. In cugetul său se ivi dorinţa: « Aş vrea să creez această lume*. Despre aceasta tratează strofa: «La început, etc. » (Taittirfya-Ara- nyaka 1, 23, 1). Cf. Geneza I, 2 (p. 343). Este vorba de naşterea lumii materiale din fiinţa primitivă spirituală. Prima emanaţie a spiritului (mdnas) a fost dorinţa, de asemenea încă spirituală, voinţa de-a crea. Lumea reală este o emanaţie a fiinţei primordiale, care-i spirituală şi nematerială; ea s’a născut din aceasta printr’o separare («desfa- cere *, Eminescu) succesivă, materializându-se. a) Ochiul spiritual al celor ce văd (al înţelepţilor) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezişul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci pre- mergătoare şi a răspândit astfel lumină asupra întregului act al creaţiunii. s) Expresia «de-a curmezişul * dă naştere întrebării dacă în starea pri- mordială a lumii existau dimensiuni. De aici întrebarea: «Exista oare un dedesubt, etc. *. O altă interpretare e aceasta: «(Acel Unul) a fost oare dedesubt? a fost oare deasupra ? * *) Cele două principii creatoare ale zeului suprem: principiul masculin şi cel feminin. Ideea unei uniri între principiul feminin, privit ca o energie, şi cel masculin e foarte veche, în sistemele cosmogonice indiene. (Cf. p. 345, n. 4). In Rig-Veda şi în Brahmane se află adesea aluzii la împreunarea cerului cu pământul (cf. p. 353), care împreună dau naştere oamenilor, zeilor şi tuturor creaturilor. (Cf. Monier W., Indian Wisdom, London 1875, p. 100). *) Cf. Eminescu, Ser. I, v. 46: « N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă ». *) «Zeii s’au născut după crearea elementelor (eterul, apa, etc.); deci cum ar putea ei să cunoască creaţiunea, care precedă în timp naşterea lor ? * (Săyana). ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 345 De unde s’a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu, Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt1), numai acela o ştie, — sau nu ştie nici el (7). * * * * * In cele mai multe din imnurile filozofice ale Rig-Vedei se vor- beşte de un Creator al Universului. Acest creator poartă diferite nume: Prajăpati, Brahmanaspati (sau Brhaspati) sau Vipvakar- man ; însă totdeauna e închipuit ca un zeu personal. Totuşi în versul penultim al imnului Creaţiunii (v. mai sus), poetul se îndoeşte dacă lumea a fost « făcută » sau s’a născut altfel; iar principiul creator nu poartă nici un nume, ci se numeşte « Unul». El s’a născut « prin puterea căldurii », (tdpas, ceva ase- mănător cu clocirea) 2). ■ Acest Unul era deja o fiinţă intelectuală şi cel dintâi produs al spiritului său, — « prima emanaţie 3) a spiritului », — cum spune poetul, — a fost Kă'ma, adică «dorinţa, plăcerea sensuală»4 *). In acest Kă'ma, înţelepţii cercetând în inima lor, au găsit prin meditaţie legătura dintre fiinţă şi nefiinţă6). Astfel încă în imnurile din Rig-Veda găsim marea idee despre Unitate, ideea că tot ceea ce vedem în natură şi pe care credinţa populară o numeşte «zei >>, este în realitate numai o emanaţie a celui Unic, că orice pluralitate este numai aparenţă 6). Aceasta este şi doctrina fundamentală a Upanişadelor. x) «Supraveghetorul (stăpânul) acestei lumi» (asyă'dhyakşah), adică zeul suprem. 2) Cf. concepţia despre oul Universului, pp. 346, 350, 353. s) In ser. «sămânţă» (ritos). *) Kă'ma nu e acelaşi lucru cu ♦ voinţa * lui Schopenhauer, cum crede Deussen şi alţii, ci corespunde lui Eros din mitologia greacă. (Cf. pp. 353, 354! 356). Gânditorii antici înţelegeau prin Iubire (Eros, Kă'ma) forţa misterioasă ce li se părea că atrage elementele materiale unele către altele, spre a crea mereu fiinţe noi. Această concepţie se află în mintea tuturor poeţilor din toate timpurile şi arată neputinţa minţii lor de a-şi închipui creaţiunea altfel, decât prin imaginea procreării omeneşti. Cf. P. Mazon, Hăsiode, texte ătabli et traduit, Paris, 1928, p. 27 şi M. Winternitz, Geschichte der indischen Litteratur, Leipzig, 1907, voi. I, p. 87, n. 1. V. şi p. 344, n. 4. *) Winternitz, o. c. I, 87 sq. Aceasta a format mai târziu cea mai înaltă preocupare a Upanişadelor şi a filozofiei indiene. V. pp. 347, 349. *) Winternitz, o. c., I, 88. 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Foarte numeroase sunt legendele privitoare la creaţiune în Brahmane1). Aceste legende încep de obicei prin a arăta că Prajăpati (Creatorul) se chinueşte şi practică asceza (tdpas) 2). După cum vrăjitorul se pregăteşte pentru vrăjitoria sa şi preotul se pregăteşte pentru jertfa, supunându-se la chinuri şi la asceză, tot aşa şi Praj âpati se pregăteşte în acelaşi chip pentru marea operă a Creaţiunii. In cele mai multe legende Prajăpati este unicul Creator, dela care îşi trag originea lumea şi fiinţele. Există însă în Brahmane şi pasaje, unde însuşi Prajăpati e creat, iar creaţiunea începe cu apa 3) sau cu nefiinţa sau cu Brahma4). Dintre diferitele tratate teologice care poartă numele de Brah- mane, cel mai important este Qatapatha-Brăhmana. Una din le- gendele sale privitoare la creaţiune spune (ii, i, 6): a La început nu era nimic decât apă, o mare de apă. Apele acestea au dorit să se propage. Ele se chinuiră şi practicară asceza. Atunci se născu în ele un ou de aur 5 * *). Acesta pluti pe ape un an. După un an se născu din el un om. Acesta era Prajăpati. El sparse oul de aur. Pe atunci încă nu era un loc de stat. De aceea oul de aur pluti, purtându-1, un an. După un an, Prajăpati căută să vorbească şi rosti: « bhuh » şi acest (cuvânt) deveni pă- mântul ; « bluvah », şi acesta deveni văzduhul; « suvar i>, şi acesta deveni cerul8). *) Brahmanele sunt tratate teologice, care prescriu în mod amănunţit cum trebue adusă o jertfă. Ele vin imediat după Vede, a căror anexă sunt. a) Cf. Winternitz, o. c., I, 192. Cuvântul tdpas înseamnă: «căldură», apoi: încălzirea în scopul de-a practica asceza; apoi asceza însăşi (ib., 191, n. 4). s) V. p. 350; tot astfel la Greci (cf. p. 352) şi în Biblie (v. p. 343, n. 5). 4) Winternitz, o. c., I, 194; cf. şi pp. 347. 35*- ‘) V. pp. 350, 353. *) Wint., I, 194. Cf. Geneza, I, 6—10: « Dumnezeu a zis: « Să fie o în- tindere între ape şi să se despartă apele de ape (6). Dumnezeu a numit întinderea cer (8). Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul 1 * (9). Dumnezeu a numit uscatul pământ » (10). Cf. şi 2 Pe. 3, 5: « Odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă ». Evr. 11, 3: «Lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu*. Psalmul 33, 6: « Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului *. ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 347 Altă legendă însă spune (ii, 2, 3, 1): La început era numai Brahma. Acesta creă pe zei1), şi după ce-i creă, le dădu lumile acestea spre a le locui: pământul lui Agni, văzduhul lui Văyu şi cerul lui Surya 2). Şi mai interesantă e legenda care începe astfel (6, 1, 1): « La început era numai nefiinţa (ăsat) » 3). Un progres mare în gândirea indiană îl găsim în Upanişade 4 *) şi în cele şase sisteme filozofice care derivă din ele. Upanişadele sunt o anexă la Brahmane şi constituesc a treia subîmpărţire a Vedelor. Cele mai vechi datează de pe la 800 a. Chr. 6). Scopul lor este de a adânci probleme obscure ca: originea universului, natura zeilor, a sufletului, şi legătura dintre spirit şi materie 6). Iată câteva cugetări privitoare la creaţiune: «întreg universul acesta este. Brahma; dela el purcede; în el se reîntoarce; în el respiră » 7). « La început era numai Fiinţa, şi anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au spus: « La început era numai Nefiinţa, şi anume ca Unul, fără al doilea, şi din această nefiinţă s’a născut fiinţa ». Dar cum ar putea să fie aşa ? Cum ar putea să se nască fiinţa din ') Cf. P. 358. 2) Wint., I, 194. Acestea sunt cele trei lumi din religia indiană: cerul, pe care-1 capătă Soarele (Surya), Pământul, pe care-1 primeşte Focul (Agni) şi Văzduhul, pe care-1 stăpâneşte Vântul (Văyu). Cf. împărţirea lumii, în mito- logia greacă, între Zeus, Poseidon şi Hades. *) Cf. p. 342, n. 7 şi Haosul (vidul) din Theogonia lui Hesiod (v. p. 352). 4) Upanişad înseamnă «învăţătură mistică (secretă) *. învăţaţii indieni spun că upa-ni-fad înseamnă: «a face să înceteze ignoranţa prin revelarea cunoştinţei despre spiritul suprem *. (Cf. W. Monier, Indian Wisdom, London, 1875, p. 35 Şi n. 1). *) Wint., III, 450. *) Monier, o. c., 37. ’) Chăndogya-Upanişad, III, 14 (în: The twelve principal Upanişads, voi. III, by Raja Rajendralal Mitra and E. B. Cowell. Madras, 1932). In al doilea aforism din Vedănta, Brahma este definit la fel: « acela din care rezultă formarea acestui univers ». Brahma este esenţa împrăştiată în întreg universul. El este deci baza întregii existenţe şi în acelaşi timp principiul creator. A. Weber îl compară cu Aâyog din filozofia neo-platonică şi din creştinism. Cf. Monier, o. c., 114 şi Wint., o. c., I, 196; 212, n. 1. Despre Vedănta, v. p. 349. 348 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nefiinţă ? 1). Numai fiinţa a fost la început şi anume ca Unul, fără al doilea » 2). «La început nu se putea deosebi nimic în universul acesta. El era înfăşurat în moarte»3). « După cum pânza iese din păianjen, după cum micile scântei ies din foc, aşa purcede din Sufletul acesta tot ce respiră, toate lumile, toţi zeii şi toate fiinţele » 4). «Tot ce există în acest univers trebue privit ca înfăşurat de marele Stăpân, ca învălit într’o haină... El e înlăuntrul acestui Univers si totuşi în afară... El e atotştiutor, cârmuitor al mintii* deasupra tuturor celor existente, cel care există prin sine însuşi* El a creat toate lucrurile, aşa cum sunt dela începutul vea- curilor 5). Cu vreo 500 de ani înainte de era creştină, o mare mişcare intelectuală se produce atât în India şi în Persia, cât şi printre Greci. Când apare Budha în India, Grecia îl avea pe Pitagora % şi Persia pe Zarathustra. Gânditorii începură să-şi pună, între altele, următoarele între- bări : «Ce e lumea în care ne aflăm? A fost ea creată din nimic, de o Fiinţă înţeleaptă, bună şi atotputernică ? Sau a luat ea naştere singură dintr’un germene etern ? Sau a rezultat din combinarea unor atomi eterni? Are Creatorul formă sau nu? Are calităţi sau nu ?6) Cu unele din aceste probleme se ocupaseră deja Brahmanii, dar mai ales Upanişadele. Pentru prima dată, ele apar chiar în unele imnuri ale Rig-Vedei (v. p. 345). Insă numai cugetarea descă- tuşată de rigorile religiei brahmanice a fost în stare să sondeze aceste probleme mai adânc. Filozofii indieni recunoşteau autoritatea necontestată a Vedelor, scrierile sfinte ale Brahmanilor. In schimb erau liberi să facă orice speculaţiuni asupra lumii şi a lui Dumnezeu. *) Cf. p. 349. 2) Chăndogya-Upanişad, VI, 2, 1—2 (o. c.). s) Brhad-ăranyaka- Upanişad, I, 2, 1 (v. n. 5). 4) Ib., II, 1, 20. ') Ifa-Upcmişad I, 5, 8. 6) Motrier,-49. ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 349 Filosofia indiană izvorăşte direct din Upanişade şi cuprinde şase sisteme: Nyăya, Vaişeşika, Sămkhya, Yoga, Mimănsa şi Vedănta. Scrierile lor constau din aforisme, numite Sutra, extrem de concise şi de obscure * *). Nu se ştie care din cele şase sisteme > ' produs *). Credinţele populare ale Indienilor se află depozitate în Pu- rane 3). Ele sunt pentru religia indiană de mai târziu, numită uneori hinduism, cam ceea ce sunt Vedele pentru religia mai veche, brah- manismul4 *). In Padma-Purăna, care cuprinde peste 50.000 de strofe (ţloka), cartea I-a poartă numele de Srştikhanda (Despre Creaţiune). Ea începe cu descrierea lotusului (padma) 6), în care apare zeul Brahma în momentul Creaţiunii. El este cauza primordială6). Interesant pentru marea sa asemănare cu imnul Creaţiunii (R.V. 10, 129; v. p. 343) este următorul pasaj din Vişnu-Purăna : «Nu exista nici zi nici noapte, nici cer nici pământ; nu era nici întuneric nici lumină nici altceva. Atunci era Unul, Brahma». COSMOGONIA GREACĂ Caracteristica fundamentală a cosmogoniei greceşti, spre deose- bire de cea indică, este ideea că lumea nu s’a născut dintr’odată, adică n’a fost creată 7), ci a evoluat, pornind dela începuturi obscure *) Sadasadâtmakam. 2) Monier, ib. 3) Purâna înseamnă «vechi»; apoi «legendă sau poveste veche», mai ales mituri cosmogonice (Wint., I, 189, n. 3 şi 441). Despre povestirile din Purane privitoare la creaţiune vezi: A. Roussel, Cosmologie hindoui d’apres le Bhăgavata Purâna, Paris, 1898. *) Monier, 101; Wint., I, 440. s) De unde şi numele de Padma-Purăna. 6) Winternitz, I, 453. 7) Cf. p. 354. Ideea de creaţiune o găsim exprimată într’o măsură oarecare la Ovidiu, Met. I, « Hanc Deus et melior litem natura diremit. j Nam caelo terras et terris abscidit undas, j Et liquidum spisso secrevit ab aSre caelum. (Cf. Geneza, I, 10, cit. p. 346, n. 6). Concepţiile filozofilor şi poeţilor romani privitoare la lume sunt împrumutate dela poeţii şi filozofii greci. 353 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi elementare, dezvoltându-se şi organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos). Această evoluţie cuprinde mai multe etape, fiecare din ele mar- când un progres; ultima etapă este Zeus, împreună cu lumea zeilor şi a fiinţelor peste care stăpâneşte. De aceea, pe cât sunt de numeroase legendele cosmogonice în literatura indiană, începând din timpurile cele mai vechi, pe atât sunt de rare în cea greacă. Miturile greceşti se ocupă foarte puţin cu teogonia. Existau poeme teogonice de Linus, Thamyris, Musaeus ş. a., însă aprocrife. Cea mai însemnată operă de felul acesta este Teogonia lui Hesiod, care însă foarte probabil s’a inspirat din alte poeme mai vechi1). Deja în antichitate peripateticianul Endemus identifica teogonia lui Hesiod cu teologia lui Orfeu. Este cert că trebue să fi existat şi alte poeme didactice cu numele de teogonii sau teologii, chiar şi înainte de Hesiod 2). Se atribuiau mai multe povestiri de felul acesta lui Orfeu, ceea ce înseamnă că erau aşezate în epoca cea mai îndepărtată, şi li se dădea numele de teogonii, ca şi poemei lui Hesiod 3). Cea mai veche concepţie despre originea lumii o găsim la Homer. După acesta, obârşia tuturor lucrurilor este Oceanul4 * *). Aceeaşi concepţie o găsim şi la Orfeu (marea) şi la primul filosof grec, Thales din Milet (apa) *). In schimb, în Teogonia lui Hesiod, originea Universului e Chaosul ®); acelaş lucru îl exprimă mai târziu şi Acusilau. Chaosul înseamnă «spaţiul căscat», adică vidul, golul, prăpastia deschisă, fără fund7); deci e un fel de abstracţiune. Totuşi el nu trebue închipuit ca un spaţiu pur abstract, ci plin cu negură şi întuneric 8). *) Cf. L. Preller, * Griechische Mythologie *, 2 voi., 1860, I, 23. *) Cf. Preller, 1. c., şi P. Mazon, Hâsiode, texte âtabli et traduit, 1928, p. 25. 3) Cf. Mazon, o. c., 25 şi 29. *) ooneq yeveaie ndvceoot rexvxxat (II. 14, 246). *) V. p. 354. Cf. aceeaşi concepţie la Indieni, p. 346. *) Xdog (to) dela xatvco, ‘/donai « a fi deschis, a căsca ». 7) Cf. Eminescu, Scris. I, v. 43, cit. p. 342, n. 7. ®) Preller, o. c., I, 33 sq. Cf. şi Th. Benfey, Zeitschrift fur vergleichende Sprachforschung, 8, 187—206, care indică paralele în limba şi în concepţia indiană. Rudis indigestaque motes a lui Ovidiu aparţine concepţiei de mai târziu. ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 353 Iată cum descrie Hesiod starea primordială a lumii: « Cel dintâi a fost Chaosul: iar după aceea Gaea (Pământul) -cu pieptul larg, lăcaş neclintit pe veci al tuturor (fiinţelor), şi Eros, care-i cel mai frumos printre zeii nemuritori». « Din Chaos s’a născut întunericul şi Noaptea cea neagră. Iar din Noapte s’au născut Eterul şi Ziua ». «Pământul a dat naştere mai întâi Cerului înstelat, egal cu dânsul, ca să-l acopere în întregime şi să fie un lăcaş neclintit pe veci pentru zeii cei fericiţi1) ». Deci la Hesiod, prima origine a lucrurilor e Chaosul, iar după acesta Pământul şi Eros. Activitatea creatoare aacestui din urmă2) •se manifestă mai întâi în producţiunile Chaosului: întunericul şi Noaptea, din a căror unire se naşte Lumina, cea mai mare minune a creaţiunii. Apoi Eros (Iubirea) cuprinde Cerul şi Pământul (Gaea), din care se nasc Titanii, Ciclopii şi Hecatonchirii 3). Teogonia lui Hesiod este deci în acelaşi timp şi o cosmogonie. Insă Hesiod nu arată cum s’a născut pământul din vid (Chaos), de unde a provenit Eros şi care a fost rolul său la începutul lumii4). O altă ficţiune poetică cu privire la originea lucrurilor este aceea a oului universului, pe care o găsim în teogonia orfică 5 *). Concepţia aceasta o găsim şi în Orient, la Indieni ®), Perşi, Fenicieni, etc. Era şi firesc ca oul să fie considerat ca simbol al creaţiunii şi al vieţii7). Şi la Orfeu primele începuturi ale lumii sunt Chaos (vidul), Ere- bos (întunericul) şi Nyx (noaptea). Din aceste două din urmă pare să se fi format apoi oul lumii, din care a ieşit, odată cu Lumina, Eros. După o versiune orfică foarte răspândită, la început era Timpul, -care nu are început. Apoi s’a născut Chaos, o prăpastie adâncă, plină de noapte şi de negură, şi Eterul înfocat, principiul tuturor 4) Hesiod, Teogonia 116—120, 123—124, 126—128. 2) Cf. p. 345. 4- 3) Preller, o. c., I, 35. Şi în mitologia străveche indiană se nasc diferite zeităţi din unirea Pământului (Prthivl) cu Cerul (Dyăuş). Cf. Monier, o. c., 14 sq. 4) Mazon, o. c., 9; 10—11, * 6) Id., 26. "J V. p. 346, 350. ’) Cf. Preller, o. c., I, 35, 23 3S4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE celor însufleţite şi înzestrate cu formă. Timpul face ca negurile- Chaosului printr’o mişcare de rotaţie să formeze un ou *), aşezân- du-se în jurul sâmburelui Eterului, până în cele din urmă mişcarea puternică de rotaţie rupe oul, care se desface în două jumătăţi. Ele formează cerul şi pământul 2), iar din sâmbure se naşte fiinţa orfică minunată şi universală, care capătă felurite denumiri: Eros,. Metis, Phanes, etc,, şi căreia i se atribue tot felul de puteri3). Şi filozofia dinainte de Socrat se preocupă de aceeaşi problemă ca şi teogonia vechilor poeţi: « De unde provine lumea în care trăim? Cum s’a format?»4 *). Insă, spre deosebire de Indieni, filozofii greci nu se ocupă de creaţiune B), ci de alcătuirea univer- sului şi de elementele primitive din care s’a format, singur, fără intervenţia directă a vre-unei divinităţi6). Acest .fel de a concepe formarea universului îşi găseşte suprema expresie în atomismul lui Democrit. Sistemul filozofic indian Nyăya, şi mai ales Vai-- ţeşika7), are o teorie atomistică identică şi prezintă mari ase- mănări cu doctrina lui Epicur, aşa cum o găsim la Lucreţiu în> cartea a Il-a a poemului său: «De natura rerum » 8). Cei dintâi care se ocupă cu problema formării şi alcătuirii^ universului sunt filozofii ionieni. Aceştia caută originea lucrurilor Intr’unul din elementele lucrurilor vizibile sau în materia con- fuză şi indistinctă 9). Primul dintre ei este Thales din Milet 10). Acesta susţinea că. totul provine din apă, deasupra căreia pluteşte pământul. 4) Cf. Eminescu, Ser. I, 55—58. 2) Cf. Mazon, 26 v. p. 8) Preller, I, 36. *) Cf. A. Croiset, « Histoire de Ia Iittdrature grecque », Paris, 1898, II2, 483— e) V. p. 351. *) V. p. 355. ?) Sistemul filozofic Vaifeşika datează probabil din sec. II a. Chr. (Win- ternitz, o. c., III, 472). ■) Cf. Monier, 82 sq. şi Winternitz, III, 471. *) Cf. to ăneigov, p. 356 şi avyaktam la Indieni (p. 342, n. 7). 10) Thales trăeşte în prima jumătate a sec. VI a. Chr. Se spune că a călătorit prin Egipt, unde a învăţat aritmetica, geometria şi astronomia. Pare să fi fost un discipol al Fenicienilor şi al Egiptului, în ceea ce priveşte ştiinţele pozitive, jucând rolul de intermediar între ei şi compatrioţii săi. N’a scris- nimic. (Cf. A. Croiset, o. c., II, 493). ORIGINEA UNIVERSULUI IN CONCEPŢIA INDIENILOR ŞI A GRECILOR 355 Anaximene*) din Milet socotea ca element primitiv al lucru- rilor aerul, prin condensarea şi rărirea căruia au rezultat focul, apa şi pământul * 2); Aceeaşi concepţie are şi Diogene 3) din Apolonia (Creta). Prin rărirea şi condensarea aerului iau naştere celelalte corpuri. Nimic nu se creează şi nimic nu se pierde; numai starea se schimbă, dar substanţa rămâne aceeaşi. Ca şi Anaxagora, Diogene crede că lumea a fost formată cu ajutorul inteligenţei 4 *), care însă, după el, nu-i altceva decât aerul sec şi cald B). Heraclit6) admite ca element primitiv focul. Foarte importantă este concepţia sa despre divinitate şi despre creaţiune, pe care o găsim în parte, mai târziu, la Anaxagora: « Singura înţelepciune, spune Heraclit, este de a cunoaşte gân- direa, care cârmueşte toate lucrurile trecând prin toate ». «Zeul acesta suprem n’a creat nimic; el prezidează la schim- bările lucrurilor 7) ». Pentru prima oară apare în filozofie noţiunea de Spirit, con- siderat ca o forţă independentă şi supremă. Această întâietate este atribuită pe nedrept lui Anaxagora 8). Pherekyde din Syros, admite ca element primordial pământul, alături de Zeus şi de Timp 9). Iar Xenophan (v. p. 39) spune ci toate fiinţele muritoare au ieşit din pământ şi din apă; acestea la început erau amestecate, dar timpul le-a separat. Dovadă scoicile ce se găsesc în munţi şi urmele de peşti întipărite în stânci10). 9 Anaximene trăeşte între Anaximândru şi Anaxagora v. p. 37 şi 41). Din scrierea sa: *Ilsqi 5 » n’a rămas nimic. 2) Cf. A. Croiset, o. c,, II, 496. 3) Trăeşte în prima jumătate a sec. V a. Chr. Din opera sa: IJegl qwaecog au rămas opt fragmente. *) Cf. p 357 ş. u. şi 342, n. 7. s) Cf. A. Croiset, II, 54* sq. ') Heraclit din Efes s’a născut pe la 540 a. Chr. ’) A. Croiset, II, 519; Cf. şi pp. 351, 354, 358. 8) Cf. A. Croiset, II, 538. *) Prima frază din opera sa: eEmdşivxos (Peştera cu şapte unghere) era: «Zeus, Cronos şi Chthonia au existat întotdeauna. Iar numele Chthoniei a fost Gea (Pământul) ». 1#) A. Croiset, II, 509. 23» 356 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In sfârşit Empedocle 1), al cărui sistem e o sinteză a doctrinelor anterioare, socoteşte ca elemente primitive pământul, aerul, focul şi apa la un loc2). La început, elementele acestea erau amestecate într’o masă sferică (Z acela practic al comerţului. TH, SIMENSCHY' *) Croiset, II, 485—487. a) Cf. Winternitz, III, 294 sq. ÎMPĂRATUL IOSIF AL II-LEA Marea afecţiune cu care un popor întreg a închis în inima sa martiriul dela Alba-Iulia a creat în jurul acestui eveniment atât de însemnat 6 legendă care, acolo unde documentele isto- rice nu aruncau destulă lumină, îmbrăca în vălul povestirii istoria răscoalei lui Horia. Este un ciudat fenomen, caracteristic tuturor istoricilor care au încercat a descrie desfăşurarea tragică a răscoalei ţăranilor Ardeleni din 1784. Intr’adevăr, îndată ce ajung să pătrundă rostul acestei răzvrătiri adânc omeneşti, sunt cuprinşi de o înduioşare care îi face să treacă peste adevărul ce se desprinde din documente şi ca atare să accepte, cu toată obiectivi- tatea pe care se silesc a o păstra, şi elemente din legenda lui Horia. Astfel nu este de mirare că şi în jurul atitudinii împăratului Iosif al II-lea faţă de răscoala Moţilor s’a creat o taină, din care se desprind tălmăciri, uneori foarte interesante, însă alături de adevărul istoric. Arhivele imperiale sunt azi larg deschise şi documente care erau în trecut sever păzite au devenit cunoscute. Dosarul răs- coalei era păstrat în trecut la Hofburg-ul din Viena, între docu- mentele secrete, sub motivul de a evita ca prăpastia istorică care ne despărţea de maghiari să fie şi mai mult adâncită de această amintire sângeroasă. In acest dosar voluminos se află şi 14 scrisori personale ale împăratului Iosif al II-lea către fratele său, Marele Duce Leopold de Toscana, şi 88 scrisori oficiale privind răscoala lui Horia, adresate diferiţilor demnitari civili şi militari ai Imperiului. LUI HORIA 362 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din aceste scrisori autografe ale împăratului reformator se poate vedea clar că răzvrătirea românească l-a preocupat în cea mai mare măsură, după cum reiese şi dintr’o scrisoare adresată Baronului Bruckenthal, în care aminteşte că şi-a luat pe inimă această chestiune. (Da mir diese Sache wie Sie leicht erachten konnen sehr am Herzen liegt). Domnitor muncitor, el n’a cruţat nici timp, nici osteneală pentru a înţelege substratul iniţial al acestei răscoale care se producea într’un moment în care izbucnirea unui război cu Olanda părea iminentă. împăratul Iosif se consulta totdeauna asupra tuturor chestiu- nilor mai importante cu Marele Duce Leopold, fratele şi succe- sorul său la Tron. Nu încape deci mirare dacă îi trimetea toate rapoartele referitoare la răscoala din Ardeal. Observaţiunile Marelui Duce n’au influenţat numai odată instrucţiunile împă- răteşti trimise prin curier special în Ardeal. Hotărîrea împă- ratului de a înăbuşi cu forţa armată şi fără cruţare mişcarea maselor populare, fără a lua în considerare încercările de paşnică aplanare a răscoalei, se datoreşte în parte şi îndemnului fratelui său care, din depărtare (se afla în Italia), insista ca răscoala să fie înăbuşită fără multă pierdere de timp, pentru ca Imperiul să fie în măsură a dispune de armată în cazul unui conflict extern. Schimbul de scrisori între împăratul Iosif şi fratele său dez- vălue întreg complexul gândurilor care îl preocupau pe acela, în legătură cu răscoala lui Horia. Fără a ne opri la amănunte, de altfel foarte interesante, ale acestei corespondenţe pentru noi lămuritoare, vom desprinde totuşi din mănunchiul ei unele părţi mai caracteristice, din care se poate înţelege o atitudine plină de îndoieli, şovăiri şi hotărîri care contraziceau intenţiunile re- formatoare de a asigura binele popoarelor pe care, prin dese călătorii, împăratul a încercat să le cunoască de aproape, vrând să se convingă personal de schimbările unor stări anacronice, pe care nu le putea cunoaşte numai din rapoartele demnitarilor ţării, ci mai de grabă prin contactul direct cu poporul. Iosif al II-lea a fost de trei ori în Ardeal. Prima dată la 1773, în timpul domniei Măriei Theresia. A doua oară, în primăvara anului 1783, adică un an şi jumătate înainte de izbucnirea răs- coalei lui Horia. A treia călătorie a făcut-o după răscoala, în în anul 1786. Împăratul iosif al ii-lea şi răscoala lui horia. 363 Este surprinzător din partea împăratului că, cu toate că în- treprinsese două călătorii în Ardeal şi avea o bună cunoaştere a stărilor din acea provincie îndepărtată, cu câtă greutate şi înceti- neală a înţeles totuşi răzvrătirea ţăranilor români împotriva clasei feudale maghiare asupritoare. Căci această răscoală n’a fost, cum s’ar putea crede, un război civil între ţăranii maghiari şi români, ■ci o luptă exclusiv împotriva stăpânirii clasei feudale maghiare. Pe insignele cu crucea triplică şi inima străpunsă cu inscripţiunea ■a Horia rex Daciae », găsim şi acel « Nos pro Cesare » care explică atitudinea ţăranilor faţă de armată şi ale acesteia faţă de răscu- laţi. In tot decursul răscoalei n’au fost ciocniri mai însemnate între răsculaţi şi armată; iar prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, conducătorii şi animatorii acestei răzvrătiri, n’a fost meritul locote- nent-colonelului Kray, cavalerul de mai târziu al Ordinului Maria Theresia, ci a însemnat o mişelească trădare a unor ţărani, ade- meniţi de premiul de 300 de galbeni, care se pusese pe capul răzvrătiţilor. Acest premiu a fost instituit de împăratul Iosif din cauza neputinţei autorităţilor din Ardeal de a stăpâni şi a se împotrivi avântului naţional al maselor româneşti. Comandantul militar dela Sibiu Generalul Preiss a fost înlocuit prin generalul Febris, cm mai energic; într’adevăr, generalulPreiss nu înţelegea ce măsuri să ia faţă de răsculaţi, cunoscând prea bine înclinările democrate ale împăratului, şi nu fusese în stare să se hotărască a trimite armata împotriva poporului. Astfel se explică şi tergiversările care s’au produs în luarea măsurilor militare împotriva răscu- laţilor. Zile întregi, generalul Preiss coresponda cu Baronul Bru- ckenthal, guvernatorul Ardealului, dela un colţ la celălalt al pieţii din Sibiu, până ce intervenţia energică a împăratului a pus capăt acestei corespondenţe, care a întârziat în mare mă- sură trimiterea unor informaţiuni precise. La 31 Octomvrie 1784, adică tocmai în ziua izbucnirii răscoalei, împăratul Iosif scria Marelui Duce Leopold: « Contra Domnilor maghiari am încă mult fir de tors; ei se opun conscrierii militare cu impertinenţă şi fără dreptate. S’ar putea uşor întâmpla să fiu obligat de a-i pedepsi în mod exem- plar, ceea ce ar pune de sigur stavilă aroganţei lor. Amân deo- camdată acest gând pe cât va fi posibil». 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceste puţine rânduri explică nu numai cunoscuta nemulţu- mire a împăratului Iosif împotriva feudalităţii maghiare, care se opunea cu îndârjire reformelor împărăteşti, ci ne lămuresc şi asupra De altfel, nici democraţia, nici Statul autoritar nu mai admit autonomia în sensul originar al cuvântului. In adevăr, democraţia autentică, bazată pe egalitatea riguroasă cetăţenilor, pe drepturile individuale sacre şi inalienabile, cere ca toate fracţiunile naţiunii să fie supuse la acelaşi regim; fiecare om, fiecare colectivitate minoră are dreptul la aceeaşi cantitate de libertate, garantată de întreaga colectivitate. Fiecare unitate politică teritorială este organizată după un model uniform şi obligator impus de legile organice. Puterile autorităţilor locale derivă din voinţa puterii legislative centrală. Democraţia adevărată este raţionalistă şi, ca atare, tinde către uniformitate, către forme arhitectonice precise şi bine determinate, către universal. Cel mai strălucit exemplu de realizare ni-1 oferă administraţia franceză, în care fantezia locală este cu desăvârşire exclusă. Istoria instituţiilor politice franceze ne arată cum regalitatea a tins şi ea, prin o îndelungată sforţare şi prin perfecţionarea admi- nistraţiei regale, mai întâi la reducerea, apoi la armonizarea autonomiilor locale cucerite sub regimul feudal. In Austro-Ungaria, monarhia Habsburgilor printr’o seculară evoluţie a transformat un conglomerat de state şi de provincii cu mentalităţi şi civilizaţii profund deosebite, într’un imperiu co- herent, prin crearea unei administraţii imperiale solide suprapuse administraţiilor locale. Printr’o abilă politică de delimitare a com- petenţelor, prin patente şi decrete, s’a transformat autonomia în 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE descentralizare şi s’a acoperit întreg imperiul cu reţeaua adminis- traţiei imperială care a dat şi instituţiilor locale o coloratură K.u.K. S’a creat astfel un patriotism imperial. S’a făurit astfel o armătură atât de solidă, încât ea singură a permis unui imperiu polietnic, poliglot, policonfesional, în care mocneau tendinţe divergente, să reziste timp de câteva secole cauzelor de destrămare. O bună administraţie: iată secretul co- eziunii imperiului Austro-Ungar. In Italia, Germania, Portugalia, Turcia, unde partizanii statului autoritar şi totalitar socot că statul este fiinţa supremă dela care derivă orice putere şi faţă de care indivizii şi colec- tivităţile interne n’au decât datorii, este evident că autonomia nu are sens, şi descentralizarea se transformă în desconcentrare. Din cele expuse mai sus, reiese că autonomia, în sensul literal al cuvântului, nu este o formă de administraţie compatibilă cu textura statului modern, în structura lui evoluată. Autonomia, prin natura ei însăşi, este o protestare împotriva statului unitar. IV. DESCENTRALIZARE Descentralizarea este compatibilă cu noţiunea de Stat unitar, căci descentralizarea administrativă, în înţelesul adevărat şi ju- ridic al cuvântului, nu are un conţinut politic, ci este o metodă de administraţie. O administraţie este centralizată când administrarea intereselor locale sau regionale este încredinţată, agenţilor numiţi de puterea centrală, supuşi ierarhiei generale şi rigide a statului. Acest sis- tem exclude participarea directă a localnicilor la administrarea afacerilor publice locale. Puterea centrală, în principiu, tinde la soluţii comune, la uni- formitate ; inevitabil, agentul centrului care conduce o adminis- traţie locală ar fi inspirat de aceste tendinţe şi va nesocoti în bună parte problemele specifice ale localităţii. Chiar dacă aceste pro- bleme nu sunt nesocotite, chiar dacă soluţiile guvernului sunt bune şi aplicabile, din motive psihologice (rezistenţa pasivă a po- pulaţiei, indiferenţa ei din ce în ce mai pronunţată faţă de tre- burile obşteşti), împiedică administraţia centralistă să obţină re- zultatele aşteptate. REFORMA ADMINISTRATIVĂ 379 De altfel sistemul pur centralist este caracteristic epocilor de schimbare de regim, de răsturnări de situaţii politice sau de apă- rarea statului împotriva pericolelor externe şi interne. îndată ce liniştea se restabileşte şi regimul devine durabil, administraţia tinde la descentralizare. Descentralizarea administrativă nu presupune lupta împotriva puterii centrale, nici neîncredere faţă de dânsa, ceea ce este una din caracteristicele autonomiei adevărate; descentralizarea nu rupe unitatea dreptului naţional, ci este dimpotrivă bazată pe împăr- ţirea competenţelor între puterea centrală şi autorităţile locale. Această împărţire de atribuţii şi competenţe este hotărîtă de pu- terea legiuitoare centrală în numele naţiunii, care decide care sunt chestiunile de interes local sau regional şi care sunt acelea de interes general şi naţional. Deci descentralizarea izvorăşte dintr’un act de voinţă naţională, iar autonomia dintr’o mişcare de revendicare locală. Istoria instituţiilor politice ne arată că autonomia ca şi centra- lizarea sunt forme care, în mod irezistibil, tind a evolua spre o forma mai stabilă, caracteristica vremurilor liniştite, care este des- centralizarea administrativă. Totuşi, se poate observa o nuanţă între descentralizarea de ori- gine democratică şi descentralizarea de origine autoritară. In pri- mul caz, responsabilitatea pentru buna conducere a treburilor pu- blice păstrează un caracter colectiv, difuz, datorită originii sale, astfel că în practică această responsabilitate este aproape inexis- tentă. In al doilea caz, responsabilitatea a păstrat un caracter personal, deci a rămas efectivă, căci în definitiv nu există res- ponsabilitate reală decât aceea legată de o persoană. Descentralizarea comportă în mod esenţial aplicarea noţiunilor de alegeri locale (participarea localnicilor la conducerea afacerilor locale) şi de libera deliberare asupra chestiunilor pe care legiui- torul le-a declarat de interes local sau regional. Relaţiunile dintre administraţia centrală şi administraţiile locale sunt determinate prin felul cum s’a făcut împărţirea competenţelor, adică prin gradul de descentralizare, deci prin gradul de libertate acordat autorităţilor locale. Deşi, din punctul de vedere strict tehnic, se poate admite că o administraţie centralizată este mai ieftină, mai imparţială, mai 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE perfecţionată, totuşi aceste elemente materiale nu sunt suficiente; trebue ţinut socoteală de elementele psihologice şi afective pre- cum: nevoia imperioasă de o libertate compatibilă cu scopurile naţionale, obiceiurile regionale şi locale care determină un anume fel de a trăi, raporturile de vecinitate care variază dela o regiune la alta şi creează o mentalitate locală. Dacă, în vremurile normale, descentralizarea pare a fi forma de administraţie cea mai raţională, problema ce se pune este de a determina limitele si conţinutul descentralizării. > » Competenţa administraţiilor locale are două izvoare: a) Tradiţia, fapt social anterior legii şi care este un produs al evoluţiei istorice; acest izvor determină aproape exclusiv com- petenţa administraţiilor autonome, în sensul originar al cuvântului, numai în urmă a venit contractul inspirat de cutume; b) Legea de organizare, fapt politic modern. In unele ţări (Anglia, Ungaria), legea a recunoscut şi a organizat competenţele moştenite din tradiţie, adaptând unele la vremurile de astăzi. In cele mai multe ţări, în special în România, legea de organizare a creat, dela început, în mod exclusiv competenţa autorităţilor locale. In Principatele române, ordonanţele voevozilor date în materie administrativă erau legi; ele nu aveau caracterul contrac- tului feudal. Oricare ar fi izvorul competenţei, în măsura în care colectivi- tatea locală exercită funcţiuni de autoritate, relaţiunile între auto- ritate şi indivizi sunt reglementate prin dreptul public. In dreptul public modern se deosibesc două sisteme de deter- minare a competenţelor: a) Sistemul anglo-saxon, în special practicat în Anglia şi care a organizat o pluralitate de autorităţi locale. Fiecare nevoie locală este satisfăcută printr’un organ propriu; sunt astfel consilii şi comitete pentru fiecare ramură de activitate administrativă: con- siliul pentru azistenţă, consiliul pentru şcoală, consiliul pentru alimentarea cu apă, consilul de igienă, pentru transportul în co- mun, etc., fiecare având o gestiune aparte şi un buget separat. Circumscripţiile în care acţionează aceste organe nu se supra- pun. Avem astfel un complex de organe şi de circumscripţii, fie- care împlinind un scop special. Pe de altă parte, fiecare organ sau autoritate are exclusiv competenţa fixată de lege, nu există REFORMA ADMINISTRATIVĂ 381 un organ cu o competenţă generală, cum este de pildă la noi con- siliul comunal. Când o activitate nu este prevăzută în textul legii şi atribuită unui anumit organ, nici o autoritate nu are dreptul s’o organizeze. Acest sistem, care este o moştenire a tradiţiilor din trecut, a devenit incompatibil cu viaţa, modernă şi prezintă multiple in- conveniente precum: alegeri multiple şi prea dese, care provoacă indiferenţa generală, circumscripţii încâlcite, lipsa unei priviri ge- nerale, în special în materie de finanţe. Inconvenientele sunt de aşa natură, încât de câţiva ani a început în Anglia o reacţiune care tinde să constitue un drept administrativ şi servicii centrale şi regionale 1). b) Sistemul continental. Fiecare colectivitate locală este condusă de un corp electiv, având dela lege o competenţă generală pentru tot ceea ce legiuitorul a socotit că este de interes local. Tot ceea ce nu este rezervat administraţiei centrale, tot ceea ce nu este interzis de lege, este de competenţa acestui corp. Acest corp alege şi organele executive locale. Circumscripţia în care se exercită competenţa este unică şi cuprinde întreg teritoriul comunei, al judeţului sau al regiunii, după felul autorităţii. Colectivitatea lo- cală sau regională, astfel organizată, este dotată cu personalitatea juridică, are un patrimoniu, exercită drepturile şi prerogativele unei autorităţi publice (constrângere), în limitele fixate de lege. De altfel, noţiunile de corp deliberativ ales, de persoană juri- dică şi de descentralizare sunt în acest domeniu inseparabile. In sistemul anglo-saxon, administraţia locală este înainte de toate administraţia unui comitet de cetăţeni aleşi, în care funcţionarul nu exercită puteri, ci este sau un sfătuitor al alesului omnipotent, sau un executor tehnic. Italia, ţările germane, Ungaria, Jugoslavia, Cehoslovacia au adoptat sistemul continental, însă funcţionarul joacă un rol deter- minant, şi colaborarea aleşilor cu funcţionarii este mult mai strânsă. In aceste ţări avem atât la centru, cât şi la periferie guverne de experţi. *) In privinţa acestei mişcări, deosebit de interesant este articolul d-lui Ph. Develle din « Revue politique et parlementaire v din August 1933, unde se descrie amănunţit acest fenomen de modernizare. Vezi şi critica d-lui Harold I. Laski: «La Grammaire de la Politique», cap. VII—X. 382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE România a adoptat şi ea sistemul continental, funcţionarul însă, departe de a fi considerat ca un colaborator tehnic care asigură mersul continuu şi normal al serviciilor publice, este terorizat de personalul politic în scopul de a-1 obliga să slujească cu precă- dere interese politice înaintea intereselor legale. V. DESCONCENTRAREA Deseori desconcentrarea este confundată cu descentralizarea administrativă; am stabilit mai sus caracteristicele descentralizării. Desconcentrarea este un complex de măsuri administrative prin care puterea centrală îşi organizează exerciţiul competenţei. Avem desconcentrare când unele atribuţii ale puterii centrale sunt exer- citate de organe periferice ale statului, adică când unele organe centrale sunt deplasate spre periferie. Baza juridică a desconcentrării este delegarea de puteri. Descon- centrarea administraţiei centrale se poate realiza prin trei metode: a) Statul îşi creează la periferie cadre şi organe proprii pentru serviciile sale; în acest caz, ţara este împărţită în circumscripţii conduse de agenţi ierarhizaţi ai statului, care exercită puterile delegate de autoritatea centrală, şi circumscripţii dotate cu per- sonalitatea morală, în care se exercită exclusiv administraţia des- centralizată prin organele ei proprii; b) Statul întrebuinţează cadrele şi organele administraţiilor descentralizate sau autonome şi le însărcinează prin delegaţie să îndeplinească unele atribuţii de stat. In acest caz, ţara este îm- părţită într’o singură reţea de circumscripţii, şi administraţiile locale au o îndoită calitate; prima ca reprezentante ale adminis- traţiei de stat cu puteri delegate, şi a doua ca reprezentatne ale intereselor locale, cu puteri proprii date de lege (Wurtemberg, Prusia, Baden, înainte de 1933); c) Mai există un sistem mixt în care statul exercită unele atri- buţii prin organele sale periferice proprii şi alte atribuţii prin delegaţie date organelor administraţiei descentralizate. Acest sis- tem este cel mai răspândit şi este adoptat de legiuitorul român. In acest sistem găsim la periferie organele administraţiilor des- centralizate şi organele administraţiei centrale desconcentrate. In general, activitatea administraţiei centrale se exercită în cadrul REFORMA ADMINISTRATIVĂ 383 circumscripţiilor administraţiei descentralizate; totuşi pot exista în plus alte circumscripţii pentru administraţia de stat. In Italia, Jugoslavia, Franţa, administraţia centrală îşi exercită activitatea prin organe proprii pe eşalonul regional (provincie, banovine, departament) şi prin organele administraţiei descen- tralizate pe eşalonul comunal. In România sistemul este următor: Cadrele în care activează administraţia descentralizată sunt ju- deţul şi comuna prin organele elective proprii (consilii). Cadrele pentru desconcentrarea activităţii puterii centrale sunt actual- mente: judeţul, plasa şi comuna; la judeţ prin organe proprii, prefectul şi serviciile judeţene de stat, la plasă prin primpretor şi la comună prin notar, organ al puterii centrale şi prin primar, organ al administraţiei locale. Legea din 1929 prevedea o uni- tate provincială de desconcentrare: directoratul, şi ante-proectul actual de lege administrativă prevedea o nouă circumscripţie pentru desconcentrare: ţinutul. Dispoziţiile art. 4 din Constituţia dela 1923, care privesc împăr- ţirea teritoriului ţării din punct de vedere administrativ, se referă la unităţile teritoriale conduse prin administraţia descentralizată, ele nu privesc circumscripţiile pentru desconcentrarea adminis- traţiei centrale (plasă, directorat, ţinut) care, neavând nici perso- nalitate juridică, nici buget, nici adunare electivă, sunt simple organe ale puterii centrale, deci nu sunt contrare prevederilor Constituţiei. > Ca exemplu de ţară care a întrebuinţat prima metodă, putem da vechiul imperiu austriac. Administraţia de stat era încredin- ţată exclusiv agenţilor imperiali; legile, decretele şi patentele im- periale au delimitat cu grijă zona de activitate a administraţiei autonome, care nu exercita atribuţii de stat. Astfel, în ducatul Bucovina, administraţia imperială se exercita prin guvernator cu serviciile centrale de stat şi căpitanii de district (Bezirkshauptmann) toţi numiţi de puterea centrală, pe când administraţia autonomă era încredinţată Dietei, mareşalului ţării, care prezida comitetul ţării, şi consiliilor comunale. In cazurile când statul întrebuinţează exclusiv (b) sa nu (c) cadrele administraţiei descentralizate, autorităţile locale au două feluri de atribuţiuni (Wirkungskreise). 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1. Atribuţiuni proprii (eigener Wirkungskreis) în materie de administraţie locală, 2. Atribuţiuni delegate (ubertragener Wirkungskreis) în materie de administraţie de stat. Delegarea de atribuţiuni nu se poate da decât pe cale de lege, iar nu pe cale de deciziune unilaterală, căci executivul, având el însuşi o putere delegată, nu o poate delega la rândul lui; a fortiori, delegarea nu se poate da pe cale de contract cum se făcea în ve- chiul drept, deoarece concepţia patrimonială a suveranităţii nu mai este acceptată. Delegarea de puteri creează în favoarea administraţiei locale astfel investită un drept la exercitarea puterilor delegate, drept ce nu poate fi revocat«ad nutum ». Exercitarea acestor puteri prin esenţa lor trebue să fie continuă şi publică şi membrii colectivi- tăţii trebue să fie în măsură să ştie cui să se adreseze pentru a obţine prestarea serviciului public. Conţinutul delegaţiei este foarte variabil după ţări şi epoci. Delimitarea între atribuţii ce pot fi delegate şi cele ce nu pot fi delegate depinde de gradul de civilizaţie, de tradiţii, de mora- vuri, de ideologia politică dominantă şi de circumstanţele geo- grafice; bunăoară, ar fi raţional ca într’o ţară săracă în mijloace de comunicaţii, sau cu o populaţie rară, să se acorde cât mai multă putere organelor locale. Delimitarea este hotărîtă de legiuitor. In ţările germane din Reich (Prusia, Bavaria, Baden, Wurtenberg, etc.), însăşi consti- tuţia determină partajul competenţelor; în Franţa şi în România, competenţele sunt determinate prin. legile de organizare. In Germania, în principiu, funcţionarul care exercită puterea delegată rămâne funcţionar comunal sau provincial; el este supus în ceea ce priveşte exercitarea acestor atribuţii controlului sta- tului, suprapus controlului şefilor locali. Sistemul românesc prezintă o particularitate interesantă. Avem doi funcţionari care, deşi sunt agenţi ai puterii centrale, deci su- puşi ierarhiei funcţionarilor de stat, au totuşi importante atribu- ţiuni în conducerea administraţiei descentralizate: prefectul şi no- tarul, primul cheia de boltă a administraţiei regionale, al doilea element primordial al administraţiei comunale, amândoi organe de legătură între puterea centrală şi adunările deliberative locale. REFORMA ADMINISTRATIVĂ 385 Acest sistem s’a dovedit cel mai nimerit în ţara noastră şi, după felurite încercări (notar-funcţionar comunal, prefect administrativ), s’a revenit la sistemul tradiţional. Organele investite cu atribuţii de administraţie de stat au drep- tul de investigaţiune şi de informaţiune, au rolul de organe de execuţie a dispoziţiilor puterii centrale şi au o putere oarecare de deciziune. Chestiunea cea mai importantă de care depinde eficacitatea desconcentrării este determinarea puterii de deciziune acordată organelor locale. Când această putere este prea limitată, atunci aceste organe nu mai sunt decât simple organe de control şi de executare şi avem a face cu un centralism real, iar nu cu o admi- nistraţie desconcentrată. Este locul aci să deosebim aparenţa de realitate. Se pot acorda prin texte administraţiilor locale descen- tralizate puterea de deciziune; descentralizarea rămâne teoretică câtă vreme executarea acestor deciziuni este încredinţată orga- nelor puterii centrale fără garanţii. Se pot crea organe de desconcentrare a administraţiei centrale fără nici un folos pentru populaţie, câtă vreme aceste organe au fost create mai mult pentru comoditatea administraţiei, decât pentru folosul real al populaţiei, cum a fost cazul directoratelor, care pe lângă aceasta au fost sabotate de administraţia minis- terelor. Descentralizarea presupune încredere în naţiune, desconcen- trarea presupune încredere în funcţionari; fără ele nu este posibilă o administraţie raţională. VI. INFLUENŢA MOMENTULUI ISTORIC Influenţa momentului istoric asupra regimului administrativ este covârşitoare. Când evenimentele externe sau interne sunt de na- tură să neliniştească opinia publică, când se ivesc pasiuni peri- culoase, atunci în mod spontan puterea centrală devine mai au- toritară, întinde prerogativele sale, strânge toate forţele naţiunii şi se observă un regres al autonomiei locale. Când s’a restabilit liniştea, când a renăscut prosperitatea, atunci se deşteaptă şi sentimentul de libertate şi azistăm la o renaştere a autonomiilor locale. 25 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se observă astfel un sincronism natural între mersul eveni- mentelor politice şi regimul administrativ. La depresiuni econo- mice şi politice corespunde o regresiune a libertăţilor locale, la epoci de linişte şi de prosperitate corespunde o înflorire a des- centralizării. La aceste fenomene generale, valabile pentru toate ţările civi- lizate se adaugă fenomene specifice ţărilor noi sau ţărilor care, în urma tratatelor de pace, se găsesc în plină perioadă de con- solidare. Provinciile alipite care au fost supuse timp de secole la dominaţiuni străine au păstrat urme de tradiţii, au păstrat întrucâtva un fel de a trăi şi de a gândi, impus prin o seculară convieţuire cu ocupanţii. In aceste state, se impune deci consoli- darea unităţii politice prin crearea unei mentalităţi comune. Această operă nu se poate desăvârşi păstrând autonomia pro- vincială. Administraţia în ţările noi nu are numai sarcina de > * a administra interesele colective, mai are o misiune educa- toare şi creatoare care trebue desăvârşită în cadrul tradiţiilor naţionale. Publiciştii şi criticii doctrinari din Europa occidentală care, ju- decând în absolut, pretind că regimul administrativ bazat pe cât o mai largă descentralizare la toate eşaloanele este valabil pentru toate popoarele şi toate timpurile, uită prea des lunga serie de sforţări, de lupte, de revolte, de renunţări, pe care se întemeiază actuala soliditate a patriei lor. România se găseşte într’o perioadă de creaţiune activă şi de consolidare naţională, deci nu poate fi vorba de aplicarea unui sistem abstract, ci mai de grabă de a realiza un regim adminis- trativ mai mult empiric decât teoretic, care să fie un instru- ment de consolidare naţională, iar nu o piedică în calea realizării unui stat naţional puternic care a avut şi va avea de jucat, la. porţile orientului un rol măreţ, dar spinos. VIL NOUL PROECT DE LEGE ADMINISTRATIVĂ In momentul când studiul de faţă era cules, guvernul a depus- pe biroul Senatului noul proect de lege, de mult anunţat. Este locul aci să-l examinăm pe scurt, la lumina principiilor enunţate mai sus, lăsând la o parte detaliile tehnice. REFORMA ADMINISTRATIVA 387 Mai întâi trebue să constatăm că cerinţele impuse de momentul istoric actual şi de poruncile ideii naţionale sunt în bună parte împlinite. Proectul este un instrument de unificare naţională, pe când legea dela 1929 favoriza prea mult tendinţele autonomiste. Proectul actual este mai mult o consolidare a regimului admi- nistrativ empiric actualmente în vigoare, aşa cum a ieşit din nu- meroasele modificări şi retuşări survenite în ultimii 10 ani, decât o operă originală cum a fost legea din 1929. S’a acumulat în acest răstimp, un bogat material experimental pe care autorii proec- tului l-au folosit cu multă circumspecţiune. Utilizând materiale verificate de experienţă, s’a construit un edificiu juridic în care se pot recunoaşte urmele edificiilor ante- rioare armonizate şi consolidate. Aceasta nu înseamnă că con- strucţia propusă este cea mai elegantă sau cea mai logică; ea este însă, înainte de toate, practică. Multe simplificări propuse au figurat în unele proecte ante- rioare, depuse de guvernele precedente, altele au şi intrat în practica administrativă, toate au fost admise de principalele partide întrucât erau fructul experienţei. Ni se pare că în momentul istoric actual, regimul administrativ cel mai nimerit pentru ţara noastră este desconcentrarea activi- tăţii statului pe unităţi puternice, pe judeţe mari în care şi acti- vitatea judeţeană propriu zisă va putea să se dezvolte mai cu folosr alături de o descentralizare comunală limitată la interesele pur locale, însă reală şi efectivă. Această desconcentrare se poate efectua pe regiuni sau pe ju- deţe. Astăzi, administraţia de stat este în parte desconcentrată în cadrul judeţului, însă organele astfel desconcentrate au o putere de deciziune prea limitată şi în realitate sunt mai de grabă simple organe de executare a deciziunilor administraţiei centrale. Astfel randamentul acestor servicii este deplorabil în judeţele mici. Am găsit judeţe unde bunăoară la Serviciul Drumurilor nu s’au putut utiliza pentru lucrări efective decât 15% din sumele prevăzute, restul fiind absorbit de regie. Trebue să recunoaştem că actualul cadru al judeţelor nu se pretează la o raţională desconcentrare a aparatului de stat; de aceea e nevoie 25» 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de circumscripţii mai mari, cu mijloace financiare şi economice corespunzătoare. Se prezintă două soluţii: sau se împarte teritoriul ţării în ju- deţe mai mari (de exemplu 25 de judeţe de mărime aproape egală), şi atunci în acelaşi cadru se poate desfăşura administraţia de stat desconcentrată şi administraţia judeţeană descentralizată, sau se lasă pentru administraţia descentralizată cadrul judeţului actual, şi se creează pentru administraţia desconcentrată unităţi mai mari care să cuprindă mai multe judeţe. Am avea astfel două admi- nistraţii separate: administraţia judeţeană descentralizată cu organe elective şi administraţia regională desconcentrată cu organe nu- mite de puterea centrală. Credem că aceleaşi motive care impun un cadru mai mare pen- tru administraţia de stat militează în favoarea aceluiaşi cadru t t pentru administraţia judeţeană, condiţiile unui bun randament al aparatului administrativ, fie el de stat sau local, fiind aceleaşi. La acesta se adaugă şi cerinţele simplificării geografiei adminis- trative şi realizarea de economii. In ceea ce priveşte administraţia comunală, suntem- convinşi că se impune la noi, ca şi în alte ţări, un statut urban şi altul rural. România şi Franţa sunt, cred, singurele ţări care, de dragul unei simetrii raţionaliste, impun, atât unei puternice aglomeraţii industriale şi comerciale de câteva sute de mii de locuitori, cât şi unui sat dela munte cu câteva sute de gospodării răzleţe, aceeaşi organizare. La noi viaţa urbană şi cea rurală n’au aproape nimic comun. Masa rurală n’a păşit pe drumul progresului tehnic cu aceeaşi repeziciune ca orăşenii care, în ultimii 15 ani, s’au apro- piat foarte mult de mentalitatea orăşenilor din marile aglomeraţii occidentale. Putem afirma chiar că năzuinţele sunt la ţară altele decât în oraş; în realitate avem a face cu două civilizaţii coexis- tente, dar distincte; deci problema administrativă trebue să fie rezolvată altfel la tară si altfel la oraş sau la judeţ. Mai mult, aplicarea .dispoziţiunilor comune valabile pentru mai multe feluri de unităţi administrative foarte deosebite cere din partea agenţilor administraţiei rurale o sforţare de interpretare care, având în vedere pregătirea lor intelectuală, riscă să introducă mai de grabă confuziunea decât simpli- citatea. REFORMA ADMINISTRATIVĂ 389 Pentru administraţia rurală se cer dispoziţii imperative simple, cu cât mai puţine posibilităţi de interpretare. Proectul depus a realizat în parte acest deziderat, deoarece conţine dispoziţii deosebite pentru diversele categorii de co- mune: totuşi credem că diferenţierea între administraţia rurală ' J > > şi cea urbană trebuia să fie mai tranşată şi materia împărţită mai bine. Din punctul de vedere al descentralizării, trebue să constatăm că proectul constitue un regres faţă de starea actuală. In adevăr, după o lungă evoluţie, s’a ajuns astăzi ca deciziunile administra- ţiilor locale să fie realmente executorii prin ele însele afară numai de 5 acte (buget, regulament, împrumut, concesiune, înstrăinare) care, prin importanţa lor, cer aprobarea organului tutelar. Celelalte acte erau supuse numai la controlul legalităţii pe cale contencioasă. Afară de aceste acte, proectul supune aprobării: deschiderile de credite, închirierile şi arendările pe un timp mai mare de 5 ani, actele de dispoziţie şi licitaţiile. Cum în principiu, nici o administraţie publică nu poate contracta, peste o sumă mică, decât pe cale de licitaţie publică, urmează ca în realitate întreaga activitate gospodărească locală va fi din nou încătuşată. Experienţa a dovedit că o tutelă excesivă, departe de a fi edu- catoare, este demoralizantă şi nici nu oferă garanţiile urmărite de legiuitor. La noi se poate fără nici un inconvenient lăsa o cât mai mare libertate politică la sate; administraţia însă trebue să aibă un rol educativ în privinţa gospodăriei şi finanţelor şi chiar să exercite o tutelă chibzuită şi autoritară asupra finanţelor locale. Dimpotrivă, activitatea socială şi politică a oraşelor trebue să fie un obiect de strânsă supraveghere din partea puterii centrale, căci oraşele sunt centrele unde se nasc curentele de opinii, dintre care unele sunthotărît îndreptate împotriva rânduielii româneşti. Activitatea economică şi edilitară urbană însă nu trebue stân- jenită, ci lăsată să se dezvolte în voie. Organizarea controlului ierarhic este neclară, ea apare numai în texte răzleţe si confuze. > t Proectul a menţinut şi reorganizat justiţia administrativă şi bine a făcut; experienţa a dovedit utilitatea instituţiei. Totuşi problema nu va fi soluţionată definitiv decât pţin reorganizarea 39° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE -contenciosului administrativ general; soluţia actuală îmbunătăţită prin proectul actual nu constitue decât o etapă, ce e drept im- portantă. Trebue să relevăm în textul prezentat de guvern o contradicţie ■esenţială. In adevăr, art. 248 vorbeşte de administraţiile şi parti- cularii «lezaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale », iar art. 267 vorbeşte de «administraţiile publice sau particularii lezaţi într’un interes direct şi personal». Nu este îngăduit să se confunde în faţa instanţelor judecătoreşti un drept cu un interes. Această contradicţie a fost înlăturată de, comisia administrativă a Senatului care, modificând redacţia articolelor, a admis că atât ■drepturile călcate cât şi interesele lezate vor fi ocrotite. Art. 269 fixează pentru introducerea acţiunii o taxă de 50 lei pentru săteni şi 100 lei pentru ceilalţi reclamanţi şi stabileşte astfel o inegalitate între cetăţeni în faţa Justiţiei şi creează un privilegiu inadmisibil. Pe de altă parte, noţiunea de « sătean », prin impreciziunea ei, nu poate figura într’un text de lege pozitivă; în adevăr după care criteriu se va orienta Curtea pentru a decide dacă un reclamant -este sătean sau nu? Ne putem întreba de ce situaţia unui muncitor din fabricele urbane sau situaţia unui funcţionar silit să trăiască în aglomeraţii mari cu o leafă de 2.300 lei este mai puţin interesantă decât situaţia săteanului. Nu vedem care motive puternice au îndemnat pe autorii proec- tului să schimbe tradiţionala împărţire a materiei în titluri şi ca- pitole; împărţirea actualăj prin lunga ei durată, înlesneşte mult cercetarea legii. Proectul prezintă trei inovaţii care reţin atenţiunea. Prima o constitue continuitatea în activitatea organelor admi- nistraţiilor locale. Toată lumea este de acord că se impunea realizarea acestei con- tinuităţi. Proectul prezintă un mijloc original şi îndrăzneţ de realizare şi anume: durata consiliilor este nelimitată şi adunările se vor primeni prin alegeri de preînnoire la fiecare 3 ani a câte o jumătate din numărul consilierilor aleşij astfel ca mandatul unui consilier să nu depăşească 6 ani. Numai experienţa poate demonstra valoarea soluţiei; din ne- fericire, obiceiul pământului face ca la fiecare schimbare de regim REFORMA ADMINISTRATIVĂ 391 toate consiliile să fie dizolvate prin lege, astfel că această verificare experimentală probabil va lipsi. A doua inovaţie este încercarea de a introduce rânduiala în recrutarea şi pregătirea funcţionarilor administrativi. Afară de unele dispoziţii, care vor rămânea plato- nice, credem că dispoziţiile proectului sunt bune. In sfârşit, a treia inovaţie este organizarea recursului ierarhic; proectul n’a creat recursul cum pretinde raportul comisiunii, recursul a existat înainte; proectul a reglementat exerciţiul acestui recurs. Această reglementare era necesară; exprimăm nădejdea că va funcţiona în adevăr în folosul publicului. Astăzi administraţia nu mai funcţionează decât constrânsă de i > intervenţiile de fiecare moment ale particularilor interesaţi. Aproape nici o chestiune nu se rezolvă în mod automatic înlăuntrul unui termen rezonabil, ci numai la stăruinţele repetate ale particularilor. Trebue deci realizat un automatism cât mai desăvârşit în me- todele administrative, stârpirea răspunderii colective care nu este niciodată efectivă şi stabilirea răspunderii personale a agenţilor, fie electivi, fie de carieră, răspunderea legată de persoană fiind singura reală. Ceea ce caracterizează administraţia noastră este profunda deo- sebire între starea legală, teoretică, prevăzută de textele legilor şi regulamentelor, şi starea reală la faţa locului. Frenezia legislativă care caracterizează epoca postbelică a creat pe cale de reacţiune un drept cutumier, adeseori îndreptat în contra legii şi care se aplică în realitatea zilnică. Una din cele mai mari dificultăţi ce o întâmpină legiuitorul în materie de drept public este realizarea unui echilibru satis- făcător între două principii care par inconciliabile: tehnica şi popu- laritatea. Idealul ar fi o cât mai desăvârşită separaţiune între do- meniul politicei şi cel al administraţiei; aceasta însă este o ches- tiune morală, care nu intră în cadrul juridic al expunerii noastre. IULIAN M. PETER JAMES JOYCE întâlnim opere care dezvălue simetria ideală a unei realităţi imaginare, după cum altele revelează construcţia intelectuală lu- cidă şi abstractă. Pe planuri variate, cu mijloace diferite, au construit, fiecare, o realitate nouă. # * * Când lumea revelată era prea personală, contrastând prea vio- lent cu valorile comune aflate în circulaţie, expresia îşi schimba ritmul şi tehnica obişnuită. Mijloacele curente nu se mai adaptau realităţii ce trebuia exprimată. Nu era numai insuficienţă, dar decalaj, improprietate. Revoluţia tehnică apărea izvorîtă din necesitatea organică a crea- ţiei. Pentru contemporani, noutatea aceasta avea ceva mistificator şi ezoteric. Pentru iniţiaţi, ea reprezenta o inovaţie ingenioasă, menită să prezerve sâmburele operei de contactul profan. Pentru artist ea devenea însă o necesitate stringentă, o elaborare autentică. Această elaborare a fost totdeauna trudnică. Dacă viziunea rea- lităţii se sedimenta inconştient, în aluviuni succesive, dar fără efort, expresia s’a integrat operei prin dibuiri şi experienţe. Biografia lui Wagner ne revelează, către 'începutul formaţiei sale, un compozitor de melodrame scrise după reţetele curente genului. Cunoaştem de asemenea evoluţia scrisului mallarmean, deve- nirea lui Balzac, amplificarea tehnicii lui Joyce. # * * JAMES JOYCE 393 Revelându-ne o nouă lume, zona de articulare a organicului cu sufletescul, Joyce a creat o expresie adecuată unduirii flo- tante şi vagi a vieţii subliminare. # * * Opera lui James Joyce reprezintă cea mai remarcabilă expe- rienţă poetică a vremii. ’ # * * Nu putem bănui, după lectura Oamenilor din Sublim şi chiar a Portretului, tehnica inedită, laborioasă, deconcertantă, realizată pe planuri variate, din Ulysse. In primul volum, un scris rectilin, viguros, pregnant, plin de culoare, dar nedepăşind canoanele scrisului obişnuit. Stil sobru de un romancier naturalist. Abia dacă în Portret, întrezărim o evadare, o încercare de a da o nouă supleţe expresiei şi a sugera astfel ritmul subteran al vieţii interioare. i Oameni din Dublin 1), viziune rece şi analistă a străzii, a oame- nilor, a lucrurilor. O viaţă în permanentă mişcare, redată cu relief şi justeţe. Ochi scrutător şi lucid. In jur dinamism şi încor- dare. Competiţii, apetituri, conflicte, fapte diverse. Pe ecranul cenuşiu al viziunii apar siluete fin trasate, mişcătoare şi vii. Oa- meni din Dublin. Portretul artistului2) năzueşte la o construcţie interioară. Pei- sajul se interiorizează. Decorul e acut redat, dar desluşim, în ace- laşi timp, ecourile interne ale evenimentelor, proecţia umbrelor exterioare în caverna sufletului. Proces evident de reconstrucţie autobiografică. Din timp în timp, depăşind detaliul concret, se deschid perspective fugitive de adâncuri si de semnificaţii. i i Carte de tranziţie, unitară ca tinută si ritm. > ' > » Dar încercarea de monolog interior ne face să presimţim ela- borarea unui alt sistem de expresie. * * # Anul 1914 va fi reprezentat pentru evoluţia sufletească a lui Joyce o piatră de hotar. Oameni din Dublin apare. Portretul *) Pion. Ed. 2) Dedalus. Ed. dela Sirfene Trad. Lavitzky. 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e terminat. (Culegerea de poeme «Muzică de Cameră» ne e necunoscută.) Poetul îşi lărgeşte şi intensifică viziunea, îşi amplifică resursele de expresie; dela cadrul fragmentar, trece la fresca largă şi amă- nunţită; dela desenul liniar la construcţia sufletească; dela între- zărirea fugitivă a aspectelor, la distilarea savantă a esenţelor. Ulysse e, independent de corespondenţe şi simboluri, epopeea omului modern, trepidant, hărţuit, contradictoriu. Cadrul exte- rior există, rigid şi real, dar, în aceeaşi vreme, viaţa eroilor se, desfăşură frământată, amplă şi biciuită. Planurile se întretae, apoi se îmbină. Expunerea trece brusc dela descrierea exterioară la monologul interior, dela aspectul străzii la asociaţia de gânduri a eroului, dela gândul acestuia la viziunea halucinatorie şi gro- tescă pe care o îmbracă strada şi oraşul. Un permanent vârtej de asociaţii şi imagini, de transpoziţii şi de salturi pe planuri opuse, dau pe alocuri cărţii un aspect haotic, incoherent, asemă- nător delirului de confuzie mentală. Ne înşelăm noi ? dar am avut tot timpul lecturii impresia unei elaborări lucide, la rece, a tuturor procedeelor întrebuinţate. Totul concură la obţinerea unui efect conştient urmărit, minuţios des- făşurat într’o împletire încâlcită de elemente disparate. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării: totul are o semnificaţie. Acumularea bogată de detalii şi amintiri, de senzaţii confuze sau de stări su- fleteşti pure, fără tonalitate, redă ritmul capricios al trăirii inte- rioare. Din această despicare şi amănunţire expusă în succesie, pe sute de pagini, se ridică murmurul simfonic al existenţii lăun- trice. Datele sufleteşti îşi corespund la zeci de pagini interval, îşi întregesc nuanţele, îşi amplifică rezonanţa. Fiecare rând e un acord, fiecare capitol o stare muzicală. La o analiză amănunţită, totul se rezolvă în componente, în ruaje de complexitate crescândă, în îmbinări ingenioase de tehnici. învolburarea flotantă se dezarticulează în mecanisme simple şi explicite. Rezultatul e surprinderea în procesul cel mai intim al actului de trăire al eroilor. Simultan, avem descrierea ambianţei — cafenea, redacţie, colţ de stradă, cameră de sanatoriu, cârciumă, cimitir sau cameră de JAMES JOYCE 395 bordel — siluetele protagoniştilor, conversaţia lor şi ecourile frân- turilor de discuţii în suflete, succesii de idei şi imagini stârnite de asociaţii. Joyce este poetul vieţii interioare. Scrisul lui revelează primul grad al elaborării intelectuale, izvorîtă din tumultul organic, deabia diferenţiată, invertebrată, prolixă, informă. Amestec de amintiri şi senzaţii organice, de dorinţi vagi şi de obsesii, desfăşurare des- lânată, condusă de jocul pur al asociaţiilor, de apropieri neaştep- tate, de corespondenţe îndepărtate. Limbaj fragmentar, întrerupt, sacadat şi nervos. Construcţie capricioasă şi instabilă: nu există o logică rigidă, supra adăogată şi lineară, ci o logică rudimentară bazată pe asociaţie. Totul e spontaneitate şi mişcare liberă, nestingherită. Dar e o mişcare de- ordonată, amintind jocul unui animal tânăr lăsat în libertate. Descătuşat de norme şi denudat, sufletul palpită: crâmpee de gând suspendate, incomplete, gângăviri, pauze. Frământare în adâncuri, obscură, zigzagată, incoerentă, dibuită. E însuşi pro- cesul de gândire surprins în momentul înjghebării, înainte de a fi turnat în forme fixe si străine de substanţa lui. i » Expresia clară e străină lui Joyce, în Ulysse. Ea e rezultatul unui proces de eliminare şi epurare a datelor sufleteşti primare, de arhitectonizare şi eşalonare a ideilor, de îmbinare a lor în sis- teme logice. Această formă, ultimă sublimare a gândirii, nu e poezie. Joyce o neglijează voit. El se opreşte la limita zonei comu- nicabile. Fondul exprimabil al gândului e expus incidental în măsura în care asigură contactul cu viaţa socială, cu alte con- ştiinţe. » » Joyce e poetul vieţii interioare. # # * Aşa dar, clocot interior, vorbire cu sine însuşi, ezitări, revolte brusce, fragmente de amintiri, îndoieli fugace. Vulgaritate de ton, vulgaritate de limbaj. Orice decenţă de expresie, orice convenţie literară dispar. Toate acestea se întrebuinţează când eşti în lume, când vrei să apari în anume poziţii, când menajezi persoane şi respecţi reguli. Dar faţă de tine însuţi? Când eşti gol şi singur? Mai ai timp să cizelezi vorbirea, să observi reguli şi îndi- guiri ? 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Joyce ajunge până aci. Se crede deci dispensat de a se supune artificiilor scrisului, care trebuesc respectate atâta vreme cât des- crierea realităţilor se menţine la suprafaţă sau se reduce la ra- porturi superficiale între oameni. Oamenii lui Joyce, văzuţi pe dinăuntru, sunt autentici şi vii- Caracterul lor ? Vreţi definiţii şi formule ? Dacă în timpul lec- turii cititorul s’ar gândi la aceste procedee superficiale şi desuete,, ar izbucni în râs. Joyce nu statorniceşte puncte de reper între aceşti oameni şi mediu, nu face aprecieri convenţionale după tabla de valori a convenienţelor curente. Prin jocul variat al procedeelor sale el ne face să întrezărim însă şuvoiul turbure al vieţii lor interioare, zonă profundă, aproape inaccesibilă. * * * După ce a dezvăluit aceste adâncuri, Joyce se aventurează mat departe. Fondul acesta de viaţă nu e unitar, identic cu sine în- suşi, ci variabil, proteic, inepuizabil. împrejurările oferite de tre- pidanţa vieţii moderne dau alte valori şi nuanţe mecanismului sufletesc. Oboseala destramă. Sgomotul străzii măreşte tensiunea nervoasă- Insomnia prilejueşte diformarea contururilor, alcoolul suscită halucinaţia, excitaţia sexuală biciueşte şi exaltă. Imaginea limpede a lucrurilor se ceţueşte, contururile se degradează, estompate. In crepusculul turbure al ochiului obosit, se agită dezordonat siluete cenuşii. E momentul în care nervii excedaţi pierd controlul mişcărilor şi siguranţa orientării. Gândul clar şi logic se fragmentează dezar- ticulat şi se rezolvă în imagine. Stare de amurg, incertă, preonirică- Halucinaţia invadează viziunea. Lumea îşi schimbă tonalitatea şi decorul. * * * Pentru a reda acest univers interior profund, autentic şi în veşnică frământare, scrisul obişnuit e impropriu. Există un de- calaj evident între expresia structurată şi logică a expunerii lite- rare şi cadenţa surdă a scurgerii sufleteşti. Fraza scrisă comportând subiect şi predicat, sintaxă şi ritm, dezvălue o armpnie proprie, valabilă pentru ea însăşi, pentru arta scrisului, dar nu în raport JAMES JOYCE 397 necesar cu procesul intim pe care vrea să-l exprime. In ultimă analiză, scrisul e o convenţie în care intră, în largă măsură, reţetă, obişnuinţă, trucaj. Există o artă a scrisului. Aceea de a reface textul, de a com- bina perioadele, de a le modifica armonia şi cadenţa, de a alterna ritmul şi de a varia mişcarea. Totul e în funcţie de efect pur for- mal, independent de conţinut. Simboliştii au reprezentat o reacţie împotriva acestei tendinţe ■de perfecţie formală, năzuind către o expresie fluidă, polivalentă, adecvată ritmului sufletesc. Joyce e şi el un înnoitor de expresie, prin reacţia împotriva artificialităţii tehnicii curente a scrisului. # # # Aceasta nu l-a împiedicat însă de a crea o tehnică tot atât de artificială. Monologul interior aduce o primă inovaţie tehnică. Expresia e directă, imediată, dând impresia de a surprinde viaţa în mo- mentul desfăşurării. Memoriul, jurnalul sau expunerea la a treia persoană oferă expunerea unui fapt consumat, descris retrospectiv sau actualizat. Monologul interior se desfăşură concomitent cu procesul de conştiinţă. Sub această formă el a fost utilizat pentru prima dată, în formă rudimentară şi mitijată, de Fedor Mihailovici Dostoievski. In introducerea nuvelei Krotkaia (1876), autorul dă o explicare oarecum programatică procedeului 1). Problema priorităţii metodei a fost dezbătută de Dujardin, care eliminând pe Dostoiewski şi Browning se consideră, de acord cu Lalou şi Larbaud, întemeietorul genului. (Les lauriers sont coupes, 1887). Joyce recunoaşte proprietatea acestui fel de expresie şi îl uti- lizează larg. Publicarea lui Ulysse a prilejuit o rapidă răspândire a tehnicii (Valery Larbaud, Em. Beri, Dominique Braga, *) *) o Journal d’un ăcrivain». Trad. Chuzzeville, ed. Bossard. Voi. II, pag. 366. 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Schlumberger, etc. Trebue să menţionăm însă că Schnitzler pre- cedează pe Joyce). # # # In forma cea mai simplă, monologul interior ia la Joyce struc- tura unei asociaţii de idei, fără soluţii de continuitate. E o expu- nere rectilinie, ca în acest exemplu de analiză psihanalitică: «Mes yeux se portent sur cette aquarelle de votre cabinet, Docteur. Que represente-t-elle ? Une mosquee ? Oui, une mosquee, cela me fait songer au Kremlin... Pourquoi ? Mon pere fait aussi de l’aquarelle et il a peint des choses de ce genre durant ses. voyages... Le Kremlin, Moscou, Ies Soviets, Sebastopol, Ies troubles re- volutionnaires sur Ies bateaux, mon pere y etait, etant alors sur un transport... etc., etc____» (Regis et Hesnard). La Joyce aceeaşi desfăşurare. Ritmul e însă mai sacadat. Bloom revine dela o înmormântare 1): «Un cadavre c’est de laviande avariee. Bon, et qu’est-ce que c’est que le fromage? Du cadavre de lait. J’ai lu dans ces Vo- yages en Chine que pour Ies Chinois un blanc şa sent le cadavre. Le cremation est preferable. Les pretres sont enrages contre. Ils travaillent pour l’autre raison sociale. Bruleurs en gros et fours hol- landais. En temps de peste. Fosses de chaux-vive pour les consumer. Chambre d’asphixie pour les animaux. Poussiere en poussiere. Ou bien jeter â la mer. Ou est-ce, la tour du silence des Parsis ? Manges par les oiseaux. Terre, feu, eau. On dit que la noyade est plus agreable. On revoit toute sa vie dans un eclair. Mais. pour etre ramene â la vie autre histoire »... etc., etc.,... (Ulysse,. pag. 127). E starea de reculegere calmă şi gravă a omului susţinut de ca- drul social în care se află integrat. Atitudinea e rigidă, gândul e încă încorsetat în normele logicii. Monologul nu e incoerent şi dezorganizat, ci organic şi închegat. Pentru situare şi comparaţie cităm monologul unui bolnav de confuzie mentală: l) Traducerea franceză a lui Morel şi Gilbert a fost revăzută de Valăry Larbaud cu colaborarea autorului. Participarea lui Joyce a fost hotărîtoare. Textul poate fi considerat ca original. Vom face deci citatele în limba franceză,, după ediţia 1930. (La maison des amis des livres). JAMES JOYCE 399 «Zero... estropie... Salut bon... Ah, je suis rase. Oui, oui c’est 9a. Nous avons l’honneur. Veut-tu le savoir, il est bon le parapluie, .. .Lâ, ou demain matin aprfes l’aiguille pas de piqure, attends.., cassez le bout... battu, content, ficelle, epatant la mere Durând c’quelle l’avait grand... Turlututu chapeau pointu, coton ecru... Henri quatre...» (Chaslin, citat de Seglas). Opoziţia e evidentă. Monologul lui Bloom e prima adâncire a ritmului său lăuntric, * # # Dela această înseilare rectilinie, Joyce trece succesiv la aso- ciaţie neprevăzută şi grotescă, la onomatopee, calambur, creaţie sau diformare verbală, după climatul sufletesc schimbător al eroi- lor şi după cadrul larg al simbolicii sale. « Leux Bloom, hui leux blomm lisait ces dernieres paroles. Ea sourdine. Quand mon pays prendra sa place parmi. Prrprr. Doit etre le bour. Fff. Oo. Rrpr. Les nations de la terre. Personne deriere. Elle est passee. Alors mais alors seulement. Un tram. Kran. Kran. Kran. Bonne occas. Attention. Krandlkran Kran. Je suis sur que c’est le bourgogne, Oui. Un. deux. Que mon epitaphe soit, Kraaaaaaaa. Ecrite. J’ai. Pprrpffrrppfff. Fini» (pag. 330—331). ' Haotic şi pueril la prima vedere, pasajul acesta e într"adevăr prestigios prin condensare, semnificaţie şi bogăţie. Bloom citeşte (textul subliniat). In acelaşi timp sgomotul străzii, mişcarea din jur, reflecţii fugitive. Totul se întretaie, co- există, se îmbină şi redă cu maximum de veridic şi concentrare un moment unic şi complet din existenţa lui Bloom. * * # Fiecare capitol sau pasaj are o corespondenţă cu anume mo- mente ale epopeei homerice. Fiecare capitol reprezintă un 400 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE moment diferit al zilei, o anume armonie cromatică, un anume regim sufletesc. # * * Sală de redacţie. Ritm rapid, Dialog nervos. Salade russe — Justement nous cherchions le moyen, dit Stephen. — Reunion de tous Ies talents, dit Miles Crawford. Le barreau, l’enseignement. — Le turf, avanţa Lenehau. — La litterature, la presse. — Et si Bloom etait lâ, dit le professeur l’art aimable de la publicite. — Et Madame Bloom, ajoute M. O’Madden Burke, muse du chant. L’idole de Dublin. Lenehau toussa tres fort. — Hemhem ! fit-il encore â mi-voix. J’ai une gorge dans le chat. J’ai pris froid dans le parc. La grille etait restee ouverte (pag. 151—2). Titluri mari întrerup textul. Fragment de gazetă, sugerând febra vieţii de metropolă. * # * Stilul devine apoi relaxat, încărcat de digresii, cu progresiune lentă, dificilă. Solicitat de impresii multiple, spiritul rătăceşte în monolog confuz. Irupţie de expresii vulgare, stil de argot, ecou al străzii (un sacre con de ramoneur, un nom de Dieu de ramo- neur, que dit Joe..., etc...., pag. 332 ş. u.). Apoi recâştigă ţinută şi gravitate. O gravitate bizară, amestec de humour, solemnitate si tristete. E presentimentul eternului ce brăzdează în răstimpuri coti- dianul ? « C’est pourquoi, qui que tu sois, 6 homme, considere ta fin qui est la mort, laquelle a prise sur tout homme ne de femme, car de meme qu’il sort nu du ventre de sa mere ainsi s’en re- tournera-t-il nu â son heure derniere, afin de partir comme il est venu » (pag. 439). JAMES JOYCE 401 Stilul devine arhaizant, necesitând pentru lectorul comun un glosar rabelaisian: « Et sire L^opold qui etait le plus digne compaing qui jamais se assit â la table des escholiers et le plus doux homme et benoît qui onques mit main menag&re sous geline et du monde le plus feal chevalier qui onques servit gente dame, lui fit courtoisement raison de sa coupe », etc. (pag. 442). * . # # Ne aflăm într’o maternitate. Reculegerea degenerează repede în conversaţie obscenă. Limbajul redevine actual, apoi, odată cu intrarea în sală a unui nou vizitator (Mulligan), tehnic şi pedant (monstres multigeminaux, bispermatiques, etc., p. 467, agnathies, aprosopie, pag. 466, etc., etc.). O tristeţe invadează pe Bloom. Muzică, incantaţie: « Les voix se marient et se fondent en un silence ndbuleux: un silence, qui est l’infini de l’espace; et vite, en silence, Târne aspirde-plane au dessus de regions de cycles des cycles de gen6- rations qui furent. Une region oh le gris crepuscule descend toujours sans jamais tomber sur de vastes pâturages vert aman de, versant sa cendre, eparpillant sa perpetuelle rosee d’etablis. Elle suit sa m&re â pas empruntes, une jumet qui guide sa pouliche. Fantomes crepusculaires cependant petris d’une grâce prophe- tique, svelte, croupe en amphore, col souple et tendineux, douce tete craintive. Ils s’evanouissent, tristes fantomes: plus rienfr (pag. 470). * * * Schimbarea permanentă de tehnică, de vocabular, de ritm, de ton: monolog obscur şi grav şi stil convenţional de roman foi- leton; termeni de argot şi stil arhaizant; humor lucid şi pasaj sirupos, leşinat, onomatopee şi reculegere, artificiu şi vulgaritate. Fiecărei unduiri interioare îi corespunde o nouă expresie. * # # Când oboseala învinge, continuitatea monologului se disociază. Joyce recurge la monologul teatral, întrerupt frecvent de ima- gini şi evocări. Protagoniştii nu sunt decât pretexte pentru susci- tarea halucinaţiilor ce izvorăsc necontenit, închegând o nouă lume. 26 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca în perioada dinaintea somnului, viziunile se ivesc turburi şi schimbătoare. Spiritul pierde concentrarea şi tensiunea: ideia se rezolvă în imagine. O simplă comparaţie, un cuvânt evocă un întreg tablou: . Bloom (Le delaisse). Je n’ai jamais aime une tendre gazelle sans la vouer au trepas... Des gazelles bondissent et pâturent sur Ies mon- tagnes. Des lacs proches. Au bord des lacs, Ies ombres noires ă la file des plantations des ckdres. Un arome s'exhale, une vehemente chevelure de resine. L’orient se sortsume, le ciel de saphire est barre par le voi de bronze des aigles. Sous lui s'etend la femmecite, nu- dite, blancheur,luxe,fraicheur, calme et volupte. Une fontaine mur- mure parmi Ies roses de Damas. Des roses geantes murmurent de vignes poupres. Un vin de honte, de luxure et de sang filtre avec un murmure etrange (pag. 537). Clopotele de miezul nopţii evocă lui Bloom pe demnitarii mu- nicipalităţii. Bloom îşi apare sie-şi, deghizat în primar, purtând roba municipală, şi începe un discurs către electori. Tabloul se încheagă, se complică, se întregeşte: electori, pur- tători de torţe, consilieri, Lordul Primar, Bloom. Totul se lăr- geşte într’o halucinaţie complicată şi susţinută (pag. 540 ş. u.), viziunile se succed bogate, neprevăzute. Logica se relaxează, se încâlceşte. Crâmpeele de halucinaţii îşi pierd coerenţa. Prin neverosimil şi ilogică, substituţii, deplasări de planuri şi arbitrar, aceste viziuni îmbracă forma visului şi a delirului. Pe alocuri, Joyce le redă cu pregnanţă şi humor, ce contras- tează ciudat cu fondul « en grisaille » al tabloului: M-me Thornton (En blouse d’infirmiere). Serrez-moi fort ma cherie. ţa sera bientot fini. Fort, ma chirie. (Bloom la serre bien fort et met au monde huit enfants mâles de race jaune et de race blanche. On Ies voit le long d'un escalier au tapisrouge et decore deplantesrares. Tous sont beaux, visages metalliques, articles soignes, bien bâtis, decem- ment habilles, bien eleves, parlent couramment cinq langues modernes et cultivent des arts et Sciences var ies », etc., etc., pag. 555. # * * JAMES JOYCE 403 Aerul rece al nopţii are efect salutar. Inerţia organică, auto- matismul, plumbul oboselii lasă loc lucidităţii. Dedalus şi Bloom părăsesc Beresford Place şi urmează, pare-se, un itinerar întor- tochiat. Joyce descrie drumul în urma unei întrebări puse. Capi- tolul se urmează în acelaşi ritm de întrebare şi răspuns, ca un catehism. E o descindere în timp, o actualizare a straturilor su- fleteşti din adolescenţă, când unul din eroi era elev la iezuiţi. Intuiţie psihologică pătrunzătoare şi sigură: arpentarea sufletului pe dimensia timpului. Volumul se închee cu lungul monolog interior al soţiei lui Bloom. Linie sinuoasă, incoerentă, crâmpee vagi, amintiri, stări cinestezice, dorinţi confuze, langoare animalică somnolentă şi vo- luptoasă. Sfârşitul: abandonarea femeii, consimţindă şi caldă... «quand j’etais jeune fille et uneFleur de la montagne oui quand j’ai mis la rose dans mes cheveux comme Ies filles Andalouses ou en mettrai-je une rouge oui et comme il m’a embrasse sous le mur mauresque je me suis dit apres tout aussi bien lui qu’un autre et alors je lui ai demande avec Ies yeux de demander encore -oui et alors il m’a demande si je voulais oui dire oui ma fleur -de la montagne et d’abord je lui ai mis mes bras autour de lui oui et je l’ai attire sur moi pour qu’il sente mes seins tout par- fumes oui et son coeur battait comme fou et oui j’ai dit oui je •veux bien oui» (pag. 870). * # # Prin această varietate de mijloace şi prin reacţia viguroasă îm- potriva tuturor convenţiilor literare curente, Joyce este creatorul unui nou alfabet poetic. # # Dacă în Ulysse, Joyce ţinteşte crearea unei expresii mlădioase prin dislocarea sintaxei şi emanciparea de sub rigiditatea formei, în noua lucrare în pregătire « Work in progress » autorul pare a Încerca o revoluţie tehnică mai profundă, vizând însuşi materialul prim al expresiei: cuvântul. încă în Ulysse am remarcat încer- cări în acest sens: onomatopeea, creaţia verbală prin fuziune de cuvinte, ritmul imitativ, aliteraţia. « Work in progress », « O operă în mers » (din care nu cunoaş- tem decât traducerea în colaborare din numărul din Mai 1931 26' 404 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din N.R.F. şi clişeul unei corecturi din revista « Bifur o, Mai 1929, Editions du carrefour) pare a aduce această limbă personală, nouă, adecuată cerinţelor poetului. Vehiculul expresiei e supus unei noi elaborări, cuvântul îşi pierde rezonanţa cotidiană, accepţia chiar, se întregeşte prin fuziuni noi, prin valorile nebănuite atri- buite de context, printr’o întreagă alchimie de refontă şi creaţie «J’ai pu le (Joyce) voir sous mes yeux creer des mots neufs et â peine etaient-ils nes, qu’ils perdaient leur apparence de nouveaute- Ils faisaient immddiatement pârtie du vocabulaire » (Philippe Sou- pault). «Work in progress» iluminează procesul de naştere al limbajului, după cum Ulysse sondează adâncurile virtuale şi re- giunile informabile ale sufletului. Spontaneitatea procesului na- tural e însă înlocuită cu creaţia conştientă, voită. Joyce reuşeşte să redea aceeaşi instabilitate şi efervescenţă, aceeaşi pipăire nesi- gură a posibilităţilor. El recunoaşte că, în prezent, limbajul a. intrat într’o fază de relativă fixitate, fiind îndiguit în anumite* limite de evoluţie. Joyce sparge cadrele de cristalizare ale cuvântului şi încearcă să-i libereze tot sucul primitiv, toate resursele de frăgezime şi cu- loare, de sugestie şi incantaţie. El reîntronează epoca de primi- tivism spontan, de ţâşnire proaspătă şi nesecată a vorbirii arti- culate, înainte de a se fi statornicit în forma actuală. * * * Invenţia verbală a lui Joyce, cu tot neprevăzutul şi bogăţia ei,, se reduce în esenţă, credem, la creaţia de expresii noi, prin fu- ziunea a două sau mai multe cuvinte disparate. (Joyce creează şi cuvinte noi « de toutes piâces », vezi exemplul dat de Gillet în « Revue des deux mondes >>15 Aout 1931. Procedeul ni se pare însă mai puţin frecvent.) Rezultatul, deşi aparent paradoxal, are o vână de autenticitate şi de ţâşnire spontană din creuzetul creaţiei populare _ Sensul cuvintelor îşi lărgeşte forţa prin anexarea de asociaţii îndepărtate. Astfel cuvântul « depdrissaient » devine « depyrrhis- saient», înglobând prin numele lui Pyrrhus o întreagă cohortă de imagini şi amintiri, ce particularizează şi nuanţează sensul cuvântului. Cu această metodă, Joyce a scris cel mai turburător poem în. proză al timpului. E vorba de Anna Livie Plurabelle. JAMES JOYCE 405 Două femei pe malul râului Liffey pălăvrăgesc spălând rufe. In vorbirea lor cuvintele se diformează. (Unde sfârşeşte defor- marea vorbirii omului incult şi unde începe decantarea de esenţe a poetului ?) Asociaţiile variate cu apa, marea şi numele apelor curgătoare de pe întreg globul dau poemului un caracter de uni- versalitate. Râul Liffey se încarcă simbolic cu toate fluviile lumii şi îşi umflă alvia. In ciocnirea surdă a frazelor, în evocarea tuturor râurilor, clipoceşte însăşi scurgerea neîncetată a apelor. Cuvintele izvorăsc neprevăzute şi noi. Astfel« gangerene » reprezintă fuziunea a două cuvinte: Gange şi gangrene; « saonage » e creat din Saone şi savonage (creaţie îndreptăţită de accentul popular care pronunţă: sa’onage). Expresia « mareage mixte ou amour en themise » trădează suc- cesiv două sugestii relative la apă: maree şi Tamise (themise = Tamise şi chemise). Şi apele curg în sonoritatea numelor evocatoare: « meusique » (Meuse şi musique), « nil part » (în loc de nulle part), « escaule » (ecole, escale, Escaut), « grevant * (crevant şi greve), « eaurage » (eau şi orage), « pommes d’Oder » (pommes de terre), « neckar- kaison » (Necker şi cargaison), « rideaucul » (ride, eau, c...), etc., etc., calambur: «La calunnia e un vernicelli», etc. Totul e încărcat de suggestii şi asociaţii: « Anne Livie que Gieu me juge 1 Et ne s’est-elle pas insorguee et mise â descendre â golo, puis â se tenir sur sa portenza tirant sur sa vieille boufarde et toutes Ies servantes â tete de linottes, toutes Ies garcieuses fermierrettes qui cheminaient sur Ies rades- routes de l’île, Savoy, etc., etc.». Să descifrăm: «insorguee» (Sorgue, râu proven9al şi insurg^e) « â golo » (â gogo şi Peau), « garcieuse » (garce şi gracieuse), « por- tenza » (porte şi partenza). Dar de unde Gieu, diformarea lui Dieu ? Şi ce explicare are diformarea cuvântului bouffarde ? Cititorul e edificat: textul Joyce se descifrează pe alocuri ca un rebus sau ca un joc de cuvinte încrucişate. Expresia prea alam- bicată şi personală devine obscuritate şi confuzie. # * # Dar ce forţă, ce îndrăzneală şi ce noutate ! Negurile învăluesc apele şi cele două femei, într’o absorbţie panteistă, îşi pierd 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE conturul şi devin, respectiv, piatră şi trunchi de arbore. Şi ritmul se continuă, în murmur de tăcere, în corespondenţe mute dintre lucruri: « .. .Nuit. Nuit. Ma taute tete tombe. Je me sens lourde comme ma pierre-stone. Conte moi de John ou Shaun (doi copii). Qui furent Shem et Shaun en vie Ies fils ou filles de. La dessus nuit. Dis-mor, dis-mor, dis-mor, orme. Nuit, nuit! Contemoi- conte soit tronc ou pierre. Tout rivierantes ondes, couret cou- rantes de. Nuit». Dar intriga texturii complicate şi savante a corespondenţelor sugerate de text se degajă a temă firavă şi pură, în primitivi- tatea ei. E legenda râului, poetizată în irizări candide de mitul popular, evocarea unui trecut fabulos. # * * Grandios, dar ermetic. Cu tot geniul lui verbal, Joyce nu dă totdeauna impresia prospecţiunii de sursă, şi plămădirea lui con- ştientă se resimte de artificiu. Textul îşi pierde valoarea circu- lantă, devenind notaţie abstrusă, greu descifrabilă. # # # Elaborarea textului a necesitat o muncă titanică. (Pentru re- dactarea a 25 de pagini Joyce a lucrat 1600 ore, în total). * * # Reacţia criticii franceze n’a întârziat (Artel-Polbert, Henri Gheon, etc.). Un asemenea text nu putea fi publicat fără rezis- tenţă, în patria lui Descartes şi a lui Racine. Discuţia rămâne însă deschisă. Nici apariţia volumului, nici traducerea lui nu vor aduce o soluţie definitivă. întinderea uni- ver-Joyce-au, noutatea de expresie, îndrăzneala şi autenticitatea creaţiei sale nu pot fi apreciate fără o îndestulătoare perspectivă în timp. # # # Opera lui James Joyce reprezintă cea mai remarcabilă expe- rienţă poetică a vremii. ION BIBERI CORESPONDENŢA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL (1905—1912) iii La începutul prieteniei lor, Zarifopol obişnuia să redacteze minuta confesiunilor lui Caragiale, ce i se păreau vrednice de a fi consemnate. Fie că n’a păstrat rânduiala, fie că notele, ţinute la zi, s’au risipit, — probabil că prima ipoteză e cea dreaptă, — fapt e că nu au rămas decât prea puţine însemnări de acest fel. Le reproducem pe toate, integral. 1. «Leipzig 7 mai 1905. Caragiale a venit aici dela Berlin pentru câteva ceasuri. — Ieste în vervă mare şi foarte preocupat de piesa pe care o pregăteşte. Se apropie furia scrisului. Nu mai poate dormi. îmi spune că zilele aceste i-a reuşit o scenă de mare însemnătate, — un truc de teatru straşnic, — care va fi chiar la începutul piesei. — Piesa are două acţiuni». 2. «io—20 mai (stil nou) — (1905, anul e scris ulterior, N. R). Caragiale a lucrat (notiţe) la noua lui comedie. — Chiriac a ruinat pe nenea Dumitrache şi a ajuns senator conservator. In schimb îel ie acum, le cocu de la pi£ce. Caţavencu deputat,— aspiră la minister. Farfuridi senator. Venturianu avocat şi foarte bogat. Revoluţie. Răsturnare de minister. Intrigi grozave de redacţie. Ironie multă la adresa antisemiţilor ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 408 3. (Fără dată; formatul şi coloarea hârtiei, cerneala şi scrisul, Identice cu cele din notele precedente, permit datarea învecinată: mai 1905). « Caragiale povesteşte că Alexandri nu-1 putea mistui, nici pe îel nici pe Eminescu. La Junimea, Caragiale a zis odată tare, în prezenţa lui Alexandri, la cetirea unor versuri din Eminescu: •zeci de mii de galbeni să fi dat, nu ai fi găsit în literatura româ- nească înainte de Eminescu versuri aşa de frumoase. (Căci un altul zisese mai înainte: sute de galbeni s’ar fi plătit în literatura româ- nească mai veche asemenea versuri. Alexandri zâmbise semni- ficativ la vorbele aceste. Atunci Caragiale făcu cu glas tare replica •de mai sus). Dintre toţi junimiştii numai Pogor, zice Caragiale, avea curajul .■să exclame (adeseori) când să citeau poezii de Alexandri: Inspiraţie burgheză ! Gout d’epicier 1 Alexandri a şi atacat prin aluzie pe Caragiale în Coresp. lui cu I. Ghica: «scena română a încăput pe mâna unor soitarii, unor jfoşti sufleori». Caragiale îmi spune că vrea să publice între scrie- rile lui acest loc din Alexandri, cu observaţia, că a vrut să scape (c. p. 17.2.08). Soţul Ririei, istoricul A. D. Xenopol, intervenise pe lângă Caragiale spre a recensa ultima operă a fecundei scriitoare. Reproducem « docomentul »: Iubite Caragiale, Iaşi 6/19 oct. 1909 Iţi trimit volumul de poezii al Ririei, pe care dacă-1 vei ceti, cred că te vei convinge că este productul unui mare talent. Ca toate talentele, Riria însă întâlneşte o opoziţie înverşunată mai ales între piticii care nu pot îngădui ca mărimile să le arunce umbră. Oamenii de valoare ca Gion (cel mort prea timpuriu), Rădulescu-Motru, G. Panu, deşi din taberile cele mai deosebite, recunosc întâietatea minţii Ririei. Te-aş ruga şi pe tine să-ţi spui cuvântul care va cădea ca o boambă pe capetele pigmeilor. Amic A. D. Xenopol». Zarifopol se preface a-1 mustra pe Caragiale că nu se înduplecă a-şi spune cuvântul, care avea să cadă « ca o boambă », după asi- gurările filozofului istoric. « Drept să-ţi spun, îmi pare rău că nu ai mai multă bunăvoinţă pentru literatura noastră moldovenească actuală — căci de ce altă are nevoie un critic daco-roman decât de bunăvoinţă, spune şi D-ta ? Câtă plăcere ne-ai face nouă, Moldovenilor, în general, şi, în deosebi lui Conu Alecu, bunului meu profesor şi dulcelui bărbat, care, până la o aşa venerabilă vârstă, a păstrat atâta foc tineresc şi entuziasm, pentru artă... 1 — Uite, ăsta ie cusurul 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE matale: n’ai entuziasm — de mult ţi-au spus-o aceasta criticii nacionali şi democraci... I » (c. p. ii.11.09). Iată-1 pe Zarifopol, turnat pe tiparul lui Caragiale, flămând de «dulciuri», giumbuşar, stâlcitor de cuvinte, bârfitor fără rău- tate al compatrioţilor săi care păcătuesc întru Sfântul Duh, cu o notă mai ascuţită de intelectualitate. Ca şi marele său prieten, el se deprinde a sări într’o singură epistolă dela un subiet la altul, sprinten şi firesc, după modul conversativ. O asemenea lungă scrisoare, variată în conţinut şi în ton, va fi reprodusă în întregime. Ea se sfârşeşte cu cuvenitul pasaj de « sottisier », aproape nelipsit; începe cu relatări private, de ordin economic — iar bucata de rezistenţă e un portret moral, denotând aptitudinile scriitoriceşti ale lui Zarifopol, înainte de orice publi- caţie (primele articole ale sale în ţară sunt din timpul neutralităţii, când s’a stabilit definitiv aci, — şi anume în Cronica de sub direcţia d-lui Tudor Arghezi). ' Cîrligi, Sept. 1910. ’Ăracan’ di mini, coani, de-ai şti mată ci colbaraie şî ci vîntaraie o fost pi-aici păn’ acu, ş’amu o plouat şî s’o făcut o glodaraie di mergi roata păn’ în butuc !... De patru săptămîni aproape, stimate domnule Director, de- votatul D-tale prieten gustă melancolia plaiurilor moldovene. Cu toată dragostea animalicească de locurile copilăriei şi ale juneţii, dragoste a cărei îndărătnicie şi absurditate te umple uneori de mare mirare, grozav m’aş repezi acum spre apus. Şi cu atît mai tare mă arde dorul de împărăţie, cu cît văd, cu spaimă, că acu mi s’a împlinit cu totul. De ce m’am temut n’am scăpat. Fiscul romîn a hotărît să-mi ia bir îndoit dela primăvară încolo, pentrucă a băgat de seamă că am locuinţa în străinătate. Am făcut, fireşte, apel în contra acestei aşa de neplăcute hotărîri a comisiunii finan- ţiare, dar, pe cît îmi spune avocatul, n’am de aşteptat mare bucurie în predmetul acesta. Astfel îe probabil că, dela primăvară, nu voiu mai mînca pînea neagră a străinătăţii, ci jimblă de Ploieşti ori de Bucureşti. Ca om deprins a ceti în sufletul semenilor D-tale, n’ai trebuinţă să ţi să spună expres în ce chef l’a adus pe subscrisul această schimbare de capitol în cartea vieţii sale. CORESPONDENTA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL 415 Pentru ca să-mi iau din vreme iuţeala potrivită carierii de ade- vărat cetăţean romîn, am făcut acest stagiu de 22 de zile în Moldova. Am stat mai mult la ţară, dar am fost şi pe la Roman şi pe la Bacău. In aceste locuri am priceput ieu, în toată adîncimea îei, vorba veche creştinească, că viaţa trebuie să fie meditaţia morţii. Să prea poate ca aceasta să fie numai o închipuire a mea: mi s’o fi năzărind de spaimă. Căci, dacă iau seama bine, văd că oamenii depe locurile aceste sînt foarte vioi. Iată-1, de pildă, pe Moşul Ştefan Nei! II aud plimbându-să în odaia de alături, cu paşi mă- runţi şi foarte delicaţi, — a împlinit acum două săptămîni 80 (zi: optzeci). Aşa slăbuţ cum arată, nu-ţi închipui ce pasionat îe de politică. Cînd vorbeşti cu dînsul de Tache Ionescu, să cutre- mură ca de necuratul şi trînteşte furios batista pe masă; bucăţi l’ar face pe diavolul, de l’ar avea înainte. Şi D-ta probabil nu bănuieşti cu ce Pa supărat, mai ales, şeful D-tale pe veneratul meu moş. D-ta nu poţi bănui nimic, pentrucă nu ştii ce le-a spus Moşul Nei « Dumnealor, la toţi», de atîte şi atîte ori, în împre- jurări solemne ca şi în cele de toate zilele. Dumnealui le-a spus acest mare adevăr: în ţara noastră, tot răul vine de acolo, că avem mai multe partide politice, pe cîtă vreme e aşa de clar că în această ţară nu încape, după raţiune, decît «un singur partid, partidul liberal-naţional-puritan», potrivit spiritului constituţiei noastre, care ie «liberală, naţională şi puritană ». Le-a spus de atîtea ori, dar Dumnealor, nu numai că nu Pau ascultat, ci chiar au mai făcut, acum de curînd, încă un partid, în fruntea căruia stă cel mai pri- mejdios om din Romînia, Tache Ionescu. Ei bine, unde mergem şi la ce vom ajunge, dacă lucrurile stau aşa, — la ce alta decît la pieire?... Ca să fiu drept, trebuie să adaog numai decît, că, pe cît îe de înverşunat puritanul naţional-liberal, pe atît ie de strictă disciplina partidului conservator-democrat. Ştefanucă nu numai că nu vrea să discute deloc politică cu moşul, dar chiar să duce cît se poate de rar să-l viziteze în odaia lui. Dacă se întîlnesc pe balcon ori în vestibul (casa noastră dela ţară e imensă, aşa că cei doi adversari să pot vedea cît vor de rar), Ştefanucă îl întreabă pe moşul de sănătate şi-i vorbeşte de vreme ori de alte lucruri, care nu turbură temperamentul; asupra politicii însă păstrează cea mai strictă si mai demnă rezervă. * 4i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acum în urmă moşul a dat de o altă amărăciune,— aceasta în sfera politicii evropeneşti. Grozav ar vrea să se bucure din tot sufletul de naşterea fragedei republici portugheze, — dar nu poate. I să opreşte ca un nod în gît, cînd îşi aminteşte la ce destrăbălare a dus republica pe Franţezi: — stai să zici că ie mai rău decît pe sub vechiul regim... ! Vezi D-ta ce ie: dacă Bonaparte nu s’ar fi lăsat orbit de strălucirile cesarismului, dacă ar fi rămas reprezen- tantul pur al marilor adevăruri revoluţionare, dacă, în loc să aşeze dinastii nouă, ar fi întemeiat republice, — şi republicele n’ar fi trebuit să le impună, ca dinastiile, pentru iele ar fi ajuns o vorbă, o singură vorbă: vrea poporul! —, ei! dacă ar fi făcut aşa, apoi atunci.... O iarnă mai am, iubite domnule Director, una singură am de trăit în lume, şi apoi mă afund în Daco-România, pentru tot- deauna. Păcat că, din pricina luptei cu fiscul, n’am să pot veni la Lipsea decît pe la sfîrşitul lui Noemvrie nemţesc. Dar, cît de scurtă vreme ne-o fi lăsat să petrecem anul ăsta împreună, să căutăm să-l petrecem cît mai bine. Am pierdut mult că n’am apucat prima seară de Kammermusik din Gewandhaus: Haydn- Hândel-Bach 1!! Nu mai vreau să mă gîndesc că mi se rupe pieptul de oftat. Pe conul Ghiţă Panu, a 2-a serie de Amintiri dela Junimea, îl aduc negreşit; îl aduc şi pe Şerbănescu, liricul cel aşa de mult admirat de susnumitul bărbat de litere, — să vezi D-ta numai prubă de sorbeturi şi zaharicale lirice. Poate să aduc şi Cursul de Drept constituţional al distinsului nostru bărbat de Stat* şi jurisconsult C. Dissesco. Cartea merită atenţia oricărui iubitor de bunătăţi ştiinţifico-literare. Dă-mi voie, te rog, iubite D-le Director, să-ţi citez ceva, de probă, din partea filosofică a frumoasei lucrări: « Ţinem să declarăm din capul locului, că, în căutarea princi- piilor de filosofie a dreptului, noi vom fi eclectici (subliniat în text); vom lua din fiecare sistemă numai aceia ce ieste bun în ea, lăsînd totdeauna la o parte greşelile şi exagerările... Dacă cercetăm siste- mele de filosofia dreptului -«are s’au produs în Romînia, trebuie să constatăm, cu oare care părere de rău, că nu avem nici unul...». CORESPONDENTA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL 4r7 Nu-i aşa, că-i graţios, aş putea zice chiar zglobiu ? Ieste, cum ar fi zis Gion, uşurinţa în profunditate, seriozitatea în eleganţă, îe stilul unui dans religios şi săltăreţ totodată, dacă totuşi această ■comparaţie nu vă pare prea îndrăzneaţă. — Aştept cu dor mare să ne întîlnim, iar, pînă atunci, veşti cît de bune şi de amărunte dela Dv. toţi........ Seien Sie mir alle herzlichst gegriisst Ihr P. Zarifopol ». In această scrisoare oarecum literară, demnă bucată de antologie, -se presimte întâi scriitorul de moravuri, subiacent în Zarifopol şi apoi criticul, partizan al poziţiilor limpezi şi adversar al învălmăşirii punctelor de vedere. , Tip total nepolitic, cum a rămas până la capăt, Zarifopol nu atacă probleme de această natură şi nu e poftitor de trufandale politiceşti. Stă însă oricând la îndemâna lui Caragiale, spre a-1 informa, ca pe timpul răscoalelor ţărăneşti sau cu ocazia vizitei Arhiducelui Franz-Ferdinand la Sinaia, când se zvonise la Berlin că au fost insultate colorile austro-maghiare. « —Spre marea bucurie a tuturor Daco-Romînilor cu mintea întreagă, nu s’a întîmplat, cu prilejul vizitei lui Franz-Ferdinand la Sinaia, nici cea mai mică neorînduială. Istoria cu insultarea culorilor maghiare (şi tot ce s’a brodat pe ea) ieste o pură fabulă. Presa germană a fost cu deosebire bogată în legende pe tema aceasta: să zicea, că o duzină de Unguri s’ar fi postat pe peronul gării dela Sinaia în vederea arhiducelui şi ar fi stat ţanţoşi cu pălă- riile pe cap, că Românii le-ar fi descoperit capetele cu forţa şi că i-ar fi dat afară din gară, — aber das Alles ist, Gott sei Dank, Mythologie. A venit, ce-i dreptul, o ceată de studenţi bucureşteni, ca să ceară primarului socoteală pentru arborarea de steaguri ungureşti, probabil, ca să-şi organizeze scandalul obligatoriu; dar n’au isprăvit nimic înfocaţii naţionalişti, căci au fost, din vreme, ţinuţi foarte de aproape. Astfel, Alteţele lor, au petrecut neturburaţi pe pămîntul fru- moasei noastre patrii, şi îndrăznesc a crede, că n’au petrecut rău. Orice ar zice neamurile duşmane, Romînul ştie să primească musafiri...». (scris. Sinaia, 21.VII.09). 27 418 REVISTA FUNDATELOR REGALE Caragiale, când istovea materialul politico-literar de spicuiri şr cancanuri, era bucuros să servească amicului său specimenul unui fapt divers de resortul poliţiei de moravuri. O asemenea tăietură de jurnal, o dă cu titlul: Chronique mondaine. Cum se pitrece la noi (c. p. 27.2.08). Zarifopol răspunde în ziua primirii: «Zis’a domnul: Vai vouă, cărturarilor si fariseilor făţarnici E — Vorbiţi de ăi din Duisburg, Essen şi Bonn, ai? Par’c’ar fi uitat lumea, că, în Berlin, aveţi peste două duzini de localuri, în care să întîlnesc regulat bărbaţi cu — bărbaţi îmbrăcaţi în dame, şi petrec cu — « capele muzicale », întocmai ca la Duisburg. Adecă cumr numai în capitală să fie permise jocurile inocente ? » (c. p. 28.2.08).- Şi, spre a nu se lăsa mai prejos, îi expediază o contra-informaţie — Cum să pitreci pi la D-voastre: B.B. In Adamskostiim (scris, fără dată, iarna 1908—1909). Sau, i se întâmplă lui Caragiale să surprindă în presa româ- nească un caz de invertire între minori şi să-l expedieze, cu men- ţiunea: «Vântul iresistibil al civilizaţiei occidentale a trecut la popoarele balcanice» (c. p. 23.6.08). Zarifopol răspunde cu o ascuţită disociere: nu e un fenomen de influenţă apuseană, ci o simplă continuitate de moravuri balcanice- «Ba nu, domnule Director! In chestia tinerilor dela Filaret e mai drept, cred, să vorbim de influenţă orientală. Este vorba de o tradiţie care se urcă la originile culturii daco-romîne, cultură,, după cum ştii, de origine orientală. Această venerabilă tradiţie a fost oarecum aruncată în întuneric de modele nouă, apusene; acum, filonul oriental iese din nou la suprafaţă. Mă bucur foarte; aceasta arată că civilizaţia romînă intră în equilibriu »... (c. p. 25.6.08). Paragraful e fireşte dela periferia interesului, dar denotă că Zarifopol punea un simţ personal de despicare a fenomenului, în serviciul consideraţiilor sale. Astfel, cu prilejul expedierii de către Caragiale a modelului de care s’a folosit pentru a scrie Kir lanuîea (Machiavel, în text francez: le Diable mărie), Zarifopol răspunde: «Am poruncit să-mi aducă şi textul italienesc; peste 8—10 zile îl vom avea aici. Poate să ne fie de ceva folos: Francezii sunt foarte infideli!» (c. p. 24.1.09). CORESPONDENTA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL 41» Observaţia e extrem de justă: Francezii au, sau aveau, tendinţa mai curând de a adapta, decât de a traduce. Altădată Zarifopol se informează pe lângă Caragiale de « înţelesul următoarelor cuvinte bătrâneşti: isnaf, calevri, trivoga» (c. p, 21.7.11). Caragiale îşi plasează o vorbă de mare circulaţie orală, a cărei variantă scrisă ne grăbim s’o înregistrăm: «...Eu am un proverg, mă’nţelegi: măgarul, să-l potcoveşti cu aur şi să-i pui samar cu diamante, armăsar arăbesc nu se face; el, tot el remâne şi din ce în ce tot mai el »... Apoi, dă o consultaţie filologică, de resortul său, balcanic: « Calevru, i (grecesc) = papuc de strapaţ, pantof de casă, gro- solan, făcut dintr’o cismă sau gheată, căreia i se taie cît mai jos căputa fără multă grijă de simetrie sau de estetică. Isnaf, i (turcesc) = petit bourgeois, negustoraş de mahala, meseriaş. Trivoga, e (rusesc, probabil) = semnalul de alarmă al trompetei». Şi nu pierde prilejul să pastişeze: «Exemplu (ca dintr’o novelă poporanistă): « Cum a auzit trivoga pojarnicilor, şi-a vîrît isnaful labele ’n calevri şi a dat fuga să vază unde e foc » (scris. 9/22/VII/911). Zarifopol el însuşi se distra pe seama şcoalei literare din Iaşii săi: «încă odată şi din adîncul sufletului vă mulţumesc, D-tale şi onoratei Dv. consoarte, pentru ceasurile atît de frumoase pe- trecute la vatra (mă dau la stil boboranist!) Dv.» (c. p. 14.12.09), Nu ne-a rămas scrisoarea prin care Zarifopol expediază lui Cara- giale cartea fostului său profesor, celebrul ateu, doctorul Thiron: « Libera Cugetare ». Fapt e însă că Zarifopol era indiferentist în materie religioasă, câtă vreme autorul « Făcliei de Paşti» îşi pă- strase credinţa părinţilor săi. Răspunsul lui Caragiale merită să fie păstrat: «...Foarte mulţumesc pentru «Libera Cugetare» a d-rulut Thiron. Ştii că nu sunt liber-cugetător; totuşi nu-1 pot îndeajuns admiră pe acest mare-om; şi o fac asta cu oarecare mândrie, fiindcă — deşi, ca om vechiu, cred că efect fără cauză nu se poate, şi că acelaş ce nu poate fi, în acelaşi timp, şi efectul lui propriu şi cauza lui însuşi (aud?) şi astfel, cu părere de rău, nu pot fi monist - haeckelian — fiindcă, zic, văd că într’o privinţă ilustrul d-tale 27' 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE profesor e de aceeaşi părere cu mine: «Prin libera cugetare se cere revizuirea Constituţiei române » (pag. 7). Tocmai acuma îmi explic eu solidele baze ştiinţifice ale culturii dumitale. Se vede că ai avut, din tinereţe fragedă, de unde să sugi laptele ştiinţii. Fii mândru de profesorul d-tale, precum şi el e mândru de d. Prof. Haeckel 1 » (scris. 1 Sept. 1910). Ar fi fost de mare interes ideologic răspunsul pro domo al lui Zarifopol la această uşoară şfichiuire, în care maestrul atacă şi subtilităţile dialecticei filozofice. Chiar dacă s’a produs, nu ne-a parvenit. O prezumţie se ridică, la sfârşitul capitolului rezervat agerului corespondent al lui Caragiale, — sau mai bine zis o intuiţie se iscă, timidă. In nesfârşitele ceasuri de taifas, în iernile lungi când umblau după « soitarii » (vezi P. Zarifopol, « Publicul şi arta lui Caragiale », în « Viaţa Romînească », Iunie 1922: « Caragiale iubea adînc farsa şi paiaţeria tradiţională»), în orele consacrate schimburilor de im- presii scrise, Zarifopol nu era numai sub farmecul « demonului veseliei», — partenerul furat de verva ne mai pomenită a noului Nastratin. El nu juca un rol pasiv, ca acela al numeroşilor gură- cască din galeria obişnuită a lui Caragiale. Zarifopol participa intens, dar lucid. Prima critică aplicată la operele româneşti, el o cunoştea «jucată», el o trăia ca spectator al unui joc fără precedent şi probabil pe vecie unic. In răsunetul hohotirilor de genial măscărici, ale lui Caragiale, se forma pe ne- simţite criticul nuanţelor infinitesimale, meşterul ironiei ascuţite şi al sarcasmului rece. Din interferenţa unui spirit buf, de tiflă universală şi a recii, prudentei filologii, se zămislea dispoziţia cea mai vioaie şi totodată mai strictă, pentru critică. ' Impulsul iniţial critic, voluptatea nobilă a spiritului de a distruge din faşă ceea ce nu e viabil, i s’a imprimat ca o cută ante-profesională din timpul prieteniei cu Caragiale. Nu avem abundente mărturii în această corespondenţă decimată a lui Zarifopol. Atâtea câte sunt, ne ajung. Spre deosebire de Caragiale care «se tăvăleşte » de râs, de pe urma unei inadvertenţe sau a unei greşeli contra gustului, dar fără să ştie motiva reacţiunea sa, Zarifopol simulta- neizează excitaţia nervoasă cu explicarea ei raţională. Aci e dife- renţa între râsul pur, care nu este al criticului, şi râsul reflectat în CORESPONDENTA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL 431 conştiinţă, al inteligenţei critice. Prietenia Caragiale-Zarifopol are semnificaţia unei camaraderii axate pe umor. Un formidabil instinct călăuzise pe cel dintâi, amplificat ereditar, din generaţie în generaţie, de actori şi autori dramatici. Secretele eredităţii rămân nedivulgate la Zarifopol, în care instinctul se strămută întreg în act de conştiinţă, până aproape de dezumanizare, dacă n’ar persista vitalitatea vervei dialectice. In zodia carageliană, se deşteaptă demonul critic, cu o primăvăratecă verdeaţă crudă: acesta este Zarifopol cel avant la lettre, a cărui delicioasă eclosiune apare aci, spre desfătarea acelora ce l-au cunoscut. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI «HERR DOKTOR» Lui Paul Zarifopol îi plăceau foarte poveştile despre oameni, amintirile cu cortegiul lor de anecdote hăzoase şi bârfeala inteli- gentă făcută fără răutate la un pahar cu ceai. Cred că dacă printr’o minune s’ar reîntoarce astăzi în mijlocul nostru, ar citi şi s’ar desfăta cu lacoma lui curiozitate de copil bătrân, pe seama noastră, a acelora care, înduioşaţi, cinstim amintirea cu o lacrimă şi cu admiraţia subită a cioclilor literari care îi descopăr valoarea în clipa când el nu mai e decât o mână de cenuşă într’o urnă. Sigur că şi-ar arunca privirea şi asupra acestor amintiri şi ar strâmba din nas cu modestia lui atât de autentică, întrebân- du-mă: «Ţi se par într'adevăr interesante amintirile acestea despre mine ? » Zarifopol a fost un om atât de puţin subiectiv în manifestările sale şi atât de discret şi rezervat în gesturi, încât ar fi socotit o evocare a propriei sale vieţi ca un gest lipsit de pudoare şi puţin cam vulgar. Nu s’a strecurat el oare pe nesimţite în viaţă ? Nu ne-am trezit oare deodată cu el în mijlocul lumii neastâmpă- rate a scriitorilor care l-au privit multă vreme pieziş şi cu neli- nişte, tocmai fiindcă el nu supăra pe nimeni, nu râvnea locul nimănui şi se mulţumea doar să întâmpine cu surâsu-i afectuos şi rece zumzetul frivol al lumii literare româneşti ? Fără să dorească a juca un rol hotărîtor în viaţa noastră intelectuală şi mulţumin- du-se cu rolul mult mai inofensiv al spectatorului, pe care-1 bucura la culme prostia contemporană, precum îl încânta jocul deşertăciunilor româneşti, Zarifopol devenise cu timpul arbitrul distant, dar totdeauna stimat al scrisului românesc. Prea puţini însă l-au apropiat cu adevărat şi şi-au putut da seama ce sensibilitate fină şi ce inimă caldă se ascundea sub masca atât de calmă şi distrată a acestui gentleman autentic. Poate fiindcă ura orice exteriorizare zgomotoasă a propriei sale vieţi afective, Zarifopol era în realitate un om care simţea mai adânc şi mai puternic decât contemporanii săi. A avut cultul prieteniei ca nimeni altul, fiindcă era în fundul sufletului său « HERR DOKTOR, 423 -un mare iubitor de oameni. Aş spune că iubea oamenii cu acea curiozitate plină de milă cu care unii iubesc animalele. Lumea era pentru dânsul o grădină zoologică prin care îi plăcea să treacă nevăzut, pentru a putea vedea el însuşi cât mai mult. In prietenia ce ţi-o dăruia era totdeauna prezentă această curio- zitate de colecţionar, care te iubea ca pe o piesă rară, ca pe repre- zentantul unei specii, poate chiar ca pe o carte, ale cărei file îi plăcea să le răsfoiască din când în când. Şi cine ştie dacă în prietenia pe care mi-a dăruit-o el în timpul celor douăzeci de -ani ai cunoaşterii noastre, nu era alături de camaraderia cărtu- rarului bătrân, ceva din acea curiozitate a strângătorului de .documente omeneşti. * # * Toamna anului 1912 la Leipzig. Păşeam ca simplu absolvent de liceu în liniştea largă şi monotonă a acestui oraş, care pe vremea aceea încetase de a mai avea faima unui « klein Paris », cum îl numise odinioară, poate pe bună dreptate, studentul Goethe. Leipzig-ul avea totuşi o faimă: Universitatea. Facul- tatea de filozofie avea pe atunci un renume mondial. Wundt, Lamprecht, Sievers, Koster, Volkelt, Spranger, Stieda, iată doar câteva din numele învăţaţilor care atrăgeau la cursurile •şi seminarele lor studenţi din toate unghiurile pământului. Românii nu erau prea numeroşi, dar erau toţi oameni pe pragul maturităţii care pregăteau un doctorat ce trebuia să le deschidă drumul spre cariera universitară. Voi pomeni doar pe Romulus Gândea, astăzi profesor la Universitatea din Cernăuţi, pe Em. Panaitescu, astăzi profesor la Universitatea din Cluj, şi pe poetul Panait Cerna, care era pe pragul doctoratului său în filozofie. Leipzig-ul mai era însă pe atunci şi un centru muzical foarte reputat. Gewandhaus-ul, cu renumita lui orchestră condusă de dirijorul Nikisch, un conservator care era socotit ca cel dintâi în Germania, Opera, concertele religioase dela Thomaskirche şi toate celelalte concerte instrumentale ale celebrităţilor mon- diale, transformaseră pe intelectualii din Leipzig într’o societate entuziastă şi chiar competentă de melomani. Era deci foarte firesc ca tineretul muzical românesc să-şi îndrepte paşii spre acest mare oraş al muzicii. Am găsit atunci la Leipzig pe Florica Muzicescu, Muza Ghermani-Ciomac, Em. Ciomac, Mihail Jora, Filip Lazăr şi alţii, care astăzi se găsesc în fruntea mişcării muzi- cale româneşti. » Românii erau grupaţi în jurul unei societăţi româneşti care îşi ţinea şedinţele în fiecare sâmbătă seara. Mai ales studenţii în litere şi filozofie şi cei dela conservator făceau un fel de gru- pare aparte. Arbitrul acestei libere asociaţii de tineri literaţi şi 424 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muzicanţi era Paul Zarifopol. Locuinţa lui din Kaiserin Auguste- strasse—un apartament discret şi elegant, dominat de o uriaşă bibliotecă — era locul de întâlnire, de sfat şi de spovedanii ai acestui tineret entuziast şi zgomotos, pe care-1 domina cu surâ- su-i ironic şi prietenesc Paul Zarifopol. Ii spuneam cu toţii «Herr Doktor ». Nu fiindcă înfăţişarea lui ar fi avut ceva solemn şi doctoral. Dimpotrivă, Zarifopol nu era nici un pedant, nici un pretenţios. Rareori un om mai simplu în gesturi, mai discret în manifestările sale exterioare, mai lipsit de mofturile şi pedanteriile savanţilor de ocazie. Nu ştiu deci, pentru ce îi spuneam cu toţii « Herr Doktor». Poate fiindcă Zarifopol, după terminarea studiilor sale universitare, utiliza din comoditate şi după obiceiul german, un titlu, pe care cunoştinţele din lumea nemţească i-1 dădeau cu politeţă exagerată. Aşa i-am spus timp de douăzeci de ani, până în pragul morţii. Şi titlul pe care i-1 dădeam cu aceeaşi admiraţie stăpânită a fost de sigur ceea ce a pus între mine şi el o oarecare distanţă, depărtarea dela elev la dascăl. Fiindcă pentru tineretul univer- sitar de acum două decenii care îl apropiase, Zarifopol fusese un îndrumător şi un dascăl. Veneam cu toţii la el să ne sfătuim asupra studiilor şi încercărilor noastre literare. Zarifopol era în această privinţă un minunat prieten. Fără asprime, dar şi fără falsă amabilitate, el ne asculta cu o îngerească atenţie şi participa la toate visurile noastre înflăcărate, la nădejdile şi trecătoarele noastre deziluzii. Iubea învăţătura şi studiul universitar peste măsură de mult. Deşi cu studiile încheiate, el rămăsese încă un student, un învăţat în formaţie care cutreera bibliotecile şi librăriile, spre a-şi strânge informaţiile şi a-şi completa fişele necesare cercetărilor sale critice şi literare. Zarifopol n’a urmărit niciodată un scop practic. Om bogat înainte de război, el trăia din veniturile unei moşii, iar după vânzarea moşiei, din renta banilor astfel dobândiţi. Originar din acea mândră şi dezinteresată boierime moldovenească, Zarifopol trăia pentru ştiinţă şi artă, aşa cum alţi boieri îşi iroseau averea în politică pentru o credinţă. Având deci o viaţă materială inde- pendentă şi perfect organizată, Zarifopol n’a fost niciodată un vânător de funcţii şi de lefuri. De aceea, când după război deprecierea generală a averilor a făcut din Zarifopol un om sărac, el a preferat să îndure cu răbdare unică şi seninătate de martir o viaţă materială submediocră, decât să bată la porţile prietenilor ajunşi miniştri, care vedeau în el o fiinţă curioasă, incapabilă să se adapteze vulgarului şi gălăgiosului parvenitism românesc. Cred că în toată intelectualitatea românească nu a existat un om de distincţia sufletească şi spirituală a lui Zarifopol. A fost IHERR DOKTORl 425 ceea ce numesc Francezii: un vrai clerc. A studiat filologia şi filozofia din dragoste pentru specialitate, fără gândul la o carieră universitară. Elev al lui Philippide — pentru care a păstrat toată viaţa o admiraţie adâncă şi o afecţiune plină de duioşie — Zari- fopol s’a dus să studieze filologia romanică în Germania, la Halle, unde şi-a trecut doctoratul cu o teză asupra unui tru- badur frnacez. Şi-a încheiat aşa dar studiile cu o lucrare de filologie şi literatură, în acelaşi timp, însuşindu-şi metoda de lucru meticuloasă a profesorului său Suchier. Zarifopol a studiat şi filologia germană, cel de al doilea obiect de doctorat fiind limba şi literatura germană. Abia în al treilea rând preocupările sale de student s’au îndreptat spre filozofie, disciplina din care şi-a ales, ca ramură mai apropiată de sine, estetica. Zarifopol a trecut repede după doctorat, la studii de literatură franceză contempo- rană şi de estetică literară. L-am găsit astfel în toamna lui 1912 lucrând de zor la studiul său despre Anatole France. Cel despre Maupassant apăruse cu un an înainte în revista «Siiddeutsche Monatshefte». Au urmat apoi pe rând eseurile despre «arta literară» şi despre Moli&re, care toate au fost redactate întâi în limba germană. Zarifopol poseda într’adevăr limba franceză şi germană la per- fecţie. Germana o scria însă cu deosebită plăcere. îmi spunea adesea că nici una din limbile pe care le scria nu-i dădea atâtea posibilităţi de expresie, ca germana. Mai ales problemele este- tice şi nuanţele de exprimare ale judecăţilor critice găseau în vocabularul atât de bogat al limbii germane mijloace neaşteptate de realizare. Puţini cunosc versiunea germană a unora dintre eseurile lui Zarifopol. Ele sunt de o frumuseţe şi perfecţiune formală, care au atras îndată atenţia cercurilor literare germane. Mărginindu-şi activitatea în cadrul revistei « Siiddeutsche Monat- shefte », Zarifopol a rămas pentru lumea din ţară un necunoscut. * * # Şi totuşi nu era atât de necunoscut, încât să nu fie preţuit de Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea. Ginerele lui Dobrogeanu- Gherea, putuse intra repede în intimitatea acelora care erau colaboratorii şi prietenii socrului său. Afară de aceasta, aristo- cratul prin naştere şi temperament care era Zarifopol, lua con- tact cu acea frământare socialistă, care prin personalităţile ei conducătoare punea pe Zarifopol, criticul şi umanistul, în contact cu tot pitorescul politicii româneşti. Casa lui din Leipzig oferea adesea ospitalitate fruntaşilor scrisului românesc şi şefi- lor socialişti. Mai avea oare nevoie Zarifopol să vină în ţară, când Leipzigul devenise locul de atracţie a celor mai originale şi mai valoroase personalităţi româneşti ? Şi apoi prietenia sa cu Caragiale 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu-1 despăgubea oare de tot ce pierdea stând departe de ţară ? Zarifopol n’a făcut politică, n’avea ambiţii şi nu avea nici interese materiale în ţară. Un mare oraş universitar cu o bibliotecă enormă şi cu cele mai bune librării din lume era pentru Zarifopol reşedinţa ideală. Aci putea trăi numai pentru carte, numai pentru cugetare, numai pentru cercetările sale literare şi mai ales numai pentru sine, în izolarea voită a omului timid şi delicat care-şi găsise un cuib autentic de cărturar. Nu a fost însă o expatriare. Toată lumea românească care trecea prin Leipzig aducea în casa « doctorului» ceva din viaţa tumultoasă, şi totuşi sprintenă şi inofensivă, a societăţii româneşti din ţară. România pitorească, a lui Caţavencu şi Conu Leonida, a lui Titircă-Inimă-Rea şi a tuturor moftangiilor din Bucureşti, i-o aducea verva îndrăcită şi inepuizabilă a lui Caragiale. Când Zarifopol, ostenit de bibliotecă şi de fişe voia să respire, lua trenul spre Berlin şi găsea în anecdotele, imprecaţiile şi bârfelile lui Caragiale, toată România. Prietenia lui Zarifopol cu Caragiale a fost pagina cea mai plină din viaţa sa. Iar când în 1912 Caragiale închise ochii, ful- gerat de acelaşi destin care avea să-l doboare şi pe el mai târziu, Zarifopol şi-a dat jumătate din viaţă familiei marelui său prieten. Pentru Zarifopol copiii lui Caragiale deveniseră copiii săi de suflet. Luca Ion Caragiale, fiul mai mic al scriitorului, luă locul tatălui. Şi într’adevăr Luky — cum îi spuneam cu toţii — a fost una din problemele pasionate ale lui Zarifopol. Găsea la băiatul acesta genial nu numai acea dumnezeiască veselie pe care o întâlnise la tată, dar şi o patimă de cultură şi de literatură, pe care doctorul o îndruma şi o stimula. II amuzau la culme pe Zari- fopol versificările româneşti, franţuzeşti şi nemţeşti ale lui Luky şi aştepta parcă dela acest tânăr o operă de maturitate care să umple golul literar lăsat de Caragiale. O boală scurtă şi crâncenă a sfărâmat viaţa lui Luky şi astfel Zarifopol a pierdut pe cel mai bun şi mai drag dintre discipolii săi. Zarifopol a iubit tineretul cu acea vie curiozitate cu care se apropia de oricine era în stare să înţeleagă gândurile sale pure şi preocupările sale obiective. Ii plăcea să dăscălească şi să îndru- meze. 11 interesau lucrările noastre studenţeşti şi se bucura când îi vesteam apariţia unei cărţi sau a unui articol care intrau în cercul cercetărilor sale obişnuite. Iubitor de mărunţişuri senti- mentale şi de întâmplări hazlii, ne urmărea ca un detectiv în toate mişcările noastre şi se bucura când se putea desfăta cu spovedaniile noastre, pe care le asculta cu un aer înţelegător de camarad mai bătrân. Abia târziu mi-am dat seama că cu toată afecţiunea sa caldă pe care o dăruia prietenilor tineri şi bătrâni, aceştia erau pentru dânsul actorii amuzanţi ai unor « HERR DOKTOR» 4*7 comedioare intime, pe care el le regisa cu sânge rece, oferind victimelor demascate o excelentă ţigaretă englezească sau o ceaşcă parfumată de ceai. Aşa se şi explică prieteniile sale cu scriitorii care contraziceau prin opera lor crezul său estetic. Şi Vlahuţă era un prieten iubit şi stimat de Zarifopol. Fiindcă «doctorul» făcea o radicală deosebire între prietenia pe care o oferea omului şi între pre- ţuirea estetică pe care o dădea artistului. Cum l-a preţuit pe Vlahuţă ca poet ne-a spus-o în eseul său despre arta literară. Căuta în prietenie pe omul onest sufleteşte şi oarecum civilizat. Cred însă că tocmai depărtarea care exista între felul cum con- cepea Zarifopol literatura şi între felul cum o practicau atâtea dintre cunoştinţele sale, îl făcea să se apropie de acestea cu atenţia unui detectiv care îşi completează informaţiile curat literare cu cele de ordin personal. Nu ştiai niciodată bine dacă te bucurai de preţuirea estetică a lui Zarifopol. Buna lui creştere nu-i îngă- duia să jignească succeptibilitatea atât de iritabilă a scriitorilor. De aceea şi un Vlahuţă şi un Delavrancea s’au simţit totdeauna bine în intimitatea lui Zarifopol, şi cred că nu şi-au dat niciodată seama că el făcea pur şi simplu estetică aplicată graţie afectuoasei ospitalităţi ce le-o oferea. In această privinţă prietenia sa cu Cerna a fost cea mai ciu- dată legătură din câte a avut el în Germania. Pe Cerna, Zarifopol l-a cunoscut la Berlin, în casa lui Caragiale. Prea puţini ştiu că poetul nu era numai un poet, dar şi un bun matematician. Zari- fopol afirma uneori sarcastic că era mai bun matematician decât poet. Spunea că aceasta era şi părerea lui Caragiale, care făcuse din Cerna preparatorul pentru partea ştiinţifică al fiului său Luky. Cerna era însă convins că avea în Caragiale un mare admirator literar. Mi-aduc aminte că, în primele zile ale cuno- ştinţei noastre, ne-a vorbit cu emoţie şi cu o nestăpânită mândrie de admiraţia lui Caragiale pentru versurile sale. Parcă-1 aud spunându-mi: « Când i-am citit poesia « Mamă » a ’nceput să plângă cu hohote şi m’a îmbrăţişat ». Povestindu-i mai târziu lui Zarifopol scena, el a făcut un haz nespus. Pretindea că apre- cierile lui Caragiale erau totdeauna farse făcute autorilor şi că în ce priveşte literatura lui Cerna, entuziasmul lui Caragiale nu putea fi decât o farsă sau o exagerare trecătoare. Caragiale se entuziasma repede când era vorba de ţară şi de literatura cu tendinţe naţionaliste. Putea chiar să verse lacrimi adevărate dacă poetul cu pricina îl găsea într’o anumită dispoziţie sufletească. In realitate, atât Caragiale cât şi Zarifopol au preţuit mai mult pe omul de cultură, decât pe poetul Cerna. Zarifopol făcea adesea haz de poesia cu tendinţe didactice şi cu sentinţe filo- zofice a lui Cerna. « Doctorul» n’a dat niciodată mare lucru 428 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe locul comun filozofic versificat. Se mira chiar că un om de inteligenţa şi cultura lui Cerna nu-şi dădea seama cât de uşor putea o poesie sentimentală, vag filozofică şi declamatorie ca a sa, să alunece alături cu arta. Cerna era însă în această privinţă un încăpăţânat. De aceea şi-a ales ca subiect de teză «Lirica filozofică». Teza aceasta nu e ceea ce se chiamâ o lucrare ştiin- ţifică, ci mai mult o apologie a poeziei filozofice, o lucrare « pro- domo ». Zarifopol a apreciat de aceea în deosebi această lucrare* în care scânteia inteligenţa poetului şi în care vibra ambiţia sa de a-şi justifica opera. Am avut totdeauna impresia că poetul îşi dădea seama de rezervele pe care Zarifopol le-a avut faţă de poesia sa. Cred chiar că această rezervă îl chinuia, fiindcă nu odată l-am auzit vorbind lui Zarifopol cu elan despre apre- cierile lui Maiorescu şi ale lui Caragiale... Destinul a vrut ca poetul Cerna să moară în braţele lui Zarifopol. îşi terminase tocmai doctoratul şi, stăpânit de cele mai aurite planuri de vii- tor, aştepta apariţia tezei de doctorat spre a se reîntoarce în ţară* unde Maiorescu îi pregătise o catedră de estetică. O răceală îi stârni vechea boală de piept şi-l trânti la pat. Câteva zile de luptă cu viaţa şi cu moartea, în odăiţa mizerabilă în care locuia, şi Cerna intră în agonie. Zarifopol a fost singurul care a luat parte la ulti- mile clipe ale poetului. S’a petrecut atunci o dramă în doi, caro l-a îngrozit pe Zarifopol. Cerna în delir refuza moartea. Ţipa din toate puterile că nu vrea să moară, că vrea să trăiască şi că e cel mai mare poet al României. Avea clipe de luciditate când îl zguduia pe Zarifopol şi-i cerea să-i confirme că e ua mare poet şi că niciodată, nici el, nici Caragiale nu au gândit altfel. In această luptă corp la corp, între poetul care-şi apăra mai mult opera decât viaţa şi între estetul care în faţa nenorocirii trebuia să mintă, s’a stins Panait Cerna, Iară să ducă dincolo asigurarea deplină şi sinceră a lui Zarifopol că poezia sa filozo- fică este adevărată artă literară. Războiul ne-a împrăştiat pe toţi, pentru a ne aduna într’un târziu la Iaşi. Zarifopol a venit târziu, în urma noastră, după ce petrecuse un timp în Italia şi după ce fusese, mi se pare, oaspele lui Korolenko — prieten de-al lui Gherea şi Racovski — la Ker- son. Zarifopol spera poate pe atunci să se reîntoarcă la Leipzig unde-1 aştepta biblioteca. Rămăsese doar în ţara duşmanului jumătate din fiinţa sa spirituală. Războiul a distrus însă averea doctorului. La încheierea păcii, «doctorul» era un om sărac. Viitorul i se înfăţişa pentru întâia oară ca o problemă. Lupta pentru existenţă începea acum şi pentru dânsul. Şi începea în pragul bătrâneţii. Omul care muncise din voluptate intelectuală «HERR DOKTOR* 429 trebuia să scrie pentru pâinea zilnică. Se putea oare o mai crudă ironie a destinului ? Zarifopol ar fi putut, dacă ar fi voit, să ocupe un loc în învăţământul superior. Cultura lui vastă şi temeinică şi lucrările sale privitoare la literatura franceză îl indicau pentru o catedră. Plecarea lui Charles Drouhet la Bucureşti lăsase neocupată catedra de franceză dela Iaşi. O parte din profesorii Facultăţii de Litere din Iaşi îi oferiră catedra vacantă. Dar Zari- fopol refuză. Să fi fost de vină timiditatea sau extrema sa scru- pulozitate ştiinţifică ? Poate că şi una şi alta. Zarifopol n’a fost niciodată vorbitor, ci un causeur. N’a fost nici un om care poate crea intelectualiceşte la ore fixe şi pentru un anume public. A fi profesor înseamnă nu numai a înălţa pe învăţăcel până la spiritualitatea ta, dar şi a te coborî până la dânsul. Cariera didac- tică ar fi însemnat pentru un om timid şi bolnăvicios — mai mult ipohondru decât bolnăvicios — ca Zarifopol, o complicaţie alarmantă. Mai târziu când i-am amintit de catedra dela Iaşi, cl nu regreta refuzul său. Fiindcă Zarifopol a fost ceea ce numesc Nemţii « ein freier Schriftsteller ». Ţinea mai mult ca la orice la libertatea sa. Ii plăcea să fie slobod de orice obligaţii. Nu fiindcă n’ar fi vrut să pună umărul la o treabă serioasă, ci fiindcă îi era teamă că nu va putea răspunde aşteptărilor. De aceea, când după încheierea păcii Zarifopol s’a aşezat în Bucureşti, viaţa şi-a început-o dela capăt. Avea să fie însă o viaţă de mari privaţiuni, de modestă strecurare prin gălăgia parveniţilor şi ambiţioşilor, de treptată ascensiune spre recu- noaşterea caldă şi unică pe care trebuia să i-o dea, în sfârşit, con- temporaneitatea. Nu-mi place să pomenesc de necazurile şi privaţiunile sale. La ce aş smulge vălul de pe anii de muncă prost răsplătită a ziaristului Zarifopol ? Odată ce el însuşi a ştiut să ascundă cu atâta nobleţe, mediocritatea vieţii sale materiale, de ce-am evoca noi astăzi altceva decât imaginea sa pură de inte- lectual care n’a cunoscut ghimpele invidiei sau al revoltei ? Lui Zarifopol i-a plăcut ziaristica. Mai întâi fiindcă îi dădea prilejul să scrie în stilul săltăreţ de conversaţie şi apoi fiindcă se simţea la el acasă în scurtul eseu în care se poate dezbate orice chestiune, chiar şi cele mai dificile, fără a ţinea seamă de acel simţ al răspunderii ce ţi-1 trezeşte o operă de longue haleine. El a socotit însă scrisul zilnic ca o necesitate pentru scriitor. Arta scrisului era după dânsul, o deprindere, ca şi exerciţiile . Prin forţă, fie diplomatică, fie de război (ambele forme de negociere se bazează în ultima analiză pe numărul unităţilor mili- tare), Germania speră să-şi redobândească teritoriile: « Dariiber muss man sich doch wohl klar sein, dass die Wiedergewinnung der verlorenen Gebiete nicht durch feierliche Anrufungen des lieben Herrgotts erfolgt, oder durch fromme Hoffnungen auf einen Volkerbund, sondern nur durch Waffengewalt» (Hitler, MeinKampf. Ed. F. E.N. Munchen,Ed.64, anul 1933, pag. 708). Politica Germaniei, chiar dacă este pacifică, nu este statică. Sub imperiul unei problematice complexe, politica germană este tot- deauna dinamică. Politica externă a Germaniei de totdeauna implică trei probleme: o problemă demografică, o problemă de prestigiu şi o problemă de securitate. Germania trebue să fie puternică pentru a trăi, este postulatul politicii germane, enunţat de Ratzel. Scriitorii germani socotesc Germania condamnată la încercuire printr’o fatalitate geografică. Principele de Biilow fixează chiar, în scrierile sale, data de când începe încercuirea Germaniei: 11 August 845... Germania trebue să fie o putere mondială, este postulatul politicei germane enunţat de Hitler: « Deutschland wird entweder Weltmacht oder iiberhaupt nicht sein ». Germania trebue să cucerească pământ nou pentru populaţia germană. Este ţinta finală a politicii externe naţional-socialiste — vezi fpag. 739 în « Mein Kampf » — « dem Deutschen Volk den ihm gebiihrenden Grund und Boden auf dieser Erde zu sichern ». Acesta este fundamentul politicii germane. De aci cele două corolare: Germania îşi pregăteşte forţa mili- tară şi îşi organizează planurile de expansiune. Planurile sale militariste se desăvârşesc: forţa armată germană se ridică astăzi la peste 300.000 de oameni, forţa aeriană este cel puţin egală cu cea britanică, 16 divizii se vor reconstitui. Declaraţia dela 15 Martie pecetlueşte realitatea. Germania este din nou o putere militară. Politica sa de expansiune este o veche problemă germană. Prin poziţia sa în inima Europei — seine zentrale Lage — politica 462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sa de apărare, dar şi de radiere, are o quadruplă perspectivă — şi tot atâtea stăvilare. Expansiunea Germaniei spre Nord înseamnă politică mon- dială, maritimă, economică şi colonială, cu obligaţia înarmărilor navale, a revendicării de colonii, dar mai ales cu inimiciţia inelu- dabilă a Marii Britanii. împăratul Wilhelm al II-lea adoptase această politică; războiul mondial a dovedit precaritatea ei. Expansiunea spre Apus şi Miazăzi, înseamnă inimiciţia Franţei şi a Italiei, cu un folos minor pentru politica pan-germană. Expansiunea spre răsărit, în schimb, înseamnă reluarea tradi- ţionalei politici de întindere în şesul germano-rusesc — hinter- land predestinat al statelor germane, dovedit prin colonizările din secolul al XHI-lea şi al XlV-lea. Germania naţional-socialistă a optat: « Damit ziehen wir Natio- nalsozialisten bewusst einen Strich unter die aussenpolitische Richtung unserer Vorkriegszeit. Wir setzen dort an wo man vor sechs Jahrhunderte endete. Wir stoppen den ewigen Germanenzug nach dem Siiden und Westen Europas und weisen den Blick nach dem Land in Osten. Wir schliessen endlich ab die Kolonial - und Handelspolitik der Vorkriegszeit und gehen iiber zur Boden- politik der Zukunft». (Pag. 742). Politica de expansiune spre Răsărit. « Ostpolitik im Sinne der Erwerbung der notwendigen Scholle fur unser deutsches Volk » (Pag- 757)- Germania reia firul politicii răsăritene, întrerupt prin bătălia dela Tannenberg, în 1410. De data aceasta, după gândul şi cuvin- tele lui Hitler, Drang nach Osten înseamnă «o trudnică înaintare a plugului german pe pământul dobândit cu sabia ». Politica răsăriteană a Germaniei nu este numai rodul unei vechi concepţii geo-politice, ci şi produsul înflăcărat al unei mis- tici romantice. Asemenea vechilor cavaleri teutoni, ce porneau în cavalcadă spre şesurile răsăritului, şi astăzi trăeşte lozinca: « Naer Oostland willen wij rijden...» Astăzi duşmanul Germaniei este Rusia. Prin opoziţia doctri- nară dintre Germania naţional-socialistă şi Rusia comunistă, prin, dreptul de necesitate pe care îl invocă Germania pentru a-şi însuşi pământ rusesc, conflictul dintre aceste două popoare pare inevi- tabil. Sunt polii opuşi — şi încărcaţi — ai politicii internaţionale contemporane. Sub pretextul de a preveni o revărsare comunistă asupra lumii capitaliste, Germania naţional-socialistă caută aliaţi pentru o cruciadă împotriva Rusiei Sovietice. La agresiunea Ger- maniei, reacţia Rusiei va fi firească şi dură. Germania, consecventă scopurilor sale, urmează tenace o poli- tică externă ale cărei etape sunt: Freiheit — emancipare de coman- damentele Tratatului dela Versailles; Gleichberechtigung — CRONICA POLITICII INTERNAŢIONALE 463 egalitate şi redobândirea tuturor atributelor unui stat absolut suve- ran ; Grossdeutschland — unificarea tuturor germanilor (Deutsch- tum) şi în sfârşit teritorii noi pentru muncitorii germani: « Vergrosserung des Lebensraumes unseres Volkes in Europa ». Actele diplomatice ale Germaniei contemporane confirmă con- secvenţa în acţiune şi unitate de vederi: retragerea din Societatea Naţiunilor în Septemvrie 1933; reînarmarea conform declaraţiei de egalitate de drepturi, recunoscută în cadrul conferinţei dezar- mării, în Decemvrie 1932; propagandă pan-germană, cu tehnica variată a loviturii de stat sau a acordurilor vamale în vederea unei Gleichschaltung; politică de alianţe limitate, pe de o parte, de disociere, pe de altă parte, a alianţelor franceze — damit der Todfeind unseres Volkes, Frankreich, der Isolierung anheimfâllt (pag. 175)—; în fine, politică de raliere a Marii Britanii (Die Biindnisiroglichkeiten fur Deutschland: ... als letzte durchfiihr- bare Bindung nur eine Anlehnung an England iibrigbleibt (pag. 697), — şi a Japoniei în campania de luptă împotriva Rusiei Sovietice. Planul iniţial îşi urmează cursul cu rigurozitate. Comunicatele anunţă că Statele sunt întrunite la Stresa şi Geneva, pentru a se pronunţa asupra atitudinii Germaniei faţă de Pactul Oriental, sau faţă de articolul 198 al Tratatului dela Versailles. Or, nu aceasta este problema. Politica Germaniei nu poate fi privită fragmentar. Atitudinile ei într’o problemă trebuesc rapor- tate la scopurile sale ultime. Faptul că Germania — sub pretextul preferinţei pentru pacte bilaterale de neagresiune în locul pactelor regionale de azistenţă mutuală — refuză semnarea Pactului Oriental, trebue privit în lumina politicii sale de expansiune spre răsărit. Faptul că — sub masca discuţiei asupra sferei noţiunii de nein- tervenţiune — refuză semnarea Pactului Dunărean, trebue analizat în lumina politicii sale pan-germaniste. Concesiile parţiale, pe care Germania le face, au toate înţelesul lor: adoptarea pactului aerian înseamnă doar acoperirea frontului de Vest, pentru libera acţiune în răsărit; discutarea unei convenţii de limitare a armamentelor — mai ales astăzi când Germania este reînarmată — reprezintă doar un instrument de revizuire a unei părţi din tratatul dela Versailles: etapă în acţiunea sa de emancipare; cererea de paritate a forţelor aeriene cu cele ruseşti oglindeşte calculul şi directivele precise ale statului-major german; ofertele de pacte bilaterale înseamnă propuneri de alianţe ofensive; ofertele de pacte consultative înseamnă stratagema de a surpa forţa sancţională a pactului Societăţii Naţiunilor; reintrarea în 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Societatea Naţiunilor — obiect de târguială pentru concesii noi, poate chiar de revendicare de colonii în Africa. Politica Germaniei nu este nici măcar ipocrită. Ea este politica de progresivă îndrăzneală a celuia ce urmăreşte un drum şi nu întâmpină rezistenţă. Succesul politicii sale rezidă în lipsa de unitate şi în pasivitatea statelor chemate a apăra statu-quo. La Stresa şi la Geneva — de data aceasta — statele vor trebui să opteze: fie pentru o politică de intransigenţă, dacă vor avea curajul de a lua acţiunile pe care intransigenţa le incumbă; fie pentru o politică de compromis, cu conştiinţa însă că semnarea oricărui act transacţional nu este decât un paliativ. Momentul politic este decisiv. Orice act diplomatic, care ar avea de obiect soluţii fragmentare sau amânarea soluţiei, fixează simultan o dată certă unui război ce nu se va mai putea evita. 12 Aprilie 1935. RICHARD HILLARD In ultima noastră «Cronică a Politicii Internaţionale»(1 Aprilie), s’au strecurat o serie de greşeli de tipar. Dintre acestea câteva fac imposibilă înţelegerea frazei, iar altele chiar modifică sensul afirmaţiilor noastre. De aceea ne permitem a ruga cititorii noştri să corecteze greşelile indicate mai jos: Pagina 221 rândul 5 în loc de planuri a se citi flamuri. * 227 » 1 * * » o reclamaţie a Societăţii Naţiunilor a se citi o reclamaţie la Societatea Naţiunilor. . Pagina 227 rândul 11 în loc de similară a se citi minimă. « 227 » 24 o » » tensiunea a se citi extensiunea. * 227 * 32 t » t omisiunea aranjată de Italia a se citi misiunia acordată Italiei. Pagina 228 rândul ultim în loc de interes a se citi înţeles. Pagina 225 rândul 18 în loc de şesul Cidului a se citi Şesul Ciadului. Pagina 225 rândul 21 în loc de Avusoa a se citi Aoussa. REVISTA REVISTELOR STREINE LE MOIS i Făvrier—i Marş 1935 Periodice mondiale pot exista în două feluri: sau angajând o singură .direcţie a spiritului într’un astfel de mod încât vastitatea pieţii de desfacere să acorde caracterul de « mondial », sau devenind organ de exprimare a tuturor ■ direcţiilor spiritului omenesc, cu colaboratori din toate ţările şi într’o limbă de circulaţie quasi-universală. In acest de al doilea fel caută Le Mois şi izbu- teşte să fie o « sinteză a activităţii mondiale ». Vom am^td că printre ilustri- tăţile colaboratoare până azi: şefi de state, bărbaţi de stal; de ştiinţă şi litere, cu numele cărora fiecare volum lunar îşi împodobeşte una din primele pagini, se găsesc ca reprezentând ţara noastră, în moduri deosebite, d-şoara Hălfcne Vacaresco şi d, Dr. Al. Vaida-Voevod. Volumul fiecărei luni îşi distribue materia după mai multe capitole de preocupări spirituale: Politica, Economia, Viaţa Socială, Literele şi Teatrul, Artele şi Ştiinţele. Astfel de data aceasta, d. Adrien Marquet expune în cadrul Vieţii Sociale o problemă de toată -actualitatea; Aspectul social al şomajului şi despre întrebuinţarea streinilor. «Planul marilor lucrări, — scrie d. Marquet, fost ministru al Muncii în Franţa, —pe care îl concepusem şi mă apucasem a-1 realiza când am părăsit ministerul Muncii, nu poate fi fără îndoială decât un remediu parţial... Singurul remediu eficace este acela care va determina o repriză economică generală. Problema şomajului nu este decât un aspect al problemei economice, care, ea însăşi, nu se va putea deslega fericit decât prin modificări profunde aduse instituţiunilor noastre parlamentare, administrative şi guvernamentale. Chestiunea muncitorilor streini este cu mult mai puţin simplă decât ne-o închipuim de obicei. « Să respingem pe toţi muncitorii streini, se zice adesea, şi nu vom mai avea şomaj ». Găsim aci numai o aparenţă de temeinicie. Pro- blemele omeneşti nu se lasă constrânse în termeni atât de brutali aritme- tici. .. Momentul se apropie când funesta creştere a numărului şomerilor va obliga la luarea de măsuri economice şi financiare decisive, în faţa cărora până azi lumea a dat înapoi. Măsurile ele înseşi nu vor putea fi decât faptul dinei democraţii întinerite, adaptată mai bine la împrejurările vieţii moderne ». 30 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sub capitolul Les Lettres et le Theâtre, d. Max Reinhardt, cu titlul de Climat du Theâtre, comentează criza pe care o străbate teatrul contemporan. La un moment dat, d. Reinhardt ajunge să precizeze formula preferinţelor sale. «Zic: teatru. După înţelegerea mea, s’a abuzat de acest termen atât de mult încât s’a ajuns la nevoia de a fi precizat, când se înţelege în accepţia, lui autentică. Vreau să vorbesc într’adevăr de teatrul propriu zis, de teatrul liber. înţeleg şi acest cuvânt liber în înţelesul lui cel mai larg: adică scăpat din orice fel de restricţiuni, fie că se cheamă acestea respectul clasicilor, gusturi populare, tradiţie sau nevoi financiare... Arta n’are decât foarte puţine- lucruri comune cu aceste categorii, fără ca de altfel să le excludă în mod nece- sar. O piesă nlodemă serioasă poate să fie în acelaşi timp clasică, tradiţională,, gustată de mulţime şi rentabilă ». Mai departe d. Max Reinhardt aruncă o privire asupra teatrului din câteva ţări ale Europei. In special cunoscutul ragisor se opreşte mai mult asupra stărilor scenei ruseşti. Iată ce scrie în. această privinţă d-sa: « Ca toată lumea am văzut de sigur pe marii regisorL ruşi în turneu şi am putut să le admir sforţarea. Dar n’am avut niciodată posibilitatea să merg să văd într’adevăr ceea ce reprezintă viaţa teatrală acolo. Prietenii mei, dintre cei mai buni şi cei mai siguri, au revenit entuziasmaţi - « La Moscova nu există mijloc să găseşti un loc în nici un teatru, în afară de cazul când îl obţii cu cincisprezece zile mai înainte », se mirau ei. Şi aveau, de ce să se mire puneri în scenă geniale, succese formidabile... Intr’adevăr deja e motiv a se extazia. Dar, mi se spune şi repet că aceasta vine dela prie- teni profesionişti ţOcare îi stimez, la care mă refer, asta nu e nimic. Populaţia întreagă ia parte la viaţa teatrală. Nici o manifestaţie teatrală care să se piardă în izolare, care să nu fie comentată, cu înverşunare discu- tată, cu pasiune apărată şi atacată, în orice mediu, în toată presa, în birouri, în uzine, în tramvai. Arta reia astfel adevărata ei funcţiune socială şi popu- lară. Ea nu mai aparţine elitei, unei elite blazate, obosite şi cu gustul criticei. Această atmosferă de interes popular, despre care mi s’a spus că umple viaţa, teatrală sovietică, îmi pare absolut necesară oricărui teatru adevărat, care nu ar putea după capul meu să trăiască în izolare ». In aceste consideraţii d. Max Reinhardt amestecă cu grabă două puncte de vedere. Mai întâi tea- trul sovietic nu formează un acelaşi lucru cu arta în general. Aşa încât ceea ce- poate fi adevărat despre teatrul sovietic nu poate deveni necesar şi artei în, general. Este teatrul sovietic un teatru popular? D. Reinhardt o ştie din auzite. Cât priveşte Arta, ea a fost întotdeauna un produs al acelor elite despre care democraţii excesivi vorbesc cu un dispreţ neîntemeiat. Este adevărat că valorile artistice cuprind în sine transpuneri de stări sufleteşti colective;, exprimarea acestora însă o fac artiştii, elita spiritului. Iată ceea ce nu ar trebui confundat niciodată. In legătură cu preocupările literare Le Mois face loc unei expuneri redac- ţionale asupra centenarului acelei epopei fineze întitulată «Kalevala ». AutoruL epopeei este doctorul în medicină şi folkloristul Elias Lonnrot, care în 1835 făcea să apară « Kalevala sau vechile cântece careliene din timpurile antice ale poporului finez *. Aceste cântece bătrâneşti sunt adunate mai cu seamă. REVISTA REVISTELOR 467 din acea provincie a Finlandei care se chiamă Carelia; Lonnrot le-a luat chiar din gura barzilor populari. Cât priveşte data de producţie a lor, ea nu se cunoaşte; se presupun insă a fi anterioare creştinismului. Din cercetarea regiunilor Finlandei, Elias Lonnrot a putut constata că transmiţătorii orali ai acestor producţiuni populare fineze le combinau intre ele pentru a obţine « adevărate cicluri epice grupate în jurul câtorva eroi *. Potrivit lor, folklo- ristul concepu cântecele bătrâneşti într’un intreg, pe care il credea că exi- stase mai inainte ca o vastă epopee, dar că, in decursul vremurilor, totul se sfărâmase în bucăţi mai scurte. Kalevala este reconstituirea, într’un mare poem omogen, a acestei antice epopei. Astfel s’a unificat limba fineză. Acela care în Franţa a fost introducătorul literaturii fineze, este d. Jean-Louia Perret. D. Perret da asupra Finezilor din primele timpuri următoarele infor- maţii r < Finezii erau păgâni; religia lor, şamanismul, era înrudită cu fetişismul. Natura este populată cu genii şi binevoitoare şi ostile, care păstrează în general o atitudine pasivă şi nu intervin decât la rugăminţile vrăjitorilor, şamanii. Aceştia sunt deţinătorii de formule magice şi de conjuraţii, care le dă puterea de a conjura pe demoni, de abate facerile de rău sau de a atrage bunăvoinţa lor. Această religie extrem de primitivă şi grosieră se ridică la Finezi până la un anume animism, sub influenţa popoarelor vecine scandinave şi germa- nice. Rămânând incapabil să creeze o mitologie coerentă şi limpede, şamanis- mul reuşi să facă din vraci un personaj căruia nu-i lipseşte oarecare măreţie. Şamanul este un tietăjă, un înţelept, care cunoaşte formulele; este doctor şi poate vindeca rănile; dar mai înainte de orice este un cântăreţ şi un poet. Vorbele magice, care trebue să fi fost destul de simple şi uscate la început, el le dezvoltă şi făcu din ele o materie poetică foarte originală. La Finezi poezia a ieşit din descântecul vrăjitoresc ». De aceea eroul Văinămoinen din Kalevala, personaj central, departe de a fi un războinic, este numai un poet; nu luptă, cu sabia, ci cu formula de incantaţie. Sub capitolul Les Sciences, d-rul Georges Schoengrun, ex-laryngologist azistent al spitalelor din Paris, dezvoltă o interesantă teorie, sau mai precis spus un rezultat al practicelor sale medicale, prin care diverse boli se pot vindeca prin Le traitement par le sympathique. Se înţelege dela sine că nu. este vorba de boalele infecţioase. Astfel Le Mois îşi îndeplineşte cu prisosinţă rolul propus de < sinteză a activităţii mondiale ». Regretăm de a nu fi putut da o oglindire mai întreagă a volumului acesta de 320 pagini. CONFERENCIA i-er, 15 Marş, i-er Avril 1935 Dintre conferinţele pe care le publică de data aceasta organul « Universi- tăţii Analelor *, se deosibeşte prin nota exotică introdusă, aceia a d-lui Andr£ Demaison, întitulată La forât en Afrique Noire. Autorul cărţii Les Betes qu’on appelle sauvages înconjurat de negrii auten- tici, în portul lor sumar vorbeşte despre legăturile sufleteşti ce ajunsese a 30' 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stabili între băştinaşii Senegalului şi sine: « Veghiau asupra mea, mă aver- tizau, în limbajul lor plin de imagini, asupra primejdiilor sau inconvenientele purtării mele. Dacă mă plângeam de cei ce mă supărau, îmi spuneau: Acela «are duce cu sine o hienă face pe câini să latre. Dacă eram incredul: îngro- pând umbra nu o împiedici să reapară, spuneau ei. Dacă întreprindeam o -acţiune cu oarecare risc, mi se spunea: Atenţie 1 Cine intră în mare se udă... In sfârşit dacă mă plângeam că sunt rău servit, mi se răspundea: Cum ai să fii mulţumit? Când zic cuiva: « scarpină-mă », nu te scarpină niciodată acolo -unde te mănâncă...* Pădurile virgine ale Senegalului sunt prezentate astfel: Pădurea dela miazăzi fu pentru mine o revelaţie cu umbrele sale eterne şi mai ales cu cele trei etaje sociale, exact ca şi la oamenii fie negri fie albi. Jos poporul neînsemnat şi anarhic, îngrămădire de arbuşti şi de plante târîtoare •care-şi petrec timpul făcându-şi mizerii unele altora şi aşteptând să se agaţe •de un uriaş care le va ridica spre cer. Deasupra, burghezia care se cocoţează repede fără grije de vecini şi care îşi ţine ramurile la 40 de metri înălţime. Mai sus încă, marii seniori, care au crescut mai întâi ca lumânările, drepţi, -fără o ramură inutilă, cu morgă, scăpând de contactul cu lianele cele mărunte .ţi arborii cei fără nume, până în momentul când au atins straturile de aer liber şi lumină deplină. Curioasă răsfrângere a soartei: tocmai aceştia din urmă .sunt atinşi atât de securea omului cât şi de fulgerul cerului ». In numărul de 15 Martie, Cottferencia publică sub semnătura d-lor Maurice Palăologue, Marc Chadourne, Alfred Cortot, Jules Truffier şi Paul Bayle conferenţele -respective: Caterina cea Mare, Insule... Ultime raiuri, Robert Schumann, La Table de Marbre du vieux Palais şi Istoria Picturii. Numărul însă din ] Aprilie •este pentru noi de două ori mai interesant decât celelalte: în el se publică două conferinţe ţinute, una de d, conte Wladimir d’Ormesson, iar cealaltă de d-şoara Hălăne Vacaresco. D. d’Ormesson se ocupă despre Le petrin moderne et Ies moyens d’en sortir, într’un mod atât de cuceritor, încât cu •uşurinţă ne putem închipui ce a reprezentat ca putere sugestivă conferinţa sa... vorbită. De altfel, asupra acestui lucru ne lămuresc câteva rânduri ^redacţionale: « d. Wladimir d’Ormesson vorbea pentru întâia oară la Uni- versitatea Analelor. Dintr’odată, d-sa şi-a cucerit publicul. Elocvenţa sa caldă, gândirea luminoasă, autoritatea, curtoazia şi înălţimea vederilor încântară publicul». D-şoara Hălăne Vacaresco, devotata noastră compatrioată, vorbeşte despre Lucreţia Borgia, Curtea din Ferrara ţi Poeţii. Pentru faptul de a publica la un loc aceste două conferinţe, numărul pe 1 Aprilie din Conferencia este foarte interesant pentru noi. MESURES ' Cahiers trimestriels, 15 Janvier 1935 No. 1 In străinătate revista face cu adevărat trecerea către carte. Tomuri grele -poartă nume de reviste. Cine nu-şi aminteşte de aristocratica publicaţie •* Commerce»? Inlăuntrul aceleiaşi formule se pare că Mesures vrea să-şi realizeze planurile. Sumarul primului caiet se compune, în frumoase mari REVISTA REVISTELOR 469 pagini, din Judith de Paul Claudel (poem în versete de o rară armonie), La Demoiselle-Paysanne de Puşkin (trad. A. Gide şi Schiffrin), L’homme sans caractire de Robert Muşii (trad. din germană de B. Church), Pohnes et Lettres de Gărard Manley Hopkins (trad. din englezeşte de Rodiţi şi Landier), Trop d’avuţii â lafois... de Marcel Jouhandeau, Naissance des personnages de L. Pirandello (trad. din italieneşte de B. Crămieux), Le Cageot de Francis Pouger De la Ponctuatioti de Dorothy M. Richardson (trad. din englezeşte de Sylvia Beach şi Andrienne Monnier) şi Preface aux « Chouans » de Balzac (prezentată de Bernard Guyon). Tipul publicaţiei aşa dar este de revistă mondială după formula « Commerce *, MERCURE DE FRANCE i-er, 15 Marş, i-er Avril 1935 Din sumarul ultim reţinem cu deosebire studiul d-lui Edmond Marc — La Musique et l’Esprit tragique. Alături, d-nii Florian Delhorbe, Emile Hen- riot, Nicolas Beauduin, Marguerite Bourgoin, Lt.-Colonel H. Bons şi Gaston Picard iscălesc respectiv: La ripublique en porte ă faux, Dans le jardin de mon pire, Poimes, Les dhioiUes, La difense contre Ies avions, Leon Cladel et la Bel- gique. Va trebui însă, asupra numărului din 1 Martie, să insistăm. D. Ra- phaSl Cor publică în fruntea sumarului corespunzător studiul De la morale bergsonienne ă l'immoralisme care este cu totul remarcabil. Transcriem câteva scurte caracterizări a poziţiei bergsoniene: « Care este deci acest unic lucru pe care d. Bergson fără osteneală a încercat a-1 spune? Este mobilitatea: iată ideea sa dominantă, articolul de credinţă al breviarului său, Fecioara al cărei credincios şi uneori chiar saltimbanc este. Ideea sa fixă e că nimic nu este fix; încăpăţânarea sa că totul fuge şi curge. Această ură a solidului, această fobie a imuabilului l-ar împinge să judece cu severitate pe înaintaşii săi, cu toţii, mai mult sau mai puţin, atinşi de scleroză. Pentru acelaşi motiv, după cum d. Benda a observat cu maliţiozitate, este văzut exultând când dă peste vreo lege ştiinţifică « en dăfaut», atât de mult are groază de însăşi ideea de lege şi se bucură de a surprinde natura în flagrant delict de inconstanţă. Intre analiza care operează asupra imuabilului sau «le tout fait» şi intuiţia agilă care atinge fără trudă mobilul, fără îndoială că intuiţia deţine primul’rol. D. Bergson vede în ea funcţia metafizică prin excelenţă, definită ca o sim- patie misterioasă şi instantanee, prin care ne transportăm dintr’odată în inima obiectului, pentru a coincide cu ceea ce are unic şi inexprimabil », D. Ra- phaăl Cor dispune de ascuţimi care dau mari şi reci plăceri spiritelor riguroase- NOUVELLE REVUE FRANQAISE i-er Marş, i-er Avril 1935 De data aceasta vom oferi cititorilor noştri o strofă de douăsprezece versurE din poemul pastoral şi creştin, Alouette, al poetului Francis Jammes. Iată. strofa de început a cântului trei: 47® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE C’est le reveil, hălas 1 II n’y est pas, ' Le Seigneur dont Alouette rSva. Pourtant la vie apr&s le songe est lâ, Et lentement la brume baugera, Et le soleil, ceuf que la nuit couva, Aux bords des cieux pondu se brisera, Et tout son jaune et rouge il râpandra, Et dans Ies creux le feuillage pleuvra, Et l’arc-en-ciel tout entier brillera Dans une goutte, et l’agneau poussera Un belement creux et long que suivra Un bâlement qui se propagera. Rareori, cu mijloace atât de simple, s’a realizat ceva atât de încântător. De altfel Francis Jammes lucrează în cunoscuta sa formulă poetică pe care ţi-a pus definitiv sigiliul. In numărul pe Aprilie d. Andră Gide publică Pages de Journal, Lăon-Paul Fargue —Jean de la Fontaine, Francis Jammes — Alouette (continuare), Andră Malraux — Le Temps du Mepris, Michel Leiris — Raymond Rottssel, Raymond Roussel — Comment j’ai ecrit mes livres, Alain — Propos, Albert Thibaudt — Reflexions, Valery Larbaud — Notre Amirique ţi Marcel Arland — Cronique des Romans. Important pentru istoria literară este faptul relevat într’o corespondenţă de către Andrâ Salmon. «Când este vorba de Guillaume Apollinaire, orice eroare merită să fie relevată », crede •d. Salmon. Iar ca rectificare a unei afirmaţii recente, precizează: « Guillaume Apollinaire este, în starea civilă, cel puţin după actul de botez: Whilelm Apollinaris de Kostrowitski ». REVUE DES DEUX MONDES 15 Marş, i-er Avril 1935 Ultimele două numere ale acestei academice reviste întrunesc semnăturile de mare prestigiu ale d-lor Pierre Benoit, Jacques Bardoux, G. Lenotre, A. Augustin-Thierry, Frederik C. Rce, Gabriel Hanotaux, Maurice Genevoix, Alfred Droin, Gărard d’Houville, Emile Sergent, Andrâ Chaumeix, Renă Doumic, Reni Pinon, Alexandre Millerand, Pierre de Nolhac, Francis de Croisset, Ir&ne Nemirovski, Albert Buisson, Yvonne Pagniez, Franţois Canac, Louis Gillet, Paul Lesourd, Y.-G. le Dantec, Louis Laloy. ROMÂNEŞTI CONVORBIRI LITERARE LXVIII, i—2, Ianuarie—Februarie 1935 Deşi un trecut glorios a luminat tot timpul drumul Convorbirilor Literare, -totuşi revista aceasta, care stă în ierarhia istoriei periodicelor noastre pe treapta -cea’mai înaltă, a avut ani întregi de apariţie când, deschizând-o, aveai impresia REVISTA REVISTELOR 471 Hinui exil din viaţă sau, mai exact, a unei umezeli arheologice. De câtva timp însă, fie tonul polemic al directorului, d. Al. Tzigara-Samurcaş, fie cola- borările noi, dau venerabilului periodic de literatură şi cultură română .aspectul unei a doua tinereţi. D. I. Petrovici publică O amintire filologică de ton memorialist, aşa cum magistral ştie d-sa să întrebuinţeze acest ton, asupra ortografierii vorbei sunt. Mai colaborează d-nii C. Banu, A. C. Cuza, Radu Gyr, O. G. Lecca, George Dumitrescu, M. Golescu, Teodor Scarlat, Mircea Florian, Ion Georgescu, .Al. Mititelu, Al. Tzigara-Samurcaş, Vladimir Tudor, Dem. Berea cu Grădina Jui Glaucon, Divinei ironii — dedicaţie romantică, Poetul, « Rumânii * şi « des- călecarea * Ţării Româneşti, Somnolenţă, Sfântul cu cap de câine, Incdtuşeri, Obsesia Transcendentului, Centenarul revoluţiei lui Horia, Giacomo Leopardi în Convorbiri Literare, Palatul Regal, Cronica Teatrală şi Critica noastră plastică. Din Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician de d. C. Banu ■extragem aceste câteva reflexiuni pentru plăcerea cititorilor noştri: « Numai cei care au simţul riscului şi al succesului se pot avânta dintr’o- dată în marile acţiuni politice şi pot izbuti. Cine nu-1 are, să practice arta minoră a viermelui care, încet dar sigur, se poate târî şi până în vârful copacului...» * * * « Ceea ce este mai dificil în politică nu e de a sări pe cal, ci de a nu sări ■dincolo de cal. Este greşala în care cad îndeobşte tinerii grăbiţi de a ajunge şi care ade- .seaori e catastrofală pentru întreaga lor carieră». < Numai pe cei slabi îi poate copleşi greutatea trecutului. Cei tari sunt cu atât mai cutezători cu cât această greutate e mai apăsătoare. Ei ştiu că ■opinia publică nu rezistă ofensivelor îndrăzneţe *. * * * < In iubire se întâmplă ca aceeaşi fiinţă să te amăgească şi a doua oară. Şi aceasta e din parte-ţi semnul unei mari pasiuni. In politică, de se întâmplă, e semnul unei mari nerozii ». « Flaminius a îmbătrânit idealist. Toate forţele spirituale ale neamului ■găsesc într’însul un apărător entuziast şi fără de prihană. Om practic în acelaşi timp, el a ştiut însă, cu concursul acestor forţe, să-şi agonisească, prin munca .şi sacrificiile altora, o avere, cu atât mai solidă cu cât e mai discretă. In stil filozofic, aceasta s’ar putea numi: idealismul creator». 472 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « A fi ingrat cu unii e adeseori o măsură de prudenţă şi de simplifica re a vieţii. A fi ingrat cu toată lumea e o imprudenţă, care ţi-o poate complica *. «Are dreptate Leopardi că oamenii nu sunt ridiculi decât când vor să pară ceea ce nu sunt. Şi totuşi, în politică aceasta e cea dintâi dintre poruncile artei. Câţi proşti nu trec drept inteligenţi; câţi ignoranţi, drept culţi; câţi venali, drept cinstiţi; câte lichele, drept oameni de caracter; câţi intriganţi, drept lealitatea însăşi. Poate şi pentru că în politică succesul acopere toate: chiar şi ridiculul ». • • • « — Strigi, voi striga mai tare. Ameninţi, te voi ameninţa şi mai straşnic. Insulţi, te voi insulta ca la uşa cortului. Mă calomniezi, te voi calomnia fără milă. Vrei să mă suprimi politiceşte, te voi suprima fiziceşte. I le-am spus cu glas domol lui Trebonius, maestrul şantajist şi chin- tezenţă de canalie. Şi, fiindcă Trebonius ştie că sunt dintre domolii care nu se dau îndărăt dela faptă, m’a îmbrăţişat cu efuziune: — Ce copil eşti I Nu vezi că noi amândoi suntem făcuţi ca să ne înţelegem ?*■ « Din turnul de fildeş, politică nu se poate. Cel mult te închizi într’însul, ca, după scurtă vreme, să ieşi sporit în prestigiu şi autoritate. Nu întârzia însă: iubirea prietinilor e capabilă să te uite acolo mai repede decât ura adversarilor ». «Adevăraţi prieteni e greu să ai în viaţa de partid. Te mângâi poate cu gândul că ai cel puţin amici politici ? De fapt, nu ai decât complici *. Muşcătoare pentru politicieni, savuroase pentru literaţi şi caracterizante pentru spiritul d-lui C. Banu, aceste reflexii, suntem convinşi, vor forma la apariţie o surpriză dintre cele mai interesante. GÂNDIREA Anul XIV. Nr. 4, Aprilie 1935 Sumarul acestei luni adună în cuprinsul Gândirii pe d-nii Nichifor Crainic, V. Voiculescu, N. M. Condiescu, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Dan Botta, Emil Cioran, Toma Vlădescu, Pan. M. Vizirescu, arhitect N. Lupu şi Ovidiu Papadima, adică nume deplin formate, semnând respectiv: Roma Universală, Poesii, Din însemnările lui Safirim, Despre eseu, Balada Ghiocului cu moarte’n Ţarigrad, Ckarmion sau despre muzică, Păcat şi transfigurare, Menirea cărtu- rarilor sau despre o altă trădare a lor, Poetul minunii şi al extazelor, Reflecţii REVISTA REVISTELOR 473 la un concurs de arhitectură şi Cronica literară. Puterea de evocare precum şi tonul unei dulci memorialistice din fragmentul de roman al d-lui N. M. Con- diescu stârnesc regretul de a trebui să încetezi lectura după cinci pagini şt dau impacienţă aşteptării volumului. Iată, spre ilustraţie, chipul profesorului de religie, părintele Matei, caldă rememorare din viaţa de şcolar: « A fost pe vremea aceea primul preot care şi-a schimbat potcapiul în pălăria pe care azi o poartă şi preoţii dela ţară. Mare nelegiuire, pe atunci. A fost chemat la canoane, şi i s’a spus răspicat că, de nu leapădă noua podoabă, va trage consecinţe urîte. Popa, drept răspuns, şi-a îndesat pălăria şi mai adânc pe cap. A fost oprit să mai slujească. Cum de rămăsese aşa, aflat în urgie, încă profesor la liceu, nu mi-am putut-o explica. Un revoluţionar, un haiduc ca el, gata să dea cu barda în cele mai temeinice obiceiuri, să înveţe pe copii religia ? Cum de nu l-au alungat şi dela altarul acesta, fariseii ? A, — şi ce frumoase învăţături cules-am dela el, spuse în grai neaoş românesc, cu accente duioase, de un lirism zguduitor sau cu scăpărări de mânie care picau ca trăznetele. Alb colilie, cu ochii ca apele vii, străpungător ca sfre- delul, cu o pieliţă trandafirie, fără de zbârcituri la cei şaptezeci de ani şi mai bine şi cu lunga lui barbă albă, îngrijită cu cochetărie, — impresiona prin frumuseţea lui. Aşa-mi închipuiam că trebue să fi fost patriarhul Abraham. — Măi copii, Dumnezeu nu se măsoară cu metrul, nici nu-1 poţi îngrădi în cadrul unei icoane. El e necuprins, n’are înfăţişare şi pluteşte, duh viu, pretutindeni, până în măruntaiele lumilor. E mai înţelegător ca toate jivinele pământului, — printre care ne înnumărăm şi noi oamenii, — pentru că El le-a înfăptuit». ATHENEUM Anul I. Nr. i Cuvânt înainte: « Revista Atheneum este editată şi redactată de cei însăr- cinaţi cu instrucţia şi educaţia în Liceele Militare. La originea ei se află ideea de a face din şcoală un factor de cultură cu o rază de acţiune mai cuprinzătoare. Ne îngăduim să credem că o asemenea publicaţie periodică e cu atât mai nece- sară, cu cât în ziua de azi întreaga răspundere a culturii româneşti e aşezată pe umerii şcoalei. O publicaţie de dimensiunile pe care le dăm acesteia nu poate să cuprindă toată activitatea culturală. De aceea Atheneum exclude cu desăvârşire litera- tura. In paginile acestei reviste îşi vor găsi loc studiile care tratează probleme privitoare la cultură şi istoria ei. Le putem chiar enunţa: probleme de orga- nizare a învăţământului, de pedagogie, de filozofie, de estetică şi istorie lite- rară, de istorie, de geografie, de ştiinţă pozitivă etc... Se va acorda o atenţie deosebită şi mişcării ideologice, literare şi ştiinţifice în ţară şi străinătate. Atheneum primeşte colaborarea tuturor acelora care se ocupă cu probleme din cele menţionate mai sus. Redacţia, în alegerea materialului, va fi călăuzită de un singur criteriu: seriozitatea ştiinţifică*. Vom mărturisi că această revistă cu apariţia fixată la două luni, prin serio- zitatea problemelor cât şi a modului lor de tratare, întrece cu mult mediul 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şcolăresc din care a ieşit. Astfel studiul d-lui Al. Claudian, Afinităţi între Auguste Comte ţi saint-simonieni, cade greu din chiar începutul său: « Dar aceste afinităţi n’au fost, se pare, puse în lumina pe care ar fi meritat-o nici de către cei străini şi de pozitivism şi de Saint-Simon. Filozofiile au, pe lângă conţinutul lor propriu, cunoscut specialiştilor, şi valoarea unor bunuri sociale, care rezultă adesea din simplificarea şi popularizarea lor. In pozitivismul lui Auguste Comte (cunoscut mai mult din auzite decât din lectura paginilor greoaie din « Cursul de filozofiep ozitivă * şi a celor aşa de viguroase şi de con- centrate, aşa de bine scrise, din «opusculele» tinereţii), s’a văzut, printr’o ima- gine mult simplificată, numai războiul declarat metafizicei şi prioritatea ştiinţei pozitive. Iar extravaganţele saint-simonienilor au dat doctrinei lor aspectul exclusiv al unui misticism confuz şi, prin exagerare, adeseori comic. Ce putea să fie comun între idolatrizarea lui Enfantin « Le Păre * şi sistema- tizarea de către Auguste Comte a cunoştinţelor omeneşti ? Ce putea să fie asemănător între efuziunile de entuziasm colectiv ale saint-simonienilor în izolarea voită şi îndelungată a filozofului care, timp de decenii, dezvoltă îo liniştea cabinetului său de studiu câteva idei « clare şi distincte » ? De aceea este explicabil faptul că, la bogata bibliografie a raporturilor şi a afinităţilor dintre Saint-Simon şi Auguste Comte, nu s’au adăogat, în ce priveşte afinităţile şi influenţele reciproce dintre Auguste Comte şi cercul saint-simonian (înjghebat după moartea lui Saint-Simon), decât unele foarte interesante observaţii, dar, după câte ştim, nici un studiu care să aprofundeze problema. Din punctul de vedere din care privim aici filozofia pozitivistă, acela al atmosferei sociale şi psihologice care a influenţat-o, este de o deosebită însem- nătate pentru noi stabilirea punctelor comune care leagă gândirea filozofului pozitivist de doctrina elevilor lui Saint-Simon, doctrină care ia fiinţă în aceeaşi epocă istorică în care apar şi primele lucrări ale lui Auguste Comte: epoca Restauraţiei. După ce vom fi precizat afinităţile dintre urmaşii lui Saint- Simon (Auguste Comte inclusiv), şi în cazurile în care ei acceptă nemodifi- cate ideile maestrului, şi în cazurile în care ei modifică, cu toţii în acelaşi sens, aceste idei; după ce, apoi, vom arăta legătura între ideile elevilor lui Saint- Simon şi atmosfera dela şcoala politehnică (pe unde au trecut şi Auguste Comte şi saint-simonianul Enfantin), vom reuşi, sperăm, ca, lărgind şi mai mult cercul explicaţiei sociale a ideilor de care ne ocupăm, să prezentăm principalele concepţii ale cugetării pozitiviste ca reprezentative pentru men- talitatea unei întregi generaţii nemulţumite de regimul politic şi de atmosfera sufletească a Restauraţiei franceze dela 1815 ». • FAMILIA Seria III. Anul I. Nr. 10 Alături de nume ca Alexandru Marcu, Gib. I. Mihăescu, M. G. Samari- neanu, Al. Busuioceanu şi Octav Şuluţiu, d. I. Brucăr comentează Aspectul antimetafizic al filozofiei româneşti. Ca reprezentanţi ai acestei laturi a filo- zofiei române, d. Brucăr citează şi analizează atitudinile de cugetare ale d-lor REVISTA REVISTELOR 475 F. P. Negulescu şi Al. Posescu. Dar continuă d-sa: « Este necesar să mai -amintesc că gânditorii sistematici ai metafizicei, sunt filozofii C. R. Motru ţi Lucian Blaga, lăsând la o parte propriile mele lucrări. Primul vede in meta- fizică ştiinţa totalităţii posibile a cunoaşterii şi este autorul unui vast sistem -de metafizică idealistă cu nuanţe hegeliene, deşi întemeiată in rădăcinile ei, întâi pe o critică a filozofiei lui Kant şi apoi, pe o fundamentare a ei pe un principiu personalist, evoluţionist-energetic. Al doilea, Lucian Blaga, e auto- rul unei întregi construcţii sistematice asupra metodei noastre de cunoaştere -şi asupra sensului metafizic al cunoaşterii însăşi ». PAGINI LITERARE Anul i Nr. ii, 15 Martie 1935 Organul mensual de literatură al Turdei, cu înfăţişarea cochetă pe care 0 au mai toate periodicele noastre dela un timp, protestează prin pana d-lui Romulus Demetrescu în contra avalanşei romanului contemporan şi se afirmă adept al unei critice normative: t Din nenorocire însă azi se crede că scrii- torul înarmat cu admirabila convingere a originalităţii sale geniale, poate să ae arunce pe câmpul realizărilor, cu credinţa că nu are nici ce, nici dela cine învăţa nimic. Toate artele, să zicem: meseriile cu ucenicie pregătitoare, muncă pentru stăpânirea lor ! Astăzi numai în aria literară oricine se crede chemat să fie maistru. Nu e de mirare deci că aţâţi neisprăviţi, cari nu pricep nici un bob din această meserie împroaşcă cu avalanşă de cuvinte tari, dovada becis- niciei, dacă ai îndrăznit să recurgi la norme şi la regule pe care şi arta cuvân- tului, ca oricare alta, trebue să le respecte. Dacă vom opune acestor îndrăzneţi o energică împotrivire, scrisul românesc de azi se va curăţi de o mulţime de încurcă-lume care au încă de învăţat mult până să poată bate la porţile artei adevărate a scrisului. Este o datorie care se simte din ce în ce mai mult *. Urăm d-lui Romulus Demetrescu să ajungă a-şi impune frumoasele sale credinţe literaturii contemporane. Din cuvintele de omagiere necrologice ale d-lui Radu Brateş, pentru Ion Bianu, se cuvin reproduse următoarele: « Cel din urmă moştenitor al unui anumit suflet şi al unei tradiţii cărturăreşti, trans- misă, prin Cipariu şi I. M. Moldoveanu, de celebra treime a redeşteptării noastre naţionale, — a fost Ion Bianu. Cu el se încheie seria acelor cuminţi dascăli, mai mari prin ceea ce au dat timpului lor, fiind în viaţă, decât prin ce au pus sub eticheta pentru posteritate ». GÂNDUL VREMII Anul III Nr. 3, 15 Martie 1935 Această « revistă de ideologie * apare la Iaşi. Colaboratori ai numărului din 15 Martie sunt C. Matrescu, Mircea Mancaş, P. P. Stănescu, Vasile Maciu şi Mihai Uţă, care iscălesc în aceeaşi ordine articolele: Tomas Massa- ryk, Filozofia lui L. Brunscltvicg, Laboratoarele universitare, Orientul văzut de un democrat şi Polonia a pornit spre aventură. Iată cum d. Mircea Mancaş 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi termină articolul Filozofia lui L. Brunschvicg: « Brunschvicg afirmă că toate- conceptele spiritului nostru sunt constitutive pentru realitate. Căci experienţa, prezintă o dublă acţiune; e în acelaşi timp operă realizată şi activitate creatoare.. Singurul valabil e acest ultim aspect al experienţei. Cu ajutorul lui, ne expli- căm cum, printr’o experienţă progresivă, noi constituim lumea în cadrele ei cele mai abstracte (spaţiale şi temporale). Antinomiile kantiene sunt astfel- înlăturate. Idealismul se fundează acum pe o singură realitate: progresul gândirii raţionale; astfel, dificultăţile realismului conceptualist dispar ca. inconsistente şi iluzorii. Concepţia filozofică a lui Brunschvicg nu este numai un sistem original de cugetare. Ea se adresează sensibilităţii tdt atât cât şi. raţiunii, utilizând astfel o dublă posibilitate de a convinge ». MERIDIAN Caetul şapte, 1935 La Craiova apare o elegantă revistă, de avant-gardă, după toate semnele,, ceea ce ne-a făcut să o deschidem cu multă, dar precaută curiozitate. Trebue- spus limpede şi dela început că am dat peste o literatură de preţ, peste o poe- zie în special cum nu se întâlneşte în orice periodic. Din ezitaţia de a nu şti ce anume trebue mai întâi citat ca poezie, ne oprim asupra Itinerariului citadin* de d. Valentin Al. Georgescu: Aseară pe străzi — ohne Grund — chin disonanţă rătăcire. orice imensă clădire invers ar fi putut să crească ’n fund. Oamenii lunecau pe trotoare Cu mâini de prisos cu ochi doi prea mulţi cu veşminte fără rost Nici o maşină n’avea ’ndărăt motorul ei nici la roatele dinainte sunet de clopoţei. Tramway-ele cutii prea scunde prea luminate s’obstinau să nu se-afunde în hălul necercetat în care le conduceau firele strălucitoare. Cutreerând bulevarde şi străzi de-a-lungul caselor fără ogrăzi mi-am dat seama că stăm într’un bâlci cu toţii fără minuni fără surprize fără emoţii. însăşi ploaia căzută ’n târziu nu mi-a curmat sufletul viu nu mi-a biciuit trupul greu. REVISTA REVISTELOR 477 nici n’a făcut să crească ’n jurul meu ca pe câmp de miracole şi ’nfăptuiri plante cu mătăsoase unduiri flori cu-arome calde noi străbătute de umbre moi în căutarea aurului lăcătuit de nimeni nicicând nicăeri în măruntaele unei vederi pe care şi-aseară pe străzile străine aburită de ploaie de umbre de tăceri o târâm în colţ îndepărtat din mine. REVISTA ROMÂNĂ DE PSIHANALIZĂ Anul I. Nr. i, Ian.-Martie 1935 D. docent Dr. C. Vlad, autorul studiului psihanalitic asupra lui Eminescu, ■dimpreună cu d-nii S. Cupcea-Sibiu, Dr. I. Neumann-Bucureşti, Petre Pan- -drea-Bucureşti, Dr. I. Popescu-Sibiu, Dr. G. Preda-Sibiu, Dr. G. Retezeanu- ■Cluj, Dr. T. Stoenescu-Sibiu şi Dr. C. I. Urechia-Cluj au tipărit întâiul entru că se ocupă şi de problemele sexuale, alţii l-au hulit tot dela început şi tot pentru că se ocupă şi cu acele probleme. Insă foarte puţini ştiu despre •ce e vorba. Scopul revistei noastre nu e pentru a modifica atitudinea mulţimii -care a reacţionat întotdeauna la fel şi în toate colţurile pământului, ci 1) pen- tru orientarea celor puţini obiectivi care vor într’adevăr să se orienteze şi 2) pentru a tăia drumul tuturor nechemaţilor care ameninţă să compromită -încetăţenirea unei noi ramuri ştiinţifice prin faptul că o prezintă strâmb. 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pericolul nu stă atât în lipsa de ştiinţă, cât în alterarea ei. Să sperăm că ne vom ajunge scopul *. RÂNDUIALA Anul I. Ianuarie-Martie 1935, Nr. 1 Această «arhivă de gând şi faptă românească *, aşa cum Rânduiala se subintitulează, apărută cu o înfăţişare occidentală într’un caiet compact tri- mestrial, justifică toată încordarea de atenţie cu care urmărim de câtăva vreme numeroasele iniţiative în publicistica noastră periodică. Redacţia se compune din d-nii Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion I. Ionică şi Ion Samari- neanu, iar cercul de intelectuali din jurul ei din d-nii D. C. Amzăr, Ernest Bernea, Nicolae Brânzeu, Ion Conea, Mac Constantinescu, Ion Creangă, Nicolae Crişan, Constantin Floru, I. I. Ionică, Eugen I. Ionică, Mihail Orleanu, Valeriu Papahagi, Victor I. Rădulescu-Pogoneanu, Ion Samarineanu, Emil Turdeanu şi Haralambie Ungureanu. < In planul de lucru al revistei, spun rândurile preliminare, vin întâi cercetările privitoare la problemele cugetului şi vieţii româneşti, de azi şi din trecut; urmează apoi înfăţişări de oameni şi locuri, în care sulul vieţii noastre s’a ’ntrupat în chipuri şi icoane de neştearsă recunoştinţă şi de nepieritor îndemn pentru vremurile următoare; iar în al treilea rând, cronica îşi propune să judece lucrurile şi întâmplările vieţii de azi după nevoile acestei vieţi şi după măsura în care sforţările ei izbutesc să fie adevărate înfăptuiri româneşti». Poziţia spirituală a revistei trimestriale Rânduiala este cât se poate de simpatică. VIATA ROMÂNEASCĂ Anul XXVII. Nr. 2, Februarie 1935 In al douăzeci şi şaptelea an de apariţie, faimoasa revistă, care dăduse la un anumit moment spiritului românesc o formulă de organizare, cuprinde atât semnături de prestigiu cum sunt M. D. Ralea, Al. O. Teodoreanu şi Demostene Botez cât şi altele în curs de a-şi forma o autoritate ca Ilariu Dobri- dor, Tudor Şoimaru, A. V. Sânger, Dan Petraşincu etc. Pentru că, deşi ieşită din momentul ei istoric, Viaţa Românească oferă totuşi pagini de literatură, doctrină socială şi cronică foarte profitabile. « TRANSNISTRIA » TRIBUNA ROMÂNILOR DE PESTE NISTRU ŞI BUG. Anul I. Nr. 1—2, Ianuarie—Februarie Se tipăreşte la Cluj. Iniţiativa se pare că aparţine d-lui V. Ciulină care semnează Cuvânt înainte. * Românii transnistrieni, spune d-sa, au fost pio- nierii moldovenismului la Nord şi răsărit de hotarele lui Dragoş-Vodă, Ştefan cel Mare şi Duca-Vodă, descălecând cei dintâi «Stepele Pustii * de peste Nistru şi trăgând brazdele civilizaţiei europene, din Volănia la Mare şi dela REVISTA REVISTELOR 479 Nistru la Bug. Ei au fost expresiunea concretizată a curajului oţelit in luptele crâncene dintre cele două lumi: Apus şi Răsărit ». De ce să ne amintim de naţionalismul «in limitele adevărului insă * al lui T. Maiorescu, când rândurile de mai sus vibrează de o atât de incin să simţire ? REVISTE ŞCOLĂREŞTI Semn evident al unei producţii literare efervescente care îşi caută organi- zarea deocamdată într’o infinitate de caiete, foi, reviste stau şi aceste mici periodice liceale. Trivalea este «revista de cultură generală» a elevilor liceului J. C. Bră- tianu din Piteşti. Pe coperta ei ingenuă se spune că este editată de elevii liceu- lui. Aceasta ar însemna că fondurile comitetului şcolar respectiv nu sunt puse la contribuţie, ceea ce ne face să privim gânguririle acestea şcolăreşti cu mult mai multă simpatie. In acest Nr. i, d. St. Tatomirescu, directorul liceului, semnează un «cuvânt introductiv» în care revista ni se promite a fi « de caldă, simplă şi iubitoare literatură şcolărească », înfăţişând astfel « celorlalţi colegi măsura disciplinei sufleteşti a celor ce se vor manifesta ». Dar sfârşitul rândurilor d-lui St. Tatomirescu: «urăm revistei «Trivalea» izbândă deplină » arată parcă un îndemn din afară, ceea ce cât mai curând ar trebui să se transforme într’unul din lăuntru—adică şcoala să participe şi ea cu sprijinul material şi moral la acest început de frumoasă şi dezinte- resată operă. Versurile publicate sunt semnate de F. Stoica şi George Adrian, iar proza — de I. Stancu, Al. O. Săndulescu, I. Toma, Al. Baidac şi Maria Gh. Popescu. Intre foile revistei, atât de sugestiv intitulate Trivalea, se găseşte un idilism şi un fel de răcoare, care ne va face să o răsfoim oridecâteori ne va cădea în mână. Aceleaşi cuvinte le-am putea scrie şi despre începuturi, revista literară şi ştiinţifică a elevilor liceului « Sf. Nicolae * Gheorgheni-Ciuc. Numai că această revistă se află într’al doilea an de existenţă. ALTE REVISTE primite şi despre care vom scrie în numerile viitoare din R.F.R. sunt: Revista Vremii, socială, literară, polemică. Anul II, Nr. 12 Galaţi; Şcoala Prahovei, revista asociaţiei învăţătorilor din judeţul Prahova, anul V Nr. 1-2 Ianuarie- Februarie; Cruciada Românismului, săptămânal de orientare politică şi spiri- tuală. Anul I Nr. 17-18; Şantier, social, literar. Anul III Nr. 4-5; Femeia satelor, revistă de cultură pentru femeile dela sate. Anul I Nr. 1-2, Deva; Lanuri, rev. literară — Mediaş. Anul II Nr. 18-19 Februarie-Martie; Timpul, săptămânal pentru Bucovina, Basarabia şi Moldova, Cernăuţi. Anul VI Nr. 150-151; Fruncea—Timişoara. Anul II, Nr. 13, săptămânal bănăţean; Munca, organ lunar, revistă juridică de specialitate—Arad Nr. 4; Gazeta Antirevizionistd — Arad, săptămânală. Anul II, Nr. 2; Gazeta Municipală, săptămânal de critică edilitară. Anul IV, Nr. 166-167; Curierul Cooperator, 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lunar, anul VIII Nr. 3-4, Martie-Aprilie; Pământul, politic, social, literar. Anul IV Nr. 96, 97-98, Călăraşi; Poezia, buletin lunar de poezie olteană, anul II, Nr. 1, 2 şi 3; Buletin eugenie ţi biopolitic, Nr. 1, 2, 3 —Ian.-Febr.- Martie; însemnări, anul II, 20 Martie, Nr. 42-43; Finances et Industrie, Nr. 46; Natura, Nr. 23, 15 Martie; Bucureşti Medical, revistă lunară de medi- cină şi chirurgie generală; Buletinul demografic al României, publicaţie oficială a institutului de demografie şi recensământ din Minist. Muncii şi Ocrotirilor Sociale; Satul şi Şcoala, revistă lunară pentru educaţie şi învăţământ, anul IV, Nr. s, Cluj; Tribuna Medicală, organ de luptă profesională, anul III, Nr. 1; Revista Penală; Gândirea Economică; Transilvania; Progres şi Cul- tură; 13, revistă de literatură şi cronică, anul II Nr. 3, Martie-Aprilie; Liber- tatea, economică, politică, socială, culturală—anul III, Nr. 7, Aprilie; Cele Trei Crişuri, anale culturale, anul XVI, Ianuarie-Februarie, Oradea; Lucea- fărul, revistă culturală, literară şi artistică —anul I Nr. 3 Martie, Timişoara; Blajul, rev. lunară de cultură, anul II Nr. 2, 3, Blaj; Societatea de Mâine, anul XII, Nr. 2, 3 Februarie-Martie şi Bis, săptămânal de teatru, muzică, literatură, artă, sport, cinematograf, anul I, Nr. 2, 3, 4 şi 5. Numărul de reviste româneşti este însă cu mult mai mare şi numai o operă de quasi-recensământ cultural l-ar putea cuprinde în întregime. NOTĂ. — In articolul Paul Zarifopol şi Spiritul Critic din numărul de faţă, cititorii sunt rugaţi să facă următoarele îndreptări de tipar: Ia pag. 243 pe care, în loc de despre care; la aceeaşi pagină a cuvântului, în loc de cuvântului; la pag. 245 incinerarea, în loc de indurarea. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL H" BIBLIOTECA «ENERGIA* Au apărut ' M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Sallet traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN...................................................................Lei 40 L. F. ROUQUETTE. In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA Lei 40 ALAIN GER.BAULT. Singur, străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU Lei 20 COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta in deşert, traducere din limba engleză de Miicea ELIADE» cu o haită (2 volume)...............................................Lei 60 RENE BAZIN. Pustnicul din Sahara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandiu HODOŞ................................ Lei 30 MIHAI SADOVEANU. Viaţa lui Ştefan cel Mare......................... Lei 30 C. ARDELEANU, Domnul Tudor ......................................................Lei 30 R. P. HUC. Descoperirea Tkibetului, traducere din limba franceză de Apriliana MEDIANU . Lei 30 HOMER. Odisea. traducere iu proză din limba elină de E. LOVINESCU................Lei 60 JAKOB WASSERMANN, Viaţa lui Stanley, traducere din Iimlxj germană de RADU CIOCULESCU . ..............*................................................Lei 40 . BIBLIOTECA «INFORMATIVĂ» A apărut Ing. I. ORBONAŞ, Manual de atelier mecanic ......................................Lei 80 BIBLIOTECA ARTISTICĂ A apărut O. HAN. Sculptorul D. Paciurea cu 24 de planşe...................................Lei 60 BIBLIOTECA «ORAŞE» A apărut MIRCEA DAMIAN, Bucureşti, cu 48 de planşe........................................Lei 120 ' BIBLIOTECA «DOCUMENTARĂ» A apărut Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu CRUTZESCU . , ..............Lei 70 „ BIBLIOTECA « ENCICLOPEDICĂ » Sub tipar CONST. C. GIURESCT7. Istoria Românilor I, cu numeroase ilustraţii în text SCRIITORII ROMANI CONTEMPOPANI A apărut Romane JOACHIM BOTEZ, însemnările unui Belţer...........................................Lei 60 C. GANE. Trecute vieţi de doamne şi domniţe, II, cu numeroase ilustraţii în text.Lei 160 Sub tipar N, M. CONDIESCU. însemnările lui Safirim. I ADRIAN MANIU. Focurile primâverei şi flăcări de toamnă, Sărmanul Klopstock, Feciorul lui Nenea Tacke Vameşul, II Au apărut EaseurI, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literari.............................................Lei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II...............................................Lei 80 G.-M. CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri...........................................Lei 60 N. IORGA. Oameni care au fost....................................................Lei 80 EM. CIOMAC. Viaţa şi opera lui Rickard Wagner....................................Lei 60 M. D. RALEA. Valori............................................. .... Lei 50 N. IORGA. Oameni care au fost, II...............................................Lei 90 Swi> tipar N. IORGA. Oameni care au fost, III . Versor Au apărut DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo .............................................Le» 60 Z. STANCU Antologia poeţilor tineri cu portrete de Margareta STERIAN ........ Lei 60 .G. BACO VIA. Poesii. cu o prefaţă de Adrian MANIU....................Lei 40 G. GREGORIAN. La poanta din urmă.......................................LH 60 ADRIAN MANIU. Cartea Tării ................-.........................Lei 40 G. LESNEA. Cântec deplin.............................................Lei 40 GEORGE SILVIU. Paisie p saltul spune............................... Lei 40 V. CIOCALTEU. P+esii.................................................I.el *0 K. DAVIDESCU. Hetada..................................................Lei 60 SCRIITORII ROMANI VECHI - Sub tipar MITROPOLITUL VARLAAM. Cazania (1643U ediţie Îngrijită de J. BYCK * TRADUCEREA SFINTEI SCRIPTURI DE Pr. V. RADU ŞI GALA GALACTION A apărut Cântarea Cântărilor...............................................gratul Sub tipar Cartea lui Iov SCRIITORII STREINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI A u apărut E. MADACH. Tragedia omului, traducere tn versuri din limba maghiară de Oct. GOGA . . Lei 40 LUIGI PIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal, traducere din limba italiană de A. MARCU Lei 40 M. CHOROMANSKI. Gelotte şt medicină, traducere din limba polonă de Gr. NANDRIŞ . . Lei 50 R.-L. STEVENSON. Comoara din insulă, traducere din limba engleză de Radu GEORGESCU Lei 50 BIBLIOTECA DE FILOZOFIE ROMANEASCĂ Au apărui D. D. ROŞCA, Existenţa tragică....................................................................Lei 60 T. VTANU. Estetică, Voi. I........................................................................ Lei 100 PETRE PANDREA. Filozofia politică^undici a lui Simior, Bărnuttu................................... Lei 60 BIBLIOTHfîQUE D'HISTOIRE CONTEMPORAINE A apărut G. I. BRĂTIANU. NaPolion III ei es natzonaliUs............................Lei 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI 1934 Au apărut VLADIMIR CAVARNALI. Poesii..........................................Lei 20 EUGEN JEBELEANU. Inimii sub săb, poeme..............................Lei 40 EIOR1A STAMATU. Memnon, versuri.....................................Lei 40 DRAGOŞ VRANCEANU. Cloşca cu puii de aur, versuri...................Lei 40 EMIL CIORAN. Pe culmile disperdrei .................................Lei 50 CONSTANTIN NOICA. Mathesis..........................................Lei 40 Sub tipar ŞTEFAN BACIU. Poemele poetului tânăr VIRGIL GHEORGIU. Marea vânătoare SIMION STOLNICUL. Pod eleat Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu iu toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catarg!, 39 — Bucureşti, I —- Telefon 441-97 206-40 M.O., IMPRIMERIA NAŢIONALĂ—BUCUREŞTI