REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE i IULIE 1934 I. AL. BRĂTESCU-YOINEŞTI înseninare........... 3 GALA GALACTION .... Acum 35 de ani (VII) ... 14 MATEI ALEXANDRESCU . Versuri..................35 MARTIN LUTHER .... Din „Colocvii*1 . . . . 39 DAN PETRAŞINCU .... Răzbunarea ..................47 COLONEL LĂCUSTEANU . Amintiri (sfârşit).......57 I. PETROVICI............Reflecţii asupra inconsecvenţei 90 Z. PÂCLIŞANU............Guvernele ungureşti şi mişca- rea memorandistă a românilor din Ardeal (sfârşit) .... 104 IONEL JIANU.............Note asupra neoclasicismului 127 NICOLAE PETRESCU . . . Instituţia cabinetului în Anglia 135 AL. MIRONESCU.......Ideea de element...152 ŞERBAN CIOCULESCU . . Alte aspecte lirice contem- porane ................................163 CRONICI DESECHILIBRUL DINTRE PREŢURILE AGRICOLE ŞI CELE IN- DUSTRIALE de Gh. Christodorescu (183); CRONICA PLASTICĂ de G. M. Cantacuzino (188); CONTRIBUŢIUNI LA PROBLEMA RELIGIOASĂ IN ŢARA NOASTRĂ de Pr. Victor Popescu (191); IUBIREA IN TEATRUL FRANCEZ de Soare Z. Soare (198); STERILIZAREA EUGENICĂ de Dr. Făcăoaru (200); LIBRĂRIA FRANCEZĂ de I. Igiroşianu (207); GENEZA FORMELOR CULTURII de Al. Posescu (zii); CRONICI DALMAŢIENE de George Stroe (216); CRONICA MUZICALĂ de Radu Georgescu (223). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL 240 PAGINI 25 LEI R EVIS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE : I. AL BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor }ef: PAUL ZARIFOPOL (i.I— 1.V.1934) Redactori: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 241/97 ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 EXEMPLARUL 25 LEI EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. 7, IULIE 1934 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ ÎNSENINARE Fără îndoială au mare dreptate acei care susţin că frământarea actuală a omenirii de pretutindeni izvorăşte nu din motive de ordin economic, ci din motive de ordin moral, create de războiul din urmă, care a adus cu dânsul nu numai nimicirea atâtor vieţi şi atâtor bunuri materiale, dar parcă şi sfărâmarea tablei ierarhice de valori morale a omenirii. Un fel de nihilism, vecin cu nebunia, a cuprins toate minţile. Noţiunile de frumos şi urît, de bine şi de rău, de drept şi de nedrept şi-au pierdut semnificarea pe care o căpătaseră în minţile oamenilor. Permanenta confundare a şireteniei cu inteligenţa, a succesului cu valoarea şi meritul real — spectacolul prosperităţii, notorietăţii, consideraţiei şi impunităţii de care se bucură cei ce speculează incultura şi credulitatea mulţimii — spectacolul incapacităţii, iz- vorîtă din lipsă de spirit de ansamblu şi de trainică credinţă că- lăuzitoare a multor din cei ce se încumetă să făurească legi popoa- relor — toate contribue la crearea unui chinuitor sentiment de nesiguranţă, de alarmare, asemănător aceluia pe care l-ar încerca nişte călători, rătăciţi în ceaţa oceanului, pe un vas fără cârmă şi fără busolă. Acest sentiment, resimţit chiar şi de cei ce se mărginesc numai la rolul de actori în viaţă, nelinişteşte adânc pe cei înclinaţi prin firea lor să fie nu numai actori, dar şi spectatori ai propriei lor vieţi. Unii din aceştia din urmă pun capăt neliniştei lor sufleteşti, îngropându-se în tranşeele unui scepticism absolut, zicându-şi că într’o lume a cărei raţiune de a fi nu o putem pricepe şi în mijlocul unei naţiuni indiferente de soarta noastră, căutarea unei table ierarhice de valori morale, obligatorie altora decât aceluia 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care a imaginat-o, e o năzuinţă absurdă, lipsită de orice temei raţional, « când prin această viaţă să trecem ne e scris — Ca visul unei umbre sau umbra unui vis »; şi că, prin urmare, fiecare e îndreptăţit să-şi croiască viaţa aşa cum vrea, călăuzit numai de interesul său personal. Zadarnic încerc să mă liniştesc cu asemenea gânduri. Din fundul conştiinţei aud un glas care-mi şopteşte: Nu e aşa. Nu te lăsa ade- menit de asemenea credinţe. In mâinile tale stă putinţa de a face ca trecerea ta prin viaţă să însemne mai mult decât trecerea unei muşte. Unde e adevărul ? Unde ? Nu am pretenţia de a căuta o formulă de mântuire a tuturor celor care ca mine sunt chinuiţi de acest sentiment. Mântuirea mea însumi o caut; vreau să pun capăt unui chin care mi-a deve- nit intolerabil, vreau să ies din bezna acestui labirint, în care rătăcesc pe dibuite; şi simt că firul Ariadnei care m’ar putea con- duce afară, la lumină, e găsirea unui răspuns întrebărilor: ce este progresul ? In ce consistă el ? Mă simt obligat să cer iertare filosofilor de această îndrăzneaţă incursiune în domeniul lor de activitate; căci fără îndoială, a căuta un răspuns acestor întrebări este a filosofa. Libertatea de a gândi şi de a ne exprima gândirea permite fiecăruia să-şi spună părerea chiar şi asupra unor chestiuni care nu ţin de specialitatea lui; fireşte cu riscul, în cazul în care ar fi greşită, de a auzi strigându-i-se de cei competenţi: «întoarce-te la petice, cârpaciule ». Dar nu mă pot stăpâni de a risca această primejdie, căci simt că de răspunsul ce voi fi găsit acestor întrebări depinde şi atitudinea mea în restul de viaţă ce mai am de trăit şi judecata mea despre semenii mei şi despre actele lor; iar dacă împărtăşesc şi altora răspunsul, la care după lungi frământări am ajuns, e pentru a-mi verifica părerea, supunând-o controlului celor mai competenţi decât mine. • * • Mai întâi o limitare a subiectului. Nu poate fi vorba de pro- gresul universal, cosmic. Micşorimea minţii noastre faţă de acest univers cu miliarde de sori Ia depărtări de milioane de ani de ÎNSENINARE s rază de lumină, nu ne îngădue nu numai de a găsi, dar nici măcar de a căuta dacă universul e în progres şi în ce constă el. Cuno- ştinţele noastre despre univers sunt mult mai puţin decât o pică- tură, raportată la apa tuturor râurilor, lacurilor, mărilor şi ocea- nelor de pe pământ. Cu atâta cunoştinţă e o nebunie să încerci să cunoşti direcţia în care merge. E vorba despre progresul de pe acest grăunte din univers, pă- mântul nostru. Ingăduiţi-mi să procedez cu mine însu-mi, pentru a mă lămuri, cum aş proceda cu unul care nu ştie nimic, pe îndelete, luând lucrurile dela început, dar fără a-1 depărta dela înţelegerea lucru- rilor prin prea multe amănunţimi. Pentru evitarea unei confuziuni mi-am spus că trebue să separ ideea de progres de ideea de evoluţie. Evoluţia este o neîntreruptă preschimbare a lucrurilor, care se săvârseste în mod mecanic, determinat numai cu concursul for- ţelor naturii şi în virtutea legilor ei. învăţaţii, care s’au ocupat şi se ocupă de istoria pământului, au ajuns la încredinţarea că într’un trecut foarte îndepărtat nu exista pe pământ absolut nici o vietate; nu existau decât corpurile cunoscute în chimia anorganică: metaloizi, metale, acizi, săruri şi toate combinaţiile rezultate din înrâuririle ce unele exercitau asupra celorlalte. Din aceste combinaţiuni şi în condiţiuni care, cu toate silin- ţele oamenilor de ştiinţă, n’au putut până acum să fie reproduse, s’au născut primele vieţuitoare. Unde? Când? Nu se ştie; dar urmaşii lor s’au răspândit pe pământ, şi din diversitatea condi- ţiilor în care au fost puse să trăiască şi din obligaţia lor de a se adapta mediului în care trăiau, încet-încet, într’un răstimp de zeci şi poate chiar sute de milioane de ani, a rezultat modul de a fi al tuturor genurilor, claselor, ordinelor, speciilor, fa- miliilor şi varietăţilor de plante şi de animale, care vieţuesc pe pământ. Da, aşa trebue să fie: enorma diversificare a vieţuitoarelor este rezultatul resemnării cu care s’au supus poruncii de a se adapta mediului. Toate aceste prefaceri întâmplate pe pământ s’au săvârşit în mod mecanic şi inevitabil, fără să fie dorite de nimeni, şi fără 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca nimeni, în afară de forţele naturii, să intervină pentru stânje- nirea, reglementarea sau modificarea lor. Până la apariţia omului, toate vieţuitoarele făceau ce fac şi azi: săvârşeau, cum săvârşesc şi azi, toate actele lor, ca într’un somn hipnotic, mânate de o putere ce parcă ar fi în afara lor. Prin foame, natura le sileşte să se hrănească, deci să continue de a trăi; prin amor, le constrânge să perpetueze speţa. Neputându-se vedea trăind, nu-şi pun întrebări asupra rostului existenţei, nu cârtesc împotriva vieţii, oricât de grele ar fi condiţiile lor de trai, oricât de ticăloasă le-ar fi viaţa. Dar iată că lunga, anevoioasa şi migăloasa evoluţie a vieţii pe pământ a ajuns să producă omul, care, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, se vede trăind, e şi actor şi spectator al propriei sale vieţi şi în faţa marilor dureri, a mizeriilor de tot felul, începe să facă bilanţul activului şi pasivului vieţii, începe să discute valoarea şi legitimitatea existenţei. Negreşit, la această trezire, la această atitudine de spectator al propriei sale vieţi, omul nu a ajuns dintr’odată. Mii de ani s’a mulţumit cu existenţa, supunându-se cu resemnare, asemenea celorlalte vieţuitoare, poruncii de a se adapta mediului pentru a nu pieri. Şi azi trăesc pe globul pământesc şi nu numai în regiunile depărtate de centrele de civilizaţie, ci chiar în ţările cele mai înaintate, oameni netreziţi încă, a cărora viaţă nu se deosibeşte prea mult de a animalelor. Dar din momentul în care o parte din oameni s’au trezit din somnul în care erau cufundaţi, pe lângă forţele oarbe ale naturii, care au contribuit si contribue la înde- plinirea preschimbărilor ce se petrec pe pământul nostru, a inter- venit un nou factor de evoluţie: voinţa conştientă a omului, care nu mai tolerează preschimbarea lucrurilor la întâmplare şi care năzueşte să joace un rol din ce în ce mai însemnat de creator, cola- borator al evoluţiei ce se va scurge de aci încolo pe acest pământ. Aşa dar, pe lângă preschimbările ce se petrec pe pământul nostru, în mod mecanic, fatal şi fără a fi dorite de nimeni, numai în virtutea forţelor oarbe ale naturii, încep acum să se adaoge preschimbările dorite şi înfăptuite de omul conştient. Această parte de evoluţie pământească, dorită şi înfăptuită de voinţa conştientă a omului este progresul. ÎNSENINARE 7 Dar această definiţie nu este completă. Dorinţele oamenilor chiar conştienţi sunt foarte diverse şi adeseori diametral contra- dictorii. Definiţia trebue completată aşa: Progresul este partea evoluţiei pământeşti dorită şi înfăptuită de voinţa conştientă a omului şi care convine întregii omeniri. Trebuesc deci căutate care sunt înfăptuirile voinţei conştiente a omului, care convin omenirii. Cred că nu mă înşel afirmând că sunt cele următoare: 1, Toţi oamenii, şi cei conştienţi şi cei inconştienţi încă, doresc să nu sufere fiziceşte; toţi oamenii sunt de acord că durerea fizică este un lucru de evitat. Ştiu bine că durerea fizică este un sunet de alarmă, prin care organismul nostru ne vesteşte că într’însul se petrece ceva anor- mal, pe care trebue să-l înlăturăm, precum ştim că, în unele cazuri, neperceperea durerii este un fenomen îngrijitor. Dar aceste con- sideraţiuni nu răstoarnă adevărul, că durerea fizică este o pată a existenţei şi că unanimitatea oamenilor nu vor s’o îndure. Realizarea unui minus de durere fizică convine unanimităţii oamenilor şi deci constitue un act de progres. Cei care îl înfăptuesc sunt medicii conştiincioşi, născocitorii de anestezice, de seruri, de specifice, de mijloace noi de operaţii şi de tratamente ale bolilor de tot felul — toţi cei ce în spitale, în lagăre, în laboratorii, de multe ori cu riscul vieţii lor, con- tribue la alinarea durerilor. Cu drept cuvânt ziceau latinii: divinum est opus sedare dolarem. Pe lângă durerile fizice sunt durerile morale pe care ni le prici- nuesc înfrângerile nemeritate, datorite hazardului, spulberarea iluziilor, ori pierderea fiinţelor dragi. Pentru vindecarea acestor dureri, colaborează împreună cu timpul, marii gânditori, marii artişti, ale căror opere sau talente, prin interesul sau admiraţia ce ne stârnesc, ne sustrag atenţia dela propriile noastre suferinţe. 2. Orice om conştient îşi dă seama că egoismul e o sursă de mare nefericire. Egoismul, armură blestemată, care izolează suflet de suflet, văl al Maiei, care ne împiedică de a vedea adevărul. Ce suntem noi toţi şi fiecare în parte? Bucăţi alcătuite din ace- leaşi substanţe, limitate în porţiunile de spaţiu, pe care le ocupă timpurile noastre. Şi din pricina acestei limitări în spaţiu, ne urîm 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ades unii pe alţii, ne chinuim reciproc şi ne întremâncăm. Ce tristă şi ce tragică nebunie! Veniţi pe lumea aceasta fără voia noastră, incapabili, din pri- cina micşorimii minţii noastre faţă cu imensitatea universului, de a pătrunde intenţiile puterii uriaşe care a creat viaţa şi de a găsi un sens vieţii, singura atitudine şi folositoare şi înţeleaptă ce ar trebui să avem unii faţă de alţii e compătimirea şi ajuto- rarea reciprocă. Şi totuşi, orbiţi de egoism, ne chinuim reciproc. Toate nelegiuirile, toate crimele ce se întâmplă în lumea reală, ca şi toate urgiile din tragediile închipuite de mintea poeţilor, izvo- răsc din egoism. £ ucis Polonius — suferă, înnebuneşte şi moare Ofelia, — suferă, înnebuneşte şi moare Hamlet. Care este izvorul atâtor nenorociri ? Actul egoist al lui Claudius de a fi ucis pe tatăl lui Hamlet, pentru a-i răpi tronul şi soţia. E ucis Casio, — e chinuită şi ucisă Desdemona, — se chinueşte şi se sinucide Othelo. De unde izvo- răsc aceste nefericiri? Din egoismul lui Jago, care, neputând uita că l-a nesocotit Desdemona, sădeşte şi aţâţă în sufletul lui Othelo gelozia, altă formă de egoism. Nu există tragedie reală sau imagi- nată, nici măcar vreuna din tragediile clasice greceşti, în care fata- litatea juca un rol atât de important, care să nu aibă la origine un act de egoism. Din cea mai îndepărtată antichitate, primii oameni conştienţi, întemeietorii de religie, şi-au dat seama de necesitatea combaterii egoismului. Această preocupare a lor reiese din majoritatea nor- melor de viaţă ce prescriau semenilor lor; iar din toată opera de legiferare de pretutindeni, cea mai trainică şi rodnică parte e aceea care urmăreşte şi realizează limitarea egoismului. Realizarea unui minus de egoism convine întregii omeniri şi constitue deci un act de progres. Au contribuit şi contribue la înfăptuirea ei întemeietorii de religii, legiuitorii înţelepţi — toţi cei care prin scrierile lor biciuesc egoismul sau ne îngrozesc arătându-ne urmările lui — toţi cei care, înzestraţi cu un prisos de simţire, înţeleg suferinţele altora şi, zu- grăvindu-ni-le, ne sădesc în suflet milă şi compătimire — toţi cei care în mod real, sincer şi dezinteresat luptă pentru stingerea învrăjbirii dintre popoare; şi nu e fără semnificare faptul că acel care a fost răstignit pe cruce, după ce a adus omenirii o doctrină ÎNSENINARE 9 de înfrăţire a tuturor, e socotit de cea mai înaintată parte a ome- nirii drept Fiul lui Dumnezeu. 3. Orice om conştient îşi dă seama că cunoaşterea legilor naturii ne dă posibilitatea să stăpânim forţele ei uriaşe şi din duşmane şi vătămătoare să le facem auxiliare ale noastre; orice om conştient îşi dă seama că la o cât mai deplină cunoaştere a legilor naturii putem ajunge cu atât mai repede, cu cât mai mulţi oameni vor fi scoşi din situaţia inferioară de a trăi ca animalele, cu cât mai multe minţi vor colabora la descoperirea acelor legi şi domesticirea forţe- lor naturii. Formula: a şti este a putea exprimând un adevăr incontestabil, realizarea unui plus de putere de cunoaştere convine întregii omeniri şi constitue un act de progres. Au colaborat şi colaborează pentru realizarea lui toţi învăţaţii, toţi născocitorii de aparate care intensifică puterea simţurilor noastre sau completează lipsurile organismului nostru, — toţi năs- cocitorii de mijloace de radiarea cunoştinţelor pe tot globul pă- mântesc; toţi care înfruntând mari piedici şi mari suferinţe şi riscându-şi viaţa, explorează regiuni necunoscute ale pământului; toţi cei care în laboratoare înguste, departe de farmecele vieţii, prin experienţe migăloase şi primejdioase caută să pătrundă tai- nele naturii şi toţi cei care şi-au făcut din răspândirea învăţămân- tului un apostolat. Şi acum, dacă cele spuse până aci sunt adevărate, definiţia progresului trebue completată astfel: Progresul este partea evoluţiei pământeşti, dorită şi înfăptuită de voinţa conştientă a omului, prin care se realizează treptat un minus de durere, un minus de egoism şi un plus de putere de cunoaştere. * , * * De câteva ori până acum am admirat şi am subliniat că toate schimbările petrecute pe pământul nostru până la ivirea omului conştient s’au înfăptuit în mod mecanic, fără a fi dorite de nimeni, numai în virtutea forţelor naturii, fără ca nimeni să intervină pentru stânjenirea sau reglementarea lor. Dar, pe măsură ce te adânceşti în studierea evoluţiei vieţii pă- mânteşti si tii seama de ordinea în care s’au succedat vieţuitoarele »» 9 9 10 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe aleea principală a vieţii, care duce dela primele vieţuitoare până Ia om, începi să te îndoeşti de valoarea acestei afirmări. Şi îndoiala izvorăşte din constatarea că, mult înainte de ivirea omului conştient, evoluţia vieţii urmărea realizarea unui minus de egoism şi unui plus de putere de cunoaştere în vieţuitoare. In adevăr, ce erau primele vieţuitoare ivite pe pământ? Bucăţi de materie, în care se petreceau reacţiuni fizice şi chimice. Din mediul în care trăiau, inhibau elemente, pe care şi le asimilau. Când individul atingea o anumită proporţie, se detaşa dintr’însul o parte, care forma un individ separat. Acesta era la început sin- gurul mod de înmulţire al vieţuitoarelor. Mult mai târziu a venit amorul: fiinţe deosebite, care se caută, nu spre a se distruge, ci pentru a săvârşi actul prin care se asigură continuitatea vieţii. A te preocupa de altcineva decât de tine însuţi, a-1 căuta în alt scop decât acela de a-1 ucide şi a-1 mânca, e un început de învingere a egoismului, de vreme ce egoismul înseamnă tocmai lipsă de preocupare de altcineva decât de tine însuţi. Dar atât nu era de ajuns, şi iată că vieţuitoarele ce vin mai târziu simt obli- gate să-şi cheltuiască o parte din activitatea lor, pentru căutarea unui loc, în care să-şi depună ouăle, unui loc adăpostit şi prielnic desvoltării larvelor ce vor ieşi din acele ouă. Nici atât nu era de ajuns, şi iată că vieţuitoarele ce vin mai târziu trebue să îngrijească ele însăşi de ouăle lor, să le ocrotească, să le clocească cu căldura trupului lor. Era încă prea puţin şi iată că vin animale vivipare, înzestrate cu dragoste pentru puii lor, pen- tru îngrijirea cărora îşi cheltuesc o mare parte din activitatea lor, şi pentru apărarea cărora îşi primejduesc propria lor viaţă. Şi constatăm în acelaşi timp că, cu cât un animal e mai sus pe scara zoologică, cu atât puiul său e mai târziu de sine stătător, cu atât mama sa e nevoită să-l apere şi să-l îngrijească mai multă vreme; iar puiul omului, ultima vieţuitoare produsă de evoluţia vieţii, e cel mai neputincios dintre toţi puii vieţuitoarelor. Ani de-a-rândul, părinţii săi sunt obligaţi să-şi sacrifice o parte din activitatea lor pentru a-i aduce o ocrotire şi un sprijin, fără de care ar pieri. Aşa încât, în desfăşurarea vieţii pământeşti până la ivirea omului conştient, amorul, dragostea părinţilor pentru urmaşi şi întârzierea epocii de-sine-stării urmaşului apar ca înseninare 11 manifestările unei intenţii stăruitoare de a impune vieţuitoarelor preocupări, care depăşesc interesele lor individuale, ca un fel de gimnastică de altruism impusă lor pentru învingerea egoismului. * * • In evoluţia vieţuitoarelor, intenţiunea realizării unui spor de putere de cunoaştere este şi mai evident. Viaţa pământească a început cu strop de materie, în care nu se petreceau decât reacţiuni chimice, inhibări de părticele din mediul înconjurător, pentru a le asimila organismului. Nimic din reali- tatea lumii nu se răsfrângea în primele vieţuitoare. Treptat-treptat se realizează minunea că, din jocul acelor operaţiuni chimice, ur- maşii lor încep să poată culege din afara lor impresii. Probabil cele dintâi vor fi fost cele produse de variaţiile de umiditate şi de temperatură. Dar viaţa nu rămâne staţionară, se ivesc vieţuitoare prevăzute cu organe de perceperea unor impresii venite nu numai dela realitatea imediată, dar şi dela distanţă. Impresiile culese prin simţuri nu pier, rămân înscrise în organismul vieţuitoarelor şi produc în ele instinctul inconştient — subconştientul, arhiva impresiilor şi experienţelor strămoşeşti, mai târziu memoria, arhiva impresiilor şi experienţelor proprii şi în sfârşit conştiinţa. Deşi instinctul era un mijloc destul de puternic pentru conser- varea individului şi a speciei, după cum o dovedeşte faptul că şi azi continuă de a trăi mii de specii de vieţuitoare, păstrându-şi forma pe care au dobândit-o acum zeci şi poate sute de mii de ani în urmă, totuşi pe aleea principală a evoluţiei vieţuitoarelor viaţa nu rămâne staţionară şi ceea ce deosebeşte pe cele venite mai în urmă de cele care le-au precedat e un plus de putere de cunoaştere, care sporeşte necontenit, dela o fiinţă care abia putea percepe variaţiunile imediate de umiditate sau de temperatură, până la omul care se frământă să cunoască ce realitate se ascunde sub sclipirea stelelor, care plutesc la depărtări de milioane de ani de rază de lumină. # • • Intenţia realizării unui minus de suferinţă nu apare în evoluţia vieţii; dimpotrivă perfecţionarea simţurilor vieţuitoarelor le făcea mai sensibile durerii. Dar oare era necesară urmărirea acestui 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scop ? Nu era evident că după ce se va fi realizat un minus de egoism şi un plus de putere de cunoaştere, omul conştient se va sili şi va reuşi să realizeze şi un minus de durere? # * • Constatarea acestei concordanţe între intenţiile urmărite de natură înainte de ivirea omului şi postulatele conştiinţei lui impun minţii reflecţii aducătoare de o mare înseninare. De existenţa conştiinţei noastre nu ne putem îndoi. O simţim în noi. Cum s’a format ? Treptat-treptat, de-a lungul veacurilor, din impresiile venite din afara noastră, culese şi adunate prin simţuri de toţi răstrămoşii noştri. Din ce elemente suntem alcă- tuiţi noi şi creerul nostru, au stabilit cercetările oamenilor de ştiinţă. Dar din aceleaşi elemente e alcătuit întreg universul. Cine a dovedit şi cine poate dovedi că ele nu sunt capabile de a produce o conştiinţă decât când se grupează în forma unui creer omenesc ? Cine şi cum ar putea spulbera bănuiala că această conştiinţă a noastră s’a filtrat treptat în noi oamenii, prin simţurile tuturor vieţuitoarelor care ne-au precedat, ca prin spărturile unui zăgaz, dintr’o conştiinţă care există în afară de noi şi cu mult înainte de ivirea noastră? Nu ştiu unde poate duce pe alţii această bănuială. Pe mine ştiu unde m’a dus. M’a scos din labirintul întunecos în care rătă- ceam. Drumul străbătut de viaţă dela ivirea ei pe pământ îmi face evidentă nemulţumirea cuiva, din afara mea, cu viaţa incon- ştientă şi resemnată a animalelor şi silinţele cuiva de a crea o fiinţă conştientă, care după ce va fi străbătut lungi perioade de bru- talitate, de superstiţii, de bigotism, de revoltă, de tăgăduiri şi de agnosticism, să ridice în sfârşit ochii în sus şi să zică: te înţeleg şi îţi mulţumesc că prin conştiinţa cu care m’ai înzestrat m’ai ridicat la rangul de colaborator al prefacerilor ce se vor urma pe pământul nostru. Ochii mei nu te văd, dar desluşit te vede mintea mea, nu numai din evoluţia vieţii dinaintea ivirii noastre pe pământ, dar şi din grija cu care şi azi, necontenit repari gre- şelile noastre. E răstignit pe cruce Cel ce aducea omenirii o doctrină de înfră- ţire. Cârmuitorii vremii, în care s’a săvârşit acel negru păcat, îngăduesc săvârşirea lui. Tu ai făcut din compătimirea pentru ÎNSENINARE 13 suferinţele Lui nemeritate aripile cu care doctrina Lui a sburat în lume. Pentru păstrarea avuţiilor şi puterii dobândite, cârmuitori răi şi egoişti întemeiază inchiziţia. Sute şi mii de oameni nevinovaţi pier în chinuri, numai la auzul cărora ne cutremurăm. Tu te slujeşti de groaza şi de revolta ce stârneau acele prigoniri şi reali- zezi prin ele o şi mai vie trezire a conştiinţei. Tu, cel ce întorci spre binele omenirii cele mai ticăloase rătă- ciri ale conştiinţei ei, imperfectă încă, ochii mei nu te pot vedea, dar mintea mea desluşit te vede! Şi pentru că mi-ai desvăluit şi care sunt prefacerile folositoare semenilor în mijlocul cărora trăesc, mă voi sili în restul de viaţă ce-mi rămâne de trăit şi în marginile puterilor mele, să lucrez pentru realizarea unui minus de durere, unui minus de egoism şi unui plus de putere de cunoaştere. Ştiu de aci încolo şi ce trebue să acord semenilor mei: tuturor compătimire; iar stimă şi respect numai celor care şi în măsura în care contribue la realizarea unui minus de durere, unui minus de egoism sau unui plus de putere de cunoaştere. I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI ACUM 35 DE ANI iii începutul durerilor 28 Februarie (Duminică) 1899. — Scumpă Domnişoară Anto- nino, iată câteva zile de când mă frământ şi mă chinuesc cu fel de fel de gânduri şi de întrebări. E întâia oară, în viaţa mea, când cunosc tristeţea şi neastâmpărul fără să mi se fi întâmplat nimic precis şi fără să fie în casa mea şi în jurul meu nici o nevoie şi nici o bătaie... Odăiţa mea nu mă mai încape. Veşnic sar la fe- reastră şi caut cu ochii spre Calea Griviţei, doar-doar mi-o răsări silueta pe care ştiu s’o deosebesc dintr’o mie de siluete. Plimbarea mea la Şosea e jalnică şi de prisos... Ştiu bine că nu voi zări în fundul aleelor icoana stăpână pe gândurile mele. Traiul cu ai mei, masa dela amiază şi de seara, întâlnirile şi convorbirile zilnice, cu mama şi cu soră-mea,... au ajuns searbăde, apăsate de nu ştiu ce urît, pe care evident că eu îl răspândesc, şi zorite să se des- facă şi să înceteze. Fug de ai mei! Trec în cămăruţa mea, pri- vesc portretele familiare, caut printre cărţi, răscolesc sertarele, arunc după sobă o pagină începută nu ştiu când — şi alerg la fereastră, să văd dacă nu cumva silueta unică va apărea mira- culoasă şi dătătoare de viaţă, în dezordinea şi în veştejirea întregii lumi, din mine şi din afara mea. De câte ori sar la fereastră în fiecare zi... Cine ar putea să numere ?.. Pare că sunt o biată pasăre închisă în colivie şi care se izbeşte necontenit de peretele de sârmă, ţesut între ea şi sor- ginţile luminoase ale ferestrei! ACUM 35 DE ANI l S Scumpă Domnişoară Antonino, sunt resignat, primesc robia şi ticăloşia mea, dar mi-e sete de lămurire... Lasă-mă să beau şi să-mi răcoresc sufletul! Dă-mi voie să-ţi cer explicaţiile pe care le doresc cu foc, dela revenirea d-tale. Ce s’a întâmplat, D-ră Antonino ? S’a petrecut vre-un dezastru în capul meu şi nu mai înţeleg nimic din preajma mea şi nu te mai înţeleg nici pe d-ta, sau, dimpotrivă, d-ta eşti pentru mine, ai ajuns, pentru mine, cu totul alta, de când ai revenit dela Mănăstirea Varaticu ?.. îmi bat capul, mă năucesc cu cercetări şi cu întrebări şi nu ajung la nici un rezultat... Cu ce te-am supărat ? Ce jignire ţi-am adus fără să-mi dau seama ? Am fost prea familiar, sau ne- cuviincios, când ti-am dat caietul de note ? Am avut aerul că mă aştept din parte-ţi la cine ştie ce mulţumiri ori recunoştinţă, pentru câteva lecţii rezumate ?... Nu cred, nu-mi aduc aminte să fi fost atât de nătărău !.. Atunci, încotro să mai alerg cu gândul şi cu bănuiala, scumpă D-ră Antonino ? Cu ce ţi-am greşit ? De ce nu mai eşti cu mine, cum erai mai ’nainte de vacanţă ?.. Poate că am făcut rău că ţi-am scris la Varaticu?.. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că mi-ai dat o mică autorizaţie scrisă... E adevărat că era numai pentru cărţi poştale... Fost-au citite scrisorile mele de Maica Antonina? A ieşit de aici pentru d-ta vre-un necaz, şi pentru mine vre-o pro- hibiţie ?.. Lămureşte-mă, D-ră Antonino! Pentru ce atâta răceală în ati- tudinea d-tale de azi ? Pentru ce m’ai contrazis cu atâta ironie în discuţia pe care am avut-o asupra articolului lui Vaschide ?.. Sunt gata să-ţi jertfesc suficienţa, îndrăzneala cu care am judecat optimismul şi aprecierile din articol. Sunt unele nume din lite- ratura noastră, la care d-ta se pare că ţii mai mult decât mine. Aşa să fie! Se prea poate ca eu să mă înşel şi d-ta să ai dreptate. Dar e acesta un cuvânt, să schimbăm această fragedă prie- tenie care creşte între noi de la începutul anului universitar ? Fiindcă nu pot să-mi închipuesc cu ce altceva am meritat răceala d-tale, din ultimele noastre întâlniri, rămân la presupunerea că te-am in- dispus cu opoziţia în care stau faţă de articolul lui Vaschide. Te rog ascultă-mi desvinovăţirea. Fac parte din legiunea celor ultim sosiţi, prin urmare din le- giunea impacienţilor şi a turbulenţilor. Iţi acord că poate stima i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE d-tale pentru unele nume literare de azi să fie mai întemeiată decât tăgada mea şi a celor ce îşi aşteaptă ca şi mine loc la masa literaturii româneşti... Dar, te rog, fii înţelegătoare şi indulgentă! Aşa este, aşa a fost de când lumea! In artă şi în literatură mai cu seamă, cei tineri pornesc la asaltul poziţiilor ţinute de cei bătrâni cu nişte cugete şi cu nişte zbierete de musulmani care ar asedia o cetate apărată de ghiauri... Adu-ţi aminte de marea năvală literară a romanticilor francezi împotriva clasicilor, tot francezi. Adu-ţi aminte de canonada (încă vibrătoare sub cerurile roma- nului francez) susţinută de naturalişti împotriva romanticilor şi a clasicilor în acelaşi timp... Deci, dragă D-ră Antonino, este o boală de familie, este un fenomen cunoscut şi inevitabil... Ce pot să fac! Sunt iremediabil încredinţat că într’o zi pe care vom trăi-o, Badea Jiu, Silviu Bujoreanu, Lara Teobald... vor lăsa cu mult pe urmă şi vor face uitaţi pe mulţi dintre veselii participanţi români, dela balul nemascat al lui Vaschide. Mă socotesc oare şi eu tovarăş drept, cu aceşti buni prieteni, la soarta şi la slava lor cea viitoare? Iţi răspund fără şovăială: Cred puternic în constelaţia noastră şi văd venind zilele biruinţii noastre colective. In momentul de faţă, eu unul sunt mai încre- dinţat decât ei toţi despre celebritatea care ne aşteaptă! De ce aşa ? Fiindcă sufletul meu este azi mai plin şi mai înflorit decât sufletele lor. Fiindcă eu azi mă simt multiplicat şi înălţat sufle- teşte mai mult decât sunt ei până acum (dar cum ar putea să fie şi ei mâine-poimâine...). Scumpă D-ră Antonino, eu trăesc zile excepţionale. Tot ceea ce ştiam şi credeam despre mine şi despre amicii mei, mai ’nainte ca să ne cunoaştem, d-ta şi eu, astăzi, ştiu şi cred cu o intensitate care începe cu fericirea şi ispră- veşte cu timiditatea... Fiindcă uneori mă tem de toate câte pot să întrevăd, să plănuesc şi să întreprind... de când am ajuns să notez, surprins şi fermecat, că exişti în viaţa mea! Cum să nu cred eu în puterea şi în mulţimea operelor mele literare viitoare, când d-ta treci, în fiecare dimineaţă, ca zeiţa flo- rilor şi a belşugului, pe lângă răzoarele din grădina mea ? Cum să mai păstrez vre-o nesiguranţă asupra liniilor şi înfăţişării tem- plului literaturii mele, când d-ta mi-1 desenezi în auroră şi tran- dafiri, cu o preciziune şi cu o evidenţă care mă fac fanatic ?... ACUM 35 DE ANI 17 Scumpă D-ră Antonino, dacă rezerva d-tale de acum porneşte din discuţiunea noastră asupra literaturii româneşti, apoi să crezi că prea marea încredere care te-o fi jignit vine — fără să ştii şi fără să vrei — din faptul întâlnirii mele cu d-ta! Miră-te şi d-ta, după cum şi eu mă mir, dar lucrul este aşa. Cu toată dezorientarea şi cu toată tristeţa mea de azi, vreau să rămân clar în scrisoarea aceasta. Am ghicit ori n’am ghicit pricina schimbării d-tale faţă de mine? M’ai judecat defavorabil şi mă laşi să-mi dau singur seama cât am fost de încrezut şi de nesu- ferit. Plec fruntea şi aştept. Dacă asta e pricina, d-ta singură vei ajunge cu vremea să vezi lucrurile într’altfel şi să înţelegi că im- berbul iconoclast de azi avea dreptate să nu creadă şi să asvârle multe din icoanele, cu barbă şi fără barbă, din actualul iconostas literar românesc. Ajuns aici, mă opresc şi mă întreb: Dacă toate acestea ar fi de prisos şi explicaţia atitudinii d-tale este alta? Domnişoară Antonino, ori care ar fi ea: o aştept. Nu mă lăsa în această chinuitoare neclaritate! Spune-mi să înţeleg: De ce drăgălaşa mea colegă de astă-iarnă, acum, când vine primăvara, e atât de rece cu mine şi de prevestitoare de vreme rea? Admit de mai ’nainte că trebue să-ţi fi greşit cu ceva. Dacă nu te-am supărat cu îndrăsnelile şi cu tupeul meu de june can- didat la gloria literară, te-am supărat de sigur cu altceva. Cu ce, D-ră Antonino ? Mi-eşti datoare o sinceră, o categorică destăinuire 1... Aştept din parte-ţi un gest, un semn, un cuvânt şoptit ori scris. Dacă socoteşti că o plimbare la şosea, sau o întâlnire la gară nu mai sunt convenabile, te rog destăinueşte-mi în scris cu ce am meri- tat degradarea mea din buna d-tale luare aminte. Aci, pe această ultimă pagină a scrisorii mele, îmi cad în cap, ca din pod, o mulţime de grinzi şi de bănuieli... M’a calomniat cineva ? A apărut vre-un intrigant în preajma d-tale ? Te-ai întâlnit şi-ai mai vorbit ceva cu acea doamnă, rudă cu frate-meu, soţia funcţionarului dela Culte ? Orice s’ar fi întâmplat, scumpă D-ră Antonino, fii colega mea cea ideală, fii aleasa visurilor mele de claritate platonică! Chia- mă-mă, ceartă-mă, dar lumineazâ-mă şi eliberează-mă din_lan- ţurile incertitudinii! i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Gândeşte-te la tortura mea! Intre masa pe care îţi scriu aceste pagini şi masa la care d-ta ceteşti ori poate scrii, în acest moment, nu sunt cred eu nici două sute de metri... Şi mie mi-este interzis să trec pe sub fereastra d-tale, să stau şi să aştept pe trotuarul din faţă, sau să păşesc pragul căminului care te adăposteşte! Iţi voi strecura această scrisoare, cum voi putea, la ora întâi, sau la ora a doua, sau când vom ieşi din Universitate... Sunt mulţumit să-mi răspunzi numai două vorbe, dar mai curând, scumpă D-ră Antonino! IV TABLOUL LUI ENRIC SIEMIRADZKI Marţi, g Martie i8gg. — Iar s’a înnorat, scumpă D-ră Anto- nino ... A fost pentru mine o zi de soare şi de primăvară, deunăzi când mi-ai spus: «Cel ce rabdă până la urmă, acela se va mân- tui...», şi apoi această corabie de azur, cu catarge de palmieri, s’a pierdut şi s’a amestecat în nori şi în furtună... Unde să te mai caut?.. Colegii noştri au declarat greva generală... Sunt unii dintre ei care păzesc la colţurile Universităţii şi opresc pe cei ce ar vrea să intre înăuntru... Asta îmi mai trebuia 1 Legea gene- ralului Berindei şi greva studenţească generală!.. Mi-a spus un coleg că nişte medicinişti au apărut la litere şi au găsit în sală câteva fete. — Domnişoarelor, ce fel de colege sunteţi ?.. Unde este soli- daritatea noastră studenţească ?... Şi bietele fete au părăsit sala de cursuri, ca semn de protestare împotriva legii generalului Berindei!.. Fetele protestând împo- triva unei legi de recrutare care priveşte pe băieţi, sau mai bine zis exclusiv pe colegii noştri medicinişti!.. Nu cumva erai şi d-ta printre aceste fete ?.. Spune, D-ră Antonino, ce să facem ? Unde să ne regăsim ? Cum să-ţi mai strecor scrisoarea aceasta ?.. M’am întâlnit aseară cu Elvira Iatropol. Am schimbat cu ea câteva vorbe fără însem- nătate, dar mi s’a părut că mă observă cu nişte ochi ciudaţi. Cum mai stai cu această fantastică creatură? ACUM js DE ANI 19 N’am înţeles prea mult din cuvântul d-tale cu « răbdarea până la sfârşit».,. Nu este prima oară când îmi spui atari cuvinte bisericeşti care mă surprind şi mă descumpenesc... D-ta ai o înţelepciune aparte, un fel de farmacie biblică, bogată în reţete şi în leacuri... Oricum, mi-e inima mai uşoară... Am priceput mult mai bine primul d-tale cuvânt, după lectura scrisorii mele... Aşa dar nu e vorba de nici o supărare şi de nici o contestaţie în privinţa... biruinţelor mele literare de peste un deceniu! Aceste asigurări din parte-ţi mă adună acasă, mă fac mai con- centrat şi poate mai pătrunzător... Atunci de ce este vorba, scumpă D-ră Antonino?.. Nu eşti supărată pe mine... Bun. Sunt fericit s’o ştiu. Dar eşti rezervată, protocolară, enigmatică... Parcă altfel a început prietenia noastră! Iţi spun însă drept: parcă sunt ceva mai puţin prost şi mai puţin opac astăzi decât acum o săptămână. Dar nu mă lăsa de capul meu, scumpă D-ră Antonino! Dacă nu-mi vei spune totul pe şleau, să ştii că iar dau în gropi. Trebue să fii, încă odată, ca- ritabilă cu mine. Să-mi acorzi o întâlnire, să-mi scrii o scrisoare întreagă, să-mi faci o lecţie ca la clasele primare. * * * Iţi continuu scrisoarea aceasta azi 11 Martie, Joi, dis-de-dimi- neaţă (e deabia ora cinci) şi când d-ta desigur că nu te-ai deş- teptat. Scumpă D-ră Antonino, am văzut ieri, la Ateneu, un tablou extraordinar!.. Nu ştiu dacă ai auzit de el. Este opera pictorului polon Enric Siemiradzki şi titlul lui este: Dircee creştină în circul lui Neron. De văzut cred că nu l-ai văzut până acum. Mi-a făcut o scormonitoare impresiune!.. II văd mereu înaintea ochilor. Astă noapte s’a desfoiat, peste somnul meu, în petale de flacără, şi m’am zbuciumat şi m’am învăluit în el, până acum, spre ziuă... Trebue să mergem şi să-l privim împreună! Nădăjduind că te voi vedea astăzi, după amiază, la Biblioteca Fundaţiunii Carol, sau mâine de dimineaţă la Biblioteca Acade- miei, nu pot să fac altceva decât să mă încerc să-ţi descriu splen- dida viziune picturală care mă obsedează Mai întâi... trebue să-ţi aduc aminte un basm din Mitologia greacă... Dirceia, fiica Soarelui, se căsătoreşte cu Lycus, regele 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tebei, care gonise de curând pe întâia lui nevastă, numită Antiopa. Dirceia, băgând de seamă că Antiopa este însărcinată şi crezând că Lycus n’a întrerupt legăturile lui cu ea, porunceşte să arunce în închisoare pe fosta regină. Insă Dirceia este pedepsită pentru purtarea ei cea nemiloasă. Amphion şi Zethus, feciorii Antiopei, pun mâna pe Dirceia, o leagă de coarnele şi de spinarea unui taur sălbatic şi-i dau drumul în pustie... Aceasta este legenda Dirceii mitologice. Despre Neron, n’ai uitat că a împărăţit imensul stat roman între anii 54 şi 68 d. Chr. A fost unul dintre cei mai smintiţi, mai destrăbălaţi şi mai sângeroşi cezari care au stat în scaunul im- perial din Roma (ca să distingem, spre a evita orice gelozie, pe cezarii bizantini). Neron era o speţă de degenerat crud şi diabolic. Intre multele feluri de nebunii care treceau prin capul său cu dia- demă era şi nebunia — vai! constantă — să se creadă artist şi să facă pe artistul. Ţii minte că se credea poet mare, muzicant neîntrecut (flautist mi se pare),dănţuitor fără pereche... şi era grozav de lacom de admiraţia şi de aplauzele poporului. Mai ţii minte că Neron a coborît demnitatea imperială, râvnind locul histrionilor, şi s’a arătat, în rând cu ei, în circ şi pe scenă. Dansator, flautist, poet declamându-şi versurile...—de toate era Neron! El voia să fie aplaudat. Şi mulţimea linguşitoare era încântată, era transportată să privească fantaziile adeseori sânge- roase (cum vei vedea imediat) ale acestui stăpân nebun, poet şi sanguinar. In sfârşit, ştii probabil mai bine decât mine că Neron a fost unul dintre cei dintâi şi cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor. (Sfinţii Petru şi Pavel au fost martirizaţi în vremea prigoanei lui). Dar Neron nu omora, fie pe creştini, fie pe necreştini, aşa în chip simplu şi sumar_____El voia ca victimele lui să moară cu dichis. El voia ca înfiorătoarele şi diabolicele lui combinaţii asasine să respire parfumul frumosului şi al artei!.. Neron voia să omoare după reguli estetice. Care este istoricul roman care ne vorbeşte de festivităţile lui Neron, date, noaptea, în grădinile imperiale şi iluminate cu torţe umane?.. Victimele împăratului erau tăvălite în smoală şi în paie tocate şi apoi legate sus în copaci ca să lumineze ca nişte torţe!... Aceste torţe vii au fost primii creştini. Şi tot creştinii au avut ACUM 35 de ANI 21 onorurile circului lui Neron. In acest circ au murit mii de martiri, pradă fiarelor sălbatice şi gladiatorilor. Dar se vede că Neron s’a plictisit cu asemenea reprezentaţii, mereu la fel, de atâtea ori. El ar vrea un spectacol nou, zguduitor şi rafinat. Printre creştinii care îşi aşteaptă moartea este o tânără femeie de o rară frumuseţe, poate cea mai frumoasă femeie din Roma... Neron imaginează reconstituirea legendei cu Dirceia, legată de coarnele taurului. Frumoasa creştină va fi Dirceia!.. Şi acum încep descrierea tabloului. Are nişte dimensiuni neo- bişnuite. Poate este cel mai mare tablou pe care l-am văzut până acum. Dirceia creştină a fost legată de coamele şi de spinarea unui taur negru, sălbatec, iar asupra taurului a fost asmuţit un toreador... Tabloul se deschide pe impunătoarea vedere a cir- cului imperial. Pe primul plan al tabloului, stau doborîţi şi morţi, taurul purtând în coaste o lance frântă şi martira creştină, alune- când devale de pe spinarea lui. Dar ce s’a întâmplat? Cezarul — Nero Achenobarbus 1..— care a privit spectacolul din înălţimea lojei imperiale, încântat de spectacol şi de înfiorătoarea maestate a morţii martirei, a ordonat să i se aducă lectica şi să fie transportat cu lectica, în arena cir- cului. Vrea să-şi ofere de aproape şi în detaliu sublima înfăţişare a Dirceii creştine, moarte pe taur. Şi iată-1 pe Cezar, înfăşurat într’o superbă togă violetă, muiată în fir, considerând cu o inde- finibilă expresiune de figură pe aceea care murise pentru adeve- rirea învierii lui Iisus Christos şi pentru credinţa în promisiunile Evangheliei. Nero Achenobarbus îşi ţine la piept, cu o mână, faldurii togei, într’o poziţie de comedian şi de împărat, care se simte sub privirile întregii Rome. Pe fruntea lui se înnoadă într’un smaragd o cunună de aur — cununa imperială! Figura lui e încruntată, satisfăcută şi trufaşă. In juru-i stau curtezanii care au descins cu el, în arena circului. Mai înapoia Cezarului stă un tânăr de o rară frumuseţe, între doi lictori (cu securile lor înfipte în mănunchiuri de vergi). Acest tânăr poartă pe o stofă scumpă lira Cezarului!.. Sub galeriile circului se văd patru negri, împlatoşaţi în discuri de aur. Ei duc lectica împă- rătească : un juvaer cu coviltir de aur şi cu un fel de creastă me- diană de aur filigranat. Se mai văd nişte oameni înarmaţi cu furci şi cu suliţe — bestialii arenei — şi doi purtători de surle, alături 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de toreadorul învingător, care stă rezimat cu spatele de zidul de piatră al circului. Deasupra acestui zid, galeriile circului gem de mulţimea spectatorilor. Se vede loja imperială, un fel de cuib de marmură, umbrit de un baldachin de purpură şi revărsând covoare peste margini. In lojă e împărăteasa: celebra Poppea Sabina, concubina, ori măcar a doua soţie a lui Neron. La stânga se văd lojile patricianilor romani. In fund de tot se zăreşte masa indistinctă a vulgului din Roma — popor degenerat, moleşit, ahtiat de privelişti sânge- roase. Şi în primul plan al tabloului, sublima martiră, dărâmată pe taurul mort!.. E goală pe trei sferturi. Mâinile şi picioarele îi sunt tăiate la încheieturi de strânsura funiilor cu care a fost şi e legată. O mână îi stă încă prinsă în nod, de un corn al taurului. Picioarele îi sunt ţinute în funie, pe flancul animalului mort. Trupul îi alunecă devale în cutele unei pânze albe. O mână îi zace în nisipul din arenă şi e strânsă într’o brăţară de funii rupte şi de sânge. Pieptul îi e gol. Părul ei — frumosul ei păr blond! — e revărsat dela coarnele taurului, pe care se înnoadă, până jos, până sub umerii ei, până în nisipul mânjit cu sânge. Sânge e pretutindeni. Taurul a murit înnecat în sânge; nările şi gura îi sunt însângerate. Dirceia creştină e divină în moartea ei 1 De aceeaşi părere este şi privirea sumbră dar satisfăcută a Ceza- rului. Ah 1 D-ră Antonino, ce privelişte! Ochii ei sunt stinşi; gura ei este puţin întredeschisă... De sigur că numele Mântuitorului' a expirat pe buzele ei! Frumuseţea acestei morţi îţi răsuceşte inima... Dar pictorul a menajat mult simţirea privitorilor şi trupul martirei creştine... Fără îndoială că la căderea taurului, acest frumos trup era plin tot, de sânge. Pictorul a fost milos. Pictorul a cruţat nuditatea eroinei creştine: numai brăţări de sânge la mâini şi la picioare, încolo carnea e neatinsă... Pe sub trupul cel gol al martirei, peste cutele pânzei celei albe în care zace, stau rupte şi împrăştiate ghirlande de micşunele şi de tran- dafiri ... Cruzimea rafinată a călăilor a legat în ghirlande de flori pe su- blima copilă. Şi acum iată că pe toată arena circului, printre pete largi de sânge, agonizează trandafiri şi micşunele! ACUM 35 DE ANI *3 Un ultim detaliu: Printre bestiarii care privesc de departe spec- tacolul Ia care priveşte Cezarul cu suita lui, e un barbar bătrân, cu barba albă, care-şi ţine mâna la gură, ca ţăranii noştri în unele ceasuri de durere sau de reculegere. Figura lui exprimă o tristeţe nesfârşită... Poate că acest sărman bestiar e un creştin, sau — cine ştie — poate că sublimitatea martiriului la care a asistat i-a deschis cerurile credinţei! * * Scumpă D-ră Antonino, acest tablou al lui Enric Siemiradzki începe să fie un eveniment în viaţa mea. Am fost la Ateneu a doua oară şi am petrecut încă un ceas în faţa Dirceii Creştine... Opera pictorului polon prinde să se sălăşluiască aproape de fân- tâna întâilor mele preocupări de azi. Mă robeşte umanitatea acestui tablou!.. Mă obsedează eroismul celor ce mărturisiră odinioară credinţa lor creştină! » » Gândurile mele, toate, fierberea şi năvala clipelor mele sufle- teşti trec prin această rechemare picturală ca printr’o albie de nisip aurifer... Simt că unda cugetării mele este încărcată de în- ţelesul marilor evenimente petrecute acum aproape două mii de ani. Acest tablou binefăcător mă ajută să înţeleg ceea ce încă nu înţelegeam, nu mai departe decât eri. II văd sufleteşte prefăcân- du-se într’un templu luminat de sus, cu o lumină negrăită şi suprapământească. D-ră Antonino, eroina din circul lui Neron — sublima copilă legată cu funii de coamele taurului — mă des- leagă pe mine din laţul nedomiririi şi al confuziunii Mai ’nainte ca să aud din gura d-tale acele lămuriri pe care ţi le ceream cu atâta insistenţă, lasă-mă să mă examinez pe mine însumi şi situaţia mea — a doua oară... încep să înţeleg!.. Pare că se luminează de ziuă! D-ră Antonino, un sentiment elementar şi de nestăvilit trăeşte azi în mine, la umbra numelui, a făpturii şi a mişcărilor d-tale... Culeg, cu nespus interes, cu dulce durere, cuvintele, privirile, paşii şi tot ceea ce priveşte existenţa d-tale... Este o boală cu- noscută, descrisă larg de poeţi şi de psihologi, dar este mai feri- cită şi mai preţioasă decât o mie de ani de sănătate nesimţitoare. Mi-este plină inima de d-ta. Te văd în închipuirea mea numai *4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe d-ta. îmi trebueşti în fiecare clipă, îţi scriu, te aştept, plinuesc numai revederi şi întâlniri şi trăesc din farmecul amintirilor ulti- mei noastre convorbiri. Iată însă că marea viziune a pictorului polon adânceşte şi clarifică starea mea sufletească... Lunga d-tale vacanţă la Mănă- stirea Varaticu a fost pentru mine începutul învăţăturii. Dirceia Creştină însemnează continuarea, într’o clasă superioară. D-ră An- tonino, d-ta eşti creştină, crescută şi disciplinată într’o mănăstire de călugăriţe!.. D-ta eşti strănepoata şi moştenitoarea Dirceelor Cre- ştine ! D-ta eşti fiica mărturisirii creştine şi eleva catehismului!.. Ce sunt eu, pe lângă d-ta?.. Un creştin cu numele, odrasla unei familii cu adevărat legată Bisericii şi obştiei creştine, dar şi ai mei şi eu: creştini de suprafaţă şi pur tradiţionali. Ce sunt eu, sufleteşte, în comparaţie cu ordinea, cu seriozitatea şi cu per- severenţa d-tale creştină ?.. Mă cercetez pe mine însumi, mă ascult şi mă judec. Dacă las la o parte convingerile, impacienţele şi pre- tenţiile mele de scriitor... (recunoscut peste două decenii), tre- bue să mărturisesc că nu mai rămâne, în sufletul meu, decât un maidan intelectual, plin de resturi, de cutii goale şi de mătură- tură filosofică... M’am apropiat de creştinism şi de scriitorii creştini, ca literat şi ca pescuitor de mărgăritare, nu ca un suflet îngrijorat care îşi caută mântuirea. Da, da... îmi recunosc si- tuaţia. M’am apropiat de Fenelon, de Verlaine, de Huysmans, de Dostoievschi... exact ca Nero Achenobarbus de frumoasa mar- tiră moartă pe tauri M’a chemat şi m’a atras această frumuseţe nouă, severă şi turburătoare pe care o respiră arta şi inima, vasale lui Iisus Christos. Dar sunt eu cu adevărat creştin?... Probabil că tot atât, cât cel mai incapabil începător al catehismului! Şi atunci, D-ră Antonino, se revarsă de ziuă înaintea ochilor mei de locuitor al cavernelor... Rezerva şi schimbarea atitudinii d-tale faţă de mine încep să aibă un înţeles... Ai simţit în mine pe nenorocitul om al vremii noastre, crescut în anarhie şi în sen- sualism. Ţi-ai dat seama că la poarta conştiinţei mele veghează numai fantome estetice, şi nici un principiu sever şi nici o frică de Dumnezeu. Ai descoperit, din ultima noastră convorbire mai lungă, că sunt un cuget părăginit, fără cultură morală, fără ziduri împrejmuitoare, năpădit de bălăriile veacului şi străbătut, în ACUM 35 DE ANI *5 desordine, de aceşti trandafiri sălbatici ai aspiraţiilor şi ai ţepoşeniei mele literare. Aşa sunt, scumpă D-ră Antonino!.. încet şi cu greutate, am pornit pe drumul înţelegerii de mine însumi, de când ne-am cu- noscut. Am mers înainte, ajutat de această dureroasă şi dulce putere pe care o reverşi astăzi în mine... In zilele sărbătorilor creştine dela începutul anului, privindu-te şi urmărindu-te cu inima în atmosfera sacră a mănăstirii, am căutat să urc spre d-ta, cercetând bisericile din jurul meu, lăsându-mă îmbiat şi înduplecat de graiul cântărilor liturgice şi de mireasma cădelniţelor de ar- gint. .. Şi acum iată-mă pus faţă în faţă şi constrâns de vraja lui Enric Siemiradzki, să privesc şi să asimilez această sgudui- toare lecţie de eroism creştin! » > A murit pentru Acela pe care îl ştii şi îl iubeşti mult mai mult decât mine! A murit pentru reconfirmarea turburătoarei lui învieri de a treia zi! O, sublima apologetă! a dovedit cu mai multă elocinţă decât toţi apologeţii creştini că mai sus decât toate splen- dorile pământeşti, împărăteşti şi artistice se ridică în slavă şi împărăţesc: dragostea şi jertfa! Vino, D-ră Antonino, şi ia în şcoala d-tale pe uimitul ucenic care încep să fiu! Du-mă mai departe, pe această divină cale, inaugurată în zilele lui Neron, printre pete largi de sânge şi tran- dafiri zdrobiţi! Vino să privim împreună — de pe această culme pe care o alcătuesc, în ideală întâlnire, suişul credinţei cu ver- santul artei — perspectivele eterate ale uneia şi treptele încântă- toare ale celeilalte... Dar mai presus de toate, vino de mă învaţă, în faţa Dirceii Creştine, cum să încătuşez simţirea mea înfumu- rată şi păgână în ghirlandele martiriului ei! V CUM AJUNGE DORU FILIPACHE IARĂŞI PE PĂMÂNT Intr’o dimineaţă — peste câteva zile — Silviu Bujoreanu veni şi sună la uşa familiei Filipache. Dorn era gata să pornească în oraş. Nu-1 mai văzuse pe Silviu de pe la începutul lui Martie... Ii ieşi înainte amical şi bucuros de mosafiri, ca totdeauna... Avea să cumpere din târg ceva, din porunca d-nei Filipache, dar putea să întârzie o jumătate de oră. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Silviu se arătă îmbrăcat ca de ceremonie şi cu un aer de săr- bătorească gravitate. Ochii lui Doru se opriră asupra butonierei poetului. O cocardă tricoloră, desfoiată ca o crisantenă, se ascundea în jurul unui crep de doliu. Doru rămase cu braţele întinse şi vocea i se stinse în gât... Apoi, după o clipă, întrebă, peste mă- sură de mirat: — Ce va să zică aerul ăsta şi semnele astea, Silviu ? Poetul apucă mâna rămasă în aer şi o strânse asigurător şi falnic: — Evenimente mari, dar evenimente triste, Filipache... Nimic personal, totul obştesc şi naţional. Filipache prinse inimă şi-l pofti pe Silviu în odaia lui, cu fe- restrele deschise şi cu aerul premenit. închise ferestrele şi şezură amândoi faţă în faţă, cu biroul între ei. — Dacă iei o dulceaţă, mai iau şi eu încă una. — Nu strică, în aceste zile de amărăciune naţională. Filipache vorbi cu cineva, care trecea prin săliţă şi, apoi, către Silviu: — Dragul meu, ce nenorocire ameninţă constituţia sau naţia română?.. — Mă aşteptam la această ignoranţă!.. Eşti firesc cu desăvâr- şire... Se vede bine că nu te prefaci. — Silviu, spune-mi de ce e vorba. Poetul ezită o clipă. Cum să-l ia pe acest evadat din lume şi din actualitate? Cu dojana pe care o merita el sau cu solemni- tatea pe care o merită cauza ?.. Se înţepeni în fotoliu şi vorbi ca un preot al neamului: — Filipache, suntem obişnuiţi să iertăm mult poeţilor, dar nu în împrejurări şi într’o materie ca aceasta de azi... Mă vezi ceremonios şi simbolic.. . Amice, trăim zile de redresare naţio- nală, după câţiva ani de picoteală şi de umilinţe... Ţara întreagă e în picioare... S’a dovedit, în parlamentul român, în parlamentul maghiar, în întrunirile cetăţeneşti dela Dacia, în publicaţii spe- ciale şi în ziare că primul ministru al ţării este un Iuda redivivus... Opoziţia a făcut la Cameră o declaraţie categorică şi răsunătoare. Filipache, complet reasigurat şi deprins cu solemnizările şi cu pontificările lui Silviu, voi să-i taie drumul: — Dragă Silviu, am auzit şi eu de toate acestea... Gâlceava mi se pare că a început cel puţin de astă toamnă... Dar ce vrei ACUM 35 DE ANI *7 tu să scoţi dela mine, odată ce eu nici nu pot să verific faptele puse înainte, nici n’am competenţă, nici n’am nici un fel de tragere de inimă pentru asemenea subiecte. — Dorule, incompetenţa şi inaptitudinile tale astăzi sunt obli- gate, măcar excepţional, să se îmbrace în destoinicie şi în capa- citate. — Bine, Silviu, să vedem... Vrei să desfiinţezi autoritatea cuvântului bătrânesc că de unde nu este nici Dumnezeu nu poate să ia... Spune-mi ce pot să fac pentru tine ? — Nu pentru mine, Dorule... Pentru sângerânda noastră demnitate naţională! > — Aşa să fie cum rectifici tu... Ce pot să fac eu pentru această nobilă rănită? — Să vii astăzi cu mine la Liga Culturală, unde este adunat Comitetul Naţional Studenţesc şi de acolo, cu toţi colegii care se vor aduna, să mergem la marele meeting studenţesc şi cetă- ţenesc convocat astăzi în sala Dacia. t Filipache se uită la camaradul său cu nădejdea că-i va face concesiunea unui zâmbet sau că va modifica totul, printr’o glumă aruncată în ultimul moment... Dar poetul rămase serios şi stă- ruitor. Dorn avu o stranie impresie de ceva venit de aiurea şi impus atitudinii şi demersului acestui vechi prieten... Bujo- reanu începe să prindă muşchi, ca un copac care îmbătrâneşte... Din capul cui mă chiamă el, la Liga Culturală şi la meetingul dela Dacia ?.. — Invitaţia ta mă miră straşnic... Se potriveşte cu firea şi cu convingerile mele, aşa precum mi le cunoşti?.. Dar nu se potri- veşte nici cu tine, cel de până mai deunăzi! — Amice, dacă evoluţia şi progresul nu sunt prea compromise în ochii tăi, dă-mi voie să-ţi spun că, la vârsta noastră, încep învăţăminte şi experienţe pe care nu poţi nici să le prevezi, nici să le dispreţueşti. — Silviu, susţine et abstine. .. Dacă dau năvală peste tine, bravează-le şi rămâi neclintit. Dacă te linguşesc şi te chiamă cu grai de sirene, astupă-ţi urechile. Poetul avu un fior de nerăbdare şi de contrarietate. — Ne cunoaştem mai de mult... Suntem temperamente dife- rite .., Nu mă confunda cu Boruzescu. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *8 Filipache simţi că Silviu se închide şi se înnăspreşte. — Ascultă Silviu... La Boruzescu ai fost ? I-ai propus şi lui ce mi-ai propus mie ?.. Iată, fără supărare, să recurgem la opi- niunea lui... — Dacă Boruzescu este de părere să mergem, mergi şi tu ?.. — Da şi iar da!.. Cum o zice el, aşa să facem!.. — Atunci, să nu mai pierdem nici un minut... Haidem drept la Boruzescu... şi dela el la Liga Culturală, fiindcă Liga şi Boru- zescu sunt pe aceeaşi linie dreaptă, la răsărit şi la apus de Capsa... Cei doi prieteni ieşiră în stradă. Tramvaiul Gara—Teatru se apropia... Doru îşi simţi picioarele de fontă şi un freamăt la inimă... N’ar vrea să iasă cu Bujoreanu, în văzul ferestrelor Antoninei... Dar, spre surprinderea lui Filipache, Silviu făcu semn unui birjar, prietenii urcară şi trăsura porni, pe stradela Semicerc, spre Şcoala Militară. Deocamdată Filipache tăcu şi nu luă seama cum arată străzile străbătute. Dar Bujoreanu îl sgâlţâi şi-i deschise ochii: — Vezi ce de fracţiuni militare, vezi câte cordoane de ser- genţi ?.. Suntem ca şi sub stare de asediu... Pretutindeni pază, gărzi şi iritaţie publică... S’o luăm pe Brezoianu şi să ne dăm jos la Universul... Pe Calea Victoriei circulă patrule... Poetul începea să se simtă stingherit de cocarda lui îndoliată... Cutezanţa lui din odaia lui Doru, scoasă acum la aerul de primă- vară, respira scurt şi se înneca, întocmai ca plămânii unui tuber- culos ... Se opriră la Universul şi o luară în sus spre casa Luvru. In faţa cofetăriei Capsa, locul era albastru de jandarmi pedeştri. Doru se gândea: — Dă Doamne să fie Costache acasă... Rămân la el şi las pe nebunul ăsta de Silviu să străbată cum o şti, şi la Ligă şi la mama Ligii! Urcară zecile de trepte ale casei Luvru, dar fără de răsplată. Boruzescu ieşise dis-de-dimineaţă. Silviu îşi exprimă părerea, dar fără să creadă în ea, că Boruzescu trebue să fie la Ligă, alături de studenţimea conştientă. i i Când ieşiră din casa Luvru, Silviu, cu ochii la baricadele al- bastre dela Capşa, luă pe Filipache de braţ cu neglijenţă şi intră, mascându-se cu el, în squarul Sărindar. De aci trecură în Bule- vardul Elisabeta şi apoi, mergând în sus, pe lângă anticarii de pe stânga, ajunseră, prin strada Academiei, la Liga Culturală. Doru ACUM 35 DE ANI 29 privea în toate părţile mirat şi sfios. îşi dădea seama că lumea dimprejur, mai mult staţionară decât circulantă, urmăreşte cu ochii pe amicul său, care nu-1 mai slăbea de braţ... Cocarda îndoliată era sediţioasă! t La Liga Culturală, era o fierbere şi o privelişte ca de puhoaie ce se întâlnesc în acelaşi cazan de văi... Afară de elementul militar şi poliţienesc, aşezat ca în fragmente de brăţară, la diferite distanţe, clocotea elementul civil, şi compoziţia lui era din cele mai ciudate... Aci, la colţul format de strada Academiei cu strada Nouă, cocardele îndoliate erau în familie numeroasă... Mulţi studenţi, deşi nu toţi, purtau cocarde; mulţi cetăţeni, care nu mai puteau să fie studenţi, aveau entusiasmul şi cocarda stu- denţească; dar mai era şi o mulţime de figuri echivoce, cu şi fără cocardă. Silviu şi Filipache se opriră în această pastă omenească, unul atent şi cercetător, celălalt aiurit şi stăpânit de gândul pe unde s’o şteargă mai de grabă. Localul Ligii Culturale sbârnâia ca un stup, dar uneori răzbea până afară şi câte o toană de glasuri care discutau cu vehemenţă... La ferestrele deschise, în balcon, la intrare, stăteau ciucuri de ca- pete, de atitudini studiate şi de pretenţii... Bujoreanu căuta din ochi pe cineva... II găsi sus, la o fereastră... îşi ridică pălăria şi lăsă să se vadă, sub cerul primăvăratic, pletele sale pieptănate impecabil şi prin păcura lor rigidă şi bi-conmasată, o linie mediană ca de argint. Cel din fereastră se uită la Silviu, se uită şi la Fili- pache, cu un aer de geambaş, care cântăreşte un mânz, şi apoi clipi din ochi şi ca răspuns la salut, şi ca un fel de: — Bine, am văzut... Cu glasul moale şi disolvat sufleteşte, Doru întrebă pe Bujoreanu: — Ce mai facem acum, Silviu ?.. Poetul răspunse cu vastitate: — Ne săturăm sufletele cu această privelişte neuitată a naţiunii care umple treptele sanctuarului naţional, ca odinioară poporul din Teba treptele palatului lui Oedip! De data aceasta, Filipache simţi că Bujoreanu şi-a atins scopul şi că revine la grandilocvenţa lui inofensivă. — Bine, dar fiindcă m’ai târît până aici, te rog plăteşte-mă cu câteva lămuriri... 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In această clipă, un stegar impunător scoase în balconul Ligii o mândră flamură tricoloră şi o resfiră deasupra mulţimii de jos, în bătaia zefirilor dimineţii.., Dar şi pe această flamură se înco- lăceau, ca nişte şerpi transparenţi, undele doliului naţional. Strada se cutremură de urale şi de insulte: — Ura!.. Ura!.. Ura!.. Trăiască România!... Trăiască fetele din Sibiu!.. Jos trădătorul! Jos iscoadele poliţiei!.. In acelaşi timp, discuţiile din etaj pătrundeau în stradă şi mai învierşunate... Se părea că sunt două păreri şi două fracţiuni, care se bat cap în cap, ca munţii din poveste. Bujoreanu, din ce în ce mai dispus şi mai aproape de felul său obişnuit, începu să instruiască pe Filipache: — Amice, admiră mai întâi steagul fetelor din Sibiu... E un dar simbolic şi un fulger care încalecă superb Carpaţii stră- moşeşti ... — Sunt cu totul de simţirea ta... Iţi spun drept că până acum singurul lucru pe care vreau să-l iau cu mine, în amintirea mea, este acest mândru tricolor al fetelor din Sibiu... Nu te întreb nimic asupra acestor curioase şi indispunătoare efluvii, pe care le simt în această atmosferă... Dar, de pildă, cine sunt ăia cu cocarde în piept şi cu pălăriile trase peste nasul cam roşu. — Dorule, dorule!.. Mă tem de viitorul tău, adică mă tem de inocenta asta care îti va strica tot viitorul!.. Amice, viata na- ţională este un fluviu care rostogoleşte în etern, pe albia lui miste- rioasă, valuri sănătoase, apă potabilă, gunoaie, mortăciuni, nisip de aur şi ascunse comori providenţiale... Ce te importă aceste jivine de zmârc politic, care au ieşit la suprafaţa măreţului nostru fluviu!.. Am impresia că, în aceste zile, ascunsele comori dela fund sunt împinse irezistibil şi scoase afară, la lumina Europei şi a istoriei!.. Sihastru poet ce eşti!.. Tu nu ceteşti ziare, nu urmăreşti desbaterile parlamentului, nu ştii ce clocoteşte în agora!.. Ce-ai fi făcut tu, dacă te năşteai în Atena, acum două mii şi cinci sute de ani ?.. In Atena, exista o lege care obliga pe orice cetă- ţean ca, în zilele de sguduituri publice, să iasă afară din casă şi să alerge în agorâ, înarmat cu sabie, cu suliţă, sau (dacă nu le avea) cu toporul de tăiat lemne... Filipache se gândi înfiorat: Vorbeşte ca un adevărat profet!.. Nu ştiu ce să mai zic... Am pierdut eu simţul meu olfactic ACUM 35 DE ANI 31 moral ?.. Sau — Bujoreanu ăsta e un păianjen care circulă prestigios pe o reţea multicoloră ?.. Filipache răspunse cu necaz prefăcut: — Se vede că azi trebue să ai numai tu dreptate, dela început până la sfârşit... Dar Bujoreanu alunecă într’adevăr ca un păianjen, departe, departe, în Ecloga întâia a lui Virgiliu, tradusă de Coşbuc, schim- bând cuvântul libertate, cu dreptate: O, dreptatea, Meliboeus, mi-a surîs târziu de tot!.. Şi declamând acest stih, poetul avea în ochi nu ştiu ce sclipire de taină şi de pehlivănie... Ticălosul! îşi bate joc de mine... Sunt dobitoc că mă impresionez de tiradele lui, împrumutate sau contrafăcute după cele dela Dacia... Cine ştie ce draci se ascund în conştiinţa acestui poet, care umblă de atâta timp să-şi închirieze lira... Intim supărat, Filipache făcu un gest de plecare. A uitat de comisionul d-nei Filipache, a pierdut timpul zadarnic şi a trebuit să lase o perdea de dantelă pe iconostasul său intim!.. Atunci, apăru sus în balcon, lângă flamura măreaţă, neimpli- cată şi suverană — ca un lotus etern, deasupra fermentărilor trecătoare ale apelor stăpânite — o figură, dogoritoare, ciufulită şi teatrală (fără talent)... Făcu semne de tăcere mulţimii din stradă şi începu să cuvânteze, bătându-şi cu mâna un tact impe- tuos şi fals: — Fraţi români!.. Comitetul naţional studenţesc, judecând gravitatea ceasului istoric pe care-1 trăim, vă cheamă azi la această sfântă manifestare cetăţenească şi naţională... Ideea noastră cea dintâi a fost ca să ne adunăm toţi aici, la Liga Culturală, şi de aici, ca un singur trup şi cu un singur suflet, să pornim spre Dacia de azi şi, mai cu seamă, spre cea de mâine... O explozie de urale acoperi glasul stângaci şi declamator al vorbitorului. Bujoreanu suflă în urechea lui Filipache: — Bravo, dobitocul!.. Ştii că a nimerit-o bine! Uralele conteniră. Oratorul ciufulit şi cu obrajii ca para focului se auzi din nou: — ... Dar, după ce ne-am văzut adunaţi laolaltă, în acest număr impunător, am primit oarecare avertismente, pe care le dispreţuim ca viitori soldaţi... 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cineva, de lângă orator, îndreptă cu glas tare: — ... ca soldaţi ce suntem!.. Oratorul reluă acomodant: — ...le dispreţuim, ca soldaţi ce suntem şi vom fi, dar... trebue să le luăm în seamă, ca demni şi disciplinaţi cetăţeni. Un cetăţean din stradă izbucni, deziluzionat: — Ei şi atunci ce-aţi hotărît ?.. Alţii izbucniră simultan, haotic, contradictoriu: — Ne-am înţeles!.. Vă e frică!.. Jos labele poliţiei!.. Tă- cere!.. Jos trădătorul!.. La Dacia, cu toţii!.. Oratorul din balcon, strâns între doi inşi, care aveau aerul că-i pompează curaj şi elocinţă, căsca o gură imensă şi bătea văzduhul cu mâinele... Dar zadarnic... Toată strada vocifera şi se agita... In locul oratorului sleit de puteri, ridică pumnul şi glasul — un bas bubuitor — altcineva din comitetul naţional. > — Fraţilor, toţi la Dacia, la ceasul două__dar nu pe jos!.. Urcaţi-vă în trăsuri, pe socoteala noastră!.. Mulţimea de jos mugi către tunetul de sus: — Bravo!.. la Dacia !.. toţi în trăsuri!.. Bujoreanu exclamă plin de admiraţie: — Aşa e că i-a păcălit! Cantadorul ăsta, basistul ăsta mi se pare cel mai subtil dintre ei... — O fi, dar eu n’am înţeles nimic... Care era hotărîrea de mai ’nainte şi cum şi pentru ce a trebuit să fie modi- ficată ? Bujoreanu începu să-l degajeze pe aiuritul Doru din încolă- citurile mulţimii şi să-l scoată spre Biserica Enei. In fiecare gang mai mare, la fiecare răspântie, stăteau careuri de soldaţi şi de sergenţi de stradă... Dar nu aceştia erau de temut. In jurul lor circulau fel de fel de fantasini civili, cu ochi fosforescenţi şi cu ciomege rău ascunse pe sub paltoane. Unul aruncă spre Silviu o mustaţă enormă şi un şir de scântei din ochi... Din norocire, un convoi militar, se interpuse cu cadenţele lui, între omul electric şi cei doi prieteni... Filipache, simţindu-se mai la larg, zori pasul şi bruftui pe Silviu: — Acum, destul amice!.. Pogoară în lumea acomodărilor şi scoate insigna dela piept... N’am chef să apar la poliţie, nici ca martor, nici ca soră de caritate... Hai s’o luăm pe strada ACUM 35 DE ANI 33 Regală şi să ocolim teatrul de operaţii. . . Acum poţi să mă faci să înţeleg ceea ce n’am înţeles până acum.. . Bujoreanu, care simţise adineauri ghiaţă între cei doi omoplaţi, plimbă mâna în jocuri rotunde dela butonieră până la buzunar şi începu să cânte lui Filipache tabla lui Pitagora: — 2 X2=4; 2 x 3 = 6; 2 x 4 = 8... — Ei, foarte bine!. . Care este secretul lui Pitagora, sau al lui Polişinel, dacă vrei ?. . — Amice Filipache,... după cum bine ştii, valoroşii noştri colegi, studenţii veterani Vasilescu Vasilion, Nae Paşoption şi Ionescu Inepţion... sunt personalităţi proeminente şi diriguitoare în lumea noastră studenţească. .. Dar toţi aceşti seniori (fără Heidelbergul de altă dată. ..) au câte-o mică sau mărişoară remuneraţie după buget. .. Unul este registrator, altul este grefier la tribunal, altul ajutor de şef de cabinet şi aşa mai departe. .. Aceşti foşti, actuali şi viitori studenţi au împănat azi intrările şi ieşirile Ligii Cultu- rale, cum şi biroul comitetului naţional studenţesc.. . Tot ei şi cu ai lor pluteau, ca ochiuri de grăsime, pe toată adunarea de care ne despărţirăm... Ce scop aveau, ce poruncă primiseră şi dela cine o primiseră — e treaba lor... Ce au putut să facă, ai văzut... — Apoi tocmai că n’am văzut nimic. .. — Mă, dar tare eşti de cap şi neoperat la urechi!. . Tu n’ai auzit cum forfoteau înăuntru şi se certau ?.. Ideea comitetului fusese să se strângă toată lumea la Ligă şi de aici, în masă com- pactă, să pornească spre Dacia.. . Ceilalţi au venit cu o idee poate mai înţeleaptă, poate interesată şi ipocrită. . . De ce să provocăm alarme, dezordine — şi Doamne, fereşte! — inutile vărsări de sânge ? La Dacia putem să ajungem, tot aşa de bine, şi câte unul şi câte doi. . . Principalul este să ne vedem la Dacia şi până acolo nimeni nu ne barează drumul. Ni l-am bara noi înşine, dacă ne-am încă- păţâna să menţinem prima dispoziţie şi să aruncăm pe oameni ca pe o avalanşă... Şi pe urmă, cine îşi ia răspunderea acestei formaţiuni compacte şi primejdioase?.. — Dar de unde ai prins tu toate aceste lucruri ?.. Pare că ai fost lângă mine tot timpul. Cum le-ai auzit tu şi eu n’am auzit nimic ?.. Bujoreanu se încercă să râdă misterios: — He-he-hei!.. Eu am auzul mult mai fin decât tine... Tu nu auzeai, de afară, decât huet şi tămbălău; eu auzeam şi 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE urmăream toată discuţiunea... După ce au răguşit şi au obosit, au căzut de acord, şi ca nimeni să nu-şi atribue succesul şi gloria comunicatului din balcon, au pus pe Juvete Juvenescu... să cadă în baltă ca un bolovan... — Bine, măi Silviu, pentru asta m’ai făcut tu să pierd o dimi- neaţă întreagă ?.. — Dar eu ce să mai zic, care voi pierde şi după amiaza ?.. — Să fii sănătos! Sunt socotelile tale, dar ce-ţi trebuia să mă vâri şi pe mine în cânepa lor?.. Diabolic şi plin de taină, Silviu puse degetul la gură: — Domol, Filipache!.. Cine ştie! Va veni poate ziua când vei vedea ce dobândă poate să-ţi aducă o dimineaţă pierdută... — Ce tot sporojeşti, mă Bujorene!.. Ce-o să iasă din toată astă farsă în care sunt atâtea sfori şi atâtea dedesubturi... B âlci şi farsă!.. — Amice, vezi lucrurile ca un prim venit şi ca un necunoscător... Nu e farsă, ci dramă! Nu e bâlci, ci epopee! Oratorii pe care i-am ascultat zilele astea — şi sunt maeştrii tribunei parlamen- tare ! — îmi sunt garanţi... O epopee ca Iliada lui Omer!.. Numai că tu ai căzut azi tocmai la episodul lui Tersite... Ce să facem! Aşa sunt toate epopeele!.. Tersite se află totdeauna în treabă, lângă Ulise şi lângă Ahile, dar uneori are sumbra onoare să plătească cu viaţa această vecinătate... — Mă ameţeşti, Silviu, cu atâtea vorbe şi cu atâtea enigme... Vai!.. trebue să mă înapoiez şi să cumpăr mamei, dela Pesky, mătăsurile pe care le aşteaptă de trei ceasuri!.. Nu ştiu ce să mai cred despre tine şi despre comparaţiile tale... Cu amintirea lui Tersite poate că mă mai împaci... Dar în împrejurările de faţă, girezi tu pentru el ?.. — Ha, ha... va să zică: « aîbiniţa, musculiţa, până acum nu au pierit...» — Silviu, la revedere!.. Şi iartă aîbiniţa... Dar să ştii că eu sunt cel ce plec subtil înveninat şi turburat... Am nevoie de luminile lui Boruzescu !.. (Va urma) GALA GALACTION PRINTRE ULUCILE CERULUI i îngerii mei Alintaţi asemenea prinţilor S’au prins de mătasea norilor Poale de femei ' Şi fac primii lor paşi Pe sub tunelul de bărbi al sfinţilor. » Le tremură sub călcâie Gustere — fumul de tămâie — > Şi zarea cu aromă de alviţă Le arată doar un deget de domniţă... îngerii mei Nu se mai tem de smei, Sus pe cocoaşa câte-unui sfânt Au pornit spre pământ, Străbat în drumul lor, lanuri întregi de crini Şi lasă deschise atâtea porţi de lumini... II După ce Maica Domnului le-aşterne Toţi îngerii îngenunchiaţi se roagă: Silabisesc o rugăciune ’ntreagă Şi somnoroşi abia se ţin în perne. Maica Domnului şi ea Stă în genunche pe podea. 3» 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi după rugăciune, îngerii cu buzele pline Parcă de turtă dulce, Dau buzna să se culce. Atunci măicuţa lor bună Ii întoarce de mână, In sufletul lor se ascunde Şi abia atunci mânuţele rotunde Brodesc o cruce de începător, Gingaşă ca un mărţişor... III Adormiră îngerii de mult, Pe hornul Cerului zadarnic ascult. Stelele nu mai tremură licurici, Prinşi în pumnii lor de pitici; Norii fugăriţi miei de lumină • S’au strâns într’un colţ de cer la taină. Luna farfurie ciobită A rămas pe un colţ de masă răsturnată, De când i-au chemat pe îngeri la judecată, La fereastra cerului trece câte-o umbră grăbită. .. S’au potolit îngerii; nu se mai aude Nici un pas în pridvoare, pe scări, S’au potolit cu genele ude De lacrimi şi de sărutări. IV . Trei îngeri se jucau cu luna O dau de-a dura Şi luna se rostogolea într’una... Dintr’un pridvor De nor, Un sfânt tocmit păstor Striga la ei, cât îl lua gura. PRINTRE ULUCILE CERULUI 37 V Dumnezeu predică spaţiilor dintr’un amvon de vată Nevăzut ca un nimic de plumb, dintr’un ou de şocolată Şi cuvintele Lui — furnici flămânde şi stranii Ne umblă prin cranii. Din vitrina cerului, Dumnezeu—jucărie Serveşte pe o tipsie Lumilor înfometate: trupul lui Isus; Şi peste lumi, se abate de sus: Abur viu de pâine rumenită, Nevolnică ispită... Dumnezeu vorbeşte Şi cuvântul lui scormoneşte Ca o nuieluşă t Lumile, mormane de cenuşă... AMULETE DE PE INSULA I Irişi albi Irisi mulţi, Irişi albi îngemănaţi Adormirăţi legănaţi, De-o rază... Irisi albi t Irisi mulţi t » Vor veni copii desculţi, Să vă rupă, să vă ia: O fetită cu nuia t Stă de pază... 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II Clopotniţa cu scări de putregai, Cu treptele în ceară ţintuite, Alături de pustiuri zămislite Toiagul clopotarului mai ai? ... II văd domol urcând treaptă cu treaptă De-o grea suflare-adâncă, apăsată, De un toiag pe margini însemnată, Cu buchile din strana lui cea dreaptă. La denie, acum un an era Biserica prea plină de creştini, Iar sus, se ’mpreunară plâns de crini, Cu lutul, ce frânghiile trăgea. III Oraşul trist i Are copii desculţi prin mahalale, Care se bat pe coji de portocale; Şi ’n fiecare casă o bunică Cu suflet de furnică. Oraşul trist mai are case dese t Şi pâinea prea puţină pentru ele Şi mamele, sărmane preotese Se roagă ’mbătrânite către stele. MATEI ALEXANDRESCU DIN «COLOCVIILE DOCTO- RULUI MARTIN LUTHER» DESPRE SFÂNTA BIBLIE Odată se rosti prea cinstitul doctor Martin Luther către meşterul Philipp Melanchton, către doctorul Justus Jonas şi către alţii, vorbind despre Biblie sau Sfânta Scriptură, « că e această carte ca un codru cuprinzător în care fel şi chip de pomi se află, din care multă roadă se poate culege. Căci într’a- devăr Biblia ne aduce belşug de mângâere, de învăţătură, de pilduire, de imbold, de prevenire, de făgăduinţe şi de învese- liri. Şi nu se găseşte în toată pădurea aceasta nici un pom pe care să nu-1 fi scuturat şi din care să nu fi izbutit să culeg măcar câteva mere sau pere. «Şi totuşi, chiar eu, oricât de vechi doctor în tălmăcirea Sfintei Scripturi aş fi, n’am depăşit încă în înţelegerea ei pe copiii de şcoală şi nu mi-am lămurit încă nici cele zece po- runci, nici Crezul, nici Tatăl nostru. Nici odată nu voi putea spune că ştiu tot ce se poate şti şi că am pătruns până la fund. Zilnic mai am ceva de învăţat, când rostesc catehismul împreună cu fiul meu Hansen şi cu fetiţa mea Magdalena. Se poate oare spune că am înţeles noi bine şi pe de-a întregul fie numai cel dintâi cuvânt din Tatăl nostru, atunci când rostim: carele eşti în ceruri ?» Adică cum: Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi toate fiinţele, şi le ţine sub mâna sa, şi le are în puterea sa, ar fi tatăl meu. Atunci înţeleg şi eu, pentru mine, cum că şi eu aş fi stăpân al cerului şi pământului. La fel cred atunci că Christos e fratele meu şi că toate ale mele sunt. Şi 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iarăşi că arhanghelul Gabriel ar trebui să-mi fie vechil, iar Ra- fael trepăduş, şi îngerii toţi slugi la mine, să mă ajute la vreme de nevoie. Căci toţi îmi vor fi daţi de tatăl meu ceresc să se îngrijească de mine de-a-lungul drumului meu, ca nu cumva să-mi scrântesc piciorul lovindu-mă de un bolovan. Dar pentru ca să-mi încerc credinţa şi să n’o lase să adoarmă, Tatăl meu din ceruri, fie că mă aruncă într’o temniţă, fie în apă pentru ca să mă lupt cu înnecul. Şi numai atunci ne dăm seama cât de bine am putea înţelege cuvintele acestea, cât de şovăelnică ne e credinţa şi cât de mare, slăbiciunea noastră. Căci furat de gânduri stai chiar şi-ţi spui câteodată: cine ştie dacă sunt adevărate, toate câte sunt scrise în Sfânta Scriptură ? De aceea acest biet cuvinţel «al meu» sau «al nostru» e dintre cele mai grele din întreaga Scriptură. Şi din prima po- runcă se poate vedea lucrul acesta, când spune: « Eu sunt Dom- nul Dumnezeul tău ». DESPRE CEI CARE DISPREŢUESC CUVÂNTUL DOMNULUI ŞI CUM RODEŞTE ACEST CUVÂNT ÎN LUME Doctorul Luther spuse: «Rodeşte astăzi cuvântul lui Dumnezeu în lume, ca şi acum două mii de ani. Căci ori unde, cuvântul Domnului se îndreaptă spre vremuri ce se aseamănă între ele. Şi lumea tot lume rămâne, adică logodnica diavo- lului. Ea se poartă astăzi şi se rosteşte ca acei Farisei despre care ne vorbeşte Ioan în al şaptelea al său capitol (47, 48, 49) care au spus servitorilor lor, trimeşi de ei să le aducă pe Christos legat: « Ce, şi pe voi v’a momit ? Există oare vre-o căpetenie sau vre-un fariseu care să creadă în el ? Ci numai mulţimea bleste- mată ce nu cunoaşte legea ». La fel se spune şi astăzi: « Există oare vre-un prinţ sau vre-un episcop să creadă în învăţătura luterană ?» « Câtă aghiazmă şi cât mir s’a stricat cu lumea aceasta, ce nu poate fi întoarsă către Dumnezeu în nici un fel! Odinioară, mai înainte ca Evanghelia să ne fi fost vestită, s’a cheltuit multă trudă şi bani, şi până şi trupul şi viaţa erau aruncate în pri- mejdie, numai să se afle un Dumnezeu îndurător. Se mergea cu toţi închinătorii la sfântul Iacob, se chinuia până aproape DIN «COLOCVIILE DOCTORULUI MARTIN LUTHER » 41 de lepădarea duhului, şi se dobândea în schimb numai po- vara unor întunecimi miraculoase. In vreme ce Dumnezeu pe degeaba ne dă iertarea păcatelor, din milostenia lui, în vorba lui rostită şi făgăduită, prin sfintele taine întărită, şi de straş- nică ameninţare păzită, atunci când ne spune: «Dacă nu veţi crede, vCţi pieri». Dar noi cum nu vrem să pierim nici unul, fie că alegem o cale şi ajungem cei mai mari ticăloşi, fie că ale- gem o alta şi intrăm în ceata acelor îngrozitori smeriţi care nu cred decât în răsplătirea faptelor lor». Altă dată, îi vorbi prea cinstitului doctor Martin Luther, doctorul Justus Jonas despre un fruntaş al nobilimii din M<îis- sen, care de nimic nu se îngrijea mai mult decât să adune bani şi bunuri şi multe comori, şi care era atât de aprig în orbirea sa, încât n’ar fi dat nimic pe toate cele cinci cărţi ale lui Moise. Şi că acelaşi om i-ar fi răspuns Electorului de Saxa, ducelui Johann Friederich (odată când înălţimea Sa a vorbit mult cu el despre învăţătura Evangheliei) în felul următor: « N’are nici un rost ca înălţimea Voastră să cerceteze atât de mult Evan- ghelia ». Şi doctorul Martin Luther a zis: « Nu se găseau şi ceva tărâţe pe acolo ?» Şi apoi povesti fabula următoare: « că odată leul a poftit toate animalele la un ospăţ, şi că a pregătit o masă scumpă şi aleasă. Şi că scroafa fusese şi ea chemată. Şi când au fost aduse şi servite musafirilor mâncările cele scumpe, scroafa zise: « Nu se găsesc şi ceva tărâţe pe aici ?» La fel sunt şi epicurienii noştri de azi. Noi, predicatorii, în bisericile noastre, le aşezăm înainte cele mai bune si alese mâncări ca: fericirea » » veşnică, iertarea păcatelor şi îndurarea lui Dumnezeu. Iar ei, adul- mecă din rât şi rânesc apoi, doar vor găsi o leţcaie. Ce să înţeleagă de stafide o vacă, obişnuită să mănânce numai paie de ovăz. Cam la fel i s’a întâmplat odată unui paroh, Ambrosius R., cu enoriaşii săi. In vreme ce el îi îndemna să vină să asculte cât mai mult cuvântul lui Dumnezeu, ei i-au răspuns: «Venim bucuroşi, prea cinstite Părinte, dacă destupi un butoi cu bere în mijlocul bisericii şi ne chemi şi pe noi». Evanghelia, la Wittenberg, e ca ploaia ce cade în apă, ce nu aduce nici un folos. Dar dacă ploaia aceasta cade chiar pe un ogor nisipos, oricât de veştedă şi de arsă ar fi de soare firava sămânţă, ploaia aceasta tot înviorează pământul şi îl sporeşte în rod. 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DUMNEZEU ÎNSUŞI SE ROSTEŞTE PRIN SFÂNTA SCRIPTURĂ CĂTRE NOI ŞI CUVÂNTUL SĂU E PUTERNIC Doctorul Luther spunea odată că Dumnezeu însuşi vorbeşte cu noi prin cuvântul său şi a mai adăugat: «Dacă este ade- vărat, că Dumnezeu vorbeşte cu noi prin Sfânta Scriptură, şi dacă te mai îndoieşti de lucrul acesta, lămureşte-te în adâncul sufletului tău şi află că e un mincinos acela care făgădueşte şi apoi nu se ţine de cuvânt. Dar nu uitaţi că el e însăşi maje- statea dumnezeiască cea mai înaltă dintre toate majestăţile pământului. De aceea numai faptul că el a mişcat buzele pentru ca să vorbească preţueşte mai mult decât trei lumi la un loc, şi că i-ar fi deajuns să nărue întreaga lume numai cu un singur cuvânt. Căci în Geneza i şi în Psalmul 33,9 stă scris: «De cum rosteşte s’a şi făcut şi ce porunceşte se îndeplineşte ». De aceea, încă dela început şi întru toate lucrurile, trebue deosebit cuvântul omenesc de cuvântul dumnezeesc. Cuvântul omului e un biet sunet, care se topeşte în văzduh, pe câtă vreme cuvântul lui Dumnezeu e mai mare decât cerul, pământul, moartea şi iadul la un loc. El e puterea însăşi a lui Dumnezeu şi e veşnic. Şi dacă cuvântul lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu, ca într’al lui noi trebue să credem în el, şi să fim siguri că Dumnezeu însuşi prin el ne vorbeşte. Şi atunci bucuroşi noi îi vom da ascultare. David a simţit şi a crezut lucrul acesta, căci o spune în Psalmi: «Dumnezeu s’a rostit în sfânta şi ne- măsurata lui putere şi m’am înveselit» (Psalm 60, 8). Şi noi trebue să ne înveselim, dar bucuria de multe ori ne e stricată. Suferim întocmai cum David a fost încercat, de ispita omo- rului, a adulterului, după cum el şi-a îndurat izgonirea, pentru ca în urmă să se alipească şi să rămână în frica lui Dumnezeu. De aceea şi spune el într’un alt Psalm (n): «Slujiţi cu teamă pe Stăpânul vostru şi bucuraţi-vă cutremurându-vă». M’aş înveseli mult să văd pe cineva legând aceste două lucruri la un loc, bucuria şi frica. Fiul meu Hânschen, faţă de mine e în stare să facă ceea ce eu însă faţă de Dumnezeu nu pot. Căci atunci când stau şi scriu, sau robotesc cine ştie ce, şi el cântă un cântec pe lângă mine, şi de-1 cântă prea tare, atunci eu îl DIN «COLOCVIILE DOCTORULUI MARTIN LUTHER» 43 chem şi îl mustrez puţin. De cântat el tot cântă mai departe, dar mai cu sfială, cu teamă şi cu grije. Aşa vrea şi Dumnezeu să fim: veseli, dar cu sfială, respectuoşi şi grijulii. CEI CE ASCULTĂ DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU SUNT ÎNDA- TORAŢI SĂ HRĂNEASCĂ PE PASTORII LOR Sunt mult mai mult îndatoraţi cei ce ascultă cuvântul lui > Dumnezeu să hrănească şi să întreţină pe slujitorii lui, decât au fost cu străşnicie îndatoraţi prin cele io porunci, să nu curvească, să nu-şi înşele pe tovarăşul său de căsnicie, să nu omoare şi să nu fure. Căci sarcina sacerdoţiului e înscrisă în prima tablă a Legii şi anume în a treia poruncă. La fel s’a ro- stit şi Sfântul Paul către Corintieni (1.9,9) despre aceasta spu- nând: «Că cel ce slujeşte Altarul, din Altar trebue să se hră- nească, şi că boului care treeră, nu trebue să-i legi botul». Dar în ce fel înţelege lumea să întreţină pe slujitorii lui Dum- nezeu ? Puţină vreme înaintea morţii, doctorul Martin Luther s’a rostit despre aceasta la Eisleben spunând: «Ciudat sunt răsplătiţi astăzi aceşti bieţi propovăduitori! De îndată ce au şi ei, pe lângă Parohiile lor, o pădurice, vre-o livadă, vre-un petec de pământ, sau vre-o întindere de vie, din toate acestea li se ciupeşte câte ceva. Se împarte cu ei toate bunurile, după pilda aceluia care a încheiat o învoială, cu Mercur, din fabula lui Esop şi anume: să-i dea lui Mercur jumătate din tot ce el va primi. Şi când a găsit odată un sac cu migdale şi curmale, se puse omul nostru pe lucru, de curăţă migdalele şi strânse la o parte toate cojile lor, împreună cu sâmburii curmalelor, iar de altă parte, inima migdalelor şi carnea curmalelor. Şi apoi, dădu jumătatea din coji şi din sâmburi lui Mercur, iar jumă- tatea de inimi şi carne şi-o păstră pentru el. Cam aşa e şi partea care o fac ţăranii, bieţilor predicatori şi pastori. Nu le dau nimic altceva decât coji, uruială, pleavă şi alte lucruri de felul acesta». TÂNGUIREA DOCTORULUI MARTIN LUTHER DESPRE BEL- ŞUGUL DE CĂRŢI ŞI ÎNDEMNUL SĂU CA BIBLIA SĂ FIE TOT MAI MULT CETITĂ Odată se plângea doctorul Martin Luther despre belşugul de cărţi, spunând că nu vede unde o să sfârşească tot zelul acesta scriitoricesc, de vreme ce fiecare vrea să scrie o carte. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Unii, spunea el, scriu din orgoliu, pentru că vor să se ştie de ei şi să-şi facă un nume. Iar alţii scriu din bucuria de a scrie, sau din dorinţa de a câştiga parale, şi aceştia ne aduc pacostea. Din cauza atâtor comentarii şi cărţi, scumpa noastră Biblie se pierde şi se îngroapă şi nimeni nu mai vrea să ia seama la cu- prinsul ei. Şi totuşi în toate artele şi în toate facultăţile, aceia sunt mai buni care sunt mai cunoscători ai textelor şi care le-au pătruns mai mult. Căci în drept, bunul jurist este acela care s’a exercitat şi s’a familiarizat mai mult cu textul. Dar acum şi ei se îndreaptă mai mult înspre comentatori şi adnotatori. In tinereţea mea, m’am învăţat să mă apropiu şi să mă obişnuesc cu Biblia. Am cetit-o de mai multe ori şi într’atât, încât mă făceam una cu textul însuşi. Eram atât de familiarizat cu ea, încât ştiam locul fiecărui citat şi unde putea fi găsit când se vorbea despre el. Eram ceea ce se numeşte un bun cunoscător al textului. Numai după aceea m’am îndreptat spre comenta- tori. Dar în cele din urmă a trebuit să-i părăsesc pe toţi, de vreme ce ei nu-mi puteau mulţumi conştiinţa şi a trebuit ia- răşi să mă reîntorc şi să mă frământ în preajma Bibliei însăşi. Căci e mult mai bine să priveşti cu ochii tăi decât cu ochii al- tora. De aceea, aş dori ca toate cărţile mele să fie îngropate la nouă stânjeni sub pământ, numai din cauza pildei celei rele pe care aş putea s’o dau. Căci mulţi vor voi să se ia după mine, să scrie şi ei cărţi, numai şi numai să se facă cunoscuţi. Nu, Christos n’a murit de dragul orgoliului nostru, pentru ca să do- bândim noi cinstire şi preţuire, ci a murit numai pentru ca numele său să fie îndumnezeit». CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU TREBUE ASCULTAT, IAR MAJE STATEA DUMNEZEEASCĂ NU TREBUE CÂNTĂRITĂ ŞI CERCETATĂ « Niciodată nu vom putea înţelege, şti, nici cunoaşte, nebunii de noi, cu puterea raţiunii noastre, cum se face şi de unde vine întregul meşteşug că putem vorbi cu buzele noastre şi nici nu vom putea afla de unde vin toate cuvintele, şi cum glasul şi vorba unui singur om poate răsuna în mii de urechi. Şi la fel nu vom şti niciodată, nici cum văd ochii noştrii, nici cum se schimbă pâinea, mâncarea şi băutura, în stomacul nostru, cum DIN «COLOCVIILE DOCTORULUI MARTIN LUTHER» 45 se mistue şi cum se prefac în sânge şi în necurăţenii. Şi totuşi vrem neapărat să ne întrecem pe noi, să ieşim din noi şi să cer- cetăm, ce e cu înalta majestate Dumnezeească, când noi nu putem nici măcar şti, ce se petrece în fiecare zi cu noi şi în noi. De aceea şi treburile sufleteşti şi dumnezeşti, se cuvine să as- culţi numai şi să crezi, toate cele pe care ţi le învaţă cuvântul lui Dumnezeu ». OARBA RAŢIUNE NU POATE VEDEA ŞI NICI NU POATE RECU- NOAŞTE MINUNATELE SĂVÂRŞIRI ALE LUI DUMNEZEU CE MIŞUNĂ PRIN LUMEA ÎNTREAGĂ Mintea noastră nu poate nici cuprinde, nici înţelege cum se face că un om din carne, din sânge, cu mâinile şi mădularele sale, cu simţurile şi cu mintea sa, a putut avea ca izvor o tică- loasă sămânţă omenească. Şi cum se face că dintr’un sâmbure poate răsări un copac mare, iar dintr’un bob de grâu ce pu- trezeşte şi se topeşte în pământ, cresc douăzeci-treizeci de boabe pline. E plină lumea pretutindeni numai cu minunile lui Dumnezeu, ce se trec şi se petrec fără încetare. Şi tocmai pentru că nenumărat e numărul lor, am ajuns să ne obişnuim cu ele, după cum se rosteşte Sfântul Augustin, şi nici nu le mai vedem şi nici cu gândul spre ele nu ne mai întoarcem. Odinioară, Christos a hrănit cu cinci pâini, cinci mii de oa- meni, în afară de femei şi copii. Şi, după ce cu toţii s’au înde- stulat, tot au mai rămas douăsprezece coşuri cu pâini ce s’au pus la păstrare. Astăzi de s’ar mai întâmpla o asemenea mi- nune, lumea întreagă mult s’ar mai mira. întocmai ca acei care astfel s’au purtat şi s’au rostit, din Capitolul 6 al lui Ioan versul 14: «cu adevărat acesta este profetul care în lume va să vie». Atunci. Dar acum zilnic Dumnezeu, fără încetare, săvâr- şeşte marile sale minuni. Inimile noastre de carne, nici nu mai simt, nici nu mai văd. Şi nici cu gândul asupra lor nu se mai opresc, fără să mai spun că nici mirarea nici recunoştinţa nu le mai străbat. Dumnezeu a-tot-stăpânitorul desleagă apa de stâncă, din nisip ne scoate pâinea, vinul, berea, untul, brânza, iar din pământ tot rodul şi pometul, aurul, argintul şi arama şi tot ce cu gândul poţi cuprinde. Dar de vreme ce pe toate ni le dă şi nu încetează o clipă să nu ni le dea, nimeni nu 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se mai gândeşte, că oricare din acestea ar putea fi şi e o minune. El l-a făcut la început pe Adam dintr’un bulgăre de lut, iar pe Eva dintr’o coastă a lui Adam şi apoi i-a binecuvântat şi le-a zis: «creşteţi şi vă înmulţiţi» (Geneza i, 28); vorba asta va rămânea plină de putere până la sfârşitul lumii. Căci deşi în fiecare zi mulţi oameni mor, alţii se nasc neîncetat, după cum Moise spune în psalmul său: « oamenii mor sub mâna ta şi se trec ca o apă, iar tu le spui: veniţi din nou copii ai pământului» (Psalm 90, 3), pe toate acestea şi câte altele încă, pe care zilnic Dumnezeu le săvârşeşte, lumea cea oarbă şi necredincioasă nu le mai priveşte ca pe adevăratele minuni ale lui Dumnezeu, ci le socoate căzute aşa la întâmplare. Dimpotrivă, toţi cei cu dragostea lui Dumnezeu oriunde îşi îndreaptă privirea, fie că ar fi în cer, fie că ar fi pe pământ, în văzduh sau în ape, nu văd pretutindeni decât nobilele minuni ale lui Dumnezeu, de care se pătrund şi nu se mai satură să le admire îndeajuns. Bucuria şi înveselirea lor izvorăsc din săvârşirile lui Dumnezeu şi ei laudă şi preamăresc pe Creator şi ştiu că el însuşi, în toate ale sale, cu bucurie s’a plăsmuit. In româneşte de ION MARIN SADOVEANU RĂZBUNAREA i — Uite şi cavalerul meu, prezentase proprietareasa zâmbind matern către noua şi tânăra chiriaşă. Matei se înclinase sobru şi după câteva cuvinte convenţional schimbate cu doamna Mina Săndulescu (aşa se prezentase), trecu latul curţii, spre ieşire, pentru că nu-1 prea interesau astfel de închirieri. Femeia fu neplăcut impresionată de această netă indiferenţă a tânărului care, dela întâia ochire, îi pricinuise necesitatea de a-şi aranja, cu un gest de acută feminitate, cârlionţul părului blond pe frunte, — de mult neglijat, — ca şi cum cineva ascuns din ea i-ar fi impus cochetăria. Cu jumătatea privirilor, din urmă, Mina îi cercetase chiar, ca dintr’un instinct, talia virilă şi o căldură i se înveninase subit prin vine, facând-o să-şi schimbe, cu o ca- racteristică precipitare nervoasă, poziţia piciorului drept, înapoi... — Uite ce e, madam Georgescu — spuse ea, cu o hotărîre spontană, către proprietăreasă — îţi dau şi acei ultimi cincizeci de lei pentru care nu ne înţelegem, şi să facem odată târgul! Nu de altceva, adăogă oarecum înfrigurată, dar mi-ai devenit tare simpatică şi cred că, fiind o proprietăreasă bună, o să ne împăcăm de minune... — Vasăzică îmi încântaşi nevasta, cucoană! — zise în acelaşi moment, cu un râs molâu, neplăcut, bărbatul ei, Mişu Săndu- lescu, care până atunci se plimbase fără rost prin odăile goale. Era înalt, slab şi cu toate astea fără nici o elasticitate în ţinuta lui greoae, de om îmbătrânit prea devreme, de lene parcă. Fără să-l bage în seamă, Mina se căsni să deschidă poşeta care ceda greu. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O stăpânea o ciudată nervozitate şi fără să vrea scăpă, pe sub sprâncenele încruntate, o privire de ură spre bărbatul care părea că o ironizează, cu acelaşi zâmbet de condescendenţă cretină de totdeauna. In fine reuşi să scoată banii şi casa fu arvunită. .. II Peste trei zile erau instalaţi. Mina, cuprinsă de o neostoită poftă de muncă, de curăţenie, nu mai contenea cu deretecatul; mereu i se părea că pe ici pe colo câte un obiect mărunt nu e la locul său, şi agitaţia îi creştea în unison cu o stranie veselie lăuntrică (pe care pe cât putea căuta s’o ascundă, ca pe un bun numai al său) ca şi cum prin mutarea această şi-ar fi presimţit pur şi simplu o schimbare de destin. Firesc ar fi fost să o întristeze casa nouă, pentru că era mult mai neîncăpătoare decât cea părăsită şi fiindcă adevăratul motiv al mutării era împuţinarea câştigului său de pe urma acelei pseudo- croitorii cu care întreţinea, de ani, menajul. Plana însă în toată atmosfera această, o prospeţime nemai simţită de mult de ea, care îi dădea senzaţia fizică a unei eliberări — şi îi venea mereu să cânte, numai să cânte (orice lucruşor mutat părea un obiect al bucuriei sale, un pretext)... dar trebuia să respecte somnul bărbatului trântor de alături... şi fiecare început de melodie se prefăcea în suspin. Era o tinereţe în ea care îşi refăcea fibrele crude, în aerul acesta nou, ca într’o uimitoare convalescenţă în care clipă cu clipă urmă- reşti creşterea vieţii în sânge şi gândurile devin puternice şi se prefac în senzaţii. De fapt i se păruse numai — din cauza vieţii de robie spirituală pe care o dusese în aceşti cinci ani de după întâmplare, că a îmbătrânit. Avea acum 28 de ani — şi atunci avuse 23. Fragmentul de timp i se părea deodată insignifiant; avea acum ca şi atunci 23 de ani, uitase totul, era liberă, liberă... I se părea, în fine, că trăeşte una din acele zile care încununează o lentă şi ascunsă metamorfoză sufletească. Dar trebuind să treacă în bucătărie îl găsi din nou pe el şi Mina avu iarăşi acel rictus al repulsiei adânci pe care îndrăsnea să nu-1 ascundă numai când bărbatul nu o putea vedea. RĂZBUNAREA 49 « El» era acolo, trântit nesimţitor, ca de ani, pe divanul alăturat sobei, dormind la căldură ca un parazit în mediul prielnic, plin de satisfacţia oarbă a lenei sale, suflând si chiar hârâind din când în când cu tot trupul parcă, desgustând-o. Dezordinea fizică a corpului acela trântit astfel îi producea şi o panică nefirească — de parcă numai prezenţa lui dezordona totul în casa ei curată. Somnul acesta al lui o umilise până azi; acum însă, numai acum, Mina simţea crescând în ea şi o răzvrătire a cărei dârzenie o îmbucura secret. Putea în sfârşit privi trupul acela fără frică, fără umilire... Şi fără să-i mai pese de somnul leneşului despot, începu să fredoneze un cântec, cu vocea ei plină de ezitări, nemai încercată de cinci ani. III Crima se înfăptuise astfel. Mişu, mai mare ca ea doar cu şapte ani, o luase de soţie dela mama ei pentru că o iubise. Era atunci un tânăr vânjos la suflet, care îi impusese dela întâia cunoştinţă cu un fel de teamă respec- toasă, şi nu putea spune chiar că în primul an de căsnicie nu-1 iubise oarecum. Mişu avea post bun, la poştă, aşa că trăiau în belşug. Trecerea dela sărăcia din casa mamei la acest belşug născuse în Mina totuşi o curioasă nostalgie şi la doi ani, pentru că încă nu avuse vreun copil, nostalgia crescuse până la o nelinişte stranie în care orice clipă o plictisea, ca întârzierea unui nedefinit eveniment care sta să pice, cine ştie de unde. Prea o iubea Mişu mult, deşi sever, deşi reţinut în toate elanurile sale, şi prea era monotonă bucuria lor. In orele de intimitate Mina simţea, cu o stridenţă parcă pornită din cauza sa, nemulţumirea devenind obsesie, dar Mişu nu putea înţelege şi chiar ea însăşi, mai puţin. Până într’o zi când a descins în casa lor Carol, un văr al lui Mişu, cu care numaidecât se împrieteni. Apoi se întâmplase totul ca de obicei. Mina a căzut. Carol poseda o altă vigoare, mai clară şi mai pro- fundă în care Mina îşi regăsea parcă toate obscurităţile adoles- cenţei. Fusese un joc nevinovat şi cu atât mai dulce cu cât păcatul era elementul său. Intr’o zi, Mişu i-a găsit în pat şi l-a împuşcat 4 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe el, pe Carol. Ei nu-i făcuse nimic, ca şi cum nu ar fi meritat nici glontele. Cu toate astea, din ziua aceea, Mina încetase să trăiască. Nu pentru că l-ar fi iubit, cu acea pasiune a cărei rupere bruscă pricinueşte în supravieţuitor moartea sufletească, nu... fiindcă amantul fusese doar un pretext. Murise pentru că din ziua aceea începuse viaţa ei de umilire câinească alături de Mişu. El fusese închis şi Minei i se păruse că trebue să-şi ispăşească greşeala, îngrijindu-1, susţinându-1. Şocul pricinuit de întâmplare o schimbase dintr’odată. Spectacolul suferinţelor pe care el trebui să le îndure, o prefăcuse într’o femeie a cărei sensibilitate şi ra- ţiune de a fi nu erau decât remuşcarea. Era, de altfel, una din acele femei care trec cu uşurinţă dela o extremă la altă, dela infidelitate la totală devoţiune, pentru că jocul însuşi al extremelor era o ne- cesitate a psihicului său, a sensualităţii poate. Urmase judecata, după un an de prevenţie, care prin avocatul bun de gură, renumit, le storsese toţi banii şi în fine, eliberarea lui Mişu şi aşa zisa «împăcare » dintre ei, adică iertarea ei de către el — mărinimosul. Reluaseră viaţa împreună, mai din îndemnul rudelor (Ale ei îi spuneau: « Tu cu păcatul şi tu cu refuzul ? In loc să-i săruţi picioarele că nu te-a împuşcat şi pe tine, după cum meritai, mai faci nazuri când el te iartă ?»— Ai lui îi spuneau: « Ce-a fost a fost, că aşa e viaţa. Dar acum, aşa cum eşti tu fără serviciu şi bolnav de nervi, ce te faci fără femeie ? Să te apuci iar de însură- toare ? Ia-o din nou şi tot tu ai să fii cel bun, cel mare. Şi ea o să trebuiască să-ţi fie recunoscătoare... »), mai din slăbiciunea amân- dorura. A-şi reface viaţa, fiecare pe cont propriu, le cerea un efort prea mare. Accidentul îi apropiase în altfel. Mişu pierduse ser- viciul şi altul se găsea greu în aceste vremi de criză. Câtva timp trăiseră ca şi cum s’ar fi regăsit într’o dragoste mai castă, mai umană, care prin accident devenise un fel de compli- citate intimă între ei. Umilită de bunătatea lui, Mina nu mai ştia cum să-i intre în voie. Toată ziua îl urmărea cu ochi credincioşi, devotată într’o voluptoasă pierdere a egoismului, mergând chiar până la a-i cerşi mângâieri altădată scârbite. Nenorocirea, sărăcia devenită groaznică a casei lor o apăsa ca o rană mereu sângerândă. Când se sfârşiseră ultimii bani de hrană, ea se grăbise să caute RĂZBUNAREA 51 câte ceva de lucru, pe la prietenele batjocoritoare, numai ca să nu-1 mai vadă suferind. El primise munca ei întâi jignit, apoi în tăcere şi la sfârşit cu oarecare aprobare. Dela un timp însă, Mişu începu să se arate într’o nouă ipostază. Nu se mai sbătea să găsească serviciu şi îi cerea bani de ţigări, de buzunar. Prelungea până seara târziu lenevirile pe sofa şi glasul său devenea răutăcios, pus pe sfadă, ba chiar îi poruncea aspru, cu o evidentă nuanţă de învinuire în orice cuvânt, cu un subînţeles iritant în care îi prezenta mereu « fapta » ca vie şi jignitoare între ei. La început Mina tăcuse, zicându-şi că merită orice, căutând să se îmbete şi mai mult în voluptatea amară a oricărei umiliri. Găsise, până atunci, în devoţiunea ei, aceeaşi voluptate ca în păcatul dintâi; era ca şi cum sensualitatea sa se satisfăcea în alt fel, prin această decădere a conştiinţei ce mergea până la a-1 idolatriza pe el. Dar o putea mulţumi numai întru atât cât se menţinea ascuns, subînţeles. Mişu se schimba din ce în ce, semnificaţia materială a adulterului se pierdea în timp, rămânându-i numai ceea ce era convenabil egoismului său. Lenea îi deveni organică şi umilinţa Minei începu să-l ridice în proprii săi ochi, până la a-i impune nevoia de a se realiza ca despot. Dacă în momentul crimei numai marea iubire pentru ea îl făcuse s’o cruţe, acum acest sentiment se ştersese şi pedepsirea i se cerea din nou, dar pe căi lăturalnice, inconştient meschine. Şi, para- doxal, necesitatea această de a-şi răzbuna demnitatea de mascul se ivise din chiar momentul în care el nu se mai putea numi astfel. Intr’o zi — după trei ani dela întâmplare — în urma unei mici neînţelegeri, ea căutase să-şi explice dreptatea şi atunci Mişu izbucnise ca înnebunit, zbierând: — Taci târfă! Crezi că am uitat? Să taci, că n’ai niciodată drep- tate, altfel... Mina se ridicase până la ochii lui, palidă ca de ceară, fixându-1 cu o încordare după care avea impresia că, recăzând, se va sparge în bucăţi. > — Să tac ?... Şi a recăzut, mută, deşi nu-i fusese frică de pumnul lui. De atunci a tăcut mereu şi a început să-l urască. Tot ce înainte voia să vadă minunat, măreţ, în el, se prefăcuse în obiect, de ură. Desgustul îi creştea la fiece gest, la fiecare cuvânt al său. 4* 5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Demascat, Mişu a început s’o tortureze pe faţă, din ce în ce mai exasperat de tăcerea ei, cu un demonism dus până la absurd, care de multe ori îl făcea caraghios. II exaspera faptul că în timp ce totul din ea i se supunea, numai ochii îi erau calmi, batjocoritori chiar. Reînvia insultele şi recădea obosit pe sofa, ca ros de o boală nevăzută, făcându-şi cinic, un merit din parazitismul său. Iar Mina începu din nou să-şi aibă viaţa ei aparte, înăbuşită, care îi separa existenţa de orice bucurie sau mizerie exterioară. Despotismul lui Mişu îi devenise ridicol pentru că nu mai pro- ducea reacţii nici în spiritul ei, nici în trup. Pe la prieteni şi rude el era mereu «cel ce a iertat», eroul moralei care se sacrificase în numele ei. Fiind în faţa tuturor o obidită, un gunoi al societăţii din care făceau parte, Mina îşi crea din sine satisfacţii, prin urmă- rirea sî întărâtarea atentă a urii sale. Cu toate acestea nu făcea i nici un plan de răzbunare. Se putea întâmpla să şi îmbătrânească într’o astfel de aşteptare neprecisă. Acum un an însă, se surprinsese trăind. Ii vizitase un prieten din copilărie, Marcu, bine clădit, plin de sevă, ale cărui mişcări brusce dădeau impresia unei necontenite stări de atac bătăios. Când se ridicase Mişu din pat, în cot, — galben şi sfrijit de lene, păruse alături de el o sperietoare caraghioasă, un ofticos. Ea, simţindu-şi mâna mică rotunjindu-se în strânsoarea mâinii lui Marcu, păru cuprinsă de un scurt leşin, după care urmase o stare de înaltă forţă fizică. In acelaşi moment poziţia picioarelor nu i se păruse suficient de sigură şi cel drept fu dat înapoi, ca pentru recăpătarea unui echilibru interior. Dar după aceea, Marcu nu mai revenise, deşi îl aşteptase. Feno- menul însă i se repetă cu alte ocazii şi în cele din urmă îi inundă conştiinţa, ca o bucurie. Era un tic plăcut această frecare lăuntrică a unor ţesături vii, care o făcea să renască. Părea că prin repetarea lui să răzbune pe Mişu. IV Cu tot sentimentul de înnoire, de mai bine, pe care îl inspirase casa această în prima zi, viaţa lor îşi reluă cursul în acelaşi fel. Iarna grea îl silea şi mai mult pe Mişu să stea ghemuit lângă sobă, şi pe ea să-l contemple dela maşina de cusut, la care lucra ziua RĂZBUNAREA 53 întreagă, muncind pentru a-şi hrăni trântorul. Plutea o linişte des întreruptă de ţăcănitul maşinii; Mişu dormita fumând, iar Mina, printre cusături, gândea, mereu gândea, ca de obicei. O intriga mai ales fiul proprietăresei. Era student şi părea că nu-1 interesează nimeni, nici chiar femeile. Matei ieşea rar, cetea mult şi saluta scurt, ca plictisit. Mina se simţea atât de inferioara în faţa lui, încât nu avea curajul să-şi pună planul în aplicare de a-i cere o carte. Se simţea încă frumoasă, cel puţin atrăgătoare. Şi totuşi, după două zile, s’au ciocnit în curte, fără voie, din mers, în timp ce ea ieşea repede din casă, iar el trecea în odaia sa. SJau privit: el distrat, ea fixată. — Pardon... Cu toată repeziciunea despărţirii, Mina văzuse în tânăr, o cu- riozitate brusc încolţită. Părul ei blond contrasta cu vioiciunea expresiei privirilor. Avea o nervozitate şi o elasticitate a taliei, a gambelor cabrate şi a şoldurilor rotunde, care putea da de gândit asupra marelui ferment de viaţă pe care îl conţineau. Viaţa mizeră pe care o suportase cădea de pe trupul ei ca o pojghiţă prea subţire pentru tinereţea sa sufletească. Chipul i se împurpurase în acel moment al ciocnirii, cu o lu- mină atât de evident feminină, încât Matei nu se putuse opri să vadă că în sufletul acestei femei trebue să zacă lucruri şi pa- siuni ciudate. Era în lumina aceea de o clipă toată ura ei, devenită instinctivă, nutrită contra bărbatului care o robise cinci ani de zile. Şi totuşi, intrând în casă, tânărul îşi diminuă impresia turbu- rătoare printr’un gând: e nostimă chiriaşa!... A doua zi, lipsind Mişu, Mina îndrăzni să vină la Matei pentru a-i cere cartea... I se părea, tot jocul acesta al adulterului repetat, ceva sortit, ca o consecinţă firească a celui dintâi. Iar prin feminitatea regăsită îşi recăpătase stăpânirea asupra egoismului său. Din această pricină nici nu se mai gândea la o răzbunare directă. Faptul că reuşise să se recâştige faţă de sine, de carnea şi spiritul său, o recompensa într’atât, încât i se părea ridicolă şi inutilă o altă răzbunare. Puterea egoismului său crescuse din chiar mândria de a-1 poseda... ' S4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE V ... Bănuise ceva anormal în Mina, de mult. După o lună dela mutarea în această curte, îndărătnicia ei, până atunci ferecată dincolo de ochii aceia batjocoritori, devenise exterioară, mani- festată cu un curaj care-1 uluia, pentrucă izbucnea tocmai într’un timp în care i se păruse că o supusese, o chircise cu totul şi definitiv. Ultimele zile agitaţia din el devenise extremă, între bănuiala precisă a faptului şi laşitatea de a nu da piept cu el, din mândria de a nu voi să creadă că totuşi aşa ceva ar mai putea fi posibil... după cele întâmplate. Şi acum, certitudinea! Din gelozia nouă, Mişu se opintise în uşa odăii fiului proprie- tăresei. Şi când ea cedase, în faţa ochilor unui Mişu puternic şi mohorît ca altădată, imaginea perechii se înfăţişă ca o halucinaţie a celeia de acum cinci ani, încremenindu-1. Din fund, de pe patul răvăşit ca ţi atunci, Mina îl priveşte cu ochii măriţi, aproape goală, rezemată nervos de Matei care o protejează cu braţul peste umeri şi în a cărui palmă stă cuprins, ca într’un tipar, sânul ei drept, atent şi plin. Carnaţia, ca niciodată de atrăgătoare, se vădeşte până la ţipăt lângă cea extrem de brună a tânărului. încremenirea, de o parte şi de alta, suspendă o lungă clipă de aşteptare, ca şi cum între ei ar sta să se prăbuşească o lume. Din ce în ce mai puternic, mai sângeros, Mişu a crispat pumnii în lemnul uşii, pentru a nu-1 doborî imaginea. Simte în străfundul sufletului ciudate retreziri de masculinitate, de parcă fiece lovitură a sângelui în tâmple l-ar întineri. Şi totuşi, îşi frământă încă în- cremenirea. Cum! Iar ? Oare nu e numai coşmarul celei dintâi ? Nu au trecut cinci ani ?.., nu a omorît ieri ?... Vede gestul, sângele... Şi face, în sfârşit, un pas spre ei, înăuntru. Dar ce-i asta? Distonant până la ridicul, ca o palmă ireală dată faptului grav — stării de tensiune a scenei — se aude un râs strident, ascutit până la isteric, care-i înţeapă timpanele cu pumnale mici, îl uluieşte şi-l pătrunde. Mina, trezită din încremenirea întâii surprinderi, şi-a ridicat bustul ca într’o sfidare şi sânii, şi carnea toată de pe el tremură RĂZBUNAREA 55 în accesul nervos, de prea intensă bucurie, a râsului. Se simţise dintr’odată nespus de bine, nespus de puternică acolo, aşa goală alături de bărbatul gol, şi râsul izbucnise fără frâu, ilogic, cu o necesitate de totală eliberare a ceea ce ascunsese de ani, obidită. Ce caraghios era el acolo, neputinciosul, jucând pentru a doua oară un rol « mare », devenind paiaţă prin atitudinea aceea de furie demnă a geloziei, gata să repete un gest » ♦ studiile în Franţa şi cu specialitate ostăşească aveau catedră de predare în şcoală de trei ori pe săptămână. Catedra de matematică o avea eruditul Pavlidi1); voi cita aici un act de zel şi de patriotism din partea acestui filozof. In ziua morţei consoartei sale, au venit la catedră să facă predare; unul din şcolari îi zice: « Domnule profesor, aflând de nenorocirea care vi s’a întâmplat, nu ne aşteptam astăzi să vă avem între noi ». El răspunse : « Domnilor, datoria către patrie înainte de toate ». Voi enumera aici numele erudiţilor profesori şi catedrele ce ocupa fiecare: Dimitrie Pavlidi, algebra şi trigonometria. Paharnicul I. Pop, aritmetica şi geografia. Paharnicul A. Orăscu 2), arhitectura, poduri şi şosele. *) Vestit profesor la Şcoala dela Sf. Sava, poreclit * Pitagora ». ’) Alexandru Orăscu, arhitect, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bu- cureşti, ministru de Culte în 1876, rectorul Universităţii şi preşedinte al Ligii Culturale. După planurile lui s’a clădit, în 1857, Palatul Universităţii (1817—34). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LÂCUSTEANU 63 Emanuil Constantin, geometria analitică şi geodezia. Gr. Ioranu, geometria descriptivă. Petre Cernătescu 1), geografia. George Nichifor, limba română. Ulysse Marsillac, limba franceză. Iosif Limburg, limba germană. Sifil (sic), escrima. Părintele Iustin, religia şi duhovnic. Prinţul G. Ştirbey, istoria. Generalul I. Florescu, arta militară. Colonelul Voinescu, istoria militară. Colonel Costaforu (şi alţi doi ofiţeri), instrucţia de infanterie. Colonel Niculescu (şi alţi doi ofiţeri subalterni), instrucţia de cavalerie. Davila, Lempart, doctori. întreţinerea în interiorul şcoalei nu lăsa nimic de dorit. Locuinţa era casele lui baron Meitani de pe podul Mogoşoaei, cumpărate de stat pe seama şcoalei şi confirmată cu chrisov domnesc al lui Vodă Ştirbey. Situată pe un loc înalt şi igienic, cu aerul cel mai curat al capitalei, casa era spaţioasă şi luminată de soare în toate părţile. Fieşcare elev cu patul său de fer numerotat şi aşternut cu saltea de lână şi plapomă, tot aşternutul acoperit cu pânză de olandă. Aşternutul, rufele de primenit — toate de olandă — şi două tacâmuri de argint pentru masă le aducea fieşcare elev de acasă la intrarea în şcoală, afară din bursierii a căror părinţi nu aveau stare constatată, le înfiinţa şcoala. Hrana era confortabilă, igienică, pot zice şi luxoasă. Bucătarul şcoalei era plătit cu 15 ducaţi pe lună. Tratamentul consista, dimi- neaţa la dejun, de o cafea cu lapte şi o friptură; prânzul, la 5 ore (sau după sezon), li se da o supă, două feluri de bucate, o friptură şi poame, şi odată pe săptămână câte o prăjitură. La 4—5 elevi câte un soldat servitor. Toate saloanele şi camerile lustrate cu ceară. In ceasurile de recreaţie se coborau elevii în frumoasa şi spaţioasa grădină a şcoalei unde erau aranjate tot felul de jocuri de gimnastică şi cu profesorul de această artă în mijlocul lor. In sezonul verei de *) *) Profesor de istorie universală la Universitatea din Bucureşti (1825—92). 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trei ori pe săptămână se trimeteau elevii cu câte un ofiţer şi mai mulţi soldaţi la şcoala de nataţie. Toate aceste de mai sus considerente şi după o matură şi profundă gândire m’au făcut să iau deciziunea a-1 consacra la arta militară, pornind cu paşi repezi spre realizarea dorinţelor mele şi mult iubitului meu Mişu. Eram în anul 1857 luna Septembrie, când Mişu împlinise vârsta de 13 ani şi jumătate, m’am dus şi am rugat pe eruditul profesor al şcoalei militare Ioranu şi pe căpitanul din regimentul de geniu Slăniceanu ca să pregătească pe Mişul meu cu învăţăturile cerute de regulamentul şcoalei militare dela elevii care intrau în şcoala militară, condiţionând cu numiţii ca în timp de şase luni, adică până în primăvara anului 1858, când se făcea examenul anului scolastic, să-l pue în stare de a obţine examenul cerut. Lecţiile să le predea acasă la mine de trei ori pe săptămână (împreună cu Mişu meditau şi pe Vache x) fiul amicului meu Nicu Lahovary, care asemenea îl pregătea pentru aceeaşi carieră) şi drept recom- pensă să dăm ambii părinţi celui dintâi două sute galbeni, iar celui de-al doilea o sută cinci zeci galbeni. Mişul meu în acest timp au obţinut cu succes nu numai ştiinţele cari necesarmente îi cerea la examen, dar încă şi acelea care au fost predate elevilor din clasa I-a, cu speranţa că prin favoare şi consi- deraţia de care mă bucuram eu voi putea dobândi dela guvern exclusivamente mijlocirea de a intra Mişul meu deadreptul în clasa Il-a, sărind pe cea dintâi, chiar contra regulamentului şcolar. Pe lângă aceste pregătiri, elevul urma să fie învestit şi cu forma- lităţile administrative de înrolare în oştire. Prin urmare la anul 1858, August în 13 (ziuă fatală), făcând o petiţie după forma cerută m’am dus cu Mişul meu la Vodă Ghika, caimacamul ţărei (era în timpul caimacamiei), şi după ce am recomandat pe unicul şi iubitul meu fiu, i-am adăugat că voesc a-1 consacra oştirei, puindu-1 sub scutul şi drapelul Măriei Sale. Domnitorul, după un discurs povăţuitor care au ţinut Mişului meu, şi măgulitor pentru mine, zicându-i « Să imitezi pe tatăl tău în virtuţile militare, să fii cre- dincios şi apărător al ţării şi al tronului etc....», apoi i-am prezentat *) Iacob Lahovary, viitorul general şi om politic. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 65 petiţia. Domnitorul, fără a-i mai da citire şi crezând că voesc a-1 înrola de-a dreptul în rândurile oştirei, au pus următoarea rezo- luţie : » « Ministerului Ostăşesc. « Ordonăm ca Mihail Lăcusteanu, fiul colonelului Lăcusteanu, să se însumeze în controalele oştirei cu gradul de iuncar (cadet), la arma care îşi va alege, în consideraţia serviciilor părintelui său. Alexandru Ghika ». Apoi înmânuind petiţia ministrului secretar de stat la externe A. Dumitrescu, i-au ordonat să o trimită îndată ministerului de rezbel, iar eu cu Mişu, sărutând mâna bătrânului Domnitor, ne-am retras. In marea mea nerăbdare m’am dus în cancelaria secretarului, aşteptând pe ministru cu petiţia ca să citesc rezoluţia Domnitorului, care nu au zăbovit a veni cu dânsa. Citind-o am reintrat îndată la Domnitor şi i-am zis: « Măria ta, rezoluţia Măriei Voastre este contrarie scopului şi dorinţelor mele exprimate în petiţie, căci doresc ca fiul meu să treacă prin şcoala militară spre a avea un ofiţer înzestrat nu numai cu virtuţi militare practice dar şi teoretice, fără care nu poate ajunge la scopul dorit ». Domnitorul îmi zise că: «în şcoala militară numărul elevilor este complect dar lasă-1 la linie şi îţi promit că peste şase luni să-l înalţ la rangul de ofiţer, căci tu ştii cât ţiu la tine. Şi apoi, ca militar judecând, gândeşte că mă pui în alternativă de a răsturna toată procedura reglementului şcoalei». Eu indignându-mă de aceste cuvinte m’am înfuriat şi i-am răspuns cu un ton de puţină convenienţă şi respect: «Măria Ta, amintindu-vă considerantele exprimate de Măria Voastră pe petiţie, insist şi sper cu orice preţ ca fiul meu să nu întâmpine niciun obstacol de a se prenumăra în rândul elevilor şcoalei militare ». Domnitorul, după o gândire de câteva minute, îmi zice: «Te rog, scuteşte-mă de un rău precedent de a acorda privilegiuri şi primeşte să-l întreţii în şcoală pe cheltueala ta până la întâia vacanţă care nu va întârzia ». s 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am primit deciziunea Domnitorului mulţumindu-i de acest favor. Măria Sa m’a pus de am scris o altă petiţie dictându-mi însuşi textul şi la care au pus următoarea rezoluţie: «Departamentului Ostăşesc. «Se recomandă Mihail Lăcusteanu, fiul colonelului Lăcusteanu, a se prenumăra printre elevii şcoalei militare, în urma examenului cerut de regulamentul şcoalei, socotindu-se peste complet până la întâia vacanţie. Alexandru Ghika. Ofisul No. 2875, 1858, August în 13, petiţia înregistrată la No. 5039». In camera Domnitorului se aflau prezenţi amicii şi fost colegii mei de arme, Colonelul Stoica, directorul ministerului de rezbel şi Nicu Lahovary, directorul ministerului de externe, cari, auzind cele petrecute, au rugat pe Domnitor să primească şi pe fiii lor Nicu Stoica şi Vache Lahovari în aceleaşi condiţii, la care rugăciune Domnitorul au consimţit, recomandându-ne secretul acestei pro- cedări. Anul 1858, luna Octomvrie, timp fixat pentru examenul seme- strial al şcoalei, Mişul meu la acest examen au obţinut eminenţa nu numai la învăţăturile cari se cereau dela elevii cari intrau în şcoală, dar şi la acelea cari se cereau dela clasa I-a. Examenul au fost public. Profesorii examinatori, prin raport către comitetul şcoalei, au notificat că Mişu este pasiv a trece de-a dreptul în clasa Il-a. La examinarea sănătăţii şi a construcţiei corpului de către co- misia doctoricească, au constatat prin «visum repertum » că să- nătatea Mişului nu lasă nimic de dorit şi construcţia corporală este primitoare de a fi ostaş. îmi aduc aminte de vorbele arhimedicului Davila 1) pe care-1 conjuram să-mi spue în conştiinţă cum l-au *) Carol Davila, născut la Parma în 1830. Urmează studiile secundare la Limoges şi deţine apoi titlul de doctor în medicină în 1852. Trimis în ace- laşi an de guvernul francez în Muntenia spre a organiza, la cererea Domni- torului Barbu Ştirbei, serviciul sanitar al ţării. Medic şef al Armatei în 1853, înfiinţează Şcoala de medicină în 1855 şi apoi serviciul ambulanţelor, şcoala veterinară şi şcoala de farmacie. înaintat general de Vodă-Cuza, este naturalizat AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 67 găsit; îmi răspunse în limba franceză: «Pe onoare că este mai curat decât aurul şi mai vânos decât Hercules ». A treia zi după examen, întrunindu-se comitetul şcoalei spre revizuirea notelor examinatoare, au decis primirea în şcoală a câtor trei elevi Lăcusteanu, Lahovary şi Stoica în clasa I-a. Eu, socotindu-mă în drept a pretinde a se trece Mişul meu în clasa Il-a, în urma atâtor silinţe la învăţătură din parte-i şi constatări din partea profesorilor examinatori, am intrat în camera de desba- tere a comitetului spre a susţine justa mea pretenţie. După o discuţie, violentă din parte-mi, care a şi provocat demisia unuia din membrii comitetului şi anume a eruditului domn Pavlidis, demisie motivată că i-am atacat onorabilitatea şi imparţialitatea, ceilalţi membri — sub pretext că ceilalţi doi eleyi nu au putut obţine examenul clasei I-a precum şi pentru consideraţia părinţilor lor ca să nu-i bleseze — au stăruit de mine cu multă rugăciune şi curtuazie ca să primesc a intra şi Mişul meu în clasa I-a, fiind o diferenţă numai de şase luni până la examenul anului şcolar, când atunci va intra în clasa Il-a, fiind chiar pentru Mişu o măgulire şi o mulţumire a avea preponderenţa şi întâietatea colegilor lui din clasa I-a. Apoi, în urma atâtor desbateri şi stăruinţe din partea comitetului, m’am înduplecat şi eu. INTRAREA ÎN ŞCOALĂ A MIŞULUI După săvârşirea tutulor formalităţilor, echipând şi aprovizionând pe Mişu cu toate cele trebuincioase, l-am dus la şcoală, recoman- dându-1 directorului şcoalei colonelului Costaforu — unul din amicii şi colegii mei de arme, — ca să aibă îngrijire părintească pentru dânsul, care după o sacră promisiune l-au primit atât dânsul şi personalul şcoalei pe cât şi colegii lui cu multă afecţie. in 1868 pentru serviciile excepţionale aduse ţării. Ia parte la războiul din 1870 ca voluntar în Crucea Roşie franceză. Reîntors apoi în ţară conduce cu deosebită pricepere serviciul sanitar în timpul războiului din 1877—1878. Membru al Eforiei Spitalelor Civile şi al Consiliului Instrucţiunii Publice, vicepreşedinte al Consiliului sanitar superior, etc. Căsătorit cu Ana, fiica lui Alexandru Mihail Racoviţă şi al Anicăi Golescu. Mort în 1884. 5» 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In noaptea aceia nu am închis un minut ochii, făcându-mi planuri noui pentru o nouă carieră care i-aş putea da şi să-l iau din şcoala militară. Mă consultam cu nevastă-mea şi îi ziceam că ar fi mai bine să-i dau învăţăturile şi să-l pregătesc în casă până la vârsta de 18 ani, şi apoi să mă duc cu dânsul la Paris să săvârşească studiile de doctor în drept. Cu aceste idei a doua zi ducându-mă la şcoală, i-am zis să-şi împacheteze calabalâcul să mergem acasă fiindcă m’am hotărît sâ-i dau o altă carieră cu mult mai presus decât aceea de a fi soldat. Mişul meu, supuindu-se la ordinele mele, îngălbenise şi îşi exprima mâhnirea de a se despărţi de colegii săi şi de uniformă prin picături de lăcrămi cari curgeau din ochii lui. Directorul iarăşi stăruea de mine şi mă ruga să nu-1 scot din şcoală. «înţeleg », îmi zice între altele, « că toţi părinţii sunt nebuni mai mult sau mai puţin, dar Ia dumneata nu văz un rezon ca să mergi până la acces. Directorul, zicea el, este la dispoziţia şi voinţa dumitale, de Mişu puteţi dispune după plăcere. Voiţi să fie în şcoală ca extern, să vie dimineaţa numai la predare şi seara, sau chiar la prânz să-l luaţi acasă, sau voiţi numai ca în ajunul unei sărbători şi duminicelor să-l luaţi acasă să-l trimeteţi a treia zi şi în sfârşit ori care concesie socotiţi, expri- maţi-o, şi voi fi zelos de a o executa şi nu-i briza cariera băiatului pentru numele lui Dumnezeu! » In fine am primit ca să fie extern până mă voi obicinui cu absenţa lui, şi aşa am urmat mai multe săptămâni, dându-i voe din vreme în vreme a dormi câte o noapte la şcoală până m’am obicinuit, apoi îl luam numai în ajunul unei sărbători şi Sâmbetele, trime- tându-1 a treia zi. » Mişul meu prospera în sănătate şi progresa la învăţătură. Cât despre sănătate se poate vedea coloraţia de pe obrajii săi din por- tretul de atunci îmbrăcat în mantaua rusească a şcoalei. Frumos era Doamne! Eram fericit. Este în sufletul omului un instinct, nişte presimţiri, cari deduce pe om a deveni superstiţios sau fatalist. Nu voi trece sub tăcere o prezicere fatală a Mişului meu. In toamna anului 1858, când au intrat Mişu în şcoală, eram cu toată familia la vie. In ajunul plecărei de acolo, Mişu ne zise oftând: « Adio vie, eu nu o să te mai văz niciodată!» Şi în adevăr că nu au mai văzut-o. Aceste vorbe au fost pentru inima mea o lovitură de cuţit. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE lACUSTEANU 69 DECADENTA ŞCOALEI MILITARE ŞI A VIITORULUI OŞTIRII In anul 1859 colonelul Cuza moldoveanu au venit pe tronul României cu guvernul roşilor de tristă memorie 1), fiindcă el însuşi fusese un câine roşu (voi vorbi despre dânsul în partea politică). Acest blestemat guvern, izbind şi răsturnând toate instituţiile ţărei şi toate clasele societăţei, am fost şi eu unul care am suferit grelele consecinţe ale acestor lovituri, şi iată una din aceste con- secinţe. Frumosul institut al şcoalei militare, găsindu-1 după cum am descris mai sus, hidra cu nouă capete au vărsat veninul ei asupra acestui institut; ca să arate acces de liberalism şi de egalitate, au zis că ciocoii şi-au păstrat privilegiuri pentru puii lor de şerpi şi astfel au părăsit-o nu numai în desăvârşită neglijenţă, dar au făcut să se consume ea însăşi. Localul care era cumpărat şi destinat acestui institut cu chrisov domnesc al organizatorului Ştirbey Vodă, l-au transformat în minister ostăşesc, iar şcoala au mutat-o în unele din apartamentele spitalului ostăşesc, un spital ruinat la Mihai Vodă, spital care au consumat mii de ciumaţi, de holerici, de ofticoşi şi tot felul de boale contagioase; zidurile umede şi infective; în unele încăperi din etajul de jos se ţinea cadavrele morţilor, câte 3—4 zile; în altele se ţinea tocitorile cu varză acră pentru hrana uvrierilor oastei, căci şi aceştia erau aşezaţi în unele din aparta- mentele spitalului. Astfel încât locuinţa criminalilor din statele civilizate ar fi fost cu mult mai preferabilă. Pe directorul şcoalei l-au schimbat înlocuindu-1 cu un ofiţer subaltern Costescu, fiul lui Costea Cavafu, de puţină importanţă, ba pot zice şi imoral, căci abuza chiar de hrana copiilor reducându-i la hrana soldaţilor; până şi aşternuturile înlăturând pe ale lor le-au dat saltele de pae şi pături de învelit, luând de pretext că trebue să se deprinză copiii cu viaţa soldăţească, şi alte multe nuizibile sănătăţii ') Primul minister al lui Cuza în Muntenia a fost prezidat de I. Filipescu şi compus din Barbu Catargi, Ion Cantacuzino, Gr. Filipescu şi generalul Vlădoianu din partida de dreapta, şi numai Nic. Golescu şi Dim. Brătianu din partida de stânga. Este deci probabil că autorul face aluzie la Ministerul ultra-liberal (28 Mai—5 Iulie 1860) al lui Nic. Golescu, din care făceau parte Brătienii şi C. A. Rosetti. (V. Xenopol: « Istoria lui Cuza-Vodă *, voi. I, pag. 76 şi 152). 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi creşterii lor la părinţi. Intr’un cuvânt, tot sistemul şcolar au fost schimbat. In asemenea condiţii şi cu un astfel de tratament, sănătatea cru- delor fiinţe au început a se altera, trei-patru copii neputând rezista la o schimbare de vieţuire aşa de aspră au şi căzut victime. Eu, din parte-mi, şi cu alţi părinţi de o oarecare influenţă, zbieram în toate părţile că o să pierdem copilaşii cu un asemenea sistem. Blamam pe de o parte, mă rugam pe de alta, cu toată con- sideraţia şi influenţa guvernului de care mă bucuram atunci, fiindcă mă aflam în funcţie de preşedinte al consiliului suprem ostăşesc. Guvernul şi chiar Domnitorul ne consola şi ne promitea că se clădeşte un nou local care va fi destinat pentru şcoală şi în curând va strămuta copiii din spital. In adevăr că în timp de un an au strămutat copiii în şcoala cea nouă din uliţa Târgoviştei 2), dar ce folos? Târziu, căci sângele copiilor s’au infectat! Cază sângele nevinovat al copiilor asupra capetelor guvernului de atunci! Mişul meu, cu toate că era de o natură tare şi rezistibilă, dar tot i s’au infectat curatul său sânge, introducându-se şi declarân- du-se boala scrofulelor. Am prevăzut nenorocitul că o să fie ţara izbită de asemenea ca- tastrofe şi calamităţi, dar ce puteam face ? Căci nu mai găseam echo, nu numai în amicii mei politici, dar nici chiar în rudele mele, tratându-mă de staţionar sau de ultra-conservator. Bine am prezis şi bine am prevăzut despre această instituţie a şcoalei şi frumoasă pepinieră a ostaşilor români, căci la anul 1868 au transportat-o la Iaşi2) şi în timp de un an ajunsese şcoala în starea cea mai mizerabilă. Copii umblau mai desculţi, căci părinţii cu o poziţie, cu o greutate în societate şi cu o avere oarecare, nu-i mai înrola în şcoală, ba şi acei cari erau, îi scoaseră. Astfel încât la anul 1869 au şi desfiinţat-o 3). Presimţind urmările guvernului destructor, am vrut să scot pe Mişul meu din şcoala militară, dar nu au mai fost putinţă, căci mă ’) Actuala Calea Griviţei. Acelaşi local a servit drept şcoală militară până în 1930, când Comandamentul Corpului II de Armată s’a strămutat într’însul. s) Şcoala a fost strămutată la Iaşi încă din 1866 (v. N. Bogdan: « Oraşul Iaşi *, pag. 262). ’) In urma înfiinţării, în 1871, a Şcoalei de infanterie şi cavalerie din Bucureşti, Şcoala din Iaşi a devenit < Şcoala fiilor de militari ». AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 71 ruga şi insista să nu-i brizez cariera ostăşească cu care s’au fami- liarizat şi în care au înaintat aşa de mult încât devenise unul din cei mai distinşi şcolari. Guvernul român (mai mult ca chestie politică) rugase pe gu- vernul francez să trimeată o misie franceză pentru învăţarea co- piilor. Comandantul acestei misii şi director al şcoalei, maiorul Lamy, înaintase pe Mişul meu la gradul de sergent cu numirea distinsă de « sergent d’elite ». In iarna anului 1860, Mişul meu lovindu-se la fluerul piciorului drept urcându-se pe scara şcoalei, au crăpat pielea. Această lovitură bagatelă au devenit boală serioasă. L-am luat îndată acasă, am chemat pe doctorii Mayer1) şi Draş2); l-au găsit cu piciorul umflat şi cu căldură intermitentă. Doctorii mi-au zis că această boală se arată numai în oraşele cele mari şi populate, precum Parisul şi Londra, iar aici la noi încă nu au văzut-o. Am înţeles că este o stricare a sângelui introdusă din infecţia aerului şcoalei. In fine, după o operaţie făcută unui abces ce se formase la picior şi o căutare serioasă, Mişul meu s’a însănătoşit. In iarna anului 1861 au apărut două glande scrofuloase la gâtul Mişului meu. L’au tratat toată iarna doctorii cu unt de morun şi cu iodură de fer. In primăvară i-au făcut doctorul Fotino 3) mai multe operaţii la acele glande. Vara am plecat cu Mişul meu la Viena. Am consultat somităţile profesorilor din Viena precum Skoda şi Opoltzer, care au declarat că Mişu este scrofulos, fie această boală hereditară sau adoptată, şi să merg cu dânsul la băile dela Spa din Belgia, şi după o cură de două săptămâni să-l duc la băile de mare la Ostanda. Prescripţia doctoricească am urmat-o. Ajungând la Spa, după un consult cu doctorul local, Mişu au început cura. *) Ignatz Mayer, doctor în medicină dela Viena, chemat în ţară de Ale- xandru-Vodă Ghica în 1834 (1800—1870). *) Alois Drasch, medic, sau mai bine zis empiric german, stabilit în Bu- cureşti, unde a lăsat amintirea unui filantrop şi a unui original. M. în 1894. 8) Andronache Fotino, cunoscut medic militar, ajuns general, inspector şi apoi director general al Serviciului sanitar, efor al spitalelor civile, senator, etc. (1834—1907). 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sosind la Ostanda şi consultând doctorul, au prescris Mişului să facă băi de mare de două ori pe zi câte cinci minute; seara să pue compresă de apă de mare la gât şi să bea apă de Spa care o aduceam proaspătă prin drumul de fer dela Spa; şi băile să le facă la Paradis (loc depărtat ca la 2—3 minute de diga mărei, unde fac paţienţii băi în pielea goală). In acest voiaj eram întovărăşiţi de bătrânul nenea Pană Buescu cu fiul său Vasile. După o cură de cincizeci de băi, Mişul meu iar au devenit gras şi frumos. Săvârşind cura băilor de mare la 15 August am plecat la Paris, consultând şi acolo celebrităţile doctorilor în medicină, precum Andral, Trousseau şi alţii, cari după o examinare minu- ţioasă a corpului au găsit pieptul şi toate organele în stare normală şi perfectă, că scrofurile dela gât nu au nici o comunicaţie cu plă- mânii (de care mult mă temeam) şi că trecând vârsta de 19—20 ani, scrofulele vor dispărea cu desăvârşire. Aceste încredinţări mi s’au făcut prin jurământ de onoare. In fine i-au prescris să facă o cură de iodură de fer şi chinină roşie în iarna următoare, ca pre- zervativ. In luna lui Septembrie m’am întors cu Mişul meu în ţară în deplină sănătate. Iarna au urmat cura mai sus prescrisă. Angajasem şi pe doctorul Fotino să meargă de trei ori pe săptămână la şcoală să-l vadă. A propos de şcoală. Şcoala se mutase într’un local nou pe uliţa Târgoviştei, clădit din nou şi destinat pentru şcoală. Acest local nou era construit în condiţiuni higienice. In primăvara anului 1862, iarăşi s’au ivit la gât două glande scrofuloase care le-au operat în mai multe rânduri doctorul Fotino ca să nu se comunice cu organele pectorale pe din- lăuntru. Vara l-am trimes cu Mariţa în Germania la băile dela Kreutznach. După săvârşirea curei, s’au întors cu mumă-sa gras şi frumos. In vara anului 1863 au plecat Mariţa cu Mişul nostru tot la Kreutznach. După săvârşirea curei s’au întors cu mai multă viaţă şi forţă într’însul. M’am socotit fericit şi scăpat de toată grija boalei lui. In anul 1864, primăvara, au început să-l prinză frigurile din vreme în vreme. Sănătatea începuse a se altera. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 73 In luna lui Mai s’au înălţat la gradul de ofiţer, însumându-1 la cavalerie în regimentul al II-lea de lăncieri (deşi dorinţa mea era ca să fie în artilerie). In luna lui Iunie am plecat cu Mişul meu la Yiena să consultăm doctorii la care băi să-l duc. Companioni în voiaj aveam pe doamna Ritoridis cu doi fii1) (cel de al doilea era coleg şi frate de arme al Mişului, din acelaş regiment), d-1 Gligore Moscu şi alţi români, îmi dam toate silinţele ca să fac drumul lui Mişu agreabil, însă Mişul meu era foarte trist şi suferind. II tortura o căldură intermi- tentă şi o slăbiciune încât abea se ţinea pe picioare. Ajungând la Yiena a doua zi, am chemat la consult somităţile profesorilor în medicină, pe Skoda şi Opoltzer, cari examinându-i corpul am auzit deodată pe Skoda cu o voce sălbatecă zicând în limba germană: «Molch!» (cură de zer). Acest cuvânt ca un trăsnet de moarte mi-a trăsnit toate fibrele nervilor; am început să tremur şi mi s’au umplut ochii de lăcrămi. Mă încurajam cât puteam ca să nu descurajez pe Mişul. Săvârşind o minuţioasă examinare a corpului, mi-au zis apoi să merg cu Mişu la băile dela Ischl, în Styria, care băi conţin oţel, fer şi sare, şi să bea zer de capră. Au dresat un « visum repertum » cu recomandaţie către doctorul Guttenberg dela Ischl. In «visum repertum » descria că Mişu pătimeşte de tubercule scrofuloase. După ce s’au retras doctorii am trecut în camera doamnei Ritoridis şi am plâns cu amar, căci aveam mare trebuinţă să-mi vărs focul să nu mă vază Mişu. Mişul meu avea trebuinţă de un cal de călărie pentru front şi promisesem să-i cumpăr un cal aşa de frumos încât alt ofiţer să nu aibă ca al lui. Trecând pe la Pesta (în Ungaria), am aflat că un stahlmaister are cai frumoşi. M’am dus cu Mişu la dânsul însoţiţi şi de alţi români, între cari şi beizadea Suţu dela Moldova, Ritoridis şi alţii. Au plăcut la toţi un armăsar negru, bine dresat şi care trecuse şcoala mare (haute ecole). Am intrat în tocmeală cu pro- prietarul calului care mi-a cerut trei sute de galbeni. Mişu îmi zise : « Lasă, tată, să căutăm şi la Viena, poate găsim mai frumos şi mai eftin ». Am încuviinţat toţi ideea Mişului şi am plecat. 1) Zoe Retoridis, născută Formac, mama lui Ion şi a lui Petre Retoridis, fost maior de cavalerie. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La Viena, a treia zi după consult, am vizitat mai multe grajduri, am văzut ca la două sute cai, nici unul nu i-au plăcut. Seara au venit un samsar şi ne-a zis că un căpitan de artilerie are un cal dresat de vânzare şi îl putem vedea mâine în manejul artileriei. Ne-am dus mai mulţi români, l-am văzut, Mişului nu i-au plăcut zicând că ţine capul strâmb. Ca copil iubit şi răsfăţat era dificil la alegerea calului. In fine au dat preferinţă armăsarului dela Pesta şi au rămas ca la întoarcerea noastră dela băi să-l cumpăr. La Viena căldura intermitentă a Mişului se tăiase şi forţele începuseră a reveni. A patra zi am plecat din Viena şi seara am ajuns la Ischl şi am tras la hotelul Reginei Elisabeta. înainte de a ne culca am zis slugei hotelului (în prezenţa Mişului) ca să invite a doua zi la 9 ceasuri pe doctorul Guttenberg. A doua zi m’am sculat prea de dimineaţă, înaintea Mişului; căutând prin haine, am găsit o legătură cu tutun românesc, zis turcesc (căci nu trăgea tutun în prezenţa mea); l-am luat şi l-am aruncat pe fereastră şi i-am pus în loc cheiţa lacătului dela tinicheaua mea cu ţigări de tutun turcesc şi apoi mai târziu l-am conjurat să tragă tutun d’al meu, şi în prezenţa mea, zicându-i pe lângă alte că dorinţa mea cea mai mare este să vază în mine nu numai un părinte, dar şi cel mai bun amic. Aşa dar a doua zi, după cum am zis, sculându-mă prea de dimi- neaţă — lăsând pe Mişu să doarmă — m’am dus să preîntâmpin pe doctorul Guttenberg, pe care găsindu-1 acasă i-am descris toată boala Mişului, i-am arătat părerea profesorilor dela Viena şi l-am rugat să vie să-l vază prefăcându-se (doctorul) că nu mă cunoaşte, ca să nu înţeleagă Mişu că am iniţiat eu pe doctor. Aceasta am facut-o ca să-i relevez moralul precât se putea, căci mă temeam că prin surprindere cetise părerea doctorilor dela Viena. Pe la orele 10 doctorul viind la hotel şi prefăcându-se că nu ne cunoaştem, ne-am recomandat unul altuia, apoi fâcându-i descrierea boalei scrofulelor de care pătimise, i-am arătat « visum repertum » al consultului doctoricesc din Viena. Doctorul, după ce l-au citit şi au examinat corpul Mişului cu multă seriozitate şi scrupulozitate, îmi zise: « Domnul meu, este în obiceiul doctorilor celor mari să agraveze boalele paţienţilor mai mult decât sânt, şi aceasta numai în profitul doctorilor celor mici, de exemplu ca mine. Fiul dumitale, domn lieutenantul şi AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 75 viitorul meu amic, nu are decât o mică rămăşiţă a boalei scrofulelor, este puţin anemic şi nervele slăbite. Sper şi sânt convins că în puţine zile voi satisface cu desăvârşire dorinţele domniilor voastre. Aşa dar mai înainte de toate mă duc să vă procur o casă mai salubră, mai igienică şi cu mult soare, şi după ce vă veţi strămuta, diseară viu şi orânduesc cura care are să înceapă de mâine ». Doctorul avea vârsta ca de 50 ani, de un caracter afabil şi delicat; în urma relaţiilor amicale, am găsit într’însul multă învăţătură şi experienţă şi mai cu osebire în specialitatea sa pentru boalele pieptului. Mişu îi atrăsese simpatia cu deosebire. In aceeaşi zi peste două ore ne-am strămutat dela hotel la o casă cu chirie. Seara viind doctorul au orânduit Mişului să bea o can- titate măsurată de zer în aşternut, pe la 9 ore să facă un mic dejun şi la 11 ore să ia o bae; peste 2—3 zile să bea şi câte un pahar de lapte de capră roşie. Mişul meu înflorise în zece zile încât nu-1 mai cunoşteam. Când au început cura abea putea să facă o mie de paşi, iar după zece zile urca şi cobora munţii ca căprioarele. Bucuria mea era la culme. Ischl este domeniul coroanei Austriei, a familiei Habsburgilor. Un mic orăşel cu un palat şi o grădină împărătească (locuinţa demisionatului împărat Ferdinand care locuia acolo cu familia sa), un kursal spaţios şi frumos, încăperile băilor distinse iar apele renumite, un cazino elegant, un mic teatru cu un vodevil nemţesc, o muzică ostăşească în permanenţă, hoteluri mari şi frumoase şi în sfârşit diferite plimbări şi petreceri. Pe timpul şederii noastre acolo mă sileam în toate chipurile să procur Mişului meu tot felul de distracţii. De exemplu până la prânz era ocupat cu cura; după prânz mergeam împreună sau cu mai mulţi prieteni cu trăsurile sau pe jos pe la grădini, pe munţi sau prin satele de prin prejur; doctorul la fieşcare două-trei zile angaja pe Mişu şi mergea cu birja de-1 lua să meargă împreună pe la plimbări mai depărtate, atunci eu luam câte un amic şi îi surprin- deam la o cafenea a vre-unei comune, Mişu bând laptele de capră şi doctorul paharul de bere. Seara ne întorceam şi mergeam la teatru unde aveam loja cu luna, şi astfel petreceam ziua mulţumiţi. In serile care nu era teatru, se adunau la mine amicii noştri şi jucam conţină pe o firfirică ca să petreacă Mişu. Amicii noştri 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aflaţi acolo erau d-nii Cernovodeanu bătrânu, Iancu Alexandrescu, Iancu Porumbaru şi Vuros, un grec banchier dela Galaţi. Mişul meu reluându-şi forţele şi sănătatea sa ne mai lăsând nimic de dorit, începuse a-1 preocupa datoriile carierei sale. îmi zicea adesea: « Tata, ce o să fac eu la escadron fără cal mergând la Bucureşti ? » (Mişul meu se temea să nu se vânză armăsarul care-1 văzuse la Pesta şi care-i plăcuse aşa de mult). In fine văzând multa şi modesta sa stăruinţă că voeşte să plec cu un ceas mai înainte să-i cumpăr calul, m’am hotărît să plec. Mişu urma să mai şează vre-o zece zile acolo ca să săvârşească cura. In ajunul plecării mele l-am recomandat doctorului, recompen- sându-1 de vizitele şi îngrijirea dată Mişului cu multă generozitate, apoi am rugat pe amicii mei să-l antureze cu amiciţia lor, cari m’au încredinţat că nu vor petrece o singură zi fără dânsul. In ziua plecării, îmbrăţişând pe Mişul meu, l-am rugat să urmeze cura până la sfârşit şi să se păzească de răceală. Apoi luându-mi bagajul m’am dus la diligenţă. Seara am ajuns la Viena. Trăgeam obicinuit la hotelul Wilde- mann (omul sălbatec). M’am oprit vreo trei zile acolo, întâi ca să zoresc nişte fireturi de uniformă şi o manta albă care le comandase Mişu în trecerea sa la băi, al doilea să-mi iau nişte haine cari le comandasem şi să fac oarecari târgueli pentru cei deacasă. La Viena am găsit şi pe amicul meu d-nul Tache Leţu cu care am petrecut acele puţine zile. Săvârşindu-mi trebuinţele am plecat din Viena şi către seară am fost la Pesta. Unica mea preocupaţie au fost calul Mişului. M’am dus la proprietarul armăsarului care plăcuse Mişului şi după o desbatere de două zile despre preţ l-am cumpărat cu 1200 fiorini argint sau 200 galbeni. Apoi am găsit şi un vizitiu cu multă speciali- tate de cai şi l-am tocmit câte un galben pe zi câte zile va face până la Giurgiu şi înapoi, plus hrana lui şi plata vaporului înapoi. Apoi m’am dus la agenţia vapoarelor şi am rugat-o să pue o baracă pe vaporul accelere ca să iau calul împreună; am plătit îndoit pe cât se plăteşte o persoană la clasa I-a. Apoi am cumpărat valtrapuri de lână şi de pânză cu pieptare şi acoperişuri de cap, apoi frâne, căpestre, ţăsăli, perii, ghebrele, chingi şi altele. M’au costat armă- sarul aproape trei sute de galbeni adus la Giurgiu. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 77 Corespondenţa între mine şi Mişul meu urma regulat, căruia la sfârşit i-am scris că armăsarul l-am cumpărat şi plec în ţară ne- putând a mă mai întoarce căci am isprăvit banii, şi mai vârtos că mai rămăsese vreo cinci-şase zile să plece şi dânsul şi să vie sănătos la moşie. i Pe vaporul care m’am îmbarcat erau doi fii a Imperatorului (sic) Franţei Louis Philippe, duca de Montpensier şi duca d’Aumale, cu nevestele şi copiii lor: treceau din America la Constantinopol. Era şi generalul Steganoff, guvernatorul Odesei, cu o familie şi o suită numeroasă. Calul Mişului devenise obiectul petrecerei damelor. Când se scula dela masă, lua fieş-care câte o felie de pâine şi îi da mângâindu-1. Intr’o zi două dame tinere din familia generalului Streganoff mângâind calul, zicea una celei-lalte în limba rusească: « Oarefi-va şi călăreţul frumos ca calul ? » Eu puind mâna în buzunar, am scos o scrisoare a Mişului cu portretul său în miniatură şi le-am pre- zentat-o (Mişu la Ischl fotografiase mai multe hârtii de scrisori cu portretul său). «Iată doamnelor» le zisei în limba rusească, «vă satisfac curiozitatea ». Luând scrisoarea şi observând portretul îmi zise : « Frumos ofiţer de ulani! » Le-am mulţumit zicându-le că mă flatează, şi altele. In fine am ajuns la moşie cu calul fără nici-un accident. Peste vre-o zece zile au sosit şi Mişu la moşie de unde am plecat cu toată familia la Bucureşti. INTRAREA MIŞULUI ÎN LUME Mişu împlinea vârsta de 20 ani. Intra în lume cu o educaţie perfectă. Vorbea cu multă agilitate limbile franceză şi germană. Desemna binişor (îi păstrez mai multe eşantioane de peisajuri şi planuri topografice de când era în şcoală). Avea un spirit pătrunzător. Fără să înveţe claviru punea cântece româneşti pe clavir, între altele lamentabilul cântec «brr, oiţă, brr...» care îl cânta în perfecţie şi cu multă duioşie şi care l-au lăsat suvenir în familia lui. Mişu era un ofiţer căutat (en vogue, recherche). Nu era serată la palat sau în societăţile cele bune ca să nu fie invitat. Juca bine şi îi plăcea. 7« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încăleca bine şi frumos, cu o « nonchalensă » admirabilă, ca cel mai bătrân «ecuyer » sau călăreţ şi pe orice cal, chiar pe unul furios, fiindcă încăleca din cea mai fragedă copilărie (dela vârsta de 4—5 ani avea doi cai «poney» la grajd). Adesea ori trecea cu escadronul în escorta domnească sau promenadă militară pe di- naintea casei părinteşti, cu sabia scoasă, şako la o parte, cu armăsarul piafând, cu bucuria pe obraji, surâsul pe buze. Zicea într’însul: «Sânt mulţumit, nu am nimic de dorit». Privitorii îl admirau, iar părinţilor şi surorilor le sălta sufletul de bucurie. Eu ziceam în adâncul inimei mele: «Iţi mulţumesc, Doamne, că sânt fericit! » Mişu, deşi nevârstnic, dar avea maturitate complectă. Era mai mult gânditor decât bârfitor. Singurul băiat şi moştenitor al familiei, răsfăţat de părinţi, surori şi rude, iubit de toţi aceia cari îl cunoşteau, primea laudele şi binefacerile în recompensa nobilelor şi frumoaselor sale purtări. O singură puerilitate avea, aceea a pasionului birjei, adică a avea birjarul lui (Ivan birjarul) cu ziua sau cu săptămâna, şi această plăcere eu i-o toleram căci provenea din două podoabe fireşti care-1 însuşeau şi după mine îmi plăcea să văz un tânăr elegant, şi mândru mai vârtos. Aşa dar cum ar fi corespuns la aceste podoabe dacă l-ar fi văzut cinevaş într’o hodoroagă de birjă ? Şi când isprăvea paralele, prefera mai bine a umbla pe jos, călare sau cu trăsura părintească, care procedare mă făcea să înţeleg că au isprăvit paralele.......... Mişu avea dela mine destinaţi 15 galbeni pe lună, deosebit de salariul de ofiţer, dar adesea treceam peste suma fixată cu mare mulţumire, fiind această sumă numai pentru frivolităţi precum tutun, teatru, birje şi altele, iar cât pentru haine sau tot felul de obiecte trebuincioase, acelea mă priveau pe mine. Principiile politice ale Mişului (pe cât îi permitea experienţa vârstei) erau aristocratice. Născut în aristocraţie, era aristocrat la culme, însă totodată şi liberal progresist. Tocmai în anul acela, roşii1), acea sectă destrăbălată şi perturbătoare de meserie, arun- caseră sămânţa falşei politici a nedisciplinei şi a demoralizării în oştire. Mişul meu nu se ralia cu asemenea ofiţeri şi pe când vre-unul din camarazii lui propaga idei revoluţionare, Mişul meu *) Ministerul Kogălniceanu care a urmat loviturii de Stat. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 79 îi apostrofa zicându-le: « Disciplina ostăşească cu politica nu se combină şi să lăsăm politica oamenilor politici! » Mişul meu era însumat în escadronul al doilea din regimentul II de lăncieri. Comandantul escadronului era Nicu Grădişteanu 1), rudă şi amic intim al Mişului. îndată după sosirea Mişului dela Ischl i-au pus sub comandă un ploton. Mişu îşi împlinea datoriile slujbei cu cea mai strictă exactitate, astfel că atrăsese admiraţia şi dragostea atât a camarazilor cât şi a şefilor. Comandirul regimentului trata pe Mişu ca amic iar nu ca ofiţer subaltern de rând. Mişu era angajat şi nelipsit la toate seratele colonelului. Mişu era un ofiţer « accompli», cum zice francezul. Mişu era mulţumit cu desăvârşire. Peste două luni comandantul regimentului au numit pe Mişu director al şcoalei regimentului, dispensându-1 de a mai face serviciul regimentului, însă Mişu au rugat pe colonelul ca să îndeplinească amândouă însărcinările, spre a nu se pune în suspiciune de camarazii lui. Când am văzut pe Mişul meu intrat în lume, împodobit cu atâtea podoabe, am zis ca Sf. Simeon: « Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta! » Atunci am zis că am trecut nenorocirile, atunci am zis că sânt fericit! EŞIREA MIŞULUI DIN LUME Pe la începutul anului fatal 1865, într’o seară viind acasă cu Mariţa ne pusesem să cinăm. Auzind sunetul săbiei lui Mişu care venise acasă, m’am dus în cameră la dânsul zicându-i: «Vino, Mişule, dacă vrei să cinăm împreună». —«Vin îndată, să-mi scot sabia » îmi răspunse el. Acestea zicând au tuşit, şi deodată cu tuşea îl văd alergând la scuipătoare şi vărsând sânge. Am strigat pe Mariţa care i-au dat apă cu sare şi i s’au oprit sângele. Am trimes trăsura îndată la doctorul Fotino care examinând sângele, ne-a încredinţat că au fost o adunătură de sânge — fiind sânge în- chegat — şi nici decum din plămâni. Cu cât disperaţia mea era de mare, cu atât mă prefăceam de liniştit, ca să nu se sperie Mişul meu. In fine după 2—3 zile de repaos în casă şi o cură de apă de 1) Viitor colonel şi apoi general de rezervă în 1906 (1839—1909). 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păcură care i-au dat-o doctorul, Mişu simţindu-se bine au reînceput slujba şi petrecerile. In primăvară eu, care purtam spaima în inimă a acestei nopţi sinistre în care au vărsat sânge, consultam adesea pe medici dacă nu ar fi bine să se mai ducă odată la băi. Medicii erau de acord cu părerea mea şi îl îndemnau să mai meargă odată la băi. Mişu ezita, vrând să meargă la Iaşi cu regimentul (care se disloca); eu insistam şi-l rugam, până ’n fine s’au hotărît, însă fără să fie acompaniat nici de mine nici de mumă-sa (aceasta o spunea confidenţial suro- rilor, zicând că este emancipat şi până când o să fie sub tutela părinţilor!). Doctorul Fotino, în care avea multă confienţă şi amiciţie strânsă, l-au orânduit să meargă mai întâi la apele dela Gleichenberg în Styria, unde să facă cura trei săptămâni. De acolo la Ischl să facă cura trei săptămâni şi apoi la băile de mare la Ostanda în Belgia. Eu stârneam ca după ce va săvârşi cura la Ostanda să meargă la Londra ca să facă trajeul mărei. I-am mijlocit un congediu de patru luni şi la i Iunie am trimis poştalionul la Bucureşti de au venit Mişu pe la moşie (fiindcă mă aflam acolo cu familia). L-am pregătit de voiaj dându-i şi două sute galbeni şi am plecat împreună la Giurgiu. Seara la hotel am găsit pe generalul Vlădăianu care asemenea petrecea pe fiul său la Viena. A doua zi l-am condus la vapor. Când vedeam că se apropie momentul de a mă despărţi, îmi venea ideea de a nu-1 lăsa singur şi a-1 însoţi, cu toate că nu eram pregătit. In marginea Dunării venise un bancher evreu Blumen, carele în toată vremea mă acredita cu poliţe la Viena. L-am rugat să-mi dea o poliţă de 300 galbeni la Viena şi m’au refuzat, jidovul nelegiuit! Am rugat un neguţător grec, căpitan Chiriac Riga, cu care aveam afaceri comerciale de producte de mai mulţi ani (cari se afla şi dânsul acolo) să-mi dea 300 galbeni, şi asemenea mi-a zis că nu i se întâmplă. Greca fides non est fides. Penuria aceasta pro- venea din diseta anotimpului, căci nu se făcuse bucate. Dar cine putea să prevază o fatalitate care mă urmărea, căci Mişu se bucura de o perfectă sănătate, după cum se constată din chiar scrisorile lui care se vor vedea mai la vale. Apoi sărutând pe Mişu în mai multe rânduri şi rugându-1 să-mi scrie în toate zilele, au plecat. Iar eu am rămas cu inima sfâşiată! AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 81 Depărtându-se vaporul generalul Vlădăianu îmi observă zicând: « Uite-te copilul dumitale te iubeşte mai mult decât al meu pe mine, căci s’au urcat pe corvata căpitanului şi nu îşi mai ia ochii dela dumneata!» Acum, reproducând scrisorile Mişului care le păstrez, las pe dânsul să spue despre voiajul lui (urmează textul a opt scrisori). Din această corespondenţă a Mişului meu şi mai cu osebire din scrisoarea dela 7/19 Iulie prin care zice: «şi pe urmă mă întorc gras şi roşu » rezultă şi se constată că era afară din ori-ce bănueală funestă ce i-ar fi putut pricinui patima lui principală, adică scro- fulele. Dar amar mie, fatalitate! Ce faci fatalităţei? Românul are o zicătoare: « Ce este omului scris în frunte trebue să sufere » şi iarăşi: « dacă nenorocirea este înainte, alergi ca s’o ajungi, dacă este înapoi, o aştepţi să vie ». Mişul meu nu au plecat la 17 Iulie la Paris cum se hotărîse şi au mai zăbovit vreo două zile, în care interval s’au aprins Ischlu. Incendiul au fost îngrozitor: s’au început noaptea pe la orele 10 dela casa doctorului care era situată în apropiere de casa unde locuea Mişu. Aşa dar ori spaima acelui teribil incendiu (care au consumat mai mult de jumătate oraşul), sau că au răcit noaptea sculându-se din somn, căci îmi spune mătuşă-sa Aristiţa Brătă- şanca cu Linţa Bălăceanca că în noaptea aceea I-au găsit rezemat de un zid, galben ca ceara, tremurând şi foarte spăimântat. L-au întrebat de ce s’au speriat, că nu arde casa tată-său, şi le-au răspuns : « Malgre moi, sânt foarte spăimântat». Apoi l-au rugat doamna Linţa Bălăceanca şi cu Aristiţa să doarmă în acea noapte la dum- nealor, ceea ce au şi făcut. A doua zi când s’au sculat spune Aristiţa că Mişul au transpirat aşa de mult în acea noapte încât năduşeala trecuse prin saltele şi se făcuse lac de apă pe scânduri. Vai! emoţia au fost aşa de mare încât i-au bulversat toată circu- laţia sângelui, prefâcându-se într’o boală netămăduită şi mortală. Această cumplită boală se numeşte albuminurie sau boala lui Bright, prefăcându-se albumina sângelui în apă. 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Văzând că răul îl dominează, au plecat la Viena unde făcând consult cu profesorii în medicină, i-au zis să se întoarcă în ţară şi să facă cură de poame. Eu aflându-mă cu familia la moşie, în mo- mentul când scriam Mişului că îi trimit o poliţă a lui Halfon bancherul* *) ca să primească la Paris dela Rotschild 50 de napoleoni ca să se ducă la Londra după cum îmi scrisese, mă pomenesc cu o scrisoare a Mişului care-mi scria să-i trimit la 20 Iulie droşca cu poştalionul la Giurgiu fiindcă vine în ţară. Am trimis trăsura şi au venit la moşie. Era într’o slăbiciune care m’au spăimântat. L-am întrebat ce are, şi unde este grăsimea şi roşeaţa de care îmi scrie ? îmi răspunse că de vre-o două săptămâni îl prind nişte friguri cumplite şi consultând medicii dinăuntru, unii ai zis că suferă de « dorul ţărei » (mal du pays), alţii i-au zis să se întoarcă în ţară să facă cură de poame. Doctorul lui Fotino, în- tâlnindu-1 pe vapor, i-au zis că are friguri şi i-au dat o reţetă să o facă la Giurgiu (erau hapuri de chinină) şi i-au zis să şează la moşie şi să nu bea la masă alt vin decât bordeaux. Am trimis îndată la Bucureşti şi am adus o căruţă cu poame şi o ladă de bordeaux. Nu era nici-un obstacol, nu cruţam nimic spre a îndeplini dorinţele Mişului. Minuţioasa îngrijire care se da Mişului vreo câteva zile mi se părea că ar fi prosperând în sănătate. Intr’o zi examinând limba o văz neagră ca catranul. Atunci am văzut că boala se agravează şi am hotărît să plecăm la Bucureşti să cerem ajutorul medicilor. La 1 August am plecat cu Mişu la Bucureşti (capitala era agitată şi ameninţată de un rezbel civil2), voi vorbi pentru aceasta în altă parte). îndată ce am sosit am trimis la doctorul Marcovitz3) care, examinându-1 şi cercându-i udul cu acid nitric, deodată am văzut *) Habeday Halfon, bancher evreu din Bucureşti. A lăsat o mare parte a averii sale Azilului «Elena Doamna» (1827—80). *) Turburările puse la cale de opoziţie şi care au izbucnit in Bucureşti la 3 August 1865 in lipsa Domnitorului din ţară (v. Xenopol: «Domnia lui Cuza-Vodă », voi. II, pag. 32 şi urm.). ’) Alexandru Marcovici, doctor în medicină dela Paris, medic primar al Spitalului Colţea şi profesor de clinică medicală şi terapeutică (1835—86). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LACUSTEANU 83 o metamorfoză involuntară în figura medicului care devenise palidă ca turta de ceară. Au scris un medicament şi i-au zis să nu iasă din casă ferindu-se de răceală. Apoi trecând cu doctorul în camera mea, l-am rugat cu multă stăruinţă să-mi mărturisească adevărul, care este patima Mişului. Atunci doctorul îmi zise: « Boala este foarte gravă, dar nu este de dezesperat. Această boală se numeşte albuminurie sau boala lui Bright, se schimbă albumina sângelui în apă sau, pe româneşte, boală de rinichi, care provine dintr’o răceală mare sau o spaimă mare, dar tot ce mă pune în mirare este că patima este veche de două sau trei luni şi cum doctorul lui Fotino nu au prevenit-o mai înainte ? » A doua zi am chemat şi pe doctorul Ziţeu 1) rugându-1 să urmeze vizitele împreună cu doctorul Marcovitz. Am scris îndată Mariţei la moşie ca să vie cu toată familia la Bucureşti fiindcă gravitatea boalei Mişului reclamă o deaproape căutare, care au şi sosit a doua zi. Cu toată căutarea şi silinţa a trei medici, Marcovitz, Ziţeu şi Fotino, în curs de trei săptămâni Mişului meu i se slăbeau puterile şi se topea ca lumânarea. Intr’o zi, fiind doctorii la consultaţie, doctorul Marcovitz examinând udul exclamă de odată cuvântul « Eureka! » II întreb ce, îmi răspunde plin de bucurie : «I-am găsit calibrul boalei, domnule, şi este în afară de orice temere ». Doctorii i-au dat voie Mişului să iasă în toate zilele la plimbare pentru aer. In ziua aceea eu trebuea să mă duc la Giurgiu pentru afaceri casnice şi să mă întorc a doua zi. Luându-mi ziua bună dela Mişu şi sărutându-1 de mai multe ori i-am zis: « Mişule, doresc ca mâine când mă voi întoarce la 4 ceasuri» (diligenţa facea trajeul Giurgiului la ore fixate) « să găsesc pe Ivan birjarul tău la scară cu birja, căci aceasta va fi un balsam pentru suferinţele mele de ® lună de zile ». In adevăr că a doua zi când m’am întors dela Giurgiu, Ivan birjarul era la scară cu birja şi mantaua cea albă a Mişului aruncată pe capră (aceasta era şicu lionilor). Am sărutat pe Mişu adresându-i câte-va vorbe de bucurie şi mulţumire şi apoi s’au aruncat în birjă ducându-se să se plimbe la şosea. *) *) Dumitru Papastavru, zis Zitzeas, după comuna sa natală Zitza din Epir. Doctor in medicină dela Paris in i85z; subinspector general al servi- ciului sanitar in 1865, colonel şi medic al Spitalului Militar din Bucureşti in timpul războiului pentru independenţă. «» «4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE • • A două zi au prânzit la soră-sa Miţa. A treia z s’au dus cu Canu şi eu soră-sa în plimbare la Herăstrău unde au şezut până seara înoptat... ■ In ziua următoare către seară, Mişu era în cameră la mine, privea la fereastră. L-am lăsat în odae şi m’am dus pentru câteva minute la spiţărie; când m’am întors, Mişu dispăruse... ■ Peste două ore s’au întors acasă şi întrebându-1 unde au fost mi-a zis că s’au dus puţin de s’au plimbat pe jos... Ori şi cum, a doua zi Mişul meu au căzut la aşternut, şi nu s’au mai sculat! Desperaţia noastră era la culme! Pe lângă cei trei doctori curenţi de mai sus am chemat şi pe arhimedicul Davila şi la consulturi rugasem şi venea şi doctorul Arsache x). • Boala mergea spre rău din zi în zi. Au început să-l prinză frigurile, începuse să se umfle picioarele, pofta mâncării i se tăiase. Nu ştiam ce să mai facem I Am rugat medicii şi au transcris prin telegraf la Paris toate simptomele boalei profesorului Andral rugându-1 să ţie acolo un consult. Consultul s’au făcut, răspunsul au venit, cura au urmat-o, dar vai I nici o speranţă de preschimbare în bine a boalei, răul ampira. Boala ingrata! In desperaţia noastră am alergat şi la ştiinţa babelor, ştiinţa veche (ante Hipocrat). Unele îmi ziceau că este deochiat (jettatura), altele că are uscătură, altele iarăşi că s’au speriat. In sfârşit nimic şi cu dânsele răul predomina. • Am alergat apoi la cele bisericeşti, unica şi ultima nădejde a omului. Ne duceam la toţi sfinţii şi ne rugam cu lăcrămi şi eu şi sărmana mumă-sa. Făceam priveghieri la mănăstiri, dam banii cu profuziune, dar vai, sărmanii! nu am avut destulă credinţă, nici cât un bob de muştar, după cum zice Sf. Evanghelie. •La 23 Septemvrie au apucat pe Mişu sughiţu. Atunci şi numai atunci am văzut că nu mai este nădejde de a scăpa Mişul meu. • Am trimis pe Canu la doctorul Gliile2) să-l cheme şi pe dânsul, şi cu promisiunea să-i dau două mii galbeni dacă îmi va scula pe l) Apostol Arsache (1789—1869), originar din Albania. Doctor în me- dicină dela Halte, vine în ţară unde este numit medic al Spitalului Panteli- mon în 1820. Intrând apoi în viaţa politică ajunge deputat, ministru în 1861 fi* * 1862 şi prim-ministru pentru câteva zile, după asasinarea lui Katargi (8 — 23 Iunie 1862). • •) Teofil Gliick, medic austriac stabilit mai întâi în Iaşi şi apoi la Bucureşti, unde ajunge efor al spitalelor civile şi director al Serviciului sanitar (1824—84). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE L'ĂCUSTEANU 8$:- Mişu. La 23 seara, în urma consultaţiei ce au făcut cu cei-l-alţi doctori, au prescris o vezicatorie la buricul pântecelui, care au-şi pus-o în seara aceea doctorul Fotino, zicând că a doua zi vine. să o tae. • A doua zi îmi zise Mişu: « Tată, chiamă pe Ion soldatu să .mă duceţi în odaia cu sofa căci este mai multă lumină ». Am chemat pe Ion şi împreună cu mine l-am pus pe un fauteuil (căci slăbise sufletul meu de nu se mai putea să se ţie pe picioare) şi l-am mutat-. Când l-am sculat în sus au căzut vezicătoarea, nu se prinsese. Dar vai când omul este destinat la o fatalitate, aleargă după dânsa să o aducă mai curând. • Am trimis la doctor de au venit şi au prescris altă vezicatoare, i-au şi pus-o şi s’au prins... Aceasta au fost cel din urmă medi- cament ! Seara au venit să o tae. Eu ţineam lumânarea, dar văzând pe Mişu că face mişcări de suferinţă am dat Mariţei lumânarea să o ţie, fiindcă durerea lui comunica cu sufletul meu. Am trecut în salon şi am lipit urechea la uşa care corespundea cu camera în care trecusem pe Mişu. Doctorul, după ce i-au tăiat-o, au aruncat un praf de gândăcei asupra rănei făcută de vezicatoare... Deodată am auzit un ţipăt din inimă! Alerg în odae strigând: « Mi-a omorât copilaşu! »... Mişu era fără cunoştinţă! Acest praf i-au dat atacul în nervi, paralizându-1 cu desăvârşire. Strig pe Mişu... nu-mi răspunde. întreb pe doctor ce i-au făcut, îmi zice că doarme şi- să nu-i stric somnul... Atât îmi aduc aminte că am chemat fetele cele mai mari, pe Miţa şi Lina, şi închizând uşa despre salon unde erau multe rude şi. amici, le-am sărutat vărsând şiroae de lăcrămi şi zicându-le că au perdut pe Mişu... au perdut pe cel din urmă moştenitor al familiei Lăcusteanu... au perdut pe Mişu, frăţiorul şi protectorul lor. ,.. sfătuindu-le să se console, ca să se poată consola şi muma lor şi altele multe care nu-mi aduc aminte. Era un adio care luam dela copiii mei, era o binecuvântare şi o blagoslovenie părintească, cea din urmă care le dam... Eu mă hotărâsem să mor înaintea Mişului... Durerea era mare... Când deodată auz pe nevastă-mea bătând la uşă să deschiz cu atâta furie încât voia să spargă uşile, iar alţii intrau pe cea-l-altă uşă, încât m’am pomenit deodată înconjurat de atâta lume. Eu 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE m'am înspăimântat, crezând că am perdut pe Mişu... Am aruncat ochii la arme — armele toate dispăruse! Atunci m’am văzut învins, nenorocitul! Atunci am trecut în odaea lui Mişu: el era încă în viaţă, dar fără cunoştinţă; se uita mult la mine până să mă cu- noască. Pe mine mă urmărea şi mă priveghea, încât am văzut că este peste putinţă a-mi realiza dorinţa şi a pune capăt unei vieţi amare care mă aştepta. Paharul morţei pentru mine ar fi fost un balsam alinător suferinţelor mele. In ziua fatală şi de tristă memorie de 26 Septembrie a anului 1865, seara la 8 ore şi 30 minute, Mişul meu au întrebat pe fratele meu Iancu : « Unde este tata ? » şi strângându-1 de mână, au... au eşit din lume... Lăsând în memoria familiei, a amicilor şi camarazilor săi dra- gostea care le-au purtat, bunătatea, simpatia, înţelepciunea şi exemplara bună cuviinţă... iar mie nenorocitul tată şi nenorocitei mame, vecinică tânguire şi durere în sufletul nostru.............. SEPULCHRU Sepulchru este cel vechi unde se odihneşte mumă-mea şi ceilalţi copii ai noştri, despre care am vorbit mai sus. Este situat Ia dreapta zidului bisericei Sf. Gheorghe Vechi, împotriva paraclisului. Cimitirul este împrejmuit cu grilaj de fer aurit, acoperit cu o piatră de marmură. Pe piatra sepulchrală este gravată următoarea in- scripţie (versetul este de d-1 Ioan Eliad Rădulescu, renumitul autor şi poet român). La capul pietrei este o cruce tot de marmură şi la spatele crucei sânt trei lăncii de cavalerie cu steguleţele lor, împlântate şi plumbuite în piatră, amblema oştirei. La mijlocul crucei este un cadran de fer cu geam, legat cu lanţ de cruce şi în care cadran este portretul Mişului meu în uniformă de cavalerie. Din josul crucei este o candelă mare tot de fer care arde necurmat de cinci ani ziua şi noaptea... şi va arde... In zilele de sărbători se acoperă mormântul cu un covor cusut de Mariţa cu mătase şi fir galben, care reprezintă credinţa şi sta- tornicia şi din jos inscripţia care este pe piatră. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 87 EPITAPHIU înalt creştea ca pinul Şi-a înflorit ca crinul, Purtat-a ca martyrul şi gladiul şi stâlparea, Sufla ca gerul moartea şi-a îngheţat ca floarea. Lutoasa-i despuere aci ’n repaos zace... In sus, herou din ceruri,... dormi, Lăcustene, ’n pace! Mihail Lăcusteanu, născut la anul 1841 x) Mai în 17. Repauzat la anul 1865, Septemvrie 26. Singura nădejde şi mângâere care îmi rămâne este simbolul credinţei noastre a blagoslovnicilor creştini care zice: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin ». CAMERA MIŞULUI Sânt în al şaselea an dela eşirea Mişului din lume şi camera lui este intactă. Mobilierul, uniforma, equipamentul sânt aşezate aşa după cum le-a lăsat Mişul meu. Deasupra patului de fer unde dormea sânt sfinte icoane; mai la vale este portretul în plină uni- formă de cavalerie, scos în chromolitografie şi pus în cadran de bronz (adus dela Paris). O candelă arde ziua şi noaptea. O mică bibliotecă a Mişului am dăruit-o la biblioteca oştirei, trimeţând-o cu adresa mea Ministerului de Rezbel în anul 1866. Un ceasornic deşteptător de masă l-am dăruit senatului ca să slujească stenografilor în zilele de şedinţă (trimes cu adresa mea, fiind eu questor al senatului în anul 1870). Un ceasornic de aur chronometru i s’au furat în momentele fatale. O pereche pistoale pentru cobururi dăruite de mine Mişului şi o puşcă cu două ţevi dăruită de unchiul său Nae Bâţcoveanu i s’au furat peste doi ani. Sabia de purtare şi chipiul sânt aşezate în cue de Mişu, iar sabia lui de paradă, gravată cu numele lui, este între armele mele, care se va păstra în vecinicie (îmi exprim dorinţa). In camera Mişului nu intră nimeni afară de nenorocita lui mamă şi eu din când în când ca să-mi plâng dorul; şi femeia l l) Curioasă eroare: data exactă este 17 Mai 1844. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din casă care aprinde candela, ce arde ziua şi noaptea, şi scutură hainele. In toată cealaltă vreme este închisă, respectând-o ca un sanctuar..................................................... In anul 1865, Septembrie 26, după ce am pierdut pe Mişul meu, după cum se descrie în volumul I, devenisem aproape mizantrop. Am pierdut plăcerea muncei câmpului şi am dat-o în arendă, căutând să intru iarăşi în politică şi în valurile lumei, la care nu am întârziat şi m’au ales districtul Vlaşca senator la senatul Ro- mâniei. De aceea descriu în câte rânduri am fost ales la această instituţie: Anul 1866, Octombrie 3 1), act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator. Legalizarea actului de urba Giurgiu cu No. 5684. Preşedintele comisiei de verificere a senatului: Canta- cuzino. Anul 1867, Decembrie 19 2), act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de urba Giurgiu cu No. 5909. Preşedintele comisiei senatului de verificare: gene- ralul Constantin Năsturel Herăscu. Anul 1868, Iulie 9 3), act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de primăria Giurgiu cu No. 3001. Preşedintele comisiei senatului de verificare: Grigore Bengescu 4 *). Anul 1869, August 5 6), act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de primăria Giurgiu cu No. 4245. Preşedintele comisiei verificatoare a sena- tului: N. Creţulescu 6). ') Sub guvernul prezidat de Ion Ghica. *) Sub ministerul liberal al lui Ioan Brătianu. *) Prim-ministru fiind generalul Golescu. 4) Ministru de Culte sub Vodă Ştirbei, ministru de Justiţie şi de Culte în 1865 în cabinetul Kogălniceanu (1824—81). •) Sub ministerul liberal-moderat prezidat de Dimitrie Ghica. •) Nicolae Creţulescu, fost în mai multe rânduri ministru şi preşedinte al Consiliului (1859, 1862—63 şi 1865—66), preşedinte al Senatului, al Aca- demiei române, al Ateneului, ministru plenipotenţiar la Roma, Petersburg şi Paris, etc. (1812—1900). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 89 Anul 1870, Iunie 3 1), act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I de Vlaşca. Legalizarea primăriei Giurgiu cu No. 1255. Preşedintele comisiei verificatoare a senatului: Alexandru Plagino. # # # Se vor mira cititorii după vremi când vor vedea în fieşcare an alegere de senatori, deşi constituţia noastră zice că senatorii sânt pentru opt ani aleşi, însă reaua credinţă a guvernelor către ţară şi intrigile partidelor, făceau pe Domn să disolve corpurile legiuitoare. Insă dela 1870 până la 1874 corpurile nu s’au disolvat2) şi în 1874 au urmat în senat tragere la sorţi după constituţie, la care tragere am eşit şi eu (cu toate că eu demisionasem, dar m'au rugat senatul prin preşedintele său cu adresa No. (loc alb) ca să-mi retrag demisia, după cum au şi urmat până la tragerea la sorţi, când am dat mul- ţumită lui Dumnezeu că am scăpat). # # # Adresa ministrului de interne Manolache Costache Epureanu din 1870 Noembrie 11, No. 15.424, prin care îmi face cunoscut alegerea mea la sfatul orăşenesc al capitalei şi mă întăreşte de membru al municipalităţii. (Ales cu una mie una sută de voturi). ( Sfârşit) *) Guvernul de jună dreapta al lui Manolache Costache Epureanu (cu Gh. Mânu, G. Cantacuzino, Al. Lahovary, P. Carp, etc.). *) Inexact. Lascar Catargi, venit la putere după un minister Ion Ghica de scurtă durată, disolvă Camera care l-a pus în minoritate, la 16 Martie 1871. REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENŢEI1) N’am găsit, poate din cauza unei erudiţii imperfecte — cu toate cercetările făcute — un singur eseu care să aibă fie ca titlu, fie în cuprins, examinarea şi analiza inconsecvenţei. Şi doar această noţiune circulă din belşug în discursuri şi în discuţii, iar cuvântul care o exprimă are o destul de deasă întrebuinţare. Noţiunea aceasta se opune în mod natural noţiunii contrarii, care e consecvenţa — şi antiteza aceasta nu e numai logică, ci şi morală în acelaşi timp, fiindcă, de obicei, pentru omul conse- cvent se păstrează toate elogiile, pe când pentru o conduită in- consecventă lumea e, în genere, fără indulgenţă. Trebue să adaog că admiraţia profesată pentru atitudinea care rămâne consecventă, obişnueşte adesea să neglijeze cu totul va- loarea sa din punct de vedere calitativ. Afară de cazurile extreme, de criminali, sau de rău făcători, care poate ar fi de dorit să-i vedem schimbându-se într’o zi, cu toate că, după şcoala lui Nietzsche, aceştia ar rămânea mai demni de admirat dacă nu s’ar schimba de loc, — pentru cazurile mijlocii sau, dacă preferaţi, pentru cazurile normale, se laudă de obicei, frumuseţea liniei neşovăitoare, fără să se examineze caz cu caz principiile dela care pleacă. E ca şi într’un silogism, când judecăm numai consecinţa unui raţionament, neglijând chestiu- nea premiselor, a valorii la care au dreptul ele să pretindă. Această predilecţie care există în lumea civilizată pentru con- secvenţă,— în vorbe şi în fapte, — poate să pară curioasă la prima Ţ Conferinţă ţinută la Bruxelles, In seara de 16 Decemvrie 1933- REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 91 vedere, mai ales când ne gândim că schimbarea şi evoluţia sunt legea fundamentală a vieţii. Pentru ce să considerăm, atunci, stabilitatea ca o exigenţă şi ca o normă pentru individul antrenat poate fără voia sa în vâr- tejul schimbător al mobilităţii ? In orice caz, pentru ce să judecăm atât de aspru inconsistenţa părerilor şi zigzagurile purtării? Iată problema de care ne vom ocupa, încercând să deschidem un drum şi să descurcăm puţin firele sale încâlcite. Fără îndoială că trebue să fie motive adânci pentru a găsi atâta preţ consecvenţei şi pentru a o prezenta în aşa grad ca o datorie, că chiar oamenii care au poate multe inconsecvenţe în sarcina lor întrebuinţează consecvenţa ca un criteriu nedesminţit când e vorba să judece pe alţii. Socotesc, mai întâi, că inconsecvenţa pare legată mai ales de acea parte din fiinţa noastră care e domeniul clasic al schimbării continue, anume interesul: «Interesul nu are norme fixe, — spunea Bossuet într’o predică, — el urmează inclinaţiile, se schimbă cu timpul, se acomodează cu afacerile ». Cu tot locul considerabil ocupat de acest resort puternic în viaţa omenească, el e judecat adeseori cu asprime. E numit «josnicul interes» şi se spune de- spre el că e « cheia acţiunilor vulgare », iar epocile care l-au ales drept călăuză sunt blestemate. E adevărat că o întreagă ramură a filoso- fici engleze, — utilitarismul lui Bentham şi al lui Stuat Mill, — făcea din interes baza moralei şi motorului ascuns al aşa numitei vir- tuţi. Dar nici în această împrejurare, nu era interesul personal acel care funda viaţa morală; ci interesul colectiv, interesul în sens larg şi — cum am spune — purificat, ridicat din sfera sa inferioară, într’o regiune mai înaltă a vieţii spiritului. Totuşi, cu toate aceste concesiuni şi purificări relative, s’a protestat cu vio- lenţă contra unei astfel de concepţii şi tot un Englez celebru, Thomas Carlyle, a fost cel care a strigat dispreţul său în cuvinte arzătoare, spunând că utilitarismul ar fi o teorie la nivelul anima- lelor şi potrivită doar « să disciplineze porcii». Interesul fiind aşa dar partea cea mai puţin nobilă a sufletului nostru şi cea mai puţin cruţată de către intransigenţi, el atrage în disgraţia sa inconsecvenţa, legată — pare-se — de paşii celui dintâi, prin lipsa de constanţă, prin compromis, prin mo- bilitate. 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu totul alta e situaţia morală a atitudinii contrarii, care e con- secvenţa. Aceasta ne apare ca ruda apropiată a părţilor celor mai înalte ale spiritului nostru, pe lângă avantajele de ordin practic pe care le aduce cu dânsa şi pe care le vom arăta fără în- târziere. In timp ce sfera interesului egoist se lasă pradă schimbării fără scrupule, există în sufletul nostru o altă regiune, mult mai deta- şată şi mai stabilă, o regiune aproape fixă; aceea a principiilor raţionale în primul rând, şi apoi, aceea a altor principii dirigui- toare, cum sunt de exemplu, normele esteticii, dreptului, etc. Consecvenţa aminteşte, prin unitatea sa rectilinie şi prin or- dinea pe care o introduce în haosul vieţii omeneşti, această parte mai nobilă a sufletului nostru, de care se pare că ar depinde în mod nemijlocit. De altfel, cuvântul consecvenţă are punctul său de plecare în însuşi domeniul logicei, însemnând conformitatea perfectă cu legile raţiunii, în timp ce inconsecvenţa ar fi o abatere dela ele sau chiar o contrazicere a lor. Valoarea pe care o atribuim consec- venţei în ţesătura complicată a vieţii este, într’un fel, transferul prestigiului de care se bucură această noţiune în domeniul logicei, unde e suverană, fiind necontestată şi fără rival. Se recunoaşte, de obicei, că principiile logice sunt extrase ale vieţii, şi deci prea simple ca s’o cuprindă în reţeaua lor. Dar ele rămân cu toate acestea un ideal care atrage, oferindu-ne o normă, austeră de sigur, pentru a stăpâni valurile activităţii omeneşti şi pentru a-i desena o linie înţeleaptă. O activitate consecventă în mod strict nu are de altfel afini- tăţi incontestabile numai cu înlănţuirile logicei; ea se înrudeşte de asemenea cu domeniul frumosului, de unde câştigă şi alte raze, de farmec şi de lumină. Consecvenţa înseamnă ordine, şi aceasta e un element esenţial al frumuseţii. Linia dreaptă, când ea poate într'adevăr să exprime o conduită individuală, implică înăbuşirea curagioasă a tuturor deviaţiilor iminente, legate de libertatea care ne este dată. Putem crea astfel, graţie consecvenţei, în dedalul vieţii omeneşti o ordine asemănătoare aceleia din lumea mecanică, care nu cunoaşte anar- hie şi pe care am putea-o numi o lume consecventă, în deter- minismul legilor sale. REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 93 Mi se pare că ar fi de asemenea vorba şi de un triumf al con- templaţiei estetice, care dispreţueşte desordinea şi mişcările inco- herente. Dar cred că nu am epuizat cauzele care ţes nimbul omului con- secvent, căci mai există şi altele. Când e condus de consecvenţă, omul e mai calculabil în ce priveşte atitudinea şi acţiunea sa,— ceea ce reprezintă un avantaj enorm pentru viaţa socială, care nu se poate lipsi de unele previziuni. Apoi el trage uneori, — e vorba tot de omul consecvent, — unele avantaje pentru dânsul, prin faptul că evită înconjurul şi schimbările. îmi amintesc cu această ocazie o frumoasă imagine întrebuin- ţată de Descartes. Un om s’a rătăcit în mijlocul unei păduri. El nu ştie de ce parte se găseşte direcţia cea bună, pentru a ieşi mai repede la lumină, şi atunci se orientează la noroc, alegând o linie la întâmplare şi urmând-o pe aceea înainte. Ei bine, cu riscul de a nu fi ales-o pe cea mai bună dintre toate, ele are însă mai multe şanse de a-şi atinge mai repede scopul, persistând în aceeaşi direcţie, decât schimbând-o tot timpul sub pretext de rectificare. Altfel ar putea rătăci fără sfârşit în împărăţia întunecoasă a ar- borilor ... - E drept că schimbarea de direcţie ar fi poate de această dată, pro- testul raţiunii care nu vrea să se supună capriciilor hazardului. Dar pe lângă faptul că hazardul nu e totdeauna ostil omului,— Theophile Gautier spunea odată că «hazardul e probabil pseu- donimul lui Dumnezeu, când El nu vrea să iscălească », — avan- tajul de a păstra, în cazul de mai sus, linia iniţială, e un lucru care se impune în mod intuitiv. E limpede de asemenea, sper, modul în care această imagine plină de înţeles, ne furnisează un alt argument în favoarea con- secvenţei. De ajuns cu motivele care pledează pentru consecvenţă şi care aruncă blamul pe contrara ei, inconsecvenţa, aşa de hulită de obicei! Acum trebue să punem în evidenţă două lucruri. Mai întâi că valul vieţii e prea nuanţat şi prea bogat ca să-l putem închide în formule simpliste şi să-l despărţim în diviziuni simetrice, punând tot binele într’o parte şi tot răul de alta. 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi apoi, când examinăm viaţa socială mai cu atenţie, vedem că judecăţile ce le facem asupra inconsecvenţei sunt în fond mai puţin nestrămutate, că facem fără a ne da socoteală câteva di- stincţii bine definite, tolerând unele cazuri, chiar extreme, pe când continuăm să acoperim cu oprobriu alte cazuri, ce nu găsesc îna- intea noastră nici iertare, nici îngăduinţă. Şi poate nu e destul să constatăm toate aceste distincţii; trebue să le cercetăm cauzele şi să le judecăm. Prima observaţie pe care o vom face e următoarea: cu toate ca inconsecvenţa e condamnată mai ales din cauza legăturii sale presupuse cu interesele egoiste, ea e blamată fără cruţare, exact când loveşte în viaţa socială, interese personale sau colective. Iată pentru ce inconsecvenţa în acţiune e judecată altfel, şi tot- deauna mai sever, decât inconsecvenţa eventuală în domeniul teoretic. Oare un savant care îşi schimbă părerea asupra unor puncte importante de doctrină e condamnat pentru aceasta? Din contră, i se aduc omagii pentrucă s’a ţinut la curent, fiindcă a ştiut să accepte fapte noi şi a recunoscut deschis erorile sale. Nu i se reproşează de fel inconstanţa şi faptul de a fi deschis ochii la adevărurile ştiinţifice, totdeauna în evoluţie. Oare îi dău- nează cu ceva lui Kant faptul că şi-a schimbat încă de două ori doctrina, înainte de a fi ajuns la cea de-a treia, care l-a făcut, cu dreptate, celebru ? Şi oare nu-1 iertăm pe Nietzsche, pentru a se fi oprit rând pe rând la trei doctrine filosofice diferite în cursul carierei sale zbuciumate ? Pentru un gânditor care posedă conştiinţa vie a adevărului, e de sigur o suferinţă să profeseze o doctrină de care nu mai este convins. Şi dacă uneori îi lipseşte curajul să declare că s’a înşelat, aderând făţiş la altă concepţiune, e poate din cauza supărătoarei tendinţe de a se arăta consecvent, căci consecvenţa e prin tradiţie frumoasă, oricare ar fi, de altfel, cauza pe care ar îmbrăţişa-o. Fostul meu profesor, Titu Maiorescu, îmi povestea într’o zi, că atunci când era pe cale să părăsească Berlinul, unde îşi făcuse studiile, profesorul său Karl Werder, discipol al lui Hegel şi he- gelian ca mai toţi profesorii de atunci, i-a spus ca o ultimă reco- mandaţie, şi cu toată discreţia: «E prea târziu ca s’o mai mărtu- risesc în public, dar nu mai cred în Hegel. In ce mă priveşte voi continua să profesez, de formă, hegelianismul, dar d-ta care eşti REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 95 tânăr şi fără obligaţii faţă de trecut, caută să studiezi pe Scho- penhauer, căci acolo e adevărul filosofic ». Iată o victimă a consecvenţei, sau mai bine zis, a dorinţei de a fi consecvent; dar mărturisirea acestei conversiuni, anunţată sfielnic unui elev apreciat, nu aduce de sigur nici o ştirbire acelui care, renunţând să desvolte el însuşi noile sale convingeri, a voit cel puţin să le facă să încolţească în spiritul altora, care puteau să lucreze fără prejudecăţi. In general, nu se fac reproşuri inconsecvenţei, dacă ea rămâne în domeniul speculativ. Aici e larg tolerată şi nu numai când e vorba de schimbări de opinie, despărţite de intervale de timp, dar chiar când idei contradictorii, sau care cel puţin nu se înlăn- ţuesc după regulile logicei, sunt profesate de acelaşi om, în acelaşi moment. Marele gânditor francez Henri Poincare ne-a arătat într’o frumoasă pagină subtilă că nu poate exista o morală fundată realmente pe ştiinţă, fiindcă normele celei dintâi sunt imperative, pe când adevărurile acesteia de a doua sunt doar afirmative. Imperativul depăşeşte afirmativul, astfel că niciodată nu am putea deduce pe primul din cestălalt. Aceeaşi situaţie se va re- peta fireşte când cineva ar pretinde să derive în mod necesar credinţa religioasă, din propoziţiile unei metafizici, oricât de favo- rabilă ar fi aceasta existenţei lui Dumnezeu. O asemenea metafi- zică nu poate să stabilească altceva decât probabilitatea existen- ţei lui Dumnezeu (ceea ce nu exclude complet îndoiala), în timp ce, pentru conştiinţa religioasă, Dumnezeu nu mai e o problemă. Şi totuşi adeseori străbatem prăpastia care separă probabilul de real şi, înconjurând consecvenţa logică, ajungem arbitrar la cer- titudini, fără să putem evita totuşi o stare psihică mai mult sau mai puţin hibridă, pe care poetul Fernand Gregh, a exprimat-o atât de bine în strofa următoare adresată bunului Dumnezeu: Comme on t’adore d’un coeur simple Comme on te retrouve ici-bas Partout, dans la vie ample et sainte, Mon Dieu, qui n’es peut-fitre pas 1 ') *) Cât eşti de iubit, cu credinţă, Cum te regăsim pretutindeni In vieaţa asta largă şi sfântă, Doamne, care poate nici nu exişti I 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru aceste soluţii de continuitate logică, pentru aceste li- cenţe ale raţiunii, ne mulţumim cu câteva obiecţiuni de formă, dar suntem, în general, foarte indulgenţi, tot aşa cum nu se gân- deşte nimeni să taie capul cuiva, când constată la un moment o schimbare în ideile lui, ceea ce atrage părăsirea unor păreri altă- dată susţinute de dânsul cu căldură şi convingere. Această indulgenţă ţine atât timp cât nu trecem pragul vieţii prac- tice. Atunci apare, într’o armură de fier, severitatea intransigentă. Dacă, de exemplu, cineva părăseşte un partid politic pentru a se afilia altuia, ce torent de injurii! Nu se caută niciodată motivele acestei schimbări, care pot fi adesea foarte onorabile. Se blamează inconsecvenţa, ca un păcat în sine, fiindcă acel care şi-a schimbat partidul loveşte în interesele foştilor săi amici, turburând în acelaşi timp, prin o concurenţă eventuală, şi calmul egoist al noilor săi tovarăşi. In viaţa practică ţi se iartă mai uşor dacă părăseşti o credinţă intimă, dar rămâi într’un partid, decât dacă părăseşti un partid pentru a conserva şi a sluji o opinie. Lumea îţi laudă consecvenţa chiar cu riscul de a te vedea vegetând, şi lasă cu totul la o parte chestiunea credinţelor personale, dacă rămâi legat de un acelaşi grup. Ca şi în comunitatea religioasă, unde cineva e blamat mai pu- ţin aspru pentru abateri dela morala privată, decât pentru negli- jarea practicelor rituale şi mai ales pentru părăsirea formală a unei confesiuni. Inconsecvenţa cuiva e cu atât mai criticată cu cât atinge mai mult viaţa practică, lezând mai ales interesele colective. Eminescu a scris frumoase poeme filosofice, exprimând în versuri scânteietoare doctrina budistă, care era şi aceea a lui Scho- penhauer, autorul său favorit. El condamna viaţa, sub toate for- mele imaginabile, căutând deliciile Nirvanei, ale nefiinţei. In alte bucăţi, e adevărat, el laudă farmecul trecutului patriar- hal, — ceea ce era de sigur o concesie făcută vieţii, sub unele din aspectele ei. Dar a fost cruţat de critici pentru inconsecvenţa sa, mai ales că, în domeniul poeziei, inconsecvenţa e larg permisă, bine înţeles în fragmente poetice diferite. Cu toate acestea, într’un moment dat poetul nostru începu activitatea sa de jurnalist, ata- când partidul liberal pentru concepţia sa politică, opunându-i o alta pe care o găsea mai bună. REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 97 Abia atunci, când el atinse interesele unui grup puternic, s’a descoperit o contradicţie între teoriile sale politice şi poeziile sale budiste, iar articolele sale acum erau combătute nu numai discutându-le fondul, dar acuzând autorul de inconsecventă fată de vechile lui opiniuni. Se cerea, de astă dată, o unitate perfectă chiar între două activităţi omeneşti care se mişcă pe planuri cu totul diferite. După distincţia pe care am făcut-o între modul cum se judecă inconsecvenţa în domeniul practic şi felul cum e privită în dome- niul teoriei pure, vom semnala acum o altă diferenţă, anume că se judecă mai aspru inconsecvenţa unui individ, decât a unui grup. Când un partid politic, de exemplu, îşi schimbă programul şi direcţia, chiar dacă o face fără tranziţii îndreptăţite şi pentru mo- tivul neîndoielnic de a salva anumite interese, el e judecat cu o bună voinţă care lipseşte când se apreciază apostasia unui om izolat. Un individ care-şi schimbă partidul e vinovat; dar dacă parti- dul întreg se înglobează în altul, mai înainte rival, atunci trăsne- tele răuvoitorilor îşi pierd puterea şi sgomotul. Nu trebue să ră- mâi singur, când îţi schimbi atitudinea, dacă vrei să astâmperi furiile. De altfel, felul diferit cum sunt judecate acţiunile omeneşti, după cum emană dela un individ sau dela o colectivitate, depă- şeşte problema inconsecvenţei, îmbrăţişând un cerc mult mai vast. Gânditorul englez, Bertrand Russel, ne vorbeşte în unul din eseurile sale de «nebuniile colective care urmează legi foarte apropiate de cele ale nebuniei individuale », şi totuşi pe când in- dividul alienat e respins de societate şi închis într’o casă de sănă- tate, nebuniile colective se bucură de o toleranţă mult mai mare, trezind uneori chiar şi sentimente de admiraţie. * * * Să analizăm acum valoarea tuturor acestor distincţii, produse spontan prin reacţiile opiniei publice şi să ne dăm seama dacă, mai presus de toate, inconsecvenţa unui om în domeniul vieţii exterioare, mai ales în raport cu alte categorii de inconsecvenţă mai favorizate, merită atâta blam despreţuitor. 7 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E adevărat că — în afară de motivele estetice — sunt şi alte raţiuni valabile care ar justifica o astfel de atitudine. Mai întâi, fără îndoială există oameni, a căror schimbare de conduită e cu totul determinată de interese meschine, cum e ca- zul destul de des la noi, unde mulţime de partizani părăsesc par- tidul, când acesta a căzut dela putere. Iată, de sigur, o inconsecvenţă care merită să inspire desgustul. Admiraţia pentru consecvenţă este în faţa acestui spectacol, o reacţie normală, perfect explicabilă. De asemenea există cazul, mai puţin respingător fără îndoială, dar golit de asemeni de orice idee morală, când cineva îşi schimbă opiniile şi susţine cu aceeaşi putere teze opuse, pentru a dovedi puterea talentului său şi bogatele sale resurse. E caricatura ve- chilor sofişti, care procedau şi dânşii astfel, având totuşi pentru aceasta motive mai profunde. In faţa unei astfel de versatilităţi orgolioase, înrudită de aproape cu acrobaţia, lumea are în general ceva mai multă indulgenţă, făcând uneori concesiuni foarte largi, mai ales când schimbările apar ca legate mai mult sau mai puţin de natura unei meserii, a unei meserii utile, care nu poate dispărea, cum e cea de avocat. Am recunoscut deci făţiş, că există inconsecvenţe condamnabile, care justifică aversiunea publică, dar când cineva vrea să genera- lizeze cu orice preţ şi să trateze în acelaşi mod orice fapt omenesc, care nu se înlănţue în linie dreaptă cu tot trecutul unui individ, atunci se prezintă multe obiecţii şi discuţia devine necesară. Am spus deja că în domeniul cercetărilor ştiinţifice, savanţii pot să-şi schimbe opiniile şi chiar concepţiile generale, fără să li se facă vreo vină din aceasta. Dar se poate oare izola în întregime domeniul practic de do- meniul teoriei şi goli acela de orice element intelectual? In mod normal acţiunea trebue să fie călăuzită de idei, de directive ideale, care sunt considerate ca bune şi adevărate. Cu toate acestea, adevărul nu e niciodată definitiv, el e dinamic, e în mers, şi după cum omului de doctrină îi e permis să se schimbe cu timpul, acelaşi lucru ar trebui să fie îngăduit şi omului de acţiune. Teoreticianului îi este permis să rupă cu opiniile curente, chiar dacă ele sunt acceptate de toţi confraţii săi, şi chiar dacă această abatere nu e încă împărtăşită de nimeni. REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 99 De ce o altă normă pentru omul de acţiune, cerându-i-se de obicei, dacă vrea să-şi schimbe drumul, să fie urmat dela în- ceput de alţi tovarăşi? Pe lângă aceste observaţii, ne putem întreba dacă consecvenţa, totdeauna neşovăitoare, ne dovedeşte necondiţionat tărie de ca- racter şi decurge în mod absolut din motive superioare. înclin a spune că nu! Intr 'adevăr, consecvenţa derivă câteodată din mobile mai puţin nobile şi mai puţin transcendente. Consecvenţa e uneori comodă, pentru că schimbarea de atitu- dine reclamă oarecare eroism. Ea e pentru viaţa individuală, ceea ce e tradiţia pentru viaţa unui popor. Persistenţa conservatoare ne oboseşte mai puţin, ne dă mai puţine griji. Şi aş putea invoca drept sprijin, o declaraţie atribuită lordului Balfour, care spunea: « Cred că există mai mari avantaje în a face un lucru stupid care a fost făcut odată, decât un lucru cuminte care n’a mai fost făcut niciodată ». Consecvenţa are de multe ori ca adevărat suport vanitatea. Vanitatea de a putea spune că ai găsit adevărul din primul mo- ment, şi că nu mai e nimic de schimbat. Consecvenţa se leagă uneori cu fanatismul strâmt, incapabil de vreo concesie tezei opuse, duşman al relativismului compre- hensiv, care ezită şi care se îndoeşte; aşa dar orbirea o susţine şi îi împrumută frumoasa sa linie inflexibilă. In sfârşit, sunt oameni care rămân toată viaţa pe aceeaşi poziţie, fiindcă nimeni nu-i chiamă, după cum unele femei rămân cinstite fiindcă nimeni nu le face curte. ' E adevărat că există caractere ferme care nu se clintesc din linia lor constantă. Dar punctul slab al oricărei consecvenţe e că, de obicei, e admirată pentru ea însăşi, izolând-o de ideea pe care o reprezintă, idee a cărei adevărată valoare adesea nu-i exami- nată. Şi-i destul de curios faptul că se cere unui om să rămână consecvent, chiar când convingerile sale erau nedemonstrabile şi credinţele sale iraţionale. Căci dacă am introduce examinarea valorii, poate că am face multora cele mai călduroase urări de inconsecvenţă. Trebue să adăugăm de asemenea că o consecvenţă implacabilă sărăceşte uneori viaţa sufletească, căci bogăţia acesteia se com- pune mai ales din virtualităţi latente, care surprind în momentul 7' IOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apariţiei lor. Când evadează din închisoarea lor întunecoasă, ele sfarmă ordinea existentă fiindcă, după formula atât de justă a lui Jules Lachelier, «orice ordine nu poate fi compusă decât din elemente actuale ». Când vedem că chiar ideea unei posibilităţi abstracte poate să schimbe uneori coloarea vieţii, exemplul avarului care, strângând comori, duce o viaţă fericită, nu pentru că trăeşte confortabil, ci fiindcă ar avea posibilitatea s’o facă, atunci ne dăm seama că, cu atât mai mult, virtualităţi efective, ascunse în fundul conştiinţei noastre, pot modifica în momentul izbucnirii lor, cursul vieţii noastre, chiar în ce priveşte direcţiunile. Pentru a continua observaţiile noastre, putem constata că omul care urmează încăpăţânat aceeaşi linie, fără să devieze niciodată, are toate şansele să rămână inadaptabil, micşorându-şi astfel pu- terea de acţiune. Viaţa fiind întortochiată, suntem siliţi să în- trebuinţăm serpentinele, ca mijloace provizorii, ca abateri tem- porare, — după cum aşa de sugestiv arată Bergson în opera l’Evo- lution creatrice — fără să părăsim totuşi scopul iniţial. Există ocoliri obligatorii, retrageri impuse, şi din această cauză, cu toate că urmăreşte tot timpul acelaşi ideal, cineva poate lăsa impresia desagreabilă că l-a schimbat în mod meschin, în timp ce nu erau, în realitate, decât manevre, făcute tocmai pentru a-1 atinge. Ţi- nând seama de caracterul sinuos al vieţii, trebue să ne adaptăm cu elasticitate, şi putem să ne credem fericiţi dacă concesiunile impuse principiilor noastre sunt numai momentane. Ce exemplu e mai elocvent decât biserica creştină, care cu toate ideile sale umanitare, care depăşesc frontierele popoarelor, a ştiut să se adapteze vieţii reale, îmbrăcând forme naţionale după diversele ţări unde îşi îndeplineşte misiunea. A renunţat ea Oare la doctrina sa? Dar uitasem observaţia pe care am făcut-o, că lumea e mult mai indulgentă pentru comunităţi, decât pentru bieţii indivizi izolaţi. De altfel, e interesant de constatat că judecăţile istoriei asupra valorii unui om de acţiune diferă, în ce priveşte criteriul, de ju- decata contemporanilor săi. Istoria apreciază totdeauna viaţa unui om de acţiune, după ceea ce a putut realiza, după faptele sale. REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI IO» Ii este indiferent dacă acest om a făcut opera sa totdeauna cu acelaşi grup de prieteni sau dacă şi-a schimbat tovarăşii; dacă a păstrat totdeauna aceleaşi principii sau dacă a adoptat principii variate. Oare istoria admiră mai puţin pe Henri IV fiindcă şi-a schim- bat— pentru a se adapta împrejurărilor — de trei ori, confesiu- nea ? Şi când judecăm opera lui Disraeli, ne oprim oare la faptul, fără nici o importanţă mai târziu, că a început viaţa politică ca radical, pentru a-şi isprăvi cariera ca şef al partidului con- servator ? Toate aceste inconsecvenţe, atât de criticate pe timpul lor, dispar în faţa ochilor imparţiali ai istoricului, ceea ce dovedeşte încă odată că inconsecvenţa e insuportabilă numai când loveşte în interese actuale. Aşa că raportul ei cu interesele egoiste, care era defectul său cel mai criticat, constă mai puţin în structura sa, cât în efectele ei eventuale. De altfel, chiar omul consecvent poate stingheri prin atitudi- nea sa interesele adversarilor. Dar cel puţin la dânsul nu există surprize, nu există neprevăzut. Iar lucrurile pe care le prevedem dela distanţă sunt mai puţin dureroase şi le suportăm mai uşor. Totuşi, când acţiunea unui om consecvent, — din cauza tocmai a acestei calităţi, — constitue un obstacol pentru mari interese naţio- nale, acesta e atacat tocmai pentru această consecvenţă, care e numită atunci încăpăţânare. Un exemplu de consecvenţă impe- cabilă a fost, în ţara noastră, omul politic Petre Carp, supranumit omul de bronz. El era foarte respectat, atât pentru capacitatea sa, cât şi pentru caracterul său. Dar când, în timpul marelui răz- boi, a încearcat să împingă ţara sa alături de puterile centrale, de care eram legaţi prin tratat, de multă vreme, deşi se ştia că această idee se încadra în felul său constant de a gândi, el a devenit foarte impopular şi, — afară de câţiva partizani devo- taţi,— lumea l-a acuzat cu violenţă, spunând că dădea dovadă de astădată de o consecvenţă criminală, închizând ochii la îm- prejurările noi şi la frumoasele perspective de viitor, care ne îm- pingeau spre partea cealaltă a baricadei. ■ , Am dat acest exemplu şi pentru un alt motiv. I Fiindcă el ne arată într’un mod luminos, tot ceea ce-i relativ în judecata noastră asupra consecvenţei şi inconsecvenţei, şi. că 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cei doi termeni ai acestei antiteze nu au — orice sar spune — nici unul nici altul, vre-o valoare fixă şi absolută. întrucât mi-am expus punctul de vedere, mă simt obligat să revin un moment asupra unei chestiuni ridicate câteva minute mai înainte. E vorba tot de felul, cu totul diferit, în care se judecă con- duita unui individ sau aceea a unei colectivităţi, chiar dacă acţiu- nile respective ar fi în întregime analoage. Pentru a rămânea hotărît imparţial, trebue totuşi să recunoaş- ştem, că nu e singurul domeniu în care putem găsi asemenea diferenţe, lucru care nu e inexplicabil de altfel, ţinând seama că rolul individului nu se suprapune în mod exact pe acel al grupelor sau al colectivităţilor. Când am examinat odată poziţiile filosofice contrastante ale lui Charles Renouvier şi ale lui Ernest Renan, aceea a celui dintâi care susţinea, că, chiar dacă ne lipsesc motivele complete pentru a adopta o concepţie filosofică, trebue totuşi să alegem una determinată, printre doctrinele posibile, şi să îmbrăţişăm în mod hotărît cauza sa; şi poziţia celui de al doilea gânditor care spunea, din contra, că, în nesiguranţa de a găsi adevărul, e mai bine să rămânem neutri, lăsând diversele doctrine să se reflecteze simultan pe ecranul conştiinţei noastre,— când am examinat aceste puncte de vedere opuse, am fost de părere că s’ar putea aplana această controversă, adoptând teoria lui Renouvier, pentru capul indi- vidual şi teoria lui Renan pentru spiritul universal. Căci spiritul universal în evoluţia sa infinită trebue să îmbră- ţişeze totdeauna cea mai largă varietate de concepţii şi de pers- pective, după cum trebue să cuprindă cele mai diferite nuanţe şi puncte de vedere, remarcând totodată că spiritul omenesc universal nu ar putea juca acest rol, dacă diversele capete individuale nu ar aduce nota lor determinată şi contribuţia lor distinctă. In acest caz, regula spiritului universal ar fi bogăţia, în timp ce aceea a spiritului individual ar fi coherenţa şi precizia. S’ar putea face, în anumite limite, o remarcă analoagă relativ la subiectul care ne-a ocupat aci. E adevărat că legea universală e schimbarea şi evoluţia. Dar totuşi e oportun ca în mobilitatea generală, pentru ca ea să nu capete REFLECŢII ASUPRA INCONSECVENTEI 103 caracterul de vârtej, să se găsească şi elemente mai stabile, spre a modera cursa mişcării eterne. Iată ce ar justifica, într’o anumită măsură, pretenţia că indivizi izolaţi, celule al vieţii sociale, să fie consecvenţi şi credincioşi ideilor lor. Şi ţinând seama că aceste idei nu sunt la toţi aceleaşi, nu s’ar putea spune că, în acest fel, lumea ar rămânea încremenită şi că nu ar exista nici un progres posibil. Căci putem să recunoaştem că imboldul spre noutate va găsi totdeauna instrumente noi, încă neangajate în vechile făgaşuri, în timp ce tradiţia conservatoare, de mult folos pentru viaţă, trebue să aibă şi ea organele sale, mai ales printre indivizii care au opinii stabilite de multă vreme. Acestea fiind spuse, după ce am examinat fără părtinire toate argumentele, nu rezultă de loc că orice inconsecvenţă, în viaţa individului, ar fi ceva inferior şi nesănătos, despărţit de morală şi de raţiune. Aş putea chiar să adaog că o conduită raţională trebue să evite cu înţelepciune orice fel de poziţie extremă, chiar şi consecvenţa îndărătnică. Aceasta mai ales în lumea mijloacelor, dar uneori chiar în domeniul scopurilor, lăsând la o parte doar pe acelea care sunt legate de natura şi de demnitatea omenească. Şi fiindcă am condamnat la fel extremele, trebue totuşi să măr- turisesc că la forme excesive în orice caz prefer consecvenţa, con- trariului său. E raţiunea şi scuza acestui aforism cu care voi încheia: Consecvenţa desăvârşită e poezia încăpăţânării; inconsecvenţa neîncetată e caricatura evoluţiei. I. PETROVICI GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ A ROMÂNILOR DIN ARDEAL vi URMĂRIREA «AGITATORILOR» La 25 Mai 1894, după 18 zile de desbateri agitate şi de incidente furtunoase, procesul de presă intentat autorilor memorandului s’a încheiat. Au fost condamnaţi: 1. Ioan Raţiu Ia doi ani temniţă. 2. Gheorghe Pop de Băseşti la un an temniţă. 3. Vasile Lucaci la cinci ani temniţă. 4. Dumitru Comşa Ia trei ani temniţă. 5. Daniil P. Bărcianu la doi ani şi jumătate temniţă. 6. Septimiu Albini Ia doi ani şi jumătate temniţă1). 7. Nicolae Cristea la opt luni temniţă. 8. Iuliu Coroianu la doi ani şi opt luni temniţă. 9. Teodor Mihali la doi ani şi jumătate temniţă. 10. Aurel Suciu la un an şi jumătate temniţă. 11. Mihail Veliciu la doi ani temniţă. 12. Rubin Patiţia Ia doi ani şi jumătate temniţă, 13. Gherasim Domide la doi ani şi jumătate temniţă. 14. Dionisie Roman la opt luni temniţă. 15. Patriciu Barbu la două luni temniţă. *) Septimiu Albini fiind bolnav în Mai a fost judecat la 9 Octomvrie 1894. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTA 105 Treizeci şi unu de ani şi două luni temniţă pentru cinci fraze e prea mult, chiar şi în istoria justiţiei maghiare! La 27 Mai,Alexandru Vita, primul procuror din Cluj, comu- nica Ministerului de Interne cu adresa Nr. 2420 tabloul condam- naţilor. Având în vedere că toţi osândiţii au făcut recurs şi prin urmare pedeapsa poate fi executată numai după ce se va pronunţa Curtea de Casaţie, osândiţii au fost lăsaţi liberi. Fiindcă — spune primul procuror — sunt între ei unii, care pentru a fugi de pe- deapsă se vor refugia în străinătate « de exemplu în Valachia» (sic!) propune luarea următoarelor măsuri: 1. Să nu li se elibe- reze paspoarte; 2. Dacă vreunul ar avea pasport, să i se revoace; 3. Să se dea ordin organelor poliţieneşti dela frontieră ca, dacă vreunul din ei ar încerca să fugă în străinătate, să fie împiedicat; 4. Cu toţii să fie puşi sub supraveghere poliţienească şi orice de- plasare a lor din localitatea de domiciliu să fie comunicată tele- grafic parchetului din Cluj. La 27 Mai, ministerul cu ordinul confidenţial Nr. 698 s’a gră- bit să ia măsurile cerute de primul procuror. Terminându-se procesul dela Cluj, guvernul a voit să sfâr- şească repede şi cu agitaţia din ţară. Ştiind că iniţiatorul şi îndrumătorul tuturor mişcărilor politice naţionaliste este partidul naţional, atenţia guvernului a fost în- dreptată în rândul întâi contra acestuia. Cu câteva zile înainte de termenul fixat pentru procesul memorandului — la 19 Aprilie 1894 —■ primarul Sibiului, la ordinul confidenţial Nr. 276 din 17 Aprilie al ministerului de interne, trimite lui I. Raţiu o adresă cerându-i următoarele informaţiuni: 1. Pe ce bază s’a constituit partidul naţional român şi comitetul său executiv ? 2. Care îi sunt statutele ? 3. Cine a aprobat aceste statute şi când? 4. Con- stituirea partidului a fost anunţată organelor în drept ? I. Raţiu răspunde la 23 Aprilie că partidul naţional român s’a constituit pe baza legii electorale al cărei art. 104 recunoaşte partidelor politice dreptul de organizare şi funcţionare. Partidul naţional funcţionează dela 1869 şi la sfârşitul fiecărei perioade electorale, în preajma alegerilor şi, după trebuinţă, şi la alt termen, s’a întrunit în conferinţe generale publice, la care au participat delegaţii aleşi ai tuturor cercurilor electorale cu populaţie româ- nească. Dela 1881 încoace aceste conferinţe s’au ţinut regulat la io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sibiu şi anume la 1881, 1884, 1887, 1890, 1892 şi 1893. La şe- dinţele lor au luat parte totdeauna şi reprezentanţii autorităţilor publice. Partidul nu are Statute aprobate, pentru că nu are nevoie de ele. Rostul acestei intervenţii a primarului s’a văzut abia după termi- narea procesului. La 16 Iunie ministrul de interne trimite pre- fectului Sibiului adresa confidenţială No. 321 prin care desfiin- ţează partidul naţional al Românilor din Transilvania şi Ungaria. La 20 Iunie, ordinul ministrului este comunicat de prefectul Gustav Thalmann lui Ion Raţiu cu adresă oficială No. 71, pe care, pentru importanţa ei istorică, o reproducem în întregime în tra- ducerea românească publicată de ziarele de atunci: « Onoratului presidiu al conducătorilor partidului naţional ro- mân, la mâna domnului I. Raţiu, în loc. Având în vedere ordinul prezidenţial numărul 321 dela 16 c. trimis mie de Excelenţa Sa domnul ministru regal ungar de interne cu privire la consti- tuirea partidului naţional român, — fiindcă, conform articolului 104 din legea electorală, adunări şi partide etc. se pot organiza numai pe durata alegerilor, pe când reuniuni formate pentru o acţiune mai largă, nu exclusiv pentru alegeri, ci cu tendinţe poli- tice, reuniuni a căror acţiune este continuă nu se pot sub- strage controlului autorităţilor, iar autorităţile exercită apro- barea şi controlul acţiunii reuniunilor: existenţa partidului na- ţional român nu poate fi bazată pe legea electorală existentă şi activitatea lui nu are bază legală. De aceea, Excelenţa Sa Domnul ministru regal ungar de interne a binevoit a interzice funcţionarea mai departe a reuniunii ce există sub numele de partid naţional român. De altfel, conducătorii partidului sunt liberi a continua activitatea reuniunii lor întrucât urmăresc vreun scop care nu e contrar legilor. In acest caz însă, scopul şi mijloacele care servesc spre realizarea scopului trebuesc arătate lămurit şi amănuţit şi având în vedere ordinul ministerului de interne Nr. 1508 din 1875 şi conformându-se condiţiunilor stabilite de el, vor face statute cerând dela ministerul de interne aprobarea lor prin inter- mediul municipiului respectiv ». « Comunicând onoratului prezidiu această hotărîre ministerială, pentru a se conforma şi a o aduce la cunoştinţă tuturor membrilor conducători ai partidului, observ că, pe baza ordinului amintit, GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ 107 dacă nu veţi înceta orice activitate pe acest teren, adică dacă veţi continua a lucra în această direcţie, se vor lua contra d-voastră cele mai severe măsuri legale. Sibiu la 20 Iunie i8g4 Gustav Thalmann, prefect. Peste câteva săptămâni, membrii comitetului naţional intrând în închisoare, cu conducerea naţiei a fost însărcinat un comitet provizor sub preşedinţia lui Vasile Mangra. Acest comitet, nere- cunoscând ordinul de desfiinţare al guvernului unguresc, a con- vocat pentru 28 Noemvrie 1894 o mare adunare populară la Sibiu. Scopul adunării era, cum a afirmat-o preşedintele în dis- cursul de deschidere, «ca însăşi obştea alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria direct să ne pronunţăm asupra acestei noi situaţii create partidului naţional, să-i dăm sprijin şi putere spre a se manifesta ca expresiune a voinţei naţionale a poporului român ». Cum această adunare a avut urmări deosebit de importante, este necesar să ne oprim puţin asupra ei. Deşi s’a ţinut la 28 Noem- vrie, « Convocarea » a fost publicată abia cu o zi înainte, în Nr. 243 al «Tribunei», având următorul text interesant: « Către alegătorii români din Transilvania şi Ungaria ». « Prin ordinul presidial No. 321 dela 16 Iunie a. c. adresat comitelui su- prem (prefect) al comitatului Sibiu şi comunicat de acesta presidentului partidului nostru naţional la 20 Iunie a. c., Ministrul de Interne a declarat de nelegală existenţa şi activitatea partidului naţional român şi a interzis funcţionarea mai departe a acestuia. Totodată ministrul a pus în vedere că partidul îşi poate continua activitatea în formă de reuniune, dacă sco- purile sale nu lovesc în legi şi dacă, conformându-se ordonanţei ministeriale No. 1508/1875, îşi va face statute şi va solicita aprobarea lor dela ministrul de interne. « In această situaţie, subscrişii ne-am însărcinat în comună înţelegere, să cerem avizul poporului nostru asupra paşilor de făcut în urma stărilor de lucruri actuale! Spre acest sfârşit convocăm pe alegătorii români la o adu- nare generală, care se va ţine în Sibiu în ziua de Miercuri 16/28 Noemvrie 1894, la orele 10 a. m. în sala dela « Gesellschaftshaus » şi va delibera asupra organizării partidului naţional din incidentul ordinaţiunii ministeriale men- ţionate. Facem apel la toţi alegătorii români să se prezinte în număr cât se poate de mare ». « Sibiu, 19 Noemvrie 1894 *. io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cum vedem, nu era vorba de conferinţa naţională obişnuită convocată de comitetul central şi la care erau invitaţi delegaţii alegătorilor români, ci de o «adunare generală» a alegătorilor înşişi. Convocarea nu era semnată de preşedintele comitetului central provizor, ci de un număr de alegători din toate părţile Transilvaniei şi ale Banatului printre care găsim pe Ştefan C. Pop, fostul preşedinte al Camerei române, Vasile Mangra, Gavrilă Tripon, Dionisie Vaida (tatăl d-lui dr. Alexandru Vaida-Voevod), Valeriu Branişte, Onoriu Tilea, Ion Rusu-Şirianu, Axente Sever (fostul tribun din 1848—49), Constantin Lucaci, Iosif Vulcan, etc. « Convocarea » nu trăda nimic din cele ce aveau să se întâmple în ziua următoare. Şi nu trăda nimic nici despre adresa trimisă în 26 Noemvrie primarului din Sibiu, prin care i se anunţa ţinerea adunării. Adresa, semnată de Zacharie Boiu, Petru Cioran şi Demetriu Cunţan, spunea numai că «în calitate de alegători ro- mâni şi aderenţi ai partidului naţional român am convocat o con- ferinţă generală a alegătorilor români... Obiectul conferinţei va fi deliberarea asupra organizării partidului...». In ziua urmă- toare Zacharie Boiu a prezentat primarului, la cererea acestuia, programul amănunţit al adunării care cuprindea următoarele puncte: « 1. Deschiderea din partea unui alegător şi convocator a adunării; 2. Alegerea biroului; 3. Alegerea unei comisiuni ad-hoc; 4. Discuţiunea ordinului ministerial prin care se cere facerea unui statut şi eventual discuţiunea raportului comisiunii ad-hoc, ce se va aduce în pleniu ». Primarul a luat act de comunicarea făcută, iar ministerul de in- terne a trimis în ajunul adunării prefectului din Sibiu telegrama confidenţială cifrată No. 1442, dându-i ordin să ia măsurile cuve- nite — pe răspundere personală — ca să fie respectate cu stric- teţe dispoziţiile legale, atât privitor la anunţarea adunării, cât şi la comunicarea ordinei de zi a ei. Adunarea va putea discuta numai lucruri care nu contravin legilor, şi dacă se discută alte chestiuni să fie împiedecată. Astfel, atât prefectul judeţului cât şi ajutorul de primar Drot- leff, care conducea atunci afacerile primăriei, erau convinşi din cetirea ordinei de zi că adunarea va discuta înfiinţarea « reuniunii » de care vorbea ordinul lui Hieronymi şi « statutele » ei. Lucrurile s’au petrecut însă cu totul altfel: în loc de «reuniune » şi de GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ iog « statute », conferinţa a ascultat un frumos raport al comisiei de 50 întocmit de Ion Russu-Şirianul şi a votat o moţiune energică şi plină de demnitate, protestând contra ordinului de desfiinţare a partidului şi declarându-1 neconstituţional. Punctul întâi al acestei moţiuni e următorul: «Adunarea alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria, convocată la Sibiu pe ziua de 28 Noemvrie 1894 pentru a se pro- nunţa asupra ordinului ministrului de interne din 16 Iunie a. c. No. 321, prin care se sistează activitatea partidului naţional român şi i se impune acestuia a se constitui în reuniune cu statute apro- bate de guvern, declară această ordonanţă de neconstituţională şi nebazată pe nici o lege pozitivă a patriei. Şi de vreme ce această procedură arbitrară nu s’a aplicat faţă de nici un partid politic din patrie, ea suprimă şi un drept cardinal al cetăţenilor. «Adunarea protestează solemn contra ei şi declară hotărît, că naţiunea română, conştientă de drepturile ei politice naţionale inalienabile, respinge dela sine presupunerea că ea se va pleca pentru a-şi face existenţa şi activitatea politică pendentă dela arbitrul guvernului». Atitudinea demnă a adunării alegătorilor români, moţiunea votată şi raportul comisiei de 50 întocmit de Ion Russu-Şirianul au produs o profundă impresie, atât în opinia publică maghiară cât şi în cercurile oficiale. După ce a primit informaţiuni amă- nuţite despre hotărîrile conferinţei, ministrul de interne a trimis la 7 Decemvrie 1894 subprefecţilor judeţelor Arad, Bistriţa-Nă- săud, Bihor, Braşov, Făgăraş, Hunedoara, Cluj, Caraş-Severin, Si- biu, Alba, Solnoc-Dobâca, Turda-Arieş, Trei-Scaune, Mureş- Turda, Maramureş, Târnava-Mică, Târnava-Mare, Sălaj, Satmar, Timiş şi Odorhei, ordinul confidenţial Nr. 1488. « La 16 Iunie a. c. cu ordinul meu confidenţial No. 321 —spune ministrul — am interzis activitatea aşa numitului partid naţional român, pen- tru că nu avea bază legală. Cu toate acestea, adunarea românească din 28 Noemvrie a hotărît, împotriva ordinului meu, continuarea activităţii partidului. Fiindcă această hotărîre este nelegală, ancheta contra organelor care nu au împiedecat luarea ei este în curs şi de rezultatul ei depind măsurile ce voi lua. Având aceasta în vedere, vă invit să aduceţi la cunoştinţa publică, în felul obişnuit, că am interzis activitatea aşa numitului partid naţional român şi că pe I IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE baza dreptului ce mi-1 dă art. i al legii XL din 1879 declar drept infracţiune nerespectarea acestui ordin, şi oricine va participa la astfel de adunări sau va colabora la convocarea lor se va pedepsi cu închisoarea până la 15 zile şi amendă până la 100 florini, con- form art. 16 al legii XL din 1879; apoi veţi da ordin tuturor func- ţionarilor, atât celor dela centru cât şi prim-pretorilor şi funcţio- narilor dela preturi, primarilor şi funcţionarilor dela primării, fiecăruia individual, să urmărească cu cea mai mare atenţiune orice mişcare în această direcţie şi fiecare funcţionar să ia, în sfera sa de competenţă, imediat toate măsurile necesare în interesul succesului». In aceeaşi zi, ordinul a fost trimis în copie şi prefecţilor jude- ţelor amintite rugându-i să atragă atenţia fostului preşedinte al adunării din 28 Noemvrie, organizatorilor şi conducătorilor ei, asupra caracterului ilegal al hotărîrilor aduse şi asupra urmări- lor pe care le va avea continuarea acestei acţiuni. Şi fiindcă la 2 Ianuarie 1895 subprefectul judeţului Solnoc-Dobâca (azi: Someş) l-a făcut atent pe ministru cu adresa Nr. 21.377, în conformi- tate cu art. 9 al legii XL din 1879 calificarea de infracţiune a parti- cipării la adunările partidului naţional român trebue publicată în Monitorul Oficial, căci altfel legalitatea ei poate fi contestată, acesta a făcut să apară în « Budapesti Kozlony » (Monitorul Ofi- cial) dela 6 Ianuarie următoarea ordonanţă: «Prin ordinul Nr. 321 din 16 Iunie 1894 am interzis activitatea aşa numitului partid naţional român. Prin ordinul Nr. 1488 dela 7 Decembrie 1894 am calificat, pe baza art. 1 al legii XL din 1879, ca infracţiune căl- carea acestei oprelişti. Prin urmare, oricine ia parte la întrunirile ori la convocarea întrunirilor numitului partid, va fi pedepsit conform prevederilor art. 16 al legii XL din 1879 şi, în temeiul acestei ordonanţe, cu închisoare până la 15 zile şi cu amendă până la 100 florini». Lămuriri asupra motivelor desfiinţării partidului naţional ro- mân a dat primul ministru Wekerle în discursul rostit la 5 August 1894 în faţa alegătorilor săi din Baia-Mare. «Am desfiinţat — a spus Wekerle — comitetul român dela Sibiu, fiindcă lucra fără a avea statute şi mai ales că avea legături cu elemente din străină- tate. Am făcut aceasta, pentru că noi vrem să respectăm princi- piul că dreptul de asociare şi întrunire e şi trebue să rămână una GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTÂ III din instituţiile liberale ale statului ungar; acest drept nu poate fi exercitat pe teritoriul ţării noastre de cetăţeni nemaghiari, întruniri de felul acesta nu putem îngădui ci, conform necesităţii, vom lua toate măsurile pentru a le opri, ca nu cumva indivizii singu- ratici să poată cere ajutorul străinătăţii împotriva unor rele, care dacă sunt reale, suntem noi datori a le îndrepta ». Ştiind apoi din nenumăratele informaţiuni şi rapoarte primite dela organele administrative şi poliţieneşti din ţară, că fermentul agitaţiilor româneşti în masele mari populare îl formează preo- ţimea, după întemniţarea osândirilor, a învitat la Budapesta pe toţi arhiereii celor două biserici române. Scopul acestei confe- rinţe era de o parte ca membrii guvernului să afle din gura căpe- teniilor, a căror calitate de conducători oficiali ai naţiei nu putea fi contestată, plângerile şi dorinţele Românilor, iar de altă parte, să-i câştige pentru opera de pacificare a maselor. Arhiereii s’au prezentat la conferinţă; au făcut cunoscut guvernului tot ce cre- deau ei că formează esenţa plângerilor şi nemulţumirilor şi au primit asigurări de îndreptare, mai ales din partea lui Alexandru Wekerle, şeful guvernului, şi a ministrului cultelor, contele Csaki. In acelaşi timp însă, guvernul le-a cerut să dea pastorale arhie- reşti prin care să îndemne poporul la linişte. Episcopii, după o atentă examinare a situaţiei, au comunicat primului ministru că nu pot da astfel de pastorale, fiindcă poporul întreg s’ar ridica împotriva lor. Primul ministru a răspuns scurt: dacă nu luaţi voi măsuri de pacificare, le va lua guvernul. Măsurile erau deja luate. La 15 Iunie ministrul de interne tri- misese prefecţilor din judeţele Arad, Bistriţa Năsăud, Bihor, Braşov, Făgăraş, Hunedoara, Cluj, Caraş-Severin, Sibiu, Alba, Solnoc-Dobâca, Turda-Arieş, Trei-Scaune, Mureş-Turda, Ma- ramureş, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Sălaj, Timiş, Odorhei şi Satu-Mare, un lung ordin circular Nr. 752. Ordinul im- pută organelor administrative că nu au urmărit dela început mişcările româneşti cu atenţiunea cuvenită si nu au luat, încă în timpul când aceste mişcări erau în faşe, măsuri energice pentru înăbuşirea lor. De aceea agitaţia a putut lua proporţiile pe care le-a luat. Această stare de lucruri, continuă ministrul, în interesul ordinei publice al siguranţei personale şi materiale a populaţiei nu poate fi tolerată. Autorităţile administrative sunt 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE datoare, sub răspunderea personală, să facă tot ce le stă în pu- tinţă nu numai pentru stânjenirea agitaţiilor, ci pentru completa lor suprimare. Pentru atingerea acestui scop, înainte de toate e necesar ca prim-pretorii să fie exact informaţi cu privire la lealitatea nota- rilor şi primarilor. Acei notari şi primari care nu au urmărit cu atenţiunea cuvenită mişcările româneşti şi nu le-au denunţat, să fie înlocuiţi prin persoane de absolută încredere. Notarii şi pri- marii sunt datori să comunice îndată prim-pretorilor orice miş- care s’ar ivi în comunele lor, iar aceştia sunt datori să atragă aten- ţiunea populaţiei asupra caracterului primejdios al agitaţiilor şi asupra urmărilor lor. Nu se poate imagina ca prim-pretorii să nu aibă în prealabil cunoştinţă de agitaţii, dacă primarii îşi fac datoria. Prim-pretorii trebue apoi să se convingă la faţa locului, în comunele suspecte, de felul cum îşi împlinesc notarii şi pri- marii datoria de informatori şi cu acest prilej să invite pe preoţi şi pe învăţători să sprijinească iniţiativele autorităţilor administrative. Preoţii şi învăţătorii care se dedau la acţiuni antipatriotice tre- buesc denunţaţi imediat, şi dacă acţiunile lor contravin legilor să fie arestaţi şi daţi pe mâna justiţiei. Cu efectivul sporit de jandarmi care stă la dispoziţia organelor administrative ori ce mişcare poate fi înăbuşită. La ajutorul armatei să se recurgă numai când manifestaţiile sunt atât de mari încât forţele jandarmeriei şi ale poliţiei nu sunt suficiente pentru împiedicarea lor. Trebue scoasă din opinia publică convingerea greşită că soldaţii români nu-şi vor împlini datoria faţă de manifestaţiile româneşti. Ordinul energic al Ministerului era tardiv. Mişcările româ- neşti au început a se potoli înainte de trimiterea lui. La 16 Iunie prefectul judeţului Alba raportează cu adresa confidenţială Nr. 155 că mişcarea românească iscată în urma procesului memoran- dului este în scădere. «Asprimea sentinţei judecătoreşti a conster- nat pe agitatori. Nu sunt încă atât de speriaţi încât să renunţe la activitatea lor atât de primejdioasă pentru liniştea internă a ţării, dar totuşi sunt mai prudenţi şi nu activează atât de făţiş ca până acum ». Acelaşi lucru îl spune în raportul său confidenţial Nr. 41 dela iz Ianuarie şi prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud şi câteva zile mai târziu prefectul judeţului Târnava-Mică, în raportul con- fidenţial Nr. 84. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ 113 Rapoartele tuturor prefecţilor precum şi rapoartele generalului Torok, căruia i s’a dat delegaţia de inspector general al jandarme- riei, înfăţişau pe preoţi şi, în parte, şi pe învăţătorii dela şcoalele confesionale româneşti, ca pe adevăraţii autori ai mişcărilor iscate în jurul procesului memorandului. De aceea, la 17 Mai 1894, mi- nisterul de interne a trimis prefecţilor ordinul confidenţial Nr. 2043, invitându-1 să-i trimită tabloul exact al preoţilor şi învăţă- torilor care au îndemnat poporul să ia parte la manifestările na- ţionaliste, să întâmpine la gări pe acuzaţii care călătoreau la Cluj, să meargă la procesul memorandului din acel oraş, care au răs- pândit manifeste, au făcut slujbe bisericeşti pentru triumful cau- zei româneşti şi biruinţa acuzaţilor, etc. Asupra acestui ordin Ministerul a revenit de mai multe ori şi astfel a început exaspe- ranta operă de spionaj, denunţuri, percheziţii domiciliare şi con- tinue urmăriri, supravegheri şi şicane, la care au fost supuşi, din partea autorităţilor administrative şi din partea jandarmeriei, preoţii şi învăţătorii români în tot cursul procesului şi mult timp după terminarea lui. Pe baza datelor adunate au fost întocmite rapoartele de care ne ocupăm în rândurile de mai jos. Raportul prefectului Alba e din 16 Iunie (Nr. 155 confidenţial). Agitaţia e în scădere. Conducerea mişcărilor naţionaliste româneşti se pare că a trecut dela membrii comitetului, condamnaţi şi puşi sub supravegherea poliţienească, în alte mâini. «Am informa- ţiuni — spune prefectul — că I. M. Moldovanu, vicarul dela Blaj, începe a deveni tot mai mult centrul mişcărilor, nu numai din judeţ, ci din toate regiunile locuite de români. Aceasta o dove- deşte şi faptul că secretarul mitropoliei, Augustin Bunea şi Vasile Hossu directorul liceului (aci prefectul face o confuzie: director al liceului nu era Vasile Hossu, ci Iosif Hossu. Vasile Hossu e episcopul de mai târziu al Lugojului, apoi al Gherlei, răposat la începutul anului 1917), deci persoane din cel mai intim anturaj al vicarului, călătoresc foarte mult şi iau contact, în conferinţe secrete, cu conducătorii românilor din părţile sudice ale ţării. In aceste călătorii nu fac economii cu banii». Rolul de căpetenie în aducerea banilor din străinătate îl au băncile româneşti, al căror număr creşte considerabil. Impresie deosebită asupra poporului simplu, ignorant şi fanatizat a făcut REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE "4 prezenţa armatei. De aceea trupele trimise la Ighiu, Uioara (Oc- nele Mureşului), Blaj şi Zlatna trebuesc lăsate încă acolo. Prefectul dă, în continuare, tabloul preoţilor şi învăţătorilor cunoscuţi ca agitatori şi care au luat parte activă la mişcările me- morandiste. Sunt 22 preoţi, toţi din plasa Blaj (3 ortodocşi, 19 uniţi) şi 9 învăţători, toţi uniţi. Se atrage, în special, atenţia asu- pra studentului din anul al treilea al Academiei teologice din Blaj, Vasile Morar, care, singur, a mobilizat poporul din patru sate. « Aceste date — comentează prefectul — dovedesc că mi- tropolia Blajului desfăşoară o activitate primejdioasă şi conduce- cerea ei actuală nu e leală; dovedeşte apoi, ceea ce am accentuat în repeţite rânduri, că unul din centrele mişcării româneşti e Blajul». Foarte interesant şi amănunţit, ca totdeauna, raportul confi- denţial Nr. 84 dela 2 Iunie 1894 al prefectului de Târnava-Mică, judeţ în care mişcarea memorandistă a fost mai vie şi mai sim- ţită. Raportul începe cu constatarea, făcută de atâtea ori de au- torul lui, că preoţii şi învăţătorii nu numai că participă la opera de agitaţie a poporului, dar au în această mişcare rolul principal. Nu pot fi însă trimişi în judecată, pentru că lucrează în ascuns, prudent, încât rareori se poate dovedi în sarcina lor ceva precis şi concret. Trece apoi la comentarea câtorva cazuri, care i se par mai caracteristice. Astfel Aron Ambrosie din Jidvei a recunoscut că a făcut la 7 Mai o liturghie pentru comitetul naţional, aseme- nea şi preoţii uniţi Atanasie Barbolovici din Veseuş, Pamfilie Valean din Căpâlna,— care, în biserică, a vestit poporul să iasă la gară şi să manifesteze la trecerea acuzaţilor spre Cluj, — Ioan Popescu din Feisa, Vasile Călugăr din Crăciunel, Vasile Bacilă din Valea Lungă, Vasile Smigelschi (fratele pictorului) din Săncel, şi alţii. Studenţii dela academia teologică din Blaj, Mihail Ho- dărnau (actualul protopop unit din Braşov) şi Veniamin Trif au agitat credincioşii din Feisa îndemnându-i să iasă la gară în calea « apărătorilor poporului ». ' După înşirarea tuturor «agitatorilor» şi mai ales a tuturor faptelor de care s’au făcut vinovaţi raportul continuă: «nu pot lăsa neaccentuat aci şi totdeauna faptul că preoţii ortodocşi sunt cu mult mai liniştiţi, dovedesc o purtare mai bună şi între ei sunt mai puţini agitatori ». încheie apoi cu constatarea că, deşi datele GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTA 115 trimise nu pot constitui temeiul unei proceduri judecătoreşti împotriva autorilor lor, ele însă dovedesc că, mai ales, preoţii şi învăţătorii uniţi au avut şi au în agitaţiile şi mişcările naţionaliste roluri, care reclamă energice măsuri preventive ». Prefectul judeţului Bistriţa Năsăud trimite tablourile preoţilor şi învăţătorilor la 12 Iunie cu adresa confidenţială Nr. 41. Şi dânsul constată, ca şi cei amintiţi mai sus, că « mişcarea se desfăşoară după un plan şi un sistem precis stabilit, sub conducerea preoţilor ortodocşi, dar mai ales a celor uniţi». Mulţi din ei au mărturisit deschis, că au primit ordin dela autorităţile bisericeşti superioare să organizeze manifestaţiuni de solidarizare cu fruntaşii daţi în judecată, să ţină în biserici vorbiri aţâţătoare şi să cetească mani- festele din uşa altarului. De aceea e necesar ca Ministerul să in- tervină energic, atât pe lângă episcopia unită dela Gherla cât şi pe lângă mitropolia ortodoxă din Sibiu, impunându-le luarea unor măsuri grabnice pentru potolirea preoţimii. Episcopul dela Gherla — timidul Ioan Sabo — a dat câteva ordine în acest sens, însă preoţii nu numai nu s’au supus, ci au trimis o delegaţie la dânsul, să-i ceară socoteală pentru ele. Prefectul de Arad raportează (adresa confidenţială Nr. 106 din 19 Iunie) că în judeţul lui nu s’au ivit, cu prilejul procesului me- morandului, mişcări de natură a primejdui ordinea publică. Cu toate acestea a luat măsurile de prevenire a agitaţiilor, întărind posturile de jandarmi. Mişcări mai vii au fost numai în plasa Boro- şineului. Şi aci mişcările s’au manifestat prin trimiterea de tele- grame acuzaţilor din Cluj — din acestea multe au fost confiscate — şi ici-colo, ca de pildă la Otlaca, prin slujbe bisericeşti pentru izbânda lor. Trimite şi el un tablou de preoţi şi învăţători —aproape toţi ortodocşi — care s’au remarcat prin activitatea lor. Ţine însă să constate că nu are dovezi pozitive că aceştia ar fi agitat într'adevăr poporul sau ar fi săvârşit fapte care ar fi reclamat o intervenţie a autorităţilor. Cu toate acestea, după părerea lui, în întreg judeţul sunt puţini preoţi şi învăţători români care ar putea fi consideraţi adevăraţi prieteni ai ideii Statului naţional maghiar. Populaţia românească în judeţul Arad, ca şi pretutindeni, a organizat comitete secrete ale căror acţiuni se desfăşoară în cea mai mare taină, încâţ nici Românii nu au cunoştinţă de ele, cu excepţia unui mic număr de iniţiaţi. Aceste comitete stau în cele mai strânse legături, atât 8* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 116 •cu Sibiul cât şi unele cu celelalte. Adunările se ţin în locuinţe 'particulare sub titlul de adunări bisericeşti, corale, şcolare, etc. In general, mişcările politice ale Românilor sunt legate organic de viaţa bisericească a lor. O deosebită primejdie prezintă pentru populaţia română a ju- deţului ziarele româneşti şi mai ales «Tribuna». Aproape nu există preot, învăţător şi ţăran mai cu stare, care să nu o aboneze. Mulţi ţărani o primesc gratuit, iar acelora care nu ştiu ceti le-o ceteşte preotul şi învăţătorul. Prefectul crede că mişcările româneşti au fost susţinute cu banii băncii « Albina » din Sibiu şi a celorlalte bănci româneşti. Raportul confidenţial al prefectului de Hunedoara, Nr. 108 din 9 Iunie, e scurt. In schimb, tabloul pe care-1 trimite cuprinde 47 de preoţi şi învăţători români, dintre care unii au fost la Cluj la procesul memorandului, alţii au trimis telegrame acuzaţilor, au îndemnat poporul să meargă la Cluj, au colectat bani pentru mişcările naţionaliste; alţii, iarăşi, au răspândit manifeste şi, în fine, unii din ei au slujit liturghii pentru acuzaţi. Prefectul de Solnoc-Dobâca spune în raportul său (Nr. 28 confidenţial din 26 Mai 1894) că, înainte de a da tabloul care i se cere, ţine să declare că abia zece la sută din preoţii şi învăţătorii români nu agită contra Statului maghiar, iar cea mai mare parte a lor Sunt duşmani hotărîţi ai Statului; cu toate că îşi desfăşură agitaţia foarte discret, totuşi, cu prilejul procesului memorandului, nouăzeci la sută din ei au făcut tot posibilul ca să aţâţe poporul, ceea ce au şi reuşit. Ţine de datorie să mai declare că tabloul pe care-1 înaintează cuprinde numele celor mai cunoscuţi agitatori, împotriva cărora nu se poate dovedi nimic ilegal. Numărul acestor «agitatori» se urcă la 53, care, cu rare excepţiuni, sunt preoţi şi învăţători uniţi. Acest fapt e important de reţinut, fiindcă el ne do- vedeşte cât de puţin a putut influenţa episcopul I. Sabo dela Gherla atitudinea politică a preoţimii sale. Prefectul nu indică cu ce s’a făcut vinovat fiecare din cei de pe listă trimisă ci, la sfârşit, aminteşte, fără precizări, că unii au fost la Cluj la proces, alţii au condus poporul la gară ca să întâmpine pe acuzaţii Gavrilă Tripon din Bistriţa şi pe preotul unit Gherasim Domrde din Rodna veche, iar alţii — reîmprospătând amintirea evenimentelor din 1848-1849—au răspândit în popor idei anarhice. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA. MEMORAND1STA it'J Rapoartele celorlalţi prefecţi cuprind şi ele aceleaşi lucruri, de aceea nu mai stăruim asupra lor. _ Pe baza acestor rapoarte, ministerul de interne a întocmit tablourile generale ale preoţilor care aparţineau celor două biserici româneşti, pe care le-a comunicat episcopilor respectivi invitându-i, ca pe unii care şi-au luat angajamentul de a interzice acţiunile ilegale ale subalternilor, să ia împotriva lor măsurile cuvenite, care urmează a-i fi comunicate. Astfel, mitropolitului dela Sibiu i-a trimis cu adresa confidenţială Nr. 670, dela 1 Iunie 1894, tablouri cu numele preoţilor şi învăţătorilor din judeţele Făgăraş (7 preoţi şi 2 învăţători), Târnava Mare (16 preoţi şi 1 învăţător),' Alba (9 preoţi şi 2 învăţători), Braşov (11 preoţi şi un învăţător); cu adresa confidenţială Nr. 779, dela 18 Iunie, tabloul celor din judeţul Hunedoara (13 preoţi, 6 învăţători şi un cântăreţ) şi Cluj (5 preoţi). Mitropoliei din Blaj îi trimite un tablou la 1 Iunie cu adresa confidenţială Nr. 670, altul la 18 Iunie cu adresa Nr. 779, iar la 21 Iunie intervine cu adresa confidenţială Nr. 792, ca să interzică desele călătorii ale lui Augustin Bunea şi Yasile Hossu, de care i-a amintit prefectul judeţului Alba, în raportul Nr. 155 din 16 Iunie. La episcopia din Gherla a intervenit cu adresa confidenţială Nr. 2514 din 15 Iunie, la cea din Arad cu adresa confidenţială Nr. 813 din 26 Iunie, iar la cea din Caransebeş cu adresa confidenţială Nr. 823 din 29 Iunie. Cunoaştem unele din răspunsurile date de episcopii români Ia aceste intervenţii ministeriale. Vicarul I. M. Moldovanu dela Blaj, intimul colaborator al lui Timotei Cipariu şi unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai tradiţiei cărturăreşti şi naţionaliste blă- jene, a restituit pur şi simplu tablourile trimise, cu răspunsul scurt şi tăios, că cea mai mare parte a preoţilor uniţi cuprinşi în ele nu sunt din eparhia Blajului, « ceea ce dovedeşte că acuzaţiile Excelenţei Sale sunt întemeiate pe informaţii greşite ». (Răspunsul e din 11 Iunie). Foarte judicios e răspunsul confidenţial Nr. 126 dela 8 Iulie al lui I. Meţianu, episcopul Aradului (ajuns mai târziu mitropolit la Sibiu). Comunicânudu-i ministrul că preoţii Nicolae Julan şi Alexiu Popovici din Otlaca au făcut la 9 Mai slujbă pentru- izbânda acuzaţilor în procesul Memorandului, iar după slujbă au dus poporul în cârciuma lui Ion Franko unde s’au rostit cuvântări REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 118 de agitaţie împotriva Ungurilor, răspunde: «Astfel de slujbe fac parte întregitoare din ritualul bisericii ortodoxe şi preoţii sunt datori să le săvârşească de câte ori credincioşii le cer. Din cerce- tările făcute nu s’a putut constata că preoţii ar fi condus poporul în cârciuma lui Ion Franko şi că ar fi rostit acolo cuvântările care li se atribue *, # * # Cu prilejul procesului memorandului, studenţii români au lansat două manifeste entuziaste. Le reproducem, fiind amân- două preţioase documente ale vremii şi pentru că şi ele au format obiectul preocupărilor autorităţilor ungureşti. Textul, încadrat în chenar tricolor românesc, al întâiului manifest, este următorul: tPopor român! Acum ori niciodată! Marea zi de probă a conştiinţei se apropie. Să ne pregătim a ieşi curaţi din focul acestei probe. E aproape ziua procesului Memorandului, care pe veci înscrisă va ră- mânea în istoria luptelor pentru drepturile noastre sfinte. Să ne-o înscriem ca pe O zi falnică. Memorandul este expresiunea inimii poporului nostru, credeul mărtu- risit al politicei noastre, apelul loial al credincioşilor cetăţeni către factorul suprem al statului. Expresiunea aceasta, poporul a făcut-o prin reprezentanţii săi fireşti, legitimi. Mărturisirea noastră a fost publică şi loială. Apelul nostru a fost descoperirea stărilor periculoase din ţară, o desco- perire făcută solemn, cu demnitate şi pe baza dreptului firesc. Comitetul partidului naţional ducând memorandul la Viena a împlinit voinţa poporului. Stăpânirea duşmană vieţii noastre naţionale s’a pus însă între popor şi domnitor, ne-a oprit exercitarea celui mai firesc drept. Nu s’a îndestulat însă cu atâta. După ce zi de zi a dat noi atacuri vieţii noastre naţionale; după ce cu o nebună şi păgână furie a năvălit în domeniul sacru al bisericii noastre şi încearcă a silui conştiinţa noastră religioasă — a hotărît tragerea în judecată a poporului nostru. Căci membrii comitetului partidului sunt re- prezentanţii poporului, prin şi din popor aleşi. De aceea poporului i se im- pune datoria sfântă de a se manifesta la acest proces. Să se vadă că procesul acesta e procesul poporului. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORAND ISTĂ 119 Când se calcă dreptul, să se vadă că dreptul unui popor se calcă. Când la viaţa poporului se atentează, să arate poporul aceasta, că are viaţă şi că viaţa lui e dreptul lui. Dreptul nostru nu-i numai o ideie, — e o putere vie. Să dăm dovezi de această putere de vitalitate! Să dovedim că suntem conştienţi despre dreptul nostru, ce vreau să ni-1 calce în picioare, pentrucă numai atunci suntem vrednici de drepturi. Cel ce ca un vierme fără conştiinţă se târâie, ca un vierme va fi călcat. Să manifestăm conştiinţa vieţii şi dreptului nostru, căci altcum nu am fi vrednici de libertăţi, altcum ne-am arăta laşi I Procesul Memorandului este o columnă, pe care se va înscrie una din două : energie sau laşitate, conştiinţă sau nepăsare, viaţă sau moarte. Să alegem. In faţa acestor istorice momente, noi propunem poporului român urmă- torul plan de acţiune: 1. Poporul român din comunele mai apropiate de Cluj să vină în mase la pertractare pe 7 Mai a. c. — ca să dovedească că poporul una este cu con- ducătorii. z. Poporul din comunele depărtate să trimită delegaţi, dacă nu altcum, pe spesele comune, ce vor aduna între sine. 3. La tot cazul şi din toate comunele să se trimită la Cluj adrese de ade- renţă şi încurajare iscălite chiar şi de femei. Acestea să se trimită prin delegaţi, prin postă sau telegraf, adresate d-lui Iuliu Coroianu în Cluj (Kolozsvar); în acelaşi timp o copie a aderenţii cu toate iscăliturile să se trimită şi redac- ţiunii ♦ Tribunei din Sibiu ». 4. Preoţii români de ambele confesiuni sunt rugaţi prin aceasta, ca con- ştienţi de chemarea lor să vestească poporului în Dumineca Tomii însem- nătatea procesului intentat, iar în ziua următoare (7 Maiu) să ţină slujbe în toate bisericile ca Dumnezeu să ajute dreptăţii. 5. Ziua de 3/15 Maiu, acum mai mult ca ori şi când trebue sărbătorită cu demnitate. In ziua aceasta să se facă pretutindeni manifestaţiuni naţio- nale cu serbări bisericeşti şi sociale. Preoţi români, părinţi ai poporului, acum ori niciodată să se împlinească apelul poetului nostru: Preoţi cu crucea’n frunte ! Căci oastea e creştină. Devisa-i: libertate! Părinţi ai noştri, mame iubite, fraţi şi surori, pentru numele lui Dumnezeu vă rugăm şi vă conjurăm, ridicaţi inimile voastre, ca toţi să ne arătăm vred- nici urmaşi ai străbunilor noştri şi că purtăm cu toţii în piept dorul libertăţii sfinte. La Cluj, Pe câmpul judecăţii să ne vedem cu toţii I!! Tinerimea română * 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Manifestul al doilea are titlul: « manifestul junimei academice române din Transilvania, Ungaria şi Banat pentru comitetul executiv al partidului naţional român». Textul e următorul: « Fraţi Români! Şovinismul sistemului maghiar de guvernare cere noi victime dela na- ţiunea română: Comitetul executiv al partidului nostru naţional este târlt înaintea barei justiţiei maghiare. Două zeci şi şapte bravi conducători ai neamului nostru sunt estrădaţi furiei juraţilor din Cluj. Şi ce crimă au comis aceşti neînfricaţi anteluptători ? Ei n’au apelat la forul din Budapesta, nu s’au adresat la guvernul un- guresc, care-şi vede cea mai sublimă chemare în stârpirea a tot ce nu este maghiar. Au dus la Viena Memorandul, în care sunt depuse plângerile naţiunei noastre. Au voit să depună Memorandul la Tronul supremului factor con- stituţional din Stat, să ceară ajutor dela acela care e chemat de soartă să facă dreptate celor asupriţi. Guvernul maghiar a ştiut esopera să nu fie primită deputaţiunea Ro- mânilor în acel Hofburg, pe frontispiciul căruia e scris: justiţia regnorum fundamentum. Fiilor celui mai loial popor din monarchie nu le-a fost dat să fie lăsaţi înaintea supremului factor din Stat. Guvernul maghiar a voit să ne arate că e zadarnic a mai spera ajutor de aiurea decât dela propriile noastre puteri întrunite, organizate. Dar toate acestea au potenţat numai energia conducătorilor noştri. Devastatu-le-au casele, aruncat-au cu pietre după ei, persecutatu-i-au, batjocoritu-i-au inamicii neamului nostru, iar acuma vor fi aruncaţi în în- tunericul puşcăriilor maghiare pentrucă au răspândit memorandul. Şi oare nu la mandatul poporului român au făcut ei aceasta ? N’a par- ticipat oare întreaga noastră naţiune la răspândirea memorandului ? Acuzat fiind comitetul, acuzat este poporul român I Fraţi Români! Guvernul maghiar voeşte să ne răpească, să ne nimicească conducătorii spre a putea nimici apoi poporul. Atentatele la existenţa noastră, până aici sporadice, şi în parte ascunse, astăzi în mod făţiş agresiv se îndreaptă deodată spre inima naţiunii noastre. In faţa acestor acte fără pereche în istoria omenirii noi, tinerimea acade- mică română din Transilvania şi Ungaria, ne ţinem de supremă datorie a striga un puternic veto şi a declara că, până va mai curge sânge în vinele noa- stre, suntem gata să jertfim totul pentru revendicarea drepturilor naţiunii noastre. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTÂ 121 Părinţii şi strămoşii noştri au luptat veacuri de-arândul pentru drepturile naturale ale naţiunii române. Desconsiderând interesele lor personale, înfruntând necazuri, insulte, pericole şi vijelii, membrii comitetului partidului nostru naţional cu fruntea ridicată au mers tot înainte spre ţinta libertăţii noastre naţionale. Demni urmaşi ai lor vrem să trăim şi dacă va pretinde soarta să şi murim în serviciul cauzei poporului nostru. Prin osânde grele, persecutări, asupriri nu ne vor înfrica puternicii zilei 1 Dar ne vor învăţa că numai urmând ilustrul exemplu al comitetului par- tidului naţional, că numai prin fapte, organizaţie şi persistenţă va putea în- vinge cauza românismului. Din temniţă s’a născut libertatea tuturor popoarelor. Din puşcăriile ungureşti se va ridica aurora independenţii şi libertăţii noastre naţionale. Trăiască comitetul executiv al partidului nostru naţional 1 Cu el este toată suflarea românească. Cu el întreaga junime academică română 1 Sus inimile 1 Prin jertfe la izbândă 1 Prin luptă la victorie 1 Junimea academică română din Transilvania şi Ungaria * Tot cu prilejul procesului «Memorandului» a fost răspândit şi un al treilea manifest « Către poporul român! », care nu are nici o semnătură şi care a fost distribuit poporului adunat la Cluj. Din acest manifest reproducem numai sfârşitul: « De-aceea în aceste zile grele noi poporul român, cari suntem adunaţi în Cluj la această pertractare şi cei ce împiedicaţi fiind n’am putut lua parte la ea, cu toţii, într’un singur simţământ şi un singur glas, să declarăm în au- zul lumii întregi următoarele: • i. « Memorandul * este al nostru, al poporului românesc şi comitetul naţional din încredinţarea noastră l-a redactat şi l-a aşternut la Majestatea Sa şi l-a împărţit la popor. z. Poporul român aprobând pe deplin toţi paşii făcuţi de Comitetul naţional cere sus şi tare autonomie pentru Transilvania, ca noi poporul român să fim stăpâni pe soarta noastră. 3. Hotărîm în unanimitate, ca numai decât să meargă din mijlocul no- stru o deputăţie la Majestatea Sa în Viena şi să-i spună Majestăţii Sale că nu mai putem trăi de necazurile multe ce ni le face această ocârmuire vi- tregă şi nu mai voim să suferim starea înjositoare ce ni o au creat duşmanii Majestăţii Sale şi ai împărăţiei lui. 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4. Şi dacă duşmanii Majestăţii Sale şi ai noştri vor împiedica iară, ca du- rerile şi cererile noastre să nu le putem descoperi înaintea Majestăţii Sale, tot poporul român din oraşe şi sate să stăm gata ca un singur om şi să ne în- ţelegem noi între noi şi să aşteptăm momentul apropiat când Majestatea Sa ne va chema, ca să ne consfătuim în numele lui Dumnezeu, al drepturilor noastre şi al Majestăţii Sale, ce avem a face ca să scăpăm tronul şi ţara de re- relele şi primejdiile ce le ameninţă. Să trăiască Majestatea Sa împăratul şi Regele nostru Francisc Iosif I. Să trăiască Comitetul naţional. Jos asupritorii noştrii. Jos cu vrăjmaşii Majestăţii Sale ! * In afară de goana pornită de autorităţile administrative şi de jandarmerie pentru a împiedeca răspândirea manifestelor amin- tite, ministerul de interne a intervenit, cu adresa confidenţială No. 1902 din 6 Mai 1894, pe lângă primul procuror din Cluj pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a autorilor lor. Cum studenţii români dela universităţile din Ungaria precum şi cei dela Gratz şi Berlin s’au declarat solidar responsabili pentru ma- nifestele redactate şi răspândite în numele lor, ar fi urmat un nou şi răsunător proces. Prefectul judeţului Cluj, care şi-a dat seama ce a însemnat pentru judeţul său procesul memorandului, a intervenit cu adresa confidenţială No. 65 dela 12 Iunie la ministerul de interne, ca procesul să aibă loc nu la Cluj, ci la Budapesta. Procesul n’a mai avut însă loc, întru cât guvernul, presimţind noile agitaţii şi fră- mântări care se vor ivi în urma trimiterii în judecată a mai multor sute de studenţi, a dat ordin primului procuror din Cluj să în- ceteze orice urmărire, mulţumindu-se cu măsurile disciplinare luate de universităţile respective, împotriva studenţilor români. • • * Nu putem încheia acest capitol, fără a aminti şi o altă măsură luată de guvernul maghiar pentru domolirea «Valahilor». Mi- tropolitul din Sibiu, Miron Roman, cu adresa No. 65-din 13 Aprilie 1894, a solicitat ministerul cultelor să intervină la rege, pentru încuviinţarea convocării congresului bisericesc, prevăzut de Sta- tutul organic al mitropoliei ortodoxe, pentru ziua de 13 Octom- vrie. La 2 Mai, ministerul cultelor trimite adresa mitropolitului ministerului de interne, cerându-i avizul. Acesta răspunde la 8 Mai GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ 123 cu No. 419 confidenţial, că « având în vedere agitaţia populaţiei româneşti care creşte mereu, şi care, dându-i-se prilejul potrivit, poate deveni primejdioasă », roagă pe colegul său dela culte să nu îngădue ţinerea congresului. In urma acestui aviz, ministerul cultelor comunică mitropoli- tului dela Sibiu la 30 Mai cu adresa No. 26260 că nu socoteşte oportun a interveni acum la Majestatea Sa pentru aprobarea con- gresului bisericesc. Cauza — spune ministrul — e mişcarea iscată cu prilejul procesului recent al memorandului. Aprobarea din partea regelui, a congresului, în mijlocul unei agitaţii atât de mari, ar putea fi interpretată greşit. Va avea însă în vedere cererea mitropolitului, şi dacă împrejurările se vor schimba, va faca inter- venţia solicitată. 1 Cu toată făgăduiala făcută şi deşi mişcările româneşti s’au potolit, ministerul cultelor a propus totuşi regelui, tocmai târziu la 25 Octomvrie 1894, amânarea congresului. A fost al doilea refuz, dela 1868 încoace, de a încuviinţa convocarea congresului bisericii ortodoxe. întâiul a fost la 1884, când guvernul se temea că congresul va sărbători centenarul frângerii pe roată a lui Horia si Cloşca! » » EPILOG Curia maghiară (Curtea de Casaţie) respingând cu deciziunea No. 6416 din 13 Iulie 1894 recursul condamnaţilor în procesul * Memorandului», aceştia au trebuit să intre la sfârşitul aceleiaşi luni, unii în temniţa din Seghedin, alţii în cea din Vaţ. In ţară agitaţia se potolise. Guvernul unguresc începuse însă a fi « foarte precaut». Fiind informat, nu ştiu de cine şi pe ce cale, că în satele româneşti din Ardeal s’ar aduna bani pentru pornirea unei miş- cări, a trimis la 28 Noemvrie prefecţilor judeţelor Alba, Arad, Bistriţa-Năsăud, Bihor, Braşov, Făgăraş, Trei-Scaune, Hune- doara, Târnava-Mare şi Târnava-Mică, Cluj, Caraş-Severin, Maramureş, Mureş-Turda, Satu-Mare, Sibiu, Solnoc-Dobâca, Timiş, Turda-Arieş şi Odorhei, apoi primarilor din Arad şi Cluj ordinul circular confidenţial No. 1547, invitându-i să ia mă- surile cuvenite pentru urmărirea severă şi energică şi pentru împie- dicarea oricărei colecte si a oricăror mişcări noi naţionale * > t 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE româneşti. Banii strânşi urmau să fie confiscaţi. De măsurile luate şi de rezultatul lor, prefecţii şi primarii amintiţi sunt datori să raporteze urgent. Svonul nu era întemeiat. Cercetările prefecţilor au descoperit ici-colo, câteva exemplare din « Coala de subscripţie » lansată de «Foaia poporului» din Sibiu, care jncepuse a strânge fonduri pentru ridicarea unei statui lui Avram Iancu. Prefectul din Alba descoperise totuşi ceva. Anume, făcând prim- pretorul din Blaj o percheziţie la locuinţa învăţătorului unit Gheor- ghe Făgărăşanu din comuna Tiur, a găsit acolo o ladă plină cu obiecte de industrie casnică naţională, colectate pentru ca din preţul lor să fie ajutată familia lui Vasile Lucaciu, osândit în procesul memorandului. Cazul a fost comunicat ministerului, care alarmat de primejdia ce ameninţa ţara, dacă familiile celor închişi la Vaţ şi Seghedin vor avea pâinea de toate zilele, a trimis la 7 Ianuarie 1895 un nou ordin circular (No. 22 confidenţial) prefecţilor judeţelor şi primarilor oraşelor amintite mai sus. Ordinul, după ce aminteşte că în ţinuturile româneşti se fac colecte pentru ajutorarea familiilor condamnaţilor în procesul « Memorandului», că ideea acestei colecte publice este a « Ligii Culturale », care or- ganizează în favoarea lor o tombolă, că centrul unde se expediează toate obiectele strânse e Bucureşti, îi invită să urmărească şi să pedepsească sever pe toţi care colectează obiecte în scopul amintit, să confişte lucrurile colectate şi să le restitue proprietarilor. Pentru a fi mai precis, ordinul ministerial aminteşte că strângerea obiec- telor constituite recurs la mila publică, la care nu se poate aviza fără aprobarea ministrului. Contravenienţilor trebue să li se aplice pedepsele prevăzute în ordonanţa No. 18613 din 16 Aprilie 1882. Deci noi cercetări din partea organelor administrative şi jan- darmereşti, noi percheziţii şi noi şicane. Prefectul Braşovului raportează, prin adresa confidenţială cu Nr. 22 dela 20 Februarie 1895, că s’au mai făcut şi în anii trecuţi colectele de care vorbeşte ordinul ministerial; după informaţiile ulterioare ale poliţiei, obiectele adunate au fost duse de soţia profesorului bucureştean Sihleanu, la Bucureşti. Colecta s’a făcut în forme care nu contravin normelor în vigoare, ceea ce dovedeşte că ea a fost organizată de jurişti încercaţi, care cunosc exact GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORANDISTĂ 125 dispoziţiile legilor ungureşti. Prefectul Târnavei Mici scrie mini- strului (No. 17 dela 25 Februarie) că această colectă nu se face pu- blic, ci în cercuri restrânse, de persoane de încredere, încât e foarte greu a descoperi ceva. Cel de Hunedoara raportează (adresa con- fidenţială No. 10 din 12 Februarie) că învăţătoarea Elisabeta Herlea dela şcoala ortodoxă din Jibot a trimis prin poştă, la 26 Noemvrie 1894, un colet cu «vestminte » doamnei Mariana Tulea Stănescu din Braşov. Nefiind aceste două persoane rude, obiectele au fost desigur trimise pentru tombola din Bucureşti. In judeţul Sibiului au făcut colectă (mai înainte de primirea ordinului) Maria Maier, soţia protopopului ortodox din Sălişte, Nicolae Maier, care a fost pedepsită cu o amendă de 10 florini (raportul confidenţial No. 38 dela 1 Martie). In judeţul Târnava-Mare au fost pedepsite pentru aceeaşi crimă Ioana Moldovanu, soţia protopopului din Sighişoara, Ioana Racoţia din Şeica-Mare şi Emilia Deac din Hidegviz; cea dintâi cu 30 florini, iar acestea două din urmă cu câte 50 florini (raportul confidenţial Nr. 7 dela 9 August). Prefectul de Bistriţa-Năsăud spune că, înainte de primirea ordinului, colectele erau publice şi se faceau pretutindeni, numele donatorilor se publicau în ziare (ca dovadă anexează Nr. dela 7 Februarie al « Tribunei») şi astfel dânsul credea că ele sunt îngăduite. Acum nu se mai poate lua nici o măsură, obiectele ajungând de mult la destinaţie. Au fost totuşi pedepsiţi cu câte 5 zile închisoare preoţii Ieronim Slavoacă din Ilva Mare, Lazăr Avram şi soţia sa din Maier şi învăţătorul Ioan Marcu din Sângeorz (raportul confidenţial Nr. 3 din 23 Fe- bruarie). In judeţul Făgăraşului au colectat soţiile învăţătorilor Dumitru Bulecrea şi Dionisie Schiopu din Porumbacul de jos, care au fost pedepsite cu câte 3 zile închisoare şi câte 1 florin 74 cruceri (creiţari) cheltueli de judecată (rapoartele confidenţiale Nr. 23 şi ad 23 din 20 Aprilie şi 1 Mai). In judeţul Ciuc s’au făcut colecte în comunele Tulgheş şi Corbu, adunându-se 13 florini, în bani, şi mai multe obiecte (năframe, traiste, etc), care au fost trimise «Tribunei» din Sibiu. Făptuitorii au fost Miltiade Nico- lescu şi Simion Reteşan (raportul Nr. 161 din 5 Martie al prefec- tului). La Arad se afirmă, raportează prefectul (Nr. 121 din 5 Agust), că ar fi colectat diverse obiecte, soţia lui Nicolae Oncu, însă înainte de sosirea ordinului ministerial. Asemenea, înaintea 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ordinului, s’au făcut colecte în Orşova şi Lugoj (raportul confidenţial al prefectului Caraş-Severin Nr. 7 din 15 Martie). Atât a putut descoperi vigilenţa administraţiei şi jandarmeriei maghiare! # # * Preocupările patriotice ale guvernului maghiar faţă de mişca- rea memorandistă se apropiau de sfârşit. La 15 Septemvrie 1895, ministerul de justiţie comunică ministerului de interne cu adresa Nr. 39*330 ca Majestatea Sa chesaro-crăiască apostolică s’a mi- lostivit a graţia de restul pedepsei pe cei închişi în temniţele din Seghedin şi Vaţ pentru agitaţia săvârşită prin răspândirea tipări- turii cunoscute sub numele de « Memorandul românesc », şi anume Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu, Dumitru Comşa, Daniil P. Bărcianu, Rubin Patiţia, Gerasim Domide, Teodor Mihali, Mi- hail Veliciu şi Aurel Suciu. Conform hotărârii consiliului de mi- niştri, ministrul de interne e invitat să ia măsurile necesare pentru ca odată cu eliberarea lor să se împiedice orice fel de manifestaţie. In urma acestei adrese, ministerul de interne trimite prefec- ţilor din judeţele româneşti la 16 Septemvrie ordinul confidenţial telegrafic cifrat Nr. 1438, comunicându-le graţierea osândiţilor şi rugându-i ca « cu tact, dar în caz de nevoe cu energia necesară» să împiedice manifestaţiile, care s’ar face cu prilejul întoarcerii lor acasă. La 25 Septemvrie, prefectul Sibiului raportează cu adresa confidenţială cu Nr. 174, că Daniil P. Bărcianu s’a întors acasă la 20, Dumitru Comşa la 21, iar Ioan Raţiu şi familia la 24 Sep- temvrie şi cu acel prilej nu li s’a organizat nici o primire mai deo- sebită şi nici o manifestaţie. La fel s’a petrecut şi la întoarcerea celorlalţi. Numai prefectul Sălajului ţinea să informeze pe mini- stru (raportul confidenţial Nr. 113 din 17 Octomvrie) că elibera- rea lui Vasile Lucaciu a produs multă bucurie în judeţ şi urmă- rile graţierei vor fi considerabile, întrucât noi încercări de agitaţie împotriva ideii statului naţional maghiar şi guvernului abia vor mai avea răsunet în popor. Faptul graţierii a fost vestit de preoţi, în unele locuri în biserică, de pe amvon, poporului, care a luat cunoştinţă de el cu multă satisfacţie. Poporul era obosit! Z. PÂCLIŞANU NOTE ASUPRA NEOCLASICISMULUI Neoclasicismul înseamnă o nouă ordine, în jurul unei alte axe, care nu mai e o convenţiune, ci o certitudine. Din această cauză, neoclasicismul nu mai are caracterul colectiv al clasicismului, care se baza pe convenţiunea întărită prin ade- ziunea socială. Certitudinea e un element pur individual. La ea nu poţi ajunge decât prin proprie trăire, prin experienţă autentică şi personală. Certitudinea e o culme de pe care se întrevede orizontul absolutului. Şi în jurul acestei certitudini se rândueşte şi se organizează, sistematic şi înlănţuit într’o logică proprie, neoclasicismul. Iată cum avântul romantic, confundarea obiectului cu subiectul prin trăire, prin transpunere, prin « Einfiihlung >' se îmbină organic cu exigenţa sistematică a clasicismului, în această nouă atitudine de echilibru bazat pe certitudine, care se numeşte neoclasicism. # # # Perspectiva veşniciei, a absolutului, caracterizează atitudinea de viată a oamenilor din vremea noastră. y Prezenţa morţii — şi mai ales conştiinţa acestei prezenţe — a adâncit sensul vieţii. y De aci necesitatea certitudinii, aflată prin proprie trăire şi mai ales tendinţa de subliniere a esentialitătii în examinarea lucrurilor y y y exterioare. E caracteristic pentru vremea noastră succesul teoriei fenomeno- logice a lui Husserl, care propune ca obiect al filosofiei studiul ideii unei idei, adică esenţa ei. 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce preocupă pe discipolii lui Husserl în estetică de exemplu, nu e ideea de frumos ca mijloc de înţelegere a acestuia, ci ideea ideii de frumos, adică esenţa acestei idei. Ei vor să vadă în fiecare fapt particular elementul veşnic, absolut, esenţial. > Privirea le este îndreptată nu spre aparenţa înşelătoare şi mereu variabilă a formei trecătoare, ci spre ceea ce e stabil, permanent si etern. $ Această atitudine e neoclasică şi ea explică posibilitatea sintezei romantismului şi clasicismului într’o atitudine, care, folosindu-se de calităţile celor două antiteze, le cuprinde în partea lor variabilă si deschide astfel un nou orizont. $ * * # Certitudinea de viaţă care stă la baza neoclasicismului presu- pune o trăire autentică, pentrucă ea înseamnă sfârşitul unui lung proces, al unui drum greu de străbătut, asemănător încercărilor ce precedau odinioară iniţierea neofiţilor în misterele antice. Această certitudine determină — prin echilibrul pe care-1 pre- supune — o nouă ordonare a oricărei expresii, o integrare a acesteia într’un sistem căruia îi serveşte de axă şi sprijin. Ordinea formală nu va mai fi însă canonizată, adică întărită prin adeziunea colectivă, ci îşi va găsi propriile resurse şi justificări în echilibrul raporturilor cu certitudinea ce-i serveşte de bază. Şi astfel, această nouă ordine — încălcând principiile ordinei colective, pentrucă nu răspunde unor cerinţe exterioare, ci se conformează numai unor necesităţi interioare — va putea fi con- siderată ca o desordine prin prisma prejudecăţilor sociale. Trebue subliniat însă că desordinea e numai o altă ordine decât cea comun acceptată. Desordinea nu există decât atunci când lipseşte mijlocul de raportare la axa interioară. Neconformarea unei expresii la cerinţele canoanelor impuse de colectivitate nu înseamnă numaidecât o desordine, ci poate fi o altă ordine, ce corespunde unui alt echilibru. In acest sens, unele din operele moderniştilor se pot integra în neoclasicism. NOTE ASUPRA NEOCLASICISMULUI 129 Particularist ca bază, neoclasicismul e dificil în comuni- care, pentrucă e o atitudine de culmi, pentrucă e exclusi- vist, pur. De pildă, în plastică, neoclasicismul înlătură anecdota, subiectul, pentrucă acestea sunt elemente variabile, prilejuri trecătoare, şi se opreşte numai asupra raportului cromatic ce constitue forma cea mai pură a expresiei plastice. Dar tocmai anecdota şi subiectul sunt elementele cele mai comunicabile, vehiculele prin care înţelegerea spectatorului comun ajunge să cuprindă o operă. Neoclasicismul nu se opreşte asupra acestor mijloace de comu- nicare, pentrucă nu tinde să împărtăşească ceva, ci îşi găseşte propria finalitate în sine. E o expresie a unui echilibru, care se realizează în jocul propriilor sale elemente. Are o disciplină, care e însă interioară. Are un sistem care nu se raportează la exterior ci consistă în ordonarea intimă a elementelor ce-1 compun. E un joc închis în sine, care nu cunoaşte şi nici nu vrea să cunoască exteriorul, ci se desăvârşeşte în propria limitare. # # # Imaginea infinitului ne-o dă un corp finit: sfera. Pentrucă sfera nu are nici un punct de unde începe şi nici unul unde se sfârşeşte. Ea se cuprinde în sine, fără limitări, delimitându-se totuşi faţă de exterior. Opera de artă neoclasică e în aceeaşi situaţie. # * * Un filosof contemporan, Martin Heidegger, a definit viaţa ca « o goană către moarte » şi a clădit un întreg sistem de explicare a lumii pe această definiţie. Un lucru e semnificativ: oamenii din vremea noastră au con- ştiinţa unei intimităţi a morţii, care îi însoţeşte în fiecare clipă, la fiecare pas, cu fiecare gest. Această continuă prezenţă a morţii i-a făcut pe oameni să-şi îndrepte privirea spre absolut, spre veşnic, pentru a găsi acolo o certitudine. Astfel s’a născut neoclasicismul. > REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 130 Căci certitudinea e un adevăr interior, aflat prin intuiţie, prin trăire proprie, şi nu e valabilă decât în măsura în care a fost găsită prin vieţuire autentică. Certitudinea e individuală şi sentimentală, dar ea echilibrează, adică introduce o ordine, o armonie în viaţa lăuntrică. Astfel considerat, neoclasicismul e o sinteză a romantismului şi a clasicismului, cuprinzând aceste două poziţii într’o nouă atitudine, ce exprimă cerinţele lăuntrice ale epocii actuale. Neoclasicismul e o atitudine radicală, în sensul că tinde spre esenţialitate. Nu forma, în îmbinarea ei armonică, e preţuită, ci caracterul esenţial al unei expresii. Conţinutul, fondul îşi regăseşte primatul. Deosebirea fondului unei creaţii estetice de forma ei e însă extrem de dificilă. Pentrucă fondul se exprimă prin formă. E o virtualitate, o potenţă a acesteia din urmă. E o forţă invizibilă, care determină şi conduce itinerariul liniilor sau conturul imagi- nilor. Fondul e cauza eficientă a formei. E acel imponderabil care dă viaţă imaginii şi o conduce în domeniul creaţiei. Dar, precum su- fletul nu e localizat într’o anumită parte a trupului, ci participă în fiecare element al lui, tot astfel fondul unei opere de artă nu se poate situa într’o anumită parte a operei, ci emană din întregul ei, ca un suflu, ca o atmosferă. Pentru înţelegerea formei, e necesară sezisarea fondului, pă- trunderea sufletului ce animează forma. Neoclasicismul nu se mulţumeşte cu desăvârşirea formală, ci afirmă primatul fondului, în exprimarea sa din adâncuri. * • • Istoria artei e strâns legată de istoria filosofiei. Pentrucă orice operă de artă exprimă poziţia artistului faţă de viaţă şi de moarte. In orice creaţie se rezolvă sensul vieţii într’un anumit fel. Şi ceea ce e valabil, e exprimarea poziţiei artistului faţă de pro- blemele esenţiale ale vieţii, nu numai prin vehiculul gândului, ci şi prin mijlocul culorilor, al formelor, al imaginilor sau al eurit- miei. Neoclasicismul ridică astfel noţiunea de artă deasupra jocului, dându-i o funcţiune solemnă, de sacralitate. NOTE ASUPRA NEOCLASICISMULUI •31 Opera de artă e o ţâşnire spre absolut. O depăşire a omului, prin creaţie. O trecere peste, deasupra limitelor celor create, prin proprie creare. Opera de artă participă astfel, prin procesul de formare, la divi- nitate. Ingădue o apropiere de Dumnezeu. Nu ca o revoltă, ci ca o ascensiune. Nu prin semeţie, ci prin avânt, prin iubire, prin depăşire. Singurele căi pe care omul poate să se depăşească şi să se apropie de Dumnezeu sunt acestea: de o parte iubirea, de cealaltă creaţia. Opera de artă e produsul acestor două căi, e imaginea smulsă din cer într’o clipă de extaz. * * # Neoclasicismul consideră diferitele genuri de artă în accepţiunea lor pură. Astfel desenul nu e decât traiectoria gândului în spaţiu. E dinamic. înseamnă mişcare şi nu conturare de forme. înseamnă acţiune, gest şi nu o situare a unui corp. Căci linia nu are o existenţă reală. Ea nu e decât o convenţiune, o modalitate a vederii noastre. De aceea, desenul trebue să aibă o aparenţă de imaterialitate, de efemer. Şi aceasta nu se poate obţine decât prin mişcare, prin avânt. Astfel, desenul înseamnă itinerariul fugar al unui gând, urmele avântului pe calea visului. El sugerează — prin prinderea unui moment — continuarea în nesfârşit a unei porniri. Desenul pur! Alături, celelalte forme ale desenului nu sunt decât schiţe, lucrări preparatorii, studii pentru alte arte: gravura, pictura, sculptura. Ci iată acum noţiunea picturii pure: Pictura e arta statică. E o aşteptare, o rugă în cântec de culoare. E joc de culoare, de lumină şi de soare. E notarea subtilelor dife- renţieri de tonuri şi împreunarea lor în acorduri cromatice. E compoziţie. E orchestraţie simfonică de culoare şi lumină. Şi toate aceste caracteristice sunt esenţiale, pentrucă sunt deter- minate de natura acestei arte. »• 132 RKVISI'A FUNDAŢIILOR RUGAI.ii Intr’adevăr, esenţialul în pictură e materia: e sensibilizarea ei, prin procedeele tehnice de îmbinare a culorilor chimice. învingerea materialului — prin adaptarea la exigenţele lui şi integrarea lui astfel în simfonia cromatică — e problema fundamentală a picturii. Această artă înseamnă o minunată stăpânire şi transformare a naturii, în elementele sale materiale. Iar creaţia picturală — strâns legată de pământ — înseamnă închiderea unei raze de soare într’o bucată de pânză, cuprinderea unei luciri de viaţă într’o pată de ulei. * * * Neoclasicismul e radical, pentrucă axa sa e credinţa. Şi în această privinţă e caracteristic pentru epoca noastră. Pentrucă oamenii au trecut azi prin perioada îndoielii şi au ajuns în faza pozitivă ÎA care necesitatea credinţei se impune. îndoiala a fost necesară. Ea a servit la înlăturarea vechilor valori bazate pe sisteme alcătuite prin jocul raţiunii. A curăţat terenul, pregătindu-1 pentru noua clădire a unei opere la temelia căreia e credinţa. îndoiala nu e sterilă. Are un rol creator. La capătul îndoielii stă credinţa. îndoiala ne dă cea dintâi certitudine. Amintiţi-vă de metoda lui Descartes, cel mai profund gânditor de câteva secole încoace. Prin îndoială, Descartes a ajuns la acea certitudine ini- ţială — dubito, ergo sum — din care, prin implicaţii, a dedus cu stringenţă elementele unei întregi concepţii cosmogonice. Descartes a întrebuinţat o metodă radicală pentru a ajunge la esenţa gândului. Metoda carteziană e mereu actuală. Ea stă la baza fenomenologiei şi, desigur, la rădăcina neoclasicismului, un ochi atent ar putea distinge câteva seminţe aruncate de Descartes. * * * De fapt, pe acest drum am purces cu toţii, inconştient. La început, am primit prin educaţie un întreg bagaj de preju- decăţi care ne încadrau, prin soluţiile oferite de convenţiunile sociale, într’o colectivitate. A urmat apoi revolta — cea dintâi manifestare a personalităţii noastre, în faza ei adolescentă. Am înlăturat religia în care am fost crescuţi, am lepădat prejudecăţile NOTE ASUPRA NEOCLASICISMULUI 133 pe care orgoliul nostru nu Ie putea păstra şi — ispitiţi de mirajul raţiunii — am încercat să ne alcătuim o vedere proprie asupra lumii şi a vieţii. Şi atunci, îndoiala a început să-şi arate roadele. Nu mai aveam sprijinul prejudecăţilor. Eram singuri — şi trebuia să înfruntăm vârtejul vieţii, să aflăm un răspuns, să luăm o hotărîre. Am început astfel să ne măsurăm puterile. Şi a venit clipa în care am simţit întreaga noastră slăbiciune. Raţiunea nu mai era de ajuns. Prezenţa misterului arunca nelinişti în suflet. Am căutat atunci un sprijin. Golul din adânc era prea mare, puterile minţii noastre prea mici. Orgoliul a dispărut. Am cerut ajutor. întunericul dinăuntru purta valurile desnădejdii Şi atunci am simţit necesitatea credinţei — singur vehicul spre absolut. Dezamăgirile ne-au arătat că nu ne putem lega sufletul de oameni — nestatornici ca vântul — sau de lucrurile înşelătoare sub mirajul aparenţelor. îndoiala ne-a dus pe drumul credinţei. Şi astfel, inconştient, am parcurs cu toţii, sentimental, dar prin trăire efectivă, itinerariul pe care Descartes îl descria transpunându-I în domeniul dialecticei. Acest itinerariu are o actualitate de autentică vieţuire. Iar neoclasicismul nu înseamnă decât o etapă, în acest drum. * * * Fenomenul artistic — ca şi cel religios — depăşeşte raţiunea. Bergson explică formarea artei şi a religiei prin puterea de fabulaţiune, care nu e altceva decât o reacţiune împotriva acţiunii disociative a raţiunii. > Omul, dacă ar urma deducţiile logice în ultimele lor consecinţe, ar fi deseori în situaţia de a nu găsi altă soluţie decât auto-supri- marea. . De câte ori nu se ivesc în viaţă situaţiuni inextricabile, ce nu pot fi deslegate prin acţiunea inteligenţei! De câte ori nu trebue să recunoşti că nu există o soluţie logică pentru a ieşi din haosul înlănţuirilor de fapte! Şi atunci intervine — de pe trambulina instinctului de conser- vare — diversiunea estetică sau remediul credinţei. > 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest paralelism originar între fenomenul artistic şi cel religios e plin de semnificaţie. Arta — ca şi religia — presupune o viziune cosmică, ce se ex- primă prin puterea simbolului transpus în elemente singulare. Amândouă depăşesc realitatea prin transfigurare, prin mirajul absolutului pe care îl proiectează asupra ei. Amândouă tind spre absolut — prin mijloace neraţionale — prin avânt, prin procese sentimentale care amplifică posibilităţile umane. Creaţia corespunde în domeniul religios, revelaţiei. Şi atât creaţia cât şi revelaţia sunt culmi pe care omul găseşte absolutul, momente de depăşire, de atingere a divinităţii. Creaţia se obiectivează însă în operă, pe când revelaţia rămâne o sărbătoare, un triumf, o exaltare interioară. Şi aci apare diferenţa dintre fenomenul artistic — care e ex- presie — şi cel religios — care înseamnă numai trăire. Efervescenţa interioară se exteriorizează în planul estetic, se descarcă în opera de artă, pe când în planul religios ea rămâne o pură ardere în alb. IONEL JIANU INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA i. Se ştie că Revoluţia din 1688 instaura regimul constituţional de guvernare în Anglia. Prerogativele Coroanei şi drepturile Parla- mentului erau definitiv stabilite prin aşa numitul « Bill of Rights ». Triumful puterii legislative nu aducea însă cu sine şi o metodă practică de lucru. Consiliul Regelui1), care funcţionase ca un sfat personal al monarhului încă din timpul Normanzilor, pierduse din importanţa lui, fără ca în locul lui să fi apărut un alt organ al puterii executive. Pe de altă parte, suveranitatea Parlamentului, tradusă în practică, ar fi adus haos în guvernarea ţării. Era evident că o adunare de câteva sute de persoane nu putea să îndeplinească funcţiunea de organ legislativ şi organ executiv în acelaşi timp. De aici se năştea necesitatea de a crea din sânul Parlamentului un instrument, care să facă faţă în mod expeditiv afacerilor Statului. încă dinainte de Revoluţie se desemnau elementele, care aveau să constitue mai târziu noul sistem de guvernare. Aşa, Regele Carol I Stuart alegea câţiva membri din Consiliul său privat pentru a-i întrebuinţa în executarea ordinelor lui. Sub Restauraţie întâlnim aceeaşi procedare, determinată de necesităţile unei guvernări adap- tate împrejurărilor. In 1667 Carol al II-lea Stuart, în urma morţii sfetnicului său, Lordul Southampton, refuza să numească un nou ministru de finanţe (Lord Treasurer), punând departamentul în mâinile unei comisiuni, formată din patru persoane, din care trei erau parlamentari, politiciani cunoscuţi prin abilitatea lor de a l) King’s Council sau Privy Council sau, în terminologia mai veche, Curia Regis. 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mânui intrigile în Camera Comunelor. In acelaşi timp, Regele înlătura pe credinciosul său ministru Clarendon, lăsând libertate de acţiune temuţilor politiciani. Noii săi sfetnici înţelegeau însă să-şi rezerve toată iniţiativa în afacerile Statului. Astfel trecea acum pentru întâia oară iniţiativa din mâinile Coroanei în acelea ale miniştrilor. Se inaugura, de fapt, un nou sistem de guvernare în puterea executivă. Vechiul sistem medieval reapărea apoi numai de două ori şi pentru scurt timp, sub ministerele lui Danby şi North, fără ca Sfatul Regelui (Privy Council) să-şi recâştige atri- buţiile de organ executiv. Cu toate acestea, nu trebue să ne închipuim că metoda noului tip de minister se asemăna dela început cu ceea ce se înţelege azi prin Cabinet sau Consiliul de Miniştri. Mai întâi, noul minister era un fel de sfat secret, ale cărui decizii se luau fără cunoştinţa Parlamentului. De aici spiritul lui furtiv, numele lui de « Minister de Cabală ». In rândul al doilea, un asemenea minister nu avea nici o politică de vederi identice cu majoritatea Camerei Comunelor, a cărei autoritate o călca de fapt, deşi nu pe faţă. In al treilea rând, ministerul de tip nou nu avea încă un şef recunoscut, un prim- ministru. Adevărul este că sistemul de guvernare prin Cabinet rămânea să se afirme în mod distinct după Revoluţie * 1). Totuşi, originea Cabinetului se pune de obicei în anul 1679, când Regele Carol al II-lea îsi lua rămas bun dela vechiul Consiliu Privat, declarând că pentru motive de guvernare expeditivă se vedea silit să între- buinţeze un număr restrâns din membrii lui. La desvoltarea noului sistem contribuiau însă şi cele două partide (Whig şi Tory), diferenţiate încă de pe vremea Parlamentului Lung 2). După Re- voluţie, partidele începeau să se afirme într’o formă mai pronunţată, determinând în Camera Comunelor curente de opinie, care erau hotărîtoare la votarea legilor. Influenţa lor nu mai putea fi neso- cotită de factorul constituţional. In 1695 Sunderland propunea 1) Termenul « Cabinet » apărea pentru întâia oară în .Eriays-urile lui Fr. Bacon, dar în înţeles mai precis la Clarendon (History of the Rebellion, voi. I, Bk. II). Cf. J. A. R. Marriott, English Political Institutions (third ed. Ox- ford, 19*5), pag. 70. *) H. Hallam, The Constituţional History of England (seventh ed. Lon- don, 1854), voi. II, pag. 436. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 137 ' * Regelui William al III-lea să încredinţeze afacerile Statului parti- dului Whig, care avea atunci cei mai mulţi reprezentanţi în Camera Comunelor. Astfel se constituia primul minister omogen, adică din acelaşi partid, care oglindea voinţa majorităţii din Parlament. Dar nici prin această măsură sistemul Cabinetului nu era cu desăvârşire cristalizat. întrunirile Consiliului de Miniştri erau prezidate tot de Rege, care se considera nu numai în teorie, dar şi de fapt, şeful Guvernului. Ceva mai mult, desvoltarea sistemului încerca o stânjenire prin legea din 1701 (Act of Settlement), prin care se încerca să se reînvieze atribuţiile vechiului Consiliu Privat. Legea rămânea însă în vigoare numai puţin timp. Sub Regina Ana, Cabinetul funcţiona încă fără un şef propriu zis, fără un «Prim- Ministru ». Regina ţinea să-l prezideze, deşi se stabilise definitiv prin statut iresponsabilitatea Coroanei în exercitarea puterii exe- cutive. Faptele menţionate până acum nu sunt decât preludiul instituţiei care avea să se afirme în cursul secolului al XVIII-lea. Unii istorici refuză să vadă în aceste începuturi existenţa Cabinetului, pentru motivul că cele două puncte esenţiale acestui sistem nu apăruseră încă, anume: 1) alcătuirea lui exclusivă din persoane care ocupă înaltele funcţiuni politice, şi 2) suprema şi efectiva lui conducere în administraţia Statului1). Totuşi este caracteristic pentru modul cum se nasc şi se desvoltă instituţiile în Anglia, că noul sistem de guvernare evolua treptat din însăşi necesităţile realităţii. Căci spiritul poporului englez, aplecat spre compromis în faţa împre- jurărilor neprevăzute, reflectă totdeauna grija de a lega trecutul cu prezentul printr’o adaptare continuă la condiţiile societăţii. 2. De fapt, un compromis dădea avânt sistemului de guvernare prin Cabinet. Anul 1705 pare să reprezinte încetăţenirea acestui sistem în practica constituţională a Angliei. Parlamentul vota atunci desfiinţarea clauzei legii din 1701, reducând Consiliul Privat la o simplă instituţie formală şi făcând astfel posibile întrunirile Con- siliului de Miniştri, alcătuit acum din membri ai Parlamentului. Punctul câştigat era nu numai excluderea vechiului organ al puterii *) Vezi Edward Jenks, Parlamentary England — The Evolution of the Cabinet System'. London, 1903), pag. 93—96. 3« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE executive, dar mai ales legătura strânsă ce se stabilea între această putere şi Adunarea legislativă. Compromisul era de a se fi găsit un mijloc de fuziune între cele două puteri, prin care să se asigure o guvernare expeditivă sub noul regim constituţional, Intr’un cuvânt, Cabinetul începea să apară ca un comitet executiv al puterii legislative. Sub domnia primului rege al Casei de Hanovra, George I, Cabinetul lua definitiv forma pe care o are astăzi. Această desă- vârşire a instituţiei era determinată de două împrejurări, cu ca- racter accidental, dar care aveau să stabilizeze normele noului sistem de guvernare. întâi era faptul că Regele, german de origine, nestăpânind bine limba engleză şi fiind puţin iniţiat în politica internă a ţării, nu ţinea să prezideze Consiliul de Miniştri. In al doilea rând era faptul că primul minister al noului Rege era condus de o mare personalitate 1). De altfel, atitudinea Regelui era în acord cu noua teorie constituţională. Regele se mulţumea să domnească, lăsând miniştrilor săi grija să guverneze. Personalitatea lui Walpole era de sigur motivul hotărîtor în consolidarea noului sistem. Acest om de Stat a fost cel dintâi « Prim-Ministru » în înţelesul modern al termenului. El insista pentru întâia oară ca membri Guvernului să facă parte din Parlament, înţelegând să guverneze cu concursul Camerei Comunelor. Sub administraţia lui prestigiul şi puterea acestei Adunări, ca suprem organ legislativ în materie financiară, se afirmau în mod definitiv faţă de Camera Lorzilor. Tot Walpole dădea exemplul, care avea să se încetăţenească printre regulile constituţionale, de a părăsi Guvernul în momentul când nu va mai avea asentimentul Camerei. In sfârşit, tot lui Walpole se datoreşte afirmarea principiului că sistemul Cabinetului trebue să întru- nească la un loc, unitatea, iniţiativa şi fermitatea în exercitarea puterii executive. Walpole era de fapt un om care rupea cu tradiţia. Până la el, miniştrii Coroanei fuseseră recrutaţi din rândul marii aristocraţii şi al favoriţilor Curţii. Deşi de origine onorabilă (un countrygen- tleman) şi dispunând de o avere suficientă, Walpole nu avea niciuna *) *) Cf. Jenks, op. cit., pag. 144 şi 390; W. R. Anson, The Lato and Cut- tom of the Constitution (fifth ed. Oxford, 1922), voi. I, pag. 10 şi voi. II (third d. 1907). pag. 112 115- INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA »39 din însuşirile, care se cereau vechiului tip de ministru. In schimb el era dotat cu excepţionale calităţi de om practic. Era încarnarea bunului simţ, o trăsătură aparţinând prin excelenţă poporului englez. Prin voinţa şi caracterul lui, Walpole exercita o puternică influenţă asupra contemporanilor. In faptele şi gesturile lui se răsfrângea preocuparea de a întări spiritul democraţiei. A fost singurul ministru după Restauraţie care, pe tot timpul guvernării lui îndelungate (22 ani), a refuzat să fie făcut membru al Camerei Lorzilor, voind să rămână credincios Camerei Comunelor. Inaugura şi în această privinţă o regulă, respectată de urmaşii lui din partidul Whig, devenit mai târziu partidul liberal. 3. Principiile care se statorniceau sub ministeriatul lui Walpole, cu privire la sistemul de guvernare prin Cabinet, erau următoarele: 1. Absenţa Suveranului dela deliberările Consiliului de Miniştri; 2. Legătura strânsă între Consiliu şi majoritatea din Parlament prin regula încetăţenită, că toţi miniştrii trebue să facă parte din una din cele două Camere legislative; 3. Unitatea politică a Cabi- netului, adică toţi membrii acestui organ executiv trebue să apar- ţină aceluiaşi partid politic; 4. Responsabilitatea colectivă a mi- niştrilor; şi 5. Ascendenţa Primului Ministru. Primul principiu este astăzi admis ca cel mai esenţial pentru funcţionarea normală a Cabinetului. Totuşi Suveranul Angliei participă la Consiliile de Miniştri în cazuri excepţionale, ca pe timp de război sau de mari crize. Prezenţa Regelui în asemenea împrejurări nu invalidează însă principiul, căci practica şi teoria constituţională cer pentru funcţionarea efectivă a Cabinetului o deplină libertate de iniţiativă şi acţiune. In ceea ce priveşte al doilea principiu, care stabileşte legătura între Cabinet şi Parlament, el a fost uneori violat. Aşa, în cursul secolului trecut şi, mai recent, pe timpul războiului mondial, au fost miniştri titulari ai unor importante departamente, fără să facă parte din Parlament. Dar asemenea cazuri rare probează numai regula. De altfel, într’o ţară cu o constituţie nescrisă şi cu un Parlament cu caracter de permanentă adunare constituantă, cum este Anglia, excepţiile sunt uşor de admis. Al treilea principiu, unitatea politică a miniştrilor, este de asemenea uneori nerespectat, ca atunci când împrejurările cer un 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « minister de coaliţie » sau un « minister naţional », adică aparţinând mai multor partide politice. Acesta a fost cazul cu ministerul lui Lloyd George pe timpul războiului mondial, sau cu actualul minister naţional prezidat de MacDonald, în care sunt reprezentate trei partide x). Responsabilitatea colectivă a miniştrilor este un principiu, care se statornicea definitiv abia în cursul secolului al XlX-lea. Mult timp după apariţia Cabinetului, miniştrii erau responsabili numai în mod individual. Responsabilitatea colectivă reflectă de fapt uni- tatea indivizibilă a Cabinetului, atât faţă de Coroană cât şi faţă de Parlament. Căci tăria Cabinetului şi eficacitatea lui ca organ exe- cutiv rezidă în caracterul lui unitar 2). In sfârşit, ascendenţa Primului Ministru este un principiu nu mai puţin caracteristic şi esenţial în instituţia Cabinetului. Se cuvine a insista puţin asupra acestui punct. Curioasă, aproape pa- radoxală, este poziţia Primului Ministru în Constituţia Angliei 3). O funcţiune care se încetăţenea şi se afirma prin uz, iar nu prin statut sau vreo recunoaştere oficială. Se poate spune că personali- tatea puternică a lui Walpole crea titlul, dacă nu postul. Până în preajma secolului nostru, titlul de « Prim-Ministru * * nici nu figura măcar pe actele oficiale, deşi era unanim recunoscut a reprezenta cel mai important loc în ierarhia Guvernului. Ceva mai mult, nici un salariu special nu este ataşat de acest titlu. Din punctul de vedere al precedenţei sociale, locul i-a fost recunoscut abia în zilele noastre, venind după Primatul Angliei, Arhiepiscopul de Canter- bury şi după Arhiepiscopul de York. Dar faptul rămâne că o funcţiune propriu zisă a Primului Ministru nu există. Titlul e *) Conservator, reprezentând majoritatea din Camera Comunelor, Labu- rist, nuanţa dizidentă a lui Mac Donald, şi Liberal, nuanţa independentă a lui }ohn Simon şi grupul Herbert Samuel. *) Cf. W. E. Gladstone, Gleanings of Post Years (London, 1879), voi. I, pag. 242. *) Termenul de «Premier * sau Prime Minister e, bine înţeles, de origine franceză şi se încetăţenea înaintea titlului şi funcţiunii propriu zise. Aşa, cu mult înainte de Walpole, au fost miniştri, cărora li se dădea un asemenea nume printre ceilalţi sfetnici ai Regelui. Clarendon povesteşte cum i se ofe- rise, sub Restauraţie, să ia după modelul francez titlul de prim-ministru, pe care însă îl declina. Apud Jenks, op. cit., pag. 25 şi Marriott, op. cit., pag. 87. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 141 purtat numai dacă se leagă de o funcţiune reală, adică de un de- partament recunoscut de lege. Astfel, obiceiul a încetăţenit regula ca Primul Ministru să deţină postul de Prim Lord al Tezaurului (First Lord of the Treasury). Uneori, pe lângă acest post el poate ocupa şi un alt minister. Aşa Gladstone era în acelaşi timp Ministru de Finanţe (Chancellor of the Exchequer). Lordul Salisbury deţinea pe timpul când era Prim Ministru şi Departamentul Externelor. Cu toată această aparenţă de neoficială recunoaştere, poziţia Primului Ministru englez reprezintă cea mai substanţială parte a Cabinetului. Morley o considera drept « cheia de boltă » a Cabine- tului. Gladstone a descris în mod sugestiv atribuţiile Primului Ministru1). Fostul Prim Ministru al Angliei caracterizează în următoarele cuvinte situaţia unică a acestei funcţiuni: «Capul Guvernului Britanic nu e un Mare Vizir. El nu are nici o putere propriu zisă asupra colegilor lui: la ocazii rare, când un Cabinet determină mersul prin voturile membrilor, votul lui nu contează decât ca unul al lor. Dar ei sunt numiţi şi concediaţi de Suveran după sfatul lui». Mai departe: «Primul Ministru nu are nici un titlu de a hărţui pe vreunul din colegii lui în vreunul din departa- mente. Atât cât îi guvernează, dacă nu o face prin şiretenie, ceea ce nu e de presupus, el îi guvernează numai prin influenţa lui. Dar în tot, nicăeri în întreaga lume o aşa de mare substanţă nu aruncă o aşa de mică umbră; nicăeri nu este un om care să aibă aşa de multă putere cu atât de puţin de arătat pentru ea în ce priveşte titlul formal sau prerogativa»2). Din aceste cuvinte se vede cât de elusivă este poziţia de Prim Ministru în Constituţia Angliei: mai mult un primus inter pares decât un « Mare Vizir », şi totuşi dispunând de o putere şi o in- fluenţă hotărîtoare asupra colegilor lui din Guvern. Prin majori- tatea de care dispune în Parlament şi prin contactul direct cu Regele, Primul Ministru este factorul decisiv în guvernarea Statului. El este de fapt Preşedintele Consiliului de Miniştri, leaderul majorităţii în Parlament şi sfătuitorul confidenţial al Coroanei, servind în acelaşi timp de legătură între Rege, Cabinet şi Parlament. *) l) Intr’un studiu cunoscut, Kin Beyond Sea, apărut în revista ameri- cană The North American Reviete (Sept. 1878) şi republicat în Gleaningt of Past Years, voi. I. *) Op. cit., pag. 343—244; Cf. Anson, op. cit., voi. II. pag. 127, 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu alte cuvinte, puterea efectivă a Primului Ministru în Anglia decurge din faptul că el este oarecum alesul nu numai al Regelui, dar şi al Camerei Comunelor, nu însă în înţelesul obişnuit al cuvân- tului : El este ales de aleşii poporului, adică de deputaţi, reprezen- tând un exemplu de « dublă alegere » 1). Aceasta înseamnă că depu- taţii îl urmează, sau că persoana chemată de Rege să guverneze inspiră de la început încrederea majorităţilor, garantând astfel co- laborarea cu Parlamentul. Iar dreptul lui de a oferi Regelui disol- varea Camerei îi înlesneşte şi mai uşor această colaborare, căci, în caz de obstrucţii din partea deputaţilor, el poate oricând să lase să se înţeleagă că va face uz de un asemenea drept: o ameninţare care, bine înţeles, îşi are mai totdeauna efectul dorit. De aceea s’a susţinut în ultimii ani că Parlamentul tinde să devină din ce în ce mai mult un organ de înregistrare a legilor propuse de Cabinet2). 4. Odată cristalizat, noul sistem de guvernare urma să se desvolte mai departe. Istoria Angliei după retragerea lui Walpole în 1742 a fost cu drept cuvânt privită din punctul de vedere al guvernării prin Cabinet. De acum încolo istoricul îşi concentrează atenţia asupra Guvernului şi a Primului Ministru, pentru a desprinde ideile şi faptele importante în politica ţării s). Totuşi noul sistem avea să mai întâmpine obstacole până să se stabilizeze în Consti- tuţia ţării. Am văzut că Walpole demisionase în momentul când nu mai dispunea de o majoritate în Camera Comunelor. Condiţiile sociale şi politice ale ţării nu erau însă atât de înaintate ca un asemenea gest să fie apreciat. Semnificaţia exemplului dat rămânea să se impună mai târziu, după ce principiile sistemului pătrundeau în opinia publică şi deveneau o parte integrantă din Constituţia Angliei. Aşa se explică pentru ce urmaşul lui Walpole, Wilmington, un lord ales de Rege după criterii personale, nu-şi făcea niciun 1) W. Bagehot, The English Constitutioit (new ed. London, 1872), pag. 12. *) Cf. A. L. Lowell, The Government of England (new ed. New-York, 1920), voi. I, pag. 71 şi Nicolae Petrescu, Parlamentul Englez fi înfăţişarea lui actuală, în Revista de Drept Public (1929, anul IV, Nr. 3—4), pag. 32° şi urm. *) Macaulay, History of England from the Ascession of James the second (London, 1838), voi. I, pag. 212. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 143 scrupul din faptul că nu se bucura de încrederea Camerei Comu- nelor. Dar după un an Wilmington moare şi urmaşii lui reiau firul guvernării în spiritul lui Walpole, adică în acord cu majoritatea Camerei reprezentative. Ce însemna un asemenea acord în condi- ţiile electorale de atunci, ne putem uşor închipui. Camera Comu- nelor era departe de a reprezenta voinţa adevărată a poporului, fiind alcătuită din aristocraţi şi membri ai marii burghezii, care cumpărau cu bani locurile de deputaţi. Dar oricare era de fapt realitatea Camerii, asentimentul ei devenise necesar în desvoltarea noului sistem. Căci în teorie Camera Comunelor reprezenta prin- cipiul democraţiei şi al guvernării constituţionale, pe baza căruia se ridicase Cabinetul. Cu venirea la putere a lui Pitt (Lordul Chatham) în 1756, auto- ritatea Cabinetului creştea în mod simţitor. Pitt introducea o notă nouă în prestigiul Cabinetului, care acum se bucura de asenti- mentul nu numai al Parlamentului, dar şi al opiniei publice. Pitt voia să fie aprobat de ţară, chiar cu riscul de a pierde din populari- tatea sa în Camera Comunelor. Această notă de lărgire în asenti- mentul de care are nevoie un Prim Ministru, pentru a-şi menţine autoritatea şi influenţa în guvernare, apărea şi mai accentuată în fiul său, William Pitt, ajuns şef de guvern la vârsta de 25 ani. Dar un obstacol mai serios îl constituia faptul că noul sistem fusese acceptat numai de un singur partid (Whig). Celălalt partid (Tory) refuza să-l recunoască, considerând Cabinetul mai mult ca un patronaj ministerial pentru aventurierii avizi de funcţii şi influenţă politică. Cunoscutul jurisconsult Blackstone furniza un puternic argument partidului opoziţionist. In celebra sa operă despre Legile Angliei (Commentaries on the Laws of England, 1765), el ignora cu desăvârşire noile principii de guvernare, pentru motivul că ele nu formează obiectul legilor ţării. După Blackstone, Regele era « nu numai şeful, dar propriu zis singurul magistrat al naţiunii», implicând că întregul sistem al guvernării prin Cabinet este o uzurpare a drepturilor monarhului. El argu- menta în modul următor asupra « perfecţiei absolute » a Regelui în capacitatea lui politică: «întâi, orice este discutabil în condu- cerea afacerilor publice nu trebue imputat Regelui, nici nu este el responsabil personal pentru aceasta faţă de poporul lui; căci această doctrină ar distruge total acea independenţă constituţională 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a Coroanei, care este necesară pentru balanţa puterii... şi al doilea, înseamnă că prerogativa Coroanei nu se extinde pentru a face vreo injurie; ea este creată pentru beneficiul poporului şi prin urmare nu poate fi exercitată în prejudiciul lui»* 1). Se ştie că opera lui Blackstone, înainte de a fi publicată, servise drept iniţiere în teoria constituţională pentru Principele moştenitor. Tânărul Rege George al III-Iea, când se suia pe tron, era influenţat de interpretarea preceptorului său, încercând să restaureze mo- narhia în drepturile ei medievale. Lupta era deschisă nu numai în contra principiilor constituţionale câştigate prin Revoluţia din 1688, dar şi în contra Cabinetului ca sistem de guvernare 2). In Pitt cel tânăr, sistemul Cabinetului găsea însă un sprijin real. Prin personalitatea lui şi prin influenţa pe care o exercita în Par- lament şi asupra ţării pe un timp de mari prefaceri în Europa (Revoluţia franceză şi începutul războaelor napoleoniene), Pitt izbutea să realizeze două lucruri salutare pentru întărirea Cabi- netului. întâi, el înlătura definitiv posibilitatea de revenire al vechiului sistem de guvernare, prin eliminarea favoriţilor Regelui. Alegându-şi colaboratori printre membrii influenţi ai Camerei Comunelor sau oameni cunoscuţi opiniei publice prin serviciile aduse ţării, Pitt oferea pe vremuri de mare criză o echipă de lucru mai eficientă decât fusese cazul cu înaintaşii lui. In al doilea rând, Pitt reuşea să reconstitue partidul Tory ca element activ în politică, deşi el se considera a fi un Whig. Făcând unele concesiuni, numind pe unii din partidul opoziţionist în funcţiuni publice şi mai ales dându-le posibilitatea să se organizeze în vederea unei guvernări, el contribuia nu numai la împrăştierea bănuelilor faţă de noul sistem, dar stabilea raporturi normale de control între cele două partide de guvernământ. De fapt, cu aceste două puncte câştigate, Pitt înlesnea sistemului de guvernare prin Cabinet să lucreze în conformitate cu principiile pe care se bazează. Căci odată liber de intervenţiile Regelui şi de acuzaţiile partidului de opoziţie, Cabinetul 1) Commentaries on the Lotus of England (ninth ed. London, 1783), voi. I, pag. 246. Cf. J. L. De Lolrae, The Constitution of England (new ed. Lon- don, 1817), pag. 68—73. *) O descriere amănunţită a acestei crize se găseşte la Ed. Burke, Thoughts on the Caute of the Present Discontents, 1770. Cf. Jenks, op. cit., pag. 181—183 Şi pag. 398. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 145 se impunea definitiv în opinia publică a ţării ca singurul mijloc expeditiv de guvernare. In secolul al XlX-Iea Cabinetul nu mai era contestat de nimeni. Ambele partide de guvernământ, devenite acum partidul liberal şi partidul conservator, se organizau în jurul aceloraşi principii, care dela începutul secolului al XVIII-lea se afirmaseră ca cele mai utile în exercitarea puterii executive. Iar prin afirmarea diferitelor personalităţi, care îl ilustrau, Cabinetul era acum privit ca pivotul guvernării constituţionale. 5. Alcătuirea lăuntrică a Cabinetului trecea de asemenea prin unele schimbări, determinate de necesitatea împrejurărilor şi de voinţa de a guverna cât mai bine şi mai expeditiv. Diferitele de- partamente sau ministere, care funcţionaseră în decursul secolelor în administraţia ţării, cereau o reorganizare continuă, adaptată la noile condiţii ale guvernării. De aici îmmulţirea departamentelor şi cu ea a membrilor Cabinetului şi a Guvernului, precum şi dispariţia unor vechi atribuţii guvernamentale, devenite acum numai formale. Descrierea acestor modificări ar fi interesantă de urmărit. In ele se reflectă clar procesul evolutiv caracteristic vieţii instituţiilor politice din Anglia. Ne mulţumim să indicăm pe scurt înfăţişarea Cabinetului în condiţiile actuale de guvernare, aşa cum se prezintă astăzi în Anglia. Membrii Guvernului în Anglia sunt de două categorii: miniştri membri ai Cabinetului şi miniştri care nu fac parte din Cabinet. Numai titularii departamentelor mai importante şi personalităţile marcante, chiar fără a fi titularii unor asemenea departamente, participă Ia consiliile de Cabinet. Astfel a fi un membru al Cabi- netului înseamnă mai mult decât un ministru, chiar atunci când un asemenea membru nu deţine decât o funcţie formală, cum este de ex. aceea de Lord al Sigilului Privat (Lord of the Private Seal) 1). Prin această deosebire se menţine spiritul în care a fost conceput încă dela primele lui manifestări Cabinetul, ca un organ restrâns al puterii executive. Numărul miniştrilor, atât membri ai Cabinetului cât şi al între- gului Guvern, variază după împrejurări. In vremuri excepţionale, l) W. R. An son, The Lato and Ctutom of the Constitution, voi. III (third ed. Oxford, 1908), pag. XII. 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un Guvern poate avea mai mulţi membri decât în vremuri normale. Aşa, în Guvernul lui Lloyd George din timpul războiului, nu numai se creaseră noi departamente, dar se introduseseră persoane fără portofoliu chiar în sânul Cabinetului. Această variaţiune atârnă de împrejurări, dar şi de voinţa Primului Ministru, care singur îşi alege colaboratorii. Criteriul poate fi obiectiv şi subiectiv în acelaşi timp. Căci şeful Guvernului trebue să ţină seama nu numai de capacitatea colaboratorilor, dar şi de posibilitatea de a lucra cu ei. In timpuri normale, formaţia Guvernului şi a Cabinetului englez păstrează un număr limitat de membri. La început, adică de când se vorbeşte de un Cabinet în sensul modern al cuvântului, numărul membrilor nu era decât opt. In decursul secolului al XlX-lea şi în timpul secolului nostru se adăogau alte ministere şi alţi membri ai Cabinetului. Astăzi Guvernul englez numără cinci zeci şi nouă de membri, miniştri şi subsecretari de stat (Parlamentary TJnder- Secretaries), dintre care însă numai douăzeci fac parte din Cabinet1). Nu trebue să trecem cu vederea rolul pe care-1 joacă în sistemul Cabinetului aşa numiţii «subsecretari parlamentari», ataşaţi pe lângă miniştri membri în Cabinet. Aceşti membri ai Guvernului au sarcina de a reprezenta pe miniştrii respectivi în Parlament, la a cărui dispoziţie trebue să stea cu orice informaţie necesară. Intr’un cuvânt, subsecretarii înlesnesc miniştrilor din Cabinet să dispună de mai mult timp, scutindu-i de munca atât de obositoare de a fi prezenţi totdeauna la desbaterile Parlamentului şi de a răspunde la numeroasele interpelări. In sfârşit, nu există reguli rigide pentru activitatea Cabinetului şi a întregului Guvern. Modul de a lucra atârnă de împrejurări şi de personalitatea Primului Ministru, care prin influenţa lui poate *) Membrii Cabinetului in actualul guvern MacDonald simt: primul-mi- nistru, care este in acelaşi timp prim lord al Tezaurului, Lordul preşedinte ■ al Consiliului, Lordul cancelar, care este ex officio preşedintele Camerei Lor- zilor, Lordul sigilului privat, ministrul de Interne, al Afacerilor Străine, al Dominioanelor, al Coloniilor, al Războiului, al Aerului, al Indiilor, al Marinei, al Comerţului, al Sănătăţii, al Instrucţiunii (Board of Education), al Muncii, al Agriculturii, al Pescăriilor, al Lucrărilor Publice, al Finanţelor (Chan- cellor of the Exchequer) şi al Secretariatului de Stat pentru Scoţia. In schimb ministrul Transporturilor, al Pensiunilor, al Poştelor şi ai altor departamente, precum şi numeroşii subsecretari de Stat, nu fac parte din Cabinet. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 147 merge atât de departe încât să creeze precedente. Dar în această libertate de acţiune, nu se săvârşeşte nici o faptă care să sfideze tradiţia, legile şi opinia publică a ţării. Inovaţiile sunt totdeauna puse de acord cu stările existente în aşa fel ca ele să reprezinte mai mult un compromis, care împacă ceea ce este nou cu ceea ce este vechi. De altfel această preocupare de a nu violenta realitatea se întâlneşte în toate modurile de gândire şi acţiune ale poporului englez. Cabinetul trebue să fie pătruns de un asemenea scrupul într’o măsură mai mare, căci însăşi existenţa lui este legată de tactul şi înţelepciunea cu care ştie să întâmpine multiplele împrejurări neprevăzute ale guvernării. 6. S’ar părea că odată cu introducerea şi stabilizarea definitivă a Cabinetului ca organ al puterii executive, Coroana şi-a pierdut cu desăvârşire dreptul de a participa la o asemenea putere. Totuşi, nu numai în teorie Suveranul Angliei şi-a păstrat toate drepturile, dar şi în practică el nu a renunţat de a le mai exercita. In mod exact nu se poate spune însă până unde merg drepturile Regelui de a interveni în puterea executivă. Intr’o ţară unde constituţia este atât de flexibilă, posibilităţile de interpretare sunt nelimitate. Totul merge văzând şi făcând. Bagehot, în cunoscuta sa lucrare asupra Constituţiei Angliei, a încercat să lămurească acest punct într’un mod mai precis. După acest autor, sunt două erori care se strecoară încă în teoria Constituţiei engleze, în ceea ce priveşte rolul Suveranului: întâi, că ar mai fi « o stare a Regatului» (Estate of the Realm), adică autoritate coordonată Camerii Lorzilor şi Camerii Comunelor; al doilea, că Suveranul ar participa efectiv la puterea executivă. Această concepţie era valabilă înainte de Revoluţie, susţine Bagehot, când Regele putea să dispună de un veto legislativ (aşa cum îl are încă astăzi Camera Lorzilor), exercitând direct puterea executivă. Astăzi însă Regele Angliei nu mai dispune de acest dreptx). Bagehot rezuma drepturile Suveranului sub regimul monarhiei constituţionale la trei: « dreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja, dreptul de a-aviza », adăogând că un Rege înţelept nici nu trebue să dorească să aibă alte drepturi 2). *) The English Constitution (new ed. London, 1872), pag. 57—58. *) Ibid., pag. 75. io* 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toate acestea, Regele Angliei dispune încă de unele drepturi efective, care îl fac de fapt factorul decisiv în puterea executivă. In primul rând este dreptul de a face apel direct la popor, disolvând Parlamentul. In practică un asemenea drept nu este însă exercitat decât după sfatul Guvernului şi numai în vremuri de criză. Pe de altă parte, sunt cazuri când Regele poate refuza disolvarea Parla- mentului în contra dorinţei unui Minister, care demisionează. In sfârşit, un alt drept al Regelui este acela de a-şi alege Primul Ministru. In această privinţă dreptul Suveranului nu este limitat decât de conştiinţa lui. Dar toate aceste drepturi sunt exercitate de Coroană cu multă discreţie şi totdeauna în acord cu opinia publică a ţării1). Pe lângă aceste drepturi formale, Regele dispune de ceea ce numesc Englezii « drepturi informale », pe care le exercită prin forţa autorităţii şi poziţiei lui supreme în Stat. Astfel Regele poate interveni cu o vorbă sau cu un sfat pe lângă Guvern, el poate cere oricând să fie ţinut în curent cu afacerile Statului. E cunoscut cazul Lordului Palmerston, care era concediat de Regina Victoria în 1851 pentrucă neglijase, ca Ministru de Externe, să o ţină în curent cu anumite acte ale Departamentului său. De altfel, Regele, în domeniul politicei externe, are cea mai mare activitate, fiind singurul în măsură să cunoască toate actele şi reprezentând, sub regimul partidelor politice, singura continuitate în acest domeniu. Se ştie rolul activ şi predominant pe care l-a jucat Regele Eduard al VH-lea în politica externă a Angliei, cu toate desminţirile miniştrilor săi. Adevărul este că, deşi neprecizate, drepturile unui monarh constituţional în Anglia sunt reale în exercitarea puterii executive. Cu toată desvoltarea sistemului de guvernare prin Cabinet şi cu toată iresponsabilitatea Coroanei şi responsabilitatea miniştrilor, Regelui Angliei îi rămâne încă o sferă largă de activitate politică. Totul atârnă în această privinţă de caracterul şi capacitatea perso- nală a monarhului. Englezii sunt oameni prea practici ca să refuze a primi beneficiile ce decurg din serviciile unui monarh dotat dela natură, uitând bucuros în asemenea caz formele şi convenţiile con- sacrate de tradiţie, dar totdeauna adaptabile la împrejurări. *) Cf. Anson, op, cit., voi. I, pag. 325 şi A. V. Dicey, Introduction to the Study of the Lata of the Constitution (eighth ed. London, 1903), pag. 421. INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA 149 7. Ceea ce face dificultatea pentru un străin de a înţelege insti- tuţiile Angliei este tocmai caracterul lor evolutiv. Un asemenea caracter, deşi implică totdeauna continuitate, este fără preciziunea lucrului elaborat în mod conştient şi cu un scop dinainte plănuit. Din contra, el este dominat de mersul viu al realităţii, nelogic în aparenţă, dar totdeauna destinat să servească un anumit scop, într’un anumit timp. Acest element inconştient se observă de fapt în procesul de evoluţie al Cabinetului. Lipsit de un plan precon- ceput, Cabinetul se desvolta din însuşi jocul liber al împrejurărilor: era nu consecinţa unei scheme ticluită de reformator, ci opera colectivă a geniului englez, practic prin excelenţă. Cu alte cuvinte, sistemul Cabinetului evolua dintr’o serie de adaptări, ca un organism viu, integrându-se în spiritul realităţii, în evoluţia lui se oglindeşte acea însuşire a Constituţiei engleze, pe care o releva Bryce: capacitatea de a preveni sau de a atenua revo- luţiile 1). Cabinetul devenea, la un moment decisiv în istoria Angliei, mijlocul eficace de a restabili echilibrul, care ameninţa să dispară între puterea executivă şi puterea legislativă. Din acest punct de vedere, apariţia şi desvoltarea lui coincid cu întărirea regimului constituţional de guvernare. De sigur că un fapt caracteristic ne-a izbit în evoluţia Cabinetului, anume lipsa de simetrie şi de claritate în desvoltarea şi termino- logia lui. Aşa am văzut naşterea Cabinetului dintr’o serie de îm- prejurări accidentale, care se încetăţeneau treptat în practica şi teoria Constituţiei engleze. Atotputernicia Primului Ministru se afirma, fără ca atribuţiile să fie stabilite de vreo lege. Nici măcar numele acestei funcţiuni nu era recunoscut în mod oficial până acum douăzeci şi ceva de ani. Mai departe am văzut că sunt mi- niştri cu nume seculare, dar fără atribuţii reale în guvernare, şi care totuşi fac parte din Cabinet, iar miniştri titulari ai unor importante departamente, care nu participă la consiliile Cabinetului. In sfârşit, am mai văzut lipsa totală de formulare scrisă în ceea ce priveşte funcţionarea Cabinetului. > Toate aceste aparenţe nelogice au însă un fond mai consistent în realitate decât orice lege scrisă şi orice diviziune simetrică a *) Studies in History and jfurisprudence (Oxford, 1901), voi. I, pag. 172 şi urm. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ISO diverselor atribuţii în exercitarea guvernării. Un asemenea fenomen reflectă un proces specific societăţii engleze. Instituţiile în Anglia se nasc şi se desvoltă din necesităţile realităţii însăşi, rămânând ca experienţa să le verifice şi să le exprime în forme scrise. Dacă o inovaţie s’a dovedit bună în practică, societatea engleză o primeşte cu aceeaşi încredere ca şi pe o lege scrisă. Inovaţia devine astfel obicei şi pătrunde adânc în conştiinţa poporului. De aici încolo inovaţia este recunoscută ca o instituţie, făcând parte integrantă din viaţa socială şi politică a ţării. Cabinetul, ca oricare altă instituţie în Anglia, a luat naştere din astfel de împrejurări şi s’a desvoltat în aceleaşi condiţii. Prin cre- şterea complicată a obiceiului verificat de experienţă, instituţia căpăta acel caracter lipsit de simetrie, pe care l-am relevat, dar plin de mobilitate, făcând adaptarea ei continuă la realităţile societăţii. De aceea, a fi descris-o numai în forma ei actuală ar fi însemnat a nu o înţelege. Căci o privire istorică asupra evoluţiei Cabinetului se impunea prin însăşi natura acestei instituţii, consfinţită mai mult prin uz decât prin lege. In Cabinet culmina spiritul practic al poporului englez în arta guvernării. Cine reflectează asupra semnificaţiei acestui sistem nu poate să nu recunoască în el secretul eficienţei acelui « maldăr de absurdităţi» (heap of absurdities), care alcătueşte, după vorba cunoscută a lui Gladstone, Constituţia Angliei. In Cabinet eficienţa se reflectă mai bine decât în oricare din organele acestei Constituţii nescrise. Prin strânsa uniune, aproape completa fuziune a puterii executive cu puterea legislativă, Cabinetul reuşeşte să exercite funcţional atributele Coroanei în Parlament. Vechea expresie con- sacrată de practica vieţii constituţionale: « Regele în Parlament » (The King in Parliament) îşi găseşte astfel înţelesul. Căci în jurul Cabinetului gravitează întregul mecanism al Statului, deşi resursele lui reale rămân de-o parte Coroana, de altă parte Parlamentul. Rezultatele practice ale sistemului de guvernare prin Cabinet se pot rezuma la următoarele puncte. In primul rând este de relevat creşterea popularităţii şi prestigiului Coroanei prin punerea la adăpost a acestei instituţii de orice responsabilitate şi de orice atac. In adevăr, Cabinetul nu numai îngădue posibilitatea unui bun şi înţelept monarh de a-şi afirma calităţile, dar el limitează pe un monarh incapabil sau rău de a vătăma Statului. Aceasta este de o INSTITUŢIA CABINETULUI IN ANGLIA igi importanţă capitală în cazul unei monarhii ereditare, unde nu există niciodată o garanţie că cel care ocupă tronul este un om înzestrat cu inteligenţă şi virtuţi. In asemenea condiţii, sistemul Cabinetului cere puţin dela un monarh, care are puţin de oferit, şi primeşte mult dela unul, care poate da mult. Şi chiar dacă nu scoate atât de bine în relief calităţile şi contribuţiile unui bun monarh, în schimb Cabinetul serveşte de paravan slăbiciunilor unui monarh rău. In al doilea rând, Cabinetul a făcut posibilă des- voltarea liberă a criticei, care controlează acţiunile Guvernului, într’o măsură mai mare decât era permis înainte. Critica se exercită acum liber, fără a implica persoana monarhului ca odinioară. In al treilea rând, meritul Cabinetului este de a fi introdus spiritul democratic în guvernarea ţării. Datorită sistemului, oamenii ca- pabili au o mai mare şansă de a ajunge la conducerea ţării. Selec- ţiunea se face acum în deplină libertate şi la lumina zilei, nefiind stânjenită decât de judecata Parlamentului. Evident că, alături de aceste merite, Cabinetul are şi unele de- fecte, dintre care poate cel mai izbitor este întreţinerea spiritului politicianist de partid. In această privinţă oamenii produşi de sis- temul Cabinetului sunt mai mult oportunişti, care ştiu să se stre- coare cu dibăcie în Parlament pentru a se afirma. Dar politicianismul a devenit în Anglia din ce în ce mai puţin ofensiv, odată cu creşterea educaţiei cetăţeneşti şi a culturii în mase. Tipul ministrului englez de astăzi este incontestabil superior din punctul de vedere moral tipului de ministru de acum două sute de ani. Aceeaşi constatare se aplică şi în ceea ce priveşte membrii Parlamentului, cu toată lărgirea dreptului de vot şi răspândirea spiritului democratic. In sfârşit, se mai impută sistemului Cabinetului de a prefera oameni mediocri, care singuri sunt dispuşi să treacă prin toate compromi- surile inerente vieţii politice într’un regim democratic. Dar aceasta se datoreşte mai de grabă condiţiilor acestui regim, în care se desfăşoară astăzi viaţa politică, în Anglia ca şi în alte ţări. Un ministru bun nu are nevoie de calităţi extraordinare în actualul mecanism de funcţionare al Statului. E suficient dacă el posedă putere de muncă, simţământ adânc al datoriei şi puţină abilitate pentru a face faţă întâmplărilor neprevăzute. NICOLAE PETRESCU IDEEA DE ELEMENT Conţinutul noţiunii de element a suferit, în cursul vremii, fluctuaţiuni însemnate. Istoria ei este străveche, coborîndu-se în straturile cele mai adânci, care se găsesc la temelia începuturilor de cultură omenească. E chiar de crezut că, scormonind în cenuşa rece de dincolo de fruntariile istoriei, încă să o găsim aşternută între foi de papirus. De totdeauna, omul, uimit de diversitatea lucrurilor şi fiin- ţelor dimprejur, s’a gândit să adune acest univers prolix, să-l rezume, să-l înţeleagă, să-l simplifice la câteva principii, la câteva elemente. Să ne fie îngăduit a cita un nume propriu, al ilustrului filosof şi magician Empedocle, care cu cinci sute de ani înaintea lui Christos reducea totul la patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul. Sbuciumat de probleme, originalul Empedocle s’a arun- cat în craterul vulcanului Etna, probabil cu gândul ascuns să scoată din rărunchii pământului adevăruri noi. Vulcanul l-a înghiţit pentru totdeauna, aruncând totuşi afară sandalele sărmanului chinuit. Cele patru elemente combinate între ele în felurite chi- puri trebuiau să explice varietatea nesfârşită a lucrurilor şi a fiinţelor. N’ar fi o eroare dacă am afirma că Empedocle vedea în aceste elemente şi starea sub care se pot prezenta corpurile în natură. Pământul reprezenta starea solidă, apa starea lichidă, aerul starea gazoasă, iar focul o a patra categorie deosebită de celelalte. Mult mai târziu, a apărut necesitatea de a înmulţi numărul ele- mentelor şi de a explica fenomenul cristalizării, al volatilizării, al 1DEEA DE ELEMENT 153 arderii. Lista mai cuprindea, mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, sulful, mercurul, sarea, spirtul, iar de atunci a crescut necontenit. Perfecţionarea metodelor de investigaţie au condus cu timpul la adunarea unui material extrem de bogat, care a avut de rezultat crearea unei situatiuni haotice. » Explicaţiunile cele mai curioase şi-au făcut loc. Este interesant de observat cum mari învăţaţi ai timpului credeau de pildă că proprietatea de a înţepa limba a substanţelor din categoria acizi- zilor se datoreşte unor cristale invizibile de formă aciculară. Fe- nomenul arderii era explicat prin teoria flogisticului, dărâmată cu multă greutate de întemeietorul chimiei, Lavoisier. Se credea, în vremea aceea, cu o nestrămutată convingere, că toate corpurile sunt îmbibate cu o materie numită flogistic, care dispărea în momentul arderii. Era o erezie să se interpreteze în alt mod fenomenul arderii. In adevăr, foarte multe corpuri arzând pierd din greutatea lor şi rămân mai uşoare. Spre surprinderea generală, s’a observat la un moment dat faptul extraordinar de curios, că alte corpuri arzând îşi sporesc greutatea. Un fior de panică a străbătut lumea învăţaţilor. Teoria flogisticului însă era aşa profund ancorată în spiritul cercetătorilor, încât s’a preferat o absurditate unei oneste decla- raţiuni de nepricepere. Flogisticul a fost imediat înzestrat cu o nouă şi absurdă pro- prietate : masa negativă. Se recunoaşte lesne, din tabloul înfăţişat mai sus, starea hao- tică creată de fecunda activitate cercetătoare, care scotea la iveală corpuri noi, la care să adăogăm completa anarhie, în ceea ce priveşte explicaţiunea faptelor. Trebuia să apară un spirit superior organizat, cu o remarcabilă putere de sinteză, cu o genială intuiţie a adevărului, dublat de cu- rajul pe care îl reclama lupta crâncenă între prejudecată şi adevăr. In acest moment apare Lavoisier. Lavoisier inaugurează cercetarea metodică şi în măsura în care ştiinţa se confundă cu metoda, savantul francez aruncă temeliile ştiinţelor chimice. Descoperirile, până la el, fuseseră fructul în- tâmplării, de aceea şi explicaţiunea creştea din domeniul arbi- trarului. Atâtea fapte, atâtea explicaţiuni. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «54 Lavoisier înţelege să arunce întreg balastul de ipoteze nefun- date, pentru a pune într’o lumină evidentă fenomenul, singurul în stare să clădească o explicaţiune. In felul acesta inaugurează cultul faptului experimental, pe care s’a fundat de atunci o ştiinţă, ştiinţa chimiei. " . Prin natura preocupărilor sale, chimia şi-a însuşit de drept pro- blema elementelor, iar Lavoisier este primul care a formulat-o într’un chip magistral. O sută de ani, punctul de vedere al cele- brului cercetător a dominat desvoltarea chimiei. « Je me contenterai donc de dire que si, par le nom d’element, nous entendons designer Ies molecules simples et indivisibles qui composent Ies corps, il est probable que nous ne Ies connaissons pas; que si, au contraire, nous attachons au nom d’element ou de principe des corps, l’idee du dernier terme auquel parvient l’ana- lyse, toutes Ies substances que nous n’avons encore pu decom- poser par aucun moyen sont pour nous des elements, non pas que nous puissions assurer que ces corps que nous regardons comme simples ne soient pas eux-memes composes de deux ou meme d’un plus grand nombre de principes, mais puisque ces principes ne se separent jamais, ou plutot puisque nous n’avons aucun moyen de Ies separer, ils agissent â notre egard â la ma- niere des corps simples, et nous ne devons Ies supposer composes qu’au moment oii l’experience et l’observation nous en auront foumi la preuve ». Comentând pasajul de mai sus, putem afirma fără reticenţe că Lavoisier a trecut dincolo de marginile unei definiţiuni, ridi- cându-se la un punct de vedere filosofic. Şi este interesant de observat că într’o vreme când ştiinţa era înnecată în ipoteze, când aproape fiecare fapt năştea o ipoteză, Lavoisier se smulge com- plet din ghiarele supoziţiunilor şi se menţine în modul cel mai riguros în cadrul strict al experienţei. Pozitivismul cel mai intran- sigent domină rândurile celebrului cercetător. In adevăr, rămâ- nând pe acest teren ferm, nimic nu se putea afirma mai mult de- cât că numărul elementelor se vor înmulţi pe măsură ce metodele de investigaţiune se vor perfecţiona şi vor arăta că unele corpuri considerate ireductibile erau de fapt corpuri compuse. Rezultă de asemeni imposibilitatea de a fixa o limită numărului de elemente, atâta vreme cât se recunoaşte puterea de pătrundere IDEEA DE ELEMENT ISS crescândă a analizei. In desvoltarea ştiinţei vom înregistra noi categorii de elemente şi fireşte noi definiţiuni, după cum vom avea prilejul să stabilim în cursul acestui studiu. Este totuşi un gând supărător în definiţiunea lui Lavoisier, şi anume aşezarea problemei într’un cadru strict experimental, mai ales pentru situaţiunea de azi a ştiinţei, care se găseşte aşa de de- parte de limitele perfecţiunii. Experienţa n’ar putea fi ascultată fără şovăire decât într’un singur caz, anume dacă, ajungând la ultimul grad de perfecţiune şi de întindere, ar face inutilă orice combinaţiune a spiritului. Deocamdată aceste condiţiuni nefiind realizate şi spiritul no- stru manifestând încă o activă necesitate de combinaţiuni ab- stracte, o definiţie a elementului se va resimţi multă vreme de sugestiile ipotezelor încă în fiinţă în toate domeniile de cercetare ştiinţifică. In această ordine de idei, ne apare semnificativă şi particular de interesantă subtila disociaţie operată de G. Urbain, un cap remarcabil al chimiei zilelor noastre. Urbain transpune problema într’un plan absolut ideologic, insistând asupra caracterului de idee pură pe care se fundează noţiunea de element. El stabileşte o justificată deosebire, e o nuanţă între corp simplu şi elemente, noţiuni care de obicei exprimă unul şi acelaşi lucru. Spre pildă să luăm cazul oxigenului Oa şi al ozonului Of. Două corpuri simple, cu proprietăţi deosebite, aspecte diferite ale ace- leiaşi materii. E greu să spunem, în faţa acestui exemplu, că un corp simplu se numeşte corpul din care nu se poate scoate decât el însuşi. Oxigenul trece în ozon şi invers ozonul se desface în oxigen. To- tuşi cele două corpuri sunt corpi simpli. Putem însă depăşi difi- cultatea, dacă raportăm definiţiunea corpului simplu la substanţa comună oxigenului şi ozonului. Spiritul concepe în adevăr aici o substanţă comună, dar atunci am trecut într’o regiune a ideilor pure, pentru că eforturile noastre nu pot cunoaşte în mod obiec- tiv această substanţă comună celor doi corpi simpli. Gr. Urbain închee raţionamentul său, pe care ne-am îngrijit a-1 reda în forma cea mai fidelă, cu următoarele rânduri: «C’est ce quelque chose que j’appellerai provisoirement un 616ment. D’aprâs cela, l’element 6chappe au contr61e immediat REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 de la sensation. Cette notion, dont 1'origine experimentale est hors de discussion, prdsente n^anmoins— et j'insiste sur ce point — un caractere id^ologique ». In vremea lui Lavoisier o asemenea disecţie ar fi fost cu ne- putinţă, pentru raţiunea simplă că se considera molecula alcă- tuită dintr’un singur atom, ceea ce, am văzut, nu mai corespunde adevărului. Iată însă că laboratorul se însărcinează să alimenteze discuţiu- nea prin introducerea a noi date experimentale de prim ordin. Cunoscutul savant Rutherford reuşeşte prin metode fizice să scoată hidrogen din atomi de azot, fosfor, etc. Este inutil să pu- nem mai mult în evidenţă complicaţiunea ridicată de acest nou fapt experimental, coroborat cu fenomenul radioactivităţii, care zdruncinase ceva mai înainte ideea de element. Corpurile radio- active prezintă, precum se ştie, neliniştitoarea proprietate de a se desface în particule materiale sau forme de energie de alt ordin decât corpul emiţător. In asemenea condiţiuni, este evident, că expresia de corp sim- plu trebue revizuită şi amendată, în ipoteza că nu este încă mo- • mentul de a renunţa pur şi simplu la serviciile ei. In acest moment al expunerii noastre, trebue să semnalăm noi dificultăţi. Pentru raţiuni lesne de înţeles, chimistul vrea să sal- veze noţiunea de element şi s’o valorifice exclusiv pe terenul chi- miei. Chimistul continuă să vadă în azot, în fosfor, în radiu, cor- puri simple, întrucât mijloacele pe care le are la îndemână nu-i permit să scoată altceva din corpurile pomenite. In reacţiunile chimice, chimistul constată că aceste elemente se comportă la fel ca şi restul elementelor. Cu alt ochi însă priveşte problema fizicianul. El nu mai con- simte să acorde titlul de corp simplu unui corp, care se desface, fie şi prin procedee fizice, în noi corpi simpli. Dificultatea se măreşte când se ia în consideraţiune un corp radioactiv, de pildă radiul, care din proprie iniţiativă, adică peste metodele chimice şi fizice, se desface în atomi de heliu. Chimistul consideră cu resemnare desintegrarea corpurilor ra- dioactive drept fenomene chimice, dar se grăbeşte să adaoge că în speţă este vorba de un fenomen chimic extraordinar. Discu- ţiunea începe să capete un caracter pasionant, dar oricât de IDEEA DE ELEMENT «S 7 legitimă şi onorabilă ar fi această pasiune, este oricum greu de susţinut, în mod valabil, ideea că un corp, din care se mai poate scoate şi altceva decât el însuşi, mai este un corp simplu. Pasiunea şi amorul propriu al oamenilor sunt până la urmă înfrânte de tirania ideilor şi a faptelor de o evidenţă absolută. Cercetătorii sunt, poate, oamenii cei mai pasionaţi, de o pasiune constantă şi ireductibilă, pentru că făgaşul pe care îi împinge ex- perienţa alimentează într’un mod curios acel minim de prejude- căţi, care alcătueşte psihologia omului de laborator. Istoria ştiinţei este plină de asemenea exemplare paradoxale. Pare în adevăr pa- radoxală afirmaţiunea că un cercetător, de care se leagă mai mult ideea obiectivităţii, poate adăposti un inconfort sufletesc de na- tură să-l aşeze în rândul oamenilor obişnuiţi. Dar să nu prelungim mai mult un drum încurcat şi să ne în- trebăm categoric: Este sau nu posibil să precizăm ideea de element? Să revenim o clipă asupra distincţiunii, relevată de G. Urbain, între corp simplu şi element. Arătam atunci că o aceeaşi substanţă se poate prezenta sub forme distincte, corpi simpli deosebiţi, şi fenomenul se găseşte studiat în chimie Ia capitolul stărilor alo- • tropice. Astfel e greu să se mai stabilească o identitate între noţiuni se- parate în afară de orice îndoială şi în consecinţă eforturile de a restabili o reapropiere între noţiunile în litigiu, ar rămânea până la urmă complet sterile. Alt drum se cere străbătut. Va fi necesar să stabilim: i) carac- terele comune pe care le pot avea diverşii corpi simpli, ale ace- luiaşi element; 2) din aceste caractere să reţinem cele de ordin cât mai general. Punctele 1 şi 2 rezultă în mod firesc din felul în care am des- bătut până acum problema. Cercetând tabela proprietăţilor fizice şi chimice ale diferitelor corpuri simple, în lumina exigenţelor formulate în punctele 1 şi 2, ne vom putea opri în mod indiscutabil asupra aşa numitei pon- deri atomice. Greutatea atomică trebue subliniată dintr’un dublu punct de vedere. întâi, ponderea atomică individualizează ele- mentul, fiecare element având o greutate distinctă şi precisă. In cazul de care am mai pomenit, oxigenul şi ozonul, forme >58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alotropice ale aceleeaşi substanţe chimice, găsim un caracter comun şi anume greutatea atomului care stă Ia baza acestor două corpuri simple, în speţă greutatea atomului în oxigen. Al doilea, greutatea este o proprietate elementară, absolut ge- nerală, de când graţie Iui Avogadro s’a putut întreprinde determi- narea greutăţilor moleculare. Avogadro a avut ideea genială, verificată pe mai multe căi, şi care se găseşte cuprinsă în următorul postulat: Două gaze diferite, luate sub acelaşi volum, Ia aceeaşi presiune şi aceeaşi temperatură, au acelaşi număr de molecule. S’a înţeles imediat că determinând de câte ori anume un volum oarecare de gaz este mai greu decât un altul, în condiţiunile spe- cificate de postulatul lui Avogardo, se găseşte în fond de câte ori o moleculă este mai grea decât alta. Iar luând ca unitate de măsură gazul cel mai uşor, hidrogenul, se va putea stabili un întreg tablou de greutăţi moleculare, dela care se trece, cu o relativă uşurinţă, la greutăţile atomice, ţinând seamă că atomul este cantitatea cea mai mică dintr’un element, care se găseşte într’o moleculă. Postulatul Iui Avogadro a rezol- vat una din problemele fundamentale şi constitue nu numai o eşire dintr’un greu impas, dar asigură o realitate palpabilă greu- tăţii atomice, dacă ne gândim că o asemenea măsurătoare se poate face în cadrul riguros al metodelor de analiză pe care le are Ia îndemână fizica şi chimia. Exactitatea cifrei care exprimă greutatea atomică depinde, după cum e şi firesc: i) de perfecţionarea ansamblului de metode de care dispune ştiinţa într’un moment dat; 2) de gradul de puritate al elementului; se înţelege că gradul de puritate este la rândul său în funcţie de perfecţiunea metodei fizice sau chimice de analiză. Cel mai subtil mijloc de care dispune în momentul prezent laboratorul pentru a măsura gradul de puritate al unui corp este spectroscopul, analiza spectrală. Lucrările lui Laue, Frederich, Knipping, Bragg, de Broglie şi mai ales Moseley, tânăr fizician mort în războiul cel mare, au pus la punct dificultăţile care stăteau de-a curmezişul analizei spectrale, dovedind că aşa numitele spectre de înaltă frecvenţă, obţinute cu ajutorul razelor X, sunt caracteristice pentru fiecare element în parte. Spectrul de înaltă frecvenţă este un fel de fişă, IDEEA DE ELEMENT 159 pe baza căreia se stabileşte, în mod indiscutabil, identitatea ele- mentului. Spectrul de înaltă frecvenţă completează şi valorifică greuta- tea atomică, acordându-i o semnificaţie care nu poate scăpa ni- mănui, pentru că se află în legătură cu greutatea atomică. Iată dar laboratorul în posesiunea unui mijloc absolut sigur de a opri operaţiunile de purificare în momentul când această con- diţiune a fost realizată. Până la noi ordine, dacă ne este îngăduită expresiunea, în urma avizului spectroscopie, măsurând greutatea atomică, stabi- lim cu toată preciziunea posibilă, în momentul de faţă, atributul cel mai de seamă al noţiunii de element. Elementul poate fi identificat aşa dar prin greutatea şi spectrul are îl caracterizează. # * # Au intervenit însă fapte noi, date la lumină de studiul mai atent al spectrelor de înaltă frecvenţă, precum şi de perfecţiona- rea mijloacelor de analiză. Să pătrundem mai adânc miezul problemei. încă mai de mult, chimistul rus Mendeleef a avut fericita idee să clasifice elementele cunoscute pe vremea sa şi să caute dacă nu este posibilă o infăţişare sintetică a chimiei minerale. Principiul clasificaţiunii este extrem de simplu şi constă în aşezarea elemen- telor în ordinea crescândă a greutăţii lor atomice. Mendeleef a mers mai departe şi a grupat elementele între ele pe baza pro- prietăţilor fizice şi chimice, păstrând însă ordinea rezultată din înşirarea elementelor după ponderea lor atomică. In această cla- sificaţiune, fiecare element se aşeza într’o despărţitură. Chimistul rus lăsase mai multe « case » goale, care de atunci au fost comple- tate prin elemente noi, găsite de analiza chimică în continuă perfecţionare. Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor dintr’o aceeaşi grupă sunt funcţiuni periodice ale greutăţii atomice. Acest fapt a fost arătat în mod evident de Lothar Mayer, care a dat o expre- sie geometrică proprietăţilor fizice şi chimice puse în funcţiune de greutatea atomică a elementelor aşezate în aceeaşi grupă. Curbele Iui Lothar Mayer, prin alura lor periodică, cu maxime şi minime, i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE traduceau grafic structura periodică a proprietăţilor elementare. Clasificaţiunea lui Mendeleeff a căpătat numirea de clasifica- ţiunea periodică a elementelor şi valoarea ei a crescut necon- tenit la lumina progreselor realizate de ştiinţa chimiei. Astăzi se poate vorbi mult despre această clasificaţiune care s’a dovedit a fi de o fecunditate extraordinară. In ordinea de idei care nu interesează, vom spune numai că ele- mentele au căpătat în urmă şi un număr de ordine, cu alte cuvinte au fost numerotate: i, 2, 3, etc.... S’a observat cu surprindere că numărul de ordine este aproximativ jumătate din greutatea atomică a elementului respectiv şi cercetările recente acordă o importanţă excepţională acestui număr, care se întâmplă a fi toc- mai numărul de unităţi de sarcină pozitivă conţinute de nucleul atomic. Numărul de ordine a devenit număr atomic si ca atare este cu- 1 noscut de întreaga lume a cercetătorilor, care s’a grăbit să-l înce- tăţenească şi să-l speculeze în toate împrejurările. Exprimând de data aceasta însuşirile fizice şi chimice ale ele- mentelor, în funcţiune de numărul atomic, s’a băgat de seamă ime- diat că alura periodică a curbelor lui Lothar Mayer se îmbună- tăţeşte, se precizează, ceea ce înseamnă că numărul atomic repre- zintă o preciziune în plus faţă de ponderea atomică. Mai mult, teoria spectrelor de înaltă frecvenţă a putut căpăta o înfăţişare matematică; Moseley a stabilit, în adevăr, impor- tanta sa lege: «Rădăcina pătrată a frecvenţei este funcţiune li- neară de numărul atomic », şi prin aceasta transforma numărul atomic într’o realitate măsurabilă, dând posibilitatea să se verifice în ce grad erau justificate anomaliile conţinute în prima clasifi- caţiune a lui Mendeleeff. Numărul atomic însemnează o legătură indisolubilă cu spectrul caracteristic elementar. Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor se găsesc într’o legătură infinit mai intimă cu numărul atomic decât cu ponderea atomică, ceea ce îndreptăţeşte să se aşeze pe primul plan numă- rul atomic, înaintea spectrului. Să adăogăm că numărul atomic se poate determina în mod exact şi prin alte metode decât cele puse la dispoziţie de spectrul înaltelor frecvenţe şi să nu trecem sub tăcere nici faptul că gazele rare sunt refractare la spectrele IDEEA DE ELEMENT 161 de înaltă frecvenţă şi vom înţelege, fără greutate, covârşitoarea însemnătate a numărului atomic în legătură cu noţiunea de ele- ment. Dar numărul atomic mai rezolvă o dificultate, cel puţin deo- camdată. Ideile şi teoriile oamenilor de ştiinţă- sunt necontenit tălăzuite de faptele de laborator. O idee abia are răgazul să-şi precizeze contururile, când o alta apare la orizont, ameninţătoare. Aşa s’a în- tâmplat la apariţia turburătoarei şi emoţionantei descoperiri a izotopilor, idee care a deschis un palpitant şi vast capitol în do- meniul fizico-chimiei, dar asupra căruia limitele acestui studiu nu mai îngădue o întindere de detaliu. S’a găsit, în adevăr, că mai toate elementele (probabil toate elementele), care au fost con- siderate simple, sunt alcătuite din pleiade de elemente extrem de apropiate din punct de vedere al proprietăţilor fizico-chimice, dar categoric deosebite prin valoarea ponderii lor atomice. Prac- tic vorbind, ele pot fi considerate identice şi chimiştii găsesc aici un motiv serios să rămână încă refractari noţiunii de izotopie. Faptul însă rămâne şi anume că elementele sunt în realitate pleiade de elemente, care ocupă, deocamdată, acelaşi loc (isotop = acelaşi loc) în tabloul clasificaţiunii periodice. Iată dar că ponderea atomică nu mai putea rămâne o caracteristică a elementelor cunoscute altădată, în momentul în care se dovedea că greutatea atomică înscrisă în tablou, exprimă în realitate media aritmetică a ponderilor elementelor, care alcătuesc pleiada. Nici spectrul nu rămâne ireductibil, dacă îl considerăm expresiunea pleiadei în- tregi. Singurul care rezistă nealterat, pentru motivul că se referă la ordinea locului ocupat de pleiada întreagă, este numărul de or- dine, numărul atomic. Ideea de element atacată de toate părţile, dar aşa de scumpă într’un plan de abstracţie, încă indispensabil structurii actuale a ştiinţei, se găseşte salvată, pe terenul ferm al experienţei, prin numărul atomic. Evident, acest punct arhimedic rămâne să acopere o contra- dicţie, pentru că, filosofic vorbind, ideea de element închide ideea de ireductibil, or am văzut că nu mai este cazul, elementul fiind la rândul său un amestec de elemente. n i6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este însă probabil că procesul nu se va termina aci şi analiza va reuşi să producă o separaţiune mai accentuată a izotopilor, punând omul de ştiinţă în posesiunea unor cantităţi apreciabile din fiecare izotop în parte. Va veni o vreme când flacoanele laboratorului vor conţine sub etichetă o cantitate importantă din aceşti izotopi şi prin urmare va fi posibilă o cercetare profundă a lor. Problema elementului va fi întemeiată pe noi date, rezultate din proprietăţile comune şi generale ale izotopilor. In acest moment, ideea de element va renaşte cu o proaspătă vigoare, alimentată de necesităţile spirituale care rezidă la temelia ei. Convenim, deocamdată, să spunem că ideea de element stră- bate o criză, pe care însă nu o găsim de nedepăşit. AL. MIRONESCU ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE t. Primele poeme ale lui Tristan Tzara, urmate de Insurecţia dela ZUrich, prezentată de Saşa Pană, editura «Unu». —2. G. Bacovia: Poezii.—3. Demostene Botez: Cuvinte de dincolo.—4. George Gre- gorian: La poarta din urmă, toate la «Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II ». — 5. Camil Baltazar: întoarcerea poetului la uneltele sale, editura «Cultura Naţională». — 6. Teodor Scarlat: Antologie de imagini din poezia nouă, gruparea intelectuală «Litere », editură. Prin defuncta contesă de Noailles, care nu s’a folosit niciodată de limba maternă, sau mai bine zis de cea paternă, de oarece mama ei era grecoaică, am adus o contribuţie indirectă literaturii fran- ceze, de răspândire universală. Prin d. Tristan Tzara, noi am dat un cap de mişcare literară internaţională. Dadaismul, poate cel mai ciudat moment literar din câte s’au înregistrat vreodată — ca să nu exagerăm, făcând din Dada o şcoală literară — a fost opera unui român. Numele său adevărat, după d. E. Lovi- nescu («Istoria literaturii contemporane», III. Evoluţia poeziei lirice), este sau a fost S. Samyro. Faptul că un compatriot sau numai concetăţean al nostru a dat naştere unei formule revolu- > » ţionare în literatură este un titlu de glorie cu care se mândreşte extremismul poetic dela noi. Numai că această ispravă nu-şi găsise până astăzi istoriograful, aci, printre noi. D. Saşa Pană, ne- astâmpăratul avangardist dela « Unu », era indicat să umple această lacună. Tot d-sa e acela care s’a învrednicit să adune laolaltă producţia curiosului precursor în proză al ultra-modernismului, care a fost răposatul Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău, născut la 17 Martie 1883 la Curtea de Argeş şi sinucis la Bucureşti, ii» 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 23 Noemvrie 1923) în Colecţia Editurii «Unu», 1930, simultan cu numărul omagial pe care i-1 închina revista «Unu », anul III, Nr. i, 31 Noemvrie 1930. Dacă adăugăm la cărţulia, care scapă uitării puţinele pagini ale lui Urmuz, noua plachetă a d-lui Saşa Pană, avem la un loc cărţile sfinte ale avangardismului nostru. Atât conţinutul, cât şi tirajul limitat, de 250 şi 213 exemplare, hărăzesc amândorura un pur destin bibliofilic, ferit de atingerile profane. Puţini vor fi deci aceia care vor avea prilejul să facă cu- noştinţă cu versurile scrise de d. Tristan Tzara în româneşte, înainte de a-şi fi luat avântul la Zurich şi mai apoi la Paris, către q notorietate cosmopolită. D. Saşa Pană publică unsprezece poezii ale viitorului părinte al dadaismului. Din acestea, trei au apărut, înainte de norocoasa sa expatriere, în «Noua Revistă Română» şi în «Chemarea », 1915. Poetul, la acea dată, nu avea decât 19 ani, vârsta, precum se ştie, a genialităţii. Celelalte, afară de ultima, inedită, au fost publicate în «Contimporanul» d-lui I. Vinea, 1922—1924 şi în «Unu», 1929. Toate însă au fost scrise «între 1912 şi 1915, adică dela vârsta de 16 până la 19 ani ». Admiţând exactitatea datelor, vom remarca numai că bibliograful şi istoriograful d-lui Tristan Tzara a fost mai puţin pios faţă de producţia idolului său, dela « Simbolul», periodicul din 1912 al acestuia şi al d-lui Ion Vinea. Pe acea vreme, d. Tristan Tzara « minulescianiza », după cum remarcă d. E. Lovinescu în cartea citată, — amănunt esenţial, oarecum dăunător bunului nume al celui ce trebue să treacă drept fără prihană. Cu această mică re- zervă mintală, de pe urma căreia «primele poeme » nu sunt şi cele prime « dintâi», se poate examina la rece noutatea, câtă este, a contribuţiei d-lui Tristan Tzara în poezia modernistă româ- nească. Sunt încercări interesante, într'adevăr, ale unui ucenic care, înainte de a se transforma în patron al anarhiei verbale şi logice, păstrează un balast de claritate şi de sens. « Glas » e o sim- patică tiflă, ritmată corect, pe jumătate rimată, a unui adolescent care ia în râs sinuciderea, nu fără anumite calităţi de umor izbutit. In «Verişoară, fată de pension», aceeaşi notă iro- nică pare a-şi aduce aminte de infantele lui Samain, pe când «Vacanţă în provincie» e un pastel cu discontinuităţi de ton, unde atitudinea ironică alternează cu notaţii realiste. «Vino cu mine la ţară » e de asemenea un pastel dizolvant, anti-sămănătorist, ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 165 caracteristic orientării viitoare a poetului. Imagistica în genere a poemelor vesteşte tendinţa de mai târziu a poeziei, impresionistă în esenţă, de individualizare şi antinomie a versului care închide o icoană fără grija de a o lega de următoarea. Netăgăduit, se simte în poeziile de primă tinereţe ale d-lui Tristan Tzara, o şarjă împo- triva tradiţiei, o vervă a notaţiilor neprevăzute şi uneori plastice, o căutare a impresiilor groteşti, toate la un loc vădind o direcţie destul de precisă. Cea mai organizată dintre poeme este « Furtună şi cântecul dezertorului», care redă printr’o coerenţă mai puţin obişnuită, o impresie centrală, atribuită nu fără tâlc unui dezertor, din aceeaşi pornire tinerească, de frondă, care vrea să scape de învinuirea că ar cânta războiul, sub aspectul virtuţilor lui, ane-* xate de poezia « veche ». De teama unui exces, prin urmare, poema împrumută un fals aer defetist, deşi la drept vorbind e numai o simfonizare a întunericului, spintecat de proectile, a neliniştii iscate de fiara cu guri de foc şi de oţel: A plesnit lumina din obuze Şi a crăpat fulger în mâna noastră Ca mâna Dumnezeului în cinci degete s’a despicat Ajungem din urmă cetele şi le culcăm Stâlcim stârvurile lepădate în zăpadă ■ Deschidem întunericului înnecat fereastră Prin văile ce-au supt duşmanii ca ventuze I-au ucis până în depărtarea lor cea mai albastră. Gerul: oasele fărâmă, carnea mănâncă Noi lăsăm inima să plângă. De ce alunecăm de-a-lungul muntelui spintecat? Sbierând şi-a descătuşat furtuna, leii, In pădure-frântă ' Nu ajunge miezul inimii vântul cel întunecat Şi aşteptăm din ţimbale rărite . Limpede şi simplu glăsuire sfântă Pe dealuri leproase în văgăună E ca ochiul craniului Ne-am adăpostit noi spaima de furtună ’ Şi pornise unul să vorbească fără şir Acolo. Am cules vorbele lui — câte îmi pătrund ca vârcolaci seninătăţile lunare Să-ţi fac mărgele cu dinţi de rechini Ce joacă vârtejuri de vise urîte. " " ' ' i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ochiul de rugină mâncat, foc îndreaptă • Noi intrăm în gura depărtării Şi sub şirul dinţilor de fort, ceilalţi Aşteaptă. E atât de întuneric, că numai vorbele-s lumină. Celelalte poeme anunţă în parte numai pe viitorul răzvrătit dela Ziirich. Acesta nu mai aparţine literaturii româneşti. D. Saşa Pană istoriseşte cu o gravitate grăbită fazele aventurii, care se mai poate formula prin expresia cunoscută: mult sgomot pentru nimic. Dada a fost o petardă care a strâns câţiva curioşi, cât timp prota- goniştii lui au avut aerul că negaţia universală va fi urmată de un crez pozitiv. Dar din abolirea logicei, a memoriei, a arheologiei, a profeţilor, a viitorului, — termenii aparţin unuia din manifestele lui Tristan Tzara, — n’a rezultat ceea ce părea a făgădui ca reali- zare : «credinţa absolută indiscutabilă în fiecare zeu produs al spontaneităţii». Sau, în cel mai bun caz, acest punct de program a rămas să fie reluat de mişcarea urmaşă a suprarealismului. Placheta d-lui Saşa Pană e un document, care nu aduce nimic nou în partea a doua, dar folositor pentru că ne pune la îndemână episodul în limba românească din cariera literară a lui Tristan Tzara. E suficient, în definitiv, chiar dacă ne-ar lăsa destul de nedumeriţi asupra influenţei pe care ar fi putut-o exercita aceste câteva poezii asupra mersului liricei noastre. Din parte-ne, o socotim aproape nulă. * * * Cu totul alta e situaţia liricei d-lui G. Bacovia, care s’a produs cam în aceeaşi vreme şi a avut darul să lase o dâră grea asupra poeziei de după război. In vremea când simbolismul era aca- parat de sonoritatea facilă şi de strălucirile false ale d-lui Ion Minu- lescu, pe atunci foarte tânărul poet, d. Ion Pilat, strângea în volumul «Plumb» (1916), versurile profund originale, bacoviene. Mai de loc cetit sau numai de poeţi, volumul sortit unei străbateri încete, subterane, avea să se infiltreze în sensibilitatea generaţiei următoare, până la saturaţie. D. G. Bacovia aducea o notă nouă în lirismul de acum douăzeci de ani. O notă elementară, de des- agregare sufletească, de descompunere, impusă simplu, fireşte, cu un caracter de fatalitate. Poemele bacoviene, scurte, lipsite de compoziţie, statice, descriptive fără mijloace plastice deosebite, ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 167 operau asupra poeţilor prin obsesie, adică ele creau o atmosferă sugestivă, de o putere neobişnuită. Bacovia cânta pe o coardă unică, un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a monotoniei provinciale, a marasmului prevestitor de moarte. Cântec monocord, care, descompus artistic în notele componente, poate nu rezistă, dar care luat ca atare, cu o consimţită pasivitate, iscă stări sufleteşti echivalente: Tăcere... e toamnă în cetate... Plouă... şi numai ploaia dă cuvânt, E pace de plumb, e vânt şi pe vânt Grăbite trec frunze liberate. Deschide, dă drumu-adorato, Cu crengi şi foi uscate am venit, In târg o fată tristă a murit Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o. Dă drumu, e toamnă în cetate... întreg pământul pare un mormânt... Plouă... şi peste târg, duse de vânt, Grăbite trec frunze liberate. (Fiori) Nici o figuraţie deosebită. Epitete puţine şi banale: fată tristă, foi uscate, inoperante în instrumentaţia unui alt poet. Intelec- tualizare întâmplătoare, în versul ce slujeşte de leit-motiv, noro- coasă în expresia liberate, şi precedată de un adjectiv din instinct găsit, care redă aproape inconştient o impresie esenţială a ano- timpului. O solemnitate înnăbuşită, a unui crainic fără retorică, grăbit să se ascundă după ce şi-a îndeplinit solia, ca alături de adorata (e o adecvare provincială) să-şi adăpostească retina pustiită de imagini dezolate. Toamna, ploaia, moartea sunt aspecte surori ale descompunerii, care revin în poezia lui Bacovia ca nişte con- stante ale determinismului cosmic. înlănţuirea lor fatală se împle- teşte tehnic prin procedeul permanent al repetiţiei, care, alternativ sau îmbrăţişat, se încolăceşte ca un şarpe în jurul victimei. Alteori, în ciclul necesităţii, se substitue primilor doi termeni iarna şi ninsoarea. Ca şi nesfârşita ploaie autumnală, troienele de zăpadă materializează universul îndărăt, către nefiinţa originară, către starea de indistincţie a elementelor, şi îndeamnă sufletele către o toropeală corespunzătoare. Poezia lui Bacovia e în răspăr cu .68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE civilizaţia, o întoarcere la vegetativ, şi mai departe, în răspăr cu sensul ideal şi spiritual al poeziei, care e ascensiune spre conştiinţă şi azur, un regres spre originile confuze ale vieţii: De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia plângând... Sunt singur, şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre. O asemenea sensaţie desfiinţează memoria activă, ca o funcţiune inutilă, de vreme ce atinge pragul de jos al civilizaţiei, starea larvară a societăţii. Un gol istoric se întinde. Formulare iarăşi fericită, care exprimă suprimarea timpului, odată cu dispariţia veacului în care trăeşte poetul. In aceleaşi condiţii de substituire, noaptea şi vântul sunt alţi doi termeni prielnici impresiei de nefiinţă: Amurg de toamnă pustiu, de humă, Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt, Departe plopii s’apleacă la pământ In larg balans lenevos, de gumă. Pustiu adânc... şi ’ncepe a ’nopta, Şi-aud gemând amorul meu defunct, Ascult atent privind un singur punct Şi gem şi plâng şi râd în ha, în ha. (Amurg de toamnă) (Nu cumva acest vers final a fost modificat de poet din: în hî şi ha, aşa cum stărue în amintirea noastră ?) De această dată se trezeşte o asociaţie mai contingenţă, între pustiirea din natură şi deşertul sufletesc, al iubirii defuncte. Efectul nu e însă mai puţin categoric: atenţia se concentrează asupra unui singur obiect şi duce la demenţă, la răzvrătirea împotriva automatismului sufletesc. Dar să continuăm seria posibilă de substituiri. Dacă ne oprim de astădată la peisajul static al iernii, unde spaţiul nesfârşit ori- zontal şi cupola cerului glacială rămân neturburate de singura mişcare, sborul corbului, consecinţa este aceeaşi: Amurg de iarnă, sumbru, de metal, Câmpia albă — un imens rotund, Vâslind, un corb tăcut vine din fund, Tăind orizontul, diametral. ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 169 Copacii rari şi ninşi par de cristal. Chemări de dispariţie mă sorb, Pe când tăcut se ’ntoarce-acelaşi corb, Tăind orizontul, diametral. (Amurg de iarnă) Toate drumurile lui Bacovia duc spre aceste aşa de bine for- mulate « chemări de dispariţie ». In « Cuptor », din termenii căldură şi mişcare anevoioasă re- zultă sensaţia descompunerii, atât a cadavrelor, cât şi a oamenilor: ... Pe catafalc, de căldură ’n oraş încet, cadavrele se descompun. Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, Cu lutul de căldură asudat, E miros de cadavre, iubito, Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat. Tot aşa de vorbitoare este poema în care, din nesfârşitul nopţii şi opacitatea cerului, reapare sub specia demenţei, nefiinţa, ca în « Amurg de toamnă ». Omul începuse să vorbească singur... Şi totul se mişca în umbre trecătoare, Un cer de plumb deapururea domnea, Iar creerul ardea ca flacăra de soare. Nimic. Pustiul tot mai larg părea. Şi ’n noaptea lui amară tăcuse orice cânt Şi ’nvineţit de gânduri cu fruntea în pământ, Omul începuse să vorbească singur. . . . (Altfel) Dacă trecem din succesiunea anotimpurilor şi a meteorologiei respective, în contingenţa provincială, vedem de pildă cum « Pano- rama », cu muzica ei primitivă, de «caterincă-fanfară», şi cu dioramul, «lumea ochenelor triste », sau sensorial vorbind auzul şi văzul sugerează impresia unui blestem mortuar: Şi-atunci am fugit plin de groază Din sumbrul muzeu fioros, Oraşul dormea în tăcere, Flaşneta plângea cavernos. 17° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Plângea caterinca-fanfară O arie tristă, uitată... Şi stăm împietrit. . . şi de veacuri Cetatea părea blestemată. Bacovia e socotit îndeobşte ca poetul desnădejdilor provin- ciale, — şi e drept, cadrul târgului învăluit de sărăcie, cu grădină publică, abator, cazarmă, panoramă, cafenea, cinematograf, cu geamurile iubitei (din rechizita romantică), e uşor identificabil. Cu toate astea, a-1 înţărcui în zările strâmte ale Bacăului său, căruia poetul i-a adoptat numele, învederează scurtime de vedere. Ca la toţi adevăraţii poeţi, realitatea e depăşită şi ridicată la semnifi- caţii generale. Cutare « Nocturnă », de pildă, exprimă starea sufle- tească a citadinului nelocalizat: Fug rătăcind în noaptea cetăţii, In turn miezul nopţii se bate rar, E ora când cade gândul amar Tăcere. . . e ora laşităţii. . . Te pierzi în golul singurătăţii, O, suflet al meu, de lume fugar, E ora când Petru plânge amar Ascultă... e ora laşităţii... Dar se mai poate vorbi de un Bacovia al provinciei, când majo- ritatea poemelor — şi ne referim mai ales la « Plumb » — se înalţă peste amănuntele locale, ca să smulgă universului, din alternanţa periodică a anotimpurilor, sensul final al morţii? Fireşte că nu. De altfel nu vom cădea în păcatul unei ieftine idealizări a poetului. Trebue menţinut că Bacovia e un poet elementar, dar cu menţio- narea puterii sale primitive de sugestie, cu totul excepţională. Din demontarea mecanismului reacţiunilor sale, reiese limpede un lucru. Acest mecanism e foarte simplu, ca o ecuaţie cu o sin- gură necunoscută sau ca, în mecanică, două forţe cu o rezultantă. Deşi nimic nu e deliberat logic în poezia sa, sentimentele au o impresionantă logică firească, internă, implicită. Spre deosebire de filiera clasică a pesimiştilor noştri: Grigore Alexandrescu, Eminescu şi epigonii lor, care şi-au desfăşurat un mosor conştient de sentimente şi idei, Bacovia e poetul subconştientului, al impre- siilor organice formulate printr’o forţă obscură. Aşa se explică influenţa sa înseninată asupra generaţiei post-belice, care a ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 171 recunoscut într’însul nu un şef de şcoală, un teorician, ci un precursor prestigios prin divinaţie, prin instinct. Cum ar fi putut confunda cineva absorbţia pasivă în anorganic, scufundarea în materie, reintegrarea neantului, cu teoria, total absentă la Bacovia, fie ea tehnică, fie de substanţă poetică? Bacovia nu propune un ideal de artă sau un ideal etic; el este cel ce este, identic cu sine şi neasemănător cu nimeni şi, fără a chema pe cineva după sine, a modificat sensibilitatea contemporană prin simplul fapt al exi- stenţei sale. (E vorba de sensibilitatea poeţilor care l-au urmat cronologiceşte). Publicul, care îl ignoră aproape complet, va lua cunoştinţă de acest poet de seamă din ediţia pusă în circulaţie de « Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II». Este a treia ediţie de fapt, dar prima abia care urmează să răspândească efectiv mesajul său autentic, unde un minimum de artă e în fiecare vers depăşit de un maximum de adevăr sufletesc, în aşa fel, încât pentru întâia oară în istoria poeziei noastre se poate afirma că puţinătatea artei nu numai nu este simţită, dar este binevenită şi sporeşte valoarea poeziei. Pentru întâia şi probabil cea din urmă oară, căci fenomenul Bacovia nu se mai poate produce. De aceea gestul înalt care a recompensat pe aşa de originalul şi tot atât de ne- cunoscutul poet a stârnit unanima recunoştinţă a literaţilor. D. Demostene Botez a debutat în volum (Floarea Pământului, Iaşi, «Viaţa Românească», 1920) cu o poezie plină de prospeţimi, intimistă, dar în acelaşi timp cu un timbru de neurastenie pro- vincială, în care se recunoaşte o certă infiltraţie bacoviană. Carac- teristice în această din urmă direcţie sunt poeziile «Putrezim », « Pustietate », « Toamnă », « Singur », « întuneric », fără îndoială ulterioare volumului «Plumb». D. Demostene Botez exprimă tristeţile oraşului mort care este laşul, cu duminici pustii, cu după amiezi moleşite, cu iarmaroace şi caterinci. Pentru a doua oară deci şi sub directa influenţă a lui Bacovia, oraşul moldovenesc, cu aspecte de târg neînsufleţit, devine un motiv nou de inspiraţie lirică. Evenimentul e fără îndoială capital. Este încetăţenirea tematicei urbane, alături de tematica rurală (pastel, idilă) care păstra până prin 1900 o exclusivitate ce se părea oarecum dela 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sine înţeleasă. In pâranteză, ca o subliniere necesară, e bine de ştiut că poezia urbană apare la noi pentru prima oară în «Agate negre » ale d-lui Tudor Arghezi (« Linia Dreaptă », 1904), dar sub un aspect fantastic şi macabru, umanizat numai în poezia parcurilor şi a toamnelor verlainiene. Cu Bacovia şi apoi cu Demostene Botez străbat note realiste urbane, în care se recunoaşte specificul sufle- tesc provincial, statismul caracteristic târgurilor. Ca şi la Bacovia, dar mai puţin intens, în primele poezii ale d-lui Demostene Botez se învederează trecerea dela amănuntul provincial mucezitor, la sentimentul cosmic al dispariţiei în neant, al putreziciunii: Se lasă pâclă deasă peste câmpuri Şi ’n noi şi peste noi mereu se lasă. Pe uliţele ’nguste şi pe casă Tot cerul năvăleşte în răstâmpuri. Prin ramuri negre picuri mari de apă Preling un plânset dureros şi mut, Pe frunza neagră care a căzut, Peste pământul umed ca o groapă. Pe banca veche unde-am stat cu ea Din nucu 'nalt şi sângur şi pustiu, Ca pe capacul unui mic sicriu, Plâng ramuri goale, în tăcerea grea. Şi putrezeşte parcă ’ntreg pământul. Nici soarele nu-apare nici n’apune. Stau neclintiţi copacii de cărbune De teamă, parcă, să nu-i sfarme vântul. Şi pretutindeni ca ’ntr’un ţântirim Mai goi de visuri, mai săraci de viaţă, înmormântaţi în Toamnă şi în ceaţă Putrezim.. . (Putrezim, în Floarea Pământului) Chiar dacă procesul de adaptare urbană, e nerezolvit la Bacovia, nicăieri nu transpare o motivare tradiţionalistă; d. G. Bacovia acuză o neadaptare generală la viaţă, care nu întrevede fericirea în întoarcerea la un primitivism rural, bucolic, ci în dispariţie, în reintegrarea materiei. D. Demostene Botez reeditează în al doilea volum al d-sale (Povestea Omului, Viaţa Românească, 1923) regretul exprimat întâia oară de d. Octavian Goga în «Poezii», ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 173 apoi (în « Din umbra zidurilor ») nostalgia satului şi a copilăriei idilice dela tară: > • De ce nu m’aţi lăsat la mine ’n sat....... Copilăria mea, pe unde eşti!........ Aş fi rămas prietin cu doi boi...... Şi-acum mă simt un car de fân cosit Adus în târg pe-o noapte ’ntunecoasă, Să port pe-aici miresme dela coasă De flori care-au murit. Şi astăzi port pe străzile pustii, Pe lângă ziduri de clădiri deşarte, Chinuitor presentiment de moarte Şi-un gând ucis de neurastenii. (Nostalgii, în Povestea Omului) Cu toată aparenţa programatică a acestei poezii, aşezate în fruntea volumului ca un fel de manifest, evoluţia ulterioară a d-lui Botez s’a îndepărtat dela dubletul tematic sat-oraş, desbătut de altfel pe larg în romanele d-lui Cezar Petrescu. Poetul moldovean po- sedă un temperament înclinat spre tristeţe, cu rădăcini prezumate în atavism (Tristeţi atavice, în Floarea Pământului şi Tristeţi fără motiv, în Cuvinte de dincolo), fără putinţă de reacţiune morală. Viaţa toată merge prea repede spre-adâncuri Şi mintea mea-i singură şi slabă. Nu ştiu când să mă bucur şi când să plâng; Vin lacrămi de pretutindeni. ( Aşteptare) E o sensibilitate ulcerată, în consonanţă simpatică cu orice suferinţă umană: > Vecinul a ’ncuiat pustiu Şi întunerec deodată In odăiţa lui pătrată. Şi e târziu... ( Scrisoare) şi care aspiră la liniştea « de dincolo ». Urmărit de destinuri m’am ascuns în odăiţa mea. Cine ştie cine mă pândeşte acum. Aş vrea să-mi las viaţa alături Ca pe-o mare greutate Şi să mă odihnesc lângă ea... (Monolog nocturn) 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Numai moartea pacifică şi desleagă nedumeririle. Nu ’nţeleg nimic, nu pot descifra nimic. Port în mine taina fără s’o pricep. N’am cheia nici unui cuvânt... (Inscripţie) ' Cum s’a putut sinucide Serghei Esenin? Invaţă-mă să mor, Serghei Esenin, Tu care ai avut înţelepciunea şi delirul vieţii. (Scrisoare pentru Serghei Esenin) Viaţa fără evenimente nu e oare în felul ei o sinucidere ? Sufletul meu singur s’a oprit... Sau poate-a fost numai o părere ?... Eu stau lângă sufletul meu Cum stă totdeauna cineva lângă-un bolnav. Atâta mă mai ţine pe pământ Trebue să-l veghez fără nădejde... Nu-mi pot lăsa sufletul singur După ce eu însumi l-am rănit de moarte... Stăm amândoi ca doi streini muţi, Ne privim fără ură şi fără lacrimi... Nu mai este timp ci numai aşteptare... Nu mai ştiu în ce lume şi în ce veac suntem. Acum sunt toate tot una de vechi şi de departe. Stau alături de mine însumi fără să mai pot gândi. Tot ce va mai fi se va ’ntâmpla dela sine Aşa cum se petrec toate după moarte. ( Sinucidere) Poezia d-lui Demostene Botez atestă o notabilă capacitate emo- tivă, puţin obişnuită în lirica actuală. Ea se soldează însă cu un deficit de expresie. S’ar spune că, cu excepţia primelor poeme din « Floarea pământului», în care întâlnim unele frăgezimi, poezia d-lui Botez s’a despuiat de orice imagine, de orice metaforă, ca şi cum plasticitatea n’ar fi o condiţie de sporire a sentimentelor. Cine copie vorbe vechi pentru-o tristeţă mare? Cine are pace şi răbdare Să le pue în picioare Să le-alinieze Să se joace? Cine!... (Urlet) ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE *75 Ne e teamă că nu e o scuză. D. Demostene Botez, prin tehnica sa prozaică, ucide un filon de poezie virtuală. Experienţa lui Ba- covia rămâne izolată şi nu autoriză nimic, mai ales când d. Botez adoptă elegia de oarecare proporţii, care se cere susţinută dacă nu prin expresivitate, măcar printr’o armonie nouă. Aşa cum procedează d. Botez, prin sinceritate şi fără suficientă prelucrare artistică, reuşeşte să transcrie unele note sufleteşti autentice, care rămân majorate de versurile şterse şi fără conţinut. * * * Nu se poate spune acelaşi lucru despre d. George Gregorian. Dimpotrivă, după o tăcere destul de îndelungată («Poezii», Casa Şcoalelor, 1921), d-sa se prezintă cu o culegere nouă, în care apare cu totul transformat, din punct de vedere formal. S’a putut im- puta cu bună dreptate primului său volum insuficienţa expresiei (d. E. Lovinescu în «Poezia nouă», Critice, IX, 1923). Formula veche a d-lui Gregorian era poesia neliniştei metafizice, a dispe- rării, a simbolurilor ambiţioase, mult prea discursive şi didactice pentru a fi realizate. A renunţat pare-se definitiv la cursivitate şi fluenţă, la simboluri şi la «didactica magna», care-i atrăsese admiraţia superlativă, aşa de compromiţătoare, a d-lui Mihail Dragomirescu. Exemplul d-lui Gregorian e de o valoare etică pe care nu o putem îndeajuns sublinia. Care alt poet, încununat de critica oficială cu laurii de prinţ al poeziei, ar fi consimţit să o ia da capo, mai ales la o vârstă când majoritatea poeţilor au încetat de mult să producă (d-sa e născut în 1886)? D. Gre- gorian a avut acest curaj, care va fi răsplătit prin recunoaşterea că, de această dată, d-sa a intrat în stilul epocii fără să-şi fi mutilat temperamentul. Rezultatul este conturarea mai precisă a temperamentului său, care este viguros şi dinamic, adecvarea dintre expresie (altădată incertă, improprie, aproximativă) şi sentiment, şi sporul remarcabil al plasticităţii. Dintr’un cântăreţ anacronic al temelor romantice, d-sa a devenit purtătorul unui mesaj mai puţin vast, dar mai personal. In esenţă a rămas romantic, dar a ieşit din romantismul impersonal şi neartistic pentru a fi pur şi simplu el însuşi. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 176 D. George Gregorian manifestă un temperament violent anti- burghez, oarecum plebeu, ura contra parveniţilor, a ghiftuiţilor, proclam ându-se O haimana a cerului, pe-acest pământ (Prefaţă) sau: Eu, vagabond pe ’nalte fulgerări. (Ziua din urmă) Uneori poemele sale, încheiate prin refrenuri memorabile, ca Trăim pentru puţin nimic (In rezumat) sau: Dar o să fiu vărsat la gunoi in curând (La gunoi) amintesc baladele patronului declasaţilor, ale lui Franţois Villon. Atitudinea sa anti-burgheză e corolarul ituaţiei în marginea societăţii pe care o păstrează poeţii, în actuala aşezare socială, dacă îşi fac iluzia că ar putea să nu fie în civilitate altceva decât poeţi. Poetul care nu s’a rânduit în societate ca funcţionar sau liber-profesionist (negoţul e dela sine exclus!) e condamnat la boemă; respins de societatea încadrată, o expulzează la rândul lui, dintr’un spirit echitabil de represalii. D. George Gregorian nu exprimă starea de boemă calificată, a lui Murger, dar o subliniază pe planul superior al visului: Din mila Prea Sfântului Patron de tingiri şi de oale, Printre diverse-animale Fac umbră pământului. Şi poate, Stăpânului Servindu-i semnal pe distanţe, Semăn o dâră de stanţe Prin haosul fânului. Spre cinstea saltelelor Nu-s singur, am fraţii de plete; Unii trecuţi cu pecete In hrisovul stelelor. ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 177 Şi truda parfumului S’o ’mpart şi cu voi şi cu groapa, Vântul ce tremură apa Mă ’mprăştie drumului. In slujba eterului Nu port nici cordon, nici talangă; Pentru grăunţe şi creangă Sunt pasărea cerului. ( Autoportret) Prin versul final se realizează idealul de spontaneitate al ro- manticului german, care punea pe cântăreţ să spună: Ich singe wie der Vogel singt. Numai că poezia implică o transformare artistică a limbajului articulat. Prin alte cuvinte e exact contrariul. « Pasărea cerului », în speţă poetul, nu mai cântă ca necuvântătorul confrate aerian, nemijlocit, ci prin mijlocirea unui laborator. Starea de vis sau altminteri spus fantasia e o a doua condiţie a poeziei, care nu are rostul poeziei epice, de a oglindi societatea, ci de a transfigura realitatea. Funcţiei de pe un plan de viaţă, al prozei, se opune funcţia pe planul fantastic, al poeziei. Purces în cruciată contra societăţii, d. George Gregorian re- nunţă la orice satisfacţie burgheză. Semnificativă este poema « Casa cu stâlpi» în care, din idealul burghez al proprietăţii, care îi e refuzat, nu reţine decât efigia, imaginea: Eu am visat ca să-mi clădesc o casă Cu un cerdac Pe stâlpi înalţi fugit din veac Şi cu un pom crescut până ’n cerdac. Şi-acolo sus, în liniştea stufoasă, In tremurul frunzişului de smalţ — Intre pământ şi ceru ’nalt — Să stau să cânt. Ca pasărea pitită ’n ramuri Să pirui legănările din geamuri, Şi sunetul din stele să-l cuvânt. De sigur, vis grozav de lemn şi var, Visat de-o sburătoare fără uşe Ce subţiază vântu ’n guşe Şi nu-şi comprimă târtiţa ’n cuibar. 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prietene şi camarade pictor! In ziua cercuită plumburiu Fă-mi tu o casă din penel, Sus un cerdac şi ramurile ’n el I Şi pune-mi pânza proaspătă ’n sicriu. Vreau ca să duc cu mine, sub verdeaţă, Proiectul uriaş din viaţă. Să-l duc pe piept şi ’n zâmbetul de mască Din lumea-această plină de palate, De ziduri care cresc să se ’mpuiască Şi de balcoane ce se ’ntind pe spate Şi ’n toată zarea, cască. Dacă e ceva absolut remarcabil în această foarte frumoasă poezie, apoi este echilibrul dintre adâncimea sentimentului şi plasticitatea formei. Aceasta este garanţia perfecţiunii artistice şi a durabilităţii poeziei, în consecinţă. D. George Gregorian a făcut dovada că e în posesia secretului. Reîntors la poezie tocmai spre a statornici un echilibru care îi era tăgăduit în trecut, d-sa şi-a îndreptăţit pe acest teren ambiţia. Cine e capabil să treacă cu succes prin foc, la a doua încercare, e asigurat că va reuşi de aci înainte cu atât mai vârtos. * * * D. Camil Baltazar se întoarce, aşa dar, la uneltele d-sale — poetice, se ’nţelege. Nu e nimeni mai bucuros ca noi de această revenire, de oarece nu am făcut niciodată cor cu prietenii săi care l-au încurajat pe acest pur poet să se rătăcească în imprudentele sale expediţii pe tărâmurile prozei. Când mai acum patru sau cinci ani d. Camil Baltazar s’a apucat să mâsgălească câteva cear- ceafuri de proză auto-biografică, doi dintre critici şi anume d-nii Perpessicius şi G. Călinescu au ridicat glasul, vestind descoperirea unui mare artist al cuvântului. Era o profundă eroare. Amândoi distinşii critici erau de altfel în măsură a săvârşi această greşală, deoarece şi unul şi altul, impresionişti prin temperament, scriitori cu podoabe stilistice, cu graţioase înflorituri, au crezut a recu- noaşte în proza d-lui Camil Baltazar o formulă înrudită. Niciunul însă nu a prins de veste, prin o examinare liniştită şi analitică a obiectului, lunecuşul primejdios al poetului în gongorism. De oarece în literatură ca şi în comerţ firma face vadul, numele de minunat ALTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE 179 prozator repede câştigat de poetul Baltazar din admiraţia pripită a sus-zişilor prieteni s’a prefăcut în renume şi a izbutit să se sta- tornicească. Din păcate pentru autorul «Reculegerilor în nemu- rirea ta », necesităţile traiului l-au silit curând apoi să redacteze succesiv paginile literare ale unor periodice săptămânale, ca « Vremea », «România literară » şi « Reporter ». In această sarcină îndeplinită de altminteri conştiincios sub raportul redacţional, poetul s’a simţit obligat să pună mâna cât mai des pe condei, pentru a face când serviciiile de informaţie, când oficiul de re- comandare a lecturilor sale literare. Rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal. Neorientat personal, influenţat de critica orală, poetul s’a făcut dela o zi la alta profesionistul admiraţiei universale. Orice carte nouă îl punea în stare de febră. Şi în ce stil! împere- cheri de cuvinte nepotrivite, cu efect ilar, improprietăţi în dome- niul abstracţiunilor, întristătoare, necunoaşterea înţelesului cu- vintelor, târîte în mâlul unei fraze cu avântări lirice, şi, ca şi cum n’ar fi fost suficient, se mai adăuga o credinţă mesianică în vocaţia nouă de «propulsor » al fenomenului literar. Proza sa nefericită era un amestec de reportaj, de reclamă comercială, de critică literară, de efuziune, de confesie, cu o tensiune lirică pe care am fi dorit-o întrebuinţată acolo unde se cuvenea. Dar iată că dorita întoarcere la poezie s’a înfăptuit. Volumul subţirel vădeşte o se- lecţie calitativă, o grijă a curăţeniei, şi se împarte în două cicluri: cel dintâi justifică titlul culegerii, celălalt « Stema inimii » cuprinde o serie de poeme erotice. Cele două sau trei poeme în care d. Camil Baltazar pune faţă în faţă psihologia cotidiană a profesionistului, hărţuit de meseria jurnalistică şi starea de extaz necesară elaborării poeziei sale, sunt cele mai interesante şi mai izbutite. Valoarea lor documentară depăşeşte însă temperatura poetică cu care ne obişnuise poetul. «Testament sau cântec de moarte » e o afirmaţie a legăturii auto- rului cu graiul şi ogorul românesc, al cărei accent testamentar e însă mai scăzut decât cunoscuta poemă «Vecernii». t In ceea ce priveşte ciclul mai întins, următor, nu suntem de acord cu majoritatea presei literare, care crede a recunoaşte în «Stema inimii» o poemă de dragoste, unică în literatura noastră. Starea obişnuită de beatitudine şi chiar de beatificare a poetului e oarecum zădărnicită de o permanentă beţie de cuvinte. S’ar 12» i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spune că, întors la uneltele sale, d. Camil Baltazar le-a cam amestecat pe cele vechi cu cele mai noi, din folosinţa sa gazetă- rească. Dacă i-am cere o lămurire personală, am vedea că arta sa poetică, referitoare la cuvânt, este confuză. Intr’un rând pare a fi partizanul poeziei naturale, care se face singură, fără meşteşug: Cuvinte simple, fără subţirimi de artă-mi umblă cald pe gura care simte..... Şi nu încerc ca, din subtil joc de imagini să te chem şi să te cresc, când desenul fiinţii tale, împărătesc se scrie aice, simplu şi fragil cu unghia (Alfabet nou I) In această ipostază de poet pur — în sens bremondian, al inspi- raţiei- — poezia se valorifică prin muzicalitate interioară: Vers nou cu sunet rar şi prospeţimi de miez şi 'nalt vreau să-ţi aduc, să auie ’n el, ca sub umbrare mari de nuc o dragoste numai de-albăstrimi. (Ibid.) Pe de altă parte, d. Camil Baltazar scapă mărturia contradic- torie, a ambiţiei artistice, de şlefuitor al cuvântului, care vrea sa surprindă geniul limbii româneşti: Şi- ’ntr’acest amar al meu meşteşug al ciocănirii cuvintelor să le aflu taina, m’am jurat frate cu graiul, ca ţărna cu un plug şi i-am furat inima şi haina. (Testament) De ni se va răspunde că modul natural şi inspirat e destinat cântării erotice, spre deosebire de modul artistic şi conştient, potrivit cu alte domenii ale poeziei, vom învedera flagranţa contra- dicţiei în Alfabet Nou II, imediat următor după Alfabet Nou I: Caut să ’njgheb unelte noi de cuvinte, închis în cămara mea de făurar subteran, ciocănesc versul, dinte de dinte să-i dau sunet şi zimţ de unic ban. ACTE ASPECTE LIRICE CONTEMPORANE j8l Prin urmare, dela o filă la alta, poetul încurcă idealurile artistice. Să nu-i cerem aşa dar coerenţă în exprimarea crezurilor estetice. Fie cuvântul «simplu, fără subţirimi de artă », sau ciocănit « dinte de dinte », să-l examinăm spre a-i afla calitatea şi tehnica. Cum a procedat d-1 Camil Baltazar ca să fure «inima şi haina » limbii noastre ? A mers pe urmele d-lui Tudor Arghezi, marele răscolitor al cuvântului românesc. Prin împrumuturi, e drept, puţine, din lexicul său: uşure, leat, etc. Prin violentarea genului: mreajă devine mrej (p. ii), dolmanul-dolmană (p. 16); a înţele- sului: învăţ (p. 17) ca la d. Arghezi cu sens de «învăţătură»; a numărului: bale, din plurale tantum, trece la singular: bală (p. 18), ca şi urdoare; prin modificarea prescurtătoare a cuvântului: linţol (p. 19) din linţoliu, prin schimbarea funcţiei morfologice: chih- limbar devine adjectiv feminin chihlimbară (p. 42); prin crearea de cuvinte noi, cu ajutorul prefixelor: delungită (p. 63) sau delungesc (p. 27), sau de derivate din substantive, ca: a îngeri, îngerit, îngerire, dela înger; prin transformarea verbelor intran- sitive în reflexive: mă auie (p. 22), sau active: trebue să las sânge (p. 12) în loc de să îmi las sânge, etc. De vreme ce d. Arghezi a făcut şcoală, nu-i găsim d-lui Baltazar o culpă prea mare. E vorba însă de caracterul mai adesea inestetic al aplicaţiilor sale stilistice, de lipsa de simţ al limbii, de instinct al limbii, care-1 împinge la gafele lexicale, ca oribilul îngerit şi a îngeri. Şi totuşi nu punem accentul pe acest nărav, ci cu deosebire pe adjectiva- lismul care îl bântue în acest volum şi care ne-a determinat să-i aplicăm diagnoza maioresciană: beţia de cuvinte. Bunăoară « Ce integrală auroră magică» (p. 45), unde vrea să spună auroră boreală; «fiecare fapt divers» (p. 50), al iubitei, în loc de diversele fapte, ceea ce e cu totul altceva; «anul aevea, transcendent şi eterni) (p. 54); «atmosfera de junglă potolită» (p. 60), a «câmpului din marginea oraşului» (p. 59); şi mai ales, se cuvine învederată tranşa verbală, contaminată de activitatea •sa gazetărească, febra delirantă a cuvântului, care se substitue măsluitoare curatelor unde muzicale din primele culegeri. Câtă vreme mai înainte stările emoţionale chemau cuvintele dintr’un limpede izvor, asistăm la o sterilă căutare de expresii, de epitete, de imagini, la o vervă pseudo-plastică, menită să plăsmuiască artificial o temperatură ridicată. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 182 Obiecţiile noastre pleacă dintr’o consideraţie globală a poeziei bal- tazariene, care acuză prin « întoarcerea poetului la uneltele sale » o scădere de tensiune şi de temperatură. Aceasta dovedeşte că trecerea dela o modalitate stilistică,impură,cotidiană, la cealaltă sărbătorească, extatică, învecinată cu « cerul mai înalt decât cerul de toate zilele » (p. 7), nu e tocmai uşoară. Trădarea poeziei nu rămâne nepedepsită. Fiecare pasăre pe limba ei piere. D. Camil Baltazar a crezut că se poate întoarce la uneltele sale astrale, dar le-a nimerit din greşeală pe cele pământeşti din « atmosfera densă şi toxică a prafului de plumb din tipografie ». Din greşală sau de pe urma justiţiei imanente ? # # « Fişierul de imagini din astrologia d-lui Teodor Scarlat e un act de mare zădărnicie. Inchipuiţi-vă o înşirare de circa şaptezeci şi cinci de poeţi, care mai de care nou-nouţ, prezentaţi bibliografic şi cu câteva puţintele mostre de versuri detaşate sau de strofe şi, excepţional, printr’o poezie întreagă. Alteori, în mod perfid, cum e cazul d-lui Zaharia Stancu, s’au reprodus citate din Esenin, tradus de poetul român. Tratamentul este aşa dar cu totul arbitrar. Antologistul n’a ştiut ce culege şi a luat la întâmplare sau după criterii odioase de camaraderie. Bibliografia e defectuoasă: d. George Dumitrescu e înfăţişat ca autorul a două volume de poezii, — din cinci câte a publicat. Peste amănuntele de execuţie ale antologiei, se pune chestiunea preţului imaginii. Alcătuitorul soco- teşte imaginea «superlativul absolut al artei în genere». Acest «superlativ absolut» nu e o lămurire. Mai departe consideră imaginea « un act de sine stătător ». Aci e buba. Imaginea valo- rează în măsura în care se încadrează organic în poemă. Ea e un mijloc şi nu un scop, o notă dintr’o simfonie şi nu simfonia însăşi. Poezia nu e un concurs al barocului, un iarmaroc de «salturi reuşite». Lucrul se ştie mai de mult şi de mirare e numai faptul că o asemenea antologie e posibilă în 1934. Imaginea ca atare, izolată, autonomă, scop în sine, e o erezie căzută în desuetudine de mai acum zece ani. Căzut din lună, anonimul care a vrut să-şi facă un nume din publicarea unei cărţulii fără sens, şi-ar fi folosit timpul mai cu rod, punându-şi la punct informaţia poetică. Cât despre formaţie, să nu mai vorbim. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI DESECHILIBRUL DINTRE PREŢURILE AGRICOLE ŞI CELE INDUSTRIALE 1. Viaţa economică normală este condiţionată, între altele, de existenţa unui raport normal între preţurile productelor agricole şi preţurile produselor industriale. Care este acest raport? El nu poate să fie stabilit cu preciziune. Este însă sigur că îmbunătăţirea economică se află însoţită de o apropiere între cele două grupe de preţuri, după cum, invers, înrăutăţirea economică este însoţită de o creştere a discrepanţei dintre indicii produselor agricole şi indicii produselor necesare agriculturii. 2. Dela războiul mondial încoace s’a produs, pretutindeni, între preţurile agricole şi cele industriale, o ruptură de echilibru. Faţă de ce era înainte de război, în toată perioada 1920—1929, indicele preţurilor industriale a fost, aproape în permanenţă, mai urcat ca acela al preţurilor agricole. Faptul acesta se găseşte şi el, într’o măsură importantă, printre originile depresiunii actuale. 3. Dela izbucnirea crizei mondiale, divergenţa dintre preţurile agricole şi cele industriale, s’a agravat considerabil. Faptul dominant al acestei crize, îl constitue nu numai marea scădere a nivelului general al preţurilor dela sfârşitul anului 1929 încoace, dar încă şi inegalităţile care s’au produs, în această scădere, între diferitele categorii de preţuri. Inegalitatea cea mai mare s’a produs între preţurile agricole şi cele industriale. Dela 1 Ianuarie 1929 şi până la 1 Ianuarie 1933, indicii pre- ţurilor-aur au scăzut: cu 71 % în Argentina; cu 69% în Noua Zeelandă; cu 68% în Canada; cu 60% în Statele-Unite; cu 48% în Polonia; cu 39% în Germania. In acelaşi interval, preţurile articolelor cumpărate de agricultori au scăzut cu mult mai puţin. Astfel, în Statele-Unite ale Americei, produsele neagricole au scăzut, în general, cu 32%; în Canada, articolele de consumaţiune, altele decât articolele alimentare, au scăzut cu 16% şi îngrăşămintele agricole cu 10%; în Polonia, pro- dusele industriale au scăzut cu aproape 31%; în Germania, îngră- şămintele chimice, cu mai puţin de 20%. 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4. Marele decalaj al preţurilor agricole în raport cu preţurile industriale, constitue una din cauzele principale ale marasmului economic actual; iar acţiunea pentru restabilirea echilibrului com- promis între aceste grupe de preţuri se află în centrul eforturilor mondiale pentru remedierea crizei, 5. Eforturile acestea au fost făcute pe două planuri: pe plan internaţional şi pe plan naţional. Până azi, eforturile pe planul internaţional, care tindeau la o acţiune concertată a popoarelor pentru soluţionarea problemei, n’au putut duce la rezultatul dorit; iar eforturile pe planul naţional, prin diversitatea, dar mai ales prin caracterul lor egoist, au agravat şi mai mult depresiunea economică şi au dat omenirea cu secole înapoi, în ce priveşte progresul economic, adică bună starea materială şi socială a popoarelor, 6. In acţiunea popoarelor pentru restabilirea echilibrului dintre preţurile agricole şi cele industriale întâlnim mai ales două metode, fiecare cu variantele ei. Prima metodă vizează la scăderea preţurilor industriale, spre a le adapta la nivelul preţurilor agricole, aceasta prin comprimarea beneficiilor şi costului producţiunii industriale: sarcinile capita- lului, salariile, impozitele fiscale şi sarcinile sociale, etc. In general vorbind, adoptarea acestei metode implică reducerea cheltuielilor şi a standardului vieţii; de aceea aplicarea ei reclamă eforturi zilnice şi grele, A doua metodă constă în urcarea preţurilor agricole. Aceasta este sprijinită de toţi cei ce se opun la o reducere oarecare a nivelului vieţii şi nu vor să admită că o reducere imediată şi mo- mentană a puterii de cumpărare a clasei industriale ar fi urmată şi compensată printr’o sporire a cererii din partea claselor agricole şi comerciale producătoare de materii prime. In legătură cu această metodă, este de relevat faptul important că între partizanii ei există divergenţe mari de păreri, cu privire la mijloacele de întrebuinţat pentru urcarea preţurilor. Pentru atingerea scopului, unii înţeleg să se recurgă numai la mijloace economice, la economia dirijată; alţii cer să se recurgă la mijloace monetare, la moneta dirijată; alţii, în sfârşit, recomandă mijloace combinate de economie şi monetă dirijată. In ultimă analiză cele două metode, cu variantele lor, tind, pe căi diferite, la atingerea aceluiaşi scop: restabilirea, prin intervenţia Statului, adică prin forţa reglementărilor, a echilibrului compromis dintre producţiune şi consumaţiune, dintre ofertă şi cerere, resta- bilire de echilibru care, într’un regim de libertate economică, ar urma să se facă în mod natural, prin forţa lucrurilor, # * * DESECHILIBRUL DINTRE PREŢURILE AGRICOLE ŞI CELE INDUSTRIALE 185 7. Problema desechilibrului dintre preţurile agricole şi cele industriale se pune în toată plenitudinea ei şi în România. In ţara noastră, de altfel ca în toate ţările agricole, problema se prezintă sub un aspect îndoit: al desechilibrului dintre preţurile interne agricole şi industriale şi al desechilibrului dintre valorile unitare ale mărfurilor importate şi exportate. Existenţa desechilibrului dintre preţurile interne agricole şi industriale rezultă din următorii indici dela 1929 încoace: indicele cerealelor, indicele general al preţurilor en gros industriale şi indi- cile special al preţurilor mai multor articole industriale necesare agricultorilor. EVOLUŢIA PREŢURILOR AGRICOLE ŞI INDUSTRIALE Baza 1929 = 100 Cereale Articole industriale Indice general Indice special 1929..................IOO,— IOO IOO 193°.....................56.05 92 94 1931 ....................40,69 69 80 1932 ................... 44.9° 61 74 1933 ................... 44.9° — — Din acest tablou se desprinde constatarea importantă că, dela izbucnirea crizei mondiale, indicele preţurilor cerealelor a scăzut cu 55%, iar indicele general al preţurilor en gros industriale a scăzut numai cu 39% şi indicele special al preţurilor mai multor articole industriale necesare agricultorilor a scăzut şi mai puţin, numai cu 25 %. Aceste din urmă articole, asupra cărora a fost calculat indicele, sunt: căldările de 30 cm., casmalele negre, coasele, cuiele obişnuite de sârmă, fiarele de plug obişnuite, furcile obişnuite, lope- ţile negre, sobele ţărăneşti de tuci şi târnăcoapele de oţel cu 4 capete. Existenţa desechilibrului dintre valorile unitare ale mărfurilor exportate şi importate rezultă din următoarele date calculate după statistica comerţului nostru exterior. Dăm mai jos evoluţia valorilor medii ale unei tone de marfă exportată şi importată: 1913 ..... 1929 ..... 1930 • • • • • *93* • • • • . I932 ..... *933 (şase luni) Valoarea medie a unei tone de marfă Exportată Importată Lei Lei H7 434 4-093 26.885 3.096 28.589 2.197 28.114 1.838 26.691 1.600 28.400 186 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noi exportăm produse agricole şi importăm produse industriale. Din tabloul de mai sus se desprind următoarele constatări. In anul 1913 o tonă de marfă exportată valora 147 de lei, pe câtă vreme o tonă de marfă importată valora numai de trei ori mai mult. După război, divergenţa a crescut simţitor şi în anul 1929 valoarea unei tone exportate a ajuns să fie de şase ori şi jumătate mai mică decât aceea a unei tone importate. Dela izbucnirea crizei mondiale, situaţiunea s’a agravat considerabil. In adevăr, dela 1929 încoace, valoarea tonei exportate a scăzut necontenit, dela 4093 lei, în 1929, la 1600 lei, în 1933; pe câtă vreme, în acelaşi răstimp, valoarea tonei importate a rămas aproape neschimbată. In 1933 pentru o tonă de marfă importată, valoarea ei fiind 28.400 lei, a trebuit să dăm străinătăţii, în greutate, de 18 ori mai multă marfă românească, aceasta valorând la export numai 1600 lei tona. O adevărată tragedie. 8. Problema restabilirii echilibrului dintre preţurile industriale şi cele agricole a format şi în ţara noastră obiectul unor preocupări constante în ultimii patru ani, atât din partea organizaţiunilor pro- fesionale, cât şi din partea guvernelor. A) S’a ocupat de problemă în primul rând Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie. Chestiunea a fost examinată mai ales în adunările generale ale instituţiunii dela 11 Noemvrie 1930, dela 11 Iunie şi 15 Decemvrie 1931 şi dela 28 şi 29 Mai 1932. Pentru re- zolvarea problemei, Uniunea s’a oprit la soluţiunea adaptării pre- ţurilor industriale la preţurile agricole scăzute, soluţiune care necesită adaptarea întregii vieţi economice şi financiare la actualele posibilităţi create de aceste din urmă preţuri. In scopul acesta a formulat următoarele deziderate concrete: a) menţinerea stabili- zării monetare la actuala paritate legală; b) comprimarea şi echili- brarea bugetului Statului, judeţelor şi comunelor; c) asanarea vechilor datorii ale agricultorilor, industriaşilor şi comercianţilor; d) uşurarea fiscalităţii excesive, care apasă producţia şi comerţul; e) uşurarea sar cinelor sociale, care apasă mai ales producţiunea industrială;/,) revizuirea tarifului vamal, spre a-1 reajusta la ac- tuala situaţiune a preţurilor, fără a se lovi în industriile cu tradiţie şi care s’au dovedit că au lucrat în interesul economiei naţionale; g) reajustarea tarifelor de transport la actuala situaţie a preţurilor; h) organizarea producţiunii industriale şi agricole, măsuri pentru restaurarea creditului, etc. B) Punctul de vedere al Uniunii generale a industriaşilor este că majoritatea întreprinderilor industriale au făcut şi continuă a face toate sacrificiile şi toate sforţările pentru a reduce la minimum posibil preţurile de vânzare ale produselor lor, socotind că această reducere este în folosul lor, deoarece numai astfel pot avea posi- bilitatea de a spori consumul şi de a utiliza într’o cât mai largă DESECHILIBRUL DINTRE PRETURILE AGRILOLE ŞI CELE INDUSTRIALE 187 măsură capacitatea de producţie a fabricilor. Cu toate reducerile de preţuri făcute de industriaşi, — spune U. G.I. R.-ul, — a rămas toţuşi, în foarte multe cazuri, o disproporţie prea mare între pre- ţurile produselor industriale şi cele ale produselor agricole. Această disproporţie, care, prin firea lucrurilor, nu poate fi niciodată înlăturată, îşi găseşte explicaţia în faptul că posibilităţile de reduceri de preţuri au fost limitate pentru industriaşi la comprimarea cheltuielilor lor interne şi nu s’au putut extinde şi asupra cheltuie- lilor independente de voinţa lor, cum sunt impozitele directe şi indirecte, taxele comunale, sarcinele sociale, taxele de transport, dobânzile, primele de asigurare, etc., care intră cu o cotă foarte mare în costul de producţie şi care, în ultimii 4 ani, nu numai că nu au fost reduse, ci, din contra, au mai fost sporite în mod consi- derabil. C) Din diferitele manifestări de până acum, reiese că politica economică pentru soluţionarea problemei constă într’o acţiune combinată de valorificare a productelor agricole şi de scădere a preţurilor industriale. Pentru valorificarea productelor agricole, s’au făcut eforturi, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan naţional. Prin eforturile pe plan internaţional, s’a urmărit un scop îndoit: a) obţinerea unui tratament preferenţial dela ţările importatoare pentru produsele noastre agricole; b) organizarea unei înţelegeri economice a statelor dunărene. Scopul nu a putut fi atins. In schimb s’a ajuns la un acord internaţional în ce priveşte grâul, acord care ne interesează şi pe noi. Guvernele au fost şi sunt încă preocupate cu încheierea, cu statele importatoare, a unor acorduri de compen- saţie, în vederea asigurării certe a plasării produselor noastre pe pieţele acelor state, oferindu-le în schimb contingente ia importul lor în România. De asemenea şi de o strângere mai mare a rapor- turilor economice dintre Statele Micii înţelegeri. Pe plan naţional, eforturile sunt concentrate azi mai ales asupra valorificării preţului intern al produselor de export. Pentru scăderea preţurilor industriale, singurul lucru care s’a făcut a fost depunerea în Parlament a unui proect de lege pentru reglementarea activităţii cartelurilor, proect care Du a fost încă votat. D) In timpul din urmă s’a produs în ţara noastră, după exemplul unora din ţările străine, un curent pentru adoptarea unei metode noi în vederea remedierii crizei economice, deci şi pentru resta- bilirea echilibrului dintre preţurile agricole şi cele industriale. Este vorba de curentul pentru adoptarea metodei de urcare a preţurilor, prin mijloace monetare. In fruntea curentului stau oameni politici de mâna întâi. Unii din ei propovăduesc urcarea preţurilor, prin suspendarea pur şi simplu a etalonului aur; alţii, 188 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE restabilizarea monetei naţionale la o paritate mai scăzută. Unii cer revizuirea condiţiunilor stabilizării monetare din 1929, pe motivul că, în momentul când a fost fixat, cursul stabilizării ar fi fost prea urcat; alţii, pe motivul că actualul curs nu se mai poate menţine. Prin această metodă s’ar soluţiona cele mai importante probleme în legătură cu combaterea crizei. Este locul să menţionăm că guvernele ţării au declarat în nenu- mărate rânduri că sunt împotriva oricărei deprecieri monetare. De asemenea, atitudinea de până acum a Uniunii Camerelor de comerţ şi de industrie a fost constantă pentru menţinerea stabili- zării monetei naţionale la actuala paritate legală. 9. Rezumând toate constatările de mai sus, ajungem la încheierea că problema restabilirii echilibrului dintre preţurile agricole şi cele industriale este încă departe de a fi fost soluţionată. Şi cu toate acestea, deslegarea problemei constitue o condiţiune esenţială pentru restaurarea prosperităţii economice de altădată. GH. CHRISTODORESCU CRONICA PLASTICĂ Pentru toţi cei care sunt în curent cu tehnica modernă şi care au urmărit, fie din motive profesionale, fie din curiozitate sau simplă speculaţie a gândirii, evoluţia acestei tehnici, « formele » sunt, cel puţin pentru artele plastice, concretizarea provizorie a etapelor parcurse, care chiar în expresia lor sunt libere de orice pretenţii scolastice, nepretinzând să afirme dogma vreunui canon. Dacă răsfoim, de exemplu, albume cu opere arhitectonice rea- lizate sau numai proiectate dela război încoace, avem impresia că urmărim diagrama progresului a două elemente care au schim- bat cu desăvârşire metodele arhitecturii: betonul armat şi asu- plirea lui; ideea de locuinţă şi preocuparea organizării vieţii co- lective. Şi vedem paralelismul evident al acestor două evoluţii care s’au influenţat reciproc, căci betonul armat pare inventat anume pentru realizarea problemelor arhitecturii colective, pre- cum aceste probleme la rândul lor au împins pe tehnicienii be- tonului armat la investigaţii şi la perfecţionări din ce în ce mai rodnice. Sistemele rectilinii ale acestui nou material înnădite cu gravitatea problemelor ce se prezentau arhitecturii au ţinut loc de metodă creatorilor vremurilor noastre. Puse în acest cadru nou, sculptura şi pictura, ieşite din pe- rioada de aspră disciplină a cubismului, au tins şi ele spre linii mai sintetice, în care se simţea precăderea voinţei. CRONICA PLASTICĂ 189 Din motive comerciale, din lene de gândire sau din o prea uşoară putinţă de asimilare a unui public oportunist, o modă superficială a modernismului a dat multora iluzia unei fixităţi a formelor. Numai aşa ne putem explica concluzia la care ajunge d. M. Ralea în articolul său: «Decăderea formelor», publicat în numărul 8 din «Viaţa Românească ». « Pentru a putea realiza revoluţia e nevoie, în primul rând, să dispreţuim formalismul, să evităm procedura şi canoanele şi toate domeniile spiritului, pentru ca gestaţiunea să se poată înfiripa liberă şi nestânjenită de nimic ». Până aci suntem de perfect acord cu distinsul profesor dela Iaşi. Dar cetim mai departe: «Formele sunt coaja oului. Ca să poată ieşi, puiul o sparge cu ciocul. In perioada noastră de fermentaţie nouă, orice manieră, orice cod, orice canon ni se par zăgazuri artificiale, inventate înadins ca să necăjească şi să înnăbuşe procesul de întindere al lumii. Ceea ce pentru înaintaşii noştri constituia securitate şi previziune, pentru noi apare ca asfixie ». Cred că în această argumentaţie, ca de altfel în articolul întreg, există o confuzie între formă şi formalism. Forma este în continuă devenire, scăpând oricărui academism, pe când formalismul singur este coaja care trebue spartă, pentru a lăsa vieţii libertatea înfiripării. Pentru nici un creator nu există în mod absolut puncte câşti- gate, ci numai puncte de comparaţie şi de control. Revoluţia pe care o proroceşte d. Ralea a început de mult. Formalismul academic nu mai este o piedică pentru nimeni. Tehnicienii şi artiştii s’au înţeles. Acordul a fost stabilit. Astăzi, arhitectura beneficiază de toate tehnicile sau în orice caz este influenţată de toate tehnicile. ' De aci instabilitatea formelor. Ca şi estetica automobilelor, va- poarelor, locomotivelor, aeroplanelor, care toate sunt croite în funcţia mişcării, care sunt mereu în devenire şi se schimbă an după an, tinzând din ce în ce mai mult spre eleganţa curbelor matematice de rezistenţă, arhitectura şi ea încearcă să dea o ima- gine cât mai adecvată problemelor sociale, care frământă lumea şi caută, exemplu fără precedent până acum, să-şi însuşească chiar o parte din formele născute din judicioasa economie a vapoarelor şi a trenurilor. An după an se perfecţionează tipurile arhitectonice după cum se perfecţionează şi modelele maşinilor. Legile acustice au dus la forme raţionale de săli de spectacole, higiena impune mereu reguli noi caselor şi şcoalelor, chirurgia propune programe de spitale din ce în ce mai complexe, în care arhitectul, medicul, radiologul şi electricianul colaborează de aproape, sportul cu falan- gele tinerilor atleţi, conduşi de şefii lor, cer reexaminarea pro- blemelor locurilor de joc, aeroporturile, gările, porturile, unde 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se îmbină necesităţile mecanice cu aceea a mişcării maselor de oameni, pun pe arhitecţi în contact cu statisticienii. Toate aceste probleme se pun pe tot întinsul lumii, fără ca vreun forma- lism să poată împiedica naşterea continuă a unor forme care, cu toate că se succed repede în timp într’un ritm precipitat, sunt totuşi forme, funcţie a unei metode de lucru tot atât de riguroasă şi în orice caz mai complexe ca toate capodoperile care le-au precedat. Care sunt atunci Formele care trebuesc sparte pentru a lăsa progresului drum liber ? Le Corbusier scrie în ultima sa carte: Croisade (Collection de l’esprit nouveau, ed. Cr£s): «On sent que Ies temps nouveaux sont venus, que l’immense bouleversement des Sciences, de la machine et des guerres a ouvert l’ere moderne; que le monde roule vers une nouvelle aventure. Et l’architecture resultante de l’esprit d’une 6poque, fut toujours le grand temoin de l’histoire ». Ce spune Le Corbusier nu este însă adevărat în întregime. Şi iată de ce: pe când arta şi tehnica au neînchipuite posibilităţi de realizare, aceste posibilităţi nu sunt întrebuinţate decât într’o minimă parte, într’un mod cu totul incomplet. Singurul client valabil, statul, de cele mai multe ori nesoco- teşte echipele sale de tehnicieni. Palatul poporului din Moscova se construeşte în stil «renaissance», gara dela Milano are por- ticuri piraneziane şi palatul Societăţii Naţiunilor e de un neo- clasic de cea mai bastardă concepţie. Stilul oficial menţine mania colonadelor fără rost şi, pe când oraşele insalubre îşi continuă rutina criminală, urbanismul se aplică cu pasiune pe hârtie şi cu o uimitoare timiditate pe teren. In Le Figaro din 20 Ianuarie 1933, Camille Mauclair scrie între altele: «urbanisme, ce mot qui fait riche et ne veut rien dire », frază care rezumă destul de precis opinia despre această formă nouă a arhitecturii a majorităţii oamenilor care se ocupă de gospodăria oraşelor. Dacă totuşi oraşele de astăzi nu se vor transforma la timp, ele vor fi distruse, căci sunt imaginea unui egoism intolerabil. Ca să se transforme, edilii de azi şi de mâine vor trebui să uite toate ideile preconcepute, pe care le au despre oraşe. O nouă estetică a oraşelor s’a născut, izvorîtă dintr’un larg umanitarism. Oraşele ca organisme au fost studiate în mod unitar, nu din punct de vedere monumental, în sensul vechi şi perimat al cuvântului, dar în funcţia vieţii acestor enorme organisme, care au legi precise de alimentare şi evacuare. Aceste studii au dus la o estetică colectivă a oraşului, complet nouă, estetică încă nedeterminată, căci nici societatea de mâine nu îşi desemnează în mod clar adevăratul cadru. Deci, nu for- mele trebuesc sparte ca nişte coji inutile, căci formele astăzi sunt CONTRIBUŢII LA PROBLEMA RELIGIOASĂ IN TARA NOASTRĂ 191 aderente chiar vieţii, ca o membrană ce urmează toate sinuosită- ţile unui ţesut. Când privim în toate ţările marile întreprinderi care pornesc spre realizare, suntem uimiţi de lipsa de concor- danţă între experienţă şi aplicaţiune. Laboratoarele şi atelierele şi-au făcut şi îşi fac mereu datoria. O estetică nouă ar putea să schimbe faţa lumii, în orice caz a oraşelor. Nu formele vechi trebuesc sparte (golite de orice sens, ele vor cădea pradă uitării sau vor rămânea ca element al unui diletantism estetic), ci ccn- juncţiunea între tehnica constructivă şi organizarea socială trebue făcută. Atunci când statele, de orice formă constituţională ar fi, vor ajunge la această armonizare a forţelor creatoare cu cele con- ducătoare, numai atunci vor putea ieşi din actualul echivoc care, dintr’un ciudat şi nesănătos instinct, conduce spre atitudini re- trospective în numele unei tradiţii falsificate. Şi numai atunci, după spusa lui Le Corbusier, arhitectura va fi iarăşi marele martor al istoriei. G. M. CANTACUZINO CONTRIBUŢII LA PROBLEMA RELIGIOASĂ ÎN ŢARA NOASTRĂ Este ştiut că viaţa religioasă, atât a individului, dar mai ales a colectivităţilor, e menţinută prin anumite obiceiuri, care for- mează cadrul prielnic de desvoltare al conştiinţei religioase şi morale. Riturile străbune au pentru mulţimi puterea de a le ţine strâns legate de trecut, pentru ca să le pregătească şi viitorul. In cadrul acestor îngrădiri, elanurile ca şi rătăcirile conştiinţelor individuale se pierd sau se dirijează, pentru ca să poată trăi. Când indivizii încearcă desprinderea de aceste posibilităţi de vieţuire religioasă liniştită şi sigură, ei încearcă pe cont propriu o aven- tură, al cărei rezultat poate fi sau reîntoarcerea la mediu colectiv, dar cu forţe conştiente profunde, sau pierderea lor în haos, însă cu disocierea totală a conştiinţei religioase. Oricât s’ar părea de stranie o asemenea idee conservatoare, totuşi părerea noastră este că numai aceia, care rămân cu ceea ce au crezut totdeauna, ceea ce au moştenit şi care lasă posterităţii credinţa lor, sunt exemplare omeneşti fericite, sub raportul neli- niştei religioase. Sub aspectul vieţii religioase sunt trei categorii de oameni: 1) unii care cred şi niciodată nu caută să pătrundă cu mintea ceea ce cred, dar sunt fericiţi; 2) alţii care nici nu cred, nici nu caută, dar sunt de dispreţuit; 3) iar alţii care nu cred, dar caută să creadă şi merită compătimire. De sigur că noi îi invidiem şi vrem să-i imităm numai pe cei dintâi. 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aşa că viaţa religioasă a poporului, cea mai fericită, este atunci când crede în ceea ce a primit, trăeşte şi moare cu o astfel de cre- dinţă. Totuşi, ceea ce îngreuiază problema religioasă a colectivi- tăţilor sunt aceste tradiţiuni, când ele nu mai par compatibile cu evoluţia intelectuală, la care pot ajunge. Căci, într’adevăr, în decursul timpului, popoarele au adunat în patrimoniul lor reli- gios, ca şi avalanşele, tot ceea ce au întâlnit şi de aceea toate cre- dinţele religioase ale mulţimii sunt un amestec de sincretism religios. Contrariu de ceea ce se crede de obicei, sentimentul religios, lăsat în voia lui, nu este spiritualist. Nu zic sentimentul religios ridicat de Evanghelie şi Biserica creştină, ci vorbesc de acel sen- timent, care, legat biologic de structura omului, lăsat în voia lui, tinde să-şi creeze zei pe pământ. Mai mult decât oricare altă energie a sufletului, sentimentul religios are nevoie de a fi luminat, purificat şi evanghelizat. Altfel tinde spre idolatrie, şi violent până la fanatism, devine duşman al ştiinţei, căutător de autorităţi vizibile şi materiale, de relicve şi se complace în superstiţie şi magie, ceea ce nu-i nici Evan- ghelie, nici creştinism, nici Biserică creştină. Pentru ca el să răspândească binecuvântări şi binefaceri asupra lumii, omul trebue pus în faţa adevărului religios cel mai curat, cel mai sfânt, cel mai favorabil îmbogăţirii sufletului, adică în faţa Evangheliei, neîncetat supraveghiat şi dirijat. Altfel, el se va pierde sub îngrămădirea de tradiţiuni ale trecutului, sub ierbu- rile şi spinii cu care sentimentul religios al «omului natural», după expresia Sf. Apostol Pavel, opreşte toate drumurile gândirii şi toate căile desăvârşirii spirituale. Fără îndoială, e departe dela cunoaşterea lui Dumnezeu până la iubirea lui, iar noi putem adăoga, dela cunoaşterea Spiritului lui Christos, până la realizarea sa practică. Este absolut necesar să distingem ceea ce-i Evanghelia de ceea ce nu este. Căci, la ce serveşte să spui, că eşti conştiincios, dacă această conştiinţă nu-i destul de luminată? La ce serveşte să fii religios, dacă nu eşti şi creştin, ajungând la o viaţă perso- nală, în care sentimentul responsabilităţii să-i arate omului, că este responsabil de viaţa sa, făcându-1 grav, fără să-l întristeze; dându-i puterea iniţiativei, ieşită din sentimentul responsabilităţii, în faţa condiţiunilor sociale, în care trăeşte şi pe care să tindă neîncetat să le amelioreze; obligându-1 la atitudini morale, con- form afirmaţiunilor însăşi; creându-i, astfel, o disciplină personală. Aşa se pune problema funcţiunii sentimentului religios, atât în viaţa individuală, cât şi a colectivităţilor. CONTRIBUŢII LA PROBLEMA RELIGIOASĂ IN TARA NOASTRĂ 193 împotriva credinţelor colective ale maselor se fac obiecţiuni serioase, asupra cărora e bine să ne oprim: A) Că această credinţă colectivă este numai teoretic comună, pe când, în realitate, datorită individualităţii fiecăruia, credinţa are în indivizi o reprezentare subiectivă şi personală. Prin urmare, dacă zicem teoretic că un popor este creştin ortodox, nu putem afirma că fiecare în parte îşi reprezintă ade- vărul creştin sub aceleaşi aspecte. Obiecţiunea este întemeiată pe consideraţiuni psihologice. Oricât am pune în faţa acestor mase un adevăr, chiar sub forma cea mai clară şi care s’ar impune până la evidenţă, personalitatea subconştientă şi subiectivă a indivizilor va simţi emoţiuni deo- sebite dela ins la ins şi va elabora o ideologie tot atât de deose- bită. Prin urmare, nu s’ar mai putea susţine că anumite popoare sunt încadrate în mod identic în adevărul ortodox; sau că indi- vizii, aparţinând lumii protestante, sunt toţi cu aceleaşi repre- zentări religioase, sau că toţi membrii Bisericii romano-catolice îşi reprezintă infailibilitatea papală la fel. Obiecţiunea se întemeiază pe afirmaţiunea că indivizii în ge- nere au o structură, după care ar putea fi împărţiţi în două mari categorii: unii, al căror psihic se mişcă şi activează mai mult sub influenţa impresiunilor primite din exterior şi al căror ecou se resimte în psihic. Aceştia ar fi oamenii, asupra cărora viaţa exte- rioară determină şi viaţa interioară, aşa cum impresiile au efect asupra lor. Alţii însă, dimpotrivă, au tendinţa de a privi în propriul lor interior. Sunt acei care se ascultă, interiorizându-se, iar din această ascultare a propriului lor «eu », în care caută să desco- pere legile intime ale fiinţei sufleteşti, elaborează şi reprezentările conştiente despre lumea exterioară. Primii trăesc prin mediu, în care găsesc un sprijin şi au un mai desvoltat simţ de grup şi colectivitate, cu care caută să se asimileze cât mai mult şi chiar să se identifici în credinţe şi în toată organizarea vieţii. Cei din categoria a doua sunt individualişti, cu personalitatea lor mult mai puternică, în care sentimentul e mult mai intens şi profund. Toată tăria şi toată valoarea o caută şi o găsesc în ei înşişi. Dacă acesta ar fi criteriul, după care trebue împărţiţi indivizii, atunci nu se mai poate susţine că o colectivitate, dintr’o anume regiune, îşi reprezintă identic adevărul religios pe care-1 afirmă. Dacă această obiecţiune e justă, ceea ce cred numai în parte, atunci ce trebue făcut pentru unificarea sufletelor, care prin na- tură sunt împărţite, unele cu tendinţă spre fideism, altele spre pozitivism ? 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E clar, că trebue să li se pună în faţă adevărul religios, să li se lumineze realitatea acestui adevăr, pentru ca să exercite forţa uni- ficatoare, aşa cum s’a rugat Christos în rugăciunea sacerdotală: « Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M’ai trimes » (Ioan, XVII, 21). B) A doua obiecţiune, ce se aduce credinţei colective şi deci pietăţii, e că această pietate, chiar când nominativ este a unei colectivităţi, nu este identică dela regiune la regiune, dela un strat social la altul. Renan observă în Pagini alese următorul lucru, vrând să arate că civilizaţia, într’o ţară, nu aparţine aceluiaşi secol, în toate colţurile lumii. « Am căpătat un fel de deprindere de a vedea ce se petrece sub pământ şi de a desluşi sgomote, pe care alte urechi nu le aud. Darul de căpetenie al criticii este să ştii înţelege stări cu totul deosebite de aceea în care trăeşti. '< Eu am văzut lume primitivă: în Bretania, înainte de 1830, cel mai îndepărtat trecut trăia încă. Veacul al patrusprezecelea, al cincisprezecelea era lumea pe care o aveai zilnic sub ochi la oraşe; ce priveşte la ţară, acolo epoca năvălirii galice dintr’al cin- cilea şi al şaselea veac e vizibilă pentru un ochi exercitat. Păgâ- nismul se trădează sub pătura de idei creştine foarte străvezii». Noi putem observa, la rândul nostru, că fiecare strat social, după îndeletnicirile zilnice, îşi alege şi preferă ideologia, sfinţii favorabili şi patroni, croindu-şi mai mult religia după viaţă, iar nu supunându-şi viaţa adevărului religios. Prin urmare, nu se poate vorbi de o pietate identică, care ne- cultivată se transformă în superstiţie sau rutină. Putem observa şi Ia noi acest fenomen al diferenţierii pietăţii ortodoxe după straturi sociale. Vom arăta într’un alt capitol acest lucru, unde vom încerca să stabilim diferitele feluri de pietate corespunzătoare mediului social. C) Cea mai gravă obiecţiune, ridicată împotriva pietăţii mase- lor este că în conţinutul ei simt adunate toate tradiţiunile şi ritu- rile atâtor alte religiuni dispărute, pe care creştinismul le-a asi- milat, sau neputându-le înlocui, le-a tolerat, acceptând această convieţuire. E ceea ce se chiamă sincretism religios. Nu e locul să intrăm în detaliile acestei teorii. Nici să vedem dacă, într’adevăr, pietatea poporului nostru este sincretism religios. Deocamdată, ceea ce am vrea să lămurim aci este această pro- blemă: admiţând a priori că, într’adevăr, aceste elemente necre- ştine există, sunt ele un obstacol în calea desvoltării adevăratei vieţi religioase creştine? CONTRIBUŢII LA PROBLEMA RELIGIOASĂ IN TARA NOASTRĂ 195 Personal, socotesc că elementele necreştine îngreuiază desvol- tarea unei vieţi creştine. lata şi motivele: 1. Sufletul omenesc e capabil de anumită energie spirituală, peste maximul căreia nu se poate trece. Această energie spirituală, comunicată prin sentimente felurite şi proectate spre anumite obiecte, spre care se îndreaptă cu tendinţa de a-şi însuşi obiec- tele necesare posesiunii sufleteşti, se comunică şi prin sentimentul religios, dar care nu poate absorbi toată viaţa afectivă. Dacă s’ar întâmpla, ca sentimentul religios să absoarbă toată această viaţă afectivă, am avea un adevărat caz de patologie religioasă. Dim- potrivă, sufletul omenesc, pe lângă sentimentul religios are alte multe sentimente, prin care canalizează energia lui sufletească. In cazurile de sănătate spirituală — dacă socotim că sentimentul religios este cel mai profund — el trebue totuşi să păstreze anu- mită limită. Prin urmare, atunci când sentimentul religios se manifestă în mod normal, el trebue să aibă anumită intensitate, iar obiectele spre care caută să se îndrepte, ca să le posede, o anumită realitate. Pe lângă această realitate obiectivă, spre care se îndreaptă mai trebue să existe şi o anumită proporţie simetrică între inten- sitatea sentimentului religios şi suprafaţa realităţilor obiective, spre care se îndreaptă. Căci, dacă avem numai sentiment fără obiect, avem un ade- vărat fideism sau pietism; iar dacă lucrurile spre care se îndreaptă sunt prea întinse în raport cu intensitatea sentimentului, atunci avem adevărată religiune formalistă, în care ritul singur, fără par- ticiparea sufletului individului, constitue religiunea. In concepţiunea sufletească a individului la care există această legătură între sentiment şi obiect, ritul e o necesitate sufletească, o prelungire în afară a stărilor sufleteşti, un act de adoraţiune şi de închinare. Din punct de vedere psihologic este acelaşi lucru; ce sunt aplau- zele pe care le dăm, atunci când o piesă de teatru, o bucată muzi- cală a produs o puternică impresie asupra noastră? Suntem înclinaţi să credem că aceste aplauze sunt un mijloc de a răsplăti pe autorul acestei emoţiuni profunde; pe când, în. realitate, ele sunt o necesitate a sufletului nostru, pentru ca prin- tr’un gest exterior, noi să manifestăm emoţia noastră. Dar totodată cu îndeplinirea acestui gest, care este acelaşi lucru, ce este ritul, în mare parte, în viaţa religioasă, noi facem o adevărată descărcare nervoasă. Noi coborîm nivelul intensităţii noastre de simţire, stabilind acea simetrie, despre care spuneam că trebue să existe. Dacă prin gesturile din viaţa noastră zilnică, prin riturile reli- gioase, prin aplauzele pentru emoţiile artistice, coborîm la nivelul 13» It)6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adevărat sănătos orice emoţie a sufletului nostru, putem admite că repetarea acestor gesturi, fără să fie produsul unor emoţiuni, nu' numai că nu desvoltă, dar chiar împiedică desvoltarea acestor emoţiuni. Prin urmare, prea multe gesturi religioase, prea multe rituri, prea multe forme, care deplasează atenţia în afară, fixând-o asu- pra gestului şi ritului însuşi, când ele nu izvorăsc dintr’o simţire religioasă, constituesc o piedică, pentru ca atenţia să se îndrepte spre interior, şi fac o deplasare spre lumea exterioară. 2. Atunci când omul religios vede că obiectul, pe care senti- mentul vrea să şi-l însuşească, depăşeşte puterile proprii de însu- şire, renunţă în întregime la el, nu se mai gândeşte nici la pose- darea unei singure părţi şi rămâne complet indiferent, în cele mai multe cazuri. Să ne explicăm: la baza vieţii religioase, oricât de diformată ar fi, există ideea că omul trebue să-şi purifice viaţa, pentru ca să ajungă la mântuire, care, în creştinism, înseamnă a redeveni fiu al lui Dumnezeu. Când în faţa omului religios, se înfăţişează prea multe greutăţi în calea acestei aproprieri, omul renunţă la mântuire. Când ajunge să creadă că e peste puterile lui să se mântuiască, atunci nici nu mai încearcă. In pietatea colectivităţilor, în care sunt elemente ale multor alte religiuni, pe unele le îndeplineşte ca simple obligaţiuni for- male, fără nici o consecinţă asupra conştiinţei morale. Această neparticipare interioară distruge însă şi valoarea acelor rituri, care ar trebui îndeplinite cu deplină participare. 3. In viaţa indivizilor a căror religiozitate este mărginită la rit, riturile satisfac numai liniştirea conştiinţii, nu şi refacerea ei, iar prin aceasta încurajează imoralitatea. Ce înseamnă, de exemplu, un rit de spălare, pentru curăţirea de păcate, dacă aceleaşi păcate se repetă? Păcatul va fi repetat, cu convingerea că iertarea va fi căpătată prin îndeplinirea unui anumit rit? Ce rost ar avea însăşi mărtu- risirea, dacă ea ar însemna numai iertarea păcatelor făcute, fără angajamentul solemn, luat în faţa lui Dumnezeu, prin intermediul preotului, că păcatele nu vor fi repetate. Aceste manifestări reli- gioase devin rituri, care întreţin imoralitatea. 4. Când riturile sunt practicate numai pentru eficacitatea pe care o poartă în sine, ele sunt uşor părăsite, când sunt dovedite că nu sunt eficace. Citez cazuri din Dobrogea: când un bolnav este dus la preotul ortodox, să i se facă rugăciuni pentru însănătoşire, dacă însănă- toşirea nu vine, bolnavul este dus la hogele mahomedan şi vice- versa; Sau dela vrăjitoare trec la preot, iar dela preot la vrăjitoare. CONTRIBUŢII LA PROBLEMA RELIGIOASĂ IN ŢARA NOASTRĂ 197 Mai este în sufletul unui asemenea credincios ritul o necesitate sufletească, sau un mijloc de care trebue să se servească, pen- tru ca să tragă anume profit ? Ritul religios are atribute magice, iar practicele magice îmbracă o formă religioasă. Asemenea forme religioase nu sunt compatibile cu viaţa reli- giorsă creştină. 5. S’ar putea oare să trăiască alături aceste forme religioase necreştine ancestrale, moştenite, alături de viaţa creştină? întâi de toate, creştinismul primitiv a lepădat ceea ce sufletul omenesc avea ca religiune moştenită. Apostolul Pavel condamna chiar legea iudaică şi însemna că face o ruptură. Iar în literatura primitivă creştină sunt demascate ca false toate credinţele şi practicele religioase de până atunci. (Lit. Apologeţilor, Clement Alex., Tertulian). Dacă noi am crede că pot convieţui aceste elemente ancestrale, de ce atunci primii creştini n’au făcut-o, căci ar fi însemnat ca şi ei, alături de religiunea lui Christos, să continue şi cu sacrificiile. Creştinismul nu se bazează pe ceea ce se moşteneşte, ci pe ceea ce este trăit: « Creştinul se face, nu se naşte », spunea Tertulian. Toate aceste rituri necreştine oferă pe Dumnezeu sub forme prea concrete, aşa că omul nu mai este obligat să-l caute. 6. Marele pericol, pentru viaţa religioasă creştină, pe care-1 prezintă aceste rituri, e că ele sunt ca nişte ierburi, care înţele- nesc pământul în jurul arborelui, care trebue să crească şi care-i împărăţia lui Dumnezeu în om. Fireşte că, dacă ai vrea să le ex- tirpezi dintr’odată, ar fi ca şi atunci, când pliveşti şi smulgi buruie- nile, răscolind pământul, lăsând ca razele arzătoare să pătrundă până la firele rădăcinii, pe care vrei s’o îngrijeşti. Dogoarea soa- relui va arde rădăcinile plantelor care trebue să rămână. De cela mai multe ori, rădăcinile plantelor, pe care vrei să le smulgi, sunt întreţesute cu rădăcina plantei, pe care vrei s’o în- grijeşti, iar când le smulgi, tragi din locul său şi planta cea bună. La fel e şi pentru aceste forme de religiozitate necreştină. De multe ori, căutând să le extirpezi, loveşti chiar şi credinţa creştină, care a convieţuit împreună cu ele. Printr’o asociere greşită, dezagregarea vieţii religioase la omul simplu nu se face prin îndoelile asupra adevărurilor principale, ci prin pierderea încrederii în elementele secundare. Pentru acea- sta, dau un exemplu: după toate războaiele ca şi după războiul nostru, crimele s’au înmulţit. Printre alte cauze, este şi aceasta: omul simplu, înainte de a fi dus pe front, ştia că omorînd, cel care omoară va purta pe spate, în viaţa veşnică, pe cel Omorît. Această credinţă există în poporul nostru ca şi la primitivi. Dus pe front ca să omoare şi omorînd, fireşte a omorît pentru că i s’a cerut, dar a omorît totuşi. Pe toţi acei, pe care i-a omorît 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe front, îi va duce în spinare, pe lumea cealaltă ? Nu. Pentru că aşa i se spune, că datoria lui pe front e să omoare cât mai mult. De ce ar mai purta sufletul mortului, atunci când va omorî la el acasă ? Iată cum distrugerea formei simpliste a unei credinţe religioase, aduce, prin asociere, distrugerea ideii de răsplată morală în viaţa viitoare. Ne găsim deci în faţa acestei dileme: din punct de vedere teoretic, constatăm că credinţele religioase ale omului simplu nu cadrează cu învăţătura creştină; iar din punct de vedere practic, este periculos să le extirpăm, căci distrugerea unui amănunt din credinţele lui necreştine atrage prăvălirea întregii lui vieţi religioase. Dacă Biserica nu intervine, acest proces de dezagregare sufle- tească se realizează în mod fatal, atunci când individul se va de- plasa din mediul rural în care a trăit şi va lua contact cu viaţa . civilizată. Ce-i de făcut deci ? Să se aştepte ca acest fenomen să se în- tâmple, fără ca Biserica să intervină? Adică, simpla ei imposi- bilitate nu va fi o vină, de care este răspunzătoare? Prin imposi- bilitatea Bisericii ortodoxe s’a ajuns la această necredinţă a lumii oraşelor, căci cei mai mulţi locuitori ai oraşelor sunt vechi locui- tori ai satelor. Sau va trebui să se procedeze la o evanghelizare profundă şi conştientă a masselor, prin care acţiune se vor culege două rezultate salvatoare: 1. Pe măsură ce Evanghelia va pătrunde sub forma ei spiri- tuală, religiozitatea necreştină va dispare ca inutilă, prin ea însăşi. . 2. Iar atunci când indivizii vor trece din mediul religiozităţii primitive, în mediul civilizat, vor avea în sufletul lor o forţă spi- rituală, care să le menţină tăria şi curăţia sufletească, forţă spiri- tuală în jurul căreia se va cristaliza noua cultură din centrele vieţii civilizate. Pr. VICTOR N. POPESCU IUBIREA ÎN TEATRUL FRANCEZ In linii generale s’ar putea spune că poeţii cântă bucuriile dra- gostei, iar autorii dramatici suferinţele ei. Explicaţia e simplă. Iubirea fericită provoacă efuziile lirice, pe când decepţiile şi durerea presupun un conflict — şi conflictul este el însuşi esenţa dramei. Acest conflict sentimental, autorii dramatici francezi l-au speculat până la abuz. .Fade poveşti de adulter, libertinajul meschin, grosolana sensua- litate. şi sentimentalismul banal au înflorit întotdeauna pe IUBIREA IN TEATRUL FRANCEZ 199 bulevardele pariziene, provocând abia în ultimul timp o reacţie din partea spectatorilor care, desgustaţi, au început să ocolească teatrele ce cultivă astfel de producţii. Desgustul acesta nu se adresează bineînţeles decât operelor mediocre, şi mediocritatea n’a fost niciodată literatură. O cercetare amănunţită a talentelor superioare ne arată cât de puţini sunt acei ce au ştiut să descrie şi să dea viaţă pasiunilor omeneşti. Din secolul al XVII-lea şi până azi, teatrul iubirii numără abia patru scriitori de geniu: Racine, Marivaux, Musset şi Porto-Riche. Şi încă Marivaux trebue judecat prin altă prismă, de oarece nu a descris decât sentimente care nasc, sentimente indecise, fără să atace în plin dragostea în toată puterea ei, adică pasiunea. Racine, iarăşi, nu a rămas numai în acest domeniu, ci a exploatat toate pasiunile, nu numai aceea a dragostei. Musset însuşi a amestecat printre amanţi şi eroine, personaje pitoreşti, de curioasă structură sufletească. * Singur Porto-Riche, din tot teatrul francez, merită pe deplin titlul de poet al iubirii. Străin tuturor celorlalte sentimente, indiferent în faţa proble- melor sociale sau băneşti, el nu ne vorbeşte în operele sale decât despre dragoste. In privinţa aceasta, el rămâne mult sub nivelul marilor scriitori, al căror geniu a îmbrăţişat sufletul omenesc sub toate laturile lui. E foarte rar însă ca un adevărat artist să-şi poată desfăşura talentul şi în suprafaţă şi în profunzime. Sunt două feluri de artişti: acei a căror fantezie se împrăştie pe întreg universul sen- sibil şi moral — şi cei care au un câmp de observaţie mai restrâns, dar pe care, mereu, mai adânc îl cercetează. Din prima categorie face parte Hugo — din a doua, Alfred de Vigny şi, de sigur, Porto-Riche. Nimeni ca dânsul n’a analizat mai amănunţit pasiunea dragostei; nimeni n’a adus în problemele sentimentale, o mai mare bogăţie de idei, de observaţii; nimeni, dela Musset, nu s’a atins de inimi, cu graţie mai multă, cu mai multă forţă şi cu atâta originalitate. Piesele de iubire se reduc toate, la două formule: o fiinţă iubeşte o altă fiinţă care n’o iubeşte; două fiinţe se iubesc, dar despărţite de obstacole insurmontabile. Aproape toate piesele lui Racine şi ale lui Musset se înglobează în prima categorie, iar în a doua, Berenice, Romeo şi Julietta şi Tristan şi Isolda. Tot în această ultimă formulă ar fi intrat şi Porto-Riche, dacă n’ar fi schimbat-o, făcând-o mai complexă, mai modernă. Racine, ca şi tragicii Greci, s’a mulţumit să opună pasiunii, lipsa de pasiune. 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Porto-Riche pune în conflict două feluri de iubiri. Iubirii- pasiune, a femeii, el îi opune iubirea-capriciu, a bărbatului. Astfel, fiecare erou iubeşte, dar iubeşte altfel, şi clipa când îşi dau seama că s’au înşelat, unul de celălalt, nu e decât mai dureroasă. Dela iubire ei trec Ia revoltă, dela revoltă la ură, pentru a cădea apoi în aceeaşi iubire. Dragostea pentru dânşii e o continuă luptă, un duel dureros, un izvor mereu proaspăt, de lacrimi de desnădejde, de groaznice chinuri şi de dorinţi arzătoare. Piesele lui Porto-Riche sunt în acelaşi timp şi tragedii clasice, şi comedii moderne. Sunt tragedii clasice prin generalitatea şi intensitatea sentimen- telor, prin simplitatea acţiunii, prin numărul restrâns al persona- jelor şi prin unitatea (aproximativă) de timp şi de loc. Sunt comedii moderne prin observaţia directă şi minuţioasă a vieţii, prin familiaritatea detaliilor, prin exactitatea precisă a caracterelor. Există totuşi o profundă deosebire de tratare. Racine, ca şi Shakespeare, ne înfăţişează dela început pasiunile deslăntuite. t In actul prim, ele au aceeaşi intensitate ca şi în cel final. Interesul operei constă nu în evoluţia sentimentelor, ci în ciocnirea lor cu elemente din afară. Marile evenimente, faptele glorioase, crimele ca şi războaiele susţin sentimentele şi îngădue acele peripeţii uimitoare, din care a trăit teatrul grec. Cu totul altele sunt însă cerinţele teatrului modern. Publicul vrea azi, nu numai adevăr, ci adevărul verosimil. Cortina nu se poate ridica pe pasiuni clocotitoare; ci ele trebue să se desvolte dela scenă Ia scenă, şi dela act la act. Lucrul nu-i uşor. Şi cei mai mulţi din scriitori au renunţat. In marele teatru al iubirii au încercat să se strecoare: Paul Hervieu, printr’o logică aspră şi necruţătoare, dar n’a reuşit fiindcă eroilor lui le-a lipsit viaţa; Henry Bernstein prin brutalitate, uitând că brutalitatea nu este pasiune şi nici măcar forţă; şi în fine, Henry Bataille, care a reuşit uneori, dar niciodată într’o operă întreagă, ci numai în scene izolate. In ţara inimii, azi, Porto-Riche e rege. SOARE Z. SOARE STERILIZAREA EUGENICĂ Sterilizarea sexuală pe cale operativă este metoda eugenică ne- gativă cea mai indicată, pentru a comprima creşterea dispropor- ţionată a elementelor grav tarate ereditar. Iniţial, legiferarea ste- rilizării în Statele Unite avea mai mult un caracter represiv pentru criminali. In prezent există tendinţa de a se da sterilizării caracterul STERILIZAREA EUGENICĂ 201 cuvenit: metodă de conservare şi purificare biologică a rasei şi nu remediu pentru o boală personală, nici mijloc de represiune. In unele state ale Americii, legea sterilizării a fost declarată ne- constituţională. In Mai 1927, Curtea supremă de justiţie a Statelor-Unite a aprobat legea de sterilizare, lăsând cale liberă pentru o asemenea legiferare. Până în prezent, 27 de state din 47 au legiferat sterilizarea sexuală. Castrarea se aplică în egală măsură. Spaţiul nu îngădue discuţia legii fiecărui stat şi dăm împreună categoriile de disge- nici sterilizabili: 1. Criminalii; 2. Perverşii sexuali; 3. Ademenitorii de copile sub 10 ani, şi în genere toţi criminalii sexuali*); 4. Degeneraţii morali; 5. Debilii mintali, imbecilii, idioţii; 6. Recidiviştii tuturor închisorilor statului; 7. Epilepticii; 8. Internaţii caselor de corecţie şi ai instituţiilor caritabile; 9. Sifiliticii; 10. Beţivii cronici; 11. Morfinomanii. Din cele 21 de state asupra cărora avem date sigure, 12 dau ca motiv al operaţiei considerentul eugenie (social) şi terapeutic (individual); şapte, pur eugenie; 1 represiv, 1 eugenie, represiv şi terapeutic. Cu privire la modalitatea intervenţiei: în 11 state intervenţia chirurgicală se face prin constrângere; în 5, operaţia e voluntară; în 3, operaţia e şi voluntară şi forţată; în 2, voluntară, cu învoirea soţului, a tutorelui sau a rudei mai apropiate. Cu privire la valabilitatea legii: în 17 state legea n’a fost atacată sau a fost găsită constituţională; în 4, legea a fost declarată necon- stituţională. Câteva din lacunele legilor: 1. Copiii disgenici sunt în foarte puţine state sterilizaţi; 2. Si- filiticii sunt sterilizaţi numai în două state; 3. Forme grave de tare ereditare nu sunt sterilizabile, în schimb sunt prevăzute forme uşoare, — deci premise genetice eronate; 4. Majoritatea statelor (14) introduc motive neeugenice de sterilizare; 5. Jumă- tate din state (10) au lăsat sterilizarea la voia pacientului, ba unele au specificat necesitatea învoirii soţului, a rudelor apropiate sau a tutorelui. Acest lucru înseamnă, practic, anihilarea legii; 6. Nici o lege nu prevede examinarea şi — cazul fiind — sterilizarea ru- delor pacientului fenotipic sănătoase, dar genotipic bolnave. haughlin (8) a redactat un tip de lege de sterilizare sexuală pe care o redăm în esenţă şi pe care el o propune spre adoptare tu- turor ţărilor civilizate: Art. I. « Oficiul de eugenie al statului * protejază statul contra procreaţiei persoanelor inadecvate d. p. d. v. sociale in urma unei eredităţi defective fizice, fiziologice ori mintale. ') Ca să devină sterilizabili cu forţa, aceştia trebue să fi fost condamnaţi de două ori pentru atentat la pudoare. Negrii sunt sterilizabili, in virtutea legii, numai după un singur delict. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Art. 2. Acest oficiu aparţine Ministerului Ocrotirilor sociale al statului respectiv. Art. 3. Disgenică (cacogenică) este persoana purtătoare a unei eredităţi defective, încât urmaşii acesteia imediaţi sau mai îndepărtaţi nu se vor putea adapta mediului social. Art. 4. Eugenistul desemnat depistează elementele disgenice, înştiinţează tribunalul local — care este obligat a decide dacă în adevăr persoana cade în această categorie — şi are acces pentru a studia orice dosare personale dela orice instituţie publică. Art. 5. îndată ce Curtea găseşte că perosana este disgenică ordonă steri- lizarea ei. Art. 6. Eugenistul statului păstrează ca proprietate a statului dosarele complete cu investigaţii, activitate despre care raportează amănunţit anual ministerului. Art. 7, 8 şi 9 se ocupă de publicarea regulamentelor necesare legii, cu abro- garea legilor contrare legii de faţă şi intrarea acesteia în vigoare. Laughlirt propune statelor americane sterilizarea şi a categoriilor următoare: 1. Alienaţii, inclusiv psihopaţii; 2. Bolnavii, inclusiv tubercu- loşii, leproşii şi purtătorii altor boli cronice şi infecţioase; 3. Orbii, inclusiv acei cu vederea accentuat defectuoasă; 4. Surzii, inclusiv cei cu auz accentuat defectuos; 5. Infirmii; 6. Dependenţii, inclusiv cerşetorii, orfanii, cei fără cămin, vagabonzii. Numărul persoanelor sterilizate în Statele-Unite era de 16.066 (6.999 bărbaţi şi 9.067 femei) până la 1 Ianuarie 1933. E un număr cu totul neînsemnat, dacă ţinem seamă că 10% din totalul populaţiei, adică 12.000.000 locuitori sunt suferinzi de diferite boli mintale «în cele mai serioase forme » şi deci in- capabili de muncă. Acestui număr se adaugă încă 6.000.000 per- soane, care fără a suferi direct de vreo boală mintală, aparţin de- bililor mintali. Statele-Unite au deci un număr de peste 18.000.000 disgenici, care prin parazitismul vieţii la care sunt condamnaţi «apasă în mod îngrozitor asupra economiei ţării», fără a mai vorbi de pierderile impuse calităţii rasei. Şi încă acest număr nu reprezintă nici jumătate din numărul elementelor a căror re- producere ar fi în interesul comunităţii să fie interzisă 1). Statistica evaluează la un miliard de dolari suma minimă chel- tuită cu întreţinerea elementelor disgenice în Statele-Unite ale Americii. Sterilizarea în Suedia. In 1922 Petren (7) a introdus şi a obţinut votarea unei legi pentru sterilizarea idioţilor, imbecililor şi a epilepticilor. Proiectul dat în studiul consiliului Institutului de *) *) Admiţând ci procentul disgenicilor se menţine similar celui din Ger- mania (după toate probabilităţile nu poate fi mai mic), unde i/j din populaţie e fără valoare biologică, avem cifra de 40.000.000 locuitori a căror repro- ducere e în folosul societăţii să fie împiedicată. Practic, lucrul este imposibil de realizat. STERILIZAREA EUGEN1CĂ *03 biologie rasială şi-a dat aprobarea, opinând că sterilizarea este de preferat internării sau interdicţiei căsătoriei. Sterilizarea eugenică se aplică în cazurile în care e probabil că individul va avea o descendenţă tarată. Intervenţia e aprobată de camera medicală pe baza raportului unui medic sau chirurg competent, privind examinarea stării mintale şi fizice a persoanei sterilizabile, istoria familiei şi viaţa pacientului. Acesta trebue să-şi dea consimţimântul în scris, iar dacă e minor sau sub in- terdicţie, învoirea o dă tutorele sau reprezentantul său legal. Sterilizarea în Elveţia (8). Dintre ţările europene, Elveţia este prima ţară în care s’a studiat şi s’a aplicat sterilizarea eugenică. Comunele obişnuesc să trimită medicilor pentru sterilizare fete cu copii nelegitimi sau femei cu un mare număr de copii în sarcina comunităţii. Sub impulsul lui Forel, încă din anul 1905 se steri- lizează cretinii şi suferinzii de boli cronice. Din anul 1928 există o lege (cantonul Vaud), în baza căreia sterilizarea este obligatorie pentru suferinzii de boli mintale. Intervenţia medicală se face numai cu aprobarea consiliului sanitar superior, şi acesta ţine seamă de preavizele concordante a doi medici desemnaţi de el. Cam în aceeaşi proporţie cu sterilizarea se aplică şi castrarea. Sterilizarea în Danemarca (2). încă din anul 1920 guvernul nu- mise o comisiune spre a studia măsurile sociale de luat împotriva degeneraţilor. Proiectul comisiunii a devenit legea sterilizării euge- nice în 1929. Se sterilizează persoanele suferinde de desordini mintale, internate în azile şi criminalii sexuali. Nu cunosc rezul- tatele legii, limitele ei de aplicare; dar, aşa cum e redactată, legea nu putea duce la rezultate apreciabile. Pacientul poate cere sau castrarea sau sterilizarea. Ministrul de justiţie aprobă intervenţia pe baza referatului unui consiliu medical sanitar, Cheltuelile operaţiei cad în sarcina statului sau a administraţiei fondurilor pentru săraci. Legea e viciată de absenţa caracterului obligator, de neprecizarea categoriilor de disgenici, de lipsa totală a fixării procedurii de urmat. Sterilizarea în Germania. Germania este prima ţară în Europa care a elaborat amănunţit legea sterilizării eugenice denumită « Legea preventivă a descendenţilor disgenici» (Gesetz zur Verhutung erbkranken Nachwuchses). Potrivit actualei legi, intrată în vi- goare la 1 Ianuarie curent, este sterilizabilă orice persoană tarată ereditar, dacă după datele ştiinţei genetice există o mare proba- bilitate, ca descendenţii acesteia să sufere de tare ereditare fizice şi psihice. Sterilizarea o poate cere în scris pacientul însuşi, me- dicul oficial ori conducătorul ospiciului, azilului, spitalului, în- chisorii sau instituţiei în care persoana sterilizabilă e internată. Dacă pacientul n’are încă 18 ani, dacă este pus sub tutelă sau este incapabil de a hotărî sau are un reprezentant legal, este necesară 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE învoirea acestuia. Cererii se alătură o fişe cu instrucţiuni în care persoana sterilizabilă e lămurită asupra urmărilor operaţiunii. Ce- rerea se înaintează unui tribunal special numit «tribunalul eugenie » (Erbgesundheitsgericht) care însărcinează pe un medic de stat să refere asupra cazului. Tribunalul eugenie e ataşat unui tribunal judiciar şi se compune dintr’un judecător de tribunal ca preşedinte, dintr’un medic de stat şi dintr’un alt medic desemnat de Reich, care posedă în mod special ştiinţa eredităţii. Cei trei membri au fiecare câte un înlocuitor. Membrii tribunalului sunt obligaţi, sub penalitate severă, să păstreze discreţia asupra desbaterilor, care nu sunt publice. De- cizia se ia după propria convingere a membrilor cu majoritate de voturi. Aceasta poate fi atacată în termen de o lună la « Curtea de apel eugenicât) ataşată curţii de apel judiciare (Erbgesund- heitsobergericht), alcătuită în mod similar. Numai după acest termen, decizia rămâne definitivă, în cazul când nu e atacată. Odată decizia rămasă definitivă, medicul destinat special cu ope- raţia procedează la sterilizare chiar şi împotriva voinţei pacientului. El poate cere autorităţilor poliţieneşti aplicarea oricărei măsuri de constrângere pentru executarea operaţiei. Cheltuielile proce- durii judiciare le suportă statul, cele ale operaţiei le suportă casa bolnavilor, unele revin pacientului, iar în caz de paupertate acestea revin asociaţiilor filantropice. Castrarea se aplică numai cu învoirea pacientului însuşi, dacă sănătatea lui o reclamă. Apli- carea legii şi numirea membrilor executori revine autorităţilor superioare provinciale. Numărul tribunalelor eugenice e de 1700, din care numai în Prusia sunt 1000; acel al Curţilor de apel eugenice e de 27. Legea limitează categoriile de taraţi ereditari după cum urmează şi lasă la o parte criminalii din motive psihologice, pentru per- soanele sterilizabile. Aceştia vor forma obiectul unei legi separate. Autorităţile competente au fixat numărul elementelor sterilizabile pentru fiecare categorie: Debilitate mintală congenitală................... 200.000 Schizofrenie...................................... 80.000 Demenţă maniaco-depresivă......................... 20.000 Epilepsie......................................... 60.000 Coree ereditară...................................... 600 Orbire ereditară................................... 4.000 Surzenie ereditară................................ 18.000 Infirmităţi fizice................................ 20.000 Alcoolism ereditar................................ 10.000 Total . . 412.000 STERILIZAREA EUGENTCĂ 205 Cheltuelile de sterilizare eugenică a celor 412.600 de de- fectivi femei şi bărbaţi în număr egal se ridică la 14 milioane mărci: 4.000.000 pentru bărbaţi şi 10.000.000 pentru femei. Băr- batul are nevoie de 4 zile de repaus şi cheltuiala revine la 20 mărci, iar femeia are nevoie de un repaus de 8 zile, cu o chel- tuială de 50 mărci. Aceste sume nu contează faţă de dobânda adusă în viitor prin micşorarea numărului disgenicilor. Burgddrfer — statisticianul Reichului în oficiul central demografic — evaluează la 1 miliard mărci cheltuielile anuale reclamate de întreţinerea defectivilor. Tirala (9), directorul Institutului eugenie din Miinchen, dă suma minimă de 700.000.000 mărci cheltuită anual cu întreţinerea ele- mentelor disgenice. Suma economisită de stat, în viitor, prin sterilizarea acestora, corespunde unui venit anual adus de un capital de 20 miliarde mărci. Legea constitue neîndoelnic un model în acest domeniu, pentru toate ţările de cultură. Numărul disgenicilor sterilizabili pare considerabil. El e totuşi moderat, ţinând seamă de evaluările oamenilor competenţi. Lenz ţ1) crede că numărul elementelor a căror reproducere ar trebui îm- piedicată, în interesul comunităţii, trece de 15 milioane. Dintre care: Debili fizici şi bolnavi cel puţin 10% — 6.000.000. Inferioritate psihică cel puţin 10% — 6.000.000. Psihopaţi mai multe milioane. (Urmează celelalte categorii). După calculele lui Grotjahn, 1/3 din populaţia totală a Ger- maniei — peste 20.000.000 locuitori — ar fi în interesul patriei să nu aibă descendenţi. Printre calităţile legii aş menţiona prevederile: 1. Alcoolicii înveteraţi sunt sterilizaţi fără a se cere proba transmisibilităţii tarei. De o parte dificultatea de a proba faptul, de alta urmările alcoolismului sunt neîndoielnic nimicitoare; 2. Legea se extinde asupra fenotiburilor grav tarate, evitându-se în acest chip cercetări costisitoare asupra compoziţiei ereditare; 3. Criminalii şi delic- venţii cad sub o lege deosebită; contrariul ar fi acţionat deprimant asupra psihicului persoanelor sterilizabile. Printre desavantajele legii ar fi de observat: 1. Lăsarea de o parte, ca nesterilizabile, a unei serii de categorii disgenice (aparte degeneraţi morali), care ar fi presupus examinarea min- tală şi a constituţiei ereditare, urmând ca apoi tribunalul eugenie să decidă sterilizarea sau ca cel puţin operaţia să rămână la voia pacientului. Aşa, pe lângă categoriile prevăzute în legile ame- ricane şi acele propuse de Laughlin, legea germană ar fi trebuit să cuprindă şi alte categorii: a) cocainomanii, b) cleptomanii, c) leneşii nevindecabili, d) fetele şi femeile care nasc copii nele- gitimi fără a indica paternitatea. 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Limitele acestei cronici nu ne permit o examinare amănunţită a legiuirilor diferitelor ţări considerate aci. Totuşi observăm unele fapte şi anume: i. In toate legile, inclusiv cea germană, sterili- zarea eugenică nu se extinde în măsura necesară asupra copiilor, deşi procedura de urmat ar fi mai simplă, cheltuielile mai mici, intervenţia chirurgicală mai lesnicioasă şi reuşita asigurată; 2. Ste- rilizarea voluntară eludează legea şi nu va da niciodată rezultate apreciabile, pentru că nu se vor supune sterilizării decât numărul infim al persoanelor conştiente de primejduirea descendenţilor, care, şi fără sterilizare, se hotărăsc de multe ori pentru sterilitate vo- luntară; 3. Fără organizarea, supravegherea şi penalizarea din partea statului, sterilizarea se practică fără răspundere, în mod dăunător societăţii, cum s’a întâmplat de exemplu în Elveţia, unde adeseori autorităţile comunale hotărau sterilizare. Criteriile de sterilizare nu pot fi nici mizeria familiei, nici preocupările mal- tusiene, ci numai indicaţiunile eugenice. In cazul familiilor foarte prolifice şi de valoare biologică, nu prin sterilizare se va ajuta familia, ci prin intervenţia metodică a statului protector al fa- miliei ; 4. Singura legiuire care e destinată să dea rezultate însem- nate este cea germană. Aceasta a subsumat toate celelalte consi- derente : terapeutice, economice, represive, de igienă socială sau de interese individualiste unuia singur, considerentul eugenie. O lege, oricât de bine studiată şi oricât de necesară ar fi, ră- mâne inoperantă dacă nu se încadrează în structura psihică a poporului şi dacă nu este angrenată în convingerea şi voinţa de realizare a conducerii politice. DR. I. FĂCĂOARU BIBLIOGRAFIE: 1. BAUER-FISCHER-LENZ: Menschliche Auslese und Rassenhygiene. Bd. II-, i93i. 2. BEHR-PINOW: Eugenik und Strafrecht (A. R. G.-Biol). Bd. 26, H. 2, P- 143. 3. FETSCHER, R.: Ein vieiteres Sterilisierungsgesetz (A. R. G.-Biol). Bd. 1930, P- 3°4- 4. FRANCK, S.: Praktische Erfahrungen mit Kastration und Sterilisation psychisch Defekter in der Schweiz. (Monatschr.f. Psychiatrie u. Neurol). Bd. 57, 1925. 5. LAUGHLIN, H. H.: The legal, legislative and administrative aspects of sterilisation (Eugenics Record Office Bull.). Nr. 10 B. Febr. 1914. 6. LAUGHLIN, H. H.: O privire asupra sterilizării eugenice în America, (Buletin eugenie ţi biopolitic). Sept.-Oct. 1927, p. 253. 7. NISOT, M. T.: La Question Eugenique dans Ies divers pays, 2 voi. 1929. 8. OBERHOLZER, L.: Kastration und Sterilisation von Geisteskranken in der Schweiz (Juristisch-psychiatrische Grenzfragen). Bd. 8, p. 25, 1911- . 9. TIRALA, L. G.: Die vnrtschaftlichen Folgen des Sterilisierungsgesetzes (Volk und Rasse). Sept. 1933, p. 162. 10. TIRALA, L. G.: Gesetz zur Verhiltung erbkranken Nachumchses (Volk und Rasse). Sept. 1933, p. 181. LIBRĂRIA FRANCEZĂ 207 LIBRĂRIA FRANCEZĂ VIATA ŞI OPERA LUI ION CREANGĂ Este o lucrare 1) apărută de mai multă vreme, de care s’a ştiut şi continuă să se ştie prea puţin la noi. Ceea ce este îndoit de re- gretabil. In primul rând, pentru toată truda cinstită şi răbdătoare a acestui străin care a închinat aproape şase ani acestei mono- grafii, şi în al doilea rând, pentru propriile noastre cunoştinţe de istorie literară, de oarece lucrarea de faţă este cea dintâi cu adevărat completă, alcătuită metodic, ştiinţific. îmi amintesc de reflecţia unui venerabil academician privind voluminoasele volume ale unui tânăr sârb — al cărui nume îmi scapă în acest moment — asupra vieţii şi operei lui Henri Becque, volume despre care toată presa literară s’a rostit elogios, la apa- riţia lor: — Ce ciudat mi se pare — şi oarecum ruşinos pentru noi, francezii — să vedem că atâtea glorii naţionale sunt date uitării şi că trebue să vină străini din cine ştie ce îndepărtate colţuri de lume să le redea toată strălucirea pe care o merită. Inversând situaţia, acelaşi lucru s’ar putea spune şi în cazul de faţă. Este cel puţin neaşteptat ca unui francez să îi datorăm cea mai întreagă şi scrupuloasă punere în lumină a existenţei — nu tocmai clementă — şi a operei unui scriitor despre care s’a spus în atâtea rânduri — ca şi despre Caragiale, de altfel — că ar fi absolut inaccesibil străinătăţii. Toată recunoştinţa firească pe care trebue să o purtăm auto- rului — doctor în litere, diplomat al Şcolii de limbi orientale şi agregat de gramatică — nu trebue să ne împiedice a semnala unele scăderi ale lucrării sale. Scăderi pe care nu le vom releva din spirit de şicană sau din exclusivă severitate, ci din dorinţa de a împiedica — în limita posibilului — în viitoare încercări similare, eventuale erori uşor de înlăturat. Cartea d-lui Boutiere, fiind o teză de doctorat, are calităţile şi defectele inerente oricărei teze de doctorat, lucrată după metoda sorboniană: claritate în expunere, metodă în ordonarea acestei expuneri, precum şi a materialului, scrupulozitate, completă epui- zare a subiectului, dar şi un exces de migală ce necesită un timp destul de îndelungat atrăgând un inconvenient, mai totdeauna foarte grav. Suntem, în genere, împotriva scrierilor improvizate, de <(premier jet». Dar recunoaştem că şi o prea îndelungată « in- cubaţie » este primejdioasă. Autorul se impregnează într’atât de ‘) Jean Bouti&re, La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930. 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE esenţa celor ce are de înfăţişat şi sfârşeşte prin a trăi atât din însăşi viaţa personajului sau personajelor sale, încât nu mai poate să fie perfect conştient de măsura în care — odată puse pe hârtie, materializate oarecum — aceste personaje sunt destul de însu- fleţite şi clar conturate şi pentru cei ce nu le cunosc. O simplă schiţă poate să i se pară autorului mai elocventă decât un portret minuţios, după cum o simplă aluzie la lucruri pe care el le cunoaşte adânc poate, în spiritul lui, să fie suficient de ex- plicativă şi de justificativă a unor situaţii care rămân turburi şi haotice pentru cetitorul care nu este în curent cu nimic din atmosfera specială, oarecum de intimitate cu subiectul, ce s’a ţesut pe nesimţite în mintea scriitorului. Or, este tocmai ceea ce frapează în cartea d-lui Boutiere, atât în partea — destul de importantă — din volum închinată biogra- fiei povestitorului dela Humuleşti, cât şi în rest. De sigur, este dela sine înţeles că nu putea fi vorba de o viaţă romanţată a Iui Creangă. Totuşi ar fi fost de aşteptat mai adânci incursiuni şi mai dese, în domeniul vieţii interioare şi nu o exclusivă confinare în acela al desfăşurărilor exclusiv exterioare. Dar d. Boutiere povestind întorsăturile acestei vieţi şi, mai ales, descoperirea vo- caţiei literare, citează nume, împrejurări, date importante ce au avut o influenţă covârşitoare în viaţa lui Creangă, fie direct, fie indirect şi care nouă, românilor, ne sunt firesc cunoscute, dar care străinilor (cărora se presupune că li se adresează volumul din moment ce este scris în franţuzeşte), fiindu-le complet necu- noscute, nu le pot explica şi justifica nimic. D. Boutiere nu dă nici o lămurire: care era atmosfera politică şi socială a momen- tului, ce reprezenta « Junimea », Titu Maiorescu, Eminescu, etc., întrucât un preot ortodox se poate căsători şi divorţa (lucruri care în occident par comice dacă nu se explică). Notiţele numeroase cu care autorul însoţeşte această biografie şi care dovedesc o muncă impresionantă, departe de a servi ce- titorului străin, nu pot decât să îl încurce mai rău, aceste note referindu-se la alte nume şi titluri româneşti, care prin ele însăşi nu pot spune nimic. Repet, d. Boutiere a sfârşit prin a cunoaşte atât de bine toate aceste detalii încât i s’a părut, până la urmă, firesc ca toată lumea să le cunoască. Volumul său parcă s’ar adresa unui public ex- clusiv român. Dacă din biografie, temperamentul şi structura spirituală a dascălului şi marelui povestitor se desprind cu greu, ele se con- turează, în schimb, în deosebit relief în restul lucrării şi anume în analiza amănunţită a operii. Din primul capitol (L’oeuvre: aperţu general. I.Les ouvrages di- dactiques. II. Les contes, Ies anecdojes, et Ies souvenirs. III. Creangă LIBRÂRIA franceză 209 auteur comique. IV. Oeuvres diverses) care enumără operele sale, ne dăm seama de deosebita vioiciune de spirit a lui Creangă, spirit în continuă efervescenţă. Şi ne întrebăm: care ar fi fost aportul intelectual al acestui om în cultura românească, în toate domeniile acestei culturi, dacă, în loc să trăiască în felul în care a trăit, s’ar fi putut adăpa de tânăr la marile izvoare de cultură care au nutrit pe un Maiorescu şi Eminescu. Primele rudimente de viaţă intelectuală cu care Creangă a venit în contact au trezit imediat în el nevoia de a face şi mai bine: reacţiuni de iniţiativă şi transformare. Transformări ce nu aveau de scop forma exterioară decât în măsura în care ea era legată de substratul de bază ce trebuia modificat. Abia numit institutor, se apucă să alcătuiască manuale mai raţionale, ceea ce determină pe Titu Maiorescu să îl încurajeze şi să îi ceară să scrie un fel de călăuză a învăţătorilor. De asemeni scrie o geografie a jude- ţului Iaşi, mânat de aceeaşi efervescenţă spirituală care îl îmboldea să umple cât mai multe din lacunele pe care avea prilejul să le observe în jurul lui. Aceleaşi imbolduri îl hotărăsc să scrie un fel de eseu-călăuză asupra rolului preoţilor la sate. După acest «aperfu general», trecând la studiul amănunţit şi în totul sorbonian al fiecăreia dintre scrierile lui Creangă — studiu în care autorul excelează cu adevărat şi în care nimic nu este neglijat, toate variantele, toate ipotezele şi chiar structura intimă a frazelor şi formelor gramaticale preferate fiind răbdător exa- minate — d. Boutiere dovedeşte o admirabilă înţelegere nu nu- mai a operei lui Creangă, dar şi a întregului spirit al vieţii româ- neşti în genere. Trebue să adăugăm că studiul acesta este în acelaşi timp şi unul comparat, atât literar cât şi folkloristic, reamintind şi rezu- mând tot ce s’a făcut în acelaşi gen şi în alte ţări, tocmai pentru a învedera originalitatea lui Creangă. De altfel, capitolul în care se ocupă de această originalitate este cu deosebire interesant. Nu ne putem împiedeca de a cita câteva pasaje semnificative: « Creangă, toutes Ies fois qu’il en avait la possibilite, plaţait ses acteurs dans un milieu moldave et leur donnait la vie en tra- ţant des esquisses physiques ou morales; il semait enfin ţâ et lâ des observations et des reflexions plaisantes. II faisait ainsi d’un theme populaire emprunte une oeuvre vrai- ment â lui: aussi ses Contes, bien que tr&s proches de ceux des autres conteurs roumains par leurs intrigues et certains elements formels, ont-il un aspect original et une valeur tr&s superieure. Creangă ne se proposait pas, en effet, d’apporter, comme Ies autres couteurs de son pays, une modeste contribution au fol- klore roumain. Naţionaliste sincere et meme un peu chauvin, admirateur fervent du tresor litteraire reţu des ancetres, il voulut 14 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE montrer â ses compatriotes, trop enthousiastes â son gre de la cul- ture etrang£re, que le genie populaire roumain avait cree des oeuvres anonymes dignes d’etre mises au jour, et qui, redigees dans la pure langue roumaine et ornees de la seule parure de l’esprit, des proverbes et des dictons nationaux, pouvaient riva- liser avec Ies chefs-d’oeuvre de la litterature savante: il continuait ainsi, inconsciemment, la tradition d’A. Russo. Ses efforts ont ete couronnes de succes: ses Contes figurent avec honneur parmi Ies oeuvres Ies plus remarquables de la litterature roumaine. Cette transformation du conte populaire en oeuvre d’art est un fait que l’on ne constate pas dans beaucoup de nations. Les editeurs de prose populaire, â commencer par les freres Grimm, ont souvent poli les recits qu’ils recueillaient et frequemment aussi ils ont reconstitue les variantes ideales, en fondant en une seule plusieurs versions incompletes: P. Ispiresco, le premier conteur de Roumanie apr£s Creangă, n’a pas procede autrement. Mais bien rares sont ceux qui ont eu, comme Creangă, Ie talent d’animer et de rajeunir les vieux thâmes populaires. Aussi, la plupart des multiples recueils de contes qui depuis un siecle, ont ete publies dans tous les pays, ne sont-ils gu£re lus aujour- d’hui que par les specialistes. Le nombre de ceux qui ont connu et connaisent encore auprâs du public un succes considerable est tr£s restreint. On ne peut guere citer, dans l’ordre chrono- logique, que les collections de Ch. Perrault, des freres Grimm, du chanoine Schmid et de Chr. Andersen». Şi după ce le examinează pe fiecare, autorul conchide: « A cote de ces quatre recueils, qui ont chacun leur caractere propre, merite de figurer l’originale collection de Creangă. Creangă n’est ni un moraliste, comme le chanoine Schmid, ni un poete ou un philosophe, comme Andersen; c’est sans le vouloir qu’il est un folkloriste, comme le freres Grimm. Creangă est avant tout un artiste, comme Ch. Perrault. On trouve dans l’oeuvre des deux conteurs, la meme reproduction fidele des vieilles fic- tions et du simple langage populaire, la meme vie, la meme evo- cation des petites gens d’une certaine epoque, le meme esprit de bon aloi. • Creangă ne se distingue de son predecesseur que par un rea- 4 lisme parfois un peu plus pousse et, surtout, par la riche collec- tion d’expressions, de dictons et de proverbes populaires qu’il offre â ses lecteurs, collection dont l’equivalent n’existe, â notre connaissance, chez aucun autre conteur europeen. Ce n’est pas pour Creangă une mince gloire que de pouvoir etre mis en parallele avec Ch. Perrault, dont le recueil, si proche de la perfection, fait aujourd’hui encore le regal des lettres Ies plus delicats ». GENEZA FORMELOR CULTURII 211 Onoare şi mai mare, cu cât câteva rânduri mai sus, autorul se exprimă în termeni destul de severi pentru Perrault, care pare să fie mult inferior lui Creangă. Volumul, elegant editat, cu numeroase ilustraţii şi facsimile este de un deosebit interes pentru toţi românii, fără deosebire, iar pentru străini, de o covârşitoare importanţă mai ales pentru specialişti. I. IGIROŞIANU GENEZA FORMELOR CULTURII Problema pe care o tratează noua lucrare a d-lui P. P. Negu- lescu a) nu este aceea a factorilor determinanţi ai formelor culturii în general — la care titlul ei ne-ar putea da dreptul să ne aşteptăm. Dacă este adevărat că în cursul lucrării ea capătă o deslegare, totuşi problema de care autorul se ocupă în deosebi şi care con- stitue punctul central al tuturor desvoltărilor sale este aceea a factorilor care determină apariţia şi orientarea cugetării filosofice. Prima parte a lucrării tratează exclusiv această problemă. Iar cea de a doua şi ultima examinează rolul factorului etnic în de- terminarea formelor culturii în general. Cei ce cunosc studiul d-lui Negulescu asupra Filoso/iei Re- naşterii îşi aduc aminte că, în cele două introduceri ale volumelor care cuprind acest studiu, d-sa îşi spusese deja cuvântul în pro- blema factorilor care determină apariţia şi orientarea cugetării filosofice. Ceea ce a îndreptat pe oameni încă din timpuri foarte îndepărtate pe calea gândirii, abătându-i dela preocuparea de a satisface cerinţele imediate ale vieţii, a fost, scria atunci d. Ne- gulescu, nevoia lor de a cunoaşte şi de a-şi explica lumea — nevoie organică pentru fiinţa omenească în adevăratul înţeles al cuvân- tului, dacă ţinem socoteală de faptul că ea este strâns legată de aspiraţiile ei cele mai adânci. Cât despre formele pe care le-a luat gândirea omenească în evoluţia ei ulterioară, ele au fost de- terminate de numeroşi factori interni şi externi. In rândul celor dintâi, primul loc I-a avut nevoia minţii omeneşti de a se pune în acord cu faptele şi de a înlătura contradicţiile. La acest factor logic — oarecum impersonal — au intervenit apoi în desfăşurarea ideilor factori subiectivi de natură afectivă şi deci strict perso- nali. In rândul factorilor externi au luat loc influenţa progreselor ştiinţei şi a concepţiilor filosofice anterioare, ca şi influenţa me- diului social în condiţiunile lui de viaţă. *) P. P. Negulescu, Geneza formelor culturii, Bucureşti, 1934* 14* 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la Geneza formelor culturii, d. Negulescu reia, odată cu pro- blema, aceleaşi convingeri, întemeindu-se însă acum pe date ştiin- ţifice mult mai bogate şi aducând numeroase şi întinse precizări, ceea ce dă expunerii o amploare cu adevărat impresionantă. Cu modul d-sale cuprinzător de a vedea lucrurile, care recunoaşte valoarea în determinarea apariţiei şi în orientarea cugetării filo- sofice unei serii întregi de factori de natură foarte diferită, se înţelege de ce d. Negulescu a avut toată libertatea de a folosi în deslegarea problemei ce îl preocupă un vast material ştiin- ţific. Din acelaşi motiv însă, d-sa nu s’ar fi putut împăca cu nici- una din teoriile care nu recunosc aici decât rolul unui factor unic. Acesta este cazul concepţiei freudiene. Cum se ştie, după Freud şi după cei ce susţin punctul său de vedere, diferitele forme ale culturii: arta, ştiinţa şi filosofia, nu reprezintă decât satisfacerea indirectă sau travestită a tendinţelor organice ale oamenilor, ră- mase nesatisfăcute pe calea lor normală. Teza aceasta a fost sus- ţinută, în. ceea ce priveşte în deosebi filosofia, de Herzberg, în studiul său Zur Psychologie der Philosophie und der Philosophen. Aşa fiind, d. Negulescu îşi începe studiul cu examenul critic al lucrării acestuia. In esenţă, spune d-sa, teoria lui Herzberg constă în a presupune că unii oameni, înzestraţi de natură cu porniri afective puternice, suferind de inhibiţii intensive, nu-şi pot găsi satisfacţia pe căile fireşti ale acţiunii şi caută un deri- vativ în. cugetare — ceea ce îi duce la filosofie. Iar mecanismul acestei abateri a tendinţelor organice dela căile lor naturale şi îndreptarea lor către alte scopuri, se rezumă în ceea ce Freud numise, Înainte de Herzberg, sublimare (p. 89). împotriva acestei toerii, d. Negulescu aduce obiecţia că ea nu explică de ce sublimarea împinge numai pe unii spre filosofie, aşa încât se ridică întrebarea la ce duce nesatisfacerea pornirilor — altfel aşa de frecventă — la ceilalţi oameni ? Herzberg caută să înlăture această dificultate afirmând că pentru ca oamenii să fie orientaţi în spre filosofie trebue să fie înzestraţi cu puteri su- fleteşti anumite. De aici rezultă însă că sublimarea este numai cauza ocazională a orientării oamenilor spre filosofie, nu cauza ei eficientă (p. 93). O obiecţie mai importantă împotriva tezei lui Herzberg se întemeiază pe faptul că, în istoria gândirii, fac- torii determinanţi au fost raţionali şi obiectivi, nu iraţionali şi subiectivi. Totuşi d. Negulescu nu se gândeşte să respingă total şi definitiv această teorie. Iată ce ne spune d-sa, după ce arată dificultăţile pe care ea le întâmpină. « Rezultă oare de aici că aceşti factori (subiectivi şi iraţionali) nu joacă nici un rol în viaţa sufletească a filosofilor ? Nu mă gândesc nicidecum să afirm aşa ceva. Mă mărginesc numai să constat că nu ne putem explica evoluţia cugetării filosofice a omenirii, aşa cum s’a desfăşurat, GENEZA FORMELOR CULTURII ai3 de fapt, numai cu factorii subiectivi şi afectivi, pe careHerzberg îi consideră ca fiind singurii determinanţi. Când studiem istoria filosofiei, ne lovim, la fiece pas, de factori obiectivi şi intelectuali pe care nu avem dreptul să-i ignorăm şi cărora nu le putem tă- gădui o influenţă diriguitoare, în orientarea cugetării fiecărui fi- losof» (p. ioo). Aşa dar, fără a nega valoarea factorilor afectivi prin care freu- dienii explică apariţia şi orientarea cugetării filosofice, d. Negu- lescu crede că trebue să se recunoască rolul — cel puţin tot atât de însemnat—al unui factor de altă natură. Şi, cum se vede din pasajul citat mai sus, acesta este intelectual. Ca atare, el constă din complexul de date ale experienţei, din rezultatele cercetării ştiinţifice şi din cerinţele logice ale minţii omeneşti. Fără aceste elemente, am fi puşi în imposibilitate de a înţelege apariţia ori- căreia dintre formele pe care le-a luat în trecut cugetarea filo- sofică. Nu trebue totuşi să se creadă că, cu această convingere, d. Negulescu ar înclina spre o supravieţuire a factorilor intelectuali în determinarea apariţiei şi orientării cugetării filosofice. Dim- potrivă, fără a găsi în activitatea gândirii un element original, deosebit prin natură de funcţiunile vitale ale organismului şi in- dependent de acestea, d-sa arată că, sub formele ei cele mai în- depărtate de activitatea propriu zisă a organismului, cugetarea nu este decât potenţarea unuia din elementele ei constitutive. Iar în analogia pe care o face cu această ocazie (p. 122 şi urm.), d. Negulescu pare a înclina spre o suprapreţuire a activităţii fizice a organismului. La temelia oricărui act voluntar al oame- nilor găsim totdeauna, spune d-sa, trei factori: pornirile afective, jocul imaginaţiei şi operaţiile discernământului critic. In cazurile în care predomină primul dintre aceşti doi factori, avem menta- litatea religioasă sau artistică. Când predomină discernământul critic, avem, după cazuri, mentalitatea ştiinţifică sau filosofică. Aşa dar, activitatea gândirii în ordinea preocupărilor filosofice nu reprezintă decât intensificarea unuia din elementele consti- tutive ale activităţii noastre practice. Aşa fiind, se înţelege că d. Negulescu n’ar putea fi învinuit de o suprapreţuire a factorilor intelectuali în explicarea formelor culturii—chiar când e vorba de cele mai indisolubil legate de activitatea inteligenţei, cum este cazul filosofiei. . Ceea ce ne face să credem că în această privinţă autorul înclină spre un punct de vedere contrar, este modul cum explică mai departe emanciparea inteligenţei în activitatea practică a orga- nismului. După d. Negulescu, punctul de plecare al acestei emancipări este în jocul desinteresat al inteligenţei (p. 39 şi 204). Inteligenţa a început prin a fi, spune d-sa, un instrument menit ZI 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să uşureze satisfacerea nevoilor fundamentale ale vieţii. Astfel, la început, activitatea ei era interesată. încetul cu încetul însă ea a început să aibă o activitate desinteresată, când oamenii au început să simtă nevoia de a cunoaşte pentru a cunoaşte, nevoie care a apărut prin jocul desinteresat al inteligenţei. In asemenea condiţiuni, apariţia preocupărilor teoretice este mai mult întâm- plătoare, sau în tot cazul nu este opera unei emancipări spon- tane a inteligenţei. De unde rezultă că factorii intelectuali au în apariţia cugetării filosofice un rol secundar şi derivat. De acord cu această concluzie, totuşi nu suntem de acord cu premisa pe care ea se întemeiază. Aceasta pentru motivul că, după credinţa noastră, activitatea inteligenţei nu rămâne nici- odată fl desinteresată », aşa încât nu găsim că este necesar să re- curgem la explicarea unui asemenea caracter fictiv al ei. Cum a recunoscut-o d. Negulescu însuşi, filosofia, care reprezintă forma cea mai diferenţiată — dacă putem spune aşa — a activi- tăţii intelectuale, răspunde unor nevoi adânci ale fiinţei omeneşti. Şi în tot cazul, dacă este adevărat că într’o oarecare măsură ac- tivitatea gândirii în filosofie şi în ştiinţă este desinteresată, cre- dem că aceasta se explică mai puţin prin jocul iniţial desinteresat al inteligenţei şi mai mult prin spiritualizarea nevoilor organice care îi stau la bază. In ceea ce priveşte orientarea cugetării filosofice, de asemenea, d. Negulescu dă un rol important factorilor externi. Faptul totuşi că ei, deşi sunt aceiaşi la un moment dat pentru toţi oa- menii dintr’un loc anumit, nu îndreptează gândirea lor pe aceeaşi cale, îl explică prin intervenţia factorilor subiectivi. Dintre aceştia, raţiunea are un rol moderator, întrucât ea este aceeaşi la toţi oamenii, pe când afectivitatea unul turburător, întrucât diferă dela un om la altul. In asemenea condiţiuni, gândirea nu se uni- formizează, dar nici nu se particularizează fără nici o măsură. Studiul rolului factorului etnic este reluat, cum spuneam, în partea a doua a lucrării. Problema e pusă sub forma întrebării dacă poate fi vorba de un specific naţional şi dacă acesta are rol activ şi creator în determinarea formelor culturii. înţeles ca un complex de caractere fizice şi psihice, specificul naţional poate fi interpretat prin două ipoteze. El poate fi conceput anume fie ca variabil, fie ca invariabil. In prima ipoteză, ideea specificului naţional se întemeiază pe teoria raselor. Sub oricare din formele ei însă, această teorie nu poate justifica ideea existenţei unui spe- cific naţional constituit din caractere invariabile. Această parte — amplu desvoltată şi întemeiată pe o vastă in- formaţie ştiinţifică — este cea mai actuală din tot cuprinsul lu- crării, întrucât pune în discuţie mult agitata problemă a raselor. Ea este altfel aceea care l-a determinat pe autor să-şi publice GENEZA FORMELOR CULTURII 215 lucrarea. In tratarea acestei probleme de strictă actualitate, d. Negulescu a ajuns pe o cale indirectă. In unul din cursurile in- troductive dela Universitate, în care de obicei d-sa caută, înainte de a intra în materia propriu zisă a cursului, să orienteze pe stu- denţii ce-1 urmăresc în probleme cu caracter mai mult educativ, d. Negulescu a desvoltat problema factorilor care determină apa- riţia şi orientarea cugetării filosofice, cu scopul de a vedea care sunt aptitudinile speciale ce se cer unui om hotărît să studieze filosof ia şi să se ocupe de ea, pentru a avea, perspective cel puţin de succes, dacă nu asigurări formale. In studiul acesta, autorul s’a lovit de un factor care, din pricina părerilor inexacte ce cir- culă privitor la valoarea lui, impunea o cercetare mai amănun- ţită. Este vorba de factorul etnic. Iar părerile inexacte care cir- culă asupră-i sunt în deobşte cunoscute sub numele de teorie a specificului naţional. Examinând aşa dar întemeierea acestei teorii, d. Negulescu a ajuns, aşa cum era firesc, pe calea cerce- tării ştiinţifice a problemei, la faimoasa teorie a raselor. Se ştie însă că pe bazele acestei teorii se întemeiază întreaga orientare politică a Germaniei de după război, ca şi unele mişcări poli- tice de mai puţină suprafaţă dela noi şi de aiurea. Aşa fiind, se înţelege că, fără să-şi propună aceasta, studiul d-lui Negulescu căpăta un viu interes prin problemele de actualitate pe care Ie tratează. Aceasta l-a şi determinat să dea studiul publicităţii, cre- zând că astfel contribue să lumineze opinia publică asupra unor chestiuni al căror interes nu e numai pur teoretic. Ar fi foarte anevoios să intrăm în analiza acestei părţi a lu- crării, pentru a arăta cuprinsul ei de idei. In faţa materialului ştiinţific vast pe care ea îl cuprinde şi a tratării de o remarcabilă claritate şi rigoare logică, nu putem spune decât că, atât pentru filosofi cât şi pentru oamenii de ştiinţă, ea cuprinde o magistrală lecţie de modul cum trebue cercetată o problemă, înainte de a-i da soluţii. Graba cu care se aruncă uneori în discuţie problemele şi se formulează deslegările lor, face loc aici unei cercetări uimitor de răbdătoare şi de minuţioase. Poate că, din acest motiv, de unii cetitori, partea aceasta a lucrării nu va fi urmărită cu uşu- rinţă. Ea va uimi însă şi va exaspera cu siguranţă pe cei ce şi-au făcut din teoria specificului naţional un fel de chestie personală, fiindcă aceştia sunt în deobşte teoreticieni ai sentimentului, oa- meni adică ce se întemeiază în opiniile lor pe sugestiile propriei lor afectivităţi şi nu pe datele ştiinţei. Cea de a doua ipoteză se întemeiază pe caracterele psihice ale oamenilor, pentru a alcătui cu ele tipuri mai mult sau mai puţin distinctive. Nici din acest punct de vedere însă, nu se poate ajunge la unităţi şi fixităţi absolute, care să justifice ideea unui specific naţional. Aceasta o dovedeşte limpede neînţelegerea dintre cei 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce s’au ocupat cu psihologia popoarelor. Nu se poate tăgădui totuşi existenţa unor anumite tipuri psihologice caracteristice pentru diferiţii indivizi şi pentru diferitele naţiuni. Aceste tipuri psihologice atârnă de ideile şi de sentimentele oamenilor. Aşa fiind, ele se schimbă cu condiţiile lor de existenţă şi prin con- tactul dintre popoare. Stabilitatea relativă a tipurilor psihologice de care e vorba stă în faptul că aceste influenţe determină la oa- meni deprinderi. Iar faptul că asemenea tipuri psihologice se pot generaliza, se datoreşte vieţii oamenilor în comun. In acest mod, d. Negulescu nu tăgădueşte realitatea specifi- cului naţional. D-sa nu-1 concepe însă ca pe o existenţă absolută, ci ca pe un complex de caractere psihice cu o stabilitate relativă. Şi d-sa pune la îndoială rolul lui creator, reducându-le la o va- loare pur reprezentativă. Proba o găseşte în analiza amănunţită a mecanismului invenţiei. El presupune, ca o condiţie primordială, amestecul raselor — ceea ce fireşte că presupune înlăturarea spe- cificului naţional. Astfel, pe calea izolării dintre popoare, pe care ar vrea s’o susţină cei ce ţin la ideea specificului naţional, popoa- rele nu par nicidecum a se îndrepta spre progres, ci spre imobi- litate şi spre regres. Iată în câteva cuvinte modul în care d. Negulescu pune pro- blema culturii. Dacă ar fi să caracterizăm concepţia la care sfâr- şeşte, fără îndoială că ar trebui să spunem că ea este un deter- minism. In studiul d-sale însă d. Negulescu nu a urmărit sta- bilirea unei concepţii generale. Vasta întemeiere ştiinţifică a lu- crării şi tratarea atât de amplă a problemei dovedeşte că d-sa a trecut peste o asemenea aspiraţie de filosof, pentru a întreprinde o adevărată cercetare ştiinţifică. Cu o asemenea orientare, lucrarea d-lui Negulescu prezintă un interes care e în afară de orice în- doială. AL. POSESCU CRONICI DALMAŢIENE Bemard Shaw scrie: «Poporul jugoslav e ceea ce vi se pare că sunteţi, dar nu sunteţi în realitate ! E ospitalier, totdeauna bine dispus şi foarte frumos. Fiecare oraş jugoslav e un tablou, fiecare fată jugoslavă ar merita să fie o stea de cinematograf». Am cetit de trei ori această recomandaţie a marelui ironist şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Bemard Shaw să găsească cuvinte de laudă pentru altceva decât o haină de in irlandez şi un coşuleţ cu fructe rumene ? Aceasta este negaţia unei credinţe pe care mi-am făurit-o în atâţia ani de lectură. Sau poate există totuşi pe acest pământ o sfoară de ţară care să nu poată fi trecută prin fierea CRONICI DALMATIENE ai7 ochiului şi a minţii şi să trebuiască până şi genialul autor al « Căruţei cu mere » să-i recunoască atât de alese calităţi ? Iată gândul care m’a frământat atâta vreme şi m’a făcut ca, atunci când treburi şi plăceri mă chemase spre republica patri- ciană a dogilor şi spre cetatea cuib de operă de artă a Medicişilor, să-mi îngădui o fugă circulară prin Jugoslavia. Să vă prezint această ţară ? Cu ce folos ? O cunoaşteţi din faima unui rege viteaz şi gospodar, măreţ în timp de război şi minunat în timp de pace; din gândurile frumoase cu care o întovărăşiţi în depărtări pe principesa Marioara, azi regină jugoslavă; din stră- dania pe care o depune alături de noi şi Cehoslovacia, adunaţi laolaltă într’o « Mică înţelegere », chemată a fi strajă la respec- tarea actualei orânduiri a lumii. Gloanţele trase la 28 Iunie 1914, la Sarajevo, de Gavrilo Princip — gloanţe care au curmat două vieţi bune şi au stârnit un război rău — i-au reabilitat destinul. S’a regăsit întregită şi întărită. In loc de cincizeci de mii de kilometri pătraţi, — două sute cincizeci de mii. In loc de două milioane locuitori,—treisprezece milioane şi jumătate. Şi, deosebit de aceasta, minunate bogăţii de suflet şi materie, care îşi aşteaptă desvoltarea. # # # Dacă te-a apucat, cetitorule, dorul de ducă, iar chimirul nu-ţi e doldora, strânge-ţi cele necesare şi porneşte pe coasta Dal- maţiei. Vei fi încântat de măreţe privelişti, vei avea folos văzând roadele dătătoare de imbold ale muncii constructive, vei vedea cum, adeseori cu stăruinţă şi hărnicie, se poate face mai mult decât cu daruri naturale şi blagoslovenia cerească. Opreşte-te la Zagreb, dacă vrei să vezi un oraş occidental, cu o catedrală măreaţă şi un teatru cum puţine sunt în lume. Zăbo- veşte la Fiume—Susak, o frântură de zi, dacă te interesează cum un oraş poate fi împărţit între două ţări, .ca un pantof la doi oameni. Nu uita însă să scobori, cel puţin odată, cu trenul spre coasta Dalmaţiei. Părăseşte, de pildă, drumul obişnuit—spre Susak — şi feerica privelişte a coastei nordice, şi scoboară, cu drumul de fier, dela Ogulin la Split. Numai după puţină călătorie, te vei înfunda într’un ţinut de piatră fără de sfârşit. Nici pom, nici fir de iarbă în aproape zece ore de călătorie. Pe alocuri numai, câte o tufă singuratecă stă atât de ghemuită, încât o crezi speriată de îndrăzneala ce a avut-o să crească în asemenea loc. In depărtare vezi, din când în când, câte un petec negru, — negru mai ales prin contrast cu piatra înconjurătoare. Pe el, câteva beţe cu fasole şi câteva şiruri de 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pătlăgele roşii şi cartofi. Mai e loc şi pentru o floare, două, singurul zâmbet în pustiul de piatră. Am întrebat pe un tovarăş de călătorie, — drumeţ care de două decenii vine, an de an, să privească minunăţiile Dalmaţiei, —prin ce dar ceresc, Croaţii, Bosniacii şi Dalmaţienii s’au trezit cu aceste oaze pitice. « Nu e dar dumnezeesc. E mai mult. E muncă omenească. Pământul negru e adus de departe. Dela sute de kilometri. Unii, cei mai fericiţi, îl aduc cu căruţa. Ceilalţi, îl aduc în traistă, pe spinarea unor mă- găruşi, aproape fără viaţă. « Pe vremuri, au fost aici păduri vestite. S’au tăiat, parte pentru nevoile constructorilor de corăbii, parte ca să se distrugă cuiburile de piraţi de pe coastă. Şi cum tot ce e împotriva firii se răzbună, ţinutul acesta, al celei mai albastre mări dintre toate apele albastre, e atât de pustiu, încât până şi păsările mării fug de elu. Drumeţul mi-a lămurit taina. Am înţeles cât de scump e plătită, acolo, o oală de fiertură. Am înţeles însă că păcatele unei generaţii sunt blesteme care se prelungesc cu veacurile. Dalmaţienii şi-au turnat amărăciunea într’un proverb: « Cine distruge un pom, distruge un om». Ei o ştiu din propria lor suferinţă. » De sute de ani, Dalmaţienii plătesc un păcat ancestral, sfărâmă piatră, tăind terase, ca să se ferească de foame şi să se apere de vijelie. Căci, pe coasta aceasta pleşuvă, pe care fiecare stâncă e un monstru şi fiecare fiinţă omenească un martir, când se por- neşte furtuna, nu rămâne tufă nesmulsă, iar pietrele, în rostogolirea lor, nu cunosc cruţarea. Când apele s’au aşezat şi cerul s’a limpezit, Dalmaţienii pornesc din nou la muncă. Refac tot ce furiile naturii au prăpădit. Şi, ceva pe deasupra. O muncă fără preget. O muncă însă care-i cinsteşte şi-i înalţă. Numai aşa se lămureşte cum, într’un ţinut fără pâine, găseşti monumente de artă. Dela ruinele nordice ale principilor franco- pani până la străvechea Salonae, dela palatul lui Diocleţian şi până la podoabele de arhitectură veneţiană dela Raguza,—pre- tutindeni, pe insule şi pe coastă, găseşti minunatele mărturii a şase civilizaţii, îngrămădite una peste alta. Fiecare ruină povesteşte o pagină din sbuciumul omenirii. Prea mulţi eroi şi-au vărsat pe aici sângele, în slujba zeilor, a Crucii sau a semilunii, ca să-i amintească istoria. S’au prăpădit principi şi regi. S’au pierdut popoare. Numai geniul şi munca oamenilor au rămas sfinţite în minunate opere de artă. Au rămas să amintească un adevăr veşnic: Cumpăneala şi munca sunt adevărata bogăţie. CRONICI DALMAŢIENE 219 Ele fac pe omul din pustiul de piatră să trăiască mai bine decât cel din ogorul roditor. Şi îi deschid sufletul şi mintea. Cine vrea să se mândrească că e om şi să înţeleagă puterea muncii, să se ducă pe coasta Dalmaţiei. # * * Să nu ne pierdem dreapta măsură. Nu toată Jugoslavia are aspectul coastei dalmatine. Nici ca măreţie, nici ca pustietate. Dimpotrivă. Sunt regiuni blagoslovite unde un sac de sămânţă şi o sgârâietură a pământului dau o recoltă. La Kralievo se aduc cereale din ogoarele roditoare ale Sirminiei, Slavoniei, Bosniei, Herţegovinei şi Serbiei. Porumbul e căutat cu deosebire. Sunt însă totdeauna cumpărători pentru grâu, orz şi secară. Pe podişul Dalmaţiei creşte, de asemenea, porumb. Car- toful şi sfecla de zahăr sunt ţinute în mare cinste. In Istria, Dal- maţia şi Herţegovina clima dulce îngădue o recoltă bogată de măslini. De asemeni, să nu trecem cu vederea producţia ei de fructe. Nucul creşte în Serbia, castanul în Bosnia, mărul, cireşul, mig- dalul, lămâiul şi portocalul în Dalmaţia; podgoriile sunt una din gloriile naţionale, iar din frunzele de tabac se face un bogat export. Din această scurtă înşirare reiese că Jugoslavia e o ţară agricolă. E deci solidară cu noi în suferinţa în care ne-a svârlit depre- cierea producţiei agricole. Trebue însă să arătăm, spre cinstea agricultorului jugoslav, că puterea lui de muncă, bine îndrumată şi raţional stimulată, a făcut ca suferinţa să-i fie mai uşoară. Trei sferturi din totalul exportului din Jugoslavia a revenit, în 1933, agriculturii, creşterii vitelor şi industriei forestiere. La noi, această proporţie a scăzut dela 78,7% în 1927 la 41,1% în 1933. ’ Iar în ce priveşte exportul produselor agricole, în 1933 a fost de 771,5 milioane kg. în valoare de 959,5 milioane dinari, faţă de 492,4 mii. kg. în valoare de 870,4 mii. dinari în 1932. Noi am exportat în 1933, cereale şi derivate în valoare de 3.257 mi- lioane lei, faţă de 5.728 milioane în 1932 şi 8.764 milioane în 1931. ’ ... Aceste cifre îngăduesc o mai bună cunoaştere a situaţiei; ele dovedesc cum, printr’o muncă fără de preget, Jugoslavii au ştiut să înlocuiască preţul bun de odinioară cu un plus de producţie, numai să nu rămâie în pagubă. Şi am dat pildă Jugoslavia, pentru că din toate celelalte ea ne e mai aproape şi mai asemănătoare. Ca noi, ea a ieşit cu idealul naţional înfăptuit din marele război. Ca noi, ea a făcut la 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încheierea păcii o reformă agrară, care a trecut pământul ţării îi» mâinile acelora care-1 lucrau. A mai făcut ceva ce n’am făcut noi. După împroprietărire, ea n’a lăsat pe agricultor la voia întâmplării, în luptă cu inflaţia şi cu sărăcia. A creat o bancă agricolă privilegiată, cu participaţia Sta- tului, cu un capital de şapte sute milioane dinari şi a desvoltat reţeaua de bănci cooperative, în aşa fel, încât să nu lipsească finanţarea. Şi a mai făcut ceva, de care noi am trebui să ţinem seama, cei dintâi. In fiecare şcoală, în ultimii doi ani, se învaţă ca materii principale: agricultura, silvicultura, zootehnica şi viticultura. Mai mult chiar, nimeni nu poate fi slujbaş public, dacă nu dovedeşte serioase cunoştinţe pe tărâmul muncii pământului. E doară firesc ca, într’o ţară în care şaptezeci şi cinci la sută din locuitori sunt agricultori, ceilalţi, douăzeci şi cinci la sută, să cunoască pro- blema de căpetenie, pentru ca, în acest fel, să se ferească de a aduce, în activitatea lor, vreun neajuns agriculturii. Iată o problemă care pe noi ne-a interesat mai puţin. Ne-am mulţumit cu reforma agrară, fără să ne străduim să dăm noilor proprietari de pământ mijloacele materiale şi educaţie profesională de care au absolută nevoie. De altfel, criza statornică e pentru agricultură. Fără să împăr- tăşim de fel sistemul, trebue să amintim că Jugoslavia, încă dela 1930, a înfiinţat o societate privilegiată pentru exportul grâului cu sprijinul financiar al Statului şi cu colaborarea exportatorilor» producătorilor şi cooperatorilor. Această societate a ştiut să înlăture unele din relele născute de criză şi să îmbunătăţească exportul. # ' * # Cutoatecă vrem să arătăm câteva aspecte din regatul vecin, care ne interesează, nu vom aminti nici de bogăţiile sale minerale, nici de organizaţia sa administrativă. Se poate însă să trecem cu vederea pitorescul câtorva regiuni ? ' Porumbeii şi operele de artă din piaţa San Marco au făcut mai mult pentru viaţa economică a Veneţiei, decât toată legislaţia oraşului. Duceţi-vă într’o Duminecă în această piaţă. Mii şi mii de oameni veniţi din împrejurimi şi din depărtări. Oamenii svârl grăunţe porumbeilor, privesc minunatele monumente, se plimbă printre arcade şi nimeni nu scapă fără să cheltuiască zeci sau sute de lire, pe fotografii, mâncare şi amintiri. De aplicarea repaosului duminical, nici vorbă. Ar ruina mii de familii. Jugoslavia cunoaşte o mişcare turistică puţin obişnuită. Varie- tatea solului şi monumentele de artă atrag în fiecare an, zeci de mii de călători. CRONICI DALMATIENE 221 Belgrad — oraşul alb în limba Sârbilor — dovedeşte puterea de muncă a unei naţii refăcute. E un oraş occidental care con- trastează cu orientalismul misterios şi pitoresc din Sarajevg. In ce ţară găseşti la distanţă atât de apropiată aspecte atât de felurite ? Zăpezile veşnice de pe creştetul munţilor contrastează, la rândul lor, cu vegetaţia veşnică din sudul coastei dalmaţiene. Bled, Del- nice, Rogalska Slatina, Cettinge, Cattaro, atâtea peisaje de poveşti. Dubrovnik (Raguza) o Veneţie în miniatură fără canalele mirosi- toare, dar în schimb cu o vegetaţie, a cărei amintire te obsedează. Şi mai ales Adriatica, albastra Adriatică... # # # Istoria vorbeşte despre un fecior de scrib liberat, care a ajuns împărat al Romanilor. In fruntea celui mai întins imperiu de pe vremea sa, Diocleţian — căci de el e vorba—s’a dovedit un bun organizator şi un înţelept cârmuitor. N’a vrut să fie singurul şi cel mai mare, deşi a fost primul şi cel mai puternic. A împărţit imperiul între auguşti şi cezari, ca să înlesnească paza graniţelor şi să asigure supravegherea administraţiei. A născocit o ordine de succesiune la tron, cercând astfel să stăvilească războaiele civile. Istoria mai povesteşte că acest împărat, viteaz la luptă şi chib- zuit la cârmuire, a reuşit să înlocuiască mizeria neagră a provin- ciilor romane prin bună stare, statornicind moneta şi uşurând dările. Deşi nepot de sclav şi om liber abia în prima generaţie, Dio- cleţian nu s’a lăsat amăgit de mirajul puterii vremelnice. Douăzeci de ani după venirea sa în fruntea imperiului, a abdicat puţină vreme după ce şi-a sărbătorit triumful. Fără temei şi nesilit de nimeni, a pus mantia de purpură pe alţi umeri, ca să trăiască liniştit ca orice patrician avut, în palatul său dela Salonae pe minunata coastă a Dalmaţiei. Astfel povesteşte istoria. Oraşul Split — Salonae de odinioară — vorbeşte despre un Diocleţian. Vorbeşte despre unul îndrăgit de măreţia coastei dalmaţiene, ctitor de temple şi iubitor de flori. Palatul lui din acel oraş, podoabă de arhitectură, adăpostea tot ce imperiul roman avea mai rar. Dela Sfincşii însoritului Egipt şi până la granitul întunecatei Bretanii, toate provinciile impe- riului au contribuit la ridicarea unuia din cele mai interesante monumente de artă ce au existat vreodată, Grădinile lui Diocleţian, de atâta faimă, au intrat în lumea legendelor. Povesteşte istoria că, după abdicarea lui Diolceţian, neînţelegerile au început între conducătorii Romanilor. Au vrut căpeteniile oştirii să le curme, readucând pe bătrânul împărat 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în fruntea imperiului. Dar, după ce le-a auzit păsul, i-a dus în grădină, le-a arătat tot ce blândeţea climei şi arta grădinarilor au făcut să rodească, apoi le-a zis: — Să ai o grădină ca asta ţi să vrei să fii împărat roman? Ce copilărie... Şi a rămas mai departe la Salonae, între coloane şi flori. Cât de frumoase trebue să fi fost ele, ca să le fi jertfit cu atâta uşurinţă, un tron împărătesc ? Cât de mult trebue să le fi iubit. Am vizitat de curând oraşul Split. Din palatul de odinioară n’a rămas decât o parte, din grădină numai o umbră. Mausoleul lui Diocleţian a devenit o impunătoare catedrală. In templul lui Aesculap se ceteşte liturghia. In jurul lor, corpurile palatului, oraşul. Când Salonae a fost distrusă de barbari, locuitorii cetăţii, după lungi rătăciri, s’au adăpostit în palatul părăsit. încăperile mari sunt însă indiscrete şi greu de întreţinut. Au început să le micşoreze, zid după zid, schimbare după schimbare, şi, curând, apartamentele imperiale cu ajuns de nerecunoscut, S’au dărâmat coloane, s’au înlăturat baso-reliefuri, s’au deschis drumuri. Fie- care apartament a devenit un cartier. Palatul, în întregime, un oraş. Un oraş care s’a revărsat în grădinile înconjurătoare. Acesta-i Split: un oraş într’un palat. O curiozitate cum puţine sunt pe lume. Când porneşti din peristilul care ocupă centrul palatului, spre una din cele patru părţi ale zidului înconjurător, oricare ar fi ea, priveliştea te fură, te minunează. Porneşti spre cutare apartament imperial, cu speranţa că vei găsi splendorile pe care portalul ţi le promite. Te aştepţi la coloane de porfir şi sculptură în marmură. Găseşti însă zeci de prăvălii şi apartamente pitice, clădite dea- valma, din ţiglă nearsă şi piatră desprinsă din zidurile palatului. Ici, un covrigar, cu o dugheană cât o piatră de moară, îşi chiamă clientela, — doi, trei copilaşi cu ochi senini şi mină serioasă. Colo, o « coafeză » promite prin firme sclipitoare, să facă matroanelor dalmate cosiţa inelată pentru veşnicie, adică, pe grai nou, on- dulaţie permanentă. In sfârşit, dincolo, un cârpaci repară o ciubotă marinărească atât de împetecită, încât o crezi, din depărtare, o piele de crocodil. Figuri întâlnite şi aiurea. Şi totuşi ce schimbate. Ţi se pare că un vrăjitor ţi-a jucat un renghi. Doar o lovitură de baghetă şi mareşalul palatului a devenit un covrigar, împărăteasa Prista — o «coafeză» şi iubitul ei—un cârpaci. Te crezi scos din real. Aştepţi, din clipă în clipă, spectacolul să se schimbe, zidurile să dispară, uliţele să se lărgească, să reapară podoabele, coloanele, grădina şi împărăteasa. Dar aşteptarea ţi-e zadarnică. Metamorfoza ţine prea multă vreme. Pleci cu inima strânsă. CRONICA MUZICALĂ 223 Deabia când, pornit în larg, vezi de pe bordul vaporului Splitul bătut de ploaia de raze a soarelui, desamăgirea ţi se risi- peşte. înţelegi de ce Salonenii, cu tot calvarul lor, n’au vrut să părăsească ţinutul. Mai înţelegi de ce ca să rămână aici, Dio- cleţian a refuzat un tron împărătesc. GEORGE STROE CRONICA MUZICALĂ Un mare belşug de muzică s’a revărsat în Capitală în cursul anului; în afară de concertele Filarmonicei, trei asociaţii, « Crite- rion», «Pro Arte» şi «Cercul amicilor muzicii», în audiţii bilunare, au trecut printr’o vastă cantitate de literatură muzicală; unele urmă- reau un program de ansamblu în cuprinsul căruia alternau marile momente ale muzicii, cu un număr de compozitori iluştri, pre- zentaţi publicului prin procedeul, nou la noi, al «conferinţei experimentale»; uneori execuţiunile muzicale erau satisfăcătoare sau chiar bune; alteori, ele se resimţeau de oarecare neglijenţă şi uşurinţă în compunerea programelor, sau de ’ipsa vădită a unui număr suficient de repetiţii. E de aşteptat însă ca în toamna vii- toare, aceste neajunsuri şi neglijenţe să fie în scădere, căci ar fi prea mult să ne aşteptăm la totala lor dispariţie. Este strict imparţial însă a constata că toate audiţiile «Cercului Amicilor Muzicii» s’au distins printr’o foarte îngrijită prezentare şi mai ales printr’o extremă varietate de programe, în care primele au- diţii (la noi) erau majoritatea. Alegându-şi colaboratorii, după necesităţile programului, dintre destul de numeroşii buni instru- mentişti pe care îi avem, « Cercul Amicilor Muzicii » a făcut astfel dovada că se poate face muzică bună sub toate raporturile cu ceea ce avem; iar prin programe ne-a dat putinţa unei apropieri de mişcarea muzicală europeană de astăzi, apropiere pe care nici concertele Filarmonicei (care au de altfel altă destinaţie) şi nici audiţiile altor asociaţii nu ne-au oferit-o. Concursul artiştilor străini nu a lipsit dela săvârşirea acestei apropieri, cu toate greutăţile care stau în calea importului temporar de artişti. D-na Emmy Heim, d-nii Bela Bartok, Steuerman Frânkel au adus cu ei şi au comunicat audiţiunilor, cu perfectă artă, câte ceva din încercările, experienţele şi realizările artei muzicale de astăzi, aşa cum e cul- tivată sau brutalizată în Europa centrală. Nu au lipsit nici concertele de propagandă: două din ele au fost consacrate muzicii engleze, cu deosebire celei contemporane; obiectivul prim al acestor concerte a fost atins: s’a făcut dovada că muzica engleză contemporană există; cam la atâta par a se REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE **4 reduce meritele ei; totuşi acei care se feresc să generalizeze după date sumare, au reţinut de sigur numele lui Arnold Bax, care a dovedit cu acel cvintet executat la unul din festivale, că poate suporta cu cinste, pe program, vecinătatea compozitorilor con- temporani cu reputaţiunea bine stabilită la noi. E de aşteptat ca atât « Cercul Amicilor Muzicii», care a organizat aceste concerte de demonstraţiune, cât şi d-şoara Dorothy Hum- phreys, care le-a dat un preţios concurs, să continue în anul următor această operă nu numai de pură informaţie muzicală, dar şi de res- pectabilă valoare artistică. In fine, Italienii, care se dovedesc a fi desăvârşiţi tehnicieni ai propagandei culturale, şi-au lărgit câmpul de activitate, inaugurând în primăvara anului acesta seria unor concerte menite a face mai bine cunoscuţi la noi, virtuoşii şi compozitorii Italiei de astăzi. Prezentate în condiţiuni tehnice excelente, aceste concerte au corespuns în totul intenţiilor organizatorilor şi este sigur că reluarea lor va fi primită de publicul nostru cu plăcere şi căldură. Aci posibilităţile sunt incontestabil mari şi variate: Ottorino Respighi, Francesco Malipiero, Ildebrando Pizetti, pentru a nu cita decât nume care au trecut de mult graniţele Italiei, reprezintă cu strălucire şcoala nouă italiană. Fără a avea importanţa şi va- loarea mişcării muzicale franceze sau germane, tânăra şcoală ita- liană a dat cu totul remarcabile realizări şi mai ales « promite ». Publicul nostru va fi recunoscător dacă acest frumos început va fi urmat la anul viitor de o prezentare cât mai completă şi exactă a vieţii muzicale italiene de astăzi. Poate nu e de prisos a sugera în acest loc ca exemplul să fie urmat de fraţii noştri întru latinitate, Spaniolii. Există în Bucu- reşti un activ şi bine intenţionat « Cerc al amicilor Spaniei»; cauza ar fi bine servită, dacă, urmând bunul exemplu, « amicii » ar orga- niza un ciclu de audiţii închinate muzicii spaniole. Departe de de a fi necunoscută la noi, muzica modernă spaniolă e totuşi pre- zentată fragmentar. Un asemenea ciclu de audiţii ar servi din dublul punct de vedere al propagandei spaniole şi al interesului artistic. Trebuesc însă amintite şi bine apreciate activităţi care au con- tribuit sensibil la diversitatea şi întregirea vieţii muzicale a anului. E vorba anume de cvartetul Theodorescu şi de concertele de muzică veche realizate de d. şi d-na Rădulescu. Ciclul întreg al celor 17 quattuoruri de Beethoven a fost executat într’o serie de audiţiuni întodeauna corecte şi în numeroase rânduri mai mult decât atât (şi nu e puţin lucru, când trebuesc tălmăcite adâncurile abstracte ale ultimelor quattuoruri). Un public statornic le-a urmărit cu reculegere şi credinţă; este aceasta un dublu certificat de maturitate muzicală: a publicului ca CRONICA MUZICALA 225 şi a formaţiunii Theodorescu. Reluarea lor anul viitor, poate în altă distribuţie decât acea cronologică, va fi bine venită ca reve- derea unor buni şi credincioşi prieteni. Incontestabil interes şi diversitate au adus concertele de mu- zică veche organizate de d. şi d-na Rădulescu; întărite de pre- zenţa în lemn şi strune a clavecinului, scăldate în « atmosferă » (realizată cu sobrietate din plante verzi şi lumânări), aceste con- certe au avut o primire entuziastă; explicaţia acestui entuziasm e departe de a fi oferită numai de agrementul neobositor, de rela- xarea graţioasă, de discreţia în durată şi oarecum de modestia demnă a muzicii vechi; el se datoreşte în primul rând seriozităţii în pregătire, bunului gust în alcătuirea programelor şi artei remarcabile în toate privinţele a d-nei Bauman-Rădulescu. Mate- rialul, practic nelimitat, al muzicii vechi îngădue ca asemenea concerte să figureze permanent în viaţa noastră muzicală; de sigur că organizatorii lor nu vor ezita să culeagă în anii următori roadele muncii şi străduinţelor anului acesta. Numeroase şi agile, recitale diverse s’au aşezat în intervalele lăsate libere şi au adus cu extremă varietate în valoare, contribuţia lor la întregirea anului muzical. Dela desăvârşit şi bun până la melancolic sau involuntar vesel, toate treptele clasificării au fost ocupate. Cu smerenie şi recunoştinţă să mulţumim maestrului Enescu pentru acele neuitate seri de înaltă desfătare artistică; este extrem de rar, dacă nu unic, exemplul unui virtuos care să ridice, să spiritualizeze audiţia până la nivelul dela care simpla (vorba vine) perfecţiune tehnică să fie privită de sus: accesorie şi subordonată. Dar i-a plăcut maestrului vrăjitor să ne facă şi câteva demonstraţii de transmutaţiune: materie muzicală comună a fost schimbată în aur; desmeticiţi apoi am luat aminte că aur era într’adevăr,.dar în arcuş; în suflete ne-a rămas numai mirare... Uluiţi şi convinşi ne rugăm maestrului să nu mai finanţeze cu aur vrăjit compoziţii în încetare de emoţii. Gura păcătosului... Insuşindu-ne cu umilinţă primele cuvinte, supunem spre dreaptă cântărire pe celelalte două. Orchestra Filarmonică a executat un mare număr de concerte simfonice. Dacă s’ar totaliza programele şi distribui materia mu- zicală pe ţări, epoci şi compozitori, s’ar obţine cifre de categoria acelora numite « elocvente » şi din meditarea acestora s’ar putea extrage de sigur des invocatele «învăţăminte pentru viitor». Dar e poate mai potrivit să amintim, la acest sfârşit de an muzical, momentele deplin realizate de curată şi înaltă plăcere muzicală; acesta este în definitiv beneficiul net al exploatării acelui «inepui- zabil tezaur de frumos » pe care îl oferă literatura muzicală; mai îs 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mult încă, e un beneficiu care se capitalizează, căci amintirea unei depline emoţii artistice, liberă de orice indulgenţă şi oare- cum dematerializată prin perfecţiune este un bun sufletesc rar, scump şi inuzabil. Asemenea culmi, cum este de altfel firesc, n’au fost atinse dese ori; colecţionarii de perfecţiune nu pot fi decât mulţumiţi că regula jocului a fost respectată şi că fiecare emoţie rară a fost captată şi tezaurizată frecventând cu răbdare (şi cu plăcere) concertele Filarmonicei. Servesc astfel de «momente» păstrate în amintire la jalonarea drumului pe care fiecare din noi îl face purtat de apele timpului. O lucrare captată în colec- ţiunea noastră de frumos şi auzită în răstimpuri e aptă de a semnala propriei noastre cunoaşteri drumul parcurs, integrând oarecum acea infinitate de succesive şi schimbătoare « deveniri », în cuprinsul cărora ne trăim viaţa; şi în acest joc, muzica e privilegiată; mai mult, poate, decât alte «stări» de mulţumire abstractă, ea (cum se spune) cristalizează şi asociază în amintire emoţii şi fragmente de viaţă. De fapt, în această privinţă, literatura ar trebui poate să ocupe locul întâi; dar în timpul nostru de abuz, lipsă de disciplină, lăcomie şi grabă în lectură, sunt rari aceia care recitesc o carte din pură plăcere, oferindu-şi astfel putinţa unei priviri îndărăt şi elementele unei comparaţii. Repeţirea este însă în natura, în constituţia muzicii; dela cele mai rudimentare figuri ritmice sau melodice şi până la cele mai evoluate forme de creaţie muzicală, repeţirea intervine esen- ţial ; însăşi plăcerea unei audiţii se adânceşte şi se întregeşte prin repeţire. Această particularitate a muzicii o califică eminent la jalonarea drumului, la hotărnicirea « peisajelor interioare ». Acelea îmbogăţite de unele audiţii perfecte poartă cu ele gratitudine nesilită pentru toţi acei care au adus partea lor de muncă, meşteşug, disciplină şi înălţare artistică la realizarea unor «intervale de timp » de totală mulţumire. (Obişnuit când asemenea intervale sunt considerate retrospectivele se numesc cu visătoare înduioşare «clipe de feri- cire »; dar când se ştie câte dezastre de interpretare muzicală sunt cauzate de tocmai clipe puţintel grăbite sau iiiţeluş leneşe, e legi- timă repudierea acestei expresii mai mult decât consacrată). Gra- titudine deci bunilor meşteşugari şi (când binevoesc) artiştilor care alcătuesc orchestra Filarmonicei. Slavă şi izbândă şi de-acum înainte şefilor 1 D-nii G. Georgescu şi I.Perlea au condus cea mai mare parte a acestor concerte cu autoritatea, competenţa şi talentul ce le sunt unanim recunoscute. Dacă uneori programele se resimţeau în debilitatea lor de munca excesivă şi multilaterală a unuia din dirijori, în schimb calitatea interpretărilor nu a suferit vreodată şi nu au fost prea rare serile când am părăsit Ateneul mai bogaţi cu amintirea unei perfecţiuni total realizate. CRONICA MUZICALĂ 227 Cu toate greutăţile care stau în calea liberei circulaţii a bunurilor (chiar muzicale), nu am fost cu totul lipsiţi de oaspeţi de seamă; nu trebue pierdut din vedere de altfel, că şi graţie acestor împre- jurări, producţia noastră indigenă sau mai exact locală (fiindcă totul e concentrat în Capitală) a luat un avânt impresionant. Evi- dent, marele public care nu distinge încă bine între bun şi scump, «original» şi străin rămâne mai departe sugestionabil în masă; dar acela care, prin statornica lui prezenţă, susţine toate manifesta- ţiile muzicale, dela modeste recitale până la spectaculoase concerte de propagandă sau curtoazie, publicul acela (şi e destul de mare) de iubitori şi cunoscători, ştie să culeagă şi să guste frumosul mu- zical acolo unde îl găseşte. Un concert însă poate fi şi informativ: în program,în personalitatea dirijorului sau a solistului; astfel con- siderate, toate concertele simfonice în care au figurat oaspeţi străini au fost bine venite; d-nii Fittelberg, Szimanowsky, Clemens Krauss, Wladigeroff, Casella, Frănkel, Kempf au contribuit în bună mă- sură la varietatea vieţii muzicale din anul acesta. Cine va uita încântătoarea perfecţiune pentru piano în re minor de Mozart? Sau surprinzătorul program dirijat de Clemens Krauss? Un semn nou de vitalitate şi energie rodnică în conducerea Filarmonicei ca şi a mişcării noastre muzicale în general e faptul neaşteptat şi măgulitor că exportăm muzică! Sub conducerea maestrului George Georgescu, orchestra Filar- monicei a concertat în capitalele ţărilor vecine cu un succes desă- vârşit; nici nu ne puteam aştepta la mai puţin; de sigur că stimulaţi nu numai de energia şi căldura comunicativă a maestrului Geor- gescu, dar şi de mândria de a ne reprezenta ţara în faţa publi- cului capitalelor străine, toţi membrii orchestrei şi-au dat plina măsură a meşteşugului şi talentului. Despre maestrul Georgescu se poate uşor închipui că prestanţa, autoritatea elegantă, avântul şi căldura, cu care d-sa însufleşeşte un concert, au cucerit fără rezistenţă audienţele. Şi au fost numeroase: 13 concerte în 16 zile din care două Ia Istam- bul, două la Sofia, trei la Belgrad, unul la Zagreb şi câte unul apoi la Timişoara, Arad, Oradia, Cluj şi Braşov. Acest «molto vivace » în deplasări n’a micşorat însă cu nimic avântul şi cali- tatea concertelor în al căror program figurau: Uvertura la Mei- stersinger, Simfonia a V-a de Beethoven, Simfonia patetică de Tchaicowsky, Sheherazada lui Rimsky, Uvertura la Oberon, Don Juan şi Till Eulenspiegel de Richard Strauss, l’Apprenti Sorcier de Dukas şi Bolero de Ravel. Ca lucrări româneşti s’au executat două Rapsodii de Enescu, Dans de Andricu şi Paparudele lui Rogalsky; în fine, la Sofia s’au executat două lucrări de Wladi- geroff: Rapsodia «Vardar» şi al doilea concert pentru piano, iar în Jugoslavia, Suită din baletul «Inimi de turtă dulce » de 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Baranovici şi «Legendă din Ohrida » de Hristici. Astfel totalizat, turneul Filarmonicei capătă şi aspectul unei performanţe atletice! Esfe sigur însă că asemenea manifestări, care afirmă un aspect al culturii româneşti cu multă strălucire, sunt considerabil mai convingătoare, mai serioase şi mai rodnice în efectele lor decât acele nesfârşite banchete, recepţii şi discursuri cu care sunt ame- ţiţi străinii care ar vrea (şi ar prefera probabil) să ne viziteze ţara. In această ordine de idei, nu e de loc de prisos să se ştie că această operă pozitivă de propagandă nu-1 costă pe stat nimic: Filarmonica şi-a acoperit singură toate cheltuielile. Este cazul deci de a mulţumi tuturor acelora care au contribuit la această fericită realizare. Ziarele anunţă că nu mai puţin de 700 de voinici sub comanda d-lui Lt.-Colonel E. Massini vor porni în curând spre miază- noapte ca să cucerească opinia muzicală a prietenilor dela Nord. Fie ca victoria să le surâdă! Numai de n’am fi acuzaţi că facem « dumping »! # # # Venerabila «Astra », steaua care a răsărit şi a luminat drum românesc ani mulţi şi grei, are în judeţul Sibiu şi o « Secţiune artistică i>. Această «Secţiune artistică» a săvârşit o faptă muzicală ale cărei proporţii miră şi nedumiresc pe toţi aceia care nu cunosc deajuns ce se poate ascunde cu sfială în bătrânul şi românescul Sibiu. O tradiţie muzicală există acolo şi e veche; muzicanţi ama- tori de asemenea; regimente cu muzici militare, şcoli secundare şi profesori şi oameni de bine nu lipsesc nici ei; dar ca toţi îm- preună să poată realiza cu mijloace locale un festival Beethoven, la care s’a executat nu mai puţin decât simfonia a IX-a, iată o ispravă care trebue trâmbiţată dela Nistru pân’la Tisa! Cu deosebire impresionant e faptul că impunătoarea masă co- rală de 350 de voci o constituiau, aproape în întregime, şcolarii ora- şului, care spre cinstea lor nu s’au făcut vinovaţi de nicio intrare înainte de timp, nicio ieşire după timp, nicio deviare dela ton, şi a căror prestaţie a fost de-a dreptul uimitoare. Norocoşi şco- larii care au primit acest măreţ botez întru Muzică! Dar admiraţia noastră nu se opreşte aci! 52 de persoane, între care şi opt doamne, alcătuiau orchestra simfonică, este drept în- tărită de cele mai bune puteri dela muzica regimentului 90 in- fanterie. Iată o cifră care spune mult de tot despre nivelul vieţii muzi- cale din Sibiu. încă un amănunt care are greutate şi cinsteşte bătrâna cetate: numeroşi amatori saşi au dat întregul lor concurs la deplina reuşită a festivalului. Toate aceste fapte ne dispensează de comentarii; ele vorbesc, s’ar putea spune, cântă dela sine. CRONICA MUZICALĂ 229 Iată şi numele persoanelor care şi-au unit talentele şi bunele voinţi: d-nele Lia Popovici, Margareta Metaxa; d-nii prof. Georgescu-Breazul (care a conferenţiat), Gh. Folescu, Dr. W. Schonherr, Ed. Griffel, Gustav Berger. Dar toate acestea încă nu sunt deajuns pentru a face dovada acelor tainice forţe su- fleteşti ale neamului nostru, capabile de eforturi şi realizări ne- bănuite, dacă nu este omul, care să le ştie trezi şi utiliza. Acest om este în Sibiu d. profesor Ion Delu. Cu talentul său, cu voinţa sa de realizare, ce ştie îmvinge piedicele şi găsi mij- loacele, cu deplina stăpânire a partiturii atât de complicate, ce o ţine înaintea sa pe pupitru mai mult de formă, dar având-o întreagă în mintea şi inima sa, cu energie calmă şi încurajatoare şi cu mâna sigură, d prof. Ion Delu a reuşit să facă în seara de 6 Mai ca Oda bucuriei (cu text după « An die Freude » de poetul german Schiller, traduceri în versuri simetrice, bine sunătoare în româneşte), ce încoronează ca parte ultimă simfonia a noua, prin executare omogenă ireproşabilă, să devină un demn omagiu recunoştinţei adus lui Beethoven. RADU GEORGESCU REVISTA REVISTELOR REVUE DE TRANSYLVANIE Tome I. No. i, Cluj 1934 Trebue să recunoaştem dela început, că în acţiunea de combatere a revizionismului maghiar, am fost până acum în urma celorlalte state succe- t or ale. In timp ce în Cehoslovacia sau în Iugoslavia s’au înregistrat, în special în ultimii ani, numeroase publicaţiuni antirevizioniste, unele de impresio- nantă documentare, noi ne-am mărginit a sta în espectativă, tari pe dreptul nostru, fără a urmări o metodică şi perseverentă acţiune de răsturnare a argu- mentelor revizioniste, care vizează, în primul rând, Transilvania românească. Cel mult, foarte interesante manifestaţiuni sentimentale — de sigur utile pentru mobilizarea conştiinţei naţionale—s’au produs în cuprinsul ţârii, ele afirmând drepturile noastre imprescriptibile asupra teritoriului unitar, locuit de Români. Iar puţinele publicaţiuni în materie nu au avut nici sprijinul, nici răspân- direa necesară. Iată însă că din culturala capitală a Ardealului, porneşte semnalul mult aşteptat al unei ofensive anti-revizioniste, cu armele paşnice şi neprovoca- toare ale documentării şi obiectivităţii ştiinţifice. Un grup de învăţaţi profesori ai Facultăţii de Litere din Cluj — această citadelă de ştiinţă şi naţionalism —în frunte cu academicianul Silviu Dra- gomir, fac să apară, sub auspiciile bătrânei şi generoase « Astra * — care în Cluj, îşi înţelege misiunea proteguind şi o altă meritorie publicaţie ca < Gândul Românesc»—primul periodic de limbă franceză, consacrat studiului proble- melor privitoare la Transilvania, care dela 1918 a intrat în calea normală a evoluţiei sale, realizând progrese ce depăşesc cele mai optimiste prevederi (Avant- Propos). Dar Revue de Transylvanie înţelege să-şi inaugureze apariţia, prin fixarea unui program, pe cât de interesant, pe atât de actual: «Revista noastră va da cetitorilor săi informaţiuni precise asupra problemelor etnice ale Transil- vaniei, şi în special asupra chestiunii minorităţilor. Vom studia raporturile acestora din urmă cu populaţiunea română; sperăm să arătăm cum se poate şi cum trebue soluţionată, în chip logic, această chestiune în cadrele Româ- niei noi. < Vom fi astfel aduşi să abordăm probleme politice, interesând întreaga Europă Centrală. REVUE DE TRANSYLVANIE *31 « Tratatul dela Trianon nu a Încetat să fie atacat de acei pe care el i-a nemulţumit. Calul de bătaie al duşmanilor săi este mai ales chestiunea minorităţilor, pe care ei nu Încetează de zece ani, de a o agita Înaintea opiniei europene. Bine Înţeles, ei o prezintă In felul lor, deformând datele problemei. « Revue de Transylvanie va apăra Tratatele contra acestor atacuri, urmărite fără încetare, cu egală abilitate şi perseverenţă 1. (Avant-Propos) Şi această apărare a Tratatelor va fi destinată edificării opiniei publice mondiale, această forţă internaţională, care nu poate fi neglijată, decât cu mari riscuri; opinie publică atât de adeseori indusă In eroare, asupra drepturilor noastre In Transilvania şi a realităţilor din acest ţinut românesc, prin publicaţiile revizioniste, rămase fără răspuns, de multe ori. • • Cuprinsul primului număr al elegantei Revue de Transylvanie (tipărită la Imprimeriile Naţionale, Bucureşti) este la Înălţimea programului anunţat. Cele 138 de pagini conţin o serie de studii de o perfectă documentare şi obiectivitate, note şi recenzii de lucrări anti-revizioniste. D. prof. Silviu Dragomir inaugurează seria studiilor, prezentând revelatoarea sa cercetare: Cele două atitudini ale Contelui Bethlen. Fostul premier al Unga- riei este urmărit In manifestările sale duşmănoase Românilor — din care descinde — publicistice sau oratorice, dela primele sale atacuri inaugurate prin interpelarea ce face In Camera Maghiară la 10 Aprilie 1907, după discuţia legii şcolare Apponyi, prin care denunţând, prezenţa ameninţătoare a maselor româneşti pe care nu le egalează în număr nici o altă naţionalitate, el preco- niza o politică, dacă nu de exterminare, cel puţin de slăbire a elementului românesc, preponderent numericeşte, prin procedeul maghiarizării (pag. 7), până la recentele sale Conferinţe revizioniste dela Londra. In tot acest inter- val de timp, dela 1907 până la 1918, ca deputat, publicist sau conferenţiar, contele Bethlen se afirmă ca un impetuos adversar a tot ce este românesc, şi preconizează, in special, In timpul războiului, după deschiderea ostilită- ţilor cu România, o intransigentă politică naţională. După 1918, data de când contele Bethlen va face parte din diferitele guverne maghiare, el va nutri aceeaşi antipatie faţă de Români in naţionalismul cărora el vede pe adevăraţii distrugători ai Ungariei milenare, de aceea lucrând pentru revizuirea tratatu- lui dela Trianon, el va urmări răzbunarea sa faţă de acelaşi factor, românismul din Transilvania. In conferinţele sale recente, analizate cu multă judiciozitate de d. prof. Silviu Dragomir, întâlnim pe acelaşi conte Bethlen; deşi In Conferinţa făcută la Universitatea din Cambridge, la zz Noemvrie 1933, el reneagă concepţia sa din trecut, când afirmă «... oamenii de Stat maghiari nu au pronunţat astfel de declaraţii (că s’ar putea răpi popoarelor, naţionalitatea lor), nici nu au îndeplinit acte din care să se poată vedea o astfel de intenţie *; In toate conferinţele făcute în Anglia nu manifestă nici o transformare In spiritul său. «Vechiul nostru adversar continuă să ne combată cu aceeaşi ură şovi- nistă, ură care nu a cunoscut niciodată respectul adevărului şi al libertăţii 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE popoarelor» (pag. 16). Conferinţele sale asupra, Chestiunii Transilvaniei care după contele Bethlen ar constitui una dintre problemele particulare ale Un- gariei, se bazează pe abilităţi diplomatice sau mistificatoare, pe denaturarea datelor statistice, pe superioritatea economică a Ungariei, pe presupusa lor superioritate culturală, etc., toate argumente infirmate printr’o bogată docu- mentare şi 'obiectivă interpretare de d. prof. S. Dragomir (vezi pag. 16—28). Iar concluzia acestor conferinţe vădeşte o gravă contradicţie in gândirea poli- tică a Contelui Bethlen. Intr’adevăr, dintre soluţiile pe care le propune, con- tele elimină primele trei: a) împărţirea teritoriului pe baza frontierelor etnice dacă este posibil; b) împărţirea teritoriului şi schimb de populaţiune; c) su- primarea frontierelor, cu deplină garanţie pentru minorităţi, şi se opreşte la a patra soluţie, pe care o recomandă cu insistenţă: declararea independenţei teritoriului transilvan cu autonomie naţională pentru fiecare popor, deci crearea unei Elveţii orientale. Or, la 18 Iulie 1918, acelaşi conte Bethlen, in Camera maghiară, spunea: « Noi nu voim ca Ungaria să devină o Elveţie, căci noi trăim într’o cu totul altă situaţie internaţională. . .». Acesta este omul politic contele Bethlen, în trecut ostil naţionalităţilor, la guvern promoVator al dificultăţilor de aplicaţie a Tratatului dela Trianon şi a revizionismului, astăzi propagandist al aceleiaşi acţiuni revizioniste. Stu- diul d-lui prof. S. Dragomir îl redă în adevărata sa înfăţişare de partizan în trecut al Imperialismului maghiar, de susţinător astăzi al Transilvaniei Stat- tampon; el analizează atitudinile şi concepţiile politice Şi prin aceasta demon- strează precaritatea recentei sale activităţi, contrarie şi echităţii şi concep- tului de armonie internaţională. Sub titlul de: Căderea Monarhiei Austro-Ungare ţi eliberarea Transilva- niei, d. prof. Ioan Lupaţ prezintă pe baze documentare, complexul de eveni- mente care a dus, în cele din urmă, la prăbuşirea Monarhiei bicefale. Arată sforţările patriotice, dar tardive, ale împăratului Carol, ultimul dintre Habsburgi, de a menţine în jurul coroanei sale popoarele Monarhiei, acordându-le o largă autonomie. Situaţia tragică a Românilor Transilvăneni este scoasă în evidenţă cu interesante amănunte, se conturează mersul evolutiv al unităţii României < care nu este opera nici a unui om, nici a unei provincii, nici a unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute timp de secole, de către cei mai buni dintre fiii poporului român » (pag. 40). Problemele demografice ale Transilvaniei sunt cercetate de un specialist în materie, ca d. dr. Sabin Manuilă. Sprijinit pe abundente şi recente date statistice, ilustrate cu elocvente grafice, d. dr. S. Manuilă conchide că < per- spectivele de viitor sunt din ce în ce mai întunecate pentru Unguri. Natali- tatea Ungariei scade vertiginos, în timp ce România este astăzi, cu Polonia, ţara cea mai prolifică din Europa » (pag. .60), ceea ce explică de sigur, în largă măsură, nerăbdarea Ungariei de a vedea revizuit tratatul dela Trianon. Foarte interesant studiul d-lui prof. Onisifor Gibu, O carte secretă a Guver- nului Ungar: Românii din Ungaria ţi necesitatea de a-i maghiariza. Budapesta COMPOZIŢIILE D-LUI ION PERLEA EXECUTATE LA PARIS 233 1907-, în care arată conţinutul acestei cărţi confidenţiale, destinată «numai membrilor Guvernului », şi al cărei autor este Antoniu Huszar. Din această carte tipărită în 25 de exemplare, a cărei existenţă era controversată, iar un profesor maghiar ca J. Kosutany dela Seghedin o neagă, d. prof. O. Ghibu cunoaşte două exemplare din România. Provocate de evenimentele ce anunţau o reaccentuare a naţionalismului Românilor Transilvăneni la începutul sec. al XlX-lea, această carte care cercetează situaţia numerică culturală, economică şi bisericească a Românilor, conţine un întreg program de maghiarizare. Mă- surile propuse de autorul ei, A. Huszar au şi fost concretizate în unele legi între 1907—1918 ca: legea Appony (din 1907), maghiarizarea grădinilor de copii (legea din 1912), maghiarizarea şcolilor normale, crearea episcopatului unit ungur de Hajdu-Dorog (1913), începutul de maghiarizare a bisericii ortodoxe, întronizarea forţată a Mitropolitului Vasilie Mangra, zona culturală creată de contele Appony în 1917, trimiterea de colonii ungare în Transilvania, etc. Cum este pusă în serviciul revizionismului şi Istoria Artelor ungare, re- vendicându-se de arta maghiară cele mai importante dintre monumentalele arhitectonice sau de pictură din Transilvania, o arată într’un frumos articol, d. prof. Coriolan Petranu, pasionatul cercetător al artei din Transilvania. In fine în eruditul studiu « Câteva remarce istorice > d. prof. N. Drdganu aduce numeroase date, unele inedite, asupra romanităţii Transilvaniei, a continuităţii elementului român, în acest ţinut, răsturnând şi acel argument al imigraţiei, prin care contele Bethlen înţelegea să justifice teza formu- lată în campania sa propagandistă. Să remarcăm, în fine, că o notă de viu interes aduc acestei publicaţiuni numeroasele şi substanţialele note şi recenzii semnate de d-nii Caius Bardoşi, S. Lupaş, I. Moga, I. Crăciun, I. Opreanu. Un cuvânt de omagiere a memoriei celor « patru personalităţi care au jucat un mare rol în desăvârşirea unităţii naţionale », I. G. Duca, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Ştef. Ciceo Pop, — dispăruţi în acest an, — însemnează d-nii N. Bănescu, Al. Dragomir, I. Lupaş şi I. Breazu. Astfel cum se înfăţişează în primul ei număr, Revue de Transylvanie re- prezintă de sigur un moment în organizarea acţiunii de lămurire şi documen- tare a opiniei publice din afară, asupra erorilor, subiectivismului şi mistifi- cării, care stau la baza acţiunii şi doctrinei revizioniste maghiare. Ea înseamnă deci inaugurarea acelei propagande prin idei atât de necesară şi de mult aşteptată. Prof. G. SOFRONIE COMPOZIŢIILE D-LUI ION PERLEA EXECUTATE LA PARIS. La ultimul concert al cvartetului Triton, auditorul a fost în deosebi sedus de cvartetul de coarde al tânărului compozitor român Ionel Perlea, o lucrare agreabilă, limpede, melodică, bine scrisă pentru instrumente. Mişcarea lentă, foarte susţinută şi expresivă este fără îndoială partea cea mai muzicală a cvartetului. Insă finalul are multă vioiciune cu tema cea de-a doua, care se desfăşoară într’un fugato pitoresc prin ritmul ei, într’o succesiune ascendentă *34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de terţe majore. Lucrarea a fost executată cu o preciziune propriu zis ui- mitoare de cel mai desăvârşit ansamblu pe care-1 cunosc, un cvartet unguresc alcătuit de d-nii Gettler, Maumann, Revest, Frank, patru virtuoşi desă- vârşiţi, care au preferat să se grupeze- pentru binele muzicii, decât să acti- veze ca solişti. (Florent Schmitt, în Le Tempt dela 2 Iunie 1934)- DECĂDEREA FORMELOR Formele sunt pretutindeni în decădere. In lumea juridică: Dreptul nu mai are prestigiul de altădată. Astăzi, în cele mai rigide ţări, legea a încetat de a mai fi un postulat axiomatic sacro- sanct, un principiu de esenţă divină, care trebue acceptat aşa cum este, fără interpretare posibilă. Conduita juridică ne apare ca ceva perimat, găunos şi sclerozat, ca ceva contrar vieţii, contrar realităţilor vii mereu schimbătoare. Codurile — bune pentru realităţi astăzi depăşite — sunt înnecate de abun- denţa legiuirilor speciale, pe zi ce trece tot mai numeroase. Procesul uriaş de fecunditate legiferativă a tuturor parlamentelor din lume arată cum materia reglementărilor în raporturile dintre oameni e veşnic prefăcută. Ne plângem şi acuzăm mereu corpurile legislative că fabrică zeci de legi pe zi. Dar nimeni nu se gândeşte că vina nu e numai a superficialităţii guvernelor, ci o stare mereu fugitivă, mereu mobilă a realităţilor sociale. In aceste condiţii, e clar că nici o formă de viaţă fixă nu poate persista. Ceea ce se întâmplă în lumea juridică, prin excelenţă formalistă, se întâmplă în multe alte domenii. A ajuns o lamentare comună lipsa de educaţie, de maniere — cum se zice — a tinerei generaţii. Politeţa alambicată şi subtilă pare comică. Etichete ca în timpul lui Ludovic al XlV-lea ori al Regenţei ar umplea lumea de mirare şi dispreţ. Generaţiile ultime sunt năvalnice şi bădărane, trăesc direct, brutal şi fără nici o regulă. Delicateţa, aluzia, rezerva, discreţia dispar pe fiecare zi. Bătrânii nu mai sunt respectaţi, cuvântul dat pare o povară puerilă, copiii s’au emancipat, profesorii sunt huiduiţi, femeile expulzate din privilegiile oferite de un cavalerism de mult îngropat. Conversaţia, viaţa de salon, comi- cării pedante din alte timpuri. Dar iată ce se petrece şi în artă. Altădată genurile literare erau codificate. Cine le mai respectă astăzi ? Totul e confundat, amestecat. Eseul, gen prin excelenţă hibrid, a triumfat, iar romanul conţine de toate, ca un fel de enci- clopedie epică a timpului. Stilul lucrat nu mai contează. O literatură directă, brutală, spontană înlocueşte chinurile divine ale unui Flaubert, Anat o le France ori Barrăs. A rămas izolat, ca un semn demodat al altor timpuri, un Paul Valăry. Până şi dialectica logică e în criză. Să ne aducem aminte de felul cum polemizau cu adversarii lor Karl Marx sau Engels, Clemenceau sau Jaurâs, iar la noi Gherea, Maiorescu, Ibrăileanu. Regulele strict formale ale jocului logic erau respectate. Cetiţi pe Lăon Daudet, modelul actual al polemicei, IZVORUL MASONIC AL LUI „ZARATHUSTRA' 235 din ţara cea mai polemică. Invectiva, apelul la sentimente, afirmaţia pură, insulta şi ameninţarea, toate sunt utilizate. O singură armă e lăsată la o parte: duelul logic, confruntarea, bătălia după tipicul formal al gândirii. O adâncă transformare s'a efectuat şi in ce priveşte atitudinea faţă de trecut. Tradiţia, datinele, moravurile sunt in genere forme fixate, fără con- ţinut sentimental direct, ci doar asociativ. Doar dintr'o superficială şi dile- tantă atitudine artistică se mai păstrează respectul pentru aspectele moarte ale vieţii de altădată. Bergson a arătat că nimic in lumea aceasta nu e săvârşit, ci in săvârşire; nimic nu-i fixat, ci in fixare, in devenire. Când pentru o clipă, care pentru noi constitue iluzia prezentului, un aspect definitiv, o configuraţie oprită in loc fixează cursul curgerii universale, existenţa ne apare moartă, amor- ţită. Lucrurile nu se pot păstra decât prin forma lor. Forma e ceva conser- vator. Caleidoscopul demiurgului care conduce lumea aceasta se poate opri un moment la o anumită figură. Dar în timp ce abia o percepem pe aceasta, liniile ei s'au strâmbat, conturul ei s’a deformat şi o altă formă se indică să-i ia locul. Forma înseamnă sclerozare; ea e apanajul bătrâneţii. Fondul e al tinereţii veşnic schimbătoare. Ca să poţi obţine permanenţă, trebue să mo- delezi lucrurilor un aspect precis. De aceea bătrânii au individualitate bine închegată, pe când tinerii n’au limită sufletească, sunt mereu alţii. De aceea popoarele bătrâne au stil cultural propriu. Epocile de fermentare, ca aceea a noastră, încă n’au un caracter precizat. Vechile valori, considerate altădată ca definitive, se nărue astăzi una după alta. O lume nouă se zămisleşte in pântecele istoriei. Pentru ca să se desfă- şure liberă, ea trebue ferită de orice cod, de orice canon, de orice zăgaz spi- ritual. (Mihai D. Ralea, în Viaţa Românească, 30 Aprilie 1934). IZVORUL MASONIC AL LUI „ ZARATHUSTRA “ Toţi cei care au cercetat celebra lucrare a lui Nietzsche, Also sprach Zara- thustra, şi-au pus întrebarea: « Care-i originea acestei opere extraordinare ? » sau mai precis: < Dela ce izvor necunoscut s’a inspirat autorul?». întrebarea e cu atât mai firească, cu cât Zarathustra prezintă, în ansam- blul operelor lui Nietzsche, un caracter unic. Stilul, cugetarea, sufletul pro- fetic disting fundamental această scriere de toate celelalte. Au crezut unii că aceste însuşiri s’ar datori faptului că Nietzsche a încercat să dea în această lucrare o sinteză a ideilor sale filosofice. Dar această afir- mare vagă şi ipotetică nu explică nimic. Ea nu ne face să înţelegem de ce autorul a adoptat ca procedeu esenţial parabola, atât de contrară expreshinii filosofice a timpului său, nici de ce a ales, ca interpret al cugetării sale, un Zarathustra care vorbeşte într’un chip atât de bizar. In cărţile sfinte ale vechilor Perşi, de asemenea, nu întâlnim nimic care să-l fi putut inspira pe Nietzsche. Stilul direct, rece, monoton, ritual, struc- tura generală a cărţilor avestice nu oferă nici o asemănare cu simbolismul sprinten, câteodată familiar, al lui Zarathustra. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mai interesante, în privinţa originii acestei scrieri, sunt consideraţiile regretatului Charles Andler, care a văzut în operele lui Holderlin, Spitteler, Lipiner şi ale altor cugetători moderni izvoarele posibile ale lui Zarathustra. Dar savantul francez n’a putut evidenţia nici un împrumut. Misterul originii acestei opere ar mai fi domnit multă vreme, dacă întâm- plător nu s’ar fi descoperit, la un anticar parizian, cartea care l-a inspirat pe Nietzsche. E o carte germană, apărută pe la mijlocul veacului trecut la Stuttgart şi editată « hors commerce ». Iată-i titlul: Maurerische Mitteilungen. Als Mamiskript fur Brilder. Zweite Auflage. Herausgegebett vom Verfasser. Stuttgart. Im Verlage des Verfassers. 5841. (Comunicări masonice. Cu titlu de manuscris pentru fraţi. Ediţia a doua. Publicată de autor. Stuttgart. Editura autorului. 5841, adică 1841, pentrucă era rituală a francmasoneriei începe cu 4000 de ani înainte de era creştină). Aceste comunicări masonice sunt o serie de eseuri asupra filosofiei şi a simbolismului. Ele cuprind, între altele, şase fragmente ale unei lucrări cu titlul Zoroastru, care prin ritmul şi limba lor suplă, prin bogăţia simbolurilor şi artificiile retorice, ba până şi prin numeroasele digresiuni, deşteaptă în mintea cetitorului capodopera lui Nietzsche. Autorul acestei scrieri, al cărui nume figurează pe o ediţie ulterioară, este un personaj foarte interesant, originar din Baden, J. B. Krebs. El s’a născut la 1774. După ce a studiat doi ani teologia catolică la Freiburg, a părăsit universitatea pentru a se consacra cântului. Intre 1795 şi 1828 a fost cel mai apreciat tenor al Germaniei meridionale. Dădea lecţii de muzică; a compus mai multe lucrări muzicale şi a lăsat şi câteva librete de operă. A desfăşurat o activitate masonică foarte întinsă şi a exercitat, ca fruntaş al unei loji, o infuenţă profundă şi durabilă. Printre scrierile lui se citează Francmasonul şi şase volume de Comunicări masonice. Sunt opere mistice, pline de sinceri- tate şi scrise într’un stil fermecător. Profunzimea sentimentelor religioase, idealismul înălţător, entuziasmul general dau acestor lucrări un caracter de sublim, de pur, de desăvârşit, care impune. Nu se ştie în ce împrejurări a ajuns Nietzsche să cunoască lucrarea lui Krebs, pentrucă e aproape sigur că el n’a fost mason. Fapt cert e însă că discur- surile imaginare ale lui Zoroastru au exercitat o puternică influenţă asupra lui Zarathustra. Şi nu numai numele personajului — ceea ce s’ar putea datori şi unei întâmplări—dar analogia formei, atât de nouă pentru Nietzsche, stilul simbolic, utilizarea frecventă a antitezei, a limbajului direct şi a excla- maţiei, şi mai ales numeroasele teme comune celor două lucrări sunt dovada unei filiaţiuni indiscutabile: Zoroastru şi Zarathustra sunt jumătate înţelepţi, jumătate nebuni; şi unuia şi celuilalt îi place singurătatea; amândoi vorbesc cu dispreţ de stă- pânitori, amândoi dispreţuesc mulţimea. Când vorbesc de ascensiunea mun- ţilor, Zoroastru şi Zarathustra simbolizează înălţarea morală. Amândoi stă- pânesc o ştiinţă tainică, amândoi îşi exprimă cugetarea cu ajutorul parabolei, amândoi le spun «fraţi » discipolilor. FILOSOFIA IN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SECUNDAR 237 Multe din elementele acestea, a căror prezenţă ne surprinde la Nietzsche, ne par foarte fireşti la masonul Krebs, (Greg. Kolpaktchy şi B. de la Herverie, în Mercure de France, i Mai 1934). FILOSOFIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SECUNDAR întrucât temelia oricărei adevărate învăţări şi deprinderi este sforţarea proprie, învăţământul filosofiei trebue să înlesnească elevilor exerciţiul pro- priilor lor posibilităţi de filosofare. Pentru aceasta ei cată să fie puşi în atin- gere nemijlocită cu întrebările filosofice, a căror cercetare şi deslegare se cuvine s’o întreprindă, sub conducerea profesorului, ei înşişi. Două sunt căile pe care se poate deprinde îndeletnicirea filosofiei: 1) cercetările proprii şi z) interpretările din marii filosofi. Elevii pot întreprinde în două feluri cercetări proprii: Sub conducerea profesorului, în discuţia cu caracter de convorbire firească în care elevii iau contact, prin sforţare de gândire proprie, cu toate feţele unei anumite probleme filosofice precise. Această convorbire nu trebue confun- dată cu aparenta metodă activă a întrebărilor şi răspunsurilor mai dinainte ticluite. In acelaşi scop trebue folosită metoda compunerilor, care să nu fie însă expuneri de lucruri abstracte învăţate pe dinafară, ci mici cercetări de fapte concrete, în care elevul să încerce a filosofa de sine stătător. Interpretările să se facă în deosebi din opera lui Platon şi a lui Aristotel, iar manualele să nu fie decât nişte antologii cu texte alese din marii gânditori, orânduite sistematic şi legate între ele prin scurte introduceri şi încheieri. (D. C. Amzăr, în Convorbiri Literare, Aprilie 1934). GERMANIA POATE REZISTA? Poate Germania să reziste în complexul actual economic şi politic ? Pe de o parte sunt marile manifestaţii menite să dea iluzia că d. Hitler este în ochii maselor un semi-zeu; pe de altă parte sunt faptele: scăderea exportului, lipsa, aproape completă de devize, necesitatea Germaniei de a-şi limita im- portul şi de a reveni la o economie închisă, la Kriegswirtschaft din anii de groază ai războiului. Propaganda d-lui Goebbels insistă asupra progresului realizat în 1933, în cursul primului an de regim hitlerist. Marea industrie metalurgică a produs 7.585.000 tone de oţel faţă de 5.746.000 în 193Z, adică un plus de 35%; in- dustria automobilă a vândut un număr de maşini cu 51% mai mare aceluia al anului precedent; producţia industriei textile a sporit cu 12%; s’au clădit în 1933 aproape zoo.ooo de locuinţe, adică 40% mai mult decât în 1932; în sfârşit, în discursul său dela 1 Mai, cancelarul Hitler a anunţat că, în de- curs de iz luni, numărul şomerilor a scăzut dela 6 milioane la 3.700.000. Aceste cifre sunt într’adevăr impresionante, fără să dovedească că amelio- rarea semnalată în Germania ar fi superioară aceleia constatate, în aceeaşi perioadă, în alte ţări. Astfel, producţia oţelului în luna Ianuarie a atins în 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Germania cota de 55% din cea mai ridicată producţie lunară anterioară; această producţie a fost, pentru aceeaşi lună, de 60,7% în Franţa, de 60% în Belgia şi de 80% în Anglia. Şi dacă ne gândim prin ce mijloace artificiale a fost obţinută această ameliorare în Germania 1 In ce priveşte şomajul, re- ducerea numărului celor fără de lucru pfină la concurenţa cifrei de 2.300.000 n’a fost obţinută numai printr’un spor de braţe de muncă corespunzător unei reprize a afacerilor, ci prin eliminarea sistematică a mânei de lucru feminine, prin interzicerea cumulului în lucrul manual, prin prime acordate celor ce angajau servitori suplimentari, prin interdicţia patronilor de a concedia lu- crătorii inutili, prin obligaţia de a angaja lucrători supranumerari, prin spo- rirea angajamentelor în Arbeitsdienst şi în organizaţiile paramilitare, al căror efectiv întrece cifra de două milioane. De altă parte, marile lucrări hotărite de Stat şi a căror execuţie, care trebue să absoarbă 7 milioane numai în anul 1933, au contribuit, într’o bună parte, la însănătoşirea pieţii muncii. Sporirea producţiei în industria textilă este datorită, în parte, portului uniformei naziste; în ce priveşte augmentarea tranzacţiilor în automobile, ea se datoreşte în deosebi exonerării de orice im- pozit de care beneficiază, timp de doi ani, automobilele noi. Nu este mai puţin adevărat, că viitorul este ipotecat prin măsurile îndrăzneţe luate în prezent. « Germania naţional-socialistă îşi pune în joc toată averea, ca şi cum ar fi convinsă că un avânt general al lumii va urma brusc acestei crize; avânt graţie căruia Reichul îşi va putea recupera repede toate avansurile sale. Punct de vedere naiv a cărui imprudenţă bate la ochi ». In domeniul comerţului exterior, concluziile sunt alarmante. In 1928, schimburile Germaniei cu străinătatea atinsese apogeul lor, cu o cifră lunară de 1.125 milioane mărci la import şi 1.080 milioane mărci la export. Aceste cifre au căzut în anii 1931 la 500 milioane pentru import şi la 800 milioane pentru export şi în 1933 respectiv la 350 şi la 410 milioane. Până la sfârşitul anului trecut, balanţa lunară se cifra în mod constant printr’un excedent de export. In primele luni ale anului 1934 apare un deficit de zz milioane în Ianuarie şi de 35 milioane în Februarie — 378 milioane mărci la import şi 343 milioane mărci la export; în Martie are loc o uşoară ameliorare, cu 398 milioane mărci la import şi 401 milioane mărci la export. Politica faţă de Rusia a adus la zero schimburile comerciale germano-sovietice; expul- zarea evreilor a provocat boicotarea mărfurilor germane din partea evreimii din întreaga lume, mai ales din partea evreilor-germani din Statele-Unite. Preţurile de cost sunt foarte ridicate în Germania, din cauza măsurilor arti- ficiale impuse industriei. Germania fiind obligată să importe cea mai mare parte a materiilor prime necesare industriei sale, scăderea mărcii ar aduce cu sine, în mod fatal, o ur- care corespunzătoare a preţurilor, a salariilor şi a standardului de viaţă în general. Situaţia monetară grefată pe un desechilibru economic adânc pune gu- vernului german o problemă zguduitoare şi dramatică, cu atât mai mult cu cât tuturor acestor elemente de incertitudine se adaugă misterul viitorului MOTIVE HEGELIENE IN SCRISUL EMINESCIAN 239 economic al Germaniei. «Dacă n’am examina decât statisticile economiei sale interne şi externe, şomajul său, fragilitatea creditului şi monetei sale, am fi împinşi să conchidem că o catastrofă este probabilă şi că regimul hitle- rist riscă să fie târît în haos. In realitate, sensul evenimentelor care se des- făşoară în Germania va scăpa oricui va fi refuzat să înţeleagă dinamismul adânc, mistica esenţialmente naţională a mişcării nazziste. . . Hitler este simbolul Germaniei vechi, trezită, descătuşată de o ideologie democrată pe care n’a înţeles-o niciodată şi care aspiră din nou să joace rolul rasei alese, pentru care se crede chemată pe lume ». Hitler şi regimul naţional-socialist pot cădea, doborîţi de o zguduire economică şi financiară, este însă mai mult decât sigur că spiritul nazzist va supravieţui regimului 1 căci s’a născut o Ger- manie nouă, care, multă vreme de acum înainte, nu va înţelege să se întoarcă înapoi >. (Henry Laporte, în Revue de France, 1 Mai 1934). MOTIVE HEGELIENE IN SCRISUL EMINESCIAN Hegel a exercitat o influenţă foarte puternică asupra lui Eminescu. Dacă totuşi unele elemente hegeliene, al căror ecou se recunoaşte în opera lui Emi- nescu, nu sunt caracteristice originalităţii filosofului german, precum ar fi de pildă imanenţa lui Dumnezeu în lume sau spiritualizarea universului şi a procesului istoric, provenienţa lor e lămurită ptin cadrul ideologic spe- cific hegelian, în care sunt plasate, ca şi prin formele stilistice în care cris- talizează. Se mai poate accentua că înrâuririle hegeliene asupra operei lui Emi- nescu se situează, cu prea puţine abateri, în epoca studenţiei poetului mai ales. Cum era şi firesc, încă neformat, spiritul lui Eminescu îşi apropria lesne elemente filosofice din cele mai diverse, înşelându-se adesea asupra temei- niciei lor ideologice. In scrisoarea din 1874 către Maiorescu, poetul mărtu- riseşte singur cum a căzut odată «jertfă timpurie a prea marii mele idei des- pre un profesor universitar ». In acest labil stadiu al desvoltării sale intelec- tuale, nu e oare firească aderenţa sa vremelnică la fisolofia hegeliană ? Că mai târziu Eminescu a evoluat, începând din 1874 chiar, cătie un antihegelianism parţial mai întâi, prin negarea identităţii dintre cugetare şi existenţă, deviind spre spinozism în considerarea silogismului, deci a cuge- tării ca un mod al existenţei, către un antihegelianism global apoi, în articolul din 1888 (« Fântâna Blanduziei >), în care acuza pe Hegel de a fi introdus * dominaţia acelui filosofism, o goală şi stearpă frazeologie, — este, ne place să credem, tot atât de firesc. Mai trebue observat însă că anume idei hegeliene din tinereţea poetului au rămas ca un motiv permanent al scrisului eminescian. S’au bucurat de această situaţie concepţia * etem-prezentului » în istorie, a incogniscibilităţii principiului lumii, a « vicleniei raţiunii » şi mai ales ideologia sa politică, în speţă filosofia Statului. (Al. Dima, în Viaţa Românească, 15 Februarie 1934). FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ Ş I ARTĂ „REGELE CARPI II" Au apărut BIBLIOTECA «ENERGIA» M. CONSTANTIN-WEYER. Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. PRODAN........................................................Lei 40 L. F. ROUQUETTE- In căutarea fericirei, traducere din limba franceză de E. FLĂMÂNDA Ld 40 ALAIN GERBAULT. Singur, străbătând Atlanticul, traducere din limba franceză de A. VIANU Lei ao COLONEL T. E. LAWRENCE. Revolta (n deşert, traducere din limba engleză de Mire ea 2 voL ELI A DE, cu o hartă.............................................Lei 60 REN£ BAZIN. Pustnicul din Sakara, viaţa părintelui Charles de Fouchauld, traducere din limba franceză de Alexandru HODOŞ................................Lei 30 MIHAI SADOVEANU. Viaţa lui Ştefan cel Mare.............................Lei 30 SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI Su6 tipar Romane N. M. CONDEESCU. însemnările lui Safirim, I Au apărut E s s e u r i, Critică PAUL ZARIFOPOL. Pentru arta literară...................................Lei 60 PERPESSICIUS. Menţiuni critice, II.....................................Lei 80 G.-M. CANTACUZINO. Isvoare şi popasuri.................................Lei 60 N. IORGA. Oameni care au fost..........................................Lei 80 Sub tipar EM. CIOMAC. Viaţa şi opera lui Richard Wagner Au apărut Versuri DEMOSTENE BOTEZ. Cuvinte de dincolo....................................Lei 60 Z. STANCU. Antologia poeţilor tineri, cu portrete de Margareta STERIAN.Lei 60 G. BACOVIA. Poesii, cu o prefaţă de Adrian MANIU.......................Lei 40 G. GREGORIAN. La poarta din urmă.......................................Lei 60 ADRIAN MANIU. Cartea Ţării.............................................Ld 40 Sub tipar SCRIITORII ROMÂNI VECHI MITROPOLITUL VARLAAM. Casanta (1643), ediţie îngrijită de J. BYCK Sub tipar SCRIITORII STREINI MODERNI ŞI CONTEMPORANI E. MADÂCH. Tragedia omului, traducere in versuri din limba maghiară de Oct. GOGA LUIGI PIRANDELLO. Răposatul Matei Pascal traducere din limba italiană de A. MARCU A apărut BIBLIOTECA DE FILOZOFIE ROMANEASCĂ D. D. ROŞCA. Existenţa tragică . ................................Ld 60 A apărut BIBLIOTHfcQUE D’HISTORIE CONTEMPORAINE G, I, BRATIANU. NapUon III et Ies nationalitis...................Ld 60 OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI NEEDITAŢI Au apărut VLADIMIR CAVARNALI. Poesii.......................................Ld 20 EUGEN JEBELEANU. Inimi sub săbii, poeme..........................Ld 40 HORIA STAMATU. Memnon, versuri..............,....................Lei 40 DRAGOŞ VRÂNCEANU. Cloşca cu puii de aurt versuri. ...............Lei 40 EMIL CIORAN. Pe cuhnile Juperărri................................Ld 30 CONSTANTIN NOICA. Mathesis.......................................Ld 40 * 39 Cărţile noastre se găsesc de vânzare în principalele librării din ţară. Ele se pot trimite franco la domiciliu în toată ţara. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 — Bucureşti, I — Telefon 241*97 206*40 M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALA BUCUREŞTI 1934