REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 11 1 MAI 1934 GALA GALACTION ... O lecţie asupra lui J. S. Mill (V) 243 GEORGE GREGORIAN . Versuri............................263 SANDU TELEAJEN . . . Ţiganii dela Piscu-Urlii ..... 268 T. ARGHEZI.............Poeme..........................286 C. RĂDULESCU MOTRU . Naşterea spirituală a secolului nostru 298 COLONEL LĂCUSTEANU Amintiri (V) 311 Z. PÂCLIŞANU...........Guvernele ungureşti şi mişcarea me- morandistă a românilor din Ardeal 337 AL. MIRONESCU .... Asimetrie şi dezechilibru .... 359 ION I. CANTACUZINO . Jacob Wassermann..............367 MIRCEA FLORIAN . . . Anti-intelectualism...........376 AL. CIORĂNESCU . . . Dela gesta franceză la Miron Costin 384 • DINU C. ARION .... Fundamentul ideii de drept . . . 395 ŞERBAN CIOCULESCU . Literatura română în «Orizonturile mele"........................413 CRONICI ALEXANDRU MOCIONI de D. Guşti (431); DELIMITĂRI ŞI COMENTARII ANALITICE: EXPERIENŢA de Camil Pet.escu (436); ORIENTĂRI PENTRU POPORUL NOSTRU PRIN BISERICA ORTODOXĂ de Victor Popescu (445) ; CONCERTE de Radu Georgescu (451); PROBLEMA AUSTRIEI de Richard Hillard (455); PĂRERILE CU ADEVĂRAT ONORABILULUI CONTE BEAUCHAMP, K. Q; M. P. de Gcorge Stroe (462); DESPRE IDEOLOGIA LUI EMINESCU de Paul Zarifopol (467). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI - 25 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTA Şl CULTURĂ GENERALĂ Comitetul de direcţie: I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, D. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu. Redactor şef: Paul Zarifopol Secretar de redacţie şi administrator: Radu Cloculescu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, I 39, B-dul Lascăr Catarg! Telefon 241/97 300 LEI ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 25 LEI EXEMPLARUL 25 LEI EDITATA DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ , .REGELE CAROL AL Il-lea“ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. 5, MAI 1934 BUCUREŞTI IMPRIMERIA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUART MILL x DIN MANSARDA UNUI FILOSOF — Filipache!.. Bună ziua, dragul meu!.* — Să trăeşti, Boruzescule... — Ce faci tu pe aici ?.. Te interesezi de afişul Teatrului Naţional? — Da şi nu prea. • • E adevărat că aş vrea să văd pe noul interpret al lui Harpagon, dar n’am nici o hotărîre precisă... — Să venim într’o seară împreună... Nici eu nu l-am văzut pe Ion Brezeanu... Se zice că o putere artistică neobişnuită cloco- teşte în acest băiat... Doru Filipache venea dela Universitate. Ascultase o lecţie care nu-1 interesa de loc. II prinsese vremea în clasă şi nu putuse să mai evadeze... Căuta pe Antonina. Ştia că trebue să fie la această oră, la cutare profesor şi venise s’o întâlnească. Dar Antonina nu se arătase. După ce ora trecuse, cenuşie şi tristă, Filipache ieşise din palatul înaltelor învăţături, afară în primul omăt al lui De- cembrie. Era un giulgiu subţire, dăinuitor prin curţi, pe acoperi- şuri, pe pajiştile din Cişmigiu, dar zdrenţuit, terfelit şi mohorît, sub roţile trăsurilor şi sub paşii trecătorilor... Filipache se simţea impovărat şi nehotărît. Se lăsă în şuvoiul care curgea spre Calea Victoriei. De aci, tot cu şuvoiul, se pomeni la Teatrul Naţional. Era ceva protivnic obiceiurilor lui Filipache. Plimbarea pe Calea Victoriei îi era groaznic de urîtă şi, de câte ori avea putinţa să oco- lească, ocolea. De data aceasta era fără direcţie. Sau îl mâna o spe- ranţă absurdă... Sar putea să-i răsară Antonina, de undeva... Aşa se întâlni cu Boruzescu, sub afişierele Teatrului. Lampa- darele cu gaz începeau să se aprindă. In faţa templului zeiţelor Melpomene şi Thalia, birjarii muscali, pe caprele trăsurilor de lux. 344 REVISTA FUNDAŢIILOR RRGALS aşteptau pe eleganţii sclavi ai ceasului şoselei. Nu era de cât atâta Irig cât trebuia ca doamnele de pe trotoare şi din echipaje să aibă dreptul să scoată Ia iveală blănurile lor de mare preţ. In castanii desfrunziţi şi în brazii din grădina Casei Oteteleşanu - atunci: « Clubul Regal Român » - sutimi de vrăbii ciripeau şi se zbăteau, fericite de nu ştiu ce fericire a serei şi a zăpezii, pentru ele încă virginală. Deasupra oraşului frivol, cerul iernatic mâna, spre un confuz răsărit de lună plină, neguri şi nouri, prea slabi ca să se închege în catapeteasmă opacă. — Spune-mi, Dorule, ce proiecte ai, în seara aceasta? — Boruzescule, să-ţi spun drept, sunt dezorientat şi plictisit!.. Mă duceam spre casă •. • Aş fi vrut să dau prin Cişmigiu, ca să fac O baie vizuală de alb şi de nevinovăţie. — E cam târziu... Nu vezi că se aprind lumânările?.. Să-ţi propun eu o baie internă, de ceai, Ia mine acasă.. . — La tine acasă!.. Lângă Palatul Cotroceni!.. Aidem mai bine colea, Ia Fialkowsky... Suport eu riscurile invitaţiei... — Filipache, eşti îndatoritor ca de obicei, dar nu eşti în curent cu istoria emigrării popoarelor... Tribul meu a emigrat, sau a imigrat cum vrei s’o iei... Nu mai locuim lângă palatul princiar, ci în centrul capitalei, colea, la doi paşi, într’un palat veritabil, dar la mansardă•.. — Cum asta?. • • — M’am mutat la 1 Decembrie, deasupra Pieţii Sărindar, în Palatul Luvru! Vino cu mine să-ţi arăt noul meu domeniu... Filipache se lăsă înduplecat. Constantin Boruzescu, pus în ba- lanţă cu Silviu Bujoreanu, cântărea, pentru inima lui Filipache, mai mult decât poetul grandilocvent. Boruzescu, sub aparenţele lui degajate şi isteţe, ascundea preocupări, convingeri şi poate du- reri superioare vârstei lui. Filipache simţea în acest prieten adân- cimi sufleteşti sigilate şi o melancolie poposită de timpuriu la vadul filosofiilor pesimiste. In fiinţa acestui băiat atât de inteligent se ascundea o boală sau o taină morbidă, care îl şlefuia ca pe un cuţit, dându-i o mare agerime, în paguba sănătăţii elementare. Pe drumul scurt, până la Palatul Luvru, dar greu de făcut din pricina şuvoaielor de plimbători, Boruzescu îl întrebă pe Filipache : — Ai fost la conferinţa lui Mişu Caloianu? — Ce conferinţă?.. — Poftim! nici tu n’ai idee!-. Nenea Mişu a ţinut Ia Ateneu, acum două săptămâni, o conferinţă asupra exilului lui Ovidiu... — îmi pare rău, dar acum aud lucrul, din gura ta--. — Bietul Caloianu, este cam afectat şi pe bună dreptate-• • Tocmai noi, elevii lui de prima calitate, am strălucit prin absenţa noastră. - • — Te pomeneşti că nici Silviu nu sa dus... O LECŢIE ASUPEA LUI JOHN STCAET MLLL 245 — Ba el s’a dus... Şi dela el ştiu şi de conferinţă şi de mâh- nirea lui Caloianu. Era vorba de originalul lor dascăl de limba latină, Mihail Ca- loianu. Ţinuse o conferinţă, în care se încercase să explice printr’o teorie proprie surghiunul la Tomis al autorului Metamorfozelor. Doru se supără pe Silviu: — Putea să ne dea şi nouă de veste!.. — Nu, nu... N’are nici o vină... Mi-a spus ce-a fost... Şi el ca şi mine şi-a schimbat domiciliul, la începutul acestei luni, şi n’a venit la cursuri... Vinovaţi suntem noi, tu şi eu, fiindcă nu cetim ziare şi dispreţuim această scumpă hărmălaie naţională... Ai citit azi vre-un ziar? — Iţi spun drept că n’am citit -.. — întâmplător, eu am citit... Să te învăţ atunci ce se întâmplă astă seară... — Dacă e vorba de politică, păstrează orzul în hambar ; nu-1 risipi... — Fii pe pace!.. Din puţinul pe care-1 ştiu asupra acestui ca- pitol, interpelarea lui Maiorescu, în chestiunea rentei şcoalelor din Braşov, este singurul fapt remarcabil din ultimele zile... Este vorba de altceva, deasupra foburgului politic, deasupra viermuielii noastre omeneşti, şi deasupra acestui subţire înveliş de iarnă... Este vorba de... eclipsa totală de lună, pe care vom privi-o în noaptea asta (dacă norii pământeşti vor fi binevoitori) dela ora unsprezece şi jumătate înainte... — Vestea pe care mi-o dai este în perfect acord cu tine întreg. •. Din partea ta, n aveam dreptul să mă aştept la altfel de noutăţi... Boruzescu se opri în dreptul casei Luvru şi i-o arătă lui Filipache. — Aici e noul meu domiciliu... Sunt cam trist că este peste drum de Capsa, dar ne despart vre-o sută de trepte, toate în sus spre ceruri... Haide, Filipache, după mine, curaj!.. Tocmai sus, la capătul scărilor, Boruzescu avea o chilie mobi- lată. Intrară pe bâjbâite şi locatarul aprinse lampa. — Filipache, îmi pare rău că prima ta vizită cade la stinsul zilei. Avantajele şi farmecul camerei mele sunt exterioare ei... De aici, din fereastră, privesc a treia parte din capitala României... Dar stai să fac lampa mai mică... Ia te uită ce spuză de licurici!.. Admiră aceste lacuri violete, din care se ridică ostrovul Cotro- cenilor!-. Ziua, pot să disting, de aici, stradela pe care locuiam... Boruzescu mări flacăra lămpii. Filipache examină aeriana lo- cuinţă a prietenului său. Părea un colţ de arhivă sau o aripă de bi- bliotecă, amplificată cu un lavabo, cu câteva scaune şi cu un divan de dormit... — Costache, ce faci cu atâtea bucoavne!. • ■— Nu sunt numai ale mele -.. Rafturile astea, pline cu literatură a46 BEVISTA FUNDAXHLOB KEGALB franceză, sunt ale celor ce mi-au subînchiriat odaia- - - Vrei să luăm câte o ceaşcă cu ceai?.. Stau la oameni cum se cade şi foarte serviabili... — Dacă vrei tu, vreau şi eu... Boruzescu ieşi o clipă din odaie şi se înapoie satisfăcut: — Nu numai câte-o ceaşcă cu ceai, dar şi câte o felie de cozonac!,. Filipache întinse mâna şi luă, de pe divan, o carte desfăcută şi întinsă, ca pe brânci, cu scoarţele în sus. Ceti titlul: — Die Welt als Wille und Vorstellung... Ce spui, Boruzescule?.. Ai luat taurul de coarne?.. — Mai mult de coadă, decât de coarne • •. Merge greu... Cu nemţeasca pe care o ştiu eu trebue să aştept multă vreme, până mi s’o deschide poarta cetăţii...’ — Totuşi, într’un an, în doi, vei izbuti şi mă vei lăsa în urmă... Mi-e ciudă că nu mă pot hotărî şi eu să încep odată. •. — Inventează şi tu un interes acut, vre-o pasiune poetică, istorică, filosofică... şi atunci, vei muşca din dicţionar, ca dintr’o piersică.. • Cuvintele lui Boruzescu urniră şi rotiră sferele cugetului lui Filipache, ca pe o cupolă de observator astronomic. .. 0 pasiune pentru limba germană!.. Ca să silabisească Suferinţele tânărului Werther... Dece n’a fost Antonina, astă-seară, la lecţie?.. 0 ru- gase să-i dea voie să vie şi el. • • Antonina nu-1 autorizase să vină, dar nici nu-1 oprise... Se răsgândise poate în ultimul moment şi judecase - vigilentă şi severă cum este - că Filipache a cerut prea mult... — La ce te gândeşti, Filipache?.. — La ideea ta că trebue să inventez vre-o pasiune oarecare, tan- genţială dicţionarului german*. •. — Da, Filipache... aşa cum am făcut şi eu... Silviu, bună oară, are alte metode... Va ajunge departe cobzarul nostru!.. Pe cât e de diafan şi de angelic când scrie, pe atâta e de pozitiv şi de calculat când Umblă, când mănâncă şi când se mută dela un proprietar la altul... Ştii cum a învăţat nemţeşte Silviu?.. Cineva bătu în uşă. Boruzescu se ridică şi deschise. Era servi- toarea care aducea tava cu ceai. — Coconaşule, toate erau gata- • • V’am adus şi sticluţa cu rom. •. — Bine, Profiro, pune tava colea lângă lampă... Spune boie- rilor că le mulţumesc... In camera răcoroasă, cele două ceşti cu ceai ridicară spre abajurul lămpii două tirbuşoane de abur. — Ceaiul tău, Boruzescule, îmi aduce aminte de făgăduinţa verei mele Sanda Petrovici, să ne cheme într’o seară la ea acasă, şi de problema emancipării femeilor... Scumpe filosoafe, cum pri- veşti tu problema aceasta? Boruzescu amestecă prelung lichidul blond din ceaşca de por- O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STCARP M1LL 247 ţelan şi muşcă din felia de cozonac. Apoi cu ochii şi cu umerii dădu un răspuns nepăsător şi vag. Filipache interpretă : — Nu te interesează emanciparea femeilor? După ce sorbi de câteva ori, Boruzescu răspunse : — Dorule, recunosc că raţionamentele lui John Stuart Mill şi ale tuturor partizanilor emancipării sunt luminoase şi convingătoare... Aşa este. Actuala stare socială a femeii este rezultatul unei strati- ficări, brutale, nedrepte, neumane, etc.... la fel cu nu Ştiu ce stratificări din scoarţa pământului, care au prins, în întunericul caver- nelor geologice, cele mai frumoase specii de marmură sau de ce pofteşti... Aşa a stratificat trecutul preistoric şi istoric condiţia femeii şi aşa am moştenit-o... Şi să crezi că aceste stratificări mo- rale şi sociale sunt mai rezistente şi mai adânc ascunse decât cele- lalte. .. Suntem toţi prinşi în ele, cu toate deprinderile noastre su- fleteşti, cu toate prejudecăţile noastre şi cu tot tembelismul nostru de cugetare... E adevărat: femea este nedreptăţită! Ei, şi pe urmă?.. Cine îşi va primejdui interesele, siestele şi desfătările lui pentru această oneroasă moştenire, veche ca Baba Dochia?.. Dar îmi vei spune : Totuşi iată şi alaltăeri, şi eri, şi azi câţiva oameni generoşi, care au pornit - eroici ca eroul lui Cervantes - să dea la pământ moara unde se macină străvechea nedreptate... Să-ţi spun eu secretul acestor oameni... Figura lui Boruzescu, călătoare prin umbrele şi luminile lămpii cu abajur de dantelă avu un popas de amară şi ironică bătrâneţe. — Scumpe Filipache, toţi partizanii emancipării femeei au fost, în ceasurile vitejiilor lor feministe, îndrăgostiţi lulea, după cutare sau cutare exemplar excepţional din seria strănepoatelor mamii Eva... Ce să-ţi mai spun despre John Stuart Mill... Dacă nu i-ar fi ieşit în cale Doamna Taylor, cine ştie dacă l-ar fi ispitit vre-odată problema aservirii femeii!.. Filipache îşi ascunse ochii în ceaşca cu ceai. — înţelegi, amice?.. Ca să-ţi ieşi din fire, ca să te declari eretic faţă de prejudecăţile ortodoxe şi să vrei să instalezi pe femeie în scaunele deţinute până acum numai de bărbaţi, trebue să te gă- seşti într o efervescenţă extraordinară... Bată-le norocul de femei!.. Cu drepturi sau fără drepturi, inteligente sau gâsculiţe, sincere sau perfide... ele sunt cauza şi explicaţia atâtor şi atâtor vitejii şi prostii, victorii şi dezastre, frumuseţi şi turpitudini din existenţa bărbatului... Te-ai gândit vreodată la simbolicul episod din Paradis?.. Eva este aceea care ridică stăvilarul fericitului heleşteu din grădina Raiului şi dă drumul torenţilor vieţii... Mare înţelept a fost cel ce a scris acest adevăr!.. — Boruzescule, şi acum ca şi altă dată eşti înaintea mea, cu inte- ligenţa şi cu meditarea ta. •. Dar, cum înţeleg, in abstracto, recu- 248 BEVISTA FUKDATULOB BEGALB noşti şi tu că femeile sunt vrednice să aibă mai multe drepturi de cât au... — Da, amice... Sunt generos şi dezinteresat.., tocmai fiindcă n am nici un interes, nici împotriva emancipării femeilor, nici pentru emanciparea lor... Filipache, cu voia ta, să ridicăm gândurile noastre deasupra acestei planete, pe care, este adevărat, au trăit cândva modelul Venerei de Millo şi modelul Giocondei... Astă noapte, la miezul nopţii, vom privi, dacă nu vor fi nouri, eclipsa de lună.. • Poţi să rămâi cu mine până atunci?.. — Dragă Boruzescule, şi aici sunt mai mic decât tine... Tu eşti independent şi sihastru... Eu sunt supus legilor clanului şi ale familiei... Boruzescu se duse la fereastră, îşi făcu cu mâinile apărători la ochi şi privi în oceanul atmosferic... — Mi se pare că vom rămânea izolaţi. •. Nori puternici se inter- pun între noi şi frumosul fenomen ceresc de peste câteva ceasuri.. • Nu e nimic! Te pomeneşti că te reţineam fără folos. Se întoarse dela fereastră şi se aşeză pe divan, lângă volumul lui Schopenhauer. Filipache urmărea, cu admirativă luare aminte pe acest straniu coleg, după vârstă ceva mai mare de cât el, dar după maturitatea minţii şi timbrul personalităţii, cu mult deasupra lui. Sub fruntea lui exagerată şi fragilă, obrajii erau uscăţivi, gura vânătă şi nasul ascuţit ca un semn de întrebare. Rezimat de spă- tarul divanului şi escamotat de lumina lămpii, Boruzescu părea un luptător ostenit de nobila luptă a zilei, luptă cu penelul, cu pana, sau cu tomurile cercetate... — Boruzescule, am încercat şi eu, după îndemnul tău, să cetesc ceva de Schopenhauer şi am început, fireşte, cu Aforismele lui... Dar deocamdată sunt mai sensibil la contribuţia lui Maiorescu, adică la limba în care e tradusă cartea, decât la ideile din carte... Prietenul lui Filipache întoarse în lumină capul său de intelec- tual veştejit şi răspunse, fără suficienţă, dar obosit şi leneş : — Dorule draga, nu mă miră... Stăi să mai treacă. •. A înţelege filosof ia idealistă transcendentală este ceva aşa... ca a trece din regnul vegetal în regnul animal... Die Welt ist meine Vorstellung!.. Lumea este reprezentarea mea... Hei!-- Hei!.. Când mi-a căzut în mână, acum patru ani, nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis şi am cetit-o : trei zile am umblat năuc, pe izlazul şi prin dumbrăvile de lângă târgul meu natal... Este o totală răstur- nare a lumii tradiţionale, pe care o purtăm în cutia asta craniană, şi înlocuirea ei cu cea adevărată, cu lumea filosofică... Filosofia începe dela acest hotar : Die Welt ist meine Vorstellung... — Adică ce?., un vis, o aiureală, o fantasmagorie absurdă?.. — Nu, Filipache, acestea sunt expresii inadecvate şi uneori paraponisite, întrebuinţate, ca răzbunare, de duşmanii filosofiei O LECTfE ASEPKA LVI JOIIN STUART MILL 249 idealiste transcendentale... Lumea este o realitate, dar fântânile din care se aruncă în afară tumultuoasă, şi tot splendidul şi tragicul ei tumult au cu totul alt înţeles şi altă consistenţă, decât în con- cepţia curentă şi vulgară. •. Spaţiul în care se situează această lume şi timpul în care se desfăşoară, mei după inel, au un caracter absolut de idealitate... Spaţiul şi timpul sunt ideale. Fac parte din împă- trita rădăcină a principiului raţiunii suficiente,.. — Boruzescule, nu dau cu nasul întâia oară de aceste idei... Ţi-aduci aminte că am avut câteva discuţii cu profesorii noştri de filosofie - prea şcolari ei înşişi, deabia ieşiţi din sala lui Maiorescu - ; am mai vorbit şi noi între noi... dar n am putut să adun mare lucru în capul meu -. • . — Filipache, această concepţie superioară, care recunoaşte ca- racterul de idealitate al spaţiului şi al timpului, şi deci al Univer- sului întreg, este muntele Himalaia şi îl urci greu de tot, ani de zile, ca să nu ajungi în vârf poate niciodată*. ■ Dar ias o luăm dela talpă... Iată, sub coatele tale, acest birou... un obiect, din miste- rioasa lume a obiectelor... E tare, e dreptunghiular, are coloarea brună şi aşa mai departe... Mintea nefilosofică, omul de pe stradă vede acest obiect, caută prin saltare, mănâncă sau picotează pe el şi pleacă - • • In convingerea lui, acest birou este o existenţă indepen- dentă, acest birou este, pentru omul de pe stradă, tare, brun, drept- unghiular în chip absolut... Fie că biroul este sub ochii lui, fie că biroul este izolat de orice privire omenească, biroul este şi rămâne ceva în sine, cu toate particularităţile pe care le are atunci când stăm în contact cu el... Aşa crede, aşa pricepe omul de pe stradă lumea exterioară. . a De aici, începe uriaşul şanţ despărţitor între capetele filosofice şi nefilosofice... _ . — Costache, te-am înţeles... acest birou şi toată lumea exte- rioară, laolaltă, sunt în sine, adică independent de simţurile noastre, cu totul altfel decât le interpretăm noi... Lumina, coloarea, forma, sunetul, toate armoniile şi toate stridenţele existenţei sunt interpre- tările cerebralităţii noastre... Dar ceea ce interpretăm noi - diversele incitaţiuni externe - Unde se situează? Nu este un spaţiu exterior nouă, nu este un timp deasupra noastră? — Dorule, eşti pe calea cea bună... Aici este misteriosul şurup pe care caută să-l învârtească filosofii, şi pe care Kanţ l-a întors mai bine decât toţi... Filosofii mijlocii convin că lumea în sine este cu totul altfel decât o descifrează simţurile noastre... Ce este soa- rele în sine? Ce este, in sine, o floare de trandafir? Ce este trupul nostru, adică lumea exterioară cea mai intim legată nouă, subiectului, cel ascuns după gratii? Ce este lucrul în sine? Mister şi iar mister!.. Schopenhauer răspunde : lucrul în sine este voinţa, adică por- nirea oarbă, adică setea neantului... Putem s o spunem, dar nu pu- 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tem s’o înţelegem... Lăsând la o parte această ultimă întrebare, splendidele asalturi ale filosofiei idealiste au cucerit şi această re- dută de refugiu : şi timpul şi spaţiul au un exclusiv caracter de idealitate... — Sunt adică apanajul cerebralităţii noastre?.. — Sunt condiţii ale cunoaşterii... Sunt taina cu care venim pe lumea aceasta- •• — Costache, aici bâjbâesc eu în întuneric. Spaţiul şi timpul sunt ideale... Venim noi cu ele, în traistă? Dacă n’ar fi, pe pământ, nici ochi, nici urechi, nici picioare, nici aripi, spaţiul şi timpul n’ar mai fi?.. — Dorule, sunt deocamdată un uncenic care mă hrănesc din firimiturile lui Platon, ale lui Kant, ale lui Schopenhauer... Mai am mult până să fiu şi eu admis la Banchet, dacă voi fi admis vre-odată. Dar sunt un ucenic răzvrătit, poate eretic şi deformator... Da... eu cred că dacă n’ar fi în lume sistemul nervos, adică simţirea şi creerul, n’ar mai fi nici timp, nici spaţiu şi nimic din tot acest uni- vers iluzoriu... — Dar atunci ce însemnează sistemul nervos şi ce însemnează creerul?.. — însemnează biata corabie a lui Noe, unde căutăm să scăpăm de potopul filosofiei şi al nimicirii!.. — Costache, am dat gata universul!. . Noroc că suntem tot lângă aceste ceşti de porţelan, tot în mansarda ta, tot în luna Decembrie şi tot în... (aici nu mai e noroc.. •) obscuritatea noastră studen- ţească... Dar iată o întrebare : Tu aştepţi să priveşti, la miezul nopţii, o eclipsă de lună-.. Colo departe, în câmpiile spaţiare, luna se va stinge treptat şi va ajunge aproape invizibilă, pentrucă pământul aşezat, exact între lună şi soare, va înneca luna în conul lui de umbră... Poţi tu să gândeşti că toată această fenomenologie cerească este legată şi condiţionată de biata noastră existenţă?. . Dacă pământul ar fi sterp ca luna, şi deci noi viermii pământului am lipsi, eclipsa de astă seară - soare, pământ şi lună - ar fi fost revocată?. • • — Răspunsul meu este acelaşi... Fiecare dintre noi suntem solidari cu tot universul... Suntem unul şi acelaşi mister.. . Suntem • o salbă infinită... Flori, gândăcei, frunţi muntoase, diamante, aştri, omenirea întreagă, imbecili şi genii : suntem aceeaşi salbă, răsucită în miliarde de spirale şi petrecută pe sub toate pragurile milioanelor de veacuri... Fiecare dintre noi participăm la firul întreg şi suntem firul întreg pe care e înşirată misterioasa salbă... — Cum vine asta?.. Dacă fiecare am fi firul întreg al sălbii, atunci ce mai este moartea, care ne seceră zilnic, cu profuziune, fără ca salba să se deşire sau să se clintească din măreţia şi din pli- nătatea ei ?.. O LEC’flB ASUPRA LUI JOHN STUART MILL 251 BoruzescU se ridică de pe divan şi rămase în picioare, într’o ati- tudine de solemnă intenţiune. — Dorule, ai sosit ca un copil admirabil, în faţa sanctuarului, în faţa sfintei sfintelor!.. — Ca să fiu încântat şi eu de ceea ce am descoperit pe negândite, (dacă nu cumva râzi de mine) tâlcueşte-mi complimentul tău... — Amice, îţi vorbesc despre lucruri pe care le-am ţinut tot- deauna îngropate în inima mea. • • Un subiect de eternă preocupare, pentru mine, este moartea- • • M’am pomenit cu această predilecţie, de mic copil... De mult, la moşioara unde am copilărit (mai înainte ca să ne mutăm la târg), locul meu de plimbare şi de copilărească reverie era cimitirul satului... Se întâmplase să fie chiar lângă casa noastră... In după-amiezile de vară, când fluturii codaţi, gal- beni şi negri, se zbăteau pe scaieţii înfloriţi de pe şanţul cimitirului şi şopârlele sfârâiau printre morminte, eu stăteam la umbra troiţei şi-mi făceam de joacă*. • Dacă murise cineva în sat şi neamurile îi săpau groapa, eu prezidam pregătirea groapei, cocoţat într’un salcâm.. • Când convoiul de jale se apropia de cimitir, ducând, pe braţe sau în căruţă, mortul cu faţa descoperită, eu mă vâram printre lume şi priveam pe răposat, tot timpul prohodului... Am crescut printre gropi funerare şi am făcut totdeauna placidă casă cu ideea morţii. Ziceau vechii filosofi că mirarea este aceea care a dat naştere filosofiei... Eu cred că mai degrabă marea dăscăliţă a filosofiei este moartea* • • Suntem prieteni, ne-am pomenit prieteni : moartea şi cu mine... Când m’am întâlnit, acum patru ani, cu nobila concepţie idea- listă, prima mea întrebare a fost : Cum pot să încadrez vechea mea preocupare în această filosofie? Ce crede despre moarte idealismul transcendental?. • Să începem încă odată raţionamentul nostru de la capăt. Suntem deplin edificaţi. Lumea pe care o vedem, o auzim şi o pipăim este aşa numai pentru noi. Secretul ei este secretul cu care ne naştem fiecare. Suntem toţi - cel puţin tot neamul omenesc - nişte viori mai mult sau mai puţin identice (vezi daltonismul, vezi orbii din naştere...) care interpretăm la fel partitura acestei lumi.... Dar ce sunt în sine misterioasele note care se izbesc de coardele viorii noastre şi se prefac în coloare, sunet, formă, timp şi spaţiu?... Fiindcă (şi aici trebue să te trimit la cărţile maeştrilor) coloare, sunet, formă, timp şi spaţiu, tensiune nervoasă şi tensiune musculară purced toate din aceleaşi porţi ale apriorismului şi ale misterului... Dar iată că, prin această lume, atât de curioasă şi atât de altfel decât ni-o mărturisesc simţurile, trece, secundă cu secundă, coasa morţii... Putem să afirmăm, din capul locului, această certitudine : După cum suntem invincibil încredinţaţi că lumea înconjurătoare şi noi înşine, În centrul ei, suntem cu totul altceva decât ne informează 252 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE simţurile, tot aşa trebue să fim încredinţaţi că familiara moarte trebue să fie, în sine, cu totul altceva decât cred şi deplâng ochii noştri... N'am izbutit, până acum, să studiez documentele şi doctrina creştină... Dar arhaica şi mângâetoarea credinţă că moartea este o vamă între două lumi mi se pare de o respectabilă înţelepciune... Să ne întrebăm cu independenţă : Ce poate să fie moartea aceasta, într un timp şi într'un spaţiu care îmi aparţin mie?.. Boruzescu se întrerupse... Porni din colţul divanului şi cu de- gajarea unui profesionist, sigur pe cărţile, pe argumentele şi pe efectele sale, scoase dintr’un raft de cărţi, volumul lui Eminescu. II deschise şi ceti: Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ. Căzuţi în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist şi sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă... Această funebră frumuseţe, această rigiditate, această capitulare, moartea pală şi superbă!.. sunt roabe spaţiului şi timpului meu!. • — Boruzescule... te joci cu simţirea mea... Mă zgudui şi mă târăşti după tine, ca pe vechii captivi, imperatorul triumfător... Dar, dragul meu, este definitiv probat că noi. •. suntem universul?.. Se poate afirma, fără remuşcare de conştiinţă filosofică, cum că lu- mea oglindită de picătura de rouă este chiar proprietatea acestei picături?.. — Filipache, arsenalul argumentelor lui Kant (cel ce l-a întrecut pe Platon) este irefragabil... Din nefericire, câţi pot să pătrundă în acest arsenal!.. Amice, universul tot este un misterios fenomen legat de misterul şi mai inexpugnabil al subiectului care suntem noi.. Lumea aceasta este obiectul difuz şi infinit... Eu sunt subiectul... Jurisdicţia legii cauzalităţii nu se întinde asupra subiectului... Legea cauzalităţii este valabilă numai între obiecte... Acest obiect sau acest fenomen este cauza celuilalt fenomen-•• Nu putem să afirmăm : noi proectăm în neant viziunea acestui cosmos şi fluxul miliardelor de veacuri... Intre subiect şi obiect punţile sunt rupte pe vecii vecilor. •. Dar ştim bine şi demonstrăm că spaţiul, timpul, şi cataracta cauzalităţii universale sunt numai şi numai ideale, cu noi, pentru noi, din pricina noastră, în aşa grad încât, dacă noi n’am fi sau n’am mai fi, universul s’ar şterge ca apa morţilor... — încep să văz, aşa ca prin sită, care este filosofia ta asupra morţii... — Iubite Filipache, nu ştiu dacă te-ai oprit vreodată mai înde- lung în dreptul noţiunilor de infinit şi de eternitate... De obicei, noi gândim aceste noţiuni numai prin comparaţia: Lumea noastră O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUABT MILL 353 întreagă faţă de universul infinit este deabia un punct. Veacurile lumii noastre, oricât de multe, faţă de eternitate sunt o singură clipă - - - Pentru cei ce aşează pe Dumnezeu, ca să zic aşa, în inima eternităţii şi a infinitului, lucrurile sunt şi mai evidente -.. Ce sunt toţi anii creaturii faţă de eternul Creator! Ce sunt toate regiunile universului, faţă de infinitatea puterii şi a omniprezenţei lui Dum- nezeu !.. Dragă amice, toată filosofia mea asupra morţii stă captivă într’o ecuaţie insolubilă. -. Nu ştiu dacă eternitatea şi infinitul sunt ale lui Dumnezeu... Dacă infinitul face parte din vistieria dumne- zeiască : atunci cosmosul nostru este un simplu bănuţ, este un singur punct din această vistierie... Dacă eternitatea este mantia lui Dum- nezeu, atunci toate miliardele de veacuri ale lumii noastre sunt o clipă, o scamă de purpură pe mantia împărătească. Acum urmează-mă : Dacă în clipa morţii mele, trec din iluzia şi din visul timpului pământesc deadreptul în realitatea eternităţii, atunci însemnează că moartea mea coincide cu moartea universală. . . — Iartă-mă că nu pot să prind raţionamentul tău... — Filipacbe, admite că fluviul timpului nostru se varsă în ma- rea eternităţii... eternitatea nudă, fără clipe, fără zi le, fără ani, adică eternitatea desbrobodită, fiindcă toată această broboadă : clipe, zile, ani şi veacuri... însemnează iluzoriul timp pământesc. ■ ■ — Bine, am admis. — In faţa eternităţii care soarbe iluzia timpului nostru, zdren- ţele acestei iluzii sunt absolut egale, sunt una şi aceeaşi clipă.. . 0 zi, un an, sau o mie de ani. .. faţă cu veşnicia goală sunt perfect egale, sunt o secundă... Fluviul timpului nostru se varsă în marea veşniciei într o singură secundă*.. — Aşa s’ar părea. .. Să zicem că da... — Nu să zicem că da - • • Aşa este!. • Un ceas şi o sută de ani, o săptămână şi un milion de ani, pe orologiul eternităţii nu însem- nează decât una şi aceeaşi clipă... Oricât de lungă sau oricât de scurtă ar fi funia timpului, în faţa veşniciei ea scade dintr’o dată şi se reduce la o clipă - •. Şi ele între ele, perioadele veacurilor noastre, confruntate cu eternitatea, sunt toate un fulger, nimic altceva decât palpitarea unei clipe... Stai acum şi te socoteşte : pe firul acestui timp iluzoriu stau înşirate decesul lui Confucius, al lui Buda, al lui Abraham, al lui Keops, al lui Alexandru cel mare, al lui Socrate, al lui Zenon, al lui Francisc de Assisi, al lui Kant.al lui Napoleon!.. Şi pe acelaşi fir iluzoriu iată, la infinit, perlele negre ale tuturor deceselor din veacurile iluzorii, bine înţeles punând la socoteală decesul tău şi al meu... Pricepi Filipacbe?.. Barca lui Cbaron este universală!.. In rea- litate, poznaşul de unchiaş ne transportă pe toţi dintr’o dată, de pe 254 BEVISTA FUNDAŢIILOR BEGALE ţărmul iluzoriu, dincolo pe ţărmul destăinuirii şi al ade-> vărului ! — Boruzescule dragă, tot ce spui tu mi se pare fantastic de in- genios, dar fragil... — Ca timpul şi ca spaţiul!.. — Dorule, nu ştiu nici eu prea bine dacă ai în faţa ta pe un pri- beag al reveriilor funebre, sau pe un nou Cristofor Columb... Dar, încă o dată şi încă o dată!.. Dacă timpul pământesc e broderia visului, dacă este (ca şi spaţiul) un element aprioric şi un aport al cerebralităţii noastre, atunci moartea noastră, cea în timp şi în spaţiu, este o scamatorie!.. Pe urmă... Dacă, dincolo de mirajul timpului şi al spaţiului, ne aşteaptă nuda eternitate şi nudul infinit, atunci decapturarea noastră, din colivia vieţii, însemnează o năvală universală de şcolari ieşind toţi din clasă, în secunda când sună clopoţelul... Cu alte cuvinte mai severe : Moartea mea coincide cu moartea tuturor celor ce au murit, mor şi vor mai muri, pe planeta aceasta şi în şuvoiul veacurilor pământeşti... Dacă dincolo de moarte ne aşteaptă eter- nitatea rigidă, moartea nu mai este individuală, ci universală... Anii care s’au scurs între moartea Semiramidei şi moartea mea sunt iluzorii... In mormântul meu, pogoară toţi morţii trecuţi, prezenţi şi viitori... Cu fiecare dintre noi se stinge strania şi imensa iluziune, şi - lucru admirabil - toţi murim în aceeaşi clipă, fiindcă toţi ne decapturăm în una şi aceeaşi compactă veşnicie... Deşi între mormântul primului om şi mormântul ultimului om se pare că au căzut la mijloc sute de mii de ani şi mii de kilometri, adevărul este că mormântul e unul şi acelaşi, iar clipa morţii lor (şi a tuturor mor- ţilor dintre ei) este clipa morţii universale... înţelegi, Fiiipache?. • — Boruzescule!.. Mă vrăjeşti, dar nu mă convingi! Paradoxalul filosof se învârti de câteva ori în jurul lui Fili- pache, ţinând mâinile în buzunarele pantalonilor. Apoi, cu capul în umbra dantelată a abajurului şi cu pieptul în lumina plină, se opri în faţa nedomiritului prieten... Avea în ochi o lumină amuzată şi ironică... Părea un maestru afectuos, care voeşte să dovedească unui elev nu ştiu ce adevăr, foarte uşor de înţeles, dar până acum neluat în seamă... — Dragul meu, în luna Decembrie, în nopţile clare (cum nu e noaptea aceasta), poţi să observi pe bolta cerului, dincolo şi dincoace de Calea Galactică, cele două constelaţii diademe a Carului Mare şi a Orionului, iar împrejurul lor vetrele fosforescente a celorlalte constelaţii... Sunt vreo şapte mii de ani, de când omenirea le pri- veşte, splendide şi rigide, misterioase şi inamovibile... Aşa le-au privit şi le-au însemnat, odinioară, astronomii din Babilon, aşa le privim şi le notăm şi noi în cataloagele noastre... Ursa Mare, Orionul, Casiopeia şi toate celelalte stau nemişcate şi geometrice, O LECŢIE A&UPBA LCI JOHN STUAR'l' UILL 255 de când le-au pomenit miraţii ochi ai locuitorilor pământului... Dar ştii ca şi mine că această lume siderală, aceşti aştri cu toate cor- tegiile lor planetare nu se odihnesc nici o clipă... După cum infimul nostru sistem planetar gravitează necontenit în jurul soarelui, tot aşa şi soarele - sărmană stea bătrână - tot aşa şi comparşii soarelui, din tot universul, au mişcări tainice şi gigantice, nu cunosc odihna şi aleargă în spaţiu cu viteze incalculabile... Apropie acum aceste două noţiuni elementare : Iată, întâi rigiditatea acestor constelaţii, acestor figuri geometrice ale cerului, riguros aceleaşi, de când le con- templează omenirea... Al doilea, aceste stele şi familiile lor, deşi par fixe, ca nişte cuie de diamant - şi fixe le constatăm de şapte mii de ani - totuşi zboară în spaţiu fără odihnă, călătoresc cu repe- ziciuni, care ne confundă !• • De şapte mii de ani de când privim roţile Carului Mare sau ale Carului Mic, nici o roată nu s’a mişcat din loc! De şapte mii de ani de când privim Cloşca cu pui, nici un pui n’a ieşit de sub aripile Cloştei, deşi ştim perfect de bine că aceşti pui sunt fulgere călătoare în spaţiu!.. Iţi dai seama de consecinţele acestei confruntări?.. Şapte mii de ani ai noştri şi poate încă şapte- zeci de mii de ani de aci înainte n’au făcut şi nu fac nici cât o clipă siderală, adică atâta cât îi trebue unei stele dintr’o constelaţie ca să se mişte şi să evadeze din familie! La noi pe pământ, de când cu grădinile suspendate ale Babi- lonului şi până azi au trecut atâtea mii de ani ; în constelaţia Orio- nului n a trecut nici o clipă, fiindcă tot trapezul ei este rigid şi egal cu el însuşi, acum ca şi în zilele astronomilor caldeeni... A gândi că stelele care compun fixele noastre constelaţii sunt nişte sarco- fage imobile este antiştiinţific. .. Sferele lui Ptolomeu şi toată concepţia antică nu vor mai învia niciodată... Aceste corpuri ce- reşti aleargă şi gravitează in saecula saeculorum... De ce atunci vertiginoasa lor cursă, pentru observatorii pământeşti, este inexistentă şi inexistentă de şapte mii de ani?.. Pentru că. •. o clipă siderală înghite o sută de mii de ani ai pământului!.. Dar o clipă a eternităţii ?.. Judecă deci mai adânc şi familiarizează-te cu această trăznae din capul prietenului tău Costache Boruzescu : Timpul nostru pă- mântesc, oricâte deşarte sute de mii de ani ar număra, rămâne egal cu zero... Un an, o sută de ani, sau o sută de milioane de ani sunt între sine cantităţi deplin egale, fiindcă fiecare în parte, proectată pe înţelesul eternităţii, este egală cu zero, adică maximum cu o clipă... Presupune amice Dorule, că un astronom din Alfa din Orion, zisă şi Betelgeu.se, ar fi prins de veste despre moartea marelui şi virtuosului rege al Egiptului Sesostris, cel sărbătorit de Greci. Şi mult informatul şi compătimitorul astronom ar vrea să-şi şteargă o lacrimă de emoţiune... Dar când s a aplecat din nou, ca să pri- vească prin aparatul lui miraculos, a văzut funeraliile lui Sădi Carnot!.. 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi dă-ţi bine seama că rigidele constelaţii de deasupra capetelor noastre sunt şi ele captive timpului şi spaţiului... Ori câte mii de ani pământeşti ar intra într’un sfert de oră din Steaua Polară, totuşi şi Steaua Polară are ceasuri, zile şi ani... Cugetă însă, că eu pun faţă în faţă timpul şi decesele noastre nu cu orologiul vre-unei stele, ci cu integrala şi maestoasa Eternitate!.. — Costache, să respirăm un minut!. . Ideile tale sunt grele de mă doboară!.. Ce supapă de siguranţă, pentru prosteasca noastră sănătate, prezintă sfânta ignoranţă! -De ce, Filipache?.. Toate câte ţi-am spus sunt lucruri pe care le ştii de multă vreme ; le-ai cetit ca şi mine în cărţile lui Ca- mille Flammarion şi în toate cărţile de astronomie populară... — Totuşi sinteza pe care o scoţi din acele elemente cunoscute şi vagabonde este uluitoare!.. — Este oul lui Columb!.. Dacă plutim - cu spaţiul şi cu timpul nostru - pe oceanul viului infinit şi al viei eternităţi, moartea fiecăruia dintre noi însemnează : le supreme plongeon! Toţi suntem solidari în moarte!.. Nici unul nu murim înaintea celuilalt!.. Toţi ne re- găsim dincolo (ceea ce şi suntem într’adevăr) acelaşi arbore de mărgean sufletesc... — Boruzescule, mă scormoneşti şi mă aţâţi... Pare-că sunt un orb care, inundat de soarele de Mai, ridică mâinile în sus, spre astrul caldelor mângâieri.. . Dar soarele va rămânea mascat deapururi!.. Amice, unde este Dumnezeu, în toată această turburătoare destăi- nuire filosofică?. • Nu ştiu pentru ce, dar tu îmi faci impresia că mai ţii undeva, departe, o cameră pe care nu vrei să mi-o deschizi. .. E adevărat că niciodată n am vorbit pe şleau, în chestiunea aceasta. . . Mi-aduc aminte de discuţia ta cu ultimul nostru suplinitor de filo- sofie şi mai cu seamă de controversa ta cu Cochinţu - ateul nostru din interese de galanterie - şi păstrez impresia că tu erai un partizan al marelui Necunoscut... , — Filipache dragă!.. când e vorba de existenţa lui Dumnezeu, nu putem să uităm nici odată sentinţa subtilului francez : «te- meraire qui Vaffirme, insense qui le niel » Da, este adevărat, cu cât te adânceşti în acest ţinut al negurelor eterne, cu atâta începi să câştigi, de la o vreme, bănuiala că vălurile vor cădea şi că faţa adevărului va birui, deodată, într’o subită glorie revelatorie!.. Pe extremele confinii ale împărăţiei lui Kant, începi să simţi vecinătatea lui Dumnezeu... Dar, amice, filosofia este neputincioasă să-ţi destăinuiască mai mult... Mintea noastră e slabă şi condiţională!. . Primul nostru instrument de investigaţie abstractă nu ajunge decât până la ţărmul obiectului!. . Legea cauzalităţii se opreşte la ţărmul celor ce se văd! •. Jurisdicţia acestei legi este mărginită iremediabil!.. Materialiştii declară cu ignorantă suficienţă : «Aşa zisul suflet omenesc este o fosforescenţă a materiei ! » Sau celebra şi insipida O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUAET HILL 257 comparaţie : « Cugetarea este o secreţiune a creerului, întocmai aşa cum urina este o secreţiune a rinichilor»... Filosofi ignorantini! In capul lor încă nu s a descoperit America!.. Ei nu ştiu încă ma- rele adevăr că legea cauzalităţii nu este valabilă decât în lumea obiectelor : un obiect este cauza altui obiect!.. Cum o să fie obiectul (oase, carne, sânge, nervi-..) cauza cugetării, adică a subiectului cugetător, care scapă cu totul de sub legea cauzalităţii!.. Legea cauzalităţii este inaplicabilă subiectului... Puterea ei este legitimă numai în împărăţia obiectelor, distincte şi etern separate de subiect... Dar acelaşi abuz îl fac şi spiritualiştii care n’au cetit şi nu pot să cetească pe Kant... Lumea aceasta, măreaţă, guvernată fără greş, încinsă cu eşarfă de steie şi călătoare în infinit este opera mâinilor Celui Atotputernic... Bănuim că da... Vrem să fie aşa... Dar filosofia noastră e prea slabă în picioare ca să se ridice aşa de sus... Şi picioarele ei sunt frânte de întrebarea : Ce este Dumnezeu?. . Subiect sau Obiect?.. Obiect nu poate fi, şi legea cauzalităţii are jurisdicţie numai în lumea obiectelor. Dumnezeu este dincolo de această lume şi dincolo de această lege... Este Dumnezeu subiect?.. Trebue să fie, zicem noi... Dar biata lege a cauzalităţii, nu ajunge nici aşa până la El, după cum nu ajunge nici până la subiectul care suntem fiecare. • • — Dezolate şi dezolante constatări... Filosofia sfârşeşte tot- deauna cu o impasă. • • Aceasta explică şi legitimează revelaţiunea religioasă. •. — Da, ai dreptate... Dar este un domeniu cu totul aparte pe care nu-1 cunosc şi de care nu pot să mă apropiu... Aceste cuvinte ale filosofului răsunară închise şi stranii, ca un clopoţel înnăbuşit într’un sac. Surprins, Filipache îl întrebă, ridicându-şi fruntea : — Pentru ce, Boruzescule ?.. Ce poate să rămână ascuns şi in- terzis pentru inteligenţa ta?. • — Copil ce eşti!.. Este un domeniu antagonic fiinţei mele şi posibilităţilor mele intelectuale. •. Revelaţiunea religioasă şi în deo- sebi revelaţiunea creştină însemnează soarele care luminează celălalt versant al sufletului omenesc... Trebue să fii sfânt şi trebue să fii copil ca să poţi să te urci pe Muntele Fericirilor... Spre nesfârşita mea părere de rău, nici sfinţenia, nici nevinovăţia nu fac parte din posibilităţile mele... Suntem la hotarul unei lumi care ne exclude şi ne ocoleşte cu spaimă... Nu ştiu care dintre vechii scriitori creştini a zis sau a scris undeva : Ce legătură are porticul lui Solomon, cu por- ticul lui Zenon şi ce întâlnire poate să fie între Ierusalim şi Atena?.. Are dreptate!.. Sunt realităţi sufleteşti, adevăruri, certitudini, ex- perienţe fericite şi victorii răsunătoare, care pentru noi se desfăşoară, nu la antipozi, ci dincolo de noi, pe un plan paralel cu care nu ne vom întâlni niciodată... 2 258 REVISTA FUNDAŢIILOR RF.OAT.B Am voit să studiez Biblia şi să cercetez personalitatea lui Iisus Christos... Dar după câtva timp de strădanie, mi s’a părut că sunt o dihanie acvatică, ieşită la suprafaţa mării şi că vreau să ţâşnesc afară pe pajiştea de pe ţărm, ca să mă plimb printre crini şi să zburd cu mieii turmelor... — Dragul meu, iartă-mă, dar aici cred că ridici nişte bariere ca- pricioase şi foarte discutabile... Iţi mărturisesc că, pe tăcute, eu am început, de prin clasa a şasea, să cetesc pe scriitorii creştini sau pe penitenţii care revin Ia creştinism... Ţi-am vorbit eu odată despre toate acestea... Ei bine----Nici eu nu mă simţeam delfin, nici scriitorii mei nu-mi păreau nişte celeste erbivore... Boruzescu râse şi-şi băgă mâna în sân cu gestul bătrâneţelor obosite şi experienţe... — Filipache dragă, tu nu eşti filosof... Tu eşti poet, tu eşti o simţire intactă şi iubitoare... Tu porneşti de-abia acum în lume... Pariez că vei găsi pe Dumnezeu!... — Costache, mă uimeşti! îmi vorbeşti ca Matusalem!.. Ai uitat că suntem colegi?.. — Dorule, îmi dau bine seama de ce-ţi vorbesc. .. S’ar părea ca amândoi suntem Ia aceiaşi primi paşi în viaţă... Dar eu, amice, printr’o sentinţă excepţională şi funestă, am prescurtat cărările, am pus în buzunar bucuria vieţii fără s'o trăesc, şi mă găsesc tocmai dincolo, la poarta de ieşire... departe de tine cu o jumătate de veac!.. Tonul Iui Boruzescu era lipsit de orice patos. Vorbea din pri- sosinţa unor dureri precoce, unor experienţe şi unei veştejiri anti- cipate, despre care nici un prieten n’avea precise informaţii... Era prea inteligent ca să-I descoasă cineva şi era (în comparaţie cu colegii săi) destul de bogat, ca să se izoleze de societatea şi de indiscre- ţiile lor. Filipache insistă : — Cu toate astea, Boruzescule, controalele primăriei spun că nu eşti încă major!.. — Ei, amice, nici bietul John Stuart MilI nu era mai înaintat în viaţă când s’a simţit baricadat de jur împrejur şi incapabil să-şi mai caute evaziunea din închisoarea lui de vastă deziluzie şi de ban- crută universală... — Termenul de comparaţie e bine venit... Dar de ce nu vrei să-l folosim şi în partea lui a doua?.. Dezorientarea lui John Stuart Mill se isprăveşte într’o bună zi şi filosoful nostru intră într’o epocă definitivă de sănătate trupească şi morală... Boruzescu avu un surâs subtil, prin umbra dantelei abajurului. — Pare că vorbirăm adineaori de secretul convingerilor femi- niste ale acestei cugetător... Caută pe D-na Taylor!.. O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUAKT HILL 259 Filipache simţi că se imbujorează la faţă. îşi scoase batista şi o purtă dintr’o mână într’alta... — Haidem înainte, Costache!.. De ce să excludem această perspectivă... Iată că un sentiment puternic, în viaţa unui filosof, poate să fie binecuvântatul Nil, în pământul Egiptului... Dar Boruzescu nu merse mai ’nainte. Filipache îl simţi închis şi ironic... — Dorule dragă, şi Sfinxul e tot în valea Nilului... Şi de atâtea mii de ani, de când se revarsă Nilul verde şi Nilul roşu, Sfinxul a rămas cu totul sterp... Nu i-a crescut nici măcar o pereche de coarne — Răspunsul tăie tot avântul Iui Filipache... Boruzescu continuă, privindu-şi ceasul: — Iţi mărturisesc însă, că simt coarne în stomac... Mă îm- punge foamea!.. Vrei să fii mosafirul meu?.. — Nu, Costache dragă!. • Cât e ceasul?.. Brr!.. Alerg acasă!. • lartă-mă că nu pot să te asist, nici la cină, nici la desertul tău astro- nomic, dacă cerul ţi-1 va oferi... XI DIN CHILIA UNUI ÎNDRĂGOSTIT 23 Decembrie 1898 (Miercuri). Ce rău îmi pare că n’am putut să te revăd înainte de plecarea d-tale!.. Iţi sunt însă recunoscător pentru cele câteva cuvinte pe Care mi le-ai trimis din Gara de Nord— M’am domirit şi m’am re- signat, e adevărat destul de greu, dar mi-ar fi fost şi mai greu, dacă plecai fără nici o lămurire... Aşa dar, a fost în Bucureşti Maica Antonina, naşa d-tale— Cât aş vrea s’o cunosc şi eu!.. Dragostea şi respectul cu care mi-ai vorbit despre Maica Antonina au trecut în inima mea. După socoteala mea sunt trei zile de când ai sosit în Varatic... Ce cuvânt frumos: «Varaticu »!... Pe lângă mine eşti o erudită şi un adevărat Marco Polo... Eu n’am străbătut până azi decât o singură distanţă, adică vre-o sută şi ceva de kilometri de cale ferată... D-ta cunoşti Brăila, Iaşii, Piatra-Neamţu, Tg.-Neamţu şi toate acele mănăstiri de primprejur, pe care mi le-ai făcut dragi, fără să le fi văzut ochii mei... Ce să-ţi spun de pe aici?.. Sunt multe lucruri pe care ţi le-aş scrie în multe pagini, dar n’a venit încă vremea lor... Vacanţa a început a doua zi după plecarea d-tale... M’am dus înadins la orele de Psihologie şi de Pedagogie, cu gândul să iau note, pentru d-ta... Dar domnul profesor n’a venit. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 260 In schimb, vară-mea Sanda Petrovici s'aţinut de cuvânt - cam târziu - şi ne-a poftit pe toţi la un ceai. Am văzut-o viu afectată de lipsa d-tale. M’am bucurat din toată inima, când am înţeles cât ţine la d-ta. Biata fată începe să se întremeze şi trupeşte şi sufleteşte.... A scăpat de monstrul conjugal care-i săpa mormântul... Cred că până la vară va fi legalmente despărţită de Codin Petrovici. Până atunci, neconsolatul Codin se zice că (fireşte de inimă rea) şi-a sporit porţia de alcool cotidian... Afară de Sanda Petrovici, cel ce a suportat mai greu lipsa d-tale din salonul ei a fost autorul acestor pagini... Au fost de faţă Elvira Iatropol, încă o fată dela cămin : d-ra Prahoveanu, şi amicii mei Boruzescu şi Bujoreanu... Altcineva decât mine ar fi găsit tovărăşia veselă şi ar fi petrecut... Am avut norocul să mă doară capul şi să nu înşel pe nimeni cu atitudinea mea rezervată şi galeşă... Dacă n’am vorbit şi n’am prea râs, am ascultat în schimb discuţiile angajate în jurul meu... D-ra Prahoveanu mi s’a părut foarte ageră şi meşteră la cuvânt, dar trebue să aibă la inimă un pic de acid sulfuric... L-a cam pârlit pe amicul Silviu. Subiectul luat şi reluat în tot timpul dela ora 5 până la ora 8 seara, a fost divorţul şi emanciparea femeii. Aceasta însemna să vorbeşti de funie în casa spânzuratului, dar toţi ştiam şi eram încredinţaţi că vară-mea Sanda este o victimă şi că divorţul ei se numeşte legitimă apărare. Bujoreanu, poet iresponsabil şi farsor pe sub ascuns, era de părere că, în privinţa emancipării femeii, trebue să adoptăm tactica lui Fabius Cunctator... Să mai treacă, să mai aşteptăm, văzând şi făcând... Dacă femeile, de aci înainte, se vor purta bine, le vom da bune certificate— D-ra Prahoveanu i-a dat câteva abile lovituri de floretă... Boruzescu, filosof transcendental şi balanţă cu tereziile goale, pri- veşte problema cu ecvanimitate— Vreţi emanciparea? Poftiţi, vă rog!.. Numai... Non turbare circulos meos!.. Sanda, sărmana, formula pretenţii minimale : Puţină milă pentru noi!.. Lăsaţi la o parte zbieretele, înjurăturile şi brutalităţile. Iţi mărturisesc că m’a făcut să lăcrămez... 0, dacă ar fi bunătate pe pământ, dacă am avea milă unii de alţ ii si am îndeplini măcar pe ju- mătate, măcar pe sfert, învăţăturile sublimului Răstignit de pe Gtl- gota, ce ne-ar mai trebui atâtea instituţii pentru înfrânarea egoismului şi atâtea procese pentru confirmarea dreptăţii a lor slabi! Elvira Iatropol mi s’a părut straniu de neseiioasă. Femeile ca Elvira compromit ideea nobilă a emancipării feminine. A fost tot timpul paradoxală, aeitată, incapabilă să urmărească discuţia, dar întrerupâncL-o cu fel de fd de inridentale şi cu necontenite explozii de râs___Şi tot ea, altădată, după lecţia lui Maiorescu, primise foarte serios ideea unei discuţii între amici — O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUAET MILL a61 Mi-a plăcut mai mult d-ra Lili Prahoveanu. Ideea d-sale era cam aceasta : Să ne pregătim pentru emanciparea viitoare, dar deo- camdată să fim toate gospodine şi mame de copii... Intr’un moment, am obiectat: — Ce te faci dacă dai peste un Codin Petrovici ? Mi-a răspuns : — II mătur din cale şi mă mărit a doua oară! Vitează fată, dar nu ştiu dacă această vitejie se va menţine şi pe un teren nenorocit şi înfundat, ca în cazul vară-mi... Dintre toţi cei din salonul vară-mi, cel ce ar fi avut mai mult de spus eram tocmai eu care am tăcut... De ce am tăcut ? Avusesem mai înainte o lungă convorbire cu Boruzescu şi-l întrebasem între altele, cum priveşte el emanciparea femeii... Acest pătrunzător prieten mi-a răspuns la fel ca la ceaiul Sandei, dar a adăogat : Tre- buesc anume interese sufleteşti ca să te înarmezi cavaler şi să porneşti la luptă pentru drepturile femeii... Observaţia lui m’a făcut sfios... Dar mai era încă un lucru. Dacă mă amestecam şi eu în discuţie, m’aş fi pomenit vorbind despre altceva decât despre drepturile femeii... Intr adevăr, ceea ce mă preocupă azi mai mult din cazul filosofului englez este experienţa personală care-i dă putinţa să construiască generoasa lui teorie. Dar această chestiune nu se discută în adunări, ci în intimitatea unei prietenii închise. Domnişoară Antonino, eşti pentru mine, azi, singurul suflet indispensabil unei atari discuţii... Ţi-am spus de câteva ori, poate prea încrezut, poate naiv şi copilăros, că speranţele mele cele mari cresc pe valea poeziei şi a literaturii. Este, dacă vrei, o manie suportabilă, o boală ca oricare alta, mai ales în tinereţe, fiindcă, poftim de vezi, e plină lumea de juni cu plete, cu lavaliere şi cu buzunarele înţesate de manuscrise... Vai, sunt şi eu unul dintre ei! Situaţia mea, din punct de vedere comic, n’ar întrece-o pe a celorlalţi confraţi, imberbi şi geniali... Situaţia mea începe să se complice din punct de vedere dramatic!.. Lucru deosebit de grav : d-ră Antonino, te asociez de câtva timp (fără să-ţi treacă prin cap) la nădejdile, anotimpurile, riscurile şi veniturile grădinilor mele din California!.. Mai mult decât atâta : Fiindcă răzoarele mele sunt în primăvară, scumpă d-ră Antonino, beneficiile acestei tovărăşii pe care n ai cerut-o nu se pot măsura!. • Ştiu eu ce să mai zic!.. Vraja lecţiei lui Maiorescu mi-a fost fatală. Mă întreb dacă, din atâta lume tânără care l-a ascultat, n’au mai ieşit şi alte victime afară de mine... Şi mă întreb, mai de- parte, dacă viaţa lui John Stuart Mill cu adorabila lui prietenie pentru BEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 263 d-na Taylor, n’a răspândit până acum, în cine ştie câte tainice col» ţuri ale lumii, nobila floare a devotamentelor eterne -.. D-ră Antonino, sunt de felul meu destul de socotit şi de împo- vărat de ceea ce se numeşte bunul simţ... Mă mir acum, ce s’a făcut această intimă a mea povară... Sunt altul, d-ră Antonino! Cutez să te întreb dacă, dela M-rea Varaticu, vei trece şi prin Brăila, sau dacă vei veni, după vacanţă, deadreptul în Bucureşti... Cutez să te întreb dacă această scrisoare a mea şi altele eventuale nu vor fi mosafiri rău văzuţi în reculesul loc unde te afli acum... Cutez să-ţi doresc, din toată inima, acum în ajunul înaltelor sărbători creştine, sănătate, voie bună şi puterea sufletească de a privi şi de a înţelege, în chip fericit, întâlnirea noastră în ceasul lec- ţiei asupra lui John Stuart Mill!.. O, d-ră Antonino, în locaşul sfânt unde petreci aceste zile, medi- tarea e fecundă şi perspectivele vieţii sunt mai clare şi mai înţelepte. Să facem schimb : Pogoară, binevoitoare, în grădina visurilor mele literare şi lasă-mă să urc, sfios, spre sanctuarul ascuns de codri pe care mi l-ai descris!.. (Va trrmaf Sfârşitul primei părţi. GALA GALACTION PESTE UN VEAC SAU ZECE ') Va fi şi-atunci pe Bucureşti lumină. Şi’n umbra etajatului delir, Pe-o uliţă ce va fi prins rugină Va fi şi-atunci o curte şi-o grădină Sădită pe un rest de cimitir. Şi’n curte, sub un zarzăr, o copilă - Atuncea peste mii de aurori - Va sta citind o carte cu fiori Din vremile ce’ntârziară’n filă. Povestea poate - a unei alte Troi Ce aurul şi-l stinse’n osăminte, Ori poate - un stih, rămas fierbinte In pagina cu semne noi. Şi’n preajma ei, sătulă de-alergat Pe ronturi şi pe-a soarelui văpae, O soră mai măruntă şi bălae Jucându-se cu pulberea din strat, Va lua în pumnişori ţărână - Praf vechi din cimitirul sfărâmat - Şi, s’o juca cu mine’n mână. 1) Această poezie şi următoarele fac parte din volumul «La poarta din urmă * care va apărea. SCHIŢA DE TOAMNA S’a isprăvit şi ’n vie. Curg frunzele nisip, Poteca-i plumburie Cerdacul fără chip. Pe zare groase pături, Pe porţi zăvorul pus ; Pe undeva, pe-alături, Apropieri de-apus. Un deal e-o dărâmare In tot grilajul mut ; O mirişte se pare Un vultur ce-a căzut. Şi’n timp ce vântul joacă O pasăre pe nori, Un suflet suna ’n toaca Tăcerile surori. PRIVELIŞTE DIN PRAG DE SEARA Da, tot e-o pâclă veche şi o greaţă. 0 ’nvălrnăşeală turbure de cărărui Dintr’o nedefinită dimineaţă. Un ţipăt de frunzişuri ce se-abat Rotindu-se ’mprejurul unui codru Tăios şi ca un spate îndesat. Un rostogol, pe-o matcă cenuşie, De scâncete, de troznete, de svonuri Şi-o linişte ce fundul ni-1 sfâşie. Pe-acelaşi strat de sgură şi nămol O svârcolire ’n brânci şi un miros De putred, de zadarnic şi de gol. O goană de pustiu febril sunat Şi-aceeaşi părăsită înhumare Intr’un maidan de vremuri îngroşat. Şi peste tot, puţinul soare. ANOTIMPURI Eu primăvara mi-o trăesc cu evadaţii, Vara, cu grâul ce’mpieptează spaţii, Toamna, cu stelele dm zarea porţii, Iarna cu morţii. Eu primăvara mai m’alung cu ţâncii, Vara sunt umăr sacului din guşe, Toamna la vatra dorului şi-a stâncii Torc ceţile de veci şi de cenuşe Şi iarna stau auz lipit de uşe. Eu anii mei, câţi vor mai creşte suma Sub linia de-azur ce mă adună, Rotunzi şi socotiţi, mi-i ştiu de-acuma : Puţini de-argint, să-i sun pe lună ; Puţini de aur, să-i mai schimb pe soare ; Şi’n fund, precât comoara de-altădată. Un vechi bănuţ de brumă la plecare Să-mi cumpăr zarea toată! NINGE De-aseară ninge. Tace tot şi ninge C’un tremur infinit, exasperant. Oraşu’n blocuri a căzut ca în neant Sub zarea vastă de funinge. Ceva dintr’un altar într’un subsol, Ceva din moarte şi ceva din vis Pluteşte alb, surâde ’nchis In leagănul ce mişc’atâta gol. Lumina zilii ’n bolţi pietrificată Aţine’n fulgi reflexu ’ncremenit Din florile ce ’n toamnă au murit, Din clipele care-au vibrat odată. Pe unde au plutit parfumurile Oceanul trăgănat mai larg abundă Şi’ntr’însul mai adânc se-afundă, Ca nişte năvi greoaie, drumurile. Noi stăm grămezi, ca sub pământ, departe. Iar casele cu fumu’n sus, livid, Scurgându-se în vid Par lebede cu gâtu’ntins în moarte. Şi ninge, ninge ’ntr’una, cu-o lumină Ce şovăe şi dibue mioapă. Mai e puţin şi totul se îngroapă încet, pe nesimţite şi’n surdină. GEORGE GREGORIAN ŢIGANII DELA PISCU-URL1I Camaradului de război, maior Titi Pietreanu, De toţi erau şaisprezece. Negri ca fundul ceaunului, cu urechi clăpăuge, dinţi albi şi ochi puşi pe hoţie. Abea cu două săptămâni înaintea mobilizării îi dibăcise un plutonier de jandarmi în lunca Vedelor. Şi-iridicase pe toţi şaisprezece, în frunte cu bulibaşa Cozma Zoican, în urletele şatrei înnebunite... ^ u Bătrânii zvârleau cu puradeii despuiaţi, în femei.^ Gloata mă- runtă răcnea la bătrâni. Femeile, se izbeau cu fruntea n ţărână, îşi zmulgeau părul năclăit şi sărutau cizmele jandarmilor. — Nu ni-i luaţi, frumoşilor şi milostivilor! De când e ţiganul ţigan el n’a făcut harmata şi rezbelu. Nu ni'i luaţi stăpânilor şi îm- păraţilor !.. , • i • j Ca să stâmpere chilomanul, plutonierul, oţerit, comandase două salve de carabină, în aer. Norodul bulibaşei Zoican se mistuise pe sub căruţe şi corturi, ca măturat de vânt. Iar cei şaisprezece, puşi între baionete, porneau spre cazarmă să ’mbrace haine ostăşeşti... De câte-au pătimit între zidurile cazărmii, începând cu tunsul bărbii, şi al pletelor, trecând prin chinul zilelor de instrucţie şi al bătăilor îndurate pe urma a trei încercări de dezertare, sfârşind apoi cu groaza ce le-o vârîse’n inimi tragerea de război, la poligon, se scutură toţi ca de friguri. Mai ales tragerea, 11 doborise pe coaste. Pentrucă frica de pocnetul armelor îi făcuse să nchidă amândoi ochii şi s'arunce gloanţele ’n vânt, instructorul, sergentul Grigorcea, îi ologise cu ’n par de salcie : u — îmi stricaţi amoniţia statului, hai?.. Măăăl... Eu am să vă mănânc coliva!-• Intunerecu mamelor voastre de balauri!. • Răcneau, ca din gură de şarpe : — Aoleu, nu ne omorî, stăpânule! — Iartă-ne, luminatule şi măritule! . — Iartă-ne, Dumnezeule, că nu mai facem!.. Aoleu, nu mal facem! ... .. . . A .. — Nu ne Ucide, c avem muieri şi copchn şi batram!.. TIQAN'II DELA PISCD-UELU 263 — Şi mor toţi dac’om muri noi! Iartă-ne!.. S’a ncheiat o săptămână de când au mâncat ciomăgeala. Şi carnea de pe spinare tot îi doare, de parcă le-ar fi putredă. Oftează cu năduf greu şi blestemele curg de câte ori îşi pipăe coastele r — Of! Of! că rău ne-a ologit vrăşmaşul!.. 01ogi-l-ar şi pă el Dumnezeu drăguţul!.. Acum se duc spre front cu alţi trei sute de camarazi. Se duc să umple golurile companiilor decimate, ale regimentului «160» care luptă la Dragoslave. Au primit hrană rece pe două zile şi merg, aşa, fără să vadă pe unde. Cei doi sublocotenenţi de rezervă şi plu- tonierul Vişan, comandanţii detaşamentului, i-au încuiat în vagoane. Aşa aveau ordin. îşi fac toţi nevoile, în cutii de conserve pe care le-asvârl prin crăpătura uşii. Unii dorm. Alţii fumează. Intr’un colţ al vagonului, cu două răniţi făcute masă pe genunchi, un căprar scrie pentru zece bani, cărţi poştale, neştiutorilor de carte. Ei, « ba- laurii», cum i-au botezat şi gradaţii şi oamenii companiei, n au unde scrie. Şatra le pribegeşte flămândă, chinuită de jalea lor, prin satele şesului Dunării. Două luni cât au făcut instrupţie, alături Ie-a fost. Nu s’a mai depărtat din jurul zidurilor cazărmii. Când i-au «îmbarcat», în gară, nedeslipiţi le-au stat şi bătrânii şi copiii. Iar femeile îşi adunau părul în ochi şi-i boceau ca pe morţi. — Unde vă duce amărîţilor şi împodobiţilor, unde vă duce?’ — Cozmo, rămânem fără stăpân şi fără lumină!.. Cum te’nduri să ne Iaşi, Cozmo!?... — Anghelache, unde sunt pletele tale, Anghelache ?.. — Şi cizmele tale hăli înalte, Codine? — V’au jumulit gradaţii, jumuli-i-ar Dumnezeu ăl drăgălaş şi frumos. — Aoleu, daoleu, cui ne lăsaţi pe noi amărîţii şi nemâncaţii... Pornise trenul şi şatra nu mai contenea cu plânsul şi cu răcne- tele, alergând peste pietrişul traverselor, bezmetică. De focul şatrei, cei şaisprezece trag în piept ţigări groase şi-şi sumet lacrimile pe furiş, în mâneca tunicilor. încolo, le e bine. Au mâncare din belşug : pâine şi conserve ; tutun au primit câte cinci pachete de fiecare soldat; iar pe de-asupra, au şi bani. Sultan, bătrânul care ţine sub lacăt averea şatrei a luat un pumn de lire turceşti, le-a prefăcut în argint şi le-a ’mpărţit câte douăzeci de poli de cap de om. — S’aveţi, mă, cu ce vă ţine sufletul, p’în străinătatea lumii!.. Mai rău o duc numai din pricina apei. Abea în gările cu popas lung, gradaţii au voie să sară din vagoane şi să le umple bidoanele. Iar în bidoane, după un ceas, udătura parcă-i clocită. Dar se mul- ţumesc şi cu apă clocită, căci n’au încotro. Cazarma i-a învăţat să strângă dm dinţi şi să rabde. Trec ceasurile, unele după altele. Trec pe nesimţite. Şi când se văd în gara Câmpulungului de Muscel* 370 BEVISTA FUNDATULOfi KEGALH pici nu le vine a crede c’au ajuns în locul de unde vor fi porniţi «pă front». w ' E o dimineaţă mohorîtă de sfârşit de Octombrie. Undeva, într’un fund nevăzut, bubue tunurile neîntrerupt. Din cerul cenuşiu, cade o burniţă rece. Ghiontiţi de gradaţi, se echipează sgribuliţi, sar jos din vagoane şi se rânduesc pe front de secţii, între şine. Un locotenent bărbos, îi înghesue cu cravaşa : — Repede!.. Repede!.. Putem fi bombardaţi de aeroplane. Aţi întârziat cu cinci ore. Debarcarea trebuia făcută noaptea- •! După duhoarea caldă din vagoane, burniţa rece de munte îi înghiaţă. Toţi cei trei sute se îngrămădesc unii într'alţii ca nişte oi speriate de lup. Le clănţăne dinţii, le ţâţâe inima şi-i ia cu tăeturi de foc prin pântece. Locotenentul bărbos a încălecat. Sunt puşi să se 'numere dela dreapta la stânga. Sunt daţi în pri- mire. Cu glas aspru, străin, aud rostită comanda de «drepţi». — In coloană de marş la dreapta - marş! Se rânduesc anevoe. Picioarele parcă le sunt de plumb. Bat noroiul în ritm neregulat. La un colţ de stradă, sunt opriţi. Trec în goană, spre gară, ambulanţe şi furgoane cu răniţi de pe front. Bandaje roşii la frunţi, la braţe, la picioare, la fălci... Tresar toţi. ţiganii holbează ochii, îşi fac cruce. — Mămulicăăă!•. Pân’aci ne-a fost! — Sfoara la par! — Am murit, preaursiţilor! Pornesc din nou. Străbat oraşul şi se nşiruesc gâfâind pe-un clin de deal spre Stoeneştii Dâmboviţei. Bat tunurile în miazănoapte, cu urlet de vijelie care se apropie. Ţiganii pe jumătate sunt morţi. Când vântul le aduce aproape trăznetele frontului, ei ridică frun- ţile şi se privesc pierduţi în albul ochilor. Mierloi, Rântaş şi Zbirtoc, se smucesc de parcă le-ar da cineva ghionti în ceafă. •— Ioleu! — Vai de noi şi de noi! — Nu ne lăsa sfântă Vinereo! Dela un timp, Măzărache rămâne la urma coloanei. Din pricina bocancilor. Cel din piciorul stâng îl strânge de-i scapără ochii. Cel din dreptul, de două ori mai lung. cu toate că l-a ’nfundat cu paie’n vagon, îi clămpăne ca un papuc femeiesc. Curelele raniţei i s’au şănţuit adânc în piept şi umeri. Sacul de merinde îl apasă tocmai pe unde l-a cotonogit mai rău sergentul Grigorcea. Lopata îi bate genunchiul stâng. Să-şi facă seama şi nimic altceva. Sudori reci îi .scaldă ceafa. Plânge şi se căinează singur : — Of! of!.. Sărac de viaţa ta, Măzărache!.. 0 vreme, tunurile-şi încetinesc bătaia. Coloana urcă la deal mai înviorată. — E voie de fumat!., strigă locotenentul. ŢIGANII DKLA PISCU-DEUI 271 Cuvintele lui sboară din om în om. Ţiganii îşi dau capelele pe ceafă şi se pun pe răsucit ţigări. Bocancii le sunt tot mai grei de noroi... Nu trag în piept două fumuri, că pe sub norii de plumb, se şi aprinde un hârâit de fierăstrău. Fierăstrău nevăzut. Le înghiaţă sângele. Au auzit şi ei, Ia cazarmă, că neamţul are maşini cu care scutură bombe din cer. Cai cu aripi care mănâncă foc şi împrăştie foc. Dar de văzut, pân'atunci, n’au văzut. Acelaşi cuvânt de spaimă trece dela un cap al coloanei la altul. — Un arioplanl.. Un arioplanl.. Locotenentul descalecă şi detaşamentul goneşte peste porum- biştile noroioase... «în linie de secţii prin flanc». Fierăstrăul ne- văzut hârâe aproape, tot mai aproape. Ţipă aerul prelung... Un trăznet. Apoi altul. Pe creasta dealului un şir de zece chesoane gonesc spre oraş. In faţa cailor primului cheson, un sul de noroi şi fum. Trântiţi în porumbişte, ţiganii fac cruci repezi, tot mai repezi. Fie- răstrăul hârâe acum drept de-asupra lor. Şueră văzduhul spintecat de o nouă bombă. Ei îşi astupă urechile. Calul sburător se lasă pe aripi la vale. Sunt scăpaţi... Dar în dreapta lor, acolo unde-a trăznit cea din urmă bombă, lângă măceşul din capul unei mirişti de ovăz, Măzărache, cel rămas în coadă, răcneşte şi urlă şi muşcă din ţărână, cu şira spinării sfă- râmată. Cei cinsprezece din şatră aleargă înnebuniţi. II înconjoară şi-I plâng şi se izbesc cu pumnii ş-I năpădesc cu doruri. — Na, mă o gură de rachiul — Na o ţigară, Măzărache, frati-miu! — Ţine luleaua. Lăsaţi-1, mă, că lui îi place luleaua. — Ia o bucăţică de zahar. — Ba un pezmate muiat în rom! Na un pezmete, Măzărichiule, tată. — La o parte mo, să-l oblojesc cu foi de pătlagină! După ceasuri de marş care li se par fără sfârşit, petrecuţi de gemetele lui Măzărache purtat de patru inşi pe-o foaie de cort, ajung în sat. Tunurile au amuţit. In schimb, pădurile hohotesc de ropotul focurilor de mitrali re şi arm . Ţăranii nu se văd. Forfotesc numai pe toate uliţ Ia ordonanţ , sâni aii, jandarmi, ştafete de cavalerie, furgoane în căutare d~ furaj, căruţe cu pâine, chesoane... Băşti- naşii au fost evacuaţi din ras de două zile. Tunurile cu bătae lungă nemţeşti n’au cruţat nimic. U'm L bombardam'ntului se văd la fiecare pas. Gropi afumate din carp-au ţâşnit spărturi de fLr, ucigă- toare. Coperişuri de case făcute ţăndâii în mijlocul curţilor. Ziduri prăbuşite. Sub dărâmătu7 ile grajdurilor, vite cu ochi sticloşi şi bor- hăile vărsate. Oam nii au scăpat de moarte numai în pivniţele adânci, boltite cu piatră, ale ras-'lor satuh'i de munte. In pivniţe s’au mutat acum toate cancelariile şi s~rvi iile unităţilor care luptă pe front. 272 EES'ISTA FUEDATULOE EEGALE Singure cazanele bucătăriilor, fumează afară, în adăposturi ascunse pe sub copacii grădinilor. II. Fărâmiţat pe grupe, noaptea, detaşamentul venit să umple go- lurile, e trimis pe front. Ţiganii cad în tranşeele companiei loco- tenentului Podeanu dela Piscu-Urlii. Marşul prin întuneric, vuetul împuşcăturilor din pădure, vorbele răstite ale plutonierului uscăţiv, care-i luase ’n primire, i-au năucit. Până la ziuă, rămân în şanţul plutonului de rezervă. In jurul lor, soldaţi străini, înrăiţi de suferinţe, care-i primesc rânjind. — Aţi dormit pe saltele ’n cazarmă pân’acum, hai? — Mai dormiţi şi cu noi, pe bolovani! — Mai mâncaţi şi papară de mitraliere, nu tot carne grasă, din cazan! — Invârtiţilor!.. Un sergent mărunt, cu o rană încă nevindecată de-asupra ochiului stâng, le scrie numele într’un carnet. Ii aud vorbele şi nu-şi cred auzului. — Mă, ăştia noi veniţi. Ascultaţi colea. Aici n’o să vă fie moale de loc. Faceţi parte din secţia mea, sergent Mănăilă Ion. Mâine, trecem din rezervă pe linia de foc. Acolo n’avem decât două sute de metri până la şanţurile germanului. Şi sa iai seama, leat!.. Nu tragi decât la comanda mea. Un fluer, înseamnă să te urci la parapet. Două, să ocheşti . La al treilea, deschizi focul. Care n’ai scoate capul să ocheşti reglementar, te mănânc de viu!.. In şanţul liniei întâi, avem şi granate franţuzeşti. 0 să v’arăt cum s’aruncă. Şi ţi- neţi minte. Eu vi-s tată şi mamă. Dacă mor, îmi ia comanda căprarul Baltag, aci de faţă. înţeleşi? — înţeleşi, să trăiţi! — Acum la culcare’n firide! Oamenii vechi au să v’arate lo- curile. .. De culcat, se culcă ţiganii. Dar somnul nici că li s’apropie de gene. Gândul că au în faţă moartea, Ie pune furnici în sân şi le face părul arici sub capele. De când au sosit, în stânga lor, pe Mateiaş, tunurile duşmanului nevăzut răstoarnă potop de obuze. In Lunca- Gârtii, mitralierele lui «32» trag ca înnebunite. Iar pe deasupra şan- ţului lor, crăcile pădurii trăznesc de gloanţe rătăcite. Pretutindeni, rânjetul morţii, hohotele morţii, viforul morţii... îşi trântesc man- talele peste cap, îşi înfundă urechile să nu mai audă nimic, nimic. Şi stau astfel, amorţiţi, până ’n zori când îi trezeşte patul de arma al sergentului Mănăilă. — Drepţi!., că vă cere dom’ locotenent să vă cunoască ochii. Ia bordei!.. TI GĂSII DELA PISC C-URLU 273 Se ridică buimaci din firidele şanţului, se scutură de paie, îşi încing centiroanele. Frigul le clănţăne dinţii. Rânduesc armele de- asupra parapetului în locuri arătate de oamenii vechi, se întorc «prin flanc câte unul ».. . şi pornesc pe şanţul de comunicaţie, după ser- gent. De jur împrejur, pădurea întinde braţe desfrunzite. In Lunca- Gârtii mitralierele au amuţit. Bat acum deasupra lor, sub Runcu, la batalionul al doilea din « 160 ». De pe Mateiaş, tunurile nevăzute şi-au mutat bătaia pe Priseaca- • • — Mânia lui Dumnezeu, fraţilor! —Ce-i, mă? — Tunurile, dom sergent. — Au încadrat batalionul trei. Acuş-acuş se lasă bătaia şi spre noi. Vă e cam frică? — Aoleu!.. Aici, în pădurea asta o să putrezim!.. — Aici ne lăsăm potcoavele!.. — Vorba! • • c am ajuns! Şanţul de comunicaţie sfârşea într’o potecă scurtă ce cobora spre albia unui pârâiaş cu prundul alb. In malul dinspre duşmani, era săpat bordeiul comandantului. Pe prund, o ordonanţă spală un teanc de farfurii de campanie. Uşa bordeiului se deschide. — Să trăiţi, domnule locotenent, am venit cu oamenii noi, după ordinul dumneavoastră. — Să-i vedem, băiatule! Locotenentul Nuţu Podeanu iese din bordei şi se opreşte la cinci paşi de ţigani. E un ofiţer tânăr, cu ochi negri sub cozorocul chipiului pus pe-o sprânceană, cu ovalul figurii ca al Unui copil grăsun, ras proaspăt, trupul voinic îmbrăcat într’un dolman blănit cu vulpe la gât, pantaloni cenuşii cu genunchiere şi bazoane de piele, cizme înalte, atunci văcsuite. Fire optimistă, cu toate lunile de mizerie trăite ’n tranşee ori sub cerul liber, nu şi-a pierdut nimic din veselia pe care şi soldaţii şi ofiţerii camarazi de regiment i-o cunoşteau din vreme de pace. Nuţu Podeanu trăeşte de săptămâni în bordeiul lui dela Piscu-Urlii, cum ar trăi într’un salon. Are două ordonanţe, feciori de cârciumar din Turbu, care-i scot din piatră seacă în fiece zi, mese împărăteşti. Pe care nu mai puţin le stropeşte cu vin roşu, din butoiaşul, pitit sub patul bordeiului şi pe care or- donanţele au poruncă să-l ţină veşnic plin. Camarazii dela compa- niile vecine i-au botezat bordeiul: «Sufrageria lui Nuţu». 11 vi- zitează de multe ori, când vin în patrulă. — Mă, cum găseşti de toate şi noi ne uscăm? — Secretul sufrageriei!... râde Nuţu. Invârtiţi-vă şi voi. Apoi dacă nu mănânci şi nu bei, cum o să te baţi, nentule, cu germanu!?. . In dimineaţa asta s’a sculat cam necăjit. A dormit prost. Ajuns în faţa ţiganilor, vâră mâinile ’n buzunarele dolmanului, îi priveşte lung pe sub cozoroc, se încruntă o clipă, apoi pufneşte în râs. 3 274 EEVISTA FUNDAŢIILOB BEGALB — Măi, că frumos tată-aţi mai avut! Ţiganii hlizesc. Cozma Zoican, bulibaşa, prinde curaj: — Frumos, să trăiţi! Vine din bordei şi plutonierul companiei. — Ce fac eu cu bălăiorii ăştia, pe front, Osoi? — Dom’ locotenent, aghiotant Răduţ pi i-a repartizat. Şi-a cam făcut râs de noi. Eu zic să-i împrăştiem la plutoane, printre oamenii vechi. Cei cinsprezece nici nu aud ce se vorbeşte pe seama lor. O ve- selie mare i-a descătuşat din groaza frontului. Pe locotenentul cu obraji de domnişoară, ochi negri şi dinţi frumoşi, îl cunosc toţi. Le-a şoptit-o bulibaşa pe ţigăneşte, de cum l-a zărit : — Asta-i domnişoru’ Nuţu al nostru, dela Turnu. Domnişoru’ cucoanii Olimpia. Stăpânii noştri de pe moşia Liţii. O să trăim bine, deochiaţilor!.. Le curmă bucuria glasul plutonierului. — Ascultă la mine, soldat! Dom’ locotenent vă împarte pe plu- toane. Patru la întâiul, patru la al doilea, patru Ia al treilea şi trei la al patrulea. Are să vă ducă la şanţuri sergentul Mănăilă! Se privesc, de parcă i-ar fi trăznit o măciucă în moalele capului. Noaptea, sergentul le-a cântat c’or să rămână sub comanda lui, grămadă. Ş’acum, dom’ locotenent vrea să-i arunce în patru părţi, îşi dau coate, şopăcăesc scurt intre ei, Cozma Zoican îşi ia inima ’n dinţi şi iese din rând, cu ochii în ochii locotenentului. — Să trăeşti, stăpânule. Noi te cunoaştem de mititel, dela moşie. Şi pe mama dumitale, pe cucoana Olimpia, a bună şi frumoasă. Noi suntem şătrarii care vă spoiau cazanele şi tingirile. — Voi sunteţi? — Noi, sărutăm mâinile. Şi te rugăm să nu ne urgiseşti! — Ptiu!., batjocura dracului! Şi cine v’a pocit şi v’a adus pe front, mă? — Stăpânirea cu jăndarii! — Şi ce vreţi să vă fac eu ? — Să nu ne ’mpărţeşti, milostivule! — Să ne laşi grămada pă toţi. — Să murim... cu şatra, măritule! — Cu şatra, sărutăm tălpile! Ori toţi, ori nici unul!.. După jurământul nostru ţigănesc!.. Şi-au scos capelele şi le ţin în mâini, cum îşi ţineau căciulile Ia cerşit, pe vremea când purtau bărbi şi plete nepieptănate. Au toţi lacrimi în ochi. Lu’ «domnişoru’ Nuţu» i se face milă. — Osoi, Iasă-i pe toţi în secţia lui Mănăilă. — Dece, dom’ locotenent? — Să moară cu şatra!-• nu-i auzişi? ŢIGANII DELA PIŞCU-UBLU 275 II năpădesc în genunchi, îi sărută mâinile, dolmanul, cizmele, ca nebunii. — Ho!- - fi-v-ar maţele-ale dracului. Ia-i, Mănăilă! — Să trăeşti, stăpânule, frumosule şi împăratule!.. In urma ţiganilor, cei doi abia în bordei îşi potoleau râsul. — Osoi, asta nu-i mâna lui Răduţ, aghiotantul. Asta numai dom’ Maior medic ne-a făcut-o. — Se poate. Cări place lu’ dom’ maior să vă necăjească uneori. — Pe ţiganii ăştia, la un bombardament ca cel de alaltăeri, trebue să-i priponim cu frânghii în şanţuri. — Nu vă temeţi, dom’ locotenent. Sunt în plutonul meu. Ii strunesc de-o să le meargă peticile. Un ropot de trăznete zgudue bordeiul din temelii. Ordonanţa dă năvală de afară cu teancul de farfurii. — Trag iar «blindatele» din şosea, dom’ locotenent. — începe nunta?.. Asta e ’n cinstea ţiganilor! Doar îmi beau ceaiul şi te ajung din urmă. La oameni, Osoi! — Să trăiţi! Geme pădurea din toate încheieturile. Fagi tineri cad în ţăndări, retezaţi de obuze. După fiecare explozie, bucăţile de schijă şi sfărâ- măturile de stânci izbesc în trunchiul copacilor, vijelie. In şanţuri, soldaţii vechi aşteaptă morocănoşi, să dea peste cap atacul de infan- terie pe care ştiu toţi că-1 pregăteşte bombardamentul. îşi pun la îndemână granate şi cartuşe, îşi răsucesc ţigări, îşi controlează ţe- vile armelor. Numai ţiganii, aduşi de sergentul Mănăilă cu împunsă- turi de baionetă, nu se mai dau duşi din adăpostul de bârne al co- mandantului de companie, ridicat de oamenii vechi, la mijlocul şanţului rezervei. Plutonierul Osoi se face vânăt : — Ce-i cu ăştia, sergent? — Să trăiţi dom’ Tonier, nu vor să mai meargă pe şanţ. — Afară, că vă zbor creerii, tuciuriilor! Grămădiţi unul într'altul, ca o clucă de coceni, ţiganii nu răspund. Obuzele pun brâu de foc între şanţul rezervei şi şanţurile liniei întâi. — Afară, balaurilor, n’auziţi? Ţiganii tot nu răspund. — Măăă, aţi amuţit ? Un glas stins, într’un târziu, miorlăe ca un pisic leşinat. — N’am amuţit!.. Am murit!.. — Măăă! — Nu mai avem picere, să trăiţi!.. Plutonierul îşi repede pumnii în ceafa unuia şi-l trage din adăpost. Cade ţeapăn în şanţ. Trage pe altul, se răstoarnă holbat, lângă cel dintâi. Zgudue de umeri pe al treilea şi-l întoarce cu faţa ’n lumină : — Mă, faceţi pe nebunii? Cu mine? REVISTA FUNDAŢILLOR REGALE 276 — Aoleu, nu facem... Da’ ne-a luat picerile. Fă-ţi pomană şi ne dezmorţeşte. Mănăilă îşi reazemă puşca de peretele şanţului, se vâră pe lângă ţigani şi, voinic, le dă un brânci ciobănesc spre gura adăpostului. Ţiganii cad palancă. Se desmeticesc ca dintr un farmec, îşi strâng capelele de pe jos şi ncep să se târască în văicăreli, spre linia ’ntâi. Plutonierul îi aşteaptă cu pumnii strânşi, cum aşteaptă baciul oile la strungă. Şi-i cocoşează cu izbituri crunte pe după urechi. — V’a luat picerile, bai?.. Râjniţa mamelor voastre de ţigani, astăzi şi mâine!.. La parapet, că vă daU maţele-afară şi vi le mănânc cu sare!.. Pe şanţul de comunicaţie cu linia de foc, brancardierii aduc patru greu răniţi. Trei scrâşnesc din dinţi, gem şi strâng pumnii de-şi pătrund carnea cU unghiile. Al patrulea, galben-pământiu la faţă, abea mai suflă. — Ce pluton sunteţi, mă? — Doilea, dom’ Tonier. Ne căzu un obuz drept în şanţ. Trei morţi şi ăştia patru ciopârţiţi. — Repede cu ei la postul de prim -ajutor!.. După un ceas, tunurile tac. Se porneşte în schimb din Lunca- Gârtii, pe subt Runcu până ’n vârful Prisecii, iureşul crunt al îm- puşcăturilor de infanterie, rupt de hohotul granatelor. Ţiganii se înviorează. Când şi când le şueră pe deasupra capelelor câte-un glonţ rătăcit. Atunci se cbincesc lângă peretele şanţului şi icnesc într’un glas. — Ioleu! Oamenii vechi râd cu hohote şi-i căptuşesc cu gbionţi. — Fruntea la crenel, barosanilor! In şanţurile din linia’ntâi, împuşcăturile se înteţesc. Curg gra- natele ca ploaia. Chipurile tuturor sunt crunte. Nuţu Podeanu pă- răsea telefonul din adăpostul de bârne alb ca varul. ■—Cum s’aude dom’ locotenent? — Stăm rău, Osoi. «32 » ne cere ajutor. Două plutoane de ba- varezi vor să ne întoarcă flancurile şi nouă şi lor. înaintează pnn apa Dâmboviţei. Ieşi cu oamenii din şanţ, taie şoseaua şi fă-Ie faţă. — Am înţeles!-. _ — Rămân cu mine numai două grupe de oameni vechi şi agenţii de legătură. Grupă după grupă, plutonul de rezervă se strecoară prin şanţul de comunicaţie, coboară pe firul pârâiaşului, trece şoseaua, se răspân- deşte în trăgători de-a curmezişul albiei Dâmboviţei, cu baioneta Ia armă. Secţia ’ntâi merge cu flancul drept rezemat pe şosea. Sergentul Mănăilă nu-şi slăbeşte... balaurii, din ochi. — Ţine-aproape!-. Ţine-aproape, ţigane, că te muşc! ŢIGANII DELA PIŞCC-UELII 377 — Nu mai putem, dom’ sergent! Ni se tae răsuflarea şi ne ia cu leşin Ia inimă! — Vorba!., că-ţi rup muzicuţa, cioară! — Taie-ne, omoară-ne, da barim spune-ne : unde mergem? — Să oprim înăintarea nemţilor. Vor să ’nconjoare p’ai noştri dm linia ’ntâi. — Aoleu! — Şi dacă ne omoară, dom' Sergent, dacă ne omoară?.. — Rămânem buni morţi şi gata! — Vai de noi şi de noi!.. Trăznesc în prundiş întâile pic-pac-uri. Lanţul de trăgători se tălăzueşte scurt. Focuri de patrulă duşmană. Cam la vreo trei sute de metri, de sub un mănunchi de arini tineri, svâcnesc şase căşti cenuşii: Bavarezii. Glasul plutonierului Osoi porunceşte uscat. — înainte!.. înainte, băeţi! Alt ropot de gloanţe scormone prundişul. Căprarul Baltag, se împleticeşte ca un Un om beat şi se duce de-a rostogolul pe sub malul şoselei în apă. Ţiganii se fac ciucure după el să-i dea ajutor. Pic-pac-urile se înteţesc, cuprind apa dintr’un mal într’altul... — înainte!.. înainte băeţi! Şi iacă, ploaia de oţel nevăzut a două mitraliere. Joacă apa’n băşici şi prundişul în ţăndări. — Culcat!.. Pe grupe, foc de salvă, Ia cinci sute metri!.. înce- peţi!.. Sergentul Mănăilă se trânteşte după un fag lângă plutonier, vânăt de mânie. — Iconostasu’ mamii care i-a ’nchinat! ■—Ce ’njuri, Mănăilă? — Mi-au fugit ţiganii!.. Unu’ de probă nu-i pe lanţul de tră- gători ! — Sboară şi le ia urma. Din pământ să te văz că mi-i aduci!.. III După patru zile de atacuri şi contra atacuri, frontul Piscu-Urlii- Runcu-Priseaca, cunoştea ceasuri de odihnă. Luptele înceteau. Compania întâi număra zece morţi şi douăzeci şi opt de răniţi. In adăpostul plutonului de rezervă, Nuţu Podeanu vorbea Ia telefon cu Maiorul medic al regimentului. — Cum s’aude, Nuţule? — Foarte bine, domnule Maior. Mi-era dor de dumneavoastră şi ţineam mult să v’aud glasul. -Ei? ■—V'aţi bătut joc de mine!.. — Cu ce, dragoste? 278 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cu ţiganii pe care mi i-aţi repartizat la companie. Barim nu-s lăutari să-i pun să-mi cânte la ureche! Alo!.. Alo!.. M’auziţi? — Da, da, te-aud. Dar ce sunt, Nuţule ? — Nişte spoitori de tingiri pe care-i ocrotea mamă-mea pe la moşie. — Şi ce fac? — îşi spală izmenele toată ziua!.. Râdeţi, nu-i aşa? — Vezi bine că râd. Spune mai departe. — întâi, mau rugat să nu-i resfir prin plutoane. Să-i las gră- madă, să moară cu şatra. După trei ceasuri, la atac, s’au făcut ne- văzuţi. I-a găsit tocmai pe la miezu-nopţii plutonierul Osoi, într’o vâlcea. îşi uscau izmenele la foc. I-a cotonogit bulgaru şi mi i-a adus orăcăind la companie. De-atunci, regulat, seara ies la raport : — Să trăiţi, ne cerem... pentru izmene! Oamenii vechi se tăvălesc, prin şanţuri, ca la teatru. Azi balaurii n au mai vrut să bea ceaiul. Se plâng de « cui la inimă » şi « foc în coş »... — Zău ? — Vi-i trimit c un sergent. Aranjaţi-le o « operaţie » ca deunăzi bucătarilor care nu vroiau să vie cu cazanele pe front. Să le scoateţi « cuiul ». — E ca şi aranjat. Cum isprăvesc, îţi telefonez rezultatul!.. Dela telefon, maiorul medic se ducea la popota Diviziei, unde luau masa toţi ofiţerii serviciilor din napoia frontului. Povestea cu ţiganii dela Piscu-Urlii stârneşte furtună de râs. Generalului, cât p’aci să-i cadă ochelari în supă. — Ş’acum ce vrei să le faci, Maior Dumitraş? — Să-i operez de cai, domnule General. Invit pe toată lumea să vadă spectacolul. Am şi trimis ordine sanitarilor, printr’un curier, să pregătească punerea n scenă. După o oră, în pivniţa care serveşte maiorului medic drept sală de operaţii, şi atmosfera şi instrumentele pentru băgat groaza ’n ţi- gani sunt gata. Patru lămpi mari, aprinse în patru colţuri. La mijloc, masa, aco- perită cu un cearceaf pătat cu sânge. In două lighenaşe, peste bucăţi de vată şi pansamente rămase dela operaţiile de peste zi, stau degete amputate şi bucăţi de carne. Intr’un al treilea lighenaş, curat, o ureche vânătă. Un căprar dela potcovărie, a adus celor patru sa- nitari, plutonierul Pintilie, un bondoc roşcovan şi sergenţii Văr- zaru, Mircea şi Panduru, ajutoarele maiorului, câte-un cleşte şi un ciocan. La un cap al mesei, deasupra trusei cu instrumente chirur- gicale, sclipesc două cuţite lungi luate dela măcelărie. Lângă peretele din fund, un lighean mare plin cu jeratec, la para căruia al cincelea sanitar, caporalul Matei, un oltean negricios cu măsele de cremene, ŢIGANII DELA PIŞCC-GELJI 279 ochi holbaţi şi umeri de taur, înroşeşte o frigare lungă de doi metri... Cei cinsprezece sosesc aduşi din urmă de sergentul Mănăilă. Coboară treptele, încredinţaţi că doctorul are să-i scutească măcar pe-o săptămână de tranşee. Altminteri, n’ar fi poruncit « p’în tilifon » să-i aducă la vizită. Dar când ajung jos, rămân prostiţi, într’un colţ al pivniţei. Furnici de ghiaţă le umblă prin şira spinării. Zoican îşi face cruce : — Sfântă Paraschivo, îndură-te şi apără-ne! Ceea ce li se desfăşură sub ochi îi năuceşte, le ia răsuflarea, le ridică nod amar în gât, le taie picioarele. Câţiva se reazemă de zid. Alţi câţiva îşi acopăr ochii şi-i freacă şi nu înţeleg nimic — Sanitarii nu scot o vorbă. Plutonierul Pintilie ridică cele două cuţite în lumină şi le ascute. Sergentul Panduru bate cu un ciocan gura unui cleşte. Caporalul Matei, cel cu frigarea, îi înfige vârful înroşit în urechea din lighenaşul curat şi-o aruncă n jeratec. In aerul pivniţei se ridică miros crud de carne arsă. Ceilalţi doi sanitari, sergenţii Vărzaru şi Mircea, iau lighenaşele cu degete amputate, cu bucăţi de cârpe şi le golesc într’o găleată în faţa sergentului Mănăilă, căruia-i fac cu ochiul. Ţiganii ameţesc. Li se împăenjenesc vederile, iar mirosul urechii arse le ’ncleştează fălcile. îşi fac semne din ochi s’o tulească la aer. Comanda plutonierului Pintilie « La rând... drepţi!» încremeneşte pe toată lumea. Generalul cu toţi ofiţerii dela popota Diviziei coborau... în «sala de operaţii». Mănăilă ia arma «pentru onor», înaintează trei paşi, îşi ţă- căne cu putere bocancii : — Să trăiţi, domnule General, sunt sergentul Mănăilă Ion, venit cu cincisprezece oameni din compania întâi, regimentul «160», la operaţie. — Bine, băiatule! Ţiganii nu cunosc din toată ceata de ofiţeri, decât doi : pe lo- cotenentul bărbos, care i-a luat în primire dela tren, întovărăşindu-i până’n sat, şi pe maiorul medic. Aruncă priviri de iepuri prinşi în laţ, prin toate colţurile. Vorba că sunt aduşi... la operaţie, rostită de sergent, i-a săgetat în inimă. Maiorul, un omuleţ cu gesturi ener- gice, ochi de viezure sub ochelari rotunzi, ţigară de foi şi zâmbet tăios în colţul gurii, îi întreabă apăsat : — Aşa dar, pe voi toţi, vă ţine un cui la inimă şi vă arde n coş? —■ Da, să trăiţi! — Şi... nu puteţi face slujbă ’n tranşee? —1 Nu putem, nu putem. Ne-a văzut şi dom’ locotenent al nostru, conaşu Nuţu. — Foarte bine. Boala voastră-i cu leac. Dezbrăcaţi tunicile şi că- măşile. Vă ’ntindeţi colea pe masă câte patru-patru şi cât aţi clipi din ochi, v’am şi operat. — Noi... am zice, să ne daţi ceva doftorii. 2tio REVISTA FtTNDATILLOE REGALE — Să ne oblojim cu ele două-trei săptămâni, la sat. — Vorba!-• In război, boli şi răni, se vindecă numai prin operaţii. Dă-mi cuţitele, plutonier. Voi, cei cu cleşte şi ciocane, luaţi-vă locurile. începem. Sanitarii trec în fugă, doi de-o parte, doi de alta, în lungul mesei. La mijloc, în halat, maiorul medic îşi ascute cuţitele. Ge- neralul şi ofiţerii se ţin gravi, de-o parte. Caporalul Matei cu fri- garea de-un stânjen răscoleşte jeratecul şi o învârteşte ca şi cum ar frige un curcan nevăzut. — Să nu tremuraţi! Operaţia e uşoară. Patru inşi din flancul drept, urcaţi-vă pe masă! — Dom’ maior! — Vorba! Unde ziceţi că vă doare ? — La inimă şi n coş! — Pe toţi vă doare Ia fel ? — Pe toţi, să trăiţi! — Am înţeles. Aveţi un maţ mai lung decât celelalte. Nu face nimic. Eu vă crap burta, vă scurtez maţul, îl bat cu ciocanul până-1 lipesc şi ’n trei zile mergeţi sănătoşi pe front. Acum, să nu mai mişte nici unul!.. Sanitari, apucaţi-le pielea burţii cu cleştele. Caporal Matei, adu frigarea. — Cata, dom’ Maior! Sanitarii înfig gura deştelor în burţile tuciurii. Strâng din toate puterile... Un singur răcnet iese din gâtlejurile celor patru. Apoi, cu o săritură ca de pantere, ajung în fundul pivniţei. Cei cărora le vine rândul... la operaţie, tremură din toate încheeturile. Cad în genunchi, se zbat, se vaicără : -Nu ne taia, stăpânule! — Nu ne omorî, luminatule! — Ne-am vorbit ca proştii să zicem c’avem « cui » la inimă. Da’ noi, n’avem nimic. — Am vrut să scăpăm de foc! — Ne-a răstignit frontu’ şi-am crezut să răsuflăm o ţâră Maiorul medic îşi potriveşte ochelarii : — Prin urmare, sunteţi sănătoşi? — Sănătoşi, sărutăm tălpile! — V aţi prefăcut numai? — Iartă-ne, să-ţi trăiască cucoana şi copiii! — Iartă-ne, că mergem... unde-o fi porunca a mare. Şi Ia glonţ şi la ghiulele! Le ntoarce spatele şi-şi destinde seriozitatea păstrată pân 'atunci în cascade de râs înfundat. Veselia cuprinde întreg grupul de ofiţeri în frunte cu comandantul Diviziei. Cel dintâi se stăpâneşte tot medicul: T1GAMI DlilA PIŞCU-UELII 381 — Domnule General, ordonaţi dumneavoastră pedeapsa. • • unor asemenea. • • nemernici. Bătrânul îşi îndreaptă umerii, face trei paşi, izbeşte cu cravaşa în masă, muşcându-şi limba să nu dea drum râsului care-i aduce lacrimi în ochi. Greu stăpânindu-se, rosteşte marţial: — Sunt nişte ticăloşi!.. Iar în război, ticăloşii de teapa lor n’au decât o pedeapsă : glonţul. — Prea bine, domnule General! — Noaptea asta, închişi, la Divizie. Mâine dimineaţă, împuşcaţi. Bună seara!... Şi iese din pivniţă, zguduit de hohotele râsului devenit furtună, pe care, singuri ţiganii nu-1 pricep. Peste chipurile celor cincisprezece, flutură pânza morţii. Sudori reci Ie brobonează fruntea. Le tremură bărbia şi buzele, de parcă-au văzut un nor de pricolici ori i-a luat din iele. Vor să răcnească, să strige, să-şi urle spaima. Limba nu-i mai ajută. Deschid gurile, dar din gâtlejurile uscate nu scot nici un sunet. Sunt muţi. • Gluma, o sfârşeşte generalul în zori. Scoşi din arest de sergentul Mănăilă, ţiganii stau smirnă pe un singur rând. Cu ochii arşi ca de friguri, cu buzele albe şi crăpate ca de sete, în ceasurile de groază petrecute n aşteptarea morţii, cu urechile şi mai clăpăuge... Generalul îşi încheie mănuşile, îi priveşte lung pe deasupra oche- larilor şi-i vede cum tremură n front, ca trestii bătute de vânt. începe să râdă. Ţiganii se fură cu ochii unul pe altul. Generalul râde, râde. Ţiganii prind inimă : râd şi ei. Generalul se ’ncruntă. Ţiganii rămân prostiţi, cu fălcile strâmbe. Generalul îşi scoate ochelarii, strânge din dinţi şi ridică din sprâncene. Inima tuciuriilor şi-a oprit bătăile. — Aşa dar, voi sunteţi pe front numai de cinci zile? _ Zoican îşi descleştează fălcile, mestecă, trage aer în piept şi strigă din toţi plămânii. — De cinci, sărutăm mănuşile, Măria ta! — Mai faceţi pe bolnavii, ca să scăpaţi de front? — Nu mai facem! Mare ni-i zăul! — Să ologim şi să pleznim dac’om mai face!.. — Să ne crape rânza, Măria Ta!.. — Să ne umple jigodia şi buba oii! — Să ne piarăŢiru neamului şi să ne sece sămânţa! 282 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Bine. Fiindcă sunteţi la întâia greşală, vă iert! Ia-i sergent şi să mi-i ţineţi două spătămâni pe linia de santinele! — Am înţeles. Să trăiţi, domnule General! — Să traeşti, Hristosule şi Mahometule !•. urlă ca nebunii cei cincisprezece şi râd şi plâng de bucurie şi sărută pământul. Stau ţiganiii de o săptămână în linia ’ntâi. S’au deprins şi cu şuerul gloanţelor, şi cu serviciul de patrulare, şi cu aruncarea gra- natelor. I-a afurisit bulibaşa. Şi i-a boscorodit o zi şi o noapte. — Fiecare cu norocul lui în şanţuri, decât să ne ’mpuşte lângă un gard, ca pe câini, ghinărarul! Trage neamţu , sa tragem şi noi, cătrăniţilor! Singură spaima de hohotul obuzelor n’o pot înfrânge. După fiecare bombardament, seara, se strecoară amărîţi printre oamenii vechi şi se opresc la cinci paşi de plutonierul Osoi : — Sa trăiţi, ne cerem... pentru izmene! Plutonierul pufneşte ’n râs şi-i burduşeşte ca la strungă cu vâr- furi de bocanc în spate. — Aţi otrăvit vălcelul, jarcaleţilor. Marş! dinaintea mea! Ei gonesc, prin şanţurile de comunicaţie, înconjoară rezerva, trec pe deasupra bordeiului «lu’ domnişoru’ Nuţu » peste pârâiaşul de care n’ail voie să s’atingă, încalecă spinarea unui mal cu pădure deasă şi-şi dau drumul în vălcelul binecuvântat. Acolo, roată lângă flăcările focului la care îşi usucă rufăria, trăesc şi ei un ceas de linişte. Malul înalt sub care stau, îi fereşte de gloanţele nemţilor. Răsucesc ţigări groase, le-aprind la tăciuni şi-şi dau drumu’ sufletului. Hăbuc cântă din gură că ’ngbiaţă apele. Aruncă în noapte jalea şatrei, rătăcită cine ştie pe ce drumuri. Of!., plâng! Of! plâng! Că ştiam cum am s’ajung, Că ştiam cum am s’ajung! Ursitoare, Ursitoare! Ce-ai cu mine surioară? Zoican, Zbirtoc şi Mierloi lăcrămează în pumni. Codin şi Rântaş îşi leagănă capetele şi scâncesc ca doi copii. Topor, Crivei, Nico- vală, Furcaş, Boboc, Mânălungă şi Căldare oftează din toate băierile inimei. Singuri, răzleţiţi de ceaţă, Vâlsan şi Ghioc păcănesc din lulele, de parcă nu i-ar durea nimic. Sunt cei mai tineri. Duşmani de moarte în şatră, pentru aceiaşi dragoste : Voicbiţa lui Zoican. Acum, în război, aceiaşi dragoste i-a făcut fraţi de cruce. Păcănesc din lulele. Vorbesc rar, pe şoptite. ŢIGANII DELA PISCU-UIiLI 283 — Mă topesc, Vâlsane! — Eu ard în jeratec, Ghiocel! — Râs ca al Voichiţii nu râde nici soarele. — De om avea zile, şi-om găsi şatra, o mpărţim ca fraţii. Hăbuc îşi sfârşeşte cântecul... Sting focul cu apă adusă ’n pumni, leapădă ţigările şi pornesc spre companie. La pârâiaş îşi umplu bidoanele. Ajung în şanţ, se cuibăresc pe paie în firide şi adorm butuc. Linia ’ntâi, nu le mai turbură somnul... In companie, ţiganii au'acum două porecle. întâia, nu-i supără. Le-o strigă domnii ofiţeri şi plutonierul : — Mă, ăia - ■. operaţii! Ei râd şi tac. A doua însă, îi şfichiue, ca un bici, peste ochi. Le-o strigă toţi soldaţii companiei : — Mă izmenarii!.. Vă cheamă don’ Tonier! Ori : — Izmenarii, treceţi la cazan! — Izmenarii, în patrulă de legături, la compania a doua! Ei nu răspund un cuvânt. Afurisesc în gând sculele neamţului. Sculele astea care-i « năuceşte » cu vijelia de obuze... « şi-i potic- neşte » cu ruşinea dusului la vălcel. De unde trag, Zoican a văzut bme când l-a urcat şeful patrulii într’un fag. Ieşea un fum albăstrui în dreptul unui fierăstrău din susul Dâmboviţii. De câteva nopţi ţine sfat cu şătrarii lui, pe ţi- găneşte. Ruşinea beteşugului de care nu pot scăpa le arde obrajii. Acum, îşi iau inimile ’n dinţi. — Mă, de nu-1 hoţim pe neamţ să-i dăm tunuruile ’n apă, eu îmi fac seama. ' — Să-l hoţim, Zoicane! — Granate n saci şi... Doamne-ajută! — Doamne-ajută! Ţiganii, forfotesc o vreme prin firide, îşi iau baionetele ’n sân, sacii la spinare şi-şi cer obişnuita învoire. — Să trăiţi... pentru izmene! — Pas alergător şi ’ntr’o juma’ de ceas să-mi fiţi înapoi, fi-v’ar neamu’ vostru-al dracului!.. Dar abea c-au ajuns în vălcel, şi pe linia patrulelor se aprinde schimb de focuri, îndârjit. Nici nu se sinchisesc. Toţi cincisprezece înfrunte cu Zoican, au trecut şoseaua şi hotărîţi şerpuesc pe sub ma- lul apei să răpună... sculele neamţului!.. Lumina lunii le uşurează mersul. Sar peste bolovani şi saltă peste trunchiuri de copaci, cu agerime de fiare pornite la pradă. Le-a înviat în suflet toată isteţimea din vreme de pace, când furau purceii de prin coteţe, ori caii de prin grajdurile satelor. La o sută de paşi în dreapta, zvâcnesc rachete luminoase. Fâlfâitul lor nu-i sperie. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 284 — Şanţurile barbarezilorl.. şopteşte Zoican. Prefiraţi-vă pe sub râpă ca vulpea pe sub botu’ câinilor!.. Vuetul apei, le înneacă zgomotul paşilor. Trec de barbarezi şi merg, şi merg, fără pic de răgaz. Hăbuc scapă de râpă într’un ochi de apă. Se prind mână de mână şi-l trag sub mal. — înainte, orbeţilor! 0 iezătură sub râpă, un scoc de scânduri şi iaca fierăstrăul. De-asupra, pe un tapşan, în bătaia lunii, oţelele tunurilor. — Vrăjmaşul, mă! — Granate la mână. Crivei, Topor, Mierloi, Vâlsan şi Ghioc să-i rotească p’în apă. Hăbuc şi noi toţi, p’în pădure după mine. Doamne-a jută! — Doamne ajută! Tunarii nemţi dormitează lângă focuri pe jumătate stinse, între tunuri. Cei mai mulţi, copilandri de optsprezece şi nouăsprezece ani. Răsturnaţi pe maldăre de fân, se visează departe de pustiul pă- durii Valahe, în patria care ’mbracă în amintire, culori de feerie. Şi de acolo, din depărtări fumurii, vin către ei primăverile copilăriei, alintările mamelor, camaraderia dulce a blondelor Mariechen şi Gretchen!.. Din senin, ropot de granate. Sar din culcuşuri, aiuriţi. Alt ropot, vaste de răniţi, înjurături şuerate printre dinţi. Spaima care le joacă în ochi, le-o preschimbă ’n groază ivirea năvălitorilor. Ii iau drept negri din trupele coloniale franceze. Părăsesc tunurile şi fug în pă- dure, descinşi, fără arme, aruncând spre şanţul infanteriei de sprijin, acelaşi strigăt răguşit : — Schwartzinfanterie!.. Die franzosische Schwartzinfanterie!*) Pe răniţii rămaşi locului, ţiganii îi căsăpesc cu baionetele. Iz- bânda Ie dă puteri însutite. Pun umărul, trag tun după tun şi-l prăvălesc de râpă. — Aşa!.. Să v amuţească guriţa!.. Hăbuc, cade peste uşa unui bordei. îşi ascute urechea. înăuntru, şopăcăeli nemţeşti. — La o parte, mă! S’aruncă treizeci de paşi îndărăt, ciocneşte focosul pe genunchi, granata zboară. 0 detunătură şi uşa sare ’n ţăndări! Apoi o răbuf- neală drăcească de flăcări, fum şi obuze, cutremură pădurea. Ţi- ganii sunt mingi jucăuşe prin văzduh... Aruncau în aer, fără sa vrea, depozitul de obuze al bateriei. Scapă din prăpăd numai patru : Zoican, Zbirtoc, Vâlsan şi Mierloi, pe care greutatea celui din urmă tun îi tîrâse chiar în clipa exploziei, săniuş, pe râpă, într’un ochi de apă, până Ia brâu. In pa- *) Infanteria neagră! Infanteria neagră franceză. ŢIGANII DELA PI9CU-UKLII 285 lâlaia exploziei, cei patru văd prin aer, capete, braţe, ţurloae de pi- cioare. Zoican iese din apă. — Goană la ai noştri! — Să vie ş’ăi de pe mal! — Orbeţilor! Nu-i vedeţi? I-a făcut ciozvârţi amoniţia neam- ţului. De vale, că-i prăpăd! Ajung abea în zori, la bordeiul comandantului de companie. Ca nişte şoareci muraţi, zgâriaţi pe ochi şi pe mâini, vineţi la faţă. Şi-i cad la uşe fără puteri şi-i povestesc pătimirea cu zece guri. Nuţu Podeanu îi ascultă. Zâmbeşte cu mâinele ’n şolduri şi-i pri- veşte uluit, pe sub cozoroc. — Cine v’a trimis la nemţi, mă! — Nimeni, să trăiţi! Da’., nu mai puteam răbda. Tunur’le-alea ne scormoneau la inimă! — Mă, voi îmi tăiaţi piroane. Ăilalţi au dezertat. — Ba au murit, să trăiţi. — Toţi? — Toţi, cu şatra... După jurământul nostru ţigănesc!.. Fără- mituri şi ciosvârţi i-a făcut pă toţi isplozia. Şiroaie grele de lacrimi le brăzdează feţele răvăşite. Frigul şi hainele ude le clănţăne dinţii. Stau cu capelele ’n mâini şi aşteaptă să vadă zâmbet împăcat în ochii «lu’ domnişoru’ Nuţu ». — Aţi răsturnat voi, în Dâmboviţa, tunurile neamţului? — Răsturnat, sa trăiţi. De toate, erau patru. Le-am pus la murat!.. — Să vă ia dracu!.. Marş la foc în bordei să vă ’ncălziţi. Isprava ţiganilor dela Piscu-Urlii n o crede nimeni. Nici co- mandantul de regiment, nici cel de brigadă, nici Divizionarul. Nuţu Podeanu scrâşneşte de ciudă, când după raportul scris, trimis seara la regiment, toţi trei comandanţii îl zeflemisesc la telefon. Ba la urmă, îl ia în râs şi maiorul medic. Lui îi spune inima că ţiganii nu mint. Ii cheamă printr’un agent de legătură, în bordei, le ’mparte zahăr şi ţigări, le dărueşte o sticlă cu rom. — Na-vă, mă! S’o beţi de sufletul morţilor! Nu vă cred boierii dela Divizie isprava. Eu însă v’o cred! • ★ * * A doua zi, cu mult înapoia tranşeelor nemţeşti, pe tăpşanul de deasupra fierăstrăului, la capul unui mormânt lung, dreptunghiular, soldaţi germani înalţă o cruce neagră. Pe care stărue cinci cuvinte săpate ’n lemn : « Hier ruhen elf rumănische Helden » * 1). 1) Aici odihnesc unsprezece eroi români... SANDU TELEAJEN POEME IEŞI AFARĂ! Scufundat în cutia cu scule şi robul unui atelier de şlefuit, ochiul nu ţi s a mai uitat nici în sus, nici împrejur, de cinci sute de ani. Eşti o menghină, o daltă, un fierăstrău, o peniţă. Stăpânit de un material şi halucinat de o formă, lucrul tău se face numai pentru scule. S a pogorît universul la tine pe nesimţite, ca o ninsoare, şi s’au adunat sticlind în rumeguşuri, în pilituri şi pulberi, stelele, pe mătura ta. Ce de gunoi de lumină la uşă! pe care-1 duc pe talpă, fără să ştie, trecătorii,şi ’n care scarmănă gângăniile argintate! Ca să construieşti un topor şi o coadă ai pierdut un an şi de zece ori mai multă materie decât unealta făcută şi toporul ţi l-ai dat unui salahor, care-1 va ştirbi într’o buturugă. Dece ai ales oţelul cristalin şi călitura târzie, când puteai să-l baţi în fier de potcoavă şi să capeţi preţ? Muchiile i-au fost turtite meşteşugit şi între fulgere şi scântei ai scos din moliciunile înflăcă- rate ’n jar şi târîte pe nicovală cu cangea, câteva rânduri zadarnice de comori. Câtă vreme ai căutat călcâiul cel mai potrivit pe verigă şi glezna săcurii cea mai frumoasă, sudoarea ţi-a scăpărat învăluită în vâlvătaie şi braţele sumese păreau în gura vetrei că râcâie ’n soare şi-l răscolesc. Toporul greu putea să reteze din zbor şi firul de mătase. Toate măduvele fierului au trecut strivite pe ilău. Secerile au fost încovoiate ca o margine de disc, burghiile tale au avut sfredelul diamantin şi viu. Ai făcut undrele de subţirimea mustăţii de spic, cuţite ca sticla şi spada ieşită din mânile tale putea să intre prin ca- tifea şi, smulsă dintre coaste, să dea o moarte curată, fără urme. Săgeţile ţi-au fost însufleţite cu simţul stârnit al sălbătăciunii care caută prada şi o ajunge după miros. Ai despicat metalele ca nişte trestii şi ai smuls din mijlocul spetezei lor suliţa vânătorului călare prin împărăţia de umbră. Căutând spirtul lutului şi al pietrei, ai găsit un sâmbure de cristal şi în putregai - dar ai uitat, meştere, borhoturile groase şi rămăşiţele s’au îngrămădit. Meşteşugurile şi munca ţi-au băgat umerii în spi- POEME 387 nare şi, apropiată de pile, căutătura ţi s’a împuţinat. Dogcarea îţi ustură nasul şi-ţi pârleşte sprânceana flocoasă. Ti-am dat un ghiont, meştere, şi nu te-ai trezit. Te-am apucat de-o ureche şi te-am tras după mine, melc al găocii în care te-ai încleit. Meştere, lasă dracului ciocanele, fierăstraiele, flacoanele, apele şi uleiurile, şi vino după mine în grădină, să te duc de guler şi să te dau cu capul de copaci. In cuptorul dumitale o să torn zece găleţi de apă şi uşa lăcătuşeriei am s’o bat în scoabe. — Ieşi afară, meştere! Şi uită-te ’n jos. Şi uită-te în sus. CUTIA CU VIEŢI In aşteptarea tânărului obţinut la borcan, fabricăm pui de găină la cloşca de petrol. Hotărîrea zămislirii artificiale a vieţii adevărate a fost luată cu răzgândiri şi sfială, scârbită de actul amestecului voinţei în tainele mascate. 0 carte de ştiinţă antipatică ne-a dat amănuntele pe termometru şi ornic şi tehnica gramaticală a clocitului numerotat în rânduri şi compartimente. Aveam impresia dinaintea învinovăţirilor naturii că săvârşim o ticăloşie încurajată de bibliografia internaţională şi de bilanţurile desgustătoare, în vagoane şi miliarde, ale unui continent motorizat, şi, cu toate că trei sferturi din creaţia unui pui de găină aparţin pu- terilor iresponsabile şi fără greş, ni se părea că nici colaborarea la despuierea principiilor de-o coajă ermetică şi delicată nu poate să fie permisă. Gestaţia trebue să înceapă cu rânduirea ouălor într’un sertar contabilizat şi cu o flacără de chibrit, mutată pe un fitil. In duhoarea fumului de gaz trebue să se întrupeze eternitatea în pro- vizoriu şi subtil. De câte ori am atins lada cu 100 de vieţi trezite prin maşinaţii şi tertipuri, am avut emoţia călugărului care şterge altarul de praf şi loveşte cu încheietura degetului chivotul cu carate de pâine sfinţită. Nu se ştie ce se petrece înlăuntru... Mai bine stăm nemişcaţi, pentru a nu turbura, din întâmplare, un echilibru plăpând... Sentimentului nostru rafinat îi corespundeau întegral îndoielile jignite ale omului de curte, greoi în gândire şi muncă, însă gingaş înlăuntriil Iui, ca şi oul. El trecea încruntat pe lângă maşină şi fe- ricit în speranţa că va primi ordinul să ia lada americană în braţe şi să dea fuga cu ea la gunoi. — S’a stricat lumea de tot, zicea Axinte, cocoană. Vine Anti- hârţul. Omul ura din instinct obiectele de cauciuc, ţevile, roţile dinţate, motorul şi toată lumina artificială, mânat ca un vultur şi întors ca un urs între noimele soarelui şi rânduiala întunericului opac - şi aşteptând Ia capătul tuturor răbdărilor lui, ofensat de viaţa super- ficială a omului, ieftin sufleteşte şi prea puţin întristat ca să se re- 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fuze amuzamentului hoinărelii, răzbunarea neo-mesiamca a Iui Antihârţ. Când a intrat clocitoarea în gospodărie, el a şi crezut mo- mentul biblic sosit şi a cerut să facă baie, ca să nu-1 găsească trâm- biţile murdar. Au trecut 15 zile fără alt eveniment decât întoarcerea şi aerisirea ouâlor, şi adăparea lămpii cu combustibil. Văzând că maşina nu scoate puii într’o singură zi, cum era temerea lui mistică, şi că se adaptează la programul obişnuit al cloştii, trebuindu-i şi ei 21 de zile, Axinte a găsit în această întârziere o compensaţie morală con- cretă, afirmând că Nemţii n’au făcut gaură în cer, imitând cu o insta- laţie pretenţioasă, însoţită de un volum ilustrat, moravurile din coteţ ale găinii. El se îngrozea că naşterea ar putea să fie instantanee, ca pornirea unui automobil, care ajunge de o mie de ori mai repede decât calul şi fuge ca glonţul. — M’am mai liniştit, zise plugarul, dar tot îmi vine, când o văz nemişcată, pătrată, cu sticlă şi rânjită, să-i dau un topor. — Mi se pare că o să-i dăm amândoi un topor şandramalei, Axinte. Să mai stăm, să vedem ce iese. Poţi să ştii? PUII Dintr’o sută de sfere au ieşit 60 de heruvimi de borangic. Unii cu ciocul ascuţit al găinii, alţii cu botul gros şi cu ochii satirici ai raţei şi cei mai puţini, nişte păianjeni vineţi, aparţin oului curcii. Guvernanta mecanică e de tinichea şi se prezintă într’o formă ne- cunoscută puericulturii umane şi pedagogiei, de chivără cu moţul tăiat. Subt acest abajur încălzit, puii trebue să înveţe să ciugule şi să crească. Pentru o iluzie, în care fabricantul are naivitatea să creadă, un cerc de ciucuri de lână ocoleşte marginea rotundă, desti- nată să deştepte, în reminiscenţele obscure ale pensionarilor îmbră- caţi cu o vapoare de puf, analogii de pene şi fulgi. Puii se uită unii la alţii cu un sentiment că se cunosc din eterni- tate şi că s’au frecventat ades. Numaidecât, maşina devine proprie- tatea lor nedelicată ; parchetul sălii de 2 M*, în care sunt constrânşi să înconjure flacăra lămpii şi adăpostul pâlniei cu ciucuri, e maculat. Am fost de două ori director în învăţământ, odată al unei « şcoli » de salcâmi, în care elevii mai bine crescuţi se arătau ca nişte beţe cu ghimpi, şi acum al acestui pensionat de mormoloci. Nu pot vin- deca mecanic melancolia lor evidentă. Ei aşteaptă ceva ce lipseşte, - o directoare cu creastă şi cu ciocul ca lumea. Cuprins de singurătăţi sufleteşti, fiecare, dus pe gânduri, stă locului nedumerit. Inginerul care şi-a brevetat instalaţia în toate ţările civilizate, a scăpat din vedere să adauge aparatului o găină. POTME 28g Ne făgăduisem să facem puici şi cocoşi de trei neamuri de păsări şi ne-am ales cu 60 de filosofi individualişti. — Nu merge, Axinte, de loc, - am judecat, văzându-1 pe Axinte intrând în odaie. Să-mi cauţi cloştile, pe care le-am pus de o parte. Aveam în rezervă câteva găini în criză de maternitate. Chibzuiala naturii le îmbălnăvise de acel dor sentimental ciudat, care apucă pasărea ca o exaltare cu lingoare şi o pune să zacă, după un număr de ouă ouate, silită să nu-şi mai părăsească 20 de zile cuibul. In timpul nopţii, când buna credinţă poate fi uşor înşelată şi speranţele se pot realiza miraculos, s’au distribuit cloştiJor teoretice câte 20 de pui, clociţi în vis. Profesoarele şi-au luat rolul în serios, conducându-şi clasele, izolate în pâlcuri personale, prin cânepă şi bozii, şi elevii se găsesc în linia naturii şi-a unui ideal, învăţând limba găinii şi geologia pământului la suprafaţă, care-i comestibilă toată. Scăldătoarea de ţărână, în care găina se frământă frenetic, scu- turată de extaz, nu o putea fixa în noţiunile sigure de viaţă ale puilor, nici inginerul. Şi mijlocul de apărare, prin înţeleaptă fugă a păsărilor de spirala răpitorului, încă nedeslegat de fundurile albastre ale văz- duhului, cine-i putea învăţa? Ieri, uliul a căzut cu pliscul întins din creştetul cerului senin în curte. Pe toată întinderea bătăturii, prerite instantaneu, nu se mai afla nici o găină, nici o raţă, nici un pui. Dar uliul care-şi greşise ţinta, s’a izbit în zăbrele, s’a împleticit şi a pornit ca un zmeu cu o spetează îndoită, oblic şi tangent pe nuci - .. . DOI ORFANI Intr’o strachină cu ulei mineral au căzut doi pui şi s’au înegrit. Spălăturile uşoare nu au putut să dea un rezultat la nişte făpturi abia mai mari decât vata cu care au fost tamponaţi. Tăvăliţi în tărâţe, în mălai, ei rămâneau incurabili, culoarea lor rămânea castanie închisă şi un beteşug de atitudine le da o ţinută şi o linie depărtată de si- lueta găinii, cu o tendinţă către girafă şi canguru. Contemplându-i pieziş pe laturea de profil, cloşca i-a eliminat. Sentinţa unt i găini e definitivă şi prestigiul autorităţii la cloşcă nu su- feră apel. Totuşi, mai nenorociţi, tocmai în ceasul când infirmitatea avea mai multă trebuinţă de atenţiile mamei, puii au insistat, intrând în ceata fraţilor, care nu căzuseră în ulei. Solidari cu găina sau servili, puii se feriră să stea în rând cu ei şi, renegaţi de tovarăşi, castaniii se văzură alungaţi de toate ciocurile din trib. încercând să modifice sentimentul găinii şi să demonstreze eroarea, ei fură pri- miţi cu o energie de ură, care i-a intimidat şi dându-şi seama că sunt izgoniţi, în mintea cât bobul de linte a puilor găinii, s’ar fi strecurat o sensaţie de frig moral. Neputând totuşi renunţa la drep- 4 290 UEVISTA FINDA11IL» fi REGALE turile inimii, ei urmau cloşca şi ceata din depărtare, piuind unde piuise găina şi ciocănind locul ciocănit de tovarăşi. Ca într’o povestire pentru copii cât puii, puii au dormit noaptea afară din coteţ. A doua zi, excluşii se hotărîră să înfrunte cu orice risc rigorile sentinţei şi, alungaţi de mai multe ori, ei nu s’au mai putut hotărî să plece. încăpăţânarea dragostei scoase însă cloşca din fire şi din două ciocuri, îndreptate în moalele capului, drept, puii căzură pe spate şi pâlcul trecu înainte, scobind în troscotul proaspăt. Cadavrele puilor tăgăduiţi, culese din iarbă, ne-au fost aduse de copii în palmă şi lacrimile care le-au plâns nevinovatul deces şi mâhnirea stârnită de cruzimea găinii au rămas fără mângâiere şi cu neputinţă de a fi răzbunate, aruncate în rămăşiţele şi firimiturile de prisos şi de fiece zi ale naturii. — Axinte, ce Ie spui tu copiilor, de asta? Caută o vorbă bună şi du-te la ei, că plâng. Trebuie să Ie spui ceva, eşti om bătrân. Axinte e înţelepciunea veacului şi a ţărânii. Vocea Iui mută nu se clinteşte din lut în zadar şi limba Iui de clopot se mişcă puţin. Să bată găina, nu are cum. Să o persecute Ia grăunţe, să o scuipe, să o înjure, cloşca nu pricepe nimic. Şi mai sunt 20 de pui care au nevoie de mamă. — Tot erau să fie tăiaţi odată şi odată, zice Axinte, scăpând în criteriul poftei de mâncare. Lui Axinte, îi lipsesc, ca şi găinii, sensul relativ, măsura şi capa- citatea treptată a unui eveniment, gramele şi centilitrii. EI cântăreşte totul la kilogram şi măsoară Ia întreg, în cifră rotundă... PARALITICI I începe viaţa, a început suferinţa. Nici o disciplină şi austeritate nu împiedică atacul perfid al infinitului mic şi al larvei. Vatămă întunericul şi vatămă lumina. Vulturul căzut în ogradă avea în aripa lui astrală un păduche şi ghiara de cristal I-a scărpinat şi ’n piscul inundat de seninătăţile Ceahlăului pleşuv. Noaptea, câinii îşi mută din Ioc în loc fantomele somnoroase şi cucuvaia geme pişcată de molii. Viermele face parte din viaţă şi se înmulţeşte în scânteierea lucea- fărului depărtat. — Ai auzit, Axinte? — Ştiu, răspunse Axinte, ca şi cum jucăm iadeşul împreună şi î-aş fi dat în mână un târn. In poala şorţului, ca pe un brancard, mi-aduse cinci pui neispră- viţi. Unuia nu i s’a născut o pulpă din şold. II examinăm şi degetele noastre prea grele pentru întoarcerea delicată a trupului fragil şi desarticulabil, sunt neputincioase. Remediile şi pansamentele impal- pabile ar avea nevoie de un medic păianjen. FOEUE 291 — Că de crescut tot n’o să mai crească, —judecă Axinte. In masca de piatră a omului de curte, brăzdată des şi strânsă, ■e ceva de Sfinx cu nasul digerat de vânturi. Al doilea infirm se târăşte pe pântec, ajutat de un penibil efort -al subsuorilor, utilizate ca nişte cârji. Anatomia lui caricaturală e intactă, dar magma oaselor şi guma zgârciurilor n’au avut sub- stanţă destulă ca să fie desăvârşite. Puiul cocoşat din spinare, ca un copil cu scolioză, ţine pe picioare o schemă miniaturală de mai- muţă şi pleoapele lui, neobişnuit de mari, pe o vulvoare a ochilor exagerată, se ridică şi se închid, ca la un animal cu genele stufoase. Orice ajutor e inutil. Să vedem ce are al patrulea : Un picior de două ori mai scurt decât părechea lui. Ii dăm drumul să umble şi pasul Iui întrerupt dă intuiţie invalidităţii unui om de laborator, înalt de 5 centimetri, lăsat să meargă singur pe masa de experienţe, printre capsule şi epru- bete. Capul celui din urmă e ţeapăn şi strâmb : infirmul a încremenit. Pe niciuna din aceste stârpituri nefericite, nu o recunosc găinile clocitoare. De cum au fost zărite în cutia de adăpost, semenii lor s’au lepădat, ca de nişte arătări străine, fără corespondenţă grafică în inventanul abstract al sclecţiunii genului şi varietăţii. Emancipaţi de o carceră, pe care au avut curiozitatea validă să o încerce şi să o spargă, viaţa îi refuză, zoologia îi descalifică şi pisica pândeşte să puie laba pe ei. Doctorul, vecinul nostru, are despre viaţă o schemă cu circon- ferinţa perfect închisă şi fără nici o pauză în funcţiunea curbelor ei, -afirmând principiul că materia circulă şi se reintegrează... Pe ju- mătatea cercului se ramifică sistemul canalizat al intestinelor în co- laborare şi materia se redeşteaptă simetric pe jumătatea urmă- toare, incitată geometric de fermenţi şi electroni. • • — Ai auzit, Axinte? — Şuu, răspunde Axinte. Copiii au corectat însă priveliştea ştiinţifică exactă a existenţei, cu cinci morminte mici ale paraliticilor mici, morţi către seară, cu suspine mici. FILOLOGIE Puii de găină încredinţaţi creşterii curcii sunt supuşi Unei pe- dagogii dificile şi vor deveni elemente de turburare. Curca nu cu- noaşte din îndatoririle didactice nici una, preocupată în spleenul ei inexplicabil de un punct în spaţiu fix şi cu un ochi îndreptat din când în când în cer. Rebarbativă la orice cochetărie şi protestantă în gustul gătelei, ea se mulţumeşte cu şorţul de toate zilele pestriţ, în care se complace, ca o servitoare de predicator, săptămâna şi Du- 293 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE minica Ia fel. Ea nu-şi curăţă niciodată penele şi picioarele, nu-şi fardează mărgelele, nu-şi concentrează căutătura fără flăcări, ab- sentă din sine şi din natură, ca un băţ uscat. Ochiul ei sbârcit, capuL fără culoare, penele, fac parte din serii vechi de obiecte inactuale şi uzate, neutre, cenuşii, de pod. Izolată sau în pâlc, curca seamănă cu altă curcă leit, ca o mătură cu altă mătură şi ca două cârpe de sac. Ce poţi aştepta pedagogic dela o fiinţă inexpresivă în toate actele ei perimate? Arnăutul curcan, n a învăţat din gama dragostei decât să se umfle şi să-şi arate de subt un evantaliu punctul cel mai puţin inte- resant. îşi albăstreşte mărgelele, dela roşu Ia peruzea, şi crezând că face o ispravă de amant, întinde un moţ indecent lungit pe cioc. Intre auzul curcii şi vocea puilor de găină e o depărtare, care ex- clude intimitatea şi şoapta la ureche permanentă lângă ciocul copiilor. Distantă, guvernanta exotică îşi lasă elevii să înveţe singuri bota- nica şi entomologia, surprinşi să se vadă singuri în abecedar. Unde-i mama curca? Se uită ’n cer şi nu scoate din cer nimic, ca un ogar la o vioară, pe care cel puţin o latră. Ce-ai văzut mamă curcă, în văzduh? Mama curcă nu a văzut nimic : nu-i destul că s’a uitat? Câteodată, glasul ei cârîe o silabă, care nu răspunde la nici un sens cunoscut. Puii se grămădesc şi ochii lor ar avea să priceapă. V’aţi ostenit de-a surda : curca n’a spus nimic şi nici nu se gândeşte să spuie ceva. Nici împăratul cu zorzoane nu vrea să spuie nimic când plesneşte de încordare şi pregătit să ridice în slavă un glas de bariton, încbee elanul cu un fâsâit. 0 să vă scot dela şcoala acestei domnişoare îndoctrinate şi rigide. Ea vorbeşte esperanto şi numai în prepoziţii. Vouă vă trebue clone, clone, cotcodac, şi cucurigu. Simţului vostru de inflexiuni îi tre- buesc nuanţele, declinările şi conjugările toate. Trebue să fiţi infor- maţi cum se caută un vierme, preveniţi că nu trebue să vă speriaţi de lăcustă, care se mănâncă şi ea, şi să nu vă temeţi de şopârle, un fel de bucată destul de rar, însă delicios. Aţi văzut că pentru tânăra salamandră, înşfăcată de pielea spinării, găina galbenă a trebuit să se lupte de-a fuga cu o sută de leghorn şi creve-coeur, ca să o poată înghiţi cu noduri. Dar puricii din blana câinilor, prepeliţa voastră fină şi un regal cu sânge la mijloc? Tot găina trebue să vă înveţe cum să-l căutaţi în cojoc şi cum să-l scoateţi din încâlcirile lui, fără ca Grivei să se supere, ci dimpotrivă să mulţumească şi să vă lase, dormind, să-l scărpinaţi. — Curcă, hâş!.. — Pui, pui, pui, pui!.. OUL Aducând din coteţe coşul cu ovale albe, imaculate, de albastru şi opal, Floarea zise : . POEMi: 293 — Patruzeci şi două-• • Şi mai sunt şapte pe cuiburi. Pătrunse de o chemare mistică, găinile îşi apărară ouăle, făcute pentru Dumnezeu. Mâinile Floarei au de înfruptat pericolul cio- curilor, iritate de necunoscuta destinaţie a bijuteriilor din coteţ şi găinile de temperament şi de natură independentă, rupând tradiţia aşezămintelor confortabile, se duc să se ouă între bârne şi surcele, ca să răspundă creaţiei misterios. •. Ele se socotesc supuse unei puteri căreia noi îi slujim de simpli agenţi hrănitori şi curăţitori de găinaţ. Dar entuziasmul lor de-a fi izbutit să satisfacă legea şi să se realizeze, îl trădează publicitatea ; Floarea ştie numaidecât, se duce, dă lemnele la o parte, fură oul şi-l pune n coşul de nuiele. Politica pentru găini consistă în grija femeii cu fote, să nu lase nici un ou pri- breag în bătătură, prezenţa lui slujind, în ungherul unde a fost ascuns, de nucleu unui cuibar viitor şi farsa, puţin onorabilă dar eficace, a gospodarului o completează. Cu 50 de ouă de faianţă, care ţin loc de ouă adevărate, societatea ogradei se organizează după dorinţă, activitatea găinilor, seduse de suprafeţe şi aspecte, e fără să ştie, util amăgită şi ritmul ouălor proaspete asigurat. Numai un profet, născut dintr un ou excepţional, prea bine tăinuit, ca să nu fie consumat la pahar înainte de izbucnirea vocaţiei, ar putea să explice găinilor lamentabila tragedie a oului zilnic făcut şi zilnic pierdut şi reluat zilnic de-a capul. Dar asemenea profet nu se va mai naşte şi dacă totuşi s ar putea ivi, el este numaidecât mâncat cu orez şi nu-i rămâne răgazul să turbure metrica şi să dea sfincterului găinii preo- cupări intelectuale. — Pune, Floare, coşul jos. Ia te uită, Axinte.ai mai văzut aşa ceva? — Cum să nu, domnule. Ouă! răspunse Axinte, ouă de găină! Şi se uită nedumerit, voind să mă aducă la realitate din reveria în care mă socotea pierdut. Le-aduse Floarea dela coteţe - • • Din cuvintele care le designează în vocabular dau toate lucrurile pe din afară şi alcaloidele lor nu pot fi constrânse la încelulare. — Vreau să spui altceva, Axinte... Şi nu ştiu. •. — Dumneata să nu ştii? se miră Axinte. ■—Cum te văz şi cum mă vezi, Axinte! ■— Dumneata ştii toate, zise Axinte, sfios în superstiţia panto- filor cu şireturi, a pardesiului cauciucat şi a cărţilor necitite din rafturi. — Afară de ceva esenţial... Cuvântul « esenţial» îi făcu intelectul să se bâlbâie şi pleoapele lui Axinte clipiră precipitat, ca şi cum i-aş fi trecut peste ochi fla- căra unei oglinzi de buzunar. — Ia, o vorbă, Axinte, ca toate vorbele, fără nici un înţeles... Ca să nu zic Dumnezeu să-l ierte sau Doamne milueşte... Perfecţiunea oului şi facultăţile unui intestin orb te descurajează. Mintea şi cărturarul laolaltă nu sunt în stare să facă dela 60 până 294 KEVXaTA FUNDAŢIILOR REGALE Ia 250 de opere definitive şi egale în 12 luni, ca găina, animate de un embrion de viaţă interior întreg. Poema e totdeauna mai slabă decât năzuinţa, pagina nu e niciodată bună şi viaţa trebue zilnic remaniată. Văzând frunza şi iarba, am pornit şi noi dela frunză şi iarbă, cu visul de a construi măcar un singur mugure deplin, măcar un ou de furnică, 20 de cuvinte vrednice de albul hârtiei, într o viaţă de copist. Şi nu s’a putut... CEASUL RĂU Ocolindu-se o vreme, cocoşii s’au găsit faţă’n faţă, brusc, la un colţ de casă. Răfuiala prestigiului ar fi putut desigur să mai în- târzie, dar acum niciunul nu mai este permis să dea îndărăt, fără să-şi rişte reputaţia de spadasin. Unul venea pe Ia dreapta şi celălalt din stânga, fanfaroni, spirituali şi glumeţi, escortaţi de câte 10 cu- coane. Dac ar fi simţit la timp, se schimba toată împrejurarea. Un pretext : cârdurile şi-ar fi ales un drum mai potrivit, fără să se cu- noască nimic, şi cinstea profesională era salvată. Explicaţia nu mai admite amânare şi strămoşeasca vrăjmăşie a bărbaţilor trebue lichidată. O regulă cavalerească porunceşte, într a- devăr, ca doi cocoşi să se măsoare numaidecât... Dar era timp şi de excepţii, mai ales că nici un cocoş nu este garantat şi slăbiciunea nobilului adversar constitue o problemă. Ah! şi ziua era frumoasă, găinile se arătau drăguţe, primăvara era dulce. Păcat! Peste zece minute totul poate să devie un mormânt. Ce-ar fi, dacă, cedând unui sentiment de prudenţă, ne-am face amândoi nevăzuţi?.. Tu te-ai face că te scarpini şi că ai uitat ceva, eu aş închide ochii... Dela o distanţă Suficientă ne-am arunca o sfidare binevenită, tu dela miază- noapte, eu dela sud. Ce ticăloşie Ie-a putut trece cocoşilor prin cap! Faceţi Ioc! Femeile, în scurteici de pene, se deteră de-o parte şi în mijlocul parterului de jupâniţe, se desfăcu dela sine arena. Victoria dăruieşte haremul cocoşului doborît, cocoşului biruitor şi marchizele se supun atunci ca nişte spălătorese. Cadavrul stăpânului ucis pentru slavă e abandonat. Gătit cu turbanul şi arborând în coadă pana lui cea mai lucie dintre verzi, întoarsă ca un hanger cu licăriri albastre, noul sultan ia imediată posesiune, imobilizând moţata unui capriciu de cuceritor. Loc s’a făcut deajuns. Opliţi puternici, împovăraţi de zale, de odăjdii şi pinteni, cocoşii se provocară, ridicând fruntea şi dându-şi coifurile pe ceafă. După datini, ei puseră ciocul Ia pământ, ca doi luptători antici, săbiile l'OEME 295 întâlnite în punctul vulnerant. Aprinseră ochii. Se învârtoşară. Proptiţi în grinda pământului şi răzimaţi pe picioarele crăcănate, pentru păstrarea stabilităţii, orice s’ar întâmpla, ei deteră lupta. întâia năvală s’a isprăvit cu eleganţa amatorilor experţi, savanţi în demonstrarea subiectivă unei figuri dificile, fără angajament per- sonal. Un clăbuc de fulgi, o forfotă de sărituri fără desen - şi cio- , curile s’au aflat încă odată vârf în vârf, precis, ca două stilete. Dia- mantul plăselei scânteia întunecat. Ura scăpărase. A doua repriză, fragmentată în trimiteri de săgeţi în creste, nu dete rezultat. Combatanţii căzură în transa contemplării decorative. Numai aripile, umflate şi desfăcute de subsuori ca nişte scuturi, atingeau târîş cu marginea, arena. 0 bravură leală nativă interzice atacul din spate şi lateral, iar când adversarul face înconjurul tehnic, cocoşul respectă pregătirea şi permite răgazul recompunerii pozei. Al treilea act, parcurs într’o secundă, s’a terminat cu sânge. Pe lângă ochi, se strecura, ca dintr un baton depeceţi, un fir de mocirlă. Ceara galbenă a picioarelor era pătată cu carmin şi croiala cu o in- tenţie de stilizare florală a crestei, fusese ştirbită.Pleoapa clipea şi rămânea închisă sub prelingerea de ulei a sângelui fierbinte. îndâr- jirea jucătorilor nu mai admitea ca mijloc decent şi unic de viaţă decât exterminarea. Preţul victoriilor definitive este vânătoresc : prin gaura craniului, învingătorul se împărtăşeşte cu creerul proaspăt al antagonistului bătut. Al patrulea act nu l-am lăsat să fie dus la capăt de cocoşi, inter- venind colaborarea prozaicului pahar de apă, în aristocratica dispută. Cocoşii au bătut din aripi, s’au întins, şi s’au depărtat cântând, fie- care cu trâmbiţa şi cu femeile lui. BROASCA Neputând să ajungă în climele calde, unde crocodilii răcnesc la soare şi şopârlele zac înmuiate în arşiţă, ea s’a vârît în pământ şi a postit şase luni pline, de schivnicie. Am căutat-o cu plugurile şi cu sapa şi nu am dat de dolmenul ei ascuns, în care a dormit în genunchi, metalizată de o voinţă de fakir. Dacă astăseară picioarele ei au uitat să sară şi pasul şovăelnic şi tiptil de şoarece gros duce împleticită povară a unui trup, în care se găseşte mai mult văzduh decât plămădeală, Haiduc, tu nu trebue să te miri. Ochiul tău consternat se deprinsese anul trecut cu broasca broască, sprintenă şi rapidă, e adevărat, dar şi asta tot broască e, numai că modificată. Pământul a tescuit-o şi o foame venerabilă i-a uscat resorturile şi uzat încheeturile. Când te uiţi tu, ea se întinde şi se încearcă. Nu ştiu de ce i-a ieşit în cap un cucui cocoloşit, care-o face să semene cu un ciorchine şi n’aş putea să presupui pricina pentru 296 ltLYISTA 1 U.NDA'liLLOK REGALE care i s’a boboşat spinarea. Opărită la subsuori, ea merge, vezi bine, ridicată în patru labe şi tocmai cârjile jivinii te interesează. Nu mai lătra-o, că nu te aude : urechea e încă nedestupată. Şi nici nu te mai feri : puiul ăsta de mâţă berc nu-i în stare să-ţi facă nici un rău şi nu ştie cel puţin să-ţi răspundă. Şi dacă te repezi să pui gura pe ea, te păcăleşti şi te sperii şi poate că te vei simţi obligat să fugi din ogradă, izgonit de un morb sensaţional. E rece, Haiduc, rece ca nimic din toate cele reci depe faţa pământului, rece şi moale şi searbădă şi inconsistentă. Iţi strepezeşte dinţii prin simplu contact, bagă de seamă. Ai mai păţit-o tu odată, vara trecută, când te-ai dat la omidă şi ai crezut că o poţi birui. Iţi aduci aminte ce ţi s’a întâmplat. Te-a gâdilat păinjenişul ci şi ţi-a rămas lipit de nas, ai strănutat şi te-ai simţit nebun. Lumea e plină de lucruri care nu se mănâncă, ia aminte, dragă Haiduc. Discursul meu instructiv e experimental ; nu te mai în- crede în asmuţirile creerului tău zănatic şi primitiv, ia-te după creerul meu, căruia nu i-a chelit pieptănătura de geaba. Eu am citit şi am observat : tu nu citeşti şi ţie îţi lipseşte spiritul de observaţie obiectivă. Eşit un animal cu coadă şi păr şi n’ai deslegat încă nici o enigmă. Auzi ? De unde naiba să mă asculte Haiduc! El m’a auzit şi atât, şi de înţeles să mărturisească Axinte, că nici el n’a înţeles. A dat ocol de mai multe ori broaştei, care venise să ceară luminii niscaiva muşte şi ţânţari ademeniţi de lampa streaşinei şi fulgeraţi. Şi-a arătat măselele splendide, a sărit în sus de câteva ori, dintr’o bucată, şi broasca, răb- dătoare cu lungimea şi rigorile monastice ale sezonului, şi-a pierdut răbdarea cu Haiduc, s’a pus în poziţie şi l-a stropit pe bot... Tero- rizat de un amănunt şi stupefiat de asemenea armă, care seamănă cu o şotie de bâlci, câinele a căzut îndărăt şi, sculându-se cât a putut mai iute, s’a pus pe goană şi nu s’a oprit până în fundul grădinii. — Am uitat să-ţi spui, strigai în gura mare, ca să mă audă Haiduc, că avea pulverizator. COCORI Câteva zile de soare cald au ispitit pasările cu picioarele de trestie ale bălţii, să se întoarcă. Linii de puncte au înseilat cerul senin şi tigheluri unghiulare l-au brăzdat pe margini şi ’n colţuri. Cârdurile veneau ca nişte inscripţii animate şi se risipeau ca o frază dintr’un text, înconjurând câteodată cu un chenar de siluete cifrate în zigzag pântecul albastru al marelui urcior de azur, întors cu gura pe pământ. Minţiţi, şi mugurii au ieşit pe ramuri şi cotoare, de-asupra stu- pilor rânduiţi între pomi, ca şi cum albinele din toată prisaca s’ar POEME 297 fi mutat din ulee pe crengi. In caişi tăbărîseră roiurile unei muşte albe, care distilează în ştiubee necunoscute o miere de mărgăritar şi sidef. O noapte de ghiaţă a fost de ajuns să-i scuture de atâtea aripi. Berzele se pare că s’au răsgândit. Din Dunăre şi heleştae, de pre- tutindeni, s’au ridicat ca un vârtej de hârtie şi de steaguri, frământate în golul cenuşiu. Şaluri deschise larg trec pe de-asupra câmpiei, încrucişate cu stoluri de ştergare, din care se desfac şi pornesc sin- guratice petice de batiste. Un viscol a ridicat rufele depe frânghii, le amestecă şi le aruncă... La marginile norilor cu dogori de zăpadă păsările cerului şi ale mlaştinii lipită de şesuri s’au micşorat ca nişte scrisori rupte în mii de bucăţi şi aruncate dintr’o clopotniţă în vânt. Cine a putut crede că berzele sunt tot atât de multe ca broaştele din zmârcuri şi ca şerpii zmulşi din viermăria în care râmă, cu cleşte de aur, cu foarfeci de chihlimbar? Din noroiul în care au călcat cu băgare de seamă şi au încremenit, cu capul sucit, pe speteaza de aramă a unui singur piciorong, până în împărăţia lumii, ca să ajungă, ele au bătut din aripi numai odată, şi acum între găinile mele şi văzul lor, cuprinzător al basmelor depărtării, e un drum ca dela şoarice la îngeri. Ele par hotărîte să facă înapoi călătoria din sud. Strigătele, chemările şi răspunsul, dau din miazănoapte vijeliei voci de popoare răzvrătite şi în orchestra catacombală a puterilor de cântec şi geamăt, glasul violoncelului se taie cu melodia uraganului adânc. T. ARGHEZI NAŞTEREA SPIRITUALĂ A SECOLULUI NOSTRU i. Tendinţele de înnoire spirituală în Europa de astăzi. Asemănarea lor cu mesianismul popoarelor. - 2. Spiritualitatea Europei în secolul al 18-lea. Ştiinţa psihologiei, a economiei politice şi principiul democraţiei, constituite pe baze raţionale. - 3. Secolul al ig-lea. Secolul liberalismului şi individualis- mului.-4. Reacţiunea bisericii creştine. Romantismul literar. Naţionalismul bur- ghez. - 5. Naţionalismul nou. Fascismul, rassismul hitlerist şi sovietismul rus. Atracţia spre etatism şi dictatură. 1. Trupul material al omului se naşte o singură dată, şi odată născut, este dus - nemilos - pe roata timpului. Are ani de copilărie, ani de tinereţe şi ani de bătrâneţe. Nimeni nu speră în reîntinerire, necum în renaştere. In opoziţie cu această supunere la limitarea sa materială, omul are o credinţă adâncă în multiplicitatea naşterilor spirituale. Cu spiritul, el se naşte de mai multe ori. Nu este euro- pean cult astăzi, care să nu-şi creadă spiritul înnoit, dacă nu chiar nou născut. In publicitatea europeană au ajuns un lucru banal planu- rile de viitor ale întregii vieţi spirituale. Chiar şi oamenii de Stat, altădată obişnuiţi să păstreze cumpăt la vorbă, se simt datori să pro- fetizeze la fiecare ocazie. In Italia, în Germania, în Rusia s’a de- clarat revoluţia ca o condiţie permanentă a organizării de Stat. Iar în celelalte ţări, peste tot locul, numeroşi apostoli predică o evan- ghelie nouă politică, economică şi socială. Această credinţă în multiplicitatea naşterilor spirituale este de mult cunoscută istoricilor. Dar nu sub această formă acută. Până acum, istoriceşte, naşterea spirituală avea înţelesul de revenire la o stare spirituală mai bună, adică era o renaştere, şi nu propriu-zis o naştere. Aşa a fost în Europa, renaşterea din secolul 15 şi 16. După o lungă periodă medievală, Europa apuseană a revenit Ia cultivarea ştiinţelor şi artelor, aşa precum se făcea în antichitate, şi prin urmare a intrat într'o periodă de renaştere. Fiecare popor, când izbuteşte să scuture jugul unei tiranii, sau să scape din lanţul unor împreju- rări nefavorabile, renaşte. Iar din punct de vedere religios, naşterea NASXEIUSA SI’iKil UALĂ A SCCOLULC! KOSXKU -9» ca şi renaşterea spirituală au acelaşi înţeles bine definit. Poporul sau individul, prin primirea unei religiuni, îşi purifică naşterea mate- rială şi se naşte în noua ordine spirituală, care a fost înaintea lor şi care va fi şi după ei de-apururi. Secolul al 20-lea împinge această credinţă dincolo de Hotarele cunoscute până astăzi istoricilor. Fascismul, Hitlerismul şi bolşe- vismul nu sunt propriu vorbind reveniri la trecut. Ele invocă, este drept, în o oarecare măsură trecutul, dar sunt departe de a fi aceea ce istoria fiecărui popor numeşte o renaştere. Ele râvnesc spre ceva mai sus. Fascismul vrea organizarea Italiei pentru cucerirea vii- torului, iar nu pentru restaurarea tradiţiei imperiului roman. Tra- diţia serveşte numai ca mijloc. Scopul este dincolo, mai departe. Deasemenea, Hitlerismul. Conducătorul actual al Germaniei invocă multe exemple din trecut. Dar nu ca să se conforme lor, ci ca analogii. Iar în Republica Sovietelor ruse, nici măcar aceste invocări nu se mai fac. Aci conducătorii politici zidesc deadreptul o ordine spiri- tuală nouă. Ei voiesc realizarea comunismului pe baza principiilor socialiste ale lui Karl Marx. Tot pe baza unor principii, dar altele decât pe acelea ale bolşevismului, zideşte în Germania Adolf Hitler, De asemenea în Italia, Mussolini. Ne fiind propriu-zis renaşteri, în înţelesul istoric, atunci aceste mari mişcări revoluţionare din Italia, Germania şi Rusia sunt mişcări religioase? Nici aceasta, cu toată aparenta lor asemănare. Ordinea spirituală a religiunii este de - apururi aceeaşi, în timp şi în spaţiu. Ordinea spirituală, pe care o au în vedere conducătorii ţărilor amin- tite, este de o altă natură. Atât fascismul, cât şi Hitlerismul, cât şi bolşevismul sunt în primul rând fenomene speciale ţării lor, şi numai în al doilea rând fenomene de valoare universală. Sau, după cum s’a zis cu dreptate în repetate rânduri, ele nu sunt o marfă de export. Singurele manifestări, cu care am putea asemăna mişcările revo- luţionare de astăzi, manifestări însă de o importanţă redusă şi de o valoare mai mult literară şi filosofică, decât istorică, sunt afirmările făcute asupra menirii sau misiunii popoarelor. Din când în când, diferitele popoare îşi afirmă prin poeţi şi li- teraţi anumite misiuni. Nu este popor care să nu-şi fi cristalizat într’un crez misiunea sa pe pământ. Acest crez, de natură sentimen- tală la început, se adânceşte în conştiinţa poporului şi formează treptat un imperativ moral de conduită. El n’are o sancţiune legală şi totuşi este puternic, fiindcă se leagă strâns de sentimentul de cinste şi de amor propriu naţional. In momentele sale supreme,, când este să declare sau să continue un război, un popor nu pierde niciodată din vedere misiunea sa. Hotărîrea ce el ia este înfăţişată totdeauna ca o supunere la imperativul misiunii* Mişcările revoluţionare de astăzi continuă mesianismul de odi- 300 KEUSTA FUNDAŢIILOR REGALE nioară. Insă în proporţii vaste cum nimeni dintre istorici nu l-ar Ii putut prevedea. Am pomenit, printre mişcările revoluţionare, fascismul, hitle- rismul şi bolşevismul, fiindcă acestea ocupă în cel mai înalt grad atenţia publicului cult din Europa. Dar mişcări revoluţionare sunt peste tot locul în Europa. In toate ţările, starea de spirit este aceeaşi. Toată lumea aşteaptă înnoiri. Vechile principii nu mai găsesc credit. Rareori început de secol atât de bogat în tendinţe haotice, ca înce- putul secolului nostru. Explicările acestei stări de spirit nu lipsesc. In primul rând se pune înainte criza produsă de război. Aşa se face totdeauna. După un război mare, tot ce se petrece nou se pune mai întâi pe seama războiului. Pe urmă se vede că războiul nu schimbă prea adânc viaţa popoarelor. Războiul aduce comoţiuni violente şi distrugeri fizice, niciodată însă înnoiri spirituale. Aceea ce frământă începutul secolului al 20-lea nu vine atât din haosul factorilor materiali, cât din haosul ideilor pe care urmează să se stabilească ordinea politică şi economică a Europei. Lumea europeană suferă, nu de mizeria mate- rială, ci de mizeria morală. Are suflete gata să primească disciplina unei organizări politice şi n'are planul acestei organizări politice ; are o producţie economică ridicată şi n are cu toate acestea o prospe- ritate economică ; stă în fruntea civilizaţiei şi totuşi publiciştii săi cei mai cetiţi îi prorocesc că se apropie de apusul civilizaţiei. Explicarea stării de spirit dela începutul secolului nostru trebue căutată pe un plan mai înalt, pe planul spiritual ; înţelegând prin spiritual, aceea ce leagă într’o unitate de gândire şi simţire generaţiunile unei naţiuni : fondul etern al creaţiunilor de adevăr, frumos şi bine moral, cu va- loare istorică. Aci trebue să fie cauza producătoare de haos. Căci soarta omului a fost întodeauna legată de reprezentarea unei ordini spirituale. Nimic legitim şi durabil pe pământ, până ce pe planul spiritual nu s a găsit o motivare. Haosul din viaţa materială a Europei de astăzi este consecinţa unei crize spirituale. Paginile ce urmează au scopul să invedereze afirmarea aceasta. 2. Luăm cuvântul de criză în înţelesul cel obişnuit al vieţii prac- tice : 0 complicaţie ivită brusc în cursul unui fapt natural şi care atrage după sine neprevederea urmărilor. Aşa vorbim : de criză în cursul însănătoşirii unui bolnav ; de criză în creşterea unui copil; de criză în afacerile băneşti ale unui comerciant. Criza, în înţelesul acesta popular, nu implică nici o teorie. Ea este un fapt. In cele mai dese cazuri, un accident trecător. Poate fi însă şi accident mortal, atunci când el suprimă cursul însăşi al faptului originar. Criza spirituală, de care ne propunem să vorbim, este un accident de creştere. Din secolul al 16-lea începând, viaţa sufletească şi materială a NAŞTEREA SPIRITUALĂ A SEcOLULII NOSTRU 301 Europei creşte neclintit, secol după secol, în cadrul unui dublu absolutism spiiitual. De o parte, în determinismul ştiinţific, cu le- gile lui inexorabile ; de altă parte, în dogmatismul religiunii creştine» cu normele lui de o valoare universală. Ori şi ce creaţiune nouă, în câmpul cercetărilor teoretice, precum şi ori şi ce aplicaţie nouă în câmpul realizărilor practice, îşi găseşte orientarea şi sancţiunea în cadrul acestui dublu absolutism. Atât adevărul, cât şi frumosul, cât şi binele moral, sunt universale şi obiective, adică independente de subiectivitatea omului. In cadrul acestui dublu absolutism, care serveşte drept o schelă de sprijin, gânditorii Europei începând din secolul al 16-lea îşi zidiră edificiul culturii lor sufleteşti şi materiale. Un edificiu de proporţii vaste şi care, după ei, avea să se termine în condiţiile cele mai opti- miste. Mai întâi, avea să fie cunoscută natura materială. In mod me- todic, după principiile lui Descartes. Fenomenele naturii vor fi stu- diate, nu în înfăţişarea lor totală, ci după ce ele se vor analiza şi împărţi în forţe elementare. Stăpânind legea forţelor elementare, mintea omului va stăpâni şi natura însăşi. Universul întreg se va transforma astfel, pentru omul de ştiinţă, într’un imens mecanism de forţe» în care fiecare rotiţă se va mişca după stricte raporturi cauzale. Intr’un viitor oarecare, desigur nu prea îndepărtat, omul de ştiinţă va ajunge să prevadă tot ce se va mişca în univers, căci va fr destul ca el să raporteze datele materiale la ordinea timpului şi a spaţiului, pentru ca să aibă în mâna lui toate verigile lanţului de fenomene. După natura materială, vine la rând şi viaţa sufletească a socie- tăţii omeneşti. Prevederea în această direcţie aduce după sine fo- loase nepreţuite. Gânditorii Europei nici nu stătură la îndoială. In tot cursul secolului al 17-lea şi al 18-lea ei se trudiră să construiască o mecanică a sufletului, după o metodă asemănătoare cu aceea pentru cunoaşterea naturii materiale. Se întreprinde analiza vieţii sufleteşti pentru a i se găsi ultimele elemente, din care apoi să se constitue ştiinţa însăşi a acestei vieţi. Succesul a fost deplin. Rând pe rând se găsiră ultimi le elemente ale vieţii individuale, ale vieţii economice şi ale vieţii politice. Viaţa religioasă a rămas de o parte, ea fiind pro- tejată de dogmatismul teologic. Şi acum iată rezultatul. Viaţa sufle- tească a individului este o asociare de senzaţiuni. Aceste senzaţiuni, ca şi atomii materiali, se atrag şi se resping între ele ; formând toate stările sufleteşti ale omului. Asociaţia lor este ca şi legea gravităţii. Ştiinţa sufletului individual este constituită pe deplin în secolul al 18-lea şi ea se rezumă în cunoştinţa asociaţiei senzaţiunilor. Ştiinţa vieţii economice n’a întârziat să se constitue, de îndată, după aceiaşi metodă. S a substituit vieţii reale economice, viaţa unui om abstract economic, homo economicus, care era uşor de analizat. Acest om abstract a fost descompus în tendinţe elementare mecanice r REVISTA FUNDAŢIILOR RECIALE •502 apetitul de câştig, interesul, muncitor în abstract, proprietar în abs- tract, concurent etc., şi apoi din combinarea acestor elementare tendinţe abstracte s’au făcut legile economice. Prima lege : omul lăsat de sine tinde la câştig, întocmai cum atomul material tinde spre centrul de gravitate. Ştiinţa economiei politice era astfel desco- perită. Valoarea adevărurilor ei era garantată de metoda analitică abstractă. Ea opera cu elemente raţionale întocmai ca şi ştiinţa me- canicei lui Newton. Cu viaţa politică a fost ceva mai greu. Analiza ei nu poate pleca dela omul abstract politic, aşa cum a plecat analiza vieţii economice dela homo economicus. Viaţa politică este trăită conştient de prea puţini oameni. Acei care o trăesc sunt apoi şi caracteristici. Ei nu se pot uşor subsuma unui tip abstract. Caesar, Napoleon, Mussolini, au asemănări, dar şi prea multe diferenţe. Ştiinţa vieţii politice ar fi fost periclitată, dacă în ajutorul ei nu venea geniul lui Jean Jacques Rousseau. Acest genial filosof al secolului al 18-lea găseşte şi pentru viaţa politică o abstracţie. J. J. Rousseau pune la baza vieţii poli- tice «contractul social». Admirabilă ficţiune! Ea a servit la consti- tuirea primei ştiinţe a politicei, poate tot aşa de mult, cum a servit -simbolul numerelor iraţionale la trecerea spre operaţiunile din mate- maticile superioare. Contractul social explică voinţa naţională, suveranitatea naţională şi legitimitatea democraţiei. Toată viaţa politica se luminează dintr'odată, mulţumită acestei ficţiuni. Prin- cipiul democraţiei este acum deadreptul principiul raţional al ori şi cărei guvernări. Cine este contra democraţiei, este un infractor la contractul originar pe baza căruia este constituită suveranitatea naţională. Existenţa Statului îşi află deasemenea o explicare. Statul este o organizaţia juridică derivată din contractul social, 3. Secolul al 19-lea s’a desfăşurat, cu prea puţine abateri, pe planul spiritual ridicat în abstracţiile ştiinţifice ale secolului anterior. El este un secol foarte admirat de unii, dar foarte hulit de alţii. Este secolul progresului pentru unii; secolul stupid pentru alţii. In timpul lui, aplicaţiunile aburului şi ale electricităţii au făcut mi- nuni. Viaţa omenirii de până aci n a cunoscut atâtea progrese industriale şi comerciale câte i-a fost dat să cunoască în cursul lui. Ştiinţele naturii s au desvoltat mai mult decât în ori şi care alt secol. Ştiinţele istorice, deasemenea. A fost chiar denumit, când secolul ştiinţelor naturale, când secolul ştiinţelor istorice. Şi cu toate acestea, el este pentru foarte mulţi gânditori de elită, un secol, dacă nu stupid, dar un secol disarmonic ca spiritualitate. Avântul lui nu pare sincer. Este un secol de progres tehnic şi în acelaşi timp un secol de manifestări romantice. In cursul Iui democraţia este idolatrizată şi alături de ea se pune Ia cale cultul forţei. Spiritualitatea secolului al 19-lea nu se susţine pe un plan egal de autoritate. Ea nu stăpâneşte NAţ.TEltEA SPIRITUALA A SECOLULUI NOSTRU 303 deplin viaţa popoarelor europene. In ea nu se contopesc idealurile acestei vii ţi. Multe dintre acestea merg alături de ea şi uneori chiar o contrazic. Să examinăm, în deaproape, ce ideal de viaţă este potrivit spiri- tualităţii secolului al 19-lea. Este acest ideal un ideal sincer ieşit din viaţa popoarelor europene? Spiritualitatea secolului al 19-lea a continuat, cum am zis, din se- colele trecute, dogmatismul ştiinţific, cristalizat în cele trei mari concepţiuni de bază pentru ştiinţele vieţii sufleteşti. Anume : con- cepţiunea asocierii senzaţiunilor, pentru explicarea sufletului indi- vidual ; concepţiunea omului abstract economic, pentru explicarea activităţii economice ; contractul social, pentru legitimarea politicei democrate în Statul modem. La aceste trei concepţiuni care sunt mai mult de natură statică, spiritualitatea secolului al 19-lea a adăogat şi o a patra concepţiune de natură dinamică, menită să adapteze mai uşor abstracţiunile Ia viaţa practică ; a adăogat concepţiunea schimbului, împrumutată din practica comerţului. Schimbul este, dintre faptele omeneşti, acela care se poate potrivi mai uşor la ab- stracţia concepţiunilor de mai sus. Un suflet de om, care se explică din asociarea senzaţiunilor, rămâne necunoscut în tot ceea ce priveşte fondul adânc al tradiţiilor şi aspiraţiilor lui, este însă perfect cunoscut ca suflet redus la operaţiunea schimbului. De asemeni, omul eco- nomic, abstract, dotat cu tendinţa înnăscută de câştig, nu se poate ilustra mai bine decât prin comerciantul care schimbă veşnic o marfă pe altă marfă, pentru a acumula câştig peste câştig. Omul economic este construit fără dorinţe şi fără sentimente tragice. Totul Ia el se reduce Ia procesul formării capitalului. Tot aşa de bine se armo- nizează schimbul şi cu concepţia contractului social. Când legiti- marea Francezilor ca Francezi, a Germanilor ca Germani, a Ro- mânilor ca Români, vine numai din consimţământul contractual al diferiţilor indivizi, care se găsesc laolaltă pe pământul Franţei, Ger- maniei şi României, şi nicidecum din legături mai adânci de tra- diţie locală, de sânge comun şi de aspiraţii comune, atunci rolul schim- bului se înţelege dela sine : viaţa politică a unui popor are ca scop să dea prin schimb un echilibru de interese ; fiecare cetăţean să schimbe cu profit bunurile sale contra bunurilor altui cetăţean. Cu un cuvânt, schimbul este agentul generator universal. Poporul, care a ajuns să producă, nu pentru consumul său propriu, ci pentru a câştiga prin schimb, a găsit bagheta magică a progresului. El va ajunge să stăpânească lumea. Acum este uşor de înţf Ies ce ideal se poate ridica pe aceste patru concepţiuni. Omul, care îşi formează sufletul prin asocieri de senzaţii; care nu cunoaşte alt scop în viaţă decât se câştige prin schimb ; care pune la baza vieţii politice contractul şi n’are nici o conştiinţă de imperativele superioare ale soartei sale : că este pe lume purtă- 3°4 EL VIST A FCNDATIILOE EEGALB torul unei tradiţii şi a unei misiuni ; omul abstract creat de spiritua- litatea secolului al 18-lea şi pe care a continuat-o şi secolul al 19-lea nu putea să aibă alt ideal decât libertatea. Omul să {ie liber. Liber, ca să-şi combine sufletul din asociarea senzaţiilor. Liber, ca să-şi schimbe produsele muncii sale cum vrea şi când vrea. Liber ca să voteze în politică pe cine vrea, şi sub ori şi ce regim vrea. Libertate şi iar libertate. In contra libertăţii ce ar avea de obiectat omul ieşit din abstracţie? Din asociarea liberă a senzaţiilor iese doară omul perfect ca suflet! Căci omul este bun dela natură ; numai constrân- gerile sociale îl fac rău. Că în aceste contrângeri sociale stă tocmai specificul omenesc, cine să ia în seamă? Secolul trecut îşi face un ideal, nu din omul întreg, ci din păpuşa abstractă a omului, şi aceasta cere libertate. Apoi, mai departe. Din jocul liber al intereselor, iese prosperitatea economică, tot pentru omul abstract. Nici o barieră dar, libertăţii de muncă şi de schimb, căci natura îngrijeşte, ea sin- gură, să se armonizeze interesele sărăcului cu ale bogatului ; inte- resele naţionale cu cele internaţionale. Mai departe. Libertate în viaţa politică. Nu există comandamente impuse de viaţa naţională a po- porului. Interes superior de Stat nu există : fiecare Stat începe cu fiecare nouă generaţie de cetăţeni. Statul este o organizaţie contrac- tuală. Se face şi se desface după voia indivizilor. După raportul de forţe ale contractanţilor. Statul este sincer, dacă contractul între ce- tăţeni este sincer şi sinceritatea cere libertate. Idealul dc viaţă al secolului al 19-lea este libertatea individului. Acest secol este secolul liberalismului şi al individualismului. Puterea de fascinaţie a idealului de libertate este în toată splen- doarea sa, pe la mijlocul secolului al 19-lea. Atunci i se dedică imnuri de prea-mărire. Atunci fiecare om de progres ţine să fie liberal. Iar în spiritualitatea liberală a secolului, ca într’o atmosferă de vegetaţie tropicală, se desvoltă clasa burgheziei, care pune stăpânire pe con- ducerea celor mai multe state europene. 4. Idealul libertăţii însă, ridicat pe concepţii abstracte şi unila- terale, era prea artificial ca să poată să-şi impună autoritatea, vreme îndelungată. Reacţiunea contra lui începe să se producă chiar în cursul secolului al 19-lea. O reacţiune latentă în contra lui, încă de la naştere, o formează biserica creştină, dominantă prin diferitele ei confesiuni peste în- treaga Europa. Biserica creştină nu se poate, în nici un chip, împăca cu spiritualitatea laică a secolului 19-lea. Omul abstract dela baza concepţiunilor ştiinţifice ale acestei spiritualităţi laice, cu ajutorul cărora se explicau viaţa sufletească a individului şi viaţa economică şi politică a popoarelor, nu este omul creştin. Omul creştin, ca individ, are rădăcini mai adânci de cum şi-l închipuiau psihologii asocia- ţionişti. Viaţa economică deasemenea, pentru biserica creştină, nu NAŞTEREA SPIRITUALĂ A SECOLULUI NOSTRU 3°5 se rezumă în goana după schimb. Cu atât mai puţin viaţa politică, în desfăşurarea unor voinţe individuale legate printr’un simplu contract. Biserica creştina are despre viaţa omenească alta concepţie. Mai cuprinzătoare şi mai profundă. Omul creştin are în viaţa lui sufletească de realizat un ideal mai înalt decât acela al libertăţii. Biserica nu vorbeşte de libertate, ci de datorii morale şi de izbăvire de sub păcat. Sufletul creştinului trăeşte şi se fericeşte, după împă- carea unor conflicte care n’au nici o asemănare cu tendinţele mer- cantiliste, puse la baza vieţii de burghez. Economia politică burgheză, ca şi psihologia, ca şi politica din secolul al 19-lea se ocupă de o lă- ture a vieţii omului, pe când învăţătura creştină se ocupă de totali- tatea vieţii omeneşti, dându-i acestei vieţi şi un sens în mijlocul universului. Reacţiunea bisericii contra individualismului şi liberalis- mului din secolul al 19-lea este aşadar o consecinţă necesară a opoziţiei dintre spiritul creştin şi determinismul ştiinţific. Dar această reacţiune n’a împiedicat progresul liberalismului burghez. Ea s’a mărginit la cercul restrâns al câtorva intelectuali. Publicul cel mare n’a cunoscut-o. Certurile religioase din trecut, care în dese cazuri au adus după ele pustiirea ţărilor de oameni şi bunuri mate- riale, tociseră tot interesul pentru ori şi ce discuţii religoase. Spiri- tualitatea secolului al 18-lea găsise chiar soluţia care să oprească pe veci revenirea lor. Găsise anume : soluţia separaţiunii dintre ştiinţă şi religie. Domeniul religiunii este separat de acela al ştiinţei. Unul, acel al religiunii, se întinde dincolo de domeniul ştiinţei, care ră- mâne singur să fie supus determinismului legilor cauzale. Soluţiunea acestei separaţii, pe lângă că evită o nouă ceartă între ştiinţă şi reli- giune, dar câteodată este formulată chiar în aşa fel, că ea are apa- renţa de a împăca religiunea cu idealul libertăţii economice şi po- litice. Soluţiunea este formulată anume, în ceea ce priveşte religiunea, ca o libertate de conştiinţă. Adică, emul secolului al 19-lea, prin se- paraţia religiunii de ştiinţă şi-a asigurat libertatea, atât în ceea ce priveşte raporturile lui politice, cât şi în ceea ce priveşte raporturile lui cu biserica. Formula «libertăţii de conştiinţă» introduce liber- tatea peste tot. Reacţiunea bisericii, din cauza aceasta, a fost dela început condamnată la indiferenţa publicului. Cu mult mai răsunătoare a fost reacţiunea pornită din sânul li- teraturii. Spiritualitatea secolului al 19-lea, cu concepţiunile sale abstracte despre viaţa sufletească, era puţin favorabilă curentului romantic. Ea ar fi preferat o literatură croită pe modele clasice, fără spontaneitate şi fără mister ; ceva potrivit pe tiparul omului abstract. Secolul al 19-lea a fost în tot cursul lui însă zguduit de manifestările romantismului. Pe cât de banale erau formulele vieţii politice şi eco- nomice, pe atât de sugestive eraU formulele creaţiilor literare. Or- 5 306 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dinea placidă a spiritului burghez făcea un curios contrast cu ne- astâmpărul pe care îl întreţineau literaţii. ■ Din acest romantism a ieşit, peste tot în Europa, mişcarea folklo- ristă, care pune în lumină comori nebănuite din viaţa popoarelor, atât de bogate în însuşiri sufleteşti, dar aşa de uitate de ştiinţa abstractă a secolului. In sfârşit, cea mai puternică reacţiune o produce mişcarea na- ţionalistă, care ajunge spre sfârşitul secolului să fie pe primul plan al preocupaţiunilor politice. Naţionalismul, în înţelesul pe care îl dăm noi astăzi, este într’o vădită opoziţie cu spiritualitatea secolului al 19-lea. Cu toate acestea, naţionalismul s’a acordat multe decenii cu această spiritualitate. Secolul al I9-lea a fost chiar denumit de unii istorici ca secolul na- ţionalismului. Cum s’a putut stabili acest acord? Prin sărăcirea de înţeles în care a fost luat naţionalismul. Naţionalismul secolului al I9-lea a fost potrivit pe aspiraţiunile burghezului. Aceste aspiraţii erau modeste. Burghezul voia, înainte de toate, ridicarea barierelor dinaintea libertăţii comerciale. El dorea: uniformizare şi centra- lizare. Naţionalismul burghezului este de ordine geografică : o supra- faţă de ţară colorată uniform. Naţionalism de suprafaţă. El se mul- ţumeşte cu adeziuni de paradă şi cu convertiri în massă, aşa cum se mulţumeşte adeseori şi misionarul confesional. O declaraţie pu- blică sau chiar şi o declaraţie tacită este pentru el o chezăşie îndestu" Iătoare. Ce e în sufletul, în hereditatea şi în sângele aceluia, care se declară naţionalist, aceasta nu interesează pe burghez. Chiar cu acest înţeles sărăcit, mişcarea naţionalistă a fost totuşi ca un ghimpe în buna armonie, pe care spiritualitatea secolului al I9-lea încerca să o dea popoarelor europene. Căci naţionalismul, fie şi de suprafaţă, este în opoziţie cu teoria contractului social, care stă la baza propagandei pentru democraţie. Omul naţionalist este, cel puţin de formă, legat prin tradiţiune şi înrudire de sânge cu po- porul din care face parte ; nu este un simplu individ care ia parte Ia un contract social. Naţionalismul, sub ori şi ce formă, este un protest în contra individualismului. De aceea, în cele din urmă, dizarmonia dintre spiritul burghez şi spiritul naţionalist a ieşit la lumină. La sfârşitul secolului al 19-lea, mişcarea naţionalistă din diferitele ţări ale Europei îşi afişează pro- grame şi concepţii de viaţa, care contrazic pe de-a întregul idealul libertăţii. 5. Marele război dintre 1914-1918 a grăbit prăbuşirea spiritua- lităţii secolului al 19-lea. Nu din cauză că acest război a elaborat o nouă spiritualitate. Războaiele n’au creat niciodată ceva spiritual. Războiul dintre 1914-1918 n’a făcut decât să supună spiritualitatea secolului al 19-lea la o probă crucială, în urma căreia ea s’a prăbuşit naşterea spieitdală a şecolclci nostru 307 singură. După această probă, criza începută, încă înainte de război, s’a transformat într’un haos. Tot dogmatismul vechi ştiinţific, dela baza explicării vieţii sufleteşti, s’a dovedit superficial. In locul omului abstract, economic şi democrat, războiul a scos la lumină un alt om : mai plin de viaţă şi mai real; omul condus de reacţiuni mai adânci decât acelea ale câştigului şi ale libertăţii politice. Noului secol i se deschid perspectivele unei alte spiritualităţi, din care noi întrevedem conturul, pe când structura ei intimă ne scapă. Suntem martori la naşterea spirituală a secolului, fără să avem po- sibilitatea să-i cunoaştem idealul de viaţă în care el se va boteza. Să încercăm a prinde totuşi, într’o schiţă sumară conturul noii spiritualităţi, în care va trăi Europa de aci înainte. Faptul nou care se desemnează, de pe acum, ca dominând di- recţia spiritualităţii viitoare este descoperirea realităţilor sufleteşti, care se numesc naţiuni. In secolul trecut s’a vorbit mult despre naţiuni, dar fără ca să se fi ajuns la cunoaşterea lor adâncă. Naţiunile erau produse istorice : înfăpturi pasive. Se credea că aceleaşi elemente sufleteşti sau dina- misme sufleteşti, constituesc peste tot pământul viaţa omenirii. Aceste elemente sau dinamisme fac într’un loc să apară o naţiune şi, în alt loc, altă naţiune. Cu aceiaşi unitate de măsură se preţuiau toate. In istoria universală, fiecare îşi avea momentul său. Gloria trecea dela una la alta : totul era explicat prin deplasarea împreju- rărilor favorabile şi nefavorabile. Naţiunile erau recunoscute, cu un cuvânt, prin compararea lor cu un tip : poporul cu unitate de limbă, de teritoriu şi de istorie. Faptul existenţei naţionale era înţeles ca o totalitate sumativă de indivizi în cadrul cel larg al vieţii omeneşti. In faptul acesta al existenţei naţionale, individul era prins prin anu- mite caractere asemnănătoare, dar individului îi mai rămâneau şi alte caractere, care îl puteau face să participe şi în alte existenţe. Individul putea fi naţionalist şi internaţionalist: întrucât satisfăcea ce- rinţelor de uniformitate, cu un singur popor, era naţionalist; întrucât se ridica la o spiritualitate, care îmbrăţişa unitatea întregii omeniri, era internaţionalist. Putea individul să fie de asemenea, în acelaşi timp, naţionalist creştin şi naţionalist liber-cugetător, francmason sau ateu ; nimeni nu-1 întreba de credinţele sale metafizice, din mo- mentul ce el satisfăcea cerinţelor de paradă ale naţionalismului. Naţionalismul burghez din secolul al 19-lea se acorda de minune cu liberalismul şi cu individualismul. Cu noul secol acordul acesta se rupe şi naţionalismul apare ca adversar al liberalismului şi al individualismului internaţional. Pentru a accentua adversitatea aceasta, el îşi schimbă denumirea, deodată cu adâncirea înţelesului. începe prin a-şi adăoga calificativul de integral, pentru a indica diferenţiarea de trecut şi sfârşeşte prin a-şi lua o denumire nouă în fiecare ţară, pentru a învedera că naţionalismul 308 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiecărui popor este o existenţă originală şi nici decum copia unui model universal. Noi trăim tocmai în zilele în care acest nou naţionalism se înfi- ripează în spiritualitatea europeană. El nu este pe deplin organizat în nici o ţară ; dar este peste tot locul în atmosfera opiniei publice ; nu trăim pe deplin în el, dar simţim adierea lui. Un necunoscut încă, şi totuşi în gândul tuturor. Noul naţionalism pleacă dela credinţa, că fiecare naţiune for- mează o existenţă de sine stătătoare, avându-şi istoria şi destinul său propriu. Naţiunile nu cunosc o istorie universală. Poporul în care s’a trezit conştiinţa naţională devine o înfăptuire spirituală unică în care s’a cristalizat o finalitate. Cu întreaga lui constituţie biologică şi cu tot trecutul său, poporul devenit naţiune îşi are destinul său, deosebit de al tuturor celorlalte naţiuni. întocmai cum în mecanica nouă, bazată pe legea relativităţii, fiecare sistem închis de energie îşi are timpul său local, tot astfel fiecare naţiune îşi are istoria sa locală. Cum nu există un cadran de ceasornic, acelaşi pentru toate universurile, tot aşa nu există o scară de valori pentru toate naţiunile. Fiecare naţiune aduce la lumină ceea ce stă în firea sa, ca energie şi ca valoare. Naţiunile sunt compuse din indivizi, dar indivizii care compun naţiunile, n'au o existenţă spirituală pentru ei înşişi ; ei sunt în funcţiune de finalitatea totalităţii naţio- nale : sunt purtătorii diverselor aptitudini înnăscute ale naţiunii lor. Nimic nu se creează din energia individuală : fiecare individ luat în parte este un neisprăvit; toţi, la un loc, constituesc însă reali- tatea naţională, singura cu un rol istoric. Nu există, prin urmare, om mare şi om mic, ci există vocaţiuni reuşite sau nereuşite, îm- pinse spre realizare de fiinţa naţiunii. Naţionalismul secolului al 19-lea caracterizează sforţările indi- viduale : X şi Y au fost mari naţionalişti. El nu desvălue re- sortul intim al sforţărilor pe care le face naţiunea, ca totalitate. Pentru secolul al 20-lea, această desvăluire, dimpotrivă, are cea mai mare importanţă. Prin ce mijloc şi sub ce simbol îşi vede fiecare naţiune menirea sa realizată? La aceste întrebări răspunde fiecare naţiune după structura ei sufletească. Italia răspunde cu fascismul; Germania, cu rassismul hitlerist; Rusia, cu sovietismul. In celelalte ţări, procesul de transformare a naţionalismului burghez este în curs. Peste tot locul, naţiunile au luat cunoştinţă că spiritualitatea lor, naţionalistă, departe de a fi anonimă, este tot ce poate fi mai caracteristic ca realitate. Şi acum venim la faptul central, care a determinat haosul în care se sbate începutul secolului nostru. Concomitent cu procesul acesta de înfiripare a noului naţio- nalism se observă în opinia publică europeană o atracţie spre re- gimul de autoritate, spre etatism şi chiar spre dictatură. Fascismul, NAŞTEREA SPIRITUALĂ A SECOLULUI NOSTRU 309 hitlerismul şi sovietismul sunt regimuri de dictatură. Această con- comitenţă surprinde pe mulţi. Unii chiar o explică în defavoarea noului naţionalism şi ca un argument pentru susţinerea vechiului naţionalism burghez. Concomitenţa este desigur regretabilă, dar ea nu trebue să ne facă să prejudecăm în rău înnoirea spirituală a secolului nostru. Noul naţionalism, cum am zis, este încă neorganizat; este ca sămânţa purtată de vânt şi care n’a ajuns să dea roade. Naţiunile europene voesc o viaţă mai plină şi mai adâncă de cum era viaţa ordonată de idealul libertăţilor burgheze. Dar această viaţă mai plină şi mai adâncă ele nu o pot concretiza în instituţii. Statul nou naţional nu este definit. El nu va fi un Stat model, bun pentru toate naţiunile, aşa cum pretindea să fie Statul liberal, ci va fi pe măsura fiecărei realităţi naţionale : Stat englez, francez, german, etc., după finali- tatea energetică a fiecăreia dintre aceste naţiuni1). Până la definirea noului Stat naţional, în epoca de tranziţie în care trăim, este natural ca naţiunile să se servească de anticipaţiuni : să-şi concretizeze preferinţele în alegerea unor conducători cu auto- ritate, sau în alegerea unor instituţii cu autoritate. De aci atracţia timpului nostru spre dictatură şi spre etatism. Dictaturile şi etatismul din zilele noastre nu sunt improvizaţii ieşite din jocul împrejurărilor, ci sunt anticipaţiunile unor organi- zaţii politice viitoare ; anticipaţii pline de defecte, negreşit, dar cu un rol constructiv, în viaţa naţiunilor europene. Căci dictaturile şi etatismul de astăzi n’au nici o asemănare cu vechile regimuri despo- tice, pe care le cunoaştem din istorie. Despotismul de odinioară era un fapt zoologic, pe care îl avea omenirea din vechime în comun cu lumea animală. Regimurile autoritare de astăzi sunt fapte politice, pe care le întâlnim tocmai la naţiunile cele mai conştiente de menirea lor. Este aşadar o diferenţă mare între dictaturile contemporane şi despotismul din vechime. Cu toate acestea, ori şi care ar fi explicarea, faptul concomi- tenţei dintre naţionalismul nou şi autoritarism provocă în opinia publică europeană o vie agitaţie. El este cu măestrie speculat de par- tizanii vechii ideologii burgheze. Aceştia n’au destule cuvinte să prevină lumea cultă, că totul pentru ea este pierdut, din momentul ce se părăsesc eternele legi ale economiei politice ortodoxe şi fru- moasele principii ale democraţiei. Că aceste legi eterne economice şi aceste frumoase principii democratice erau în cele mai dese cazuri nişte lanţuri pentru cea mai mare parte a populaţiei europene ; că l) In studiile viitoare (din care primul a şi apărut sub titlul: Ideologia Statului român) ne vom ocupa de noua orientare, pe care spiritualitatea română va primi-o sub influenţa curentelor ce-şi fac loc în Europa seco- lului al 20-lea. 3io EEVISTA FUKDATHLOE BEGALB sub legile eterne economice nu a prosperat mulţimea, ci numai câţiva aleşi ; că sub faţada democraţiei era organizat jaful în averea Statului, de asemenea posibilităţi nu vor să-şi aducă aminte aceşti partizani ai vechii ideologii. Ei sunt convinşi că armonia din prin- cipii trebuia, odată şi odată, să aducă armonia în viaţa de pe pământ. Dar şi din partea partizanilor noului naţionalism nu lipsesc exa- gerările şi provocaţiunile inutile. In Germania, cu deosebire, în manifestările noului naţionalism este un amestec tragic de ideal sincer şi de acrobaţie ; de intuiţii sublime, alături de visuri copilăreşti. Noul naţionalism, peste tot unde se realizează, se realizează sub forma unui etatism exagerat, dacă nu sub forma de dictatură. EI este exclusivist, şi prin aceasta primejdueşte fondul comun al spirit”alităţii europene. Nădejdea într’o cultură europeană, sau într’o uniune a Statelor europene devine, cu noul naţionalism, iluzorie. In noua perspectivă avem să ne aşteptăm pe viitor că fiecare popor european, închis în carapacea naţionalismului său, să fie fără înţe- legere pentru vecini, sau cel mult, cum a şi început, să vedem Europa împărţită pe regiuni de influenţă, în popoare de comandă şi popoare de subordine. Este aceasta o situaţie de dorit? De altă parte, prin ce mijloace se susţine vechiul ideal al uni- tăţii europene, de către aceia care i-au rămas credincioşi? Când lumea veche a Imperiului roman şi-a pierdut unitatea sufleteasă, prin invazia popoarelor, străine de sângele şi tradiţiile ei, evanghelia lui Christ a dat spiritualitatea, în care s’a refăcut uni- tatea sufletească pierdută. In această spiritualitate a trăit Europa multe secole. Astăzi, după marele război mondial, se simte din nou nevoia unei spiritualităţi, care să disciplineze exageraţiile naţionaliste şi să redea Europei unitatea, ameninţată. Prin ce se afirmă această nouă spiritualitate? Prin interesele internaţionale ale burgheziei şi prin democraţia de paradă a oratorilor politici, care au găsit mijlocul să-şi facă o pro- fesiune din încheierea pactelor pacifiste între popoare? Banală spiritualitate pentru un moment atât de tragic. Acesta este haosul din primii ani ai secolului nostru. O naştere spirituală dureroasă. C. RĂDULESCU-MOTRU AMINTIRILE Colonelului Grigore Lăcusteanu REVOLUŢIA DELA 1848 (Urmare) Voi desen în prescurtare nenorocirile ce au adus pe sărmana ţară ştrengarii şi mitocanii, lăsând istoricilor a descri faptul in extenso. Poarta, după înţelegerea şi stăruinţa Rusiei care trâmbiţa la toate curţile Europei că o mână de vagabonzi şi străini au răsturnat pe Domn şi după dânsul toate instituţiile ţărei, sfâşiindu-se între dânşii, şi pe lângă dânşii se varsă şi sânge nevinovat (făcând aluzie la cele întâmplate la palat la 19 Iunie), Poarta au trimes pe Soleiman Paşa, cu zece mii de oştire să intre în ţară să restabileaze ordinea. Guvernul ştrengarilor, îndată ce au aflat de sosirea lui Suleiman Paşa la Rusciuc, s au dus înaintea turcului ca să convertizeze anarhia în linişte, făcându-1 să crează că despre câte au iniţiat Rusia pe Poartă sunt intrigi şi născociri ale Rusiei, cu scop de a acapara Principatele, şi că ţara voeşte a se scutura de jugul protectoratului Rusiei şi să rămâie supusă şi credincioasă suveranităţei Turciei. Şi, spre con- firmarea acestora şi a afecţiei ce ţara are către dânsa, îi dă înapoi toate cetăţile şi serhaturile câte au luat Rusia în campania dela 1828 şi le-au dat românilor l); şi numai în acest scop au fost ridicarea poporului pentru răsturnarea Domnului care se făcuse instrumentul Rusiei ca să vânză ţara! Insă, după abdicarea domnitorului şi pro- clamarea constituţiei, totul sau liniştit în ţară şi au intrat în ordine legală şi, spre a se încredinţa de toate acestea, îl roagă să intre în ţară fără oştire, căci intrând cu oştire va da prilej Rusiei să bage foarte probabil, ca curte protectriţă, şi dânsa oştire, şi iată un început de conflict sau chiar un « casus belii ». Turcul - prost şi credul - şi mai vârtos că-i venea la socoteală politica care o susţineau ştrengarii, la 30 Iulie au intrat în Giurgiu : 1) Vezi prefaţa, R. F. R. No. i. 312 BEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Soleiman Paşa, cumnatul Sultanului Abdul Medjid Chan şi Omer Paşa renegatul1), comandantul armiei turceşti, însoţiţi de un escadron. Primirea turcilor, atât la Giurgiu cât şi la Bucureşti, au fost triumfală. Dela Giurgiu până la Bucureşti sute de trăsuri acompaniau pe turci, mii de vagabonzi şi desculţi, şi chiar sate întregi, îl petreceau pe jos strigând : « Să trăiască Sultanul»! « Să trăiască Soleiman Paşa»! La bariera capitalei, arcuri de triumf cu inscripţia : «Renaşterea României»! Sosind la barieră, au deshămat caii de poştă dela careta turcului şi mitocanii 1-aU tras cu mânile până la palat unde îl instalase. Seara, luminăţie în tot oraşul (mai mult de frică decât de bună voe). A treia zi după sosire, i-au dat un bal popular la şoseaua Chi- seleff. Intre invitaţi, cavaleri şi dame din popor ; jucau şi ţiganii şi ţigancele (căci îi emancipase guvernul revoluţionar, luându-le câte două ruble de ţigan ; aceşti bani i-au adunat şi mistuit un vagabond anume Cesar Boliac). In fine, cât au şezut turcul în Bucureşti, l-au desfătat în ziafeturi, mese şi luminaţii. Turcul au rămas încântat de toate acestea şi au scris Sultanului, relatând multă afecţie şi ataşament ce au găsit în poporul român pentru sultanul şi tot într’o vreme îl roagă să re- cunoască faptul românilor şi să întărească Locotenenţa domnească până va prezenta pe unul din membrii Locotenenţei domneşti spre a-1 întări Domn. Turcul uitase tratatul dela Adrianopole care l-au încheiat cu Rusia când era cu suliţa cazacului în coastă! Rusia informându-se de toate acestea, au trimes pe generalul Duhamel la Constantinopol să stăruiască să retragă pe Soleiman paşa şi să orânduească un alt comisar turc care să nu iasă din instruc- ţiunile generalui Duhamel, spre a se restabili ordinea şi să intre cu oştirea turcească în ţară, care ^oştire o lăsase Soleiman paşa la 1) Mihail Lattas, născut Ia Blaski, în Croaţia, dintr'o familie ortodoxă în 1806. Intră de tânăr în armata austriacă pe care, din motive necunoscute, o părăseşte în curând, stabilindu-se în Bosnia, unde devine musulman şi ia nu- mele de Omer. Ajuns institutor al copiilor lui Hussein Paşa, guvernatorul Vi- dinului, este trimis de acesta la Constantinopol, unde Sultanul Mahmud îl numeşte căpitan şi profesor al principelui Abdul Medgid, moştenitorul tronului. Colonel în 1839, la suirea acestuia pe tron, ajunge în 1842 guvernator al Liba- nului, fiind însărcinat între timp cu diferite misiuni militare in Siria, Albania şi Kurdistan. Comandantul armatelor de ocupaţiune în Muntenia în 1848. însărcinat cu apărarea Dunării la începutul războiului Crimeii începe prin a obţine oarecare succese, dar trimis apoi în Caucaz, nu poate împiedica luarea Karsului. însărcinat să potolească răscoalele din Muntenegru în 1861 şi din Creta în 1867, întrebuinţează mijloacele cele mai energice pentru restabilirea ordinei; mort în 1871. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 313 Rusciuc ; iar în caz contrariu să-i declare îndată rezbel, retrăgându-se ambasada, căci nu va suferi nici o dată o revoluţie la porţile Rusiei. Ursul, care nu joacă decât de frică, pe de o parte au trimis ordin lui Soleiman paşa să se retragă fără zăbavă, iar pe de alta au orânduit pe Fuad effendi1), carele sosind împreună cu generalul Duhamel la Rusciuc, au luat 25.000 de oştire turcească care se concentrase acolo şi au intrat în ţară. La 30 Iulie au apărut manifestul împăratului Nicolae 2 3) prin care arăta Europei că o mână de străini perturbatori au răsturnat pe domnitorul ţărei şi instituţiile ei şi că Rusia, ca putere protectriţă, de acord cu Poarta ca putere suzerană, vor băga oştire în Principate ca să restabilească ordinea. La 20 Septembrie 2) au sosit oştirea turceasca la marginea capi- talei şi au campat la Cotroceni. A doua zi la 21 4), au apărut în toată capitala proclamaţia lui Fuad effendi, carele în numele Sultanului recomanda poporului român liniştea şi ordinea pentru care au fost trimis. Tot într’o vreme invita toate notabilităţile capitalei ca să se adune la lagărul dela Cotroceni pentru o prealabilă înţelegere. La 22 5) Septembrie, după proclamaţia şi invitaţia lui Fuad, unii din membrii guvernului cari mai rămăseseră în Bucureşti (căci cei mai mulţi fugiseră la sănătoasa) s’au abţinut de a se duce la Co- troceni, trimeţând o mulţime de ciocoi şi străini, precum ovrei, armeni, ţigani şi o mulţime de săteni din satele după împrejurul Bucureştilor, cu preoţii lor îmbrăcaţi în odăjdii şi cu evanghelia în mâni, să nu lase turcul să intre în oraş. Iancu Brătianu, un ciocoi din cei răsculaţi, era prefect al capi- talei şi în ziua aceea alerga prin oraş făcând propagandă să răscoale norodul să dea foc oraşului din patru părţi şi să înceapă măcelul, exterminând ciocoii (căci aşa poreclise pe boeri). Desculţii, mai înţelepţi decât Brătianu, nu l-au ascultat, căci comisarii, aflând despre aceasta, au trimis de ştire guvernului că cea mai mică mişcare din partea poporului de se va face, o să prinză pe toţi membrii gu- vernului şi îi spânzură! Iar de se va vărsa o picătură de sânge sau vre-un incendiu se va întâmpla, turcii vor intra cu săbiile scoase şi nu va putea să mai înfrâneze furia lor. *) Medic, diplomat, om politic şi poet turc. Comisar general în Principate în 1848, preşedinte al Taneimatului în 1857, ministru al Afacerilor străine în mai multe rânduri, mare vizir în 1861 (1814-1869). a) Circulara lui Nesselrode din 19/31 Iulie st. v. «Acte şi Documente re- lative la istoria renaşterei României», voi. II, pag. 4. 3) Data exacta este 9/21 Septembrie (v.«Anul 1848 în Principatele române *, voi. IV). 4) 10/22 Septembrie, (ibidem). “) 11/23 Septembrie {ibidem). 314 EEVISTA FUNDAT1IL0B REGALE Pe la orele 12 la namiază sosind notabilii capitalei, adică boerii (mulţi, puţini, ce mai rămăsese, căci mai toţi fugiseră, care la Braşov, care la Sibiu), cu Costache Cantacuzino în cap (căci cu o zi înainte venise şi dânsul dela Braşov, chemat fiind de generalul Duhamel), au fost bine primiţi de către comisari. Apoi Fuad effendi au dat citire firmanului prin care-1 autoriză să intre în ţară cu oştirea şi să restabileze ordinea. Au numit îndată pe C. Cantacuzino caimacam, în numele Sul- tanului. După aceasta, adresându-se către boeri, le-au zis că : «Acei care se supun firmanului care s’au citit în auzul tuturor şi sunt oameni de ordine să vie după mine, iar cei ce nu vor să rămâe acolo». Şi au trecut într’un alt cort mai spaţios şi boerii au trecut împreună cu comisarii, iar perturbatorii au rămas pe loc. Atunci Omer paşa au dat signal printr’o detunătură de pistol şi într’o clipă de ochi perturbatorii au fost înconjuraţi de un regiment turcesc care i-au ţinut toată ziua în soare nemâncaţi şi neadăpaţi, iar seara i-au închis în mănăstirea Cotroceni. Pieba trimisă de turburători era adunată dincolo de cordonul turcesc şi se constrânsese astfel încât forma un zid. Omer paşa au dat ordin lui Cherem paşa să plece cu o brigadă de soldaţi şi 12 tunuri să intre în Bucureşti, să se instaleze în cazarma dela Mibai Vodă. Pleba, care coprinsese drumul, nu lăsase pe turci ca să treacă, ameninţându-i că numai peste cadavrele lor vor trece. Astfel nu-i lăsa să intre în capitală. Atunci Cherem paşa au dat ordin la două escadroane de călăreţi să deschiză drumul, măsurân- du-i cu latul săbiilor. Văzând pleba că îi croeşte turcii cu latul să- biilor şi cu paturile puştilor, au rupt-o la fugă toţi în toate părţile şi au trecut oştirea fără ca să treacă « peste cadavrele lor », înţelegând şi dânşii că oştirile nu se înving cu minciuni. Căci cu minciuni perturbatorii au răsturnat ţara, cu minciuni s’au terminat dominaţia lor de trei luni, căci totul au fost minciună! Turcii sosind la cazarma Mibai Vodă din Dealul Spirei, Cherem paşa au desfăşurat oştirea întocmir.d-o în linie de război, cu frontul spre cazarmă şi flancul drept spre oraş, fiind ambele flancuri aco- perite de câte două baterii de artilerie. In curtea cazărmei era regi- mentul al 2-lea al nostru, întocmit în două coloane, sub comanda maiorului Radu Gclescu a). Paşa au trimis un ofiţer turc (care ştia limba grecească) să roage pe Golescu să vie la poarta cazărmei spre a se înţelege cu dânsul. Golescu, temându-se de vre-o surprindere, au trimis parlamentar ') Este vorba aci de fiul marelui vornic Iordache Golescu, ajuns în urmă colonel, întocmai ca şi vărul şi omonimul său, celelalt-Radu Golescu, fiul lui Dini cu. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCCSTEANU 31^ pe căpitanul Caragea *) care ştia limba turcească). Apropiindu-se de paşă i-au zis paşa să spue Golescului că-1 roagă să deşarte ca- zarma şi să o lase musafirilor, căci dânşii au venit ca amici, iar nu ca inamici şi ostili oştirei române. Caragea i-au răspuns, din partea comandantului Golescu, că au trimis în oraş la guvern ca să-i ceară deslegare guvernului de ce are să facă şi că-1 roagă să aibă puţină indulgenţă până ce va veni trimisul pe care-1 aşteaptă din moment în moment. Turcul au primit această propunere şi au zis că va aştepta. Insă aceasta au fost numai o plăzmuită strategemă din partea revolu- ţionarilor ca să câştige timp pâră să sosească batalionul de pompieri care-1 aştepta, spre a se împreuna cu regimentul din cazarmă spre a se opune oştirei turceşti, sau cel puţin să facă o demonstraţiune. Sosind pompierii, au trecut printre rândurile turcilor ca să intre în cazarmă. Din întâmplare, pe un soldat diij pompieri l-au lovit calul unui turc ; feldvebelul pompierilor au scos un pistol dela brâu şi au tras asupra turcului. Atunci încăerarea au început! Turcii, în momentul când puneau fitilul la tunuri, pompierii într’o clipă de ochi au întors tunurile spre turci, care au făcut un masacru grozav turcilor. Apoi Golescu, văzând că pompierii au început fo- curile, au comandat şi dânsul regimentului foc de rânduri. Turcii, din parte-le, asemenea. In fine, ai noştri trăgând vre-o două, trei focuri, au rupt-o de fugă pe valea căzărmei care era pe din dosul aceşteia, căci nu puteau să ţie lupta cu un număr înzecit decât dânşii. In această încăerare s’au omorît mulţi de ai noştri, dar şi turcii îndoiţi şi întreiţi. Turcii, în înverşunarea lor, au omorît mulţi oameni nevinovaţi din cei cari se aflau cu casele lor în preajma căzărmei, îmi spunea într’o zi comisarul turcesc Fuad paşa : — Cu încredinţare că românii au avut mare noroc că nu au îm- puşcat pe Cherem paşa (căci calul de sub dânsul l-au omorît), pentru că atunci ar fi intrat oştirea în capitală cu sabia în mâni şi nu ar fi putut lesne să le poprească furia. Turcii, după ce au coprins cazarma, guvernul revoluţionar au dispărut fugind peste graniţă, care încotro apuca să scape. Costache Cantacuzino caimacamul au luat frânele guvernului sub controlul comisarilor amândoura puterilor şi totul au intrat în linişte. Acestea sunt frumoasele rezultate cari au adus vagabonzii pe ţară : invazii, omoruri, jafuri, şi altele toate. 1) Viitor colonel şi prefect al poliţiei în 1859, dintr’o familie străină de neamul domnesc. 3i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sărmană ţară! Amar vei simţi perderea bătrânilor boeri care te-au ţinut în braţe secoli întregi! Iubiţi lectori, veţi vedea cum au împins-o spre prăpastie şi mergând din zi în zi din rău în mai rău, suntem ameninţaţi a o vedea dispărând cu desăvârşire. Adio frumoasă, dulce şi manoasă ţară! Poate Dumnezeul româ- nilor, prin ajutorul blagoslovnicei Rusii, să te mai întoarcă la mă- rirea ta. Dar eu nu văz nici-o scântee de nădejde. Revin la istoricul meu, unicul scop al acestei scrieri. 1848, pe la începutul lunei lui Octombrie, luând ştiinţa dela Bucureşti că ordinea s au restabilit în ţară şi căpeteniile perturbă- torilor au fugit peste graniţă, m’am întors cu familia la Bucureşti. A doua zi după sosire m’am dus la colonelul Horbatsky, care era atunci numit şef al oştirei provizoriu, care mi-a zis să mă îmbrac în uniformă şi să mă duc la caimacamul Cantacuzino şi la comisarul rus generalul Duhamel. Infăţişându-mă la numiţii, m’au primit cu mare bucurie, mai cu osebire generalul Duhamel, pe carele îl cunoşteam de mult cum am arătat mai sus. . Intre altele îmi zise : — Pentru dumneata destinasem prefectura poliţiei, dar în îm- prejurările actuale neputând să-ţi ţiu locul vacant, până la numirea dumitale am numit pe colonelul Voinescu *). Astăzi însă se înfă- ţişează o era nouă pentru dumneata, deşi puţin mai penibilă ; însă convins de activitatea şi onestitatea dumitale, şi mai vârtos că cunoşti limba rusească şi această sarcină condusă cu prudenţă vă va face reputaţia atât în ţara dumitale pe cât şi la curtea Maestăţei Sale îm- păratului tuturor Rusiilor dela care nu vei fi lipsit de o recompensă, voesc a zice că peste 5-6 zile armia imperială soseşte la Bucureşti : aşa dar dumneata vei avea sarcina de : « quartier-maître general * sau preşedinte al comisiei cvartirurilor, având şi personalul poliţiei sub ordinele dumitale pentru înlesnirea acţiunei, asemenea vi se va da şi cinci, şase cazaci să-i aveţi în permanenţă pentru trimiteri şi orice împrejurări se vor ivi. Prin urmare eu mă înţeleg astăzi cu caimacamul şi dumneata grăbeşte de alcătueşte bugetul întocmind şi personalul trebuincios, ca atunci când va sosi oştirea să fie şi comisia cvartitururilor întocmită, ca să nu întâmpinăm nici noi nici dumneata anevoinţe şi imputări. La aceste cuvinte i-am zis şi eu : — Excelenţă, vă mulţumesc şi rămâi recunoscător pentru bu- nele intenţii ce aveţi pentru mine şi favorul care-mi acordaţi, dar *) Ioan Răducan Voinescu, zis Voinescu I. Colonel în 1846, consilier de stat în 1864. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTE AND 317 să-mi permiteţi să vă arăt şi eu dorinţa mea, care este aceea de a redobândi postul ce am avut ca să nu perz anii serviciului în zădar, căci îmi lipsesc numai vre-o câteva luni ca să împlinesc anii ceruţi de reglement ca să dobândesc dreptul la pensie. îmi răspunse : « Vei avea şi una şi alta ». Apoi salutându-1 m’am retras. A doua zi am primit două ordine ale căimăcămiei, unul prin care mă numeşte preşedinte al comisiei cvartitururilor şi cu îndatorirea de a prezenta bugetul trebuincios, precum şi o listă de numele amploia- ţilor care sunt a se numi, iar cel-l-alt ordin era numirea mea de co- mănduitor al regimentului al IlI-lea, cu adăogirea că să numesc un ştab-ofiţer să dirijeze afacerile regimentului până la săvârşirea misiei cu care sunt însărcinat. Aceasta era textul ordinului. Nota bene, în ordin nu se zicea comandir pe pravilnicu temei, nici despre leafă să o primesc după post. După primirea acestor ordine m’am dus îndată la caimacamul unde am găsit şi pe Horbatsky, locţiitor de şef al oştirei. Dânşii, văzându-mă, m’au felicitat pentru primirea regimentului. Eu le-am zis că nu primesc regimentul cu chipul acesta : întâi că nu sunt numit comandir pe pravilnicu temei şi al doilea că nici leafa nu mi se fixează după post, şi mâine poimâine să vie polcovnicul Solomon (căci dânsul îl comandase) să-şi reclame polcu, şi eu să rămâi ca fulgu pe apă. Horbatsky răspunse că în ordin nu se putea zice « comandir pe pravilnicu temei» fiindcă nu am rangul de polcovnic, asemenea şi cu leafa, căci mai întâi urmează să se hotărească în consiliul de mi- niştri, dar mai târziu se va face şi aceasta şi că să am puţină răbdare. Caimacamul la rândul său îmi zise : — Bădiţă, ştii ce m’am gândit? Să-ţi dăm mai bine regimentul al Il-lea (îl comandase polcovnicul Engel) şi să se zică în ordin, «comandir» cum zici dumneata, şi să meargă polcovnicul Engel să-l organizeze, dirijând afacerile până vei săvârşi misia, şi atunci pe parola mea că dânsul se retrage şi chiar când nu s’ar retrage, îi dau alt regiment şi dumneata rămâi tot comandir al regimentului. Iar cât pentru leafă, să o primească tot dânsul, fiind polcovnic. Lasă, bădiţă dumneata pu eşti om întrebuinţat! — Ei, bei... Excelenţă! îi zisei, nu sunt omul care se hrăneşte de iluzii. Eu nu am rugat pe nimeni, eu regiment nu am solicitat, eu am reclamat numai generalului Duhamel postul meu de comandir de batalion şi o să-i zic diseară, dacă pu voeşte, eu sunt gata să mai demisionez odată. Caimacamul împreună cu Horbatsky îmi ziseră : «Ba pu, ba nu, nu mai zice nimic generalului, căci noi o să facem tot ce vom putea pentru dumneata». Le-am zis că ordinul care mi s’au trimis nu este secret şi eu trebue să iniţiez pe generalul. 318 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După aceasta am cerut lui Horbatsky trei ofiţeri şi şase scriitori pentru comisia cvartirurilor, anume pe căpitanii Caciturof şi Scor- dili şi parucicu Andronescu, «căci doresc », le-am zis, «să fie co- misia cvartirurilor întocmită ostăşeşte, fără a amesteca vre-un civil. Căci mă tem de ciocoi, întâi că să nu fure, şi al doilea să nu dau peste nişcareva roşii, care amândouă acestea m ar compromite ». Chiar în seara aceea m’am dus la generalul Duhamel carele cum m’au văzut m au întrebat dacă mă ocup cu lucrarea bugetului şi în- tocmirea comisiei cvartirurilor. I-am zis că l-am şi trimis la căi- măcamie. M’au întrebat apoi Ia ce cifră se urcă suma totală a bugetului. J-am arătat că suma totală este de una sută galbeni pe lună, adică : • O birjă permanentă............................................... 30 Cheltueala cancelariei, tipărirea bileturilor şi alte mărunţişuri ............................................. 50 Cinci cvartalnici călări.................................. 20 -Nu se poate să-ţi ajungă, îmi zise. — O să-mi ajungă, îi zisei, fiind întocmită pe picior ostăşesc, şi în fine dacă se va înfăţişa şi alte trebuinţe atunci voi refera căi- macamiei. — Eu, îmi zise, nu mă aşteptam la o cifră aşa de neînsemnată. Vă mulţumesc şi aceasta vă face mare cinste. Dar totuşi îţi amintesc că corpul al 5-lea are cincizeci de mii de oştire şi deşi o să se tri- meată în diferite locuri spre cvartiruire, dar treizeci de mii tot o să rămână în Bucureşti spre cvartituire. I-am răspuns că la neajungerea cvartalnicilor mă voi sluji şi cu subcomisarii polţiei. După aceasta i-am arătat întrevorbirile ce avusesem cu căimă- camul şi polcovnicul Horbatsky în privinţa mea pentru comănduirea regimentului, demascând scopul lor ca în speranţa că ruşii se vor retrage şi pân'atunci să ţie locurile de comandiri de regimente va- cante şi apoi să vie iarăşi dumnealor la locul lor. — Se poate şi asta, îmi zise, dar cât pentru polcovnicul Engel, cel mai nimerit lucru este să Se ducă acasă să se odihnească. In fine chestia aceasta mă priveşte şi o iau asupra-mi, şi dumneata nu te inquieta. I-am mulţumit, schimbând vorba. In adevăr că peste câteva zile s’au dat ordin (pricaz) cu număr pe oştire prin care îmi încredin- ţează comănduirea regimentului al II-lea pe pravilnicu temei şi cu leafă după post, adică de polcovnic, socotit absent (în coman- dirovcă) fiind însărcinat cu deosebită misie. La 11 Octombrie au sosit oştirea rusească şi aU campat la Colen- tina, aşteptând pe şeful lor generalul Liiders *) ca să poată intra în l) Alexandru Nicolaievitch, născut în 1790 dintr'o familie de origine ger- AMINTIRILE COLONELULUI GEIGORE LĂGUSTEANU 319 capitală. Unul singur numai, generalul Komorn, comandantul regimentului Actirţchi de husari, m’am pomenit cu dânsul într’o brişcă viind acasă la mine ca să mă roage să-i dau un cvartir în satul Colentina, căci suferă de friguri intermitente şi doctorii nu-i permit să şează în lagăr ; în oraş iarăşi nu poate intra fiind popriţi până la venirea generalului Liiders, pe carele îl aşteaptă din zi în zi. I-am zis că atribuţiile mele se mărginesc numai în oraş, cu toate acestea văzând că stârneşte i-am dat un ofiţer şi s’au dus împreună de l-au cvartiruit în sat. La 14 Octombrie au sosit generalul Liiders. Eu am însoţit pe cai- macamul şi l-am întâmpinat la podul Colentinei. Generalul venea într’o trăsură cu opt cai de poştie, escortat cu câteva escadroane de cazaci. La pod, văzând caimacamul, au poprit de s’au dat jos din trăsură şi au primit raportul caimacamului despre liniştea oraşului, apoi l-am însoţit cu toţii la casa Ghikii dela Co- lentina, unde era aşteptat de generalul Duhamel, miniştrii ţărei şi toţi generalii aflaţi în lagăr. Generalul Duhamel, după ce au recomandat pe caimacamul şi pe miniştrii ţărei, apoi recomândându-mă şi pe mine ca preşedinte al comisiei cvartirurilor i-au zis : <« Dumnealui este care au suferit mai mult în aceste evenimente ». Generalul Liiders după ce m’au salutat, m’au întrebat unde am cvartiruit oştirea otomană. I-am zis că cea mai mare parte este încazarmată, numai ca la 5000 de oştire sunt în cvartire peste râul Dâmboviţa, fiind râul punct de delimitare. « Sper, îmi zise, că ne vom vedea mai des ». I-am răspuns că sunt la ordinile Excelenţei Sale. Apoi, după ce am lăsat pe căpitanul Caciturof ca să conducă pe generalul Liiders la casa lui Iancu Oteteleşanu *) care era destinată pentru cvartira Excelenţei Sale, m’am retras. Comisia cvartiturilor am condus-o cu mari greutăţi şi trude. Deşi eram în floarea tinereţelor dar mă obosise cu desăvârşire mo- mană. Ia parte cu armata rusească la campania Finlandei din 1812 - 1814, se semnalează la asediul Varşoviei în 1831 şi în Caucaz cu prilejul războiului din 1843-1845. Comandant al armatelor ruseşti însărcinate să restabilească ordinea în Principate după evenimentele din 1848. Trimis de aci în Ungaria spre a contribui la înăbuşirea revoluţiei, intră în Transilvania pe la Turnu Roşu în Iunie 1849, bate pe generalul Bem şi obligă o armată de 20.000 de unguri să capituleze la Deva la 31 Iulie a aceluiaşi an. Participă la înce- putul războiului Crimeii, la operaţiunile înaintea Silistrei şi ajunge în 1858, comandantul tuturor forţelor ruseşti din Crimea, semnând în această calitate, armistiţiul cu forţele aliate. Numit în 1861, locotenent al Ţarului în Polonia, contribue prin rigoarea administraţiunii sale, la izbucnirea revoluţiei din 1863. Mort în 1874. J) Până mai deunăzi cunoscuta terasă Oteteleşanu de lângă Teatrul Naţional, In locul unde se ridică astăzi palatul telefoanelor. 320 REVISTA FtJNDATTLIOE REGALE raliceşte şi fiziceşte. Eu oră de mâncare nu mai aveam : unde mă apuca foamea, orice hotel ar fi fost, mă opream şi mâneam. Oră de odihnă nu aveam : adesea se întâmpla de nu îmi vedeam nevasta (care se afla atunci lehuză) şi copiii câte două zile, căci intram acasă mai totdeauna după miezul nopţei sau despre ziuă, şi când se făcea ziuă eram pe poduri, cu escorta de cazaci după mine, spălat nespălat pe ochi, plin de praf sau stropit de noroi, văzându-mă cinevaş m’ar îi luat drept o raznă. Când mă culcam să mă odihnesc două-trei ore, bătea la uşa : este un muscal care l-au trimis cutare sau cutare general care au sosit acum şi aşteaptă în pod să-i dau cvartir. II trimiteam la comisia cvartirurilor unde aveam în permanenţă câte un ofiţer de serviciu (dejuma), nu se mulţumea şi trebuea să merg eu... Alteori pe la miezul nopţei mă pomeneam cu câte un bilet dela ministrul de interne (era Iancu Filipescu)*), prin care îmi scria că muscalii au luat brutăriile să facă pâine pentru soldaţi şi mâine oraşul nu are pâine, şi ce este de făcut? Mă sculam, luam cazacii după mine şi mergeam din brutărie în brutărie, goneam muscalii, lăsând câte un cazac brutarului până a doua zi ca să scoată pâine. A doua zi apoi aleargă de împacă pe polcovnicii muscali! Mă luptam ca un leu ca să pot mulţumi şi armia rusească şi orăşenii. Voi cita două, trei exemple cari îmi stau şi astăzi în memorie. Colonelul Cherbinsky, directorul statului major al corpului, mi-a cerut un bilet de cvartir, adaogându-mi că se mulţumeşte cu o singură cameră pentru dânsul şi una pentru slugă, numai să fie în podul Mogoşoaei, în apropiere de generalul Liiders. Eu auzind că se mulţumeşte cu o cameră şi ca să menajez palatul Iui Ştirbei care sta în ochii generalilor (şi mai vârtos că se zicea că în curând va fi numit Domn al ţărei, căci dânsul era absent cutreerând Europa), am dat un bilet de cvartir polcovnicului Cherbinsky la casa Ştirbei, carele ducându-se cu biletul, i s’au dat o cameră în rând cu grajdurile şi alături cu camera vizitiului! Polcovnicu, ofensându-se s’au dus îndată la generalul Liiders şi i-au spus. Generalul au trimis după mine şi m’au chemat. Carele îmi zise : — Iţi mulţumesc pentru cvartirul care ai dat directorului şta- bului meu şi te rog ca pe de o parte să i se dea îndată un cvartir convenabil, iar pe de altă să pui spitalul ostăşesc în casa Ştirbei, însă în 24 de ore cel mult, şi să-mi faci cunoscut că s’au aşezat spitalul. I-am zis că eu am dat polcovnicului cvartir în casa Ştirbei, dar dacă cine ştie din ce greşeală îi va fi arătat camera în rând cu a vi- zitiului, eu nu am ştiut nimic. *) «Buradu *, AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 321 — Dar să mă duc îndată să instalez pe polcovnicu şi pentru spital voi urma ordinul Excelenţei Voastre. M’am dus, am luat pe polvocnicu, şi l-am dus la casa lui Costache Neculescu Drugănescu 1), carele l-au primit cu bucurie, oferindu-i un aparatament întreg cu două saloane şi bine mobilat. Polcovnicul au mulţumit proprietarului şi s au mulţumit numai cu o cameră şi aceea pe coridor. Apoi m’am dus la doamna Ştirbei şi i-am spus că generalul este supărat pentru maltratarea care s’au făcut polcovnicului şi stârneşte să introduc casa în spital ostăşesc. Această nuvelă pentru doamna Ştirbei au fost o lovitură de moarte! Se scuzează că nu au ştiut când au venit polcovnicu şi aceasta au făcut-o vătaful curţei fără ca să-i spue nimic, mă roagă, se lamentează cu lacrămile în ochi să o scap de o asemenea nenorocire. I-am arătat cu multă politeţă că dacă aşi îndrăzni să nu îndeplinesc ordinele generalului sunt ameninţat a fi dat sub judecată şi împuşcat, sau cel puţin degradat în soldat. Doamna Ştirbei stărueşte în rugămintele sale, încât m’am mâhnit până în suflet. Atunci i-am zis că organizăm un plan ca să fac o ultimă încercare pe lângă generalu. Acest plan, sau născocire mai bine zis, era ca doamna Ştirbei să facă un bal în cursul acelei săptămâni pentru buna venire a armiilor imperiale, şi viind generalul la bal, să-l invite chiar doamna Ştirbei să-şi retragă ordinul care mi-a fost dat, şi pentru rest mă însărcinez eu, însă după ce mai în- tâi îl voi sonda dacă este dispus să vie la bal. Doamna Ştirbei au primit cu bucurie. Seara m’am dus la generalul Liiders şi l-am găsit luând ceai cu adjutanţii săi, colonelul Daragan şi maiorul de Quadie 2), nepotul său. M’au invitat şi pe mine, adăogând că mă invită odată pentru totdeauna la masă şi la ceai. Intre altele m’au întrebat ce am mai făcut în ziua aceea. I-am spus că m’am ocupat cu instalarea polcov- nicului Cherbinski căruia i-am dat un palat de cvartir ; proprietarul i-au oferit două apartamente bine mobilate, însă polcovnicu, mul- ţumind proprietarului, au poprit o singură cameră. Eu mirându-mă de atâta modestie, l-am întrebat cum au devenit împrejurarea astfel, încât să reclame Excelenţei Voastre pentru casa Ştirbei, căci după cercetarea ce am făcut au fost numai o neînţelegere (malentendu). Polcovnicul mi-a zis că au gândit că românii îl nesocotesc. I-am spus că dimpotrivă l-au stimat prea mult şi de aceia i-au dat casa cea mai frumoasă din capitală, şi la cel dintâi boer. « Şi în *) Constantin Neculescu, fiul marelui paharnic Niculae Neculescu şi al Elenei Drugănescu. Mare stolnic în 1820, mare clucer, etc. Casa era pe locul actualei case Monteor din calea Victoriei., 2) De la Gardie? 6 323 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adevăr Excelenţă că mergând la doamna Ştirbei să-i fac cunoscut să deşarte casa spre a introduce spitalul, iată ce am constatat : doamna Ştirbei hotărise să dea un bal în cursul săptămânii acesteia pentru buna venire a armiei imperiale, prin urmare toată casa era peste cap, odăile le ceruia. Mergând polcovnicul acolo, vătaful curţei i-au oferit camera sa, pentru o zi sau două până se vor usca odăile pe jos. Pol- covnicul, neînţelegând limba românească, s’au supărat şi au fugit, însă adevărul este că doamna Ştirbei nu au ştiut nimic despre aceasta. Aşa dar vedeţi Excelenţă că au fost numai un rău înţeles, cu toate acestea eu voi executa ordinul Excelenţei Voastre cu rigoare ». Generalul, după un minut de reflecţie, îmi zise : — Si non e vero, ma ben trovato! Să mă ierţi domnule maior dar ai dracului sunteţi dumneavoastră românii! Aceasta au zis-o zâmbind. Nepotul său întrerupându-ne, mă întreabă dacă familia Ştirbei este nobilă. I-am răspuns că este cea mai nobilă, cea mai avută, cea mai inteligentă şi cea mai respectabilă. — Aşa dar, îmi zise un adjutant, la bal va fi toată lumea cea bună cred? — Fără îndoială, îi zisei. Apoi generalul îmi zise : — Şi pentru când se proectează balul ? I-am răspuns : « Depinde de Excelenţa Voastră să hotărîţi dacă sunteţi dispuşi pentru acest bal». Convivii rugară pe generalul să nu piarză frumoasa ocazie de a admira frumuseţea orientului («la beaute orientale »). Generalul îmi zise : « Negreşit că consimţ, dacă toţi voiţi». A doua zi m’am dus la doamna Ştirbei şi spuindu-i cele petre- cute au hotărît serata pentru prima viitoare Duminică. In seara balului doamna Ştirbei au rugat pe generalu să nu-i pue spital în casă. Generalul, cerând excuzuri doamnei Ştirbei, i-au zis că au fost « un malentendu » şi că nu au cunoscut pe doamna Ştirbei şi o mie alte politeţe. A doua zi după bal generalul Liiders mi-a spus conversaţia care au avut cu doamna Ştirbei în privinţa casei şi că au rămas încântat. — Am văzut, îmi zise, că societatea română de ambele sexe este compusă de multă stimă şi merit şi îmi pare bine că am cu- noscut-o să o apreţuesc astfel. Peste câteva luni Ştirbei au fost numit domnitor şi dacă ar fi găsit cţtsa spital, ce goană mi-ar fi dat în toată domnia lui! * * * Al doilea exemplu : Generalul Danilevsky, comandantul brigăzei de husari, pe când se afla în lagărul dela Colentina, prin înţelegere cu Iancu Filipescu AMINTIRILE COLONELULUI GBIGOEE LĂCUSTEANU 323 (Vulpache)x) se mutase în casa sa dela câmpul Herăstrăului* 2). Peste vre-o două săptămâni trimete generalul pe adiutantul său la comisia cvartirilor să ceară un bilet de cvartire ca să se mute în oraş, rugându-se ca să fie în centrul cvartirurilor unde se va aşeza cava- leria. Husarii erau destinaţi a se aşeza pe podul Târgului de afară 3) şi mahalalele după împrejur : i-am dat un bilet la casa Hagi Tudo- rache. Generalul s’au dus, au văzut-o şi nu i-aU plăcut. A doua zi trimete adiutantul să-mi spue că generalul au zis că i-am dat grajd de locuinţă şi cere un alt cvartir. I-am răspuns că casa o cunosc eu, este nouă, spaţioasă şi bine mobilată şi altă casă nu am mai bună în acea circumscripţie şi că să se încredinţeze să trimeată adiutantul său şi găsind alta casă mai bună să-mi signaleze unde şi a cui, să-i sloboz bilet. Au trecut vreo trei săptămâni şi nu am mai văzut nici pe general, nici pe adiutant. In acest interval generalicescul ştab îmi face cunoscut că este să intre în cvartire regimentul Actirţchi de husari (acest regiment se comanda de generalul Komorn). Am scris regimentului să-mi trimeaţa în preziua intrărei în oraş pe cvartirmeisterul cu opt cvar- tirieri, ca să regulăm cvartirurile şi să le sloboz bileturi, astfel ca, când vor intra să meargă fiecare la casa destinată pentru dânsul, atât ofiţerii cât şi soldaţii, spre a evita confuzia atât ostaşilor cât şi orăşenilor. Aşa s’au şi urmat. In preziua intrărei regimentului, viind cvartirmeisterul cu cvar- tirierii, i-am trimis împreună cu cvartainicii comisiei să însemneze cvartirurile. Casa lui Hagi Tudorachi găsind-o neocupată de vreun alt cvartir, au destinat-o pentru comandirul regimentului. Seara au venit cvartirmeisterul cu lista de casele însemnate şi i s au slo- bozit bilete de comisie. In ziua intrărei regimentului în oraş, generalul brigăzei Dani- levsky au eşit în preîntâmpinarea regimentului şi veneau amândoi generalii în capul regimentului conversând amicalmente până la casa lui Hagi Tudorache. Acolo descălecă amândoi şi după dânşii toţi ofiţerii de husari ps cari îi poftise comandirul polcului la dejun. Intrând în casă, Danilevsky vede un dejun splendid pregălit în salon şi adresându-se la generalul Komorn îi zice : « Vezi generale ce surpriză mi-a făcut adiutantul meu fără ca să ştiu 1» Generalul ') Fiu adoptiv al lui Alexandru Filipescu Vulpe. Ministru de externe, lo- gofăt al dreptăţii, membru al caimăcămiei de trei în 1858, prim-ministru în în cel dintâi cabinet muntean al lui Cuza (ia Februarie - 27 Martie 1859). Căsătorit cu principesa Eliza, fiica lui Vodă Bibescu (1811-1863). 2) Pe locul actualei vile Brâncoveanu din parcul Filipescu, care reproduce întocmai, în proporţii mai mari, fosta casă de lemn menţionată aci. 3) Actuala Calea Moşilor. 324 EEVISTA FONDATULOH KEGALE Kormon îi răspunse : « Ba nu, Excelenţă te înşeli căci dejunul au fost poruncit de mine şi dumneavoastră sânteţi oaspeţii mei». Dani- levsky îi zice : « Te înşeli Excelenţă, fiindcă eu am biletul scos dela comisia cvartirurilor mai mult de o lună pentru această casă » şi întorcându-se la adiutantal său, îl întreabă dacă mai ţine biletul. Adiutantul, care avea biletul asupră-i, îl scoate şi îl arată. Tot ase- menea face şi cvartirmeisterul, arătând biletul lui Komorn luat cu o zi înainte. — Dar domnule cvartirmeister, îl întreabă Danilevsky, pentru mine ai avut îngrijire să-mi găseşti cvartiră? Ofiţerul îi răspunse că « am socotit că aveţi deja cvartiră în oraş, fiindcă lipsiţi de trei săptămâni din lagăr ». Danilevsky îi zise : « Destul mă rog. Vom vedea ». Apoi adre- sându-se către Komorn îi zice : « Ei bine, cum rămâne istoria aceasta»? Komorn îi zise : « Cum să rămâie? Excelenţa Ta ai deja o locuinţă, eu nu pot să es în drum să rămâi fără adăpost ». Danilevsky, supărat ca un leu, îi zise : « Domnule general nu permit nimănui să mă atace până la insultă! 0 să ne căutăm! » Şi au ieşit afară, repede încălecând pe cal s au dus. Komorn, iarăşi supărat, au strigat să-i aducă o birjă şi să se ducă după dânsul să-l provoace la duel, dar ofiţerii regimentului în colec- tivitate au stăruit, rugând pe generalu să nu o facă până la o preala- bilă desluşire. — In adevăr, zise Komorn, aş dori să ştiu cum s’au întâmplat să avem fieşcare câte un bilet la una şi aceeaşi casă. Doi din căpitanii prezenţi au zis că vor merge dânşii îndată să găsească pe preşedintele comisiei cvartirurilor şi să întrebe împre- jurarea. M’am pomenit cu căpitanii dezersperaţi şi după ce mai întâi mi-au spus toată împrejurarea, apoi mau rugat să merg împreună la generalul Komorn şi să mijlocesc împăciuirea generalilor spre a nu se întâmpla vreun incident fatal. M’am dus împreună cu husarii la Komorn. Generalu m au primit cu multă amabilitate. — Bonjour, iubite maiorule, Dacă nu s’ar fi întâmplat conflictul cvartirului nu ai fi venit să mă vezi. Dar vino să dejunăm şi să ne spui cum s’aU întâmplat ca să am şi eu şi generalul Danilevsky bilet pentru aceiaşi cvartiră? — Mă ertaţi Excelenţă, eram să-mi fac datoria să vin să vă văz, dar am aşteptat să vă aşezaţi ca să vă poci întreba dacă sunteţi mul- ţumiţi de cvartira sau nu, ca să vă găsesc alta, fiindcă mă silesc din toate puterile să vă mulţumesc. Strângându-mi mâna, îmi zise : — Iţi mulţumesc şi nu mai îndoesc de delicateţa dumitale, mai AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 335 vârtos că îţi sunt dator pentru cvartira dela Colentina, când am venit la dumneata bolnav. — Acum, generalul meu, să venim la istoria biletului. Generalul Danilevsky sunt acum trei vreo săptămâni, au cerut un cvartir ; i-am şi dat biletul pentru casa aceasta. A doua zi au venit adiutantul Excelenţei Sale şi mi-a zis că generalul au văzut cvartirul şi nu-i place fiindcă este grajd sau porcărie şi să-i dau o altă casă. I-am trimes răspuns că eu altă casă nu am şi să trimeată pe adiutantul Excelenţei Sale să-i caute altă şi să-mi spue a cui este, să-i sloboz bilet. De atunci şi până acum nu mai ştiu nimic. Eri, cu aşezarea regimentului, cvartirmeisterul şi cvartalnicul comisiei găsind casa neocupată, au destinat-o pentru Excelenţa Voastră şi eu i-am slobozit bilet, fără să ţiu minte că am liberat bilet acum o lună de zile înapoi, când pe toată ziua sloboz câte o sută, două de bilete. Şi apoi schimbările cari se fac? Unul se duce şi altul vine, şi în sfârşit de ce nu au ocupat casa? Dar când Excelenaţa Sa au anulat însuşi biletul, vine acum să discute pentru o casă care au calomniat-o de grajd? In sfârşit să trimetă să-i dau cvartir. Generalul Komorn adresându-se către ofiţeri le zise : «Vedeţi domnilor că am dreptate, mă duc să-l pui la locul lui! » Apoi după mai multe rugăminte atât ale ofiţerilor cât şi după ale mele, făgăduin- du-i că mă voi sili să mulţumesc atât pe Excelenţa Sa cât şi regi- mentul său şi alta multe, generalul s’au înduplecat şi ne zise : « Renunţ deocamdată, lăsând pentru o altă ocazie să o plătească mai scump ». Sculându-ne dela dejun, le-am zis că mă duc la generalul Dani- levsky să-i dau cvartir. Cvartirmeisterul îmi zise : « Te rog să mergem împreună ca să mă desculp fiindcă Danilevsky este un om de nimic şi îmi va păstra rancună ». Şi în adevăr că era un tartuf parvenit, în vreme ce Komorn era nobil, din aristocraţia mare a Rusiei, tânăr, cu stare mare << bon vivant»(şi crai cu toate că era însurat), în sfârşit un husar perfect. Mergând cu cvartirmeisterul împreună la generalul Danilevsky, l-am întâlnit pe câmpul Herăstrăului, pe jos, se întorcea acasă. Venea dela prinţul Bagration, generalul diviziei de cavalerie : îi spusese incidentul iscat cu Komorn în privinţa cvartirului. Ajungându-1, ne-am dat şi noi jos din droşcă şi după o salutare respectoasă îi zic : — Am aflat Excelenţă că astăzi v’aţi supărat pentru cvartir şi am venit să vă dau altul, căci acela pentru care v’am fost dat bilet jiu aţi voit să-l primiţi. — Nu domnule, nu m’am supărat pe dumneata, dar pe acest ofiţer care nu au ştiut să-şi împlinească datoria şi pentru nepăsarea Iui către şefii săi, căci era de datoria lui să-mi găsească cvartir cum au găsit generalului Komorn, şi adresându-se către ofiţer îi zise în limba rusească : « Bine, bine, te voi învăţa eu pe tine ». Ofiţerul ofensându-se îi zise : 3a6 EEVISTA FUNDAŢIILOR BEOALB — Cum poţi Excelenţă să-mi zici tu ? Eu sunt nobil, sunt ofiţer pentru ce mă insulţi? Eu îl trăgeam de mâneca mondirului făcându-i semn să tacă, el mai rău se aprindea. Din norocire că eram în apropiere de casă şi au încetat disputa. Intrând generalul în camera sa, m’au poftit înlăuntru, lăsând pe ofiţer afară. — Ei domnule maior, îmi zise, ce cvartir o să-mi dai mie ? — 0 să vă dau o casă să rămâi mulţumit şi viu mâine să vă iau să vă arăt mai multe case ca să vă alegeţi. ■—Eu te rog prea mult, îmi zise, să-mi dai casa lui Ştirbei. — Cât pentru casa lui Ştirbei, mă iartă, fiindcă sunt patru, cinci case în Bucureşti de care nu poci să dispui fără jurnalul con- siliului. — Eu nu ştiu, domnul meu, de astea, îmi zise, şi dacă nu-mi dai casa lui Ştibrei, eu fac pretenţie pentru cvartira lui Komorn, şi nici nu mă mut de aici până nu mi se va da casa aceea pentru care am avut biletu mai înainte. — Bine generale, nu mi-ai trimes prin adiutant răspuns că este o porcărie şi nu o primeşti? — Aşa este, îmi zise, dar dumneata nu eşti vinovat întru nimic, îmi am şi eu cuvintele mele. L-am mai rugat, i-am mai zis, dar era surd la câte îi ziceam. In sfârşit ca să aplanez conflictul cu orice preţ, nevoit am fost să-i dau casa lui Ştirbei în condiţii însă, întâi, pentru puţină vreme, până îi voi găsi altă casă să-i placă, al doilea, să se împace cu ge- neralul Komorn şi al treilea, să ierte pe cvartirmeister. Mi-a făgăduit, i-am cerut parola de onoare şi am obţinut-o. Am chemat pe ofiţerul în casă şi i-au dat o strângere de mână, zicând că l-au scăpat cuvinte aspre fiind supărat, dar acum, după satisfacţia care mi-a dat maiorul, sunt împăcat şi mulţumit de toţi». Inchipuească-şi lectorul acum. Dacă nu aş fi izbutit să împac pe aceşti doi generali şi eşind la duel s’ar fi împuşcat unul dintr’înşii, ce lovitură de moarte (negreşit moraliceşte) mi-ar fi dat mie acest incident! Cu cât sporea influenţa mea în spiritul oştirei ruseşti, cu cât de mare era consideraţia mea în ochii concetăţenilor mei, cu atât ar fi fost lovitura mai tare. Lumea este egoistă şi mai mult pornită spre rău decât spre bine, si când cade copacul toti îi adună ramurile, după cum zice grecul &Qvoq ne ou T)s jzug dvrjQ |utauETcu) Muscalii mar fi calificat de tră- dător, sau cum ne zic ei « duh turecki », că am băgat discordia între doi generali ca să se omoare unul pe altul. Ai noştri iarăşi, la rândul lor, mar fi calificat de Un prost şi un ticălos care nu am ştiut să conduc misia cu care eram însărcinat. In sfârşit poziţia mea ar fi fost nimicnicită cu desăvârşire. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUBTEANU 327 De aceea mă rugam lui Dumnezeu să mă scape cu faţa curată din această spinoasă sarcină. * * * Voi cita şi al treilea exemplu ca să se vază că numai Dumnezeu m’au strecurat dintre ciocan şi nicovală. întruna din serile lunei..........jucam cărţi la Grigore Gră- dişteanu. Partener la vist era si başboer Iordache Filipescu. Pe la sfârşitul jocului îmi zice : JtovXij jiou 1), vino mâine la 12 ceasuri Ia mine că am să-ţi vorbesc, dar te rog să vii negreşit ». A doua zi ducându-mă la başboer, am găsit în salon pe toţi mi- niştrii şi mai mulţi boeri aristocraţi 2). — Iată la ce te-am chemat (îiouîaj [iot)), îmi zise : Tu ai suferit mai mult decât toţi dela vagabonzii aceia cari au răsturnat ţara, şi vrem să facem o jalbă către generalul Liiders să facă o pilduire cu dânşii, ca nu mâine, poimâine, ardicându-se oştirile, să ne pomenim iarăşi cu craii că se răscoală, căci atunci va fi rătăcirea cea de pe urmă. Aşa dar să iscăleşti şi tu jalba. — Prea bine cucoane Iordache o iscălesc şi eu, i-am zis, şi m’am strecurat binişor în camera demoazelelor 3 4) ca să le văz. Deschizând uşa de alături găsesc pe generalul Duhamel cu ure- chea lipită de uşă ascultând. îndată ce am văzut aceasta am tras bi- nişor uşa şi m am dus acasă fără să iscălesc jalba, neştiind ce poate eşi din aceasta şi să am mustrare de cuget în toată viaţa mea. A treia zi foarte de dimineaţă, pe o ploaie cu băşici, m’am pomenit cu căpitanu Costaforu chioru, trimis din partea colonelului Iancu Florescu, că mă roagă prea mult să merg îndată la dânsul unde sunt adunaţi mai mulţi ostaşi ca să iscălim o jalbă către generalul Du- hamel, prin care ne rugăm să orânduiască o comisie ostăşească spre a se da în judecată ostăşească pe toţi acei şefi şi subalterni cari vor fi luat parte la revoluţie spre a nu rămânea pătată toată oştirea. — Domnule căpitan, îi zisei, eu merg îndată,-însă nu voi iscăli fiindcă procedura aceasta îmi aduce aminte de un nebun care era în Bucureşti şi striga toată ziua pe uliţă : «Toţi boerii să moară, nu- mai Manea să trăiască *)!» Sânt foarte puţini aceia care nu sunt compromişi. Mergând la Iancu Florescu, am găsit mulţi camarazi şi şefi chiar ai mei cari iscăliseră petiţia. Florescu, după un discurs pompos, îmi Literal « puişorul meu t>. 2) Prin opoziţie cu acei boeri care adoptaseră ideile democratice. 3) Eufrosina şi Zoe Filipescu, căsătorite in urmă, cea dintâi cu I. Gbica (Brigadier) şi cea de-a doua cu Aristide Al. Gbica. 4) Despre Manea nebunul v. Scrisoarea lui Ioan Ghica către V. Alexandri din 15 August 1884. 3a8 HEVIflTA FUNDAŢIILOR REGALE prezintă petiţia ca să o iscălesc. I-am înapoiat-o, zicându-i că nu o iscălesc şi mai vârtos că văz pe unii compromişi şi au iscălit-o. Co- lonelul Iancu Voinescu mă întreabă : ■— Care sunt aceia ? — Dumneata unul, i-am zis. ■— Cum domnule, îmi zise, dumneata mă insulţi şi mă compro- miţi? Spune-mi faptul! I-am răspuns că la vreme voi face declaraţia prin dovezi consta- tătoare. Cerându-le excusuri, m am dus. Seara am spus generalului Duhamel istoricul şi că nu am voit să o iscălesc. «Prea cuminte ai făcut» îmi zise « şi bine că mi-ai spus şi nu o primesc. Guvern au, să meargă la căimăcamul să o dea». Prin aceste două episoade de mai sus, adică a boerilor şi a lui Iancu Florescu, am vrut să arăt o schiţă din diplomaţia rusească, şi ca să-I înţeleagă lectorul va vedea încheerea acestui al treilea exemplu. ARESTAREA La.............ale lunei..........după amează, mă găseşte un ofiţer de cazaci care mă căuta cu un bilet dela şeful statului major generalul Nepokoitchinsky, în care se coprindea aceste două linii: « Cher major, în dorinţa de a lua ceaiul împreună astă seară, te aştept diseară Ia şapte ceasuri ». I-am răspuns verbal prin ofiţer că viu negreşit. In toate serile, de datorie, îmi făceam cursurile Ia generalii Lii- ders şi Duhamel ca să primesc ordinile pentru a doua zi, sau era cevaş să Ie raportez de ceea ce am lucrat în ziua aceia. La trei şi patru zile mergeam şi Ia Fuad paşa. Aşa dar în seara aceea mergând la generalul Liiders am găsit mai mulţi generali şi şefi de părţii cu cari lua ceaiul. Intrând în casă, mă pofteşte se iau ceai; l-am rugat să mă ierte, fiind aşteptat de generalul Nepokoitchinsky. — Adevărat, îmi zise, este cam indispus, te rog şi eu du-te! (Şi mă bătu cu mâna peste umeri). Pe care salutându-l am plecat (după bătaia pe umeri şi cuvântul «te rog, du-te », am înţeles că trebue să fie cevaş prezant). De acolo m’am dus Ia generalul Duhamel. L-am găsit luând ceai cu generăleasa, mă pofteşte Ia ceai, i-am cerut iertare că mă aşteaptă generalul Nepokoitchinsky. — Ah! da îmi zise, du-te că poate are să-ţi zică cevaş serios. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 329 — Ba nu, îi răspunsei, mă pofteşte la ceai. — Negreşit, îmi zise, că se pot face şi una şi alta. Du-te şi pu zăbovi. Eşind din casă ziceam în mine : «Asta este lucru dracului! Ei sunt înţeleşi, ce o mai fi şi asta»? Urcându-mă pe scară la generalul Nepokoitchinslcy întâlnesc pe aga colonel Iancu Voinescu. II întreb ce face generalul, îmi zice : « Du-te că te aşteaptă ». Intrând în casă generalul îmi zise : « Haide mon ami, fii mai expeditiv că era să rămâi fără ceai». I-am cerut scuze că am zăbovit. După un ceas de convorbire, tutti quanti, colonelul de stat major Daragan care se afla acolo mă ia Ia braţ şi mă trece în salon. Aşezân- du-mă pe o canapea îmi zise : — Am să-ţi fac următoarea rugăciunea: şeful corpului m’au însărcinat să aşezăm oştirea în cvartire pe un plan regulat, adică să fie infanteria în centru, cavaleria la flancul drept şi artileria să aco- pere infanteria. După cum vei vedea şi planul prelucrat, prin ur- mare trebue o preschimbare generală a cvartirurilor. Aşa dar te rog ca mâine de dimineaţă la şapte ceasuri precise să pofteşti la cvar- tira mea împreună cu toţi comisarii şi subcomisarii de coloare. — Cât pentru comisari, îi zisei, au fost şeful poliţiei, acum aici, de ce nu l-aţi însărcinat pe dânsul? — Noi pe dumneata, îmi zise, te cunoaştem factotum! — Bine, îi zisei, dar dacă ne vom aduna la opt ceasuri socotesc că nu se va împedeca lucrarea? — Ba nu, ba nu, îmi zise, te rog iarăşi, fix la şapte ceasuri, căci poate să vie şi generalul « en chef » şi dacă nu pe va găsi întruniţi ne va pricinui cel mai mare dezagrement. I-am promis şi ne-am reîntournat în camera generalui carele mi-a zis : « Contez şi eu mult pe activitatea dumitale că vei executa ru- găciunea lui Daragan cil ponctualitate ». Din parte-mi le-am promis că nu voi devia dela parola dată şi am plecat. De acolo m am dus la comisia cvartirurilor şi am făcut următorul ordin la toţi comisarii : « Mâine de dimineaţă la şase ore punct să te afli împreună cu toţi ipocomisarii din culoarea dumitale la colonelul Daragan, casa Ştefan Bălăceanu, iar de primirea şi urmarea întocmai vei iscăli aceasta şi o vei înapoia cazacului ». Am pornit îndată cinci cazaci cu cinci cvartalnici la fieş-care comisar, poruncindu-le ca, când se va lumina de ziua, să-mi aducă poruncile iscălite de dânşii. Aşa s au şi urmat. . Pe la ceasurile 12 noaptea m am pomenit cu un ofiţer de cazaci cu un bilet dela generalul Nepokoitchinsky prin care scrie : 330 REVISTA FUNDATULOE REGALE . 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar acum, le zic, este târziu!.. Ciocoimea, calicimea şi ignoranţa au luat zborul!.. Aş avea multe de zis, dar nu am întreprins o istoriografie. In fine la două ore după amiază toate arestările din Bucureşti au fost săvârşite! Când m’am întors la generalul comandant, toţi generalii mi-au mulţumit, mirându-se că le-am săvârşit aşa de curând şi fără nici un incident. «Dar când vă voi spune că am asistat şi la botezul unui copil al meu! Dar tot ce-mi pare rău că nu mi-aţi spus de aseară, căci arestările s ar fi făcut cu mai mare linişte ; dar astăzi prea m’aţi luat în răspăr »! In sfârşit unii mă sărutau, alţii mă flatau, făcându-mă să sper felurimi de recompense. Seara m’am dus la căimăcamul Cantacuzino ca să-i raportez. Acolo am găsit pe Fuad şi Omer paşa. Abea intrasem în casă şi Fuad mă apostrofează zicându-mi : «Domnule maior, poţi să-mi spui, de care naţionalitate aparţii dumneata ?» I-am răspuns : — Român, Excelenţă. — Mă iertaţi, îmi zise, eu unul nu poci crede! Atunci i-am răspuns mai cu ton : « Să credeţi Excelenţă, că sunt român, din român adevărat, născut iar nu făcut, şi nimeni nu-mi poate contesta ». — Şi în care slujbă eşti? mă întreabă. — In slujba ostăşească românească, a ţărei mele, îi răspunsei. — Bine domnule, îmi zise, cum ai cutezat să faci arestări numai, după ordinele muscalilor, fără ştirea guvernului legitimai dumitale, adică a caimacamului? — Ce să fac, îi zisei, aşa este soarta noastră a românilor! Care se scoală mai de dimineaţă, acela te ia de păr. Ştiţi Excelenţa Voastră că dacă nu aş fi executat ordinele ruşilor, mâine aş fi fost împuşcat că i-am trădat? Apoi îmi zise : «Tot ce era să fie mai grav că ai avut cutezanţa să te gândeşti că mergând Ia Omer paşa o să-ţi fie permis să cauţi şi în harem, sub pretext că ar fi ascuns un revoluţionar»! — Se poate şi aceasta, căci unui ostaş i se prezintă unele unde nu se mai gândeşte Ia consecinţe, îi zisei, şi dacă nu am făcut-o, vă mărturisesc adevărul că nu am avut să pui două naţiuni în conflict, care ar fi dat naştere Ia o nenorocire generală. Şi pentru ce? Pentru un individ! Dar turcu supărat îmi zise : «Ştii că nu te mai întorceai acasă »! — Crez, Excelenţă, îi zisei, dar aveam satisfacţia că aş fi fost răzbunat îndată de cincizeci de mii de oştire! Dar în sfârşit şi Exce- lenţa Voastră, dă-mi putere şi ordin, dacă te simţi... şi eu îndată arestez pe generalul Liiders, şeful corpului. Atunci turcul zbârlindu-se, au strigat ca o fiară lui Omer paşa AMINTIRILE COLONELULUI GBIGORE LĂCUSTEANU 335 în limba turcă să trimită să ardice pe Dădu Filipescu (fiul lui banu şi başboer Iordache Filipescu) să-l aresteze la cazarma tur- ceasca pe pâine şi apă. Aceasta au fost un fel de răzbunare contra ruşilor, fiind că Iordache Filipescu era rusolatru. Iar eu văzând turcii înfuriaţi, m’am strecurat binişor din cameră, şi m’am dus la generalii Liiders şi Duhamel. Le-am spus tot isto- ricul şi dânşii, dându-mi câte o strânsoare de mână, au rămas încân- taţi atât despre executarea arestaţiilor, cât şi despre atacul cu care am lovit pe turci. it * * După acest incident ce am avut cu turcii, vrăşmaşii mei şi revo- luţionarii îşi făcuseră calul de bătae şi în toate zilele mă pârâu la turci, inventând noui calomnii, astfel încât turcii mă luaseră la ochi răi, mă primeau cu multă răceală, ba încă adesea au făcut şi re- clamaţie oficială căimăcămiei contra mea. Iar ruşii mă protejau din toate puterile. Cu toate acestea eu nu mă gândeam la alta decât cum să mă strecor dintre ciocan şi nicovală, amintindu-mi de proverbul grec : << ţuXQ^V fj 8ev Ij&syeis, jisydXov jiev cpopspi^stţ)1). Lram în apropierea anului nou 1049. Iptr’o seară, fiind la ceai la generalul Duhamel, între altele viind vorba despre anul nou, îi zisei că la noi se obicinueşte ca la anul nou cei mari să facă câte un cadou sau câte o recompensă la cei favoriţi. — Şi la noi este acest obicei, îmi zise, dar ce fel de recompensă ai dori dumneata? — De exemplu, eu aş ruga pe generalul meu, ca recompensă şi satisfacţie, să mă schimbe dela comisia cvartirurilor, ca să mă duc la regiment - căci este dezorganizat, după cum cunoaşteţi - şi apoi aş dori şi eu să petrec sărbătorile în familie şi între ai mei. — Dumneata te mulţumeşti cu puţin, îmi zise, dar spune-mi pe cine ai putea să recomanzi în locul dumitale, şi chiar în răspun- derea dumitale? Nu uita că trebue să cunoască şi limba rusească. — Pe polcovnicu Cunescu a), i-am răspuns, care a slujit în rân- durile oştirei până la gradul de potpolcovnic (lieutenant-colonel). — De ce naţie este? mă întreabă, — Român de aci, îi zisei. Au tăcut şi ne-am dat în alte vorbe. La 28 Decembrie am primit ordinul căimăcămiei prin care mă înlocueşte cu colonelul Cunescu, iar eu să mă duc la regimentul care îmi este încredinţat. Am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat cu faţa curată de această spinoasă sarcină! A doua zi mergând să-mi iau concediu de plecare, m’am dus 1) « Când eşti mic, nu alegi, când eşti mare, ameninţi», 2) Pentru polcovnicul Niculae Cunescu sau Cunesky, vezi «Anul 1848 In Principatele române», indice, 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai întâi la generalul Duhamel, căruia mulţumindu-i de toate binefacerile şi favorul care mi-a arătat, îmi zise : «Scumpul meu domn, sunt şi rămâi mulţumit de slujbele cari ai adus împărăteştilor oştiri şi în curând vei dobândi recompensa meritată ». De acolo m’am dus la generalul Liiders, care mi-a ţinut acelaş langaj, cu deosebire numai că îmi arătă mai multă intimitate şi afec- ţiune, dându-mi şi oarecare instrucţii despre conduita care trebue să ţiu la Brăila cu turcii în diferite împrejurări (fiind că era aproape să ciocnească ouăle cu turcii). — La Brăila, îmi zise, staţionează Rifat paşa cu generalicescul ştab, are două regimente de cavalerie şi unul de infanterie. Rifat paşa este preşedintele consiliului Porţei, şi peste câteva zile va sosi acolo un batalion de saperi ruşi care sunt deja în marş. Sileşte-te şi dumneata te rog de organizează-ţi polcu cât se va putea mai curând fiind că o să trimit să-l inspecteze. — Prea bine, îi zisei, mă voi sili, dar prea cereţi lucrurile iute. — Iţi cunosc temperamentu, îmi zise, şi exigez! Apoi m’am dus şi pe la ceilalţi generali, precum prinţul Bagration, Imeretinsky, Nepokoitchinsky, Komorn şi pe la toţi colonelii şi ofi- ţerii prietenii mei şi care se întreceau care mai de care să-mi ex- prime sentimentele de amiciţie şi regretul pentru plecarea mea. In fine m’am dus şi la Fuad şi Omer paşa. Intre alte compli- mente, le-am cerut scuze, căci poate să fi greşit vreodată şi să fi atras supărarea Excelenţelor lor. Dânşii mi-au zis că le pare bine de retragerea mea din capitală, ca să scap de intrigi şi de intriganţi, fiindcă capitala este focarul intrigilor. La 31 Decembrie am plecat la ştabul polcului la Brăila. Seara m’au apucat un viscol la poşta din urmă, încât nu am putut să mai înaintez. Am pus 16—24 cai de poştă, peste putinţă, şi am fost silit să dorm la poştă. A doua zi am devansat o ştafetă maiorului Ni- culescu prin care îi făceam cunoscut sosirea mea. 1849, Ghenarie 1, am sosit la Brăila şi arn tras lacanţelaria pol- cului (fiindcă pe atunci nu erau hoteluri) unde am găsit caraulă de onoare, cu muzica în cap şi toţi ofiţerii polcului în plină uniformă spre înfăţişare şi felicitări. După prânz au venit generalul turc Halii paşa cu tot ştabul său de cavalerie să-mi dea vizită (trimis de Rifat paşa), însă fiind surprins în cameră - căci dormeam - i-am primit în halat. Peste 3-4 ore m’am înfăţişat la Rifat paşa şi am întors vizita lui Halii paşa. Cu turcii am petrecut bine. Mai în toate serile atât eu cât şi turcii eram poftiţi şi mergeam la adunările orăşenilor şi jucam cărţi (« o- tuzbir »x) ). Mulţi bani le-am luat cu acest joc! Primăvara s’au ardicat turcii. (Va urma) !) Trei zeci şi unui GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEM0RAND1STĂ A ROMÂNILOR DIN ARDEAL1) INTRODUCERE Lucrarea de faţă nu are pretenţia să fie o istorie a acţiunii « me- morandiste »; scopul ei este mult mai redus : să arate atitudinea guvernelor ungureşti faţă de această mişcare politică a Românilor ardeleni, cea mai însemnată dela 1848 încoace. Pentru generaţia tânără însă, de aci şi de dincolo de Carpaţi, câteva lămuriri asupra mişcării însăşi sunt necesare. Conferinţa Naţională ţinută la Sibiu la 12-14 Mai 1881 hotărînd organizarea într’un partid politic a Românilor din Transilvania şi Ungaria, a stabilit atât programul partidului cât şi tactica lui de luptă. Programul politic, care, cu mici întregiri, a călăuzit activitatea partidului naţional ardelean până la Unire, cuprindea, între altele, autonomia Transilvaniei, introducerea uzului limbii rcmâne în ad- ministraţie şi justiţie, în toate ţinuturile locuite deRcmâni.şi revi- zuirea legii pentru egale îndreptăţire a naţionalităţilor din 1868. In ce priveşte dualismul austro-ungar, creat prin legea XII din 1867, punctul 9 al programului prevede «că el nefiind la ordinea zilei », partidul naţional îşi rezervă dreptul de a se pronunţa asupra lui la timpul său. Ca tactică de luptă s’a admis pasivitatea pentru Rcmânii din Transilvania, iar pentru cei din Ungaria şi Banat (jud. Arad, Caraş- Severin, Timiş, Bihor, Sălaj, Satu-Mare şi Maramureş), «se re- cunoaşte oportunitatea de a participa la alegeri şi la dieta, pe cât le permite legea, executarea ei onestă şi împrejurările locale». ]) Materialul, pe baza căruia a fost făcută prezenta lucrare este cu deşăvâr- şire inedit , afară de cel din introducere şi din capitolul V, pentru care am uti- lizat volumul VII din nespus de folositoarea *Carte de aur » a d-lui Teodor V. Păcăţianu. 7 338 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Atât rezistenţa pasivă a Românilor ardeleni faţă de parlamentul din Budapesta, cât mai ales programul care reclama autonomia Transilvaniei şi rezerva privitoare la dualismul austro-ungar, au produs o indignare de nedescris în opinia publică, în presă şi în cer- curile oficiale ungureşti. Adunarea naţională şi-a dat seamă de efectul acestor hotărîri şi de aceea, în alineatul ultim al moţiunii, a însărcinat comitetul central să întocmească « un memorand explicativ detailat» care să arate opiniei publice române şi străine, cauzele reale ale ati- tudinei adoptate şi ale programului stabilit. Memorialul întocmit de Gheorghe Bariţiu a şi apărut în anul următor în limbile română, maghiară, germană şi franceză (titlul lui românesc este : «Memorial compus şi publicat din însărcinarea conferinţei generale a reprezen- tanţilor alegătorilor români adunaţi la Sibiu în zilele de 72, 13 şi 14- Maiu st. n. 1881, prin comitetul său emis cu acea ocaziune»). Impresia acestui « memorial», care explică pe larg punctele pro- gramului stabilit de conferinţă, stăruind mai ales asupra autonomiei Transilvaniei, pe care o susţine cu o mare bogăţie de documente istorice şi juridice, a alarmat opinia publică maghiară, mai mult decât programul însuşi. Memoriul a dovedit şi celor mai sceptici, că acest program nu a fost inspiraţia unui moment trecător, ci a izvorît dintr’o convingere adâncă, întemeiată pe o largă examinare a trecutului şi a împrejurărilor prezentului. ’ Furia cercurilor oficiale a fost mai ales sporită şi de faptul că «memorialul » tipărit, cum am amintit, şi în limbile germană şi franceză, a fost primit cu bunăvoinţă şi comentat cu simpatie de multe ziare străine franceze, italiene şi germane. Pentru cunoaşterea, în parte, a impresiei produse de programul partidului naţional, reproducem cuvintele adresate de rezervatul şi prudentul împărat Franz Iosef la Seghedin, la 14 Octombrie I883, mitropoliţilor celor două biserici româneşti : Miron Romanul dela Sibiu şi Ion Vancea dela Blaj. Celui dintâi i-a spus : « Cea mai frumoasă dovadă despre alipirea şi credinţa omagială a Dvs. o voi afla în faptul că, în spiritul intenţiunilor mele părinteşti, veţi îndemna pe credincioşii încredinţaţi grijei Dvs., nu numai la alipirea către religiunea şi naţionalitatea lor, ci şi la adevărata iubire de patrie şi la respectul faţă de legi. Şi dacă în direcţiunea aceasta nu veţi întări numai influenţa Dvs. ci şi din partea Dvs. veţi porni înainte cu exemplul bun, fiţi convinşi că pe acest teren, activitatea Dvs. va fi însoţită de deplina mea recunoştinţă ». Mitropolitului unit Ion Van- cea, împăratul i-a spus : « Omagiul Dvs. va fi pentru mine o mul- ţumire, dacă Dvs., conformându-vă scopurilor mele binevoitoare şi ale guvernului meu, veţi influenţa pe credincioşii însărcinaţi grijei Dvs. în sensul, ca ei să fie nu numai aderenţi z=loşi ai religiunii şi naţionalităţii lor, ci totodată cetăţeni credincioşi ai statului unguresc...» Conferinţa a doua naţională, ţinută în Sibiu la l, 2 şi 3 Iunie I884 GUVERNELE UNGUREŞTI SIMIŞCRREA MEMORAND ISTĂ 339 cu toată presiunea de sus - şi neţinând seamă de înfiinţarea, sub conducerea mitropolitului ortodox Miron Romanul, a unui partid român moderat, care recunoaştea şi dualismul şi unirea Transil- vaniei cu Ungaria şi era mulţumit în acelaşi timp şi cu legea na- ţionalităţilor din 1868 - a menţinut întru toate nu numai punctele programului din 1881, ci şi rezistenţa pasivă al Românilor ardeleni faţă de parlamentul dela Budapesta. A treia conferinţă naţională a fost ţinută la 7, 8 şi 9 Mai 1887. Menţinând intact programul politic din 1881, hotărăşte şi pentru Românii din părţile ungureşti rezistenţa pasivă cu mici excepţii, faţă de Parlamentul din Budapesta şi deci neparticiparea la alegerile care urmau să aibă loc în curând. Punctul 4 al moţiunii prevede că « această atitudine recomandată de conferinţă poporului român şi cu motivele ei exact şi special expuse şi explicate printr'un memoriu, în numele acelei conferinţe, prin mijlo- cirea unei deputaţiuni, să se aducă la prea înaltă cunoştinţă a Co- roanei, în scopul de a fi apreciată cum merită ea şi nu cum o denunţă contrarii». Cum rezultă din textul reprodus, aci şi-a făcut loc, în- tâia oară, ideea « Memorandului» şi anume din necesitatea de a arăta monarhului motivele reale ale atitudinii partidului, pentruca aceasta «să poată fi apreciată cum merită, nu cum o denunţă contrarii». Sub expresia contrarii, se înţelege, evident, guvernul unguresc, care de- nunţa partidul naţional, prezentându-1 ca duşman al unităţii Statului. Memoriul nu a fost trimis Monarhului în cursul celor trei ani următori. Raportul comitetului către a patra Conferinţă naţională, care a avut loc tot la Sibiu la 27 şi 28 Octombrie 1890, aminteşte următoarele cu privire la « Memorand »: « Memorialul prevăzut în punctul 4 al rezoluţiunilor conferinţei generale a partidului naţional român este redactat, conform instrucţiunilor precizate în punctul amintit, şi a fost revăzut, cenzurat în mai multe şedinţe ale comitetului, astfel că textul statornicit al acelui memorial, cu ajutorul d-lui Iuliu Coroianu, este pus astăzi la dispoziţia onoratei conferinţe generale, aşteptând noi hotărîrile onoratei conferinţe în ce priveşte procedarea ulterioară în cauza memorialului». Privitor la motivele, care au determinat comitetul central să amâne prezentarea la Curte a « Memorandului », ne dă indicaţiuni raportorul comisiunei de treizeci, care şi de data aceasta a fost tot Vincenţiu Babeş, în discursul rostit în şedinţa dela 28 Octombrie a conferinţei, când a prezentat şi moţiunea comisiunei. Şi acesta accentuează că «acest memorand este compus, revăzut, transformat, astfel încât acum poate fi privit ca stabilit definitiv». N’a fost însă prezentat monarhului, deoarece comitetul era de părerea, că pentru a asigura efectele bune ale trimiterii lui, trebue lămurită mai întâi opinia publică şi câştigat sprijinul «bărbaţilor patrioţi buni ». Pro- cedându-se altfel, spune raportorul, situaţia, în loc să se uşureze 340 BEV1STA FUNDATULOE begale s’ar agrava, căci Memorandul ar li socotit ca un denunţ împoţriva guvernului. Moţiunea propusă de comisiunea de treizeci a fost acceptată cu unanimitate şi fără discuţii. In punctul 4 al acestei moţiuni, confe- rinţa « aprobă motivele pentru care comitetul central nu a aflat până acum de oportun a subşterne Memorialul la înaltul tron ». Totodată având în vedere agravarea situaţiei, conferinţa sporeşte numărul membrilor comitetului central la douăzeci şi cinci, lăsându-i liber- tatea să ducă monarhului memorandul, « când va fi de lipsă ». Intre timp, luptele naţionale se înteţesc. înfiinţării diverselor societăţi culturale maghiare şi mai ales a cunoscutei Emke cu scopuri mărturisite de maghiarizare, i-au răspuns Românii din Regat cu înfiinţarea «Ligii pentru unitatea culturală a tuturor Românilor», In anul 1891 a apărut la Bucureşti « Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria », căruia i-a urmat răspunsul studenţilor unguri, apoi faimoasa * Re- plică » întocmită de Aurel C. Popovici. Problema Românilor arde- leni începuse a preocupa din ce în ce mai mult şi presa din Occident. De altă parte, locul guvernului Coloman Tisza l-a luat, în 1890, gu- vernul contelui Juliu Szapary, care a continuat, cu mai multă vigoare, politica funestă a antecesorului său. In atmosfera aceasta, a fost convocată a cincea conferinţă naţio- nală la 20, 21 şi 22 Ianuarie, 1892 la Sibiu. In punctul 4 al mo- ţiunii votate atunci, conferinţa decide prezentarea fără amânare a memorandului la Viena. Motivele acestei urgenţe sunt arătate astfel: « conferinţa, faţă cu desvoltarea ce o iau lucrurile, se simte con- strânsă la dureroasa mărturisire, că nu numai faţă cu regimul, ci şi faţă cu toţi factorii parlamentari şi-a pierdut încrederea. Ea crede, că asanarea răului, ţara nu-l poate aştepta decât numai dela o inter- venţiune corespunzătoare a celuilalt factor, factorului suprem de fapt, a Coroanei, care în poziţiunea sa înaltă, stând peste orice particularism şi ca adevărat reprezentant al intereselor celor mai înalte ale Statului, are chemarea constituţională de a se întrepune cu sacra sa autoritate şi plenitudine a puterii sale, ori de câte ori statul ajunge într’o stare în care organismul său este ameninţat chiar în structura sa cea mai internă. Conferinţa susţine deci, cu deplină încredere în gloriosul ei pur- tător, preagraţiosul nostru monarch, concluzul conferinţelor trecute ca privire la ubşternarea unui memorand la tron şi decide ca acest memorand să se prezenteze fără amânare ». Comitetul central al partidului, în urma botărîrii amintite a conferinţei naţionale, s’a întrunit la Sibiu le 25-26 Martie 1892, stabilind definitiv textul Memorandului. Pentru a da evenimentului prezentării lui monarhului proporţii cât mai mari, în afară de membrii comitetului, s au adunat la Viena, în ziua de 28 Mai, peste două sute de Români din toate regiunile Transilvaniei şi părţile ungureşti- GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MOMORANDISTA 341 înainte de a încheia această introducere, este util să amintesc, că membrii comitetului naţional nu au fost daţi în judecată pentru încercarea de a prezenta Memorandul Ia Viena, capului Statului, ci procesul pornit în contra lor a fost un proces de presă. Memorandul a fost tipărit la Sibiu în tipografia «Tribuna» şi răspândit prin bărbaţii de încredere ai partidului, în toate părţile ţării. Propoziţiunele următoare, dela paginile 2 şi 3 ale Memoran- dului :-«Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, «Pragmatica Sancţiune», asigură autonomia Transilvaniei într’o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri dela 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-65 în dreptul public, avea în acest act preţios suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor, şi aspiraţiunele lui naţionale culminau în această autonomie. Contra vederilor politice documentate într’un şir de secole, autonomia a fost prin uniune (e vorba de unirea cu Ungaria - N. aut.) nimicită într’o formă injustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, care constituesc Tran- silvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvol- tarea ei specifică, care reclamă toate cu insistenţă această autonomie. Prin acest act poporul român se simte vătămat în drepturile sale isto- rice şi naţionale pentrucă : a) uniunea s'a pronunţat fără participarea Românilor, într'o forma corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnă- tatea lor în această ţară, s’a enunţat prin o dietă, care, ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adică a legilor din timpul întunecosului absolutism » ...« Vătămat se simte de altă parte poporul român prin aceasta (adică prin unirea Ardealului cu Ungaria.-N. aut.) nu numai pentrucă prin acel act s’a lucrat la înfăptuirea unei fuziuni fără considerarea legilor ce garantează autonomia acestei ţări». « Uniunea şi inaugurarea ei prin art. de lege 42 din 1868 sunt desconsiderarea făţişe a tuturor drep- turilor poporului român ca element, care compune, în absolută majoritate, vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, care asigurează autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a ele- mentului român şi o nedreptate atât din punctul de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic » - au fost socotite ca agitaţie contra puterii obligatorii a legii, săvârşită în felul arătat de art. 171 al Co- dului penal, adică prin răspândirea «imprimatului», cunoscut sub numele de «Memorand ». Delictul urmat a fi pedepsit cu temniţă de stat, până la cinci ani, conform prevederilor art. 173 din Codul penal. La început, parchetul din Cluj a făcut denunţ penal pentru de- lictul de agitaţie numai împotriva lui Eugen Brote, care figura ca proprietar al «Institutului tipografic», unde s’a tipărit « Memorandul». Mai târziu însă şi anume la 13 Mai 1893, în urma ordinului confi- denţial No. 1497 dela 7 Mai al ministrului de justiţie, Szilagyi 34a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dezso, denunţul a fost extins asupra tuturor membrilor comitetului central al partidului. Procesul s’a judecat în faţa curţii cu juraţi din Cluj, în zilele de 7 — 25 Mai 1894. Actele acestui vestit proces sunt azi cunoscute, fiind publicate acum mai câteva luni de I. P. P(op), preşedintele la Curtea de apel din Cluj, în volumul: Procesul Memorandului Românilor din Transilvania. Acte şi date. Editura Buletinului justiţiei, Cluj, 1933- Inainte de încheerea desbaterii finale a procesului, comitetul par- tidului, care mai spera încă în «graţia imperială» a împăratului Franz Iosef, i-a trimis din Cluj următoarea telegramă : «Poporul român din Transilvania şi Ungaria, ca cel mai credincios popor al glorioasei Case Habsburgice, care în timpurile cele mai critice a apărat vitejeşte tronul şi patria contra vrăjmaşilor externi şi interni, ne mai putând suporta nedreptăţile unui sistem de guvernare îndreptat spre nimicirea vieţii sale religioase şi naţionale, cu tradiţionala loialitate a apelat cu memorandul său la Majestatea Voastră. Pentru acest memorand, astăzi întreaga noastră naţiune este supusă la prigoniri sistematice şi mai potenţate ca mai înainte şi, în persoana reprezentanţilor ei legali, este adusă pe banca acuzaţilor. In acest moment solemn, când noi membrii comitetului central al partidului naţional român din Transil- vania şi Ungaria suntem puşi pe această bancă spre a fi judecaţi pentru trimiterea memorandului la Majestatea Voastră şi pentru publicarea lui, aducem la prea înalta cunoştinţă a Majestăţii Voastre aceasta pro- cedură de răzbunare ne mai pomenită în viaţa popoarelor ». Iar peste câteva zile a plecat din Cluj, la Viena, o delegaţie compusă din ţăranii Teodor Onişor, Nicolae Herlea şi Gavrilă Trifu, să roage pe Maje- statea Sa să dea ordin pentru suspendarea procesului. Delegaţia de ţărani n’a fost nici ea primită de împăratul, şi astfel nevoia a si- lit-o să depună la Cancelaria Cabinetului Imperial (Kabinetskanzlei) următoarea petiţiune : «Majestatea Voastră cesară şi regească! Grele timpuri au ajuns Românii, poporul fidel din Transilvania. Reprezentanţii aleşi ai naţiunei noastre, cari au trimis în anul 1892 la treptele tronului un memorand, sunt traşi azi, pentru acest act de loialitate, înaintea barei justiţiei, ca nişte criminali ordinari. Ceea ce au făcut aceşti meritaţi bărbaţi este numai rezultatul unei hotârîri puternice a trei milioane de Români. Noi, în numele mandatarilor noştri adunaţi în Cluj la 7 Mai, cerem scut contra acestui fapt volnic al guvernului unguresc şi contra ruşinei ce, acela, prin procesul memorandului îl aruncă asupra poporului nostru ». Totul a fost zadarnic! Majestatea Sa n’a suspendat procesul, iar peste câteva luni, la schimbarea guvernului Szapary, între condiţiile de numire puse noului preşedinte de consiliu, baronul Banffy, a fost şi aceea de a zdrobi mişcările naţionale ale Românilor ardeleni, după cum dovedesc hârtiile rămase dela fostul şef de secţie din « Kabi- netskanzlei », Papay. GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MOHORANDISTA 34? I ADUCEREA «MEMORANDULUI» LA VIENA Guvernul unguresc n’a dat, la început, nici o importanţă mişcării memorandiste, pe de o parte pentrucă, probabil, nu bănuia propor- ţiile pe care le va lua aceaastă mişcare, iar de altă parte fiindcă pro- blema trimiterii unui «memorand. » Curţii din Viena începuse să preo- cupe comitetul partidului naţional şi conferinţele naţionale încă dela 1887, fără a lua, în acest lung răstimp, forme concrete de rea- lizare. De aceea, abia la 21 Mai 1892, ministerul de interne cere pre- fectului din Sibiu, cu telegrama confidenţială No. 313, să-i trimită textul «memorandului », despre care era informat că l-a pregătit comitetul partidului. Chiar în acea zi şi înainte de sosirea telegramei ministrului, Eugen Brote, vice preşedintele şi Septimiu Albini, secretarul partidului naţional, amândoi domiciliaţi în Sibiu şi membri ai comitetului însărcinat cu prezentarea «Memorandului» - deci singurii dela care se putea obţine textul dorit - plecaseră la Viena. Astfel prefectul răspunde în ziua următoare, la 22 Mai, cu adresa confidenţială No. 27, arătând motivele pentru care nu poate trimite textul cerut, care, de altfel - aminteşte dânsul - nici nu este redactat definitiv ; această redactare urmând să fie făcută la Viena, unde a plecat şi preşedintele. I Raţiu dela Turda. Această afirmaţie a prefectului nu corespundea realităţii, întrucât textul «Memoran- dului » fusese stabilit cu mult înainte - anume în şedinţele dela 25-26 Martie ale comitetului partidului - şi semnat la Sibiu, la 26 Martie, de cei cinci însărcinaţi cu prezentarea lui : dr. Ion Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, dr. Vasile Lucaciu şi Septimiu Albini. Prefectul trimite totuşi pentru informarea ministrului său, câteva exemplare ale «Tribunei» şi anume numerile 7, 8, 9 şi 10, organul oficial al partidului, care cuprindeau o amănunţită dare de seamă a discuţiilor şi hotărîrilor luate de conferinţa naţională ţinută la 20 şi 21 Ianuarie (1892), atrăgând atenţia ministrului asupra tabloului celor care au votat împotriva trimiterii memorandului. La 23 Mai, guvernul maghiar a adresat, prin preşedintele său, contele Iuliu Szapary, împăratului Franz Iosef, cu adresa confi- denţială No. 317, un scurt memoriu, care a pecetluit definitiv soarta « Memorandului ». Memoriul reproduce cunoscutul clişeu însuşit de toate guvernele ungureşti : comitetul partidului naţional nu reprezintă poporul remân din Ungaria, deci nu poate vorbi în numele acestuia şi nu poate fi primit în această calitate. Poporul ar fi bun şi «patriot», condu- cătorii însă sunt iredentişti şi urmăresc zdruncinarea bazei dualiste a monarhiei, prin faptul că se aliază, în vederea realizării acestui 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ideal, cu iredenta din Regatul român, cu Cehii şi cu cefelalte ele- mente slave «turbulente» ale monarhiei austro-ungare. In ziua următoare, la 24 Mai 1892, prezentându-i-se lui Franz losef, care petrecea în Lainz, memoriul guvernului maghiar, împă- ratul scrie pe el următoarea rezoluţie scurtă şi categorică : «Am luat cunoştinţă de conţinutul acestui raport, aprobându-1 ». Rezo- luţia aceasta seamănă cu aceea pusă de antecesorul lui Franz losef, de Leopold al II-lea la 7 Mai 1791, pe referatul cu care consilierii săi i-au prezentat un alt « memorand » vestit al Românilor ardeleni, Supplex Libellus Valachorum. La 25 Mai, şeful de secţie al Cancelariei imperiale (Kabinets- kanzlei), Papay, comunică guvernului maghiar că memoriul său privitor la delegaţia română a fost aprobat. In cazul în care delegaţia - după refuzul împăratului de-a o primi - ar solicita totuşi audienţa, din ordinul lui Franz losef, arată motivele care se pot invoca pentru a împiedica pe delegaţii celor trei milioane de Românii să ajungă în faţa Maj’estăţei Sale Apostolice. Tot Ia ordinul împăratului a fost împiedicată şi adunarea con- vocată de deputaţii Lueger şi Schreiber în localul vechiului par- lament vienez, în cinstea delegaţilor români. Acest fapt îl anunţă cu vădită bucurie ministrul unguresc a latere Szogyeny, în telegrama fifrată dela 29 Mai. In aceeaşi telegramă, Szogyeny adaogă că a cost vizitat de dr. Ion Raţiu - « despre care, se scuză ministrul, nu ştiam că face parte din delegaţie, căci dacă ştiam nu-1 primeam » - care l-a rugat să intervină la Majsstatea Sa pentru primirea dele- gaţiei. « Fireşte - telegrafiază Szogyeny - l-am refuzat cu hotărîre ». Dându-şi seamă de atitudinea ministrului maghiar pe lângă persoana Majsstăţii Sale şi convingându-se că delegaţia nu va fi primită de împărat, dr. Raţiu trimete la 1 Iulie baronului Braun, şefului cancelariei imperiale o petiţie, prin care-1 roagă «în numele şi din însărcinarea a trei milioane de Români din Transilvania şi Ungaria», să prezinte împăratului Memorandul pe care-1 anexează în plic sigilat. 0 nouă petiţie şi o nouă deziluzie! Baronul Adolf Braun, conform ordinului împăratului, trimete atât petiţia lui Raţiu cât şi plicul, nedesfăcut, care cuprindea «Memorandul» ministrului Szogyeny, iar acesta, cu adresa confidenţială No. 415 din 3 Iunie 1892, le înain- tează contelui Iuliu Szapary, şeful guvernului maghiar. Ce a urmat, se ştie. Ministerul de interne a trimis, la 17 Iunie, plicul cu «me- morandul » prefectului din Turda ca să-l restitue lui I. Raţiu şi să-i comunice că ministrul nu este dispus să înainteze «Locului Prea înalt» memorii redactate de indivizi fără nici o autorizaţie, întrucât nici pe semnatarii memorandului şi nici persoanele care s’au pre- zentat cu el la Viena nu îi socoteşte îndreptăţiţi a vorbi şi a lucra în numele poporului român. GUVEBNELE ENGEEEŞTI ŞI MIŞCAEEA MOMOEANDISXA 345 întrucât Ion Raţiu, după violentele manifestaţii care au avut loc împotriva lui în seara zilei de 13 Iunie, părăsise Turda şi se sta- bilise Ia Sibiu, prefectul de Turda, în urma ordinului telegrafic confidenţial No. 477 din 20 Iulie al ministerului de interne, a trimis « Memorandul» prefectului din Sibiu, care, Ia 25 Iulie I-a înmânat Iui Raţiu. Astfel se închee întâiul capitol al mişcării memorandiste. înainte însă de a arăta fazele următoare ale acestei mişcări şi pentru a înfă- ţişa atmosfera de ostilitate în care ea s a desfăşurat, credem util să ne oprim puţin la cele petrecute în Turda, câteva ceasuri după în- toarcerea Iui Raţiu dela Viena. Preşedintele delegaţiunii române a făcut drumul dela Cluj la Turda Ia 13 Iunie (1892) într’o trăsură trasă de patru cai, sosind Ia destinaţie pe la amiază. Seara s’au strâns în faţa locuinţei sale aproape două mii de maghiari - aceste e numărul relatat de şeful poliţiei lo- cale în raportul său oficial No. 1382 dela 14 Iunie - care, după ce au vociferat şi şi-au manifestat furia, au spart geamurile, au pătruns în casă, devastând tot ce au găsit în cale. Tot atunci au fost sparte geamurile locuinţelor fruntaşilor români Mesaroş, Ioan Petricaş, Silvestru Moldovan şi Iuliu VJaduţiu. Episodul acesta este bine cunoscut, deoarecede « vandalismele * dela Turda s’au ocupat toate ziarele, atât cele de dincoace, cât şi cele de dincolo de munţi. Este însă interesant de cunoscut punctul de vedere al oficialităţii ungureşti. La 14 Iunie, subprefectul jude- ţului trimite ministerului de interne un raport (No. 5120) cu privire la aceste manifestaţiuni. Dăm în traducere românească părţi din -acest curios raport: « Serbările măreţe şi înălţătoare, cu care fii credincioşi ai naţiunii maghiare şi cetăţenii aparţinători diverselor naţionalităţi din ţară, însă credincioşi statornici ai ideii statului maghiar, au înconjurat pe M. S., bunul nostru rege apostolic, cu prilejul jubileului de 25 de ani dela încoronarea sa, dând expresiune credinţei lor devotate şi sentimentelor lor de lealitate, s’au desfăşurat mai acum câteva zile1) ; a rămas însă vie în amintirea poporului străduinţa inten- ţionat nepatriotică şi sub toată critica, a d-rului Ion Raţiu dela Turda şi a tovarăşilor săi, de a turbura această sărbătorire, dându-se drept însărcinaţi ai naţiei valahe şi mergând demonstrativ Ia Viena. «Purtarea lor a indignat poporul însufleţit de sentimente patrio- tice şi rezultatele s’au văzut în seara de 13 1. c., aci la Turda. «Privitor la acest caz, anexez raportul No. 1382 al şefului poliţiei din oraşul Turda, adăogând cu onoare, din partea mea următoarele : După călătoria ruşinoasă a valahilor Ia Viena, populaţia maghiară a oraşului Turda a evitat cu scârbă pe intelectualii români rămaşi 1) Serbările au avut loc dela 6-8 Iunie. 346 BEV1STA FUNDATUr.OB REGALE acasă şi probabil că, în afară de acest dispreţ social, maghiarimea nu ar fi trecut la fapte, dacă nu ar fi indignat-o purtarea dispre- ţuitoare, orgoliul şi manierele sfidătoare ale valahilor rămaşi acasă» Poliţia locală a procedat cu cel mai mare tact pentru a împiedica tre- cerea la fapte. A rugat pe soţia lui I. Raţiu să anunţe dinainte sosirea soţului ei ; însă ea a dat totdeauna răspunsuri evasive. Prin oraş circula svonul, că I. Raţiu face băi la Baden-Baden şi se va întoarce mai târziu, când valahii se vor îngriji să-i facă o primire sărbăto- rească. Este foarte natural că această ştire şi altele de acelaşi fel au iritat şi mai mult maghiarimea». «Eri la amiază a sosit (I. Raţiu) venind dela Cluj, în trăsură deschisă cu patru cai cu clopoţei. Acest fapt şi cunoscutele sale ma- niere sfidătoare au turnat ulei peste foc. Seara a avut loc manifestaţia» care nu a putut fi împiedecată cu personalul pe care-1 aveam la dispoziţie ; poporul a spart geamurile casei lui I. Raţiu şi a altor trei tovarăşi de principii». Acestea a ştiut să raporteze şeful administraţiei judeţene mini- strului său, despre « vandalismele » - cum le numea presa contem- porană - dela Turda. Subprefectul, după ce atrage atenţia ministrului în acelaşi raport, că judeţul Turda este locuit în majoritate covâr- şitoare de Români, că în acest judeţ locueşte cel mai de seamă Român, dr. Ion Raţiu, că satul Câmpeni este centrul agitaţiilor româneştii din judeţ, cere să fie cantonat acolo cel puţin un batalion de soldaţi» O parte din acest batalion ar putea fi trimisă, din când în când» la Ofenbaia unde, în imobilele goale ale administraţiei minelor, ar putea fi uşor încartiruită o companie. Raportul care a sosit la minister la 17 Iunie poartă următoarea rezoluţie : « Se ia act. La arhivă », din 20 Iulie. Abia la 1 Iulie, deci după două săptămâni, ministerul de interne trimite prefecţilor din judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Bihor, Braşov, Făgăraş, Hunedoara, Cluj, Caraş-Severin, Sibiu, Alba-de-jos, Solnoc-Dobâca, Turda- Arieş, Trei Scaune, Mureş Turda, Maramureş, Târnava-mare» Târnava-Mică, Sălaj, Timiş, Odorhei şi Satu-Mare ordinul confi- denţial No. 413 îndemnându-i să avizeze la măsurile necesare, pentru ca populaţia maghiară indignată cu drept cuvânt, să nu-şi ia singură satisfacţie, dedându-se la manifestaţii, de natură să turbure ordinea publică. Reproducem preambulul acestui ordin : <• Mai mulţi cetă- ţeni de limba română, fără nici o autorizaţie, au întocmit un memoriu cuprinzând pretinsele lor doleanţe, pe care au încercat să-l pre- zinte, cu evitarea factorilor constituţionali, Prea înaltului Tron. Nu doresc să mă ocup cu acest prilej de expresiunile cuprinse în acest memoriu, însă calea însăşi urmată de acei indivizi, o condamnă hotărît şi cu drept cuvânt opinia publică a ţării şi chiar o mare parte din cetăţenii de limba română, după cum rezultă din însăşi declara- ţiile lor. Cu toate acestea, locuitorii unor oraşe şi sate nu sunt îndrep- GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MOMORAN DlfoT A 347 tăţiţi să pedepsească această faptă reprobabilă (adică întocmirea memorandului şi transmiterea lui la Viena), în forme care primej- duesc siguranţa personală şi avutul particularilor». Cum vedem, ordinul ministerului de interne ccnstitue mai mult un îndemn, decât o oprelişte, prin faptul că interzice numai mal- tratarea fruntaşilor români şi distrugerea avântului lor, iar nici decum manifestaţii de altă natură împotriva lor. II CONFERINŢA NAŢIONALĂ EXTRAORDINARĂ DELA 23 ŞI 24 IULIE 1893 «Tribuna», organul oficial al partidului naţional român, publică în fruntea numărului său dela 3/13 Iunie 1893 următoarea Convocare, « In faţa situaţiei politice actuale create prin evenimentele ce cu precipitare se urmează, subsemnatul comitet îşi ţine de datorie a convoca pe toţi membrii Conferinţei naţionale într'o adunare extra- ordinară care se va ţine în Sibiu, Duminică la 27 Iunie (9 Iulie) şi zilele următoare. « întemeiaţi de o parte pe sentimentul naţional şi iubirea de patrie ce ştim că animează pe toţi membrii conferinţei, iar pe de altă parte simţindu-ne datori a raporta despre lucrările ce am săvârşit până acum, conform mandatului conferinţei dat nouă în şedinţa dela 8/20 şi 9/21 Ianuarie 1892, suntem convinşi că toţi membrii conferinţei naţionale îşi vor ţinea de datorie şi interes a grăbi la această adunare, unde cu frăţească dragoste să se sfătuiască şi să iea apoi hotărîrile ce vor crede necesare în faţa precarea situaţiuni actuale. Sibiu la 3 Iunie n. 1893. «Comitetul de douăzeci şi cinci membrii esmis de conferinţa partidului naţional întrunită la 8/20 - 9/21 Ianuarie 1892. Dr. Raţiu, preşedinte ; D. Comşa, secretar ; S. Albini secretar ». întemeiat pe această convocare şi pe informaţia publicată de ziarul Magyar Hirlap dela Budapesta în numărul dela 16 Iunie, care afirma că « valahii » au fost invitaţi la conferinţă cu invitaţiuni litografiate, care indicau că scopul ei este să protesteze împotriva dării în ju- decată a membrilor comitetului, ministrul de justiţie, faimosul Szi- lagyi Dezso, cu adresa No. 2137, dela 17 Iunie, face o intervenţie foarte interesantă la ministerul de interne. « Datele cunoscute până acum - spune ministerul de justiţie - întăresc presupunerea că adu- narea generală a fost convocată de comitet cu scopul ca un număr 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cât mai mare de cetăţeni de limbă valahă, să accepte în mod public cuprinsul fragmentelor din « memorand » contrare legii, ca poporul să recunoască « memorandul * ca pe o operă a sa şi ca atare să-l răspândească, ca prin această aprobare precum şi prin protestul său împotriva dării în judecată a autorilor săi, nu numai să micşoreze în mod artificial gradul de culpabilitate al membrilor comitetului, ci, prin solidarizarea unui mare număr de cetăţeni cu o faptă con- trară legilor, să reducă şi puterea represiunei. Pe lângă aceasta, adu- narea generală va putea influenţa în mod inconştient poporul, deter- minându-1 să facă declaraţiuni şi să ia hotărîri, care pot constitui delicte prevăzute în art. 174 din codul penal». Având în vedere că se intenţionează a se convoca adunări mai mărunte, dar în aceleaşi scopuri, în timpul cel mai apropiat, în unele oraşe din părţile tran- silvănene, precum la Lugoj, Caransebeş şi Orşova, ministrul justiţiei roagă pe colegul său dela interne, să ia măsurile necesare, ca aceste adunări să fie îngăduite numai dacă acei care le convoacă vor prezenta programul lor amănunţit, iar în cazul când se va discuta acţiunea judecătorească în curs, sau atitudinea şi răspunderea per- soanelor trimise în judecată, adunările să fie împrăştiate, sau, din capul locului, să nu fie îngăduite. In aceeaşi zi, prefectul Sibiului, sasul Gustav Thalmann, comunică ministerului de interne, cu adresa confidenţială No. 15, convocarea conferinţei extraordinare, anexând numărul amintit al ziarului «Tribuna» şi întrebând dacă în actualele împrejurări politice poate fi îngăduită ţinerea conferinţei. Ministerul de interne răspunde pre- fectului la 20 Iunie, cu adresa confidenţială No. 446, obiectând că, întrucât nu cunoaşte în mod oficial ordinea de zi a conferinţei, nu se poate pronunţa dacă aceasta trebue îngăduită sau nu. In ce pri- veşte atitudinea prefectului faţă de conferinţă, ministerul îi dă instruc- ţiuni, care sunt luate textual din adresa mai sus amintită a ministe- rului de justiţie. Copia acestor instrucţiuni a fost trimisă şi prefec- tului judeţului Caraş-Severin cu recomandaţia de-a le avea în vedere, în cazul în care vor fi convocate Ia Lugoj, Caransebeş şi Orşova adunările, de care amintea ministerul de justiţie. Peste câteva zile, ministerul de interne, alarmat de următoarea informaţie publicată în numărul dela 13/25 Iunie a ziarului «L’In- dependance roumaine» din Bucureşti: «Les etudiants universitaires de Bucarest ont decidâ d'envoyer une delegation ă la conference na- ţionale qui se reuniră le 27 juin â Sibiu », cu telegrama cifrată No. 474 din 26 Iunie, ordonă prefectului să împiedice participarea studenţilor bucureşteni la conferinţă şi să comunice data exactă a acesteia. Pre- fectul răspunde în ziua următoare, cu telegramă cifrată No. 17, că data conferinţei nu e fixată Ia 27 Iunie stil nou ci Ia 27 Iunie stil vechi, adică Ia 8 Iulie stil nou. Teama ministerului de justiţie, că Românii vor discuta în conferinţa GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MOMORANDISTĂ 34S convocată la Sibiu, chestiunea memorandului nu era neîntemeiată. La 24 Iunie, I. Raţiu, D. Comşa şi S. Albini trimit primarului Si- biului următoarea adresă : No. 13/893. « Onorate domnule Primar, « Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă, că comitetul de douăzeci şi cinci membri, esmis de conferinţa dela 20-21 Ianuarie 1892 a partidului naţional român, a convocat pe delegaţii alegătorilor români Ia o adunare extraordinară, care se va ţine în Sibiu, duminică în 9 Iulie n. a. c. şi zilele următoare, cu ordinea de zi de mai jos : 1. Deschiderea adunării prin preşedintele comitetului de 25 ; 2. Constituirea adunării ; 3. Raportul comitetului de 25 despre executarea mandatelor pri- mite dela conferinţa din 1892 şi în special despre cele întâmplate în afacerea aşternerii Memorandului la Prea înaltul Tron; 4. Propuneri din partea delegaţilor ; 5. Alegerea unei comisiuni pentru studierea raportului comi- tetului şi a propunerilor prezentate ; 6. Raportul acestei comisiuni şi luarea concluziilor ; 7. închiderea adunării». După cum vedem, singurul obiect important al ordinei de zi era însăşi chestiunea pe care guvernul maghiar nu dorea să o vadă figurând Ia ordinea de zi a adunării : aceea a Memorandului. La 27 Iunie, prefectul Sibiului trimite ministerului, cu adresa confidenţială No. 18, copia adresei de mai sus. Prefectul scrie mi- nistrului că, întrucât conform informaţiilor apărute în ziare şi tine- retul din România intenţionează să ţină mai multe întruniri, la care se va discuta chestiunea «Memorandului » şi cum este posibil şi probabil ca acestea să exercite o influenţă însemnată şi asupra con- ferinţei dela Sibiu, având în vedere faptul că « memorandul» se va discuta amănunţit Ia această conferinţă, este de părere că această conferinţă nu ar trebui îngăduită. In cazul dacă, după examinarea ordinei de zi, ministrul va hotărî că adunarea trebue interzisă, pre- fectul îi solicită urgent instrucţiunile necesare, ca să fie în măsură să anunţe comitetul, în vederea amânării adunării şi a publicaţiu- nilor necesitate de această amânare. Ministerul răspunde la I Iulie cu adresa confidenţială No. 480. Adunarea trebue îngăduită, însă, pentru a evita manifestaţiile de care se teme prefectul, acesta urmează să delege o persoană care să asiste la toate lucrările conferinţei, persoană a cărei pregătire, tact şi ener- gie să ofere garanţii suficiente, că nu se va petrece nimic împotriva spiritului legilor. Delegatul va primi următoarele instrucţiuni : la conferinţă pot lua parte numai cetăţeni maghiari, majori, care se 35» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bucură de toate drepturile politice. La începutul fiecărei şedinţe, delegatul e dator să verifice acest lucru şi dacă va constata că printre participanţi se găsesc şi străini, va invita pe preşedinte să-i eva- cueze ; dacă acesta nu va da curs invitaţiunei, va opri ţinerea con- ferinţei. Cu ocazia discuţiunilor care vor purta asupra subiectelor înscrise la ordinea de zi, delegatul va îngriji, pe proprie răspundere, să nu se facă declraţiuni contrarii legilor. Dacă asemenea declaraţiuni se vor face totuşi, şi la intervenţia delegatului, preşedintele nu va chema Ia ordine pe autorul lor, delegatul va putea împrăştia adu- narea. Acelaşi lucru îl poate face şi în cazul când acei care asistă ca spectatori la lucrările conferinţei nu se vor purta cuviincios. Pre- fectul va trimite apoi Ia conferinţă un stenograf, plătit de minister, care va stenografia toate discuţiile. In acelaşi timp, ministerul de interne a scris şi comandantului corpului XII de armată din Sibiu, solicitându-l să pună la dispoziţia prefectului, în caz de nevoie, forţa armată suficientă pentru repri- marea eventualelor dezordini. Prefectul, Gustav Tbalmann, n’a aşteptat instrucţiunile mini- sterului de interne, ci Ia 2 Iulie a dat ordin primarului să nu îngădue ţinerea conferinţei. Interdicţia a fost însă revocată prin ordinul confidenţial telegrafic No. 486 din 3 Iulie al ministerului. Ea a avut totuşi o urmare : con- ferinţa nu s’a mai ţinut Ia 9, ci Ia 23-24 Iulie. In aceeaşi zi, ministerul trimite noi instrucţiuni telegrafice (telegrama cifrată No. 487), prin care invită pe şeful poliţiei să ţină în evidenţă pe toţi străinii, care sosesc în oraş, prefectul urmând să le comunice că nu pot par- ticipa la lucrările conferinţei ; în cazul în care se vor deda Ia mani- festaţiuni, fie chiar şi în afară de conferinţă, urmează să fie înde- părtaţi cu forţa din oraş. La 17 Iulie, prefectul, cu adresa confidenţială No. 34, întreabă ministerul dacă ordinul de mai sus se referă şi Ia gazetarii străini, care după părerea sa trebuesc admişi la conferinţă, întrucât ziariştii au pretutindeni acces, la toate întrunirile publice. Ministerul răspunde la 19 Iulie (cu telegrama confidenţială cifrată No. 367), că dispozi- ţiunile referitoare Ia străini trebuesc aplicate şi gazetarilor; prin urmare nici aceştia nu vor putea asista Ia lucrările conferinţei. La 21 Iulie, ministerul - aflând din ziare că la Sibiu vor sosi mulţi străini cu prilejul conferinţei ; şi cum aceştia neputând asista Ia conferinţă, intenţionează să manifesteze la banchet - telegrafiază pre- fectului (telegrama cifrată No. 567) să urmărească cu atenţiune discur- surile şi orice manifestare care vor avea loc acolo şi să-i trimită relaţii amănunţite. In aceeaşi zi, cu adresa confidenţială No. 575, ministerul avizează pe prefect că trimite în calitate de sterograf, pe Gheorghe Alexici, profesor Ia Academia Comercială din Budapesta. Tot Ia 21 Iulie, prefectul întreabă, dacă în cadrul conferinţei poate fi îngăduită GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MOMORÂND ISTĂ 351 cetirea telegramelor trimise din străinătate (telegrama cifrată No. 38). Ministrul răspunde în ziua următoare (No. 577 confidenţial) că tele- gramele «antipatriotice » trimise din străinătate vor fi reţinute de oficial postai, iar cele înmânate pot fi cetite. Prefectul le va trimite în copie ministerului şi va raporta zilnic telegrafic asupra lucrărilor conferinţei. Ip sfârşit, conferinţa naţională extraordinară s’a deschis în 23 Iulie, la ora 10 dimineaţa. Despre lucrările conferinţei avem trei ra- poarte telegrafice - unul din 23 şi două din 24 Iulie - şi patru rapoarte scrise ale prefectului (din 23, 24, 25 şi 26 Iulie). Rapoartele prefec- tului constată că deşi au asistat la lucrările conferinţei peste trei mii de participanţi, totuşi, atât în sală, cât şi afară, a domnit cea mai perfectă ordine şi linişte ; n’a avut loc nici un fel de agitaţie, nici în cursul şedinţelor şi nici în cursul balului din seara zilei întâi a conferinţei. Prefectul ţine să remarce că elementele mai moderate şi anume par- tidul mitropolitului (Az erseki part; e vorba de mitropolitul Sibiului, Miron Romanul), Mocsonyi, Babeş şi Comşa şi alţii, apoi cei din jurul băncii «Albina» au avut o atitudine foarte rezervată, nepar- ticipând nici la « seara de cunoştinţă » din ajunul conferinţei, nici la bal, nici la banchet (raportul confidenţial No. 41 din 24 Iulie). Comunică apoi ministerului cuprinsul tuturor cuvântărilor rostite atât la banchetul dela 23 Iulie, cât şi Ia prânzul comun dela 24 Iulie, iar cu raportul confidenţial No. 43 dela 25 Iulie trimite copia te- legramelor înmânate de oficiul postai preşedintelui (I. Raţiu), adică toate telegramele, care nu aveau cuprins «antipatriotic ». Cel mai neplăcut pentru guvernul unguresc, a fost, fără îndoială, raportul telegrafic confidenţial No. 42 dela 24 Iulie al prefectului. Acesta cuprindea textul moţiunei redactate de comitetul de patru- zeci, ales în ziua întâi a conferinţei şi acceptat, în unanimitate de conferinţă, fără discuţii şi în mijlocul unei mari însufleţiri. Am arătat în capitolul precedent că, atât în memoriul prezentat împăratului Franz Iosef, cât şi în ordinul circular confidenţial No. 412 dela 1 Iulie trimis prefecţilor din judeţele româneşti, guvernul unguresc califica « memorandul» drept opera câtorva agitatori, care nu erau autorizaţi nici să-l redacteze şi să-l semneze, nici să-l prezinte mo- narhului în numele poporului românesc ; de altă parte, ministrul de justiţie, după cum reese din intervenţia sa No. 2137 către mini- sterul de interne, se temea ca nu cumva conferinţa să recunoască «memorandul» şi răspândirea lui ca opera naţiunii întregi, să îşi însuşească părţde încriminate din el, să protesteze împotriva trimi- terii în judecată a autorilor lui si prin aceasta să « reducă gradul de vinovăţie a membrilor comitetului» şi puterea măsurilor respresive, care erau pe cale a se lua. Conferinţa naţională, prin moţiunea ac- ceptată cu unanimitate, a dat cea mai categorică desminţire afirma- 352 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiilor guvernului, dar în acelaşi timp cea mai categorică confirmare a temerii ministrului de justiţie. Iată textul primelor două puncte ale acestei moţiuni : 1. «Conferinţa generală extraordinară a delegaţilor akgătoiilor români din Transilvania şi Ungaria, întrunită Ia Sibiu în zilele de 23-24 Iulie 1893, indentificându-se întru toate cu comitetul său central, declară de al său memorandul depus în Iunie anul trecut în cancelaria Majestăţii Sale, încuviinţează paşii şi procedura aşter- nerii lui şi aprobă cu vie satisfacţie şi pe deplin activitatea acestui comitet, şi-şi exprimă totodată, în numele alegătorilor pe care îi reprezintă, gratitudinea sa pentru zelul şi stăruinţa cu care a susţinut cauza Românilor din Transilvania şi Ungaria». 2. « Conferinţa îşi exprimă cea mai vie a sa părere de rău asupra urmăririlor judecătoreşti ce s’au pus în lucrare, cum pare, pe toată linia, urmăriri care nu pot contribui întru nimic la lecuirea relelor existente, dar uşor pot să slăbească momentul etic al Majestăţii Sale», justiţiei Statului». Hotărîrile conferinţei au avut o influenţă covârşitoare asupra desfăşurării evenimentelor. Procesul « memorandului » nu mai putea fi socotit procesul câtorva fruntaşi, ci procesul întregului neam ro- mânesc din Transilvania şi Ungaria. Comitetul central al partidului a ţinut să mai stabilească încă odată acest fapt, prin « comunicatul» redactat de adunarea ţinută la Sibiu la 3 şi 4 Aprilie 1894, deci cu o lună înaintea datei fixată pentru începerea procesului Memorandului. Punctul IV al acestui comu- nicat sună astfel: « Din incidentul procesului cu « Memorandul», comitetul central al partidului naţional află de bine a face următoarele constatări : a) Memorandul este opera partidului naţional român din Transilvania şi Ungaria ; b) Precum subşternarea Memorandului Ia înaltul Tron, aşa şi tipărirea şi răspândirea acestuia s’a făcut pe baza hotărîrilor partidului naţional, reprezentat prin delegaţii adu- naţi în conferinţa naţională, ţinută în Sibiu la 20-21 Ianuarie 1892 ; c) Această procedură a fost acceptată cu sărbătorească unanimitate în conferinţa naţională din Sibiu, ţinută în 23 şi 24 Iulie 1893. Prin urmare procesul acesta este proces intentat naţiunii române ». III ÎNCERCĂRILE de corupere a preoţimii române s> Hotărîrile conferinţei naţionale extraordinare dela Sibiu din 23- 24 Iulie, Ia care au participat delegaţii autorizaţi ai tuturor circum- scripţiilor electorale cu populaţie românească din întreaga Transil- vania şi Ungaria şi care a declarat întreaga naţiune solidară cu textul GUVERNELE UNGUREŞTI ŞI MIŞCAREA MEMORAND ISTA 353 memorandului, au avut darul de a turbura calmul prefăcut al gu- vernului şi al opiniei publice maghiare. Guvernul dela Budapesta şi-a dat seamă că aceste hotărîri vor avea repercusiuni adânci în mas- sele populare româneşti, care nu vor rămâne pasive în faţa proce- sului intentat fruntaşilor şi conducătorilor lor. De aceea a început o vastă operă de corupţie şi de intimidare, pentru a ajunge ca, cel puţin în practică, cei câţiva luptători daţi în judecată să rămână izolaţi. In ziua de 21 August 1893, după ce guvernul maghiar nu mai avea nici o îndoială cu privire Ia sentimentele şi la atitudinea populaţiei româneşti faţă de mişcarea memorandistă, ministrul de interne a invitat la o conferinţă, Ia Budapesta, pe toţi prefecţii din judeţele locuite de români. Scopul conferinţei era să discute mijloacele prin care sar putea potoli, dacă nu chiar înnăbuşi mişcările naţionale româneşti. Din rapoartele primite dela prefecţi şi din discuţiile care au avut loc în această conferinţă, guvernul s a convins că elementele care ţin în mâinile lor întreaga mişcare românească, fiind condu- cători de fiecare zi ai poporului şi trăind în mijlocul lui, sunt preoţii. Fără îndoială, conferinţa a văzut bine, căci, într'adevăr, preo- ţimea românească resfirată pe tot întinsul teritorului locuit de ro- mâni era fermentul tuturor agitaţiilor naţionale şi răspânditoarea tuturor ideilor de conservare şi de progres naţional. Alături de pu- ţinii liber profesionişti dela oraşe, preoţimea era elementul cel mai independent, nefiind salariată de Stat decât ulterior evenimentelor de care ne ocupăm aici. (Preoţii ortodoxi au început a primi lefuri dela Stat în urma legii XIV din 1898, iar cei uniţi în urma legii XIII din 1909). Elementul preoţesc trebuia deci cumpărat ; dacă va putea fi scos din luptă, aceasta va pierde foarte mult, atât din intensitate cât şi în adâncime. întemeiat pe informaţiile culese în cursul conferinţei amintite şi după o temeinică examinare a tuturor aspectelor pro- blemei, ministerul de interne a trimis la 4 Noembrie 1893, prefecţilor din judeţele cu populaţie românească şi anume : Arad, Alba, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Făgăraş, Hunedoara, Cluj, Caraş-Severin, Mureş- Turda, Târnava-Mare, Sibiu şi Turda-Arieş, ordinul confidenţial No. 892, rugându-i să-i indice, fiecare, numele preoţilor români care, fiind mai cunoscuţi prin atitudinea lor românească, au mai mare influenţă politică asupra conaţionalilor lor şi a căror cumpărare ar fi mai utilă ideii de stat naţional maghiar. Ordinul cerea prefect» ţilor să indice şi sumele cu care ar putea fi cumpărat fiecare preot în parte. Cumpărarea s’ar face cu titlul de ajutor care se obişnuia a se da şi preoţilor altor confesiuni. însărcinarea dată prefecţilor era deosebit de grea şi delicată. Trebuia examinat fiecare caz în parte, împrejurările şi morale şi materiale ale fiecărui preot, relaţiile pe care le avea cu sătenii, ir- 354 BEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fluenţa ce o exercita asupra lor, prestigiul de care se bucura în faţa colegilor, etc., etc. De aceea rapoartele prefecţilor soseau la minister cu multă întârziere şi unele erau foarte necomplete. Ele ne prezintă un material informativ de o extremă importanţă pentru cunoaşterea mentalităţii cercurilor oficiale maghiare, care considerau primejdioşi pentru patrie aproape pe toţi conducătorii fireşti ai unei populaţii de trei milioane de suflete, pentru singurul motiv că aceştia ţineau la neamul lor şi la cultura lor naţională. Prefectul de Alba (fost Alba-de-jos) trimite raportul său (No. 14) la 21 Ianuarie 1894, însoţit de 11 tabele care cuprind numele a 253 preoţi români. Dintre aceştia, 87 sunt propuşi pentru ajutoare, care variază între 50 şi 150 florini (100 şi 300 lei). Prefectul spune că la întocmirea propunerilor a avut în vedere nu numai «încrederea » în preotul propus şi situaţia lui materială, ci măsura în care el poate fi utilizat; în acelaşi timp, s’au avut în vedere localităţile unde este mai necesară potolirea agitaţiilor «antipatriotice», şi unde, prin urmare, este mai necesară «câştigarea » preotului. Prefectul accen- tuează, că nu socoteşte eficace ajutoarele mici, adică prin ele e greu sa se realizeze intenţia ordinului ministerial « de a face din preot un îndatorat al Statului » (az âllammal lekotelezo kapcsolatba hozni). Totodată ţine să atragă, în deosebi, atenţia ministrului asupra plăşii Blaj, în care a găsit un număr surprinzător de mic de preoţi (7 din 27!) vrednici a fi propuşi, deşi s’ar putea crede, că mitropolia şi con- sistorul din Blaj ar trebui să exercite o influenţă împăciuitoare asupra lor. « In realitate însă, din păcate, foarte mulţi preoţi greco-catolici nu înspiră nici o încredere, fapt care aruncă o vie lumină asupra atitudinii politice a mitropoliei şi a consistorului blăjan ». In întreaga plasă Blaj, prefectul a găsit numai un preot - acesta ortodox - pe care-1 califică « bun patriot », adăogând că este singurul care a luat parte la alegerile pentru Cameră (Partidul naţional român declarase pasivitatea în ce priveşte alegerile parlamentare). Prefectul Aradului şi-a trimis raportul la 8 Februarie 1894 (No. 10 confidenţial), anexând un tablou cuprinzând 175 preoţi. Din aceştia, 75 sunt propuşi pentru «ajutor ». Ajutoarele variază între 100 şi 500 florini (200 şi 1000 Iei). In raportul său, prefectul explică că la întocmirea propunerilor pentru acordarea ajutoarelor a avut în vedere două categorii de preoţi : cei cu sentimente mai bune, care trebuesc întăriţi în atitudinea lor şi cei cu mai multă influenţă i. care desfăşoară o activitate naţionalistă mai bogată, nădăjduind că după ce vor primi aceste ajutoare, nu vor mai sprijini «mişcările extremiste » româneşti. Dacă însă nu vor corespunde aşteptărilor, ajutoarele Ie pot fi luate şi date altora. Prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud trimite numai tabloul preo- ţilor propuşi pentru ajutor, al căror număr este de abia 8. In raportul confidenţial No. 32, dela 13 Februarie 1894, care însoţeşte tabloul, GUVEBNELK CNCUHELOIt ŞI MIŞCAREA MEMORAND ISTA 355 aminteşte că la alcătuirea tabloului de propuneri a fost călăuzit numai de intenţia de a influenţa câţiva preoţi săraci să-şi schimbe « actuala atitudine politică ». De aceea, doreşte ca banii să li se dea prin el, cu scopul evident, de a le tălmăci între patru ochi, rostul ajutorului dat. Deosebit de interesant este raportul confidenţial No. 6, dela 10 Februarie 1894, al prefectului de Făgăraş, prin care trimete un ta- blou al tuturor preoţilor români din judeţ în număr era de 127, adăogând în dreptul fiecăruia calificativul cuvenit. Prefectul nu uită să adaoge că întregă preoţimea este condusă de protopopul ortodox Iuliu Dan şi de vicarul unit Vasile Raţiu, pe care toată populaţia îi ascultă « orbeşte », făcând şi în politică numai ceea ce zic ei. Prin urmare, dacă se va reuşi «câştigarea» acestor doi, atunci agitaţia naţională românească în judeţ va înceta, cel puţin în ce priveşte acti- vitatea preoţilor, In cazul acesta, ar fi de prisos să se mai dea aju- toare şi celorlalţi preoţi, pentrucă scopul s’ar realiza numai prin ade- menirea acestor doi fruntaşi; de altă parte, dacă s’ar da ajutoare numai unora, ceilalţi, cărora nu li s’ar da, fie ei oricât de moderaţi, ar deveni, cu siguranţă, periculoşi, la rândul lor. Prefectul crede că probabil Iuliu Dan ar primi ajutorul oferit; e foarte problematic dacă şi vicarul unit, Vasile Raţiu l-ar primi. Amândorura ar trebui să li se ofere o sumă mai mare şi anume câte 1800 florini (3600 lei), care urmează să li se dea prin mitropoliile respective (a Sibiului pentru Iuliu Dan, a Blajului pentru Vasile Raţiu). In ce priveşte pe vicarul unit Vasile Raţiu, prefectul comunicase ministrului de interne informaţii interesante cu raportul confiden- ţial No. 48 dela 7 Decembrie 1892 ; amintind că îl vizitase pe vicar la 2 Decembrie, pentru a-i solicita sprijinul pentru o operă de ca- ritate, au ajuns, din vorbă în vorbă, să discute şi chestiuni politice. « Vasile Raţiu - cetim în raport - a vorbit pe un ton agitat de asupri- rile Românilor ». Amintindu-i prefectul de intenţia guvernului, de a veni în ajutorul preoţimii române sărace, vicarul a răspuns (ra- portul reproduce răspunsul textual) : « Wenn die hohe Regierung- - Vasile Raţiu nu vorbea ungureşte! - der materiellen Nothlage der rumănischen Pfarrer und Lehrer abhelfen will, so ist das gewiss sehr schon, aber sie tăuscht sich wenn sie dadurch eine Aenderung im politischen Verhalten der rumănischen Pfarrer und Lehrer zu er- reichen hofft. Wir Romănen sind zwar arme Leute, nicht desto- weniger werden wir um eine Bagatelle niemals auf unsere politischen Forderungen verzichten, niemals unseren Standpunkt der passiven Resistenz fallen Iassen. Es ist ein Irrthum, wenn man glaubt, dass dies der Standpunkt bloss weniger romănischer Politiker ist, im Gegentheil, heute steht das ganze romănische Volk auf demselben. Dieses Volk hat seit 25 Jahren alles ertragen und geduldet, es wird dies - wenn es sein muss - noch 30 Jahre thun, denn wir Romănen vertrauen auf die Zukunft und sind iiberzeugt dass unsere Sache, 356 REVISTA FTJNDATULOE REGALE welche die SacKe aller Nationalităten der Welt ist, schliesslich siegen muss »*). Superb răspuns! In urmă, Vasile Raţiu a ajuns rectorul Semi- narului teologic din Blaj. Prefectul judeţului Solnoc-Dobâca (acum Someş) propune pentru ajutor 114 preoţi, cărora ar urma să li se distribue sume, ce variază între 150 şi 300 florini, în total deci 18-20000 florini. In ra- portul cu care însoţeşte tablourile (No. 36 confidenţial), raport întocmit numai pe baza discuţiilor care au avut loc şi a hotărînlor conferinţei din 21 August - deci înainte de a fi primit ordinul mi- nisterului (raportul este din 3 Noembrie 1893, iar ordinul ministe- rului din 4 Noembrie), prefectul spune textual «cred că, prin distri- buirea cu tact a acestei sume, se va îmbunătăţi situaţia actuală din judeţ, care a devenit aproape insuportabilă ». Cel mai interesant dintre toate este raportul prefectului jude- ţului Târnava-mică (No. 28 confidenţial) dela 22 Octombrie 1893, trimis cu mult înainte de primirea ordinului scris al ministerului - raport care a determinat luarea acestei măsuri. Prefect era Sandor Ianos, cumnatul contelui Ştefan Tisza, care a ajuns mai târziu, în timpul războiului, ministru de interne. «Cum am avut onoarea a spune - zice prefectul - şi în conferinţa dela 21 August, pe preoţi îi socotesc, înainte de oricare alţii, răspânditorii mişcărilor naţionaliste româneşti ; ca şi când ar fi agenţii organizaţi ai comitetului central dela Sibiu, ei fac tot posibilul casă propage ideile proclamate de acest comitet. Ei scriu multe ştiri mincinoase despre teroarea maghiară la «Tribuna», la « Foaia Poporului » şi la celelalte ziare extremiste, strâng abonamente pentru ziare şi, nemulţumiţi numai cu atâta, unii chiar adună regulat poporul şi-i cetesc, făcând comentariile po- trivite, toate articolele mincinoase şi agitatoare. Ei sunt agenţii băn- cilor româneşti. Exploatează sincera religiozitate care caracterizează ţărănimea valahă şi cu ajutorul acestei religiozităţi, în sensul strict al cuvântului, fanatizează poporul. Astfel se explică şi faptul că în timpul din urmă au reuşit să adune averi mari pentru scopuri şco- 2) E foarte frumos că înaltul Guvern vrea să vină în ajutorul preoţilor şi învăţătorilor români, a căror stare materială este mizeră ; se înşeală însă, dacă prin acest ajutor speră să obţină o schimbare în atitudinea politică a preoţimii şi învăţătorimii româneşti. Noi românii, cu toate că suntem oameni săraci, nu o să renunţăm nici odată la năzuinţele noastre politice, nici la punctul nostru de vedere al rezistenţii pasive, de dragul câtorva bani. Este o eroare când se crede că acest punct de vedere aparţine numai câtorva oameni politici români; dimpotrivă, astăzi tot poporul român a adoptat acest punct de vedere. Acest popor a îndurat şi a suportat totul de 25 de ani - şi dacă o mai fi nevoe o să mai sufere încă 30 de ani - căci noi Românii avem încredere în viitorul nostru şi suntem convinşi că a noastră cauză, care este şi cauza tuturor naţionalităţilor, va trebui să învingă la urma urmelor. GCVEllNLLE UKGLEEţ.11 SI MISCAEEA MEMOEAKDIalA 357 lare şi bisericeşti cu caracter naţional* •• Cine urmăreşte problema cu atenţiune, poate vedea cum se înalţă în locul micilor bisericuţe de lemn, biserici mari valahe de piatră, cu turnuri. Şcoalele de stat nu pot nimici şcoalele lor confesionale, pentrucă românii exclud până şi din biserică pe acela care nu-şi trimite copiii în şcoala românească (cum s’a întâmplat la Căpuşul de Câmpie), ba mai nou, dau învăţă- torilor şi lefuri de 300 florini, numai să evite amestecul Statului». « Dacă preotul şi-ar folosi influenţa numai pentru scopuri bise- riceşti şi şcolare, n ar fi încă mare lucru ; însă Ia ei politica religioasă şi politica naţionalistă sunt inseparabile. Cu ocazia alegerilor pentru Cameră, tălmăceşte poporului sensul pasivităţii şi-l opreşte dela vot cu ameninţări şi blesteme ; adună bani pentru propaganda naţio- nalistă, pentru biserică şi şcoală şi, cum mână poporul la biserică, tot astfel îl mână şi la întrunirile şi manifestaţiile naţionaliste, fie la Sibiu, fie la Viena. Trei sferturi din publicul conferinţelor naţionale dela Sibiu îl formează preoţii, iar la întrunirile provinciale, nouă zecimi din participanţi sunt preoţi ; paravanul adunărilor secrete e biserica, căci nu este adunare bisericească care să nu fie folosită şi pentru discuţii secrete politice şi naţionaliste * * * De aceea - continuă raportul prefectului - agitatorii români nu au nevoe de o armată de agenţi ambulanţi, deoarece dispun de armata bine organizată a preoţimii, cu care pot lua contact oricând. Aceştia - preoţii - sunt firele prin care se răspândesc atât de repede cele mai mici mişcări ; acestea, ajungând în popor, produc starea de agitaţie despre care am avut onoarea a raporta cu adresa mea confidenţială No. 24, dela 18 1. c. ». Prefectul arată apoi cât de mult s a înrăutăţit situaţia în anii din urmă, pentrucă locul preoţilor bătrâni, simpli şi fără multă în- văţătură, care se ocupau rnai mult cu agricultura decât cu politica, l-au luat preoţii tineri, cu mult mai învăţaţi, mai violenţi şi mai activi. Aceştia ies din seminarii cu capul plin de idei naţionaliste, deoarece printre profesori se găsesc mulţi oameni politici fruntaşi, cu care rămân în relaţii şi după eşirea din şcoală. Greutăţile vieţii fiind mari, iar adevărul că « ante omnia vivendum est » etern, cum cei mai mulţi trăesc în condiţiuni materiale grele, prefectul este convins că, dacă ar primi dela Statul maghiar ajutoare mai mari decât acelea primite dela autoritatea superioară bisericească sau dela « Liga culturală t>, mulţi dintre ei şi-ar modifica atitudinea sau, cel puţin, ar renunţa la politică, retrăgându-se încet în cadrul ocupaţiilor pur bisericeşti, ceea ce ar constitui fără îndoială un câştig. Ajutoarele trebuesc date nu prin episcopii, ci direct preoţilor, pentrucă experienţa a dovedit că este o mare deosebire între preoţii ortodoxi, care primesc ajutoa- rele direct dela Stat şi între preoţii uniţi, cărora acestea li se trimit prin episcopii. La sfârşitul raportului, prefectul spune că de-abia se găsesc preoţi români cu sentimente şi mentalitate patriotică ; chiar dacă s ar găsi 358 REVISTA FUNDATULOB REGALE unii, sunt terorizaţi de « extremişti», care nu îngădue nici contactul cu maghiarii, necum cu funcţionarii publici. Pentru preoţii din satele din apropierea Blajului, propune ajutoare mai mari, «căci numai astfel poate fi echilibrată influenţa acestui centru ». Prefectul Sălajului, baronul Nicolae Wesselenyi, temându-se, cu drept cuvânt, că preoţii uniţi vor refuza ajutoarele acordate pe altă cale, decât prin autoritatea superioară bisericească, ceea ce ar crea o situaţie penibilă pentru guvern, a intrat în legătură cu vicarul Alim- pie Barbolovici din Şimleu. Spunându-i că, având în vedere situaţia materială grea cu care sunt nevoiţi să lupte preoţii, ar dori să pro- pună guvernului să acorde unora din ei ajutoare băneşti, vicarul a fost rugat să-i prezinte un tablou cu preoţii cei mai vrednici, care nu s au expus prea mult în luptele naţionaliste. Prefectul urma să examineze tabloul, iar preoţii pe care îi va găsi demni, vor fi in- vitaţi să facă cereri individuale, pe care le va înainta ministerului (raportul confidenţial No. 33 dela 16 Octombrie către ministerul de interne). Vicarul unit A. Barbolovici, luând contact cu preoţimea din judeţ, răspunde la 13 Octombrie că aceasta a declarat că oricât ar fi de lipsită, nu acceptă nici un fel de ajutor, ci numai salar legal, stabil şi acesta numai prin autoritatea superioară bisericească, adică prin episcopie. Prefectul, comunicând ministerului rezultatul intrevederii cu vicarul Barbolovici, este de părere că răspunsul a fost dat în urma ordinului primit dela episcopie. Ministerul de interne, revenind la 31 Octombrie cu adresa confidenţială No. 869, precizează că inten- ţionează să dea aceste ajutoare direct preoţilor uniţi, evitând orice amestec al episcopiilor, întrucât numai astfel aceştia pot fi câştigaţi pentru idealul politic maghiar. Ajutoarele date prin episcopii îşi pierd caracterul de ajutoare de Stat şi nu sunt de natură să lege pe preoţi de Stat. Trimiţând la 24 Decembrie 1893 tablourile preoţilor din judeţ - prefectul atrage din nou atenţia ministerului asupra situaţiei deli- cate, în care s’ar pune, dacă ar trimite preoţilor ajutoarele prin per- cepţii. Aceştia vor refuza să ridice banii. De aceea, propune ca sumele să fie trimise pe adresa sa, urmând să le distribue prin prim-pretori. înţelegând din rapoartele primite dela prefecţi, pe de o parte că încercările de a cumpăra preoţimea sunt prea riscate, iar de altă parte că opera de corupere ar costa prea mult, guvernul maghiar a renunţat la ele, recurgând la alte mijloace de înnăbuşire a mişcări- lor româneşti. {Va urma) Z. PÂCLIŞANU ASIMETRIE Şl DEZECHILIBRU Timpul a fost totdeauna un mare răsturnător de perspective. Mii de ani s’a cultivat şi s’a crezut cu putere în virtuţile simetriei, întronată în formulele de gândire şi în formele de expresie ale fru- mosului, şi scris se află în blazonul culturii sub zodia căreia s’a des- voltat omenirea, magicul cuvânt. Simetricul şi frumosul se îngemă- nează, se confundă tainic înlăuntrul aceleiaşi idei. Exemplarele de omenească frumuseţe au fost adunate printre făpturile, care realizau un maximum de armonie. Imortalizate pe pânză sau în piatră, liniile acestor exemplare se desfăşoară şi se aşează unele faţă de altele, după legi matematice, îngăduitoare de planuri şi axe, ca un cristal de rocă. Cantităţile de carne se adună şi se risipesc ascultând de ecuaţii perfecte, care resping deplasările incompatibile cu echilibrul. Ne sună în urechi lapidara şi sintetică formulă : Je hăis le mouvement qui deplace Ies lignes Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris. Găsim în aceste două versuri esenţa frumosului clasic, aluat de măsură şi echilibru, prelucrat în spirit geometric. Dar în ordinea morală, oare administraţiunile cele mai multe nu merg tot către acele făpturi cu linia de viaţă clădită pe o ecuaţie? Chiar când oamenii mari au avut o existenţă lipsită de măsură, posteritatea şi-a luat sarcina s o ajusteze şi s o toarne în tipare ar- monice, pentru ca admiraţia muritorilor să poposească nestânjenită. E aici fundamentul, care leagă pe toţi oamenii, de ani şi ani» într’o înţelegere comună. E de prisos să căutăm mai departe taina simetriei. 0 vom găsi pretutindeni în aspiraţiile oamenilor, ca pe o dimensiune invariabilă a sufletului lor. Şi totuşi... Frământările mai nouă pare că vor să rupă o desfă- şurare milenară şi să opună idealurilor clasice, ideea de asimetrie. Câţi nu socotesc în zilele noastre, această răzvrătire, drept o ne- bunie! Brusc ochiul artistului modern desluşeşte pretutindeni asi- metria, pe care o cultivă cu o rară pasiune. 360 JU.VIHTA FU.NDATIU.OE EL GALE 0 nouă necesitate interioară detronează geometria euclidiană a frumosului. Versurile nu mai au acelaşi număr de silabe, cuvintele se ciocnesc şi se împreunează în joc liber şi neregulat. Pictorul refuză să-şi aşeze în centrul pânzei subiectul inspiraţiei, axa spaţiilor este frântă şi liniile compoziţiei înfrâng brutal, toate normele simetriei. Sculptorul munceşte piatra şi sapă în ea linii şi forme fără pereche, muzicantul mânueşte sincopa şi disonanţa, cele două elemente ale asimetrici muzicale. 0 nouă şi profundă răsturnare de valori se produce şi din adân- curi se desface o nouă perspectivă. Lumea se crispează încă şi ne- dumerirea ei e mare, dar se poate ca ochiul care vede asimetria lu- crurilor să pătrundă mai adânc, şi aceşti oameni, priviţi ca simpli infractori, să fie purtătorii unor adevăruri mai profunde. Să examinăm mai de aproape problema. Va fi poate suprinzător să constatăm că artistul, pe alte drumuri, anticipează asupra cerce- tărilor mai puţin accesibile, făcute de omul de ştiinţă exactă în tă- cerea laboratoriilor. Natura ne învaţă că simetria şi echilibrul sunt elementele cu care luptă împotriva agenţilor distrugători ; îşi asigură stabilitatea creaţiunilor sale şi le salvează dela necontenita tendinţă de prăvălire în haos, împingându-le către forme simetrice. Aceasta este legea economiei sale şi marea sa prudenţă. E lesne de observat că natura manifestă o totală lipsă de grije faţă de creaţiunile debile, viciate de un dezechilibru şi o asimetrie interioară şi le lasă să piară cu o indiferenţă absolută. Natura se arată obosită să conserve exemplarele ţâşnite din contraste, dar care pentru noi oamenii sunt şi cele mai interesante. In uriaşa sa lucrare de creaţie, natura ne înfăţişează şi o lăture de comoditate, în sensul că brutalizează şi distruge formele care, întâmplător, se abat dela legile simetriei. Aşa dar simetria trebue să ne apară ca o lege fundamentală, ca o tendinţă generală a naturii, iar în creaţiunile sale normale tre- bue să desluşim necontenit aspiraţia către echilibru şi simetric ca o condiţiune a permanentizării lor. Dar se întâmplă că simetria este în raport invers cu viaţa. In adevăr, cu cât ne coborîm mai jos pe treapta creaţiunilor, simetria este mai evidentă, iar aspectele sale perfecte nu le găsim decât în natura moartă. Exemplarul tipic este cristalul. Cristalul este produsul unei uimitoare geometrii, admite planuri şi axe de simetrie, cu atât mai simple, cu cât e mai stabil şi cu cât e o formă mai generală. Dar suprafeţele şi unghiurile după care se taie aceste suprafeţe, nu tre- buesc socotite rezultatul unui joc, ci, dimpotrivă, expresiunea unor forţe, care se impacă în interiorul cristalului, după normele unui echilibru perfect. AsiMCiKU, SI DEZ!XIIli.l;:l;U 361 înfăţişarea geometrică nu este altceva decât traducerea în contu- ruri a unei simetrii mai profunde, a unui echilibru de forţe interioare. Formele cristaline sunt şi cele mai stabile forme naturale. Părăsind acest domeniu al naturii moarte şi ridicându-ne, din treaptă în treaptă, spre forme mai înalte de viaţă, simetria devine mereu mai redusă şi ajunge să fie mai mult o aparenţă în fiinţa ome- nească. Nu este cazul să luăm pe rând diferite exemplare de viaţă, să le analizăm şi să stabilim gradul lor de echilibru lăuntric, dar să ne oprim un moment la antipodul cristalului, la om. Omul admite, cu rezerve, un plan de simetrie şi anume planul care îl retează în două pe dimensiunea cea mai mare. Dar cu câtă aproxirriaţiune ! Cele două jumătăţi nu sunt decât rareori riguros exacte şi nu ne putem împiedeca să menţionăm un fapt, cunoscut de toată lumea, că mănuşa din mâna dreaptă nu intră în mâna stângă, şi nici încălţămintea unui picior nu convine celuilalt. Să lăsăm însă aceste consideraţiuni, care sunt de natură să ridice complet ideea de simetrie corpului omenesc şi să rămânem în cadrul acelei minime împerecheri, care se poate stabili. 0 nouă constatare se impune. Şi anume că exemplarele omeneşti, care realizează un maximum de simetrie, reprezintă pe scara valorilor spirituale un minimum de viaţă spirituală. Simetria fizică exprimă un echilibru interior, dar exprimă în acelaşi timp o lipsă de diferenţe de nivel interior, în detrimentul vieţii spirituale. Invers, canonul lăuntric, abundenţa vieţii lăuntrice, frământă formele vizibile şi tinde să le anuleze geometria. Nu vrem să îm- pingem raţionamentul până la ultimele consecinţe, dar faptul e că istoria a înregistrat maxime de spiritualitate în unele exemplare, care se refuzau integral dela o distribuţie proporţională în raport cu axe şi planuri. Aceasta însă nu este decât unul din aspectele problemei şl cel mai de suprafaţă, pentrucă cercetările care pătrund în adâncul vieţii confirmă, mereu mai mult, că viaţa se întemeiază pe dezechi- libru şi asimetrie. Chiar actul procreaţiei înseamnă crearea unui dezechilibru. Aşe- zarea unei celule în centrul unui organism deplin constituit, celulă care urmează să se desvolte după legi proprii, deslănţue o mare turburare. Plantarea violentă a unui element de profundă disimetrie în planul unei vieţi în plină desfăşurare, constitue pe de altă parte şi una din condiţiunile esenţiale ale creaţiunei de viaţă. «. . .Trebue mai degrabă admis că fetusul şi placenta sunt ade- văraţi întruşi în organismul matern. Nu numai elementele morfo- logice ale fetusului, dar chiar produsele de schimb, secreţiunile sale, toate substanţele pe care le eliberează şi care pătrund în vasele ma- terne sunt, pentru mamă, streine ; mama se apără contra lor, pro- ducând fermenţi capabili să atace şi să digere placenta». 36a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE . • .«Din punct de vedere teoretic este un fapt deosebit de turbu- rător pentru un biologist legat de ideile de armonie şi de adaptare în natură, această luptă chimică între mamă şi fetus. Cercetările din ultimii ani au pus, în adevăr, în lumină autonomia remarcabilă de care beneficiază fetusul în sânul organismului matern ». ....« Nu numai că oul grefat pe mucoasa uterină nu este pasiv, cum s’a pretins de atâta ori, dar se comportă, în anumite condiţiuni, într’un mod agresiv. Chiar fixaţiunea oului este oarecum un atac : epiteliul uterin şi ţesutul conjonctiv sunt dizolvate şi resorbite de el; după expresiunea lui Wolff, oul devoră ţesutul matern şi pentru a se fixa, sapă o gaură. Atacul este mai ales brutal în cazul unei sarcini extra-uterine când oul fixat în oviduct, devoră chiar muşchii pentru a perfora în cele din urmă vasele sanguine materne ». (La chimie et la vie, par G. Bohn). Am făcut acest citat lung pentrucă exprimă, într’o formă stră- lucitoare, dezechilibrul ce rezidă la baza vieţii. Ideea de armonie, de liniştită împăcare întrun organism care se multiplică, trebue de- finitiv înlăturată şi înlocuită cu o idee protivnică. Dar nici înflorirea celulei embrionare nu se mai poate astăzi explica decât prin pro- ducerea necontenită de dezechilibru. . Natura împinge vertiginos şi nerăbdătoare către forme de echi- libru un asemenea grav dezacord, care s’a produs în sânul ei, dar efor- turile sale se izbesc deocamdată, tocmai de vitalitatea conţinută de structura intimă asimetrică a materialului viu. In alte cuvinte, viaţa ţâşneşte exact în momentul când producân- du-se dezacordul în sânul naturii, aceasta porneşte impetuoasă să-I anihileze . Se naşte atunci o luptă dârză, care este tocmai viaţa în desfăşurare. Cercetările întreprinse în domeniul aşa de interesant al fecunda- ţiunii au dovedit că celula nefecundată beneficiază de o linişte inte- rioară care poate fi asemănată, până la un punct, cu formele de echilibru. Spermatozoidul, elementul de fecundaţie, nu are alt rol decât de a turbura echilibrul celulei. In adevăr, spermatozoidul produce imediat o înmuiere a mem- branei periferice a celulei-ou, iar membrana astfel pregătită permite o oxidare activă şi continuă a substanţelor din celulă. In acest fel se determină procesul de dividere, de înmulţire şi de organizare a materialului conţinut de celula-ou. Spermatozoidul conţine, între altele, o substanţă capabilă să înmoaie scoarţa periferică a oului şi să înlesnească procesul de oxi- daţiune. Observaţiunea este exactă, pentrucă s’a reuşit a se produce o segmentare a oului, pe cale artificială, cu ajutorul acizilor graşi, în special acidul butiric, cu ajutorul alcaliilor şi în general cu orice substanţă în stare să înmoaie membrana superficială. ASIMETBIE 91 DEZECHILIBRU 363 « In ceea ce priveşte membrana de fecundaţie, ea este manifesta- ţiunea morfologică a chitolizei periferice, este semnul vizibil al mo- dificaţiunilor chimice produse prin tratamentul parteno-genetic, anume prin spermatozoid ». « Ceea ce trebue, este o modificare a stratului cortical al oului, a impune oului o chitoliză periferică. Dacă acidul butiric este un excelent agent de parteno-geneză, aceasta se datoreşte faptului că, în anumite condiţiuni, el determină o chitoliză periferică a oului. «Daria fel ca şi alcaliile reacţionează şi săpunurile şi eterul şi serurile speţelor străine... Toate substanţele şi toţi factorii care provoacă chitoliză sunt susceptibile de a determina, cu un succes mai mare sau mai mic, partenogeneza artificială »> {La chimie et la vie). Să pătrundem mai adânc în miezul problemei. Se ştie că orice organism viu, dela cel mai rudimentar, care poate fi o celulă, până la cel mai complicat, care este omul, consumă, se alimentează, în scopul de a produce energia trebuitoare vieţii. Acesta este un fenomen absolut, general. Energia înmagazinată prin ali- mente se găseşte în urmă transformată, o parte în energie mecanică, o altă parte în energie calorică. Se constată că numai o infimă parte este transformată în energie mecanică, energia calorică fiind dominantă. Este însă extrem de curios da observat că organismul operează o adevărată risipă de energie ; care nu poate fi acoperită, deci justificată, prin energia calorică şi mecanică, ambele uşor de determinat. Cercetătorii s’au întrebat, şi pe bună dreptate, ce anume destinaţiune dă organismul restului de energie. Vreme îndelungată întrebarea a rămas fără răspuns. Explicaţiunea, care s’a dat de curând, pare să coincidă cu realitatea. Anume s’a spus că organismul are nevoe de o cantitate importantă de energie ca să se reconstruiască necontenit. Cu alte cuvinte, fiecare celulă reprezintă un sistem extrem de fragil, susceptibil să se prăbu- şească la fiecare moment şi numai un imens travaliu de reconstruire, în care se consumă o enormă energie, îl salvează din ghiarele neantului. Protoplasma, substanţa care alcătueşte celula vie, nu trebue con- siderată ca o gelatină, rezistentă şi bine aşezată în formele sale, ci, dimpotrivă, ca ceva extrem de fragil şi de chinuit. Acesta este şi motivul pentru care ea reclamă o importantă cantitate de energie. Străbătută de o sumă de curenţi, de origină încă neexplicată, isvor al mişcării browniene, conţinând în interiorul său sub formă de agregaţiuni moleculare (stare coloidală), o varietate surprinzătoare de substanţe, celula constitue un laborator complicat, o uzină mi- nusculă în care se lucrează fără preget. Asimilarea, cu întreg cor- tejul de sinteze complexe, precum şi eliminarea resturilor inutile 364 BEVISTA rUNDAŢIILOB BEGaLK rămase de pe urma prefacerilor, reclamă un travaliu iscusit şi delicat, care trezeşte în acelaşi timp ideea de fragilitate. E cazul să menţionăm, în această ordine de idei, că s’a umblat pe un drum greşit, atât timp cât s a făcut apel la mijloacele brutale de investigaţ’une. In adevăr, ce poate fi mai de neînţeles decât me- toda de a ucide un organism viu pentru a-i cerceta resorturile vieţii. « Iată de ce, de obicei, cercetările analitice, aşa cum le putem face pe corpurile organizate imobilizate prin moarte, în loc să fie complete şi precise, nu ne permit să surprindem acele produse inter- mediare care sunt, după cât se pare, substratul chimic al faptelor vitale, acele materiale instabile, adică acelea din care stimulenţii externi şi interni liberează energia, care se acumulează în diferitele structuri şi se manifestă în diferitele funcţiuni ale fiinţei ». {Le cer- veau et le coeur, par Ch. Fanc). In citatul de mai sus se rezumă o mare problemă şi se anunţă un domeniu imens de fapte nouă. Este însă deosebit de interesant să împingem mai departe exa- menul nostru şi să luăm în consideraţiune însăşi esenţa substanţelor care alcătuesc celula. La cea dintâi informaţiune apare un fapt isbitor, numărul mare de elemente care o compun. Nu ar fi o exageraţiune, dacă am afirma că într o celulă se găsesc de toate, cel puţin în urme. Bogăţia şi varietatea elementelor explică marea greutate mole- culară a substanţelor celulare, dar reflectează în acelaşi timp şi fragi- litatea unei molecule aşa de complexe, aşa de grele. In al doilea rând, arhitectura moleculară revelează o asimetrie structurală. Pentru a înţelege mai bine cât este de profundă această asimetrie, socotim necesar să dăm câteva noţiuni despre carbonul asimetric. Ideea carbonului asimetric a sugerat-o un savant de geniu, Van t Hoff, cu scopul de a explica faptul curios că două sau mai multe corpuri de greutate moleculară identică şi de structură asemănătoare prezintă proprietăţi fizice şi chimice deosebite. Corpurile poartă numele de izomere. Explicâţiunea Iui Van t’Hoff a fost necontenit verificată, încât astăzi se vorbeşte de carbonul asimetric ca de o realitate. Van t’Hoff consideră atomul de carbon situat în centrul unui tetraedru, iar cele patru valenţe ale carbonului (carbonul este un ele- ment tetravalent) îndreptate către cele patru vârfuri ale tetraedrului. Valenţele carbonului pot fi satisfăcute de grupe identice şi în cazul acesta se creează o perfectă simetrie ; sau pot fi satisfăcute de grupe diferite şi atunci carbonul este asimetric. Cele patru valenţe fiind satisfăcute cu patru radicali diferiţi, nu se mai poate stabili nici o axă şi nici un plan de simetrie în interiorul moleculei. Mai rezultă SIMETRIE 91 DEZECHILIBRU 365 însă că cei patru radicali eterogeni pot fi dispuşi în moduri deosebite, încât să iau naştere cel puţin doi corpi deosebiţi prin asimetria lor, cel puţin doi isomeri. Se înţelege cu uşurinţă, că pe măsură ce mo- lecula este mai complexă şi prezintă mai mulţi carbopi asimetrici, jocul aranjamentelor intermoleculare poate creea un număr mai mare de corpi identici ca număr şi calitate de atomi, dar cu pro- prietăţi deosebite. S’a stabilit chiar o formulă... care permite să se calculeze numărul posibili de izomeri, când cunoaştem numărul carbonilor asimetrici. Să ne gândim acum că proteinele (substanţele care alcătuesc în cea mai mare parte celula) sunt substanţele cele mai grele din câte cunoaşte chimia, substanţe cu mii de atomi, şi vom înţelege imediat ce posibilităţi vaste de grupare există în interiorul unei asemenea molecule. S’a calculat numărul izomerilor pe temeiul carbonilor asimetrici pe care îi poate adăposti o astfel de moleculă şi s’a găsit că în dome- niul proteinelor numărul lor se poate ridica la două miliarde. Faptul acesta ar explica varietatea nesfârşită a organismelor vii care alcătuesc natura, şi chiar deosebirile întâlnite înlăuntrul aceleiaşi speţe. Natura, având la îndemână o gamă aşa de variată de posibili- tăţi, se mişcă cu fantezie în minunatele sale creaţiuni.Pe un singur izomer natura clădeşte un organism deosebit, de unde rezultă şi lipsa de identitate perfectă chiar între exemplarele naturale cele mai înrudite. Pe dezechilibrul şi asimetria aceasta moleculară intimă se fun- dează viaţa, şi nu ştim cum am sublinia mai tare caracterul asimetric al materiei vii în comparaţie cu formele cristaline, simetrice şi ar- monioase ale materiei moarte. Din arhitectura nesimetrică a moleculei proteice, din materialul celular în dezacord cu el însuşi izvorăşte un conflict de dimensiuni crescânde, din observarea căruia s a închegat expresia universală : viaţa este o luptă. Un câmp cu mult mai vast de posibilităţi se întinde înaintea noastră. Simetria este rigidă, spre deosebire de asimetrie, care permite prin supleţa sa o plasticitate imensă. De aici combinaţiunile şi varietăţile infinite, pe care le prezintă viaţa. Legea fundamentală a vieţii fiind asimetria, orizonturile sale sunt nelimitate, cadrul său enorm. Pentru toate aceste consideraţiuni, credinţa sârguitorilor cerce- tători este că nu se va putea trece dela inert la viu, decât reuşind să se provoace în inert o asimetrie profundă. In acel moment materia moartă se va însufleţi. 366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar cât de interesantă apare, într’o ordine morală, ideea că tre- zirea la o viaţă spirituală de mare potenţial nu se poate săvârşi decât prin provocarea unui răsunător dezechilibru moral, prin introducerea în viaţa unui individ a acelor elemente, capabile să producă în arhi- tectura sa sufletească o gravă disimetrie. 0 elementară prudenţă ne obligă să poposim la limita ispititoare a analogiilor şi legăturilor ce se pot stabili între fenomenele psiho- logice şi chimismul vieţii. Dar nu putem ascunde convingerea noastră, că laboratorul va împinge tot mai mult pe făgaşul explicaţiunilor unitare fenomenele sufleteşti în legătură cu chimismul vital. Resorturile existenţei fizice şi ale vieţii morale trebuesc căutate în legile asimetriei, mai complicate decât ale simetriei - este ade- vărat - dar infinit mai fecunde. AL. MIRONESCU JAKOB WASSERMANN Născut Ia Fiirth, în Franconia, Ia 1873, Iakob Wassermann, care a rnurit de curând şi înainte de vreme, în plină perioadă de pro- ductivitate literară, atunci când ochiul său avea încă toată puterea pentru a sfredeli cu înţelegere adâncurile chinuite ale sufletului omenesc, a fost, cred, unul din cei mai mari scriitori ai Germaniei de azi. Priveam, după ce cetisem vestea morţii sale, o fotografie a scrii- torului german. 0 faţă de om ce trăeşte adânc sensurile vieţii, un chip de intensă concentrare, privirea adumbrită de toată greutatea durerii omeneşti, pe care s a obişnuit s o contemple, între ochi cutele adânci pe care le-a săpat încordarea gândului. Era pe figura aceea tragică a lui Wassermann pecetea unui destin de grele încercări. De fapt toată viaţa acestui om, - după cum ne spun biografii săi, - a fost un şir de lupte, o existenţă dramatică. Prima luptă cu care a început viaţa a fost o luptă împotriva părinţilor săi, ca să-şi poată urma vocaţiunea. Cu toate idealurile sale artistice măcinate într’o atmosferă de neînţelegere, în peisajul de tristă realitate în care trăia, adolescenţa sumbră a acestui om, dăruit cu o sensibili- tate neobişnuită, trebuia să-i deschidă curând ochii asupra înfăţişării lipsite de farmec a vieţii, să facă din el un om cu urechea pregătită să asculte strigătele de durere ale omenirii. De aceea, poate, opera lui Wassermann e opera unui om profund pesimist, a unui om care a mers cu analiza şi viziunea sa, până în adâncimile desnădejdii omeneşti. E una din marile trăsături ale vastei sale opere, acest pesimism, acest tragism acordat viziunii lumii ce-i serveşte de material. E trăsătura psihologică, de vreţi. 0 a doua, e o trăsătură de ordin social. Tema preferată a lui Wasserman este : omul în luptă cu socie- tatea. Prins în angrenajul valorilor ei, ros de neputinţa de a se afirma valabil prin el însuşi în cadrul ei, distrus de desnădejdea de a nu găsi în ea un răspuns întrebărilor.sale, în forma ei o putinţă de inte- grare a individualităţii sale. 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată dece Wassermann ne apare, în trăsăturile sale generale, ca un individualist şi un pesimist. O lungă analiză a operelor sale n’ar intra în cadrul acestor rânduri. De fapt nici n’ar folosi. Analiza rând pe rând a operelor unui scriitor este o chestiune cel mult de istorie literară sau de didactică literară. Pentru viziunea lui integrală nu ajută cu nimic. Un scriitor este, de obicei, mare printr o singură operă. Aceea care îl rezumă pe el în- suşi şi în care el însuşi a parvenit să rezume ceva din ritmul pro- priu, specific, al vremii pe care o trăeşte. Fiecare mare scriitor are o astfel de operă-sumă, în care şi propriile sale caractere se oglindesc mai desăvârşit, dar care serveşte şi ca un seismograf al epocii şi lumii sale. Wassermann el însuşi recunoaşte acest adevăr, în primele rân- duri ale lui « Etzel Andergast», unul din ultimele sale romane : « fap- tele pe care le arată această povestire... fac parte integrantă din viaţa epocii noastre, poate chiar că ele reprezintă o parte conside- rabilă din ceea ce s ar putea numi viaţa interioară a omenirii ». Vom căuta deci pe adevăratul Wassermann în cartea în care el a închis, cred, o viziune reprezentativă a vremii, în « Cazul Maurizius ». Avem aci, în adevăr, una din acele cărţi epocale, una din cărţile- sume ale unei epoci literare. Aş pune-o în aceiaşi categorie cu «La Condition Humaine » a lui Malraux sau cu « Point Conter Point » a lui Huxley, cărţi de răsfrângere a sensurilor, tendinţelor şi fră- mântărilor vremii. însăşi titlurile celor trei părţi ale acestui vast roman ne indică, sintetic, atitudinea autorului. « Valoarea vieţii », « Intre două lumi», şi « Moartea irevocabilă », sunt, ca tot atâtea, caracteristice. De bună seamă în primul plan avem o fabulă, o oarecare acţiune, cu desfăşurarea ei, cu actorii ei, cu episoadele şi farmecul ei... Dar răsfrângerea sensurilor unei epoci nu se poate face decât prin chipul oamenilor. «Totul (spune Wassermann vorbind de romanele sale) e obiectiv. Ar fi greu să fie altfel. Eu nu sunt decât un fel de oglindă pe care a căzut o serie de imagini şi de chipuri şi care le-a reţinut... Rolul meu e de a scrie istoria, de a povesti destine, de a arunca o privire asupra firelor din care e ţesută epoca noastră. Ce însemnează aceste personcje sau aceste umbre de personaje, unde merg, către ce tind, actele lor şi viaţa lor...». Iată deci că, dincolo de fabulă, e altceva. Oamenii sunt simboluri, faptele au o semnificaţie, destinul fie- căruia are un înţeles, care îl depăşeşte şi ale cărui origini vin din marele destin, din marile porunci ale vremii. Fabula însăşi, o bună parte din cetitorii români o cunosc. Este aproape un roman poliţist, cu episoade de senzaţie. Fiul de 16 ani al unui magistrat ajunge să bănuiască, într’un proces vechi de 18 ani şi în care tatăl său fusese procuror, o eroare judiciară. Maurizius, omul pe care tatăl său l-a făcut să fie condamnat, era nevinovat. JAKOB WASSETIMANN 369 Intr’o exaltare supremă, întins ca un arc la ideea de justiţie, tânărul fuge de acasă, într o fantastică aventură de Don Quixotte al vieţii moderne, ca să găsească pe principalul martor al acuzării şi să afle adevărul, să-i stoarcă mărturisirea că atunci a jurat falş. Sguduit de plecarea fiului său, severul magistrat e prins progresiv în firul unor gânduri obsedante, ce-1 fac să se apropie iarăşi de cazul pe care până atunci re- fuzase să-l revizuiască. Se duce chiar să vorbească cu cel condamnat; încetul cu încetul îşi dă seama că în adevăr Maurizius e nevinovat şi obţine graţierea lui. Astfel că eforturile fiului său, - care se re- întoace înfrigurat de bucuria că a smuls martorului mincinos mărtu- risirea nevinovăţiei lui Maurizius, - vor fi fost inutile. In patetica explicaţie finală şi fiul şi tatăl sunt învinşi. Tatăl zdrobit moralmente şi trupeşte de încercările suferite. Fiul desnădăjduit de trista inuti- litate a luptei sale pentru dreptate, rezolvată doar în simulacrul de justiţie al graţierii unui nevinovat. Dincolo de acţiunea aceasta, începe însă adevăratul sens al ro- manului. Căci avem aci, faţă în faţă, două lumi. Cea pe care o reprezintă tatăl, d. Andergast şi cea sintetizată în fiu, în Etzel Andergast. Una, lumea veche, cea dinainte de marea catastrofă a războiului, lume de forme riguroase, de încredere în aceste forme şi în propriile sale legi, lume rigidă şi seacă, de false certitudini. După d. Andergast -« dreptul nu e un compromis stabilit între părţi în chip arbitrar, ci o instituţie sacră şi eternă, adevărată şi de o valoare de neatins, atâta timp cât sunt judecători care condamnă pe vinovaţi şi coduri care clasează delictele pe articole ». In casa tatălui său, Etzel simţea că «totul emana dintr’un pro- gram ideal şi tindea să intre în realitate cu un automatism cu totul oficial. • • Ocupaţiile se săvârşeau şi timpul se împărţea cu austera rigoare a prescripţiilor imuabile ». E o lume care «nu mai e decât un simulacru de existenţă ; eşită din pandectele prăfuite ea nu mai supravieţuia decât în capul câtorva oameni care au scos din formule artificiale conceptele cu care au contractat o simbioză de fantome ». Şi cea rnai pregnantă imagine a acestei construcţii sociale false, în care existenţa omului nu se mai poate integra fiindcă nicăeri nu e luată în consideraţie, este imaginea administraţiei justiţiei: «îndărătul acestor ziduri scriau grefieri aplecaţi pe acte şi sentinţe. Cu peniţa lor, ei interveneau în destine omeneşti, dar faţa lor era tot atât de indiferentă, ca şi când n’ar fi făcut decât să aştearnă o cantitate oarecare de cerneală pe o canti- tate anumită de hârtie. Uşile pocneau, sonerii ascuţite răsunau, voci nasale dictau înaintea maşinilor sau strigau în telefoane. Se prezentau cereri, se depuneau jurăminte, se pronunţau sentinţe, se interpretau legi. Tot acest ansamblu e un organism articulat în care totul acţio- nează, ascultători şi conştiincioşi la datorie ; judecători, procurori, i 310 KEVISIA FUNDAŢIILOR REGALE avocaţi, consilieri de Curte, arhivari, secretari, ierarhie venerabiă, a cărei culme, încoronare, augustă idee, niciunul nu şi-o închipuie decât cu înfiorare ; dar oare bănueşte vreunul prezenţa ei, oare ştia vreunul că ea e acolo, prezentă, în fundul scoicii»? Iar în faţa acestei lumi de forme moarte, lumea cea nouă, a celor care, ca Etzel Andergast, au avut drept cântec de leagăn bubuitul tunurilor, lume de elan şi incertitudini, de doruri către ideal şi de nesuferire a rigorii, lume dornică de libertate şi lipsită de reazăm. Un personaj din « Etzel Andergast » îl defineşte astfel : « Etzel Andergast, tânăr de 20 de ani, nu fără valoare proprie, fiu al epocii sale şi al lumii sale (adică al epocii şi al lumii noastre) obsedat de toate mizeriile, hrănit cu toate amărăciunile...». Tineri cu spiritul precis, concret. Etzel « ştia ce face, el descurca lucrurile şi nu căuta să taie firul în patru, avea ceasul în cap şi no- ţiunea timpului în vârful degetelor... Să vadă clar în el însuşi, să cuprindă dintr’o singură privire cauza şi efectele, să poată trage o concluzie, aceasta era ambiţia lui...». Tineri lucizi, cu simţământul ridicolului, cu simţul critic exacerbat. «Etzel vedea manevra şi sim- ţea ridicolul situaţiei... îşi dădu seamă, odată mai mult, că nu putea scoate nimic dela nimeni, chiar dela cel mai naiv dintre oameni, pe căi directe, că trebuia întotdeauna să-l «ducă»...». Dar poate că nu e nimic mai caracteristic pentru aplicarea acestui tineret spre «cunoaşterea» precisă, decât acest joc al minţii lui EtzJ, care caută să realizeze caracterele esenţiale ale oamenilor, să-i cunoască în esenţele lor, adică în forma cea mai certă ca putinţă. «Ceea ce îl făcea mai ales să cugete era atitudinea pe care fiecare o putea avea când era singur. Cum se comporta? Acela? Când era singur? Ce aer avea? Cu neputinţă să ştii vreodată... De aceea Etzel îşi închipuia pe Trismegist descriind cercuri mari cu un compas pe o foaie de hârtie de desemn, şi acoperind-o cu cifre. Pe mama mare a lui şi-o închipuia, râzându-şi de legile gravitaţiei şi staticei şi mişcându-se pe tavan cu picioarele în aer... Aceasta era misterul ei, ceea ce se putea descoperi în ea ». Tot aşa, în romanul lui Mircea Eliade, « întoarcerea din rai», în care deasemeni avem o imagine a generaţiei postbelice, linia comună a tinerilor acestei generaţei e constituită de faptul că toţi se încăpăţânează să facă din fiece moment al vieţii un caz de conştiinţă o « problemă ». Iar, în alt loc, un personaj din « Cazul Maurizius », privind acest prototip al generaţiei, constată : «lael nici o beţie isterică, aburi turburi ai pubertăţei, nici un romantism lipicios de melc în coaja sa. Acesta să fie oare spiritul cel nou? Oare astfel sunt cei de acum? Băieţi plini de viaţă, activi, ponderaţi, care văd de îndată că un cui a căzut din perete sau că lipseşte o cutie de conserve din cămară. Nu e cu pu- tinţă!. •». Şi totuşi, aşa e. Etzel nu e decât «purtătorul de cuvânt al JAKOB WASSERMANN' 371 spiritului negator şi neîncrezător al generaţiei sale, spirit conta- minat de boala şi anarhia înconjurătoare!» Care va fi atitudinea uneia faţă de alta, a acestor două lumi ? De bună seamă o totală neînţelegere din partea lumii vechi. La răzvră- tirea personalităţii lui Etzel, d. Andergast opune înmărmurirea con" cepţiilor sale <<• • • o hotărîre. • • cine îţi dă dreptul, puterea de a lua o hotărîre, mucosule? Cine te-a învăţat să judeci? De unde ştii ceea ce ordonă sau opreşte conştiinţa, cine ţi-a cerut părerile tale?» Şi chiar când ei simt că totuşi lumea cea nouă are o realitate concretă, vădită, simţirea aceasta e confuză şi fără semnificaţie : « Şi totuşi, era altceva, era poate puţin deosebit, dar cum, dar unde? ce era acest altceva supărător, jenant, care te necăjea?» In faţa acestei atitudini, dincoace, în sufletul celor ce repre- zintă lumea nouă, se sapă tot mai adânc prăpastia. In jurul lui Etzel «viaţa de acasă, regimul, totul însfârşit i se pare o sfidare naturii şi raţiunii. Felul în care tatăl său concepe dreptul şi justiţia nu se poate numi decât sterp. E o tradiţie moartă, o lege fără suflet... Ceea ce îi trebue este să-şi liniştească mintea, să se reculeagă, să găsească un mijloc de a se orienta puţin. Ceteşte, aude, vede, atâtea lucruri turburătoare, chinuitoare ; când se gândeşte la drept şi justiţie, are impresiunea unei ciume morale, a unei întunecări generale. Or, dacă nu poţi faţă de tine însuţi şi de lume să ştii ceva lămurit asupra acestui lucru, e cu neputinţă unui tânăr să dea temelii solide vieţii sale.. .». In faţa prăpăstiei cu care începe viaţa lor, în faţa acestui imens, haotic gol, tineretul căută deci, în mod firesc, certitudinea unor va- lori pe care să-şi rezeme destinul său de mâine. Şi iată dece elementul central al romanului este goana lui Etzel, reprezentantul lumii noi, după certitudinea unor valori Indubitabile. Adevăr, justiţie, iată strigătul lui Etzel. « .. .E cu neputinţă să nu desperăm când vedem justiţia batjocorită. Oare nu se reazămă totul pe ea? Noi am cetit în cărţile vechi că soldaţii plângeau când drapelul regimentului era dezonorat. Dar noi, atunci, ce să facem când singurul drapel către care ne înălţăm privirile e în fiece zi batjocorit, de însăşi cei care îl poartă? Justiţia mi se pare că este inima palpitândă a lumii.-.» Dar mai există oare vre-o valoare care să fi rămas intactă, pe care să te poţi rezema, în goana aceasta de moarte după o certitudine ? Nu. Adevărul ? « Dar dacă adevărul n’ar fi decât rezultatul timpului... dacă, cu spiritul influenţat, rătăcit de prezent, n’am fost în stare... să accept acest adevăr care azi îmi apare atât de simplu, atât de plau- zibil?.. Gândul acesta avea ceva atât de răscolitor, el arunca o lu- mină atât de lividă asupra tot ce numise până atunci judecată şi sen- tinţă, încât avu, câteva clipe, impresia că nucleul solid al personalităţii sale s a dizolvat, s’a risipit... Dacă un adevăr pentru care pe vremuri mărturisiseşi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor putea de" 372 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE veni după o trecere de vreme o strâmbătură caricaturală, ce este în fapt însuşi adevărul în general»? Legea? «Nu serveşte decât de pretext pentru instituţiile crude ca'.e sunt create în numele ei, şi cum să te închini în faţa unui jude- cător care coboară un vinovat la treapta unui animal maltratat?» Formele? «. • .Procurorul general a ajuns să nu mai observe for" mele obişnuite (în ceea ce priveşte atitudinea, rangul, distanţele, întrebările pe care le pune), decât printr’o crispaţie a spiritului, ca şi cum s’ar agăţa din toate puterile de ultimile legături care îl reţin înainte de a fi înghiţit de haos ». Şi iată cum însăşi generaţia din care face parte bătrânul Andergast, generaţia care credea că are certitudinile ei, pentru care autoritatea, legea, dreptul, justiţia, adevărul, erau valori indiscutabile, garantate prin existenţa şi mecanismul riguros al funcţionării formelor prin care sunt distribuite, însăşi generaţia aceasta ce reprezintă lumea veche, întrezăreşte aproximaţia certitudinii de justiţie şi adevăr pe care se rezemau credinţele sale, vede prăbuşindu-se însuşi sensul existenţei sale, simte în ea sfâşierea întregii schele pe care se clădise lumea cea veche, a credinţelor sale. «Astăzi, spune d. Andergast, aproape toţi bărbaţii care se apropie de cincizeci de ani sunt zdrobiţi de falimentul principiului diriguitor al vieţii lor». Dar reprezentatul lumii noi, Etzel Andergast? «Saul plecat în căutarea măgăriţelor, găsi un regat. (Etzel), plecat în căutarea drep- tăţii, va trebui să se socotească fericit dacă va găsi măgăriţe ». Drep- tatea? «Sa văzut vreodată, de când e lumea, un război care să aibe o cauză dreaptă? S a văzut vreodată un general care să dea o bătălie pentru dreptate?.. Când şi unde, în istorie, aţi văzut fun- dându-se imperii, religiuni, clădindu-se oraşe, răspândindu-se ci- vilizaţie, cu ajutorul dreptăţii»? Şi Etzel Andergast îşi va da prea târziu seama că strălucirea adevărului : «condamnatul Maurizius e nevinovat » nu e suficientă pentru a zdrobi ţesătura de forme implicată de condamnarea lui, chiar nedreaptă. « Situaţia mai multor persoane ar fi ameninţată, casa Statului ar trebui să suporte cheltueli enorme, autoritatea tribunalului care a judecat procesul ar fi atinsă, însăşi justiţia ar fi pradă, în tot mecanismul ei, unei critici disolvante...» Etzel trebue astfel să renunţe la ideea «că dreptatea pură şi cea a tri- bunalelor sunt unul şi acelaşi lucru ». Singurul rezultat al trudei lui Etzel în stabilirea nevinovăţiei lui Maurizius va fi o soluţie necon- formă, nesemnificativă : graţierea lui Maurizius. Pomana. Iată singura, umilitoarea biruinţă a adevărului. De amândouă părţi\e marii prăpăstii săpată între cele două lumi, o identică înfrângere! Şi ca să facă şi mai sensibilă această imensă scizură dintre cei de dinainte şi de după cataclismul războiului, Wassermann urmăreşte, logic şi consecvent, soarta lui Maurizius, după ce-a fost graţiat. Adică destinul unui om care a stat închis în JAKOB WASSEBMANN 373 timpul marelui măcel, a unui om pentru care războiul n’a existat şi care, anacronic în lumea de azi, apare ca o mărturie vie a unei lumi care a murit. Eliberat, Maurizius simte că nimic nu se mai adaptează viziunii sale. Totul e schimbat, ceea ce a fost a murit, o altă simţire pluteşte în jur, din lumea cea nouă, el, cel de eri, nu simte, nu înţelege nimic. «.. .Se gândeşte uneori să lucreze, dar la ce bun? La ce i-ar servi? Nicăeri nu e la locul lui. Nimic nu îl leagă de nimic. Ceea ce face şi întreprinde rămâne fără consecinţă, - mai mult, poate, şi asta e o tor- tură pentru el, să revină de îndată asupra lucrului făcut... Totdeauna ar putea să facă altfel, lucrul opus celuia ce a făcut. Nimic n’are importanţă* • • Nu simte nici bucurie, nici curiozitate, nimic nu-1 atrage, nimic nu-1 înfioară. Ia din nou trenul, merge mai departe, mereu mai departe. Coboară în orice hotel, îşi desface seara geaman- tanul, îl face la loc a doua zi, pleacă mai departe, mereu mai departe. Un oraş, încă un oraş. Biserici, fântâni, statui, palate. Rămâne in- diferent. .. Sălile palatului Pitti, picturile lui Titian şi Tintoretto la Veneţia ; pinacotecile din Miinchen. Nimic. Intr o zi, pe vremuri, toate acestea îl entuziasmaseră. Era ceea ce dădea vieţii sale farmecul şi valoarea ei. Apostolii lui Diirer, oameni plicticoşi. Statueta din Cassel pe care atât de mult dorea s o revadă : un bronz, mucegăit. Nimic nu vibrează în el, lucruri, opere, lumea: i le-au omoîît...». Şi pentru Maurizius, omul acestor lucruri, acestor simţiri moarte, nu mai rămâne decât o singură soluţie : «moartea irevocabilă ». Iată deci cum romanul acesta, în care totul e sumbru, în care cu- lorile sunt întunecate şi ochiul e trist, în care nici măcar « Eres nu e un zeu debonar, un zeu inofensiv ci un zeu monstruos, un zeu fără milă », romanul acesta în care omul luptă zădarnic pentru a găsi în valorile sociale un reazăm existenţei sale individuale, sfârşind cu o tragică înfrângere, romanul acesta rezumă viziunea pesimistă şi atitudinea socială a autorului ei, şi poate fi considerat ca o operă- sumă a lui. Dar, prin viguroasa antiteză a structurilor psihologice a două ge- neraţii, prin analiza efectelor acestei disoluţii a valorilor esenţiale, atât de caracteristică epocei noastre, romanul lui Wassermann este şi o sumă a caracterelor vremii. Şi îţi apare atunci că împreună cu unul din personajele sale, însuşi Wassermann spune : «iată cum stau lucrurile, iată unde am ajuns, spuneţi înşivă ce trebue să facem în acest moment critic, şi între- baţ î-vă dacă răspunderile care apasă asupra voastră, asupra noastră a tuturora, sunt destul de categorice ca să ne împingă să reformăm un sistem care se dărâmă, să ordonăm altfel felul nostru de viaţă. Nevoia aceasta nu e numai naţională, politică, socială. Ea priveşte întreaga omenire de astăzi. Toate mizeriile delimitate, diagnosticate, care afectează grupurile şi clasele, viaţa economică regimul judiciar, 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Statul, sunt consecinţa ei. Puse în faţa cauzei răului, societatea, po- poarele şi guvernele se comportă ca tăinuitorul care pretinde a nu cunoaşte pe hoţ, în vreme ce e înţeles cu el. Corpul individului poate fi considerat bolnav îndată ce un organ nu mai răspunde la destinaţia sa. După aceleaşi norme trăeşte şi moare corpul omenirii. Există o febră colectivă. Există o perturbare colectivă a funcţiunii simţu- rilor. Există o perversiune a trupului şi o alta, mult mai gravă, per- versiunea sentimentului. Individul seamănă atunci cu o celulă care îşi pierde veleităţile de reînnoire. Şi, ca şi viaţa celulei, viaţa indivi- dului se sprijină pe o lege de împrumut reciproc, de participare, de colaborare. Când o generaţie întreagă, sau cel puţin partea din ea care, din punct de vedere uman, este cea mai importantă, răspunde la chemarea bolii... ea recurge aproape la un moratoriu, şi trebue să recunoaştem că, făcând astfel, ea alege răul cel mai mic, căci cel mai mare ar duce-o să se sfâşie singură şi în adevăr a şi dus-o uneori. Generaţia... (aceasta)... e orfană, istoriceşte şi sociologic vorbind, adică îi lipseşte sprijinul şi direcţia generaţiei precedente, sute de mii de oameni, floarea naţiunii fiind seceraţi atât de repede, încât natura nu le-a putut crea înlocuitori. E ca un « missing link ». Când amputezi un membru, circulaţia sângelui e fatal modificată ; trebue timp pentru ca revolta simţurilor să se potolească ; trebue neapărat pentru asta colaborarea întregului organism...». Citatul acesta, în care se străvede şi ochiul lucid al autorului, şi flacăra credinţei sale, se vede mai ales un alt element esenţial. Anume că pesimismul lui Wassermann nu este dizolvant. El trebue privit nu ca o atitudine, ci ca o simplă concluzie a picturii obiective a lumii pe care o contemplă, a epocii pe care o trăeşte. Dincolo de dureroasele constatări ale cărţilor sale, Wassermann înalţă însă credinţa în po- sibilitatea unei redempţiuni, mărturiseşte totuşi o modalitate de de' păşire a «tristei condiţii umane». Astfel privindu-i opera, vom vedea că dacă « Gaspar Hauser» « este o apologie a individului în starea sa naturală instinctuală, înainte ca o lume coruptă să-l fi putrezit iremediabil, «Povestea tinerei Fuchs » arată o fată modernă, trâindu-şi viaţa după propria sa voinţă şi modelând-o graţie energiei sale». Tot astfel vasta frescă pe care o formează «Cazul Maurizius » şi « Etzel Andergast», deşi înfăţişează o adevărată cascadă de înfrân- geri, în lupta vieţii, sfârşeşte totuşi cu viziunea de pace sufletească a eroului său Etzel Andergast: « Niciodată nu va uita priveliştea aceea ; niciodată imaginea acestei cufundări a unui suflet în sine însuşi nu se va şterge din ochiul său cel dinlăuntru. Capul plecat, gestul profund expresiv al mâinilor cu vârful degetelor împreunate. Această prăpastie de meditaţie. Această pace imensă. Această expresie de supunere. Ce însemnează acestea? Ce e? Ce e? o rugăciune? către cine? pentru ce? există JAKOB WASSERMANN 375 aşa ceva?.. Simte o oboseală bruscă, îşi reazămă capul de scară şi simte cum îi coboară o greutate în trup. Tot trecutul se desface din zgura sa pământească şi pluteşte încet intr un ţinut maj curat -.. Atunci surâde însfârşit, şi el, întâia oară după atâtea luni... Sunt în fundul lumii, se gândeşte Etzel. Sunt in casa_ mamei mele, se gândeşte, şi cuvântul: mamă, are sunetul misterios al clopotelor. Casa e un mormânt sub zăpadă. Cu o realitate tocită, moartă, a pogorît în mormânt şi a murit în mormânt ; cu o realitate nepri- hănită şi nouă, va ieşi din mormânt, reînviat». ION I. CANTACUZINO ANTI-INTELECTUAL1SM Tristeţea timpului de grea ispăşire ce trăim a ţinut să ridice la rangul de preocupare spirituală această discuţie, atât de frivolă şi de stearpă în realitate : raţionalism-misticism ; inteligenţă-intuiţie ; gândire-sentiment ; ştiinţă-instinct, etc. Opoziţia are înfăţişeri de proteu cu intenţia de a descuraja pe unii, de a fascina pe alţii şi, drept vorbind, de a nu satisface pe nimeni. Nu se dă piept cu lo- gica, ci i se pune pe furiş piedică şi apoi grimasează un râs mulţumit de sine. E o victorie prea uşor câştigată pentru a fi durabilă. Să ascultăm unele din clişeele anti-intelectualismului vremii. Veacul al douăzecelea ar avea drept caracteristică îndoiala tot mai energică şi cutezătoare faţă de valoarea covârşitoare a ştiinţei pentru viaţă şi filosofie. Soarele ştiinţei, care lumina orbitor veacul trecut, se apropie de amurg ; în schimb « viaţa » sa înscăunat în inima interesului obştesc. Cine mai crede oare, serios, în adevărul pur, obiectiv, imparţial? însăşi ştiinţa mai crede ea în viitorul ei? In datoria ei de a sprijini sufleteşte pe om? Ea pare încă solidă ; dar în adâncul ei e zdruncinată fără leac. Cultul adevărului ştiinţific - continuă acest fals dogmatism - s’a dovedit o ficţiune primejdioasă vieţii; logocraţia tradiţională nu mai sperie pe nimeni ; raţiunea a încetat de a mai teroriza. Omenirea răsuflă uşurată ; o nouă epocă îşi deschide porţile, epoca anti-inte- lectualismului. Că frazele acestea grandilocvente şi de temperament sunt sărmane construcţii de hârtie multicoloră, recunosc, nu e tocmai uşor de probat. Căci, din nefericire, ele trăesc din greşelile acumulate ale celor ce vorbesc în numele ştiinţei raţiunii, inteligenţei sau cunoştinţei în genere. Dacă ştiinţa n’ar fi înfăţişată, cum se face de obicei, poate că reacţia anti-intelectualistă n’ar fi văzut lumina zilei, în orice caz, n ar fi împrumutat violenţa unei molime necombătute. Chipul tra- diţional de a tălmăci funcţia cunoştinţei a servit «filosofiei vieţii» cele mai bune pretexte. De aceea se impune o curăţare a terenului, nu în numele unei logici « abstracte » şi nici cu oarbă pornire împotriva unei direcţii, care, întrucât e sinceră, trebue să aibă şi ceva bun. Cine ANII-lMIBLBOIDALIflU 377 nu doreşte o cunoştinţă cât mai fecundă pentru viaţă? Să ne înţe- legem însă şi asupra cunoştinţei şi asupra vieţii. Pot fi reduse la două obiecţiile anti-intelectualismului: a) viaţa se opune ştiinţei discursive, fiindcă dispune de mijloace mai directe de cunoaştere : intuiţie, instinct, sentiment, credinţă ; b) viaţa se opune ştiinţei, fiindcă e dinamism creator, nu abstracţie, « moartă», rigidă, statică. Aşa dar, se opune ştiinţei o cunoştinţă alta decât cea intelectuală, iar această cunoştinţă specifică se defineşte prin două note caracteristice : întâi, e nemijlocită, de aceea apelează la intuiţie, instinct, inimă, etc., al doilea e creatoare. Anti-intelectualismul îşi revendică superioritatea în numele «cunoştinţei creatoare», iar « cunoştinţa creatoare » se sprijină pe alte forţe sufleteşti decât ra- ţiunea, inteligenţa sau gândirea discursivă, anume, pe intuiţie, in- stinct, sentiment, etc. Cu toate greutăţile ridicate sistematic în calea unei cinstite înţe- legeri a situaţiei, se cere neapărat o aerisire a discuţiei. Pentru cel mai modest cunoscător al cugetării tradiţionale se desvălue îndată, dacă nu o contradicţie, cel puţin o tensiune internă între cele două note ale anti-intelectualismului : cunoştinţa e crea- toare şi totuşi, sau tocmai de aceea, ea nu e ştiinţă, inteligenţă, ra- ţiune. Nota specifică a raţionalismului european, dela Platon până la un Leibniz, notă, azi cu voinţă sau fără, trecută cu vederea, e ca- racterul activ până la creaţie al gândirii. In vreme ce sensibilitatea e pasivă sau pură recepţie, raţiunea e activă, creatoare, fiindcă nu- mai prin sine sau spontan produce cunoştinţe ce nu pot fi primite pe calea sensibilităţii. Prin urmare, dacă atributul ireductibil al intuiţiei e creaţia, istoria ne arată că şi raţiunea, în sens tradiţional, e considerată tot creatoare. Leibniz, printre moderni, a dus până Ia capăt această convingere de bază a raţionalismului occidental: monada, elementul metafizic, se revelează printr’o activitate ce scoate numai din sine absolut toate cunoştinţele, ea fiind închisă întru sine, aşa cum este eul lui Descartes, punctul de plecare al dinamismului leibnizian. Monada creatoare e «fără ferestre», deci fără nici o comunicare receptivă sau sensibilă cu « exteriorul ». însăşi senzaţia e o creaţie «interioară » sau un efect spontan al dinamismului spiritual. Cum se vede, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, raţiunea nu numai că nu e opusă intuiţiei, ci e considerată drept intuitivă şi creatoare. Aşa e la fruntaşul filosofiei moderne şi raţionalistul Descartes, tot aşa şi la urmaşul acestuia, Leibniz. Totul pare a se schimba cu I. Kant, care sub îndemnul operei postume a lui Leibniz, Nouveaux Essais sur l’Entendement humain, deduce din teza raţionalistă o consecinţă nebănuită, dar perfect în- drituită. Care e consecinţa hotărîtoare? Potrivit raţionalismului, gân- direa, deşi e creatoare şi pompează numai din sine toate adevărurile, 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE chiar şi pe cele empirice, ea oglindeşte totuşi cât se poate de cred- dincios o realitate ce, fireşte, depăşeşte simţurile. Monada e un « microcosm », o « oglindă a lumii». întrebarea e inevitabilă. Cum e cu putinţă ca ce e produs numai de interior să oglindească fără greş exteriorul; cum putem cunoaşte a priori, numai prin dinamismul interiorului, întreaga realitate? Refugiul leibnizian la «armonia prestabilită » e o soluţie leneşă. Singurul răspuns logic, după Kant, e că activitatea gândirii sau ra- ţiunii rămâne sintetică sau productivă, cum a statornicit Leibniz, şi că, mai departe şi în această calitate, ea produce realitatea, însă - aci e încheerea nouă a lui Kant - din momentul ce realitatea e produsă de spirit, urmează că ea e dependentă de el, deci e relativă şi fenomenală, nicidecum absolută şi metafizică. Raţiunea dar, potrivit kantismului, nu mai oglindeşte lumea, ci o produce ca fenomen natural, întrucât legile sintetice ale raţiunii sunt chiar legile « realităţii» empirice. In acest chip se sapă o pră" pastie între realitatea adevărată şi cunoştinţă sau raţiune. Această raţiune începe să apară ca o deformare a realului, ca o impunere, în sfera existenţei, a formelor logice, statice, omogene şi spaţiale. E o concluzie firească a kantismului, pe care o desvoltă în vremea noastră H. Bergson. E vădit că Bergson rămâne adânc ancorat în kantism, deşi luptă a-1 depăşi. In ce direcţie? Activitatea creatoare, capabilă totuşi de a oglindi credincios realitatea, e atribuită intuiţiei, total opusă la el gândirii, dar - ceea ce e caracteristic - apropiată de data aceasta de percepţie sau recepti- vitate. Intuiţia bergsoniană e o percepţie «dilatată » şi desinteresată, fiindcă e o retrăire a realităţii prin simpatie a realităţii absolute, care este şi ea mişcare, durată, dinamism creator. Bergsonismul înzestrează intuiţia cu proprietăţile necunoscute înainte raţiunii, dar nu se atinge de dogma raţionalistă a gândirii creatoare, care poartă vina acelei prăpăstii între realitate şi cunoştinţă. La activitatea deformantă a gândirii se adaogă creaţia nedeformantă a intuiţiei - nedeformantă, fiindcă se contopeşte cu creaţia din lucruri. Dacă prin ştiinţă continuăm a înţelege acele forme «subiective » şi rigide, impuse realităţii sau materialului haotic, pentru a-1 unifica sau organiza, e evident că plinătatea faptelor nemijlocit trăite în nuan- ţarea lor multiplă, cum şi realitatea propriu zisă, trebue să rămână în afară de ştiinţă. Dualismul kantian între concept (ştiinţă) şi rea- litate, susţinut şi azi de neocriticistul H. Rickert e pretextul cel mai solid al anti-intelectualismului. A combate anti-intelectualismul şi a susţinea în acelaşi timp activitatea «organizatoare » al gândirii e una din naivităţile lui Rickert» în opera, altminteri bine intenţionată şi frumos scrisă : Philosophie des Lebens, 1920. Nu se înlătură efectul, dacă rămâne cauza. Dogma gândirii active trebuia să ducă la doctrina formelor rigide care modifică ANTMNTELECTI'ALISM 379 fenomenal realitatea şi, ca o întregire, la teoria intuiţiei, care se con- fundă cu realitatea, de teamă de a nu o schimba «discursiv». Prin combaterea acestei dogme se deschide o nouă perspectivă filosofică : trebue să corectăm conceptul tradiţional de « cunoştinţă creatoare », fără însă a aluneca în empirism, care prin nominalismul său a impus acea dogmă. Altminteri, epilogul anti-intelectualist e perfect justi- ficat. Dacă se va renunţa, printr’o revizuire radicală a filosofiei, la mitul « raţiunii creatoare », multe probleme vor dobândi răspunsul cel mai sigur şi cel mai simplu din lume. Ştim ce rămâne de făcut pe linia celei de a doua note a anti-inte- lectualismului : cunoştinţa e creatoare. Să examinăm acum prima notă, cea mai rebelă unei analize sănătoase : în sentiment, în instinct, etc., omul dispune de o cunoştinţă nemijlocită şi infinit mai sigură decât în inteligenţă. Aşa dar, avem aci opoziţia : inteligenţă-sentiment. Ce preţ vom pune pe această opoziţie, menită a face din sentiment un mijloc superior de cunoaştere a realităţii, a Absolutului? O primă şi grea nedumerire trebue să frământe orice spirit nepre- venit. Se aşează faţă ’n faţă inteligenţa şi sentimentul ca două facul- tăţi sufleteşti distincte, aşa dar, ele sunt ipostaziate sau personificate ca şi cum ar fi două suflete în sufletul ctl mare, două suflete mai mici care se duelează, pentru a dovedi care e cel mai tare şi deci « cel adevărat». In afară de greşala ipostazierii, descoperim aci o alta tot aşa de serioasă. E un psihologism din cele mai discutabile a justifica ştiinţa şi obiectul ei prin apelul la o facultate sufletească sau alta. Unii re- curg la inteligenţă, alţii la intuiţie sau «inimă », ca şi cum aceste proprietăţi psihice ar fi asemenea unor savanţi, înarmaţi cu instru- mente de explorare, rămânând doar a vedea, care posedă cele mai bune microscoape sau telescoape. Pe noi nu ne priveşte pe ce cale psihologică s’a ajuns la cunoaşterea realităţii : prin inteligenţă sau prin intuiţie afectivă. Chiar dacă afec- tivitatea n’ar fi, cum s’a enunţat cu bun temei, « subiectivă », o mă- sură a bunei sau relei stări a organismului, ci din contra cel mai obiectiv instrument de explorare a tenebroasei zone metafizice, ră- mâne intactă întrebarea : ce sunt acele realităţi descoperite de afec- tivitatea intuitivă? Legitimarea pur şi simplu prin apelul la afec- tivitate e un patent cerc viţios. In loc de o cercetare a obiectului intenţionat sau cuprins de afec- tivitate, se invocă mijlocul de cunoaşterea lui. Se poate însă riposta : ce fel de legitimare să dau, dacă realitatea revelată intuitiv nu e acce- sibilă gândirii sau logicii? Perfect. Avem aşa dar două feluri de o- biecte, unul raţional şi simplă «construcţie » artificială a intelectului (teoria kantiană), altul iraţional, dinamic, deschis numai intuiţiei. Precizarea e cât se poate de preţioasă. De acum discuţia se restrânge REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 380 la cercetarea autonomiei dintre realitatea «adevărată» sau nera- ţională şi realitatea aparentă sau raţională. Ce ar putea însemna : obiect neraţional în contrast cu obiect raţional ? De ce realitatea metafizică trebue să fie cu orice preţ anti- intelectuală sau neraţională ? Cum termenul de « neraţional» e mai mult negativ - şi e ştiut că orice negaţie presupune corelativul po- zitiv - o lămurire a lui e cu putinţă numai în antagonismul cu «ra- ţional ». Două sunt notele conceptului de raţional sau intelectual, note familiare oricărui începător în ale filosofiei. Din nefericire, se scoate înainte de obicei o notă sau alta după trebuinţele polemicii, tre- cându-se cu vederea că numai în solidaritatea lor primordială, inte- ligenţa îşi află exacta formulare. De o parte, inteligenţa e tot una cu deosebire sau discriminare ; de altă parte e sinonimă cu asemă- nare ce merge până la identificare. Pentru mulţi, azi, inteligenţa e numai « activitate de identificare », de căutarea identicului şi deci de ignorare a ceea ce e distinct, analizabil. Pentru alţii, dimpotrivă, inteligenţa e capacitatea de a distinge sau despărţi. Nu ştiu de ce, dar identificarea se bucură de precădere. Pricina trebue să fie teoria inteligenţei activitate sintetică. In adevăr, identi- ficarea e procedeul de a «uni » sau «sintetiza », iar orice sinteză presupune elemente universale, mai ales, relaţii sau legi, pe scurt, presupune ordine. Datorită acestor raporturi universale sau legilor ordonatoare, raţionalismul afirmă că nici un lucru nu se află în lume izolat, ci e susţinut, întemeiat, determinat, explicat. In virtutea acestei consta- tări, omul de ştiinţă caută condiţiile determinante ce susţin şi fun- dează orice fapt sau eveniment, înlăturând ipoteza că lucrurile se afla fără legături, deci, că nu au ordine sau legalitate. Ce ar însemna, în acest caz, « neraţionalul »? 0 lume neraţională ar fi o lume fără relaţii universale şi necesar valabile, o lume fără legi, fără «concepte» sau «universali» identici. 0 astfel de «lume neraţională » ar urma să fie constituită din lucruri fără nici o legătură, fără interdependenţe, fără concepte care, se ştie, nu pot fi decât « rigide ». Ar fi o lume alcătuită din atomi (in - dividua), din fapte strict individuale, inefabile, fluide. Concepţia aceasta e o veche cunoştinţă, e viziunea atomistă, ra- dical atomistă, a lumii : numai indivizi izolaţi, fără relaţii concep- tuale şi necesare, numai nuanţe fluide. Spuneam că e o veche cuno- ştinţă, căci atomismul e o altă înfăţişare a nominalismului, pe care, spre uimirea celor înţelegători, anti-intelectualismul îl condamnă în unele din ascpectele lui, mai ales în psihologie şi sociologie, dar din care trăeşte nemărturisit, ducându-1 până la cele mai absurde conse- cinţe. 0 lume de nuanţe individuale şi fluide e tot un fel de atomism, şi încă un atomism cât se poate de consecvent. ANTI-INTCLEOTUALLSM 38l Sub acest raport, anti-intelectualismul e o modernizare a nomi- nalismului atomist, a cultului pentru tot ce e individual indescrip- tibil, pură notaţie fugitivă, a acelui cult care, în acelaşi timp, respinge tot ce e universal sau conceptual. Iar printre factorii universali, un loc de frunte ocupă ceea ce se cheamă « raport», « relaţie » sau « or- dine ». Anti-intelectualismul nominalist are drept epilog o viziune haotică sau incoerentă a lumii. Nu avem nici o prejudecată împotriva unei «teorii» ce proclamă ca adevărată realitate haosul, incoerenţa, lipsa de sens. Dacă aşa stau lucrurile, ne închinăm. A face ştiinţă nu înseamnă « a unifica » sau « a organiza » după forme subiective şi înnăscute un material haotic. Aceasta e convingerea de bază a raţionalismului ca şi a anti- intelectualismului, cu singura deosebire că anti-intelectualismul o depăşeşte cu ajutorul intuiţiei. In loc de raţiune creatoare introduce o intuiţie creatoare, modificând şi structura realităţii. A face ştiinţă este a exprima datul, aşa cum e, raţional sau nera- ţional. Numai că într’o lume perfect neraţională dispar nu numai orice teorie şi orice exprimare conştientă, dar şi cel ce face teorie şi se exprimă. 0 teorie a haosului e o contradicţie internă şi rui- nătoare. In contrast cu acest prim înţeles al raţiunii ca « ordine » sau « po- sibilitate de raportare », ies la lumină încă două forme de neraţional, forme - drept - de mâna a doua, dar nu mai puţin răspândite şi influente : a) e neraţional ceea ce nu ascultă de un scop şi prin ur- mare nu are un sens ; b) neraţional e ceea ce ascultă de un scop şi are un sens, dar şi scopul şi sensul sunt inconştiente, nereflectate sau spontane, cum ar fi de pildă fapta izvorîtă din îndemnul senti- mentului, impulsului, instinctului, dorinţei, etc. Să cântărim pe scurt aceste două forme suplimentare ale neraţionalului. Confundarea raţionalului cu ordine finalistă cu întocmire în vederea unui scop, cu împlinire a unui sens, e obişnuită în filo- sof îa antică. Astfel, pentru Platon şi Aristotel, tâlmaci pilduitori ai ştiinţei elene, explicaţia raţională e tot una cu descoperirea scopu- rilor, cu aflarea acelui «pentru ce» al lucrurilor. Aristotel merge aşa de departe, încât şterge din cadrul naturii tot ce nu se înfăţişează ca realizare a unui scop. Dar absenţa scopului e caracteristică lumii materiale supuse cauzei oarbe, mecanice. Drept urmare, în antichitate, neraţionalul e sinonim cu ceea ce rezistă Ideii sau Formei, cu materialul sau mecanicul pur şi ca atare nu se află, cum crede modernul, deasupra Raţiunii, organul Existenţei, ci sub Raţiune şi Existenţă, ca o degra- dare a lor, ca o non-existenţă. Epoca modernă a încetăţenit cealaltă formă secundară de nera- ţional : ascultă de un scop, dar fără intenţie conştientă şi reflectată, oarecum instinctiv sau emotiv. Se înţelege acum, de ce neraţionalul 382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e socotit superior raţiunii şi de ce e identificat cu instinctul pur şi cu * inima ». Instinctul urmăreşte şi realizează, ca şi raţiunea, un scop, un sens, numai că acestea nu sunt reflectate, ci spontane, ca şi cum cel mai mare păcat ar fi reflecţia. Această formă a neraţionalului, oricât de răspândită ar fi astăzi, recunoaşte indirect valoarea inteligenţei, fiindcă presupune, or- dinea, şi încă ordinea cea mai înaltă : finalismul. Psihologia a desvă- luit legile sentimentului, instinctului, inimii. Altminteri, apelul la forţele « neraţionale » ale sufletului (sentiment, acţiune pură, etc.) ar duce la absurd şi incoerenţă. Din teama firească a alunecării pe panta absurdului, anti-inte- lectualismul e nevoit a recurge la o nouă «explicaţie », anume, la relevarea celeialalte laturi raţionale, la capacitatea de a identifica sau descoperi asemănări, capacitate ce trece în ochii multora drept procedeul obişnuit al tuturor ştiinţelor. Numai că şi de data aceasta anti-intelectualismul are gloria de a caricaturiza prin extremism o vedere justă. Din acest al doilea punct de vedere, o lume neraţională este si- nonimă cu identitatea completă, cu indistinctul, cu confuzia. O lume neraţională e o lume, în care totul e în tot, în care nu aflăm nici o distincţie, nici o existenţă de sine stătătoare. E final ideal al viziunii mistice : contopirea tuturor lucrurilor în Unul şi Totul. Pomenim cu totul de curiozitate, căci acest aspect nu ne interesează aci, că pentru partizanii «activităţii gândirii» identificarea perfectă e dim- potrivă idealul raţionalist şi dimpotrivă tot ce rezistă, ca distinct, e denunţat ca neraţional. Zăpăceala e desăvârşită ; nimeni nu se mai poate descurca, afară numai dacă nu ia hotărîrea de a porni cerce- tarea pe alte fundamente şi într un spirit desbrăcat de preconcepţii rătăcitoare. întâmpinările ce pot fi aduse celui de al doilea înţeles al anti-inte- lectualismului sunt fără număr. întâi, nimic nu e dat ca absolut indistinct. Tot ce e dat, e şi trebue să fie particular, are deci anumite proprietăţi, este aşa şi nu altfel. Literatura germană a pus în circulaţie o excelentă distincţie : nici o existenţă (Sein), fără o proprietate (So- sein). Mai departe, suntem în drept a întreba : dacă realitatea nu cunoaşte deosebiri, cum se face că le avem de fapt? Poate că peste realitatea indistinctă şi neraţionalâ se suprapune o altă realitate cu numeroase distincţii, deci raţională ? Dacă ar face această concesie, anti-intelectualismul prin structura lui extremist (totul sau nimic), s’ar limita singur, căci n’ar putea explica, de ce realitatea cere, în acelaşi timp, indistinctul sau «incongnoscibilul » şi distinctul sau « cognoscibilul ». Evitarea acestei primejdioase, chiar mortale, concesii, aruncă anti-intelectualismul în braţele unui kantism modificat şi-l sileşte a primi teoria raţiunii, care deformează prin activitatea sa realitatea. ANTI-lNTELECTUALIălt 333 Numai că de data aceasta - sporind astfel echivocul filosof iei contem- porane - raţiunea e activă, nu pentru a unifica sau sintetiza, până la identificare, un multiplu, ci dimpotrivă pentru a pluraliza prin ana- liză unul indistinct. In ipoteza de faţă, inteligenţa se vede înze- strată cu activitatea de analiză sau abstracţie, care e tot aşa de lipsită de viaţă ca şi sintetizarea sau unificarea multiplului fluid. Rezul- tatul acestei noi activităţi, fireşte, nu e o nouă realitate, ci o proecţie subiectivă, fenomenală şi umană, a adevăratei realităţi indistincte ce scapă torturii raţionaliste şi analitice. Gândirea «prelucrează» realitatea după puncte de vedere abstracte şi statice (adică, raţio- nale) şi astfel ea construeşte nu o nouă realitate, ci o ficţiune, pe care apoi o obiectivează, prezentând-o drept ştiinţifică. Urmează că ştiinţa e o construcţie intelectualistă, fără altă valoare în afară de ser- viciile aduse în mânuirea tehnică a lumii materiale. Am ajuns astfel la punctul, de unde am plecat. Anti-intelec- tualismul îşi justifică existenţa în luptă cu o concepţie primită fără discuţie azi - în luptă, dar şi în dependenţă de ea - anume că ra- ţiunea e o activitate de prelucrare a faptelor, deci de înstrăinare faţă de realitatea inefabilă. încă odată se verifică, constatarea noastră : intelectualismul şi anti-intelectualismul stau pe o bază comună, adesea numai subînţeleasă şi niciodată supusă unui examen mai serios. înlăturând această convingere comună, care e mitul inteligenţei active, organizatoare, cu atribuţii de prelucrare - frumoasă prelu- crare - se desvălue golul unei discuţii iritante, fără altă soluţie, decât bunul plac aproape cinic al unora sau rătăcirea tragică a altora. MIRCEA FLORIAN DELA GESTA FRANCEZĂ LA M1R0N COST1N Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin e de obicei înfă- ţişat ca acela care desfăşoară mai multă erudiţie şi mai mult spirit critic în opera sa ; învăţatul boier care caută cu atâta osteneală să apară ca un erudit, şi care cu atâta lux de citate se trudeşte, în cartea pentru întâiul descălecat, să stăpânească materialul istoric aşa de con- fuz, trebue însă să fi fost în realitate tot atât de îndrăgostit de basme, pe cât fusese înainte Grigore Ureche, şi cum avea să fie Neculce, un povestitor prin excelenţă acesta. E încă o trăsătură comună a celor trei cronicari, această aple- care spre tradiţii de valoare istorică îndoielnică, dar pe care ei le admit şi Ie inserează în opera lor, tocmai pentrucă deosebirea între tradiţie şi istorie nu le apăruse prea clară. Lucrul se înţelege când se ia în considerare sărăcia de izvoare în care lucrau ; în asemenea împrejurări orice amintire, fie ea cât de seacă, orice legendă, fie cât de necontrolabilă, sunt bine venite. Din acest punct de vedere deo- sebirea apare ca foarte mică între Ion Neculce, care, cetind cronica primului său înaintaş, a găsit în tradiţiile ţării « o seamă de cuvinte», ignorate de Grigore Ureche, şi i le-a adăugat ca un complement ne- cesar, şi între Simeon Dascălul, atât de ocărit pentru a fi căutat să întregească şi el cu o tradiţie, evident falsă, lacunele cronicii pe care o compila. Şi de o parte şi de alta sunt tot poveşti din cele ce vor fi umblat pe atunci asupra vechilor oameni din această ţară ; amândoi le-au ascultat cu aceeaşi atenţie, considerându-le ca preţioase în lipsa de ştiri asupra acestui trecut, şi le-au înregistrat pe marginea istoriei ţării. Miron Costin pare a fi înţeles să facă o deosebire limpede între istorie şi asemenea amintiri. Vehemenţa cu care ceartă pe Simeon Dascălul şi pe următorii lui, pentru greşala în care au căzut, şi fă- găduiala că nu va înregistra decât adevărul pentru care va şti să in- voace o mărturie sigură, sunt dovezi pentru acest lucru. «Eu voi da seama de ale mele, câte scriu », declară el, şi această declaraţie CELA GESTA FRANCEZA LA MIBON COSTIN 383 nu poate fi înţeleasă decât ca o chezăşie de adevăr, de obiectivitate şi de auto-controlare, prin spiritul critic şi prin erudiţia pe care nu întârzie a Ie dovedi. Cu asemenea protestări şi cu somptuosul aparat de informaţie care-i însoţeşte expunerea, mai cu seamă în cartea pentru întâiul descălicat, cineva ar crede că Miron Costin e cronicarul ideal pentru un istoric de astăzi, adică acel rece înregistrator abstract, impersonal, care nu amestecă nicăeri pasiunile lui, care-şi debitează ştirile cu solemnitatea unui oficiant, punând astfel la îndemâna cercetătorului informaţia pură, neturburată prin nimic de un coeficient personal. Dar lectura chiar a acestei cărţi « de neamul Moldovenilor » arată că sub ochelarii erudiţiei, spiritul rămâne vioi şi agil şi ţine prea puţin socoteală de tiparul unitar şi abstract în care se sileşte a apărea îmbrăcat. Fără îndoială că, în opera lui, tradiţiile incerte şi amintirile minci- noase vor fi mai puţine, fiind supraveghiate şi cerute de ştiinţa lui necontenit vigilentă ; prin aceasta însă ele devin mai înşelătoare, de- oarece, încrezător în propriul lui control, cercetătorul de astăzi e sedus să nu-1 mai adauge pe al său. 0 pildă va arăta cât de suspectă e pe alocuri informaţia cronicarului, şi cât de mare e încrederea Iu în poveşti, în locuri în care de altfel un simţ exercitat lămureşte din capul locului intrusiunea vre-unei legende şi-i recunoaşte elementele chiar fără un studiu special. Povestea solului polon la Constantinopol e unul dintre cele ma cunoscute episoade ale cronicii Iui Miron Costin. E vorba de am- basada pe care, la 1622, în urma unui război cu Turcii, Polonii o trimiseseră la Constantinopol sub conducerea unui nobil de seamă, ducele Christofor de Zbaraz ; călătoria Iui e urmărită de cronicar cu multe detalii, nu numai în ce priveşte trecerea prin Moldova, unde solul a avut şi o întrevedere cu Ştefan Tomşa, domn de curând aşezat în scaun şi puţin simpatizat de Poloni, ci şi în peripeţiile prin care a trecut la Constantinopol. Ceea ce vrea să dovedească mai cu seamă Miron Costin prin amă- nuntele pe care le înregistrează e, evident, desfrânata înclinare a no- bilimii polone spre lux şi risipă, dragostea acesteia pentru gesturile de mare prestigiu, pentru atitudini care merg uneori până la fanfa- ronadă, în sfârşit pentru înfăţişarea spcetaculoasă prin care năzuia să atragă asupra ei privirea mulţimii, orbind-o. Se va vedea de altfle cât de frumos a reuşit să înfăţişeze această trăsătură, specifică, după cât se pare, cavalerismului polon, şi ironizată de multe ori în lite- ratura universală. « Era solul acela dela craiul leşesc », îşi începe cronicarul po- vestea, «ommare, anume cneazul de Sbaraj, din Vişnoviceşti,cu mul- ţime de oameni, cu podoabe desfrânate de tot, cât abia de se află în vre-o istorie pre aceste veacuri solie ca aceia la vre-o împărăţie pri- 10 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lejită ; cu 300 de oameni călări, fără pedestraşi, pre lângă carăte şi care ce avea, şi până vezetiii îmbrăcaţi cu urşinice. Ciuberele cu care adăpau caii erau de argint, şi cofe şi barilce, şi ţinte la hamuri, şi Ia haiduci ceprage tot de argint ». Cu asemenea risipă de pregătiri, ducele de Zbaraz a intrat în Moldova, unde Ştefan Vodă Tomşa îl întâmpină cu o milă mai încoace de Iaşi, şi-I conduse până afară din capitală, deşi cu reci- proce suspiciuni, de oarece Polonii nu avea nici o încredere în domnul cel nou, iar acesta ştia duşmănia pe care ei o nutreau împotrivă-i. La Constantinopol solia ajunse într o vreme de mari turburări. Mâniat pe ienicerii ce se purtaseră atât de rău în războiul polon, încât soarta luptei rămăsese ambiguă până la sfârşit, sultanul Osman hotărîse desfiinţarea acestui corp de oaste şi uciderea ienicerilor vino- vaţi ; hotărîrea aceasta pricinuise printre ei o răscoală care duse Ia asediul şi cucerirea palatului imperial, şi Ia prinderea Iui Osman. In locul lui, ei îşi aleseră alt stăpân, în persoana unui unchi al celui căzut, anume Mustafa, om «Ia fire foarte prostan » pe care « acolo oblicindu-1 enicerii, au năvălit şi l-au apucat de acolea, înspăi- mântat de moarte, şi I-au pus în scaun strigând cu toţii : Acesta ni-i împăratul». Nouă zile încheiate, cât ţinură aceste turburări, solia leşească ajunsă sub zidurile Constantinpolului nu putu să pătrundă în oraşul ale cărui porţi fuseseră închise de răsculaţi; ea rămase în vremea a- ceasta într’un sat din apropierea capitalei împărăteşti aşteptând potolirea întâmplărilor de acolo. Când în sfârşit li se îngădui să se înfăţişeze noului împărat, o făcură cu toată pompa care se putea aştepta dela pregătirile înfăţişate de cronicar şi dela luminata naştere a conducătorului lor, «intrând în Ţari grad cu acea podoabă şi vâlvă, cât este în voroava Ţarigrădenilor solia aceia până astăzi. Potcoave de argint la o seamă de cai bătute câte cu un cuiu, anume să cază pre uliţă, şi alte sburdate cheltueli ; carele toate acele pre acel sol l-au adus Ia mare nevoe şi cheltuială, şi pre Leşi la mare căinţă cât este legat cu Seim, oameni mari ca aceia de atunci să nu mai trimită Ia Turci». Dar solul care bătea potcoave de argint cailor săi, pentru a face ui- mirea şi admirarea locuitorilor oraşului imperial, înşiraţi pe parcursul cortegiului său, avea să se arate capabil de un gest de mândrie încă şi mai caracteristic. « Spun pentru solul acela că dacă l-au dus la împărăţie, după adunare nimic n’au vrut să zică, căutând pre după sine vre-un scaun să şază, şi şezând să-şi dea solia. Şi aşteptând câtva, văzând că nu-i dau scaun, cabaniţa ce era pre dânsul învălind-o au pus jos, şi au şezut pre dânsa în Ioc de scaun ; şi după solie n’au mai vrut să primească haina aceia, răspunzând să hie preţul ei la vi- steria împărătească de un scaun, ca să hie de solii leşeşti. Şi această dela gesta fbanceză la mibon costin 387 poveste au rămas de acea solie, şi alte cheltueli desfrânate peste măsură »1). Fără îndoială că anecdota e de tot interesul, şi felul în care e po- vestită nu lipseşte de a fi atrăgător. Dar valoarea literară a acestui episod nu trebue confundată cu cea istorică, şi cu toate că întâm- plarea înfăţişată în aceşti termeni se insinuează printre adevăruri istorice de a căror autenticitate cronicarul se poartă garant fără a face deosebire între una şi celelalte, ea nu poate fi primită decât cu re- zerve. împrejurările curioase în care se petrec aceste fapte, caii cu potcoave de argint mai cu seamă, se potrivesc mai bine unei legende, şi de aceea povestirea cronicarului nu va fi acceptată fără un prealabil control. Din întâmplare, mijloacele acestui control nu ne lip sesc. Se ştie că isvorul cel mai de seamă al cronicii lui Miron Costin e cronicarul polon Piasecki, autor ăl unei scrieri istorice în care e vorba şi de solia ducelui de Zbaraz. De altă parte, această solie a fost povestită şi de alte izvoare, care dispun de o informaţie imediată, de oarece sunt scrise de oameni care au luat parte împreună cu Zbarawski Ia călă- toria constantinopolitană. Confruntând între ele aceste isvoare, vom putea şti dacă amănuntele amintite îi aparţin lui Miron Costin, sau isvorului său, şi dacă ele se pot aplica în realitate acestei solii. Cele mai caracteristice amănunte ale anecdotei, aşa cum e po- vestită de Miron Costin, sunt desigur potcoavele de argint lăsate să cadă pe uliţi, şi mantaua aruncată cu un gest larg pe pământ, spre a suplini unui scaun, pe care adorarea cuvenită slăvitului Padişah nu-1 putea îngădui înainte-i, dar pe care îl cerea mândria trimisului unui puternic stăpân. Niciunul dintre aceste detalii nu se găseşte în cronica latină a lui Piasecki ; acesta se mărgineşte să spună că, dată fiind importanţa soliei, i s’au dat cu dărnicie fonduri de reprezentare, şi că strălucirea cortegiului lui Zbarawski a fost în detrimentul so- lilor poloni următori, de oarece Turcii învăţaţi cu luxul desfăşurat de acesta, nu voiau să-i recunoască pe ceilalţi drept nişte trimişi autentici tocmai din cauza modestiei cheltuelilor lor *). Prin aceste câteva amănunte Piasecki e pe drumul pe care va merge şi mai departe Miron Costin ; cert e însă câ ambele amănunte atât de caracteristice ale povestirii acestuia nu-i vin dela izvorul polon, care nu ştie nimic despre ele. Dintr’una din amintitele relaţii asupra soliei lui Zbarawski nu puteau să provină, de oarece acestea dovedesc dimpotrivă că amănuntele nu sunt reale. Samuel Kuszewicz, 1) M. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, la M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, voi. I, Bucureşti, 187a, pag. 384-5. 2) P. Piasecii, Chronica gestorum in Europa singulariorum, Cracovia, 1648, p. 354 şi 367; pasajele respective sunt reproduse de V. A. Urechia in Miron Costin, Opere complete, voi. I, Bucureşti 1886, pag. 503, şi 506. 388 REVISTA FUNLIATIILOB BEGLALE care descrie cu multe detalii această solie, aminteşte toate peripe- ţiile fastuoasei intrări în Constantinopol, fără a spune ceva nici despre potcoave de argint, nici despre mantale ţinând locul de scaun *) ; ori Kuszewicz fiind un martor ocular, şi episoadele acestea de aşa natură încât n’ar fi putut să scape atenţiei lui, se vede limpede că faptele povestite de Miron Costin nu au nici un temei în realitate. Bănuiala aceasta devine convingere când, urmărind cea mai bună monografie asupra cronicarului moldovean a), vom afla că şi Dimitrie Cantemir are, în Istoria lui Otomană, o poveste despre o solie po- lonă ; e vorba de data aceasta de un Ioan Gninsky, călător la Con- stantinopol în 1677. Iată cum înfăţişează celălalt cronicar intrarea acestuia în capitala imperiului otoman : «Pentru ocaziunea intrării sale în cetate, spre a face mai mare furoare, a lăsat a se bate potcoave de argint pe cai şi a le prinde numai cu câte două cue, ca aşa să se poată pierde pe stradă, şi să facă pe Turci a se mira de atâta avuţie a Polonilor. Dar ceea ce a preparat el şi a crezut că-i va servi spre onoare, s’a întors chiar spre ruşinea lui, căci vizirul, când i s’a adus o potcoavă de acestea, a zis :«Necredinciosul are potcoave de argint, dar capul lui e de aramă » 3). Povestea e fără îndoială aceiaşi, şi, afară de cazul în care se va admite că toţi trimişii poloni la Constantinopol obişnuiau să umble cu potcoave de argint, se vede că şi Costin şi Cantemir sau lăsat înşelaţi de ea. întrebarea e, ce va fi fost în realitate această poveste ; d. P. P. Panaitescu, căruia îi revine şi prioritatea apropierii între cei doi cronicari moldoveni, ajunsese în studiul său la următoarele concluziuni : « Fireşte deci că e o legendă ce circula fie în Moldova, fie la Turci, pentru a caracteriza luxul şi risipa ambasadorilor poloni; ea era atribuită când unuia, când altuia dintre soli. Miron Costin, caşi Cantemir, a cules acest svon şi l-a introdus în cronica lui» 4). Dar dacă episodul solului polon e într'adevăr o poveste, poveştile nu au niciodată hotare atât de înguste. Dacă ar căuta cineva cărui ambasador polon i se aplică faptele pe care cronicarii noştri le atri- bue când unuia când altuia dintre ei, cercetarea n’ar duce la nici un *) S. JCuszewicz, Narratio legationis Zbaravianae et rerum apud Otthomanos anno 1622 gestarum, Dantisci, 1645, pag. 71 seq. Din • Descrierea soliei ducelui de Zbaraz, 1622 * de Samuel Twardowski, pasaj’le privitoare la trecere prin ţările româneşti sunt traduse de P. P. Panaitescu, Călători poloni tn ţările române (Academia Română, Studii şi cercetări, XVII), Bucureşti 1930, pag. 14 seg. J) P. P. Panaitescu, Influenţa polonă In opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin (Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice III, 4), pag. 95-96. 8) D. Cantemir, Istoria imperiului otoman (Trad. D. I. Hodoş), voi. I, Bucureşti 1876, pag. 436-7 *) P. P. Panaitescu, Influenţa polonă, pag. 95-6. DELA GE8TA FEANCEZi. LA MIBON COSTIN 389 rezultat, de oarece anecdota n’a fost scornită de o împrejurare de felul acesta. De altfel, o asemenea cercetare ar fi inutilă, de vreme ce povestea era cunoscută cu câteva veacuri mai înainte de a fi fost înregistrată de Miron Costin. Pela jumătatea celui de al XH-lea secol, croni- carul şi poetul francez Wace alcătuise o vastă cronică în vesuri a ducilor de Normandia, întitulată « Geste des Normanz », şi cunoscută şi sub numele de «Le Roman de Rou». Printre personajele lui se numără şi Robert I Magnificul, duce de Normandia, care a întreprins un pelerinaj în Orient, prin anii 1034-1035; or, iată cum înfăţişează Wace intrarea acestuia în Constantinpool şi întâm- pinarea lui cu împăratul bizantin : Par la terre l’empereur Se fist conduire a grant honour. A la muie qu’il chevalchout, A la plus chiere qu’il menout, Pur reparlance e pur noblei, Pur faire gent parler de sei, Fist d’or Ies quatre piez ferrer (Ne vueil mie dire dorer, Car ce n est mie us de parler) ; Puis fist a ses hommes veer Que quant li ors des piez charreit, Que mar nuls d’els le reprendreit. Par Constantinoble passa Et a l’empereur torna; Endementres qu’a lui paria, A la costume qui iert la, Sun mantei jus a terre mist, Tot desfublez desus s’asist. Al partir, quant il s’en turna, Le mantei prendre ne deigna ; Un des Grieus le vit desfuble, Sun mantei li a releve, Dist lui que sun mantei preist Et a sun col le rependist ; Et ii respundi par noblei : « Jo ne port pas mun banc od mei» x). Apropierea e atât de evidentă încât, dacă Miron Costin ar fi avut obişnuinţa vechilor geste franceze, s’ar putea crede că n’a făcut *) *) Reprodus de G. Paris, Sur un ipisode d’t Aimeri de Narbonne» în Ro- mânia, IX (1880), pag. 534-5. ~ 390 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decât să traducă sau să imite pasajul de mai sus. Cum însă între ele nu poate fi o legătură directă, rămâne de cercetat care e izvorul comun din care s’au inspirat amândouă aceste povestiri; cercetarea aceasta e mult uşurată acum de bogatul material strâns de G. Paris şi colaboratorii săi, într’un articol de care ne vom folosi pentru a expune în mod sumar răspândirea acestei legende. După cum s’a văzut, în versiunea lui Miron Costin anecdota conţine două momente principale, acela al potcoavelor de argint, şi cel al mantalei ; în versiunile occidentale apare adeseori şi un al treilea episod, pe care G. Paris l-a numit al nucilor. Intr'adevăr, după versurile amintite, Wace povesteşte cum împăratul bizantin a interzis supuşilor săi să vândă lemne pelerinilor francezi, pentruca aceştia să nu aibă cu ce să pregătească mâncare ; ducele Robert ar fi poruncit atunci oamenilor săi să cumpere din oraş mari cantităţi de nuci, cu care şi-a aţâţat focul, spre uimirea împăratului neobişnuit cu o atât de bogată risipă. Numai motivul nucilor şi cel al mantalei apar în vestita gestâ franceză « Aimeri de Narbonne », fără îndoială inspirată după Wace. In această poemă, Aimeri, după ce a cucerit Narbona, trimite o Impunătoare delegaţie de baroni la Pavia, ca sa ceară de soţie pe Er- mengarda, fiica regelui lombard Bonifaciu. Acesta, speriat de înfă- ţişarea nobililor francezi, dă poruncă să nu li să vândă lemne, lucru la care ei remediază cumpărând nuci şi scafe de lemn : Puisque des buches a fait son ban crier, Faut â foison grosses nois acheter, Et de bon bois hanaps, s’ils sont trouves ; Des qu’ils seront dedans Ie feu jetes, Ne verrez rien qui jete tel clarte. Riches nous sommes et de grand parente, Si depensons mii marcs d argent pese, Ne nous importe pas plus qu’un oeuf pele x). Şi în această versiune accentul e pus pe cheltuielile nebuneşti ale unei solii, în intenţia de a arăta bogăţia acelor care i-au trimis. De aceia, atunci când, plecând dela audienţa regelui, slujitorii le aduc mantalele de blăni preţioase pe care ei nu se mai înjosiseră să Ie ridice după ce şezuseră pe ele, răspunsul lor e că nu Ie mai trebuesc : «Seigneurs varlets, ce dit Gui le marquis, Que soient â vous manteaus de vair et gris! D’autres avons tout â notre plaisir : N’y a celui qui n’en ait cinq ou sis. Ne convient pas, dans notre beau pays, i) După textul modernizat de L. Clădat, Chansons de feste, Paris 1859, p. 367 DELA GESTA FRANCEZĂ LA MIRON COST1N 39* Que comte ou duc, ni prince ni marquis, Le siege emporte sur quoi il aura sis». Font Ies varlets : «Seigneurs, a vous merci! Que Dieu vous garde, le roi de paradis, Qui â donner de tels dons vous apprit! Le Seigneur m’aide qui sur la crois fut mis! Roi Boniface, que tant avons servi, Point ne nous donne manteauxs de petit-gris ». Lombards le voient, tous en sont ebahis1). Interpretarea cântăreţului din «Aimeri de Narbonne » îşi îngădue astfel toată libertatea faţă de Wace, izvorul din care a luat această legendă ; şi eroii ca şi locul s’au schimbat în versiunea lui. Robert Magnificul mai apare însă în aceleaşi împrejurări şi în alte scrieri, inspirate de asemenea de Wace, dar care nu mai sunt poezie, ci cro- nică. Astfel în « Chronique de Normandie », vastă compilaţie în proză, care a început să se tipărească încă din secolul al XV-lea, şi în care anecdota e o transpunere a variantei Iui Wace. La J. Brompton, cronicar englez din secolul al XV-lea, ea apare întrucâtva modificată ; ducele a fost poftit Ia masă de împărat, dar acesta a dat poruncă slu- jitorilor săi să nu-i dea scaun, pentru a vedea ce va face. « Iar el venind la masă şi nevăzând nici un scaun prin casă, îşi scoase mantia şi, împăturind-o sub sine.se aşeză pe ea Ia un Ioc cu ceilalţi, şi po- runci şi oamenilor săi să facă aşa. După masă, luându-şi rămas bun dela împărat, ieşi cu ai săi, lăsând toţi mantalele pe jos, după cum le poruncise ducele lor. împăratul, mirat, porunci să-i trimită mantalele ; şi rugaţi fiind de slujitori să şi Ie ia înapoi, ducele răspunse : La noi în ţară nu e obiceiul să umble oamenii cu scaunele lor din Ioc în Ioc » a). In acelaşi fel ca Wace povesteşte anecdota un alt cronicar englez, Henric de Knighton ; cum însă formele deosebite interesează mai mult decât cele copiate fără schimbare, de mai mare preţ e prezenţa unui episod asemănător într’o cronică scandinavă, în « Sigurdsaga », adică saga regelui Sigurd Pelerinul, călător şi acesta la Constanti- nopol pe la anul 1111; povestea Iui conţine numai două motive, cel al nucilor şi cel al potcoavelor de argint. Tot atât de interesantă e şi cea mai veche formă a acestei anecdote, aflătoare într’o cronică scrisă pe la 1120 de călugărul Berthold dela mănăstirea din Donauwerth, asupra călătoriei la Constantinopo a fondatorului acestei mănăstiri, pe la anul 1027. După legendă, şi acesta, de altfel nu singur, ci ca însoţitor al episcopului Wernher din ]) L. Cledat, Chonsons de geste, pag. 284. *) G. Paris, Sar un ipisode d’t Aimeri de Narbonne * *, pag. 529-30. 393 BEVISTA FUNDAŢI1L0B BEOAI.H Strassburg trimis în ambasadă Ia împăratul bizantin de Conrad II, ar fi intrat în Constantinpool cu potcoave de aur. De data aceasta însă, uimirea bizantinilor fusese provocată nu de o bogăţie adevărată, ci de un şiretlic ; episcopul pusese numai să se aurească potcoavele cailor săi, şi ca să nu se bănuiască acest lucru, făcuse una în între- gime de aur, şi o bătuse slab, anume ca să cadă pe stradă 1 *). Legenda a fost aşa dar destul de răspândită în Occidentul medieval. Dar după ce am înfăţişat astfel diferitele forme în care ea ne-a rămas, problema cea mai grea e determinarea legăturilor între aceste forme diverse, şi a izvorului dela care pornesc. Intr adevăr, împotriva unei atât de întinse răspândiri în spaţiu şi în timp, - din Nordul scandinav până în Franţa şi în Moldova, şi din al Xll-lea până într’al XVllI-Iea veac, - asemănarea între ele e atât de hotărîtă, încât presupune un fir neapărat de legătură, pe care toate trebuesc înşirate. In studiul său, G. Paris se oprise la o serie de constatări care îl duseseră Ia o concluziune numai în parte mulţumitoare. EI obser- vase că isvorul prim al legendei nu putea să fie istoric, « car le recit a tous Ies caracteres d’un conte». *) De altă parte, versiunile franceze ale legendei arătau un fel de animozitate împotriva Bizanţului, prin dorinţa de a uimi prin bogăţie şi fast pe împăratul dela Constantinopol, care doar era cunoscut tocmai prin măreţia curţii şi palatului său ; or, « ce caractere de rivalite entre Francs et Grecs, dont on a d’autres exemples, indique un poeme franţais compose certainement avant Ies croisades, et dont sont issus â la fois Ies recits sur Robert et Ies ^crits sur Sigurd»3J. Concluzia ar fi deci, că la baza variantelor franco-engleze şi scan- dinave ar sta o veche gestă franceză pierdută, ^i alcătuită, după G. Paris, în al IX-Iea sau al X-Iea secol. Concluzia aceasta nu e împie- dicată prin nimic, şi e cu totul îndreptăţită de legăturile cunoscute între poezia epică franceză şi cea scandinavă. Ea nu e însă o solu- ţiune deplină, deoarece nu explică apariţia aceleiaşi legende, nici în cronica monahului bavarez, nici în opera scriitorilor moldoveni. De aceea, lăsând în picioare ipoteza acestei geste pierdute, pe care nimic n o dezice, dar pe care de asemenea n’o face necesară nimic, trebue căutată mai în adâncime legătura care să unească toate aceste forme ale legendei. Ceea ce e din capul locului curios, e faptul că toate au ca trăsătură comună locul acţiunii, care e Constantinopolul; excepţie face numai «Aimeri de Narbonne », singura dintre ele care are un caracter poetic mai pronunţat. Intr’adevăr, o altă trăsătură comună a acestor scrieri e că toate atribuesc acele fapte, pe care le-am văzut că sunt J) G. Paris, op. cit., pag. 536-7. *) G. Paris, op. cit., pag. 534. 3) G. Paris, op. cit., pag. 534- DELA GESTA FEANCEZĂ LA M1B0N COSTIN 393 închipuite, unor personaje istorice, care, toate, au trăit cu puţină vreme înainte de scriitor, şi au călătorit într'adevăr la Constantinopol. Lucrul acesta e din toate cel mai puţin explicabil; un Wace care scrie viaţa lui Robert Magnificul, cu mai puţin de un veac anterior lui, nişte cronicari scandinavi care n au trăit cu mult în urma regilor despre care vorbesc, un călugăr care povesteşte viaţa bine cunoscută a fon- datorului mănăstirii sale, un conştiincios cărturar care vorbeşte despre o solie abia cu 50 de ani mai veche decât scrierea lui, şi un erudit de talia lui D. Cantemir, aproape contemporan cu faptele pe care le înfăţişează, toţi s’au lăsat înşelaţi de aceiaşi legendă. Şi se va în- semna că în împrejurarea aceasta obişnuita lipsă de informaţie în care scriau nu mai poate fi invocată în favoarea lor, ca o scuză, deoarece tocmai asupra acestor fapte ei apar de obicei ca fiind mai bine şi mai de aproape informaţi. Dar natura însăşi şi originea informaţiei lor conţin poate explicarea ciudatei lor înşelări. Intr'adevăr, în afară de « Aimeri de Narbonne* pe care l-am exclus dela început, ca pe o transformare poetică a lui, Wace, şi de saga scandinavă, care poate fi şi ea influenţată de o poemă franceză, toate scrierile ce conţin într o formă personală legenda, o posedă, ca să zicem aşa, direct dela sursă. Wace e nepotul unuia dintre Normanzii ce au însoţit pe Robert Magnificul în pelerinajul său, şi, în studiul amintit, G. Paris admite că poetul ar deţine dela bunicul său amănuntele privitoare la acest pelerinaj. Călugărul Bert- hold dela Donauwerth, dornic de a şti cu preciziune detaliile trecerii fondatorului mănăstirii sale prin Constantinopol, făcuse chiar o că- lătorie până acolo, numai cu scopul de a culege ştiri referitoare la drumul înaintaşului său. Tatăl lui Miron Costin, postelnicul, fusese şi el la Constantinopol, cu puţini ani după solia ducelui de Zbaraz, - şi ştim că pentru vremea anterioară intrării lui în viaţa politică a Moldovei, cronicarul s’a servit adeseori de amintiri ale tatălui său. Insfârşit, Dimitrie Cantemir a locuit el însuşi ani îndelungaţi la Constantinopol. Povestea localizată în oraşul imperial şi înregistrată de scriitori care, direct sau indirect, au cunoscut acest oraş, ar putea să fie deci de sursă constantinopolitană1). Ar fi astfel una dintre acele poveşti orientale care s’au răspândit atât de repede în Occidentul medieval, formând o mare parte a literaturii laice, din vremea aceea, şi care au apărut, cu oarecare întârziere, şi prin părţile noastre. Anecdota are fără îndoială aspectul unei poveşti, şi nu numai orientale. Pelerinul sau ambasadorul ar putea să fie la rigoare un Făt-Frumos, pe care îm- păratul îl supune la diferite dovezi de iscusinţă, nedându-i lemne, ca să vadă ce va mânca, sau poftindu-1 la masă, fără a-i da loc. l) Lucru pecare îl spune de altfel şi M. Costin, când declară că < este In voroava Ţarigrădenilor solia aceia până astăzi », Letopiseţe, I, 28 . 394 BEVI8TA FUNDAŢULOE BEQALE Dar, spre deosebire de numeroasele basme orientale care, timp de lungi veacuri, au colindat Europa întreagă, legenda aceasta a păstrat în toate isvoarele un pronunţat caracter local. Lucrul acesta se explică poate prin aceia că diferitele ei variante vor fi fost culese direct dela Constantinopol, unde se va fi amintit, ca o prodigioasă întâmplare, această legendară ambasadă care n’a avut loc niciodată şi a cărei memorie se va fi reîmprospătat de câte ori venea vorba de o altă solie. Ar fi atunci un curios caz de permanenţă a unei le- gende locale, de vreme ce ea a putut să fie culeasă, în forme atât de asemănătoare, la peste 500 de ani distanţă în timp, în împrejurări şi sub stăpâniri deosebite. Dar chiar dacă n ar fi specific constantino- politană, originea bizantină a acestei legende e singura care lămureşte întinsa ei răspândire europeană, şi care explică această curioasă şi neaşteptată legătură între vechea istoriografie românească şi epica medievală franceză. AL. CIORĂNESCU FUNDAMENTUL IDEII DE DREPT Dacă ne punem întrebarea : graţie căror cauze a putut specia ome- nească răzbate prin enormele dilicultăţi ale epocilor, ce au urmat apariţiei ei pe pământ, spre a sfârşi prin a-1 domina? - răspunsul nu- putem da, decât privind drept cauze determinante ale perzistenţei sale, până la victoria ei finală, comprehensiunea ti superioarăx) comprehensiunii speciilor animale, celor mai bine înzestrate - şi aceasta prin existenţa raţiunii umane, plăzmuind, la superioarele exemplare omeneşti, darul invenţiunii, atât în domeniul practic, cât şi în domeniul intelectual şi moral * 2) - precum şi instinctul ei social, pe care însă ea îl înalţă, valorificându-1 prin raţiune. E posibil ca specifica comprenhensiune raţională şi instinctul social, astfel va- lorificat, să nu fi apărut decât în ultima încercare, constatată pe planetă, a speciei omeneşti - încercarea reuşită a omului înţelept, a lui « homo sapiens ». Mai e posibil ca, în încercările anterioare ale tipurilor probabil înrudite ale omului dela Heidelberg şi a celui dela Neandertbal3), nici raţiunea, nici instinctul social să nu fi cuprins îndeajuns înţelegerea împrejurărilor, în care ambii au trăit, nici ca ele să fi dominat tendinţele lor în viaţă ; şi de aceea speciile lor s’au stins. Dar îndată ce ambele facultăţi - comprehensiunea raţională, cu străfulgerările darului de invenţiune, instinctul social - au stăpânit îndeajuns fiinţa omenească, ce a apărut după ele, stăpânirea aceasta i-a dat posesiunea planetei. f 1) A. I. Alexandrescu : Originile Civilizaţinnii, ed. II, Bucureşti, pag. 55. 2) H. Bergson : Les deux Soarces de la Morale et de la Religion, Paris, 1932. cap. I (L’appel du Hăros). H. Berr : Precuvântare la « Origines de la Sociiti, 1931, ed.«La Renaissance du livre, pag. XV. 3) Marcellin Boule : Les Hommes Fossiles, Paris 1921, pag. 63. Asupra imensei durate a erei cuaternare şi In deosebi asupra epocilor glaciare şi ante-glaciare, ultimele: «Omul (din acele epoci), cel puţin In regiunile noastre, aparţine unei specii diferite de < homo sapiens», Asupra Înrudirii foarte posibile a omului de la Heidelberg cu cel de la Neanderthal, vezi pag. 244. Speciile lor sunt cele mai vechi cunoscute. Dispariţia tipului dela Neanderthal e contemporană cu apariţia lui < homo sapiens», ceea ce stabileşte existenţa lor concomitentă in timp. 396 BEVISTA FONDATIILOB BEQALE Instinctul social însă e o înzestrare a Naturii, cu care dânsa, dacă l-a hărăzit pe om, a împărtăşit-o asemenea unor numeroase specii animale. Nu dânsul, dacă a contribuit la victoria omului, e o cauza a ei eficientă. El jiu poate fi decât o motivare latentă a bi- ruinţei lui. Astfel, numai facultatea de a-şi da seama, fireşte, în mă- sura puterii de percepere a inteligenţei primitive, de regulele ce tre- buesc luate în comun, precum darul invenţiunii, propriu inteli- genţei umane, şi căruia îi accede tendinţele spre imitaţie ale oame- nilor 1 2), ele sunt cauzele eficiente ale înălţării speciei omeneşti. Ele sunt cauzele profunde ale diferenţieriiei de speciile animale. La acestea, organizaţiile gregare, când există, sunt alcătuite numai de instinct. De aceea, în măsura observaţiilor noastre, aceste organizaţii gre- gare ne apar imuabile. Dar aci se impune o observaţie. Dacă sociabilitatea speciei ome- neşti reiese Ia analiză, ca un compus al unui instinct social ce-1 re- găsim Ia multe specii animale, precum şi al facultăţii pur umane, al unei inteligenţe, care prin conştinţa de sine şi prin raţiunea ce o luminează, se întinde asupra lumei perceptibile, deci şi asupra celei sociale, dacă sociabilitatea umană este un astfel de compus, e evi- dent atunci, că primele scăpărări ale inteligenţei, primele luminări ale raţiunii, s au întâmplat pe orizontul numitului instinct social. Dânsul e la baza existenţei speciei umane, în sensul instinctului vital, ca bază a existenţei individuale. Căci în fond dânsul nu este decât un aspect al acestui instinct vital - o prelungire a Iui, mai bine zis. Necesitatea grupării spre a trăi, el a impus-o în general şi dacă Ia anumite specii de animale, el a impus regulele furnicarului şi ale altor grupări de insecte, precum cele ale stolului, ale cârdului sau ale haitei - şi minunata operă a lui Kypling, « Cartea Junglei » jiu e numai o profundă poezie, şi ci totdeaodată un temeinic adevăr - atunci este logic să credem, că în primitivele alcătuiri umane, în primele clanuri^, conştiinţa de sine, revelându-se, şi-a întins în- tâile sale motivări asupra înfăţişărilor lui specific gregare. Conştiinţa fu luminată încetul cu încetul de raţiune, aşa încât din noaptea nefiinţei sale, trecu, în zori încă nelămurită, pragul, spre limpezirea, pe nesimţit mai clară, a lămuririi de sine 3). Dar omul, trebuind să trăiască, şi neputând, conform naturei sale, trăi decât în grup, şi-a dat seama de el înşuşi, mai întâi ca părtaş al unei co- munităţi. Face parte integrantă dintr’însa prin stricte regule comune 1) J. Tarde. Les Lois de VJmitation, Paris. 1850-vezi pag. 49-51, despre cauzele invenţiunii, ca compuse de elemente anterioare de imitaţii; pag. 56, despre lenea (la paresse), specifică omului, ca element de imitaţie. 2) Clanul reiese ca prima formă de organizare socială. Vezi F. Cosentini: La Sociologie Genetique, Paris, 1905, pag. 93 et sq. 3) i Die Schwelle des Bewustseins...» (Herbart). FUNDAMENTUL IDEII DE DREPT 397 şi nu-şi dă seama de dânsul, decât dându-şi seama de ele. Iar când, sub imperativul instinctiv al grupării, mintea lui cea slabă şi-a imaginat aceste regule, şi sub ce anumit aspect vom vedea mai de- parte, nelămurite ca şi raţiunea lui, dar lămurindu-se treptat, odată cu dânsa, ca să delimiteze şi să înmănucheze clanul, e, că se căuta şi se regăsea pe el însuşi, în locul dat lui de ele x). In acest sens, credem, în ceea ce priveşte exteriorizările con- ştiinţei, ca regule de viaţă, în întâietatea apariţiei Dreptului faţă de Morală. Noi vedem rudimentele Dreptului în aceste dintîi regule ale oamenilor primitivi, plăzmuite de ei deadreptul pe şablonul imediat al instinctului social, căci conform lor se stabilesc raporturile între ei şi se nasc obligaţiuni ce le sancţionează comunitatea clanului. Dar nu înţelegem că exteriorizările conştiinţei, înfăţişându-se sub aspect strict obligatoriu, privind nemijlocit relaţiunile între membrii comunităţii, comportând sancţiunile severe ale dânşii, deoarece pre- zentau aceste primordiale şi fruste însuşiri de relaţiuni juridice, să fi exclus ipso facto elementele conceptuale ale Moralei. Conştiinţa, exteriorizându-se mai întâi sub aspectele unui drept primitiv, nu a expcus existenţa Moralei, ci implicit a admis-o, deoarece, în cău- tarea legii morale, căreia îi era menită prin însăşi fiinţa ei, ea n’a găsit-o, în plăpânda şi iniţiala ei răsărire, în zorile omenirii, decât în regulele juridice primitive, căci aceste singure îi puteau da, atunci, începuturi de realizări, prin satisfacerea cerinţei de echitate - aspect uman al legii universale de echilibru - regulată socialmente prin raţionament simpliste. Morala a început prin a fi cuprinsă în Drept şi numai cu sporirea raţiunei, cu luminarea crescândă a conştiinţei de către aceasta, s au putut desprinde noţiunile unei îndatoriri personale, care să nu de- pindă de o constrângere a comunităţii - ca fapt social, datorit mterac- ţiunei colective - ci numai de un imperativ propriu al conştiinţei. Trebue să observăm, că în societăţile animale, dacă voim să cata- logăm regulele lor, le putem mai curând aşeza în domeniul Dreptului, * 2 1) Cât de nelămurită şi deci cât de puternică, ca legătură comună, e situa- ţiunea personală a membrului unui clan, in rapoartele sale faţă de dânsul - într’un prim stadiu al omenirii - reese din noţiunea sufletului In comunităţile australiene. După Durkheim (Les Formes ilimentaires de la vie religieuse, Paris pag* $55 et sq.) sufletul este totdeodată şi «totem »-ul clanului şi element indi- vidual. E principiul totemic «Întrupat » In fiecare individ », care astfel posedă, ca suflet, un fragment al lui. Şi Însuşi acest principiu, se confundă, aproape, cu ideea strămoşului comunal clanului, din care se trage acesta. 2) Durkheim (Sociologie et Philosophie, Paris, 1924, pag. 35) considerând Morala, ca o creaţiune a societăţii—personalitate sintetică deosebită (pg. 53) - de oarece caracterul de obligativitate faţă de oameni, nu-i este dat de cât de aceasta, alătură, In acest mod, conceptul moral, de cel juridic - ceea ce nu este modul nostru de a privi chestiunea. 398 BEVISTA FONDATULOB BEGALH dar nici de cum într’acel al Moralei-vorbim fireşte din punctul nostru, uman, de vedere. Pe lângă alte motive - a le enumera aci ar fi lucru nepotrivit - mai întâi de toate, fixitatea regulelor impuse de instinct, neînfrânata lor stricteţă ne obligă la aceasta 1 *). Activitatea toată a fiecărui animal e dominată de instinctele speciei şi de regulele ei, ce stabilesc rapoartele părtaşilor grupării. Sunt sancţiuni pentru cei ce se abat de la ele *). Drepturile fiecăruia - dacă putem numi astfel înfăţişările situaţiunilor, în scopul existenţei sale, ale fiecărui animal, făcând parte din grup - există, numai în funcţie de grup, sunt funcţii sociale. Iar în măsura observaţiilor actuale, nu putem vorbi până în prezent, de o descătuşare 3) individuală a instinctului gregar la mem- brii unei grupări. Aşa fiind, fireşte, o asemenea alcătuire a atotpu- ternicului instinct social la speciile animale se poate apropia de concepţia Dreptului, iar nu de aceea a Moralei. In ceea ce priveşte omenirea, am văzut, că trebue să ne spunem că primitivul e prea aproape de natură, de acest mecanism la instinc- telor sub care ea se înfăţişează la animale, ca raţiunea lui obscură să poată distinge, în lămurirea confuză ce i-o dă şi de sine însuşi şi de lumea înconjurătoare, alt orizont moral, decât orizontul instinc- tului social. Astfel, când imperativul vieţii îl constrânge pe primitiv de a-şi subordona condiţiunile existenţei regulelor comune, îi impune 1) < Organizaţia atinsă de speciile animale - pe cât au putut fi ele observate - este absolut sau sensibil fixă ». (H. Berr : Precuvântare la «Les Ori- gines de la Societi», op. cit., pag. XV). s) Pot raporta cazul observat personal al omorîrii, de către un cârd de stăn- cuţe, a uneia dintre ele, care luată ca pui de mine, fusese oprită - prin tăierea vârfurilor aripelor - In casă şi domesticită - se obişnuise până a şi răspunde la chemare - dar care, scăpând odată mai departe, In grădină, a fost ciocănită până la moarte de congenerele ei - ca pedeapsă, pe semne, a faptului de a le fi părăsit. 3) Descătuşare individuală nu, dar adaptare In comun la circumstanţe, desigur. Relatez următorul caz, observat de mine, la Fântânele (Prahova). Dă- dusem ordin să se astupe cu ciment scorbura unui nuc bătrân, din grădină, in care un grup de furnici îşi făcuse furnicarul lor. Stratul de ciment astupase deschizătura întreagă, împiedicând astfel oricare comunicare din exterior cu furnicarul. Zile întregi stratul acesta fu cercetat cu amănunţime de furnici, ră- mase pe din afară. Făcându-se crăpături într’însul, prin uscarea cimentului, băgai de seamă, că din exterior intrau, prin ele, unele furnici în scorbură - fi- reşte cu oarecare greutate, una câte una - şi că altele, ce ieşeau din scorbură, la exterior, prin calea acestor crăpături, purtau fiecare în mandibule câte o larvă. Aceste se duceau cu larva respectivă până pe marginea inferioară a stratului de ciment, ce se ridica oblic, spre a atinge marginile superioare ale deschiză- turii scorburii şi se afla la înălţimea umerilor. Iar de acolo îi dădea drumul în spaţiu, lăsând-o astfel să cadă la piciorul nucului. Jos, la piciorul pomului, se afla altă echipă de furnici, care aştepta larvele ce cădeau, şi le ducea în man- dibule mai departe, într'un deşiş de iarbă, unde le-am pierdut urma. FUNDAMENTUL IDE Bl DE DBEFX 399 să îndrepte putinţele obscurei raţiuni spre motivările acestor regule. El e conştient de dânsul, dar începe prin a fi conştient de dânsul în raport numai cu clanul. Raţiunea lui întunecată nu desminte axioma kantiană de a concepe - atât cât poate ea concepe - pentru dânsul un imperativ lăuntric, care să fie o legiuire universală, dar acest imperativ el îl aplică clanului şi, astfel numai, lui însuşi. Per- sonalitatea, în care Kant vede facultatea pur umană, ce-1 eliberează pe om de mecanimsul naturei, e abia răsărită, şi pe dânsa, singură conştiinţa o va desvolta progresiv, cu cât ea însăşi se luminează. II Limbajul, deoarece a împărtăşit gândiri la apariţia lui - şi n’a apărut decât spre a le împărtăşi - a fost, în funcţia lui, primordială, un instrument mai întâi al Dreptului. Căci a stabilit, în prim rând, rapoartele între oameni, începând cu cele mai necesare vieţii, astfel cum era concepută - vieţii în comun. Dânsul, după cum susţine Fichte cu dreptate, constituind o trecere dela imaterial la material, dela intelectual la organic, fiind astfel proba evidentă a existenţei înlăuntrul nostru a acestui imaterial, a acestui intelectual, fie el cât de cuprins ori cât de redus, este prin urmare, prin însăşi fiinţa lui, dovada existenţei raţiunii la om *). « Nu există decât la acei, care cugetă şi vorbesc. îşi adânceşte rădăcinele în conştiinţa individuală ; de acolo îşi trage puterea spre a înflori pe buzele oamenilor» 2). Dar această raţiune, cu conştinţa ce o implică, s a aplicat mai întâi noţiunilor imediate ale vieţei, celor esenţiale pentru persistenţa ei. Toate abstracţiunile, toate generalizările, câte le-a putut crea atunci mintea primitivă, au fost raportate vieţii în comun, căci viaţa în comun era singură posibilă de a fi concepută şi de a fi trăită. Limbajul primitivilor, când a arătat necesităţile acestei vieţi, a in- dicat rapoartele privitoare la clan. Astfel, obligaţiunile membrilor clanului ce decurgeau din aceste rapoarte ca din necesităţi vitale, n’au fost în realitate - tocmai pentru că decurgeau din ele, prin evi- denţierea reeşind din cuvinte - decât luări în conştiinţă, consecutive *) H. Berr : în precuvântarea pag. XI a lucrării lui J. Vendryes, Le Lan- gage, Paris, 1931. «Desigur trebue o memorie de pe atunci desvoltată, spre a disocia sunetul de reflexul, cu care era mai întâi asociat; trebue o conştiinţă, încă de pe atunci vie, pentru a stabili raportul unui semn faţă de lucrul semni- ficat (lucrurile prin ele însuşi nu însemnează nimic) ; dar conştiinţa se întăreşte şi se mlădiază, în deosebi, când întrebuinţează simboluri, fixând imaginile obiectelor «. - Asemenea Durkheim (Education et Sociologie. Paris. 192a pag. 53). «Limbajul ne permite de a ne ridica de-asupra purei sensaţii*. a) J. Vendryes, op. cit,, pag. 4ao. 400 REVISTA FUNDATELOR REGALE sau concomitente ale legămintelor, ce alcătuiau instinctul social1). Dar ele fiind tocmai luări în conştiinţă, de către mintea ome- nească, ale legămintelor instinctului, această minte a inventat solu- ţiunilei menite să împace cerinţele egoiste ale unei născânde perso- nalităţi conştiente, cu necesitatea vieţei în comun. Astfel se explică de ce în conflictele de apetituri, ce le-a avut primitivul cu semenii lui din clan, dânsul pentru soluţionarea lor, a recurs la arbitraj. Căci această soluţionare o judecă preferabilă unei satisfacţiuni, luată numai de dânsul, în afară de clan, ca «să-şi facă singur dreptate », cum a rămas locuţiunea, venită cu ideea, ce o exprimă, din noaptea timpurilor. O asemenea tranşare personală a conflictului, în afară de regulele clanului, şi deci contra lor, scoţându-1 din aceste regule, îl scotea din clan - şi această excludere din societate era pentru dânsul, atât de aproape de instinctul social, o catastrofă. Deşteptarea conştiinţei omeneşti pe planul social a impus astfel arbitrajul, ca primă procedură de deslegare a conflictelor 2 3 4 * * *). Astfel omul juridic s’a născut cel dintâi : el inventează arbi- trajul - şi « legis actio sacramenti» e dovada, prin primordiala ei vechime, a naşterii acestei proceduri 8) - căci e o normă socială iar nu individuală şi lui îi sunt inerente normele de viaţă în co- mun. Se supune Iui, căci numai această supunere corespunde unei finalităţi sociale, îi permite dăinuirea, fără rizic, a societăţii ce-1 cuprinde. Iar spre a asigura această supunere, logic, deduce ideea de garanţie, menită a pune capăt pretenţiilor individuale ce ar pu- tea turbura ordinea întemeiată, prin arbitraj, pe solidaritatea so- cială *). Noţiunea aceasta de garanţie,prin solidaritatea socială, eviden- ţiază până în timpuri apropiate, prin persistenţa ei, concepţia pri- mordială a comunităţii de viaţă, înglobând individualităţile ce o compun, până Ia o scădere şi chiar o ştergere, în folosul ca şi în J) In acest sens, H. Bergson, Les Deux Sources..., opt. cit., pag. 27. « In- tr’un cuvânt, instinctul social, pe care l-am zărit In fundul obligaţiunii sociale, are Întotdeauna ca ţintă - fiind dânsul instinctul relativ imuabil - o societate Închisă, oricât ar fi ea de vastă *. 2) In acest sens Gaston Richard, L'Origine de VIdte duDroit, Paris, 1892. pag. 10. 3) Summer Mâine, L’Ancien Droit (trad. Courcelle-Senenil). chap. X, Paris, 1874. - Vezi tot in S. M., Etudes sar Histoire des Institutions Pri- mitives (trad. Durien de .Leyritz), Paris, 1880, pg. 317 asupra «condictio* romane, ca vestire dată de reclamant pârltului’ să aibă grije să desemneze a 30-a zi, In faţa pretorului, un «judex» sau arbitru. ‘ 4) Gaston Richard, op. cit., pag. 21 ş. u. Vezi pag. 28. * In realitate, ga- ranţia Însemnează, nu protecţie sau securitate, ci solidaritate. Ideea de garanţie reprezintă intervenţia unui garant, adică a unui om sau a unui grup de oameni, ce răspunde de fapta altuia». FUNDAMENTUL IDEII DE DBEPX 401 dauna ei, a personalităţii lor. Partea reclamantă, ca şi partea pa- ntă, nu sunt niciodată singure la primitiv - nici mai târziu în de- cursul istoriei - ci le susţine, deseori prin garanţia sa, comunitatea, din care fac parte - cea mică, familia, sau aceea mai mare, clanul - «neamul» după înţelesul românesc al cuvântului - sau încă mai târziu grupul de clanuri - sau de « gens »-e, ce constituesc în epoca barbară, un trib sau un neam de popor1 2) (Volkstamm). Aceasta e origina garanţiei colective a familiei, sau a «satului», în vechiul drept românesc, ca şi în alte vechi drepturi similare - în realitate antica garanţie a clanului, persistând până în epoca feudală. Dar - spre a reveni la dânsa - această complexă şi generală luare în conştiinţă a instinctului social, sub forma de anumite obligaţiuni provenind din observarea regulelor clanului şi a situaţiunilor, ce ele le stabilesc în folosul membrilor săi, a făcut dintr’însul, din instinct prin această prelucrare conştientă a lui, sociabilitatea omenească 3). In acest mod se distinge dânsa de instinctul animal social. Departe de noi de a afirma, că faptul, pentru specia omenească, de a fi luat conştiinţă de legăturile instinctive, să fi constituit o a doua şi ultimă etapă a întemeierii, asupra instinctului social pree- xistent, a facultăţii specificei sociabilităţii umane - instinctul fiind considerat, în acest caz, ca o primă etapă a ei, iar altoirea, dacă ne putem exprima astfel, asupra lui a raţiunii, ca o definitivare a acestei sociabilităţi. Ci noi credem în existenţa dintr’un început «tale quale », a sociabilităţii umane, în complexa ei alcătuire de instinct şi de inte- ligenţă, integrată speciei omeneşti. Noi voim numai să afirmăm, că legăturile gregare instinctive, existând dintr’un început, tot din- tr’un început primitivul şi-a dat seama de ele, motivându-le după putinţele raţiunei sale, ca obligaţiuni derivând din situaţiunile de membri ai grupări, ai clanului, adică căutând a lfe baza pe explica- 2) Summer Mâine. Etudes sur i’Histoire des Inst. Primitives op. cit. - în deosebi cap. III pg. 81 et sq. şi IV pg. 123 et sq. 2) Dumitru D. Mototolescu-Vădeni. Gesamtbiirgschaft im rumănischen Rechte, verglichen mit anderen Rechten, Prag-Weinberge, 1928, pag. 11 şi 25 et sq. 8) Grotius, Du Droit de la Paix et de la Guerre. trad. Pradier-Fodără, 1867, Paris, I. Prolg VIII, pag. 9. vede în sociabilitate sorgintea Dreptului. < Această grijă a vieţei sociale, pe care am schiţat-o numai, şi care e conformă cu înţelegerea omenească, e sorgintea dreptului propriu zis, la care se raportă datoria de a se abţine de binele altuia, de a restitui, ceea ce, fără a ne aparţine, se află în po- sesiunea noastră, sau profitul ce am tras dintr'însul, obligaţiunea de a ne ţine de făgăduielile noastre, aceea de a repara daunele cauzate prin culpa noastră, precum şi distribuirea pedepselor drepte între oameni». Ahrens (Cours de Droit Naturel V-e ed. pg. 147) aprobă acest mod, de a vedea în sociabilitate sorgintea Dreptului şi a Statului. Lerminier (Introduction Ginirale â l’Histoire deu Droit pag. 115), nu : sociabilitatea, după dânsul, nu e decât formă Dreptului, nu rădăcina lui. (Note pag. 10-11). Vezi părerea noastră mai departe. 11 RDUSTA FUNDAŢIILOR REGALE 402 ţiuni, pe care Ie-a cercetat şi le-a admis întunecata lui raţiune, expri- mându-le, aceste motivări, în cuprinsul şi prin mijloacele graiului său. Explicarea logică - absurdă poate în ochii noştri, ca aceea a dementului - se impunea primitivului, ca o necesitate, fiind inerentă raţiunei umane, deci şi naturei lui. «Limbajul nu serveşte numai «omului să exprime ceva, dar şi îi serveşte să se exprime pe sine însuşi» *). E cazul aici al unei anumite interpenetraţiuni a unui instinct - a instinctului social - cu inteligenţa. Judecăţile noastre nu se for- mează altfel, căci nu credem că există demarcare netedă între cele două facultăţi primordiale, omeneşti : instinctul şi inteligenţa *) ; necum e altminteri formată o calitate omenească, ca sociabilitatea, realizându-se în aplicări exterioare şi practice. In acest sens, în ceea ce priveşte obligaţiunile către clan, conse- cinţe umane, deci conştiente,8) în măsura conştiinţei momentului ale regulelor prin care legăturile instinctului erau imaginate şi in- terpretate, deduse şi exprimate, «humano modo », în acest sens al căutării şi al dării unei explicaţiuni a lor, principială şi seriată, necesară cerinţelor ei logice, raţiunea a putut crea conceptul de Drept - ce nu e dintr nceput decât încolţirea Dreptului «natural al justei raţiuni» 4) - fireşte, în general5), ca o activare motivată, şi ca o în- cadrare a sociabilităţii omeneşti, indiferent, dacă acea explicaţiune a momentului e insuficientă în ochii noştri. Şi l-a putut crea, îmbinând necesitatea logică a explicaţiunii oricărui fenomen, care ei, îi este proprie, cu necesitatea legăturilor gregare ale instinctului social. Par- venind a Ie explica, spre mulţumirea logicei sale, le-a dat o altă bază - un fundament propriu, raţional - căci le-a rupt din prinsoarea me- * 2 * 4 5 *) G. von der GabelenZ - J. Vendryes, op. cit., pag. 163. 2) H. Bergson, L’Evolution Crdatrice, Paris, 1907, pag. 147. «Nu există inte- ligenţă, in care să nu se descopere urme de instinct, nu există mai ales instinct care să nu fie înconjurat de o Zonă de inteligenţă... In realitate ele (instinctul şi inteligenţa) nu se însoţesc, decât pe motivul că se completează şi nu se com- pletează, decât din motivul, că diferă între ele «... Vezi asemenea pag. urmă- toare până la pag. 164, asupra rolului respectiv al inteligenţei şi al instinctului în formarea judecăţilor. 8) M. Djuvara. Le Fondemente du Phenomene Juridique. Paris 1913 pag. 103, 4) Grotius, op. cit., I, prolg. par. X. - 5) Vezi într'un sens apropiat, nu indentic, G. Tarde. Les Transformations du Droit, Paris, 8-e ed. 1922 pag. 13.«Ideea dreptului, cât de diferit să-i fie con- ţinutul, este formal aceiaşi în oricare ţară şi la fiece rasă, nu pentrucă ii este inerentă, dar pentrucă derivă în mod necesar din instincte naturale, ereditar transmise omului, de strămoşii lui umani sau preumani şi refractată prin mediul social*. FUNDAMENTUL IDEII DE DEEPT 403 canismului instinctului, prin neprevăzutul datorit numai raţiunii, iar într’un nimic altei sorginţi, şi deci liber, al explicaţiunii date. III Rudimentele originare ale Dreptului apar astfel sub semnul acestor două necesităţi ce le alcătuesc : necesitatea cugetului de a explica, necesitatea instinctului de a trăi. Dreptul încolţeşte şi ră- sare sub imperiul lor - al ambelor. Dar sub necesitatea minţii de a motiva regulele ce-1 compun, el se desvoltă, creşte, desprinzându-se de instinct, cu cât se măreşte conştiinţa. Dar să nu credem, că îl poate elimina ; Dreptul nu se poate concepe fără instinct social, precum natura omenească, fără instinctele ei proprii. Imperativele vieţei sunt permanente. Dar, deasupra căii instinctului ce trebue să o urmeze, Dreptul se înalţă şi o luminează. Gândirea se revarsă asupra ei ca să motiveze, conform raţiunii, aplecarea primordială a omului către om. Se înţelege atunci, fiind date motivările cu caracter general, pe care raţiunea le elaborează ca norme, care să cuprindă şi să reguleze primordiala aplecare socială, că faptul, care, îndeplinit de un membru al comunităţii cauzează moartea sau lovirea ori daune altui membru al ei, deci e săvârşit împotriva acestei tendinţe, împotriva socia- bilităţii, în care dânsa se încheagă, precum am văzut - se înţelege, că un asemenea fapt să provoace o reacţiune a sociabilităţii, prin intrarea în joc a regulelor, ce o activează. Căci, dacă dauna e personală, de- lictul e social; el constitue o culpă în contra societăţii, deoarece autorul .său l’a îndeplinit pentru satisfacerea lui proprie, prin omorul sau păgubirea unui aproape, ce se afla sub aceleaşi regule ca şi dânsul - şi toţi ceilalţi membri ai comunităţii. Prin lovirea în persoana sau în averea celui lovit, nu era atins numai acesta, ci şi regulele de care asculta - şi de care asculta, tocmai pentrucă, prin obligaţiunile impuse tuturor membrilor comunităţii, erau menite să-l ocrotească, garantându-i viaţa şi bunurile sale. Iată motivul profund al inter- venţiei societăţii, fie dânsa cât de simplă, pentru observarea acestor regule : căci, fără ele, dânsa n’ar fi, dar fiind, ele o evidenţiază ; astfel, că cine se atinge de ele, de dânsa se atinge. De aceea, dânsa menţine aceste regule, căci se menţine astfel pe ea însăşi - şi acest instinct de conservare îl au cele mai înapoiate societăţi. Iar garan- tându-le, în acest mod, ea arbitrează conflictele x) ivite de pe urma delictelor. Aşadar, delictul apare ca incidentul, care prin natura lui *) *) < Nu există delict, decât, dacă societatea poate interveni, ca arbitră In conflictele individuale şi poate să declare incompatibil, cu propria-i finalitate, cu existenţa ei proprie, egoismul ce a provocat conflictul». (Gaston Richard, op. cit., pag. 70). 4°4 EEVXSTA FDNDATHLOE EEGALB nesocială, dovedeşte existenţa chiar a regulelor comunităţii, pro" vocând, ca o reacţiune a ei, motivările lor, spre pedepasa lui; în- locuind deci un reflex de apărare individuală, precum este răzbu- narea personală 1), printr’o metodă de raţionament - aceea, care a fost posibilă în acel moment 2). E singura posibilitate pentru dânsul de a trăi căci numai viaţa in societate îi e posibilă - dar această posibilitate îi este inerentă. « De ar trebui ca istoria universală «să se reînoiască încă de o sută de ori, tot de o sută de ori ome- nirea ar ajunge iarăşi la drept» 3). Astfel, mintea omului caută veşnic să justifice regulele la care dânsul se supune, spre a trăi, şi le justifică după putinţele ei. In ima- ginile, ce omul şi le face despre lumea înconjurătoare, în lămurirea şi în concluziunile la care el ajunge, în lumea lui lăuntrică, se află justificările regulelor, cărora le stă supus. Credinţele Iui explică aceste regule, ce supt astfel consecvente încercărilor etern nesa- tisfăcute şi astfel sucesive, ale raţiunei de a-şi lămuri universul, după normele inerente structurii noastre 4). Aşadar, nu pe poate prinde mirarea, când constatăm la sălbatici, şi deci putem presupune la primitivi B), o antipatie - am putea spune instinctivă-de a aplica în lumea practică legea cauzalităţii asupra realităţilor, cu observările ei precise, cu deducţiunile sale logice. Căci dintr’un început, « ex abrupto », raţiunea p’a putut avea clari- tatea, ce treptat şi-a căpătat-o, şi ea n’a putut lumina dintr odată conştinţa omenească. Mentalitatea primitivă se deosibeşte printr’un stadiu mistic şi prelogic al ei - mistic şi prelogic, tocmai din cauza Legea Talionului, pe care Letourneau o consideră ca prima lege a omenirii^ fiind dat că o consideră ca o Înfăţişare a reflexului de apărare - rădăcină bio- logică, după dânsul, a Dreptului şi a Justiţiei - nu se adevereşte, ca lege, decât tocmai admisă ca o modalitate de pedepasă prin răzbunare personală, de comu- nitate şi circumscrisă ca atare in cazuri individuale. a) Asupra acesui rtacţiuni a comunităţii In contra delictului vezi Summer- Maine, Etudas sur l’Histoire, op. cit., cap. IX şi X (Formele primitive ale Pro- cedurei). Studiul său asupra propririi in vechile drepturi roman, teutonic, irlandez (brehon) şi indic ; in deosebi, asupra acestor două din urmă, toate mo- tivările propririi în dreptul brehon (pag. 361) ca procedură extrajudiciară; asemenea vederile autorului asupra vechei dhaona (ajunul creditorului în contra debitorului, ca primă procedură a procesului de recuperare a creanţei pretinse), comună asemenea dreptului brehon (pag. 368 et sq.). ®j R. v. Thering, L’Evolution du Droit (Zweck im Recht) Trad. Meulanaere. Paris iooi. pag. 164. _ 4) H. Bergson, LesDeux Sources... op. cit., pag. 187. « Adevărat e că religia fiind coextensivă cu specia noastră, trebue să ţină de structura noastră », “) Cunoaştem obiecţiunile, ce se fac in asimilarea sălbaticului cu primitivul ; dar credem, că tot prin sălbatec ne putem apropia cât mai mult de primitiv. FUNDAMENTUL IDEII DE DREPT 405 acestei insuficienţe a raţiunii, care înlocuia, pe alocuri, în faţa unor situaţiuni şi unor fenomene, ce nu le putea lămuri, incapacitatea sa de explicare, prin admiterea nediscutată a unor forţe supranaturale şi oculte, reprezentate prin ele sau cu prilejui lor. Legea sforţării minime consfinţea şi cu prilejul cugetării la primitiv, existenţa forţelor obscure, precum, asemenea, consfinţea o modalitate de ra- ţionare imaginară, ce ţinea seamă mai mult de ficţiuni decât de rea- lităţi, căci ele erau mai uşor de raportat forţelor mistice. « Legătura - cu totul mistică - şi trebue să ne-o spunem, în cele mai multe cazuri, prelegătura leagă - direct forţa ocultă de efectul produs, oricât de îndepărtat ar fi dânsul»1). A trebuit cugetării umane mii de ani, ca raţiunea să vadă în fenomene şi în situaţiuni fapte şi realităţi, iar nu proectări ale imaginaţiunei. Dar oricum, dânsa ducea pe om şi aci nu interesează rezultatele, tinzând spre adevăruri ce le constatăm azi în prezentul nostru, cu mentalitatea noastră, ci metoda raţională, ca indiciu al cugetării con- ştiente, fie dânsa, cât de slabă, în trecut. Astfel e firesc lucru, ca primitivele regule juridice să fi primit inspiraţiunea magiei şi a religiilor2) - a acestora din urmă persistând în decursul timpurilor - ca sancţiunea lor să fi fost impusă de ele. Noi trebue să menţionăm influenţa acestor concepte ale spiritului omenesc in studiului nostru, să reţinem aspectul ce ne inte- resează întrucât credinţa în existenţa unor puteri supranaturale, prin care primitivul căuta să-şi explice universul, a fost motivul de sancţionare al primelor regule juridice. Dânsul nu se judeca apt să-şi concilieze acele puteri, spre binele său, decât prin respectul regulelor asupra cărora ele vegheau, fiind ţinute, în deobşte, ca inspi- rate de ele. Iată cum, ne putem explica ordaliile, probabila lor generalitate, şi graţie caracterului mistic, atât de îndelung înrădăcinat în om, minunata lor persistenţă până în epoca feudală, cu reminiscenţe până în prezent 3). Forţele supranaturale şi oculte ale magiei, zeii diverselor religii păgâne 4), însuşi Dumnezeu, în credinţa creştină *) L. Levy-Bruhl, La Mentalite Primitive, Paris, 1922, pag. 89. a) G. Tarde, Les Lois de l’Imitation, op. cit., pag, 340. Legislaţia ca desvol- tare particulară a religiei. 8) Duelul, admis de moravurile noastre, ba chiar impus de unele clase so- ciale, deşi şi-a schimbat caracterul originar, este un obicei ce se trage din or- dalia, atât barbară, cât şi medievală, a luptei personale, intre ambele părţi, ca mijloc de probaţiune, prin victoria uneia. Vezi într'altele, în ceea ce priveşte duelul judiciar la Sciţi, Herodot, C.IV, par. 65. Cunoscută este, îndeajuns, ca să nu mai insistăm, concepţia medievală a «judecăţii lui Dumnezeu », aplicată duelului. 4) L. Levy-Bruhl, op. cit., pag. 244- 406 REVISTA FUNDAŢIILOR RE GALB medievală *) erau puteri concepute, ca atotştiutoare şi tocmai de aceea, ştiind dreptatea şi nedreptatea fiecăruia, oricât de ascunse, nu puteau să lase să izbândească minciuna, când omul voia să arate adevărul în privinţa celor ce i se cuveneau, conform regulelor co- munităţii, care erau sub supravegherea lor - procedura jurământului ne-o dovedeşte - când acest adevăr, bază a dreptului său, era ştiut de ele. Instituţiunea cojurătorilor - jurând pe sufletele lor-în pro- cedură solemnă - comună multor vechi sisteme de drept * 2), - apare astfel ca un compus al procedurii ordaliilor şi al concepţiei ga- ranţiei colective, examinată mai sus. Percepţiunea însăşi a insuficienţei sale, care mâna la concepţia misterului înconjurător ca normă admisă de viaţă, a condus raţiu" nea să elaboreze regule, care să adapteze acestui mister şi înfăţişărilor lui diferite, voinţa de a trăi a omului şi putinţele lui. Credem, că perceperea şi admiterea acestui mister a fost pentru om, o cauză de superioritate a primelor sale organizaţii sociale, prin disciplina strictă datorită caracterului religios şi magic, dat regulelor formulate. De aci, pe de o parte, într’adevăr, stricteţa lor, care dădea grupului primitiv o coeziune cât de puternică, pe de altă parte o mentalitate optimistă, născută din încrederea căpătată din conjuraţiuni şi rituri, şi care făceau din membrii grupului, protejaţii unor forţe ne- văzute, dincolo de percepţiunile lor. Căci omul participa, mulţumită riturilor sale, de acest mister, ce-1 înconjoară, căutând a-i împăca forţele lui obscure. Invenţiunile sale, ele însăşi, sunt puse subt inspi- raţia lor 3). Credem, în consecinţă, că putem privi, ca un prim stadiu al pro- gresului raţiunii - al raţiunii primitive a lui Montesquieu 4), temelia întregului edificiu uman - instituţiunea magiei, deoarece dânsa nu consista, decât într’o umanizare a forţelor Naturii, pe care omul se încerca să le supună Iui, pasiunilor şi intereselor sale 5). E o primă interpretare conştientă a lumii înconjurătoare, o grosolană *) Vezi, între altele, Esme.in, Cours ăimentaire d’Histoire da Droit Franţais, pag. 94-59. Paris 1906. 2) Fustei de Coulanges, La Monarchie Franque, pag. 439. Paris 1888. - Viollet, Histoire da Droit Civil Franţais, pag. 36. Paris 1893. - I. Peretz, Curs de Istoria Dreptului Românesc, la Facultatea de Drept, din Bucureşti. s) Asupra rolului superstiţiunilor şi al magiei in constituirea instituţiunilor la popoarele sălbatice şi primitive, vezi îndeosebi operile lui J. G. Frazer (tra- ducţii franceze), Le Rameau d'Or. - L’Homme, Dieu et Ulmmortaliti. - La Tâche de Psychi. Asemenea de Hubert şi Maus, Histoire Ginirale de la Magie. Vezi şi L6vy-Bruhl, op. cit., pag. 173 et sq. *) L’Esprit des Lois. Avertissement. Chap. I. R) C. Stoicesco, La Magie dans l'Ancien Droit Roumain, Paris 1936. FUNDAMENT DL IDEII DE DEEFX 407 speculaţiune egocentristă a ei1 2). Tot astfel, pe alt plan, «umani- tatea» zeilor primitivelor religii ne apare, ca o proecţiune a înţe- legerii lumii, de către adepţii lor, ca o gradaţie a acelei raţiuni pri- mitive, mai sus numită, ce o regăsim pretutindeni, la începuturile omeniriia) şi ale cărei primitive manifestaţiuni le studiem, în treacăt, aci. IV Astfel sub strâmta disciplină a Unor regule de interes vital, de imediată utilitate generală, care îşi aveau rosturile adânci în satisfa- cerea instinctului social, căuta raţiunea primitivă, pe căile magiei şi ale religiei, primele motivări, care s’o poată mulţumi în cercetarea şi explicarea lumii - şi care, mai întâi, le aplica însăşi acelor regule, spre a le justifica. Şi în mod firesc, dacă primitivul îşi justifica aceste regule, în conformitate cil concepţiunea magică şi religioasă ce şi-o plăzmuise despre lume, dânsul îşi raporta lui însuşi acum, la judecata minţii sale, acţiunile şi atitudinele lui, spre a le îndreptăţi în con- ştiinţa sa născândă, ca potrivite regulelor, ca plăcute puterilor ne- văzute, cărora se închina. Această judecată consecventă regulelor comunităţii, fu şcoala, unde se forma şi se lărgi conştiinţa omenească. Dreptul fu educatorul Moralei 3). Fireşte Morala era în germene în conştiinţă. Conştiinţa şi Morala sunt termenele conexe ale ace- leiaşi concepţii. Dar întrebările puse conştiinţei în căutarea, depe atunci a normelor Binelui şi ale Răului, nu se puteau formula, decât în raport cu ceea ce era bine sau rău pentru comunitate, pe tărâmul utilităţii generale pentru acesta. Căci, dacă « vederea confuză a legii morale e contemporană cu prima apariţie a raţiunei omeneşti » 4 5), tocmai din cauza nelămuririi acestei viziuni, îi erau necesare ra- ţiunei primitive realizările tangibile ale utilului pentru comunitate, ca îndreptare de bine şi de rău. Mai mult decât oricând, în zorile omenirii era bine sau rău numai ceea ce era strict util comunităţii 6). Orice acţiune, orice atitudine comporta un interes oarecare comun, parte integrantă din interesul general, şi asupra lor apăsau sancţiu" 1) H. Bergson, Les Deux Sources... op. cit., pag. 177, et sq. 2) G. Jellinek, L’Etat Moderne et son Droit, (Trad. franţaise G. Fardis), Paris, 1911, pag. 75. «In mod conştient se îndeplineşte, chiar la popoarele cele mai puţin civilizate, satisfacerea necesităţilor de hrană, de locuinţă şi de secu- ritate ; un scop conştient e urmărit, la origine, de toate instituţiunile şi obiceiurile In vigoare la aceste populaţiuni». 3) Vezi în acest sens C. O. Bunge, Le Droit, c’est la Force, Paris 1924, chap. IX, pag. 212. 4) Jouffroy, Cours de Droit Naturel, 2-feme leţon. 5) Vezi, într’altele, Lăvy-Bruhl, op. cit., XII. 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiunile clanului. Pe acest teren al utilităţii comune, în această supu- nere a întregei personalităţi a fiecăruia, interesului general, sub paza sancţiunilor destinate a preveni şi a pedepsi orice diferenţiere cul- pabilă, îşi croi totuşi conştiinţa individuală, zona ei proprie, prin necesitatea de a înfăţişa judecăţii sale, adică raţiunei, toate prilejurile activităţii proprii. Că a putut-o îndeplini, aceasta o datorim - acolo unde s’a putut întâmpla, şi nu s’a putut întâmpla decât la popoarele superioare menite, prin această superioritate înăscută, la înalte destinuri - aceasta o datorim aşadar, variabilităţii însăşi a inteli- genţei omeneşti, libertăţii ce-i îi este consecventă, în funcţiune de infinitele aspecte ale vieţei* *) - darului de invenţiune, mai sus men- ţionat. In aceste calităţi umane, îşi arată Natura intenţia ei de libe- rarea omului din imuabilitatea instinctului2). Această variabilitate, această libertate, darul acesta sunt impli- cate în facultatea pur umană de luare în cunoştinţă a realităţilor şi a rapoartelor decurgând din ele, şi dacă numita facultate de a-şi da seama de lucruri şi de fapte s’a aplicat mai întâi, precum e cre- dinţa noastră, la legăturile impuse de instinct, spre a le motiva, stabilind astfel bazele Dreptului - fiind dat necesităţile vitale ale instinctului social - pe necesităţile raţionale ale motivărilor acestui instinctiv, pe un plan din ce în ce mai înalt, fiind cugetat, dacă aceasta a fost prima arătare a unei comprehensiuni conştiente, independenţa integrată conştiinţei, o obliga să nu-şi oprească cercetările, la care se obişnuise acum, spre adaptarea activităţii individuale la regulele comunităţii, numai în marginile stricte ale acestor regule. Tocmai variabilitatea Imprevizibilă a inteligenţei lărgeşte câmpul conştiinţei, tocmai imanenţa conştiinţei dă bază şi resort inteligenţei, şi sub presiunea lor se umplu şi să lărgesc cadrele regulelor primitive ale comunităţii cu cazurile supuse progresiv judecăţii raţiunei. Cazurile acestea, cazurile nenumărate ale conflictelor de interese şi de idei *7 Asupra libertăţii acţiunii, a efortiori » a cugetării, H. Bergson, Essai sur Ies Donnies Jmmddiates dela Conscience. Paris 1911, pag. 128 «Intr'adevăr, din întreg sufletul emană decizia «liberă». Vezi pag. 153 constatarea: «Pentru un fizician, aceiaşi cauză produce pururi acelaşi efect; pentru psiholog, care nu se lasă rătăcit prin aparente analogii, o cauză internă profundă îşi produce odată efectul şi nu-1 va mai reproduce niciodată în viitor ». - de unde concluzia pag. 167 a libertăţii de acţiune. . Cf. M. Djuvara, op. cit., pag. 91 asupra libertăţii ca autonomie, spirituală individuală, fiind raţională - asemenea, pag. 112 : libertatea, cauzalitate ju- ridică, în lumea practică. *) H. Bergson, Les Deux Sources... op. cit. pag. 82, «Natura, plăzmuind pe om ca animal sociabil, a voit această strânsă solidaritate (a grupului uman), desfăcând -o tot şi atât cât era necesar, ca individul să poată face uz, în inte- resul chiar al societăţii de inteligenţa, cu care dânsa îi înzestrase ». FUNDAMENTUL IDEII DE DREPT 4°9 ale vieţii ajung a depăşi cadrele regulelor, insuficiente pentru a le cuprinde, când ele nu mai prevăd sancţiuni nici răsplate pentru fapte şi purtări neprevăzute - asemenea activări devenind totuşi concep- tibile şi posibile pentru mediul lor social. Atunci, odată cu această lărgire a conştinţei, creşte şi se afirmă personalitatea omului şi se desparte Morala de Drept, cucerind şi stăpânind un câmp propriu disciplinei sale, ieşind din această stare fluidă a Dreptului, cum o numeşte Ihering x), a popoarelor dinainte de istorie, în care ambele se confundau * 2 3). Legea morală, la care raţiunea Ia apariţia ei, lu- minând treptat conştiinţa, lucrase neîncetat sub aspectul regulelor comunităţii, devine scop propriu. Conştiinţa ajunge astfel la pri- zontul infinit al îndatoririi morale, căreia era menită prin structura însăşi a fiinţei omeneşti ”). Cu această personificare a conştiinţei, ia fiinţă un moment de ntens tragism juridic, acel al desprinderii certe a Dreptului pozitiv de Dreptul natural - înţeles în sensul menţionat mai sus, de Drept raţional, « al justei raţiuni ». Vorbim aci de momentul certei desprin- deri a Dreptului pozitiv, căci, dacă ne putem imagina că oricând omul în stare de primitivitate a năzuit, în mod confuz, la o echi- tare superioară celei ce i-o putea da regulele comunităţii, aceasta echitate el nu a putut-o concepe clar, ca superioară, decât atunci când a simţit nevoia, impusă de conştiinţa lui, de o regulă personală- desprinsă de aceea a comunităţii - şi care edificată de raţiunea lui, singură să o poată mulţumi pe aceasta. Atunci, Dreptul natural a încetat a fi numai un Drept pozitiv, căci întemeiat exclusiv pe con- ştiinţă şi pe raţiune, în vederea înfăptuirilor practice, a lăsat acestui pozitiv posibilităţile realizărilor Astfel ţinând conştiinţa omului, raţiunea lui, ca daruri divine, în mod logic Sf. Toma de Aquino 4 5), şi după dânsul Grotius dădeau Dreptului natural o origine aseme- nea divină 6) - căci odată cu argumentele destinurilor spirituale ale omului, pe căile morale, s au născut şi motivările dreptului său propriu, dreptului său « natural » 7). V Morala, privită ca o anumită disciplină a activităţii sufleteşti şi intelectuale, apare ca virtuală structurii noastre. Am spus-o mai sus : x) Citat în Virgil Arion, R. v. Ihering şi Finalismul în Drept, pag. 18. 2) Summer Mâine. Etude sur VOrigine du Droit, Paris, 1889 pag, 214. «Modul cum, în ochii neştiutorilor, dreptul se cuprinde cu morala, într’o socie- tate primitivă, ar cere un studiu special». 3) Kant, Critique de la Raison Pratique, trad. J. Barni, Paris 1848. 4) Summa Theologica, gt. 93. 5) Op. cit., Proleg. 6) G. Richard, Le Droit, l’Ordre, et la Raison, Paris 1927, pag. 174. ') Le Fur, Le Thiorie du Droit Naturel, pag. 303-305, Paris 1928. 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE conştiinţa şi Morala sunt termenele conexe ale aceleiaşi concepţii. Noţiunea unei implică pe a celeilalte. Şi în cea ce ne priveşte, per- sistăm în vechia credinţă, că darul conştiinţei - căci vedem într’însa mai mult decât o facultate, şi o facultate poate fi cuprinsă în acest dar - este integrat omului, caracteristic şi specific lui. Dar aceasta nu înseamnă că admitem, ca identice, în cursul vremurilor, manifestă- rile ei. Deoarece manifestările conştiinţei sunt expresiuni ale raţiunii şi amploarea acesteia funcţiune de inteligenţa, căreia îi e integrată. Inteligenţa o ţinem ca variabilă prin esenţa ei, astfel ascendentă x) şi descendentă* 2), în procesul omenirii; independentă, prevăzută cu puterea, nestatornică însă a invenţiunei şi cu asemenea calităţi proprii omului. De aci, aceste variaţiuni în manifestările conştiinţei ; de aci aceste arătări sucesive ale Moralei - mai întâi - sub aspec- tele îndatoririlor cuprinse în stricte regule, către primitiva comunitate şi confundate cu ele, apoi, desprinse de ele, odată cu afirmarea per- sonalităţii umane. Dar întotdeauna existente. Observaţia făcută mai sus, că limbajul implică fiinţa raţiunii, arătându-1 deci ca o manifestare pur ome- nească,3) îl dovedeşte implicit ca o exteriorizare a acestei raţiuni, ca o manifestare a conştiinţei, şi când e nevoie deci, cuvântând Morala. Cuvântul, fiind aproape conceptul el însuşi 4) ajunge a fi, în lu- mea exterioară, prea mult un realizator de concepte spre a nu avea, prin rolul ce-1 joacă în judecăţile oamenilor, o influenţă specifică asupra lor. Spiritul omenesc a creat cuvântul, dar la rândul său, cu- vântul a ajutat spiritul pe căiltplui, cu tot atâtea îndreptare, pe care le înfăţişa formele graiului, ca t t atâtea repere luminoase spre neră- tăcire în formaţiunile conceptelor. Iar dacă concepţiile umane s’au oglindit în cuvinte, oglinzile aceste au reflectat mai departe şi în direcţii diferite razele primite. Astfel prin cuvintele ce exprimau strictele relaţiuni ale regulelor juridice primitive s’au reflectat ce- *) Revue de France, Octombrie 1933. 2) Vezi H. Bergson, L’Evolution Creatrice, op. cit., pag. 113. « Evoluţia nu e numai o mişcare înainte ; în multe cazuri se observă o mişcare pe loc ; şi încă mai des o deviaţie sau o retrogradare », vezi asemenea, Les Origines de la Societâ op. cit., pag. 77, et sq. 8) H. Bergson, Les deux Sources... op. cit., pag. 23. « Nimic, nici în vo- cabular. nici în sintaxă chiar, nu provine din Natură. Dar e natural să vorbeşti şi semnele nevariabile de origine naturală, care sunt, probabil, întrebuinţate într’o societate de insecte, reprezintă ceea ce ar fi fost limbajul nostru, dacă natura, hărăzindu-ne facultatea de a vorbi, nu i-ar fi adaogat inteligenţa - a- ceastă funcţiune făuritoare şi utilizatoare a uneltei şi inventivă în consecinţă. 4) Dan Bădărău, Essai sur la Pensie Jassy, 1924, pag. 180. « Conceptul, la introspecţiune e aproape cuvântul...». fundamentul ideii de drept 411 rinţele născândei legi morale ; astfel, când a prins a se afirma con- cepţiile acestea, ele şi-au revărsat lumina asupra regulelor juridice. Căci conceptele de Drept şi de Morală nu sunt în realitate, decât aspectele diferite ale aceluiaşi imperativ al conştiinţei, de a realiza, prin echitate legea morală, privit, fie pe latura lui exterioară şi socială, fie pe latura lui internă şi personală. Reciproc se lămuresc şi se complectează, mulţumită noţiunilor fixate prin grai. Dar numitul imperativ nu poate fi, în calificarea lui, decât moral, iar nu juridic. Aceasta e un adevăr uşor de înţeles ; deoarece, pentru ca conştiinţa să poată, precum am scris-o mai sus, căuta, în primitivele regule juridice, legea morală, trebue ca cerinţa ei să existe, însăşi, izolată, în sufletul fiecăruia şi să impună fiecăruia, personal, aceasta cercetare, a cărei împlinire, fie dânsa chiar îngri- jorată şi imperfectă, singură îl poate linişti. Aşadar, pentru a porni această cercetare a unui ideal de realizat mai întâi printr’un dor de echitate, fireşte pe măsura întunecatei raţiuni primitive, pe căile unor fruste regule supuse constrângerii comunităţii, trebuia să existe, imperioasă cerinţa lui, în fie ce cută a sufletului fiecăruia.1) Reuşita lui indică, ca oricare altă reuşită psihică sau intelectuală umană, depărtata lui înrădăcinare în fiinţa omului 2). Existenţa însăşi a con- ştiinţei din om, ea însăşi a pusp roblema morală în lume şi dacă Drep- tul a încercat cel dintâi a o rezolvi, e că dânsul fiind o disciplină de origină morală, născut fiind odată cu conştiinţa, singur exista tot- odată şi ca disciplină socială. Căci provenea, precum am văzut, din luări în conştiinţă ale instinctului social, atunci când personalitatea umană prea plăpândă nu suporta altă regulă lăuntrică, ci îşi căuta şi substanţă şi adăpost în regulele stricte, fie ele cât de simple, cât de primitive, numai să aibă puterea instinctului apropiat, spre a putea persista, în dăinuirea primordialului ideal moral de echitate. Dreptul apare deci ca o metodă a Moralei, metoda ei cea mai lesnicioasă, fiind cea mai naturală, din moment ce s a aplicat apti- tudinilor instinctiv sociale ale omului. Instinctul social a fost un traseu indicat pentru raţiune, ca să-şi edifice motivările prime la exigenţele conştiinţei, precum atunci, când personalitatea umană a putut sta în picioare, acest traseu n’a mai fost indicatorul necesar construc- \ Dacă există obligaţiuni decurgând din fapte morale, ele provin, în primul rând, din această realitate, că conştiinţa individuală cere existenţa acestor fapte - iar nu (Durkheim, Sociologie et Philosophie, op. cit., pag. 34-35), că ele - nu- mitele obligaţiuni, - au fost impuse individului de o putere, ce-1 întrece spre a stabili, ca morale, anumite situaţiuni, anumite fapte. Căci, ne întrebăm, pe ce baze? 3) Despre înflorirea « unei vieţe mintale cu adânci rădăcini sociale *, la pri- mitivi din epocele magdaleneană solutreană, aurignaciană şi azyliană, vezi Les Origines de la Societe, op. cit., pag. 50, 412 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiunilor raţiunii pentru o conştiinţă afirmată. Exigenţelor ei, deve- nite pur personale, raţiunea a fost obligată a le răspunde şi a le ră- spunde deci pe un plan pur personal - tinzând personalitatea morală astfel plăzmuită de cerinţele corştiinţei, a transpune în societate, prin Disciplina Juridică realizările acestor cerinţe. Dreptul, deci, e primul aspect al Moralei, considerată ca imperativ al conştiinţei - ca impe- rativ moral - şi menit a-şi urma propria lui cale, ca disciplină aparte, când Morala, dânsa s’a putut înfiripa ca disciplină proprie. Această cale a Dreptului, nu poate părăsi cerinţele instinctului social, căci şi conceptual şi contigent, disciplina lui e exclusiv socială - pe când Morala e conceptual individuală şi nu devine socială, decât prin contingenţele zilnice ale vieţii printre oameni. DINU C. ARION LITERATURA ROMÂNĂ IN „ORIZONTURILE MELE“ Cartea d-lui prof. N. Iorga (Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a, fost. Voi. I Copilărie şi tinereţă, voi. II Luptă, voi. III Spre înseninare, Editura N. Stroilă, Bucureşti, 1934) este o operă de mare valoare, prin matura frumuseţe a scrisului şi prin bogăţia materialului documentar, care îmbrăţişează şase decenii de viaţă culturală, literară şi politică. Nici o altă lucrare similară, auto-bio- grafică, din literatura noastră, nu conţine într’o măsură asemănătoare, un capital de experienţă personală. Avem pentru prima oară expresia completă şi desăvârşită a unui temperament, în lumina unei existenţe neobişnuit de frământate. Exegeţii şi biografii marelui istoric se vor informa aci, dela izvor, cu mai mult folos decât din foiala datelor pe care le oferă toate scrierile anterioare ale d-sale, la un loc. De altă parte, istoricii vieţii publice nu vor putea trece cu vederea o lucrare de aşa însemnătate, din care vor culege fapte, interpretări şi caracte- rizări de două ori preţioase : prin obiectivitate şi prin plasticitate. Cti doi termeni indică poziţia intermediară a disciplinei istorice, pe care se situează d. prof. N. Iorga, Ia intersecţia dintre metoda ştiin- ţifică pură şi expunerea subiectivă, pasională. Este ceea ce d-sa nu- meşte «istoria vie », care fără să fie romantică, străbate sub stratul rece al documentelor, ţesutul cald de viaţă ce a însufleţit cândva eve- nimentele. Concepţia aceasta vitală şi dinamică, cu toată încadrarea individului în colectivitatea naţională, păstrează un caracter indi- vidualist. Ea nu subordonează tiranic pe individ determinismului social şi economic, ci îi rezervă dimpotrivă un rol determinant în transformările istorice. In fluxul devenirilor, individualitatea este un agent de înfăptuiri şi de. progres. De aci decurge pasionatul in- teres al istoricului pentru personalitatea creatoare. Pe lângă acest punct da vedere individualist, se cuvine să înregistrăm o facultate foarte accentuată de moralist şi de portretist. După adagiul clasic, nimic din ce e omenesc nu îi este străin d-lui prof. N. Iorga. Cu- vântul se colorează însă cu înţelesuri moderne. Nu ceea ce aseamănă 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi nivelează, ci ceea ce deosebeşte şi diversifică, îi pune în mişcare sensibilitatea. Omul nici odată identic cu ceilalţi oameni este pentru d-sa un excitant care provoacă prin contact reacţiuni vii de atracţie sau de respingere. Prin impresionabilitatea reacţiunilor, memoria- listica d-sale are interferenţe numeroase cu literatura. Intr adevăr, se poate extrage din «Orizonturile mele» o savuroasă antologie de por- trete, de o extraordinară acuitate. Ascuţimea intuiţiei esenţialmente vizuale abia mai are nevoie de suplimentul intuitiv moral. Auditorii atenţi-în cursul generaţiilor succesive - ai prelegerilor profesorului, a căror capacitate de rezistenţă vizuală a fost înfrântă de privirea sfre- delitoare a maestrului, sunt în măsură să-i recunoască intuiţiile stră- pungătoare. D. prof. N. Iorga e un vizual care deţine intuiţii esenţiale. Sub acest raport, auto-biografia d-sale e o adevărată revelaţie, bănuită şi întrezărită în precedent, dar numai parţial. In mod firesc, această carte de întinse proporţii, în care se întâlnesc toate personajele ce s’au perindat înaintea câmpului său vizual, a cristalizat facultatea « maîtresse » a autorului, umbrită până acum de darul excepţional al cuvântului şi de o activitate multilaterală şi polivalentă, de poligraf. In cursul cercetării care urmează, se va evidenţia de mai multe ori talentul de portretist în trăsături fulgerătoare şi se vor urmări o serie de aprecieri şi judecăţi critice, asupra literaturii contemporane paralel cu cronologia activităţii literare a memorialistului. Cum istoria literaturii române a d-lui prof. N. Iorga se opreşte Ia data de 1866, cu excepţia unei mai recente « Sinteze », extrasele din « O viaţă de om aşa cum a fost », impresiile personale rezultate din cunoaşterea si- multană a operelor şi a autorilor, vor putea fi cu folos coroborate acestei « Sinteze ». Nu vom stărui asupra literaturii cunoscute în şcoală, de oarece d. prof. N. Iorga mărturiseşte fără ocol un mare desgust pentru «te- ribila maşină a şcolii» (I, 137). «Materialul inutil de care şi azi au rămas pline programele noastre, împreună cu metode a căror amin- tire n’a dispărut cu totul şi pretutindeni» (I, 39) a aruncat «un fel de bătrâneţă şcolară precoce... asupra avântului... definitiv zdrobit, al copilăriei » (I, 50). Un « alt om », nefalsificat de şcoală, a ieşit din « necontenite lecturi, pe lângă care datoria impusă a şcolii era acum aşa de puţin » (I, 140). In penultima şi ultima clasă de liceu, a trecut printr’o « adevărată beţie a spiritului, din subpământeană frământare cu atâta noroi de mahala, cu atâta infecţie de bancă şi cu atâta seacă pretenţie, proastă şi rea, de catedră ». De atunci datează pasiunea sa de mare cetitor, lărgirea de orizont neîntreruptă, care-1 face să exclame : «Aici era adevărata geografie şi adevărata istorie ». O întreagă pagină de avântat lirism e consacrată eliberării, prin fervente lecturi particulare, de robia didactică, şi cărţilor atât de mult iubite. «O, sfintele mele cărţi. LITEEATCRA EOSIĂNA IN ..ORIZONTURILE MELE” 415 mai bune şi mai rele, pe care soarta prielnică mi Ie-a scos înainte, cât vă datoresc că sunt om, că sunt om adevărat, ca oamenii din ţările unde nu s’a întrerupt niciodată cultura, şi de aceia, cu toată lipsa unei averi, moştenită sau cîştigată, cu câtă nesfârşită iubire, cu cîtă nesăţioasă patimă v’am cules de pe toate drumurile, din toate tristele colţuri ale părăsirii voastre, din împrăştierea atâtor furtuni, şi cata- strofe casnice, pentru a face din voi, ce a lăsat mai preţios omenirea de pretutindeni, şi de oriunde, în casa mea, deseori mutată, până la permanenţa unui dar prietenesc, biserica celor patruzeci de mii de glasuri care înalţă acelaşi imn, peste marginile morţii cui v’a scris, acelui mare şi nobil sfânt, martir totdeauna, care e idealul uman»! (I, 140-141). E de notat că majoritatea cărţilor de atunci, prin bunăvoinţa librarului Emanuil Haimann împrumutate, erau «cetite după pu- pitrul ridicat, cu greutatea de a prinde literele fără a tăia foile, ceea ce ar fi însemnat a plăti volumul»; de altfel « destăinuirile de frumu- seţă... se făceau cu atât mai scumpe » (I, 139-140), în acest fel. Ca titlu de curiozitate numai, vom pomeni că primele lecturi în limba românească ale d-Iui prof. N. Iorga au fost cu mult înainte Letopi- seţele, în a doua ediţie cu litere latine, a Iui Mihail Kogălniceanu (I, 11-13), apoi «fioroşii » haiduci ai lui N. D. Popescu... ai lui Panait Macri şi ai concurenţilor lui» (I, 17-18), care se prefăceau «într’o lecţie de istorie » alături de cronicari, de romanele lui Dumas-tatăl, şi de alte scene din istoria inchiziţiilor spaniole şi a conspiraţiilor din vremea napoleoniană. In ceea ce priveşte însă literatura naţională, lecturile amestecate fără criteriu erau cu totul înecate de acelea în limba franceză şi mai numeroase şi mai selectate, până Ia revelaţia care a fost descoperirea Iui Eminescu. Revelaţie de altfel contemporană cu «universitatea de acasă », şi imediat ulterioară morţii marelui poet. Până atunci nu cunoscuse pe Eminescu, « decît prin legenda nenorocirii Iui şi prin apariţia de odată, lângă Otel Traian, a trupului îngroşat şi greu la mers, a feţei bugete de pe care smulgea furios orice urmă de mustaţă, pe când băţul căuta să lovească în diformele «tur- nure » ale doamnelor » (I, 137). In ceea ce priveşte pe Creangă, d. prof. N. Iorga îşi aminteşte că I-a văzut de două ori « odată la o adunare de dascăli, gras, gros, roşu, stângaci şi şiret, spuind atâta cât să îndreptăţească un vot de «pentru contra», apoi, «ca viu, rumăn la faţă, liniştit, cu trăsăturile înobilate, în sicriul înconjurat de câţiva prieteni» (I, 174). Dar să cităm pentru importanţa mărturiei pagina închinată desco- peririi operei eminesciene. « Poetul fără păreche a fost pentru mine o revelaţie fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume. Zorzoanele Iui Alecsandri, comoda lui aplecare către diminutive, sentimentele lui atenuate ca pentru o serată de salon bogat boieresc, cu perdelele 416 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE groase, fotoliile îmbrăcate în pânză şi candelabrul cu lumânările de spermanţetă, toată imitaţia, vădită şi nedeplin asimilată, a litera- turii romantice franceze, se împrăştiau ca o magie elegantă înaintea realităţii, şi misterios de dulci şi sumbre de o dramă omenească sân- gerătoare, la acela a cărui cultură era culeasă din toate izvoarele şi îndestul de limpezită pentru ca valul ieşit dintr ’o formidabilă to- pire să .curgă sigur şi strălucitor, într’o revărsare simplă, ca un şi- voi de ape dela munte. Ideia se simţea ascunsă şi supt cel mai cochet cântec de iubire de spus la urechea celei îndrăgite, şi ea domina în puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet. Biruind greutăţile unei limbi create din nou, aruncată în cup- toarele acestei trude intelectuale continue, forţată să intre în cultul nou pe care-1 impunea artistul nemulţămit veşnic de el însuşi, prin- deam fără voie, pentru a le păstra pe viaţă, rarile sonorităţi ale acestui grai în care fiece ţinut românesc şi fiece epocă istorică îşi aduseseră partea, precum aportul lor al tuturora se adunase, înviind vechile legende, şi din toate încercările şi suferinţele se împletise biciul unei satire care sîngera lovind». (I, 175). Din epoca adolescenţei, o singură amintire de teatru : «numai clipa, atât de depărtată, când, în grădina Vârnav dela Botoşani, Millo însuşi vrăjea sabaturile ţigăneşti din «Baba Hîrca », fierbând la focul dracilor cazane de farmece, sau vre-o vagă scenă pe care o actriţă franceză veştedă şi urîţică, şi ea patronată de « moşu Manole » (Drăghici), arunca refrenul provocător : Voici ceci, voici cela. Comment trouvez-vous tout cela»? (I, 106). Şi mai ales, o singură lectură bună, românească : « bogata formă românească a neimitabilului, prin măsură, sim- plicitate şi delicateţă,' Costachi Negruzzi, un Prosper Merimee al nostru, puţintel înaintea celui francez, dar în legătură, cum mi-au dovedit apoi ineditele, păstrate la moşia lui, Hermeziu, cu cea mai sigură literatură din Franţa secolului al XVIII-lea». (I, 89). In anul 1889, al studenţiei, d. N. Iorga colaborează cu versuri la «Contemporanul» (I, 171), cu studii generale de critică «ştiin- ţifică», formulă Taine-Hennequin, la «Arhiva, organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi», primite cu simpatie de Tiktin (I, 174), sau cu studii de literatură românească dela «Convorbiri literare», prin mijlocirea lui Vârgolici, şi cu foiletoane literare la « Lupta » lui Gh. Panu (ca acela de apărare a « Năpastei » lui Caragiale). Congresul studenţesc dela Ploeşti şi vizitarea pentru prima oară a Bucureştilor, « curatul, românescul oraş », cu « captivanta vedenie de învălmăşeală, şi de lumină», cu o «impresie de total. • • covârşitoare» e primul prilej de conştinţă a unităţii naţiionale : LITERATURA ROMÂNA. IN ..ORIZONTORIRE MELE 417 « Cu adevărat pentru întâia oară ne simţeam Români, Români până departe de tot, până la Basarabia lui Dragomir şi până în malul râurilor largi care purtau în unde doina lui Grigore Bârsan » (I, 18°-81). . .. După o a doua călătorie la Bucureşti, unde vede printre alţii pe Odobescu « nobilă figură, de o rară fineţă, cu pletele creţe sure în jurul frunţii drepte şi largi, cu ochii albaştri viorii, de o feminină dulceaţă» (I, 162), este numit profesor de latină la Ploeşti, în Apri- lie 1890. ^ După câteva luni, Odobescu şi Haşdeu îi acordă fără concurs o bursă de călătorie, de trei sute de lei, mulţumită căreia se împăr- tăşeşte cu natura, arta şi literatura Italiei. înapoiat în ţară, face cunoştinţă cu cercul literar al lui Haşdeu dela «Revista Nouă », unde « profetul tainelor căutate în filologie şi în istorie trona, o zi pe săptămână, înaintea unei halbe de bere, înconjurat de o curte care nu era potrivită cu netăgăduita lui mărime ». Cel mai apropiat de magistru, Ionnescu Gion, istoricul de mai târziu al Bucureştilor, e descris cu umor : « nalt, gras, pieptos şi în- vârtindu-şi eroic bustul, faţa lui ea însăşi având aceeaşi înfăţişare a unui baron medieval care şi-a părăsit platoşa, aşa de dârz îi era înfipt părul aspru şi aşa de răsucită a bătaie roşcata mustaţă ; numai ochii şterşi, în care plutea o dispoziţie la glumele uşoare, vădea ade- vărata fire a omului încântat de propria lui frasă, în care credea că descopere influenţa eleganţelor înhorbotate ale lui Odobescu». Th. Sperantia, anecdotistul «zâmbea de supt ochelari în faţa rotundă, placidă, - deloc autorul snoavelor lui populare, de altfel blânduţe, fără îndrăcită vervă a ţeranului - şi de-asupra conversaţiilor, în care Haşdeu însuşi mesteca, potolit, mici răutăţi, cu pipăratul său accent ruso-polon, se auzea vorba, smulsă din dinţii strânşi, a filologului Lazăr Şăineanu, om de o foarte largă comprehensiune şi cu divinaţii care, mai târziu, când s’a despărţit de ţară, hotărît să-i uite şi limba, i-au creat o meritată reputaţie în străinătate ». Pitoresca figură a secretarului de redacţie, anume Constantin Ghionis, com- pletează tabloul aşa de viu al cenaclului (I, 191-192). In acea vreme, Haşdeu e ocupat cu publicarea postumă a operilor neuitatei sale Iulia, pe care crede că o va întâlni reunit pe lumea cealaltă, la data precisă din Martie 1691 (ziua?). «Prin odaia glumelor, uneori şi triviale, la Haşdeu însuşi, vestit pentru aceasta, treceau deci uneori ca nişte bătăi răpezi de aripi albe şi se târau mucede aburiri de cavou. Oricum, supt niciun raport, nu era bine de trăit aici, dar şi din su- fletul de părinte stingher al ilustrului stăpân al locului se desfăceau unde neprevăzute de bunătate, ca atunci când, la început chiar, cu degetele lui fine el dădea într o parte « bretonul » mieu ieşean, resti- tuind libertatea şi lumina frunţii ». (I, 193). La moartea lui Alecsandri, d. N. Iorga este încredinţat să scrie 12 418 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în numele grupării şi în acest scop e sfătuit să se documenteze pe lângă Kogălniceanu. «Pe marele orator, pe adunătorul Cronicilor moldovene îl zărisem, cu burta lui enormă zguduită în birja cu care se transporta acasă, cum, drept şi solemn într’un asemenea vehicul, privind princiar la lumea de pe trotuare, prinsesem din fugă, tot o singură dată, pe Alecsandri » (I, 194). Din sfială, a renunţat la acea prezentare într'adevăr paralizantă şi a scris cu căldură articolul panegiric. Mai târziu, în scrisorile lui Maiorescu, d. prof. N. Iorga a văzut tonul articolului d-sale, călii icat ca « stc », poate din resen- timentul de a fi colaborat la publicaţia adversă şi de a fi opus într’un articol din « Lupta » « criLica de construcţie a lui Gherea, celei de ca- tedră şi de tribunal» a lui Maiorescu. In aceeaşi vreme a făcut cunoştinţa lui Caragiale. Despre Cara- giale întâlnim o judecată oarecum discutabilă, căreia îi facem loc spre a se medita dacă într adevăr « spontaneitatea creatoare » de care vorbeşte d. prof. N. Iorga era de preferat disciplinei clasice. « In această primă visită chiar am putut cunoaşte comorile de improvisaţie, cu atâta vervă şi coloare şi humor şi simulată violenţă, cu un rafinat simţ, moştenit, de mare actor, ale aceluia care, în toată viaţa lui, gonind după moşteniri, ca a « Momuloaii », aşa de iute cheltuită, şi după multe închipuiri dela care nici n’avea ce cheltui, a fost, ca şi în neîntrecuta conversaţie, un romantic de o formidabilă imaginaţie şi de un strălucitor capriciu, şi totuşi s a îndărătnicit, contra firii salo, să fie, şi în comediile realiste, şi în povestirile cu su- biecte din acelaşi mediu real, şi în observaţiile corosiv de critice, un clasic până la obsesie, şi manie, rafinând necontenit cel d întâiu scris, chiar cu riscul să-i ia tot ce e proaspăt în spontaneitatea creatoare ». (I, 195-196). In ceea ce ne priveşte, optăm pentru acel Caragiale artist conştiincios al cuvântului, al frazei, al dialogului, ba chiar cu părerea de rău că celalt Caragiale, conversativul strălucit, boemul de strălucită fantezie, a ocupat prea mult din existenţa omului, în detrimentul scriitorului. D. prof. N. Iorga mai aminteşte de purismul meticulos al lui Caragiale, care-l şicana pe d-sa pentru detalii de rimă (I, 197), sau de «sentinţa batjocoritoare » la cetirea unui «cutezător manuscris de roman » din viaţa botoşăneană a copilăriei d-sale, în urma căreia şi-a aruncat romanul în foc (I, 252) şi condamnă dispreţul său de ţară « până la ma'g-'nile urii», manifestat în Ardeal, înaintea unui entusiast ca d. 0:t. Giga, sau la Berlin «unde conversaţia lui, diba^iu pregătită, uimia prin învăţătura abia culeasă din lexicoane şi prin virulenţa paradoxului pe savanţi boboci din mijlocul studen- ţimii, în genunchi înaintea zeului negaţiei » (I, 255). Evident, naţionalismul constructiv al d-lui prof. N. Iorga nu se poate împăca cu spiritul de negaţie, caragelian, care i se pare că se răsfrânge asupra naţiunii întregi. Asa se explică cum d-sa, la o re- cepţie de anul nou dela legaţia din Paris, a părăsit şedinţa, în care se LITEEATUBA BOMÂNĂ IN „OBIZONTUEIBE MELE” 419 dădea cetire unei schiţe caustice a marelui satiric (III, 53). Criti- cismul sistematic al lui Caragiale, şi al « Junimii » în genere, a fost totdeauna privit cu rezervă de d. prof. N. Iorga, al cărui criticism s’a înfăţişat dela început întovărăşit de un crez pozitiv. Cu toate acestea, e exagerat să se creadă în sterpiciunea criticelor unui Ca- ragiale şi ale « Junimei», care implică severe criterii raţionaliste, cu un revers binefăcător. Şi apoi, nu-i dă în parte dreptate d. prof. N. Iorga lui Caragiale, când privitor la anumite evenimente poli- tice, scrie : « Caragiale era învins, şi Ponson du Terrail, Xavier de Montepin înviau » (III, 92)? Şi dacă după atâta vreme critica lui Caragiale e încă actuală, îndreptăţită de verificări recente, fost-a acest Aristofan al societăţii noastre un simplu « năimit » (I, 196)? Oricum ar fi, este cert că d. prof. N. Iorga nu l-a iubit pe Caragiale. In schimb, a rămas sufleteşte şi până astăzi ataşat de memoria lui Vlahuţă şi a lui Delavrancea, pe care i-a cunoscut prin Caragiale. Despre cel dintâi scrie cu o disproporţionată stimă sau numai cu disproporţionată frumuseţe în caracterizare : «.. .liricul cu glas adânc vibrant, cu vorba socotită, care ducea cu sine un trist mister, cu toată momentana viaţă fericită, şi cu ochii adânci, câte odată străbătuţi de scântei, care răsăreau impresionant din întunecata faţă, tăiată de multe brazde, asupra căreia se lăsa pe frunte aripa de corb, ruptă parcă din pasărea lui Edgar Poe...» (I, 196). E foarte frumos spus, dar ce-are aface corbul lui Poe cu blajina fizionomie a lui Vlahuţă? Cu mai multă căldură amplifică acelaşi portret, pomenind de ati- tudinea de mai târziu a lui Vlahuţă din timpul refugiului : «Marii lui ochi negri, aşa de adânci supt sprincenele groase, trăsăturile energic brăzdate ale feţei lui brune, aripa de corb a pă- rului răzvrătit pe fruntea unde păreau că se încrucişează furtuni, şi mai ales glasul incomparabil, de o excepţională putere de vibraţie, unite cu felul călugăresc al unei vieţi care evitase orice plăcere ba- nală, orice contact cu oamenii de duzină, îi dădeau un aer de profet. Niciodată însă el nu întrupase mal misterios ce e fundamental în fiinţa acestui neam : incomensurabila capacitate de a răbda, aştep- tând ca Scripturile să se îndeplinească (II, 256)». Asemenea cuvinte calde asigură poate lui Vlahuţă o memorie mai sigură decât scrierile sale nu pe nedrept uitate, ca didactice şi minore. Nu e însă nici o îndoială că d. prof. N. Iorga a păstrat un entu- siasm fără oscilaţii pentru opera literară a lui Delavrancea. Vlahuţă e lăudat numai pentru câteva « din cele mai frumoase poesii ale lui » (I, 195), publicate la revista lui Haşdeu şi cu oarecare rezerve pentru «România pitorească» (III, 85-86). Delavrancea e admirat global, în termeni foarte vii, abia scăzuţi când e vorba de « pitorescile înjghe- bări dramatice » (II, 153). In vremea când l-a cunoscut, printre cola- 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE boratorii Iui Haşdeu, «autorul «Sultănicăi» i-a împodobit revista, cu câteva din cele mai strălucitoare schiţe ale sale, de o uimitoare noutate pitorească, în care trăia tot sufletul, naiv şi inventiv, complicat şi mucalit, capabil de cea mai înaltă poesie şi de cea mai exactă re- producere, până la urît trivial, al părţii muntene din poporul românesc» u, i95). . . , «Voinţă şi hotărîre, pasiune, francheţă, mergând până la bruta- fltate, de militant liberal, care dădea « Voinţii Naţionale, « cearşaful », cum îi ziceau adversarii pentru vastele proporţii materiale, caracte- risări pecetluitoare, ca « umbra rătăcitoare cu mustăţi albe » pentru Dimitrie Brătianu, fratele acel mare, răzvrătit contra celui mic, dar, «mai voinic », ori « Cleonte cel fără ruşine » pentru zburda- tecul Fleva, Delavrancea, « Trubadurul » cu alăuta în cuiu, aparţinea mai mult luptei pe care o purta şi în care aducea tot atâtea crez cât adusese Eminescu în apărarea partidului din faţă şi în dogmatica osândire a « roşilor » de toate speţele. Cum Caragiale ducea în toate domeniile literare aplecările şi mijloacele omului de teatru, cum totul la Vlahuţă făcea să răsune coarda melancolică, uneori, alte ori rebelă, a liricului, pictorul care trebuia să fie Delavrancea însufleţea în felul său nu numai orice scria, - odată, desemnând ca o jucărie o roată la Revista nouă, făcuse pe Haşdeu să conceapă studiul « Buccea şi căpăţână » - ,dar, şi orice vorbă, cu atâtea intonaţii deosebite şi ori- care din instinctiv rafinatele iui gesturi ». « Romanticul rămăsese, cu cravata în vânt, cu dârza îndreptare a frumosului păr blond şi creţ, cu mustaţa mică, ascuţită, menind război, cu strălucirea, de piatră scumpă, a ochiului profund albastru. El vorbea, judeca, lăuda, condamna, impunând grupului părerile şi simpatiile sale (I, 196-197)». Cu toată ruperea de echilibru a unor citate descumpănitoare în contextul articolului, nu ne îndurăm să trunchiem nimic din aceste câteva pagini pe care le preproducem în întregime, pentru forţa de caracterizare şi substanţa densă a informaţiei, mai substanţiale decât un studiu. Iubitor de versuri, Delavrancea punea pe d. Iorga să-i recitească anumite poezii, sau «el însuşi, cu glasul cald, catifelat, învăluitor, trecea prin magia dicţiunii lui versurile fără pretenţie ale « Iorgu- ţului* (I, 198). In altă parte, se vorbeşte de «măestrita elocvenţă, cu mijloace scenice rafinate, o auziam întâia oară vrăjind unui auditoriu uimit descoperirea de Lionardo da Vinci a chipului, necesar pentru « Cina » din Milan, al Iui Iuda - şi trebuia să-l fi auzit cum rostea, profund şi sinistru, aceste două silabe Iu-da!» (II, 38). Acelaşi Delavrancea numia pe ţăran «acest aur curat al neamului nostru » (II, 7) şi în parlamentul dela Iaşi « pentru ultima oară s’a auzit atunci miracu- LITEXATUEA EOMÂNĂ IN ..OKIZOOTDEILE MELE” 431 Josul glas al lui Delavrancea » (II, 297), în apărarea drepturilor de pământ şi de vot ale ţăranului. Tot în timpul colaborării la Revista Nouă, a cunoscut d. N. Iorga pe Gherea, în casa lui Vlahuţă : . .a apărut, prezidând patriarhal, cu faţa-i de bun sfânt muscălesc, chială, blondă, surâzătoare, cu o binecuvântare în fiecare privire şi cu o netezire în fiecare gest, acela a cărui ideologie se manifesta în cam greoaiele lui critice sociale şi socialiste, netezite de o mână aşa de delicată în ce priveşte stilul ca a «tovarăşului» său Nădejde: însuşi Constantin Dobrogeanu, dublu pseudonim, care în literatură se înlocuia cu alt pseudonim dublu, Ioan Gherea. Toată înfăţişarea - şi sufletul la fel - a prigo- nitului, a întemniţatului în sumbra Rusie ţaristă, care părea că târăşte in piciorul bolnav o amintire de ghiulea siberiană, era de o ne- sfârşită bunătate, de o dorinţă de a câştiga sufletele pentru doctrina sa, pe care el o înţelegea fără ura ce se amestecă de alţii în mani- festarea, violentă şi strâmtă, a aceloraşi credinţi » (I, 198). Portretul continuă, cu aceeaşi simpatie, în care subconştient, de bună seamă, nu e cu totul străină reminiscenţa din anii de liceu, când d. Iorga «socialist militant, însărcinat cu răspândirea cărticelelor roşii ale prinţului rebel Cropotchin », refuza să meargă la biserică. « 0 religiositate larg cuprinzătoare, cu multă poesie, cu o nesfârşită milă de oameni, tindea să înlocuiască total religia moştenită, cu pe- cetea adânc apăsată a teologilor pe blânda învăţătură a Mântui- torului » (I, 124)... «Din acest socialism de zori ai cugetării mi-a rămas ce trebue ca milă de oameni, de orice om, cu atât mai mare milă, cu cât el e mai nenorocit, de să-mi ajungă ca să resist acestor rătăciri barbare (exagerările, ridicule sau criminale, ale doctrinei mele), ca şi pedantismului intelectualilor satisfăcuţi de ei înşii şi trufiei prosteşti a oamenilor ajunşi » (I, 134-135). Este probabil ca o anumită generozitate nativă, desvoltată prin frecventări intelectuale corespunzătoare, de caracter larg social şi umanitar, canalizată ulterior în direcţia naţionalistă, să-l fi ţinut departe pe întâmplătorul colaborator al «Junimii», de recea şi lucida grupare din jurul lui Titu Maiorescu. Este o simplă ipoteză, cu rădăcini în temperamentul viitorului răscolitor de oameni. Insă o ipoteză confirmată în parte prin nobila profesiune de cre- dinţă (I, 3-4) care postulează că tot ceea ce vine de la noi, purcede din « acea vastă umanitate risipită pretutindeni, acel eter uman um- plând toate spaţiile în care oricine îşi lasă partea, fie ea şi cât de mică». Să na întoarcem însă Ja mediul dela « Revista nouă ». In toamna aceluiaşi an 1890, după un semestru atât de profitabil, în cursul că- ruia a legat relaţii aşa de preţioase, şi a desfăşurat o activitate remar- cabilă, - « mai mult decât îmi merita vârsta de nouăsprezece ani abia împliniţi şi puţinele mele osteneli de şcolar şi de începător în scris » (I, 199), scrie d-sa cu prea mare modestie - a plecat a doua 4« BEVIBTA FUNDAJTLLOIS MEflATJ oară în străinătate. De această dată, cariera istorică avea să se decică, ca o vocaţie ni înduplecată. Iar cariera de literat a d-sale nu va fi altceva decât instrumentul auxiliar al luptei naţionale. ★ * * Cu prilejul celei de a doua călătorii în Italia, d. N. Iorga cunoaşte pe Duiliu Zamlirescu, care era secretar de legaţie. Omul « nu co- respundea faţadei create de voinţa lui... extrem de simţitor, de o lirică făptură, capabil de o bună şi sinceră prietenie şi cbiar - cine ar fi spus văzându-1 cum calcă şi ascultându-1 cum vorbeşte! timid » (I, 282). Iniluenţat la « Revista nouă » şi în « cercul celor trei » (Ca- ragiale, Delavrancea, Vlabuţă) de « nedreptul articol al lui Gherea despre «pesimistul de la Soleni», nu aprecia literatura lui Zam- firescu «puţin artificială » cu «prea multe vânători în fracuri roşii », cu « prea mult exotism legat de viaţa însăşi a autorului diplomat »„ cu «prea multe amintiri dela Macedonschi, unite cu influenţe dela « Junimea ». Mai târziu va judeca «în legătură cu timpul său această poesie fermă, aceste povestiri în care erau multe idei şi adesea de- stulă duioşie. Plimbându-se cu Duiliu Zamfirescu sub Palatin a avut intuiţia unui « romantic născut, prin figură, atitudine, gesturi,, aplecări», care «căuta să se apropie... de nemuritorul clasicism roman » (I, 281-282). f In prealabil, aflăm cum s’a produs ruptura dintre d. N. Iorga şi Haşdeu, pe vremea celor «trei ani de străinătate» (1890-1893). «Scrisesem din Paris lui Haşdeu şi fonetismul mieu fanatic, care mă făcea, ca bun Ieşean dela «Contemporanul » ce eram, să scriu : « ieu » şi «ieste », mă ispitise a înlocui pe consacratul« Haşdeu », într’o scrisoare, şi nu numai pe copertă, cu «Hîjdău ». Atâta a lipsit pentru ca toată dragostea de odinioară să se împrăştie. Am primit un răspuns mânios cu « Yorrbga », care mi-a comunicat iremediabilul». D. N. Iorga atribue cercului de spiritişti din jurul lui Haşdeu maşinaţia şi relatează un alt caz interesant despre modul în care era exploatat «ilustrul bătrân » de aceştia : «Era vremea când i se transmiteau continuu, prin închipuita intervenţie a fiicei neuitate, tot felul de solii din altă lume pe care omul care-şi păstrase totuşi întreaga putere a unei minţi extra- ordinare, le accepta fără nici o critică, până într atâta, încât el a exe- cutat supus ordinele «spiritului » în ce priveşte suma exactă care era necesară pentru căsătoria indispensabilului Gbionis, arătându-şi satisfacţia că exact tot atât cerea, în forma cea mai discretă, Gbionis el însuşi, care, fireşte, habar n avea de precizările fiinţii imateriale » (1,250). ........................ Mai puţin limpede apar raţiunile ruperii raporturilor cu Gherea. D. N. Iorga colaborase cu versuri la « Literatură şi Ştiinţă ». E vorba de cunoscuta poezie, intitulată : LITEBATOBA KOMÂNĂ IN ,,OB1ZONTUBILE MELE” 42i ÎNAINTE.., Celui ce predică ’n pustiu Şi ’n jurul lui tovarăşi n'are, Trăiască-i numele Iui viu, Căci tristă-i munca lui, şi mare. Când glasul tău răsunător Şi cald în inime străbate, Nu-i greu a fi Mântuitor, Căci ceasul de trezire bate. Dar să lucrezi, nebănuind Izbânda stăruinţii tale, Să uiţi prietenii zâmbind Şi braţul tău să taie cale! • • Răbdare ’n noapte, muncitori, Profeţi cu ochi de foc, răbdare : Lumina falnicilor zori, - Acum sau mai târziu, răsare 1892, (Din opera poetică a lui N. Iorga,« Ramuri », Craiova 1921) Se pare că autorul poeziei nu a putut suferi «interpretarea revo- luţionară » a versurilor sale « strigate şi prin cluburi -, pe când, de fapt, era vorba numai de deziluziile mele». «Muncitori», «roşii zări », dar era tot ce trebue pentru neapărata « revoluţie socială ». (I, 254). Interpretarea era însă firească, de vreme ce poezia apărea într’un periodic socialist. Şi apoi, chiar dacă substratul liric era strict personal, de natură subiectivă, propriul artei este da a ridica particularul la semnificaţie generală şi universală. Pe când era în Germania, d. N. Iorga primea «Viaţa nouă» a lui Vlahuţă «în tovărăşie cu gluma obositoare a doctorului Urechiă, secretar de redacţie fiind tânărul Ardelean Al. Hodoş, care iscălia Ioan Gorun, om de un talent adânc şi serios, dibaci scormonitor de psihologii, dar a cărui fire tăcută, ascunsă, hursuză îl făcea să deie lovituri adesea nedrepte în domeniul criticei, unde pe lângă inte- ligenţa sa severă şi talentul de a crea o frasă masivă şi grea se cereau direcţii care-i lipseau şi o imparţialitate de care nu era capabil. «Di- strugerea » cu desfacerea unor fragmente de frază e o sarcină atât de uşoară şi care se poate întrebuinţa împotriva oricui!» (I, 253). Foarte interesant e portretul consacrat lui Aurel Popovici, direc- torul « României June *. «Aurel Popovici, Bănăţean, medic de profesie, luptător radical pentru liberarea alor săi, fără să predice încă încrederea în Viena şi 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE imposibila alipire la Austria, pentru care va lupta, cu o rece convin- gere antipatică, şi Bucovineanul Aurel Onciul, era un om impresionant prin vigoarea sa trupească, prin frumuseţea oacheşului, rotundului său cap, de medalie romană, prin tumultul de idei care i se zbăteau în suflet, prin elocvenţa, puţintel de cafenea vieneză, unde, ţara stând totuşi pe loc, toate chestiile se puneau şi se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covârşitoare, copleşitoare pentru ascultătorii uluiţi de abundenţa unui rol care nu se mai sfârşea, precum şi prin intonaţiile profunde ale unui formidabil glas de tribună» (II, 2-3). D. prof. N. Iorga relatează de asemenea colaborarea de scurtă durată (1899) la « Independance Roumaine », achiziţionată de ii- berali unde a avut conducerea numărului literar şi cultural, de Du- minecă. Scriind printre altele şi cronici plastice, a fost vizitat de Vla- huţă şi de Grigorescu, care i-a dăruit un « minunat tablou de flori ». Un articol despre pericolul capitalului străin e refuzat şi deter- mină pe autor să se despartă de neo-liberalismul care « nu mai era în faza pipăirilor generoase» (II, 11). Mai durabilă a fost colaborarea la « Epoca » organul conservator, în care au apărut articolele strânse în volumul « Cuvinte adevărate » (1903, «Minerva»). Primul articol se ocupa de verdictul juraţilor din Ilfov, prin care condamna pe faimosul Caion la trei luni închisoare pentru acuzaţia calomnioasă de plagiat adusă lui Caragials, care s’ar fi inspirat în «Năpasta » dela un aşa zis autor maghiar Kemeny, în realitate inventat pentru circumstanţă. Cum însă articolele din « Epoca » manifestă preocupări sociale şi naţionale, premergătoare propagandei de mai târziu dela « Sămă- nătorul » şi « Neamul Românesc », ele nu intră în cadrul cercetării noastre. Vom reţine numai ca pe un element de interes literar, ple- carea d-lui prof. N. Iorga dela « Epoca », cam pe vremea când era vorba să i se încredinţeze conducerea ziarului. Despărţirea a fost determinată de un articol în «Epoca » al d-lui E. Lovinescu, care ataca tendinţele literare ale « Sămănătorului». Cunoaştem relatarea d-lui Lovinescu din « Memorii», voi. I. Versiunea d-lui prof. N. Iorga nu diferă esenţial de precedenta. Aşa dar Titu Maiorescu înţe- legea să disocieze literatura de politică. Chestiunea e lămurită şi nu comportă nici o discuţie. Refuzându-i-se satisfacţia cerută, d. prof. N. I-orga s’a retras dela ziarul la care colaborase, consacrându-se mai departe şi exclusiv «Sămănătorului». De atunci datează răceala dintre «ilustrul profesor şi importantul om de Stat» (II, 120-121) şi d. prof. N. Iorga răceală ce nu s a topit nici chiar în faţa mani- festaţiei de solidarizare cu profesorul pus în retragere pentru li- mita de vârstă, sub ministeriatul lui Haret. Prezentându-se în dele- gaţie lui Maiorescu, acesta ar fi apărut «glacial şi cu o privire rea în ochii încă aşa de vii » şi a refuzat să ia parte la o şedinţă solemnă dată în cinstea sa. LITEEATUBA EOHÂNĂ IN , ,OB IZONTUR1LE MELE’ 42S «N’am mai putut răbda : venise, cum mi se întâmplă mie, clipa când, orice ar fi, nu pot tăcea. I-am spus că nu e vorba numai de noi ps care e liber a nu ne preţui, ci de studenţii noştri ai tuturora şi de o societate pe care nici la început junimiştii n’ar fi trebuit s’o despre- ţuiască, dar care azi nu merită fără îndoială despreţul lor. Energica figură colorată se aprinse şi mai tare, şi, gestul dispărând, omul se ivi. - Şi crezi d-ta că noi n am avut inimă? " Dacă aţi avut-o, e păcat că până astăzi n a ştiut-o nimeni. •. Ne-am închinat şi am plecat. Totuşi şedinţa s'a făcut, dar cu Dis- sescu, Trimalchionul generaţiei sale, complet cufundat în toate con- fusiile morale şi, fireşte, fără mine. Ba omul care-şi descoperise o inimă s’a lăsat serbătorit şi la Iaşi. ■. 0 inimă care nu era din cele mai bune » (II, 121-123). Nu suntem de aceiaşi părere. E vorba numai de un stil al sensi- bilităţii, maiorescian, care nu comporta manifestări exterioare, co- municări şi efuziuni. Capitolul «Desăvârşirea unui crez politic şi social» (voi. II, 104-147) e un document de prim ordin pentru luminarea raporturilor dintre d. prof. N. Iorga şi colaboratorii « Sămănătorului». Coşbuc adusese dela «Tribuna» pe Ilarie Chendi «urmaşul de nemeşi inidoreni, a cărui pornire pasionată se oglindea şi în faţa cu profilul fin tăiat, cu ochii plini de foc şi obrajii îmbujoraţi de patimă... Aducea cu el lecturi fără îndoială întinse, dar numai în domeniul scrisului german, ca fost elev al unui gimnaziu să- sesc, şi, cu un diabolic instinct al pamfletului, un personalism care străin de orice sistem şi rebel faţă de orice consecvenţă, nu pierdea niciun prilej de răzbunare, iar, cu aceste însuşiri şi defecte, o sigu- ranţă înăscută a gustului, care-1 făcea, cutezător cum era, de cel mai mare folos pentru a curăţi bălăria uşoară ce invadase terenul scrisului românesc...» (II, 109) Ştefan O. Iosif, vechiul colaborator la pagina literară dela « Inde- pendance Roumaine » (II, 10) şi comemoratorul lui Ştefan-cel-Mare în 1904 (II, 65), e descris cu înţelegătoare simpatie umană şi cu supra- estimam literară. «.. .palidul tânăr slab, cu figura vagă şi marii ochi trişti, cari spuneau dezorientare şi vis, dădea noii poezii o notă cu totul spe- cială, în care Eminescu nu era cu nimic, şi nici, mai ales, filosofia lui, credinţele lui, lărgimea lui de orizont. Picurau în această inspiraţie pură şi săracă, din clara undă a unui izvor de munte ca în pădurile de brazi ale Carpaţilor lui, stropi de diafană poezie, care corespundea de altfel, cu desăvârşire tendinţelor din Apus în vremea care merge dela Verlaine, « sărmanul Lilian », cu care se potrivea şi viaţa lui Iosif până la marea iubire şi teribila tragedie care l-a cuprins pe acesta, la Germanul Stephan George » (II, 110). Portretul e înduioşător, dar raportările la Verlaine şi George 4a6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sunt contestabile, Iată-1 şi pe Gârleanu, pe Emilgar, « sfiosul şi fra- gedul ofiţer, cu faţa de domnişoară rcmantică şi ochii imenşi *- (II, 113), pe d. Mihail Sadoveanu «cu siguranţa lui robustă în im- presionantele nuvele, de un captivant misticism al naturii şi al su- fletului omenesc, reunite» (II, 113-114), pe Vasile Pcp «bizarul, inegalul înşirător de povestiri cu copii şi cu cameni neisprăviţi » (II, 114), pe Sandu-Aldea» năvalnicul Brăilean cu cbrajii de fcc şi ochii de pirat, îndrăgostit al pământului» (II, 114), pe I. Scurtu, « harnicul biograf şi fanaticul adorator al lui Eminescu, bun băiat şi sigur prieten» (II, 114) şi dintre scriitorii consacraţi, Slavici «cu ale lui romane bizantine, de o puternică structură» (II, 115} şi Brătescu-Voineşti « cu fineţa unică a notaţiilor sale psihologice »• (11,114). Iar despre curentul sămănătorist : « Dacă e vorba de « curent », care era, el nu trebue căutat la « Să- mănătorul » şi osândit deci ca « Sămănătorism ». Originile lui erau mai depărtate : ele se află în « Epoca », în l’« Independance », în « Ro- mânia Jună », în legătură şi cu tradiţia lui Eminescu, lui Alecu Russo... şi a lui Kogălniceanu » (II, 115). Filiaţia stabilită de d. prof. N. Iorga e netăgăduită, dar nu se poate contesta existenţa unei formule literare sămănătoriste, după cum opoziţia de atunci şi de astăzi nu se explică suficient, « din cauza amintirii refusurilor im- placabile pe care le-a întâlnit atunci, cu fanteziile sale marine şi alte tentative literare, un Lovinescu care totuşi îmi dedica nu ştiu ce studiu de filologie latină» (II, 111). D. prof. N. Iorga nu vede decât « duşmăniile idioate care şi astăzî urmăresc « sămănătorismul » din partea unui « modernism » şi « euro- peanism » care a atacat din pretenţie » şi din motivele mai sus citate. Avem impresia că asemenea motivări care ţin de «la petite histoire »~ sunt depăşite de poziţiile principiale ale literaturii şi că exagerarea romantică, tradiţională şi ţărănească a « Sămănătorului » a provocat reacţiuni necesare şi fireşti. Dacă nu ne înşelăm, d. prof. N. Iorga lămureşte pentru prima oară adevărul asupra împrejurărilor, - legate de un incident dela serbările Expoziţiei din 1906 -, care au dus la părăsirea conducerii «Sămănătorului» (II, 145-146). Detaliile sunt interesante şi vcm da dreptate supravieţuitorului împotriva defuncţilor care au pro- cedat nedelicat. In legătură însă cu o afirmaţie peremptorie care pecetlueşte « ne- trebnicia unui tineret conrupt » (II, 48) ne rezervăm o altă ocazie de lămurire, câtuşi de puţin « pro domo » şi cu valoare probantă. Am făcut-o altă dată mai restrâns, ne vom strădui să nu cruţăm spaţiul,, cu speranţa poate iluzorie că vom reuşi mai bine. Plecat dela Sămănătorul », d. prof. N. Iorga întemeiază « Floarea Darurilor », o publicaţie antologică de traduceri din literatura uni- T.TTRRATTTRA ROMÂNĂ IM „OEIZONTUEILE MELE” 427 versală (II, 148-149) şi «Drum Drept», care fuzionează cu «Ra- muri » dela Craiova, a dd. C. Şaban Făgeţel şi D. Tomescu «ultimul şi un fin critic » (II, 151). Davilla, « un puternic talent literar », autorul cert, după d. prof. N. Iorga, al lui «Vlaicu Vodă», «răsunătoare tragedie de modă francesă, cu tiradele raciniene » (II, 152) - noi le-am crede mai cu- rând romantice, hugoliene -, a fost pare-se printre primii înţele- gători ai încercărilor d-sale dramatice, care datează din preajma răscoalelor ţărăneşti. Despre opera teatrală, vezi mai departe (III, 132-133, 202, 223, 224 şi 243). a Pe măsură ce înaintăm în memorial, datele literare se împuţi- nează. Dintre revistele adverse «Viaţa Românească » e onorată cu câteva săgeţi, şi dintre conducătorii ei, d. G. Ibrăileanu, prezentat când ca un « gânditor dogmatic şi hursuz, în domeniul unei literaturi pe care el însuşi n’o putea produce » (II, 142)-ca şi cum criticii ar fi ţinuţi să concureze cu scriitorii! iar dacă e aşa, oricum, criticul ieşan a scris un foarte bun roman : « Adela » - când «tronând ca vice- Stere între domnii Botezi » (II, 150). D. Minulescu e arătat la Iaşi în 1918, adunător de «elemente pentru ignobila şarjă din «Roşu, galben şi albastru» (II, 261). De asemenea în Iaşii războiului e descrisă pe larg o intervenţie politică a poetului basarabean «Nică Romănaş », sau Ion Buzdugan (II, m-n\\ a Cum însă, spre părerea noastră de rău, referinţele literare sunt în scădere, ne vedem siliţi să încheiem degustările cu pasajele consa- crate d-lui prof. M. Dragomirescu, teoricianul esteticei integrale. încă din 1889, s’au remarcat la Iaşi «ochelarii albaştrii de meta- fizician rutinat ai d-lui Mihail Dragomirescu, în urmărirea unor concepţii personale pe care nu le-a părăsit, cu toată aproape unanima lor luare în glumă » (I, 181). Mai târziu, în comisia de agregaţie, care promova la o treaptă universitară pe dogmaticul estetician, d. prof. N. Iorga a evitat sa pregătească «un moment penibil» lui Titu Maiorescu, «întrebând în domeniul literaturilor, cunoscute de mult, pe d. Mihail Drago- mirescu, candidat la o catedră de... ce predă, cu eleganţa care se cunoaşte », dar i-a comunicat în scris opinia sa (II, 121). E deosebit de interesantă prezentarea opoziţiei întâlnite apoi de conducătorul « Sămănătorului » din partea directorului «Convorbirilor Critice ». « D. Mihail Dragomirescu acuma profesor de estetică aplicată la literatură, în care credea că are de spus ceva nou, de o siguranţă dogmatică absolută, care s’a dovedit a fi doctrina ştiinţii capodo- perilor studiate în ele însele, fără serviciile, despreţuite, ale istoriei, a adus în multele coaliţii, făcute, desfăcute şi refăcute contra exerci- ţiului dreptului mieu elementar de a trăi, un element de hazlie bru- talitate, mergând până la tăgăduiri aşa de violente de ai fi crezut că 428 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE va interveni revolverul, pentru ca apoi această ciudată psihologie să se coboare la oferte de pace, de colaborare, de împărţire a rolurilor - corespondenţa mea are interesante documente caligrafiate... cu declaraţii de stimă mai mare şi de iubire, iar imediat altă furtună să se deslănţuiască din codrii dunăreni ai Plătăreştilor originii sale. Felul de a fi al acestui ofensiv şi turbulent cugetător jignea prin el însuşi tot ce-mi dăduseră originile, creşterea, lecturile, şi lumea în care trăisem, dar nici un moment nu m’am gândit că e de acceptat discuţia în public cu profesorul de estetică aplicată la literatură în mijlocul unor zgomotoase parlamente de studenţi adunaţi pe baza decalogului imprimat al maestrului... Negându-se orice rost «Să- mănătorului », deşi mie mi s a promis un amănunţit studiu literar, care m’ar fi interesat foarte mult, dar n’a apărut niciodată, se revenea, şi în forma cea mai pedant şi ridicul scolastică, la drămăluirea far- maceutică a calităţilor şi defectelor fiecărei bucăţi literare, creându-se bizare animale la care li se scurtase, după normele proporţiei ab- solute, ba coada, ba picioarele, ba botul. Era amuzant, şi numai un prost putea să se supere de atacuri atât de puerile, peste care nu odată am trecut, nerefuzând odată, ca decan al Facultăţii, mâna din nou oferită, cu o comică francheţă, a teribilului mieu nimicitor în toate şi fără nici o speranţă de apel, pentru ca, precum am spus-o, la primul prilej, să reînceapă, şi în ce ton! » (II, 142-143). Un amestec de personalism, de ironie, dar şi de bonomie, face preţul deosebit al acestei pagini definitive, care caracterizează omul şi opera, amândouă cu platitudine extravagante ale estetului ab- solut. Cât despre obiectivitatea şi justeţea acestei judecăţi sintetice, ele sunt irecuzabile, mai ales dacă integrăm mai jos un pasaj de- taşat din text: « Dar, astfel, critica maioresciană reintra, prin « Con- "vorbirile critice », opuse, celor evident mai literare, ale d-lui Me- hedinţi, în drepturi care-i fuseseră prea mult timp interzise ». Nu este această recunoaştere a filiaţiei maioresciene, un act de dreptate, care onorează şi pe discipol şi pe judecătorul imparţial al lucrurilor? Dar iată că şi relativa valoare a contribuţiei estetice dragomiresciene e recunoscută în altă parte: «...Mihail Dragomirescu, descoperi- torul cunoscut al unei « ştiinţi a literaturii» care ori nu e nimic ori un simplu capitol al esteticei» (III, 203). Nu se putea spune mai bine. Estetica ştiinţifică şi integrală est2 în cel mai bun caz un simplu capitol al esteticei. Nu e nici măcar atâta, dacă se judecă teoria după .aplicaţiile autorului ei, de-a dreptul catastrofale. La capătul acestei cercetări, vom aduce o justificare de ordin obiectiv a procedeului de reproducere in extenso a unor citate de -dimensiuni variabile, adesea aparent prea întinse. Nu am făcut LITERATURA ROMANĂ IN ,.ORIZONTURILE MELE” 429. aceasta dintr’o comoditate condamnabilă. Pe de altă parte, dacă n’am întovărăşit citatul cu un comentar covârşitor, iarăşi n’am făcut-o dintr’o dorinţă de furişare, precum nici dintr’o modestie pe care nu ne-o revendicăm. Pricina este alta. D. prof. N. Iorga e îndeobşte recunoscut ca un mare savant, în posesia unei ştiinţe adesea incon- irolabile, în măsura în care nu întovărăşeşte cunoştinţele d-sale de tzvoare. I se mai recunoaşte fără dificultate darul minunat al vorbirii pe întinsul unei game întregi, dela causerie şi improvizaţie, până la imprecaţia profetică şi răscolitoare, trecând prin zona mijlocie a conferinţei sau prelegerii instructive. Gazetarii care-şi cunosc meşte- şugul salută într însul un patron de mare rasă. Ceea ce e însă foarte curios, este faptul că atât publicul cel mare cât şi o parte din scrii- torii cu pretenţie, ignoră sau se fac a nu şti că d. prof. N. Iorga este unul din cei mai buni scriitori ai noştri. Puţini sunt acei care gustă fraza d-sale, aşa de organică, atât de bine articulată, cu inci- dente bine gospodărite, care nu-şi pierde niciodată firul, oricât de încărcată ar fi de prundişuri, în torenţiala ei aluviune. Se cultivă de câtăva vreme, sub pretext de ritm modern, sacadat, propoziţia astmatică, împleticită, anorganică sau fraza haşurată în proporţii scurte, fără cap şi fără coadă, lipsite de sânge şi de nerv. E o şcoală falsă a scrisului. Desigur stilul adevărat nu se învaţă, e în funcţie de temperament. De aceea ne permitem să propunem stilul d-lul prof. N. Iorga nu ca pe unul ce trebue imitat, dar care se cuvine să fie gustat în savoarea sa particulară, până şi în perioadele d-sale, exce- lente (câteva pilde I, 186-187, 187-188, 200-201), în care circulă suveran sugestiile, notaţiile, impresiile, ideile, laolaltă în bună rânduială naturală şi nu nemeşteşugit. Citaţiile noastre sunt o i- lustraţie netedă, care îndeamnă la alte verificări, personale şi con- cludente. Şi mai este încă ceva. Deşi d. prof. N. Iorga instrumentează o frază oarecum vorbită, directă, cu presupunerea unui auditoriu familiar, stilul d-sale e departe de a fi retoric, emfatic, găunos ca acela al oratorilor de profesie, ale căror discursuri nu rezistă la ce- tire, când gestul a încetat şi glasului s a substituit cuvântul scris. Dimpotrivă, îl socotim nervos, colorat, impresionist, străbătut de un curent de viaţă neîntrerupt. In ceea ce priveşte conţinutul acestui scris aşa de viu, subiectivitatea uneori iritată de susceptibilităţi se învecinează la tot pasul cu străpungeri de echitate, ivite din rec- titudinea de spirit a memorialistului. Nimic nu reflectează mai adevărat această îndoită dispoziţie, contradictorie la prima vedere, ca titlul celui de al treilea volum : « Spre înseninare ». Autorul acestor memorii nu e un spirit olimpian, un martor senin, dar un senin în devenire, desigur. Din toate aceste puncte de vedere, intrinsece şi exterioare, am găsit că e o datorie de a deştepta curiozitatea, de a momi interesul, prin contactul cât mai direct şi mai des cu textul memoriilor. 43» REVISTA FUNDATUL0® REGALE « Orizonturile mele », deschise larg in spaţiu, deschise in nuanţă de azur, uşor înourat, într adevăr, - intaia jumătate a voi. I e pe alocuri de un patetism unic, în amintirile de copilărie sunt o carte care trebue cetită, mai ales de aceia dintre cetitorii care re- cunosc în d. prof. N. Iorga pe unul din cei trei sau patru mai mari prozatori ai noştri. . A , . « 0 viaţă de om aşa cum a fost» se va integra, nu ne îndoim, printre cele mai substanţiale produse ale spiritului românesc. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI ALEXANDRU MOCIONI Asociaţiunea pentru cultura poporului român «Astral a comemorat, la 1 Aprilie 1934, douăzeci şi cinci de ani dela moartea marelui român bănăţean, dr. Alexandru Mocioni. Solemnitatea a avut loc în comuna Foeni dm judeţul Timiş-Torontal, unde se găseşte mauzoleul şi cripta cu rămăşiţele pământeşti ale fostului preşedinte activ şi de onoare al «Astrei >'. Din partea M. S. Regelui Carol al Il-lea şi a Fundaţiilor Culturale Regale a luat parte la această comemorare d. profesor D. Guşti, di- rectorul general al Fundaţiei Culturale Regale «Principele Carol», care a ţinut următoarea CUVĂNTARE Ne-am adunat în acest loc, la cel mai apus hotar al Tării, ca să sărbătorim amintirea unui Român, care a fost o podoabă nu numai a Banatului, ci a întregului său neam, Alexandru Mocioni. Se îndeplinesc astăzi douăzeci şi cinci de ani dela moartea lui. Alexandru Mocioni a fost dintre marii Românii puşi de Dumne- zeu în fruntea poporului lor subjugat, ca să-l aducă prin pustia mi- lenară în pământul făgăduinţei, dar cărora nu le-a fost hărăzit să-l calce chiar ei cu piciorul, după ce atâta îşi încordaseră mintea şi pu- terile ca să-l ajungă. Cei călăuziţi de ei, însă, l-au ajuns... Şi se în- torc astăzi spre fruntaşul între fruntaşi, plini de recunoştinţă că l-au avut, în vremurile viforoase ale robiei şi de bucurie, că i se pot închina ca oameni liberi, într’o ţară care este cât ţara visurilor şj a cântecului, dela Nistru pân’ la Tisa. Intre cei dintâi care au vrut să fie de faţă aci, înamtea mausoleului familiei Mocioni din Foeni, este întâiul dintre Români, Mafestatea Sa Regele Carol al Il-lea, care a binevoit să-mi dea înalta însărcinare a-l înfăţişa la această zi însemnată şi să rostesc un cuvânt în numele Său şi al Fundaţiilor Culturale Regale. Deschizând o lucrare tipărită în Transilvania acum vre-o douăzeci 433 REVISTA FDNDATILLOB REGALE de ani, Cartea de Aur a lui Păcăţianu, am cetit aceste rânduri: « In ziua de 1 Aprilie 1909 a primit o lovitură din cele mai grele poporul român din Statul Ungar. Cel mai înţelept şi mai luminat fruntaş al său, podoabă intelectuală a Românilor, marele gânditor şi consu- matul politician doctor Alexandru de Mocsonyi, a închis atunci ochii pe vecie, în castelul său din Birchiş, în Banat, în etate de 68 de ani ». Şi mai departe : « Dela marele Şaguna n a fost fruntaş pe care Românii să-l fi deplâns cu atâta sinceritate, ca pe Alexandru de Mocsonyi». Iată cum au simţit Românii în acea vreme pierderea acestui bărbat şi alături de cine socoteau ei că trebue aşezat în preţuirea oamenilor care aveau să vină. Dar această apropiere de nume are şi un înţeles mai adânc. Ea aduce aminte de începuturile marei familii a Mocioneştilor, plecată la sfârşitul secolului al XVII-lea din Moscopolis, oraşul care era chemat să aibă rosturi de adevărată Atena a Românilor. Membrii ei soseau în aceste părţi da lume dela miazănoapte de Dunăre cu o avere şi cu o vază, cu o putere de voinţă şi cu o agerime de minte» cu o vitejie creştină şi cu o iubire de neamul lor, care ajută să se înţeleagă strălucirea unde au ajuns. La naşterea lui, în 1841, Ale- xandru Mocioni avea rostul simbolic să fie întâiul copil în care se contopeau cele două aripi « armaliste » şi « donatorie » ale familiei» despărţite şi înnobilate aparte încă din secolul al XVII-lee. In el, s’au adunat astfel cele mai de seamă însuşiri ale Mocio- neştilor. Şi cam în acelaşi timp îşi începuse cariera lui, care trebue să tragă o atât de trainică brazdă în viaţa Românilor de dincoace de munţi, un alt Român macedonean, plecat din Mişcolţ, Andrei, mai târziu baron de Şaguna, marele Mitropolit. A fost atunci un timp când soarta Românilor transilvăneni şi bănăţeni s’a odihnit pe umerii acestor doi Români macedoneni, ai căror înaintaşi porniseră pe dru- murile pribegiei, în secolele când începea prăbuşirea Turcilor, parcă anume ca să fie, prin urmaşii lor, stâlpii apărători ai român- nismului nord-dunărean. Atât de minunate pot să fie căile pe care le umblă un popor spre înălţarea Iui! « Cartea de Aur » împleteşte aceste două mari nume, ca o cunună, care niciodată nu se va vesteji. Dela 24 de ani, de când Alexandru Mocioni şi-a sfârşit studiile ca doctor în drept al Universităţii din Graz, şi până la moarte, el a stat necontenit, într’un domeniu sau în altul, în slujba neamului său. Ceea ce ne izbeşte acum, la un sfert de secol de când fiinţa lui pământească ne-a părăsit, este tocmai măreţia acestei lecţii de ser- viciu naţional, viu, jertfitor, neşovăelnic. Om politic activ timp de zece ani, deputat de Rittberg în Timiş la 1865, de Lugoj în 1869 , de Radna în 1872, el îşi lasă mandatul în 1874, şi începe prin fapta lui acea epocă de pasivitate politică, în privinţa căreia părerile au fost totdeauna împărţite. Cuvântările, pe ALEXANDRU MOCIONI 433 care le-a ţinut, sunt până astăzi o pildă de desăvârşită pregătire, de înălţime de vederi, de dar polemic şi mai ales de fierbinte iubire faţă de poporul românesc, şi au fost la vremea lor un prilej de uimire în parlament şi de mândrie şi de încredere între alegătorii de acasă. Ştiţi de începutul acela îndrăzneţ al cuvântării dela 15 Decembrie 1866, când oratorul declara că vorbeşte în limba ţării, numai pentru că voia să fie de toţi înţeles, dar că îşi păstra dreptul să întrebuinţeze altă dată limba lui maternă, românească. Vorbirea dela 2 Iulie 1870, la organizarea municipiilor, a fost, după proprile cuvinte ale ziarelor maghiare de-atunci : « una din cele mai frumoase din câte s au rostit vre-odată în Dieta ungară ». Ziarist documentat şi, când trebuia, foarte cald, el a înfiinţat gazete şi a scris în ele, cum a fost « Albina » din Viena - şi a dat Ba- natului o foaie zilnică, pentru a cărei redactare a adus din Transilvania pe Valeriu Branişte, lucru care arată singur, ce bun cunoscător de oameni era şi ce mână norocoasă putea să aibă. Din articolele de ziar şi din scrisorile către alegătorii lui s ar putea înjgheba o carte, unde s ar regăsi nu numai atâtea din luptele trecutului, dar şi destule îndreptări pentru zilele noastre. Iată o pildă, din scrisoarea către alegători din 1869, a unui tânăr de 28 de ani, unde sunt trase liniile de organizare a unui partid politic naţional, într o frază prea bogată, dar fără greş construită : «Trebue să recunoaştem, scrie el, că baza şi condiţiunea sine qua non a politicii noastre naţionale, este ca toţi aceia care convinşi de îndreptăţirea ideii de naţionalitate, ţin de da- torinţa lor morală realizarea acestei idei, să se constitue pe tot locul unde se află, chiar şi de n ar fi mai mulţi decât trei inşi, într un club politic naţional, care pe baza programului statorit şi formulat de către deputaţii naţionali în proiectul lor de lege, pentru asigurarea şi regularca nţionalităţilor şi a limbilor patriei, să se pună în coatin- gere cu asemenea cluburi din alte locuri şi cu un club central, şi aşa să conlucre la formarea unui program întreg pentru toate chestiu- nile politice, adică să stabilească un med de păşire pentru întreaga partidă politică naţională ». Credincios fiu al bisericii ortodoxe, pătruns de rosturile ei atât pentru sufletul fiecăruia» cât şi pentru neamul românesc, Alexandru Mocioni a fost, ducând înainte lupte începute dc alţi membri ai familiei şi adesea alături de ei, părtaş cu vorba şi cu fapta atât la con- gresele Mitropoliei dela Sibiu cât şi la adunările sinodale ale Epi- scopiei dela Caransebeş. « Statul organic * a ieşit ca o încununare şi a silinţelor lui. Ca unul din cei mai bogaţi şi cu trecere Români ai vremii şi dându-şi seama de însemnătatea fără pereche a ridicării economice a poporului lui, el a fost între înfiinţătorii «Băncii Albina», prin iniţiativă, propagandă, cumpărare de acţiuni, şi a condus-o ca în- tâiul ei prim-preşedinte. ÎS 434 EKV1STA FUNDAŢIILOR BEGALE Dar toate aceste manifestări sunt forme ale vieţii active, care au intrat în alcătuirea societăţii de atunci şi au umplut de răsunetul lor secolul. Atât că Alexandru Mocioni a fost mai mult decât numai un om de faptă şi lucrările lui de gânditor sau de artist ne stau încă la îndemână şi pot fi judecate cu altă obiectivitate decât acţiunea, atât de meritorie, de om public şi politic. In multe locuri au apărut studii scrise de el, caracterizate printr’o documentare sigură şi un orizont, care sunt de adevărat om de ştiinţă ; îmi voi îngădui să mă opresc numai asupra aceluia tipărit la 1888 în «Almanachul So- cietăţii academice social-literare România-Jună * dela Viena. El stătea alături de versuri şi proză de Eminescu, Alecsandri, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Maiorescu, Xenopol, dar n’avea şi n are nici astăzi să se simtă prin nimic micşorat de asemenea vecinătăţi, pentru oricare altul, temute. In atâtea din observaţiile şi din încheierile acelui studiu, juriştii şi chiar sociologii, veniţi după aproape 50 de ani, îşi pot recunoaşte pe unul dintre cei mai buni ai lor, căruia puţin i-ar fi lipsit, şi mai ales împrejurările prielnice din afară, ca să crească numărul oamenilor noştri de cercetare cu o covârşitoare personalitate. Cred că în câteva chestiuni, cel puţin cum sunt acelea generale de naţiune, cultură, Stat de cucerire şi Stat naţional, sau altele speciale, cum ar fi aceea de presă, literatura noastră ştiinţifică de specialitate va fi datoare, când va face istoricul apariţiei şi desvoltării teoretice a acestor idei între noi, să-i studieze, să-l amintească şi să-l ia pe Alexandru Mocioni definitiv în bibliografia lor. Eu, în ce mă pri- veşte şi ca un cercetător însumi al unora dintre aceste probleme, fă- găduesc să îndeplinesc acest lucru şi să îndrept o scăpare din vedere, prea de mulţi ani existentă. Iar ca să nu fiţi ispitiţi poate să credeţi că vorbele mele ar avea mai mult din căldura unui panegiric decât din recea chibzuinţă a constatărilor obiective, daţi-mi voe să nu mai vorbesc eu, ci să las cuvântul lui Alexandru Mocioni. Studiul de un destul de mare număr de pagini, e scris la Căpălnaş în 1887. Ascul- taţi-i cât pare, chiar dela întâile rânduri, în acelaşi timp, de actual şi de profetic. Se chiamă « Conştiinţa naţională » ; « Inima junimii, scrie Alexandru Mocioni, formează cel mai susceptibil sol pentru sămânţa idealelor mai înalte ale vieţii, şi cu drept cuvânt fiecare popor primeşte în junimea sa naţională, natu- ralul depozitar al speranţelor sale pentru un viitor mai frumos şi mai bun. Şi aceasta în privinţa naţiunii noastre stă în măsură încă mai mare. Puţine popoare au avut o istorie de suferinţe atât de dură ca al nostru. Acest popor despuiat de drepturi şi libertăţi a fost cu corpul viu prada dismembrată a avidităţii, ambiţiei şi domnirei străine şi precât nu aceasta, apoi prada ilegitimelor interese parti- culare. Şi dacă astăzi o parte a acestui popor, cu îndreptăţită mândrie se bucurăVte marile sale cuceriri, de cuceriri ce fac ca inima fiecărui român să bată mai iute, naţiunea în totalitatea ei, totuş încă departe ALEXANDRU MOCIONI 435 este de a-şi vedea realizate toate legitimele sale aspiraţiuni. Este deci natural, dacă şi al nostru popor, pentru trecutul trist şi prezentul în parte nefavorabil, caută să-şi afle mângâerea şi desdăunarea în spe- ranţa sa pentru un viitor mai frumos. Acest viitor mai frumos parcă providenţa l-a rezervat junimii noastre naţionale, acestei noi gcne- raţium a noastre, dacă ea va pricepe a se înălţa la mărimea misiunii sale. Iar această misiune a sa nu poate să fie alta decât cultura na- ţională şi desvoltarea cât mai completă a conştiinţei naţionale». Alte fragmente arată puterea de formulare şi mai ales, Ia tot pasul, expresia sigură şi neoaşă. Numai Maiorescu scria atunci o limbă teoretică de aceeaşi vigoare şi proprietate de termeni, dar nu de aceeaşi flacără stăpânită : « Deci, continuă Mocioni, cultura naţională şi reacţiunea naţio- nală sunt cele două condiţiuni pe lângă care conştiinţa naţională se va desvolta mai bine. Pentru cultura naţională fiecare popor are el însuşi să grijească ; pentru reacţiunea naţională alţii grijesc. Dar cultura naţională a poporului este care tinde sistematic a pune în serviciul marilor scopuri ale naţiunii, de o parte rezultatele ştiinţi- fice ale culturii moderne, de altă parte toate puterile intelectuale şi morale ale conaţionalilor. 0 cultură a poporului animat de acest spirit, precum luptele ce le-am susţinut până acum şi luptele cele mari ce vom avea a susţine în viitor pentru cele mai mari ale noastre bunuri naţionale, de sigur nu vor lipsi a aduce la deplina desvoltare şi conştiinţă’naţională a poporului român ». Si iată, ce încheere rotundă şi de încredere, atât în viitorul na- ţiunii cât şi al omenirii, primeşte acest studiu, care ar merita să iasă din foile acelui bătrân şi vestit Almanah, aşa cum « Luceafărul » lui Eminescu, tipărit pentru întâia oară tot acolo, şi-a luat drumul şi a umplut de lumină întreg cerul literaturii româneşti: «Dacă privim mai de aproape, încheie Alexandru Mocioni, desvol- tarea istorică a dreptului chiar şi în perioada noii noastre culturi care se ridică deasupra ruinelor culturii antice, va trebui să distingem două mari ordine de drept, dintre care una este bazată pe legea dina- mică a naturii, adică pe legea celui mai tare, celalaltă pe legea etică a naturii, adică pe legea liberei desvoltări de viaţă. Una este ordinea de drept a forţei, alta ordinea de drept a ideii eterne de drept. In lupta acestor două ordine de drept zace lupta civilizaţiei şi în triumful succesiv, gradual al ordinei etice de drept asupra ordinei primitive, crude, dinamice de drept, zace progresul civilizatorul al omenirii ». Dacă mai adaug în sfârşit, că peste această viaţă de luptă şi de meditaţie, de mare castelan şi de om de lume, trec ca un acompa- niament de artă compoziţiile lui muzicale, gândirile melodice şi sonetele, dansurile şi cântecele de leagăn, despre care ştim pentrucă au fost tipărite sau păstrate, când sunt atâtea altele, care sau pierdut, ne dăm şi mai bine seama de personalitatea bogată şi armonică a 436 EEVIBTA FUNDAŢIILOR BEGALE lui Alexandru Mocioni şi de izvorul de unde porneau vioiciunea lu- crului, puterea de hotărîre în cele mai grele stări şi farmecul răspândit în jur de această rară personalitate. De aceea nu e de mirare dacă Regele Carol I al României, înte- meetorul dinastiei noastre regale şi marele unchi al Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, dorea, acum30 de ani, să cunoască şi să stea de vorbă, în Bucureşti sau la Castelul Peleş cu acest falnic Român, în care El putea să vadă întrupate însuşirile cele mai strălucite ale Românilor din fosta monarhie habsburgică şi dreptul lor la o viaţă naţională proprie şi la contopirea cu ţara liberă. Să nu uităm că Ale- xandru Mocioni era în acel timp preşedintele Astrei şi tocmai în anii când se scria şi tipărea cea mai mare parte din întâia Enciclopedia Română, publicată tot de un bănăţean, prim secretar atunci al Aso- ciaţiei, doctor Corneliu Diaconovici, din Bocşa, fost prim redactor al ziarului Dreptatea din Timişoara, înfiinţat de Mocioni. Amintirea acestor întâlniri şi convorbiri care s’a păstrat vie în sânul familiei şi sunt mărturisite astăzi, poate pentru întâia oară în public, dă o nouă aureolă figurii lui Alexandru Mocioni. Iată pe no- bilul dela marginea dinspre pustă a neamului românesc, ajuns în culmea anilor şi a experienţei de viaţă ca un urmaş al voevozilor ro- mâni de graniţă medievali, înecaţi cub migraţia popoarelor, repre- zentantul din mândrie naţională şi dintr un simţ de drept şi de drep- tate neînduplecat, al vestitei rezistenţe pasive şi pe Suveranul legat de Tripla Alianţă şi respectuos de tratate, iată-i pe amândoi stând faţă în faţă şi vorbind despre încetarea suferinţelor Românilor de aici şi despre icoana, amândorura scumpă, a unei Românii întregite. E o privelişte impresionantă şi, dacă se va ridica vreodată un momument lui Alexandru Mocioni, de care el e atât de vrednic, ea va trebui să figureze ca un basorelief de bronz pe una din laturile lui. înaintea amintirii acestui om ales şi mare Român ne închinăm astăzi, la împlinirea a douăzeci şi cinci de ani dela moarte şi alături de cuvintele noastre neînsemnate, vine din înălţimea tronului tuturor Românilor, cuvântul puternic de recunoaştere al Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea pentru Alexandru Mocioni şi pentru ganatul său. D. GUŞTI DELIMITĂRI Şl COMENTARII ANALITICE îndoita sursă a termenului experienţă S’a definit adesea ştiinţa ca o limbă propriu vorbită, corect scrisă, şi nu se poate tăgădui că e aci o indicaţie despre valoarea strict func- DELIMITĂM Şi COMENTĂSII ANALITICE 437 ţionaîă a cuvintelor 1). Poate că aşa cum semantica încearcă să re- constitue nu numai sensuri dispărute, dar şi rezonanţa în ciclu cultural a cuvintelor, ni se pare că nu ar fi lipsit de folos să parcurgem drumul întors şi să pornim chiar pentru iămurirea timpului de azi, dela vorbe, încercând să le descoperim şi să le comentăm pe cele mai esenţial funcţionale. Aşa cum copacul întreg se poate realiza explicativ pornind dela frunză, o astfel de încercare ar fi nu numai bogată în sugestii, dar poate utilă ca o probă a unui calcul în care se adună invers cifrele. Că sunt termeni care îndeplinesc în devenirea culturală funcţiuni primordiale, structurale ori sunt cel puţin puncte de polarizare nu mai încape îndoială. Unii devin cu adevărat reprezentativi pentru epocă, cele mai adeseori pentrucă rezumează direcţii întregi. Când Titu Maiorescu fixa momentul literaturii contemporane lui prin « beţia de cuvinte », el precipita într’o formulă regiuni întregi iiterare - poate chiar politice - deprinderi psihologice. Alături de valoarea de circulaţie atât de subliniată în filologie, cert că fenomenologia ne îngădue să descoperim şi diagrama acestei noi variante care e semnificaţia şi resemnificarea unui termen. Se înţelege că adeseori e preferabil să se creeze cuvinte noi, dar pe de o parte literaţii au dorit mai în deobşte să dea formule plastice, în vreme ce gânditorii sistematici au preferat să corecteze sensuri vechi. Chiar atunci când ei te previn, ceea ce nu e decât rareori cazul, e destul de greu să te foloseşti în noua reprezentare mintală, de ter- menul abătut de la înţelesul lui. E drept că uneori e o surprinzătoare, o mai corectă întoarcere la sensul gramatical. Alteori mai puţin... Intr’o carte recentă de mare răsunet, La Revolutinn necessaire de R. Aron şi A. Dandieu, ni se propune pentru organizarea viitoare a societăţii în locul curentelor pe care le combate : marxisme, fascisme şi democraţie, formula mântuitoare a Anarhismului, numai că anarhism în sensul propus înseamnă spiritualizarea societăţii, prin primatul persoanei şi apoi revalorificarea socială, formulă care n’are nimic de a face cu ştiutul anarhism. De aitminteri, însuşi termenul de fenomenologie provoacă destule încurcături, fie prin sugestiile kantiene ale fenomenului (ca opus numenului) cu care nu are nici o legătură (ba poate dimpotrivă, de vreme ce pune întreaga existenţă fenomenală, în sens kantian «în parantheză ») cum nu are nimic comun cu fenomenologia hegeliană care înseamnă studiul etapelor prin care spiritul se ridică dela sen- zaţie la raţiune, cum felurit a fost sensul dintâi pare-se al lui Lam- bert, poate totuşi cel mai apropiat de Husserl. Fenomenologia, în i) Astfel n'ar fi exclus ca în viitor să se dea drept pildă in această privinţă, confuzia gramaticală a unei recente filosofii sgomotoase care afirmă « relativi- tatea spaţiului», In loc de «relativitatea măsurării spaţiului». 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sensul acestui mare gânditor contemporan este o analiză pur descrip- tivă a conştiinţei şi deci a semnificaţiilor. Nu e deci surprinzător că însuşi termenul, a cărui analiză o facem astăzi şi poate tocmai din aceasta cauză, este după opinia lui L. Brunschvicg un hibrid rezultat din confuzia în traducerea franceză a două cuvinte englezeşti. « Et de nos joars tonte ane icole d’apologetique religieuse s’est fondee sur l’emploi ambigu et fallacieux du therme d experience quî designerait . tout ă la fois le hasard de V experientia vaga et la rigueur mithodique de V experimentum. Au premier abord, on pourrait dire quil y a seu- lement ane particulariti facheuse d’une langue comme la langue fran- ţaise: o. Le savant fait des experiences; par elles il degage, du donnâ brut, des rialitis dites objectives. Le mystique fait des experiences; cela signifie quil a conscience de passer par certains etats d'ăme subjectifs. La langue anglaise et la lanque allemande distinguent ces deux genres d’expiriences par Ies mots: to experience, to experiment; Er- lebniss, Erfahrung1) ». Vinovat de această confuzie care nimiceşte « rodul a trei veacuri de trudnice scrupule experimentale » îl găseşte L. Brunschvicg pe W. James care, în doctrina lui despre Experienţa religioasă, a provocat confuzia celor doi termeni. Pe de altă parte avem afirmaţile abatelui Jules Pacheu, care precizează : * Ii est entendu que le mot « experience » ne signifie pas pour nous experimentation, au sens ordinaire des Sciences physiques ou phy- siologiques. C est seulement une expression abregee pour designer Ies phenomenes psychologiques d ordre religieux, observes et ana- lyses par Ies sujets que nous etudions •.. Nous parlons d’experience « mystique » et ce terme a ete par nous maintes fois precise depuis le Congres de 1900, ou j’y tâchai tout d’abord * * *). Criza spiritului care a urmat marelui război şi care se traduce îndeosebi printr’o reactivare a latenţelor mistice a scos în primul plan al preocupărilor autori care nu cunoscuseră succes în timpul vieţii şi a deschis zăgazurile filosofiei orientale. Valul de misticism, care a bântuit Europa un deceniu după război, are desigur o moti- vare polimorfă, cum extrem de variate îi sunt manifestările. Dar credem că se poate spune că a fost o mişcare germană expresivă în forma lui înaltă : De pildă prin resurecţia în conştiinţa europeană a gânditorului mistic danez Sorren Kirkegaard fie prin «Apusul civilizaţiei occidentale * profetizat de O. Spengler, ori prin feluritele *) Vraie et fausse conversion, In Revue de Mâtaphysique et de morale, anul 1933 No. 1 pag. 32-33- *) Jules Pacheu, L'expirience mystique, ed. Perrin et Comp. 1911, pag. 57-38 DELIMITĂRI ŞI COMENTARII ANALITICE 439 manifestări ale expresionismului literar, plastic, teatral, chiar prin amplificarea nejustificată a freudismului şi toată literatura pan- sexuală, fără să mai socotim deasemeni un număr considerabil de esseuri şi sisteme de Weltanschaung-uri, odată cu relansarea litera- turilor orientale cu Rabindranath Tagore în primul plan şi până la cele mai de rând spectacole de music-hall şi cinematograf, care toate sugerau, profetizau, imaginau sfârşitul culturii occidentale - şi poate fi socotită ca încercare germană de a câştiga războiul pierdut măcar sub o altă formă - prin sabotarea victoriei, chiar cu preţul samsonic al templului sguduit şi dărâmat, ca să acopere deopotrivă învingători şi învinşi. Prin afinităţi structurale latente prin imensul prestigiu al filosofiei ei din veacul trecut, prin concursul răsturnărilor sociale, ostentaţia germană, mai mult printr o devenire logică, s’a transformat în psi- hoză europeană. Un sprijin puternic a găsit această psihoză şi în filosofia disolutiv interpretată,prin reacţiile ci antilogics a lui Bergson. Deşi ţară victorioasă, am avut şi noi astfel parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă, din principiul corespondenţelor redeşteptate, fie printr o literatură freudiană. Ba chiar - şi aci prin gândirea unui istoric mistic - făcându-se un umbros apel la străfundurile noastre tracice, în vremuri în care gândirea greco-latină părea suspectă de bătrâneţe precoce. Ceeaces'a înţeles prin «generaţia tânără» această intemperie scriitoricească al cărei aport în mişcarea literară nu poate fi neglijat, a fost astfel mai întâi o grupare intens ortodoxă, militantă dacă nu practicantă. Primele ei manifestări au fost de fervoare religioasă, setea de cunoaşterea prin extaz, neliniştea turbure de obsesia păcatului, dorinţa stăruitor ex- primată de mântuire. Influenţa psihozei germane o dovedeşte faptul că într unele manifestări mai eretice şi chiar erotice noii ve- niţi se proclamau cu îndârjire tineri, frumoşi, furioşi şi precizau că sunt fii ai Soarelui. Atunci termenul de experienţă a circulat cu un indice de frecvenţă pe care rareori l-a cunoscut un termen. Ceea ce a sporit însă confuzia vieţii noastre spirituale a fost că această tâ- nără generaţie nu s’a mulţumit numai cu vocaţia religioasă, pur re- ligioasă, ci a aplicat viziunea mistică, ofensiv, şi în acelaşi timp cu ea terminologia teologică, întregii realităţi culturale. Nu a căutat o ra- portare la cultura umanistică, nu a procedat la refutarea ei, ci a con- siderat domnia dela Renaştere încoace, probabil ilegitimă, refuzând s’o cunoască. A proclamat valorile ei perimate, cadrele ei dizolvate şi a cerut interpretarea metafizică a tuturor fenomenelor de artă şi ştiinţă. însemna întoarcere la formele eroice ale culturilor când toate marile date convenite după dezbateri seculare sunt puse din nou în discuţie. Chiar când, după doi-trei ani, aspectul militant religios a mişcării s’a atenuat, terminologia teologică, pasiunea marilor desba- teri ideologice a rămas. Tinerii au început să-şi facă fiecare câte un 44° BEVXBTA FUNDATOLOB REGALE sistem metafizic personal, uzând mai departe formulele strict mistice. Şi ceea ce sporeşte confuzia momentului cultural e, pare-se, că nici un moment această tânără generaţie n’a avut conştiinţa specificului teologic al terminologiei ei, neputinţa acestei terminologii de a depăşi valabil cadrul mistic. Din tot ceea ce s a scris, din discuţii orale, ne-am putut face de pildă convingerea, că termenul de experienţă care ne preocupă aci, a fost doar scurtă vreme acceptat în sensul lui strict religios, iar când s’a depăşit poziţia religioasă, a fost prelungit cu o permanentă rezervă (involuntară) mintală care dădea loc tuturor qui-pro-quo-urilor dialectice. E adevărat că între timp, când se atenuase dorinţa de întoarcere la evul-mediu, se întâmplase o interferenţă de direcţie occidentală. In- fluenţa şi termenul experienţă capătă o nouă funcţiune prin G. Papini dar mai cu seamă A. Gide şi experienţa lui. Opera acestui scriitor este expresia însăşi a neliniştei, a obsesiilor, a torturii morale, a groazei de păcat, a îndârjirii de realizare, a exasperării dorinţei, a confictelor morale. Operă de mare scriitor, dar fără îndoială nici decum sortită unei permanente durate, ci mai mult legată de legea eclipselor şi revenirilor literare. încă de acum câţiva ani afirmam că în toată această operă se re- simte o deficienţă, riscă să fie anulată de o necunoscută structurală ca arborele unui calcul complex de un X care ar putea (ca o variabilă egală cu zero) să anuleze totul. Fireşte, cunoscând viaţa omenească a scriitorului, eu bănuiam că acel X reprezintă o alterare fiziologică şi Ia aceasta mă gândeam anume şi accentuam importanţa acestei alterări, care pentru comentatori era fără importanţă, căci o găseam tot atât de dăunătoare unei încercări de creaţie ca pietricica în pantoful unui atlet în plină cursă. Exasperează sensibilitatea, ascute atenţia, dar e permanentă jenă, o perturbare prin adaptarea la obsesie, a tu- turor calităţilor. Nimic n a împiedicat însă, tocmai din temeiul acelei reactivări a corespondentelor, răspândirea influenţei . Ulterior, presupunerea noastră a fost confirmată, după mărturii directe, surprinzător accentuate de unul dintre apologeţii săi, şi experienţa caoătă reala ei semnificaţie. <(L'inqnîetude devenait sa hantise. Quant un inconnu venait le voir, sa premiere quzstion etait: — Etes - vous inquiet? vjus? En prono iţant ces mots, d voix un peu basse, penchi vers Vinterlo- cateur, il semblait ivoquer toute l’angoisse humaine, car pour Gide: - Etes-vous inq'iiet? ne pouvait avoir d’autre signification que: Craignez-vous Dieu? » Interpretare după noi falsă, căci în realitate credem că întrebarea era echivalentă cu : Craignez-vous l’opinion du monde »? De altfel şi în acest sens dramatismul e real, profund, fiind vorba de una dintre cele mai de seamă inteligenţe ale timpului, şi de o DELIMITĂM SI COMENTARII ANALITICE 441 mare valoare de caracter, pe care tocmai nevoia ei de sinceritate o turbura mai adânc. ... il naspirait de tout son etre quă la pure sinceriti. Et c’âtait cet homme, pourtant, qui itait obligi de mentir d Dieu, comme ă la So- ciete: la tare particulare de ses deşirs l’avait mis en opposition avec son âducation, son milieu, sa religion; tout le drame de sa vie est lâ. Aussi ne s’inquietait-il du probleme de Dieu que dans la mesure ou celui-ci etait inscrit dans sa chair. (Subliniat de noi N. R.). II ne pouvait se resigner ă etre un coupable: — .. .Peut-on etre chretien aussi longtemps quon est tenti par le plaisir? Peut-on allier ă l'amour de Dieu le deşir des creatures? Peut-on concilier «le ciel» et Venfer? — Ah! j’ai peur de blasphtner... «Peur» ce mot revenait souvent dans sa bouche. II voulait dire : - J'ai peur... d'aller jusquau bout de ma pensee, et cependant je ne peux vivre dans le compromis 1). Drama sporea încă şi prin aceea că chiar această nelinişte, fap- tele lui inexplicabile, călătorii brusce, închideri suspecte, trebuiau motivate celor din jurul lui. Un întreg sistem quasi metafizic a trebuit să fie fundat ca să ex- plice ilogica aparenţă a purtării lui sociale, ca să justifice în ochii celor care îl iubeau şi nu împărtăşeau felul purtării lui, structura conştiinţei lui, iar partizanilor înşişi să le creeze un sistem moral. Toată literatura lui Gide a luat tonul acela de fervoare, de mister, de lirism intens al răului. Literatura trebuia să explice straniul unei comportări sociale. Opinia celor contemporani trebuia în orice caz liniştită. On imagine difficilement, d'ailleurs, la force d'oppression, des pri- juges sexuels d'avant-guerre : II y avait de quoi trembler. — Tout cela doit iclater, et eclatera.., Ce moment, but de sa vie, serait celui de sa liberation et mettrait fin a son angoisse » *). Această « angoisse » este de altfel una din caracteristicele este- ticei gidiene, familiară tuturor imitatorilor săi. E nevcit să facă gesturi dezordonate, care, pentru cei ce nu le ştiu motivul intim, apar inexplicabile, fugi brusce, călătorii suspecte. Va proclama, ca o justificare cel puţin aparentă teoria Actului gratuit, va face din acest moment naiv, miezul esteticei sale şi unul din mo- tivele estetice cele mai proclamate de imitatorii săi, în mişcarea li- terară europeană. De altf :1 apologetul însuşi o recunoaşte. «Ses mani eres de se dirober, ses fuites, ses exagerations navaient 1) L6on Pierre Quint, Andre Cide son oeuvre, sa vie, pag. 42 et passim. 2) Idem 443 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pas d'autre came qtiune exceptionnelle probite, qui voalait forcer Ies contradictions de la vie. Şi de fapt călătoreşte neîntrerupt, în Algeria, în Turcia, în prin- cipalele porturi, acolo unde-şi poate satisface mai ardent dorinţa. Riscând orice. Supărat permanent de propriul lui conflict cu so- cietatea. Ia naştere astfel un alt motiv al esteticei gidiene : Aventura, de- asemeni extrem de comentat de cetitorii săi din întreaga lume. De altminteri, cu toate cadrele opunse, sociale şi intelectuale (pe care de altfel le vrea sfărâmate), Gide nu numai că nu poate re- zista dorinţei, dar exasperat trece dincolo. Sfârşeşte prin a pro- clama, prin a face din ea un fapt al metafizicei lui personale. « J'ai peur, disait-il, que tout deşir, toate puissance que je naurai satisfaits durant ma vie, pom (par?) leur survie, ne me tourmentent ». .. .Ne pouvant se laisser aller au plaisir sans remords, Gide renche- rissait. II parlait du deşir avec la meme fra'yeur que des choses sacries, en mots smurres, avec delectation, avec concupiscence ». Şi atunci estetica gidiană va proclama Necesitatea trăirii răului ca un act necesar mântuirii, va cere contactul concret cu ceea ce e mai dur lumesc, îndârjirea după real. ...Som l'influence des Nourritures terrestres, îl y avait entre ses amis et tui, une sorte d'imulation dam le goăt de Z’« experience »: une entrie dam un bar, une conversation avec un marin ( !) une promenade dam le port, ce que Nietzsche appelle « Ies mauvaises friquentatiom», de telles demarches leur semblaient le point de depart de toutes especes d'extraordinaires tentatives ». Şi în realitate sub aceste aventuri, care pentru normali n’aveau nici o gravitate, ei ştiau că o vină e ascunsă, nebănuită de ceilalţi, de nemărturisit, care trebuia camuflată sub un motiv literar. Dealtminteri, dorinţa (neprecizată), neliniştea, păcatul, actul gratuit, aventura, trăirea răului, mântuirea, experienţa în sfârşit de- veneau termenii unei metafizici adhoc, cu o geneză turbure, dar pe urmă devenită independentă, cu pretenţii de explicare a timpului căci, puţin a lipsit ca să nu se generalizeze totul ca un «mal de jeunesse». Inavuabilitatea ei, expresia reticentă, sensul îndoelnic îi dădeau un ermetism care multă vreme a fost caracteristica literaturii gidiene, căci sensurile reale erau cunoscute numai de iniţiaţi. Orgolios, prea profund onest ca să nu simtă nevoia tragică să-şi legalizeze struc- tura morală, ca să-şi găsească împăcarea sufltească, Gide va încerca să dovedească exasperat, literar, că anormalul turbure e normal, că doar el singur e demn de interes, că lumea e plină de acte gratuite, de chintesenţe de rău. Va scrie romane în acel ton ambigu, va arăta spontaneitatea crimelor, va urmări tot ce e larvar, încercând cu vo- luptate să înregistreze şi să dea semnificaţia oricărei anomalii. Va învăţa ruseşte ca să poată ceti în original pe Dostoievschi, unul dintre DELIMITĂRI ŞI COMENTARII ANALITICE 443 cei mai turburi, mai bogat în «cazuri», exeget literar al răului, supra- evaluându-l timp de peste un sfert de veac cu pasiune. Va culege cu o naivitate imensă şi explicabilă « fapte diverse » în reviste, apoi în broşuri, menite să arate ce diversă e fauna răului, mai ales la copii. Nu fără să facă între timp sforţări disperate ca să evadeze din presiunea lui interioară, să termine cu această crâncenă şi perma- nentă refulare. Intr’o vreme, prietenul Iui, poetul catolic Paul Claudel, are unele bănueli, aude unele svonuri. '— Gide, au nom de notre amitie, dans votre interet persoanei, et au nom de ceux qui vous entourent, je vous demande de me dire ce qui est... si vous etes celui que... ce miserable qui... Claudel sommait Gide de ripondre et s’il nest trop tard, de se sauver. — Oui, repondait.il, cest vrai. li scrie două scrisori orgolioase în care nu ascunde nimic. Claudel, înmărmurit, ia notă. — Moi-meme, je garderais votre aveu secret. Voici vos lettres, que je vous retourne. Dar ceea ce vrea Gide e tocmai să înceteze secretul... E prea plin de el, îl arde. Se Hotărăşte să facă marea mărturisire dustoievscbiană, în plină stradă... scrie: Si le grain ne meurt care e mântuirea» uciderea cancerului interior. Dar e împiedecat cu disperare de prieteni să-l publice : Vous pouvez tout dire, lui avait icrit Proust, mais ne dites jamais: « Je ». Se mulţumeşte dezolat, să publice doar Corydon, studiu obiectiv asupra inversiunei. Abia peste câtva timp, închee şi publică mărturisirea totală : Si le grain ne meurt. Şi cu asta s a sfârşit. Acum s’a împăcat cu el însuşi, şi-a găsit marea seninătate, for- mulele metafizice nu-şi mai au rostul. Toată ideologia veche e anulată. Quand un nouveaiuvenu vient lui rendre visite : — Etes-vous inquiet? lui demande-t-il toujours, mais il ajoute aussitot: Car moi je ne le suis plus... Je ne resiste plus au plaisir (acum nu mai e represiune morală a cadrului social). Je laisse Ies contradictions vivre en moi... Experienţa e sfârşită. Gide se îndreaptă calm spre mântuirea sovietică. încercând această etiologie a cazuisticei Gidiene, nu ne-am pro- pus şi o analiză a operei însăşi. Am interpretat numai, în coordonare cu ideologia, faptele povestite de L. P. Quint. Ni se pare însă că în nici un caz ea nu poate fi, aşa cum sugerează Leon Pierre Quint şi toată şcoala gidiană de proporţiile şi calitatea operei realizată de Goethe... Scriitorii mari cu adevărat, cei ce rămân permanent în 444 BEVISTA FUNDAŢHLOB BEGALE conştiinţa culturală, şi intră în compoziţia esenţei, au altă structură, o notă de măreţie şi dominare demiurgică, pe care nu putea s’o aibă trudnicul păcatului său, Gide. E mai curând un pasionat minor, un macerat ca Baudelaire, etc. II lipseşte libertatea intelectuală, e prea aservit propriului caz, participă la procesul de cunoaştere a lumii ca acuzat având de ascuns şi justificat, nu ca judecător echi- librat şi liber. Nu poate domina veacul. N’a realizat nicio operă. Dar nervoasa lui influenţă asupra literaturii europene de după război e cu adevărat considerabilă. Toate problemele puse de prăbuşirea mondială puteau fi de două soiuri : de cunoaştere şi de cazuistică. Adică de verificare sau de mântuire. Noi o socotim fundamentală doar problematica de cunoaştere, de aci preferinţele noastre pentru directiva obiectivantă husserliană, în spiritul timpului a fost însă mai curând moda subiectivă a dorinţei de trăire şi salvare, ca de pe vasele în primejdie. In artă nu cunoaşterea ca finalitate, ci experienţa brută a primat. La aceasta a contribuit fără îndoială - în afară de mişcarea religioasă - prestigiul imens al lui A. Gide. Motivul lui per- sonal, exasperându-i simţurile şi conştiinţa, a sporit posibilităţile sensibilităţii şi chiar ale inteligenţei, a creat o atmosferă de nelinişte, o atenţie permanentă, un stil de o densitate remarcabilă, o grije de căutat şi ţinută, care fără valoare în ele însele, fiind mai curând pie- deci în realizarea unei opere viabile, au creat - şi aceasta e paradoxal- o epocă de preocupări pentru formă, de năzuinţe superioare, care au caracterizat toată această epocă literară ; iar pe viitor trecută în struc- tură, latenta, va constitui una dintre condiţiile temeinice ale litera- turei de mâine. Poate nu e străin de această structură morală şi «demonetizarea», lipsa de stimă artistică în care a fost ţinută iubirea normală în literatura europeană de după război. Motivul respingerii, princi- piale, era pasionalitatea ei romantică, prea exploatată de literaţii de mâna a doua, ca şi când un geniu n’ar fi putut înnoi tema. Preţuite ca teme literare au fost anomaliile : incesturile, inversiunile, sa- dismele etc. Pietatea era condiţionată de violenţa păcatului prealabil. Tot ceea ce se numeşte destul de impropriu « generaţia tânără » - fenomen de altfel general în Europa de după război, şi din greşeală ignorat în proporţiile lui reale - s’a desvoltat la noi în ambianţa mo- ralităţii gidiene, chiar când nu a participat la felul lui particular. Ter- minologia acestuia (aceeaşi remarcă un comentator - ca formu- lările strict religioase ale lui Sorren Kirckegaard în deosebi cele din Tratatul despre disperare) a fost vehiculul expresiv al acestei tinere generaţii, în genere însă fără conştiinţa substraturilor ei psi- hologice şi morale. Aceste evoluţii de conţinut, sub un ritual per- manent sunt de altfel frecvente în procesul de interdependenţă culturală şi în formă caricaturală ar putea fi ilustrate prin salutul rigid englezesc cu mâna întinsă, practicat cu grije de toţi eleganţii DELIMITĂRI ŞI COMENTARII ANALITICE 445 din lume, fără să ştie că întâia oară, cel imitat, duceie de Wales a sa- lutat astfel numai fiindcă avea un furuncul la subţioară. Chiar a- ceastă extindere nelucidă a vocabularului în zone care nu îi mai erau adecvate a fost, e drept, un mare motiv de confuzii ideolog'ce. Oricum aceasfă expresie kiikegaardian-gidiană satisfăcea până la măgulire procesul sufletesc de disperare şi agonie caracteristic tuturor adolescenţilor, în toate timpurile, dar mai ales agravat prin împrejurările unei grele crize economice de după război. Senti- mentul fie şi factice, de a depăşi tot ce a fost, de a declasa operele veacurilor trecute, satisfacţia de a se regăsi în sensibilitatea gidiană iluzia, că «experienţă» înseamnă contact nemai ajuns cu limitele, cu transcendenţe le chiar ale existenţei, explică şi orgoliul acestor tineri pasionaţi x). Evoluată dela o metodă de mântuire, când atmosfera de «trăire » religioasă s’a domolit în toată Europa şi s’a sfârşit cu epoca mărtu- risirilor şi conversiunilor în for public, experienţa, împreună cu panop- lia de expresii asociate, a început să fie utilizată ca simplă metodă de cunoaştere. Am avut astfel experienţialismul, iar acum în urmă o metodă experienţialist ontologică, care se desparte categoric de cazuistică, pretinzând o orientare mai puţin sterilă, condiţionând însă cunoaşterea de trăire, ceea ce nu e de loc fals, dar e cu totul necomplet. CAMIL PETRESCU ORIENTĂRI PENTRU POPORUL NOSTRU PRIN BISERICA ORTODOXĂ Biserica, fiind o instituţie dumnezeiască, lucrează în lume după Un plan unitar, care pleacă de pe pământ şi tinde spre eternitate. Lucrând în mijlocul oamenilor şi pentru ei, ea este determinată în acţiunea întreprinsă, de contigenţele vieţii sufletelor, pe care trebue să le sfinţească, având menirea de a servi, înainte de a fi servită. Fără să renunţe la nimic din ceea ce constitue esenţa ei divină, Biserica trebue să se adapteze împrejurărilor, nu prin concesiuni făcute şi renunţări, ci prin însuşirea elementelor omeneşti, pe care înglobându-le, le transformă şi le spiritualizează. *) *) De altfel şi generaţia anterioară - în poezie - aceasta mai curând sub influenţa lui Rilke - participă la această fervoare religioasă neobişnuită. 44& EEV1STA FUNDAŢIILOR ILEGALE Aşa se pune astăzi problema pentru Biserica ortodoxă, în rolul ei de instituţie religioasă a poporului nostru. * * * Orice popor, în desvoltarea lui istorică, are un timp de transfor- mare. După ce şi-a asigurat configuraţia lui exterioară : geografică şi naţională, tinde să se integreze în viaţa umanităţii, prin ceea ce con- stitue valoarea lui intrinsecă şi prin care vrea să colaboreze Ia pro- gresul general al omenirii. Acest moment critic aduce după el o schimbare a orientărilor sufleteşti, care, până acum, au fost îndreptate spre idealuri exterioare, iar de acum înainte trebue să aprofundeze ceea ce are ca valori spe- ciale. După formarea unităţii naţionale, după crearea condiţiuniloi de viaţă politică şi economică, favorabile unei asemenea vieţi, po- porul românesc trebue să înfăptuiască o cucerire asupra Iui însuşi. Ca şi în viaţa unui individ, a cărui valoare depinde de ceea ce poate realiza în ordinul sufletesc, la fel trebue să realizeze această cucerire sufletească şi poporul însuşi. E o cucerire mai anevoiasă, dar care-i asigură un mai mare merit în istoria lumii, care înregistrează mai mult contribuţiile sufleteşti, decât afirmările exterioare. Sunt popoare care au trăit, mai tot tim- pul, supuse altora, mai puternice, şi cu toate acestea, istoria lor în- seamnă mai mult decât a popoarelor cuceritoare. Poporul Evreu, de pildă, a trăit aproape tot timpul sub sclavia Egiptenilor, Asiro- Babilonienilor, a Grecilor şi Romanilor. Totuşi patrimoniul de gân- dire al omenirii s’a îmbogăţit cu contribuţia sufletească a acestui popor supus, mai mult decât cu victoriile militare ale cuceritorilor. Romanii înşişi, cuceritori ai Atenei, înălţată în faţa lumii prin cu- gertare şi artă, s au simţit mai mici şi s’au lăsat cuceriţi de înălţimile spirituale ale unei singure cetăţi. Suntem şi noi astăzi, ca popor, Ia această răscruce, când, după împlinirea unităţii naţionale, trebue să înfăptuim o cucerire asupra noastră înşine, pentruca să adâncim valorile specifice sufleteşti, pe care să le oferim îmbogăţirii sufletului omenesc, în genere. Numai când vom prezenta asemenea valori, istoria poporului nostru se va încadra în eternitate. Cadrele exterioare, necesare acestui efort, sunt create ; iar simp- tomeie interioare arată că şi această izbândă e posibilă. Insă cer- titudinea acestei noi cuceriri depinde de concentrarea tuturor for- ţelor sufleteşti asupra noastră înşine. Sunt, într adevăr, multe aparenţe care nu dau speranţe. S ar părea, de pildă, că suntem astăzi într’o stare de nevroză. Aşa cum un individ se găseşte, la un moment dat, istovit de un efort prea mare, ORIENTĂRI PE IN TEU I'OI’OIÎCL NOSTRU PRIN BISERICA ORTODOXĂ 447 sau dezorientat după împlinirea unui ideal până ce îşi găseşte un altul nou şi superior, tot aşa apare şi viaţa poporului nostru. Această criză sufletească n’o negăm. Ea este produsul unor mul- tiple cauze : I. împlinirea însăşi a unităţii naţionale. Până la împlinirea acestui ideal, timp de secole, le absorbea şi canaliza energia sufletească a tuturor generaţiilor, devenind o aspiraţiune a întregului neam. Toate manifestările literare, artistice, politice şi chiar religioase tindeau spre acest scop. Naţionalitatea îşi căuta un mijloc de apărare prin biserica ortodoxă. In vechiul regat şi în celelalte provincii biserica apăra naţiunea şi devenea naţională. In Ardeal, mai ales, unde bi- serica era singura instituţie pe care cenzura stăpânitorilor o putea controla mai puţin, ea servea ca un loc de refugiu al aspiraţiunilor de libertate şi unitate naţională. După împlinirea unităţii naţionale, acest ideal nu mai poate îndestula canalizarea energiilor, ci trebue căutat un altul, care să-l depăşească. Pentru stăpânirea unui loc, întâi îi stabileşti hotarele, apoi îl împrejumuieşti şi numai după aceea începi să-l lucrezi, ca să-l faci să rodească. Abia acum terenul stăpânit poate arăta fertilitatea lui. Aşa e şi în viaţa poporului nostru. După unitatea naţională şi după fixarea unor hotare definitive, el trebue să-şi valorifice avuţia interioară pe care o are. E o muncă de multă migală şi statornicie, ale cărei rezultate nu se văd imediat. Şi cum omul e grăbit în aşteptarea lor, un asemenea ideal nu se înfăptueşte cu uşurinţă, nu entuziasmează şi nu poate deveni dintr odată un ideal colectiv. Totuşi cei care au adânca înţe- legere a lucrurilor încearcă să îndrumeze lumea spre o asemenea muncă. II. Civilizaţia vremii de astăzi îngreunează gruparea puterilor sufleteşti ale poporului, spre un ideal interior. Ba dimpotrivă, multe elemente ale acestei civilizaţiuni provoacă adevărate dislocări sufleteşti. Poporul nostru nu mai poate rămâne izolat de restul lumii, trăind o viaţă patriarhală. Influenţe puternice pătrund până în inima lui. Aşa, de pildă, uşurinţa cu care ajung să se contamineze mul- ţimile de anumite idei dăunătoare, datorită răspândirii lor prin scris, prin contactul pe care sateie îl au cu oraşele din ce în ce mai mult şi mai ales din dorinţa, pe care satele o au ca să imite oraşele, este fatală poporului. Aceste împrumuturi neasimilate produc adevărate perturbaţiuni. In felul acesta a pătruns : luxul, înstrăinarea de munca câmpului şi părăsirea vechilor credinţe, creştine sau necreştine, în care a trăit mii de ani. III. Condiţiunile economice actuale sunt şi ele un puternic element, care determină prefaceri. Mulţi din locuitorii satelor, legaţi de pământul care-i ţinea strânşi de credinţele comune ale colectivităţii, neştiind să lucreze destul 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de bine pământul îmbucătăţit în părţi neîndestulătoare de hrană, le-au părăsit şi au venit la oraşe, căutându-şi existenţa în meserii, în fabrici, în funcţiuni publice, etc. Toate aceste schimbări de mediu şi ocupaţiuni au adus, în sufletul noilor imigranţi, transformări sufleteşti, încât se simt străini şi de satele din care au plecat, dar şi neadaptaţi cu viaţa orăşenească, în care vor să trăiască acum. Dintr a- ceştia se recrutează acele mulţimi, în plină fierbere, care îşi caută noi cadre de viaţă, totdeauna nemulţumite şi gata de revoltă. IV. Războiul. Deşi se zice că războiul, privit ca un mare efort pe care un popor îl face într’un anumit moment, este o împrejurare când îşi arată toate puterile de care este capabil, totuşi un popor se menţine la un asemenea nivel sufletesc, numai atâta timp cât este obligat să îndure această încercare. La capătul acestui efort, ca şi în viaţa indivizilor, care sunt supuşi unor grele încercări, urmează tot- deauna o perioadă de oboseală, care este, mai degrabă, un timp de regenerare a puterilor istovite. Toate popoarele Europei, care au suferit greutăţile marelui război, după două decenii aproape, apar nerefăcute şi cu puterile lor încă obosite. Ba mai mult, s’a văzut că nu numai după războiul de acum, dar după toate războaiele, mulţimile caută să-şi anestezieze nervii încordaţi, printr’o sete de plăceri, care sunt o adevărată beţie a sim- ţurilor. Totdeauna un val de imoralitate urmează oricărui război. Pentru poporul nostru, efortul războiului a avut aceleaşi urmări. Am mai putea adăuga că războiul, în genere, este ruperea zăgazurilor morale, care pun frâna animalităţii din om. Nevoile vieţii comune, care trebue dusă în pace şi mai ales civilizaţiunea au putut-o ţine înă- buşită multă vreme. După război, această animalitate apare din sub- conştientul omenirii cu violenţă, în plină revoltă şi setoasă de-a fi satisfăcută. Iată unele cauze ale acestei nevroze, prin care trecem şi noi astăzi. Urmările sunt destul de rele. Colectivitatea a primit în sânul ei atâtea elemente de disociare, care îi rup coeziunea şi îi distrug vi- talitatea. Ceea ce nu poate realiza, în niciun caz, este încercarea de stăpânire asupra ei însăşi, iar puterea de fecunditate este împiedicată, aşa că operele care necesită un efort comun, nu pot ieşi la suprafaţă. In mijlocul acestor colectivităţi, se mişcă indivizi disparaţi, pe care o tendinţă centrifugală îi izolează mereu şi care ajung să piară în haos, aşa cum pier stelele căzătoare în atmosfera în care se sting. Despărţiţi de comunitatea în care puteau trăi, creând şi simţindu-se fericiţi prin creaţiunile înfăptuite, aceşti indivizi sunt totdeauna nemulţumiţi de viaţă şi gata oricând să arunce responsabilitatea ne- fericirii lor, pe seama colectivităţii, căreia îi pretind să se schimbe după ei. (JBJfcMARI 1M.NXIUJ 1’Oi’OlîUL NUSlltU I'ltiN IHfetUlt'A UKiOL»OX.l 449 In asemenea împrejurări, pline de agitaţiuni, de nesiguranţă şi de sterilitate, trebue să intervină o torţă sufletească, cu autoritate necontestată, o personalitate, o idee, dar mai ales o instituţiune, care să poată capta toate aceste nemulţumiri şi să garanteze o nouă formă de viaţă organizată, prin care colectivitatea şi individul să-şi reia drumul întrerupt câtva timp. Ideea religioasă, de multe ori în cursul istoriei, a salvat omenirea din asemenea impasuri. Şi, cum ne dăm seama că poporul nostru străbate o astfel de criză, căutăm şi pentru el mijlocul prin care ar putea fi îndrumat. Viaţa religioasă a poporului român, din toate provinciile, trăind prin biserica ortodoxă, timp atât de îndeiungat, arată că tot această instituţiune cu caracter permanent, unitar şi infailibil, este aceea din care pot fi scoase puterile sufleteşti de regenerare spirituală. In aceste împrejurări, căutând să răspundă acestor nevoi ale zilei, M. S. Regele, cu ocazia învestiturii P. S. episcopi de Huşi şi Caransebeş? a ţinut să arate că remediul acestor nelinişti poate fi găsit numai prin biserica ortodoxă. Constatările, pe care le-a făcut Majesta'cea Sa, sunt : «In zilele de astăzi, credinţa este bătută de atâtea valuri ale ne- bimiei». « Viaţa de acum este mai puţin contemplativă, mai intensă, mai plină de grijile lumeşti ce le întâlnim în fiecare clipă ». « Ogorul este mai sterp decât altă dată şi sămânţa găseşte mai puţin pământ roditor ». « Biserica ea însăşi are de luptat cu nesfârşiţi duşmani». «Azi, învăţătura a pătruns mai adânc în massele poporului, însă această învăţătura este pricepută adesea pe dos ». Toate aceste cuvinte regale arată spărturile, prin care au pătruns, în viaţa poporului nostru, atâtea elemente dizolvante. Preocupat de a găsi o vindecare poporului, pe care-1 conduce, se adresează bisericii ortodoxe, încredinţându-i-1, ca să-l însănăto- şească. De aceea a ţinut să se folosească de acest prilej, indicând un întreg program şi o adevărată metodă de lucru. Intre alte ie a spus : « Voi nu sunteţi acum numai semănătorii, dar sunteţi şi grădinarii, care pe lângă sămânţă, trebue să pregătiţi şi pământul cel bun. Astăzi, înainte de a ieşi la semănat, trebue să pregătiţi ogorul. Deci, munca de arhipăstor este mult îngreunată faţă de aceea a începuturilor bisericii». «Necesitatea cuvântului Mântuitorului, deci misiunea voastră de conducători ai turmei creştine, se face mai tare simţită ». «Păstorii acestei biserici trebue să facă dintr’însa un lucru viu. Credinţa nu stă oblojită numai în cele patru ziduri ale bisericii, ci în deosebi şi în sufletul fiecăruia. Aveţi grija acestor suflete doritoare de pace, doritoare de bine ». 14 450 i!i:\ ista fundaţiilor regale <(Poporul nostru, care atâtea veacuri a confundat noţiunea de Pa- trie cu aceia a credinţei, va pricepe uşor cât reazăm va putea găsi în religiozitatea cu adânci pătrunderi în fiinţa fiecăruia. Voi sunteţi în- drumătorii de fiece clipă, şi prin exemplul vostru, prin felul cum veţi conduce parohiile eparhiilor voastre, veţi măsura rezultatul care, mânat de adâncă credinţă şi o adevărată iubire creştinească, nu poate fi decât bun ». « Credinţa strămoşească, ca să devină din nou mântuitoare, ca să devină sprijinul de toate zilele al poporului nostru, trebue să depăşească zidurile bisericilor clădite de om, să pătrundă în cele mai trufaşe palate ca şi în cele mai umile colibe şi acolo să se cuibărească puternic, în acea biserică clădită de Dumnezeu : inima oamenilor. « Motorul ce trebue pus în mişcare de slujbaşii Domnului este tocmai acea dragoste de care vorbeşte marele Apostol. «Pe lângă formele de exteriorizare, atât de frumoase şi de adânci ale sfintei noastre biserici ortodoxe, trebue, printr’un apostolat de fiece clipă, să cucerim cetatea interioară a fiecărui individ». « Vreau să ştiu că biserica prin slujitorii ei vibrează, că este vie. Să fie pătrunzătoare de suflete, îndrumătoare pe calea sfântă a ordinei, a credinţei, a românismului». * * Acestui program propus bisericii noastre nu i se poate face nici o rezervă. Necesită însă un mic comentariu, din care să se vadă cât de mult se apropie de predicarea evanghelică. Din cuvintele Majestăţii Sale, rezultă că orice acţiune de încreş- tinare trebue să înceapă cu inima omului. Ea trebue, întâi de toate, înnobilată şi îndumnezeită. Nu prin cuvinte adresate mulţimii anonime, ci fiecărui individ în parte. Asemenea inimi, curăţite şi devenite adevărate biserici ale Domnului, sunt mai puternice decât bisericile zidite de mâinile omeneşti. Comparând aceste cuvinte cu ceea ce învaţă Evanghelia, că toate cuvintele şi acţiunile omeneşti pleacă din inimă, se vede inspiraţia lor adânc creştină : « Ceea ce iese din gură, - adică din inimă - spurcă pe om » (Ev. Matei XV, II). Creştinismul nu este religiunea gesturilor exterioare şi a jertfelor sângeroase de altădată, ci a milei : « Milă voesc, iar nu jertfă i> (Ev. Matei XII, 7). El cere o adâncire interioară, în care sufletul se des- prinde de lume pentru câtva timp, pentruca să se învingă pe sine. Iar după aceia, să vină iarăşi în mijlocul lumii, plin de sfinţenie. Curăţirea inimii face ca şi trupul omului să devină adevărat locaş al Domnului, deci adevărate biserici : « Nu ştiţi voi că trupul este locaşul Duhului sfânt, care locueşte în voi»? (Epist. I. Corint. VI, 19), Intre oamenii care poartă suflete şi trupuri astfel sfinţite, se realizează o unitate de credinţă, încât fi fac un singur corp prin Iisus Hristos : «Să ne unim unii cu alţii, ca într'un gând să mărturisim ». 0B1ENT.UU rLM’ltt roi’UKLL NOSTRU I'KIN BISERICA ORTODOXA 451 {Din sf. Liturghie). Aceste prime unităţi de suflete, sunt parohiile, care, mai multe la un loc, date în grija episcopului, alcătuesc eparhia. Acţiunea de evanghelizare nu trebue să neglijeze pe nimeni, ci se adresează fiecăruia, aşa cum a spus Mântuitorul, în pilda cu oaia care se rătăcise de turmă. (Ev. Ioan, XV). Evanghelia trebue să pătrundă deci mai întâi în inimă. Inima, astfel încreştinată, cucereşte întreaga fiinţă a omului, iar un ase- menea om, devenit creştin, încreştinează şi el pe alţii. Numărul se înmulţeşte, iar micile grupuri alcătuesc marea comunitate creştină, care este Biserica. Această operă trebue să se înfăptuiască prin acţiunea de fiece clipă a păstorilor Bisericii, cărora li se aminteşte de stăruinţa, pe care Apostolul Pavtl o cerea lui Tit, pus de el episcop, în Creta. Această stăruinţă, trebue să izvorască din cea mai adâncă virtute creştină, adică din dragoste, despre care acelaşi Apostol a scris atât de frumos creştinilor din Corint. (Ep. I. Cap. XIII). Prin această operă de evanghelizare, se aduce mai întâi un re- mediu suferinţelor individuale, dar mai ales li se dă oamenilor fe- ricire, aşa cum Hristos a făgăduit lumii în Predica de pe munte. In acelaşi timp, se creează din poporul însuşi, o colectivitate puter- nică, prin unitatea de credinţă, servind românismului. Biserica, luptând deci pentru triumful Evangheliei printre oameni, ajută poporul însuş1 să se întărească şi să-şi poată afirma pu- terile sale proprii. Adăogând contribuţia sa sufletească, născută din acest efort colectiv, alături de contribuţiunile celorlalte popoare, se înmulţesc creaţiunile sufletului, prin care lumea dăinueşte şi progresează. Po- porul nostru nu se poate abate dela această datorie, prin care îşi justifică fiinţa lui în timp şi pentru eternitate. Nu ştiu cât va putea Biserica realiza din acest program. Concor- danţa Iui cu Evanghelia face însă ca el să rămână pentru multă vreme norma de conducere, nu numai pentru episcopii bisericii, ci pentru toţi care vor să conducă acest popor şi să-i indice orientările necesare, potrivite cu timpul. Preot VICTOR N. POPESCU CONCERTE Pe un program al primului concert de muzică engleză organizat de «Cercul amicilor muzicii» la sala «Dalles», mi.idespre şi ornamirte presărate prin colţuri dovedeau că farmecul muzicii engleze nu fu- sese operant cu posesorul lui ; concluziile la care ajunsese acest re- fractar erau astfel rezumate : « dacă toată muzica din lume ar fi 453 P. h\ ISTA fundatulok ukgalb aşezată în teancuri şi celui englezesc i s’ar da foc, lumea ar fi mar bună ». Apreciere care înainte de a fi excesivă e inexactă ; lăsând însă aprecierile pentru mai târziu, trebuia făcută la noi dovada concretă că muzica englezească există ; era indispensabilă această demonstraţie» contactul nostru cu mişcarea muzicală din Anglia a fost până foarte recent, nul ; înainte de război, unul din tipurile reprezentative ale consumatorului de muzică şi anume «domnişoara care cântă la piano » ştia cel puţin de existenţa lui MacDowel; dansul Elfelor şi « To a wild lily » figurau în repertoriul tinerelor pianiste aşa cum astăzi sunt inevitabile cele două arabescuri sau « Clair de lune *• de Debussy. Timpul lui MacDowel a trecut şi nimeni din compozi- torii anglo-saxoni nu i-a luat locul. Trebue mărturisit din capul locului că această lacună nu pre- zintă multa gravitate, dar e totdeauna util când, pentru o mai bună şi exactă înţeJegere a unei culturi, se distrug în prealabil legende» şi legendă desigur este, reputaţia de insensibilitate şi inaptitudine pentru muzică a englezilor. De câte ori se încearcă reabilitarea lor, se invoacă şi cu mare drep- tate, numele lui Henry Purceii (1658-1695). «Nimic vulgar, nimic brutal. Melodii frumoase, izvorîte din inimă şi în care se resfrânge ce este mai curat în sufletul englezesc. Armonii delicate disonanţe mângâetoare, gustul pentru foşnetul septimelor şi secundelor, o- neîncetată legănare între major şi minor, nuanţe fine şi schimbătoare» ca o lumină palidă, nedecisă, învăluitoare, ca un soare de primă- vară/etc. » Aşa spune Romain Rolland. Pierderea timpurie a lui Purceii a fost şi a rămas până astăzi pentru muzica engleză, tot nereparată. Dar acele « disonanţe mângâetoare » cu * lumini palide, nedecise *■ ş. a. m. d., n’au rămas pierdute pentru muzica vie, în circulaţie, de astăzi. După 15 ani dtla moartea lui Purceii, când deja muzica en- gleză cedase cu totul invaziei italiene, debarcă tânărul, atot-cuprin- zătorul şi masivul «Weltbiirger », Georg Frederic Hăndel, care» în următorii cincizeci de ani compune... Cu oarecare dreptate revendică Englezii pe Hăndel şi e neîndoios că * influenţa mediului» a fost reală în creaţiunea sa, după cum nu mai puţin adevărată şi nu mică a fost şi contribuţia operei iui Purcek la formarea stilului hnndelian. Privită astfel, muzica engleză devine vegetativă şi contribuţia ei la frumosul muzical al omenirii e încă aşteptată. E un caz desigur rar, acel al unei civilizaţii complete şi armonioase care se împleteşte aşa de firesc şi de strâns cu întreaga cultură a Europe i apusene, secole dearândul, şi care totuşi prezintă o lacună aşa de întinsă în timp r • contribuţie specific engleză în muzica cultă, de o valoare comparabilă cu aceea a altor popoare, nu există încă ; şi cu toate acestea, uzul mu- coAcasiua 453 zicei în viaţa de toate zilele este intens în Anglia; cu deosebire mu- zica vocală e practicată aproape excesiv ; din trei englezi luaţi la în- tâmplare, doi sunt bucuroşi să cânte oricând, oricâte cântece, de pre- ferinţă vechi. Poate nu e indiferent faptul că spectacolul muzical (ca şi teatrul) nu a avut vreodată sprijinul Statului; nu este desigur o con- cepţie fericită mai ales, într’o ţară bogată, dar tradiţia, precedentul stăpânesc acolo viaţa socială într’o măsură care se poate cu greu închipui ; şi este în tradiţie că o înjghebare muzicală în Anglia tre- bue să-şi agonisească pâinea de toate zilele, singură. Asociaţiuni corale, simfonice chiar, constituite de amatori sunt nenumărate şi răspândite în toate colţurile ţării, dar bineînţeles valoarea lor este mai mult socială şi educativă, decât artistică. Ospi- talitatea muzicală a englezilor e mare şi durabilă : Mendelssohn a avut o primire covârşitoare şi este probabil că nicăeri mai mult ca în Anglia nu se execută astăzi oratoriul <‘Elias»; după cum se vede, nu dragostea pentru muzică lipseşte englezilor şi nici unele începuturi de contribuţie la tezaurul muzical al omenirii; în treacăt poate fi pomenit pianistul şi compozitorul Field ale cărui Nocturne pre- merg aceiea ale lui Chopin ; păstrând ca bun englez tradiţia prover- bului; el a profetizat însă în Rusia. Astfel au trecut veacurile în care muzica a dat hrană pentru suflet tuturor acelora pentru care muzică şi cărţi bune vin imediat după alimente, în ierarhia «strictului necesar». Trece şi veacul al XlX-lea şi nu lasă în muzica engleză urme care să reziste cât de modest timpului. Mackenzie, Stanford, Sullivan scriu opere ; cel din urmă în colaborare cu Gilbert, un număr de opere comice care se bucură şi astăzi de mare popularitate în ţara lor de origină. 0 reînoire a mu- zicii, o participare mai activă, contemporană cu marile curente mu- zicale din Europa începe să ia fiinţă de abia la sfârşitul veacului trecut; şi aci trebue numit în primul rând E. Elgar. In cursul unei lungi şi rodnice existenţe, Elgar a compus lucrări în mai toate ge- nurile muzicei instrumentale şi simfonice. Oratorii (a debutat ca organist) dintre care trebue numit « Visul lui Gerontius * op. 38; uverturi, cu menţiune specială pentru « Cockaigne » op. 40 ; simfonii (două), studii şi variaţii simfonice din care trebuesc amintite acele cunoscute şi agreabile variaţii «Enigma * (numite astfel fiindcă tema nu este expusă), în fine multă şi diversă muzică de cameră. O invenţie melodică uşoară, plăcută şi nesilită este prima impresie pe care o lasă numeroase din compoziţiile lui Elgar; de multe ori sinceritatea şi simplicitatea ţin locul originalităţii, dar o frecventare mai îndelungată a acestor lucrări arată că ele rezistă imperfect uzului; printr’o schimbare de destinaţie însă, acest inconvenient a putut fi uneori ocolit, cum este cazul acelui * Salut d’amour * care face -astăzi carieră în restaurantele bune. O excesivă admiraţie pentru 454 REVISTA FLNUATOLOfi IiEUALE Brahmr, cu deosebire în muzica de cameră, e răscumpărată de natu- ralul perfect cu care nu e ascunsă ; acei care au ascultat la festivalul englez quintetul op. 85 pentru piano şi coarde au făcut desigur această constatare. Integrată în mişcarea muzicală contemporană este însă opera compozitorilor din generaţia următoare lui Elgar, Vaughan Williams, Arnold Bax, Gustav Holst, Jchn Ireland, Ethel Smythe, Arthur Bliss, Eugene Goosens, Frank Delius, reprezintă laolaltă o activi- tate creatoare din acele mai onorabile şi diverse, comparabilă, ex- ceptând stele de mărimea întâi, cu acea a ţărilor de mare producţie muzicală. Wagner, Strauss, Debussy, Ravel, Strawinsky, toate cu- rentele, toate şcolile sunt prezente, adeseori vizibile, în multe din operile acestor compozitori ; mulţi din ei însă, caută să readucă la viaţă nouă şi în haină nouă patrimoniul muzical al trecutului şi să cucerească astfel pentru muzica engleză o situaţie europeană. Dacă şi în ce măsură vor reuşi întrece previziunea contemporanilor. E sigur însă că muzica engleză s’a trezit odihnită şi vioaie din somnul ei secular şi unui popor care a contribuit aşa cum se ştie la civilizaţia Europei apusene, îi este îngăduit orice nădejde. E meritul «Cercului amicilor muzicii» de a fi prezintat publicului nostru pentru prima oară o audiţiune de opere reprezentative en- glezeşti. In afară de cvintetul pentru piano şi coarde de Elgar, actl pentru coarde şi oboi de Arnold Bax, a fost desigur lucrarea care a câştigat mai mult simpatia publicului pentru muzica engleză contem- porană ; cu deosebire ultima parte, «Allegro giocoso », construită pe o melodie populară veche e strălucit realizată ; este o lucrare care trebue reluată la prima ocazie şi cu aceeaşi distribuţie a instru- mentelor care s’a dovedit a fi excelentă. Unei cam lungi sonate pentru vioară şi piano (operă de tinereţe a lui Ireland), se poate atribui calificativul evasiv şi politicos de «interesant ». Cauza nu putea fi mai călduros şi convingător susţinută de cum au făcut-o d-nii Koganoff şi Bucholz. D-ra Dorothy Humphrey a cântat cântece din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Se cunosc în deobşte farmecele şi calităţile cântecelor vechi ; trecute prin sita deasă a timpului, acelea care mai răzbat până în zilele noastre sunt de cele mai multe ori mici perfecţiuni ; e drept că, inconştient sau cu bună ştiinţă, acel care le ascultă le îngădue o specială şi afectuoasă indulgenţă,'din care nu lipseşte poate nici sentimentul superiorităţii veacului, nici viziunea romantică şi cam simplistă a unor timpuri, în care se presupune că viaţa era uşoară şi oamenii omenoşi. Oricum, mânuirea acestor fragile relicve cere multe daruri fireşti şi meşteşuguri dobândite. Nici unul din acele esenţiale nu a lipsit d-rei Dorothy Humphery în interpretarea acelor COSCLBIB 455 fermecătoare cântece care figurau în prima parte a festivalului de muzică engleză. * * * 0 reluare, al cărei merit trebue relevat, este executarea de către orchestra Filarmonicei şi a corului Societăţii «Carmen» a celei de a doua simfonii de Mahler, dirijată de d. Ionel Perlea. Această enormă şi grandioasă construcţie sonoră impune şi copleşeşte prin proporţiile ei uriaşe ; dar, cercetată mai îndeaproape, « gândirea este în fond neo-clasică, puţin cam molatecă şi difuză ; structura armo- nică e compozită ; stilul lui Bacii, Schubert, Mendelssohn se întâl- neşte cu acel a lui Wagner şi Bruckr.er-.. ; un amestec bogat şi stri- gător .. .» ; şi cu toate acestea muzica lui Mahler nu e nici imitaţie, nici compilaţie ; dar meseria lui de şef de orchestră, director de Operă, îl obliga zilnic la un contact activ şi simţit cu muzica altora ; astfel saturat, fără odihnă, fără posibilitatea unei reculegeri, nu e de mirat că reminiscenţele, asociaţiile se îmbulzeau şi năvăleau laolaltă cu propria lui gândire şi simţire muzicală. Fără a fi sortită unei existenţe seculare, simfonia a doua îşi poartă totuşi cei 40 de ani cu destulă bărbăţie... Neobosit şi aşa de spornic la muncă, d. Ionel Peslea a uimit şi a entuziasmat publicul dirijând fără partitură această sărbătoare mu- zicală al cărei succes îi revine exclusiv şi integral. RADU GEORGESCU PROBLEMA AUSTRIEI Organizarea Europei Centrale reprezintă cheia de boltă a orga- nizării păcii europene. La rândul ei, problema Austriei este problema crucială a Europei Centrale. Instabilitatea Austriei înseamnă deci instabilitatea Europei. Pe de o parte, din cauza discrepanţei organice dintre aparatul administrativ imperial şi dimensiunile teritoriale de astăzi, pe de altă parte, din cauza procesului lent de adaptare dela rolul de imperiu federal, - plurinaţional, cumpănă în echilibrul european şi punte de unire între germanii şi slavii de sud -, la rolul minor de stat-tampon în Europa Centrală, republica independentă a Austriei este punctul nevralgic al Europei actuale. Fricţiunile dintre partidele politice, intensitatea intermitentă a mişcării în favoarea Anschluss-ului, aşezarea Austriei la intersecţia drumurilor şi a intereselor politice sau economice ale marilor puteri, determină problemelor austriace simultan caracterul de probleme 456 E£\IVJA FUNDATUlOR REGALE interne şi internaţionale. Echilibrul instabil al situaţiunii austriace dă fiecărui eveniment de politică internă proporţii de fenomen po- litic internaţional. Orice turburare a ordinii interne poate fi proectată pe ecranul internaţional drept preludiul unei recuzări a ordinii de drept. Nod gordian al politicii europene postbelice - problema Austriei aşteaptă încă deslegare. De 15 ani, diplomaţia internaţională se stră- dueşte să evite deslegarea nodului prin procedeul - legendar - al săbiei. Politică de împrumuturi, măsuri de restaurare financiară, planuri de încadrare a Austriei în «teritorii economice » mai mari, sunt parte din formulele folosite sau preconizate. Totuşi, în alternativa Anschluss sau confederaţie dunăreană (pentru a nu menţiona alte eventualităţi ca : restauraţia monarhică, blocul central al statelor catolice, etc.), Austria alege - de altfel con- junctura politică internaţională (ca să nu spunem cancelarii marilor puteri) îi impune - a treia soluţiune : menţinerea statu-guo-ului. Problema Austriei este o problemă constantă - de acuitate va- riabilă. Ce fapt a readus-o de această dată, pe planul actualităţii ? Viena a fost - în luna Februarie - câmpul unui război civil. La Linz o perchiziţie la sediul partidului social-democrat a determinat proclamarea grevei generale. Maiorul Fey, vice-cancelarul Austriei - în absenţa cancelarului Dollfuss, plecat la Budapesta - proclamă stare de asediu, concentrează trupele în cinci din cele nouă provincii ale republicei federale şi - întâmpinând rezistenţa organizaţiei de luptă a social-democraţiei : Schutzbund-u\ - pune în acţiune, pe de o parte trupele guvernamen- tale, pe de altă parte Heimwehr-ul: organizaţia de luptă a partidului fascist austriac. « Războiul civil» - căci acesta a fost calificativul acordat «inci- dentului » - a durat puţin. Social-democraţii - a căror rezistenţă a fost mai dârză la Linz, Graz şi Florisdorf, cartierul muncitoresc al Vienei - au fost răpuşi curând. Conducătorii socialişti - care nu au fugit peste graniţă, în Cehoslovacia sau Bavaria - au fost arestaţi. Un bilanţ penibil de sute de morţi şi grave stricăciuni. In plus, o atmosferă apăsătoare de prigoană fratricidă. Abia acum, după aceste câteva săptămâni, destinderea pare să fi intervenit. Tot incidentul - în tristeţea şi gravitatea sa - ar fi putut rămâne neînregistrat de noi, în această cronică, dacă semnificaţia sa nu întrecea simplul contur al * faptului senzaţional». Luptele din Februarie reprezintă un final - mai dramatic decât era necesar - al unui proces de lichidare a sistemului partidelor în Austria. Intr'adevăr, Austria se găseşte astăzi pe pragul unei transformări IT.uIiLEMA AUsIBUSI 457 esenţiale a sistemului său de guvernământ. O constituţie nouă, re- dactată de moderatul dr. Ender, este menită a înlocui sistemul par- lamentar austriac (care a suferit deja un corectiv, sub Schober), printr’o organizaţie corporativă a statului. Derivată spiritual din Enci- clica Papală din Mai 1933, Quadragesimo Anno, modelată economic după sistemul corporativ fascist şi politic, după principiile Statului totalitar, această «Constituţie Catolică Corporativă»inaugurează un Stăndischer Staat, care să legitimeze dictatura de fapt a cance- larului Dollfuss. Intr'adevăr, Dollfuss, împiedicat în activitatea sa reformatoare de precaritatea situaţiunii sale parlamentare (avea o majoritate de un singur vot) şi izbindu-se constant de metoda obstrucţionistă ce domina parlamentarismul austriac, a guvernat încă din Mai 1933 pe cale de decrete. împins poate de influenţa doctrinară şi politică a Italiei, influenţat de exemplul spectaculos - chiar ansteckend (con- tagios) - al naţional-socialismului german, cancelarul s’a simţit îndemnat să statornicească primatul executivului, inaugurând şi în Austria un regim de autoritate, extra-parlamentar. Ca orice fază de tranziţie, caracteristica regimului a fost insta- bilitatea. 0 politică de echilibru - revistele străine spuneau echili- bristică - menţinea guvernul Dollfuss. Sprijinit în interior, mai mult pe antagonismul dintre Heimwehr, Nazişti, şi Social-democraţi, decât pe forţa partidului său, social- creştin, (chiar extins la formaţia «frontului patriotic»), raliând în exterior, suportul anglo-franco-italian pentru a rezista propagandei agresive a hitlerismului, regimul Dollfuss ajunse totuşi să fie sinonim cu * regimul de independenţă a Austriei». Dollfuss avea, alături de mandatul intern, girul internaţional. Astăzi politica de oscilaţie a încetat. Cancelarul Dollfuss pare să se fi hotărît a-şi sprijini în viitor politica - în principal, - pe suportul spiritual al Vaticanului, diplomatic al Ducelui şi militar al Heim- wehr- ului. Luptele interne din Februarie au fost descrise de unii ca o răscoală socialistă, de alţii - mai exact - ca un Putsch (lovitură de Stat) a Heimwehr- ului. Partidul fascist austriac al Prinţului Stahremberg şi-a lichidat feuda cu adversarii săi direcţi : social-democraţii. Istoria acestei adversităţi datează dela 15 Iulie 1927. Atacul socialiştilor asupra Tribunalului din Viena şi declararea grevei ge- nerale alarmă atunci elementele conservatoare rurale. Un prim pas spre organizarea unu i front anti-socialist, primul simptom al reac- ţiunii « dreptei». La început, sub ameninţarea unui « marş asupra Vienei » - « pentru a termina cu vorbăria din Parlamept » şi « pentru a expulza marxiştii din Bastilia Roşie » (Primăria Vienei), mai târziu - prin sprijinul ascuns, acordat de guvernele succesive Heimwehr-vXni 458 HLVItlA KL’NDAJIILOIi I.LGA.1.B şi sub îndemnul eşecului său electoral din 1930, ameninţarea deveni tot mai iminentă. Trti ani, Austria se aştepta la un coup d'Etat din partea partidului fascist. Putsch-u\ plănuit în Noembrie 1930, apoi cel încercat în Styria, în Septembrie 1931, au dat greş. Eşecul lor se datora pregătirilor su- perficiale, vigilenţei guvernamentale, dar mai ales opoziţiunii organizate a partidului social-demccrat. Acesta lucra cu două arme : ameninţarea cu greva generală şi folosirea organizaţiei proprii de luptă, Schutzbund-ul. Partidul social-democrat austriac - a cărui forţă se datora operei de asanare materială a muncitorimii vieneze şi prestigiului de a fi o ramură a social-democraţiei germane - intrase totuşi într’un proces de treptată fărâmiţare. îndepărtat dela putere de câţiva ani, incapabil de a face faţă crizei economice, suferind prin recoşeu lovitura dată de Hitler socialismului german, partidul social-democrat comise în plus erori de tactică. Contradicţiile de fond ale austro-marxismului, obstrucţionsimul parlamentar, şovăelile în tratativele cu Dollfuss, şi în fine, recent, atacul arogant, în Arbeiter-Zeitung, la adresa ministrului italian Suvici, precipită criza lor. In eclipsă de popularitate doctrinară, erorile acestea au dus la treptata favorizare a Heimwehr-u\u\, de către guvern, la început în speranţa de a dobândi astfel majoritatea de două treimi de voturi, necesare în Parlament pentru modificările constituţionale, şi apoi, la pomenitele « măsuri drastice » luate de « ultra-autoritarul » maior Fey, cu ajutorul - şi poate din îndemnul - Heimwehr-u]u\. « Războiul civil » din Februarie a lichidat - pentru câtva timp - partidul social democratic austriac. Lupta dintre Heimwehr şi Schutzbund nu reprezintă numai con- flictul politic militant dintre partidul fascist şi cel social-democrat, cât mai ales este reflexul conflictului latent dintre populaţia catolică, conservatoare rurală, şi populaţia anti-clericală socialistă a Vienei ; antagonismul dintre capitala socialistă şi provincia conservatoare. Teritoriile rurale, cu populaţie burgheză, aristocratică sau agrară, se opuneau centrului urban, dar mai ales Vienei, oraşul pionier al socialismului marxist, reprezentantul fervent al principiilor Inter- naţional' i a Il-a. Mittehtand-ul se opunea sindicalismului muncitoresc. Modus-ul vivendi virtual care a guvernat raportul dintre aceste două tabere a fost denunţat în 1927. In intervalul acestor 7 ani - dar în deosebi în ultimele luni - cumpăna s’a lăsat tot mai mult în favoarea organizaţiilor de dreapta. Dar procesul acesta de stratificare politică internă a fost com- plicat prin intervenţiunea unui factor nou : naţional-socialismul. Nu este vorba de grupurile mici de Hackenkreuzerl, care existau de mai multă vreme, în special în mediile universitare, şi nici de partidul naţional pan-germanist (al cărui unic scop este Anschluss-uY)» rr;ui:i.L.MA. a i fa t u 1 l i 459 care trimite din ce în ce mai puţini reprezentanţi în Parlament, ci de mişcarea naţional-socialistă stimulată şi susţinută, prin bani, pro- pagandă şi oameni, de partidul nazist german - mai ales cu începere dela alegerile municipale din Viena din 24 Aprilie 1932. Problema capătă un colorit nou. Relaţiile guvernului (aţă de partidul naţional-socialist implică, în repetate rânduri, intervenţii diplomatice. Pe problema de politică internă se grefează o problemă de politică externă. Conflictul dintre guvernul Dollfuss şi Nazism reprezintă un capitol important din politica externă a Austriei, - şi chiar din politica internaţională - în anul 1933. ... . . . . Rolul lui Habicht «inspectorul nazist pentru Austria » şi totuşi persona non grata în această ţară, infiltraţiunea naziştilor germani în conducerea partidului naţional-socialist austriac, «capitularea» Bavariei, incidentul d-rului Franck, care a dus apoi la represaliile germane de a opri turiştii germani de a merge în Austria, reprezintă prima fază. Gradaţia este fermă. Atentatul contra cancelarului Dollfuss Ia 3 Octombrie (deşi legătura cu naziştii nu a fost dovedită), primejdia invaziunii teritoriului austriac, intimidarea teroristă au dus la ce- rerea Austriei de a i se mări efectivele militare îngăduite de tia- tatul dela Saint Germain. Intensificarea propagandei, ignorarea demersurilor franco-bii- tanice, din August 1933, acuitatea acţiunii teroriste dm Ianuarie - când în primele 10 zile s’au înregistrat aproape 140 de atacuri cu explosive - şi în fine, ultimatumul ce fixa data de 1 Martie 1934, - ca termen final al pasivităţii germane, au culminat în hotărîrea cabinetului federal, din 5 Februarie, de a recurge la Consiliul So- cietăţii Naţiunilor pentru a salvgarda Austria de presiunile germane. In locul apelului, la Consiliul Societăţii Naţiunilor (Ia care Austria a renunţat din îndemnul Italici, în special), s’a înregistrat la 17 Fe- bruarie, declaraţia unită a Angliei, Franţei şi Italiei (urmând unui aide memoire, prezentat de Ministrul Angliei, la 9 Februarie1), cu următorul important cuprins : « Guvernul austriac a cerut guvernelor Franţei, Angliei şi Italiei să-şi precizeze atitudinea lor cu privire la dosarul pregătit pentru a stabili imixtiunea germană în afacerile interne ale Austriei, care dosar a fost prezentat lor. «Conversaţiunile ce au avut loc între cele trei guverne asupra acestui subiect au dovedit unitatea de vedere asupra necesităţii de 1) Care prevede că «integritatea şi independenţa Austriei formează un obiect al politicii britanice şi cu toate că guvernul Majestăţii Sale înţelege să nu inter- vină în afacerile interne ale unui alt Stat, el recunoaşte totuşi dreptul Austriei de a cere să înceteze orice imixtiune în afacerile sale interne, de ori unde ar ven *. 460 RisV'IilTA 1 DMlA'i'IlLOj: EHUAUi a menţine independenţa şi integritatea Austriei în conformitate cu tratatele respective ». (Relaţiile guvernului austriac, faţă de partidul naţional-socialist - problemă de poli ică internă, au devenit o problemă de politică externă, prin relaţiile dintre guvernul austriac şi cel german, pentru a lua, în fine, aspectul unei probleme de politică internaţională : relaţiile Marilor Puteri faţă de politica Germaniei în Austria). Pentru Marile Puteri, problema independenţei Austriei reprezintă unul din aspectele menţinerii echilibrului politic european. Recru- descenţa mişcării pan-germaniste - galvanizată de exaltarea hitleristă - «programul inexorabil de înglobare a Austriei în teritoriul Gross Deutschland-ului (marea Germanie) formulat insolit prin ultimatumul recent, obligă Marile Puteri - garante ale tratatelor de pace, - să-şi sublinieze atitudinea. După demersurile dilatorii din trecut, în sfârşit o declaraţie fermă. Replica se adresează făţiş Germaniei, ea reprezintă un veto categoric la încercările Germaniei de a revizui obligaţia prevăzută de art. 80 al Tratatului dela Versailles : « Germania recunoaşte solemn că va respecta independenţa Austriei *. Pentru Marile Puteri, problema Austriei este în primul rând o problemă de apărare a tratatelor. Problema este, pentru Austria, o problemă de rezistenţă. Luptă contra crizei economice - căci criza economică prilejueşte aventura politică ; luptă contra crizei politice - căci criza politică prilejueşte intervenţiunea Statelor străine ; luptă contra crizei morale - căci criza morală este preludiul capitulării naţionale. Rezistenţa Austriei este deci tripartită : politică, sudând antagonismul partidelor sub egida ■* frontului patriotic » şi a autoritarismului administrativ ; economică, conexând avantajele comerciale ale diverselor planuri de organi- zare a Europei Centrale cu ajutorul financiar al Franţei, Angliei şi Italiei; naţională, folosind resurecţia patriotismului austriac. Austria- nismul este astăzi pavăza ordinii de drept. Tratatele de pace şi protocolul din 1922 sunt cadrele interna- ţionale în care se desfăşoară austrianismul; constituţia nouă este cadrul naţional pe care îl construeşte. La politica de intimidare şi presiune a Germaniei, Austria reacţionează, afirmând viabilitatea şi misiunea istorică a Austriei independente. Documentele internaţionale semnate de Marile Puteri sunt arma- tura ei diplomatică. Dar armatura ei internă se găseşte în unitatea solidară a naţiunei austriace. Tradiţionalismul habsburgic, 10 secole de civilizaţie proprie şi autentică, viziunea retrospectivă a rolului ei istoric, vigoarea cre- dinţei catolice, constituesc fundamentale specificului autohton. Distinguo-ul acesta faţă de postulatul unităţii kulturii germane este problema austbifi 461 actul spiritual de afirmare al conştiinţei naţionale ; chezăşia conti- 'nuităţii Oesterreichertum-u\ui. Există totuşi o problemă austriacă ce se exprimă în trei întrebări : este independenţa republicii austriace necesară? Este republica aus- triacă independentă viabilă? Are această republică austriacă inde- pendentă o misiune istorică proprie? La întrebarea necesităţii, tratatele de pace răspund : independenţa Austriei este garanţia păcii şi a echilibrului european. La întrebarea viabilităţii, cei 15 ani de luptă şi consolidare ai republicei Austriace au dovedit că poate trăi. La întrebarea finalităţii, «patriotismul austriac » este mărturia. Problema Austriei se desfăşoară pe două planuri. Mai exact, evenimentele sunt raportabile la două sisteme de coordonate : unul naţional, celalt internaţional. Formal în dreptul internaţional, problema Austriei este închisă. Art. 88 al Tratatului dela Saint Germain declară « Independenţa Austriei inalienabilă »; iar protocolul dela Geneva din 3 Octombrie 1922, care inaugurează restauraţia financiară a Austriei, confirmă angajamentul Austri i » de a se abţine dela orice negociere şi orice angajament, economic sau financiar care ar compromite direct sau indirect, independenţa sa *. Avizul consultativ al Curţii dela Haga - dat după încercarea de a încheea acordul vamal austro-german din 1931 - demersurile diplomatice ulterioare şi în fine, declaraţia din Februarie, dovedesc hotărîrea consecventă a Marilor Puteri de a menţine neatins Stattu guo-ul. Juridic, problema Austriei este închisă. Politic, ea se găseşte în miezul preocupărilor diplomaţiei post-belice. Tratamentul preferenţial acordat Austriei prin art. 222 al trata- tului dela Saint Germain, împrumuturile străine cari au alimentat mereu resursele sl ite ale tezaurului austriac, opera de restauraţie financiară a Austri i - prin intermediul Societăţii Naţiunilor, dispozi- ţiile din memorandumul B.iand şi planul constructiv francez, proec- tele de organizare ale unei confederaţii dunărene, planul Tardieu, acordurile Brocchi, planul italian din Septembrie 1933, şi în fine, protocolurile italo-austro-ungare semnate la 17 Martie 1934, la Roma, reprezintă form le exterioare ale responsabilităţii internaţionale faţă de Austria. Ele reprezintă în plus derivative pentru planurile de uniune austro-g rmane. Problema Austriei aşteaptă încă deslegarea. închisă ca problemă proprie, ea e reluată în politica internaţională. Problema Austriei poartă îrsă aci numele de : problema Europei Centrale. Despre această nouă problemă - sau mai exact, despre aspectul internaţional al problemei austriace - în cronica noastră vEt^a^e. RICHARD HILLARD 462 REVISTA FUNDAŢIILOR RLGALE PĂRERILE CU ADEVĂRAT ONORABILULUI CONTE BEAUCHAMP, K. G; M. P. Prea onorabilul conte William Lygon Beauchamp e unul din cei patruzeci de cavaleri ai ordinului Jaretierti, - ordin pe care-1 capătă doar suveranii şi câţiva din marii nobili ai curţii engleze. Ca să obţină această neobişnuită distincţie, «cu adevărat onora- bilul conte » a trebuit să strălucească în numeroase şi variate ocu- paţii. Ştie, pe dinafară, jumătate din opera lui Virgiliu. Poate rosti, oricând, un discurs pe latineşte. Ţine în mare stimă pe poeţii clasici, pe care îi cunoaşte de aproape. Gândeşte uşor, scrie frumos. Dar nu pentru aceste alese calităţi cărturăreşti, M. S. Britanică l-a împodobit cu faimosul ordin al lui Eduard al IV-lea. Nu. Prea onorabilul conte Beauchamp a desfăşurat o strălucită activitate în viaţa publică engleză. Să-i înşirăm titlurile. Iată-le : Contele William Lygon Beauchamp, la vârsta de şaizeci şi doi de ani este sau a fost : membru în Consiliul particular al M.S. Britanice (1906), comandor al ordinului Siinţilor Mihai şi Gheorghe (1899), doctor în drept, comisar ecclesiastic, lord-iocotenent, guvernator de Cloucester, preşedinte al Asociaţiei armatei teritoriale, lord guvernator al celor cinci porturi, lord preşedinte al consiliului privat (1910 şi 1914-15), ministru al muncii (1910-14), lord Steward al răposatului rege Eduard VII (1907-1910), cavaler al justiţiei S-tului Ion din Ierusalim, primar de Worcester, guvernator al Galii ci de Sud (1899-1901), cancelar al Universităţii din Londra, N’am terminat. Lordul Beauchamp are sumedenie de grade mi- litare. E colonel onorar al celui de-al doilea regiment «South Midland», general de brigadă de artilierie al celui de-al cincilea regiment « Royal Sussex», colonel onorar al trupelor călări din Imperiul Bri- tanic, precum şi colonrl onorar al celui dintâi batalion de voluntari din regimentul « East Kent ». Am ţinut să înşirăm toate titlurile acestui prea nobil lord pentru ca lectorul nostru să-şi dea seama de însemnătatea deosebită pe care o are în imperiul britanic şi, ca atare, să înţeleagă toată greutatea cuvântului său. Cări, prea onorabilul conte Beauchamp a ţinut să-şi exprime, de curând, părerile sale despre criza economică a lumii. Deşi aceste păreri nu sunt toate nouă, socotim că ele trebuesc răs- PĂIU5RILE CU ADEVĂRAT ONORABILULUI CONTE BEAUCECAMl* 463 pândite în cercuri cât mai largi, ca un antidot la teoriile năstruşnice care bântue în vremea de faţă omenirea. Prea onorabilul conte, în trecere prin Paris, s a dus într’o seară la un spectacol. Piesă modernistă, infectată de toate prejudecăţile vremii. Titlul: «ie Monde cassâ». Nu interesează subiectul. Nici atmos- fera. Ajunge ti.lul. Spune, doară, tot. Să dăm şi o exclamaţie a ere inii : «N'ai uneori impresia că trăim - dacă aceasta se poate numi a trăi - într'o lume stricată ? Da, stricată ca un ceasornic stricat. Maşina nu mai funcţionează. In aparenţă, nu e nimic schimbat. Toate sunt la locul lor. Dar dacă ducem ceasornicul la ureche, nu se aude nimic. Lumea, ceea ce numim noi lume, lumea oamenilor... altădată, trebue să fi avut o inimă. Dar, s'ar spune că această inimă a încetat să bată ». Dece s’o fi părut lui Gab.i.l MarcT, autorul piesei, că inima a încetat să bată? Lumea trăeşte şi muncucre. Traiul e greu şi munca aspră. Dar cine ar putea să spună că viaţa s a sfârşit, că inima a în- cetat să mai bată? G.i ce ştiu cum s’o asculte aud desigur bătăi, - slăbite poate, dar bătăi. Le aude şi nobilul lord. Se minunează cum de se pot împrăştia idei atât ae false, atât de primejdioase. Şi, Doamne, câte idei! Să scurtăm evenimentele de la războiul ccl mare. Ce înnec în absurd! Nimic logic, nimic chibzuit. Ţările industriale îşi desvoltă agricultura. ■ Ţările agricole gonesc după industrie. Rezultatul ? Ţările industriale ridică bariere vamale înalte în jurul lor. Scum- pesc pâinea lucrătoiilor. Când pâinea e scumpă, salariul trebue să fie mare. Salarii ridicate înseamnă un preţ de cost exagerat. Producţie scumpă înseamnă neputinţa de a lupta pe piaţa internaţională. Ţă- rile industriale sunt însă nevoite să exporte. Pentru ele, comerţul exterior e o problemă de viaţă. Acest trebue deschide calea tuturor încercărilor : devalorizare, inflaţie, dumping. Care din aceste încercări înseamnă o soluţie? Nici una. D valorizarea nu ajută la nimic, într o lume care are nevoie de deflaţie. Inflaţia a fost, în toate vremile, o pacoste aducătoare de sărăcie şi de desfrâu. Dumpingul e mijlocul cel mai sigur de a sărăci pe naţionalul tău, pentru ca un străin, din cine ştie ce ţară îndepărtată, să trăiască mai uşor. 464 Il-LWfeTA itNDAriiLOK ILEGALE Iată câte greşeli grave din cauza dorinţei de a desvolta producţia agricolă. Procedat-au mai bine cu industria? Să vedem : Perfecţionarea tehnică a luat dela război încoace o neobişnuită desvoltare. Această perfecţionare trebuia să ducă la fabricaţia în serie, pentru a se putea scădea preţui de cost. Preţul de cost a fost scăzut, nu însă şi cel de vânzare. « Morala e prima lege a economiei politice », - se gândeşte cu ade- vărat onorabilul conte Beauchamp. « Când ea nu se observă la persoane, se observă în lucruri». Ce dreaptă observaţie. Când, cu o maşină perfecţionată, un industriaş reuşeşte să pro- ducă cincizeci de pălării la acelaşi preţ, la care producea înainte zece, şi le vinde la un preţ tot atât de urcat, după o epocă de îmbo- găţire, el devine propria victimă a câştigului exagerat. Profitul vâ- nează profit. Sumele agonisite se închid în instalaţii costisitoare. Se uzează şi de credit. O clipă se pare că toată lumea e în câştig. In- dustriaşul care ia preţ bun, muncitorul care-şi sporeşte pretenţiile, statul care vrea şi el partea sa. E vremea când oamenii se învârtesc între două poluri fericite : buna stare şi plăcerea. Se împiedică însă, făţiş sau nu, libera mişcare a forţelor economice. Când patronul şi salariatul câştigă prea uşor, înseamnă că e nă- păstuit consumatorul. Totuşi, atât soarta patronului cât şi soarta salariatului, atârnă de starea consumatorului. Şi câte nu s’au făcut împotriva lui: înţelegeri între patroni şi muncitori, înţelegeri între patroni pentru înlăturarea concurenţei. Se scurtează durata muncii, se creează instituţii sociale cât mai numeroase şi costisitoare, se în- ţelege statul cu patronatul, muncitorii şi patronii se organizează împreună sau aparte'. Toate aceste înjghebări împiedică elasticitatea vieţii economice. Totuşi, atâta vreme cât trcbile merg bine, lumea e mulţumită. Se crestează pe răbojul vremii desvoltarea economică şi progresul social. Cât de amăgitoare sunt ele. Progresele se răzbună. încep să se observe şi paradoxele. Rusia Sovietică, de pildă, vrea să-şi edifice o industrie. In acest scop îşi întocmeşte un plan de lungă durată. Realizarea planului înseamnă pierderea unui debuşeu însemnat pentru celelalte industrii şi apariţia unui concurent pe piaţa internaţională. Industria ameri- cană şi cea europeană au tot interesul ca planul sovietic de industria- lizare să nu reuşească. Totuşi ele dau un concurs necondiţionat Ia realizarea lui. Germania furnizează specialişti, Statele Unite maşini, Franţa şi Anglia capitaluri. PĂRERILE CU ADEVĂRAT ONORABILULUI CONTE BEA UCU A Ml’ 465 Industria americană de automobile creează în Rusia sovietică o industrie care, curând îi va răpi însemnate debuşeuri. Ţările agricole consumatoare de produse industriale importate nu pot găsi creditul necesar că să-şi ducă zilele. In schimb, Rusia comunistă, vrăjmaşa hotărîtă a ordinii capitaliste, găseşte credit comercial pe optsprezece, douăzeci şi patru şi treizeci de luni. Cât de tainice şi neînţelese sunt căile omenirii. * * * Să observăm, o clipă, situaţia ţărilor agricole. Industria se bu- cură de un interes nebănuit. Zidurile protecţioniste scumpesc pro- dusele pentru plugari. Pagubă dublă. Se pierde prin încurajarea nesocotită a unei părţi din industrii, se păgubeşte prin îngreunarea situaţiei agriculturii. Sporul de producţie nu foloseşte întotdeauna. Uneori, stator- nicirea producţiei la nivelul consumului intern scuteşte de grele suferinţi. Dacă, de pildă, producţia noastră de grâu din anul acesta ar fi dat un excedent pentru export, preţul ar fi fost pe jumătate decât cel de azi, plugarii ar fi încasat mai puţin ca acum, iar statul ar fi fost nevoit să plătească prime de export. Aceasta nu înseamnă că nu trebue să ne îngrijim de producţie. Dimpotrivă. Problema producţiei e problema de căpetenie în viaţa economică a unei ţări. Să ne străduim să producem bine. Marfa de calitate superioară găseşte totdeauna preţ. * * * Ţările agricole sunt sărace. Ele nu-şi pot permite luxul unor orânduiii costisitoare. Iată-le însă pornite să trăiască tot atât de bine ca ţările cu structură financiară puternică. Uită, prea adesea, că numirea unui singur slujbaş nefolositor, înseamnă risipirea a câtorva vagoane de cereale, - munca a numeroase familii de plugari. Un automobil peste nevoi înseamnă răpirea unei sume importante din patrimoniul naţional. Multe s’ar schimba într’o ţară agricolă, dacă în loc să se facă so- cotelile în bani, s’ar face în produse. S ar observa atunci că un rând de haine costă patru - cinci mii de chilograme de porumb, o intrare la cinematograf cincizeci - şaizeci de chilograme, o cursă cu automo- bilul tot atât, un bărbierit la frizer cincisprezece - douăzeci de chilc- grame, o cursă cu tramvaiul cinci chilograme, o ţigară pe care o aprindem şi prea ades o asvârlim nefumată» două-trei chilograme, etc. Bine înţeles că am luat preţul dela producător, nu acela depe pieţele capitalei. * * , * Câte reflecţii îngădue cifrele de mai sus. Nu ştiu dacă onorabilul conte le-a făcut. Căci, în adevărat cârmuitor englez, a redus toată 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE problema crizei economice actuale, la o chestiune de politică co- mercială. E pentru liberul schimb, - bineînţeles. De altfel, de multe ori am făcut constatarea că înşişi erglezii «protecţionişti», tot pentru liberul schimb sunt. Pe bună dreptate. Doară acestui regim îşi datoreşte Anglia cea mai mare parte din puterea şi bogăţia ei. Cu adevărat onorabilul conte Beauchamp scrie : «Civilizaţia modernă implică o interdependenţă tot mai strânsă între ţâri. Ridicând bariere vamale, punând alte restricţii în calea schim- bului, fără deosebire de ce natură sunt ele, urmând o politică strânsă naţionalistă contra naturii, tinzând ca fiecare ţară să se îndestuleze singură, - cele mai multe ţări nu fac decât să-şi îngreuieze viitorul şi să întârzie progresul economic universal». «Dela 1919, teritoriile vamale ale Europei au sporit dela 20 la 27. Neajunsul barierelor astfel ridicate au mai fost agravate prin schim- bările continue aduse tarifelolr vamale. Ele împiedică statele industriale şi comerciale să accepte angajamente pe termene lungi şi să pună bazele Unei politici comerciale ca scadenţă mai îndepărtată »>. Iar mai departe : « Una din urmările tarifelor de luptă e că massa poporului se vede nevoită să cheltuiască mai mult pentru cumpărarea unui aceluiaşi obiect. Altă urmare : luptele economice au dus la şo- majul cronic. Unul din factorii principali ai crizei economice europene e tocmai scăderea puterii de cumpărare datorită şomajului, la rândul său urmare a ridicării de bariere vamale o. « O asemenea politică duce, uneori, la restricţii indirecte ale schim- bului, cum sunt subvenţiile, tarifele diferenţiale, măsurile discrimina- torii şi altele de acest fel. Dumpingul, între altele, demoralizează piaţa mondială, spre paguba tuturor ţărilor interesate ». In sfârşit, contele Beauchamp scrie : «Fără de teama de a ne înşela, putem nota : sărăcia massei nu se datoreşte unei cauze naturale inevitabile, ci acţiunii cumpănite a câ- torva oameni, grupaţi în puternice organizaţii de interese comerciale şi industriale, care au reuşit să se facă protejaţi în mulţe ţări, cu singurul scop de a se îmbogăţi în detrimentul public ». «Nimic altceva decât o răsturnare totală a tendinţelor vamale actuale poate readuce prosperitatea printre naţiuni. In lume n’avem lipsă nici de materii prime, nici de produse alimentare. Avem o re- ducere artificială a puterii de cumpărare, reducere care se opune la îmbunătăţirea standardului de viaţă al masselor. «Problema e complexă, dar soluţia e simplă : singura politică economică ştiinţifică pentru lumea de după război e libertatea absolută a schimburilor ». . După cuvintele acestea, cu adevărat nobilul conte, lord preşe- dinte al consiliului privat, şi-a pus semnătura. Păcat. Am fi vrut să-i cunoaştem părerile şi în alte câteva chestiuni. De pildă, ce crede PĂRERILE CU ADEVĂRAT ONORABILULUI CONTE BEAUCUAMP 467 despre acei - atât de puternici şi numeroşi - care visează înnoiri so- ciale sau se leagănă în iluzii autarhice? —■« Sunt naivi sau neînţelegători. Lumea are nevoie de muncă şi de libertate. Lăsaţi să sporească, pe cale naturală, puterea de cum- părare a maselor şi toate se vor îndrepta! » Iată, în logica ideilor arătate, cam ce ne-ar fi răspuns contele Beauchamp, K. G ; M. P. In felul acesta, cu adevărat nobilul conte, ar fi complectat părerile sale, atât de drepte, - încât, parcă te miră că au apărut în literatura economică. Căci, - s’o recunoaştem, nu lumea e stricată - cum spune Ca- briel Marcel - ci ideile. GEORGE STROE DESPRE IDEOLOGIA LUI EMINESCU x) Se acumulează, în sfârşit studiile asupra operei lui Eminescu. D. Cezar Papacostea cercetează urmele de filosofie antică ; D. Murăraşu, naţionalismul; Cora Valescu, pesimismul; Iuliu Iura, mitul; iar acum în urmă G. Călinescu, în primul volum consacrat « Operei » lui Eminescu, expune şi interpretează filosofia teoretică şi practică a acestuia. Până se va scrie un referat amănunţit despre Eminescu. După ultimele publicaţii, dăm aci câteva însemnări din lectura acestei din urmă ca una ce tratează în cadru larg gândirea totală a părintelui literaturii noastre moderne. Cu scrisul său agreabil popular, Schopenhauer s’a interpus între Kant şi mulţimea amatorilor de filosofie. Zeci de ani au mers aşa lucrurile printre literaţii europeni cu ambiţie de filosofie ; sumedenie dintre aceştia au trăit şi au scris în convingerea că mijlocul eminent pentru a cunoaşte filosofia lui Kant este răsfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta însuşi se afirmă cu abilă naivitate ca porte-voix autentic al celui ce întemeiase idealismul critic. Fireşte această modă dogma- tică a trecut şi pe la noi : şi la noi s’a zis : Kant, adică Schopenhauer. Apoi în detaliu că, în Eminescu, de exemplu în Sărmanul Dionis, învăţăm filosofie kantiană. Cu exactitatea răbdătoare ce-l caracteri- zează, Călinescu îndreaptă această fundamentală greşală referitoare la ideologia lui Eminescu. Schopenhauer era om de temperament, înainte de a fi gânditor filosofic : apriorismul timpului se prefăcuse la el în « die Wesenlosigkeit der Zcit », - ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria şi a se putea înverşuna asupra nimicniciei vieţii. Fără îndoială : « Eminescu înţelegea cum trebue pe Kant » ; însă aceasta 1) G. Călinescu. Opera lui Eminescu. Volumul r, «Cultura Naţională». 468 KLYISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu are a face : acolo unde Eminescu îşi nutreşte poezia din filosofie» el operează cu elementele unui « panteism spiritualist», care ne amin- teşte de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii magice, de credinţe în revenirea aceloraşi forme fenomenale şi în metempsihoză. Eminescu a definit doar poezia : voluptuos joc cu imagini. Din filosofie, ca şi din orice alt izvor, Eminescu îşi oprea imaginile care-1 fermecau mai întâi pe el însuşi. «Vis al nefiinţei e universul cel himeric ». Vis al nefiinţei este un fel de non-sens, pentru cine ar vrea să ia vorbele acestea drept formulă filosofică. Dar vis şi nefiinţă ţin de acelaşi conţinut, şi ambele funcţionează ca imagini ale unui acelaşi complex : irealul, - poate nişte reflexe din nihilismul budist : poetului îi trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanţă cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu o apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului. 0 poemă nu e o ex- punere coherentă de teoria cunoaşterii. - Judicios încheie Călinescu : «cunoştinţele de mai târziu şi poate chiar înrâuririle, pe care nu suntem în stare să le dovedim, fiindcă templul a rămas cu zidurile retezate, n au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu », în adevăr : «cu oricâte abateri, filosofia lui este, în esenţa ei, o variantă, uneori şi mai mult, un comentariu al filosofici lui Schopenhauer ». In total, filosofia teoretică a lui Eminescu este eclectică. Evident, interesul său pentru metafizică, şi prin ea numai, şi pentru teoria cunoşterii, era considerabil. Fragmente filosofice în versuri şi în proză, din ma- terialul manuscris, întăresc destul acest fapt pe care-1 arătase, din capul locului,, textul poeziilor publicate. Insă filosofia teoretică a fost pentru dânsul, pe deoparte, izvor de imagini ; fundament pentru o morală şi o politică, pe de altă parte. Fără interes de sigur nu este o cercetare - atât de minuţios lucrată - ca a d-lui Al. Dima, a ur- melor de idei şi terminologie hegeliană la Eminescu (în Viaţa Ro- mânească din 15 Februarie 1934), fiindcă Eminescu trebue să fie pentru noi Românii subiect eminent de studiu ; şi în deosebi pre- ţioasă e apropierea pe care o face d. Dima între monarhismul lui Eminescu şi acel al lui Hegel. Hotărît rămâne însă că, în « atitudinile strict ideologice filosofia lui Schopenhauer reprezintă un punct de plecare ». (Călinescu, pag. 93). Greşită din principiu este orice încercare de a descoperi un sistem riguros în gândirea teoretică a lui Eminescu. Originalitatea sa ca gânditor stă în chipul cum din această gândire răsar propoziţiile gândirii practice (pag. 89). 0 instructivă ilustrare a acestei greşeli de metodă care consistă în a strânge de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filo- sofie unitară precisă, ne dă Călinescu în analiza Luceafărului, - « poe- mul socotit de toţi ca inima gândirii poetului ». După ce enumeră în treacăt câteva din cele mai impresionante explicări propuse de zeloşi comentatori - Luceafărul este arhanghelul Mihail şi Eminescu DESPRE IDEOLOCIA LUI EMINESCU 469 e un mistic care practică postul şi prevesteşte mişcarea ortodoxistă contemporană ; Luceafărul este Neptun stăpânind fundul apelor, un demon acvatic care practică vrăji venerice ; Luceafărul este o combinare de Satan-Lucifer cu Orfeu ; Luceafărul este Logosul creator ; Luceafărul este pământul românesc, iar Cătălina e naţia română - Călinescu ne pune sub ochi singura explicare «plauzibilă », pe a lui Eminescu : «înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă ge- niul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n’are moarte, dar n are nici noroc ». Despre consacratul « pesimism » al lui Eminescu, autorul ne pro- pune formula că, «în poezie pesimismul este invers proporţional cu vârsta ». Tocmai în tinereţe, « când poetul se agita cu atâta fre- nezie naţionalistă în vederea serbării dela Putna », şi pe când sănă- tatea îi era încă bună, pesimismul său îşi dă « cea mai completă şi mai grandilocventă expresie ». înţelegem aşa : cu cât înainta în vârstă, cu cât Eminescu îşi consacra mai mult energiile gândirii sale asupra eticei şi politicei, cu atât fireşte, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil şi mai neglijat. In Cezara ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, în folosul unui epicureism sădit în primitivitate : pustnicii săi, ca şi Cezara, se răsfaţă goi, în valuri şi îşi afundă trupul în ierburi şi flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie răsturnată, hedonistică. In primatul instinctului îşi fundează Eminescu şi ideile politice; Şi aici, conştiinţa şi raţionalitatea sunt răul, sunt avocaţii diavolului. Modelul e statul «natural» al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se clădeşte pe un materialism - sau cel puţin un realism - economic. In statul conştient, raţional şi « contractual», triumfă minciuna, falsa viaţă de stat şi falsa cultură. In cazul României, această minciună se încarnează în liberali, în greco-bulgărime, « hibrizii * sterpi şi pernicioşi, fiinţe dezagregate şi căzute într’un individualism distrugător de state ; sau, cu o fra- pantă formulă de spirit regional moldovean : « massa Caradalelor, pe care Moldovenii din eroare o numesc Munteni ». « Ia un băiat de bulgar, trimite-1 la Paris şi rezultatul chimic e un june român». Acestei pături suprapuse se opune naţiunea autentică cu voinţa ei oarbă de a trăi. Pătura suprapusă este inventatoarea formelor goale de cultură, necesare parazitismului său esenţial, apăsătoare şi distru- gătoare pentru singura clasa pozitivă a societăţii româneşti, pentru ţărănime. Astfel se precizează, în esenţă etnică, pentru Eminescu, discrepanţa între formă şi fond, semnalată şi criticată de Junimea, cu Maiorescu în frunte. «Dela anul 1848 începând, scrie Eminescu, Românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oa- meni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vred- nicei limbi a strămoşilor, instituţiuni nepotrivite cu trebuinţele 47° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE modeste ale ţăranului dunărean, au înnăbuşit frumoasele şi spor- nicele începuturi ale unei literaturi într adevăr româneşti, ale unui naţionalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real #. Eminescu îşi îndreaptă deci polemica împotriva tuturor mani- festărilor parazitare orăşeneşti : excesul funcţionăresc, «proleta- riatul condeiului», literatura falsă franţuzită, înstrăinată de frumu- seţea limbii şi a poeziei populare - pe care toate, el le alipeşte regi- mului nefiresc al formelor de stat liberale. Păstrătoare ale spiritului naţional au fost singure, vorba şi poezia populară, şi biserica ortodoxă. Dar în biserică poetul nu vede numai o păstrătoare a spiritului naţional şi a limbii strămoşeşti : ea e şi puterea principală întru ar- monizarea claselor, armonie care era sănătatea societăţii româneşti în trecut. Regenerarea şi mântuirea, se vor găsi, prin urmarea, în mântuirea de liberalism, în apărarea ţării de industrializare şi de capitalism apusean, în eliminarea intermediarului comercial parazitar, în specie a Evreului, în degrevarea statului de excesul funcţionăresc, în re- venirea la mica industrie din trecut, în total deci autarhie economică în marginile unui stat agrar. In « Opera lui Eminescu », regăsim pe învăţătul şi omul de gust care ne-a dat acum trei ani viaţa lui Eminescu. Am scris atunci «norocoasă superb este întâlnirea, în acelaşi om, a tinereţei cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului li- terar G. Călinescu înviorează neaşteptat aspectul studiilor istoric estetice în ţara aceasta. Această Viaţă a lui Eminescu îmi pare, în spirit cercetător şi învăţătură, în pătrundere artistică şi talent li- terar, una din cele mai reuşite cărţi româneşti ». Astăzi, Călinescu urmează cum a început. Aceiaşi atentă informaţie, aceiaşi fericită îmbinare de agerime judicioasă cu subtilă ingeniozitate, acum ca şi atunci. Cetitorii de lucruri bune rămân plăcut îndatoraţi, încă odată, lui G. Călinescu şi editorului său. PAUL ZARIFOPOL Revista Revistelor TIPĂRITURI FILOSOFICE ROMÂNEŞTI Deşi au apărut între timp câteva cărţi de filosofie românească demne de recenzat, ne vom grăbi să recenzăm revistele filozofice şi studiile, întrucât actualitatea acestora se consumă foarte repede. In general, la noi, o carte stă în vitrină o lună şi interesează cel mult două. Revistele abia dacă interesează câteva săptămâni. Să ne grăbim, aşadar, ca lucrurile să nu fie date uitării. Ultimele numere din anul 1933 ale Revistei de Filozofie, au apărut sub forma unui omagiu închinat profesorului P. P. Negulescu, cu prilejul împlinirii a şaizeci de ani de viaţă. Obiceiul de a tipări volume omagiale este răspândit în apus, mai ales în Germania. Nu de multă vreme a fost introdus şi la noi, şi astfel am avut, la scurte intervale, volumul închinat profesorului Bianu, cel închinat profesorului C. Rădulescu Motru, iar astăzi avem omagiul profesorului Negulescu. Omagiul acesta din urmă este întru câtva deosebit conceput de felul în care fusese volumul închinat d-lui C. R. Motru. In timp ce volumul acela constituia un fel de «systematische Philosophie» cuprinzând vederi asupra tuturor disciplinelor filozofice şi a sta- diului lor de desvoltare în care se găsesc astăzi, volumul închinat d-lui prof. Nagulescu nu cuprinde nici o preocupare sistematică şi nu pre- zintă nici o convergenţă a studiilor care-1 alcătuesc. De asemenea, în timp Ce primul volum omagial cuprindea numeroase date biografice şi studii asupra personalităţii celui omagiat, volumul acesta de-al doilea prezintă unul singur. Dacă lipsa preocupărilor sistematice din omagiul profesorului Negulescu nu se arată deloc supărătoare, întrucât bogăţia materia- lului şi valoarea lui ne răsplăteşte cu prisosinţă, în schimb am fi dorit o desvoltare mai largă asupra vieţii şi activităţii gânditorului omagiat, care este una din figurile cele mai remarcabile ale culturii româ- neşti de astăzi. Asupra vieţii autorului, o viaţă lineară şi de o ţinută cum nu sunt multe, nu sa scris, din nefericire, nimic. Volumul omagial se deschide cu studiul d-lui Al. Posescu, intitulat «P. P. Negulescu ca gânditor şi istoric al filosofiei». Studiul acesta încearcă cuprinderea întregii 473 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE activităţi a autorului omagiat şi reuşeşte să ne-o dea, în bună parte. Autorul arată că, după gânditorul omagiat, filosof ia trebue în- ţelească ca fiind «analiza primelor principii şi sinteza ultimelor re- zultate ale ştiinţei, în vederea explicării universului ». Dar, întrucât e vorba de analiza primelor principii, prima problemă pe care tre- bue să şi-o pună un cercetător trebue să fie problema cunoaşterii, şi d. Negulescu, spune autorul, a şi început în felul acesta, punându-şi problema cunoaşterii în prima d-sale lucrare, «Critica apriorismului şi a empirismului». Reluată mai târziu, în cursurile dela facultate, problema cunoaşterii a căpătat numele de problema epistemologică şi a oferit materialul unor îndelungate cercetări, în urma cărora, afirmă autorul, d. Negulescu trebue trecut printre susţinătorii em- pirismului realist. Dar problema cunoaşterii nu e decât «ascuţirea de cuţite » şi d. Negulescu trece mai departe, la studiul problemei cosmologice, unde cu ajutorul rezultatelor obţinute până acum de ştiinţele naturii, încearcă să explice universul. In această încercare, spune autorul, d. Negulescu se dovedeşte apărător al evoluţionismului spencerian. In sfârşit, punându-şi o a treia problemă, problema onto- logică, în care se discută natura universului, d. Negulescu pare a conclude că în univers nu există decât materie şi poate în acest sens fi numit materialist. Ceea ce însă, spune autorul, constitue meritul cel mai mare al d-lui Negulescu este felul cum concepe studiul istoriei filozofiei. Intr adevăr, rolul istoricului filosofiei este de a explica sistemele filosofice, nu de a le expune sau de a le critica. In consecinţă, isto- ricul trebue să cerceteze modul cum a luat naştere un sistem, şi apoi să descopere logica internă a sistemului. In acest înţeles, istoria filo- sofiei este un fel de reconstruire a sistemelor, iar în arta aceasta de a reconstrui, spune autorul, d. Negulescu s’a dovedit neîntrecut. Caracterizând concepţia d-lui Negulescu drept empiristă, evo- luţionistă şi materialistă ; indicând metoda de cercetare în câmpul istoriei filosofiei şi arătându-i meritele - studiul d-lui Posescu face incontestabil, înconjurul gândirii autorului omagiat. Cum studiul se întemeiază pe o cunoaştere directă şi exactă a lucrurilor discutate, el are toate şansele de a fi schiţa adevărată a concepţiei d-lui Negu- lescu. In orice caz, d. Al. Posescu realizează, prin studiul d-sale, cea mai preţioasă introducere în studiul acestei concepţii. Restul volumului omagial cuprinde studii de natură variată, majoritatea însă interesante filosoficeşte. E de reţinut faptul că aproape toate studiile cercetează probleme restrânse, pe care încearcă să le adâncească ştiinţific. Nici un omagiu nu putea fi mai frumos pentru profesorul Negulescu, decât ansamblul acestor cercetări de specia- litate, îngrijite şi prudente, participând parcă toată dela soliditatea ştiinţifică şi rezerve filosofică pe care o profesează atât de neostenit însuşi d. Negulescu. TIPĂRITURI FILOSOFICE EOMĂNEŞTI 47J «Filosofie şi Istorie », studiul d-lui M. Florian, pune în joc, este drept câteva probleme mari, pe care încearcă însă să le rezolve în planul restrâns al istorLi filozofici, ca disciplină. D. Florian pleacă dela observaţia că istoria neagă filosofia şi filosofia neagă istoria, întrucât una lucrează în planul temporalităţii şi cealalta într’un pre- supus plşn al eternităţii. Totuşi există o soluţie, spune d. Florian, prin care istoria se dovedeşte implicată în filosofie, relativul în ab- solut. Intr adevăr filosofia are un caracter problematic. «Problema, fiindcă e problemă, domină indivizii, sistemele şi vremurile, însă so- luţia ei e determinată istoric ». Aşadar opoziţia cade, şi adevărul intem- poral se constitue totuşi în timp şi prin timp. Istoria filosofiei este posibilă. Şi studiul d-lui Florian se încheie arătând în detaliu această posibilitate. Gândit şi întemeiat, studiul acesta ni se pare totuşi că nu lămureşte până la urmă o problemă care părea la un mom nt dat în discuţie : dacă filosofia poate fi tratată dincolo de istorie sau nu. Dar sperăm că d. Florian va relua şi va desvolta cândva studiul d-sale de astăzi. Studiul de sociologie al d-lui N. Petrescu este cu adevărat un stu- diu de generalităţi. Autorul reuşeşte totuşi să le manevreze în aşa fel, încât să ajungă la o încheere precisă. Discutând sociologia ca disci- plină filosofică, d-sa pare a combate implicit câteva din tendinţele sociologiei de astăzi, care caută să devină excesiv de ştiinţifică. Ve- derile d-sale ar putea fi în asentimentul gânditorilor filosofici, dacă pentru d-sa filosofia ar fi mai mult decât o vagă disciplină genera- lizatoare şi sintetică, aşa cum pare deseori a o concepe. In schimb studiul d-lui Eugeniu Speranţia, unul dintre gânditorii cei mai pro- ductivi ai filosofiei româneşti, se mişcă într’un plan restrâns şi pare a ajunge la câteva rezultate ştiinţifice efective. D-sa arată că « prin existenţa raporturilor sociale între conştiinţele individuale se deschide o nouă şi originală cale de achiziţionare a cunoştinţelor», şi arată sub titlul «Cunoştiinţa socialmente relatată », câteva din aspectele acestei interesante probleme sociologice, care închide în ea o şi mai interesantă contraparte logică. Deosebit de interesant, pentrucă discută probleme atât de puţin întâlnite în cultura noastră, ni se pare studiul d-lui Enric Oteteleşanu * Despre criza fizicei teoretice ». D. Oteteleşanu împreună cu d-nii Octav Onicescu, Chr. Musceleanu şi alţi câţiva, sunt printre puţinii, la noi, informaţi într’o disciplină atât de precumpănitoare în apus, cum este fizica teoretică. Studiul d-lui Oteteleşanu pare a face parte dintr’o lucrare mai vastă. Un gânditor pe care ne-ar place să-l vedem mai des în lumea speculaţiei pure este d. Paul Zarifopol, cu fragmentul d-sale inti- tulat « In planul estetic ». D. Zarifopol pare a pregăti un tratat de estetică, ale cărui idei se trădează, cel puţin în parte, în fragmentul acesta. 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poziţia d-sale este aceea unui a anti-intelectualist convins, care luptă aşadar împotriva celor ce cred « că starea estetică constă în a descoperi unitatea în varietate ; sau a lua, cu ocazia unor forme tre- cătoare, cunoştinţă de ideile eterne ; sau a-şi umfla pieptul în simpatie socială ». Mărturisim că, din scrierile anterioare ale d-lui Zarifopol n am fi crezut să găsim în d-sa un estetician care să ia atât de cate- goric partea sensibi ităţii în opoziţia clasică dintre sensibilitate şi intelect. Fragmentul pe care ni-1 dă acum descrie extazul şi starea estetică în termeni care reuşesc să fie totdeodată ştiinţifici şi sugestivi. Totuşi, din câte înţelegem, d. Zarifopol nu discreditează complet intelectualismul estetic, şi ni se pare caracteristic finalul studiului, în care Socrate, contemplând ideile, este declarat ca trăind o stare estetică. Atunci starea estetică nu îngădue ea un conţinut de idei, şi nu revenim la «unitate în varietate», «idei eterne», etc....? — Dar să aşteptăm tratatul... Volumul omagial mai cuprinde studii de ale d-lor Şt. Bezdechi, Alexandru Naum şi Al. Oteteleşanu pe care o cronică filozofică le poate lăsa de o parte. Un studiu frumos lucrat este cel al d-lui C. Narly asupra lui Helvetius. Studiul d-lui I. Brucăr « Problema ricker- tiană a neantului» intră într’o lucrare mai vastă, asupra problemei neantului în general, lucrare pe care am dori să o vedem cât de curând. Rămâne studiul d-lui N. Badgasar, un studiu cu adevărat original şi împrejurul căruia s’au şi încins tot felul de comentarii. Ceea ce este din capul locului interesant, în studiul acesta intitulat « Asupra noţiunilor individuale », este faptul că se prezintă ca rezultatul unei munci excepţional de ordonate. In această privinţă, d. N. Badgasar ar putea fi un exemplu pentru lumea ştiinţifică dela noi, în special pentru cei tineri. Pornind dela studii de informaţie, trecând prin studii de interpretare filosofică, d. Bagdasar abia după mai mulţi ani de muncă îndrăzneşte să afirme o concepţie originală. Iar această con- cepţia respectă toată munca d-sale anterioară, în special acea frumoasă «Filosofie contemporană a istoriei», din care pare chiar a fi crescută. In studiul d-sale, d. Bagdasar afirmă că logica obişnuită face o eroare vorbind numai despre noţiuni generale. Există şi un anumit tip de noţiuni individuale, cele întâlnite mai ales în ştiinţele istorice. Ceea ce îl face pe d. Bagdasar să ajungă la ideea aceasta, este obser- vaţia că o noţiune nu poate fi generală în raport cu lucrurile parti- culare, căci noţiunile sunt de ordin logic şi lucrurile sunt în planul realităţii. Deci «invocăm domenii eterogene ». D Bagdasar crede că descoperă atunci individualul tot în planul logic, ca noţiune, şi începe descrierea acestui nou tip de noţiune. Nu-i putem urmări aci descrierea, deşi nu se poate fi dintr’odată de acord cu ea ; dar vom menţiona acest lucru curios ca d. Bagdasar se adânceşte în descriere, părând că uită motivul pentru care introdusese noţiunea individuală. (« să nu invocăm domenii eterogene »). La ce servesc atunci noţiu- TIPA BITUM FILOSOFICE EOMANEsTI 475 nile individuale? Autorul pare a-şi da seama de obiectiunea aceasta şi scrie : « din cele expuse până acum ar reieşi că cele două categorii de noţiuni se mişcă în planuri diferite... Totuşi lucrurile nu stau chiar aşa. In activitatea ştiinţifică... se recurge adesea la individual». Dece adesea «? Nu ar trebui «întotdeauna»? - Autorul s’ar putea să desvolte lucrurile acestea în restul lucrării sale, pe care o aşteptăm cu o legitimă nerăbdare. Dacă Revista de Filosofie a îmbrăcat o haină de sărbătoare în ul- timele ei numere Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, apărută în ultima lună a anului 1933, s’a prezentat ca de obicei, ceea ce înseamnă încă impresionant de mult. Socotim că Arhiva nu este numai cea maţ bună publicaţie ştiinţifică din cultura noastră, dar chiar una dintre cele mai valoroase publicaţii ştiinţifice europene. Felul cum a înţeles Institutul Social Român, prin d. prof. D. Guşti, să organizeze această revistă, cadrele precise în care este lucrată, documentele pe care le aduce, munca de ansamblu şi de detaliu prin care se realizează ea, - toate acestea depăşesc orice laudă româneasă. Ultimul volum, de aproape 400 de pagini, păstrează nedesminţită ţinuta revistei. Volumul se deschide prin studiul d-lui Octav Oni- cescu, intitulat «Politica Socială a României în timpul depresiunei mondiale » studiu care, deşi a format obiectul unei conferinţe ante- rioare, este totuşi bogat în date ştiinţifice şi variat ca probleme discu- tate, pe cât poate fi un studiu de Arhivă. D. George Sofronie, ur- mează cu un studiu asupra « Dreptului statului de a declara război », în care problemele internaţionale ale zilei sunt iarăşi documentat discutate. «Arhiva monografică» aduce şi de astă dată un material însemnat pentru cunoaşterea vieţii româneşti dela sate. Studiile d-lor Traian Herseni (Observaţii sociologice privitoare la copiii din Drăguş), Adrian Negrea (Procesul de emigrare a Drăguşenilor în America) constitue două momente de valoroasă cunoaştere ştiinţifică a reali- tăţilor noastre sociale. « Arhiva legislativă » prezintă studiul în limba franceză al d-lui Alexandru Costin (Les Jugements declaratoires en Droit Roumain), observaţiile d-lui Mircea Possa (L execution des jugements etrangers en Roumanie), studiul aceluiaşi (Observaţii asupra capitolului II al anteproectului civil), studiul desvoltat al d-lui A. Oteteleşanu (Anteprectul de cod civil redactat de consiliul le- gislativ) şi, în sfârşit, « Documentările universitare din străinătate » ale d-lui Petru Comarnescu. Urmează « mişcarea ideilor » în care d. Traian Herseni discută sistemul de sociologie etică şi politică al d-lui Dimitrie Guşti, şi o foarte bogată rubrică de recenzii şi cronici. Mărturisim că ni se pare imposibilă o recenzie a « Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială », căci o diversitate atât de pronunţată în cercetări şi o adâncime de atâta reală valoare ştiinţifică, scapă unor însemnări atât de restrânse ca cele ale noastre. Arhiva nu reprezintă 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un volum care poate fi cetit, mai puţin o publicaţie de răsfoit, ci un do- cument ştiinţific care trebue pus la o parte de fiecare cercetător al vieţii şi culturii româneşti, spre a fi consultat şi azi şi mâine şi peste ani de zile. Uneori apar în revistele noastre, mai mult literare, eseuri filo- sofice care trec neobservate, după cum arătam la începutul cronicei noastre. 0 recenzare a lor credem că le poate ridica la rangul ştiin- ţific pe care-1 merită şi în acest sens menţionăm studiul d-Iui Ioan D. Gherea, publicat în «Viaţa Românească» (Anul XXV, No. II), studiu intitulat «Etic », în care autorul reuşeşte, sub o formă uşoară, să discute câteva din problemele serioase ale eticei. D. Gherea arată, în acest studiu, deplasarea pe care o capătă anumite valori, tinzând să devină, din interesate şi utile, valori gratuite, deplasare care se face, spune autorul ,sub anumite presiuni, de cele mai multe ori, sociale. Autorul constată, că , la un moment dat, valorile acestea goale de sens încep să nu mai opereze, şi atunci se întrebuinţează tot felul de succedanee care să le facă eficiente. Deşi nu ajunge la o concluzie articolul se prezintă totuşi ca un serios atac adus eticei oficiale şi îl denunţăm ca atare eticienilor care sunt dispuşi s o apere. Nu putem să trecem cu vederea peste un fapt întâmplat în străi- nătate lunile trecute, şi care cinsteşte deosebit de mult ţara noastră Cunoscutul filosof francez, Edouard Leroy, a cetit în faţa Academiei de Ştiinţe morale şi politice din Paris un referat elogios asupra lu- crării compatriotului nostru d. P. S^rg^scu, profesor universitar la Cluj, privitoare la desvoltarea materna’ icilor în veacul al XX-lea, lucrare apărută recent în limba franceză. D. P. Sergescu, este singurul specialist din ţara noastră în istoria matematicilor şi cine cunoaşte cât de puţin filosofia contemporană ştie ce foloase trage ea din această disciplină. Autor al excelentei lucrări « Gândirea Matematică », d. P. Sergescu are tot dreptul să se aştepte, în urma acestei izbânzi euro- pene, la o mai largă preţuire în lumea noastră românească. C. NOICA NAŢIONALISM SOCIAL Drieu la Rochelle a revăzut de curând Berlinul. Impresie de să- răcire. E ruina clasei mijlocii de 15 ani încoace ; apoi Evreii s au dat la fund ; beneficiile capitalului mare au scăzut cu slăbirea expor- tului. Există şi un cuvânt de ordine sportan : cei trei mii de bogătaşi ai Germaniei trăesc modest, nu se arată prea mult în vileag, şi con- tribue mai mult sau mai puţin benevol pentru ajutorarea nevoiaşilor. RAŢIONALISM SOCIAL 477 Fascismul uşurează darea pe faţă a sărăciei, şi se închide în austeri- tate autarhică. Incontestabil, există în Germania hitleristă o mare forţa morală, ca şi în Italia fascistă. Această forţă se sprijină cu bună parte pe socialismul absorbit în fascism. Şi nu e vorba de socialismul, proorocit de Marx, ci de un socialism viu şi activ, ca al lui Owen, Lassalle, Proudhon şi Bacunin. Marx a fost, în fond, un romantic şi un liberal cu teze pseudo-savante, îmbibate de sentimentalism. De aceea a prins marxismul în Rusia, o lume candidă, mai de grabă decât în ţările apusene ; şi încă : în Rusia chiar a trebuit toată viclenia îndrăzneaţă a lui Lenin, pentru ca marxismul să treacă la practică. De altfel Marx uitase cu totul naţionalismul, care e un materialism geografic. Astăzi naţionalismul triumfă, capitalismul internaţional este învins de naţionalismul micilor burghezi. Insă trebue să nu uităm, că, înăuntrul severei sale autarhii, patria fascistă este nevoită să facă socialism ; şi-l va face, probabil, din ce în ce mai intens. Fascismul etatizează. EI este un socialism reformist. Pentru moment, desigur, lucrurile stau astfel încât marii capitalişti în Germania şi Italia sunt ca nişte comîsari ai poporului pentru departamentul economic, plătiţi foarte gras. Germania este pe drum să devină o societate foarte strict ierarhizată: merge spre regimul castelor. Este însăşi scleroza capitalismului care se vede în această orientare socială. Anchilozarea progresează şi prin regresai naşterilor : 17 în Germania, faţă cu 32 în Polonia, de ex. înţelepciunea germană este astăzi o înţelepciune de abstinenţă, e de tip stoic adică : strânsă şi crispată. Ca să-şi dea curaj, lozinca momentului german este să se facă cât mai largă paradă de tinereţe. In fond, e o lume prea slabă pentru a duce capitalismul mai departe, prea slabă de asemenea pentru a primi hotărît socialismul. Se clatină între amândouă. (Drieu la Rochelle, în Nouvelle Revue frangaise, 1 Martie 1934). DIMITRIE GUŞTI: UN SISTEM DE SOCIOLOGIE, ETICĂ ŞI POLITICĂ Concepţia d-lui profesor D. Guşti, directorul «Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială » şi preşedintele Institutului, Social Român, asupra realităţii sociale prezintă un interes de imediată actualitate din două motive : 1. cercetările monografice ale I. S. R. sunt între- prinse în lumina acestei concepţii ; 2. reformele culturale şi şcolare ale d-lui ministru D. Guşti au la bază acelaşi sistem. D. Profesor D. Guşti nu este autorul unor sisteme disparate de sociologie, etică şi politică, ci al unui singur sistem despre întreaga realitate socială, sistem unitar în care cele trei ştiinţe corespund unor perspective necesare pentru lămurirea completă a obiectului lor comun. 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cheia de boltă a sistemului o constitue ideea de om. Trăsătura caracteristică a omului este conştiinţa. Societatea omenească este în primul rând o unitate conştientă. Viaţa socială ne apare ca o totalitate de relaţiuni, acţiuni şi reacţiuni ale membrilor componenţi, toate forme ale activităţii omeneşti, expresii deci ale voinţei. De aici una din afirmaţiile fundamentale ale d-lui profesor D. Guşti şi care con- stitue prima treaptă a sistemului, că esenţa realităţii sociale este voinţa socială. «Voinţa este singura forţă originală şi relativ independentă în mediul cosmic, ea este condiţia determinantă a organizaţiei so- cietăţii, este elementul esenţial al societăţii, căci voinţa este fenomenul social cel mai elementar, fără care nu se poate concepe viaţa socială ». « In toate manifestările sociale, în activitatea economică, morală, în faptele politice, în obiceiurile juridice, ca şi în obiceiurile religioase, elementul primordial şi iniţial, care dă acestor manifestări pecetea socială, este voinţa socială, căci nu se întâmplă nimic prin aceste manifestări, care să nu izvorască din relaţiunile, acţiunile şi reac- ţiunile dintre indivizi». Cu alte cuvinte, voinţa dă tuturor ideilor şi sentimentelor omeneşti putere de realizare socială. Ce anume face însă ca voinţa să fie socială? însuşi caracterul teleologic, dinamic al voinţei. Orice voinţă se îndreaptă către un scop, este determinată cauzal de un scop. Aceasta însemnează o decizie în favorul anumitor scopuri, deci o apreciere, o valorificare a scopurilor. Scopul valorificat însă nu este niciodată izolat, el este condiţionat naţional, religios, economic, într’un cuvânt : este con- diţionat social. Individul este social nu pentru că trăeşte în societate, ci pentru că societatea trăeşte în individ ; el este sociabil prin însăşi constituţia psihică a voinţei sale. Tot sociale sunt şi afectele funda- mentale care determină voinţa la acţiune socială. Conştiinţa de sine, trăsătura specifică a omului, este însoţită de două afecte principale : iubirea de sine (care nu trebue confundată cu forma degenerată a ei : egoismul) şi simpatia, adică proectarea eului în afară, în lumea în- conjurătoare. Aceste două afecte se îmbină într’un al treilea, veneraţia sau religiozitatea, teama respectoasă a omului în faţa necunoscutului. Dintre acestea, o importanţa deosebită trebue să dăm simpatiei, pentru că, îndreptată spre lumea sufletească a altui individ, ea devine originea socializării omeneşti. Omul este social prin însăşi structura sa sufletească, mai înainte de orice asociaţie reală. Iată apriorismul social al d-lui profesor D. Guşti. Manifestările sociale - a doua mare problemă a sistemului - sunt reduse la patru categorii: economice, spirituale, juridice şi politico- adrninistrative. Cele două dintâi sunt calificate categorii constitutive ale vieţii sociale ; celelalte două sunt numite regulaiive. Realitatea socială fiind de natură teleologică, ea se diferenţiază de realitatea naturală. Sociologia este o ştiinţă spirituală sau morală. Ca să cunoaştem o faptă, trebue mai întâi s’o înţelegem, să-i găsim DIM1TEIB GUST!; UN SISTEM DE SOCIOLOGIE ETICĂ. St POLITICĂ 479 sensul. Ca să avem o lămurire a faptului social, trebue să ne dăm seama de scopurile urmărite şi de mijloacele întrebuinţate. Cauza- litatea socială este de natură finală. Voinţa socială, cu manifestările ei, suferă înrâurirea mediului înconjurător, a cadrelor sociale în număr de patru c cosmologic, biologic, istoric, şi psihologic. Raportul dintre voinţă şi manifestări e de om la fapta sa. Mani- festările sunt expresia voinţei care le poartă, de unde trebue să re- ţinem două lucruri: voinţa socială se caracterizează prin manifestă- rile ei, iar manifestările trebuesc socotite ca dotate cu o cauzalitate interioară prin însăşi natura activistă a voinţei. Raportul dintre mani- festările şi cadrele de activitate la condiţiile ei. Cadrele sunt condiţia, nu cauza vieţii sociale. Explicaţia sociologică este prin urmare dublă : o dată interioară, prin cauzalitatea finală specifică actelor de voinţă, apoi exterioară, prin condiţionările care au dat posibilitatea efectuării acestor acte de voinţă. Cercetările de monografie sociologică întreprinse de d. profesor Guşti şi elevii d-sale se fac pe baza acestui sistem, pe « cadre şi ma- nifestări ». Ştiinţa realităţii sociale, sociologia, ne prezintă societatea ca pe o realitate dinamică, în continuă activitate. Iată dece, problemele sociologice au îndreptat sistemul d-Iui profesor Guşti pe cărările eticii. Problema centrală a eticii este stabilirea idealului social, şi idealul - în concepţia de care e vorba - este desvoltarea maximă a personalităţii umane creatoare de valori culturale. Din cunoaşterea realităţii sociale prezente şi stabilirea sociologică a idealului etic - viitorul social de realizat - rezultă în mod firesc necesitatea unui plan şi program care să propună voinţelor mo- dificarea realităţii actuale, recunoscută ca insuficientă, în sensul idealului. De aci s a ajuns la problema reformei sociale, adică a po- liticii. Etica se bazează pe sociologie, iar politica pe amândouă, şi toate trei ne dau un sistem unitar despre realitatea socială în inte- gritatea ei existenţială. Politica trebue să asigure realizarea personalităţilor şi a culturii. Tot ea trebue să introducă ordine în aceste realităţi. Norma politică supremă este dreptatea, adică armonia dintre individ, societate, na- ţiune şi umanitate. Sistemul d-lui profesor Guşti, care pleacă dela ideea de om ca substrat al tuturor fenomenelor sociale, morale şi politice, termină în întindere tot cu ideea de om, dar în forma ei socială maximă : umanitatea ; în înălţime, cu aceeaşi idee în forma unei actualizări maxime : personalitate creatoare de valori culturale. (Traian Herseni, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială 1933). CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE JEAN PASCAL : Privelişti Ieşene, Iaşi, 1934, edit. « Gutenberg ». I. I. ALEXANDRESCU: Melodii, R. Vâlcea, 1934, edit. P. Anastasiu şi Gr. Petrescu, D. FURTUNĂ : Documentele moşiei Ceptura din judeţul Prahova, Bucureşti, 1934* ION BREAZU : Viaţa literară românească in Ardealul de după unire, Cluj, 1934» edit. Minerva. Prof. Dr. G. MARINESCU: Viaţa, sufletul şi opera lui E. Roux, Bucureşti, 1934, edit. * Cartea Românească >, colecţia « Ştiinţa pentru toţi », Seria A, No. 53. G-ral RADU R. ROSETTI : Gheorghi I. Donici, Bucureşti, 1934, edit. « Cartea Românească >, colecţia « Ştiinţa pentru toţi», Seria A, No. 52. ROMULUS IOAN FODOR : Contribuţie la organizarea statisticii penitenciare, Bucureşti, 1934, edit. « Concordia ». SERGIU DAN : Arsenic, Bucureşti, 1934, edit. « Cultura Naţională». C. ANTONIADE : Machiavelli, Vo. II, Bucureşti, 1934, edit. « Cultura Na- ţională ». EUG. SPERANŢIA : «Papillons > de Schumann, Bucureşti, 1834, edit. «Cu- getarea ». VICTOR STOE : întrebare de stele, Bucureşti, 1934, edit. « Librăriei şi ti- pografiei «Pr. Carol». M. CONSTANTIN WEYER : Cavelier de la Salle, Bucureşti, 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II >. L. F. ROUQUETTE : In căutarea fericirii, Bucureşti, 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II ». ALAIN GERBAULT : Singur, străbătând Atlanticul, Bucureşti 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II». PAUL ZARIFOPOL : Pentru arta literară, Bucureşti 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II ». PERPESSICIUS : Menţiuni critice, Bucureşti, 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II». DEMOSTENE BOTEZ : Cuvinte de dincolo, Bucureşti, 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II ». Z. STANCU : Antologia poeţilor tineri, Bucureşti 1934, Fundaţia pentru lite- ratură şi artă « Regele Carol II ». G. BACOVIA : Poezii, Bucureşti 1934, Fundaţia pentru literatură şi artă «Re- gele Carol II ». Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie : Reforma contribuţiunilor directe. Sistemele de impozit pe venit in ţările străine. Vo.l I : Anglia, Austria, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Elveţia. Bucureşti, 1934. Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie : Reforma contribuţiunilor directe sistemele de impozit pe venit in ţările streine. Voi. II : Franţa, Germania Grecia, Italia, Japonia. Bucureşti, 1934. Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie : Reforma contribuţiunilor directe. Sistemele de impozit pe venit in ţările străine. Vo. III : Letonia, Luxem- burg, Olanda, Spania, Ungaria. Bucureşti, 1934. GH. CHRISTODORESCU : Impozitul pe veniturile comerciale şi industriale, Lupta Uniunii Camerelor de comerţ şi de industrie pentru uşurarea acestui impozit. Bucureşti, 1934. Uniunea Camerelor de Comerţ şi de industrie : Camerele de comerţ şi de industrie. Sunt ele o povară pentru Stat sau pentru comerţ şi industrie fBucureşti. 1934. Gh. CHRISTODORESCU : Impozitul pe lux şi cifra de afaceri. Bucureşti, 1934* Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie : Rostul şi preocupările Uniunii Camerelor de comerţ şi de industrie. Bucureşti 1934. FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ «REGELE CA ROL II» Marii Suverani au încurajat întotdeauna literatura şi artele. Numele lor a rămas legat de epocile de strălucire care au aşezat na- ţiunile ce le-au guvernat în fruntea popoarelor civilizate. Prin crearea Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Majestatea Sa Regele Carol al II-!ea şi-a legat numele de o epocă a culturii româneşti plină de strălucire. Scopurile Fundaţiei pentru Literatură şi Artă «Regele CaroI al II-lea » ar putea fi rezumate în modul următor : să publice lucrări cu un conţinut ştiinţific sau înalt educativ, să publice şi încurajeze pe scriitorii români, să publice lucrări de informaţie şi documentare asupra artelor plastice şi să încurajeze pe artiştii români. Prin «în- curajare», Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» înţelege publicarea scriitorilor români, în special tineri, şi cumpă- rarea de lucrări ale artiştilor pictori şi sculptori, precum si răsplă- tirea artiştilor merituoşi prin distribuire de premii anuale. Programul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II » cuprinde o seri^ de lucrări ce vor apărea în cursul anului 1934. S a prevăzut, pentru mai târziu, şi editarea unor opere care cer o pregătire mai lungă, cum ar fi, spre pildă, o nouă traducere a fîi- bliei, lucrare ce reclamă o iniţiativă regală, după cum traducerea Bibliei apărută la Bucureşti în 1686 a fost patronată de strălucitul domnitor Şerban Cantacuzino. Programul de editură al Fundaţiei pentru Literatură şi Arta «Regele Carol II» a fost alcătuit sub directa supraveghere a M. S. Regelui; el cuprinde opt biblioteci, create din iniţiativa Majestăţei • Sale. Cetitorul va găsi enumerate pe contrapagină numai acele cărţi ce au apărut de curând sau care vor apărea în scurt timp. FUNDAŢIA pentru literatură ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ BUCUREŞTI, I—B-duI Lascar Qtargi, 39—Tel. 2-06-40 BIBLIOTECA «ENERGIA» Au apărut M. CONSTANTIN-WEYER : «Cavelier de la Salle, traducere din limba franceză de Paul I. Prodan. Lei 40. L. F. ROUQUETTE : «In căutatea fericirei», traducere din limba franceză de E. Flămânda, Lei 40. ALAIN GERBAULT : «Singur, străbătând Atlanticul », traducere din limba franceză de A. Vianu. Lei 20. Sub tipar: COLONEL T. E. LAWRENCE : «Revolta în deşert o, traducere din limba engleză de Mircea Eliade. RENil BAZIN : «Pustnicul din Sahara ». Viaţa părintelui Charles de Foucauld traducere din limba franceză de Alexandru Hodoş. SCRIITORII ROMANI CONTEMPORANI Sub tipar Romane N. M. CONDIESCU : «însemnările lui Safirim, I». Au apărut Esseuri. Critică PAUL ZARIFOPOL : «Pentru arta literară» Lei 60. PERPESSICIUS : « Menţiuni critice, II». Lei 80. Aapărut Versuri DEMOSTENE BOTEZ : « Cuvinte de dincolo. * Lei 60. I. PILLAT şi Z. STANCU : «Antologia poeţilor tineri» cu portrete de Mar- gareta Sterian. Lei 60. G. BACOVIA : «Poesii» cu o prefaţă de Adrian Maniu. Lei 40. SCRIITORII ROMÂNI VECHI S u b t i p a r : . MITROPOLITUL VARLAAM :« Cazania » (1643), ediţie îngrijită de J. Byck SCRIITORII STREINI MODERNI Sub tipar: E. MADACH : « Tragedia omului» traducere în versuri din limba maghiară de Octavian Goga. , BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMANEASCĂ Sub tipar: D. D. ROŞCA : « Existenta tragică ». Lei 60. OPERELE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI NEEDITAŢI Sub tipar: VLADIMIR CAVARNALI: «Poesii». EUGEN JEBELEANU : « Inimi sub săbii * poeme. ' ' HORIA STAMATU : « Memnon », versuri DRAGOŞ VRÂNCEANU: «Cloşca cu puii de aur >, versuri. EMIL CIORAN : (epuizat), 19 prelegeri publice organizate de I. S. R. în 1922-1923. Un volum de 300 pagini, legat. Politica externă * (epuizat, ediţia II în lucru), 20 prelegeri publice organizate de I. S. R. în 1923-1924 şi documente în limba franceză: Tratate de pace, convenţii. Un volum de peste 700 pagini, legat. «Politica culturii», 25 prelegeri publice organizate de OI. S. R. în 1927-1928 cu o anexă de documente şi legiuiri culturale din ţară şi străniătate. Un volum legat de 558 pagini, 400 lei. Se procură dela principalele librării şi dela Sediul Institutului Social Român Bucureşti, Piaţa Romană 6, etajul III (Palatul Academiie de înalte, Studii Comerciale şi Industriale). FUNDAŢIA PENRTU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ PAUL ZAR1F0P0L PENTRU ARTA ŞI LITERATURA MAUPASSANT FLAUBERT ANATOLE FRANCE RENAN MARCEL PROUST LA ROCHEFAUCAULD M 0 L I fi R E REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE va publica în numerile viitoare: G. Bogdan-Duică D. Guşti Dr. G. Marinescu Nicolae Petrescu Ion Petrovici Dan Rădulescu I. Simionescu Eugen Speranţia V. Vălcovici Al. Bilciurescu N. Davidescu Artur Gorovei Claudia Millian Tudor Muşatescu Barbu Brădescu Ioan Budu Em. Ciomac Al. Ciorănescu Mircea Florian Melanie EagecJc N. I. Herescu 1. Igiroşianu N. Lupu-Blaj Al. Mironescu R. Monta Grigore Popa Paul Sterian George Stroe Z. Pâclişanu Şcoalele Blajului în veacul al XVIII-lea. Literatura şcolară. Monografia sociologică, o metodă de cunoaştere a naţiunii. Ştiinţă şi Cultură. ^ Instituţia cabinetului în Anglia. Reflecţii asupra inconsecventei. Impasul atomisticei moderne. Bacalaureatul. Perspectiva istorică Evoluţia universului. Versuri. Versuri. Viata lui Matei Millo la Paris, înapoi la suflet. Râul Doamnei. Problema Adriaticei. Menelas Ghermani. Modest Mussorgsky. Rugăciunea lui Petre Cercel. Anti-intelectualism. Metafizică cu Balzac. Clasicismul lui Eminescu. Adevărul asupra Genevei. Saşii din Ardeal. Ideea de element. Echitatea în dreptul englez. Peisaj ardelenesc. Metodele de recensământ politic. Omul care ar fi putut să înlăture Re- voluţia franceză. Guvernele maghiare şi mişcarea me- morandistă. Abonaţii Revistei Fundaţiilor Regale vor primi ca supliment gratuit, la fiecare trei numere ale revistei, câte un exemplar din „Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti", a cărei editare a fost preluată de Fundaţiile Regale. Abonamentele se fac la administraţia revistei BUCUREŞTI I. B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 Cont Posta], cec No. 1210 IMPRIMERIA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE STRADA LATINĂ No. S TELEFON 4.03.02