REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 APRILIE 1934 N. IORGA..............Literatura română necunoscută . . 3 LUCIA MANTU .... .Strada............................. 19 BARBU BREZIANU . . . Versuri......................... 30 COLONEL LĂCUSTEANU Amintiri (IV).................. 35 GALA GALACTION ... O lecţie asupra lui J. S. Mill (IV) 66 GEORGE MAGHERU . . Profesorul Cantacuzino............. 87 Z. PÂCLIŞANU..............Iredentismul în şeoalele din Ungaria 103 AL. MIRONESCU .... Tineretul: o nouă categorie socială 127 r,„r.D„„ cnponMjp Teoria şi practica plebiscitului in- GEORGE SOFRONIE . . ternationa|...............................136 ŞERB AN CIOCULESCU . Poezia românească în 1933 . . . 157 ION BUDU..................Petre Mavrogheni................. . 173 CRONICI CULTURĂ de Paul Zarifopol (186); ROMANE CEREBRALE de Serbau Cioculeseu (189); TREI LUPTĂTORI PENTRU DESROBIREA ARDEALULUI de Alex. Hodoş (195); DUNĂRE, DUNĂRE! de Emil Riegler (202); RE- VANŞA DOAMNEI BUTTERFLY de George Stroe (213); CONCERTE de Radu Georgescu (220); CRONICI IEŞENE de George Mihail-Zamfirescu (227). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTA Şl CULTURĂ GENERALĂ Comitetul de direcţie : I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, D. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu. Redactor şef: Paul Zarlfopol Secretar de redacţie şi administrator: Radu Cioculescu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, I 39, B-dul Lascăr Catargi Telefon 241/97 300 LEI ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 25 LEI EXEMPLARUL 25 LEI EDITATA DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ ,,REGELE CAROL AL II-lea“ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I. No. 4, APRILIE 1934 BUCUREŞTI IMPRIMERIA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE LITERATURA ROMÂNĂ NECUNOSCUTĂ I Cum nu cunoaştem nici amănuntele cele mai interesante din istoria noastră politică a secolului din urmă, pe care o scriem după aşa de puţine izvoare, după cîteva colecţii de discursuri tipărite, neglijînd atîtea, de importanţa acelora ale lui Kogălniceanu, care sunt rălzăţite în enormele volume, aşa de rare, ale «Monitorului Oficial», iar memoriile, cîte s’au înjghebat, se pierd de moştenitori fără inte- ligenţă sau măcar fără pietate, aşa că n avem aproape nimic din scrisorile care servesc aşa de mult pentru redactarea istoriei Apu- sului, tot astfel, mai ales dela 1860 înainte, literatura românească este, în mare parte, necunoscută ; cunoştinţa ei este risipită prin grămada unor foi, unele foarte trecătoare, pe care nici biblioteca Academiei Romîne nu le posedă complet. Atît de meritoasele cercetări, mergînd şi până la ultimul de- taliu, ale d-lui G. Bogdan-Duică se întind, pentru vremea mai nouă, asupra unor valori literare ca ale lui Alecsandri şi Eminescu, acesta din urmă fiind prezentat deosebit de bogat de harnicul său biograf, d. G. Călinescu. In acest domeniu al gloriilor literaturii noastre se va mai găsi probabil foarte puţin. Dar o recoltă îmbielşugată se poate afla cu siguranţă, mai ales între anii 1860 şi 1890, pentru alţii. Pentru aceia cari aparţin la două categorii : cei necunoscuţi şi cei despreţuiţi sau, iarăşi, partea necunoscută sau despreţuită a acelora cari se bucură de notorietate. Noi n’am avut şi se poate zice că n avem nici astăzi o critică literară în sensul urmăririi atente, nepărte nit oare a tot ceea ce apare pentru a desluşi, a reţinea şi a interpreta ce are valoare şi chiar ce este caracteristic. Ca şi pentru politică, trăim în plină « mahala ». Simpatii interesate scot la lumină şi măgulesc ; sălbatece uri neme- ritate caută să caricatureze, să bagatelizeze şi să compromită pe alţii sau, când este mai multă prudenţă, să-i acopere şi să-i ascundă. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot aşa de rar ca şi curajul de-a descoperi şi de-a proclama este şi gustul de a face alegerea. Astfel sînt atîţia scriitori, de un adevărat merit, cari pare că n’au fost. Rămîi uimit cînd te găseşti întîmplător în faţa lor şi ai părerea de rău că ei s’au trecut aşa neştiuţi, neîncurajaţi, nemîn- gîiaţi. Mi-a răsărit astfel înainte un Codru Drăguşeanu, om de orizonturi apusene, de cugetare personală şi adîncă, de vioiciune şi de spirit, ale cărui scrisori, din deosebite colţuri ale Europei, sînt pe atît de plăcute la cetire, pe cît de instructive. Altă dată m’am oprit asupra unui Gheorghe Melidon, din epoca Unirii, pe care l-am cunoscut la Roman în copilăria mea, desfigurat de un oribil cancer la buză, dar plin încă de viaţă şi de avînt, care a lăsat bune pagini de călătorie, prin «Zimbrul» lui Codrescu. De călătorii prin România e plină aşa de nerăsfoita «Familie » a lui Vulcan, începînd cu amintirile lui Vulcan însuşi. Acolo am găsit o întreagă epopee a Ţiganilor, scrisă cu foarte mult umor popular de cineva care da, altfel, obişnuitele palide versuri sentimentale. Şi n’am avut vreme să umblu prin haosul de gazete, pînă la cele din provincie, în care nu ştii ce poţi găsi. Sînt apoi literatori cari, odată intraţi în gura oamenilor, stau la îndemîna oricărui copilandru care li aruncă în treacăt des- preţul său. A apucat odată Maiorescu să-şi rîdă de nişte fraze strîmbe ale acelui Pantazi Ghica, însuşi fratele lui Ion Ghica, — şi avem a face cu un om care primise o instrucţie aleasă, stătuse un timp, la Paris, cunoscuse personal pe cei mai mari scriitori şi artişti ai timpului şi avea de sigur mai multă lectură decît atîţia din vre- mea lui : un Slavici îl preţuia ; — de atuncea nimeni nu mai pescuieşte în romantismul lui difuz amintiri preţioase, observaţii juste, opinii îndreptăţite. Până şi la bietul de Pelimon, din aceeaşi vreme, cînd era foarte popular, găseşti în nămolul de pagini moarte atîtea de- scrieri de locuri, atîtea schiţări de tipuri, atîtea momente istorice prinse. Cu cîtă plăcere m’am oprit la plasticele scene şi acţiuni din epopeia descălecării Moldovii scrisă de Bucovineanul Vasile Bum- bac, pe care I-am apucat alb, sfios, complet izolat de lume, în patriar- hala lui Suceava! Un contemporan şi prieten al lui Eminescu, Vasile Dimitrescu, care şi-a zis apoi Păun şi a fost supt acest nume un respectat profesor în Bucureşti şi învăţătorul de româneşte al Prin- ţului Ferdinand, avea idei de om în adevăr cult şi-şi stăpînia sigur versul. Ce frumoase traduceri şi uneori şi versuri originale a dat la început acel magistrat Ciru Oeconomu ale cărui romane sînt de sigur mult mai puţin atrăgătoare în molcoma lor deslînare! Şi alţii atîţia, ale căror nume singure plutesc, provocînd doar un creţ de ironie în colţul gurii. Dar» între aceia cari-şi au biografia şi analiza operelor în istoria literaturii româneşti, cei mai mulţi sînt cunoscuţi numai într’un LITERATURA ROMÂNĂ NECUNOSCUTĂ 5 anume domeniu şi dela o bucată de vreme numai. Rămîi uimit cînd îi găseşti cine ştie unde, în cine ştie ce rost, ascunşi prin foi obscure, pierduţi prin unghere* necercetate chiar atunci,şi totuşi vă- dind talentul lor sau măcar începuturile lui. Un Delavrancea, de fapt complet neurmărit, un Vlahuţă, luat în coame de obrăznicia modernistă şi cu manuscriptele nestudiate, poate pierdute, aşteaptă încă o atenţie care de sigur li se datoreşte. Ii putem vedea uneori în atitudini care dovedesc cîte iluzii îşi face fiecare generaţie în naivul ei orgoliu cu privire la ceea ce crede că aduce nou-nouţ şi nebănuit încă de nimeni. In «Istoria literaturii romîneşti contemporane * pe care am început a o tipări, semnalez nu odată astfel de descoperiri, care se îmbulzesc. Dar în proporţiile ce mi se impun, potrivit cu planul general al istoriei scrisului românesc, ce pot da acolo decît doar cîteva rînduri, puţine versuri sau linii de proză mai caracteristică şi trimeterea din notă, pe care numai un cercetător de amănunte o va culege! Atunci m'am gândit că ar fi bine să dau în întregime, puin- du-le în cadrul cuvenit, poezii întregi, complet neştiute sau uitate, şi măcar extrase dintr’o proză care a avut aceeaşi soartă. Le înti- tulez «Pagini uitate din literatura noastră». Pentru acest număr am plăcerea să dau ceva necunoscut din scrii- tori ca Eminescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu şi Delavrancea. II In « Foaia soţietăţii » din Bucovina, interesantă publicaţie perio- dică, pe care o desfigurează ciudata ortografie a lui Aron Pumnul, se află, la cutare pagină din primul volum, o poezie neiscălită,La o mamă, după care urmează versuri populare şi numai după acestea o bucată a unui scriitor fără importanţă, care semnează. Versurile, în metrul obişnuit atunci, dar pe alocuri cu căutarea onestă a unei rime mai grele decît a formelor gramaticale care-şi corespund în verbe ori în sufixe substantivale sau adjectivale, înfăţişează durerea pentru o femeie bolnavă care e chemată în cer de cei doi copii, pe cari i-a pierdut. 'Ţara ei, pămîntul cu tot ce cuprinde şi poate să dea ca mîn- gîere caută să oprească «muma cu durere, inima cernită», gata să zboare ca «floarea din cîmpuri, ca rouă din flori», şi farmecele acestei lumi a noastre, care caută s’o reţie, sînt aşa de puternice de se coboară şi îngerii, vrăjiţi, spre dînstde : Că îngerii înşişi din cer se cobor Şi dau pentru ele nemurirea lor!.. Cum se vede, e însuşi germenul ideii care va provoca mult mai târziu splendidul poem al Luceafărului. Dar atribuirea către Eminescu 6 EEVISTA FUNDAŢLLLOK EEGAEE care nu s'a folosit doar de aceste gîngăviri ale unui talent abia în- cepător, se hotărăşte prin alte două versuri, în care icoana şi rima amintesc Mortua Est, care e, cum se ştie astăzi, din comparaţia cu manuscrisele poetului, una din cele d'întâiu încercări ale lui, făcând parte din volumul de tinereţă pe care-1 pregătise de tipar. Aceste versuri iată-le : Şi-ar vrea ca să treacă de-al lumii hotar, Scuturînd din aripi al vieţii amar. Eminescu n’a publicat nimic înaintea «lăcrimioarelor» pentru marele lui dascăl Pumnul,, care sînt din Ianuarie 1866, urmînd în- dată, apoi, înseilările de romantism după ale lui Bolintineanu în « Familia». Avem astfel aici primele pagini ieşite la lumină ale acelua care era să se ridice îndată aşa de sus de-asupra unor astfel de modeste încercări. LA O MAMĂ Sînt oare de jale fără mărginire, Cînd sufletul simte dor de pribegire Şi-ar vrea ca să treacă de-a lumii hotar Scuturînd din aripi a vieţii amar. Dar'sînt şi pe lume oare fericite, Atît de frumoase şi'ndumnezeite, Că îngerii înşişi din cer se cobor Şi dau pentru ele nemurirea lor!... Tu, a ţării mele fiică mult iubită, Mumă cu durere, inimă cernită, Ah! din a mea ţară de ce vrei să zbori Ca floarea din cîmpuri, ca rouă din flori ? Ştiu bine că cerul te ’ndeamnă în taină S'anini pe-ai tăi umeri albastra lui haină ; Ştiu că suveniru-i dulce şi senin Naşte-ades în pieptu-ţi un amar suspin, Căci el te îngînă şi ziua şi noapte Cu-ademeniri scumpe, cu duioase şoapte LITEEATUUA 110MÂNĂ NECUNOSCUTĂ 7 Şi-ţi arată’n stele, ca să sbori la ei, Doi copilaşi tineri, doi albi îngerei!.. Cerul nare milă!.. El în veci răpeşte Tot ce’n viaţa noastră ne înveseleşte, Visuri, tinereţe, flori şi copilaşi, Ai inimii noastre oaspeţi drăgălaşi. Astfel te atrage acum şi pe tine Spre acele plaiuri de armonii pline, Unde se nalţă tot ce pe pămînt E mai blînd, mai falnic, mai frumos, mai sfînt! Dar, cînd te atinge negrul vînt de jale, N’auzi tot odată glasul ţării tale, « Care te desmiardă, cu lacrimi zicînd : « Fiica mea aleasă, o suflete blînd! «Patria cerească este o minune «Ce ochii răpeşte şi mintea răpune «Prin a sale raiuri pline de ’ncîntări, «Ce-alin copilaşii cu dulci legănări. « Nu e destul însă că i-ai dat doi îngeri? «Ah! n asculta glasul nopţilor de plîngeri! « Că şi eu am raiuri, şi eu te iubesc, «Şi eu pentru tine vreau să înfloresc «Ca să fii în sînu-mi astfel de ferice, « Dor să nu-ţi mai vie de-a zbura de-aice!» III Acel Caragiale pe care-1 cunoaştem, obiectiv, hipercritic, căutând cu durere o formulă de preciziune matematică, în a cării urmărire aruncă îndărăt desgustat, desperat aproape, forme care aveau, desigur, mai multă spontaneitate, reducătorul Ia scheme de o aproape abstractă «perfecţie » definitivă, cu greu lăsată dintr’o mînă care tremură de o rămăşiţă a îndoielilor, a avut un predecesor a cărui şi ultima rămăşiţă ar fi dorit el cu patimă s’o poată desfiinţa : un ro- 8 KEVISTA FUNDA iLLLOli IiUGALE mantie şi un sentimental. Sub stăpânirea unei mode care ne face să zîmbim la cîte o singură manifestare, dar ne umple de un furios desgust cînd aceste lîncede fabricaţii cad în serii asupra noastră, stătea orice tînăr. Atunci cînd Eminescu, aspru criticat, şi nu fără dreptate, chiar cînd era acuma departe în evoluţia lui răpede, de un « Gellian » de la Revista Contemporană, care e, cum o arăt în «Isto- ria literaturii contemporane», clasicul, foarte cultul om de gust Anghel Demetriescu, îşi făcea de lucru cu «junii conrupţi » şi vărsa şi el lacrimi, poate nu fără a fi cunoscut « Cântecul cămăşii » al lui Hood, asupra pînzii pe care o umezise « plînsul sărmanei copile » care face rochii de bal pentru bogatele doamne, îi era iertat acelui care va nota exact şi crud ridiculele unei societăţi încă nefixate să pornească în public cu byroniene blăstăme, ca ale nedreptăţitului Scurtescu, ca ale lui Mihail Zamphirescu, N. Georgescu şi Grandea, contra epocei « materialiste», care priveşte de sus cugetarea şi-şi rîde de orice simţire. In aceiaşi « Revistă contemporană * pe care el se pare a o fi servit, în al doilea şi al treilea an, ca tinerel secretar de redacţie, Caragiale, iscălind deplin, dă astfel o bucată de ver- suri din care nu lipseşte energia x) : VERSURI amicului C. D. Ce-mi spui de poesie, d’acea chimeră tristă, Cînd lumea d astăzi, rece şi materialistă, îşi rîde de chimere şi de puterea lor? Credinţile d acuma condamnă poesia Ca rătăcirea, crima păcatul, eresia, Ce merită să poarte despreţul tuturor. Ascultă-mă şi crede : de vei simţi vr’odată Că pieptul tău nutreşte seînteia cea sacrată, Să ştii că miserabil vei trece pe pămînt; In timpurile noastre, decît să cînţi, mai bine De pietre sparge-ţi lira şi-apoi sufocă’n tine Fugoasa-ţi înspirare şi-al tău nebun avînt. De-acum, stai noaptea singur, citeşte, studiază, Şi, de veghiare palid, mereu, mereu veghiază, Plecat pe cărţi bătrîne consumă-ţi anii toţi, Sacrifică-ţi vederea, cătînd fără ’ncetare Ca să găseşti ideia funestă pentru care S alerge ’n valuri sute de mii de sacerdoţi; a) O găsesc semnalată şi de d-ra Anna Maria Colombo, în studiul său despre Caragiale (revista L’Europa Orientale, XIV, I-II, p. 65). LITEEATUEA EOMÂNĂ NECUNOSCUTA 9 Obiectul ei să fie, de sigur, omenirea, Iar scopul, abrutirea, miseria, tîmpirea! -Acolo sacerdoţii cu toţi vor aţinti. - Ideia ta pămîntul în lung şi ’n lat să’ncingă, Prin vorbă sau prin spadă cu ’ncetul ea s’atingă Şi polul miazănoapte şi polul miazăzi. Sau nu! Munceşte-ţi mintea, gîndeşte-te, combină, Invent'o monstruoasă, teribilă maşină, Concepere fatală, ce demn’a se chema Flagelul omenirii, pornind într’o clipire, Ca fulgerul turbată, şi numai c’o lovire Armate formidabil să poată sfărîma. Atunci tiranii lumii, văzînd a ta lucrare, Vor alerga cu toţii să-ţi dea, prin admirare. Averi, măriri şi nume, s’ajungi nemuritor; Iar bietele popoare, nenumărate brute, Tîmpite d’o nedemnă şi lungă servitute. Te vor mări, fii sigur, ca şi tiranii lor. Adesea mă concentru şi cuget cum, odată, In Grecia, mulţimea, de cîntu-ţi fermecată, Tăcută, strînsă ’n juru-ţi, Omere, te-asculta. Aşa, bătrîn rapsode!.. Şi te numia: Poetul, Căci între toţi mortalii tu posedai secretul Cum se ’nstrunează lira, cum trebuie-a cînta. Erai bătrîn, dar mîndru ; pe fruntea ta senină Lucia’n splendoarea toată scînteia cea divină Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ţi dea. Umblai după ’ntîmplare, şi numai a ta musă Şi cultul ce-ţi dau Grecii le-aveai drept călăusă. Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea. Rapsode, vino şi-astăzi, şi, de mai poţi, te ’nspiră, Te’ncearcă să mai farmeci mulţimea cu-a ta liră Şi cu scînteia sacră ce-aveai pe fruntea ta! Dac’ai trăi, de sigur, ţi-ai renega şi musa, Şi geniul, şi lira, şi mută ţi-ar fi buza ; Mînia lui Achile mă jur de-ai mai cînta. Căci, de cumva, bătrîne, nevrînd să ştii de lume, Cîntînd, ai vrea şi-acuma să sapi frumosu-ţi nume Pe-a timpilor eternă columnă de granit, EEVlbTA FUNDAŢIILOR REGALE iO Amar ţi-ar fi plătită sublima nebunie : Mulţimea, fără milă, ţi-ar zice’n ironie Şi fără să t^-asculte : «Sărmanul e smintit»!. Şi, chiar dacă p’alocuri, prin lungă căutare, S ar mai găsi fiinţe ce sacra ta cîntare Ar mai putea ’nţelege şi-ar mai putea simţi Invidia nedemnă, barbară şi perfidă Ori ignoranţa crudă, profană şi stupidă Virtuţile moderne pe loc te-ar amuţi. Ce-mi spui de poesie, de-acea himeră tristă, Cînd lumea d’astăzi, rece şi materialistă îşi rîde de himere şi de puterea lor? Credinţile d’acuma condamnă poezia Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia Ce merită să poarte despreţul tuturor. *) Nu e însă numai atît. Odată ce ne-am deprins cu acestălalt Caragiale, nu ne vom mai da înlături, uimiţi şi indignaţi, în faţa nuvelei «Patima unui călugăr** 2), iscălită C***, care înfăţişează pe un călugăr ce-şi uită datoria faţă de haina lui şi se aruncă săl- batec asupra unei iubiri, de nobilă jupâneasă, care era păstrată pentru oamenii neînfrînaţi de asemenea obligaţii. De sigur surîzi când e vorba de suferinţa din mănăstire, de puterea uriaşă a pă- timei, însă, cînd cuţitul fetei străpunge inima răpitorului se poate gîci încotro se va îndrepta, în drama de teatru şi în povestirea drama- tică, talentul mijind al autorului. Dar primele acorduri, pe care le reproducem mai jos, arată instinctul care ştie să umple de la început spaţiul cu o notaţie sigură şi sobră, creînd astfel mediul, şi nu odată formule de energie în- cearcă a fixa o atitudine : «Un mare spaţiu gol încunjurat cu mari ziduri, o bisericuţă bă- trină, aruncată într’un colţ întunecos ; ferestrui cu drugi de fier ; copaci centenari, ale căror rădăcini au supt multe lacrimi în cuis de atîţi secoli; umbre care alunecă din cînd în cînd prin curte ca nişte puşcăriaşi cu lanţurile la picioare ; iată ce fel este aspectul mănăstirii în sînul căreia s’a petrecut drama ce voim să povestim 3)». ■*) Revista Contemporană, II, pp. 288—291. 2) Ibid-, p. 174 şi urm. Ca motto, versuri populare din colecţia lur Alecsandri. '*) A se observa şi îngrijirea unei meticuloase punctuaţii, notă permanentă a scrisului lui Caragiale. XJTEEATUEA E0A1ĂNĂ NECUNOSCUTĂ II Exageraţia care stătea în chiar atmosfera timpului şi de care, cum se va cunoaşte cîndva, e atins Eminescu însuşi, acest baroc de idei încordate peste măsură, de figuri contaminate, venia — de altfel ca şi la fostul sufler şi figurant Eminescu —de la prac- tica, atîta timp avută supt ochi, a unei meserii, cu puternică înfluenţă asupra oricărui suflet tînăr, care nu era numai a ta- tălui, ci şi a unchiului acestui tînăr smuls de viaţă din mediul lui cunoscut şi, putem crede, şi atîta vreme favorit. De altfel tema ne- potrivirii stridente, tragice, dintre ce iscodeşte în chinuri geniul poetic şi ce oferă o societate nechemată pentru a înţelege se va întîlni în satira aceluiaşi Eminescu, unde atîta compătimire se revarsă asupra muncii, menită să fie zădarnică, a « bătrînului dascăl ». Şi în dialog este ceva din obişnuinţa mlădiţei de actor : — «Coconiţă, jur pe Maica Precista că gîndurile mele sunt cu- rate. Să nu-ţi fie frică. Nu striga : sunt din mănăstire. — Vii din mănăstire, atunci eşti un călugăr... Pentru ce dar te-ai îmbrăcat astfel? — Mama este colo... Poate că cu dumneaei voieşti să vorbeşti. Aşteaptă-mă ; mă duc să o chem. — Nu o chema, coconiţă. — Dar cine eşti d-ta? Şi apoi vine tirada : « Uită-te la acele pietre, la acele ferestre strimte şi îngrădite. După acele ziduri, după acele ferestre sînt, colo, fiinţe care la fiecare gîndire simt o suferinţă, care scot la fiecare ru- găciune un gemăt»— şi ea nu e decît firească la cine a trebuit să audă în copilăria şi adolescenţa lui atîtea şi, mai rele. Şi mai departe, în această declaraţie, este acel tremur de gîndire, de sentiment care vădeşte oricînd, în orice, pe adevăratul scriitor : * Ne-ai văzut în biserică, nu este aşa?, plecaţi pe ceaslovele noastre, nemişcaţi ca nişte stîlpi de piatră, şi te mirai, d-ta înger curat, de acei oameni cari uită tot pentru a nu se gîndi decît la Dumnezeu. Copilărie! Dacă ai fi/măsurat cîtă ură rece era în actle capete ple- cate, cîtă desnădăjduire şi aprindere era supt acea rasă de lînă neagră sau cafenie, ai fi fugit de acolo spăimîntată ». E în violenţa de aici fără îndoială povestirea scenei sălbatece din Făclia de Paşti. Caragiale, născut la 1853, avea în acest an 1875, cînd, în numărul de la Februarie din revista citată, îi apare blăstămul aruncat socie- tăţii, vre-o douăzeci şi unul de ani. VI Se ştia că Delavrancea a început nu numai cu criticile de artă, uitate, din ziarul Drepturile Omului, în care a trecut o primă tinereţă de 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE socialist, dar şi cu poezii, pe care le aminteşte el însuşi, dar nu mi-a reuşit să le descopăr. II regăsim însă, deplin stăpîn pe o formă de o maestria desăvârşită, plină de avînt, de pitoresc, de eleganţă ca şi de humor, în răspunsul pe care-1 dă, prin Familia dela 1885, lui Duiliu Zamfirescu, care iscălia « Don Padil» cronici rimate, de o mai mică varietate de ton, în aceiaşi revistă, după ce încă de la 1883 începuse, foaite tînar, o carieră literară, menită să fie lungă şi aşa de fecundă x). Dăm pe rând ambele bucăţi: SALON Cronică rimată Azi moda este să se scrie Nimicuri mari în versuri mici; Deci, cetitor, ca să nu zici Că gazetarii sunt mojici, Poftimu-ţi modă : stihărie! Nu-i nou, în iernile de-acuşi; Să vezi că nu cade zăpadă ; Dar ar fi nou ca să se vadă O iarnă ’n care să nu cadă Cocoanele pe-alunecuş. Aşa, la operă, spre pildă, Prinţese cu traiu monoton, Jucînd în gîndul lor o Gildă2), Cu nasul cad, spre-a fi în ton, Pe nasul unui bariton. Sau pe la ghiaţă (căci se zice Că sfatul nou comunal A pus hamal lîngă hamal Să şteargă ghiaţa pentr’un bal Cu bere, crenvirşt şi popice), Acolo, fetişcane ’n şir, Alunecînd cu domni prin ceaţă, Rimează ceaţă cu musteaţă. O! Julietta lui Shakespeare! Şi ca şi tine cad -. • pe ghiaţă. *) Pp. 236-7, 266. a) Rigoletto. LITERATURA ROMÂNĂ NECUNOSCUTĂ 13 Aşa e lumea... nu-i nimic! Unii mai cad, alţii se scoală, Şi fierbem în aceeaşi oală; Căci suntem toţi de-aceiaşi şcoală : Al plapomei colegiu unic. 0! dacă omul ar fi demn De-a şti de mic ce-i este scris, Ar tot ciopli la cruci de lemn, Să aibă ce să puie semn La capul fiecărui vis. Căci, ori ce-ar face, ori ce-ar drege, La urmă, desilusii sint... Şi pentru vulg sau pentru Rege S’aplică tot aceiaşi lege C’un singur paragraf: mormînt. Cînd îţi arunci privirea caldă In lumea sufletelor reci Şi vezi tot soiul de zevzeci Cum mintea liniştit şi-o scaldă In nemurirea cea de veci, Te - apuc’un dor de a fi o stană, Un vîrf de munte, un copac, Decît să zici că mai eşti Dac Din Dacia acelui veac Cînd lumea’n tot era romană. Dar iată-mă ’n filosofie Inomolit pînă la brîu Şi gîndul mieu era să fiu Un cronicar mai cilibiu, Cu cronica în poesie. Deci, Rosinantă, stai pe loc! Sau te întoarce iar la baluri, Străbate prin a’ lumii valuri, Ca şoarecii prin caşcavaluri, Şi întră ’n grajd; eu întru’n joc! E bal de facere de bine Şi e cu port naţional. Cocoanele sunt într’un hal... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE »4 Cum numai cine-a mers la bal Le va ’nţelege ca şi mine. Sînt îmbrăcate ţărăneşte Şi joc lanciers cu balancez, Vorbesc turceşte, păsăreşte, Şi se ganteăză franţuzeşte, Bătînd măsura: do, mi, re. Nenecele par a le pierde, Drăguţele de copiliţe, Şi ca şi ele port altiţe Pe cap cununi de lămîiţe Sau cîte-un castravete verde. Depe sub fote cîte-o labă Se’ntinde, slută, pe parchet Şi căpătînd o gleznă slabă, E înodată de o babă Uscată ca un biet pesmet. Industria naţională De-ar merge pe aşa picioare, Te -ai pomeni în patru oare C’a şi trecut peste hotare Şi la străini a dat năvală! O! Alphonse Karr avea dreptate! La rochii, coada este totul, Precum la advocaţi e botul, Precum la deputaţi e votul : Mistere, farmece, păcate. La bal mascat femei în fire îşi pun turnure pe obraz Ades, spre marea mulţumire, A celora ce din neştire Se gudură şi li fac haz. Aici obraze respectate Sînt iarăşi domnii deputaţi. Din spirit de majoritate Sînt toţi prezenţi, şi au dreptate : Pot ţine spiciuri nemascaţi. LITERATURA ROMÂNA NECUNOSCUTA '5 Ei se inspiră din dantele, Interpelaţii făuresc, Şi gîndurile ce-i muncesc Le neacă n Tokay unguresc, Făcînd sonete la trei stele. Cei mai bătrîni stau la o parte Privind la camarazii lor Şi-şi zic încet : «Amor, amor, De ce păcatele eşti chior Şi nu-ţi iei drumu ’n altă parte!». Şi astfel lumea se ’ncîlceşte Şi se afundă n sama ei, Cu draci întregi, cu semizei, De nu-i mai dai de căpătei In mii de ani... Şi se sfîrşeşte. DON PADIL SALON Odă barbară la o « Cronică rimată > lut DON PADIL Tu, Don Padil, mi-aduci aminte C’aveam în vremuri un Pegaz, De care singur făceam haz Ca să-mi înşel al mieu necaz : Pe cînd, de sigur, nu’aveam minte. Şi de-i puneam picioru ’n scară, Mi se părea c’a şi zburat Pe alt tărîm neturburat ; Dar publicul neîndurat îmi da cîrlanul de ocară. O! ce desgust! pozna de cal Era beteag de trei picioare, Şi-al patrulea... e de mirare Şă-I fi avut chiar Ducipal ; Cît pentru-al mieu, nu fac prinsoare. Aveam o scripcă ’n Ioc de harfă, Şi asudînd ca un Tantal Cercam a-i da glas de cristal. i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (In lumea noastră de metal, Cîţi n’au vîndut astfel de marfă!) Crezuiu că dorul o să-mi treacă De l aş topi în plîns de liră ; Dar, scîrţîind o doină seacă, Am priceput de ce se neacă Atîţi poeţi cari deliră! Iar, cînd nu mai putuiu cînta, Stîngînd a versului feştilă, Ecoul minţii, făr’de milă, Mă pălmui cu doina mea : « pa, vo, ga, zi, ke, zo, ni, pa». Atunci văzuiu că psaltichia Fusese doica musei mele ; Lăsaiu dar luna printre stele S’alunece cu poezia Ce n o găseşti în versuri rele. Aşa fu scris rimelor vechi : A răposa perechi, perechi. De piere-un greiere ’n ruină, Ori un brotac într’o rovină, E un cîştig pentru urechi. Dar tu, Padil, ce-aşterni în rînduri Acorduri dulci din alte lumi, Lasă realul ’n patru scînduri Să odihnească ’n veci; şi du-mi Desgustul miu p a tale gînduri. Aş vrea să rîzi, să cînţi, să plîngi Pe alte veacuri de minuni, Cînd mai trăiau ilusiuni: Să uit şi lumea de nătîngi, Şi adevărul de minciuni. Tu n’ai putut vedea în baluri Decît simţiri de stîrpituri... Ce zguduia aste făpturi, Incît să pară nişte valuri Ce mor spărgîndu-se de maluri? UTEBATCBA BOMÂN NIXCNOSOUTĂ Tu ai zărit pe luciu de ghiaţă Că acel şir de frumuseţe Au sub patine ce-au şi n ele, Făcînd petrecerea o piaţă Cu-acelaşi verb : « să nşel, să ’nşele ». De ce te miri d’o decoltată Cu mănuşi pai ce-i trec de cot? Lozinca modei-i constatată : «Ce-i de văzut s'ascunde tot, Ce -ar fi d ascuns, uşor s arată ». Şi, dacă. ’n rîs scoţi în izvoade Pe deputaţii cacofoni, Eşti un ingrat, — căci alţi bufoni N ar face ca aceşti Cleoni Progrese mari cu legi neroade. Aruncă «cronica rimată » Pe contul domnului Banville, Bietul parnasian abil! Acum, pe lira-i sfărîmată, îndrugă versuri de copil. La pragul lumii e gunoiu, Şi viaţa noastră e jilavă Etern suflată ca o pleavă Intr’un posomorit puhoiu. Poete, nu trăi cu noi ; Visează cîntul lui Levante Mort p’al ilusiei hotar; Te du din nou pe ţerm la Zante, Reda-ni versul solitar De bronz şi de mărgăritar. De cap de plumb şi inimi reci Mi-e greu, mi-e silă şi mi-e frig; Tu, dînd în turma de zevzeci, In Ioc s’o Iaşi dormind de veci, Amice, tu mă faci să strig i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Că n'am decît un ideal : Să spînzur un poet ce ţine A vinde sferele senine P’o secătură de real. Dar n’aş voi să’ncep cu tine. DE LA VRANCEA Se poate mai multă fantasie şi în şerpuirea versului mai multă uşurinţă? N. IORGA STRADA In oraşul nostru amorţit, o stradă mică îşi trăeşte viaţa zi cu zi. Fiecare anotimp şi fiecare ceas schimbă ceva din lumina şi din aerul străzii şi-i îmbracă în aspecte felurite personalitatea reală. Pe orice vreme, mult după miezul nopţii, se aud încă paşi de trecători întârziaţi. Uneori, prin fereastra deschisă, ajung până la mine fraze cu înţeles, ori vorbe răzleţe, absurde în izolarea lor. Drumeţi necunoscuţi - vieţi anonime - trimit din treacăt, peste pragul porţii, odată cu neaşteptate amănunte, câte o fâlfâire din vălul impalpabil al misterului lor multiplu. •k * * — ... dela doi berbeci ? — Da, de-acolo cumpăr eu acuma . •. dela « Doi Berbeci ». — Iaca nu-i bună... că-i prea grasă. Cei doi vorbitori, doi domni care s’au vestit încă din vale prin ciocănituri alternative cu bastoanele în pietre, s au oprit acuma în dreptul porţii mele. Strada, în pantă repede, pavată cu pietre mici, cu colţuri ascuţite, scoase bine în afară, are în dreptul porţii o platformă ospitalieră. Rar drumeţ - mai ales dacă are şi tovarăş - să nu poposească aici, ca să-i vie suflet. — Ce spui dom le! E o bunătate. — Aş ! nu-i bună. Să bagi de seamă... e prea grasă. — Lasă-mă, nene, că nevastă-mea ia în fiecare zi. E straşnică! — Ascultă-mă pe mine, când îţi spun. Dela « Doi Berbeci » e prea grasă... ţi s’apleacă. Celalt tace, impresionat în sfârşit; apoi, fără veste, sughiţe. — Iaca, nu-ţi spun eu? Ţi-a căzut greu. Aţi luat şi azi, nu-i aşa? — Da! răspunde cu glas leşinat celalt. Da, am avut... şi la amiază-şi sara. — Hm! iaca nu-i bun. Eu mai bine prefer dela femei... Nu-i asa de grasă... Cea dela «Doi Berbeci» e prea grasă, din cale-afară.. Ţi s’apleacă, - negreşit! 20 REVISTA FUNDAŢIILOR RE 'ALE — Hâc! face celalt, imediat. — Da, da, ţi s a aplecat, nu vezi? Dacă-ţi spun eu!.. Era prea grasă... Hai să mergem. Au pornit, la braţ. Se desluşeşte bine, după zgomot, un pas ho- tărît şi altul şovăitor, care trădează un moral zdruncinat. Ciocănitul paşilor descreşte spre deal şi glasul cicălitor se stinge şi el, treptat: — Ascultă-mă pe mine... mai bine dela femei... prea grasă* • • 0 trăsură de ţară s’a oprit sus, pe deal. S’a stricat, se vede, ceva. • • Vizitiul s’a dat jos şi se tot învârte pe lângă roate. — ...lor, de drumuri! Şi n’am batâr o f rânghiuţă... Cucoana din trăsură - stăpâna - parcă atâta aşteptase : — Apoi sigur, dacă pleci la drum mahmur şi fără frânghie... Vizitiul nu rămâne dator cu răspunsul, dar îl mormăe, de nu se înţelege nici o vorbă. Străină de toată întâmplarea, stă în fundul trăsurii o fată. Luna luminează din plin. Cu privirile lăsate pe o scrisoare, fata zâmbeşte. Şi simpla ei prezenţă, nemişcată şi mută, creează o oază de poezie în mijlocul vieţii. •k * * De multă vreme, în seara asta, zăresc două umbre în faţa porţii. Deschid fereastra, să văd mai bine. E o seară de Noembrie, când lumea se înneacă în ceaţă, caîntr'o mare răsturnată din cer peste pământ. Cele două umbre sunt doi vardişti. Stau răzimaţi de stâlpul fe- linarului şi bodogănesc încetişor, fără întrerupere. Fiecare ţine câte un carneţel în mână. — Aşa... Maria Panfiîe... Unul din cei doi vardişti e gros şi bătrân. Lumina îi bate uneori drept în obraz şi-i accentuează exagerat nasul mare şi mustăţile zbur- lite. Silabiseşte rar, cetind din carnet: dictează. Cel tânăr scrie. — Aha! (silabiseşte şi el, după dictare) : Ma-ri-a Pan... — ...file. Panfile... Aşa!., şi Franţ Iohan... Vardistul cel bătrân lasă celuilalt vreme ca să silabisească după el şi să scrie. Ştie el bine că asta nu-i treabă uşoară. Şi urmăreşte toată operaţia cu multă răbdare înţelegătoare. — Maria Panfile şi Franţ Iohan... — Aşa! Bun. Aceste două vorbe, bătrânul le spune cu tonul lui firesc. Apoi, deodată, ridică glasul, îşi schimbă timbrul şi urmează dictarea pe ton cântător : — ... la pretenţia domnului Ingineri... STRADA 21 — ... domnului Ingineri... — ...domnului Ingineri chef ere... — Aha, dela căile ferate.. ■ ştiu! Vra să zică : Ingineri chef ere... — Aşa. Ingineri chef ere Ne Bocşan... — Ne Bocşan... (apoi cu glas natural) : — Care-i aista, bre? — Ei, care! Cuconu Nicu... ingineriu dela Carter... că i-a bătut în uşă... — .. .în u-şă... — Aşa! în uşă... Glasul celui ce dictează se schimbă deodată, sunând gros şi înfundat. : — .. .în uşă, pela unsprezece noaptea... Cel ce scrie ridică brusc ochii de pe carnet, să vadă pricina acestei schimbări de glas. Vardistul cel gros scăoase condicuţa din mână şi aşa cum se găsea, cinchit jos ca s’o ridice, continua dictarea din memorie : — ... unsprezece noaptea... Ufi Glasul s’a limpezit. Vardistul cel bătrân e iar în picioare. — ...şi i-a cerut bani... — .. .cerut bani... E târziu. Umezeala se face tot mai pătrunzătoare. închid fe- reastra. Bariera străvezie şi parcă imaterială a geamurilor, stinge instantaneu murmurul de glasuri. înainte de a lăsa storul, mai arunc o privire spre cei doi vardişti care, pierduţi în ceaţa tot mai deasă, muncesc, cu forţe unite, la redactarea definitivă a raportului început. Peste vreo două ceasuri, când ridic iar storul, îi văd tot acolo — * * * O fată urcă repede la deal. Şi-a scos pălăria. Vântul serii îi joacă prin păr. In mersul viu se simte tinereţea ei întreagă. îngână cu gura închisă, cu dinţii strânşi, un cântec nelămurit. Cântecul se urzeşte înăuntru fără voe, în întregime : melodie, întor- sături, cuvinte... şi, fără veste, fata uită că e pe stradă, glasul aprins rupe zăgazul buzelor şi al dinţilor într’o izbucnire impetuoasă : Vot poţelui poslednii moi, S toboi v hram - i v grob s toboi! Pasul fetei îşi mlădie mişcarea, în lumina de amurg, după ca- denţa legănată a cântecului. Rochia subţire i se modelează cu graţie pe piept, iar pe şoldurile-i înguste face cute nestatornice. Pe nesim- ţite i se furişează în glas o melancolie, care nu pare a ei... şi cân- tecul străin se pierde uşor, în cuvinte neînţelese, printre grădinile străzii noastre : ... S toboi v hram, - i v grob s toboi... 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In noaptea caldă şi grea a pornit deodată furtuna. Ploaia cade plină, năpraznică şi zgomotoasă, cu frângeri şi opriri capricioase, după schimbările repezi ale vântului. Copacii se zbuciumă ; sârmele electrice s’au rupt; strada e întunecată. Apele de pe toată coasta s’adună şi năvălesc pe aici. Au umplut ulicioara din gard în gard. Fulgere şi trăznete amestecate în vâjâirea apelor au izgonit orice vietate: om, trăsură, vardist... Dar vântul mână furtuna mai departe, tunetul bubue tot mai înăbuşit spre miază-noapte, apele îşi schimbă zvonul : mai domol, mai catifelat, subliniază doar liniştea mare. Dintre nouri s’arată luna. ...Neverosimil, piţigăiat, nevestit de nici un zgomot pregătitor, răsună un glas androgin : —.. .eu fasole nu mănânc, eu dovlecei nu mănânc, mazăre nouă - nu, veche - nici atâta! Eu d’astea nu mănânc. In clipa următoare tăcerea cuprinde iar strada pustie şi întunecată. —... şi l-am bătut, măi, aseară, la noi în grădină... l-am bătut... — L-ai bătut bine, măi!? — D’apoi! — Cum dracu’ de-a venit el singur în grădină la tine? — Hei! Ionică mi l-a adus. Anume, ca să-I bat. I-a spus aşa : < Haide, mă, cu mine în grădină Ia Mihuţă, că are agude coapte şi dulci ca nierea ». Şi eu mi-am tăiat două vergi grosuţe de corn şi am stătut ascuns în iarbă. Când l-am văzut sus, în copac, numa ce-am sărit la el... şi dă-i! şi trage-i! şi dă-i! — Da* dece l-ai bătut, bre, Mihuţă? -Păi... el nu m’a bătut pe mine eri? S’au adunat vre-o cinci băeţi şi, când m’am dus după pâne, m’au încongiurat, m’au trântit la pământ şi m’au bătut cu călcâile în cap--- După o scurtă tăcere glasul lui Mihuţă urmează cu multă satis- facţie şi veselie. — Iaca, am şi un cucui în cap - cât nuca! N’a răsărit încă soarele. Casele dorm somnul adânc din zori» cu storurile lăsate la ferestre. Străduţa, singură cu ea însăşi, parcă e schimbată. La adăpost de privirile oamenilor, îşi arată în aceste clipe făptura ei cea adevărată, de lucru neînsufleţit. In celelalte ceasuri ale zilei te amăgeşte neîncetat cu înfăţişări de împrumut. Tăcut ca şi strada, un motan cenuşiu stă sculptat, sus, pe stâlpul porţii. Nu cred să fie singur. Mă uit mai bine... In stradă mai e unul: stă pe-o piatră, cu capul ridicat şi strâmbat într’o parte, şi 8THADA 33 se uită neclintit la cel de pe stâlp. Iar în salcâm, dominând situaţia, pisica mea multicoloră şi-a izbutit o poză de desăvârşită indiferenţă. Scena se prelungeşte, asemenea ei însăşi, ca un peisaj imuabil, cu stânci. Dar un hârşiit uscat pune sfârşit acestui moment preţios de linişte şi de singurătate. Sunt măturătorii Primăriei, care se ivesc odată cu soarele. Sculptura de pe stâlpul porţii s’a animat subit şi săgetează aerul, ca o rachetă. Se aud de jos pufnituri scurte : motanii se scuipă după ritual, dar la repezeală, ca pentru despărţire ; şi - năluci unduioase ale nopţii - taie drumul, dispar... Pisica cu pricina se coboară, în sfârşit, şi ea din salcâm, tacticos,— e la ea acasă doar, — scârţâind cu gbiarele pe scoarţa aspră. * * * Trec doi bătrâni, pe înserat. Cred că din tinereţe bat împreună acelaşi drum spre casă, la aceleaşi ceasuri. — Vai de mine, cum am uitat! zice unul. — Ce?.. Ce-ai uitat, frate? întreabă celalt repezit, ca deşteptat din somn. Păşesc amândoi rar, pe sub copacii cu frunza jilavă de ploaia care abia a stat. Un abur cenuşiu apropie cerul de pământ şi creează o atmosferă de adăpost restrâns şi intim. Bătrânii îşi târăsc picioarele în acelaşi ritm şi vorbesc peltic, aproape Ia fel : — Dacă am uitat, am uitat, na! Mi-a spus să-i cumpăr aţă... — Aba, ace! întăreşte celalt, înviorat subit de acest detaliu de viaţă feminină. — Da, aţă... aţă de cusut. — înţeleg eu! Ace.. • ace de cusut... Da’ trebue să găsim noi şi pe aicea, ace. • • Parcă la Simca ştiam că ţine şi ace. • • — Aşa? Iaca, îi trebue aţă. Da’ ce? Capu’meu Ia aţă îi acuma? — Ei, lasă c’om întreba. Intru eu Ia Simca şi întreb. Parcă-i mare lucru să aibă ace? * * * — Ne oprim puţin aici, să ne-ajungă şi dumnealor... Două doamne poposesc chiar în poartă şi-şi urmează o conver- saţie începută : — Dragă, eu i-am spus : tu, acuma, eşti cum e mai rău. •. Dacă nu te măritai, calea-valea. Da’ acu ? Măritată - şi după o lună, de- odată, tranc! te lasă. — Da’ şi el.. • s’o lese după o lună! Barem un an să mai fi trăit cu ea. •. de! 24 li VA ISTA rdNDATIILOE REGALE — Un ticălos! Ea zice că nu-i pasă. Da’ eu i-am spus : dragă, nu te juca cu organismul!.. Iaca eu, când eram fată, vorbeam, dan- sam cu băieţii - şi nici capul nu mă durea. Da’ acuma... n’aş mai putea să suport. — Taci, dragă ! — Ce să tac? Asta-i lucru natural. Am fost două săptămâni, astă toamnă, Ia Bucureşti, fără Ţilică. Poţi să-ţi faci idee... Tanti ca să mă distreze, mă tot ducea pe la ceaiuri... pe la serate... Mai rău! — Taci, dragă! — Ce să tac? Mai ales după ce dansam, ţin’te insomnie... şi pe urmă visuri... tii! ce visuri! Din vale s’aud paşi şi glasuri amestecate. Vorbitoarea din poartă scoboară brusc tonul şi închee în grabă : — După o săptămână a trebuit să-i dau telegramă lui Ţilică j < Lasă tot şi vino ». — Dă-mi drumu’, mă! Ce mă ţii? - se aude din stradă un glas stârnit. 0 fată curăţel îmbrăcată se luptă cu un băietan, care se clatină pe picioare şi s'a încleştat de braţul ei, ca să-şi păstreze, cât de cât, echilibrul. Fata e cu spatele spre fereastră ; el, cu faţa. Un reflex dela as- finţit îi luminează obrazul searbăd, ca după boală. Cu ochii prea tare deschişi, se uită fix la fată şi nu spune o vorbă. Apoi sughiţe din adânc, dă ochii peste cap şi încearcă să se apropie mai mult. Gata să cadă grămadă, se agaţă cu putere şi de celalt braţ al fetei. — Dă-mi drumu’, măi, n’auzi? Din seara asta, s’o ştii, s’a distrus toată chestia între noi! Cu o smuncitură neaşteptată, fata se desface din mâinile lui şi-o ia cu hotărîre aprigă la vale. In urma ei băiatul se clatină, descumpănit, nemereşte cu umărul în gard şi, felicit că a găsit un sprijin, rămâne acolo, nemişcat. După câţiva paşi fata se opreşte în josul străzii şi, înduioşată, cată îndărăt, spre beţivul scăldat în lumina asfinţitului. Două cumetre s’au aşezat pe băncuţa dela poartă. Şi-au pus jos legăturile cu târgueli din piaţă şi stau la vorbă. — Lasă, cucoană, nu te mai supăra - • • — Da’ ştii dumneta ce de bani cheltuiţi, ce de năcazuri cu pro- cesul ista? — Te cred, dragă, te cred... Da’ Dumnezeu poartă de grijă. STRADA 25 Uite, eu, când am vre-un năcaz, îmi aduc aminte de săraca mama- • • Blândă şi miloasă mai era, Dumnezeu s’o ierte! Dacă vedea că se taie o pasăre, nici nu mai mânca în ziua aceea. Iar când îi făcea ci- neva vre-un rău, unde se pomenea să spue ea vreo vorbă urâtă, ori să se sfădească? Numai cruce îşi făcea şi se ruga lui Dumnezeu în şoaptă. — Hei, acuma--, până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii! — Alei, cucoană dragă, nu vorbi mata aşa. îmi aduc eu aminte când a plecat Hnstea din casă, fără să plătească chiria pe o lună, biata mama, Dumnezeu s o ierte, nimicuţa n’a zis, fără decât s’a închinat şi a dat şi o slujbă la biserică, şi... — Şi i-a plătit? — Nu i-a plătit! Da’ na rămas Hristea olog de amândouă pi- cioarele? A rămas! Şi ologu-i şi până’n ziua de azi! — Auzi dumneta! — D’apoi! Puterea lui Dumnezeu... Şi cucoana Aneta, ceea de ne-a mutat hoţeşte gardul la viişoară- • • nu i-a luat Dumnezeu şi ei toţi copiii într’o lună? A dat scarlatina într’înşii în scurt, - după chestia cu gardu’. Vecinii ne îndemnau la proces, da’ pe mama n’a lăsat-o inima. •. Numa’ nişte rugăciuni a trimes la Mănăstirea Neam- ţului, unde era călugăr un frate de-a dumneei - şi gata! — A fi cam târziu... zice cu glas schimbat ceealaltă. Şi se ri- dică pripit să plece. - Dumneta mai stai şi te odihneşte, că eu mă duc acasă, să pun la foc. — Da’ stai că merg şi eu cu dumneta-.. mai vorbim de una, de alta.. • Cealaltă înghite şi tace. Pornesc amândouă. — De Mărdăroaia îţi mai aduci aminte mata? Ceea care umbla •să strice casa soru-mi... n’a murit şi ea nebună în Socola? Tot ru- găciunile. • • Eh! Dumnezeu nu bate cu ciomagu’... Bucovineanca de peste drum are două prietene în vizită, la poartă. E Duminică şi abia s’a înserat. Stăpânii sunt duşi de-acasă şi ele stau pe îndelete la vorbă. — Am văzut-o azi pe Floarea, fă! zice una. — Unde ai văzut-o? întreabă cea de gazdă. — Am văzut-o la crâşma din colţ, dela medean. — D’apăi... cine nu-i acolo? Toţi cei dela noi din sat s adună acolo, la Luzăr. _ Una din fete nu descleştează gura. Stă mai ferită, răzimată de stâlpul porţii, şi se uită ţintă într’un punct. Parcă nici nu-i împreună cu celelalte. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Şi giuca cu Marin, zice Jar cea dintâi. — Cine? Floarea? — D’apăi! giuca cu Marin, avan. — Am so zdrobăsc! s’aude deodată răspicat, un glas de con- trăită, stăpânit. E glasul fetei care stă înţepenită lângă stâlp. Numai pentru aceste puţine vorbe a descătuşat buzele ; apoi sufletul ei s’a zăvorit iar, în adânc, şi faţa i s’a făcut ca de piatră. ' * * * — Mendel nu admite influenţa mediului. Dacă se încrucişează, de pildă, un individ alb cu... — Ese mulatru! izbucneşte, plin de entuziasm, un glas subţire de fată. — Nu, Marussia. •. E vorba de Ipomoea Jaîapa. Glasurile foarte tinere se îngână în joc de octave : unul mai timbrat, al băiatului; celalt, de fată - muzical şi alintat. — A, Şalapa... Ştiu, ştiu acuma. — Nu Şalapa, dragă : Jalapa! Jalapa e o plantă din Mexic. Băiatul şi fata sunt, de bună seamă, studenţi. La ceas târziu din noapte se îndreaptă spre gazdele lor de prin fundul cartierului. Momentul e tulburător : primăvara s’a copt; cerul şi pământul desfăşoară splendorile începutului de vară. — • • .Ia Jalapa.. • încrucişez cel roş, A, cucei roz, B. Ies cinci- zeci roşii, la fel cu A, cincizeci galbene, la fel cu B. • • — Ai zis roz întâi — — N’are aface— roz. Eu vorbesc în general. .. Au ajuns în dreptul porţii şi,, inevitabil, se opresc. Stele fără număr clipesc una către alta, punctând cu străfulgerări polare discuţia celor doi. — încrucişez pe cel roş cu cel galben şi obţinem cincizeci roşii, cincizeci albe — — Serioja, nu vezi că iar te ’ncurci cu galbenul cela? — Lasă-mă, frate, ce mă tot întrerupi? îmi pierd şirul. Acuma încrucişez din cele obţinute - înţelegi? - şi vom avea, dintr’o sută, cincizeci roşii, douăzeci şi cinci galbene, cincizeci roze... — Dragă..., - încearcă iar fata să zică ceva; dar se opreşte singură, descurajată. — Ei, Marussia, cred că acuma ai înţeles. Fata vrea să pornească. Băiatul nu se clinteşte din loc. — Asta lucrez eu de doi ani! Acuma, dacă iau o găină albă... — Au să iasă găini de diferite culori — — Păi, nu e vorba numai de culoare... răspunde el, pornind în STRADA 27 sfârşit. Eu urmăresc şi alte probleme : dimensiunea corpului, lungimea părului... — La găină, Serioja?! — N are aface, Marussia, - răspunde exasperat băiatul. Voi, fetele, n’aveţi spirit ştiinţific... Eu discut problema în general... şi tu... Au ajuns în deal. Glasul lui tot se mai aude, rostind : — Iau o găină albă, înţelegi?... Dar cele două umbre au cotit repede după colţ. Şi niciodată nu voi mai şti ce s’a întâmplat cu găina. 0 pereche se iveşte în vale. A intrat în zona de lumină a becului electric şi se desluşeşte bine de departe : un bărbat zdravăn, în ji- letcă, cu pălărie mare în cap ; o femeie măruntă, cu mers neegal de fiinţă nervoasă. Merg tăcuţi, el înainte, ea mai în urmă, şi intră treptat în umbra stradelei. — Să mă muţi! izbucneşte dintr’odată femeea şi, cu o mişcare înfrigurată îşi îndreaptă berta de pe umeri. — Da... chiar avem şi bani de mutat! răspunde moale şi rar bărbatul. — Ba să mă muţi, cum îi şti - păcătosule! Plăti-ţi-ar Dumnezeu! Bărbatul încetinează pasul şi se lipeşte de ea. Vorbeşte tot domol, dar apăsat : — Taci, fă!.. Ai înnebunit iar? Ce batjocoreşti? Ce blestămi? Femeea simte primejdia aproape. Se mlădie într’o clipită, schimbă tonul şi porneşte ca ’ntr’un bocet : — Da’ ce? Să stau acolo, să-mi rupă inima? Că muncesc de dimineaţă până sara la balie, şi seara întru acolo ca în mormânt... Toată noaptea nu închid ochii de răul ploşniţelor. Să ştiu că mă culc aici, subt un gard, - acolo nu mă mai duc! Şi chiar se opreşte şi se reazimă de gardul de peste drum. Un salcâm îi face boltă moale de struguri parfumaţi, şi luna, eşită parcă anume de sub nour, o bate în faţă. Femeea e palidă şi firavă. Cu mâinile ei mici aşează mereu, în neştire, dantela neagră de pe umeri. Ochii ei ficşi parcă văd aevea odăiţa întunecoasă şi umedă, cu pereţii pătaţi de ploşniţe. — Nu mă duuuc, nu mă duc! Rămân aici... Bărbatul nu înţelege nimic. E ostenit, cade de somn, şi abia aşteaptă s ajungă acasă, să se culce, ca să doarmă trunchi până di- mineaţă. — Haida! Ori vrei să te lege şi să te ducă la balamuc? Odată cu vorba, o împinge hotărît şi cu umărul. Şi pornesc amân- doi pe cărarea de lumină, coborîtă din lună pe întunericul străzii. REVISTA INUNDAŢIILOR REGALE a8 Bărbatul şi femeea îşi mână din urmă spre casă umbrele lor neegale şi învrăjbite, ducând fiecare povara unei duşmănii grele, fără leac. — Struguri! Struguri tămâioşi! Glasul acesta copilăresc, izbucnit deodată în veselia dimineţii, îmi stârneşte o amintire lămurită. întocmai cu aceleaşi cuvinte, în- tocmai cu aceleaşi modulaţii, numai cu glas de om mare, se vestea cu atâţia ani în urmă Dincă Olteanul. Dincă s’a prăpădit de mult, dar tradiţia negoţului oltenesc se păstrează cu sfinţenie. De cum dă primăvara, toată mahalaua se trezeşte în zarva puilor de Olteni, răsăriţi nu ştii de unde, cu toţii deodată, când iarba dă colţ şi se desfac frunzele din muguri. Câte doi, câte trei, urcă pe întrecute panta străzii, cumpănindu-şi cu meşteşug coşurile şi-şi strigă cu glasuri aprige marfa, după vreme : — Zarzavat! Ouă dă găină, ouă! Câte unul mai isteţ măguleşte spiritul local, strigând : — Zarzavat!.. Verdeţuri - verdeţuri! Nu mi s’a întâmplat să văd pui de Oltean uricios. Toţi sunt năltuţi şi subţiri, cu picioarele goale, cu cămăşi vechi, dar curăţele. Din faţa dogorită iscodesc ochi negri, a căror strălucire parcă înfruntă cu anticipaţie tot greul vieţii. Rar când sub fruntea vre-unuia lunecă o privire cu lumină verde, învăluită de o tristeţe neprecisă. — Struguri! Strugurii tămâioşi! - zbiară chiar sub fereastră Ionică, cel mai vajnic dintre toţi Oltenii din anul acesta. Glasul îi tremură de grabă mare şi de ciudă că nu mă arăt îndată, să-şi asigure vânzarea. Din stradă strigăte multiple, la fel cu ale lui Ionică, se înteţesc unele pe altele, umplu aerul de viaţă, ca zarva amplificată a unui stol de vrăbii. Acuma, pe vremea fructelor, e toiul cel mare al Oltenilor. S ar părea că sunt distribuitorii predestinaţi ai acestor amintiri concrete ale Paradisului. Prunele cu miez de aur zăhăros sub pieliţa violetă, merele vesele în fel de fel de feţe, strugurii care au închis în sfere mici de chilimbar tot soarele verii, numai prin mâinile lor subţiratice şi pârlite ajung până la noi. — Ai venit, Ionică?.. Da’ nu te-ai prea spălat azi, mi se pare. — Ei, ba nu... Vă dăm un chil de tămâioasă? îmi răspunde el repezit, arătând că trebue să ne căutăm de treabă, nu să pierdem vre- mea cu fleacuri. _ — Bine, mi-i da. Dar uite ce murdar eşti pe faţă... ori te-ai bătut cu careva? — Ei, bătut!. • STRADA 29 Joacă din picioare ca un mânz şi-i sticlesc ochii de nerăbdare şi de ciudă. — Pere, prune, luaţi? Faine! Cât să vă dau? — Iaca, nu iau. Spune-mi dece eşti aşa murdar azi? — Zăpuşeală mare, dudue, nu vezi? răspunde omul, scos din fire. Curge năduşeala pe faţă - praf pe uliţe de te’neacă-.. asta-i! — Du-te de te spală la robinet. — Deseară! răspunde el scurt, - că făcui numai trei curţi... şi nu vândui mai nimica. Iese pe poartă ca un vârtej şi, din drum, se îndură să-mi mai arunce o vorbă : — Deseară, că acuma, îmi iau ăilalţi înainte... Hai cu strugurii! Struguri tămâioşi! LUCIA MANTU SK1 Luneci - arc alb, alb corb, Sub cer izbutit orb, Purtat de curată Daltă şi săgeată Spumei deslânate, Ruptelor carate. In sclipitor neşters, Plută mută de mers. O PRIVIRE Cea mai frumoasă din oraşe, Frumoasa stea enoriaşe Din darnice cutii de milă împarte - obrazul de copilă : Lumini căpriilor castane; Corăbii albe ; - vrăji sultane. TOROPEALĂ Frunzele din fire Şovăind vre-o ştire Lunecă prin vânt Abia fără gând Abia fără gând Abia prin vânt Vis de prinsoare Liniştita zare încet împresoară, Aşa, bunăoară. NESOMN Lune, ornement et l’honneur du silence RONSARD Cum? - străbună lună, Lucită nebună, Urca-vei prin om, In chiar vadul de somn. Vălurita mare Vuieşte cântare, Roate, temenele, Rotiţe inele. Ciuta mea trezită, Soarbe, garnisită, Ochi de aur, grâu, Fumegat prin râu. Iar mulţi câini dogiţi - Colţi afurisiţi - Zăbrele de furii Ard în cerul gurii. O pată senină : Cununa vecină. RONDEL (Atribuit lui Villon) Zi bună, an bun şi bună săptămână, Cinstire, trai, bucurii ce nu se amână -, Te străduie din bine ’n mai bine, mereu, Şi raiu’n iubire va să-ţi dee Dumnezeu. Astăzi - aducă-ţi mult norocul, pomană. Ea - mi-o întreacă p’a basmelor lleană. Punga nicicând fie arginţilor spână ; Zi bună, an bun, şi bună săptămână. Iar după astă viaţă, lumească, Ai şi bucuria mutată, domnească, înălţat când, preste nouri şi lună Veseli zăbovi-vom, numai împreună, Mântuiţi de necaz, şi-a pădurilor mumă ; Zi bună, an bun, şi bună săptămână. BARBU BREZIANU AMINTIRILE Colonelului Grigore Lăcusteanu (Urmare) REVOLUŢIA DELA 1848 In anul 1847 se coalizară dăscăleţii, avocaţii şi ciocoii rapaci, aspirând Ia o răsturnare generală a ţărei cu scop de a se urca peste ruinele boerilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghika, prin feciorii de boeri (cari erau clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Niculae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu cu scop de a re- veni pe tronul României. Ruşii nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 luna lui Mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop -ca vecină - să ia de pretext că Ia porţile ei s au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschidă «chestia orientului ». Generalul Duhamel, sau Rusia, aveau de uneltă pe Ioan Ghika, ginerele generalului Mavros, un fanariot pripăşit în ţară 1), general civil rusesc iar Ia noi general inspector al carantinelor pe amândouă Principatele. Boerii cei mari iarăşi, cari nu vedeau mai departe decât vârful nasului, cu aspiraţii Ia moştenirea tronului secondau revoluţia, deşi dânşii se prefăceau a rămânea statornici în principiile şi legile reglementare, iar pe fii lor îi împingeau să se coalizeze cu revoluţio- nam. Astfel ahmentându-se, revoluţia mergea progresând cu paşi uriaşi, numai poporul sau ţara sta impasibilă Ia toate aceste machi- naţii deşi se slujea cu numele lui fără ca el să ştie. Ii auzeai strigând : «In numele poporului! Naţia decretează! Dorinţa poporului»! şi altele. •. *) De fapt generalul Mavros era fiul lui Gheorghe Mavros, mare hatman tn Moldova, şi al Marioarei Ventura. 36 EEVISTA "PTINDAmLOB REGALE Din toate aceste partide, numai partidul lui Ehad Rădulescu avea imensa majoritate de prozeliţi care se compunea, cum am zis mai sus, de dăscâleţi, de advocaţi, ciocoi, armeni, ţigani şi ovrei, căci prin proclamaţia sa, după cum se va vedea mai la vale, a ştiut să flateze şi să măgulească toate clasele. Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluzii care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbi- ciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive. Generalul Duhamel, deşi pe sub mână urzea revoluţia, însă în faţa Iui Vodă Bibescu stăruea să facă arestaţii spre a înăbuşi răscoala, şi dacă are trebuinţă de oştire (căci zicea că nu are încredere în oştirea ţărei) să-i facă o cerere şi în două zile să-i aducă oricâte regimente de cazaci va voi. Bine era să-l fi ascultat! Generalul îi aducea pildă pe confratele său dela Moldova, Mihail Sturza, care au năbuşit revoluţia în 24 de ore, căci şi acolo se răscu- lase, şi au trimis într’o seară pe aga cu dorobanţii şi pe fiul său spă- taru cu soldaţii şi i-au legat pe toţi şi a doua zi i-au adus în Curtea domnească şi i-au bătut cu nuele la spete pe toţi fără osebire, fie boer, fie comersant, fie supus străin. Intre complici au mâncat şi Vodă Cuza bătae, după cum o spunea singur după ce devenise Domn. Şi astfel au înţelepţit pe toţi nebunii. Iar Vodă Bibescu, drept toate mijloacele de năbuşire a revolu- ţiei, au chemat un ciocoi de peste Olt anume Magheru, I-au făcut cârmuitor Ia Mehedinţi şi i-au dat trei, patru mii de galbeni ca să recruteze câteva mii de panduri şi la cea dintâi chemare să vie cu pandurii în capitală. In capitală au dat iarăşi ordine severe ca maiorii comandanţi de batalioane să stea pe rând în cazarmă şi Ia semnalul dat să fie cu batalionul Ia palat, având şi fieşicare soldat câte 60 de patroane cu glonţ (din nenorocire eu comandam batalionul al doilea - căci în anul acela am fost mutat în regimentul III după cererea mea - şi maiorul Pândele Cerchez comanda batalionul întâi) ; aşezase şi două tunuri în curtea palatului. După aceste măsuri Domnul dormea pe trandafiri, iar capii re- voluţiei lucrau ziua şi noaptea şi cu iuţeala fulgerului. La 6 Iunie 1848 comitetul revoluţionar, sub numire de «na- ţional », s’au constituit în satul Celeiul, din districtul Teleorman 1). Comitetul era compus de Eliad Rădulescu, dela gazeta «Curierul român», de maiorul Teii, comandirul batalionului din regimentul al II-lea, de o familie cu totul obscură, de fraţii Niculae şi Ştefan x) Celei e in jud. Roman aţi. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 37 Goleştii, de Magheru1), un ciocoi din Valahia mică şi de popa Şapcă, preotul acelei comune, discipol patentat al lui Bachus ; care comitet a doua zi au lansat în toată ţară următoarea proclamaţie : (Urmează textul cunoscutei proclamaţii de la Islaz) La 10 Iunie, către seară, Vodă împreună cu Doamna eşise la plim- bare pe şosea. Patru vagabonzi disperaţi, dintre care unul era Gli- gore Paleologu, Gligore Peretz (de ceilalţi doi nu-mi aduc aminte), călări fiind, au tras cu pistoalele asupra lui Vodă. Din norocire nu s’au rănit nimeni, numai epoletul lui Vodă l-au zdrelit un glonţ 2). Poliţia de îndată s au luat în urma lor ; în seara aceia s’au făcut mai multe arestări... Târziu! In seara de 10 Iunie era rândul meu să fiu de serviciu Ia ca- zarmă şi m’am culcat la polcovnicul Solomon, fiindcă locuinţa era peste drum de poarta cazarmei şi la orice alarmă eram gata. A doua zi, 11 Iunie, m’am gătit de dimineaţa să mă duc la ca- zarmă. Vrând să ies, găsesc pe polcovnicul Solomon în balcon, cu ciubucu în gură, bea cafea, şi înconjurat de toţi ofiţerii regimentului. După ce i-am dat bună dimineaţa, îl întreb : «Prin ce întâmplare acest consiliu ostăşesc până ’n ziuă, şi eu nu ştiu nimic»? Polcovnicul îmi zice : «Ei, maiorule, se petrec lucruri mari! Revo- luţie! Vine Eliad cu Magheru cu zece mii de panduri şi Teii cu Pleşoianu cu un batalion de soldaţi! Ia spune-i, Fărcăşene, că el vine de acolo». *) *) Gheorghe Magheru, n. în 1803 la Bârzeiu de Gilort. Comandă încă din timpul Eteriei, un grup de panduri în Oltenia. In fruntea acestora ia parte, alături de armata rusă a generalului Geismar, la războiul din 1828-29, repur- tând asupra Turcilor izbânda dela Băileşti. Preşedinte de tribunal şi prefect de Romanaţi între 1840 şi 1848, când pregăteşte, împreună cu Hr. Teii, mişcarea revoluţionară în' Oltenia. Membru al guvernului provizoriu revoluţionar şi inspector al gărzilor naţionale în Iunie 1848. Părăseşte capitala în urma resta- bilirei ordinei, încearcă să organizeze rezistenţa militară pe Olt, la câmpul lui Traian, şi se refugiază în fine în Septembrie al aceluiaşi an, în Turcia şi apoi în Italia. Reîntors în ţară sub Vodă Ştirbei, este ales membru al Divanului ad-hoc. Deputat şi senator liberal în numeroase rânduri. Mai poate asista încă în 1877, alături de Domnitorul Carol, la trecerea Dunărei de către armatele române. Mort în Martie 1880. *) V. fotografia acestui epolet în G. Bibescu, Regne de Bibesco, voi. II, pg. 424- 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fărcăşanu, plin de praf, căci atunci se coborîse din cărucioara de poştie, care venea de acolo să facă propragandă, începe să-mi spue. Eu îl întrerup şi mă adresez la polcovnic zicându-i: « Cum, domnule, dumneata tolerezi ca un căpitan comandir de companie să facă o asemenea propagandă în regimentul dumitale?» Căpi- tanul Fărcăşanu, care nu ştiu ce bâlbâia din gură cu ofiţerii, mă în- torc la dânsul şi îi zic : «Ascultă domnule căpitan dacă vei îndrăzni să vorbeşti o vorbă de asemenea propagandă, mă jur pe onoare că îţi trăsnesc creerii la minut!» Colonelul îmi răspunde : « Nu te mai necăji maiorule că şi dacă vor veni, sunt fraţi de-ai noştri, sânt români, nu sânt nici turci nici tătari». Atunci îi zic : «Aşa? Să ştii dar că în cazarmă eu nu mai intru, şi mă duc la Vodă să-l rog să-mi primească demisia astăzi chiar, căci într’un regiment de panduri, eu nu slujesc»1)... şi încălecând pe cal m’am dus drept la palat, şi zicând unui lacheu să mă anunţe lui Vodă, întâmpin pe Vilara care eşea din camera lui Vodă cu o hârtie în mână. După o strânsoare de mâni îmi zice : — Hairola (vorba turcească, cum obicinuesc francezii de zic r « â la bonheur »)! Ce întâmplare te aduce aşa de dimineaţă aici? Ii spusei întâmplarea dela cvartira polcovnicului şi că am venit să-l rog pe Vodă să-mi primească demisia. îmi zise : « Mai aşteaptă puţin », reintră în camera lui Vodă şi peste un quart de oră eşind, îmi zice să intru la Vodă. Intrând, Vodă îmi zice : « Ce este Lăcustene »? I-am zis că prevăd o revoluţie ostăşească şi care nu o poate năbuşi dacât numai Dum- nezeu, spuindu-i conduita polcovnicului din acea zi, îl rugam să-mi primească demisia. — Nu poci dragă Lăcustene să primesc în asemenea circumstanţe, dar tot ce te rog este să primeşti regimentul lui Solomon şi de în- dată dau ofisul. I-am mulţumit de onoarea care-mi făcea, dar i-am zis că nu poci să o primesc într’o vreme aşa anormală şi când morala ostăşească este alterată, şi mai vârtos când Solomon comandează regimentul de 20 de ani, unde îşi are simpatiile sale. Eu nu mai zic că tot regi- mentul este format numai de olteni. — Ai dreptate, imi zise, bine rezonezi ; dar trimite îndată pe or- donanţă să-mi cheme pe Odobescu (şeful oştirei), şi tu du-te la ca- zarma de cavalerie şi infanterie şi spune că am ordonat ca la 10 ore să fie toată oştirea în front înaintea cazărmei, în mică ţinută, fiindcă am să le vorbesc. ■*) înainte de formarea oştirei române, Solomon fusese colonel de panduri AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 39 M’ am dus îndată Ia cazarmă, am introdus ordinul Măriei Sale, şi apoi m’am întors Ia batalionul meu. La orele 11 au apărut Domnul, însoţit numai de colonelul Odo- bescu. Oştirea I-au primit prin numeroase aclamaţii de urale. Vodă apropiind batalioanele, le-au ţinut un discurs lung, prin care Ie făcea morală şi al cărui sens era că au venit să mulţumească oştirei, fiindcă s’au încredinţat că au luat parte de mâhnire pentru nenorocitul accident întâmplat la şosea, când au tras vagabonzi în Măria Sa. După aceasta, dând slobod soldaţilor, au plecat către poartă Ia pasul calului, unde se grupaseră ofiţerii batalionului I. Căpitanul Fărcăşanu iese înainte, palid şi tremurând, şi zice : — Să trăeşti Măria Ta! Să te milostiveşti să primeşti constituţia, care au decretat-o poporul român! Vodă, în loc de a-I pune sub judecată Ia minut şi a-I împuşca în câteva ceasuri pentru o asemenea insolenţă revoluţionară, spre a da un exemplu oştirei, le-au ţinut un discurs, recitându-Ie istoria universală, că noi românii suntem coborîtorii lui Traian, şi trebue să fim o naţie tare şi prudentă spre a da exemplu şi Ia alte naţii, ter- minând cu aceasta că, de nu vom fi prudenţi, un regiment de ca- zaci ne face ruşine... Un ofiţer, Enache Dimilriu, de naţie român din Transilvania, fiind de serviciu în acea zi în cazarmă, se repede în cancelaria regi- mentului unde erau steagurile şi luând un steag, iese cu dânsul şi îi zice Domnului : — Jură Măria Ta pe steag că nu vor intra muscalii în ţară! Domnul scoate şapca, sărută steagul şi zice : « Jur pe a mea viaţă si pe a Măriei Sale Doamnei că nu vor intra muscalii în ţară »! Apoi, strigându-i urale, Domnul au plecat. Apoi au strigat : « Să trăiască colonelul Odobescu»! Iar dânsul Ie strigă înfuriat : — Tăceţi! 0 vorbă să nu auz căci descalec (şi au şi făcut o mişcare de a descăleca) şi în două ceasuri veţi fi împuşcaţi, să vă arăt eu ce va să zică disciplina ostăşească! V’a slujit norocul că am fost cu Vodă, că vă arătam eu! Vagabonzii, cari urmăreau păsurile Domnului, aşteptau pe Ia ulucile căzărmei să vază rezultatul, şi îndată ce au văzut pe Vodă că au jurat în sensul de mai sus, au alergat prin târg făcând propagandă că Vodă au primit constituţia şi să meargă norodul la palat să-i mul- ţumească. Eu, tulburat până Ia exces de o asemenea anarhie din partea ofi- ţerilor şi inerţie din partea Domnului, dela cazarmă m’am dus drept la ştabul oştirei de unde luând o copie de demisie m’am dus acasă să prânzesc. După prânz am plecat cu demisia Ia palat, să o dau Domnului să-i pue rezoluţie, spre a dobândi un rezultat mai grabnic. Era pe Ia orele patru. Ajungând Ia podul gârlei după uliţa Fran- 4° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţuzească, care duce Ia podu Caliţei1), deodată văd sute de grupe de desculţi cu steaguri tricolore şi cu cocardele la piept, unii strigând «Ura!» alţi «Să trăiască constituţia!» Toţi se duceau la palat. Eu am stătut în loc, neputând trece trăsura din cauza acelui fur- nicar de crai. In vremea aceasta au sosit şi colonelul Florescu2), ginerele Iui Vodă, care mergea şi dânsul Ia palat. Aci, oprindu-se lângă trăsura mea îmi zice : — Bine maiorule, asta este revoluţie în toată forma... Săracul Vodă, îl omoară!.. - Ei, îi zic, cum? aţi gândit că este glumă?.. Dece nu au spân- zurat craii Ia vreme ? • • In fine, văzând neputinţa de a răzbi la palat, m’au rugat să-l las acasă, să nu se sperie domniţa 3), fiind lehuză. L-am şi lăsat şi de acolo m am dus la cazarmă, am arătat polcovnicului ce întâmpi- nasem şi, cu consimţimântul său, am dat ordin si au eşit batalionul al Il-lea la front, în mantale, şepci, patrontaşă 4 5) şi puşti. După ce le-am revizuit patroanele, am comandat să umple. puştile ; în vre- mea aceasta, intră şi colonelul Odobescu în cazarmă (venea dela via cumnatului său Iacovesco, îl chemase Vodă la palat). întreabă: «Cine a poruncit să umpleţi puştile»? I-am răspuns: «Eu, ca să fiu gata la orice moment». Atunci au ordonat : «Să descarce puştile şi să intre în cazarmă. Să iasă batalionul I să vie împreună cu mine la palat. Nu înţeleg » îmi zise « pentru ce să fie cu puştile pline, nu sunt nici turcii nici tatarii, să vedem mai întâi ce vor răsculaţii aceştia», şi au plecat cu oştirea la palat. Eu am rămas în cazarmă cu rezerva. Până să ajungă oştirea Ia palat, desculţii străbătuseră în inte- riorul palatului. Domnul, înconjurat de dânşii, îl sileau să iscălească constituţia de mai sus descrisă şi să confirme ministerul alcătuit de dânşii, între cari primul-ministru şi ministru de interne era Nicolae Golescu B). Domnul cam ezita. Un unterofiţer Magheru 6) fiul celui descris b Adică unde ar fi astăzi sfârşitul străzei Şelari, podul menţionat fiind actualul pod al Justiţiei, uliţa Franţuzească, strada Carol şi podul Caliţei (recte « Calicilor ») calea Rahovei. !) Viitorul general şi prim-ministru. 3) Caterina, soţia lui Florescu şi fiica lui Vodă Bibescu. 4) Cartuşieră. 5) Fiul lui Dinicu şi frate cu Ştefan, Radu şi Alexandru Golescu. Maior în 1857, colonel în 1841, unul din capii revoluţiunei în 1848, prim-ministru în 1859, candidatul «ruşilor» la domnie în acelaşi an, locotenent domnesc în 1866, iarăşi prim-ministru în 1868 (1810-1877). 6) Gheorghe Magheru, licenţiat în drept dela Paris, consilier la Curtea de Apel din Craiova şi prefect liberal de Gorj, dela 1866 la 1869 (1828-1875). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGOKE LĂCUSTEANU 41 mai sus, scoate un stilet şi vrând să lovească pe Domn îi strigă : « Iscăleşte »! Vodă, fără să-şi pearză cumpătul îi zice : — Soldatule, respectează epoletul de general! Şi apoi, luând condeiul au iscălit. In momentul acela intră şi colonelul Odobescu şi întreabă pe Domn : — Măria Ta, porunceşti să-i împuşc? — Să nu dai Odobescule, îi zise Vodă. Odobescule, te înalţ în rang de general şi îţi vei păstra postul de ministru de rezbel. Colonelul Odobescu mulţumindu-i îi zise : «Acum este târziu şi nu poci să primesc Măria Ta »! Şi apoi au eşit şi au zis maiorului P. Cerkez să se întoarcă cu batalionul la cazarmă şi să stea toată oştirea concentrată acolo. După aceia răsculaţii au rugat pe Domn ca guarda ostăşească de onoare să fie înlocuită cu guarda naţională ; Vodă au primit şi s’au trimis soldaţii la cazarmă, orânduind santinele de coconaşi pe la uşile lui Vodă. Poporul s’au retras dela palat şi s’au dus cu muzica acasă la N. Golescu, pe carele, luându-1 în triumf, l-au dus la vornicie. Noaptea aceia s’au petrecut în linişte. A doua zi, 12 Iunie, m’am dus la Odobescu şi nu l-am găsit acasă ; era la vornicie cu ministerul revoluţionar. M’am dus acolo, am intrat în sală, văz pe Odobescu cu un cordon tricolor pe după gât şezând între ceilalţi colegi. II salut; îmi zice : « Mai aşteaptă puţin ». Peste câteva minute au eşit, însă uimit cu totul: «Mergem » îmi zise. Mergând acasă şi intrând în cabinetul său, au închis uşa cu cheia pe dinăuntru şi apoi mă întreabă ce am să-i zic. I-am spus că am venit să-l consult ce să fac cu demisia, căci eu un minut nu mai slu- jesc. Ba încă mâine plec peste graniţă, căci eu nu voi să mă găsesc implicat între revoluţionari. Odobescu deschise o cutie dela masă, scoase demisia sa şi mă întreabă : — Aceasta bună o fi? (Pe demisia sa era pusă rezoluţia lui Vodă « Primită»). Ii zic : «Aceasta nu are nici o valoare fiindcă nu au iscălit-o. — Aşa este, îmi zise Odobescu, aidem la palat amândoi. Era pe la orele două după amiază. Am intrat în cabinetul lui Vodă ; 1 -am găsit răsturnat pe o canapea, îmbrăcat într’un robe de chambre şi învelit cu o plapomă (se prefăcea că este bolnav) ; mă întreabă : « Ce este Lăcustene »! ? — Măria Ta, îi zic, mă rog să-mi puneţi rezoluţie pe demisie, căci sunt gata să plec peste graniţă. — Şi tu mă laşi, băete? îmi zise Vodă. Atunci Odobescu, înfuriat şi cu un ton sălbatec, îi zise : « Ei, Măria Ta, vrei să iei şi sufletul omului? Ajunge!..» 42 I.EVIS’iA FCNDAŢIILOK IiEGAEE Domnul, cu un glas duios, îi zise: «Te rog Odobescule, aibi puţină răbdare fiindcă am să-ţi vorbesc mai la urmă ». Apoi întor- cându-se la mine îmi zise : « Trage scaunul mai lângă mine, ia hârtie şi scrie ». Ordin de zi către Oştire! «Dăm voe maiorului din regimentul no. 3, Gr. Lăcusteanu, pentru trei săptămâni a merge peste graniţă la apele minerale pentru căutarea sănătăţei ». Şi luând-o, au iscălit-o. — Acum îmi zise, dă -mi şi demisia»! I-au pus rezoluţie «pri- mită » şi au iscălit-o. — Iată, Lăcustene, pe amândouă, dar eu te sfătuesc să dai mi- nisterului numai ordinul de zi pentru voe, şi să şi pleci, căci peste trei sau patru zile muscalii intră în Bucureşti de sigur, şi îndată să te întorci. Iţi urez călătorie bună şi dacă voi trăi voi răsplăti cre- dinţa ta! M am retras, lăsând pe Odobescu cu Vodă. Iunie 13, la orele douăsprezece la miezul nopţei, auz bătând la poartă. Deşchiz ferestrele, întreb cine este, îmi răspunde un aprod dela vornicie că mă pofteşte guvernul provizoriu să merg îndată. Mă îmbrac, încing sabia şi mă duc. ■ Intrând în sala de seanţă, era o masă lungă acoperită cu postav roşu, împrejurul ei şedeau atât miniştrii cei noi cât şi membrii comi- tetului revoluţionar. Adunarea se prezida de Costache Creţulescu (văr bun cu mine prin alianţă). Invitaţi ca mine erau şi alţii, precum colonelii Solomon, Voinescu şi alţii. După ce i-am salutat mau invitat să-mi iau un loc, apoi preşedintele îmi zise : — D-le maior, fiindcă şi dumneata faci parte a unei ramure de oştire care se află în garnizon, v’am invitat ca să vă arătăm că Mă- ria Sa Vodă au abdicat şi vă rugăm ca să fiţi cu priveghere a nu se întâmplă neorândueli în capitală. Le-am zis : « Domnilor, eu am congediu de trei săptămâni a merge peste graniţă la apele minerale pentru căutarea sănătăţei, şi sunt să plec ». —Domnule maior, îmi răspunde, acum nimeni nu se poate depărta dela steagul său! Atunci fusei constrâns să le arăt demisia, zicându-le : « D-lor, dar eu nu mai aparţin drapelului, fiindcă mi-am dat demisia, şi iat-o, cu primirea şi iscălitura domnească!» Maî multe glasuri atunci, s’au ridicat zicând : — Dar cine se mai uită Ia asemenea iscălituri! Atunci, luând un ton imperios, le-am zis : — Domnilor, băgaţi de seamă ce ziceţi, căci dacă nu cunoaşteţi această iscălitură, nici eu nu vă cunosc cine sunteţi! Şi vă rog să AMINTIRILE COLONELULUI GRIC.ORE LĂCUSTEANU 43 mă liberaţi din oştire, căci vă mărturisesc că o să vă fiu un scandal ». Atunci colonelul Niculae Golescu îmi zice : «Bine, d-le maior, noi te rugăm ca pe un român şi fiu al patriei ca să ne dai concursul, dar dacă nu voeşti, apoi colonelul Voinescu, să o obştească pe oştire ». — Aşa D-lor, Ie zisei, nici nu primesc şi nici nu voesc să vă dau concursul! Şi salutându-i am eşit. A doua zi de dimineaţa mă duc la ştabul oştirei şi rog pe colo- nelul Voinescu să obştească demisia pe oştire sau să-mi dea un cer- tificat, căci nu voesc să plec ca un dezertor şi nu au voit să-mi dea, zicând că voesc să-I spânzure revoluţionarii ; dar să mai aştept până mâine, să mai ia înţelegere prealabilă cu dânşii (colonelul Voinescu era şeful statului major). Atunci am adăogat : — Te rog domnule colonel a le aminti că mă umbresc subt o mie de baionete şi în timp de revoltă sunt şef absolut, şi să mă slo- boază din oştire că Ie răstorn capitala!. De acolo m am dus Ia Odobescu carele cum m au văzut iar au închis uşa cu cheea şi îmi zise : — Bine ai venit, mă gândeam să trimit să te cheme, şi iată de ce este vorbă : este netăgăduit că cei mai mulţi dintre dumneavoastră aţi intrat în oştire copii nevârstnici, v’am crescut, v’am înaintat, în sfârşit v am condus ca un bun părinte, şi mai cu osebire pe dum- neata. Acum vă reclam şi eu să mă recompensaţi cu serviciul dumnea- voastră şi să nu mă lăsaţi în aceste momente critice, când nădăjduesc să aduc lucrurile de astăzi Ia un rezultat bun, şi să nu mă întrebaţi până unde o să mergem şi unde o să ajungem. .. Şi eu am dat de- misia, ca şi dumneata şi aşi putea până mâine să dispar. Dar ce răspuns voi da mai la urmă ţărei şi mai cu osebire oraşului, care este legat de gâtul meu? Nu uita, domnule maior, că sunt şef al oştirei şi când am văzut ţara în nevoe să o las pe mâna crailor care vor să se urce peste ruinele noastre şi să fug? Nu! Lăcustene, te rog să-mi dai concursul dumitale şi ţara îţi va răsplăti. Iar cât pentru aceia că ne va găsi străinul slujind cu răsvrătitorii, de aceia să nu te temi, căci şi străinul cunoaşte ca şi pământeanul principiile fiecăruia şi în sfârşit nu vă conduc eu niciodată la un compromis. Acum tre- bue să te iniţiez şi despre comandantul regimentului dumitale : pe Solomon I-am convertit, este prozelitul meu, este cu trupul şi cu sufletul de principiile noastre. După atâtea sfătuiri şi invitări şi eu din partea-mi i-am mulţumit cu o vie recunoştinţă şi am conchis rugându-I să-mi dea voe de două, trei zile să mă gândesc şi apoi m’am retras. Viind acasă găsesc trei copilaşi ai noştri bolnavi de vărsat (scar- latina) (sic). Ii spusei nevestei-mele conversaţia întreţinută cu Odo- bescu şi îmi zise că şi dânsa este de părere să secondez pe Odobescu, atât pentru recunoştinţa şi deferenţa ce trebue să am pentru dânsul, şi cu cât mai vârtos că copiii fiind bolnavi şi în neputinţa de a se 44 BRVISTA FUNDAŢIILOR REGALE expune la vânt, nu putem pleca; şi mai bine la asemenea evenimente să mă aflu în oştire, căci am reazem, iar ca civil, şezând în Bucu- reşti, mă expui la toate întâmplările. M’am convins şi am luat ferma hotărîre să rămân şi să merg pân’a- colo până unde voi socoti că trebue să mă opresc. La 18 Iunie către seară m’am dus la cazarmă. Acolo au venit şi Odobescu : au întrebat dacă s’au primit un ordin de zi la regiment ca mâine toţi ştab şi oberofiţerii în plină uniformă să ne adunăm la ştabul oştirei de unde vom merge împreună să felicităm guvernul provizoriu care au sosit la Bucureşti. I-au răspuns Solomon că s au primit şi diseară îl va transmite la toţi ofiţerii regimentului. După aceasta Odobescu mă cheamă la o parte şi mă întreeabă în care din căpitanii sau comandirii de companie am încredere. I-am spus că în comandirul companiei a 6-a, căpitan Costaforu şi în co- mandirul companiei a 8-a căpitan Boboc. îmi zise : « După ce mă voi duce, să zici lui Boboc ca diseară să vie acasă la mine ». In ziua aceia circulau foi volante în capitală «că clăcaşii fiind emancipaţi să nu mai facă clacă proprietarului, până se va aduna o constituantă, aleasă din toate clasele, ca să hotărească reciproacele între proprietar şi săteanul clacaş ». Seara am pus şi eu mâna pe o asemenea proclamaţie. A doua zi, la 19 Iunie, ne-am adunat toţi ştab şi oberofiţerii aflaţi în garnizon la ştabul oştirei şi la orele 12 am plecat cu toţii la palat, având pe Odobescu în cap. (Casele Goleştilor fiind cum- părate de guvern, Vodă Ghika domnise într'însele şi li se dedese numirea de palat; acolo se aşezase şi guvernul provizoriu). In sala palatului ne-au primit Eliad, Magheru, Ştefan Golescu şi Teii. ^ După ce au schimbat câteva cuvinte de felicitări Odobescu cu dânşii, ne-am retras să mergem. Eşind afară din sală, Odobescu era foarte agitat şi s a rezemat de capul scărei, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Eu scosei din buzunar proclamaţia lui Eliad, prin care inter- zicea clăcaşilor de a mai munci proprietarilor, şi îi zic : « Ce facem, domnule polcovnic în urma unei asemenea proclamaţii ? » Eram în- conjurat de mai mult de treizeci de ofiţeri când ţineam această con- vorbire. Odobescu ne zise : « Reintraţi în salon şi întrebaţi pe d. Eliad ce înseamnă această lovire care face proprietăţei ?» Reintrând în salon, m’am adresat lui Eliad : — Domnule, cu această proclamaţie (arătându-i proclamaţia) dumneata ai intenţia a ne reduce la mizerie, ameninţând proprie- tarii a rămânea muritori de foame, căci arendaşii nu ne mai dau arenda »! El ne zise că aceasta este o eroare a tipografiei şi în curând se va îndrepta, astfel încât vom fi satisfăcuţi. In această intervorbire, auzim deodată un zgomot mare de paşi AMINTIRILE COLONELULUI GRIGOKE LĂCUSTEANU 45 şi un sunet de arme. Când ne întoarcem, ce vedem? O mulţime de soldaţi deborda în palat cu puştile Ia mâni, cu Odobescu în cap în- furiat ca un leu şi strigând cu un glas de stentor :« La arest guvernul»! (Soldaţii erau din divizionul al II-Iea din batalionul meu, sub co- manda căpitanului Boboc). Eu, care mă aflam faţă ’n faţă cu Eliad, îndată ce am auzit acest cuvânt sacramental dela Odobescu, am pus mâna în pieptul Iui Eliad şi trăgând sabia afară i-am zis : — 0 să te tai câine, să te învăţ să mai dai asemenea proclamaţii! Odob eseu pusese mâna în pieptul Iui Teii şi îi striga : — 0 să te împuşc tâlharule! Să vie un ofiţer să-l ducă Ia arestul cazărmei! Teii plângea şi se ruga să-I ierte. Frate-meu Iancu Lăcusteanu, luându-i sabia, l-au luat şi îl ducea la cazarmă între puşti, numai cu doi soldaţi. Magheru şi cu Ştefan Golescu, îndată ce au văzut soldaţii, au alergat şi s’au închis într’o odae pe dinăuntru. Solomon se zmucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru căruia îi păstra o veche ran- cună. Odobescu, văzându-mă înfuriat şi că din moment în moment o să răpui viaţa Iui Eliad, îmi zice : « Dă-1 Cornescului să ţie pe acest tâlhar şi dumneata du-te de aşează în grabă cordon de sol- daţi împrejurul palatului şi apoi repede-te Ia hotelul Momulox), unde sunt adunaţi proprietarii şi spune-le să vie în grabă încoace. Eu m’am coborît cu soldaţii jos şi i-am aşezat câte doi, doi, Ia distanţe de zece paşi, împrejurul palatului, fiindcă numărul soldaţilor era numai de două sute. Apoi, luând doi soldaţi cu mine, m’am dus să chem pe proprietarii. Ajungând la Momulo, în adevăr am găsit ca Ia trei patru sute de proprietari ţiind discursuri. Le-am strigat să vie Ia palat, căci guvernnl este arestat. Dânşii auzind de o asemenea reacţie şi neştiind ce sfârşit poate aduce, s’au speriat şi se îmbulzeau să iasă mai cu- rând afară, să fugă care încotro putea ; mai vârtos când au eşit în uliţă şi au văzut golănimea armată, care cu puşti, care cu cuţit, alţii cu topoare, până şi cu ciomege, alergând Ia palat (tabacii şi măcelarii au jucat principalul rol în revoluţia dela 1848). Niculae Golescu alerga pe uliţă într’o birjă, stând în picioare cu steag tricolor desfăşurat, strigând : « La arme! La arme! Să alerge poporul Ia palat! » Iancu Brătianu pe jos asemenea zbiera din toate puterile lui: « La arme fraţilor căci guvernul este arestat! » 1 1) Actualul Capşa. Ieronim Momulo, bucătar italian fost în serviciul lui Grigore Vodă Ghica, deschisese aci un restaurant de lux. La etaj, o sală mare era destinată pentru întruniri, nunţi, banchete, etc. Acelaşi Momulo era tot- odată şi antreprenorul teatrului vecin. 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eu, întorcându-mă Ia palat prin mijlocul furnicarului de crai şi trecând pe dinaintea casei lui Pereţ 1), la fereastră erau vreo câţiva coconaşi de trampa Iui care au şi întins o puşcă pe fereastră şi o luase la cătare ca să mă lovească. Soldaţii cari erau cu mine îmi strigă : « Fereşte-te domnule că te împuşcă de sus »! Atunci am stat şi le-am strigat. — Să nu daţi ticăloşilor, căci mă jur că nu va rămânea piatră peste piatră din această casă! Ajungând Ia palat, era atâta crăime adunată încât nu am putut răzbi Ia Odobescu, ca să-i spui că proprietarii au fugit şi aşa am comandat soldaţilor umplerea puştei. Când deodată aud glasul Odo- bescului printre norod strigând : — Să nu umple puştile! Atunci, văzând o asemenea trădare din partea Odobescului (că nu ştiam că în lipsa mea, când m am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşele pe Odobescu, îl proclamaseră preşedinte şi dictator al ţărei) eu, pe cât eram înfuriat, dar atunci am turbat şi am strigat Ia vreo câţiva ofiţeri şi soldaţi să se ţie bine căci mă duc şi vin cu toţi soldaţii din cazarmă şi cu artilerie să pui tunurile într’înşii, să isprăvesc odată cu trădătorii. Toată pasărea după limba ei piere! Apoi m’am aruncat într’o birjă slobodă, care sta acolo, strigându-i : « La cazarmă! Să apuci prin dosul caselor Iui Filipescu » 2) Un număr de răsculaţi, conduşi de lancu Brătianu şi unul Te- legescu 3), auzind că mă duc Ia cazarmă să viu cu tunurile, au aler- gat înaintea birjei şi, când au văzut că s’au depărtat birja de palat ca vreo 40-50 de paşi - aşa încât să nu fie văzuţi de soldaţii care erau Ia palat - s’au năpustit înaintea trăsurei, unii ţinând caii, alţii lovindu-i în cap cu bastoane, cu topoare, somând pe birjar să se dea jos, care au şi făcut-o. Eu m’am aruncat pe capră, pe de o parte apa- rându-mă cu sabia de dânşii, iar pe de altă înpungeam caii ca să meargă. Unul mai curajos dintr’înşii au sărit în trăsură şi pe Ia spate au pus mâna pe sabie să mi-o ia, însă trăgându-i sabia prin mână i-am tăiat degetele. In fine, după atâtea lovituri ce au dat cailor, au căzut. Atunci m’am văzut silit şi m’am aruncat în mijlocul lor. Apoi Brătianu pe de o parte, Telegescu pe de altă parte, puind mâna în portepeul ■*•) Astăzi casa cu no. 60 al Căii Victoriei (colţ cu str. Regală), unde a fost timp îndelungat clubul Conservator. *) Actuala administraţie a domeniilor Coroanei, str. Ştirbei Vodă. 3) Cunoscut agitator, dintr’o familie de moşneni din Telega. Fusese con- damnat sub domnia lui Alexandru Vodă Ghica la io ani ocnă pentru a fi luat parte la complotul revoluţionar din 1840 împreună cu Nic. Bălcescu, Dumitru Filipescu, Serghiescu, etc. AMINTII'[LE COLONELULUI GRIGORE LACUSTEANU 47 ■săbiei, după ce mi-au luat sabia, mă duceau la vomicie, escortat •de cinci-şase sute de vagabonzi cari strigau : «Moarte trădătorului »!.. Alţii, să mă omoare îndată!.. Alţii mă cereau lui Brătianu ca să mă sfâşie! Iar capii le strigau să aibă răbdare până mă vor duce la vor- nicie, căci poate să vie soldaţii să mă scape. Aşadar, ducându-mă spre vomicie, în ameţeala lor au uitat că trebuia să treacă pe acasă pe la mine. Vecinii mei, văzând această scenă grozavă, au alergat mai înainte acasă şi au zis nevestei-mele că : «Poporul trece pe domnul maior la vomicie să-l omoare»!.. Mititica Mariţa - era însărcinată în opt luni - au eşit la poarta ţipând... Când am ajuns în dreptul porţei, doi soldaţi care aveam în curte, având puştile pline, au pus una în pieptul Brătianului şi alta în pieptul Telegescului strigându-le : « Lăsaţi pe domnul maior că tragem în ~voi!» Cari de frică, m’au şi lăsat, întorcându-se înapoi cu toată crăi- mea. Iar eu am intrat în Gurte, soldaţii au închis porţile punându-se de santinelă la poarlă. Urcându-mă sus, se începe o altă scenă! Copiii, spăimântaţi, plângeau, pe Mariţa au găsit-o un isterism, care îi rămăsese patimă şi l-au avut multă vreme, apucându-o din când în când. In fine, după ce i-am consolat şi i-am liniştit am luat toţi banii care aveam în casă, am luat asupră-mi aurul, iar moneda în argint - la 50—60 de galbeni - puind-o într’o batistă, am dat-o Mariţei. Apoi, luând carabina cu mine, care era plină cu vreo douăzeci de gloanţe, am poruncit să-mi pue în grabă şeaua pe cal şi să-l aducă peste drum la Pană Buescu ; apoi lăsând copii acasă cu guvernanta şi cu toţi oamenii din curte, m’am dus cu Mariţa peste drum la Nicu Mânu, care şedea în casele lui Pană Buescu, să aştept acolo să-mi aducă calul să mă duc la cazarmă să-mi realizez planul. Nu au trecut cinci minute după venirea noastră în casa Buescului şi auzim două detunături de puşti şi apoi foc de rânduri. Am so- cotit că Odobescu au devenit stăpân pe situaţie şi ţara este scăpată de crai, căci cunoşteam laşitatea lor!.. Eu tremuram de nerăbdare şi disputam cu Mariţa să mă lase să mă duc la palat, care cu lăcrămi mă ruga să nu mă duc. Când iată că vine Iancu Russet *) cu Nicu Mânu dela palat, şi asemenea se opuneau voinţei mele de a mă duce, încredinţându-mă că Solomon s’au retras cu oştirea la cazarmă în urma unui ordin ce au primit dela Odobescu şi că planul meu ar fi fără nici un efect, dacă nu fatal. In puţine cuvinte voi descri istoricul întâmplărei acelor momente : *) Fiul marelui clucer Constantin Rosetti, şi văr bun cu C. A. Rosetti. Născut in 1800, deputat la 1831, agă şi membru al înaltului Divan în 1846, vel logofăt In 1855, membru la înalta Curte în 1858. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Revoluţionarii, după ce au proclamat pe Odobescu prezident şi cârmuitor al afacerilor statului, l-au rugat să ordone oştirei a se retrage. Odobescu au chemat pe Solomon şi i-au zis să se retragă cu oştirea în dosul palatului, unde era o uliţă foarte strâmtă, şi să aştepte acolo până ce va primi ordinul său de ceea ce are a face. Apoi s’a urcat în palat. Revoluţionarii, văzându-1 izolat,1 l-au ameninţat cu pistoale, cu cuţite, să-l omoare îndată dacă nu va da ordin în scris lui Solomon să se retragă cu oştirea la cazarmă. Odobescu, văzându-se cu o mul- ţime de stilete în pieptul său au scris şi au iscălit ordinul. In intervalul celor petrecute în palat, un unterofiţer Davidescu, din regimentul al III-lea, trecut în tabăra revoluţionarilor, au tras cu puşca pe fereastra palatului în Solomon, însă au împuşcat un soldat în mâni, care era alături cu Solomon (soldatul s’au vindecat şi au fost bine recompensat). Atunci Solomon au comandat « foc de divizion » în sus, cu scop de a-i speria numai. Răsculaţii, văzând că nu cade nici unul dintr’înşii, au luat mai mult curaj. După aceasta Solomon îndată au comandat « foc de rânduri », în carne, şi într’o clipă au căzut nouă morţi şi unsprezece răniţi. Văzând rebelii că nu este glumă, s’au răspândit fugind toţi în toate părţile, încât nu i-ar fi prins nici cu calul. încă cinci minute să mai fi prelungit focul şi eram stăpâni pe situaţie, însă din nenorocire So- lomon, îndată ce au primit ordinul Odobescului, s’au retras la ca- zarmă cu oştirea. Pe Odobescu, după ce au iscălit ordinul l-au arestuit. După ce s’au retras soldaţii, o grupă de rebeli, având în cap vreo câţiva coconaşi, precum Iancu Bălăceanu 1), Dădu Filipescu2) fiul lui Iordache Filipescu, locotenent în oştire, feciorii lui Iordache Florescu (afară de Iancu Florescu care era foarte cuminte), Canta- cozineştii ai lui Costache Cantacuzino, Miltiad Costiescu, unter- ofiţer la pompieri3), şi alţii mulţi, căutându-mă acasă şi negăsindu-mă, coconaşii strigau să dea foc casei ca să iasă, însă un ţigan rob, anume Dumitru, m’au trădat, spuindu-le că sunt peste drum la Buescu. Unii au sărit peste zidul împrejmuirei şi au deschis porţile de au intrat mulţimea. Sluga lui Nicu Mânu intră speriat în camera în care eram cu Ma- *) Emigrat la Constantinopol, în urma revoluţiei, este trimis de aci în Tran- silvania spre a organiza împreună cu Nic. Bălcescu o legiune română. Prefect de poliţie în timpul lui Cuza, apoi agent diplomatic şi ministru plenipotenţiar la Viena, Constantinopol, Roma, Paris şi Londra (1828-19..). - J) Gheorghe Filipescu (1811—1889), ia parte, ca ofiţer rus, la războiul Crimeei, şi apoi, ca ofiţer român, la războiul pentru independenţă. 3) Ajuns în urmă director al « Monitorului Oficial», (m. 1872). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGOKE LACUSTEANU 49 riţa şi ne spune că : « Revoluţionarii au intrat în curte şi vin cu to- poarele să omoare pe domnul. Dar veniţi curând să vă ascund». Mariţa, în zăpăceala aceia au aruncat batista cu bani în sobă ; feciorul au văzut, şi după ce au băgat pe Mariţa în una din camerile după galerie, mai pe urmă s au întors şi au furat banii, iar pe mine m au dus la scara podului şi mi-au zis să mă urc sus. Era o scară lungă dar foarte strâmtă, încât nu încăpea decât un om. M’am urcat în capul scărei de sus şi cu carabina în mână stăm la meterez. Oamenii curţei i-au ghidat drept la acea scară, care, viind, îmi ziseră : « In numele legei, eşti arestuit»! Le-am răspuns că jos nu mă dau, şi să nu îndrăznească vreunul să se urce pe scară că slobod carabina într’înşii. In fine, după mai multe încredinţări, prin jură- minte care mi-au făcut că nu mă va atinge nimeni şi nici carabina vor cere-o, m’am coborît jos, ţinându-i la distanţă de cinci, şase paşi, şi am intrat în salon. Atunci ei numai de cât au pus santinele la uşi şi Ia scară. Câtre seară au venit şeful gardiştilor Aristia *) - până atunci un smintit profesor de declamaţii teatrale - şi cu unul Apoloni 2), armaţi până în dinţi şi împănaţi cu pene Ia pălărie. Mi-au zis că au ordinul guvernului să mă ducă Ia palat unde sunt arestuiţi şi ceilalţi doi, adică Odobescu şi Solomon. Am plecat cu dânşii şi vre-o câţiva crai de uliţă armaţi cu puşti. Trecând pe Ia locuinţa Iui Costache Creţulescu care şedea peste drum de casa Buescului, în casele lui Ioniţa Cârciumarul d’asupra cişmelei roşii 8), în răspântie, am rugat pe paznici să intrăm puţin Ia Creţulescu ca să-i zic două vorbe. Paznicii, au primit. Urcându-mă sus, am rugat pe vară mea Luţa să-mi dea o cameră să şez, căci nu aş voi să merg la palat (Creţulescu nu era acasă). Paznicii, auzind că voesc a rămânea acolo, au repetat că au ordin să mă ducă la palat. Le-am răspuns că pe câtă vreme ţiu carabina în mână trebue să predomineze voinţa mea, iar nu a crailor, şi am intrat în cameră. 1 1) Actor grec, trimis de tânăr la Paris de Domniţa Ralu Caradgea ca să se perfecţioneze în arta dramatică. Ajunge după zaveră institutor la copiii lui Nicolae Scarlat Ghica şi apoi profesor de declamaţie la Sf. Sava. Ia o parte activă la revoluţia din 1848, înlocuind un timp pe Const. Creţulescu în funcţia de şef al gărzei naţionale. Semnează apoi la 10 August, după fuga guvernului provizor, declaraţiunea de adeziune fără rezerve la noul regim, ceea ce nu-1 împiedică, după răsturnarea căimăcămiei, să fie printre principalii organizatori ai ceremoniei arderei Regulamentului organic. Autorul mai multor opere li- terare printre care prima traducere în limba română, a unor fragmente din Iliada (1800-1880). !) Cunoscut pentru rolul jucat în timpul revoluţiei. Exilat printr’un decret al lui Fuad effendi din 25 Sept. 1848, se refugiază în Turcia împreună cu Eliad, Teii, Bălcescu, fraţii Goleşti şi Brătieni, Boliac, etc. :1) La colţul calei Victoriei cu str. General Berthelot (Fântânei), 5° KKVLSXA Fa.NDA'flILOH HEGALB Apoi au lăsat pe Apoloni cu guardienii să mă păzească, iar Aristia s’au dus să arate guvernului. Se înţelege că guvernul au consimţit, căci seara au venit Aristia şi au aşezat santinele de pază : două la uşă, de guardieni, patru santinele de soldaţi pompieri, la capetele scărei de sus şi de jos, două santinele, tot de pompieri, la poartă, iar îm- prejurul casei, la fieş-care fereastră, santinele tot de guardieni. In cameră la mine, în toate nopţile mă păzea câte o căpetenie a rebe- lilor, armat, şi care se schimba în fieş-care seară, precum Golescu Chioru, Apoloni, Pereţii, şi alţii. Era straşnic interzis de a intra cineva la mine, nevasta sau copii, nici chiar Creţulescu, stăpânul casei; mâncare îmi trimetea vară mea prin guardieni. Zece zile cât am fost acolo arestuit, noaptea mă culcam îmbrăcat pe canapea, cu carabina lângă mine şi cu amorsa lângă dânsă, căci fieş-care din acei cari veneau să mă păzească noaptea îmi ameninţa viaţa, zicându-mi că au ordinul guvernului că dacă soldaţii dela ca- zarmă vor veni să ne libereze, paznicii să ne omoare şi să ne arunce pe fereastră ca să se liniştească poporul. Prin urmare din moment în moment aşteptam să fiu asasinat! Şi câte alte asemenea lovituri morale nu sufeream •.. Intr o seară, şezând răsturnat pe canapea, citeam pe o carte, când mă pomenesc că intră în cameră un spânzurat de guardist, beat mort, şi cu puşca în mână. II întreb ce pofteşte, îmi răspunde : « Eu sunt Stoica pânzaru şi sunt orânduit de caraulă să te păzesc ». Intreru- pându-1 îi zic : — Dar eşti orânduit să mă păzeşti afară, dar să nu intri în cameră la mine şi poftim de eşi afară! — Hei, f... l-aş, lasă că ştiu eu, dar am venit că avem o socoteală amândoi! Ia spune-mi de ce ai împuşcat pe frate-meu alaltăeri la palat? Şi pe mine m’au lovit soldaţii cu spanga în picior? Zicând acestea, cu puşca întinsă spre mine, au scos o amorsă să pue la puşcă. Deodată am sărit asupră-i, şi cu o mână l-am apucat puşca şi cu cealaltă l-am apucat de gât şi l-am trântit la pământ puin- du-i piciorul în piept. Am strigat la santinelă să vie să-l dea afară, pe care l-au şi scos— Iar el striga că mi-o va plăti! Seara mai târziu au venit Florescu (al lui Iordache), să mă pă- zească până a doua zi, şi spuindu-i ceea ce mi se întâmplase cu un ceas mai dinainte, el îmi răspunde că se putea întâmpla orice, căci, Sărmanul popor! Suferă de un « secol tiraniile boerilor»! Şi alte multe fleacuri, care nu merită să Ie descriu. A doua zi am scris un bilet lui Teii, prin care îl rugam să vie să mă vază căci am să-l rog ceva. Viind Teii, care se numise el însuşi general (înderâdarea oştirei care zicea că s’au culcat maior şi s’au sculat general)» l-am rugat sămăslo- boază dela arest, cu promisiunea de a trece a doua zi peste graniţă. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LlOUSTKANU 51 îmi zise că cu toată amiciţia şi afecţia ce-mi păstrează, nu mă poate slobozi până nu voi fi judecat (şi să fiu sigur că voi fi achitat), căci totuşi trebue să se dea o satisfacţie poporului suveran, care o reclamă pentru omorurile care s’au săvârşit la palat. Apoi l-am rugat să grăbească darea în judecată, dacă nu se poate altfel, căci sub un asemenea arest riguros mă demoralizez cu desăvârşire ; al doilea, l-am rugat să dea ordin ca să fie slobozi nevasta şi copii să mă vază, şi al treilea să mă pot duce în cameră la Creţulescu, sau să vie dânsul la mine. Pentru aceasta din urmă mi-a promis. Rigoarea păzei nu s au slăbit întru nimic. Toată ziua răspântia era plină de curioşi, mai cu osebire de sătenii cari veneau în oraş ; căscau gura toată ziua pe la fereastră ca să mă vază. Auzeam califi- cându-mă în uliţă de trădător, vânzător, vândut muscalilor, tâlhar, şi altele. Chiar din amicii mei strigau : «Să-i verse maţele trădă- torului! » Dacă mă încercam uneori să mă uit pe fereastră ca să-i văz, guardiştii întindeau puşca şi mă luau la ochi, iar căpeteniile lor stri- gau : « Dă-i foc câinelui!» şi alte Injurii. După nouă zile de arest, în a zecea zi, mă luase Creţulescu pe răspunderea sa şi trecusem în cameră la dânsul să prânzim cu toţii. Tocmai când ne puneam la masă, auzim strigând în uliţa : « La arme, la arme, fraţilor! » Ne uităm pe fereastră, vedem pe un ofiţer Zalic *) fiu vitreg al lui Eliad, cu droşca de birjă încărcată de puşti, împărţea la popor. Am socotit că s’au revoltat soldaţii dela cazarmă şi că răscu- laţii vin să ne omoare. După ce au distribuit armele, au intrat Zalic în casă zicându-mi că are ordinul guvernului să mă ducă la palat, unde voi fi introdus înaintea tribunalului ostăşesc, ca să fiu judecat împreună cu şefii mei. Creţulescu l-au poftit să şază puţin până până vom prânzi. Eu am renunţat la mâncare şi am rugat pe ofiţer să trimeată să aducă o birjă ca să mergem. El îmi zise că are ordin să mă ducă pe jos între puşti. Atunci Creţulescu îi zise : — Domnule, îmi place să crez că guvernul nu poate împinge lucrurile până la exageraţii! Aşa dar du-te dumneata de arată guver- nului că îl voi duce eu la palat. Ofiţerul i-au zis : « Prea bine domnule, aşa dar vom merge câte trei într’o birjă ». Apoi ne-am pus cu toţii şi am plecat la palat, escortat de o mulţime de guardişti pe jos pe amândouă laturile droşcei şi *) Sublocotenentul F. Zalic, înaintat locotenent de guvernul revoluţio- nar în Iunie 1848, pentru a fi « bine meritat de la patrie ». însărcinat apoi cu comanda companiei destinate să însoţească pe membrii guvernului pro- vizor în fuga lor din Bucureşti, izbuteşte, numai datorit energiei sale, să îndemne trupa să îndeplinească această misiune. II întâlnim apoi făcând agitaţie revolu- ţionară în jud. Argeş, unde între timp încearcă şi reuşeşte să ridice sume de bani destul de însemnate dela diferite autorităţi ale judeţului. Refugiat la Sibiu în Octombrie al aceluiaşi an. 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu gura puştelor întoarse spre mine. Birjarul era poruncit să meargă la pas, ca să se sgâească lumea la mine. Ar fi socotit cinevaş că conduc un alt Samson! Ajungând la palat, ofiţerul de serviciu m’au invitat într’o cameră unde erau aşezate deja santinele. Alături cu camera mea era arestuit colonelul Solomon cu care am ţinut o scurtă conversaţie; apoi in- trând ofiţerul de serviciu, l-am rugat să mă conducă în cameră la Ple- şoianu (Pleşoianu servise în batalionul meu din regimentul I vreo zece ani; pe acesta îl înălţaseră revoluţionarii din căpitan la gradul de colonel). Introdus în camera Pleşoianului (dânsul lipsea de acasă), am rugat pe ofiţer să trimeată la mine un soldat să-mi aducă nişte lucruri care voi seri. Am scris nevestei mele să-mi trimeată o saltea şi o pernă de piele cu soldatu, care le aveam pentru drum, adăogând ofiţerului că voi rămânea acolo să aştept pe Pleşoianu, şi dacă voeşte să-mi pue santinelă la uşă, care s au şi făcut. Aducându-mi salteaua, am aşternut-o pe scânduri şi m’am culcat. Viind Pleşoianu, s’au deconcertat văzându-mă în cameră la dânsul, carele cu multă delicateţă mi-a observat că nu putem locui îm- preună fără a se compromite în faţa poporului şi a guvernului. Şi eu, din parte-mi, iarăşi cu multă curtenire, i-am arătat că nu mă voi separa de dânsul până ce nu se Va săvârşi judecata. In fine, de voe de nevoe, s au înduplecat şi m’au primit să şez acolo, apoi au dat ordin de au înlocuit santinela printr’un soldat fără puşcă. Acolo vedeam toate machinaţiile, fabricaţiile şi uneltirile de min- ciuni cu care înşela credulul şi ignorantul popor şi cum inducea în eroare Europa întreagă o mână de crai desnădăjduiţi, făcând-o să crează că această răsculare au fost o adevărată manifestaţie a po- porului român contra «tiraniei aristocratice ». Acolo m’am încredinţat, dela Pleşoianu şi dela alţii, de deci- ziunea care luase guvernul în privinţa noastră a doua zi după omo- rurile dela palat, ca să facem amendă onorabilă, adică Odobescu, Solomon şi eu, să mergem după convoiul morţilor până la cimitir, desculţi, cu capetele goale şi îmbrăcaţi cu cămăşi negre cătrănite. Dar graţie lui Costache Creţulescu (că s’au luptat din toate puterile lui), şi au rămas deciziunea de a se efectua, căci de s ar fi realizat negreşit că în ziua aceia am fi fost omorîţi, sfâşiaţi de către ţiganii şi ovreii, sau chiar de către desculţii noştri. Acolo am aflat dela dânşii că Solomon, care nu mâncase de trei zile şi era în agitaţie şi fermentaţie continuă - în luna lui Iulie - au cerut puţintică apă, căci murea omul de sete, şi în loc, de apă l-au adăpat cu p..! Aceasta mi-au mărturisit-o şi însuşi Solomon cu jurământ. Acolo am auzit într’o seară pe popa Şapcă, în săliţa din afara uşei dela camera lui Pleşoianu, sfătuind pe ofiţerul Enache Dumitriu, AMINTIRILE COLONELULUI GRIGOEE LĂOUSTEANU 5î ca să se curăţe cu un ceas mai înainte de noi, să ne pue otravă în apă căci altfel o să aducem în ţară turcii şi muscalii (popa nu ştia că sunt în cameră). De atunci nu mai beam apă până nu vedeam pe Ple- şoianu bând... iată falşa morală şi libertatea conştiinţei care o propaga* • • In seara în care m’au adus sub arest la vornicie au venit procurorul (auditorul) tribunalului ostăşesc, căpitan Ciocârdia1), şi m au vestit, că la două ore după miezul nopţei să fiu pregătit, căci este să ne înfăţişăm câte trei arestaţii înaintea tribunalului. L-am întrebat de ce pe acea vreme, când sunt orele de odihnă chiar ale arestaţilor? Mi-a răspuns că să nu ne vază poporul şi să se irite asupra noastră. La 2 ore au venit ofiţerul de serviciu şi m’am sculat, m’am gătit şi l-am urmat. Dela uşile arestuiţilor şi până la camera tribunalului erau două! rânduri (şireaguri) de soldaţi cu puştile la mână, printre care am tre- buit să trecem. Tribunalul se compunea din şapte ofiţeri sub preşidenţia Pleşoianu - lui. Mai întâi au vroit să facă procesul verbal al Odobescului. Odo- bescu i-au întrebat: « Cine sunteţi dumneavoastră »! Pleşoianu îi zise : — Domnule polcovnic, vă aflaţi în faţa unui tribunal ostăşesc, şi eşti acuzat şi inculpat pentru omorurile care s’au săvârşit la palat, şi prin urmare vă somez în numele legei ca să arătaţi orice cuvinte veţi avea pentru a dumneavoastră disculpare. — Domnule, îi răspunse Odobescu, nu voi arăta nimic, căci ca să mă judece pe mine urmează, după legile ostăşeşti, ca judecători să fie generali sau cel puţin polcovnici mai vechi decât mine. Pleşoianu îi zise : « îmi pare rău domnule polcovnic că veţi fi osândit fără a vă justifica, căci suveranitatea poporului aşteaptă cu nerăbdare sentinţa domniei voastre. La aceste zise, Odobescu le răspunse cu un ton imperios : — Şi apoi ştiţi domnilor că eu sunt polcovnicul Odobescu, din regimentul « arktirski» de husari al Majestăţei Sale Imperatorul tu- tulor Ruşilor, şi rămas aici în ţară cu congediu ilimitat pentru în- văţătura oştirei române? Şi mai mult nu voi răspunde nimic! Şi au şezut pe un scaun. După aceasta tribunalul au început să facă procesul verbal colo- nelului Solomon, care au rămas neterminat, căci începuse să se facă ziuă şi ne-au întors pe fieş-care în camera sa. _ A doua noapte, tot la ceasul indicat mai sus, au înfăţişat numai pe colonelul Solomon şi pe mine. După săvârşirea proceselor ver- Dimitrie Ciocârdia, numit apoi de către guvernul revoluţionar admi- nistrator al judeţului Ialomiţa. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bale la amândoi ni s’au zis că în noaptea viitoare ne va chema ca să auzim sentinţa. Dar nu au apucat nici să o termine nici să o execute! * * * Voi lăsa pentru un moment istoricul meu ca să arăt atitudinea care au luat Rusia în faţa ţărei despre calamităţile care ne ameninţau. Comisarul rus generalul Duhamel, după ce au văzut steagurile revoluţiei pe uliţele Bucureştilor, au plecat la Galaţi unde au sta- ţionat ca să observe cele ce se petreceau în ţară. îndată ce s'au înştiinţat despre omorul dela palat şi arestarea noastră, au trimes un curier în Basarabia, unde staţiona corpul al V-lea de oştire, scriind şefului corpului, generalul lieutenant Ger- chenstein J) ca să treacă îndată cu oştirea în Principate, fiind că răz- belul civil ia proporţii grave. La 28 Iunie generalul Gerchenstein au trecut în Moldova cu 50.000 de oştire şi văzând că domneşte cea mai mare linişte, s'au în- tors înapoi cu oştirea (demonstraţia generalului Gerchenstein au făcut ca guvernul nostru revoluţionar să fugă). Această retragere a Iui Gerchenstein au comunicat-o generalul Duhamel împăratului care au dat ordin ca să se ia îndată corpul al V-lea numitului general şi să se dea generalului Liiders, iar Gerchen- stein să vie la Petersburg să se justifice Pe de altă parte, guvernul de San Petersburg au scris Porţei să bage şi dânsa oştire în ţară... Generalul Gerchenstein, după ce au predat corpul al V-lea lui Liiders, s’au împuşcat, căci ştia ce -1 aşteaptă la Petersburg. Şi re- vin iarăşi la istoricul meu. La 29 Iunie2 3) Costache Berlicoco ), care era prefect al poliţiei, au făcut cunoscut guvernului că au intrat ruşii în ţară şi că această ştiinţă o are dela consulul englez Colhun 4) care au primit astă noapte un curier dela Iaşi. Eliad au fugit îndată în mahalaua armenească ca să se ascunză. Magheru au fugit peste Olt, Teii, Pleşoianu şi alţii îşi legau gea- mantanele, pregătindu-se să fugă spre Târgovişte cu acele două companii răsculate (a V-a şi a Vl-a din regimentul I). J) Gerstenzweig. ’) Vestea intrărei armatelor ruseşti a sosit în Bucureşti la 28 Iunie. 3) C. A. Rosetti. *) Sir Robert Gilmour Colquhoun, al XVII-lea şi ultimul laird of Cam- stradden. Consul, consul general şi In fine agent diplomatic la Bucureşti dela 1834 la 1854/ apoi consul general în Bosnia şi agent diplomatic în Egipt (1804-1870). AMINTIRILE COLONELULUI GRIGOEE LiCUSTEANU S5 Cei-I-alţi rebeli erau într’o zăpăceală şi fierbere supremă. Pe Ia orele două după amează, aflând târgul despre trecerea ru- şilor în Moldova, au început a se aduna Ia palat, strigând şi voci- ferând asupra guvernului că au compromis ţara şi acum îi Iasă în ia- taganul turcului şi suliţa muscalului, şi să nu-i lase pe trădătorii să plece, ci să-i închiză şi să-i dea pe mâna turcului... ...« Jos guvernul trădător »!.. Teii au eşit în balconul palatului ca să liniştească poporul, ţiindu-Ie un discurs în care Ie zicea : — Fraţilor! Ne-au venit ştirea că muscalii au călcat pământul României. De acea ne-am hotărît să ne tragem cu oştirea Ia munte şi să luăm ofensiva, şi ne vom bate cu dânşii până îi vom sili să se retragă din România liberă! Europa toată este sprijinul nostru. La aceste cuvinte, strigările şi injuriile poporului se înmulţeau. - Jos guvernul trădător! Atunci Teii au împănat intrările palatului cu o companie de răsculaţi şi celelalte stau gata sub arme. Eu văzând această înverşunare a poporului şi îngrijindu-mă că, asupra fugei lor, poate să se năpustească poporul pe dânşii, sau poate / batalioanele din cazarmă de vor afla dezertarea lor să vie să ne scape de sub arest şi să înceapă un măcel teribil, căci tot poporul era în mare fierbere, văzând deci poziţia mea cţitică acolo, am cumpărat un soldat cu un galben şi I-am trimes Ia Mariţa cu un bilet prin care-i scriam să-mi trimeată imediat pe cumnatul meu Mihalache x) ; carele viind, I-am rugat să-mi tocmească o birjă pentru noaptea aceea, să stea în fundul curţei palatului şi să-mi aducă numărul ei şi să-i zică birjarului că numai cu acela care-I va striga pe număr să meargă. Aceasta s’au şi făcut. Pe Ia orele zece seara şedeam singur în camera Pleşoianului, ab- sorbit de gânduri cum m’aş putea strecura prin doua Tânduri de santinele cu soldaţi rebeli, când deodată se deschide uşa şi intră ofiţerul Paraschivescu 2), supranumit Moşoiu, în disperaţia cea mai mare şi cu Iacrămile în ochi. Venise să mă roage să-I consiliez ce să facă, căci guvernul a dat ordm să-l însoţească cu companiile răsculate, în care aparţine, şi că el nu voeşte să se ducă, căci prevede ce soartă îl aşteaptă. II întreb : — Poţi dumneata să mă scoţi prin santinele şi să mergi cu mine? Şi apoi nu te vei teme de nimic. — Dar domnule maior, îmi zice, pot foarte lesne, fiind că sunt de serviciu. — Să mergem dar, şi să nu perdem vreme! Santinelei mele dela *) *) Clucerul Mihai Bâţcoveanu. s) Sublocotenentul Toma Paraschivescu, înaintat locotenent de guver- nul revoluţionar la 7 Iulie 1848. 56 REVISTA FUNDA I'LlLOIt REGALE uşă i-au zis : « Rămâi tu aici, fiind că conduc eu pe domnul maior ». Ajungând la Santinela dela scară de din dos, le-au dat parola (lo- zinca) şi am trecut. Eu, cu toate că faţa mi-era acoperită cu gulerul mantalei, însă to- tuşi m au cunoscut soldaţii căci îi auzii strigând : — Să trăeşti domn’maior! Unde ne laşi, cu hoţii aceştia care ne-au înşelat! — Tăceţi băeţi, le zisei, că peste un ceas voi fi cu voi şi nu veţi avea a vă teme de nimic când voi fi între voi! Apoi Paraschivescul au strigat numărul birjei şi am fugit amândoi pe uliţa pe din dosul palatului. Am venit acasă, am intrat în camera copiilor, întreb unde este Mariţa ; îmi spune guvernanta că este peste drum, la nenea Pană Buescu. Copii dormeau ; i-am sărutat şi am plecat luând de acasă o pe- reche de pistoale. M’am dus la nenea Pană, acolo am găsit pe Ma- riţa, familia lui Iancu Grădişteanu 1), a lui Iancu Gigârtu a) şi alţii mai mulţi. Toţi aşteptau înmărmuriţi momentul unei catastrofe adică vre-un incendiu al oraşului, sau vreo pleaşcă. Văzându-mă pe mine în mijlocul lor, s’au bucurat cu deosebire că am scăpat. Apoi, după o scurtă conversaţie, m’au sfătuit să mă duc la Gligore Grădişteanu, să rămâi în noaptea aceia până să fugă guvernul, căci dânsul are vreo zece arnăuţi armaţi şi tocmiţi să-i pă- zească casa. Ceea ce am şi făcut. Mergând până la poarta Grădişteanului am desfăcut birja, plă- tindu-i să ducă şi pe Paraschivescu acasă la dânsul ; mulţumindu-i şi urându-i seară bună am intrat în curte. Mă uit pe fereastră şi văz mai multe mese de joc la care jucau boerii. Am trimes un fecior înăuntru şi au chemat pe Nicu Mânu, coleg de arme, amic intim al meu şi ginere al Grădişteanului. Văzându-mă Nicu, m’au luat şi am intrat în salon amândoi, am stins lumânările şi l-am pus pe scurt în curentul întâmplărilor. îmi zice: «Mă duc să chem pe socru-meu », făgăduindu-mi discreţie. Viind G. Grădişteanu şi după o scurtă convorbire s’au hotărît să mă duc cu Nicu Mânu să mă ascunz în casa vătafului său de curte pană a doua zi, căci când am intrat în curte poate să mă fi văzut cinevaş din oamenii curţei şi să mă compromită atât pe mine, cât şi pe dânşii. Am primit sfătuirea Grădişteanului, însă am zis în mine : « Iată laşitatea boerilor, şi pentru care mă jertfesc ca să nu se urce craii b Fiul marelui vornic Scarlat Grădişteanu, Vel comis în 1825, Vel clucer In 1841, membru al Curţei «Apelative» în 1858, tatăl cunoscutului avocat şi om politic Petre Grădişteanu. *) Din familia boerească din Oltenia. Locotenent în 1836, maior în 1840, colonel în 1853, agă în 1858. AMINTIRILE COLONELULUI GRIUORE LĂCUSTEANU 57 şi ciocoii pe ruinele lor!» Aducându-mi aminte de maximul filozo- fului elen care zice : «....................». M’am dus cu Nicu Mânu şi cu vătaful la casa sa. Era o singură cameră, foarte mică, situată în piaţa Amzei în apropiere de Grădişteanu. M’am închis într’însa, ne având nici lu- mânare în cameră ; numai o lampă de noapte ardea, atârnată de perete. M’am trântit în pat, veghiind până a doua zi. A doua zi, 29 Iunie, foarte de dimineaţă, au venit Iancu Gigârtu cu caleaşcă şi m’au luat de acolo, spunându-mi că guvernul au fugit în noaptea aceea şi vornicul Manolache Băleanu au ltiat cârma guvernului şi Odobescu au luat ministerul de rezbel. Patrule de soldaţi se înţesează pe uliţe şi craii stau morţi la pământ. Am venit acasă şi în ziua aceia nu am eşit afară din casă, fiind obosit moraliceşte şi psihiceşte. In oraş domina liniştea cea mai completă. A doua zi, la 30 Iunie, m’am dus la cazarmă. Ofiţerii şi camarazii mei m’au primit cu cordialitate, iar soldaţii cu o vie mulţumire şi bucurie. Am vizitat şi acele două companii răsculate din regimentul I şi care le coman- dasem atâţia ani. Erau înmărmuriţi de frică. Le-am vorbit cu multă amabilitate, promiţându-le că voi stărui din toate puterile mele pe lângă şeful oştirei, colonelul Odobescu, spre a le obţine ertarea şi sper, ba încă sânt convins, că voi dobândi-o. Din parte-le ase- menea mi-au promis o supunere oarbă şefilor lor celor vechi, şi dacă vre-unul dintr’înşii de s’ar lăsa a se mai amăgi de crai, pe acela să-l împuşte ca pe un câine şi trădător. Am arătat polcovnicului Odobescu langajul care am ţinut cu dânşii şi mi-a mulţumit, zicând că bine am făcut şi le acordă ertarea. Colonelul Solomon era preocupat grozav. Arestuia în dreapta, în stânga, pe unii dându-i sub judecată, pe alţii ameninţându-i cu moartea! In fine viind Odobescu şi văzând atâtea percheziţii din partea polcovnicului Solomon, îi zice : « Domnule, te rog, eu mi- nistrul de Rezbel, să dăm ertare generală! Toţi am greşit, toţi am su- ferit, au fost o zăpăcire obştească ». Polcovnicul Solomon, vrând nevrând, au consimţit. Aceasta au produs o bucurie în toată oştirea. Dela cazarmă am plecat cu Odobescu. Pe drum l-am rugat să-mi acorde voe să mă duc peste graniţă, pentru că simt neaparată tre- buinţă să respir fiind demoralizat cu desăvârşire de politica zilei. Au primit cu mulţumire şi mi-a zis să mă duc a doua zi la dejurtsvă la minister ca să-mi facă ordinul. La I Iulie m’am dus la dejurstvă. Odobescu văzându-mă, au zis polcovnicului Voinescu să-mi facă un ordin prin care mi se acordă voe de două luni a merge peste graniţă la apele minerale pentru cău- tarea sănătăţei. In momentul când prezenta ordinul Odobescului să-l subscrie, intră un unterofiţer în camera Odobescului zicând : 5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Să trăeşti domnule polcovnice! Domnul praporcic (sublo- cotenent) Deivos *) au ridicat steagul revoluţiei în târg pe piaţa puşcăriei! Odobescu au strigat îndată pe şefii de secţie şi le-au ordonat să facă îndată pricazanii (ordin de zi) la artilerie, cavalerie şi la toate comenzile, precum şi la toţi domnii ştab şi oberofiţeri aflaţi în gar- nizon, să se adune fără minut zăbavă la cazarma dela Mihai Vodă unde se vor concentra. — Ah crailor, zise, vă voi învăţa eu acum! Nu va rămânea piatră peste piatră! Apoi, întorcându-se către mine îmi zise: « Voeşti să te duci? Să subscriu ordinul! » I-am răspuns că acum nu mă duc, căci voesc să mă răzbun şi eu asupra crailor. — Atunci, îmi zise, du-te dar la cazarmă şi spune polcovnicului Solomon să găsesc toată oştirea aşezată în coloane cu toată amuniţia în curtea cazarmei, căci peste două ore viu şi eu la cazarmă. Şi dumneavoastră ştabofiţerii (ofiţerii superiori) să vă aveţi caii de călărie în cazarmă pentru orice eventualitate. M’am dus acasă, am promis Mariţei că îndată ce voi ajunge la cazarmă îi voi trimite un unterofiţer cu trei soldaţi să păzească casa, apoi am încălecat pe cal şi m am dus la cazarmă. La 12 ore, toată oştirea din garnizon era concentrată în cazarmă. La 1 1 /2 ore după amează viind Odobescu, au trecut pe dinaintea trupelor. Apoi au chemat pe căpitan Vespescu, casierul regimen- tului al III-lea, şi dându-i o chitanţă i-au zis: «Du-te cu aceasta la Hilel bancherul să primeşti cinci mii de galbeni pentru trebuinţa oştirei şi luând o căruţă de birjă să-i aduci încoace. Poţi să iei cu dumneata şi doi soldaţi şi să vii mai curând ». Apoi au chemat pe şefii diferitelor comenzi şi le-au zis să fie gata, căci peste o oră. vom pleca. Eu l-am întrebat unde o să mergem ; îmi răspunse zâmbind : « Ori la munte, ori la baltă ». Pe din afară căzărmei, jur împrejur, burghezia şi poporul din ce în ce se înmulţea, fără a cuteza să intre în cazarmă. Intre orele patru şi cinci am dat semnalul plecărei şi am plecat * tambour battant ». Odobescu în capul oştirei, mergea pe jos şi un soldat îi ducea calul. Burghezia şi poporul, cu capetele goale şi cu mâinele încrucişate, au eşit înaintea Odobescului, rugându-1 cu lăcrămile în ochi, ba unii şi în genunchi să nu părăsească oraşul căci sunt ameninţaţi de pradă, de foc, ba chiar şi de vărsare de sânge. *) Membru, încă dela înfiinţarea ei în 1842, a societăţii « Frăţia * a lui Bălcescu şi Ion Gh:ca. Exilat în 1848 împreună cu ceilalţi revoluţionari, se sta- tr'leşte odată cu dânşii la Brusa. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 59 Atunci Odobescu, poprind oştirea le-au zis : — Domnilor, eu mă întorc numai atunci când îmi veţi pro- mite că veţi astâmpăra nebunii, să nu mai umble în grupe cu stea- gurile pe uliţe! Căci de vor mai urma, apoi voi scoate oştirea pe uliţe, şi odată săbiile trase, nu voi mai putea înfrâna furia soldaţilor şi vă încredinţez că nu va rămânea piatră peste piatră! Iar ei strigau : « Făgăduim, părintele nostru, părintele oraşului, părintele ţărei! * şi altele. Atunci Odobescu au comandat «la stânga împrejur » şi ne-am întors în cazarmă, dând ordin să se aşeze santinele împrejurul ca- zărmei şi să nu iasă nici să intre nici o suflare fără ştirea şi voia sa. Peste vreo două ore Odobescu au primit un bilet dela mitropo- litul Neofit prin care-1 ruga să meargă la Prea-Sfinţia Sa. Odobescu mergând la mitropolie au găsit pe toţi boerii adunaţi acolo, cari afla- seră că Odobescu are de gând să părăsească capitala. Mitropolitul şi boerii l-au rugat să nu lase oraşul, căci sunt ameninţaţi a fi vic- timele vagabonzilor. Odobescu le-au răspuns că pe câtă vreme burghezia va ţinea promisiunea şi va intra în linişte, nu va părăsi oraşul, iar la dim- potrivă, se va vedea silit să se retragă, fiindcă compromite oştirea. Vreo câţiva din ofiţerii răsculaţi, cari nu intraseră în cazarmă aflându-se şi dânşii acolo au zis : — Şi noi ne asociem cu rugăciunele Prea Sfinţiei Sale şi ale boe- rilor şi vă rugăm domnule polcovnic să nu părăsiţi oraşul. Odobescu le-a răspuns cu un ton marţial : — Domnilor, nu ştiţi ce cereţi, căci Ia cea mai mică abatere a dumneavoastră vă împuşc! Odobescu întorcându-se la cazarmă, am rugat pe toţi ofiţerii să dormim cu toţii în cazarmă. I-au adus o saltea şi pernă de piele, au aştemut-o pe prispa cazărmei şi s au trântit acolo. Noi ceilalţi ofiţeri superiori am petrecut toată noaptea în cancelarie, cu glume şi râsuri pân’a doua zi. In noapte dela 2 Iulie *) s’au întors guvernul revoluţionar, căci luase ştiinţă că muscalii s’au retras, după cum am arătat mai sus. A doua zi la 3 Iulie pe la 11 ore de dimineaţa, pe o căldură nesufe- rită, au venit Odobeasca pe jos la cazarmă, acompaniată de popor care au rămas afară din cazarmă, iar Odobeasca, intrând s’au pus în genunchi la Odobescu, rugându-1 şi conjurându-1 ca pentru dra- gostea dumneaei şi a copiilor săi să nu facă sânge. Odobescu îi răspunse cu un ton marţial : — Furca muere, furca! Nu te amesteca în politică! Odobeasca insistând a-1 ruga şi a-1 conjura, Odobescu s’au înfuriat şi luând şapca din cap au lovit-o cu dânsa strigându-i: *) Asupra datei exacte a acestor evenimente v. prefaţa, R. F. R. No. i €o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Muere ingrată! .. .Tu ai voit să mă vezi în ocnă, dar nu!.. Şi numai atunci mă voi linişti când voi călca în sângele tău, şi al copiilor tăi! Atunci voi fi fericit!.. Odobeasca, cu capul plecat şi în extremă dezesperare şi ruşine au plecat îndată, însoţită iarăşi de popor în strigătul de urale şi de : « Să trăiască Odobeasca! Să trăiască Odobescu!» Oştirea era încântată de atitudinea Odobescului şi aştepta cu nerăbdare momentul de a ne trimite în oraş să punem vagabonzii la ordine. Pe la orele două după amiază polcovnicul Solomon au poftit pe Odobescu şi pe toţi ofiţerii superiori acasă la dânsul ca să mănânce, iar ofiţerilor subalterni le-au cerut scuze că fiind camera mică nu încăpeau toţi, dar li se va pune masa în cazarmă şi li se va trimite bucate. Odobescu au chemat pe căpitanul Iancu Sc. Ghika, ex-adjutantul lui Vodă Bibescu şi l-au trimes înaintea poporului (care se adunase ca să tae podurile după Dâmboviţa spre a nu putea oştirea să intre în oraş) şi să le zică să se ţie de promisiunea care au dat-o dacă voesc să mai trăească în linişte! Apoi s au orânduit patrule de cavalerie să se preumble de la ca- zarmă până la poarta lui Mihai Vodă. După aceasta am plecat cu toţii la polcovnicul Solomon să prân- zim. La masă aflându-ne, ne-am pomenit iarăşi cu Odobeasca că vine să roage pe Odobescu să nu facă vărsare de sânge. Odobescu îi zise : — Te rog Catinco du-te acasă şi nu te mai amesteca în politică! Dar du-te până te rog!.. Odobeasca au eşit şi îndată ne-am pomenit că intră Iancu Câm- pineanu să roage pe Odobescu ca, după ce se va scula dela masă, să treacă amândoi într’o cameră căci are să-i comunice un secret. Odobescu îi răspunse că nu are nici un secret pentru camarazii săi şi dacă are cevaş să-i zică, să-i spue acum! In fine, după ce ne-am sculat dela masă Câmpineanu ne-au făcut semn cu ochiu şi am trecut în altă cameră. Odobescu ne întreabă : «Unde vă duceţi domnilor»? I-am răspuns că să aprindem ţigările şi venim îndată. Eu şi cu colegul meu maiorul P. Cerkez ne-am lipit de uşă ca să auzim secretul dintre Odobescu şi Câmpineanu şi numai atât am putut auzi dela Odobescu (carele avea un glas sonor de soprane) : « Nu domnule, nu mai intru în albia cu tărîţe, căci mă mănâncă porcii! Iar cât pentru vărsare de sânge, îţi promit că nu voi face ». Atunci lovindu-mă cu palma peste frunte am zis colegului meu Cerkez : — Am perdut toate iluziile! Că nu am luat congediu să plec din ţară, îmi muşc mânele şi să ţii minte că craii o să ne omoare. AMINTIRILE COLONELULUI GRIGORE LĂCUSTEANU 6l Apoi au eşit Câmpineanu satisfăcut şi cu zâmbetul pe buze, au luat pe Odobeasca şi au plecat... Noi ne-am dus la cazarmă cu toţii. Peste vre-o oră, au venit Iancu Brătianu, unul din căpeteniile revoluţionarilor, şi închizându-se în cameră cu Odobescu, au şezut mai mult de o oră. Ce au vorbit nu s’a putut afla. Peste două trei ore au venit vreo câţiva gardişti, trimişi de guvern ca să roage pe Odobescu să se slobează vreo cinci sute de puşti din arsenal ca să împartă orăşenilor pentru paza oraşului. Odobescu, pentru un moment, au zis lui Solomon să le sloboază, carele au transmis ordinul. Oştirea însă, îndată ce au auzit aceasta, s’au revoltat strigân- du-ne că: — Dacă veţi da puşti crailor, aruncăm şi noi pe ale noastre! Ce voiţi dumneavoastră, să vă mai ia din mijlocul nostru?.. Aceasta nu se poate! Odobescu, văzând murmure şi împotrivirea oştirei, au eşit, în curtea cazărmei strigând : — Să nu se dea nici o puşcă nebunilor, căci nebunii şi copiii nu ştiu să umble cu arme. Şi astfel s au potolit soldaţii. Pe din afara cazarmei din ce în ce se înmulţea poporul desculţ; se adunase poate la două, trei mii de oameni. Apoi auzim un pocnet de pistol, care au fost semnal pentru dânşii, căci într’o clipă din ochi s’au năpustit pe ulucile căzărmei şi au dărâmat tot îngrădişul. Odobescu au dat ordin să bată toboşarii adunare şi să se întoc- mească în coloane. Toată operaţia "aceasta au fost făcută în două minute şi oştirea era aşezată la locul ei sub arme. Apoi au dat ordin să aprindă fitilurile tunurilor. Atunci, o tăcere de moarte domina tot poporul şi nimeni nu cu- teza să intre în cazarmă ; numai unul singur dascălu Scarlat Turna- vitu, se târea în brânci pe pământ şi se apropia de soldaţi strigând : * Fraţilor! Nu ne omorîţi, căci revoluţia am făcut-o pentru fericirea poporului şi deliberarea lui de sub robia tiranilor...»! Şi altele toate • • • Soldaţii începuseră să umple puştile, fără comandă. Odobescu striga din toate puterile să nu le umple, dar nu-1 mai asculta nimeni! Când deodată, vedem că intră mitropolitul cu careta în cazarmă ; pe învelişul caretei era Iancu Brătianu şi cu alţi vagabonzi. Odo- bescu, cum au văzut pe mitropolitul, au comandat oştirei să se pună în genunchi. Mitropolitul s’au dat jos din careta, învestit cu omoforul mitropolitan, şi trecând pe dinaintea oştirei îi blagoslovea şi îi ruga să se înfrăţească cu poporul. Poporul, încurajându-se, au intrat în cazarmă năbuşind oştirea cu sărutările. Paralizie completă! Mitropolitul, Odobescu, şi Brătianu s’au tras la o parte. Ce con- vorbire vor fi avut, nu se ştie... 62 £!fi\ISTA FUNDAŢIILOR REGALE Această politică, sau bine zis vânzare a Odobescului, voi afla-o pe lumea cealaltă! • • Peste câteva minute, văzui preoţii sfântului Altar al Bisericei ortodoxe călări pe tunuri. Intre dânşii am cunoscut pe popa Ion, sau Iosafat (care se află acum preot al capelei române din Paris şi popa Dionisie *) actualul episcop al Buzăului). După ce au eşit din cazarmă mitropolitul, au luat craii tunurile şi le-au dus la palat (unde se restituise guvernul revoluţionar). Poporul au luat muzicile şi au plecat prin oraş strigând urale. Ofiţerii se debandaseră şi fra- ternizau cu vagabonzii.. . După ce au deşărtat poporul cazarma, polcovnicul Solomon au adunat soldaţii şi le-au zis să fie credincioşi şi supuşi şefilor, să nu asculte propagandele crailor, căci scopul acestora este să ia moşiile proprietarilor să le dea rumânilor. Unul din soldaţi auzind acestea au zis : — Să trăeşti domnule polcovnic! Dac’ar fi aşa, n’ar fi treabă urâtă asta! Eu în aprinderea mea i-am strigat: — Bravo polcovnice, frumos discurs le-ai ţinut! Şi luându-mi adio dela colegul meu maiorul Pândele Cerkez şi dela doi căpitani, Costaforu şi Boboc, cari în tot timpul au fost fideli disciplinei ostă- şeşti, le-am zis că nu mai este nimic de făcut şi că fieş-care să-şi caute de drum spre a-şi asigura viaţa, căci oştirea este cu desăvâr- şire demoralizată şi aceasta o datorăm şefului oştirei polcovnicului Odobescu, şi am plecat acasă. A doua zi, 4 Iulie, am zis nevestei să urmeze preparativele ple- cărei, căci mă duc pentru un moment la Odobescu să-i spui că plec şi, întorcându-mă, mă duc să închiriez care să plecăm la Braşov. M’am îmbrăcat în haine civile şi am eşit din casă ; însă până a nu ajunge la Odobescu, am intrat pentru un minut la soacră-mea, ca să o întreb dacă merg şi dumnealor cu noi, adică şi cumnaţii mei cu familiile. Acolo am găsit pe iuncării Apostol şi Jean Arion 1), care mi-au zis că au veni într adins ca să spue sori-si şi cumnati-mi Eliza să mă prevestească cât mai în grabă că guvernul au dat ordine gardi- ştilor să mă prinză şi să mă ducă la palat şi că pe Odobescu şi So- lomon i-au arestat şi casele lor sunt înconjurate de o mulţime de popor. Cât am şezut acolo, în mai puţin de o oră, curgea ca ploaea bi" * 3 *) Dionisie Romano, născut in Transilvania în 1806. Stareţ al mânăstirei Neamţ, apoi episcop de Huşi. Intre 1865 şi 1873 păstoreşte eparhia Buzăului, în a cărei biserică episcopală a şi fost îngropat. In 1848 era profesor la se- minarul din Bucureşti. 3) Fiul clucerului Enache Arion şi frate cu viitorul general Eraclie Arion, AMINTIRILE COLONELULUI GKIGORE LÂCUSTEANU 63 letele de pe la amici şi cunoscuţi, altele anonime, ca să mă ascunz la minut, căci mă caută să mă omoare, fiindcă guvernul au promis poporului să se răzbune asupra unui «trădător ». Eu văzând aceasta, am scris nevestei un bilet prin care o anunţam că mă duc la agentul austriac Timoni *) unde voi sta retras, şi să fie fără grijă. Apoi, ducându-mă la agentul, l-am rugat să-mi dea ospita- litate, fiindu-mi viaţa ameninţată ; însă cu toată amiciţia ce fusese între noi, mi-a refuzat această ospitalitate, pentru cuvântul că în caz de s’ar călca agenţia de către popor, poate să dea prilej de un con- flict, sau de un «casus belii »> între Austria şi Ţara Românească, dar mă consiliază să mă duc la Colhun, consulul englez, şi, ca să nu mă expui eşind pe uliţă ca să mă duc până acolo, au dat ordin de au pus caii la caretă şi s’au îmbrăcat vizitiul cu lacheul în uni- formă consulară de gală, eu mi-am tuns mustăţile (fiindcă agentul le avea rase), i-am luat ochelarii şi i-am pus la ochi şi m’am dus ca un agent la Colhun. Cu consulul englez, de şi nu aveam decât o simplă cunoştinţă, cerându-i ospitaliltate, mi-a răspuns că mă asigură pe onoare că mai lesne îl vor lua pe dânsul, dar pe mine nici odată din casa sa 2). Apoi l-am rugat să se ducă la Timoni să-l roage să-mi dea un caporal austriac şi la noapte să plecăm peste graniţă deghizaţi în curieri austriaci. ■ Colhun s’au dus îndată la Timoni şi peste o oră s’au întors voci- ferând că este un mizerabil neamţ, fricos ca toţi nemţii şi că i-au refuzat cererea. Dar dacă voesc, îmi zise Colhun, să mă trimeată cu un curier englez chiar până la Viena. Mulţumindu-i i-am zis că o să mă gândesc ce este de făcut, căci mai întâi trebue să mă în- tâlnesc cu nevasta ca să-i spui unde mă duc şi ce căpătâi am. Colhun locuia cu o demoazelă engleză care trecea în lume drept soră sa 3). Orice ar fi fost, însă era bine crescută şi foarte învăţată. Dânsa mă consola şi mă încufaja, căci în adevăr mă demoralizasem, ca un om osândit la moarte. Pe la orele 10—11 noaptea Mariţa luându-mi urma au venit acolo şi mi-au zis că tot este gata, carele sunt încărcate, paşportul scos şi mâine în ziua să plecăm. Apoi m’am înţeles cu Mariţa să mer- gem să dormim la clucerul Enache Arion, socrul cumnatului meu * 2 3 b Constantin von Timoni, fiul unui fost agent consular austriac la Iaşi. El însuşi agent consular la Corfu, la Odesa şi în fine la Bucureşti dela 23 Sept. 1832 la 16 Octombrie 1849. Mort 1862. 2) Tot la Colquhoun a găsit adăpost şi Nicolae Golescu când, puţine zile înainte de izbucnirea revoluţiunei, Vodă Bibescu se hotărîse să aresteze pe capii mişcărei (V. «Lui Ion C. Brătianu 1821-1921 », pg. 22) 3) După Billecofue (V. rapoartele sale către Guizot, Hurmuzachi XVII. pg. 1035), era într'adevăr o soră a lui Colquhoun, văduva elveţianului Vaucher. 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nae 1), unde sunt mai multe familii acolo şi a doua zi în ziua să plecăm. ' Am luat seara bună dela Colhun şi demoazelă mulţumindu-le de primirea cea ospitalieră care mi-au dat, şi am plecat la clucerul Arion unde am găsit mai multe familii din rude, hotărîte să doarmă acolo. A doua zi m’am pus cu doctorul Paciurea într’o caleaşcă în- chisă şi am eşit prin bariera la şoseaua Chisseleff, unde m’am dat jos, aşteptând în păduricea din dreapta până au sosit trăsurile, şi am plecat cu toţii la Braşov. Era soacră mea, Mihalache cumna- tu-meu cu fdmilia, Nae cumnatu-meu cu familia, Costache Slă- tineanu 2) cu familia, Ogrădeanu cu familia, Tudorache Georgiadis care ne conducea, ca unul care era domiciliat în Braşov şi cunoscut de toţi de acolo. Seara am ajuns la un sat Drăgăneşti, unde am şi rămas în noaptea aceea. A doua zi, continuând drumul, am ajuns la vama noastră. Acolo m’au trădat chirigii către ofiţer, căci eu eram trecut în paşaport ca servitor. Ofiţerul graniţei, lieutenantul Miculescu, îndată ce au aflat, mi-a trimis răspuns prin Tudorache Georgiadis să trec singur pe jos vama ca, când va veni să inspecteze trăsurile, să nu mă găsească acolo ca să nu-1 compromit, pentru că au primit aseară ordin cir- cular prin ştafetă dela guvern ca ori unde mă va găsi să mă pue în fiare şi să mă trimeată la Bucureşti. Eu i-am mulţumit, tot prin Tudorache, pentru devotamentul său ostăşesc şi i-am promis că peste puţine zile va fi bine recom- pensat. Am trecut înainte pe jos şi am aşteptat trăsurile. Peste o săptămână ofiţerul au fost adus la Bucureşti sub arest şi pus sub o comisie de anchetă, la care comisie au tăgăduit că nu m’au văzut. După întoarcerea mea în ţară, constant promisiunei, l-am recomandat şi l-au înălţat în rangul de căpitan, dându-i-se şi compania în regimentul al IlI-lea. Ajungând la vama austriacă, acolo era director un slavon anume Vasitz, ultra revoluţionar şi în relaţii cu cei dela Bucureşti. Intrând în curtea vămei, tocmai vorbeam cu ai noştri zicându-le că de voi scăpa şi de aici apoi o să răsuflu (căci eram informat de acest di- rector), când deodată mă pomenesc că mă cunoaşte un neamţ, Zaides, fost casier la teatrul din Bucureşti şi mă strigă de departe în limba germană : — Herr Major, seien Sie willkommen! (Adică :«Domnule maior, bine ai venit»!). Am pus, mâna la gură împuindu-i tăcere ; * 2 *) Paharnicul Nic. Bâţcoveanu a cărui soţie, Eliza, era fiica clucerului Enache Arion. 2) Marele clucer Constantin Slătineanu, căsătorit cu Elena Deşliu. a ţintirile colonelului grigorie lAcusteanu 65 din norocire nu s’au băgat de seamă şi am plecat înainte pe jos până să ajungă trăsurile. După ce m au ajuns trăsurile m’am urcat în căruţă şi am zis : «Am scăpat, şi acum voi dormi şi eu în linişte! » neştiind că era să trecem o a doua vamă austriacă. Ajungând la cea de a doua, am simţit mişcându-mă de picior. Mă deştept spăimântat, întreb: «Ce vrei?» Era un maior neamţ, financiare al vămei. îmi zise româneştre : « Domnule maior, bine ai venit sănătos»! Văzându-mă iarăşi trădat am băgat mâna în buzunar şi am scos vre-o zece galbeni austriaceşti şi i-am pus în mână, prefăcându-mă că îi strâng mâna. Neamţul văzându-se cu o sumă bunicică în mână, au început să-mi facă complimente până la pământ, urându-mi că- lătorie bună. L-am întrebat dacă mai este vre-o vamă până la Braşov, ca să-mi sperie somnul. Mi-au răspuns că nu mai este, cerându-mi ertăciune că m au deşteptat. Ajungând la Braşov, aici se termină suferinţele prin care am trecut cu sacrificiul vieţei mele, vrând să fiu ostaş credincios guver- nului legitim şi apărător partidului ordinei şi al instituţiunilor stră- bunilor mei!.. (Va urma) 5 O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUART MILL vi JURNALUL ANTONINEI ... Miercuri, 28 Octombrie. Am primit azi dela naşă-mea şi mă- tuşă-mea Maica Antonina, un mandat poştal de o sută cinci zeci de franci. Pe dosul cuponului, scumpa măicuţă mă blagosloveşte şi mă îndeamnă să fiu cuminte şi sârguincioasă la învăţătură. Alaltăeri am primit dela mama o carte poştală. Nici o noutate, şi nici o vorbă despre banii pe Noembrie. Tata şi nenea Cristian fac cu schimbul, când în prăvălie, când după marfă. Copiii se duc la şcoală. Valerica ajută pe mama* • • Mandatul nănaşii m’a lămurit. Iar nu se ajung paralele, iar este nevoie în casă. Mama i-a scris Maicii Antoninei, şi măicuţa, de unde a putut, de unde n’a putut, mi-a mai trimis şi aceşti o sută cinci zeci de franci!.. Ce să mă fac! Dacă unchiul şi tuşa Elena nu erau mutaţi Ia Craiova, era să ne fie mai uşor, şi mie şi celor de acasă. Sunt astăzi două săptămâni de când am intrat în căminul Domni- şoarelor Eremia. Noroc că banii au sosit la timp. Aş fi fost în mare încurcătură să cer păsuială, chiar dela început, sau să mă rog de Elvira să mă împrumute. Stăm amândouă în această odăiţă dela etaj. E destul de bună şi de luminoasă, dar dă cu ferestrele în Calea Griviţei. Când am intrat în cămin era o altă cameră liberă, în fund, deasupra curţii, dar Elvira a ţinut numai decât să aibă pri- veliştea şi gălăgia din faţă. La mătuşa Elena, eram trei în odaie, Frăsina, Jenica şi cu mine, dar odaia era mai mare şi dădea spre grădină. • • Nici aici nu e rău. Elvira este de dimineaţa şi până seara la examenele ei de medicină. Sunt singură, ziua întreagă, cinci zile pe săptămână, cel puţin acum Ia început. Căminul Domnişoarelor Eremia mi-aduce aminte arhondaricul O LECŢIE asupra LDI JOHN ST CART MILL 67 dela Varatic sau dela Agapia. Şi domnişoarele Ere mi a, fete cam tomnatice, ar fi fost bune de călugăriţe. Mi se par gospodine şi corecte. Le simt cam egoiste şi nu atât de calde pe cât ar voi ele să se arate. Dar sufrageria lor nu mai seamănă nici pe departe cu trapeza dela arhondaric. Sunt fete econoame, ţin cheile la brâu. In sufra- gerie nu prea se fac fărămituri. Sunt în tot căminul vreo zece odăi şi pensionarele sunt până acum cincisprezece (studente, câteva telegrafiste şi două funcţionare la Ministerul de Finanţe). Am putut să le număr, dimineaţa, la ca- feaua cu lapte, fiindcă la prânz şi la cină nu ne mai regăsim niciodată toate. începem să ne cunoaştem. Una nu seamănă cu alta, nici Ia chip, nici la suflet. Nu semănăm toate nici Ia sărăcie, fiindcă avem vreo trei colege, fete de oameni cu stare. Au venit, bietele fete, să înveţe carte. Nu prea Ie înţeleg. Una dintre ele, Lili Prahoveanu, are multă inteligenţă şi cap de învăţătură. Dar celelalte? Ce le mai trebue şi-o diplomă de licenţă, pe lângă foaia de zestre? Elvira e singura noastră medicinistă. Deşteaptă, frumoasă şi emancipată ca un băiat. Cred că Domnişoarele Eremia nu sunt prea bucuroase că au primit-o în cămin. Vorbeşte prea tare, râde cu hohote, împinge pe fete... E prea vioaie, şi prea zburdalnică şi Ie întărâtă şi pe celelalte. Cum să fie bucuroase Domnişoarele Eremia? Nici ea nu e fată săracă. Tată-său, doctorul Iatropol, nu mai are astăzi, în Brăila, vaza şi clientela de mai înainte, dar nu stă rău de Ioc. Mi-e dragă Elvira. Totdeauna mi-a fost dragă. De când venea pe Ia noi cu răposata măica-sa şi ne jucam, fraţii mei, ea şi eu, pe lângă grămezile de boabe de porumb, de pe cheu. Şi de când doctorul s a însurat a doua oară şi a luat pe ţaţa Polixenia, suntem şi ceva rude. Mi-e dragă Elvira şi mă tem de ea. Mă vrăjeşte şi mă dominează. Joi, 29 Octombrie. Ce ochi frumoşi are! De departe sunt verzi, adânci şi chemători, ca lacurile noastre dimprejurul Dunării. Dacă însă te uiţi mai dc aproape se fac albaştri, ca o broderie al- bastră, cu nenumărate nervuri şi puncte de broderie. Aşa, cu ochi verzi-albaştri precum este, Elvira e rumenă şi brună. Mi-a fost dragă totdeauna, dar totdeauna am privit-o cu oare care tristeţă umilită - ■. Ce eram eu pe lângă ea!. • Când venea la noi, cu părul ei negru şi cârlionţat, durdulie şi roşie ca o rodie, eu, pe lângă ea, păream o pisică, ieşită dintr’o găleată cu lapte de var. Şi mă făcea şi geloasă. Ea se juca, alerga şi se bătea mai mult cu fraţii mei, cu Cristian şi cu Barbu. A rămas tot aşa. Dar astăzi o înţeleg mai mult şi mi-e teamă de 68 REVISTA l'DNDATUXOP. P.EGALE ea. E bună, generoasă, gata să plângă, dacă plângi. Insă după câteva minute, n’o mai recunoşti. Duminica şi în puţinele după-amiezi libere, când stă cu mine, cântă, şterge mobilele, îşi inspectează rochiile. Sau mă despleteşte, mă piaptănă şi mă reîmpleteşte. Sau mă ia la cercetări medicale, cordul, plămânii, conjunctivele... Sau stă la fereastră şi face haz de toate câte vede şi aude. Sau aleargă la cofetărie, cumpără un carton de prăjituri şi cheamă pe toate fe- tele, la noi în odae... După vreo două ceasuri de vorbă, de zbu- cium, de risipă nervoasă, se apucă de cetit. Şi atunci este ca şi cum n’ar mai fi în casă. Nu mai vede, nu mai aude, n’o mai aţâţă nimic din toate câte se petrec în jurul ei. ' Vineri, 30 Octombrie. Şovăesc între filologia modernă şi filosofie... Pentru care să mă hotărăsc? La filosofie, am aceiaşi profesori ca şi anul trecut. Materii : Estetica, Istoria Filosofiei contemporane, Logica, Istoria Filosofiei Moderne, Morala Naturalistă, Psihologia, Pedagogia, Istoria Românilor şi Istoria Literaturii Române. Aştept anunţarea cursurilor. Dimineaţa mă duc la Biblioteca Academiei. M’am împrietenit de anul trecut cu sala de lectură şi am, lângă sobă, locul meu. Sunt, vreau să fiu, o studentă sârguincioasă. Examenele le-am dat pe toate şi am o singură bilă roşie, într’un şirag de albe. Dar lucrez fără entusiasm. Ce aştept, ce vreau, nu ştiu nici eu. Lucrez din datorie. Mă susţine ideea că trebue să mulţumesc pe părinţi şi să nu înşel aşteptările mătuşei şi nănaşei mele, Maica Antonina. Admirabilă femeie Maica Antonina! O strănepoată a mamei lui Ştefan cel Mare, nu altceva. Cu mintea ei, cu înţelepciunea ei, dar mal ales cu energia ei, ţine în picioare o mănăstire întreagă şi o apără de desmăţ şi de ruină. Dar a avut şi o meteahnă. I s’a părut că sunt deşteaptă şi bună să învăţ carte. Dacă n’ar fi fost stăruinţa şi jertfele ei, părinţii mei mă lăsau la Varatic... Şi ştiu eu dacă n’ar fi fost mai bine? Mă tentează filosofia, adică în primul loc psihologia şi pedagogia* • • îmi place această strădanie de a lămuri enigmaticul suflet omenesc. îmi place acest început de ordine şi de legi între- văzute, în lumea pe care o purtăm ascunsă în noi, cea mai apro- piată şi totuşi, uneori, mai depărtată decât stelele nopţii. Dar nici. psihologia, nici făgăduinţele ei nu mă leagă prea mult şi nu-mi. încălzesc inima. Luni, 2 Noembrie. Azi de dimineaţă, am tras o spaimă zdravănă.- Nebuna de Elvira mi-a dăruit deunăzi un fular de mătase şi eu l-am închis în cufăr. La ora şapte şi jumătate, la cafea, îmi cere fularul înapoi. Că îl e frig, că n a putut până acum să-şi cumpere altul, că mi-I dă înapoi, diseară, când s’o întoarce... Eu nu-mi băusem cafeaua. Elvira îmi scoate cheile din buzunarul jerseului şi dă fuga-1 in odaie, să-mi deschidă cufărul! O LECŢIE A3UFKA LUI JOHN 3TUA.ET MILL Cg • Mi s a zbătut inima. Nebuna dă peste caetul meu de note zil- nice!.. M’am supărat deabinelea, dar nu i-am arătat-o atât cât ar fi trebuit, fiindcă aş fi făcut-o să creadă că mă prăpădesc după fularul ei. Eu una n’aş fi putut să fac aşa ceva. Când ai dăruit ceva, măcar de-ai crăpa de nevoie, nu poţi să te ţigăneşti şi să ceri darul înapoi. Treburi de astea mi-a mai făcut Elvira şi nu m’am învăţat minte. Marţi, 3 Noembrie. Am început să mă împrietenesc cu fetele din cămin. Elvira şi Lili Prahoveanu sunt pe cât colo cele mai di- stinse. Dar nici celelalte nu sunt cu totul şterse. Mi se pare că vreo două dintre ele au frumoase calităţi sufleteşti. Mai toate au venit încoace ca să înveţe câte ceva şi să ajungă la catedră sau la slujbă. Şi la ele ca şi la mine, acasă nu este nici o nădejde. Una este exact în situaţia mea. 0 rudă mai bogată a ajutat-o să termine liceul şi acum o întreţine mai departe până şi-o lua licenţa. N’am putut să stau prea mult de vorbă cu fiecare şi să ajung să le cunosc adâncul inimii. Dar mi se pare că le ştiu pe dinafară de mai înainte. Elvira şi Lili Prahoveanu au deosebite puteri intelec- tuale, dar şi ele s’ar lăsa (cred eu) de învăţătură, dacă le-ar ieşi înainte aşteptatul Făt-Frumos... Biete fete! Ne ducem la şcoală, alergăm la slujbă şi vrem să lu- crăm în rând cu bărbaţii, fiiridcă nu vine nimeni să ne întrebe : — Fată, hăi, nu vrei să te măriţi şi să fii nevasta mea? Ce cuminte vorbea Maica Antonina! Când venea uneori, obo- sită şi asudată, dela hambarele mănăstirii, dela draniţă, ori dela văcărie, ori când se certase şi se tocmise prea mult cu furnizorii mănăstirii, cădea în jilţ şi se jelea : — Aestea-s treburi de bărbat!.. Femeia e făcută să se învâr- tească între cratiţele din bucătărie şi patul copiilor!.. Cu toate astea, Maica Antonina este mai pricepută şi mai băr- bătoasă decât trei bărbaţi. Dacă s’ar întâmpla o minune şi ar veni, în cincsprezece zile con- secutive, la noi la cămin, cincisprezece eroi din basme, câte unul pe zi, şi ar cere, unul câte unul, pe câte una din fete, Domnişoarele Eremia ar întreba, cu batista la ochi, în ziua a cincisprezecea, pe al cincisprezecelea cavaler : — Nu mai aveţi, oare, doi tovarăşi, care să poftească pe la noi şi mâine şi poimâine?.. Vineri, 6 Noembrie. Sărmanul meu caiet de note!.. Mi se pare că de aci înainte trebue să te arunc în foc, sau să nu-ţi mai destăi- nuesc nimic. De câteva zile plouă cu noutăţi. Alaltăeri, Titu Maio- rescu a început cursul său de istoria filosofiei engleze contemporane. Maestrul a fost ca totdeauna «nemuritor şi rece *... Poate că sunt 70 XBVIEFA FUNDATIIL0B REGALE o proastă (sigur că sunt o proastă), dar Coco Demetrescu, răguşit şi sculat din somnul Iui diurn, mi se pare mai juvenil şi mai lu- minos decât Maiorescu. Mai ’nainte de lecţje, ne-am înghesuit în bancă Elvira Iatropol, care se prăpădeşte după impecabilul maestru şi-şi Iasă cursurile dela medicină, eu şi Sanda Petrovici. După lecţie, Sanda Petrovici s’a găsit cu văru-său, iar văru-său avea după el doi prieteni. Şi iată cunoştinţe noi, glume şi complimente. Am rămas cam îngheţată... Vărul Sandei este o simpatică figură pe care o remarcasem mai de mult. Este un băiat rumen şi cu ochii negri, pe care l-am văzut de câteva ori, pe stradela din faţa căminului. Dacă nu mă înşel, Io- cueşte în acea căsuţă veche românească din spatele şcoalei primare. Şi el şi ceilalţi doi prieteni mi s’au părut neobişnuit de inteli- genţi. .. Ferice de ei! Vărul Sandei a venit eri Ia Biblioteca Acade- miei. Stăteam în colţul meu şi lucram. I-am luat seama şi nu prea mult. E într’adevăr băiat frumos. Dar ce-o fi în inima lui? Are în ochi şi în faţă un fel de sfială zâmbitoare şi copilărească, un fel de momeală care poate să fie amăgitoare. M’a observat şi el. Se aşezase în capătul celălalt al sălii cu faţa către mine ; desigur, din întâmplare. Ne-am întâlnit ochi în ochi. Dar o singură dată. Mi-am văzut de lucru şi n’am mai ridicat capul de pe cărţi. Când a sunat clopoţelul, ne-am recunoscut în vestiar, şi am intrat în vorbă. Am făcut drumul până acasă împreună. S’a mirat că ştiu unde locueşte şi m’a întrebat dacă nu mi-a spus-o cumva Sanda Petrovici, aseară. Am mers cu paşi domoli, până în faţa bisericii, străini, fără să ne pese unul de altul, dar cam stingheriţi... II cheamă Teodor Filipache. Şi pe urmă?... VII DOAMNA TAYLOR Doru intră grăbit în palatul Universităţii şi urcă pe fugă scara cea mare care ducea la cancelaria profesorilor şi la sala No. 4. Era plin de ciudă pe tramvaiul cu care venise, plin de ciudă pe nişte căruţaşi cu lemne, care baraseră linia tramvaiului, dar şi mai plin de ciudă pe el însuşi că nu plecase de acasă mai de vreme. Din fe- ricire, Maiorescu încă nu intrase. Cu alţi vreo doi codaşi, Doru se vârî în coca studenţească, gata să se reverse înapoi, pe uşă, şi până să-şi elibereze mâinile şi pulpanele paltonului auzi vestea fluerată : «Vine!» Atunci, fără se ştie nici el cum, o ultimă convulsiune a massei, care se desfăcu spre a lăsa pe profesor să vie Ia catedră, îl aruncă mai departe înlăuntrul sălii şi se pomeni lipit de prima bancă O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUART MII.T. 71 din amfiteatru. Era mai bine. Cel puţin putea să-şi mişte o mână şi să-şi caute batista. Cu aceeaşi prestanţă calmă şi solemnă, cu aceeaşi măestrie mată şi sacadată, profesorul începu singularul roman al vieţii filosofului englez John Stuart Mill. Se născuse în Londra, cu vreo nouăzeci de ani în urmă, adică în primii ani ai secolului al nouăsprezecelea. Tatăl său James Mill era un intelectual de marcă, autorul unei cărţi celebre, Istoria Indiilor Engleze, şi pe urmă funcţionar superior în «Compania Indiilor». John era primul născut şi după el veneau destui fraţi şi surori. Cre- şterea lui John a fost opera tatălui. Condus de convingeri puţin comune şi aplicând copilului său o metodă pedagogică extravagantă, James Mill a început să-l înveţe pe John, Ia vârsta de trei ani, limba elinească. Filosoful mărturiseşte în Memoriile sale că nici nu-şi mai aduce aminte când anume a început să înveţe această limbă clasică. S’a pomenit învăţând greceşte! Până Ia opt ani, când a început să înveţe şi latineşte, micul John cetise fabulele Iui Esop, pe Xenofon şi pe Herodot! Intre opt şi doisprezece ani a cetit pe Vir- giliu, Oraţiu, Titu Liviu, Salustiu, Ovidiu şi bună parte din Cice- rone. Până la patrusprezece ani a grămădit în capul Iui mai mult decât un băetan bine pregătit care se prezintă Ia bacaulaureat. James Mill, tatăl, dădea copilului lecţii, îl examina, îl obliga să-şi bată capul cu probleme mai presus de puterile vârstei Iui, şi-i dădea să cetească şi să rezume cărţi scrise pentru oameni maturi. Luându-1 cu sine Ia plimbare pe căi de ţară, îi făcea pe lângă şcoala de acasă, încă un supliment de şcoală peripatetică. Geometria, Algebra, Istoria Universală, Ştiinţele fizico-chimice, Geografia, Ştiinţele filosofice, începând cu Logica... şi mari canti- tăţi de literatură universală fură mistuite de mintea viitorului filosof cu mult mai ’nainte ca să-şi atingă majoratul. Această stranie me- todă ca să întinzi până Ia maximum puterile intelectuale ale unui copil, John Stuart Mill n’o găseşte absurdă. La o jumătate de secol de distanţă, după anii Iui de învăţătură în şcoala lui tată-său, el con- stată că : Un elev căruia nu-i ceri nici odată ceea ce el nu poate să facă, nu munceşte niciodată atâta cât ar putea. Dar filosoful englez, crescut şi instruit de tată-său, departe de şcoli, deci fără întâlniri şi contact cu alţi copii de vârsta lui, fără jocuri, fără ştrengării, fără trânteli şi fără nici un fel de exerciţii fizice, ajunge, la anii vârstei clocotinde gol de orice clocot. Tatăl James Mill era prietenul şi colaboratorul celebrului jurist şi sociolog Bentham, autorul Tratatului despre Legislaţie. Tânărul John şi-a pe- trecut adolescenţa printre oameni maturi, printre amicii lui James, ascultând şi participând Ia discuţii interminabile, ajutând pe tată-său şi pe prietenii acestuia Ia compunerea operelor lor şi îngropându-se 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE complet, în mormane de pagini cetite şi scrise, ca o biată floare, bă- gată într’o bucoavnă, să se preseze. Din grupul puternicilor intelectuali care gravitau în jurul lui Bentham şi duceau în frunte făclia principiului utilităţii era să se răspândească marele curent utilitarist englez, înrudit şi paralel cu şcoala pozitivistă franceză. John Stuart Mill a fost, în toată viaţa şi în toată opera lui, reprezentantul acestui curent pămintesc, realist, foarte treaz, legat logicei şi experienţei ştiinţifice. Dar filosoful şi-a dat seama curând că educaţia Iui ciudată făcuse din el numai o maşină de tocat raţionamente şi de descoperit cusururile logice din discuţiunile şi din cărţile celorlalţi. La vârsta de douăzeci de ani, tânărul filosof se simţi deodată, sufleteşte, spăimântător de veşted şi de pustiit, ca şi cum tot farmecul şi tot interesul vieţii şi-ar fi schimbat cărările care duceau spre inima lui. Juvenila lui dorinţă de a lucra pentru transformarea lumii era moartă. Concepţiile lui de până aci, prieteniile intelectuale, mulţu- mirea muncii cotidiane... toate se stinseră şi-l lăsară In întuneric. Nimic nu-1 mai interesa, nimic nu-1 mai încălzea, nimic nu putea să-l facă să resimtă eroica plăcere de-a stărui în calea vieţii. Educaţia lui severă şi pozitivistă, interzicerea oricărei duioşii re- ligioase, ba chiar proscrierea oricărei poezii se dovedeau acum nişte exagerări fatale, capabile, să rumpă firul vieţii. In această stare de bancrută morală, John Stuart Mill îşi reexaminează tre- cutul, ideile, filosofia, adică întreaga şcoală a părintelui său, şi începe sS-şi dea seama de lipsurile şi de greşelile pe care le ispăşea acum elevul. Maiorescu nu insista prea mult şi nu analiza înfricoşata criză prin care trece filosoful englez între anii 1826 şi 1830. Tot aşa nu se oprea asupra întâilor izvoare mântuitoare care vin să adăpe şi să învioreze calcinata simţire a lui John Stuart Mill. întâlnirea filo- sofului cu poezia lui Wordsworth şi efectul ei reconfortant, profe- sorul le lăsa la o parte din ecuaţie, întru cât poetul englez era cu totul necunoscut auditorului. Dar Maiorescu interpreta cu justeţă memoriile filosofului englez, scoţând din spusele Iui impresia că gândul suicidului incepuse să'i dea târcoale. In toiul acestei năruiri sufleteşti, John Stuart Mill are marele noroc să se întâlnească cu d-na Taylor. După primele momente de strâmtorare şi de năduşală, Fili- pache începu să se adapteze. Izbuti să-şi scoată paltonul şi să-l intercaleze între doi studenţi din bancă, iar pe palton îşi deschise caetul şi porni să ia note. Mai târziu şi pe apucate ochii îi alunecară prin prejur. Amfiteatrul era înţesat, pe mijlocul lui era un zid de trupuri, iar în bănci ascultătorii stăteau cap lângă cap. Deocamdată prin zăpuşala sălii, Filipache nu recunoscu pe nimeni. Fiindcă nu nota decât ideile principale rostite dela catedră, nu era obligat să-şi fi- O LEUTIE ASUPRA LUI JOHN STUAUT MILL 73 xeze privirile numai pe caiet. Cercetă sala mai pe îndelete şi nu găsi nici o figură de prieten. Până la alte piobe, Bujoreanu şi Boruzescu nu eiau de faţă. Dar descoperi, cu un nestăpânit freamăt al inimii, că în banca a treia, la vreo câţiva metri departe de el, Antonina Ţanţu stătea între o colegă şi un coleg şi lua note cu mare luare aminte. După îmbujorarea obrajilor, tiebuia să-i fie şi ei cald, dar contrar celor de prin prejur nu arăta nici o oboseală şi nici o deprimare. Dacă Antonina privise spre uşă, în momentul intrării profesorului, putuse să observe înghesuiala dela uşă şi capetele stu- denţilor întârziaţi. Doru se întreba, fără de răspuns : a prins de veste Antonina ori n’a prins de veste că e şi el în blocul oropsit?.. Ii ve- nea să creadă mai de grabă că colega lui nu-1 observase şi atunci, cu un fel de sentiment satisfăcut, de impunitate, o privi făiă sfială. Era, fără îndoială, figura cea mai deosebită din rândul ei şi din rân- durile vecine. Portul capului seriozitatea feţei şi lumina frunţii, sporită prin strălucirea perişorului vagabond fără cochetărie, de- stăinuiau realităţi sufleteşti simpatice şi reconfortante. Antonina nu era frumoasă, ci graţioasă. Pe linia acestei prime impresiuni, obser- vatorul nota cu mulţumire semnele unui caracter vrednic de încre- dere şi mărturia subtilă a unei subjugătoare curăţii sufleteşti. Eia un copil cuminte, care crescuse mare, venise să înveţe carte la uni- versitate, stătea aci amestecată printre colegi inferiori, dar care pă- strase nevinovăţia şi inexperienţa anilor, când te joci cu păpuşile. Filipache puse în mintea lui alături de Antonina pe soiă-sa Cla- riţa şi judecă nepărtinitor, că soră-sa pare mult mai desgheţată şi mai femeie. Dar Filipache observând pe colega din bancă, nu pierdea şirul lecţiei profesorului... John Stuart Mill întâlni, în anul 1830, pe femeia cu care legă, după propria-i expresiune, prietenia cea mai preţioasă a vieţii lui. El. era de douăzeci şi cinci de ani ; ea era cu vreo doi ani mai mică decât el, dar era măritată, şi soţul ei era cel mai cum se cade om din lume, burghezul Taylor. Amabil, afectuos, cu purtări plăcute, om care-şi câştiga cu belşug înlesnirile şi satisfacţiile vieţii, domnul Taylor mai avea şi calitatea preţioasă că admitea în jurul frumoasei şi excepţional de inteligentei sale soţii, prietenia şi admiraţia câtorva oameni oneşti. Iubindu-şi şi înţelegându-şi soţia, Taylor îşi măsura modestia personală, se vedea incapabil să guste discuţiile înalte, manifestaţiile artei şi ale filosofiei şi se bucura, din colţul salonului, să vază pe nevastă-sa prezidând, sărbătorită, pe artişti şi pe filosofi. , Admiraţia lui John Stuart Mill pentru doamna Taylor se revarsă în aprecieri şi în caracterizări cu suflu de odă... «Avusei fericirea să fiu primit în cercul ei şi înţelesei degrabă că doamna Taylor stăpânea, adunate la o alaltă, calităţi, pe care nu le întâlnisem decât izolate, la persoanele cunoscute de mine până aci... Caracterul general al inteligenţei ei, temperamentul ei şi întreaga-i comple- 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE xiune sufletească m’au făcut adesea s’o compar, aşa cum era în vre- mea aceea, cu poetul Shelley. Insă când e vorba de înălţimea inte- ligenţii şi adâncimea cugetărilor, Shelley, mort prea tânăr nu er® decât un copil faţă de doamna Taylor, în deplină ei înflorire. In cele mai înalte regiuni ale speculaţiei filosofice, ca şi în cele mai mărunte treburi ale vieţii cotidiane, spiritul ei era un instrument care păstra totdeauna aceeaşi desăvârşire. Spiritul ei răzbătea până la inima, până Ja măduva problemei. Ideea esenţială, principiul nu-i scăpau niciodată. Această preciziune, această rapiditate de execuţie care caracteriza toate facultăţile spiritului ei, ca şi pe ale sensibilităţii ei, unite cu darurile de sentiment şi de închipuire ce avea, ar fi putut face din ea o artistă desăvârşită. Sufletul ei arzător şi iubitor, elocinţa-i viguroasă ar fi făcut din ea, de sigur, un mare orator. In sfârşit, dacă femeilor le-ar fi fost deschisă cariera poli- tică, profunda cunoaştere a doamnei Taylor despre firea omenească, discernământul şi sagacitatea pe care le dovedea în viaţa practică, i-ar fi asigurat un loc de frunte printre conducătorii omenirii. Aceste daruri ale minţii slujeau caracterul moral în acelaşi timp cel mai nobil şi cel mai cumpănit pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc... Mână în mână cu nobila ei mândrie, mergea modestia cea mai sin- ceră. Ea se arăta cu totul simplă şi firească tuturor acelora care erau în stare să simtă preţul acestor calităţi. Dispreţuia în chip suveran tot ce era josnic şi laş. Indignarea ei izbucnea în faţaori cărei fapte, care dădea pe faţă, în purtarea sau în caracterul făptaşului, porniri brutale, tiranice, perfide sau ruşinoase...» Cu această femeie, John Stuart Mill rămâne prieten două zeci de ani. D-na Ţayior ajunge confidentul, sora sufletească, sfetnicul, inspiratoarea şi colaboratoarea filosofului. Timp de douăzeci de ani, John Stuart Mill, trăeşte o viaţă incomparabilă, de fericită am- plificare sufletească şi de nobilă muncă intelectuală, într’o rară ascensiune, statornic susţinută de două minţi superioare şi de două inimi adecuate. După douăzeci de ani, în care John Stuart Mill dă Ia iveală operele sale cele mai bine cugetate şi mai sârguincios rea- lizate, după douăzeci de ani de muncă filosofică, geamăn împle- tită, cu gândurile, cu descoperirile, cu îndemnurile şi cu avânturile amicei ideale, soţul Taylor se retrage discret din viaţă şi doamna Taylor ajunge soţia filosofului. Dar această încununare pământească a unei prietenii platonice şi britanice, ţine mult mai puţin de cât precedenta şi ideala lor cama- raderie. Căsnicia lui John Stuart Mihll cu regina inimii sale se rumpe după şapte ani. Fosta d-nă Taylor moare pe neaşteptate, atinsă de congestie pulmonară, în sudul Franţei, la Avignon, şi acolo rămâne pentru odihna cea de lungă vreme. _ In faţa Iui Maiorescu care rechema cu o rezervată dar simţită simpatie romanul nobilei vieţi a filosofului englez, stătea, atentă şi O LECŢIE ASUFKA LUI JOHN 8TCAKT MILL 15 impresionată, ca toată lumea, şi d-na Maiorescu. Profesorul, tra- tând cu o ponderată voie bună această materie mai mult literară şi sentimentală, se silea totuşi să degajeze pentru tânărul său au- ditor (în ale cărui virtuţi nu prea credea), o lecţie de înaltă morali' tate. Vorbind cu rezervă şi cu belşug de nuanţe de prietenia celor doi - severă şi fără umbră de vinovăţie - vorbind de fericita com- pletare sufletească pe care şi-o simte John Stuart Mill în intimi- tatea sufletească a doamnei Taylor, profesorul făcea o staţiune în dreptul inimii celor ce-1 ascultau : Ar fi de dorit ca această mare pildă din viaţa filosofului să găsească, aci în sala noastră, dreapta pricepere ce i se cuvine. Ar fi de dorit ca tinerii care mă ascultă să înţeleagă şi să simtă, pentru toată viaţa lor, serioasa şi vitala pro- blemă care începe să-i asalteze acum în primăvara vieţii. întâl- nirea bărbatului cu femeia, cinstita şi severa orientare în rapor- turile dintre cele două sexe sunt lucruri atât de capitale, în viaţa noastră, încât cea mai mică uşurătate sau incorectitudine pot să aibă urmări dezastruoase. Să nădăjduim că priveliştea acestei nepri- hănite prietenii, convertite la timp favorabil în onestă şi fericită căsătorie, va rămânea pentru ascultătorii mei o statornică şi profi- tabilă amintire... Dorn Filipache întoarse capul spre Antonina Ţanţu. Ochii lor se întâlniră într’o încrucişare de raze sufleteşti, care se frânseră şi căzură în nevăzute scântei, spre tainicul fund al inimii... Aşa dar Antonina notase prezenţa lui şi poate nu era acum întâia oară când se uita la el. ■ ■ Totul se întâmplase într’o secundă. Antonina, cu' ochii pe caiet, însemna mai departe ideile auzite. Dar lui Filipache 1 se păru că peste faţa imbujorată a colegei Iui trecu o undă de emo- ţiune şi de roşaţă. Ufma ca, în lecţia viitoare, profesorul să vorbească despre opus- culul filosofului: Aservirea femeilor şi să desvolte entuziastele-r convingeri în privinţa vredniciei femeii de a avea, în societate, ab- solut aceleaşi drepturi ca şi bărbatul. Maiorescu şi d-na Maiorescu părăsiră sala. Gălăgia şi învălmă- şagul izbucniră ca un foc într’o şiră de pae. Deodată, Filipache văzu lângă el pe Bujoreanu şi pe Boruzescu şi cu mirare simţi că nu este prea fericit de apariţia lor. Bujoreanu rezumă situaţia, pentru toţi : — Tarde venientibus ossa- ■ ■ şi statul în picioare până-ţi trece os prin os... Toţi am întârziat, toţi am făcut de planton... Noî doi, chiar lângă uşă... Filipache întrebă, cu ochi care căutau în juru-i : — Cum vi s’a părut lecţia, dragii mei? Boruzescu răspunse : — Mai caldă decât celelalte şi... ştiu eu?., contagioasă! Filipache clipi, înfiorat, dar se feri să ceară lămuriri. 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ■ — Părerea mea, zise S'Iv’u Bujoreanu, este că Maiorescu ar h meritat astăzi un auditoriu alcătuit numai din logodiţi (ca să nu zic înamoraţi) şi din tineri însurăţei... Boruzescu, replică gânditoi : — Cine ştie! Poate erau în sală şi de aceştia, în orice caz au tot timpul ca să fie... Silviu Bujoreanu adaose cu superioritate : — Noi rămânem scoşi din cauză. • • Cunoştinţele noastre fe- minine au dat pare că cu bobii şi astăzi n’au venit... Nu văd nici pe vară-ta, nici pe prietenele ei... Filipache, laş şi cu jumătate de gură, îngăimă un răspuns : — Aşa mi se pare şi mie... Dar controlă sala, dintr’o ochire, pornind dela locul unde stătuse Antonina. • Intr adevăr nu mai era nici o colegă cunoscută. Antonina se strecurase din sală şi fugise. VIII CEASURI SURE A doua zi, de dimineaţă, Filipache se duse Ia biblioteca Aca- demiei. încercă să cetească, să ia note, să urmărească o idee literară., dar zădărnici.. Nu putea să-şi concentreze luarea aminte şi n’avea nici un spor. La fiecare mişcare din sală, Ia fiecare pas din vestibul, ridica ochii de pe carte şi se uita să vadă cine vine. După un ceas de tensiune şi de neastâmpăr, închise cărţile şi se lăsă păgubaş. Antonina lipsea din sală şi în locul ei era altcineva! A treia zi făcu la fel. Dar şi de data aceasta, studiul lui merse târîş-grăpiş şi, după două ore încordate şi nemulţumite, plecă din sala de lectură şi pomi spre Şoseaua Kiseleff. Antonina nu venise nici azi! . Deşi zi de Noembrie, cu cer de veştede cicoare şi cu soare galeş, lăsat spre miazăzi, totuşi văzduhul avea în el unde largi de prospe- ţime şi de sprintenie. Plimbarea Ia Şosea era pentru Filipache o de- prindere veche, însă în ceasurile singuratice ale dimineţii, când aleele sunt libere de fluxul snobilor şi al snobismului. Intră pe fâşia lată de prundiş şi înaintă departe spre Hipodrom. Se obişnuise de câţiva ani să facă în toate dimineţile libere acest sport primitiv şi sănătos, Ia început împreună cu un coleg sau doi, mai pe urmă singur. Rare ori se lăsa târît de prieteni, să vie la ora Şoselei şi să privească deşarta defilare a echipajelor bucu- reştene. Dar în singurătatea de dimineaţă, detestata şosea din ajun revenea Ia frumuseţea ei cunoscută şi intimă. Teii goi sau plini de frunză erau toţi buni prieteni. Ţărăncile O LECŢIE ASUFHA LUI JOHN STUAET MILL 77 dela Băneasa, cu cobiliţa pe umăr şi cu găleţile cu lapte covăsit - chiar gălăgioase, chiar triviale - se potriveau peisajului şi dimineţii printr’un fel de lege odihnitoare şi necesară care lipsea cu totul boierilor din ceasurile serii. Vilele, din ce în ce mai numeroase, din dosul cor- tinelor de tei, păreau fără locuitori, sau cu prea puţină viaţă, ca să turbure liniştea matinală. Singura notă rapidă şi distonantă era, uneori, galopul cailor de curse, călăriţi de jochei englezi, care se duceau ori se întorceau dela Hipodrom. Dar aceste superbe ani- male, care se arătau şi dispăreau, prin plasa de lumini şi de umbră verde, de sub tei, sau prin vârtejul frunzelor răscolite de potcoave, completau impresiile dimineţii cu nu ştiu ce plesnet de surpriză, de vocabule anglo-saxone şi de energie nervoasă, descărcată de- opotrivă şi de cai şi de călăreţi. Fihpache, lăsându-se legănat de aceste înfăţişări familiare, pătrunse pe sub crengile arămii şi goale şi prin potecile înecate de frunza scuturată. Ajuns Ia Hipodrom o luă Ia dreapta, spre lacul de sub deal şi spre păduricea Băneasa. In largul sporit de crângurile dezincamate şi transparente, soarele se revărsa, acum înainte de amiază, cu palori şi cu pacificări de înserare. Jos pe Iac, prin trestia uscată şi uşor răscolită de un vânt imprecis, clipeau în soare talgere de argint. Câţiva viţei păşteau pe vale iarba ■ înroşită, şi un băiat, poate paznicul lor, cânta din tilincă. Spre răsărit, un coş de că- rămidărie punea un fel de stâlp despărţitor, între mahalaua vag ter- minată şi ţarina liberă. Toate erau goale, evidente şi triste. Filipache coborî pe malul Iacului, printre viţei, şi intră în pădurice. Se aşeză pe un buştean, în faţa soarelui, şi se uită Ia universala dărăpănare din prejuru-i... In acest colţ dezolat şi zbârlit, Filipache îşi întoarse puterile de observaţie şi de cercetare asupra sa însuşi. Cu orizontul străjuit de trunchiuri rare, de scaeţi şi de trestii onduloase, cu umerii încro- piţi de soare, Filipache lăsă vremea să treacă, minut după minut, un ceas întreg... Se întâlnea a doua oară cu această complicaţie sufletească, pro- vocată de stăruinţa înaintea gândului a uneia şi aceleiaşi icoane. Acum vre-o doi ani, prin clasa a şasea, vară-sa, Sanda I-a făcut să treacă prin aceleaşi împrăştieri, Ieneviri şi reverii, cum îl face astăzi Antonina. Atunci, împrejurările s’au potrivit astfel, toate, că din complicaţia care se declarase a ieşit Ia urmă un subiect de elegie, nu prea gravă, ci atâta cât poate să fie îngăduită între nişte veri de gradul al doilea. • • Sanda nici n’a prea băgat de seamă că Dorn începuse să-şi modifice purtările şi faţa, când venea în casă, Ia nea- muri. Biata fată era în aceeaşi stare ca şi Doru, însă mai primejdios decât el, fiindcă din iubirea ei, dată Iui Codin Petrovici, trebuia să iasă nenorocirea căsătoriei ei de azi. Filipache a suferit în taină, s’a spovedit într’un caiet întreg, pe care pe urmă I-a aruncat în foc, şi a 78 RBYIHTA FUNDAŢIILOR RKOALS făcut aşa, ca în ziua cununiei Sandei să nu fie în Bucureşti. Boala n'a fost nici prea lungă, nici prea serioasă-•• Era prea de vreme pentru suferinţele lungi şi cultivate. Filipache se întreba dacă, de data aceasta, schimbarea de anotimp sufletesc pe care o simţea în el, va aduce mai mult decât fatalele intemperii literare, pro- prii unui temperament de poet. începea să-l îngrijească o nuanţă de rău augur, stăpânitoare în complicaţia prin care începea să treacă... O negrăită duioşie, un fel de milă suspectă îl atrăgea către Antonina... Ii era jale de acest copil nevinovat şi fraged, aruncat în vâltoarea împrejurărilor şi a universităţii bucureştene. Dece nu s’a mai arătat la bibliotecă? Poate că e bolnavă. Poate că a răcit chiar deunăzi, seara, după baia de aburi din sala lui Maiorescu... Acest gând îl doare şi nu ştie cum ar face să-şi procure în privinţa aceasta, o informaţie precisă... Şi totuşi e atât de uşor! Antonina locueşte peste drum de el şi chiar acum la amiază, re- venind acasă, n'ar avea decât să se abată doi paşi dela poarta lui şi să întrebe ce face Antonina. • • Uşor de gândit, şi atât de greu de îndeplinit!.. Cu cine va da ochi, intrând în cămin, cuce obraz îşi va formula întrebarea, cum va justifica interesul pe care-1 poartă Antoninei? Şi dacă nu ştiu ce ironie i-ar scoate înainte pe El- vira Iatropol? Sau dacă persoana întrebată i-ar răspunde : D-ra Antonina Ţanţu? Este chiar aici în sala de mâncare!.. Mă duc s’o înştiinţez! Cum ar da ochi cu Antonina? Ce-ar putea să-i spună?.. «Domni- şoară Ţanţu - • • mă temeam că eşti bolnavă şi am venit să culeg informaţii asupra d-tale. -.!» Ce-1 interesează pe el sănătatea acestei fete? Cum îl va privi Antonina, cum va arăta, în oglindă, capul lui, după clipa aceea? Filipache găseşte aceste întrebări, tot atât de încâlcite ca un cuib de mărăcini, de aci de pe marginea şanţului.. • Tot ce-ar putea face ar fi să caute să vază pe Sanda şi s’o întrebe pe ea ce face prie- tena ei Antonina. Sanda e bună, îngăduitoare şi şlefuită de suferinţă. Dar pătrunzătoare cum este, pe lângă toate celelalte, ar putea să se întrebe : Ce l-a găsit pe Doru să se ocupe de sănătatea Antoninei?. • Filipache îşi aduce aminte de lecţia cea din urmă a lui Maiorescu, de impresionanta prietenie dintre John Stuart Mill şi doamna Taylor şi-şi mărturiseşte că este un ideal pe care l-ai dori din toată inima oricărui om de carte. Atunci, de ce nu şi l-ar dori şi Fili- pache?. . Nu-şi mai aduce bine aminte ce proecta el în viitor, atunci când ţinea la vară-sa Sanda. N avea încă şaptesprezece ani!. • I se pare astăzi că nici nu se gândea ce-ar fi putut să iasă, dacă şi Sanda ar fi avut vreo înclinaţie pentru el. Dar iată că nici azi Filipache nu se întreabă clar cu ce se mărgineşte, în geografia viitorului, un sentiment care începe să te stăpânească?.. Şi mai nelămurit, şi mai cenuşiu decât la ieşirea lui din sala de O lecţie ASUPRA LUI JOHN STUART MILL 79 lectură» FilipacHe se ridică de pe copacul răsturnat şi porni înapoi spre Şosea. Orizonul adâncit al toamnei, melancolia pătrunză- toare a soarelui şi aceste bălării uscate care trosneau sub paşii lui Filipache erau acum nişte martori compătimitori care sporeau duioşia gândului şi ştiau chipul şi numele Antoninei... Cu pasul întins, Filipache ajunse iar pe aleele cu arabescuri de umbră, se întâlni cu câteva perechi cari îşi făceau plimbarea de dinaintea prânzului şi intrând în Calea Victoriei, o ţinu drept până la Ministerul de Finanţe. Trecuse de amiază cu un sfert de oră. Trotoarele erau pline mai cu seamă de şcolari şi de şcolăriţe. Din Calea Victoriei, Filipache apucă pe Calea Griviţei şi înaintă cu grupurile tinere şi gălăgioase spre răscrucea Buzeşti. De departe, i se păru lui Filipache că recunoaşte, într’un grup de fete, pălăria Antoninei... Grăbi pasul şi urmări cu încordare pălăria care apărea • şi dispărea... Dar distanţa era prea mare... Când Filipache trecu dincolo de Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, grupul ur- mărit se despărţi. Una din fete trecu pe trotuarul din stânga... Era într adevăr Antonina-.. Ajunse în dreptul căminului şi intră înăuntru. IX «ASERVIREA FEMEILOR» Sala No. 4 era aproape plină, cu un ceas mai ’nainte de clipa când trebuia să apară Titu Maiorescu. Dacă, de obicei, ascultătorii ■se striveau la lecţiile lui, de data aceasta, era în primejdie însuşi profesorul. Nu mai era altceva de făcut decât desfiinţarea uşii. Cu ferestrele închise şi cu uşa deschisă, sala No. 4 se mărea cu o anexă a cărei capacitate era stabilită de rezonanţa vocii profesorului. Lecţia lui Maiorescu despre « Aservirea Femeilor » era departe de a fi un rezumat al ideilor şi desvoltărilor lui John Stuart Mill din cartea astfel întitulată. Maiorescu, cu adânca lui cunoştinţă despre spiritul naţional şi despre media puterilor intelectuale din sala care îl asculta, îşi pregătea mai întâi terenul, făcea comparaţii între mediul englez şi mediul românesc şi de abia la urmă intra în inima problemei. Fiindcă ideile lui John Stuart Mill asupra desrobirii femeilor, la divulgarea lor în Anglia, fuseseră primite cu destulă rezervă şi fiindcă de atunci încoa, dacă nu ca rezultate, cel puţin ca vâlvă, aceste idei nu mai mirau pe nimeni, Maiorescu căuta prin asemă- nări să facă pe ascultători să simtă cam ce fel de impresiune treziseră .la început. Astăzi, nu numai un cetăţean academic, dar oricare ono- rabil burghez care citeşte ziare şi mai cunoaşte şi o limbă străină 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu se va arăta prea surpins, când îi vei vorbi de emanciparaa fe* meilor. Ideea, cu puterea picăturii care sfredeleşte stânca, a răzbit şi răzbeşte tot mai departe în conştiinţa publică, zisă civilizată. Altfel era şi altfel este când o idee, proaspăt aruncată în lume de autorul ei, întâmpină capete nepregătite şi rezistenţă universală. Poate că azi, în lumea noastră românească, în anul 1898, dacă s ar ridica cineva, în parlament, în universitate sau în presă, cu ideea emancipării, adică a egalizării în drepturi a femeilor cu bărbatul, n’ar găsi mare entuziasm, dar nici prea violentă opoziţie. Lucrul e cunoscut. Ne-am deprins cu el şi poate mergem spre o soluţiune pozitivă. Dar ca să ne facem o idee de rezistenţa, de neprimirea şi de antipatia contemporanilor lui John Stuart Mill faţă de ega- lizarea drepturilor celor două sexe, să ne închipuim cam ce succes ar avea cineva dela noi, care ar cere, azi, acordarea de drepturi po- litice şi civile tuturor străinilor născuţi în ţara românească. Aceeaci prejudecată şi aceeaşi opoziţie, pe care le constatăm azi printre noi când ar fi vorba de încetăţenirea străinilor, - deşi poate în măsură' mai slabă - întâmpinară odinioară pe îndrăzneţul cugetător englez; apostolul emanicipării femeilor. John Stuart Mill cercetează actuala situaţie a femeilor cu o rară sagacitate şi stabileşte, dela început, principiul că neegalitatea dintre femeie şi bărbat este ultima rămăşiţă sau una dintre rămăşiţele unui fioros trecut preistoric şi istoric de animalitate şi de barbarie. Robia de azi a femeii este mărturia unor raporturi de silnicie şi de forţă, stabilite odinioară şi rămase până azi. Femeia este azi inferioară bărbatului, fiindcă întunecosul drept al celui mai tare a prevalat şi s a făcut lege şi datină. Omenirea, în drumul greu şi lung pe care-1 face de mii de ani spre dreptate şi spre umanitate, trebue să descopere şi să cureţe societatea de toate aceste triste vestigii ale dreptului celui mai tare, impus ca pravilă de fier pe grumajii celui mai slab. Toate teoriile şi toate obiecţiunile adversarilor emancipării fe- meii examinate din punct de vedere logic, psihologic, fiziologic, juridic, social, utilitar... toate, absolut toate, sunt nejudecaţe, tra- diţionale, obscurantiste, sau josnic egoiste. Femeia a dovedit - ori- de câte ori împrejurările excepţionale au ajutat-o - că nu este cu nimic inferioară bărbatului şi că poate să facă, cu destoinicie, toate muncile şi toate serviciile, ce i s’au cerut, dela cele de pe câmpul de război, până la cele din cabinetele diplomatice, sau din labo- rator». ] Oricare argument adus de adversari, împotriva egalităţii femeii cu bărbatul, afară de puterea prejudecăţii şi a ignoranţei, altă putere nu poate să aibă. Nici fiziologia femeii, nici maternitatea, nici edu- caţia copiilor, nici sensibilitatea specifică feminină, nici faptul că Michel Angelo, Luther şi Beethoven... n’au fost femei, nimic nu O lAA'IIK ASUPRA LL1 JOHN *-TUAJll \ [i.L 8l poate să osândească femeia Ia o situaţie moştenită din veacurile brutalităţii şi ale neîndurării. Dacă este adevărat că dreptatea şi libertatea sunt bunurile cele mai nobile cu care se cinsteşte astăzi omenirea civilizată şi că trebue să luptăm necontenit pentru creşterea acestui tezaur, atunci este evident că, prin proclamarea deplinei li- bertăţi dintre femeie şi bărbat, dreptatea şi libertatea vor spori pe pământ. John Stuart Mill se întinde cu entusiasm asupra fericitelor ur- mări care vor izvorî pentru neamul omenesc, atunci când jumă- tate din el adică toate femeile, eliberate din robia politico-socială de azi, vor dubla energia, silinţele, munca şi progresele omenirii, în drumul miilor de ani, spre culmile desăvârşirii morale. Dar Titu Maiorescu, care trebuia să intermedieze ca un abil pedagog între entuziastul englez, partizanul emancipării femeilor, şi un auditor studenţesc şi românesc, se mulţumea cu mai puţin. Pe de o parte întărea şi clarifica unele dintre argumentele Iui John Stuart Mill, dar pe de altă parte oprea căruţa entuziasmului emancipator la o mare distanţă de locul unde deshămase englezul. Pentru John Stuart Mill emanciparea femeii era o problemă de sfântă şi urgentă dreptate. Să ştergem urîcioasele dovezi ale unui trecut de abuzuri şi de tiranie! Inegalitatea femeii cu bărbatul vor- beşte de omul bestie, deabia ieşit din caverne şi încă nelecuit de pofte antropofage. Nici o obiecţie, nici un impediment, nici o con- sideraţie de pe pământ nu poate să desfiinţeze dreptatea femeii de a fi perfect egală cu bărbatul!.. Dar protivnicii acestui fel de a judeca nu lăsaseră problema acolo unde o adusese filosoful englez. Maiorescu, se^nin şi obiectiv, voia să-si obişnuiască auditorul şi cu generozitatea concepţiilor feministe, dar şi cu unele argumente şi rezerve, poate descoperite dela John Stuart Mill încoace. O chestiune la care filosoful englez nu s’a gândit, Ia care nici nu putea să se gândească este următoarea : 0 să vie oare vremea să avem şi oştire femeiască? In Anglia, unde treburile şi psihologia militară sunt atât de neasemănătoare cu ceea ce este pe continent, cugetătorul englez John Stuart Mill n’a putut să-şi facă întrebarea de mai sus. El vede pe femeie, făcând politică şi pătrunzând în Camera Lorzilor şi în Camera Comunelor, numai în vremuri deapururi pacifice, în care războaele sunt o tristă amintire, 'iar discuţiile repre- zentanţilor naţiunii privesc navigaţia, bumbacul şi trestia de zahăr. Dar să presupunem că parlamentul unei ţări, compus în bună parte din deputaţi femei, trebue să decidă într’o zi problema gravă a intrării în război, împotriva unui duşman. Nu precizăm dacă duşmanul e puternic, sau slab, sau ireductibil altfel decât prin pu- terea armelor, nu precizăm dacă diplomaţia şi-a sleit toate mijloacele şi argumentele. Presupunem, simplu, că doamnele deputate au fost chemate să discute dacă trebue ori nu să declare războiul. C Vor putea să-l declare aceşti mandatari feminini, care n’au sa- tisfăcut legea recrutării, n’au nici o competenţă militară şi nu vor participa la război? Iată o remarcabilă greutate! Cu ce inimă por- neşti războiul, cu ce îndrăzneală aţâţi un foc, la care vei trimite numai bărbaţi? Concluzia deocamdată ar fi aceasta : întrucât parlamentele na- ţionale au uneori prilejul greu să discute eventualitatea războiului şi, să vâre în foc pe popoare, femeile ne putând să poarte armele, nu pot să fie mandatari ai naţiunii. Maiorescu se oprea la acest raţionament şi credea că poposeşte în loc întărit. Dar raţionamentul era o fortăreaţă ce putea fi esca- ladată în multe feluri. La ceasul acestor lecţii - Noembrie 1898 - şi profesorul şi auditorii lui se opreau şi capitulau înaintea acestei constatări : femeile nu fac armată ; oştire de femei nu se poate. $i apoi un pas mai departe : Femeile neputând să îndure, ca ostaşi, războiul pe care l-ar putea declanşa ca deputaţi, n’au dreptul să facă politică şi să solicite voturile naţiunii. Cu acest chip, Maiorescu abătea pe o câmpie indecisă şi nisi- poasă torentele entuziasmului şi ale pledoariei lui John Stuart MilI, in favoarea empancipării politice a femeilor. Deabia ieşise profesorul din sală, şi Silviu Bujoreanu, care în- cepea să se simtă un fel de «leader al majorităţii », îşi făcu loc până la banca unde observase pe Elvira Iatropol, cu amicele ei Anto- nina şi Sanda Petrovici, şi spuse tare şi provocator : — Mult stimatele noastre colege, discuţiunea este deschisă!.. Cine cere cuvântul? Boruzescu şi Filipache venind după el, îşi spuseră între ei : — Bujoreanu şi discreţiunea sunt noţiuni exclusive! Apoi se apropiară de banca fetelor. Boruzescu le salută si le spuse : — Nu-I judecaţi prea rău pe amicul nostru. •. Debutează tot- deauna cu o stângăcie, cu o nerozie.., dar pe urmă devine deosebit de interesant! Elvira Iatropol, pe cât de dornică să discute problema femi- nistă, pe atât de grăbită să alerge la un curs de medicină, spuse cu păreri de rău : — Păcat, domnilor, păcat!.. Ne vom întâlni şi vom discuta altă dată. • - Acum, alerg dincolo, la facultatea mea- •. La revedere! îşi strânseră mâinile cu toţii deavalma, cât pentru despărţire, cât pentru bună întâlnire. Antonina dădu mâna cu Filipache, cu un fel de rezervă intransparentă, grăbindu-se pare că să însoţească pe Elvira. 0,LKeriE ASUPIÎA LUI JOHN SITA KT UILL «3 Sanda Petrovici o reţinu : — Nino, mai rămâi un minut cu mine... Apoi se întoarse către Filipache şi îi spuse privindu-1 în ochi : — Sa terminat!.. Ceilalţi pricepură că nu trebue să întrebe nimic. După câteva clipe tot Sanda se adresă lui Bujoreanu : — Domnule Bujoreanu, toate sunt bune în viaţă, cât stai pe catedră sau în bancă. .. Toate ideile, toate teoriile, toate punctele de vedere-., sunt minunate, sub plafonul universităţii!.. Dar e prost când ieşi afară în viaţă şi viaţa îţi impune, neîndurată, puncte de vedere şi atitudini Ia care nu te-ai fi gândit niciodată - ■. Boruzescu îşi puse pălăria pe bancă : — Doamnă, sunt şi eu de aceeaşi părere--. Şi Eminescu mai mult decât noi : A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natură-un fir de păr : Este piedica eternă ce-o punem Ia adevăr!.. Sanda Petrovici păru că se răsgândeşte şi voi să se arate mai puţin copleşită de tainele pe care le purta în inimă : — Totuşi viaţa trebue trăită, cu toate iluziile cu toate mirajele şi cu toate discuţiile ei, ameţitoare şi inutile!-. Mi-ar fi drag să ne întâlnim cu toţii într’altă parte decât pe băncile astea-. • Domnule Bujoreanu, invitaţia pe care ne-ai făcut-o adineaori, să luăm cu- vântul în această controversă a emancipării femeilor, o reţinem şi la timp vom folosi-o... Deocamdată, eu una sunt împovărată toc- mai de partea practică, tocmai de tristele realităţi ale problemei discutate de filosoful englez- ■. Doru vă va spune mai târziu despre ce e vorba.... Şi tot el va fi bun să vă anunţe ziua şi ora unei în- tâlniri, la mine acasă, Ia un ceai» între camarazi... Bujoreanu se făcu interpretul tuturor : — Doamnă, vă mulţumim cu entusiasm!.. Sanda Petrovici întrebă pe văru-său? — Dorule, mai ai vre-un curs? — Ar mai fi unul, dar nu mai rămân... — Atunci, vino cu mine, trebue să-mi faci un comision. ■■ Spune-mi, Nino, ce adresă are căminul vostru?., "fiu neapărat să veniţi la ceaiul meu şi vă voi trimite un bilet.. ■ Filipache se gândi : - Ar fi în stare să nu vie! Apoi, cu voce tare : — Da, da- • • însă ai şi tu grijă să-ţi pofteşti prietenii într o Du- minică după amiază, când ştii bine că nu sunt cursuri. — Aşa gândesc şi eu -.. Acum, care plecăm, care rămânem? - • Antonina, rezervată şi tăcută, fu cea dintâi, gata să plece. Bu- joreanu şi Boruzescu aşteptau cursul următor. HJîVrsTA FUNDAŢIILOR lUXlALK *4 Sanda Petrovici spuse Antoninei, pe când ieşeau din clădirea universitară: — Nino, am isprăvit cu căsnicia mea - • • Zilele acestea înaintez cerere de despărţire... Mă simt atât de singură s> »1e vrednică de plâns!.. Cu ă dreptatea mea, cu toată ticăloşia Iui Codin Petro- vici, am la inimă o nespusă jale că trebue să iau calea divorţului... — N'ar fi bine, Sando, să te mai gândeşti? Să mai cauţi vre-o împăcare? — Fată dragă, am încercat toate mijloacele... Codin Petrovici e tipul bărbatului sălbăticit de băutură şi degradat de nopţile pier- dute la joc de cărţi.. • Filipache venea în urma lor şi asculta. Afară, în bulevard, Sanda scoase din servietă o scrisoare. — Iată, Dorule, comisionul pe care te rog să mi-1 faci... Tata roagă pe vechiul său prieten avocatul Cornea să treacă mâine, înainte de tribunal, pe la noi... Cornea este obligatul tatei de multă vreme... Te rog, ia tu scrisoarea aceasta, du-te la avocat acasă şi, dacă se poate, dă i-o chiar lui în mână... — Sando dragă, este cel mai mic serviciu pe care pot să ţi-1 fac™. Dar ascultă, Sando... Dacă în scrisoare este vorba de necazul tău, apoi eu care duc la destinaţie scrisoarea asta, nu pot să nu gă- sesc în lucruri o tainică ironie... Sanda clătină din cap... — Ei, Dorule, viaţa ne păstrează comori de ironie! La revedere, eu alerg într’altă parte... Nino, dragă, cum te-aş lua cu mine acasă!.. Câte nevoie am de inima şi de urechea unei surori!.. Dar am de alergat... Te chem zilele astea. •. O chem şi pe Elvîre. — Sando, scrisoarea ta va fi pe masa avocatului, acum la cină. • • — Iţi mulţumesc, Dorule!.. Copii, la revedere!.. Antonina şi Doru rămaseră o clipă, indecişi... — La revedere, Domnule Filipache... Te duci să serveşti pe Sanda-•• Filipache răspunse cu glasul schimbat: — Am o oră înaintea mea- • • Voi servi-o pe Sanda, după ce te voi servi pe d-ta-.. Dă-mi voe să te conduc până acasă... — Dacă aş zice nu, ai putea să-mi răspunzi: ne sunt casele vecine... — Asta ar fi primul argument. • • Antonina se adună în sine, neîncrezătoare şi prudentă. Apoi, pare că aşa într’o doară, ca să aibă ce vorbi pe drum : — Primul argument, Domnule Filipache?.. Mai sunt şi altele?.. — Poate, d-ră Ţanţu- •. Unul ar fi că după lecţia pe care am ascultat-o, ajungem comunicativi, vrând-nevrând. •. — Comunicativi... da, însă probabil că foarte deosebiţi în impresii... O LECi-HS ASUPKA LUI JOHN SI’CAXT MILL 8 j — Eu cred dimpotrivă, domnişoară, că lecţia lui Maiorescu a creat, în auditorul nostru de ambe seXe, un fel de nivel comun de simţire şi de cugetare, fie el cât de provizoriu... — Nu ştiu, d-le Filipache, dacă n’ai avea mari surprize, când ar fi să întreprinzi o cercetare, din fericire imposibilă- Un minut merseră unul lângă altul, atenţi şi cercetători, fără să vorbească şi fără să se apropie unul de altul. Filipache deschise gura cel dintâi : — E adevărat că problema e complexă şi grea ca tălpile societăţii omeneşti... Dar cugetarea celor ce pot să cugete şi generozitatea celor ce se ştiu generoşi nu ezită să caute ieşiri mai bune din ve- chea încurcătură • • • — Domnule Filipache, eu una sunt o proastă şi mă simt cu totul departe şi de cugetare şi de generozitate... — D-ră Ţanţu, dacă aş începe să protestez şi să-ţi spun : <« Vai, domnişoară, cum se poate atâta modestie!..» aş dovedi că dintre noi amândoi eu sunt prostul. Dă-mi voie Jdeci să-ţi spun că rezerva d-tale e înţeleaptă - • • Dar, pe de altă parte, cum putem să închidem ferestrele şi să ne dezinteresăm cu totul de această problemă, când suntem de douăzeci de ani, sau ne apropiem de această vârstă?.. — Ai dreptate, d-le Filipache-. . Dar şi eu îţi spun adevărul, derlarându-ţi că nu mă simt în stare să fac imediate comentarii lec- ţiei lui Maiorescu... Mai întâi, că pricep greu pe acest profesor.. - Pentru mine una, este prea solemn, prea boer, prea complicat... Nu ştiu cum să zic! -. Ai ascultat, până acum, pe Coco De- metrescu?.. — L-am ascultat într’o conferinţă, la Ateneu... — II vei asculta, în curând, la cursul lui. Iţi spun cinstit : prefer pe Coco Demetrescu... E mai - - - profesor, mai cald şi mult mai transparent.. - — Am mai auzit această comparaţie... Şi am auzit-o dela oa- meni competenţi. -. Dar mi se pare că Maiorescu a fost destul de. •. profesoral, şi azi şi deunăzi... Ai fost şi d-ta, deunăzi,.. Eu am avut nenorocul să viu cam târziu şi am rămas în picioare, cu coas- tele proptite de o bancă - • • După ce a ieşit Maiorescu, până când să-mi pun coastele în ordine, d-ta ai dispărut din sală- Antonina răspunse vag : — Da, mi-aduc aminte... Dar să revenim la Maiorescu... Poate că a fost destul de profesoral... Dar te rog, ia spune-mi, ce zici d-ta, după lecţia pe care o ascultarăm : Care este convingerea lui Maiorescu? liste partizanul emancipării femeilor sau este pro- tivnicul emancipării?. - Eu nu ştiu ce să spun!- • Şi tot atât de ne- dumerită, am mai rămas şi altă dată, după lecţiile lui... In fond, care este părerea d-lui profesor?.. 86 Bt\]«TA i--l!.NDATlLLOK KEL.ALK Filipache rămase câteva clipe syrprins, ca dinaintea unei de- stăinuiri- - • — D-ră Ţanţu- -. mă uimeşti cu această constatare- - - Umbla şi prin capul meu de câtva timp, dar trebue, fără complimente, să recunosc că d-ta ai formulat-o înaintea mea-- • Aşa este!- - Maestrul ne-a rezumat cu mare competenţă toată pledoaria lui John Stuart Mill- - - In lecţia precedentă, şi-a plimbat mâna pe inimile noastre, ca un harpist, pe coardele instrumentului, dar astăzi ne-a lăsat într'o impasă--. Ai dreptateI Care este convingerea maestrului? Să emancipăm pe femei, ori să nu le emancipăm?.. — Cu alte impresii ieşi din clasa lui Coco Demetrescu- • - Deşi uneori prea- - - pedagog şi superficial, totuşi înţelegi foarte bine care este sistemul lui de convingeri. E un filosof materialist şi pace - - - — îmi deschizi capul, domnişoară, asupra unei chestiuni, care mă va preocupa mereu--- Dar să facem drumul înapoi, spre proble- ma cea mare - • - Ne verificarăm pe noi, verificarăm şi pe maestru - - - Ce facem însă cu problema în sine ? ■ - — Domnule Filipache. - - problema în sine- - - însemnează ziua de mâine. — Profundă vorbă, domnişoară! -- încă o dată, mă pui pe gânduri-.. — Ascultă, d-le Filipache... Ne apropiem de casă şi trebue să ne resignăm - - - Eu am trăit în copilăria mea, câţiva ani la M -rea Varaticu- ■ . Am o mătuşă călugăriţă care m a învăţat să cetesc pe bucoavnele bisericeşti... — Asta este şi mai curios, domnişoară! -. Va să zică d-ta ai co- pilărit în mănăstire?! — — Ca mulţi copii, băieţi şi fete, din mica şi marea burghezie moldovenească. ■ - — Iată o interesantă şi instructivă informaţie! - - — Ascultă ce voi să spun -.. Dacă primeşti ce-am zis că pro- blema desbătută însemnează ziua de mâine, iată ce scria, într un ceaslov dela ipănăstire, despre ziua de mâine - - - Este prima pagină pe care mi-a dat-o buna mea maică şi mătuşă, ca s’o slovenesc- ■ - Şi o ţiu minte, ca şi cum ar fi fost ieri: « Nu duceţi grijă de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de sine- - -*> ( Va urma) GALA GALACTION PROFESORUL CANTACUZ1NO Doctorul Ion Cantacuzino, acest ultim şi minunat dar pe care boierimea înfrântă l-a dat democraţiei triumfătoare, a murit la 14 Ianuarie 1934. S’a născut în Bucureşti Ia 1863. Optimismul activ al Cantacu- zinilor făptuitori de ctitorii şi enciclopedismul Iul Mavros i-au fost şi în sânge şi primele exemple. Bacalaureatul şi studiile superioare Ie-a făcut Ia Paris, între 1879 şi 1894. Descoperirea microbiologici şi a imunologiei, «evoluţionismul în biologie, în domeniul ştiinţelor fizice, transformismul forţelor şi identitatea între energie şi materie... panteismul hegelian şi puternicul criticism social al lui Karl Marx, strigătele de durere şi de desnădejde, aruncate din profundul conştiinţei de poeţi, de Beethoven şi de Richard Wagner, acest formidabil uragan de idei şi de sentimente care spre mijlocul seco- lului trecut zgudui Europa intelectuală n*) pe de o parte ; iar pe de altă parte specificul Franţei cu suflul de cercetare liberă din labo- ratoare, cu religiunea ştiinţei care eliberează pe om fără să-I oprime ; cu acea concepţie despre frumos rezultat numai din cla- ritate ; cu acel permanent gust de simplificare - iată cadrul vremii şi cadrul locului în care s’a format Ion Cantacuzino. Dar în această epocă, când tocmai datorită « uraganului de idei t năvălitoare, încep să se despartă diversele aspecte ale activităţii, mintea lui se grefează pe tot universul: mentem inserere mundo. Aceasta este particularitatea Iui. Literele şi filosofia, ştiinţele naturale, muzica, artele plastice, problemele sociale, toate Ie cunoaşte, dar nu numai din muzee, din cărţi, din săli fumurii de universitate. Ma- rea îl învaţă zoologia marină ; câmpul şi muntele, botanica ; antică- riile cu istoria mucegăită din ele, arta ; gloatele de muncitori năduşiţi în întruniri, lupta. Aptitudinea sa creatoare universală alăturată darului de înţelegere universală l-a scăpat de diletantism; de dis- preţul distant al omului superior l-a ferit optimismul său activ. Cât a folosit fiecare disciplină, din facultăţile crescute şi învă- *) 1. Cantacuzino : In amintirea lai I. Rado viei, t Viaţa Românească , An. III. 88 KMIaTA I CVDAT11I.0K itKCAJ.E ţaţe de celelalte discipline, este de necrezut : ochiul rafinat al artis- tului pricepea la microscop nuanţe nesimţite de ochiul ucenicului ; voinţa exercitată în acţiune determina în cercetări ştiinţifice simpli- ficări pe care pedanţii detaliului nu le bănuesc ; imaginaţia şi fan- tezia lui urmărite de marile opere de artă îi dădeau în experienţe cu- rajul necunoscut de rutinieri; omul de ştiinţă prindea în artă raporturi pe care artistul nu le simte ; spiritul ştiinţific făcea din ac- ţiunile sociale experienţe precise de laborator. Dar, complexitate în complexitate, omul de ştiinţă este el însuşi un amalgam de sa- vanţi : botanist egal cu marii specialişti, zoolog, biolog, medic cu întinse cunoştinţe de fizică şi chimie. Bacteriologul vedea cu ochiul morfologului; imunologul cugeta fenomenele în cadrul bio- logiei generale ; clinicianul dicta problemele bacteriologului. Unei formaţiuni atât de particulare nu-i putea răspunde decât o operă cu totul particulară. Vom căuta să caracterizăm « specificul » în cele două categorii de mari înfăptuiri: opere de ştiinţă pură şi opere sociale. Pentru înţelegerea « unicului» în opera ştiinţifică a profesorului ’Cantacuzino, vom lua un exemplu dintr o sută. In urma accidentului dela Brig, profesorul asista la sforţările nereuşite ale chirurgilor. Pentru ce «ţesuturile lui osteoide» nu absorb sărurile de calciu? Pentru ce calciul nu precipită în ţesuturi, pentru formarea căluşului?Precipitarea calciului, să fie ea datorită unei simple modificări ap.H. ului din ţesuturi, cum spune Hofmeister? Să fie datorită apariţiunii de celule cu proprietăţi nouă, cum cred Prenant şi Rapkin? Să fie datorită apariţiei unui ferment solubil? Astacus Fluviatilis - care părăsind la un moment dat carapacea «ca şi cum ar părăsi un deget de mănuşă » apare ca rac moale, pentruca la câteva ore mai târziu, când tegumentul său s a întărit, să revină iarăşi în haina sa solidă - este ales ca animal de cerce- tare *). Lucrarea începe şi roadele sunt repede culese. Se constată că plasma de Astacus normal nu turbură soluţia de clorură de calciu «in vitro» ; pe când, din contra, acelaşi lichid provenit dela un Astacus în perioada căderei crustei, capătă periodic proprietăţi precipitării'1. Variaţiunile p. H. ului n’au nici o influenţă asupra acestei acţiuni, pe când încălzirea la 56° slăbeşte mult această acţiune precipitantă : este vorba probabil de un ferment. In timpul căderii crustei, în cu- ticula lamelară apar striaţiuni în palisadă, determinând apariţia de canalicule separate prin septa; în epiteliul care urmează, citoplasmă *) I. Cantacuzino : Comptes Rendus de la Soc. .'e Biologie, 1932 şi A. Dim- boviceanu : These prisentee ă la Faculte des Sciences de V Universite de StraSsboarg 1932, Mssson ; lucrare în parte inspirată şi dirijată de prof. Cantacuzin'o. PKOFiitfOJJUfj CANTAC17ZLNO se striază, formând în continuarea canaliculelor cuticulare, canali- cule citoplasmatice, separate între ele prin « colonade în formă de dtabolo ». Toate aceste canalicule sorb din «lacunele pline de lichid ale dermului » sărurile solubile de calciu, provenite din rezerva de calciu (gastrolite) şi le pompează în cuticula îmbibată cu substanţa precipitantă. Când calciul solubil ajunge la o anumită concentraţie, el este precipitat de fermenţi şi carapacea de Astacus se solidifică. Experienţa terminată pe rac este continuată pe câini cu tibii frac- turate. Se constată că sângele transportă calciul din rezervele cal- care spre locurile care trebuesc consolidate. Acolo se acumulează calciul graţie facultăţii pe care o posedă ţesutul osos de a absorbi mari cantităţi de săruri de calciu solubile. Acumularea ajunsă la ma- ximum, substanţa precipitantă aflată numai periodic în plasma san- guină a fracturaţiilor, precipită sărurile de calciu. Unei prime preci- pitări îi urmează o mobilizare şi un nou transport de săruri de calciu ; apoi o nouă apariţie de putere precipitantă, provocatoare şi ca de pre- cipitări nouă şi astfel» continuu, până la completa saturaţiune şi defini- tiva îmbibare a ţesutului osos cu săruri solubile. întrebuinţarea în terapeutica fracturilor umane a serului convalescenţilor de frac- tură are acum un suport experimental. Cu această experienţă ciclul cercetărilor se închide : pornind dela om s a reîntors la om. Cuprinzând învăţătura tuturor ştiinţelor - principii cât şi metode - lucrarea apare ca un areopag luminos, în care Fizica, Fiziologia, Chimia, Zoologia şi Medicina îşi dau mâna întru cercetarea unei chestiuni de biologie generală. Invenţia însăşi în această ope.ă este când de chimist, când de medic, când de fiziolog, când de morfolog : e ca o admirabilă substanţă plastică care ia forma mişcătoare a subiec- tului în cercetare, se metamorfozează când el se metamorfozează, îi învălue variatele aspecte, până la întreaga lui cuprindere. împreună cu invenţiunea, toată structura lucrării este complexă : aici e făcută dintr’o materie suplă ca spiritul fiziologului care vede totul în mişcare; aici dintr’o substanţă imobilă ca spiritul istologului care priveşte viaţa în cristalizare ; când socoteşti că lucrarea vizează particularul, asemenea operei morfologului, vezi că tinde snre gene- ralitate, ca o cercetare de biolog ; scânteind de imaginaţia şi fan- tezia naturalistului, are totuşi logica strânsă a chimistului ; e minu- ţioasă, dar minuţiozitatea ei nu strâmtează orizontul ; e adâncă, dar cugetarea nu-i împiedică acţiunea ; căci lucrarea este o acţiune pre- cisă. desvoltată între fractura dela Brig şi tratamentul ei logic. 0 cercetare de natura aceasta trebuia să crească încâlcită ; din contra, dela început până la sfârsit, te uimeşte drumul ei drept: mi alunecă pe pantele problemelor insolubile, nu trece prin mii de în- fundături ; nu e o cercetare tentaculară ; între. început şi sfârşit, nici un ocol. Lucrarea se desvoltă linear, ca:o elegantă demonstraţie de eeometrie. Universalitate şi complexitate, sensibile în structura în- 9° ]:km.st< 1-tmm'i iilui: kcoai.k săşi a fiecărei pagini, alăturate unei impresionante simplificări, iată trăsăturile lucrării luate ca exemplu, ca şi a întregii opere a profe- sorului Cantacuzino. Această universalitate exactă, complexă prin structură, dar simplificată în execuţie îi este atât de proprie, încât mă întreb cine în momentul de faţă ar fi putut duce la bun. sfârşit această operă ? Dar mai e o trăsătură comună întregii Iui activităţi ştiinţifice. Cu toată diversitatea ei, opera se rezumă Ia cinci - şase probleme cer- cetate dealungul vieţei: problema holerei, studiată patru zeci de ani în şir, imunitatea Ia vertebrate şi nevertebrate, Ia care a lucrat cam tot atâta vreme ; chestiunea scarlatinei, a tuberculozei, a leprei. După cum prin variatele făpturi ale mării străbate acelaşi curent, prin mai toate aceste teme trece suflul mare al unei singure întrebări : care e me- canismul imunităţii? In problema aceasta însă, Cantacuzino are optica sa proprie. Printr’un singur exemplu vom înţelege cele ce urmează, lată trei grupe de fenomene fără legătură aparentă între ele. Primul fe- nomen ţ) : epiploonul vertebratelor superioare, organ fără fibre muşchiulare şi fără mişcările de reptaţie proprii ale amibei, printre alte proprietăţi, se orientează selectiv către locul unde intestinul este rănit, şi fixează unele particule înlăturând pe altele. Odată ajuns acolo, prinde contact cu marginile plăgii; leucocitele epiploonului învadează zona fibrinoasă etalata Ia suprafaţa plăgii şi curăţă regiunea de bacterii. Nici un mecanism nu explică această inteligenţă, cum o numea Cornii, care îndrumează epiploonul spre plagă. Al doilea fenomen * *): o bacterie pătrunsă în circulaţia unui vetrebrat este inconjurată într un manşon de plachete ; astfel împlachetată e dusă în ficat, plămâni, splină, apoi distrusă sau eliminată : este funcţiunea antixenică a plachetelor. Dacă animalul a fost prealabil imunizat, bacteriile sunt aglutinate separat, plachetele sunt aglutinate şi ele, dar în alte grupe şi împlachetarea nu mai are Ioc. Funcţia antixenică a plachetelor, în acest caz, pare discutabilă. Al treilea fenomen: Ur- nele, acele elemente ciliare libere în lichidul cavitar al Sipunculului, fac un triaj înţelept: cilii lor atrag în vârtejul mişcărilor lor, bacteriile, pudrele colorate, grăunţii de nisip, pe când elementele proprii sipun- culului (hematii, elemente sexuale) sunt respinse. împreună cu VIes 3) a arătat că e vorba de un fenomen electrostatic : urnele, hematiile, *) I. Cantacuzino et Eugenie Sora : Recherches sur le mecanisme de facco- lement de l'epiploon. « Archives Roumaines de Pathologie Experimentale et de Microbiologie », T. IV. *) Cornelia Popescu-Combiescu : Recherches sar le role des plaqaelles (Pre- mier et deuxi&me m£moire). «Arch. roum. de Path. et de Micr. i. Lucrări In parte inspirate şi interpretate de prof. Cantacuzino. ®) I. Cantacuzino et F. Vlfa. «Archives de phyaique - biologique », T. IlUrgaj. rKOFE.SOJi CTL CA NT AC 05 IN O 91 elementele sexuale cu mari sferule, au aceeaşi încărcătură electrică(-f) şi merg toate Ia catod ; elementele străine atrase sunt încărcate(—) şi merg Ia anod. Particulele astfel prinse de cili sunt înglobate într’o secreţie vâscoasă în care ulterior pătrund fagocitele lichidului cavitar. Când sipunculul este imunizat, se mai adogă un fenomen nou : în sânul substanţei vâscoase secretată de urne, se petrece, în afara leucocitelor, o energică transformare a bacteriilor în granule : e un adevărat fenomen bacteriolotic, de tipul fenomenului lui Pfeiffer. La lumina acestor cercetări făcute pe Sipunculus nudus, găseşte în experienţe rămase celebre, cheia deplasării selective a epiploo- nului : între epiploon şi intestinul lezat există o diferenţă de poten- ţial de 58 milivolţi (normal 8). Epiploonul - polul pozitiv - şi punctul lezat -polul negativ -reprezintă cele două extremităţi ale unui circuit în care polul negativ are un potenţial mult inferior. Această diferenţă de potenţial este suficientă pentru a determina orientarea, oprirea, si luarea de contact prelungit a membranei seroase cu punctul lezat. Contactul urnelor cu bacteriile e datorit diferenţei de semn electric, contactul epiploonului cu intestinul lezat e datorit diferenţei de po- tenţial, ambele fenomene electrostatice : « cazuri particulare ale unui aceluaşi mecanism care s’ar întâlni pe toate treptele seriei animale ». La lumina observaţiilor făcute pe Sipuncul, el reia şi studiul rolului plachetelor în imunitate. Plachetele animalelor imunizate şi bacteriile sunt aglutinate separat, şi ambele masse aglutinate sunt duse de curent în aceleaşi organe. In momentul când plachetele, foarte fragile, sunt topite, apare brusc o trans- formare granulară a bacteriilor, de tipul fenomenului lui Pfeiffer. Explicaţia : plachetele distrugându-se, rezervorul de anticorpi pe care ele îl conţin întotdeauna, s’a deschis şi s'a vărsat în fo- ■ DATE BIOGRAFICE ION CANTACUZ1NO. Născut in Bucureşti, la 25 Noembrie 1863. Tatăl său, Ion Cantacuţino, jurist, fusese ministru sub domnia lui Cuza, Mama sa, Maria Cantacuzin» născută Mavros, fiica Generalului Mavros, ajutorul lui Kisseleff. Generalul Mavros este şeful carantinelor. Colecţiile sale de artă au alcătuit primul nucleu al muzeului de antichităţi. Până la 16 ani, Ion Cantacuzino a învăţat acasă, având ca profesor de greaca pe Papadiamantopulos, de limba franceză pe Rolland şi de latină pe profesorul Opitz dela Berlin. 1879. Pleacă la Paris, la liceul Louis-Ie-Gcand, unde după puţină vreme îşi trece bacalaureatul. Are ca profesori pe Delacroix şi Poyard (marele elenistj. Este coleg şi prieten cu Joseph Bidier, Andre Suar&s, Roma in Rolland, Ha- damard (marele matematician), Savard (dela Dijan), Pottecber. 92 KZW8TA FUNDAŢIILOR REGALE carul unde se desfăşura procesul reacţiunii inflamatorii. Este, spune prof. Cantacuzino, « un complex adaptativ care aminteşte foarte exact pe cel ce se realizează în contactul urnelor sipunculului imunizat contra antigenului bacterian». Trei fenomene deosebite sunt coordonate în felul acesta între ele şi legate prin mai mult decât un punct comun. Apare în acest mod sub diverse aspecte, în întreaga scară a vieţii un acelaşi mijloc de apărare : o împletire a ceea ce numea el Imunitate de contact, cu imunitatea humorală şi celulară. Acest fel de a lumina un fenomen prin altul şi mai ales de a vedea fenomenele particulare în cadrul general al vieţii, de a găsi la fiinţele inferioare nu identicul, ci « echivalentul mai mult sau mai puţin degradat al proceselor complexe găsite la animalele superioare », şi de a găsi în viaţa acestora corespondentul fenomenelor simple dela fiinţele inferioare - străbate întreaga sa operă, făcând-o să tindă spre unitate, şi dându-i un profund sens filosofic. Este desigur opera în care conţinu e căutat permanentul sub aspectele variabile ale vieţii, în care fapte complexe sunt reduse la elementele lor, - una din cele mai însemnate pagini de filosofie ştiinţifică a vremii. In felul acesta, ceea ce era haotic « uragan de idei şi de pasiuni», a fost stăpânit într’un tot armonios. Iată câteva din rezultatele publicate în nenumăratele sale comu- nicări, adevărate « comunicate de victorie ». In lucrările asupra Ho- lerei: realizează vaccinarea bucală în contra acestei infecţiuni, sta- bilind astfel, încă din 1894, posibilitatea vaccinării per os, redesco- perită de cercetători vestiţi, abia în timpul din urmă ; arată impor- tanţa aberaţiilor fiziologice banale ale mucoasei intestinale în pato- genia acestei boale ; dovedeşte producerea de anticorpi - jucând un rol în alcătuirea unei imunităţi locale - chiar în peretele intestinului ; 1335. Este licenţiat în litere şi filosofie. Vine în ţară să-şi facă serviciul mi- litar la un regiment de geniu, la Jilava. 1336. Pleacă din nou la Paris. 1887. Se înscrie la Ştiinţe naturale şi la Medicină. 1883. Se duce pentru prima oară la Bayreuth. , 1391. Licenţiat în Ştiinţe Naturale, la Sorbonna - Profesorii săi: Yves De- lage, Mathias Duval, Dastre, Bonnier şi Velain. Lucrează vara la Roscoff încă din 1887 (de atunci, până când a murit, a lucrat acolo în fiecare vară, afară de 1917). Prin Kowalewski îl cunoaşte pe Metchnikoff şi începe lucrul la Institutul Pasteur. In acelaşi timp este extern în serviciul lui Dujardin-Beaumetz şi Luys. 1394. Doctor în Medicină cu teza asupra holerei: < Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholerique dans 1’organisme. Contribution â l’ătude de l’immunite *. Este numit Profesor de morfologie la Iaşi. Face în acelaşi timp şi un curs de Geologie. Studiază cu studenţii fauna apelor şi şesurilor din jurul laşilor. Iniţiază studenţii în tehnica microscopiei. Practică medicina gratuit, PKOFESOBUL CANTACOZINO 93 stabileşte definitiv eficacitatea vaccinului antiholeric larg discutată până atunci (1913). Vaccinează Ia Zimnicea tot corpul IV, care fu- sese invadat de Holeră ; ca urmare, în Moldova s au ivit doar patru cazuri de Holeră, toate Ia nevaccinaţi. Acest exemplu, împreună cu altele de acelaşi fel, formează marea experienţă română care ne-a furnizat documente epidemiologice de o valoare considerabilă. Aceste câteva observaţiuni, pe care le rezumăm aici, sunt în stare să rivalizeze cu cele mai frumoase experienţe care s’aa făcut vreodată într'un laborator ». (A. Besredka, « La vaccination anticholerique », 1922). In cercetările asupra scarlatinei, reuşeşte pentru prima oară (1911) să transmită infecţia scarlatinoasă maimuţelor inferioare (Cercopitecus Cephus, Griseoviridis, Macacus Rhesus, sinesis) şi animalelor de laborator mai mici (iepuri) deschizând calea cer- cetărilor experimentale în această infecţiune; sugerează pentru prima oară ideea că scarlatina este o boală datorită unui virus filtrabil, deoarece materialul infectant pentru maimuţe nu conţinea în multe cazuri nici un fel de bacterie (1911); probează că prezenţa aglutini- nelor pentru streptococul hemolitic în serul scarlatinoşilor - prin- cipalul argument al soţilor Dick şi al cercetătorilor americani care consideră scarlatina ca datorită streptococului hemolitic - nu este o probă valabilă întru susţinere a acestei concepţii, deoarece orice bacterie pusă în contact cu produse de scarlatinos filtrate, devine aglutinabilă prin serul scarlatinoşilor (1925). Este fenomenul lui Can- tacuzino (confirmat de Martin, LafaiUe, Zoeller şi Meersemann), de cel mai mare interes biologic, care a zdruncinat ipoteza cerce- tătorilor americani, dând un puternic sprijin celor ce susţin originea scarlatinei prin virus filtrabil. In studiul, imunităţii la nevertebrate, rolul profesorului Cantacuzino este covârşitor Metchnikoff, în analizarea fenomenului de fago- dând consultaţii studenţilor şi elevilor liceelor din Iaşi. Cunoaşte pe Ibrăileanu Krupenski, Kilimoglu, George Diamandi, cu care se împrieteneşte. 1896. Părăseşte laşul şi revine la Institutul Pasteur, în Laboratorul lui Metchnikoff. In acelaşi an se căsătoreşte cu d-şoara Elena Balş. 1901. Profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Instalează Labo- ratorul de Medicină Experimentală. 1904. începe prepararea serului antistreptococic. înfiinţează soc. < Arta Româna *. 1905. începe prepararea serului antidysenteric. înfiinţează « Revista Ştiin- ţelor Medicale *. împreună cu profesorul Athanasiu înfiinţează secţiunea ro- mână a Societăţii de Biologie din Paris. împreună cu Stere înfiinţează « Viaţa Romînească », al cărei director este. 1907. Este ales membru al Oficiului Internaţional de Igienă (Paris). 1908-10. Director al Serviciului Sanitar. Face legea de organizare a ser- viciului sanitar. înfiinţează sanatoriile Bisericani, Bârnova, Nifon, Cărbuneşti. 94 JtQVISTA i'USUATtU-08 KK-CJAUE citoză, îşi alesese ca fiinţe de studiu nevertebratele ; sunt cunoscute rezultatele obţinute. Nevertebratele erau însă considerate ca inca- pabile să răspundă prin producere de anticorpi la introducerea unui antigen. Profesorul Cantacuzino, descoperitorul imunităţii humorale la nevertebrate, arată profitul imens pe care îl are nu numai biologia, dar şi medicina în acest fel de analiză a fenomenelor de imunitate humorală. El indică nenumărate cazuri în care anticorpii apar în hu- morile nevertebratelor ; acţiunea acestor anticorpi însă are un ca- racter mai simplu şi mai imperfect ca acţiunea anticorpilor verte- bratelor. Arată deasemeni că neregularităţile descurajante în forma şi intensitatea fenomenelor humorale la aceeaşi specie sau la specii diferite sunt datorite nu numai alegerii antigenului, care joacă desigur un rol covârşitor, dar şi varăaţiunilor constantelor chimice ale me- diului interior, la speciile studiate. Fără cunoaşterea prealabilă a acestor constante studiul riscă să rămână steril. El găseşte la aceste animale, pe lângă prezenţa imunităţii hu- morale (prin anticorpi) şi a imunităţii celulare (prin fagocitoză), existenţa unui tip intermediar care nu fusese cercetat cu atenţie până la el : imunitatea de contact, în care reacţiile se petrec în afara celulei, dar în contactul ei imediat (acţiune paracelulară). Se întâmplă chiar că proprietăţile aglutinante nou căpătate pe urma imunizării, nu se manifestă chiar în humori, dar în contactul imediat al celulelor, ceea ce nu se observă la animalele neimunizate. Câteodată această aglutinare de contact nu apare decât Ia nivelul celulelor prealabil 'rănite (aglutinarea şi topirea spirocheţilor Drosophilei în contact cu celulele lezate ale epiteliului intestinal) ; câteodată această aglu- tinare prin contact nu e datorită anticorpilor, ci fenomenelor de ordin electrostatic (cazul Sipunculului nudus). Aceste rezultate l-au permis interpretarea strălucită a câtorva fenomene de imunitate în seria vertebratelor superioare (rolul plachetelor în imunitate, expli- carea dirijării selective a epiploonului). Dar acestea nu erau decât două cuceriri pe calea nouă pe care o deschisese : căci, spunea el, «pro- babil că forţe de acelaşi ordin joacă în fenomenele de adsorpţie care se petrec în sânul ţesuturilor şi humorilor, un rol întins şi până aici abia bănuit». Din iniţiativa lui se înfiinţează şi sanatoriul Filaret. înfiinţează laboratoare regionale de bacteriologic - Craiova, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Sulina. împreună cu profesorul Atanasiu înfiinţează« Archives de Biologie i. Membru corespondent la Societe de Pathologie Exotique (1909). 1912-13. începe prepararea vaccinului contra febrei tifoide şi a holerei asiatice. Trimite o misiune în Bulgaria pentru combaterea holerei, cerută de Bulgari. Este mobilizat medic locotenent. Este apoi şeful serviciului sanitar al ar- matei întregi însărcinat cu oprirea invaziunii holerei în ţară. Organizează car r aminele dela Zimnicea unde vaccinează Corpul IV de armată. Este numit membru corespondent străin la Societatea de Biologie din Paris. IHUI'IÎNOI! Uf. ( ANTAL IT/1N0 95 In cercetările asupra leprei arată că filtratele de leprom sterile, introduse intraperitoneal la şobolani albi dau o boală cachectizantă ; pe măsură ce timpul trece, bacilii leproşi apar şi se înmulţesc în ca- vitatea peritoneală a animalului ; bacilul lepros nu ar fi decât forma vizibilă a unui virus invizibil. In felul acesta, el pune bazele leprei cxperiementale şi dă cercetătorului posibilitatea să cultive « in vivo * bacilul leprei, necultivabil « in vitro ». In afară de aceste grupe de cercetări, semnalează, descrie şi in- dividualizează o entitate morbidă necunoscută : Icterul catarul epi- demic ; studiază acţiunea patogenă a bacililor Koch degresaţi şi a paratuberculoşilor, cercetează imunitatea în spiriloza gâşlelor, acţiunea serului hemolitic asupra globulelor roşii şi face serii întregi de lucrări în care se stabileşte tehnica cea bună pentru imunizarea animalelor producătoare de seruri terapeutice. Cu două exemple vom prinde ceva din taina care dă un caracter unic operelor sociale înfăptuite de Profesorul Cantacuzino. In primul exemplu, inteligenţa şi voinţa par a fi autorii operei ; simţirea pa- sionatului iubitor de oameni ajută din umbră. In 1904, laboratorul universitar, cu un buget de 6000 lei, cu un director, un şef de lucrări, un preparator, un laborant, un grăjdar, poate instrui 20 de studenţi, permite cercetarea ştiinţifică a patru savanţi, este o fabrică de ser antistreptococic cu trei cai. Mică şcoală, mic focar de cercetări, mică uzină. In 1905, laboratorul îşi ia sar- cina preparării serului antidizenteric: bugetul creşte cu 2000 lei, personalul cu doi preparatori, numărul cailor cu şase. Studenţii se înmulţesc, cercetătorii se formează, experienţele aduc roade. Se înfiinţează «Revista Ştiinţelor Medicale». In 1908, laboratorul mai capătă 4 asistenţi, uzina 16 cai. Ca dintr’un astru se desprind sate- liţii : laboratoarele regionale de bacteriologic dela Craiova, Galaţi, Constanţa, Sulina, Iaşi - şi astfel, rând pe rând, micul laborator, luându-şi în 1910—1913 sarcina preparării vaccinului contra febrei tifoide si holerei aziatice şi înfrângerea unei epidemii de holeră care 1914—13. începe prepararea serului antidifteric. înfiinţează Acţiunea Na- ţională împreună cu părintele Lucaci, Nicolae Filipescu, Take Ionescu. Pleacă la Paris cu doctorul^ Costinescu ; acolo întâlneşte pe George Diamandi; Îm- preună cu Comitetul Franco-Român (Preşedinte Lacour-Gayet) organizează conferinţe de propagandă. Scrie articole privitoare la revendicările naţionale româneşti în reviste franceze (Revue hebdomadaire, etc.). Apoi pleacă în mi- siune în Serbia pentru combaterea tifosului exantematic. 1916. Organizează o expoziţie retrospectivă de gravură a Societăţii Grafica Română, la Bucureşti. Este mobilizat medic colonel. 1917. Se înfiinţează Directoratul Sănătăţii Publice Civile şi Militare al cărui KKWSTA FUNDAŢII IX) R REGALli &6 invada; luându-şi în 1916 sarcina preparării serului antidifteric, în 1917 satisfacerea cu seruri şi vaccinuri a armatei române şi a celei ruseşti; în 1920, prepararea serului antimeningococic şi antigangrenos, ajunge, prin legea din 4 Apriile 1921, marele laborator, Institutul Cantacuzino, cu întins local de uzină (1924) simplu ca o haină de lucrător : el învaţă anual 200 de studenţi, specia- lizează 20 de medici, întreţine 9 bursieri, 2 reviste ştiinţifice (« Revista Ştiinţelor Medicale», «Ârchives Roumaines de Pathologie expe- rimentale et de Microbiologic »), un mic laborator pentru cercetă- tori români la Roscoff, prepară 100 de varietăţi de seruri şi vacci- nuri în valoare de 35.000.000 lei, execută peste 35.000 de analize gratuite, întreţine cea mai frumoasă bibliotecă ştiinţifică din ţară. Mare şcoală, mare focar de cercetări, mare uzină. In al doilea exemplu, simţirea pare a fi autoarea; inteligenţa şi voinţa o ajută din umbră. In 1923 organizează expoziţia: «Portretul în gravura franceză». Acolo vedeai operile marilor maeştri ai gravurii din secolul al XVI-lea: Thomas de Leu, Granthomme, Callot, ale genialilor artişti care au fost în secolul al XVII-lea Claude Mellan, Jean Morin, Nanteuil, Edelinck şi în secolul al XlX-lea Henriauel-Dupont, alături de operile sutelor de maeştri ale căror gravuri au farmec mai modest. Erau acolo figuri cu modelajul feţei scos din incizii apropiate, altele al căror aspect molatec era datorit inciziilor depărtate ; aici puteai privi gravuri în care efectele porneau dm adâncimea inciziilor, acolo gravuri cu farmecul trezit din combinarea inciziilor cu a punc- telor ; iată-1 pe Pierre Camus, episcop de Belay: inciziile în toate sensurile combinate cu puncte, scot pe faţa lui efecte de culoare ; iată-1 pe marchizul de Pasloret: fizionomia-i e prinsă din câteva linii sintetice. Intr’o sală vedeai mai multe stări ale aceleiaşi gra- vuri, în alta procedeul « aqua-forte », al ruletei, al litografiei. Erau laolaltă Istoria gravurei, o Şcoală de tehnică, Istoria gustului epo- celor, într’un cuvânt Istoria. Deşi în cu totul alte registre ale aptitu- dinilor, instituţiile din ambele exemple au mai mult decât un punct comun. Gravura franceză este o specialitate în gravură, portretul în sTavura franceză, o specialitate în soecialitate. Expoziţiunea re- director este. In această calitate coordonează aceste două servicii. Organizează combaterea epidemiilor de holeră, tifos exantematic şi febră recurentă şi in felul acesta soldaţii revin pe fronturi. La 1 Mai, împreună cu doctorul Lupu, Trancu-Iaşi, George Diamandi, Infiinţeeză partidul muncii. 1918. La Spitalul Francez din Iaşi, de Saint-Aulaire, ministrul Franţei, îi remite ’comandoria legiunii de onoare şi îl numeşte în cuvântarea sa < Ambasador permanent al ştiinţei şi conştiinţei franceze în România. » După pacea dcla Brest-Litovsk pleacă la Paris, unde face parte din Co- mitetul Naţional, împreună cu părintele Lucaci, Titulescu, d-şoara Văcărescu, profesorul Marinescu şi O. Goga, apărând interesele ţării. Şeful misiunii PROFESORUL CANTACUZIXO 97 prezenta o mică secţiune ştiinţifică dintr’un mare Institut de Gra- vură, întreg cuprins în cartoanele lui şi care trebuia să înveţe : pu- blicului, bunul gust; artiştilor, tehnica ; pe măsură ce gustul s’ar fi format, ar fi urmat şi expoziţia celorlalte secţiuni. In acelaşi fel - evident sau învăluit, după natura lor, se prezintă şi celelalte înfăptuiri sociale : în domeniul igienei publice, Societăţile şi sanatoriile pentru combaterea tuberculozei, Serviciul pentru vac- cinarea copiilor cu vaccin Calmette - România, din acest punct de vedere, e al doilea dintre toate statele lumii - campaniile antiholerice şi antitifice (1913—1916) - s’a experimentat atunci, în mare, pentru prima oară într’o armată europeană, vaccinul antiholeric şi antitific -, campaniile antimalarice, antidifterice (1933) antimeningitice (1933), toate în perspectiva largă a convenţiilor internaţionale ; în domeniul înfăptuirilor legislative: legea pentru organizarea serviciului sanitar (1910), legea loteriei pentru crearea unui fond de asistenţă socială, legea pentru regularizarea muncilor în porturi, etc.; în domeniul politico-social: propaganda pentru cultivarea masselor muncitoreşti (1896-1905), propaganda pentru susţinerea revendicărilor noastre naţionale (1914-1920) - care l-a indicat în 1920 ca prim delegat al ţării la Trianon -, propaganda pentru sporirea relaţiilor culturale franco-române culminând în înfiinţarea Institutului Franţei (1923), Casei Francezilor (1922), Societăţii «Amicii Franţei» (1932); în domeniul culturii artistice: expoziţia retrospectivă de gravură (1916), expoziţia română de la Jeu de Paume, expoziţia permanentă dela Muzeul Toma Stelian, sprijinite sau organizate de el. In mai toate aceste alcătuiri sunt o serie de trăsături comune : fiecare din ele a fost creată dintr’o necesitate generală şi permanentă ; fiecare are un rol educator şi productiv în acelaşi timp ; fiecare func- ţionează după reguli precise ; sunt instituţiuni ştiinţifice. Nici un fast, în afară de cel necesar producţiunii, nici o umbră de interes parti- cular. Toate încep simplu : Institutul Cantacuzino cu trei cai, insti- tuţiunile contra tuberculozei cu trei paturi, colecţia de artă cu câteva gravuri. In toate este un perfect echilibru între instituţiuni şi mij- loacele ţării. O trăsătură caracteristică este şi următoarea : pe mă- sură ce instituţia formează oameni, oamenii completează instituţia, române a Crucei Roşii, se pune la dispoziţia Ministerului de Război al Franţei pentru combaterea epidemiilor in regiunea a XV-a. In această misiune este ajutat de profesorul Ionescu-Mihăeşti, doctorii Tupa, Nasta, Eftimescu, Eu- genia Mateescu. Ţinz conferinţe asupra holerei şi tifosului exantematic la Fa- cultatea de Medicină din Paris şi la Academia din Marsilia. 1919. Ţine conferinţe de propagandă pentru afirmarea drepturilor noastre istorice asupra provinciilor româneşti. Este decorat cu medalia, de aur a recu- noştinţei franceze. 1920. începe prepararea serului antimeningococic şi antigangrenos. Sem- nează ca prim delegat tratatul dela Trianon între Antantă şi Ungaria (4 Iunie), 98 UEVISTA* CXDAŢIILOR REGALE astfel că în tot timpul formaţiune! este un deplin acord între sarcinile pe care aşezământul şi le ia şi roadele pe care le aduce. Instituţiuni ştiinţifice cu rol practic şi educator, perfect adaptate la mediu, adap- tând conţinu mediul la ele, iată o formulă care le-ar cuprinde şi în aspectul lor static şi în cel evolutiv. Dacă în loc să priveşti o sin- gură înfăptuire, le cuprinzi pe toate, nu poţi să nu exclami: bogăţie de cunoştinţe, complexitate. Căci este complexă opera socială, aci rafinată şi sensibilă ca un ochi de colecţionar, aci având severitatea şi asprimea celui ce trebue să oprească invazia unui duşman, aici bună ca un părinte, aici abstractă şi rece asemeni legiuitorului care consacră o stare de fapt, aci pasionată ca desfăşurarea unui steag, aci spontană şi instantanee ca energia celui ce opreşte în loc holera, aici având încetineala şi tărăgăneala unui profesor indulgent - şi tot- deauna precisă ca o experienţă şi plină de iubire. Dar prin toate aceste vaste creaţiuni, cu înfăţişări diverse, circulă o stranie unitate. Nu este o întâmplare că aceeaşi mână care a adus la noi operele Franţei, pline de suflul libertăţii, a desfăşurat steagul roşu pe câmpiile româneşti, a scos din coliba rece pe tuberculos, iar la Trianon a aşezat vulturul cu două capete al Cantacuzinilor peste hrisovul cu plaiurile Ardealului. Este în acest program o unică filosofie socială cu paragrafele scrise în pietrele fundamentale ale Instituţiunilor, în statutele societăţilor, în capitolele legilor. Preciziune ştiinţifică, spirit de simplificare, adaptare perfectă la scop, pentru detalii; universalitate precisă, complexitate, uni- tate filosofică pentru ansamblu, sunt cuvintele care se impun şi Ia capătul acestei analize. In felul acesta şi în domeniul înfăptuiriloi so- ciale, haoticul « Uragan de idei şi de pasiuni» a fost dominat şi trans- format într’un tot armonios. Operă ştiinţifică, opeţ'ă socială. Prima creează pe cealaltă, a doua se reflectă în cea dintâi şi ambele se întrunesc într’o minunată uni- tate : omul. Nu-i poţi cuprinde personalitatea dintr'odată. Când cugeţi la omul de ştiinţă, observator precis şi minuţios, dar cu viziunea prin care se consfinţeşte alipirea provinciilor româneşti stăpânite de Ungaria. Ceilalţi delegaţi; Vaida Voevod, D. Ghica, Titulescu, Nino Cantacuzino, pro- fesorul Lapedatu, expert istoric. Constantin Antoniade, Mihai Ciucă, Rău tu, Neculce, colonel T. Dumitrescu, Caius Brediceanu. Intre 5 şi 15 Iulie pleacă la Spa pentru aranjarea bazelor financiare ale reparaţiilor. Este membru asociat la Societatea de Patologie exotică din Paris. 1921. înfiinţează Institutul de Seruri şi Vaccinuri, prin legea dela 4 Aprilie. Este numit membru corespondent străin la Academia de Medicină din Paris, şi membru onorar străin la Academia de Medicină din Belgia. 1922. Ia parte la Conferinţa Sanitari Europeană deli Varşovia pentru în- PROFESORUL CAN'TACUZINO 99 continuă a ansamblului, care prindea dintr’odată imensitatea unei probleme şi îţi spunea : începem cu o singură experienţă ; când te gândeşti Ia şeful de şcoală: lucra dela egal Ia egal, primindu-ţi su- gestiile, entuziasmându-te când te vedea sceptic, potolindu-te când te vedea prea entuziast, lăsându-te să crezi că e condus, când con- ducea, că el n’a făcut nimic, când el făcuse totul, dându-ţi ideea, făcându-ţi lucrarea» ca tu să o publici. O! idealul şef de şcoală care socotind că poţi sbura cu propriile-ţi aripi, îţi dădea un colaborator, te transforma în mic şef, iar el reîncepea dulcea povară cu altul mai tânăr; când te gândeşti la creatorul de instituţii; într’o fulgerare a minţei vedea ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate, subordona mij- loacele planului şi planul mijloacelor, într’un echilibru desăvârşit; când te gândeşti Ia profesorul a cărui ştiinţă îmbrăca cea mai desă- vârşită formă literară ; când te gândeşti cum conducătorul de oameni, cu un gest simplu unea pe prinţi şi pe lucrători într’o colaborare unică, adaptându-se mereu materiei umane : sever când materia era dură, suplu când materia era şerpuitoare, pentru ca rezultatul să fie în- făptuirea operei, victoria ; când te gândeşti Ia camaradul încununat de argint, luând parte Ia excursiile zoologice, erborizările botanice, agapele frăţeşti, jocurile studenţilor ; când te gândeşti Ia umanistul, în ale cărui simţuri se împăcau o fină gravură de Thomas de Leu cu muzica Iui Wagner, răscolitoare de pasiuni; când te gândeşti că însufleţitorul din al cărui foc s'au aprins multe talente şi câte opere de artă, era şi legiuitorul rece ; când te gândeşti că cel ce aranja expe- rienţele abstracte distingea notele dintr’un acord, florile după miros, iar degetele Iui catifelate pricepeau calitatea hârtiilor ; când medi- tezi că marele cugetător nu era împiedicat de gândire să simtă, că omul bun nu efa împiedicat de simţire să lucreze, când cugeţi la omul care în aceeaşi clipă se realiza în toate registrele aptitudinelor umane ; când priveşti apoi florile tuturor epitetelor care au căzut din cornul de abundenţă al ţării peste trupul Iui mort: curiozitate pasionată, vioiciune, tinereţe, natură bogată, gust impecabil, farmec clar, concis, fin, exuberant, entuziast, optimist, robust, dezinteresat, co- municativ, senin, aristocrat, plin de simţul răspunderii, autoritar, convingător, variat, adânc, patriot, plin de elan, generos, cu mintea grădirea epidemiilor dinspre Rusia. Este numit Doctor honoris causa la Lyon. Efor al Spitalelor civile. 1923. înfiinţează Institutul Francez din Bucureşti. Este şeful misiunii la serbările lui Pasteur. Organizează la Bucureşti expoziţia *. Portretul In gra- vura franceză. Este numit membru in Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor. 1924. Institutul se mută in clădirea nouă. Doctor honoris causa la Bru- xelles. înfiinţează Maison des Franţais. 1925. Este printre organizatorii expoziţiei româneşti dela Jeu de Paume ţi face prefaţa catalogului. Este ales membru al Academiei Române. 1926. începe vaccinarea cu B. C. G. care continuă, punând România in al 100 REVI=TA FUNDAŢIILOR REGALE mereu în clocot, jovial, glumeţ, epicurean al ideilor, mun- citor neobosit, spirit deschis, inimă caldă, sfătos, primitor, plin de grijă părintească, exemplar impresionant, om complet, fanatic al căr- ţilor, nobilă autoritate, Zeu al bucuriei, Zeu al voioşiei, întrupare integrală a puterii voinţei şi inteligenţei omeneşti, ritm tare de viaţă, uriaş sanguin, vitalitate imensă, rege învingător, modestie măreaţă, om cu aureolă de eternă dimineaţă, podoabă a omenirii, om cu divină bunătate şi juvenilă ardoare... atunci înţelegi că toate aceste aspecte nu erau decât pâlpâiri la suprafaţă dintr’un foc din mare adâncime şi foarte puternic, care-1 cuprindeau se retrăgeau, apăreau sub altă formă, dispăreau, spre a lăsa locul altor pâlpâiri, învăluind mereu cu alte culori aceeaşi formă : un genial civilizator în cercetare ştiinţifi- că, un genial filosof ştiinţific în luptă civilizatoare, un om bun în luptă. Acţiune în ştiinţă, acţiune în sensibilitate, acţiune în domeniul acţiunei. Trupul lui vânjos iradia energie, vorba eşea cu energie, cu- geta cu energie, iubea cu energie. In câmp râdea tare cu florile în mână ca o divinitate a câmpiilor ; la ţărmul mării era ca un Zeu cu pumnii încărcaţi de meduze ; dacă urechea se pleca pe plămânul unui bolnav, pleoapa lui strivea cu putere o lacrimă ; plantele, animalele, oamenii, erau cu toţii copiii lui. Când te săruta trupul îţi tremura în braţele lui; când intra într’o instituţie veche, temeliile ei de arhive putrezite se clătinau ; când crea o instituţie nouă, la focul lui oamenii diverşi se uneau ca metalele protivnice ; în Moldova războiului, era în acelaşi timp în cele patru unghiuri, cu crivăţul în haine. Era atât de stăpânit de tot ce cunoştea, că izbucnea, dar stăpânea atât de bine tot ceea ce cunoştea, că izbucnea ca o forţă calmă, ca un izvor de fluviu mare. Ii plăcea să intre direct în luptă, cot la cot cu lucrătorii. II văd în 1917, în spitalul în flăcări, cum îşi face loc, cum împrăştie cu un gest larg laboranţii piperniciţi, cum cuprinde enormele autoclave de fer care în braţele lui par jucării. însăşi cercetarea lui ştiinţifică era ca o luptă corp la corp, cu un uriaş nevăzut, care ţine vălul de obscuritate pe lucruri. Când experienţele nu-i reuşeau, vorbea tare, cu îndărătnicie. Regina Maria îl vedea ca pe un marinar din Bretania. Intr’adevăr, îţi dădea impresia că e în luptă cu forţele naturii: mare, foc, inerţie doi ea rând printre statele vaccinate. Membru asociat la Societatea de Biologi din Paris. In drum spre Roscoff, grav accident în gara Brig, în urma căruia îşi fracturează ambele gambe. 1928. înfiinţează • Archives Roumaines de Pathologie experimentale et de Microbiologie >. Sub preşedinţia sa, consiliul de administraţie al Culturii Naţionale editează clasicii români (Eminescu şi Caragiale în ediţii critice com- plete şi adnotate). 1929. Membru asociat la Academia de Medicină din Paris. 1930. Doctor honoris causa la Montpellier. 1931—32. Face parte din guvernul N. Iorga, ca ministru a* Sănătăţii P£OF£SOEUL CANTACUZINO • OI umană şi că era mai mare ca ele. Pentru un om ca el, Blake a scris : •*o energie, suprem deliciu!» Intr’o zi albastră, în Istria, întinzând mâna spre oglinda Adriaticei l-am întrebat : «Vă place?» A întors capul şi mi-a răspuns : « mie asta-mi place! » Era pământul coastei ciufulit de pietroaie, cu molifţi chirciţi, cu brazi cocoşaţi: viaţa în luptă cu asprimile climei. Atunci am înţeles sensul întregei acestei vieţi : Cantacuzino cel înconjurat de lume, Cantacuzino cel bogat, era şi el un singuratic. Acum milioane de ani, în prezent, în viitorul cel mai ndepărtat, pe frontul unde se da lupta între om şi necunoscut este aceeaşi climă aspră, aceeaşi viaţă în frig, aceeaşi izolare ; din singură- tate şi-a scos iubirea de oameni, din severitate şi-a scos bucuria, din întuneric victoriile pe care le-a smuls naturii. Forţa protivnică ce pândeşte pe toţi binefăcătorii omenirii l-a lovit în două rânduri. întâi Ia Brig în 1926. Pe el, care lua meridia- nele în picioare, l’am văzut zidit în ghips, ţintuit în «buloanele» chirurgului, legat în «gutiere». Văzându-mă, m’a întrebat : «ştii care filosof antic spunea : « Durere, nu eşti decât o simplă vorbă »! Apoi studia pe hartă o expediţie de studii în Indochina. Biruise! La 5 Ianuarie 1934 a căzut a doua oară. Mâna lui vânjoasă încerca să înlăture o greutate nevăzută de pe piept. Dacă în nopţile de veghe prietenii ar fi privit spre coastele lui îndurerate, ar fi văzut un co- losal vultur negru. Iar cuvintele pe care atunci nimeni nu le mai în- ţelegea erau poate, în străvechea elenă, frânturi din imnul Prome- thean : «0 Aither în mişcare! o lumină comună tuturora! Priviţi cu ce inichitate sunt lovit şi sufăr!» Ţara i-a făcut funeralii naţionale. Intr’un elan unic, în iarna care îndepărtase unghiurile ţării, om cu om, s’a strâns, s’a îmbulzit, unul să ia locul celuilalt, să poată măcar o clipă atinge si- Publice. Face legea loteriei de stat, pentru crearea unui fond de asistenţi socială, şi legea organizaţiei muncii în porturi. Lucrează la o nouă lege sani- tară. Ales membru în Biroul Internaţional al Muncii din Geneva. Preşedinte al Societăţii de Hematologie la înfiinţarea ei. Preşedintele Congresului Interna- tional de Istoria Medicinei. Este ales Membru corespondent la Academie des Sciences. înfiinţează Societatea Amicii Franţei. Este numit Doctor honoris causa la Facultatea de Medicină din Atena, unde ţine câteva conferinţe şi pune bazele « zilelor medicale interbalcanice », 1933. Preşedinte al Societăţii de Istoria Medicinei. Membru onorar la So- cietatea de Biologie din Paris. Prezidează Congresul de Tuberculoză la Cluj şi propune 1. fiinţarea Ligii contra Tuberculozei. In Noembrie ţine o serie de conferinţe în sudul Franţei, la Bordeaux şi la Montpellier. 1934. La 12 Ianuarie, Doctor honoris causa la Bordeaux. La 3 şi 4 Ianuarie prezidează Comitetul pentru punerea bazelor Ligii Antitu berculoase. 5 Ianuarie, cade bolnav de pneumonie. încetează din viaţă ia 14 Ianuarie, ora 14 şi jumătate. 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE criul acestui mare binefăcător. Adevărata trecere în natură însă sa făcut departe, într’o zi cu soare, unde printre două stânci sparte, un tăpşan verde săruta marea. Acolo a venit Sipunculus nudus, Astacus fluviatilis, sepia cu cerneală, meduza cu clopot, anemona de mare, peştii cu cioc ferăstruiat, pasărea moţată, bursucul cu pămătuf şi în vesele porturi ţăranii voioşi, hamalii viguroşi, toţi anonimii iubiţi, toţi, să-l vadă încununat de alge şi de coral, la sărbătoarea înfrăţirii universale prin moarte, pe cel ce visase înfrăţirea universală prin viaţă. GEORGE MAGHERU IREDENTISMUL ÎN ŞCOALELE DIN UNGARIA Propaganda revizionistă maghiară a cuprins dela început chiar în raza ei de acţiune şcoalele de toate categoriile. Conducătorii Un- gariei văd în generaţia care se formează acum marele rezervor de energie naţională care va reface graniţele milenare ale patriei. In 1920, Liga pentru apărarea întegrităţii teritoriale a Ungariei tipăreşte broşura « Nem! îndrumare pentru scoale », scrisă de învă- ţătorul de stat Ioan Haler. In prefaţa acestei « îndrumări», cetim : «Deci iredentism maghiar în şcoala primară! .. Şcoala nu trebue să ia cunoştinţă de Ungaria ciuntită ; a instrui elevii ori a-i face să în- veţe despre teritorii pierdute, înseamnă trădare de patrie, pentrucă acestea sunt teritorii numai ocupate, iar caracterul definitiv al acestei ocupaţii nu-1 putem recunoaşte niciodată ». Broşura dă instrucţiuni membrilor corpului didactic cum să predea în şcoale, însens iredentist, geografia, istoria, cântul, economia politică, cetitul, istoria natu- rală şi matematica. Privitor Ia predarea geografiei, « îndrumarea» scrie (pag. 10-11) : «Dacă chiar ar exista o mie de tratate de pace, copiii maghiari nu trebue să înveţe că Timişoara, Aradul, Clujul, Oradea, Koşice, Bratislava, Zagreb, Fiume sunt oraşe româneşti, sârbeşti, cehe şi italiene şi că Transilvania, regiunile sudice, nordice şi de vest sunt teritorii ale unor state străine. Precum am învăţat până acum 71 judeţe, aşa vom face şi în viitor. Zadarnic e şi Versailles, şi Neuilly, şi întreaga Antantă ; judeţele maghiare sunt 71 Ia număr, cu nici unul mai puţin ». « Asociaţia profesorilor secundari» din Ungaria a publicat concurs pentru cel mai bun «Catechism naţional maghiar », al cărui scop ar fi educaţia patriotică a tineretului şcolar. Premiul întâi a fost ob- ţinut de lucrarea «Catechismul naţional maghiar» al profesorului Ioan Karolyi. Cartea a apărut în editura Asociaţiei Profesorilor se- cundari, în 1922, cu prefaţa scrisă de preşedintele asociaţiei amintite. Catechismul este scris în forma obişnuită - cu întrebări şi răspun- suri - a catechismelor din care se predă învăţământul religios în 104 EEVISTA FUNDAŢIILE EE GOALE şcoale. Rostul acestui « Catechism ^naţional » îl defineşte autorul în răspunsul la întrebarea întâia.« Ce este catechismul naţional maghiar?» - Răspuns : «Catechismul naţional maghiar este glasul de prote- stare al dreptăţii maghiare batjocorite şi răstignite pe cruce la Trianon. Scopul lui este unirea tuturor inimilor în năzuinţa de a reface fron- tierele istorice ale patriei şi de a elibera pe fraţii căzuţi în cruntă robie ». Reproducem câteva «întrebări » împreună cu « răspunsurile * lor, pentrucă ele caracterizează spiritul în care, cum vom vedea, se face instrucţia în şcoalele publice ale statului vecin. întrebarea 8 : «Naţiunea maghiară are drepturi asupra terito- riilor deslipite prin tratatul dela Trianon ?» Răspuns : «Naţiunea maghiară are dreptul, tot atât de indiscu- tabil, Ia teritoriile pierdute prin tratatul dela Trianon, cum îl are ori- care stat european, cu aceeaşi vechime ca Ungaria, la teritoriul său ». întrebarea 30 : « Avut-au statele vecine drepturi istorice să ocupe teritoriile care le-au fost cedate prin tratatul dela Trianon ?» Răspuns : «Nu au avut. Aceste teritorii sunt părţi întregitoare ale teritoriului milenar al Ungariei; ele nu au aparţinut niciodată statelor vecine. Statele succesorale nu sunt formaţiuni create de cauze istorice, geografice şi economice. Pe ele le-a creat pofta de jaf (rablovagy), violarea alianţelor şi trădarea, revoluţia din Octom- brie (e vorba de revoluţia lui Karolyi din Octombrie 1918) şi comunismul; formarea lor (a statelor succesorale) este o pagină ru- şinoasă în istoria omenirii ». întrebarea 80 : «Ne putem noi împăca cu ciuntirea patriei noastre ?» Răspuns : «Gloria trecutului şi prezentul jalnic protestează numai la gândul împăcării cu această ciuntire. Maghiarul cinstit nu se va putea împăca niciodată, niciodată cu ciuntirea patriei noastre ». întrebarea 81 : «De unde şi dela cine putem aştepta schimbarea soartei jalnice a patriei noastre »? Răspuns : «Nu dela resemnarea în cumplita situaţie actuală, pentrucă aceasta ar fi identică cu gândul morţii; nu dela înţelegerea, sprijinul şi protecţia marilor puteri; nu dela nădejdea prăbuşirii statelor succesorale din jurul nostru, ci numai dela noi, dela pute- rile noastre, dela convingerea nezdruncinată că maghiarimea unită pentru salvarea vieţii ei, deci pentru realizarea celui mai sfânt scop, va putea întoarce cu puterea braţelor ei soarta norocului din făgaşul dezastruos pentru noi, de azi». Ideile pe care le găsim în lucrările acestea, care nu au caracter oficial, stăpânesc şi instrucţiunile oficiale. Astfel programa analitică şi instrucţiunile pentru şcoalele primare catolice întocmite de Epi- scopatul catolic maghiar în conferinţa ţinută la 17 Martie 1926, vor- IREDENTISMUL IN ŞCOALELE DIN UN GABIA 105 bind Ia pag. 185-190 de învăţământul geografiei, prevăd pentru corpul didactic următoarele : « Frontierele dela Trianon nu constitue o piedică pentruca întreagă Ungaria Mare să fie predată ca o uni- tate naturală, indivizibilă şi inseparabilă-• • numai după ce copiii vor cunoaşte întreagă Ungaria Mare, Ie vom descoperi în toată cru- zimea ei aspră, durerea şi ciuntirea noastră. Numai după ce au cunoscut, au preţuit, au iubit în forma ei desăvârşită şi în circulaţia sângelui ei, întrega Ungarie, numai atunci vor şti, mai ales vor şi simţi, ce este Ungaria ciuntită» (pag. 187). Conform acestor instrucţiuni, programa analitică prevede Ia stu- diul geografiei : «Se vor preda după regiunile unitare sub raport geografic ale Ungariei ciuntite şi regiunile desfăcute de Ungaria ». După arătarea acestor regiuni, programa analitică spune : «Din cele învăţate până aci, elevul a cunoscut Ungaria întreagă. După aceasta poate urma compararea intereselor culturale şi materiale ale teritoriului actual al Ungariei şi ale părţilor deslipite ». Fireşte, nu se vorbeşte decât de identitatea acelor interese. De aceea în pro- grama analitică urmează : «Bazinul Dunării de mijloc, ca unitate naturală. Graniţele naturale şi politice ale patriei noastre», sub aceste graniţe naturale înţelegându-se cununa Carpaţilor. In acelaşi spirit impune predarea geografiei Ungariei şi ordinul No. 80.000 din 1927, al Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cul- telor dela Budapesta. Cea mai bună dovadă a spiritului în care se face instrucţiunea în şcoalele publice ale Ungariei o oferă însăşi manualele, care se folosesc în şcoalele amintite. De aceea ne vom ocupa de un număr mare de manuale. I. GEOGRAFIA 1. I. Karl şi G. Vargha, «Patria noastră», pentru clasa I a şcoalelor secundare. Ediţia prelucrată conform noului plan de învă- ţământ. Manualul a fost aprobat de Ministerul Instrucţiunii şi Cul- telor cu No. 76.659/111 din 1925. Partea I a cărţii, Ia pag. 5-24, după câteva noţiuni sumare asupra globului terestru, dă o descriere mai amănunţită a Budapestei. Partea a II-a şi a IlI-a (pag. 25-112) dau geografia Ungariei Mari sub titlul general: « Descrierea amă- nunţită a Patriei noastre », Sub «Patria noastră », manualul aprobat de Ministerul Instrucţiunii şi întocmit conform ordinului amintit, pe care autorii îl citează de altfel în prefaţa cărţii, înţelege Ungaria în graniţele anterioare tratatului dela Trianon. Astfel se dă elevilor, ca aparţinând patriei lor, descrierea însoţită de hărţi şi ilustraţii a tuturor teritoriilor care astăzi aparţin statelor succesorale. Nicăeri în cele 90 de pagini ale acestei părţi a cărţii nu se aminteşte, măcar în treacăt, că Transilvania nu mai face parte din Ungaria. Descrierea io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE . aceasta a Ungariei de eri se încheie cu următoarele cuvinte : « Pentru o mai bună administrare, patria noastră e împărţită în judeţe şi în municipii. Judeţe avem 63, repectiv împreună cu judeţele de din- colo de Drava 71, iar municipii împreună cu Fiume şi Budapesta avem 27». Elevii clasei I a şcoalelor secundare maghiare trebue deci să ştie că Ungaria are şi astăzi 71 de judeţe, câte avea înainte de război şi că oraşul şi portul Fiume aparţin şi astăzi Ungariei. Exact cum cerea broşura iredentistă «Nem», tipărită în 1920, în editura societăţii pentru apărarea integrităţii teritoriale a Ungariei. Abia la sfârşit, pag. 113-116, se dau foarte sumare cunoştinţe despre Ungaria de astăzi, nu cu scopul de a instrui, ci în scopul de a agita. Se spune anume elevilor, în aceste patru pagini, că teritoriul Ungariei vechi forma o unitate perfectă geografică şi că numai această uni- tate geografică a făcut ca Ungaria să dureze o mie de ani. « Şi de aceea, - zice manualul, - sperăm că, mai curând ori mai târziu, acest teritoriu va ajunge iar în mâinile noastre şi va reînvia Ungaria veche ». In continuare, arată că Ungaria a pierdut mai mult de două treimi din teritoriul său, că nu mai are frontiere naturale, că şi-a Mult. Jeleu. Jovd. Din «Geografia pentru şcoalele civiie de băieţi. Partea I. Ungaria» de Ludovic Marjalaki. Inscripţia întâi înseamnă Trecutul, a doua Prezentul, a treia Viitorul. IREDENTISMUL IN ŞCOALELE DIN UNGARIA IO? pierdut bogăţiile, munţii şi marea, aurul şi argintul, unitatea ei economică, mare parte a industriei şi a căilor ei de comunicaţie. 2. K. Ludovic Marjaîaki, «Geografie pentru şcoalele civile de băieţi şi fete. Partea I Ungaria ». Manualul a fost aprobat de Mi- nisterul Instrucţiunii şi Cultelor cu No. 39.694 din 1926. Pe pagina din urmă a copertei, manualul are trei hărţi: harta Ungariei vechi cu inscripţia « Trecutul», harta Ungariei de azi cu inscripţia «Pre- zentul », şi iarăşi harta Ungariei de ieri cu inscripţia « Viitorul». Ş; manualul de geografie al Iui Marjaîaki fiind lucrat după aceeaşi pro- gramă analitică ca şi cel precedent, are aceeaşi tablă de materii. Par- tea I dă câteva cunoştinţe sumare asupra pământului întreg, partea a Il-a, pag. 15-105, descrierea Ungariei, înţelegând fireşte Unga- ria Mare şi abia Ia sfârşit, pe jumătate din pag. 105 şi jumătate din pag. 106, câteva date despre Ungaria de azi. Spre deosebire însă de manualul precedent, autorul aminteşte ici, colo, când vorbeşte de Transilvania şi de celelalte teritorii deslipite, că acestea deocamdată aparţin altor state. Astfel la pag. 77, începând capitolul despre Tran- silvania, spune că aceasta aparţine deocamdată României. După ce stărue într’un ultim capitol (pag. 104-105) asupra unităţii geo- grafice a bazinului maghiar, accentuând că, întrucât această unitate e frântă, rămăşiţa nu mai este viabilă, capitolul «Ungaria ciun- tită » continuă ideea capitolului precedent : « Şi totuşi pacea dela Trianon a săvârşit fărâmiţarea acestui bazin unitar maghiar. In urma acestei păci, din Ungaria milenară n’a rămas decât o frântură. Ungaria ciuntită, ca şi omul ciuntit, nu este viabil». Arătând apoi ce pierderi a suferit Ungaria sub raport de teritoriu, păduri, cereale, vite, etc., micul capitol se închee cu cunoscutele versuri iredentiste : «Ungaria ciuntită nu e ţară» «Ungaria întreagă e paradis ». 3. Francisc Fodor, Geografie. III. Geografia Ungariei, pentru clasa a IlI-a a şcoalelor normale de băieţi şi fete, aprobată de Mini- sterul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 884-05/83 din 1929. Pe pagina ultimă a copertei, manualul are, ca şi cel precedent şi ca de altfel aproape toate manualele editate de « Tipografia uni- versităţii regale maghiare », trei hărţi : Ungaria veche cu inscripţia «Trecutul», Ungaria de azi cu înscripţia «Prezentul» şi iarăşi Un- garia veche cu înscripţia «Viitorul». Fiind scris pentru clasa a 111-a a şcoalelor normale, care corespunde clasei a VI I-a a şcoalelor noastre -în şcoalele normale din Ungaria elevii intră după absolvirea clasei a I V-a a liceului - manualul diferă ca întindere şi plan de cele precedente» nu însă în ce priveşte spiritul şi tendinţele. Geografia Ungariei a d-lui Francisc Fodor e împărţită în 6 părţi, iar fiecare parte în mai multe capitole. Aceste părţi sunt: I. Pă- j08 BEV1STA FUNDA UILOS KEGALE mântui Ungariei (pag. 3-26), II. Populaţia Ungariei (pag. 27-41), III. Statul maghiar (pag. 42-47), IV. Viaţa economică a Ungariei (pag. 48-92), V. Regiunile bazinului maghiar (pag. 93-170) şi VI. Ciuntirea Ungariei (pag. 171-178). Partea întâi (Pământul Ungariei) vorbeşte de situaţia pământului ungar (a ţării ungureşti) în Europa, de «formaţiunea geografică a bazinului maghiar», de «suprafaţa bazinului maghiar», de clima Iui, de apele, fauna şi vegetaţia Iui, dându-se pentru fiecare capitol hărţile potrivite. întreagă această parte vorbeşte de Ungaria veche ; hărţile sunt ale Ungariei vechi, fără a se arăt^ măcar cu un singur cuvânt că părţile răsăritene şi cele dela nord, etc. nu mai aparţin « pământului maghiar », ci «pământului » românesc, ori « pămân- tului » cehoslovac. In partea a doua (Populaţia Ungariei) se vorbeşte şi despre tra- tatul dela Trianon, în chip deosebit de interesant. Astfel în capi- tolul «Naţionalităţile» (pag. 30-31), se dau scurte informaţiuni despre Slovaci, Români (se spune despre ei că sunt amintiţi întâia oară Ia 1208 şi deci originea lor daco-romană e un basm, că sunt de origine balcanică, că au o cultură inferioară şi că numărul lor e de 2.900.000), Ruteni, Sârbi, Croaţi şi Germani, apoi continuă : «Tratatul dela Trianon a schimbat printr’o lovitură structura etnică •a patriei noastre. Pacea neîndurătoare a fixat graniţele ei cu lozinca falsă că trebuesc despărţite, unul de altul, popoarele de limbi diferite. De lozinca aceasta însă au abuzat, fiindcă tendinţa a fost să nu ră- mână în partea ciuntită naţionalităţi străine, fără considerare Ia nu- mărul mare de maghiari pe care îi iau dela noi şi-i supun stăpâni- rilor străine» (pag. 31). Asemenea se vorbeşte despre tratatul dela Trianon şi în partea a III-a (Statul maghiar). Astfel, în capitolul«Aşezarea şi frontierele statului maghiar », după ce arată că Ungaria prezintă o unitate te- ritorială perfectă, cu graniţe naturale în toate părţile, autorul spune : «Admirabilele graniţe naturale ale Statului maghiar au fost distruse cu totul de pacea dela Trianon... Frontierele au fost în toate păr- ţile astfel fixate, încât Ungaria ciuntită să rămână neapărată... Frontierele stabilite la Trianon nu sunt frontiere etnice, deşi fixarea lor s a făcut cu această lozincă - • • înainte de război, Ungaria avea, din punctul de vedere al vecinilor, o situaţie mulţumitoare. Dela Trianon încoace, relaţiile de vecinătate sunt defavorabile. De jur îm- prejur suntem înconjuraţi de vecini, care, împărtăşindu-se cu pă- mânt maghiar, nu ne sunt binevoitori». In partea a IV-a a manualului (Viaţa economică a Ungariei), se dă Ia pag. 52 harta « producţiei de grâu a Ungariei», Ia pag. 53 « harta producţiei de porumb a Ungariei», Ia pag. 54 « harta pro- ducţiei agricole», Ia pag. 61 «harta vitelor cornute ale Ungariei», la pag. 62 «harta repartiţiei cailor în Ungaria », Ia pag. 66 harta «mo- IREDENTISMUL IN SCOALELE DIN UNGARIA 109- rilor din Ungaria », Ia pag. 70 « harta minelor de fier din Ungaria », la pag. 76 «harta exploatărilor silvice şi a fabricilor de hârtie din Ungaria », la pag. 82 « reţeaua de căi ferate a Ungariei >>. Toate aceste hărţi cuprind Ungaria de dinainte de război, nu Ungaria de azi. «Producţia de grâu a Ungariei» din «Geografia Ungariei pentru clasa a IlI-a a şcoalelor normale de băieţi şi fete» de Francisc Fodor Producţia de porumb a Ungariei din acelaşi manual do Geografie a Ungariei scris dp Francisc Fodor IIO ELUSTA FUNOAUiLUK IC LGALE In partea a V-a a manualului (Regiunile bazinului maghiar), manualul procedează ca jşi manualele precedente, dând descrierea geografică a întregii Ungarii vechi. Introducerea acestei părţi se în- chee cu cuvintele : « Regiunile patriei noastre sunt următoarele : Şesul mare, şesul mic, ţinutul de dincolo de Dunăre, platoul nord-vestic, platoul nord-estic, platoul sud-estic sau Ardealul, ţinutul dintre Drava şi Sava sau Croaţia-SIavonia şi litoralul mării maghiare». Urmează apoi, în ordinea de mai sus, descrierea fiecărei regiuni, cu hărţile şi ilustraţiile respective. Capitolul relativ la «regiunea Mureş-Criş sfârşeşte cu propoziţia «Pacea delaTrianon a dat, îm- potriva dreptului, jumătate din această regiune Valahilor ». Vorbind de valea Someşului, autorul îşi încheie expunerilor cu fraza: «Şi această regiune preţioasă a şesului nostru a desfăcut-o pacea dela Trianon dela patria noastră şi a dat partea răsăriteană Valahilor, partea de miază-noapte Cehilor». Vorbind de Ardeal, elevii învaţă că « Munţii ardeleni fac parte din regiunile cu cea mai aspră climă a patriei noastre» (pag. 156), că « regiunea muntoasă ardeleană face parte din cele mai sărace re- giuni ale patriei noastre ». In micul capitol « Rezumat asupra vieţii Ardealului» (pag. 162-163), autorul adaogă că Ardealul a jucat un mare rol în viaţa patriei, că cele trei naţiuni istorice, Maghiarii, Secuii şi Saşii, au fost totdeauna reprezentantele năzuinţelor de in- dependenţă maghiară, că «Românii nu au jucat acolo nici un rol istoric. Incultura lor nici nu i-a indicat pentru aceasta. Totuşi acum Ardealul cult a ajuns sub stăpânirea acestei naţionalităţi, cu cea mai inferioară cultură». Terminând cu descrierea amănunţită a Ungariei întregi, ur- mează partea a Vl-a (Ciuntirea Ungariei), cu două mici capitole : Ungaria ciuntită (pag. 171-174) şi Regiunile ocupate (pag. 174-178). Această parte a manualului începe cu următoarea introducere : «Necugetatul şi violentul tratat de pace dela Trianon a fărâmiţat cea mai frumoasă unitate geografică şi economică a Europei. Din cauza aceasta suferă nu numai viaţa economică şi cu.turală a ţării ciuntite, ci şi a regiunilor deslipite. Bazinul maghiar, perfect unitar în structura lui, în nivelul terenului lui, în apele şi economia lui, a fost fărâmiţat în şapte părţi, pentrucă în afară de Cehi, Valahi, Sârbi şi Austriaci, au primit din ele părţi mai mari ori mai mici şi Polonii şi Italienii. Dela ţara ciuntită au fost deslipite teritorii de care aceasta nu se poate lipsi, iar teritoriile deslipite au fost date unor astfel de state cu care Ungaria nu poate trăi paşnic, nici cultura- liceşte, nici economiceşte ». După ce arată în capitolul « Ungaria ciuntită», situaţia intole- rabilă a Ungariei de azi şi enumeră în capitolul « Teritoriile ocupate » pierderile pe care le-a suferit Ungaria prin tratatul dela Trianon, partea aceasta a manualului încheie cu cuvintele : «Această fără- IREDENTISMUL IN ŞCOALELE DIN TJNGAKIA III miţare violentă s’a şi răzbunat, pentrucă viaţa economică a între- gului bazin maghiar e bolnavă. Forţa nu îngădue încă ca pământul maghiar să-şi refacă unitatea economică şi naturală indicată de «Ziditor». Natura însă nu tolerează mult timp violentarea. De aceea putem nădăjdui că unitatea pământului maghiar va fi restabilită. Pentru aceasta lucrează şi se roagă azi fiecare maghiar : Cred în învierea Ungariei! » Am stăruit mai mult asupra acestui manual, fiindcă după el învaţă viitorii conducători ai masselor populare, învăţătorii şi fiindcă autorul Iui este profesor universitar. 4. Aurel Hezsner, Geografie pentru anul al III-lea al şcoalelor su~ perioare de comerţ. Partea a IlI-a. Geografia economică a Ungariei. Ediţia a IlI-a, prelucrată conform programei analitice. Aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 660-02-113 din 1929. ... .... Manualul, fiind destinat şcoalelor comerciale superioare, fiind deci o geografie economică a Ungariei, se deosebeşte esenţial de ma- nualele precedente. Partea cea mai mare (pag. 39-112) a cărţii se ocupă de situaţia economică a Ungariei (agricultură, silvicultură, mine, industrie, comerţ, căi de comunicaţie, etc ). La tratarea fie- cărei chestiuni sunt scoase în evidenţă şi arătate elevilor pierderile suferite de Ungaria, arătându-se întâi ce era Ungaria înainte şi ce este acum, cât producea atunci şi cât produce azi, ce avea atunci şi ce' are azi. «Mica proprietate din Ungaria» din «Geografia economică a Ungariei pentru clasa III-a a şcoalelor superioare de comerţ» de Aurel Hezsner (pag. 42). 112 HEVISTA FUNDATIIXiOE REGALE idile ferate ale Ungariei» din acelaşi manual al lui Aurel Hez=raer (pag. 87> In partea a IV-a a manualului, «Recapitulare geografică şi po- litică asupra singuraticelor părţi ale ţării» (pag. 115-128), e cu- prinsă nu numai Ungaria de azi, ci şi teritoriile deslipite. Această parte a cărţii are următoarele capitole : 1. Ungaria ciuntită ; 2. Pla- toul nordic ; 3. Ardealul; 4. Regiunea de miază-zi; 5. Ungaria de vest. Capitolul întâi începe astfel ;* «Ungaria ciuntită se datoreşte păcii dela Trianon, care a pus capăt războiului cu urmări atât dfe nefericite pentru noi. Teritoriul ei e numai o treime din teritoriul Ungariei istorice. Graniţele ei au fost stabilite de ţeroarea, de ne- orientarea marilor puteri duşmane şi de lăcomia fără margini a ve- cinilor noştri. La fixarea lor nu s’a ţinut seamă nici de împrejurările naturale (înţelege : geografice), nici de cele etnice ». Ultima parte a manualului (pag. 129-135) se ocupă de «Un- garia în politica şi economia mondială », arătând rolul pe care l-a avut în trecut şi situaţia de azi. Deosebit de caracteristică pentru întreg spiritul cărţii e încheierea : «Nu trebue să pierdem un singur mo- ment nădejdea că teritoriile luate pe nedrept se vor întoarce cândva iarăşi la noi. Măreaţa unitate geografică şi economică a ţării noastre ne arată că ciuntirea ei s’a făcut contra legilor naturii. Teritoriile des- lipite aparţin în mod natural bazinului central, de care nu pot fi se- parate cu forţa mult timp. Trecutul milenar al patriei noastre dove- deşte că unitatea sfărâmată a ţării a fost totdeauna restabilită (stă- - pânirea de un veac şi jumătate a Turcilor, reunirea Ardealului). IEEDEXTISMUL ES SCOABELE DLN UNGARIA 113 Deslipirea a trei milioane de fraţi maghiari, convinge tot mai mult opinia publică străină de nedreptatea care ni s’a făcut. Relaţiile po- litice şi economice zdruncinate din Europa centrală nu pot fi îmbu- nătăţite fără asanarea doleanţelor poporului maghiar şi Marile Pu- teri, care conduc soarta popoarelor, nu vor putea evita mult timp revizuirea păcii dela Trianon». «Cred într’un Dumnezeu Cred într’o patrie Cred în veşnica dreptate dumnezeiască Cred în învierea Ungariei». Cu aceste cuvinte încheie manualul de Geografie economică pentru clasa a IlI-a a şcoalelor superioare de comerţ. Credem că orice comentar asupra spiritului în care se predă - din ordinul Ministe- rului Instrucţiunii Publice - geografia în şcoalele din Ungaria este de prisos. II. ISTORIA «Istoria Ungariei» pentru clasa a IlI-a a gimnaziilor reale şi secundare de fete, prelucrată pe baza programei noi analitice a şcoalelor secundare de Albin Balogh, profesor benedictin, apro- bată de Ministerul Instrucţiunii cu No. 884-05-18 din 1920 şi tipărită în 1931 în editura societăţii Sf. Ştefan (Budapesta), ajungând cu povestirea evenimentelcr Ia retragerea armatelor româneşti din Budapesta (sfârşitul anului 1919), scrie : «Acum s’a format un guvern nou naţional, însă pe atunci comunismul şi jaful Valahilor nimici- seră ţară, îi furaseră armele, îi jefuiseră depozitele de arme, astfel încât a fost silit (guvernul) să iscălească pacea dela Trianon (1920). Conform prevederilor acestei păci, mai mult de 2/3 din teritoriul patriei noastre, cea mai mare parte a pădurilor noastre, a minelor noastre, cele mai bogate terenuri cultivabile şi multe milioane de Maghiari au ajuns sub stăpânirea valahă, sârbă şi cehă ». «Naţiunea jefuită a fost silită să îndure această umilire şi nu şi-a putut primi nici pe regele său pe care Marile Puteri duşmane l-au exilat pe insula Madeira. Carol al IV-lea a şi murit (1922) acolo ; familia lui exilată, împreună cu regina şi cu regele succesor Otto, au găsit mai târziu adăpost în Spania ». «Acasă naţiunea l-a ales pe amiralul Nicolae Horty guvernator şi acum, atât el cât şi guvernul s’au apucat cu multă însufleţire de refacerea ţării ciuntite şi nimicite. Ordinea a fost, într'adevăr, resta- bilită, deprecierea banului nostru a încetat, agricultura şi industria şi-au redobândit, cu încetul, puterile. Ţara însă şi acum e săracă, emigrările sunt tot mai mari, pentrucă ţara ciuntită este incapabilă ' s H4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a-şi întreţine locuitorii, a le asigura posibilitatea de muncă şi de trai. Teritoriile deslipite se doresc din nou înapoi şi statele occidentale văd că fărâmiţarea patriei noastre a fost nu numai o nedreptate, ci ea a făcut, totodată, viaţa imposibilă pe pământul patriei noastre. « Cuceritorii» cehi, valahi şi sârbi (aşa zisa Mica Antantă)' se silesc să-şi consolideze stăpânirea prin persecutarea sistematică a ma- ghiarimei din teritoriile ocupate, însă violenţele sporesc, iar nemul- ţumirile dovedesc în mod plauzibil nedreptatea făcută naţiunii maghiare ». « Este deci nădejde de o întoarcere spre bine a soartei noastre ; însă fiecare maghiar, bătrân, tânăr, deopotrivă, are datoria să ia parte prin muncă stăruitoare, însufleţire şi patriotism, după puterile sale, la opera de refacere a ţării» (pag. 136-137). In capitolul final al manualului « Rezultate şi învăţăminte », au- torul asigură pe elevii din clasa a III-a a gimnaziilor şi şcoalelor reale că « depinde de munca stăruitoare, de voinţa neînfrântă a naţiei, ca în locul ţării ciuntite la Triancn, să se refacă unitatea naturală a Ungariei» (pag. 140). Tot atât de caracteristice sunt şi cuvintele cu care încheie « Istoria Naţiunii Maghiare pentru clasa a III-a a şcoalelor secundare de Ştefan Ember, aprobată de Ministerul Instrucţiunii cu No. 37.960/111 din 1926, apărută la 1926 la Budapesta în editura so- cietăţii grafice « Athenaeum » : «Puterile învinse au fost silite să pri- mească pacea dictată de învingători. Pacea, care a fărâmiţat patria noastră milenară şi a dat cele mai frumoase părţi ale ei pe mână duş- manilor, a fost semnată la 5 Iunie 1920 lângă Paris, Ia Trianon. La conferinţa de pace, interesele patriei noastre au fost apărate de con- tele Albert Apponyi. In faţa forţei nu şi-a ajuns scopul, însă oratoria lui a atras atenţia Europei asupra dreptăţii noastre. Azi cinstim în el pe cel mai mare fiu al naţiunii noastre. Pacea dela Trianon a lovit îngrozitor patria noastră milenară. Teritoriul ei a fost redus dela 325.000 km. p., la 92.000 km. p. Astfel sau pierdut două treimi din teritoriul ei, iar din populaţia de 11 milioane de maghiari, abia au rămas 8 milioane. Trei milioane de maghiari au ajuns sub stă- pânire străină. Am pierdut toate salinele şi minele de fier. Am pierdut preţioasele mine de cărbuni de pe valea Jiului. Au ajuns în mâinele duşmanilor noştri minele noastre de aur şi frumoasele noastre păduri». «In străvechile noastre oraşe acum stăpânesc străinii. Pojonul, străvechiul oraş al încoronării; Kassa, unde odihnesc osemintele lui Rakoczi; capitala frumosului Ardeal : Clujul, plin de comori; Braşovul şi Sibiul, fortăreţele de odinioară ale Europei în luptele împotriva Turcilor ; Komaron, Oradea-Mare şi Aradul, străvechile oraşe ale Maghiarimii, suferă astăzi sub stăpânire străină. Nicio- dată nu ne vom împăca cu ciuntirea patriei noastre străbune. Să ne IREDENTISMUL IN SC0ALELE DEi UNGARIA II 5 încredem în triumful dreptăţii. Istoria naţiunii noastre e plină de suferinţe, dar acestea au devenit totdeauna isvoare de viaţă nouă. Să scoatem putere din trecut şi să credem în viitor »! La fel încheie şi Istoria naţiunii maghiare, cu capitole din istoria universală pentru clasa alV-a a şcoaleior civile de băieţi, partea a Il-a,scrisă de ZoltanRa- kosy, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice cu No. 32.007 din 1927 : «Tratatul de pace a putut fixa frontiere şi a putut să ne încătuşeze viaţa de stat, dar puterile pământeşti nu pot nimici le- gile morale şi sentimentele care trăesc în inimile noastre. Aceste legi şi aceste sentimente vestesc şi astăzi dreptatea Ungariei istorice înmormântate. In inima fiecărui ungur de aci şi de dincolo de graniţele create de Trianon, bate un gând şi o nădejde mare că va mai fi odată sărbătoare în această lume. Această sărbătoare va fi sfânta şi strălu- cita sărbătoare a reînvierii în mărire a Ungariei». v Deosebit de interesantă este Istoria Naţiunii maghiare pentru clasa a VIII-a a gimnaziilor, şcoaleior reale şi gimnaziilor de fete, scrisă de Gheorghe Takats, şi aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice cu Nv,. 98.473 din 1921. Acest manual, deşi are un capitol Ia pag. 189 - 191 intitulat: «Războiul mondial şi ultimele eveni- mente », nu ia cunoştinţă de unul din cele mai însemnate evenimente petrecute în ultimul timp şi care interesează atât de aproape Ungaria şi anume tratatul dela Trianon. Mai mult chiar, cartea încheie cu un mare capitol «Situaţia prezentă economică şi culturală a Ungariei» (pag. 194—214). In acest mare capitol final, autorul învaţă pe elevii clasei a VlII-a ai şcoaleior secundare, că statul maghiar are o întin- dere de 283.000 km. p. şi 18.230.000 locuitori, care, fără deosebire de limbă maternă formează naţiunea maghiară politică. Populaţia Ungariei se împarte din punctul de vedere al Iimbei materne astfel : Maghiari 10.000.000 (54,5%), Germani 1.900.000 (10,4%), Slo- vaci 1.900.000 (10.7%), Români 2.900.000 (16%), Ruteni 460.000 (2,5%), Croaţi 190.000 (1,1%), Sârbi 460.000 (2,5%), alte popoare 400.000 (2,2%). Autorul arată şi răspândirea în Ungaria a acestor popoare, precum şi timpul colonizării lor în Ungaria, confesiunea locuitorilor, ocupaţia, cultura lor şi pe urmă dă informaţii asupra constituţiei Ungariei şi asupra organizaţiei sale administrative, spu- nând şi aci că Ungaria are 27 municipii şi 63 judeţe, fără Croaţia- Slavonia, despre care afirmă (pag. 194) că până în toamna anului 1918 se ţineau de coroana Sf. Ştefan. Pentru autorul acestui ma- nual deci, în întinderea Ungariei nu s’a întâmplat nici o schimbare : ea este aceiaşi şi azi ca şi înainte de 1918. «Istoria Pragmatică a Naţiunii maghiare » pentru clasa a VlII-a a şcoaleior secundare, scrisă de Ladislau Ujhăzy şi aprobată de Mi- nisterul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 50.290 din 1923, este mai sinceră. Manualul vorbeşte şi de pacea dela Trianon, care a fost o pace KtVISl'A FU.NDATIILOE KKGAT.E 116 dictată; de aceea a şi semnat-o guvernul; «opinia publică a na- ţiunii o respinge cu unanimitate, nu o recunoaşte şi... un moment nu va înceta activitatea care tinde la zdrobirea acestei opere a forţei şi a răzbunării. Şi dacă n’a pierit din naţiune virtutea strămoşească şi puterea oţelită în frământările unui mileniu, atunci străduinţele sale nu vor fi zădarnice, pentrucă pacea - chiar şi după părerea obiectivă a străinătăţii - este rea şi nedreaptă şi dreptatea va trebui să învingă cu ajutorul lui Dumnezeu. Depinde de voinţa naţiunii ca Ungaria independentă, redusă între graniţe atât de strâmte, să fie din nou mare şi înfloritoare». Ca şi manualul precedent, manualul lui Ladislau Ujhâzy are şi el un mare capitol final, care se ocupă de teritoriul, populaţia, si- tuaţia economică, culturală şi politică prezentă a Ungariei (329 - 345). Autorul, spre deosebire de cel precedent, vorbeşte într'adevăr de Ungaria de azi, arătând marea nenorocire care a lovit Ungaria prin pacea dela Trianon. Capitolul încheie cu fraza: «Astfel ciuntită în teritoriul său, despărţită de fraţii noştri, jefuită de averile noastre, degradată ca stat, dar cu sufletul plin de nădejdi şi cu încredere în dreptatea dumnezeiască, aşteptăm aurora timpurilor mai bune, care vor aduce, pentrucă trebue să aducă, reînvierea Ungariei istorice ». Aceleaşi îndemnuri le cuprinde şi «Istoria Ungariei» pentru clasa a VlII-aaşcoalelor secundare de băieţi, scrisă de R. Iaszai, pre- lucrată de G. Balanyi, aprobată de Ministerul Instrucţiunii cu No. 884-05- 115 din 1931. Vorbind de pacea dela Trianon şi de si- tuaţia creată Ungariei de această pace, autorul scrie : «Dar oricât ar fi de grozavă situaţia în care ne-a aruncat pacea dela Trianon, nu este îngăduit să desperăm un singur moment. Precum a găsit la timpul său generaţia dela Mohi şi Mohacs, trebue să găsim şi noi drumul care să ne scoată din prăpastie ; chiar cu preţul luptelor şi al suferinţelor, trebue să căutăm mijloacele de a restabili vechia Un- garie mare şi unitatea naţională pierdută. Această însă o putem rea- liza numai printr’o activitate conştientă. Activitatea noastră trebue să fie îndreptată în două direcţiuni: de o parte câştigarea opiniei publice străine, de altă parte, prin transformarea radicală a vieţii noastre naţionale, făcând-o mai bună, mai nobilă şi mai bogată ». «Pentru câştigarea opiniei publice străine există două mijloace importante : o bună politică externă care să fie veşnic atentă, uti- lizând pentru scopurile sale cele mai mici schimbări ale relaţiilor di- plomatice şi o propagandă activă care să răscolească permanent conştinţa lumii şi care să nu înceteaze un moment a accentua că aici s'a săvârşit o brutală violare a dreptului şi o nedreptate care reclamă o reparaţie urgentă ». Paralel cu acţiunea externă, autorul arată elevilor că e necesară şi o acţiune conştientă de refacere internă, « pentru a ne smulge din infernul Trianonuîui». IREDENTISMUL IN ŞCOAUELE DIN UNGARIA 117 III. CĂRŢI DE CETIRE Cărţile de cetire oferă şi ele un teren potrivit pentru desfăşurarea acţiunii iredentiste şi pentru pregătirea generaţiilor de mâine ale Ungariei, în vederea luptei. Manualele acestea, cum se va vedea mai jos, cuprind bucăţi de ce- tire în proză şi versuri şi comentarii, al căror rost este pregătirea sufletească a elevilor pentru marea operă a refacerii Ungariei în ve- chile-i frontiere. Astfel «Cartea de cetire » pentru clasele V şi VI ale şcoalelor primare, scrisă de Ştefan Havas şi Ludovic Posa, apro- bată de Ministerul Instrucţiunii Publice cu No. 38.035 din 1926, publică la pag. 179- 181, bucata de cetire Pacea dela Trianon, în care arată că această pace constitue cea mai grozavă nenorocire pentru Ungaria, că ea a fost făcută de oameni care niciodată n’au văzut Ungaria şi nu au cunoscut niciodată împrejurările de acolo, care nu şi-au bătut capul cu ea, pentrucă nu au avut altă ţintă decât sa- tisfacerea pretenţiilor aliaţilor lor. Marele bărbat de stat maghiar contele Albert Apponyi, a luptat cu glasul Iui puternic, până în ultimul moment, împotriva acestei păci, dar în zadar, căci n a găsit decât urechi surde, inimi împie- trite, numai bărbaţi care şi-au înăbuşit şi ultima licărire de cuge- tare serioasă. Acasă, am stat încremeniţi Ia auzul acestei ştiri. (Adică al păcii semnate de Ungaria.) Lacrimi au curs din ochii maghiarului îndurerat, dar pumnii s’au strâns tare şi multe milioane de buze au şoptit numai aceste trei cuvinte : «Nu, nu, niciodată!» La pag. 442, manualul publică poezia iredentistă : «Cântarea băiatului ma- ghiar » de Alexandru Sajo, care sfârşeşte astfel: « Eu aud deja glasul Iui Dumnezeu care strigă : poporul meu, ajută-te! Pe pământul stră- moşesc acum ticăloşia e stăpână, dar viu e Dumnezeu şi există drep- tate şi dreptatea e putere ; sângele-mi clocoteşte deja în vine pri- vind viitorul, acum n’am patrie, dar - aşa să-mi ajute Dumnezeu! - voi mai avea, pentrucă voi recuceri-o!» Poezia iredentistă citată e publicată şi de « Cartea de cetire ma- ghiară» pentru clasa I a şcoalelor secundare de băieţi şi fete, scrisă de Zs. Alszeghy şi Al. Sik, aprobată de Ministerul Instrucţiunii cu ordinul No. 18.346 din 1926 şi 45.484 din 1928 - Ia pag. 160- 161. «Cartea de cetire maghiară» pentru clasa I a gimnaziilor şi şcoalelor reale, scrisă de Gh. Bartha şi A. Tordai, aprobată de Mi- nisterul Instrucţiunii cu ordinul No. 37.487/111 din 1928 şi care face parte din seria de manuale îngrijite de inspectorul general şcolar Ştefan Acsay, publică Ia pp. 192-197 bucata de cetire «Mărul». Cuprinsul ei e următorul: In mijlocul grădinii se înalţă mândru un măr. In jurul Iui s’a semănat fasole. Fasolea a crescut, s’a urcat pe trunchiul puternic şi pe crengile mărului şi când a ajuns sus, fasolea s a lăudat că a ucis mărul. Acesta asculta liniştit, ştiind că cea dintâi n8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE furtună va spulbera firele slabe de fasole. Furtuna a şi venit, fasolea a fost smulsă din rădăcini, mărul a rămas victorios şi neclintit. Autorii dau şi ilustraţia unui măr mare înconjurat de tufe de fasole. Ilustraţia are următoarea inscripţie: Mărul prin forma lui simboli- zează Ungaria mare. Urmează apoi comentând : « Mărul este dul- cea noastră Ungarie Mare, firele de fasole sunt naţionalităţile : valahii, sârbii, slovacii, croaţii. Fasolea infidelă a crescut şi s’a desvoltat sub scutul mărului, până când i s’a urcat în cap : la fel s’au întărit şi naţionalităţile noastre din bunăvoinţa maghiarimei. După războiul pierdut, cum s’a ridicat fasolea împotriva mărului, aşa s’au răsculat şi Slovacii, Croaţii, Valahii, Sârbii contra noastră. « 0 sugrumăm, o ucidem », au strigat bunii noştri prieteni vechi. In aparenţă fa- solea a ucis mărul: şi patria noastră dulce au sfâşiat-o, au ciuntit-o, i-au luat şi respiraţia de dragul naţiilor josnice. Dar va veni fur- tuna purificatoare : vijelia va rupe fasolea, va arunca-o în ţărână, iar mărul - Ungaria Mare - din nou va înflori în glorie şi putere » (pag. 197). La pag. 215-216, manualul publică faimosul Crez ire- dentist maghiar cu versurile cunoscute : «Cred într’un Dumnezeu, cred într’o patrie, Cred într’o veşnică dreptate dumnezeiască, Cred în învierea Ungariei ». o Cartea de cetire » pentru clasa I a şcoalelor civile de băeţi, în- tocmită de Augustin Cyulai şi Andrei Cyurjacs, aprobată de Mini- sterul Instrucţiunii cu No. 36.292 din 1926, publică la pp. 115-117 bucata : Tatra înaltă, care sfârşeşte cu cuvintele : «Ni se rupe inima la gândul că Tatra nu mai este a noastră. Cu ea Ungaria a pierdut cea mai bogată şi mai frumoasă podoabă. Pacea, care ne-a fost im- pusă, a şters-o de pe harta patriei noastre, dar e şi acum în inimile noastre şi niciodată nu vom renunţa la ea» (pag. 117). La pag. 117-119, publică bucata «Hargita», care sfârşeşte cu următorul comentariu : «In această bucată am cunoscut câteva regiuni fru- moase şi fermecătoare ale ţării noastre. Ni se rupe inima de durere şi de amărăciune, ridicăm pumnul când ne gândim că cele mai fru- moase regiuni ale noastre au ajuns în mâinile uzurpatorilor. Sunt în capitală, în Piaţa Libertăţii, patru statui: Nord, Est, Sud, Vest. Aceste patru ne spun că acel pământ pe care trăesc umiliţi fraţii noştri unguri, unde avem şi mormintele străbunilor noştri, acel pă- mânt este al nostru ». La pag. 178-187, manualul publică sub titlul: «Icoane din război» mai multe bucăţi patriotice în proză şi ver- suri. In comentariul pe care autorii îl fac Ia sfârşitul acestui capitol, cetim între altele : « In război au pierit ţări şi s’au creat altele noi în locul lor. Aşa numita pace dela Trianon, pe care noi nu vom putea-o recunoaşte niciodată, a sfârticat şi patria noastră, răpindu-i două IREDENTISMUL IN SCO A LELE DIN UNGARIA ng treimi din teritoriul ei. Avem însă credinţa în Dumnezeu şi nădăj- duim că, prin inima şi braţele tari ale soldatului maghiar, vom re- cuceri ţara pierdută. Credinţa, curajul, vitejia şi puterea soldatului ungur, au făcut în război minuni. Nu există nici un câmp de luptă care să nu fie stropit de sângele unguresc. îngrijiţi mormintele eroilor unguri şi nu uitaţi că voi trebue să cuceriţi părţile răpite ţării noastre ». « Manualul pentru clasa a Il-a» a şcoalelor civile de băieţi al ace- loraşi autori, aprobat de Ministerul Instrucţiunii Publice cu No. 38.273 din 1927, are pe pagina a patra a copertei cunoscutele trei hărţi: Harta Ungariei vechi cu Inscripţia «Trecutul», harta Unga- riei de azi cu Inscripţia «Prezentul» şi iarăşi harta Ungariei vechi, cu inscripţia «Viitorul». La paginile 198-200, publică bucata de cetire «Ungaria după războiul mondial», în care cetim. «Numai generaţia care se găseşte azi pe băncile şcoalelor poate reface Un- garia mare. Dumnezeul maghiarilor să lumineze inima şi sufletul acestei generaţii, ca ea, întemeietoarea noului mileniu al Ungariei milenare, să fie demnă de numele urmaşilor Iui Arpad. Fiecare tânăr maghiar să ardă cu fierul roşu, în sufletul său, cifrele care arată pier- derile suferite de Ungaria prin pacea ce i s’a impus la Trianon ». După ce arată în cifre cât a pierdut Ungaria din teritoriul şi populaţia ei, din păduri, animale, reţeaua de căi ferate, întreprinderile industriale etc., bucata de cetire sfârşeşte cu acest comentariu: «Aceste cifre care ne arată pierderile naţiunii noastre, să nu Ie uităm şi să nu Ie pierdem din faţa ochilor, atâta timp cât prin munca, priceperea şi vitejia noastră nu vom câştiga ^sfânta neatârnare milenară. Aşa să fie »! Sistemul acesta, de a introduce în manuale bucăţi de cetire iredentiste, comentarii şi îndemnuri de luptă pentru cucerirea teritoriilor pierdute prin pacea dela Trianon, continuă şi în cele- lalte clase ale şcoalelor secundare. Astfel « Cartea de cetire » pentru clasa a Il-a a gimnaziilor şi şcoalelor reale, întocmită de GA. Bartha şi A, Tordai, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cul- telor cu No. 32.168/111 din 1928, publică la pag. 196-197 bucata «Crăciunul maghiar» scrisă de Fr, Herczeg, preşedintele «Ligii re- vizioniste maghiare », pe care o reproducem în întregime, în tradu- cere : « Dacă aş avea un copil, i-aş spune : nu te bucura prea mult de aceste daruri ce Ie găseşti sub pomul de Crăciun, pentrucă to- tuşi Ia urma urmei, te-au înşelat şi te-au furat. Din toate acelea care într'adevăr ţi-ar fi procurat sărbători fericite, nu primeşti nimic. Lumânările pentru pomul de Crăciun, bunurile raiului, dansul zânelor, ţie ţi-au fost hărăzite de Iisus, dar ţi-au fost răpite de copii străini. Ceea ce-i revine unui copil ungur este numai aparenţă ieftină, numai amărăciune învălită în hârtie de mătase şi numai mizerie în- frumuseţată cu fum auriu. Oare pentru noi Ungurii nu s’a născut 1.0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iisus? In imperiul morţii nu s’a făcut lumină? Nu s’a născut drep- tatea veşnică în noaptea de Crăciun? » «S’a născut, dar nici de astădată acest adevăr n’a fost recu- noscut. Fariseii au legat ţara şi au batjocorit-o, la Trianon au scui- pat-o şi au răstignit-o, iar soldaţii înarmaţi au tras asupra ei.» «Tot ce a fost frumos şi mare în Europa a dispărut în acest joc infam : a dispărut iubirea de oameni, libertatea şi cultura, a dispărut gloria şi bogăţia naţională, cavalerismul bărbaţilor, credinţa femeilor şi Crăciunul copilaşilor. A dispărut şi pacea ». « Dacă aş avea un copil, i-aş arăta în fiecare zi pe stradă victi- mele maghiare ale Trianonului, i-aş arăta refugiaţii, domnii zdren- ţuroşi, femeile palide şi copiii trişti şi l-aş creşte într o amară ne- mulţumire ». « L-aş face să înţeleagă că întrega ungurime şi împreună cu ea şi eu şi el, am fost aruncaţi într’o groapă întunecoasă. In groapă nu este viaţă, naţiunea astăzi nici nu trăeşte, măcar ; ea aşteaptă. Acolo afară, acolo sus, înfloreşte, saltă lumina soarelui, libertatea, viitorul. Trebue să ieşim din groapă, să reînviem, astăzi sau mâine, cu forţa sau cu vicleşugul, trebue cu orice preţ să scăpăm. La aceasta şi numai la aceasta să ne gândim întotdeauna, în orice oră din zi şi di n noapte ». « Dacă aş avea un copil, i-aş spune că Mântuitorul a încredinţat omului o parte din mântuirea sa. El ne-a deschis nouă poarta vieţii, el ne-a arătat calea, dar aşteaptă dela noi, fiii lui credincioşi, ca prin vitejia noastră să umblăm pe calea dreptăţii». « Dacă aş avea un copil, l-aş creşte în cea mai sălbatică ură îm- potriva jefuitorilor ungurimii. Cine nu ştie să urască, nu ştie nici să iubească. Lăsaţi la o parte pildele umilinţii creştine. Mântuitorul a zis învăţăceilor săi : fiţi blânzi ca porumbeii, dar cuminţi ca şerpii. Mântuitorul a fost supărat când a biciuit în biserică pe schimbă- torii de bani. Dacă aş avea un copil, laş înarma cu cuminţenia şar- pelui şi cu biciul lui Christos». « Şi nu aş admite să se piardă şi să viseze în aerul cald de săr- bători, ca să nu se obişnuiască cu întunecimea gropii ca viermele pivniţelor, şi i-aş spune : Nu există odihnă, nu există plăcere, nu există sărbătoare în Ungaria, atât timp cât piticii cu picioare de lut ne strivesc ». La pag. 198-209, manualul publică o scurtă piesă teatrală « Moştenirea maghiarimei», scrisă de A. Tordai, unul din autorii cărţii. Persoanele din piesă sunt : Iancsi, ciobănaş, Hanca, păstoriţa de gâşte, apoi geniile oraşelor Cluj, Kassa (Kasovice în Cehoslo- vacia) şi Szabadka (în Jugoslavia). Cuprinsul piesei e următorul : « Iancsi şi cu Hanca păzesc - el oile şi ea gâştele - undeva aproape de graniţa cehoslovacă. Apare Hungaria, însoţită de geniile oraşelor ocupate : Cluj, Kassa şi Szabadka. îşi povestesc cu amărăciune IREDENTISMUL IN SCOALELE DIN UNGARIA 121 soarta ce au Ungurii în teritoriile ocupate de Valahi, Cehi şi Sârbi. Astfel în tabloul al III-lea geniul Clujului povesteşte Ungariei : — Geniul Cluj: « Hoinăresc de patru săptămâni. Prefectul valah al Clujului m’a gonit din Cluj biciuindu-mă din oraşul meu drag şi suferind. Sângele a ţâşnit din trupul meu, ale cărui pete însă le-am spălat cu apă rece de izvor, iar rănile le-am îngrijit cu sevă de iarbă fermecată. Of! Nu rănile mă dor pe mine»!.. — Hungaria : «Vorbeşte, fetiţa mea, spune-ţi păsurile, eşti pe pământ unguresc, care nu este surd. Acesta este aer unguresc, ale cărui vânturi ajung departe ». — Geniul Cluj: «Of, mamă! N’am cuvinte ca să-ţi povestesc grozăviile. Perla Ardealului s’a întunecat, oraşul bogat, Clujul, a de- venit cerşetor. Tânguirea şi amărăciunea e soarta Ungurilor, iar a domnilor valahi ziua - noaptea, voia bună şi petrecere. In piaţă bi- ciul şi ciomagul sunt la ordinea zilei, iar bărbaţii cu dinţii încleştaţi rabdă această ruşine. Pe străzi plâng şi se tânguesc cei aruncaţi din locuinţele lor, iar lacrimile femeilor şi ale copiilor spală urmele opincilor. Copiilor care îndrăznesc să vorbească ungureşte, li se smulge limba, iar pe grumazul calului măreţ al lui Matia, călăresc nepe- depsiţi de nimeni copiii valahi. Fraţilor mei li s’a infectat creerul şi li s’a smuls inima. Of! Ardealul este în agonie !» Tot astfel sunt defăimate celelalte două ţări: Cehoslovacia şi Serbia. « Hungaria îi încurajează cu speranţa reînvierii. Unuia (geniului) îi dărueşte haina lui Iancsi, celuilalt fluerul, iar celui de-al treilea ghioaga şi îi trimete pe toţi pe pământul Ungariei ciuntite, ca să îngrijească şi să întărească sufletul şi puterea Ungurilor. Iancsi se consolează de pierderea acestor obiecte, pentrucă atât el cât şi Hanca cred că mama lor a coborît din cer pe pământ, sub forma Hungariei, iar geniile n’au fost altceva decât îngeri». La pag. 227, publică poezia iredentistă « Deşteptarea », iar la pag. 229 altă poezie iredentistă ^ Alarma», din care dăm în traducere primele două strofe : «Sus la luptă, sus, maghiare! Sus, repede, tineri şi bătrâni! Dacă nu ne apărăm acum, Nu suntem vrednici să trăim Şi murim spre batjocura lumii! Vechiul lanţ al Carpaţilor L-au rupt vecinii josnici Şi n timp ce noi lâncezim Uşor au devenit stăpâni Liftele pe pământul nostru». 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O altă carte de cetire maghiară pentru clasa a IlI-a a şcoalelor se- cundare de băieţi şi fete, aceea a Iui Zsolt Alszeghy şi Alexandru Sik, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 884-05/20/1929, publică Ia pp. 167-168 poezia iredentistă «Tria- non » care este un ţipăt desnădăjduit către naţia maghiară, să rupă cu Occidentul, să se alieze cu popoarele turanice şi să pornească vi- jelios Ia atac pentru distrugerea păcii dela Trianon. « Manualul de Stilistică şi Carte de cetire » pentru clasa alll-aa şcoalelor civile de băieţi, scris de A. Gyulai şi A. Gyurjacs, aprobat de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 40.864 din 1928, reproduce Ia pp. 52-53 şi 56-57, fotografiile celor patru statui iredentiste ridicate pe piaţa Libertăţii din Budapesta, care simbolizează teritoriile deslipite. Lângă fiecare statuă e reprodusă şi harta Ungariei cu teritoriul respectiv deslipit, în negru. Pe pa- gina din urmă a copertei, manualul are cunoscutele trei hărţi : harta Ungariei vechi cu inscripţia «Trecutul», harta Ungariei actuale cu inscripţia « Prezentul» şi iarăşi harta Ungariei vechi cu inscrip- ţia «Viitorul». « Manualul de Retorică » pentru clasa a V-a a şcoalelor secundare, scris de G. Bartha şi A. Tordai, aprobat de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 48.640/III din 1928, publică, în afară de discursul contelui Apponyi (pp. 118-126), rostit Ia Conferinţa de Pace dela Paris, şi bucata «Cine urmează la cuvânt», scrisă de d. Tihamer Toth, profesor Ia Universitatea din Budapesta. Cuprinsul acestei băcuţi este următorul : în ziua de 13 Noembrie 1920, parla- mentul maghiar, într’o şedinţă lugubră, a votat ratificarea tratatului dela Trianon. Pentru a trece mai repede peste acest act zguduitor, după votarea ratificării, preşedintele adunării a pus repede, instinctiv, întrebarea : « Cine urmează la cuvânt ?» In liniştea de mormânt se strecoară dârz un tânăr maghiar în vârstă cam de 16 ani. Tânărul începe a vorbi : «Onorată Adunare Naţională! Dulcea mea patrie maghiară! « Acum urmez eu Ia cuvânt! Eu, tineretul maghiar. Eu, care sunt viitorul! Misiunea mea sfântă este ca să devin eroul marei cauze, sortite pierzării. Chemarea mea este viaţa şi vreau să trăesc. In mij- locul ţipetelor de şacali şi hiene ale duşmanilor, în izolarea grozavă a neînţelegerii, îmi reclam dreptul: dreptul Ia viaţă al tineretului maghiar !» «Voi, părinţi ai noştri, aţi putut pierde moştenirea milenară. Acum este rândul nostru s’o recâştigăm. Voi, bunii mei domni, aţi legiferat moartea patriei noastre - căci trebuia să o faceţi; acum însă urmăm noi să ne spunem cuvântul». «Noi, tineretul maghiar, care peste drapelul rupt şi peste rui- nele fumegânde vom face să izbucnească din morala creştină, noi energii, o mare credinţă şi o voinţă oţelită. Noi, tinerimea maghiară, IREDENTISMUL IN ŞCOALELE DIN UNGARIA 123 în ale cărei vine focul vieţii curate aprinde a doua făclie milenară. Urmăm Ia cuvânt, noi, tinerimea, pe a cărei frunte albă ca zăpada va apare din nou onoarea maghiară înjosită. Noi, tineretul maghiar, urmăm Ia cuvânt, din a cărui viaţă gata de jertfă se ridică spre cer aureola de Paşti a reînvierii maghiare ». «Lumina ochilor noştri nu este o candelă pe punctul de a se 6tinge, ci este fulger provocător de tunete. Sângele nostru nu este o forţă tânără, dar ruinată, ci o cascadă de foc viu, gata de muncă. Dragostea noastră de muncă nu mai este comoditatea din trecut, ci este luptătorul dârz pentru obţinerea prin forţă a unui viitor mai frumos ». «Inima noastră se zbate împreună cu patria suferindă, tresaltă împreună cu speranţele maghiare încătuşate, plânge împreună cu toată suflarea maghiară. Sufletul nostru setos de învăţătură va în- văţa mult pentru patrie. Muşchii noştri vor clădi. Ochii noştri curaţi de vulturi vor putea vedea drumul, acum încă ceţos, al unui viitor mai bun. Voinţa noastră neînfrântă va forţa istoria spre un al doilea mileniu maghiar. Dacă trecutul nostru este lipsit de bucurii, să avem nădejde în viitor». « Noi vă promitem, domnilor, că aşa vom fi. Aşa va fi viitorul tineret maghiar. Şi atunci veţi vedea că în urmă muncii noastre vor înflori din nou culorile veştejite ale sfântului nostru tricolor maghiar. Veţi vedea că vom dispune de forţa necesară pentru ca noi, tinerii, să recucerim ceea ce maghiarii bătrâni n’au putut păstra ; că tinerii maghiari civilizaţi şi cu caracter vor distruge graniţele fixate de moşnegii dela Paris, şi veţi vedea că vom preschimba pacea semnată Ia Trianon în «tria non », ceea ce înseamnă «nu, nu, nici- odată ». La pag. 185-186, manualul publică poezia iredentistă a lui Alexandru Sajo «Cântec maghiar în 1919». Ţinem să mai amintim că acest manual de Retorică, vorbind de proza oratorică, recomandă elevilor să cetească lucrările de propagandă iredentistă : « Din Un- garia mare în Ungaria mică» de I. Tomcsanyi, «Catechismul Na- ţional» de I. Karolyi (pag. 126), «Pentru Ungaria mare» de Fran- cisc Vollay, etc. (pag. 187). Cele două manuale pentru şcoalele comerciale superioare şi anume Retorica şi Poetica de Fr. Riedl - E. Pinter - E. Galoş, aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, cea dintâi cu No. 92.669/1 II din 1927 şi cea de-a doua cu No. 92.668 din 1927, pu- blică şi ele câteva bucăţi iredentiste şi anume : Retorica reproduce la pag. 105-107 cunoscutul « Crez » iredentist care începe şi sfârşeşte cu versurile : «Cred într’un Dumnezeu, cred într’o patrie, Cred într’o veşnică dreptate dumnezeiască, Cred în învierea Ungariei !» 124 REVISTA FUNDATIH-OR REGALE Iar Poetica reproduce poezia iredentistă: «Pleacă, dacă poţi !» In poezia aceasta autorul, care semnează cu pseudonimul Vegvari şi care trăeşte în Ardeal, îşi îndeamnă conaţionalii să părăsească, dacă pot şi dacă iubesc libertatea, ţara ajunsă sub stăpânirea străi- nilor. El, poetul, nu pleacă ; rămâne ca să fie : «Cariul care macină arborele străin Drojdia pe fundul cupei pline Otravă în sângele străin ' Miazma, febra, viermele care roade în ascuns .» Propaganda iredentistă nu se face numai în şcoalele secundare maghiare ; ea începe chiar din clasa I a cursului primar. Astfel «Abecedarul» pentru clasa I a şcoalelor primare, tipărit de Tipo» grafia Universităţii din Budapesta şi aprobat de Ministerul Instruc- ţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 27.111 din 1926 are pe ultima pagină a copertei cele trei hărţi pe care le-am găsit aproape pe toate manualele editate de această tripografie şi de care am vorbit până acum în repetate rânduri. La pag. 39, manualul tipăreşte o ilustraţie care arată obiectele pe care le vede elevul în şcoală. Intre acestea, alături de maşina de calculat, de tablă, se găseşte şi harta Ungariei cu frontierele dinainte de război. La pag. 87, se reproduc versurile citate mai sus ale Crezului iredentist maghiar, iar la pag. 126 se dă o ilustraţie reprezentând un măr (pomul), care în realitate este harta Ungariei mari. Manualul pentru clasa a Il-a a şcoalelor primare, editat de aceeaş» tipografie, aprobat de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cul- telor cu No. 64.613 din 1927, în afară de cele trei hărţi obişnuite de pe pagina ultimei coperte, dă la pag. 106 bucata de cetire : « Un- garia ciuntită », al cărei titlu e încadrat în negru şi al cărei text este următorul : « Am văzut un om nenorocit. Mâinile şi picioarele îi erau tăiate. Ii rămăsese numai trunchiul. In război a devenit atât de ne- norocit. Era complet neputincios. Copiii îl îngrijeau. II duceau dintr’un loc într'altul, într’un cărucior. Mi-am adus aminte de biata noastră ţară. Şi ea e tot atât de nenorocită ca şi acest om mu- tilat. Duşmanii răi ne-au mutilat-o. Din toate părţile a fost ciuntită. La Nord, Ia Est, Ia Sud, la Vest. Ne-au luat munţii, pădurile şi mi- nele noastre. Nu avem destule lemne, nici cărbuni, sare, fier, aramă, aur, argint. Suferim de toate. Frumoasa Ungarie a fost ciuntită. Cu mima îndurerată spunem : « Ungaria ciuntită nu este ţară, Ungaria întreagă este un rai ». Bucata este însoţită de harta Ungariei de azi încadrată în harta Ungariei vechi. Manualul de limba maghiară pentru clasa a IV-a primară, editat de aceeaşi tipografie şi aorobat de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 64.613 din 1927, are şi el pe pagina ultimă a IREDENTISMUL IN ŞCOAUELE DIN UN GAMA 125 copertei cele trei hărţi de atâtea ori amintite. In afară de aceasta, la pag. 4 are o hartă a Ungariei vechi, peste care o mână încordată ţine întinsă o sabie. Vârful săbiei atinge vechea frontieră a Ungariei dinspre România, iar mânerul frontiera dinspre Austria. La pag. Din manualul pentru clasa IV-a primară, pag. 4 (Detii-Orszag), 199-201 manualul dă bucata de cetire « Ungaria ciuntită». La în- ceputul bucăţii e tipărită sub titlul « Trianon» harta Ungariei pe care o sfâşie patru oameni: la răsărit românul, la nord cehul, la vest austriacul şi la sud sârbul. La pag. 202-206 dă sub titlul t TRIANON. AM LESZ BELOLClNK?...E2:T EN K.ERDEZEM, DE AMLY KEVESEN GONDOLNAK, VELE. ~ OH NE/AZETEM, MAGYAR. NE'p! ELTEDET _= AIINDIG CSAK A JO 50R.SRA BlZOD-E? ~i NE CSAK I5TENBEN BlZZZINK MINT BIZA'NIC EMBERSEGCiNKBdL ALLJON FENN HAZA'NK/. ^____ (petofQ. Din acelaşi manual, pag. 199. «Ce s’a pierdut şi ce a rămasa, date asupra pierderilor suferite? de Ungaria prin tratatul dela Trianon. Şi această bucată de cetire este însoţită de harta Ungariei vechi, în care o mână brutală înfige un 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuţit. Harta are inscripţia: «Fărâmiţarea Ungariei». Bucata de ce- tire amintită începe astfel: «Văd în acest desen (hartă) o mână brutală ţinând strâns un cuţit cu care taie în cinci bucăţi frumoasa Ungarie de odinioară. Deasupra braţului care strânge acest cuţit este scris ; Trianon. Acesta este numele localităţii unde s’au adunat după război duşmanii noştri pentru a încheia pace cu noi. Aici au hotărît fărâmiţarea ţării noastre ». Bucata de cetire sfârşeşte : «Ne-a mai rămas oare ceva neluat de duşmanul lacom? A mai rămas. Pentru a evidenţia aceasta nu ne trebue nici un desen. Să privească fiecare fiu al Ungariei în inima sa. In inima fiecăruia trebue să fie desenată întreagă patria noastră maghiară veche, cu munţii şi apele ei, cu gloria şi fericirea ei. Şi fiecare copil trebue să făgăduiască că în rugă- ciunile lui de dimineaţă şi de seară nu-şi va uita niciodată de această patrie şi va trăi pentru ea ». La sfârşitul bucăţii sunt reproduse, în- cadrate în roşu, versurile de atâtea ori citate ale Crezului iredentist. La pag. 254-256, sub titlul : «Na ! nu! niciodată /» manualul pu- blică o bucată de cetire care explică semnificaţia celor patru statui iredentiste ridicate pe piaţa Libertăţii din Budapesta. (Se dau şi fotografiile celor patru statui.) Nu numai în manualele maghiare se face această propagandă iredentistă, ci şi în manualele pentru învăţarea limbilor străine. Astfel «Gramatica şi Cartea de cetire germană» pentru clasa I a şcoalelor cvile de băieţi şi fete de I. Koszo şi I. Goettling, prelucrată de L. Saghelyi, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu No. 883-05-41 din 1931, publică la pag. 56 harta Ungariei de azi, suprapusă hărţii Ungariei vechi, având inscripţia : «Nie! nie! niemals !» Sub hartă se preproduc în traducere germană ver- surile cunoscute ale Crezului iredentist. înainte de a încheia, credem util să mai amintim că faimoasa «Ligă revizionistă maghiară» are un organ oficial de propagandă şi anume revista lunară «Magyar Kiilpolitika». Toate categoriile de şcoale secundare din Ungaria au fost îndemnate, prin adrese oficiale, să sprijine această revistă abonând-o şi răspândind-o. Astfel inspectorul şef al regiunii Dobriţie, Ady Lajos, a recomandat-o şcoalelor cu adresa No. 30 preş. din 23 Octombrie 1932, inspectorul şcoalelor civile din Budapesta, Gyulai Agost, a recomandat-o cu adresa No. 6/426 din 16 Octombrie 1932, inspectorul general al şcoalelor comerciale superioare, Simoncsics Alajos cu adresa No. 1866 din 26 Octombrie 1932, iar inspectorul general al şcoalelor nor- male de băieţi şi fete, Balazs Bela, cu ordinul No. 2427 din 11 Octombrie 1932. Astfel înţeleg vecinii noştri dezarmarea morală! Z. PACLIŞANU TINERETUL: O NOUĂ CATEGORIE SOCIALĂ I Publicaţiunile lunare, săptămânale şi zilnice, risipite pe supra- faţa europeană se ocupă tot mai insistent de tinerii care trăesc în- Iăuntrul feluritelor popoare. Anchete numeroase au fost întreprinse în scopul de a se pătrunde spiritul care frământă un strat de oameni ai viitorului. Anchetele au fost, uneori, abil conduse, urmărind de la început anumite probleme precise. S’a sperat ca pe această cale să se arunce o sondă în întunericul viitorului şi să se scoată la lumină drumurile nouă pe care omenirea trebue să le calce. S’a întâmplat însă că rezultatele n’au permis concluziuni lămurite. Spovedaniile, de cele mai multe ori interesante, au rămas ire- ductibile la acele câteva puncte cardinale aşteptate de anchetatori. Paradoxul, contradicţia, îndrăzneala şi banalitatea s’au întâlnit intr un mozaic care refuza disciplinarea. Se poate totuşi afirma, pe temeiul acestor investigaţiuni şi pe observarea directă a realităţilor, că există astăzi în lume un tineret activ şi un tineret deprimat. Un tineret care pune accentul mai ales pe fapte, pe realizările imediate şi un altul străbătut de fiorul problemelor în aspectul lor insolubil, dominat de sentimentul atot- puterniciei procesului istoric ireductibil la dimensiunile unei singure generaţii. Aceste două aspecte ale tineretului de acum sunt deopotrivă de interesante şi ne place să le considerăm unul o complectare a celuilalt. Acţiunea nu poate fi rodnică fără acele întârzieri, de durată va- riabilă, în care se procedează la o revizuire a faptelor lăsate în urmă, la o triare a lor, la o disciplinare, în fine la o interpretare a lor în scopul de a depăna fire directoare. înfăptuirile trebuesc necontenit corectate şi integrate. Numai în măsura în care se aşează în lumină coherenţa dintre fapte, precum şi duhul lor, ele pot căpăta o interpretare şi pot fi considerate ca expresia unui fenomen pe linia adevărurilor de adâncime. Aşadar tineretul activ şi cel contemplativ trebuesc necontenit 128 REVISTA I’DXDATULOR REGALE puse de acord, întrebuinţate cum se cuvine pentru ca rezultatele să devină importante şi complete. De altfel, în măsura în care jocul liber este nestingherit şi numai supraveghiat, întregirea se produce dela sine. E momentul să subliniem un fapt cu totul nou în viaţa socială a zilelor noastre. Până acum zece ani tinereţea era privită drept o situaţiune între ' copil şi omul cumsecade. Tineretul era un fel de prelungire sgomo- toasă, uneori insolentă, alteori ridiculă, a copilăriei scăpate de sub egida severităţii paterne. Oricum ar fi fost privit tânărul, cu un ochi binevoitor sau sever, el rămânea pentru restul lumii o energie neinteresantă, nefiind luat în consideraţiune decât în momentul când efervescenţa se potolea, când tânărul devenea « serios ». Era lăsat să se înţelepţească, să intre în rândul oamenilor potoliţi şi numai atunci urma să fie întrebuinţat cu toată prudenţa. Un tânăr nu putea aspira la o întrebuinţare socială, decât în mo- mentul când toţi din jurul său, mai marii, îi acordau un certificat de perfectă şi docilă normalitate. Cu alte cuvinte, nu începea să func- ţioneze decât în momentul renunţării totale la elementele care îl distingeau de restul oamenilor din societate, când devenea un nu- măr dintr’o serie, coincizând perfect cu tipul de mediocritate. Nesupuşii erau eliminaţi şi sacrificaţi. Societatea a propus şi a cultivat, până acum zece ani, cu o sus- ţinută asiduitate, un model fix de mediocritate, un model de me- diocritate « standard ». Fireşte, umanitatea se găsea ameninţată de o primejdie dintre cele mai mari, dacă s’ar fi stăruit mai departe în cultivarea prostului sau dacă s’ar fi creat cu perseverenţă condiţiunile optime în care poate să îmbobocească mai sigur prostia. S’a produs însă un fapt extraordinar şi anume : câţiva exaltaţi, ajunşi în chip aventuros în vârful ierarhiilor, spre surprinderea tu- turor socotelilor obişnuite, s’au gândit să facă un apel franc tocmai la acea tinereţe care nu fusese niciodată luată în serios. Aceşti exal- taţi, care vor rămâne în istorie în galeria figurilor uluitoare, s’au adre- sat tinereţii celei mai caracteristice, promovând-o în primele planuri de elaborare socială şi întreţinând în ea atributele care o defineau : energia, elanul, pripeala, fantezia, generozitatea, puterea de sacri- ficiu, îndrăzneala, lipsa de respect pentru trecutul imediat, leali- tatea, devotamentul, adâncind, după trebuinţă, aceste «defecte » preţioase. Conducători de popoare îşi propun astăzi să utilizeze integral aceste defecte sau calităţi ale tinereţii. Prin acest gest selectiv, prin această împingere la loc de comandă se consfinţeşte în zilele noastre o nouă categorie socială : tineretul. TINERETUL: O NOUĂ CATEGORIE SOCIALĂ 129 Tineretul are în prezent o funcţiune socială, fiind o forţă de creaţie socială distinctă de altele, căzute în amorţeală la capătul unui ciclu încheiat. De altfel această proaspătă categorie socială s’a ales, s’a precizat şi prin urmare s’a impus ca un bloc de manevră socială, în urma unui proces istoric, care a plămădit şi a copt caracterele distinctive ale tineretului. Nu este vorba de o apariţiune spontană, precipitată din haos sub forma unui fenomen extraordinar. Ea este, ca şi celelalte categorii sociale, fructul unui proces istoric scurtat, poate, de evenimentele neobişnuite, care s’au îngrămădit pe ultima perioadă de două zeci de ani. Dacă pătrundem cu îndrăzneală în miezul problemei şi ne în- trebăm fără înconjur ce anume a aruncat temeliile unui bloc unitar al tineretului, precum şi care este caracteristica lui, vom răspunde : aşa cum mizeria materială a creat un proletariat solidar, mizeria morală a grupat şi a consolidat o nouă unitate politico-socială, ti- neretul. Mizeria morală ni se pare a explica începutul şi a justifica feno- menul în totalitatea sa. Tineretul a luat act de mizeria sa morală câţiva ani înaintea răz- boiului, când întreaga omenire ducea o existenţă facilă şi lipsită de toată gama de idealuri, care se topiseră într’o bună stare materială generală. Viaţa omului se desfăşura într’un plan orizontal, fără emoţii mari, fără depresiuni neliniştitoare. Banalitatea desnădăjduitoare storcea până la sfârşit existenţa unui individ. Războiul a izbucnit şi tinereţea a fost străbătută de un fior pe întreaga sa coloană vertrebală. Orizonturi mari au scăpărat în faţa unei vieţi palpitânde şi dornice de o largă premenire. Conducătorii popoarelor însă au răstălmăcit cum le convenea, cu rară şi diabolică lipsă de credinţă, tot arsenalul de idei ale culturii europene, falsificând noţiunile, pentru a justifica o încăerare regisată de după perdele, departe de orice fel de preocupare de natură să servească interesele popoarelor. Când perdeaua a căzut, într o atmo- sferă de panică, a apărut dincolo de ea un imens conflict de con- tracte comerciale, care puseseră în joc toate resorturile omeneşti, Semnatarii contractelor ştiuseră să transfigureze aceste coaie de hârtie, mistificând o bună credinţă nelimitată. Tineretul, zguduit, buimăcit şi în imposibilitate de a descifra în începuturile dramei, a trecut printr’un moment de înaltă vibraţie, dar numai un moment, pentrucă punerea în scenă s a găsit curând demascată. Un pachet de credinţe a explodat din sufletele amorţite de o gravă mizerie morală. Dar s’a dovedit imediat că trebuia să ră- mână numai o beteală de artificiu. 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Războiul dădea în gol. Ideile şi idealurile propuse masselor au dispărut curând în umbra ridicată de spectrul respingător al morţii inutile. Popoarele au constatat cu surprindere că războiul avea la spate interesele precupeţilor internaţionali, că războiul în- semna, în fond, o coborîre în barbarie şi o renunţare tocmai la acele valori, care constituiseră mândria de totdeauna a oamenilor. In aceste clipe tragice de năruire a sufletelor, tineretul a luat act de întreaga sa situaţiune dramatică, de necesitatea de revizuire şi regândire a tuturor problemelor. S’a auzit sunând trist, ca un dangăt de clopot depărtat, peste creştetul tinerilor : Tineri de pretutindeni, uniţi-vă! Alarma s’a răspândit asemenea cercurilor concentrice ale unui mediu vibrant. Fără porunca nimănui, tânărul de aci s'a simţit solidar cu tânărul de oriunde, împărtăşiţi amândoi din aceleaşi aspiraţiuni comune, din aceleaşi necesităţi spirituale. Tineretul de pretutindeni a înţeles că are de refăcut tabla valo- rilor spirituale, iremediabil zdruncinată, şi că refacerea colectivită- ţilor omeneşti nu mai este cu putinţă pe baze vechi, şi nici pe com- promisuri, lumea începând o eră nouă. S’a considerat atunci sin- gura purtătoare a formulelor de viitor şi a privit tranzacţiunea ca o alterare a zestrei cu care venise pe lume, zestre întemeiată pe virtu- ţile unui progres perpetuu, cerut de chiar legile fireşti ale biologiei. Tinerii au observat că deasupra frământării se află un plafon închegat, constituit de oamenii care au crezut în forţa formulelor amabile, care au cultivat cu seninătate ipocrizia şi au ridicat la rangul de norme ale vieţii un buchet de prejudecăţi. Aceşti oameni au crezut că singura condiţiune de rezistenţă a încheeturilor construcţiei lor, este respectul absolut al prejudecăţilor afişate cu solemnitate la por- ţile de intrare în ţarcul lor. Tineretul de azi refuză să primească tablele lor şi nu mai ac- ceptă ideea de a fi o verigă identică cu celelalte în lanţul generaţiilor. Protestul izvorăşte din sentimentul care o străbate, acel al unei per- manente stări de încordare sufletească, al unui sentiment analog tensiunii din perioada războiului, cu diferenţa că, pe deasupra fron- tierelor şi a deosebirilor etnice, simte adversarul în massa de oameni slujitori ai unor valori decedate. Tineretul, această nouă categorie socială de proporţii univer- sale, nu admite să fie prinsă de nimeni pentru viitor, dorind să-şi păstreze mâinile absolut libere, iar spiritul într’o perfectă disponi- bilitate. Se înşeală acei care cred că generaţia următoare va respecta obli- gaţiunile luate fără consimţământul ei. Aprehensiunile s au şi ivit şi este pentru prima oară în istorie că TINERETUL; O NOUĂ CATEGORIE SOCIALA 131 deţinătorii posturilor de răspundere se întreabă în mod grav : ce gândeşte tineretul? II Tineretul de astăzi este obsedat de problema sincerităţii. Trăi- rea în conformitate cu normele smulse din carnea vie a vieţii este râvna de fiecare ceas. * Este pentru prima oară când necesitatea unei sincerităţi absolute devine un fenomen colectiv caracterizant şi nu mai rămâne o simplă frământare izolată cu titlul de document. O lume întreagă voeşte să se smulgă din prejudecată şi construc- ţia subversivă pentru a se pune de acord de astă dată cu acele ade- văruri simple izvorîte din cele mai autentice nevoi ale individului şi ale colectivităţii. In locul unei existenţe inhibate, se reclamă una spontană, iar cerinţa este cu atât mai categorică, cu cât s’a dovedit ca pentru exploatarea unor interese dubioase, aşa zişii reprezentanţi ai popoarelor au avut cutezanţa să falsifice nu numai câteva no- ţiuni, dar să falsifice istoria întreagă. . Istoria lumii întregi a fost premeditată şi croită cu o lipsă de scrupul pe care nu o mai pot justifica nici « marile interese culturale », nici «marile interese de stat», nici «marile interese de .... etc....». Tineretul merge să răscolească viaţa prin contactul direct cu ea, cu întreaga gamă de posibilităţi ale existenţei, dela eroism şi asceză, Ia trădare şi viţiu. Tineretul de azi are o extraordinară şi multiplă priză cu viaţa, fie că se caută printre realităţile care se impun vieţii în des- făşurarea cinematică, fie că descifrează prin exemple mai mult re- flexive, semnele autentice care se aleg în raţiunea detaşată şi puri- ficată de elementele care îi sunt străine. Hecatombele de morţi ale războiului au răscumpărat pentru ti- neri dreptul de a scrie o nouă istorie, care să fie o apologie a vieţii, a bunei înţelegeri şi a unei infinite prosperităţi. Se arată simptomele unei revoluţiuni adânci şi faptul cel mai caracteristic ni se pare aruncarea în discuţiune a întregului material moral care se considera definitiv întemeiat. Ceea ce pare indubitabil în momentul prezent este realitatea pro- gresului. Totul se transformă necontenit şi transformările vor fi mereu mai uriaşe cu cât technica, materialul omenesc şi materialul propriu zis se vor îmbunătăţi. Substanţa sufletească va fi mereu mai adânc modificată de re- zultatele evidente ale thnicei, iar omul de ştiinţă exactă, cu spri- jinul laboratorului şi al uzinei, va schimba necontenit faţa pămân- tului, pe care îl va parcela, îl va exploata şi îl va îmbunătăţi Ia Infinit, ca pe o imensă întreprindere industrială. Numărul oamenilor care vor participa Ia bucuriile materiale şi morale ale vieţii, va fi astfel considerabil mărit şi dreptul Ia o viaţă I3a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE onorabilă va fi un bun definitiv câştigat, împotriva celor care mai regretă timpurile apuse într’un romantism de prost gust, precum şi împotriva celor care cred că se va putea strâmba interesul purtat mereu de mai mulţi pentru propria lor soartă. Cercul oamenilor, care iau act de responsabilitatea existenţei lor se lărgeşte. Legiunile de oameni îşi vor reclama dreptul Ia o viaţă omenească, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie să se desfiinţeze state, insti- tuţiuni sociale venerabile sau prejudecăţi milenare. Observaţi cum din omenire dispare umilinţa. Cum dispare chiar în raporturile dintre divinitate şi om. Observaţi cum descreşte nu- mărul acelora care considerau injustiţia ca o dată iminentă a crea- ţiunii universului. In locul unor străvechi şi complicate prejudecăţi se aşează gândul simplu că fiecare om, fără deosebire de rasă, de naţiune, de cultură, are dreptul Ia o viaţă în care să intre destulă comoditate şi un mi- nimum de satisfacţiuni morale. Sistemele sociale, instituţiunile, sau cu un cuvânt tot ce s’ar opune propoziţiunii enunţate mai sus, sunt sortite peirii oricare ar fi eforturile şi forţele puse în joc să Ie susţină. Interesele, capabile să polarizeze energiile unor colectivităţi din ce în ce mai ample, se vor lăţi peste oameni, pentrucă va fi mereu mai evident că numai printr’un efort de colaborare se va alunga mi- zeria, se vor învinge relele potrivnice vieţii, se va mări suprafaţa de contact a omului cu bucuriile morale şi materiale. Există actualmente în lume o sumă de conflicte între diferitele guverne ale ţărilor, dar neînţelegerile acestea sunt expresia unei bătălii de capitaluri uriaşe, iar nici de cum imaginea unor adversităţi între popoare. Nenorocirea vrea ca popoarele să nu comunice între ele decât - ce ironie! - prin « reprezentanţi ». Credem însă cu putere că această situaţiune este tranzitorie şi lealitatea va triumfa. _ ... Personajele de teatru vor fi gonite şi decorul simplificat. Trăim, este adevărat, în clipa de faţă într’o perioadă a istoriei în care idealurile de colaborare şi de pace, fluturate pe deasupra capetelor noastre, sunt din nou infirmate, iar instituţiunile ridicate să alimenteze asemenea concepţiuni sunt considerate falimentare. Ceea ce acum zece ani s’a crezut posibil se consideră azi ca o mare eroare. Cel puţin aşa pretind cei care socotesc că realităţile ime- diate le oferă argumente zdrobitoare împotriva idealurilor umani- tariste. Recunoaştem că argumentele acestora au de partea lor faptele cele mai evidente, refuzăm totuşi să Ie primim drept concludente pentrucă prezentarea lor dovedeşte numai caracterul superficial al afirmaţiunilor şi nici de cum adevărurile mai adânci. TINERETUL; O NOUA CATEGORIE SOCIALA 133 Constatăm astăzi în lumea întreagă o recrudescenţă a ideii na- ţionale şi faptul, fireşte, este de natură să intimideze pe dreptcre- dincioşii idealurilor de pace şi bună învoire. Manifestarea agresivă a ideii naţionale a speriat duhurile plăpânde, dovedind însă numai că acei care agitau ramura de măslin erau tocmai acei care credeau mai puţin în ea. Dacă ne este îngăduit să spunem în alte cuvinte, apoi afirmăm că ramura de măslin a fost ţihută cu o mână tremurândă de acei care prin formaţiunea lor, prin structura lor, nu aveau ce căuta pe pragul unei lumi nouă care începe. Ramura de măslin, lipsită de seva fortificantă a unei sincerităţi absolute, s a uscat, şi-a lepădat frunzele, transformându-se într’o nuia ordinară - simbol al tuturor ameninţărilor. Nu avem naivitatea să afirmăm că virtuţile sincerităţii sunt mi- raculoase şi că simpla prezenţă a acestei stări de spirit lichidează instantaneu chestiunile spinoase. Credem dimpotrivă că o asemenea ţinută este mult mai anevoiaosă decât aceea a abilităţilor, dar mai credem că rezultate certe nu se pot obţine decât atunci când stau faţă în faţă două conştiinţe care au aruncat din ele cele mai ascunse gânduri. - Dar este locul să privim în faţă argumentul acelora care afirmă că reîntoarcerea la naţionalism însemnează, pur şi simplu, întoar- cerea pe drumuri care au mai fost umblate, reîntoarcerea la marile realităţi, Ia singurile realităţi. Credem că reacţiunea naţională constitue o etapă firească în mersul către o colectivitate mai largă, pentrucă drumul spre internaţional trece prin naţional. In elanul lor, unii oameni au avut convingerea că procesul se rezumă la o ştergere a noţiunii de naţional şi înlocuirea prin ei noţiunea de internaţional. Calea n’a fost bună (deşi nu com- plet infructuoasă), pentru motivul că noţiunea de naţional există, creşte cu noi din pământul, din peisajul, din mediul fizic şi moral în care deschidem ochii. Este o dată a fiziologiei noastre. Prin pornirea de a o extirpa, s a creat o situaţiune confuză, or în confuz nu se poate crea nimic. In momentul însă în care oamenii se vor alege pe temeiul unei clare idei naţionale şi vor avea conştiinţa întreagă a formelor de cul- tură, care îi definesc şi le asigură eternitatea, vor înţelege posibili- tatea şi necesitatea unor colectivităţi mai încăpătoare. Interesele comune se vor desprinde în mod natural din programele de existenţă ale colectivităţilor naţionale, la lumina strălucitoare a unui singur punct cardinal1 potenţarea nelimitată a capacităţii de viaţă a oamenilor, cultivarea şi folosirea vieţii pentru om şi semenii săi. In această lumină,Mussolini şi Hitler sunt incontestabil fenomene interesante sub toate unghiurile de privire, dar să nu se piardă din 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vedere că oricât de mari şi interesanţi sunt, ei nu propun lumii un sistem de norme totdeauna valabile. Nici nu este neapărată ne- voie. Vroim numai să subliniem că ei nu infirmă ideea de colabo- rare şi nici nu vor putea sta deacurmezişul unei înţelegeri între popoare. Mussolini şi Hitler sunt episoade. Vor rămâne în urma lor o unitate naţională închegată, legi admirabile, oraşe, terenuri fertile. Individul însă nu va rămâne robit forţei, precum nici cultura nu va renunţa la legile sale lăuntrice, independente şi cu mult peste pu- terea omului, chiar când acesta se numeşte Napoleon, Mussolini sau Hitler. Aceste formidabile forţe creatoare, de bine şi de rău, îşi găsesc explicaţiunea în împrejurările absolut trecătoare, reali- zate într un moment dat de conjunctura evenimentelor, care lămuresc şi justifică fenomenul în întregimea Iui. Dar evenimentele se schimbă şi lumea intră pe făgaşurile de totdeauna, care merg către respectul omului, al libertăţilor spirituale şi al jocului firesc, împingând umanitatea pe planul destinelor ei, necomprimată şi nebrutalizată. Nu vrem să spunem că un nou război nu mai este cu putinţă. Tinerii ştiu însă că războiul nu mai este o soluţiune, că nu mai este o simplă rectificare de frontiere şi de raporturi economice. La capătul războiului se găseşte haosul în care pluteşte o singură certitudine, certitudinea morţii, a milioanelor de energii şi de iluzii inutil trans- formate în cenuşă. Dacă protestul tinerilor nu ia aspectul unei uriaşe manifestări, e că găsim în spiritul lor convingerea în lichidarea unei lumi, de altfel în plină agonie, printr'un nou accident. Sacrificiul care s’ar mai consimţi ar fi izvorît din certitudinea că odată cu el lumea nouă de dedesupt s ar elibera. Problema păcii şi a războiului rămâne deocamdată problema cea mai importantă, pentrucă de fapt le conţine pe toate celelalte, iar soluţionarea ei imediată ar însemna o relaxare a tuturor ener- giilor crispate, energii morale şi materiale. Ce va fi oare în momentul când zeci de milioane de eforturi şi imense disponibilităţi financiare vor fi canalizate spre construirea unei umanităţi mai puţin mizerabile? Gândul acesta ne emoţionează şi ne zgudue. Tinerii cred astăzi într’un triumf al inteligenţei, care este în esenţa sa, posibilitatea de a explica totul, de-a risipi misterul şi de-a limita absurdul. # Progresul ştiinţelor pozitive îşi va urma destinul său surprinzător, aşezând pe omul raţional acolo unde se cuvine, explicându-i că el TINERETCX; O SOtri. CATEGORIE ŞOCIALi. 135 nu este o deformaţiune a naturii, o monstruozitate, ci o parte per- fect integrabilă în (latele fireşti cu care trebue să se găsească de acord într un sistem armonic. Cunoştinţa precisă, succesul tehnic şi realele îmbunătăţiri aduse vieţii fortifică încrederea în om. Şi ştiinţa îşi urmează drumul pă- trunzând în domeniul tainelor pe care încearcă să le materializeze, împotriva unor credinţe milenare, omul s’a ridicat în văzduh, tot mai sus, cu aspiraţia încă ascunsă de a se desprinde din gbiarele forţei de atracţiune universală şi, înarmat cu instrumente nouă, este pe punctul să capteze energiile fabuloase care sosesc de pretutindeni, pe unde nevăzute. Se elaborează astăzi o nouă credinţă, mai puternică decât toate câte s au cunoscut până în momentul de faţă. Credinţa în forţa omului de a crea o nouă lume, dar şi ideea unei enorme responsabilităţi, pentru mizeria care continuă să dăinuiască printre noi. Din jocul acesta între posibilităţile înfinite pe care le găzdueşte omenirea şi lipsurile desnădăjduitoare, pe care le adăposteşte, nu se va putea naşte niciodată, în lumea viitorului, omul de neghioabă trufie. Putinţa de a crea o lume nouă va aduce în conştiinţa omului întreaga gravitate legată de cea mai uriaşă responsabilitate. Ajunşi stăpâni pe propriile lor destine, vor învăţa să chibzuiască de o mie de ori fiecare frântură de gest. Devenit atotstăpânitorul unor energii considerabile, omul va trebui să le coordoneze cu grijă, cu măsură. • Tinereţea deschide un drum nou. Asupra acestui punct toate manifestările tinerilor se pun de acord : « Numai tineretul poate asigura depăşirea unei experienţe defi- citare pentru umanitate şi numai cea mai nouă generaţie apare pre- gătită pentru orice experienţă. Spiritul întreprinzător este într’o vreme a posibilităţilor cu mult mai preţios decât cel recapitulator şi de aceea este astăzi un ana- cronism supărător invocarea vârstei venerabile ca garanţie a cu- noaşterii şi prevederii»1). AL. MIRONESCU *) Citat din articolul « Tineret» de Alexandru Vianu apărut în * Liber- tatea », No. 23. ' TEORIA SI PRACTICA o PLEBISCITULUI INTERNAŢIONAL Cercetătorul transformărilor teritoriale ale Statelor constată atât de frecvente cazuri de cesiuni şi anexiuni de teritorii, încât acest fapt juridic - cu numeroase consecinţe în diferite domenii ce for- mează preocuparea dreptului internaţional - a ajuns a fi considerat ca ceva normal, de esenţa vieţii Statelor, formaţiuni politice orga- nizate, în continuă evoluţie. Ca urmare, în seria angajamentelor internaţionale - cu atât mai bogată cu cât conştiinţa solidarităţii Sta- telor, membri ai Comunităţii internaţionale, se desvoltă - numeroase sunt tratatele ce au ca obiect reglementarea cesiunilor şi anexiu- nilor de teritorii. Dar, fie că tratatul a urmat unui război, - când cesiunea apărea ca o consecinţă a unui raport momentan de superio- ritate de forţă, - fie că el a intervenit în timp de pace, - când cesiunea apărea ca o consecinţă a unui acord liber consimţit, între guvernele Statelor semnatare, - necesitatea legitimării tranfertului de suvera- nitate asupra teritoriului respectiv, a fost întotdeauna resimţită. Din această necesitate de legitimare, a rezultat o îndelungată şi adeseori controversată discuţie, în doctrina dreptului internaţional. Şi cum cele mai numeroase dintre remanierile teritoriale ale trecutului erau consecinţe ale unui război internaţional, - a cărui declanşare a apărut timp de secole ca un drept firesc al Statului1), - cum, pe de altă parte, din dreptul de război deriva dreptul de cucerire, a apărut naturaî şi logic, ca în acest drept de cucerire să se caute legiti- marea anexiunilor teritoriale, Intr'adevăr, dreptul de cucerire a fost îndelungat timp pentru State, unul dintre marile izvoare de achi- ziţie şi de întindere teritorială : « se poate chiar spune că dela pro- fundele atingeri aduse principiului monarhic pur, care admitea transferturile de suveranitate pe cale de moştenire, de donaţie, de vânzare, de schimb, de cesiune sau de punere în gaj, majoritatea Statelor europene nu au alt titlu decât anexiunile sau cucerirea, ur- 1) Vezi asupra acestei chestiuni studiul nostru : Dreptul Statului de a de- clara război. (Din «Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială *, 1933, No. 1-4) 1 TEORIA ŞI PRACTICA PLEBISCIT ULUI INTERNATIONAL 137 mată de o posesiune prelungită, pentru a justifica drepturile lor suverane, asupra a ceea ce constitue astăzi domeniul lor continental»1 * 3). Acest drept de cucerire, creator şi justificator de anexiuni teritoriale, este atât de înrădăcinat în conştiinţa juridică şi politică a trecutului, încât nici nu este neapărată nevoie de un război, spre a stabili dreptul învingătorului. Este suficientă ocuparea unui teritoriu, spre a se considera suveranul său. Astfel nu lipsesc cazuri, până în epoca modernă, când un Stat proclamă suveranitatea sa asupra unui te- ritoriu, din prima zi a ocupării sale, înainte de a fi constrâns pe su- veranul legitim să renunţe Ia drepturile sale, printr’un tratat de pace. Aceasta a fost situaţia în Franche-Comte ocupată în 1674 şi în Flan- dra ocupată în 1678, de Ludovic al XIV-lea ; în ducatul de Nassau, regatul Hanovrei, electoratul Hessa-Cassel şi oraşul liber Franc- furt, încorporat de Prusia în 1866, după înfrângerea Monarhiei Habsburgilor, fără tţatat de pace sau consultarea locuitorilor. La fel procedă Italia, în 1911, când Ia începutul ostilităţilor în Africa, declară că îşi întinde suveranitatea asupra Tripolitaniei şi Cirenaicei. Suntem desigur, în aceste cazuri, în faţa unor declaraţiuni unilaterale, neconsacrate imediat de dreptul internaţional pozitiv, care pot pro- voca un veto, din partea puterilor terţe ; dar o astfel de atitudine se poate produce când acele puteri dispun de o forţă superioară, sau când interese vitale ale lor sunt lezate, sau când echilibrul for- ţelor se găseşte grav ameninţat, prin întinderea suveranităţii Statului anexant. Ca urmare a acestei concepţii dominante, schimbările de suveranitate asupra teritoriilor, prin invocarea dreptului de cuce- rire, - care îndelungat timp se confundă cu însuşi conceptul de suvera- nitate (Th. Ruyssen), - ignorează în principiu voinţa populaţiilor respective, ce trec de sub un. regim politic sub altul, fără vre-o con- sultare prealabilă, sau ulterioară, tratatului de cesiune. Dacă o astfel . {Droit de la nature et des Gens, livre VIII, ch. V, pag. 9). Iar Vattel susţine că o provincie sau un oraş cedat «... n'est point obligee de recevoir le nouveau maître qu'on voudrait lui donner». (Droit des Gens, livre I, ch. XXI, pag. 163—164). TEORIA $1 PRACTICA PLEBISCITULUI INTERNATIONAL Z41 finele secolului al XVII-lea, polemistul Jurieu în a sa lettre pasto- rale din 15 Aprilie 1689 {De la puissance souveraine, de son origine et de ses bornes), sintetizând controversele juridice contemporane, putea scrie : «Poporul face pe suveran şi dă suveranitatea; deci poporul posedă suveranitatea, şi o posedă în gradul cel mai emi- nent. Exerciţiul suveranităţii, care depinde de unul singur, nu îm- piedică ca suveranitatea să fie în popor, acesta fiind izvorul său şi chiar primul său subiect...» Astfel principiul de drept constitu- ţionaf modern că suveranitatea « rezidă în naţiune, dela care pleacă toate puterile în Stat», îşi găseşte o precisă formulare, anterior lui Rousseau, în scrisorile pastorale ale protestantului Jurieu. Şi din acest principiu, apare ca un postulat naţional, conceptul de auto- determinare, putinţa ca naţiunea să-şi dea forma de guvernământ cea mai potrivită, sau să se poată integra sistemului politic, pe care-l preferă. Această ultimă idee, care duce la realizarea plebiscitului, trebue remarcat că nu formează o specială preocupare a gânditorilor secolului al XVIII-lea .secolulprin excelenţă al filozofilor politici. Ceea ce îi preocupă pe ei, în primul rând, este problema constituţională; adică, definiţia şi critica formelor de guvernământ, raporturile suvera- nului cu supuşii, principiul separaţiunii puterilor, primatul puterii civile asupra celei religioase, apărarea şi clasificarea libertăţilor re- ligioase, toleranţa; toate aceste probleme, de ordin intern, derivând şi fiind subordonate principiului teoretic al contractului social, prin- cipiu axiomatic pentru cercetătorii din acest secol. Dar literatura ştiinţifică a secolului al XVIII-lea accentuând, în variatele probleme de ordin constituţional pe care le tratatează, asupra primatului voinţei generale, asupra suveranităţii şi a caracteristicelor ei, de ina- lienabilitate şi indivizibilitate, în fine asupra secularizării acestui concept de suveranitate, a furnizat toate elementele din care se poate desprinde ideea de auto-determinare a popoarelor şi teoria generală a plebiscituluix). Totuşi, în practica vieţii internaţionale, epoca anterioară Revo- luţiei franceze nu cunoaşte aplicaţiunea concepţiilor amintite, pentru a se legitima cesiunile teritoriale, prin consultarea voinţii generale. Rămâne valabilă regula lui Pothier : când o provincie este detaşată de Coroană, locuitorii schimbă stăpânirea», ca principiu general valabil de drept comun ; ceea ce înseamnă conservarea vechii teorii, în virtutea căreia suveranitatea anexantului se întinde din oficiu la toţi locuitorii teritoriului anexat, fără a se ţine seama de doleanţele sau sentimentele lor. Cât era încă de înrădăcinată această concepţie, o dovedeşte faptul că «...cuceririle efectuate de suverani spre *) «Le principe de la souverainetâ naţionale a pour consăquence inevi- table logiquement et juridiquement le plebiscite» (Gonssolin). 4 REVISTA 1UNDATULOR REGALE I 42 a-şi mări regatul, spre a -şi procura debuşee economice, sau spre a cuceri puncte strategice, se îndeplineau aproape fără pro- testări, afară de cazurile când ele constituiau o încălcare directă a tratatelor existente.-, şi chiar în epoca succesivelor împărţiri ale Poloniei, puţine protestări s'au ridicat, ca urmare a faptului că nu se ţinuse nici o socoteală de voinţa populară». (S. Wambaugh)1). Ceea ce cel mult s a concedat în această epocă, a fost acordarea unui anumit termen locuitorilor din teritoriul cedat, spre a alege între naţionalitatea noului suveran şi aceea a celui vechi, şi de a se transporta cu familia şi bunurile lor, în cazul când ei preferau a rămâne supuşii Statului cesionar. Este inovaţia clauzei opţiunii de naţionalitate care apare în prima sa fază de evoluţie 2) ca un be- neficium emigrandi, inovaţie fericită ce se constată mai întâi în tra- tatul de capitulaţie a oraşului Arras, din 1640 3). Numai prin Revoluţia franceză din 1789 se ajunge - reluându-se anterioarele discuţii doctrinare - la precizarea şi promovarea drep- tului popoarelor de a dispune de ele însele, şi la traducerea în prac- tică a acestui drept, pe calea plebiscitului. S a zis că în această operă, era precedentul transformării raporturilor dintre Stat şi cetăţean, pe care le realizase Revoluţia americană. De fapt, Revoluţia din 1789, îzvorîtă din necesitatea unei reacţiuni contra abuzurilor monarhiei de drept divin, a ajuns în mod natural Ia fixarea dreptului de auto- determinare şi Ia înscrierea sa ca o cutumă internaţională, prin lăr- girea conceptului de suveranitate, transpus adică în domeniul inter- naţional, prin clasificarea teoriei drepturilor fundamentale ale Sta- telor, şi ca urmare prin personificarea naţiunii4). De aci consecinţa juri ii că imediată, că drepturile omului : libertate, proprietate, sigu- *) Loc. cit., pag. 157. 2) Care durează dela 1640- 1839, după care dată se desvoltă faza a doua. Faze cunoscute şi sub denumirea : a) opţiunea de formă veche şi b) opţiunea de formă modernă. (Vezi Joseph L. Kunz : L'option de nalionalile (Răc. des Cours ţie l’Acadămie de la Haye a. 1930, t. I, pag. 112 şi urm.). 3) După Chretien: Principes de droit internaţional public, Paris 1893, pag. 141. Spre a vedea frecvenţa clauzei de opţiune, să amintim că K. Strupp in Dicţionarul său semnalează 52 de astfel de clauze dela Tratatul din Arras (1640) până la Tratatul din Francfort (1871). 4) « La doctrine du Droit des Gens, âtablie par la Revolution franţaise, est indissolublement liee â la doctrine du Droit de l'homme, si profondement ancree dans Ies esprits du temps. La Revolution franţaise transporte cette con- ception dans la sphfere du droit internaţional». (R. Redslob : La doctrine idea- liste du Droit des Gens, Rev. Gen. de Dr. Intern. Publ., 2-bme sărie t. XXVIII a. 1921, pag. 443). TEORIA ŞI PRACTICA PLEBISCITULUI INTERNATIONAL 143 ranţă, rezistenţă la opresiune (art. 2 al Declaraţiei din 1789), se gene- ralizează, sintetizându-se, în drepturile similare ale popoarelor. Dacă la aceste argumente, de ordin teoretic, mai adăogăm nece- sitatea politică, ca Statele Europei să fie liniştite în ce priveşte po- litica externă a Franţei revoluţionare, că adică ea nu va proceda la cuceriri şi anexiuni, înţelegem marele interes pe care Guvernul revoluţionar îl avea, de a proclama, cu solemnitate, dreptul de auto- determinare şi de a actualiza practica plebiscitului. Intr'adevăr, trecând peste generosul program de politică externă, expus de Volney în şedinţa Constituantei din 18 Mai 1790 1), să amintim decretul din 22 Mai 1790, votat la propunerea ducelui de Lcvis : « Naţiunea franceză renunţă să întreprindă vre-un război în scop de cucerire şi ea nu va întrebuinţa niciodată forţele sale, contra libertăţii vre-unui popor»2). In completarea acestui principiu, Ro- bcspicrre va propune mai târziu, în Convenţie (la 24 Aprilie 1793), să se proclame că « cel ce oprimă o naţiune este inamicul tuturor ». Iar ca urmare a declaraţiilor şi dezideratelor numeroase, în această materie (de amintit proectul de Declaraţie a drepturilor naţiunilor, prezentat de abatele Gregoire, la 18 Iunie 1793), Constituţia a. 1793, va încadra principii ca acestea : « Poporul francez este amicul şi aliatul natural al popoarelor libere. El nu se amestecă în Guvernământul altor naţiuni; el nu admite ca celelalte naţiuni să se amestece în treburile sale. El dă azil streinilor exilaţi din patria lor pentru cauza libertăţii. El o refuză tiranilor. El nu face pace cu un inamic, care ocupă teri- toriul său » 3). Să amintim în fine, că acelaşi Abate Gregoire propunea la 4 Floreal an. III să se adopte următorul principiu: «Naţiunile au dreptul de a se organiza, de a se lega, de a se încorpora, tratând dela egal la egal între dânsele, ca şi indivizii. Dacă trebue să existe o ierarhie, virtutea să o dea». Discuţiile urmate şi principiile adoptate dovedesc astfel, că doctrina Revoluţiei a dat expresie definitivă teoriei plebiscitului şi dreptului de auto-determinare, extinzând şi aplicând, în raporturile dintre naţiuni, regula consacrată pentru indivizi prin Actul de inde- 1) Intre altele, Volney afirmă «...qu’aucun peuple n’a le droit de porter Ies armes contre son voisin, de le depouiller de ses biens naturels ou de violer sa libert^ ». (Citat de R. Redslob: Histoire des Grands Principes du Droit des Gens, Paris 1923, pag. 282). 2) Acest decret fu înscris în Constituţia din 1791 (tit. VI). « Ce decret ne reconnaît qu'une guerre unique celle qui pare une attaque imminente ou qui defend un droit i>. (R. Redslob : loc. cit., pag. 282). Pentru cunoaşterea împre- jurărilor în care acest decret s’a produs, vezi şi: B. Mirkine-Guetzevitch, Le Droit Constitutionnel Internationale, Paris 1933, pag. 228 şi urm. s) Art. 18—21. 144 REVISTA FOXDATtILOR REGALE pendenţă americană din 4 Iulie 1776 şi prin declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului. Nu este mai puţin adevărat, că ameninţările de invaziune şi gre- lele împrejuărări ale războiului început contra Europei, au înde- părtat în practică, după scurt timp, Europa revoluţionară dela respec- tarea integrală a principiilor, adoptate ca idei călăuzitoare în politica externă. Decretul Cambon din 15 Decembrie 1792 ar reprezenta începutul politicei de ignorare sau falsificare a dreptului de auto- dispoziţie a popoarelor, de atingere a suveranităţii populare. Dar şi în această epocă, trecerile dincolo de frontieră sunt justificate, prin necesitatea unei opuneri ferme contra invaziunii şi prin lupte de eli- berare a naţiunilor subjugate x). Totuşi dela finele anului 1793, ulti- mele scrupule vor fi învinse ; se va apela Ia vechiul argument al frontierelor naturale şi, în anexiunile efectuate, se va invoca «dreptul de cucerire, fără a se lua în considerare opinia locuitorilor ». (Bas- devant) 2). Totuşi, până atunci, câteva cazuri practice de invocare a voinţei colective pentru legitimarea unor anexiuni, nu lipsiră a se produce ; şi ele ne arată că, în împrejurări normale, aceasta ar fi fost politica constantă a Franţei revoluţionare. Astfel Avignon şi Comitatul Venaissin, veche enclavă pontificală în teritoriul francez fură ane- xate Ia Franţa, după ce votul formal al locuitorilor se produsese. La 13 Septembrie 1791, Adunarea Constituantă declara că «în virtutea drepturilor Franţei şi conform cu dorinţa liber exprimată de către majoritatea comunelor şi a cetăţenilor, Statele reunite Avignon şi Comitatul Venaissin fac din acest moment parte integrantă din Imperiul Francez »3). După aceeaşi metodă, se procedă sub Con- venţie, Ia reunirea Savoiei Ia Franţa (decretul din 27 Noembrie 1792), a Comitatului Nice (decretul din 31 Ianuarie 1793), a ţinutului Po- x) «... quand, plus tard, Ies âvânements eurent entrainâ l’armee fran- ţaise bien au delâ des frontiferes, â Paris la Convention s'efforţait encore, mais en vain de rester fidâle â ses principes, en declarant qu’il ne s’agissait pas de conquete, mais d’assurer â tous Ies peuples le droit de disposer d’eux memes >. (S. Wambaugh, loc. cit., pag. 159). Interpretând această nouă politică, şi prof. R. Redslob spune: «...La France, â son tour, prend Ies armes dans un esprit de conquâte. Mais elle est entrainee dans cette voie, par son disir de ripandre Ies idies de la Rivolution au delă de ses frontieres *. (Loc. cit., pag. 313). s) Merlin de Douai nu ezita a declara în Convenţie în 1795, că «...La Republique franţaise peut et doit, soit retenir â titre de conquete, soit aquerir par Ies Traitâs, des pays qui seraient â sa convânence, sans en consulter Ies habitants ». Teză diametral opusă aceleia pe care, la începutul Revoluţiei, o afirmase Mirabeau : «...toute cession d’un pays sans la consultation de ses. habitants est un acte de violence et de tyrannie ». (Citaţi de A. Sorel: L’Eu- rope et la Rivolution franţaise, 1885, voi. I, pag. 318). 3) In A. Sorel: L’Europe et la Rivolution franţaise, t. II, pag. 293. TiXJiUA bl 1KAC11CA PLEBISCITULUI INTBHKATiONAL *45 rentruy (decfetu! din 23 Martie 1793), a Belgiei (decretele din 1, 2, 3, 4, 6, 8, 11, 19 şi 23 Martie 1793), a Mayenţei (decretul din 30 Martie 1793). Tehnica acestor consultaţiuni populare era însă destul de rudimentară. Scrutinul secret nu era cunoscut, iar pre- zenţa agenţilor Revoluţiei şi a trupelor armate, ca şi starea încor- dată provocată de războiul intern şi extern, constituiau elemente susceptibile de a da Ioc Ia vii critice. De fapt, din multe părţi, sau formulat îndoieli asupra sincerităţii votului. Totuşi, asupra plebisci- tului din Savoie şi Nice, « din care trupele franceze de ocupaţie s’au retras, iar comisarii sau mărginit a organiza numai consultarea po- porului, - ca şi a acelui efectuat Ia Liege, aproape unanimitatea cer- cetătorilor recunosc imparţialitatea şi libertatea votării *). Astfel, din consideraţiunile de mai sus, am putut fixa desvoltările teoretice şi practice pe care dreptul de auto-determinare şi plebiscitul le-au înregistrat până Ia finele sec. al XVIII-Iea, desvoltări precizate şi actualizate prin Revoluţia franceză, caracterizată în această materie prin o bogată literatură politică, istorică şi filozofică, ca şi prin re- petate declaraţiuni în Adunările reprezentative ale timpului. De ase- menea, am putut desprinde principiul, că împământenirea teoriei şi practicei plebiscitului este în funcţie de infirmarea dreptului de cu- cerire, legitimarea unei anexiuni teritoriale rămânând întotdeauna o inexorabilă necesitate. Anexiunile Franţei Revoluţionare ilustrează acest adevăr. Când dreptul de cucerire este declarat decăzut - prin primele decrete ale Revoluţiei - recurgerea la plebiscit apare ca o normă de conduită obligatorie ; când acest drept reînvie, plebiscitul va deveni o simplă formalitate, sau va dispărea complet. Dar, trebue să accentuăm, plebiscitul nu este ridicat Ia rangul de instituţie de drept internaţional, ceea ce ar fi necesitat acordul Comunităţii internaţionale din acel timp ; nici nu este înscris sub formă de norme de drept pozitiv, fie şi regional 2). Prin cele câteva aplicaţiuni practice, mai sus semnalate, ple- *) Gonsollin crede că dintre plebiscitele epocei revoluţionare, in cea mai mare parte viciate, acel ce prezintă o garanţie de sinceritate este plebiscitul din Nice, teritoriu ocupat de trupele Generaluui Anselme. (Le Plebiscite dans le Droit International actuel, Paris, 1921, pag. 43). *) Ni se pare acceptabilă, in special pentru acea epocă, caracterizarea pe care Rouard de Cârd o face asupra plebiscitului. «Le plebiscite a la valeur d'une moyenne pour limiter l’arbitraire du vainqueur... II doit coordoner Ies droi s du vainqueur avec Ies Ugitimes exigences de la morale et de l’humanit£. ,t. II est le moyen d'emp echer Ies nouvelles spoliations, en faisant naitre dans el monde politique de grandes espărances ». (Les annexions et Ies plebiscites dan s l'histoire contcmporaine, Paris, 1880, pag. 10 şi urm). 10 KJ'VLSTA FUNOATTU.OB SBGAIJl 246 biscitul apare la finele sec. al XVIII-lea, ca o cutumă internaţională, susceptibilă însă de a Tealiza o interesantă desvoltare şi perfec- ţionare în sec. al XlX-lea şi de a modifica, adeseori radical, harta politică a lumii. Dar teoria plebiscitară reprezintă şi o reacţiune naturală şi justă contra abuzurilor politicei de echilibru, care ca şi dreptul de cu- cerire, consideră popoarele ca un accesoriu al teritoriului, aproape ca o turmă ce se poate ceda, schimba, vinde, fără ca voinţa sa să conteze. De aceea în sec. al XlX-lea , vom constata acest fenomen nou, nu al contestării - ca în trecut - a legitimităţii voinţei colective, împământenită odată cu principiile caracteristice ale Revoluţiei franceze, ci al luptei între oportunitatea principiului echilibrului puterilor şi valabilitatea principiului plebiscitar. Astfel, când diplomaţia europeană este inspirată din principiile vechi, al echili- brului, al legitimităţii dinastice, al erarhiei internaţionale, etc. - astfel cum se manifestă Congresul dela Viena, din 18M—1815, - asistăm la ignorarea completă a dreptului de auto—dispoziţie a popoarelor şi la repartizarea de teritorii, conform vechii concepţii: teritoriul este proprietatea suveranului1). Dar, când aceeaşi diplomaţie europeană redevine respectuoasă faţă de principiul suveranităţii popoarelor şi conştientă de abuzu- rile şi inechităţile politicei de echilibru, - pe care viaţa interna- ţională din prima parte a sec. al XlX-lea le evidenţiază mai mult ca oricând, - asistăm Ia reînvierea prestigiului principiului plebiscitar. Această fază - interesantă cu deosebire pentru materia noastră - este desigur provocată de irezistibila deşteptare a naţionalităţilor supuse, de învierea suflului democratic, ca şi de mişcarea ideilor. *) *) Intr’adevăr în Congresul dela Viena triumfă această teză, susţinută în special de Hardenberg. El nu recunoaşte decât un drept: . .Le droit de con- quete, le droit de la force... je pourrais citer en notre faveur tous Ies publi- cistes anciens et modernes Ies plus cel&bres qui s’accordent unanimement i venir â l’appui de ma thise ». Acestei teze se opune Talleyrand, când invocă : «le droit public europeen # - al cărui principiu fundamental este «...que la souveraineti ne peut etre acquise par le seul fait de la conquete, ni passer au conquirant si le souverain ne la lui cfede...». (V. Angeberg : Le Congris de Vienne, t. I, pag. 215 şi urm.). Ca urmare, spune Prof. R. Redslob : «...on pourrait ecrire des chapitres sur Ies iniquites de cett epoque... Mais il est inutile de parcourir toute cette chronique d'attentats contre la liberte des peuples... Un seul rayon de lumi&re, bien faible, pen&tre dans cette nuit. Les traitis reconnaissent du moins le droit foption, aux peuples dont l’alligeance politique est modifiee...». (Art. 7 de la Paix de Paris de 1815 ; art. 17 de la Paix de Paris de 1814 ; art.-2o de lracte final du Congris de Vienne), (loc. cit., pag. 345). TEORIA 81 PRACTICA PLEBISCITULUI INTERNATIONAL 147 cunoscută sub denumirea de « meditaţia originilor». In domeniul vieţii internaţionale, această fază poartă denumirea de epoca politicei principiului naţionalităţilor şi cel mai convins susţinător al ei ră- mâne desigur Napoleon al IlI-lea1). Şi, este important de reţinut, că această fază se inaugurează cu înscrierea principiului consultării populare, în Tratatul dela Paris din 30 Martie 1856, în ceea ce priveşte viitoarea organizare a Ţă- rilor Române. Dacă principiul a fost susţinut cu căldură de împă- ratul Napoleon al IlI-lea, al cărui tron fusese stabilit tot prin mij- locirea plebiscitului, 2) vom remarca, cu acea istorică ocazie, unani- mitatea acordului, asupra procedurii plebiscitare, a Puterilor Mari, deşi unele dintre ele nu aveau încă înscris în dreptul lor intern, prin- cipiul suveranităţii populare. Deşi un plebiscit independent de orice cesiune teritorială, consultarea populară din Ţările Române, prin felul cum a fost organizată, - alegerea Divanurilor Ad-hoc sub supravegherea unei Comisiuni Europene, - reprezintă un progres în desvoltarea acestei proceduri. Ea a fost de natură adică - după eli- minarea tuturor dificultăţilor - să exprime reala voinţă obştească, care s’a concretizat în cunoscutele patru puncte, în fruntea cărora figura mult dorita Unire a Principatelor Romane. Metoda consultării populare este apoi larg folosită în acţiunea pentru unitatea italiană. Ea reprezintă instrumentul de degajare a conştiinţei naţionale la Italieni, ce trebuia să ducă la realizarea acelei idei predominante (Mancini), care este naţiunea unită, organizată în Stat naţional. Astfel, pe această cale a plebiscitelor succesive, îşi declară reunirea lor la Regatul Sardiniei şi Piemontului, micile State din peninsula Italică : Modena, Bologna, Parma, Placenţia, Toscana, Sicilia, Regatul Neapolului, Statele pontificale, Umbria (plebiscitele din 1 şi 15 Martie, 15 şi 21 Octombrie 1860) şi Veneţia (1866 la 21 şi 22 Octombrie). De asemeni, după ocuparea Romei de către trupele italiene, la 20 Septembrie 1870, un plebiscit vine să confirme integrarea sa în noul Regat al Italiei 3). x) . .L’Empereur a embrasse la doctrine avec passion .11 a fait d'elle un article de foi de sa politique etrangere, On di rai t que, ne pouvant conquerir l’Europe par Ies armes, comme son illustre parent, il ait voulu la dominer par la force d’une idee morale, et se donner ainsi le prestige d’un sauveur, la dignite d’un arbitre dans la diplomaţie ». (Seignobos : Histoire politique de VEurope Corttemporaine, Paris 1897, pag. 740). a) Prof. Lieber distinge plebiscitul naţional, de plebiscitul anexionist sau internaţional. 3) Să remarcăm că într’adevăr, în opera de unificare italiană, epocă di- stinctă în istoricul plebiscitului, după părerea lui Freudenthal «le plebiscite n'est que le moyen de mettre â jour la volonte de la nationalite ou de ses frag- ments. Ici, le plebiscite sert la conscience naţionale. II permet â une nation qui tend ă devenir Etat, d’atteindre son but *. (Alex. Bordur, loc. cit., pag. 287) >48 K£tiSXA rUM>AÎUlX)K EUCiiuUi Dar plebiscitele care au fost considerate, m discuţiile ulterioare,, ca * piatra de încercare a valorii metodei plebiscitare » (S. Wambaugh), au fost acele din Nice şi Savoie, teritorii retrocedate Franţei, de către Italia, prin tratatul dela Turin din 24 Martie 1860. Acest tratat de cesiune - primul care institue o consultare populară, - prescrie r * Majestatea Sa Regele Sardiniei consimte la reunirea Savoiei şi a arondismentului Nice-i către Franţa, şi renunţă pentru el şi toţi descendenţii şi succesorii săi, in favoarea Maiestăţii Sale împă- ratul Francezilor, la drepturile şi titlurile sale asupra ziselor teri- torii. Este convenit între Maiestăţile Lor că această reunire va fi efectuată fără vre-o constrângere a voinţei populaţiilor şi că Guvernele împăratului Francezilor şi a Regelui Sardiniei se vor înţelege cât mai curând posibil, asupra celor mai bune mijloace de a aprecia şi a constata manifestările acestei voinţe». Consultarea populară, de această dată cu scrutin secret, care a avut loc Ia 15 şi 16 Aprilie îrt Savoie, la 22 şi 23 Aprilie în Nice a dat o considerabilă majoritate de voturi Franţei. In Savoie, 130.533 voturi pentru anexare, 235 contra, şi 71 nule ; în Nice 25.743 voturi pentru anexare, 160 contra şi 30 nule. Critice numeroase nu au lipsit însă de a se produce. Ad- versarii metodei plebiscitare pretindeau că populaţia ştia că cesiunea fusese anterior hotărîtă, şi că funcţionarii au dat dovadă de par- ţialitate. Susţinătorii acestei metode arătau din contra libertatea exprimării populare, lipsa oricărei presiuni sau falsificări de vo- turi, şi semnalau că criticele vin mai ales dela scriitorii germani,, n principiu ostili oricărei consultări populare. Dar discuţiile contro- versate, în jurul acestor două plebiscite, demonstrează interesul special pe care îl prezenta instituţia, în opinia publică a timpului1 2)- Câţiva ani mai târziu, în 1863, cu ocazia plebiscitului prescris pentru insulele Ioniene*), şi în 1866, cu ocazia încheerii tratatului dela Praga (23 August), care termina războiul pruso-austriac - în care tratat se înscrisese, la insistenţa lui Napoleon III, clauza din art. 5 3) referitoare Ia consultarea populaţiilor din Schleswig-ul septen- trional - discuţiile în jurul metodei plebiscitare deveniră deasemeni 1) Vezi de ex.: Fr. Grivaz : Le plebiscite d’annexion de 1860 en Savoie eC dans le Comti de Nice (Rev. G6n. de Dr. Intern. Publ., t. III, pag. 570 şi urm.); Bourgeois : L'Annexion de la Savoie ă la France (R. D. I. P., t. III,- pag. 673). 2) Prin tratatul din 13 Iulie 1863, încheiat între Marea Britanie, Franţa,. Rusia şi Grecia. 3) Astfel redactată : * Sa Majeste l'Empereur d'Autriche transfere â S. le Roi de Prusse tous Ies droits acquis dans la paix de Vienne sur Ies duches de Holstein et du Schleswig, avec la reserve que Ies populations des districts s:ptentrionaux du Schleswig, şi elles expriment, par un suffrage libre, le dăsir d'appartenir au Danemark, devront etre cedee â cet Etat 0. (Martens, N.R.G.,. *; XVII, dag. 344). TEORIA 31 PRACTICA PLEBISCITULUI INTERNATIONAL 14» <îe vie actualitate. Ele ajunsesră Ia apogeu, după ce Prusia anexă contrar zisei clauze, care rămase neaplicată, totalitatea ducatelor, la 12 Ianuarie 1867 * *). După această dată, se constată de altfel o renunţare la practica plebiscitară. Nu numai pentrucă războaele naţionalitare dela mijlocul sec. al XlX-lea fuseseră lichidate, ci şi pentrucă odată cu consoli- Iea consultări populare în insula Saint-Barthelemy, cedată Franţei de Suedia sub rezerva expresă a consimţământului populaţiei (trat. din 10 August 1877); sau în Antilele daneze, cedate St. Unite de către Danemarca (Ianuarie 1868); sau în teritoriile Tacna şi Arica, de "vechiu litigiu, între Peru şi Chili (trat. dela Ancon din 20 Octom- brie 1883)a). Dar se ignoră complet principiul şi. metoda ple- biscitului, în opera teritorială şi politică consacrată prin tratatul .dela Berlin (13 Iulie 1878), în care parţiale aplicaţiuni ale principiului -naţionalităţilor sunt efectuate. Dacă în acel tratat se admite, ca o sancţiune de ordin internaţional, separaţiunea pnor teritorii de Statul vinovat de o rea administrare sau persecutare a populaţiilor respec- tive (în speţă de Turcia), ceea ce înseamnă legitimarea dreptului de secesiune, în împrejurări excepţionale, nu se prescrie în nici un caz reglementarea chestiunilor de suveranitate şi de frontiere, în litigiu, prin recurgerea la calea plebiscitară. Procedând astfel, Cancelarul Bismark, preşedintele Congresului, impune concepţia germanică tradiţională asupra statului, în principiu ostilă doctrinei plebiscitare, ca avându-şi fundamentul în supremaţia voinţei individuale, pe care acea concepţie o respinge. De aceea Prusia a refuzat să ceară - cum am văzut - opinia locuitorilor din Schleswig asupra regimului po- litic instituit prin tratatul dela Praga ; de aceea Germania a 'anexat Alsacia-Lorena în 1871, neconsultând populaţiile şi ignorând voinţa lor exprimată în Adunarea dela Bordeaux; de aceea ea a procedat Ia anexarea insulei Helgoland, în 1890, fără vre-un ple- biscit. ... . . In fine, să mai amintim ultimele două plebiscite anterioare răz- boiului mondial, acestea din sec. al XX-lea : primul în Norvegia, cu ocazia dizolvării în 1905 a Uniunii dintre cele două State scandinavice, în care un număr de 368. 208 voturi s’au pronunţat pentru separaţie *) Prin Convenţia Încheiată cu Germania lan Octombrie 1878, Austria renunţă să ceară plebiscitul stipulat prin tratatul dela Praga. Vezi Von Holt- zendorff iL'abrogationdel'articleV du Trăiţi de Prague. (R. D. I., t. X, pag. 581). *) Litigiul a durat Încă timp Îndelungat. Protocolul din ao Iulie 1933 U .■supune arbitrajului Preşedintelui St. Unite. (V. Montarroyos : La Question adu Pacifique devant le Droit International, 1933). 150 REVISTA EcWIlA'niLOK BEOAUS! şi 184 cohtra *) ; şi al doilea, plebiscitul din Creta, pentru consacrarea Unirii cu Grecia. Am constatat astfel, - cu toate obstacolele ivite în sec. al XIX-Lea în calea desvoltării dreptului de auto-determinare a popoarelor, - că în repetate rânduri s a făcut apel la calea plebiscitara, pentru so- luţionarea litigiilor de suveranitate şi pentru legitimarea cesiunilor teritoriale. Fără a merge până la a susţine, că sec. al XlX-lea «a ri- dicat plebiscitul la rangul de principiu de drept internaţional *• (Th. Ruyssen), fără a admite că dreptul de auto-determinare este deja o regulă juridică în acest secol, vom recunoaşte că, prin frec- venţa cazurilor în care s’a recurs la plebiscit, şi prin interesul pe care l-a provocat în lumea doctrinarilor, a publiciştilor şi în opinia publică, * plebiscitul a fost în onoare în sec. al XlX-lea » (Louis Le Fur). Astfel fiind, este cu deosebire important pentru înţelegerea operei plebiscitare de după războiul mondial şi pentru aprecierea valorii Intrinseci a consultărilor populare, să desprindem caracterele comune şi diferenţele plebiscitelor amintite şi felul cum ele au fost apreciate în doctrina dreptului internaţional. a) Putem constata, mai întâi, că primele plebiscite, adică acele ale Revoluţiei franceze şi cele ce au servit drept bază juridică unităţii italiene 1 2), au avut un caracter unilateral. Dar un mare număr de consultări populare sunt efectuate în virtutea unor stipulaţii exprese din tratate. Aceste stipulaţii pot interveni fie între Părţile interesate şi Marile Puteri, - care îşi arogă dreptul de a prezida sau a tranşa di- ferendele de suveranitate şi de frontiere, - fie numai între Părţile interesate, cu eliminarea oricărei Puteri terţe 3). In fine, plebiscitul norvegian din 1905 are un caracter special. El a fost organizat de către guvernul norvegian, în baza unei rezo- luţii adoptate de către Riksdagul suedez. b) Este interesant de a se semnala că din seria plebiscitelor cu- noscute, nici unul dintre acele ce au avut loc în virtutea unui acord, nu a servit ca sancţiune a unui război de cucerire ; după cum nici unul, cu excepţia acelor din Moldova şi Muntenia, nu a avut loc în urma unui război. c) Vom remarca de asemeni, că în ceea ce priveşte controlul 1) Vezi Z. Jordan : La Separation de la Suede et de la Norvege, Paris, 1906, pag. 88—100 şi urm. *) Trebue exceptat plebiscitul din Veneţia, înscris într’un tratat. Clauza respectivă prevede că împăratul Austriei consimte la unirea Regatului Lom- bardo-Veneţian cu Italia, sub rezerva consimţământului poporului. 3) Să amintim în această ultimă categorie plebiscitele din : Savoie, Nice, Antilele daneze şi Insula Saint-Barthelemy. TJBOKU SI KRACIICA PLEBlSCrrCUJI INXKIlNATiONAL 151 efectuării plebiscitului, - element primordial pentru aprecierea sincerităţii voinţei populare, - formula adoptată în plebiscitele Re- voluţiei Franceze şi ale sec. alXlX-lea, nu a fost prea fericită, şi ea a ocazionat numeroase critice în jurul acestei proceduri. Astfel întâlnim în plebiscitele Revoluţiei franceze controlul efectuat de către guver- nele provizorii, sau de către guvernele provinciilor, favorabile unirii, sau de către comisarii sarzi. La Roma însă, plebiscitul din 1870 este organizat de către o Comisie specială, numită de către gene- ralul Cadorna, care ocupase oraşul. O altă formulă este aceea a controlului din partea Statului ce- sionar (aplicate în plebiscitele din Nice şi Savcia, în 1860), sau din partea unui Stat neutru, prin delegatul său (ex. în plebiscitul din insulele Ioniene, în 1863, se întâlneşte prezidenţia delegatului Marei Britanii). In fine formula controlului printr’o Comisiune Europeană, deasemeni este utilizată în sec. ai XlX-Iea (de ex. în cazurile plebisci- telor din Moldova şi Muntenia, din 1857, cu oarecare menaja-e mente însă pentru Turcia, care de fapt a avut supravegherea opera- ţiilor). Cele mai multe dintre metodele utilizate în această materi, au fost însă cu drept cuvânt criticate, ca nefiind susceptibile de a asigura deplina imparţialitate şi obiectivitate, elemente esenţiale pentru valabilitatea principiului plebiscitar; pentru atingerea acestui scop, fiind necesar sau controlul unui neutru, sau acela al ambelor părţi, în mod concomitent, sau în fine al unei Comisiuni Internaţionale, preocu- pată numai de găsirea celui mai eficace mijloc spre a se interpreta just, libera voinţă a populaţiilor. d) O altă caracteristică ce se degajează din plebiscitele trecutului este aceea privitoare Ia calificaţiile electorale. Vom observa, în această ordine de idei, că primele plebiscite au avut Ioc prin sufrajul tuturor cetăţenilor, bărbaţi adulţi, care plătesc un impozit minim. Mat târziu, se limitează sufrajul, cerându-se votanţilor anumite bu- nuri sau o anumită instrucţie. O ultimă fază o reprezintă sufrajul universal. Restricţii ale dreptului de vot, se pot semnala, în ceea ce priveşte pe analfabeţi (plebiscitele italiene şi acel din insulele Ioniene), sau condiţia exercitării unei profesiuni, sau a unei proprietăţi, com- pletată cu eliminarea dela vot a analfabeţilor (de ex. în plebiscitele din Ţările Române). Sistemul de exprimare a votului a urmat evoluţia sistemului adoptat în alegerile ordinare. Astfel constatăm, în plebiscitele Revo- luţiei franceze, votarea viva voce, spre a trece Ia sistemul votării secrete, cu buletin, odată cu efectuarea plebiscitelor italiene. e) Să remarcăm apoi, că din punct de vedere juridic, unele dintre plebiscitele semnalate consacră ruperea unei legături juridice izvorîtă din dreptul constituţional, iar altele a unei legături juridice de ordin internaţional. REVISTA FUNDAŢIILOR REGI ALE 153 f) In line, ca o ultimă caracterizare, de special interes, vom remarca că în timpul Revoluţiei franceze, votul locuitorilor precede cesiunea; pe când în perioada următoare, el o urmează, în general, spre a o consacra şi legitima 1), Practica plebiscitară a secolului trecut, cu caracteristicele-i fi- xate, a făcut ca în conştiinţa juridică obştească să se împământenească această concepţie inovatorie, că cesiunile teritoriale nu sunt valabile, decât cu condiţia ca populaţia interesată să consimtă. Astfel schim- bările teritoriale ar fi condiţionate şi de consimţământul populaţiilor, şi de acordul Statelor interesate. Consimţământul populaţiilor apare ca un element atât de preţios în concepţia multor gânditori, încât în cunoscuta sa disertaţie asupra naţiunii, dela 11 Martie 1882 * *), Emest Renan nu ezită a proclama că « dreptul populaţiilor de a de- cide de soarta lor este singura soluţie a dificultăţilor timpului pre- zent *, şi că «voinţa indivizilor constitue criteriul principal al na- ţionalităţii, de aceea însuşi principiul naţionalităţilor ar putea fi denumit dreptul popoarelor de a dispune de ele însele », Şi acest drept de liberă dispunere, - care în stadiul angajamentelor internaţionale dm secolul trecut apare ca un drept ideal încă, - care adeseori se revoltă contra dreptului pozitiv, - se prezintă sub două aspecte, după domeniile în care el se exercită : intern şi extern. A dispune în dome- niul extern înseamnă : a) a se putea pronunţa populaţia respectivă, cărui Stat doreşte să aparţină (dreptul de secesiune) şi b) a nu putea fi separată de Statul căreia aparţine, fără a fi consultată {dreptul de plebiscit). ie ¥ * Şi atunci este locul de a ne întreba, cum se răsfrâng aceste aspecte ale dreptului de auto-determinare, în doctrina dreptului interna- ţional, ale cărei sufraje sunt determinante, în genere, pentru pozi- tivizarea Ia un moment dat, a unui principiu teoretic? Cum ne interesează în special dreptul de plebiscit, vom remarca că parte dintre autori, semnalând avantajele pe care practica ple- biscitară le-ar putea aduce promovării armoniei internaţionale, au devenit apologeţi ai acestui drept, de specială semnificaţie morală (Pradier-Fodere), Astfel Bluntschli cere pentru valabilitatea unei cesiuni teritoriale «recunoaşterea acestei cesiuni de către persoanele care locuesc pe teritoriul cedat şi care, bucurându-se de drepturile lor politice, trec *) Interpretând această evoluţie, P. Fauchilie constată: « C’est cette der- aiere conception qui en rialite constitue vraiment ce qu'on appelle le ple- biscite ; un plebiscite ne peut etre que la ratification d'un fait d£jâ rdalise ec accompli * (loc. cit., pag. 790—791). *) Qu’est-ce qu’une nation? TEORIA §1 PRACTICA PLEBISCITULUI INTERNATIONAL la noul stat »*). Calvo de asemeni crede că, « spre a detinitiva şi' va- lida cesiunea, transfertul sau vinderea unui teritoriu, trebue ca lo- cuitorii teritoriului chemat să-şi schimbe naţionalitatea, să-şi dea consimţământul expres sau tacit... pentrucă astăzi naţiunile nu mai constituesc o turmă, a căror atribuire unui sau altui Stat se de- cide la masa verde a unui Congres...»* 2 3 * *). Pentru Esmein «este neuman, contrar inviolabilităţii persoanei umane, de a despărţi de patria lor, contrar voinţei lor, un grup de cetăţeni care-i aparţin în virtutea istoriei naţionale, şi prin puterea afecţiunilor lor»*). In fine, Pasquale Fiore proclamă că « este un principiu absolut ca cesiunile teritoriale să nu fie valabile fără consimţământul special al locuitorilor » *). Iar în lumina nouilor precizări recente ale drep- tului de auto-determinare şi a ultimelor consultări plebiscitare, Georges Scelle afirmă categoric că « dreptul popoarelor exclude orice anexiune violentă, sau pacifică, neconsimţită » 6) ; pentrucă naţiunea, * această formă morală a umanităţii» (N. Iorga), este un element atât de preţios, încât ei «trebue să i se recunoască dreptul de li- beră dispoziţie » (J. Barthelemy) 6). Dar alături şi paralel cu această operă de omagiere a dreptului de plebiscit, un puternic curent de opoziţie se poate remarca în doc- trina dreptului internaţional, curent izvorît din viciile practicei plebiscitare, din exagerările la care acest drept, invocat fără li- mită, poate duce, ca şi din îndoiala însăşi, dacă plebiscitul fixat la o anumită dată, este cel mai apropiat mijloc de sezisare a voinţei colective. Autori reputaţi, ca Chretien, Diena, Von Holtzendorff, Freudenthal, Von Liszt, Nys, Oppenheim, Rivier, Stoerk, Fr. von Martens, Piedelievre, P. Fauchille, etc., demonstrează cu bogate argumente şi judicioase observaţiuni, gravele inconveniente ale siste- mului plebiscitar, fără a contesta totuşi Valoarea morală a concep- tului de auto-determinare şi a instrumentului practic de concreti- zare a acestui concept, plebiscitul. S a arătat astfel, printre altele, că recunoaşterea formală a unui drept de plebiscit, în dreptul internaţional pozitiv, ar duce incon- testabil Ia fărâmiţarea Statelor, şi prin aceasta Ia anarhizarea Comu- nităţii internaţionale. Pentrucă proclamând primatul voinţei indi- *) Bluntschli: Le droit internaţional codifie (trad. par G. Lardy), Paris 1881, pag. 286. 2) Ch. Calvo: loc. cit., pag. 333. 3) Esmein : Cours de droit constitationnel, Paris 1899, pag. 535. *) P. Fiore : Nouveau droit internaţional publique (trad. par Ch. Antoinc) Paris 1885—1886, t. V, pag. 6. * 6) Georges Scelle : Essai de systâmatique du droit internaţional (R. G. D. I. P., a. 1923, t. XXX, pag. 129). '*) Joseph Barthelemy : Democraţie etpolitique etrangere, Paris 1918, pag. 435. *54 BXVUn'A FUNDAŢIILOR RKlîAL viduale, un astfel de drept ar putea legitima orice mişcare secesio- nistă, cum au invocat de ex. Statele sudiste în războiul de secesiune american (1861—1865). Şi dacă Statele ar consimţi la aceasta, ar însemna a subscrie la ruina lor, acreditând o concepţie pe cât de primejdioasă, pe atât de nejuridică. Pentrucă «teritoriul este unul dintre elementele esenţiale ale Statului.orice colectivitate este inseparabilă de solul pe care trăeşte. •. dacă individul nu este legat' de teritoriu şi poate trece dela un Stat Ia altul, fără a lua nimic din teritoriu] naţional, nu poate fi permis aceasta unei colectivităţi pu- blice, care pretinde să treacă la un Stat străin, pentrucă aceasta ar însemna să ia cu dânsa teritoriul pe care-I locueşte..1). S’a obiectat de asemeni, că plebiscitul implică supunerea, subor- donarea unei minorităţi, faţă de majoritate, ceea ce nu este nici just, nici raţional. «Pentru ce majoritatea trebue să facă lege - într o chestiune atât de importantă - unei minorităţi, care- poate fi foarte numeroasă? Un milion de cetăţeni vor dispune de opt sute de mii, fără a socoti pe femei şi copii, vcr leza interesele lor, vor contraveni dorinţelor lor. Nu ar trebui să se proclame ne- cesară unanimitatea voturilor locuitorilcr din teritoriul cedat? Şi este posibilă de realizat această unanimitate? Apoi nu ar trebui să se ceară consimţământul locuitorilor din întreaga ţară de care depinde regiunea cedată? Pentrucă este interesată la desmembrarea Statului, întreaga-i populaţiune. Este apoi just ca generaţia prezentă să poată angaja pentru totdeauna generaţiile viitoare»2). S’a remarcat, în fine, că dacă voinţa populaţiilor este un element atât de preţios pentru legitimarea unei cesiuni şi a unei anexiuni teritoriale, această voinţă colectivă se poate aprecia şi se poate mani- festa prin diferite mijloace, dintre care plebiscitul nu este întotdeauna cel mai perfect. Analizând această obiecţiune, verificată de practica plebiscitară, autori ca Funk-Brentano şi Sorel, ca Pasquale Fiore, etc. au putut conchide că «plebiscitul poate într’adevăr să fie una dintre manifestări!e opiniei populare, dar nu este nici singura, nici cea mai decisivă»3), iar adeseori «sistemul plebiscitar nu este decât o vorbă sub pana autorilor, iar pentru guverne, o închipuire de le- galitate, de care ei uzează spre a ascunde scopurile lor egoiste * (Piedelit-vre) 4). Dar dintre paginile numeroase ce s au scris contra teoriei ple- biscitare. puţine izbutesc să impresioneze, ca aceea pe care ne-o x) Louis Le Fur : Races, Nationalites, Etats, Paris, 1922, pag. 73. 2) P. Fauchille : loc. cit., pag. 792. J) Funk-Brentano et A. Sorel: Precis de droit des gens, Paris 1877, pag, 335 şi urm. ; P. Fiore : loc. cit., t. II, pag. 571. 4) Piedeliivre : Prdcis de droit internaţional publique ou de droit des gens, Paris 1894—1895, t. I, pag. 375. T£OBXA 51 FBACX1CA FLUMaCIiCLUl INTERNAT1UNAX, 15 > prezintă Prof. H. Hauser, în substanţialul său studiu : « Le Principe des Nationalites, ses origines historiques »1). In ea găsirii un ade- vărat rechizitoriu contra neajunsurilor pe care plebiscitul le prezintă, Intr’adevăr - spune acest autor - plebiscitul nu ar putea fi valabil decât dacă el este practicat cu întreagă bună credinţă. Un plebiscit organizat sub controlul unui Stat învins, fremătând încă de învin- gerea sa, nu poate inspira nici o încredere. Un plebiscit într o ţară din care o importantă parte a populaţiei de origine a fost expulzată sau constrânsă Ia emigrare ar fi un plebiscit mincinos. Mincinos încă, plebiscitul practicat într’o ţară, asupra căreia cuceritorul ar fi aruncat o fracţiune considerabilă din proprii săi naţionali. Căci dacă s ar admite consultări practicate în aceste condiţiuni, ar fi foarte uşor Statului anexant de a modifica după placul său com- poziţia populaţiei din teritoriile anexate, invocând apoi, pentru a acoperi uzurparea sa şi a-şi legitima violenţa, o aşa zisă aprobare populară. Europa ar cunoaşte atunci forma cea mai odioasă a vio- lenţei, violenţa ipocrită care se împodobeşte în hainele dreptului. Ceea ce trebue degajat este deci adevărata voinţă, nefalsificată, a populaţiilor. Această voinţă nu se exprimă decât foarte imperfect într’un vot emis la o zi fixă, şi în care întâmplarea sau abilităţile administrative vor juca întotdeauna un mare rol. Ea se exprimă mult mai bine în plebiscitul de toate zilele pe care-1 constituesc mani- festările multiple, reacţiunile quasi-instinctive ale sufletului popular, rezistenţele sale, simpatiile sale, ataşamentul de simbolurile sale, câte- odată de limba sa, adeseori de religia sa, totdeauna de amintirile sale ». Intr’adevăr, meditând asupra obiecţiunilor sintetic prezentate de către Prof. Hauser, se poate conchide că este în interesul unei reale şi obiective sezisări a voinţei colective, a nu abuza de practica plebiscitului. Gravele inconveniente pe care această practică Ie pre- zintă, de natură a altera până Ia falsificare voinţa pcpulaţiunilor con- sultate, recomandă o raţională recurgere Ia dânsa, când există adică o îndoială asupra sentimentului naţional, când nu există un mijloc mai perfect de a-I desprinde, când lipsesc, cu un cuvânt, elementele constitutive ale plebiscitului de toate zilele, mult superior ca valoare juridică şi ca semnificaţie morală. Ori de câte ori însă, îndoiala nu există asupra sentimentelor populaţiei dintr’un teritoriu supus unui transfert de suveranitate, plebiscitul apare ca inutil şi chiar primej- dios. Pentru că trebue întotdeauna accentuat «plebiscitul nu pre- zintă nici un alt interes decât de a fi afirmaţiunea sentimentului naţional; el fiind deci inutil întotdeauna când acest sentiment nu este îndoelnic» (Louis Le Fur). A nu ţine seamă de această întemeiată observaţie, înseamnă «a recurge Ia o armă înşelătoare, care pre- tinde să rezolve cu uşurinţă totul, dar cu care se poate juca în toate J) Pitit, 1916, pag. 29. *56 BRVI8TA FT7KDATHL0B EBGAL* sensurile, şi care adeseori se întoarce contra aceluia, pe care ea pre- tinde că îi apără » 1). Astfel, faţă de marele număr de autori de drept internaţional, adversari ai practicei plebiscitare, - în domeniul teoriei ei fiind, în principiu, de acord cu apologeţii acestei practice, - s’a putut susţine că «plebiscitul este condamnat de către majoritatea doctrinei. El na este şi nici na se pare că ar putea vreodată să fie consacrat de către dreptul internaţional * *2). Şi dacă, după noi, este totuşi prematur a afirma că plebiscitul na ar putea să fie consacrat de către dreptul inter- naţional, - dat fiind că inconvenientele practice ar putea, cu timpul să fie eliminate, când organizarea Comunităţii Internaţionale ar progresa, iar valabilitatea principiului din care el derivă, este astăzi unanim recunoscută în doctrină, - vom recunoaşte însă că plebiscitul na poate fi încă considerat ca o instituţie normală de drept interna- ţional, ci mai mult un principiu de politică internaţională, a cărui practică apare condiţionată, în genere, de necesităţile acestei politice. GEORGE SOFRONIE Prof. la Pacultatea de Drept din Oradea *) Rini Johannet: Le principe des nationalitis, Paris 1923, pag. 31. *) Dr. M. Gansiorowski: Societi des Nations et problime de la paix, t. II Pari s 1937, pag. 36. POEZIA ROMÂNEASCĂ IN 1933 Cercetătorul literar, în tendinţa unei eventuale sinteze a poeziei noastre contemporane, este oarecum silit de natura obiectului său să facă o demarcaţie categorică între epoca dinainte de război şi aceea post-belică. Nu doar că ar fi contaminat de frenezia unei părţi din tânăra generaţie, care e încredinţată că totul e de refăcut, de oarece tot ce s’a făcut înainte e caduc sau chiar inexistent. Din parte-ne, nu nesocotim nimic din ceea ce, generaţie cu generaţie, se adiţionează valabil, ca un spor în patrimoniul civilizaţiei. Pe de altă parte, nu credem că un nou spirit, sau -cum se mai spune - o nouă spiritualitate, ar fi raţiunea acestei demarcaţii. Motivul real este mult mai simplu. Suntem constrânşi de un proces lăuntric de evoluţie literară, să delimităm în acest sens. Intr’adevăr, ceea ce caracterizează ca un punct terminus data de 1914 şi ca un punct iniţial data de 1919, e un fenomen îndoit, care atestă că războiul a fost un punct crucial în desvoltarea literaturii noastre : şi, încă odată, nu războiul ca factor moral şi subsecvent artistic, ci numai cronologic, prin simplă coincidenţă. In ce constă dublul fenomen? întâi, încetarea influenţei de formă şi de substanţă, a poeziei emi- nesciene, care nu e de nimeni contestată ca întindere şi adâncime, cu oarecare nuanţe însă : astfel, bunăoară, spre deosebirş de cri- tica universitară, care vedea în P. Cerna pe primul mare poet ori- ginal, după Eminescu, noi îl considerăm un poet secundar şi mai ales ultimul în dată dintre poeţii eminescieni, încheind aşadar o epocă. In firească legătură cu acest sfârşit, care pune capăt unei perioade de trei decenii, este începutul unei lirice noi în afară de cadrul socotit normal al literaturii noastre. De bună seamă, nimic nu începe, în artă, din momentul exact când ceea ce preceda înce- tează. Ceea ce pare un început este de fapt o consolidare a unor tendinţe subterane, ajunse la maturitate. înlocuirea unei forme de artă, a unui ideal de frumos prin altul nou e un fenomen de du- rată, de înceată devenire. Se vorbeşte adesea în literatură cu un vo- cabular împrumutat politicei, de revoluţii. La drept vorbind o re- voluţie literară nu e decât o enunţare improprie, care ignoră sau wnwi'i hUNDA'f IILOR J .‘XC ALB. 35* simulează ignorarea unui proces treptat de devenire. Aşa s’a rostit prin 1920 cuvântul de poezie nouă. De fapt, ceea ce unii publicişti tineri numeau poezie nouă, cu iluzia specifică a tineretului prin care îşi asumă mesianic o misiune, era o poezie cam de cincisprezece ani organizată de o întreagă generaţie de poeţi. Numai că abia după război s’a dresat inventarul şi bilanţul producţiei poetice noi. Cel care în bună parte a contribuit metodic la aceasta, din înşuşi grupul artizanilor prefacerii, a fost poetul N. Davidescu, într’o serie de articole literare apărute în «Flacăra» prin 1921. Perspectiva tim- pului a lipsit ca de obicei criticei profesioniste, şi numai aşa se ex- plică faptul că din însăşi rândurile militanţilor unei alte poezii a eşit formularea diferenţierii. De altfel, criîica profesionistă, repre- zentată de relativ cel mai adaptabil mutaţiunilor de sensibilitate artistică şi anume de d. E. Lovinescu, a căutat să câştige din timpul pierdut şi să contribue la clarificarea procesului, întâi prin lansarea unei serii de recruţi lirici în periodicul său « Sburătorul » apoi, după un scurt interval, prin lucrarea intitulată «Poezia nouă» (1922). Am indicat aceste două prime încercări de luminare a transformării poeziei româneşti, ca două remarcabile documente, de care istoria literară va trebui să ţină seamă. Ca un fenomen cu deosebire semni- ficativ este in aceeaşi vreme (1919 - 1922) trecerea pe un plan se- cundar a poeziei d-lui Ion Minulescu, care acaparase prin carac- terul ei retoric şi facil «simbolismul» - primul nume generic aj poeziei noi - oarecum cu exclusivitate. . Dimpotrivă, aproape necunoscut (publicat în volum prin stă- ruinţa d-lui Ion Pillat, în 1915, «Plumb»), d. G. V. Bacovia, poet elementar, însă de o mare putere de sugestie, exprimând descom- punerea sufletească şi peisaje organic corespunzătoare, dezolate, monotone, e socotit ca exponent al tinerei generaţii şi S. S. R.-uI premiază ediţia doua a volumului său. De asemenea, deşi needitat în volum, d. Tudor Arghezi începe a fi presimţit ca un succesor original al lui Eminescu (de d. B. Fundoianu, în «Contim- poranul», 1923), după ce d. N. Davidescu subliniase cu multă pă- trundere rolul său, de a fi făcut să treacă sporul de sensibilitate con- temporană dela sămănătorism la poezia modernă. In timp ce la intervale mai mici sau mai mari, prin pietatea unui N. Davidescu, V. Demetrius sau Perpessicius, se editează în volume opera poetică a unor pionieri ai poeziei noi, necunoscuţi de public, dispăruţi prea de curând, ca Ştefan Petică, Iuliu Săvescu şi D. Iaco- bescu, începe a se lămuri rolul de tranziţie pe care l-au jucat un Macedonschi sau un D. Anghel. Prin alte cuvinte, fie prin actuali- zarea unui şir de poeţi cari au scris înainte de război, dar nu au exer- citat o influenţă precisă în ceas, fie prin determinarea istoripă a rolului pe care l-au avut în promovarea unei sensibilităţi şi a unei tehnice noi, se ajunge la o conştiinţă de sine, care serveşte ca un fel VOSSXUl BOHÂNUAaCi IX I»X» >59 de educaţie rândurilor noi de poeţi. Două straturi de poezie se disting -din ce în ce mai limpede, în cele două generaţii care produc paralel: aceea ajunsă la maturitate (T. Arghezi, Ion Vinea, G. V. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Ion Pillat) şi aceea care debutează imediat după război şi se consacră normal, în timpul unui deceniu '(Ion Barbu, Lucian Blaga, Camil Petresru, Camil Baltazar, Ilarie Voronca). Un filon de poezie individualistă şi artistică, neîncadra- bilă după definitiva ei limpezire, în tradiţia culturală românească (T. Arghezi, Ion Vinea, G. V. Bacovia, N. Davidescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca) şi un filon de poezie artistică desigur, dar prin caracterul ei chtonic, naţional, încadrabil în tradiţia pomenită (Lucian Blaga, dar mai ales Ion Pillat, Adrian Maniu, şi apoi Nichifor Crainic, V. Voiculescu). Am spus încadrabil, şi nu deadreptul încadrat, de oarece numai ele- mentul formal se mai opune pentru câtva timp încadrării fireşti a acestei poezii într o tradiţie dată. Cu aceasta suntem îndatoraţi cu puţine lămuriri referitoare la evoluţia conceptului formal al poeziei. Dacă s’a putut abuza de termenul « revoluţie » în mişcarea poetică, aceasta s’a datorit în mare măsură unor confuzii determinate de revendicări trecătoare şi neesenţiale. 0 asemenea revendicare a fost versul liber. Introdus încă din 1904 de promotorii acţiunii de la « Linia dreaptă » şi în special de d. Tudor Arghezi, în « Agate negre », apoi de d. G. V. Bacovia şi de marea majoritate a poeţilor care au avut ca puncte de reper occidentale, succesiv, simbolismul, apoi dadaismul, versul liber a fost experimentat ca un instrument de mlădiere. După treizeci de ani de necontenită folosinţă, versul liber a rămas aproape în părăsire, nu atât din pricini exterioare, raportate la public, ci mai ales pentrucă s’a vădit expus arbitrarului şi facilităţii. In măsura în care atributul principal al năzuinţelor artistice, în diversitatea lor, s a precizat a fi rigoarea, disciplina, s’a revenit la alexandrin şi Ia catren ca Ia o strânsoare necesară per- fecţiunii. O altă « revoluţie » luată în deriziune la început numai de cetitor şi curând apoi şi de «revoluţionarii» înşişi, a fost grafismul tipo- grafic luat de futurişti din faimosul « Un coup de des » al lui Mal- larme, şi lipsa de punctuaţie. Prea puţini poeţi au persistat din în- căpăţânare în asemenea absurdităţi, cultivate însă sistematic ca un fel de internaţională poetică de «bon ton », chiar când directorul revistei, cum e cazul cu «Contimporanul * d-Iui Vinea, nu e un adept al acestor « cuceriri». Dacă aşadar socotim cu bună dreptate versul liber, nepunctuaţia, fantezia tipografică şi, în sfârşit, disconti- nuitatea sintactică din « stenografia directă a dicteului subconştient supra-realist * ca pe nişte elemente neasimilate, importate din sno- bism, arborate ca o modă « ce se poartă », rămâne să încercăm a BJSVltrrA FUSDA'iULOlt IHX.AJJS 160 fixa caracterele comune ale poeziei contemporane, ce se opun unei încadrări fireşti în tradiţia poetică. Economia verbală este una din principalele trăsături ale poeziei de astăzi. Cel care a exprimat-o teoretic ca un fel de condiţie sine qua non a expresiei poetice, a fost d. Tudor Arghezi, în Cugetul ro- mânesc (revista condusă de d-sa şi de d. Ion Pillat, între 1921 şi 1923). Istoriceşte, această condiţie e un imperativ artistic, de ori- gine imemorială formulat în nenumărate rânduri, dar numai de re- centă dată înscăunat am spune cu tiranie dacă, n ar fi admis auto- nom şi intrat în auto-disciplină. Considerată ilu în excesele sale inadmisibile, ci dintr’un punct de vedere oarecum «centru », eco- nomia verbală corespunde unei nevoi organice şi permanente ale artistului, de a realiza frumosul cu luciditate, fără concesii nici faţă de sine, nici faţă de public. Ea presupune o stare de conştiinţă per- manentă, o trezie neîncetată, un control al procesului de creaţie, care poate fi în parte subconştient în punctul lui de plecare şi în prima redactare când intuiţiile emerg din străfundul subiectivităţii sau al materialului de experienţă (care priveşte mai ales creaţiile obiec- tive în roman şi în teatru) - dar nici de cum în succesivele redac- tări care au ca scop selectarea calitativă, eliminarea inutilului. Ca o derivaţie contemporană a scrisului artistic, care a coexistat totdeauna cu scrisul cursiv, - de pildă în secolul clasicismului francez maniera «preţioşilor », - este poezia aşa zisă ermetică sau eliptică. Prin suprimarea articulaţiilor sintactice, a conjuncţiilor, prin rare- fiarea verbelor, prin limbajul aluziv, care a înlocuit oarecum « fi- gurile » din poetica clasicismului greco-latin, poezia se sustrage progresiv înţelegerii publice. Ea devine treptat un alfabet esoteric, sensibil unui număr foarte restrâns de iniţiaţi, de mandarini. Câtă vreme alte moduri ale expresiei literare, ca romanul sau comedia, oricât de pretenţioase în execuţie, presupun un public, poezia se îndepărtează de cetitor. Rezultată dintr’o interiorizare spontană sau derivată din considerente adiacente esteticei, ca filozofia idea- listă, care neagă realitatea universului şi postulează realitatea ex- clusivă a spiritului, poezia tinde către o expresie cât mai sublimată, cât mai nefirească, cât mai înstrăinată de legile vorbirii. Diversele rezistenţe care sau produs în ultimii şapte ani contra poeziei arghe- ziene, care a violentat sintaxa şi a revoluţionat lexicul, dar nu a satisfăcut exclusivismul adversarilor retoricei, studiile cu caracter de manifest ale d-lor Ion Barbu, Vladimir Streinu şi Eugen Ionescu au desigur o semnificaţie care depăşeşte obiectul. Se încearcă a se substitui limbajului articulat sintactic şi cu un minimum de reto- rică, un limbaj de echivalenţe, de simboluri, de aluzii, sensibil şi inteligibil prin simpatie sau comuniune. Nici unul din modurile expresiei literare nu a manifestat în acelaşi grad ca poezia, voinţa conştientă de a se izola de societate. POEZIA ROMÂNEASCĂ IN 1933 161 La originea ei, poezia a fost un instrument de desfătare publică, însoţită de joc şi de cântec. Succesiv, pe măsură ce s’a individualizat, cercul ei de comunicare s’a restrâns : Curte, cetitori (în loc de audi- tori în massă), cenaclu (audiţie limitată), pentru a se adresa astăzi unui public redus de confraţi, de anumiţi confraţi, de confrerie. Anumite excentricităţi grafice şi caracterul adesea agresiv al ex- ceselor de şcoală explică repulsiunea reciprocă a publicului, dirijat de păzitorii tradiţiei, atenţi mai ales de a combate decât de a ex- plica fenomenul (un asemenea act de conservare este broşurică d-lui Gh. Adamescu : Curente «moderniste» în literatură, Bucureşti, 1933, care semnalează «primejdiile» în numele «bunului simţ, bunului gust, al cuviinţei, al ordinei»). Noi ne mărginim a formula evoluţia conceptului de poezie, individualistă, anti-socială sau numai asocială, care, dublată şi de o filosofie corespunzătoare, idealistă, sustrage poezia limbajului dicursiv şi armoniei exterioare (prin ritm interior sau ritm frânt, precum şi prin armonii savante, ali- teraţii, onomatopee, cu un timbru înăbuşit, învecinat tăcerii). 0 asemenea poezie cere, pentru a fi inteligibilă, o colaborare între ce- titor şi text, şi, ca într’o problemă cu mai multe soluţii, lasă mai multă libertate interpretării, deschide un câmp mai larg sugestiei. Deşi, în teoretizările lor, unii din poeţii moderni acuză un anti-intelec- tualism categoric, cu înclinare către sub-conştient sau animism, nu se poate contesta că procedeele plastice ale lor sunt de esenţă cere- brală. înşişi promotorii poeziei care se întoarce la religie ca la o atitudine de viaţă şi izvor de «inspiraţie », sau la realităţile chtonice cu o coloratură religioasă, prin nemărturisita preponderenţă pe care o acordă tehnicei, se situează pe un plan intelectualist. Cine spune tehnică, subînţelege inteligenţă. Cu excepţia mişcării dela «Con- timporanul » şi dela « Integral », care acumulează un material poetic nediferenţiat, pentru a reproduce tumultul vieţii moderne, şi care nu organizează pentru a lăsa impresia sacadată contradictorie, a existenţei, poezia contemporană manifestă primatul tehnicei. Toate inovaţiile din ultimii treizeci de ani se mai disting prin aceea că teoria precede creaţiei, ceea ce echivalează cu un spor de inteligenţă artistică şi o deficienţă de sensibilitate, de emoţie. S a putut imputa cu oarecare dreptate lipsei de emotivitate a unei poezii, de altă parte împuţinată ca suflu, ecoul ei restrâns în public. Cum însă, din exa- minarea obiectivă de mai sus a cauzelor acestui fenomen, reiese că de bună voie poezia modernă şi-a tăiat punţile de comunicare cu publicul, se adevereşte încă odată intelectualizarea progresivă a creaţiei. Am fost deprinşi cu o imagine a poetului trubadur şi am asociat în trecut lira ca un instrument natural al lirismului. Bunul simţ, în numele căruia câte un profesor ca d. Adamescu vorbeşte cu mai multă îndreptăţire decât în numele bunului gust, acest bun simţ, care era şi criteriul observaţiei satirice a lui Moliere lt 162 REVISTA FUNDAŢIILOR RKCALE poate desigur ridiculiza poezia care spune <( nous avons change tout cela» şi indică locul inimii la dreapta. Adevărul este însă că, spre a ne exprima vulgar, inima s’a mutat la cap. Sau, în limbaj propriu, poezia s’a transformat, din modalitate sentimentală a ex- presiei, în mod intelectual de emoţie plastică şi numai subsidiar de emoţie psihologică. După cum se vorbeşte azi de economie dirijată, se poate vorbi de o poezie dirijată de inteligenţă. Aşa fiind, interesul pentru artist s’a deplasat dela obiect la in- strument. Cel mai bine exprimă fenomenul Paul Valery, care, soli- citat de Societatea franceză de filosofie, să conferenţieze despre «creaţia artistică» (vezi buletinul din 28 Ianuarie 1928), s’a rostit fără înconjur : « fabricaţia este mult mai interesantă decât opera, v o spun cu francheţe ». D-sa mărturiseşte cu acelaşi prilej că şi-a făcut, dela o vârstă foarte fragedă, ca un program personal, din « creşterea de conştiinţă a operaţiilor spiritului, cu aplicare la poezie ». In măsura în care se poate afirma că nici un poet nu mai este neştiutor de mijloacele personale ale creaţiei sale, se verifică tendinţa generală, intelectualistă, a poeziei contemporane. Şi se mai verifică încă ceva. Că poezia asumă astăzi o conştiinţă de sine superioară celor- lalte manifestaţiuni ale literaturii : roman, nuvelă, descriere de că- lătorie, dramă, comedie, etc. Poezia este modul suprem al expresiei literare, prin aceea că tinde la eliminarea substanţelor străine de esenţa ei. Purificată de reziduri, ea se întoarce la natura ei de tot- deauna şi la menirea ei permanentă, care este cântecul, cu deosebirea că structural acest cântec îşi ajunge şie însuşi, nu se mai cere în- tovărăşit de instrumente străine şi îşi află rezonanţa în individul inte- riorizat, iar nu ca m ai înainte, în insul desindividualizat, celulă so- cială, componentă a unui public. Prin eliminarea anecdotei, a oca- zionalului, sau - în termeni filosofici - a contingentului, poezia este o stare de suflet ajunsă la expresie printr’o stare de conştiinţă arti- stică. Istoriceşte, au suferit o justă sublimare sonoritatea exterioară şi plasticitatea de placaj, care se subordonează ritmului de interio- rizare, pentru a se simfoniza după legi de organizare strictă, cu dis- creţie. Intre două excese, excesul discursului poetic (romantismul) şi excesul invers, al suprimării totale a limbajului concret (moder- nismul extrem), tendinţa necaricaturizată a poeziei contemporane este de a potenţa graiul în măsura strictă a viziunii interioare. Dificultăţile externe stau în racordarea publicului la o revoluţie care, după cum s’a arătat, a fost efectuată în realitate printr’o evo- luţie înceată, organică. Dar nu e mai exact de a spune că în reali- tate, aceasta echivalează cu o educaţie artistică a publicului, care rămâne un deziderat, atât în ceea ce priveşte celelalte ramuri ale acti- vităţii literare, cât şi ale artelor plastice în general? Şi ce este edu- caţia artistică, decât stabilirea unui ritm nou, de reciprocă apro piere şi înţelegere, între artişti şi public? POEZIA ROMÂNEASCĂ IX 1U33 163 Până înainte de război, poezia intra în patrimoniul public prin intermediul şcoalei, care detaşa din corpul unui volum bucăţile cu un conţinut cultural. Cum poezia noastră de la obârşie, începutul sec. al XlX-lea până în 1914, desbătea teme «mari», interferenţe culturii, ca : unitatea naţională, solidaritatea, moartea, iubirea, Dum- nezeu, natura, viaţa la ţară, etc., consacrarea definitivă a unui poet era condiţionată de comentariul didactic. însăşi poezia lui Emi- nescu nu a putut să se substitue ierarhic şi în conştiinţa publică poeziei lui V. Alecsandri, decât după ridicarea «interdicţiei » pe care i-a opus-o multă vreme şcoala. E dela sine înţeles că rolul oficial al şcoalei descreşte, în raport direct cu epurarea lirismului. ★ * * Cu volumul său nou «La Cumpăna Apelor» (Sibiu, 1933), d. Lucian Blaga îşi desăvârşeşte personalitatea. D. Lucian Blaga este un adevărat poet, un mare poet. Formaţiei sale, influenţate de li- rica germană, i se datorează frumoasa lui conformaţie pentru «lied»-ul de sugestie, strict discursiv. Ce arătare! Ah ce lumină! Stea alb, a căzut în grădină, necăutată, neaşteptată : noroc, Săgeată, floare şi foc. In iarbă înaltă, în mare mătasă căzu din a veacului casă. S’a ’ntors ah în lume o stea. Mi-s manile arse de ea. (Cerească atingere) Filosof, eseist şi dramaturg remarcabil, d. Lucian Blaga are şi în poezie o «Weltanschaung », o concepţie de viaţă. Universul său e populat de mistere, de sensuri ascunse, supra-sensibile, care se divulgă prin revelaţie. In chip de rune, de veacuri uitate, poart'o semnătură făpturile toate. Slăvitele păsări subt aripi o poartă ’n liturgice sboruri prelungi ca viaţa. In slujba luminii, urnă fără de toartă, luna şi-o ţine ascunsă pe faţa vrăjită să nu se întoarcă. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lt4 Stane de piatră, jivine, cucută poart’o semnătură cu cheie pierdută Pecete tăinuită de două ori - fată de foc, arătare, care pe ţărm ridici acum braţele peste mare, o porţi subsuori. Rune, pretutindeni rune, cine vă ’nseamnă, cine vă pune? Făpturile toate, ştiute şi neştiute, poart’o semnătură - cine s’o ’nfrunte? Crinii muntelui - subtlunari - si-o duc neajunsă pe creştet. Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte. {Rune) Arta d-lui Blaga realizează într’o măsură considerabilă idealul baudelairian, care concurează magia şi farmecul. Poetul substitue la tot pasul realităţii concrete, un univers de semne, un cosmos de semnificaţii, şi în atmosfera pe care reuşeşte s’o împânzească, sensurile ideale ni se par o realitate stringentă, din care nu ne mai putem des- face. Pentru a izbuti în întreprinderea sa delicată, d. Lucian Blaga recurge la legendă, la basm, îmbină fantasticul folkloric cu transcen- dentul care pune nimburi pe capetele arhanghelilor. Exemplul d-sale este primejdios, întrebuinţat ca procedeu şi trâtismis unei şcoli literare. Intr’adevăr, toată poezia gândiristă e contaminată de meşteşugul pe care d. Blaga l-a dus la perfecţiune, dar nimeni nu-1 egalează în antenticitate a experienţei mistice şi nici măcar în abilitate tehnică. De aceea poezia dela « Gândirea » reuşeşte în mod superior a fi monotonă şi manieristă, şi, cu toată diversitatea pe care o încearcă, nu parvine să fie altcum decât monotonă. D. Lucian Blaga aliază prestigios misterul fantasticului chtonic, românesc, cu marea taină a necunoscutului cosmic şi a divinităţii. D-sa împleteşte din trei fire de mătase un fuior subţire, dar trainic, pe care atelierul nu-1 poate confecţiona după reţetă. Structura sa cerebrală e frământată de întrebări şi de nelinişte, şi acest ca- racteţ conflictual al problematicei sale, care se rezolvă în dramă, esseu, dialectică a cunoaşterii şi poezie, îi conferă rolul de spiritus rector al unei părţi din tineretul nostru. înainte de a nc despărţi de poezia d-sale aşa de originală şi de autentică în acelaşi timp, vom mai reproduce o poezie care îl situează pe autor în neoromantism şi într o corespunzătoare << boală a veacului ». . Purtăm fără lacrimi o boală în strune - POEZIA BOMÂXEASCl IN 193S 165 şi mergem deapururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă ’n teacă. Ah . iarăşi şi iarăşi Cuvintele seacă. ■ Vânt veşnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. închidem în noi un Sfârşit subt armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune - şi mergem deapururi spre soare apune. Răni ducem - izvoare - Deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c un cântec, c’o taină. 1 (Cântăreţi bolnavi). Indicând în treacăt procedeul de sugestie al Ieit-motiv-ului, ţinem să subliniem, cu exemplul d-lui Lucian Blaga, că economia verbală se împacă perfect cu un minimum de retorică, cu un mi- nimum de discursivitate, care este necesar poeziei, şi fără de care ajungem Ia negaţia Iogos-ului. Poezia poate tinde către inefabil, ea nu îl poate însă realiza : este o contradictio in aăjecto. Cât timp se va folosi de cuvinte şi nu de sunete autonom organizate, poezia va trebui să se organizeze după o topică proprie cuvintelor, adică sin- tactic. La « Cumpăna apelor * este o sinteză armonioasă în care se contopesc într’un filon de autentică emoţie poetică intuiţia miste- relor naturale, supra-sensibilul transcendent şi folklorul supersti- ţiilor autohtone. D. Simion Stolnicu, care a debutat în 1926, Ia «Sburătorul», îşi publică primul volum « Punct vernal ». E mai mult decât un debut : o afirmare. Ultra-romantic prin somptuozitatea şi splendoarea Imaginilor, prin goticul «flamboyant» al stilului, prin narcisismul său superb, aminteşte de Gerard de Nerval din «Desdichado» : i66 REVISTA FL'.NDATULOE REGALE Sunt copilul negrelor claviaturi Melodios precum e cinteza din păduri... Dar voi, veniţi, vă ameţească dansul meu, In salonul înteţit de parfum greu! Bateţi-mi mătănii când mă ridic soldat Al pianului, surâzând fin, uscat. Frământă-mi inima, fată, crud şi lent : Va fi izvodul unui monument! Vai, zădarnic strângi în ierbar, în album, Ciripirea mea, ea va ţâşni fum Prin veac - gândeşte-te ce umbră pe un veac : Să mergem să privim minunea din iatac !- înăbuşiţi pendula, voi broda un refren : Atât m’am deprins în oglinzi de eben Să-mi văd pletele subţiri de vânăt aur, Adeseori amant, pururea faur, Că la moarte, foarte mă va umili înhumarea mea care albă va fi, Alternând prohodul cu marşul nupţial! Atunci, miloşi, la sânul ireal Să-mi furişaţi o piatră de-un negru auster, Cum idolatrizau, zvârlită din eter, Marii străbuni; să-mi ţină de urît - Talisman din cerul meu posomorit. (Auto-portret) Dela prima sa poezie publicată în revistă şi care a rămas înti- părită cetitorului ca şi toamna şi moartea, asociate neuitat, cu o generoasă articulaţie : Oare cine e ’n trăsura morţii Cărui faceţi pe făgaşuri ude Mic cortegiu către stâlpul sorţii Tu şi Toamna, singurele rude? Fost-a mai ciudată ’nmormântare ? Din brocarturi moi şi colorate, Braţul tău ţâşneşte şi brăţare Ii vădesc spumoasa voluptate! Care dintre voi mai mult, iubeşte Pe cel mort? că Toamna - văd - îi scoate Aur din Brumar şi-i rândueşte Peste dric, de pică şi pe roate! 10EZIA liOMÂNEASCA. IN 11)33 167 Grunji de aur pus-a ’n crâng şi ’n cale - Aur care mult mai trist arată Decât aurul din criptele regale Şi decât brăţara ta bogată! Iar deasupra mortului susţine, Semn firesc al zilei funerare, împotriva clipelor Senine, jerba grea de plumb din zare ’n zare. (Funeralii de toamnă) d. Simion Stolnicu şi-a rafinat uneltele şi e socotit de tânăra poezie al cărei exponent este, ca unul din cei mai preţioşi poeţi ai prezentului, prin virtuţile sale de sugestie. Dintre cultivatorii ogorului naţional al «Gândirii», d. V. Voi- culescu îşi pecetlueşte o carieră veche de două decenii, cu cel mai rotunjit accent de maturitate, în «Destin». Nu vom cita pasaje din manifestele sale poetice, care acuză cu gelozie o întârziată predi- lecţie pentru cuvântul aspru, gloduros, barbar, pe care de altfel l-a cam părăsit în producţia sa ultimă, dacă îl mai arborează pe stindard, - ci vom reproduce o poezie care îl reprezintă prin lexic neaoş şi robustă musculatură : începe să culeagă văzduhul cu piciorul. Lumina între pulpe, deschide ochii vii : In alba colivie a coapselor mlădii O neagră porumbiţă se sbate să-şi ia sborul. Dar fluturele mâinii un vâlnic a desprins Ce-şi desfăşoară norul pe sânii dimpotrivă Şi ’n luminişul tainic, sub pântece aprins, Unde tânjeşte-ascunsă mult galeşa captivă. Nu-i dans apoi, ci spumă de văl năuc. Şi cum O nvolburează pânza de horbotă-argintie, Bacanta rătăcită e-o dulce vijelie De linii fulgerate printr'un vârtej de fum. (Bacantă dansând) E un exemplu interesant de ceea ce poate da poetul când îşi părăseşte inspiraţia oarecum programatică, pândită de arcanele di- dacticului. Un alt « gândirist », mai puţin de substanţă, decât prin asimilaţie l68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ■şî mimetism, d. N. Crevedia, epigramist şi autor de schiţe umo- ristice până în ajun, a reuşit cu «Bulgări şi stele » să lovească în creştet şi să sidereze pe rutinaţii săi premergători şi o bună parte dintre criticii literari. Nu-i vom face plăcerea să-i luăm în serios pocnitorile sale sonore şi adesea triviale, dar vom exemplifica printr’o poezie facultatea sa remarcabilă de pastişe (în speţă a d-lui Tudor Arghezi) : Nu, nu-mi întinde cana întâiei noastre seri! E prea sălbatic vinul şi ziua prea e brună. Am grămădit în păru-ţi atâta jaf de lună Şi ţi-am strivit în braţe atâtea primăveri. De-ţi înfloreau cerceii pe ramurile mele, Şi toamnelor din mine, le cheltuiam toţi banii, Din bolovani de beznă, eu răsculam ţăranii. Şi-aş fi stârnit din neguri un crivăţ greu de stele. Când crucea-mi azi îşi pierde piroanele pe coastă, Vioara mea bolnavă, un nou suspin să’nceapă? Nu -mi bate vântu’n strune - şi cine să-l priceapă? O pacoste, o cobe, o leneşă şi-o proastă? Mă plictiseşti, ochi negri cum e catranul. Du-te! Luceafărul privindu-mi - orgolios, din uşă, Asvârl şi suvenirul de pâine şi de dude Şi n urma ta - şi pumnul, din vatră, de cenuşă! (Sfârşit de toamnă) Numeroase infiltraţii argheziene am notat şi în volumul de debut al unui alt începător, d. Constantin Nissipeanu : «Cartea cu grimase ». Nu le acordăm o prea mare importanţă, dacă avem în vedere că fiecare poet atestă o filiaţie, dacă nu şi mai multe, în ajun de a deveni el însuşi. Cea de a doua influenţă mai notabilă la d-sa este aceea a d-lui Ilarie Voronca, indiciu poate al unei noi orientări. Poezia socială e reprezentată prin d. Aron Cotruş, care cu noul său volum «Printre oameni în mers » (Sosnowiec, Polonia, 1933) continuă vâna din «Mâine (1928)». Ca şi d. V. Voiculescu, d-sa numără două decenii de activitate poetică, cu o evoluţie normală dela un panteism oarecum withmanian la o poetică aşişderi generoasă, care îmbrăţişează, ca în trecut, cu o frenetică simpatie universul vegetal şi animal, încheindu-se în apostolat. D-sa e anume profetul stărilor sociale din Ardeal, vestitorul unei umanităţi mai energice, al emancipării plugarului şi a minerului. POEZIA KOMÂNEASCĂ IN 1933 l5g "Cânt omul ce păşeşte aspru, apăsat, puternic de-i rămâne ’n piatră urma pasului şi peste vreme, unda glasului. Cânt omul ce cu vrere năvalnică, largă veacului îi porunceşte împărăteşte şi ca un proroc, cu deget de foc l-arată calea pe care să meargă... Cânt omul cu pas de fulger şi piatră... Cânt omul oceanic, solar şi mănos pe car’femei cu şolduri tari, cu carnea trează îl pândesc, îl visează ca pe-un despot, ca pe-un rege, din îmbrăţişarea-i zdrobitoare să lege şi să nască în zbateri păgâne, o nouă seminţie, iute, vitejească, cu paşi flămânzi de izbânzi, cu paşi trufaşi, uriaşi - pentru prăpăstiile dintre vis şi ntre pâine, pentru furtunateca pace de mâine, pentru bătăliile crunte, de mâine! {Cânt omul) D-sa continuă şi lărgeşte tradiţia poeziei sociale inaugurată de d. Oct. Goga, în Ardeal, cu o notă personală de dinamism, pro- slăvind munca liberă şi pe muncitorul voios. Sprinten, voiniceşte coseşte, coseşte. şi’n urma-i şesul slobod rămâne pentru iarba de mâne. Singur în pustietate, subt soarele arzând, din când în când s opreşte şi coasa şi-o bate. hJ.VlbTA FUNDAŢMLOli 1U5GALE 3 70 Şi-al coasei ecou pân’ departe se rupe, se ’mparte. par’că pretutindeni lângă el şi-ar bate aspru coasele de-oţel mii de străbuni ce-odată, voinici, cosiră prin vânt şi zădufuri, pe - aici. (Cosaşul) Lotul elegiei - împământenite după Lamartine, de Gr. Alexan- drescu, şi după Lenau, de M. Eminescu şi astăzi căzută în desuetu- dine - e cultivat cu perseverenţă de d. George Dumitrescu, care închide în « Elegii » un doliu neistovit de vreme, cu tristeţea îndoită de a nu putea prinde într’o «oglindă oarbă, fără feerie «decât o rază palidă, pustie...» D. Gherghinescu-Vania, pornit dela «Datina» din Turnul- Severin, evoluează dela o inspiraţie elegiacă la un mod mai senin de poezie, în « Amvonul de azur », împăcat cu natura oltenească, de «velinţe şi chilimuri ». « Dulcea Bucovină » a luî Eminescu ne trimite în plachete mici sau mai mici o veritabilă ofensivă lirică, declanşată la «Junimea literară » a d-lui Ion I. Nistor ; din duzina de poeţi, în care - sperăm - nici unul nu va fi de duzină, reţinem un filon autohton şi decantări nu lipsite de puritate, uneori. « Braşovul literar » condus de d. Cincinat Pavelescu ne dă în d. Ioan Al.,Bran-Lemeny un poet ocazional şi un tălmăcitor, a cărui orientare personală ne scapă. Ca o dovadă că trubadurii nu s’au stins cu totul, că specia mai există, sunt dd. Const. Alex. Miro- nescu («Poezii») şi George Georgian («Reînviere»), în ale căror volume întâlnim sunete perimate, eminesciene, citabile numai documentar : O! vino ’n tăcerea grădinei Frumoaso în taina ei vin, Deseară la stinsul luminei, Când noaptea e dor şi senin. (Poezii, p. 48) sau : Vei fi a mea, ori nu vei fi, De-apururea te voi Iubi! Eu sunt alesul tău d’întâiu, Tu cea din urmă să-mi rămâi. (Reînviere, p. 59) POEZIA EOMÂNEASC IN 1933 171 Amatorii de flaşnete să-şi noteze adresa («Cartea Românească» şi « Cugetarea »). « Antologia epigramei româneşti» de dd. A. C. Calotescu-Neicu şi N. Crevedia şi cu portrete de Neagu Rădulescu, pe lângă nume- roase bilete de plăcintă, oferă câteva reuşite ale dinastici Pavelescu (Cincinat, Ion şi Mircea), ale d-lui A. C. Cuza şi mai ales ale d-lui Tudor Măinescu, cu absenţa celei mai bune, pe care o cităm în contumace : D. C. Argetoianu candidează cu semnul pătratului Argetoianu când e dat Ca latură într’un pătrat, Poţi restului să nu-i ştii faţa : Căci el cu el multiplicat Dă suprafaţa. (din volumul « Surâs») La extrema stângă a poeziei, care confinează dadaismul (şi în proză suprarealismul), regăsim pe d. Saşa Pană (Cuvântul talisman, ed. « Unu »), printre ultimii combatanţi pe terenul abandonat de d. Ilarie Voronca, promotor al unei formule tranzacţionale şi de d. Geo Bogza, raliat unei formule sociale de poezie, de azi încolo - spe- răm - curăţată de trivialităţi condamnabile. Militant vehement al atitudinii polemic moderniste, d. Saşa Pană când se osteneşte după violenţe, revine la voluptăţile sugestiei : Citeşte spaţiile albe dintre versuri Spaţiile albe în care vameşii nu vor şti silabisi frumuseţea clandestină a tăcerii. Acelaşi editează postum poemele în versuri şi în proză ale foarte tânărului Aurel Zaremba (Deschidere, ed. « Unu »), căruia : printre gene - gratiile ochilor privirile ca porumbei au evadat pentru totdeauna. Mai curioasă este poziţia d-lui Ilarie Voronca, cel mai constant şi mai productiv dintre stegarii aşa zisului « Integralism », - un fel de constructivism liric, - care oscilează între extremismul din ajun şi o întoarcere prudentă la poezia organizată în tiparele stricte ale alexandrinului. D. Ilarie Voronca se singularizează printr un delir verbal impenitent, care ne-a amintit, cu prilejul ultimului său volum (Patmos şi alte şase poeme, ed. « Vremea »), de cuvântul tare al lui Veuillot la adresa lui Victor Hugo : « Jocrisse â Pathmos ». *72 REVISTA rONDATHLOR REGALE Ca o exemplificare a ritmului propriu acestei poezii de asociaţii neprevăzute şi cu acelaşi caracter oarecum antologic al citatelor ante- rioare, vom reproduce un pasaj din « Uneltele călătoriei ». Sunt ca o coardă Pe violoncelul generos al călătoriei. Dar cum o potcoavă de jar trece sfârâind prin apă Aşa vor trece pe obrazul tău flăcările călătoriei, Aşa râsul tău ca un pian e plin de clape Şi pe buzele tale e oceanul Atlantic Oceanul Atlantic ca o orchestră a sângelui aşteptând Semnalul unui pumnal, ca să ţâşnească, Sângele care aleargă în noi, se ridică în picioare, ovaţionează Şi-acum târăşte fabuloase oaze, Păduri toride, Sau obraji cunoscuţi, Când ca o planetă sângele e satelitul altui sânge Şi ’n fundul unei lacrimi e un oraş ca un cristal de sare Va trebui din tăcere ca dintr’o carieră de piatră Să tai profilul vocii, să tai ovalul-sunet, Căci nici un glas nu ştie câte corăbii s’au scufundat în el, Nimeni nu ştie ce zar se va rostogoli din cornetul călătoriei. Dar trecerea în revistă a producţiei anuale rămâne incompletă, dacă ne cantonăm numai la volumele apărute. Frământarea tinerei generaţii de poeţi, care va cristaliza opere viitoare, se înregistrează mai ales în periodice. Nume ca Dan Botta, Eugen Jebeleanu, Ci- cerone Theodorescu, Al. Robot, Horia Stamatu, Emil Gulian, Za- baria Stancu (care va face să apară în curând o antologie a poeţilor tineri, în colaborare cu d. Ion Pillat şi în prelungirea antologiei alcătuite de precedentul şi d. Perpessicius) şi alţii, sunt o garanţie de germinaţie îmbelşugată. împotriva vitregiei timpului, propice bipertrofiei monstruoase a romanului, care îşi găseşte în platitudine o matcă confortabilă, suntem încredinţaţi că, produs suprem al unei literaturi, poezia nu poate şi nu trebue să moară. Dacă-ar fi altmin- teri, societatea care azistă neturburată la trivializarea sa, s’ar situa în afară de civilizaţie. ŞERBAN CIOCULESCU PETRE MAVROGHENI ' Organizarea statului român, în forma lui modernă, a fost o operă din cele mai anevoioase. Ea începe în prima jumătate a veacului trecut şi continuă, cu stăruinţă, până aproape de zilele noastre, spre deosebire de alte popoare care şi-au înfiripat din timpuri străvechi marile lor aşezăminte. Această admirabilă activitate constructivă îmbrăţişează domenii foarte variate, dar grija de căpetenie a fost consolidarea finanţelor publice şi a situatiunii economice în genere, fără de care nu s’ar fi putut întreprinde nimic durabil pentru desvol- tarea societăţii româneşti. Astfel, Regulamentul organic va edicta, în anul 1831, pe lângă măsuri de ordin administrativ, şi un sistem nou de impozite, stabilind norme de percepere mai echitabile şi suprimând arbitrariul fiscal. De asemenea, în epoca frământată a Unirii vom avea reformele economice fundamentale între care sunt secularizarea averilor mănăstireşti la 1863 şi împroprietărirea ţă- ranilor prin faimoasa lovitură de Stat dela 2 Mai 1864. In sfârşit, odată cu urcarea pe Tron a neuitatului Rege Carol I, apar legiuirile financiare care vor pune ordine definitivă în cheltuelile publice, instituind, totodată, izvoare sigure de venituri cu ajutorul cărora să se poată satisface multiplele nevoi ale statului român, abia închegat. In această perioadă de adânci prefaceri naţionale vom găsi, în pătura noastră conducătoare, o seamă de individualităţi care au jucat un rol precumpănitor. Unele din ele ne sunt cunoscute bine, altele însă au rămas în umbră, din cauza împrejurărilor sau a mo- destiei caracterului lor. In domeniul financiar, ca şi în cel politic de altfel, această ingratitudine a soartei este încă şi mai izbitoare, dacă ţinem seama că am avut, în cfipele grele ale gospodăriei noastre, elemente de o reală pregătire occidentală, care s’au pus cu cea mai desăvârşită abnegaţiune în slujba intereselor obşteşti. Ca să nu mergem prea departe, o asemenea personalitate nedreptăţită este însuşi primul nostru tehnician în materie bugetară şi fiscală, marele patriot si om de Stat Petre Mavrogheni. Descinzând dintr’o venerabilă familie, care a dat şi domnitori în Principate, Petre Mavrogheni vede lumina zilei în anul 1818, 174 hkvista rt ndatitloe bfcai.e la Iaşix). încă din fragedă copilărie el este încredinţat unui insti- tutor adus din Paris, care îi va forma spiritul la lumina disciplinelor ştiinţifice şi a generoaselor principii democratice dela 1789. Faptul că părinţii i-au ales cultura franceză ca sursă principală de educa- caţiune nu este o simplă întâmplare, cum s ar crede. In adevăr, Mavrogheni i, deşi de origine levantină, întreţineau de multă vreme strânse legături de prietenie cu cercurile din Franţa, astfel că erau în măsură să cunoască şi să preţuiască valoarea pedagogică a dască- lilor ori a şcoalelor de acolo. Vom înţelege şi mai limpede cât de « franţuzită » era această familie, când vom spune că Elena Sturdza, o mătuşă a copilului, fusese chiar logodită, la vârsta de 18 ani, cu ducele de Crussol şi că, deci, puţin a lipsit ca să se celebreze, prin căsătorie, unirea între cele două mari aristocraţii de confesiune şi naţionalitate deosebite. După câţiva ani de pregătire în sânul familiei, în care interval azistă la ocupaţiunca rusească în Principate, Petre Mavrogheni pleacă la Paris, ca să-şi desăvârşească studiile începute. In acest vechi centru al intelectualităţii europene, el frecventează cursurile dife- ritelor institute, străduindu-se, în orele libere, să strângă în jurul său şi pe ceilalţi români spre a crea o cât de modestă atmosferă na- ţionalistă, care să evoce patria depărtată. In întrunirile colegiale de atunci trebue să vedem germenul primei noastre societăţi stu- denţeşti, care va lua fiinţă la Paris, în anul 1844, cu participarea entuziastă a unui însemnat număr de munteni şi moldoveni. Această societate avea ca scop precis îndrumarea şi mai ales ajutorarea ma- terială a tinerilor meritoşi şi săraci, veniţi din toate ţinuturile ro- mâneşti 2). Din cauza întâmplărilor din ţară, ea se va transforma însă, în curând, într un adevărat focar de propagandă naţională, susţinând aceleaşi mari revendicări pentru care va lupta, ca om politic, şi stră- lucitul ei promotor. întors în Iaşi sub domnia lui Mihail Sturzda, unchiul său, Petre Mavrogheni ocupă o serie de funcţiuni, care îl vor desemna pentru posturile cele mai înalte ale Statului. In toate aceste situaţiuni el dă dovadă de aptitudini extraordinare de organizâtor, relevându-se şi prin puterea sa de muncă deopotrivă de neobişnuită. In anul 1837 obţine numirea sa ca prefect al Galaţilor, unde lasă amintirea unei administraţiuni civilizate, care ar putea sluji ca exemplu şi pentru timDnrile noastre 3). De aci el trece ca ministru de finanţe, cu misiu- *) V. G. Vapereau, Dictionnaire universel des contemporains, ed. 1893, pag. 1078. După o altă versiune, Petre Mavrogheni s’ar fi născut în anul 1819. Cf. D. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor in România, ed. 1898, pag. 126-127 şi C. Diaconovici, Enciclopedia română, ed. 1904, voi. III, pag. 227. *) V. A_ D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. 1893, voi. VI, pag. 525 şi urm. 3) V. articolul din ziarul Epoca, 10 Aprilie 1887. PETBE MAVEOGHEM 175 nea de a echilibra, pi in măsuri severe, bugetele zdruncinate ale Moldovei. După căderea lui Mihail Sturdza, în anul 1849, Petre Mavrogheni se pune la dispoziţiunea lui Grigore Ghica Vodă, care îi încredinţează ministerul de externe, într’o perioadă foarte dificilă pentru ţară x). Tot astfel, el va fi şi titularul ministerului de lucrări publice, cu care ocaziune va întreprinde reconstrucţia şoselelor mol- dovene, aflate în starea cea mai deplorabilă, cât şi multe alte opere de utilitate obştească. In urma convenţiunii dela Paris, încheiată în anul 1856, Grigore Ghica Vodă abdică şi Mavrogheni capătă prin aceasta o nouă orien- tare. Era epoca de pregătire a alegerilor pentru divanurile ad-hoc sau mai exact a unirii Principatelor, epocă în care nici un adevărat pa- triot nu putea să rămână inactiv. In consecinţă, când se constitue la 10 Iunie 1856 comitetul unionist, Mavrogheni va face parte din grupul celor 180 de aderenţi între care se găseau şi alţi mulţi repre- zentanţi ai boierimii din Moldova. Acest comitet îşi propunea să răspândească, în straturile adânci ale populaţiunii, ideea alipirii ţărilor surori, sub un singur domnitor ereditar. Sarcina nu se arăta însă prea uşoară, din cauza atitudinii caimacamului Vogoride, care nutrea, din ambiţiuni personale, cea mai mare ostilitate faţă de unionişti şi politica lor naţională. O pildă vie despre ingerinţele la care a condus această ostilitatăe vom avea în faptul că până şi ban- dele de lăutari erau împiedicate să cânte « Hora Unirii », iar dialogul « Tândală şi Păcală », în care Vasile Alecsandri făcea o nevinovată propagandă în favoarea acţiunii comitetului, a fost pur şi simplu interzis de autorităţi *). Faţă de obstacolele pe care le întâm- pinau unioniştii în campania electorală, Petre Mavrogheni, însoţit de Costache Rolla, Dimitrie Rallet şi Ştefan Catargi, se prezintă la căimăcămie cu următoarele doleanţe : 1. să se garanteze libertatea presei de cate se bucură Muntenia ; 2. îndepărtarea miniştrilor care împiedică pe cetăţeni a se pronunţa în mod liber asupra soartei Principatelor ; 3. şi, în sfârşit, libertatea întrunirilor pentru partidul unionist 1 * 3). Cu toate demersurile lui Mavrogheni şi prietenilor săi, caimacamul respinge cererile, astfel că ele ajung în mâna consulilor străini care, recunoscând temeinicia lor, vor protesta cu vehemenţă împotriva prigoanelor stăpânirii. In mijlocul unor frământări de nedescris se procedează Ia alegeri, care dau o impresionantă majoritate de voturi candidaţilor unionişti. 1) In timpul domniei lui Grigore Ghica, Principatele Român; au suportat trei ocupaţiuni străine : rusească, otomană şi austriacă într'un interval numai de un an de zile (1853-1854). V. Th. C. Aslan, Finanţele României dela Re- gulamentul organic până astăzi, ed. 1905, pag. 77 nota. *) V. A. D. Xenopol, op. rit., pag. 562. 3) Ibid., pag. 591 şi urm. i76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alături de ceilalţi fruntaşi politici, Mavrogheni este ales şi el de- putat al marilor proprietari. In această calitate, eminentul patriot ia cuvântul printre cei dintâi, în divanul Moldovei, spre a susţine importanţa unirii Principatelor în opera de consolidare naţională. Cu o altă ocaziune, examinând principiile de organizare a Statului, el va trece fără ezitare peste prejudecăţile clasei sale, cerând, în do- meniul financiar, o aşezare dreaptă şi generală a contribuţiunilor în proporţie cu averea fiecăruia. Odată cu chestiunea mare a ale- gerii domnitorului, Petre Mavrogheni apare în ipostaza de candidat la domnie şi numai popularitatea lui Alexandru Cuza îl va împiedica să izbutească a). Acest insucces, care a fost o mare mâhnire pentru el, îl face de altfel să părăsească arena publică pentru un lung şir de ani, lipsind regimul lui Cuza-Vodă de capacitatea şi serviciile sale nepreţuite. Retras dela conducerea trebilor, Mavrogheni nu ră- mâne totuşi un izolat. Astfel, el se interesează cu tot dinadinsul de problema drumurilor de fier, ba ceva mai mult, propune guver- nului român să-i acorde construcţiunea reţelei din ţară. Din cauza unor resentimente ale domnitorului, oferta îi este însă refuzată şi, în felul acesta, pierde aproape întreaga lui avere, plasată în socie- tăţile pe care le constituise şi care acum trebuiau să fie lichidate 2). După abdicarea domnitorului Cuza, la II Februarie 1866, Ma- vrogheni reintră în viaţa politică, participând la guvernul Locote- nenţei domneşti, sub preşedinţia lui Ion Ghica. Ca ministru de fi- nanţe în acest guvern face, în primul rând, un inventar amănunţit al finanţelor Statului, care se găseau într’o stare din'cele mai triste. Iată, în adevăr, cum descrie el, în mesajul adresat Camerei consti- tuante, la 28 Aprilie 1866, situaţiunea financiară lăsată moştenire de fostul regim : «Starea finanţelor ţerii este cunoscută de toţi : departe de a fi mulţumitoare, ea ne înfăţişează un tablou din cele mai întristătoare. In ziua când guvernul actual a luat în mână cârma Statului, s’a ridicat vălul ce acoperea prăpastia în care eram ameninţaţi a cădea. Grămădirea deficitelor peste deficite şi acoperirea lor prin contrac- tări de împrumuturi, cari la rândul lor prin plată de procente împo- vărau bugetul cheltuelilor în nici o proporţiune cu veniturile ade- vărate ale Statului, trecerea în bugetul veniturilor a unor cifre ilu- zorii şi nejustificate, n’au putut avea alt rezultat decât a îngreuia din an în an situaţiunea finanţiară şi a ne conduce în fine la punctul de a nu mai putea merge înainte. Creditul Statului secat cu totul, *) *) V. D. Rosetti, op. cil., pag. 126 şi articolul cit. din Epoca. :) Ibid. PETRE MVROGHEM 177 toate cassele publice goale şi tezaurul împovărat, afară de datoria fixă, regulată prin plată de anuităţi, de o datorie exigibilă de 20.652.535 lei. Iată situaţiunea noastră finanţiară în ziua de 11 Fe- bruarie »1 * *). Spre a susţine mai cu tărie afirmaţiunile sale, Petre Mavrogheni prezintă, în acelaşi timp, Adunării o serie de cifre din care rezultă că pasivul Statului, pe exerciţiul 1866, era alcătuit din următoarele elemente : Bonuri de tezaur 8.895.625 împrumutul Stern4) 2.045.733 Bonuri de tutun*) 5.820.185 Drumul de fier Giur- Cauţiunea «Băncii Ro- giu 1.650.600 mâniei« ') 1.000.000 Podurile de fier 1.443.272 Datorii către diferite casse 492.280 împrumutul de 34 mii. 3.444.445 Mandate în suferinţă 4.444.445 Datorie flotantă 20.652.535 Datorie consolidată 8.584.050 La aceste datorii mai trebuiau adăogate cheltuielile neordonan- ţate, restul angajamentelor din anul 1859 cât şi cheltuielile bugetului în curs, calculate după prevederile anului precedent. In rezumat, era vorba de un pasiv global care se ridica la extraordinara sumă de peste 82 milioane lei, faţă de acoperiri de maximum 63 milioane lei, ceea ce însemna un deficit net de aproximativ 19 milioane, într’o epocă turbure şi insuficient organizată din punct de vedere fiscal. Hotărît să înlăture deficitul de mai sus prin toate mijloacele, Mavrogheni lansează în grabă împrumutul naţional al cărui randa- ment îl fixează la circa 11 milioane lei. Cursul de emisiune era destul de avantajos (80%), iar amortizarea trebuia să se efectueze în trei ani al pari, fără vreo altă bonificaţiune în favoarea creditorilor. Pa- ralel cu această măsură, vistiernicul nostru îşi mai propune să anu- leze anuităţile împrumutului de 34 milioane şi cele afectate dru- mului de fier Bucureşti-Giurgiu. Conjunctura financiară era însă atât de defavorabilă pentru statul român, că abia s’a putut obţine suspendarea anuităţilor Ia datoria de 34 milioane, iar cât priveşte împrumutul naţional, el n’a produs decât o treime din totalitatea *) V. Th. C. Aslan, op. cit., pag. 106. z) Cu aceste bonuri Statul cumpărase stocuri de tutun ale particularilor în momentul instituirii monopolului, la 1864. u) «Banca României» a fost prima noastră bancă de scont şi circulaţiune. Ea căpătase autorizaţiunea de funcţionare la 19 Octombrie 1865. 4) împrumutul acesta fusese contractat pentru despăgubirea Locurilor Sfinte in urma secularizării averilor mănăstireşti. In realitate insă, el a servit la acoperirea golurilor bugetare curente. V. Th. Aslan, op. cit., pag. 97. 12 178 RiiVLSTA FlINDATUIiOK BiGALE lui, deşi s’au făcut sforţări enorme ca să reuşească 1). Ţinând seama de aceste mediocre rezultate, Mavrogheni se vede silit să ia noi măsuri pentru echilibrarea bugetului pe exerciţiul 1866. Astfel, procedează la comprimarea energică a cheltuielilor Statului, reducând între altele şi salariile publice cu 20%. De asemenea, proectează înfiinţarea unei Casse de lichidare pentru stingerea treptată a datoriilor flotante, contractate până la finele anului 1865. In con- cepţiunea sa, această cassă de lichidare trebuia să fie alimentată cu resursele provenind din restanţe, dar mai ales cu sumele strânse din desfacerea tutunurilor, sume care erau evaluate la peste 7 milioane lei. In sfârşit, prin legea din 15 Iulie 1866, Mavrogheni prevede chiar înstrăinarea unor mici bunuri publice pentruca din produsul vânzării lor să se poată acoperi mai uşor mandatele în suferinţă şi bonurile de tezaur aflate în circulaţiune 2 3). Această ultimă serie de intervenţiuni a avut, desigur, o eficacitate mai mare, dar rezultatele nu erau încă îndestulătoare în comparaţie cu seriozitatea dezechilibrului bugetar. De aceea, Mavrogheni în- cearcă să obţină şi sprijinul financiar al străinătăţii prin intermediul fie al relaţiunilor sale personale, fie al agenţilor noştri diplomatici din diferitele capitale europene. După mai multe negocieri pe piaţa franceză şi germană, el izbuteşte să închee un important îm- prumut cu banda Oppenheim din Paris, în luna Octombrie 1866. Capitalul nominal al acestui împrumut era de 31.610.500 lei sau efectiv 18.500.000 lei şi rambursarea lui avea să fie efectuată, prin tabele de amortizări, într’un interval de 23 ani. Dobânda fusese fixată, cu destule dificultăţi, la 8% şi pe lângă ea mai trebuia plătit un comision de 1 1 /2% pentru cheltuielile de transport şi schimb. Adăogând la obligaţiunile acestea provizionul de 1 /2% cât şi un curtaj de 3/4% ne putem face o idee clară despre condiţiunile extrem de grele ale împrumutului, care în fond, nu apărea decât ca o oglindă fidelă a situaţiunii creditului nostru în străinătate*). Totuşi, oricât de oneroasă ar fi fost, convenţiunea cu Oppenheim a avut şi o parte bună, în sensul că ea a contribuit realmente la dotarea cassei de li- chidare şi deci la reducerea sensibilă a datoriei noastre publice 4). O dovadă despre utilitatea împrumutului în această direcţiune ne dă însuşi Mavrogheni în anul 1867, când publică primul bilanţ al cassei sale de lichidare, bilanţ care se prezintă în felul următor : *) V. Th. Aslan, op. cit., pag. 12a. ’) Bunurile publice despre care vorbeşte legea din 15 Iulie 1866 nu puteau fi vândute decât In cazul când venitul lor era mai mic de 500 galbeni. 3) V. Th. C. Aslan, op. cit., pag. 123. *) Ibid., pag. 135. PETRE MAVROGHENI *79 Cheltuieli Anul 1866 Anul 1877 Diferenţe Mandate în suferinţă din anul 1865 4.444.445 1.072.172 3.372.273 Drepturi dobândite si neordo- - nanţate......................... 3.703.703 740.740 2.962.963 Bonuri de tezaur................ 8.895.662 4.755.677 4.139.985 Bonuri de tutun................. 5.449.815 3.419.373 2.030.442 Cauţiunea * * Băncii României * . 1.000.000 — 1.000.000 Total................ 23.493.625 9.987.962 13.5U5.6631) Aceste rezultate financiare, mai ales pentru o perioadă atât de dificilă ca cea din 1866 - 1867, sunt fără îndoială remarcabile. Ele nu constituesc însă unicul merit al lui Mavrogheni, ci trebuesc completate cu celelalte realizări ale sale, în domeniul organizării noastre monetare. La acea epocă lipsa unei monete naţionale era, în adevăr, tot mai simţită. Semnele monetare, care circulau în mod obişnuit în inte- riorul ţării, nu aveau nici o legătură cu statul român şi prin varia- ţiunile de curs ori prin valoarea lor incertă ele deveniseră o cauză constantă de perturbaţiuni în tranzacţiunile comerciale. Mai mult încă. Operaţiunile de schimb, inerente acestei situaţiuni, au favo- rizat apariţia nenumăraţilor zarafi şi calpuzani de tristă memorie, care speculau populaţiunea sub toate formele, realizând beneficii pe cât de însemnate pe atât de ilicite. In sfârşit, chiar leul vechi pierduse din importanţa lui de altădată spre a se transforma într’o simplă cantitate imaginară, incompatibilă cu noile împrejurări economice şi financiare din a doua jumătate a veacului trecut ^ Faţă de toate aceste greutăţi, profund păgubitoare pentru eco- nomia naţională, Mavrogheni elaborează, către finele anului 1866, mult aşteptatul său proect de lege prin care pune bazele structurii noastre monetare moderne. Fiindcă este vorba de o reformă fun- damentală, redăm aci câteva din dispoziţiunile mai importante ale proectului 3) : Art. 1. Se adoptă sistemul monetar decimal metric astfel cum există în Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia. Cinci grame argint, din care 835 argint fin şi 165 din 1000 aliagiu, compun unitatea mone- tară a României, sub denumirea de leu. Art. 2. Leul se împarte în una sută părţi, denumite bani. Art. 3. Monetele române sunt: a) în aur, piesele de 20, 10 şi 5 lei; b) în argint, piesele de 2, 1 şi 0,50 lei; c) in aramă, piesele de 10, 5, 2 şi 1 bani. *) Ibid. *) V. Victor Slâvescu, Istoricul Băncii Naţionale a României, ed. 1938, pag. 2. 8) Acest proect este cunoscut sub numele de legea din 23 Aprilie 1867. i8o EiVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Art. 4. Monetele de aur cuprind titlul de nouă părţi din zece aur fin şi o parte din zece aliagiu, având următoarea greutate şi dimensiune : Piesa de 20 lei 6452/1000 gr. şi 21 mm. diametru » * 10 * 3126/1000 * » 19 » » » * 5 » 1613/1000 » » 17 » » Toleranţa titlului şi a greutăţii este de 3 milimetri (3/1000) în mai mult şi mai puţin a titlului şi a greutăţii exacte. întâmplătoarele diferenţe în mai puţin trebuesc a fi compensate prin diferenţe în mai mult. Art. 5. Monetele de argint cuprind titlul de 835 părţi din mia de argint fin şi 165 părţi din mia de aliagiu. Greutatea şi dimensiunea lor este următoarea: Piesa de 2 lei 10 gr. şi 27 mm. diametru »»1 * 5»» 23» » * » 0,50 * 21/2 » » 18 » » Toleranţa este de 3/1000 în mai mult sau mai puţin a greutăţii exacte. Art. 6. Monetele de aramă se compun din 95/100 aramă, 4/100 cositor şi 1/100 zinc, cu o toleranţă de 7/1000 în plus sau în minus, având greutatea şi dimensiunea următoare : Piesa de 10 bani 10 gr. ŞÎ 30 mm. diametru > » 5 » 5 » » 25 » » » » 2 » 2 » » 20 » » » » 1 » I » » 15 » * Din analizarea acestui text se desprinde, în primul rând, consta- tarea că Mavrogheni era partizanul hotărît al bimetalismului pe care l-a introdus şi în România sub forma circulaţiunii paralele a mone- telor de aur şi argint * 3). Pe de altă parte, mai trebue să remarcăm faptul că autorul proectului adoptă pentru monetele de argint regimul fixat de «Uniunea monetară latină» în anul 1865. Potrivit acestui regim, care modificase şi vechiul titlu dela 900 Ia 835, mone- tele de argint nu mai aveau în statul român o putere liberatorie ili- mitată, ci serveau în tranzacţiuni doar ca «mormăie d'appoint»2). Era, după cum se vede, începutul decadenţei argintului în circula- ţiunea noastră monetară3). Tot în proectul amintit mai sus, observăm *) Pentru explicaţiuni mai ample asupra monometalismului şi bimeta- lismului, v. Ch. Gide, Cours (Teconomie politique, ed. 1926, voi. I, pag. 455 şi urm.. :) Monetele de argint de cinci lei, singurele care făceau excepţie dela acest regim, au fost puse în circulaţiune abia in anul 1880. 3) Devalorizarea monetară a argintului avea, la acea epocă, un caracter internaţional şi era în strânsă legătură cu apariţia economiei capitaliste. V. A. Arnaunâ, La mormăie, le credit et le change, ed. 1926, pag. 41 şi urm. petri; mavrogheni 181 şi o serie de preciziuni tehnice relative la compoziţiunea noilor mo- nete, dimensiuni, toleranţe de fabricaţiune, etc. Ele urmăreau, prin minuţiozitatea lor, să descurajeze manoperile falsificatorilor sau cal- puzanilor şi, in acelaşi timp, să mărească încrederea pieţii în serio- zitatea reformei care se pregătea. Deşi legea lui Mavrogheni însemna o adevărată binefacere pentru întreaga gospodărie a ţării, totuşi ea a fost primită cu oarecare re- zerve în massa populaţiunii. Această ostilitate se explică prin aceea că retragerea vechilor monete urma să se facă pe baza unei corela- ţiuni prea stricte cu noua unitate monetară, ceea ce păgubea în spe- cial pătura orăşenească, deţinătoarea de numerar 1). Nu se putea proceda însă altfel, ca să se pună ordine în haosul monetar de până atunci şi de aceea a trebuit să se recurgă, pentru aplicarea legii, chiar la unele măsuri de autoritate. Reforma monetară din 22 Aprilie 1867 este ultima realizare lui Mavrogheni în ministerul conservator dela 1866- 1867. După o întrerupere de 4 ani, eminentul om de Stat revine la departamentul finanţelor, în anul 1871, tot într’un cabinet conservator, şi în aceaslS perioadă, care se termină la 1875, ne va da măsura reală a capaci- tăţii sale financiare. La instalarea sa, situaţiunea tezaurului public se arăta foarte asea mănătoare cu cea din 1866. Ca să ne dăm seama cât de grea er- această situaţiune, vom preciza că gestiunea financiară pe anul prea cedent încărcase exerciţiul 1871 cu un deficit de peste 10 milioan- lei sau circa 16% din totalul cifrei bugetare. Pe de altă parte, bonue rile de tezaur aflate în circulaţiune reprezentau exigibilităţi în va- loare de 32 milioane, iar contul curent deschis pe seama Statulu- la Cassa de depuneri se urca la un sold debitor de vreo 11 milioanei leia). Această datorie flotantă, care provenea în parte şi din marile lucrări de investiţiune : căi ferate, înzestrarea armatei etc., trebuia imediat acoperită, ca să se evite execuţiuni silite ori alte complica- ţiuni dăunătoare creditului nostru. Ca şi în anul 1866, Mavrogheni se opreşte la soluţiunea unui împrumut pe care îl şi lansează, în luna Iunie 1871, pe piaţa internă. Obligaţiunile acestui împrumut, cu- noscut sub denumirea de împrumutul domenial, au fost emise la cursul de 75%, cu o dobândă de 8% şi erau amortizabile într’un in- terval de 20 ani. In ce priveşte garantarea operaţiunii, subscriitorii primeau o hipotecă asupra unui lot de 381 moşii ale Statului, speci- *) *) V. Victor Slăvescu, op. cit., pag. 4. 1 s) V. Th. C. Aslan, Stadii asupra monopolurilor in România, ed. 1906, pag. 166. i8a MSVlâTA FCNDAlTU/Oit REGAUE ficate amănunţit în legea din 22 Iunie 1871, prin care se autoriza emisiunea. Cu produsul acestui împrumut, adică cu cele 58 milioane obţi- nute efectiv, Mavrogheni stinge datoria flotantă în cursul anului 1871, restabilind un echilibru bugetar care părea iremediabil com- promis. Dar atât nu era suficient. Mai rămânea să se găsească anui- tatea însăşi a împrumutului, anuitate care depăşea suma de 8 mi- lioane lei şi, în acelaşi timp, să se susţină mai departe construcţiunea căilor ferate cât şi celelalte cheltuieli reclamate de marile nevoi ale organizaţiunii noastre de Stat. In aceste condiţiuni şi ţinând seama de faptul că împrumuturile nu pot constitui resurse normale pentru echilibrarea bugetului public, Mavrogheni îşi îndreaptă atenţiunea spre o serie de impozite indirecte care, odată cu rezultatele lor fiscale, aveau să îndeplinească şi un act de echitate faţă de massa contribu- tivă a ţării. In adevăr, sarcinile financiare fuseseră suportate până atunci mai mult de proprietatea funciară ori de clasa negustorească, eliminându-se dela o taxaţiune regulată atât fenomenul de consu- maţiune, cât şi cel de circulaţiune a bunurilor. Această defectuoasă operă a Regulamentului organic făcuse ca impozitele directe să for- meze aproape 53% din totalitatea încasărilor Statului şi ei i se da- torează, într’o măsură apreciabilă, marile restanţe pe care le-am întâlnit când am analizat veniturile cassei de lichidare, înfiinţată în anul 18661). ' Orientându-se deci în direcţiunea impozitelor indirecte, Mavro- gheni reintroduce monopolul de Stat al tutunului, prin legea din 6 Februarie 1872. Această lege, deşi bine întocmită, s a izbit de multe greutăţi şi puţin a lipsit ca să nu fie luată în consideraţiune de Adunarea deputaţilor. Ostilitatea de care era înconjurat monopolul la 1872 avea, desigur, o explicaţiune în tendinţele şcoalei economice liberale, dar nu este mai puţin adevărat că şi abuzurile din 1864 au contribuit ia impopularitatea lui2). De altfel, Mavrogheni însuşi se arătase, în diverse ocaziuni, adversarul reformei şi, dacă totuşi a trebuit să susţină legea, a făcut-o numai pentrucă situaţiunea financiară a ţării îi dicta această atitudine. In virtutea proectului de mai sus, votat după vii şi îndelungate discuţiuni, se acorda Statului dreptul de monopol nu numai în ma- terie de vânzare, dar şi asupra fabricării tutunului pe toată întin- derea teritoriului român. Ca urmare, nimeni nu mai putea să cultive J) V. Th. Aslan, Finanţele României dela Regulamentul organic până astăzi, ed. 1905, pag. 94. 2) Abuzurile s’au produs cu prilejul instituirii monopolului In 1864 şi ele consistau mai ales în supraevaluarea stocurilor de tutun care urmau să treacă pe seama Statului. Acest monopol a fost desfiinţat prin legea dini Februarie 1867. PETRE MAVROGHEKI 183 tiitun decât pentru Regie, stabilindu-se sancţiuni foarte severe îm- potriva contravenienţilor. Alături de această dispoziţiune, legea din 6 Februarie 1872 mai prevedea posibilitatea concesionării mono- polului în cazul când Statul nu ar fi avut mijloace să-l exploateze singur. Totuşi concesiunea nu putea fi acordată pentru un interval mai mare de 15 ani. Pe de altă parte, se cerea licitaţiune publică, iar preţul urma să fie achitat în trei rate progresive şi în numerar. La licitaţiunea ţinută îndată după promulgarea legii, preţul cel mai avantajos a fost oferit de « Banca franco-ungară » din Buda- pesta şi « Banca României» din Bucureşti, cu care s’a şi încheiat contractul de concesiune a monopolului la 17 Mai 1872. Potrivit acestui contract, care a fost pus în executare în luna August 1872, Statul trebuia să încaseze următoarele redevenţe : 8.010.000 lei pentru perioda 1872 - 1877 ; 9.612.000 lei în intervalul dela 1877-1882 şi 11.534.000 lei pe perioada 1882-1887. Cu alte cuvinte, preţul iniţial se majora cu 20% după fiecare 5 ani, pentruca Tezaurul public să poată participa şi el, în decursul perioadei de exploatare, la sporul de rentabilitate al monopolului concesionat1). Contractul cu cele două întreprinderi bancare a suferit multe prejudicii din cauza comerţului ilicit de tutunuri, iar prin retro- cedarea Basarabiei, la 1878, îşi pierduse chiar obiectul juridic. In consecinţă, această convenţiune a fost reziliată în anul 1879, la care dată monopolul tutunului trece definitiv în administrarea Statului român. Continuând înfăptuirile sale în domeniul impozitelor indirecte, Petre Mavrogheni elaborează, cam în acelaşi timp cu monopolul tu- tunului, şi legea taxelor de timbra şi înregistrare 2). Prin această lege, votată la 1 Martie 1872, Mavrogheni nu se mai mulţumeşte cu asieta fiscală a vechilor taxe asupra vânzărilor şi judecăţilor, ci extinde considerabil suprafaţa materiei impozabile. Astfel, prin art. 1 se arată că, pe lângă actele judecătoreşti ori cele privitoare Ia vânzări şi cumpărări, vor putea fi impuse, după anumite norme tehnice, şi celelalte convenţiuni între părţi. Intrau deci în această dispoziţiune a legii aproape toate manifestările interesând circulaţiunea bunurilor şi în special actele comerciale care nu erau suficient taxate sub regimul anterior. Taxele de timbru se percepeau prin mijlocirea mărcilor mobile ori încrustate, şi erau de două feluri: taxe fixe şi proporţionale. In ce priveşte taxele fixe, acestea se împărţeau în 8 clase care cuprin- deau întreaga reţea de acte judecătoreşti şi administrative. Dacă ar *) V. Th. C. Aslan, op. cit., pag. 167. • * *) In ce priveşte clasificarea acestor taxe printre impozitele indirecte v. C. Rosier, Trăite theorique et pratiqae de legislation fiscale, ed. 1926, voi. II, pag. 61 şi 148. 184 EEWbTA FUNDAŢIILOR KIIGALE fi să le găsim o asemănare, ele se apropiau mai mult de aşa zisa taxă specială de timbru, care se aplică şi azi în Franţa şi a cărei ca- racteristică consistă în faptul că e legată numai de natura actelor impozabile, fără să ţină seama de valoarea lor 1). In afară de taxele fixe de timbru, Mavrogbeni prevăzuse şi taxe de timbru proporţionale. Acestea se grupau în două diviziuni mari, şi anume clasa întâi, care avea o cotitate moderată (0,05 centime la 100 lei), şi clasa a doua, cu o taxaţiune ceva mai grea (0,10 centime la 100 lei). Fie că era vorba de o grupare sau de alta, taxele propor- ţionale nu loveau decât actele de comerţ, din ce în ce mai numeroase, printre care biletele la ordin, zapisele, acţiunile societăţilor anonime etc., etc. Din însăşi modul lor de aşezare, rezultă că impunerea se efectua aci pe baza valoarei, natura actelor rămânând pentru fisc cu totul indiferentă. In sfârşit, legea din 1 Martie 1872 se ocupă în câteva articole de taxele de înregistrare. Spre deosebire de taxele de timbru, acestea din urmă erau percepute pe baza unei vize puse de autorităţi, viză care trebuia să indice suma şi textul de lege îndreptăţind taxarea (art. 8). Ele se împărţeau în 5 mari clase şi se refereau cu deosebire la actele de mutaţiune sau translaţiune a bunurilor ca : donaţiuni, succesiuni etc. pentru care se simţea nevoia transcrierilor în regi- strele de notariat. In ce priveşte cotităţile acestor taxe, ele variau între 0,50 centime şi 3 lei, şi erau calculate asupra valoarei actelor respective întocmai ca timbrul proporţional. Odată cu laturea pur fiscală, Mavrogbeni organizează şi conten- ciosul taxelor de timbru şi înregistrare. In primul rând, el introduce prin art. 53 în materie de contestaţiuni procedura gratuită, care era un element nou în legislaţiunea noastră financiară. De asemenea, în art. 67 înscrie principiul aplicării unei singure amenzi spre a se evita abuzurile care s’au produs în trecut cu cumulul de sancţiuni. In sfârşit, prin art. 56 al legii, el precizează că taxele odată achitate nu vor mai putea fi restituite după trecerea unui termen de un an. Această scurtă prescripţiune, deşi necesară, era totuşi discutabilă, căci înfăţişa Statul într’o lumină urîtă în raporturile lui cu particu- larii. In Franţa, o dispoziţiune similară făcuse chiar să se spună în public, cu ironie, dar şi cu mult adevăr, că L’Enregistrement ne rend pas l'argent2). Taxele de timbru şi înregistrare pe care le-am analizat mai sus au contribuit, în multe ocaziuni, la echilibrarea noastră financiară. In special, în epoca de criză dela 1872, ele au fost o sursă sigură de venituri, cu atât mai apreciată, cu cât nu dădea loc la cheltuieli mari *) *) V. E. Allix, Trăite elementaire de Science des finances el de legislation Jinanciere franţaise, ed. 1927, pag. 691. *) V. E. Allix, op. cit., pag. 697 nota. PUTBE AIAYBOC.HXNI 185 de percepere ca celelalte impozite ale Statului. Crearea acestor taxe este unul din cele mai frumoase titluri de glorie ale lui Mavrogheni, căci prin intermediul lor s’au putut moderniza, într’o măsură largă, vechile noastre realizări fiscale în materie de acte şi tranzacţiuni. Iată, în puţine cuvinte, care a fost activitatea financiară a lui Petre Mavrogheni în epoca de organizare a Statului român. Această activitate a permis echilibrarea multor bugete zdruncinate, cât şi o mai dreaptă aşezare fiscală, odată cu crearea monetei naţionale la 1867. ^ Mavrogheni moare, în anul 1887, la Viena. IOAN BUDU CRONICI „CULTURA" De un sfert de veac încoace s’a învederat o intensificare consi- derabilă în întrebuinţarea cuvântului cultură cu derivatele sale : cultural, cultivat, culturalitatc. In zilele noastre frecvenţa acestor cuvinte în vorbirea zilnică, mai mult încă desigur în cea literară sau solemnă, se află în creştere uniform accelerată. Acest fenomen de vocabular se arată a fi fapt continental, de nu chiar mondial. Ce ne spune faptul acesta? Altădată cultivarea părea lucru dela sine înţeles. Ştia oricine că familia, şcoala, saloanele şi chiar cafeneaua, teatrele, sălile de muzică, conferinţele, sunt aparate de'păstrare, transformare şi transmi- tere de cultură. Era lucru ştiut, ce nu avea nevoie de subliniere ; astăzi, dimpotrivă, se subliniază cu o energie progresivă. Cum să înţelegem asemenea impresionantă prefacere? Credem a constata că faptul central este preocuparea intensă, aproape îngrijorată, a claselor din vechime cultivate, de a face să se coboare cât mai efectiv cultura în clasele ce au fost obijduite în această privinţă. Cuvintele cultură, cultural, le întrebuinţăm deci din ce în ce mai eliptic ; înţelegem prin ele : cultivarea muncitorilor rurali sau urbani, a micilor slujbaşi, şi a copiilor din aceste categorii sociale. In vorbire strictă trebue să spunem că orice om are o cultură, fie el analfabet chiar sau locuitor al unui sat de guşaţi. De când se po- meneşte, ce alta face omul, şi Europeanul în deosebi, decât să se cultive? S’a întâmplat însă o concentrare, sau chiar o restrângere a cul- turii de lux în sânul unor anumite clase ; şi aceasta cu oarecare exclu- sivitate. Acum lumea se gândeşte a corecta această inegalitate, ce eventual constitue un dezechilibru. Şi asistăm acum la o astfel de corectare. Dar şi în o altă direcţie întrebuinţăm eliptic cuvântul cultură, cu anexele sale. Propriu, se numeşte cultură totalul silinţelor umane de a preface conscient, şi mai mult sau mai puţin metodic, datele naturii, potrivit unor nevoi ce se rafinează ideologic în lungul vre- milor, — potrivit, cum se zice, unor idealuri. Când astăzi însă vor- ..CULTUIU." 187 bim de cultură, se pare că noi convenim a înţelege dela sine, sub acest cuvânt, un sistem de cunoştinţe şi dexterităţi, care stă dincolo de practica elementară a vieţii, dincolo de sfera mărginită a meseriei căreia ne-am consacrat, cu care ne câştigăm pâinea. Cultură înseamnă dar cultivarea generală a persoanei, — o educare adică prin care devine posibilă comunicarea între membrii unui grup naţional şi social, pe deasupra diversităţii lor profesionale sau altfel locale, o comunicare ce condiţionează colaborarea conştientă a celor ce alcă- tuesc grupul, pe alte tărâmuri decât acel al strictelor necesităţi materiale. Mersul istoric al lumii a hotărît ca pături din ce în ce mai groase din omenire să fie chemate a lua parte la viaţa conştientă a societăţilor şi a statelor. însăşi înfiinţarea unor idealuri naţionale şi sociale a făcut necesară această chemare a unor părţi din ce în ce mai largi din omenire. Trebuia dar să se ridice o problemă a culturii, - problemă de metodă a unei cât mai bune propagări a cunoştinţelor şi a uzurilor care sunt presupuse a interesa indivizii umani din toate clasele şi de tot felul. Zicem : cunoştinţe şi uzuri. Este în adevăr evident, că tehnica îmbrăcămintei, a felului cum mănânci, cum îţi vezi de curăţenia trupului şi de sănătate, cum vorbeşti şi scrii, formează un capitol serios, sau chiar grav al culturii. Este şi un capitol delicat, ce se aşează numai decât lângă acel al metodei de a propaga cultura în general. Numim cultivat pe omul căruia achiziţiile de cultură i-au devenit atribute naturale. Din aceasta putem înţelege toată greutatea problemei. Propagarea culturii implică o diagnoză delicată, intelectuală şi morală, a materialului uman căruia ne adresăm. Naţiunile sunt grupe diferenţiate regional şi social. Regional şi social ne găsim în faţa unor lumi ce se deosebesc între ele prin deprinderi şi idei seculare, de nu milenare. Aceste deosebiri sunt infinit respectabile. Nesocotindu-le, nu facem cultură, ci numai o jalnică operaţie de caricaturizare asupra unor tipuri umane cu fru- museţe morală şi intelectuală proprie. Cultura e asimilare din partea unui organism viu ; este altoire pe o tradiţie. Problema culturii s’a ridicat acut şi aproape brusc în Principatele române, acum un veac. Odată cu această problemă, s’a ridicat asupra societăţii româneşti şi primejdia grimasei culturale. S’a întâmplat atunci ca să se grupeze în capitala Moldovei câţiva oameni, care prin excelenţă simţeau greutăţile problemei şi primejdia înaintea căror se afla societatea românească. Junimea a făcut front energic contra oricărei grimase a culturii. Prin acţiunea ei, acea grupare ne-a lăsat o moştenire şi preţioasă şi grea : acea a unei obligaţii supreme de a combate cultura neautentică, — sau cum s’a zis mai târziu : moftul. i88 REVISTA FUNDAI IU,OR REGALE Imitarea cu orice preţ a trebuit, negreşit, să fie o boală a copi- lăriei societăţii româneşti moderne. Boala se prefăcu în viciu. Fără îndurare, fără osteneală. Junimea a pus cuţitul oriunde a văzut pe- tele uricioase ale acelei boli ce s a prefăcut în păcat. Cu o stăruinţă pasionată până în gradul de a fi involuntar metodică, a prigonit Junimea ridicolul străinismului, născător de monstruozităţi culturale, şi eminent a ajutat grupul vechilor Convorbiri literare Ia curăţirea spiritului şi a feţei societăţii româneşti. Să nu uităm că tot ce a meritat numele de « mahalagism » şi de « moft » în vocabularul critic inspirat dt Junimea era, în esenţă, caricatură a unor elemente de cultură străine. Totuşi nu a fost acuzare adusă Junimii cu o atât de perfidă stă- ruinţă ca acea de nepatriotism, de spirit cosmopolit. Caragiale a scris odată aşa : « Când ar fi să dau vre-o povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o : Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama! S'o iubeşti şi s’o respecţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, care, în loc s’o iubească şi s’o respecte ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi exaltează ca pe o bătrână cochetă nebună, bună de tocat! Atât despre patrie - şi sper că în tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa şi generoasa mamă vre-o altă tiradă ». In aceste cuvinte vorbeşte spiritul autentic al Junimii; şi Scri- soarea a treia a lui Eminescu nu spune altceva. Odată la necaz, regretatul Philippide a învinovăţit pe Maiorescu că a îndemnat la cultivarea excesivă a formei. învăţatul filolog a fost, ni se pare, nedrept în această judecată a sa. Nici Junimea în deobşte, nici Maiorescu în deosebi, nu s’au închinat idolilor frivo- lităţii, cum presupune judecata pomenită a lui Philippide. Junimea a urmărit să organizeze o disciplină a culturii, prin care să se înă- buşe falsitatea de spirit, imitaţia nepricepută sau uşuratecă, şi gustul prost, care e rodul lor inevitabil. Junimea a contribuit în chip su- perior la o metodologie a culturii româneşti. Drept este : acţiunea ei s’a mărginit .la lumea oraşelor. Dar se putea altfel? In oraşe se năştea şi înflorea moftul; aici era vadul imitaţiilor neroade ; aici fierbeau vanităţile pseudoculturii. Genera- raţiilor care au venit de atunci încolo, şi celor de astăzi îndeosebi, le revine sarcina să îngrijească de cultivarea ţărănimii, - sarcină de o mare abnegaţie. Aceasta nu însemnează că în societatea oraşelor noastre problema s’ar fi istovit. Să luăm seama că în vorbirea de astăzi pare a se consacra expresia mitocan cultural. Asemenea reacţiuni ale vocabularului nu sunt fenomene de trecut cu vederea. PAUL ZARIFOPOL ROMANE CEREBRALE x$g ROMANE CEREBRALE E. Lovinescu : « Firu ’n patru * ; N. Davidescu : c Fântâna cu chipuri»; Mircea Eliade : « întoarcerea din rai». Sunt anumite romane care corespund în aparenţă structurii proprii a genului, prin preponderenţa exclusivă a acţiunii: dela un capăt Ia altul numai evenimente, ce se succed rapid, ca într'un film. Autorii acestei specii de roman pleacă dela constatarea după care romanul a înlocuit în literatura modernă epopeea; prin alte cu- vinte, romanul trebue să fie o povestire cu o progresiune senzaţională, spre a întreţine deşteptată atenţia cetitorului prin elementul nepre- văzutului. Formula îşi atinge puritatea în romanul de aventură şi cu deosebire în romanul poliţist, cel mai capabil să deducă logic situaţii complicate, către un îndepărtat desnodământ, pe cât de neaşteptat, pe atât de reuşit. Setea de senzaţional este însă o calitate inferioară a cunoaşterii, o modalitate vulgară a apetenţei literare, publice. Se poate verifica faptul că numai o categorie specială de cetitori, periferici literaturii, se alimentează cu acest fel de roman, care Ie satisface un ideal de viaţă intensă, periculoasă, nevoia de aventură neîntâmplată aevea. O altă categorie de cetitori îşi com- plineşte prin literatura de asemenea neartistică, sentimentală, o carenţă proprie de evenimente afective, o dorinţă de a ieşi din cadrul normal al societăţii, de a trăi absolutul pasiunilor alături de eroii romaneşti. Dacă facem abstracţie de massa neevoluată a publi- cului, unde am distins două tendinţe, paralele, de a susbstitui exi- stenţei regulate, planuri imaginare de trăire aventuroasă, fie din domeniul acţiunii extraordinare, fie din domeniul erotismului ne- constrâns, suntem abia în pragul considerentelor propriu-zis lite- rare, cu aplicaţie la roman. Din capul locului trebue recunoscut că funcţia morală a literaturii este de a oferi cetitorului planuri noi de existenţă ; dar acolo unde se deosebeşte literatura de surogatul literar, este în aceea că falsa literatură propune dezorientării pu- blicului, imagini seducătoare de viaţă, pentru a opera printr'un act de magie trivială, iluzia perfecţiunii etice, câtă vreme litera- tura e o disciplină estetică riguroasă care tinde să se ridice dela ade- văruri particulare Ia semnificaţii generale. Cine şi-a pus fără răspuns mulţumitor întrebarea, pentru ce literatura cea bună nu are priză asupra unui public întins, desigur nu a dat suficientă atenţie elemen- tului facil de miraj, autonom de imaginile proectate de lanterna magică a povestitorului, cărora Ie verifică autenticitatea sau cadu- citatea, cu adevărul; nu se lasă sugestionat de aparenţe turburătoare, REVISTA ELNDAi'IILOR REGALE I90 până ce nu le coroborează cu experienţa personală şi cu datele am- bianţei sociale. Cum însă sfera socială este mult mai întinsă decât conţinutul personal, romanul, care le îmbrăţişează pe amândouă, se realizează mai adesea sub unghiul social decât din perspectiva interioară. Este oarecum o alternanţă naturală, cu un ritm mai pro- nunţat social decât individual. Literatura modernă acuză dela Balzac încoace o tendinţă pronunţată către ceea ce s’a numit, cu un termen împrumutat din plastică, fresca. După cum pictura în frescă urmă- reşte fizioniomii individuale încadrate unui grup, romanul de mo- ravuri sau romanul social subordonează insul grupării. Am evi- denţiat de curând evoluţia surprinzătoare a epicei româneşti către roman şi apoi evoluţia internă a romanului nostru către fresca so- cială cu exemplificări: dd. Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, G. M. Zamfirescu, C. Stere, I. Peltz şi d-na H. Papadat- Bengescu, pentru a nu cita decât pe cei mai reprezentativi roman- cieri, au fiecare o viziune de ansamblu a societăţii şi ambiţia de arhi- tectură spaţioasă, corespunzătoare vastităţii planului în care cir- culă o societate întreagă. Existenţa unei categorii impunătoare de romancieri ataşaţi asupra fenomenului social implică neapărat un moment cultural caracteristic în £are societatea se dovedeşte matură să-şi interpreteze evoluţia. S’a rostit cândva, pe vremea conver- genţei prozei noastre literare către nuvelă, spre a explica întârzierea romanului, o justificare de ordin social: stările sociale româneşti nu erau suficient diferenţiate, procesele sociale nu se precizaseră îndeajuns. Războiul a precipitat, prin soluţiile sociale noi, diferen- ţierea. In abundenţa producţiei romanului, se reflectă stări sociale limpezi, şi o mentalitate fără prejudecăţi tradiţionale interpretează într’un spirit de independentă investigaţie, transformările efectuate. Aceiaşi formaţie intelectuală autonomă se resfrânge interior, în ro- manele de analiză personală. Aci ca şi în romanul de moravuri se poate vorbi de o adevărată emancipare faţă de un tipar preexistent. Acest tipar, l-am denunţat în mai multe rânduri. Este clişeul desră- dăcinârii şi al inadaptării, care a prezidat câtva timp, ca o temă ne- istovită, destinele romanului românesc. El punea în vedetă un anume tip de intelectual de extracţie rurală, pus în primă generaţie într’un mediu hibrid orăşenesc şi în realităţi sociale demoralizatoare. Acest personaj tipic, reeditat în situaţii echivalente, a împiedicat o bună bucată de timp evoluţia normală a romanului nostru. Fie că se acorda o importanţă majoră procesului interior, fie că se da o mai mare atenţie mediului social, romanul de analiză sau de moravuri era închis într’un cerc viţios, condamnat sterilităţii. In ceasul de faţă tiparul e zdrobit şi problemele multiple, sociale sau individuale, îşi află soluţii personale în roman. Numai faptul că literatura noastră a ieşit din faza lirică, pe care o socotim ca o etapă de adolescenţă, EOMANE CKREBKALE Igl şi că a răzbit apoi peste prejudecăţile culturale care se opuneau des- voltării romanului, este un semn de neîndoioasă vitalitate. Romanul cerebral poate apărea la prima vedere ca o denumire arbitrară a romanului analitic. Nu e însă aşa. Prin roman cerebral înţelegem o diferenţiere structurală, o structură specială, o confor- maţie anumită a spiritului de creaţie, indiferent dacă se aplică în interior sau asupra societăţii. întâi de toate, o incapacitate intuitivă, care e oarecum o calitate negativă : romancierul e lipsit de intuiţii, de contact direct cu realităţile vieţii sufleteşti sau exterioare. Rea- litatea nudă, faptul moral sau evenimentul se răsfrânge în con- ştiinţă interpretat dinainte, se sustrage în esenţa sa. Pentru un ase- menea romancier, o imagine personală se interpune permanent între obiect şi subiect, o imagine primordială care forţează conturele imaginii adevărate să se adapteze aceleia preexistente. Se distinge aşa dar un ritm specific în viziunea epică a romancierilor cerebrali : un conflict cu rezultat prevăzut între o realitate spirituală impe- rioasă, care nu se poate mlădia pe obiect şi între obiect, care se inte- grează zilnic în această realitate anterioară. Câtă vreme la roman- cierii necerebrali, conflictul normal dintre subiect şi obiect se re- zolvă printr’o întrepătrundere reciprocă, printr’o fecundare reci- procă, în care nu se denaturează obiectul, asistăm în procesul de creaţie cerebrală la o concepţiune extrem de interesantă, de esenţa unei gestaţii pur spirituale. Iată-1 de pildă pe d. Mircea Eliade, de astă dată în cadrul epic, ba chiar al frescei, exponentul crizei de creştere a generaţiei tinere, cu formaţia problematică net următoare războiului. Nici una din valorile spirituale dinainte de război nu i s’a impus ca directivă şi regulator de viaţă. Drama sa şi a semenilor săi constă în aceea că îşi caută un echilibru moral prin valori proaspete, care implică o soluţie de continuitate în civilizaţie. Printr un act de voinţă auto-determi- natoare, generaţia sa îşi făureşte elemente de tradiţii, mituri, super- stiţii, canoane personale. In limbajul pe care îl afectează reprezen- tanţii tineri ai acestui curent, este o experienţă, o aventură, o exi- stenţă autentică, cu pretenţia de a reface pe cont propriu, într’o singură generaţie, ceea ce în trecut se depersonaliza, se obiectiva într’un şir de generaţii. S’ar putea crede că d. Mircea Eliade, în care o parte din tineretul cu o problematică post-belică se recunoaşte, îşi cunoaşte la rândul său camarazii, că este, prin urmare, mai pregătit ca oricare altul să îi înfăţişeze în individualizări precise. Adevărul e însă altul. D. Mir- cea Eliade este prea absorbit de sine, de enl său pe plan de viaţă şi pe plan de gândire, ca să cunoască obiectiv pe mai tinerii săi tovarăşi. 192 keyihta Fundaţiilor bucale Deci, dacă spre a ridica o hartă morală a aspiraţiilor generaţiei sale» cu personificări epice, nu e necesar decât să scindeze personalitatea sa, de bună seamă proteică, şi să proecteze, prin succesive gestaţii de sciziparitate, circa o semi-duzină de «tineri» reprezentativi. Tuturor le comunică tensiunea sa, fervoarea sa, monologul interior hărţuit de întrebări, într’un cuvânt ceva din propriul său dramatism netăgăduit. Dar fiecare în parte e personificarea uneia din laturile sale morale, azi depăşite sau inactuale, pe care Ie-a vrut cristalizate într’un ins viu. Aci se vădeşte incapacitalea sa de a transpune din viaţă indivizii pe care îi concepe la drept vorbind cerebral, prin cristalizarea unor tendinţe spirituale, subiective. D. E. Lovinescu este un alt exemplu doveditor al inconformaţiei epice, la romancierii de structură cerebrală. D-sa a scris în 1932 romanul « Bizu>», o auto-biografie romanţată elementar, fără acţiune, cu un comentar permanent dăunător portretului. Definindu-se ca un personaj care a trăit din renunţări succesive, oarecum fără eve- nimente, până la o definitivă atitudine de resemnare demnă, părea a-şi fi oprit aşa rotunjită imaginea. Ulterior, ca să nu se lase mai prejos de d. M. Dragomirescu, emulul său critic şi romancier, care scrie, cu o superbă tenacitate şi lipsă de ridicol, o « epopee * auto- biografică în cincisprezece volume, d. Lovinescu revine asupra imaginii sale iniţiale din «Bizu» şi face o carieră de romancier pare-se periodică din vacanţele fălticenene. Aşa a scris în vara anului 1933 « Fini ’n patru », spre a exploata de acum încolo anual psiho- logia statică a eroului său Bizu. Nimeni nu ilustrează mai bine decât eminentul critic viţiul cerebral în epică. Dacă d. Mircea Eliade mai comunică personajelor sale o temperatură înaltă, spre a da viaţă plăsmuirilor sale interioare, d. E. Lovinescu e lipsit elementar de vehiculul dramatic al unui conflict moral proaspăt. Bizu redi- vivm din «Fini ’n patru » acuză caracteristic incapacitatea de a simţi personal şi de a comunica sentimentul său unei fiinţe dispo- nibile, care este Diana Serea, colega sa de laborator. Asistăm de astă dată la un proces moral curios, pare-se mai irealizabil în tradu- cerea sa subiectivă, în desfăşurarea iubirii lui Bizu, decât în afară, în persoana Dianei sau a eroilor secundari şi episodici. Intr’o măsură însemnată, romanul cerebral are tangenţe cu ro- manul personal, de analiză. Când substanţa romancierului ce- rebţal este autobiografică, ca în « Fim ’n patm », caracterul alt- minteri abstract al creaţiei poate fi învigorat de o undă de emoţie subiectivă. Nici o impresie verbală nu poate reda întocmai uscă- ciunea totală a analizelor din « Fim’n patm ». Nu numai că romanul este lipsit de orice emoţie personală, dar nici măcar nu i se comunică, artistic, prin ficţiune, o vibraţie sentimentală. Dacă este ceva rea- lizat, deşi negativ realizat, în acest roman, este capacitatea imperso- ROMANE CEREBRALE 193 nală de a simţi a eroului şi de a se analiza cu un automatism livresc, străin, de mâna a doua. S ar «pune că Bizu nu simte direct, nu iubeşte el însuşi, ci, ca un substitut de om, ca un « robot », simte după experienţe străine, iubeşte printre rândurile cărţilor pe care le-a cetit, spre a constata asupră-şi dezumanizarea sa prin placajul livresc pe care l-a interpus între el şi realitate. Dacă are vre-un meiit« Firu n patru », ca o expe- rienţă extremă a diformaţiei cerebrale (căci există o conformaţie ce" rebrală armonios realizabilă), este poatp adaosul pe care îl permite la definirea structurii cerebrale personale cu nuanţa lovinesciană a structurii impersonale, livreşti. In cazul t« Firului în patru», nu mai constatăm o imagine personală interpusă între subiect şi obiect, ci o imagine străină, un corp opac, care anulează subiectul şi se impune în locul obiectului. In amândouă cazurile, dd. E. Lovinescu şi Mircea Eliade, au meditat asupra condiţiunilor romanului, ca lectori şi autori, prin disciplină intelectuală şi prin meşteşug, - d. Mircea Eliade este la al treilea roman, după , unde a rămas zece ani, ca îndrumător al generaţiei mai tinere şi propovăduitor al energiei româneşti. Octavian Goga şi Ion Lupaş i-au fost elevi. Dar tipicul monoton al programului şcolar, cu toate încercările pe care le făcea de a da un conţinut mai plin lecţiilor de istorie şi de a înviora cursul de limba latină cu subtile comentarii asupra odelor lui Horaţiu, nu putea să astâmpere setea de activitate a răzvrătitului cărturar. Ii trebuia o catedră mai înaltă, de unde să-şi multiplice învăţătura, şi un teren de muncă mai puţin îngrădit de paragrafe şi regulamente. Locul de secretar al consistorului eparhial dela Arad nu-i dădea un titlu prea pompos în ierarhia societăţii noastre din Ardeal, cu rosturi atât de patriarhale. II desfăcea însă din obezile ascultării, îl scutea de orice contact cu oficialitatea maghiară şi-i dădea putinţa să indice, nevăzut, directivele unei fructuoase apărări naţionale la adăpostul bisericii. Loviturile făţişe le da Vasile Goldiş la gazetă : la « Tribuna » mai întâi, apoi la « Românul» unde scrisul lui sobru, de o argumentaţie strânsă, încărcat de cugetare şi răscolitor de re- voltă, trezea ecouri surde până departe sub straşina caselor dela ţară. Aradul, în epoca aceea, devenise un focar de lumină şi un centru de mobilizare, răspândind în toată lumea românească lozin- cele luptei naţionale şi trimiţând îmbărbătarea de fiecare zi a cuvân- tului tipărit. Rolul lui Vasile Goldiş în această operă de galvanizare a spiritului românesc prigonit de urgia guvernelor dela Buda- pesta, nu va fi pe de a întregul preţuit decât atunci, când se va afla un cercetător atent şi zelos al acestor timpuri apuse, care să răsco- lească printre pagini îngălbenite, să strângă .mărturii vii şi amintiri ' păstrate cu sfinţenie, pentru a înfiripa povestea eroică a împotri- virilor de atunci. Numai astfel s’ar vedea, ce a însemnat mintea limpede şi îndrăzneaţă a lui Vasile Goldiş în cei treizeci de ani de pedagogie politică şi campanie gazetărească, pe care i-a trăit pe malul Mureşului, în umbra Episcopiei ortodoxe, la masa de redacţie şi pe la şedinţele solemnelor comitete. N’a fost numai o întâmplare, că declaraţia cetită în Camera ma- ghiară, în Octombrie 1918, de d. Alexandru Vaida-Voevod (prin al cărui glas poporul român din Ungaria răpusă îşi proclama dreptul de a decide singur despre soarta lui) a ieşit din condeiul iscusit şi din afirmarea categorică de voinţă a secretarului de con- sistor deia Arad. Tot aşa, nu se putea ca rezoluţia marii Adunări dela Alba-Iulia, unde s’a pecetluit Unirea, să nu aibă drept crainic al ei pe Vasile Goldiş. Fostul dascăl de istorie dela liceul de sub Tâmpa şi-a întemeiat cuvântarea dela 1 Decembrie 1918 cu această invocare a începutului : - « Zămislit din necesitatea imperiului roman 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de a-şi aşeza o sentinelă puternică in Carpaţi împotriva seminţiilor barbare dela Miazâ-Noapte şi Răsărit, care ameninţau cultura umană creată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase : lo- viturile duşmane în statornică apărare...» Astfel, activitatea publică pe care a desfăşurat-o Vasile Goldiş, mai întâi în Ardealul prigonirilor de ieri, apoi în România liberă de astăzi, a fost despărţită în două, - ca şi existenţa fiecăruia dintre contemporanii lui, - printr’o albă şi strălucitoare piatră de hotar : Unirea. Odată cu freamătul celor o sută de mii de ţărani care au strigat pe câmpia de lângă cetatea lui Mihai dorinţa lor de a trăi între hotarele aceleiaşi ţări cu toţi Românii, secretarul consisto- rului dela Arad şi directorul ziarului « Românul» a intrat el însuşi în istorie, rostind cu glas de profet inspirat, ale cănii visuri s’au întrupat, sentinţa de mult aşteptată : - «Adunarea naţională a Ro- mânilor din Transilvania şi Banat adunaţi prin reprezentanţii lor în- dreptăţiţi la Alba-Iulia, decretează unirea lor cu România». Omul, care a trăit asemenea clipe ale supremei biruinţe, urcat pe piscul de ideal dela care se zăresc până departe, anevoie mai ajunge să fie cercetat de ispite lumeşti şi de meschine ambiţii personale. La mai multă cinste decât i-a dat destinul însuşi al neamului său,1 nu putea râvni. De aceea, linia de orientare politică a lui Vasile Goldiş, dela 1918 încoace, cincisprezece ani încheiaţi, a urmărit fără nici o şovăire consecinţele fireşti ale actului dela I Decembrie, despre care, ca eroul lui Virgiliu avea dreptul să spună : « magna pars fui». Chiar despărţirea de foştii săi tovarăşi de luptă, privită prin prizma nealterată a ideilor, nu indică vre-o abatere dela credinţele de te- melie ale rostului său de codificator al Unirii, ci dimpotrivă dove- deşte covârşitoarea tărie de caracter a bărbatului care a voit să-şi servească mai departe ţara, leal, făţiş, oferindu-se întreg operii de consolidare a unităţii naţionale. împrejurările nu i-au fost prielnice. Boala l-a ţintuit la pat, câţiva ani de-arândul, silindu-I să se retragă dela prezidenţia « Aso- ciaţiunii» din Sibiu, în fruntea căreia fusese aşezat la 1925, reuşind în scurtă vreme să-i dea un nou avânt de tinereţe şi o sănătoasă orga- nizare activă. Căci Vasile Goldiş credea, cu aceeaşi fierbinte con- vingere de odinioară, în forma de viaţă superioară pe care România întregită e chemată s o concretizeze, prin civilizaţie şi cultură pro- prie. Un plan vast de luminare a păturilor populare se închegase în judecata lui cîar-văzătoare, capabilă de proaspete avânturi. De- getul morţii i-a arătat însă altă cale! Intr’o epocă, în care multe averi nu-şi pot lămuri la lumina zilei obârşia lor incertă, Vasile Goldiş moare în cea mai categorică şi mai cinstită sărăcie. Dumnezeu să-l aşeze, liniştit şi purificat de cele pământeşti, în lumea fără de sfârşit a celor drepţi... TREI LUPTĂTORI PENTRU DESROBIEEA ARDEALULUI 201 ŞTEFAN CICIO POP s’a născut la I Aprilie 1865, în comuna românească Sicău, aşezată aproape de Dej, capitala judeţului care se cheamă astăzi al Someşului. De copil s’a desprins din rosturile pământului natal, învăţând carte la liceul din Sibiu, apoi la Buda- pesta şi la Viena. Şi-a deschis cancelarie de advocat la Şiria, aproape de Arad, în mijlocul unui popor de ţărani luminaţi şi bine înstăriţi, care l-au trimis fără întrerupere în Parlamentul dela Budapesta, iar acum în urmă în Camera dela Bucureşti. In colţul său de lume provincială, acordându-i-se toate atributele fruntaşului investit cu prestigiu şi autoritate, solicitat să-şi spună cuvântul în toate împre- jurările importante, preferat în orice însărcinare reprezentativă, ascultat cu sfinţenie în adunările populare, Ştefan Cicio Pop s’a impus de timpuriu pe primul plan al conducătorilor politici din Ar- deal, punând la contribuţie, pentru binele neamului, un impre- sionant dar oratoric, o impetuoasă revărsare sufletească şi o reală popularitate, care nu l-a părăsit până în ceasul său din urmă. Ştia să se apropie de inima celor mulţi, să le grăiască răspicat, familiar, cu voce răsunătoare, amestecând parcă în elocvenţa lui nemeşteşu- gită rostogoliri de stâncă şi sunet tremurător de clopot, şi întruchipând în înfăţişarea lui bună şi greoaie virtuţile în devenire ale începă- toarei noastre clase mijlocii. Un tribun al instinctului de apărare naţională, care găsea totdeauna formula convingătoare, pentru a ridica mulţimea, pentru a înduioşa îndârjirile şi pentru a ocoli primejdia. In mijlocul deputaţilor maghiari din capitala de pe malurile Dunării, au vibrat de atâtea ori discursurile lui zgomotoase. La con- ferinţa inter-parlamentară dela Haga s’a luat la harţă, pe vremuri, cu faimosul conte Appony, rivalul de mai târziu al d-lui N. Ti- tulescu, izbutind să rupă cu un singur gest pânza de păianjen a inter- pretărilor întorchiate, luptând împotriva iscusitelor răstălmăciri cu arma simplă şi onestă a masivei sale sincerităţi. Când ziua izbă- virii s’a apropiat, Ştefan Cicio Pop s’a ivit iar în fruntea acţiunii naţionale. Luând pe umerii săi răspunderea unor momente decisive, Ştefan Cicio Pop, în calitate de prezident al Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, a lansat dela Arad chemarea la Adunarea Naţională din Alba-Iulia, subscriind cu mână îndrăz- neaţă aceste cuvinte : - «Istoria ne chiamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întu- nericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. Naţiunea română din Ungaria şi Transil- vania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa, de-acum înainte». Con- vocarea a fost datată din 7/20 Noembrie 1918, Mai departe, a vorbit poporul însuşi. Venerabilul om politic şi-a păstrat, în viaţa publică a României 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întregite, rolul său de vestitor al marilor solemnităţi, ştiind să sinte- tizeze în mărturisiri comunicative şi mişcătoare simţământul colectiv. In privinţa aceasta, va rămâne ca o pagină de antologie în eloc- venţa românească salutul pe care l-a adresat M. S. Regelui Carol al Il-lea, în calitate de preşedinte al Camerei, la 8 Iunie 1930, în clipa fericită şi de toţi dorită a Restaurării. Inima care a zmuls din adâncul ei atâtea ecouri prelungite, a încetat de-a mai bate. Dum- nezeu să-i dea cuvenita odihnă, după nepotolita frământare a vieţii trecătoare... In faţa mormintelor deschise, toate patimele amuţesc. De aceear judecata nepărtinitoare a urmaşilor, căutând să prirdă într o icoană unică rostul unor vieţi încheiate, dezgroapă amintiri, fixează ade- văruri şi rosteşte sentinţe, care se ridică dintr odată de-asupra mărun- telor frământări cotidiane. Azi, când Teodor Mihaly, Văsile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, trei luptători pentru unire ai Ardealului de ieri, au plecat în lumea păcii eterne, unde toate se contopesc într’o nemuritoare armonie, se cuvenea să desluşim cărările trecerii lor printre noi şi să cuprindem cu privirea roadele cinstitului lor zbucium. Cu umbrele şi luminile lor, aceştia sunt ctitorii ţării de astăzi, de al cărei viitor nu s’au îndoit. Umbrele se vor şterge cu timpul, fiindcă în Cartea Vremii nu se încrestează spre amintire micile scăderi în mod fatal legate de o mână de pământ, ci faptele mari ale celor aleşi, lumina pe care recunoştinţa urmaşilor o aşează pe frunţile lor adormite. ALEX. HODOŞ DUNĂRE, DUNĂRE! / * La sfârşitul secolului XIV, Domnul dela Curtea de Argeş (apoi dela Târgovişte, unde mutase, Mircea cel Bătrân capitala Ţării) ocrotea schimbul produselor rurale româneşti cu cele orăşeneşti bizantine, veneţiene şi genoveze sosite pe Dunăre din Marea Neagră şi Marea Mediterană. Săpăturile din 1921 dela Curtea de Argeş au dat între altele la iveală, în mormântul lui Radu Negru, mort Ia 1385, pasmantărie veneţiană, vestminte de cavaler, giuvaeruri şi orfevrărie de provenienţă apuseană ’)• Miile de monete româneşti, bulgăreşti şi ungureşti din acel timp, ducaţi de argint de ai lui Petru Muşat, Vlaicu, Radu, Dan şi Mircea, amestecaţi cu ducaţi de ai T) Virgil Drăghiceanu : Curtea de Argeş, p. 57,« Cultura Naţională >, 1925 DUJ^LRE, DUXĂEE 203 ţarilor bulgari, Şişman, Sracimir şi Ludovic cel Mare, regele Un- gariei ; aceste monete găsite de curând în două comori, una lângă Silistra şi alta lângă Tulcea, au adus noui mărturii despre viaţa ne- gustorească românească la Dunăre 1). Cu acele monete circulau şi produsele naturale ale păstorilor pogorîţi din munţi în luncile Du- nării, iar cântecele lor dădeau suflet românismului dealungul Du- nării, cu mult mai vechi decât primele mărturii româneşti de hri- soave sau monete. Dar din acel sfârşit de trecento românesc, voevodul muntean nu mai era doar un logofăt mai mare peste stânele din Carpaţi, nu mai era doar «păstorul oilor mele» cum îl apostrofa în bătae de joc regele Ungariei, Carol Robert, pe vasalul său Ba- sarab cel Mare (mort la 1352) înainte de a porni cu oaste împotrivă-i 2). Şi într’adevăr, Mircea cel Bătrân, apare prin titulatura sa ca domn al transhumanţei româneşti integrale, adică ocrotitor al păstorilor ce coborau anual din Carpaţi la Dunăre şi Marea Neagră, dar şi al negustorilor din porturile dunărene, cu care se făcea schimbul de produse, fie în natură, fie cu ajutorul monetelor bătute de Voevozi. In vestitul act dela 1387, 3) Mircea se intitulează : « Mare Voevod şi Domn a toată Ţara Românească, Ban al Severinului şi Herţeg de Amlaş şi Făgăraş » şi mai departe « stăpân peste ţările tătăreşti, peste amândouă malurile Dunării până la Marea cea Mare şi al ce- tăţii Dârstorului». Marginea acestor stăpâniri parcă e decalcată pe revărsarea anuală a Nilului de transhumanţă pastorală din Car- paţi, dealungul luncilor Dunării şi până la Marea Neagră. Stăpâ- nirea peste cetatea Dârstorului (Silistra), cheia comercială şi cel mai însemnat port al Dunării de jos, completează ocrotirea unei renaşteri a negoţului românesc şi balcanic in orientul european. An de an mâlul transhumanţei dădea noui roade spirituale şi asigura o continuitate şi o omogenitate etnică a Românilor, ce se coborau din Carpaţii munteni şi moldoveni şi se întâlneau la Dunăre. De fapt Mircea cel Mare prelua, prin această din urmă înfeodare, tradiţia bizantină a ducilor de Dristra sau Silistra, capitala duca- tului bizantin de Paristrion sau Paradunavis, căci Dunărea româ- nească a lui Mircea era cea dela Porţile de Fer până la Mare, era cursul inferior al bătrânului fluviu, pe care Grecii şi Bizantinii îl numiau Istros. De antichitatea dacică şi scită, apoi greacă şi romană, de timpul când Alexandru Machedonul trecea Istrul în dreptul Ialomiţei şi mai târziu Traian în dreptul Severinului, de acele vremuri vorbesc *) Constantin Moisil: Dobrotici ţi Mircea cel Bătrân, t Dobrogea », p. 314 « Cultura Naţională *, 1928. 2) Florianus : Chronica Hungarorum, p. 242. 3) Onciul: Titlul şi posesiunile lui Mircea cel Bătrân, « Convorbiri Lite- rare », 1901. 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALI vestigiile arheologice, tabula Traiană din stânca jugoslavă de granit dela Cazane, Columna dela Roma, tropaeum-ul dela Adam-Clissi, Valul lui Traian din Basarabia; vorbesc cronicele ■* *), dar vorbesc şi monetele ce se găsesc necontenit dealungul Dunării de jos2) : monete dace şi scite, staterii de aur şi argint ai lui Filip, Alexandru cel Mare, Lysimac, tetradrahmele din Thasos, drahmele din Dyr- rachium, monetele pontice, dinarii romani de argint, sesterţii de bronz ai lui Traian. Pentru vremile mai noi, luncile Dunării dau Ia iveală perperii de aur bizantini, florinii, groşii şi dinarii regilor angevini ai Ungariei, groşii regilor Boemiei şi ai ducilor Galiţiei, zechinii veneţieni alături de monetele bulgăreşti şi sârbeşti. Dela căderea Constantinopolului la 1453, asprii turceşti înlocuesc pe cele mai multe din monetele contemporane în comerţul dela gurile Dunării. Câte naţii s’au perindat, câte limbi s’au vorbit, câte cân- tece s’au cântat în întâlnirile negustoreşti sau în războaele dela Dunăre! Din această circulaţie a monetelor i se da Cezarului român (domnului dela Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti) ceea ce i se cuvenea, dar negustorii treceau şi prin alte vămi intermediare. Intr’o colindă din Rasova (lângă Cernavodă), se pomeneşte de ne- gustori greci care sosesc pe mare cu o corabie « neagră şi smolită, de talaz bătută, de maluri trântită ; ia mal de-ajungea, schele-mi arunca, pe mal că-mi ieşea ». Nevasta unui ostaş adormit sub ♦ un verde arbut» îi îndeamnă să nu-i deştepte bărbatul, deabia întors dela oaste, deoarece : « De 1-oţi deştepta *) grea vamă vă ia. Vamă făr de seamă Fir şi ibrişin Tot postav d ăl bun Sculuri de mătasă, Marfă femeiască Că e mai' bănoasă. Greci neguţători Din gură-mi grăiau : « Ioană de - ochii - şi negri Pasă şi-I deşteaptă : Să ne vămuiască i) I. Valsau : Dunărea de jos tn viaţa poporului român, « Graiul Românesc », pag. 2oa. 1927. *) C. Moisil: Cabinetul numismatic al Academiei Române, t Boabe de grâu », pag. 722 - 724, Decembrie 1933. 8) Emil Riegler : «Cântece dunărene», culegere de folklor muzical inedit (în manuscris), din care am utilizat citatele din acest articol. DUNĂRE. DUNĂRE 205 Să ne slobozească, In Ţara Românească Marfă ca a noastră *. Altă colindă dunăreană ne vorbeşte de un vameş, corespunzător baronilor hrăpăreţi medievali din apus. In curţile Iui «trec şi se petrec tot stable de cai; din stablă, din toată, bună vamă-şi ia ; cel armăsar galben cu corniţa creaţă, ’ntr aurel de vieaţă *. Şi aşa mai departe alege tot ce-i mai bun din ce trece pe Ia el. Voevodul îi propune tovărăşie, dar vameşul nostru re- fuză ritos : Domn Constantin Vodă De veste prinsese La el trimisese : « Icea cest domn bun Fac’ atât de bine Vie-şi pân'la mine! Bun frate l-oi prinde : Frate pe frăţie Şi pe vistierie Şi Doamna cumnată Şi feciori nepoţi». Icea cest Domn Bun Rupse de-şi grăi « Mie nu-mi trebue Frate pe frăţie Nici pe vistierie. Bun frate am eu : Cel buzdugan lat Stă’n cui de-alinat, Prin sânge nedat. Mie nu-mi trebue Nici doamnă cumnată! Bună cumnat’am eu : Cea spată turbată, Stă’n cui de-alinată *. Altădată însă Constantin Vodă, în alt colind, e mulţumit de cum îl slujeşte voinicul venit dela munte ; supărat că i-a turnat la masă vinul pe poală de Domn, îl învinueşte în glumă că-i vrea moartea. Argatul se apără cu un emoţionant accent de jale şi dor pentru cei lăsaţi acasă în munţii depărtaţi : ao6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Domn Constantin Vodă! Că eu n’am gândit Rău Ia capul tău Ca să mori şi tu : Să-mi rămâe mie Doamnă şi domnie! Da eu m’am gândit, Peste nalţii munţi, La arşii părinţi : Părinţiorii mei, Prânzul ce-am prânzit, N’or putea mânca, N’or putea lăbea Tot din mila mea Şi de jalea mea. Iar eu m’am gândit, Peste nalţii brazi, La arşii de fraţi : Frăţiorii mei Cai ce şi-au hrănit N’or putea goni, N or putea alerga Tot de mila mea Si de jalea mea. Iar eu m’am gândit, Peste lunci cu flori La arse surori : Surioarele mele Cununi ce-a’mpletit N’or putea juca, N’or putea purta Tot de mila mea Şi de jalea mea. * In multe colinde se cântă munţii depărtaţi sau văile pe care pornesc ciobanii cu oile. E întreaga poveste - şi ce bogată în colori - a ţăranilor dela Dunăre. Ajunşi din ciobani, pescari, evocă vie în imagini, stâna de odinioară plină de mişcare şi de poezia pastorală. Astfel într’o colindă ciobanul descrie turmele sale numeroase fetei cu livezi întinse, pe care o iubeşte : «Tu fată frumoasă Naltă sprâncenată, Cu sprânceana trasă, DUNĂRE. DUNĂRE 207 Cu geana sumeasă, Cu cosiţa groasă : Chip de jupâneasă! Ai sluji cu mine S oi pruji cu tine, Că tu eşti de mine Şi te potrivire. Tu vezi, da nu vezi, Acei munţi cărunţi ? Nu-s cărunţi de fel Sânt 01 d ale mele. P'în dalbe de 01 Nouă ciolponei? Sânt nouă ciobani Cu vătaful zece Zece se petrece. Prinde-or chiui Oi dalbe-or porni, Pe şură de vale, Prin florile tale! Fruntea le-or frunta Coada le-or dâra, Ce-or mai rămânea, Ciobanii le-o-aduna, In vâstre le-or făcea ’N chemer le-or punea». Dar pentru stăpânirea porţilor de intrare şi de vămuire ale ne- goţului apusean la Dunărea de jos, se luptă toţi Voevozii vecini, Ţarul Vidinului, Sişman, luptă aliat cu Turcii contra lui Vlaicu Vodă şi Ludovic ; Dobrotici e înfrânt de Mircea şi genovezi pe care Românii îi cheamă Frânei. In multe colinde găsim reminiscenţe din luptele de pe acele vremuri. Aşa în colinda în care calul credin- cios, aflând că va fi vândut, capătă grai: << Dar mai ţi-adu-aminte Când noi ne băteam Cu Turcii cu Frâncii. Turcii ne băteau, Frâncii ne frângeau, ’N mare ne-aruncau Eu c’am înnotat Marea’n lung şi n lat, . Cruciş, curmeziş, Trei zile de vară, 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trei de primăvară. Dar m’am înşelat, M’am împiedicat De-o pană de mreană, Mreană gălbioară, Cu cerb surioară, Poale ţi-am udat, Poale de caftan, Vârf de buzdugan. Talpa cismii tale Iară m’am silit La vad c’am ieşit. La vad ca un brad. Din mare-am surlat Toate le -am svântat ». Din acele lupte voinicii nu se aleg numai cu prada de război, cu lucruri de preţ, ci şi cu convoiuri întregi de robi şi roabe. Dar se întâmplă ca Făt Frumos ducându-şi convoiul de robi să întâl- nească o fată frumoasă «Rusculiţă», rusoaică, de aceeaşi lege cu dânsul. Pe aceasta o ia de nevastă, spre deosebire de celelalte fete roabe : «Şi tu, mică Rusculiţo! Nu te-aduc roabă să-mi fii, Ci te-aduc doamnă să-mi fii Doamnă mie, curţilor, Stăpână şi-argaţilor Noroc bun părinţilor, Cumnăţică fraţilor, Leliţă surorilor, Chelăriţă banilor *. Dacă din colinde ca acestea şi din altele, culese de mine dela Turtucaia şi până la Brăila, nu se pot desprinde date certe istorice, ca de pe monetele de aur, argint, şi bronz, din tezaurele amintite, în schimb, în cântecele populare ale Dunării dobrogene se oglindeşte viaţa milenară a păstorilor şi pescarilor Români, care se întâlneau şi se aşezau aci la marele drum : Dunăre, Dunăre! Drum fără pulbere Şi fără cărare 1 DVXiXB. DUNlE-E 209 cum e cântat bătrânul fluviu în baladele Neagăi şi Chirei Chira- linei. Ei nu pierdeau legătura cu leagănul românismului din Car- paţii Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei. # Romanitatea la Istros, întemeiată de legiunile lui Traian a putut dăinui mai târziu prin păstorii care nu se treceau prea mult cu firea de năvălirile barbarilor şi se iveau iar în văile munţilor către pă- şunile dela Dunăre, odată primejdia trecută. Păstorii din Dacia au românizat Danubius-ul latin sau Du- nave-a slavă ’) cu forma « Dunar » şi « Dunăre ». «Pe din gios di Dunar Mare « Vine-un căpitan călare » 2). « Dunar » se găseşte în Bihor, dar şi la Unguri; * Dunarul fuj a szel» 3). Toponimia la Dunărea de jos (Oltina, Dăieni, etc.), precum şi numele familiilor (Daia, Manea, etc.) arată originea de peste munţi 4), din Transilvania. Mult timp trebue să se fi păstrat o con- tinuitate de viaţă casnică dela munte la mare. Astăzi acea continui- tate nu mai dăinue la localnici. Primul fenomen al despărţirii orga- nice de obârşie e dispariţia portului naţional. Pe malurile Dunării, dela Turtucaia la Brăila, nu se mai întâlneşte decât la bătrâni, şi atunci la rare ocazii, tradiţionalul costum ţărănesc, păstrat altmin- teri în lacre. Femeile poartă fuste negre şi colorate de mahala de oraş şi broboadă. Bărbaţii au haine de târgoveţi, încinşi doar cu brâul lat roşu. Pe vreme friguroasă, la colindat de pildă, pun tradiţionalul cojoc. Era şi fatal ca în ţinuturile Dunării, unde comerţul porturjlor furnisează îmbrăcămintea, produsele căsniciei închise a ţăranilor dela munte să dispară. In schimb, însă se menţine vie tradiţia po- pulară în datine, cântece şi jocuri; toate acestea, descrise şi notate cu multă conştiinciozitate de d. Pompiliu Pârvescu, în culegerea sa de folklor, publicată acum un sfert de veac de Academia Română sub numele de « Hora din Cartai» 5 6), le-am regăsit în satele dună- t) Fr. S. Kuhac : Narodne popierke, 1879, pag. 17 : « Dunave, Dunave tiha vodă Cadna ». *) B. Bartok: Cântece din Bihor, 9 Academia Română, « Socec », 1913, 3) B. Bartok: Das ungarische Volkslied, Walther de Gruyter, 1925, Melo- dia 244. *) Ovid Densusianu : Viaţa păstorească în poezia populară, Voi. I şi II. 6) Hora din Cartai, de P. Pârvescu şi Cordoneanu 1908, Academia Ro- mână : Din viata poporului român, Socec. ' H 210 REVISTA FUNDAŢIILOR KLCALR rene, bine-înţeles cu tot adaosul modern al cântecelor orăşeneşti, de provenienţă apuseană, pe care gramofonul şi radio-difuziunea Ie împrăştie şi popularizează cu multă uşurinţă între Ţigani, maeştrii tarafurilor dobrogene. Pentru păstrarea în discotecă a cântecelor vechi, ameninţate totuşi să dispară sub avalanşa undelor sonore moderne, am înregistrat o parte din cele mai caracteristice cântece dunărene cu fonograful Ministerului Cultelor şi Artelor. In 1928 am adus Ia Bucureşti pe doi din cei mai buni cântăreţi, întâlniţi în campania mea folkloristică, un pescar din Turtucaia şi altul de lângă Hârşova, din Gârlici, şi am avut norocul ca o parte din baladele lor să fie înregistrate prin reprezentantul casei Path£, d. profesor H. Pernot, pentru «Musee de la Parole » (Muzeul Vorbei) din Paris, pe discuri durabile. Seria lor a fost trimisă şi Institutului de fonetică din Bucureşti şi alte două serii stau Ia dispoziţia Statului român, conform contractului încheiat cu casa Pathe în 1928. Din ciclul de obiceiuri ale Crăciunului, în deajuns de cunoscute, remarcabil e colindatul ce se practică, nu numai de copii, ci şi de bărbaţii mai în vârstă. Colinda se cântă la unison de colindători, împărţiţi în două grupe. Se cântă alternativ câte o strofă, repetându-se melodia cu acelaşi refren alleluiatic : «Oi leroi Doamnele, etc. etc.». Nu se deosebeşte de structura melodică a colindelor din Ardeal sau Moldova. E principiul litaniei : aceeaşi melodie pentru zeci de versuri; ritmate mai vioi, dese ori părând în cadenţă de dans. Melodia e periheletică, adică urcă şi coboară în jurul unui ton central, fundamental (tonica). Caracteristică pentru Dunăre e colinda Năvodului verde, în care se pomeneşte de aruncătura în apă a năvodului, numită «toană ». şi de varietăţile cele mai căutate de peşti. Dracul, « Iuda mare », se roagă de pescari să dea drumul puiului său, prins în năvod, şt făgădueşte să arate ascunzătorile peştilor : Voi vozari, voi năvodari, Patruzeci de Iopatari, Doisprezece vătafi mari! Nu-mi băteţi puiul, căzniţi-1, a e mic, nepriceput, Nu ştie marea dintr’adânc, Nici cât peşte’n mare este. ! Iar eu ştiu ş’o să vă spun Cât e marea dintr adânc Cât din cer până’n pământ, Şi cât peste’n mare este. Underi toana crapului, DUNĂRE, DUNĂRE 31 I Sforaşul cosacului, Potmolui morunului, Ghermanul şalăului, etc., etc... Viaţa pescarilor se oglindeşte desigur şi în cântecele de jale şi ^de dragoste. Cine a fost în Turtucaia ştie că acele case mici, înfipte >in coastă, cu acoperişuri de olane roşii, atât de vesele în soare, sunt .adeseori triste, căci stăpânul e plecat în baltă şi lipseşte câteodată săptămâni. Cu atât mai mare însă este bucuria întoarcerii bărbatului •sau iubitului şi atunci, şi crâşmele răsună de cântecele lăutarilor ţi- gani, animatori ai jocurilor româneşti, dar şi interpretatori cu licenţe .ai cântecelor tradiţionale sau noi. Iată cum îşi cântă un pescar, cu naivă bucurie de a-şi fi regăsit jîubita, întoarcerea dela pescuit : Ş am zis verde, bob orez, Eşi, Mariţă, de mă vezi, C’am plecat cu şaică veche Şi cu floare la ureche S’am venit cu-o alta nouă Dă tăia Dunărea n două ............................» Alt cântec evocă pe iubita 'cu toată sensualitatea în cadrul cui- erului de dragoste a pescarului: , Şi-am zis verde măr mustos Şapte săptămâni din post De când la mândra n’am fost. Dar aseară când m'am dus, Ostenit şi plin de apă, Cum vin seara de pe baltă, Am găsit lacătul pus. Luai lacătul cu mâna, Veriguţa cu căciula, (of) Intrăi la puica cu sila (bii) Dar puica când mă vedea Şapte scoarţe mi-aşternea (of) Ş’un cearceaf cu bagadele Mă gâdila la picere. Pernişoare, fulgii moi. ' Şi mândruţa tinerea Cum mă mai jucam cu ea. 212 REVISTA FGNDATULOE REGALE Dragostea nu e însă veşnică. Iubita înşelată îşi blestemă - din- vremuri vechi - iubitul necredincios. Se pare că nu era pe vremuri mai mare blestem decât să cadă rob în mâinile Turcilor, care ex- ploatau pe Români ca hamali în porturile Mării Negre, după cum. spune cântecul : Du-te, neică, să te duci Până-i cade rob la Turci, Rob la Turci pe Marea Neagră, Du-te, neică, o vară ntreagă Să tragi neică la catargă! La catargă, pe nisip, Să ştii că te-am oropsit! La catargă pe uscat Să ştii că te-am blestemat!» Genul epic e în deosebi de bogat reprezentat în cântecele dună- rene. Afară de colinda, în care întâlnim legende despre vânătoare®, leului şi a ciutalinei, a şoimului şi a calului, a cerbului, moartea mioriţei (a ciutei), legende din viaţa lui Iisus Christos şi a Sfinţilor,, baladele vechi iau o parte însemnată. Un cântec vechi din ciclul de balade * *) e « Şarpele »2) auzit la Gârlici, cântat de ţăranul Cojan Necula, azi în vârstă de 43 ani r Un copil e răpit de şarpe, ca să se împlinească blestemul marnei sale din timpul când îl legăna. Ion Borgovan voinicul aude din câmpie strigătul de aiutor al copilului şi se ia după şarpe, care fu- gise în lunca Nistrului. Borgovan e un erou vlăşcean, dar de viţă mocănească (ardelenească), după cum spune balada : Numai Ion mi-1 auzia Numai Ion Borgovan, Că e viţă de mocan Şi naţie de vlăşcean. Dar deşi Borgovan omoară şarpele şi scaldă copilul sfâşiat de- balaur, în lapte de oi şi capre, acesta tot moare. Tragicul sfârşit aY baladei parcă ar fi un fragment din poemul Nibelungilor cu epi- sodul luptei lui Siegfried cu « şarpele-balaur » german dela izvoarele Dunării. Balada dunăreană e cea care păstrează mai bine melosul bizantin, J) A Neagăi, a Săndrulesei, a lui Gruia, Corbea, Marcu, Miu, Ghiţ?» Câtănuţă, SSbienciu, a Chirei Chiralinei, etc. *) Are variante foarte'deosebite între dânsele. DUNĂRE. DUNĂRE 213 moştenit de Perso-Arabi şi de Biserica ortodoxă răsăriteană, cu mo- durile vechi greceşti x). Intervalele de secundă mărită, recitativul pe câte un ton şi în- treaga întorsătură melodică sunt elemente cunoscute din hora lungă maramureşeană, din cântecele cobzarilor ucrainieni, sârbi şi bulgari. Totuşi specificul românesc dunărean implică o notă de duioşie şi accente eroice, care-şi găsesc ecoul numai în ţinutul de baltă dela Severin până la Mare, în luncile vechiului Istros, Dunărea de azi. EMIL RIEGLER REVANŞA DOAMNEI BUTTERFLY Ani îndelungaţi, singura noastră cunoştinţă despre Japonia a fost povestea dramatică a nenorocitei doamne Crisantemă, atât de neomenos tratată de nestatornicul Pinkerton. Pentru această poveste înduioşetoare, Puccini a scris o minunată partitură muzicală, care ne-a îngăduit să vedem cum o femeiuşcă de o şchioapă, poate să-şi facă Harakiri, cântând ca o păsărică. Numai din trecut, ne amin- team de un război în care Japonezii, mici şi galbeni, au înfrânt trufia moscovită. Mai târziu, cunoştinţele noastre despre Jappnia au sporit. Am început să vedem la serbările de vară, lampioane multicolore, de foiţă, făcând luminăţie « a giorno », iar doamnele din înalta socie- tate ne vindeau evantaie şi umbrele, tot multicolore şi tot de foiţă, din Japonia. Câte un colecţionar, mânat de gust, îşi împodobea locuinţa cu vase de flori şi estampe japoneze. Deabia, Claude Fa- Terre a împestriţat peisajul cu cireşi înfloriţi şi gheişe micuţe, cu va- poare de război, tunuri, mitraliere şi haine europene. După pitoresc, a venit bravura. Şi după bravură, munca. Cine să se gândească însă la o surpriza? Micuţii galbeni, tăcuţi, pe care ai întâlneam în ţările occidentului european, au descifrat secretul progresului tehnic. Au înţeles că acest progres aduce puterea şi civilizaţia, că numai prin el vor netezi căile deschise de bravura ostăşească. Şi iată că, după scurtă vreme de organizare, în loc de lampioane de foiţă, am primit becuri electrice, în loc de evantaie, ventilatoare, în loc de umbrele, vase şi estampe, mătăsuri, biciclete şi ceasornice. Invazia mărfurilor japoneze a încetat să mai bucure. 1) Emil Riegler, Folklor muzical dobrogean vechi, * Dobrogea » 1878-1938, •« Cultura Naţională * 1928, pag. 787. ELVISTA FCKDA'IULOE KEGALE 214 Iar, când transporturile s’au înmulţit peste măsură, industriaşii europeni şi americani au început să se frământe. •k * * Industria japoneză în luptă cu industria lumii? Să nesocotească,- ea, o distanţă cât jumătate din globul pământesc, să-şi bată joc de «standardizarea» americană, de «raţionalizarea» europenilor? Cum de reuşeşte Japonia să vândă becuri electrice în Olanda, biciclete în Germania, mătăsuri în Franţa, whisky în Anglia şi macaroane în Italia? Cum de e în stare să înfrângă trusturile inter- naţionale şi organizaţia bancară a vechiului continent! Deprecierea monetară, cum spun unii? E adevărat că japonezii au recurs la acest mijloc empiric, după pilda Angliei şi a Statelor-Unite. Dar a scăzut şi lira engleză, a scăzut şi dolarul. Şi nici mărfurile americane, nici cele engleze nu au inundat lumea. Biroul Internaţional al Muncii, ne lămureşte taina. A publicat,. deunăzi, un studiu : «Munca industrială în Japonia ». L-a publicat desigur, ca să dovedească ce fericiţi sunt europenii şi americanii^ cu politica lor generoasă, cu orele fixe de muncă, cu timpul sigur de odihnă, cu asigurările numeroase şi organizările lor minunate^ Lucrarea dovedeşte însă mai mult, de unde vine puterea economică a japonezilor : din muncă. In Japonia, munca bărbaţilor nu e în- grădită la PŞt™. Ia şase, la opt ore pe zi. Munceşte lucrătorul după nevoile fabricii. Numai la femei şi copii munca e mărginită la cel mult... unsprezece ore. • Durata muncii industriale e următoarea : în filaturile de mătase, 10 ore 54 minute ; în ţesătoriile de mătase, 10 ore 18 minute ; în filaturile de bumbac, 9 ore 54 minute ; în ţesătoriile de lână, 10 ore ; în industria metalurgică, 9 ore ; în industria produselor chimice, 9 ore, 12 minute ; în industria îmbrăcămintei, 9 ore, 12 minute, etc., etc. Media generală a muncii efective în industrie e de nouă ore• şi cincizeci şi patru de minute pe zi. Zilele de repaus? O singură obligaţie, femeile şi copiii până la vârsta de 16 ani, au două zile de odihnă, pe lună. Japonia n’a ra- tificat convenţia dela Washington, prin care se prevede un repaus neîntrerupt de douăzeci şi patru de ore, în fiecare săptămână. Nici o lege nu prevede «repaus duminical». Numai birourile publice,, şcoalele şi o parte din bănci rămân închise o zi pe săptămână. Co- mercianţii şi industriaşii lucrează în toate zilele şi lasă liberi pe salariaţii lor, două zile pe lună. De obicei, se caută ca aceste zile de odihnă să cadă în zile de sărbătoare. Se dau şi concedii, însă- numai salariaţilor bolnavi. REVANŞA DOAMNEI BCTTERKL Y 215 Aşa muncesc japonezii. Ştim cum muncesc europenii : când nu sunt «şomeri», treizeci, patruzeci sau patruzeci opt de ore pe săptămână, repaus duminical, repaos Sâmbăta după amiază,_ repaus în zilele de sărbătoare, concedii obligatorii, asigurări obligatorii, contribuţii obligatorii, toate obligatorii. Numai munca e facultativă. Ştim. Ar fi ,o nenorocire să readucem pe lucrătorul european, la nivelul de viaţă al lucrătorului japonez. Ar fi să năruim o orga- nizaţie socială obţinută cu atâtea sacrificii. Dar, mai e o nenorocire. Aceea că puţin îi pasă consumatorului dacă becul care-1 luminează, ceasornicul care-i arată ora, bicicleta pe care se plimbă, au fost fă- cute de oameni care au lucrat cinci sau cincisprezece ore pe zi, şi dacă mâinile lor au fost albe sau galbene. Consumatorul caută marfa cea mai convenabilă. Şi marfa cea mai convenabilă nu e aceea apăsată de sarcini sociale mari, ci aceea cu braţe de lucru ieftine. Oricât am fi de « europeni >', să recunoaştem că ofensiva economică japoneză e un elogiu adus muncii. * * * Şi numai ofensiva economică? In ciuda cutremurilor şi a taifunurilor care îi bântue, japonezii au reuşit, prin munca lor stăruitoare, să înjghebeze o ţară puternică, o ţară, care înfruntă orgoliul american şi năvala bolşevică. O ţară care cucereşte provincii, creează imperii, unge împăraţi. In această ţară, un singur gând, o singură stăruinţă : binele patriei. Un european reîntors din Japonia, scria acum câteva vreme : «Se ştie că japonezul închină totul ideii de patrie. Ar trebui să adăugăm că acest sentiment a jucat un rol tot atât de însemnat în domeniul economic, ca şi pe câmpul de luptă. De îndată ce o între- prindere de interes naţional se formează, de ar fi o companie de na- vigaţie, o bancă sau o societate industrială, toţi, dela împărat şi până Ui cel din urmă lucrător, lucrează la izbânda ei. Guvernul şi capita- liştii stărue să-i uşureze sarcina. Aşa s’a putut spune că naţia ja- poneză constitue un imens trust ». In Japonia nu stăpâneşte etatismul servit de o armată de func- ţionari, ci « coordonarea energiilor producătoare, cu sprijinul sta- tului», pentru «cucerirea pieţelor străine, graţie scăderii preţului de cost la toate treptele producţiei ». In Japonia stăpâneşte sârguinţa şi munca tuturora. Toată lumea munceşte. Cei bogaţi şi cei săraci. Cei puternici şi cei slabi. Bărbaţii şi femeile, negustorii şi industriaşii, agricultorii şi meşteşugarii. 4 * * * Să vedem, de pildă, cum muncesc studenţii, dintre care se re- crutează viitorii conducători ai neamului. 2l5 KEVISl'A FUNDAŢIILOR REGALE La noi, cursurile Universităţii încep în luna Noembrie. La 18 Decembrie începe vacanţa Crăciunului care ţine până la 9 Ianuarie. Vacanţa Paştelui durează dela Florii şi până la Dumineca Tornii. Vin iar câteva săptămâni de cursuri până în luna Mai, când Univer- sităţile se închid şi încep examenele. Dar în timpul cursurilor? Răsfoiţi un calendar. Câte foi sunt tipărite cu roşu. Avem sărbători de tot felul: naţionale, religioase, aniversări, şi între ele, congrese, greve, punţi. Adăugaţi Dumi- necile. Veţi vedea că dacă studentul are norocul să nu fie împiedecat de boală sau de necazuri, să vină la cursuri, învaţă cel mult o sută de zile pe an. Cum muncesc studenţii iaponezi? Să dăm două mărturii. Profesorul francez Revon a publicat, nu de mult, un volum de impresii din Japonia. Vorbind despre studenţi, spune : «In cei şapte ani cât am fost profesor în Japonia, grija mea de căpetenie a fost munca excesivă a unora din elevii mei. încercam za- darnic să-i opresc. Unul din ei a înnebunit şi mai mulţi au murit. La înmormântarea unuia din bravii aceştia, un coleg de universitate se apropiă de groapă şi spuse liniştit: «Tu ai murit din dragostea sfântă pentru ştiinţă. Vom încerca să-ţi urmăm pilda ». « Un altul, care trăia în preajma mea, căci l-am luat secretar, aproape că nu dormea. Câteodată, noaptea, mă duceam să-i sting lampa şi îl sileam să se culce. Câteva ore mai târziu, lampa era din nou aprinsă, şi cetind, îl apucau zorile. Intr’o vară l-am luat cu mine la munte. I-am cerut să-mi jure că se va odihni. Mi-a răspuns că la nevoe şi-ar da viaţa pentru mine, însă jurământul pe care încerc să i-l smulg, e sin- gurul pe care nu-l poate face ». « De curând, am primit o scrisoare dela el. îmi scria din spital: « Când un copac se ridică cu semeţie, vântul îl răstoarnă.» D. Emile Jottrand, directorul onorific al Institutului superior din Mons, publică într’o revistă belgiană, un studiu despre concu- renţa japoneză. Vorbind despre studenţi, spune : «Studentul ja- ponez e un exaltat. In Universităţile Japoniei, profesorul străin e hărţuit de întrebări, e copleşit de cererile studenţilor. N au niciodată destul. Vor totdeauna mai mult»; Mai departe d. Jottrand aminteşte de căminurile studenţeşti din Japonia. In sălile de studiu ale căminurilor, lămpile se sting la o oră anumită, jumătate oră mai târziu în dormitoare şi după altă jumătate de oră în coridoare. Studenţii însă, mistuiţi de « furia lor de învăţătură », se strâng în jurul ultimelor lămpi depe scară. îşi reduc, astfel, cât mai mult cu putinţă, odihna. « Unii din ei, întăresc lumina lunii, cu plăci albe de porţelan. Alţii ţin colivii cu licurici, S'ar crede că sunt basme cu zâne. Dar nu. Sunt amintirile adevărate KEVANŞA DOAMNEI BUTTEKFLY 217 222 KEVIfeTA EONDATHLOR REGALE Cam acestea par a fi unele din considerentele care animă multe din formaţiunile muzicale, active cu febrilitate în ultimul timp. Ele şi-au impus o dublă misiune : morală şi educativă. Sub ra- portul moral, cele mai multe audiţii au practicat un ferm şi susţinut protest împotriva luxului muzical, care, învestmântat în haina per- lecţiunii în executare, ameninţă până la distrugere acea istorică virtute a neamului: răbdarea. Dar cu un viguros antrenament al răbdării publicului şi laolaltă cu el, s a purces la partea educativă a programului de autarhie muzicală ; s au obţinut incontestabile şi utile rezultate ; astfel «amatorul * s’a obişnuit a distinge muzica •de interpretare ; el spune astăzi: ce frumoasă e sonata X, în loc de : ce mare artist este Y; rezultat pozitiv. Aşa stând lucrurile şi apreciind cum merită această activitate, nu e poate prea mult a semnala că protestul împotriva luxului perfec- ţiunii era uneori excesiv... Să nu se creadă însă, că perfecţiunea s’a refugiat peste graniţă ; intimidată şi puţin descurajată, este totuşi prezentă, şi energia ei po- tenţială se descarcă uneori total şi strălucitor prin baghetele maeştrilor Georgescu şi Perlea. Astfel unul din concertele simfonice dirijate de d. George Georgescu, cu un program neuitat desigur de publicul cre- dincios acestor concerte, a fost perfecţiunea însăşi ; cu deosebire ultimul număr al programului s’a bucurat de o interpretare, în care ■viaţa exuberantă, tânără şi veselă se răspândise în întreaga orchestră, .ager şi spiritual; toate năzbâtiile şi întâmplările neastâmpăratului duh, care însufleţeşte unul din cele mai reuşite poeme simfonice de Strauss, au fost povestite cu minunat humor şi comunicativă căldură. Familiile instrumentelor uitaseră vechi animozităţi, corzile şi ală- murile în frăţească unire, râdeau şi plângeau împreună (se stabilise un acord între ele) ; bateria întinerită renunţase, de astă dată, la rolul de frână ritmică pe care înalta ei situaţie în orchestră i-1 conferă, nn fine un spirit de echipă, care realiza din orchestră, un instrument unic, răspundea entuziast la toate intenţiile şi indicaţiile « şefului ». Cetitorii au ghicit, poate mai de mult, că nu poate fi vorba decât de Till Eulenspiegel. Concertul fusese deschis de simfonia aşa de patetică de Tschai- Tcovsky; de astă dată nici natura n’a mai rezistat şi s’a cutremurat la primele « accente sfâşietoare » din ultima parte a simfoniei; so- licitat de două situaţii patetice, publicul s’a cutremurat şi el; na- tura însă n’a mai rezistat, arta a triumfat şi agonia ultimelor măsuri a fost ascultată într’o reculegere mormântală. Intre aceste două triumfuri s’a intercalat un altul, acel al pia- nistului compozitor Pantcho Wladigeroff; cunoscut deja publicului dela Radio ca un excelent pianist şi foarte abil compozitor, d-sa a ■confirmat cu strălucire aceste calităţi, în concertul de compoziţie proprie pe care l-a executat la Ateneul Român. Lucrare de respec- CONCEKTK 22? labile proporţii, concertul al dcilea pentru piano şi orchestră acre- ditează cu pline puteri pe Wladigeroff ca trimis al muzicei bulgare. In special ultima parte construită pe o temă populară bulgărească este un extrem de reuşit exemplu de ce se poate face cu acest ma- terial (şi cu talent) în muzica « cultă ». Orchestrat din belşug, con- struit solid, rezistent şi... ospitalier, concertul executat în exce- lente condiţii, a fost primit cu multă căldură de publicul nostru. Greutăţile tehnice mari, atât la piano cât şi în orchestră, au fost în- vinse şi puse în stăpânirea unei interpretări, care a prezentat în ade- vărata lum'nă, personalitatea robustă şi dinamică a d-lui Wladigeroff, pianist şi compozitor. început astfel, schimbul muzical între Bul- garia şi România făgădueşte a fi din cele mai rodnice artisticeşte, osebit de alte foloase ale muzicii care, precum se ştie, îndulceşte moravurile. ★ * * învins nu s’a dat însă concertul pentru vioară de Tschaikowsky ; atacat în două reprize, odată Ia Ateneul Român şi a doua oară la Sata Dalles, el a dovedit a fi puţintel mai «tare » decât acei care vroiau să şi-I însuşească (fără dreptate). Am auzit şi lieduri... ; cu un conţinut emotiv, care nu depăşeşte puterea de simţire a omului mijlociu şi cuminte iubitor de muzică ; liedul a fost mai totdeauna, în creaţia compozitorilor, un moment •de destindere şi nu de încordare. Lipsit de suprastructuri sonore, de acele « adâncuri» ale gân- dirii muzicale abstracte, în care dispar deseori fără urme, inter- pretări şi interpreţi, proporţionat astfel încât să nu obosească (fără cotituri şi Iunecuşuri), el invită o prietenie uşoară şi fără multe com- plicaţii şi cere în schimb, în primul rând rnaturaleţă, simţire, since- ritate ; despre ultima se poate spune că a devenit prin întrebuin- ţarea abuzivă a noţiunii mai mult decât suspectă : odioasă ; simpla ei pomenire în România deşteaptă automat noţiunea contrară; cât despre naturaleţâ se ştie cu câtă străşnicie şi perseverenţă este alun- gată dela noi; deşi are reputaţia că se întoarce Ia galop, ea nu a fost încă semnalată în ultimele audiţiuni sau, dacă se poate spune, resti- tuiri de lieduri. Se întâmplă însă, uneori, ca liedul să fie frumos şi deplin înţeles ; emisiune justă şi perfectă dicţiune să fie accesoriile nesilite ale unei rare muzicalităţi; sobrietate şi bun gust să desăvârşească plăcerea delicată, pe care o dă un lied frumos cântat. Acesta este tratamentul, pe care I-a aplicat d. dr. Gabriel Popescu-Năruja celor cinci cân- tece de Wagner, în prima conferinţă a ciclului organizat de Fundaţiile Culturale Regale. * * * Apar uneori fenomene sociale, al căror caracter eruptiv e indiciu al unei infecţiuni, care a depăşit stadiul incubaţiei. Pacientul (sau 224 1LE\ LSTA FUNDAŢIILOR REGALE in românească liberă : răbdătorul) aşteaptă şi suportă cu blândeţa cunoscută a faunei dunărene evoluţia maladiei, şi are dreptate, pentrucă nu există, deocamdată pentru maladii sociale, nici medici nici me- dicamente ; până ia apariţia lor, timpul se însărcinează cu « rezol- varea afacerilor curente» şi când, fără a prinde bine de veste, ma- ladia a trecut, se observă că ea a făcut numai loc alteia. Fenomenul pe care-1 semnalăm are o simptomatologie simplă ; apar întâi pe zidurile cetăţii nişte pete colorate, urmate la scurt interval de uşoare congestii de globule (mai ales multicolore) în anu- mite puncte ; aceste aglomeraţiuni se resorb în circulaţia străzilor în intervalul unei ore, fără a lăsa de altfel urme ; supărătoare e numai frecvenţa cu care revin. Astfel bântue acum în Bucureşti o violentă epidemie de confe- rinţe. Nu există nevoie artistică sau intelectuală cât de modestă a omului mijlociu care să nu fie îndată ademenită întru potolire, nu de o conferinţă, ci de un întreg « ciclu » ; sunt aşa de numeroase aceste «cicluri», încât dacă toţi conferenţiarii s’ar aduna într’o aso- ciaţie de sprijin mutual, ei ar constitui propria lor audienţă, realizând astfel Ia un nivel ridicat un perfect «prin noi înşine» cultural. E drept că o asemenea înjghebare în perfecţiunea ei ar lucra oarecum în gol şi fără rezistenţe ; pentru a fi social utilă ea trebue să macine, să piseze ; într’adevăr, obişnuit conferinţele macină vorbe şi pisează publicul, iar sub raportul utilităţii ele par a fi folositoare mai mult vorbitorilor decât ascultătorilor. O conferinţă nu trebue confundată cu o prelegere într’o sală de cursuri; ea se adresează unei audienţe cu totul neomogene ; sunt mai totdeauna prezenţi: fanaticii, «sincerii», curioşii, indiferenţii, încrustaţi într’o massă de nedumeriţi ; două momente îi solidari- zează sufleteşte : anecdota şi sfârşitul conferinţei. Credinţa răspân- dită în popor, cum că o conferinţă «cultivă », este iluzie pură ; ceea ce se depune prin sedimentare în urma unei conferinţe este aproape nedozabil sau, în cazuri fericite, se reduce Ia una sau două noţiuni izolate, agăţate de memorie nu se ştie bine cum, nici pentru ce, şi care rămân acolo fixe şi indestructibile. E neîndoios că sub raportul cultural şi în comică opoziţie cu «scopul», beneficiarul conferinţei e însuşi conferenţiarul. Publicul, mărturisit sau nu, doreşte să fie amuzat ; desigur, amuzament de lux, care presupune o prealabilă familiaritate cu subiectul tratat şi e predilecţie pentru jocurile inteligenţei şi fanteziei în expunere. Ca şi industriile de lux, utile într’un sens, pentrucă ajută la circu- laţia bunurilor şi procură lucru, conferenţiarii sporesc într’o măsură oarecare circulaţia ideilor şi incidental sunt ei înşişi ocupaţi. Cultura însă, ca şi musculatura, se capătă prin sforţare personală şi directă. De aceea e poate greşit să se pună multă nădejde în va- loarea educativă a conferinţelor, chiar de către aceia care mai cred CONCERTE 225 încă în eficienţa ei de instrument al culturii pe (cum se zice) ogorul educaţiei muzicale, literare, artistice şi alte asemenea. Publicul aduce şi el partea lui de contribuţie la starea generală de confuziune în care se găseşte conferinţa ; în general, el doreşte să fie amuzat, dar cu observarea strictă a convenţiunilor potrivit cărora o conterinţă cultivă, informează ; omul abil caută să echilibreze aceste două de- ziderate ; cât despre acei care mai cred în « misiunea» conferen- ţiarului, timpul singur mai poate aduce vindecare şi viziune justă a realităţilor culturale de astăzi, la noi. Ceea ce nu înseamnă că trebue renunţat la acţiune... lupta nu se dă întotdeauna pentru câştigarea victoriei, ci uneori pentru pregătirea ei. Astfel ciclul de conferinţe consacrat vieţii şi operei lui Wagner organizat de Fundaţiile Culturale Regale ajută mult la instruirea unui public doritor să se informeze (fără osteneală) pentru o mai bună înţelegere a universului sonor şi dramatic, închis în creaţiunea lui Wagner. Nu se putea face alegere mai nimerită pentru această luptă, decât aceea a d-lor Em. Ciomac şi M. Jora, de mult cunoscuţi publicului iubitor de muzică. Utilitatea acestor conferinţe va rămâne definitivă şi permanentă, când tipărite şi puse uşor la dispoziţia cumpărătorilor, ele vor servi ca introducere şi concluzie la audierea operelor lui Wagner. * * * Muzică bună, veche, nouă şi foarte nouă, continuă a face « Cercul Amicilor Muzicei». Programe substanţiale, frumos echilibrate şi de-o încântătoare diversitate, potolesc deopotrivă setea şi oste- neala de muzică, sugerând astfel noţiunea de « oază ». Cu deosebire remarcabilă a fost audiţiunea al cărei miez îl constituia Sonata pentru pian de George Enescu ; lucrare de plină maturitate creatoare, grea de gândire muzicală, în care se presimt, uneori, rădăcini româ- neşti, impunătoare în proporţii cu nenumărate dificultăţi tehnice. Sonata a fost interpretată de d-na profesor Muza Ghermani Ciomac cu înaltă şi desăvârşită artă. In cursul lunii Februarie, am avut vizita ilustrului compozitor, folklorist şi pianist Bela Bartok; e bine cunoscută, dar nu strică să fie reamintită, activitatea aşa de rodnică a d-lai Bartok pe tărâmul muzicii populare ; noi îi datorăm recunoştinţă pentru a fi salvat din uitare şi treptată dispariţie multe din cântecele Ardealului. Invitat de Societatea Compozitorilor Români, d-sa a conferenţiat în faţă unui public admirativ şi entuziast despre muzica populară, iar în seara următoare a executat la « Amicii Muzicei» un program în care figurau patru transcripţiuni pentru pian din maeştri englezi şi italieni din sec. al XVIII-lea urmate de compoziţiuni de Z. Kodaly şi Bela Bartok. Frecventarea îndelungă şi entuziasmul stăruitor, cu care marele 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE compozitor a cultivat muzica strict populară, laolaltă-desigur-cu o înclinare naturală pentru un limbaj muzical sobru şi direct, au produs compoziţii de-o rară şi răcoritoare originalitate. 0 energie sănătoasă şi rezistentă însufleţeşte schema ritmică a multora din compozi- ţiile maestrului ungur ; uneori ea devine imperativă şi copleşitoare, ca în acel sălbatic «Allegro Barbaro »>, aşa de evocator al energiei animale şi tinere, care a purtat hoardele năvălitorilor cam prin ţi- nuturile, de unde domnul Bartok a cules 1500 de ani mai târziu, cântece ; alteori poezia simplă, directă şi aşa de încântător naturală a muzicii populare, se regăseşte intactă, ca în acele fermecătoare 3 Rondo. întreg programul executat cu adâncă înţelegere şi desăvâr- şită artă, va rămâne, ca unul din cele mai reuşite momente muzicale ale anului. Sunt puţine ţările unde muzica populară s’a păstrat încă ne- alterată ; deocamdată cea mai preţioasă contribuţie pe care o putem aduce tezaurului de frumos muzical al omenirii este autentici- tatea cântecului nostru popular ; e locul şi cazul deci de a aprecia aşa cum bine merită, activitatea, atât de preţioasă şi la timp venită, a Societăţii Compozitorilor Români. Animatorul ci, d. profesor C. Brăiloi (căruia îi datorăm, de altfel, vizita d-lui Bartok) a salvat de la iremediabilă pieire sau alterare, din toate colţurile ţării, multe cântece. Acele bătrâneşti « se duc, se prăpădesc » ; consolarea trebue cău- tată la tinerii noştri compozitori; e desigur prematur a face astăzi judecăţi definitive ; cu toţii îşi iubesc ţara şi au fost în străinătate ; e o constatare, care închide în ea blamul şi lauda ; e de netăgăduit că România muzicală, de astăzi, se învecinează la răsărit cu Rusia şi la apus mai ales cu Franţa, dar se vorbeşte stăruitor şi din ce în ce mai mult, româneşte ; concertul compozitorilor român1 a dove- dit-o. Diferenţa de nivel între producţia noastră muzicală şi aceea dinainte de război e considerabilă ; «popor tânăr cu mare vitali- tate », «legea progresului», etc., sunt amplu satisfăcute, seriozitatea şi temeinicia formaţiei muzicale, ca şi buna stăpânire a mijloacelor tehnice, aşa cums’au arătat de ex. în aceea frumos gândită şi echili- brată Suită în stil clasic a d-lui Ionel Ghiga, îndreptăţesc toate nă- dejdile. Căci nu se poate spune, astăzi, că avem un compozitor spe- cific român aşa cum, în timpul lor, au fost Ruşii, Smetana, Dvorak, Grieg, sau astăzi Falia, Bartok pentru ţările lor. Semne premergătoare sunt însă destule : muzică «naţională * nu se mai face ; aceea românească, în care culoarea locală şi anec- dota se găseau uneori în exces, începe să facă loc alteia mai adevă- rate, mai apropiate de sensibilitatea noastră. Cântecele d-lui Jora, « Salcia » d-lui Rogalsky sunt exemple. CONCEETE 237 Astfel, vioaie, activă foarte, puţin cam grăbită (tinereţea!) şi încărcată de făgăduieli, viaţa noastră muzicală continuă a fi unul din cele mai autentice bunuri culturale pe care le avem, contestată doar de fanaticii Perfecţiunii Absolute şi de acei care, prin con- strucţiunea lor, detestă viteza în operaţiile mintale. RADU GEORGESCU CRONICI IEŞENE Criza de direcţiune dela Teatrul Naţional a fost, însfârşit, solu- ţionată. D. Emil Serghie, conducătorul titular al scenei moldoveneşti, şi-a luat postul în primire într’o atmosferă de entuziasm şi de încre- dere reciprocă, indispensabilă unei colaborări care să asigure celui mai important aşezământ de cultură, din provincia de dincoace de Milcov, un prestigiu artistic pe care nesiguranţa de până acum, fatală unui provizorat fără perspectivă în timp, începuse să-l ameninţe. Am vorbit, în prima noastră cronică, de calităţile intelectuale şi de competenţa indiscutabilă în teatru a d-lui Emil Serghie. Li- terat cu un patrimoniu personal de sacrificiu şi de creaţie, la începu- turile activităţii literare dela grupul « Gândului Nostru », cronicar dramatic intransigent şi fruntaş al presei ieşene - deci făcând parte, cum s’a exprimat d. Mihai Sadoveanu, din «familia mare a scrii- torilor moldoveni» - noul director al Teatrului Naţional va reuşi, suntem convinşi, să ducă la bun sfârşit o misiune aşa de dificilă. Bun cunoscător al sufletului actoricesc, d. Emil Serghie a ştiut, din prima săptămână a instalării sale, prin recompensele acordate interpreţilor din «Nunta lui Figaro» şi prin sentimentul colegial cu care şi-a primit şi ascultat colaboratorii, dela fruntaş până la cel mai modest, să câştige simpatia întregului personal artistic şi admi- nistrativ. Noul conducător al teatrului moldovenesc corespunde, astfel, tuturor aşteptărilor, directorul fiind dublat de prietenul « menit să le aducă, tuturor actorilor, cuvântul lui de împăcare, de linişte indispensabilă unei activităţi creatoare şi de revalorificare a tuturor elementelor de muncă, de disciplină şi devotament, după un singur criteriu de apreciere şi în numele aceluiaşi talent - trium- fător, azi şi în decursul celor o sută de stagiuni...» Suntem siguri, de asemeni, că d. Emil Serghie nu va ignora experienţa dureroasă a unuia din predecesori, bine intenţionat de altfel, dar acoperit de ridicol, prin desinvoltura cu care a renunţat la independenţă şi deci la prestigiul său directorial, făcându-se pri- zonierul tuturor presiunilor mai mult sau mai puţin interesate. 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără îndoială că vom convinge odată, problema având şi o lăture de interes general, cu câtă condamnabilă uşurinţă se lasă informate unele persoane influente şi ce urmări nefaste pot să aibă, la un mo- ment dat, în activitatea unui teatru oficial, scrisorile lor drăgălaşe şi nevinovate. ... Ar fi bine să nu uităm că Teatrul Naţional din Iaşi, mai mult ca oricând, are imperioasă nevoie de linişte şi independenţă, pentru realizarea unei opere culturale efective, care să-i păstreze prestigiul artistic şi să justifice, astfel, subvenţia pe care o primeşte. Directorii celorlalte teatre naţionale din ţară, a căror subvenţie a fost redusă la minimum posibil în cursul ultimilor ani, au făcut intervenţii către forurile conducătoare, au mobilizat parlamentarii provinciei respec- tive şi nu ar fi exclus să fim puşi în faţa unei ofensive, cu scopul unic de a mări fondurile de existenţă ale celorlalte scene oficiale, din cele câteva milioane pe care le primeşte, anual, teatrul moldovenesc. Fireşte, nu ne îndoim că parlamentarii ieşeni vor reacţiona, dar nu e mai puţin adevărat că pledoariile lor, în favoarea teatrului nostru, vor trebui să aibă un sâmbure de adevăr, să fie bazate pe fapte, să apere o activitate culturală care va vorbi, în ultimă instanţă şi va convinge dela sine. Or, această activitate - repetăm - nu va putea fi dusă la bun sfârşit, dacă nu vom acorda teatrului şi condu- cătorului său linişte şi independenţă, condiţiuni absolut indispen- sabile unor eforturi aşa de rar recunoscute şi răsplătite. Tânăr, voluntar, ocupând fotoliul directorial în virtutea unor calităţi unanim recunoscute şi asigurat de sprijinul efectiv al unui important factor guvernamental, avem convingerea că d. Emil Serghie va avea energia să înlăture numeroasele piedici ce stau în calea Teatrului Naţional din Iaşi şi inteligenţa să răspundă, elegant dar categoric, tuturor intervenţiilor ce ar ameninţa bunul mers al teatrului şi, în egală măsură, prestigiul directoratului său. Va fi, acesta, drumul care-1 va duce la succes, deci la recunoştinţa tuturor elementelor de muncă şi devotament din ansamblul artistic al scenei moldoveneşti şi la gloria pe care teatrul românesc de astăzi nu va întârzia să i-o recunoască. Ziarele au anunţat că poetul G. Topîrceanu, fostul director - de- legat al Teatrului Naţional din localitate a primit o adresă de feli- citare semnată de d. Al. Popescu-Necşeşti, subsecretar de Stat la Mi- nisterului Cultelor şi Artelor, pentru devotamentul şi priceperea cu care a condus edificiul artistic din a doua capitală a ţării. Fapt cert e că autorul # Migdalelor Amare » şi al « Scrisorilor fără adresă » a venit la teatru animat de sentimente frumoase şi că, în scurtul răs- timp pe care i l-au acordat superiorii şi împrejurările, a reuşit să cresteze un semn pe răbojul acestei stagiuni. Sub direcţiunea d-lui G. Topîrceanu s’a încercat clarificarea gestiunii financiare a teatrului şi tot d-sale îi revine şi meritul de a fi impus, în repertoriu, două CEONICI IEŞENE Î29 succese ca «Taifun » de Melchior Lengyel şi îndeosebi «Nunta lui Figaro » de Augustin Caron de Beaumarchais - cu a cărei pre- mieră a fost inaugurat directoratul d-lui Emil Serghie. Intelectualii ieşeni au avut un nou prilej de întristare : poetul Demostene Botez a părăsit oraşul copilăriei, al studiilor şi al pri- melor sale începuturi literare, chemat la Bucureşti să conducă ofi- ciosul partidului naţional-ţărănesc. Librăriile nu şi-au mai îndoliat vitrinele, dar câteva articole de ziar au ţinut din nou să-şi manifeste revolta împotriva oraşului mare, care atrage şi înstrăinează cele mai proeminente valori ale vieţii sociale şi culturale moldoveneşti. Evenimentul a fost sărbătorit totuşi, cu ceremonialul de rigoare : banchete, discursuri, promisiuni solemne şi o frază de efect, care - după cum era şi natural - a im- presionat profund. A spus-o poetul, frumos şi cu un gest nu mai puţin admirat. « Iertaţi-mi o plecare pe care eu însumi nu mi-o iert » sau « n am să mi-o iert ». Nu-i acelaşi lucru, dar faptul în sine nu are o prea mare importanţă, din moment ce apreciatul scriitor e la Bucureşti, acum şi fericit - fericit, în primul rând, pentrucă e la Bucureşti... Nici o altă « dezertare » nu se mai anunţă. O dovadă că ofertele aşteptate nu au sosit încă. Nerăbdători, viitorii hulubi călători îşi ciugulesc puricii nemul- ţumirilor sub aripă, când nu ridică proteste vehemente, atât cât pot hulubii să fie vehemenţi, în contra dezertorilor de acum, con- fraţi mai inteligenţi şi mai valoroşi - sau, cum îi numesc tinerii lo- calnici cu nostalgia plecării din monotonia neuraslenizantă a ora- şului provincial - mai « norocoşi...» Sunt oameni pentru care nenorocul de a rămâne mai departe în Iaşi (şi noi le dorim acest nevisat nenoroc până la adânci bătrâneţe) e o fericire pe care nu o înţeleg. Oraşul mare are un ritm de viaţă pe care nu-1 poate suporta oricine, o atmosferă în care nu pot respira decât indivizii de ca- racter, cu plămânii sănătoşi şi cu braţul voinic pe cârma unei exi- stenţe trepidante. Provincia e o gârlă de sat uitat printre lanuri - gârlă în care numai când te culci pe spate îţi ajunge apa până la urechi. Te scalzi laolaltă cu brotăceii, făcând gesturi amicale de salut viţeilor, cu ochi mari şi limpezi, de pe maluri. Oraşul mare e o vâltoare cu care lupţi din răsputeri, ca să poţi ajunge Ia un liman. Nici nu apuci bine să înfrângi mânia valurilor şi întâlneşti un bun navigator, dispus să te prindă de chică, în glumă şi să te dea cu capul la fund. Dacă nu eşti sprinten şi ai respiraţie scurtă, la fund rămâi. Adormi vânăt şi bosumflat, pe nisipul adân- cului, şi te mănâncă mormolocii. ... In oraşul natal, gloria se câştigă mult mai uşor. Ai satisfacţia 23Q EEVISTA FONDA’UILOE REGALE să fii salutat pe stradă, primeşti scrisorele de amor dela admiratoare cu cearcăne vinete la ochi, eşti înconjurat şi adulat de amfitrioane bătrâne, cu amorul ca un canar ascuns în osânza celor trei rânduri de guşi şi nu arareori eşti acostat pe stradă de o midinetă cu surâs galeş, ca să-i dai un autograf scris cu plaivazul pe un carneţel soios, ascuns până atunci în buzunarul şorţului negru. Se mai întâmplă, uneori, să ţii o conferinţă. Indiferent de subiectul pe care-1 anunţi, poţi vorbi fără frică de alivencile de odinioară, invoci trecutul glo- rios în câteva fraze stereotipe şi eşti sigur de succes, mai ales dacă între o frază şi alta strecori şi o mică obrăznicie, pe care concetăţenii gentili o consideră glumă de copil teribil, căruia i se iartă orice, cum li se iertau, altădată, zeilor. In oraşul mare însă, gloriile se nasc sub imperativul categoric al unor legi deosebite şi cresc în cu totul alte perspective. Acolo n’ai timp să faci pe copilul teribil nici în sânul familiei. Vecinii de alături şi de peste drum nu vor să te cunoască, oricât te-ai încă- păţâna să umbli vara cu piciorul gol în sandală şi să porţi iarna blană de baci ungurean. Nebunilor nu li se acordă titlu de origi- nalitate. Pe stradă, Liviu Rebreanu e împins de trecători, Cezar Pe- trescu e oprit să aprindă ţigarea unui comisionar, iar Mihaiî Sorbul, la o bodegă din centru, e servit fără ploconeli, ca orice muritor. Nu există tirania individului cu presupusă stea în frunte. Operele lor sunt discutate şi preţuite în adevăr, dar oamenilor care au scris aceste opere nu li se acordă mai mult drept, sub soare, la un spec- tacol sau la o masă de restaurant. Nici ei nu reclamă ceva mai mult. Au înţeles că numai viaţa trăită din plin, alături de tine şi de el, poate să ofere posibilităţi de înţelegere în vreme şi să-i apropie de marile adevăruri ale sufletului contemporan şi de cauzele actualelor frământări sociale. Ne aducem aminte de un articol apărut într’o gazetă săptă- mânală din localitate, cu prilejul autografelor pe care Ie-a acordat un romancier, cumpărătorilor ultimului său roman. Nu vom transcrie nici o frază din acest articol, ca să vă convingem de ridi- colul în care a fost pus un scriitor care n’ar mai fi avut nevoe de o reclamă aşa de puţin inteligentă. Vom spune numai că titlul acestui articol era: " Apollo printre bucureştence...» Apărut într’o publicaţiune din Bucureşti - să admitem, prin absurd, că s ar fi găsit o fiţuică dispusă să-l publice, ca umplutură - articolul acesta l-ar fi compromis iremediabil pe distinsul con- frate, care ar fi ajuns ţinta tuturor epigramelor şi subiectul pre- dilect al cancanurilor din ora de taifas a cafenelei şi al răutăţilor transmise dela o masă la alta, în hazul unanim al onor publicului consumator din marile şi micile restaurante. La Iaşi, dimpotrivă, a satisfăcut numeroase susceptibilităţi rănite. CRONICI IEŞENE 231 Oraşul mare mai are şi alte inconveniente, pentru provincialul cu aureolă de prestigiu localnic. Conferinţele, chiar atunci când sunt pregătite din vreme, serios, cu un respect egal pentru subiectul tratat, pentru viitorii ascultători şi pentru modesta ta persoană, sunt criticate obiectiv, şi nu odată ai surpriza să fii întrerupt de o replică prin care eşti riguros pus la punct, indiferent dacă anunţi un adevăr necontrolat ori îţi permiţi, ca la mama acasă, o temeritate pe care, de astădată, cci din faţă ta nu mai vor s’o considere o glumă de copil teribil. Matroanele cu guşe, de asemeni, sunt mult mai pretenţioase, iar chelnerii ceva mai obraznici: ia cea mai mică deviare a bunului simţ, te prind de guler şi te poftesc afară, nu fără reglementarul picior în spate____ Bucureştenii sunt cam zurbagii, în adevăr, dar au o scuză : le place să le aducă aminte domnişorilor cu sau fără gambetă şi în caz de recidivă să-i oblige să nu uite că oraşul, mare sau mic, nu-i moşia nimănui şi că singura carte de bun trai, unicul blazon de nobleţe, al unui individ - mai ales al individului dispus să-şi permită toate necuviinţele, prin localuri, pe stradă şi în societate, pentru simplul motiv că e feciorul nu ştiu cui şi a fost decretat, în urbea natală, băiat deştept - este buna cuviinţă : în gest, în cuvânt, în atitudine, chiar în manifestările spontane. Să fim atenţi, prin urmare, mai înainte de a încerca să părăsim, pentru primul şi cel mai temerar dor, cuibul cald în care ne-a le- gănat minciuna că soarele numai pentru noi răsare... Numai în câteva luni, laşul s’a îmbogăţit cu câteva publicaţiuni tinereşti. Am vorbit, în cronica anterioară, de revista socială « Gândul Vremii» şi de activitatea nu mai puţin valoroasă a grupului dela « Cadran ». Intre timp, a apărut o nouă publicaţiune « Bloc », scrisă de tineri care - din păcate - au prea puţin de spus şi foarte multe ambiţiuni şi interese personale de promovat. Redactorii deia « Bloc », odată cu primul număr, au luat ofensiva împotriva « bătrânilor » şi au atacat, fără îndoială ca să intimideze, mai înainte de a fi formulate fatalele cereri de subvenţionare, toate instituţiunile locale cu oarecare fonduri, mai mult sau mai puţin culturale. Procedeul e arhicunoscut, iar politica intimidării, prin afişarea unui revoluţionarism cu chivără de hârtie şi cal de lemn, falimentară. Puşi cu botul pe labe, de răspunsurile cu care colabo- ratorii dela « Cadran » şi-au cinstit ucenicii de ieri, cei trei redactori dela «Bloc» au anunţat că se vor adresa instanţelor judecătoreşti, pentru calomnie prin presă. Spectacolul, dacă ameninţările se vor traduce în fapt, va fi în adevăr amuzant. Deocamdată, tinerii revo- luţionari care, în profesiunea de credinţă pe care au făcut-o, în primul număr al publicaţiumi lor, şi-au revendicat gloria de a fi feciorii mamelor care, în timpul războiului, făceau « coadă » pela brutării, ca să aibă cu ce creşte mari şi deştepţi pe viitorii răsturnători de 332 REVISTA EUNDATULOR REGALE âdoli culturali, se agită inutil şi atacă furibunzi, esteţi şi apostoli, inculţi şi mucoşi. Oricum, spectacolul acesta hilar şi profund dureros, nu va rămâne fără urmări. Avem, până una alta, o primă victorie : au căzut măştile. Lichelele nu şi-au putut ascunde ghiarele în per- niţele calde şi moi ale labelor, proştii cu atitudini de mironosiţă şi-au spus pe nume, iar negustoraşii de proză servilă s’au asigurat de o recunoştinţă ce ml va veni niciodată. Indubitabil, această renunţare la mască - pe care mulţi au şi început, cu drept cuvânt, s’o regrete - această imprudentă părăsire în voia instinctelor comprimate în anii de ucenicie, era imperios necesară. _ Acum, când se recunosc în adevărata lor lumină, scriitorii ieşeni autenticţ sunt datori să facă un front comun, care să reprezinte în adevăr idealurile lor de artă. Mai înainte de a fi fost rezolvată mult dezbătută problemă a apei potabile, şanţul de apă tulbure al Bahluiului ameninţă cu re- vărsarea. Avem impresia că drama pe care populaţia nevoiaşă a laşului o trăeşte în fiecare început de primăvară, cu un stoicism rar, va fi, anul acesta, mai impresionantă ca oricând. Aceasta e singura notă marginală pe care o putem scrie, în cronica noastră fără preocu- pări politice ori politicianiste, la polemica prin care actualii şi foştii edili ai urbei se învinuesc reciproc, de inactivitate sau, mai precis, de rea credinţă ori nepricepere, în realizarea unui program «de- mocratic şi edilitar » anunţat în pragul tuturor alegerilor comunale. Polemica - în timp ce apele cresc şi ameninţă avutul puţin şi vieţile celor nevoiaşi - continuă •.. Am vrut, în repetate rânduri, să vorbim despre turneele tea- trelor bucureştene şi întotdeauna am renunţat, dintr un sentiment nemărturisit de jenă, logic la un profesionist ce nu voia să desmintă un moment laudele pe care le adusese activităţii artistice din Capi- tală. Adevărul însă nu mai poate fi ascuns : toate spectacolele tru- pelor bucureştene au fost inferioare, ca montare şi ca interpretare. Reţetele sunt din ce în ce mai mici şi dela entuziasmul cu care era primit, odinioară, orice ansamblu bucureştean, s’a ajuns la atmosfera deplorabilă de azi, când actorii sunt aplaudaţi ironic dela galerie ori pur şi simplu indispuşi de replicele pline de haz tineresc ale studenţilor. Ştim că un turneu reclamă sacrificii jnateriale şi că reprezentarea unor piese, cu ansamblul dela premieră şi în decorurile respective, ar fi o imposibilitate, din moment ce statul nu înţelege să sprijine propaganda culturală pe care o fac trupele dela centru, în peregrinările lor prin oraşele principale ale ţării. Dar nu e mai puţin adevărat că, numai cu concursul elevilor de conservator şi în cadrul câtorva panouri de provenienţă dubioasă, nu se poate face artă şi cu atât mai puţin nu poate fi păstrat un preş- CROS ICI IEŞENE 233 tigiu actoricesc pe care, din când în când, să-l putem oferi ca firmă şi să-l exploatăm. Spectatorii, în aceste condiţiuni, se pot păcăli o dată sau de două on, dar adevărata mare pierdere o vor suferi protagoniştii acestor turnee, prin discreditul pe care mai târziu nu vor avea nici un motiv să se plângă că nu-1 meritau. Ar fi fost binevenit, anul acesta, un turneu oficial al Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru risipirea atmosferei de neîncredere şi pentru reabilitatea ideii de teatru românesc. Oricât ar fi de oma- gială, pentru profesionistul de aci, recunoaşterea unanimă că pe scena moldovenească se dau spectacole cu mult superioare celor dela centru - şi ca montare şi ca interpretare - faptul în sine rămâne totuşi întristător pentru oricine cunoaşte adevăratul nivel artistic la care au ajuns teatrele bucureştene, la ele acasă. Mai bine să ne lase în pace, că gângavi-şi foanfe avem destule şi noi, pe aici. Sunt ale noastre şi nu ne mai revoltă... Un eveniment pe care e bine să-l anunţăm de acum : în cursul lunii Aprilie, artistul Aurel Ghiţescu, societar de onoare al Tea- trului Naţional din Iaşi, va sărbători douăzeci de ani de carieră. Se va reprezenta, cu acest prilej, capod’opera lui Schiller «Hoţii», în care domnul Aurel Ghiţescu are o creaţie în adevăr impresionantă. Vom vorbi, în cronica viitoare, de această sărbătorire a unui talent autentic şi de cariera exemplară a acestui apreciat artist moldovean. Iaşi, Martie 1934. GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU Revista Revistelor CONTRADICŢIILE CONVENŢIEI DEZARMĂRII Vizitele diplomatice pe care d. Eden le-a făcut la Paris, Berlin şi Roma reprezintă tentativa supremă a guvernului britanic pentru a găsi o bază de înţelegere în vederea încheierii unei prime convenţii pentru limitarea şi reducerea armamentelor. Tezele susţinute sunt departe de a fi concordante. A. Credincioasă principiilor pe care n a încetat să le susţină, Franţa este de părere că o limitare sau o reducere a armamentelor nu se poate concepe decât în legătură cu un sistem de garanţii politice care să întărească securitatea. Franţa a propus un plan tehnic pentru a aduce diferitele armate la un tip unic de ordin defensiv, lucru care constitue adevărata condiţie de egalitate între naţiuni. Acest plan prevede şi anumite reduceri de material, în legătură cu exerciţiul unui control general, automat şi permanent. Totuşi, pentru ca să fie îndeplinite condiţiunile de egalitate, Franţa este de părere că este nevoie să se ţină seamă, în situaţia militară a anumitor naţiuni, de elementele care sunt supuse în fapt unui regim sau unui antrenament permanent şi care constitue astfel efective reale aiături de ar- mata regulată. Astfel Franţa se declară gata să reducă aparatul ei militar, cu întreita condiţie ca securitatea politică să fie sporită, con- trolul să-şi fi dovedit eficacitatea şi formaţiunile militare extra- oficiale să fie calculate în raporturile de forţă între părţi. B. Anglia este doritoare să închee o convenţiune care să îngădue reducerea forţelor terestre a unor state - adică, în ultimă analiză, a armatei franceze - şi sporirea forţelor terestre a altora, adică a ar- matei germane, fără să aducă un aport personal, decât această jude- cată de Solomon. Nu trebue pierdut din vedere faptul că Anglia, care se indignează de îndărătnicia Franţei de a nu consimţi cu inimă uşoară această dublă operaţie, nu se gândeşte o clipă să aplice în do- meniul naval principiile pe care le găseşte totuşi sfinte când este vorbă de armamentul terestru. Ca o contravaloare a dezarmării Franţei, guvernul britanic oferă o promisiune de «consultare » în cazul când pacea ar fi ameninţată. E greu însă ca această « consul- tare & să poată figura ca element nou în activul unei convenţii. Anglia condiţionează semnătura convenţiei de întoarcerea Germaniei în Societatea Naţiunilor, reîntoarcere care ar întări, în ochii Angliei, politica întemeiată pe principiul răspunderilor internaţioanle. CONTRADICŢIILE CONVENŢIEI DEZARMĂRII 235 C. Italia este de părere că, în starea actuală a Europei, puterile ale căror armamente nu sunt supuse unor restricţiuni prin tratatele de pace, trebue să Ie conserve ca atare. Pe de altă parte, cere ca Ger- mania să fie autorizată să primească un supliment de efective ofi- ciale şi de material defensiv, ceea ce ar însemna să fie recunoscută ca licită, starea de fapt actuală a armamentului german, care din punct de vedere juridic este astăzi ilicită. Italia nu s’a pronunţat încă, nici asupra problemei funcţionării controlului, nici asupra aceea a formaţiunilor militare hitleriste, care sunt totuşi de o însem- nătate capitală. D. In sfârşit, Germania, după ce a pledat ani dearândul teza unei dezarmări generale, Ia nivelul aceleia pe care pretinde a o fi realizat, şi-a schimbat tactica. Violând angajamentele ei în proporţii consi- derabile şi fiind hotărîtă să urmărească, cu orice preţ, o rearmare masivă, ea manevrează să arunce asupra altora, adică asupra Franţei, nereuşita conferinţei de dezarmare. In această intenţie, ea afirmă că Franţa este hotărîtă să nu-şi reducă armamentul. Ca urmare, susţine că singura soluţie a problemei ar fi să se recunoască şi Ger- maniei dreptul la o rearmare aşa zisă relativă. E ceea ce se numeşte « nivelarea de jos în sus ». Din punct de vedere al stării actuale, este sigur : 1. că o convenţie nu poate să satisfacă, în întregime, nici o na- ţiune ; 2. că nu poate să aibă decât o întindere relativă ; 3. că va face să dăinuiască riscuri mari. In această situaţie, încheierea unei convenţii prezintă oare un avantaj, şi convenţia poate reprezenta un aport concret în opera păcii? Sau, dimpotrivă, încheierea ei nu ar aduce cu sine decât inconveniente şi ca atare ar fi mai cuminte să se renunţe Ia sacrificarea celei mai mărunte realităţi acestei ficţiuni? Acestea sunt temeiurile discuţiei, în faţa cărora se află toate naţiunile. Temeiuri grave, care cuprind răspunderi covârşitoare, căci angajează tot viitorul. Să examinăm mai întâi argumentele care pledează în favoarea încheierii unei convenţiuni, oricât de modestă şi de relativă ar fi. 1. Dacă negocierile care se ţin de aţâţi ani nu ar duce la un re- zultat pozitiv, s’ar crea mai întâi repercusiuni psihologice consi- derabile. Se va spune că mărturisirea acestei neputinţi nu ar schimba nimic, dată fiind întorsătura negativă pe care au luat-o de mult evenimentele. Şi totuşi, dacă această înfrângere ar schimba însă ceva. Nu în fapte, ci în spirite. Căci am intra în epoca cursei ar- mamentelor. Se poate obiecta că această cursă a început de mai acum câţiva ani. In oarecare măsură, fapt adevărat. In Germania, Anglia şi Statele-Unite, de pildă. Cursa însă nu este încă consimţită. Or, renunţarea la convenţie ar implica acest consimţământ oficial. Nu este mai puţin adevărat, că din punct de vedere psihologic am reveni doar la starea normală de odinioară, când fiecare era liber să-şi 136 REVISTA FUNDAŢIILOR RE OALE reglementeze, după bunul său plac, puterea militară, sau în care această libertate nu conţinea încă, cu toate acestea, fatalitatea unui conflict. Prin însuşi faptul că aceste tentative internaţionale nu au izbutit, popoarele se vor simţi lunecând pe o pantă fatală şi acest sentiment dezastruos ar agrava neliniştea generală. 2. Germania ar relua totala ei libertate de rearmare. Se va putea spune că a reluat-o ; cu toate acestea, un lucru este sigur : fără con- venţie, puterea de rearmare a Germaniei va fi nelimitată, câtă vreme o convenţie poate să o limiteze relativ. 3. Renunţarea Ia convenţie ar consacra ruptura, definitivă poate, între lumea anglo-saxonă şi Franţa. Se poate obiecta că această ruptură este virtual îndeplinită. In multe privinţi, din păcate! In această privinţă, Franţa poartă o bună parte din răspunderi, prin neîndemânarea pe care a dovedit-o în problema datoriilor interaliate. Acestea sunt argumentele care pledează în favoarea unei soluţii pozitive a dezarmării. Pe de altă parte, trebue amintit că o convenţie nu ar fi decât o ficţiune, aducând cu sine piedici pentru cei cc ar executa-o cu lea- litate şi îngăduind o superioritate celorlalţi. Pentru ca să funcţio- neze util, toate părţile contractante trebue să fie scrupuloase. Cine poate să ofere această certitudine? Controlul trebue să se exercite efectiv şi cum trebue închipuită funcţionarea sa când este vorba să fie privit în practică? In afară de acestea, tehnica şi lealitatea se pot oare împăca? Căci tehnica e dinamică şi se modifică dela zi la zi, în timp ce lealitatea, care e statică, veghează cristalizarea unei stări de fapt. Cum se poate respecta spiritul şi litera unui contract, dacă lipseşte încrederea. Şi dacă, pe lângă convenţiune, mai bine zis alături de ea, fiecare continuă să-şi ia in petto măsurile sale de precauţiune, Ia ce ar mai servi convenţia? Slăbiciunea oamenilor are oare nevoie de o asemenea ipocrizie? (Wladimir d’Ormesson, în Le Temps din 3 Martie 1934). GOBINEAU Fascicula pe Februarie din La Nouvelle Revue frangaise poartă în subtitlu : Gobineau et le gobinisme. Sumă de literaţi mai tare sau mai slab cunoscuţi sărbătoresc, cu voci diverse, dar în sentiment unitar, pe ilustrul diplomat scriitor. Robert Dreyfus evocă anii, când oameni instruiţi întrebau : Gobineau? Cine e Gobineau? Apoi se miră, nu fără oarecare amărăciune, de nepriceperea acelor care, astăzi, îl proclamă apostol al pangermanismului, al antisemi- tismului, şi care înjosesc pe acest «fiu de regi » până a face din el un simplu precursor al lui Hitler (Gobineau împărţea oamenii astfel: brutes, imbeciles, drâles et fils de rois). Dreyfus datează gloria solidă a Iui Gobineau de prin Septembrie 1905, când un cronicar GOBINEAU 337 H. Harduin, tipul parizianului de « bun simţ» prezenta pe marele om ca « un peu comme un fumiste transcendant, quoique convaincu ». Aprigul june critic Bernard Fay glorifică pe autorul Inegalităţii raselor ca pe una din acele individualităţi mari şi aspre, care sunt, pe toată linia, contra ce e, ce gândeşte şi ce face epoca în care trăesc, şi-i sacrifică, cu un dispreţ enervat, ce începe a deveni cam monoton, pe Mr. Victor Hugo. Gobineau n’a fost, n’a voit să fie nimic alta decât Gobineau. Dm neamul lui Stendhal oarecum. « Gobineau n’a fost Homer, n’a fost Virgil, n’a fost Voltaire. N’a fost Chateau- briand. Şi nici nu a visat să fie. A fost Gobineau ». Abel Bonnard se încântă mai ales pentrucă Gobineau a desco- perit Asia - « ayant moi-meme cette Asie pour patrie personnelle et pour immense refuge, loin du vulgaire Occident...». Gobineau, em din «Constelaţia Aristocraţilor ». Cocteau recomandă Ies Pleiades, « un roman sublim care ne învăţă că destinul operează într’o zonă unde semnele noastre de înţelegere încetează de a semnifica ». Neobositul filosof Alain atrage atenţia asupra faptului că Gobineau este romanesque şi nu romantique. Stilul său este stilul lui Voltaire. E din neamul lui Stendhal, fără cinismul acestuia. In tratarea dra- gostei, Gobineau se poate măsura cu cei mai mari. Albert Thibaudet apropie pe Gobineau de Tocqueville, celălalt diplomat scriitor, aristocrat în ceartă cu vremea sa, - Tocqueville rezignat, Gobineau indignat. Şi amândoi aceşti intelectuali nobili se întâlnesc în ideea că democratismul cu toate dragostele sale îşi are originea în nivelarea socială prin absolutism. Pentru amândoi duşmanul e, în ultimă instanţă, Ludovic XIV. Maestrul critic al romantismului, Ernest Sailliere, şi autorul primei cărţi franceze despre Gobineau, vorbeşte de filosofia reli- gioasă a acestuia; Paul Masson-Oursel despre aprecierile lui Go- bineau asupra logicei asiatice în raport cu cea europeană. Contele Keyserling prezice că Gobineau va fi socotit cândva printre Francezii care au avut cea mai mare influenţă în lume. O rudă, Clement Serpeille de Gobineau, semnalează cu admiraţie pioasă, gloria pe care, prin confirmare de fapt, o aduce marelui literat fascismul şi naţional socialismul. O notiţă finală informează asupra influenţei ideilor gobiniene în America şi în ţările scadinave. Urmează câteva pagini inedite ale comemoratului. (Nouvelle Revue frangaise, 1 Februarie 1934). HITLER ŞI MULŢIMEA. « Discursurile unui om de Stat către ţara sa nu mă interesează prin impresia pe care ele o fac unui profesor universitar, ci prin efectul care-1 exercită în popor. Nu condeiul, ci vorba face marile 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE revoluţii. Toate mişcările mari sunt mişcări populare, erupţii de pa- siuni deslănţuite de cruda Necesitate, sau aprinse prin cuvintele răspândite în mulţime... Dimineaţa şi chiar după masă, puterile de voinţă ale oamenilor rezistă mai energic încercărilor de convin- gere ; seara, din contră, ele se supun mai uşor. Istoria iumii o fac minorităţile. Cu un partid de zece milioane de oameni, nu se pot face revoluţii. Cea mai bună organizare este acea care interpune între conducerea mişcării şi aderenţii săi aparatul cel mai mic». Sunt cu- vintele proprii ale lui Hitler despre metoda revoluţiei. Gruparea naţio- nal-socialistă s’a constituit în Miinchen, în 1919, cu şapte membri. « Orice propagandă trebue să fie de formă populară, la nivelul de înţelegere al celor mai mărginiţi... Cu cât mai mic va fi bagajul ştiinţific al propagandei, cu cât mai exclusiv va fi ea adaptată senti- mentelor massei, cu alât mai convingător îi va fi succesul». Nu tre- bue nuanţe nici, mai cu seamă obiectivitate. Obiectivitatea este un idol al intelectualilor. « Un mare conducător trebue să facă astfel ca adversarii diverşi şi izolaţi unii de alţii, să apară ca formând o singură categorie. Nu e bine ca mulţimea să ia seama ca să luptă cu duşmani prea mulţi şi feluriţi, pentrucă atunci ea ajunge să se întrebe dacă toti aceşti duşmani se înşeaiă în convingerile lor, ceea ce con- stitue o poartă deschisă obiectivităţi i ». « Cele mai însemnate schim- bări s’au produs nu prin o ştiinţă impusă massei, ci prin fanatismul care o însufleţeşte, uneori chiar prin o histerie care o goneşte înainte ». Sărbătorile, marşurile, defilările nu încetează în Germania hitle- ristă. Mulţimea care merge să-l asculte pe Fiihrer aminteşte peleri- najele dela Lourdes, pelerini grupaţi militar. Când Fiihrerul s’a urcat Ia tribună, mulţimea începe un exerciţiu colectiv, după sistemul Coue, repetând în cor : «Popor german, tu nu ai fost vinovat de război, n’ai fost vinovat, n’ai fost vinovat. Popor German, tu eşti cel mai mare şi cel mai maltratat din Europa, cel mai mare şi cel mai maltratat, cel mai mare şi cel mai maltratat. 0 lume de duşmani te înconjoară, o lume de duşmani te încunjoară, o lume de duşmani te încunjoară ». Din toate părţile, pe străzi, se aude din megafoane : « Popor, te voi mântui chiar fără voia ta »! Fiihrerul poartă o uniformă simplă ; aghiotanţii săi sunt mult mai pompos îmbrăcaţi. Ca să fie văzut, se aşează pe coşul automobilului cu picioarele pe banchetă. In stil şi ton se adaptă numaidecât auditorului. Rareori face efecte glumeţe. Preferă pateticul, de care Germanii nu se satură niciodată : mâinile Fiihrerului se crispează, părul atârnă în de- zordine pe fruntea cu vinele umflate ; vocea se sugrumă, - e un fel de transă care se comunică mulţimii. Locueşte într’o cameră oarecare, la etajul al patrulea al Casei Cancelarului. Lucrează şi primeşte fără cere- monie. Nu bea niciodată alcool, nu fumează, carne abia mănâncă. (Pierre Frederix, Hitler, manieur des joules. « Revue des Deux Mondes». 1 Martie 1934). TENDINŢA NOUA IN DREPTUL CONSTITUŢIONAL -39 TENDINŢA NOUĂ IN DREPTUL CONSTITUŢIONAL Frământările vieţii sociale s’au oglindit şi în doctrina drep- tului constituţional sub forma unor tendinţe nouă pe care d. avocat Victor Hillard le grupează în următoarele opt direcţii: ^accentuarea factorului etic în viaţa de stat; primatul şi activişmul puterii exe- cutive ; selecţiunea calitativă în reprezentanţa naţională; înca- drarea individului în formaţiuni de solidaritate ; raţionalizarea pro" ducţiunii economice ; religia muncii; continuitatea în eforturile colective ; întărirea controlului juridic. Asupra problemei primatului puterii executive, d. Hillard formulează următorul raţionament spre a conchide la întărirea pu- terii executive ca o necesitate tehnică a vieţii sociale din epoca noastră. « Noi nu mai cunoaştem conflictul între o putere coercitivă re- prezentând un trecut anti-progresist şi o putere legislativă reprezen- tând o . cucerire a democraţiei; nu cunoaştem un conflict între princi- piul monarhic şi principiul parlamentar, pentrucă, atât puterea execu- tivă având ca şef capul Statului cât şi puterea legislativă, întemeiază raţiunea lor de a fi pe aceeaşi voinţa naţională exprimată prin formele prevăzute în Constituţie. In statele înzestrate cu o constituţie, toate puterile Statului emană dela naţiune, neexistând o putere în slujba unui regim meta-juridic, ci puterile, executivul şi legislativul, sunt în acelaşi serviciu comandat de intesesele permanente ale ţărei. Cum tehnica politică a Statului modern cere o armonioasă cola- borare a puterilor în Stat, şi cum raţiuni de conflict organic între puterea legislativă şi puterea executivă nu mai există, ambele fiind în slujba aceloraşi interese şi aceleiaşi voinţe naţionale, este firesc să aibă întâietate acea putere în Stat, care poate da un randament mai mare şi poate presta o activitate mai eficace. Problemele economice şi financiare cu grave repercusiuni asupra întregei vieţi de Stat, pătrunderea tot mai accentuată a « socialului» în viaţa cotidiană, necesitatea frecventă a unor măsuri urgente în interesul colectivităţii, o nevoe de coordonare şi raţionalizare, re- clamă prezenţa activă a unei puteri de Stat având o mare mobili- tate şi rapiditate în deciziuni. Aceste calităţi nu le poate avea decât puterea executivă, care pentru crescândele ei atribuţiuni trebue înzestrată cu un personal cu o reală pregătire profesională şi care să ştie să se situeze deasupra suspiciunilor de abuz, noţiune cu care opinia publică leagă încă ideea de putere executivă efecitvă. De altfel un sistem facil şi ieftin decontencios administrativ va putea asigura celor lezaţi pe nedrept beneficiul regimului de legalitate, fără a se putea examina de justiţie probleme de oportunitate care rămân în atributul excluvis şi aprecierea ne- controlată a administraţiei». (Victor Hillard, în Curierul Judiciar, 11 Martie 1934) CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE HENRY V. GĂBUNEA: Epigrame, «Scrisul Românesc », S. A. IOAN AL. BRAN LEMENY: Talaz, Braşov, Tipografia « Şoimii Carpaţilor »„ OL TEA I. NISTOR: Spre Orient, Cernăuţi, 1933, Colecţia Icona. Esopia Din Fabulele lui Esop, îngrijită de ION PILAT, Bucureşti, < Cartea. Românească», colecţia «Pagini alese» No. 5. FLORIAN CONSTANTINE5CU: Povestea neamului nostru, Cartea Il-a, ediţia Il-a, Bucureşti, « Cartea Românească». ION CREANGĂ: Povestea porcului cu ilustraţii de D. Stoica, Bucureşti, « Car- tea Românească ». IANCU CONSTANTINESCU: Justiţia Fundamentam Regnorum, Craiova» Tipografia « Speranţa ». GEORGE GEORGIAN: Reînviere, Bucureşti, « Cugetarea ». MIRCEA HEROVANU: Ţara visurilor împietrite (Egiptul), Bucureşti, « Car- tea Românească », colecţia « Din lumea largă », Seria C. MIRCEA VASILIU: Nimicuri, Bucureşti, « Cartea Românească», ediţia Il-a, NICU GANE : Novele, Bucureşti, « Cartea Românească ». GR. TEODORIU: Ciripit de păsărele, Voi. I, Bucureşti, « Cartea Românească ». C. MANOLACHE : Destăinuirile colonelui Miku, Bucureşti, editura «Adevărul».. I. SIMIONESCU: Viaţa la Ecuator, Bucureşti, « Cartea Românească » co- lecţia « Ştiinţa pentru toţi », Seria A. PETRU COMARNESCU: Sgdrie Norii New-Yorkului, Bucureşti, « Cartea Românească », colecţia « Din lumea largă », Seria C. G. SOFRONIE : Le problime des limitations du droit de belligirance, Bucureşti, 1932, «E. Marvan ». P. NEMOIANU: Prizonier la Ruşi, rob la Unguri, Bucureşti, Pavel Suru. AL. DIMA : Aspecte şi atitudini ideologice, T. Severin, « Datina ». V. M. SASSU: N. Bălcescu, Bucureşti, « Cartea Românească », colecţia « Din lumea largă», Seria C. VASILE MILITARU: Fabule, Bucureşti, « Cartea Românească». I. SIMIONESCU: Viaţa la Tropice, Bucureşti, « Cartea Românească », colecţia « Ştiinţa pentru toţi» Seria A. Cartea Dorului, îngrijită de ION PILLAT, Bucureşti, « Cartea Românească »,. colecţia « Pagini alese », No. 6. M. SADOVEANU: Creanga de Aur, Bucureşti, « Cartea Românească». PROFIRA SADOVEANU: Mormolocul, Bucureşti, « Cartea Românească ». FLORIAN CRISTESCU: Moţodel, Bucureşti, « Cartea Românească». LIVIU REBREANU: Ciuleandra, ediţia IlI-a (a 17-a - 20-a mie), Bucureşti, « Cartea Românească ». ■ BOCCACIO : Decameronul, trad. de Al. Marcu, Bucureşti, «Cartea Românească». SEVER STOICA : Tehnica partidelor revoluţionare, Cluj, 1933, Tip. Gh. Ghili. SEVER STOICA: Anchlussul, Cluj, 1933, Tipografia Gh. Ghili. Dr. GEORGE FĂCĂOARU: ŞomajulînRomănia,Bucureşti, 1933, Tip. «Lupta». ION CREANGĂ: Ivan Turbincă, cu ilustraţii de D. Stoica, Bucureşti, « Car- tea Românească ». NICULAIE CANTONIERU: întâmplări omeneşti, Braşov, 1934, ed.«Frizeneşt i» I. OLTEANU: Capitalul Naţional din Ardeal şi problema conversiunei, Sibiu, 1934, Tip. « Dacia Traiană ». D. NANU: Poezii, Bucureşti, 1934, « Cartea Românească ». M. CARP: Problema salarizării corpului didactic secundar, Iaşi, 1934, «Presa Bună». IOSIF GABREA: Şcoala românească - structura şi politica ei - 1921-1932, Bu- cureşti, 1933, Institutul pedagogic român. PETRU COMARNESCU: America văzută de un tânăr de azi, Bucureşti, 1934, editura «Adevărul». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a va publica în numerile viitoare: G. Bogdan-Duică D. Guşti Dr. G. Marinescu N. Petrescu Ion Petrovici C. Rădulescu Motru Dan Rădulescu I. Simionescu V. Vâlcovici Al. Bilciurescu N. Davidescu Artur Gorovei Lucia Mantu Claudia Millian Tudor Muşatescu Sandu Teleajen Barbu Brădescu I. Budu Em. Ciomac Al. Ciorănescu Mircea Florian Metanie Hageck N. I. Herescu 1. Igiroşianu N. Lupu-Blaj R. Monta Paul Sterian George Stroe Z. Pâclişanu Şcoalele Blajului în veacul al XVIII-lea. Literatura şcolară. Monografia sociologică, o metodă de cunoaştere a naţiunii. Ştiinţă şi Cultură. Instituţia cabinetului în Anglia. Reflecţii asupra inconsecvenţei. Naşterea spirituală a secolului nostru. Impasul atomisticei modeme. Bacalaureatul. . Evoluţia universului. Versuri. Versuri. Viaţa lui Matei Millo la Paris. Strada. înapoi la suflet. Râul Doamnei. Ţiganii dela Piscul Urlii. Problema Adriatieei. Menelas Ghermani. Modest Mussorgsky. Rugăciunea lui Petre Cercel. Anti-intelectualism. Metafizică cu Balzac. Clasicismul lui Eminescu. Adevărul asupra Genevei. Saşii din Ardeal. Echitatea în dreptul englez. Metodele de recensământ politic. Omul care ar fi putut să înlăture Re- voluţia franceză. Guvernele maghiare şi mişcarea me- morandistă. Abonaţii Revistei Fundaţiilor Regale vor primi ca supliment gratuit, la fiecare trei numere ale revistei, câte un exemplar din „Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti", a cărei editare a fost preluată de Fundaţiile Regale. Abonamentele se fac la administraţia revistei BUCUREŞTI I. B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 IMPRIMERIA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE STRADA LATINĂ No. 8