REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 MARTIE 1934 G. TOPIRCEANU .... Minunile Sfântului Sisoe .... 483 AL. ROBOT................Versuri........................ 499 C. GANE.................Acel ce nu poate trăi în ţară străină 506 COLONEL LĂCUSTEANUj Amintiri (III) . . .................525 GALA GALACTION ... O lecţie asupra lui J. S. Mill (III) 549 G. FLORESCU ... _ Planuri inedite .ale Bucureştilor la la sfârşitul veacului al XVIII-lea 572 D. I. SUCHIANU ... Bilanţul cinematografului vorbitor 604 DAN BOTTA...............Poetica lui Paul Valery ..... 618 Dr. N. ROMANESCU . . Penitenciarele în cadrul problemelor Cpt. Comandor şcolare ^....... . . . . ^ 628 P. FUNDĂŢEANU . • . . Eşirea la mare. . ....... 641 CRONIC! CRONICI IEŞENE de George Mihail-Zamfirescu (672); GRAZIA DEL0EDA de Alexandru Marcu (682); VITRINA VTEŢEI ŞI LIBRĂRIEI FRANCEZE de I. Iglroşianu (687); ORTODOXIE ŞI CATOLICISM LA BERDIAEFF de C. Nolca (695); ANUL ECONOMIC 1933 de George Stroe (698). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI - 25 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTA Şl CULTURĂ GENERALĂ Comitetul de direcţie: I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, D. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu. Redactor şef: Paul Zarifopol Secretar de redacţie şi administrator: Radu Cioculescu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, I 39, B-dul Lascăr Catar gi Telefon 241/97 300 LEI ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 25 LEI EXEMPLARUL 25 LEI EDITATA DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ , .REGELE CAROL AL II-lea“ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. 3, MARTIE 1934 BUCUREŞTI IMPRIMERIA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE MINUNILE SFÂNTULUI S1S0E PROLOG Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a Raiului, sfântul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţa pe glasul al şaptelea, cu un ochiu închis şi cu celalt deschis numai pe jumă- tate, o cântare de laudă împăratului ceresc, stăpânul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr'o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împrcşcând în juru-i stropi de diamante. După ce isprăvi şi această treabă cu bine, îmbrăcă peste cămaşă anteriul lui de şiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decât dinainte. îşi luă apoi de după uşă toiagul lustruit de vreme şi porni să facă o plimbare de dimineaţă, ca de obicei, pe aleea cea mare. Coruri de binecredincioşi s'auzeau din toate părţile Raiului, cântând psalmi şi osanale în strălucirea trandafirie a dimineţ i. Unul răsuna aproape, de după buchetele de aluni din faţă : - Bine eşti cuvântat, Doa-a-mne, învâţă-ne pre noi îndreptările ta-a-a-le... Altul îl îngâna mai de departe, dintr'un pâlc de răchiţi înfloiite : - Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţi-i-e... Iar al treilea le . răspundea de cine ştie unde, cu un ton mai ridicat: .. .oa-a-mne... a-a-a-le... Astfel grădina Raiului răsuna de cântări bisericeşti în toate zilele din zori şi până noaptea, de-ţi era mai mare dragul. Şi văzduhul mirosea pretutindeni numai a smirnă şi a tămâie, de-ţi venea ame- ţeală ; ba te-ar fi apucat dela o vreme chiar durerea de cap, dacă în Rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi. Dar în grădina cea sfântă a Raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor prea-fericiţi curge pururea lin, subt un cer fără nouri, din care nu fulgeră nici- odată. Pe covoarele de iaibă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur, nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plim- bare, nici gropi neastcpate, în care ar putea să dea binecredincicşii, din nebăgare de seamă. Acolo şaipele nu are venin, ardeiul nu ustură 4^4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blândeţă, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit. Lăsându-şi chilia în paza Domnului, pe deal, sfântul Sisoe coborî la început o potecă îngustă, printre mesteceni cu tulpini drepte şi albe, înfipte ca nişte lumânări mari de spermanţet în fumul distrămat al frunzişului; străbătu apoi de-a curmeziş, prin iarba stropită de aghiasma dimineţii, o sfântă poiană, încununată jur-împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de depaite a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea să răsară. Albăstrele şi aglice cuvioase îşi întorceau spre el cruciuliţele de smalţ. Şi macii înalţi pe tulpină, luminaţi numai dintr'o parte, ardeau neclintit deasupra ierbii ca şiraguri de candele roşii, cu feştila micşorată pe dinlăuntru. Sfântul Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-alungul unei cărări deschise între două rânduri de pini întunecaţi, cu vârfurile poleite de soare. Acolo sus, în bătaia razelor, străluceau pe liane Florile- paradisului, necunoscute pe acest pământ. Unele, portocalii şi lungi, înălţau spre cer limbi uşoare de flăcări, închipuind în aer icoana vie a sfântului Duh; altele albastre şi mari, abia animate de crengi, îşi legănau cu gura 'n jos clopotele de azur, gata să sune pentru îngerii văzduhului chemarea la liturghie. Când apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Rânduiţi patru câte patru, înaintau domol, cu făclii aprinse în mână, cântând din toate pute- rile psalmii prorocului David. Un Sfânt de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint şi cu cerc de lumină aburoasă în jurul ca- pului mergea în fruntea lor, bătând tactul din toiag şi ţinându-le isonul. — Blagosloveşte, sfinte părinte! îl întâmpină de departe Sisoe, cu voe buna. Dar celalt nici nu-şi întoarse capul măcar. — De dimineaţă aţi pornit la treabă.., îi strigă iar Sisoe, mai tare, cercând să intre 'n vorbă. Dar Sfântul cel mare tot nu-i răspunse. Se ’ncruntă doar la el şi-i făcu semn, din treacăt, să nu-1 turbure cu vorbe în deşert. Sisoe se feri mai la o parte din calea convoiului şi rămase acolo, cu bărbia sprijinită ’n toiag şi cu picioarele desfăcute tare 'n laturi, ca să privească de-aproape binecredincioşii în trecere. Erau de toată mâna. Şi mai slabi, şi mai graşi, cum se 'ntâmplă. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoae albe de in, lungi până la călcâie şi strânse bine ’n baeră la gât, din care numai capul ieşea la iveală. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe din afară, care-i bărbat şi care femee. MIMJNILE RflNTULUI SISOE 4S5 Uşuraţi cu totul de cele pământeşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăsit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile 'n ceaţă, ca nişte mumii albe, care-au înviat la soare şi-au început să mişte. Moşneag ori tânăr, cine-1 mai putea şti pe fiecare? Ghiara vremii nu mai avea putere să-i sgârie, căci suflarea de ghiaţă a veşniciei trecuse prea de multă vreme peste chipurile lor, poleite ca marmura. Alţii, în urma acestora, mai de curând veniţi de pe pământ, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, călcau de sus, ca 'n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas. Unii dintr'înşii nu ştiau încă să cânte, că erau proaspeţi de tot; dar sbierau şi ei la fel, ba chiar mai tare decât ceilalţi, ca să se 'nveţe. Altminteri toţi erau curaţi, ca şi cum chiar atunci ar fi fost scoşi din scăldătoare. Şi cum treceau de-avalma pe lângă Sisoe, cu ochii 'n jos de atâta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cât de colo că n'a fost cine ştie ce de capul lor, pe pământ. Rar zăreai printre ei câte unul mai acătării, ce părea să fi fost om cu stare şi cu greutate în zilele lui, măcar că se vedea acum ajuns la cot cu toţi calicii. Convoiul era pe isprăvite şi Sisoe se pregătea să-şi caute de ale sale, când rămase deodată cu privirea aţintită, încruntând sprân- ceana. In urma tuturor, venea depănând mărunt din picioare, agăţat de coada convoiului, unul mai mic la trup şi mai de nevoe decât toţi. Acesta era, pe semne, numai de câteva ceasuri intrat în împă- răţia de sus. îşi domolea uneori pasul şi, lungind gâtul, se uita spe- riat în juru-i... şi parcă-i venea să plângă. Şi iar începea să lucreze amarnic din picioare şi să scâncească cu obrazul încreţit de obidă, smârcind din nas la tot pasul. Când ajunse în dreptul lui Sisoe şi dădu făiă veste cu ochii de el, o rupse la fugă şi 'ncepu să urle de spaimă. Căci sfântul Sisoe, ca să-i vâre şi mai tare 'n oase fiica de cele dumnezeeşti, se stropşi la dânsul umflându-şi obrajii, ba se luă şi după el câţiva paşi, cu toiagul ridicat. După aceasta, Sisoe se întoarse liniştit şi însemnă cu vârful toia- gului în nisip numărul celor ce trecuseră prin faţa lui. Erau o sută nouăzeci şi nouă de toţi, fără a fi socotit la numărătoare şi pe Sfântul cel mare din fruntea lor. Aducându-şi aminte de acela, Sisoe se po- somori puţin la obraz. S'aştepte el de-acum să-i mai ceară blago- sîovenie... — Parcă ce-i el mai mult decât un sfânt, ca mine şi ca altul? Gândind astfel, Sisoe se uită înc 'odată, lung, în urma binecredin- cioşilor, care se depărtau acum amestecaţi în grămadă, cu spinările lor albe şi rotunde, ca o turmă de oi ridicate 'n picioare. — Unii prea mult, alţii nimica... oftă el iar, plecându-şi nasul în pământ. Căci încă dela început, de când intrase în Rai şi văzuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva, decât să capete şi el o 486 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceată cât de mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească pe că- rările Domnului, să-i înveţe şi să-i muştruluiască de dimineaţa până seara, cum vedea el că fac sfinţii cei adevăraţi cu prea fericiţii de subt oblăduirea lor. Dar Domnul Dumnezeu, ştiindu-1 pre el cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul deslegat de cele pământeşti, măcar că plin de râvnă duhovnicească şi curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Şi nici n'ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stârni turburare şi zizanie între sfinţii părinţi; căci, după canoanele Raiului, numai sf.nţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pământ au dreptul să primească subt ascultare o ceată de binecredincioşi. Bine-înţeles că nici acelora nu li se dă aşa, cu hapca, fără nici o socoteală, ci potrivit cu rangul şi cu vrednicia fiecăruia. Astfel, unul de cei mari de tot poate să aibă subt oblăduirea lui şi până la trei sute de suflete ; pe când altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciuliţă neagră la calendar, pri- meşte şi el, acolo, vre-o zece-douăzeci de capete, ori numai cinci- şase bucăţi - o nimica toată. Cât despre gloata cea mare a sfinţişorilor de rând, pe care nici popa nu-i mai cunoaşte, cine i-ar mai putea împăca pe toţi? Jos, pe pământ, nimeni nu le are grija. Nimeni nu-i mai pomeneşte, ca şi cum n'ar fi. Doar din an în Paşte dacă-şi mai aduce aminte de câte unul vr'o babă amărîtă care, te miri din ce pricină, se 'ntâmplă să aibă slăbiciune aparte pentru el. Aşa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mână. Şi nu le rămâne alta de făcut, cât ţi-i veşnicia de lungă, decât să se plimbe fiecare toată ziua de colo până colo prin sfântul Rai, fără treabă, înălţând numai când şi când, ba unul, ba altul, câte o cântare nouă de laudă, pe neaşteptatele, de după câte un tufiş, cu meşteşugite întorsături din gâtlej. După ce convoiul a pierit cu totul la o cotitură, Sisoe căscă prelung şi se uită la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om de-asupra copacilor. Până la ceasul când sună clopotul dela trapeza cea mare din mijlocul Raiului, ca să adune sfinţii şi binecredincioşii la gustare, mai era încă destulă vreme. Aducându-şi aminte de mâncare, Sisoe simţi îndată la rădăcina limbii gust de lapte dulce şi de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiţilor dintru împărăţia de sus. — Parcă aş bea o leacă de apă... se gândi el, strâmbându-se puţin. Şi n'apucă să-şi isprăvească bine gândul, că 'ndatâ ţâşni dintre pie- trele dela picioarele lui gâlgâind, un izvor de apă proaspătă şi cu- rată ca lumina. Sisoe luă în pumni şi sorbi o gură plină - dar nu în- ghiţi decât jumătate : cealaltă jumătate el o împroşcă în soare, cu buzele strânse, ca să facă curcubeu. Astfel în Rai orice dorinţă ori nevoe îţi este împlinită, cât ai clipi din ochi. Atâta doar, că nimeni nu cutează acolo să dorească vreodată MINUNILE SFANŢULUI SISOE 487 ce nu se cade, fiindcă Cel a-toate-ştiutor veghiază şi cunoaşte în orice clipă gândurile fiecăruia. Sisoe îşi udase cerul gurii, fără nici o plăcere deosebită, căci abia apucase a-i fi sete, şi acum nu ştia ce să mai facă. O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecât să-i ţie de urît şi i se lăsă cu încredere pe mână. Era o viespe evlavioasă. Trăise pe pământ tot în preajma unei sfinte biserici şi se sfârşise la urmă, leşinată de foame, pe o lespede din pronaos. Sisoe începu s'o necăjească cu arătătorul pe la coadă, doar-doar l-o înţepa. Multă nădejde de împunsătură nu prea trăgea el din partea unei viespi aşa de bisericoase. Dar mai ştii? Poate că până la urmă tot are să-şi piarză răbdarea, să-i vâre barem vârful acului... Căci de atât amar de vreme, de când abia mai ţinea minte, pe Si- soe nu-1 mai duruse nimic; şi-ar fi vrut să mai simtă şi el, măcar odată, un pic de usturime ori de durere, nu de alta, ci ca să se poată bucura la urmă, cu adevărat, că nu-1 mai doare nimica. De altfel, toţi tovarăşii lui din Rai, întru neştirbită fericire, umblau ahtiaţi după aşa ceva: — Rogu-mă sfinţiei tale, se rugau ei adesea unul de altul când se 'ntâlneau în câte un loc mai ferit, - trage-mi un pumn în nas... Dar puteau ei să tot încerce, că nu-i durea nici cât un bobârnac, măcar de şi-ar fi cârmit nasurile din loc. Văzând că viespea îşi fereşte încoace şi 'ncolo pântecul inelat şi n'are de gând să-l înţepe, Sisoe o înălţă la urmă într'un vârf de deget şi-o suflă, cu ciudă, să se ducă de unde a venit. Sfinţia sa se ridică apoi şi porni încet mai departe, pe o cărare largă şi umbrită ce se chema « Drumul lui Adam ». In cedrii cei înalţi de pe margini, îngeraşi de felurite mărimi, cu aripioare albe, se jucau sburând care 'ncotro şi ascunzându-se prin frunzişuri. Unii se legănau cuminţi la soare, pe crengile din vârf; alţii, mai sglobii, s'agăţau de liane cu capul în jos şi-şi făceau vânt dela un copac la altul, ori s'alungau printre ramuri cu ţipete fragede şi uşoare. Iar când se întâlneau prin văzduh câte doi mai gâlcevitori, se 'nvălmăşau grăbit, ciufulindu-şi părul bălai şi veneau ghem până aproape de pământ. Şi 'n urma lor rămânea plutind câte o pană albă, care cădea încet ca un fulg mare de omăt pe iarba întunecată. Sisoe ar fi vrut să treacă pe acolo nebăgat în seamă. Stătu puţin la îndoială : să meargă mai departe, ori s'apuce pe alt drum?.. Dar a fost prea târziu. Un îngeraş, care se pitise de tovarăşii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, îl zări de-acolo, printre frunze. Şi-i strigă de departe, cu glas de clopoţel: — Săru-'mâna, sfinte Sisoe! Atât a fost de-ajuns. Se făcu linişte, o clipă, şi toţi îl căutară cu ochii... Apoi stolul întreg se năpusti asupra lui. II înconjurară, îl năpădiră din toate părţile : 488 EEVISTA EUNDATULOE BEGALE '— Sisoe! Sisoe! Sisoe! • Şi era o larmă de ţipete argintii şi-o învălmăşală de aripi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul: — îndărăt, svăpăiaţilor. Ce-aveţi cu mine?.. Dar ei începură s'arunce 'n el cu flori şi să facă horă 'n jurul lui, petrecându-1 cu alai: Sisoe, Sisoe, Văr cu tata Noe, Floare de trifoi, Fir de usturoi, Ia-te după noi! Sisoe se apăra cu cotul în dreptul obrazului de sburdăhiiciile lor ; se răsucea 'n loc şi se lua după câte unul dar nu-1 putea prinde. Abia dacă a apucat să-i lipească unuia, cu picioruşe dolofane, lip! o palmă la spate, din fugă. — Staţi numai, că v'arăt eu vouă!.. îngeri sunteţi voi, ori dia- voli împeliţaţi? Un Serafim care tocmai trecea 'n sbor pe de-asupra copacilor, zărind forfota de jos se lăsă numai decât la pământ, să vază ce-i. Făcu trei sărituri lungi pe vârful picioarelor, cu aripile încă desfăcute, înainte de a se opri din iuţeala sborului. Şi aripile de azur i-se strân- seră apoi dela sine de-a lungul spatelui, până de-asupra coapselor de fildeş. — Linişte! strigă el, bătând din palme. Plecaţi de-aci.. ♦ Unul să nu mai văz! La glasul Serafimului, îngerii se risipiră într'o clipă, fâlfâind în toate părţile ca un roi de fluturi mari. — Nu poate omul să mai treacă pe nicăeri de răul lor.. , vorbi Sisoe către Serafim, scuturându-şi florile de pe umeri şi iarba din păr. Şi nu pornise bine mai departe, când o veveriţă mică, prinzând pe semne şi ea curaj din cele ce văzuse, se coborî iute dintr'un copac, se opri drept în mijlocul cărării în două labe şi-i făcu, de departe, o reverenţă. Apoi se întoarse şi-i mai făcu una, de-a 'ndaratele, cu co- diţa pe spate. Rcşu de ciudă, Sisoe zvârli cu toiagul după ea i — Scârnăvie!.. Acuş te ridic de vârful cozii şi te duc înaintea Celui prea-înalt! Şi cum veveriţa pierise prea repede 'n frunziş, lăsându-1 încă plin de mânie, sfinţia sa luă martori copacii dimprejur pentru o îndrăzneală ca aceasta: — Auzi d-ta!.. Aleea pe care apucase Sisoe dădea într'un luminiş rotund, cât MINUNILE SFÂNTULUI 8IB0E 489 o arie largă, bătătorită bine de paşi pe la margini, măcar că locul nu părea tocmai potrivit pentru plimbare. Acolo, drept în mijloc, stătea un pom singuratic, prăpădit de bătrâneţe. Un gard de sâimă cu ghimpi îl închidea de jur-împrejur, ca nimeni să nu mai poată atinge cu piciorul, în veci de veci, iaiba cea uscată de subt el, ce se vedea tăvălită straşnic în câteva locuri. Acesta era Mărul lui Adam, rămas aici dela începutul lumii. O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet ccpac strâmb şi desfrunzit, ca vai de el. Când îl mişca o adiere de vânt, începea să geamă din încheeturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alte ori însă, fără pic de vânt, se tre- zea foşnind într'aiurea, ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze, câte-i mai rămăsese pe poale ; şi parcă râdea singur atunci, aducându-şi aminte de cele ce văzuse, odată, subt crengile lui în- găduitoare ... In jurul trunchiului uscat, la mijloc, stătea încolăcit un şarpe. După înfăţişare, nici ăsta nu părea mai de ispravă. Era un şaipe bătrân şi slab din cale-afară, numai piele şi oase, ca un ţâr. De de- mult tare trebue să fi rămas el înodat acolo, numai cu sufletul la gură, ca o curea veche care ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale. De bătrân ce era, îi căzuse toţi dinţii şi-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. îşi luaseră vrăbiile nărav să-l ciugu- lească în batjocură, de două ori pe zi, cu de-amănuntul. Şi el n'avea putere nici să mai sâsâie măcar, cum fac şerpii cei întregi la fire, când îi sgândăreşti; îşi încreţea doar pielea din jurul nasului, puţin, ca să-şi arate scârba. Iar dacă-i venea 'n minte să-şi strecoare printre buze limbuţă neagră şi despicată, ca să sperie duşmanul, rămânea de multe ori cu ea afară, atârnată într'o parte. Nu mai ştia din ce pricină a scos-o şi uita s'o mai tragă înlăuntru. De-o asemenea tovărăşie, copacul s'ar fi lepădat bucuros. Se săturase până 'n gât să tot simtă pe lângă sine o astfel de lighioaie, neputincioasă şi adormită. Şi poate că şi şarpele s'ar fi dus să tân- jască 'n altă parte, că-i era şi lui lehamite de când tot sta acolo. Dar ce erau să facă? Soarta îi legase la un loc pe vecii-vecilor, căci Domnul Dumnezeu hotărîse, în nemărginita lui bunătate, să-i păstreze viito- rimii pe amândoi, pentru aducere-aminte. Mărul lui Adam nu mai dădea rod. Doar la zece ani odată dacă mai făcea şi el, acolo, câteva mere pipernicite şi verzi, de-ţi strân- geau gura pungă numai cât te uitai la ele. Ceasuri întregi stăteau atunci sfinţii părinţi cu ochii la acele mere pădureţe, şi le lăsa gura apă, că erau doriţi de acritură. Dar nimeni nu cuteza să s'atingă de ele, fiind lucru cu primejdie : veninul lor îşi păstrase până astăzi virtutea de a-1 împinge pe om în mare ispită... Odată, trecând, pe aici un convoi de binecredincioşi, zice că unul dintre ei ar fi în- drăznit s'apuce din treacăt, pe furiş, un măr căzut în iarbă. Şi până 490 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să prinsă de veste Sfântul din fruntea convoiului, până s’alerge la el, să-l scobească cu degetul în gură ca să-i scoată bucăţica dintre dinţi, acela a 'nghiţit-o nemestecată... Şi nu i-a mai trebuit alt popă! S’a scuturat ca de friguri, de vre-o două ori, - şi numaidecât dup'aceea a ’nceput a se uita galeş, pe subt sprâncene, în jurul lui. Pe urmă, s’au trezit cu el că ’ncepe să fluere un cântec de lume Şi dintr'odată s'a pornit să sbiere, cât îl ţinea gura: Hai, leliţă, ’n deal la vie, Să culegem razachie... - şi alte măscări de acest fel, cum nu se mai auzise niciodată în sfântul Rai. Iar la sfârşit a fost apucat de nebunia lui cu atâta furie, că nu mai ştia nimeni ce să-i facă şi cum să scape de el. Dădea buzna la tovarăşi, adulmecând grabnic şi pipăindu-1 pe fiecare, încât unora le aducea mare tulburare în inimă, măcar că alţii îl scuipau şi-l îm- brânceau cât colo. Aşa că la urmă a trebuit să fie luat pe sus, până ce i-a trece harţagul, ca să nu-i molipsească şi pe ceailalţi, ori s'apuce a-i vătăma cumva. Şi astfel mult năduf a pătimit de pe urma lui Sfântul care-1 avea în pază... — Aşa i-a trebuit! se gândi Sisoe, aducându-şi aminte de această veche întâmplare. Când ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru... că ce ştiu ei, săracii ? Dacă-i laşi de capul lor, îndată culeg de pe jos şi bagă 'n gură tot ce le cade la 'ndemână... Iaca, lui de pildă, nu i s'ar fi putut întâmpla una ca asta. Să aibă el câţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s'aplece cât de cât, ca să se scarpine la vr'un picior, nu i-ar lăsa. Le-ar face el însuşi slujba aceasta, la nevoe. Când ai puţini, merge... Dar asta-i, că sfinţii cei mari nu vor să se mulţămească cu puţin ; ba câte unul mai lacom are atâta liotă de creştini pe cap, că nici să le dea apă de două ori pe zi nu mai pridideşte, necum să-l scarpine pe fiecare unde-1 mănâncă... — Facem un ţintar, frate Sisoe? răsună deodată, dela spatele lui, un glas trăgănat. Sisoe se întoarse şi dădu cu ochii de un sfânt lung şi slab, care s’apropiase fără zgomot şi se oprise la câţiva paşi, în soare. Un an- teriu vechiu, cam ros de molii pe poale şi pe la mâneci, îi îmbrăca trupul deşirat. Acesta era sfântul Avacum, poreclit Habacuc, cunoscut în tot Raiul ca jucător de ţintar neobosit. — Porumb ori fasole? întrebă el iar, uitându-se la Sisoe aţintit, cu ochii lui verzi şi mari, din care nu clipea niciodată. — Porumb.., răspunse Sisoe, fără putere de împotrivire. Ca să nu-i dea pas să se răsgândească, celalt scoase îndată la iveală de subt anteriu o tablă lată de lemn, pe care se vedea zugrăvit cu MINUNILE SFANŢULUI SISOE 491 crida un ţintar frumos, în patru colţuri, cam şters pe alocurea de frecătură. Puse tabla jos şi-i turnă de-asupra, din căuşul palmei, cele nouă boabe de fasole şi nouă de porumb, pe care le purta întot- deauna la sfinţia sa, în buzunarul dda spate, pentru orice întâm- plare. S'aşezară apoi pe iaibă amândoi, faţă 'n faţă, cu ţintarul între ei; şi după ce-i poţi iviră pe la colţuri şi pe la răscruci fiecare la rândul său câte o boabă, începură să mute. Sisoe nu prea avea chef de jucat. Ţintarul era pentru el un joc prea migălos, pe care nu-1 pricepea tocmai bine şi la care rămânea întotdeauna bătut. Când îi venea rândul să mute, ca să nu se cheme la urmă că s'a dat prea lesne biruit, se prefăcea mai întâiu că se so- coate adânc... Apuca apoi bcbul de porumb între două degete şi, înainte de a-1 aşeza în alt loc, îl stupea bine, pe toate părţile, ca să se lipească. Pe urmă, trăgea cu coada ochiului la Habacuc, să vază ce zice. — Bre-bre-bre... se minuna acesta, ca să-i dea curaj, - straşnic le mai învârteşti. Nimeni nu se poate pune cu sfinţia ta la acest joc. Atâta doar, că-1 joci prea rar... Habacuc, în schimb, îl juca de câte ori avea cu cine. Ba-1 juca şi singur uneori, că mulţi se fereau de el, fiind un sfânt cam ciudat şi nu tocmai bine văzut de cei mari. Când nu-şi găsea tovarăş de joc rătăcea zile 'ntregi ca o umbră pe cărările Paradisului, cercetând scormonind şi amirosind prin toate cotloanele ca să-şi găsească ceva de lucru, pentru trecere de vreme. Odată a fost prins cărând ţărână cu o tărăboanţă, într'un loc mai ferit, unde-şi pusese de gând să ră- sădească urzici. Şi a fost aspru mustrat atunci de Sf. Petru, după cuviinţă, căci în Rai nimeni nu are voe să muncească, acolo fiind veşnică sărbătoare. Afară de asta, cum fusese prorcc în zilele lui, pe pământ, Habacuc ştia acum să ghicească sfinţilor părinţi în palmă. Şi-i spunea fiecăruia, ca din carte, tot ce are să i se 'ntâmple până într'o mie de ani de-acu 'nainte : ba că are să-i cază un dinte din fund în acest răstimp, - dar nu-i mare pagubă, că tot nu prea avea ce face cu el ţ ba că peste vre-o trei sute de ani, poate şi mai de grabă, va primi într'o dimineaţă o veste pentru nişte vorbe uiîte dela unul scurt şi roşcovan, care pe din faţă i s'arată prieten, iară pe din dos îl paşte... Şi alte multe de acest fel, câte ’n lună şi 'n soare, de-i făcea pe toţi să-l asculte cu gura căscată şi să se 'nfioare până la rădăcina părului de prorociile lui. — Iaca şi Sfântul Pafnutie... grăi într'un târziu Habacuc, ară- tând cu capul într'o parte. Sisoe, care tocmai ducea la gură un bob de porumb, privi şi el într 'acolo. Şi rămase aşa, cu mâna ridicată şi cu buzele ţuguiate... Pafnutie avea trei binecredincicşi subt oblăduirea lui: doi moşnegi şi-o babă. Nu era mare lucru, - dar tot era ceva. Acest sfânt se oprise din trecere nu departe, lângă o tufă de li- 492 BEVIBTA FUNDAŢIILOR REGALE liac, şi păru a sta în cumpănă o bucată de vreme. îşi lăsă apoi bine- credincioşii acolo, pe o piatră, iar el se îndreptă cu pas măsurat spre cei doi tovarăşi de joc. Nu se putea spune despre el că-i un sfânt chiar în puterea vârstei; chipul său era spânatic şi cioplit de bătrâ- neţă, ca o scoabă de lemn. Mergea încovoiat puţin înainte şi cam hâit şi 'ntr'o parte dela mijloc în sus, purtând în mâna dreaptă o cârjă mai înaltă decât el, cu care s'ajuta la mers. — Umblă 'n trei picioare, parcă i-ar lipsi unu'.., mormăi Ha- bacuc, în barbă. Şi cum nu ştia ce gânduri are noul venit, acoperi ţintarul cu poala anteriului, încet-încet, ca să nu se bage de seamă. Pafnutie era ceva mai mare în grad decât ei,; avea şi o aureolă mai lată, care i se vedea bine în jurul creştetului, ca marginile unei pă- lării fără fund, - mai cu seamă când trecea din lumină în umbră. Auieola lui Sisoe abia se zărea, când şi când, ca un abur subţire de argint; iar a lui Habacuc, încalţe, nu se mai vedea de loc, decât poate la vreme de noapte... — Da' ce făceaţi sfinţiile voastre aici ? întrebă Pafnutie, oprindu-se la spatele lui Sisoe, în picioare. Habacuc răspunse : — Iaca stăteam şi noi de vorbă... mai de una, mai de alta... Pafnutie întinse cârja peste umărul lui Sisoe şi desvăli, cu grijă, ţintarul. — Da' cu grăunţele astea ce-i? glăsui sfinţia sa, cu duhul blân- deţii, dând la iveală un dinte mare şi strâmb, care-i împungea puţin buza de sus, când ţinea gura închisă. Ori aveţi de hrănit p'aci niscai orătenii?.. . Şi cum cei doi tăceau, Pafnutie urmă: — Nu vă stingheriţi dela joc... daţi-i înainte, să văz şi eu... Era rândul lui Sisoe să mute. — Fă-mi plăcerea şi mută-1 pe cel de colo, dela colţ... rosti iar noul venit, după oarecare gândire, arătând cu vârful cârjei un bob ■de porumb. Sisoe îi făcu bucuros această plăcere. După care, Habacuc mişcă şi e-1 îndată, în cinstea musafirului, o boabă de fasole mai mare decât celelalte şi cu picăţele roşii. — Aşa... Ia mută-mi-1 acuş p'ăsta de ici, dela răscruce, - po- runci blajin Pafnutie, lăsându-se pe vine. Şi nu-1 mai îmbăia atâta sfinţia ta, că doar n'are să prinză rădăcină acolo... . Sisoe şterse bobul cu pricina de poala anteriului, fără supărare, şi-l puse la locul arătat. Dar se vedea bine că nu-i arde lui de joc. Sta tot cu capul întors şi se uita, cu jind, la cei trei binecredincicşi. Când îi veni rândul să mute iar, Pafnutie întinse mâna şi mută în locul lui, fără să-l mai întrebe. Şi astfel, încetul cu încetul, se molipsi şi sfinţia sa de plăcerea jocului, uitând de toate din jurul său. In vremea asta, cei trei binecredincicşi stăteau la o parte, pe piatră, MINUNILE SFANŢULUI SI80B 493 unde-i lăsase sfântul lor, cu mânile împreunate pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încre- menite. Traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pe semne simţurile şi le adormise mintea pe vecie. Dar până s'ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebue să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, după ce intră în împărăţia de sus. La început, toţi umblă câteva zile cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi dintr'odată într'un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede 'n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se 'ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun aici pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar crede că s'ar mai putea sătura vreodată de atâta dulceaţă?.. Dar după vr'un an ori doi, unii mai de grabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, te trezeşti cu ei că încep să dea semne de schimbare : cad pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lin- gura de lapte 'n mână şi se uită pe păreţi, parcă s'ar lipsi de orice ; iar când sunt scoşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare... In sfârşit, ba unul, ba altul, încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar Heruvimii de pază,, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi, - că de i-ar lăsa să cază tocmai de-acolo, din al nouălea cer, s'ar face praf ajungând pe pământ. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce văd şi ei că nu le merge şi încetul cu încetul se potolesc, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. ♦. Rar se 'ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalţe de tot nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-1 Domnul Dumnezeu că s'a săturat de bine până 'n gât şi că nu mai are ce-i face, îl slo- boade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se 'nveţe minte. Binecredincioşii sfântului Pafnutie nu erau chiar aşa de hapsâni la fire. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, trăiau bine laolaltă, se îmboldeau numai cu cotul ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchiu în şale, pentru trecere de vreme. Dar asta i se poate întâmpla oricui, când trăeşte prea mult cu altul la un loc. Cel din mijloc, cel mai negricios, se numea Ovanez. Fusese în vremea lui - era mult tare de-atunci - negustor de şaluri şi de co- voare într'un oraş mic din Capadochia, şi calicise la vreme de bă- trâneţă. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care l-au învăţat şi i-au tot bătut capul să-şi vânză averea şi s'o împartă la săraci, ca d'alde ei, dacă vrea să găsească pe 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lumea cealaltă o viaţă tihnită. Şi acum, iacă : ce-a căutat, a găsit... Al doilea, cel din dreapta, era un papistaş ungur, născut nu se ştie unde, pe la Nagykoros ori pe la To.oksZentmiklos, că 'n con- dica Raiului fusese trecut cam anapoda. P.şta Ferencz era numele lui. N.meni nu-i cunoştea povestea, - limba ungurească fiind prea puţin voi bită în sfântul Rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă în- cerca odată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, nu se mai încumeta a doua oară să intre 'n vorbă cu el, când îl vedea că se supăiă aşa de tare pentru atâta lucru... Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femee, fusese în zilele lui madamă menajeră tocmită cu anul la un pcpă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preu- teasa, lăsându-1 şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără sa-i ceară nici o simbrie, din râvnă pentru cele bisericeşti. Şi i-a cetit părintele, drept mulţămire, atâtea masluri şi molitive în timpul vieţii, i-a făcut atâtea acatiste şi parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru văduva era numele acestui binecredincios. Şi acum stăteau acolo tus-trei, alături, în cămeşoaele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtăcuţă. Intr'un tâiziu, negustorul din Capadochia saltă puţin din sprân- ceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Ii era foame. — Lave or hankist gu ţăke mez kone... mormăi el, pe limba armenească, abia mişcând buzele. — Nkm tudom mit mondâsz... răspunse Ungurul, răstit. — Mânca-v'ar ciorile de pârliţi să vă mănânce!oftă femeea, pe româneşte, întcrcându-se puţin mai cu spatele. S:soe se ridică dela locul lui şi se duse la ei. Le potrivi mai bine baerele -la gât, le netezi puţin cămăşoaele pe la umeri şi-i şterse, pe rând, cu basmaua la nas. — Ia seama, îi strigă de departe Pafnutie, - nu le mai pune mâna pe la nas... Cel din dreapta cam are nărav de dă cu piciorul... — Nu crez! se îndignă Sisoe. In sfinţia ta dece nu dă? — Pe mine mă cunoaşte... răspunse Pafnutie, aplecat pe ţintar. Ca să-i arate că nu se teme (ce era el, să se teamă?), Sisoe se în- toarse la Ungur şi, apucându-1 cu două degete de vârful nasului, îi săltă puţin capul mai sus şi i-1 suci într'o parte. — Teremtete kukya valamy! bodogăni Ungurul, învârtindu-şi ochii, furios. — Oare, ce-a fi spunând? întrebă Sisoe. — Te-o fi blagoslovit şi el, pe limba lui, zise Habacuc. Sisce îi mişcă apoi şi pe ceilalţi doi, ca să-i aşeze mai bine pe piatră, cu genunchii la aceeaşi înălţime şi cu nasurile drept înainte» MINUNILE SFANŢULUI SISOE 495 După care, se întoarse iarăşi la locul său şi stătu jos. Dar n'avea astâmpăr. Ofta mereu şi se răsucea, ca pe spini. — Imprumută-mi-i şi mie, sfinte Pafnutie, măcar pe-un ceas... îndrăzni el în sfârşit să grăiască, luându-şi inima 'n dinţi. — Ce să-ţi împrumut? întrebă Pafnutie, cu gândul aiurea, ridi- când ochii. Sisoe arătă cu capul spre cei trei binecredincioşi. — Dă-mi-i să fac numai două-trei ocoluri cu ei... şi ţi-i aduc îndărăt, nevătămaţi. — Ba! răspunse Pafnutie, scurt. Nu ţi-i dau. — Rogu-mă sfinţiei tale... — Nu ţi-i dau, că eşti stătut. Dacă ţi-i las pe mână, într'un ceas mi-i dai gata. Vorbind astfel, sfântul Pafnutie îşi plecă iar ochii asupra ţintarului. — Bag samă, zise el către Habacuc, cu o sprânceană mai sus şi cu alta mai jos, - că această boabă de fasole nu era aici adineaori, când am întors capul... — Eu unul ştiu că n'am atins-o, se apără Habacuc. — Trebue s'o fi atins cineva... singură n'a putut ea să se ri- dice dela locul ei, în două labe, ca să se mute aici. — O fi lunecat, cine ştie cum... că doar nu jucăm pe parale! — U ît mi-a fost mie de când lumea, frate Avacume, sfântul care umblă cu şiretlicuri la ţintar. Când văz aşa ceva, m'apucă un fel de scâ bă la inimă şi-mi vine să mă las păgubaş... Vei face dar bu- nătate sfinţia ta, să duci la locul său acest bcb de fasole. — Iaca-1 duc, mormăi Habacuc. Da' nici sfânt aşa câ pănos la joc, pot să jur că n'am mai întâlnit... Sisoe sta la o parte, îmbufnat, ca şi cum n'ar fi fost acolo. Se gândea la necazul său. Avea ochii plini de ceaţă şi-i tremura puţin buza de jos. —: Mă voi ruga iarăşi la Cel prea-milostiv, izbucni el deodată, să-mi dea şi mie binecredincioşi pe samă, ca sfinţiei tale. — Asta nu se poate.., vorbi Pafnutie, fără să-şi ridice ochii dela joc. — De ce să nu se poată? Oare, sfinţiei tale cum s'au putut? — Pentru mine s'or fi rugat cei de pe pământ, caie ne judecă pe fiecare după faptele noastre, - răspunse Pafnutie, arătându-şi dintele cel mare. — Şi ce fapte până pe-acolo ai făcut sfinţia ta pe pământ? înălţă glasul Sisoe, gata să plângă de obidă. Oare eu nu m'am lăzbcit de- atâtea ori cu Duhul cel necurat... şi cu Avestiţa, aripa Satanei, care-i şi mai rea decât el, fiind parte femeiască? Şi nu odată m'am ales la sfârşitul luptei cu vânătăi şi cucue, pentru binele omenirii., că ş'acu se mai cunoaşte ici, la spate, o julitură adâncă, unde m'au ajuns cel vrăjmaş cu ghiara. 496 BEVXSTA FCNDATULOE BEGALE Habacuc găsi de cuviinţă să intre şi el în vorbă: — Pe fratele Sisoe nu-1 prea cunosc oamenii de azi, asta-i pri- cina. Dacă l-ar căuta ei pe trup cu de-amănuntul şi i-ar vedea toate juliturile, îndată i-ar pune şi lui un praznic la calendar, cât toate zi- lele de mare. Pafnutie îşi arătă iar dintele : — Apoi vezi, că nici asta nu se mai poate de-acum. Toate sărbă- torile cele mari au fost prinse de alţ;i...gata, s'a isprăvit! Care-a apucat a se chivernisi dela început, bine de el. Care nu, rămâne mofluz pe vecii vecilor. In vremea de azi nu se mai fac săibători. — S'avem iertare, giăi Habacuc, mutând o boabă de fasole. Oare n’ai la ştiinţă sfinţia ta că cei de pe pământ au început a scorni acum şi alte sărbători, pe lângă cele vechi? — Vorbe! răspunse Pafnutie. Dar Sisoe înălţă capul şi se dădu mai aproape s — Ce spui frate? — Se vede că sfinţiile voastre trăiţi pe altă lume... urmă Ha- bacuc, uitându-se la ei cam pieziş. N’aţi auzit oare că 'n vremea din urmă fiecare norod şi-a făcut obicei de-şi rândueşte la calendar câte-o sărbătoare nouă-nouţă, care n'a mai fost de când lumea? — Lasă asta, vorbi Pafnutie. Asta-i altă căciulă. — Ba-i tot aia, întări Habacuc. Oamenii de-acum nu mai vor să muncească, pe semne, şi s’au pus pe făcut sărbători. Şi tot adaogă câte una nouă, cam la zece-douăzeci de ani odată, - uneori mai des, alte ori mai rar, după cum îi apucă... — Ce vorbeşti, frate Habacuc? izbucni Sisoe, neputând să mai rabde. Şi sărbătorile de care vcrbeşti, le ţin oare creştinii ca şi pe celelalte? — Mai încape vorbă! Ba încă, pe cele proaspete le cinsteşte no- rodul întreg, cu trâmbiţe şi cu tobe, mai tare decât pe cele vechii — Cu trâmbiţe şi cu tobe! se minună Sisoe, aiurit. De unde-a. aflat sfinţia ta toate acestea? — Cum, de unde? Dela binecredincioşi. Dac’ai intra şi sfinţia ta mai des în vorbă cu dânşii, ai auzi şi alte lucruri, care de care mai minunate... Sisoe întoarse fără voe ochii spre cei trei binecredincioşi de pe piatră. — Nu te uita la ăştia, că-s tâmpiţi! - zise Habacuc, urmărindu-i privirea. Habar nu mai au ce-i pe lume. Când vom merge la tra- peză, am să-ţi arăt eu unul venit abia de-o săptămână pe la noi... unul slăbănog şi cu nasul mare... zice c’a fost salamagiu la o fabrică de mezeluri ş'a postit nouă ani de scâibă, tot umblând cu maţe şi cu carne de cal... — Phi! făcu Pafnutie, scuipând într'o parte. Eu unul nu l-aş fi primit în sfântul Rai. MINUNII,!? BlANTOLTII 8IBOE 497 — Cum să nu-1 primeşti, dac'a postit omul nouă ani? îi întoarse vorba KLbacuc. Atunci, încalţe, să închidem Raiul şi să nu mai primim pe nimeni! Să dăm de ştire oamenilor că de geaba mai ţin post... Cu acela să stai de vorbă sfinţia ta, sfâ> şi el întorcându-se la Sisoe, - dacă vrei să afli cam ce se mai lucrează în Ziua de azi pe pământ... Sjsoe auzise destul. El rămase câtăva vreme tăcut, uitându-se cu mate luare-aminte la chelia din creştetul sfântului Pafnutie. O rază piezişă aprindea în luciul acelei sfinte chJii un soare mic, cât o picătură de argint viu. Dar S'soe nu-1 vedea. Rin safirul limpede al ochilor lui copilăreşti, fără ascunzişuri, se zărea licărind în fund, asemeni acelui strop de foc, scânteia nădejdii pe care i-o aprinsese în suflet cuvintele lui Hrbacuc. In mintea lui încolţise un gând şi se zămislea un plan. Când lucrarea dinlăuntru fu gata, Sisoe se ri- dică deodată ’n picioare. îşi netezi grabnic anteriul, scuturând cu dosul degetelor firele de iarbă uscată de pe poale şi, cu pielea dintre sprân- cene încreţită de o mare hotărîre, se ploconi spre tovarăşi: — Apoi... mai rămâneţi cu bine, sfinţiile voastre. — Da’ încotro, frate Sisoe ? El însă îşi luă toiagul la subţioară şi se depârtă grăbit, fără să mai privească îndărăt. Să fi trecut un ceas după plecarea lui Sisoe, câr.d cei doi tovarăşi, rămaşi în acelaşi loc, începură să dea oarecare semne de nelinişte. R’dicau mereu capul şi se uitau împrejur, fără să ştie din ce pricină. Tiăgeau cu urechea... Totuşi în jurul lor era linişte şi pace. In pceniţa luminoasă, care-i adăpostea între perdele de frunzişuri ca ’ntr’un cuib mare de ver- deaţă, nimic deosebit nu se întâmplase dela plecarea lui Sisoe. O căprioară subţire, înaltă ’n picioare, venise într’un rând să pască tufiţcle de rozmarin şi de levănţică mănăstirească din preajma lor. O urmărise cu ochi de fosfor şi cu mlădieri de şarpe prin ierburile înalte o panteră gălbve, stropită peste tot cu puchiţei negri; dar numai aşa, din joacă, fără nici un gând rău... Pc cărarea din cea- laltă margine, trecură mai târziu şase căţei albi îmbrăcaţi în catifele, trăgând după ei un cărucior de argint, în care dormea un inger sugaci, cu pumnii la gură. Şi de subt tufişurile din stânga, ieşiseră o clipă la iveală, în soare, două pisici verzi, poleite cu aur... Dar sfinţii erau obişnuiţi cu asemenea arătări paradisiace, într’un loc singuratic ca acesta. Alta trebuia să fie pricina neastâmpă' ului lor... — Oare ce s’o fi întâmplat? întrebă Pafnutie, ridicându-se deo- dată ’n picioare ; căci zărise printr’o spărtură de fiunziş din faţă, pe sfinţii Mochie şi Farnachie, trecând în goană, unul după altul, cu pletele ’n vânt. H bacuc se ridică de asemenea. Dnr n’apucară să se 2 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întoarcă bine, când răsări din partea cealaltă sfântul Pintilie, dând din mâini şi vorbind tare spre ei: — Auzit-aţi vestea, fraţilor?.. Sisoe se pogoară pe pământ... Cei doi rămaseră cu gurile căscate aiuriţi. — Şi ci-că i-ar fi dat Cel prea-milostiv şi puterea să facă minuni, urmă Pintilie, privindu-i speriat. — Mare minune!., cuvântă în sfârşit Habacuc. Iacă, pun ră- măşag cu oricine, că va face numai poZne Sisoe... — încalţe, să-i fi dat pe careva dintre noi să-l călăuzească, - zise încet Pafnutie, dând la iveală dintele întreg. Că pe pământ sunt multe răutăţi şi ispite... — Sunt mai întâi felurite feluri de mâncări grase, care de care mai sărată şi mai pipărată, - vorbi Habacuc, ca să le facă poftă. — Toate cu carne! întări Pafnutie, scâibit. — Este şi rachiu, - adăogă Habacuc, piivindu-i pe rând. Şi ceilalţi doi înghiţiră 'n sec fără voe, ca şi cum ar fi simţit aidoma în fundul gâtlejului arsura băuturii blestemate. — Sunt şi muieii.., gemu Pintilie cel roşcovan, cu dinţii stiânşi, uitându-se crunt la un vârf de buruiană,din faţa lui. Şi câte-şi-trei se cutremurară la auzul acestui cuvânt de ruşine şi se uitară unul la altul, spăimântăţi. Iar pe când vorbeau ei astfel, o ţarcă pestriţă, zărind dinţi-'un vârf de copac tabla cu grăunţe dela picioarele lor, s’apropiase pe furiş şi 'ncepuse a alege cu pliscul boabele de porumb, înghiţindu-le cu mare iuţeală, una după alta. Habacuc dădu fără veste cu ochii de ea. — Hâş, cobaie! răcni el, înălţând în laturi braţele lui slabe şi lungi, cu mâneci scurte şi ferfeniţite, ca o spărietoare de păsări. In vremea asta, în coliba lui prizărită la marginea Raiului, sfântul Sisoe, înconjurat de prieteni şi de mare gloată de sfinţi, se pregătea de călătorie. Şi ridică tavanul în sus, înălţând psalm după psalm şi cântări de laudă, pe glasul al şaptelea, întru slava Celui prea înalt. G. TOPÎRGEANG FAUNUL îşi calcă singur umbra moartă Şi dintre buzele amare, O cheie smulsă dintr’o poartă, Ii cade naiul la picioare. Intr’o pădure de jăratec, Oprită ’n mâin la lui oarbe, Ghiceşte viaţa şi sălbatec, Pojar de primăvară soarbe. Cu paşi desculţi şi beţi de rouă Şi cântecul bolnav de soare, întinde braţele-amân dotă Şi fură codrilor o floare. Cu jertfa pomilor în mână, Aruncă naiul după fluturi Şi spânzurat lângă fântână, E parcă una dintre ciuturi." COCOŞATUL Prin fereastra care curge râu sau cer, Ana văzut aseară un rob cocoşat Cum mi-a luat măgarul şi-a încălecat Sunt acum stăpânul unui dromader. ROMAN Ţ O mână între zi şi sea â, Arsă de setea dintre ele. Te caută roşie, amară, Soră mai mare coardei mele. Când adormeai ca un izvor. Un fluture sau un duh rău Mă prefăcea într’un urcior, La apa caldă, somnul tău. Mai roşie şi mai amară, Un cântăreţ şi un susp n Cu struna, păsărea lor rară. Te beau din fiecare crin. Adt nă ’n mâna ta cu o oare, Copilăria mea bolnavă, Şi risipeşte-o prin isvoare, Să-ţi umpli setea cu otravă. PRIVELIŞTE S a culcat o floare cu un flutur Şi-am pătruns în zi ca ’ntr’un năvod Lângă porţile cu mult noroci, Am uitat desagii să mi-i scutur. Holde mari îşi freamătă păcatul. Ştiu cum râmele au dat seminţi. Căile creşteau făgăduinţi Şi ’ntorceau pe după soare satul. S a crăpat nămiaza cu păstaia Şi îşi coace-aripa sborul crud. Răstigneşte inima bătaia, Cu porumbul din poveste ud. MADRIGAL Oglinda te îmbată - fereastră sau fântână, Cu ramuri cântătoare prin umbra ta rănite ; Din cina lui un şarpe veninul îţi trimite, Şi sânilor Ie fierbe mireasmă de cadână. Când luna călăreşte aurăria văii Şi-ţi trece peste umăr un flaut de răcoare, Văd mâna ta cum intră’n lăută ca o floare, Sunând pe-o coardă toate oglinzile odăii. Şi dacă se îmbracă în slrae roşii Domnul, In parc se încovoaie sub pomi sutane roşii; Când zidul îţi învie cu arcuri noi strămoşii, Adună-ţi în potire ca o licoare somnul. Grădina-ţi înfloreşte în palmă, ca s’o scuturi Şi luna care caută piciorul tău prin iarbă, Un fund amar de cupă întinde ca s’o soarbă Efebul care strânge metafore şi fluturi. PRIMITIVISM O lună nouă curge ca o secere Cu paserile cerului în baltă. Nălucile pogoantlor în trecere, Au fiecare astfel de unealtă. Când o desparţi de somn şi de ţărână, Cu mere pădureţe lângă ţâţă, Femeia ţarinei aprinde’n mână Năpârci şi şerpi pe care îi aţâţă. Când caută fruntea nimbului ţărani Rugina ’ncurcă degete prin ramuri. (Un vânător visează beat de ramuri, La nord, amiaza cu elani). Vorbesc cu Dumnezeu pe la fereşti, îmi arde ’n piept o pasăre bolnavă. - Ciubotele de fier vin fără veşti, In noaptea cu cenuşe şi otravă. SOMN Când apele adună n hambarul lor cetatea Şi flautul pe maluri îmbătrâneşte ’n gură, O salcie pletoasă îşi bea singurătatea, Adăpostind odihnă de cai şi de trăsură. Un bot de fân nechează sălbatec în fântână Şi vizitiul soarbe din fluer un semnal; Os, sân şi bici îi cade în moartea din ţărână Şi lângă el răsuflă adânc un somn de cal. Cu umbra ruginită, uitată prin păduri, Când noaptea îşi aruncă obrazul prin isvoare, Stejarii se îndoaie cu ghinda sub securi Şi mâna lui o caută cu câini de vânătoare. îşi strânge surugiul sudoarea lui fierbinte Şi îşi desparte somnul de armăsarii morţi; Ciolanele aşteaptă ca nişte moaşte sfinte, Să cadă miezul nopţii cu cheile din porţi. AL. ROBOT ACEL CARE NU POATE TRĂI ÎN ŢARĂ STRĂINĂ (POVESTIRE) Casa lui WJly Monkshood, căpitan de marină în retragere, parcă ieşise din tiparul unei turnătorii. Semăna cu aproape toate casele presărate pe pământul Marii Britanii, dela răsărit la apus şi dela miază-noapte la miază-zi. Era o clădire cu cărămidă aparentă, alcă- tuită din parter şi etaj şi având în faţă grădina cu flori, în spate li- vada, un câine lup în curte, o fată la bucătărie şi un radio în salon. Ca pretutindeni. Banalitatea acestui cămin era însă aparentă. Un ochi deprins, nu numai să privească, ci să şi vadă, ar fi desco- perit legănându-se deasupra uşii de intrare o săgeată ruginită. Intr’un colţ al salonului, pe o etajeră japoneză, aproape ascuns după o per- dea, se afla un pantof de musme. Un vas manciurian, un mic ta- nagra, un dinte de elefant, erau împrăştiaţi, ici-colo, pe mese, pe pereţi... Lucruri aduse de departe care-şi aveau povestea lor, şi nu priveau pe nimeni altul, decât pe Willy Monkshccd, căpitan de marină în retragere. Pe peretele din fundul odăii atârnau patru tablouri. Două în ulei, înfăţişau corăbiile cu care navigase pe vremuri John şi Peter Mcnkshood, tatăl şi bunicul căpitanului. Celelalte două erau nişte fotografii şi reprezentau vaporul pe care se îmbarcase Wdly Monks- hood întâia dată şi acela care-1 ducea acum, pe mări depărtate, pe Edward, fiul său. Patru generaţii de lupi de mare, - numai patru, fiindcă Willy nu cunoştea mai multe. Dacă i-ar fi plăcut căpitanului să scruteze trecutul, ar fi aflat că în cea mai liberală ţară din câte ţări conservatoare sunt pe lume, toţi străbunii lui fuseseră marinari, dela cucerirea normandă, dela cucerirea saxonă, dela Celţi. — Mary, zise deodată căpitanul, - te rog, serveşte-ne ceaiul în Yokohama. Şi fiindcă, neînţelegând nimic, căscam ochii la Mary, aceasta îmi tălmăci cu un zâmbet care-mi păru ispititor : ACEL CARE NU POATE TRAI IN TAR A. STRĂINA 507 — Bărbatul meu îţi arată multă bunăvoinţă. De când m'am măritat, am luat numai de două ori ceaiul în acest serviciu. — Dece? — O să vedeţi dece. Mă întorc îndată. Cu pipa în gură şi fără a-şi descleşta dinţii, căpitanul îmi spuse : — Nu arăt obiectele rare decât persoanelor, pe care le cred în stare să le aprecieze. Complimentul era măgulitor, mai ales că venea dela un om sgârcit la vorbă, cum sunt în deobşte Englezii. Am crezut de da- toria mea să răspund : — Mi se pare, căpitane, că obiectele rare nu prea lipsesc din casa dumnitale. — Am băgat eu de seamă, că eşti un om care ştie să vadă, îmi replică el scurt, fără a mă dumiri dacă vrea să vorbească de săgeată, de pantof sau, poate, de zâmbetul nevestei. — E un serviciu de ceai, adăugă el pentru a nu-mi lăsa răgaz să cuget prea mult asupra celor de mai sus. L-am cumpărat dela muntele de pietate din Yokohama. Sunt opt ceşti şi o zaharniţă. Cănile de ceai şi de lapte le are muzeul din Tck;o. Un serviciu din cel mai fin porţelan de Japonia, vechi de două mii de anii. Două mii!.. N'am pierdut din vedere că Wxlly Mcnkshcod, căpitan în retragere, era tată, fiu şi nepot de marinar... Iar mari- narii şi vânătorii... Insfârşit, ce are aface!.. — La cât îl preţueşti căpitane? — Muzeul din Tokio mi-a oferit zece lire sterline de fiecare ceaşcă... înţelegi însă, că... . — înţeleg! Uşa se deschide şi doamna Monkshood sosi cu preţiosul serviciu. Cu multă băgare de seamă, aşeză tava pe o măsuţă şi ieşi din nou. Mă rugă s’o iert şi se scuză că, fiind Duminică, servitoarea era învoită, aşa că era nevoită să-şi fiarbă singură apa. Căpitanul luă o ceaşcă şi mi-o dădu s'o cercetez. — Uite-te în zare, îmi spuse el. Intr'adevăr, era subţire ca o foae de hârtie, aproape transparentă, iar figurile colorate îmi părură extrem de fine. Totuşi... două mii de ani! — Pe fundul ceştii e scris ceva, zisei eu. — Da, răspunde Englezul, - mi se pare că-i numele artistului sau poate al oraşului. Nu mai ţin minte. Am ceştile acestea de douăzeci de ani! — Dumneata, care cunoşti limba japoneză... m'ar interesa foarte mult... te-aş ruga să ceteşti ce scrie, adăugai eu, înapoindu-i ceaşcă. El însă, o aşeză pe tavă, se ridică de pe scaun şi-mi spuse : — Dacă vrei, vino sus să ne spălăm pe mâini. 5°8 REVISTA yUNDATIILOR SEOILE Intr'o ţară civilizată e de presupus că musafirii pe care-i pri- meşti în casă sunt oameni spălaţi. Aş fi găsit deci prcpunerea necu- viincioasă, dacă, cbicinuit cum sunt cu călătoriile, nu m-aş fi deprins şi cu ciudăţeniile fiecăiui popor. Pe Englezi îi cuncşteam mai puţin. Dacă o fi un obicei al lor, să-şi spele musafirii înainte de-a le da de mâncare? Şi m’am supus. Ne-am urcat deci sus spre iatacuri.. Pe scară, într'un ungher întunecos, am zărit în treacăt ceva, care mi s'a părut a fi o statue. Nu m'am putut opri s'o privesc mai de aproape. Căpitanul era grăbit; zor nevoe să ne spălăm mâinile. Operaţie care a avut loc în camera de bae. Am cobor ît apoi în iatac, unde ne-am improşcat cu colonie. Vrednici acum de a bea ceaiul în ceştile japoneze, am ccboiît din nou scările. In fundul întune- cosului ungher, m'am oprit în faţa statuii. Era de lemn. înfăţişa un fel de dihanie cu chip omenesc, o dihanie care sugruma un şarpe, care i se încolăcise în jurul trupului. Sculptura era lucrată migălos şi cu artă. Sfoiţarea muşchilor dovedea price- pere în anatomie, iar în înfăţişarea luptătorului avea ceva deosebit de ciudat: parcă în cutele gurii lui s'ar fi citit un necaz, necazul de a lupta, şi o bucurie, bucuria de a învinge. Iar în privire, în extraordinara lui privire strălucea parcă o rază de nemărginită bună- tate, pe care nu mi-o puteam explica. — Căpitane... dă-mi voc... ce-i asta? — O alegorie. — Japoneză? — Nu. — Poate budistă? — Da? II cunoşteam încă prea puţin pe căpitanul Mor.kshood ; îl cu- noşteam totuşi destul pentru a şti că e mai bine să taci când în- cepe să te trateze cu monosilabe. In salon, Doamna Monkshood ne aştepta cu zâmbetul ei bizar. Am băut ceaiul fără nici o plăcere, fiindcă tot timpul a trvbuit să bag de seamă să nu sparg ceaşca. Conversaţia plictisitoare, se îm- potmolea adesea şi se despotmclea cu greu. Am vorbit despre ceaţa Nordului şi cauzele meteorologice care o provoacă. Căpitanul, re- tras de şase ani din marină, călătorise mult în ţările calde. Oiaşul în care locuia acum, un mic port în apropierea Scoţiei, îl plictisea de moarte. Totuşi era nevoit să rămână aici. Ncvastă-sa de-a doua, cu care se însurase de curând, fiind de fel din Edinburg, doiea să nu se depărteze prea mult de familia ei. Şi el găsise de luciu aci. Era acum funcţionar într'un birou maritim de plasare. Nu-i pria însă clima. Iubise prea mult soarele, pentru a se putea cbicimri cu ceaţa, care-i rodea plămânii. Ce fericit era fiul său, călător prin apele Madagascarului! Dar, fiecare la iândul lui..! ACEL CANE NU POATE TBĂI IN FAB.A 8TBĂIN 509 Pe mine, fiul căpitanului nu mă interesa şi nici meteorologia nu m’a pasionat vreodată. Viând să întorc deci vorba, am luat de pe tavă ceaşca p2 care o golisem, şi întorcând-o în toate felurile,am apucat să întreb. : — Căpitane, ce scrie pe fund? Tare aş vrea să ştiu, dacă e un nume de oraş sau un nume de om. Intenţia mea nu era din cele mai cinstite. Aş fi vrut să-l necăjesc pe capitan, silindu-1 să-mi mărturisească, fie că nu cunoaşte slovele japoneze, deşi locuise patru ani în Tokio, fie că ceştile lui nu puteau avea două mii de ani. Dorinţa mea fu împlinită, ba chiar depăşită. Doamna Monskhood, speriată, aşeză repede ceştile pe tavă, şi fără a-mi mai zâmbi, ieşi din odae. Căpitanul tăcu şi el. Am petrecut câteva clipe neplăcute. In sfâ:şit, gazda, pentru a nu fi prea nepoliticoasă, îmi spuse cu bu- zele aproape strânse : — Un lucru este sau nu este frumos. Artistul trebue să dispară în faţa operei, după cum în război, viteazul trebue să se ferească de reclamă. — In privinţa artistului, căpitane, nu sunt de părerea dumitale. Tăindu-mi vorba, Monkshood îmi spuse plictisit: — I-am cunoscut numele, dar l-am uitat... Şi de cetit nu mai ştiu. Aha! Triumfam. — Sigur, i-am replicat, scrisul jnpcnez e prea încurcat. Fără ex.rciţii zilnice, se uită uşor. — Dar nu e vorba de asta. Cunosc foarte bine limba japoneză şi slovele ei. Ş după porecla dată tatălui său, marele vornic Constantin Filipescu, mare logofăt In 1842, ministru In 1848, mort In 1854. *) Strănepotul lui Scarlat Vodă Ghica, din ramura ctitorilor bisericei Sf. Spiridon nou din Bucureşti (1801—1855). AMINTIRILE COLONELULUI QEIGOEE LlCUSTEANU 547 în Cameră, dar te rog spune şi dumneata la ai noştri să facă alegerea între doi fraţi». Eu, deşi nu am votat pentru nimeni altul decât pentru Ştefan Bă- lăceanu x), Ştirbei mă conta între prozeliţii săi şi prin urmare mă împotriveam celor ce îmi propunea pentru Bibescu ; şi mulţi dintre aceştia m'au trădat la Bibescu că i-am fost împotiivitor. In fine la votarea seriei a cincea au eşit Iorgu Bibescu cu majo* * ritate absolută de 131 voturi, care s'au şi proclamat Domn. A doua zi s'au făcut adresa (aznaharu) către Poartă spre confirmare şi altă adresă guvernului de San Petersburg, curţei protectrice, făcându-i cunoscut norocita alegere. Peste 13—14 zile cabinetul Rusiei au trimis următoarea mani- festaţie către preşedintele Camerei: (Urmează textul adresei)2) Domnia Prinţului Gheorghe Bibescu Acest domn la suirea sa pe tronul României nu avea încă vârsta de 40 ani împliniţi. Natura îl înzestrase cu multe talenturi, era literat cu desăvârşire, inteligent şi progresist; un singur viţiu îl stă- pânea, acela era mândria (orgoliul) şi negreşit că şi acest viţiu l-ar fi părăsit dacă nu ar fi fost subjugat de amorul Doamnei care era de o mândrie într'un grad superlativ. Domnul avea o inimă bună şi fle- xibilă, dar Doamna îl conducea la acest păcat, de multe ori fără voia sa. Acest viţiu i-au perdut şi tronul: « Dumnezeu stă mândrilor împotrivă ». Afecţia toată era pentru aceia cari ştiau mai bine să-i flateze vanitatea aristocratică ; el spera şi se amăgea de iluziile ce îi făceau roşii că vor să-l facă împărat al Daciei. Despre onestitate, cu cât era Domnul de onest, cu atât cama- rila era de hrăpitoare. Camarila se compunea din vornicul Vilara8) care devenise un alt Richelieu, de un văr al Măriei Sale anume Ni- colae Bibescu poreclit « falca magărului» şi de un păcătos de muscal Banov, care era căsătorit cu vara Măriei Sale şi sora lui Nicolae Bibescu. x) Fiul marelui ban Constantin Bălăceanu, Vel hatman In 1824, deputat în timpul Regulamentului organic, candidat la domnie în 1842, vel vornic în 1843, membru al înaltului Divan în 1846 (1787—1847). *) V. Hurmuzachi, sup. I, voi. 4, pg. 523. B) Alexandru Vilara, născut în Bucureşti în 1786. Joacă, încă din 1821, un însemnat rol politic, ministru în mai multe rânduri. Mort în i8$2. 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In administraţia ţărei Domnul avea puţine cunoştinţe şi se ad- ministra de Vilara şi numai de dânsul. Iar cât pentru politica din afară se conducea numai de Domn şi au condus-o foarte bine, încât au dejucat toate Puterile vecine în timpul domniei Sale. Astfel că după scoaterea sa din domnie de către revoluţionarii dela 1848, cabinetul Rusiei au stăruit pe lângă guvernul stabil al României şi i-au dăruit ca recompensă venitul cornăritului vitelor din capitală pentru şapte ani. Iar în 1849, mergând cu Doamna la la Constantinopol, Sultanul Abdul Medgid Chan i-au dăruit un palat de vară împărătesc iar Doamnei i-au dat ca decoraţie portretul său în brilianturi.,, * * * Faza prin care am trecut sub domnia acestui Domn mi-a fost dezagreabilă, fiindcă am fost prigonit, ba încă de vre-o două ori era să mă supue judecăţei ostăşeşti pentru nimicuri cari nu merită a le mai însemna, şi această prigonire venea dela camarilă fiindcă mi-era odioasă. In anul după urmă al căderei sale s'au căit, dar era târziu! Se căeşte şi acum! In fuga Măriei Sale la Braşov în anul 1848, undermă aflăm şi eu proscris de revoluţionari, viind fiul său Nicolae Bibescu dela Paris ca sâ-1 vază (ofiţer în oştirea franceză), Măria Sa m'au reco- mandat la fiul său cu aceste cuvinte : «Iţi recomand pe bravul maior Lăcusteanu. Dacă l-aş fi cunoscut bine mai de înainte, astăzi nu aş fi fost în Braşov, dar din nenorocire l-am cunoscut târziu ». O LECŢIE ASUPRA LUI JOHN STUART MILL (Urmare) O MASĂ INTRE PRIETENI Filipache o urmări din ochi pe Antonina câteva clipe, apoi îşi dădu seama că din ferestrele căminului ar putea să-l observe cineva şi întorcându-şi capul porni spre casă. Antonina trecu prin poarta căminului, fără să se uite înapoi. — ... Iată o neaşteptată vecinătate... Când voi intra în casă, când voi ieşi din casă, când mă voi duce la gară, de acum încolo, îmi voi aduce mereu aminte că colega Antonina Ţanţu stă aci, peste drum de mine... De ar fi numai atâta!.. Masa de amiază era gata. Doru şi cu maică-sa, d-na Sofia Fi- lipache, mai aşteptară un sfert de oră, ca să sosească dela şcoală şi Clariţa. Protivnicii politici din ajun, vărul Matache şi vărul Iliuţă, părăsiseră terenul, fără să se reconcilieze. Unul susţinea mai de- parte guvernul, la Abator, celălalt îl combătea cu înverşunare la Urlaţi, dacă putuse să sosească până la amiază. D-na Calfaiani, sora d-nei Sofia Filipache, stătea de obicei în odăiţele ei şi-şi ducea sin- gură o meticuloasă şi lustruită gospodărie. Numai câteodată - la vre-un congres de rubedenii, ca aseară - venea şi prezida, matroană vene- rabilă, adunarea consângenilor. Intre maică-sa şi soră-sa Clariţa, Filipache, pe la sfârşitul me- sei, deschise vorba de bucuria pe care voia s'o facă prietenilor săi, Duminica viitoare. • — Nu i-am mai chemat de mult la masă... Aş vrea să-i adun încă odată : pe Teobald, pe Badea Jiu, pe Bujoreanu şi pe Boruzescu. Clariţa care cunoştea şi din nume şi personal pe aceşti prieteni ai lui frati-său - toţi candidaţi la nemurirea poeziei şi a cugetării - ştia şi amănuntul că Teobald era de câtva timp funcţionar la o ex- 350 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ploatare agricolă particulară, alături de Bucureşti... Ştia, de ase- meni, că bardul popular Badea-Jiu se afla «... în depărtare «trecând vara ca cântare...» pe undeva pe la un prieten din provincie. Clariţa întrebă pe frati-său: — Dar cum îi aduni până Duminică, pe prietenii tăi?.. Te-ant auzit zicând că Teobald şi Badea Jiu nu mai sunt în Bucureşti... Filipache îşi luă din castron o importantă porţie de orez cu lapte - bine fiert şi închegat ca o piftie, mâncarea sa favorită - şi răspunse cu gura plină : — ...Badea Jiu... a venit ca să ierneze în Bucureşti... Bietul băiat!.. Aici sunt mai multe cafenele... Lui Teobald îi scriu azi... De obicei, Duminica, el dă câte-o raită prin Bucureşti... Bujo- reanu, Boruzescu şi Badea Jiu vin cu siguranţa... Teobald... poate da, poate nu... D-na Sofia Filipache, cu ochii clari, cu faţa calmă şi binevoitoare, se uită la Doru-: — Un mosafir mai mult, ori mai puţin... nu se simte... Dar ce masă să vă pregătesc?.. — Mamă, aceleaşi bucate ca astă primăvară. Badea Jiu se omoară după potroace... Boruzescu ridică în slăvi mâncarea cu cuşcut... iar Bujoreanu nu mai uită, nici acum, raţa pe varză... Teobald (dacă o veni) admite totul, dar pune şi el o condiţie : la urmă o sa- varină cu rom şi o ceaşcă dublă de cafea... D-na Filipache surâde, îşi face socotelile şi răspunde : — Cuşcut... nu ştiu dacă mai am destul... Poate să fac un pilaf, în loc de mâncare cu cuşcut... Şi dacă raţa o fi prea mică, pun un curcan în locul ei... — Mamă, bieţii băeţi vor cinsti bucătăria d-tale, cu acelaşi entu- siasm ca şi altă dată... Cam astea sunt bucatele la care mă gândesc eu... D-ta mai schimbă şi fă cum ţi-o veni mai bine... Despre vin, dacă tuşa nu mai are, voi trece pe la Eraclie Duro şi mă voi înţelege cu băeţii să ne trimită un vin de omenie... Deodată Filipache îşi aduse aminte că în drumul spre Eraclie Duro - băcănia din faţa bisericii -, va trebui să treacă pe lângă că- • minul Antoninei... Imaginea ei, subţiratică şi aurie, străluci lângă această masă familiară, pluti în jurul icoanei îmbrăcate în argint, din perete, şi rămase între d-na Filipache şi Clariţa... Doru ridică ochii spre ferestrele cu perdele subţiri, privi odaia aceasta cu arhaică întocmire, cugetă o clipă la viaţa monastică a d-nei Filipache şi la viitoarea căsătorie a Clariţei... Apoi se simţi scăldat sufleteşte într'o adiere primăvăratică şi optimistă... Ii re- O LECŢIE ASUPRA LUI J. S. MILL 55 *. veni în gând cuvântul lui Alphonse Daudet: Apres avoir mange, Thomme est meilleur... Mulţumi măică-si pentru masă şi începu să depene, în odaia lui, zeci şi zeci de metri de plimbare... In cele din urmă, Filipache aşternu lui Teobald următoarea scrisoare : Scumpe Teobald, Mă împresoară lumina acestui soare melancolic, postmeridian, aroma crisantemelor de pe masă şi amintirea ta... Aseară, la lecţia inaugurală a lui Titu Maiorescu, m’am regăsit cu amicii noştri Bu- joreanu şi Boruzescu. După lecţie, ne-am simţit toţi dornici de adu- nările noastre de altă dată, iar Bujoreanu ne-a propus ideea - una- nim acceptată - să ne întrunim Duminica ce vine, la mine acasă, la ora prânzului. Ştii, frate, că ivirea ta în casa noastră este scumpă tuturora. Dacă treburile tale, dacă salahoria ta, în fină şi în mălai, te lasă slobod, spre miezul zilei, Duminică, te rog dă fuga în Bucureşti şi opreşte-te la mine acasă. Vom avea la masă şi pe Badea Jiu. A descă- lecat în Capitală mai deunăzi, de pe Pegasul său, desigur mai neţe- sălat şi mai cu coastele ieşite afară, ca totdeauna... Dureroasă problemă! Cum ne risipim! Cum ne jefueşte şi ne ironizează soarta! Ce se alege de tovărăşia şi de proectele noastre!.. Amicii Spata şi Cochinţu - băeţi cu parale şi cu relaţiuni puternice - au plecat la Paris. Tu, fala noastră, naramzul nostru cu roade de aur, a trebuit să-ţi pleci mândria şi grumajii, subt registrele de conta- bilitate şi subt sacii cu faină dela moara Herăstrău! Bujoreanu dă târcoale revistelor şi Mecenaţilor... Boruzescu, mândru şi întunecat, se baricadează în sihăstrie şi în filozofia lui Schopenhauer... Săr- manul Badea Jiu se luptă cu morile de vânt capitaliste, cu nesomnul prin cafenele şi cu conştiinţa imensei lui valori poetice, pe care to- tuşi nu vrea să i-o crediteze nici un editor... Eu stau cocoţat pe gardul micei burghezii, dar simt că mâine-poimâine, când o fi să mă cobor, am să intru în urzicile mizeriei, până la brâu!.. Aştept, cetesc, scriu, rup cu furie ce-am scris... Şi alerg afară, subt stele, subt frunzele care se scutură, ori pe strada pe unde trec oamenii, ca să văd mai bine, ca să mă instruesc şi să înţeleg, de ce stelele mele, din caet, nu scânteiau de loc, de ce frunzele mele erau de hârtie galbenă şi de ce chipurile evocate erau fără nas şi fără ochi!.. Aseară, Maiorescu mi-a stăvilit deodată gândurile şi convoiul meu de pribegie, ca o matahală de piatră, căzută deacurmezişul dru- mului. M'a impresionat mult persoana lui şi mai puţin ideile lui. Iată unul cu cherestea! Iată un şef de coloană! Şi dacă îl vedem azi aşa, aceasta însemnează că a început să crească de mult, de pe când avea anii noştri, şi poate şi mai de mult... A învăţat carte, a muncit 552 KE\ LbTA FUNDATIILOB. KEGALE ca un titan, a giămădit diplomă peste diplomă, şi la adăpostul acestor diplome (cu cate ţinea în loc sărăcia şi pe proşti, şi pe vicleni, şi pe lichele...) şi-a permis să fie şi să scrie ce-a vrut şi cum a vrut... Ce folos de darul cel de sus!.. Ce folos de omenia, de delica- teţa, de comorile noastre cele îngropate, dacă, în această lume gro- solană, nu te întreabă nimenea de ele!.. Iubite Teobald, ar fi pentru mine un nou şi scump prilej de clarificare sufletească, dacă, venind Duminică încoace, ai porni mai de vreme şi ai putea să fii la mine acasă cu un ceas înaintea celor- lalţi prieteni... Apoi, nu uita că adevăratul desert al mesei vor fi ultimele fructe ale inspiraţiei tale!... Cu dor, te aşteaptă D o r u * * * D-na Sofia Filipache avu grijă să pregătească lui Doru şi prie- tenilor săi prânzul sorocit pe Duminică. Regula era ca masa să fie întinsă în camera lui Doru şi anume pe biroul lui. Băeţii erau lă- saţi în voia lor, liberi să discute, să ridice tonul, să-şi facă spove- danii şi să cânte. O tradiţie, încă nebiruită, de sfială şi de cuviinţă burgheză, oprea pe femeile din familia Filipache să se amestece, la masă, cu acest tineret masculin, oricât de respectuos şi de legat su- fleteşte era cu Doru. Deşi Clariţa ar fi dorit să stea de vorbă cu aceşti băeţi, pe care fratele ei îi preţuia şi-i proclama fruntaşii de mâine ai literaturii, şi ai cugetării româneşti, totuşi pravila vechilor deprin- deri orientale era mai puternică, şi eleva din Şcoala Centrală tre- buia să se mulţumească cu saluturile întâmplătoare şi cu ceea ce voia Doru să-i destăinuiască din discuţiile cu viitoarele celebrităţi... D-na Sofia Filipache primea cu dragă inimă aceste suplimente de muncă şi de bucătărie, înduplecată de dragostea ei covârşitoare faţă de feciorul al treilea. Teodor era tainicul preferit al inimii ei de mamă. La moartea lui Vasile Filipache, cu opt ani în urmă, rămă- seseră în jurul văduvei patru urmaşi, doi feciori majori, Daniil şi Naum - ofiţeri şi gospodăriţi - şi doi minori, Teodor şi Clara. Vasile Filipache murise la cincizeci şi cinci de ani, după câţiva ani de boală şi după ce risipise jumătate din avere, căutând să-şi re- facă sănătatea, cu doftorii din ţară şi dela Viena. Fusese un om harnic, gospodar de moda veche, avar la vorbă şi despot în casa lui. Pe primii lui feciori, Daniil şi Naum, i-a trimis în şcoala militară, subt mâna şi privigherea de aproape a directorului şcoalei, frate cu Vasile Fi- lipache şi erou dela Plevna. Daniil şi Naum - botezaţi de un mace- donean - semănau cu părintele lor, erau temperamente aspre şi active. Teodor şi Clara, care veniseră pe lume mult mai târziu, după prima pereche, reproduceau inteligenţa şi sensibilitatea mamei. La moartea lui Vasile Filipache, Teodor isprăvise clasele primare, O LECŢIE ASCPIÎA LUI J. S. MILE 553 iar Clara de-abia le începea. Sofia Filipache, ajutată şi sfătuită de feciorii ei ofiţeri, a venit în Bucureşti, lângă soră-sa (văduvă şi ea), ca să dea la carte pe ceilalţi doi. Fraţii mai mari ar fi voit să-l facă pe Teodor tot soldat. Dar Sofia s'a împotrivit, fie că simţea că acest copil este cu totul nepotrivit cu rigorile şi cu psihologia militară,fie că, iubindu-1 mai mult decât pe ceilalţi, n'a putut să-şi calce pe inimă, şi să-l lase să plece prin străini. Atunci Daniil l-a înscris la liceul Sf. Sava, deşi fără multă convingere că a găsit şcoala cea mai nime- rită, pentru acest frate prea închis în sine şi prea iubitor de lectură. După un an, după doi, notele lui Doru şi informaţiile suplimentare, culese de Daniil de pe la profesori, au liniştit conştiinţa ofiţerului. Dar situaţia aceasta n'a ţinut mult... Doru s'a emancipat prea de vreme de subt disciplina şcolară şi de subt obligaţia de a învăţa, egal, la toate obiectele... S'a molipsit de concepţiile socialiste, s'a apucat să cetească fel de fel de cărţi străine - în paguba programului clasei - şi a căşunat fraţilor săi ostaşi o multiplă neplăcere. Şi Daniil şi Naum au căutat uneori (când puteau să părăsească garnizoanele lor din provincie) să stea de vorbă cu fratele emancipat şi să-l aducă la calea bătătorită... Dar au constatat cu mirare (şi Naum ,mai inteligent ca Daniil, cu o ascunsă admiraţie), că Venia- minul lor este un dialectician precoce, cu care discuţiunea e plină de primejdii... Răbădător, tacticos, plin de respect faţă cu fraţii săi mai mari, clar în desbateri.., Doru i-a pus pe gânduri şi şi-a cucerit, din partea „lor, independenţa morală. Era tocmai pe vre- mea când partidul naţional-liberal urma cu şefii socialişti nişte tra- tative de încuscrire, menite să nu rămână sterpe... Mai ştii!.. Diavolul ăsta de copil ajunge, mâine-poimâine, ce nu-ţi trece prin cap!.. Şi l-au lăsat în pace. D-na Sofia Filipache a avut altă atitudine. La început, când şi-a dat seama că feciorul ei este preocupat şi frământat de gânduri care pe ea, sănătoasa burgheză, o încurcau grozav, a stat un timp tăcută şi mâhnită. La discuţiile lui Doru cu fraţii mai mari, alte ori cu alde nenea Iliuţă şi nenea Matache, şi-a dat osteneala, fără mare succes, să înţeleagă despre ce este vorba. Când s'a convins că favo- ritul ei este stăpân pe câte ştie şi susţine mai mult de cât ceilalţi, n'a căutat mai departe... Instinctul ei, dragostea ei de mamă au reasi- gurat-o... Doru are mai multă minte decât fraţii lui... Acest copil, pe care l-a simţit totdeauna drept floarea inimii şi a mândriei ei de mamă, va ajunge într'o zi om mare... Poate că va avea necazuri în viaţă, poate că nu va strânge avere niciodată, dar (aşa îi spunea instinctul ei) Doru va ajunge la mare cinste... Şi Sofia Filipache se gândea la toate neamurile ei şi la toate neamurile lui Vasile Fi- lipache, popi, negustori şi arendaşi şi ajungea, iar şi iar, la aceeaşi mângâ’ere : Doru îi va întrece pe toţi. Cu ajutorul Domnului, co- pilul ei va fi într'o zi cunoscut şi lăudat de toată suflarea românească! 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu se împăca grijulia mamă cu unele detalii şi laturi învăluite din viaţa feciorului ei, dar înţelepciunea-i fatalistă o învăţa să se resigneze şi să aştepte. Doru de aci înainte e bărbat. După cum ştie să spună atâtea lucruri isteţe şi minunate - de nu pot să le coprindă atâţia oameni bătrâni - aşa o să ştie să se poarte în viaţă, cu bună pază şi cu isteţime... Iubindu-1 şi îngiijindu-1 cu prisos de frăgezime părintească, Sofia Filipache îl vedea pe Doru îndreptăţit în toate câte făcea şi pretindea, proecta şi discuta, osândea şi disculpa. Duminică de dimineaţă, după ce trimise la biserică, ca de obi- cei, o mică ofrandă şi un pomelnic, începu, îndemânatică şi cu spor, pregătirea prânzului, din toate câte adunase de cu vreme. La ora douăsprezece exact, Silviu Bujoreanu, cu aerul mucalit că escortează pe Badea Jiu, bătu la uşa lui Filipache. Doru îi primi cu braţele deschise. Bujoreanu îi spuse ca unui procuror : — L-am adus pe delicvent! Doru le făcu vânt în odăiţa lui, prefăcută în sufragerie, şi-i instală pe unde se putu. — Noroc, Jiule Bade!.. Ce mai faci, fărtate? Cum ţi-a mers vara asta?.. Şi-au dat seama cei ce te-au primit, prin casele lor, cine este acela pe care-1 găzduesc?.. — Nu, prea Dorule dragă!.. Primirea burghezilor noştri, chiar când din punct de vedere formal nu lasă nimic de dorit, în lăuntrul ei o simţi calpă şi rece... Ce idee bună ai avut să ne mai chemi odată, în această chilie, pe care ar trebui s'o umplem cu dedicaţii, pe toţi pereţii!.. — Nu ştiam că te-ai înapoiat în Bucureşti. Bujoreanu mi-a spus-o şi, drept vorbind, el are meritul bucuriei noastre de azi. Poetul Badea Jiu avea o înfăţişare populară şi extravangantă. Purta plete aproape eclesiastice. Avea o îmbrăcăminte de dimie al- bastră închisă şi în picioare bocanci milităreşti. Era ras la mustăţi, cam bubăit la faţă, umflat şi obosit la ochi şi cu un nas â la Anatole France. Amărăciunea, sărăcia, sarcasmul, nopţile petrecute în sălile socialiste, sau în cafenelele deschise până la ziuă, vre-o patimă se- cretă sau mai multe... nu izbutiseră încă să şteargă, din ochii şi din surâsul lui, o naivă şi drăgălaşă primă dispoziţie sufletească. Badea Jiu era şi rămăsese, subt gunoaele vieţii lui de cântăreţ al plebei proletare şi de răsvrătit social, un nevinovat pe care poţi să-l păcăleşti şi să-l scoţi din front cu o masă la «Villa Flora » sau cu un post de registrator la minister. El însuşi îşi dădea seama, uneori, la petreceri, că socialismul lui se topeşte în vinul bun şi la zâmbetele frumoaselor burgheze dela masă. Cu Badea Jiu, Silviu Bujoreanu se potrivea ca peretele cu nuca. Bujoreanu era brun ca un lăutar, dar avea o ţinută şi o importanţă de hidalgo. Era îmbrăcat cu mare îngrijire, adică periat şi călcat, O LECŢIE ASUPRA LUI J. S. MILL 555 fiindcă hainele de pe el erau cam vechi; mirosea a nu ştiu ce parfum la modă şi-şi despărţea părul, pe mijlocul capului, în două lucioase aripi de corb. La ceafă, părul era tuns cu maşina, gulerul era înalt şi scos atunci dela călcătorie, iar mustaţa mijea neagră şi eminesciană. Stând pe patul lui Filipache şi ţinându-şi pe genunchi manşetele cam lungi pentru mânecile din cari ieşeau, Bujoreanu spuse gras şi afectat, cum îi era vorba : — Badea Jiu şi cu mine, fiind poeţi, am ţinut să fim exacţi... Boruzescu, ca filosof, este mai presus de timp şi de spaţiu, de aceea Zăboveşte; dar unde este marele nostru Lara Teobald?.. Ca func- ţionar comercial, pravila lui trebue să fie punctualitatea... Filipache, care stătea în picioare lângă fereastră şi pândea so- sirea lui Boruzescu, răspunse cu glasul plin de păreri de rău : — Teobald este mai punctual decât noi toţi, dar atunci când are libertatea mişcărilor... De data aceasta, amicul nostru n'a putut sa se elibereze dela obligaţiile lui... Şi ca să nu ne întristeze prea mult cu absenţa-i, ne-a trimis un răvaş în versuri... .Uite şi Boru- zescu!.. Filosof-filosof, dar cetăţean academic... Priveşte: nici n'a trecut sfertul de oră, îngăduit de moravurile academice... Filipache se grăbi să întâmpine, la uşă, pe Boruzescu şi-l aduse lângă ceilalţi prieteni. Boruzescu era o făptură intermediară între Badea Jiu şi Bujo- reanu. Avea o frunte înaltă de om inteligent, părul dat pe spate fără colaborarea pieptenului şi un aer general de precocitate şi de veşte- jeală. Fruntea lui de gânditor spunea puţină trăinicie pământească. La douăzeci de ani, câţi avea, era trist, dezamăgit şi intim bolnav, de o boală încă ascunsă, dar lizibilă pentru cine ştia s'o descifreze din factura unghiilor lui. De obicei, se învăluia şi te ţinea la distanţă, cu dialogul lui adesea cinic şi muşcător. Era îmbrăcat fără pretenţii, fără preocupări, cu haine mai noi decât ale lui Bujoreanu, dar de pe acum boţite şi pătate. Singurul fecior al unor burghezi cu stare, Boruzescu se înscrisese la filosofie, materia sa predilectă, fără să cugete că va ajunge vreodată profesor cu catedră. Dădu mâna cu Bujoreanu şi cu Badea Jiu şi rosti, aşezându-se într'un scaun : — Fraţilor, recunosc că viaţa are uneori şi ceasuri bunel.. Ba- dea Jiu!.. Ce faci tu, tribunule? — Boruzescule, sunt in concediu... şi dela tribună şi dela harfa cea cu şapte coarde... Boruzescu se uită la Filipache : — Mi-e ruşine să ţi-o spun tocmai eu, dar mi-e foame... Ce ştii? Vine şi Teobald? II aşteptăm şi pe el? Filipache băgă mâna în buzunar: — Sunt trist că nu trebue să-l aşteptăm... Nu poate să vie... Mi-a trimis o mucalită desvinovăţire, cu rime şi cadenţă... 556 Ei: VIST A FUNDAŢIILOR ItEGALE Bujoreanu ridică glasul între ei şi le spuse : — Vreţi să dăm mesei noastre ceva din ordinea şi din prestigiul meselor antice?.. Ascultaţi-mă pe mine, care de-abia lăsai din mână un: Handbuch der klassischen Altertums-Wissemchaft... Să cetim misiva lui Teobald între masa propriu-zisă şi anexa ei... ca la Greci... Boruzescu îl înţepă cu ochii: — Bujorene, să nu ne baţi capul prea mult cu erudiţia ta! — Filosof ignorant ce eşti!.. Dacă erudiţia mea poate să adaoge încă o floare la masa noastră, pentru ce ochiul tău este viclean ? .. Cineva bătu la uşă. Filipache se duse şi deschise : O servitoare se arată, purtând pe tavă un castron imens, din care năvăleau aburi... Boruzescu declară, mârâind : Ai noroc că provocarea ta a căzut în acest castron cu potroace, dar sper că nu-i va schimba gustul... Badea Jiu, cu mâinile împreunate şi cu ochii în extaz, suspină : — O, potroc blagoslovit, toată vara te-am dorit!.. Filipache dădu comanda: — Fraţilor, la lucru!.. Dar fiindcă potrocul e prea fierbinte, fa- ceţi drumul către el prin aceste farfurioare, cu icre, cu măsline şi cu sardele... Ţuică nu vă dau... Fiecare are câte o sticluţă cu vin, pentru sufletul lui... Se aşezară la masă în cruce, Boruzescu faţă în faţă cu Badea Jiu şi Filipache cu Silviu. In mijlocul mesei, câţiva trandafiri, ameste- caţi cu crisanteme, făceau capitel unei colonete de cristal, pline cu apă. Prietenii trecură de grabă dela gustările reci la potrocul fier- binte şi-l cinstii ă până la fundul castronului. F»s — Tovarăşi... - începu Badea Jiu - voi lăsa în dispoziţiile mele programatice şi voi recomanda puternic ca la viitoarele mese ale proletariatului eliberat să nu lipsească niciodată ciorba de potroace... — Ai mare dreptate, frate Jiule - îl aprobă Bujoreanu - dar să te informezi mai întâi care este reţeta şi condiţiile de reuşită ale po- trocului... Altfel te pomeneşti că iese vre-o zeamă spartană, la care nu vor râvni nici câinii din zilele democraţiei biruitoare, admiţând că pe atunci vor mai fi câini... Boruzescu, aristocrat şi anticolectivist, începu să râdă : — Să mă ierţi, frate Jiule, dar îi voi răspunde lui Bujoreanu că, în aceste zile aşteptate de proletariatul universal, tocmai câinii nu vor putea să lipsească... — De ce, filosoafe? —■ Fiindcă ei vor umbla cu covrigi în coadă, în toată împărăţia proletară! Râseră toţi şi Badea Jiu cu ei. O LECŢIE asupiîa lei j. s. iiill 551 Bardul socialist îşi goli paharul biruit ca un Samson, tuns la piele, deşi pletele îi dădeau în pahar : — Ei, feţilor, sunt acum la strâmtul meu şi la largul vostru!.. Râdeţi! şi râd şi eu... Sunt la strâmtul meu, fiindcă vinul ăsta, fiindcă mâncările astea mă falsifică şi mă fac vremelnic trădător... Filipache răspunse « slobod!» la băta'a din uşă, şi servitoarea depuse pe masă o piramidă de pilaf, consolidată cu un noian de măruntae. Amfitrionul se adresă lui Boruzescu : — Amice, nu e cuşcut, ci pilaf... Mama te va despăgubi la o masă viitoare şi va găsi, pentiu tine, cuşcut... — Dorule dragă, pilaful e deliciul sultanilor şi mângâerea filo- zofilor pesimişti... Badea Jiu complectă : — Şi Termopilele poeţilor revoluţionai i... Bujoreanu nu avu nici el astâmpăr : —... Piramida zace moartă în nespusa depărtare Şi nisipurile roşii dau reflexe viorii... Era un distih dintr'o poezie a lui Lara Teobald, cunoscută de ei toţi, dar cu o modificare de circumstanţă. Boruzescu îl cenzură: — Piramida e subt nasul tău... Cât despre reflexele viorii, le vezi tu, de lăcomie şi de poftă... Piramida se dărâmă cu bogăţie în cele patru farfurii, şi BoruZescu declară sincer că se simte infidel cuşcutului. După ce, timp de câteva minute, se închinară pilafului, schimbând cuvinte rare, Badea Jiu suspină de satisfacţie şi de bune amintiri: — Concepţia materialistă a istoriei!.. Iată cheia de boltă... Dacă toată lumea ar putea să mănânce, măcar din două în două zile, aşa precum mâncăm noi la această masă excelentă, cine s'ar mai gândi la revendicări sociale, la propagande subversive şi la revoluţii?.. Cel mult, am fi toţi - câţi putem să gândim şi să cultivăm ideea- nişte filosofi liniştiţi, nişte elevi ai lui Epicur, întrunindu-ne la ospeţe, ca să discutăm şi, risipindu-ne în sihăstriile noastre de măslini şi de chiparoşi, ca să gustăm izolarea noastră şi simfonia oceanului... Ce dulce este discuţia, când ai mâncat bine şi când eşti complect asigurat că mâine nu vei răbda de foame!.. Să mă credeţi, cele mai frumoase zile ale vieţii mele le-am trăit la Ploeşti, pe când eram chelner în restaurantul gării, la papă Dobrcgeanu-Gherea... Eram pe atunci un socialist senin, vedeam luptele sociale şi agonia capita- lismului desfăşurându-se subt un cer de catifea... Toţi socialiştii, toţi revoluţionarii sociali ar trebui să fie restauratori, birtaşi şi câr- ciumari... Câtă poezie, câtă idilică blândeţe respiiă bancruta so- 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dală, întie o tocană grasă, cu ceva ardei, şi o sticlă cu vin vechi! Au fost doi ani incomparabili!.. Biblioteca lui papă Gherea, bu- cătăria restaurantului şi adunările noastre intime, cu discuţii pre- lungite până la sosirea trenurilor de dimineaţă, vor fi, chiar de-aş trăi cât Matusalem, epoca de aur a vieţii mele... De când am pă- răsit dulcea mea meserie de chelner, în restaurantul gării Ploeşti, am ajuns un revoluţionar feroce, cu rare momente de destindere şi de voie bună... Acum, trăesc un asemenea moment... Dar mâine!.. Mă voi găsi din nou, între flămânzi, între spetiţii de muncă, între femei şi minori exploataţi fără îndurare, eu însumi flămând, spetit şi exploatat!... Piietenii cei trei schimbară între ei o rapidă privire de reasigurare... Flămând, poate ; Badea Jiu nu găseşte în fiecare zi pe amicul amabil care să-l ia cu sine, la ora mesei, dar spetit şi exploatat Badea Jiu nu prea are ocazia să fie... Totuşi Badea Jiu esîe poet; şi, prin dele- gaţie şi prin sugestie, ce nu poate să se închipuiască un poet, înscris în clubul socialist?.. Boruzescu profită de clipa de tăcere şi luă cuvântul: — Cât suntem de subiectivi şi cât de iremediabil închişi în no* înşine!.. Jiule, eşti sincer ca un copil... Socialismul tău este re- volta unui stomac sănătos şi nesatisfâcut,., Poate că pesimismul meu este semnul unei intime vicisitudini care evoluiază în mine... Iar optimismul amicilor noştri Doru şi Silviu este secretul unui să- nătos echilibru psihofiziologic... — Da...-răspunse Bujoreanu... Insă, în ce mă priveşte, ajutat şi clarificat de o înţelepciune practică pe care sunt gata să v'o predic şi vouă... Servitoarea apăru a treia oară. De data aceasta aducea, pe aceeaşi tavă de argint, două raţe rumenite, care pluteau pe spate într'un bazin blond de varză călită. Silviu schimbă macazul şi salută cu ceremonie : — Iată raţa care-mi place! Filipache îi propuse : — Silviu, sunt bucuros să ţi-o las întreagă! Pe a doua, o împart între Bozurescu şi Badea Jiu... Eu unul încep să bat în retragere... — Dorule!.. Ni cet excks d’honneur, ni cette indignitL.. Nu vreau să ies de ocară tocmai acum, când mă lăudam cu înţelepciunea mea practică... Tăiem în două ambele raţe... Fie care se va comporta cu porţiunea lui cum va crede de cuviinţă şi-l vor ajuta puterile... Toţi, afară de Doru, mâncară cu poftă nescăzută şi lăsară din cele două raţe numai câteva amintiri inconsistente. Dar bravura conme- lenilor era pe sfârşite... Badea Jiu se simţea bun şi împăcat cu soaţă lumea, Boruzescu se risipea ca într'o negură metafizică, iar Sil- viu Bujoreanu, cel mai rezistent şi mai vârstnic dintre ei, pregătea - după calapodul meselor clasice - partea spirituală a ospăţului: O LECŢIE A8UPEA L0I J. 8, MILL 5'9 — Domnilor, începu el, daţi-mi voie să vă fac cunoscut că incom- parabilii Greci de altă dată distingeau la un ospăţ, ospăţul propriu zis şi masa a doua... Misele ospăţului, cu resturile lor, erau înlă- turate, sala era curăţită, oaspeţii se spălau pe mâini a doua oară şi cântau peanul mesei, cu acompaniament de flaut, în cinstea zeilor şi a eroilor... Acest pean era tranziţia între ospăţ şi anexa lui. Anexa însemna desertul şi băutura. In ochii Grecului, aici era punctul de greutate al unei mese, fiindcă aici înfloreau gluma, discuţia şi jocul. In locul meselor mai mari ridicate, apăreau altele mai mici, cu de- sertul şi cu pocalele sau cu fialele pentru băut. Conmesenii se par- fumau şi se încununau sau se încingeau cu cunune. O căldare cu vin (puţin astâmpărat cu apă) era umplută de trei ori. Acesta era numărul cerut de cuviinţă. începea seria pocalelor golite (regula cerea din- tr'odată) întru slava Zeilor din Olimp, începând totdeauna cu Zeus şi sfârşind totdeauna cu el... La origine, rapsodia era podoaba acestui potos sau symposion. Rapsodul era poftit şi tratat ca un ade- vărat preot al lui Apollo. Mai târziu apar ghicitorile, jocurile de cu- vinte, întrebările isteţe, discuţiile şi felurite întreceri. Acum, fiindcă noi am terminat masa propriu-zisă, să trecem la partea a doua... Deşi suntem de faţă trei poeţi (Filipache mai mult în proză ritmică), totuşi glas de cântăreţ nu avem nici unul... — Ce spui, Bujorene?.. protestă Badea Jiu... M'ai auzit tu vreodată cum cânt eu Internaţionala?.. — Nu ştiam, Jiene, despre această virtute a ta... Dar Inter- naţionala, în acest moment, ar fi nepotrivită... Mi se pare că ziceţi într'un loc : Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei! Voi, osândiţi la foame, sus! — Ei şi? — Cum ei, şi?.. Cu ce convingere vei cânta tu: «Voi, osândiţi la foame, sus!..» când tu de-abia te poţi scula, de mult ce-ai mâncat?.. Aşa încât trebue să renunţăm la peanul socialist... Dar putem să executăm ceva din pravila ospăţului... Să punem, de pildă, fiecare câte-o floare la butonieră... Filipache îl aprobă cu vioiciune : — Ideea este şi decorativă, şi executabilă... Poftim, avem aici un mănunchi de crisanteme şi de trandafiri... Tu, Jiene, ce doreşti ? — Trandafirul cel roşu! Filipache împărţi amicilor, după alegere, câte un trandafir sau câte o crisantemă. Bujoreanu merse mai departe : — Buni.. Acum începe ceea ce se cheamă: deuterai trapezai, glume, rămăşaguri, întreceri şi discuţii... Filipache, scoate la iveală, răspunsul lui Teobald şi dă-i citire. 560 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Amice, un moment, să instalăm savarina... Savarina veni la rând. Mâncările grele fură ridicate, faţa de masă fu limpezită şi alte patru sticluţe de vin puse în dreptul conmesenilor. Filipache începu : — Fraţilor, Ies absents ont toujours tort... însă fratele Teobald trebue să fi avut grele cuvinte justificative ca să ne lipsească de to- vărăşia lui... I-am scris din vreme că ne întâlnim la masa noastră tradiţională şi mi-a răspuns negativ... Răspunsul lui e o şagă, dar printre rânduri pare că cetesc cum că Teobald n’a putut părăsi serviciul, fiindcă stăpânul nu este la moară, iar locţiitorul face prea multă pagubă... rezervorului de apă pentru incendiu... Iată ceea ce scrie amicul nostru (răvaş scris azi de dimineaţă şi trimis cu că- ruţa morii): Mult dorite Dorule, Am primit cuvântul tău, Lara subsemnatul - eu, logofăt la Herăstrău. Dar la scumpa ta poftire Răspund foarte cu mâhnire! Vai! nu pot, Dorule frate, să las curcile - plouate şi găinile - furate şi pe domnu Wassermann, singur cu Buburuzan (un năvleg de argeşan...). Prin urmare, dragii mei, Boruzescule, Jiene, Dorule şi Bujorene, vedeţi singuri de purcei de mujdei, de frecăţei, şi pe Lara Teobald (din Strigoii lui... Arald, «epopeea unui scald»... înţelegeţi... nu mă scald în prea multe rime ’n ald) lăsaţi i la Herăstrău, logofăt şi... şi mai rău!., la moară la hărţa-scârţa, un'se macină tărâţa, şi-unde domnu Wassermann (Wasser... o dată pe an, ' când merg Nemţit la Iordan) e un straşnic Wein-Bier-Mann. O LECŢIE ASUPRA LUI J. S. JUILL 561 Badea Jiu vorbi cel dintâi: — Bietul băiat... Râde ca să nu plângă... Cunosc bine sub- stratul sufletesc al acestor bilete şăgalnice... Iată un păcat fără ispaşă pe care ticăloasa noastră societate capitalistă îl comite faţă de artişti şi de intelectuali... Lara Teobald, luceafărul generaţiei noastre, trăeşte la Herăstrău, ca un biet şoarice, în făină şi în mălai, pe când atâţia motani încălţaţi Zgârie cu laba, din Joi în Paşti, câte un registru din Ministerul de Externe, iar în fiecare lună: statul de lefuri!.. Filipache îşi umplu paharul şi-l ridică în dreptul obrajilor aprinşi ai lui Badea Jiu : — Jiene frate, ori cât mălai şi făină vor grămădi burghezii noştri peste Lara Teobald, geniul lui rămâne neîngropat, enigmatic, sfi- dător şi de granit!., ca Sfinxul din marginea pustiei, subt furtunile de nisip!.. Să bem un pahar în sănătatea lui Lara Teobald, cel ce astăzi lipseşte dintre noi, cu trupul, dar cu talentul este veşnic prezent în convingerea noastră! Ciocniră şi urară : — Să trăiască Lara Teobald! Să trăiască gloria de mâine a lite- raturii româneşti! Şi Filipache adăogă: — Pentru noi, palpabilă chiar de azi... Bujoreanu, care se decorase cu o crisantemă, mare cât o farfurioară de argint, aruncă altă idee : — Nu-1 căiţi prea mult pe Teobald!... Intr’o zi, nu prea târziu, veţi înţelege că el, stând la moară la Herăstrău, n’a măcinat grâu şi porumb, ci idei şi mari proecte literare... Afară de asta, pe cât ştiu eu, el se găseşte acolo într’un mediu nemţesc. Personalul conducător este german, gazda lui este germană, germană este şi limba pe care o aude în jurul lui... Are noroc. II fericesc pentru această potri- veală de lucruri... Când ne vom reîntâlni mai târziu (probabil tot în Bucureşti), veţi vedea că Teobald a învăţat limba germană, adică v’a luat înainte şi a pătruns - după Maiorescu, Emmescu, Coşbuc... - în sanctuarul splendidei poezii germane. De obicei, noi nu ştim limba germană şi este o patentă inferioritate a noastră... In liceu, ne-am bătut joc de profesorul de germană şi ca studenţi suntem le- neşi şi n’o învăţăm... Mare greşală!.. Badea Jiu îl aprobă cu melancolie : — Tovarăşe, ai dreptate!... Sunt şi eu unul dintre proştii care au avut în palmă putinţa s'o înveţe şi n’au învăţat-o... Ce te faci, în literatura ştiinţifică socialistă, fă ă să ştii nemţeşte?.. Bujoreanu arătă cu degetul pe Boruzescu care stătea plecat pe floarea dela pieptu-i: — Ce te faci în filosof ie, dacă nu ştii limba germană?.. Să vă răspundă filosoful nostru Costache Boruzescu... 562 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Filipache interveni: — Să ne răspundă, după ce o îndulci, cu o porţie de savarină, amărăciunea lui că nu ştie încă limba germană... BoruZescule, iată sticla cu rom... Potriveşte cum îţi cere inima... Dar Boruzescu, după ce stropi prăj'fura cu câteva picături de rom, se adresa lui Bujoreanu, spie surprinderea generală, într'o nemţească încă şovăitoare, dar aproape corectă: — Ceasul tău, a rămas în urmă... Nu mai sunt ignorantul de anul trecut... Pot să vorbesc b'nişor şi înţeleg orice carte literară, aşteptând să ajung a înţelege şi cărţile de filosofie... — B avo, Costache!... Mrin bestes Kompliment! Du bist ein wah-er H:)d!.. Când ai făcut vitejia asta, dragul meu?.. Ascultaţi, băeţi, că vă interesează şi pe voi... Ar fi un mare câştig să-l imitaţi pe Costache şi să desch'deţi pentru voi porţile imensei literaturi germane... Vreau să ştiu cum ai biruit primele obstacole : prin con- vorbire sau prin dicţionar?.. Boruzescu răspunse cu sobrietate: — Mi-a căzut în mână o istorie a filosofici, în limba germana... Când am văzut că nu înţeleg mai nimic din sutele ei de pagini, m'am simţit ruşinat şi indignat de tembelismul meu... Trei ani de limbă germană şi nu ştiu nici măcar trei sute de cuvinte!.. Atunc", am început să traduc cuvânt cu ctlvânt şi să frământ dicţionarul cu furie... Toată vara, am tradus şi am umplut două caete groase cu vocabule germane... Mi se întâmpla să caut decâte trei patru ori acelaşi cu- vânt, până când îl identificam şi-l biruiam... — Excelentă metodă!... bună pentru cei ce iubesc singurătatea studioasă şi pot să şi-o plătească... Eu însă, continuă Bujoreanu, am întrebuinţat o altă metodă... Este o invenţie personală şi pot s'o destăinuesc fiecăruia d’ntre voi, în parte, când veţi avea nevoe şi când mă veţi întreba... Dar aş vrea să ne urcăm mai sus... Sunt mai în vâ stă decât cel mai în vârstă dintre voi şi deci mai preocupat de problemele practice care ne încaeră, acum la intrarea noastiă în societate... Muzele graţioase au binevoit să arunce odinioară în leagănul meu, o cunună de laur, dar subtilul Hermes probabil că le luase înainte şi-mi dăruise tichia... — .. .de mărgăritar!.. — Nu, pene!.. Tichia clarei înţelegeri a lucrurilor din lumea aceasta... Suntem o tovărăşie sufletească, închegată prin puterea împrejurărilor misterioase... Ne-am întâlnit, ne-am preţuit şi ne-am adunat... Poate că mai târziu, lumea ocupându-se de noi, va pomeni cu duioşe frăţia care ne leagă... Este de crezut că dintre noi toţi, măcar doi, măcar unul va da de vorbă celor ce vor fi tânăra generaţie de peste 30—40 de ani... Edgar Spata va fi într'o zi un abil condu- cător de oameni... Puiu Cochnţu va vântura cu lopata cea mare noian de simpatii şi de antipatii... Lara Teobald va spori cu unul O LECŢIE ASUPRA LUI J. S. WLL 563 vârfurile munţilor noştri sufleteşti şi literari... Poate că nici noi ceilalţi nu vom pleca fără să lăsăm adresa noastră celor de peste o jumătate de veac... Sunt încredinţat de toate acestea, cum sunt în- credinţat că această savarină este un capdeoperă în felul ei... Dar mă tem că viitoarea noastră notorietate, ca să nu zic celebritate, va creşte penibil, combătută, sâcâită şi întortochiată... Afaiă de Ed- gar Spata şi de Coch’nţu, noi suntem săraci, stingheri, fără legături sociale şi fără cutezanţă în viaţă... Singura noastră bcgaţie, în acest moment, este credinţa că avem talent şi această prietenie tinerească şi entuziastă... Sunt ceva mai bătrân ca voi. Să credeţi că acei vre-o doi ani de repetenţie, pe care i-am îngh'ţit în liceu, n'au fost chiar curată pagubă, pentru mine... Copii, până când vom agonisi puţină experienţă şi orientare în viaţă, vom păţi ca oile care trec pe potecile dintre măiăcini... — Amice Silviu, îl întrerupse BoruZescu, asta este soarta noastră a tuturora... Inţelepţ'i deploră această fatalitate care nu iartă pe nimeni. Fiecare dintre noi trebue, cu mii de dureri, să adune o amară înţelepciune a vieţii, pe care pe urmă nu poate s'o transmită nimănui, fiindcă fiecare nou sosit pe lume trebue să înceapă cu aceeaşi igno- ranţă, cu aceeaşi nevinovăţie grabnic dezamăgită, cu acelaşi capital de impacienţă, menit falimentului... — Costache, nu ml fura cu filosofia ta şi aşteaptă-mă să mă exprim mai talpa-gâştii... Nu e voi ba de experienţa care alimen- tează marea înţelepciune, ci e vorba de o mică înţelepciune care te fereşte să dai în prea multe gropi, acum la primii paşi. In această oră suntem necunoscuţi, fără putere şi fără nici o prietenie sus pusă, care să ne vie într'ajutor... Bietul Lara a trebuit să-şi ofere frumosul său dictando şi destoinicia-i la aritmetică morarilor dela Herăstiău... Eu m'am înscris şi la Drept, cu gândul să întru mâine-poimâine, se- cretar la vre-un avocat... Badea J u a ieşit din paradisul Gării Ploeşti şi nu se ştie dacă îl va mai întâlni vre-odată... — Situaţia mea e deosebită... Eu sunt un răzvrătit şi un pro- tivnic al actualei organizaţii sociale... M;rgi mai departe. — Amicii noştri Filipache şi Boruzescu, deşi majori sufleteşte, de multă vreme, îşi aşteaptă majoratul legal, din fericire fără multă grabă, dar cu inima plină de teamă şi de întrebări... Ca mâine, vom fi licenţiaţi. Şi pe urmă?.. Vânătoarea după scrisori de recomandaţie, audienţele pe la ministere, umilinţele cu toptanul. Rezultatul (în cazul cel mai bun): o catedră la gimnaziul din Călăraşi sau un post de ajutor de judecător la Filipeştii-de-Pădure!.. Vreţi voi ca această zi şi această agapă frăţească să ne rămână memorabile?.. Ascultaţi, cugetaţi şi răspundeţi-mi fiecare, rând pe rând. Nu credeţi că ar fi faptă inteligentă din partea noastră să cău- tăm printre oamenii zilei - politici, intelectuali, financiari - o perso- 564 KEVISTA FUNDATHLOB EEGALE nalitate proeminentă căreia să-i oferim in corpore serviciile şi talen- tele noastre? Badea J u îl corectă brutal: — Vieai să zici: şira spinării şi demnitatea noastră! — J ene, întrebarea mea este prea serioasă şi de mine unul gândită şi răsucită de prea multă vreme, ca să mă supăr de obser- vaţia ta... La piima vedere, aşa ar fi cum ai zis. Dar pătrundeţi mai adânc! Cugetaţi la puterile pe care nu le mai irosim în dibueli, şi la independenţa pe care ne vom relua-o, când va fi oportun... De altfel, vă rog pe fiecare să luaţi cuvântul şi să-mi răspundeţi în toată libertatea conştiinţei. încă odată, întrebarea mea este aceasta : N'ar fi faptă de tineri înţelepţi şi prevăzători să căutam pe cineva dintre puternicii zilei - cel mai convenabil - şi să ne legăm de steaua lui, de directiva lui şi de toată autoritatea lui, convertită în ocrotire pentru noi?.. Tăcură toţi câteva minute, care sorbindu-şi cafeaua, care mic- şorându-şi ochii în rotocoalele fumului de ţgare. B.jareanu perseverent şi metodic se adresă întâi lui Doru Fi- lipache. — Dorule, tu eşti cel mai tânăr şi mai neispitit dintre noi. Ce zici tu? N'ar fi bine să căutam patronajul literar, politic, sufletesc... al vre-unui idol din zilele noastre? A..', vă previu că voi scrie câte-o scrisoare, în această privinţă, şi lui Spata şi lui Cochinţu... Iar cu Teobald voi sta de vorbă, într'o zi apropiată, poate chiar acolo, la moară la Herăstrău... Filipache clipi de mai multe ori din genele lui lungi, îşi mută şervetul de subt un cot subt celălalt şi răspunse, la început nesigur, şovăelnic, dar pe urmă cu progresivă fermitate... — Bujorene, fraţilor... vă mărturisesc că şi pe mine m'a pre- ocupat şi mă preocupă ideea aceasta... M'am gândit la Maiorescu, m'am gândit la Iacob N.gruţi, m'am gândit la Vlahuţă... Dar nu m'am gândit la nici un om politic, fie el Carp, Delavrancea sau Spiru Haret... Fireşte, cu puterile noastre proprii, vom trage clopotele redacţiilor şi ale ministerelor multă vreme, până să ni se deschidă uşa... Dar nu suntem cei dintâi şi nu suntem cei din urmă... Bu joreanu cugetă la patronajul unui om politic. Mie unuia îmi este cu neputinţă să cuget la aşa ceva. Este o infirmitate personală, o fo- bie care mă ţ'ne departe de politică şi de oamenii politici... De aceea, eu unul nu mă pot vedea, odată cu capul, la club, la întru- niri, la consfătuirile «şefului » sau cu «ai noştri » la vre-o ispravă electorală... Chiar dacă ar fi să ne apropiem de Maiorescu, să nu fie de omul politic... Să rămânem atunci la un patron literar şi so- cial, la vre-un director de revistă, la vre-un profesor universitar... La cine?., la Olănescu-Ascanio?.. la Hajdeu?.. la Dobrogeana - Gherea?.. la Coco Dsmetrescu (şi el om politic!..) O LECŢIE ASUPRA LUI J, S, 1ULL 565 Dar iată împrejurare personală, care mă ţine pe loc, chiar dacă voi aţi apuca-o înainte... Dacă batem la uşa patronului unei re- viste, ce vom spune că suntem, când ne va primi în casă?.. Scrii- tori, poeţi, reformatori sociali?.. Fiecare puteţi să răspundeţi în câte un fel şi puteţi să vă legitimaţi... Dar eu ce voi spune despre mine?.. D. Teodor Filipache, zis şi Doru, simpatic student în anul întâi de litere... Mă-sa crede că într’o zi va fi mai ceva decât ăla care a scris Genoveva de Brabant... Dar unde sunt nuvelele, roma- nele, ori măcar poemele în proză caie să acrediteze pe acest mare talent inedit?.. N.căeri!.. Sau, sunt în văzduh, în viitor, în poten- ţial şi în convingerea câtorva prieteni iubitori... Cu voi este alt- ceva. .. Fiecare aţi început a fi cineva, fiecare aveţi acasă caete gene- roase şi ponderabile - pentru zilele ce vin şi pentru o eventuală co- laborare la revista căutatului patron... Concluzia este că eu aş rămânea la coadă, ori unde m'aţi duce... I-am scris deunăzi lui Teobald, poftindu-1 aici între noi... In treacăt, i-am strecurat o idee care mă urmăreşte de câteva timp : să învăţăm, să devorăm în tăcere maldăie de cărţi şi să câştigăm cele mai înalte grade universitare... Maiorescu are câteva doctorate. Sărmanul Eminescu!.. o diplomă universitară ar fi schimbat toată tragedia vieţii lui... Este foarte adevărat că vedem sute de aurite mediocrităţ', b;ne înfăşurate în mantia doctoratului... Dar asta nu descalifică diploma universitară şi serioasa învăţătură! Dacă nişte capete vulgare pot, cu un dram de voinţă şi de aplicaţie, să-şi ia titluri academice, apoi este o ruşine ca inteligenţele superior înzestrate să nu poată sau să nu voiască să ajungă la aceste titluri. Prin urmare, amice Silviu, hainele cu care vreai să mă îmbraci sunt ale lui Gulliver în ţara piticilor... De patron politic să mă ferească Dumnezeu! De patron literar nu fug şi nu voi fugi, dar atunci când (intrând în salonul lui literar) voi fi bine încredinţat că locul meu nu este cel din urmă... — Dorule dragă, şi tu exagerezi... Până acum, afară de Lara Teobald, nici unul dintre noi nu şi-a spus, definitiv, primul cuvânt... Aşadar, suntem toţi nişte mari talente pe veresie... Dacă nu te scan- dalizezi, chestiunea talentului e foarte secundată... Ce este talentul?.. Fiecare credem că-1 avem, xiar nu se găsesc doi înşi, care, în faţa unei opere, să se potrivească în rezonanţă sufletească şi în apreciere cri- tică... Avem toţi talent! Nu mai încape discuţie!.. Ne trebue nu- mai revista patronului, ca s'o facem să pleznească de producţiile noastre... Filipache, eşti sfios! Asta e totul! Ce este talentul?.. Ern’gmă şi neant!.. Talentul este puterea de-a ciocăni pe om la cap până când o striga zdrobit.: Aman! M'ai convins! Eşti un geniu! Ce este talentul?.. Răsfoiţi, vă rog, în presa românească de acum vreo 10—15 ani, părerile şi judecăţile criticilor vremii asupra poeziilor lui Eminescu... Sau aduceţi-vă aminte ce 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE credea şi scria, despre poezia lui Coşbuc, extraordinarul Anton Ba- calbaşa... Mai bine decât atât: declamaţi într'o sală unde stau adunaţi oameni de carte şi de duh: Cu a visului meu daltă, lucitor argint din astre, Din porfiru ’nchipuirii scos-am vie o nălucă, Muzicală ’nsufleţire ce cu braţe nu s’apucă, Iar subt larga frunte-aprins-am două largi prunele albastre... Sau cereţi-le părerea asupra acestei strofe: Pe câmpie se resfiră dl naturii antic basm, Iar papirusele blonde îşi vorbesc tremurătoare Şi ’n Gizeh pe Sfinx o umbră se lungeşte ’nvietoare Iar pe vârful plin de raze se cutremură un spasm... Câţi vor avea sentimentul nostru că ne aflăm în faţa unui nou şi luxuriant continent de poezie?.. Filipache, nu e vorba să predai patronului o sută de care de mere, culese gata, ci să-i închiriezi, din primăvară, livadia în care merii încep să înflorească... — Bujorene, sunt cu adevărat sfios... Cine ştie câte rânduri de omizi vor năvăli peste bieţii meri, de acum şi până la toamnă... — Atunci, care este părerea ta? Să căutăm sau să nu căutam un patron literar? Să-l căutaţi, dar pe mine să nu mă duceţi la revista lui decât atunci când vă voi ruga eu... Bujoreanu se întoarse către Boruzescu, apoi către Badea Jiu. — Voi ce spuneţi? Care vorbiţi întâi? “ Era momentul cufundării în vis şi în fantaziile sfârşitului de ospăţ. Intre aceşti prieteni, o regulă admisă pe tăcute cerea ca, la mesele din casa lui Filipache, discuţiile să nu se lăbărţeze în gălăgie, iar la vin nimeni să nu ceară mai mult decât sticluţa a doua. Mosa- firii nu uitau că, dincolo de odaia lui Doru, ospăţul lor este ordonat, pus în mişcare şi supraveghiat de doamna şi de domnişoara Fili- pache. Această delimitare şi această situaţie, simţită în tot decursul mesei, spre sfârşit ajungeau (pentru Badea Jiu, de pildă) o povară. Filipache îşi rezerva sticluţa lui a doua pentru cei ce găseau pravila prea grea... Bujoreanu îşi repetă întrebarea: — Ce zici, Jiene? Ce crezi, Boruzescule? Badea Jiu răspunse, cu un fel de guturai semnificativ: — Să-ţi răspundă întâi Costache... — Bujorene... - răspunse Boruzescu, adunându-şi reveria de pe planuri metafizice - care patron politic sau literar, dela noi, are O LECŢIE ASUPBA LUI J. S. MILL 567 nevoe de traista unui filosof?.. Ce vrei să fac eu, în saloanele voastre şi în revista cutărui sau cutărui director literar?.. Cui îi trebue filo- sof ia transcendentală? Pomenişi adineaori de felul cum a fost întâm- pinată, la început, poezia lui Eminescu... Adu-ţi aminte cum a fost întâmpinată filosofia lui, când a citit la « Junimea » nuvela Săr- manul Dionis... Şi cercul dela «Junimea» însemna doar un areo- pag al inteligenţei şi al culturii româneşti!.. La auzul celor din cdaie, răzbi, de afară din stradă, un zumzet de cobză, însoţit de o melodie răguşită. Badea Jiu tresări din toro- peala lui şi întiebă cu o vioiciune de copil nărăvaş?.. — Ce e cobza asta, Dorule?.. F.lipache se duse la fereastra din stânga, o deschise şi lăsă prie- tenilor liberă prrvelişte. Era un cobzar bătrân, îmbrăcat în scurteică, aşa ca pe vremurile lui Popa-Şapcă, şi care, stând în stradă la portiţa deschisă, zicea anume pentru boerii din casă... Cu capul gol, cu căciula în vârful cobzei, şi cu faţa la boeri, cobzarul îşi luă cântecul iar dela început... Dar era greu de înţeles ceea ce spune... Moşneagul nu mai avea dinţi şi apoi se pare că venise peltic pe lumea aceasta. Se vedea bine că e ţigan, dar ţ'gan de curte mare şi trăit printre boeri. Această muzică din cobza naţională pare că-i turnă în creeri lui Badea Jiu acel pahar sau două de vin care îi mai lipseau. — C ne e, mă, cobzarul ăsta?.. Aduceţi-1 încoace, fraţilor 1.. Frlipache judecă situaţia drept primejdioasă şi căută să tergi- verseze : — Este vestitul Ionică Frumosu, un fel de Barbu Lăutaru al Bu- cureştenilor... De când amicul nostru Edgar Spata a plecat la Paris, eu am rămas singurul client al lui Ionică, aici pe stradă... Azi e Duminică... B etul Ionică a venit să-şi ia bacşişul... Uitaţi-vă la fruntea lui... Uitaţi-vă la ţinuta lui de lăutar boeresc... Se zice că mama lui Ionică era într’adevăr dela şatră sau dintre robii curţii, dar tată-său era boer sadea, unul dintre şefii marilor noastre familii boereşti... Boruzescu comentă: — Asta e păcatul vechei noastre boerimi... Progenitura ei se desparte ca gurile Nilului, cele trei, spre caftan şi divan, spre coar- nele plugului şi spre şatra ţigănească... Badea Jiu, atent numai la zbârnâiala de afară, încordat şi nervos, se trudea, spânzurându-se pe fereastră, să prindă cuvintele mor- folite... — Ia tăceţi, mă, din gură, să înţeleg ce cântă cobzaru!.. Filipache îl luă cu binişorul: — Nu te mai frământa de geaba!.. Să te ajut eu... Ascultă... (dar atâta cât pot şi eu să înţeleg). 568 REVISTA FONDATHLOE REGALE Filipache începu să reproducă, după Ionică Frumosu, cuvintele îui peltice şi fără r, ca nişte saidele «fără oase »... Paisprezece Martie... Iancu Brătiam... A fos la Palat... Şi a protestat... Bizdadea Scarlat Astăzi n’a mâncat... Şi Marghilomana Bate cu ciocanu Şi maior Fănuţă Bine stă călare... E un cântec ivit în Bucureşti, după căderea lui Ion Brătianu dela guvern, acum zece ani, 14 Martie 1888 (dacă nu mă înşel)... Poate că este chiar opera lui Ionică F umosu... Despre Beizadea Scarlat, cântecul spune şi mai rău... Dar Icnică e decent şi cu stil... A schimbat prima inspiraţie, dacă într'adevăr cântecul e de el... Cine o fi maior Fănuţă şi de ce este atât de bun cavalerist, habar nu am.,. — Trebuia să întrebi, Dorule, trebuia să întrebi!.. Să che- măm pe Ionică aici la fereastră, să-l chemăm aici în casă şi să ne des- curce toată taina!.. Filipache se uită la Bujoreanu, cu nişte ochi de timid, căzut în mare încurcătură... Silviu, care simţea clocotul suspect din capul lui Badea Jiu, îl zmulse pe amic din fereastră şi apăsându-i pe umeri pumnii lui cu manşete extravagante, îi spuse în chip de duş rece : — Până aici, Jiene!.. Adu-ţi aminte unde ne găsim şi dă-1 dra- cului de ţigan!.. Prin toată făptură lui Badea Jiu trecu un val de convulsiune şi de revoltă... Se înroşi, scrâşni din dinţi, se scutură şi apoi păru că se dă biruit.., — B:ne... să nu-1 chemăm aici... Să stea Ia poartă... Pui de burghezi ce sunteţi!.. Robi, ticăloşi ai convenţiilor şi ai făţărniciei sociale!.. Da... să ne mai cânte ceva, aşa dela poartă... Ceilalţi trei se uitară unul la ultul, îngrijoraţi de întorsătura pe care puteau s’o ia convingerile sociale ale lui Badea Jiu, după şapte pahare de vin... Bujoreanu şopti celorlalţi doi: — Amicul nostru degenerează... Altă dată ştia să se stăpâ- nească mai cu succes... Nu vă temeţi; la nevoe îl iau la braţ şi îl fac scăpat de aici... Bidea J u, fără să mai aştepte consimţimântul prietenilor, întrebă din fereastră pe Ionica Fi umosu.: — Mă frate Ionică... ştii tu să-mi zici un cântec bătrânesc ?.. Cântecile astea cu boerii, dă-le dracului, cu boeri cu tot... O LECŢIE ASUPEA LUI J. 8. A1ILL ,569 Ionică, familiar şi senin, fără să se mire de nimic, dar presimţind un bacşiş mai mare ca de obicei, intră în curte şi se opri la grilajul grădiniţei de sub ferestre... Dând pe spate capul său de boer şi de savant, rupse din amintirile unei jumătăţi de veac de glorioasă lău- tărie şi din ruginitele lui coarde vocale, cântecul drag părinţilor : Bulgăraş de ghiaţă rece... Iarna mi vine, vara trece, Şi n’am cu cine petrece... Că cu cine am petrecut S’a făcut negru pământ, La biserică ’n mormânt... Badea Jiu se zbuciuma pe scaun, îşi scormonea pletele, aci şi le vâra in ochi, aci şi ie arunca pe spate... In cele din urmă, sări de pe, scaun, cu faţa plină de şuviţe şi de şiroaie de lacrimi... Bujoreanu răsuflă şi-şi spuse în gând : Noroc! Furtuna s'a spart în ploae... Ar fi fost mai rău dacă rămânea seacă... Boruzescu, surâzător ca un sfinx budist sau ca o statue a lui Buda, admira pentru el însuşi, încă unul din miliardele de mituri ale acestei lumi inexistente, mitul muzical, cu toate ravagiile lui... Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric... Filipache era cel mai nedumerit şi mai surprins de ceea ce se petrecea în el însuşi... După cuvintele cântecului: ...«Iarna-mi vine, vara trece şi n'am cu cine petrece...», icoana Antoninei Ţanţu îi apăru, ca din dosul unei perdele, date cu dinandinsul la o parte... Ii apăru cu o preciziune uimitoare şi cu destăinuirea unei stări su- fleteşti aproape dureroase... Tot aşa cum nu putea să oprească acest cântec să curgă, nu putea să oprească un torent paralel de dor nelă- murit, de duioşie neaşteptată şi de poezie primejdioasă... Iar când sosi distihul «S'a făcut negru pământ, la biserică 'n mormânt » .. .Doru se ridică şi el de pe scaun, sugrumat de emoţie... Ca să se ascundă, nu atât de ceilalţi, cât de el însuşi, se pălmui singur : Iată ce păţeşti, când bei vin, în rând cu prietenii!.. Badea Jiu era tocmai de părerea inversă... îşi şterse cu podul palmei, şi pletele, şi lacrămile, examină sticlele de pe masă şi găsi în sticla lui Filipache încă un pahar de vin... II turnă, îl dădu peste cap, şi simţindu-se deodată plin de puteri uriaşe şi de dreptate nebi- ruită, puse mâna pe căciula care-i stătea în cuerul de lângă uşă şi-o trânti în podele, de răbufni: — Aici e adevărul, tovarăşi!.. La izvorul ăsta sfântu, să-mi veniţi! voi boboci ai burgheziei 1.. Badea Jiu acoperea cu explozia lui cântecul lui Ionică... Afară în stradă, începuseră să se adune copiii şi servitoarele... Bujoreanu 57® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE voi să închidă fereastra... Filipache îi luă înainte şi aruncă, la timp, cobzarului un bacşiş dolofan. Dar Badea Jiu apucă să strige : — Nu pleca, Ionică!,, Stăi, frati-meu, că vin şi eu!,. Apoi, în dosul ferestrei închise, Badea Jiu continuă, falnic şi vijelios ca Oltul, când vine mare : — Asta e patronul care vă trebue!.. L-aţi găsit, coconaşilor!.. Pe Ionică Frumosu să-l facem starostele şi sfântul nostru!.. Da, da... m'am cam îmbătat... Dar cum se zice, mă, pe latineşte?.. în vin e adevărul... Aici e gazda, revista, direcţia care vă trebue... Mă înţelegeţi, damblagiilor?.. Poporul, mă!.. Inima lui, cântecele lui, durerile lui, dreptatea lui pe care o călcaţi în picioare!.. Limba lui sfântă şi fără de prihană, doina lui şi jalea lui!.. Aici să vă în- scrieţi! Aici să puneţi burta şi urechea la pământ!.. De-aici să iasă convingeri, reviste, curente şi poeme şi romane şi mămăliga pe care o mâncaţi de geaba... Silviu îl bruftui: — Şi vinul pe care l-ai băut, peste măsură... Eşti şi caraghios şi alandala cu propriile tale convingeri... Asta e socialism, ori altă bazaconie ?.. Badea Jiu se încruntă : — Asta e socialismul meu!.. Cui îl place, bine, cui nu, îi dau banii înapoi!.. Şi începu să-se caute prin buzunare... Dar tresări şi-şi inspectă prietenii, unul câte unul, cu un aer şi comic şi desnădăjduit... — Iaca, na!.. Nu am nici un gologan... Daţi-mi voi, câţiva franci... Badea Jiu e parolist... Nu vreau să-l fac pe Ionică să mă aştepte... Scoateţi zece franci!.. Dacă vreţi, haideţi şi voi cu nune şi cu Ionică... Boruzescu îi strecură Zece franci. — Am dat pe gârlă toată lumea veche, cu toate concepţiile ei şi cu toate supeistiţiile ei... dar... (Badea Jiu se frânse într'o închinăciune de beţiv din romanele lui Dostoevski, tragic, umflat, gata să izbucnească în plâns...). —...duioşia mea cea din urmă şi ultimele mele respecte bur- gheze... doamnei Filipache şi domnişoarei Filipache!.. Nu mai dădu mâna cu nimeni, işi îndesă căciula până pe nas şi ieşi din casă, dibuind podeaua şi pipăind pereţii... Silviu Bujoreanu, clar, stăpân pe sine şi mai rece decât toţi cei- lalţi, făcu bilanţul situaţiei t — Ospăţul a fost mai complet decât aş fi putut să-mi închipuesc, fiindcă am avut, pe neaşteptate, şi pe rapsodul omeric, deşi ţigan şi cu numele Ionică Frumosu... Numai defecţiunea lui Badea Jiu frânge puţin din linia dorită de mine... Dorule, ai făcut rău că ai rezervat pentru el sticla ta cea de a doua... Poate însă, că fără această incursiune în grădinile şi peste hotarele bunei cuviinţe, ancheta O LECŢIE ASUPRA LUI J. S. MTT/r. 571 mea ar fi rămas incompletă... Cine ştie dacă Badea Jiu, pe trei sfer- turi beat, n'a spus, trăncănind cum a tiăncănit, cele patru sferturi pline de adevărului... Dar iată şi o cenuşie presimţire... Tare mă tem că ospăţul nostru de azi este cel din urmă, în seria şi genul lui... Teobald n'a putut să vie... Badea Jiu a căzut din căruţă... Boruzescu îl mângâe, cu placidă ironie : — Lasă Silviu, că îl găseşte cârciumarul şi ni-1 restitue... Silviu continuă. : — Mi se pare că am înţeles un lucru care până aci mi se părea greu de explicat... Badea Jiu nu este un socialist, adică un interna- ţionalist, ci este un tribun al poporului, un patriot tainic şi răzvrătit, dar rătăcit printre marxişti... Tot acum înţeleg şi deconfitura lui din timpul din urmă şi concediul ilimitat pe care şi l-a luat dela tri- buna socialistă... Silviu Bu joreanu se întoarse într'un călcâi şi-şi văzu capul, în oglinda dintre ferestre... Doru Filipache avea urechile ca de măr- gean. Boruzescu părea că sta să adoarmă... Numai el, Silviu, eta acelaş corb, alert, lucios, lucid, pieptănat, pană iu pană, întocmai ca la sosire... Mulţumit de sine, începu să fredoneze : «Allons, allons, amis, partons!..» un cântec învăţat în liceu, cu maestrul «le muzică... Se duse şi Zgâlţâi pe BoruZescu : — Filosoafe, sus!.. Din nenorocire, spaţiul şi timpul nu s’au isprăvit!.. Boruzescu căscă concesiv: — Văd şi eu că nu s'au isprăvit... Şi pentru tine unul e un mare noroc... Ce te vei face tu, dincolo de timp şi de spaţiu?.. — Ce spui, frate?.. Crezi tu că eternitatea pură va fi un fel de « loc rezervat pentru marea frescă » - adică numai pentru Costache Boruzescu?.. (Va urma) GALA GALACTION PLANURI INEDITE ALE BUCUREŞTI- LOR LA SFÂRŞITUL VEACULUI AL XVI11-LEA INTRODUCERE Cunoscut este că cel mai vechi plan al Capitalei noastre este cel al lui Franz Iosef Sulzer din 1781, anexă a primului volum al lucrării sale «Geschichte des transalpinischen Daciens»x). Acest plan a fost considerat până mai deunăzi ca o schiţă fără nici o valoare carto- grafică, indicând câteva edificii civile şi ecksiastice din centrul, de pe acele vremuri, al oraşului Bucureşti, uliţile fiind reprezentate prin linii drepte, duble şi haşurate pentru a distinge pe cele podite cu bârne. Fără a intra în studiul mai amănunţit al acestui plan, putem to- tuşi afirma că din punct de vedere cartografic el este încă destul de exact. Evident că porţiunea oraşului mai interesantă este cea din jurul fostei Curţi Domneşti, în apropierea actualei pieţi de flori. In cursul anului 1932, Muzeul Municipal al oraşului Bucureşti a achiziţionat dela de curând decedatul Nlcolae Docan, fost mi- nistru plenipotenţiar, unul din documentele cartografice cele mai interesante privitoare la oraşul nostru: un plan desemnat de mână în cerneală neagră şi în acvarelă, reprezentând întreg oraşul Bucu- reşti cuprins între Obor, biserica Mavrogheni şi Mănăstirea Văcăreşti, plan inedit până azi, alcătuit de un ofiţer inferior din armata austriacă de ocupaţie a Ţârei Româneşti între anii 1788 — 1791: locotenentul Ernst. Răposatul N. Docan, în oferta făcută Primăriei Municipiului x) Reproduceri ale acestui plan aflăm în Revista Romana, 1861, pp. 356-7, purtând legendă cu text român. Reprodus în tocmai în mai mic în IONNESCU- GION, Istoria Bucureştilor, 1899 Ia <1 Socec», p. 317, însă cu data gre- şită 1775. (V. originalul planului Sulzer la Muzeul Municipal al oraşului Bucureşti.) PLANURI INEDITE AXE BUCUREŞTILOR 573 Bucureşti la 23 Martie 1932, dă lămuriri precise asupra planului, motivelor ridicării şi a autorului lui. Din statele personale ale ofiţerilor austriaci, păstrate în arhiva de război vieneză, s’a putut stabili că în campania din 1788—1791, în regimentul Oiosz, adică în regimentul de infanterie No. 51, un singur ofiţer este aflat cu numele de Ernst şi anume Ferdinand Ernst. Biografia scurtă a acestuia este următoarea 2 3): Născut la Semlin la 25 Septembrie 1766, a intrat ca praporcic în regimentul Orosz la 10 Noembiie 1787, iar la 1 Iunie 1788 a fost înaintat subloco- tenent. La 1 Martie 1791 este înaintat locotenent în acelaşi regiment şi tot atunci ataşat la Statul Major. In 1794 era căpitan şi trecând prin celelalte grade militare este înaintat colonel în 1807, fiind în acelaşi timp numit director al suszisei arhive de război. Acolo a func- ţionat în această calitate până la 1836, când este înaintat general de brigadă şi totodată trecut la pensie. Ajuns la adânci bătrâneţi, se stinge din viaţă la 13 Iunie 1855, la Unter St. Veit lângă Viena. Planul acestui cartograf austriac poartă data de 1791, şi a fost executat din ordinul principelui Frederic Iosif de Coburg-Saalfeld, comandantul suprem al trupelor austriace, în campania dintre anii 1788—1791. In toamna anului 1932, în urma unor informaţiuni aflate de altfel chiar într’o lucrare a răposatului Docan8), Muzeul Municipal al oraşului Bucureşti, adresându-se Aihivelor de război din Viena, a aflat că, în diferitele cartoane ale acesteia, se aflau pe lângă cele două planuri pomenite de Docan 4) şi cel al lui Ernst 5) şi alte planuri ale oraşului Bucureşti, Pi intre acestea se afla şi un plan de dimen- siuni mari, desemnat de locotenentul F. B. Purcel, inginer austriac 6 *). Din cercetările făcute pentru a afla lămuriri biografice asupra 2) IOHANN SVOBODA, Monografia asupra Academiei militare dela Viena, Neustadt, publicată la Viena la 1894, în 8-0, p. 174. 3) Vezi Memoriu asupra lucrărilor cartografice privitoare la războiul din 1787 - 1791, în Anal. Acad. Rom., Seria II, Tom. XXXIV, Memoriile Secţ. Ist., ed. 1913. 4) V. o. c., p. 71. Se află în copie fotografică, în colori, la Muzeul Muni- cipal al oraşului Bucureşti. 5) V. o. c., p. 73. Docan aminteşte că o schiţă necompletă a fost dăruită de Ernst, Arhivei de Război din Viena. Chiar planul achiziţionat de Mu- zeul Bucureştilor este doar o schiţă fără legendă. 6) Titlul acestui plan, nemenţionat de Docan în lucrarea sa, este în traducere românească: «Plan al capitalei şi al oraşului de reşedinţă Bucureşti din Valahia mare, care a fost luată în stăpânire la 9 Noembrie 1789, de tru- pele imperiale şi regale austriace, de sub comanda Alteţii Sale Mareşalului Principe de Saxa-Coburg ». Sub legenda din dreapta se află şi numele carto- grafului: « F. B. Purcel, Oberlieut. et Ing. ». 574 BEVISTA FUNDAXULOE EEGALE acestui cartograf Purcel, am putut afla 7) că numele său adevărat este Ftanz B. Baron Purcel şi nu Parcel, născut la Arad - poate chiar ro- mân transilvănean - la 1765. Intrat în Academia de ingineri («In* genieur-Akademie») din Viena la 15 Ianuarie 1777, este numit cadet în arma geniului («Ingenieur's-Koips ») la 14 Aprilie 1782, iar în 1789 este locotenent-inginer, fiind înaintat căpitan în 1796. In urmă este ataşat la St2tul major al cartierului general (« G«.neral- quartiermeisterstab») fiind înaintat maior la 1799. El se stinge din viaţă cu gradul de locotenent-colonel în 1808, la 13 Martie. Un studiu amănunţit al planului locotenentului Einst din 1791 a fost alcătuit de mine încă din vara anului 1932, bazat pe afirmaţia precisă a răposatului Nicolae Docan 8) că legenda, care va fi existat cândva, era pieidută pe vecie. Mă străduisem a identifica pe baza documentelor cartografice mai recente, în special planul maiorului Baron Rudolf de Borroczyn din 1852, şi a informaţiilor documentare ale vremii - toate edificiile bisericeşti şi civile însemnate cu cifre roşii şi negre - uneori şi li- tere minuscule negre - din planul locotenentului Einst, căutând a distinge acele numere, care din greşala cartografului fuseseră tre- cute de două ori - uneori şi de trei ori. Lucrarea aceasta era tocmai gata de tipar, când pe la începutul lui Noembiie 1932, Muzeul Mu- nicipal al oraşului Bucureşti, primi dela Ai hivele de Război din Viena, informaţia preţioasă a existenţei în colecţiile ei, a planului F. B. Purcel, alături de altele mai recente 9 10). Cu acea ocazie, şi graţie bună- voinţei d-lui Raoul V. Bossy, Consilierul Legaţiei României din Viena, am putut avea legenda planului locotenentului Purcel care va fi scăpat din vedere scrupuloaselor cercetări ale lui Docan. In primăvara anului 1933 am putut să-mi procur şi o fotografie în dimensiunile originalului şi colorată de mână a acestui plan 1B) şi am putut astfel constata că planul achiziţionat de Muzeul Muni- cipal bucureştean diferea cu puţin de acesta, lăsând să se înţeleagă că amândoi cartografii militari austriaci au lucrat concomitent la ri- dicarea topografică a oraşului Bucureşti, poate chiar împreună, deoarece numerotaţia este identică la amândouă planurile. 7) Datoresc aceste informaţii d-lui Raoul V. Bossy, Consilierul Legaţiei Române din Viena. 8) Iată şi textul din memoriul răposatului ministru Docan, Înaintat Pri- măriei Municipiului Bucureşti, la 23 Martie 1932: *Pe planul nostru, 86 din aceste construcţii principale civile sau religioase sunt însemnate cu numere, iar în colţul drept superior al planului s’a destinat un loc pentru înscrierea expli- caţiilor, dar din nenorocire legenda lipseşte şi toate cercetările mele spre a găsi în Kriegsarchiv vreo însemnare privitoare la această legendă, au rămas fără rezultat». 9) Planul Borroczyn din 1852 şi Jung din 1856. 10) Vezi Anexa No. 1 PLANETEI INEDITE AT.B BDCUEEgTILOE 575 Faptul că planul din 1791 al locotenentului Ferdinand Ernst, nu posedă legendă şi că-i lipsesc şi unele numere, existente în celalt, evidenţiază că nu a mai fost încheiat, pentru simplul motiv că, tru- pele austriace retrăgându-se din Principate după 5 Septembrie 1791, necesitatea precizării unor edificii dintr'un oraş străin nu mai avea nici un interes pentru fostele armate de ocupaţiune. Este deci neîndoelnic că aflarea planului locotenentului inginer Frantz Baron Purcel, este poate cea mai importantă descoperire din câte s'au făcut, privitor la istoria cartografică a oraşului nostru, şi putem afirma cu precizie că el este până azi primul plan complet al oraşului Bucureşti, indicând pe lângă cele 91 de biserici - inclusiv mănăstirile Văcăreşti şi Cotroceni - şi întinsele proprietăţi ale celor mai de vază boieri ai vremii. PLANURILE BUCUREŞTILOR AL LUI F. ERNST DIN 1791 ŞI AL LUI F. B. PURCEL DINTRE ANII 1789—1791 Am spus că cel mai vechi document cartografic referitor la Bucureşti este planul lui Fr. I. Sulzer din 1781. Hotarele Bucureştilor din acest plan * 12) sunt aproximativ urmă- toarele : DJa nord-vest spre sud-est, albia Dâmboviţei, al cărei curs până la podul lui M.hai Vodă, venind din sus, este rău reprezentat. La nord, cursul gârlei este înfăţişat puţin mai sus de B serica Sf. Elefterie şi de B-serica Luterană. Hotarul de nord, vag definit, este întretăiat de cele trei mari artere de pe acele vremuri: I) Drumul Bra- şovului, viitorul Pod13) al Mogoşoaei, actuala cale a Victoriei, II) Dru- mul Fierăstrăului, viitoarea cale a Dorobanţilor, azi completată cu strada Alexandru Lahovari, III) Drumul către Fundeni-Afumaţi adică Podul Târgului de afară, actuala cale a Moşilor. Hotarul estic pleca dela Mănăstirea Văcăreşti, din sudul oraşului şi, fără a fi nici el bine definit, continua spre nord aproape paralel cu Podul Târgului de afară, trecând prin mahalalele importante ale vremii: Dobroteasa, Văcăreştii şi Lucaci. Un singur drum este indicat aci ca eşind din oraş : Drumul spre Dudeşti. La sud aveam tot un singur drum, cel spre Măgurele, care trecea pe lângă Biserica Antimului din apro- pierea actualei căi a Rahovei. u) V. mai sus în introducere. 12) V. nota 1. 13) Pentru înţelegerea textului meu, am crezut necesar ca ori de câte ori voi aminti de vechiul nume al uliţelor bucureştene numite «Poduri * în ve- chime, să însemn această denumire cu P, spre diferenţiere de «podurile » de peste gârla Dâmboviţei. 576 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă însă planul Sulzer nu are decât o importanţă cartografică documentară pentru vremurile acelea, atât planul Purcel cât şi cel al lui Ernst au fost alcătuite dintr'un interes militar. / Motivul ridică.ii acestor două planuri - după cum ne spune şi N. Docan în piivinţa planului Ernst vândut Piimăriei Municipiului Bucureşti - a fost necesitatea pe care o aveau trupele austriace de a se orienta într'un oraş străin. De altfel din acele vremuri, afară de unele hărţi generale ca aceea a lui Miiller, editată de Artaria 14 15) şi cea a geografului C. L. Thomas din Frankfurt din anul 178818) şi multe altele, avem harta Raialei Hotinului şi aceea a Moldovei dintre Şiret şi Carpaţi, precum şi aceea a Ţării Româneşti - aceasta din urmă de dimensiuni gigantice : 8 m. x 4 1/2 m. - care se află azi în posesia Academiei Române16). In ceea ce priveşte capitala principatului muntean, se înţelege că Statul Major german voia să cunoască arterele de comunicaţie şi le- găturile lor, precum şi construcţiile solide mai încăpătoare, pentru adăpostul autorităţilor şi al trupelor, întrebuinţate contra vreunui eventual atac din partea Turcilor, retraşi la Giurgiu. Planurile E nst şi Purcel sunt amândouă orientate cu nordul la sud, lucru explicabil, luând seamă că trupele austriace au intrat în capitala Ţării Româneşti prin actuala şosea Kisseleff; de aceea orientarea lor era mult mai uşoară în acest chip. O atenţie deosebită a fost dată bisericilor de către autorii planu- rilor. D ntre aceste edificii, multe erau înconjurate cu ziduri şi chilii. Toate acestea sunt însemnate, în amândouă planurile, cu numere în cerneală roşie. Alte edificii, cele civile mai importante, case boie- reşti mai mari, care vor fi atras atenţia cartografilor austriaci, au fost distinse cu numere în cerneală neagră, iar hanurile cu litere negre. M joritate din aceste numere şi litere negre lipsesc însă în planul lui Ernst şi pe această constatare se bazează aserţiunea noastră că locotenentul Ernst nu a avut vreme să-şi isprăvească opera, tru- pele austriace retrăgându-se din Principatele noastre. In privinţa aşezării topografice a străzilor, şi mai ales a detaliilor care le însoţesc, planul Purcel este superior celui al lui Ernst. In rândurile ce urmează am căutat să identific mai întâi numerele în- semnate cu cerneală roşie, care în majoritate concordă în amândouă planurile ; pe semne, locotenentul Ferdinand Ernst17) şi locotenentul Purcel au lucrat împreună. u) V. colecţia de hărţi a Muzeului Municipal Bucureşti No. 1325. 15) V. idem., No. 1593. 18) Obţinută pe la 1910—12 de N. Docan dela Arhivele de Război din Viena pentru Academia Română, unde se află şi azi încă în secţia stampelor. 17) Traducerea titlului planului locotenentului Ferd. Ernst este urmă- toarea : «Plan al capitalei şi reşedinţei de scaun a Ţării Româneşti, Bucureşti». PL A X. i ni^ifir clanpf'Hnf/ CO^tmff d>u.hlin.uAt.. in tftr ifir/na ^ \ ukmhuf. n'thhi {/tu a6* C^cvttnfar .iy$ll,\TH e/tntn ^haijjtir/iclitn .'hcnlt^itfttn Ctttîruthistfun ffcrttppiu. iimttr Crmamtfr *ti ■ nn ^fanfiiunthr (fu tfţ/t/mur.rtfutfj .^t-iiizen *rn 2/rî.nn Crfui(j.m q< itcfiniim nrn/*. —.... — -ţ, .. * ViWiA/ vrw fŞ(T -hlt/itim* PT.ANUItl INEDITE ALE BUCUIIESTILOR 577 Apoi urmează identificarea numerelor trecute cu cerneală neagră, din care unele lipsesc la Ernst şi în fine hanurile care nu sunt men- ţionate la acesta din urmă. Pe de altă parte, legenda planului Purcel fiind scrisă după orto- grafia germană, adesea este ininteligibilă şi cere o punere la punct. Din capul locului voi mai adăoga că sunt erori de identificare, mai ales în ceea ce priveşte unele lăcaşuri bisericeşti, fapt menţionat de mine în identificarea fiecărui edificiu. Numerotaţia, aşa cum urmează, este după planul Purcel, coro- borată cu aceea din planul Ernst. IDENTIFICAREA NUMERELOR ROŞII, i. MIHAY WODA. Biserica Mihai-Vodă cu chiliile ei înconjurătoare, ridicată de Mihai Vodă Viteazul, în timpul domniei lui, pe semne pe locul unde ar fi trebuit să fie decapitat, din ordinul lui Alexandru Vcdă Bcgdan, în 1593 . In fostele ei chilii, azi renovate, se adăpostesc Aihivele Sta- tului. Această biserică nu trebue confundată cu aceea din apropiere, cunoscută cu numele de Biserica Albă din Postăvari* 18 19), In planul Ernst această biserică este desemnată, dar îi lipseşte numărul de ordine. 2. GORGAN. Biserica Sf. Ilie din Gorgani de azi, din mica stradă de peste drum de Liceul Lazăr. Fostă, pe vremea alcătuirii planurilor noastre, în marginea estică a mahalalei Podului de Pământ, acest lăcaş bisericesc fusese ridicat încă în cursul veacului al XVII-lea, fiind închinat de Şerban Cantacuzino în timpul domniei sale (1679—1688), metoh al mănăstirii sale dela Cotrocenilfl). 3. LIVEDEA GOSPOD. Biserica livezii domneşti de dincolo de fostul lac al lui Dura Ne- guţătorul - Cişmigiul de azi. Fusese ridicată «din temelie # - aser- In marginea dreaptă de jos a planului este următorul text 3n limba germană: întocmit şi desemnat de locot. Ernst din regimentul Orosz. 1791. Dimen- siunile originalului sunt: 84 x 108 cm. In privinţa carierei militare a autorului acestui plan, v. mai sus In intro- ducere. 18) V. pt. aceasta mai departe. 19) V. IONNESCU-GION, o. c., p. 196; v. IORGA, Inscripţiile din bi- sericile României, p. 298 unde este greşit numită Sf. Nicolae Gorgani. 578 BEVISTA. FUNDATIH.OIt BEQALB ţiune care nu este întotdeauna justă - de un oarecare Constantin Co- jocarul împreună cu alţi mahalagii, la 1785, şi avea pe acele vremuri ch Iii înconjurătoare, azi dărâmate. Astăzi ne este cunoscută sub nu- mele de bise i.a Sf. Constantin M). In planul Ernst un număr 3 roşu se referă la paraclisul Brâncovenesc din fosta mahala a Scorţarului sau a Sfântului Spiiidon, cunoscută pe acele vremuri şi sub numele de mahalaua Şuban Vodă. Paraclisul acesta se afla lângă fostele case B âncoveneşti, pe locul actualelor fundaţii ale Senatului21). 4. LEFTER. B’serica Sf. Elefterie de azi. Ridicată - nu după cum afirmă Ion- nescu-Gion 22) la 1748 - ci în timpul domniei lui Mihai Racoviţă Voevod, între anii 1741—174423 *) ; ctitorul ei fondator pare a fi Con- stantin Maxim Cupeţul, care o înalţă în apropierea morilor Mitro- poliei - morile Vlădichii - într'o insulă, lângă o pădure seculară, de pe malurile şîi puir.de ale Dâmboviţei 21). La anul 1782, se găsea sub îngrijirea marelui Vistier Nicolae Brâncoveanu, care avea proprie- tăţi în ap“opierea bisericii. La 1789—1791 avea un han înconjurător, dispărut încă înainte de 1852, precum şi grădină de proporţii destul de întinse, din vecinătatea imediată a bisericii. In planul Borroczyn d la 1852, această grădină nu mai exista. Biserica a fost reparată la 18672S). 5. PODU DE PUMUND. B'serica Podului de Pământ, cunoscută azi sub numele de Sf. Ştefan sau Cuibul cu Barză, dela extremitatea actualei străzi Ştirbei- Vodă. Pe locul actualei biserici, inexistentă la data alcătuirii planu- rilor noastre, se afla un alt edificiu religios, despre care nu avem nici o mărturie documentară precisă. Cred totuşi că aci se va fi aflat acea biserică a Anastasiei Cantacuzino, de care pomeneşte un act *») V. IONNESCU-GION, o. c., p. 183; v. PREOT MARIN DUMI- TRESCU, Istoricul a SO de biserici din România, voi. II, ed. 190a, p. 134; v. IORGA, o. c., fasc. I, p. 298, No. XXXIV/735. *’) Pentru identificarea proprietăţilor din această mahala, importantul material documentar pentru istoria centrului Bucureştean va face obiectul unui viitor studiu al meu : Schiţe de plan ale centrului Bucureştilor la înce- putul veacului al XlX-lea. 22) V. o. c., p. 187. 23) V. IORGA, o. c., fasc. II, p. 317, No. XLII/766. **) V. PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. III, ed. 1907, PP. 6&—69. •*) V. ibid. PLANTEI INEDITE ALB BUCUEPfTTILOB 579 inedit din 1766 26). Actualul lăcaş bisericesc a fost ridicat din temelie pe la începutul veacului al XlX-lea, de Clucerul Dona, împreună cu soţia sa Zarrf'ra, care o înzestrează cu o moşioară din judeţul Ilfov: Belciugovul 27). Ctitoria acestora, 28) înconjurată cu ziduri, ridicată pe locul altui lăcaş mai vechi, al cărui fondator nu ne este cunoscut, a fost reparată în anii 1853 Şi 1877. 6. ISWOR. ' Biserica Izvor, de pe actuala stradă cu acelaşi nume, nu se afla, între anii alcătuiiii planurilor noastre, pe locul bisericii de azi cu acest nume, ci mai departe, pe terenul proprietate a Societăţii de Tir. Va fi fost dărâmată puţin după anul 1791, căci actuala biserică Izvor, care se află lângă fabrica de bere Oppler, este ridicată de nişte ne- gustori în timpul domniei lui Alexandru Constantin Moruzi Voevod şi a păstoriei lui Dosithei Filitti 29), deci între anii 1793—1796, prin urmare după ce planurile noastre fusese alcătuite. In planul Ernst, *8) Se află la Arhivele Statului, Ccmd. Mitropoliei Bucureşti No. 6, fila 288, relativ la moşia Sărăţiei, fiindu-mi comunicat de d. Const. Sărăţeanu. In vedere că azi originalul act este evacuat la Moscova dau mai jos documentul m extenso: ' « Adecă eu jupâneasa Anastasia soţia răposatului dumnealui Şerban Can- t tacuzino adeverez cu acest credincios zapis al mieu la prea cinstita mâna s prea sfinţiei sale părintelui Mitropolitul ţărei Kir Grigorie şi la sfânta Mi- 8 tropolie precum să se ştie că 2tn dat danie 90 de stânj. din moşia Sărăţiei > din sud Buzău care moşie-mi este dată prin diiată mie de dumnealui răpo- 8 satul soţul mieu Şerban Cantacuzino şi prin carte iscălită de dumnealor 8 boiari, rudele răposatului bărbatului mieu ; şi această danie este dată ca să 8 mi se scutească doi preoţi de bir şi de toate cheltuelilc ca sa poată purta grijă s bisericii ce o am în mahalaoa Podului de Pământ, şi cu cele ce voi mai lăsa i sfintei biserici pe foaia iscălită de preaosfinţiia sa părintele Mitropolit şi să »aibă preoţii purtare de grijă de sfânta biserică de toate ce am lăsat şi dim- 8 prejur; şi pentru mai adevărată credinţă am iscălit mai jos ca să se crează, 8 dimpreună şi cu alte cinstite şi vrednice mărturii 8. Veleat 1766. (ss) Nastasia, jupâneasa răpos. dumnealui Şerban Cantacuzino, adeverez. Această Anastasia Cantacuzino era fiica lui Angheli Căpitanul şi fusese soţia lui Şerban, fiul lui Constantin Cantacuzino, din si«?aua scoboritoare a lui Drăghici, marele Spătar. 27) V. Aşez. Brăncoveneşti: Belciugul, doc. 46, comunicat de d. N. Boi- cescu din fişele inedite ale răposatului general P. V. Năsturel. 2S) Greşeşte părintele Dumitrescu când afirmă că biserica fusese ridicată la 1760 de Dona Clucerul, întrucât acest boier a trăit în prima jumătate a vea- cului al XlX-lea, fiind îngropat la 1830 în interiorul bisericii (v. IORGA, o. c., jasc. 1, p. 290, No. XXV/710). a9) V. PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. IV, ed. 1915, p. 98; lipseşte la IONNESCU-GION, o. c., în lista bisericilor bucureştene. 580 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu toate că edificiul religios este însemnat pe acelaşi loc ca la Purcel totuşi îi lipseşte număiul de ordine. 7. MANY PRUTAR. Biserica Manea Brutarii de azi, ridicată din temelie de lemn, la 1777, de trei negustori din această mahala, cunoscută cu numele de a lui Popa Radu : Gheorghe, Ioan şi Manea. In piatră - mai bine zis, în zid - biseiica a fost înălţată abia peste zece ani, la 1787, în timpul domniei lui Nicolae Vodă Mavrcgheni. Biseiica a fost cu- noscută sub numele de aceea din mahalaua Popii Radu, pe semne după primul ei slujitor. Piimul hram a fost al Sfântului Nicolae, căruia îi fură adăogate ulterior, în timpul domniei lui Mavrogheni, şi hramurile : Sf. Gheorghe şi al Născătoarei de Dumnezeu Fe- cioara Maria. In curtea bisericii se află încă şi azi crucea lui Ma- nea Vătaful, acela care a înzestrat lăcaşul bisericesc şi dela care acesta îşi ţine numele zo). 8. SV. MĂRIE. Sfânta Mărie, nume sub care era cunoscută actuala biserică a Schitului Măgureanu, dela nord de Cişmigiu. Ridicată din temelie de Constantin Văcărescul, marele Lcgcfăt, la 175630 31 32 *), actualul lăcaş bisericesc, renovat de vreo trei decenii, datează din 1881. Cu ocazia acelor aşa-zise reparaţiuni, s'au distrus cu totul chipurile ctitorilor 82). încă şi azi hramul bisericii este Vcvedenia Maicii Demnului, de unde şi numele de Sfânta Mărie, pomenit în legenda planului Purcel. In apropierea acestei biserici, puţin mai la nord, avem încă şi azi, ve- chea biserică Popa-Tatu, cunoscută sub numele de biserica dela Fân- tâna Boului, lăcaş care nu este însemnat cu nici un număr, nici la Purcel, nici la Ernst, cu toate că era în fiinţă, încă mult înainte de alcătuirea planurilor lor8a). 9. DIMI TABAKU. Biserica lui Dima Tabacu, azi biserica Sf. Nicolae Tabacu din calea Victoriei, peste drum de Academia Română. A fost ridicată de un 30) V. IONNESCU-GION, o. e., p. 199; v. IORGA, o. c., fose. II, pp. 318—319,. No. XLIV/7; v. PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. III, p. 65. 31) Greşală la IONNESCU-GION (o. c., p. 215) care socoteşte ca an de fondare: 1764; v. şi PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. II, ed. 1902, pp. 103—107; v. IORGA, o. c. fasc. I, p. 207 No. XXXIII/732. 32) V. Albumul familiei Cantacuzino de Gheorghe Gr. Cantacuzino, ed. «Minerva», 1902, pp. IV-V. **) Biserica Fântâna-Boului fusese zidită de Generalul Mihai Cantacu- zino (v. pt. ea mai departe). PLANUEIINKDDCK ALB BDODBBŞTXLOB 581 Dima Tabacu, încă pe la 1710, de unde şi numele pomenit de Purcel. Refăcută în urmă, a fost cunoscută în cursul veacului trecut, sub numele de biserica Popa-Cozma, dela numele preotului care a slujit în ea şi care o va fi îngrijit M). 10. SV. NICOLAY. Sf. Nicolae, vechiul hram al bisericii cunoscute^atu sub numele de Biserica Albă din calea Victoriei. Un lăcaş bisericesc - pe semne destul de important - exista pe locul actualei biserici, încă înainte de 1790, fiind cunoscut sub numele de Biserica Mahalalei Popei Dârvas, poate chiar o fondaţie a acestui preot, dela care întreaga ma- hala şi-a ţinut multă vreme numele. Aş crede chiar, că această bise- rică, încă pe la 1776, va fi avut numele de Biserica Vişicăi, judecând după cele realatate înîr’un act foarte interesant, care aminteşte de împrejurimile mahalalei Fântânei Boului85). In vechime, biserica avea ca hram numai pe Sfântul N'colae. Pe la începutul veacului al XlX-lea avea chilii înconjurătoare 34 * 36), la care contribuise şi răposatul Iordache Colfescul Stolnicul prin diată. Fiind ruinată de un cu- tremur - pe semne cel dela 1803 - biserica a fost renovată prin îngri- jirea Clucerului Nicolae Trăsnea şi a soţiei acestuia la 1827, pu- nându-i-se şi hramul Sfântului Hie Tesviteanul37 38), de unde şi numele de B.serica Sf. Ilie din Calea Victoriei. O reparaţie radicală i-a fost făcută în 1873, dar chiliile înconjurătoare dispăruse încă cu mult înainte 88). 34) V. PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. II; v. IORGA, o. c., fose. II, p. 351, No. LXXIV unde nu se aminteşte decât de existenţa unui pomelnic dela 1848; v. IONNESCU-GION, o. c., p. 204. Aci însă se face confuzie între trei biserici şi anume : Sf. Nicolae din Tabaci (v. mai departe No. 76 In text), Sf. Nicolae-Tabacu (adică a lui Dima Tabacu) şi Sf. Nicolae din Sârbi , (v. aci mai departe No. 68), căci de aceasta din urmă este vorbă în actul din 1696, cu toate că numită biserica Tabacilor. (Trimeterea lui Ionnescu-Gion la CondiceJe Brâncoveneşti nu mai este controlabilă azi. Sf. Nicolae din Sârbi este singura biserică situată pe uliţa, care vine dela biserica Oltenilor (v. şi mai departe In text la No. 76). V. mai departe identificările mele. 36) La 19 Martie 1802, Dosithei Filitti, Mitropolitul Ungrovlahiei amin- teşte Într’un act adresat epitropilor de pe vremuri ai Bisericii Albe, că răpo- satul Stolnic Iordache Colfescu, proprietarul caselor unde se află azi Palatul Regal din calea Victoriei, lăsase la sfârşitul vieţii sale (el moare In 1802) prin diată, ca să se facă vreo câteva chilii de acei epitropi (v. Arh. St. Mitropolia, netreb. pach. 1, doc. 1; în regest în fişele inedite ale răposatului general P. V. Năsturel comunicate mie de d. N. Boicescu). 37) V. IONNESCU-GION, o. c., p. 196; pt. inscripţia pisaniei celei noi care se află încă actualmente v. IORGA, o. c.,fasc. II, p. 362, No. LXXVI/901. 38) Un număr 10 se află în planul Erast trecut la biserica fără chilii, încon- 58a REVISTA FUNDAŢIILOR RBGALB ii. FILARET. Biserica azi dispărută, cunoscută încă în cursul veacului trecut sub numele de Livedea Văcărescului sau 40 de mucenici, după hramul ei. încă de prin anul 1766 39), Mihai Cantacuzino, vel Vistier pe acele vremuri, viitor Ban şi general rusesc în urmă, personaj cunoscut şi sub numele de Genealogistul, cu râvnă către cele bisericeşti, după pilda strămoşilor săi40), începuse a cumpăra terenuri învecinate celor de zestre ale răposatei sale soţii, scoborîtoare a boierilcr Văcăreşti41). Biserica aceasta a fost deci întemeiată înainte de 1768 42 43). M-hai Can- tacuzino, părtaş al politicei ruseşti, emigrase după pacea dela Ku- ciuk Kainardji (1774) în Rusia. Actul de fondaţie poartă data de 1775, luna Septembrie, când Mihai Cantacuzino, pe atunci general rus, se reîntorsese în Bucureşti, în vederea regulării averii sale. A- tunci clădi, în curtea acestei ctitorii, şi o şcoală românească pentru copii şi termină pe semne şi biserica, închinând-o metch Episcopiei de Râmnic, Numele dat de Baronul Purcel acestei mănăstiri vine dela fostul Episcop de Râmnic, Filaret, viitorul Mitropolit piimat, din Septembrie 1792 până în Septembrie 1793, când demisionează4l). Biserica şi şcoala au funcţionat până la 1848. Lăsate de atunci în pă- răsire, toate s'au ruinat, cu trecerea anilor, iar la 1866 chiliile şi încă- perile fostei şcoale fiind numai ziduri goale, au fost dărâmate odată cu biserica, plantându-se grădina, care mai aminteşte azi numele doar de Episcopie, fără însă a se specifica derprecare este vorbă. Curând după aceasta, a fost ridicată pe locul [bisericii o coloană, mutată în jurâtoare, care se afla chiar pe locul actualei biserici Sf. Ionică sau Sf. Ioan Moldoveni. Este însă o greşală de numerotaţie, de oare ce în planul Purcel o avem însemnată (v. mai departe No. 16). 88) Cunoaştem un act din 21 August 1766 (v. Arh. St. Episc. Râmnic, pach. 9, doc. 6 în regest la generalul P. V. Năsturel) care ne spune că Ioana cu fiica ei Păuna şi cu nepoata sa Zamfira şi nepotul Panait vând pe 160 de taleri lui Mihai Cantacuzino vel Vistier o casă pe Podul Mogoşoaei cu locul ei lângă biserica ce o face dumnealui. 40) Fundaţii religioase în Bucureşti au făcut Mihai Spătarul Cantacuzino, cât şi fratele său Şerban Vodă, apoi Şerban Vornicul nepotul lor, şi în urmă Pârvul Banul, fratele Generalului Mihai, pentru a nu mai releva pe cei care au înzestrat din averea lor, multe alte lăcaşuri bisericeşti (v. I. C, FILITTI, Arhiva Gheorghe Gr. Cantacuzino, ed. 1919, pp. XXXI-XXXIV). 41) Ilinca, fiica lui Constantin Logofătul Văcărescu, stinsă din viaţă încă din anul 1763 4a) Şi IONNESCU-GION, 0. c„ p. 223 şi PR. DUMITRESCU, 0. c„ voi. IV, pp. 117—118 ne dau acest an ca cel a fondării bisericii. 43) Ca Mitropolit este cunoscutul Filaret al II-lea de Mire, fost Episcop de Râmnic din Martie 1780 până în Octombrie 1792. (v, IORGA, Istoria bi- sericii române şi a vieţei religioase a Românilor, ed. 1909, voi. II, pp. 330, 333 şi indice p. 404). PLANTJKI INEDITE A LE BUCUEESTILOIt 583 urmă în timpul primariatului lui Pache Protopopescu - pela 1888 - pe bulevardul Carol I cu ocazia creării acestei aitere cenirale a ora- şului44 *). Pe acest loc se ridică azi Palatul Ateneului Rcmân, însă gră- dina şi străzile mărginaşe mai păstrează, - Dimnezeu ştie până cân,d - numele doar al Episcopiei, fostă cândva proprietară. 12. KRETSULESK. Biserica Creţulescu, fundaţia religioasă a marelui Lcgofăt Ior- dache Creţulescu şi a Domniţei Safta, fiica lui Vcdă Biânccveanu clădită între anii 1720—1722, pe locurile dăruite de Vcdă Mavro- cordat ctitorului 46). 13. BRESUANA. Biserica Brezoianu sau a lui Popa Stoica. Cu toate că, atât în planul Purcel, cât şi în cel al lui Ernst, nici acest lăcaş bisericesc nu este reprezentat în forma unei biserici, totuşi de aceasta este vcrbă, pre- cum ne-o mărturiseşte numele cam sâilciat aflat la Purcel. De alt- fel biserica era în fiinţă încă dela 1710 46). Numele mai vechi de Popa Stoica îi va fi venit dela primul ei slujitor, căci în mijlocul veacului al XVIII-lea aci se întindeau proprietăţile Vistierului Fiera Bre- zoianu, dela care-şi mai păstrează încă până azi numele şi biserica şi strada din marginea estică a Cişmigiului. 14. STIRSCHAR. Mica biserică - zisă încă şi azi Stejar - din spatele actualului palat Regal, având hramul Sfântului Mina, ridicată în vechea mahala a Stejarului 47) între lunile Iulie-Septembrie 1743 de Tănase Căpitanul 44) Coloana fusese aşezată pe locul actualei statui a lui C. A. Rosetti. şi mutată de aci cu ocazia ridicării acestei statui fiind dusă pe Bulevardul Ma- ria, unde se afla la 1915. “)V. PREOT DUMITRESCU, o. c., voi. II, ed. 1903, pp. 108—114; v. PREOT GRIGORE MUŞCELEANU, Calendarul antic pe anul 1862 pp. 38—40; v. IONNESCU-GION, o. c., pp. 183—184; v. publicaţia Ca- sei Bisericei s « 7 Biserici cu averea lor proprie * ed. Gobl, 1904, pp. 190—aoi. Terenurile dăruite lui Iordache Creţulescu se întindeau dela actualul Pasaj Român până la grădina cea mică a Palatului Regal de azi, de lângă str. Sfântul Ionică. 46) V. IONNESCU-GION, o. c., p. 310 ; v. IORGA, Inscripţii..., fose. I, pp. 393—294, No, XXIX/733 unde din inscripţia pisaniei aflăm leatul acesta, pe când PREOTUL DUMITRESCU o. c., voi. II, pp. 143—146 ne indică anul 1701. 47) Cunoaştem un act din 1 Octombrie 1753, care pomeneşte de existenţa acestei mahalale, (v. Arh. Stat. Bradul, pach. 7, doc. 37 în fişele răposatului general P. V. Năsturel). 584 EliVISTA l'UNDATIILOIl IUSGAUB în timpul domniei lui Mihai Vodă Racoviţă, pe locul alteia mai vechi, din 1717 48 49), de care nu am putut afla nici o mărturie documentară. Aşa cum se află azi, biserica a fost renovată prin îngrijirea Regelui Carol I, la 1894. 15. EVANGELISCHE KIRCHE. B'serica Evangelică sau Luterană din strada de azi cu acest nume **). Anul fondării ei nu ne este ştiut, însă comunitatea evangelică era cu- noscută în Bucureşti încă de pe la sfârşitul anului 1730, pe când era pieot M chael SJiuster. Istoricul Sulzer 50 * 2) aminteşte de biserica aceasta din mahalaua Fântânei Boului 61) şi care nu trebue confun- dată cu b'serica Sf. Iosif, actuala catedrală catolică, ce se află şi ea în aceiaşi fostă mahala, însă care este de construcţie mult mai nouă, de prin anii 1893—1895. 16. MOLDOVENY, Biserica Sf. Ioan-Moldoveni sau Sf. Ionică, din jos de biserica Creţulescu. Vechea inscripţie de deasupra uşii de intrare a actualei biserici aminteşte de anul ridicării ei «din temelie » - ceea ce nici aci nu este exact - de către Dimitrie Dărăscul, mare Medelnicer la 1795 B2J, deci cu patru ani după alcătuirea planurilor noastre. Va fi exLtat de sigur, înainte de 1791, o mică biserică - poate chiar pă- răsită şi în stare de completă ruină la acest an - paraclis cine ştie al cărui neam de boieri sau de boiernaşi din această mahala - care, dă- râmată până la pământ, va fi fost făcută de iznoavă de cel al cărui nume este pomenit azi în pisanie. Actualul lăcaş a fost şi el renovat în cursul veacului nostru, iar azi se apelează la caritatea publică pentru a-1 scăpa dela pieire. 17. SERENDAR. Cert că încă înainte de suirea în scaunul Ţării Româneşti a lui 48) V. PREOT DUMITRESCU, o. c„ voi. IV, ed. 1915, pp. 6 —66; v. IONNESCU-GION, o, c,, p. 221; v, IORGA, o, c,, fasc. II, pp. 337, No, LXV/848. 49) V. WILIBALD ŞTEFAN TEUTSCHLAENDER, Geschichte der Evangelischen Gemeinde in Riimănien mit besonderer Berilcksichtigang des Deutsch- tums, ed. Leipzig, Hesse & Becker, 1891. f0) V. o. c., tom. I, paragraf 300. rl) Mahala dela care actuala str. G-ral Berthelot, fostă str. Fântânei, îşi ţinea numele până după război. S2) V. IONNESCU-GION, o. c., p. 198; v. IORGA, o. c„ fasc. I, p. 294, No. XXX/723; v. PR. DUMITRESCU, o. c„ voi. III, ed. 1907, p. 65. PLANURI LNKDITK ALE BUCUREŞTILOR 5S5 Matei Vodă Basarab (1632) a existat pe aceste locuri o mănăstire ce purta numele acesta 53). De altfel încă din timpul domniei lui Mi- hai Vodă Viteazul, acest Domn înzestrează mănăstirea cu moşia GIu- leşti 54). Pe locul acesteia se va fi ridicat în cursul veacului anterior ctitoria de lemn a boierilor de viţă domnească a Cocorăştilor, cunoscută sub numele de biserica Coconilor. La 1654, Matei Basarab reclădeşte biserica şi-şi leagă numele de această fundaţie religioasă bucureşteană - atribuită ca a patruzecea a sa fondaţ'e religioasă. Se atribue şi acestui Voevod de a fi dat numele de Săiindar acestui lăcaş de rugă, ceea ce nu este exact, după cum atestă documentul din 20 Mai 1634 56); în toate cazurile, acest Domn pune hramul Adoi mirii Maicii Dem- nului. Clădirea ruinată de vremi a fost refăcută la 1802, din râvna mai multor familii boiereşti. Acest edificiu religios, care în decursul veacului trecut şi-a avut însemnătatea sa, căci toate slujbele reli- gioase mai importante : nunţi, înmormântări, ceremoniale, etc. aci se oficiau, fusese chiar necropola familiei Ghica 66), care se cota cti- toră. A fost dărâmat pe la sfârşitul veacului scurs, între anii 1894—96 * 20 B3) V. Arh. Stat. Câmpulung, pach. 4, netreb. doc. 12 cu data de 1634 Mai 20 al lui Dumitru Judeţul cu 12 pârgari din oraş din Bucureşti, către Stan- ciu Vătah, jupânesei lui Manei şi coconilor lor Preda şi Dumitrache, pentru a le fi lor două locuri de casă lângă Mănăstirea Sărindarul, lângă uliţa din jos de Mănăstire alăturea cu podul de in sas. Actul vorbeşte că aceste stăpâniri au fost de mai înainte vreme ale acestora, fără a se pomeni de biserica Coconilor. (Acest act mi-a fost comunicat de d. N. Boicescu din fişele inedite ale răpo- satului general P. V. Năsturel). « Uliţa din jos de mănăstire * va fi fost uliţa Brezoianului de mai târziu, numită încă şi azi aşa, iar «Podul de in sus • va fi fost o uliţă ce va fi eşit pe aceste locuri ducând la intrarea în biserica de pe acele vremuri. Bt) V. ION BREZOIANU, Mănăstirile inkiruxte şi kălugării greci, ed. 1865, p. 8. BB) V. nota 53. B6) Aci fusese înmormântaţi afară de Grigore Ghica Vodă, domnul Mun- teniei {1822 - 1829) şi părintele său, marele Ban Dumitrache (1808), şi alţi membri ai familiei acesteia : 1. IANCU, fiul lui Scarlat Banul Ghica ( 1838); 2. ANASTASIA GHICA născută Catargi, soţia lui lancu Cămăraşul ( 1838); 3. MIHAIL GHICA BANUL ( 1850); 4. CONST. DIM. GHICA ( 1850); 5. MATEI GHICA, fiul lui Mihail Banul ( 1853); 6. ALECU GHICA MARE LOGOFĂT ( 1855); 7. IOAN NICOLAE SCARLAT GHICA. ( 1859); 8. DUMITRU RALET VORNICUL, rudă cu Ghiculeştii (1859). Mai îşi aveau aici locul de odihnă IOAN COCORĂSCU ( 1847) şi SMA- RANDA, soţia sa, născută CANTACUZINO ( 1858), CONSTANTIN ZEFCARI, altă rudă Ghiculească (1863), cât şi membrii familiei MORUZI. Cu ocazia dărâmării bisericii, deshumându-se trupurile Ghiculeştilor astrucate aci, mormintele lor au fost aduse la biserica dela Ghiculeasa de lângă Colentina. (V. Acad. Rom., Ms. 2409, dosar No. 58 al Mitropoliei Bucureşti pe 1880: Inscripţiile bisericilor de Ghenadie Enăceana, fila 35.) 586 &ZVT5TA FC7NDAXEC00B BEQALB după ce atât chiliile înconjurătoare cât şi hanul căzuse în ruină cu mult mai înainte 67). 18. SV. IOÂN. Biserica Sfântului loan cel Mare, numită Sf. Ioan Predetici, adică făcătorul de minuni, vechea fcndaţie a lui Andrcnie Vistierul, socrul Banului Preda Buzescu, la sfâ şitul veacului al XVI-lea. In cursul veacului al XVII-lea o întâlnim şi cu numele de Sf. Ion Crăstitel, adică Sf. Ioan Botezătorul68). Fusese închinată la mănăstirea Sf. Iîie din satul Ziţa (Rumelis) încă înainte de domnia lui Duca Vodă (1674 iarna-Noembrie 167869)). Năruită încă înainte de înscăunarea Brân- coveanului Vodă, ea este reclădită din râvna vechilor bcieri cobcrî- tori din ctitorii primordiali, de Radul Golescul biv vel Comis cu fii- cele sale Zoiţa şi Ancuţa ®°) şi aceasta încă din anul 1703. Ruinată din nou în cursul ultimelor două veacuri, a fost dărâmată definitiv la sfârşitul veacului scurs, iar pe locul ei se ridică azi Palatul Cassci de depuneri şi consemnaţiuni 81). 67) V. şi G. D. FLORESCU, Alaiul de înmormântare al lai Alexandra Ni- colae Suţu Vodă la 20 Ianuarie 1821. 68) V. Documentele Cantacazinilor, ed. IORGA, p. 23. 69) V. Acad. Rom. Ms. 3526 fila 7—8 (Cond. M-rii Sf. Ioan din Bucureşti). Privitor la reclădirea acestui lăcaş bisericesc dau aci, după fişele răpo- satului general P. V. Năsturel, conţinutul actului din 1703 Februarie 15, dată la care pe semne că fusese Începută reclădirea vechii ctitorii a lui Andrei Vistierul. Actul se afla la Arhivele Statului, Sf. Ion, Bucureşti, pach. 17, doc. 2, azi evacuat la Moscova. «Radul Golescul biv vel Comis împreună cu copilele meale Zoiţa (a fost < soţia lui Ştefan Pârşcoveanu) şi Ancuţa (a fost soţia lui Ioan Băleanu) dă » scrisoare sfintei şi dumnezeieştii Mănăstiri Sf. Ion din Bucureşti etc. care « mănăstire mai întâi din temelia ei au fost făcută şi înălţată de strămoşii noştri < Andrei Vist. şi Dumitru Spătar (nu am putut afla rudenia prin ascendenţă < cu aceştia). Deci când au fost acum întâmplându-se mari stricăciuni sf. < M-ri deci Măria Sa fiind cu mare osârdie către Sf. bisearici pus-au făgăduinţă < că mai bună şi frumoasă de cum au fost să o facă, care lucru au şi săvârşit. 1 Şi ştiind Măria Sa că noi sântem din neamul acelor de mai năinte numiţi ctitori, < nu ne-au lăsat ca să ne înstrăinăm, ci din bunătate şi blândeaţele M-Sale ne-au < făcut şi pre noi părtaş la cheltuiala zidirii acestii mănăstiri cu ce am putut. 1 Şi foarte peste puţină vreame s'au întâmplat şi soţului meu (în loc de soţiei « mele) Maricăi (era fiica lui Stoian Comisul zis Florescul şi al Ancuţei Canta- • cuzino, fata marelui Postelnic Constantin) de şi-au dat datoria cea obştească « de au odihnit cu părinţii ei. (Biserica a fost necropolă a neamului boierilor < din Floreşti şi în veacurile următoare). Deci eu socotind că mai mult folos şi < răpaos să aibă sufletele noastre, am închinat sf. M-ri viile noastre dela Vis- « peşti în care sânt 20 de pogoane îngrădite, etc., etc.». 81) Fotografia vechii pisanii se află în colecţiile Comisiunii Monumen- telor Istorice; v. şi VIRGIL DRĂGHICEANU, O ctitorie brăncovenească PLAÎÎUEI HtKDITB ALB BUCUBEŞTILOB 587 19®) SLATER. Biserica Zlătari, cu hanul înconjurător, făcută dintr’un început în lemn de nişte făurari sau zlătari şi de zid de nişte membri ai familiei Cantacuzino63). Tradiţia spune că a fost clădită de acelaşi ctitor al atâtor sfinte lăcaşuri de pe întinsul Ţării Româneşti, de Matei Vodă Basarab. In 1850, fiind în mare ruină, a fost din nou reclădită din temelie de egumenul ei de pe acele vremuri: Calistrat Livis. Ultima restaurare este cu câţiva ani înainte de izbucnirea ulti- mului război mondial; chiliile înconjurătoare dispăruse încă de mai înainte. dispărută, Biserica Sfântului Ion Grecesc din Bucureşti, In Omagia lui N. larga cu ocazia implinirei a 60 de ani, ed. 1932, extras p. 4; v. şi PR. DUMITRESCU, 0. c., voi. IV, p. 120. Pentru date istorice asupra bisericii v. şi IONNESCU- GION, o. c., p. 100 şi G. D. FLORESCU, Alaiul de înmormântare al lui Ale- xandru Nicolae Suţu Voevod la 20 Ianuarie 1821, extras din revista * Urba- nismul» Anul IX, No. 11 - 12 Noembrie, 1932; v. şi Pr. MUŞCELEANU, o. c., p. 100. 6a) In planul Emst se Întâlneşte, afară de acest No. 19, şi un altul, alatun de un No. 20 referindu-se la un edificiu de pe strada Enei de azi, peste drum de biserica Dintr’o Zi de pe str. Academiei, pe locul unde s’a clădit In toamna anului 1931 noua aripă a hotelului Union, colţ cu str. Regală. Aci au fost până la mijlocul veacului trecut casele boierilor Corneşti (v. pt. acestea mai departe No. 19 negru). ®) Inscripţia vechii biserici şi care fusese concepută în 1850 ne este re- dată de preotul Muşceleanu (v. o. c., pp. 98—99) şi reprodusă de preotul Du- mitrescu (v. o. c., pp. 138—139, în Voi. I, ed. 1899). Ea poartă nume de pre- sonaje inexistente precum aflăm şi în alte biserici, ca spre pildă la Curtea Veche (v. mai departe nota 149). Inscripţia cea veche a bisericii Zlătari amintea că vechiul edificiu bisericesc fusese clădit în cinstea mucenicilor Dumitru şi Gheorghe, şi reclădit din nou la 1705 prin ajutorul dumnealui Kir Spătarul Mihai Cantacuzino fiul (?) cel dintâiu (?) al lui Şerban Cantacuzino Vodă şi al soţiei sale Măriei Doamna, care a luat parte la clădirea şi întemeerea acestui sfânt lăcaş în zilele prea sfinţitului Mitropolit Kir Theodosie, care a cârmuit biserica până la 1709 (exact a păstorit până la începutul anului 1708 căci a murit la 27 Ianuarie, v. IORGA, Ist. bisericii române... p. 333). Mai întâi, Mihai Spătarul nu este fiul şi Încă cel dintâi al lui Şerban Vodă, ci fiul al patrulea al marelui Postelnic Constantin, şi deci frate al Voevodului amintit. Admiţând că ar fi fost feciorul lui Şerban Vodă care să fi reclădit biserica, atunci am av a a face cu Gheorghe Beizadea, singurul fecior al acestuia Voevod, or acesta era abia in vârstă de 7 ani la moartea tatălui său, n 1688. Pe semne că Mihai Spătarul, frate şi nu fiu al lui Şerban Vodă, va fi fost cel care se va fi înde- letnicit cu reclădirea lăcaşului acestuia bisericesc, căci ştim că a fost un boier înclinat spre fapte evlavioase. 588 lUSVIfiXA FDNDATUI/Oli oboalk 20.61) MORGURIAN. B'serica Mâgureanuim, care nu trebue confundată cu biserica Schitul Mîgureanului, de care am vorbit mai sus w). Biserica Mă- gureanu a fost ridicată de Vodă Ş.rban Cantacuzino la 1686 64 * 66 * 68 69) şi re- clădită din zid - de piatră, amintea vechia pisanie - de Pârvul Can- tacuzino Vornicul la 1763 87). A dăinuit şi ea până pe la sfârşitul vea- cului trecut, sărăcită şi părăsită, până şi de scoborîtorii neamului cti- toria s:, ale căror proprietăţi din jurul lăcaşului bisericesc se iro- sise M). ai. SV. SPIRITON VEIK. Sfântul Spiridon Vechi**), mica biserică ridicată pe malul stâng al vechii albii a Dîmboviţei, azi dincolo de gârlă, şi rămasă In forma 64) Şi acest număr este trecut de locotenentul Emst In planul său, de trei ori. Unul din aceste numere se referă Ia biserica Sf. Nicolae din Prund (v. No. 29 mai departe in text). “) V. No. 8. 60) V. PR. MUŞCELEANU, o. c., pp. 78—79; V. IONNESCU-GION, o. c., p. 199. ®7) V. Pomelnicul Bisericii Măgureanu la Acad. Rom. Ms. 3445, conţinând 12 file scrise de Florea Dascălul dela biserica Sf. Gheorghe-Vechi. In acest pomelnic aflăm după predoslovie (filele 1—7) pomelnicul Domnilor «celor vechi ştiuţi că s'au luptat pentru ţară a o păzi de vrăjmaşi şi pravoslavnica cre- dinţă de impotrivitori » (fila 8); pomelnicul lui Constantin M. Bălăceanu (exact ar trebui: Pălăceanu) biv vel Serdar (fila 8 verso) ; pomelnicul Vornicului Theodoraki Văcărescu (care locuia peste drum de biserică; v. mai departe In text No. 8 negru), (fila 8 verso); pomelnicul răposaţilor Cantacuzineşti din care se trage şi cel dintâi ctitor Şerban Vodă şi cel de al doilea, Pârvu Vor- nicul (fila 9); pomelnicul lui Theodoraki Baloş vel Vornic (exact: Balş, gi- nerile lui Pârvul Cantacuzino, in urmă mare Ban), (fila 9 verso); pomelnicul răposaţilor soţilor şi a moşilor, strămoşilor şi altor rudenii a ctitorului (fila 10); pomelnicul dumnealui Dumitraşco Racoviţă vel Vornic (fila xi verso); pomelnicul dumnealui Pârvului Cantacuzino vel Vornic (fila 11); pomelnicul dumnealui Vistiiarului Theodoraki Văcărescu (viitorul general), (fila 12); pomelnicul dumnealui Stolnicului Manolache Ralea, leat 1823 (fila 12 verso). 68) Studiul mai amănunţit istoric şi topografic al cartierului cuprins Intre actualele ; Grand Hotel, biserica Zlătari, Tribunal şi dealungul Dâmboviţii până la podul Mihai Vodă face obiectul unei lucrări speciale, in curs de preparare. 69) PR. MUŞCELEANU, o. c., pp. 85—86, care se revoltă contra faptului aflării în inscripţia pisaniei a unui text turcesc. La drept vorbind, sunt câteva rânduri In caractere arabe (v. BREZOIANU, o. c. pp. 57—58 unde anul fon- dării este greşit 1732 ; v. IONNESCU-GION, o. c., p. 217. Pentru inscripţia arabă şi traducerea altui text tot arab v. PREOT VASILE RADU, Mănăstirea Sf. Spiridon şi Patriarhul Silvestru al Antiohiei, în Rev. Istorică Română, voi. III, PI*ANDRI INEDITE ALE BUDUIUOTILOU 589 în care a fost clădită, pe locul altei biserici de lemn, fcndaţie reli- gioasă a familiei bcieiilor Fioreşti din veacul al XVII-lea. Fără turlă şi clopotniţă, actualul lăcaş bisericesc a fost rezidit cu vcia şi chel- tuiala lui Constantin Mavrocordat Vcdă la 1747, prin stăruinţa Pa- triarhului Antiohiei Silvestru, fiind chiar închinată acestei Patriarhii, cu întreaga ei avere din moşia Iklintinul din Ilfov 70). Pe la 1875 mai erau aci doi bătrâni cântăreţi greci: Simion şi Aristide, din ultima rădăcină fanariotă 71). 23. ARCHIMANDR1T. Biserica Arhimandritul, cunoscută azi sub numele de biserica Sfinţilor Apostoli72) din fosta mahala a Dudescului, care nu trebue confundată cu biserica cu acelaşi hram, cunoscută azi sub numele de : biserica Apostol 73). Pe locul actualei biserici Sfinţii Apostoli se ridicase încă în cursul veacului al XVII-lea Mănăstirea Târnovului. Planurile Purcel şi Ernst o menţionează cu chilii înconjurătoare dispărute în piima jumătate a veacului trecut, căci la 1852 nu mai existau 74). Tradiţia aminteşte că vechea mănăstire fusese ridicată tot de Matei Basarab, însă pe locul alteia de lemn. A fost reparată la 1715 de Ştefan Canta- cuzino Vodă, care-i pune hramul Sf nţilor Apostoli Petru şi Pavcl, după ce biserica, cea dintâi de zid, din vremea lui Matei Vcdă Ba- sarab, se năruise. La 1862 era reparată abia de câţiva ani 75), iar în veacul nostru a fost din nou renovată 76). fose. I, ed. 1933, pp* 11—31. Pentru informaţii diverse v. IORGA, o.c., fasc. I, p. 267 No. X/6ai ; H. STAHL, Bucureştii ce se duc, ed. 1910, pp. 41—42 ; v. IORGA, O biserică siriană in Bucureşti, în But. Com. Mon. Ist., 1929, fasc. 61, p. 97; v. şi studiul meu amintit la nota 21. 7°) V. BREZOIANU, o. c. ; v. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. I, P- 75—77- 71) V. PR. DUMITRESCU, o. c. Amintesc aci că numărul 21 ce-1 poartă biserica Sf Spiridon cel vechi In planurile Purcel şi Ernst, este întâlnit în planul Ernst şi la o casă din spatele hanului lui Şerban Vodă (actuala Bancă Naţională) şi care corespunde la Purcel cu No. 21 negru (v. pt. acest loc mai departe la No. 21 negru). 72) V. CONST. BILCIURESCU, Mănăstiri şi biserici din România, ed. 1890, p. 253—253; IONNESCU-GION, o. c., p. 174; BREZOIANU, o. c., pp. 38—40 ; IORGA, o. c., fasc. I, p. 266, No. IX/615 ; PR. DUMITRESCU, o. c., voi. I, pp. 140—141. La 1865 biserica mai purta numele de Arhiman- dritul, care-i venea dela rangul eclasiastic ce-1 va fi purtat unul din egumenii de pevremuri ai bisericii, şi aceasta încă din veacul al XVIII-Iea. 75) V. mai departe No. 72 roşu. 7t) V. planul Borroczyn din acel an. 76) V. PR. MUŞCELEANU, o. c., p. 93. ?e) Pentru detalii topografice şi istorice a se vedea lucrarea mea amintită la nota 21. 5go REVISTA FUNDAŢIILOR KKQALH 23. SV. CATHARINA. Biserica cu hramul Sfintei Ecaterini rj), din fosta încintă a Curţii Domneşti din Dealul Spirei, sau Cui tea Arsă; fostul paraclis al Palatului ridicat aci de către Alexandru Vodă Ipsilanti. Această bise- rică, nu trebue confundată nici cu biserica purtând acelaşi hram şi azi acelaşi nume, dela poalele dealului Mitropoliei şi nici cu biserica numită azi: Biserica Albă din Postăvari, vechea biserică a Jupânesii Caplea, cu hramul Sfântului Nicolae, pe care planul Ernst nu o men- ţionează77 78), cu toate că există încă de pe la 1676 79 *). Maiorul Borroczyn ne mai aminteşte de fosta biserică din incinta Curţii Arse, în anul alcătuirii planului său la 1852. Azi ea nu mai este în fiinţă ®°). 24. SV. SPIRI. Traducerea însemnării date de Purcel acestei biserici în planul său ar fi Sfântul Spirea. Totuşi numele adevărat este : Biserica Spirei, de pe dealul cu acelaşi nume, care poartă acest nume, nu pentrucă hramul ei ar fi Sf. Spiridon, ci pentrucă fondatorul ei este Doctorul Spirea, un medic din Coificato, care a fost chiar înmormântat în interiorul lăcaşului său ctitoricesc la 1765 81), după cum ne atestă lespedea sa mormântală 82 * 84 *). Vechia inscripţie a ridicării edificiului este azi pierdută. Spirea Doftorul o închinase ca metoh Mitropoliei din Bucureşti ^ iar la 1777 sub Alexandru Vodă Ipsilanti, mitro- politul Grigorie o afieroseşte unui călugăr misionar dela mănăstirea Grigoritu dela Sf. Munte AthosM). 77) Această biserică nu mai există azi. 78) V. şi mai departe. 7B) Afirmaţia aceasta ne vine dela PR. MUŞCELEANU, (o. c., p. 104) are ne spune că biserica era veche de 186 de ani la data alcătuirii calendarului său (1862). so) Pentru biserica Sf. Ecaterma, fostă sub numele de: biserica lui Pană Vistierul, v. C. BOBULESCU, Cronica isericii Sfânta Ecaterina, ed. 1927, v. şi mai departe No. 86. 81) PR. MUŞCELEANU, o. c. p. 104; v. IORGA. 0. c. fasc. II, p. 336 No. LXIII/846. *2) Preotul Muşceleanu ne atestă şi pentru această biserică o vechime de 186 de ani la 1862, ceea ce ar corespunde cu anul 1676, evident o greşală precum şi anul 1672 pe care-1 dă ca vechime a acestui edificiu religios. Spi- rea Doftorul nu a trăit decât In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. w) V. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. pp. 77—79. 84) Alte informaţiuni asupra bisericii Spirea aflăm în : VIRGIL DRĂGHI- CEANU, Biserica Spirea Veche, în Bal. Corn. Mon. Ist., anul XVII, fasc. II, pp. 58—64; v. şi V. A. URECHE, Istoria Românilor, voi. II, p. 571 ; v. BU- SUIOCEANU, Un palat domnesc din vremea Fanarioţilor, extras din BnL Com. Mon. Ist., anul XXII, fasc. 61, p. 6 şi nota 1 dela aceeaşi pagină. FLUIDEI INEDETB ALB BUUUKEOTILOtt 591 25. HAD2IDINA. B'serîca de sub Dealul Spirei, cunoscută în cursul veacului al XVIII-lea fie cu numele de Hagi-Dina, fie cu cel de Hagi Dima, evident o stâlcire a numelui ct.toi iţei. Biserica fusese ridicată la 172886), având deja la alcătuirea planurilor noastre chilii mari înconjură- toare şi foarte întinse. Ctitoriţă fusese Monahia Timotiia80), cunoscută pre mirenie ca Hagica Dina, care pune mănăstirii hramul Bunei Vestiri. Pe la începutul veacului trecut era cunoscută sub acelaşi nume, fiind metch al schitului de maici dela Ţigăneşti din judeţul Ilfov 87). Azi poartă numele de Schitul Maicilor. 26. ANTIM. Şi această biserică este înfăţişată în amândouă planurile noastre cu chilii înconjurătoare. A fost clădită pe la 1713 88 *) de Mitropolitul al cărui nume îl poartă, pe locul vechii biserici de lemn a lui Staico Paharnicul M :rişanul pe care scoborîtorii acestuia, nemaiputând-o repara, o dăruiseră Mitropolitului Antim, pentru a fi şi ei ctitori la Greşeşte IONNESCU-GION (o. c., pp. 195—196) când pune ca an al fondării: 1731, căci un document din 13 Noembrie 1728 ne dă următoa- rele precizări: Barbu Merişanu vel Clucer, Împreună cu nepotu-său Radul Brezoianul, soţul unei nepoate a lui Barbu anume Baduţina, fata Maricăi Cluceresei, dă zapis Sfintei Mănăstiri de aici din târg din Bucureşti ce să cinsteaşte sf. praznic Blagoveşteniile care iaste In mahalaoa (lipseşte) şi la mâna sf. sale Maicăi călu- găriţii Timotiia care este ctitora sf. M-ri etc. că lăsând nepoata mea Badeştina la moartea ei 8 pogoane de vie In dealul Boziianilor, foste de zestre ale Maricăi Cluceresii, Întăresc şi ei dania. (v. Arh. St. Schit Ţigăneşti, pach. 24, doc. 3 t comunicat de d. N. Boicescu din fişele inedite ale răposatului general P. V. Năsturel). 88) Arh. St. Schit Ţigăneşti, pach. 20, doc. 4. Act. din 15 Februarie 1755 in care se specifică următoarele: « Monahia Timotiia din osteneala ei au înălţat biserica de piatră din temelie > (v. fişele inedite ale răposatului general P. V. Nă- sturel). 87) Arh. St. M-rea Ţigăneşti, pach. 26, doc. 7 act din23 Iulie 1813. Se vor- beşte de averea schitului Hagi-Dina: moşii in deal la podul Calicilor, lângă morile Mănăstirilor Radu-Vodă şi Văcăreşti. Pentru Schitul Ţigăneşti v. IE- ROM. DAMIAN STĂNOIU, Mănăstirea Ţigăneşti, ed. 1926. “) V. IONNESCU-GION, o. c., pp. 171—174; PR. DUMITRESCU, o. c., voi. I, pp. 42—45. Toţi aceştia pun anul zidirii bisericii la 1715, ceea ce este o eroare, căci la 1 Iulie 1713 Constantin Logofătul cu soţia sa Smaranda, amintesc de «biserica care se face acum * (v. Arh. St. Episc. Argeş, pach. 47, doc. 21, in fişele generalului P. V. Năsturel, comunicate de d. N. Boicescu). 593 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mănăstirea de piatră ce o va ridica acesta *9). Hramul mănăstirii, încă dela 1713, când se începuse clădirea, terminată peste doi ani, a fost al Tuturor Sfinţilor, şi de altfel biserica a fost cunoscută sub acest nume, multă vreme în urmă90 91). Actualul paraclis din curtea mănăstirii este de factură mult mai nouă, de abia dela 1812, fiind renovat la 1860 “). 27. SV. ILIE. Biserica Sf. Ilie din actuala cale a Rahovei. Fondaţie a unui Isaiia Novăceanul cu sora sa Sanda, alături de un Atanasie, pe la al pa trulea deceniu al veacului al XVIII-lea. La 1802 era serios ruinată de cutremur. Bătrânul boier Fotache Ştirbei, hotărăşte la 1828 să ridice din nou un alt lăcaş pentru care închină toată averea lui; moare însă înainte de a-şi fi putut vedea dorinţa împlinită92). Bi serica sub epitropia Mitropolitului Neofit, a Banului Baibului Vă- cărescu şi a Vornicului Georgie Frl.'pescu, epitrepie instituită de Fotache Ştirbei, închee lucrările de săvârşire ale lăcaşului b'sericesc, abia la 15 August 1858. De atunci până azi biserica a suf rit oriei schimbări cu ocazia vremelnicelor reparaţ’uni93). In interiorul ei este necropola boierilor Bujoreni şi Urlăţeni94). ") La 24 Aprilie 1713 Drăguşin Paharnicul Merişanu scrie Mitropoli- tului Antim următoarele : « scrisoare sfinţiei tale cum că iaste să faci o « cas(S) dumnezeiască tuturor sfinţilor unde iaste o biserică de lemn a lui « Staico paharnicul. Dumnezeu să ajute Sfinţii tale că mie mi-au fost tot in 1 gându şi inimă ca să fac o temelioară de casă unde şi să fac biserică iar de 1 lemn, ca să fac biserică de piatră nu am puterea, iar pre Sfinţiia ta să te ajute 1 Dumnezeu să o faci, etc. Iar acum de vreame ce te-au îndreptat D-zeu pe 1 Sfinţiia ta să faci acolo mănăstire mă rog Sfinţii tale să mă ierţi căci voi să 1 te supăr să mă primeşti şi pe mine să fiu ctitor măcar că bani nu am să dau, «iar pe loc să nu-mi dai nici un ban, ci să-l dăruiesc sfintei biserici să fie bi- 1 serica pe el, etc. *. (v. Arh. St. Episc. Argeş, pach. 48, doc. 17 în fişele ine- dite ale generalui P. V. Năsturel). 91) O Întâlnim la 1745 ca loc de îngropăciune a boierilor Bujoreni’(v. doc. din 5 Decembrie 1745 Arh. St. Episc. Argeş, pach. 69 bis, doc. 51, în fişele inedite ale generalului P. V. Năsturel amintite). 91) V. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. I, pp. 142—145- 9a) Testamentul lui Fotache Ştirbei este din din 1828. S:>) V. publicaţia Administraţiei Casei Bisericii, pp. 73—74; v. IORGA, o. c., p. 348. M) Amintiri din familia mea maternă, precizează că în timpul ciumei, mu- rind Constantin Bujoreanu, strămoşul meu, el a fost îngropat în curtea bise- ricii, soţia acestuia Ecaterina fiica lui Teodor Fotino dăruind bisericii parte din grădina casei Bujorenilor ce se vecina cu curtea edificiului bisericesc. Acest mormânt fără lespede mormântală, înmormântarea făcându-se în pripă, se afla la spatele altarului. ORAŞULUI BUCUREŞTI Cursul actual al Dâmbovitei Vechiul curs al Dâmbovitei Cifrele încercuite se referă la numerile roşii din planurile originale ale cartografilor austriaci. PLANURI INEDITE ALE BUCUREŞTILOE 593 28. ZIGANIE. Biserica ce era cunoscută şi sub numele de Sf. Nicolae din Ţigănie, în apropierea actualei biserici de factură modernă Sf. Nicolae Vlă- dică din dosul dealului Patriarhiei, pe bulevardul Maria. B’serica fusese ridicată de Mitropolitul Giigorie al II-lea, pe partea dreaptă a bulevardului ducând spre Bragadiru. Anul 1794" deci cu trei ani după alcătuirea planurilor noastre - evident nu concordă cu rea- litatea. M'că şi neîncăpătcare şi de altfel destul de ruinată pe la sfâr- şitul veacului scurs, ea a fost dărâmată, lăsându-se totuşi o cruce pe locul vechiului ei pristol. In planul Bcrrcczyn ea este trecută cu numele simplu de Sf. Nicolae, însă numele monumentalului lăcaş b'sericesc de azi, ridicat la 1904, îi vine dela M trcpolitul care a în- zestrat biserica aceasta pe la sfârşitul veacului scurs, cu averea re- zultată din vinderea materialului dărâmat al bisericii Sf. N.colae din Piund 95 * 97 98 *). 29. BRUND. B'serica amintită mai sus a Sf. Niculae din Prund. A fost în apro- pierea actualei căi a Rahovei, lângă b'serica Dcmniţa Bălaşa şi în spatele fostului han al Golescului 66). R'dicată de Teofan Schimo- nahul la 1682, după cum mărtu iseşte o piatră cu Inscripţie veche 67), acest lăcaş de rugă, azi dărâmat, este pomenit alături de alte b'serici bucureştcne, într'un hiiscv dela Niculae M vregheni, din 1787 6S). încă din anul 1851, Mitropolia din Bucureşti îşi întinsese pretenţiile asupra acestui lăcaş b'sericesc, fără nici un drept, dorind a ş'-l face mctch "). înzestrată şi ocrotită de enoriaşi şi în special de G igore Ob deanu 10°) pe la mijlocul veacului trecut, B serica Sfântilui Ni- culae din P, und a fost totuş; luată în stăpânire de M îropolia Bucu- reşteană care şi-o făcu metch, iar pe la sfâişitul veacului scuis ea fu trecută ca filială a bisericii Sf. Ilie din calea Rahovei101) până la hotă- rîiea de a se construi actuala biserică Sf. N.colae Viădică 102). A fost 9’’) V. la No. 29 roşu. De altfel biserica Sf. Ilie Rahova lipseşte în planul Ernst. 9R) V. planul Maiorului Rudolf de Borroczyn. 97) V. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. IV, pp. 121—122 ; v. IONNESCU- GION, o. c., p. 204. 98) V. V. A. URECHE, Ist. Rom., o. c., tom. III, pp. 47—48. 9!) Informaţie comunicată de d. Ştefan N. Drăgan, secretarul bisericii Sf. Ilie Rahova, d-lui Prof. C. Moisil, director general al Arhivelor Statului, la 7 Aprilie 1933. l0°) V. nota precedentă. Act din 1856 Aprilie 7. 101) V. Informaţia d-lui Ştefan N. Drăgan. 302) y No. 28 roşu. 8 594 RBVI8TA FUNDAŢIILOR RE G ALB dărâmată pe la sfârşitul acelui secol, pentru a se mări Aşezămintele B.âncoveneşti, şi, cu banii rezultaţi din expropriere, a fost construit noul edificiu al bisericii Sf. Niculae Vlădică de pe bulevardul Muia103 *). 30. DOMNA BALASCHA. B'serica Domniţei BăLşa cu hanul ei înconjurător, ridicată de fiica lui Vodă B âncoveanu împreună cu soţul ei Manolache Rizo Zis Lambiino la anul 1741101). Simţitor ruinată, ea a fost reînoităsub îngrijirea ultimului coboiîtor direct al neamului lui Constantin Vcdă B. âncoveanu : G igore Banul, la 1831. La 1838, dârâmându-se din nou, din cauza cutremului din acest an, ea a fost renovată de vă- duva decedatului ban G igore : Safta Brâncoveanca născută Balş, fiind teiminată la 1842. Cum fusese zidită pe vechile temelii, a dăi- nuit până la 1881. Crăpând zidurile cele vechi, întreaga biserică a fost dărâmată şi pe locul ei, după nivelarea terenului rămas mai jos decât noua cale a Rahovei, s'a ridicat actualul lăcaş bisericesc, una din podoabele Capitalei noastre10S *). 31. METROPOLIT. Biserica Mitropolitană, actuala Patriaihie a României, a fost începută la anul 1656 de Constantin Ş.rban Basarab Voevod zis Câ'nul, şi a fost terminată la 1661, în timpul domniei lui Grigore Ghica Voevod, ajutând la săvârşirea ei şi Bunea Vistierul Giădişteanu, iar la 1665 a fost ridicată la rang de biserică M tropolitană 108), luând locul vechei biserici Sf. Gheorghe cel Vechi107) din calea Moşilor. 1®3) In planul Emst biserica Sf. Niculae din Prund este trecută cu No. 30 roşii, evident o greşală de numerotaţie. 1°*) V. informaţie In articolul lui Emanoil Hagi Mosco. lo5) V. Sănţirea bisericei Domniţa Bălaşa severşita în diua de 29 Septembrie, ed. 1885. V. PR. MUŞCELEANU, o. c., p. 34; v. IONNESCU-GION, o. c., capitolul Mitropoliei Bucureştene ; v. BILCIURESCU, o. c., pp. 130—133 ; v. IORGA, o. c., fasc. I, pp. 240—245; v. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. I, p. 10. 1°7) Această biserică a Sfântului Gheorghe zis cel vechi, spre deosebire de celalt lăcaş bisericesc învecinat, numit cel nou, nu este însemnată cu un număr de Emst în planul său, fiind totuşi indicată (v. mai departe No. 1), In Cond. Radu Vodă dela Acad. Rom. (v. şi No. 75 mai departe) aflăm că şi biserica Stelea a fost cândva Mitropolie a Ţării Româneşti. PLAjrtmi ffliDtn *t.« bccubbştilob 595 32.1M) RESWAN. Biserica încă şi azi numită Răzvan la spatele bisericei Sfântul Ghsorghe Nou. După tradiţie, s'ar părea că a fost o fondaţie a lui Ştefan Răzvan, Demnul Moldovei din Mai până în August 1595 10*), lucru puţin probabil. Alte informaţiuni110) pomenesc de un căpitan Răzvan, de pe vremea B. âncoveanului. In biserică se afla un po- melnic m) din anii 1762—63 u2), care lasă să se înţeleagă că biserica a fost ridicată în Domnia B âncoveanului de boerii din Ccjeşti, rude cu boetii din Văcăreşti113), H.amul Bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Lăcaşul bisericesc, azi ccmplet restaurat şi făxă nici o urmă de vechime, avea în vremuri loc mare împrejmuitor care între anii 1900—1907 a fost vândut de Ministerul de Domenii la parti- culari. Aceştia, construind locuinţe, au înăbuşit bisericam). Nu am putut afla nici o inscripţie şi prin urmare nu se poate şti, nici măcar cu aproximaţie, anul fondării ti. Totuşi, pe vremea când locotenenţii austriaci Purcel şi Ernst îşi alcătuesc planurile, edificiul trebuia să fie impunător. 33. SIVILITI. Biserica de azi a Sfinţilor cunoscută şi sub numele mai vechi de biserica Cu Sibile şi adesea Biserica lui Popa Fiera, şi aceasta pe la sfârşitul veacului XXVII us), se află pe calea Mcşilor mai sus de între- tăierea acesteia cu bulevardul Domniţei, şi era în veacul al XVIII-lea 108 109 108) Şi acest număr lipseşte in planul Emst, biserica Răzvan fiind trecută cu No. 75. 109) V. BILCIURESCU, o. c., pp. 143—144- Uo) V. MUŞCELEANU, o. c. -111) V. Acad. Rom. Ms. 2409: Inscripţiile din biserici, de Enăceanu, fila 15 (r88o). Ua) Ctitorii Însemnaţi in pisanie la anul dela Adam 7271. U3) Iată şi lista ctitorilor : 1. Enache Vdcdrescu (cumnatul Brâncoveanului + 1714 decapitat la Constantinopole; 2. Stanca cu fii (Stanca din Cojeşti, so- ţia lui Enache); 3. Pani (boer din Cojeşti); 4. Vlădaia (soţia lui Pană din Co- jeşti) cu fii; 5. Bărci slugerul (tatăl Stancăi Văcărească), cu tot neamul lor; 6, Constantin Voevod Brâncoveanul; 7. Maria Doamna (soţia Brâncoveanului); 8. Theodosie Mitropolit (a păstorit a doua oară dela 1689—1708); 9. Leonte Egumenul ajutor (pe semne năstavnicul bisericii la fondarea ei). ut) PR. DUMITRESCU, o. c., III, pp. 60—61. Lipseşte din lista de bi- serici bucureştene la IONNESCU-GION, totuşi este amintită ca fiind exi- stentă la 1794 - deci vreo trei-patru ani după ce Purcel şi Ernst îşi Încheiase planurile-, (v. pp. 274 şi 491). Nici BILCIURESCU (o. c., pp. 143—144) nu ne dă vreo informaţie demnă de Înregistrat. U5) Diata Popei Fiera este din 1696 (v. MUŞCELEANU, o. c., p. 45). 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n hotarul Nord-Estic al oraşului pe Podul Târgului de Afară. A fost refăcută din temelie, aşa cum vor fi cunoscut-o cartografii mili- tari austriaci, la 1726, de Mitropolitul Daniil116). 34. KAIMAKAN. Dispărută biserică numită Caimata, ridicată la 1732 de un Ceauş Borcanu cu soţia sa Stanca. A durat - evident cu reparaţiuni - până la 1892 când, cu ocazia străpungerii bulevardului Carol I, în timpul primariatului lui Pache P.otopopescu, a fost dărâmată117). Tâmpla ei semăna cu cea dela Biserica Sărindar, şi s'ar afla azi la b'serica satului Rucăr din Muscel118). Pe locul fostului pristol a fost ridicată o piatră comemorativă în marmoră roşie ce se mai află încă şi azi lipită de uşa de intrare a zidului casei cu No. 18 de pe bule- vardul Carol I U9). 35. ARMENELOR. Biserica Armenească. De anul fondării acesteia nu am aflat nimic precis, însă mahalaua armenească este amintită în documente, încă din cuisul veacului al XVII-lea 11 12°). O tradiţie aminteşte că, pe vre- muri, când au venit armenii în Bucureş'i, M tropoli ul ţării nevoind a-i primi în oraş şi neîngăduindu-le a-şi face b’serică aci, le-ar fi desemnat un loc în afară de hotarele oraşului m). Această tradiţiune ar putea, până la un punct, să-şi aibă un fond de veracitate, deoarece -precum am amintit şi mai sus - în veacul al XVIII-lea B serica Sfinţ lor sau a lui Popa Fiera era în marginea Bucureştilor 122). P* in urmare este foarte probabil ca biserica aimenească să fi fost la 1791 pe aceleaşi loc pe care se ridică actualul edificiu bisericesc al comu- nităţii armeneşti de pe bulevardul Carol I. 11 ) V. IONNESCU-GION, o. c., pp. 109—210 ; v. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. II, pp. 146—147. u ) V. IONNESCU-GION, o. c., p. 178. 11 ) V. PR. DUMITRESCU, o. c., voi. IV, pp. 122—123. Acest preot amin- teşte că a slujit în această biserică, încât cele ce le afirmă trebue să fie infor- maţii sigure. Pe vremuri biserica avea zid înconjurător învelit cu olane. lly) IONNESCU-GION nu ne aminteşte de biserica Kaimata în lista bi- sericilor bucureştene din lucrarea sa (o. c., pp. 171—227). l2°) V. IONNESCU-GION, p. 230. 1-1) V. ibid., p. 381. 1--) V. pentru hotarele Bucureştilor în sec. XVIII în lucrarea mea : Alaiul In- mormăntărei lui Alexandru Niculaie Sutzu Vodă la 20 Ianuarie 1821, ed. 1932 « Bucovina» ; hotarele oraşului în veacul XVII le-am schiţat în conferinţa mea dela Arhivele Statului în ziua de Duminecă 5 Martie 1933* PLANURI INEDITE ALE BUCUREŞTILOR 97 36. POPA RUS. Biserica Popa Rusu de pe strada cu acelaşi număr. Cu toate că pisania actuală ne spune precis că edificiul bisericesc este ridicat , «din temelie »- ceea ce nici aci nu este adevărat - de Manolache Vătaf de Arabagii la 1813 123) totuşi aci a existat o biserică pe care cartografii austriaci au menţionat-o în planurile lor. Biserica Popa Rusu a fost din vechime de lemn, întemeiată nu se ştie de cine, căci un potir ce se păstra aci cu inscripţie grecească purta anul 1787 l24), iar o evanghelie125) amintea că a fost făcută de către Jupan Polihronie şi jupâneasa lui Maria «danie la Popa Rusu la Noembrie 1796 ». Vechea biserică fusese alături de actuala. La 1907 mai exista un morman de cărămizi care va fi fost înălţat într'adins pentru a păstra amintirea vechiului pristol. Hramurile puse de noul ctitor dela 1813 sunt Sfânta Troiţă, Cuvioasa Paraschiva şi Ierarhul Nicolae 37. OCETUR. Biserica Oţetari ce poartă încă şi azi acelaşi nume şi care se află. în vecinătatea actualelor străzi Batişte şi Vasile Lascăr, având numele, pe semne, dela breasla oţetarilor ce vor fi locuit în împrejurimi. De lemn, în timpul domniei lui Şerban Vodă Cantacuzino la 1681, a fost reparată tot în lemn în vremea Brâncoveanului la 1708 şi înăl- ţată de zid abia la 1757, punându-i-se hramul Sf. Nicolae. Iniţiatorii ridicării acestui lăcaş de rugă fuseseră la acest an : Mărgărit Staroste şi Niculae Cupeţul. 126). 38. MONTSULESKY. Biserica bine cunoscută azi sub numele de Biserica Batişte, pe strada cu acelaşi nume 127 128). E puţin probabil că mahalaua Batişte po- menită încă dela începutul veacului al XVII-lea să-şi ţină numele dela Constantin Batişte Veleli, boierul lui Alexandru Vodă poreclit Co- conul, feciorul lui Radu Vodă Mihnea, fost Domn al Ţării Româ- neşti din August 1623 până în Noembrie 1627lî8). Pisania actuală a l23) V. PR. DUMITRESCU, o. c., p. 57—58; IONNESCU GION nu aminteşte nici această biserică. fc4) V. IORGA, o. c., /) La Muzeul Municipal al oraşului Bucureşti se află o gravură pe cupru semnată s Ecaterina Lungeanu, de pe la anul 1881, copie după preţioasa gra- vură a lui Preziosi. V. Originala acvarelă a acestuia la d. Const. Argetoianu. 183) v. mai departe la acest număr roşu pentru Biserica Icoanei. 131) IONNESCU-GION nu aminteşte de această biserică In lucrarea sa. V. PR. DUMITRESCU, o. c. ,11, pp. 143—144 care o menţionează cu nu- mele Popa Cbiţu. I'LANURI INEDITE ALB BUCUREŞTILOR 599 reclădită de isnoavă la 1839. Clopotniţa din spatele b'sericii, sub care începe strada Oltarului, poartă deasupra anul 1879, în cai2ctere ro- mane 1S5). 41. TIRKILESCHTI. Astfel era numită, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, bîseiica Sf. Nicolae din Tirchileşti, adică Dichiu de azi* 137 138). Ş aci este greş'tă iden- tificarea lui Purcel, căci avem a face cu b'serica Precupeţii-Vechi, nu departe de ea şi tot în apropierea stiăzii Rcmzne, în vecină- tatea actualei căi a Mcşilor. Această biserică a fost ridicată la 1773 de Gheorghe Schimonahul, care-i puse praznicul Tuturor Sfin- ţilor ca hram. A fost reparată la 1888 cu ajutorul epitrcpilcr din enorie. Z'durile care o împrejmuiau - şi acestea ulterior alcătuirii bisericii, de oarece în plan nu sunt amintite - au fost dăiâmate spre sfârşitul veacului trecut*37). 42. APRIKUPETZULUI. . Ar trebui să fie cea cunoscută azi sub numele de Precupeţii-Vechi, dar şi aci greşeşte Purcel, căci tcpcgraficcşte avem b'seiica amin- tită de cartograful nostru la No. 41188), adică Sf. Nicolae din Tirchi- leşti sau Dichiu. A fost ridicată tot în anul 1773139 * *), nu ştim precis de cine. Numele actual, de biserica Dichiu, îl puita deja la 1852. 43. SV. GEORGE. Adică biserica Sfântului Gheorghe, după hramul ei. Biserica ce este însemnată aci cu numărul acesta este cunoscuta biseiică a Bradului Boteanu depe strada cu acelaşi nume, P in documentele veacului al XVIII-lea 14°), acest lăcaş b'seiicesc este întâlnit sub nu- mele de Biserica dela Brad. Documente anterioare datei din fosta lj5) V. PR. DUMITRESCU, o. c., I, pp. 104—105; v. IONNESCU-GION, 0. c., pp. 215—216 unde însă anul fondărei este 1760; v. IORGA, o. c., fasc. 1, p. 303, No. XXXIX/758, aci se aminteşte că Petru Abagiul a murit la 1790, fiindu-i astrucate oasele în biserică. 130) V. pentru identificarea acesteia la No. 42. 137) (125) V. IORGA, o. c., pp. 302—5 ; PR. DUMITRESCU, o. c. pp. 106—7. In lista bisericilor la Ionnescu-Gion, acest lăcaş bisericesc lipseşte. 138) V. mai sus. 138) V. PR. DUMITRESCU, o. c., II, p. 144; IORGA, o. c„ fasc. II, p. 313, No. LXXVII. 14°) V. Colecţia de acte Grigore Al. Rioşanu a cărui casă aproape centenară, moştenire familiară, se află încă şi azi în fiinţă pestr. Academiei, colţ cu str. Wilson, vechea stradă a Vămei. 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pisanie - adică 1760141) - amintesc de existenţa unui lăcaş de rugă în acea mahala a Bradului, pela 1741. Acest lăcaş va fi fost cel din- tâi, de lemn, înainte de 1760 când fraţii Maxim şi Gheorghe, fiii lui Grigore Mihuleţ, ridică pe locul ei ctitoria lor, şi fusese făcut de Jupân M'hu, poate chiar moşul acestora. Să fi fost pe la 1789—1791, Sf. Gheoighe, hramul bisericii, judecând după identificarea lui Purcel, sau şi aci aflăm o greşita specificare a cartografului austriac, precum am mai întâlnit şi altele mai sus 142). Numele cel vechi de «Biserica dela Brad » şi-l va fi avut lăcaşul dela un brad mai înalt de pe pro- prietăţile învecinate, ştiut fiind că în cursul veacului al XVIII-lea şi mai înainte, pe aceste locuri se întindeau livezi întinse de pomi, în marginea bălţilor peste care va lua fiinţă mai târziu vechea Pcştă românească 143). Cât pentru numele al doilea, el îi vine dela mahalaua aceasta, pe semne în veacul al XVII-lea, proprietate a vreunui boier din neamul Botenilor. Vechia biserică a fraţilor Mihuleţi, mică şi scundă şi în care te scoborai pentru a intra 144), cu două turle mult prea înalte pentru proporţiile modeste ale edificiului, se afla aşezată la stânga actualei biserici, cam pe locul ocupat azi de clopotul bi- sericii şi parte din terenul pe care se înalţă casa prof. dr. Nicolau de pe strada Bradu-Boteanu. Intr'o catagrafie a bisericilor, la 1810, biserica Boteanu avea 48 de case. Actualul lăcaş bisericesc, de pro- porţii monumentale, a fost terminat la 1914. 44. BISERICA CURT EL WEIK. Biserica Curtea-Vecheli5), adică a dispărutei prime Curţi domneşti a Voevozilor Basarabi. Se află încă în fiinţă - restaurată pentru a nu U1) V. pentru pisanie IORGA, o. c., fasc. I, pp. 292 — 293, No. XXVIII/718 şi fişe inedite la d. Const. Sărăţianu. V. pentru alte informaţii IONNESCU-GION o. c., p. 176. l !!) V. No. 41 şi 42. 143) Intr’o conferinţă ţinută de mine la Arhivele Statului, în iarna 1931, am dat lămuriri asupra întregului cartier bucureştean pe care s’a întins, până în mijlocul veacului scurs, terenul ocupat de Poştea Românească, de al cărei nume mai era legată până mai anii trecuţi actuala strada Nicolae Golescu, fosta stradă Poştea Veche. 144) O amintire personală a mea, căci la această biserică, la care mergea întreg neamul maicii mele, ne duceam şi noi când eram copii. Biserica nu avea pridvor, ci se intra deadreptul, scoborând două-trei trepte în pronaos. Din informaţii de familie, s’ar părea că vechea pisanie ar fi fost trântită în curtea noii biserici, şi în urmă ridicată de aci; ea ar fi servit pentru însemnarea unei inscripţii pe verso, pentru o fondaţie mai recentă, a unei biserici din Ro- şiorii-de-Vede. 14f)) V. IONNESCU-GION, o. c., capitolul: Curţile domneşti; PR. DU- MITRESCU, o. c., voi. I, pp. 115—117 ; BILCIURESCU, o. c., pp. 139—40 ; pentru inscripţii v. IORGA, o. c., fasc. I, pp. 260—261, No. V/576. PLANURI INEDITE AXE BUCUREŞTILOR 601 se ştie a câta oară - pe strada Carol I, înainte de a ajunge dinspre Palatul Poştelor la Piaţa de Flori, fiind greşit numită azi: Biserica Sf. Anton 146). Aci a fost paraclisul vechilor noştri Voevozi pământeni cu mult înainte de epoca fanariotă, pe vremea când toată viaţa bucu- reşteană se centraliza în jurul palatului domnesc. De cine va fi fost clădită în prima ei formă, nu se poate şti, dar evident că cu ocazia descălicării scaunului Ţării Româneşti dela Târgovişte la Bucureşti, de către Radu Vodă cel Frumos la 1462, acest Domn va fi fost şi cel care-şi va fi ridicat un paraclis a^ curţii sale, pe aceste locuri. Ea este azi trecută ca cea mai veche biserică de pe întinsul capitalei noastre. Se susţine chiar că în interiorul ei s'ar fi aflând mormântul lui Mircea Vodă Ciobanul, stins din viaţă, în Ardeal, la 25 Septem- brie 1559147). Toţi domnii Ţării Româneşti au înzestrat această biserică - cea mai însemnată a oraşului - cu mili148). Actuala inscripţie - adică cea pusă de vreun preot nepriceput şi necunoscător al cro- nologiei Domnilor ţării, şi aceasta în domnia de scurtă durată a lui Ştefan Cantacuzino - aminteşte ca prim ctitor pe un Mircea Vodă «cel bătrân » şi cu fiul său Pătraşco, şi fraţii acestuia din urmă : Radu şi Mircea tânărul (?)149). Evident că vechiul edificiu de prin * 8 1JS) V. mai departe No. 45. . u ) V. pentru această dată ENGEL, Geschichte der Moldau und Walachey, Part. I, ed. 1804, p. 222 care adaogă chiar : Sein Leichnam ward aber nach der Walachey gefiihrt, und begraben in der den Grabmăhlern der Fiirsten ge- widmeten Kirche. Prin urmare nici Engel nu precizează dacă Mircea Vodă Ciobanul a fost îngropat în Bucureşti. Nu putem afirma cu precizie care va fi fost în veacul al XV-lea necropola domnească a Voevozilor Ţării Româneşti. Credem totuşi că ar fi biserica Curţii domneşti. Este drept că ultimul divan cunoscut mie dela acest Voevod este din 17 Septembrie 1559 (v. Arh. St. Mitropolia, pach, 99 doc. 3, azi evacuat la Moscova). li8) Un act din 4 Mai 1594, dela Mihai Viteazul ne aminteşte de : «sfânta şi dumnezeiască biserică domnească din Curtea domnească a Domniei meale > căreia îi întăreşte stăpânire asupra 4 prăvălii făcute de Alexandru Mircea Vodă (1568—1577), prăvălii cu care acest predecesor al lui Mihai Viteazul miluise aceeaşi biserică (v. Acad. Rom. Cond. bisericei domneşti din Bucureşti, Ms. 403 (şi 907) p. 17; v. şi regest; în fişele inedite ale generalului P. V. Năsturel, co- municate mie de d. N. Boicescu). 14(l) In privinţa genealogiei fanteziste a alcătuitorului acestei pisanii în dom- nia lui Ştefan Cantacuzino, trebue să amintesc că pe tronul Ţării Româneşti, afară de Mircea Vodă cel Bătrân, supranumit şi Cozianul (1386—1418), mai avem cu acest nume pe Mircea Vodă, fiul lui Mihnea cel Rău (1510) şi pe Mircea, zis Ciobanul (1544—1553 ; 1558—1559); iar ca Pătraşco, numai pe Pătraşco cel Bun (1553—1558), care însă avea ca părinte pe Radul Vodă Paisie sau Călugărul (1535—1545). Informaţiile genealogice depe acea piatră sunt atât de confuze, încât cu greu putem fixa chiar veacul în care va fi fost ridicată biserica, de oarece dacă « bătrânul Mircea Vodă t este cel numit Co- REVISTA FULDATIILOB REGALE C02 veacul al XVI-lea dacă nu chiar anterior, era de proporţii mult mai maii, precum ne înfăţ'şează azi săpăturile aihcolcgice, întreprinse în ultimii ani, de Comisiunea M-numen te lor Istorice, care au dat la iveală zidurile masice şi de o întindere cu totul neobişnuită, amintind forma bisericii domneşti dela Curtea de Aigeş. Lăsată în pără- g'nire de Domnii fanarioţi, străini de ţară şi de neam, biserica s’a dărăpănat cu totul, ba chiar terenurile vechii Curţi Dcmneşti fuse- seră puse în vânzare pentru ca banii rezultaţi din aceste vânzări să servească la facerea «Curţii celei noi»150), şi aceasta chiar douăzeci şi patru de ani după ce fusese definitiv păiăsită vechea curte a Voe- vozilor Basarabi. zianul,atunci aflăm acest lăcaş bisericesc încă depe la sfârşitul veacului al XlV-lea, construcţie pe care evident că nu a mai putut-o afla în fiinţă Ştefan Canta- cuzino, Dacă însă acel Mircea este Ciobanul - despre care, precum am amintit mai sus că ar fi chiar îngropat aci - atunci fondarea bisericii se apropie cu un veac şi jumătate de vremurile noastre. De acesta din urmă va fi vorbă în inscripţie, căci după prima lui domnie, i-a urmat în scaunul ţării Pătraşco Vodă cel Bun, nepotul său de frate. Cât pentru ceilalţi fraţi ai lui Pătraşco - ai acelui din pisanie - nu cunoaştem pe nici unul cu numele relevate în inscripţie. Este adevărat că Mircea Ciobanul a avut un fiu Petru Vodă, numit de isto- ricii mai noi: Petru Vodă cel Tânăr, spre diferenţiere de Voevodul moldovean Petru - muntean şi el - zis Şchiopul (v. STOICA NICOLAESCU, Petru Vodă cel Tânăr şi Petru Vodă Şchiopul, ed. 1915, 32 pag.). Acesta va fi fost acel Pătraşco Vodă din pisanie. Acestui Petru - fost de altfel urmaş în scaun părintelui său Mircea Vodă Ciobanul, dela 1559 până la 1568 - îi cunoaştem doi fraţi: Radul Vodă şi Mircea, personaje ce nu au domnit şi care nu au avut coborîtori cunoscuţi genealogiei Basarabilor. Portretele acestor trei fraţi, fii ai lui Mircea Ciobanul şi ai Chiajnei, se află zugrăvite în interiorul bisericii Mănăstirei Snagov, în naos (vechile picturi murale) şi în pronaos (noile picturi murale). Vor fi murit toţi înaintea mamei lor Chiajna Doamna, care mai trăia la 1576. Să fie oare ei îngropaţi înăuntrul necropolei dela Snagov ? Căci acolo s’au aflat în naos,afară de două morminte cu rămăşiţe de trupuri femeeşti şi două gropniţe de reînhumare. (v. pentru acestea studiul în preparaţie cu raportul săpăturilor de DINU V. ROSETTI, Conservatorul Muzeului Municipal al oraşului Bucureşti, şi contribuţiile mele la istoricul Mănăstirii Snagov). (Pentru genealogia Basarabilor, v. ST. NICOLAESCU, Arborele genealogic al lui Mihai Viteazul, anexă la lucrarea d-sale : Documente dela Mihai Viteazul ca Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei, 1600, în Revista pt. "Ist. Arh. şi Fii., Tom. XII, partea I, ed. 1911, pp. 344—345 ; C. KOGĂLNI- CEANU, Arborele genealogic al Basarabilor, ed. 1913 ; IOAN C. FILITTI, Arborele genealogic din studiul d-sale : Banii şi Caimacamii Craiovei. lfiQ) Un act din 1798 Iunie în 19 (v. Acad. Rom., CXXX, doc. 131 şi 114 în regest la general P. V. Năsturel) ne aminteşte că un oarecare Hagi Ioan sin Gheorghe a cumpărat 6 stânjeni faţă despre podul care vine către Mihali (ac- tuala stradă Carol din faţa bisericii) < fiindcă locul Curţii Vechi cu socoteala de obşte «după anaforaua d-lor boierilor veliţi s’au făcut hotârîrea D-meale ca să se vânză şi banii ce va ieşi să se dea la facerea curţii cea noao, etc., etc. », PLANUIU INEDITE A TVR BUCUEEŞTILOE 603 O reparaţie radicală, care va fi distrus pe deaîntregul înfăţişarea vechii forme a lăcaşului bisericesc, a fost efectuată - evident şi ea cu intenţii foarte lăudabile şi cu râvnă de a scăpa dela peire edificiul - însă cu meşteri nepricepuţi şi necunoscători ai vechiului stil archi- tectonic - în timpul domniei lui Barbu Vodă Ştirbei la 1853, după ce biserica fusese distrusă în groaznicul foc din 1847161). (Va urma) GEORGE D. FLORESCU IM) V. pt. inscripţii N. IORGA, o. c., fasc. J, p. agI( Mo. 597. BILANŢUL CINEMATOGRAFULUI VORBITOR Rezistenta «Vorbitorului*. — Imitarea zgomotului limbajului articulat. — Soluţia Charlot. — Soluţia prin « filmul spiritual *. — Filme cu structură de planuri juxtapuse. — Soluţii speciale. — Concluziuni, Un prim fapt semnificativ a fost rezistenţa la învechire a fil- mului « Niebulungii »,. Dela realizarea lui au trecut aproape zece ani. Era interesant de revăzut această operă cu ochi de spectator evoluat, deprins cu nenumăratele ameliorări tehnice aduse în acest relativ lung interval. Invenţii de tot soiul (decupaj, scenariu, joc, ecleraj, etc.) au fost aduse dela «Niebelungi» încoace, - fără a mai voibi de revoluţia datorită «vorbitorului». E drept că * Niebelungii» au fost prezentaţi cu sincronizare sonoră, adică muzicală. Dar asta nu constitue o schimbare : în locul orchestrei în carne şi oase, am avut acompaniament imprimat. încolo, filmul e riguros mut şi jocul acto- rilor strict pantomimic. Rezultatul a fost destul de neaşteptat. Acest film, bătrân de zece ani, este încă azi remarcabil prin modernitatea tehnicei lui. Un mare regisor din 1933 cred că n'ar fi procedat altfel. Doar tehnica grimajului este puţin cam demodată. Văzute în primul plan, figurile sunt pictate cu accente poate prea tari Dar asta e un detaliu fără în- semnătate. Văzute integral, personajele au toate măşti impresio- nante şi elocvente. Reuşita cea mare a acestui film este redarea acelui «gigantic » al legendei. Palatele, castelele, pădurile sunt fotografiate astfel încât dau impresia de titanic. Iar eroii, cu toate că-s foarte mici în raport cu decorul, păstrează totuşi înfăţişare de supra-oameni, de uriaşi de poveţe. In tot momentul ni se pare un paradox de fizică faptul că, în interiorul unui ecran de câţiva metri, au putut încăpea atâtea lucruri, o arhitectură ciclopică populată cu oameni colosali. Pasaje ca trecerea lui Siegfrxed prin ceaţă, apoi eşirea lui la marginea pădurii, apoi nava care duce pe regele Gunther la Brune- BILANŢUL CINEMATOGRATULLI VORBIT 605 hilda, apoi intrarea în catedrală, cu scările ei ce merg parcă spre infinit, apoi puntea mobilă a castelului pe care vântul mătură ză- pada şi prăpastia ameţitoare a şanţului de sub punte - toate acestea sunt de o mare frumuseţe. Iar figura lui Siegfried, a celor două fe- mei şi a lui Hagen rămân adevărate capodopere de portretistică cinematografică. In rezumat, pentru spectatorul oricât de exigent, «Niebelungii» nu prezintă nici un cusur (chestiunea machiajului e fără importanţă). Este un film care pare a fi ieşit ieri din Studio-urile Ufa sau Para- mount. Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că, dacă nu se descoperea «Vorbitorul», este probabil că arta mută ar fi purces la invenţiuni artistice pe care nici nu le putem măcar bănui şi care-s azi posibili- tăţi definitiv pierdute. Dificultatea şi strâmtoarea sunt adesea crea- toare. Proust spunea că uneori găsim cuvintele potrivite pentru a exprima un sentiment confuz tocmai atunci când, la dificultatea operaţiei însăşi, se mai adaogă şi obligaţia de a face vorbele să intre în canoanele metrice ale unui sonet complicat. Greutatea nu blo- chează, ci canalizează invenţia. Fantezia regisorilor cineaşti ar fi fost biciuită de limitele înguste ale ecranului mut. Imaginaţia crea- torilor de cinematograf de acum zece ani se găsea într'o perioadă optimă de tensiune şi fertilitate. Nu cer «vorbitorului» să nu fi venit de loc ; îi cer însă să fi venit doi-trei ani mai tâiziu, după ce cinema- tograful pur ar fi reînnoit cadrele plasticei şi ale pantomimei. k * * In momentul apariţiei vorbitorului am protestat vehement. Am fost încredinţat că asta va tăia net avântul artei cinematografice şi în al doilea rând că, pentru a se reajunge la rezultate estetice impor- tante, va trebui să se întrebuinţeze cuvântul astfel încât să i se zădăr- nicească nefericita lui funcţiune de obstacol la visare, de barieră pusă imaginaţiei, şi să se găsească un procedeu care să ţină cuvântul în subordine, centrul de greutate rămânând în materialul de imagini vizuale. Că «vorbitorul» a făcut să stopeze scurt elanul creator al regiso- rilor din acea vreme o dovedeşte filmul «Niebelungii ». Moderni- tatea lui de azi, după Zece ani de eforturi, probează sigur mediocri- tatea acestora din urmă. Cât despre necesitatea de a se găsi un pro- cedeu care, păstrând robirea, să-i reducă rolul la un simplu acce- soriu sonor - aceasta o dovedeşte întreaga evoluţie cinematografică a perioadei post-vorbitoare. încă dela început m’am grăbit să precizez că, pe cât e de aberant vorbitorul, pe atât e de justificat filmul «sonor ». Redarea Zgomo- telor de orice soi este în linia ortodoxă a evoluţiei cinematografului. D'n chiar momentul naşterii, filmul a fost însoţit de muzică, şi în- 6o6 rkvista fundaţiilor begalb totdeauna s’a căutat o corespondenţă cât mai perfectă între ecran şi orchestră, corespondenţă care putea merge nesupărător până la armonie imitativă şi onomatopee. Dacă la muzică mai adăogăm şi Zgomote reale, cu atât mai bine. Un cal care nechează, o sirenă care muge sau o locomotivă care gâfâe nu vor juca niciodată fals. Pe când un cabotin poate juca de două ori fals ; mai întâi din pri- cina artificialităţii textului şi al doilea din cauza interpretării sale mai întotdeauna, vai, personală. Dar - adăogam eu - există o scăpare, o soluţie conciliatoare : să se întrebuinţeze cuvintele nu ca simboluri de valoare poetică sau dramatică, aşa cum face literatura, ci ca simplu zgomot, pe lângă alte Zgomote. Partea vorbitoare să nu aibă alt rol artistic decât «imi- tarea zgomotului pe care îl face limbajul articulat». Sensul, semnifi- caţia discursurilor să reiasă mai mult din imagini vizuale decât din aranjări de cuvinte. Cuvintele să fie doar un acompaniament - ca şi muzica sau celelalte zgomote - ca un fel de cheie de fa, cheia de sol rămânând jocul pantomimic al actorului şi felul prezentării succe- sive a imaginilor şi scenelor (« decupajul »). Pentru aceasta cuvintele trebue să fie i. puţine ; 2. simple (să se fugă de «literatură » şi « poezie » ca de cea mai sigură catastrofă); 3. ne determinante de evenimente (spre deosebire de teatru, unde la un moment dat totul depinde de o frază pe care o va rosti unul din cabotini), şi însfârşit 4. cuvintele să caute, ori de câte ori se poate, să fie «spirituale », să aibă haz', e singurul aspect de artă verbală compatibil cu cinematograful, căci comicul de vorbe este ceva care se adaogă pe dinafară, oarecum la suprafaţa externă a unei situaţiuni morale, fără a-i atinge miezul. Partea centrală a unui sentiment e lucrată cu motive de altă natură, ş: sch mbul de conversaţi rămâne deobicei fără influenţă asupra lui (vorbesc în viaţa reală, căci în comediile lui Bernstein sau Ba- taille omul e definit animalul care îşi petrece existenţa trăncănind). *Witz»-ul e deci singura formă de literatură tolerabilă pe ecran. De altfel filmele mute (Charlot, Harold Lloyd şi toată producţia «holiywood-silent o) sunt pline de humor, larg distribuit în sub- titluri. Aşa dar : 1. Cuvintele rostite într’un film trebue să fie puţine, scurte, simple, banale, nedeterminante istoriceşte, şi dacă se poate spirituale. 2. Textul vorbitor al unui film trebue să tindă la redarea, pe această cale a sunetului, a sgomotului pe care îl face graiul omenesc. 3. Textul vorbitor al unui film trebue să fie astfel încât, dacă l-am suprima, filmul să rămână totuşi integral inteligibil. Nu zice nimeni să-l suprimăm efectiv; este doar o probă de la- borator, o încercare metodologică de atelier, aşa cum la confecţiunea unui Rolls Royce fiecare piesă este supusă unor presiuni şi tracţiuni imposibil de întâlnit în realitate, şi aplicate materialului doar aşa, pentru a-i verifica rezistenţa ideală. Tot astfel trebue controlată BILANŢUL cinematografului vorbit 607 rezistenţa artistică a unui film, suprimându-i, doar pentru experienţă, toată partea vorbită, izolând adică accesoriile faţă de osatură, faţă de «fuzelaj o -, deşi în faţa publicului un film va fi prezentat complet, aşa cum un automobil va fi nedespă ţit de caroserie şi alte amănunte. Acestea-s condiţiile estetice ale filmului vorbitor. Numai înde- plinindu-Ie, filmul poate face din voibire o calitate întregitoare ; altfel cuvintele grăite devin cusur supărător, ca în atâtea lamenta- bile bucăţi făcute la începuturile «Vorbitorului». Când a apărut « Der blaue Engel » (care a rulat în România înainte de a rula la Paris) am scris că acest film verifică minunat teoriile mele ale vorbei păţim, banale şi sapresibile. «Intr’adevăr, scriam eu atunci - suprimaţi toată sincronizarea sonoră şi rulaţi filmul com- plet mut, doar cu acompaniamentul unei orchestre adusă d'n oraş. Sunt sigur că filmul va fi încă perfect intel>g:bil, ba chiar şi foarte frumos în el însuşi ; de bună seamă, mai puţ'n frumos decât cu toate vorbele, şi asta/chiar pentru cei ce nu ştiu de loc nemţeşte. Căci aceste vorbe nu traduc sch’mburi decisive de cuvinte, conversaţii născătoare de importante evenimente, ci doar zgomotul general a! vorbirii omeneşti». Aşa scriam în acel moment. E~a o simplă teorie, bazată pe o im- presie personală. Iată însă că, o lună mai târziu, faptele îmi dădeau o confirmare «riguros experimentală». «îngerul Albastru* fusese reprezentat la Paris. Patronul sălii, un francez fricos, n’a îndrăznit să dea filmul vorbit nemţeşte. L-a rulat mut, cu subtitluri tipărite şi acompaniament de orchestră. Totuşi, succesul a fost complet, încurajat, patronul a propus publicului să rămână pentru a vedea încă odată filmul, fireşte : gratuit şi cu toate voi bele lui germane. Rezultatul a fost delirant. D.şi cei mai mulţi spectatori nu ştiau deloc nemţeasca, au cerut totuşi ca de acolo înainte filmul să fie rulat vor- bitor. Şi «Ingeiul Albastru » a ţinut astfel afişul la Paris timp de mai multe luni. Acest mic episod este o realizare «in vivo » a acelei disocieri dintre text şi imagini pe care regisorul trebue să o facă dacă nu «in vitro », în studio, cel puţ:n însă în forul interior al imaginaţiei sale. Observaţi filmele americane bune. In toate, accentul e pus pe conduite, mişcări, situaţii, comportamente diverse ale oamenilor sau ale lucrurilor, ale person'jîlor sau ale situaţiilor ambiante. Vor- bele sunt cât mai puţ’ne. De asemenea ele sunt cât mai aliterare posibil. Erte specialitatea filmului francez de a îmbeîşuga textul piesei cu o parfumerie întreagă de bărbier de barieiă, şi de a înlocui fraze de bun simţ ca: «je vais grimper lâ haut» (în englezeşte: «there up * sau chiar de loc) - prin fraze eminamente poetice ca «je vais atteind'e ce pisc ambitieux enseveli sous le froid linceul des neigcs 6ternel!es » - şi asta spus bunăoară de o midinetă fâţâită, cu o virgulă 6o8 REVISTA FUKDATLLLOE ILEGAXE frivolă executată îndărăt cu piciorul, iar pe buze cu cel mai comer- cial zâmbet de « Ssieurs-dames » sau de «Et avec ceci ?.» ★ * * Dar cum fac oare regisorii americani pentru a păstra acel raport dintre cuvânt şi imagine, raport ca dela accesorii la fundamental, sau ca dela ornament la schelet? Desigur o fac instinctiv, pe baza unei intuiţii artistice care e meseria lor, nu a noastră. Noi însă pu- tem extrage, din practica de simplu spectator, câteva reguli siste- matice, câteva reţete generale. Pentru asta, dispunem de o experienţă oarecum privilegiată : este filmul lui Charlie Chaplin : « Luminile oraşului», film lucrat de Charlot tocmai în perioada când începuturile «volbitorului» nemulţumiseră pe toţi adevăraţii amatori de artă în genere şi de cine-- matograf în speţă. «Luminile oraşului» reprezintă fiuctul unei încăpăţânări estetice a lui Charlot, care s’a silit a dovedi că filmul mut rezistă în ch'p strălucit reformei aduse de descoperirea «par- lantului ». Piimele scene din « City L’ghts » sunt o savuroasă satiră a «vor- bitorului ». In faţa unei statui ce urmează a fi desvelită, mai multe înalte personaje de ambe sexe rostesc discursuri inaugurale. Aceste discursuri însă nu conţin vorbe, ci doar sunete şi accente oratorice. E o succesiune de timbre vocale diferite şi de elanuri de elocinţă, realizate printr’o succesiune de monosilabe fără semnificaţie logic- v_rbală. Este ca un fel de rămăşag humoristic, prin care Charlot dovedeşte că un discurs, redus la gesturi şi zgomot, conţine tot ce trebue pentru a fi inteligent, şi că sensul noţional al cuvintelor din- tr’însul sunt un detaliu secundar şi supresibil. In rezumat, aceste scene sunt ca un fel de şarjă prin care Charlot «imită limbajul arti- culat al oamenilor ». Atragem atenţia că «Luminile oraşului i> sunt mult posterioare observaţ ilor făcute de mine asupra rolului cuvintelor într’un film, şi ch'ar posterioare « îngerului albastru » cu prilejul căruia am spus, insistent, că rostul vorbirii în cinematograful sonor este de « a imita Zgomotul făcut de graiul omenesc ». Să vedem acum cum procedează Charlot pentru a scăpa de con- versaţie sau mai precis pentru a transforma o conversaţie logică în simplu zgomot verbal. Foarte simplu. Aproape toate scenele, şi în tot cazul principalele scene, se petrec sau pes tradă, sau într’un restaurant de noapte, sau în saloanele unde are loc o petrecere orgiacă, sau în sala de spec- tacol a unui ring de box. Şi este evident că pe stradă omul « vede ce spun » ceilalţi oameni, dar nu aude. El percepe sensul convorbi- rilor nu cu urechea, ci cu ochiul. Zgomotul lucrurilor şi zumzetul BXUuNTUL CnOiMAIOGRAKULOT VORBIT C09 general al vocilor tuturora acoperă vocea cutăiui trecător particular. Spectatorul, când ecranul înfâpşază strada, e şi el pe stradă, şi 2şi înţelege semenii pe cale vizuală, nu auditivă. Chiar scenele care ar fi putut fi făcute în casă (ca aceea cu spălarea la robinet cu brânză în loc de săpun) e făcută în curte, nu în interiorul unei clădiri. Scena vânătoarei, în Rolls Royce, după un viitor ch'ştoc de ţ’gară, scena cu florăreasa la fântână, scena cu excursia lui Charlot pe diferitele fragmente ale statuii, scena cu copiii care-1 bombardează cu boabe de mazăre, scenele cu beţivul toate, în sfârşit jumătate din film se desfăşură în atmosfera-de larmă şi zarvă a străzii. Când e noapte tâ’ziu şi zgomotele s'au potolit, avem scene prin ele însele mute (ca bunăoară homerica luptă nautică cu ocazia tentativei de sinucidere a milionarului neurastenic); uneori decorul e mixt. De pildă scenele petrecute în prăvălia cea nouă a tinerei florărese, prăvălie prevăzută cu o largă vitrină dând la stradă, aşa încât spectatorul sau vede, depe stradă, ce se petrece în prăvălie - şi deci nu poate auzi nimic - sau vede, din prăvălie, ce se petrece pe stradă - şi atunci iarăşi nu poate auzi nimic. Când nu suntem pe stradă, suntem într'o casă care să dea echiva- lentul de zarvă şi larmă ale străzii. Aşa e de pildă acel local de noapte luxos, unde se dansează, se cântă, se vorbeşte, se chiuie, se circulă forfota, şi unde, iarăşi, conversaţiile se pot fotografia, nu însă fonografia. Acelaşi lucru când pătrundem în casa particulară a milionarului, unde găsim o dezordine sonoră încă mai mare decât cea dela restaurant. Toţi musafirii sunt cu chef, şi fiecare vorbeşte - cum zice Românul - « de unul singur ». Vine un moment când toată lumea tace. Dar Charlot se aranjează ca atunci să nu poată fi vorba de convoibiri particulare. Căci tocmai aci plasează el scena cu îngh ţirea fluerului, unul din episoadele cele mai lungi şi mai artistic lucrate, în care Charlot joacă singur şi - prin definiţie, din pricina fluerului - fără voce. Este inutil să reamintesc că cea mai zgomotoasă adunare ome- nească din câte există este un ring de box. Acolo - lucru paradoxal - toată lumea urlă, afară de cei ce fac efectiv treabă, afară de boxeri. Ei singuri tac. într'o asemenea atmosferă de vacarm colectiv com- binat cu un mutism individual absolut se desfăşură cea mai lungă şi mai bogată scenă a filmului: match-ul de box al lui Charlot. Chiar şi fazele preliminare luptei, petrecute în sălile unde com- batanţii se desbracă, se îmbracă şi-şi aşteaptă rândul, chiar şi aceste momente se petrec într'un cadru de gălăgie intensă şi circulaţie fe- brilă, care acoperă orice sunet de voce individualizată, înnecând totul într'un zgomot general de vorbire şi mişcare omenească. Până şi scenele petrecute în doi, înlăuntrul unui apartament propriu zis, sunt aşa fel aranjate încât eroul e ca şi singur. De pildă, 9 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE. interlocutorul său e beat mort, şi nu pricepe nimic din ce i s'ar putea spune. Sau doarme. Sau e buimac de somn. Am insistat asupra tuturor acestor detalii pentru a arăta cum re- gisorul inventiv poate să aducă toate scenele unui film înlăuntrul unui cadru spaţial, care să fie incompatibil cu convorbirea sau în tot cazul cu auzirea, de către noi, a unei conversaţii avută de alţii, sub ochii noştri. Dar - ne grăbim să adăogăm - în « City Lights » Charlot a făcut exces de zel. A procedat aşa cum fac poeţii când îşi toarnă gândirea într'un sonet cu canoane multe şi încurcate. « City Lights » a fost ca o « demonstraţie - eşantion ». Charlot a arătat că putem, dacă vrem, să alegem cadre spaţiale unde vorbirea să fie oarecum pur vizuală. Este ca un fel de rămăşag în duelul lui cu filmul vorbitor. Decât nu este nevoe de atâtea precauţii. E suficient ca vorbele să rămână secundare, ca ele să fie doar un acompaniament dispen- sabil al comportamentului mimic sau al semnificaţiei directe a pei- sajului şi decorului vizual. Nu e nevoe de cadre unde conversaţia particulară să fie incompatibilă şi imposibilă. E suficient ca ea să fie teoretic suprimabilă, accentul principal fiind pus pe materialul curat cinematografic al imaginilor. De atlfel, în filmul cel nou pe care ni-1 pregăteşte Charlot, el a renunţat la atitudinea de « challenge » şi de pariu. Va fi un film inte- gral vorbitor. Aud că personajul lui Charlot va fi, poate, un mut. Asta ca o ultimă amintire şi fidelitate pentru glorioasa epocă trecută. , Am spus că un film bun se recunoaşte după aceea că, «dacă » am suprima cuvintele auzite, filmul ar rămâne perfect inteligibil, niciuna din intenţiile autorilor nefiind, prin asta, mascată publi- cului. Dar, pe lângă acest procedeu care presupune un «dacă » vir- tual, pe lângă acest procedeu oarecum «condiţional» şi «optativ», mai există unul, mai simplu, mai direct şi mai «indicativ ». Sunt filme - ca bunăoară «Femeea cu părul roşu » (Joan Harlow) sau «Sim- fonia valurilor» (William Haines şi Conrad Nagel), - ambele pro- duse de Casa Metro Goldwin, - unde spectatorul a putut observa un lucru curios: volumul vorbelor spuse este aproape egal cu volumul vorbelor tipărite. Asta dă de reflectat. Mai întâi, cum s'a putut rea- liza o asemenea coincidenţă? înseamnă poate că în acest film se vor- beşte foarte puţin? Şi asta. Dar înseamnă mai ales că se vorbeşte scurt, în fraze simple şi sintetice. Totuşi, aceste fraze nu sunt « esen- ţiale », adică determinante de întâmplări. Sunt, aproape toate, «cuvinte de spirit», glume, răspunsuri cu haz şi întrebări sau exclamaţii spir rituale. Ele nu explică desfăşurarea cauzală a evenimentelor; sunt simple podoabe, ornamente accesorii, a căror valoare nu este aceea BILANŢUL CINEMATO GEAFULUI VOEBIX 6ll de conversaţie între personaje, ci o valoare de caracterizare psiho- logică a personajului, caracterizare făcută de autor şi pusă în gura personajului. Pusă în gura personajului şi, în acelaş timp, pusă şi pe suprafaţa ecranului, în litere de tipar. Nu-s fraze-conversaţie, sunt fraze-titlu, fraze care domină desfăşurarea evenimentelor vi- zuale aşa cum titlul unei cărţi îi simbolizează, în mod vag şi accesoriu, conţinutul. Joan Harlow, femeea cu sex apeal, tâmpită, frigidă şi mitocancă, aproape incapabilă să alcătuiască o frază în care subiectul şi predi- catul să se acorde prieteneşte - această girl standard U. S. A. nu vor- beşte, ci joacă. Iar când vorbeşte, iese dintr'însa câte o frază meşte- şugit găsită de autorul scenariului (care e Anita Loos), frază care se poate instantaneu detaşa de eroină şi preface în litere tipografice. Acelaşi lucru, în acea fermecătoare comedie gen Harold Lloyd întitulată «Simfonia Valurilor », unde peripeţiile se succed iute ca în epoca bună a filmului mut şi unde cuvintele «sunt», în măsura în care sunt spirituale, deci transformabile automat în simple sub- titluri de tipar. * * * Dar toate acestea sunt procedee prea ingenioase ca să fie reali- zabile în orice film. Procedeul cel mare e acela pe care-1 spuneam la început: Cuvintele pot să nu lipsească, atâta vreme cât nu sunt prea multe şi mai ales cât nu-s infectate de preocupări de litera- tură şi stil poetic. Principalul e ca accentul tonic al filmului să fie pus pe partea vizuală, pe alegerea cadrului spaţial, pe originalitatea suc- cesiunii de « planuri de viaţă », prin acea « unitas multiplex » a unei mari varietăţi de decoruri şi de puncte de vedere sociale şi mentale, strânse totuşi coerent în interiorul unei idei centrale unice. Aşa s'a procedat într'un film foarte important istoriceşte pentru că marchează prima încercare deplin izbutită a procedeului. Vreau să vorbesc de filmul «Grand Hotel» (Metro Goldwin). Este un exemplu tipic de acea «unitate în multiplicitate » realizată prin mijloace pur cinematografice, prin o juxtapunere de « felii de viaţă » toate legate între ele prin ceva comun : localul unui mare hotel me- tropolitan. Să nu se creadă însă că această legătură e numai mate- rială. Un cadru spaţial de cele mai multe ori închide într'însul ele- mente morale, idei şi sentimente specifice. într'un mare hotel fiecare cameră adăposteşte altă poveste, alte încercări, alte suferinţe, alte năzuinţe. Pereţii despart nu numai fizic pe un om de altul, ci şi moral un destin de altul. Totuşi este ceva comun între pasagerii unui mare hotel, ceva comun care nu e greu de descoperit. Cuvântul însuşi de «pasager * ni-1 desvăluie. Sunt perioade ale vieţii moastre - momente scurte sau chiar epoci mai prelungite - când ne rupem de societatea normală, de ambianţa revista fundaţiilor regale Ci a noastră ob'şnuită, dela linia de conduită curentă a vieţii noastre, şi ne angajăm pe o alee oarecum laterală, fie pentru simpla plăcere de a mai schimba (e cazul călătoriei), fie pentru a căuta ceva extraor- dinar (e cazul aventurierului), fie din indiferenţă pentru societatea (e cazul de pildă al burlacului dezabuzat şi f|ră carieră, fără prieteni adevăraţi, căruia li e silă să aibă un cămin ; un asemenea cămin i-ar părea o ironie, lui, care e atât de singur pe lume, - şi atunci se mută la hotel); alteori cauza e conflictul cu societatea (cazul unui excroc căruia li convine ospitalitatea discretă a hotelului şi mulţimea de anonimi In care se poate ascunde, caracterul vremelnic şi uşor re- vocabil al contractului de Închiriere, etc.); tot acolo se vor Întâlni Îndrăgostiţii care, fără a fi în conflict propriu zis cu societatea, trăiesc oarecum In afara ei, In sensul că nu vor sau nu vor Încă să legalizeze legătura lor. Şi hotelul, cu a lui caracteristică «singurătate In mai mulţi », este cadrul ideal pentru aceasta. Se mai poate imagina, ca pa- sager al unui mare hotel, un om sărac, care a « refulat > toată viaţa dorul lui de bogăţie, şi care voeşte, măcar pentru câteva zile, să-şi dea senzaţia unui trai Îmbelşugat, să se vadă făcând exact aceleaşi lucruri ca domnul cutare, miliardar, vecinul lui de masă şi parte- nerul lui de b idge în saloanele hotelului. Este o nevoe de evaziune morală, după cum la excrocul fugărit sau chiar numai suspectat de poliţie este o evaziune materială. Dar am citat destule exrmple, pentru a vedea cum locuitorul hotelului este cu adevărat un « pasager », un om care, pentru motive felurite, duce o viaţă oarecum provizorie, uneori mai intensă ca cea normală, alteori mai deprimată. Toţi aceşti oameni au ceva comun, de aci uşurinţa lor de Împrietenire. Parcă-s mânaţi de un fel de sen- timent de rudenie în destin, atraşi Intre ei de acea «conştiinţă a speciei » în care Giddings vedea agentul primordial al socialităţii. Localul hotelului, prin structura lui fizică, prin aranjamentul său interior, prin ideea de aihitectuiă care a prezidat la clădirea lui şi la repartizarea terenului în încăperi apropiate scopului, este cadiul fizic al acelei ambianţe morale de care vorbeam şi simbolul ei spaţial. Cinematograful poate face minuni cu o asemenea imagine vizuală bogată In cuprins şi In semnificaţie psihologică. Un film bazat pe o asemenea imagine vizuală privilegiată poate fi un film adevărat» Oricât ar vorbi pasagerii, conversaţiile lor vor rămâne tot timpul un lucru secundar faţă de importanţa dominantă pe care o are specta- colul optic al localului şi al Înfăţişării exterioare a locuitorilor. Un asemenea subiect de film obligă pe regisor să-l trateze adevărat ci- nematografic, adică să pună accentul nu pe vorbă, ci pe imagine. «G.and Hotel» realizat de casa Metro-Goldwin poate nu e un film perfect. Dar nu e nici prost, şi In tot cazul e un film semni- ficativ pentru problema care ne interesează pe noi, anume aceea a procedeurilor care permit a pune centrul de gravitate nu In partea BILANŢUL CINEMATOGRAFULUI VORBIT 6l? vorbită, ci In partea văzută, pentru a păstra caracterul autentic cine- matografic al unui film. * * * In această ordine de idei reuşita strălucită a genului a fost filmul «If I had a million > - poate filmul cel mai profund, mai subtil şi mai curat cinematografic din câte au fost făcute vreodată. Acest film al casei Paramount a avut în străinătate un succes enorm. La Paris a ţinut afişul aproape o jumătate de an şi a provocat dări de seamă entuziaste. La Bucureşti a rulat trei zile şi a căzut în faţa sălii goale. Fireşte, nu trebue să ne grăbim a înfiera lipsa de gust a publicului românesc şi incapacitatea lui de discernământ estetic. Mărturisim că un asemenea film necesită o preparaţie. Bra prea original şi prea subtil. In faţa frumuseţii - ca şi în faţa durerii, ca şi în faţa vieţii - omul trebue luat încet şi deprins treptat. Cocteau remarca odată că, după cum omul ob.'şnueşte a închide altuia ochii în faţa morţii, tot astfel ar trebui să-i închidă în faţa vieţii care începe. Orice adevărat început trebue privit cu precauţiune şi cu pregătire preala- bilă. Ar fi fost nevoe ca cineva să deschidă publicului bucureştean ochii, să i-i deschidă cu băgare de seamă, pentru a-1 face să poată ve- dea frumuseţea neaşteptată şi prea nouă a unei opere ca « Dacă aş avea un milion *. Din felurite motive, nu s'a făcut. Şi publicul bucureştean n'a putut pricepe, deşi acest public a dat adeseori do- vadă de spirit critic artistic şi de un talent natural de discriminare în chestiunile de gust. Dar iată despre ce e vorba. Un miliardar, muribund şi arţăgos, e desgustat de mediocri- tatea şi murdăria genului uman, şi desperat că a muncit de geaba, că nu i-a fost dat să cunoască un singur om care să merite să fie făcut fericit cu averea pe care el a adunat-o. Se gândeşte cu teroare la con- secinţele imorale ale morţii sale, care va determina trecerea banilor săi în mâinile unor moştenitori nevrednici. Primul episod al filmului reprezintă această atmosferă de arţag şi disperare pe de o parte, de vânătoare degradantă a moştenirii şi scontare josnică a morţii pe de alta. Şi este o succesiune de tablouri magnifice. La un moment dat, bătrânul găseşte soluţia. Ia un anuar de adrese telefonice. Acolo sunt trecuţi aproape toţi locuitorii oraşului, căci la New-York toţi dactilografii, toate prostituatele, toţi meseriaşii au telefon. Miliardarul ia un «compte-goutte * cu care îşi doza el doctoriile, umple pipeta cu lichidul dintr'o sticluţă cu medicament, şi lasă să cadă o picătură pe mijlocul uneia din paginile « Telephon- book »-ului deschis la întâmplare. Pe locul unde a căzut picătura e scris un nume. II notează, şi la adresa indicată va trimite un cec de un milion de dolari. Apoi repetă operaţia pe alte pagini ale anua- rului. Astfel îşi constitue el o mică populaţie de vreo Zece moşteni- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tori. Şi restul filmului ne arata succesiv cadrul de viaţă al acestor diferiţi câştigători. Această idee mai fusese utilizată în filmul casei Fox : « Devil's lo- tery » (Loteria diavolului). Cei opt câştigători ai celor opt optimi ai lozului cel mare al unei loterii sunt adunaţi de un amfitrion comun, curios să vadă « ce va da » acest amestec disperat şi totuşi unitar. Dar ideea din «If I had a million » e mult mai subtilă. Cei opt sau zece moştenitori nu-s puşi în contact unul cu altul. Ni se re- prezintă diversele « felii de viaţă » succesiv şi izolat. Nevoia de uni- tate e realizată altfel. Regisorul (sau mai corect regisorii, căci la acest film au colaborat toţi marii «producers » ai casei Paramount, şi au jucat toate stelele de mărimea întâi ale companiei) - producătorii nu ne-au înfăţişat pe diverşii moştenitori întrebuinţându-şi milionul. Ar fi fost mult prea monoton. Căci toţi oamenii fac aproximativ aceleaşi lucruri cu banii, mai ales când au exact aceeaşi sumă de bani, şi mai ales când sunt cetăţeni U. S. A., indivizi atât de omogeni, încât samănă între ei ca nişte gemeni, aproape aşa cum ghiata dreaptă seamănă cu gheata stângă. Ar fi fost neinteresant să ni se arate noii milionari cheltuindu-şi noile venituri. De altfel nici în «Devil's lotery » nu ni s'a arătat asta, ci doar « şocul » moral pricinuit de sen- zaţionalul eveniment al « devenirii milionar ». Cu alte cuvinte, nu se arată felul cum cei opt câştigători «primesc lovitura», schimbările sufleteşti pe care aceasta le determină ; nu este nici un moment vorba de felul cum ei vor întrebuinţa banii. Imediat după încasarea mi- lionului, ei şi pornesc la castelul unde fuseseră poftiţi şi care îi va reuni laolaltă. N'apucă încă nimeni să execute vreo cheltuială oarecare. In «If I had a million » dimpotrivă, eroii ni-s înfăţişaţi în exer- ciţiul funcţiunei lor de milionari; îi vedem executând cheltueli. Dar nu oricare cheltuială, ci numai una singură, şi anume cea dintâi. Obiec- tivul fotografic îi surprinde în exact momentul primei lor cheltueli, în momentul acela curios de trecere dela situaţia veche la cea nouă, punctul precis care se plasează, pe linia biografiei personajului, la graniţa dintre sărac şi bogat, dintre pârlit şi milionar. Intr'un ase- menea moment istoric se petrec întotdeauna lucruri extrem de inte- resante psihologiceşte. Individul are atunci tendinţa să-şi împlinească, printre nenumăratele sale dorinţe, pe cea mai «refulată » din toate, acea dorinţă pe care el, în existenţa lui anterioara, o înăbuşise cu regret maxim şi cu o perpetuă melancolie. « If I had a miillion » este un film clădit pe baze de psihologie freudiană. E vorba de răbufnirea unor doruri stăpânite o viaţă întreagă. înţelegeţi ce material fertil pentru imaginaţia unor regisori buni poate oferi o asemenea idee. Diferitele «planuri morale » care com- pun filmul sunt atât de pline de detalii semnificative şi neaşteptate, episoadele sunt atât de variate şi ingenios alese, încât un om care are amorul şi credinţa cinematografului rămâne sufocat de admiraţiune. BIT.AHTUI/ C1NEMAI0GKAFUIU1 .VQKBIT 615 După cum se vede, unitatea, dealungul vastei şi variatei multi- plicităţi a planurilor şi a tipurilor este realizată nu numai prin mij- locul fizic al intervenţiei la un moment dat, a milionului revoluţionar, dar mai cu seamă prin mijlocul oarecum moral al identităţii de situaţie, identitate cu atât mai interesantă cu cât situaţia e mai specială. Căci toţi aceşti oameni care ni-s reprezentaţi la graniţa dintre «trecutul apropiat şi viitorul iminent» (expresia e a lui Bergson), toţi aceşti oameni care mai sunt oarecum suspendaţi între o viaţă anterioară nelichidată. încă şi o alta, posterioară, neîncepută încă, toţi aceşti oameni au o mentalitate particulară care îi face să apară în faţa obser- vatorului din stal ca un fel de societate sui generis în sânul societăţii celei mari, ca o varietate curioasă şi caracteristică a genului uman, distinctă întrucâtva de oamenii obişnuiţi. Ei au, în faţa vieţii, o filo- zofie nouă, o altă « Weltanschaung » decât noi} în acel moment de echilibristică între ce a fost şi ce nu e încă, ei vorbesc o altă limbă decât noi, oamenii de toate zilele, pentru care trecutul se varsă auto- matic în viitor, înghiţind prezentul ca pe un punct fără dimensiuni. La ei trecutul n'a murit încă şi viitorul nu s’a născut bine ; această dublă anomalie provoacă o stranie dilatare a prezentului, a actuali- tăţii lor sufleteşti. In acel moment trăiesc intens şi stângaci, nu slab şi sigur ca noi. Diferitele planuri ale filmului sunt populate cu oamenii care nu se cunosc între ei şi nici nu se întâlnesc. Totuşi'ei aparţin unei aceleiaşi rase morale, şi spectatorul din stal are exact acelaşi sentiment de unitate coerentă ca în cazul când, la o expoziţie zoologică, i s'ar arăta zece exemplare din aceeaşi varietate animală. Calitatea profund umană a unităţii sufleteşti care leagă pe dife- ritele personaje ale filmului permite o diversificare bogată a epi- soadelor, o înmulţire - fără risc de a pierde şirul - a detaliilor de joc, decor, atitudini, situaţii, care dau spectatorului o impresie de poem simfonic cu mii de motive şi variaţiuni împletindu-se în toate chipurile într'o unitate de concepţie grandioasă. Filmul acesta e o adevărată orgie de imaginaţie inventivă; şi este, fără nici-un fel de dubiu, capodopera cinematografului vorbitor. In acest film se vorbeşte uneori foarte mult, alteori de loc. Cel mai mult se vorbeşte în episodul întâi, al vânzătorului de por- ţelan terorizat de soţia sa, o pedeapsă de nevastă căreia nu-i mai tace gura un moment. In acest episod se petrec multe lucruri. Bodo- găneala cronică a mejerei este unul din ele, unul din cele Zece- douăzeci de elemente ale episodului, şi cu siguranţă nu cel mai im- portant. Două episoade (acel cu funcţionarul de bancă şi acel cu pro- stituata sunt aproape în întregime mute, afară de momentul îmmâ- nării cecului. «If I had a million » este exemplul tipic de cinema- tograf adevărat, care nu are nevoe de tururi de forţă pentru ca, fiind sută la sută vorbitor, să aibă totuşi structură de film mut, astfel 6i6 BSVI8TA FDMDATDXOK REOAIJS încât, admiţând prin ipoteză că l-am rula fără cuvinte, să nu piardă nimic din valoare şi din inteligibilitate. ★ » * In această străduinţă generală de a conserva materialmente «vor- bitorul >, şi totuşi a da filmului structură de film adevărat, adică de film clădit în primul rând pe interesul şi frumuseţea suscitată de pu- rele imagini, - în această căutare a unei formule artistice concilia- toare, mai putem semnala o soluţie. Este aceea încercată în filmul recent: « Măşti de ceară *, film colorat (şi admirabil colorat). Centrul de gravitate al poveştii este aci un « Wax Muzeum », un muzeu cu figuri de ceară. Pentru ca filmul să fie misterios şi chiar relativ poliţist, s’a recurs la o idee - jumătate macabră, jumătate naivă - a unui muzeu unde toate statuile sunt în realitate cadavre de cetăţeni asasinaţi, îmbălsămaţi şi acoperiţi apoi cu un uşor strat de ceară. Dar puerili- tatea şi caracterul lugubru al unei asemenea poveşti nu are impor- tanţă în faţa frumuseţii plastice fermecătoare a statuilor şi a fe- lului cum ele au fost colorate. La aceasta se adaogă şi un joc actoricesc desăvârşit, care contribue să salveze absurditatea şi sinistrul anec- dotei. Este un moment când primul muzeu (pe vremea când statuile erau adevărate statui, nu victime trucate) arde, aprins de un foc pus de «intrigantul» dramei. In momentul acela flăcările cuprind figurile roze ale statuilor, feţele lor încep să se topească, liniiile aşa de armonioase ale ochilor şi nasului încep să lunece la vale, ca un plâns trist, ca un plâns de ceară. Şi pe urmă, deodată, capul întreg se pleacă, doborît de această moarte topită, se frânge dela gât, şi cade pentru totdeauna în jos. Este atât de tragic, de subtil tragic acest spectacol al unor păpuşi care mor, al unor fiinţe plăsmuite de om şi distruse de foc; este atât de neaşteptată şi de originală această imagine a «păpuşii care se strică», încât dacă filmul n'ar cuprinde decât acest tablou şi încă ne-ar face să iertăm toate sumbrele baza- conii presărate în episoadele ulterioare. Dar să revenim la subiect. In filmul acesta soluţia e «specială*. Ea consistă din a subordona totul - joc, text, anecdotă - unei per- manente exhibiţiuni de imagini vizuale, unde formă şi culoare sunt realizate cu un bun gust şi o grijă artistică desăvâ’şite. Este un film, cum spuneam, extretn de « special ». Dar este un film adevărat. * * A Oprim aci bilanţul nostru, care s’ar putea rezuma astfel. In mo- mentul descoperirii fonogeniei cinematografice, arta filmului mut se găsea într’o perioadă de înflorire strălucitoare şi de robustă inven- tivitate. Descoperirea materială a peliculei vorbite a tăiat net acest BILANŢUL CINEMATO ORARULUI VORBIT 617 elan. După aceasta au urmat o serie de inepte producţiuni care erau sau teatru prost, sau « super-reviste », sau atunci anoste poveşti de cântăreţi care la Început sunt pârliţi şi la urmă mondial celebri, cântăreţi care se nasc, se căsătoresc, se plimbă, iubesc, işi Îngroapă părinţii, soţia, copiii, şi finalmente mor şi ei personal: cântând, cân- tând tot timpul, până la exasperare. După această cădere lamentabilă In banalitate şi plictiseală, Încep Încercările de conciliere dintre noua invenţie materială a sonorizării şi exigenţele particulare ale artei cinematografice. Avem mai întâi o serie de « comedii muzicale » în deosebi germane, din care s'au făcut mai multe sute, şi din care doar trei-patru au reuşit să se apropie de artă. Aceste trei patru filme izbutite (cum a fost « Zwei Herzen», « Das Lied ist aus », etc.) erau fermecătoare. Dar numărul lor foarte redus faţă de numărul imens al producţiei totale a genului a dovedit sărăcia de posibilităţi a soluţiei prin « comedia muzicală ». Paralel cu asta am avut soluţia Charlot. Rezultatul ei a fost o capo- doperă. Dar cusurul ei era că reclama un geniu - condiţie incomodă de realizat pe o scară Întinsă. Intre timp o altă soluţie ne vine dela ceea ce am putea numi : «filmul spiritual», filmul unde tot ce e esenţial se exprimă prin ci- nematograf mut, adică prin atitudini, mişcări, joc de fizionomie şi decupaj scenic ; cât despre cuvinte, ele sunt tot timpul spirituale, de o valoare humoristică intrinsecă, ceea ce permite ca, de îndată ce au ieşit din gura actorului, să le putem aprecia In ele Insele, astfel Încât să ne facă plăcere de a le revedea transformate în subtitluri de tipar. Insfârşit, marea şi adevărata soluţie a fost construirea unor filme unde ideea generală, ideea permanentă a filmului să fie o idee de mişcare şi de vedere. Astfel e, printre altele, ideea filmului cu struc- tură de planuri juxtapuse, a filmului făcut pe bază de «felii de viaţă ». In această privinţă, « Grand Hotel» este important istoriceşte, iar artisticeşte «If I had a million» - capodopera cinematografului vorbitor. Alături de această soluţie generală, inventivitatea cineaştilor va găsi, la întâmplarea norocului, soluţii « speciale », din care să se poată face un film sau două (în realitate numai unul singur ; după care ti- parul trebue spart, căci un tipar prea special nu comportă producţie pe scară mare). Un exemplu din acest gen este filmul « Măşti de ceară ». Acesta e, scurt rezumat, stadiul în care se găsesc încercările ci- nematografului de a face ca arta să ierte intruziunea unui străin în principiu stricător, şi să se împace cu acest musafir nepoftit care se chiamă cuvântul. D. I. SUCHIANU POETICA LUI PAUL VALERY Actul de clasicism este un act de dominaţie. Cel mai frumos act de clasicism pe care-1 cunosc este gestul neptunian al lui Xerxe : Xerxe punând marea în lanţuri, Xerxe lovind marea cu biciul. Sunt sigur că, în clipa violenţei, regele pers aruncă mării impre- caţia din Cimitirul Marin : Chienne splendide! Clasicismul este o artă a dominaţiunii. El presupune o continuă rigoare, o continuă autoritate asupra materialului dat. Fervorile sensibilităţii, marile evenimente morale, toate dramele conştiinţei pot constitui substanţa unei opere clasice. E necesar numai un Spirit deasupra apelor, o minte care să le impună structurile, simetriile, formele. Dacă ar fi să aleg un simbol al acestei arte, m'aş gândi la trista Roxane a lui Racine şi la mările peste care domnea : Souveraine des mers qui vous doivent porter. In evenimentul romantic nu se agită decât marea : vitală şi fluidă. In fenomenul clasic marea nu poate apărea decât liniştită, luminată de Cunoaştere : L’eau tranquille est plus transparente Que toute tempSte parente D'une confuse profondeur. (La Pythie) Cunoaşterea este dăruire. Cunoaşterea implică aruncarea unui zaimf miraculos, care să decearnă lumii forme inteligibile, formele cunoaşterii tale. Clasicismul este marea spiritualizată, marea luând chipul spiritului tău, marea oglindindu-te. Act de narcisism continuu, perpetuă dăruire de forme, care face dintr’un clasic arhetipul uni- versului său. ' POETICA LUI PAUL VALEBY ' 619 Ce paradox bizar! Romanticul spune totdeauna Ea şi vorbeşte insolent despre dualismul dintre sine şi univers. Romanticul nu este decât o trestie vorbitoare, un habitacol al zeilor, un glas im- personal. Clasicismul nu spune niciodată Eu, şi lumea întreagă nu-i răsfrânge decât propria imagine. Dar acest act de narcisism are un destin turburător. L-aş explica mai uşor, interpretând o legendă a lui Wilde : Ni se spune că Narcis murise. Şi florile luncii cerură izvorului câteva picături de apă ca să-l poată plânge. - O, le răspunse izvorul, ^ n'am eu însumi destule lacrimi să-l plâng. II iubeam atâta! - Ştim bine că-1 iubeai, spuseră florile, era frumos! - Era într'adevăr frumos? murmură izvorul. - Cine ar putea-o şti mai bine ca tine? In fiecare zi plecat peste apele tale, îşi oglindea în tine frumuseţea. - 11 iubeam, răspunse izvorul, îl iubeam fiindcă de câte ori se pleca peste mine, vedeam în ochii săi, oglinda apelor mele. Acesta este pare-se destinul major al clasicismului. Un maximum de dăruire personală care să ajungă a nu prezenta decât imaginea absolută şi indiferentă a lumii. De aceea apologul citat se irizează pentru noi de o lumină de mi- racol. Opera de artă exprimă o solidaritate între legile astrelor şi ale raţiunii. Opera de artă este reprezentarea universului, imaginea armoniei cosmice. I-am acordat totdeauna o funcţie magică, funcţia unei figuri de ritual, aceea de a pune pe contemplatorul ei în pose- siunea universului. Aceste cuvinte cu prea uşoare aripi fie zise, pentru a precede mai fastuos, numele lui Paul Valery. Să considerăm o regiune de diamant, o zonă de constante şi pure preciziuni. Unde timpul să nu incidă şi spaţiul să fie dizolvat. Constituim deci o Palmyră spirituală, an topos noetos, un sediu platonician. In acest etern repaos unde Ideile sunt legiuni, să pre- supunem ivirea fenomenului pur, ivirea luminoasă şi liniştită a poeziei: O pour moi seul, â moi seul, en moi mSme Aupr&s d'un coeur, aux sources du poeme, Entre le vide et l'dvenement pur, J'attends I'&ho de ma grandeur interne, Am&re, sombre et sonore citerne Sonnant dans l'âme un creux toujours futur. (Le Cimetiere Marin) In această religioasă aşteptare a formelor, în această suspendare în vid, în locul muzical fără dimensiuni, în acel topos noetos de care 620 KKVI8TA FUNDAŢIILOR BSOALK vorbeam, stă principiul însuşi al poeticei lui Paul Val&y. Mallarmfe 11 enunţase şi el în cuvinte incomparabile: Gloire du long dfesir, Idfees Tout en moi s’txaltait de voir La familie des iridfees Surgir ă ce nouveau devoir. (Prose pour Des Esseintes). Inşii ideilor răsărind într'o clipă de supremă fervoare ca un triumf al îndelungatei aşteptări, Gloire d\i long dfesir, vor deveni printr'o uşoară modificare acel Gfenie, 6 longue impatience. Totdeauna prezente, active chiar atunci când inteligenţa nu le incită, în stările de uitare şi de somn, ideile ţes totuşi vălul arah- neian al poeziei: Quoi! c'est vous, mal dferidfees! Que fîtes-vous, cette nuit, Miîtresses de Târne, Idfees, Courtisanes par ennui ? —Toujours sages, disent-elles, Nos prfesences immortelles Jamais n’ont trahi ton toit! Nous fetions non feloignfees, Mais secrfetes araignfees Dans Ies tfenfebres de toi I Ideile pregătesc astfel, în stările de uitare şi de somn, ora favo- rabilă poeziei, simpatia naturii pentru actul de creaţie. Dar poezia însăşi fructifică numai în luciditate în stările de perfectă conştiinţă. Compar bucuros actul de creaţiune clasică cu Victoria dela Auster- ţitz; Napoleon cugetă detaliile luptei, prevede, calculează şi ordonă. Opera lui e virtual realizată. Apoi aşteaptă răsăritul soarelui - aş spune: ora lirică, darurile formei, dulcea căldură a realizării, straiul luminos al Spiritului « On se demande avec stup^faction, - scrie Val£ry în Introduction â la M£thode, - dans certains cas extraordinaires, en invcquant Ies dieux abstraits, le glnie, Tinspiration, miile autres, d’câ viennent ces accidents Une fois de plus on croit qu'il se cr£e quelque chose, car on adore le myst fere et le merveilleux autant qu'ignorer Ies cou- lisses ; on trăite la logique de miracle, mais Tinspirfe fetait prfet depuis POBŢICA LUI PAUL VALKBT 6at an an 11 Itait mâr II y avait pens£ toujours - peut-Stre sans s’en douter - et ou Ies autres 6taient encore â ne pas voir, il avait regardait combini et ne fâsâit plus que lire dans son esprit*. Inspirat e un cuvânt de ironie. El înseamnă tocmai pe acela care culege momentul poetic, realizează starea aceia de perfectă con- ştiinţă de luciditate excepţională în care toate gândurile se clarifică, se precipită şi se organizează aşa cum electricitatea din aer se aduna între plăcile condensatorului. E o stare de extremă clarviziune, de h’perestezie, ca aceea datorată opiului. Ea este rezultatul unei înde- lungi meditări. Cum se obţine această stare de graţie, această oră transparentă? Aici - reprimând aridul logos - Paul Valdry şi-a revelat natură lirică şi emotică. Această oră se obţine printr'o duioşie, printr’un eveni- ment muzical: Patience patience Patience dans l’azur! Chaque atome de silence Est la chance d’un fruit mflr! Viendra l’heureuse surprise: Une colombe la brise, L’dbranlement le plus doux, Une femme qui s'appuie, Feront tomber cette pluie Oi l’on se jette â genouxl Actul de cunoaştere narcisian, care este actul poetic refractat la infinit în sine însuşi ca între oglinzi paralele, ridicat prin operaţiuni succesive la acel plan orizontal de supremă claritate şi de linişte su- premă, nu poate duce decât la ideia unei implacabile sterilităţi. Actului de continuă introspecţie, de urmărire continuă a eveni- mentului interior, actului care consistă în a descoperi cu focurile concentrice ale inteligenţei, diamantul extrem al cunoştinţei, îi core- spunde sterilitatea lui Mallarm£ şi poetica unei şcoale de hieratică şi severă frumuseţe. Spre a limita sfera acestei poetice, fie-mi permis să evoc, cu ce- lebratul nume al lui Paul Vald y, pe liricul german Ştefan George. Ştefan George apare ca o incarnaţie a legendarului Parsifal. Pă- gân şi liturgic, sacru şi secret. Şi prin el lirismul german, poezia bru- moasă a mitului nordic se anină de un larg suflu creştinesc : G bmir den grossen feierlichen Hauch Dl-mi marele sufla liturgic Esseistul german Friedrich Gundolf, în cartea pe care a închinat-o 6a? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Ştefan George, ni l-a prezentat în cuvinte stranii şi nebuloase drept un fiu dumnezeesc al Logosului. Dar lirica este consubstanţială Logosului şi nimeni mai mult ca un liric nu poate avea sensul genuin, sensul profetic şi sacru al Cuvântului. Din copilăria lui, Ştefan George crease un grai propriu cu de- sinenţe bizare, care amintea în larga lui varietate graiul grecilor antici. Mari valori de sugestie se incorporau limbii sale, graţie că- derii şi ritmului insolit al frazei... In confuzia şi delirul orfeic care-i dăruiau numai frumuseţi ex- plosive, influenţa lui Mallarnid a însemnat limpezire, purificare. Tot ce era strâns legat de sensibilitatea lui Ştefan George, tot ce, poezie, era ancorat de insul viu şi trjst, s’a clarificat. Visul acelui înger mallârm6an: Donner un sens plus pur aux mots de la tribu. {Le tombeau d’Edgar Poe) devenise idealul lui Ştefan George. Pentru el - ca şi pentru Mallarmd sau Valdry - poezia are sensul primar de incantaţie, de magie. Şi de aceea ei se întorc la practicile magice ale scrisului, ale r nei. De aceea pentru Ştefan George poe- zia este, ca pentru Mallarme, l’ecriture, ein Schrifttum. Pentru Paul Valery ea este incantaţie, chartne, carmen. Paul Valdry, Ştefan George reprezintă azi tradiţia mallarmdană, prezidiul formelor pure şi artificiale ale poeziei. Când influenţa lui Mallarmd opera violent asupra lucrărilor lor, poemele pe care le compuneau exprimau tocmai idealul de arti- ficiu al şcoalei: lubricitate, exotism, sensualitate, decadenţă. Dor al exotismului şi dor al unei naturi estetice şi supraterestre care îşi are expresii echivalente în Herodiada lui Mallarmd, Algabal al lui Ştefan Gerge şi Sdmiramis a lui Paul Valery. Toate dorurile epocei mallarmeene se realizează în evocarea acestei lumi de sensuală încântare, de voluptate şi de sânge. Hero- diada, Algabal şi SSmiramis sunt personificări estetice ale idealului simbolist. Idealul acestei poezii, suverane, inumane, pură de orice atingere profană şi închinată numai destinului dumnezeesc şi vertiginos al artei, poate fi surprins în strofele Semiramidei: Baisers, baves d'amour, basses b^atitudes, O mouvements marins des amants confondus, Mon coeur m’a conseilld de telles solitudes, Et j'ai place si haut mes jardins suspendus, Que mes suprâmes fleurs n’attendent que la foudre Et qu'en ddpit des pleurs des amants Ies plus beaux, ■ POETICA LUI PAUL VALERY 623 A mes roses, la maiti, qui touche tombe en poudre : Mîs plus doux souvenirs bâtissent des tombeaux! VaJ6ry a părăsit de mult aceste fetişe bizare, această poezie rece şi idolatră. Dar a păstrat estetica mallarmeană în ceea ce avea esen- ţial : Idealul de artificiu al artei. Le visible et serein souffle artificiel De l’inspiration qui regagne le ciel. (jL'Aprts midi d’un Faune) Artificiul - etimologic: principiul creator de artă - constitue, în formele create, un raport de valori ideale, un joc de abstracţiuni, de cantităţi absolute - o logaritmie. Pentru Paul Vatery, poemul este exerciţiu. El implică aşadar un act de creaţiune lucidă şi observaţia unor reguli constante, unor forme riguroase, condiţii exterioare ale artei. Regula în poezie e fundată, cred, pe o idee analogă proporţiei. Ea rezidă probabil în raportul constant dintre formele inteligenţei noastre, cum, architectonic, proporţia rezidă în raportul constant dintre formele corpului nostru. Ea este măsura de aur a inteligenţei, garanţia exterioară a formei inteligibile. Paul Val^ry constitue în aceasta rigoare obstinată - în acest hostinato rigore a lui Da Vinci - promisiunea unei mari libertăţi: La plus grand liberti nalt de la plus grande rigueur. El admiră aceste acte de constrângere voluntară şi le laudă a fi provocat arta clasică franceză, o artă de graţie şi de libertate, o sim- patie continuă între forme şi gândiri. Dar Valery a rostit răspicat în discursul de recepţie la Academie că cel mai absolut arbitrariu - capriciul unei curioase fantazii - a domnit la constituirea prohibiţiunilor şi rigorilor poetice. Mai puţin străini decât Paul Valery de natura canonică a poeziei, credem că prohibiţiunile şi rigorile au dat artelor franceze acel stil deliberat şi elegant, tocmai fiindcă impuneau artelor măsura inte- lectuală franceză a omului deliberat şi elegant. Ele au avut darul de a fixa şi determina formele, cum un arc de arbori fixează şi deter- mină o dună. Această extremă atenţie acordată rigorii şi formelor, această du- reroasă căutare a condiţiilor perfecţiunii, duc în mod natural la o deformaţie ciudată, la un viţiu rafinat în practica formelor: Herme- tismul, dificultatea poetică. Mallarm6 a făcut din acest viţiu unul din principiile poeticei sale. Paul Valei*y l-a preluat, dându-i o justi- ficare imediată. . Mallarm6 şi Valery vor căuta în pactica dragostei exclusive de forme, toate privilegiile de raritate şi subtilitate, virtuţile de emoţie 624 EKVXSTA FtraTOATDXOK EEGAU3 sau magnetism pe care le-ar fi putut cere de complexul armonios al poeziei. Constituindu-şi dragostea în această singură categorie a frumosului, ei vor extrage din practica ei, deliciile cele mai rare. Paul Val£ry este acela care enunţa calităţile stilului ascuns, şi rostindu-se despre plăcerea mai rară cu cât e mai greu cucerită, cerea le travail ie Vesprit sur le chemin de ses voluptis. Mărturisesc că teoria dificultăţii pentru dificultate mă întristează. A fi dificil, a obliga pe lectorii tăi la un efort ca să poată ajungn apoi la o bucurie mai intensă, înseamnă a te prevala cu abilitate, de stări exterioare operei tale, înseamnă a căuta efecte pe care nu le meriţi. Singura dificultate posibilă e aceea pe care o presupune calitatea rară a supunerilor tale, natura excepţională a inteligenţei tale, esote- rismul culturii. Pylhagora prescria discipolilor Şcoalei să închidă adevărurile descoperite în formule obscure pentru profani. Se pare că teoria dificultăţilor şi-ar avea singura scuză aici. Poezia presupune într'a- devâr solidaritatea geloasă şi fervoarea adepţilor săi. Teoria artei artificiu, a rigorii şi a dificultăţii, ne introduce in do- meniile severe ale tehnicei. Trista noţiune a romanticilor despre artă - fenomen accidental şi fericit, creaţie capricioasă, expresie a delirului - noţiune a cărei suveranitate coincide cu apariţia celor mai fragile şi mai falacioase lucrări, a trecut. Arta recapătă, prin Mallartr.6 şi Va!£. y, antica ei severitate odată cu ideea de meşteşug. Ideea de poezie ca un act raţional şi lucid, ca un act de meşteşug, este - mi se pare - platoniciană. Inspiraţia este, pentru Platon, un fenomen orfeic, demoniac, impur. De aceea el a îndepărtat din republica sa ideală pe lirici şi pe muzicieni care sunt posesorii lui Dionysos, posesorii delirului. Şi altădată pentru a face cuvântul mai prielnic gândului, el alungă din Symposion pe cântăreţii din flaut, fiindcă aceştia sunt, ca muzicieni, dăunători prosperităţii raţiunii, valorilor pure, noţiunilor transparente. El acceptă în statul său numai artele majore, artele raţiunii, modul doric al formelor. El cere ca poezia să comunice omului ideea perfec- ţiunii umane. Epocile de mare înflorire artistică, antichitatea şi Renaşterea sunt acelea in care valoarea obiectivă de meşteşug a lucrării de artă era singura considerată. Tot restul, adică fiorul, marea tremurare, acel Schaudern goethean, erau implicite sau veneau dela sine. Un Raffaele SanZ o sau un Buonarroti au putut ajunge imediat în admiraţia curţii romane, fiindcă ei prezentau dela început garanţia exterioară - evidentă şi mensurabilă - a meşteşugului. Ei erau pose- sori desăvârşiţi ai formelor plastice, excelenţi meşteşugari. Criteriul acesta al meşteşugului - care exige formele acceptate de tradiţie, ingenios perfecţionate, normale, banale şi morale - ignora POETICA LTJI PAEL VA LEE Y 635 idealul de expresie originală - deci anormală, morbidă, şi în ultima analiză imorală - şi făcea inutilă căutarea propriilor senzaţii inedite, acelea care zac în regiunea, abia irizată de conştiinţă,a subconştientului, cum se spune azi. Numai aşa îmi pot explica secolele miracolului grec - momente de comunicare generală cu marile creaţii de artă, când versurile unui Pindar sau Euripid erau pe toate buzele - numai aşa îmi pot explica nobila clar-viziune a papilor, a ducilor şi a podestaţilor Renaşterii. Pe atunci nimeni nu cerea artistului ceea ce numim noi în cuvinte care au nu ştiu ce lumină difuză: geniu, autenticitate, originalitate. « Le genie est chose facile », spune domnul Teste, şi originalitatea corespunde unei idei romantice imorale. Arta este generală şi banală. Ea implică studiul tradiţiei, imitaţia naturii şi observaţia savantă a regulilor lui Apollon. Si ce n’est que la gloire ardente du metier, spune un vers de aur de Mallarme. Ne întoarcem dar la poezia de meşteşug, de fru- museţe meditată, a cărei cea mai pură expresie este Racine. El sacri- fica unui ideal de raţiune o mie de armonii care-i păreau confuze şi sacrifica armoniei cele mai lucide gândiri. Din acest act de continuă limitaţie, de sacrificiu continuu al celor mai delicioase şi mai turburătoare stări, au răsărit acele opere care miră prin compoziţia lor necesară, prin structura lor adamantină. Dacă mi-ar fi să aleg între toate divinităţile lumii pe acelea care să prezideze destinul intelectual al poeziei - dacă mi-ar fi dat a-mi alege singur zeii - aş numi pe Dike şi Anake, puteri ale filosofiei eleate. Dike, justiţie a inteligenţei, imanentă a luminii, formă implacabilă a raţiunii. Anake, necesitate, condiţie de aur a versului, ideea absolutei strigenţe a formelor, a necesităţii raporturilor. Idee de structură, de fatală şi totuşi liberă compoziţie a regulelor. Imanenţă a muzicii. Există doar o simpatie antică, 0 intimitate apollonică, între liră şi spunere, între modulaţie şi actul plastic al expresiei. Din clipa în care lira a fost părăsită, spunerea a luat asupră-şi virtuţile încân- tătorii, actul de muzică al lirei. Sau, dacă vreţi, spunerea s’a lipsit de liră, fiindcă ea însăşi devenise melodie. Dar a păstrat intact actul apollonic al expresiei, valoarea plastică a imaginii. Imago - icoană - reprezentare plastică. Poezia căreia mă închin face din fiecare imagine o prezenţă de stătu e. Ascultam odinioară concertul în la major de Liszt şi pe când degetele pianistului executau armoniile partiţiunii şi orchestra suna impecabile acorduri - în regiunile pure ale senzaţiei, suprafaţa de 10 8a6 KEVI'STA FUNDAÎTILOK HKfJAIJi stearpă splendoare a muzicii lui Liszt se viziona ca un peisaj de marmură, ca una din apele cântate de P„e, triste şi îngheţate de Ză- pada atâtor crini înclinaţi, Ma gândeam, cred, la sterilitatea de argint, neviolat de fior şi nefructificat de idee, a compoziţiei pe care o admiram, când dege- tele frumos înstelate ale vecinei mele de stal - ses purs ongles trhs haut dâdiant îeur onyx - mi-au evocat, într'un act de crespuscul, aceste versuri de Paul Valdry: Le sang qui briile aux levres qui se rendent Les derniers dons, Ies doigts qui Ies defendent... Şi simultan, ca un acompaniament melodic, ca unul din tonurile wagneriene, îndepărtate şi preparatorii - cum le spune Val£ry - mo- delul - model muzical - clasic şi latin al versurilor citate. (Pignusque dereptum lacertis Aut digito male pertinaci. Hor. Od. i.IX). Di aici, prin subtile treceri şi nuanţe printr'una din acele alchimii ale gândirii luminate şi ale gândirii latente, - nunţi perpetue ale lo- gicei cu natura profundă - ideile lui Valery (imitator al modelului clasic : Horaţiu) şi Liszt (imitator al modelului clasic : Bach) conju- gate la întâmplare, au organizat - întocmai ca somnul care din rea- lităţile cele mai apropiate şi cele mai disparate creează o realitate nouă şi cu mult mai pură decât realităţile din care purcede - textura inextricabilă a tuturor relaţiunilor dintre ele. Şi Liszt şi Vald y sunt clasicii unui extrem clasicism, amândoi vizitaţi de liminile intense şi sterilizatoare ale raţiunii, frecventaţi de un dor de clarviziune extremă, de ceea ce Val£ y numea cu un cuvânt impropriu - aproape un non sens - demonal lucidităţii. Amândoi, atenţi ca nimeni asupra metodei lor de lucru, a stărilor de execuţie, imcomparabili tehnicieni, închinaţi savantei poliedrii a operei lor, şi în acelaşi timp - reverse ale acestei atitudini - inca- pabili de fior, dispreţuitori ai ideii, şi sterili. Sunt ultimii clasici, ai singurei perfecţiuni formale, ai supremaţiei formei. Să evocăm, aşa dar, cosmosul de cristal al poeziei valâryene. Ca un templu sever, ca o mare înmărmurită, ca o eternă radiaţiune de forme. Să ne aducem aminte totuşi că Valery e acela care a văzut, în marmura divina a « Tinerei Parce », oroarea germinaţiilor viitoare. Să ne aducem aminte ca Cimitirul Marin este apologia fluxului bergsonian, al energiei vitale, care nu cunoaşte formele şi triumfă asupra inteligenţei. Şi să ne aducem aminte că Val£ y s’a îndoit de eternitatea lumii, şi a spus limpede că nemurirea e o minciună: Le beau mensonge et la pieuse ruse, Qui ne connaît et qui ne Ies refuse POKTIOA LUI PAUL VALKBT 637 Ce crâne vide et ce rire Eternei. (Le Cimetikre Marin) lată-ne ajunşi pe cărările melancoliei, cărări prin care moartea pătrunde în viaţă şi în gând. Mdacolia e doar prefigura morţii, forma rituală, prin care chemi şi invoci moartea, precum în practicile magice întorci şi aduci pe cineva, săpând icoana lui de lemn. Contemplam odată gravura lui Albrecht Durer, Melancolia, şi mi se părea că meşterul din Nti nberg înscrisese în ea ciudata atot- puternicie a Neantului, .. .l'6trange Toute puissance du N£ant de care vorbise Paul Valdry în Şarpele. Arta lui Durer îşi înclină aripile de vultur în aripile Melan- coliei. Dtirer adunase în jurul îngerului toate instrumentele şi în- semnele gândirii din epoca lui. Sunt acolo scara, cumpăna şi echerul, aparatele de calcul, sfera şi poliedrul de piatră. îngerul are în mâini un compas, - simbolul zădărniciei tuturor măsurătorilor, geometriei căreia Durer - ca şi Valâ.y - se închinase. La picioarele îngerului, un copil - ca un pur animal - şi un câine adormit, simboluri ale vieţii telurice, elementare. Atunci mi-am evocat - era numai o aduncere aminte literară - acest vers de Valdry, pe care nu-1 înţeleg: Le vent se ltveL. II faut tenter de vivre! DAN BOTTA PENITENCIARELE IN CADRUL PROBLEMELOR ŞCOLARE « Nu împărtăşesc deloc vederile pe care le-aţi expus eri. Căutând să trageţi o paralelă între penitenciare şi şcoli, aţi depăşit, - evident fără rea intenţiune, - importanţa pe care trebue să o atribuim peni- tenciarelor ». « Deşi recunoaşteţi că societatea nu poate să-şi asigure progresul moral prin pedeapsă, - deşi vă alăturaţi aceluia dela noi1) care vede în pedeapsă numai un mijloc de reintegrare a răufăptaşilor la viaţa prin care, până mai eri, nu turburau traiul aproapelui, - vedeţi penitenciarele pe acelaşi nivel cu şcolile noastre cate, după cum ştiţi, sunt cea mai puternică armă de realizare a progresului moral în Stat ». « Nu văd în penitenciare altceva decât o şcoală în care se învaţă crima. Nimic mai mult, nimic peste ceea ce recunoaşteţi că ele înfăţişează la noi, astăzi». «Puşcăriaşul va fi toată viaţa puşcăriaş, oricât de mult v'aţi căzni să-l dezbăraţi de rele. Stările din America vă sunt, desigur, cunoscute ». « Părerea mea a fost împărtăşită de lumea din sală care v'a răs- plătit conferinţa, cred, numai cu aplauzele dela urmă. Opinia publică nu se va schimba niciodată şi nu va conveni să se sărăcească vistieria Statului pentru clădirea instituţiunilor ultra-moderne de ipotetică îndreptare a tâlharilor ». Acestea sunt rânduri dintr'o scrisoare care rezumă tot ceea ce am putut culege, în roade, cu expunerea făcută, în sala Ateneului, pentru apărarea penitenciarelor. Mi-a lipsit puterea de convingere, sau n'am dreptate? Sunt adesea probleme care, prin imposibilitatea unei soluţionări, fră- 2) Vintilă Dongoroz, în I. Tanoviceanu şi V. Dongoroz : Tratat de drept şi procedură penală, 1926 voi. III, pag. 206. PENITENCIARELE IN CAD JIUL PROBLEMELOR ŞCOLARE 629 mantă o omenire întreagă. Căutarea realizării mişcării perpetue de către om, a dat naştere unor cercetări ce tind să fie perpetue, îndreptarea făcătorilor de rele este lipsită de soluţiuni practice? Vremurile noastre sunt caracterizate prin credinţa în descope- rirea mijloacelor de înlăturare a cauzelor care dau necontenit loc la pagube mari. Dece nu vrem toţi să credem că suntem în stăpânirea unei adevărate educaţiuni a criminalilor ? In neiertătorul « cancer », suntem totuşi împinşi să vedem o boală câteodată curabilă. Nă- dejdile noastre cresc pe măsura ce un rău ne atinge mai deadreptul; agresivitatea răufăcătorilor nu este, măcar, dătătoare de nădejdi? Gradul de mare perversitate, cruzimea, pasiunea, marile viţii, - toate întrunite la majoritatea răufăptaşilor, - îndrituesc pe cerce- tătorii unei educaţiuni a infractorilor să se încăpăţâneze în adân- cirea mijloacelor de îndreptare. Expoziţia din Chicago nu a avut intrările în raport cu atracţiile pregătite pentru marele public, fiindcă cetele de gangsteri, stăpâni ai întregului oraş, au pus piciorul şi pe standurile aşezate pe mar- ginea jacului Michigan. Neplăcută surpriză pentru expoziţia care purta răsunătorul titlu : Un secol de civilizaţie. Există, neîndoios, o republică a bandiţilor şi capitala ei este Chi- cago. Lumea celor cinstiţi a fost subjugata de speculatorii unui « rău necesar », alcoolul; legile scrise au fost, ca urmare, înlocuite prin cele nescrise, - neizvorîte din tradiţie, - impuse de o lume care nu ştia carte şi care avea o putere superioară civilizatei autorităţi poliţieneşti, - puterea pumnului şi a revolverului. Gangsterizmele au fost o urmare logică, într'o lume cu mare poftă de bani şi confort, cuprinsă de nesaţul plăcerilor finale. Locuitorii eterogeni ai noului continent au însă, de câteva luni, cheia cu ajutorul căreia bandiţii sunt, unul câte unul, puşi în siguranţă. Ei nu au întrebuinţat procedee necunoscute, ci aplică cu autoritate pe cele moderne. Răpitorii de copii, toţi gangsteri până la liberarea vânzării alcoolului de legile prohibitive, nu alcă- tuesc dovada lipsei de armament anticriminal; faptele lor de arme, un timp răsunătoare datorită cazului Lindberg, lipsesc în ultima vreme din ştirile ce pasionează vecinul nostru continent. Poliţia americană este stăpână pe situaţie, - copilul aviatorului transoceanic nu a mai fost găsit, dar odraslele americane dorm astăzi liniştite «la mama acasă ». întreaga activitate a bandelor de care aminteşte scrisoarea ci- tată este o «diversiune americană». Diversiune? Dar numărul mereu crescând de recidivişti? Ne- încetata îngroşare a rândurilor acelora ce fac din faptele rele o în- deletnicire, o putem numi diversiune? Iată un protest justificat! Deşi societatea este superioară pe tă- 630 BBVI8TA FUNDATULOH BBGALB râmul luptei dintre răufăptaşi şi lumea oamenilor oneşti, ea nu este victorioasă. Omenirea a avut multă fantezie în imaginarea armelor cu care să răspundă atacurilor celor specializaţi în faptele ce atrag pedeapsa. A urmări evoluţia acestei imaginaţii, înseamnă a scrie povestea copilului care încearcă tot şi care, jucându-se cu soldaţi de plumb, crede că este ofiţer. Este o poveste lungă, - menită să ne întristeze dacă iubim înfăptuirile omeneşti, - făurită de vremuri în aşa chip, încât să ne facă duşmani ai istoriei indiscrete. S'a încercat tot, dela cruzimile cele mai barbare, până la indulgenţa cea mai naivă. Tâl- harul, - cobai de experienţă al oamenilor dornici în a găsi arta tă- măduirii faptelor ticăloase, - a rămas neschimbat. Dece? Trata- mentele impuse nu erau ştiinţifice. I îndoiala în mijloacele ştiinţifice este încă apanajul unui în- semnat număr de intelectuali care văd aceste mijloace ca surogate foarte practice, dar nu pătrund toată puterea lor de realizare. In materia educaţiunii, în special, empirismul, dominat de idei preconcepute, - înlăturând posibilitatea modificării sufletului pe cale, spre exemplu, chimică, - a îndepărtat o seamă de educatori din drumul realizărilor rodnice. Fără îndoială că educaţiunea şcolară este unul din mijloacele prin care societatea îşi asigură progresul moral. Această educaţiune se înţelege, astăzi, în sensul unei educaţiuni ştiinţifice de ordin fizic, moral, intelectual şi profesional. Educaţiunea trebue să se întindă în aceeaşi măsură asupra trupului, sufletului, gândirii şi fo- lositoarei puneri în mişcare a acestora, - profesiunea, - deci asupra profesiunii ce educaţia cată a da. O indisolubilă dependenţă leagă trupul, sufletul, intelectul şi îndeletnicirea pe care orice om trebue să o capete în societate, de îndată ce vrem ca cel educat să ducă măcar un trai de bună înţelegere cu semenii săi. O distinsă conferenţiară a Parisului povesteşte descoperirea lugubră a unei mame : a surprins pe fetiţa ei, perversă şi plină de ură, jucându-se «de-a înmormântarea mamei»1). Când această fetiţă acoperă o cutie cu o ştofă neagră şi o trage prin casă, găsind o plăcere în a-şi închipui că duce pe mamă la groapă, ea nu este pasibilă de alte măsuri, decât de o potrivită educaţie în cele patru direcţii amintite. Acestei fetiţe nu-i lipseşte decât educaţia de care are nevoe orice copil. Ea a venit pe lume cu porniri diferite de cele ■*) Universiti des Anoales. Et l'enfant? conferinţa d-nei G- Re vai la 22 Februarie, 2936, Paris. FBNCrKKCIJUUil.F IN CADUCI, PROBLEMELOR ŞCOLARE 63I cc caracterizează copiii de vârsta ei; daraceste porniri pot fi schim- bate prin educaţie, - acea îngrijire constructivă la care trebue să su- punem orice fiinţă în creştere, în perioada de desvoltare. Să ne închipuim că, nedesccperită de mama ei, fetiţa merge cu sicriul prin odăi, azi, mâine, nestingherită. Jocul ei se va con- cretiza şi mai mult (cunosc două cazuri concrete). Intr'o bună zi, va putea să-şi omoare mama, făcând să-i cadă pe cap o greutate mare. Sistemul ingenios de punere în mişcare a greutăţii ne-ar putea, fără greş, pune pe urmele unei premeditări, deci pe urmele unui asasinat, - cel mai monstruos asasinat: uciderea celei care a zămislit! Fetiţa înfăţişează un pericol pentru societatea în care va intra mâine, ea înfăţişează unul pentru familie. Cu toate că s'a gândit bine la ceea ce are de săvârşit, când a aşezat greutatea şi a pregătit căderea sigură a acesteia, a putut ea să-şi dea seama de tot ceea ce este o mamă? Cât de luminată a fost puterea ei de discer- nământ, nu putem şti cert; dar, din faptele ei, ştim că este foarte periculoasă. Cât timp se plimba cu minusculul sicriu era educabilă. Din clipa în care îşi duce mama la cimitir nu mai este educabilă? Ce s'a putut schimba la acest copil, într'un scurt răstimp, pentru ca să pierdem orice nădejdi de îndreptare? Educaţia de timpuriu aplicată, ar fi înlăturat un asasinat odios. Actul criminal însă nu desvălue altceva, în cazul nostru, decât felul uşuratec în care tălmăcim la copii o serie de « copilării » ce ar trebui să slujească de semn prevestitor. Cu câtă uşurinţă trecem chiar peste copilăriile oamenilor maturi, o vedem zilnic, când recapi- tulăm trecutul infractorilor î un şir de treceri cu vederea, - de im- prudenţe, - preced şi nu pun frână la multe acte frauduloase. Educaţia ştiinţifică nu se poate realiza fără respectarea celor două faze prin care trebue neapărat să treacă: faza studiului psiho-fizic însoţit de îndreptarea medicală a anormalilor, faza pedagogică propriu zisă, de educare fizică, morală, intelectuală şi profesională. Cât timp educatorii au căutat îndrumarea prin mijloace uni- forme ale unui grup alcătuit indiferent cum, educaţia n'a eşit din empirismul prescris prin jocul de noroc pe care îl constituia. Numai printr'o individualizare a educaţiei, astfel ca fiecare element să ca- pete îndrumărirle în raport direct cu particularităţile ce prezintă, se poate nădăjdui într'o modelare voită a pastei, de constituţie va- riabilă, pe care o cuprinde fizicul şi psihicul omenesc. Modelarea omului devine din ce în ce mai grea, pe măsură ce el înaintează în vârstă. Instabilitate în copilărie şi adolescenţă, elasti- citate la adulţi, fixitate la cei cu desăvârşire maturi, sunt caracterele evoluţiei fireşti umane a potenţialităţii educative pe care căutăm să o întrebuinţăm pentru a realiza o adecvare a firii omeneşti. De 632 REVISTA FOXDAŢULOR REGALE aceste caractere evolutive trebue să ţinem seamă, atunci când ne preocupă educaţia în grupuri. Intr'un sistem de educaţie ştiinţifică, grupa copiilor mici este cea mai influenţabilă. Fiecare element din grup, studiat cu de- amănuntul, poate căpăta tot ceea ce îi lipseşte. Americanii sunt atât de pătrunşi de efectele sigure ale educaţiei, încât supun 96% din copiii înapoiaţi, debili mintali sau anormali, regimului educaţiunii medico-pedagogice 1). Viitorul acestor copii ne interesează deaproape, fiindcă foarte mulţi infractori sunt anormali, născuţi cu aşa zise tare ereditare, plăpânzi la trup şi suflet. Copiii înapoiaţi au astăzi toate posibilităţile să ajungă oameni clasaţi în societate. Ei suportă, pentru aceasta, cea mai complexă educaţiune din câte s'au cunoscut vreodată şi ultimul cuvânt al ştiinţei nu este încă spus. Endocrinologia, ştiinţa glandelor cu secreţie internă, le-a venit în ajutor. Această ştiinţă ne arată strânsa legătură ce există între aspectul trupului, suflet şi intelect; ea ne arată că toate bunurile moştenite, afară de avere şi poziţie socială, sunt puternic influen- ţate de glandele care nu au un canal de scurgere şi care îşi descarcă produsele direct în vasele cu sânge sau în cele limfatice, - glandele endocrine. O turburare a acestor glande endocrine, prin produse In plus sau în minus, atrage o turburare adeseaori gravă, chiar in- compatibilă cu viaţa, a întregului complex uman psiho-fizic. Adaosul artificial de secreţii endocriniene modifică trupul, su- fletul şi intelectul. Preparatele de glande endocrine sunt adevărate otrăvuri, pentru un om sănătos, bine desvoltat; sunt medicamente energice pentru un copil înapoiat, folositoare pentru mulţi adulţi. Endocrinologia s'a înfrăţit cu educaţiunea pedagogică, şi ele fac drum împreună, deschizând calea celei din urmă. Era fatal ca endo- crinologia să aibă primul cuvânt. Cum ar putea un educator să în- cerce o înălţare a sufletului unui mic înapoiat, cât timp copilul înapoiat nu poate pricepe ce i se spune, se supără la fiecare pas, este nemulţumit şi pe deasupra leneş? Msdicul, după o cercetare amănunţită a trupului, sufletului şi intelectului acestui copil, vede ce-i lipseşte din secreţiile interne şi-i aplică tratamentul care îl va face desgheţat, afectuos şi silitor. Doctorul Leopold Levi, în 1914, prezintă Societăţii de Bio- logie din Paris un copil de 5 ani care a fost supus unui tratament cu extract de glandă pineală, fiindcă era foarte înapoiat: anumite organe erau cu totul nedesvoltate şi, până la instituirea tratamentului, nu-şi deosebise părinţii. Progresele născute din îngrijirea medicale x) Dr. Hoffer et Angles: Reeducation des deficients psychiques et des retardă scolaires. Doin. Paris, 1932, p. 216. PENITENCIARELE IN CADRUL PR0BLE31ELQE ŞCOLARE 633 au impresionat atât de mult societatea savantă, încât un glumeţ confrate i-a întrerupt expunerea cu cuvintele : «Dacă urmaţi cu îngrijirea copilului, îl veţi face să intre la Academie» x). La început s'a pus un mare semn de întrebare pe aceste rezul- tate. De curând însă, modificarea sufletului şi facultăţilor intelec- tuale cu ajutorul preparatelor de glande endocrine strânge sufra- jele cele mai variate şi mai răspândite de pe glob. Endocrinologia ne aduce zilnic dovezi temeinice de aportul în- semnat ce-1 dă educaţiunii. Ea pregăteşte şi uşurează munca peda- gogului. Această ştiinţă a adus încă un folos omenirii: ea a fixat hotarele până unde o educaţie este cu putinţa. In această muncă, cuvântul psihologiei normale şi patologice a fost ascultat alături de cel al -ştiinţei glandelor cu secreţie internă (care a adus omenirii noi lumini asupra felului în care se desvolta temperamentul şi caracterele din punct de vedere fiziologic, asupra felului în care se desvolta trupul din punct de vedere anatomic). Cu cât tratamentul medico-pedagogic este mai timpuriu insti- tuit, cu atât rezultatele sunt mai strălucite. Numărul cazurilor pe care se aplică acest tratament creşte zilnic din cauză că aproape nu este copil care să nu tragă foloase din el. Mânuirea tratamentului cere mâna unui specialist. Educaţia ştiinţifică înlocueşte, pe măsură ce un popor se civi- lizează, îndrumările empirice. La noi nu a prins rădăcini. Ea face subiectul unor scrieri care văd tot mai mult lumina tiparului. Cele scrise de gruparea din jurul domnului profesor C. Rădulescu-Motru ■sunt folositoare oricărui curios să afle progresele ştiinţei. Nume- roasele lucrări de specialitate ale domnului profesor doctor Parhon au, de 30 de ani, răsunet în lumea specialiştilor din străinătate. Şcolile noastre păşesc pe drumul lor tradiţional. In schimb, institutele de educare a minorilor infractori sunt invitate, prin lege (1929), să se folosească de noile descoperiri ale ştiinţei. Şcoala se îndeletniceşte cu educaţia începută de părinţi, insti- tutele de corecţie (cu diversele lor titulaturi) se îndeletnicesc cu edu- caţia copiilor şi adolescenţilor care au făcut greşeli pedepsite, la adulţi, cu închisoarea. Noul proect de cod penal arată o înţeleaptă înţelegere a educa- ţiei infractorilor. Este o carte plină de învăţăminte. Ea nu ne spune ce trebue să facem, dar nu a uitat nimic din ceea ce nu trebue să facem. Pentru copii şi adolescenţi până la 19 ani, găsim o serie de măsuri asigurând educaţiunea lor, larg desvoltate în articolele me- x) Dr. H. Hoffer et Angles: Reeducation des deficients psychiques et des cetardes scolaires. Doin. Paris. 1933, P- 180. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 634 ni te să ne aducă, pe viitor, o scădere a numărului reci di viaţilor minori. Pentru minori nu vom avea avea penitenciare. II Ce prăpastie desparte institutele de educaţie a minorilor infrac- tori, - pungaşi, cerşetori şi vagabonzi, ucigrş’. chiar -, de institu- tele rezervate răufăcătorilor adulţi, de penitenciare? Prăpastia pusă în calea educaţiei de lipsa instabilităţii celor mai multe din feno- menele vieţii adulţilor. Deosebirea dintre institutele pentru minori şi penitenciare nu stă în hotărîrea de a nu mai eticheta casele în care micii răufăcătorii au a fi îndreptaţi, case de condamnaţiune, de pedeapsă. Nu faptul că numai adultul este supus pedepsei, în deobşte, deosebeşte cele două grupe de instituţiuni, cea pentru minori şi cea zisă a peni- tenciarelor. Deosebirea fundamentală stă în faptul restrângerii sferei de acţiune în care educaţiunea adulţilor poate lucra. Un adult infractor nu poate fi educat. El poate însă fi reeducat. Tot ceea ce nu s’a putut clădi la el, în perioada de desvoltare,. este pierdut. Pe vechile construcţii ale educaţiei ce i s'a dat, se încearcă o redresare, o reintegrare a răufăptaşului la viaţa care, în trecut, nu l-a pus în conflict cu societatea. Această reeducare trebue urmărită în cele patru direcţii: fizică,, morală, intelectuală şi profesională. Lipsa de largă elasticitate a celor mai multe din facultăţile adultului nu echivalează cu o imuabi- litate, - rigiditatea ce se atribue acestor facultăţi de acei ce văd in răufăcători o categorie de oameni pe viaţă nărăviţi. întoarcerea dela calea cea rea este grea, dar nu imposibilă. Am văzut mulţi ucigaşi înfăţişând o granitică stabilitate în a căuta săvârşirea de noi crime. Aproape toţi aceştia erau anormali sau nebuni. îmi vine în minte unul din această categorie care înă- buşe orice optimism. La închisoarea din Chişinău, - discordantă clădire reamintind o veche cetate genoveză, înălţată dintr’un capriciu al guvernatorului pe o culme basarabeană, - curiozitatea mi-a fost atrasă de deţinutul care îndeplinea atribuţiunile frizerului închisorii. Deţinutul îmi ajungea până la brâu, deoarece îi lipseau picioarele. Cercetările, muh uşurate de răspunsurile binevoitoare ce mi le dădea, m'au pus în faţa unui periculos recidivist, tocmai în clipa în care numai de recidivă nu puteam bănui pe acest deţinut invalid. Povestea ucigaşului cu repetiţie este, pe scurt, următoarea Criminal sub dominaţia rusească, el a fost trimis în Siberia să FENETENCIAHJS1JS IN CADUOL FBOBLEMELOK SCOLilUB 6^5 ispăşească o pedepasă care avea sâ-i topească viaţa. După chinuri fizice, - întărind cele ce ştim despre închisorile din extremul-orient rusesc, - el pierde ambele picioare şi izbuteşte, deşi infirm, să eva- deze. Primii ani ce au urmat războiului îi sunt favorabili şi îl găsim, din 1920, proprietar al unei bostănării din preajma Chişinăului. La 20 de kilometri de această bostănărie, tâlhăriile, dela un timp, se ţineau lanţ. Tâlharul, călare şi înarmat cu două pistoale, ţinea calea tuturor « între miezul nopţii şi al doilea cântat al cocoşilor ». Poliţia era neputincioasă, - tâlharul lucra singur şi nu lăsa urme. Denunţul unei concubine, aduce organele de urmărire la bostă- nărie. Cercetătorii se socotesc însă păcăliţi, imediat ce vad că pro- prietarul locului nu poate călări din lipsă de picioare. Un vechi poliţist zăreşte un cal care păştea liber pe locul unui vecin şi socoteşte ciudat faptul că infirmul se aşeza într’una astfel încât po- liţiştii să stea cu Spatele la animalul nepriponit. încăpăţânarea po- liţiei, determinată de flerul acestui vechi poliţist, duce la descope- rirea tâlharului. Calul aparţinea infirmului; era un cal cazac care asculta de ordinele stăpânului şi se culca la pământ când auzea un şuerat con- venţional al lui. Vechiul criminal se lega de şea şi după ce dădea calului ordinul de ridicare, aşeza astfel două bucăţi de piele îne- grită, încât lăsa victimelor impresia că este în cizme. Disimularea infirmităţii şi ajutorul unui cal bine dresat erau menite să amăgească veşnic poliţia. Câtă perseverenţă în a face fapte criminalei Nici motivul eco- nomic nu-1 putea determina, deoarece el avea traiul asigurat din roa- dele proprietăţii ce avea, nici alte cauze în afara voinţei lui nu-1 sileau să tâlhărească. Pornirea interioară de a făptui rele este, la unii infractori, fără sfârşit. Recidivistul nostru infirm dovedea grele anormalităţi psiho-fizice la examenul medical. Astfel de infractori nu pot fi reeducaţi. Pentru ei, indiferent cum i-am socoti, - anormali, nebuni, incorigibili, - societatea modernă a înfiinţat o a treia grupă de institute : institutele de siguranţă. Dar criminalii pasionali, răufăcătorii cate sunt la prima lor faptă rea şi au greşit fiindcă societatea nu le-a putut asigura un mijloc de trai, toată seria nesfârşită de complici « slabi de înger », infine, rău- făcătorii din imitaţie, toţi pot fi reeducaţi, dacă institutele ce-i găz- duesc stăpânesc mijloacele educaţiei moderne. Aceste mijloace nu se deosebesc de cele şcolare. Lor li se adaogă o disciplină şi un cadru menit să împiedice, în tot timpul deţinerii, încolţirea unui sentiment de mulţumire, de plăcere, în sufletul răufăcătorului închis. Acest adaos, denumit de aflictivitate, nu mai poate fi socotit, în stadiul actual al mijloacelor educative, o parte integrantă din acestea. Aflictivitatea este una din caracteristicele pedepsei. 6j6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pedeapsa, cu scopul ei de prevenire a faptelor rele, lucrează în mai multe direcţii prin funcţiunile ce i se dau. Aflictivitatea, care nu este decât umbra cruzimilor de alta data, subliniază func- ţiunea intimidantă a pedepsei, cea mai puţin puternică dintre cele trei funcţiuni pe care pedeapsa le are (de intimidare, de eliminare, de educare). Din clipa în care pedepasa modernă, căutând îndreptarea rău- făptaşilor, şi-a adăogat la cele două funcţiuni mai vechi, - de inti- midare şi de eliminare, - o funcţiune educativă, penitenciarele au devenit şcoli, prin scopul ce urmăresc. Intr'adevăr, în penitenciarele moderne totul se desfăşură ca în lumea şcolară modernă. Fiecare element, în primele zile dela intrare, este amănunţit examinat trupeşte şi sufleteşte, spre a putea fi educat fizic şi moral în consecinţă; iar aptitudinile la munca in- telectuală şi manuală, şi ele cercetate cu deamănuntul, hotărăsc calea educaţiei intelectuale şi profesionale pe care deţinutul o va urma. La noi în ţară, problema nu poate fi pusă altfel. Făuritorii legii de organizare a penitenciarelor şi ai noului proect de cod penal tind să desăvârşească organizaţia penitenciarelor, în felul în care ea a fost desăvârşită în ţări cu o oivilizaţie înaintată. Prevăzând insti- tuţii de siguranţă pentru adulţii periculoşi nereeducabili şi instituţii separate de educaţie pentru minorii infractori, ei au dat peniten- ciarelor toate atribuţiunile unor şcoli de reeducare fizică, morală, intelectuală şi profesională. In ele, adulţii, ce se pot îndrepta, capătă îndrumările în raport cu particularităţile ce fiecare prezintă : pe- deapsa se individualizează, după cum educaţia copiilor se indivi- dualizează. Anexe de medicină psihiatrică şi de antropologie x) au fost în- fiinţate, pe lângă penitenciare, în străinătate şi au fost cerute de lege la noi, pentru a desţeleni ogorul atât de puţin roditor al sufle- tului şi cugetului răufăptaşilor. Neghina este căutata cu grije de me- dicii penitenciarelor şi tot ei au a da cheia prin care să lămurim edu- caţiunea penitenciară. Adeseori, un tratament medical este împus în priinele zile de întemniţare, fiindcă foarte mulţi răufăcători au nevoe de îngrijirile medicului. Fapta săvârşită a putut fi cauzată de o boală psihică. Răufăcătorul, pregătit de oamenii ştiinţei pentru o mai uşoară disciplinare şi educare, învaţă carte, este supus unei vieţi regulate şi morale, învaţă un meşteşug care să-i asigure, la eşirea din peni- tenciar, pâinea zilnică. La noi, nevoia ca penitenciarele să-şi îndeplinească rolul con- structiv, - rol care se poate traduce prin a înlătura starea de pericol din răufăcător, - devine imperioasă, fiindcă dela 1929—1932, în *) L. Verwaeck. Cours d’aathropologie criminelle, Bruxelles 1926. PENITENCIARELE IN CADRUL FROBLEJIELOR ŞCOLARE 637 numai patru ani, numărul condamnaţilor intraţi în închisori s’a dublat, s'a ridicat progresiv dela 20.000 la 35.500. învăţământul nostru secundar, de toate gradele şi categoriile, dă anual aproape 32.000 absolvenţi. Ultima cifră a condamnaţilor in- traţi în cursul anului 1932 în penitenciare trebue să ne pună pe gânduri. Pentru cine află că marea majoritate a deţinuţilor stau în- chişi mai puţin de un an, fiindcă media de condamnaţiune este de numai trei luni, din cauza abuzului de pedepse mici pe care instan- ţele noastre de judecată îl face neîncetat, această cifră de 35.000 condamnaţi înfăţişază totalul anual de absolvenţi al şcoalei în care se învaţă crima: penitenciarele. Ne căznim mereu să clădim un Stat, la baza căruia aşezăm contingente de tineri cu cultură şi pre- gătire morală şi săpăm temeliile aceluiaşi Stat, prin. contingentele de răufăcători ce ies din închisori mai pregătiţi în a făptui acte cri- minale. Absolvenţilor şcolilor secundare le opunem un număr cel puţin egal de absolvenţi criminali. După legea compensaţiilor, ce minunat bilanţ de profit şi pier- dere ! Viitorul ne va aduce necompensabile pierderi, doarece pro- gresia scării condamnaţilor este înspăimântătoare. Cu un judecător imparţial, care ar ţine în mână o balanţă de precizie, am vedea talgerul balanţei aplecându-se de partea peni- tenciarelor, din cauza apăsătoarei greutăţi pe care o arată, în ultima vreme, problema îndrumării penitenciare. O lăture a acestei probleme este lupta împotriva analfabetismului. O statistică recentă, cu caracter general şi privind analfabetismul dela noi, arată lămurit că procentul neştiutorilor de carte este în populaţiunea liberă mai mic decât în cea închisă între zidurile temniţelor. In 1932, la 35.500 condamnaţi, am avut 15,000 analfa- beţi, adică 43%. O mare parte dintre aceşti analfabeţi, - vechi debili mintali, anormali, înapoiaţi din motive patologice, - nu pot învăţa carte. Ei sunt, desigur, viitorii pensionari ai institutelor noastre de siguranţă. Sunt însă mulţi întemniţaţi care au facultăţile indispen- sabile învăţăturii de carte. Aceştia trebuesc desrobiţi, toţi, de întu- nericul care determină reîntoarcerea lor în mediile mizere din care au pornit şi de care nu se vor descătuşa decât din ziua când se vor deosebi de ele. Numai 850 dintre analfabeţii anului 1932 au urmat,, în penintenciare, cursurile. Intelectul răufăcătorilor nu este nepotrivit unei învăţături chiar mai ridicate. Mulţi se descurcă destul de bine, deşi sunt fără ştiinţă de carte. Unii sunt deosebit de deştepţi. Ceea ce caracterizează majoritatea infractorilor este o deso- rientare moralo-intelectuală. Ea poate fi îndreptată în cazul când sfera morală nu este prea alterată. Alterarea are la bază, în aproape toate cazurile, turburări din naştere. Adâncirea unui suflet, analizarea funcţiunilor intelectului, no- 638 REVISTA FUNDA TU LOR REGALE tarea cu griji a anomaliilor trupeşti şi stabilirea psiho-tehnică a aptitudinilor la muncă, sunt activităţi ce cad în domeniul speciali- zării. Rolul medicului şi al pedagogului specializat este covârşitor. Sarcina acestor specialişti este deosebit de grea, fiindcă lor nu le este îngăduit a face experienţe în timpul îndeplinirii atribuţiunilor de îndrumare. A. P.ins a concretizat, printr'un cuvânt, înaltul scop final al penitenciarelor. El a atras atenţiunea că penitenciarele ar trebui astfel organizate, încât să fie « o strecurătoare ». închisorile au a despărţi pe «incurabilii criminalităţii t de cei ce pot fi îndrep- taţi. Timpul celor mai multe condamnaţiuni este scurt şi aparatul medico-pedagogic nu are răgaz să dibuiască în această misiune. Profesorul trebue să ştie dinainte calea prin care va ajunge să cu- noască elevul bun de cel rău. A da unui elev rău drumul într'o clasă superioară, pentru a încerca mai departe înălţarea lui la di- ploma de bacalaureat, înseamnă a nu cunoaşte legea stratificării produselor educaţiunii. In cazul penitenciarelor, din cauza aplicării regimului penitenciar progresiv, înseamnă mai mult: lovim socie- tatea şi ne asigurăm un pensionar stabil. Penitenciarele din România sunt încă în faza unei educaţiuni empirice a deţinuţilor. L’psa unui personal specializat se dovedeşte la fiece pas. Această situaţie se datoreşte, în primul rând, faptului că importanţa « puşcăriilor » nu este încă evidentă. Poate că un viitor foarte apropiat va face problema penitenciarelor nu numai actuală In drept, cum este dela 1929, dar şi în fapt. Atunci, bugetul de veşnică mizerie şi înfometare, alocat institutelor noastre de educaţie represivă, va deschide calea satisfacţiilor. Să nu fie însă prea târziu. Rezultatele obţinute de conducătorii penitenciarelor belgiene, engleze şi americane, sunt dovada posibilităţilor de îndreptare a răufăcătorilor. Hotarele acestei îndreptări se opresc acolo unde anomaliile grave trupeşti şi psihice sau vârsta înaintată pun încercărilor noastre stăvilare puternic alcătuite de stabilizarea fenomenlor vieţii. Dar până la aceste stăvilare, avem un câmp larg deschis înaintea noastră, plin de ademeniri pentru cine vrea să înfrunte însărcinări grele, plin de satisfacţii pentru acela care vrea să facă apostolat, adese- ori încărcat de duioase întâmplări, fiindcă este câmpul în care toate păcatele şi suferinţele omeneşti s'au adunat ca într'un iad. . III Penitenciarele alcătuesc, astfel, şcoli de reeducare a răufăcătorilor, într’un sistem în care ele înfăţişează ultima treaptă pe scara încer- cărilor de înlăturare a tendinţelor ce-ar putea face din om un ina- daptabil la mediul unde urmează să trăiască. Prima treaptă o alcă- PENITENCIARELE IN CAD E DI, PBOBLBMELOB SCOIJsRK 639 tueşte Îndrumarea părinţilor şi familiei; a doua, şcolile de toate cate- goriile, - până la şcolile de îndrumare a înapoiaţilor sau a copiilor infractori. Inadaptarea duce la infracţiune. Penitenciarele sunt ultimul efort al societăţii de a nu înlătura din sânul ei, pe veci, elementele ce pot fi încă folositoare. Un periculos criminal american a ajuns director al unei mari închisori şi scrierile lui asupra educaţiunii penitenciare au făcut o vâlvă bine meritată. Şcoala, îndeobşte, izbu- teşte să facă mai mult decât o adaptare a elementelor ce-i sunt date în seamă : ea pregăteşte elementele constructive în Stat. Peniten- ciarele nu pot nădăjdui să facă aceasta decât excepţional; cazul citat este o pildă. Când penitenciarele dau greş sau nu pot interveni cu folos, so- cietatea modernă întrebuinţează institutele de siguranţă pentru a-şi asigura liniştea de care are nevoe în propăşire. In institutele de si- guranţă sunt închişi toţi needucabilii: nebunii, anormalii, intoxi- caţii cronici, răufăcătorii din obicei. Numărul mereu crescând al condamnaţilor şi recidiviştilor noştri îndritueşte întrebuinţarea măsurilor de siguranţă privative de liber- tate. In puţine cazuri ele vor fi în slujba îndreptăiii răufăptaşilor, în acele cazuri ce înfăţişează o eroare educativă sau o anomalie vinde- cabilă medicaliceşte. Cât timp penitenciarele noastre, - prin viaţa de comună convieţuire a deţinuţilor şi lipsa oricăror posibilităţi materiale de organizare, - alcătuesc o vastă şcoală în care se învaţă aproape numai răpirea vieţii şi avutului aproapelui, institutele de siguranţă au, la noi, un rol în plus, peste cel care motivează înfiin- ţarea lor : rolul de a înlocui penitenciarele, în funcţiunea de izolare (eliminatorie). In categoria răufăcătorilor din obicei, vom avea încă mult timp o serie de deţinuţi care nu au devenit incorigibili decât din ziua în care s’au molipsit de imoralitatea mediului penitenciar. Toţi aceştia vor intra în institutele de siguranţă, fiindcă penitenciarele noastre nu-şi pot atinge scopul. Poate că institutele de siguranţă, fiind creaţiuni noi, se vor bu- cura de alte posibilităţi de organizare, şi vom vedea eşind din ele, pentru totdeauna, infractori care s'au reîntors în nenumărate rân- duri la penitenciar. Ar fi însă o situaţie inversată faţă de străină- tate. Acolo, guvernanţii îndreaptă toată grija lor către şcolile de educare a minorilor infractori şi către penitenciare. Thomson, în 1870, scria *): « Când cineva ajunge să schimbe şi să facă dintr'un vechi hoţ, un muncitor cinstit, va putea să schimbe şi o vulpe în câine domestic *. Acest scepticism arată şi astăzi câtă nevoe avem de instituţiuni de siguranţă. Statul modern, cu perfec- *) I. Tanoviceanu şi V. Dongoroz: Tratat de drept şi procedură penală. Bucureşti, 1926, voi. III pag. 450. 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţionatele mijloace de urmărire de care dispune, nu aduce sub sanc- ţiunea legii penale numai hoţi învechiţi în meserie, aduce şi foarte mulţi debutanţi în domeniul infracţional. Pe aceştia trebue să ne căznim a-i îndrepta, fiindcă neîndreptarea lor ne costă mai mult: vom fi siliţi, după prevederile noului cod penal, să-i găzduim, poate pe viaţă, în institutele de siguranţă. Din dorinţa de a mări apărarea împotriva răufăcătorilor, înfiinţăm noi mijloace de apărare prin introducerea măsurilor de siguranţă. Noile mijloace vor găsi aprobarea întregii societăţi şi vor face bu- curia acelora ce nu cred încă în posibila îndreptare a întemniţaţilor. Logica în cascadă, care ne-a dus la căutarea de noi arme anticri- minale, trebue să ne ducă, în aceeaşi măsură, la organizarea temei- nică a penitenciarelor, - astăzi şcoala crimei. Altfel, penitenciarele pot deadreptul fi transformate în case de siguranţă pentru incori- rigibili. Să simplificăm tot aparatul practic de educaţie represivă, dacă nu vrem să încercăm o victorie asupra celor ce cad sub sancţiunea legii penale. Acest] aparat costă prea mult pentru ceea ce dă şi ne costă mult prea puţin jertfele ce vrem să înlăturăm. Dr. N. ROMANESCU EŞIREA LA MARE Problema eşirii la mare este, pentru orice ţară, de o importanţă covârşitoare şi se prezintă cercetătorului sub triplul aspect: stra- tegic, politic şi economic. Pentru ţara noastră această problemă este de o atât de mare în- semnătate, încât a insista asupra ei şi a aduce contribuţiuni asupra chiar numai a datelor ei, este datoria oricărui cetăţean al ţării, fiecare în domeniul specializării sale, cu atât mai mult cu cât azi se pun în legătură cu ea şi probleme nouă, ca aceea a noului port maritim, etc. Dacă o literatură bogată ne stă la îndemână asupra aspectului politic mai ales şi economic al acestei probleme, studiile strategice fiind de domeniu strict confidenţial, bazele promovării acestor puncte de vedere însă lipsesc acelora care vor să le aprofundeze sau zac uitate fcrin cartoanele diverselor instituţiuni. Aceste baze sunt de natură tehnică. Delta Dunării, prin care avem astăzi eşirea la mare, preocupă numai sporadic, în faţa necesităţilor imediate, pe cei ce au dreptul şi mai ales datoria a se ocupa cu ele. Despre o preocupare constantă, urmărită zi cu zi, nu avem cunoştinţă; mai bine zis, consecinţele acestei preocupări nu ne este dat să le vedem. Timpul trece şi gre- şelile se plătesc. Discuţiuni asupra problemelor consecinţe le-am auzit, păreri asupra ce trebue realizat avem destule, dela cea mai aparentă autori- tate până la cele mai modeste contribuţiuni, dar toate discuţiunile şi părerile se referă la lucrările definitive ale uşurării eşirii la mare, iar nu la lucrările pregătitoare ale problemei, la acele studii tehnice, inginereşti şi regretabil anonime în ţara noastră. Acele studii nu le avem şi ele constituesc baza, ele îndrumează dis- cuţiunile şi părerile, iar nu aceste studii tehnice, cum din nenorocire se crede îndeobşte. Şi aceste studii, noi care le-am început, ştim cât de grele în con- secinţe sunt; bănuim că vor spulbera părerile aproape unanime şi soluţiile savante care se dau problemei eşirii la mare. 11 642 REVISTA FDSDAŢIILOE EEGAT.K Când Anglia a pornit la rezolvarea marilor probleme hidraulice ale Nilului, ea avea la îndemână studii de zeci de ani asupra acestui curs de apă, avea observaţiuni precise, un material atât de documentat şi urmărit după un program atât de bine studiat cu decenii înainte, încât datorită studiilor anterioare, problema şi-a primit soluţiile care apăreau atât de simple - deşi grandioase, atât de precise şi vaste. A urmări soluţiile eşirii la mare sigură, la adăpost de orice even- tualitate, fără a avea studiile preliminare ale regimurilor tuturor fenomenelor în legătură cu această eşire, este tot una cu a explica efectele făiă a cunoaşte cauzele. Şi este de mirare că toată lumea discută la noi soluţiile, fără a cunoaşte precis toate datele problemei. A alege o soluţie a unei probleme este a cunoaşte toate soluţiile, dar mai întâi a cunoaşte datele problemei, fenomenele deci care creează problema însăşi, a cântări prin urmare consecinţele fiecărei soluţii, în timp şi în spaţiu. Ştie cineva regimul hidraulic al fluviului înainte de Deltă, al fiecărui braţ şi deiivaţie ale D.ltei? Cunoaşte cineva precis regimul meteorologic special al coastei mării şi regiunii Deltei? Poate cineva preciza depozitul aluvionar al fiecărui braţ şi cauzele adânci ale trans- formărilor acestor depozite? Şi fenomenele luptelor între mare şi DJtă, pe o regiune întinsă spre Dunăre şi Mare? Cunoaşte cineva variaţiile funduiilor mă’ii, formaţiunile bancurilor submarine în faţa Deltei, cum şi influenţele lor asupra lucrărilor ce se proectează în. legătură cu eşirea la mare? Acum câţiva ani, Ministerul de Comunicaţii, Comisia pentru studiul eşirii la M re, a solicitat Inspectoratului General al Marinei, Serviciul Hidrografic, să contribue la strângerea datelor tehnice şi hidrografice, ca’'e influenţează asupra depunerilor la gurile Dunării şi avansării Deltei în Mare, formulând o serie de probleme x), ale căror cercetări şi rezultate le dăm în partea întâi a acestui studiu. S'a căutat a se studia complexul tuturor acestor probleme şi după l l) a) Direcţia şi viteza curentului fluvial la gura Oceacoff şi gura Stari- Stambul. b) Direcţia şi viteza curentului litoral maritim la diferite adâncimi. Distanţa dela coastă. Rezultanta celor două curente, fluvial şi maritim, la gurile Oceacoff şi Stari-Stambul. Acţiunea acestui curent asupra depunerilor dela guri. c) Ridicarea expeditivă a coastei şi a sondajelor la gurile Oceacoff şi Stari- Stambul până la linia curentului litoral maritim. Studiul avansării anuale a Deltei în regiunea considerată. d) Studiul asupra valurilor şi vânturilor dominante şi determinarea in- fluenţelor lor asupra gurilor Oceacoff şi Stari-Stambul. e) Formarea barelor la gurile Oceacoff şi Stari-Stambul. f) Dacă există cordon litoral de bancuri dealungul coastei, la ce distanţă şi la ce adâncimi de apă? g) Debitul braţului Chilia. E*IR£A LA MARE 643 ce s'a stabilit şi definit fiecare problemă în legătură cu eşirea la mare, s'a formulat un program de lucru în care s'au clasificat, după importanţa lor, toate problemele şi studiile ce urmau a se executa, program care cerea nu numai un timp destul de lung, dar şi chel- tueli destul de însemnate. Din nefericire însă, atât personalul cât şi sumele necesare exe- cutării studiilor cuprinse în programul de lucru au fost foarte re- duse ; iar timpul de realizare a studiilor fiind extrem de mic, s'a ra- diat din acest program o importantă parte din lucrări şi studii, astfel că în limitele sumelor, personalului şi duratei de lucru puse la dispo- ziţie, a trebuit să atacăm numai seria de probleme cerute şi care, dacă nu au putut fi desăvârşite, totuşi ele pot demonstra că stu- diul lor mai departe este hotărîlor în cunoaşterea unor fenomene ce erau bănuite, dar nu stabilite precis şi indiscutabil. La faţa locului1) s'au ivit noi probleme, care au fost trecute în programul de lucrări ce trebuesc urmărite în viitor cu perseverare PARTEA I. Rezultatul studiilor tehnice şi hidrografice I. DIRECŢIA ŞI VITEZA CURENŢILOR FLUVIALI Din gura Oceacoff. Eşind din canal, apele se impart peste bancu- rile laterale în evantai, iar cea mai mare parte trec peste bară către Est. Viteza curentului în canal este de 1,1 Mm /oră, peste bancuri scade la 0,1 Mtn/oră; dela bară scade treptat şi se confundă cu cu- renţii litorali la o distanţă de bară de aprcxmativ 3 Mm. Cele ce merg către Nord-Est sunt oprite şi luate de curentul ce vine din baia Jibrieni şi duse spre Est, până întâlnesc curentul de Nord, cu care continuă drumul spre Sud. Din cele ce merg către Est, partea dcla fund este luată de curentul de Nord, iar cele de suprafaţă sunt antrenate de curentul de Sud, şi duse din nou în baia Jibrieni. Curentul de Nord şi cel din baia Jibiieni, întâlnind curentul fluvial şi curentul de Sud, trec pe sub acestea din cauză că apele sunt mai reci şi mai sărate. Apele ce trec pe bancul de Sud se unesc cu cu.entul litoral de Nord, care este submarin şi continuă drumul dealungul coastei peste banc. 1 1) Lucrările hidrografice au fost executate de Serviciul Hidrografic al Diviziei de Mare de sub conducerea d-lui căpitan Aurel Pelimon şi cola- boratorii său sub-locotenenţii Ringhipol şi Scorţeanu. 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL* Se constată deci că curentul fluvial Oceacoff se răspândeşte ime- diat dela gură în trei direcţii, cea mai importantă fiind spre Est. Ac- ţiunea ramificaţiilor Nord şi Sud este limitată pe bancuri de curenţi maritimi. Acţiunea ramificaţiei Est se prelungeşte peste bară circa 3 Mm. şi dispare în curenţii maritimi. Cura Stări-Stambul. Chiar dela gură, apele sunt oprite de a se îndrepta spre Est, din cauza bancului din stânga ce înaintează îa mare 2 Mm, în direcţia Sud-Est şi este eşit în parte la suprafaţă. El nu permite trecerea apei spre Est decât prin câteva canaluri să- pate în el. Restul apelor se îndreaptă în evantai dela S-E la S. Vi- ESIKjEA la mabe 645 teza curentului pe canal este de 1,1 Mm/oră, iar după bancuri vi- teza scade la 0,4 Mm/oră. Curentul este împărţit în două braţe de bancul din dreapta, care tinde a eşi la suprafaţă şi a deschide un nou canal chiar lângă gea- mandura albă dela eşire şi se amestecă cu apele canalului Sulina. Straturile de fund ale acestui curent fluvial sunt luate de o rami- ficare a curentului litoral de Sud şi sunt impinse în baia Musura, de unde unindu-se cu apele canalului Musura, fac înconjurul băii Nord Sulina, având o acţiune de roadere a malului de Vest. Apele ramificaţiei Sud străbat la suprafaţă baia în direcţia Sud- Vest, unindu-se cu curentul de lângă mal şi îşi continuă drumul dealungul digurilor, unindu-se apoi cu apele Stari-Stambul (cu- rent principal), apele Sulinei luând direcţia Sud dealungul coastei. O parte din curentul dela mal din baia de Nord a Sulinei, ia pe fund direcţia Nord-Est, formând anafor cu curentul de Sud, ce intră în baie. Viteza acestui curent dealungul coastei este de 0,3 Mm/oră. Apele ce trec peste bancul din stânga se unesc cu un braţ al cu- rentului de Sud, cu care conturează baia de Est de Stari-Stambul până în dreptul canalului Vastojna. Curentul fluvial Stari-Stambul se răspândeşte în evantai din cauza bancului alungit din stânga canalului. Din cauza unui al doilea banc (dreapta), îşi imparte apele în două ramificaţii: S-E. şi S. Ramificaţia S-E. este împinsă de curenţii maritimi spre gura Sulina. Ramificaţia S. străbate baia de Nord a Sulinei în direcţia S-V. Acţiunea acestor curenţi fluviali este limitată de curenţii maritimi. Celelalte canale mai mici, din cauza debitului prea mic, nu par- vin a trece peste bancul din faţa gurilor, ci îşi depun nisipurile, înce- pând chiar dela gură. Ele se răspândesc tot în evantai, iar din cauza curentului de nord cu care vin în contact la marginea bancului, iau un mers către Sud, dealungul coastei, depunând şi resturile de ma- terii, mărind astfel bancul. La gurile mai mari, la Otnojino şi la Bistra, aluviunile fiind mai multe, măresc bancul din faţa gurilor. Curentul fluvial se răspândeşte deci în evantai. Acţiunea lui se pierde chiar pe bancuri, sub influenţa curentului maritim. In general curenţii fluviali, la eşirea din guri, se răspândesc în vantai. Viteza scade simţitor, micşorându-se sensibil odată ce atinge bancurile şi bara dela gură. Peste bară, curentul fluvial nu are o di- recţie proprie, ci este influenţat de curenţii maritimi cu care se'confundă. Viteza şi acţiunea curentului fluvial depinde de debitul apei. Pe canalele mici acţiunea curentului se manifestă numai până la bară. Pe braţele mari (Oceacoff şi Stari-Stambul) 3 Mm. dela gură, curentul se manifestă ca un curent de suprafaţă. 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DIRECŢIA ŞI VITEZA CURENTULUI LITORAL Dealungul coastei există două feluri de curenţi: Unul ce conturează coasta mergând dela Nord către Sud, chiar pe lângă mal. Al doilea la larg, până la peste 40 mile, curent predo- minant în direcţia dela Sud la Nord şi care are tendinţa de a împinge curentul de Nord către mal. Din această cauză, parte din apele cu- rentului maritim de Nord îşi continuă drumul pe sub apele curen- tului de Sud. Viteza curentului de Sud variază dela 0,3 Mile /oră în apropierea coastei şi la 1,2 Miîe/oră la Insulă Şerpilor. Viteza medie la fund de 10 m. este de 0,25 Mm./oră iar la 16 m. fund scade 0,09 Mm./oră. Curentul de Nord formează un curent distinct dela suprafaţă şi până la fund, având la Nordul şi Sudul deltei Chilia lăţimea va- riabilă între 2—3 mile şi 8 Mm. în dreptul băei Jibrieni şi deltei Chilia. Viteza sa medie este la Budachi 0,204 Mm/oră la supra- faţă şi 0,06 Mm/oră la fund. In dreptul deltei Chilia, din cauza curenţilor maritimi liforali ce întâlneşte, viteza sa creşte până la 0,5 Mm. ; în dreptul Sft. Gheorghe, atinge 0,6 Mile/oră la suprafaţă şi 0,7 mile/oră la 12 m, fund. In dreptul deltei Chilia acest curent este suprapus de curentul de Sud. Această suprapunere a curenţilor maritimi începe din dreptul Sulinei şi până în dreptul băei Jibrieni. Aci o ramificaţie a curentului de Sud pătrunde pe la Nord în baia Jibrieni, o înconjoară şi împreună cu apele canalelor Belgaroski, Polunojnoe, Saboş şi Rupturi se uneşte în dreptul gurei Patapof cu curentul de Nord, mărindu-i massa şi vi- teza. Viteza acestui curent ce vine din baia Jibrieni este de 0,7 Mile/oră. In dreptul deltei, curentul de Sud conturează la suprafaţă toate băile dealungul coastei, înaintând până la pragul Fundurilor între 2 şi 10 m. Pe tot ţărmul deltei Chilia, pe pragurile cu fund până la 2 m., există un curent litoral cu direcţia către Sud, întretăiat de diver- sele curente fluviale ale canalelor. Acest curent litoral e oprit de curentul de Nord de a eşi la larg şi forţat îşi continuă drumul spre Sud pe aceleaşi praguri. Aceste ape dela mal şi pe praguri sunt formate numai de apele fluviale. Din dreptul canalului Bistra, curentul de Nord nu mai urmăreşte coasta, ci merge drept spre gura Sulinei, continuându-şi drumul dealungul coastei spre Sud de Sulina. Dela Bistra şi până la Sulina are tendinţa de a eşi la suprafaţă. Curentul de Sud către Nord este o massă compactă până la adân- cimea de 18 m. cu tendinţa de a înconjura coasta. La băile pronun- ţate dealungul coastei, îşi ramifică o parte din ape şi formează ana- EŞEREA LA MARE 647 foare care ajută la decantarea apelor fluviale cu care se întâlnesc (baia Sulinei, Est, Stari-Stambul şi J brieni). După Insula Şerpilor, sub acest curent de Sud se găseşte la 18 m. fund, un curent cu direcţia dt la Nord către Sud cu viteza de 0,409 Mm/oră şi care are direcţia Sud-Vcst (spre gura Sf. Gheorghe). Acest curent de Noid submarin este identificat şi între Insula Şerpilor şi coastă, la aceleaşi adâncimi şi cu viteza medie de 1,1 Mm/oră. Acesta pare a fi numai simple şuviţe rupte din curentul litoral de Nord (rupere ce se face deasupra Deltei sau mai la Nord). Aceste ramificaţii nu prezintă masse compacte ca cel submarin Est de Insulă, care pare să aibă o lăţime de 15 mile şi o adâncime până la 40 m. Există deci două curente maritime : unul dela Nord la Sud, li- toral, care limitează acţiunea curenţilor şi apelor fluviale. Este o massă compactă până la fund, cu viteza medie 0,7 Mile/oră şi io0 tempe- ratură şi ca lăţime 2—3 mile. Al doilea curent de Sud, cu viteza medie 0,7 Mm/oră cu massă compactă, până la 18 m. fund, lat peste 40 mile. Are tendinţe de a împinge şi menţine curentul maritim de Nord lângă coastă. Ramifi- caţii ale acestui curent pătrund până la^coaste şi în toate băile. II. REZULTANTA CURENŢILOR FLUVIALl’JŞI^MARITIM'. ACŢIUNEA ASUPRA DEPUNERILOR LA GURI. Gura Oceacoff. Apele ce trec peste bancul din stânga sunt cprite la marginea acestuia şi luate de curentul ce vine pe lâr.gă coasta din baia Jibrieni. Această oprire face ca depunerile pe acest mal să fie mai mari, deci bancul să crească mai repede, în înălţime. Din cauza curen- tului litoral din baia Jibrieni, înaintarea în rapoit cu bancul din dreapta este mai mică ca suprafaţă, căci marginea sa este continuu spă- lată de acest curent. Pare că înaintarea sa este în raport cu înain- tarea gurilor din baia Jibrieni care ar depărta acest curent şi ar da putinţa stagnării apelor fluviale. Curentul ce trece prin baia Jibrieni (Poluncjnoe, Sabos, Ruptur), menţinând apele fluviale cu ale canalelor dealungul coastei şi fiind sărat, le decantează chiar la guri şi dealungul traectului său. Viteza sa medie este de 0,6 Mm/oră, deci nu prea mare, fapt ce explică micşorarea pantei dela fund de 6 m. în jos. Curentul principal ce trece peste bară are direcţia Est şi viteza de 1 Mnu/oră. Grosimea sa de 2 m. la bară este subţiată din cauza curentului ce vine din baia Jibrieni (pe care îl încalecă) şi care se uneşte şi cu cel de Nord (care este submarin şi traversează baia Ji- brieni) chiar în dreptul gurii şi duce o parte din ape către Sud. Acest <548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAIR curent fluvial de suprafaţă înaintează totuşi în mare pe strat de 0,7—0,5 m. (pe timp calm, socotind dela bară) 2 Mm/oră, în care timp îşi pierde treptat din viteză până la 0,5 Mm/oră. Chiar în apropiere de bară, aproximativ la 0,5 Mm., acest curent este împins şi luat de curentul de Sud, care este de suprafaţă, se amestecă cu el şi îi duce apele spre baia Jibrieni. O parte din de- puneri sunt prinse şi duse la Sud de curentul de Nord, iar altă parte scapă în baia Jibrieni şi se depune acolo. Viteza curenţilor din această regiune este în medie 0,6 Mm /oră. Curentul ce trece peste bancul de Sud îşi micşorează viteza până E8IREA LA MARE 649 la o,x Mm/oră (aşa că depunerile se fac în voe), merge apoi de- alungul coastei. In acest mod depunerile deasupra bancului sunt com- pletate de curentul de Nord de panta bancului, acesta aducând toate materiile în suspensie rămase dela gurile din baia Jibrieni şi dela Nord. Menţinerea legăturii între aceşti curenţi o face în tot lungul coastei numai curentul de Sud, care împinge curentul de Nord la mal. Din dreptul canalului Bistra, curentul de Nord merge direct spre gura Sulinei fără a mai ocoli baia din Estul canalului Stari- Stambul. In această baie, apele din Stari-Stambul, ce ies prin ca- nalele din stânga împreună cu o şuviţă din curentul de Sud, înconjoară baia, mergând către Nord şi având o viteză de 0,25 Mm/oră . In dreptul canalului Vastojna iese la larg şi se uneşte cu curentul de Sud. Această stagnare dealungul coastei Est, Stari-Stambul ajută la depunerile de banc a sedimentelor din canalele laterale ale Stari- Stambulului, iar şuviţa din curentul de Sud ajută la decantare, deci la creşterea bancului. Acest curent de sens contrar tendinţei curenţilor fluviali din gurile Bistra şi Seraion de a merge la Sud, opreşte aceste ape fluviale pe banc, forţându-le astfel a depune ni- sipul. Din cauza poziţiei sale înaintate faţă de rectul malului şi din cauza valurilor, se formează un mic grind care închide o bună parte din banc, lăsând astfel apele închise să se depună în linişte. In gura Stari-Stambul, curentul fluvial are la bară viteza de 0,7 Mm/oră şi ajunge la gura Sulinei la viteza de 0,5 Mm/oră. Depu- nerile care rezultă din această oprire de viteză se fac, o parte chiar la bară, iar altă parte sunt luate de un curent submarin care este o ramificaţie a celui de Sud şi ajută ca depunerile să se facă pe bancul din dreapta gurii Stari-Stambul. Acest curent submarin continuă mersul dealungul băii Musura şi împreună cu apele canalului Mu- stiră, merg dealungul coastei de Vest, producând eroziuni. Toate aceste materii, luate de pe coastă, le duce la gura Sulinei, unde o parte sunt depozitate la Sud de acest canal, de curentul submarin de Sud, ce înconjoară acest adăpost, iar altă parte sunt depozitate chiar în baia de Nord a Sulinei de anaforul ce se face în mijlocul lui. Tot acest curent spală şi bancul din nordul gurilor noi ducând tot acest material la Sudul noului canal. Curenţii din baia Sulinei au viteza medie de 0,15 Mm/oră, cel dealungul coastei 0,4 Mm/oră. Aceste şuviţe de apă sărată ce străbate în baia Sulinei ajută la depuneri. Se pare că tendinţa gurii Stari-Stambul este de a forma un canal în direcţia Sud-Vest ce va alimenta cu apă dulce baia, iar canalul principal are tendinţa de a închide în câţiva ani această baie, tran- sformând-o în lac. Ca urmare, gura Sulinei va fi adăpostită de cu- rentul de Nord ce se va deplasa spre Est, odată cu înaintarea deltei 650 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Chilia şi în acest caz înaintarea litoralului Sulina se va face şi mai repede. In general, curentul de Nord s'ar părea că are tendinţa de a spăla bancul ce mărgineşte Delta şi de a aduce toate materiile în suspensie către Sud ; totuşi el ajută apele fluviale să-şi facă depunerile în aproj pierea coastei, contribuind astfel la avansarea Deltei, cu atât mai mult cu cât el este sărat şi accelerează decantarea. Curentul de Sud are tendinţa de a duce apele turburi de supra- faţă către Nord şi prin faptul că intră prin toate băile, ajută cât mai mult la alinierea coastei, căci fiind sărat şi întâlnindu-se cu curentul fluvial contrar, îi micşorează viteza şi-l decantează. El împinge necontenit curentul de Nord către mal, ccntrariindu-1 în acţiunea lui. Nu există deci o rezultantă a curentului maritim şi fluvial; acesta se confundă în massa curenţilor maritimi. Asupra depunerilor fluviale acţionează numai curenţii maritimi. Curentul maritim de Nord, asvâilit pe mal de curentul ma- ritim de Sud, opreşte apele fluviale pe bancuri, favorizând creşterea bancurilor şi barelor. Acţiunea curenţilor maritimi este în general mai accentuată pe bancurile din curent (stânga canalurilor). Din această cauză, bancurile din stânga sunt mai totdeauna mai mici sau mai înalte ca cele din dreapta canalurilor mai joase şi mai întinse. Curenţii maritimi influenţează foarte puţin depunerile canalu- rilor mici. Din această cauză bancurile, în general, sunt omogene. Cu timpul, aceste canale se înfundă. III. STUDIUL AVANSĂRII ANUALE A DELTEI CHILIA. Canalul Oceacoff în înaintarea sa spre mare, a avut tendinţa de a-şi face drum spre Nord-Est. Aceasta se vede din hărţile vechi şi mai mult încă prin faptul că are mai multe ramificaţii spre Nord decât spre Sud. Aceeaşi tendinţă o are chiar şi acum, căci, observând bara, constatăm că este mai îngustă spre Nord. Această tendinţă se explică prin faptul că curentul de Sud împin- gând curentul de Nord către mal, forţează apele fluviale să nu se depărteze, iar depunerile să se facă chiar lângă coastă. Deasemenea curentul ce vine din baia Jibrieni aduce materiile luate din baie şi, prinse de contra-curentul fotmat de curentul de Sud, le depune şi măreşte bancul de Sud al canalului Oceacoff. Acest fenomen este ajutat şi prin faptul că fiind înaintat, provoacă adăpost. Curentul din baia Jibrieni şi mai ales vântul de Nord forţează depunerile la mal, îi măreşte bancul şi-l astupă. Atunci curentul îşi găseşte drumul EŞIREA LA JIARE 651 mai uşor de eşire prin braţul de Est pe care îl sapă, făcându-şi noi ostroave. In această nouă direcţie îşi reia drumul tot către Nord pentrucă bancurile sunt mai subţiri în această parte, din cauza curen- tului din baia Jibrieni şi cel de Nord care le spală. Canalele laterale ale braţelor mari, cu timpul s'au astupat (a se vedea harta 1913 şi 1927). Astuparea acestor canale se explică prin faptul că gurile mari, înaintând repede, fac golfuri adăpostite de curent. Atunci depunerile se fac în linişte şi abundenţă; oricum ar merge apele acestor ca- nale dealungul bancului, ele n'au puterea să-şi s3pe canale şi se astupă singure, ajutate fiind în această acţiune şi de vegetaţia care creşte uimitor de repede în locurile fără curenţi tari. Aceiaşi soartă de astupare aşteaptă şi canalurile Neiuş, Vânturile, Ancodinovul, Bielgorodsk, Ananache şi Musura. S'au menţinut numai canalele îndreptate spre Est prin faptul că apele lor, având mersul direct spre bară, au avut mai puţin de săpat până la eşirea în mare. Braţul Stari-Stambul şi-a arătat mereu tendinţa de a merge către Sud, pentru a scăpa de curentul maritim de Sud care opreşte eşirea în mare şi îi măreşte bara din larg, împingând astfel apele către Vest. La ostroavele noi formate şi-a derivat numai o parte din ape către Est, însă tendinţa lui a fost să meargă către Sud. Prin micşorarea băii Nord de Sulina şi probabil prin mărirea curenţilor în această baie, i s'au mărit bancurile şi atunci s'a uşurat eşirea prin actuala gură. In prezent are aceeaşi tendinţă de a se apropia de coastă. Probabil numai după întâlnirea intimă cu canalul Sulinei, îşi va modifica direcţia către Est; în caz contrar va suferi urmările cana- lurilor cu direcţia Sud, adică astuparea, căci îşi va împărţi mereu apele pe canalele laterale. Micşorându-se prea mult, se va astupa singur, dând astfel putinţa deschiderii unui nou canal. De altfel, gura Otnojino are bara 1,3 m. In rezumat, din cauza vânturilor, curentului de Nord şi cel de Sud, care se ajută reciproc» credem că gura Oceacoff se va men- ţine şi va merge mereu în direcţia Est. Gura Stari-Stambul dacă nu-şi va schimba direcţia la întâlnirea cu gura Sulinei se va astupa şi probabil că se va deschide canalul Otnojino sau Noul Stambul. înaintarea coastei în general s'ar face astfel: Gurile canalurilor mai mari, având materii în suspensie mai multe, din cauzele arătate mai sus, înaintează repede cu barele lor. Din această cauză, între canale se formează mici golfuri ce rămân adăpostite de vânturi şi curenţi. Aceasta fiind o circumstanţă favorabilă depunerii odată cu nisipurile, se îngroapă şi seminţele plantelor aduse pe fund sau între ape. Odată câteva ierburi prinse, ele formează un fel de filtru al apelor fluviale, forţează depunerile şi mijlocesc o nouă vegetaţie. 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In această nouă condiţie, uscatul creşte repede până dă de curent. Aci stagnează până ce un nou adăpost s'a format, casă poată reîncepe creşterea (această exuberantă vegetaţie s'a observat bine în timpul lucrărilor în baia Musura care a crescut cu 8—900 m. în interval de 4 luni). In timpul acestei creşteri, curentul fluvial ce merge deasupra bancului, este impins şi el mai la larg, forţându-1 astfel să depăr- teze depunerile, deci să mărească bancul. In general, înaintarea deltei Chilia se face pe trei direcţii: gura Oceacoff, Otnojino, Bistra şi Stari-Stambul. Această înaintare nu se face sub aspect de plaje, ci sub forma unui banc cu marginea abruptă, care înaintează în tot lungul coastei aproape uniform. Avansarea medie anuală 1894-1913 1913-1927 Regiunea canalului Proreva..... . . 86.6 m. 43-3 m. » » Oceacoff..... . . 0 » 200 » » » Neiuş...... . . 0 » 100 » » » Otnojino .... . . 29.2 » 61 » » » Bistra...... . . 24 » 0 » » » Vastosna .... . . 0 » 80 » » » Stari-Stambul . . . . 73.1 » 200 » Din studiile făcute rezultă : 1. Stari-Stambul înaintează repede, circa 130 m. anual, Deoarece deţine 35% din braţul Chilia. Orientarea spre Sud, adică eşirea din zona curenţilor maritimi, deci din zona de spălare. Scurgerea într'o baie adăpostită de curenţi. Toate aceste elemente favorizează depunerile abundente şi înain- tarea canalului. 2. Oceacoff (45% din debitul Chiliei) înaintează circa 100 metri anual. Orientarea este spre Est, adică normal pe curenţii maritimi de spălare, care regulează depunerile şi înaintarea canalului în mare. Modul de înaintare a deltei Chilia Delta Chiliei avansează pe două direcţii principale: Oceacoff şi Stari-Stambul şi una secundară: Odnojino-Bistra. Avansarea se face prin creşterea bancurilor, nicidecum prin cordoane litorale. Avansarea se face alternativ pe regiuni. Se stabileşte o stare de echilibru între Zonele de înaintare care permit avansarea generală a deltei. ESI REA LA MARE 653 Direcţia principală Oceacoff este regulatorul Înaintării generale a deltei Chilia. Când zona Oceacoff înaintează repede, Otnojino-Bistra staţio- nează, iar Stari-Stambul creşte şi el spre Sud. Când Oceacoff staţionează, Zona Otnojino creşte, iar Stari-Stambul creşte şi către Est. De aci rezultă avansarea rapidă a zonei Stari-Stambul care creşte în toate situaţiile. Se vede dar cât de ameninţată e gura Sulinei. Zona Oceacoff staţionează când apele sale se orientează spre Nord- Est (tendinţa generală). Această orientare favorizând astuparea sa, apele îşi reiau direcţia spre Est. In acest caz zona Oceacoff începe să crească. Regiunile intermediare cresc pe măsură ce Zonele principale creează adăposturi de curenţi (a se vedea hărţile vechi). Canalele secundare care se deschid în Zonele principale de înain- tare, şi cele ce se deschid în băile adăpostite de curenţi maritimi sau în zonele intermediare de înaintare, se astupă cu timpul singure : Bielgorodsk, Polunojinoe, Neiuş, Vânturile, Ancodonovo, Ana- nache, Harsatina, Musura. Avansarea deltei Chilia se produce în mic după normele care se petrec în stil mare, cu avansarea întregei delte a Dunării. Când Sf. Gheorghe a înaintat suficient în zona curenţilor mari- timi, staţionează şi permite creşterea repede a Chiliei. Când Chilia a avansat suficient, creşte repede Sulina. Avansarea acesteia dă posibilitatea unei noi creşteri a Sf. Gheorghe. Apariţia grindurilor arată începutul epocii opririi din avansare în mare parte a acelei regiuni (Bistra). Avansarea rapidă a regiunilor principale provoacă particularităţi. Anume : regiunile intermediare, care rămân în urmă cu avansarea formează băi care ulterior sunt închise de creşterile zonelor prin- cipale şi formează lacuri (Sulina-Jibrieni). CONSECINŢE ŞI ÎNVĂŢĂMINTE Agenţii principali în creşterea deltei sunt: Curenţii maritimi, vânturile şi valurile. Curenţii maritimi sunt regulatorii principali în orientarea şi creşterea repede a braţelor principale. Canalele care scapă influenţei curenţilor maritimi sunt condamnate la astupare. Ca urmare pentru viitor : Stari-Stambul avansând repede, se va uni cu Sulina, favorizând creşterea mijlocului deltei. La adăpostul său creşte Sf. Gheorghe, în timp ce Chilia va ră- mâne pe loc, pentru ca ulterior Chilia să-şi reînceapă înaintarea. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE £54 studiul Valurilor şi vânturilor INFLUENŢELE LOR Vânturile predominante în această regiune sunt cele de N., N.E. S şi V. Viteza obişnuită este 4—5 m/sec. Ele provoacă la supra- faţa mării un curent adânc de 1 m., maximum 2 m., pentru vânturile puternice, în direcţia în care bate vântul. Când acest curent provocat de vânt întâlneşte un curent marin, atunci el merge în direcţia rezul- tantei acestora şi se subţiază ca grosime. De asemenea viteza acestui curent apare ca rezultantă a curentului maritim. Toate vânturile din direcţia Nord împingând asupra curenţilor fluviali, care sunt de E&IEEA LA MAIÎl: 655 suprafaţă, îi obligă să nu se depărteze de coastă, aşa că în această pe- rioadă a vântului de Nord ele ajută la formarea bancurilor în re- giunea de Nord a deltei şi la îndepărtarea de mal a apelor fluviale în regiunea de Sud. Valurile formate au lungimi de 12-14 m* Şi sunt înalte de 1-2 m., în mare largă. Imediat ce ajunge în regiunea curenţilor suprapuşi, atât lungimea cât şi înălţimea scade, iar în dreptul bancurilor devin cicloidali şi astfel ajută şi mai mult la ridi- carea bancurilor. Deasupra bancurilor, valurile încetează complet, astfel că apa rămâne aproape calmă, cu toate că marea este rea. Apele deasupra bancurilor fiind numai fluviale, depunerile sunt abundente în această perioadă. Vânturile de Sud şi Sud-Vest ajută ca apele fluviale să fie înde- părtate de coastă în regiunea de Nord şi fiind astfel prinse de cu- rentul de Sud, sunt decantate către larg şi în baia J.brieni. Aceste ape sunt duse la larg la distanţe de 10-12 Mm. Din cauza direcţiei coastei, valurile de Sud nu influenţează decât asupra gurii Stari- Stambul şi eşindului dela canalul Bistra. In general, vânturile de Nord şi Nord-Vest precum şi valurile formate de ele ajută la mărirea bancurilor dealungul coastei de Nord şi până la Bistra, căci opunându-se înaintării curenţilor flu- viali, le micşorează mult mai repede viteza, forţându-i să se de- canteze. DJa Bistra spre Sulina au efect contrar, adică măresc vi- teza curentului fluvial a Stari-Stambulului, împingându-1 peste gura Sulinei şi în Baia Sulinei, făcând astfel ca materiile în suspensie să se depună mai mult la canalul Sulinei, unde sunt adăpostite de noul canal, precum şi în baia Sulinei care fiind închisă, are un curent slab, deci putinţa de a se depune. La curentul de Sud, fenomenul se petrece invers repectiv la cele două regiuni, favorizând depuneiile la baia Stări Stambul şi baia J’b.ieni, iar în restul regiunilor favorizând depunerile la larg. Aceste fenomene se văd cu ochii liberi, atât în băile sus zise, cât şi dealungul coastei, după întinderea apei galbene. Rezultă că : vânturile nu abat curenţii maritimi, ci micşorează numai în parte viteza acestora, la suprafaţă. Vânturile au influenţă asupra foimării bancurilor şi barelor. Vântul de Nord favorizează creşterea părţii de Nord a deltei (Oceacoff). Vântul de Sud favorizează creşterea părţii de Sud a deltei (Stari- Stambul, Sf. Gheorghe). Vântul ile au o influenţă mult mai redusă şi asupra bancurilor se manifestă numai pe mai ginea lor. In schimb ele sunt agentul provocator al formării grindurilor (Bistra). 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE FORMAREA BARELOR LA GURILE OCEACOFF ŞI STARI-STAMBUL. Curenţii fluviali vin cu viteză mare şi având o mulţime de ma- terii în suspensie. O parte mai grea se menţine în Suspensie numai graţie vitezei mari a apei. La eşirea în mare, apele fluviului sunt oprite de apa mării şi de curenţii marini de a eşi în larg, din care cauză îşi micşorează viteza j la acest lucru contribue şi faptul că se răspân- desc după eşire, mărind suprafaţa de frecare. Nisipul care şe menţine în suspensie, graţie vitezei curentului, se depozitează chiar pe gură, formând bara. Curentul trece peste această bară şi graţie vitezei încalecă apele sărate ale mării care sunt mai grele. La trecerea peste bară a acestui curent se formează, în partea din afară a barei, un contra-curent care ajută la ridicarea barei. Deasemenea vânturile, valurile şi curenţii fluviali ajută la mă- rirea acestei bare prin oprirea apelor în apropierea malului. Cu cât bara se măreşte ca suprafaţă spre larg, fluviul îşi spală singur din bară, lungindu-şi albia. In acelaşi timp, malurile se formează şi ele prin bancurile laterale. La gura Patapof bara şi bancurile de Nord, fiind spălate de cu- rentul Jibrieni, sunt mai mici, totuşi înaintează şi ele destul de re- pede. Bancul de Sud înaintează pe suprafaţă mare, fiind avantajat de faptul întâlnirii curentului de Sud şi de Nord, care îi ajută şi măresc depunerile. Acest banc de Sud formează viitoarele noi ostroave. Curentul bancurilor, ca înaintare în mare, alternează pe regiuni, ajutându-se respectiv şi reciproc prin îndepărtarea curenţilor şi fa- cerea de adăposturi de curenţi. La gura Stari-Stambul curentul de Sud, vântul de Sud şi S. E. împing apele către baie. Acolo fiind adăpost de curenţi şi braţul mărindu-se, depunerile se fac la gură. La aceasta mai contribue şi curentul de Sud care aduce o parte din apele Sulinei şi le depune în largul malului de Est. Acest banc se întinde mai mult spre inte- riorul băii din cauză că bancul din stânga intrării nu lasă apele flu- viale să iasă spre Est, iar vânturile împing apele tot spre Vest. CORDOANE LITORALE In tot lungul deltei Chilia nu există propriu zis cordoane lito- rale. La 1.200 m. Sud de canalul Bistra, este un început de cordon care este unit în acest punct cu malul şi continuă la suprafaţă prin dreptul canalului Seraion. Această fâşie de pământ are o lăţime de aproximativ 40 m. Din dreptul canalului Seraion se prelungeşte spre Sud, formând o bară la 0,2 m. sub apă şi 1 km. departe de mal, ocolind colţul gurii Vastojna şi dispărând aproape de canalul Ananache. In total, cor- EŞIREA LA MARE 657 donul are o lungime de 4 km. Acest cordon ar părea că are tendinţa de a închide această regiune. Din dreptul gurii Bistra, acelaşi cordon are tendinţa de a trece spre Nord. Se găseşte la 0,3 m. sub apă şi are lungime de 900 m. Fundul în această regiune este tare şi format din nisip fin. Intre acest cordon şi mal se scurge o parte din apele fluviale spre Sud cu o viteză atât de mică, încât favorizează depunerile. Acest fapt se constată prin aceea că în acest loc a început să apară uscatul. Explicaţia acestui cordon ar fi următoarea: Din cauza curentului de Nord care se tae cu cel de Sud ce vine din baia Est Stări-Stambul, în dreptul acestor canale se face o stagnaţie de apă, care favorizează depunerile. Valurile care vin dela Nord cât şi dela Sud ajută la înălţarea acestui cordon. Pare o mare asemănare cu formarea cordonului dela Sf. Gheorghe. Această asemănare se vede atât din punct de vedere al formei coastei şi al aşezării faţă de curenţi, vânturi şi valuri, cât şi din modul de formaţie a cordonului. Se constată că nu există propriu zis cordoane litorale dealungul coastei deltei. E vorba de grinduri analoage celor dela Sf. Gheorghe, datorită stagnării apelor, vânturilor şi în special valurilor. DEBITUL BRAŢULUI CHILIA Debitul braţului Chilia ca şi debitul Dunării variază cu perioada ploilor din regiunile interioare. Etiajul la gurile de vărsare în mare mai este influenţat şi de vânturi. Astfel vântul de Vest micşorează etiajul, căci împinge apele fluviale mai repede în mare. Iar vântu- rile de mare măresc etiajul, căci opresc vărsarea apelor fluviale în Mare. Debitul braţului Chilia este de 2.900 m3/sec, şi a fost calculat când etiajul era de 15 cm. Debitul se imparte dela Vâlcov în două braţe principale : Braţul Oceacoff care ia 1079 m3/sec., deci aproximativ 1/3 din debitul totul. Braţul Stari-Stambul cu 1.821 m3/sec., deci 2/3 din debitul total. Braţul Oceacoff îşi pierde aproximativ un sfert din dfebitul său, în cele 7 canale laterale ale sale (Bielgorodsk, Polunojnoe, Sabos, Rupturi, Neiuş, Poludiona şi Ancodinovo). Parte din acestea sunt aproape de astupare, după care debitul braţului la gură se va mări. Canalul Stari-Stambul îşi pierde 600 m3, adică 1/3 din debitul său pe cele patru canale laterale (Braţul de mijloc, Noul Stambul, Braţul de Est şi Musura). Debitele canalelor sunt: Canalul Bielgorodsk .... 12,272 m3/sec. » Polunojnoe .... 79,217 » 12 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Canalul Sabos .............. 9,036 m3/sec. * Prorva .... • • 75/767 » Oceacoff . . . . . 710,777 » » Otnojino .... . . 89,745 » Roman..... . . 101,817 » » P. . . . 94^287 » » • . . . 111,520 » J> • . . 183,538 » Vastojna Mare . . 63,899 » » » Mică . . . 21,247 » 1> Ananache. . . . . . 12,898 » PARTEA II CONCLUZIUNI ŞI ORIENTĂRI PENTRU VIITOR Lucrările întreprinse de Serviciul Hidrografic al Marinei de- monstrează suficient toată importanţa pe care organele superioare au înţeles să o dea studiului eşirii la mare. Scopul acestor lucrări a fost de a stabili cauzele care influen- ţează impotmolirea gurilor Sulina-Chilia şi legile generale după care se face avansarea deltei. Comisiunii speciale însărcinate cu studiul eşirii la mare, îi ră- mâne a coordona rezultatele acestor lucrări cu acelea ale diferiţilor specialişti însărcinaţi de Ministerul Comunicaţiilor, pentru cer- cetarea aceloraşi fenomene şi studii la Sf. Gheorghe şi în mare, până la gura Portiţei, după care va formula criteriile generale pentru alegerea noului canal. Cu toată importanţa lor, lucrările executate până acum de Ser- viciul Hidrografic al Marinei nu sunt suficiente şi complete. Ar fi o greşală dacă s’ar considera ca atare. Lucrările s’au executat în timp de patru luni şi cu apele scăzute şi ele trebuesc considerate numai ca începuturi de studii. Ele privesc numai o parte din com- plexul fenomenelor care se produc în imensa activitate a fluviului la gurile sale şi a căror influenţă se simte în mare şi dealungul coastei noastre până la Midia-Tusla şi Mangalia. Concluziile trebuesc întărite prin observaţiuni continue şi pe toată durata unui an, în decurs de câţiva ani, pentru a se pondera just fenomenele generale, absolute şi durabile împotriva cărora mâna omenească nu poate lupta şi fenomenele secundare contra cărora se poate interveni şi care pot fi chiar înlăturate. Dacă se ştie de pildă că curentul marin costal este principalul element defavorabil în creşterea şi avansarea deltei, aceasta trebue EŞIREA LA MARE 65g să constitue după observaţii şi studii controlate, o lege fundajnentală pe baza căreia se va hotărî definitiv alegerea în viitor a acelui braţ din Dunăre, care se orientează normal şi fără deviaţii către acest agent natural de spălare a gurii sale. In acest caz, operei omeneşti nu-i rămâne decât lucrările de ame- najare şi întreţinere. Dacă nu se apreciază suficient importanţa -agenţilor naturali şi nu se exploatează colaborarea după importanţa lor, opera omenească nu va putea lupta cu succes contra naturii şi lucrările vor fi condamnate. In lucrările hidraulice sacrificiile materiale sunt considerabile. Ele nu sunt recompensate decât prin siguranţa permanenţei şi du- ratei acelor lucrări. Alegerea braţului Sulina şi condamnarea ulterioară a lui este ilu- straţia cea mai vie a nesocotirii operei agenţilor naturali şi a luptei directe împotriva lor. Celebrul hidraulician Hartley, în urma studiilor întreprinse asupra alegerii eşirii la Mare, accentuase această condamnare în viitor .a Sulinei. împrejurările politice şi economice şi posibilităţile finan- ciare dela 1856 au impus însă alegerea braţului Sulina. Natura s'a răzbunat. Dacă studiile eminentului inginer s’ar fi reluat de organele răspunzătoare, am fi dispus astăzi de un imens material informativ şi documentar care ne-ar fi permis începerea lucrărilor noului canal la Mare şi ar fi scutit ţara noastră de consecinţele grave care ameninţă economia noastră naţională. Din observaţi uni continue s’ar fi dedus fenomenele generale şi speciale ale deltei Dunării şi mecanismul avansării ei. Din coor- donarea şi legarea lor s’ar fi scos legile naturale după care se desfă- şoară această activitate. Intre acţiunea vânturilor şi a valurilor şi aceea a perioadelor de mari creşteri ale apelor şi depunerilor, treime să fie o strânsă legă- tură. Ele nu trebuesc studiate separat fiindcă nu spun tot ce tre- bue spus. Diagramele vânturilor dominante în diferitele anotimpuri şi acelea ale creşterii sau scăderii apelor ne vor preciza circumstanţe favorabile sau defavorabile în avansarea Deltei şi anotimpurile în care această creştere este mai mare. Regimul apelor în interiorul ţării şi din bazinul Dunărei, despă- duririle munţilor şi Influenţa agenţilor naturali vor clarifica cauzele şi perioadele marilor aluviuni şi intervenţia la timp a mijloacelor de preîntâmpinare a împotmolirii gurilor. Viteza curenţilor marini, natura şi originea lor, formarea şi legătura lor cu regimul curenţilor aerieni din bazinul Mării Negre, vor ex- plica şi confirma circumstanţele favorabile sau defavorabile în avan- sarea deltei. Curba adâncimilor, de pildă, mai mari lângă Sf. Gheorghe şi mai 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mici în dreptul deltei Chilia, depărtarea sau apropierea curentului costal marin, orientarea braţelor, etc., sunt elemente esenţiale care ne indică alegerea braţului, precum şi durata lucrărilor de amena- jare a eşirii la Mare. In acest scop, trebuesc coordonate studiile anterioare făcute de ingineri specialişti, geologi, savanţi şi cercetători ai problemelor formării şi avansării D, ltei şi trase concluziunile asupra felului cum trebuesc îndrumate în viitor aceste lucrări. Pentru a ilustra importanţa lucrărilor executate pentru Mini- sterul Comunicaţiilor şi a deduce o parte din concluziunile generale,. E SIRE A LA MARE 661 am considerat oportună întocmirea tabloului de mai jos, care cuprinde .studiile întreprinse de diferiţi cercetători şi specialişti ai proble- melor deltei şi acelea ale Serviciului Hidrografic al Marinei. Acest tablou cuprinde concluziunile extrase din studiile diverşilor autori asupra existenţei, originii, direcţiei şi influenţei curenţilor ma- rini şi constatările care rezultă din studiile întreprinse de serviciul Hidraulic al Marinei Regale în regiunea Sulina, Oceacoff, Zibrieni. CURENŢII MARINI IN MAREA NEAGRĂ, DIRECŢIA ŞI CARACTE- RISTICELE LOR 1. Serv. Hidrografic ăl Marinei. Există două feluri de curenţi: unul dela Sud spre Nord, altul dela Nord la Sud, Primul curent costal e o massă compactă dela suprafaţă până la fund, are 2—3 mile lăţime, 0,5 mile/oră viteză medie, -j-io° tem- peratură. Al doilea curent, o massă compactă dela suprafaţă până la 18 m, fund şi 40 mile lărgime, 0,7 mile/oră viteză medie. Curentul dela Nord spre Sud limitează influenţa curenţilor şi apelor fluviale : e agent principal în formarea deltei şi agent de orientare şi spălare a gurilor Dunării. Curentul dela S.N. împinge curentul N.S, spre coastă şi con- trariază acţiunea acestuia, ajutând la decantarea apelor fluviale şi influenţând asupra depunerilor Sulina-Stari-Stambul-Zibrieni, fapt care se confirmă prin avansarea mai repede a deltei Chilia. 2. Correard. (Marinar şi hidrolog) din « Guide maritime et stra- tdgique la dans la Mer Noire» (1854). «Curentul cel mai puternic din Marea Neagră iese din Marea de Azov. Se datoreşte vărsării Donului. Eşit din strâmtoarea Kertch se îndreaptă spre S.V. spre Cri- meia. La capul Kersones se imparte în diferite direcţiuni, din care cel de N.V, e cel mai puternic. După ce întâlneşte curentele ce nasc din vărsările Niprului, Bugului, Nistrului, care-1 silesc să schimbe direcţia spre Sud, întâlneşte formidabilul curent ce naşte din văr- sarea Dunării şi formează cu aceasta un adevărat fluviu cu scurgere spre Sud. Partea cea mai mare scapă prin Boşfor, iar prisosul îşi continuă drumul pe lângă coastele Asiei Mici, Georgiei, Rusiei şi face cir- cuitul descris». Prin urmare există un curent circular N. S, în Marea Neagră, care ia naştere din Marea de Azov. 3. D. profesor S, Mehedinţi, din « Buletinul S, R, R. G. ». Mişcarea geografică pe 1925. 6& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Cazul Mediteranei polare e în oarecare măsură sugestiv şi pentru circulaţia din Marea Neagră. Plusul de apă sărată venită din Egeea, nu trebue pierdut din vedere. Dacă toţi curenţii sunt deviaţi pe emisfera noastră spre dreapta, a priori această massă de apă sărată trebue să fie îndrumată spre răsărit la gura Bosforului şi să intre în circuitul general în sensul unei mişcări dela dreapta la stânga, în felul Mediteranei arctice. Apa Mării Egee e mai sărată şi nu se amestecă cu salmura Mării Negre îndulcită cu fluviile Dunărea, Nipru, Don. Ea s'a scoborît pe fund. S’au făcut astfel două mări, una sărată, amară la fund, alta mai sălcie, uşoară la suprafaţă. Când au venit apele grele din Mediterană, au silit pe cele uşoare ale Mării Negre să iasă prin Bosfor. De unde la început era numai un curent din Egeea în Marea Neagră, s'a pornit al doilea curent din Marea Neagră spre Egeea. Cel sărat se târăşte pe fundul Bosforului, iar cel mai puţin sărat şi sălciu, lunecă pe suprafaţă, coborînd spre Marmara». In lucrarea «România» (pag. 176) despre curenţii din Marea Neagră : «Vântul cel mai puternic şi cel care bate mai des este cel de N. E., crivăţul. Bazinul Mării Negre fiind rotund, vântul acesta porneşte apele dinspre Odessa spre Constanţa, aşa că dela gura Nistrului se simte pornind un curent spre delta Dunării şi apoi rtiai departe pe lângă ţărm, dând ocol Mării întregi. Rezultă de aci că curentul din Marea Neagră e datorit vântului dominant de N. E. şi curentului din Egeea. 4. «Pilotul Mării Negre o, ed. 1865. Curenţii marini din Marea Neagră. Bosforul, din cauza strâmtului coridor, nu permite trecerea întregii messe de apă. O parte e refulată prin strâmtoare. O altă parte dă naştere la doi curenţi diferiţi. Unul urmează coasta Rumeliei aproape de mal şi nu trece din- colo de Cizopol (aproape de Varna), Celălalt curent, răspândit pe o zonă largă, se îndreaptă spre Est dealungul coastei anatolice. Curentul Mării de Azov şi al râului Couban forţează curentul costal să se dirijeze spre Vest, către coasta Crimeii, după care, sub influenţa râurilor de Nord, se îndreaptă spre Sud. Viteza curentului este între 0,5 şi 1,5 mile. In băile adânci, de ex.: Pittsunda şi Gagra, pe coasta de Est a Mării Negre, se observă o reîntoarcere a curentului, având exact aceeaşi forţă ca şi curentul de Sud-Est. Echilibrul salinităţii se menţine prin evaporaţia destul de pu- ternică la suprafaţa Mării şi afluxul de ape saline (3,4%) aduse de un contracurent de fund din Bosfor ». EŞIREA LA MARE 663 Prin urmare există doi curenţi diferiţi: unul cu direcţia dela Nord la Sud circular, al doilea dela Sud spre Nord costal cu originea sa dela Bosfor; acesta nu trece de Cizopol. 5. Inginer G. Vasilescu, « Contribution â la formation du Delta du Danube ». « O consecinţă a marii diferenţe de densitate a apelor Mării Negre şi apelor Mării Mediterane e aceea a formării unui curent din Bosfor prin pătrunderea în Marea Neagră a apelor mai dense din Marmara, în timp ce un contra-curent de suprafaţă duce apele dulci ale Mării Negre către Marmara. Marea Neagră primeşte mai multă apă dulce decât pierde prin evaporaţie. Excedentul se scurge în Mediterană, în virtutea diferenţei nivelului celor două mări. Se constată că o parte din acest curent conturează coasta Mării Negre dincolo de Bosfor, Sinope, Trebi- Zonda, Batum, Sevastopol şi se strecoară în Golful Odessa, unde îşi măreşte intensitatea şi trece în faţa gurilor Dunării. «. Acţiunea curentului este să deplaseze spre Sud apele fluviale ale Dunării. Situaţia geografică locală face ca acest curent să exercite o ac- ţiune de repartiţie a apelor fluviale, înaintea întregii întinderi a Deltei ». Rezultă existenţa unui curent litoral N. S. 6. Geografia Fizică de D. Em. de Martonne. La paragraful « Curenţii litorali şi opera lor » : « Opera esenţială a curenţilor litorali constă în transportul şi fă- râmiţarea depunerilor. Variaţiile locale de viteză, puterea lor şi des- voltările de depuneri sub formă de acumulare». Migraţia depunerilor târîte pe fund în vecinătatea coastei se opreşte pretutindeni unde se micşorează viteza curentului litoral sau acolo unde se întâlnesc doi curenţi, formând o linie de puncte moarte ». «Curenţi în Marea Neagră». Salinitatea Mării Negre e foarte slabă la suprafaţă, 18% la Sud şi mult mai puţin la Nord. Apele dulci se varsă prin Bosfor în Marmara, care dau în schimb apele sărate. Marea Marmara primeşte aceste ape din Mediterană. Concentrarea acestor ape atinge 30% şi din cauza greutăţii ele sunt târîte spre Mediterană, iar o pătură mai puţin sărată (24%) trece prin Bosfor spre Nord. Aspiraţia Bosforului atrage apele dulci ale platformei continentale, care dau naştere unui curent sensibil pe coastele Bulgariei şi Turciei. Se constată deci existenţa unui curent costal Nord-Sud. 7. D. Dr. Gr. Antipa. « Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, eco- nomice şi politice ». Un curent costal N. S. care dirige apele mării spre Bosfor îm- pinge nisipurile aduse de braţele dela Nord spre Sud, formând mereu 664 BEVISTA FUNDATHLOB BEGALE cordoane laterale, care închid porţiuni de Mare şi le alipesc la teri- toriu sub formă de lacuri litorale sau zatoane. Se constată deci existenţa unui curent costal Nord-Sud. 8. «Pilotul Mării Negre», cd. 1916. Curenţii marini din baia Odessa. « In afară băii Odessa, curentul costal are două braţe : unul se în- dreaptă spre Sud către Dunăre, altul în baia Odessa, de unde se întoarce în dreptul Fontanei pentru a se dirija spre Nord dealungul coastei». Se constată existenţa în baia Odessei a doi curenţi costali cu di- recţii contrare, Sud şi Nord. 9. Sir Charles Hartley. Există un curent costal în Marea Neagră. Acest curent vine din Mareâ Azov, format din vărsarea Donului şi se îndreaptă spre Sud, nu departe de coasta apuseană a Mării Negre. Acest curent târăşte cu el materiile aluvionare ţinute ,în suspensie de apele braţelor 1). 10. Col. Ionescu Dobrogeanu, din « Studiul formării Deltei». La 12 km. dela coastă iuţeala curentului marin e cuprinsă între 1—3 m/sec. Acţiunea curentului e de 10 ori mai mare la suprafaţă ca pe fund. Curentul costal marin antrenează aluviunile aduse de fluvii, lăsându-le la Sud, unde clădesc cordoane litorale. Curentul costal N. S. a astupat gura Limanului prin cordonul Letea şi Ca- raorman. Fără curent costal marin, depunerile s’ar face numai la gură. Curentul costal împinge 80% din aluviuni la larg. Se constată existenţa unui curent costal marin cu acţiune mai mare la supra- faţă decât la fund. Curentul costal întârzie înaintarea Deltei fiindcă transportă cea mai mare parte din aluviuni în largul mării. 11. Inginer I. Vidraşcu din «La voie navigable maritime du Danube ». «In Marea Neagră există un curent N. S. dela Odessa către Bosfor care atinge coasta şi gurile Dunării. Acest curent are o influenţă importantă asupra aluviunilor fluviului. El transportă către Sud, în x) Curenţii diferiţi de direcţie şi temperatură, nu rămân riguros se- paraţi. Cazul ni-1 dă Golf-Stromul şi curentul rece al Labradorului, care-1 întâlneşte pe cel dintâi lângă Boston şi New-York. La contactul lor se produc turbioane, o amestecare de ape care dă la suprafaţă o serie de bande alter- nante de ape calde, sărate, albastre şi ape reci, mai opace şi adesea aducând gheţari. Acest amestec de ape tropicale şi polare au consecinţe importante nu numai din punct de vedere fizic, ci şi biologic. Contribue la desvoltarea vieţii animale. Această teorie potrivit căreia curenţii diferiţi de temperatură nu rămân riguros separaţi, justifică până la noi cercetări constatările S. H. al Marinei, care a emis părerea că curentul de Sud încalecă în dreptul deltei Chilia apele curentului costal de Nord, obligate de a trece la fund. ESIREA LA MAEE 665 largul Mării, o mare parte din aluviuni, mai ales pe cele fine. Acolo unde e mai puternic atacă chiar baia şi cu o acţiune lentă, dar sigură, degajează gurile fluviului ». Se afirmă existenţa unui curent costal dela Nord la Sud, permanent şi care domină coasta românească, atacă platoul submarin al Deltei, baia şi gurile fluviului. CONCLUZIUNI GENERALE 1. Toţi autorii vorbesc numai de existenţa unui singur curen costal circular marin în Marea Neagră, având direcţia Nord spre Sud, dealungul coastei. Un singur portolan, Pilotul Mării Negre din 1865, vorbeşte de existenţa unui al doilea curent de direcţie con- trară şi deosebit de cel de Nord. 2. Originea acestui curent: Unii autori susţin că naşte din Marea de Azov, alţii din cauza vânturilor dominante sau circulare din Ma- rea Neagră. După alţii, acest curent naşte din Marea Egee, ca rezultat al diferenţei mari de densitate între apele Mării Negre şi acelea ale Mediteranei. 3. Acţiunea curentului: Toţi autorii sunt de acord asupra impor- tanţei şi rolului curentului costal marin dela Nord spre Sud şi-l con- sideră ca o circumstanţă defavorabilă în avansarea Deltei. Cu toată această acţiune defavorabilă avansării Deltei, este notoriu că cu- rentul costal marin nu reuşeşte să împiedice creşterea Deltei. To- tuşi are o influenţă considerabilă. Fără curent costal marin, depu- nerile s'ar face numai la guri şi Delta ar creşte vertiginos. Curentul costal transportă în larg circa 80% din aluviuni şi întârzie astfel avansarea Deltei. Acţiunea curentului e mai mare la suprafaţă ca pe fund. Alţi autori susţin că acest curent duce în larg numai aluviunile fine. 4. Existenţa unui al doilea curent dela Sud la Nord semnalată de Serviciul Hidrografic al Diviziei de Mare are o importanţă con- siderabilă. Acest curent contrariază activitatea celui dela Nord care este împins spre coastă şi ajută la decantarea apelor fluviale şi a depu- nerilor. Acolo unde acest curent reuşeşte să treacă peste cel dela Nord şi să intre la coastă, efectele sunt importante, fiindcă în loc să întârzie avansarea Deltei, aşa cum face curentul de N.S. care e un curent de spălare a gurilor, el ajută la depuneri şi la obstruarea canalurilor (ex. baia Sulina, Stari-Stambul şi baia Zibrieni). Migraţia depunerilor - târîte pe fund în vecinătatea coastei dela Jibrieni spre Sud Sulina - Stări Stambul, regiune unde se constatt întâlnirea celor doi curenţi, formează o linie de puncte moarte, fapă 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care poate fi o explicaţie ştiinţifică a uneia din cele mai importante cauze a avansării mai repezi a Deltei Chilia. Concluzia fundamentală, care rezultă din studiile Serviciului Hydrografic relativ la curenţii maritimi, este : Curentul costal dela Sud spre Nord constitue o circumstanţă favorabilă în procesul de avansare a deltei Chilia, în special pentru gura Stări - Stambul - Sulina. Stabilirea cu preciziune a existenţei celui de-al doilea curent, a caracteristicilor sale, a cauzelor care-1 produc, dat fiind influenţele considerabile ce poate avea în procesul de împotmolire a gurilor, este o chestiune de cea mai mare importanţă pentru studiile eşirii la mare. Acest curent trebue urmărit cât mai la Nord şi Sud şi dealungul Mării Negre. Hărţile vechi arată că acest curent se produce dela Bosfor spre Odessa, altele arată că este un curent circular dealungul Mării Negre. Se poate să fie rezultatul unui fenomen de refulare în regiunea gurilor Dunării, provocat de vărsarea apelor Dunării în Mare, etc. Observaţiunile şi studiile pe teren cu aparatele cele mai moderne trebue să rezolve această lacună în studiul curenţilor din Marea Neagră şi să confirme sau nu existenţa unui curent general în sens contrar, sau dacă e vorba numai de curenţi regionali. Con- cluziunile care de degajează din studiile întreprinse de Serviciul Hidrografic trebuesc primite cu rezerva pe care o impune orice studii, fie ele cât de importante, însă cu caracter de studii preliminare. Tabloul comparativ cuprinde numai caracteristicile şi părerile emise de autori asupra curenţilor costali, originea şi acţiunea lor. Din lipsă de spaţiu nu se poate reda şi tabloul cu concluziile aceloraşi autori asupra formării cordoanelor litorale, valuri, vânturi, avansarea Deltei, etc. în comparaţie cu studiile şi constatările Serviciului Hi- drografic. Din studiul comparativ al curenţilor şi influenţa acestora, vom încerca să scoatem concluzii şi îndrumări care se socotesc necesare în vederea viitoarelor lucrări, tinzând la alegerea celui mai indicat braţ pentru eşirea la Mare. Studiul orientării braţelor, tendinţele de deviaţie în viitor şi de- părtarea între ele sau de regiunile unde se manifestă cea mai mare activitate a fluviului, socotim că e cheia de boltă a studiului eşirii la mare. Această credinţă este întemeiată pe observaţiunile şi studiile ştii ţifice ale specialiştilor în materie. Marele inginer hidraulician Hartley a vrut să aplice această le fundamentală, opinând dela început pentru alegerea braţului Sf. Gheorghe. Cu toată situaţia favorabilă a braţului Sulina la 1855, când adân- cimile dela gura sa se menţineau constante, Hartley, înţelegând im- portanţa orientării braţelor şi apropierea Sulinei de Stari-Stambuî EŞ1REA IA MARE 667 şi de Chilia, a propus la 1871 închiderea braţului Stari-Stambul. C. E. D. n'a executat aceste lucrări. Astăzi eşirea la mare prin canalul Sulina pare să fie condamnata. Mijloacele cele mai moderne de dragare nu ajung să dovedească opera naturii. Dacă ele reuşesc în alte părţi, de ex.: delta Nilului, cauza trebue căutată, fie în lucrările de amenajare care se fac mult în interior, pentru a împiedica massa de aluviuni să vină întreagă la Mare, fie în alegerea unui braţ care să fie scos de sub influenţele nefaste ale braţelor vecine. Ex.: lucrările dela gura Vistulei, unde s'a ţinut seama de experienţele cu delta Dunării. Condamnarea Sulinei se datoreşte nu atât activităţii proprii a acestui braţ, cât acţiunii de obstruare datorită braţului Stari-Stambul, a cărui orientare către S. şi S. V. debuşează direct peste bara Sulinei. Acţiunea agenţilor maritimi, în special curentul costal de Sud, favorizează depunerile şi periclitează soarta oricăror lucrări între- prinse aci, sau, în cazul mai bun, le dă un caracter de provizorat. Orientarea braţelor este semnul precursor al direcţiilor de înain- tare principală a Deltei. Este o strânsă legătură între principalul agent maritim, curentul costal, şi direcţia de avansare a braţelor. Apele fluviale înaintând în mare, trebue să învingă multe obsta- cole, din care curentul costal marin e cel care se opune mai mult şi influenţează această scurgere a apelor dulci. Pentru a învinge această rezistenţă, fluviul caută linia de cea mai mică rezistenţă. Ex.: Oceacofful are orientarea normală şi fermă în direcţia N. E. Această orientare favorizează astuparea gurii. Pentru a se sustrage acestei înăbuşiri, apele braţului Oceacoff reiau direcţia Est, adică normal pe curentul costal marin de spălare. Instrumentele acestei lupte între apele marine şi fluviale se traduc prin acţiuni defensive, crearea braţelor, bancurilor, nevoia ramifi- caţiei braţului principal în braţe secundare, cordoane, etc. Delta, înainte de toate, e o formaţie aluvionară şi circumstanţele favorabile concură să ajute această manifestare care se traduce prin ridicarea platoului submarin din faţa gurilor şi înaintarea sa în mare. Agentul principal «Curentul costal » este învins în mai toate cazurile şi îndepărtat astfel spre lartg. Acest curent nu mai spală suficient braţele următoare, de pildă : Baia şi gura Sulinei - Stari-Stambul. Când se întâmplă ca acţiunea acestui curent să fie contrariată şi de alţi agenţi marini, valuri, vân- turi şi mai ales de alţi curenţi costali sau regionali, cum e cazul sem- nalat prin existenţa curentului dela Sud spre Nord, atunci zona care e ferită de agenţii maritimi, înaintează mai repede şi fără re- zistenţă în Mare. Ţinând seama de aceste criterii fundamentale, vom putea trage următoarele[învăţăminte : 668 EEVISTA FUNDATULOE EEGALE Alegerea eşirii la Mare trebue făcută : 1. Asupra braţelor care se orientează direct şi normal spre agentul maritim de spălare naturală a gurii sale. 2. Braţul să fie cât mai departe de alte braţe principale sau se- cundare. 3. Să fie în regiunea Deltei care manifestă cea mai mică activitate. 4. Braţul să fie cât mai aproape de curba celor mai mari adân- cimi ale platoului submarin. 5. Să nu comporte prea multe lucrări de amenajare în amonte. 6. Să se dea preferinţă braţului celui mai vechi, adică cel dintâi ajuns la Mare. Din literatura existentă se vede că nu se cunoaşte aproape deloc chestiunea împotmolirii gurilor Dunării. Singura care poate să aibă date precise asupra evoluării şi fazelor împotmolirii la deltă, poate şi trebue să fie C. E. D.; dar desigur că studiile ei s'au mărginit numai la acelea ale braţului navigabil Sulina, ceea ce - dacă este adevărat - a constituit dela început o greşală fundamentală. Ce studii trebuesc făcute? Studii A. Trebuesc studiate evoluţiile fiecărui braţ, nu numai a celor trei principale : Sulina, Sft. Gheorghe şi Chilia, ci şi a bra- ţelor secundare, aceste studii făcându-se simultan la ape mici, medii şi mari. In ce constă aceste studii? 1. Măsurarea debitului Dunării, după metodele moderne, înainte de Tulcea la Am. (apele mici) A 1/2 m. (apele medii) şi AM (ape mari). 2. La aceste debite, conţinutul de nisip. 3. Aceleaşi studii la fiecare braţ principal şi secundar. Se va vedea că braţul cu viteză mare duce spre Mare cel mai mare transport de nisip, pe lângă alte fenomene interesante şi absolut necesare pentru a fi cunoscute. Studiul A se referă deci la modul cum se comportă braţele Deltei în amonte de confluenţă. Cum astfel de studii s'au făcut în parte după metode vechi, este necesar a se compara cu cele ce se vor mai face în viitor spre a se stabili ce variaţii s’au întâmplat într'o anumită perioadă de timp ; în aceste comparaţii se va ţine seamă de rolul important pe care l-au avut despăduririle ce s'au făcut în timpul din urmă şi care sunt unele din cauzele cele mai redutabile pentru împotmolirea Deltei. Trebue deci dată alarma pentru reîmpăduriri. Fenomenele naturale se leagă prin raporturi necesare şi nu trebuesc luate separat Studii B. O altă cauză de împotmoliri, mai accentuată azi decât acum 20—30 ani (a se vedea hărţile comparative), va trebui căutată în deschiderea canalului Sulinei. Un canal rău construit ca : supra- faţă udată (profil), direcţie şi pantă, contribue în mod absolut defa- EŞIREA. LA MARE 669 vorabil în felul de a se comporta şi a evoluţiona a unei Delte. Trebue să se studieze deci care este desvoltarea naturală ca direcţie a fiecărui braţ (principal şi secundar). Cazul fluviului Vistula. Studii C. Studiul coastei la fiecare braţ în parte, studii simultane de : profil (care vor arăta depunerile), viteza curentului, direcţia lui. Se vor determina astfel barele, împotmolirile în massă şi se va da o importanţă deosebită a căuta talvegul fiecărui braţ până departe în Mare. Studiul D. Studiul curenţilor băilor. Studiul E. Studiul curenţilor marini, pentru cunoaşterea perfectă a direcţiei, temperaturii, salinităţii, vitezei şi massei lor. Se va vedea astfel care este cel mai puternic din cele două cu- rente şi cum se comportă în faţa Deltei. Să se urmărească ce face fiecare curent după trecerea prin baia Deltei, unde se regăseşte şi unde se produce un fenomen de contopire a celor două cu- rente. Studiile C, D, E, trebuesc făcute cel puţin odată, pe sezon (vara, toamna, iarna, primăvara). Studiul F. Studiul vânturilor din baia Deltei şi în puncte depăr- tate în Mare (Insula Şerpilor), apoi pe coasta mării spre Basarabia şi spre Constanţa, studiul valurilor : formă, adâncime, viteză, impuls. La studiul F trebue văzut cum se comportă valurile spre Mare şi în apropierea Deltei, care este variaţia celor patru elemente : formă, adâncime, viteză, impuls şi direcţie în funcţiune de vânturi şi curenţi marini. Aflarea presiunii exercitate de valuri asupra ciclului literal e o chestie importantă. Ce urmăresc studiile A, B, C, D, E şi F? Este evident că o depunere de nisip şi mâl la origine are două elemente : 1. Cantitatea de conţinut de materii solide ; 2. Viteza apei, care transportă această cantitate. Prin studiul A se vor vedea braţele în care se depune nisip şi mâl, în care transportul se face până în mare unde se depune. Se va putea observa poate că într'un, braţ, la aceleaşi ape (medii, mici sau mari), într'un an depunerile se fac în mai mare cantitate chiar pe braţ şi în cantităţi mai mici sunt transportate la Mare, iar în alt an un fenomen invers. Acelaşi lucru - şi de -altfel în directă legătură cu primul fenomen - se observă pentru viteză. Mîsurându-se vitezele apei în diferite puncte dealungul firului apei la gura braţului, se va vedea până la ce punct în Mare merge depozitul de nisip şi când începe să se depună. Acolo depunerea se va întâmpla cu mult înainte de aceea ce teoretic ar trebui să fie, din următoarele cauze : 1. întâlnirea unei masse de apă cu o densitate mai mică (deci cu o temperatură mai ridicată), €70 REVISTA FUNDATULOE REGALE sau această depunere se întâmplă cu mult mai târziu de aceea ce teoretic ar trebui din cauza: 2. întâlnirii unei masse de apă cu o densitate mai mare (deci mai salină). Se va observa iarăşi un fenomen de constrângere a depunerii (adică depunerea se face mai repede, deci mai aproape de gură); un curent marin din direcţia opusă curentului fluvial, va sili ca depunerea să se facă cât mai departe de gura braţului. Curenţii rotativi, deci de turbion, spală gura fluviului; asemenea şi curentul normal o spală, dacă este curent de suprafaţă. Dar bara e formată de un curent de fund. Se poate ca acest fenomen să fie ajutat de o direcţie continuă şi constantă a valurilor. Toate acestea sunt cuprinse în studiile B, C, D, E şi F. Aceste studii se vor face pentru a stabili că toate aceste fenomene sunt legate prin raporturi necesare şi că deci ele trebuesc făcute tot atât de exacte unul ca şi celelalte. A neglija pe unele în dauna altora, înseamnă a pierde noţiunea acestor raporturi. Aceste studii făcute astfel după cum am precizat aci, vor arăta lucruri cărora nu li s'a dat destulă atenţie. 1. Privind harta, se vede că depunerile cele mai mari s'au făcut spre direcţia Sud. 2. Că direcţia naturală a gurilor Sulina şi Sf. Gheorghe este la apropierea Mării de Sud. 3. Că braţul Chilia nu are bare, câtă vreme celelalte au ; iar direcţia naturală este N.E. sau N. Se pun întrebările : 1. Ele sunt datorite numai fenomenelor marine (curenţi, valuri, vânturi) sau celor fluviale (debit, transport) sau ambelor fenomene combinate ? 2. De ce se formează barele, ce influenţă au ele asupra formării deltelor secundare. 3. Au barele o evoluţie în ce priveşte forma, înălţimea, baza, lungimea, direcţia? 4. Curenţii turbionari (vârtejurile) ce formă au, ce diametru, sunt închişi sau deschişi, ce fenomene naturale prezintă, care este direcţia lor, au direcţie şi forme constante sau variabile, ce periodi- citate au ? In general, cum am spus mai sus, aceşti curenţi turbionari, dacă au diametru mic, spală în adâncime spre centru şi împotmolesc pe margini. Barele nu sunt influenţate şi de aceşti curenţi? Un curent turbionar are forţe excentrice extrem de puternice de proectare a corpurilor solide în suspensie, de refulare violentă către uscat. 5. Se observă oarecare curente din mare în gurile braţelor pe margini către mal? Până unde merg? 6. Regiunea stufului trebue bine determinată pe hartă, căci ea este EŞIREA LA MAEE 671 o regiune de regim calm, de depuneri mari. Ea indică perfect până unde merge influenţa curenţilor marini şi fluviali. Studiile acestea pe o perioadă de cinci ani, vor duce la rezultate abordabile pentru stabilirea legilor de împotmolire. Aceste studii completate ne vor orienta în viitor asupra problemei eşirii la Mare. In acest scop, cred necesar a se determina din timp : 1. Care este tendinţa generală de abatere a Deltei Chilia spre Est sau S.E., etc. 2. Care este cel mai vechi braţ. Această constatare este necesară fiindcă patul unui asemenea braţ e mai stabil, viteza şi masa aluviunilor mai ordonate. Un asemenea braţ reclamă mai puţine lucrări de amenajare a malurilor. Ex.: Sulina, unde nevoia lucrărilor de amenajare a fost prea mare şi a influenţat asupra vitezei curentului, care a mărit can- titatea de aluviuni. 3. Care e direcţia din larg spre coastă a curentului dela Sud spre Nord semnalat de S.H. Din studiile întreprinse se pare că massa generală a curentului atinge punctul Zolocari, dovadă pintenul care se clădeşte acolo şi apoi se abate spre larg cu direcţia N. E. Această constatare ne va edifica asupra căruia din braţe se exer- cită influenţa de împotmolire mai accentuată, datorită acestui curent care favorizează creşterea Deltei. 4. Natura şi adâncimea fundurilor în faţa Deltei. Se ştie că orice Deltă avansează mai greu în regiunea curbelor de mari adâncimi şi mai repede unde există un platou submarin pe mare întindere în Mare. In problema care se pune din acest punct de vedere, Sft. Gheorghe e mai avantajat faţă de Chilia. 5. Care e direcţia de avansare a insulei Sakalin? Trebue verifi- cată ipoteza emisă de unii autori eă această insulă e începutul unui mare cordon litoral cu tendinţa de a înainta spre Sud şi a închide Marea dela Sf. Gheorghe-Midia. 6. A se verifica dacă există platou submarin la 10 - 15 mile, larg gura Portiţei-Buhazului, ce tendinţă şi ce orientare are şi a stabili curba adâncimilor. Aceste studii sunt imperios necesare, fiind în directă şi imediată legătură cu lucrările ce se vor întreprinde pentru construcţia noului port şi canal maritim. Cpt. Comandor PREDA FUNDA ŢEANU CRONICI CRONICI IEŞENE Cronicar conştiincios, mi-am promis să însemn zilnic tot ce o să mi se pară mai important în viaţa literară şi artistică a oraşului, ca să pot alege, la sfârşitul lunii, din materialul adunat, faptele de cultură şi de înţelegere în timp, în adevăr caracteristice unei citadele ce ameninţă, sub pintenul vremii, să-şi facă din renume o poreclă. Ţin să precizez, dela început, că porecla aceasta, crescută ca un mă- răcin fără floare violetă, printre ruinele unei glorii pe care cei ti- neri s’au grăbit s'o piardă, ca pe o moştenire în care se pare că nu şi-au mai recunoscut, la un moment dat, elanurile şi eforturile, a fost prinsă benevol la butonieră de câţiva intelectuali cu care mă întâlnesc săptămânal la librăria «Socec » sau la «Cartea Româ- nească », să răsfoim împreună gazetele şi revistele, să discutăm ultimele romane apărute şi să ni le recomandăm reciproc, dar mai ales ca să ne întrebăm, romantici cum ne recunoaştem fără şovăire şi deci fără intenţia unui răspuns precis, care ar fi de altfel şi greu de formulat, ce ar trebui să facem pentru promovarea artelor şi a scrisului, în capitala de fapt a ţinuturilor moldoveneşti. Am rămas cu impresia, îndeosebi din ultima convorbire săptă- mânală, că intelectualii ieşeni şi cei tineri în primul rând sunt pe un drum bun. Au trecut, prin ce împrejurări şi datorită cui nu ar interesa aci, deocamdată cel puţin, dela apatia de odinioară la ne- astâmpărul premergător oricărei acţiuni cu repercusiuni mai mult sau mai puţin felicite. S'a discutat, cu înfrigurare, despre o eventuală ofensivă culturală, s'au lansat idei salvatoare şi s'au făcut planuri eroice, iar cineva a afirmat, cu convingere, că realizarea acestor pla- nuri, cu scopul precis de a întineri viaţa artistică, literară şi muzi- cală din bătrâna citadelă a nenumăratelor fapte de cuget românesc şi de afirmare civică, rămâne o problemă de conştiinţă şi de demni- tate pentru un cărturar localnic în special şi în genere, fireşte, pentru orice intelectual român prieten al laşului. Am apreciat, fără îndoială, cum se cuvine, sentimentul de sin- ceră generozitate cu care au fost admişi intelectualii de pretutindeni să colaboreze la opera de redeşteptare a forţelor creatoare ieşene, deşi tocmai în această surâzătoare precizare, făcută - suntem convinşi- din toată inima, fără umbră pe gând, e o dovadă că a mai rămas, în CEONICI EEîEXE 67 subconştient, un ecou din cântecul de acum câteva decenii, când a doua capitală a ţării se afirma vremelnic şi se condamna fără apel, baricadată dincolo de cele şapte coline ale solului capricios şi de zidul chinezesc al unor concepţiuni folositoare, în oarecare măsură şi numai în timpul procesului de cristalizare şi afirmare a sufletului specific. Odată procesul acesta desăvârşit prin manifestarea temperamen- tului şi a ideologiei ca atare, în unul din cele mai puternice curente literare, care a predominat - cum am spus şi în cronica anterioară - mai multe decenii, spiritul creator românesc, eram datori să căutăm un nou imperativ de afirmare, al vremii şi al tendinţelor caracte- ristice psihologiei contemporane - să deschidem un orizont nou, în a cărui perspectivă să eşalonăm şi să dăm posibilitate de afir- mare valorilor tinere, ca să se poată face, astfel, o legătură între ieri şi mâine, prin gestul de voinţă şi de prestigiu al nestatorni- cului azi. Sufletul românesc, până acum alcătuit din petice, fie aceste pe- tice din cea mai scumpă şi mai fină mătase, se ţese astăzi dintr’o singură bucată, ca sfintele năframe. Bucureştenii au înţeles, de mult, acest adevăr elementar. Oferind posibilităţi de afirmare tuturor valorilor, fără să se întrebe de unde vin aceste valori şi indiferent de grupul estetic în care voiau să acti- veze sau de sentimentele mărturisite ori nu, Capitala a reuşit, în în scurt timp, să concentreze toată activitatea ţării, să-şi impună cuvântul şi deci să domine. Dacă odinioară, simpla acceptare printre colaboratorii revistei « Viaţa Românească » însemna lansarea de fapt a unui talent literar, astăzi orice tentativă de afirmare e condamnată, dacă nu a fost în prealabil recunoscută şi adoptată de una din instituţiunile literare, artistice ori ideologice bucureştene. Să nu bârfim. Să le lăsam politicianilor rataţi blestemul împotriva Sodomei moravurilor româneşti. Bucureştiul e oraşul tuturor pră- buşirilor şi culmilor pe care le poate atinge sufletul românesc. Să încercăm să învăţăm şi lanevoe să furăm tot ce e frumos şi durabil, să nu evităm orice sacrificiu ni s’ar cere, pentru reîmprospătarea sângelui sclerozat şi reaîtoirea copacului bătrân, incapabil să-şi mai păstreze fructele până în toiul verii, ca să le coloreze soarele şi să le dea în pârg. Altminteri, cum ar spune bătrânul şi bunul prieten întâlnit săptămânal la librăria «Socec »: «laşul moare - moare... irevo- cabil; şi ar fi păcat, mare păcat ar fi...» Din fericire, repetăm, noua generaţie intelectuală face impresia că a început să vadă şi să simtă în contemporaneitate Am înregistrat, în ultimul timp, reacţiuni demne de relevat. Sunt fireşte, numai începuturi, dar ele dovedesc oricum că există o preocupare eli- berată de micile şi marile contingenţe de altădată. 13 «74 EEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A apărut, în primele săptămâni ale noului an, revista lunară de ideologie « Gândul Vremii », condusă de d M hai Uţă şi având colaborarea d-lor Sterie Diamandi, V. Maciu, P. P. Stănescu, Al. Claudian şi M-hai Uţă. Ideile care preocupă cercul dela « Gândul Vremii » sunt în strânsă legătură cu ultimele evenimente politice şi sociale dela noi şi de pretutindeni. Alături de portretul lui I. G. Duca, semnat de d. Sterie Diamandi, care subliniază, cu acest prilej, adevăruri cunoscute (de pildă : «în vremurile de astăzi toc- mai personalităţile sunt acelea care duc la liman barca statului »), Sumarul primului număr al anului secund mai cuprinde articole despre : «Soarta Naţionalismului », « Taxele şcolare », « Câteva aspecte ale hitlerismului», «Roosevelt: politică şi experienţă ». Obiectivele, după cum vedem, sunt îndreptate spre aspecte con- temporane variate, iar concepţiile colaboratorilor despre fenomenul social, politic şi economic, recomandabile. D. V. Maciu, profesor secundar, e convins că « Naţionalismul, aşa cum se prezintă el astăzi, joacă un mare rol în dialectica evoluţiei omenirii, servind ca regu- lator şi întăritor pentru creatorii lumii de mâine - iar cei caie-1 exală, împingându-1 la excese, nici nu-şi dau seama cât de mult servesc, fără să ştie, pregătirea regimului de mâine pe care tocmai ei nu-1 doresc şi nu-1 înţeleg: democraţia adevărată, morală şi crea- toare». Sublinierea, în text, e a d-lui V. Maciu şi tot al d-sale visul frumos. Cum se va naşte, din excesul de naţionalism, o democraţie adevărată şi mai ales morală şi creatoare e o problemă la care prea puţini intelectuali şi nu numai dela noi, pot răspunde cu siguranţa distinsului colaborator dela « Gândul Vremii ». Un nume cunoscut: d. Alexandru Claudian (şi o activitate publicistică nu mai puţin apreciată) semnează articolul «Câteva aspecte ale hitlerismului», în care e transcrisă o opinie pe care de asemeni o subliniem, cu acelaşi gând de a profila, pe fundalul cenuşiu al cerului acesta de iarnă, câteva atitudini, lumino s , dacă nu uităm că ele ţin sâ se manifeste într'o lume de preocupări mici, în cercul tot aşa de mic al banalului cotidian. «In momentul în care mulţi aşteaptă catastrofe •şi prăbuşiri, avem convingerea, - afirmă d. Alexandru Claudian, în finalul articolului său, - că instinctul de conservare al omenirii Va impune, ca pe o necesitate urgentă, solidaritatea definitivă a popoarelor, singurul mijloc de salvare a civilizaţiei omeneşti ». După cum vedem, din fiecare articol al tinerilor şi valoroşilor con- fraţi se ridică acelaşi strigăt de alarmă, acelaşi apel la redeşteptarea, în ceasul din urmă, a conştiinţei umane. Indubitabil, o revistă cum e « Gândul Vremii », tipărită nu fără 'sacrificii materiale şi scrisă de un grup de intelectuali tineri hotărîţi să lupte, cu scrisul şi cu fapta lor, pentru luminarea cetitorilor ro- tnâni şi îndrumarea lor spre un ideal de viaţă liberă, creatoare, ba- fcată pe adevăr şi închinată frumosului, merită ceva mai mult decât CRONICI IEŞENE 675 atenţiunea pe care i-o acordă simplul cronicar, în aceste rânduri scrise fugar. Ambiţionând sa păstreze intact entuziasmul tineresc şi oarecum gascon dela revista « Gândul Nostru o şi preocupările de înaltă ţi- nută din coloanele «Paginilor Moldovene », revista « Cadran » a apărut recent sub directa îngrijire a d-lui Sandu Teleajen, prozator şi dramaturg cunoscut de bucureşteni mai ales cu prilejul reprezen- tării piesei sale « Cuiburi Sfărâmate », scrisă în colaborare cu d. Adrian Pascu, pe scena teatrului «Regina Maria». Colaboratorii noului «Cadran» moldovenesc: Titus Hotnog, George Lesnea, Aurel Lambrino, Carol D.imer şi Constantin Argeşeanu. (Vă mai amintiţi cetitori ai « Rampei » de acum mulţi ani, de incorigibilul amant literar al Agmei, arătare stelară pe care nici stihuitorul singur nu ştia de ce o adoră..?) Un nume nou, pentru ieşeni: Bogdan Amaru şi un pseudonim : Ion B.ambură, semnând o cronică de haz amar. Fireşte, primul număr se bucură şi de colaborarea unei poe- tese : d-na Gina Sandri. Articolul de prezentare fiind scris de semna- tarul acestei cronici, se impune o precizare. Iniţiativa şi mer tul editării revistei « Cadran » revin, în întregime, colabo-atori'or. Ale lor sunt, de asemeni, punctele de program, formulate în urma unei convorbiri dela o inimă la altă inimă de priete - directiva, de asemeni, a lor. Primul număr din «nCadran » ne oferă o literatură aleasă şi se resimte de lipsa cronicelor dramatice plastice, soc’ale şi nu mai puţin de absenţa însemnărilor mărunte şi a informaţiilor Remarcăm şi în coloanele« Cadranului », preocupările sociale. Un semn îmbucurător. D. Sandu Teleai jen publi ă un articol călduros despre « I. G. Duca», realizator al cooperaţi işi al economiei rurale. Poetul George Lesnea, care a tradus din ruseşte integral« D mcnul » lui Lermontov, împrumută preş igiul de rigoare pagirii de poezie cu un fragment din opera marelui poet rus şi anume : Cântul X din a doua parte. Traducerea d-lui George Lesnea e remarcabilă. Nu mai puiţin valoarea sunt paginile de proză ale d-lor Titus Hotnog (documente omen şi- Capul de Mort) şi Aurel Lambrino, al cărui «înot vânăt » are o savoare specială, de modernism scris pe o filă de hronic moldovenesc. Un alt portret, din lumea noastră poli- tică, . . . « I-iu », semnează Nichlfor Coţcarul, pseudonim sub care se avcunde unul din scriitorii ieşeni. Fără să aibă sigurnaţa tra- să: ii caracteristice şi corosivitatea expresiei maeştrilor genului, Ni- chifor Coţcarul a reuşit totuşi să scrie unul din cele mai bune por- trete făcute unui politicianist cu numele indiferent pentru aceste pagini. O icum, alături de articolul d-lui Sandu Teleajm despre « I. G. Duca », portretul lui Nichifor Coţcarul tinde să fixeze o ati- trudine, în faţa frământărilor sociale - atitudine pe care ar fi bine s'o păstrăm, cu atât mai mult că niciodată «Cadranul» nu-şi va trece preocupările dincolo de Social în politicianism sau, mai precis, EEVISTA FHNDATHLOE EEGALE 67O în atmosfera viciată a nu ştiu cărui club politic. Cronica literară (sunt recenzate romanele : « Velerim şi Veler Doamne » de Victor Ion Popa, « Normaliştii» de B. Iordan, «Apostol» de Cezar Pe- trescu, « Calea Văcăreşti » de I. Peltz şi volumul de nuvele « Destăi- nuirile Colonelului Mihu » de C. Manolache) e semnată de d. Bogdan Amaru, un scriitor tânăr, cu intuiţia valorilor şi înzestrat cu spirit de discernământ. Ntîndoios, grupul dela «Cadran» nu ambiţio- nează să promoveze un anumit principiu estetic şi cu atât mai puţin ar fi dispus să militeze pentru victoria unui curent literar deter- minat. Colaboratorilor li se cere talent şi - dacă e posibil - bună credinţă Mai mult, suntem convinşi că, începând dela numărul secund, revista va acorda o importanţă şi mai mare problemelor şi aspectelor sociale Nu se va renunţa la literatură. Va fi redusă, dacă ne putem exprima aşa, la strictul necesar. Aşa dar, o promi- siune că nuvela şi poezia vor fi alese cu mai multă grije. Sumarul se va îmbogăţi poate, în schimb, cu o cronică a evenimentelor so- ciale de peste hotare. Dar să aşteptăm numărul viitor cu încredere. Aceste două publicaţiuni, având cercul tineresc dela «Alfa» în ariergardă, sunt singurele oglinzi în care putem resffânge activi- tatea literară, artistică şi ideologică din laşul de azi. Scriitorii con- sacraţi, cum ar fi d-nii Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. To- pîrceanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi Lucia Mantu, în- scrişi de mult în cadrele mişcării literare bucureştene, nu au nici o legătură cu grupările dela « Gândul Vremii » şi « Cadran ». Sunt deosebiri de temperament, uneori de ideologie - mai ales de preocu- pări. Au fost totuşi împrejurări când, indiferent de vârstă şi de grupare, scriitorii ieşeni au făcut front comun. Un exemplu : re- acţiunea împotriva tentativei de bagatelizare a repertoriului Tea- trului Naţional. Dar despre teatru, numai binele - obligat de nu ştiu care para- graf din lege... Cineva, un « om din mulţime », care are comun cu «omul de pe stradă » bucure şteana curajul opiniei, a publicat, nu de mult, o serie de articole relative la situaţia presei ieşene. Mai precis : asupra analfabetismului şi a moralităţii dubioase din unele redacţii. Cuvintele au fost dure şi - să recunoaştem - nedrepte. Sunt, fără îndoială, şi în ziaristica din localitate, câteva uscături. Ucenicii indivizilor de provenienţă suspectă pe care-i întâlneşti prin marile cafenele bucureştene fără să te întrebi de unde şi cum îşi pot asi- gura o existenţă uneori princiară, trepăduşii şi samsarii scrisului co- tidian moldovneesc nu pot, în niciun caz, să reprezinte prea ieşeană, în care am avut prilejul să remarc atâtea valori incontestabile. Se impune totuşi o întrebare : de ce nu fac scriitorii ieşeni gazetărie ? Un Ziar serios, ca « Lumea » sau « Opinia », nu ar câştiga, oare dintr'o eventuală colaborare, săptămânală cel puţin, a unui CRONICI IEŞENE 677 Mihail Sadoveanu, Demostene Botez sau Topîrceanu, ca să nu-i pomenim şi pe cei tineri ? Un amănunt demn de relevat: scriitorii moldoveni rămaşi în a doua capitală a ţării au scris foarte rar un foi- leton de gazetă literară şi au semnat, tot aşa de rar, un articol de ziar. Nu e mai puţin adevărat că toţi scriitorii de aci îşi au existenţa asigurată, într'o formă sau alta. Pentru cel mai modest dintre ei, s'a găsit o slujbă care să-i lase destul timp liber : bibliotecar al baroului. Mai mult, atunci când s'a aflat că un tânăr publicist, venit de curând la Iaşi, se află în mare strâmtoare, o mână providen- ţială i-a asigurat imediat un adăpost. Faptul e impresionant, mai ales pentru omul care a suferit deziluzia camaraderiilor de vorbă goală, ale confraţilor speriaţi de propria lor deşteptăciune. Siguranţa zilei de mâine nu poate fi, totuşi, un motiv ca scrii- torii ieşeni să privească aşa de nepăsători frământările şi evenimentele din viaţa care e şi a lor, mai ales a lor şi cu tot ce are mai semni- ficativ. Sunt aşa de blazaţi că nu-i revoltă şi nu mai găsesc nimic care să-i entuziasmeze - o carte, un gest, o întâmplare, o idee sau o descoperire nouă, un eveniment în avalanşa de evenimente din ultimul timp, un proces interesant? Probabil că prietenul bun al convorbirilor săptămânale are dreptate : o problemă de tempe- rament - şi alta de tactică profesională : tot ce simt şi ce văd, tot ce cred şi năzuesc, pun în literatură... Suntem în pragul primăverii şi niciun pictor nu şi-a anunţat expoziţia. Ne gândim, fără îndoială, la maeştri. Tineri ca d-nii Aga- fiţei sau Brudea au dovedit, întâiul calităţi ce vor fi mai târziu cristali- zate de o ambiţiune în care simţi clocotul ruralului fluturând la- valiera primei generaţii citadine, iar secundul o modestie care ni-I face simpatic, de acum, pe creatorul de mâine al unui humor plastic de bună calitate. Maestrul Octav Băncilă şi-a purtat odată silueta masivă pe strada Lăpuşneanu, iar pânzele de dată recentă aled-lui I. Cosmovici pot fi văzute numai de prieteni. Necunoscut, de ase- meni, rămâne pentru simplii muritori travaliul plastic al d-lui Briese. Sculptorii, pe de altă parte, au o preocupare foarte interesantă: « monştrii de piatră » dela Palatul Cultural... Fenomen, în viaţa de linişte şi bună învoială a oraşului: presa a înregistrat două polemici. Prima, între doi profesori de altfel ve- nerabili, care se învinuiau reciproc de incorectitudini în timpul şi din cauZa serviciului, iar secunda între un civil şi un militar, amân- doi intelectuali şi convinşi că servesc adevărul şi nimic altceva decât adevărul. Replicele, categorice de o parte şi alta, voiau să demon- streze, nu fără argumente şi documentări, cine e mai folositor sta- tului român şi ca atare, pentru cine e datoare oficialitatea să facă sacrificii mai mari: pentru intelectualul civil sau pentru militarul obligatoriu intelectual, din moment ce a făcut şi el liceul şi o şcoală militară, deci un plus de învăţătură echivalentă cunoştinţelor culese 678 EEV ISTA rUNDAimOE BEQALB la un curs universitar oarecare? Din fericire, ieşenii sunt prover- bial de gentili, chiar cu adversarii lor, aşa că polemica n'a avut, ca urmare logică, o ieşire pe teren, pentru replica din urmă şi tot aşa de puţin convingătoare : o fandare impecabilă şi o lovitură de spadă în vânt sau o pocnitură de pistol încărcat cu cartuşe oarbe De sărbători, după datină şi pentru gustul marelui public, Tea- trul Naţional a avut în repertoriu două spectacole muzicale. Re- petăm că nu avem niciun motiv sau nu e timpul acum să ne ocupăm de destinele artistice ale teatrelor naţionale din provincie şi, în spe- cial, de felul cum a fost şi este condus întâiul aşezământ de cultură din capitala Moldovei. Fenomenul în sine însă poate fi relevat: spectacolele muzicale amintite, indiferent de text, au avut succes de sală - un succes aşa de mare încât reg.mul repertoriului de săr- bători a fost suportat aproape o lună. Nu-i un caz izolat. Opereta a fost, în ultimele stagiuni, colacul de salvare al unei situaţiuni materiale precare. Nu uităm că, pe timpul directoratelor domnilor Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu sau Pennescu, reprezentaţiile de rezistenţă le constituiau operele din marele repertoriu, clasic şi modern. Erau, probabil, alţi spectatori atunci, ca să nu stăruim prea mult asupra adevărului că fiecare teatru îşi are publicul pe care şi-l face - pe care îl merită, aşa dar. Fără să ignorăm entuziasmul cu care a fost aplaudat orice spectacol de artă, de intelectualii şi de surtucarii ieşeni, cu înclinări sufleteşti pentru tot ce e frumos (con- fratele Adrian Pascu a publicat, în gazeta « Tot », articol un plin de învăţăminte, culese cu prilejul succesului cert al piesei « Taifun », pe scena moldovenească...), recunoaştem că avem la Iaşi, viciată ori nu, o categorie de spectatori dornici de muzică, indiferent de forma în care i-o servim : placă de patefon, radio, operetă, nuntă ori înmormântare, concerte simfonice ori numai «de unul singur şi pentru inimă albastră ». In oraşul în care e vinul bun, cântecul e la el acasă, oricum şi la orice oră din zi sau noapte. Mă mir însă că nu s'a găsit, până acum, un om inteligent - în care să se întrupeze şi bunul gust şi simţul afacerii - dispus să rişte un capital oarecare, într'o afacere surâzătoare ; o companie particulară, cu repertoriul format din operete şi reviste de haz şi actualitate imediată. Defi- citul, în primele stagiuni cel puţin, ar fi exclus. Teatrul de stat, neîndoios, ar primi o lovitură serioasă la început, dar existenţa unei companii particulare, pentru spectacolul uşor, frivol sau numai spumos, ar limpezi apele, cu timpul şi le-ar împarte. Scena oficială, oricum, ar fi obligată să revină la repertoriul de prestigiu şi la spec- tacolele montate după criteriul unic al valorificării textului - spec- tacole care au făcut, până în ultimii ani, gloria acestui aşezământ de cultură. Mi se va răspunde că, în acest caz, teatrul de stat ar fi redus numai la un repertoriu de drame plictisitoare, pe care n'ar mai fi nimeni dispus să le suporte. Să presupunem, prin absurd, că CBONICI IEŞENE 679 toţi clasicii şi clasiciştii, romanticii şi realiştii, ar fi fost nişte fonfi ai inteligenţei, ingramatipali şi stupizi în dorinţa lor de a cristaliza ade- văruri sociale şi sufleteşti aşa de banale, în raport cu deşteptăciunea sclipitoare a contemporanilor, încât reprezentarea tragediilor şi dra- melor lor ar însemna pur şi simplu, un asasinat artistic. Să nu uităm însă, că pentru cei ce vor să râdă cu orice preţ, un râs în care să nu se lăfăe inconştienţa prostului preţios şi ridicol, avem - dela Ari- stofan la Shakespeare şi dela Moliere la humoriştii moderni ori simpli fabricanţi de situaţii hilare, în jurul unui sâmbure de adevăr sau al unui aspect de viaţă - o bibliotecă imensă de comedii şi satire, unele capodopere ale genului, altele travaliuri decente şi gramati- cale în orice caz, toată scrise cu scopul de a îndrepta defectele indi- vidului şi ale societăţii, direct sau prin amuzament şi că atunci când voim neapărat un spectacol spumos, în care fantezia şi jocurile de lumini şi culori să se imbine cu muzica, putem să scoatem din raft - ca să ne referim numai la un singur nume de prestigiu cert: Beau- marchais - «Băibierul din Sevilla » sau «Nunta lui Figaro ». Pa- sionat în adevăr de muzică, spectatorul îi va fi recunoscător direc- torului că, în locul unei cacofonii instrumentale şi vocale, îi oferă prilejul să asculte un crescendo sau o romanţă de Mozart. O dovadă, în acest sens : entuziasmul cu care a fost primit, de ieşeni, «Festivalul Tschaikowsky» dat de Orchestra Simfonică a Academiei de Muzică, în sala Teatrului Naţional. După o pre- zentare, bine informată, asupra vieţii şi operei celebrului compozitor, a urmat programul muzical, compus din « Simfonia VI», « 1812 * şi o « Suită ». La pupitru, domnul Antonin Ciolan. Se pare totuşi, că numai entuziasmul auditorilor nu poate să asigure existenţa unei orchestre simfonice. Un reportaj, apărut în săptămâna «Festi- valului Tschaikowsky», în presa locală, remarca faptul îmbucu- rător că profesorii Academiei de Muzică şi toţi instrumentiştii, care fac parte din rouă grupare muzicală, au «o dorinţă neclin- tită de a face muzică pentru ieşeni », în cazul când statul le-ar acorda un ajutor material. « Cu nimic nu se poate însă inaugura o activi- tate. In timp ce Bucureştii şi Clujul capătă zeci de milioane sub- venţii, pentru a face muzică - laşului de ani de zile nu i s'a acordat nici un leu în acest scop. Tot ceea ce am realizat, în ultimii ani, s'a făcut cu sacrificiile muzicanţilor - care pentru fiecâre concert (plus repetiţiile) încasau retribuţii derizorii». Poetul Mihai Co- dreanu, rectorul Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, a promis că va interveni pe lângă forurile superioare, pentru acordarea unei subvenţii. Neîndoios, intervenţia se va referi la o activitate şi va prezintă garanţia că nu se vor repeta incidentele regretabile ce au premers desfiinţarea societăţii muzicale « George Enescu ». Deocam- dată, avem garanţia certă a preocupării şi a realizării artistice. A impresionat şi e viu comentată iniţiativa d-lui Ion Marin Sa- r.LVISIA rCKDATULOE KCGALE doveanu, Directorul General al Operelor şi al Teatrelor Naţionale, de a o sărbători, cu concursul tuturor reprezentanţilor culturii ro- mâneşti, pe marea noastră tragediană Agatha Bârsescu- Dacă, pentru restul ţării, această săibătorire va avea semnifi- caţia omagiului pe care contemporanii îl aduc uneia din cele mai mari actriţe pe care inteligenţa şi sensibilitatea românească au dăruit-o teatrului universal, pentru ieşeni şi îndeosebi pentru cei ce o cunosc, ca profesoară de limba germană sau ca ocrotitoare, ca maestră a unei clase de dramă şi comedie ori ca actriţă cu visuri încă înaripate, festivitatea pe care o aşteptăm va omagia, în egală măsură, un suflet pe care marile lovituri primite nu l-au strepezit, o dragoste pe care ura unora şi prostia altora a crescut-o, o conştiinţă artistică încă dornică să se cristalizeze în fapta care va aprinde reflectoarele şi rivălţile, va flutura sufitele şi va desfăşura panourile - o viaţă de apostolică resemnare şi de adâncă înţelegere, în numele lui Christ. Recomandându-mi «Memoriile » d-nei Agatha Bârsescu, apă- rute nu de mult în editura «Adevărul », cinema apropia volumul acesta de mărturisiri de romanul « Adela », al d-lui G. Ibrăileanu. Valorificăm, în aceste două cărţi de factură aşa de diversă, tot ce a dat sufletul ieşean, mai caracteristic, scrisului românesc din ultimii ani. D-na Agatha Bârsescu, în relaţiunile cu prietenii şi cu foştii camarazi de scenă, cu elevii şi cu simplii cunoscuţi, nu desminte o clipă puritatea de gând şi suflet din volumul său de amintiri. En- tuziastă, ca o adolescentă, pentru ce tot i se pare frumos şi dispusă să vadă, în cea mai uşoară atenţiune, în surâsul oricui şi în cuvântul primului întâlnit, dovezi de sinceritate, marea noastră tragediană a avut rara calitate, în orice caz, nevisata fericire, de a le împrumuta oamenilor sentimentele sale şi de a risipi, peste decorul murdar al moravurilor de dincoace şi dincolo de culise, bulgării de lumină ai unei credinţe oarbe, fanatice, în bunătatea aproapelui şi în stator- nicia sentimentelor lui. Chiar atunci când un gest sau un cuvânt al d-nei Agatha Bârsescu a surprins, el a fost făcut sau a pornit spontan, sincer, fără gând ascuns ; vinovată a fost numai sburdălnicia fantaziei sau uşurinţa cu care sufletul dreptcredincios al artistei a fost întotdeauna pregătit să îmbrăţişeze, cu o afecţiune la fel, şi ticăloşia mascată a unora, şi devotamentul dcz'nteresat al celor puţini- Numai cei care n'au avut intuiţia acestei tinereţi singulare a spiritului au putut să reacţioneze. Mi-o reamintesc pe d-na Agatha Bâ rsescu, într’o dimineaţă rece de toamnă. Mă atepta pe un coridor, modestă în pardesiul tot aşa de modest, stând în picioare în faţa portarului care se lăstur- nâse, lăLit şi ţ'gan, înti’un fotoliu adus special dtla recuzită. Pro- fesoara mi-a recomandat o elevă de talent, iar actriţa şi-a exprimat dorinţa de-a face, în primăvara, un ultim turneu prin ţară, cu o piesă rcmânească în care fireşte, rolul principal ar trebui conceput CRONICI IEŞENE 68 x «pentru vârsta şi mijloacele artistice de acum ». Am promis, vag, deşi încântat de propunerea ce mi se făcuse, că voi încerca să scriu o piesă care să satisfacă, în totul, dorinţa acestui mare talent artistic, dar mă întrebam, în gând, ce dramaturg român de potenţa creatoare a unui Sudermann sau de geniu ibsenian ar fi chemat să scrie o dramă în care să-şi fluture aripele, odată cu cel din urmă cântec, această lebădă a marilor scene apusene. Se impune acum un răspuns la întrebarea ce se ridica, atunci, din amărăciunea cu care d-na Agatha Bârsescu mi-a vorbit de unii oameni, fără legături de temperament şi de preocupări cu teatrul şi cu lumea, aparent aşa de voluntară, a actorilor : este creatoarea «Magdei» o nedreptăţită? Catedra de dramă şi comedie, înfiinţată special pentru doamna Agatha Bârsescu, la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din localitate, a însemnat nu numai un act de recunoaştere a serviciilor cu totul excepţionale pe care celebra ar- tistă le-ar fi putut aduce teatrului românesc, dar şi un act de solici- tudine, prin care societatea asigură existenţa uneia din cele mai proeminente figuri ale geniului, în anii cenuşii ai vârstei înaintate. Nu e mai puţin adevărat însă, că un gest sau un cuvânt frumos - mai ales pentru o susceptibilitate obsedată, în orice moment, de prăpastia dintre viaţa strălucitoare de ieri şi modestia camerei de hotel, în care singurătatea e mai apăsătoare - are de multe ori o va- loare înzecită faţă de un salariu oarecare, pe care-1 primeşti nu fără obligaţiuni şi eforturi. E surprinzător că tocmai un scriitor a uitat sau nu a vrut să-şi aducă aminte, în relaţiunile oficiale cu foştii protagonişti ai scenei ieşene, de acest adevăr aşa de elementar. Se spune că Didina Castriş a murit blestemând, şi nu odată am văzut-o pe o altă mare actriţă pensionară, d-na Aglaia Pruteanu, plecând dela teatru cu ochii plini de lacrimi. Iată de ce, sărbătorind-o pe d-na Agatha Bârsescu, ne cinstim pe noi înşine, prin omagiul pe care-1 închinăm artei şi facem, în acelaşi timp, o faptă bună, prin mân- gâierea pe care o aducem unui suflet care, dacă ne-a greşit cândva, a făcut-o numai din imensa ei dragoste pentru cei ce i-au rămas, sinceri ori nu, aproape... Dar, sunt multe suflete care au nevoe' de o mângâiere. Numai iarna a gonit pensionarii scenei ieşene din jurul teatrului. M'au în- tâmpinat în primăvară şi-i voi reîntâlni, cu primele adieri calde, pe banca din grădina publică, trist-surâzători şi cu o întrebare la fel în ochii plini de neastâmpăr. Au înţeles poate de mult, că uşile odată închise în urma lor nu se vor redeschide şi totuşi o forţă mai presus de ei le poartă zilnic paşii spre casa în care au intrat tineri, gălăgioşi, ambiţioşi, plini de încredre în visul lor de artă şi în ca- riera pe care mulţi şi-au ales-o împotriva voinţei părinteşti şi re- nunţând, unii la avere, alţii la profesiuni mult mai bănoase şi mai 682 EEVISTA F0NBATHLOB EEGALB comode, toţi simţind pe frunte semnul predestinării şi al geniali- tăţii, ca să iasă, după decenii de eforturi şi de succes uitat dela o săptămână la alta, bătrâni, bolnavi, decepţionaţi, convinşi în fine că gloria e o minciună, fluturi cu aripele arse în lumina tuturor reflectoarelor - epave ale unei vieţi de întrigă abjectă şi de sacri- ficii sublime. Zeci de ani au făcut acelaşi drum, de câteva ori pe zi, sub toate splendorile şi asprimile anotimpurilor - aşa cum îl fac şi acum, sub pintenul unui imperativ lăuntric - păpuşi care con- tinuă să mişte mâinile, să închidă ochii şi să îngâne «mamă » şi după ce s'au rupt aţele invizibile ce le scoteau din sicriile lor mi- nuscule şi le aduceau pe scenă, să cânte cu un glas ce nu era al lor sau să tremure, în gâtlejul de câlţi şi chembricâ, tirade nter- minabile. Tot restul de viaţă, al pensionarilor, s'a redus la peticul de pământ din jurul teatrului. Nicăeri nu vor găsi o alee mai înflo- rită şi mai răcoroasă decât în grădina din faţa intrării de serviciu, soarele nu va fi mai înviorător decât primit în plină figură, pe banca rezervată personalului artistic, şi nimeni nu va înţelege ce clipă rară de transfigurare trăesc aceste făpturi stoarse de vlagă, când începe să se însereze şi trec oamenii de scenă, cu decorurile, prin faţa lor. Cei tineri se adună în cabine, încep să se îmbrace, în curând vor anunţa soneriile, prin toate sălile şi coridoarele, apropierea spec- tacolului. Numai ei rămân afară, tăcuţi, muţi, ca nişte umbre. Târ- ziu, vor pleca spre casă, încovoiaţi, tot aşa de tăcuţi - ca să revină a doua zi, pe acelaşi drum şi frământaţi de acelaşi gând. I-am salutat, în fiecare dimineaţă, dela fereastră şi i-am petrecut în fiecare noapte, cu gândul, până în camera lor, unde s'au scuturat florile peste foto- grafiile din care surâd şi se încruntă măştile tuturor rolurilor de odinioară. Asta e tot ce a mai rămas şi tot ce poate, în cazul cel mai bun, să rămână... Şi poate regretul că niciuna din aceste mari şi mici glorii, de ale scenei moldoveneşti de altădată, nu a fost distinsă cu... un «merit cultural » oarecare. Ianuarie-Februarie, 1934. GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU GRAZIA DELEDDA închinând gândul nostru scriitoarei italiene Grazia Deledda, nu pierdem din vedere că suntem în anul comemorării lui Nobel. Deoarece Grazia Deledda este singura deţinătoare, în Patria sa, a marelui premiu, dintre scriitorii în viaţă. Dela moartaa lui Giosufr (TRACTA DELEDDA 683 CarduCci, nimeni altul nu s'a învrednicit de atare cinste, deşi cele- britatea mondială l-ar fi impus de mult, cu incomparabil mai multă insistenţă, pe un D'Annunzio, iar în urmă, pe un Papini, ori Piran- dello. Juriul academic al piemiului Nobel, după cum se ştie, nu ţine seama însă numai de consacrarea unei celebrităţi prin ceea ce repre- zintă artistul ca forţă creatoare şi personalitate artistică, ci nu se dezin- teresează de atitudinea lui omenească, de cuminţenia pe care o do- vedeşte în efortul creator. Iată dece, acum vreo şase ani, când Gra- zia Diledda a fost premianta lui Nobel, publicul din Italia, necum al nostru, a fost surprins de atare hotărîre, neştiind ceva mai mult că romanciera sardă fusese propusă Academiei Suedeze cu mulţi ani în urmă, în 1924 fiind foarte aproape de majoritatea cerută pentru consacrare. Deşi în patrie critica se arăta unanimă în a trece cu ve- derea opera acestei romanciere, pe care anumite predilecţii o arătau ca pe o întârziată în Italia tuturor primenirilor de acum trei decenii, în Italia pragmatismului papinian, ori a futurismului marinettist. Celebritatea impune biografie, căci presupune indiscreţie. Şi totuşi, Grazia Deledda n'are biografie. Esenţial pentru arta ei ră- mâne faptul că s'a născut (acum cincizeci şi opt de ani) într'un cătun din insula Sardinia, menită să ilustreze ca nici un alt uscat pr ns între ape, etimologia cuvântului «insulă»: dela «isola». «isolare ». Ponoare uitate de lume, cu ţărani ducând viaţă primitivă ca prin locurile noastre, ca prin Macedonia, ca prin apropiata Corsică, lu- mea autentică şi mereu aceeaşi a îomanelor Graziei Dcledda. Bunicii, plugari gospodăriţi; tatăl iscusit şi sfătos ştiutor de poveşti, chiar născocitor de versuri populare, cu renume în părţile lui. De copilă, în şcoala satului natal, cuminte, potolită, dar trăind dela început viaţa sufletească de munteancă reculeasă, însufleţită de instincte lăsate în voe, potolite, prin ea însăşi, de scrutarea lumii înconjură- toare : locuri şi oameni. Spre a recunoaşte identitatea lumii din su- fletul Deleddei cu cealaltă. Mereu aceeaşi, ca ponoarele insulei, ca. albastrul mării, ca norii albi ai cerului, ca oamenii dintre Nuraghe, ca ginestrele stropite, când şi când, de sângele unei crime din răzbu- nare, săvârşită cu linişte sufletească de acei oameni primitivi. Din prisosul acestei existenţe lăuntrice, din tumultul observaţiilor acu- mulate neştiut, adolescenta Grazia s'a pomenit scriitoare la cincispre- zece ani. Ajutată de criticii cu trecere în Italia pela 1895, s'a văzut, dela început, solicitată de cele mai ispititoare propuneri de colabo- rare. Poate numai începuturile lui Gabrieîe D’Annunzio s'au bucurat de atâta solicitudine. Dar cu celebritatea, tânăra romancieră nu şi-a îngăduit renunţarea la acea cuminţenie care-i caracterizează trecerea prin anii carierei de scriitoare. Ci a lucrat, cu tenacitatea muntenilor lăsaţi în preajma casei părinteşti. Un roman pe an. In fie- care, străduinţa perfecţionării, adâncirii. Mai puţin aceea a reînoirii, cu preţul repetării până la monotonie. Cazul scriitoarei italiene pre- -684 IÎEMsXA I'LTsDAŢnLOIl EECALE Zintă astfel multe puncte de coincidenţă cu opera moldoveanului Mihail Sadoveanu, iar acei care iau atitudine faţă de cazul său sunt ţinuţi a reflecta asupra aceste* co*nc;denţe. Discretă ca şi arta ei, Grazia Deledda, străină de tot ce este ostentare, şi-a consacrat defi- nitiv epitetul de « Taciturna », cum îi zic ai casei. Fire stăruitoare, discretă, modestă, premiul Nobel a descoperit-o în odăiţele dintr'un cartier retras al Romei, soţie supusă a unui funcţionar, mamă şi bu- nică duioasă. Cu ceasurile ei de lectură Zilnică în faţa ferestrei, cu ceasurile ei de lucru, până azi. Mărunţică, părul alb, pasul încet şi neauzit, faţa blândă, ochii duşi. In trei decenii de activitate literară, această femeie a făcut să apară mai bine de douăzeci şi două de romane, la care se adaogă nu p u- ţine volume de povestiri. Atare fecunditate, rar de întâlnit, ne-ar face să deducem, greşit, unul din aspectele artei deleddiene : impro- vizaţia, facilitatea scrisului. In realitate, volum de volum, arta ei s'a străduit spre adâncire şi perfecţionare stilistică. In al doilea rând, spre deosebire de scriitorul moldovean mai sus amintit, Grazia De- ledda nu se poate împăca cu spaţiul redus al povestirii. Nuvelele re- prezintă partea mediocră a activităţii ei literare. Qăci are aptitudini de pictor decorator, deprins să coloreze panouri în proporţii de frescă umană. Ca majoritatea reprezentanţilor curentului naturalist, această povestitoare este înăscută ca atare, mai puţin, sau deloc, făcută prin contactul cu modele străine şi cultură variată. In arta sa < invenţia» nu revendică merite de seamă, în detrimentul darului instinctiv şi nemijlocit al povestitului. In romanele acestea lipsite de eşafodajul complicat al «intrigei» abil construite, stai faţă în faţă cu o bogăţie de viaţă primordială, în stare de nativitate. Autoarea povesteşte ce ştie, cum ştie : amintiri, impresii de-acasă, întâmplări auzite tot acolo, de mult. Povesteşte viaţa. Cum ar povesti-o de sincer o femeie din târgul lor, cu grija să n'o dea lumea de minciună. Că doar faptele povestite acolo s'au petrecut şi numai din partea locului sunt. In felul acesta, rostul scriitoarei se reduce la acela - social dacă voim - de-a da înfăţişare artistică unui material epic ela- borat aproape în întregime de protagoniştii anonimi ai lumii în care-a fost descoperit. Şi s’a născut o « epopee a megieşiei », cum o defineşte Borgese, care ne lămureşte asupra artei deleddiene şi ne apropie - fie şi prin moldovenescul « megieş » - de arta lui M hail Sadoveanu. Scrisul Graziei Deledda, odată marea descoperire a acestui nesecat izvor de inspiraţie făcută, n'a evoluat, aparent, mai de loc. Şi cu el nici lumea romanelor sale. In realitate, arta scriitoarei s'a perfecţionat, în cadrul acestei lumi restrânse, adâncindu-se în sufletul protago- niştilor care i-au asigurat însă şi existenţa. De aci impresia de mono- tonie, de oboseală, pe care o poate lăsa, în întregul ei, op°ra Gra- ziei Deledda ; reluarea aceloraşi subiecte, folosirea aceloraşi procedee, insiştenţa în faptele diverse ale aceluiaşi mediu local, sardinian, pro- GKAZtA DELEDDA 685. vincial, rustic, ori cel mult burghez. Chiar aceeaşi paletă coloristică, în descrierea aspectelor naturale, în care scriitoarea italiană s'a do- vedit, de altfel, de-o măestrie fără multe rivalităţi. Te întâmpină la cetirea romanelor sale - unul poate ţine loc de multe - un oarecare schematism psihologic, o ingenuitate simplistă în felul de prezen- tare a eroilor ; dar o sinceritate, o putere de plăsmuire care te im- presionează, pentru totdeauna, ca însăşi viaţa ; o nebănuită năvală de viaţă, care însufleţeşte ciclul vast al romanelor sale, disparate în aparenţă, dar unitare ca seria romanelor din « Comedia umană ». Romane folkloristice, dar adânc omeneşti. Eioi din Sardinia, dar înfrăţiţi cu oamenii de oriunde, prin ce este artă autentică în întru- chiparea şi plăsmuirea lor. Artă regionalistă deci, dar cu valabilitate universală. Până la consacrarea ei drept scriitoare a lumii, prin în- cununarea cu premiul Ncbel. «Fără îndoială - mărturisea însăşi acum cinci ani - romanele mele care au cântărit mai mult în balanţa academicienilor suedezi sunt cele inspirate de mediul din Sardinia, cele mai multe traduse şi răspândite în străinătate ». Precizare din care deducem că scriitoarea a încercat şi altfel de romane, cu lume şi eroi din alte medii şi locuri. Mai ales după război, încercând să asculte şi de îndemnul vremurilor care se depărtau tot mai mult de predilecţia pentru naturalism, şi de mustrările criticei italiene» Dar încercarea n’a dat rezultatele aşteptate. Scoasă din lumea sa, romanciera s'a dovedit neinteresantă. Ca orice desrădăcinată, venită la oraş. Romanele în care trăieşte, dela sine, viaţa necăjită, auten- tică, robustă, a ţăranilor şi târgoveţilor dintre munţii şi marea Sar- diniei, viaţă oprimată de superst ţie şi pândită de moarte de după t> stâncă, asemeni omului care merge tihnit la târg, dar cade răpus de pumnalul celui care i-a jurat «vendetta »; romanele de calitatea celor ce se intituleatză « Elias Portolu », « Focul în livada cu măslini », ori mai ales, « Dumnezeul celor vii », îi vor asigura oricând şi ori- unde Graziei Deledda un loc în istoria romanului universal. Prin ceea ce este artă în ele, dar şi prin ce este omenesc, surprins şi în acea tristeţe a luptei omului cu mobilele sufleteşti care-1 împresoară ; pasiunea şi datoria, binele şi răul, idealul şi realitatea. Tristeţea sen- sualităţii, tristeţea singurătăţii, a şerbirii, a abjecţiei şi remuşcării. O tristeţe intonată însă de un suflet feminin, pătruns de castitate ■morală, de discreţia simţurilor, de înălţătoare şi generoasă puritate sufletească. Forma în care se înfăţişează plastic arta povestitoarei este în nota bunei tradiţii manzoniene- Un stil calm, simplu firesc, rectilin, co- lorat, suprapus întocmai conţinutului sufletesc. Grazia Deledda a izbutit să se impună în conştiinţa întregii lumi cetitoare. Ea, sfioasa copilă dintr'un sat necunoscut, dintre ponoarele sălbatice ale insulei natale. Prin ce miracol? Merită desigur semna- lată, pentru unii dintre scriitorii noştri, perseverenţa îndârjită cu •€86 EEVISTA fdndatuloe begale care a urmărit această romancieră procesul propriei perfecţionări, dela pagină la pagină, dela operă la operă, an de an, zi de zi, ră- mânând mai bine de trei decenii credincioasă aceloraşi procedee, aceloraşi motive de inspiraţie. Cu riscul înstrăinării simpatiilor unei bune părţi a criticei. Preocupată numai de urmărirea etapelor unui lent proces lăuntric de limpezire şi eliminare, prin care arta i s'a rafinat, i s'a spiritualizat şi a evoluat astfel, împotriva aparenţelor. Avându-şi punctul iniţial în literatura italiană din a doua jumă- tate a veacului trecut, în care nu se precizase încă bine demarcaţia între Romantismul folkloristic şi Naturalism, arta acestei scriitoare s'a resimţit multă vreme de aceeaşi oscilare. Prima etapă a fost însă definitiv trecută şi în ultima decadă a activităţii sale, critica a asistat la o continuă strădanie de-a se perfecţiona, prin mai mare obiectivi- tate faţă de personajele din romane, prin reducerea elementelor de- corative locale la strictul necesar, indicat de considerente artistice, tiu geografice ori folkloriste. Nimic exterior : totul interiorizat, supus cerinţelor artei, pentru care D Jedda a dovedit mereu un cult de primi- tivă. De aci scriitoarea care-şi dă seama că a avut, dela început, marele noroc să-şi descopere adevărata vocaţie : romanul (nu povestirea), în care-i e dat să poată urmări în voe evoluţia ciclică a unui suflet surprins, cu predilecţie, în zvârcolirile crizelor hotărîtoare, în luptă •cu instinctele şi propria-i conştiinţă, pândit de obsesia păcatului şi a primejdiei unui destin nemilos, ca Dumnezeul din Apocalips De aci tristeţea artei deleddiene, astăzi mult cruţată de excesul patetic al luptei neegale dintre un atare destin şi om, exces care falşificase la un moment dat întreaga ei literatură, prin schimbarea protago- niştilor în simple automate sufleteşti. S'a asistat astfel la inaugurarea unei serii noi de romane ale Graziei DJedda, precum au fost cele de tipul « Secretul omului singuratec », « Fuga în Egipt », « Mama », ori «Annalena Bilisini ». Analiza psihologică a tins către o mai strin- gentă supraveghere. Simplificarea a luat locul decorativului. Figurile -create au revendicat dreptul la viaţă autonomă, faţă de tendinţele scriitoarei. Arta acestei bătrâne a ieşit de sub tutelă, s'a emancipat. Iar bătrâna a asistat binevoitoare la desprinderea din sufletul ei, a ceea ce i-a fost mai drag pe lume, din prima copilărie. Criticii au aplaudat şi aplaudă încă această capitală întâmplare din viaţa ei po- tolită. In ce ne priveşte, îi credem răi cu Grazia Deledda, de două ori desrădăcinată, acum, atât de târziu : din predilecţia pentru lite- ratura « de-acasă », din NuOro ale ei şi al părinţilor ; din lumea pri- mitivă, romantic înfăţişată, în luptă cu destinul crud, cu « Destinul celor vii », invocat în romanul cu acelaşi titlu, ca o dureroasă amin- tire a trecutului. In de aproape supraveghiată, din prima ei ado- lescenţă literară, de critica propriei patrii literare, această ţărancă sardă s'a supus mereu sfaturilor pe care i le-au dat cei mult mai învăţaţi ca dânsa. GEA23A DELEDDA 687 Numai de un sfat, oricât de categoric, n*a putut să asculte : acela ■de a evada din lumea ei, pentru o alta nouă. Concesii, încolo, multe ; făcute în interesul propriei perfecţionări, a eliberării, mai ales, din formula locală sardă, spre a tinde către o literatură cu valabilitate universală. Efortul acestei prefaceri lăuntrice îl continuă şi acum, cu o tenacitate de invidiat la anii înaintaţi pe care-i numără. Celebră, consacrată, GraZia Deledda face încă impresia unei începătoare pentru grija cu care îşi urmăreşte perfecţionarea creaţiei; pentru emoţia cu care se fereşte de orice virtuozitate, pentru străduinţa de echi- librare lăuntrică, din care să rezulte organic cea exterioară, stilistică. Indiferent de rezultatele artistice la care ajunge prin aceste străduinţi. Indiferent dacă, după a noastră părere, adevărata Deledda va fi căutată, definitiv, în prima parte a fecundei sale activităţi literare, cu toate scăderile. Ceea ce nu micşorează valoarea educativă a «ca- zului » scriitoarei de care este voi ba în ce priveşte rămânerea în aceeaşi lume, în acelaşi cadru de predilecţii, toată viaţa. Perfecţio- nându-te mereu, fără evadări în suprafaţă. Prin adâncire în pro- pria-ţi artă. Am simţit nevoia să invocăm acest exemplu de ascensiune crea- toare, sigură de sine, biruitoare, către culmile desăvâ' şirii, sfidând trepidaţiunile unor experienţe multiplicate până la pierderea con- ştiinţei de sine. Am oferi literaturii noastre ex.mplul G aziei De- ledda, premianta italiană a lui Nobel. Dacă nu ne-am gândi la Mi- hail Sadoveanu. ALEXANDRU MARCU VITRINA VIEŢII Şl LIBRĂRIEI FRANCEZE «DANSUL IN FAŢA OGLINZII» Am cunoscut mai demult, un personaj foarte curios şi atră- gător - atrăgător atât prin el însuşi cât şi printr'o întreagă epocă, cu fermecătoarea-i atmosferă desuetă pe care o reprezenta - şi care făcea din toate vitrinele marilor bulevarde, dealungul cărora trecea ca o nostalgică evocare a unui trecut tot mai înde păi tat, o nesfârşită oglindă ce îi servea de îndreptar ţinutei şi culorii gândurilor, căci, văzându-se multiplicat în cristalurile savant îmbinate, avea iluzia ca strada se populează cu siluetele ce defilau cândva dela Made- leine până la răscrucea Faubcurg-ului Montmartre. Mai de curând, am cunoscut şi alt personaj, şi mai curios încă, dar, până la urmă, infinit mai puţin ataşant, care este obsedat de ne- 688 REVTjTA FUNDAŢIILOR REGALE voia de a-şi transforma propria-i existenţă într'o vitrină în care un sistem de oglinzi şi de reflectoare ingenios distribuite şi combinate să pună sub ochii trecătorilor cele mai mărunte mişcări exterioare şi chiar şi cele mai imperceptibile înfiorări lăuntrice ale sale. Este acest exibiţionism o simplă deformare nervoasă sau nevoia unui îndreptar căutat în privirile semenilor ? Iată la ce s'ar putea răs- punde cu greu pentru moment. In tot cazul, dacă Henry de Montherlant - căci de el este vorba - poate fi pe drept considerat omul ce desfăşură cea mai mare abi- litate şi grije pentru a face necontenit să se vorbească de el, şi la momentul cel mai oportun, lucrul nu are absolut nimic comun cu aceeaşi sforţare pe care o fac atâţia alţi autori, de comun acord cu respectivii editori, din motive de ordin comercial. Vânzarea cărţilor sale şi, mai ales, veniturile ce îi asigură această vânzare, dacă nu-1 pot, desigur, lăsa cu totul indiferent pe autorul Olimpicelor, nu intră însă decât în minimă măsură în preocuparea sa de o cât mai întinsă şi persuasivă publicitate. Nu trebue uitat că Henry de Montherlant este şi rămâne, mai presus de toate, contele de Montherlant, din cap până 'n picioare. De altfel, datorită acestei sifuaţiuni şi unei stări materiale prielnice care îi asigură independenţa necesară, Montheilant a putut să se dedice exclusiv ţelului său esenţial t deplina şi desăvârşita realizare de sine. Ţel ce capătă o valoare nebănuită prin aceea că experien- ţele lăuntrice la care se deda Montherlant nu aveau un caracter în- gust, personal şi egoist, el văzând în aceste experimentări mijlocul de realizare, nu a unui oarecare individ, ci al unui exemplar de uma- nitate. Căci subconştient sau conştient îşi dădea seama că un rezultat fericit obţinut de el personal ar însemna, prin analogie, un rezultat fericit pentru o întreagă generaţie,dacă nu pentru întreaga omenire. Asupra acestui punct de vedere însă, se poate aşterne firesc umbra unei îndoieli şi a unui punct de întrebare. Desigur o experienţă personală poate fi adânc reprezentativă. Dar Montherlant, este el un om absolut normal? Adică - abstracţie făcând de prodigiosul său talent şi de agerimea neobişnuită a unui spirit ce sfredeleşte până la originea cea mai ascunsă a lucrurilor - este el un cm la fel cu toată lumea? Desigur că este în afară de orice discuţie că Montherlant e cea mai interesantă şi patetică figură a epocii literaro-spirituale actuale, şi aceasta pentru motive care nu se pot enumăra şi usti ica în ca- drul unor simple spicuiri ca cele de faţă. După cum nu se poate nici istorisi povestea tragică a experienţelor de care am vorbit mai sus - experienţe care, de altfel, socotesc că trebue să fie îndeobşte cunoscute. Dar toate acestea nu împiedică să te întrebi dacă Monther ant nu are ceva ce iese din normal. Chiar dacă nu am lua în seamă ere- VITRINA VIEŢII SI LIBRĂRIEI FRANCEZE 689 ditatea lui destul de « încărcată » - pentru a întrebuinţa un enfemism curent în cercurile psihiatrilor. Sub aparenţa unei raţionări de o logică aproape glacială, sub un calm dispreţuitor şi olimpian, clocoteşte o perpetuă exaltare, care face ca şi în momentele sale de depresiune să găsim un fel de euforie « ă rebours ». Ceea ce, desigur, în sine nu ar reprezenta decât un spl ndid sur- plus de vitalitate. Dar pe această neostoită febră se grefează con- traste violente şi obsesii stranii. Alături de nevoia de absolut, de tot ce este pur - fie ca gest în sine, fie ca impulsie şi gând - alături de setea unei anumite altitudini spirituale, găsim la Montherlant preo- cupări şi manifestări direct dezolante. S'a afirmat că nu se sfieşte să polemizeze cu el însuşi, servindu-se de pseudonime ad hoc atunci când presa încetează, pentru un timp, de a se mai ocupa de el. Şi sunt serioase prezumpţii că această afirmare nu ar fi cu totul lipsită de temei. De vreme ce Montherlant a scris cu mâna lui textul bandei unuia din volumele sale - dacă nu mă înşel, «Aux Fontaines du Disir » - şi care spunea: «Des idies contestables? Peut-Stre. Mais du gânie »! Acestei nestinse sete de a se spovedi mereu lumii întregi, de a crea interes şi chiar vâlvă în jurul ideilor şi actelor sale, nu i s'ar putea găsi însă şi o explicaţie mai puţin pejorativă? Mă gândesc la sentimentul acela de singurătate care turmentează pe Malraux şi pe toţi eroii din La Condition Humaîne. Sentiment care obsedează şi pe Montherlant, şi care i-a dictat pagini Zguduitoare atât în Le Songe cât şi în Mors et Vita. Poate că setea de glorie nu este decât o manifestare a acestei obsesii, şi doar nevoia de a se simţi mai puţin izolat îl împinge me- reu în arenă, în mijlocul şi sub privirea universului întreg. A fi discu- tat, înjurat chiar, nu înseamnă a participa oarecum la viaţa spiri- tuală şi poate chiar sufletească din jurul tău? Cu atât mai mult că aceeaşi teamă de singurătate pare să fi prici- nuit în sufletul lui Montherlant dragostea de mulţimea anonimă, sentimentul solidarităţii umane în anumite împrejurări, în ciuda unei mândrii aristocratice înăscute. Toate aceste reflecţii au fost prilejuite de un articol al său, apărut recent în Les Nouvelles Litteraires şi intitulat Barrks Prisonnier. Intre altele spune acolo : «II (Barres spre sfârşitul vi&ţii) devint le prisonnier du personnage sublimequ’il s’^tait acharni ă Stre. La guerre se prolongeant, lefigea dans ce role au deld de ce qu’il pouvait soutenir. Quand, la paix venue, il voulut se donner un peu de relâche (avec VOronte) on lui fit voir qu’il serait tenu pour traître s’il s’avisait jamais de redevenir naturel. II soupira et reprit la pose ». Dar aceasta nu este însăşi povestea lui Montherlant care este 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 690 astăzi prizonierul propriei sale încăpăţânări de a fi şi a crede ceea ce nu poate fi? Intr'adeăvr, după tragicul faliment spiritual desvăluit de vo- lumul Aux Fontaines du Deşir, la interval de aproape patru ani apare Le Dernier Retour, cea mai sfâşietoare mărturisire a cuiva căruia nu-i mai vine să se apuce de nimic. Apoi, dintr'odată, apare Mors et Vita, remontând brusc resorturile destinse. Un fel de revenire la vremea Olimpicelor entuziaste. Pentru ce? Cum această revenire? Revenire şovăelnică sub aparenţele aurite ale căreia se întrevăd încheeturi şubrede şi «de toute piece»... Oare Montherlant nu este şi el un sărman prizonier al propriei sale voinţe? Până când însă acest dans în faţa oglinzii? Romanul, de atâta vreme anunţat, La Rose de Sabie ne va da un răspuns precis? Mă îndoiesc. Intr'o scrisoare destinată publicităţii - dar pe care am socotit, în urmă, importun să o mai public - Montherlant îmi explica ra- ţiunea pentru care a publicat Mors et Viva şi a scos o ediţie, revă- zută şi completată, din faimoasa Releve da Matin: «... pentru ca lumea să ştie precis care sunt adevăratele mele puncte de vedere. Deoarece în La Rose de Sabie sunt foarte multe personaje care emit păreri pe care nu le împărtăşesc deloc ». Problema va rămâne deci în suspensie şi dansul patetic va con- tinua în faţa oglinzii halucinante. ALT DANS IN FAŢA ALTOR OGLINZI Sau mai preeis : «povestea unei vrăjitoare şi a unui obsedat *. Este vorba de d-na Mabel Dodge Luhan şi de D. H. Lawrence. Cine este acest ciudat personaj fără de care autorul « Şarpelui cu pene » nu ar fi scris unele din cele mai curioase lucrări ale sale şi mai ales nu ar fi fost niciodată pus în scenă de o manieră atât de di- rectă şi necruţătoare? Ne pare rău că spaţiul nu ne îngădue să repro- ducem integral pasajul în care marele portretist - maestru şi în penel şi în condei - Jacques Emil Blanche o prezintă pe d-na Mabel Dodge Luhan cetitorilor francezi, cărora Bernard Grasset le oferă, într'un îngrijit volum, crâmpee din memoriile aceleia care a ho- tărît pe D. H. Lawrence să se stabilească pentru o vreme în Noul- Mexic x). Cred că a spune că Mabel Dodge Luhan este un fel de George Sand a veacului al XX-lea, înseamnă a indica în chipul cel mai su- x) Ma vie avec D. H. Lawrence au Nouveau Mexique. 1 voi. Grasset. Tradus din engl. de J. E. Blanche şi N. Pierhal. VITEINA VIEŢII SI LIBEAEUJI FEANCEZE 691 gestiv tonalitatea generală a acestei personalităţi, abstracţie făcând de opera castelanei dela Nohant. Intr 'adevăr, dacă prin scrierile ei, propriu zis, Georges Sand nu reprezintă nimic sau aproape nimic, nu tot astfel se poate spune atunci când se consideră personalitatea ei in sine, şi chipul in care această personalitate s'a manifestat, nu în literatură, ci în viaţă şi mai ales în viaţa acelora cu care a venit în contact. Este destul să cităm numele unui Musset, Liszt, Chopin şi Dostoewski. Intr'o cu totul altă atmosferă şi în alt ritm, Mabel Dodge repre- zintă o aceeaşi prodigioasă vitalitate care are nevoe să se realizeze, nu numai prin propriile-i mijloace, dar şi prin vitalitatea şi forţele creatoare latente ale celor din jurul ei. « Suivant d’un regard ânigmatique la danse fantasque de la flam- me, Ies volutes de la fumee dans Vimmense cheminie sans cesse rechargâe de troncs d’oliviers, elle semblait y lire comme un prâsage de ses fu- tures metamorphoses. Parfois rien ne l’eut tiree de sa torpeur. A quoi songeait-elle? Ou etait-elle? A miile lieues de vous. Inconsciente encore qu’elle fut nee pour ecrire, doutant de ses facultes cr.datrices, elle e- prouvait un singulier besoin d’inspirer des artistes, de leur susciter des oeuvres selon son capricieux ideal». Născută dintr'o familie opulentă şi ultra conformistă, ea a evadat din vreme, încercând să facă de toate şi culegând din toate, în dreapta şi stânga, prin muzee şi biblioteci. In 1911, pictorul J. E. Blanche o găseşte căsătorită cu arhitectul Edwin Dodge, la Flo- renţa, unde în spatele lui Poggia Imperiale, deasupra grădinilor Bo- boli îşi constituise o adevărată Curte de esteţi şi artişti, dintre care nu lipseau Vernon Lee, Eleonora Duse, d'Annunzio, De Settignano, Leo Stein, Gordon Craig şi La Condamine. Vila Curonia reamintea, cu mai multă fantezie poate, micile curţi ale Renaşterii. Curte pe care o împrăştie însă războiul. După o scurtă epocă de exaltare eroică, în care Mabel Dodge parcurge frontul ca infirmieră, o găsim în America. « Devenue pacifiste, elle quite la sanguinaire Europe pour conduire par Ies rues de New York des communistes; corteges fort esth&tiques et theatraux reglis par Gordon Craig ». După mai multe alte avataruri, o găsim în 1920 în Noul Mexic devenită soţia unui şef indian : Tony Luhan. « A l'heure de la maturite, se croyant au bout de son periple parmi des etres sopihistiques, elle s’est jetee dans Ies bras du solide Indien « qui sait tout d'instinct, se tait, se couvre la tete d'un capuchon, quand Ies blancs bavardent â sa table ». Blottie contre la măle poi- trine de Tonny, reposant sa petite main sur la ferme patte du geant, elle s’est sentie ă l’abri, desintoxiquee par le sage, l’intuitif qui lit dans le ciel comme un berger chaldeen. Aupr'es de lui, plus de freudisme, plus REVISTA EUXDATULOR REGALE 693 de piychanalySe, cette Science dont Mabel fut Vune des premieres adeptes, comme Lawrence ». Şi mai departe : « Tont de meme la poitique vie pastorale de la blanche et du peau- rouge, Ies randonnes ă cheval selte contre sette, Ies animaux, Ies fleurs, Ies fruits paradisiaques, cela ne pouvait suffir ă combler Ies aspirations de Vancienne Mrs. Dodge de la villa Curonia». Şi de aceea hotărăşte pe Lawrence să lase totul, să părăsească Europa, lumea veche şi să înceapă - viaţă nouă - el şi soţia lui - în Noul Mexic. Am inzistat atât asupra unora din elementele biografice, care o pun în lumină pe D-na Mabel Dodge, fiindcă cetind volumul, se petrece ceva curios. Cartea ai cumparat-o din dorinţa de a avea pre- ciziuni directe şi neliterare asupra omului care a fost D. H. Lawrence. Or, dela primele pagini, acest om încetează de a mai interesa. Lipsit de voinţă şi tocmai de aceea obsedat de nevoia de a-şi impune voinţa sa inexistentă, D. H. Lawrence apare ca un maniac, un personaj care nu se realizează decât prin voluptoasa, frusta, dar raţionala sa soţie Frieda şi care se lasă dus de toate vânturile contrarii şi din ce în ce mai exasperat. In schimb, d-na Mabel Dodge se revelă un personaj fermecător. De n'ar fi decât prin această facultate -rară - pe care n'am mai în- tâlnit-o decât la Colette şi, în sensuri diferite, la Marcel Schwob, la Paul Valei y şi Rainer Maria Rilke - de a transforma cele mai mă- runte manifestări exterioare ale vieţei, în adevărate feerii interioare. Faptele încetează de a mai interesa. Culoarea, ritmul şi acea senzaţie de substanţialitate bogată a exprimării înlănţuirilor inte- rioare, pe care o procură lectura acestor amintiri, trec pe primul plan. In definitiv, între D-na Mabel Dodge şi D. H. Lawrence se dă o luptă. O luptă aprigă, patetică. Rezultatul importă infinit mai puţin decât însăşi desfăşurarea luptei. Este un adevărat «dans în faţa oglinzii» în sensul pe care îl da Franşois de Curei acestei imagini. Dans care îşi ondulează mlădierile dealungul a aproape 400 de file, fără a deveni un moment monoton. Câteva clişee interesante întovărăşesc şi completează cât se poate de fericit textul. PROASPETE LUCRURI VECHI Sau giuvaeruri a căror montură preţueşte mai mult decât însăşi piatra rară, poate chiar unică, dar care pentru un ochi, ce nu are nici un motiv personal de înduioşare sau de admiraţie subiectivă, prezintă mai puţin interes şi farmec decât chipul, şi mai rar încă, în care este pusă în valoare. Este vorba de scrisorile unei fiice a lui Napoleon, comentate şi VITRINA VIEŢII SI LIBRĂRIEI FRANCEZE 693 publicatte de Principesa Marta Bibescu x) Ce sunt aceste scrisori şi cine le scrie? * Une belle Frangaise, nee sous Napoleon I-er, mariee sous Charles X, pairesse sous la Restauration, jeune veuve sous Louis-Philippe et remariee ă un prince belge, est l'hote de VEmpereur des Frangais ă Fontainebleau et de la reine d’Angleterre ă Windsor. Elle est regue dans ces deux cours avec des honneurs etrangers. Mkre trks aimante et trks aimee, elle ecrit ă ses enfants pour leur raconter par le menu ce qu'elle voit, ce qu'elle fait et Ies attentions dont elle est l'objet. Son mari est le negociateur d’une double action diplomatique, destinde ă creer des liens nouveaux entre la Belgique, la France et VAngleterre. Elle est ă l’apogee de sa gloire mondaine. Qui est-elle? Sous ses noms divers, Emilie-Louise-Marie-Frangaise-Josephine de Pellapra, com- tesse de Brigade puis pricesse de Chimay, porte une ressemblance fa- meuse. — Elle est l'incarnation meme de son pere ! dira d’elle la princesse Mathilde. Elle est la fille de VHomme ». Am reprodus în întregime şi în textul original această intro- ducere pentru că ea singură dovedeşte cu prisosinţă afirmaţia noastră dela început. Intr’adevăr această pagină est un model de claritate, de eleganţă şi sobrietate. Alături de această pagină - precum şi de cele ce îi urmează - scrisorile vioae şi maliţioase ale Emiliei de Pel- lapra reamintesc odată mai mult că, dacă autoarea lor era fiica împă- ratului - cel unic şi cu I mare - comentatoarea lor reprezintă spi- ritul luminos, strălucitor şi totuşi recules al Provenţei de unde a pornit tulpina viguroasă, cu zece secole înaintea naşterii « Omului ». Zece secole în timpul cărora acest spirit nu a încetat să se îmbogă- ţească în nuanţe sub nenumăratele ceruri şi climate, atât exterioare cât şi interioare, sub care destinele istoriei capricioase l-au purtat. Desigur că învăţămintele subconştiente ale acestui trecut, ale atâtor strălucite trăiri integrale purtate ca o imponderabilă sinteza în temperamentul ei de puternică personalitate şi puternică scrii- toare, îi comunică Princesei Bibescu atâta Indulgenţă pentru epo- peea imperială. Indulgenţă care se mai explică însă şi prin atmosfera în care a fost crescută aceea care este nora nepoatei lui Napoleon. Intr'adevăr, Contesa Valentina de Caraman-Chimay avea tot dreptul să venereze memoria ilustrului ei bunic, dela care a moştenit un spirit de eroism lăuntric şi de fermecător romantism ce o îndeamnă să refuze cererea în căsătorie făcută de Prinţul Frederic de Schles- wig-Holstein, vărul reginei Victoria a Engliterei, pentru a urma, mai târziu, pe prinţul George Bibescu, eroul dela Puebla, într’o x) Lettres d’une fille de Napoleon (Fontainebleau et Windsor) par la Princesse Bibesco. 1 voi. Flammarion. 6$4 EVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Românie îndepărtată şi, pe atunci, aproape cu totul necunoscută. Sperăm, de altfel, că aceasta ataşantă şi interesantă figură ne va fi redată mai amplu într’o zi de Princesa Bibescu. Fiică a Revoluţiei franceze, Contesa Valentina de Caraman-Chimay reunea două temperamente egal de prodigioase, având de bunic după mamă pe Napoleon I şi de bunică după tată pe Theresia Cabarrus, cetă- ţeană Tallien, devenită Princesă de Chimay. Mama ei, Emilie de Pellapra - de scrisorile căreia este vorba - este în primul rând o fiică şi o mamă desăvârşită. Scrisorile ei scrise copiilor, întâi dela Fontainebleau, apoi dela Windsor, sunt pline de cea mai mare afecţiune şi de o perpetuă grije de cei lăsaţi acasă. Uneori Emilie de Pellapra scrie de trei ori pe zi cu tot programul supra încărcat al recepţiilor date în onoarea ei şi a soţului ei, trimes de regele Belgiei într’o misiune foarte delicată pe lângă împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Asupra acestor recepţii, Emilie de Pellapra se exprimă aşa cum e firesc să se exprime orice « grande dame ». Totuşi, în ciuda maliţiozităţilor savuroase şi destul de << ca- valiere » uneori, se ceteşte printre rânduri, o satisfacţie puţin cam prea accentuată a unei astfel de străluciri, satisfacţie care, dacă nu supără, în orice caz surprinde. Printre aceste scrisori se află şi un fel de raport confidenţial al Prinţului de Chimay către secretarul particular al regelui Belgiei, raport de cel mai viu interes şi care dovedeşte că trimisul extra- ordinar al curţii din Bruxelles era un excelent diplomat cu aprecieri foarte severe pentru «împăratul cel Mic ». Câteva pagini de « Jurnal » la sfârşitul volumului revelează apti- tudini serioase, prin notaţii juste, sugestive într’un stil sobru şi to- tuşi delicat nuanţat. Repetăm însă : pentru cel ce nu are nici un motiv personal de a se emoţiona în faţa lor, aceste scrisori nu prezintă în sine nici un interes excepţional. Totuşi dealungul lor palpită un suflu de viaţă care dă o neaşteptată prospeţime acestor lucruri vechi. Lu- crul se datoreşte gestului măestrit cu care Princesa Bibescu a făcut să zboare uşoara prăfuire care le arginta, redându-le emo- ţionanta strălucire a tot ceea ce face dovada unei trăiri intense şi intens conştiente. DAR CHARDONNE ? Este întrebarea pe care şi-au pus-o cei mai mulţi din cetitorii celor mai de pe urmă pronosticuri făcute de unele reputate hebdo- madare, relativ la ocuparea locurilor rămase vacante la Academia Franceză. S’au formulat tot felul de sugestii şi au circulat diverse nume, mai mult sau mai puţin ilustre. Dece oare nu am cetit nic unde pe acela al lui Chardonne? Au fost oare descurajaţi criticii VITRINA VIEŢII SI LIBRĂRIEI FRANCEZE 695 cei mai autorizaţi, care acum doi ani recomandau aproape unanim, pentru premiul Goncourt, pe autorul celor mai substanţiale din ro- manele apărute după război, adevărate opere de istoriografie a vieţei interioare?.. Dela Eva - despre care Albert Thibaudet spunea că va repre- zenta o întreagă epocă - până la acele Destine Sentimentale care apar în «Revue de Paris» şi la acel minunat Amour dn Prochain, Jacques Chardonne a urmat o cale care în chip just şi logic - fără nici o umbră de ironie deplasată - trebuia să-l ducă la Academie. De aceea, când se vorbeşte cu atâta uşurinţă de atâţia alţii, este firesc să te întrebi cu ciudă şi nedumerire : bine, bine, dar Char- donne ? I. IGIROŞIANU ORTODOXIE Şl CATOLICISM DUPĂ BERDIAEFF Fără să vrei, când ai cartea lui Berdiaeff în faţă, - această mărtu- risire spirituală intitulată « Esprit et Liberte » în traducerea franceză recent apărută, - îţi vine să te întrebi: care e situaţia acestui scriitor de filozofie religioasă faţă de biserica oficială? Ca organism lumesc, biserica a avut totdeauna o disciplină a ei, iar cei care i-au slujit au trebuit să se supună mai mult sau mai puţin în toate, începând cu respectul dogmelor şi sfârşind cu întrebuinţarea terminologiei bi- sericeşti. Nicolae Berdiaeff n'a slujit niciodată biserica în înţelesul acesta. Poate spiritul lui era prea liber şi voinţa sa de adevăr depăşea gra- niţele orişicărei autorităţi lumeşti, fie ea chiar biserica. In orice caz, cultura sa filozofică s'a arătat într'atât de întinsă, încât el n'a mai putut accepta valabilitatea exclusivă a unei singure căi de atingere a adevărului, ci a înţeles că, în câmpul spiritualităţii, căile ajungerii sunt mai multe. Căci frica de cultură, pe care o dovedesc unele spi- rite puse în slujba câte unui adevăr, este o nedreptate faţă de spirit însuşi: cultura nu îndepărtează de nici un adevăr, pentru că nici nu duce la un adevăr anumit. Ci ea îngădue fiecăruia să ajungă acolo unde vrea şi unde crede că poate. Ea a fost întotdeauna drum şi nici- odată ajungere. Ceea ce e remarcabil în cazul lui Berdiaeff e faptul că, pentru a se închina adevărurilor bisericii, el nu pleacă dela biserică, ci din afară de ea. Berdiaeff rămâne un laic - laic în formele sale de viaţă spiri- tuală, laic în punerea sa de probleme, laic, încă, în rugăciunea sa. 6g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu ştiu ce poate face biserica de aci, din lume, cu un spirit plin de atâtea libertăţi. Dar Biserica cealaltă, în care crede, mai ales, Ber- diaeff, aceasta găseşte în el unul din slujitorii ei adevăraţi. «Gândirea mea e aceea a unui om care îşi pune probleme», - spune singur Berdiaeff, în cartea sa. El caută soluţia la problemele spiri- tualului şi o caută în termenii în care o caută un Heidegger, sau un Jaspers, de pildă. îşi afirmă singur anumite afinităţi faţă de aceştia doi şi, în general, recunoaşte că filozofia sa, care ar vrea să fie o filo- zofie creştină, aparţine de fapt unui tip de filozofie răspândit astăzi în cultura europeană şi care este tipul de filozofie a existenţei. E adevărat că toate problemele spiritului se reduc pentru Ber- diaeff la una singură : problema raporturilor dintre om şi Dumnezeu. E iarăşi adevărat că el se desparte hotărît de toţi ceilalţi reprezentanţi de astăzi ai filozofiei existenţei, prin aceea că afirmă drept problemă centrală a spi itualităţii omeneşti problema religioasă, şi găseşte că unica antropologie cu putinţă e antropologia religioasă. Dar atitudinea aceasta nu-1 apropie mai mult de biserică. El tot în linia culturii noastre rămâne, tot recunoscător faţă de Hegel şi idealismul german - care au înţeles cei dintâi dialectica adevăratei vieţi spiiituale - şi tot tributar al lui Kirkegaard în probleme ca şi termeni. _ Hotărît, Berdiaeff este un laic. Aşa, ca laic, a vorbit el într'o zi, despre necesitatea unei întoarceri la spiritul Evului Mediu. Tot aşa s'a opus el, altădată, istorismului obişnuit, arătând că adevăratul sens al istoriei a fost întâia venire a lui Christ şi este azi cea de a doua venire a sa. In sfârşit, tot ca laic şi-a arătat el lipsa de încre- dere faţă de metafizica abstractă, încercând să promoveze spirituali- tatea concretă a religiei. Dar este suficient, pentru a vedea cât de laic se dovedeşte Ber- diaeff, cât de în afară de biserică stă el, să urmărim discuţia pe care o întreprinde el asupra naturii bisericii şi sciziunilor ei lumeşti. Biserica, după Berdiaeff, nu e nici orientală, nici occidentală, după cum ea nu poate fi niciodată naţională. Biserica e una şi uni- versală. Dar universalismul poate fi înţeles felurit. Orizontal, de supra- faţă, adică de organizaţie - sau vertical, în adâncime. La suprafaţă poate fi adevărat că nu există universalism creştin. Dar în adâncime existenţa lui este bine asigurată. Ba numai aci, în adâncime, în dimen- siunea interioară a fiecărei biserici, poate exista universalismul ade- vărat, ecumenismul adevărat. Sciziunea însă este un păcat. Berdiaeff recunoaşte lucrul acesta. Atunci plutesc toate bisericile în păcat, prin simplul fapt că sunt mai multe şi nu una, biserici şi nu biserică? Nu, răspunde Berdiaeff, căci sciziunea se dovedeşte a fi numai în lumea naturală. El distinge, în tot cursul cărţii sale, între o lume natuială şi lumea spirituală, ORTODOXIE ŞI CATOLICISM DUPĂ BERDIAEFF 697 între o ordine a naturii şi alta a spiritului, între tot ce e istorie, de o parte, şi tot ce e adevăr duhovnicesc în lume, de altă parte. Nu biserica este lipstiă de unitate, ci împărăţia lui Caesar în care, prin destin istoric, a intrat şi biserica. Carnea şi sângele divid, doar spiritul uneşte, scrie el. De aceea, cine vrea să încerce o reunire a tuturor bisericilor într'un singură, trebue s'o încerce întru spirit. Până acum toate încercările de unificare au fost « cesariste ». De aceea ele n'au reuşit să ducă la nimic. Sciziunea de suprafaţă a bisericii universale în biserici particulare, precum şi faptul că mai există şi astăzi secte religioase care nu sunt creştine - iată fapte care dovedesc că adevărata biserică e nerealizată, e încă virtuală. Ecumenismul e invizibil. Universalitatea noastră va să fie. Printre felurile deosebite în care a fost înţeles până acum uni- versalul creştin, două au jucat un rol de seamă. Catolicismul şi orto- doxia. Ele nu sunt, fiecare in parte, adevărul bisericesc însuşi, dar nu sunt nici schisme. Ci corespund unei deosebiri adânci din struc- tura spirituală a omului şi realizează cele două tipuri mari de viaţa lăuntrică. Berdiaeff le numeşte : tipul aristotelic şi tipul platonic, ale vieţii spirituale. Este cu adevărat o diferenţă de structură aci. Cei din Orient sunt prin structură pîatonicieni, după cum cei din Occident sunt prin structură aristotelicieni Pentru aceştia din urmă problema covâr- şitoare o constitue raportul dintre formă şi materie, în termenii în care acest raport se punea la Aristoteî. Forma trebue să informeze materia, să-i dea contur, să o disciplineze ; ea este o putere care se cere să devină act. Singura perfecţiune este cea a realităţii actuale. De aceea pentru aristotelicieni totul trebue actualizat. Valorile Oc- cidentului năzuesc toate către actualitate. In Orient, spune Berdiaeff, tradiţia platonismului a rămas mai tare. Orientul a fost întotdeauna mai mistic şi mai speculativ. Pentru orientali, ceea ce e ascuns, virtualul, acesta este mai existent decât actualul. In Occident, viaţa umanităţii e tratată ca materia care trebue să capete o formă. Până la urmă totul se construeşte într'o ierarhie de forme, actuale, istorice. Conştiinţa istorică e cea care domină aci. In schimb în Orient domină conştiinţa eschatologică, viziunea unei împărăţii a lui Dumnezeu dela sfârşitul timpurilor. De aceea, adaogă Berdiaeff, în centrul Ortodoxiei a stat totdeauna sărbătoarea învierii, Paştele. Orientul a fost totdeauna mai mistic, şi apropierea sa de Dumnezeu a fost totdeauna mai directă. Aci nu era nici o ierarhie de forme care să despartă pe om de Dumnezeu. Pentrucă forţele spirituale nu sunt actualizate, deci nu capătă înţelesuri istorice, ortodocşii au calea deschisă către adevăr. In schimb, Occidentul întârzie prea 698 EEVISTA FUNDAŢIILOU UEQALE mult în istorie. Iar toate formele sale nu fac decât să despartă mai mult pe om de Dumnezeu, să-l rupă dela extaz, să-l scoată din misticitate. Aşadar, spune Berdiaeff, protestantismul a avut dreptate să se opună formalismului excesiv care domina în lumea occidentală. Eroarea sa cea mare a fost însă că, opunându-se formalismului, n'a ştiut totuşi să se ridice deasupra opoziţiei dintre subiect şi obiect, şi a creat astfel un creştinism prea individualist. In acest înţeles pro- testantismul n'a adus servicii prea mari bisericii, a folosit însă, incon- testabil, culturii într’o foarte largă măsură. Cum să unificăm, biserica, atunci? se întreabă Berdiaeff. Să fim toţi ortodocşi? Dar ortodoxia e un moment istoric, un tip de înţe- legere a universalului, nu universalul însuşi. Să fim interconfesionali? Lucrul acesta nu are sens. Inter nu denumeşte nici o sferă de exis- tenţă. Internaţional, de pildă, nu califică nici o regiune existentă. Astea sunt abstracţiuni, nu realităţi. Problema unei unităţi a lumii creştine nu poate fi pusă decât lăuntric, închee Berdiaeff. Adevăratul nostru principiu de unifi- care fiind spiritul, noi nu ne putem unifica în istorie. Singura uni- ficare cu putinţă e cea lăuntrică, regăsirea fondului spiritual comun în dimensiunea *nter5 » ii Coroana daneză ...... I5>8 „ it Coroana suedeză ....... 7,3 „ a Escudo ........... 7,3 „ a Coroana norvegiană...... 5 „ a Livra engleză......... 1,6 „ a Deprecierea yeniului mai puţin, munca stăruitoare şi spornică din Japonia, au făcut să se audă plângeri pe pieţele europene. Tre- bue reţinut faptul că Japonia e singura ţară din lume în care indexul producţiei industriale a crescut dela 1928 până la sfârşitul anului 1933, cu 20 la sută. Bursele internaţionale cu tendinţă felurită. Bursele din Paris şi B^ux-lles calme, cu mici urcări caie nu s'au putut menţine, pe la mijlocul anului. Bursele din New York, Londra şi Berlin susţinute. Cursurile, 15 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE favorabile. In Statele Unite şi Anglia urcarea cursulilor întrece câ imea de scădere a monedei. Să sperăm că semnele de îmbunătăţire se vor accentua şi că scă- paţi de neliniştea care-i frământă astăzi, îndrumătorii politicii eco- nomice a statelor vor reveni la politica tradiţională, ★ * * In vălmăşagul frământărilor economice internaţionale, care a fost situaţia noastră? O hipertrofie a eului, - molipsită, fără în- doiala. Şi o exagerare a închipuirii că Statul are dreptul să se ame- stece în tot şi în toate. Sub înrâurirea tendinţelor care bântue ome- nirea, s'a continuat la noi cu politica de îngrădire a iniţiativelor particulare. Nu e nevoe să dăm cifre. Dar, e lesne de priceput cum o duce viaţa economică, într'o ţara cu restricţii valutare, suspendări de transfer, contingentare la import, neputinţă la export, fiscali- tate prea mare şi venituri prea mici la toate clasele producătoare. In cele mai multe din aceste situaţii am ajuns fără de voia noastră. C.ne ar putea spune că am dorit scăderea preţului la cereale până la nivelul de astăzi sau că de plăcere ne-am înlănţuit în compen- saţii sau în suspendări de transfer? Nu e mai puţin adevărat însă că la măsurile pe care am fost obligaţi să le luăm, s'a nesocotit de prea multe ori experienţa şi ne- voile celor interesaţi, S'a decretat contingentarea. Nimic de spus. Ea putea fi apli- cată în două feluri: de Stat sau de importatori. Ce s'a întâmplat? Dela înfiinţarea contingentării şi până la sfârşitul lunii Mai, distri- buţia cotelor a fost în mâinile negustorilor şi ale industriaşilor. Uniunea Camerelor de Comerţ şi de Industrie a pus la îndemână toate mijloacele. A mai dat o conducere probă şi pricepută, ca aceia a directorului său general, d. Gh. Christodorescu. Toată lumea e mulţumită. Nici o plângere. Importatorii n'au de suferit. Nepărtinirea este vădită. In luna Iulie, contingentarea e luată dela Uniunea Camerelor de Comerţ şi trecută fără rost, la Ministerul de Industrie. Deschideţi o colecţie de ziare. Toata lumea se plânge. Protestele se ţin lanţ. Nu e zi dela Dumnezeu, să nu se vădească o nedrep- tate. Nemulţumirea e atât de mare, încât cei în drept sunt nevoiţi, ca să mulţumească lumea, să caute noi sisteme. Am ales acest exemplu. Puteam să luăm un altul. învăţământul ar fi acelaşi. Intervenţia Statului nu poate decât să nemulţumească şi să păg ibească vieţa economică. Chiar atunci când o nevoe superioară impune un amestec al Statului, trebue făcut astfel încât răspun- derea şi iniţiativa sa fie lăsate organelor particulare. Daca am încerca sa sintetizăm care a fost situaţia diferitelor ramuri de activitate în cursul anului expirat, am avea: ANUL ECONOMIC 193S 7®î Agricultura, apăsată de continuele scăderi de preţuri şi de lipsa de credit, o duce greu. Agricultorii au avut .şi ponosul unei re- colte slabe. L'psa de marfă a înrâurit capacitatea noastră de export. Porturile au suferit. Comerţul de cereale a cunoscut un an de pa- gubă. Piaţa navlurilor a fost slabă. Comerţul, aproape fără de câştig. Afaceri noi nu s'au în- jghebat. L:pseşte creditul. Siguranţa creanţei aproape a dispărut. O ploae nesfârşită de concordate şi falimente. Şi - ceea ce e mai trist - nici o perspectivă de îmbunătăţire. Industria a fost favorizată de regimul de contingentare. Anul 1933 a însemnat fără îndoială un an de reactivare a forţelor noastre industriale. Producţia s'a mărit, îmbunătăţirea utilajului tehnic a continuat. Industria e însă apăsată de sarcini fiscale şi sociale mult prea mari. Piaţa financiară a scăpat de turburarea produsă în anii trecuţi, de căderea băncilor şi de enervarea depunătorilor. Stabilitatea leului a fost un element de echilibru. Din nefericire, acestui element nu i s'a putut adăoga celălalt: creditul. Creditul, la noi, e foarte mic, aproape inexistent. Băncile nu îşi mai îndeplinesc rolul lor firesc. N'au putinţa să acorde împrumut, nu fac scont, nu vând devize. In asemenea condiţii, e lesne de în- ţeles că din toată organizaţia financiară a ţării nu s'a putut găsi decât un singur centru activ : bursa. Activitatea Bursei de valori a adus o mai dreaptă preţuire a fon- dului diferitelor noastre societăţi anonime. Sunt acţiuni care şi-au triplat cursul. Oamenii care şi-au retras banii dela bănci, au con- statat la un moment dat că tezaurizarea nu poate fi continuată la nesfârşit. Ca să realizeze venituri, unii au construit. Am azistat astfel la o campanie neobişnuită de construcţii, care, fără îndoială, a folosit multor ramuri industriale, dar care s'ar putea să ridice, mai târziu, o problemă grea. Alţii au cumpărat devize străine, ca să-şi puie şi mai mult averea în siguranţă. Aceştia au fost păgubiţi dacă au cumpărat dolari sau lire sterline. In sfârşit, alţii s'au îndreptat spre Bursa de valori. Din aceştea mulţi au realizat câştiguri însemnate. Când comerţul o duce greu, agricultura lucrează în pagubă şi industria e supusă unor sarcini prea mari, e firesc ca tezaurul public să cunoască şi el zile negre. Aşa s'a şi întâmplat. încasările tezaurului au fost neîndestulătoare. Cu toate măsu- rile de restrângere a cheltuelilor şi, mai ales, de stimulare a încasă- rilor, deficitul bugetar e însemnat. Comerţul exterior a scăzut în volum. Deşi contracţiunea comer- ţului românesc e mai puţin mare ca aceia a comerţului mondial, situaţia e grea şi excedentul balanţei comerciale n'a putut să acopere, decât în parte, deficitul balanţei de plăţi. 708 EEVISTA FUNDAŢIILOR REQALB La sfârşitul anului 1933, licărirea de nădejde care se observă în viaţa economică internaţională se reflectă şi la noi. Scăderea de preţuri a încetat. Restrângerea exportului de ceraale, de lemne şi de animale e, în parte, compensat de un spor viguros la exportul produselor petrolifere. Industria de petrol e astăzi unul din stâlpii pe care se reazimă economia românească. Numai să ştim ca, printr'o degrevare îndestulătoare şi printr'un sprijin temeinic, să-i dăm toată puterea pe care o poate avea, în chiar folosul ţării. Solidaritatea economică a ţărilor din Mica înţelegere subliniază dorinţa noastră de a ne integra în organizaţiuni regionale. Tot astfel şi Pactul Balcanic, azi armă de pace politică, mâine, poate, armă de pace economică. îmbunătăţirea situaţiei mondiale e singurul mijloc de însănăto- şire a vieţiij noastre economice. Un adevăr care vădeşte încă odată sfinţenia interdependenţei economice. Până atunci însă, muncă statornică şi liberă cu respectul oamenilor şi cu respectul iniţiati- velor. O viaţă cumpătată, fără exagerarea puterilor şi aşezămintelor noastre. E singurul mijloc să ne pregătim pentru zilele bune. Căci zilele bune vor veni. Numai zile rele nu pot exista aevea. GEORGE STROE Revista Revistelor PSOFESORUL ALEXANDRU PHILIPPIDE D. Iorgu Iordan, profesor de filologie romanică la Universitatea din Iaşi consacră, câteva pagini marii figuri care a fost Alexandru Philippide. Alexandru Philippide s'a născut la i Mai 1859, în oraşul Bârlad. După tată era grec. Această origine n'a căutat în nici un fel să şi-o ascundă ; dimpotrivă, ca o reacţie faţă de patriotismul ieftin al atâtor Români, adesea foarte recenţi, o scotea la iveală ori de câte ori avea prilejul. Bunicul său după tată era nepot de frate al celebrului Di- mitrie (în călugărie Daniil) Philippide, acela care, după ce s'a stabilit în Moldova, a publicat, între altele, o Istorie a României şi o Geo- grafie a României, ambele la Leipzig 1816, în greceşte. Bunicul lui Alexandru Philippide s'a căsătorit cu fiica răzeşului Alexandru Geană din Nicoreşti, iar fiul acestora - Iancu, tatăl savantului nostru - s'a căsătorit tot cu o româncă din familia Curt dela Dorohoi. Tatăl lui Alexandru Philippide a fost sub-prefect în timpul lui Cuza; dar după abdicarea acestuia a părăsit administraţia şi s'a apucat de agri- cultură. Alexandru Philippide şi-a făcut studiile primare şi secundare la Bârlad, iar cele universitare la Iaşi şi Halle a. d. S. A fost mai în- tâi profesor de liceu, apoi - la 1892 - i s'a încredinţat catedra de filo- logie română dela Facultatea de litere din Iaşi, pe care n'avea s'o pă- răsească, cu toată boala care-1 chinuia, decât cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. In 1898, după ce îl alesese membru, Acade- mia Română i-a încredinţat alcătuirea Dicţionarului limbii române, lucrare pe care n'a putut-o îndeplini B, P. Haşdeu şi la care şi Phi- lippide a trebuit să renunţe, după opt ani de muncă istovitoare. Viaţa lui Philippide a fost viaţa unui adevărat înţelept, care a ştiut din vreme să se retragă în sine, să se desfacă de lumea încon- jurătoare, în măsura maximă pe care i-o îngăduiau obligaţiile sale didactice şi ştiinţifice. Personalitatea omenească a lui Philippide a fost nu numai neo- bişnuit de puternică şi originală, ci şi foarte complexă. Trăsătura lui cea mai caracteristică era o pronunţată tendinţă către excesiv. Avea firea unui luptător, a unui polemist veşnic în luptă cu alţii, ca şi cu sine însuşi. Din această particularitate organică a sufletului său, izvorau contradicţii şi manifestări, care surpindeau chiar pe cei REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 7 IO mai apropiaţi de dânsul. Timid în fond, el acumula nemulţumiri contra oamenilor şi lucrurilor din jurul său, iar când nu mai pu- tea suporta această încărcătură puternică, izbucnea cu rapiditatea şi vigoarea unui explozibil. El a fost un idealist iremediabil şi idealismul acesta i l-au pus la grea încercare vicisitudinile vieţ i noastre. Prilejurile menite să-i arate deosebirea între ce credea şi ce era în realitate se iveau din ce în ce mai des şi mai brutal. Urmarea au fost scepticismul şi mizan- tropia. Izolarea sa de lume culminează în faptul cu adevărat extra- ordinar că vţeme de 19 ani - din 1914 până la moaite - n’a mai părăsit Iaşii nici pentru o clipă. O caracteristică importantă a personalităţii lui Philippide este dragostea pentru adevăr, pasiunea pe care o punea în descoperirea lui şi curajul cu care ştia să-l apere. Din această calitate eminentă a spiritului său, produs al unei anumite constituţii psihice, dar şi al deprinderii cu munca ştiinţifică severă, au izvorît de fapt lupta lui contra formei goale, adică a minciunii, aversiunea pentru politică şi ironia tăioasă contra atâtor manifestări ale superficialităţ i general omeneşti şi specific româneşti. Datorită acestui cult al adevărului, a avut tăria să-şi bată joc de patriotismul introdus în lucrările ştiin- ţifice cu scopul de a înşela pe oameni şi a le întuneca minţile. Ca profesor, Alexandru Philippide a fost un model în cea mai frumoasă accepţie a cuvântului : model de seriozitate înţelegătoare şi de conştiinciozitate duSa până la sacrificiu. Crescut în atmosfera criticismului « Junimii» şi al «Contempo- ranului », Philippide s’a manifestat ca un polemist nu numai în scrieri propriu zis polemice, ci şi în opere pozitive, ca Principii de istoria limbii. Ca filolog, el se situează în rândul neo-gramaticilor, având drept model pe Hermann Paul. întinderea operei lui Alexandru Philippide e relativ mică. Căiţi propriu zise are numai patru : Introducere în istoria limbii şi literaturii române, Principii de istoria limbii, Gramatica elementară a limbii ro- mâne şi Originea Românilor (în două mari volume). Adăugând la acestea studiile (unde din ele întinse), articolele, recenz ile, etc., numărul paginilor lăsate de Philippide se ridică de abia la câteva mii. Este drept că au rămas dela el şi manuscrise, în primul loc Dic- ţionarul limbii române (literele A, B şi C şi o mică parte din D), Curs de fiziologia sunetelor şi Curs de introducere în ştiinţa limbii, poate şi alte lucrări. Dar chiar cu acestea, Philippide stă sub raportul can- titativ, în urma multoţ filologi români. In schimb, valoarea operei sale este neobişnuit de mare. In de- osebi, Originea Românilor se impune ca o lucrare cu concluzii greu de zdruncinat - o mare operă ştiinţifică şi naţională. (Iorgu Iordan în Viaţa Românească, 15 Ianuarie 1934). TALLEVRÂND TRĂDĂTOR? 711 TALLEYRAND TRĂDĂTOR? D. D. C. Benedek şi O. Ernest publică, în Revue de Paris dela 15 Decembrie 1933, o serie de documente de mare interes, care do- vedesc că Talieyrand a vândut în 1817 împăratului Austiiei, pe preţ de 500.000 franci-aur, toată corespondenţa sa şi aceea a succeso- rului său Champigny cu Napoleon, corespondenţa care a fost sustrasă din arhivele departamentului « R laţiunilor externe ». înainte de a intra în amănuntele acestei operaţiuni, autorii dau informaţiuni precise asupra Arhivelor dela Viena, care nu au fost puse la dispoziţia cercetătorilor decât după căderea monarhiei habs- burgice. Colecţia cea mai de preţ este alcătuită dintr'vn număr foarte mare de documente - rapoarte ale agenţilor de tet soiul, pe care Curtea Imperială îi întreţinea în toate colţuiile lumii. O mişcare revoluţionară în Mexic sau în Chili interesa Curtea în aceeaşi mă- sură în care o preocupau afacerile interne ale Statului. Nu trebue uitat că cei mai buni demnitaii şi informatori erau fiicele suveranilor şi ale principilor, soţiile, logodnicele şi întreţinutele acestora. KLbs- burgii aveau rude Î11 toate casele domnitoare. Âceastă organizaţie externă avea ca omotetic intern un cabinet negru imperial, care avea specialitatea de a descifra secretul corespon- denţei, fără a lăsa cea mai mica urma. «Cabinetul r.eg'-u avea o tur- nătorie de sigilii deosebit de dibaci organizată, în rândul căreia lucrau cei mai buni gravori şi cei mai destoinici chimişti. Nu numai co- respondenţa revoluţionarilor şi a celor suspecţi - adică democraţii - trecea, din oficiu, la controlul secret. împăratul Fiancisc suprave- ghea până şi corespondenţa rudelor sale. In timpul lui Napoleon, din ordinul împăratului se deschideau până şi scrisorile ccr.telui Sed- linsky, ministrul poliţiei». Cu ocazia cercetărilor întreprinse de c’d. Benedek şi E.nest, aceştia au descoperit scrisorile schimbate în 1817, între Metteinich şi Tal- leyrand, cu privire la vânzarea corespondenţei lui Napoleon, şi anume : scrisorile pe care i le adresase Napoleon în calitatea sa de ministiu al afacerilor străine sub Consulat şi sub Imperiu dela 1799 până la 1807, cât şi acelea pe care împăratul le adresase, în uriră, succe- sorilor săi, Champigny şi Moret, în anii 1807, 1808 şi 1813. La 12 Ianuarie, Talleyrand scria lui Matternich că împăratul Rusiei dorea să intre în posesiunea corespondenţei lui Napoleon : « Temâr.du-mă să nu-mi fie cumva răpite, m’am hotărît să vând colecţia pe care vi-o ofer. Toate scrisoiile sunt originale, semnate de el (Napoleon) şi formează douăsprezece pachete volumiroase ». In scrisoarea dela 6 Martie 1817, Talleyrand comunica lui Met- ternich că intenţiona sa ceară 500.000 franci pentru aceste docu- mente, dacă ar fi fost să trateze cu alt stat. Scrisoarea aceasta con- 712 ltEVLSTA FUNDAŢHLOK ItEGALE ţine următorul pasaj, care dovedeşte că fostul episcop de Autun nu se prea simţea în siguranţă în Franţa : «Vă rog numai ca, odată cu mandatele la purtător (adţcă fără numele m'eu) prin care voi putea încasa într’un rând sau în mai multe, însă la epocă fixă, suma sta- bilită de împărat, să aveţi bunătatea a-mi trimite o autorizaţie a în- suşi împăratului, pentru ca eu şi familia mea să ne putem sta- bili la Viena sau în orice altă localitate din Statele sale, la alegerea noastră, dacă împrejurările în care ai- putea să se găsească Franţa ar necesita îndepărtarea mea». Faptul cel mai curios, care subliniază atmosfera de suspiciune care domnea la Viena, în birourile Ballplatz-ului (Ministerul aface- rilor străine), este că afacerea a fost tratată la Paris, în afară de amba- sada austriacă. Agentul lui Metternich a fost un funcţionar al con- sulatului austriac, von Binder, care nu trebuia să cunoască soarta viitoare a scrisorilor, vândute şi cumpărate. Binder le-a expediat dela Paris la Strassbourg, unde un oarecare baron de Bărbier, care ignora istoria acestor scrisori, a fost însărcinat să le ducă la Viena. Descoperitorii acestor documente preţioase se întreabă care a fost mobilul care a determinat pe Talleyrand la această trădare. Nu putea fi arghirofilia. Talleyrand era foarte bogat. Succesiunea sa s’a ridicat la 20 milioane de franci-aur. D. D. Benedek şi Ernest cred mai de grabă că a cedat unei dorinţe de răzbunare faţă de Burboni, cărora nu voia să le lase aceste documente. In Revue des deux Mondes dela 1 Ianuarie 1934, d. Emile Dard pune la punct această chestiune ridicată de d. d. C. Benedek şi O. Ernest. «Autenticitatea documentelor din dosar nu poate fi pusă la în- doială, scrisorile lui Talleyrand fiind autografe. Am avut cunoştinţă de ele încă în 1910, în decursul cercetărilor pe care le-am făcut în arhivele Ballplatz-ului. înaintea mea, eminentul istoric austriac Au- gust Fournier obţinuse comunicarea scrisorilor lui Talleyrand şi ale lui Metternich, cât şi a documentelor napoleoniene anexate acelora. Erau clasate ad acta secreta şi plicul purta menţiunea nicht mitteilen (a nu se comunica) scrisă cu creion roşu şi semnată de şeful arhivelor imperiale». Dosarul corespondenţei lui Napoleon cuprinde 832 de scrisori care nu constituesc decât o mică parte din scrisorile adresate de Na- poleon miniştrilor săi în 1799-1807, 1808, 1813. Din acest stoc, numai 63 sunt originale şi semnate de Napoleon : restul sunt copii. Toate aceste documente au fost deja publicate în Franţa, fie în corespon- denţa împăratului, fie în culegerile d-lor Lecestre şi L. de Brotonne, care o completează, cu excepţia a o sută cincizeci de inedite. Ce s’a întâmplat? Colecţia dela Viena a fost risipită? O fi distrus-o, în parte, M-tternich? Talleyrand o fi livrat un număr mai mic de scrisori, decât promisese? întrebări la care nu se poate răspunde. IALLEYBAND TRĂDĂTOR? 713 Se pot pune însă două chestiuni: Cum a intrat Talleyrand în posesia acestor documente? Dace le-a vândut lui Metternich? Talleyrand a pus mâna pe scrisori în Aprilie 1814, în timpul gu- vernului provizoriu de scurtă durată, când a examinat şi a ars prin de Villiers - la ministerul afacerilor străine - toate documentele care-1 puteau compromite. La finele anului 1816, neputându-se consola că a trebuit să pără- sească puterea, se pronunţase în public împotriva ministrului Riche- lieu. A urmat o disgraţie trecătoare. Ludovic al XVIII-lea îi inter- zisese să apară la Curte. La 28 Februarie 1817 şi-a reluat însă locul de mare şambelan pe lângă rege. Scrisoarea sa către Metternich este din 12 Ianuarie, dată la care nu era ameninţat nici în persoana, nici în avutul său. La 6 Martie, cu toate că intrase iarăşi în favoarea regelui, solicita autorizaţia împăratului Austriei de a se stabili la Viena. Nu era decât un pretext pentru a-şi justifica traficul. « D. de Talleyrand, a spus Stendhal, era un om de mare spirit, care avea totdeauna nevoe de bani». Nu trebue uitate nici destăinuirile făcute de Napoleon lui Gourgaud: « Talleyrand făcea bani din toate şi are un real talent pentru ag'otaj. Sunt sigur că vindea anumite documente Englezilor, na pe cele esenţiale, însă scrisori secundare, pe care le trimetea lui Pitt». Aceste mărturii ne ajută să calificăm natura şi însemnă- tatea informaţiilor pe care istoria o poate trage din aceste documente, a căror vânzare constituia, din partea lui Talleyrand, mai degrabă un trafic, decât o trădare. (C. Benedek şi O. Ernest în Revae de Paris, 15 Decembrie 1933 şi Emile Dard în Revae des deax Mondes, 1 Ianuarie 1934). PROFESORUL DR. IOAN CANTACUZINO Viaţa lui Ioan Cantacuzino a fost o pildă de existenţă plină şi frumoasă. Ascendenţa lui strălucită cuprinde numeroase nume de voevozi ai Bizanţului şi ai ţărilor româneşti. Tatăl său, un jurist eminent, fusese ministru sub Cuza ; iar mama era fiica Iui Mavros, înalt demnitar pe vremea lui Kiseleff, om de o superioară cultură şi mare amator de artă. (Colecţiile acestuia donate statului au format sâmburele muzeului nostru naţional). Mamei sale îi datora Canta- cuzino frumoasa cultură clasică, cu care şi-a uimit profesorii cole- giilor parisiene pe care le-a frecventat. Această femee de un spirit şi o inteligenţă sclipitoare cetea copilului ei textul original al trage- diilor lui Eschil, Sofocle, Euripide şi al comediilor lui Aristofan. Cantacuzino a început a studia medicina după ce dobândise o solidă pregătire biologică, trecând pe Ia Sorbona pentru licenţa în 714 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ştiinţele naturale. Aceste studii prealabile el le-a pus în valcare prin îelul lui de a privi stările patologice în cadrul biologiei generale. Pentru a aprofunda şi mai mult studiul medicinei, el a trecut - sub influenţa marelui său prieten Kovalevsky, care l-a iniţiat în lu- crările lui Metchnikoff - la cercetările de laborator. In acel for de înaltă intelectualitate care este institutul Pasteur, Cantacuzino a putut să-şi desvolte marile lui calităţi, luând contact cu aceia dintre colaboratorii lui Pasteur care aveau să ilustreze în chip strălucit bacteriologia franceză : Roux, Nicolle, Calmette şi alţii. Numai un om cu întinsele lui cunoştinţe în domeniile ştiinţelor naturale şi ale biologiei era capabil să întreprindă, pe lângă cercetări aprofundate asupra unor teme speciale de un mare interes, lucrări de vastă sin- teză, cum au fost cele asupra imunităţii, - inspirate de Metchnicoff, dar amplificate în creerul lui puternic, ca să dobândească o impor- tanţă ce urma să se afirme definitiv în admirabilele cercetări din ultimii zece ani, asupra imunităţii la nevertebrate. Teza lui asupra holerei, din 1894, este o lucrare de mare va- loare, şi cei ce l-au urmat au găsit într’însa imbolduri pentru desco- periri fundamentale. Sunt acolo observaţii şi sugestii care au servit ca bază de studii pentru problema intoxicaţiunei holerice. Printre cei dintâi, Cantacuzino pune în evidenţă producerea unei imunităţi locale prin formarea de anticorpi chiar în mucoasa intestinală. Rolul fagocitelor în apărarea organismului contra vibrionilor holerici e demonstrat, cum îl arătase cu puţin timp înainte şi pentru spiriloza pasărilor. Lucrarea aceasta şi altele, care i-au urmat ca s’o desăvârşească, consacraseră reputaţia lui Cantacuzino, şi cele mai strălucite situaţii i se ofereau la Paris. Totul îl tenta să rămână în acel mediu de înaltă şi rafinară cultură. Ar fi vrut însă să-şi servească ţara şi s’a supus invitaţiei pe care i-a făcut-o Facultatea de ştiinţe din Iaşi, de a primi catedra de morfologie. Activitatea lui profesorală de-aci a fost de scurtă durată, dela 1894 până la 1896. Cadrul laşului era prea strâmt pentru această minte vastă, şi, la apelul colegilor dela institutul Pasteur, Cantacuzino părăseşte iarăşi ţara, pentru a reveni abia în 1902, când i se încredinţează catedra de medicină experimentală dela facultatea din Bucureşti. De rândul acesta, el venea la un loc de muncă unde concomitent putea pune în aplicaţie cunoştinţele şi experienţa lui de medic, biolog şi naturalist. Valoarea operei lui Cantacuzino se oglindeşte în cele 92 de me- morii, ce cuprind rezultatele cercetărilor sale. In afară de teza Iui asupra holerei, care a pus în discuţie şi a rezolvat în parte numeroase probleme de biologie, el s’a relevat, tot Ia începutul activităţii, prin lucrările asupra serurilor hepatolitice. In acelaşi timp a publicat cercetările asupra acţiunii bacililor tuberculoşi şi paratuberculoşi, PROFESORUL Dlî. IOAN C ANl'AGUZINO 715 dezbrăcaţi de învelişul lor de grăsime prin anumite tehnice de la- borator, şi asupra paratuberculinelor. Pentru serul hemolitic a arătat rolul, paradoxal în aparenţă, pe care-1 au injecţiile de cantităţi mici de ser în stimularea hematopoezei. Producerea de precipitine, experimental, piin injecţii de ser normal de cal, locul unde iau naştere, modul lor de acţiune au făcut obiectul unor îndelungate cercetări. In scarlatină, lucrările lui sunt capitale, ca şi contribuţiile la stu- diul morvei şi al leprei. O lucrare fundamentală, care înseamnă o dată în istoria biolo- giei, e aceea privitoare la reacţia de imunitate a nevertebratelor. îm- potriva celor care tăgăduiau existenţa unei reacţii similare la never- tebrate, Cantacuzino a dovedit la acestea prezenţa fagocitozei, a anticorpilor şi, în plus, a unei acţiuni de apărare paracelulară, care se execută în afară de celule, dar numai în contact cu ele. Dar Cantacuzino n a fost numai un savant şi un desăvârşit profesor; el a fost şi un mare animator şi iniţiator. La 1905, a înte- meiat Societatea română de biologie şi, în acelaşi an, a făcut să apară ♦ Revista ştiinţelor medicale». La 1928 a înfiinţat «Archives rou- maines de pathologie experimentale et de microbiologie ». A fost preşedintele Societăţii pentru istoria medicinii şi unul dintre prin- cipalii fondatori ai Societăţii pentru profilaxia tuberculozei, a celei pentru combaterea tuberculozei la copii şi a celei pentru studiul tuberculozei. Opera lui cea mai importantă ca organizare e Insti- tutul de seruri şi vaccinuri fondat în 1923, care-i poartă numele şi poate rivaliza cu cele mai mari instituţii similare din alte ţări. Nemărginita lui solicitudine pentru bolnavi ne desvălue calda generozitate de care a fost însufleţit acest mare învăţat. Cantacuziro a fost un om bun, în cea mai desăvârşită accepţie a cuvântului, înţe- legător şi compătimitor al tuturor durerilor, pătrunzând - până a se identifica cu el - sbuciumul în care se frământă cei ce se sbat în lupta aprigă pentru trai. Aristocrat prin naştere şi prin creştere, dar un mare democrat prin cultura lui sociologică şi biologică, el şi-a plecat urechea şi inima la imensul vaet de durere al mulţimilor setoase de dreptate şi întrezărea forme noi de viaţă socială. Pasiunea pe care o avea pentru problemele sociale şi dorinţa de a da reali- zare ideologiei lui l-au îndemnat să primească direcţia sanitaiă între 1908 şi 1910. Munca pe care a depus-o aci a culminat cu legea care-i poartă numele şi care a rămas temeiul tuturor organizărilor sanitare ulterioare. In guvernul din 193!—1932 i s’a încredinţat departamentul muncii şi al sănătăţii şi şi-a legat numele de legea loteriei şi de aceea a muncii în porturi. O altă lăture a măreţei lui personalităţi a fost pasiunea pentru tot ce era manifestare de artă. Cultura lui muzicală era vastă, şi cea mai desăvârşită reculegere a savantului şi a omului de acţiune era 716 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALK să se refugieze în lumea magică a compoziţiilor marilor genii mu- zicale, pe care le executa el însuşi cu o artă infinită. Rafinat cunoscător al artelor plastice, el ajunsese să aibă una dintre cele mai bogate co- lecţii de tablouri, gravuri, desenuri şi estampe. Cantacuzino dispare cu nimbul celei mai curate glorii. Un uma- nist, în înţelesul marilor oameni ai Renaşterii, care îmbrăţişau toate cunoştinţele şi toată simţirea omenească, el a putut - în vremea noastră complexă - să cuprindă toate problemele şi aspiraţiile epocei. (Dr. S. Irimescu în Viaţa Romînească, 31 Ianuarie 1934). FUNCŢIUNEA MEDITERANEI In natura ţărilor mediteraneene stă explicaţia minunatei trans- formări psihice şi tehnice care deosebeşte pe Europeni de restul omenirii, şi timpurile moderne de epocile anterioare. Meditera- neenilor se datoreşte « aventura extraordinară » în care trăiau, ale cărei urmări nu se pot prevedea, şi care se rezumă în o îndepărtare progresivă de condiţiunile iniţiale şi naturale ale vieţii. Contururile Mediteranei sunt aşa fel, încât şi navigaţia în apro- pierea coastelor şi calea de uscat dealungul lor sunt deopotrivă fa- vorabile. Fluxul aproape nu există. Cerul, în cea mai mare parte a anului senin, ajută şi el navigaţia. In jurul mării acesteia interioare trăesc trei lumi foarte deosebite una de alta, prin spiritul şi sufletul lor. Aceste lumi şi-au amestecat, prin război şi comerţ, sângele, graiurile, tradiţiile. Concurenţa, unul din caracterele cele mai pro- nunţate ale timpului modern, a atins foarte curând în lumea medi- teraneană o intensitate deosebită : concurenţă în comerţ, în religii, în înfluenţă. Toate elementele esenţiale ale civilizaţiei europene sunt produse ale acestei situaţii. In deosebi deşteptarea personalităţii umane s’a realizat în păr- ţile acestea. Omul, măsură a lucrurilor, omul ca element politic, ca entitate juridică, omul egal cu omul înaintea lui Dumnezeu şi privit sub aspect etern, sunt creaţiuni mediteraneene. Legile na- turii ca şi legile civile, ideea însăşi de lege, aici s’au deşteptat. Vorbirea în slujba adevărurilor abstracte şi în slujba vieţii po- litice este funcţiune mediteraneană. Cele mai preţioase descoperiri intelectuale, desfacerea ştiinţei de empirism şi constituirea litera- turii în genuri bine deosebite, aici s’au realizat. Niciodată şi nicăieri nu s’au produs, în spaţiu atât de restrâns, atâtea bogăţii şi o atât de puternică fermentare intelectuală. De aceea credem că s'ar cuveni să se organizeze studiul Medi- teranei, considerată ca un aparat producător de civilizaţie. (Paul Valery în Revue des Deux Mondes, 1 Februarie 1934). apArarea spiritului 717 APĂRAREA SPIRITULUI Spiritul îşi pierde din ce în ce mai mult influenţa asupra vieţii. Biserica se face pe fie ce zi tot mai lumească şi mai politică. Franc- masoneria decade ; intelectualii se depărtează tot mai mult de dânsa. Institutul de cooperare intelectuală al Societăţii Naţiunilor nu a fost decât o decepţie. Paul Valery a vorbit cândva despre o Socie- tate a Spiritelor. Dar cum s’ar putea ea constitui real? Dorim din toată inima succes Academiei sale mediteraneene. Am prefera să-i propunem o Academie europeană internaţională. Pen-Clubul s a prefăcut în agape mediocre şi în călătorii Cook. Totul, până şi literatura, duşmăneşte meditarea tihnită, tăcută. Suntem captivi ai vulgărităţii, sub despotismul forţei şi al banului. Ar fi vremea să căutăm a ne umaniza din nou. Ne trebue o Ligă a Spiritului. Dar unde e elita în lumea actuală? (Andre Lebey, interview în Les Nouvelles litteraires, 20 Ianuarie 1934). * Spiritul nu e în criză. Adevărul e că spiritul nu mai există. Cei doi fraţi duşmani, capitalismul şi comunismul, sunt aliaţi contra spiritului. Ne aflăm în momentul unei sclavii generale. Persoana este com- primată în standardul massei. Salutară ar putea fi, mai întâi, o critică a regimului acestuia de apăsare şi suprimare a spiritului. Organizaţii pentru apărarea autonomiei intelectuale există. Lupta efectivă nu o va putea duce însă decât o singură personalitate, vi- guros înzestrată. (Daniel-Rops şi Henri de Montherlant în Les Nouvelles litteraires, 27 Ianuarie 1934). ADEVĂRUL ISTORIC ŞI MANUALELE ŞCOLARE Anchetele organizate în 1923 şi 1927 de Centrul European al Fundaţiunii Carnegie asupra manualelor de istorie şi raportul Institutului internaţional de Cooperare intelectuală în 1932 au constatat persistenţa spiritului războinic în predarea istoriei. Con- gresul pentru învăţământul istoriei ţinut la Amsterdam în 1932 a condamnat, prudent, ideea unui control internaţional în predarea acestei materii. In practică s’a dovedit că unele ţări au refuzat să ia parte măcar la dezbateri şi că fiecare ţară îşi are învăţământul 7i8 KEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE istoriei aşezat ps temelie naţionalistă, că în Republica Sovietelor nu se predă decât istorie, fireşte, în spirit strict comunist. La ultima conferinţă balcanică, în 1933, s’a ridicat chestiunea manua- lelor de istorie, şi delegaţii Greciei şi ai României au pus în studiu un proect de istorie a civilizaţiei balcanice. S ar putea ca exemplul bun pentru restul Europei să pornească din răsărit. (Albert Mousset în Revue de Paris, ] Februarie 1934). POLITICA SOCIALĂ EXPERIMENTALĂ Metoda de analiză şi cercetare ştiinţifică, rezervată multă vreme numai studiului lumii fizice, începe în secolul alXIX-lea să se aplice la cunoaşterea sensibilităţii şi activităţii umane. Pe căile deschise de istorici, au călcat rând pe rând psihologi şi literaţii, iar în ultimele decenii metoda observaţiei exacte, experimentale s’a introdus şi în câmpul cercetărilor sociale. Astăzi este un Ioc comun a spune că o politică temeinică nu este posibilă fără cunoaşterea aprofundată a realităţilor sociale. Când a luat conducerea Statelor Unite, preşedintele Hoover a numit o co- misie care să exploreze metodic şi adâncit toate aspectele vieţii so- ciale şi să cerceteze tendinţele ei de evoluţie, pe baza cărora apoi să clădească solid şi sigur aşezământul legislativ. Politica socială de pretutindeni se intemeiază pe statistici şi anchete. Dar nu există ţară în care aceste anchete şi statistici fragmentare şi unilaterale să dea rezultate bune. O metodă care poate îmbrăţişa realităţile sociale în totalitatea şi complexitatea lor e aceea preconizată de Institutul Social Român : monografia. La temelia acestei metode stă observarea directă şi vie a unui domeniu bine îngrădit, cercetat până la epuizare sub toate manifestările lui variate. Institutul Social Român a condus cu cea mai mare energie cu- noaşterea ţării pe cale monografică. încă din 1925, a întreprins elaborarea de monografii săteşti, iar în 1927 secţia de politică socială a luat în discuţie problema monografiei industriale şi a familiei de muncitori. Această nouă activitate avea să înceapă cu studiul uzi- nelor mari şi s’a ales ca obiect grupul metalurgist din Bucureşti, care, dela război încoace, prezintă aspecte economice şi sociale cu totul noi. Lucrările n’au început însă până acum. Se cuvine ca ele să nu mai fie amânate, pentru că fără asemenea cercetări nu putem ajunge Ia acea cunoaştere precisă a realităţii sociale, indispensabilă unei reforme sociale sănătoase şi temeinice. Prin contactul direct şi personal cu viaţa socială a uzinei şi a lu- crătorilor, sub toate aspectele ei, cercetătorul este luat din liniştitele POLITICA SOCIALA EXPERIMENTALĂ 719 sale studii de torentul vieţii şi devine om de hotărîtă acţiune, dornic să înlăture sau cel puţin să atenueze conflictele, impasurile şi viciile, în care viaţa - în complexitatea ei tragică - nu încetează a ne angaja. Căci observatorul clar-văzător devine cel mai devotat servitor al ideii de mai bine. Cunoaşterea vieţii sociale ne face a o simpatiza, ne îndeamnă a ne solidariza cu tot ce se întâmplă în ea şi ne invită a ne instala în mijlocul ei, pentru a o ajuta. Şi atunci, centrul de cercetare devine centru de acţiune. Monografia ştiinţifică, industrială şi muncitorească se transformă astfel în politică socială experiementală. (Prof. D. Guşti în Revista muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale, 15 Februarie 1934). HIMERE DIN ŞTIINŢĂ Ştiinţa pură, dacă ajunge la rezultate fundamentale, care aduc ordinea în haos şi legea pentru prevedere, se sprijină de multe ori pe idei false şi are ca puncte de plecare lucruri cu desăvârşire ireali- zabile, nişte himere. Printre aceste himere - vechi, dar rămase actuale - se numără astrologia, perpetuum mobile şi alchimia, pe temelia că- rora s’au clădit trei ramuri mari ale fizicei de astăzi. Astrologia este sistemul de cunoştinţe pornit din credinţa că dispo- ziţia pe cer a soarelui, planetelor, stelelor are un rol hotărîtor în destinul omului şi al vieţii. Diferitele evenimente de pe pământ sunt călăuzite de locul pe care-1 ocupă soarele printre constelaţiile zodia- cale. De aceea, la naşterea oamenilor se cercetează unde se află soa- rele pe bolta cerească, pentru a se şti de ce soartă va avea parte noul născut. Tot aşa se crede bunăoară că o cometă, ivită fără veste pe cer, aduce foamete, ciumă sau alt flagel. De aici a luat naştere o adevărată profesiune, profesiunea de astro- log. In evul mediu şi chiar mai târziu, se afla la aproape fiece curte câte un astrolog, a cărui datorie oficială era să consulte cerul, cu pri- lejul oricărui eveniment mai important. Aşa pela 1600, la curtea din Praga a lui Rudolf, era astronom şi astrolog marele Kepler. Din preocupări de acest fel s’a ajuns la o mulţime de cunoştinţe precise : Soarele face parte din calea lactee, împreună cu toate ste- lele în număr de vre-o zece mii de milioane ; în afara căii lactee se găsesc nişte formaţii stelare, în formă de spirală, numite nebuloase spirale, fiecare reprezentând o altă cale lactee. Studiul acestor corpi cereşti a condus să se cunoască constituţia lor materială, distanţa lor şi iuţeala cu care se mişcă în spaţiu. Nebuloasele spirale se de- părtează de noi şi de soare cu iuţeli cu atât mai mari cu cât sunt mai îndepărtate. (Se cunosc nebuloase care se depărtează de noi 720 REVISTA FUNDATELOR REGALE cu o iuţeală de 20.000 km. pe secundă). Una din ipotezele acestei necontenite depărtări e aceia a abatelui Lemaître dela Universitatea catolică din Louvain, care presupune o tendinţă de dilatare a uni- versului. (Se apreciază că universul devine de două ori mai mare în aproape o mie de milioane de ani). Toate rezultatele obţinute în acest domeniu s’au obţinut numai din alaniza razei de lumină trimisă de corpii cereşti. Dar la studiul razelor de lumină s’a adăogat şi analiza altor radiaţii, constituindu-se acea ramură a fizicei, cunoscută sub numele de fizică cosmică, 0 altă himeră e perpetuam mobile, idealul acelor spirite cu ima- ginaţie care s’au străduit să construiască o maşină care, odată pusă în mişcare, să se învârtească necontenit şi la nevoie să mai poată pune în mişcare şi alte maşini. Din nereuşita tuturor încercărilor de a se construi o asemenea maşină s’a ajuns la descoperirea a două principii fundamentale în fizică. Primul principiu este că energia din natură se transformă dintr o formă într’alta, dar nici nu se pierde, nici nu se creează. Este prin- cipiul conservării energiei, baza tuturor legilor din natură. II întâlnim la optică, la electricitate, la căldură, la chimie. Al doilea principiu, principiul evoluţiei materiei, arată că o ma- şină tinde să se oprească din cauza frecărilor, când o parte din ener- gia de mişcare se preface în căldură care se risipeşte fără folos. Această lege e evoluţiei se aplică întregului univers, care la un mo- ment dat va înceta orice mişcare, se va stinge. A treia himeră e alchimia, ştiinţa de a preface corpii vulgari în aur. Din aceste încercări zadarnice a rezultat chimia; dar gustul de a preface corpii dintr’unul într’altul a prins la fizicieni. Şi iată că unul din ei, fizicianul englez Rutherford, făcut recent Lord pentru lucrările sale ştiinţifice, a găsit că atomii pot fi prefăcuţi din unul mai greu în altul mai uşor. Din studiul prefacerii atomilor, întâi la atomii substanţelor ra- dioactive, pe urmă la toţi atomii, s a ajuns să se cunoască că atomul este un sistem solar în miniatură, cu un soare central - nucleul ato- mului - şi cu o serie de planete în jurul lui, particule numite elec- troni. Analiza a mers şi mai departe şi s’a aflat că nici nucleul central al atomului nu e simplu. De vreo doi ani se vorbeşte de electroni negătivi, electroni pozitivi, neutroni şi combinaţii de ale lor. (St. Procopiu în Revista ştiinţifică « V. Adamachi», Octombrie- Decembrie 1933). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a va publica în numerile viitoare: Şeoalele Blajului în veacul al XVIII-lea. G. Bogdan-Duică Literatura şcolară. D. Guşti Monografia sociologică, o metodă de cunoaştere a naţiunii. N. Iorga Literatură română necunoscută. Dr. G. Marinescu Ştiinţă şi Cultură. Dan Rădulescu Impasul atomisticei modeme. I. Simionescu Bacalaureatul. V. Vălcovici Evoluţia universului. Al. Bilciurescu Versuri. Barbu B. Bresianu Versuri. Artur Gorovei Viata lui Matei Millo la Paris. Lucia Mantu Strada. Claudia Millian înapoi la suflet. 1. Budu Petre Mavrogheni. I. I. Cantacuzino Iakob Wassermann. Mircea Florian Anti-intelectuali sm. 1. Igiroşianu Adevărul asupra Genevei. Al. Mironescu Tineretul: o nouă categorie socială. R. Monta Echitatea în dreptul englez. Metanie Hayeclc Metafizică cu Balzac. G. Magheru Profesorul I. Cantacuzino. Teoria şi practica plebiscitului inter¬ George Sofronie naţional. George Stroe Omul care ar fi putut să înlăture Re¬ voluţia franceză. 7j. Pâclişanu Guvernele maghiare şi mişcarea me- morandistă. Abonaţii Revistei Fundaţiilor Regale vor primi ca supliment gratuit, la fiecare trei numere ale revistei, câte un exemplar din „Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti", a cărei editare a fost preluată de Fundaţiile Regale. Abonamentele se fac la administraţia revistei BUCUREŞTI I. B-DUL LASCĂR CATARGI, 39